STA ANUL XII LOR REGALE IULIE 1945 Nr. 7. TUDOR ARGHEZI............Varietăţi .................... . MIHAI CODREANU .... Muzei mele literare ............. . . GEO BOGZA................Cartea Oltului.............. . . CICERONE THEODORESCU . Cântece de galeră ............... HENRIETTE YVONNE STAHL................Păcat.......................... DAN PETRAŞINCU...........Zi de petrecere ............... GEO DUMITRESCU...........Despre certitudini............. PETRU DUMITRIU...........Arlechin ...................... RUBIO LIVIU . ...........Simfonia a noua ............... M. I. COSMA ........ Exod prin ferestrele orizontului . . . EUSEBIU CAMILAR .... Valea Hoţilor...................... ŞTEEANIA ZOTTOVTCEANU . întâmplare neobişnuită (Maiacovskii) . MARGARETA STERIAN . . Pentru cei căzuţi (Binyon)............ FLORIAN NICOLAU .... OmuTcare a visat ţara minunilor (Yeats) RADU HÂNCU....................Pentru Pace (Tibul) . . B. RALUCA.....................Mioara .................. ION OANA .....................Briză marină (Mallaime) MI-HAIL ŞERBAN................Oameni în yâltoare . . RADU HORIA....................Elevaţiune (Baudelaire) N. STEINHARDT . . . . . . Personalitatea lui A. Gide 3 8 15 25 32 36 52 55 64 67 69 76 79 80 84 86 89 92 104 107 COMENTARII CRITICE TUDOR VIANU.....................Funcţiunile metaforei .................120 PETRU COMARNESCU . . . Civilizaţia engleză interpretată de d. I. Botez.......................168 TEXTE ŞI DOCUMENTE Discursul M. S. Regelui Mihai I la Academia Română, pentru recepţia Episcopului Colan al Clujului. CRONICI Descoperirea Americii şi romanul cavaleresc, de Al. Ciorânescu — Louis Bromifield, de Lucia Demeirius — John Steinbeck, de' Silvian losifescu — Mary Webb, de Adina Arsenescu-Iamandi — Miguel de Unamuno, de Ovidiu Drimba — Poezia muncii, de Camil Baltazar — Banatul de altădată, de A. Sacerdoţeanu — N. Cartojan, de Al. Iordan — Metafizica tonalităţilor afec- tive, de Florian Nicolau — Psihotehnica sensorială, de Tretie Paleolog — fc Cronica plastică, de Petru Comarnescu- (cuYcproduceri). REVISTA REVISTELOR La Litterature internaţionale — Moscow News — The f Spectator —■ Time — Newsweek — Life — Press Clips — Reader’s Digest — Victory — Escorial — El Espanol — Fenix. NOTE Mihail Sebastian, de Camil Petreşcu — Ironicul destin al lui Mihail S'ebastian; Cum şe pronunţă pe scenele noastre cuvintele englezeşti; Orson Welles şi înregistrarea Bibliei pe discuri, de Peiru Comarnescu — Trixy Checais; Vera Proca; Alte recitaluri de dans; «Medaliile bătrânei», de Ovidiu Constanţi- nescu — Metafizica-explicaţie şi metafizica-cunoaştere; Relativ la problema determinismului; « Ochiul cerului: inima»; «Primăvară pustie», de Florian Nicolau — Drumuri noi în teatrul francez,- de Dorothea Cristescu — Pentru noul muzeu Simu, de Ema/noil Bucuţa. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE/ DIMITRIE GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU MIHAIL SADOVEANU, AL. TZIGARA-SAMURCAŞ OCTAVIAN NEAMŢU Redactor şef: CAMIL PETRESCU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III — BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 59 TELEFON 2-06.40 ABONAMENTUL ANUAL Lei 6.000 pentru profesori şi studenţi >1 8.000 ,, particulari I, 15-000 ,, Instituţii publice •1 20.000 ,, Instituţii particulare CONT CEC POŞTAL Nr. itio ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XII, Nr. 7, IULIE 1945 FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI 1945 DOI FRUMOŞI Pe-o foaie de ismă ’ngustă Se opreşte o lăcustă. Ce frumoasă-i, fa Mărie! N’are nici ea pălărie Şi, strânsă’n fotele ei, Fără tocuri şi cercei, Cu bondiţa’n subsuori Şi cu talpa goală’n flori N’a fost când a fost mireasă, Nici Crăiasa mai frumoasă. Insă e şi-un brotăcel Şi nu luai seama la el. Ochii lui în ochii ei Licăresc şi dau scântei, Sufletele amândouă Tremurând de-o spaimă nouă, Şi fiecare se strânge Celălalt c’o să-l mănânce. Vai de păcatele lor, Nu a fost nici un omor, Au sărit care’ntr’o parte Şi s’au dus în cârji departe. Adevărul se cunoaşte: Dânsa nu mănâncă broaşte. Ar putea măcar să guste Dânsul, gingaşul, lăcuste? EPITAFE Hoitul de sub piatra mea Şi-a dus viaţa pe saltea. Toate păcatele grele I-au fost pături şi saltele. N’a avut atâtea sugeri Câte ţâţe şi câţi ugeri, La tot ceasul, I-au lovit gura şi nasul. Plin de câte racile, A lins toate vacile. Bivoliţă şi catârcă L-au purtat dormind în cârcă. S’a spălat în loc de apă Cu lapte proaspăt de iapă. Ca să-şi facă piele nouă, A cerut găleţi de rouă. Dresuri, prafuri, alifii I-au zgâit ochii de vii Şi, cu nas, cu ochi, cu tot, Faţa-i se făcuse bot. Şi-a făcut înghiţitoare Pe pofta lui de mâncare. Toate bunătăţile I-au mânjit mustăţile. Au trecut prin burta lui Iezii, mieii câmpului Şi-a’nvăţat cum să prăjească Sos cu pasăre cerească. DOI FRUMOŞI S Mioriţa i-a plăcut Cu nucşoară şi năut Şi pentru privighetoare Avea altfel de frigare. N’a mâncat şi n’a băut Numai câte n’o fi vrut, Terci de zmârc Şi muguri de târn cu sfârc. Numai momiţe cu cimbru N’a putut mânca, de zimbru. Când a vrut şi-atare carne Şi-a zdrelit gingia’n coarne. TRANSFIGURARE Pentrucă am auzit Că de-un timp ai năpârlit, Ţi-aş da’n dar o bidinea Să-ţi lipeşti chică din ea. Cu barbete tinere Ai'fi ca un ginere Şi mustăţile de cneaz Ţi-ar da ifos de viteaz. O prăjină’ntre picioare Ţi-ar ieşi cam prin spinare Şi o cobiliţă ’n vânt Te-ar da’n leagăn când şi când. Şi măcar o să-ţi rămâie Drept statuie o momâie. Numai că’n prăjină, sus, N’ai să gemi că eşti Isus Şi să plângi în asfinţit Că te-au prins şi răstignit. COŞARUL ALB Luna plină, draga mea, Merg cu scara după ea. Nu vrea lung să m’aştepte Şi-mi alunecă’ntre trepte. Cât o reazăm, de-unde-a fost S’a mutat şi, ca un prost, Mut şi eu alături scara. Am pierdut mai toată vara Umblând noaptea-aşa în dodii Cu o scară printre zodii Şi am cheltuit o viaţă După zările din ceaţă. Am cutreierat un an Pământul din Bărăgan. Un an munţii-am colindat. Zece ani am căutat In izvoare, ’n curcubeu, In rogoz, în heleşteu. Scara prin păduri şi sate S’a tocit pe jumătate Şi de-abia de-ajung cu ea In clopotniţa cu-o stea Unde sună gărgăunii. De funinginile lunii Nu mai poate să se spele Cel ce s’a mânjit cu ele. Luna însă m’aştepta, Dragă, la fereastra mea. TUDOR ARGHEZI MUZEI MELE LITERARE Prea scumpă Muză, anii m’au trudit Şi totuşi mai tresar pornind spre tine, Că tu-mi eşti soarele ce prin ruine, îşi mai strecoară raza’n asfinţit. Eşti farul însetării de zenit Cu 'naltul armoniilor senine Şi-aprinzi în sufle tu-mi străvechi lumine, Ce licăresc ca’n magic răsărit. Mereu, oricum, oricând şi orişiunde, Chemării tale dragi îi voi răspunde Cu-acelaşi dor şi nu voi înceta Decât în clipa saltului cel mare Când ceasul cel din urmă va suna Ca să-mi suspin eterna renunţare. laţi, April 1945. CHEMAREA FLORILOR Nătângă vi-i chemarea biete flori: Cu nevinovăţie zâmbitoare Filtraţi imaculat senin de soare Intr’o dulcegărie de colori. Aşa-i povestea: Funigei de sori Se tupilează’n fiecare floare Şi’nfiripaţi în spumă de coloare, îşi plâng metamorfoza zâmbitori. Aşa-i şi’n nouri, unde curcubeul, In şapte tonuri sfâşiindu-şi eul, Deplânge raza ce l-a destrămat... Dar cine ştie oare-a cui e vina Că’n lumea asta nu-i nimic curat Şi că ne minte până şi lumina?... Săteşti-Argeş, August 1944. IARBA DRACULUI Vorbeam cu pipa mea ’ntr’o tristă sară Când singur stăm la un pahar de vin. Mi-a spus atunci: « Cu dulcele-mi venin Ţi-am uşurat a clipelor povară. In toate eu ţi-am fost amică rară: Revolte, resemnări, decepţii, chin, Nelinişti, insomnii, dureri, suspin, Prin norii mei ades se’mprăştiară ». Fantasc prin rotocoalele de fum Jucau himere irosind parfum Misterios de blondă nicotină. Perversa iarbă ce mă otrăvea, întocmai ca otrava feminină, Pe-ascuns lovindu-mi inima, zâmbea... Iaşi, Aprilie 1945. SPRE CULMI Privea năpârca’n sus nedumerită Cum pajura pluteşte’n falnic sbor Şi cumpănindu-şi mersul târîtor, îşi blestema nevolnica ursită: « îşi are soarta’n noi deosebită Acelaşi lut zidit de Creator; Eu în prăpastie’n adânc cobor Şi ea se’nalţă’n sferă strălucită. Ea, din lumină, cu semeţ avânt, Triumfătoare cată spre pământ Şi-i cântec fâlfâirea ei de-aripă... Dar nu-i nimic, de jos, din bezna mea, Pe când în mine decăderea ţipă, Târîş ajung şi eu pe culmi la ea ». Bucureşti, Februar 1945. AUTOGRAF Scria unei doamne pe un volum de « Statui » Vedeţi, grilajul pare-a fi deschis; Deci în grădina mea cu cer de toamnă Intraţi, vă rog, prea graţioasă doamnă, Intraţi şi veţi culege flori de vis. Tentată de veţi fi ca’n paradis De mărul şarpelui, nimic nu’nsamnă, Că’n veacul nostru nimeni nu condamnă Pe biata Evă, de s’a compromis. Eu nu văd nicio piedică morală; Va fi doar o greşală virtuală, Păcătuind cu-absentul autor. Iertaţi-mi deci, vă rog, ireverenţa; , Iar de cumva vă par prea muşcător, Sunt gata să-mi îngcnunchiez prezenţa. Bucureşti, Februarie 1945. MELANCOLIE Eu ştiu că din nimic mi-rfim smuls esenţa Şi-am întrupat-o’n fulgi de poezii; Am stors din armonie armonii... Şi-aşa’n absent mi-am încrustat prezenţa. In insul meu mocneşte Providenţa Cu’ntreg fermentul ei de calorii Şi le preface’n fantasmagorii Spre-a’şi tălmăci ei însăşi existenţa. Sunt Universul într’un strop închis Şi fantomatic îmi strecor prin vis Iluzia c’aş fi o re’ntrupare... Iar clipe de melancolii adânci îmi sfarmă sufletul de cugetare Ca valul mării cel sfărmat de stânci. Râleşti-Argeş, Mai 1944. INVECTIVĂ Veaoului meru Oribil veac netrebnic şi zălud, Cu fiere scrii mişelnica ta carte Şi clocotind de urletul lui Marte, Loveşti cu braţ distrugător şi crud... Pe’ntreg pământul gemete s’aud De suferinţă, de torturi şi moarte; Ţi-i sufletul de Dumnezeu departe, Incendiar călău de sânge ud. Aş cerne’n vânturi pleava ta măruntă, Să pieară’n veci povestea ta cea cruntă, Demonic sol venit din fund de iad! Stă mintea’n loc gândindu-mă la tine Şi desgustat de josnicu-ţi răsad, Că’s om pe-asemeni vremuri, mi-i ruşine. MIHAI CODREANU Răteşti-Argeş, April 1944. CARTEA OLTULUI DEASUPRA NESFÂRŞITELOR ÎNTINDERI ORIZONTALE In acest peisaj întins, unde tot ceea ce se iveşte e încă o linie orizontală, adăugată sutelor de mii asemănătoare care au pre- cedat-o, marea călătorie a Oltului se apropie de sfârşit. încă o suprafaţă orizontală, cea mai joasă şi mai mare din câte au fost până acum, se pregăteşte să vină: întinderea lichidă a Dunării. Spre această ultimă şi cuprinzătoare treaptă a vieţii lui, Oltul coboară liniştit, cheltuindu-şi ultimul sfert de metru de înăl- ţime. Ceea ce odată, exprimat în cifre, era egal cu înălţimea Hăsmaşului Mare, aproape două mii, acum nu se mai află decât la câţiva centimetri deasupra lui zero. E sfârşitul. De partea cealaltă a Dunării, câteva dealuri suprapuse for- mează un amfiteatru de calcar, ale cărui trepte, albe şi roşiatice, par anume făcute, pentru a se putea privi de pe ele, ca dintr’un mare circ, ultimele clipe ale Oltului. E un spectacol vast, şi mai încărcat de sensuri decât s’ar putea bănui. E sfârşitul Oltului, şi totuşi e locul acesta ca la începutul primordial al lumii, în cele dintâi ore ale facerii ei: pământuri şi ape încearcă să se despartă. Până departe, cât pot cuprinde ochii, pământuri şi ape încearcă să se despartă unele de altele, împinse de o forţă nevă- zută, imensă, şi plină de cele mai mari confuzii. întinderi de nisip încep să se ivească de sub suprafaţa apelor, care le pără- sesc, lăsându-le libere pentru o vreme, asemeni unor proaspete continente; dar apoi se răsgândesc şi revin, cucerindu-le din nou fâşie cu fâşie, acoperindu-le în întregime, sub domoala lor tălăzuire. Forţe diferite trag într’o parte şi alta, iar lumea pare plină de haotice hotărîri contradictorii. In fiecare oră se plă- nueşte parcă un lucru important, ceva nelămurit începe să se întâmple, din toate părţile urcă în auz vuietul apelor, apoi totul rămâne cum a fost. Cât cuprind ochii într’o parte şi alta, sunt numai ape şi pă- mânturi care neîncetat încearcă să se despartă, şi până în urmă i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rămân mereu împreună, ca într’o geneză veşnic neizbutită. Nămoalele şi nisipurile Oltului, aduse în lungul ţării dinspre miazănoapte, se întâlnesc în felul acesta cu nisipurile apusene şi continentale ale Dunării. Mereu încearcă să zidească o lume, şi mereu apele care le-au adus le surpă temeliile, purtându-le mai departe. Totuşi, nisipurile Oltului au izbutit să clădească în gura lui un prag larg, împingându-1 în formă de evantaliu în apele Du- nării; şi străbătând această estradă, îşi trăieşte el ultimele clipe ale vieţii. După ce a spumegat pe deasupra stâncilor, străbătând atâtea rânduri de munţi, după ce în atâtea direcţii ale lumii şi-a îndreptat mersul sbuciumat, acum sfârşitul îl găseşte liniştit şi împăcat cu sine însuşi. E o moarte calmă, de înţelept, care a trecut prin toate bucuriile şi amărăciunile vieţii. însuşi Socrate, prefăcut în râu, nu s’ar fi putut sfârşi altfel. Ceva pare că se împlineşte, că ajunge la capătul din urmă, în această liniştită încheiere a unei vieţi. Domoale şi grele, asemeni unor pleoape care se închid pentru somnul din urmă, apele Oltului se rostogolesc în lungul ultimilor metri de pământ; şi pătrund apoi în vâltoarea uriaşă a Dunării, ca şi cum ar trece pragul altei lumi. Câteva clipe mai târziu, contopite cu apele fluviului, se duc la vale printre malurile largi ale acestuia, ca pe sub bolta imensă a unei noi existenţe; departe, pe alte tărâmuri. Din tot ce a fost, nici numele nu i se mai ştie acum. Şi astfel, Oltul înce- tează să mai existe. De pe fâşia de nisip, înaltă numai de câţiva centimetri, pe care Oltul a împins-o înăuntrul Dunării, apele fluviului se arată puternice şi imense. Malul de dincolo, cu dealurile lui albe de calcar, pune un sfârşit acestor ape spre miazăzi. Dar spre partea de unde vin, ele nu au nici o margine: un lung şuvoi, un-torent necontenit, imense suprafeţe lichide alunecând la vale, cu forţa de neoprit a unei întâmplări cosmice. In depărtarea de unde vin, cerul pare o gaură enormă adusă spre pământ: pentru a lăsa să se reverse din ea, acest torent de ape, spăimântător. Val după val, încălecându-se uneori ca animalele unei turme care n’ar avea loc pe drumul prea strâmt, milioane de tauri lichizi trec într’o uriaşă învălmăşală la vale, abia încăpând între malurile largi ale fluviului. Din sus, cât poate merge ochiul până la marginea cerului, alte milioane de capete înspumate vin, se prăvălesc necontenit, trec prin dreptul Oltului trăgându-1 cu ele, în acelaşi ropot de turmă deslănţuită şi fără sfârşit. Sub picioarele ei, undeva la o mare adâncime, pare că trosnesc trep- tele nevăzute ale lumii, un bubuit surd urcă din funduri şi se împrăştie pe deasupra apei, înspăimântând singurătăţile. CARTEA OLTULUI 17 Undeva, la o mare depărtare spre apus, un ostrov se află singur în mijlocul apelor. Acoperit de sălcii, el se ridică deasu- pra acestor întinderi lichiţle, ca un front în mijlocul unui deşert, ca o cetate singuratică şi sburlită, înconjurată din toate părţile de elemente adverse. Cireada de tauri e spintecată de vârful lui, şi-i alunecă în lungul coastelor spumegând de mânie; apoi se uneşte din nou, refăcând în tot cuprinsul larg al celor două maluri, haoticul şi deslănţuitul şuvoi al fluviului. Enorme cantităţi de apă trec la vale, alunecând prin dreptul malurilor cu o forţă atât de nestăvilită şi impresionantă, încât pare că undeva, într’un punct hotărîtor al lumii, unul din nodurile care îi ţineau în echilibru materia s’a desfăcut, şi acum tot conţinutul ei, desagregat, a început să curgă afară, ca dintr’un sac plesnit. Toată materia lumii, care formase pe vremuri con- tinentele, munţii, oraşele şi oamenii care le locuiau, curge acum, ţeîntoarsă la starea unui element primordial, printre aceste maluri, care par că o duc spre un punct final, aflat dincolo de marginile actuale ale universului. Intr’atât forţa cu care apele fluviului trec, e Uriaşă, nestăvilită, şi imensă. Pe drumul acesta pe care apele se duc la vale, spre o înde- părtată şi cosmică destinaţie, oricât ar călători privirile cu ele, nu întâlnesc decât aceeaşi tăcută lume orizontală. Intre cele două maluri Qare se duc până ce întâlnesc cerul şi intră în el cu ape cu tot, se întinde mereu aceeaşi suprafaţă lichidă şi goală; pustă acvatică plină de mister, şi înfiorătoare singurătăţi. De pe întinderea ei se desprind uneori fâşii de nisip, ridicate numai cu câţiva centimetri peste suprafaţa întinsă a apelor. Nisipuri şi ape, ape şi nisipuri; lungi; nesfârşite linii orizontale, scriindu-se sub ceruri unele în prelungirea celorlalte. Nimic altceva nu îndrăzneşte să se ridice deasupra apelor, şi să strice nemărginita lor împărăţie orizontală. Doar malul bulgăresc ridică încă un amfiteatru de calcar, pe ale cărui trepte casele albe din Nicopole se zăresc una dea- supra celeilalte, scăldate în lumina caldă a zilei şi în propria lor strălucire. In dreptul lor, pe malul de aici, se află Turnu- Măgurele, nevăzut şi neauzit, cu totul acoperit de pădurile de sălcii. Un svon de viaţă, glasuri omeneşti strigând unele la altele, vin mai curând de la deal, din partea aceasta unde, dincolo de pădure, se află vestitul sat Izlaz. Dar totul e nelă- murit şi haotic, sgomote care vor să «e desfacă de tăcere şi sunt repede înghiţite la loc; aceleaşi confuzii în auz, ca sub priviri jocul nedesluşit al apelor şi pământului. Uneori barca vreunui pescar se zăreşte pe malul bulgăresc, glasuii răsbat parcă şi din partea aceea, făcându-şi ecou i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE peste ape, dar totul vine nelămurit şi stins, ca de pe un alt tărâm. In această lume de întinse singurătăţi şi nelămurite hotare, doar vapoarele sunt mari, puternice şi reale. Ele trec pe deasupra milioanelor de tauri, sdrobindu-le spinările sub povara de fier, şi sfărâmându-le grumajii, fără milă. Puternice şi stăpânitoare, având dela început în construcţia lor tot ceea ce era necesar, pentru a fi întotdeauna, asupra valurilor,- învingătoare, remor- cherele de sute de cai putere trec duduind din toate maşinile, svârlind prin coşurile înalte şi subţiri, valuri negre de fum. In urma lor, un lung convoi de şlepuri, legate două câte două, după imaginea clasică a prizonierilor, le urmează supuse, la vale sau la deal, ascultătoare turmă nautică. Atunci când sunt goale, ele plutesc pe deasupra apelor, ase- meni unor mari hambare de fier, săltând din val în val în urma remorcherului, care le poartă cu uşurinţă. Dar după ce au fo^t încărcate, cu petrol sau cu grâne, se duc la fund atât de mult, încât numai puntea le rămâne afară, mereu acoperită de valuri, asemeni fâşiilor subţiri de nisip care încearcă să se ridice din fluviu. Acum în faţă, sutele de cai din pântecul remorcherului bat cu copitele în fundul Dunării, făcând să răsune apele de un duduit înfundat şi puternic, şi abia izbutind să tragă la deal, greoiul convoi. Uneori, vapoarele albe de la Viena, care merg numai cu că- lători, se încrucişează cu aceste caravane de fier, sau le ajung din urmă, şi le întrec. Ele dispar la orizont, acolo unde fluviul intră în cer, lăsând în urmă un nor subţire de fum, care pluteşte multă vreme, din ce în ce mai pierdut, deasupra singurătăţilor. De câte ori trec, mereu cu alte pavilioane la pupă, şi cu svonul altor graiuri pe bord, ele lasă în urmă două rânduri de valuri, ca triunghiul pe care îl scriu toamna pe cer, păsările migratoare. E un mesaj al vapoarelor către maluri, şi fiecare val vine spre pământ, ca ţipătul unui cocor, izbindu-se de el şi trezindu-i ecoul. Pe neaşteptate, un vuiet se apropie din larg, şi valuri sosesc năvalnice, ca de pe o mare brusc bântuită de furtună, revăr- sându-se cu sgomot mare deasupra ţărmurilor. In clipa aceea vaporul e departe, şi puţin mai târziu, în lungul malurilor dom- neşte din nou liniştea de la început. ' Numai în locul unde Oltul se varsă în Dunăre, frământarea se prelungeşte încă, şi capătă forme dramatice. Ciocnindu-se cu apele acestuia, valurile care vin din larg fac să se ivească un monstru cu mii de capete, care nu zăbovesc să se sfâşie între ele cu furie. In lupta care urmează, câte o sută din aceste capete pier în fiecare clipă, sdrobite; dar altele se ivesc din funduri, CARTEA OLTULUI Iţi mai mari, cu fălci puternice, cu gura larg deschisă, năpustin- du-se asupra celor din faţă. Un huiet al apelor, prelung, se ridică deasupra acestei cumplite bătălii, înfiorând până departe sin- gurătăţile. Multă vreme după ce înfuriatul monstru s’a dus la fund, cu toate capetele lui, înghiţit de întunecimile neantului, apele mai bolborosesc iritate, speriate ele însele de fiara pe care o au ascunsă în adâncime, şi care nu aşteaptă decât prilejul să-şi arate iarăşi spăimântătoarea-i faţă. Apoi treptat, e din nou moartea liniştită a Oltului: în lungul fâşiei de nisip, apele lui alunecă domol, lăsându-se luate de torentul larg şi.cuprinzător, al Dunării. E ca o întoarcere într’o împărăţie vastă a somnului. E pentru apele Oltului, atât de sbuciumate până acum, Nirvana. De mai multă vreme, în dreptul malului bulgăresc, deasu- pra dealurilor de calcar, un nor stă în acelaşi loc, nemişcat, ca o corabie ancorată. S’ar părea că din locul acela, veghează ulti- mele clipe ale Oltului. Orele zilei care se urmează una după alta, nu îl duc în altă parte, ci numai îi schimbă mereu coloarea, pe măsură ce soarele se apropie de apus. Pânzele acestei nemiş- cate corăbii, la început albe şi spumoase, capătă spre sfârşitul după amezii o uşoară coloare gălbue, şi o nuanţă asemănătoare se plimbă pe dealurile de calcar de dedesubt Apoi, corabie şi dealuri sunt cuprinse de un adevărat incendiu, flăcări roşiatice pâlpâie pe suprafaţa lor, vreme îndelungată, dând parcă sem- nalul pentru alte incendii la fel, trecând de la răsărit spre apus, din deal în deal, din nor în nor, peste toate meridianele cerului şi ale pământului, tot mai departe spre apus, pe măsură ce soa- rele necontenit coboară. Ocolind pământul, mâine vor fi din nou aici, venind pe deasupra dealurilor, dinspre răsărit. In acest ultim amurg al vieţii lui, singurătatea Oltului e tot atât de mare, ca şi pe crestele muntelui, deasupra căruia a apă- rut pentru prima oară în lume. Viaţa lui, e drumul dintre asprele singurătăţi, verticale, ale munţilor, şi înşelătoarele sin- gurătăţi, orizontale, ale marilor ape. Intre aceste două supreme singurătăţi e lumea pe care a străbătut-o, sunt cele patru direcţii cardinale spre care şi-a îndreptat pe rând rostogolirea, sunt munţii, sunt câmpiile, sunt satele şi oamenii lor. In acest ultim amurg al vieţii lui, în timp ce norul şi dea- lurile de calcar se zăresc treptat, învineţindu-se, Oltul începe să şi le reamintească. Liniştit şi domol, ca după o mare călă- torie, împăcat cu sine şi cu lumea, el îşi reaminteşte. Atâtea par acuma foarte departe, zadarnice chiar, şi o a doua oară n’ar mai putea să le trăiască. Atât de mult îi vine să spună acum, 2* 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE despre toate câte au fost, deşertăciune^ deşertăciunilor! Goana aceea nebună pe deasupra stâncilor, şi felul nemilos cum smul- gea brazii din rădăcini, sfărâmându-i! Săracii, nevinovaţii brazi! Şi cât de amar îi e să ştie, că în clipa aceasta chiar, un altul, la fel cum a fost el atunci, aleargă acolo peste pietre, se sbate şi triumfă; un altul care va ajunge şi el aci, larg şi greu, şi plin de nămoluri, şi va gândi despre cel care a fost, acelaşi lucru pe care îl gândeşte el acum. Dacă ar putea trimite vorbă în munţi, celor care acum pornesc năvalnici pe deasupra stâncilor! . . . Dar nu se poate. Ei vor trebui să ajungă aici, şi să gândească la fel. Aşa se urmează generaţiile pe pământ, neştiutoare una de alta, împingându-se mereu din urmă, ţinând tot timpul umflat între maluri, marele fluviu al omenirii. Norul din faţă şi dealurile de calcar se fac tot mai vinete, iar Oltul îşi aduce aminte. El îşi reaminteşte marea oboseală care l-a cuprins în câmpie, când zile întregi a stat la poalele munţilor, nemişcat ca un lac, cu suprafaţa acoperită de mii de nuferi. A fost poate o boală, poate o mare nedumerire a tinereţii lui. Dar mai apoi, cât de năvalnic din nou, a străbătut trei şiruri de munţi, sbătându-se deasupra stâncilor, vibrând din toată fiinţa, cu o impetuozitate de care, pentru nimic în lume, n’ar mai fi în stare. Din tot ce a fost, munţii rămân desigur în existenţa lui, marile, cumplitele întâmplări. Dar în acest ultim amurg al vieţii lui, atâtea amintiri urcă din fundul apelor, lăsând încă odată să li se audă foşnetul de la început. Cetăţile vechi, cu ziduri în ruină, ale căror siluete istorice în atâtea rânduri, undele lui le-au oglindit. Larga tălă- zuire a câmpiilor ardelene, acoperite cu ogoare galbene, iar în depărtare cu spuma întunecată a pădurilor. Satele, cu acope- rişuri’roşii de ţiglă, pe care turlele bisericilor le vesteau de departe, asemeni unor corăbii pe întinderea mării. Unul după altul, zeci, sute de sate s’au ivit legănându-se deasupra câmpiilor, şi au rămas apoi în urmă, topindu-şi în zare catargele greco-catolice. Fiecare din ele avea un nume, şi o lungă poveste în urmă, urcând uneori până la daci, iar alteori până în preistorie. Cine ar putea să le mai ţină minte? Dar oamenii acestor sate, venind de-a- dreptul din daci şi din preistorie, Oltul nu a putut să-i uite, şi şi-i reaminteşte. De când a apărut în lume, pe crestele Hăsmaşului Mare, oamenii s’au aplecat asupra lui, şi l-au privit. Uneori, tot drumul pe care l-a făcut prin lume, n’a fost parcă decât pentru această uriaşă întâlnire cu oamenii. In orice caz, au fost mulţi, zeci, sute de mii. Unii i-au băut apa limpede a izvorului, alţii s’au oglindit în undele lui, alţii l-au ştiut un râu mare cu ape turburi şi grele de nămoluri. O mie de obrazuri le-a arătat Oltul oame- CARTEA OLTULUI 21 nilor, şi oamenii i-au arătat Iui o mie de obrazuri. Rând pe rând au trecut pe malurile Iui, îngânduraţi, apăsaţi de nevoi, îndră- gostiţi, plini de jale sau de mânie. Oltul şi-i reaminteşte. Treceau în lungul apelor lui, cu coasa pe umeri, iar soaVele care se pre- gătea să apună le asvârlea umbra măreaţă, peste unde. Cântau uneori din fluier, despre Olt; iar alteori tăcuţi, ascultau cum. apele Oltului cântă despre ei. De la Hăsmaşul Mare până aici au fost sute de mii, milioane. Oltul şi-i reaminteşte. Peste valurile lui, mereu rostogolite la vale, alte valuri de oameni au trecut, dintr’o parte în alta şi înapoi, pendulând între răsărit şi»apus, între miazănoapte şi miazăzi. In clipa aceasta chiar, acolo în urmă, purtaţi de dureri, de destin sau de fatalitate, ei se tălăzuesc mai departe, între cer şi pământ, peste apele lui, pe suprafaţa vastă a lumii. Dar pentru Olt, toată această largă legănare a lumii, s’a ter- minat. Acum e sfârşitul. Din tot ce a fost pe vremuri, n’au mai rămas decât aceste întinse nisipuri. Deşertăciune a deşertăciu- nilor, totul e deşertăciune, pare că spune suprafaţa lor pustie şi spulberată. Unde sunt munţii, unde sunt stâncile, unde sunt cetăţile de odinioară? S’au sfărâmat. Şi n’au mai rămas decât aceste întinse, pulverizate nisipuri. Din tot ceea ce a cunoscut Oltul în drumul lui, atâta a mai rămas. întinse, orizontale su- prafeţe pustii. E parcă ruina totală a lumii. Iar fluviul larg care trece în faţă, târăşte în această năruire tot universul, aşa cum pare că poartă între malurile lui, întreaga materie a lumii, desagregată. E ca o descătuşare supremă de ultimele legi cunoscute, ca o curgere a întregului cosmos din sine însuşi, undeva în afară. Aşa e, deasupra acestor întinse nisipuri, moartea Oltului, transfigurată. Ca şi la început, când s’a ivit pentru prima oară în lume, sub privirile unor oameni care duceau acolo pe vârful munţilor o existenţă aspră şi singuratică; deasupra acestor întinse nisi- puri alţi oameni se ivesc, trăind odată cu Oltul, ultimele lui clipe. Ajunşi în preajma marelui fluviu, la începutul după amiezii, plutaşii au tras plutele la mal, şi au început să le pregătească pentru navigaţia mai vastă, care va începe. Apa Dunării e atât de largă, încât ei le leagă încă odată câte patru la un loc, iar până la Olteniţa vor merge necontenit, ziua şi noaptea, fără să se mai oprească. Uneori, un remorcher îi aşteaptă în gura Oltu- lui şi îi trage cu mare viteză la vale, dar de cele mai multe ori coboară ei singuri, ca şi până acum, în voia apelor. Odată cu primele semne ale înserării, patru plute mari aş- teaptă să-şi dea drumul, pe apele largi ale Dunării. Cea dintâi dintre ele, coboară încet printre malurile Oltului, ultimele zeci ZZ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de metri. Nisipurile întinse, par cheiurile goale ale unui port pustiu. Apoi, sub brazii pe care atâta vreme i-a adus din inima munţilor, făcându-i să cânte, apele Oltului mor. Plutaşii simt sub picioare ultima lor svâcnire; şi numaidecât apele mai pu- ternice ale Dunării cuprind pluta din toate părţile, şi încep să o poarte la vale. Cea de a doua plută se desprinde atunci, şi în clipa -când pătrunde în Dunăre, flăcările unui foc au şi început să pâlpâie în faţă, deasupra apelor. Pentru a nu fi loviţi de vapoare în întuncrecul nopţii, plutaşii aprind pe fiecare plută un foc, ţinându-1 până se crapă de ziuă. Căpitanii remorcherelor cunosc bine aceste pâlpâiri roşiatice în noapte, şi când le văd venind pe deasupra apelor la vale, le ocolesc pe departe, îngăduitori, dar şi impresionaţi de misterul existenţelor aspre şi ciudate, cu care vasul lor negru de fier se încrucişează. E întunerec bine, când ultima plută începe să alunece încet, părăsind portul de nisip al Oltului. Pământurile din urmă abia se mai zăresc, în timp ce în auz urcă tot mai puternic foşnetul uriaş al fluviului. Până în cea din urmă clipă, murmurul Oltului se mai aude în lungul brazilor înfioraţi, apoi deodată largile acorduri ale Dunării se revarsă deasupra, acoperindu-1 în între- gime. Cântecul care începe e al fluviului, şi e atât de maiestos în felul cum străbate lumea, vast, profund şi multiplu, încât calea lactee apare deasupra tocmai la timp pentru a-i putea ţine o demnă tovărăşie. Intr’atât de înrudit cu misterul şi imen- sităţile cosmice, e foşnetul marelui fluviu. Acum, pe suprafaţa lui nemărginit melodioasă, patru focuri roşiatice coboară la vale, purtate de multitudinea simfonică a apelor. O lume începe, ale cărei hotare misterioase sunt pierdute în noapte; nici stelele de pe cer, nici acelea care alunecă pe fluviu, nu ajung să arate unde se termină apa şi unde se află pământul. Uneori, acesta pare foarte departe, când deodată un mal se iveşte din întunerec, acoperit de sălcii şi foşnind; alteori, asemenea maluri vin tot timpul în urma plutelor, ca şi cum ar voi să le ajungă, dar nu se poate şti dacă sunt adevărate, sau numai fantome ale lor, care înaintează pe deasupra apelor, plu- tind. In felul acesta merg plutele la vale, într’o vastă migraţiune de suprafeţe, printre hotarele nelămurite dintre apă, întunerec şi pământ; atingând cu brazii lor lungi, în atâtea rânduri, irea- litatea. O singură dată malurile se deosebesc din întunerec, cu o feerică preciziune. Ca spiralele de flăcări ale unei nebuloase, trec prin dreptul privirilor luminile din Nicopole, aşezate unele dea- supra celorlalte, în amfiteatrul înalt al oraşului. Parcă s’ar în- tâlni undeva în univers, câteva astre răzleţe, cu un adevărat CARTEA OLTULUI 23 roi de stele, înşurubat în jurul lui însuşi, ca un foc strălucitor de artificii. Un sgomot surd, un duduit înfundat de maşini începe să se audă în noapte, şi deodată cei trei ochi ai vaporului, unul roşu, unul alb şi celălalt verde, se zăresc în faţă, ameninţători. Cuprinşi de teamă, plutaşii se reped la focurile de la urmă, le adaugă aşchii noi şi le aţâţă, făcând să li se ridice mai sus flăcările, ca şi cum s’ar strădui, în felul acesta, să sperie un monstru, un duh rău al apelor şi al nopţii. Şi în adevăr, ochii balaurului se întorc încet în altă parte, iar umbra lui neagră şi mătăhăloasă alunecă în lungul malurilor, pe departe. Cândva, o împuşcătură răsună pe malul bulgăresc, şi ecourile ei se duc în valuri pe deasupra dealurilor, de parcă ar încerca să măsoare, în aceste lungi clipe, marile întinderi ale nopţii. De undeva de departe, de foarte departe, de unde ultimul ecou s’a oprit, pare că vin înapoi, abia nedesluşite, hămăituri de câini, arătând într’un fel nostalgic şi imens, cât de nemărginită e lumea şi noaptea, şi cât de misterios cuprinsul lor. Şi din nou e linişte pe maluri şi peste ape. Necontenit plutele alunecă la vale, iar cele patru focuri ard în noapte, deasupra acestor întinse singurătăţi. A mai fost parcă odată în viaţa apelor o întâmplare asemănătoare. Din adâncimile lor, printre trunchiurile orizontale şi legănate ale brazilor, ca o flotă de catarge adormite, o amintire încearcă să răzbată la suprafaţă, tot mai stăruitoare. A mai fost parcă odată de mult, o noapte la fel cu aceasta, în întunerecul căreia focuri roşiatice ardeau, deasupra unor mari singurătăţi, sub stele. Era aproape ca şi acum, acolo în urmă, pe crestele de pe care unele din ele au por- nit. Acolo, în îndepărtatul Ardeal, un munte tragic se ridică sub cer, ca un altar uriaş, iar deasupra lui, în clipa aceasta chiar, flăcări roşiatice îşi aruncă poate, marile lor pâlpâiri pe dea- supra culmilor, până departe. Sub lumina lor stranie, voşlobe- narii dorm şi în noaptea aceasta, în strâmta lor colibă, ca într’o barcă, deasupra celui mai înalt talaz al oceanului de piatră încremenit.. ' De jur împrejurul acestor aspri şi singuratici munţi, se află ţara întreagă, şi pe întinsul ei milioane de oameni dorm, pe pă- mântul gol, lângă respiraţia lui caldă şi uriaşă, sub larga rotire a constelaţiilor de vară. Iar aici, alţi oameni au adormit de ase- meni, deasupra unei imensităţi lichide, curgând necontenit din- tr’o parte în alta a lumii. De la un timp, lucesc în noapte atât de multe stele, deasupra şi dedesuptul plutelor, de jur împrejur, încât pare că marele fluviu a pătruns în cele din urmă, în cer. Largul lui şuvoi revarsă 24 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acum oamenii şi brazii printre stele, ca pe nişte meteori ciudaţi, ducându-i tot mai adânc în cosmos. In noaptea aceasta, care şi-a desfăcut splendoarea, de la un, capăt la altul al lumii, ca o crizantemă gigantică, oamenii dorm. Iar marele fluviu îi poartă în zumzetul lui imens, departe, printre stele. GEO BOGZA CÂNTECE DE GALERĂ SOMN "FERICIT Pe sub platouri Fără ecouri, Sub piscul visului In fundu-abisului, Zăceţi nesfârşit In somn fericit Fără sbor—Tără zare, Făr’ o cută pe frunţi Făr’ o boare din munţi. Dcschidă-se ’n raze Lucarna albastră, Coconi de atlaze! Boeri dumneavoastră! Bolţile scunde v’ascund şi feresc De ce risipire Stelele ’ntoarse moloz în perete? Apele-şi duc mâlul mănos In legănătoare neştire Mai jos, tot mai jos Bogate, încete. Frunzele, ierburile nu mai au glas. La praznicu-i împărătesc Pământul le ghiftue, gras Şi ’n apus 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Din ele, sătulele, nu mai ţâşnesc (El nu mai trimite In sus) Măcar desnădejdile sburătoarei Sau tulburată, în aer, vreo undă. Şi bună, de-a gata, ispita răcoarei Scufundă, In timp ce domoale şi văile Coboară mereu înnecându-vă căile. Aruncaţi-vă ’n sus, aruncaţi-vă golului! Veţi cădea sigur, tot pe pământ. Ah, desghiocate crustei nămolului Tâmplele-arzânde-ar merita puţin vânt. Mai legănaţi zurgălăilor Suavele clinchete mici? Priveliştea zace de tângă molâe — Luaţi-o singuri, cu fulgera ’n bici... Centauri de piatră pe-un tărâm de pitici, Prăvăliţi între voi, ostateci aici, Noi munţii cu faţa în ceaţa văilor, Cu umerii în clisa văilor, De ce vă plângem, de ce vă silim? — Blestemat fiecare prăbuşit să rămâe Noi nu, — noi piscurile ni le-asvârlim Spre cerul vostru, să-l spargă ’n călcâe, Să fulgere-odată, să vă trezim... NEUE ORDNUNG Strivind-o ’n treacăt pe privighetoare Ce din aripi, a moarte, mai bătea, Catârca se’nţelese cântătoare: Ea, cântătoarea, o aplauda 1 Răspuns dând răgetului valea, munţii, Vieţuitoarele-i dădură nimb. Şi’n înserare, cu’nclinarea frunţii, Şi-au pus, cuminţi, urechile de schimb. Ca pe-un tufiş de smeură înaltă Urşii’n păduri pe soare-au tăbărît Şi dintr’o noapte-a zării în cealaltă Nu i-a fost nimănui nici teamă, nici urît. Altarul nou era un surd jăratec Ce rumenea — de vii — columbii ’nvinşi; Şi doar arsura-amară, doar fumul hieratic, Nelinişteau târcoalele de lincşi. Spre subterane mlaştini, cu muget de huilă Cavernele gigantului cornut Târau spre ele, să-l înnece ’n silă, Captivul fald de slavă al cerului căzut. Trufaş pe-a ceţurilor rândueli mai mare, Sorbea tot cerul, jos, un abur clăpăug: Bovinele treceau drept sburătoare Iar sbUrătoarele —• trăgeau la jug. REFUGIUL DIN MUNTE — Bună vreme mătuşă, Tot aşa-ţi zice: muma pădurii? — Mulţumim dumitale, Strai de cenuşă, Tot mere acre în cerul gurii? — Bună rouă, doar vouă, pitici, ghiocei! Bună dimineaţa, frumoşii mei, Frumoşilor şi moşilor-voioşilor! Fugind ca o umbră fără chip, fără nume, Din lume, de urîtul de lume, Am rătăcit strigându-vă, am răguşit. Auzisem pădurea de voi cum răsună. Fără potecă şi fără lună Toată noaptea am rătăcit. — Fie-ţi inima bună ! Bine-ai venit! — Oh, pitici ghiocei clopoţei, In zadar v’am găsit. Zorii ’ncruntaţi, dela stâncă la stâncă, Voaluri muiate în sânge aruncă: Huetul din prăpăstii şi-aici înghite Splendorile brazilor măcelărite Trăsnetul ca un taur Le ia ’n coarne de-aramă şi aur Vântul le duce ca fânul în furcă Moartea, cu fulgere, şi la voi urcă... REFUGIUL DIN MUNTE 29 Peste culmi, peste râpile munţilor grei Prin ceaţa care bătea putinei Trecând puntea ciclopilor, sus în ţara bătrână, M’a adus, călăhză, lătratul din stână. Dar ce trist e şi-aici Oh, pitici Ghiocei, clopoţei... — Eşti departe, ai făcut cale lungă. Ce vedenii te mai alungă? — Ziua cade luptând şi nimic n’o alină, Peste rouă din piscuri, peste glodul din turmă, Vine noaptea din văile fără lumină... Să ne gâtue, noaptea ne aleargă din urmă. — De-acum luminată fie-ţi inima sumbră 1 Vezi zânele rele Să nu te înşele, Frate Abur-în-Sdrenţe şi fugar din noroi 1 ... Dacă nu eşti tu negura, dacă nu eşti strigoi Bine-ai venit, domnule Umbră! Drumul de-1 ştii De ce să mai vii? Iubeşti ghioceii... Rămâi 1 Vântoase mari ne-au ţinut sub călcâi, Furtuni şi la noi bântuiră din greu: Ridică-te tu să ne fii curcubeu Şi peste zdrobitele codrului zale Desfă-le să cânte culorile tale... Un bucium te-aşteaptă cu gâtul prelung. Mulţimile lui, de voci limpezi, te-ajung Şi neîncetat vor pătrunde Pe urmele tale oriunde... Fugar, te-ai întoarce, căci umblă nesaţul Din nou să le-auzi, după tine cu laţul... 3<> REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ai pleca pentru veacuri şi-ai veni ’n săptămână Trecând puntea ciclopilor — către ţara bătrână Prin noaptea de voci neştiute, dintâi, De care pădurea răsună... Rămâi Să sui cearcăn liber pe cer după ploi Şi-o să-ţi treacă urîtul de lume la noi. — Oh, urîtul de lume, piticii mei! Ghioceii mei proaspeţi Ghiocei, clopoţei. ... Bucuroşii de oaspeţi, Voioşii de eil Eu mare şi strâmb, cui să cer să m’ascunză? Bătrân şi ursuz, cui să cer să mă ’ndure? Sunt de oase, prea bunilor, îngropat în osânză... — Eşti acasă la tine şi ’ntr’un mugure crud Uncheşe prietene 1 Somnul stă să te fure... — Sunt ameţit, vrăjitorilor, abia să aud. — Ai dat de zăpadă, te-aruncă Şi-adormi în dogoarea zăpezii. Ce cald e în sarica-i bună şi-adâncă: A’ndesat soarele puterea amiezii. Eşti acasă la tine, eşti un mugure crud, Culcuşul te-aşteaptă: sub o veştedă frunză Uriaşule Faţă-de-ceară... Iar mâine, la noi, va fi primăvară 1 Şi Abur-în-sdrenţe, îngâna să răspunză Topindu-se ’n vârfuri, visând să murmure: —Rouă bună, noapte bună, pădure... MESAJ Aş găsi pentru piatră noi tăişuri de sapă Y’aş întoarce ’n fântână, vii, izvoarele basmelor Aş umbla după leacuri peste muntele iasmelor Y’aş aduce ’n pustie pâini, burdufuri cu apă, Pentru voi, la iertare duhul drept l-aş împinge V’aş desface din tâmple chinga ’ncinsă a fierului, Arzătoarelor bice şi blestemelor cerului Le-aş muia ’nfricoşarea şi urgia le-aş stinge, Şi clădite cu sânge şi călite în fiere Spre barajele visului, pururea faur, Mi-aş urca şoimii robi, cu cimentul de aur: Doar mândria ’n tristeţe, numai mila ’n durere, Şi v’aş lua stârvul umbrei răsturnate prin şanţuri Proiectându-i conturul în vecia-aurorelor Ridicând peste vreme scunda pulbere-a orelor, Ucigaşilor 1 Dacă nu m’aţi ţine în lanţuri... CICERONE THEDORESCU PĂCAT An’ cunoscut cenuşa topită în sânge Pustiul până la Cer Iar mâinile oarbe întinse spre Tine Au pipăit eternitatea, zadarnic. Ingenunchierea, până la sânge Până la leşin A rămas piatră de mormânt Pe rugăciunea tristă ca moartea. In noapte gemătul n’avea ecou Gândul n’a prins viaţă Lacrimile s’au întors în inimă Plumb topit Pecetluind păcatul. Doamne, dă-mi mângâierea stelelor înfiorarea deslegărilor Dă-mi Doamne răsăritul soarelui Doamne lumina Ta, lumina Ta... INTUNEREC Intunerecul era adânc şi fără de glas. Gândurile te căutau Pe tine viaţă din viaţa mea. înfiorată ’n noapte te-am strigat N’a răspuns decât spaima mea. V I s 33 Mi-e groază de pustiu Suîletu-mi te imploră să exişti Te imploră să răspunzi. Amintirea să fie tot, Uitarea să fie încheiere? Mi-e groază de pustiu Nu lăsa noaptea să cadă De plumb asupra mea. Sunt în genunchi Sufletul deschis e numai aşteptare Durerea încă poate fi un început Cuvântul aspru o iertare. . Doamne, binecuvintează fiinţa mea Fie chiar cu o pedeapsă. V I S Chemările s’au potolit, Multe sunt glasurile Sub liniştea deplină A rugăciunii începute. Nu-mi vorbi în şoaptă Nu vreau decât tăcere, Pasul tuturor e greu Şi glasul loveşte. Mâinile lor cerşesc pământ Chemând zădărnicia. Să vie, dacă vrea, visul viu, Să vie, poate, umbra lui, Să vie cine ştie bine Că mi-e frate. La colţul înserărilor Vom aştepta alături Acelaşi răsărit de soare Şi nimeni nu va bănui Că suntem doi. 3 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE T I M P Am chemat Timpul, scoică murmurătoare Vâjâind descântul nesfârşit şi gol Prin locuri odinioară vii. Uşile deschise n’au şoptit, n’au gemut Blând m’au lăsat să pătrund în ani de praf. Cunoşteau minciuna cuprinsă în sosire şi plecare. Am văzut umbre stinse Măşti străine mie întâmpinări uimite în sborul de cenuşă Al moliilor speriate. Lumina funerară A tremurat, ecou trezit, Efemerul cânt de râs şi plâns Neînţeles acum. Ferestrele desgolitc, pleoape fără gene, Aşteptau încremenite spre cerul nemişcat. Pe pat, amintire nupţială, O haină de argint Sta trântită ca un înger mort. PĂDURE N’ai auzit şoapta pădurii Legănată sus de bolta sfântă, N’ai auzit glasul pădurii Inălţându-ţi numele Tainic şoplit Tainic legat de tine Comoară de veci adâncită Sub mângâierea caldă a putreziciunii Ca rădăcinile pădurii sub pământ? N’ai simţit cazna pădurii de-a se mişca Lupta pomilor de-a se desprinde PĂDURE 35 N’ai simţit vântul tremurând în pânza frunzelor Vântul îndoind sălbatec Trunchiul ancoratelor catarge? N’ai simţit lunecarea norilor Pe golful răsturnat al cerului Furtună fără valuri, furtuna plecării? HENRIETTE YVONNE STAUL 3' ZI DE PETRECERE Petrecerile la Giacomo Rossi nu se resimţeau deloc de criza vremii. Principiul italianului era ca atunci când faci o masă — în ciuda războiului — musafirii s’o ţie minte. Şi, într’adevăr, cine mânca odată în casa lui, nu numai că ţinea minte, dar dorea să mai vie, şi cât de repede. ' Giacomo Rossi nu se putea vindeca de «viciul» acesta — cum îl numea Aneta — potrivit mai cu seamă cu timpuri nor- male, al chefurilor, al plăcerii de a vedea strânşi în jurul lui, măcar odată pe lună, prietenii ■— mai apropiaţi sau mai depărtaţi — ca să mănânce şi să bea cu ei. — Ma perche trăimo altfel, per bacco! protesta el, când Aneta îl ruga s’o lase mai încet cu invitaţiile. Şi apoi adăuga în italieneşte — limbă pe care tânăra lui ne- vastă o învăţase repede, tot atât de bine ca şi pe cea rusească. — Ei, Anicuţă, nu te supăra şi tu, aşa am fost învăţat din copilărie. La noi acasă, când trăia tata, masa era întinsă în per- manenţă, pentru oricine-! — Da, dar astăzi nu mai sunt timpurile acelea. Şi apoi, de ai invita numai prietenii noştri, n’ar fi nimic. Dar ce caută toţi ceilalţi, pe care nici nu-i cunosc cum trebue, oameni care după ce se îndoapă cât pot, se duc să ne bârfească, râzând că suntem nişte proşti 1 — Nu-i nimic, lasă-i să râdă! Aşa îmi place mie să fiu ! întot- deauna a râs cineva în urma mea, dar cam strâmb, după ce l-am hrănit! Mai bine să râdă de noi că le-am dat de mâncare, decât că nu le-am dat. Noi rămânem cu plăcerea noastră, ei cu a lor. Ăsta e principiul meu şi basta! N’ar fi fost nimic dacă Giacomo s’ar fi mărginit numai la aceste chefuri în familie — mai avea însă un obicei. Când se ducea prin oraş, Dumineca, la vreo cafenea sau într’o vizită în- tâmplătoare, nu se putea să nu se întoarcă, la prânz, netam-ne- sam, cu un musafir după el, de cele mai multe ori un pârlit flă- mând, care înfuleca de o băga în sperieţi. Era iute la invitat ZI DE PETRECERE 37 Giacomo Rossi şi câteodată recunoştea că greşise, cerându-şi iertare dela soţia lui, după plecarea musafirului. • — Scuză-mă şi tu, Anicuţa, nici nu mi-am dat seama cum l-am invitat. De abia- am deschis gura că m’am şi pomenit cu el după mine! Şi ca s’o împace, lua chitara din cui şi începea să-i cânte. Ce putea face Aneta? Cu timpul, se învăţase cu slăbiciunile lui şi începea să-i placă şi ei viaţa asta de boem, darnic şi nepă- sător faţă de ziua de mâine, deşi o prudenţă înnăscută ■— moşte- nită dela tatăl său, munteanul sgârcit la vorbă şi la faptă — o îndemna mai curând la socotirea banilor, ca să încropească şi ei odată un fond serios de rezistenţă, fără de care te aflai la chere- mul vremurilor. Slava Domnului, câştigau bine de când se sta- biliseră la Petrokokino, belşugul domnea în casa lor, cu tot războiul. Visul ei nemărturisit era să-l convingă odată şi odată pe Giacomo să se întoarcă în România, iar acolo să cumpere o căsuţă, cât de mică, în care să-i prindă bătrâneţile. Dar pentru moment războiul ţinea în suspensie toate planurile, aşa că ziua petrecerii era binevenită, să le mai desmorţească sufletele. Avea dreptate Giacomo, viaţa trebue trăită pentru ea însăşi, iar plă- cerea de a petrece nu are nevoie de o răsplată din afară, a acelora care beau şi mănâncă pe socoteala ta. Deosebirea prea mare de vârstă dintre ci — oricât de copi- lăros se arăta uneori bărbatu său — o împiedeca pe Aneta să-l ju- dece aşa cum o tăia capul. Nu era sigură când avea dreptate şi când nu. Ii rămăsese, pentru totdeauna, în faţa lui, sfiala de fetiţă din primele zile ale cunoştinţei de acolo, din ţara ei, şi — împreună cu Mario şi cu Carolina, ca un alt copil răsfăţat al unui părinte bonom'—îi zicea mai curând «Papă», decât să-l cheme pe nume. Intimitatea dintre ei, chiar, se afla sub semnul acestui respect pe care i-1 purta şi niciodată Aneta nu se întrebase dacă într’adevăr ameţeala care o îndemnase la aventura de acum zece ani se putea numi «dragoste» — aşa cum se vorbeşte prin romane. Apropiindu-se de treizeci de ani, adică de maturitate, Aneta Rossi aproape că nici nu se mai recunoştea în imaginea de altă dată, a unei fetiţe prostuţe, rătăcite printr’o Capitală ea însăşi nu tocmai grozavă, înspăimântată la tot pasul de surpri- zele vieţii. Călătorise, văzuse fel de fel de oameni, pricepuse multe şi devenise o femeie aşezată, care judecă lumea într’un fel mai cu- prinzător. Româncuţa de odinioară dovedise o uimitoare putinţă de adaptare la o viaţă pe care nici în vis n’avuse de unde s’o prevadă. Era şi puţin mândră din cauza asta—de o mândrie amestecată cu recunoştinţă pentru străinul care-i dăduse prilejul să-şi schimbe soarta. Ce ar fi devenit ea acolo, lângă soră-sa, 3» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE urmând să se ducă Ia magazinul de croitorie? In cel mai bun caz, s’ar fi măritat cu vreun meseriaş destoinic din cartier şi ar fi dus o viaţă umilă, neştiutoare, a tuturor fetelor de seama ei. Astăzi însă, nu numai că ştia atâtea, dar lumea îi descoperea şi... ta- lente ! în meseria pe care o învăţase lângă Giacomo Rossi (care, numai după o lună de şedere împreună, o pusese la lucru, aşa cum făcea cu toţi de prin preajma lui, aşa cum îi era obiceiul). Aneta prinsese numaidecât pasiune pentru ocupaţia asta şi când văzuse că e în stare să facă ceva bun, se simţise urcând câteva trepte în rosturile vieţii sale, fericită că nu-şi dă de ruşine profesorul. Fusese un alt motiv pentru Carolina ca s’o invidieze. Din.prima zi o primise cu ostilitate, bănuind că de astă dată tatăl ei nu adusese în casă o femeie ca celelalte, dinainte. Cât avuse de luptat şi cu fata asta capricioasă, încăpăţânată, care tremura mereu să nu-i fure dragostea părintelui! Giacomo Rossi venea uneori şi le găsea certându-se la cuţite, gata să se încaere; cu greu reuşea să facă pace între fiică şi o nevastă aproape de aceeaşi vârstă. Carolina se mai potoli însă după măritişul ei cu Aristide, ceea ce nu însemna că certurile nu izbucneau între ele, din când în când, la fel de violente, cu toate că «intrusa » — cum o numea Carolina pe Aneta la furie — avea cu « Papă » un copil mare de opt ani. Tot Aneta se arătă până la urmă mai înţeleaptă, învăţând cum să ocolească neînţelegerile fără să renunţe la punctul ei de vedere. îşi câştigase cu greu drepturile de mamă în casa lor — chiar dacă era o mamă vitregă şi atât de tânără. Şi pe tărâmul «artei» o întrecuse, domeniu în care Carolina avuse întâietatea necontestată. Cu ambiţia ei de a pricepe şi cu hărnicia în care n’o întrecea nimeni, Aneta o lăsă în urmă după vreo trei ani de stră- duinţe. Carolina — mai neglijentă, răsfăţată — se resemnă să treacă la rolul secundar, de ajutoare. Adevărul era că simţeau toţi influenţa lui Giacomo Rossi, şi cu atât mai mult ea, care-i sta atât de aproape. Ii modela pe nesimţite după felul lui de a fi. Optimismul, exuberanţa lui erau molipsitoare. In casa lor domnea mereu cântecul şi voia bună. De fapt, sufleteşte, Papă era cel mai tânăr ins al grupului lor. Nu-1 biruiau decât cu greu necazurile, eşecurile, iar sprinteneala lui sufletească nu era inconştienţă, ci putere de viaţă. Ii plăceau petrecerile, dar şi munca, până la extenuare. Uneori nu se des- lipea de măsuţa lui de lucru până noaptea târziu, când toată lumea plecase de mult. Osmanii se trezea cu el, la poartă, că-1 bate pe umeri. Tre- sărea speriat. — Ascolta, Osmano, apre la portal — Cum, domnu’ maister nu plecat inca? ZI DE PETRECERE 39 — No, anuno avuto una buona inspiraţione! Buona notte, Osmano! Bineînţeles, tot ce lucra peste ora hotărîtă, îi era plătit cu bucata. Intre dorinţa îmbogăţirii — care-1 frământa mereu — şi înclinarea spre viaţa veselă, italianul muncea mai cu îndârjire. Şi omul acesta, numai energie şi veselie, se înfuria pe un necaz oarecare ce se încăpăţâna de-a-curmczişul vieţii sale. — Che vâ al diavolo supărarea asta 1 Non lo posso suportare 1 ţipa exasperat de încurcături. Şi când avea un conflict mai com- plicat cu cineva lăsa totul baltă, preferând să piardă decât să-şi facă sânge rău. Avea puterea să întoarcă, printr’un gest nepăsă- tor, barca vieţii sale clin vâltorile costisitoare, ca s’o îndrepte iar pe vadul liniştit al râului, în sunet de muzică însorită. In felul acesta, cu toate că bombănea câtva timp, amintin- du-i cât trebue să muncească pentru astfel de mese — deşi era ajutată cu spor de Filomena, bătrâna lor servitoare — Aneta le pregătea cu însufleţiie, în spiritul bărbatului ei. învăţase să-i gătească toate specialităţile care-i plăceau şi, bine înţeles, inevitabilele macaroane, al căror secret nu fusese toc- mai atât de uşor de aflat. Abia după atâţia ani de convieţuire, Aneta reuşise să se perfecţioneze în prepararea macaroanelor — din care Papă consuma la masă un castron mare cât un lighean, castron păstrat anume pentru el. Asta numai după ce dăduse de madarn Pellegrini, o gospo- dină pricepută în bucătărie italiană, care-i arătase exact cum trebue să drămuiască toate pentru ca sosul să aibe un anume gust, aşa cum se gătea în ţara lor de baştină. De atunci, în fiecare Duminecă, dela masa lor macaroanele cu sos şi parmezan nu lip- seau, stropite de către Papă cu un «vino nero » vârtos, cât se putea mai vechi. Şi tocmai macaroanele astea — nu le-ar mai fi gătit ea 1 — îl împingeau pe Giacomo Rossi să-şi aducă mereu câte un musafir pricăjit, ca să i le guste şi ca să-şi laude nevasta în faţa lui. — Ei, che părere avete? Aşa e che sono squisite? Mia nevasta, care e romena, le-a facut-o 1 Non credete? E uno miracolo, qu- esta nevasta di me. Un vero miracolo 1 Opera di arte 1 La mia nevasta e una artista 1 Ancora una farfurie? Şi Aneta mai umplea odată farfuria musafirului, măgulită şi nu prea. ' — O, venite saptamuna alalalta, mia nevasta sa fare anche « gnocchi» â la Bolognese e spaghette â la Napolitana 1 Un mi- racolo, venite 1 ' Aneta îi făcea semn cu disperare, şi Papă îşi ştergea mustăţile de sos, tuşind încurcat... însuşi Giacomo Rossi se minuna când vedea cât de mult evpluase rpmâncuţa de pdinioară, pe care poate pă p luase pu 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sine nu tocmai cu gânduri de convieţuire veşnică, felicitându-se pentru multiplele ei talente nesperate — dela domeniul figurine- lor, până la acel culinar. Macaroanele, pe care le găsea întocmai cu cele din patrie, îl făceau să ofteze şi să repete, pentru a suta şi a mia oară: — O, Anicuţa, merita che ti porto in Italia! Vedi Italia e poi more! Atunci suspina şi ea, neştiind încotro o trage dorul mai pu- ternic: acasă, sau pe meleagurile acelei patrii adoptive, pe care într’adevăr ar fi voit s’o cunoască, încununându-şi ambiţiile cele mai tainice. Primul dintre invitaţi sosea monsieur Juabert, francezul pripăşit pe la mesele lor numai de o lună încoace, cel mai recent dintre mâncăii aduşi fără avertisment de Giacomo Rossi. Când Aneta apărea în antreu, el se înclina ceremonios, îi să- ruta mâna, apoi îi oferea — cu graţie şi un compliment — ne- lipsitul buchet de flori. — Permiteţi, signora Rossi, une mic, prea mic atenţiune. Cât de bine arătaţii- Deşi îi venea să râdă, Aneta nu putea ascunde în clipa aceea că era mişcată de atenţia nostimului francez. Avea omul acesta ceva care te împiedeca să-l bruschezi. Şi mai ales ceva care mă- gulea femeile. Oricum, monsieur Jaubert rămânea cel mai cum- secade dintre musafirii întâmplători din vremea din urmă, cu distincţii — deşi şifonate — simpatice. Mai ales când vorbea franţuzeşte cu Giacomo, se vedea cât de colo deosebirea: franceza bărbatului ei era aspră, ciuntită, în obişnuitul Iui jargon, de accente false. Pe când a lui monsieur Jaubert era melodioasă, delicată, de o nobleţe inexplicabilă în tonul ei ridicat, emfatic. Iar în ruseşte, vorbea destul de bine, deşi îşi păstra accentul francez şi scâlcea limba câteodată — la l'el ca Giacomo Rossi. Nu cu mult mai înalt decât ea — care era foarte mică — bondoc, afectat, îşi curăţea cât putea mai bine costumul lui negru, lustruit, nepereche, fiindcă vesta părea a unui frac mai vechi iar haina, albită pe la revere şi buzunare, avea altă nuanţă decât pantalonii. In picioare purta pantofi de lac teribil de uzaţi, cu ghctre de o coloare incertă — iar pe cap un melon ciudat de nou, care părea abia scos din cutie. ' Zâmbitor, politicos, cu bărbuţa ascuţită încadrând un obraz rotund însă nu rumen, ci scofâlcit de mizerie, « profesorul» tre- cuse de cincizeci de ani, dar nu renunţase deloc la cochetăria specific franceză şi privirea de bătrân necuminţit îi licărea pof- ZI DE PETRECERE 41 ticios, în ciuda pungilor groase de sub ochi şi a mersului cam lăbărţat de hernie. Vag profesor de franceză, astăzi şomeur, se lăuda că fusese doar prin case mari — conţi şi baroni — cărora nu numai că le predase limba civilizaţiei, ci le ţinuse loc şi de confident. Un rătăcit al lumii şi el, care ţinea să reprezinte cu cinste faima ţării sale, de care era conştient şi mândru. Spiritual, nu lăsa niciodată o vorbă neîntoarsă, fie şi cu riscul de a nu o nimeri cum trebue. Chiar prima oară, « don Joben » — cum îi spunea Mario — nu venise fără flori. Ridicat dela o cafenea de către Giacomo Rossi, ca să-l aducă la o porţie de macaroane aşa cum oftase franţuzul că nu mai mâncase de ani de zile, tocmai din Cartierul Latin, monsieur Jaubert se oprise în drum şi-l silise să aştepte câteva minute. Crezuse că s’a dus undeva, dar profesorul răsă- rise triumfător de după un colţ cu un buchet de flori în mână, cumpărat la repezeală, — buchet pe care îi ceruse permisiunea să-l ofere stăpânei de acasă. —■ Nu vă supăraţi, signor Rossi, une mic, foarte mic aten- ţiune I Lui Giacomo Rossi îi plăcuse franţuzul fiindcă îi aducea aminte de Parisul tinereţilor, în care petrecuse doi ani încheiaţi. — O, Pariggi e un sOgno ! —-vorbeau împreună. ■—Pour moi, il reste inoubliable. Che vital Quelle femme! — Vraiment? Vraiment? Qa vous hanţe, n’est pas? Les fem- mes de Paris — comme je les connais! Mais aujourd’hui, tout est passe pour moi, signor Rossi. O, la jeunnesse heureuse î Pourqoi on ne savait pas vivre comme il faut quand on â vents ansi O, la douce France... et aussi l’Italie—adăuga repede, nu numai de grija sentimentului patriotic al Italianului, ci şi în raport cu amintirea teribilelor macaroane gătite de signora Rossi, după care i se umplea gura de salivă. — L’Italie, soeur latine... Nous autres, les latins... Numai la macaroane, franţuzul cam uita de eleganţa lui obiş- nuită şi se pierdea în voluptăţile ospăţului. Anetei i se făcea milă când vedea cu ce tremur al bărbuţei se repezea monsieur Jaubert la farfuria de macaroane, învârtind furculiţa nerăbdă- tor. Ochii îl trădau, prin licărul lor ca de câine flămând. Cine ştie de când nu mâncase bietul om un fel mai ca lumea I Cu familia Pellegrini se împrieteniseră de vreo doi ani şi mai ales Aneta îi aştepta, dornică s’o vadă mai repede pe madam Cecilia Pellegrini. Femeile ţineau una la alta în chip deosebit şi-şi făceau confidenţe. Carlo Pellegrini era om de afaceri — ocu- paţie pentru care boemul din Giacomo Rossi nutrea mare stimă, tocmai fiindcă nu se simţea în stare de ea. Importa şi exporta fel 42 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de fel de mărfuri — vinuri, stofe — conducându-şi afacerile cu o vioiciune de care la prima vedere nu l-ai fi crezut în stare: mătăhălos, cu o burtă enormă purtată solemn în faţa persoanei sale, avea un obraz alb de copil şi glasul subţire, domol, de om obosit cu cărnuri inutile. Originar de prin împrejurimile Romei, vorbea puţin şi zăcea în fotoliul cel mai larg al casei, cu aparenţa de tristeţe a inşilor prea graşi. Rossi îi considerau pe Pellegrinii oameni avuţi şi se simţeau puţintel măguliţi de prietenia lor; iar lui madam Pellegrini — înaltă, osoasă, cu glas voluntar de jandarm — îi plăcea rolul de sfătuitoare pe lângă mai tânăra ei prietenă. Veneau mereu încărcaţi cu pachete şi sticle, pentru care — primindu-le curioasă — Aneta protesta: — Dar de ce vă deranjaţi! Ce înseamnă asta! De prin buzunarele pardesiului său uriaş, Carlo Pellegrini scotea alte câteva sticle mai mici, cu specialităţi, râzând sfătos: — încă o surpriză. Numai una. Şi Aneta citea etichetele, mulţumită: Marsala, Rom, Cheri- Brandy... Ulcello Viali era un tânăr subţirel, spilcuit — funcţionar la Consulat — cu care Giacomo Rossi se împrietenise cu prilejul unei amabilităţi a acestuia în privinţa actelor sale. II invitau şi cu gândul că, odată şi odată, le-ar putea fi din nou de folos. Mai fusese de câteva ori la mesele lor şi de când o cunoscuse pe Carolina — care cochetase cu el foarte promiţător — aştepta, fără curaj, prilejul unei aventuri. Nu era urît şi mai ales eleganţa lui de « diplomat » îl făceau să aibe în ochii Carolinei un loc aparte — ei căreia îi plăceau atâta bărbaţii « subţiri ». Nu se îndrăgostise ca odată şi de Aristide pentru aerele lui de nobil scăpătat? Pa- siunea îi rămăsese — dar astăzi Aristide nu-i hrănea decât des- iluziile... Apărea timid în casa lor, mulţumea pentru orice lucru ne- însemnat şi privea mereu în jur neliniştit, cu un tic nervos, de parcă tot timpul ar fi fost speriat de ceva. Pavel Nedelcu, cu nevasta şi copilul, soseau mai târziu, şi Giacomo Rossi îi întâmpina voios, bătându-1 pe umeri: — Ei, Nedelco, come va, tot superato? II tachina pentru felul lui tăcut de a fi, — el, cel mai aşezat dintre tovarăşii de lucru. Iar Aristide cu Carolina veneau ultimii —deşi stăteau la doi paşi de casa părinţilor — îmbufnaţi, gata să continue veşnicele cer- turi cu care plecau neapărat de acasă. Moş Kiko se învârtea de mult prin bucătărie, cu un coif de hârtie pe cap şi şorţ dinainte ■—fericit că poate ajuta la treburi c— pipi piuit încurcând femeile, cu Marip după el, ]Locuia într’o ZI DE PETRECERE 43 chilie a apartamentului, la capătul entreului, cu o ieşire separată şi cu un balconaş înspre curte. Aşa se învăţaseră cu el, să le fie un fel de bunic al casei, care nu pregetă la treabă, când femeile nu mai prididesc. — Ei, monsieur Jaubert, vi place come se petrece â noi, ita- liani? ' Masa era în toi şi Giacomo Rossi, după ce băuse un număr respectabil de pahare, atinsese gradul cel mai înalt al bunei sale dispoziţii. Nu se îmbăta totuşi niciodată, îl cunoşteai că e cu chef când începea să se laude. întrerupt din lupta pe care o dădea cu o pulpă grasă de raţă, monsieur Jaubert clipi des şi aprobă: . — Excelenţi Excelent signor Rossi! E une masa de conte. Numai la un nobil rus dela ţară se pot să ici une masa ca acesta. Parole d’honneur! Şi signora Rossi — il faut que je le dis — est regina dela tout mese din câte am cunoscut eu. Vivat.! Toată lumea începu să râdă. ' — Vivat 1 Vivat 1 Trăiască familia Rossi 1 — Mulţumesc. Să trăiţi şi dumneavoastră, ciocni Aneta Rossi îmbujorată. In sufrageria cea mare domnea un sgomot confuz şi continuu, de voci, de râsete şi clinchet de pahare, ca într’un restaurant, înfierbântaţi, comesenii vorbeau tare şi în limbi amestecate, neaşteptând răspunsul partenerului, apostrofându-se dela un capăt la celălalt al mesei şi tachinându-se prieteneşte. Dela al doilea fel, familiaritatea fusese câştigată, micile stânjeneli se topiseră. Fiecare începea să-şi manifeste veselia în felul său. — Ei, Nedelco, ancora un pahar, che diavolo! îndemna Gia- como Rossi pe cei mai leneşi la băut. — Madam Pellegrini, nu-ţi lăsa bărbatul să doarmă! Eviva, signor Ulcello! Vinul curgea spumos în pahare — masa se umplu de fructe şi cozonac. Carlo Pellegrini zăcea parcă şi mai enorm şi mai so- lemn în fotoliul lui, protestând cu glas şi mâi subţire: — Mâ non posso piu, caro Rossi! Ho finito. Monsieur Jaubert, congestionat la faţă, se mai încăpăţâna cu o aripă de pui, din farfuria de fripturi răcite pe care gazda n’o luase anume din faţa lui. Ulcello, încălzit şi uitându-şi ticul lui de om speriat, râdea cu gura până la urechi către Carolina, iar Aristide pândea exuberanţa nevestei sale care, ca întotdea- una, îl enerva. Era de altfel nemulţumit de aranjamentul la masă al Anetei, care o aşezase pe Carolina între Franţuz şi tânărul spil- cuit. Pe ceilalţi, « soacra » îi potrivise după importanţa pe care o pveau în ochii ei: madam Pellegrini trona în cap, având la stânga 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe bărbatul ei şi la dreapta pe Maria Nedelcu. Apoi veneau la rând Giacomo, ea — Aneta Rossi — şi Pavel Nedelcu, lângă care sta el, Aristide. Iar în fund, la capătul celălalt al mesei, Kiko cu Dinu şi cu Mano râdeau pe înfundate, fiindcă moşneagul se pri- cepea să întreţie toată seara copiii, care astfel nu mai incomodau pe nimeni. Aneta vorbea cu Maria Nedelcu despre subiectul lor preferat, copiii. — Ce ne facem dragă cu ei, rămân fără şcoală I Eu i-am spus lui Giacomo să aducem o profesoară acasă. — Şi eu. Dar Pavel nu prea vrea, zice că Dinu are destul timp să înveţe şi mai târziu... — Aşa sunt bărbaţii I tună între ele madam Pellegrini. — Se încăpăţânează într’o idee a lor şi nu le-o mai poţi scoate din cap nici cu boii I îşi închipue că dacă ei n’au făcut cine ştie ce şcoală, nici copiii lor nu trebue să înveţe. Bine de mine, că n’am copii... , — He, he, madam Pellegrini, non vorbite del malle de-i voştri bărbaţii! o ameninţă Giacomo Rossi. Intre Maria Nedelcu şi Aneta Rossi — româncele grupului — se stabilise mai de mult un fel de complicitate aparte, care nu mersese niciodată până la o prietenie adevărată. Maria constata întotdeauna că, deşi ţinea la ea, Aneta îşi căuta paitenere de confidenţă aiurea, printre străini. Astăzi prietena ei de intimi- tăţi era madam Pellegrini, ieri fusese alta de aceeaşi categorie. Nu că şi-ar fi luat aere faţă de ea, însă le deosebea caracterul diferit. Mai ales de când Maria Nedelcu nu mai venea la atelier, să lucreze, se vedeau mai rar. Maria nu avea pretenţii, mai în vârstă şi modestă din fire, nu cerca niciodată decât ceea ce i se oferea. Iar ceilalţi, o ştiau pe nevasta lui Pavel Nedelcu bolnavă şi aveau faţă de ea o atitudine plină de menajamente şi chiar de compătimire. — Quando eramo tennero, de venti anni... începu Giacomo Rossi una din poveştile sale, cea cu «logodnicele», cu care-i plăcea să se laude ca mare don-juan — â Caltagirone, il mio paeze natale, tutti i vecini che avevano una fată de măritat, mi chemavano â caza loro e mi aducevano la ragazza, las- ciando-mi solo con essa. Io, coza poteva fare? Lo stringeva in bracia e lo sarutava quanto potevo, e poi, gli davo una intalnire in pădure, per la sera. Cozi ho agiunso a avere una, due, tre — otto logodnice I Parole di onoro — otto! Non sapeva piu che fare, perche â un momento dato, non poteva piu trecere per la strada principale, che tutte le fete mi chemavano con tandrezza: caro Giacomo — Giacomo caro, vieni da mei E sera, quando mi du- ceva alia pădure, non sapeva piu con quale trebuia se me in- ZI DE PETRECERE 45 contro: con Marietta? Con Giovanina? Con Paulina? Intr’un giorno, mi s’a ’nfondato I Vado alia pădure, e acolo, non ga- sesco solo una delle logodnice, comme me aspetavo, ma... tutti otto impreuna I Vorbivano forte, gata — gata a recompersi i capelli.. e quando am aparuto io, — vi imaginate la mia espre- sione I — elle, tutti, alergavano avanti a me, per cerere la soco- teala. Io — via I fuggi comme un diavolo acaza — e de acolo, la notte, mi-am facuto il bagaggio e, via I — ho scâpato a Mes- sina — perche se no, i padre e i fratelli delle mie logodnice mi ar fi uccizzo... ' —- Ha, ha, ha, zi ai luat-o la goană, don’ Giacomo, n’ai mai făcut socotelile? _ — Non mai aveva piu il tempo. Se mai stavo un poco, mi belivano tutti 1 — Aşa-i dacă eşti bărbat bine I scânci Ulcello Viali. — Se ţin femeile după tine, nu tu după ele... Aneta zâmbise stânjenită, tot timpul cât bărbatul ei se răs- făţase în povestirea berbantă, deşi ştia că toţi îi cunosc slăbi- ciunea şi biografia. — Chiar opt logodnice erau, caro Giacomo? se înclină cu ironie bonomă Carlo Pellegrini. — Vi giuro I Otto... Infine, otto, o sette, o sei... tot una era I modifică Giacomo Rossi, râzând concesiv. — II principale e che erano molte, moltissimel E che senzaţione—tjuando li amo vazuto acol6, tutti insieme, asteptadu-me in pădure I Imaginativi I — Cum de ai luat un astfel de Don Juan, Aneta I strigă Ce- cilia Pellegrini, prefăcându-se indignată la culme. — Vezi, ei bărbaţii nici măcar ruşine n’au s’o recunoască... că sunt nişte puşlamale 1 Pe când noi. Ar trebui să le plătim cu aceeaşi monedă I — Da, ai dreptate madam Pellegrini I Trăiască egalitatea femeilor I Să bem pentru drepturi egale I ridică paharul Carolina cu un avânt care o cam indispuse pe madam .Pellegrini. Dintre toate femeile, Carolina bea mai mult şi se ameţea repede. Ochii focoşi îi străluceau de o fericire fizică intensă. Era şi mai frumoasă aşa, cu obrajii îmbujoraţi, râzând în triluri ner- voase la orice glumă, desvelind un şir de dinţi albi şi bine făcuţi, ca de felină flămândă. Monsieur Jaubert — după ce renunţă să-şi mai supra-alimenteze stomacul neînvăţat — îşi înteţi com- plimentele : — Nu ştiam că signor Rossi are une fiie atât de frumoasă ca dumneavoastră I Sunteţi une grande fericire pentru bărbatul dumneavoastră I Graţie, frumuseţ, eleganţă et ■— parole d’hon- neur, v’o spune un homme cu experienţ, cu mult experienţ — inteligenţă... £st virtuţi cum rar se intălneşti la une singure femme 1 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Ha, ha, ha! îmi faci curte, domnule? Monsieur Jaubert avu o privire scurtă, temătoare, către Aristide. • ■— Cu permisiunea dumneavoastră, pot spun că sunt un mare admirator de l’harmonie. C’est mon ideal, madame. Si principiul meu din viaţ... Armonia entre l’inteligence, la frumus&ţ et la force. Vive l’harmonie! ■—Vivat 1 E nostim bătrânul, nu-i aşa? şopti Carolina către Ulcello, cu un semiton complice. Acesta se făcu roşu de plăcere. ■— Are o galanterie cam ddplasată 1 îndrăzni să confirme, tot atât de încet şi de intim. Reflecţie la care Carolina răspunse cu un râs plin, languros, cu capul dat pe spate. Aristide se mişcă pe scaunul lui, îpcordat. — Ce aţ spus? Ce aţ spus? reclamă monsieur Jaubert o re- petare a aprecierii, pe care o auzise pe jumătate. — Nimic, îi spuneam dumnealui că dacă bărbaţii ar fi mai politicoşi, ar fi mai uşor de trăit pe lumea .asta! chicoti Carolina, încrucişând privirea cu bărbatul ei. — Şi mai ales n’ar mai exista războaie! exclamă Ulcello cu un glas deodată puternic. Toţi tresăriră, ca de un duş rece, şi — în tăcerea care se lă- sase în încăpere — Ulcello se simţi mic, vinovat. Era pacifist convins, dar nu avea curajul să-şi mărturisească principiile decât la beţie. Simţea că făcuse o gafă şi acum privea cu ochi rugători la Carolina ■— care dădu din cap a dojană. ■— Hm, hm, — tuşi monsieur Jaubert, simţind nevoia să intervie patriotic. ■— îmi permiteţi, cher monsieur, la guerre, la guerre... n’ar exista dacă unele popor cum sunt inamicii noştri de astăzi, Ies boches 1 —■ n’ar fi atât de egoist! Moi, ca Francez, je deteste la brutalite, in tout formes... Răsboiul! Cuvintele lui monsieur Jaubert trecură ca şi neob- servate, toţi tăceau încă, înfioraţi. Părea că o aripă neagră fâlfâise deodată deasupra lor, ameninţătoare. Fiecare îşi aduse aminte de situaţia lui, făcând un rapid bilanţ al trecutului, privind cu neîncredere în viitor. Se simţiră toţi nişte bieţi oameni navigând pe o corabie fără cârmă, pe marea ciudată a lumii. Gândul la pământul patriei răsări sfios, fără ostentaţie. Vă- zuseră prea multe, întâlniseră oameni prea feluriţi, pentru a-şi închipui că numai ei ar avea dreptul să suspine cu nostalgia locului unde te-ai născut. învăţaseră să respecte dorul oricui pentru ţara sa, chiar dacă pentru moment îi despărţea războiul. Acest război, chiar, văzut de departe, dintr’o ţară străină ■— ZI DE PETRECERE 47 deşi aliată — avea un alt înţeles în ochii lor, ca un blestem de care numai omenirea întreagă e vinovată, iar indivizii luaţi sin- guri — nu 1 Vorba tot a lui Giacomo Rossi, pacifist sentimental, care făcuse către Pavel Nedeleu o remarcă ce-1 urmărea încă. In limbaj obişnuit, ea suna cam astfel: — <( Dacă toată lumea ar fi făcută din emigranţi, n’ar mai exista războaie 1 ». — De ce? ceruse el lămuriri mai amănunţite. — Perche fiecare ar invaţa se respecte mundria de patrie del celalalt 1 răspunsese Giacomo Rossi. — Comme posso io non amare il mio « nemico », pentruca lui iubeşte la sua mama care l-a fă- cu t-o? E questo ştim numai noi, care stamo departe dela madre nostra, patria. Solo quelli che stau departe della ţara lor, sano che este, cu adevărat, il sentimento patriotico 1 Cozi a facut-o America — o, che ţara del miracolo 1 — aruncando al diavolo i sentimenti patriotichc, sentendosi frate e surori soto il stesso cielo, per lottare con la natura... — Dar ţările noastre se apără... încercă să obiecteze Pavel Nedeleu. . — Comei Voi andare a ucidere uomini? îl repezise şeful. Non, non e posibile, Nedelco! Lasciale fare loro la guerra 1 Asta non interesa noi, gli emigranţi! Io non posso andare a ucidere nessuno 1 Acum însă — poate şi fiindcă se găseau la o masă atât de îm- belşugată ■— se simţeau cu toţii puţin stânjeniţi, fără să-şi lă- murească prea bine de ce. Reflecţia imprudentă a lui Ulcello Viali, făcută pe stomacul plin, trezise în ei reacţii neaşteptate. — Che va al diavolo la guerra 1 se desinetici primul Giacomo Rossi, mişcând din umeri ca şi cum ar fi vrut să dea jos o greu- tate.