Nr. 5. REVISTA ANUL XII MAI 1945 BAZIL MUNTEANU...... MIHAI BENIUC......... CAMIL BALTAZAR . . . . OVIDIU CONSTANTINESCU. DEMOSTENE BOTEZ . . . , DAN FAUR............. PROFIRA SADOVEANU . . . GEO DUMITRESCU . . . . . ION CARAION.......... IOANA POSTELNICU . . . . SERGIU FILEROT MIHAIL CRAMA......... E. C. CRĂCIUN........ N. AR GIN TE SCU-AMZA . . . ŞTEFANIA ZOTTOYICEANU. AUREL STĂNESCU .... IERONIM ŞERBU......’. ZINA MACAVEU......... I. HOR GA............ G. M. PACU-GEODENI . . . SAMSON LAZĂR........ TH. PLOP ......... I. TH. RIGA.......... I. GOLDHAMMER ....... ION APOSTOL POPESCU . . FLORIAN NICOLAU . . . , Jean Giraudoux, vizionarul purităţii Un om aşteaptă răsăritul . . . , Rusia 1917—1945................ Şi negurile au eoborît . . ... Solstiţiu de iarnă............. Şoimul Munţilor . . ........... Piscul Somnului................ . Scrisoare nouă ........ Dragoste rurală ............... Constantinu Lesii.............. Vizionar....................... . Pictură apuseană............... Şcolari şi dascăli de altă dată . Această umbră, imaginea mea (după Whitman) ..................... Poetul muncitor (după Maiakovsky) Odă parcelor (după Holderlin) . . . Profiluri critice: Mihail Sebastian . Ritmul sângelui meu................. Mileniu........................... Principii de organizare ...... Haiducie.......................... Atunci................. Profesorul Fr. Rainer............. Cerul e văduv de stele............ Cântec pentru tristeţea noastră . . Modalităţile problemei realităţii . 243 267 269 277 294 295 301 310 313 316 322 227 329 343 345 347 348 354 355 356 370 374 375 389 390 391 COMENTARII CRITICE > TUDOR VIANU...........Figuri şi forme literare: N. Iorga scriitor 400 PETRU COMARNESCU . . . Două monografii despre pictorul T.. Pallady.................. 405 CRONICI La moartea lui Ion Pillat de Dimitrie Guşti ; -Democratizarea dreptului, de H, Aznavorian, Ed. Herriot de G. Oprescu ; Mijloacele cronicei literare de G. G. Nico- lescu ; Poezia sovietică de Sorana Gurian; Cum s’a jucat «Electra» lui O’Neill ■ la New-York de Margareta Sterian (cu reproduceri); Thomas Mann sau unde este locul artistului de N. Steinhardt; Romanul francez contemporan de Doro- ihea Cristescu ; Lumea cea mica »■ u-lui Demostene Botez, de A. Weiss ; D-l I. Raiciu şi problemele democraţiei de Alexandru Batiu; « Arta Română » de Ovi- diuDrimba; Concerte simfonice dela Roussell la Şoştacovici de Eduard Bădeanu. REVISTA REYISTELOR . Căminul Cultural — Albina — Veac Nou — Scânteia — Piomânia^Liberă — Scânteia Tineretului — Orizont — Timpul — Jurnalul de dimineaţă — Time Moscow News — Les Nouvelles Hebdomadaires — Dreptul — Vrerea — The Bucarest Herald. NOTE Moartea Preşedintelui F. D. Roosevelt ; Mihail Oromolu; Actorul Mircea Pella; Expoziţiile Iser, Jalea şi Ciucurencu (cu 14 reproduceri); Moartea Eli- sabetei Bibescu de Petru Gomarnescu — Elisabeth Bibescu: «The Whole Stoiy t; Wanda Wasiliewska: « Dragoste simplă », de Buxandra Oteteleşeanu — Intuiţia şi imaginea în filosofia lui Bergson; Aspecte ale rezistenţei franceze de Florian Nicolau —«Pâinea şi Vinul»; Actualitatea «Norei»; împotriva temelor senzaţionale, de Ovidiu Gonstantinescu — Caleidoscop suedez, de Al. Baeiu;—Două fragmente din Parmenides, de D.. M. Pippidi — Ion Pillat; Mircea Streinul; Adolescenţii, de G€mil Petrescu. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1 REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE> DIMITRIE GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU MIHAIL SADOVEANU, AL. TZIGARA-SAMURCAŞ OCT AVI AN NEAMŢU Redactor şef: CAMIL PETRESCU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGELE MIHAI I BUCUREŞTI ni — BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-06.40 CONT CEC POŞTAL Nr. ifio ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XII, Nr. 5. MAI 1945 FUNDAŢIA REGELE MIHAI I BUCUREŞTI i«4s JEAN GIRAUDOUX, VIZIONARUL PURITĂŢII In primele zile ale anului 1944, la vârsta de 62 de ani, s’a stins unul din cei mai subtili mesageri ai spiritului francez modern. Personalitatea lui Jean Giraudoux are ceva singular. Por- tretele scriitorului înfăţişează chipul unui intelectual de rasă, fin, tăiat în linii regulate şi în unghiuri pete, cu privire ascuţită, deşi umbrită de ochelari. Cei care l-au cunoscut de aproape, îl prezintă ca pe un om liber, incapabil să sufere constrângerea. Este sigur, pe de altă parte, că n’a aparţinut nici unei şcoli literare şi că nu s’a agregat nici unui grup social. Originar din provincie, Giraudoux pu va deveni niciodată un «Parisian», sub nicio formă, ceea ce implică din partea sa o foarte caracteri- stică rezistenţă la adaptare. Vocaţia de provincial îi este scumpă şi confirmă pasiunea lui pentru libertate. Cariera lui Giraudoux nu e mai puţin singulară. Absolvent al Şcoalei Normale Superioare, celebra pepinieră de universitari, Giraudoux se destina învăţământului. Dar învăţământul implică renunţări şi constrângeri, pe care Giraudoux le refuză. De aceea, după studii la Miinchen, după doi ani de lectorat la Harvard, îl vedem intrând în serviciul consular, care-i va oferi, mai târziu, prilejul să cutreere globul şi care, mai ales, îi garantează oare- care libertate de conştiinţă. Episodul cel mai ciudat din cariera lui Giraudoux este fără îndoială funcţiunea de «Comisar al informaţiilor», un fel de ministru al propagandei, post în care a fost numit în pragul acestui război şi pe care l-a ocupat vreme de câteva luni. Vestea, împrăştiată de ziare, avea aerul unei fantezii şi ni s’a părut imposibilă, până când am înţeles că, după atâtea alte transfigurări, Giraudoux încerca să transfigureze însăşi propa- ganda. Nu cred ca cineva în vreo ţară să fi îndeplinit mai ori- ginal această grea funcţiune. In propaganda franceză a inter- 1 *44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE venit atunci ceVa neobişnuit, pe care-1 simţeam în tonul comu- nicatelor, în emisiunile radiofonice, în chiar presa cotidiană; ceva nou şi rar, larg şi discret, lipsit de acea insistenţă decla- matoare, care a compromis atâtea acţiuni de propagandă. Dacă nu mă înşel, maniera de propagandist a lui Giraudoux n’a plăcut tuturor. I se lua în nume de rău tocmai ceea ce îi dădea nobleţe, adică discreţia, imparţialitatea, bunul gust. Scriitorul se desprinde şi el din vâltoarea aparenţelor con- fuze şi trăieşte în alte sfere, foarte sus, sau foarte adânc, înălţând sau adâncind cu sine întregul concret al lumii şi multe din pro- blemele acute ale prezentului: vom dovedi, într’adevăr, că desprinderea lui Giraudoux nu înseamnă evadare din pozitiv, nici transcendere, nici propriu zis transfigurare, ci, dimpotrivă, restabilirea pozitivului pur, anterior rutinelor şi tehnicelor care-1 ascund privirii. Succesul mondial şi francez al celei mai enig- matice dintre producţiuni, ar trebui să probeze că Giraudoux a propus generaţiei sale soluţii de artă şi mesagii de gândire, în care generaţia s’a recunoscut şi s’a realizat. Dar această co- muniune între autor şi public s’a stabilit pe căi» misterioase, mai mult prin divinaţie decât prin adeziune directă. Nici astăzi Giraudoux nu pare să fi cucerit larga popularitate de care se bucură autorii răsfăţaţi. Ne îndoim chiar că opera sa este deplin înţeleasă de multă lume. Credem că arta lui Giraudoux se în- făţişează cetitorului neiniţiat, ca rezultatul iritant al unui la- borios diletantism. Un fantezist ingenios, un ironist, un amator de atitudini ciudate şi de expresii preţioase, un artist al gratui- tăţii ■— ce valoare umană şi estetică poate reprezenta în ochii marelui public un astfel de autor? Pentru a-1 gusta, trebue să înfrângi o sumă de tradiţii retorice şi să renunţi la multe din prejudecăţile experienţei comune. • Este drept, că, în teatru, Giraudoux opune mai puţină