— Non mai vorbite de asta 1 Mai bine cantammo ceva! — Bravo, bravo signor Rossi, cântă-ne ceva. Să auzim. Giacomo Rossi nu se lăsă rugat prea mult, deabia aştepta momentul acesta. — Papă, cântă « Occhi neri», se răsfăţă Carolina. — Nu, mai bine « Che belii momenti » — ceru madam Pelle- grini cu glas moale, melancolizat —E cântecul meu.... Aneta aduse chitara, pe care Giacomo Rossi o luă râzând, fericit ca un copil căruia i se oferă o jucărie iubită, şi începu s’o acordeze. Apoi vocea lui porni lin romanţa: Occhi belii che vai militari, Prima di partire, un consiglio vu’o dar’ti, Se qualche donna ti fa ’nâmorare. Tu deve dire che moglie non pigli!. — Canta Anicuţa, e anche tu, Carolina! îşi îndemnă Giacomo Rossi nevasta şi fiica. Acestea îl acompaniară — întâi sfios, apoi 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tare — la refren. Până la urmă îi însoţi şi madam Pellegrini, cu glas scrijilat. E c61o zigo-z&go, moretino ’n’lâgo, mi farâ del cuore, mi farâ muorir! Con la passione, Mi sento zvenir!.... Vocea Iui Giacomo îlossi îi acoperea pe toţi. Când cânta, iradia maximul de vitalitate şi de optimism, ca o fiinţă ce se află în func- ţia supremă a existenţei sale. Masivitatea îi devenea mai fluidă, pasiunea cu care cânta îl transfigura. Chitara părea că face una cu trupul său fremătând de plăcere. Şi nu se mai oprea. Una după alta melodiile cunoscute se succedau într’un tempo din ce în ce mai rapid. Petrecerea atingea punctul ei culminant. Romanţa preferată a lui madam Pellegrini avea meandre me- lancolice, care le aduceau tuturor aminte că viaţa trece, că sunt bătrâni şi rătăciţi prin ţări străine, că viaţa nu se mai întoarce. O, o, oooo! Che belii momânti, Che me veneno-â-menti! Che me ven no-â-mentiii... E che non ritomano piti î. Cu ochii pierduţi în gol, madam Pellegrini îşi cuprinsese băr- batul de după gât şi suspina, gândind poate la vremea când acesta era mai puţin mătăhălos şi mai puţin placid. Anetei îi străluceau ochii, înduioşat. Monsieur Jaubert se cherchclise din ultimul pahar băut până la fund în cinstea Caro- linei şi privea acum spre cântăreţ somnolent, înclinându-se din ce în ce mai mult pe scaunul lui. Ulcello se topea de admiraţie pentru Giacomo Rossi şi se întreba, fericit şi îngrozit, dacă sim- ţurile nu-1 înşală, fiindcă şoldul Carolinei se lipise strâns de al său, tulburător şi cald. Simţea că trapspiră, îi venea să se dea la o parte sau — printr’un gest eroic — să pue mâna pe genun- chiul femeii, ca să termine odată cu nesiguranţa I Nu putea, însă, decât să rămâe cu ochii ţintă la Giacomo Rossi, ameţit de vin şi de senzaţii nepermise. Giacomo Rossi obosi în sfârşit şi tăcu, dând chitara la o parte. Toţi izbucniră în aplauze. Chiar Pavel Nedelcu se învioră şi dădu repede un pahar peste cap, ca să-i ajungă pe ceilalţi în voie bună. Ii plăceau cântecele italieneşti, le învăţase farmecul, dar câte- odată i se făcea dor şi de câte o doină românească, pe care în tinereţe — prin cârciumile Bucureştiului — i-o cântau lăutarii la ureche. — Să ne trăeşti, maistre 1 ridică el din nou paharul în cinstea lui Giacomo Rossi. ZI DE PETRECERE 49 — Hei, Anicuţa, adesso cantate voi qualche coza, e io vi acompagno I făcu Giacomo Rossi către soţia lui. Aneta se fâstâci. — Cine, eu? — Si, si, voi, voi 'trei! Haide Nedelco, canta qualche coza romeno, a me mi piace come cantate voi! — Să cânte! Să cânte! cerură în cor ceilalţi. — Să le cântăm — se supuse Pavel Nedelcu râzând. — Hai, coană Anicuţo, dă-i drumul. Marioaro, şi tu... să le arătăm şi noi ce putem. Bine înţeles, ne iertaţi, că n’avem vocea domnului Giacomo. Facem şi noi ce putem. Aneta îşi drese glasul şi privi către el, întrebător. — Care? Ce cântăm? — Ce-ţi place dumitale. Mie-mi place « Ursitoare, ursitoare». Şi Aneta, cu o voce plăcută, începu cântecul, urmată nu- maidecât de Pavel şi Maria Nedelcu. Ursitoare, ursitoare Vedea-te-aş legată ’n fiare.... Pavel Nedelcu avea un glas cald, fără volum dar convingător. Maria îi urma încet de tot, timid. Pentru ei trei, meandrele cân- tecului de tristeţe aveau alte rezonanţe. Când terminară primiră aplauze, însă Giacomo Rossi protestă: — No, no, e prea tristo! Vremo ceva mai vesel, mai pieno di vita ! Per bacco ! — Roumanie, soeur latine! îşi bălăbăni monsieur Jaubert capul îngreuiat de băutură, continuând — singur — să bată din palme. — Les notres allies... Pauvre et gentile pays! Când se îmbăta, nu mai vorbea decât franţuzeşte. — Haide Aneta, încă ceva, un cântec mai vesel! ceru şi madam Pellegrini, privind-o cu tandreţe maternă. Fuseseră şi ei prin România, trecuseră pe acolo chiar în ajunul lui 1914, şi le rămăseseră amintiri plăcute. Dintre toţi, numai Ulcello Viali nu pricepea deloc limba. Pavel Nedelcu îşi drese iar vocea... Insă în acelaşi moment fură întrerupţi de Mario, care începu deodată să plângă, în fund ■—şi Aneta se ridică dela locul ei, alarmată... Era târziu şi musafirii se pregăteau de plecare. Insă petre- cerea nu putea să se sfârşească în linişte. întotdeauna se în- tâmpla câte ceva, care o amăra pe Aneta zile întregi, apoi. La un moment dat, Aristide observă — cu o preciziune de nedesminţit — un gest indecent din partea lui Ulcello către Carolina. Se aşezaseră, voioşi ca doi adolescenţi, pe o canapea 4 5° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de dincolo, din dormitor, când toţi se ridicaseră dela masă, să mai facă puţină mişcare. Din pragul sufrageriei, unde rămăsese, privind lateral în oglinda din dormitor, Aristide văzu cum mâna lui Ulcello se apropie încet de cea a Carolinei şi i-o cuprinde — gest la care nevasta lui nu se grăbi să protesteze 1 Cu toată indignarea reţinută întreaga seară, Aristide izbucni — făcând un singur pas până în pragul dormitorului: — Porcule, nu ţi-e ruşine ! Sta în faţa lor, înalt şi deşirat, stâlp de furie, gata să se pră- buşească peste ei. Cu un ţipăt mic, Carolina sări în sus şi se feri. — Ce este? Ce s’a întâmplat? se strânseră toţi în dormitor, alarmaţi. ■—Dar domnule, cum vă permiteţi? îngăimă Ulcello, ridi- cându-se încet, cam îndoit şi căutând cu ochii ajutor la Giacomo Rossi. — Coza significa asta, ei, Aristide 1 se apropie Papă de cei doi tineri care se măsurau piept în piept, inegal. — Carolina, îmbracă-te imediat şi să mergem! porunci Ari- stide tremurând şi abia stăpânindu-şi accesul de tuse care-1 încerca. — A înnebunit! exclamă Carolina, cu un ton pe jumătate teatral, pe jumătate sincer duşmănos. — Ce înseamnă asta, Aristide, te-ai îmbătat? — Ah, aşa? Mă faci beat? M’am îmbătat, ai? începu să sbiere Aristide apropiindu-se ameninţător de ea. Dar se încovoie brusc şi convulsiunile tusei — violentă, ruptă din coşul pieptului — îl siliră să se aşeze, frânt. Urmă o oarecare destindere. — Eu vă mulţumesc foarte mult şi trebue să plec 1 se grăbi Ulcello Viali şi se înclină să sărute mân$ gazdei. — Scuză şi dumneata... grăi ruşinată Aneta Rossi. — Se în- tâmplă la petrecere... Ulcello se învârti repede în jurul lui însuşi ca un sfredel, parcă speriat să nu-1 lovească cineva pe la spate. — Da, da, de sigur, n’are nicio importanţă, nu-i nimic... Am petrecut admirabil. Vă mulţumesc din suflet. La dispoziţia dum- neavoastră, signor Rossi. — Le mie scuze, caro Viali. La gelozia 1 exclamă Giacomo Rossi ridicând braţele în sus a neputinţă. Şi toţi fură bucuroşi când îl văzură ieşind. Aristide sufla greu pe scaunul lui. Furia îi trecuse, era un om bolnav care privea rugător şi stânjenit către cei din jur. îşi dădea seama repede, ca întotdeauna, de absurditatea gesturilor sale de indignare şi se resemna. Avea dreptul să se împotrivească ZI DE PETRECERE 51 acestei femei egoiste dar superbă în setea ei de viaţă •— el, un infirm? • — Blestemata asta de tuse! Haide, Carolina, mergem acasă, ţi-ajunge... ^ . Ea ridică din umeri, a nepăsare. — Eşti un nebun! Nu mai pot răbda! Ce-o fi zis omul? Papă o privi dojenitor: — Carolina! — Bine, bine... Era necăjit Giacomo Rossi pe fata lui, dar ce putea face? In vinele ei curgea acelaşi sânge fierbinte, nestâmpărat, şi expe- rienţa îl învăţase că degeaba ar fi căutat să se amestece în căs- nicia ei cu Aristide. - Incidentul însă, nu putu diminua impresia generală a tutu- ror asupra petrecerii. Sau, poate tocmai din cauza lui, fiecare se simţea dator să întărească complimentele. — Pour moi ■— îşi reveni monsieur Jaubert la stilul lui em- fatic dela început, aranjându-şi haina şifonată — pour moi, acest masa rămâne inoubliable! O, signora Rossi, sunteţ une rcine dela gospodine! — Mer§i. Mai poftiţi pe la noi... — Cu plăcere! Aurevoir signor Rossi! Aveţi une voce! — Arivederci! Merci, graţie, mulţumesco.... — Caro Rossi — întinse mâna şi Carlo Pellegrini, cât o lo- pată — am petrecut grozav. In curând, o să poftiţi pela noi. Mai uităm de necazuri... Ii invita mereu la plecare, dar bine înţeles uita de promisi- une... până la petrecerea nouă, care avea loc tot în casa lor! — O, prea amabilo, caro amico ■— zâmbi Giacomo Rossi. — Perche traimo altfel, se non petrecemo un poco? Aneta se săruta după obiceiul rusesc, pe un obraz şi pe altul, cu Cecilia Pellegrini şi cu Maria Nedelcu. — E noi, caro Nedelco, ci vediamo muine, al ateliere! îi dădu o palmă pe umeri Giacomo Rossi lui Pavel Nedelcu — de-1 mişcă din loc. Afară, oraşul îi primi cufundat într’o ceaţă uşoară. Dinspre port, sirena unui vapor semnaliza prelung, a plecare. Toţi tre- săriră, ca la o chemare. Mirosurile tari ale mării, aduse pe adie- rea proaspătă a primăverii, treziră în ei dorul depărtărilor. DAN PETRAŞINCU 4 DESPRE CERTITUDINI lui Miron Radu Paraschivescu De mic copil, înainte de a face ceva mai bun, înainte de a învăţa să merg pe picioare, cred că am început prin a căuta certitudini, certitudini . . . obiceiul ăsta mi-a rămas şi acum când m’am făcut băiat mare. Doamne, ce bine e să ai certitudinii • sânt lucruri care-ţi vin mai frumos decât hainele noui, decât propria-ţi piele, sânt mai utile decât umbrela sau invenţia tiparului •— călduroase, intime şi protectoare ca nişte perdele. Sânt aproape douăzeci de veacuri de când caut, de când caut împreună cu amicii mei mereu, dar până astăzi eu n’am găsit nicio certitudine în afară de cele patru picioare ale patului meu. întotdeauna singur, întotdeauna mare, din patul meu foarte cert şi orizontal, pot să văd, prin fereastra cu gratii, cerul întotdeauna albastru, castanul întotdeauna solemn şi treptele dealurilor în fundal. Pot să urmăresc marivaudajul indecent al norilor greoi şi sensuali, pot să-mi dau seama că solemnitatea castanului vine din rădăcină, pot să râd cu hohote de o cracă răsucită ciudat şi comic în fereastră şi să primesc mesajul aerian al păpădiilor şi al gângăniilor cât o neghină .. . despre certitudini 53 „Iubita de altă dată răspunde la numele de Margareta'1 (Vinea) Poate tot aşa te voi fi primit şi pe tine, iubita mea din clasa patra de liceu, odată cu Dumnezeu, cu bucuria pereţilor albi, în certitudinea calmă şi fără margini a patului meu. De mult voiam să scriu şi despre tine, despre candorile noastre expirate, despre teama ta de a nu face copii din cauza sărutărilor, despre amorurile noastre naive şi îndepărtate. Aş şti să scriu multe chiar despre epiderma ta brună cu care te îmbrăcai la gârlă pe negândite, când puteam să mă plictisesc privindu-te goală şi să-ţi desenez orice parte a corpului pe nisip, între răchite. Aşteptam apoi să intri în gârlă, ca să mă mir cum ţipi când apa îţi cuprinde şoldurile neruşinată, pe vremea aceea mă fardam cu zeamă de dude, trăgeam cu praştia şi posedam nesăţios nisipul în care mâna sculptase un sex de , fată Şi pe-atunci cunoşteam bine stupoarea nopţilor de cretă, ascultam tăcuţi şi credincioşi înţelepciunea vegetală a florilor, îţi ştiam toate nedumeririle trupului şi te iubeam ca pe nasturele soarelui, ca pe răcoarea nucului, ca pe sideful norilor . . . * „Nu ne putem dărui decât după ce ne aparţinem'1 (Livone) Te iubesc şi astăzi cu siguranţă şi nostalgic, te iubesc ca un pădurar, în mâinile tale stau dc mai multe veacuri sensurile planetei, şi inima mea greoaie de stejar. Trec însă de multe ori, surd şi orb, pe lângă mine - dus şi întors-, mă simt şi acum aşteptând vacuumatic şi fără scop, visez pesimist în fiecare zi şapte vaci slabe, stângaci şi bizar ca Jumătate-om-calare-pe-jumătate-iepure- şchiop, 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Visez câteodată mari zăpezi, mari hemoragii de maci, totul mi se pare greu, putred şi frumos în astfel de clipe îmi pierd timpul gândind că trebue să fiu tuberculos. Şi totuşi inima mea din lemn tare sculptată grosolan şi util, lacrimile mele de cauciuc, versul final şi obosit, cele patru picioare febrile ale patului meu, totul pare să anunţe un sfârşit. Trebue lăsată să cadă întrebarea: «ce ne facem?», totul pare să anunţe că marea revoluţie a început, certitudini, Doamne ce bine e să ai certitudini! în stomac, în cerul gurii, în vâiful unghiilor, în aşternut. Trebue lăsată să cadă urarea: « noroc să dea Dumnezeu! » — pâinea mi s’a părut întotdeauna o nobilă certitudine mare — ei bine, uite, iubesc mai mult pe acest om împuţit şi murdar, acest pământ stupid, aceste vagoane cu grâu decât pe scumpul meu pat cu patru picioare. O, astăzi sânt sigur, sânt sigur şi ţanţoş ca un ţăran pe bicicletă. e pueril să râzi de o cracă răsucită comic şi bizar; tot aşa sânt sigur că mă iubesc milioane de oameni ai planetei — împreună cu tine, draga mea — şi că-mi păstrează inima de lemn certă şi utilă în buzunar. Trebue lăsată să cadă exclamaţia: « ura ! » totul pare să anunţe că marea revoluţie a început, icertitudini, Doamne ce bine e să ai certitudini! n stomac, în cerul gurii, în vârful unghiilor, în aşternut! . . . GEO DUMITRESCU ARLECHIN Arlechin începu să adoarmă, Euridice. Cincizeci de mii de gânduri multicolore îi fluturau sub fruntea încălzită de vin. Zăcea pe spate, după ce se despărţise de trupul ce răsufla acum regulat lângă al Iui. Capul îi era uşor. Arlechin plutea, când ridi- cându-se repede cu puţină ameţeală spre tavanul pictat, când cufundându-se în adâncimi. Farfuria cu vânat era de vină, multe mirodenii, prea mult piper, prea multă sete, prea multe pahare apoi. întinse moale un braţ de plumb cu sângele gros în el, spre spatele gol de alăturea: şi ea era fierbinte. Arlechin: colonie de celule desagregate de mulţumire; fiecare braţ, fiecare picior era greu, mulţumit, atârna inert, fiecare trăgea şi atârna de partea sa: felul cel mai plăcut de a fi rupt în bucăţi. Greutatea voluptoasă a pleoapelor pe ochi. Jocul din urmă fusese greşit, nu văzuse valetul de pică, trebuia să-l dea. Dar dacă nu voia? Valetul de pică nu voia. începură să se amestece personaje pe care Arlechin le recunoscu numaidecât, deşi le vedea întâia oară. Unii îi cereau înapoi lucruii de-ale lor, altele se certau cu ele; însuşi Arlechin era doi sau trei din aceşti necunoscuţi pentru care n’avea nicio simpatie, dar trebuia să recunoască o oare- care dreptate celui nestrăveziu, deşi cel din dreapta, venit din Suedia, Carlscrona. .. încep să adorm. Tresări, râse cu bunăvoinţă, se întoarse pe partea cealaltă; era greu pe umărul drept. Amorţeala se întindea ca o apă murmurând, ca o mângâiere a miilor de vâr- furi moi de pene uşoare ale vântului cu o sută de aripi, Şe întinse peste el: tăcere amestecată cu bătaie de inimă cu foşnetul şi curentul puternic al aerului răsuflării şi se întindea peste el, în el, peste ochi, pe frunte, i se desfăcură degetele şi căzură într’o parte. .încep să adorm. Ridică iar capul, căută un punct fix în sine, Arliimede al mărilor obscure. Osmonda . . . Osmonda. Avea un piept alb Osmonda, îi revăzu umbra dintre sâni, umbra dan- ielelor galbene — dar îl cuprindea umbra, intra în el şi cu el 56 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE scobora înnăuntru, se urca pe râu în sus, ca somnii şi păstiăvii pc şuvoaiele îngheţate, dinspre fluviile calde şi murdare: aşa se urca în sus el către locurile ascunse unde rămân lucrurile puţine şi un singur chip omenesc —nu mai e omenesc ci fardat cu toate invenţiile, greşelile, temerile amintirii. Aşa era chipul Osmondei în el jos de tot, schimbat şi îmbibat cu propriul lui sânge: cea care purta numele, şi dantelele galbene, era cu totul altfel. Arlechin dormea. Totul se încetinise. Suflările deasupra şi înăuntru treceau paşnic şi ritmic, căldura se întindea în pân- zele patului, răcoarea din el în carne împreună cu aerul, din carne ieşea aburul şi spiritul o înconjura, amestecat cu luna difuză; zeul din sânge şi demonul energiei pluteau deasupra aşternuturilor şi parfumurilor animale. Mintea şi chinurile lim- pezi zăceau în inima somnului, stătuseră ca un iaz mort. Afară plopii mai răsunau puţin. întunericul era desăvârşit, nemăr- ginită puterea nopţii: a tot îmbătătoare licoare, mai adormitoare decât romul străveziu de coloarea tutunului, al Jamaicei, mai apăsătoare: noapte, plată a oamenilor. Arlechin adormise. Un cer verde mineral, de smaragd, de sidef: lucire submarină. Un oraş cu multe clădiri în construcţie, enorme, din cărămizi roşii. înainte de ziuă, oră pustie. Nimeni pe uliţă, afară de omul care visează, care vrea pe Osmonda. Casa scundă nu e a ei? Osmonda iese prin perete, exhalare a interiorului. Nu o vede prea bine, dar ştie că ea este: mai mult prezenţa ei decât chipul: deşi poartă rochia neagră cu dantele galbene, îi simte carnea mătăsoasă. Ar trebui să se trezească, s’o caute în cealaltă de lângă el; totuşi visează mai departe că n’o are pe Osmonda. Sebastian vrea să i-o ia: nu-1 vede, dar ştie că el este. II caută prin parcul întunecos, scoboară de pe digul râului o alee sub fagii înalţi: merge pe pietriş dar nu se aude nimic. Osmonda e aici: pluteşte printre crengi imaginea ei foarte mare. Vine Sebastian. Arlechin are în mână un cuţit cu plăsele de os, cellalt unul cu mâner de argint, cu care îi taie carnea mâinii între ară- tător şi degetul gros. El îl împunge în pântece. Pleacă de acolo printre copacii caie freamătă. Se trezi din vis pe jumătate. Văzu întunericul negru, se uită în sus, văzu arabescuri schimbătoare negre şi roşii. O neli- nişte a inimii strânse: Arlechin se trezi de tot, gâfâind, cu cerul gurii uscat. Se ridică, aprinse lumânarea, apucă sfeşnicul de fildeş, plecă să bea apă. Apa linişteşte inima, o înconjoară, sco- boară în piept ca o cascadă glacială: e gustul morţii. Arlechin trecu în camera de alături; obrazul luminat de dedesubt, plin ARLECHIN 57 de pete luminoase, alunecă peste o oglindă neagră. Arlechin se aşează la masă: sfeşnicul e dublu şi invers ca pe o carte de joc, în lemnul de nuc lustruit. Vis absurd. Toată povestea fusese altfel. începând cu casa în care s’a petrecut, pe cheiul râului, galben ca pucioasa, cu ferestre ovale la etajul din mijloc, came- rele enorme. Tânăra văduvă îşi primea între făclii musafirii. Ii alesese să se întâlnească doi câte doi, plini pentru ea de recu- noştinţă sau de neplăcută surprindere: pe acesta cu părăsita, pe o nemiloasă cu cel credincios ca un câine şi ochii la fel, perechi penibile. Cardinalul venise împreună cu tânărul de o rară fru- museţe, care îi era secretar, spadasin şi încă ceva. Câţiva băr- baţi singuri se aflau acolo, aducând primejdie şi risc. Femeia singură era ea: prea însufleţită, cu ochii prea strălucitori, râdea la toţi privindu-i dintr’o parte. După miezul nopţii îl privi drept în faţă pe Arlechin. Pe vremea aceia era mai tânăr, avea tră- sături groase, gura roşie mereu în mişcare, ochi frumoşi, şi cer- cei de diamante în urechi. Se privea în toate oglinzile, plăcea aproape tuturor femeilor. — Vei mărturisi, frumoasă Osmonda, că nu eşti în aceasta o excepţie. Voi fi deschis (adăugă, cu neruşinare); te voi scuti de obişnuita mascaradă a înşelăciunilor. Nu văd pe nimeni aici, care să îţi poată place mai mult. Suntem aici singuri, egali şi deasupra celorlalţi: de ce nu ne-am apropia unul de altul mai mult chiar decât acum? Erau într’adevăr foarte apropiaţi de. mătasea stacojie a patului. ■—Prietene, răspunse Osmonda, ai dreptate: dar mi-e teamă că nu vom fi multă vreme egali. Cunosc oscilaţiile plăcerii şi obo- selii: când unul, când celălalt, e mai tare. Odată căzută într’o vale de oboseală, nu ţi-aş mai plăcea. Pretinzi că, respins de mine, vei muri de durere. Trebue să te las să mori. (Totul era însă pretext: nu-i plăcea Arlechin, îi plăcea altul). Arlechin, verde la obraz, întrevăzându-i sânii prin dantela galbenă, aducându-şi aminte că nu e întâia care i se împotri- veşte, găsindu-se nemernic, prost şi plin de curiozitate:—Din lipsa de încredere a lui Dumnezeu-Tatăl s’a pierdut raiul, zise cl ironic. N’ai decât să deplângi că l-ai ales în locul meu pe vreun1 necunoscut, mult mai şters, de sigur. E printre noi, aici? Cu atât mai rău. Sau vreun cabalist, vreun şarlatan veneţian de vârstă nchotărîtă? Bătrân? Tânăr? Grăjdar? Argat? — De două ori mai tânăr ca tine, mult mai frumos, nicio- dată părăsit de curtenie. (Osmondei îi păru numaidecât rău că se trădase). — Dar e atunci cu zece ani mai tânăr decât tine? Peştele Curcubeu, cu coada ca o eşarfă desfăşurată atinge nourii; cu 58 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bolul, lacurile strălucitoare: e poate tatăl tânărului nostru cu o sirenă? Voi pescui acest peştişor. Arlechin tăcu o clipă, apoi îl blestemă, jură că îi taie gâtul iar Osmondei îi zise muiere de vânzare şi destrăbălată, logod- nică de vizitii şi mai rău; mereu cu voce stăpânită şi surâzând verde. Ea îl privea puţin speriată şi palidă, muşcându-şi dege- tul ca să-şi ţină în frâu mânia. Arlechin îi întoarse spatele şi se aşeză la o masă, jucă prost, pierdu mult, cu mintea într’altă parte. Osmonda îi petrecu pe toţi pe rând până în capul scării. Feciorii ţineau sus lumânări; sub ele, părul ei strălucea ca un nimb în jurul chipului întunecos. Arlechin îi sărută mâinile ferindu-şi ochii de ai ei. Plecă, printre cei din urmă. Acum stătea deasupra imaginii sale răsturnate în oglinda lemnului lucitor, şi vedea scurgându-se picăturile de ceară de-a- lungul sfeşnicului. Luă din sertar cele câteva scrisori şi citi, râzând amar asupra propriei sale prostii trecute. înţelepciunea de pe urmă nu e decât vârful extrem şi otrăvit al durerii. Scri- soarea cea mai veche era de curând după acea seară memora- bilă : . . . nu te urăsc deci, nici nu te dispreţuesc. Legile nestră- mutate ale locului unde mă aflu nu îngăduie decât umilinţa. Nici nu mai cunosc mândria: am atins în noaptea aceea fundul celei mai adânci neputinţe, când Dumnezeu s'a slujit de prostia ta oarbă ca să-mi pedepsească demonul nesuferit al trufiei. N’ai priceput că-ţi arătam un drum către mine şi felul în care m’ai fi câştigat. Demonul îmi şoptise că ai dreptate, că celălalt, pe care le-ai răz- bunat, nu e pe măsura mea. Apoi, când lotul se împlinise şi se sfârşise, după ce-l pierdusem, am înţeles ce era. Ca un cerb tânăr, venea să mă mângâie cu capul lui îngust, să mă privească din ochi umezi. Râdea mai frumos şi mai nepăsător ca toţi oamenii pe care îi cunosc: ca o fântână vie. Era câteodată obosit şi zăcea cu. capul răsturnat pe spate, zâmbind prin somn. Foarte îndrăz- neţ, cu mine foarte moale, niciodată nu m'a rănit prin asprime. Nu l-ai cunoscut. Ai crezul, în neînţelegerea la oarbă, că e ca tine. In furia ta, i-ai dat ce ţi se cuvenea mai degrabă ţie, moartea. Arlechin roşise, închise pleoapele ca să nu lăcrămeze de ruşine. Puse scrisoarea de o parte. Osmonda nu ştia cum fusese, deşi ea singură simţise că era mâna lui. Două sute de paşi către cate- drală, apoi îndărăt pe partea cealaltă, fără sgomot; până se pierdură râsetele şi glasurile. Se oprise lângă poartă. Auzi deo- dată venind repede pe cineva. Se duse tot repede la necunos- cut, care se opri. Ce voiam dela ell Auzise foşnetul metalului scos din teacă. Arlechin, care deschisese gura ca să vorbească (Ce voiam să-l întrebi), sări îndărăt, trase lama, împunse asvâr- lindu-şi tot trupul înainte; în plin. Necunoscutul gemu căzând. ARLECHIN 59 Arlechin plecă iute de acolo, îşi scoase mănuşile pe drum, aruncă batista cu care ştersese sabia, coti după colţuri, iarăşi şi iarăşi. . . . acum văd, zicea mai departe scrisoarea, ce crudă ironie era aşteptarea mea plictisită din noaptea aceea: un om cunoscut, voluptăţi cunoscute. Am adormit, m’am trezit şi deodată cuprinsă de îngrijorare am scoborît, şi l-am găsit. Era mâna lui Dumnezeu. Intr’adevăr coborîse cu o lumânare în mână, îmbrăţişase ţipând trupul întins pe jos, rece de mult: pe obrazul alb pica ceara fără să-l mai schimbe. Era secretarul Cardinalului. Os- monda se întoarse însă repede sus, lăsându-1 singur, când cele dintâi capete somnoroase apăruseră la ferestre. Trupul fu îngro- pat pe ascuns, se înnăbuşiră svonurile: toată lumea credea că fusese o afacere tragică, cum se întâmplă între adoratorii lui Eros Infam. Nimeni nu ştia că Osmonda răspândise calomnia, ca să-l păstreze mai sigur pe tânăr. Din mănăstirea unde se retrăsese, scria rar, şi numai lui Arlechin. Acesta trăi netulburat, jucând din ce în ce mai mult; începu să bea, ca să uite de acele întâmplări nenorocite şi de actorii lor. Chemă din provincie o soţie luată din joacă, cu câţiva ani înainte, şi pe care o păiăsise, după ce-i făcuse o fată bote- zată Mariamna. Arlechin râse în sine. Ii jucară prin minte imaginea Mariam- nei şi a acelei fiinţe rustice, a vieţii lor caraghioase, a furiei lui la sfârşit, când ridicase glasul şi bastonul asupra ei, ca s’o facă să vadă că nu se înţelegeau de loc, şi că trebue să se în- toarcă la ţară, dar fără Mariamna. Pe aceasta o crescuse el ca pe un bărbat, învăţând-o tot ce e adevărat, scoţându-i din cap minciunile, basmele strălucitoare, bucuriile ncîndreptăţite, in- dulgenţa faţă de oameni şi lucruri. Mirat, o găsi în curând ne- mulţumită, ciudată, tăcută, cu subite încăpăţânări şi dorinţe de a fi singură. Nu-1 voia, cauta altceva. In timpul acesta, blân- dele scrisori soseau, rar însă regulat. Le mai răsfoi odată: scri- sul plin şi rotund dela început devenea din ce în ce mai ascuţit şi subţire şi uşor. ... nu pot crede, zicea una, că vrei să te mai încarci cu vina de a-ţi fi ucis sufletul tău, şi pe al copilului tău. Din puţinele ecouri ale veacului ce pătrund aici, înţeleg că eşti Ynereu desfrânat, că încă nu ştii ce vrei în lume. Dacă ai cunoaşte sâmburele divin care doarme în noi, cât de uşor încolţeşte, şi fructele rare şi fără seamăn culese la sfârşit, te-ai întoarce cu toată puterea virtuţii tale acum aţipite şi mascate, către el. Nimic mai vrednic de energia unui asasin, decât bătălia interioară, precum nimic mai vrednic de a femeii căzute în păcat ... şi eram până în extremele adâncuri ale mândriei şi voluptăţii. Cerul mi-a arătat mie calea, eu ţi-o arăt 6e REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţie; respinge pe acei înţelepţi mincinoşi care ie înconjoară, pe uşuratecii mai apropiaţi de firea dobitoacelor decât de cea divină. Nu mai încerca să uiţi de apropierea clipei, singura în care tot ce ai făcut nu se mai poate desface. învaţă să te linişteşti, să calci pe nouăzeci din o sută de puteri ale tale. iar pe celelalte să le în- tinzi în tăcere, fără gânduri şi cu ochii închişi, lui Dumnezeu. Astfel vei fi ca o câmpie unde nu mai vezi armele rupte şi trupu- rile morţilor, căci deasupra fâlfâie, orbitor, un steag singur: mătase în vântul dimineţii aprinse. Iţi spun ce trebue să faci, nimic des- pre răsplată, despre lumina câştigată. Nu lăsa, chiar dacă tu vrei să pieri, pe fiica ta la tine. Nu o poţi duce cu line: dă-o altcuiva, chiar altcuiva decât mie, dacă ştii pe altcineva care să n’o ducă mai jos, să n’o rătăcească dela drumul înalt. Ai întrebat-o vreo- dată dacă numai rochii şi podoabe doreşte, şi nimic altceva? Scrisoarea era din perioada când covoarele şi buzunarele lui Arlechin erau găurite, casa prăfuită, slugile leneşe şi hoaţe; el însuşi, înconjurat într’adevăr de alchimişti, juca mai mult ca totdeauna. Se îngrăşase, nasul i se înroşise de băutură şi de accesele de mânie, când bătea pe şarlatani, pe slugi, pe Ma- riamna. Mariamna însă, în mijlocul harababurii, prafului şi pân- zelor de păianjeni, gătită în catifele grele şi mătăsuri indiene, cu agrafe de diamante şi perle trandafirii, aproape adormită, citea, nu vorbea cu nimeni, şi privea uneori drept înainte, pe sub gene, pândind scânteile verzi, albastre şi portocalii ale soa- relui în lacrima ochiului deschis. In stradă răsunau o vioară şi două flauturi. Primăvara erupsese prea iute, cu soare fierbinte şi explozie generală a scoarţelor de copaci. Aşa fac şi şerpii când îşi scot hainele vechi după ce au îmbrăcat pe dedesubt vest- minte strălucitoare şi pestriţe; e de bănuit: surprinzătoare sunt întâlnirile între cunoscuţi, în asemenea anotimp, la aceste animale subtile. Planeta face la fel, dar findcă nu e de aşteptat vreo întâlnire cu Aldebaran, primăverile, florile, nopţile moi şi copilăria verde a cerealelor nu sunt datorite decât bucuriei pământului: e ca unul care dansează pentru sine, râzând şi privindu-şi umbra. Merii au florile albe şi trunchiul negru în cerul limpede: pentru ei e dansul: de florile mărului. Aşa fusese atunci primăvara. Arlechin, într’un halat băl- ţat, cu ochii grei de vin, coborî la fiica sa şi o găsi plângând fără pricină, ceea ce îl făcu să ghicească o viaţă alături de a lui, şi deosebită. Se simţi neputincios, era speriat: ce s’o întrebe? Ce i se va părea ei lipsit sau nu de sens? Mariamna plutea la niveluri străine; sau aşa i se păru lui, sub înrâurirea scrisorii. Iată cum Mariamna, dintr’o casă unde tronau câţiva zei' beţivi, violenţi şi obsceni (Priap, Bacchus şi Pan) dintr’o îngră- mădire de covoare şi de cărţi la fel de îngălbenite ca şi casetele ARLECHIN 61 cu giuvaere, din lemn de trandafir, trecu într’o lume nouă. Ima- ginea lui Iisus răstignit, pretutindeni; împrejur foiau mici îngeri bine hrăniţi. Frumuseţea femeilor sfinte, supraomenească şi inutilă; podoabele de aur; statuile Cardinalilor; luminile şi scânteierea hainei celor din faţa altarelor, şi suflarea orgelor; totul era o puternică muzică, lauda marelui dumnezeu sincre- tic, care trona sus de tot în inima bolţilor, deasupra enigmati- celor animale biblice, taurul, leul, omul şi vulturul, deasupra Puterilor, Heruvimilor şi Serafimilor semiţi, a miilor de prin- cipi ai Bisericii. Tremurând, Mariamna veni la călugăriţa care îi scrisese lui Arlechin (îi citise fiicei sale pasajele care o priveau): o găsi foarte rece, foarte frumoasă şi albă. Mariamna însă avea trăsăturile mari ale tatălui ei, ochii plini de o flacăiă ce crescu din ce în ce. Suflau în acest foc disciplinele călugăreşti şi toate pasiunile cărora numai Dumnezeu le era spre potolire. Călugă- riţa o mâna înainte liniştită şi-i spunea câte două vorbe pe an despre viziuni de necrezut şi apropierea de centrul extatic. Ma- riemna mărturisi în sfârşit dorinţa de a rămâne în mănăstire. Osmonda nu se împotrivi, dar îi arătă o oglindă. Mariamna îşi plânse frumuseţea; iar amândouă căile, cea unde i-ar fi trebuit, şi cea unde avea s’o calce în picioare, îi erau la fel de necunoscute, deci la fel de fermecătoare. Cei ce le-au parcurs pe amândouă n’au la urmă decât desamăgire; ceilalţi, nostalgia căii neccrcetatc. Mariamna îşi şterse lacrimile şi se hotărî, împinsă fără să ştie de pilda Osmondei, la singurătate şi renunţare la totul, afară de căutarea fericirii, după obişnuitul sofism ascetic. Ii scrise tatălui ei. Roşu de furie, Arlechin porunci să-i vie trăsura. Dar sosirea unor prieteni şi o masă de opt ceasuri îi amâ- nară plecarea. Mici întâmplări de acestea îl întârziară mereu. Ştia că se poate împotrivi până în ultima clipă, deci avea timp. Ospăţurile şi jocul de noroc, o moştenire şi femei de toate soiu- rile îi atrăgeau leneşa luare-aminte într’altă parte. Şi în seara aceasta fusese aşa, fusese la fel: masă prea îmbelşugată, joc de cărţi, şi alte jocuri mai aprinse cu Armida: apoi somnul şi visul şi trezirea îngrijorată. Acum ştia ce îl speriase. îşi adusese aminte (şi aici blestemă filosofic Memoria, izvor a jumătate din nefe- ricirea omenească) că în noaptea aceasta Mariamna ardea ultima corabie şi rămânea dincolo, ca Fernando Cortcs când se afundase în necunoscutele Indii Occidentale. II va cuceri oare Mariamna pe acel îndepărtat peste munţii şi fluviile cu nomol de aur, Eldorado? O ramură înflorită atârna afară în noaptea sinilic; Arlechin se plimbă cu mâinile la spate, gol, blestemând printre dinţi şi scoţând din când în când capul pe fereastră ca să răsufle par- 62 revista Fundaţiilor regale fumurile nocturne. Ştia că are să uite, dar nu putea sări peste clipă, oricât ar fi vrut. Se aşeză iar în faţa lumânării arse pe jumătate; scrise: — Admir, cucernică prietenă, metamorfozele satanice. Nu ştiu dacă principele regiunilor inferioare este Luci- fer, sau diavolul fără nume al lenei, principiul material care se strecoară în ipotezele spiritului. Că lenea adâncă, cea care înmoaie măduva şi se prelinge ca o lavă peste toate acţiunile melc, împie- trindu-le şi îngropându-le, ma pierdut pe mine; sau că trufia în forma ei mai joasă, răsbunarea, le-a pierdui pe tine, preschim- bându-se în dorinţa de a mă mântui pe min<>, şi mai ales de a-mi răpi fiica — întrebarea e acum fără rost. Dar mi-ai răpit-o. Ai luat-o în expediţia ta îndoielnică spre un Dumnezeu problematic, mai ales în ce priveşte contactul nemijlocit cu noi. Ai luat-o, deşi nu cunoştea nimic din viitoarele posibile beţii omeneşti, acum pentru ea pierdute. Vezi că nu ea a ales ci tu, deşi iu ştiai ce sunt, şi bănuiai că vor fi poate mai mari ale ei decât ale tale trecute, l-ai furat şansa aceasta ca să-i dărueşti o fericire grea, chinuită, nefirească, nesigură: ai închis gratiile divine în urma Maria- mnei. Iţi doresc să fugă din mănăstire, să se lase răpită de cel dintâi venit ■— sau să fie mai aproape de beatitudine decât tine, şi să ţi-o spună cu bună credinţă, nu cu răutate ... De ce i-ai luat mândria, ura ascunsă a celorlalţi? Pentrucâ tu nu le mai poţi gusta? Ai închis-o între zidurile reci ale unei sere lâncede pentru flori nu ca ea, nici cum ai fost tu, trandafiri roşii de Iulie, — pentru flori ca cele aduse, fără parfum şi palide, din cel mai îndepărtat Răsărit, Cipangu. Păcatul mândriei pe care-l săvârşesc toţi cei ca line, e să silueşli sufletele allora, după ce al tău arată ca o casă arsă. 11 am şi eu, destul ca să nu rabd să te văd neatinsă: vreau să-ţi insuflu singura virtute pe care o poţi avea, îndoiala. Cea- laltă e de a simţi frumuseţea lumii: pe amândouă le-ai răpit Ma- riamnei. Eşti sigură măcar că-i vei dărui frumuseţea de dincolo? Sigură că egalitatea dinţre pasiunile înfrânte şi dorinţa încordată după o himeră nu e amăgire? Nu e visul de aur al săracului, sau invidia lui? Eşti sigură că nu eşti în păcat? Arlechin puse pana jos. Sgomotele nedesluşite ale nopţii înnecate în umbre, cântecul cocoşilor, tăcerea de necrezut şi nemişcarea ramurilor albe de afară înţepenite, plutind în cristal fluid, îl adormeau. Trecuse peste culmile neregulate ale grijii. Se ridică, rupse scrisoarea în bucăţele mărunte, suflă în lumâ- nare: noaptea se lumină deodată. Mirosul de fum şi de ceară îl întovărăşi până în pragul somnului: bănui că fumul vine dintr’o crăpătură îngustă a Iadului şi urca prin ziduri până la el. Zâmbi în somn: Sunt pretutindenea singur. Merse într’un peisaj sterp: câmpie nemărginită cu pietre mari, culcate în aceeaşi direcţie toate. Niciun astru nu arată dacă e zi sau noapte, ARLECHIN 63 şi omul umblă singuratec, încotro arată pietrele: sunt semne. Apoi totul piere în somnul negru, când toate viperele se desfac unele dintr’altele ca un ghem descurcat, şi fibrele oricărei exis- tenţe se întind şi se aşează unele lângă altele: un evantai cu bătaia tot aşa de liniştită ca a aripii paserilor ce dorm pe vânt, sus de tot deasupra furlunilor. Arlechin atârnă deasupra abi- sului şi el, asupra lui e altă prăpastie; Arlechin se ridică şi se coboară printre norii obscuri între lumini şi întunecimi difuze, ca o răsuflare. PETRU DUMITRIU SIMFONIA A NOUA Norod ud, nesfârşit, forfotea pe câmpia spartă Laolaltă cu care, cu cai, cu animale obosite. Alergaseră, goniseră amplu, acum adăstau In bărăganele bântuite de lună, înnecate în lumină cretoasă. Mâinile lor mângâiaseră boiul plantelor, Dar gurile lor nu supseseră mierea roadelor; Mâinile lor răsuciseră firele aspre ale cânepii, Scama mătăsoasă a inului, bumbacului, Dar trupurile lor rămăseseră neîmbrăcate în ploaie; Mâinile lor scormoniseră pământul, Dar gurile lor nu se bucuraseră de carnea de castană a cartofului; Mâinile lor mângâiaseră lutul gingaş al oalelor, Dar în oale nu aburise fiertura pentru ei; Mâinile lor învârtiseră şuruburile, Dar pântecul uzinei nu rodise pentru ei; Mâinile lor descântaseră armele, Dar armele se întorseseră viclean împotriva lor; Mâinile lor atârnau acum, de-a-lungul trupurilor, Ca nişte păsări istovite de sbor Şi prin degete le picura sângele oboselii. Bătălia le şedea pe faţă, ca o mască mortuară. Şi oamenii se scăldau în odihnă, ca în sudoare. Laolaltă oamenii, cu animalele bune, răsuflau Şi luna le punea pete mari pe spinăii. După ce ploaia îi bătuse pe spinări cu nişte funii, Boii, oamenii reculeşi, ascultau messa lunii. SIMFONIA A NOUA 6S Odihna se apleca peste toate ca un fum, Trupurile lor se desfăceau în odihnă ca într’o apă. Trupurile lor duraseră palate albe ca un chiot, Dar trupurile lor număraseră nodurile scândurilor; Trupurile lor neteziseră pădurile, Dar focul nu răsese în vetrele lor ştirbe; Trupurile lor purtaseră via ’n coşare, Dar vinul nu gâlgâise în oalele lor deşarte; Ochii lor despărţiseră pleava de bob, Ochii lor obosiseră la pândă, Ochii lor se scurseseră în împunsătura acului, Ochii lor şlefuiseră vane comori; Dar ochii lor culeseseră numai pulberea nestematelor. Crescuse blestemul întâi ca un susur Şi multe mâini fuseră retezate, Multe trupuri trase pe roată, Mulţi ochi scurşi ca nişte struguri, Când blestemul începuse să zumzăe ca un bondar. Apoi blestemul icni ca o praştie Şi oamenii uimiţi de sunetul virgin al blestemului, începură să-şi dea coate. Şi mâini multe, trupuri o seamă, ochi fără număr Avură de plătit. Şi blestemul veni ca un exod de lăcuste, ca un taifun. Apoi blestemul se făcu berbec, catapult. Şi blestemul se ’ntinse, se ’ntinse, Cum creşte pâinea şi se rumeneşte. Şi se ’ncleştară trupurile şerbilor, trupurile lucioase de sudoare, Se ’nnodară mâinile slugilor, mâinile noduroase, Se ascuţiră ochii simbriaşilor, ochii scurşi; Cu trupurile fragede, mâinile mătăsoase, ochii neistoviţi Ai stăpânilor. Dar în trupurile şerbilor gâlgâia sudalma, In mâinile slugilor ardea imprecaţia, In ochii lor scânteia blestemul. Şi blestemul aprinse oraşele albe, Blestemul nărui palatele răsunătoare, 5 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Blestemul risipi clinchetul van al nestematelor, Intr’o sărbătoare de sânge, Intr’o orgie de moarte. Şi din blestem crescu odihna şi oamenii, bunii Cu boii îndeolaltă, ascultă messa lunii. NE ÎMBIBĂM DE MOARTE Ne îmbibăm de moarte ca nişte bureţi, Un stârv e mai urît decât un plop trăznit, Oraşul trăzneşte de miros şi pe pereţi Civilizaţia a pus turte hazlii de creer strepezit. Ne îmbibăm de moarte ca nişte bureţi. In fiecare zi vine veste c’au mai murit o mie, Mamele nu mai taie buricele pruncilor băieţi Ca să nu se mai piardă vremea între pântec şi năsălie. Ne îmbibăm de moarte ca nişte bureţi, Fiecare petec a fost sărutat de un stârv umflat, Oraşul trăzneşte de miros şi să vedeţi Civilizaţia ce bine arată şi cum s’a îngrăşat. NU RUPEŢI FLORILE Nu rupeţi florile spun pancartele grijulii In parcurile lor linse, tăiate în felii. Mângâiaţi-le blajin ca pe copii, uşor, Cum spune Lenin că-1 podideşte un dor: Când aude plânsetul simfoniei a noua. Nu rupeţi florile pentru nimica în lume. Şi-ai putea crede că e o împărăţie Unde totul se face cu evlavie, cu cuvioşie, Unde fiecăruia i se dă după cuviinţă, i se spune pe nume. E o cheltuială, un norod de flori. Flori de un pitac, flori de stirpe-aleasă, Flori într’o despletire şi un desmăţ de colori. SIMFONIA A NOUA 67 Flori câte şed bine la tristeţă şi la mireasă. Şi din atâta aurărie de flori, un puştac Se apleacă sfielnic să culeagă una de-o băncuţă, Pentru inima lui, pentru bucuria lui sărăcuţă. Numai că Ochiul Cetăţii cu fluier şi martac L-a zărit. A sărit Şi — cu ultima putere — a fript elanul Godacului care poftise o floare de-un pitac. Nu rupeţi florile a spus pe fluier Ochiul Cetăţii cu martac. Apoi, Legea s’a îndepărtat Dând din coadă a mulţumire mare. • ••••• ••••••••••• ••••*« In degete, sângele godacului a dat în floare. RUBIO LIVID S' EXOD PRIN FERESTRELE ORIZONTULUI La început a fost cuvântul . . . creştea cu iarba fiarelor creştea din beznă ca o plantă carnivoră • » » • • creştea din ape negre prin care broaştele se fecundau cu suliţi de l\imină pentru aurul civilizaţiilor de lacrimi. Sunt mii de ani. . . şi lungi, migraţiunile spre libertate. Poate ne-om strânge vreodată morţi pe jumătate să răsfoim plămânii verzi ai câmpiilor ca pe o biblie uriaşă a crimelor în care poţi citi cu fiecare palmă de noroi ca într’o frunză magică transparenţa ciudată a acestor filoane de ceaţă care mărturisesc istoria de mâine. Doar noi, poate-am murit cu ploile la ecuator poate ne-am scurs pe sub ferigi în cataracte fluide şi ocliii noştri au plecat pe valuri spre toate golfurile lumii — seminţe ale unor jungle de pâine care vor inunda insule necunoscute şi vor creşte vietăţi ale păcii . . . EXOD PRIN FERESTRELE ORIZONTULUI 69 La început ‘n’a fost cuvântul —• oamenii veneau din mlaştini printre păduri în flăcări, printre pulpe de flori şi de jivine şi în nopţile de baştini cerul mort le fluera prin oase venele se revărsau în fluvii inimile lor călătoreau ca nişte focuri roşii la confluenţe, continentele pluteau printre diluvii prin sloiuri mari de carne şi de soare şi-odată cu amurgul plecau pe drumuri lungi spre lună, sute de popoare ... Dar la ’nceput n’a fost cuvântul ţările-au crescut din rădăcini de sânge, şi-au răsărit în cele patru vânturi ca nişte răni ale păcatelor oraşele cu sclavi, oraşele nătânge. Ol... Astăzi coboară Dumnezeu din cer printre block-hausuri — alunecă pe sârme tramvaie de cristal — şi e de ajuns să pui urechea la pământ şi să auzi rafinăria vremii cum soarbe din argilă şi din piepturi izvoarele, pentru ciment universal. Dar la ’nceput n’a fost cuvântul . . . Apele mai scot la maluri aceleaşi resturi de viaţă şi pumni de dinamită lovesc în cer de disperare când soarele topeşte afişele din piaţă şi trec manifestanţii spre zări prin felinare. Nu-i pentru noi nici cântecul, nici vinul cât timp mai ard pe steagurile lor cuvintele: a Sclavii, încă nu-şi cunosc destinul» M. I. COSMA. VALEA HOŢILOR Drumul se întrerupea deodată deasupra văgăunii în fundul căreia arborii prăbuşiţi de ape, răsturnaţi cu rădăcinele în sus, făceau un amestec de nepătruns. Se’ntâmplaseră prefaceri ciudate acolo, într’o noapte cu ploi mari. Oamenii auziseră în codri ca un uruit şi li s’a părut că se cutremură casele sub dânşii. Asta se ’ntâmplase în vremea ploilor de primăvară, când negurile groase s’au ţinut deasupra Berdeului două săptămâni. Acum, mâni nevăzute aşezaseră peste văgăună o punte de copaci. Aii cercetă puntea cu băţul de drum, păşind cu mare băgare de seamă, căci dedesuptul lui s’auzea frământarea fără sfârşit a şuvoaielor. ■— Hei... strigă un glas din partea cealaltă şi turcul se cum- păni, gata să cadă în prăpastie. — Hei... răspunse Aii, căpătându-şi cumpăna. Şi merse de-a-lungul copacului cu paşi mărunţi, repede, ca o mâţă sălbatecă. Glasul făcu ca un corb, aproape: ■— Cra... Cra... . —■ Cra... Cra... răspunse Aii, unde eşti? De sub rădăcini ieşi Paiul, cu puşca îndreptată spre dânsul: ■—■ Opreşte! încotro, turcule? ■— Te faci prost? râse AII. Arată-mi drumul. Paiul îi arătă cu vârful puştii o cărăruie de lup: ■—• Vezi urmele? Te ţii tot după dânsele. Mai încolo, dai de altă strajă care are să te îndrepte. Şi Aii porni în sus, ţinând cărarea lupilor, până-1 opri de după un gorun Cocostârcul: —■ Cra... Cra... — Chiar aşa... glumi turcul; pe unde s’o iau? Cocostârcul vroia să-l mai ţină de vorbă. —* Ce-i nou prin lume? VALEA HOŢILOR 7t — Vine potera I îi răspunse AII, râzând de faţa speriată a flăcăului. Codrul se ’ntuneca din adâncimile unde sunau, grăbite, apele. Bătrânul rătăcea uneori urma fiarelor şi-o căuta îndelung, despărţind tufarii întunecaţi. Crengi spinoae îl apucau de mâ- neci, îi luau fesul din cap. El ţinea băţul întins drept înainte i urca pe urmele întortochiate, tot în sus, spre poiana gorunilor. Dar urcuşul se sfârşi deasupra unei culmi; bătrânul îşi şterse sudoarea cu mâneca şi coborî valea. Fiare vinete rânjeau colţii la ivirea lui, intrând în poenele de unde-1 urmăreau cu ochi sti- cloşi. Acum, cărarea lupilor mergea la vale pe lângă pârâu, apoi sărea deodată de partea cealaltă, urcând din nou. Pete albastre de cer se arătau rareori printre coroanele înalte. Soarele suliţa cu raze de aur şi umbre albastre rătăceau printre arbori. — Cra... Cra... s’auzea înaintea lui din strajă în strajă. Asta însemna că soseşte prieten şi-l vesteau tot înainte, din văgăuni în văgăuni, din culmi în culmi. S’ar fi părut că pe dea- supra turcului sboară doi corbi singurateci, strigându-se din răstimp în răstimp. Cărarea se sfârşea într’o dumbravă înaltă. Sub sălciile cu crengi până ’n pământ se vedeau cai şi oameni, în umbrele al- băstrii. Aerul tare mirosea a răchită putredă, a fum împrăştiat dela focurile mici care abia pâlpâiau printre scorburi. Pistoale şi puşti erau agăţate prin crengi. Hoţii stăteau în grupuri, tolăniţi pe covoare de muşchi, căutându-se prin chi- ' mire, sau arătându-şi unul altuia bani vechi ori semne de răni căpătate în bătălii vechi. — Cine vine? se ’ntrebară, auzind semnul străjilor. Şi se uitau în sus, spre cărarea care ducea la poiana gorunilor, repetând semnul, către străjile din apropierea lui Ghiţă Ursaru. Când intră AII în dumbravă, hoţii săriră dela locurile lor şi-l înconjurară. — Ce-i? Ce-i? Dar turcul tăcu şi făcu semn cu băţul spre cărarea care du- cea la hoţul cel mare. — Oare ce ştire aduce? întrebă Mujdei. Turcul îi şoptise în treacăt: — Pregătiţi-vă caii 1... Şi urca grăbit. Abia când îl zări pe Ursaru, stând cu capul gol, în cămaşă, pe un butuc în faţa peşterii, îşi dădu seama de câtă vreme vine el prin Berdeu. Pornise dela hanul lui Bozdei la răsăritul soare- lui şi-acum se înopta. In ce râpi îşi mâncase merindea la amiază? Prin câte văgăuni, prin câte dumbrăvi urmărise el mersul lupi- 7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lor? Pe lângă câte pârae a mers dela răsăritul soarelui până acum? Uneori tăcerile i-au vâjâit în auz; lângă câte izvoare se plecase să bea? Văzuse cuibare de vultani roşcaţi, din care gâturi goale de pui se ’ntindeau spre dânsul, semănând cu năpârcele. Stârnise vulpile din alăptatul puilor, lupii din pândă. — Ce-i nou, Aii? îl întrebă Ursaru de departe, sculându-se; să dăm ovăz la cai? ■— Să le scoateţi traistele din cap... răspunse bătrânul. Tronciu şi Cucoveanu se ridicară de pe butuci şi-i ieşiră înainte. — Ce-i nou? — V’aţi băgat în fundul pământului... râse el, răsuflând greu. De când nu ne-am văzut? întrebă aşezându-se pe butuc. Am cerşit până mi-am umplut săculeţul. Şi scose din sân un săculeţ vânăt; turnă în fes mulţimea de bani mărunţi şi zise: — O singură carboavă de aur... Cântări fesul şi turnă banii la loc: — Hei... dar mi-am găsit de furcă cu fraţii cerşetori creştini. <( Ce? —răcneau ei — un turc să vie la vadul nostru şi să ne şterpe- lească milostivii? Tu ce durere ai, măi turcule? Ce boală suferi tu, că ceri pomană? Ia’n să-ţi vedem buba care te doare»... « Sunt aproape orb, fraţilor 1 » — mă rugam eu; — de ce nu mă lăsaţi să-mi câştig bucăţica?»... «Eşti aproape orb? Te-am văzut ieri spre seară ferindu-te de nişte căruţe, mai bine ca mine. Şi-apoi, ce caută un turc aici? Nu te temi că sunetul clopo- telor are să-ţi crape capul? Mahomed al vostru, de ce nu s’a fă- cut şi el creştin ? ». In cele din urmă, după multă sfadă între ei, mi-au dat un loc ceva mai depărtat de porţile bisericii, şi seara le dam lor pe ju- mătate din câştig. — Săracul Aii!... râse Cucoveanu. Şi gândi: «Cât îi dela hoţ până la cerşetor?»... Tăcu înde- lung, uitându-se cum se ’ntunecă în dumbrava din vale, cum oamenii devin fumurii şi caii îşi ciulesc urechile din ce în ce mai tare, sub presimţirile nopţii. ■— Cine mai ştie ? spuse el, tare; azi hoţeşti şi te crezi stăpân. Mâine te poţi bate cu cerşetorii pentru un loc la o uşă de biserică. Şi gândul de a se întoarce din nou între oameni, în satul lui, îl cuprinse iar şi-l chinui. . — Ghiţă Ursaru... Eu am să mă duc şi-am să lipsesc două săptămâni, Mă laşi ? VALEA HOŢILOR 73 ■—■ Iar te muşcă şarpele, Cucovene? Şi Ursaru se supără: ■— Te lipeşti de cineva ca de un frate şi el te lasă când ţi-i lumea mai dragă... Dar Aii îi făcu semn: — Stăpâne... îi spunea el, mai departe. Sfântul mitropolit a pornit acum trei zile, în spre părţile astea de jos, să cerceteze popii şi bisericile. S’a-pornit la drum lung şi are în urma lui două- zeci de soldaţi călări. Ceilalţi popi care-1 urmează, sunt bătrâni şi nevrednici de luat în seamă. — Sfătuiţi pe-ascuns? întrebă Tronciu, prefăcându-se su- părat. Când vine mitropolitul, AII? Cu toţii se aşezară din' nou pe butucul din faţa peşterii şi Aii povestea mai departe: — Am auzit ce vorbeau nişte boieri, în urma caretei Sfântului. Mare zurbău 1 zicea unul; cum se duce el acum, tocmai în părţile hoţilor, de unde au fugit de frică aproape toţi boierii? Să vezi dacă nu se ’ntoarce pe jos şi fără cruce la gât... Ce l-o fi apucat? întrebă altul; nu cumva i s’a urît de prea mult bine? Pentru nişte beţivi de popi.... Ei vorbeau îna- inte şi nici nu mă luau în seamă. Căci oamenii nu-şi dau seama niciodată ce ochi şi ce urechi sunt împrejurul lor. Odată, au venit pe la amiază nişte călăreţi şi ne-au luat pe toţi între puşti. Au strâns atunci cerşetorii din toate părţile ora- şului: copii ciungi, cu mâini uscate; ologi, de amândouă picioa- rele ; femei cu nasurile şi gurile mâncate de necuratul; bătrâne de câte o sută de ani. Ne-au îngrămădit pe toţi între nişte ziduri şi-au încuiat porţile. Să fi văzut năvală, ca la sfârşitul lumii L Cu toţii prinseră a striga în gura mare, fiecare după obiceiul lui, cerând pomană. Unii înfoiau armonici plesnite şi zidurile se cutremurau de plâns. Am crezut atunci că am să înnebunesc şi m’am dus la paznicul dela poartă, strecurându-i în mână un ban: — N’ai vrea săTini dai drumul? Ce pierzi? El se uită la ban, care era de aur curat, şi deschise poarta atât cât să pot ieşi eu. Mi s’a părut că ’n ziua aceea m’am năs- cut a doua oară, când mi-a intrat în nări aerul curat. — Şi după aceea? — După aceea, frate Ursaru, nu m’am mai trântit în holb. Cum rămăsesem singur acum la poarta bisericii, stăteam spri- jinit în băţ, cuviincios, şi cum vedeam călăreţii vânând orbii şi ologii, mă ’ndreptam din spate şi prindeam a mă plimba... Uneori, bătrânul dela clopote mă chema ca să-i ajut. Era un om mic ca un copil; în locul nasului avea două găuri cu care-ţi sufla drept în faţă... 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE După o clipă de tăcere, spuse mai departe, cu glas lin: ■—■ Când stai între clopotele care sună, îţi cresc aripi şi simţi cum un vânt mare te ia pe sus. Iar când clopotele tac după aceea, te simţi sfârşit de oboseală, ca şi cum ai fi ţinut clopotniţa în cârcă. Duci mâna la umeri şi-ţi cauţi aripile despre care-ai visat... Uneori, fratele acela cârn, îmi spunea: — De ce nu vrei să te urci şi să rămâi clopotar? Când bat clopotele, mintea cântă mai frumos ca liturghia.... El se ducea în biserică să asculte cum cântă acolo. . « Mai frumos cântă în mintea mea... îmi spunea el; pă- cat că nu mă pricep cum se sciiu pe hârtie cântecele acestea... ». Dându-şi seama că vorbise prea mult, AU tăcu. — Altceva nimic? îl întrebă Ursaru. ■—• Mi-i foame şi mi-i sete... răspunse el. Şi ’n timp ce cobora spre dumbrava unde hoţii pregăteau cina, Tronciu şi Cucoveanu i se uitau în urmă, stând în piciore, cu mâinile cruciş. Ursaru se uita în întunericul peşterii cu spa- tele la dânşii; apoi se ’ntoarse şi-i întrebă: — Dacă ieri mitropolitul era la Răzeni, cât îi trebue până aici? Tronciu şi Cucoveanu socotiră în gând: — Dacă ieri era la Răzeni, azi dimineaţă a intrat în codrul Berdeului şi coboară la vale. Aşa-i, Cucovene? El nu întârzie mult într’un loc. Asta înseamnă că pe mâine dimineaţă putem pregăti şăile... Vai de comanacul Sfântului... făcu Tronciu. Venea întunericul din toate părţile şi focurile din dumbravă prindeau putere. In poiana gorunilor Ursaru rămase singur pe butuc, căci Tronciu şi Cucoveanu porniseră la vale spre focuri, să asculte mai departe balada arnăutului întreruptă seara trecută. Când intrară ei în roata de trupuri, arnăuţii lui Karavasile le făcură un semn de închinare, apoi Zagora cel pieptos şi cu ochii bulbucaţi se râdică dintre dânşii şi după ce cercetă vârful unei flăcări cu palma întinsă, întrebă: — Unde-am rămas? Cine ştie, are să se culce lângă frumoasa Sahiba Şi ea are să-l muşte de gură.... — Ei, cine ştie? ‘— Astănoapte am rămas la aceea când împăratul a visat un cal roşu muşcând un cal negru. — Să trăieşti! strigă Zapora, către Paiul, care tocmai ve- nind dela locul de strajă, îi răspunsese la întrebare. VALEA HOŢILOR 7S Şi-atunci calul negru s’a ridicat şi-a nechezat şi l-a ’ntrebat: — De ce mă muşti? Cal roşu, împărătesc, ce cauţi în nămolul unde-mi sfârşesc bătrâneţa? De ce nu te duci la staul de aur, unde iepele cele alese aşteaptă ovăz? — Am venit 99 de nopţi, ca să te caut. In răstimpuri, Zagora cânta cu glas gros răspunsurile oame- nilor din basm. Alteori, când povestea despre cai în goană, el necheza şi plesnea din limbă, imitând tropotele. Hoţii îl urmăreau prin ţinuturi nemaiînchipuite, prin munţii din vârful cărora, dacă întindeai mâna, puteai ciocăni cu băţul în zidul cerului. Călătoreau cu el pe fluvii cu păsări albastre şi în corăbii hoţeşti pe mări întunecate, spre palatele care luminau cât un opaiţ în vârful stâncilor. — Al dracului albanez... se minunau oamenii, ascultân- du-1. Uneori, urla ca lupii în singurătăţi. Lătra scurt, subţire, arătând cum făcea căţelul vrăjitoarei. Se pleca la pământ şi se prefăcea a căuta pe jos javra măruntă cât ghemul care i se re- pezea la picioare. Şi vrăjitoarea cu trei colţi de fier în gură, ieşea în prag: — Cine mă trezeşte şi mă stârneşte? De unde vii? Glasul fioros al babei răsuna în tăcerea dumbrăvii şi caii ciuleau urechile, sforăind. — M’a trimis căţeluşa de-argint. La marginea pădurii am zărit-o şi ’ntâi am crezut c’am găsit o comoară; dacă nu lătra şi nu muşca, p băgăm în sân.... — Al naibei liftă, albanezul ista... se mira Tronciu, ascul- tând ca vrăjit; de unde boala le ştie? Şi basmul se desfăşura înainte, deşi era aproape miezul nopţii. Oamenii se ridicau şi, umblând în vârful picioarelor, puneau pe foc gătejele care se ’ncolăceau ca şerpii. In tufarii din vecinătate pândeau fiare cu ochi verzi, mi- rându-se de hârâiturile, de tropotele, de cântările păsăreşti care ieşeau una după alta din gâtlejul lui Zagora. Din răstimp în răstimp, s’auzea parcă deasupra lor, semnul depărtat al străjilor care strigau acum ca hulubii sălbateci: . Guru... Gurii... Gurii... EUSEBIU CAMILAR VLADIMIR MAIAKOVSKII întâmplarea neobişnuita întâmplata lui VLADIMIR MAIACOVSKII, VARA, LA ŢARA. — (SATUL PUŞKINO, DEALUL ACULEI, VILLA RUMEANŢEV, 27 VERSTE PE LINIA FERATĂ IAROSLAV) Ardea apusul cu 140 de sori putere. Intrase vara în crugul lui Cuptor. Pe sus curgea arşiţă, Pământul se prăjea ’n arşiţă, Acesta era locul de ţară. Dorit odihnitor. Movila Puşkino se ’ncocoşa Cu dealul Aculeei; Iar dedesubtul dealului, un sat, învolburat Cu scoarţele de-acoperiş, era. Iar dincolo de sat, O groapă, cred, era surpată In care soarele, de fiecare dată Pe semne, că încet şi sigur apunea. Din care groapă, mâine ’n zori, Ca Să inunde lumea iar, Aprinsul, roşul soare se ’nălţa. Zi după zi, pe mine toate-acestea, Vezi bine, straşnic au început a mă înfuria. Şi ’nfuriat aşa, Că totul se îngălbeni de frică, Eu soarelui în faţă i-am strigat: « Hei, dă-te jos de-acolo, « Destul ne-a fost, în jarul tău de iad « Să tot umblăm, « Tu, parazit, care cu lung răstimp « Te lăfăeşti scăldându-te în noroi. ÎNTÂMPLARE neobişnuita 77 «Dar să te văd pe orice anotimp, « Stând şi făcând placate, cum stăm noi, « Pân’ ce ne trec sudori». Şi iar înfuriat Eu i-am strigat: « Şi-apoi, « Ia-ascultă ici, «Tu chip de aur şi de aur frunte, «Decât să hoinăreşti aşa, fără de rost, mai bine «Ai arunca de-acolo pân’aici o punte, « Şi ai veni să iei un ceai cu mine I » Vai ce-am făcut, Sunt pierdut. De buna voia sa, Cu dela sine voie, Cu paşii mari de raze, Călcând peste ogrăzi şi case, Venea, el, soarele ’nspre mine, tot venea. Şi nevroind cea mare spaimă-a-i arăta, In faţa lui mă retrăgeam Tot de-a’ndăratele, tot de-a’ndăratele. Dar iată că deja, ai lui ochi de lumină, Sunt în grădina mea, trec de grădină, Pătrund viu prin ferestre, prin crăpături, Prin ferecate uşi, Şi-a cu şi, acuşi, Rostpgolindu-se cu ’ntreagă a lui massă, Poftim, eu soarele am musafir, la mine ’n casă. Şi pe acel pe care îl credeam fără de glas L-aud, cum gâfâind, îmi prinde a vorbi cu ton de bas: « Eu focurile îmi reţin, dela ’nceputul lumii, «Pentru întâia oară azi, în viaţă. « Dă-mi repede un ceai, « Dă-mi repede, poetule, dulceaţă, » Şi lăcrimi îi cădeau din ochii lui fierbinţi. Iară, pe mine, dogoarea lui, scurt, mă scotea din minţi. Şi totuşi, arătând spre samovarul meu albastru, «Da, sigur, luaţi loc, îi zic, poftiţi, Domnule Astru. «Am să servesc îndată-acuşi şi ceai». Dracu m’a pus obrăznicii lui să-i aVunc, Prost, nătărău, ce suntl Şi încurcat şi ruşinat mă aşezai La celalt cap al laviţei, strângându-mă de teamă, Ca nu cumva să iasă şi mai rău. Dar dinspre astru înspre mine curgea acum o claritate 78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Atâta de ciudată Că eu uitând, pe dată de pericol, Şi de cea clipă cu gravitate atât de încărcată, Dădui cu soarele în vorbă Şi m’aşezai cu dânsul de poveşti. Vorbirăm noi de una, de cealaltă, Că cine sunt, că cine eşti, Că mă consumă « Rosta # până ’n oasă, Când soarele: « Ei, lasă, lasă, « Nu te mai amărî aşa. « Priveşte lucrurile totdeauna simplu. « Oare tu crezi că mie aşa uşor îmi vine, «Mereu a lumina? « Ori nu mă crezi?... « încearcă şi-ai să vezi. «Dac’ai pornit aşa, «Aşa mereu să mergi: Să luminezi « Cu ochii amândoi, să luminezi I» Pălăviăgirăm multe, până ’n noapte, Adică până-atunci când trebue să fie noapte, Că lângă soare, oare, ce noapte putea fi? Şi-aşa, din una ’n alta, am dat în «tu », Şi am sfârşit cu totul a ne ’mprieteni. Şi ne-ascunzând aceasta, pe umăr eu apoi, II bat, şi soarele de-asemeni, şi îmi spune: « Tovarăşe, noi doi, « Hai şi-om porni în lume, « Nimic să nu ne fure. «De tot ce e aici noi să ne încântăm, « Şi; toate-acestea lumii, noi să i le cântăm, «Acestei lumi ce zace, în boarfele ei sure. « Eu îi voi revărsa ’n lumină al meu soare, « Iar tu, pe-al tău în versuri, în versuri scrâşnitoare Şi zidul umbrelor atunci căzu, Şi ale nopţii temniţi, Căzură sub cea armă cu două ţevi solare. Şi versuri şi lumină, Plămadă lucitoare Noi chiar şi-ascunse ’n tină Le desluşeam acu. Şi-atunci când dânsul seara, Trudit şi-aprins în noapte, Vrea să se culce ’n somnul Nătâng, pierdut sub şoapte. Eu mă aprind şi singur ard pentru amândoi, intAmplare neobişnuită 19 Cu toată-a mea viaţă. Iar când în dimineaţă El se trezeşte-apoi, Noi împreună iarăşi, pornim, pe drumul celor'doi. A lumina întotdeauna, Mereu şi pretutindenea a lumina, Până la cea din urmă clipă şi răsuflare a ta. A lumina şi-atâta 1 — nimica altceva ■— Asta-i lozinca soarelui, a soarelui şi-a mea. Transpusă în româneşte de ŞTEFANIA ZOTTOVICEANU RUSU LAURENCE BINYON PENTRU CEI CĂZUŢI *) Mândră în ruga ei de mulţumire, ca o mamă Jeleşte Anglia copiii ei morţi peste mări. Cuget din cugetu-i, trup din trupu-i au fost: Pentru libertate au căzut. Solemn bat tobele: augustă şi regală, Moartea cânt’ imortalităţii un imn de jale. In miezul dezolării-i armonie, Şi lacrimile în lumina gloriei lucesc. La bătălie au plecat cântând: tineri erau, Cu trupul drept, cu ochi aprins şi hotărît Nenumăratelor puteri până la urmă stăvilar, Cu faţa spre duşman au căzut. Ca noi, care-am rămas îmbătrâniţi, n’or mai îmbătrâni, Anii nu-i vor mai apăsa, nu-i vor supune. In fiecare dimineaţă, şi-atunci când soarele apune, De ei ne-om aminti. Printre voioşii lor camarazi, In jurul masei, acasă, nu vor mai sta, La munca noastră nu vor fi părtaşi; Departe de-ale mării noastre spume, dorm undeva. Dar acolo unde dorinţi şi speranţe, Ca nevăzute, tainice izvoare simţim, In străfundul inimii ţării lor, ştim Că sunt toţi, cum sunt stelele toate ale nopţii. Ca stelele vor lumina mai departe, In marş, pe cereşti câmpii vor mai trece, când noi vom pieri Ca stelele vor mai străluci, când vom fi întuneric: Pân’ la sfârşitul sfârşitului vor dăinui. Traducere din engleză de _________________ MARGARETA STERIAN *) Aceste versuri, din care o parte sunt gravate pe frontispiciul dela British Museum, au fost cetite în ziua de 9 Mai 1945, la posturile româneşti de radio-emisiune. W. B. YEATS OMUL CARE A VISAT ŢARA MINUNILOR Era la Drumahair, şi rătăcit printre atâţia trecători Cu inima atârnată de-o rochie de mătase, încătuşat era ’nsfârşit de-ai începutului şi-ai dragostei fiori; La sânul lui de piatră mormântul încă de grijă nu-i purtase. Dar, pe când un pescar şi-agonisea cu trudă peştii în grămadă, I se păru că ei căpşoarele de argint şi le-au săltat deodată Slăvind apusul sau ivirea zorilor care ’n lumini se scaldă Şi se revarsă peste-o insulă imaginară şi de toţi uitată, Al cărei fericit popor se înfrăţea prin dragoste de-a-lungul ţăr- mului mărilor învolburate Şi unde timpul n’a putut vreodată jurăminţile amanţilor să le ’ desfacă Acolo sub acoperişul crengilor prin care soarele se joacă. Cântecul ăsta i-a străpuns ca un venin senina fericire de curând visată. Călătorind prin ale Lissadelei ţărmuri, potolit era avântul Cu gândul de-astă dată ’ntors spre griji mărunte şi cuminţi. El petrecuse ’n pace câţiva ani de nebunii feriţi Şi anii încă nu-i îngrămădiseră sub deal mormântul. Dar, iată că pe când trecea pe lâng’o baltă noroioasă O râmă, ca o arătare cenuşie şi mâloasă, Imn ridica unui ţinut dela Apus la Răsărit Unde domnea un nobil, vesel, exaltat popor Sub cerul de argint sau aurit; Iar dacă vreun călător ar poposi, i s’ar părea că ’n acel loc Şi soarele şi luna împreună ard într’un nespus de matur şi rodnic joc. După acel cântec înţelept el nu s’a mai simţit de loc. Tot meditând pe lângă acea fântână a lui Scanavin El se gândea la cei ce-şi râd de dânsul cu venin Şi răzbunarea-i fu neaşteptată: o poveste dela ţară’n care 82 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Trupul s’a cufundat în apa rece-a morţii ademenitoare. Dar iată că un firicel de iarbă ce creştea pe lângă iaz Când •— vai ce inutil şi necruţător glas ■— cânta ’n extaz Acolo unde liniştea solemnă îndeamnă neamul cel ales să se bu- cure ’n pace Chiar când destinul vieţii mobilul val ursita urcă sau coboară Sau când albastrul furtunos seninul zilei împresoară Şi când adâncul nopţii lâra cea de aur toarce Perechile de ’ndrăgostiţi în liniştea de-argint se înfăşoară. Povestea asta lui i-a alungat nobila indignare dinainte. A adormit sub deal la Lungnagalle Şi-ar fi putut să aibă în sfârşit un somn neturburat Sub povârnişul cel de ghiaţă ’nconjurat de ceaţă ca de un şal Pământul cel patern odihnitor l-ar fi îmbrăţişat. Dar viermii care i se răsuceau în trup până la oase Tot proclamau prin ţipete ascuţite şi stridente Că Dumnezeu amprentele pe cer şi le-a lăsat, Că vara cea strălucitoare alunecă fugind peste abisuri In jurul călătorului, pe lângă valul cel lipsit de visuri. De ce aceşti îndrăgostiţi* visează până când De-atâta foc, în braţele lui Dumnezeu, făptura lor întreagă i-a desfiinţat. Nici în mormânt sărmanul om răsplata împăcării n’a aflat. W. H. AUDEN IN AMINTIREA LUI W. B. YEATS ' 1 A dispărut în spre sfârşitul iernei Pâraiele’ngheţate şi-aeroporturile’s goale, fără viaţă, Zăpada îmbătrânea statuile în piaţă. Freamătul vieţii se stingea ’n gâtlejul zilei muribunde O, toate vocile păreau a spune Că întunericu ’ngheţat trist ziua morţii i-o pătrunde. Departe, dincolo de orice moarte, Lupi alergau prin codrii cei deapururi verzi Iar Fluviul paşnic neclintit curgea pe lângă ţărmul cel năvalnic. Prin glasul cel înfrânt şi jalnic Al versurilor, moartea poetului şi-a tot vestit de mult ivirea. In sufletu-i sălăşluia o după-amiază cu el însuşi, O după-amiază a răsfăţării ultime şi avântate. Ţinuturile făpturii sale revoltate, Meleagurile minţii,. pătrate şi pustii. Tăcerea năvălea prin suburbii Când scânteierea simţurilor s’a curmat. Nu şi-a ’nşelat admi- ratorii. Acum e răspândit printre cetăţi nenumărate întreg, ofrandă neştiutelor simţiri In goana mântuirii prin altfel de păduri, Sub semnul legii oarbe, cu sqfletu-i de faţă: Cuvintele unui om mort s’au transformat In tot ce viaţa are mai murdar şi mai pătat. Dar, în stăpânitoarea şi semeaţa grijă a zilei ce să vină ■—Când negustorii urlă după pradă pe la bursă ■— Necazurile proletarului prin suferinţă’s nobil educate, De libertatea-i fiecare în el însuşi e convins pe jumătate — Atunci, câteva mii vor evoca această zi Ca una ’n care-un om a săvârşit un fapt nu prea din cale afară de bizar. A fost la fel de prost ca noi: divinul har i-a supravieţuit în toate. 6 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O, toate vocile păreau a spune Că întunericu ’ngheţat trist ziua morţii i-o pătrunde. II Pământule primeşte un bobii răposat: William Yeats se odihneşte nemişcat. Şi fă ca acest irlandez haihui Descătuşat să zacă de poezia lui. Timpul, ce-i îndurător, Şi cu cel blând şi cu cel cutezător, Şi care într’o săptămână Argila cea frumoasă ne-o destramă şi-o sfărâmă, Oratoria preţueşte mult, şi mântueşte Pe orişicine ’n care el trăieşte; El iartă laşităţi, orgolii, poftele de fiară Şi slava le-o prosterne la picioare. Timpul, care cu-aşa bizară ’ngăduinţă — Pe Kipling şi-ale lui idei le-a absolvit, Şi cum îl va ierta pe Paul Claudel Că prea frumos a scris, îl iartă şi pe el. In noaptea întunericului cel de piatră Toţi câinii Europei latră; Când fiecare neam aşteaptă să trăiască Din cuşca unde ’nvaţă să urască. Dispreţul intelectualizat Pe chipul nostru s’a eternizat. Marea obidei zace îngheţată Pentru vecie în priviri înmormântată. Continuă, dar, scrupulosule poet, Spre întunericul fără de fund să ne îndemni discret, Prin glasul tău deslănţuit Convinge-ne că viaţa-i de trăit. Cu amăgeala unui vers Fă din cucută, roadă de cules Şi cântă entuziasmat Pe omul cel înfrânt şi ’mpovărat — Din inimă, ca dintr’o păragină pustie Tu fă să izvorească a mântuirii apă vie. In închisoarea fiecărei zile ce-o să dăinuiască învaţă pe omul liber să se preţuiască. Traduceri de FLORI AN NICOLAU TIBUL, ELEGII, 1,10 PENTRU PACE Cine va fi născocit întâiul groaznica spadă? Cât de sălbatec şi crud într’adevăr a mai foşti Neamului nostru atunci s’a născut şi omorul şi lupta* Moartea cea crudă văzu calea mai scurtă atunci* Sau poate acela e nevinovat: contra fiarelor arme Dânsul dădu, iară noi le-am îndreptat spre pîeirf* Vina de sigur că e a strălucitorului aur. Nu fost-au lupte când sta cupă de fag la ospăţ, Intărituri şi cetăţi nu erau. Somn dulce păstorul Fără de grije dormea lângă oiţele lui. Traiul atunci mi-ar fi fost plăcut, fără tristele arme, Fără de trâmbiţe la cari sufletu-i cutremurat. Insă la lupte acum sunt târît şi poate un duşman Are săgeata ce ’n piept mi se va ’nfige cândva. Lari părinteşti, scăpaţi-mă voi, căci voi mă crescurăţî Când de copil alergam lângă al vostru altar. Nu e ruşine că sunteţi făcuţi dintr’o bârnă învechită; Astfel voi aţi ocrotit casa bunicului meu Şi se ţinea pe atunci mai bine credinţa, când zeul, Din sărăcie cinstit, într’o colibă şedea — II mulţumise pe dânsul acel ce venea cu un strugur Sau peste plete-i punea spice în chip de cununi. Altul având împlinită dorinţa, aducea câte-o turtă Şi după el fata lui, fagur de miere curat, îndepărtaţi, dar, de mine voi, Lari, lovituri ucigaşe, Din staul plin voi jertfi drept mulţumire un porc. Iar eu voi pune veştmânt ca ’n zilele de sărbătoare Mirt într’un coş şi pe cap mirt eu atunci voi purta.. Astfel pe plac să vă fiu. Fie altul puternic în arme I Chiar căpitanii vrăşmaşi pună-i acel la pământ Pentru ca vreun soldat să poată a-mi spune la masă Faptele lui şi cu vin tabăra a-mi arăta I Ce nebunie e, însă, să chemi prin războaie pieirea? 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Moartea-i aproape de tot, fără de ştire-a sosit. Iar dedesubt nu-s ogoare şi vii, ci doar vajnicul Cerber Şi, lâng’al Styxului hău, îngrozitorul luntraş, Faţa având-o sluţită şi părul pârlit de văpaie. Umbrele palide vin spre ’ntunecate mocirle. Cât este deci mai de laudă omul ce viaţa sa toată Lângă ai săi a trăit şi ’mbătrâneşte lenos. Singur el oile-şi mână iar mieii îi duce copilul. Baie la ’ntorsul acas’, el pregătită-a găsit Cum aş dori să fiu astfel şi eu, să am tâmpla albită Spre a putea să spun însumi poveşti de demult. Pacea între timp să cultive ogoarele. Pacea senină Sub jugul încovoiat boii i-a pus mai întâi. Pacea hrăneşte şi viţa şi mustul din struguri îl scoate Pentru ca fiul să bfea vin înfundat de părinţi. Plugul, juncanii prin Pace au putere. Iar tristele arme Ale soldatului crud stau ruginite ’ntr’un colţ. Traducere de RADU HÂNCU MIOARA Ea îi? ori numa’mi pare? Ana se opri locului, şi cu capu’ întins privea peste grilaju’ gardului uimită. Un zâmbet lăuntric îi lumină faţa, ceva se lămurise în ea. Se întoarse spre poartă şi intră de-a-dreptu’ între copii la una dintre fetiţe, se aplecă spre ea şi apucând-o de umeraşi, îi spuse zâmbind, « Mioara »1 Cătă la ea cu drag printre lacrimi, iar fetiţa uimită, cu obră- jorii bucălaţi plini de marmelada de pe felia de pâine pe care o ţinea în mânuţă, căută să scape din îmbrăţişarea Anei, care o strângea, o scutura, îi aranja moaţa roşie din păru-i bălan ca mătasa de păpuşoi şi spunea într’una: « Mioara, tu Mioară mică şi dragă », şi lacrimile îi curgeau şiroaie. Deodată se pomeni cu pedagoga lângă ea, care mai mult cu înfăţişarea decât cu vorba, o întrebă ce caută la copil. Ana îşi dădu seama că datorează o explicaţie pedagogei, pentrucă altfel ar fi luat-o ca pe una ce nu-i în minţile ei. Dădu drumul fetiţei şi ştergându-şi lacrimile zâmbi, jenată, către pedagoga care o privea atentă. « Tovarăşă», spuse ea, « vi s’o fi părând curioasă purtarea mea faţă de copiliţă, da’ emoţia mi-a fost prea mare când am văzut-o, ca să-mi mai fi chibzuit pornirea ». — «Da’ de unde-o cunoaşteţi pe fetiţă? sunteţi rudă cu ea?» o întrebă pedagoga. — « Nu sunt rudă cu ea ■—spuse Ana, parcă pe gânduri ■—da’ mult m’o mai zbuciumat copila asta ». Pedagoga îi făcu semn să ia loc pe una din băncile grădiniţei, pe care copiii ba se aşezau să-şi mănânce feliile de pâine unsă cu marmeladă, ba alergau unul la altul. Ana se aşeză şi pedagoga se aşeză, lângă ea. Ana îşi mai netezi ochii cu batista, îşi suflă nasul şi începu să pove- stească cum a cunoscut-o pe Mioara. — Era în primăvara anului trecut, era aşa o zi frumoasă. Una dintre acele zile în care nu te poţi astâmpăra până nu por- neşti la drum. Străzile se zbiciră de-a-binelea, pomii înmuguriţi şi înfrăgeziţi parcă porniseră să respire şi ei văzduhu’ senin. Iar eu cuprinsă de această neastâmpărată chemare a firii, mi-am 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE făcut drum afară din oraş prin cartierul Ferentari, unde aveam adresa spălătoresei noastre, tot aveam nevoie de ea, am hotărît să cunosc şi eu Ferentarii. Am mers şi cu tramvaiu’, da’ am mers cale lungă pe jos, cum ţi-am mai spus, că simţeam nevoie să hoinăresc în ziua ceia, am umblat cu plăcere pe jos. îmi venea parcă să zburd; ce grădinării cu pământ crăpat parcă de prea multă sevă, ce să-ţi spun, îţi venea o adevărată sănătate, totu' parcă trăia. Şi mergând tot aşa, întrebând pe câte careva pe care îl în- tâlneam, de strada şi numărul care mă interesa, am ajuns. Era o curte ca multe altele, cu căsuţe multe în ea, şi mai toate strâmbe ca nişte cutii de chibrituri sucite. M’am apropiat de uşa primei căsuţe, care avea umezeala până la înaltul geaţmllui pe care-1 avea, şi cu toate că era proaspăt văruită ca şi celelalte, ume- zeala îi dădea o înfăţişare de putreziciune. Am bătut în uşă, nu mi-o răspuns nimeni, da’ am auzit dinăuntru un fel de scâncet de copil, m’am apropiat de geam, m’am aplecat puţin 'şi-am privit înăuntru. Un ţânc cu părul galben privea din mijlocul încăperii spre mine, ţinea gura a plâns, da’ nu plângea, pentru ca să poată fi atentă la mine. Fetiţa era îmbrăcată cu un fel de paltonaş, legată de mijloc cu o sfoară, încălţată cu cipici de pâslă, da’ era plină pe picioruţe de noroi totuşi. Am simţit o milă adâncă pentru ea şi am început să-i zâmbesc dureros, chemând-o cu mâna spre geam. Fetiţa mă privi întâi neîncrezătoare, da’ pe urmă porni spre mine, se împiedecă însă de o salteluţă de paie care era pe jos, pusă se vede anume pentru ea, şi pe care era un codru de pâine mâzgălit ca şi picioruţele ei. De frică să nu plângă la cădere, am început să-i bat din palme spunându-i « hopa aşa ». Atunci ea mi-o zâmbit cu patru dinţişori şi mi-o gângurit: « ma-ma ». Durerea mi-o fost prea mare pentru copi- laşa asta, şi, revoltată, am căutat să găsesc pe cineva, care să-mi explice ce-i cu ea. înaintai în curte cu oarecare nelinişte pe care mi-o cauza tăcerea şi umezeala acestor căsuţe proaspăt văruite, în roz şi galben, cu brâuri negre şi albastre prinprejur. Bătui într’o uşă albastră ca sineala, iar o voce bătrână care nu trăda niciun sex, îmi răspunse, piţigăiat « Care-i acolo»? «Poftiţi pu- ţin până afară », mă rugai eu. «Da’ cine-i?» bodogănea vocea, şi însfârşit uşa s’o deschis, iar în pragul ei, o apărut o bătrânică vlăguită cu faţa smochinie. — «Da’ ce pofteşti mata?» m’o întrebat ea. Viindu-mi în fire i-am explicat pe cine caut. « Apoi îi dusă la lucru, uite colo şade » mi-o arătat ea cu capu’ o căsuţă de vizavi, cu lacăt pe uşa roşie, şi cu perdea de pânză albă pe ferestruică. ■— « Lasă-mi mata mie adresa că i-oi da-o eu diseară când o vini», îmi spuse bătrânica. Am făcut întocma’, şi căpătând MIOARA 89. curaj, am întrebat-o ce-i cu fetiţa ceia de-i încuiată acolo sin- gură. ■—«Apoi ce să fie» îmi răspunse bătrâna simplu, «i-s pă- rinţii la lucru, şi n’au cu cine-o lăsa, de asta o încuie înăuntru ». •—«Şi mamă-sa îi la lucru?» întrebai eu. •—«Păi şi mamă-sa, că doară n’or mânca trii guri din ce câştigă unu sângur. Mamă-sa lucrează la o fabrică pe-aicea, nu departe, vine ea acuşi». — «Săraca mititică» am spus eu. ■— « Ei, da’ de ce săraca ? » m’o întrerupt bătrâna « ce, n’are ce-i trebue? Ii mai rău de alţi copii, care-s orfani de tată, da’ ea ce» i-o venit tată-su înapoi de pe front, o fost săracu’ rănit, da’ o venit înapoi acasă, nu ca alţii». •—«O fost tare rănit?» întreb eu. •— « Apoi o pierdut un picior, are unul de lemn, de asta nu mai lucrează în fabrică, da’ câştigă şi el, că vinde covrigi cu coşul pe stradă ». Deodată privirea mi s’o oprit asupra unei femei care o intrat ca o nălucă peste portiţa pe care-o aplecat-o fără s’o mai deschidă. Era una dintre acele femei care n’au vârstă, nici coloare, nu poţi să şti de-s bălae, sau oacheşe, când îs îm- brobodite. Femeia înainta purtată parcă de un gând fix, avea ochii către căsuţă de parcă vroia să treacă cu privirea prin zid. Cum o ajuns în dreptul uşii şi o început să umble la lacăt, am auzit-o şoptind: «Mioara, Mioara mamii». Uşa s’o întredeschis- şi ea s’o făcut nevăzută prin întredeschizătura ei, apoi uşa s’o închis singură la loc. Copleşită de ceea ce-am văzut, abea am mai putut să-i dau bună ziua bătrânei, şi-am plecat fără să mai văd natura roditoare, şi fără să aud ciripitu’ păsărilor, atât de mult mai fericite ca Mioara şi ca mama ei. Ana s’o oprit din povestit şi o rămas pe gânduri. Dar peda- goga viindu-şi în fire s’o ruşinat parcă că s’o întristat, ascultând povestea Mioarei. Şi ca şi cum n’ar fi fost de loc tristă, s’o în- viorat deodată şi o râs. •— Da’ ce să ne mai gândim la ieri, avem atâtea de făcut. Ei, tovarăşă, trăiască viaţa că a noastră este. Râseră amândouă, şi după ce şi-au dat sama că şi-au între- rupt treburile, şi-au strâns mâna prieteneşte, parcă făgăduin- du-şi ceva instinctiv, şi după ce Ana mai privi spre Mioara cu obrăjorii bucălaţi şi spre ceilalţi copii, o pornit-o grăbită, în timp ce noua ei prietenă, pedagoga, îşi strânse copiii să-i ducă în clasă, că era ora de lucru manual. B. RALUCA STtfPHANE MALLARMfi BRIZĂ MARINĂ Carnea e tristă, vai! şi-am citit tot ce-i scris. Să fug I să fug acolo 1 Al păsărilor vis E beat de-atâta spumă şi de atâta cer! Nici vechile grădini răsfrânte ’n ochi de ger, Nimic nu-mi poate-opri acest suflet flămând De zări. O, nopţi! Nici ochiul lămpii blând Pe’ ntinsul foii goale unde îl poartă dorul. Şi nici tânăra mamă ce-şi alăptează-odorul. Vă părăsesc. Vaporule cu cerul în catarguri Ridică azi ancora pentru plecarea ’n larguril Numai cel sfâşiat de amăgiri păgâne Mai crede în fluturarea batistei ce rămâne! Catargurile, poate, chemând furtuna oarbă Sunt de-acelea ce-adâncul se sbate să le soarbă In hăurile negre pierdute ’n ghiara morţii... Ci inimă, ascultă cum cântă mateloţii! VEDENIE Sc întristase luna. Albi serafimi plângând Cu-arcuşu ’n mâni, prin somnul florilor curgând Scoteau din cupa tăinuită a ’mbolnăvitelor viole Suspine de cristal prelinse pe-azurul micilor corole. Era sfinţita zi a ’ntâiului sărut Şi visul crud din suflet mi-a păscut Sorbind din plin balsamul tristeţelor păgâne, Ce fără de regrete în veci de veci ră*mâne, In inima din care un suflet a cules Un vis. Şi rătăcind cu ochii în eres, Deodată-mi apăruşi în faţă pe strada largă şi pustie Svârlind prin umbrele ’nserării înfiorări de veşnicie. Da, am ştiut: erai aceeaşi zână Care ’n copilărie mi-erai în somn stăpână. Atunci din mâna ’ntredeschisă cerneai pe visele-mi curate Ninsoarea albelor buchete de stele mari şi parfumate. In româneşte de ION OANA OAMENI IN VALTOARE Cincisprezece ani a fost Gheorghe Sonea funcţionar la Căile Ferate Române—ceferist adică — dar nici că s’a putut obiş- nui cu serviciul, pe care l-a purtat tot timpul ca pe o haină străină, de împrumut, care sau te strânge sau ţi-i prea largă» sau e prea scurtă sau prea lungă, dar, în orice caz, bine în ea nu te simţi. • Ii veniseră copii unul după altul, patru, tot la doi ani şi ju- mătate unul, — că, în afară de serviciu, n’avea ce să facă, decât să se culce cu femeia lui. Mai avea el şi nişte pământ în satul părinţilor, care muriseră de mult, dar nu putuse să vadă de dânsul» că fusese tot departe prin străini; pământul lui îl lucrau şi-l culegeau nişte rude, a şaptea roată la căruţă, care uitaseră că mai e şi el pe lumea asta. In gospodăria lui, dusă dintr’o gară în alta, se adunaseră tot mai multe greutăţi. Se zice că patru mutări fac cât un foc» dar el nici nu mai ţinea minte de câte ori fusese mutat în anii de serviciu. Poate dacă ar fi stat mai mult timp într’un loc» ar fi prins şi el o leacă de cheag, că nu se poate pricopsi omul vânturând lumea, dar domnii cei de sus dela «inspecţie » nu ştiau asta sau nu ţineau socoteală de ceea ce e în mintea tuturor- Gheorghe Sonea deabea ajungea într’o gară, îşi descărca lu- crurile şi lua serviciul *în primire şi venea alt ordin de mutare, întotdeauna era vorba de interes de serviciu şi, cum el era om cu simţul datoriei, pleca mai departe fără să se mai întrebe de ce şi pentruce. îşi căra familia după dânsul, că măcar atâta era bine» că-i dădea vagon şi călătorea boereşte cu toată gloata şi gos- podăria. Intt’o zi însă, când a primit alt ordin de mutare, al treizeci şi unulea în patrusprezece ani de serviciu, ce răsturnare s’o fi întâmplat în Gheorghe Sonea, nici el nu ar fi putut spune, că a zis: nu mai pleci'—şi nu a plecat. A venit şi al doilea ordin» şi încă telegrafic, cu ameninţarea că va fi pedepsit dacă nu se supune, dar nici asta nu l-a putut urni din loc. OAMENI IN VÂLTOARE 93 — Ai înnebunit bre omule, te vor da afară din serviciu, rămâi pe drumuri, muritor de foame 1 Ai copii 1.. strigă la el, disperat, şeful de gară, văzându-1 atât de calm, atât de nepăsător. Şi când venea în locuinţă, îl lua în primire femeia. — Ţi-ai sărit din minţi 1 Ce-o să ne facem 1 — Ce-o vrea Dumnezeu 1 —■ De ce nu vrei să plecăm? Ce ţi-a venit de te încăpăţâ- nezi? Şi-a cerut vacanţă pentru câteva zile şefului de gară, a co- trobăit în sertarul cu acte, a strâns un maldăr de hârtii şi a plecat la « Inspecţie ». — Patrusprezece ani am tot ascultat ordinele, am fost tot pe drumuri cu familia. Am fost mutat de treizeci şi una de ori. Acum, amendaţi-mă, daţi-mă afară, tăeţi-mi capul, nu mă mai urnesc din loc. Sau mă urnesc numai dacă mă trimiteţi lângă pământul meu, că din lef’şoara pe care o am nu pot hrăni şi îmbrăca cei patru copii pe care îi am. — Ai pământ? l-a întrebat inspectorul luminat deodată. — Da, în Moldova. — Şi ai patru copii? — Da. — Trebuia să te opui mai de mult la mutări. De ce nu ai făcut-o ? .— A fost întotdeauna interesul serviciului. —■ Bine, bine, o să cercetez, a fost o greşală, desigur. Vei fi mutat acolo unde doreşti şi nu vei mai fi niciodată mişcat de acolo. Gheorghe Sonea s’a întors acasă mulţumit. Peste câteva zile a primit ordinul de mutare la gara cea mai apropiată de satul în care-şi avea pământul. Era cea dintâi bucurie pe care i-o dăruia serviciul. Era acum îmbrăcat în hainele lui. Nu erau nici prea lungi, nici prea scurte, nici prea largi, nici prea strâmte. După ce-şi aşeză familia în locuinţa gării, porni spre satul părinţilor lui, să-şi vadă pământul şi să afle rudele că s’a întors stăpânul. Rudele l-au primit chiorâş şi nu i-au mulţumit că timp de patrusprezece ani se folosiseră de pământul lui fără nicio plată. Gheorghe Sonea nu s’a supărat, că era un fel de om că dacă ar fi stat pe un scaun şi i-ai fi zis «scoală-te să mă aşez eu » s’ar fi sculat, ba ţi-ar fi cerut şi iertare că nu-i trecuse prin minte să-ţi dea locul înainte ca să i-I fi cerut. Că dânsul, care trecuse atâţia ani prin gări, culesese în suflet o simţire aparte, un fel de resemnare în faţa a tot ce era trecător. In primăvară, Gheorghe Sonea a făcut un împrumut la Casa de Credit. Şi-a arvunit o casă în oraş, căci în locuinţa mică din gară nici nu era vorba să-şi poată înfiripa o gospodărie; nu tu 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ogradă, nu tu grajd, nu tu loc unde să-ţi ridici o poiată, un coteţ de porci. Din restul banilor şi-a lucrat pământul şi l-a semănat. Răsări soarele şi în sufletul lui şi norii care se strânseseră în jurul lui până atunci, se resfirară şi se topiră. Ca să se poată duce, când voia, la ogor, îşi cumpără cal şi căruţă. Se mai împrumută pe unde putu şi-şi cumpără vacă, porci. Gospodăria se înfiripa şi-i creştea inima de mulţumire In toamnă, când va strânge roadele, va pune de o parte cât îi va trebui pentru casă, iar restul îl va vinde şi-şi va plăti dato- riile ; va mai plăti o rată şi la casă. Pleca tot mai des la ţară, stătea mai mult lângă pământ, dar lipsea tot mai mult dela serviciu; când era pe ogor uita totul, şi la întoarcere, trebuia să sufere mustrările şefului de gară, care nu voia să ştie de pământ, de copii, de greutăţi, ■— pentru el serviciul era serviciu. Serviciul îl încurca mai rău ca altă dată, parcă ar fi îmbrăcat hainele unui copil, şi-l strângeau rău, nici nu se putea mişca, îl strângea gulerul, îl gâtuia, se înăbuşea. In toamnă strânse o recoltă bogată, mai mult decât s’aştep- tase, putu să puie de o parte destul şi vându atâta încât putu să plătească două rate la casă şi să-şi mai acopere alte nevoi. Luându-se cu lucrul de pe ogor, el întârzie câteva zile peste permisia cei se dăduse şi când se întoarse la birou, îl aştepta controlorul. A fost amendat şi primi avertisment că va fi dat afară din serviciu la o nouă lipsă. Atunci a crezut Gheorghe Sonea că a sosit clipa să lepede de pe dânsul acele straie orăşeneşti care-1 strângeau, adică să se lase de serviciu. Şi chiar aşa a făcut. Şi-a dat demisia. Dar a venit un ordin telegrafic dela Inspecţie, care-1 chema să se pre- zinte în cutare zi şi la cutare oră la d-1 inspector Tranda- firescu, acela cu care mai vorbise, şi care fusese bun cu dânsul. Dacă n’ar fi fost ordinul dela dânsul, nu s’ar fi dus, că-şi zicea omul că dacă lui nu-i trebue serviciu, n’ar putea nimeni să i-1 vâre cu de-a sila pe gât. D-1 inspector Trandafirescu l-a primit cu vorbă blândă, l-a poftit să şadă, apoi a trecut de după birou şi a venit şi s’a aşezat pe scaun, alăturea de dânsul. — Am văzut demisia dumitale. De ce vrei să-ţi dai demisia? l-a întrebat. — Serviciul mă încurcă, nu pot să-mi văd de pământ, de gospodărie 1 — Te văd slab, obosit. Poate ţi-ar prinde mai bine un con- cediu de boală, mai lung.' — Nu... zise Gheorghe Sonea, hotărît, parcă speriat de propunerea inspectorului. OAMENI IN VÂLTOARE 95 — Ai putea să ceri să ieşi la pensie, păcat să pierzi atâţia ani de serviciu: Câţi ai? — Cincisprezece. ■— Ascultă-mă pe mine, treci la vizita medicală chiar acum* ca să nu mai umbli pe drumuri. N’o să-ţi strice câteva mii de lei pensie pe lună şi un permis ca să poţi călători gratis cu trenul. Poate te apuci de un negoţ, ai copii, o să ai nevoie să călătoreşti. ■— Dacă s’ar putea... de, ştiu eu ce să zic... mormăi el, scăr- pinându-se în cap. — Se poate, cum să nu se poată.... te ajut eu. In câteva zile s’a făcut totul. Gheorghe Sonea s’a întors acasă pensionar. Şi era mulţumit ca în ziua când s’a .putut întoarce la pământul lui, după atâţia ani de despărţire. * Acel an a fost ultimul dihtr’un şir de ani îmbelşugaţi în Mol- dova. Apoi au început ani de secetă şi ploi. Intr’un an se usca şi pierea sămânţa din pricina arşiţei. In altul cădea potop de ploi şi sămânţa putrezea. Se zăpăciseră şi ploile şi ninsorile şi căl- durile. Ploua la Crăciun, ningea hăt după Paşti şi înfloreau copacii a doua şi a treia oară după Sânmedru. Sufletele erau tulburate. Oamenii îşi aduceau aminte de păcatele lor şi se înfiorau, temân- du-se de greaua pedeapsă venită de sus. începură anii grei pentru toţi oamenii. Cei care aveau ago- niseli, le ascundeau cu mare fereală de semenii lor, păstrându-le numai pentru ei. , încrezător în darul îmbelşugat al livezilor şi al ogorului* ca şi în mila Domnului din ceruri, Gheorghe Sonea, voind să scape mai repede de datorii, mai vânduse, în timpul iernii* la preţ bun, şi din ceea ce pusese deoparte pentru ei. Din ceea ce luase şi din acel împrumut îşi putu plăti şi restul datoriei pe casă. Semănase ceva grâu în toamnă şi aştepta cu nerăbdare primăvara să-şi lucreze restul pământului. Dar, după o iarnă cu nămeţi cât casele, care ţinu până la Paşti, veni o primăvară ciudată, cu ploi mari, nesfârşite, care prefăcură într’o mlaştină uriaşă şi drumuri şi ogoare şi păşuni. Oamenii aşteptau cu disperare vremea bună care nu mai venea. Urmă o vară secetoasă, care prefăcu totul în scrum. Cu ceea ce strânseseră în toamnă, de pe ogoare, oamenii deabea dacă ar fi putut-o duce până după Crăciun. Se citea îngrijorare şi spaimă în ochii trişti ai oamenilor. In ochii şi’n strigătele animalelor şi păsărilor era aceeaşi tristeţe şi jale. Pe Gheorghe Sonea îl lovi nenorocirea întâi în casă. I se îmbolnăvi femeia. După Crăciun începuseră să i se umfle picioa- rele. In primăvară, târziu, era ca o bute. Apoi nu se mai putu mişca de loc. Copiii rămaseră fără stăpân. Tatăl era mereu pe -96 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE drumuri, străbătând negurile care se strângeau tot mai negre în jurul lui. Când omul venea acasă, trudit, găsea blidele uscate, goale. Femeia îl privea în ochi cu un fel de spaimă, dar el nu mai clătina din cap. .—-Tot eşti bolnavă? o întreba. .— Nu mă doare nimic, dar nu mă pot mişca. In jurul ei, pe masă, pe prichiciul sobei, se înmulţeau sticlele cu doctorii, pachetele cu prafuri şi cutiile cu unsori de toate colorile. El se ducea la bucătărie şi căuta pe poliţe şi prin dulapuri, ceva de mâncare. Mânca o ceapă cu o bucată de mămăligă, cu coajă groasă, roşietică, şi se mulţumea. Altădată aprindea focul, punea ceaunul cu apă, curăţa cartofi. .. — Unde-s copiii? De ce nu fac ei asta 1 — Le spun, dar nu mă ascultă. Nu mai spunea nimic. Când fiertura şi mămăliga erau gata, umplea un blid şi-i aducea întâi ei; i-1 punea în poală. Ea mânca şi plângea pe ascuns, ca să nu-i înăcrească şi mai tare ciorba. Copiii crescură cu o înfăţişare de sănătate mincinoasă. Făcu ce putu şi-i trecu prin şcoli. Unul după altul, trei îşi luară sborul în lume. Rămase acasă numai Adina, cel mai mic copil. Dar, aşa cum plecaseră, pe rând, după cum făcuseră aripi, într’o bună zi, începură să se întoarcă. Se întoarse întâi cel mai mare, cu plămânii mâncaţi de boala ce apăruse pe neaşteptate în pieptul dintre umerii voinici şi laţi. In câteva luni ajunsese o umbră, iar în toamnă se stinse. Aşa cum veniseră pe lume, tot la câte doi ani şi jumătate, aşa plecară, la acelaşi interval de timp, în faţa aceleiaşi vârste, douăzeci de ani. O barieră de netrecut pentru ei. Omul primea loviturile în tăcere. Nu putea să plângă. Dar, după fiecare pierdere, trupul lui era şi mai uscat şi mai înco- voiat. Nu-şi mai ridica privirile din pământ. Toate îi mergeau pe dos. îşi pierdu calul şi trebui să-şi cum- pere altul. Laptele vacii se opri la o lună şi jumătate după ce fătase. Trebui s’o vândă pe preţ de nimic şi să-şi cumpere alta. Casa se dărăpănase. Pământul rodea tot mai puţin. , Se săturase de o trudă zadarnică. îşi aduse aminte că are în buzunar un permis de liberă cir- culaţie pe căile ferate. îşi aduse aminte şi de sfatul domnului inspector Trandafirescu: « poate te apuci de un negoţ, odată »... Se apucă de negustorie. Umbla prin sate şi strângea ce putea de-ale mâncării. Se urca în tren, se culca şi unde se trezea, acolo se dedea jos. Dar negustoria îi aducea mai puţin decât pământul şi era robul trenului şi al negustorilor vicleni, îmbătrâniţi în rele. II înşelau la cântar, îi luau pe datorie şi nu-i mai plăteau. OAMENI IN VÂLTOARE 97 Pământul nu-i mai aducea nimic, căci de pământ dacă nu te ţii, e ca şi cum nu l-ai avea. Ajunge repede păragină. Se părăginise totul în viaţa lui. II înăbuşeau buruienile cres- cute mai înalte decât dânsul. — Nu-mi vinzi mie pământul cela, al’netale, domnule Gheorghe? îl ispiteau oamenii din sat, văzându-1 tot mai amărît, tot mai prost îmbrăcat, ştiind că l-au năpădit necazurile şi-o fi având nevoie. — Hei, pământul nu-1 vând, măcar de-aş şti că mă întind ca râma... Intr’o zi, încă nu împlinise optsprezece ani, fata lui, ultimul copil pe care-1 avea, înroşi cu sângele pieptului aşternutul. ' — O pierd şi pe asta... oftase omul, împietrit. Intr’o zi, pe drumuri, prin sate şi oraşe, au început să se scurgă spre hotarul ţării din cotro răsare soarele, coloane lungi de sol- daţi cu tunuri şi arme multe, cântând cântece de război. Gheorghe Sonea, ieşi şi el în cerdacul casei, privind acea mul- ţime de oameni, care se scurgeau ca nişte valuri. Veniră şi-i luară calul şi-i dădură o chitanţă. O primi şi o aruncă într’un sertar fără să o citească. — Greu, domnule Sonea.. .spuneau oamenii când îl întâlneau. ■— Hei, d’apoi nu mă dau eu cu una cu două... zicea el, clătinând din cap. Gras nu fusese el niciodată, dar dela un timp ajunsese ca o umbră. * Vânturile care bătuseră cam trei ani tot spre răsărit, înce- pură să se întoarcă. Veneau zvonuri de furtună cumplită. Oamenii primăriei intrau din casă în casă. ■— Pregătiţi-vă caii, căruţele, ce puteţi lua. Să fiţi gata de ple- care la orice oră din zi şi din noapte. — Unde să plecăm? întrebau speriaţi oamenii pământului. — Unde vă vor duce ochii... Războiul e la hotare... — Noi rămânem pe loc...- se încontrau oamenii. — Nu-i voie. Toţi pleacă, cu căţel şi purcel. Nu rămâne suflet E ordin straşnic de sus. Apoi, la câteva zile, veni alt ordin, mai de spaimă. — Cine vrea poate să plece de pe acum. Pe urmă va fi mai greu. Sufletele se tulburau tot mai mult. Oamenii simţeau fiori în spate. Femeile şi copiii plângeau. Bărbaţii erau ca nebuni; umblau de colo până colo, cu ochii roşii ca ai fiarelor zădărîte. Nu mai ieşea nimeni la lucru. Se lăsase peste oraş o linişte fio- roasă. Dar nimeni nu strângea, nimeni nu era hotărît să plece. Aşteptau cu sufletul la gură ziua de mâine. 7 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Intr’o noapte se împrăştie în oraş, ca un tumult, ca un sgomot al unei năvale de ape, care s’apropie, creşte, acoperă totul. In ogrăzile şi în uşile caselor apărură soldaţi străini, îmbrăcaţi în haine verzi, acoperiţi de un strat gros de praf alb, cu feţele mur- dare, cu priviri fixe, parcă toţi ar fi fost cu ochii scoşi şi li s’ar fi pus în loc ochi de sticlă. Aveau toţi arme şi le ţineau în mâini, parcă le-ar fi fost frică de un atac neaşteptat. — Heraus... porunciră ei aspru. Oamenii strânseră în fugă ce putură, făceau boccele mari. Inhămară caii. Copiii şi femeile plângeau. — Ruhe... porunciră soldaţii. — Nici să ne strigăm amarul n’avem voie?! sbieră unul din oameni către un soldat, dar în aceeaşi clipă căzu fulgerat de un glonte. In zori, prin negurile cenuşii, porniră pe străzi coloane lungi de pribegi, târîndu-se ca nişte şerpi uriaşi spre bariera dinspre asfinţit a oraşului. De undeva, din depărtările dinspre partea cealaltă a oraşului, de peste dealuri şi văi, veneau sgomote ciudate, ca nişte izbituri ale unui mai tiriaş în scoarţa pământului, care se cutremura. ■— S’aud tunurile... şopteau oamenii şi mai speriaţi, pândind cu coada ochiului pe soldaţii care mergeau în rând cu ei. Gheorghe Sonea, singur, trecuse fără sbucium şi frământări prin zilele acelea de trudă şi spaimă pentru toţi. Şi ’n casa lui intraseră oamenii primăriei şi-i spuseseră să se pregătească de plecare. Nici nu se gândise să strângă şi să facă vreo boccea. In acel târziu de noapte, când soldaţii străini intraseră în oraş, Gheorghe Sonea îşi dormise somnul. Puţin somn se lipea de genele lui. Era treaz şi stătea întins în pat cu ochii deschişi, privind în întunerecul din cameră şi din sufletul lui. Auzind forfota ciudată din noapte, sări din pat şi ieşi în ogradă, numai în cămaşă şi în ismene. La urechile lui ajungeau ţipetele şi văi- cărelile femeilor şi înjurăturile bărbaţilor mânioşi. Glasurile câtorva se întretăiau în noapte cu vorbe străine, aspre. El înţelese şi intrând în casă, spuse femeii şi fetei care zăceau una lângă alta în aceeaşi cameră. — Pleacă toţi. A venit armata. In liniştea de-o clipă a odăii s’auzi scărpinatul unghiilor tari la rădăcina părului de pe cap a omului în grea cumpănă. începu să se îmbrace. S’auziră bătăi grele în poartă şi strigăte să iasă afară. —■ Să nu ieşi! strigară femeile plângând. Pe fată o apucă o tuse sbuciumată. S’auzi un pocnet în pieptul uscat şi sângele ţâşni gâlgâind, împroşcând patul şi pe jos. OAMENI IN VÂLTOARE 99 — Weiter... auziră ei un glas mai puternic într’o rosto- golire a vântului şi sgomotele se îndepărtară. Stăteau nemişcaţi, fără suflare. Fata căzu pe spate între perne. Sgomotul aluneca spre marginea cealaltă a oraşului. Nu se mai auzea glas de om. Liniştea de mai înainte se lăsă iar în casă şi peste casă. Bărbatul se duse lângă fereastră şi începu să pân- dească în noapte, cercetând mai ales uliţa. Nu trecu nimeni. Nu se vedea nicio mişcare. — Au plecat toţi.. . şopti Gheorghe Sonea şi parcă ar fi dat drumul unui şuer. Lumina zorilor se strecura prin fereastră. In casă se vedeau,, ca scufundate într’o apă neagră, lucrurile. Adina I strigă mama spre patul fetei. Dar fata nu răspunse. ■— Adina I strigă iar mama. Vezi ce-i cu fata! îi spuse lui. Gheorghe Sonea se apropie prin întuneric de pat şi atinse trupul care se şi răcise. — N’o mai striga... zise el tulburat. Nu te mai aude. — Aoleu 1 Aoleu 1 strigă mama, smulgându-şi părul de pe cap. Omul se întoarse cu faţa spre paturi şi privi în pulberea de lumină, care se cernea în casă peste lucruri. Era ca de piatră. Stătu un timp aşa, apoi se mişcă şi căută pe prichiciul sobei lu- mânarea şi chibriturile. Lumina se înmulţise în cameră. Aprinse lumânarea, o aplecă, picură ceară caldă pe marginea tăbliei patului dela capul fetei şi o lipi. îşi făcu cruce, apoi se întoarse spre fereastră şi începu iar pânda. Nu se mişca nimic, numai frunzele tremurau în bătaia do- moală a vântului. Ca frunzele copacilor tremura şi sufletul omului, Mai târziu se auzi urletul speriat şi jalnic al unui câine uitat în lanţ. Apoi s’auzi o împuşcătură şi un schelălăit fioros. Şi nu se mai auzi nimic. Toată ziua Gheorghe Sonea nu se mişcă dela fereastră. Nu vorbiră. Când începuse să se lase întunericul, femeia înţepenită în pat îl strigă: — S’a ars lumânarea. Aprinde alta. Pune cerga neagră pe fereastră să nu se vadă lumină afară. El se mişcă şi făcu totul ce-i spuse. Apoi femeia îl auzi cio- cănind la uşă. Ce faci acolo? întrebă ea. Unde te duci? Ca întotdeauna, el nu răspunse la întrebarea ei şi ieşind, trase uşa. Atunci auzi mugetul vacii de sub şopron şi avu o tresărire, ca şi cum o hotărîre nouă ar fi apărut pe neaşteptate într’însul. Se îndreptă într’acolo. Simţindu-1 aproape, animalul 7 100 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se mişcă bucuros, şi-l privi lung. Apoi mugi încet, parcă şi-ar fi spus o durere. Mâna omului îi netezi spinarea, apoi botul. Ea începu să bată neliniştită din picioare. îşi aduse aminte că vita stătea nemulsă de ieri, şi, întorcându-se repede în casă, luă doniţa. Mirosul de lapte cald îi năpădi întreaga fiinţă. Simţi în stomac acele foamei. Ridică vasul la gură şi bău lung din lap- tele cald. Apoi se duse în casă. Făcu focul şi fierse laptele cald. Ii dădu şi femeii. Bând, femeia începu iar să plângă. Nu se culcă nici după aceea. Stătu mult timp în picioare, lângă uşă, privind fix la patul stropit de sânge pe care era în- tinsă moarta. Nu vedea nimic. Nu se gândea la nimic. Veni dintr’odată în amintirea lui o frântură de imagine a unei gări din cele multe prin care trecuse, cu apariţii năpraznice de trenuri, cu sgomot de ferărie şi fluerături ascuţite care se încolăceau ca nişte cârcei pe nervii lui; acele trenuri lungi care nu se opreau niciodată în gările mici... Câteva strigăte de cocoşi uitaţi în poiate spintecară ca nişte ascuţimi de săbii pânza neagră a nopţii. Gheorghe Sonea tresări. Căută altă lumânare şi o aprinse la lumânarea dela capul , moartei. Femeea din patul de-alăturea, istovită, adormise. Gheorghe Sonea ieşi din casă. Se strecură pe lângă pereţi, cu mâna făcută globşor deasupra flăcării care se sbătea lipită de fitil, ca un animal sălbatec prins de om şi pus în legătoare. Intră în şură şi luă o sapă şi un hârleţ. Apoi trecu spre grădină. Acum nu mai putea să ţină o palmă făcută globşor deasupra flăcării. Lumina ei se împrăştia până departe, dând viaţă umbrelor misterioase care alergau şi săreau în preajma lui. Părea că în jurul lui s’a întins hora strigoilor dela miezul nopţilor... * După ce săpă adâncime de un hârleţ, Gheorghe Sonea se întinse în groapă ca s’o măsoare dacă nu era prea mare sau prea mică. Era numai bună. Adina nu era nici mai lungă nici mai scurtă decât dânsul. Ca să mai strângă lumina dela flacăra lu- mânării, el o înfipse într’un colţ al gropii şi lucra în celălalt. Cobora tot mai adânc în pământ. Curgea apa pe dânsul. Săpase cât trebuia şi se pregătea să iasă din groapă când, deodată, la spatele lui, în stradă, s’auzi un tropot de cai în fugă năpraznică. Parcă s’ar fi rupt din noapte, parcă ar fi ţâşnit din nimic acea cavalcadă. Gheorghe Sonea încremeni. Şi pe cât de vijelios venise, tot pe atâta acel galop se opri în faţa casei. Glasuri înfuriate tunară. Ş’auzi poarta izbită şi paşi în fugă. OAMENI IN VALTOARE IM înainte de a-şi fi dat seama ce se întâmplă, câţiva soldaţi dintre acei pe care-i văzuse ieri pe 6tradă, apăruseră pe marginea gropii în care el era scufundat. Glasurile lor pe care nu le înţe- legea strigau ameninţător. Unul îl lovi cu bocancul în umăr. Altul scoase revolverul. Gheorghe Sonea îşi zise că i-a sosit ceasul de pe urmă şi-şi făcu cruce. Dumnezeu îl pusese să-şi sape singur groapa. In aceeaşi clipă însă el văzu cum altul dintre soldaţi îi dădu peste mână celui care scosese arma şi-i făcu un semn. Ii făcu şi lui semn să iasă din groapă. Unul îl ghionti şi altul îl îmbrânci Altul luă hârleţul şi, aruncându-1 în groapă, peste lumânare, o stinse. Nach Roman.... auzi Gheorghe Sonea o poruncă. Crezu că a înţeles. Auzi mugetul vacii de sub şopron şi i se păru că-1 cheamă. Se clătină. Soldaţii îl îmbrânciră iar. înainte ca ei să-l fi putut opri, el se repezi spre şopron şi deslegă funia cu care era legată vaca. Voi să mai spună ceva, dar unul îl pocni peste gură, de-1 ameţi. II podidi sângele. Dar funiei nu-i dădu drumul. Smuci de ea. Speriat de umbrele din jurul lui, animalul o luă la fugă. Acele bubuituri îndepărtate, care s’auziră până în faptul serii, apoi se opriseră, reîncepură. Când se desmetici, era pe şosea, trăgând vaca de funie. In urma lui se auzea un tropot regulat, tropot de un singur cal care merge la pas. îşi zise că-i escorta lui, că-i lăsaseră viaţa. Poate-1 ducea la judecată, la închisoare. îşi aminti de toate câte se întâmplaseră, de moarta rămasă acasă, în pat, de lumânarea aprinsă la căpătâiul ei, de femeia lui care nu se putea mişca. Un gând de spaimă îi fulgeră prin mintea obosită şi se pierdu. Vita se lăsa tot mai greu, o trăgea ca pe o povară straşnic de grea. Dacă soldatul dela spatele lui i-ar fi dat voie, s’ar fi aşezat jos şi s’ar fi culcat. Somnul se urcase şi atârna pe el ca o iederă. II dureau picioarele. Voi să încerce paza din urma lui şi se opri, dar, în aceaşi clipă, un glas, ca un tunet, trăsni cu o împuşcătură în auzul lui. ■— Weiter. Smunci funia. întoarse capul. Oraşul nu se mai vedea. Treceau prin sate pustii. întâlnea tot mai des în cale boccele şi lucruri luate şi părăsite în drum. Câini rămaşi în lanţuri şi chinuiţi de foame şi de singurătate, lătrau jalnic. După altă bucată bună de drum, animalul se lăsă deodată la pământ. Gheorghe Sonea se întoarse, smunci, îl bătu mân- gâietor pe gât şi pe spate, rugându-1 cu vorba blândă să se ridice; apoi, disperat că nu-1 poate urni,' îl lovi cu piciorul în coapsă. Soldatul călare, care-1 conducea, când căzuse vita, se oprise şi el; privise un timp cu uimire munca omului, dar îşi pierdu re- 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pede răbdarea şi strigă spre el o vorbă neînţeleasă. Ii făcu şi semn cu mâna să lase animalul şi să plece. Omul privi spre soldat şi privi cu jale la animal, lăsă să-i cadă din mână funia. Ochii animalului îl priveau trist. Mergea acum singur. Nu mai trăgea după dânsul vita care se lăsa greu şi totuşi i se părea că duce pe umeri o povară şi mai grea. Un sgomot asurzitor se auzi în urma lor, parcă s’ar fi cutre- murat pământul şi s’ar fi răsturnat peste văi culmile de piatră ale munţilor. Se traseră la marginea drumului şi se opriră. Calul soldatului bătea din copite neliniştit şi sforăia. Departe, în urmă, pulberile drumului se ridicaseră până la cer, ca suflate de un ura- gan. Acel uragan venea spre ei cu pulberile şi cu sgomotul. Intr’o clipă îi cuprinse şi-i acoperi. Se întunecă şi soarele. Văzu totul ca printr’un geam aburuit... tunuri uriaşe, tancuri şi maşini încărcate cu soldaţi şi cu lăzi, în goană nebună, prin pulberile albe. II văzu pe soldatul călare de lângă dânsul ridicând amândouă mâinile deasupra capului şi strigând ca un nebun spre cei care treceau. Dar cei de pe maşini nici nu-1 auziră. O spaimă cum- plită se întipări pe chipul lui. Smuci calul, îi dădu pinteni şi apropiindu-1 din fugă de una din maşini, sări. Scăpat de povară, speriat de sgomot, animalul o luă razna peste câmp. Apoi s’a făcut linişte şi pulberile s’au lăsat peste întinderi. Şi s’a văzut iar soarele. Cel dintâi gând al omului a fost la vita lui. A început să meargă înapoi. Truda din trupul lui se opri ca prin farmec. O văzu de de- parte şi în inima lui îngheţată se prelinse ca o apă caldă de bu- curie. Grăbi paşii. Se gândi la bucuria animalului când îl va vedea... Dar, când fu lângă animalul întins jos, din gura omului ieşi un strigăt de groază şi se clătină. îşi duse mâinile la ochi. Trupul animalului era ciuruit de gloanţe. In Ochii deschişi el văzu aceeaşi tristeţe din clipa în care trebuise să-l părăsească în drum... Parcă-i spuneau: de ce m’ai lăsat? — Am pierdut-o şi pe ea_______zise Gheorghe Sonea, căzând în genunchi în pulberea drumului, în care şerpuiseră scurt câ- teva pârâiaşe roşii izvorîte din trupul animalului; se uscaseră şi rămăseseră numai urmele lor... Truda era într’însul ca un nămol gros, acaparator, din care când te lupţi să ieşi mai rău te afunzi. Nu mai era nicio lumină într’însul, numai neguri. Picioarele nu-1 mai putuseră ţine şi căzuse. Se lovise de pietrele ascuţite ascunse în pulbere şi durerea OAMENI IN VÂLTOARE 103 din fluere şi din genunchi o simţi şi în oase. E^a izbi ca o piatră de amnar care scoate scântei. In lumina de o clipă, ca a unui fulger slab, el văzu într’însul tabloul din casa lui, din noaptea când fusese luat. Femea lui îi spusese: ■—« S’a ars lumânaiea, aprinde alta ». S’o fi ars şi a doua... Svâcni spaima într’însul, care îi dădu putere să se ridice şi să pornească mai departe. Mergea ca un om beat. Când se lăsă întunericul, el văzu înaintea lui, pe cer, o geană de lumină roşiatică. Peste întinderi plutea o linişte de spaimă. Nu mai lătrau a singurătate şi a jale nici câinii uitaţi în lan- ţuri. Parcă ar fi pierit toată suflarea pământului. Gheorghe Sonea nu mai avea într’însul niciun gând, nicio simţire. întârziase pe pământ, dar el nu mai era din lumea de deasupra pământului. Mergea acum spre cealaltă lume, spre care ceilalţi se grăbiseră şi i-o luase înainte. Nici când îşi văzu casa arzând, el nu tresări. Parcă ar fi ars şi când plecase. Trecu înainte spre grădină, în care era o lumină ca ziua şi din care umbrele nopţii fugiseră speriate. Când a ajuns lângă groapa pe care o săpase pentru Adina, Gheorghe Sonea s’a lăsat în genunchi. Aici era poarta lumii celeilalte. Şi-a mai putut face cruce, apoi s’a rostogolit în groapă. !■/ Acum Gheorghe Sonea nu mai simte truda. Prin inima lui curge odihna, ca o apă a tainelor de sub pământ, care şi-a schimbat mersul, făcându-şi albie din trupul lui uscat şi ars. ■ , MIHAIL ŞERBAN BATJDELAIRE ELEVAŢIUNE Peste întinse mlaştini şi văi nemăsurate, Peste păduri şi munţi şi peste nori şi mări, De dincolo de soare, de dincolo de zări, De dincolo dc-a sferei hotare înstelate, Tu, suflete-ţi iei sborul cu mare-uşurătate Şi ca înotătorul ce se-ameţeşte ’n unde Străbaţi atât de vesel imensităţi profunde Cu-o bărbătească vrajă şi multă voluptate. De miasmele morbide te du fără încetare Mergând să te purifici în ceruri superioare, Şi bea ca pe-o divină şi tainică licoare Tot focul pur ce umple tăriile prea clare. Trecând peste durerea ce nu poţi s’o alini Şi-apasă-atât de jalnic o viaţă neguroasă, E fericit cel care, cu-aripa-i viguroasă, Să se înalţe poate spre pajişti de lumini, Acel a cărui gânduri ca ciocârlia iute Se ’ndreapt’atât de falnic spre cerul dimineţii, ■— Care pricepe lesne, plutind deasupra vieţii Graiu ’nţelept al florii şi-al lucrurilor mute 1 ALBATROSUL Ca să le treacă vremea, adesea mateloţii Prind albatroşii mării, tovarăşi blânzi şi buni, Cari dând domol din aripi, se-alătură cu toţii Corăbiei pornite pe-amarele genuni. Pe scândurile punţii de-abia i-au aşezat, Nătângi şi ruşinaţi, pe-ai cerurilor zei, Şi-aripile măreţe şi albe le-au lăsat Ca vâslele târîte alăturea de ei. Vai ce stingher se simte drumeţu ’naripatl Ce-a fost odată falnic, fricos şi-urît acum; Un matelot imită greoiu-i şchiopătat, Iar altul cu o pipă în cioc îi toarnă scrum. Poetul e asemeni acestui prinţ al slăvii, De arc el nu se teme, peste furtuni aleargă; Când pe pământ coboară, ■— ca şi pe puntea năvii, ■— Gigantica-i aripă-1 împiedică să meargă. BUFNIŢELE Sub pinii negri ce le-adăpostesc Stau bufniţele înşirate Ca zeităţi pietrificate, Cu ochii roşii pironiţi. Gândesc. Fără să mişte au să stea Până la ora tristă, toate, Când soarele ’mpingând din spate Va poposi şi umbra nopţii, grea. Şi neclintirea lor învaţă Pe înţelept, să-i fie teamă ’n viaţă De tot ce-i sgomot şi învolburare; Omul, vrăjit de-o umbră trecătoare, îşi poartă peste vreme nenorocul De-a fi voit mereu să-şi schimbe locul. In româneşte de RADU HORIA PERSONALITATEA LUI ANDRE GIDE Se înşală cei ce cred despre Gide, autorul lor preferat, că e un tânăr boem, un proletar inspirat sau un revoltat, un desnă- dăjduit poetic. Ce desiluzie I Născut în 1869, astăzi deci un bătrân de mai bine de şaptezeci de ani, Gide, un venerabil domn cu ochelari şi figură de intelectual distins, e un mare burghez fran- cez. Dintr’o familie de jnagistraţi şi de înalţi funcţionari, de pro- prietari sau de moşieri avuţi, e nepot de preşedinte de tribunal, e fiu de profesor universitar. Nici măcar mângâierea de a fi avut ca tată pe titularul unei catedre de drept internaţional sau de economie politică, materii la modă, nu pot avea cetitorii lui entuziaşti. Paul Gide a predat dreptul roman, disciplină severă, şi a fost poreclit vir probus. Se căsătorise cu o fată bogată, Juliette Rondeaux, din Rouen, oraş înstărit, oraş auster al cărui primar fusese străbunicul contimporanului nostru. Un alt strămoş amiral, un unchi profesor şi el, un văr preot, vacanţe petrecute când printre rudele tatălui la Uzes, când la bunica maternă în Nor- mandia, întregesc tabloul acesta familiar, aproape patriarhal. Schiţarea lui n’a fost inutilă, e condiţia înţelegerii situaţiei lite- rare a celui ce e nu numai un scriitor înaintat, ci şi castelanul dela Cuverville, gentilom rural, fermier model decorat cu o meda- lie de clasa l-a de către Societatea Agricultorilor din Normandia. Numai ţinând minte aceste lucruri ne putem explica faptul că şi-a putut permite să publice Corgdon. Cum a putut-o face fără să-şi compromită situaţia? Şi, mergând mai departe, cum s’a impus autorul volumului Corydon, acest teoretician al scandalului, acest romancier inexistent? Succesul romancierului, independent de calitate, e uşor, ca şi al poetului: marele public se lasă cucerit, e sensibil. Dar ce poate nădăjdui un estet, un moralist, un esseist? Gloria lui Qide e legată de câteva mari calităţi, pe care admira- torii lui nu le iau în seamă, singure reale în fapt, foarte impor- tante în ochii societăţii franceze. Cei mai mulţi îl apreciază IO# REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pentrucă s’a declarat revoluţionar, pentrucă a spus că trebue să scriem fără artă şi să fim .sinceri. Dar Gide, acest disponibil, acest reformator, apostol al sărăciei, acest îndrăzneţ luptător, duşman al familiei, acest adversar al artisticului, al intelectu- lui şi al culturii, acest izolat: a) E fiul unic al unor oameni bogaţi, de foarte bună familie, de origine provincială. Iată prima însuşire: familia; b) E mare bogătaş, atât prin moştenire, cât şi prin abilitatea cu care a ştiut să-şi administreze şi să-şi sporească avutul. Bun om de afaceri, a fost atât întemeietorul cât şi comanditarul şi principalul părtaş al periodicului Nouvelle revue frangaise, al editurii cu acelaşi nume — două excelente întreprinderi până la recenta lor compromitere şi dispariţie, din pricina colaboraţio- nismului. Gide şi-a exploatat nu numai banii, ci şi opera, perso- nalitatea. Şi-a prezentat întotdeauna volumele într’o atmosferă de mister, în ediţii rare. Exemplarele numerotate variat, rezervate unor clici mai întâi, apoi puse pe piaţă, cu o întârziere care nu poate decât să mărească curiozitatea generală, tirajurile secrete şi alte procedee de acest fel aduc fără îndoială foloase. Rămâne de văzut dacă se împacă demnitatea unui autor desinteresat cu ele. Souday, recunoscând că «literatura d-lui Andră Gide e cu totul csoterică, cu totul o literatură de cenaclu », nu se pronunţă. Dar nu e greu de ghicit în ce sens ar face-o. De altfel, aşa a fost într’una; nepăsătorul, visătorul Gide şi-a îngrijit reclama. Dar n’a rămas mânuitor de bani. Sub cuvânt că nu ţine la bunuri materiale şi că n’are sentimentul proprietăţii, Gide şi-a pus biblioteca la licitaţie. Exemplare dăruite de autori, din care mulţi s’au jertfit pentru a-i oferi o tipăritură de lux, bucăţi însoţite de dedicaţii au fost vândute pe un preţ bun. Dacă nu ţinea la cărţi, de ce nu le-a restituit? O seamă de poeţi, de scrii-. tori săraci ar fi avut, prin redobândirea acestor volume căutate de bibliofili, un ajutor însemnat. Sau, de ce nu le-a dăruit (unei biblioteci publice)?. Idealistul, cu nevinovăţie, le-a pus la mezat. De data aceasta Gide apare în adevărata lui lumină. Negustor priceput? Nu, cămătar normand ’). A doua dintre însuşirile de care vorbim e deci averea; c) E un mare muncitor. Apologet al inspiraţiei, teoretician al dispreţului pentru artă, Gide, care n’are talent (căci talentul romancierului nu e decât posibilitatea de a trăi viaţa persona- jelor sale, multiple — şi lucrul acesta nu-1 poate), a izbutit să fie numărat printre cei mai fecunzi scriitori, să producă opere bine închegate, fără cea mai mică greşeală de tehnică, interesante *) *) Şi eroul lui, Michel, pretinde că n’are simţul proprietăţii, dar îl vedem foarte preocupat de veniturile moşiei lui, de preţuri, de vânzări. PERSONALITATEA LUI ANDRfi GIDE 109 prin munca pe care o trădează, prin erudiţia artistică de care dau dovadă. Pentru Les [aux monnayeurs a cetit pe toţi romancierii, a lucrat ani de zile. Les faux monnayeurs nu alcătuesc un ade- vărat roman, dar cât e de muncită cartea I de ce om cult e scrisă I Antiintelectualistul acesta a dat cea mai cerebrală dintre cărţi, romanul-intelectual. Exemplul lui Gide dovedeşte că silinţa, se- rioasă, aprigă, aproape că întrece talentul. Vorbind de Flaubert, Gide îl numeşte şcolar, arată că n’are geniu, ci răbdare; nu har, ci efort laborios; alţii se joacă, el suflă din greu, îi ajunge. Ar fi putut vorbi la persoana întâia. Şi astfel apare al treilea element al personalităţii inovatorului «cărţii neartistice »: munca; d) In sfârşit, e un om cult, foarte cetit. A cetit cei mai buni autori, i-a cetit şi i-a recetit, citează într’una, cu uşurinţă, citează dovedind cea mai atentă lectură. Devine chiar greoi, articolele şi studiile lui sunt pline până în vârf, îndesate cu referinţe. Gide e şi un stilist de seamă, cunoaşte limba franceză ca puţini alţii. Clasicismul literar stă la baza desăvârşirii lui formale; nu e decât tot una cu cea din urmă calitate a structurii lui sociale şi spirituale; cultura. Acesta e Gide, nu acela pe care-1 cred naivii. Educaţia pe care a primit-o, pe care şi-a dat-o, eminenta lui situaţie economică şi socială, cunoscutele lui însuşiri culturale îl pun pe deasupra reacţiunii pe care ar fi putut-o deslănţui Corydon, îl feresc de uitarea în care ar fi putut rămânea un atât de puţin atrăgător csseist. Gide e împotriva familiei1), dar admite, cu cinism, că senti- mentele şi părerile lui nu provin din resentimente personale. A fost ocrotit: «Şi aci am fost privilegiat. N’am de ce să mă plâng de familia mea; dimpotrivă»2). Aşa e. Olivier Molinier, făcând descripţia unchiului său Edouard, spune: «Nu seamănă de loc cu restul familiei mele; e un om foarte bine ». La Gide e tocmai contrariul, e reuşit întrucât seamănă cu familia lui. Adeseori se face comparaţia şi paralela Gide-Wilde. Deosebirea e că Wilde, un artist parvenit, a stat în închisoare, pe când Gide se bucură de consideraţiunea cuvenită. In Anglia, Gide ar fi fost din aceeaşi lume cu marchizul de Queensbury. Wilde, bietul de el, a fost cu adevărat un exaltat sincer; se pretindea rafinat, îi lip- seau cele mai elementare noţiuni de tactică. Gide, căruia nu-i pasă de lume, a amânat publicarea lui Corydon timp de nouă ani. In 1911 a tipărit opt exemplare pe care le-a ţinut în sertar. De abia în 1920 destinderea de după război a moravurilor i-a dat 1) « Familiilor, vă urăsc! ». ») N.B.F., 1 Martie 1936, p. 331. 1IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE curajul de a răspândi o a doua ediţie'. Prejudecăţile slăbiseră, nu-i mai era teamă de scandal. Ii plăcea, spune Lytton Strachey despre cardinalul Manning, îi plăcea să sară obstacole, dar pre- fera să ştie că de cealaltă parte se află o saltea. Departe de a evoca numele unui Wilde, unui Verlaine, al unui alt romantic desmăţat, Gide reaminteşte cu putere pe Barres. Au polemizat; discipolii lor sunt în tabere adverse, dar seamănă mai mult decât se deosebesc. Revoluţionarii invoacă pe unul, reacţionarii pe altul; dar când e vorba ca anarhia sau forţa, grupul sau individul să predomine, unii şi alţii se referă pe rând la fiecare. O identitate adâncă apare astfel între ei; pentru cine ştie să vadă, e din ce în ce mai clar că Gide e foarte aproape de Barres. Massis face elogiul lui Barres şi face rechizitoriul lui Gide. Dar adeseori e silit să se oprească, să evidenţieze trăsăturile comune. Alteori, fără de voie, permite celui care-1 urmăreşte cu atenţie să stabilească legătura. Cum ar putea Massis să nu ob- serve că aceeaşi teologie panteistă stă la baza ambelor opere? 'William Rlnlre. — care voia Căsătoria Cerului cu Infernul — a inspirat atât pe Gide, care cere armonizarea binelui cu răul, cât şi pe Barres, a cărui religie e unirea catolicismului cu pământul, cu obiectele concrete, cu păgânismul*). Gide e mai atras de Berg- son, Barres e alături de Renan; Gide are mistica anticonformis- mului, Barres o are pe a conformismului; dar, fie pentru unul, fie pentru celălalt, ce are importanţă? Părerile, concepţiunile? Câtuşi de puţin. « Ideile, ideile! ». Mai presus de toate însă ce există? Setea. Acesta e Barres. Oare Gide spune altceva? « Impor~ tanţa să fie în privirea ta, să nu stea în lucrul privit», « Nathan- ael, te voi învăţa ce e zelul fierbinte », « A făptui fără a judeca...». Aceste învăţăminte şi altele arată că şi pentru celălalt doctrinar al Pământului are însemnătate numai intensitatea (elanul zice Barres, dragostea zice Gide). Pe cât de puţin crede. Gide în inte- ligenţă, pe atât de puţin crede şi Barres în ea. Nesocotesc, urăsc raţiunea depotrivă. Ii interesează cu exclusivitate eul lor, inima lor sinceră. Cu aceeaşi grabă vor să cedeze amândoi dorinţelor lor, să pună acţiunea deasupra gândirii, să înceteze de a fi cuminţi. Disponibil e şi Barres, neliniştit între tendinţe; şi pe el îl încântă diversitatea şi spontaneitatea vieţii. Gide nu crede într’un singur Adevăr. Dar Barres? Nici el, vede numai adevăruri locale, sensi- bilităţi diferite. Aceiaşi credinţă oarbă în intuiţie, în puterile ei, *) E mai ales teza romanului La Colline inspirle. V. Henri Massis, Ju- gements, I, p. 248. PERSONALITATEA LUI ANDRlS GIDE III aceiaşi divinizare a vieţii biologice* acelaşi cult al iraţionalului, al-subconştientului, acelaşi pragmatism elementar,, acelaşi natu- rism, aceeaşi pornire către relativizare. Nici emblemele nu diferă: Pământul sau Hrana pământească. ' Aceaşi concepţiune şi păreri politice diferite au mai avut doi cunoscuţi scriitori ai veacului trecut şi ai începutului acestuia. Anatole France şi Jules Lemaître, cu aceiaşi inspiraţie în condi- ţiuni analoge, au ajuns unul la socialism, celălalt la acţiunea regalistă. Esenţialul comparaţiei nu stă în repetarea similitudinii (excepţională totuşi), cât în constatarea că precum altădată France, acum şi Gide e în realitate foarte puţin un revoluţionar autentic, Gide e vecin bun cu regionalistul Barres; France şi Lemaître împărtăşeau aceleaşi idei. Unde e aparenţa? In privinţa lui France nu mai încape îndoială. Fusese ridicat în slavă de socie- tatea republicană, dar cine o criticase, cine o batjocorise mai mult decât el? Istoria contimporană e cea mai acerbă critică a ei. Mai înainte Renan făcuse acelaşi lucru; dispreţuise, refuzase, fusese venerat x). France s’a declarat om de stânga; dar, —susţine un alt scriitor contemporan lui, — Gide n’a fost un scriitor de stânga. Are talent, are vervă când expune idei contrare partidului său. Politician socialist? Cât valorează activitatea depusă în el? Sau ce preţuesc discursurile sale politice? Rămâne însă opera lui po- etică, opera lui în proză, care sunt ale unui acerb reacţionar. Revoluţionarii nu vor găsi niciun argument valabil în scrierile lui, nu vor putea cita nicio frază de seamă; ceilalţi n’au decât să-i răsfoiască volumele pentru a da peste cele mai elocvente formule. Barres îl descrie: un bonapartist care a sfârşit rău. Poate că ar fi mai exact: un boulangist. Nu aceasta importă. Oricum, rămâne că France a fost un pseudo-democrat, un fals revolu- ţionar. Cazul lui Gide nu e acelaşi? Pentru France, a cărui origine socială a fost din cele mai modeste, saloanele, lumea, gloria mon- denă exercitau o atracţie, căreia cu greu îi putea rezista. Averea, manierele, titlurile, relaţiile îi lipseau. Spera ca politica să-l ridice deasupra mondenilor spre care îl împingea snobismul2). Probabil că în sufletul lui se ştia superiorul lor, dar ce folos. La Gide calea luată de snobism e alta, rezultatul e acelaşi. Gide n’are nevoie să pătrundă în lume, să se impună. II atrage în schimb gloria poziţiilor culturale şi politice temerare. Micul ziarist, sărac necunoscut, sau marele proprietar, sigur de el, adoptă atitudini *) Andrâ^Bellesort, Les intellectuels ei Vavenement de la troisic^ne râpur blique. Grasset, 1931, p. 234. 2) V. Charles Braibant, Le secret d’Anatole France. Denoel et Steele, • 1935, p. 325 şi urm., sub titlul: Vălul de aur şi de argint. 112 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE diferite de tendinţele lor adânci. Motivele sunt altele dar sno- bismul, ale cărui forme sunt atât de variate, unifică, neîndu- plecat, aspectele finale. * * * Vreme îndelungată i s’a spus lui Gide: un Barres protestanţ. Souday admite că, în definitiv, Gide care a luptat împotriva lui Barres e de acord cu el asupra esenţialului *). Seilliere aseamănă elogiul acţiunii de către Gide, apologia călătoriei, a vieţii aven- turoase, cu eroismul lui Barres. Mai mult, actul gratuit, care joacă un rol atât de mare în sistemul lui Gide, i se pare numai o transpunere a actului făptuit de omul liber al lui Barrâs 2). (Uneori şi Gide numeşte acţiunea gratuită, acţiune liberă. Actul liber e propus de unul, omul liber e idealul celuilalt, la amândoi această libertate se confundă cu gratuitatea). Cât despre Bernard, eroul unicului roman al lui Gide, Seilliere scrie că nu e decât un tânăr adept al lui Gide, care devine la sfârşit barrâsian. Ar fi putut face şi alţii această observaţie simplă. De ce n’au vrut s’o facă? Intr’a- devăr, Bernard pleacă de acasă cu ideile lui Nathanael şi se îna- poiază vorbind ca un personaj al celui mai curat Barrâs. Mai e ceva comun între Barres şi Gide. Influenţa pe care au căutat-o amândoi cu îndărătnicie, influenţa asupra tineretului. Malraux e acela care a constatat această legătură, care nu e de fapt cea din urmă. * * * De mai multe ori, în decursul operei lui, Gide îşi uită masca şi apare sub aspectele lui de francez echilibrat, de clasicist. Aceasta se întâmplă îndeobşte acolo unde nu e creator, ci critic. Cronicarul literar * întrece pe cei mai celebri leprezentanţi ai genului. Bunăoară, nu e Gide acela care în câteva pagini defi- neşte cu atâta densitate, atât de bine, clasicişmul? Banalitatea voită, supremaţia inteligenţei asupra instinctului, modestia, re- zerva, « calitatea cea mai delicioasă », pudoarea care împiedeca pe artist ca să-şi dea drumul, care îl reţine, îl sileşte să apară mai puţin emoţionat decât e în realitate, care deci ajunge la acest rezultat că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu autorii roman- tici, aci gândul şi emoţia depăşesc expresia verbală, care-1 aşează .pe clasic dincolo de cumintele sale—iată trăsăturile esenţiale pe care i le găseşte Gide 8), pe care i le desprinde cu plăcere, cu admiraţie aprobativă. Paul Souday, Andrl Gide. Era, 1927, p. 72. *) Erftest Seilliere, Andrâ Gide moraliste, lucrare dactilografică, p. 55. Aduc pe această cale viile mele mulţumiri d-lui Selliăre pentru cinstea ce mi-a iăcut, dându-mi posibilitatea să cunosc opera sa inedită. *) Incidences, p. 37 şi urm. PERSONALITATEA LUI ANDRIÎ GIDE 113 Dar ce să spunem în faţa acuzaţiilor sale de critic împotriva ■ sincerităţii? « Ipocrizia »_, proclamă el, « e una din condiţiile artei ». Exact, dar cine ar crede că această înţeleaptă maximă e a lui Gide? Mai precis, mai bine, continuă: «O curioasă greşeală a zilei de azi predică mai presus de orice, în op.era de artă, meritul sincerităţii. Se cere ca înainte de toate artistul să fie sincer » 1). Nimeni nu spune ce e această sinceritate, nimeni nu-şi dă seama că artiştii cei mari nu se gândeau la ea, că datoria publi- cului e să-l constrângă pe autor de a fi ipocrit. Sinceritate! urmează Gide, e up cuvânt din ce în ce mai greu de înţeles. Mulţi tineri se fălesc cu ea, Gide îi cunoaşte: «Unii erau pretenţioşi şi nesu- feriţi; alţii, brutali; chiar sunetul vocii lor răsună fals. In general, se crede sincer orice tânăr care are convingeri-şi e incapabil să critice 1 2 3) ». Aceasta despre sinceritate. Dar mai există confuzia dintre sinceritate şi neruşinare. De cele mai multe ori, sub cuvânt de neafectâţiune îşi face loc sfruntarea. Constatările lui Gide sunt drepte, comentariile lui sunt per- fecte. Atâta doar, că ar trebui „să-şi spună lui însuşi cuvintele de mai sus. Lui i se aplică aceste excelente critici, lui, mania- cului sincerităţii, pe care o dă drept panaceu. Deosebirea dintre Gide - autor şi Gide - observator mai ia şi alte aspecte dintr’acestca, fundamentale. Pe când toată filosofia lui este a acceptării, în prefaţa unui volum de Antoine de Saint-Exupery (Voi de nuit) propune o literatură care să nu mai constate slăbiciunile, cedările, decăderile omului. Le cu- noaştem prea bine, ni s’a vorbit destul de dânsele. Ar trebui să fie pusă în vileag întrecerea de sine obţinută printr’o voinţă încordată. E şi mai liniştitor: « Fericirea omului nu stă în liber- tate, ci-în-acceptarea unei datorii». Corneille n’ar fi spus alt- mintreli. « De altfel», mărturiseşte Gide, « sunt mult mai moral decât aş vrea ». In anul 1919 Gide cunoaşte o fază de luciditate. Omul cult dintr’însul se manifestă nestingherit. Viteza nu i se paie un mediu prielnic pentru desvoltarea artei. Alpinismul şi automo- bilismul permit numai vederi superficiale. Repede, repede, spune ritmul nou, dar rămân numai impresii neclare. Pe automobilist nu-1 preocupă peisajul, ci iuţeala. Sensaţiile lui. sunt intense, dar neartistice, anti-artistice. îşi închipue că nu mai crede; ba da, dar nemărturisit, inconştient. Şi în ce? In zei şi altare, de cea mai inferioară speţă. Nu, nu astfel ia naştere creaţia. Opera de artă, pentru a se desvolta, cere «participarea, bună- voinţa tuturor elementelor virtuoase ale spiritului a) ». 