re- zistenţă înţelegerii imediate, fiindcă, deşi oferă situaţii, nuanţe şi probleme dintre cele mai turburătoare, el acceptă totuşi con- venţiunile unei optici de scenă, care nu poate suferi modificări radicale. Faţă de romanul său, teatrul lui Giraudoux, realizat târziu, înseamnă o binevenită limpezire a temelor familiare autorului şi o sensibilă simplificare a expresiei. Se poate ca in- fluenţa actorului-regisor, Louis Jouvet, asupra formaţiei sale dramatice să fi fost decisivă. In orice caz, opera dramatică a lui Giraudoux, inaugurată în 1928 prin succesul răsunător al lui Siegfried, trecând prin Aniphytrion 38, La Guerre de Troie, Electre, Ondine etc., până la Sodome et Gomorrhe, inventează o nouă artă, mai liberă, mai substanţială, mai accesibilă poeziei şi gândirii, fără ca spectatorul să fie supus unei prea grele în- cercări de readaptare. JEAN GIRAUDOUX, VIZIONARUL, PURITĂŢII *45 In rpman însă, Giraudoux răstoarnă mai toate poziţiile admise. începând cu nuvelele publicate respectiv în 1909 şi 1911 sub titlul Provinciales şi Ecole des Indifferenis, continuând cu o serie de romane, astăzi celebre, deşi, încă odată, puţin în- ţ. l se şr chiar puţin cetite (Simon le Pathetique, 1918; Elpenor, 1919; Suzanne et le Pacifique, 1921; Siegfried et le Limousin, 1922; Bella, 1926; Eglanline, 1927; Aventures de Jerome Bardini, 1930), până la cel din urmă, Choix des Elues, 1939, te întâmpină o lume în aparenţă absurdă şi paradoxală, fără aderenţă la rea- litatea pozitivă. Mai mult: te afli în prezenţa unor «romane», care înseamnă însăşi negaţia romanului tradiţional; romane fără intrigă, fără gradaţie, fără nod şi desnodământ, lipsite până şi de acel interes specific romanului aşa zis realist — anecdotic, sentimental, fotografic şi dramatic — singurul pe care cetitorul naiv îl socoteşte demn să facă oarecare concurenţă cinemato- grafului. Totul, în proza lui Giraudoux, seamănă cu un joc savant, dar gratuit şi fără semnificaţie precisă. Fiecare pagină pare plină de ascunzişuri perfide, de asociaţii ilogice'. Autorul pare că rătăceşte cu delicii de neînţeles pe meleaguri sterile şi străine omului. Fraza însăşi e capricioasă, prea lungă sau telegrafică, abruptă sau eliptică, prea abstractă sau încărcată de amănunţimi prea localizate, de acumulări de nume proprii şi de referinţe nesugestive. Desamăgit, cetitorul se întreabă dacă osteneala sa este recompensată. De aceea, Giraudoux trebue gustat cu precauţie, de către un cetitor, care să renunţe la obiceiurile sale leneşe, ca şi la pa- siunea sa pentru romanele «interesante» — interesante, deseori, mai mult fiziologic decât estetic, generatoare de senzaţii şi de voluptăţi vulgare şi aspirând să reproducă viaţa şi natura în mod global, cu volumul şi sensul lor aparent. Cetitorul lui Gi- raudoux va întâmpina cea mai «pură » dintre literaturi, cu un suflet purificat, dispus să îmbrăţişeze lucrurile cu acea ingenui- tate, nevinovăţie şi supunere la obiect, care produc starea de graţie. Această modestie nu rămâne zadarnică multă vreme. IN CĂUTAREA SUFLETULUI PUR Dincolo de apatenţa primelor impresii, se desfăşoară, în- tr’adevăr, o lume dintre cele mai fermecătoare. Personajele lui Giraudoux sunt reduse la esenţial, adică la suflet. Ele nu sunt oameni, ci suflete. Aspirând să desrobească sufletul din constrân- gerile de diferite ordine şi grade, care-i împiedecă liberul exer- ciţiu şi să realizeze contactul său imediat cu sine însuşi şi cu lumea exterioară, literatura lui Giraudoux, departe de a ne comunica iluzia vieţii pe care o trăiesc oamenii, echivalează cu un act de liberare. • 246 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Asistăm astfel la o radicală diferenţiere a sufletului indivi- dual, care se desprinde din conglomeratul uman şi, dispreţuind legile sociale şi estetice (aşa cum vrea Jerome Bardini în romanul care-i poartă numele), se reîntoarce la « natură », adică la o stare de perfectă autonomie. De ce să nu închipuim «o umanitate unde fiecare om ar fi distinct de ceilalţi, în sufletul şi în trupul său, ca un astru faţă de aştri?» (Aventures de Jerome Bardini). Diferenţiat de societate şi de umanitate, sufletul eroilor lui Giraudoux tinde să evadeze din însăşi carcera trupului, care-1 întunecă şi-l îngreuiază. Giraudoux urăşte materia carnală sub toate formele ei brute, în toate consecinţele ei elementare — bio- logice, sensuale, sentimentale, pasionale. O adevărată desin- carnare 1 Liber şi pur, restituit nudităţii şi virginităţii sale ini- ţiale sau ideale, parcă evadat chiar din robia păcatului originar, sufletul va pluti uşor şi agil în toate azururile visului şi cerului, ca şi în clar-obscurul vrăjit al propriilor sale abisuri. Acest proces de dcsincarnare nu ne surprinde. El stă în chiar tradiţia cea mai constantă a literaturii franceze, adică în tradiţia clasicismului, şi explică satisfăcător tratarea omului la Racine, la M-me de Lafayette şi la numeroşii lor descendenţi — un Marivaux, un Laclos, un Benjamin Constant. Faptul că Gi raudoux a scrutat cu atâta simpatie tocmai psihologia lui Racine şi a lui Choderlos de Laclos, ca autor al acelui unic roman, care se chiamă Les Liaisons dangereuses (în volumul Litterature, 1941), nu se datoreşte întâmplării .4 Nu ştim ca Giraudoux să fi studiat pe Marivaux. Ne-ar fi plăcut această confruntare. In orice caz, dela Racine la Giraudoux, se întind punţi sub- tile, sigure, deşi înguste. Cred că nu s’a observat îndeajuns că eroinele lui Giraudoux sunt, ca şi la predecesorii de care-1 apro- piarăm, infinit mai interesante decât eroii. De ce? Fiindcă feimia, prin vocaţia ci de amantă şi de mamă, este mai robită simţirilor şi pasiunii decât raţiunii şi voinţei, deci mai carnală, mai adânc ancorată în biologie decât bărbatul. Dar tocmai fiindcă, sub raporturile esenţiale, întâmpină dificultăţi mai mari, desincarnarea femeii implică svârcoliri şi reacţiuni mai intere- sante, impune lucrurilor modificări şi înnoiri mai uşor percep- tibile; ea apare deci mai probantă. Ca şi eroinele lui Racine şi Marivaux, eroinele lui Giraudoux nu Sunt localizate în timp, în spaţiu, în mediu, în societate. Mai mult: deşi le simţirti fru- moase şi fine, ele n’au figură, nici trup. Nu ştim cum, nici întru cât sunt frumoase Hermiona şi Phedra, nici Contesele şi Mar- chizele lui Marivaux, nici Eglantine şi Edmâe. Dovada palpabilă că Giraudoux dispreţuieşte aparenţa fizică a femeei, o aflăm în felul cum zugrăveşte frumuseţea Evei din Siegfried et le Limousin, poate unicul portret minuţios din opera JEAN GIRAUDOUX, VIZIONARUL PURITĂŢII *47 sa. Eva apare ca modelul femenin al Germaniei, un model conform cu plastica medievală şi cu tradiţiile scenice, realizând perfect cele mai venerabile canoane naţionale, atât în propor- ţiile ei, cât şi în atitudinile care i se prescriu pentru fiecare cir- cumstanţă a vieţii. Iat-o, cu braţele încărcate de trandafiri roşii, cu bărbia înclinată penste sânii bogaţi într’un anume unghi, cu ochi de cinci centimetri, cu părul blond, de un metru optzeci şi trei, cu pulpa lungă cât jumătate din talie şi cât trei zecimi din conferinţa pieptului, cu fruntea de patrusprezece centimetri etc. (p. 100^,101). Acest portret aritmetic şi geo- metric, constituit din preciziuni cejitimetrice, este caricatura portretelor fizice, aşa de zelos zugrăvite de realişti. O caricatură care implică, odată cu dispreţul autorului pentru literatura fotografică, mărturisirea voinţei de a despuia sufletul de apa- renţele sale materiale şi biologice, pentru a-1 contempla în toată puritatea lui transparentă, aşa încât jocul resorturilor care-1 mişcă, toate funcţiunile care-1 constituiesc, să devină luminoase. Prin desprinderea din contingenţele sociale şi materiale, Giradoux tinde să realizeze autonomia absolută a sufletului. La