1) Idem, p. 72. . 2) Idem, p. 85—86. 3) Idem, p. 81. 114 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In acelaşi timp Gide se ridică împotriva lui Romain Rolland, îl atacă, îi numeşte cartea J ean-Cristophe o operă germană. Mai târziu Gide ştie şi să râdă: de Junii Turci. Să şi refuze: porno- grafiile, noua literatură despre sex-appeal. Pentru a descrie con- strucţiile enorme de scurtă durată, clădirile expoziţiilor, găseşte fericita expresie: jurnalism arhitectonic. înţelege, recunoaşte: că bunul simţ e întotdeauna necesar. Că supraomul e un pericol, că nu oricine are dreptul să se ridice din individualism deasupra indivizilor, pe baza ideii « marelui om » deasupra omenirii. Din primul moment, în Caetele lui Andre Walter, Gide arătase că vrea să se educe. « Totul să-mi fie drept pildă ». Şi tot el, care propune omul fără educaţie, fără principii, fără exemple, fără o educaţie care să-l fi învăţat cum trebue să fie; care pretinde copilului să ajungă om fără de lecţii, să devie... se va vedea ce, în orice caz nu ceva dinainte stabilit; care deci e adeptul cel mai exagerat al lui Rousseau (pentrucă Emile nu învăţa în cărţi, dar învăţa în natură; metoda e alta: natura în locul cărţii — metodă ridicolă — dar scopul rjjmâne educarea, formarea omului bun); care nu critică pedagogia tradiţională, ci însuşi ţelul ei: desăvârşirea copilului către noţiunea omului; el, pentru care conceptul omului nu există, care vrea desfiinţarea poveţelor, a maximelor, a ideilor — pentru ca să nu aibă de unde afla copilul cum trebue să fie un om; el, ce spune? Că e convins că nicio eman- cipai e nu poate fi fertilă dacă nu e însoţită de instrucţie şi de edu- caţie 2). E feminist. Şi totuşi găseşte cele mai exacte cuvinte pentru a indica rolul femeii. In civilizaţie şi în familie, spune Gide ca liberal, rolul femeii trebue să fie ajutător. Numai atunci când ea e pe deplin conştientă de această menire, îşi poate permite gândirea omului, eliberată, să meargă înainte. Bărbatul nu poate progresa dacă e silit să ia asupră-şi, în casă, funcţiunea femeii. * * * Gide e un romantic al Africei. Dar e şi un realist al Africei. In Renunţarea la călătorie vede şi simte ca cel mai simplu dintre Europeni. Nu mai e exaltat. Ii e cald, îi e sete. Vede, vede bolile, mizeria, urîţenia Orientului, praful, moartea. Ii pare bine că a cunoscut deşertul, pentrucă acum poate înţelege cultura. Şi occi- dentalul dintr’însul e preocupat: oare ţările noastre civilizate au fost şi ele pustii? Nu există riscul să redevie barbare? întrebări de om civilizat, care, printre sate ruinate, în. pustiul mizerabil, face elogiul culturii. Dar iată-1 pe deplin urban, vorbind ca Valâry Larbaud. Iată ce gândeşte între Bo-Saada şi M’Silah: Urăşte aceste locuri, ar vrea să fie departe de ele. Caută să-şi 1 1) N.F.R., 1 Ianuarie 1936, p. 11. PERSONALITATEA LUI ANDR^ GIDE 115 aducă aminte a treia simfonie a lui Schumann. îşi cântă sonata dedicată marelui Duce Rudolf, în do minor. Ceteşte din Virgil egloga către Pollio. Dar nimic din toate acestea nu-i ajunge: «Aş vrea, azi dimineaţă, să pot merge la Luvru şi să recetesc din La Fontaine » x). Aci credem că e sincer. Aci, când nu cântă poezia palmierului şi nu citează pe Mânalque, ci când se uită cu indiferenţă la stânci, când e obosit, plictisit, când îi e dor, nespus, de Europa, de cărţi şi de arta perfecţionată. In Africa există şi ploi. Cerul e cenuşiu, Arabii nu sunt într’una frumoşi. Plouă la Alger, plouă şi la El Guerrah. Carnea e tare. Palmierii sunt lăsaţi deoparte, ca şi Athman, care nu mai e copilul încântător, ci un tânăr semidoct cu pretenţii literare. In locul lor avem interesante observaţii despre spiritul de colonizare al Englezilor, urmaşi ai Romei în această privinţă. Englezii au un obicei în călătorie: ţransportă cu ei societatea din care au ple- cat, caută să-şi creeze mici obligaţii, obiceiuri, îndeletniciri care să-i ajute în exil. Iată rezultatul «plecărilor». Cine ar spune? tocmai această facultate de refacere a atmosferei căminului o admiră Gide. In Normandia, unde se reîntoarce, plouă de asemeni. Gide regretă deşertul. Ce frumos trebue să fie în deşert... De acord, aceasta e menirea scriitorului. Să stea la Cuverville şi să se gân- dească la locuri îndepărtate. E dreptul lui la poezie. * * * Tot atât de semnificativă e călătoria lui Gide în Congo 2). Ce face acolo? Ce face iraţionalistul, vitalistul în sânul Naturii lui iubite, în sălbăticia autentică şi necivilizată? Ce face marele preot al deşerturilor, al aventurilor, bardul Africei, teoreticianul Vieţii Libere? Ştiţi ce face marele exaltat în centrul Africei, cel care a spus: « Nathanaelj să-ardem cărţile », propovăduitorul ple- cării departe, în continentele negre, departe de gândire? Citeşte tot timpul. Şi ce, oameni buni? Pe cei mai clasici dintre clasici, citeşte pe Bossuet, e încântat de discursul funebru al Enrietei Angliei, pe Moliere (Misantropul) cu comentarii, pe Goethe, la Abo Bougrima, la lacul Tchad, toate fabulele lui La Fontaine în drum spre Bosangra, pe Corneille, pe Racine. Aceasta face. Apoi ia note, întocmeşte statistici, scrie, se ocupă de resorturile administraţiei, de funcţionarea birourilor, de sistemul de alimen- tare. Natura I Africa I strigă Andre Gide. Ajuns acolo, însă, fiul răposatului profesor Paul Gide, cumsecade şi erudit, citeşte. In toiul căldurii, pe drumuri desfundate, în inima pădurilor ia’ x) Le renoncement au voyage (în volumul Amyntas, p. 117). s) V. Voyage au Congo, carnets de route, 1927. 8* ftEVisTA Fundaţiilor regale n6 note despre regina Engliterei. Altădată, într’o călătorie pe mare, citeşte dramele istorice ale lui Shakespeare. In Europa la fel. La Praga citeşte pe Goethe, la Berlin pe Zola. Şi stă la ţară, unde iar citeşte fără preget. « Nathănael, să ardem toate cărţile ». S’o spună altora, noi nu-1 putem crede. Gide simte chemarea primitivului, dar în prezenţa curentelor asiatismului cu care se confundă în cele din urmă Renan şi Barres, se simte « atât de doric » *). Mare amator al naturalului, se exta- ziază în faţa convenţionalismului delicios al unei tragedii de Racine. Dintre toate preferă Ifigenia pentrucă e cea mai conven- ţională. Iar pe Racine îl preferă lui Shakespeare, fiindcă pe când Englezul e mai natural, clasicul francez e mai artistic, mai deli- mitat, mai perfect* 2 3). « Racine e triumful unei convenienţe su- blime ». In cele din urmă, Gide atacă întreaga literatură realistă, care i se pare că distruge arta 8). Gide vrea să se tăvălească sub masă cu cei mai brutali, mai ordinari oameni (L’Immoraliste, p. 236), vrea să trăiască viaţa Vieţii, a corpului. E o simplă afectaţiune: snobismul naturali- tăţii sălbatice. .Nu e sincer. E omul culturii şi al familiei, care ceteşte pe.Bossuet în fundul Africei. O spune el însuşi: Nu ţioţi, totodată, să fii sincer şi să pari sincer. El pare, dar nu e. * * * După cum există locuri în care vorbeşte clasicul din Gide, există cărţi în care adevăratul moralist se afirmă. Eveline, falsa martiră, vorbeşte într’un prim volum; Robert ia cuvântul, tot sub forma unui jurnal, într’un al doilea. Or, cel mai bun răspuns dat teoriilor nedrepte ale lui Gide, cea mai bună critică a metafizicei dubioase, a imoralismului preconizate de Eveline (de Gide cu alte cuvinte) îl constitue bucata Robert, în care scriitorul îşi dărâmă propria construcţie. Afirmaţiilor gră- bite şi uşuratece ale Evelinei, Robert le răspunde direct, cum mai bine nu se poate. Eveline respinge credinţa religioasă. Omul, arată Robert, crede mereu în ceva sau în altceva. « Mai bine e să asculţi de Dumnezeu decât de pasiunile sau de instinctele tale ». Eveline şi pictorul Bourgweilsdorf nu cunosc decât sinceritatea. Dar confundă cu nesinceritatea, cu ipocrizia, orice efort către per- fecţionare, orice subordonare a unei sensaţii sau a unei emoţii, idealului. Apoi, sinceritatea devine pentru Eveline o noţiune valabilă şi în morală. In acest domeniu, spune Robert, sinceri- tatea e periculoasă. In morală are importanţă noţiunea superioară *) Nouvelles pages de Journal (1932—1930) pag. 8. 2) Idem, p. 73—74. 3) Idem, p. 104—105. PERSONALITATEA LUI ANDRli GIDE 117 a datoriei. Prin faptul că un sentiment e sincer, nu înseamnă că merită aprobare. Ba chiar rostul moralei e să combată instinctele naturale şi sincere, să le înlocuiască cu altele , mai bune. Ceea ce Eveline nu înţelegea, e că Robert se strădue să fie altceva decât ceea ce era. Robert nu se acceptă, nu ia drept bun ceea ce e, pen- tru motivul că aşa e. Robert tinde spre bine. Sinceritatea mai are alt inconvenient capital: ne duce către o pluralitate amăgitoare. Odată ce ne lăsăm pradă instinctelor şi nu mai admitem o regulă, unitatea fiinţei noastre pieie. In fiecare zi, în fiece clipă sufletul nostru e altul. Numai ideea datoriei alcătueşte o axă centrală care strânge aspiraţiile noastre contrare într’un mănunchi uni- tar. Robert mai ştie că Adevărul trebue să rămână o noţiune exterioară minţii noastre. Dacă omul creează adevărurile, acestea devin mici divinităţi susceptibile de a fi create de oricare suflet. Robert, mai cu seamă, vede diferenţa cea mare dintre el şi-nevasta lui. Poate că Eveline era mai bună ca el, mai virtuoasă, în mod spontan mai dreaptă. Dar el tinde către virtute, Vrea să devie mai bun decât e, se sforţează. Eveline primeşte, el luptă. Robert e o scurtă, dar completă contrazicere a moralei obiş- nuite a lui Gide. Ce înseamnă? Că e ironie, că Gide atribue unui personaj căruia îi e profund ostil elementele moralei adevărate? Că scriind Robert n’a făcut decât să adune obiecţiunile ce-i fuse- seră făcute din toate părţile, să le pună în gura unui erou, să iscălească — în glumă mai mult, ca o sfidare — o carte în care sunt menţionate ideile cele mai opuse a lor lui? Poate. Poate însă că e şi altceva, glasul moralei clasice în conştiinţa lui Gide, glas care, se vede, e clar, e răspicat, se poate face auzit, care a inspirat o carte întreagă (e adevărat, de proporţii reduse). In privinţa stilului cel puţin, 'nu încape discuţie. Corect şi frumos, e clasic. Aci Gide apără tradiţia. Pe tărâmul criticei estetice şi literare, constată Ramon Fernandez, e un «autor lini- ştitor » *). Limba lui Gide e limpede, are ca strămoş pe Racine. De aceea Du Bos îl compară cu Mozart* 2 3). Massis nu ezită să recunoască stilul lui drept cel clasic. Dar este acest clasicism formal produsul unui gând de aceiaşi structură? Massis se opreşte la această întrebare. La suprafaţă, în privinţa stilului, da, Gide e clasic. Atâta tot. Adâncul menta- lităţii lui nu are nimic comun cu claritatea, cu ordinea, cu Mozart, cu clasicismul. « Arta clasică », dar nu omul clasic 8). x) Andrb Gide el notre temps, p. 12—13. 2) Charles du JBos, Le dialogue avec Andrb. Gide. « Au Sans Pareil», 1929, p. 65. 3) Henri Massis, Jugements. II, p, 52. 118 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Legile şi gustul sunt apărate de Gide în estetică. Dar în morală, dar în metafizică, de ce nu crede în ele? Puritatea părerilor lui Gide în estetică e o dovadă a soluţiei de continuitate de care suferă pretinsa lui revoltă integrală. Dar mai arată — faţă de vădita anarhie, de incontestabilul întu- nerec al gândirilor sale — că maxima lui Buffon nu se aplică fără excepţii. In cazul acesta, stilul nu e omul însuşi. Din aceea că Gide nu e neîntrerupt consecvent cu imoralismul, cu cinismul pe care şi le-a ales ca atitudine, nu poate fi trasă concluzia că ne aflăm faţă cu un caracter contradictoriu în esenţa lui, cu o fire atât de diversă încât n’o putem judeca pentrucă n’o putem defini. Atât Gide cât şi prietenii lui răspândesc acest svon. Face parte din tactica lor, că Gide nu poate fi nici rezumat, nici înţeles, nici deci contrazis dintr’un anumit punct de vedere. Gide e pretutindeni şi nu e nicăeri; crede totul, nu crede în nimic; c multiplu; e variabil; e pentru, dar e contra; nu vorbeşte, ci e în dialog perpetuu; e misterios. Gide ne spune fîA Caractere) că se simte ca o adunare contradictorie, că ar voi să fie preşe- dintele ei, să poată suna clopoţelul, să poată ridica şedinţa, lăsându-i pe ceilalţi să se descurce cum vor şti. Du Bos se gră- beşte să declare că Gide nu « poate fi prins ». Iar Fernandez că «se sustrage fără încetare unei definiţii * * 1). înţelege cine-o putea ! mai exclamă Fernandez. Trebue să protestăm împotriva acestui sistem. Orice om e complex, nu numai Gide. In fiecare ccExistă tendinţe contrarii. Auzim cu toţii glasuri diferite, e banala diversitate a oricui. Gide poate fi precizat, definit, criticat ca atare. Nu e mereu acelaşi? Dar cine e? Le convine să spună că nu poate fi respins pentrucă nu poate fi înţeles. Or, e mai puţin greu decât să ne facă să credem că e. Gide propune contradicţia, simultaneitatea opuselor şi disponibilismul ca sisteme, dar le propune de mult timp, fără încetare, cu claritate. Tactica atmosferei stranii e abilă, dar nu ne buimăceşte. Gide susţine contradicţia mai mult decât e contradictoriu. II înţelegem, îl combatem. * * * Mai există şi altă cale de a te pune în evidenţă. Dacă te arăţi mai rău decât eşti, devii interesant. Gide e mai puţin complicat şi contradictoriu decât afirmă. E şi mai puţin rău. Toate scrie- rile mele sunt condamnabile, anunţă Gide2). împotriva criti- 1) Ramon Fernandez, Andrâ Qide. R. A- Corrfea, ţ931, p. H. *) Divers, p. 161, PERSONALITATEA LUI ANDRE GIDIi 119 celor lui Massis nu se apără. Aşa sunt, admite; sunt chiar mai rău, insistă. Mai mult decât cinism, vedem aci o metodă nedeli- cată de a atrage atenţia. Copil, simula atacuri de nervi. Sufăr, striga el, şi se svârcolea. Unchiul Charles nu-1 credea, dădea din umeri, îşi cetea jurnalul mai departe x). Andrâ a rămas acelaşi şi astăzi. Vrea să sperie, să înfioare, să cucerească astfel, indi- rect. Să nu-i dăm crezare când vrea să fie mai rău decât e. Exageraţia e metoda obişnuită a lui Gide. Şi când e vorba de a-şi explica temperamentul, întâi, şi opera, în al doilea rând. Din faptul că mama lui e o catolică din Normandia, iar tatăl lui un protestant din Languedoc, se crede îndrituit să deducă o dualitate tragică în fiinţa lui. Intre Rouen şi Uzes vede abisul dintre Nord şi Sud. Intre Nord şi Sud nu e nimic mai puţin decât hiatusul dintre bine şi rău, dintre divinitate şi diabolic. Neputând să împace spiritul celor două provincii, Gide constată că pentru el nu mai poUexista jerarhii, ci numai echivalenţe. In el dăinueşte permanent şi simultan o contradicţie. Aşa dar, Dostoievski are dreptate, iubirea şi ura sunt unul şi acelaşi lucru, binele e echivalent cu răul, nu există idei bune, ci numai serii de idei relative (atât în privinţa oamenilor cât şi a clipelor), atât de relative, de contradictorii... încât îşi pierd rangul, îşi păstrează numai efemera existenţă. Părinţii lui Gide sunt ori- ginari din ţinuturi diferite şi au altă confesiune? Urmează că nu încape vreo ierarhie a valorilor, că Dumnezeu e Satana şi invers. Disproporţia dintre fapt şi concluzie e evidentă, e comică. Au mai fost scriitori ai căror părinţi au ţinut nu de două pro- vincii, ci de două ţări deosebite. Şi n’au dedus atracţia simultană către bine şi rău, divinizarea infernului, desfiinţarea oricărui criteriu de apreciere. Contradicţia, maximă supremă (şi cât de periculoasă) în opera lui Gide, nu poate avea ca scuză argumentul că un părinte vine dintr’o regiune, alt părinte dintr’altă regiune a unui aceluiaşi Stat unificat. Drama Sud-Nord e imaginară; paradoxul Binele — Răul e inventat. N. STEINHARDT l l) Si le grain ne meuri, p. (18, COMENTARII CRITICE FUNCŢIUNILE METAFOREI Intre problema originilor şi aceea a funcţiunilor există o strânsă legătură, de care este necesar să ne dăm seama mai înainte de a trece la o nouă sferă de întrebări, menite să ne apropie cu încă un pas de cunoaşterea mai completă a fenomenului metaforei. Cine se întreabă în ce moment al timpului au apărut primele metafore, doreşte să afle şi nevoile spirituale pe care ele le-au satisfăcut, adică funcţiunile împlinite de metafore în momen- tul precis al apariţiei lor. Pe de altă parte, cine se întreabă care sunt funcţiunile metaforice, poate spera să obţină un răspuns în legătură cu momentul apariţiei lor. Căci printre funcţiunile pe care le exercită metafora astăzi, pot să se găsească şi acele pe care le-a împlinit altădată, cunoaşterea acestora din urmă putând aduce precizări şi în legătură cu originea lor. Hotărîn- du-ne, în paginele care urmează, să punem accentul cercetării pe întrebarea relativă la funcţiunile metaforei, la rostul pe care ele sunt chemate să-l împlinească în viaţa spirituală a omului, nu părăsim deci preocuparea relativă la origini. Această preocupare este mai de grabă atât de intim întreţesută cu sfera de probleme ale funcţionalităţii, încât urmărindu-le pe acestea din urmă putem spera să obţinem un adaus de lumini şi în chestiunile care ne-au reţinut până acum mai cu dinadinsul. Cât de strâns sunt legate problema originii şi aceea a func- ţiunilor metaforei ne-o dovedeşte Vico însuşi, creatorul modern al filosofiei metaforei. Stabilind momentul apariţiei acesteia în prima fază de desvoltare a spiritului omenesc, adică în faza lui poetică, Vico răspunde şi întrebării relative la origini şi ace- leia relative la funcţiuni. Metafora apărea, pentru Vico, în acel moment în care, ca instrument adecuat al unei mentalităţi ani- miste, ea putea să corecteze relativa sărăcie a primelor idiomuri omeneşti. Acest moment, odată depăşit, metafora îşi pierdea însă, pentru Vico, vechiul ei rost, încât tot ce întâmpinăm ca me- tafore în 'operele poeţilor mai noi este departe să posede sub- ştanţa sufletească a primelor lor întruchipări. Unii din conţi- FUNCŢIUNILE METAFOREI 121 nualorii lui Vico şi, în primul rând, Alfred Biese, despre a cărui cercetare am amintit şi mai înainte, sunt însă departe de a so- coti că funcţiunea metaforei este istovită astăzi. După părerea lui Biese, metafora este o categorie universală a culturii ome- neşte un instrument care a colaborat nu numai la formarea lim- bilor şi a reprezentărilor noastre mitice şi religioase; ea este şi forma generală a expresiei în arte, în toate artele, nu numai în poezie, deoarece, după estetica simpatiei, care începuse a se im- pune în vremea lui Biese, chiar artele plastice deopotrivă cu cele muzice, manifestând în formele lor un conţinut de sentimente omeneşti, obţin acea personificare, care pentru acest cercetător alcătucşte firea însăşi a metaforei. Dar ce este mai mult, pentru Biese metafora este şi un instrument al cunoaşterii filosofice. In acest punct, vechile păreri ale lui Vico sunt depăşite în chipul cel mai izbitor. Căci dacă pentru filosoful italian vechea func- ţiune şi însemnătate a metaforei încetase odată cu trecerea spi- ritului omenesc din faza lui poetică în aceea filosofică, pentru urmaşul lui modern, rostul metaforei se menţine şi în interiorul acestei din urmă faze. Alţi teoreticieni noi au reprezentat de altfel aceeaşi părere, întrebarea relativă la rostul filosofic al me- taforei alcătuind una din problemele cele mai de seamă ale me- todologiei filosofice şi una din acele ^al căror examen poate com- pleta ideile noastre cu privire la validitatea teoriilor viciene. Să ne întrebăm deci care poate fi funcţiunea filosofică a metaforei, înainte de a vedea care sunt funcţiunile ei psihologice şi estetice. A) FUNCŢIUNEA FILOSOFICĂ A METAFOREI In cercetarea sa asupra metaforei în filosofie,. Biese începe prin a ataca poziţiile hegelianismului, care socotea că gândirea poate cuprinde realul prin simpla sa desvoltare dialectică. No- ţiunea gândirii pure este însă o noţiune eronată. «Cugetarea, observă Biese, are nevoie de un conţinut gândit, de un obiect, şi pe acesta nu-1 poate da decât intuiţia ». Schopenliauer recu- noscuse bine împrejurarea, când scria: «Sâmburele cel mai in- tim al unei cunoştinţe adevărate şi reale este o intuiţie şi orice adevăr nou este specularea unei astfel de intuiţii. Orice cugetare originară se produce prin imagini: de aceea fantazia este o unealtă atât de necesară cugetării». Imaginile fantaziei asupra cărora lucrează gândirea filosofică sunt însă metafore, adică rezulta- tele reprezentării unei realităţi exterioare prin analogie cu propria noastră viaţă internă. «Lumea nu ne devine în adevăr cunoscută, ne spune Biese, decât în măsura în care o trăim, adică întru cât o transformăm după legile spiritului nostru şi întru cât îi împru- mutăm propriile noastre atribute spirituhl-corporale >>. QbiecţuJ 122 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cel mai direct şi singurul cert al intuiţiei este experienţa internă, încât dacă nu putem cunoaşte necunoscutul decât reducându-1 la ceea ce am cunoscut mai înainte, este limpede atunci că opera cunoaşterii nu se poate produce decât în formele metaforei, adică prin analogie cu propria noastră viaţă interioară. Orice filosofie ar fi deci în esenţa ei antropomorfică. Rolul metaforei în filosofie este apoi cu atât mai mare cu cât servindu-ne de graiul vorbit, nenumăratele transferuri metaforice ale acestuia trec în sistemul de noţiuni al gândirii, colorându-1 în întregime. Dovada acestor aserţiuni caută s’o obţină Biese străbătând întregul domeniu istoric al filosofiei, pentru a scoate în relief în suc- cesiunea sistemelor elementul metaforic pe care fiecare din acestea îl cuprinde. Nu sunt oare Ideile lui Platon hiposta- zarea noţiunilor umane şi oare conceptul substanţei la Spinoza nu are ca atribute pe acele pe care omul ca fiinţă fizică şi spiri- tuală le cuprinde în sine, adică întinderea şi cugetarea? Eul la Fichte, Absolutul la Hegel, Voinţa la Schopenhauer şi Incon- ştientul la Hartmann nu sunt apoi deopotrivă personificări me- taforice ale realităţii ultime? Hegel socotea, în fine, că legile de desvoltare ale lumii sunt propriile legi ale inteligenţei ome- neşti, autorizând prin această analogie metaforică metoda pu- rei speculaţii filosofice. Antropocentrismul ar fi deci la el acasă în întregul domeniu al filosofiei. Vico socotea că spiritul omenesc gândeşte metaforic numai în prima lui fază, în faza lui prefilo- sofică. Iată însă că Biese crede că nici filosofia nu se poate lipsi de metafore şi că analogiile personificatoare sunt un instrument de cunoaştere chiar în operaţiile cele mai înalte ale filosofării. Pentru aprecierea contribuţiei lui Biese, trebue spus mai întâi că noţiunea sa despre metaforă este destul de particulară. Urmându-1 în această privinţă pe Vico, Biese nu distinge între metaforă şi personificare. Fără îndoială, personificarea este şi ea rezultatul transferului expresiei a două realităţi. Spiritul cunoaşte însă şi cazul altor transferuri metaforice decât acele dintre expresia unei realităţi externe şi aceea a stărilor şi eveni- mentelor propriului nostru eu. Când vorbim de pildă despre lună ca despre un scut de aur nu operăm nicidecum un trasfcr personificant, deşi facem o metaforă. Biese pare însă a nu cu- noaşte decât metaforele personificatoare. S’ar putea spune to- tuşi că în domeniul filosofiei, metaforele aparţin totdeauna acestei categorii. Exemplele pe care le-am spicuit în partea isto- rică a expunerii lui Biese şi altele care li s’ar putea adăuga ne-ar face fără îndoială s’o credem. Antropocentrismul ocupă un loc dintre cele mai întinse în concepţiile filosofice mai vechi şi mai noi. Totuşi, antropocentrismul nu este o poziţie obligatorie a spiritului punoscător, El este apoi o poziţie pe care spiritul, ţn FUNCŢIUNILE metaforei 123 etapele mai noi ale desvoltării lui, tinde mai de grabă s’o elimine. Evident, există două atitudini, două gesturi ale cunoaşterii. Unul din ele consistă în a modela realităţile externe după stă- rile eului; celălalt în a modela stările eului după realităţile exte- rioare. Cel dintâi este gestul cognitiv al antropocentrismului şi este cu drept cuvânt judecat, în raport cu aspiraţia sufletului de a cunoşte lumea, mai de grabă ca o pricină de eroare, decât ca o metodă potrivită de cunoaştere. A regăsi necontenit eul în lume înseamnă a ţi-o ascunde pe aceasta din urmă. Cunoaşterea, ca stabilire a unui raport între eu şi lucruri, presupune realitatea autonomă a acestora. A cunoaşte înseamnă a stabili o relaţie cu ceva deosebit de tine. A cunoşte înseamnă a ieşi din tine, a te depăşi. Antropocentrismul este însă reintrare în tine însuţi şi, în raport cu scopurile imanente ale cunoaşterii, o poziţie cogni- tivă inadecuată. împrejurarea a fost de mai multă vreme recu- noscută şi prezenţa elementului antropocentric în vechile siste- matizări ale filosofiei a fost denunţată ca o pricină de eroare. Este adevărat că opera cognitivă a spiritului presupune reduce- rea treptată a necunoscutului la cunoscut. Dar sfera cunoscu- tului este aceea a experienţelor apropiate ale omului, nu neapă- rat a stărilor lui interioare. Astfel, fizica hilozoistă, apărută în cetăţile ioniene cu cinci şi cu şase sute de ani înaintea lui Chri- stos, reduce întreaga lume la apă şi aer, la foc şi pământ, adică la nişte elemente pe care omul le găseşte în cercul limitat al primelor sale explorări ale lumii externe, nu în sine însuşi. De sigur, un Empedocles socoteşte că ceea ce pune elementele ma- teriale în mişcare, ceea ce le face să se atragă sau să se respingă sunt nişte forţe deopotrivă cu ale iubirii şi ale urii în sufletul omenesc. Analogizarea personificantă a lucrat, în cadrul acesta, pentru a obţine noţiunea forţei, ca ceva deosebit de materie. Dar odată noţiunea forţei câştigată, întregul sens al desvoltării spirituale ulterioare a fost s’o purifice de amintirile antropocen- trice ale începutului. Astfel, cine compară conceptul forţei în fizica hilozoistă şi în mecanica lui Newton, nu poate să nu re- cunoască progresul făcut tocmai în direcţia eliminării elemen- tului metaforic şi personificant. Analogia personificatoare a putut deci juca un rol în formarea primelor concepţii ale spiri- tului omenesc, deşi nu un rol exclusiv. Această metodă a pierdut apoi din vechea sa însemnătate, în măsura în care spiritul a cu- cerit domenii din ce în ce mai întinse ale lumii exterioare, încât reapariţia personificărilor în concepţiile mai noi este semnul unui arhaism spiritual, pe care critica filosofică se cuvine să-l cen- zureze, nu revelaţia unor condiţii permanente ale cunoaşterii, aşa cum Biese ap fi dorit să ne facă s’o credem. Dar dacă meta* 124 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fora pcrsonificantă nu este indispensabilă, alte forme ale ei sunt oare mai constrângătoare în lucrările cunoaşterii? H. Bergson a afirmat-o odată. In renumitul său articol asu- pra Intuiţiei filosofice, reprezentând comunicarea pe care a fă- cut-o Congresului filosofic din Bologna, în Aprilie 1911 (La Pensee et le Mouvant, 1934), Bergson a arătat că toate sistemele filoso- fice originale se desvoltă dintr’un fel de punct condensat, care conţine virtualmente toată materia desvoltărilor lor. Acest punct condensat este intuiţia filosofică, viziunea nouă a lucrurilor pe care filosoful o aduce omenirii şi de care noi nu ne putem apropia decât prin intermediul unei imagini: «imagine intermediară între simplitatea intuiţiei concrete şi complexitatea abstracţiu- nilor care o traduc, imagine fugitivă şi evanescentă, care obse- dează, poate nebăgată în seamă, spiritul filosofului, care îl urmă- reşte ca o umbră dc-a-lungul tuturor înconjururilor cugetării sale şi care, dacă nu este intuiţia însăşi, se apropie de ea mai mult decât expresia conceptuală şi cu necesitate simbolică, la care intuiţia trebue să recurgă pentru a produce «explicaţiile » sale. Apropierea de textul reprodus mai sus din Schopenhauer este destul de izbitoare. Pentru a ne da un exemplu despre ce poate fi o asemenea imagine mediatoare şi, de sigur, metaforică, de vreme ce ea reprezintă, într’un chip relativ inadccuat, intuiţia propriu zisă, Bergson procedează la analiza sistemului lui Ber- keley. La o primă vedere, diversele aspecte ale filosofiei lui Bcr- keley erau cunoscute cercetării filosofice mai vechi sau contem- porane. Berkclcy este un idealist nominalist, un spiritualist vo- luntarist şi un teist. Redusă la aceste teze generale, nimeni n’ar mai putea recunoaşte filosofia lui Berkeley, a cărui originalitate consistă tocmai în felul în care ea grupează amintitele teze şi, mai cu seamă, în intuiţia care le susţine şi în imaginea care o mijloceşte pe aceasta. Potrivit acestei imagini, Berkeley per- cepe materia ca pe o subţire peliculă transparentă situată între om şi Dumnezeu. Această peliculă rămâne transparentă atâta timp cât filosofii nu se ocupă de ea şi atunci Dumnezeu se arată printr’însa. Dar îndată ce metafizicienii sau chiar numai simţul comun întru cât este metafizician se ating de ea, pelicula îşi pierde strălucirea şi subţirimea, devine opacă şi formează ecran, pen- trucă nişte cuvinte precum Substanţă, Forţă, întindere ab- stractă, etc. se strecoară în dosul ei, se depun ca un strat de praf şi ne împiedecă de a percepe pe Dumnezeu prin transpa- renţă. Imaginea este abia indicată de Berkeley însuşi, deşi în- tr’un loc el spune în proprii termeni că « noi ridicăm praful şi că tot noi ne plângem că nu mai putem vedea ». Iată deci cum idealismul nominalist şi teist al filosofului englez, îndată ce este şezisat prin intermediul unei imagini, capătă viaţă şi se afirmă FUNCŢIUNILE METAFOREI 125 ca o concepţie originala asupra lumii. Imaginea metaforică era pentru Biese sâmburele însuşi al concepţiei filosofice; ea este pentru Bergson mijlocul ei de a se comunica. Ceea ce uneşte totuşi pe cei doi cercetători este sentimentul că gândirea pură rămâne insuficientă faţă de' scopurile filosofării, care trebue să recurgă la fantazie pentru a se constitui sau cel puţin pentru a se conâunica. Apropierea aceasta provine din trunchiul comun, pe care vederile lor au înflorit, cu rezultate şi cu merite de altfel inegale, deoarece unul este un cercetător într’o problemă specială, pe când celălalt este un mare gânditor, cu întinse repercusiuni în atâtea domenii ale culturii moderne. Spre deosebire de criti- cismul anterior al unui Kant, care tindea să separe domeniile şi să le afirme în autonomia lor, acest trunchi comun este ro- mantismul, a cărui tendinţă permanentă a fost să reasocieze domeniile, să înfrăţească din nou filosofia şi poezia, cugetarea raţională şi fantazia. Printre produsele acestei înclinări este şi afirmarea rolului pe care imaginea metaforică îl joacă în opera gândirii sau a comunicării ei. Romantismul a fost o plantă vigu- roasă. Seminţele ei au căzut departe. Astăzi încă întâmpinăm mereu studii care afirmă cu vechea înclinare romantică însem- nătatea fantaziei şi a imaginilor ei metaforice în speculaţiile gândirii. • Un astfel de studiu este acel al cugetătorului spaniol Jose Ortega Y Gasseţ, profesor de metafizică la Universitatea din Madrid, care în 1924 a publicat Cele două mari metafore ale filo- sofici (pe care îl folosesc în traducerea germană cuprinsă în vo- lumul Buch des Betrachters, f. a). Ortega este de părere, ca şi Biese altă dată, că metafora în filosofie are un rol constitutiv, nu numai pe acela al unui vehicul expresiv. « întrebuinţăm me- tafora, scrie Ortega, nu numai pentru a face comprehensibilă altora cugetarea noastră prin intermediul unui semn; metafora ne este indispensabilă şi pentru a putea gândi anumite obiecte dificile. Metafora este mai mult decât un mijloc al expresiei; ea este-' un mijloc esenţial al cunoaşterii». Spre deosebire de Biese, metafora nu este însă neapărat personificare. Exemplele sale aparţin altor categorii de metafore. Stăpânind apoi un con- cept mai just al metaforei, potrivit căruia termenii care se în- locuesc unul pe altul în transferul metaforic sunt însoţiţi de conştiinţa relativei lor discrepanţe, Ortega ajunge să stabilească o interesantă deosebire între metafora poetică şi cea ştiinţifică. Ambele speţe de metafore postulează o anumită identitate între două obiecte. Metafora poetică începe însă abia atunci când ^afirmă o identitate mai largă, mai totală, dintre cele două obiecte ale comparaţiei subînţelese decât realitatea lucrurilor ne-ar per- mite s’o facem. Metafora poetică conţine în sine o exagerare 126 revista Fundaţiilor regale care ne place, care vorbeşte puternic fantaziei noastre. Metafora ştiinţifică apare dimpotrivă, atunci când pornind dela identita- tea dintre două obiecte, spiritul reţine din ea numai atât cât este necesar pentru a capta unele fenomene, care s’ar refuza alt- fel cunoşterii noastre. Metafora poetică procedează deci dela mai puţin la mai mult, pe când metafora ştiinţifică procedează dela mai mult la mai puţin. Astfel când, descriind o grădină, Lope de Vega numeşte ţâşnitura de apă a unei fântâni săritoare o lance de cristal, imaginaţia noastră se complace să asimileze cele două obiecte mai mult decât realitatea o permite. «Frumu- seţea metaforei începe acolo unde sfârşeşte adevărul ei ». Când însă un psiholog vorbeşte despre fundul sufletului, el ştie prea bine că sufletul nu este un vas care ar avea un fund dar, prin • această metaforă el ajunge să pună în lumină un strat de feno- mene sufleteşti, care «în structura sufletului joacă acelaşi rol ca fundul unui vas ». Cu conştiinţa acestui minus în identifi- carea obiectelor comparaţiei subînţelese, procedează filosofii atunci când construesc cele două mari metafore la care revin necontenit teoriile cunoaşterii: metafora conştiinţei ca o tablă. pe care se înscriu impresiile, şi metafora conştiinţei ca vas, în care ideile alcătuesc un conţinut. Multă vreme epistemologia a folosit metafora conştiinţei-tablou. Când însă Descartes a sta- bilit că « singura existenţă certă a lucrurilor este aceea pe care le-o conferă faptul de a fi cugetate... Lucrurile au murit ca reali- tăţi, pentru a renaşte ca gânduri (cogitationes) ». Trecerea către metafora conştiinţei-vas a deschis calea idealismului modern. Importanţa contribuţiilor analizate în urmă stă în faptul de a fi arătat că nu numai metaforele personificatoare pot avea un rol în filosofie. Pe de altă parte părerile amintite mai sus par a pune o nouă problemă, absentă din discuţia lui Biese: între- barea dacă metafora este un mijloc al cunoaşterii sau numai al exprimării filosofice. Este drept însă că deosebirea dintre cu- noaştere şi exprimarea ei este destul de greu de făcut. Căci cuno- ştinţa nu este un conţinut complet mai înainte de a trece în ex- presie. Ortega pare totuşi s’o creadă, mânat de sigur de opinia foarte veche că expresia ar fi copia gândirii, după cum gândirea ar fi copia realităţilor. De fapt expresia este o etapă în pro- cesul gândirii, etapa lui cea mai înaintată. Expresia nu este copia gândirii, ci organizarea ei cea mai desăvârşită, încât întrebarea dacă metafora este cunoaştere sau numai expresie e pentru noi o falsă problemă. Cine exprimă un conţinut mental oarecare în forma unei imagini metaforice, îl gândeşte în acelaşi fel. Conţi- nutul gândirii şi forma exprimării ei sunt intim întrepătrunse şi cu neputinţă de separat. Ce rost poate avea atunci să ne în- trebăm dacă metafora este instrument de cunoaştere sau numai FUNCŢIUNILE METAFOREI 121 formă a exprimării acesteia ? Mai potrivit este a ne întreba dacă imaginile metaforice sunt în adevăr mijloace ale gândirii filo- sofice, dacă cu ajutorul lor cugetarea izbuteşte a capta feno- mene noi, recunoscute mai înainte? De sigur, rolul metaforei în desvoltarea gândirii filosofice nu poate fi tăgăduit, dacă ne referim la mulţimea şi însemnătatea împrejurărilor în care s’a recurs la serviciile ei. Istoria cugetării este solidară cu istoria fantaziei. Eforturile omului de a cunoaşte s’au desvoltat paralel cu eforturile lui de a vedea şi de a închipui; aceste două eforturi au colaborat multă vreme şi este probabil că îşi vor solicita re- ciproc serviciile şi în desvoltarea viitoare a spiritului omenesc. Totuşi, este drept a spune că, dacă imaginea metaforică a fost adeseori un mijloc de a capta realităţile, uneori ea a fost tocmai un mijloc de a le ascunde sau de a le înţelege greşit. Astfel, pentru a ne restrânge la exemplele lui Ortega, metafora conştiinţei- tablă a fost nu numai una din varietăţile metaforelor epistemolo- gice, dar şi aceea care ne-a mascat atâta timp anumite însuşiri ale conştiinţei. Aşa, în toată lunga epocă în care conştiinţa a fost închipuită ca o tablă curată (tabula rasa), pe care vin de se gra- vează impresiile lumii exterioare, filosofia n’a putut sezisa ca- racterul activ al conştiinţei, virtutea ei de a prelucra impresiile, funcţiunile ei spontane. Cine studiază istoria filosofiei asistă la îndelungile lupte purtate împotriva acestei metafore, mai înainte ca felul lucrurilor atâta vreme acoperit de ea să apară cu limpezime. Pe de altă parte, dacă metafora poate ajuta spiritul în opera lui de cunoaştere, progresele acestuia resimt uneori nevoia nu numai de a înlocui o metaforă prin alta, dar şi pe aceea de a renunţa la orice metaforă, de a concepe lucrurile prin mij- loace pur naţionale. In această privinţă este de amintit că una din metaforele cele mai vechi ale filosofiei (dar pe care Ortega n’o aminteşte în cercetarea sa) este metofora conştiinţei-oglindă. Potrivit acesteia, lumea ar fi ceva d eplinconstituit, în momen- tul în care, prin simplă oglindire, conştiinţa ia cunoştinţă de ea. Se cunosc dificultăţile filosofice legate de acest mod de a-ţi re- prezenta raporturile conştiinţei cu lumea. Ele consistă în faptul de a atribui lumii ceea ce nu aparţine decât reprezentării ei. Când oamenii au devenit sensibili la aceste greutăţi teoretice, ei n’au înlocuit vechea metaforă a conştiinţei-oglindă printr’o meta- foră nouă, ci au renunţat la orice transfer metaforic în lucrarea cunoaşterii, obţinând în criticismul Kantian, în pozitivismul lui Comte şi în curentele filosofice răsărite în succesiunea ace- stora expresiuni hotărît neimaginative ale spiritului, elaborări abstracte ale lui. Astfel, când pozitivismul sau empiocriticismul mai nou au înfăţişat lumea ca simultaneitate sau succesiune de senzaţii, este evident că noua părere a fost câştigată împotriva 12â Revista fundaţiilor regale vechilor mituri ale filosofiei şi cu hotărîrea de a nu se lăsa indusă în eroare de sugestiunile cuprinse în ele. Nu susţinem nicidecum că în opinii ca acele amintite în urmă găsim ultimul cuvânt al filosofiei şi că, mai târziu, noi metafore n’ar putea interveni cu rolul de a sezisa aspecte ale realităţii rămase mai înainte necu- noscute. Tot atât de probabil ni se pare însă că necontenit spi- ritul va cenzura concepţiile lui imaginative, înlocuindu-le sau chiar renunţând la ele, atunci când ajunge să le înţeleagă ca pe o pricină de eroare. Pentru a folosi noi înşine o metaforă, vom spune deci că gândirea şi fantazia, deşi decurg adeseori paralel, nu sunt coextensive pe toată întinderea lor, încât fantazia apare când ca o haină prea largă a cugetării, incapabilă să modeleze toate formele ei, când ca o haină prea strâmtă, care cere cuge- tării s’o sfâşie şi s’o lepede. B) FUNCŢIUNEA PSIHOLOGICĂ A METAFOREI S’a observat uneori că funcţiunea metaforei nu poate fi nu- mai aceea de a suplea lipsei termenilor într’un moment oarecare al evoluţiei linguistice. Dacă ar fi aşa, nu s’ar explica de ce spi- ritul omenesc continuă să producă metafore sau — cel puţin — forme mentale asemănătoare cu metaforele, chiar atunci când nu ne aflăm în activitate expresivă. Acesta este de pildă cazul visului, ale cărui imagini au fost resimţite totdeauna ca un fel de metafore, adică drept nişte reprezentări ţinând locul altora, cu care în parte se acoperă, în parte Se deosebesc. Această înţe- legere a visului este străveche, după cum o dovedeşte arta ghi- cirii visurilor, pe care au practicat-o toate popoarele vechi. Un tălmaci de visuri însoţea de pildă în Antichitate pe toţi condu- cătorii de oştiri. Un astfel de tălmaci îi lămuri odată lui Alexan- dru Makedon, care visase, în timpul asedierii Tyrului, un Satir dansând, că cetatea se va preda şi că împăratul Macedonenilor va intra învingător în Tyr. Dacă arta visurilor este veche, ştiinţa lor este cu mult mai nouă. Multă vrene psihologia oficială i-a acordat însă o atenţie cu totul distrată, până când cercetările psihanalitice ale lui Sig. Freud şi ale discipolilor lui au creat o înteagă disciplină sistematică, ale cărei consecinţe pentru ştiinţa estetică au fost la un moment dat extrase. Căci dacă apropierea dintre artă şi vis descinde şi ea din cea mai adâncă vechime, a trebuit să se construiască o doctrină a visului mai înainte ca amintita apropiere să încerce a-şi da toate roadele ei, în vederea unei mai bune cunoaşteri a proceselor care stau la baza artei şi a funcţiunilor pe care aceasta le joacă în interiorul psihologiei omeneşti. Freud n’a vorbit de metafore; a vorbit de simboluri. Dar dacă simbolul nu este decât produsul înlocuirii unei realităţi FUNCŢIUNILE METAFOREI J29 sau a expresiei unei realităţi printr’o altă realitate sau printr’o altă expresie a realităţii, care au funcţiunea de a le reprezenta pe cele dintâi, atunci simbolul poate fi trecut şi el în categoria metaforelor. Este adevărat că, după cum au arătat-o toate ana- lizele noastre precedente, pentru ca o metaforă în deplinul în- ţeles al cuvântului să ia naştere, este nevoie ca conştiinţa ase- mănării dintre cei doi termeni să alterneze cu conştiinţa deose- birii lor. Conştiinţa acestei deosebiri în asemănare lipseşte în timpul activităţii visului. Am spune că visul este un simbol bine instalat şi care, ca atare, acopere complet imaginea realităţii pc care o înlocucşte, încât conştiinţa se găseşte în imposibilitate de a sezisa deosebirile, alături de asemănările celor doi termeni între care se operează transferul simbolic. Simbolul oniric este o sinteză totală. Simbolul metaforic este o sinteză lacunară. Ope- raţia sintetică a apropierilor s’a însoţit aci cu operaţia analitică a separărilor. Este drept că atunci când omul se trezeşte din vis şi când, căutând să afle semnificaţia lui, găseşte o realitate sub- jacentă figurată prin imaginile visului, cl observă atunci că între cele două imagini există şi apropieri şi deosebiri. Visul devine atunci pentru el o metaforă. Dar visul în interpretarea omului treaz nu mai este acelaşi lucru cu visul visat. Psihanaliza se ocupă numai de acesta din urmă, nu şi de cel dintâi. Sau atunci când se ocupă şi de cel dintâi, adica de creaţiile artei, şi de imagi- nile ei metaforice, căutând să înţeleagă funcţiunile acestora din urmă prin analogie cu acelea pe care le îndeplinesc întruchipă- • rile visului, psihanaliza operează o generalizare pe care rapor- turile de fapt nu o îngăduc şi ale cărei rezultate se cuvin a fi privite cu rezervă. Mai înainte însă de a vedea dacă se poate stabili o analogie între funcţiunile psihologice ale visului şi acele ale metaforei, să examinăm în ce măsură se poate face o apro- piere între aceste două formaţii mentale, considerate în struc- tura şi mersul apariţiei lor. Apiopicrea aceasta poate contribui şi ea la o inai bună cunoaştere a fenomenului metaforei. Pentru Freud visul este produsul refulării unor reprezentări subconştiente care, putând turbura somnul, nu sunt primite în conştiinţă decât după ce au fost supuse unui întreit proces de condensare (Verdichtung), deplasare (Vcrschiebung). şi plasli- cizare. Ansamblul acestor procese alcătueşte sublimarea. Freifd distinge într’un vis conţinutul lui latent şi conţinutul lui mani- fest. Conţinutul manifest al visului este simbolul conţinutului său latent, obţinut prin condensarea şi deplasarea lui, adică prin sublimare. Condensarea se produce fie prin eliminarea anu- mitor elemente latente, fie prin păstrarea câtorva numai din elementele unui complex latent, fie prin unificarea acelor ele- mente latente, care au între ele ceva comun. Astfel, apariţia 9 Ijo REVISTA FUNDAŢIILOR REGAtfi atât de frecventă în vis a imaginii unei persoane care are în ace- laşi timp câteva din caracterele unei persoane deosebite este pro- dusul acestei condensări cu care lucrează fantazia visului. De- plasarea consistă în înlocuirea unui element latent printr’unul manifest, oarecum îndepărtat ca semnificaţie de cel dintâi (un proces asemănător cu aluzia în vorbirea obişnuită), apoi prin mutarea accentului psihologic care însoţea un element impor- tant asupra unui element lipsit de însemnătate, aşa încât visul manifest dobândeşte un alt centru de grupare a elementelor lui şi un izbitor caracter straniu. In sfârşit, pentru ca un vis să se producă, toate conţinuturile mentale ale visului latent trebue să se transforme în imagini vizuale. Visul procedează aşa dar ca un ilustrator care ar vrea să traducă în imagini conţinutul unui articol teoretic sau politic. In această operaţie de transformare sunt menite să rămână nereprezentate toate cuvintele abstracte împreună cu toate părţile de cuvânt care desemnează raportu- rile logice dintre cuvinte, aşa cum sunt conjuncţiile, prepoziţiile, etc. La fel lucrează visul, care nu dă din conţinutul lui latent decât obiectele şi acţiunile, adică elementele capabile a fi repre- zentate prin imagini. Imposibilitatea figurării elementelor de legătură logică despică visul manifest în mai multe visuri par- ţiale fără relaţie între ele, adică dă visului caracterul lui inco- herent. Freud a susţinut că procesului de sublimare, descris mai sus, i se datoreşte nu numai visul, dar şi nevroza, deopotrivă cu mi- turile popoarelor şi cu creaţiile de artă. Pentru a ne da seama întru cât această apropiere dintre vis şi artă este sau nu justi- ficată, să urmărim pe Freud în analiza unei opere de artă, adică în lucrarea de identificare a conţinuturilor ei latente. Alegem atră- gătoarea analiză pe care el a consacrat-o Regelui Lear al lui Shakespeare, intercalată în studiul despre Motivul alegerii ca~ setei (Das Motiv der Kăstchenwahl, în Psychoanalytische Studieri an Werken der Dichtung und Kunst, 1924, p. 15 urm). Motivul alegerii casetei este semnalat în Negustorul din Veneţia de Sha- kespeare: Trei peţitori se înfăţişează pentru a obţine mâna fru- moasei şi înţeleptei Porzia care, urmând voinţei tatălui său, trebuia să se însoţească cu acela dintre ei, care va fi ales între cele trei casete prezentate cu această ocazie, pe aceea conţinând documentul atribuirii. Unul dintre peţitori alege caseta de aur, altul pe cea de argint, al treilea, Bassanio, pe cea de plumb. Ca- seta de plumb îi aduce lui Bassanio pe Porzia. Documentul atri- buirii se găsea închis în ea. Freud observă că imaginea casetei este un străvechi simbol psihanalitic al femeii. Asupra acestui punct el a avut adeseori ocazia să revină în cursul cercetărilor sale. Dar dacă este aşa, dacă imaginea casetei este un simbol Funcţiunile metaforei 131 al femeii, atunci Bassanio alege de fapt între trei femei. împre- jurarea aceasta îi dă lui Freud putinţa să se oprească în faţa noului motiv al alegerii femeii, care alcătueşte punctul de ple- care al Regelui Lear. Bătrânul rege alege şi el între trei femei, care sunt propriile lui fiice, Goneril, Regan şi Cordelia. Dorind să-şi împartă împărăţia, Lear se lasă înşelat de vorbele lingu- şitoare ale fetelor lui mai mari, în timp ce exclude dela moşte- nire şi isgoneşte pe cea mai mică dintre ele, pe Cordelia, care nu găsise nimic de spus bătrânului încredinţat că iubirea cea ade- vărată este aceea ce se pricepe să vorbească mai frumos. Numai când, alungat de Goneril şi Regan, itaprudentul bătrân regă- seşte pe Cordelia, venită cu armate franceze pentru a repara ofensele aduse tatălui său, el înţelege că iubirea adevărată fusese mută. Un moment soarta bătăliei pare a înclina în favoarea fe- telor rele. Lear şi Cordelia cad prizonieri şi bătrânul nu poate vorbi decât cadavrului fetei mai mici, atunci când coroana îi este pusă din nou pe capul înclinat pentru a muri. Motivul alegerii unei femei din trei este frecvent în legendă şi literatură. II găsim în mitologia greacă, unde Paris alege pe Afrodita. II aflăm de asemeni în basmele popoarelor europene, unde Fiul de Împărat alege pe Cenuşereasă, printre surorile ei. Cine sunt însă, de fiecare dată, cele trei femei şi pentru care mo- tiv alegerea cade pe cea de-a treia? Punându-se această între- bare, observăm că există un fel de asemănare între femeia aleasă şi caseta de plumb. Cordelia, ca şi Cenuşereasa, sunt firi tainice, mute, ele se ascund, nu strălucesc, sunt deopotrivă cu plumbul. Muţenia, ne asigură Freud, este în vis şi în basme un simbol al morţii. Aşa, în basmul celor 12 fraţi, din culegerea lui Grimm, un împărat are 12 băieţi şi aşteaptă pe cel de-al treisprezecelea copil. împăratul ştie că dacă se va naşte o fată, cei 12 băieţi vor ' trebui să moară şi pregăteşte 12 coşciuge. împărăteasa ajută însă celor 12 băieţi să se salveze, ascunzându-i în pădure, unde ei îşi propun să ucidă pe orice fată ar întâlni. Când însă, mai târ- ziu, fata, care se născuse între timp şi descoperise pe fraţii ei, rupe cei doisprezece crini care creşteau în grădina împăratului, băeţii se transformă în corbi. Pentru a-i mântui de această soartă şi a-i reda condiţiei umane, fata află că trebue să stea mută timp de 7 ani; prin muţenia ei, adică prin propria ei moarte, fraţii sunt în cele din urmă mântuiţi. Tot astfel în bas- mul celor 6 lebede, muţenia surorii readuce printre oameni pe cei 6 fraţi schimbaţi în lebede. Moartea surorilor este în fiecare din aceste basme condiţia compensatorie a vieţii fraţilor. Moartea este însă, simbolizată prin muţenie. Femeia aleasă, cea necu- vântătoare, mută şi fără reflexe ca şi plumbul, este deci în Re- gele Lear sau în basmul Cenuşeresei, Moartea. Vechea mitologie 9 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE elină cunoştea şi ea grupuri de trei surori, dintre care cea din urmă este simbolul morţii. Aşa este de pildă grupul celor trei Moire. La început, în epoca homerică, Grecii nu cunoşteau de- cât o singură Moiră. Cu timpul însă Moira primitivă se multi- plică, prin asimilare cu cele trei Ore, zeităţi ale anotimpurilor, dintre care una simbolizează Primăvara, cea dc-a doua Vara şi cea dc-a treia Iarna. Este probabil că analogia cu Orele a în- mulţit, într’o fază mai nouă a mitologiei greceşti, fiinţa Moire- lor, care devin şi ele trei: Lachezis, simbolizând întâmplarea, Kloiho, simbolizând Soarta, şi Airopos, simbolizând Moartea. Cordelia, printre cele trei surori ale ei, este deci nu numai un personaj analog cu Cenuşereasa şi cu sora celor 12 fraţi schim- baţi în corbi; ea ocupă în grupul ei un loc deopotrivă cu al lui Atropos printre Moire. Mulţi dintre cititorii sau spectatorii Re- gelui Lear văd în întâmplarea înfăţişată de Shakespeare un sens moral mai mult sau mai puţin înalt, adevărul că nimeni nu tre- bue să renunţe din viaţă la bunurile care îi sunt date a le stăpâni sau că oricine trebue să se ferească a cădea în capcanele linguşirii. In întâmplarea Regelui Lear, Freud (urmând metoda vechi- lor interpretări alegorice ale literaturii, care distingea dincolo de sensul literar, pe acela moral şi pe acela mistic sau anagogic, cf. Dante, Convivio, II, 1, 3—5 şi Sf. Thoma, Summa Theologiae, I, P, qu. I, art. X şi Quodlibet VII, 14—16) crede a putea lamuri mai departe decât semnificaţia ei morală, un înţeles mai adânc: Lear este un bătrân, gata să moară. Nebunia lui îl face să do- rească iubirea, atunci când cl ar fi trebuit să se pregătească de moarte. Tragedia lui Lear este aceea a necunoaşterii destinului său. Sfârşitul lui Lf’ar în braţe cu Cordelia, semnificând însoţi- rea bătrânului cu moartea, încunună drama cu acel accent de pacificare, în care se exprimă, după rătăcirile nebuneşti de mai înainte, acceptarea destinului ineluctabil. Nu vom ascunde că interpretarea lui Freud dă adâncime şi parcă o frumuseţe nouă tragediei lui Shakespeare. Ea este apoi un prilej dintre cele mai nimerite pentru a studia raporturile metaforelor poetice cu imaginile visului şi pentru a decide dacă cele dintâi îndeplinesc aceleaşi funcţiuni psihologice ca cele din urmă, aşa cum Freud şi numeroşii lui discipoli în domeniul este- ticei au afirmat-o de atâtea ori. De sigur, se poate spune că în cazul metaforei, ca şi în acel al visului, există un conţinut latent şi unul manifest. Termenul rămas neexprimat, al comparaţiei subînţelese Cure alcătueşte metafora, constitue conţinutul meta- foric latent; termenul exprimat întruchipează conţinutul meta- foric manifest. Dacă ne oprim în faţa metaforei Regelui Lear, aşa cum ne-o tălmăceşte Freud, regăsirea Cordeliei este conţi- nutul manifest, pe când acceptarea morţii este conţinutul latent. FUNCŢIUNILE METAFOREI 133 împrejurarea aceasta odată stabilită, trcbue să observăm însă că între conţinutul latent şi cel manifest există în cazul visului un raport cu totul deosebit de acela care poate fi constatat cu prilejul metaforei poetice. Am văzut că imaginile visului sunt produsul sublimării conţinutului său latent, adică al condensării şi deplasării acestuia. Conţinutul latent al visului trcbue acoperit cu totul pentru ca somnul să nu fie tulburat. Acoperirea aceasta se face printr’o operaţie totală de transformare, obţinută atât prin condensarea mai multor elemente într’unul singur cât şi prin mutarea accentului psihologic dela un element asupra altuia. Nimic din toate acestea nu putem observa, comparând conţinutul latent al metaforei cu conţinutul ei manifest. In locul condensării întâmpinăm mai de grabă, în metafora poetică, o amplificare a reprezentărilor ei latente. Astfel, din atitudinea Regelui Lear faţă de moarte, o dată relativ simplă şi indivi- zibilă a psihologiei eroului, poetul scoate materia unor peripeţii complicate. Tot astfel, nu se poate spune că în metafora poetică asistăm la o deplasare a accentului psihologic care întovărăşea conţinutul ei latent. Dacă, în tragedia lui Shakespeare, Cordelia este metafora morţii, atunci se poate spune că acelaşi accent psihologic însoţeşte şi imaginea ei şi reprezentarea pe care ea o înlocucşte. Dacă prin transparenţa imaginii Cordeliei n’am sezisa gândul morţii, atunci eroina lui Shakespeare şi-ar pierde calitatea ei metaforică şi tragedia Regelui Lear şi-ar pierde acea perspectivă în profunzime, pe care mi se pare că este meritul lui Freud de a o fi pus în lumină. Dar cu aceasta atingem o altă deosebire între simbolismul visului şi acel metaforic, amintită de altfel şi mai înainte. Imaginile visului, cel puţin pentţu acel care visează, n’au perspectivă; ele nu sunt întovărăşite de con-' ştiinţa acelei profunzimi, uneori numai bănuite, care dă imaginilor metaforice valoarea şi farmecul lor. Cine visează, o face pentru a nu trebui să-şi întrerupă somnul. Cine compune însă o meta- foră poetică sau cine ia cunoştinţă de ea în operele lirice sau dramatice simte că se trezeşte la o luciditate mai înaltă, că ajunge să stăpânească înţelesuri ignorate de omul obişnuit în împre- jurările comune ale vieţii lui. Visul este un instrument al somnului. Metafora poetică este o unealtă a lucidităţii; o putere a treziei. Raporturile acestea, ignorate cu totul de numeroşii esteti- cieni psihanalişti, ne pot face a înţelege mai bine deosebirea dintre funcţiunea psihologică a visului şi aceea a metaforei. Funcţiunea psihologică a visului este quietistâ; funcţiunea psi- hologică a metaforei este însă tocmai neliniştitoare. Visăm pentru a putea dormi; construim sau contemplăm însă imagini poetice pentru a înţelege mai mult şi pentru a trăi sentimentul mai puternic. Visul ne închide în nesimţirea somnului, Metafora 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE degajează însă în noi un fior şi ne conduce către o potenţă su- perioară a vieţii. Asimilarea dintre vis şi metafora poetică ni se pare din toate aceste pricini neîndreptăţită. S’a spus totuşi că între vis şi creaţia poetică ar exista cel puţin o funcţiune psihologică comună, funcţiunea eliberatoare sau catartică. Visul ca şi imaginile poeziei ar elibera efecte comprimate de conştiinţă. Ce trebue să credem despre această teorie? G) METAFORĂ ŞI ELIBERARE Funcţiunea catartică sau eliberatoare a artei a fost pusă întâia oară în lumină de Aristoteles, cu prilejul definiţiei tra- gediei. « Tragedia, scrie Aristoteles (Poetica, VI, 2), este imitaţia unei acţiuni grave şi complete, având o anumită întindere, pre- zentată într’un limbaj plăcut şi în aşa fel încât fiecare din păr- ţile componente să e'xiste separat. Tragedia desvoltându-se prin personaje făptuitoare şi nu prin intermediul naraţiunii, produce prin milă şi spaimă purgarea pasiunilor de acelaşi fel %. O con- troversă milenară s’a încins în jurul înţelesului pe care Aristoteles îl va fi dat purgării pasiunilor în tragedie, catarsisului lor. Cla- sicii francezi interpretau catarsisul aristotelic în sensul că, prin mila şi teroarea pe care o inspiră, tragedia purifică sufletele spectatorilor de pasiunile asemănătoare cu acele ale căror neno- rocite consecinţe le observăm în eroii tragediei, Tragedia ar fi deci o lecţie de morală. Catarsisul ar fi efectul moralizator al tragediei. Lessing a avut prilejul să rectifice interpretarea mo- ralistă a tragediei şi a efectului ei catartic. Pentru teoreticianul german, catarsisul ar fi mai de grabă starea de echilibru şi seni- nătate sufletească pe care o trăim la sfârşitul spectacolului tra- gic, ca un efect al neutralizării milei prin spaimă şi a spaimei prin milă. Filologia clasică mai nouă a adus într’acestea obser- vaţia că noţiunea de catarsis a fost împrumutată de Aristoteles medicinei, unde ea însemna propriu zis purgaţie. Analogia ne-ar îndreptăţi deci să afirmăm că, în concepţia Stagiritului, tra- gedia ar produce nu numai o curăţire a spaimei şi teroarei în noi, ci a tuturor pasiunilor răufăcătoare care există în sufletul nostru. Pe de altă parte, coroborând toate pasajele din scrierile lui Aristoteles care se referă la aceeaşi chestiune, savantul filolog Egger a ajuns să înţeleagă astfel gândirea filosofului grec, ră- masă trunchiată şi nedefinită în textul Poeticei:,,Orice pasiune după Aristoteles (scrie Egger în Essai sur l’histoire de la critique chez Ies grecs, 1849, p. 188), există în germene în fundul suflec tului nostru, unde ea se desvoltă mai mult sau mai puţin, după temperamente. Comprimată în adâncul nostru, ea ne-ar agita ca vm ferment interior, dar emoţia excitată de muzică şi spec« FUNCŢIUNILE METAFOREI 135 tacol îi deschide o cale, curăţând şi uşurând sufletul cu o plăcere fără primejdie ». Catarsisul ar fi deci eliberare. Noţiunea catarsisului aristotelic a fost mai apoi generalizată la cazul tuturor manifestărilor artistice şi atât pentru contem- platorul artei cât şi pentru creatorul ei. Unele mărturii de artişti veneau în sprijinul acestei generalizări. Amintind astfel împre- jurările care au urmat crizei sufleteşti oglindită în romanul « Suferinţele tânărului Werther » şi compunerii acestuia, Goethe scrie (în Dichlung und Wahrheit, III): « M’am izbăvit prin această compoziţie dintr’un element furtunos, în care mă rătăcisem prin vină proprie şi străină, printr’un fel de viaţă întâmplător şi ales, prin premeditare şi grabă, prin încăpăţânare şi negli- jenţă . . . îndată m’am simţit ca după o spovedanie generală, vesel, liber şi îndreptăţit la o nouă viaţă ». Când Freud a elaborat teoriile sale, el şi-a reamintit de catarsisul aristotelic, crezând că poate vorbi de tratamentul catartic al nevrozelor. Metoda sa consistă în adevăr a readuce în conştiinţă complexe sufleteşti cenzurate şi respinse în straturile subconştiente. Ceea ce psi- hanalistul obţine însă prin tratamentele sale, mecanismul con- ştiinţei ar produce dela sine în fenomenul visului şi al imagi- nilor poetice. Visul ca şi creaţia poetică ar consista deopotrivă în eliberarea, sub formă simbolică, a unor reprezentări şi ten- dinţe cenzurate de conştiinţă. Un cercetător care a reluat aceste analogii ale psihanalizei, căutând să le dea o nouă întemeiere, Ch. Baudouin, în Psychanalise de l'Art 1929, p. 203 urm., scrie în această privinţă: «Mulţumită unor astfel de deghizări cenzura poate lăsa să treacă în opera de artă, ca şi în vis, ten- dinţe comprimate, care ar fi vinovate, amorale, primitive, într’un cuvânt incompatibile cu conştiinţa omului civilizat. Graţie acestui subterfugiu, tendinţa refulată dobândeşte o satisfacţie, ba chiar una cu desăvârşire inocentă; căci este legitim de a admite că deplasarea este ceva mai mult decât o deghizare; ea este propriu zis o strămutare, poate momentană şi superfi- cială, dar foarte reală totuşi, a potenţialului afectiv, a tendin- ţei refulate asupra unui obiect nou şi licit... Se înţelege atunci în ce măsură arta poate fi în adevăr o uşurare. Psihanaliza aduce astfel o confirmare strălucitoare şi neprevăzută unei idei formulate de mult de Aristoteles, ideia catarsisului». întocmai ca şi în cazul asimilării dintre vis şi metaforă, cri- ticabilă din mai multe puncte de vedere, noua analogie dintre funcţia catartică a imaginii poetice şi aşa zisa funcţie catartică a visului nu poate fi deloc primită. In adevăr, nimeni nu tră- ieşte în vis sentimentul specific al eliberării, al uşurării, al echi- librării, al înseninării, pe care l-a notat Aristoteles şi l-au ,ana- Jizaţ aţâţi dintre comenţaţQrii Juj, Pacă psihanaliştii au putut 136 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vorbi totuşi de un catarsis pl visurilor, lucrul se datoreşte unei simple construcţii psihologice pe bază de analogii, nu unui fapt de experienţă intimă directă. Catarsis nu este un simplu proces, dar şi rezultatul acestuia manifestat într’un sentiment specific. Acest sentiment, constitutiv pentru stările artistice, lipseşte însă din experienţele visului. Se mai poate oare vorbi în cazul acesta de funcţiunea catartică a visului? De sigur că nu. Dar oare toate metaforele poetice au o funcţiune catartică, în înţelesul probabil pe care l-a dat cuvântului Aristoteles şi în acela pe care l-a subliniat cu atâta energie estetica psihana- litică? Oare în toate împrejurările, metafora este simbolul de- ghizat al unor tendinţe respinse de conştiinţă pentru un motiv oarecare. Oare totdeauna metafora, aşa cum se exprimă Bau- douin, este «strămutarea potenţialului afectiv şi a tendinţei refulate asupra unui obiect nou şi licit»? In această privinţă o contribuţie de care trebue să ţinem seama este aceea a lui. H. Pongs, care în scrieri ca Das Bild in der Dichiung, 2 voi. 1927 urm. sau L’lmage poeiique et Vinconscient (în « Psycho- logie du langage », constituind nr. 1-4 din « Journal de Psycho- logie » 1933) a adus precizări interesante, a căror valoare este totuşi limitată de o expunere prolixă, în care cititorul regăseşte cu oarecare greutate sâmbureţe nou şi valabil al cercetării per- sonale. Pongs admite şi el rolul pe care îl joacă inconştientul în formarea metaforelor poetice. «Imaginea (metaforică) apare, scrie Pongs, din necesitatea intimă de a exprima un lucru nou pentru care limbajul n’a creat un cuvânt propriu şi nu putea să creeze, pentrucă este vorba de o reprezentare a uni- versului proprie poetului, pe care poetul a scos-o din propria sa adâncime ». Această imagine poetică este însă numai în unele cazuri mijlocul de a elibera sufletul din constrângerile subcon- ştiente 'ale unui sentiment oarecare, un mijloc al eliberării. Aşa este de pildă imaginea lui Thersit, eroul problematic al lui Homcr, în jurul căruia Ştefan Zweig a organizat o dramă semnificativa. Ihersit este omul urît şi dispreţuit pe care poetul îl opune lui Achile şi Patrocle, « frumoşi dar grosolani şi proşti ». Thersit în drama lui Zweig ar fi deci, după părerea lui Pongs, masca simbolică (recte metafora) sub care se ascunde resenti- mentul tinerei generaţii evreeşti. « Sub masca mitologiei antice, resentimentul operează o transmutaţie a valorilor, care face din omul mişcat de aceasta tendinţă un erou tragic superior omului sănătos şi complet ». Construind metafora lui Thersit, poetul s'ar fi eliberat de complexul sau de inferioritate. Alături de această metaforă eliberatoare, Porgs distirge metafora cri- tică sau a eului justiţiar. Un exemplu ilustrând această nouă Categorie este ţnetafora «raţei sălbaticej> ţn ţlţapiă jui Ibşeji, FUNCŢIUNILE METAFOREI 137 o imagine care trebue să sensibilizeze idea că o anumită « min- ciună vitală », o anumită iluzie este necesară oricărei vieţi. Raţa sălbatică, rănită şi adusă în podul casei lui Ekdal, trăieşte acolo o mizerabilă existenţă, printre scheletele brazilor de Crăciun, o existenţă deopotrivă cu a omului care o rănise şi o făcuse pri- zonieră, fotograful Ekdal, un caracter de veleitar, închipuindu-şi că posedă în podul caselor lui întinse terenuri de vânătoare. Metafora raţei sălbatice nu alină deci un resentiment, nu eli- berează o suferinţă, ci întruchipează o critică, dă glas unei ati- tudini justiţiare a eului poetului. Funcţiunea ei psihologică este deci deosebită de acea pe care a trebuit s’o recunoaştem metaforei lui Thersit în drama lui Zweig. In sfârşit, există me- tafore care «scapă deopotrivă dominaţiei exclusive a incon- ştientului refulat ca şi puterii eului justiţiar ». Aceste metafore sunt « produsul complex al întregii atitudini interioare a poetu- lui », în ele se exprimă «trăsăturile principale ale concepţiei despre univers pe care şi-o face poetul». şi alcătuesc forma cea mai înaltă a imaginaţiei metaforice în poezie. Nu putem să urmărim aci mai de aproape laborioasele analize ale lui Pongs. Distincţiile pe care el le face limitează însă funcţiunea elibera- toare a metaforei şi rectifică ceea ce era prea exclusiv în genera- lizările psihanalizei. D) FUNCŢIUNEA ESTETICĂ A METAFOREI 1. Funcţiunea sensibilizatoare Studiind funcţiunile psihologice ale metaforei ani întâmpinat şi unele din raţiunile farmecului pe care ea îl extreită asupra noastră, adică funcţiunile ei estetice. Este necesar să ne oprim acum mai îndelung asupra acestei probleme, urmărind peste vechiul fond de idei, adaosurile pe care i le-a adus cercetarea mai nouă. Vechile puncte de vedere se găsesc în întregime consemnate în Aristoteles, Retorica, III, 10, 7, care ne asigură că metafora aduce faptul în faţa ochilor, adăugând apoi în Ret., XI, 1 urm. că lucrurile devin vizibile ochiului nostru atunci când le prezentăm în acţiune, după cum dovedesc exemplele pe care le aduce cu - această ocazie. Cicero, De oratore, III, 38 urm., reluând aceste idei le dă o formă nor- mativă; autorul nu ne spune ce funcţiuni estetice îndeplineşte metafora, ci care sunt funcţiunile pe care ea trebueşte să le în- deplinească. Prin toată expunerea lui Cicero şerpueşte ideea că metafora este un mijloc al sensibilizării, că prin metaforă ochiul nostru interior ajunge să vadă mai bine lucrurile şi că toate sim- ţurile le cuprind oarecum în realitatea lor materială. Puţine alte idei se adaugă acestui puncţ dş yedere central, Metafora 138 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trebue întebuinţată, ne învaţă Cicero, pentru a da mai multă strălucire unei descrieri, ca în acest pasaj împrumutat scrie- rilor lui Pacuvius: «Marea se sbârleşte; întunecimea creşte; « norii devin atât de negri încât oamenii se cred orbi; o flacără «scânteiază în nori; cerul tremură pretutindeni sub loviturile «tunetului; torente de ploaie şi de piatră cad deodată în valuri « precipitate; din toate punctele orizontului vânturile se avântă «impetuoase, se deslănţuesc în vârtejuri furioase; o turburare « grozavă face marea să clocotească ». Mulţi din termenii acestei descripţii sunt transportaţi din sensul propriu în sensul figurat şi rezultatul este o mai mare strălucire a descripţiei. Relieful este al doilea efect obţinut prin metaforă. Cineva care ar dori să «zugrăvească » un om prefăcut, ar putea spune despre el că se învălueşie în vorbirea sa sau că se ascunde cu grife în vi- clenie, dând astfel relief evocării sale. Cicero nu aprofundează deosebirea dintre strălucire şi relief, dar după exemplele pe care le dă putem spune că cele două procedee afectează în chip fgal imaginaţia. Prin metaforă se ajunge în sfârşit la o exprimare mai concisă a ideii, ca în exemplul săgeata i-a fugit din mână, pentru a spune că cineva a tras cu arcul din nebăgare de seamă, ceea ce în exprimarea proprie este incontestabil mai puţin con- cis, dar şi mai puţin sensibil. Intrebându-se care sunt motivele plăcerii pe care ne-o produc metaforele, Cicero are din nou pri- lejul să revină asupra funcţiunii lor sensibilizatoare. De sigur, în primul rând, metaforele plac pentrucă ne fac să admirăm pu- terea de invenţie a oratorilor, care ajung să exprime unele lu- cruri prin numele altora, mai mult sau mai puţin depărtate de cele dintâi. Metafora este apoi un fel de joc, pare a ne spune Cicero, ca una care înlocuind termenul propriu printr’unul fi- gurat, nu ne înşeală deloc în actul de a recunoaşte pe primul. In sfârşit metaforele se adresează tuturor simţurilor noastre, ca atunci când vorbesc despre parfumul Urbanităţii, despre delica- teţea purtărilor, despre tunetul mării, despre dulceaţa vorbirii. Mai cu seamă ochilor noştri le vorbeşte însă metafora, făcân- du-ne să vedem lucruri care după firea lor nu pot fi văzute. Această intensă solicitare a simţurilor face parte din rândul acelor plăceri funcţionale pe care vedem că Cicero nu le ignora. Dacă Cicero insistă atât de mult asupra funcţiunii sensibiliza- toare a metaforei, lucrul se datoreşte faptului că pentru el, ca pentru toţi teoreticienii Antichităţii, poezia era o pictură mută. Ut pictura poesis. Dar tocmai această împrejurare a fost pusă la îndoială de câţiva cercetători contemporani, împotriva cărora vechea constatare ciceroniană a trebuit oarecum recucerită. îndoiala cu privire la funcţiunea sensibilizatoare a meta- forei porneşte din spiritul vechii distincţii p^ care p făcea Lessing FUNCŢIUNILE METAFOREI 130 în Laokoon între artele simultaneităţii şi ale succesiunii. Poezia nu poate să evoce aspecte simultane prin milloacele ei succesive. Un cercetător modern, Th. A. Meyer {Das Stilgesetz der Poesie, 1901), a tras toate concluziile poziţiei indicate de Lessing. Cu- vintele limbii, observă el, au proprietatea să degajeze aceleaşi sentimente ca şi obiectele pe care le reprezintă. Ni se pare deci că vedem lucrurile evocate de poet, pentrucă trăim cu intensi- tate sentimentele pe care acestea le descătuşează. încă dinainte de 1880, Scherer observa în Poetica sa, p. 267, că metafora accen- tuează una din însuşirile obiectului evocat, fără să fie nevoie de «ocolul printr’o imagine ». ' Mai hotărît este M. Dessoir {Aest- hetik und allgemeine Kunstwissenschaft, 1906, p. 362) când scrie: « Nu există niciun temei constrângător pentru a spune, după cum se întâmplă de atâtea ori, că metafora este un mijloc al poten- ţării intuiţiei. Când poetul însufleţeşte corporalul şi încorporează sufletescul, lucrul nu rezultă dintr’o putere deosebit de mare a intuiţiei, ci din faptul că limba este atât de săracă încât nu avem alt mijloc pentru a denumi lucrurile sufleteşti decât cu- vintele din lumea simţurilor, după cum nu putem desemna lu- crurile corporale decât prin termeni din lumea reprezentărilor ». Aceleiaşi păreri i se alătură şi R. Lehmann {Poetik, 1919, p. 92 urm.). Mintea omenească se găseşte în imposibilitate să înso- ţească cu reprezentări concrete cuvintele pe care le aude, nici chiar atunci când ele constitue o metaforă. încercarea de a tra- duce în intuiţii comunicările verbale ce ni se fac ar stârni un haos mental înspăimântător. Adevărul, observat şi de Scho- penhauer altădată, este că «înţelesul vorbirii este cuprins di- rect, fără ajutorul fantaziei». Ba chiar efortul de a realiza în imagini concrete metaforele pe care le întâlnim în operele poe- ţilor ar duce la rezultate de-a dreptul comice. Devine oare fru- museţea Kriemhildei mai reprezentabilă, atunci când vechiul poet germanic o compară cu luna? Cine se constrânge să recu- noască o lună în figura Kriemhildei trebue să zâmbească. Cât de puţin fac metaforele apel la imaginaţia noastră reproductivă rezultă şi din faptul că imaginile folosite de ele adeseori nu apar- ţin experienţei comune sau chiar că nu fac parte din cercul ex- perienţelor noastre sensibile. Câţi dintre cititorii Iliadei au vă- zut vreodată un leu repezindu-se, pentru a realiza imaginea lui atunci când vreunul din eroii ahei este comparat cu el? In fine, când despre o femeie ni se spune că este «un chip coborît din cer », trebue să recunoaştem că imaginea nu este nicidecum cu- leasă din sfera sensibilităţii. R. Lehmann are deci dreptate să conchidă că « nu intuiţia unui eveniment trebue întărită în toate aceste cazuri, ci impresia pe care el o face, ceea ce se şi întâmplă Utupci când aceeaşi sensaţie este cherpaţă djn mpj piu}te părţi 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi prin mai multe imagini ». Mai eclectic în ideile sale este E. Elster (Prinzipien der Literatuiwissenschaft, II, 1911, p. 134 urm.)». Pentru acest autor, funcţiunea sensibilizatoare a meta- forei nu este o conditio sine qua non; metafora nu sensibilizează totdeauna ci numai uneori şi atunci cu efectul estetic cel mai bun. De sigur, când Lenau vorbeşte odată, evocând aspectul geologic al unei văi, despre visurile împietri e ale vechilor timpuri, versurile sale n’au dobândit niciun fel de calitate sensibilă. Cine-şi poate reprezenta oare nişte visuri împietrite? Dar când Bismark, ale cărui metafore în discursurile sale au fost studiate, între- buinţează metafora die Drehkrankheit der englischen Politik, obţine un efect sugestiv mai puternic decât dacă ar fi spus că politica engleză se mişcă în cerc (ceea ce de altfel constitue tot o metaforă, dar cu o putere sensibilizatoare mai redusă). Nu încape îndoială că şi pentru Elster scopul exprimării poetice este să degajeze sentimente, numai că sentimentele sunt mai vii atunci când, în loc să se asocieze cu gânduri abstracte, ele se leagă de reprezentări concrete. Tot o părere eclectică este aceea a lui W. Slâhlin (Zur Psychologie und Statistik der Metaphern, în Archiv jur die gesamte Psychologie, XXXI, 1914, 3), care îşi pune cercetarea sa pe bazele psihologiei gândirii. Pentru Stăhlin metafora este produsul unei asimilări dintre o imagine şi un alt lucru, între care stărue totuşi sentimentul unei tensiuni. Ima- ginea metaforică are totdeauna caracterul unei echivocităţi. Când spun cămila este corabia pustiei îmi pot reprezenta o corabie, rămânând totuşi conştient că nu despre o adevărată corabie este vorba în acest complex. Intre imagine şi obiectul sensibilizat prin ea există grade felurite de asimilare. Imaginea atrage în sfera sa obiectul în mod treptat, dând loc la o succe- siune de forme despre care va trebui să ne ocupăm mai cu de-a- mănuntul, atunci când vom studia structura imaginii. Niciodată însă imaginea nu se poate realiza complet, fără ca prin aceasta procesul asimilării să nu fie stânjenit şi metafora să nu fie îm- piedicată a se produce. Metaforele trezesc aşa dar unele ima- gini, dar acestea din urmă trebue să rămână destul de nelămu- rite, pentru ca expresia lor să poată fi transferată asupra unui alt lucru. Spiritul nu trebue să rămână dacă e vorba ca metafora să apara, în sfera exclusivă a imaginii. Imaginea trebue să eli- mine mai multe din trăsăturile ei componente, pentru ca să de- vină posibilă asimilarea ei cu un alt lucru. Un estetician care a încercat să găsească noi motive de în-:- credere în funcţiunea sensibilizatoare a poeziei şi, implicit, în aceea a metaforei, într’o vreme câştigată tot mai mult de doc- trina contrarie, a fost I. Volkelt (System der Aesthetik, I, 1906, p. 412 urm.). împotriva lui Th. A. Meyer, care pu j-a păpias de altfel Funcţiunile metaforei 141 dator cu răspunsul său (Gottinger Gelehrte Anzeigen, 1906, cit. ap. C. Stâhlin), Volkelt observă că dacă acesta a tăgăduit lim- bii poetice facultatea scnsibilizatoare, lucrul se explică prin aceea că el îşi închipuie că vechile teorii cereau poeziei imagini deopotrivă cu acele ale picturii şi că aceste imagini ar fi tre- buit să însoţească fiecare din cuvintele unei evocări poetici. Ade- vărul este însă că imaginile fantaziei sunt totdeauna mai şterse decât acele obţinute în actul percepţiunii directe şi că ele se constitue prin covergenţa mai multor cuvinte. Funcţiunea sensi- bilizatoare a poeziei a fost apoi tăgăduită, deoarece teoreticienii s’au referit totdeauna la o lectură grăbită şi oarecum distrată şi nu la acea luare de contact mai liniştită şi mai diligentă cu textul poetic, cu opririle, reluările sau revenirile ei în urmă, care ne convinge că în fantazia noastră poezia trezeşte neapărat unele imagini. De altfel, chiar când imaginile fantaziei nu se produc, avem conştiinţa posibilităţii lor, suntem conştienţi că poeţii s’au străduit să anime imaginaţia noastră, prin întrebuinţarea unor cuvinte sau figuri poetice încărcate de sensibilitate, ceea ce ei n’ar fi încercat să facă, dacă fantazia cititorului n’ar putea fi pusă în niciun caz în mişcare. Toate părerile examinate până acum se sprijină pe observa- ţia interioară a psihologilor care le-au emis. Este drept a spune că metoda aceasta nu este cea mai bună, deoarece fiecare din aceştia pot avea o predispoziţie diferită, în grad şi calitate, cât priveşte puterea fantaziei de a-şi reprezenta unele imagini. A- ceastă predispoziţie ţine în primul rând de structura generală a poporului căruia cercetătorul îi aparţine. Th. A. Meyer a notat odată această constatare în legătură cu procesul estetic al însu- fleţirii naturii, interesantă pentru cine doreşte să judece valoa- rea contribuţiei sale: « însufleţirea aparenţelor se menţine în semi- obscuritatea sentimentului, într’o presimţire nedeterminată şi din această pricină, cu toate că ea apare la toate popoarele, este totuşi mai puţin practicată de popoarele înzestrate cu o limpede predispoziţie raţională. Toate puterile naturii devin pentru Greci personalităţi. Nimfe şi demoni de tot felul stă- pânesc dealurile, copacii, izvoarele şi râurile, vântul şi marea. Simţul plastic al Grecilor transformă însufleţirea impersonală a naturii în umanizarea ei. însufleţirea ei lirică se desvoltă com- plet la popoarele germanice. Abia sensibilitatea acestora încăl- zeşte în întregime natura; ele sunt acelea care au auzit pe deplin cântecele adormite în lucruri». (Aestlietik, 1923, p. 26). Nu cumva atunci lipsa de sentiment plastic a Germanilor explică îndoiala unui Th. A. Mey«.r şi a atâtora din adepţii lui cu privire la funcţiunea sensibilizatoare a metaforei? Nu cumva este ex- plicabil de ce împrejurări clare pentru Cicerone au devenit pro- 144 reVista Fundaţiilor reOale blematice pentru cercetătorii amintiţi mai sus? Deosebirile în predispoziţia reproductivă a imaginilor fantaziei diferă apoi dela individ la individ. O. Sterzinger, despre ale cărui cercetări ur- mează să ne ocupăm acum, a notat odată felul imaginilor trezite în el şi într’un alt subiect de experimentare, cu ocazia prezen- tării mai multor tablouri şi imagini poetice. In timp ce el însuşi înregistrase sensaţii kinestetice în zece cazuri, subiectul ales pentru comparaţie nu înregistrase niciuna; apoi pe când acesta din urmă înregistrase 13 sensaţii de temperatură, el însuşi se dovedise inapt a reproduce astfel de sensaţii. împrejurarea aceasta obligă pe cercetător să folosească o metodă obiectivă, instituind anchete psihologice pe baza unui material metodic selectat, prezentat unor persoane de structuri şi formaţii deo- sebite. Este ceea ce a făcut O. Sterzinger în lucrarea sa Die Grilnde des Gefahlens und Missfahlens am poelischen Bilde (Archiv fur die gesamie Pyschologik XXIX, 1913, 3). Sterzinger nu şi-a întocmit cercetarea sa experimentală în vederea studierii func- ţiunii sensibilizatoare a metaforei. Preocuparea sa este să des- luşească motivul pentru care imaginile poetice şi, în primul rând, metaforele plac sau displac. Materialul strâns cu această ocazie poate fi însă folosit şi pentru o bună resolvare a problemei des- bătută de noi acum. Sterzinger a ales un număr de metafore, spicuite în operele mai multor poeţi, şi le-a prezentat subiectelor sale de experimentare, cerându-le să declare motivele pentru care metaforele respective le-au plăcut sau nu. Cele mai multe din motivele invocatâ cu acest prilej au putut fi grupate de Sterzinger sub rubrica: plăceri rezultate din activitatea fantaziei. Astfel unele din persoanele întrebate au răspuns că metaforele prezentate le-au plăcut pentru claritatea şi forţa reprezentărilor, pentru corporalitatea imaginii, pentrucă lucrurile se asimilau cu o imagine, etc. Acestor motive care, statisticeşte, ocupau primul loc, li se asociau altele, mai puţine, ca de ex. reproducerea unor sensaţii sau îmbogăţirea vieţii sentimentale. Neplăcerea provo- cată de metafore provenea de asemeni din lipsa reprezentărilor fantaziei şi din toate celelalte motive care contraziceau pe acele recunoscute ca resorturi ale plăcerii poetice. Parcurgerea nume- roaselor declaraţii publicate de Sterzinger nu lasă nicio îndoială asupra prezenţei imaginilor fantaziei printre răsunetele unei metafore, deşi este limpede că aceste imagini n’au nici claritatea nici regulata desvoltare a acelora care compun un film cinema- tografic. . 2. Metafora şi atitudinile disimultate ale eului Funcţiunea sensibilizatoare este numai unul din rosturile estetice ale metaforei. Altul este de a da expresie anumitor Funcţiunile metaforei i43 atitudini sentimentale ale eului. Cine întrebuinţează o meta- foră o face nu numai pentru a aduce mai viu în faţa simţurilor noastre imaginea unui lucru, dar şi pentru a exprima felul vorbitorului sau scriitorului de a resimţi anumite lucruri, ati- tudinea lor emotivă faţă de acestea. In primul rând, metafora poate exprima vivacitatea unei expresii. Când cineva, descriind pe un bătrân, vorbeşte despre părul său nins (care în realitate poate să nu fie însă chiar alb ca zăpada), acest mod exagerat şi metaforic de a vorbi, doreşte să pună în lumină vehemenţa impresiei primite dela aspectul acelui bătrân. K. Biihler (Spra- chtheorie, 1934, p. 353) examinând ipoteza lui H. Werner, înfă- ţişată şi de noi mai sus, asupra originii metaforei, observă că ceva din spiritul vechilor interdicţii tabuistice care vor fi dat naştere metaforei, se păstrează şi în întrebuinţarea ei ac- tuală. In adevăr, în multe împrejurări, în care urmează să expri- măm sentimente care nu vor sau nu îndrăznesc să se manifeste, limba recurge la expresia metaforică. Aşa este de pildă ameninţarea, care atunci când, pentru un motiv amintit, pregetă să se exprime direct o face astfel încât ameninţatul s’o desluşească de sub înveli- şul ei. Aşa procedează Mircea în Scrisoarea III-a a lui Eminescu, când îi spune lui Baiazid, amintindu-i viaţa altor năvălitori: Şi nu voi ca să ie sperii nici nu voi săte'nspăimânt. Cum veniră se făcură toţi o apă şi-un pământ. Mircea îşi neagă deci intenţia de a profera o ameninţare la adresa puternicului Sultan, dar o face totuşi prin vălul metaforei celui de-al doilea din versu- rile citate. Exemplul este tipic. Un alt sentiment lucrând cu putere de sub învelişul său este dispreţul, care foloseşte şi el adese- ori metafora. Când Othello, crezându-se înşelat de Desdemona, îi asvârlă în faţă întregul lui dispreţ, cu atât mai arzător sub vălurile care îl ascund, graiul lui proliferează o abundentă floră metaforică: «Cum? faţa ta, această albă pagină / Să poarte scris cuvântul « desfrânată »? / Ce crimăl Ah, femeia mea de stradă, / Sâ-i spui pe nume-ar fi să-mi fac obrajii / Ca foalele să-mi ardă de ruşine, f Până-mi prefac ruşineaîn cenuşe ... f Ce crimă? Cerul uite ’ntoarce capul, / Şi luna ’nchide ochii să nu vadă, f Iar vântul deşuchiat ce se sărută / Cu toi ce-i iese'n cale, amuţeşte / In inima pământului de spaimă. . . (IY, 2 trad. D. Protopo- pescu). Repedea succesiune a acestor metafore înlocueşte ex- presia directă a sentimentului de dispreţ încercat de Othello şi a situaţiilor care i l-au provocat. Când Othello vorbeşte în felul acesta, certitudinea (de altfel eronată) a culpei Desdemonei se formase în el şi turbarea lui doreşte să biciuiască mai tare. exprimându-se prin ocolul metaforic. Acesta este şi proce- deul ironiei, în care se poate exprima de altfel un dispreţ mai puţin vehement decât acela care-1 mişca pe Othello, sau humo- 144 revista Fundaţiilor regalR rul, din care grăeşte o simpatie amuzată pentru lucrurile con* siderate din unghiul lui. Ironia este una din atitudinile cele mai tipice ale transferului metaforic al expresiei. Ironicul se preface că vorbeşte cu stimă şi gravitate despre lucruri pe care le consideră de minimă importanţă sau de care crede că-şi poate bate joc. După ce citase un pasaj din nuvelele lui Pantazi Gliica, în care cuvintele se acumulau în chip inutil şi ridicol, Titu Maiorescu se întreabă (în Beţia de cuvinte): «Simţiţi, vă rog, toată gingăşia logică a-acestei îmbelşugări de cuvinte»? Gin- găşie şi îmbelşugare sunt termeni care desemnează de obicei calităţi pozitive. Maiorescu pare a se exprima în chip favorabil despre stilul nuvelelor lui Pantazi Ghica. Cititorul nu se înşeală însă când ghiceşte atitudinea muşcătoare a criticului, disimulată, prin procedeul metaforei ironice, sub termenii politicoşi sau chiar măgulitori. In procedeul metaforei humoristice se ascunde de asemeni un sentiment, dar de data aceasta simpatia înduio- şată pentru aspectele evoca Le. Humorul este produsul unui sentiment mişcat dar pudic şi care, din această pricină, se as- cunde sub o imagine înveselitoare. Iată-1 pe G. Topârceanu descriind cu emoţie armonia muzicală a unui nopţi de vară. Acum natura’ncepe / Cu tainicul ci glas / Din stepe / Să cânte’ncct pe nas (Noapte de vară). Metafora cântecului pe nas nu desvă- lue însă dispreţ pentru natură ci tocmai o emoţie nobilă şi re- zervată. întocmai ca metafora dispreţuitoare, metafora ironică şi cea humoristică lucrează cu o putere cu atât mai mare cu cât ea provoacă în spiritul cititorului reacţiunea de destindere a unui înţeles în sfârşit descifrat. Linguşirea este de asemeni o atitudine care, doiind să se ascundă, se exprimă adeseori prin vălul unei metafore. Nimeni nu îndrăzneşte să-şi declare in- tenţia de a capta bunăvoinţa unei persoane. Atitudinea făţişă ar fi inoperantă. Linguşitorul înţelege că trebue să se ascundă, ceea ce el face foarte bine oferind omagiul său cuceritor prin intermediul unei metafore. Vorbirea curtenilor este plină de astfel de metafore ale linguşirii. Dar mai cu ^camă linguşirea erotică a luat o desvoltare deosebită în vechea poezie de curte. Aşa zisul conceptism, înflorit abundent în preajma micilor curţi italieneşti ale veacului al XV-lta şi XVI-lea, este plin de meta- fore subtile şi exagerate, în care se desluşeşte linguşirea erotică sub masca menită s’o facă mai eficace. Unul din poeţii concep- tişti.Tebaldeo,trăind pe lângă curtea dinFerrara, dedică iubitei lui, printre altele, sonetul care începe cu versul: Io vidi la mia Nim- pha, and la mia dea, pe care îl reproduc în traducere pentru interesul metaforelor lui puse în serviciul linguşirii erotice: Am văzul pe nimfa mea sau mai dc grabă pe zeiţa mea mergând prin zăpadă, şi ea mi s’a părut atât de albă că aş fi jurat că este de nea. FUNCŢIUNILE METAFOREI 145 dacă nu s'ar fi mişcat. / Zăpada care cădea în fulgi deşi, văzând că este mai albă decât ea, se opri de mai multe ori în cer împotriva voinţei zeilor şi mi mai voi să descindă pe pământ. / Fiecare om se oprea uimit, văzând că ninge şi că totuşi soarele luceşte, soarele pe care ea îl făcea cu genele ei. f A învinge zăpada şi a lumina văzduhul obscur şi negru este o cinste pentru ea: dar, vai! ce glo- rie aşteaptă ea învingându-mă pe mineri Alta formă a disimulării este politeţea. Politeţea este triumful artificiului asupra naturii. Ea este într’un fel contrariul naivităţii, care după definiţia lui Schiller este tocmai triumful naturii asupra artificiului. Politeţea este ansamblul atitudinilor care maschează, în prac- tica vieţii mai înalte de societate, manifestarea sinceră şi directă a instinctelor. Politeţea va folosi deci metafora pentru scopul disimulărilor ei. Atât de departe au fost împinse atitudiniile politeţei în vorbirea preţioaselor şi preţioşilor secolului al XVII- lea, un grup de oameni cultivând o sociabilitate dintre cele mai rafinate, încât vorbirea proprie, resimţită ca o exprimare prea directă şi prea instinctivă a gândirii, era sistematic înlo- cuită prin metafora învăluitoare. încă din epocă, Baudeau de Somaize a constituit Dicţionarul Preţioaselor, reprodus în an- tologia Les Precieux el Ies Precieuses, publicată în 1939 de G. Mongredien la Mcrcure de France. Nu numai obiectele, lucru- rile sau fiinţele, dar şi acţiunile socotite prea aproape de nevoile ordinare ale vieţii erau înlocuite de preţioşi prin câte o meta- foră mai mult sau mai puţin transparentă, în acord cu senti- mentul lor asupra convenienţelor sociale. Cineva care cerea să se reteze feştila arsă a unei lumânări, spunea: otez le super- flu de cet ardent (înlocuind astfel termenul propriu particular cu unul general). A se pieptăna devenea delabgrinlher ses che- veux; a te scălda dădea loc metaforei mitologice visiter les na- iades; purtătorii unei litiere erau des mulels baptises; obrajii erau les trones de la pudeur; sânii erau les cousines d'amour; un poet era un nourisson des muses; o oglindă era un conseiller des grâces, etc. 3. Metafora ca mijloc al potenţării impresiei t Un cercetător în domeniul psihologiei, ale cărui merite au fost adeseori remarcate, Chr. Ruths (Induklive Untersuchungen iiber die Fundamentalgesetze der psychischer Phănomene, I, Bd. Expe- rimentaluntersuchungen iiber Musikphantome, 1898) a observat existenţa a două legi care domina desfăşurarea procesului sufle- tesc: legea substituţiei şi aceea a progresiunii. O stare sufletească are tendinţa să evoce o altă stare înlocuitoare, într’un fel oare- care mai intensivă decât cea dintâi. Existenţa acestor legi le-a 10 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE studiat Ruths cu prilejul aşa ziselor jantome muzicale, adică a imaginilor care se trezesc în spiritul nostru la auzirea muzicii, dar nu numai cu acest prilej. Miturile şi legendele ar fi şi ele, după Ruths, produsele unor substituţii progresive. Imaginile visului ar apărea pe aceiaşi cale. Câteva observaţii personale veneau să confirme legea substituţiilor progresive. Intr’o zi autorul se desparte de cineva; noaptea el visează că a murit şi ia dispoziţii în vederea înmormântării sale. Ideia morţii apare astfel în vis ca produsul unei substituiri progresive a ideii des- părţirii. O. Sterzinger (Das Steigerungsphănomen beim kiinslle- rischen Schaffen, în Zeitschrifl fur Aesthetik und allgemeine Kunstwissenschaft, XII, 1917) a coroborat observaţiile lui Ruths cu acele ale altor autori care s’au oprit în faţa problemei visului, ca d. p. I. Volkelt (Die Traumphanlasie, 1875) şi K. A, Schemer (Das Leben des Traumes, 1861). Intr’o zi i se rupe lui Volket un hasture în două ; noaptea el visează că nasturele s’a rupt în multe bucăţele. Scherner povesteşte cazul unei doamne care, speriin- du-se de un cerşetor găsit în faţa uşii ei, îl visează noaptea îndreptând dinţi ameninţători către ea. Sterzinger însuşi pove- steşte cum, închiriind o cameră liniştită pentru a putea lucra, descoperă în ea o uşă condamnată şi care conducea către lo- cuinţa altcuiva: noaptea el visează cum încăperea închiriată are trei uşi, dintre care una dădea într’o bucătărie sgomotoasă alta într’o odaie în care cineva cânta la vioară, a treia într’un loc în care se găseau o mulţime de canari închişi în colivii. In cazurile tuturor acestor visuri s’au produs deci substituţii pro- gresive. Ruths exprimase părerea că însăşi comparaţiile şi meta- forele vorbirii zilnice sau ale poeţilor sunt tot rezultatul unor substituţii progresive. Scopul unei comparaţii sau al unei metafore ar fi să facă mai clare, mai comprehensibile, anumite lucruri sau episoade: un proces care izbuteşte prin înlocuirea acelor lucruri sau episoade prin altele mai clare, mai pregnante, decât cele dintâi. Sensul progresiv al unei metafore a fost de altfel obser- vat încă din Antichitate. Quintilian afirmase că metafora (Irans- latid) trebue să fie mai puternică decât expresia proprie pe care o înlocueşte, plus vaiere ea quod expellit. Cercetarea se gă sea ajunsă la aceste rezultate, când Sterzinger a avut ideia să întrebe pe doi poeţi, care au consimţit să se supună experimen- tărilor sale, asupra semnificaţiei estetice a imaginilor produse chiar atunci de ei, lămurind astfel fenomenul potenţării în actul, creaţiei artistice. Totalizând declaraţiile obţinute, în condiţii experimentale destul de grele, Sterzinger a observat că poten- ţarea apare fie ca mărire (Vergrosserung), fie ca multiplicare (Vervielfachung), fie ca întărire (Verstărkung). Poeţii au dat unul sau altul din aceste trei răspunsuri, atunci când au fost FUNCŢIUNILE METAFOREI 147 întrebaţi asupra motivelor care i-au oprit în faţa vreuneia din imaginile lor; în declaraţiile lor arată că au voit să mărească, să întărească sau să multiplice impresia de la care au pornit. Calea spinoasă a unor lucrări experimentale cu poeţi observaţi chiar în actul creaţiei mi se pare însă inutilă. Prin intuiţie sim- patetică noi putem să ne dăm destul de bine seama care este intenţia estetică a unor figuri poetice. Sterzinger însuşi recu- noaşte intenţia potenţării prin mărire, întărire sau multiplicare în vocabularul tradiţional sau în formulele consacrate ale poe- ziei din toate timpurile, precum: pe veci, e mult, e foarte mult de-atunci, niciodată (cp. nevermore al lui Poe), mii de (cp. ver- surile celebre ale lui Catul, care îi cere Lesbiei o mie de sărutări şi încă o mie), apoi în preferinţa poeziei şi a basmului pentru supraomenesc, pentru eroi, uriaşi şi pitici, pentru formele ne- obişnuite ale binelui şi ale răului, ale fericirii şi ale nenorocirii. Intenţia intensificatoare a poeziei este incontestabilă, pentru întregul ei domeniu şi pentru mijloacele ei speciale. Ce trebue să înţelegem însă prin potenţarea poetică în genere şi prin aceea obţi- nută în mod special prin metaforă? Fr. Kainz (Zur dichlerischen Sprachgeslallung, în Zeilschrift fur Aesthelik etc. XVIII. Bd. 1924) este de părere că Sterzinger înţelege noţiunea potenţării într’un chip oarecum material, cantitativ. O precizare a noţi- unii este deci necesară: «O reprezentare, termenul unei com- paraţii, o imagine pot fi considerate ca 'progresive (observă Kainz) atunci când degajează un efect sentimental mai puter- nic decât expresiile pe care le înlocueşte ». Dacă ar fi înţeles noţiunea potenţării în felul acesta, Sterzinger n’ar fi ajuns la concluzia că legea substituţiilor progresive prin metaforă cunoaşte şi unele excepţii, ca în exemplul în care unul din poeţii cercetaţi a declarat că în metafora: Ihr Brief rauschte daher in grossen schweren Schwingenschlăgen, a ezitat între acest din urmă cuvânt şi echivalentul Fliigelschlăgen, dar s’a hotărît pentru cel dintâi, deşi i s’a părut că are o putere evocatoare mai mică. Kainz observă însă, împotriva lui Sterzinger, şi chiar a subiectului său de experimentare, că Fliigelschlăgen (bătăi de aripă), deşi mai concret, mai reprezentabil, este totuşi mai sărac, mai banal, decât Schwingenschlăgen (bătăi de avântare), care este mai solemn, mai poetic, capabil să producă o atmo- sferă sentimentală mai puternică. Subiectul lui Sterzinger s’a hotărît deci într’un sens progresiv. In ce relaţie stau cele două funcţiuni estetice ale metaforei, discutate până acum, funcţiunea sensibilizatoare şi funcţiunea intensificatoare? Când citim în T. Arghezi (Icoane de lemn, p. 175): In luna morţii mierlelor s’a văetat în salcâmii stâreţici, bătute cu alicele ploii, multă vreme o cucuvaie,—'metafora alicele 10 148 revista fundaţiilor regale ploii are o semnificaţie sensibilizatoare, ca una care ne mijlo- ceşte reprezentare mai vie a picăturilor de ploaie. Când însă în acelaşi loc citim: Am închis uşile şi am aprins lampa în mor- mântul chiliei, avem impresia hotfrîtă că metafora mormântul chiliei este un mod exagerat de a vorbi, ales de poet pentru a produce o impresie sentimentală mai puternică şi că, prin ur- mare, sensul acestei exprimări metaforice este intensificator. Există deci posibilitatea de a distinge intenţia estetică a fie- cărei metafore şi a o distribui uneia din cele două funcţiuni observate până acum. Trebue totuşi adăugat, că într’o a treia categorie, intră acele metafore care au deopotrivă funcţiune sensibilizatoare şi intensificatoare, în care sensibilizarea este un mijloc al intensificării. Cităm, ca exemplu, următorul pasaj din Arghezi, în care poetul ne descrie o seară bântuită de o ceaţă groasă: E o ceafă de praf des, văzduhul închegat cu lapte şi felinarele n'au altă putere decât să confie o electricitate covăşilâ Am aşteptat în coiful unei străzi douăzeci de minute un vagon de tramvai cu cai şi am apucat pe cel din urmă. Nu ştiu dacă puteam răzbi cu piciorul, până dimineafa, tunelurile de talc şi străzile de funingine albă (op. cit., p. 135). Examinând metaforele acestei descripţii, este evident că văzduhul închegat cu lapte, felinarele care conţin o electricitate covăsită, tunelurile de talc şi străzile de funingine albă, sunt metafore care urmăresc nu numai să ne aducă mai viu în faţă aspectele respective, dar în acelaşi timp, odată cu exagerarea impresiilor, să determine un sentiment mai viu în legătură cu ele. Un tunel de talc şi o stradă de funingine albă este nu numai un aspect mai viu al închipuirii, dar în acelaşi timp un spectacol straniu, oarecum înfri- coşetor. Sensibilizarea şi intensificarea fuzionează în aceste metafore. 4. Funcfiunea unificatoare a metaforei O altă funcţiune estetică a metaforei, observată şi ea uneori, este aceea de a sublinia misterioasa unitate dintre feluritele date ale sensibilităţii noastre. Dincolo de deosebirile dintre lucruri sesizăm astfel unitatea lor mai profundă şi această descoperire, care face din metaforă un adevărat instrument de cunoaştere, ne încântă ca orice revelaţie a spiritului. Simboliştii francezi, mer- gând pe căi deschise altădată de mistici, au numit metaforele considerate în funcţiunea lor unificatoare corespondenfe şi Bau- delaire le-a consacrat acestora un sonet, care alcătucşle un fel de artă poetică a întregului curent literar: La Nature est un temple ou de vivanta piliers Laissent paifois sortir de eonfuses paroles; ’ L’homme y passe â travers des foiets de symboles Qui l’observent avec des regards faini liers. FUNCŢIUNILE METAFOREI 149 Comme de longs echos qui de loin se confonţîent Dans une.ten6breuse et profonde unite, Vaste comme la nuit et comme la clarte, Lcs parfums, Ies couleuis et Ies sons se r6pondent. II est des parfums frais comme des chairs d’enfants, Doux comme Ies hautbois, verts comme Ies prairies, — Et d’autres, corrompus, riches et triomphants, Ayant l’expansion des choses infinies, . Comme l’ambre, le muşc, le benjoin et l’encens, Qui chantcnt Ies transporta de l’esprit et des sens. Dacă citim cu atenţie Sonetul lui Baudelaire, observăm că el vorbeşte despre două lucruri deosebite şi anume x) de Simbo- lismul naturii, adică de unitatea aspectelor ei cu un plan mai adânc, de o calitate morală deopotrivă eu a omului (L'homme y passe ă Iravers des forels de symboles Qui Vobservent avec des regards familiers) şi 2) de unitatea senzaţiilor noastre, adică de aşa numi- tele sinestezii (Les parfums, Ies couleurs el Ies sons se repondent), pe care psihologii moderni le-au studiat în unele contribuţii de spe- cialitate. Sunt, în adevăr, numeroase afinităţile dintre impre- siile noastre, pe care le scot la iveală zicerile metaforice ale limbii comune sau ale poeţilor. Dacă încercăm să introducem o ordine în enormul material care ne stă la dispoziţie, distingem următoarele categorii ale unificării metaforice, pe care le vom ilustra cu câteva exemple: 1) unificarea unei impresii morale cu o impresie sensibilă, fie aceasta a) optică, a) formă (un cap pătrat, un caracter rectilin) fi) dimensiune (o inteligenţă vastă, profundă, înaltă, un suflet mic), y) coloare (ca atunci când se vorbeşte în mod general de coloarea unui jurnal sau a unui partid politic; există un întreg limbaj emblematic al colorilor bazat pe unificări metaforice şi potrivit căruia invidia e figurată prin verde, dragostea prin roşu, inocenţa prin alb, gelozia prin galben, melancolia prin violei, etc.), b) acustică (un suflet melodios), c) tactilă (purtarea cuiva e aspră; altcineva are'maniere on- ctuoase, sau caracter tare, proverbul vechi vorbea de dura lex), d) gustativă (un scnt’ment dulce, un caracter acru, o decepţie amară, o gl.:ml sărală), e) olfactivă (o amintire parfumată, mo- ravuri pestilenţiale), f) termică (un om rece, un suflet cald, o discuţie aprinsă), g) musculară sau motrice (un spirit iute sau lent), f) organică (o deprindere scârboasă, cineva e însetat de dreptate, altul are o mare foame de ştiinţă); 2) unificarea unei impresii sensibile cu altă impresie sensibilă, în infinitele com- binaţii dintre diversele date ale sensoriului (o formă poate fi melodioasă, un contur e vag; fr. flou redă mai bine asociaţia sinestezică între optic şi tactic; o coloare e dulce, caldă sau fece, un desen e ferm, se vorbeşte despre un roz leşinatj o voce REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE I S« este clară sau întunecată, ea mai poate fi aspră, dulce sau caldă; se mai spune că o stofă este dulce la pipăit, etc. etc.). Dacă din domeniul zicerilor comune, trecem la acele găsite de poeţi, metaforele în funcţionarea lor unificatoare ne apar de asemeni în număr nelimitat. Dublându-şi teoria prin prac- tica sa poetică, Baudelaire scrie în « Tout entiere », evocând pe iubita lui: O metamorphose mystique / De tous mes sens fondus en un / Son haleine fait la musique / Comme sa voix fait le par- fum\ R. de Reneville (.L’experience poetique, 1938) a spicuit în Rimbaud mai multe sinestezii, ca atunci când în «Enfance», poetul notează: A la lisi&re de la for&t — Les fleurs de rive tintent, eclalent, eclairent sau când observă în « Villes » I, Des vetements et des oripeaux eclatants comme... la lumiâre des cimes, pentru a nu mai vorbi de acea flacăre jucăuşă care poetului i se pare ca o detunătură de armă răsunând după vecernii... un feu follet bleme / Comme un coup de fusil apres les vepres (« Jeune menage »). Tot lui Rimbaud i se datoreşte textul clasic al sinesteziilor acu- stic-o ptice, în Sonetul «Voyelles»: A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu. Un analist foarte aplicat, susţinut de o puternică intuiţie poetică, germanul Ernst Jiinger, ne-a dat în Lob der Vokalen (din volumul Blătter und Steine, 1942) o analiză a vo- calelor în funcţiunea lor evocatoare. Dacă observaţiile lui E. Jiinger nu pot fi considerate ca nişte sigure cuceriri ale ştiinţei, ele nu sunt mai puţin interesante ca exemple de metafore uni- ficatoare a unei impresii sensibile cu una morală sau a două im- presii sensibile în asociaţii sinestezice. In această din urmă pri- vinţă, va fi interesant de urmărit întru cât sinesteziile lui Jiin- ger coincid cu acele ale lui Rimbaud. Iată analiza poetică a vo- calei A, considerată mai întâi ca un simbol moral: « A, care ocupă «aproape în toate alfabetele primul loc, trebue privit ca regele «necontestat al tuturor vocalelor. Chiar acolo unde nu-1 între- «buinţăm decât ca simplu semn, el semnifică primordialul şi «preponderantul. In Apocalipsul lui Ioan, vocala A este dată « drept simbol al primordialului şi a-toate-cuprinzătorului» (alu- « zie la cuvintele Domnului în Apocalips, 1, 8: Eu sunt Alfa şi « Omega) « şi, în logică, egalizat cu sine însuşi, semnifică princi- « piui identităţii (A = A)... Iacob Grimm laudă pe A ca pc « prima şi cea mai nobilă vocală, care în acelaşi timp ar fi mama «tuturor sunetelor. Această din urmă comparaţie (adaugă Jiin- « ger) nu mi se pare însă fericit aleasă. A este mai de grabă sune- «tul patern, supremul şi regescul semn al puterii părinteşti. In «el răsună în acelaşi timp înălţimea şi vastitatea cuprinzătoare «a vieţii şi a puterii. Această dublă dimensiune apare cu stră- «lucire în cuvântul germanic Aar, căruia îi corespunde în lumea ^maternă silaba JJt, capabilă să trezească în noi reprezentarea FUNCŢIUNILE metaforei 151 « adâncimii obscure şi a originii şi care face parte din cuvintele «exprimând mai bine spiritul germanic al limbii». Cât despre sinesteziile lui A, Jiinger notează: «Coloarea, pe care ar trebui s’o alegem pentru A, ar trebui să fie purpura... ». Este izbi- toare în acest punct incoincidenţa simbolizărilor şi sinesteziilor lui Jiinger cu acele ale lui Rimbaud, care scrie: A, noir corset velu de mouches eclatantes j Qui bombillent auiour des puanteurs cruelles j Golfe d’ombre... La fel se întâmplă cu O, la Rimbaud, O bleu... silence traverses des Mondes et des Anges, în timp ce la Jiinger O este sunetul aristocraţiei... printre colori i se subor- donează galbenul şi, printre metale, aurul. Asemănătoare până la un punct sunt sinesteziile lui E; la Rimbaud: E blanc... candeur des vapeurs et des tentes, j Lance des glaciers fiers, rois blancs, fris- sons d’ombelle, la Jiinger: Cu E se coordonează întinderea şesului. Cele două domenii, care se întâlnesc şi se întretaie în acest sunet sunt acel al golului şi al sublimului. Cu E se potriveşte coloarea albă; cuvinte precum Meer, Schnee, See şi Seele posedă o strălucire radioasă. Apropieri se pot face şi între sinesteziile lui I, dar aici precedentul lui Rimbaud, pare să nu fi fost fără înrâurire: I este pentru Jiinger sunetul vieţii (cp. fr. vivre) şi coloarea lui ar fi roşul închis, ca acela care se vede pe mesele măcelarilor, încât — adaugă Jiinger — Rimbaud avea dreptate când îl compara cu o vărsare de sânge: I pourpres, sang crache... Unele înrâu- riri ni se par a se descifra şi în interpretarea pe care Jiinger o con- sacră vocalei U, în care s’ar întruni tainele reproducerii şi ale morţii... Domeniul său cuprinde temeliile lumii minerale şi mari- time. Tonul său coloristic ar fi întunecat şi liniştit. Cp. deci la Rimbaud: U vert... vibrements divins des mers virides. Gradul de convergenţă al metaforelor sinestezice ţesute în jurul voca- lelor poate fi controlat şi printr’un alt document, puţin cunos- cutul sonet Sonuri şi colori al lui Mircea Demetriade (în « Ro- mânul », Decemvrie 1906, reprodus în N. Davidespu, « Din poe- zia noastră parnasiană. Antologie critică » 1943), care deşi inspi- rat de Rimbaud, nu aduce mai puţin răsfrângeri din implica- ţiile proprii limbii noastre: Alb A; E gri; I roşu, un cer de asfinţire, Albastru O, imensul în lacuri oglindit, U, mugetul furtunii şi-al crimei colţ vădit, Alcovul criptei negre, lugubră prohodire. A, rază săgetată de astru ’n răsărire Când zorile în boabe de rouă s’au topit Căzând pe flori, pe iarbă, pe lanu ’ngălbenit; A, verbul peste ape născând eterna fire. E, gândul meu de sceptic, simbol saturnian, I, sânge şi incendii, făşii învăpăiate, Pin trâmbiţe veştind-p virila libertate, • 152 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 0, fieamătul de coarde, un mit din Ossian, Ciocniri de pietre scumpe, murmur eolian Pe harpele albastre de îngeri înstrunate. Nu numai Mircea Demetriade, dar şi alţi poeţi români care au stat sub influenţe simboliste, au cunoscut metafora în ambele ei funcţiuni unificatoare, Aşa Macedonski, cu versurile lui din «Epoda de Aur».1 Dar sânge ce curge din nori / înalţă fanfare de goarne. Dela Macedonski, tehnica sinesteziilor a fost uneori fo- losită de poeţii noştri, dar acel care a dus-o până la un mare grad de virtuozitate a fost Al. Philippide, în al cărui volum Aur sterp, 1922, putem spicui un mare număr de exemple, precum leagănul albastru al tăcerii,... tremurăloarea rază albăstrie / Me- lodios s’aşterne pe covor / Ca un fior, fior albastru, unite melodii de lună, muzica surâsurilor lunei, somnul mătăsos al lunei pline, plânsul auriu al unei stele, miresme moi, picături albastre de tă- cere, goarna luminii, un vânăt vânt de spaimă, etc. O problemă dintre cele mai pasionante este aceea relativă la temeiul şi necesitatea unificărilor metaforice. Ch. Baudelaire care, mergând pe căi practicate mai înainte de unii romantici, de un E. T. A. Hoffmann sau un Gerard de Nerval (aşa cum a dovedit-o Jean Pommier, în La Mistique de Baudelaire, 1932) a contribuit atât de mult la răspândirea tipului unificator al me- taforei, scrie în articolul pe care i-1 consacră lui V. Hugo (1861), în L'art romantique, p. 305: «La poeţii cei mai buni nu există metaforă, comparaţie sau epitet care să nu fie produsul unei adaptări matematic exacte în împrejurările actuale, pentrucă aceste comparaţii, metafore şi epitete sunt culese din fondul neistovit al universalei analogii». Baudelaire credea deci în po- trivirea matematică dintre termenii întruniţi în interiorul meta- forei unificatoare. Metaforele unificatoare ar avea deci un temei necesar. Ele nu pot fi altfel decât sunt, pentrucă se întemeiază pe o afinitate certă dintre lucruri, pe analogia lor irefragabilă. Dar dacă metaforele unificatoare sunt necesare, ele sunt şi uni- versale, adică ele se impun oricărui spirit. In adevăr, atunci când întâmpin în Philippide metafora leagănul albastru al tăcerii, îmi dau seama că asociaţia aceasta de cuvinte nu este o simplă construcţie autistică, adică una al cărei înţeles poate fi realizat numai de poet; metafora amintită se impune oricui şi, fiind uni- versală, putem spune că este şi necesară. Dar oare metaforele sinestezice ale vocalelor în sonetul lui Riinbaud posedă în ace- laşi fel o necesitate constrângătoare? Am văzut că sinesteziile- vocalelor sunt în parte altele pentru E. Junger şi Mircea Deme- triade. împrejurarea aceasta n’ar avea de altfel atâta însemnă- tate, pentrucă deosebirea poate proveni din aceea că metaforele care se dau drept sinestezii, sunt de fapt asociaţii consecutive, FUNCŢIUNILE METAFOREI 153 Aşa avem impresia că se întâmplă cu falsa sinestezie a lui E în sonetul lui Mircea Demetriade: E gri... E, gândul meu de scep- tic, simbol saturnian. Dacă Demetriade face din E un simbol al îndoielii (gri), lucrul poate proveni din aceia că poetul l-a in- terpretat sub sugestia interjecţiei interogative româneşti Ei?, dând astfel o asociaţie consecutivă drept una simultană. De altfel, chiar dacă numai unele dintre sinestezii sau din celelalte metafore unificatoare se impun cu necesitate, tot este necesar să ne întrebăm care poate fi temeiul lor obiectiv. Multe ipoteze s’au emis în această privinţă, încă din epocele vechi ale cugetării. Vom înfă- ţişa pe unele din acestea înlegătură cu câteva din tipurile metaforei. Baudclaire se adresează iubitei lui în «Causerie», spunân- du-i: Vous etes un beau ciel d'auiomne, claire et rose. Metafora cosmologică pentru frumuseţea femeii apare şi în altă poezie a lui Baudelaire, în «Ciel brouille»: Tu ressembles parfois ă ces beaux horizonts / Qu’allumenl Ies solcils des brumeuscs saisons... Paralelizarea chipului omenesc cu aspectele naturii apare şi la T. Arghezi, un poet de atâtea ori redevabil viziunilor baudelai- riene: Obrajii tăi mi-s dragi j Cu ochii lor ca lacul / In care se oglindesc j Azurul şi copacul (Creion). S’ar putea compara meta- fora cosmologică cu acele armonii proprii unora dintre pânzele Renaşterii, în care un chip omenesc este pictat pe un fond de vaste peisaje, consunând cu el într’un chip misterios. J. Pommier semnalează autocomentarul metaforelor cosmologice în Petils poemes en prose, unde Baudelaire atribue unui instinct mistic înclinaţia poetului de a-şi situa iubita într’un peisaj asemănător cu ea, astfel încât femeia să-şi găsească «drept oglindă pro- pria ei corespondenţă ». Pommier crede a putea desluşi pentru această orientare unele izvoare în misticul suedez Swedenborg (1688—1772), pentru care cerul era un mare om de o frumuseţe perfectă. Izvoarele mistice ale metaforeior cosmologice pot fi însă căutate mult mai departe. Idcea universului întreg ca un imens organism frumos o găsim în Timaeus al lui Platon. Tot aci aflăm şi ideea subsecventă că fiinţa perfectă a universului cuprinde în sine toate celelalte fiinţe, care, prin natura lor, sunt asemănătoare universului. «Dumnezeu, explică Timaeus (30 d), hotărînd să formeze Lumea cât mai asemănătoare cu cea mai frumoasă din fiinţele inteligibile şi cu o Fiinţă desăvârşită întru totul, a făcut din lume o Fiinţă vie unică, vizibilă, cuprinzând în sine toate fiinţele vii care, prin natura lor însăşi, sunt dtopo- trivă cu Universul ». Ideia raportului de analogie dintre fiinţele vii şi univers şi, mai cu seamă, -dintre om şi totalitatea lumii, adică dintre microcosm şi macrocosm, a apărut de altfel şi în lunga tradiţie aristotelico-stoică, de unde ea s’a transmis Rena- şterii. Pentru mulţi din gânditorii acestei epoce, omul aparţine 154 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE prin corpul său lumii materiale, ale cărui elemente el le conţine în formă condensată; ca fiinţă inteligibilă el este apoi de ori- gine siderală şi, prin sufletul său, el este o scânteie divină, o parte din principiul suprem al vieţii. Conţinând în sine toate planurile universului, el are putinţa să-l răsfrângă în întregime. Din numeroasele texte care ar putea fi spicuite în Cusanus, Cam- panella sau Paracelsus, pentru a ilustra chipul în care Renaşte- rea îşi reprezenta raportul dintre microcosm şi macrocosm, repro- ducem pe unul din cele mai răspicate: « Humana vero natura, scrie Cusanus, De docla ignorantia III, est illa, quae est supra omnia Dei opera elevata et paulominus Angelis minorata intellectualem et sensibilem naturam complicans ac universa intra se constringens, ut microcosmos aut pareus mundus a ve- teribus rationabiliter vocitetur » (Natura umană este în adevăr aceea care a fost aşezată deasupra tuturor operelor lui Dumne zeu şi puţin dedesubtul îngerilor, ea cuprinde în sine natura intelectuală şi pe cea sensibilă şi concentrează întregul univers: ea este un microcosm sau o lume mică, după cum era numită în chip raţional de către cei vechi). Analogia dintre microcosm şi macrocosm ar fi temeiul metaforelor cosmologice, adică al acelora care unifică un aspect uman cu unul cosmic. Este o ipo- teză mistică, în faţa căreia poeţii s’au oprit uneori. Alături de metafora cosmologică, există metafora personifi- catoare, prin care aparenţa umană nu mai este extinsă până la dimensiuni cosmice, ci înfăţişările cosmice sunt interiorizate, făcute deopotrivă cu omul. O unitate este sezisată şi de data aceasta şi anume aceea dintre aspectele naturii şi viaţa interioară a omului. Ce raporturi dintre lucruri asigură oare adevărul unei metafore personificatoare, ca d. p. aceasta pe care o spicuim în L. Blaga: Ufl vânt de seară / aprins sărută cerul la apus? Sărutul aprins pe care vântul de seară îl dă cerului crepuscular este o metaforă care ne permite să cuprindem într’unul din aspectele naturii o viaţă interioară deopotrivă cu a noastră. In metafo- rele personificatoare ni se revelă o expresie a naturii, la fel cu aceea a chipului omenesc. Cum este oare lucrul posibil şi, mai cu seamă, cum simţim că personificarea este adevărată? S’a spus că expresia unei figuri omeneşti sau a unui peisaj ni se impune, pentrucă ea evocă, prin asociaţie de idei sau prin imi- taţie, unele conţinuturi sufleteşti, pe care apoi le atribuim as- pectului care ni le-a sugerat. « Expresia » ar fi aşa dar rezulta- tul proiectării simpatetice a unor stări personale în obiectul care le-a provocat. Pentru ca o « expresie » să apară ar fi necesar ocolul prin conştiinţa de sine a individului care o intueşte. Teo- reticienii simpatiei estetice au desvoltat în forme felurite această explicaţie. Cât de insuficientă rămâne ţnsă ea, ne apare limpede FUNCŢIUNILE METAFOREI 155 dacă ne gândim că nu orice aspect exterior poate sugera orice conţinut sufletesc; ci fiecare aspect nu poate trezi în sufletul nostru decât anumite conţinuturi, a căror posibilitate este dată în structura obiectivă a aspectului exterior. Dacă este adevărat, după cum ne asigură teoreticienii simpatiei estetice, că proiec- tăm în obiect propriile noastre stări, că îl însufleţim prin pro- pria noastră viaţă interioară, nu este mai puţin adevărat că noi nu putem revărsa în obiect decât ceea ce el poate conţine şi numai ceea ce, prin felul său de a fi, a putut trezi în noi. Mai logică este aşa dar ipoteza mistic-metafizică a raportului dintre microcosm şi macrocosm, a omului ca abreviatură a universului, conţinând în sine toate elementele prin care el se înrudeşte cu întregul lumii şi care îl fac apt de a o înţelege pe aceasta. Meta- fora ar fi instrumentul de cunoaştere prin care ajungem a pri- cepe unitatea omului cu lumea şi acela care ne permite să sui- prindem în lume o viaţă deopotrivă cu a omului. Metaforele sinestezice de tipul acelora preconizate de Bau- delaire par a autoriza o altă ipoteză metafizică. Dacă există o «corespondenţă » între sunete, colori, parfumuri, etc. lucrul se datoreşte poate faptului că toate aceste calităţi sensibile sunt în realitate şi în mod originar unitare, varietatea lor fiind un efect derivat şi ulterior. Misticii au susţinut uneori aceasta, aşa d. p. H. de Balzac, care, sub influenţe swedenb orgie ne, no- tează la sfârşitul povestirii sale Louis Lambert, aceste cugetări atribuite eroului său: « L’Unite a ete le point de depart de tout ce qui fut produit; il en est resultâ des Composes, mais la fin doit etre identique au commencement ». Şi mai departe: « L’Uni- vers est donc la variete dans l’Unite. Le Mouvement est le moyen, le Nombre est le râsultat. La fin est le retour de toutes choses â l’unite, qui est Dieu ». Metafora făcându-ne să simţim afinitatea lucrurilor şi aceea a aspectelor sensibile, coboară oare sub varietatea lor aparentă, în unitatea lor profundă şi originară? Ipoteza mistică a unităţii universale ne-ar face s’o credem. In tot cazul, ipoteza aceasta este printre puţinele care pot fi pro- puse pentru a explica una din virtuţile unificatoare ale metaforei. Istoria mai nouă a doctrinelor estetice a încercat să elimine ve- chile ipoteze mistice care explicau unificările metaforice prin afini- tăţi reale dintre lucruri. Astfel, o autoare care şi-a câştigat me- rite în aplicarea punctului de vedere psihologic în problemele estetice, E. Landmann-Kalischer, Vber kiinstlerische Wahrheit (Zeitschrift f. Aesth., I, 1906) scrie: «Nu trebue să conchidem, aşa cum au făcut-o de atâtea ori romanticii, pornind dela exi- stenţa unor conexiuni proprii attei, pentru a ajunge la aceea a unor conexiuni dintre lucruri. In timp ce Bernhardi găsea in metaforă o expresie a faptului că o legătură ascunsă ar unj lu» IS6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mea sensibilă şi spirituală, despărţirea dintre acestea fiind nu- mai aparentă, noi trebue să ne mulţijmim, dacă este vorba să valorificăm diferitele conţinuturi resimţite în artă ca adevărate, a vedea în metaforă o simplă expresie linguistică pentru echi- valenţa psihică a reprezentărilor comparate ». Echivalenţa psi- hică ar consta din faptul că reprezentările întrunite în interio- rul unei comparaţii sau metafore degajează sentimente ase- mănătoare după felul sau intensitatea lor. Justeţea acestor constatări poate fi mai bine pusă în lumină, crede E. Landmann- Kalischer, dacă ne oprim în faţa acelor comparaţii sau meta- fore pe care nu le resimţim adevărate. Dacă unele metafore sau comparaţii ni se par false sau exagerate, lucrul ar proveni din aceea că termenii întruniţi înlăuntrul lor n’ar degaja acelaşi fel de sentimente. Autoarea citată spicueşte undeva această meta- foră, potrivit căreia Schiller la auzul unei violine se simţi împie- trit: metafora i se pare autoarei falsă, deoarece echivalentele sentimentale ale cântecului violinei şi al împietrirei par nease- mănătoare, atât după felul cât şi după intensitatea lor. Trebue să spunem că explicaţia d-nei E. Landmann-Kalischer nu ni se pare de loc satisfăcătoare. Căci dacă sentimentele pe care le de- gajează aparenţele sensibile conexate în construcţia metaforică sunt sau nu asemănătoare, împrejurarea provine fără îndoială din faptul că aceste aspecte sensibile sunt într’un fel sau altul ele însăşi asemănătoare sau nu. Pretinsa explicaţie psihologică amintită aci, n’ar izbuti astfel decât să amâne soluţia problemei propuse, cercetătorul trebuind să afle în ce consistă asemănarea obiectivă, reală, a aspectelor care au degajat sentimente asemă- nătoare. Când, de pildă, consider metafora miresmele crinului strigară zadarnic (I. Vinea). nu este de loc îndestulător să spun că impresia de adevăr care însoţeşte această metaforă provine din faptul că miresmele crinului şi sensaţia acustică creată prin verbul strigară descătuşează aceeaşi emoţie vehementă, deoarece rămâne încă necesara afla motivele obiective, date în natura însăşi a lucru- rilor, pentru care cele două aspecte provoacă acelaşi fel de emoţie. O cucerire mai veche a psihologiei se impune în acest mo- ment al raţionamentului nostru, pentru a încerca să dea un alt răspuns întrebării pe care ne-am propus-o. Este aşa zisa lege a specificităţii simţurilor, observată de fisiologul Joliannes Muller încă din veacul trecut şi potrivit căreia nervii sensitivi răspund cu acelaşi fel de sensaţii, oricare ar fi natura agdntului care i-ar acţiona. Aşa, d. p. sensaţia de lumină produsă de obi- cei sub acţiunea undelor eterice, poate fi determinată şi de o lovitură mecanică sau de un curent electric descătuşat asupra retinei. Uneori cauze interne, precum acele datorite unor influenţe Qliimice rezultând din introducerea anumitor substanţe în sânge Funcţiunile metaforei 157 sau iritaţia cauzată de o congestie a ţesuturilor, pot şi ele deter- mina sensaţia luminoasă. Curentul şlectric lucrând asupra ner- vilor tactului auzului şi gustului poate provoca şi sensaţia de tact, acustică sau gustativă. Descoperirea lui Johannes Miiller a făcut mare vâlvă la vremea ei şi filosofii neokantieni (de pildă Lange în Geschichte des Materialismus) au citat-o ca pe o con- firmare a Kantismului, venită din partea ştiinţelor experimentale. Căci dacă fenomenul specificităţii simţurilor este bine observat, atunci rezultă că noi nu cunoaştem lucrurile însăşi, ci numai chipul în care le răsfrânge organizaţia noastră psiho-fizică. Pe de altă parte, dacă putem subscrie observaţiile lui Johannes Miiller, fenomenul metaforei devine şi el îndată explicabil, iden- titatea impresiilor unificate de metaforă fiind^ un rezultat al posibilităţii diferitelor simţuri de a fi acţionate prin acelaşi agent exterior sau a unor agenţi deosebiţi de a lucra asupra aceluiaşi simţ. Am putea oare spune că miresmele crinului strigară este o metaforă posibilă fie pentru motivul ca efluviile ciitiilorar putea lucra deopotrivă asupra simţului olfactiv ca şi asupra aceluia acustic, fie că miresmele şi strigătul ar putea lucra deopotrivă asupra simţului olfactiv sau acustic? Specificitatea simţurilor ar aduce atunci deslegarea enigmei metaforei. Un psiholog fran- cez care a confruntat, într’o epocă mai recentă, vechile teorii ale lui Miiller cu câştigurile mai noi ale fisiologiei, P. Bourdon (în Les Sensaiions, capitolul din Traiie de Psychologic, I, 1923, al lui G. Dumas) a arătat însă că fu.omeiml spcciiicităţii sim- ţurilor nu este categoric verificabil decât în ce priveşte simţul văzului, capabil a fi adus să răspundă prin sensaţii de lumină chiar atunci când este acţionat de alţi excitanţi decât aceia care îl impresionează de obicei. Pe de altă parte, nu este de loc ade- vărat că orice excitant poate lucra asupra oricărui simţ. Aşa de pildă lumina nu lucrează asupra tactului (deşi, după cum am văzut, un poet a putut construi metafora: somnul mătăsos al lunei pline). In fine, dacă este adevărat că electricitatea excită toate simţurile, lucrul se datoreşte poate faptului că anumite substanţe, puse în libertate prin electroliză, influenţează apa- ratele sensoriale, şi nu acţiunea directă a curentului electric. Observaţiile mai noi ale fisiologiei limitează deci legea specifi- cităţii simţurilor şi, odată cu aceasta, valoarea ei pentru expli- carea metaforelor. Părerea noastră este că încercările psiholo- giei de a lămuri misterul metaforic au avut mai de grabă rolul negativ de a scoate în evidenţă faptul că metaforele n’ar fi posi- bile dacă între diferitele aspecte ale universului n’ar exista ase- mănări reale, afinităţi şi înrudiri pe care este tocmai rolul meta- forelor de a le pune în lumină, ca unul din cele mai fine instru- mente de cunoaştere ale spiritului omenesc. TUDOR VIANU CIVILIZAŢIA ENGLEZA INTERPRETATĂ DE DL. I. BOTEZ I. Botez: Aspecte din civilizaţia engleză, ediţia a V-a, ed. Universul, 1945, p. 336, lei 1000. Chiar în vremurile în care curiozitatea faţă de civilizaţia Naţiuhilor-Unite nu eta atât de intensă ca astăzi şi când marile mase dela noi ştiau mai mult despre civilizaţia franceză şi cea germană şi cunoşteau >. Tot astfel, ajungând pentru prima oară pe ţărmul Pacificului, Nunez de Balboa intrase până la piept în apele oceanului şi de acolo, cu spada şi cu scutul ridicate, rostise către indigenii adunaţi o formulă la fel de teatrala: « Sunteţi martori că pun stă- pânire pe această mare în numele coroanei dc Castilia şi declar că o voi păstra cu această spadă a mea i>. Aiurea, trăim cu conquistadorii în plină legendă. Francisco Orellana, cel dintâi care coboară într’o barcă valea Amazonului, în 1539, declară cu toată seriozitatea că a întâlnit în drum Amazoane, femei luptătoare, a căror vedere l-a îndemnat să dea acest nume fluviului numit mai sus Marafion şi Solimoes, In aceeaşi regiune, în jurul modestului lac Parimă, generaţii de căutători s’au străduit să descopere sălaşul legendarului El-Dorado, Regele Aurit, care intră în fiecare seară în apele lacului, ca să se spele de pulberea de aur aşezată pe el. E evident că avem înaintea noastră o mentalitate speciala, o închipuire mai activă, necontenit alimentată de nenumăratele surprize ale descoperi- rilor, un entuziasm tânăr şi un freamăt de viaţa, care nu vin poate numai din realităţile imediate. Nu e oare, în eroismul desconsiderat al acestor Spanioli, în jocul lor cu aventura, o influenţa a preocupărilor pe care le-a insuflat întregii epoci contemporane literatura cavalerească, în bună parte şi ea de origine spaniolă? Romanul cavaleresc ei a pe atunci în floare în Spania, unde a dat şi mo- delul genului, cu celebrul Amadis de Gaula. La lunga serie a acestui roman cu origini obscure şi cu un succes nedesminţit tiinp dc un secol în toate ţările europene, Spaniolii au adăogat, exact în epoca de care ne ocupam, atâtea alte romane de aventuri, care n’au fost mai puţin cetite şi admirate de con- temporani: Tirant lo Blanch al valencianului Juan Martorell, Tristan de Leonis, traducere a unui roman francez din ciclul lui Artur; Las Sergas de Esplandidn, de prelucrătorul primelor volume din Amadis, Garci Ordonez de Montalvo; Lisuarte de Grecia, Florisel de Niquea, Silves de la Selva, toţi din familia strămoşului Amadis; familia îmudită a lui Palmerin de Oliva, urmată de Primaleon şi de Palmerin de Injla'ierra ; adevarate dinastii de croi, pe care continuatori mai mult sau mai puţin stângaci ai autorilor pri- melor aventuri, se sfiesc să-i scoata din Circulaţie şi-i readuc la aceleaşi lupte şi la aceleaşi aventuri, la vârste care, daca s’ar socoti de aproape, ar întrece cu mult o sută de ani. Toate aceste romane au avut in lumea spaniolă o circulaţie şi un ecou, de care cu greu ne facem astăzi o idee. Influenţa lor a fost atât de mare, şi consideiată ca atât de pernicioasă, încât Carol Quintul, dornic să apare puritatea sufletească a supuşilor săi de setea de aventurile po care ele le îmbie, a prohibit importul acestei literaturi în America. La sfâr- şitul secolului, Ceryantes avea şa spună în £>on Quijote) cât de mare era 170 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE primejdia acestor ficţiuni, arătându-ne pe bietul gentilom dela ţară, hrănit numai cu romane de aventuri şi îndemnat să le urmeze exemplul, ca atâţia alţii înaintea lui. Atât de mult succes a avut moda romanelor şi epopeelor cavalereşti, în vremea lui Amadis şi a lui Orlando Furioso, încât a sfârşit prin a ispiti pe scriitorii religioşi, pe spaniolul Sempere cu al său Libro de Cabalteria celestial, Cartea Cavaleriei cereşti, în care Iisus Christos e înfă- ţişat ca un cavaler, având ca emblemă leul, iar cei 12 apostoli devin cei 12 cavaleri ai mesei rotunde; pe italianul Ghelfucci, care în Rosario della Ma- donna transformă în poem eroic viaţa Fecioarei; şi pe atâţia alţii, înainte şi după ei. E deci probabil că nici cuceritorii Americii n’au fost străini de atmosfera cavalerească, atât de vie în Spania vremii lor. Nu e locul aici pentru o docu- mentare mai precisă; e destul să spun că unul dintre cei dintâi istorici ai _ cuceririi, Gonzalo Hernandez de Oviedo, prieten al lui Columb şi de şase ori trimis în America între 1514 şi 1549, e şi autorul unui roman cavaleresc, intitulat Don Claribalte; că Jsăo de Barros, cunoscutul istoric portughez, guvernator prin 1550 al regiunii Maranhao din Brazilia, e şi autorul romanului cavaleresc Cronica do Emperador Clarimundo ; că despre Fernando Cortez ni se spune că aloătuia el însuşi versuri în limba spaniolă, ceea ce presupune oarecare pregătire literară. Care o legătura ideală care se poate stabili între roman şi istorie ? Con- quistadorii sunt