clasici, această autonomie spirituală se obţinea prin eliminarea notelor individuale şi prin generalizarea elementelor esenţiale: un proces de simplificare prin abstracţie, care reducea indivi- dualul la generalitatea umană. Giradoux, după propria-i măr- turisire din Jerome Bardini, procedează invers. Pentru el, desin- carnarea sufletului, spiritualizarea lui absolută, se obţine, nu printr’o generalizare extremă, ci printr’o extremă individualizare. Dar aceste două procese nu se deosebesc numai prin meca- nismul lor psihologic, ci şi prin proiectarea lor în istorie. Ele tind să figureze cele două momente extreme ale omenirii: mo- mentul iniţial şi momentul terminal. Viziunea clasică se des- făşoară în plină civilizaţie şi presupune existenţa unei omeniri mature, foarte evoluate, rod al unei imense experienţe. Izolarea prin abstracţie a datelor sufleteşti fundamentale implică, în- tr’adevăr, perfecta cunoaştere a vieţii complexe, pe care clasicul o supune acum filtrării şi condensării. Atribuindu-şi ştiinţa de- săvârşită a vieţii, clasicul se proiectează la extremitatea viito- rului şi devine contemporan al judecăţii din urmă, atunci când va fi să se aleagă grâul din neghină, semnificativul din nesem- nificativ. Printr’o savantă operaţie, el formulează anticipativ rezultatul acestei judecăţi, care este o judecată de valoare, fără recurs şi cu sens ierarhic. Giraudoux, dimpotrivă, se aşează la începutul lumii, atunci când fiecare individ, anterior conglomerării umane, trăia naiv în singurătatea lui edenică, neştiutor decât de sine, virgin de orice experienţă complexă, psihologică şi socială, străin de orice 24* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE categorie şi rutină. Unul din eroii lui Giradoux se declară fără înconjur, contemporan al creaţiunii: «Trăiesc şi astăzi în inter- valul de timp care separă creaţiunea de păcatul originar. Ble- stemul nu m’a atins. Nici unul din gândurile mele nu-i încărcat de vină, de responsabilitate, de libertate... Prin nu ştiu ce filiaţie, m’am strecurat de-a-curmezişul miilor de generaţii, fără să păstrez nicio pecete, niciun parfum babilonian, atenian, ca- rolingian, scăpând printre ochiurile căinţii, dorinţei... Eu n’am contribuit întru nimic la progresul universului dela Adam şi Eva încoace... » (Juliette au pays des hommes, 1924). Pretu- tindeni, la Giraudoux, vom întâlni această voinţă de restaurare a stării iniţiale, care nu se poate realiza prin savanta sinteză clasică, ci printr’o maximă reducere la individual, un individual de care astăzi suntem aşa de departe, încât reprezentarea lui ne apare plină de ciudăţenii fanteziste. Că acest proces este şi el savant, ba chiar rafinat la extrem, puţin importă. Importă numai prin direcţia în care se desfăşoară şi rezultatul final. Aşa dar, două metode de tratare a sufletului, diametral opuse. Şi totuşi generalizarea extremă şi extrema singularizare conduc la recâştigarea aceleiaşi autonomii sufleteşti. Iată, după Giraudoux, sensul tragediei clasice « Cu regii poţi izbuti expe- rienţe care nu se pot aplica oamenilor umili, ura pură, mânia pură. Tragedia, cu incestele şi paricidele sale, nu este altceva decât puritate, adică, în fond, inocenţă» (Electre, 1937: La- ments_ du Jardinier). Acelaşi lucru se poate spune de Marivaux, de Laclos: ei realizează cochetăria pură, feminitatea pură, per- versitatea pură, adică restabilesc aceste resorturi sufleteşti în toată intensitatea sincerităţii lor, desfăcându-le, prin abstracţie, din complexul întunecos al vieţii şi pro\ectându-le în plină lumină orbitoare. Pe alte căi, Giraudoux ajunge la acelaşi rezultat, întâlnind tradiţia clasică pe terenul spontaneităţii absolute, unde contemplarea jocului sufletesc, sustras tuturor consensurilor şi intereselor biologice şi sociale, echivalează cu un act de cu- noaştere. Credem că voinţa de cunoaştere merge mai departe la Gi- raudoux