cu adevărat nişte cavaleri rătăcitori. In America ei au găsit ceea ce lumea veche nu mai putea să ofere, un cadru inedit şi plin de surprize atât de neaşteptate, încât puteau fi confundate cu elementul mi- raculos necesar oricărei epopei. Ca şi în romane, ei luptă pentru propagarea credinţei, sau cel puţin îşi pot întreţine iluzia că acesta e scopul aventurilor lor; dacă nu au văduve şi orfani de apărat, aşa cum se întâmplă în romane, în schimb găsesc la fiecare pas principi care se sfădesc între ei şi de obicei preferă să ajute pe cei mai slabi, potrivit perceptelor cavalereşti. Lupta lor nu e de sigur contra uriaşilor; dar preoţii sacrificatori de oameni, cărora le-au căzut victimă atâţia ţovarăşi de-ai lor în Mexico, ca şi în Perii, pot fi uşor asimilaţi cu vrăjitorii din poveste; cât despre sălbatici, se ştie cât de mare e rolul lor în romanele cavalereşti mai noui. Faptele de arme de pro- porţia legendei epice nu mai simt posibile nicăiri în altă parte decât în Ame- rica, unde indigenii se înspăimântă de tunetul armelor de foc şi de vederea centaurilor, — căci ei nu ştiu oă omul şi calul sunt două fiinţe deosebite. In faţa acestor sălbatici, oare-i privesc ca pe nişte apariţii semidivine şi numai în faţa lor, ei pot repeta faptele vitejeşti ale lui Amadis, ale lui Roland şi ale legendarului Bemard del Carpio. In sfârşit, conquistadorii mai găsesc în America şi altceva, un lucru asupra căruia cronicile contemporane trec repede şi din motive lesne de înţeles, dar pe care nu se poate să nu-1 men- ţionăm. Ei pot afla aici, pe lângă toate celelalte şi perspectiva marilor aventuri sentimentale, care, în orice roman cavaleresc, se întreţes cu faptele mi- litare, se pot mângâia cu gândul frumoaselor domniţe care li se vor închina ca unor cuceritori. Fernando Cortez, care deşi căsătorit, are drept ţiitoare pe fiica regelui Aztecilor şi care a găsit şi în această privinţă pujneroşi iţni- DESCOPERIREA AMERICII ŞI ROMANUL CAVALERESC 171 tatori, nu face decât să imite pilda lui Galaor, personajul celebru din Amadis de Gaula, pentru care orice întâlnire era o cucerire şi fidelitatea cea mai tristă pedeapsă. America e deci pentru conquistadori nu numai ţara aurului şi pământul făgăduinţei, dar şi Insula Necunoscută a aventurii cavalereşti, în care se transformă în realitate cel mai extraordinar din romanele eroice ale vremii. Adevărul acestei afirmaţii se dovedeşte şi prin legătura certă între progresul cuceririlor şi moda crescândă a romanelor cavalereşti, modă care durează până la începutul secolului al XVTI-lea, când o ucid ridicolul lui Don Qui- jote şi gluma realistă a romanului picaresc. Până atunci, romanul cavaleresc sporeşte necontenit în simpatia cetitorilor, pe care îi întreţine cu aventuri la fel de curioase şi de rare, ca şi acelea pe care le povesteso cronicarii cei noui ai cuceririi. Cât e de adevărat acest paralelism, se mai dovedeşte în sfârşit şi din finala întreţesere a celor două genuri, cronică istorică şi poem eroic, care se întâlnesc în cele din urmă într’un gen literar nou. Cei dintâi cronicari ai Americii au fost înşişi descoperitorii ei, pionerii, în frunte cu Columb şi Cortez, în cunoscutele lor rapoarte către Regii Ca- tolici. Acestora le-au urmat cronicarii ce s’au ridicat dintre tovarăşii lor de arme, un Hemandez de Oviedo, un Bartolomâ de Las Casas, un Lopez de Gomara, sau un Diaz del Castillo. In sfârşit, în urma acestora au venit poeţii, cei care au văzut în cucerirea Lumii Noui epopeea sau romanul cava- leresc, interpretându-le ca atare. Niciun alt fapt istoric nu a dat naştere unor cronici poetice atât de precise ca înlănţuire a evenimentelor şi în acelaşi timp atât de adevărat pline de poezie. Singură campania îndelungă şi bo- gată în peripeţii, care a sfârşit cu ocuparea definitivă a regiunii celebrilor Araucos din Chile, a inspirat şapte poeme epice cu caracter istoric. Cea mai cunoscută dintre acestea e Araucana de Alonso de Arcilla y Zufiiga, scrisă de autor sub cort, la lumina câte unui opaiţ şi aşteptând nouile cioc- niri cu Araucanii. Poema lui e considerată drept cea mai bună din întreaga literatură spaniolă, deşi nu e decât o simplă cronică, agrementată pe alocuri cu apariţii mitologice, cu discursuri şi viziuni asupra viitorului. Ercilla era un părtaş al expediţiei din Araucania şi ca atare interesat în expunerea faptelor. Duşman al comandantului acelei expediţii, Garcia Hurtado de Mendoza, el îl lăsase cu totul în umbră în poema lui, răzbunând astfel vechile sale resentimente. Mendoza nu găsi alt mijloc mai bun oa să-şi asigure locul în ochii posterităţii, decât să plătească pe un alt poet, oare să dea mai multă atenţie propriei sale persoane. Poetul a fost Pedro de Ona şi poemul lui se chiamă Arauco dotnado. Celelalte poeme cu acelaşi subiect sunt Las guerras de Chile de Juan de Mendoza Monteagudo, Puren indo- mito de Femando Alvarez de Toledo, publicată numai în secolul al XlX-lea, şi o cronică în versuri de Melchior Jufr6 del Aguila, fără a mai vorbi de o continuare a lui Eroilla de Diego de Santistevan Osorio şi de o poemă pier- dută de acelaş Alvarez de Toledo, autor al poemei Puren indâmito. Celelalte regiuni ale Americii au avut şi ele poeţii lor: Argentina de Martin del Barco Centenero, Lima fundada o conquista del Peră de Peralta Bamuevo, Cortez valerosQ de Gabriel Lasso de la Vega, povestesc aventurile cavalereşti, răz- 172 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE boaiele şi iubirile conquistadorilor spanioli, în regiunea La Plata, în Perii şi în Mexico. Cam în acelaşi timp, Juan de Castellanos aduna înti’un com- pendiu poetic intitulat Elegias de varones ilustres de Indias, faptele de arme ale tuturor acestor războinici. Ce însemnează toată această lungă listă de lucrări poetice asupra unor evenimente istorice din trecutul imediat şi povestit de înşişi părtaşii acestor aventuri 1 E dovada cea mai sigură că ei înşişi îşi dădeau scama de mediul psihio supranatural, de influenţele literare de care erau suprasaturaţi aceşti aventurieri şi de originea poetică a primelor lor îndemnuri. Astfel, poemele şi romanele cavalereşti, care fac în bună parte atmosfera istorică a primei jumătăţi a secolului al XVI-lea, care explică în mare măsură psihologia lui Carol Quintul şi a lui Francisc I, care au creat pe Gonzalvo de Cordoba şi pe Bayard, n’au rămas fără influenţă nici în lumea conqui- stadorilor. Priviţi din punctul nostru de vedere, aceştia din urmă sunt o serie fericită de Don Quijote care au reuşit. Au reuşit, nu pentrucă au plecat la luptă cu alte intenţii sau cu mijloace mai ample decât gentilomul din La Mancha, căci pregătirea lor sufletească trebue să fi fost cam aceeaşi, în urma exaltării spiritului de aventură, pe care romanele cavalereşti îl solicită atât de intens; a şi pe urmă cu toate cărţile au- torului acestui roman plin şi mare, Louis Bromfield. Dintr’o familie de eoloni, stabilită în Middle-West, Louis Bromfield şi-a petrecut o parte din viaţă în Franţa. Un străbun al lui venise peste Ocean să-l cunoască pe Voltaire. Urmaşul, înainte de a fi scriitor, copil aproape, la 17 ani, a venit yolunţar să lupte jn războiul trecut pentru Franţa, LOUIS BROMFIELD I7â Ecoul acestei experienţe dureroase şi vivificatoare răsună în opera lui. Pe urmă acel admirabil ţinut pe care l-a cântat Ger ard de Nerval l-a oprit, l-a păstrat. Bromfield a locuit mulţi ani la Senlis, burgul poetului Nerval, ■vecin cu Ermenonvillul lui Jean-Jacques Rousseau. A fost scris ca din înfloritul Vallois să se ridice atâtea glasuri scumpe sufletului nostru. Şi acolo, la Senliâ, şi acum, în America, scriitorul Bromfield îşi împarte viaţa între grădină şi masa de scris, între flori şi literatură şi, din când în când într’o călătorie dela un capăt la altul al lumii, dintr’o foame de nou şi cunoaştere. Louis Gillet îl descrie ca pe un om voinic, plin de vitalitate, simplu, deschis, lipsit de orice fel de poză sau pedanterie, cald şi fermecător. înavuţit cu toate calităţile scriitorului epic, care duce împânzite şi îm- pletite o sumă de acţiuni centrate pe o acţiune-axă, ca un fluviu care îşi croieşte drum larg paralel cu afluenţii lui şi pe urmă crescut de ei, Louis Bromfield are şi meritele geniului dramatic. Personalităţile lui evoluiază odată cu acţiuneaj înfloresc, pălesc, se schimbă, se alterează, se transformă, sunt conştiinţe vii, în care se petrece ceva, aşa cum eroul dramatic, al dramei ideale vreau sa spun, nu al piesetei întâmplătoare, cu sau fără succes, este el însuşi câmp de bătaie, de acţiune şi de evoluţie. Peisonajele lui Bromfield nu sunt niciodată portrete fixe, interesante numai ca portret şi pretexte pentru desfăşurarea unei intrigi, nici măcar pentru punerea şi soluţionarea unei probleme care să le înglobeze, să le acopere şi descopere ca o apă. Ele sunt dinamice; viaţa lor nu sta numai în faptul că sunt descrise, zugrăvite cu abilitate şi adevăr, sau în acela că reacţionează conform naturii lor date odată pentru totdeauna, ci în evoluţia largă pe care o au dela un capăt la altul al cărţii, în felul în care se adaptează la viaţă sau cad, răpuse; în care izbutesc sau nu, să atingă un grad superior de conştiinţă. Poate că aici stă şi cel mai mare merit scriitoricesc şi omenesc al lui Bromfield, aici sta forţa şi farmecul care îl fac şi scriitorul masei şi al elitei intelectuale, în această credinţă că omul se poate ridica deasupra lui însuşi. In această încredere în resursele omeneşti, în fondul bun, curat, sănătos, al fiinţei umane, în posibilitatea fericirii. Sunt puţini scriitorii care cred în posi- bilitatea feiicirii şi sunt puţini cei care crezând, au şi darul să te convingă. E curios acest lucru, că artistul fiind un veşnic îndrăgostit de toate înfă- ţişările vieţii şi ale lumii, pcntrucă altfel n’ar picta-o, n’ar cânta-o în versuri, n’ar mima-o pe scenă şi, sătul că o trăieşte, n’ar încerca s’o retrăiască, găseşte atât de rar prilej de extaz şi abandon şi atât de des de tristeţe, dc scepticism, de ironie, de lacrimă! Louis Bromfield crede în frumuseţea omului, în puterea lui de mântuire, aici, pe pământ, în purificarea lui. In mai binele tuturor, în fciicirea colec- tivităţii. In cea mai cunoscută dintre cărţile lui, « Vin Ploile », pe care am avut bucuria s’o traduc în româneşte împreună cu V. Demetrius, problema redresării, vindecării umanităţii de toate plăgile ei, egoism absurd, igno- ranţă, superstiţie, luxură din lipsă de interes pentru altceya mai bun, mai vrednic, e mai limpede şi mai fără ocol pusă decât oriunde, atât de pe faţă şi de direct, încât romanul ar fi putut păcătui prin didacticism, prin ĂEVISTa" fcUNDAtllLOR' ftEdALfi m retoric, dacă autorul n’ar fi ridicat la un grad neobişnuit tehnica strânsa, echilibrată, care îi e proprie, şi dacă fresca de tipuri omeneşti n’ar fi de o bogăţie surprinzătoare, pasionantă, fermecătoare. Tema e simplă: un cataclism cade peste o lume coruptă. Tot atât de tare ca natura, de tenace ca ea şi înzestrat cu aceeaşi putere de renaştere, omul se măsoară eu ea, se luptă şi supravieţueşte. Şi lupta asta n’a fost inutilă. Individul omenesc s’a confruntat eu sine, nu s’a plăcut, a măsurat abisul nemăsurat al morţii, şi pentrueă şi-a câştigat viaţa, o preţueşte şi se pre- ţueşte şi pe el, cel nou, trecut prin cumpăna cea mai grea, curăţat de su- perficialitate, de false măsuri, de minciună. Şi totuşi, literatura lui Bromfield rămâne o literatură realistă. Opti- mismul lui nu îmbrobodeşte lumea şi n’o împodobeşte. El crede în resursele firii umane, nu se minte şi nu ne minte în privinţa stării ei de fapt. Culege aparenţe, le înfăţişează cu firesc, cu cruzime câteodată şi trece, ca orice mare creator, dincolo de ele, acolo unde lucrurile sunt neclare, niciodată totale, niciodată brutal de simple, cum par văzute pe deasupra, acolo unde nuanţele se împletesc şi virtualităţile au atâta libertate. Am putea spune că tot ceea ce formează tehnica specială a cinemato- grafului, ceea ee pare resursă numai a filmului, ea posibilitatea lui de a te întoarce în timp, de a trece peste legile spaţiale, îmbogăţeşte romanul şi nuvela lui Bromfield, fără să încalce şi fără să altereze calităţile lui scrii- toriceşti, fără ,să-l facă facil sau superficial. Louis Bromfield nu stăpâneşte un mediu, nu este scriitorul oare aduce în literatură o anumită lume, el cunoaşte şi înfăţişează cu o egală pricepere şi sub o tot atât de clar dirijată lumină o infinitate de lumi. Aristocraţia paşnică de pe marile domenii desţelenite de primii coloni, din calda, dulcea « Toamnă Timpurie »; populaţia răbdătoare, tăcută, gravă, extraordinară, a Indiei din « Vin Ploile »; gangsterii, criminalii şi snobii din « Douăzeci şi patru de ore », alaiul exaltat, care întovărăşeşte falşii, sălbatecii, teribilii profeţi pe nesfârşitele câmpii neeereetate ale Americii de acum un veac, într’o ţară flămândă de cunoaştere şi de credinţă din « Ciudatul caz al d-rei Annie Spragg»; toate clasele sociale, toate tipurile umane se găsesc vii, autentice în opera lui Bromfield. 0 mai vastă galerie de indivîfci e greu de găsit în literatura contemporană, mai bogată în pitoresc şi mai variată. Psi- hologicul şi socialul, într’o dreaptă balanţă, se echilibrează ea două forţe spre care atenţia lui e egal atrasă. Dacă Louis Bromfield crede în general în om, tipul de femeie pe oare îl creează el e impresionant. « Femeia » lui Bromfield seamănă cu însăşi viaţa, e puternică, tenace, fidelă şi ca viaţa durează dincolo şi peste primejdii găseşte totdeauna forţa de a renaşte din propria ei agonie, din renunţare, din durere. Scriitor al secolului al XX-lea, Bromfield îşi recunoaşte rădăcini în pământul Americii, se colorează cu sângele ei, dar atunci când literatura îl poartă în alt climat, în Italia, în Indii, în Franţa, scriitorul nu-1 priveşte eu ochi străini, din afară, ei face cartea să crească din acel alt lut, ca o plantă romancierul John Steinbeck i?5 viguroasă, hrănită acolo, cu acea sevă, sub acel soare. Nu un American îşi poartă privirea peste lume, ci un artist, a cărui patrie e frumuseţea şi a cărui datorie e adevărul. Aproape toate cărţile lui sunt traduse în româneşte, la îndemâna noastră. «Ciudatul caz al d-rei Annie Spragg», dramatizat cu voia autorului de d-rele Eliza Mârzescu şi Ana-Maria Tuduri, aşteaptă să vadă lumina rampei, pentru ca Bromfield să ne vorbească şi de pe scenă. Dacă literatura lui nu e bântuită sau răscolită de spiritul tragic, care, ca un plug uriaş răstoarnă tot ce e aparenţă, acceptare, aşezare trainică şi oarbă la Eugen O’Neill sau nu nimiceşte până şi nădejdea, crud, teribil şi adânc ca la Faulkner, spiritul lui robust descoperă şi înfăţişează o lume lipsită de supranatural, de dimensiuni neomeneşti, dar înzestrată cu firesc, cu poezie şi cu toate trăsăturile, tari sau delicate, ale naturii omeneşti. Este, Louis Bromfield, autor dela care aşteptăm cărţi noui, unul din cei mai reprezentativi scriitori ai zilei de azi, pentrucă, alături de marele lui dar de expresie şi construcţie, de marea lui diversitate şi de meşteşugul lui desăvârşit, crede, în acest sfârşit de mileniu, în mâine, în umanitate şi într’o cinstită, frumoasă fericire. LUCIA DEMETRIUS ROMANCIERUL JOHN STEINBECK Romanul american contemporan — al celor care scriu de mai puţin de două decenii— oferă însuşirea rară de a cuprinde, sub o unitate evidentă, o foarte mare bogăţie în personalităţi puternice. Unitatea i-o dă un şir de trăsături comune, cum este menţinerea pe un plan realist larg, în care-şi găsesc locul şi atingerea mitului şi curente dc poezie, vigoarea aspră care-1 însufleţeşte, renunţarea— cu excepţia parţială a lui William Faul- kner— la planul interior şi la analiză şi mai ales comunitatea de preo- cupări sociale — comunitate care aşează pe scriitori pe poziţii politice identice. Dar în acest fenomen unitar, expresie literară a frământărilor şi schimbărilor ce le înregistrează realitatea americană dela marea criză economică din 1932, care personalităţi pot fi mai distinct şi pregnant conturate, decât cele ale lui Ernest Hemingway, Erskine Caldwell, William Faulkner, James Cain sau John Stcinbeck? Ca şi Faulkner sau Caldwell, Steinbeck e un romancier al Sudului. Sudul american păstrează trăsăturile unei structuri economice speci- fice, cu caracter mai mult agrar, cu imense plantaţii alături de ferme mjei, ai căror proprietari, ruinaţi treptat de concurenţa marilor exploatări raţio- nalizate, sporesc rapid masa muncitorilor agricoli. In afară de aceasta, urme în moravuri şi psihologie amintesc de evoluţia istorică particulară a statelor din Sud: o anumită rigiditate, unele resentimente, ostilitatea faţă de negri, pe care însă dela începuturile preşedinţiei lui Franklin Roosevelt o acţiune reformatoare, propagată intens prin ziar, radio şi film, a izbutit REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 176 s’o scadă simţitor. In opera lui Steinb ck ca şi în restul literaturii Sudului, întâlnim reacţiunea faţa de aceste aspecte. John Steinb'-ck s’a născut la Salinas în anul 1902. Şi-a făcut studiile Ia Universitatea din Stanford. Prima sa opera e un volum de nuvele apărut în 1930: The long Valley (Valea cea lung ). Urmeaza apoi On mice and men (Despre şoareci şi oameni), Tortilla flat (Cartierul Tortilla), The grapes of wrath (Fructele mâniei), In dubious battle (Batalia). Războiul actual i-a inspirat doua romane: The moon is domn (Nopţi fără luna) şi Bombs away (Bombe în depărtaie) aparut anul trecut şi dedicat luptei aviaţiei de război. Sigiliul foarte personal ce se reg seşte în orice opera a lui Steinbcck are două componente principale: particularitatea lumii zugrăvite şi o tematică proprie. Ca şi la Faulkner şi Caldw 11, lum a romanelor lui Steinbeck e cea a micilor fermieri. Dar pe când p imii doi îi descriu încă pe pământul lor, încercând cil mijloace p imitive de cultura sa înfrunte concurenţa marilor exploatări mecanizate şi refuzând cu îndărătnicie sa se lase înfrânţi .şi sa-şi părăsească ferma, Steinbeck îi urmăreşte într’o altă fază. Neavând mij- loace să folosească tractorul şi cultura ştiinţifică, minaţi de împrumuturile făcute la foarte rapacele bănci agricole, foştii fci mieii şi-au pierdut pămân- turile şi au devenit muncitori agricoli, muneito i necalificaţi şi de cele mai multe ori neorganizaţi, care călătoresc în grupuri căutând de luciu, chel- tuind cel din urmă cent ca să ajungă în văile unde se culeg merele sau la Câmpurile cu bumbac şi nevoiţi sa primească orice condiţii li se impun. Din lumea aceasta a muncitorilor nomazi fac parte şi fermierii cali- fomieni din <1 Fructele Mâniei » şi greviştii djn « Batalia » şi George cu Lennie din Şoareci si Oameni. • Dar specifica este la Steinbeck mai ales tematica, lucru care-1 făcea pe Jean Blanzat sa vorbească într’un esseu despre ajungerea la mit şi adap- tarea planului realităţi la tema propusă. Desigur, Steinbeck nu e un realist pur şi simplu. Dar ar fi exagerat să-l transformăm într’un scriitor care porneşte exclusiv dela temă şi foloseşte O realitate indiferentă numai drept pretext pentru a îmbrăca în forma întâmplărilor aceasta temă quasi eternă. Nu e indiferent faptul ca Stein- beck descrie de cele mai multe ori acelaşi sector al realităţii, aceiaşi lume de muncitori nomazi. Este aici o întâlnire între solicitările unei realităţi sociale aspre şi complexe şi o anumita modalitate a viziunii artistului, străbaterea acestei realităţi de suflul puternic al tragicului. Repetată prea des, făiă discriminările necesare, caracterizarea lui Stein- beck ca romancier de spiiit tragic, tinde să devină un loc comun, mai ales când e asociata mecanic cu afirmarea existenţei unei fatalităţi sociale, de care se sfărâmă eforturile eroilor sai. Această legătură care se face necontenit între tragic şi fatalitate se datoreşte unei confuzii. Se confunda categoria tragicului—atitudinea tra- gică— cu un anumit tip de tragedie: cea antică. Existenţa unei fatalităţi inexorabile pe care o constituia voinţa zeilor, exprimată prin destine umane imuabile, lupta omului ridicat împotriva destinului său, deci a unei forţe ROMANCIERUL JOHN STEINBECK 177 pur exterioare — şi înfrângerea lui finală, recunoscută de el însuşi sau de glasul corului, toate acestea sunt specifice tragediei greceşti şi nu se regăsesc nici în tragedia neoclasică franceză, nici în oea elisabetană. Substratul comun, spiritul tragic, care nu se mărgineşte la forma tragediei, ci poate pătrunde foarte bine — şi pătrunde — în roman, nuvelă sau poem, este atitudinea tragică. Atitudinea tragică e lupta omului cu forţe interioare sau exterioare care-1 depăşesc, opoziţia lui generoasă în faţa a ceea ce pare un bloc de neumit pentru puterile sale. înfrângerea finală nu e un element indispen- sabil. Drumul drept între două ziduri, de care pomeneşte Blanzat, există, dar el nu trebue să ducă neapărat la catastrofă. Căci altfel, tipul clasic al tragediei corneliene ar ieşi din acest cadru. Şi mai ales, nu e indispensabilă pentru existenţa suflului tragic, recunoaşterea înfrângerii eroului, umilirea sa în faţa unei fatalităţi şi existenţa ca atare a acestei fatalităţi. Ne-ar duce prea departe căutarea cauzelor sociale şi culturale ale unui fenomen destul de general pentru literatura americană de astăzi, existenţa unui suflu tragic puternic la mulţi dintre marii ei reprezentanţi. Fapt este că el se regăseşte nu numai în încercarea lui O’Neill de a reînvia tragedia, ci şi în roman, la Caldwell, Hemingway, Faulkner şi Steinbeck. Eroii lui John Steinbeck sunt de multe ori sdrobiţi de împrejurări, dar niciodată învinşi. Lupta lor inegală se termină cele mai adese ori sângeros — iarăşi constitue o trăsătură specifică, colorile tari, violente în care e zugrăvit acest sfârşit — dar ei nu recunosc existenţa unui Fatum ine- xorabil. Realitatea pentru ei poate şi trebue să fie transformată. Spre deo- sebire de eroii antici, ei nu-şi recunosc până la urmă, umili, destinul, ci caută să şi-l făurească. Conducând greva din Valea Torgas, Jim şi Mac sunt tot timpul con- ştienţi de rezultatul îndoielnic al acţiunii. Dar ştiu că o înfrângere parţiala poate fi totuşi un pas înainte în luptă. îndoielile şi oboselile lor nu ţin mai mult de câteva clipe. Ei au acceptat de mult să renunţe la orice nu e legat de ţinta urmărită şi în primul rând să se dăruiască pe sine. Când Jim e ucis, Mac, năucit de moartea prietenului, se foloseşte totuşi de cadavrul lui ca de un steag cu care să mobilizeze pe grevişti. Georges, din Şoareci şi Oameni, încearcă să-l salveze pe Lennie de sfâr- şitul spre care instinctul de a ucide îl mână pe acest degenerat. Dar grija lui de fiecare clipă se va dovedi inutilă. Lennie va ucide şi atunci George va face ultimul gest ca să-l apere. îşi va împuşca prietenul, mai înainte sa fie prins şi linşat. Victoria hotărîrii omului împotriva pseudofatalităţii împrejurărilor e şi mai netă în Nopţi fără Lună. Cartea, pe care tendinţa perceptibilă de a-i da o valoare de generalitate şi simbol o păstrează într’un caracter de schiţat, ţinând până şi acţiunea, probabil în Norvegia, într’un voit vag geografio — este romanul rezistenţei la invadare. Oamenii din orăşel care se opun ocupanţilor cu foiţa lentă şi sigură a unui gheţar, sunt de fapt învingători, şi în finalul socratic al cărţii, sacri- 12 i78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ficiul primarului şi al celorlalţi qstatici este însoţit de certitudinea defini- tivă a sdrobirii cotropitorilor efemeri. In lupta lor cu destinul, eroii lui Steinbeck au ajutorul puternic al prie- teniei. Tema aceasta revine în toate romanele scriitorului, unde, pe de altă parte—trăsătură specifică,—dragostea nu-şi are aproape niciun loc. Cama- raderia fără rezerve,'care are pudoarea să nu se cheltuiască în vorbe şi ex- pansiuni, ci merge cu simplitate până la sacrificiu, sprijină pe cei doi mili- tanţi din « Bătălia » în asprimea luptei pe care o duc, e singurul punct luminos în existenţa de semivagabonzi a lui George şi Lennie şi constituie tema centrală din Cartierul Tortilla, romanul picaresc al unor meridionali plini de lene, ingeniozitate şi cavalerism. Structura de om care triază din realitate materialul ce ilustrează vi- ziunea sa, se repercutează asupra realismului lui Steinbeck, imprimându-i trăsături particulare. Steinbeck e realist în deplinul înţeles al cuvântului. Oamenii şi întâmplările sunt redate cu o meticuloasă grijă a amănuntului. Steinbeck înregistrează cu o fidelitate uneori crudă luminile, colorile, sgo- motele, mirosurile. Se menţine, ca majoritatea romancierilor americani moderni, la notarea sobră, aproape seacă, a actelor şi reacţiunilor exterioare, ca într’un corespondent literar al psihologiei comportamentului. Dar realismul său capătă de pe urma tematicei tragice un aspect de despuiere, un curs liniar al acţiunii, o împuţinare a personajelor, o simplitate ce cade — în rare rânduri — în simplificare. Mac, unul din eroii din Bătălia, aminteşte cu mândrie de lupta buni- cului său în războiul de secesiune. Ca mulţi dintre scriitorii progresişti ame- ricani, Steinbeck îşi leagă opera de tradiţiile de libertate şi de generoasa dorinţă de progres, ale democraţiei americane, după cum în forţa aspră, violentă, care străbate romanele sale, regăsim vigoarea înnoitoare a pio- nierilor. SILVIAN IOSIFESCU MARY WEBB îndepărtat colţ din Anglia... Un ţinut plin de mlaştini, de tufişuri, de trestie, păduri de mesteacăni, câmpii aurite de galbenul ciuboţicăi cucului în floare. Un cer înstelat ce se oglindeşte în apa lacurilor plină de nuferi. Castele vechi— de basm, case din piatră, ferestre din care îţi râd micşunele. Dealuri ce se pierd în zarea viorie. Locuri cutreerate de superstiţii, de le- gende, unde altădată Celţii şi Saxonii s’au întâlnit şi s’au amestecat dea- lungul veacurilor. Shropshire e un district din Anglia, puţin cunoscut, vechi, foarte vechi, încât apare aproape ca un loc de basm ce nu mai are nimic comun cu realitatea. Pentru un copil plin de imaginaţie, crescut acolo pe pământuri întoarse de plug, printre libelule albastre, acest colţ de pământ apare ca o bogăţie minunată, ca un domeniu fermecat. Aici s’a născut şi a crescut Mary Webb. MARY WEBB i79 Frumuseţea pădurilor, liniştea apelor adânci, lanurile întinse de grâu, poveştile şi vechile legende istorisite în faţa focului în tăcerea nopţii, de acel tată care şi el era fermecat de minunăţiile naturii, au încântat-o din primii ani ai copilăriei, iar mai târziu avea să redea, plină de un puternic lirism, în puţinele cărţi ce le-a lăsat moştenire literaturii engleze, toată dragostea ei pentru natură. Mary Meredith s’a născut în micul sat Leighton la 25 Martie 1881 şi a murit la St. Leonards la 8 Octombrie 1927. Fiica lui George Meredith, de origine Welsh, director de şcoală, şi a Sarei Alice Scott. Mama ei era fiica unui doctor din Edinburgh, din clanul lui Sir Walter Scott. Amestecul acesta de Welsh şi Scoţian explică poate mai bine înclinarea către poezie şi pove- stire pe care Mary avea să o simtă din primii ani ai copilăriei. Această copilărie s’a desfăşurat în mijlocul naturii atât de captivante, într’o mică casă de ţară « The Grange ». Numai cât pronunţi acest nume şi ţi se conturează în faţa ochilor o locuinţă din acelea atât de caracteristic engleze, din piatră cenuşie, cu un acoperiş de ţiglă sau de stuf, cu mici fe- restre înconjurate de fier, cu gratii groase, acoperite de iederă, cu o grădină plină de flori, unde timpul a respectat decorul trecutului. Când fetiţa avea 12 ani, familia Meredith se mută la Stanton Hine-Heath lângă Shrewsbury. Aici dacă nu mai este vechea casă dela Much Wenlock, însă natura e ace- eaşi. Câmpiile sunt tot pline de ciuboţica cucului şi mestecănii au primă- vara aceiaşi muguri plăpânzi, albinele zumzăe, iepurii fug prin tufişuri şi prin pădurici, iar nuferii sunt tot atât de frumoşi pe apele verzui ale lacu- rilor. In 1902 se mută la Meole JBrace, la câţiva kilometri numai de Shrews- bury, iar dacă casa copilăriei se numea « The Grange », anii adolescenţei'se vor scurge într’o locuinţă al cărei nume e şi mai plin de farmecul trecutului. « The Old Mill » « Vechea Moară ». Şi aici în acest colţ din Anglia frumuseţea lucrurilor vechi se împreună cu atmosfera magică a naturii, cu poveştile şi proverbele păstrate din tată în fiu de fiecare ţăran, de fiecare ţesător. Mary are 21 de ani, e vrăjită de florile care cresc în abundenţă pe câmpii, de holdele aurii ce se apleacă la cea mai mică adiere a vântului, de lacuri, de formele ce le iau norii pe cer, de dealuri, de verdele pădurilor, de vechi- mea locurilor, de acea atmosferă de ireal ce învălue totul: « locuri prea vechi pentru a mai fi reale, unde pădurea, ferma, biserica de pe marginea iazului sunt atât de vechi încât îţi apar ca în vis »— scrie ea. Toate acestea adunate în sufletul ei, observaţia poetică şi dragostea aceea ce merge dela contemplare la extaz în faţa naturii, divinizarea ce o simte pentru un copac, un mugur, o vor face să scrie. Prinde a scrie mici istorioare şi poeme încă din copilărie. Insă talentul ei de scriitoare se afirmă mai târziu, spre 1921, când apar: «The Spring of Joy » — volum de poeme şi schiţe despre natură — şi trei romane, « The Golden Arrow », « Gone to Earth », « The House in Dormer Forest ». In 1923, apare « Seven for a Secret» iar în 1924 « Precious Bane » (Sarn). In 1912 Mary Meredith se căsătoreşte cu Henry Bertram Law Webb, şi el tot din Shropshire, fost student la Cambridge. Henry Webb este numit 12 Revista fundaţiilor regale 180 profesor la Weston-super-Mare, unde rămâne însă numai doi ani, după care soţii Webb se reîntorc la Pontesbury în Shropshire. Aici se ocupă de gră- dinărie, vânzând produsele în Shrewsbury. Acolo, cu alţi ochi decât acei de copil, Mary va observa oamenii din împrejurimi, înţelepciunea ţăranilor, toate superstiţiile, pe care mai târziu le va oferi cu dărnicie de artistă citi- torilor. * * * Ca şi Gsorge Elliot, Emily şi Charlotle Bronte, Mary Webb nu aduce în cărţile ei decât experienţele propriei vieţi. Aceste mari romanciere şi-au trecut zilele izolate în locuri îndepărtate de ţară, în case vechi şi triste, fără a cunoaşte aproape nimic din viaţa care colcăe tumultuoasă. îşi treceau timpul purtându-şi paşii dintr’o cameră în alta, închipilindu-şi un miracol ce trebuia să se împlinească. Pentru aceste fiinţe, fiecare clipă e importantă, le aduce ceva nou. 0 plimbare într’o pădure, o floare, o pasăre ce ciripeşte într’un pom le încântă. Atât de bogată era viaţa lor interioară. Suprasen- sibile, refulate, cu o imaginaţie hrănită de tradiţiile şi legendele trecutului, izolate în vechile lor case reci, au dat lumii unele din cele mai frumoase» mai încântătoare romane, izvorîte din linişte, din singurătate şi emoţie. Citiţi cărţile lui Mary Webb. Tot ce e cuprins acolo, reprezentarea na- turii, observarea sentimentelor, toate sunt născute din acele clipe de mare singurătate, de puternică emoţie, în care sufletul arzător de toată bogăţia acumulată simte acea trebuinţă de revărsare. In paginile din « Sarn » sau din « întoarcerea la pământ » nu veţi găsi decât toate emoţiile ce le-a simţit Mary Webb, toate secretele ce a ştiut să le smulgă unei flori, unei libelule, unui copac, în plimbările ei singuratece când visa la viaţa ei, care se pare a fi fost mult timp goală şi tristă. Acolo se desfăşoară drama zilnică a propriei existenţe a autoarei. « Sarn o este o revelaţie a părţii de nord a Shropshire-ului. Tablouri de ţară, povestiri despre ţărani, în care frumuseţea naturii se împleteşte cu existenţa eroilor. Fiecare pagină revarsă pasiunea omului pentru câmpii şi cer. Sensibilitatea ei este atât de ascuţită şi puterea de a mânui cuvintele atât de mare, încât te simţi parcă în lanurile cu grâu şi în grădinile din Shropshire. Te identifici în totul cu natura pe care o descrie. Te crezi călă- torind în acele părţi din Anglia şi fiecare pagină îţi desvălue lucruri noi. In romanele ei totul freamătă, străluceşte, răsună. Sunt ca o pânză măestrit ţesută, în care fiecare fir, fiecare coloare ce se împleteşte sunt parcă parfu- muiile ce se îidică din fâneţe şi păduri, ciripitul păsărilor, impresiile, pe care autoarea le primea dela flori, dela nori. Din cărţile ei se desprinde un fel de efervescenţă ce dă fiecărui peisaj o viaţă legendară, ce pătrunde adânc în sufletele oamenilor şi sădeşte acolo aspiraţii imposibile de realizat, făcând din ei oameni slabi, nemulţumiţi în conflict cu lumea, neînţeleşi. Puterea romanului <1 Sarn » nu stă în analiza caracterelor, deşi nu lip- seşte, ci mai mult în fuziunea dintre elementele naturii şi om. Eroii sunt slabi, desmoşteniţi, revoltaţi. Iat-o pe acea gingaşă şi bimă Prue Sarn, atât de uiîtă cu buza crăpată ca a iepurelui, dar a cărei fru- MIGUEL DE UNAMUNO 181 museţe sufletească e atât de puternică, ce o descoperă către sfârşitul cărţii Kester Woodseaves ţesătorul şi astfel Prue găseşte pacea ce o aduce iubirea, după care aleargă toate inimile. Iar bunătăţii lui Prue i se opune figura severă a fratelui ei, Gideon , « Gone to Earth » ce este altceva decât tragedia instinctului în faţa că- ruia se ridică doi inamici—binele şi răul. In parte, e o alegorie. Hazel Woodws, acea fată sălbatecă, personifică indignarea în contra tiraniei şi a prostiei, a prejudecăţilor, repulsia pentru toate micimile vieţii şi pentiu brutalităţile ei. Toată frumuseţea cărţii stă în Hazel, care e pruncul naturii misterioase şi totodată şi interpretarea ei. Hazel e sălbatecă şi timidă, e protectoarea tuturor celor ce sufăr şi sunt persecutaţi: o pisică schiloadă, o pasăre oarbă—a albinelor îngheţate de frigul iernii, a unui pui de vulpe scăpat din focul vânătorilor. Hazel nu se simte bine decât în mijlocul na- turii— pentru ea natura e inofensivă. Numai lumea oamenilor e rău-făcă- toare. « Oh, lume murdară, oarbă, reee, când te vei spăla şi vei fi curată » strigă Hazel. Sfârşitul cărţii nu e fericit. Autoarea merge până la capătul tragediei. Stilul e pătruns de poezie, plin de muzicalitate, de o rară frumuseţe şi de o splendidă simplicitate. Mary Webb a ştiut să redea măestrit întreg sufletul naturii. Poate că eroii sunt uneori învechiţi, decorurile şi obiceiurile prea înde- părtate de noi, poate cu firea noastră şi în ritmul timpului de azi ni se par puţin interesanţi, însă romanele lui Mary Webb sunt născute din poezie şi milă. Prue şi Hazel au toată puterea de investigaţie poetică a autoarei, toată frenezia ei pentru milă. Dar toţi acei care se pot bucura de frumuseţile naturii şi care pot suferi pentru suferinţele altora vor iubi şi înţelege cărţile lui Mary Webb. ADINA ARSENESCU I AMAN DI MIGUEL DE UNAMUNO Nu ştiu precis când se împlineşte un anumit număr de ani dela moartea lui Unamuno. E atât de totală însă prezenţa lui în cultura Spaniei, încât accidentul unei aniversări, fiind în sine o reducere la ocazional, ar însemna un act de relativizare a valorii sale. Unamuno este conştiinţa Spaniei. Pentru cultura spaniolă poziţia lui Unamuno faţă de Cervantes, este ca aceea a lui Pascal faţă de Rabelais pentru cultura franceză; ca şi aceea a lui Dostoiewski faţă de Tolstoi pentru cultura rusă, sau ca şi aceea a lui Kierkegaard faţă de Ibsen pentru Scan- dinavi: adică nu spiritualitatea naţiunilor din care au ieşit Rabelais, Cer- vantes, Tolstoi sau Ibsen, cât conştiinţa acelei spiritualităţi. Nu orizontalul care configurează ci verticalul care problematizează, nu peisajul geografic al sufletului respectiv, ci dimensiunea sa dramatică. Dimensiune pe caro tjnamuno a redat-o printr’o trăire patetică, de p intensitate la pare, în istoria REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 182 culturii modeme, s’a ridicat numai Kierkegaard, celălalt mare pascalian. « Niciun străin, scrie Suarâs, n’a simţit mai bine pe Pascal ca Unamuno ». Nimeni n’a analizat cu o atât de sălbatecă luciditate coordonatele sti- listioe ale sufletului spaniol, analiză la care ajunge dialectic, plecând dela « sentimentul tradiţiei eterne », Această «tradiţie eternă », Unamuno o des- cifrează în «intraistorie ». Pentru Unamuno tradiţia este tocmai substanţa istoriei, aşa precum eternitatea este substanţa timpului. «Istoria e forma tradiţiei, precum timpul e a eternităţii». Prin urmare şi socialul este un dat fatal, aprioric oricărei creaţii a spiritului. « Ştiinţa nu există nicio- dată în stare pură, căoi geometria, chimia mai ales şi în măsură mult mai mare filosofia, poartă în ele ceva preştiinţifio, subştiinţific, supraştiinţific dacă vreţi, în realitate ceva intraştiinţific,— şi acest ceva este Impregnat de materie naţională». Sunt idei care au fost mult desbătute; şi sunt concluziile la care, deşi pe alte căi, a ajuns şi Gide în «incidenţele » sale. A încerca să-l expui « sistematic » pe Unamuno, ar însemna să-l trădezi. Nu numai pentrucă acest cel mai impetuos Spaniol nu s’ar fi putut realiza niciodată în interiorul limitelor unui sistem. Dar Unamuno este omul contra- dicţiilor într’atâta încât n’ai putea spune dacă aceste contradioţii sunt creaţii ale spiritului său neliniştit, sau poate spiritul său este o creaţie a acestor contradicţii. Ceea ce, în fond e tot una. Dar Unamuno e plin nu de contradicţii, a căror funcţie ar fi negarea, prin anulare reciprocă, oi de con- tradicţii cu funcţie afirmativă. Asimilarea contrariilor devine astfel, ca să vorbim kantian, modul în care e posibil un spirit. « Sunt un om care afirmă contrarii, un om de contradicţiuni şi de luptă, care spune un lucru cu inima şi contrarul cu mintea şi care îşi face din această luptă însăşi viaţa sa ». In această pasiune a unei vieţi integrale, filosofia însăşi nu îşi capătă valoarea şi deplina sa semnificaţie, întru cât ar fi o creaţie obiectivă a spi- ritului, ci numai întru cât îl declară pe om, în mod existenţial. « Ceea ce într’un filosof trebue să ne intereseze într’o măsură mai mare, e omul. Dacă un fi- losof nu e un om, este tot ce vrei afară de filosof; e mai ales un pedant, adică o copie, nu un original de om ». Pentru Unamuno funcţiunea principală a existenţei noastre, implicatul fundamental al fiinţei umane este gândirea: sum, ergo cogito. Exist, deci cuget. Dar nu gândirea pură, pentrucă a filosof a nu se reduce la a raţiona, la a cunoaşte. «Căci una e a trăi, şi alta e a cunoaşte... şi între acestea două este o astfel de opoziţie, încât putem spune că orice vital e antiraţional, nu numai iraţional, — şi orice raţional e antivital. Şi aceasta e baza senti- mentului tragic al vieţii». Pentru fostul rector al Universităţii din Salamanca — Universitate care cu patru sute de ani înainte îl avusese de student pe Sf. Ignaţiu de Loyola— cunoaşterea raţională este insuficientă pentru a forma obiectul filosofiei: insuficientă, chiar inadecvată. «A defini un lucru înseamnă a-1 idealiza, a-i lăsa deoparte fondul său vital... Pentru a cunoaşte un lucru, trebue să-l omori şi să-l înţepeneşti în spirit. Ştiinţa este un cimitir de idei moarte ». «Ideea », adică schelet; nimeni însă nu trăieşte ou schelete, nimeni nu se ali- mentează cu schelete... O idee nvţ trebue privită din afară, aşa o vţm e în- MIGUEL DE UNAMUNO 183 făşurată în numele ce o îmbracă şi îi salvează decenţa; trebue să o vezi de dinăuntru, vie şi caldă, dotată cu un suflet şi cu o personalitate *. In acest sens Spaniolii n’au avut nevoie niciodată de idei. Ei n’au lăsat civilizaţiei, scria Cassou, niciun tratat, niciun cod, nici « Discours de la mâthode i>, nici « Recherche de la v6ritd », nici « Critica raţiunii pure », nici « Fundamentul moralei», nici « Discours sur l’esprit positif », nici chiar « Apologia religiei creştine». . Cunoaşterea raţională e inadecvată spre a forma obiectul filosofiei, căci pentru Unamuno filosofia înseamnă metafizică. Şi «metafizica este întotdeauna, în fond, o teologie, — iar teologia se naşte din fantezia pusă în serviciul vieţii». Metafizica, mod antic al fiinţei umane— smto, ergo eo- gito — este o teologie căci « dumnezeescul şi omenescul sunt două feţe ale unei aceleiaşi realităţi ». De aici acele patetice accente de intensităţi pasca- liene, accente de o plenitudine aproape mistică, ce amintesc Memorialul lui Pascal: « A fi, a fi mereu, a fi fără limite! sete de a fi, sete de a fi mai mult, foame de Dumnezeu! Sete de iubire eternă şi, care naşte eternul! a fi întotdeauna! a fi Dumnezeu!» — Be ivants nothing 0} a Ood but eter- nity, exclama Shakespeare,— n’am nevoie decât de eternitate spre a fi Dumnezeu! Cu aceasta Unamuno, «cea mai fierbinte inteligenţă modernă» cum a fost just definit, se revelează ca cel mai autentio fiu al Spaniei şi al mae- ştrilor cunoaşterii imediate, ce depăşeşte atât empiricul, cât şi raţionalul: Sf. Ignaţiu de Loyola, Sf. Tereza de Avila, Sf. Ioan al Crucii. Poate că o explicaţie a eflorescenţei misticismului spaniol stă în oroarea lor pentru muncă. « Rasă de cuceritori— scrie Unamuno — certaţi cu munca, nu se puteau hotărî să întrebe, să scruteze realitatea sensibilă, să lucreze la ştiinţa empirică ». Nici în filosofic empirismul sau raţionalul nu i-a putut satisface. Căci, spune Sf. Ioan al Crucii, «niciun lucru creat sau cugetat nu poate oferi înţelegerii un mijloc convenabil pentru a se uni cu Dumnezeu... Tot ceea ce înţelegerea poate atinge, îi este mai degrabă obstacol decât mijloc ». Dar poate că, mai degrabă, explicaţia stă în frenezia spaniolă pentru libertate. Când un eseist scria că «niciun alt popor european n’a trăit drama libertăţii spirituale cu mai multă intensitate decât poporul spaniol », se gândea de sigur nu numai la Don Quijote, dar şi la misticii despre care Unamuno afirmă că « au fost conduşi la misticism nu din desgustul raţiunii, nici din decepţia ştiinţei, ci mai degrabă din durerosul contrast dintre aspi- raţiile sale nemăsurate şi micimea realităţii... Ei urmăreau o ştiinţă de liber- tate obţinută fără muncă... Ei căutau, pe calea rugăciunii, a aspiraţiilor şi a casnelor la care se supuneau, o ştiinţă gata făcută, finală, contempla- tivă, nu de meditaţie, nici de raţionament. Punctul de plecare al misticismului spaniol, atât de diferit de cel italian, care priveşte în afară şi se revarsă în imensitatea lumii, precum Sf. Erancisc de Assisi, il poverello di Dio; şi atât de diferit de misticismul german, fan- tastic, al lui Mcister Eckart, pentru care a gândi pe Dumnezeu devine identic ou a fi Dumnezeu, — punctul de plecare al misticismului spaniol este « ou- 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE noaşterea introspectivă de sine, cu ochii închişi pentru sensibil şi chiar pentru inteligibil, pentru tot ceea ce poate intra în mod clar în înţelegere ». De aceea sfânta Tereza de Avila, retrasă în « castelul său interior », cum spune singură, va asculta « marile taine pe care parcă sufletul le vede în Dumnezeu însuşi». De aceea Sfântul Ioan al Crucii va numi actul mistic «act de cunoaştere confuză, iubitoare, paşnică şi calmă, în care sufletul bea, prelung, înţelepciune, iubire şi fericire... » In ceea ce îl priveşte pe Sf. Ignaţiu de Loyola, — Carlyle socotea Reforma ca cel mai sublim moment al istoriei modeme; dar Luther n’a reformat decât instituţia Bisericii— şi astfel urmaşul său a putut fi acel părinte al anglicanismului, Henric al VIEI-lea, ucigaşul lui Thomas Morus; — sufletele viciate însă le-a reformat Ignaţiu de Loyola. Pentru Unamuno fondul însuşi al existenţei este suferinţa. Dar suferinţa ce se naşte din tendinţa ce o are omul de a se realiza integral— ceva din tensiunea voinţei Schopenhaueriene, — suferinţă care este o condiţie a totalei împliniri a Omului. « Nu este divin decât ceea ce suferă ». — «Durerea este substratul vieţii şi rădăcina personalităţii, căci numai suferind eşti o persoană... Omul este cu atât mai mult om, adecă cu atât mai divin, cu cât are mai multă capacitate pentru durere, mai bine zis pentru tortura sufletească ». Şi concepţia lui Unamuno continuă să se desfăşoare cu majestatea tra- gică a unui Christ răstignit, de Ribera sau Zurbaran.. Devine firească, astfel, revolta sa împotriva « coteriei de oameni de litere, care nu ştiu să mănânce o carte — ei nu fac decât să o cetească — nioi nu ştiu să cimenteze cu sân- gele şi carnea lor o carte care să(se poată mânca, ci o scriu cu tocul şi cu cerneala... Şi numai aceia pot simţi ce este apocaliptic, revelator în faptul de a mânca o carte, aceia care simt cum verbul se face came în acelaşi timp în care se face şi literă şi cum noi mâncăm ca pe o pâine de viaţă eternă, în mod eucharistic, această came şi această literă ». Şi nu numai în scrierile de cugetare, în care s’ar putea, în definitiv, descifra — şi, ideal, justifica — urma unei intenţionalităţi, fie chiar teoretice; dar nici chiar în imperiul actului gratuit, pur, în poezie, Unamuno nu putea găsi « nicio poezie, adică acţiune, creaţie, acolo unde nu există corp şi carne de durere omenească) unde nu există lacrimi de sânge... ». De aceea o poezie va fi cu atât mai realizată cu cât se apropie mai mult de pateticul disperării: « aceea a lui Dante era comedie şi nu tragedie, pentrucă mai era în ea speranţa i>. Formula e imensă şi dramatică la extrem; toţi esteticienii-psihologi la un loc n’au exprimat atât de puternic fondul de tensiune originară a operei de artă şi n’au legat atât de intim actul creaţiei artistice de ceea ce ei numeau « mo- dalitate existenţială ». Nimeni ca Unamuno n’a pătruns atât de adânc drama libertăţii spiri- tuale a Cavalerului tristei figuri, nimeni n’a înţeles atât de viu sublimul ridicolului său şi nimeni nu l-a comentat atât de perfect pe acest « Faust spaniol», cum ţi numea Spengler. Singur spunea că Cervantes s’a păscut MIGUEL DE UNAMUNO 185 ca să povestească viaţa lui Don Quijote; dânsul s’a născut ca să i-o explice, să i-o comenteze. L-a comentat. Toată opera lui Unamuno nu constă decât din comen- tarii, cum spunea Jean Cassou: eseurile sale politice, Agonia creştinismului, Viaţa lui Don Quijote. Bine, dar- ceilalţi, întreabă Unamuno, ceilalţi ce-au scris altceva decât nişte comentarii? Ce este Biblia dacă nu un comentar la istoria creştinismului? Ce este lliada dacă nu un comentar la răsboiul troian ? Şi ce e Divina Comedie dacă nu un comentar la catolicismul me- dieval ? Or, Don Quijote, Cartea Spaniei, este pentru Unamuno « un lucru'sfânt, viu, care reînsufleţeşte şi eternizează, cum este Biblia, Coranul, Discursurile lui Buddha ». Don Quijote este eroul care luptă pentru Dulcineea, pentru gloria de a trăi, de a supravieţui, nu pentru Isolda, care este dragostea pământească, nici pentru Beatrice, care e Teologia, nici pentru Margareta, care e Poporul, nici pentru Elena, care e Cultura, — ci pentru Dulcineea, pentru oredinţa într’o iluzie. Don Quijote, singur alături de Iisus Christos, a înfruntat ridicolul; şi « cel mai înalt eroism, pentru un individ ca şi pentru un popor, este de a şti să înfrunte ridicolul; mai mult, de a şti să se situeze în ridicol şi de a nu se teme deloc de el». Pentru acest suprem eroism, pentru această nebunie a Ideii, sublimă până la sfinţenie— «cel mai divin dintre nebuni a fost şi este mereu Iisus Christosul»— Unamuno îl numeşte pe Don Quijote « Christ al Spaniei ». Şi totuşi, consideraţia lui Unamuno nu constitue o impietate. După cum scria undeva Andrâ Suar&s, la Spanioli credinţa este pur formală, aşa după cum la Ruşi este mai interioară; în Rusia « credinţa este un sentiment şi chiar o evadare din secol, — în Spania însă este acţiune şi chiar politică ». Sunt integral spaniole aceste consideraţii ale lui Unamuno, făcute cu acel fel de a simţi, ale cărui resorturi sunt necunoscute Occidentului. Pe Unamuno îl interesează Omul. Omul în filosof ca şi în artist. Nicio operă de artă nu valorează pentru el cât valorează un om. « Şi ce a lăsat după sine Don Quijote ? veţi zice. Eu vă voi răspunde că s’a lăsat pe sine însuşi şi că un om, un om viu şi etern, valorează cât toate teoriile şi filosofiile. Alte popoare ne-au lăsat mai ales instituţii, cărţi; noi, ăştilalţi, noi am lăsat suflete. Sfânta Tereza valorează oâţ oricare Institut, cât oricare Critică a raţiunii pure ». Cu un ideal despre om ca integralitate spirituală, Unamuno nu şi-ar fi putut intitula eseul despre dragoste decât «iubire, durere, conpasiune şi personalitate», eseu cap începe atât de vibrant: «Iubirea, fraţii mei ce- titori, e tot ce poate fi mai tragic în lume, în viaţă; iubirea e copilul iluziei şi părintele desiluziei; iubirea e mângâierea în desolare, unicul remediu împotriva morţii, al cărui frate este... Iubirea caută cu patimă nebună, prin fiinţa iubită, ceva de dincolo; şi cum nu poate afla, disperează... ». A mai scris cineva cu aşa fervoare rânduri atât de frumoase despre iubire î Ca acestea sau ca cele de mai jos, când VQrbeşte despre « una din acele iubiri i86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tragice care au de luptat împotriva legilor diamantine ale Destinului, una din acele iubiri care se nasc în contratimp şi, în afară de vremea lor, înainte sau după moment, sau în afară de norma după care lumea— care este în întregime obicei—le-ar fi primit. Cu oât destinul, lumea şi legile sale ri- dică mai puternice ziduri între îndrăgostiţi, cu atât mai mare e puterea cu care sunt împinşi unul spre celălalt; şi fericirea lor de a se iubi ia un gust de amărăciune, iar durerea lor de a nu se putea iubi pe faţă şi liber, creşte; şi li se face milă unuia de celălalt până în adâncul inimii lor, iar această compătimire comună, care le este şi nefericirea comună şi fericirea comună, le înflăcărează şi le alimentează iubirea. Iar ei suferă de bucuria lor şi se bucură de suferinţa lor... ». Nu simţiţi aci atmosfera tristelor poveşti de iubire a lui Tristan şi Isoldei, a lui Ab61ard şi Helolsei, a lui Heathcliffe şi Catherinei? Spiritualitatea densă a lui Unamuno angajează întreaga sa operă într’o perfectă unitate de sens; fie că face filosofie, poezie sau politică, totul e an- ' grenat în unitatea unei singure activităţi de spirit. Poezie, filosofie, politică, — nu sunt decât trei aspecte ale unui fond comun, unic, şi trei căi de manifestare ale unei singure personalităţi. « Poetul şi filosoful sunt fraţi gemeni, dacă nu chiar o singură şi aceeaşi fiinţă ». Pentru Unamuno politica nu era o expresie a colectivităţii şi spre organi- zarea ei, ci mod de exprimare a personalităţii—prin societate,— dar mai întâi formulă individuală. De aceea o şi identifică cu poezia. «Da, poezia e totul. E de asemenea şi politică». Oamenii « nu vreau să înţeleagă că toată carnea mea (pluralul textului original e mult mai tare), studiile mele, romanele mele, poemele mele sunt politice... Ca şi cum a face poli- tică ar fi altceva decât a scrie poeme, ori ca şi cum a scrie poeme n’ar fi un alt mod de a face politică... ». De aceea arta sa poetică proclamă mai întâi coexistenţa cugetării cu sentimentul, o raţionalizare a sentimentului sau o sentimentalizare a raţiunii: « Piensa el sentimento, siente el pensamiento » este primul vers din al său Credo poitico, — crez ale cărui precepte pot fi bănuite încă din eseuri. Poezia trebue să fie permanent dublată de gândire, poezia pură fiind « ca apa distilată, care e nepotabilă »; mai mult chiar, poezia de calitate trebue să fie o continuă meditaţie — filosofică, nu liric- poetică—pentrucă sentiment pur nu există, iar cel ce a crezut în el n’a ajuns să bea cu adevărat din izvorul simţirii: Sentimento puro? Quien en ello crea de la fuente del sentir nunca ha llegado â la viva y honda vena. Primul gând pentru poet deci — şi aci este punctul grav, eternul punct grav al poetului spaniol— trebue să fie adevărurile spiritului şi abia la urmă preocuparea de realizare artistică propriu zisă: Sujetemos en verdades del espfritu las entrafias de las formas pasajeras, que la Idea reine en todo soberana; esoulpamos, pues, Işl nieblă. POEZIA MUNCII 187 Şi astfel e firesc ca printre ciclurile sale de poezii, pe lângă unele inti- tulate pur şi simplu Castilia, sau Catalufia, sau Vizcaya, pe lângă acele scânteieri, momente, Incidentes domesticos, adevărate incidente lirice, sau delicioasele Cosas de nifios, amintiri din copilărie sau versuri adresându-se copilăriei, sau printre cele mai graţioase (A sus ojos), poezii din Incidentes afectivos, — este firesc să afli un ciclu de foarte curioase Sonetos (A la rima), uneori simple teorii versificate, dar pline de idei (Piedat, Muerte, Fe, Resi- gnacidn), ori ciclul de Reflexions, unde în poezii ca Onothi heanton, care începe simplu cu « conocete â ti mismo », nu face decât să pună în versuri concepte filosofice, după cum în ciclul de Cantos pune (A la libertad) idei politice. Mod de poematizare specific. . . Cu o desăvârşită technică în versificaţie — când nu cultivă versul alb — poeziei lui îi era totuşi fatal destinat un general accent de retorism meri- dional. Poezie oratorică şi « filosofică », întocmai ca la Vigny sau Leopardi, în poezia lui Unamuno sezisezi mai întâi ideea, teoreticul rece al ideii şi abia apoi—şi dacă!—atmosfera lirică a acestei idei. De altfel destinul prea puţin liric al Spaniolilor a fost recunoscut şi remarcat de însuşi marele Menândez y Pelayo. In adevăr, poeţii Spaniei au fost misticii. OVIDIU DRIMRA POEZIA MUNCII Volumul întâi de poezii muncitoreşti din ciclul întitulat Munca, scos de « Confederaţia Generală a Muncii»— culese şi adnotate de d-1 Profesor Sascuteanu, apărut de 1 Mai — ne oferă prilejul de a zăbovi pe îndelete într’un sector pe care l-am frecventat adese, dovadă cronicile noastre despre literatura lui G. M. Zamfirescu, G. M. Vlădescu, Panait Istrati, Leon Fe- raru, St. 0 Iosif, Gh. Coşbuc şi Al. Robot. Şi dacă un gând al nostru mai vechi, de a scoate o antologie a poeţilor cu caracter social, îl traduce în fapt autorul ăstui florilej, acesta e cu atât mai mult temei să referăm despre poeţii înfăţişaţi în antologie, despre poeţi neîndeajuns reprezentaţi în volumul acesta şi să pomenim pe alţii, ce au fost omişi. Antologia de faţă readuce în circulaţie cele câteva poeme revoluţionare ale lui Coşbuc, poetul ţărănimii noastre dar şi cântăreţul ţăranului proletar şi sărăcit de o condiţie subumană şi al muncitorului, şi recitirea unora din ele ca « Tricolorul a propune la meditaţie, învederând că prin câteva din poemele sale cu caracter social, Coşbuc, poetul prin excelenţă clasic, intrat în manualele şcolare şi cu circulaţie întinsă, este actual tocmai prin aceea ce era mai puţin cunoscut şi preţuit de cei ce îl ceteau: poeziile în care tălmă- ceşte năzuinţele şi revendicările ce frământă de totdeauna mulţimea mun- citoare, dar mai ales prin accentul său de luptător progresist şi nota oarecum i88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE revoluţionară ce caracteriza anumite producţii lirice ale sale, cum e po- emul citat mai jos: , Albastru, Române, ţi-e steagul, Dar ştii tu de ce? Să te învăţ: Albastru înseamnă ciocoii Şi tot ce ’ţi aduni tu cu boii Din mila căldurii şi-a ploii Al lor e, şi-acum şi apururi... Şi-al tău, cerşetorule—un băţ... Dar rabdă, c’o fac din iubire: Se tem că te duce în pieire Belşugul, prin traiu ’n răsfăţ. Şi galben, Române, ţi-e steagul, Iar galbenul spune de voi De cei dela pluguri, ţăranii, Voi galbeni de foame,. sărmanii, De boalc purtate cu anii,— Stăpânii au multe nevoi: « Va banque », şi dineuri şi păsuri, Şi-amante cu cai şi mătăsuri, Şi toată nădejdea-i la voi! Şi roşu, Române, e steagul, Şi-un geniu e tâlcul, s’o ştii: Al neamului geniu, vezi bine, E roşu de-o tristă ruşine Că vremea ’ndreptării nu vine Că tot cu mai multe mânii Ne-ajunge cumplitul dezastru: Abisu ’ntre galben şi-albastru Tu, roşu, de unde ne vii ? D. Th. Neculuţă, poetul cizmar, e reprezentat prin poemul viguros şi cu titlu atât de sugestiv « Cor de robi», cu ritm şi conţinut, de influenţă coşbuciană, dar e şi un timbru propriu, de previziune, dacă ne gândim că versurile scrise au fost spre sfârşitul veacului trecut: Pierim topiţi de chin fi boli Ne frânge jalea pieptul Răbdănd la voi trimitem soli Gu plâns in jelbi, fi stăm domoli Că ’n legi stă scris: « Să nu te scoli Cu sila să-ţi iei dreptul» Par într’o zi din văi*din munţi POEZIA MUNCII 189 Din sate şi oraşe, Voinici, femei, bărbaţi cărunţi ' 8e vor scula, şi tari şi crunţi Vor pune ’n praf a voastre frunţi, Jivinelor trufaşe. . întâlnim, adică reîntâlnim, pe blândul Păun Pincio, reconfortantă amin- tire a primului imn închinat armindenului muncitoresc. Remarcabile, ca o puternică xilografie, versurile lui A. Sahighian: Cu o palmă drept îndemn, ucenicul — piept îngust şi faţa suptă — bate ţintele de lemn. Bate fără sa cârtească, Adunat pe ghiata ruptă, s’o cârpească, Bate ca şi-aseară Mâna grea, mâna murdară, Cum va bate ’ntotdeauna Ne’ncetat Câtă vreme boala, lipsa, Nu l’or istovi (pe un pat): alb ca luna, rupt ca ghiata. Bate mâna, Bate tâmpla, Bate inimioara, biata! I. Şarvari ţine în versurile sale limbajul ce răsuna în 1920, când şi-a scos volumul Cântece de azi, cântece de mâine, şi pe meleagurile Uniunii So- vietice, numai că acolo rapsozii poporului erau ascultaţi, socotiţi ca nişte profetici vestitori ai victoriei socialiste, pe câtă vreme la noi mişcarea mun- citorească era înnăbuşită în faşă. Ne amintim de grandioasele, impresionan- tele procesiuni muncitoreşti, de întrunirile la fel de impresionante ca număr şi disciplină din 1920—1921 şi de acea neuitată manifestaţie paşnică dela înmormântarea lui G. Dobrogeanu-Gherea, când coloanele de muncitori se înşiruiau dela şosea şi până la Cimitirul Belu, cântând imnul funebru: In lupta cea mare tu jertf’ai căzut, Iubire imensă de popor Speranţa ’n izbândă în viaţă-ţi fu scut, Balsam pe răni vindecător... Cea mai mare parte dintre contribuitorii acestei antologii întocmite de d-1 Sascuteanu, sunt militanţii mişcării generoase muncitoreşti de prin 1918—1922, începând cu Vanda Mihail, A. Toma, C. Z. Buzdugan, Traian Dematrescu, Nicolae I. Lazu, N. Beldiceanu, I. M. Dafin. Dar instructiv şi revelant e faptul că filologul şi criticul literar Ovid Densuşianu îşi dă şi 190 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE el partea lui de contribuţie ce, venită dela elevatul estetician, merită repro- dusă: La răspântia neagră / S’au oprit trei care / Cei care le mână / Scapără amnare / Unul din ei zice: / « Fost-am la oraş / Să mă judec iară... / Tot eu păgubaş / Altul: o făclie / Şi-un coşciug am luat / Mi-a ucis vechilul / Singurul băiat / Cel din urmă! Uite / Mai aveam doi boi / Pentru bir mi-i vinde / Mâine pe-amândoi... / Din răspântia neagră / Carele-au plecat /... Şi merg greu de parcă / Piatră duc în sat... Unul din cei mai temeinici poeţi sociali e Leon Feraru; atât de în- rădăcinată rămăsese în el structura şi amintirea vieţii de proletar a tatălui său că primul său volum de versuri pcartă titlul Magherniţa veche şi cu- prinde poeme evocative şi tablouri retrospective ale fierăriei tatălui său, văzute dinamic, în mişcare. Cântăreţ propriu zis al meşteşugarilor urbei sale natale, Feraru deţine un record ca să zicem aşa, întru cât el s’a cin- stit să cânte aproape pe toţi meseriaşii breslelor existente: A încondeiat truda lăcătuşului într’un poem ce se şi chiamă Cântecul lăcătuşului. Sub vechea afumata bagdadie figurează melancolica soartă a dulgherului; Poe- mul acului, odiseea măruntă a croitoresei. Ciocanul de fier apoteozează ritmul aceluiaşi atelier de fierărie, muza inspiratoare din copilărie. Experienţa aceasta proletariană şi interesul pentru muncitorime şi-au imprimat atât de puternic pecetia în aluatul sufletesc al cântăreţului, atât de vie este am- prenta ei încât artistul ce avea să încerce pe harfa lui lirică, plurale şi variate modulaţii şi înstrunări— dela accente de vigoare rurală şi oarecum se- mănătoriste, ale unui ţăran dela Dunăre, la accente de orhestraţie citadină şi salonardă — până la urmă tot la epopeea meşteşugarului se va întoarce, aşa cum descoperim în poema Prăvălia românească din volumul Arabescuri. Dela poemele acestor cântăreţi precursori, firul se înnoadă cu odele cântăreţilor de vreme nouă, Emilian Bucov, poet progresist şi militant so- cialist ce publică un imn vitalist întitulat: Motor-marş, oareşcum influenţat de Majacovschi, Rudenco, D. Corbea, cunoscut din volumul Nu sunt cân- tăreţ de stele, Poezii şi 16 milioane, Maria Banuş, cunoscută şi ea publicului cetitor din volumul Ţara fetelor şi descântecele şi poemele cu caracter social publicate prin diverse reviste, şi poeme de nouă vigoare, proslăvi- toare ale nouei zodii progresiste, datorite marelui poet A. Toma, care e în- făţişat şi prin poezii de acum două decenii şi prin producţia ultimă. Lipsesc din acest volum puternicul poem Noaptea de Mai de 6. Topâr- ceanu, poeziile d-lui Luca, dedicate trudei cusătoreselor, iar St. O. Iosif e slab reprezentat printr’o traducere, când trebuia neapărat publicat po- emul Adio : Da, mult mai bine ar fi fost Să fi rămas în sat la noi, De-ai fi avut şi tu vreun rost, De-am fi avut pământ şi boi. Că suntem nevoiaşi de tot Şi ai fraţi mici şi suntem mulţi... Muncesc din greu, fac tot ce pot, Şi tot flămânzi, şi tot desculţii BANATUL DE ALTÂDAT 191 Din numai două strofe din cele şase strofe câte are poezia, se vede accentul ei social, în sensul că înfăţişează drama ţăranului proletar, silit să se refu- gieze la oraş. Lipseşte şi Eugen Relgis, cu acele poeme verhaereniene ale proslăvirii muncii şi uzinelor. Lacună uşor de remediat la volumul al II-lea, pe care autorul antolo- giei îl şi anunţă de pe acum în prefaţa sa. Să salutăm aşa dar ivirea primei culegeri de poeţi ou timbru social, impropriu întitulată Poezii muncitoreşti, ea având a se numi poezii pentru muncitori sau despre muncitori — şi să aşteptăm apariţia volumului II, mai compact, să sperăm, decât primul şi adăpostind realmente pe toţi ostenitorii stihului întru slava muncitorului. CAMIL BALTAZAR BANATUL DE ALTĂDATĂ Locul pe care îl ocupă istoria locală în istoriografie este cel dintâi. De îndată ce cronografele sumare nu mai satisfac curiozitatea cetitorilor, nu apar istoriile generale oi istoriile locale. Patria însăşi nu este ţinutul pe care îl ocupă un neam ci acela care este condus după un sistem anumit. A trebuit o lungă evoluţie până când patriile medievale au ajuns patrie mo- dernă. Aceste patrii, la noi ţări, nu sunt decât unităţile locale care îşi duc o viaţă a lor şi de care sunt mândre. Aceste ţări au simţit nevoia să-şi aibă istoria lor şi multe au avut-o încă dela sfârşitul Evului Mediu. Prin cunoaşterea acestor istorii locale s’a ajuns la cunoaşterea întregului unei naţiuni. Acum a fost uşor să se treacă la istoria naţională. Aceasta a contribuit la formarea ideei de naţionalitate, ceea ce însă nu este tot una cu ideea de stat naţional. Pentru a se ajunge aici a trebuit un drum mai lung încă, până s’a conceput istoria generală, care stă la baza ideilor care fră- mântă omenirea din sec. al XVUI-lea înainte. Situaţia neprielnică în care s’a desvoltat poporul român, de altfel ca şi alte popoare vecine, nu i-a permis să meargă în ritmul vremii. A trebuit să învingă mai întâi greutăţi pe care alţii ori nu le-au putut trece şi au dis- părut, ori le-au trecut cu mult mai nainte şi sunt azi pe primul plan al isto- riei. Noi le-am învins mai încet şi trebue să facem acum aceea ce n’am putut face la vreme. Dar este necesar să o facem, căci mai târziu nu vom mai putea. Intre aceste nevoi de împlinit se numără şi istoria neamului, fără de care ne lipseşte cartea de vizită cu care ne prezentăm în lume, osatura vieţii viitoare. Este drept că avem multe istorii naţionale. Avem chiar unele care ne încadrează în istoria generală. Cu toate acestea niciuna n’a izbutit să fie primită pe de-a’ntregul în sufletul poporului nostru. Toate au o de- ficienţă pe care o simte cetitorul şi care nu-i dă curs să circule. Şi azi se ceteştg cu mai multă plăcere şi cu mai mult interes o pagină de cronică decât un ţapitol din cea mai nouă şi mai răspândită istorie. Această si- 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tuaţie este explicabilă, căci rareori s’a cercetat viaţa trecutului în adânc. Adeseori istoricii s’au mulţumit să reproducă numai lucrurile ştiute şi au lăsat la o parte orice chestiune de amănunt sau mai spinoasă, fiindcă acestea cer multă răbdare şi timp lung. Un pas înainte spre această cunoaştere, în afară de cercetările arhi* velor, muzeelor, bibliotecilor şi răscolirea pământului pentru a găsi infor- maţia trebuitoare, îl constituie şi cercetările de sinteză locală sau istoriile ţinuturilor. In bună parte s’a pornit şi la noi pe acest drum în Oltenia, în Ardeal, în Dobrogea şi în Moldova. Se publică mai mult materialul pri- vitor şi bine se face. Acesta ori se pierde dacă nu e cules la vreme, ori ră- mâne ascuns în cine ştie ce publicaţie lipsită de circulaţie. Iată că acum avem satisfacţia să vedem că porneşte pe acest drum, al sintezei locale, şi Banatul. Institutul social Banat-Crişana, care are la activul său atâtea lucrări meritorii, îmbrăţişează acum şi domeniul istoric. Publicând cel dintâi volum, Banatul de altădată, studii istorice (Timişoara 1944, VII + 736 p.), face în adevăr o operă a cărei lipsă o simţiam, mai ales de când au dispărut Analele Banatului, în care strălucea condeiul re- gretatului Miloia. Iniţiativa porneşte probabil tot dela d. C. Grofşorean, care a biruit astfel individualismul bănăţean «impropriu pentru colaborări colective », cum zice singur (p. VI) şi a izbutit să dea această înmănun- chere de studii, scoase mai întâi în revista institutului. Dela început observăm cele două linii de conduită ale publicaţiei, căci acest volum va avea şi urmare: 1. Se vor omite studiile de doctrină (p. V), şi 2. Să se constate că istoria adevărată este istoria ţărănimii (p. VII). Suntem de acord deplin cu aceastea şi dorim să le vedem împlinite. încercăm deci să prezentăm lucrarea sub aceste aspecte, dar ne vedem siliţi să ţinem seama şi de constatările proprii ale editorilor, adică de faptul că ce s’a scris până acum despre Banat a fost o prelucrare a scrierilor străinilor (p. 1) şi că nici acum nu se îndrăzneşte o sinteză ci se porneşte ou monografii care, profitând de critica obiectivă, « poate chiar şi polemici asupra problemelor controversate » (p. 2), să ducă la realizarea ei. Observ dela început că nu sunt Bănăţeni toţi colaboratorii (poate de aceea au şi putut fi adunaţi la un lucru colectiv). Dar de aici, în principiu, poate ieşi un bine: sentimen talism stăpânit şi obiectivitate. 1. Cea mai întinsă colaborare vine dela d. Victor Motogna, care atacă în,mod special probleme medievale. In cel dintâi studiu, Contribuţii la istoria Românilor bănăţeni în Evul Mediu. Districtele româneşti (p. 3—30), pleacă dela constatarea că în mai multe părţi nord-carpatice şi bănăţene Românii apar deodată organizaţi în voievodate şi districte. In Banat sunt opt, cum rezultă din diploma din 1457: Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaj, Craşov, Bâr- zava, Comiat şi Iliada (p. 5), care sunt districtele istorice, la care autorul adaugă imediat încă şapte mai puţin cunoscute: Sudgea, Monostor, Bujor, Jupani, Margina, Hudus şi Cherj (p. 17). Se pare că şi districtul Crişului Alb este de adăugat tot la Banat (p. 17—19). Menirea acestor districte era să apere frontiera dunăreană şi • se bucurau de autonomie completă BANATUL DE ALTĂDATĂ 193 (p. 2). Erau o Universitas Valachorum, compusă din divites şi pauperes care toţi erau cives. Această situaţie se datoreşte faptului că aşa au fost găsiţi acolo de Unguri (p. 15). In anexă se culeg 6 documente din publicaţii mai vechi. Observ că dacă Cenad e forma veche bănăţeană atunci Românii bă- năţeni nu i-au dat numele dela ung. Csanad, ci legenda a adecuat numele după topicul localnicilor (p. 16, cf. şi p. 52—53). Nimic nu ne face să credem în existenţa jupei în Banat (p. 17). In lista celor ce au lucrat la cetatea Orşovei în 1371—72 sunt multe nume româneşti: Cârpaci, Dan. Copaci, Dragotă, etc. Asupra acestora se va reveni (p. 302—305), tot fără a se in- sista asupra lor cât trebue. 2. Al doilea studiu priveşte Banatul românesc în epoca migraţiunii po- poarelor barbare, 271—1300 (p. 31—67). Subiectul nu e tratat în adâncime ci, slab informat, se face un searbăd rezumat al istoriei pragmatice româ- neşti. Dar tocmai această perioadă nu se poate studia decât prin ţărănime: limbă, ocupaţie, obiceiuri, tradiţie, etc. Acele castra stativa aşezate con- centric faţă de Apulum, nu sunt ridicate împotriva populaţiei autohtone cum crede autorul (p. 37) ci împotriva invadatorilor. Suntem la începutul creierii noului sistem de apărare în adâncime, nu numai la hotare, sistem care se va desvolta la maxim în secolele următoare. De altfel aceste castre nu dispar nici în sec. IU, când de sigur că românizarea era desăvârşită. E temerar şi nefundat să se presupună că « nu s’a putut face decât în veacul la IV-lea » creştinarea Românilor (p. 42). Dovezile aduse de autor, şi nu sunt toate, arată că erau creştini în acest secol. Catalaun sau Catalaunum, nu Catalaum (p. 47). Nimic nu ne face să credem că din Cumanii colonizaţi la 1091 în Banat « s’a alcătuit puţina populaţie ungurească de aici» (p. 64). Plină de interes însă e observaţia cu topicul Varbă la Românii din Coldău, după ung. megyek a vărba = merg în cetate (p. 64). E concludent că Ro- mânii n’au tradus topicele lor din ungureşte ci, rar când a fost cazul, le-au adoptat chiar fără să le înţeleagă. 3. Urmează Banatul românesc in cele dintâi veacuri ale stăpânirii un- gureşti (p. 229—265). Este iarăşi o expunere sumară a izvoarelor. Nimic nu îndieptăţeşte pe autor să presupună că Oltenia de azi— căci face mari incursiuni generale — făcea parte din Banatul Severinului (p. 249—251). Diploma Ioaniţilor din 1247 enumeră precis formaţiunile politice din Ol- tenia acelei vremi: Banatul Severinului era una din acestea şi fiecare îşi avea regiunea ei. Am motive temeinice să mă îndoiesc că Litovoi, omorît la 1273, ar fi ocupat ţinuturi regale bănăţene (p. 261). Actul din 13 April 264 publicat în anexă este publicat mai corect în Hurmuzaki, I, 1, p. 315—317. 4. Banalul românesc în veacul al XlV-lea, Epoca Angevinilor (p. 266—328). Această perioadă este şi mai slab prezentată, mai ales din punct de vedere al informaţiei. Lipseşte până şi orice privire de ansamblu. Şi totuşi—e veacul celor mai mari creaţiuni româneşti! 5. Banatul românesc in prima jumătate a veacului al XV-lea. Epoca lui Sigismund de Luxemburg, 1395—1438 (p. 449—480), bună prezentare 13 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cronologică, după cărţi ştiute, a evenimentelor generale care au unele le- gături şi cu Banatul. Aici se arată şi puterea armată care trebuia să apere această provincie: vreo două mii de oameni. Restul de care era nevoie cădea în sarcina celor 8 districte româneşti (p. 462—463), ou conducătorii lor: nobilimea bănăţeană în luptă cu cea ungurească. Sigismund însuşi pri- goneşte ortodoxia (p. 473—480) hotărînd ca numai catolicii să posede moşii, chiar dacă măsura în fond a plecat împotriva ereticilor (p. 478). 6. Trecutul Românilor din Banat in epoca lui Ioan Huniadi, 1437—1457 (p. 639—676), după -acelaşi sistem ca mai sus, cu izvoare şi literatură re- dusă, înfăţişează opera de apărător al hotarului a lui Iancu-Vodă şi aportul Bănăţenilor la aceasta. Participă şi la bătălia dela Vama, 1444 (p. 667—558). Cu acest prilej revine şi asupra districtelor bănăţene « cu date noui pe care le-am descoperit în cursul cercetărilor » (p. 565). Urmează o listă a celor mai însemnate familii nobile româneşti din acea vreme (p. 670—574). Sunt prea multe greşeli de tipar care supără; indicăm una: unione primata în loc de firmata (p. 665). 7. Limbă şi cultură (p. 409—415), note pe marginea unei lucrări cu acelaşi titlu a d-lui Th. Capidan în care «totul e profund » (p. 410). Se ur- măresc părţile care au contingenţă cu istoria noastră medievală. Sfârşitul notei e demn de reţinut: «Viitorii istorici trebue să fie pregătiţi mai ales în două direcţii: să ajungă a înţelege în original documentele latine şi pa- leoslave, şi al doilea: să cunoască temeinic legile limbii româneşti » (p. 416). Sunt postulate obligatorii. 8. D-l Al. Borza contribue cu trei studii. Primul: Corelaţia dintre flora României şi poporul român, o sinteză etnobotanică (p. 149—172), în care se vede că numirile plantelor la noi « sunt de veche factură (greco-) latină şi chiar dacică » (p. 150). Se îndoieşte de exactitatea textului lui Dioscoride (p. 152—153). Sunt foarte instructive datele şi concluziile trase în privinţa sedentarismului nostru. 9. Al doilea, Cetatea dacică dela Bobaiţa (Mehedinţi), Note arheologice şi botanice (p. 401—408), despre o veche cetate cu trei terase, redusă în su- prafaţă, pe care o distruge linia de exploatare în construcţie Tumu-Severin— Cloşani. E datoria arheologilor să cerceteze ce mai rămâne. 10. Ultimul, Noui date relativ la cetăţile romane dintre Tibiscum şi Sa/r- mizegetusa (p. 686—692), care privesc staţiunile Zăvoi, Voislova, Porţile de Pier la Bucova, unde se rectifică unele păreri ale lui I. Marţian, şi Sar- mizegetusa. Aici crede că trebue luată în seamă părerea răposatului colonel Zagoriţ, cu privire la cetatea dacică de pe colina dela Haţeg. Polemică cu « un arheolog sibian » căruia «nu-i lipseşte nici puterea de muncă şi nici stăruinţa ». Atunci ce nu e bun la el? Mărturisesc şi eu că nu ştiu care este părerea d-lui Borza, dacă Tapae a fost la Zăvoi (p. 687) sau la Voislova (p. 688). 11. Colaborarea d-lui Traian Popa se opreşte asupra cercetării clasei conducătoare. In Românii din Banatul medieval (p. 113—148) urmăreşte familii nobile şi de cnezi din Banat, ca Baciu, atestată ca veche la 1319. BANATUL DE ALĂTĂDATĂ 195 Bracan sau Brathan (poate Borcan ?), Dobrotă, Lucaciu, Voievodul Bogdan fiul lui Micula, Socol, Petru de Valea (atestată la 1277) şi Neacşu. Toate au de luptat cu infiltraţia silnică a nobililor unguri în Banat, între care Himfy e cel mai primejdios. Bogdan al lui Micula, voievod chemat în Un- garia, a făcut pe istoricii unguri să creieze teoria că ar fi ajuns în Mara- mureş, de unde ar fi trecut în Moldova. In Banat ar fi venit de peste Du- năre. Erga? Şi Moldovenii sunt nişte păstori nomazi din Balcani. Dar do- cumentele n’o confirmă. 12. In Familia Mutnic (p. 526—538) se vede cum trece la catolicism, câştigă averi, se maghiarizează şi devine asupritoarea neamului din care ieşise. E marea dramă a întregii noastre nobilimi din Ardeal şi Banat. Cercetarea trecutului românesc al Banatului din acest punct de vedere este de cel mai mare interes şi cu mult superior oricăror generalităţi. Dl. Tr. Popa ar face bine să continue astfel de cercetări, care vor fi foarte bogate în rezultate. 13. D. Valeriu Sotropa, Vieaţa Românilor in Evul Mediu (pebazalimbii române), face un real serviciu istoricilor dreptului vechi românesc şi ai instituţiilor, urmărind pe baza lexicului viaţa economică, religioasă, mili- tară, politică şi socială, familia, proprietatea, legea şi viaţa sufletească a Românilor în Evul Mediu. E vorba de un studiu larg cuprinzător din care ni se dă aci numai un capitol, agricultura cu toate formele ei (p. 173—228). 14. Mai departe, d-sa urmăreşte şi din veacul al XVI-lea şi în sfârşit cel de al treilea mijloc de penetraţie l-a constituit o versiune grecească. In 1929 apare primul volum din « Cărţile populare în literatura româ- nească », o magistrală sinteză în care sunt analizate textele primite, fie prin contactul direct cu Apusul, fie prin relaţiile cu Bulgaria şi Serbia. \ln loc de seamă îl ocupă în acest volum restabilirea, în adevărata sa lumină, a bogomilismului, a cărui influenţă fusese mult prea exagerată, de Gaster şi Hasdeu. Pentru pregătirea celui de al doilea volum bogat în informaţiuni inedite, Nicolae Cartojan a trebuit să facă lungi cercetări în bibliotecile din Italia, Franţa, Germania, Grecia şi Anglia. Primele rezultate ale acestor cercetări au fost descoperiri, cu adevărat senzaţionale. In Italia găseşte el urmele atât de pitoreşti pe care le-au lăsat războaiele Voievodului Mihai Viteazul cu Turcii, de care se ocupă în studiul « O dramă populară italiană » a lui Giulio Cesare Croce, despre Sinan Paşa şi vitejiile româneşti. In Grecia şi Franţa rezolvă Nicolae Cartojan una din problemele cele mai desbătute de medievalişti: izvorul celebrului poem cretan Erotokrito3. Acest izvor fusese căutat, zadarnic, de savanţi cu reputaţie mondială, ca: Foriel, Gidel, Xantudis, Pavolini, Politis, Pemot şi atâţia alţii. Cel care soluţionează însă, în mod definitiv, această atât de desbătută problemă, este profesorul român Nicolae Cartojan, care stabileşte în 1936 că poemul cretan işi are izvorul în romanul cavaleresc de origină pro- vensală Paris et Vierme, publicat în 1487 la Anvers, după ce avusese o foarte bogată circulaţie, sub formă manuscriptă. Traducerea românească a fost întocmită, în secolul al XVIII-lea, după o versiune grecească. Despre importanţa acestei descoperiri scrie, în revista «Byzantion», marele savant belgian Henry Gregoire următoarele aprecieri: «Nicolae Cartojan, profesor de istoria literaturii române la Universi- tatea din Bucureşti, un erudit cu o vastă cultură şi o metodă perfectă, a făcut o descoperire, care poate fi calificată, fără exagerare, senzaţională. Erotolcritos trecea, de obicei, drept capo d’opera literaturii cretane, şi până acum nimeni nu-i contestase originalitatea. Astăzi, graţie d-lui Cartojan, Erotolcritos are o sursă, pe care poetul cretan o urmează destul de aproape ». . Apariţia celui de al doilea volum din « Cărţile populare », în care este cercetată epoca de influenţă grecească în Principate, din a doua jumătate a veaoului al XVII-lea şi până la începutul secolului al XlX-lea, înoununează, O muncă de decenii. Varietatea pitorească a temelor şi valoarea deosebită a textelor prezen- tat? ţn aoesţ volum, îl îndreptăţesc pe Nicolae Cartojan, savantul de ftlltd* 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ritate conferita prin îndelungatele sale cercetări, să afirme, atunci când priveşte ansamblul problemei, concluzii de nesdruncinat, ca aceasta! « Aproape tot ceea ce Bizanţul a acumulat la răspântia de loc dintre lumea Occidentului medieval şi lumea Răsăritului asiatic, cu pitorescul unei literaturi atât de vechi şi variate, a trecut prin intermediul limbii neogreceşti în literatura noastră. Această literatură de legendă religioasă plină de graţie, de romane cu aventuri războinice şi cu dragoste puternică şi sinceră, de fermecătoare poveşti ale Orientului învăluite în lumina mira- culosului, a desfundat, cu tot caracterul ei naiv, în masa cititorilor din toate păturile noastre sociale, nivelate sub raportul culturii, izvoarele sentimentalităţii şi ale imaginaţiei. « Ea a stimulat în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea traduce- rile din literaturile străine şi, împreună cu acestea, a pregătit sufletul româ- nesc pentru acceptarea pre-romantismului şi romantismului francez. Când, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea, stra- turile societăţii noastre încep să se diferenţieze sub raportul culturii, cărţile poporului rămân mai departe, aproape singura lectură a păturii ţărăneşti. Citite şi răscitite veacuri de-a-rândul, ele au lăsat urme adânci în tradiţiile poporului nostru, în creaţiile lui literare, în bocete, în descântece, în colinde, în oraţii de nuntă, în basme, în snoave, şi mai departe chiar: în arta reli- gioasă şi cea populară ». Aceste două volume de sinteză, concepute pe un plan cu totul nou faţa de Gaster şi Hasdeu şi întemeiate pe studiul a sute de manuscripte, au adus la lumină texte noi; au stabilit legături nebănuite între literaturile Occi- dentului medieval şi folklorul nostru— cum este de pildă Stdbat Mater Dolorosa a lui Jacoppone da Todi, în cântecele de stea româneşti— sau între izvoarele literare scrise şi producţiunile populare versificate— cum este cazul prototipului în proză al oraţiilor de nuntă. Capitolele despre gnosticism şi bogomilism cu reflexele asupra tradi- ţiilor şi colindelor religioase, deschid perspective interesante asupra proble- melor privitoare la metafizica poporului român şi înlesnesc în mare măsură studiul psihologiei populare. In legătură cu această mare operă de sinteză, romanistul Mario Roques scrie: « Se găsesc în ea aceleaşi calităţi de claritate, de ordine, de informaţie minuţioasă şi largă şi de precizie, care disting lucrările precedente ale ace- stui excelent cunoscător al literaturii vechi româneşti». Dar profesorul Nicolae Cartojan nu s’a mărginit numai la studierea laturii populare a vechii noastre literaturi. El a abordat, cu aceeaşi compe- tenţă şi literatura cărturărească, aducând şi aici contribuţii din cele mai importante. Este suficient să amintesc în această privinţă lucrările: Contribuţiuni la originile liricei româneşti în Principale, prin care relevă numeroasele ver- suri româno-greceşti, răspândite în manuscrisele deja sfârşitul secolului pl XVIII-lea PROFESORUL NICOLAE CARTOJAN 201 Sau studiul asupra Ceasornicului Domnilor al lui Nicolae Costin, în care stabileşte că izvorul de care s’a folosit cronicarul moldovean îşi are originea în literatura spaniolă, prin intermediul unei versiuni latine, care ne duce prin umanismul secolului al XV-Iea la faimosul Illibro aureo del gran em- perador Marco Aurelio con Eelux di principes, al călugărului Guevara. * * * In sfârşit, ajungem la amintirea unei alte sinteze, de data aceasta asupra Istoriei literaturii române vechi, proiectată în patru volume, dar din care n’au văzut lumina tiparului decât două. Pentru caracterizarea valorii acestei lucrări, voi invoca mărturia cu- noscutului specialist Carlo Tagliavini, care în recenzia publicată cu 4 ani în urmă, scrie: „Această nouă operă a lui Cartojan e de o importanţă capitală, pentrucă puţini au în România cunoştinţele pe care le are el, dobândite prin lungi şi răbdătoare studii, despre enorma comoară de manuscrise din Biblioteca Academiei Române, aşa că asemenea lucruri noi vin aici pentru întâia dată semnalate cercetătorilor. Afară de aceasta, chiar când Cartojan ex- pune note şi fapte cunoscute, punctul său de vedere, judecata sa critică, încadrarea istorică sunt aproape întotdeauna originale şi noi. Scrisă cu mare competenţă şi obiectivitate, de unul din cei mai valoroşi specialişti, această carte este de sigur de clasificat printre operele fundamentale ale Istoriei Literare Româneşti şi nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă a niciunui Institut de filologie romanică şi a niciunui cercetător al istoriei comparate a literaturilor neolatine i>. Pentru a încheia, se cuvine să amintesc de publicaţia Cercetări literare, iniţiată şi condusă de profesorul Cartojan pentru discipolii săi. In paginile celor 4 volume din această publicaţie s’au tipărit numeroase şi temeinice lucrări elaborate de studenţi în seminarul de Istoria literaturii române vechi. Şi nu pot trece cu vederea colecţia de « Clasici români comentaţi», în care au apărut peste 50 de volume cu reeditări ale clasicilor noştri. Această colecţie a fost tipărită într’o vreme când operele scriitorilor care au pus temelia literaturii naţionale nu se mai citeau şi nici nu se mai găseau în librării. Ea a împlinit o lacună adânc simţită în cultura tinerelor generaţii şi foloasele ei au fost în deobşte recunoscute. De acum însă, profesorul nu-şi va mai îndruma studenţii iar savantul nu va mai aduce noi contribuţii, cu care să se poată mândri cultura ro- mânească. El i-a părăsit pe toţi cei ce îi erau dragi şi pe toţi cei ee-1 stimau; şi-a părăsit vrafurile de cărţi şi manuscripte şi a plecat pe drumul cel lung al ‘ vieţii fără de sfârşit, lăsând în urmă-i inimi sfărâmate dar şi realizări ce-i Vor perpetua numele, AL. IORDAN 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE METAFIZICA TONALITĂŢILOR AFECTIVE O critică ce nu îşi atinge obiectul, este de multe ori mai primejdioasă — în ceea ce priveşte persistenţa erorii— decât lipsa oricărei critici. Şi dacă mare parte din prejudecăţile şi erorile epocii noastre persistă încă, acest lucru se datoreşte nu atât bunăvoinţei cu care au fost primite, cât mai ales lipsei de metodă cu care ele au fost criticate. De un asemenea avantaj al criticei lipsite de metodă şi discernământ a beneficiat mai ales filosofia aşa zisă «existenţialistă». Ea a introdus nu numai în cultură, dar şi în viaţa socială, o serie de prejudecăţi ale căror urmări s’au dovedit şi se dovedesc a fi absolut incalculabile. Şi totuşi o asemenea filosofie a fost şi este din plin criticată. Ea a avut adversari încă dela începutul fundării sale, dar are mai ales astăzi, când fiecare teoretician al culturii se simte dator a protesta emfatic împotriva ei. Numai că asemenea proteste foarte bine intenţionate au neajunsul că lasă să treacă neobservate erorile cele mai primejdioase, tocmai fiindcă nu fac altceva decât să nege ceea ce filosofia existenţială afirmă şi invers. Un ase- menea duel fastidios dar inofensiv, aruncă eroarea dintr’o parte în alta ca pe o minge, răspândind-o şi punând-o cu atât mai mult în circulaţie. Studiul tuturor criticelor ce s’au adus filosofiei existenţiale cere de sigur cercetări extrem de ample şi noi nu le vom putea întreprinde aici, mai ales că mult mai utilă ni se pare indicarea lacunei principale pe care asemenea obiecţii le conţin şi schiţarea unei metode critice menită să-şi atingă cu ade- vărat scopul. ' O asemenea metodă critică vom căuta să o formulăm pe baza concep- ţiei lui Martin Heidegger exprimată în lucrarea sa Ce este metafizica?, lu- crare ce constituise în intenţiile autorului un adevărat « discurs asupra me- todei » al filosofiei existenţiale. Va trebui să relevăm întâi, în câteva linii esenţiale, schiţa acestei con- cepţii asupra formulării unei probleme metafizice. O asemenea metodă se defineşte în general prin aceia că promovează o nouă metafizică, pe baza utilizării unor noi mijloace de investigaţie: studiul tonalităţilor afective. Punctul de plecare al lui Heidegger nu este de sigur nou; el reprezintă aproape un loc comun al pseudo-inovatorilor în filosofia tuturor vremurilor: încercare de a evada din sfera raţiunii, pentru a putea evita limitele ei şi mai ales pentru a alege o cale mult mai facilă în elaborarea unui sistem filosofic. Filosofia epocii noastre însă este caracterizată prin aceea că, mai mult decât oricare alta, a încercat o serie întreagă de expediente dintre cele mai variate şi mai fanteziste, pentru a înlătura concurenţa ştiinţei şi pentru a funda definitiv o metafizică mai presus de orice critică. Heidegger procedează astfel în stabilirea metodei de a funda o proble- matică metafizică după modelul pe care nu de mult il inaugurase Bergson, deosebipdu-se Jngă de filosoful intuiţionist prin caraoţerul mult mai radical METAFIZICA TONALITĂŢILOR AFECTIVE 203 şi mai temerar al procedeelor. De aceea încercarea lui ne poate oferi un exemplu mult mai semnificativ în problema ce ne preocupă. Heidegger porneşte dela 'următoarea idee ce i se pare fundamentală: anume că ştiinţa şi în general orice filosofie raţională, lasă necercetat adevă- ratul obiect al filosofiei: neantul. « Cogito »-ului lui Descartes el îi substitue astfel meditaţia asupra ideii de neant. 0 meditaţie sui-generis, exprimată prin termenul atât de confuz de «trăire » sau «intuire afectivă 9. Numai că neantul nu este susceptibil de a fi gândit — în sensul logic al termenului — deoarece: « gândirea — care este în chip esenţial gândirea a ceva care există — ar trebui, în ipostaza de gândire asupra neantului, să pro- cedeze împotriva propriei sale esenţe». (M. Heidegger: « Qu’est-ce que la Metaphysique ? » trad. Henri Corbin p. 26). Totuşi Heidegger este de părere că intelectul nu poate aşa de uşor părăsi ideea de neant, deoarece, după el, negaţia fiind ea însăşi o operaţie a inte- lectului, fundamentul negaţiei este însăşi ideea de neant; rezultă de aici că intelectul nu poate decide asupra acestei idei, de care el însuşi depinde. Ideea de neant, nu poate fi întâlnită decât în afara intelectului, într’o « tonalitate afectivă » fundamentală, aceea de nelinişte (« angoisse »): « ne- liniştea relevă neantul» (op. cit. p. 31). Sau altfel exprimat: «Odată cu tonalitatea afectivă fundamentală a neliniştei, noi am întâlnit acest istorial în care se realizează realitatea omenească; neantul ne este relevat...» (op. cit. 32). • Heidegger consideră astfel legitimată şi necesară întrebarea fundamen- tală a problematicei metafizice: ce este neantul 1 Se pune însă acum problema: cum este posibilă filosofarea asupra nean- tului, pornind dela tonalitatea afectivă fundamentală a neliniştei? Neantul—nerelevându-seîn nelinişte ca un ce care există şi deci ca «un ce care poate fi conceput », ci « alături» de existent, el se desvăluie ca fiind « condiţia care face posibilă revelaţia existentului ca atare » (op. cit. p. 36). Heidegger nu rezolvă clar o asemenea problemă, deoarece el, deşi nu « concepe » neantul— deoarece ar însemna să-l asimileze « existentului », — îl deduce totuşi: « neantul nu este un concept antitetic al existentului, ci însăşi esenţa existentului comportă neantul la origine ». Care este rolul «tonalităţii afective» într’o asemenea deducţiei După Heidegger, ea «relevează» sensul originar al neantului. Dacă Heidegger s’ar fi exprimat mai clar, evoluţia procesului său de meditaţie metafizică ar cuprinde trei faze: I. Constatarea principială a imposibilităţii de a concepe neantul pornind dela acela de existent, printr’o opoziţie logică: neantul este ceea ce nu există. II. Descoperirea unei noi metode: relevarea ideii de neant prin intuirea tonalităţilor afective. III. Restabilirea contactului între gândire şi revelaţie, între deducţia logică şi tonalitatea afectivă. Un asemenea proces evolutiv în gândirea lui Hiedegger implică 0 şefie de dificultăţi dintre cele mai evidente, 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prima fază a procesului ascunde o confuzie între imposibilitatea de a « concepe » neantul şi imposibilitatea de a-1 intui. Negaţia e ceva care există, ca relaţie, e perfect conceptibilă. Imposibil este să concepi «ceva» care nu există în sensul absolut al cuvântului, adică acela de neant. Ceea ce nu există, neantul, nu poate fi deci concept, ci doară relaţie. De altfel această relaţie nu poate avea decât un sens cu totul relativ: lipsa de coincidenţă între un concept şi demonstraţia formală a existenţei lui sau intuirea lui sensibilă. In acest sens, acela de relaţie, neantul este imposibil de intuit sensibil, ca orice relaţie de altfel, dar nu e imposibil de conceput. De aici o primă eroare fundamentală: Heidegger transformă negaţia in concept, dând ca fundament relaţiei « ceea ce nu există » ideea de neant, con- cept care, pare a spune el, nu se poate concepe, dar se poate intui! Dela această primă absurditate până la cea de-a doua nu mai este decât un pas: dacă neantul poate fi intuit, singura posibilitate o constitue de sigur «tonalităţile afective » şi nu intelectul sau sensibilitatea. O asemenea intuiţie este în absolută contradicţie cu legile fundamentale ale psihologiei: intuirea unui concept, imposibil de « conceputa este, fără în- doială, o adevărată răsturnare în domeniul psihologiei. Aici se desvălue viciul fundamental al metafizicei tonalităţilor afective pretenţia de a intui ceea ce nu se poate concepe. O asemenea pretenţie a tre- cut-o toată lumea cu vederea şi pare chiar un bun definitiv câştigat. Con- cepţiile iraţionaliste au lansat într’adevăr această mare prejudecată, care, dincolo de toate obiecţiile ce au fost făcute filosofiei existenţiale, a făcut una din cele mai strălucite cariere. Ea a devenit chiar un bun al simţului comun, care, de altfel, îşi însuşeşte cu multă rapiditate erorile filosofilor, în timp ce rezistă cu foarte mult succes adevărului pe care pot să-l desvălue teoriile filosofice din când în când... Ceea ce nu se poate concepe intelectual sub formă de concept sau relaţii, nu poate fi în mod principial intuit, deoarece o intuiţie fără relaţii, fără aceste scheme ale oricărei reprezentări, este o contradicţie dintre cele mai flagrante. Metafizica tonalităţilor afective presupune dar posibil un astfel de proces de intuire, proces care constitue caracteristica sa cea mai autentică şi difi- cultatea cea mai revelatorie a filosofiei existenţiale. Un asemenea proces este absolut iluzoriu şi de aceea o asemenea meta- fizică, pentru a depăşi o astfel de dificultate, îşi creiază un limbaj special, în care termenii fără sens abundă şi în care frazele cele mai goale, capătă rezonanţele unor dicteuri inconştiente ce relevează profunzimile eului şi ale universului. Termeni ca: « fini tiv », o istorial», « a se in-forma », « tras-scendenţă », « a neantiza » etc., etc. sau fraze ca: « Realitatea umană este ca un ceea ce a fost » în sensul unui « ceea ce a fost o prezenţă » sau dimpotrivă este ca « un ceea ce a fost» în măsura în care ea este un viitor - constituindu-se - în - prezent, adică într’atât încât temporalizează însăşi temporalitatea », (op. cit. p. 183), constituesc pur şi simplu mijloace de a mistifica şi a as- cunde tocmai procesul fundamental pe care l-am analizat mai sus. PSIHOTEHNICA SENSORIALA 205 Faţă de o asemenea concepţie criticii au reacţionat în genere fie trecând cu vederea dificultăţile limbajului şi insistând asupra doctrinei propriu zise, admiţând în acelaşi timp procesul metodologic pe care l-am analizat şi care am văzut că e de natură să constitue eroarea principială a existenţi- lismului; sau, aşa cum au făcut criticii neo-pozitivişti, au insistat în special asupra limbajului pe care-1 utilizează acest gen de a filosofa, considerând că noţiunile şi afirmaţiile pe care le conţine sunt complet lipsite de sens. Astfel logicianul Rudolf Camop, în lucrarea sa: « Oberwindung der Metaphysik durch logische Analyse der Sprache » îl învinueşte pe Heidegger că foloseşte concepţii şi afirmaţii iluzorii (pseudo-concepte şi pseudo-propo- ziţii) deoarece ele nu au labază reprezentări sensibile. Afirmaţia lui Heidegger: In afară există neantul, este considerată de Camop pseudo-propoziţie, deoarece ea conţine un ter- men: neantul — căruia nu i se poate substitui un enunţ protocolar de forma: « E(a) » ale cărui condiţii de adevăr trebuesc stabilite expeiimental. O asemenea critică — deşi are drept obiect o lacună reală a filosofiei lui Heidegger, confuzia limbajului — păcătueşte în primul rând prin caracterul ei empirist. Posibilitatea reprezentării sensibile a conceptelor este o condiţie de care s’a dispensat nu numai Heidegger dar şi Einstein de exemplu, când vorbeşte de « spaţiu-timp )>. Aşa cum Carnop l-a pus pe Heidegger pe două coloane, tot aşa de bine îl putea pune şi pe Einstein sau pe oricare alt teoretician al fizicei actuale. Lipsa de sens a afirmaţiilor pe care le promovează filosofia existenţială are cu totul alt sens decât acela pe care îl presupune Carnop: încercârea de a intui ceea ce nu se poate concepe, nu se poate traduce decât numai într’uiv asemenea limbaj fastidios şi în mare parte lipsit de orice sens. Astfel de critici unilaterale şi neesenţiale au avut darul să pună în cir- culaţie o serie întreagă de prejudecăţi ale acestei filosofii, unele din ele de- venind chiar bunuri ale simţului comun. Primejdia este foarte mare, deoa- rece astfel de prejudecăţi şi erori deformează nu numai rezultatele unor cercetări, dar ceea ce este mult mai grav, chiar mentalitatea filosofică. Printre multele erori ale filosofilor, cele mai grave şi mai greu de înlăturat sunt tocmai acelea care provin din deformarea spiritului cu adevărat filosofic. FLORIAN NICOLAU PSIHOTEHNICA SENSORIALĂ Motto: Abia şoptind, argila spunea olarului care-o frământa : Gândeşte-te c’am fost odată ca tine... Nu mă brutaliza! . Omar el Khayyam Psihotehnica s’a mărginit până în curând numai la studii amănunţite asupra mişcării fiziologice, asupra creşterii şi descreşterii oboselii şi asupra reacţiunilor psihice faţă de probleme combinative. Pornirea cercetărilor, 20 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în aceste domenii mai întâi, era firească, ele fiind izvor de economii foarte importante şi directe (mişcarea descompunându-se, fiziceşte, în forţă şi timp, aceste două elemente pot fi economisite direct şi exprimate direct în bani, în calcularea salariului muncitoresc). împrumuturile, şi la urmă, asimilarea psihologiei experimentale de către psihotehnicieni au fost unilaterale. Rămânând la studiul cel mai interesant şi mai simplu — acela al mişcării — aceşti ingineri n’au ales ca sprijin decât părţile statice ale psihologiei experimentale, concepţia generală a psiho- tehnioei luând un caracter net mecanicist. Numai incidental s’au ivit fapte şi probleme de natură sensorială şi cu repercusiuni psihoanalitice în psihotehnică. De fapt o măsurare exactă, ex- perimentală, a atâtor fenomene este imposibilă. Totuşi unele efecte des- lănţuite sunt atât de mari, încât pot fi recunoscute numaidecât ca fiind ren- tabile, deci demne de studii practice. Tendinţa vădită însă este de a lărgi domeniile cercetate ale psihotehnicei spre ereditarism pe de o parte şi spre sensorialism pe de alta (Prof: Prion: Betriebswirtschaft und Begriffe der Psychotechnik, Berlin, 1939, p. 128). Posibilitatea de a stăpâni şi dirija forma exterioară, coloarea sau sgo- motul maşinilor, duce la ipoteza următoarei sinteze: insuflarea unui suflet după chipul fiinţelor vii, adică posibilitatea unei analize psihologice reci- proce între om şi maşină există? Problemele fundamentale care se ivesc aci intră în sfera filosofiei maşinilor. Dacă categorisirea maşinilor după Reuleaux este nefericită din pricina influenţei filologice asupra conceptelor— alături de evoluţionismul roman- tic al unui Eugen Diesel (Die Philosophie der Technik, 1935) analiza cu spirit cartezian a fenomenului « maşină » după Jacques Lafitte (Essai (Pune philosophie des machines, Paris, 1929) este singura care satisface punctele de vedere ştiinţifice şi psihologice. Maşina la dânsul este un termen generic totalizând toate obiectele con- struite de om pentru folosinţa sa. Lafitte împarte maşinile în: Maşini statice: stâlp, unelte, casă. Maşini dinamice: maşini cu piese rotative, motoare, etc. Maşini automate: maşini-unelte automate, roboturi, teleimprimatoare, etc. Următoarele relaţii psihologice între om şi maşină se pot enumera: Paţă de maşini statice: prezenţa şi influenţa funcţiunii. Faţă de maşini dinamice: prezenţa, influenţa funcţiunii şi lupta mus- culară şi a voinţei între om şi maşină. Faţă de maşini automate: influenţa funcţiunii şi obligaţia de control a omului. Cu cât maşina este mai aproape de om, şi cu cât trebue să se căznească mai mult în jurul ei, cu atât influenţa este mai puternică. Această influenţă devine atât de puternică încât omul ajunge să dea suflet, să animizeze. Acest proces însă nu este nou. PSIHOTEHNICA SENSORIAL 207 Din vremurile arhaice ale omenirii, animismul umplea nu numai na- tura ci şi obiectele lucrate de om; arme creeate după chipul lui, după cum Dumnezeu îl crease pe el după chipul Său. Astfel săgeata era împodobită cu desene şi colori-totem, luntrea cu figuri de proră animistice şi orice sculă primea un suflet ca să întărească funcţiunea ei. Mai târziu, această dublare de putere a uneltei îşi pierde semnfiicaţia adevărată şi devine ornamenta^ lism. Astfel «omamentalismul îşi pierde adevărata semnificaţie magică şi păşeşte în estetism aplicat» (G. G. Frazer, Totem and hexogamy). De când geniul inventiv al omului, împins de raţionalism, şi-a luat un avânt nou, jonglând cu abur şi cu metale, şi s?au născut maşinile moderne, inginerul aplecat pe planuri, unde nu domneşte decât logica tehnică, creează monştri fără suflet, monştri construiţi numai cu scopul muncii determinate dinainte, fără să ţie seama de lucrător, o blestemă ca pe o fiinţă. Totuşi, comerciantul, având în vedere cumpărătorul, cere o « prezentare » curată şi bătătoare la ochi. Astfel se aleg vopsele de colori vii, detalii constructive primesc funcţiuni ornamentale. In prima epocă a preamăririi maşinismului, întrebuinţând comparaţiuni filosofice ieftine şi greşite, s’a făcut încercarea de a introduce solemnitatea esteticei unui Winkelmann în piese mecanice cu corespondenţe arhitectonice. Această eroare merge comercializându-se până pe la 1910 (vezi ornamentarea metropolitanului dela Paris). Pe la această vreme, o nouă concepţie se impune printre ingineri şi marele public: «Din perfecţiunea funcţională se naşte emoţia estetică... ». Premiză negativă de provenienţă hegeliană, care împacă inginerul cu exigenţele modei şi pare să aibă o confirmare în goliciunea ornamentală a stilurilor modeme (a cărei origine este însă cu totul alta). Dar nu numai maşina ca obiect trebue considerată ca problemă estetică, dar şi teatrul de maşini în care deseori lucrează muncitorul, ambianţa de forme şi de sgomote a fabricei asupra muncitorului. In această ordine de idei, în Germania s’a încercat instituţia « Schonheit der Arbeit», izvorîtă din preocupările socialiste din ultimii ani, în colaborare cu cerinţele sociale pentru evitarea accidentelor şi higiena în fabrici şi manu- facturi. Problema era pusă superficial şi cu graba politicianismului. Fru- mosul nu trebue să pătrundă din afară în lăuntru fabricii, ci să fie o expre- sie « sui generis » a muncii. Evident că randamentul global al puterii lucrătoare poate creşte simţitor prin higiena preventivă, sportul, luminozitatea încăperilor sau muzica antrenantă. Insă aceste măsuri, oricât succes ar avea, nu rezolvă problema dela rădăcina ei, adică sporirea randamentului muncii omeneşti prin ex- citare sensorială izvorîtă din maşina însăşi. In acest ultim sens studii par- ţiale adâncite au fost făcute de ingineri în diferite ţări, rămănând celebre în analele psihotehnicei. La Kodack & Co. la Gennevilleir, prâs Paris, majoritatea lucrătorimii feminine trebuia să muncească în săli luminate cu lumină roşie. Sporirea crescândă a accidentelor disciplinare, a mortalităţii şi a crimi- nalităţii pune pe gânduri şeful întreprinderii, care ordonă schimbarea lu- minii roşii, în galben (îngăduită de developarea filmelor). Efectele sociale 208 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE menţionate mai sus scad brusc în intensitate (Comptes rendus: Kodak & Co., 1927). In studiile dc lucru făcute la Detroit în uzinele Ford, Jacques Lafitte ajunge la concluziile următoare: « Secretul acomodării muncitorului ame- rican la lucru la bandă fără sfârşit nu constă în analiza cronometrică a miş- cării fiziologice, ci tocmai în derogările dela această analiză spre a ajunge la ritmul cerut de lucrător ». Intr’adevăr, ritmul stabilit într’o serie de ope- raţiuni, este un impuls pentru operarea mai vie în detaliu. Aci este locul de naştere a ritmului sincopat, suis generis spiritului american, şi nicăiri utilizat altundeva în industrie. In Europa nu-1 cunoaştem decât sub forma lui primitivă, arhaică, nesincopată, la mânuirea repetată a uneltelor (cântec de sapă, de ciocan, de ţesut la război, de vâslit). Fabrica de maşini unelte It. Stock A. G. Berlin Freidrichsfelde, de- cide să vopsească câmpul de vedere al lucrătorului în spatele piesei, în lucru pe maşini-unelte, cu o coloare verde închisă, această coloare fiind singurul moment liniştitor pentru lucrătorul de precizie. Din încercările făcute, au rezultat o sporire de randament cu 5% şi o scădere a pieselor de rebut cu 12% (Psicholechnische Neuerungen, R, Stock, A. G., Heft 5, 1937). Nu mai vorbesc de nenumăratele cercetări şi realizări pentru a diminua sau exclude complet sgomotul unor maşini, sau unei săli de maşini, sgo- mote a căror influenţă negativă asupra randamentului de lucru omenesc este bine cunoscută. Pentru înfiinţarea unui nou capitol al psihotehnicei practice, « analiza sensorială în funcţia randamentului de lucru » va fi nevoie să plecăm dela principiile sensoriale înseşi. Studiul ritmului va trebui să înglobeze fenomenul ritmic în toată am- ploarea sa, cantitativ şi calitativ, dela viteze mari (vibraţiuni) trecând prin ritmul propriu zis (în jurul cadenţei cardiace) până la viteze mici — ritmul vieţii (în jurul mişcărilor astronomice). Ritmul ne fiind decât o mişcare a sensaţiilor, relaţia între ritm şi sim- ţuri va fi titlul primului capitol de sinteză în acest domeniu. Studiul colorii va trebui să pornească dela cercetarea influenţei exacte şi relative a colorilor asupra psihicei. Cercetarea luminozităţii aparţine aceleiaşi probleme. In strictă relaţie cu cercetările enunţate stau ipotezele simbolismului şi mimetismului îii coloare. In fine desenul ca limită de re- laţie între ritm şi coloare 'mărgineşte şi conclude întrebările puse văzului. Cercetarea influenţei exacte şi relative a sunetelor de diferite sonorităţi (coloarea sunetului) asupra psihicei repetă întrebările puse văzului în do- meniul auzului. De asemenea limita de turburare la intensitatea sgomo- tului va trebui studiată. Cercetarea ritmicei în sgomote şi relaţia între rit- muri auditive şi ritmuri vizuale închide ciclul de întrebări. In ceea ce priveşte mirosul, cercetarea relaţiei psihice între • mirosuri şi simbolica lor pare, împreună cu studiul armoniei şi ritmiei între mirosuri, să fie problemele mai importante de resolvat mai întâi. !3j rvr"Ţ. "T ■ f .' ;•;; ’■ !“v, . ^ - ■ V' 'jf. V * -i4 - ;.»# ' f- V « ' r- * ■'£&«' ' - - 'V V< • \. vHiv - , *j, ■ * - . ! .« ,• f r •, >? ' T ‘i V; * x. - MlLlŢA PETRAŞCU: Masca maestrului Enescu Milita PETRAŞCU: N. D. Cocea Miliţa PETRAŞCU: d-na Dina Cocea Milita Petraşcu Nud Milija Petraşcu: Nud Baso-relief în lemn pentru camera de recreaţie regală Baso-relief în lemn pentru camera de recreaţie regală Coca Farago: Moise COCA FAftAGO: Dans de flăcări COCA FaragO: Parabola celor zece fecioare COCA FARAGO: Cedrii Morţii Maria CHELSOI-CRISTEA: Spre muncă SORIN IONESCU: Peisaj din R. Vâlcea SORIN IONESCU: Peisaj Piatra-Neamţ Sorin Ionescu: Autoportret SORIN IONESCU: Peisaj urban SORIN IONESCU: Clovni muzicali Sorin Ionescu: Metal CRONICA PLASTICĂ 209 La fel, în ceea ce priveşte simţul pipăitului, cercetarea simbolioei este primordială. Cercetarea ritmurilor şi vibraţiunilor pipăibile şi relaţia lor cu psihica decurge din prima. Din studiul acestor principii sensoriale vor decurge o serie de elemente pe care inginerul va fi obligat să le aplice la construcţia maşinilor, ca şi celelalte elemente sensoriale mecanice. Psihotehnica sensorială este menită să revoluţioneze aspectul maşi- nilor şi al fabricelor. Maşina se încarcă din nou de magie animistă sub o nouă formă. Este ajutorul demonic al omului în prefacerea naturii pentru ambiţiile lui. Eabrica devine un adevărat teatru de lucru, unde lucrătorii vor năvăli nu pentru a robi şi a câştiga pâinea, ci pentru potolirea setei de acţiune, pentru a se desfăta cu munca creatoare. Orice cercetare experimentală într’o ştiinţă aplicată este condiţionată nsă de câştigul concret preconizat. Este adevărat că mărirea randamentului muncii omeneşti la maşini prin excitare sensorială este mai mică decât câştigul de timp-putere realizat prin unele perfecţionări la comanda şi acţionarea mecanică a uneltelor şi maşinilor. Este însă un fapt că imposibilitatea măsurării exacte a unor fenomene care trec aproape complet în abstract a făcut pe ingineri să se abţină să facă cercetări în acest domeniu. Câştigul la randamentul de lucru omenesc este împărţit de fapt în două părţi egale. - Câştigul imediat în timp-lucru care poate fi soldat de întreprindere. Această parte probabil că este destul de mică în cazul de faţă, şi deci nu poate fi luată în considerare decât de industrii mari. Câştigul indirect sau ulterior în timp-lucru, prin ridicarea nivelului de sănătate psihică şi înviorarea directă a lucrătorului, oare se repercută şi se consumă în restul activităţii sale zilnice extra-muncitoreşti, adică în restul economiei naţionale. Este acelaşi câştig indirect care a fost raţiunea instituţiunilor pentru evitarea accidentelor muncitoreşti. De pildă: pentru întreprindere nu ren- tează cofrajul curelelor de transmisiuni. Pentru economia naţională însă această cheltuială rentează în raport cu întreţinerea schiloziţilor şi pier- derea de material uman, economisite. Numai într’o ţară socialistă sau ajunsă la stare de supra-capitalism se poate preconiza înfiinţarea unor instituţiuni ştiinţifice care să cerceteze cu succes această nouă latură a psihotehnicei, care poartă în ea sămânţa unei noui concepţii a maşinii şi a muncii însăşi. TRETIE PALEOLOG CRONICA PLASTICĂ Miliţa Petraţcu— Sorin lonescu— Eodica Maniu— Bălaţa Cantacuzino— Elvira Oeblescu — Mircea Marosin — Coca Farago — Maria Chelsoi- Cristea—Margareta Orossman. D-na Miliţa Petraşcu a expus la Căminul Artei, soulpturi din diferite momente ale carierii sale şi mai ales portrete. 14 14 ii6 Revista fundaţiilor regale In vremea din urmă, sculptoriţa s’a consacrat mai mult portretelor, după începuturile atât de interesante când, înrâurită de Brâncuşi şi de unii primitivi şi constructivişti, realizase o seamă de compoziţii, pline de o sen- suală imaginaţie şi de un vibrant abstractism. Şi în portrete, artista nu se desminte; dar, prin firea lui, portretul îngrădeşte imaginaţia şi cere, măcar uneori, anumite concesii. D-na Petraşcu, însă, concepe portretul în sensul lui semnificativ, ca o interpretare a sufletului personajului sculptat, nu numai ca o înfăţişare a aparenţei lui fizice. De aceea şi variază tehnicile şi stilurile, pentru a-şi atinge acest obiectiv în mod cât mai expresiv. Iată de pildă, masca maestrului George Enescu, senină, pură, transfi- gurată, de parcă ar emana toate armoniile pe care violonistul şi compozi- torul ni le împărtăşeşte la concerte. Bustul maestrului, în schimb, ne pare — cu toată intenţia de a ne sugera iluminarea şi nobleţea modelului — mai puţin izbutit, prea material, prea pământesc şi pe alocuri grosolan, în spe- cial gâtul. Portretul d-lui G. M. Cantacuzino este tratat auster, sugerând ceva egiptean şi bizantin totodată, volumul fiind ritmat de anumite linii şi tră- sături caracteristice. Marmora albă, sculptată cu atâta fineţe şi lirism, su- gerează toată puritatea şi transparenţa copilăriei, atunci când întruchi- pează pe o fetiţă. Capul d-lui Emanoil Ciomac este conceput în cadrul unei geometrii, cu multe arcuiri şi linii oblice, fiind remarcabil echilibiat, viu, vibrant şi— totodată— plin de humor şi sarcasm. Bronzul şi marmora pot, pe mânile d-nei Miliţa Petraşcu, sugera sen- timente şi stări sufleteşti, concepţii şi viziuni tipice. O operă definitivă ne pare şi portretul-mască al d-nei Feodorov, admirabil modelat, ca şi masca maestrului Enescu. In fine, o lucrare mai veche şi de proporţii mai mari, bustul lui Zamfir Arbore, ne duce cu gândul la Don Quichottele şi Moisele lui Mestrovici, expresivitatea fiind aici căutată nu atât în funcţiune de volum cât în func- ţiune de o anumită încordare totuşi austeră, hieratică, interiorizată. In lucrările de proporţii restrânse, artista este deosebit de sensibilă, ca în acel nud masculin de bronz, mai izbutit decât nudul mai mare femenin, îndestul de spiritualizat, sau în acele gravuri de piatră, lucrate cu o naivă simplitate sau primitivitate, ecou al preocupărilor de odinioară. D-na Miliţa Petraşcu este una din cele mai adevărate şi rare sensibilităţi pe care le are arta românească actuală şi în funcţiune de sensibilitate d-sa îşi variază tehnica, stilurile şi preocupările. In momentul de faţă, pictura nu are un portretist de valoarea şi semnificaţia portretelor-sculpturi ale d-sale. După ani de inegale căutări, d. Sorin Ionescu a ajuns, anul acesta, în expoziţia dela Dalles, la tăgăduitoare reuşite în materie de coloare. D-sa vede peisajul în ceea ce are vaporos ca atmosferă şi vibraţie, pe urmele lui Turner şi nu departe de o Mărie Laurencin. Totuşi, dincolo de aceste ase- mănări relative, pictorul tratează totul pe un plan de contemplaţie nu atât fantastică, ci de poveste, cum îşi tratează lumea lui şi un Alain Fournier, în Le Grand Meaulnes. cronica plastica 211 Atmosfera sa este calmă, fără dramatism, dar cu fervoare, nespus de bogată în acorduri şi nuanţe. Ceea ce până mai ieri era, uneori, confuzie, acum a devenit joc autentic de emanaţii, de transparenţe ale obiectelor, de boare vibrantă. Peisajul d-lui Sorin Ionescu s’a rafinat, s’a diferenţiat, devenind mai complex, mai bogat, mai expresiv. Anumite acorduri şi nuanţe dau picturii sale ceva preţios, de lirism şi poveste, conferind înfăţişărilor cromatice un aer fascinant. Alteori, pictorul modelează, sub înrâurirea maestrului Petraşcu, poate, obiecte, scoţând tot felul de reflexe ademeni- toare, ca acea cană de metal, remarcabil colorată. Prin noua-i expoziţie, d. Sorin Ionescu se aşează ‘în rândul fruntaşilor tinerei generaţii şi îşi ia răs- punderi pe care până acum nu le avea. La Căminul Artei au expus, în sala de sus, d-nele Eodica Maniu, Bălaşa Cantacuzino şi Elvira QeblesCu. Prima, artistă cunoscută şi preţuită, expune mai mult femei în interior, conferind chipului, trupului, rochiei, camerei, mobilelor şi covoarelor o funcţiune de a exprima o atmosferă sufletească, un sentiment, o temă, prin coloritul acela oarecum stins, dar plin de reflexe poetice şi nuanţe muzicale. Aquarelistă în primul rând, ducând această artă până la complexităţi de mare picturalitate şi poezie, d-na Rodica Maniu tratează altfel interioarele cu aer bătrânesc şi nobil şi altfel viziunile rustice, cu peisaje şi ţărănoi. In primele, colorile stinse şi cu bogăţii de reflexe bi- zantine şi orientale stăruiesc, pe când în viziunile câmpeneşti albul şi colo- rile vii, sălbatece, directe, construesc atmosfera. D-na Elvira Qeblescu cultivă, cu humor şi adeseori ingeniozitate, o artă voit naivă, pe urmele lui Douanier Rousseau, aducând flori, păsări şi mo- mente din fabule, care se pretează la o astfel de tratare. Pasta d-sale nu este destul de vibrantă şi rafinată, linia este stângace, dar în totul compoziţiile sale au din verva unui inteligent şi de bun gust diletantism, ştiind cum să prezinte viziunile. Aproape aceleaşi observaţii le-am putea face şi în pri- vinţa picturilor d-nei Bălaşa Cantacuzino, care în plus ne aduce câteva por- trete cu aer bătrânesc şi voit depăşit, tot Văzute pe linia lui Douanier Rous- seau, dar având şi din farmecul portretelor din secolul trecut, când în casele boiereşti, mai ales moldovene, portretele membrilor familiilor de seamă erau făoute uneori cu dorul unei candide precizări şi cu o adorabilă stân- găcie, contrastând deci putinţa tehnică, inferioară, cu mania academică de a fi precis în delinierea unei dantele ce împodobea capul sau gâtul, în trasarea mânecilor bufante şi pe alocuri strânse, în aerul rigid şi cu detalii de sfătoşenie totuşi al chipului. Am vroit, de multe ori, să scriem despre astfel de plăcute şi naive imagini, din vremurile de odinioară, când por- tretele boierimii aveau mai mult farmec decât fotografiile de azi şi desigur mai puţină artă decât sugestiile impresioniste ale d-lui Eustaţiu Stoenescu, portretistul en titre al aceleiaşi lumi. Colecţia Aşezămintelor Sf. Spiridon dela Iaşi şi Pinacoteca de acolo oferă sute de portrete ale boierilor donator1 ai Moldovei ce ar trebui reproduse şi studiate pentru farmecul lor bătrânesc, naiv, stângaci, dar nu mai puţin expresiv. Probabil la ele şi la altele din casele boereşti s’a gândit d-na Bălaşa Cantacuzino, împrumutând stângăcia 14' 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi maniera lor şi renunţând la acea precizie absurdă, ce totuşi le conferea autenticitate. La Prietenii Cărţii, d. Mircea Marosin, un tânăr pictor, desenator şi autor de machete pentru decoruri teatrale, ne-a adus o seamă de lucrări inegale ca valoare, intersecţie de înrâuriri diverse ale şcoalei pariziene, din care face parte. Ornamentaţii în felul lui Dufy, arabescuri stil Matisse, Chirico, Cocteau, viziuni alungite, de gotic francez, gen Grommaire, şi mai ales mult suprarealism se pot găsi din plin la acest debutant cu vădite ca- lităţi. Dacă uleiurile ne par mai puţin izbutite, pasta fiind sgrunţuroasă şi dispusă grosso modo, în schimb desenele colorate sunt de pe acum înfăp- tuiri de bun gust şi mai ales de certă imaginaţie rodnică. D. Mircea Marosin poetizează şi uneori dramatizează atmosfera şi mai ales oamenii. II vedem reuşind, cu sforţări temeinice desigur, mai ales în desenul colorat, în desenul psihologic, putând ilustra cărţi de epică şi poezie şi, de asemenea, în deco- rurile pentru teatru. Nici în desene linia sa nu are o siguranţă şi o calitate constructivă deosebită, dar ştie prin linie şi mai ales prin pete vii de coloare, rafinat îmbinate, să creeze atmosferă, să sugereze stări sufleteşti, să îm- brace lumea în haine expresive. La rencontre des morts avec Ies fous, o lucrare cu caracter suprarealist, are ceva dantesc şi freudist în ea, ca şi alte desene colorate sau nu, dovedind orientarea artistului către viziuni pline de fan- tezie şi uneori chiar fantastice, ceea ce nu se întâmplă des la noi, Bogăţia imaginaţiei şi sensibilităţii sunt calităţile care, cel puţin în stadiul actual, îl salvează pe artist faţă de neajunsurile tehnicei în ulei şi faţă de nesiguranţa liniei. Viziuni fantastice şi mai ales alegorice expune şi d-na Coca Farago la sala Dalles, preocupată de ritm şi decorativitate. Poetă, scriitoare şi dese- natoare, d-na Coca Farago cultivă alese preocupări. D-na Maria Chelsoi-Cristea s’a manifestat anul acesta prin opere de ceramică şi prin compoziţii cu viziuni rurale, în care caută să grupeze ţărani şi ţărance în poziţii vii şi pitoreşti. In afară de câţiva pictori ardeleni, dela Teodorescu- Sion încoace compoziţiile de acest fel au fost rare. Dacă n’ar fi murit cu puţine zile înainte de expoziţia dela Dalles, regre- tata pictoriţă Margareta Grossman ar fi puutut continua preocupările de coloare, portret psihologic şi peisaj, pe care le cultiva cu un vădit dor de înnoire şi originalitate. PETRU COMARNESCU REVISTA REVISTELOR o întrevedere cu compozitorul dimitri şostacovici La Litterature Internationale— Nr. 3 —1945 D-l. R. Levitan publică un interesant interview cu compozitorul sovietio Dimitri Şostacovici, din care reproducem următoarele observaţii şi măr- turisiri ale artistului: « Doresc să scriu mult... în toate domeniile... căci îmi plac toate genu- rile. In toate domeniile, în afară poate de muzica scenică. In acest moment, nici opera, nici baletul nu mă ispitesc... Poate unde n’am găsit încă un su- biect. Compozitorul de operă nu este destul de aproape de teatru... Noi, muzicienii, ar trebui să cunoaştem mai bine teatrul. «îmi plac Debussy şi Ravel, dar trebue să mărturisesc că impresionis- mul mi-este străin... Opera lui Berlioz îmi pare însemnată. Dintre Francezi, tmi place Bizet, îl ador... îmi plac mulţi compozitori, dar nu am favoriţi. Haydn şi Bach, desigur, fără îndoială... Voiu mai numi şi pe Mahler, pe care îl socotesc drept cel mai mare simfonist al Europei Occidentale... Ceai- kowsky mă entuziasmează şi astăzi şi atunci când scriu o partitură mă gândesc, involuntar, la metoda lui Ceaikowsky. Nu are egal în arta de a desvolta o idee într’o operă orhestrală. De obicei, el nu făcea orhestraţia unei opere scrise, ci «gândea orhestral »... De sigur, Ceaikowsky m’a influ- enţat şi, de asemenea, Glinka, dar Mussorgsky şi mai mult. Mi-i mai aproape. In ochii mei, Mussorgsky trece drept primul dintre compozitorii ruşi. «Intr’adevăr, izbutesc să mă exprim în modul cel mai complet în mu- zica de cameră (dar nu pentru instrumente solo) şi mai ales în muzica sim- fonică. In 1945, intenţionez să-mi compun Simfonia a IX-a ». ACTIVITATEA ŞI PROIECTELE SCRIITORULUI M. ILIN Moscow News—Anul 15—Nr. 36— 5 Mai 1945 D-na Nina Militsyna publică un articol despre personalitatea şi activi- tatea scriitorului M. Ilin, pseudonim pe care şi l-a luat acum douăzeci de ani inginerul Ilya Marşak, pe atunci în vârstă de treizeci. Scriitorul sovietic îşi exprimă bucuria că i-a apărut la noi cartea Oameni fi Munţi, fiind « prima carte publicată în România eliberată ». In carte e 214 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vorba de bucuria muncii constructive, de lupta omului cu natura şi de poe- zia muncii. Multe din cărţile sale au fost scrise în timpul unei grele şi acaparatoare activităţi de laborator, iar mai târziu în sanatoriul de tuberculoşi, unde starea sănătăţii l-a silit să stea, din când în când. In 1931, pierzându-şi sănătatea, Ilin a renunţat la inginerie pentru literatură. Unele capitole au , fost dictate, scriitorul fiind încă slăbit de boală. In Statele-Unite ale Americii lucrările sale s’au bucurat de o bună pri- mire, iar una din cărţi, menită mai mult tineretului decât oamenilor ma- turi, a fost preţuită şi de aceştia, cartea în care e vorba de planul de cinci ani al Mareşalului Stalin. Cartea a fost tradusă de Profesorul George Counts dela Universitatea Columbia, iar economistul bine cunoscut Stuart Chase a scris un articol elogios, arătând că lucrarea d-lui Ilin a contribuit, în mare măsură, la înţelegerea în Statele-Unite a Rusiei Sovietice. In momentul de faţă, scriitorul sovietic lucrează la o carte asupra me- teorologiei, descriind în ea aspectul romantic al muncii acelora care trăesc în insulele pustii ale regiunilor arctice şi în staţiunile izolate, fiind inspirat de faimoasa expediţie arctică a lui Papanin, la care a participat şi scrii- torul Eugen Eyodorov. « Mă gândesc că e bine ca tineretul să fie interesat în meteorologie şi asta nu o poţi face decât soriind tu însuţi o carte ». CUM TREBUESC RIDICATE MONUMENTELE CELOR CĂZUŢI IN RĂZBOI The Spectator— Nr. 6087 — 23 Februarie 1945 D. Harold Nicolson comentează discuţiile din Camera Lorzilor privi- toare la chestiunea monumentelor de război— war memoriale— pentru ca după actualul război, monumentele ridicate să aibă calităţi artistice su- perioare acelora de după trecutul război mondial. Discuţia a fost deschisă de Lordul Chatfield, care a arătat că Societatea Regală a Artelor, prin preşedintele ei, d. Dr. Armstrong, a cerut studierea mijloacelor prin care publicul să fie sfătuit şi convins să dorească de acum încolo numai monumente de bun gust şi potrivite scopului nobil pentru care se vor construi. Oratorii au arătat ce efecte haotice a produs iniţiativa individuală, lă- sată în voia ei. Lordul Winster a subliniat asimetria Squarului Trafalgar; Lordul Samuel a criticat hibriditatea statuelor din Hyde Park; Lordul Esther urîţenia ruşinoasă a Podului Charing Cross, iar Episcopul de Chi- cester a cerut ridicarea altor monumente care să înlocuiască pe unele exis- tente. Lordul Lang of Lambeth a atras atenţia asupra inscripţiilor neglijent executate şi care fac ca, odată cu trecerea vremii, numele celor comemoraţi să dispară sau să devină neciteţe. Lordul Munster a arătat că guvernul ar putea călăuzi opinia publică, pe baza unui raport al comitetului şe va lucra, menţionat. REVISTA REVISTELOR 215 In genere, însă, d. Harold Nicolson susţine că în oraşe sunt şi monumente frumoase sau măcar corecte, dar dificultatea se află la sate şi în micile centre, unde lipsa de fonduri şi orgoliul local al iniţiatorilor monumentelor sunt răspunzătoare de ridicarea unor monumente oribile, ce contrazio scopul pentru care au fost făcute. Aici trebue insistat, pentru a se evita continuarea vechilor procedee, care sfidează şi arta, şi piosul scop social al monumen- telor; aici opinia publică locală trebue sfătuită şi ajutată să procedeze altfel. VEŞTI DESPRE G. SANTAYANA ŞI JOHN DOS PASSOS Time— Voi. XLV—Nr. 17—23 Aprilie 1945 Premiul cincinal Nicholas Murray Butler al Universităţii Columbia a fost acordat anul acesta poetului, filosofului şi romancierului George San- tayana pentru cele patru lucrări de metafizică Realms of Being (Ţinuturile Fiinţei). George Santayana este în vârstă de 81 de ani şi din 1941 se retră- sese într’o mănăstire, susţinând pe atunci că « în singurătate este mai lesne să iubeşti omenirea ». Filosoful american a adus remarcabile contribuţii în ştiinţa moralei şi a artei, fiind de asemenea un strălucitor eseist şi critic. George Santayana este aproape necunoscut la noi. Romancierul american John Dos Passos se află pe fronturile din Japonia» lucrând în calitate de corespondent de război pentru diferite publicaţii americane, printre care şi Life. Autorul trilogiei Statele-Vnite ale Americii (V. S. A.), cea mai importantă creaţie epică a sa, publică vaste articole şi reportaje într’un stil viu, dramatic, aducând adâncime umană eveni- mentelor pe care le observă. . REPARAREA MONUMENTELOR AVARIATE IN ITALIA Time— Voi. XLV— Nr. 16— 16 Aprilie 1945 Armata americană din Italia a început repararea monumentelor de artă distruse sau avariate de război. Echipele care repară aceste monumente sunt conduse de colonelul De- wald, fost profesor de istoria artelor la Universitatea Princeton. La Florenţa, s’au şi reparat monumente ca Ponte Vecchio, patru din marile-i turnuri medievale şi acea poartă veche de 700 de ani, Torre degli Armidei. Cu acest prilej, am aflat destule informaţii privitoare la pagubele sufe- rite de arhitectura şi arta din Italia: oraşul Asissi a scăpat neatins; Roma şi Vaticanul n’au suferit mari pagube, afară de biserica San Lorenzo, veche de 1500 de ani, lovită de o bombă. La Neapole, biserica Santa Chiara a ars, dar cu acest prilej au ieşit la iveală pe ziduri fresce şi picturi murale din secolul al XVIII-lea, ulterior acoperite de alte picturi, mai puţin valoroase. La Pisa, turnul faimos a rămas la fel de înclinat, în schimb s’a distrus ficoperişul acelei Celebre capele-ţimitir Camposanto, avariindu-se aştfel fres- 2l6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cele lui Benezzo Gozzoli. La Veneţia, fasoiştii au aruncat în aer celebrul pod Rialto, construit în 1591. Multe opere de artă au fost furate sau as- cunse de fascişti şi acum ele sunt căutate de trupele aliate, pentru a fi re- date omenirii civilizate. 650 POEME INEDITE ALE EMILIEI DICKINSON Time— Voi. XLV—Nr. 16—16 Aprilie 1945 S’au publicat— acum, după aproape şaizeci de ani dela moartea poetei — încă vreo 650 poeme inedite ale cunoscutei Emily Dickinson. Surpriza criticilor a fost mare: unele din aceste poeme necunoscute atâta vreme sunt tot atât de bune ca şi cele cunoscute. Emily Dickinson a scris aproape nouă sute de poeme, dar fiind sfătuită de un prieten critic să nu le publice l-a ascultat, spre paguba iubitorilor de poezie sensibilă, caldă, optimistă. Poe- tesa păsărilor şi a dimineţelor încântătoare e din nou în actualitate. MAI PREJOS DE ÎNGERI Time— Voi. XLV— Nr. 9— 26 Februarie 1945 După criticele aduse de Sinclair Lewis micii burghezii americane, în Băbbitt, Main Street şi în celelalte romane cunoscute, acum un alt autor american, d. Walter Karig, publică un roman de mare succes Lower than Angels (Mai prejos de îngeri), în care critică aceeaşi lume. Eroul său, Marvin Lang, are multe din trăsăturile lui Babbitt, din conformismul său în ma- terie de prejudecăţi, din atitudinile şi clişeele banale cu care se opune lumii libere şi progresiste. Criticii observă că noua carte este remarcabilă prin acumularea unei istorii sociale plină de locuri comune, ce evidenţiază o stare de spirit inferioară şi de care America progresistă vrea să se descoto- rosească. APRECIERI ASUPRA FRUMUSEŢII AMERICANE Newsweek— Voi. XXV—Nr. 9—26 Februarie 1945 Ca şi vechii Greci, lumea americană se preocupă de crearea unui tip de om cât mai reuşit moral şi fizic. Recent, revista americană Newsweek publică aprecierile unor specialişti asupra celor mai reuşiţi oameni din Statele- Unite. Sculptorul bostonian Joseph Coletti consideră pe următoarele femei — nu numai din lumea filmului, ci şi a politicei— drept cele mai frumoase din America: — Pe Hedy Lamar, « frumuseţe unică, cu totul răpitoare » — pe Greer Garson, « esenţa unui nobil farmec » — pe artista din filmul Intermezzo, Ingrid Bergman, «minunată din punct de vedere sculptural», — pe Greta Garbo, «inefabilă şi de neuitat», REVISTA REVISTELOR 217 — pe actriţa Katherine Corneli — pe Vivien Leigh, Ethel Barrymore, « frumuseţe clasică », pe Estther Williams « tipul sportivei americane », pe Madeleine Caroll « pentru frumoşii ei umeri » şi pe — d-na Ciang Kai-Şec, cunoscuta colaboratoare a mareşalului chinez şi soţia lui. La rândul ei, sculptoriţa Katherine Lane găseşte că cei mai frumoşi oameni din Statele-Unite sunt: . — actorul Gary Cooper, # pentru remarcabila-i formă a capului», — Philip Merivale, pentru expresia tragică a feţei sale; — Amiralul-explorator Bichard Byrd « pentru trăsăturile-i aristocratice. — Gregor Piatigorsky, cunoscutul violoncelist de origină rusă, « minu- nat proporţionat»; — actorul Erederik March — Generalul Mark Clark — Raymond Massey — Generalul Douglas MacArthur — Cary Grant. INDUSTRIA STICLEI Life— 12 Martie 1945 Industria sticlei, cea mai veche industrie americană, fiinţând încă din 1609 în Virginia, a căpătat în ultimii ani o desvoltare uluitoare. Se fabrică actualmente mai mult de 1000 feluri de sticlă, — dela becuri până la vase, farfurii, covoare, haine şi tălpi. Producţia fabricilor de sticlă e uriaşa: se fabrică 6000 de bulburi electrice pe minut, 5000 de sticle pentru băuturi pe minut. WALT DISNEY LUCREAZĂ PENTRU ARMATĂ Press Clips—Formerly Fyi—Nr. 108. Revistele americane ne vestesc că şi Walt Disney, autorul filmelor cu desene animate, lucrează actualmente la numeroase filme educative pentru armata americană. ’ Această artă tipic americană, ca şi jazzul, care a popularizat nu numai pentru copii, dar şi pentru oameni mari atâtea imagini şi tipuri de animale eroi de poveste, ca şoricelul Mickey, serveşte acum cauza războiului. Dese- nul animat are avantajul că îmbogăţeşte nu numai imaginaţia şi fantazia omului, dar poate prin precisele-i linii şi figuri să informeze şi să instruiască în orice domeniu. Aşa se face că acum Walt Disney desenează mai mult avioane, tancuri şi vapoare decât zâne, duhuri rele şi animale năzdrăvane — imaginează lupte aeriene şi navale, descrie poziţii tactice şi combinaţii de luptă. In anii aceştia, studiourile sale au produs filme care la olaltă ar putea rula, fără întrerupere, timp de 68 de ore. Desenele sale animate instrueso 2l8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe aviatorii, marinarii şi luptătorii americani, îmbinând tehnologia cu hu- morul, descrierea ştiinţifică cu imaginaţia pură. Această activitate a lui Walt Disney face parte dintr’un întreg program educativ american. Se ştie, de altfel, că în ultimii ani însăşi istoria şi geo- grafia se predau elevilor mai mult prin cinematograf decât prin cărţi. Orson Welles, genialul artist, scriitor şi regizor, lucrează — înafarâ de filmele-i de artă — la o serie de filme pentru şcoli, majoritatea cu subiecte istorice sau cu descrieri geografice. Metoda de a face pe şcolari să vadă istoria şi geografia pe ecran, în loc de a memoriza date fără nicio viziune şi înlănţuire relevantă, a devenit ceva obişnuit în Statele-Unite ale Americii. Walt Disney şi Orson Welles revoluţionează învăţământul, făcându-1 mult mai viu, instructiv şi totdeodată infinit mai plăcut şi inteligent. PSIHOLOGIA PORUMBEILOR Reader’s Digest—Anul 23— Voi. 43—Nr. 261 Maurice Maeterlinck, cercetând viaţa porumbeilor, susţine că ei sunt sclavii dragostei, trăind doar pentru a iubi şi a procrea puzderie de noi generaţii, într’un ritm atât de rapid, de parcă s’ar teme mereu de moarte. Iată, însă, că războiul le-a mai dat o misiune: aceea de a transporta mesaje, în calitate de curieri celeşti. Misiunea e mai veche, dar în războiul actual metodele s’au îmbunătăţit. In Reader’s Digest, d. Michael Elder- smith ne arată, încă odată, cât de iscusiţi psihologi sunt Englezii, despre care un metafizician spunea odată că ei fac psihologie la fel de reuşită în filosofic ca şi comerţ, în poezie ca şi în război, totul reducându-se în cele din urmă la psihologie, chiar şi logica lor. Scriitorul american ne dă un exemplu care confirmă observaţia meta- fizicianului. Războiul actual le-a cerut şi hulubilor un surplus de eficienţă, iar celor care îi întrebuinţau ca mesajeri, metode mai rodnice. Iar metodele sunt, şi în acest caz, tot psihologice. Porumbelul mesajer este totdeauna dornic să se înapoieze cât mai iute acasă. Pentru a-1 face să sboare mai repede, militarii englezi arată la plecare porumbelului mesajer nu numai pe soţie, dar şi pe rivalul lui, stârnindu-i gelozia şi teama de adulter. S’a constatat, prin acest procedeu, că porum- belul călător îşi îndeplineşte misiunea cu 25 la sută mai repede, pentru a se înapoia acasă şi a-şi asigura liniştea căminului. Iar dacă călătorul este însăşi porumbiţa atunci, de teama rivalei, ea sboară şi duce mesajul şi mai repede încă, femeile arătându-se şi aci mai geloase decât bărbaţii. Cea mai mare viteză făcută de o porumbiţă a fost de 68 mile pe oră, ea fiind roasă de gelozie şi teamă. Iată cum psihologia instructorilor englezi a lărgit cosmosul vieţii porum- beilor, depăşind, dar nu anulând observaţiile gingaşului prieten al păsărilor şi insectelor, Maurice Maeţerpncji, REVISTA REVISTELOR 219 DUNNINGER, CITIND GÂNDURILE CELORLALŢI OAMENI Reader'a Digeat — Anul 23 — Voi. 43 — Nr. 260. ' Revista publică, în extras, cuprinsul unui articol publicat de Variety, datorit d-lui Earl Sparling, privitor la Joseph Dunninger, maestrul care citeşte gândurile celorlalţi — telepatist, hipnotizator şi clarvizionar — mini reader, care îşi îndeplineşte uluitoarele experimente sub controlul unor autorităţi necontestate, din lumea ştiinţei şi literelor americane. Ghiceşte cele mai neaşteptate gânduri, vede litere, numere şi obiecte ascunse, des- cifrează stări sufleteşti complexe şi sentimente profunde. Preşedintele Roosevelt l-a invitat pe acest « cititor al gândurilor celor- lalţi i> mai de mult, la Casa Albă, în timpul unei reuniuni cu colaboratorii săi. « Vă gândiţi, domnule Preşedinte, dacă Hammy Fisch sau Huey Long va fi ales ca viitor preşedinte, nu-i aşa ? ». « I-adevărat», i-a răspuns şeful Statului. Fostului secretar de stat Cordell Huli, Dunninger i-a spus: «Vă gândiţi acum ce bine ar fi dacă aţi putea citi gândurile soţiei D-vs., aşa cum vă citesc eu gândurile ». In fine, Cardinalului Pacelli, viitorul Papă Pius al XlI-lea, Dunninger nu a reuşit a-i citi în totul gândurile, deoarece cardinalul le exprima în latineşte. Căzând de acord ca viitorul Papă să gândească în limba engleză, Dunninger i-a spus exact numele la care se gândea. Edison a fost atât de impresionat de darul şi arta lui Dunninger încât a declarat: « Niciodată nu am fost martor la ceva atât de mistificator sau atât de aparent imposibil». Problema comunicării gândurilor l-a interesat atât pe marele descoperitor încât i-a lăsat lui Dunninger un cod cu ajutorul căruia să comunice din lumea de dincolo, când Edison va fi mort. La fel au procedat şi Conan Doyle şi Sir Oliver Lodge, şi ei morţi de mult. Dar în timp ce Dunninger câştigă sume imense cu reprezentaţiile de acest fel, stârnind mereu senzaţie peste ocean, Edison, Doyle şi Lodge au încetat de a mai comunica cu noi cei de aci, nici chiar prin mijlocirea lui Dunninger. Codurile stabilite se vede că nu sunt valabile între vii şi morţi. RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA TUBERCULOZEI Victory—Voi. 2—Nr. 3—1945 Războiul împotriva tuberculozei face progrese uimitoare în Statele- Unite. Faţă de ravagiile pricinuite de tuberculoză acum 40 de ani, astăzi mortalitatea s’a redus cu 75 la sută. Graţiei razelor X şi tehnicei labora- toarelor americane, medicii sunt în stare să descopere dintru început cazu- rile de ftizie, dând bolnavului — care uneori nici nu bănueşte de ce este ameninţat— putinţa tămăduirii şi totdeodată, ferind de'riscul contaminării pe ceilalţi membrii ai familiei, pe cei din şcoală sau din fabrica unde tră- ieşte cel ameninţat de tuberculoză. Serviciul Sănătăţii Publice şi Diviziunea Controlului Tuberculozei speră că în purând fiecare cetăţean american îşi va avea radiograma, pentru 220 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a se şti, din timp, dacă e sănătos sau ameninţat de boală. Deja un milion de lucrători pentru producţia de război au fost examinaţi. Mai înainte, nu se ştia decăt în proporţie de 10 la sută numărul celor ameninţaţi de tuberculoză. Acum, graţie nouilor metode, 62 la sută ştiu dintru început când sunt ameninţaţi de boală şi astfel pot lua din timp măsurile necesare. PAUL DE KRU1F ŞI TĂMĂDUIREA SIFILISULUI IN OPT ORE Beader's Digest—Anul 23—Voi. 43—Nr. 206 Paul de Kruif, cunoscutul popularizator al minunilor ştiinţei contem- porane, semnează un articol privitor la lupta împotriva sifilisului, arătând imensele eforturi făcute în Statele-Unite ale Americii. D-sa semnalează că, după un an de încercări clinice, tratamentul sifi- lisului, prin febră artificială, combinată cu doze de arsenic şi bismut, ar da rezultate uluitoare. In loc de îndelungatele tratamente de pănă acum, noul tratament aplicat la Chicago constă în provocarea unei febre artifi- ciale, timp de opt ore, la care se adaugă mici injecţii cu arsenic şi bismut. S’au adus obiecţii acestui tratament intensiv şi scurt, considerându-se pri- mejdios sănătăţii şi chiar vieţii bolnavilor. Dintre cele 73 persoane cu care s’a încercat noul tratament, la început au murit două. S’au luat măsuri pentru evitarea unor astfel de accidente şi ulterior alte 864 de persoane au fost căutate prin noul tratament de opt ore, fiind complet tămăduite. Astfel, metoda nouă a fost impusă şi actualmente ea este practicată în mod curent într’unele spitale americane. Sunt cazuri, când sifilisul to- tuşi revine şi atunci se aplică din nou tot un tratament scurt şi intensiv. Dar în genere, noua metodă pare a nimici răul din rădăcini. Acum se studiază un tratament şi mai eficace: anume combinarea fe- brei artificiale cu penicilina, pentru nimicirea totală şi definitivă a spiro- chetului sifilitic. Medicii americani speră să izbutească şi unii din ei declară — cum ne comunică Paul de Kruif — că nu va fi depărtată ziua în care întreaga naţi- une americană nu va avea niciun singur bolnav de sifilis, niciun paralitic, niciun nebun de pe urma acestui cumplit rău social. Idealismul american este activ, ingenios şi tenace în toate sectoarele. PLEACĂ IN SPRE NORD, TINERE 1 Beader’s Digest— Anul 23— Voi. 43— Nr. 260 D. Emest Gruening, guvernatorul Alaskăi, publică un articol, cu tit- lul de mai sus, în care face apel la tinerii americani să vină, după război, în ţara pe care noi o credem mai mult pustie, din pricina zăpezii şi a ghe- ţarilor. D-l Gruening, însă, ne arată şi mai ales arată viitorilor pionieri ame- ricani imensele posibilităţi ale acestei ţări, aproape necunoscute. REVISTA REVISTELOR 221 Alaska este încă un teritoriu vast şi gol, care aşteaptă pioneieri îndrăz- neţi, dacă sunt dornici de muncă grea şi câştig mare. Actualmente, ea nu are decât 75.000 locuitori, care trăiesc mai ales din prinderea peştilor, fai- moşii somni, şi din extragerea aurului. In aceste sectoare, nu mai este mult de făcut. Şi, totuşi, Alaska prieşte spiritului de aventură şi iniţiativă american. Are încă mult pământ liber, bogăţii minerale, păduri dese, păşuni prielnice fermierilor adevăraţi. Se compară Alaska cu Finlanda, amândouă având climat similar, ca şi aceeaşi întindere de pământ arabil. Finlanda are, însă, 2.000.000 locuitori, pe când Alaska doar 75.000. Guvernatorul, oare invită pe tinerii americani pentru un nou pionerat, citează cazuri de oameni întreprinzători, care au şi realizat ferme mănoase, cu culturi variate şi cu bogate cirezi de vite. Deşi termometrul într’unele părţi ajunge la 60 de grade sub zero, vitele pot fi crescute şi îngrijite în adă- posturi. Deşi sezonul vegetaţiei este scurt, zilele sunt destul de lungi pentru a coace roadele pământului, dacă omul are răbdare, grijă, energie. Este nevoie doar de dârzenia pionierului pentru ca Alaska să fie ţara viitorului. Americanii au prea mult pioneratul în firea lor pentru a nu încerca şi această oportunitate alaskană. D. Erinque Azeoaga, cunoscutul critic de artă, scriind despre « Viaţa « Nu poate fi considerată deplină o unitate picturală în care lumea este redată prin aluzie, cu o gingăşie inteligentă, fără destulă consistenţă, nici cealaltă prin care lucrurile ni se revelează — parţial, de sigur — prin puterea unui « constructivism i> capabil de a seca rădăcina esenţială a revelării. « Trăsăturile de penel sau vioiciunea de meşteşugar a sculptorului . . . nu pot să fiinţeze numai prin arhitectura sau prin palpitaţia sa. E nevoie de o pictură şi o sculptură, în care totul să fie spus în mod plastic, având grijă însă ca ceea ce este spus, prin dorinţă totalistă, să nu dispreţuiască acestălalt atribut esenţial al unităţii plastice, care constitue sensul viu al celui care creează. — Trăim totuşi moştenirea franceză, după care în artă totul e chestiune de sensibilitate ... Un drum pare a ne spune: intenţia lirică salvează pictura şi sculptura. Un altul: construcţia viguroasă, care încarcerează esenţialitatea vie într’un geometrism plin de vigoare. Fireşte, pictură, ceea ce se numeşte pictură, nu este nici imul nici altul. Ci revelaţia, pe cât de tulburătoare pe atât de evidentă, pe care o conştiinţă plastică o obţine prin puterea simţirii şi a ordonării. Rezultatul echidistant al celor care prin aluzii lirice ne dau ver- siunea unui peisaj, şi el celor care, construind în mod solid nu mai mult decât fizionomia lucrurilor, au credinţa că le-au pătruns în radicalul lor adevăr... DESPRE PLASTICĂ Escorial— Madrid— Nr. 37-38 artistică », termină cu unele consideraţiuni de ordin general, din care cităm: 222 REVISTA FUNDAŢIILOR'REGALE Arta a luptat destul între limitele reprezentării şi a expresivului, pentru ca, pe căi deosebite, să urmeze luptând pe una sau pe cealaltă. O unitate plastică, dacă este o evidenţă, trebue să ilumineze o calitate miraculoasă, potrivit căreia, ceea ce este viu are corp . . . Iar restul simt... «isme ». SPIRITUL ŞI PROBLEMELE SALE ' El Espanol— Madrid— Anul III— Nr. 83. Dinţi’un articol cu acest titlu— şi cu subtitlul: « Sterilitate şi orientare » — semnat de d, Jesus MuAoz, cităm: «Dacă generaţia trecută a psihologilor rigid asociaţionişti s’ar scula azi din mormânt ca să privească viaţa modernă, ar fi găsit o neaşteptată confirmare a mutilatei lor concepţii despre sufletul omenesc . . . Acest fluid impalpabil de empirism şi de preferinţă exclusivă pentru ştiinţa experi- mentală şi observaţia intuitivă, răspândit în atmosfera gândirii actuale, a stricat întru totul vederii intelective .. . E mai mult decât semnificativă coincidenţa, că tot această epocă e aceea care portretului în care palpită un suflet îi preferă geometricul profil cubist. In loc de a sonda profundul, de a asculta ceea ce palpită în cea mai intimă parte a fiinţei, este la modă arta impresionistă: a fugacităţii şi a aparenţei extrinsece, care ucide vi- goarea spiritului de a despica tenace până în fundul lucrurilor şi a eului, sediul unic al realităţii. In eterodoxie pot exista valori ştiinţifice, dar organismul lor are întot- deauna ceva mutilat şi mersul său întotdeauna este şchiopătând, ca şi orga- nismul, lipsit de vedere, al animalului subteran. « Dumnezeu, drept unică binecuvântare, pare a ne fi pus în sămânţa fecundităţii noastre realitatea religioasă; iar a renunţa la ea, înseamnă a ne condamna la sterilitate ». UN MARE SCRIITOR SPANIOL: AZORIN Fenix—Madrid— Voi. I. Nr. 6. Despre proeminentul om de cultură, unul din corifeii renaşterii spaniole din 98, subtilul, delicatul şi calmul scriitor şi critic Martinez Ruiz, cunoscut sub pseudonimul de « Azorin », — scrie d. Emiliano Agnado, el însuşi dis- tins om de litere. Din pătrunzătoarele consideraţii desprindem: «Azorin priveşte lucrurile fără nicio grabă, dar nu lasă în ele nimio din ceea ce s’ar putea numi biografic; le priveşte, ca să zicem aşa, din afară. S’ar putea spune oă le lasă acolo unde erau înainte. Resortul care îl duce la ele este sensibilitatea, iar rezonanţa pe care o deşteaptă în sufletul său e iubirea. Opera lui Azorin este pură ca puţine altele; nici conflicte nu există între oameni, nici lupte permanente între oameni şi lumea în care trăiesc. Iar când din colţurile îndepărtate pe care autorul ştie să le asculte cu linişte şi bunătate se denunţă prezenţa iremediabilului, — atunci resem- narea, blândă şi caldă ca zefirul unei dimineţi de april, îl reconfortează pe artist şi pe cititor, fără artificii şi fără prefăcătorii. REVISTA REVISTELOR 223 « Senina scurgere a vremii, care uneori anihilează, alteori maturizează viaţa sufletului şi menirea ascunsă a lucrurilor, — iată ceea ce infuzează această liniştită putere de care este pătrunsă opera lui Azorin. « Contemplaţia din care naşte atitudinea estetică a lui Azorin este aceea a unui om care se bucură, poate din copilărie încă, de o maturitate sufletească ce îl face să privească fără preocupări suprafaţa Lumii, pentrucă în cea mai mâhnitoare schimbare găseşte urmele celei mai plenare permanenţe... « Scepticism! . . . Dacă este sceptic acela care nu-şi pune liniştea sa sufle- tească în funcţie de stabilitatea lucrurilor celor mai apropiate, Azorin este un sceptic desăvârşit; dar aş vrea să ştiu un adevărat artist care să nu fi fost sceptic. Vreun artist sau vreun sfânt». MATERIA POETICĂ Escorial—Madrid—Nr. 37-38. Disociaţiile estetice, scrise de un autor care nu semnează, în cunoscuta revistă de litere, constituesc o <1 revizuire şi fixare de concepte pentru critica literară » care, după părerea autorului, s’a dovedit adesea « vagă, personală, imprecisă şi fără posibilitatea de reducere la norma fixă şi obiectivă ». Faţă de împărţirea tradiţională desuetă — fond şi formă — autorul consideră poemul ca fiind compus din următoarele elemente: materia, invenţia, forma şi expresia poetică. Materia şi invenţia ar corespunde « fon- dului », iar « formei »— forma propriu zisă şi expresia, care nu se confundă. Căci separându-le, separi expresivul de ceea ce e pur material şi morfologic. (Stilistica modernă, crede autorul, se desfăşoară numai în cadrul morfo- logicului). La rândul său, elementul esenţial, materia 'poetică, închide patru posi- bilităţi, patru modalităţi: alegorică, expresivă, animică şi descriptivă. Materia poetică nefiind altceva decât ansamblul de trăiri, concepte şi repre- zentări, anterioare oricărei determinaţiuni de ordin formal. NOTE MIHA1L SF.BASTIAN Am scris titlul şi acum va urma un lucru care oricând mi s’ar fi părut prin esenţa Iui fără obiect: O notă necrologică despre colegul din redac- ţia R. F. R., despre prietenul Mihail Sebastian. Nici în ordinea ficţiunilor o asemenea presupunere nu avea consistenţă logică. Era mai tânăr şi mai promis viitorului decât noi toţi. Dar totul e neliniştitor şi tul- bure în jurul fiinţei acestui scriitor care s’a dorit înainte de toate lucid şi simplu. Ai vrea să înlături ter- menul, ca incompatibil cu obiectul lui, dar termenul revine ca o vie- tate isgonită: Ursita .. . Destinul nefericirii. Poeţii romantici se înfă- ţişau cu o manifestă predilecţie sti- listică sub zodia nenorocului şi se ve- deau necontenit întovărăşiţi dela leagăn la mormânt ca de o umbră, de o femeie învestmântată în negru care era darul destinului lor. Nefe- ricirea . . . In niciun mod nu se poate alătura o asemenea imagine de scriitorul Mihail Sebastian ... Nu e un roman- tic. Nicio lamentare în opera lui, nioiun denunţ al fatalităţii. Dim- potrivă, raţiune liniştită în diversi- tate, sentimentalism jugulat, echi- libru analitic, o duioşie intelectuală cu fulguraţii cu grije atenuate. Gin- găşii retrase adânc în sine însuşi. Dar când, dincolo de scriitor, gân- deşti omul, toată urzeala gândirii se destramă şi creşte, tulbure din panica unei prezenţe ascunse . . . A fost sub zodia unei stele, şi steaua lui a fost nu numai fără nu- me, dar şi fără noroc. In luna Martie ne-a venit la re- dacţie un articol despre el. Avea un iz straniu de panegiric şi a trebuit să-i tăiem începutul care conţinea — în mod neobicinuit — datele bio- grafice. A fost dat la cules pentru numărul pe luna Mai. Cu o săptămână înainte de apa- riţia revistei, aflând de articol a cerut stăruitor şi iritat să nu apară .. . Era ceva firesc la el. . . Nu vroia să fie lăudat în scris nici- odată. De altfel, nici altminteri.. . Din motive tehnice, cu toată supă- rarea lui, articolul nu a putut fi retras. A apărut. Dar a apărut în ziua înmormântării lui . . . Altfel revista, al cărui redactor a fost, nu ar fi putut să fie prezentă în litera ei, la năprasnicul lui sfârşit, decât după două luni când vor apare rândurile acestea şi încă în note primite greu de o tipografie aglomerată, şi deci scrise în pripă. Avea opt ani când a isbucnit răz- boiul dintâi şi copilăria lui s’a tre- cut în lipsuri chinuitoare, numaide- cât în spâtele frontului, doi ani cu două ierni consecutive, de război Note şi de ocupaţie inamică. Evreu, ado- lescenţa lui corespunde cu epoca de aprigă dospire antisemită, cum n’a cunoscut niciodată istoria româ- nească ... Se ataşează de profeso- rul lui, un intelectual pe care-1 ad- mira cu creşteri din adine, native, dar acest dascăl devine pe neaşteptate unul din teoreticienii neînduplecaţi ai antisemitismului ancestral. E o dramă mistuitoare care îl lasă fără sprijin între două lumi. Intr’o carte de măreţie interioară, şi de mărtu- risire cum puţine s’au scris, îşi di- seacă lucid inima şi mintea. Cu o sfâşietoare încredere în străfundu- rile omeniei şi ale probităţii intelec- tuale cere profesorului echivalentul propriei lui loialităţi intelectuale, un cuvânt de înţelegere pentru drama lui. Are nenorocul să i se răspundă cu o brutalitate bestială,. A jucat pe cartea inimii şi a pierdut. Prins în propria lui voinţă ca într’o armură de fier înveninată, sufocat de des- gust, publică prefaţa aşa cum i s’a dat. Toate suliţele răutăţii, ale urii şi ale mâniei, sunt acum îndreptate spre pieptul lui. Cartea devine un motiv de grea înfrângere. Trec doi trei ani, e solicitat la Revista Fun- daţiilor Regale, luptă totuşi cu greu- tăţi materiale de nedescris (pe care nu le bănuie decât singuri doi prieteni) şi scrie un nou roman. La Paris, unde se poate duce abia cu bani de buzunar, i se fură din taxi- metru un geamantan cu haine şi rufă- rie, şi odată cu ele şi manuscrisul . . . Numai un scriitor care a scris el însuşi cu sânge, ştie ce poate fi nenorocul de a reface din memorie un roman. Când trudnica muncă, peste un an şi ceva, e dusă la capăt, conjunctura este alta . . . Succesul material este compromis, cartea aproape că nu 425 va rămâne în librărie. Ar putea să fie, totuşi, marele succes moral, pe care Mihail Sebastian îl merita pen- tru aura de poezie şi de subtilitate intelectuală a romanelor lui. Apare monumentala istorie a lite- raturii române a lui Călinescu, iar acesta, cu un dezolant capriciu al sensibilităţii, nu receptează nimic din farmecul incomparabil al aces- tor romane şi înfăţişează astfel des- pre autor o imagine masacrată, care rămâne una dintre scăderile grele ale acestei istorii literare . . . punct în care va fi sever amendată de viitor . . . începe noaptea de patru ani a ocupaţiei germane. De con- fiscat nu i se confiscă nimic căci nu avea nicio avere, dar e isgonit din camera pe care o locuia în centrul oraşului, şi se refugiază, iar ca pe vremea copilăriei, în locuinţa în- ghesuită a părinţilor. Sunt zile depri- mante de mizerie materială mistui- toare şi de pericol de zi şi de noapte. E munca obligatorie şi umilitoare la curăţatul zăpezii, cu ameninţarea permanentă a lagărului, a Trans- nistriei ... 0 primăvară şi o vară întreagă, sub prăbuşirile de bombe care fărămiţează mereu cartierul, toată familia stă îngrămădită fără posibilitate de adăpost. Izbuteşte să scrie « Steaua fără nume » care tocmai fiindcă era fără numele lui sortit nenorocului, are un imens succes moral, deci în împrejurarea dată ineficient, de vreme ce nu poate trage şi sprijinul material aşteptat, căci nu poate să apară să-şi apere interesele. In sfârşit, în ultima zi a eliberării de sub ocupaţia germană, o bombă loveşte casa în plin, pătrunde chiar în camera în care-şi avea cărţile şi manuscrisele. Va dormi luni de zile pe la prieteni. 15 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iz(> Sar a trecut acum de treizeci şi şapte de ani, şi iată pare că în 1946, începe adeverirea legendei orientale. Ameninţarea a trecut şi totul se în- toarce urcând. In câteva luni e numit consilier principal de presă la Minis- terul de Externe, cu indicaţia precisă că imediat ce se reiau comunicaţiile trece consilier de presă la Londra, unde îl îndreptăţea magnifica lui pregătire. E solicitat din plin să facă de asemeni carieră în avocatură, căci e doctor în drept dela Paris. Toate teatrele îi cer piese, iar Naţio- nalu^ anunţă pentru prima parte a stagiunii «Ultima oră ». E solicitat de toate gazetele, e oaspetele de toată ziua, mult apreciat, al misiunilor străine. I se trimit drepturi de autor dela Roma, « Steaua fără nume» e anunţată la Paris. E rugat să ţie un curs de literatură la Universitatea liberă muncitorească. Sunt patru luni de noroc şi mai are cel puţin încă treizeci de ani de creaţie lite- rară şi dramatică, de viaţă in- tensă, probabil de succese europene. Dar într’o Marţi, 29 Mai, s’a dus să ia masa la părinţi, la 31/» vrea să ia tramvaiul, grăbit, căci înainte de prelegerea inaugurală unde îl aş- teaptă o sală tixită, mai are de făcut o cursă. Trebue ca tocmai când e atât de intens preocupat să vie pe largul bulevardului Regina Maria, la o oră de circulaţie redusă, o maşină în plină viteză, e nevoie ca această maşină, care nu poate trece pe lângă el, să aibă frânele şubrede, să-l târască zeci şi zeci de metri, pentru ca astfel un accident care ar fi putut fi oarecare, ar fi putut să fie chiar grav, să devie neapărat mortal... Totul în câteva clipe năucitoare. Stea fără nume şi fără noroc. Camil Petrescu IRONICUL DESTIN AL LUI MIHAIL SEBAST1AN Nicicând un accident de circulaţie nu mi-a părut mai absurd ca acela care a luat, brusc şi violent, viaţa unui om stăpân pe sine, pe raţiunea şi mişcările sale, şi, abia de câteva luni încoace, ajuns din nou la liber- tatea exterioară de a putea scrie şi activa în condiţii demne, aşa cum le putea accepta spiritul lui mândru şi lucid. După greii ani de suferinţe şi constrângeri, Mihail Sebastian nu s’a putut bucura decât dela 23 August 1944, de acea libertate socială de a s( manifesta ca scriitor şi om de cultură, pentru ca stupidul accident să-i curme viaţa, când încă avea atâtea de scris şi de spus. L-am cunoscut din primii ani, când a venit la Bucureşti acest brăilean cu rare însuşiri de critic şi literat, manifestându-se la început mai mult prin cronici şi eseuri de critic, trecând mai târziu la roman şi teatru. Fineţea şi eleganţa stilului său, pe care ca- marazii săi de generaţie rareori le aveau şi le cultivau, ca şi spiritul său analitic, poza-i sceptică şi voita dega- jare, ni l-au înfăţişat ca pe un tipic reprezentant al spiritului francez, al acelui esprit de finesse pasealian, pe care şederea de mai târziu în Franţa i l-a ascuţit şi mai mult. Cu timpul, alături de cultura fran- ceză, Mihail Sebastian şi-a format te- meinice cunoştinţe asupra literaturii anglo-americane, adâncind mai cu seamă pe Shakespeare, aşa cum mai înainte adâncise pe Proust şi Balzac, despre care ar fi putut ţine unice prelegeri, şi asupra literaturii ruseşti, pe care începuse s’o facă mai cu- noscută la noi, de pe acelaşi plan de superioară inteligenţă şi sensibilitate. NOTE 227 Scepticul şi individualistul de odi- nioară devenise, în faţa realităţii şi a suferinţelor încercate atât de cumplit de el şi ai lui, un luptător pentru demnitatea umană, pentru libertatea creaţiei artistice, pentru o lume mai echitabilă. Humorul şi surâsul său erau nu numai însuşiri literare, ci şi de viaţă, trădând un fond progresist. Iar rela- tivul său scepticism, continua-i în- doială — aproape carteziană — pro- veneau probabil din teama de a nu avea desiluzii prea mari, ca şi din vreun presentiment al morţii, ce aveasă-lsurprindăîn mijlocul carierei, când încă ar fi putut crea noi ro- mane, noi eseuri, noi piese de teatru. Autorul piesei Steaua fără nume, scrisă în anii dictaturii, ne-a dovedit tăria acestui spirit, care şi-a păstrat mereu demnitatea şi libertatea inte- rioară şi nu s’a lăsat anihilat de ne- dreptăţile vieţii. Dar care parcă se simţea pândit şi de altceva pe care nu-1 va putea înfrunta, ivit deunăzi prin accidentul aducător de moarte năpraznică şi absurdă. Destinul lui Mihail Sebastian a fost cumplit de ironic. Raţionalist lucid, avea să trăiască deceniul iraţiona- lismului şi al urii între oameni. Ajun- gând la libertatea socială pentru care militase şi luptase, avea să piardă cea mai elementară libertate: aceea de a trăi. Talent creator, moare înainte de patruzeci de ani, când unii abia atunci încep viaţa pentru opera definitivă. Făcând parte dintr’o ge- neraţie măcinată de ideologii care au dus-o la pierzanie şi de atâtea lupte şi suferinţe ce au anulat-o în mare măsură, el ar fi fost printre puţinii s’o răscumpere, în mod covârşitor, prin creaţii temeinice. A şi răscum- părat-o de sigur prin cărţile lui, caie rămân, şi prin demnitatea compoi- tării sale umane, prin amintirea lumi- noasă ce ne-o lasă acest om care a ocolit totdeauna entuziasmul şi care încă nu vroia să fie judecat, ştiind că mai are atâtea de creat şi de rostit. Ultima convorbire cu dânsul a fost la telefon. Aflase că în Revista Fun- daţiilor Regale va apărea un eseu asupra lui şi a operei sale şi insista să nu apară eseul, nevroind să se vot- bească încă despre el, oricât de juste ar fi fost opiniile comentatorului. Numărul revistpi apare la câteva zile după moartea lui neaşteptată şi revoltătoare — adevărat scandal me- tafizic, cum ar spune un scriitor la' care ţineam amândoi, Gabriel Marcel. Articolul a devenit, de fapt, un ne- crolog. Poate de aceea se împotrivea el apariţiei, aşa cum se ferea dc entu- ziasm şi de o prea mare bucurie de viaţă, preferând satisfacţiile intelec- tuale, subtilele analize marginale, vo- luptatea existenţei vegetale, compri- marea demnităţii într’o rezistenţă dârză şi lucidă, humorul celui caro se teme să ceară prea mult. A fost mereu vie şi strălucitoare printre noi această inteligenţă, ră- pusă de un destin absurd, şi astfel va rămâne în amintirea tuturor celor care l-au cunoscut pe Mihail Seba- stian şi cărţile lui. Petru Comamescu CUM SE PRONUNŢĂ PE SCENELE NOASTRE CUVINTELE ENGLEZEŞTI Scenele noastre numai arareori izbuteso să oreeze atmosfera spe- cific engleză, chiar atunci când tex- 16’ 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tul o cere cu dinadinsul. Principele Anton Bibescu, care a tradus în franţuzeşte Weekend (la noi Familia Bliaa) îmi mărturisea surprinderea sa în faţa decorului cu totul neengle- zesc dela noi, de-o fantasie de maga- zin modern, ce nu are nimic comun cu comoditatea, confortul şi simpli- citatea interioarelor engleze. Chiar o familie trăznită, ca familia Bliss, încă rămâne tot engleză în privinţa confortului şi simplicităţii. Noroc că unii interpreţi au salvat partea de humor a lui Coward, prin jocul lor cu adevărat în stilul piesei. Dar noi vroiam, de data asta, să ne oprim nu atâta la decorurile şi interpretarea pieselor englezeşti, ci la felul cum se pronunţă numele en- glezeşti. In piesa dela Teatrul Vic- toriei, atât de bine pusă la punct, şi ca interpretare şi ca decor, singurul lucru care ne-a contrariat la pre- mieră a fost rostirea numelor engle- zeşti. Şi fiindcă pronunţia urmează un calapod tipic românesc, credem că trebue să ne oprim asupra ei. Toţi Românii suntem deştepţi, nevoie mare. Şi când nu ştim ceva, nu ne adresăm la specialişti, ci o potrivim cu acea aproximaţie ce ne caracterizează într’atâtea privinţe. Fiindcă ştim că uneori o se citeşte e în englezeşte, noi rostim a-ul e, şi când trebue, şi când nu. Astfel, în loc de Balmoral se spune pe scenă Belmoral; în loc de Alice se spune Elice— tot aşa cum băieţii deştepţi, care nu învaţă englezeşte, dar ţin morţiş să se creadă că ştiu limba aliaţilor noştri spun — la fel de greşit — gez în loc de jaz, sendvici, în loc de sandvici, metci în loc de matei. După cum se vede, asistăm la întreagă metodă de a brodi... greşit, tocmai pentrucă vroim să arătăm a şti ceea ce nu ştim. Ce bine ar fi, cel puţin, dacă cuvin- tele acestea s’ar pronunţa aşa cum se scriu: Balmoral, Alice, sandvici, matei, jaz. Dacă se pronunţă a-ul a, greşeala e aproape inexistentă, căci a-ul englezesc sună aproape ca a-ul nostru, pe când absurda lui transfor- mare în e (Belmoral, Elis, sendvici, metci, gez, etc.), sună îngrozitor. Deci când nu ştim sigur un cuvânt, măcar să-l pronunţăm aşa cum s’ar citi simplu în româneşte, în loc de a-1 poci şi mai rău, după propria noastră fantazie. Facem această observaţie pentrucă directorii de scenă — cu puţine ex- cepţii— nu se preocupă de corecta pronunţare a numelor englezeşti. Mania de a transforma pe o în e este veche şi a devenit o tradiţie a neş- tiinţei. Mi-amintesc că pe scena Teatrului Naţional, acum câţiva ani, se juca Regina Victoria şi era de faţă Regina Maria a României, unui per- sonaj principal din piesă i se spunea Lordul Pelmerston, în loc de Pal- merston, aşa cum se şi scrie. M’am întrebat cât trebue să fi suferit Regina Maria, auzind cum i se pocea limba natală, pe o soenă oficială şi de către un popor care iubeşte pe Englezi şi caută să înveţe atâtea dela ei. De atunci, lucrurile s’au mai schimbat. Sunt în Bucureşti şi în ţară mii de persoane care vorbesc bine engleza, avem două săptămâ- nale tipărite în această limbă, avem biblioteci şi cărţi, avem din ce în ce un mai mare ataşament faţă de cul- tura engleză, ca şi faţă de culturile celorlalte puteri aliate. Şi totuşi.. . pe scenă, chiar la spectacole unde actorii reuşesc să te facă să-i crezi NOTE 229 Englezi sau Danezi şi unde ţkcorul unui castel din Scoţia legendară este atât de sugestiv creat şi ca arhitec- tură, şi ca pictură — încă stărue această aproximativă şi şmecherească pronunţare, atât de uşor remediabilă. Dar tocmai lucrurile mici sunt mai greu de îndreptat. Nu avem actori şi actriţe mari care spun mereu pe scenă dupe în loc după? Teatrul este şi un loc pentru cultul limbii materne şi pentru verificarea atmosferei culturilor străine. De aceea ne-am permis aceste observaţii, cu gândul nu de a supăra cât de a provoca o corectare şi în această privinţă. . Petru Comarnescu OR SON WFLLEŞ SI ÎNRE- GISTRAREA BIBLIEI PE DISCURI Aflăm din revistele americane ce ne-au parvenit că Orson Welles, cu- noscutul actor, scriitor şi animator al teatrului, cinematografului şi radioului american — acum în vârstă de 29 de ani — şi-a luat sarcina de a înregistra pe discuri întregul text al Bibliei. Welles va ceti, pentru înre- gistrarea pe discuri, câte 15 minute pe zi din textele biblice, isprăvind cam într’un an întreaga înregistrare. Biblia are 773.746 cuvinte. Orson Welles a înregistrat deja Cântarea lui Solomon. Orson Welles s’a făcut celebru, printre altele, şi printr’o faimoasă emisiune radiofonică. Acum vreo opt ani, transpunând pentru radio un roman al scriitorului H, 0. Wells în care oamenii din lună atacă pământul, într’un mod gran- dios, dar şi foarte sgomotos, Welles a provocat o adevărată panică în rândurile ascultătorilor dela radio. Mulţi credincioşi americani, neştuind de ce e vorba, au crezut că emisiunea radiofonică, făcută sub formă de reportaj viu şi actual, vesteşte sfâr- şitul lumii cu adevărat. Numeroşi oameni au fugit din oraşe, spre a apuca venirea de apoi în sânul naturii şi spre a nu se vedea sdrobiţi de sgârie-nori. A fost o panică teribilă, datorită veracităţii şi fantaziei cu care tână- rul-minune de atunci, Orson Welles, a prezentat la radio scenariul său. Lucrul nu trebue să ne mire: în rândurile populaţiei americane sunt numeroşi credincioşi, care iau ad- litteram textele biblice şi cred în sfârşitul lumii, aşa cum e descris în Biblie. Petru Comarnescu TRIXY CHECAIS Intr’o stagiune care nu a abundat în manifestări coregrafice, recitatul d-lui Trixy Cbecais s’a înfăţişat ca o compensaţie prin calitate. Cu un bagaj de sugestii mai variat şi mai bogat, tinzând spre sinteza armo- nioasă a poeziei de amplă respiraţie, dansatorul ne-a înfăţişat câteva studii euritmice de o concepţie simplă, unitară şi limpede. « Şarja » realizată după un poem de Utkin, a desăvârşit în formă şi ritm dramatismul unui episod eroic, ca într’o fresoă ce şi-ar fi pierdut esenţa ei statioă, desfăşurându-se pe dimensiunea timpului. Prin dans au fost conturate şi drama, cu evo- luţia ei, şi peisajul; expresia, c«|i 23® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE formă teatrală, a fost, deci, completă şi originală. « Circul » lui Minulescu şi-a aflat o excelentă interpretare, cu scepti- cismul lui persiflatoriu şi flegmatic uşor înmuiat în amărăciune, cu micul său cabotinaj anonim şi cotidian. In schimb, « Omul negru » mimat după o poezie de Essenin, a arătat care sunt limitele fatale ale coregrafiei, inadaptabilitatea ei la anume subti- lităţi. Monologul interior, înfăţişat ca o dedublare a conştiinţei, satira, criticismul, sunt tot atâtea perfor- manţe pe care nu le poate cunoaşte dansul. « Studiul dramatic o a cristalizat un simbol cu multiple valenţe, desfă- când liric amploarea expresiei până la unele sonuri transcendente, pe care iar, numai poezia le mai poate sugera fără să se intimideze. Drama tauma- turgului spiritual, pentru care actul de transmitere a energiei înseamnă sacrificiu şi epuizare, s’a consumat pios, cu o simplicitate biblică. « Stu- diul grotesc » a înmănunchiat efecte de surpriză, mişcări descompuse, rea- lizând comicul prin gestul absurd şi mecanic. « Studiul liric» a căutat coloarea şi farmecul unei vârste — cea adolescentină— amestec de re- verie melancolică şi de frenezie naivă. Din partea a doua a programului reţinem Menuetul şi Gavota pe mu- zică de Bach, cu eleganţa preţioasă a epocei, « Sbucium» pe muzică de Scriabin, cu încordarea şi exasperarea unei stări sufleteşti elocvent prezen- tate şi« Grotesca » atât de deoorativă. Grupul celor trei tinere dansatoare — d-rele Jessy Essunca, Miriam Tau- singer şi Mia Guneş— care l-a înca- drat pe d. Checais, a dovedit fru- lîipa«e posibilităţi şi o formaţie adec- vată unui gen coregrafic pretenţios şi dificil. Ovidiu Gonstantinescu VERA PROCA Recitalul d-nei Vera Proca s’a susţinut pe linia unei realizări con- ştient făurite, cu dragoste şi înţele- gere pentru arta dansului, cu stator- nicie în ţinuta aleasă. D-sa a prelu- crat coregrafic un material muzical selecţionat din paginile autorilor ro- mâni inspirate de folklor. Dansul a urmat şi el acelaşi izvor folkloric, prin studiu atent, prin stil sobru, fără ieftinătate, limpezit până la abstrac- ţiune. Un amplu material sugestiv, a fost aflat în hieratismul bizantin al frescelor bisericeşti, al icoanelor. Mezinul (muzică de Tudor Ciortea) şi Mezina (Paul Constantinescu) au în- mănunchiat plastice atitudini, des- prinse din atmosfera Bizanţului călăuzite spre o viziune poetică, răs- frângând melancolia solitară a gine- ceului, pietatea lui gingaşe, ori semni- ficaţia unor rosturi ctitoriale, volun- tare, peremptorii în limbajul lor ermetic. Coborît de pe frescă însă, ermetismul acestor atitudini s’a topit, a căpătat farmec de povestire, o povestire mulcomă din care se în- chega firea lăuntrică a lucrurilor. Colinda îngerului (Ion Duffiitrescu) a fost întipărită de acelaşi hieratism domol, aşa cum se desvăluie în icoanele cu heruvimi blânzi şi plini de desmierdări. Ioana (Sabin Drăgoi), cele două pastorale (Tudor Ciortea şi Hilda Jerea) şi Flăcăuaşul (Tudor Ciortea) au fost stilizări de dans autohton, prin care s’a streourat un fir de lirism al natuiii, fără in- sistenţă, ca un ornament uşor ele NOTE 231 senat, îndulcind cadenţele, domolind nostalgic vioiciunea ritmurilor. Che- marea firii (Mihail Andricu), mai puţin realizată, a folosit banal lumina reflectorului încercând un efect cam superficial. Priculiciul (Hilda Jerea) a între- buinţat simbolica pierdută a bas- mului popular, limpezindu-i în- ţelesurile prin acel final transfi- gurat. Trecând acum la celelalte bucăţi din program, trebue să remarcăm efortul d-nei Proca de a aduce în scenă, de a axa expresia umoristică pe un temei autohton, cules din at- mosfera satului, din fauna lui atât de pitorească. Calul (Mihail Andricul) ori Fata cu gâştele (Didia Saint- George) au prins o adiere de haz popular, aşa cum este acesta stâr- nit din justeţea observaţiei, din suculenţa accentului ce cade, ca o săgeată în punctul vulnerabil, pe gestul comic involuntar. Deputatul la horă (Didia Saint-George) a în- semnat intenţia satirică prin paşi de horă .schiţaţi caricatural şi prin mi- mică mai ales. Am lăsat la urmă ca fiind o performanţă de prestigiu bucata « Hinca nebuna » (Bela Bar- tok), în care d-na Vera Proca, fil- trând formele prin expresionism, a pătruns în plină configuraţie dra- matică, interpretând un rol de com- poziţie, studiat pe un portativ precis, viu, bogat în amănunte tipice. TJn recital care a stăruit pe un plan menit să clarifice un stil per- sonal şi consecvent cu rosturile mai înalte ale artei, acelea care exclud (îileţantismul şi timidităţile. Oviăiu_ Const atitijiescif ALTE RECITALURI DE DANS Două dintre ultimele recitaluri ale stagiunii au fost alcătuite şi con- duse — coregrafie şi regie — de d-na Elena Penescu-Liciu. E vorba de recitalul Lizana Cristescu-Stere Po- pescu şi de cel dat de terţetul Rosette Moccia, Lizzi Lind şi Indira Mulgund. Pornind dela tiparul baletului clasic, d-na Penescu-Liciu caută să agrementeze linia prea simplă şi, mai ales, prea convenţională a acestuia prin anecdotic miniatural şi amuzant. Cu colaborarea picto- rului costumier, plasticul e realizat concret, formă şi coloare în mişcare, cu sugestii amabile, temperate şi destul de banale pe alocuri. Temele sunt minore, fără efort de concen- trare prea mare; spectaculosul trece în plin plan, fie sub forma infiltraţiei exotice,—ne gândim la dansul indian cu o mişcare a braţelor destul de variată, dar care îşi pierduse cali- tatea simbolică din dansul autentic, ori la cel detaşat din «Samson şi Dalila» (ambele executate fiind de d-ra Indira Mulgund) în care era speculat cu ingeniozitate sunetul unei tipsii, element alogen, însă, coregrafiei. Alteori se află pretextul unei mici istorioare—o promenadă prin fau- bourgul parizian, în apoca tume- lelor (Lizana Cristescu-Stere Pope- scu) ori vreun pitoreso grup de Olandeze care-şi iau rămas bun dela o persoană pierdută prin culise (Indira Mulgund, Rosette Moccia, Lizzi Lind). Amănuntul este ales pentru o anume savoare superfi' cială, fără a fi relevant. 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Totuşi d-na Penescu Liciu caută — şi reuşeşte câteodată — să prin- dă şi mişcarea caracteristică, mai puţin în Ondina întruchipată de d-ra Lizana Cristescu şi mai mult în Diana interpretată de d-ra Lizzi Lind, o Diană căreia i-a conferit aspectul ambiguu necesar, graţie frustă şi supleţe alături de desin- voltura uşor brutală a vânătorului. Acolo însă unde autoarea core- grafiei se simte la larg— adică forma clasică — lipsa de constrân- geri se vădeşte îndată şi astfel Ada- gio din « Lacul lebedelor » (Lizana Cristescu-Stere Popescu) ori dan- surile Rosettei Moccia, sau valsul interpretat în grup, în cel de-al doilea recital, au pus în valoare atributele de tehnică, eleganţă şi graţie ale dansatoarelor, rezumând precis şi sumar dificultăţile artis- tice. Menţionăm în deosebi « Preludiul» de Rachmaninoff, cu ingenioasele arabescuri de umbre pe fundal, în care intenţiile sugerate desluşesc o încercare de a depăşi formula tipică, de a lărgi hotarele cărora li s’a încadrat până acum d-na Pe- nescu Liciu. In genere, recitalul Rosette Moccia-Lizzi Lind-Indira Mulgund s’a resimţit de o tendinţă mai puţin riguroasă, mai bogată în expresie, mai liberă D-ra Lizana Cristescu a împlinit performanţe tehnice apreciabile, cu gingăşie şi farmec. Adesea în miş- care se străvede însă efortul. Pose- dând calităţile fizice adecvate, poate fi o bună corifee de balet. D-ra Rosette Moccia, cu o sua- vitate adolescentină, execută uşor, are eleganţă şi supleţe. D-ra Indira Mulgund, decorativă în dansurile exotice, pare a avea o şenşibiliţate ce se cere îndrumată spre forme mai ample. D-ra Lizzi Lind, cu un tem- perament viu, şi-a însuşit o teh- nică precisă ce tinde spre virtuo- zitate ; am prefera totuşi să nu bruscheze unele gesturi, să le ate- nueze energia. Costumele d-nei Elena Barlo, în tonuri calde, au desluşit o imagina- ţie proaspătă, fiind în acelaşi timp de o încântătoare simplitate. II încadrăm deosebit pe d. Stere Popescu, partener al d-rei Lizana Cristescu în primul recital, pentru talentul de interpret şi originali- tatea coregrafiei sale. « Allegro bar- bara » a avut stil, inventivitate şi coloare, realizând specific de atmo- sferă, sugerând o vitalitate primi- tivă şi spontană. « Toccata » de £ach, într’o expresie romantică, a răsfrânt un moment psihologic de acută şi turbure formă, prin ati- tudini patetice, care orientau ho- tărît tensiunea interioară. In căutarea unui mod coregrafic, dansatorul se pare că şi-a aflat dru- mul pe care va stărui sub fericite auspicii. Ovidiu Conâtantinescu MP~DALTTT.F. BĂTRÂNEI A trecut aproape neobservată o piesă care, fără a fi de o valoare excepţională, într’o configuraţie tea- trală de început de an, configuraţie cam hibridă şi destul de searbădă în genere, a rostit un fel de replică a bunului simţ, a decenţei şi a onestităţii. Autorul, James Barrie, pare a fi un om căruia îi place simplicitatea şi modestia. Mediul în care se petrece acţiunea, felul NOTE 233 cum îmbină scenele, personajul cen- tral însuşi, o bătrânică obscură dintr’un cartier periferic al Lon- drei, constitue tot atâtea dovezi de simpatie pentru adevărul care se ascunde în anonimat, prin colţuri obscure, în suflete stinghere. Bă- trânica şi tânărul soldat — cele două coordonate ale intrigii— sunt doi singurateci cu valenţe sentimentale nesatisfăcute. Piesa se conduce pe o idee psi- hologică destul de interesantă: o femeie vârstnică şi uşor mitomană inventă un fiu imaginar în jurul că- ruia se încheagă toate nostalgiile duioşiei sale. Aceasta îi ajută să-şi păstreze un oarecare prestigiu prin- tre vecinele care, cu toatele au câte un băiat pe front. In clipa când fiul prinde chip şi grai, devine real, prin jocul coincidenţelor, bătrâna care nu cunoscuse până atunci niciun fel de tandreţe masculină, îşi des- copere o putere de seducţie — oare- cum maternă—dar seducţie totuşi, cu mijloacele pe care numai şire- tenia femenină, după vârste, le află la îndemână. Echivocul este păstrat în penum- bră, doar sub formă aluzivă, cu o discreţie demnă de apreciat. Au- torul n’a mers drept în miezul pro- blemei freudiste, ci a ocolit-o cu supleţe. In dragostea bătrânei, sol- datul de pe front este şi fiu şi frate, şi soţ şi iubit, satisface toate aceste nostalgii ale inimii laolaltă. Tabloul al doilea dă mai multă amploare pitorescului, suburbia lon- doneză prinde mai mult relief; merge totodată spre povestire, spre intimitate familiară, rezolvându-se dramatic, simplu şi natural. Ace- iaşi orientare spre discreţie se vă- deşte în final; scenă mută în care melodrama licăreşte uşor, fără obiş- nuitul patetism sfâşietor, fără sbu- cium, fără tremoluri: o bătrânică îngenunchiată în faţa fetişurilor ei, un crâmpei de cântec ce soseşte din stradă, o tresărire. D-na Lucia Sturd za-Bulandra a pătruns, cu inteligenţa sa artistică, intenţiile lăturalnice ale textului. Bătrâna d-sale a fost şireată, şer- puitoare, chiar vicleană — şi senti- mentală cu foarte multă decenţă. De aceea scenele au căpătat înţe- lesuri mai subtile, personajul s’a valorificat pe un plan de compo- ziţie mai nuanţat, mai interesant. D. Sorin Gabor a dat relief, prin joc sobru şi masivitate fizică, figurii soldatului. Două tipuri amuzante de vecine iscoditoare şi gureşe au fost creionate de d-nele Ana Luca şi Lulu Cruceanu. Bune cuvinte pentru străduinţa talentatei deco- ratoare Bragaglia, pentru autentica atmosferă realizată. Având, însă, soarta tuturor lucru- rilor discrete, spectacolul s’a con- sumat ca sunetul unei viori într’un complicat fortissimo de orhestră. Ovidiu Constantinescu METAFIZICA - EXPLICAŢIE ŞI METAFIZICA- CUNOAŞTERE In lucrarea Dela Kant la Jaspers, încercare sistematică şi critică asupra conceptului de cunoaştere, d. Con- stantin Calotă stabileşte o diferen- ţiere între metafizica înţeleasă ca o cunoaştere a lumii şi între metafi- zica înţeleasă ca explicaţie, pe baza căreia d-sa va întreprinde o intere- santă încercare critică asupra cunoa- 234 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şterii, Diferenţierea aceasta o defi- neşte d-sa pornind dela presocra- tici, a căror metafizică « nu semni- fica acte de cunoaştere, de avut- cunoaştere, ci arte de explicaţie cu lucrurile şi cu ei înşişi, de creat- explicaţie». Plecând dela această temă iniţială, d-sa caută să arate, în lucrarea de faţă, imposibili- tatea oricărei filosofii obiective şi antipsihologiste, condus fiind în această demonstraţie de următoarele trei principii a) orice metafizică - cunoaştere nu se poate justifica în propriile sale premise, b) Psiholo- gismul protagoreic nu poate fi evitat de o asemenea filosofie c) în lupta cu scepticismul orice metafizică- cunoaştere este sortită înfrângerii, înainte de a fi determinate însăşi limitele îndoielii şi ale negaţiei, limite reale nu dialectice. Obiectul propriu al unei teorii a cunoştinţei constă după d-sa în demascarea anumitor obiceiuri, pe care orice filosofare le ridică la ran- gul de principii: principiul diferen- ţierii, al analogiei, al personalizării şi principiul metaforizării. Pe baza unui astfel de instrument critic se caută a se demonstra lipsa de valoare a oricărei soluţii în pro- blema cunoaşterii, luându-se spre exemplificare examinarea soluţiilor date de Kanţ, Hartmann, Jaspers şi Heidegger. Intru cât ne propunem a analiza cu o altă ocazie soluţiile date de d-sa, ne mărginim acum în a reliefa câteva observaţii de natură generală asupra unei probleme iniţiale pe care şi-o pune d-sa: criza actuală a fi- losofiei, în legătură cuîncercările con- timporane de a restabili o metafizică. Este evident faptul oă, sub o formă sau alta, numeroşi gânditori contemporani discută actuala criză a culturii. Una din cauzele pe care în mod just d. Constantin Calotă le situează la baza acestei crize este recurgerea la mit: «Recurgerea Ia mit— cu conştiinţa că-i mit şi nu- mai mit—trebue privită ca simp- tomatică la o boală în care intră timpul nostru şi din care nu se ştie cum va scăpa ». O asemenea « mitomanie » în me- tafizica vremii noastre pare a fi o consecinţă directă a lipsei de rezul- tate pe care metafizica-cunoaştere (prin principiile ei analizate mai sus) a înregistrat-o până acum. Este evident că filosofia existen- ţială, şi mai ales aberaţiile ei, îşi găsesc o aplicare în încercarea de a soluţiona într’un sens prea facil criza actuală a culturii. Nu ştim însă dacă d. Constantin Calotă are perfectă dreptate atunci când con- sideră o asemenea filosofie ca o continuare a Kantismului, şi a « filo- sofării 1> în general. Noi suntem înclinaţi a crede că o asemenea pseudo-filosofie are la bază explicaţii cu mult mai puţin generale. Două dintre ele ni se par a fi mai im- portante : 1. încercarea de a ignora, şi de a îndepărta în acest sens, ştiinţa şi filosofarea pe baze ştiinţifice din cunoaşterea < metafizică t>. 2. încercarea de a crea metode şi instrumente de cunoaştere care să depăşească dualitatea experienţă— raţiune. Florian Nicolau RELATIV LA PROBLEMA DETERMINISMULUI Intr’un articol publicat în « Sci- entia»i« Na ture a-t-elle des loial NOTE 235 dl. C. Budeanu încearcă să arate că, cu toate relaţiile aşa zise de «incer- titudine » ale lui Heisenberg şi cu toate legile probabiliste, inexistenţa oricărei legi care să dirijeze feno- menele nu a fost încă demon- strată. Ultimele cercetări ştiinţifice, mai ales în microfizică, ne relevă o serie întreagă de situaţii noi pentru ştiinţă, în care « absolutul» cedează locul « relativului », « certitudinea » « incertitudinii » iar « determinismul» face loc concepţiei «probabiliste o. D-sa caută să releveze faptul că, plecând dela relaţiile de incertitu- dine ale lui Heisenberg, nu putem să ajungem la concluzii indeterministe. (In relaţiile lui Heisenberg) «este vorba de o incertitudine ce se referă numai la posibilităţile de a cunoaşte ansamblul fenomenului prin meto- dele de care dispunem astăzi» Motivele # incertitudinii», se pot găsi în primul rând în relativitatea pe care o comportă orice măsu- rătoare şi în al doilea rând deforma- rea pe care o determină acţiunea la care supunem fenomenul pentru a-1 observa. Teza d-sale este în sensul aceleia pe care a susţinut-o H. Matisse (La Philosophie de la Nature, voi. III) care, în loc de relaţii de incer- titudine, vorbeşte de relaţii de pre- cizie antagonistă. Asemenea observaţii şi critici au mai fost făcute tezei indeterministe şi de către alţi fizicieni. Totuşi ele nu înlătură radical interpretarea indeterministă,. deoarece nu arată eroarea principală a interpretării indeterministe ce s’a dat relaţiilor lui Heisenberg. Faptul care a determinat inter- pretarea indeterministă este precis; imposibilitatea teoretică şi principială de a determina individual poziţia şi viteza unui electron. Considera- ţia că o asemenea imposibilitate rezidă în faptul de a cunoaşte şi nu în indeterminismul fenomenelor in sine, nu este de natură să înlăture indeterminismul care, în fond, nici nu afirmă altceva. Şi din moment ce măsurătorile au fost şi sunt rela- tive, ele vor fi totdeauna astfel. Două fapte fundamentale dă la iveală fizica actuală: I. Că electronul nu poate fi deter- minat individual (ceea ce din punct de vedere fizical înseamnă că nu-i putem determina simultan poziţia şi viteza). II. Că totuşi fenomenele fizice nu sunt indeterminabile sau imprevizi- bile deoarece, în cursul observaţiei, o probabilitate nu se transformă nici- odată în improbabilitate. Din acest punct de vedere legile statistice includ o schemă deterministă. Concluzia ce ar trebui trasă de aici nu se referă la faptul de a şti dacă electronul este determinabil sau indeterminabil. Ci dacă problema determinării se pune sau nu electro- nului. Eroarea principială pe care o săvârşeşte indeterminismul este în esenţă următoarea: de a căuta să determine individual electronul, atunci când fenomenele fizice arată că el nu este determinabil decât în funcţie de un câmp fizical. Florian Nicolau OCHIUL CERULUI: INIMA D. P. G. Adrian a publicat în editura « Socec » un volum de poezii în faţa căruia criticul trebue eă-şi 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pună o serie întreagă de probleme, iar cititorul o serie de nedumeriri. In primul rând versurile d-sale sunt albe, mate şi dăltuite parcă dintr’o specie de calcar care, până la un punct, poate să imite, cu unele şanse de succes, marmora lapi- dară a expresiei simple şi adâncite. Imită, deoarece versuri ca acestea, oricât de sugestive ar intenţiona să fie, nu reuşesc să trezească acea rezonanţă discretă, dar persuasivă, pe care o provoacă emoţia poetică: Tăcerea e mâna Care aduce hrană aureolei tale. Tăcerea culege aurorele Culege amurgurile Ca pe nişte anemone. Tăcerea suge lumina prin sfârcurile astrelor. (Tăcerea) 0 asemenea strofă conţine o serie întreagă de elemente poetizante ca: personificarea tăcerii (tăcerea e mâ- na, tăcerea culege, tăcerea suge); o serie de cuvinte frumoase ca: aureolă, auroră, amurg, anemonă, astru şi în sfârşit o metaforă foarte originală: Tăcerea suge . . . lumina prin sfârcurile astrelor. . . Despre toate aceste elemente poetizante noi am învăţat în liceu că provoacă emoţii estetice ... Şi totuşi citito- rul se miră cum de nu-1 impresio- nează astfel de «figuri», iar cri- ticul îşi pune nedumerit problema relativităţii artei. Alteori versurile d-sale, deşi sunt extrem de gingaşe şi de graţioase, lasă până la urmă o impresie de construit de canonit, în sfârşit im- presia unor cuvinte aşezate cu multă trudă acolo unde sunt; Albine sau: Faguri galbine muguri line mii guri dau cine: cu galbeni puri albii de bine. faguri Dacă n’am şti că poetul a vrut să alcătuiască monorime pe strofe, ne-am mira grozav de asemenea împerecheri de cuvinte. In orice caz volumul d-lui P. G. Adrian poate fi foarte util elevilor de liceu pentru extragerea exemple- lor de « figuri stilistice ». Florian Nicolau. PRIMĂVARĂ PUSTIE Volumul de versuri al d-nei Eras- tia Peretz publicat recent în editura « Forum » nu aduce nicio notă de lirism care să depăşească nivelul unei sensibilităţi obişnuite, ale cărei reacţii, cu toate că foarte marcate, nu reuşesc totuşi să devină expre- sive şi vii, nu reuşesc adică să rea- lizeze acel concret artistic care să poată traduce şi să justifice o ati- tudine şi o viziune personală. Din tematica poetică a autoarei se degajă un anumit pesimism, ale cărui pretenţii sunt uneori chiar filosofice, dar care nu reuşesc să depăşească anumite formule foarte cunoscute şi foarte uzitate de epi- gonii eminescieni: De ce mi-e primăvara pustie? Cine mi-a făcut de urît şi nimicnicie, De silă şi zădărnicie? (Primăvara pusiie) Peste toate evenimentele sufle- teşti ce constituie momentele de impuls şi avânt liric ale autoarei, pluteşte o vagă şi incoloră atmos- feră de neant, de zădărnicie, care NOTE 237 împiedică o expansiune puternică a sentimentelor dar în acelaşi timp nici măcar nu sugerează aceea atmo- sferă de « spleen », de « plictiseală poetică », a poeziei secolului trecut. Uneori pesimismul d-sale ia for- me mai puţin filosofice. Autoarea devine exponenta unor simpli mu- ritori care regretă unele lucruri foarte puţin poetice, cel puţin judecând după accentele grave me- tafizice cu care ne-a obişnuit: lipsa cozonacilor, a purceilor de lapte, etc. etc.: Cozonaci galbeni cu căciula pe-o ureche La cuptor sfârâie purceii: o pereche. A fost odinioară ca’n poveşti Crăciun de altă dată unde eşti ? ( Crăciun) Aici într’adevăr autoarea devine ecoul unor preocupări şi meditaţii evident contemporane . . . Păcat însă că spre a le reliefa foloseşte modalităţi de exprimare puţin ade- cuate, între care, mai ales, poezia, însăşi ... . Versul d-sale e lipsit de accent liric, de coloare şi de expresivitate, chiar atunci când el are anume analogii formale cu lirica argheziană. Florian Nicolau DRUMURI NOI IN TEATRUL FRANCEZ Scena se petrece în minuscula cantină a Bibliotecii Naţionale din Paris, unde nu arareori tu, umilul student dela litere sau filosofie, luai prânzul alături de fcei mai de seamă reprezentanţi ai filosofiei şi literaturii contemporane fran- ceze. — Maestre, — întreabă într’o zi un foarte tânăr şi poate viitor autor dramatic, pe unul din marii oameni de teatru ai Franţei. Maestre, aţi afirma dumneavoastră cu tărie că, într’un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, o anu- mită lucrare va trăi şi că o cutare alta va muri 1 — Nu tinere, întrebarea ta nu are răspuns. Fiecare nouă generaţie de spectatori reuşeşte să dărâme, sau dacă vrei: să facă imposibilă audierea pieselor de teatru care erau gustate cu deliciu de generaţia precedentă. Aceasta este de altfel şi motivul pentru care autorii dra- matici la modă depun atâta râvnă în a profita de « voga » lor. De sigur, unele opere aparţinând unui trecut îndepărtat, regăsesc imediat mis- teriosul contact cu publicul, atunci când după o sută sau două sute de ani sunt din nou puse în scenă. Altele, deşi datând numai de ieri sau de alaltăieri, cad. — De ce, Maestre î Care este ex- plicaţia ? — Dacă am căuta raţiunea acestui fenomen, ar trebui să cercetăm structura lor internă; ne-am da atunci seama că opera care se men- ţine încă, a fost susţinută de cofl- cepţii umane mai înalte decât cele contemporane, că lucrările care du- rează sute de ani au fost întărite de un stil mai limpede şi în acelaşi timp mai ou luare aminte între- buinţat decât stilul celor de ieri sau de alaltăieri. . . Oricum ar fi — şi fac de sigur parte din cei care sunt de aceeaşi părere cu marele om de teatru — meritul incontestabil al ultimilor REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE â3& douăzeci de ani de teatru francez, lăsând la o parte diferitele « mode » mai mult sau mai puţin demente, a fost că nu a dat voie să se mai confunde orbeşte noţiunea «ve- chi » cu cea de «demodat», că a reuşit să treacă peste inutile gră- mezi de lucruri moarte, pentru a descoperi pe Clasici, acele « vechituri strălucitoare de vitalitate» care aş- teptau cuminţi mâna dibace ce avea să le ridice dţn colţul lor uitat. In ultimii douăzeci şi cinci de ani, producţia curentă a teatrului francez s’a străduit să se scuture de realismul de care era atât de mân- dră între 1880 şi 1920 şi pentru existenţa căruia se trudise amarnic timp de alţi patruzeci de ani. In sfârşit astăzi, teatrul realist francez a murit. Graţie câtorva condeie geniale, scena a dat mâna cu poezia; a început domnia fan- teziei, cu influenţe moştenite dela Alfred de Musset, dela Pirandello, dela Jean Giraudoux. Teatrul francez de astăzi a pără- sit tonul unei burghezii serioase şi liberale dar care nu dispreţuia o oarecare îndrăzneală sau chiar uşu- rinţă de moravuri, pentru a răs- punde cerinţelor unei minorităţi de elită sufletească şi intelectuală, care căuta poezia sub toate for- mele ei. Cultul lui Musset şi contactul cu poeţii elisabetani au îndepărtat tot mai mult pe autorii dramatici de formulele perimate şi i-au îndrumat spre o libertate de construcţie oare, răpind operelor lor. echilibrul şi soliditatea, le-a dat în schimb o delicioasă şi binevenită transpa- renţă. Respectul faţă de lucrarea dramatică bine întocmită, super- stiţia scenei, clişeele, tradiţia, aU devenit în teatrul francez contem- poran din ce în ce mai rare. La fel de rare se arată şi caracterele cu un substrat logic, unul din princi- palele merite ale pieselor de teatru aplaudate de părinţii noştri. întâm- plările bine înlănţuite şi îndrumate dibaci, sforăriile scenice şi peri- peţiile subtile sau grosolane— după împrejurare—de care maeştrii se- colului al XlX-lea, dela Scribe la Sardou, au abuzat stăruitor, au dispărut. Teatrul francez din ultimii două- zeci şi cinci de ani a părăsit aceste 'obiceiuri pentru a întrebuinţa alte artificii: crearea atmosferei şi a de- corului, grija costumelor, întrebuin- ţarea luminii şi întregirea specta- colului cu ajutorul muzicii; pe scurt: strânsa colaborare a auto- rului cu directorul de scenă. Dorothea Christescu PENTRU NOUL MUZEU SIMU Războiul a pus pe drumuri, nu numai oamenii, dar şi lucrurile. Cele mai preţioase şi mai dragi dintre ele, podoabele muzeelor, au fost puse la adăpost departe de oraş, pe unde primejdia prăpădului părea mai mică. Le ştiam plecate şi ne simţeam mai liniştiţi. , Uneori dă- deam o fugă până la mănăstirile şi casele de sub munte, care le primiseră închise în lăzi şi le ţineau sub pază, aşteptând zile mai bune. Voiam parcă anume să ne încredin- ţăm că sunt acolo şi că nu li se întâmplase nimic. Iar într’o bună zi lăzile acelea aflate de atâta timp în pribegie au NOTfi început să se întoarcă. Nu ne cre- deam ochilor. Camioane mari s’au oprit înaintea muzeelor. Sălile golite în grabă au prins să se umple din nou. Pânzele iubite au uroat pe pereţi şi bronzurile şi-au căutat pe stâlpi de piatră locurile la vedere. Frumuseţea făcea parte din lume şi îndată ce i-a fost îngăduit se aşezase în drepturile ei. Eram toţi de faţă ca la o serbare a aprinderii stelelor pe cer. Intre muzeele deschise acum în urmă a fost aşezământul de artă lăsat Bucureştiului şi neamului ro- mânesc de Anastase Simu. Proprie- tarul nu se mai află de câţiva ani printre noi, dar cu acest prilej nu se îndurase să lipsească nici el. Bustul de marmoră trandafirie lucrat de Bourdelle zâmbea în mijlocul sălii celei mari. Se uita parcă după fie- care bucată. Cerceta cu iubire, dacă venise şi în ce stare. 0 urmărea în colţul unde-i era locul. II înconjuram ca altădată, prie- tenii de totdeauna ai casei. Veneam la el şi-i făceam semn de înţelegere. Ii aduceam aminte de cutare în- tâmplare, pe care o ştiam tot dela bătrân. Intrase într’o zi, fără să se gândească, în atelierul unui artist din altă parte şi descoperise sub o stofă de catifea vişinie o pânză care-i căzuse numaidecât dragă şi luase după multă luptă drumul ţării. Uite-o şi astăzi plină de soare pe cel mai frumos perete! Are în faţa ei cei mai mulţi privitori. Oamenii o cunosc pe dinafară, se dau mai aproape, se depărtează. Chiamă pe pictorul Bunescu şi-l întreabă de una şi de alta. Pictorul Bunescu este gospodarul lăsat de întemeietor al Acestor fru- museţi. El ne este mai scump acum la toţi decât ne-a fost înainte, pen- trucă a ştiut să apere şi să păstreze de stricăciune tot ce ne farmecă în acest muzeu. Muzeul este puţin şi al nostru. Ne pasă de orice se pe- trece în el. Cerem lămuriri şi uneori, când nu suntem mulţumiţi, soco- teală. Pictorul pricepe ce ne în- deamnă, ne ascultă cu luare aminte şi ne răspunde cu blândeţe. Oaspeţii lui cei mai buclucaşi suntem totodată şi oaspeţii cei mai iubiţi, pentrucă suntem cei mai legaţi de ceea ce începe să însemne pentru el un rost de viaţă. Este şi astăzi ceva care nu ne place şi nu vrea să ne intre în cap. Ce caută acest număr de catalog, pe care ne învăţasem să-l întâlnim afară, între coloane, acum înăuntru, speriind parcă lucrările mai gingaşe şi dându-le în lături ca să-şi facă el locî Este muncitorul pământului de Dalou. Se uită la brazda dinaintea lui şi-şi suflecă tihnit mâneca. Simţi câmpul împrej ur, făcut brazde, brazde până la marginea zării. Caii puternici roibi muşcă din zăbale la o parte şi aşteaptă să pornească plugul. Ii ghi- cim după scârţâitul hamurilor. In cerul de miază-noapte se înalţă deo- dată, desfăcându-se ca un cântec de celelalte case, turnul gotic al unei catedrale. Suntem înaintea muncii de bronz, care este o rugă- ciune. Nu este 'numai un om oare- care, ieşit adineauri din satul lui flamand, ci este însăşi dimineaţa pământului, care-şi încordează pute- rile. Milioane de sape au să se înfigă în ogorul negru de pretutin- deni, odată cu sapa lui, care are rostul să înceapă şi să dea pilda. Mă gândesc fără să vreau la Simu, aşa cum l-am cunoscut, acum treizeci, patruzeci de ani, Aducea REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 240 cu acest om îndesat şi hotărît, care priveşte în lume şi se pregăteşte de treabă. In jurul lui se întind moşiile din Brăila. Amintiri de odăi ciobăneşti stărue prin aceste hotare, unde stăpânise până târziu turcul. El era un muncitor fără preget, care îşi pusese în minte să culeagă din holde nu numai pâinea trupului, trimisă pe Dunăre la vale în marile vapoare ale Europei, dar şi pâinea sufletului. Cu sapa a lucrat la ridi- carea acestei mândreţe de muzeu. Muncitorul lui Dalou a încăput chiar bine în sala cea mare, orice răspuns ar căuta să ne dea pictorul Bunescu, de punere la adăpost de vreun fur al nopţii sau altă grijă de bun gospodar, pentrucă era un alt chip al întemeietorului, la care nici el nu se gândise, când îl luase din străinătate pentru muzeul lui, şi încă mai puţin sculptorul însuşi când îl lucrase. Aici îi era într’ade- văr locul şi căpăta un nou înţeles mult mai adânc. Văzute de lângă el, pânzele celelalte zugrăvite ca nişte aripi de fluture nu erau decât macii şi albăStriţele amestecate cu spicele de grâu ale pământului roma- ' nesc şi intrau între bunurile născute de acest pământ. Ele însemnau visu- rile de artă ale unui mare plugar, ape ale morţilor călătoare peste bărăganele noastre şi închegate la un semn în această casă romană dela Nimes pentru desfătarea ţăra- nului dela Dunăre şi lauda frumu- seţii fără moarte. Muzeul Simu s’a îmbogăţit, des- chizându-se din nou, cu această operă pe care o avea de mult. Face parte din puterile lui ascunse. Ele vor mai rodi şi în viitor. Să stăm înaintea ei şi s’o privim cu alţi ochi decât înainte. Emanoil Bucuţa ERRATĂ: Dintre versurile publi- cate de d-na Margareta Bterian în n-rul 6, Iunie 1945, al Revistei Fundaţiilor Regale, numai poemul « Moartea unui patriot » reprezintă o traducere din James Elroy Flecker, restul fiind originale. INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI DIN OAUZA LIPSEI GENERALE DE HÂRTIE REVISTA SE VEDE OU REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPÂRI EXTRASE DIN STUDIILE APĂRUTE ÎN 8UMARUL 8ÂU. OOLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI OA, O DAT* OU MANUSORISBLB .TRIMI8B, 8* MENŢIONEZE ADRESA EXAOT*, UNDE SA LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, daoA împrejurările permit aoeasta, prima oorboturA. ÎN OEL MULT ŞASE LUNI DELA DEPUNEREA FlEOARUI MANU80RIS, AUTORUL VA PRIMI RA8PUN8 NUMAI DAO* MANUSCRISUL A FOST AOOOEPTAT 8PRB PUBLIOARE. DIN MOTIVE FINANCIARE, REDAOŢIA NU ÎŞI POATE LUA obligaţia de a răspunde şi oblor ale oAror ma- NU8ORI8H NU AU FOST AOOEPTATE. MANUSORISBLB AOOEPTATE VOR FI PUBLIOATB DUP A NEOE8ITĂTILB DE ORDIN REDAOTIONAL. MANUSORISBLB NEPUBLIOATB NU SE ÎNATOIAZA, AUTORUL OON3IDBRÂNDU-8B OBLIGAT SĂ-ŞI PĂSTREZE OOPIILB NEOE8ARE. StfeMITORUL QCICIAL si IMPRIMERIILB 8TATULDI, IMPRIM. NAŢIONALÂ-C. 32.167 800 LEI