decât la Racine şi Marivaux, fără ca această judecată psihologică pe care o facem să implice neapărat consecinţe de ierarhizare estetică. Phâdre, Roxane, Hermione se identificau numai cu partea pasională a sufletului lor. Ele realizau pasiunea în stare pură, pasiunea fără trup, fatalitatea iubirii în diferitele ei modalităţi. Curiozitatea lui Giraudoux păşeşte dincolo de acest stadiu. Eroinele sale nu iubesc, sau iubesc inconştient. Ele coincid, . nu cu o parte din sufletul lor, ci cu totalitatea hii. Phedra era hipnotizată de pasiune. Hipnoza, care stăpâneşte însă pe Eglan- tine şi pe Edmâe, este însăşi hipnoza vieţii în general, însăşi JEAN GIRAUDOUX, VIZIONARUL PURITĂŢII 249 fatalitatea de a fi. De aici, un fel de mirare constantă, pe care o simţim stăruind în adâncul acestor suflete de femei. Tot de aici atmosfera aceea rece de mare altitudine, explicabilă prin faptul că sufletul pur e lipsit de orice căldură animală, adică biologică sau afectivă. Nimic mai puţin sentimental şi pasional decât literatura lui Giraudoux. Eroinele sale nu ştiu nici iubi, nici urî şi nu cunosc nici păcatul, nici vina, nici virtutea. Nimic omenesc, în sensul etic şi psihologic al cuvântului, nu le colo- rează, nu lc falsifică jocul sufletului şi limpezimea percepţiei. Inactuale, ireale, ele trăiesc fantomatic şi vaporos, ca într’un vis lucid, preocupate numai de misterul propriei lor existenţe, evoluând pe terenul adevărului şi identice cu el. Pentru eroinele sale halucinate, Giraudoux a găsit un termen carele desemnează perfect: ele sunt alese. De aceea, ultimul său roman, Choix des Elues, oferă o cheie pentru întreaga sa psi- hologic. Ceea ce părea numai ciudat şi inexplicabil în mişcările şi reacţiunile Genevievei din Siegfried et-le Limousin, Annei şi IDlcnci din Simon le Pathetique, Suzannei şi Eglantinei, din romanele care le poartă numele, capătă acum un sens precis şi revelator. Iată pe Edmâe cares în plină fericire aparentă, îşi părăseşte bărbatul şi copiii, cedează unui amaht pe care nu-1 iubeşte, renunţă la toate beneficiile vieţii sociale şi onorabile, înfrânge, fără să-şi dea seama, toate preceptele bunului simţ şi chiar cele mai elementare cerinţe ale instinctului de conservare. Ce urmăreşte Edmee, de-a-lungul acestor renunţări şi căderi? Inconştient, ea se îndreaptă cu paşi somnambulici către per- fecta posesiune a propriului său suflet. Succesiv, Edmâe se desin- carnează, se desumanizează, se liberează. Solitară, anonimă, pură, ea nu mai e decât un suflet transparent, mânat de propriile sale impulsuri, acceptate pasiv, fără nici umbra unei împo- triviri. Edmâe este astfel o aleasă, aleasa cu suflet pur, desprins din societate, din umanitate, din carne. Edmee este mireasa absolutului, în care se disolvă şi se mistuie ca într’un acid tare. Şi, ca un fel de verificare a operaţiei, Giraudoux descrie pro- cesul invers, de reintegrare în uman a eroinei sale. Edmee, în cele din urmă, se reîntoarce alături de ai săi, îşi aruncă din nou pe umeri haina socială pe care o părăsise, se supune obiceiurilor şi normelor corecte, reintegrează propriul său trup, ca pe o carceră, redevine soţie şi mamă. Dar, pe măsură ce se cufundă mai adânc în umanitatea regăsită, ca într’o mlaştină, Edmee se depărtează de adevăr şi de absolut. Existenţa ei îngerească şi aeriană de pasivă contemplaţie, de receptivitate pură, se alterează din nou, se încarcă de convenţiuni, de interese, de substanţă. « Je ne suis plus vrare » (p. 309), constată Edm6e însăşi... Mânată de aceeaşi obscură chemare, fiica «alesei», *5° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Claudie, după ce oscilează între viaţa terestră a minciunii şi viaţa cerească a adevărului absolut, se îndreaptă, cu aceiaşi paşi somnambulici, către aceleaşi înalte luminişuri: Claudie va fi şi ea mireasa spiritului pur, ca o confirmare a procesului ilustrat adineaori de Edmee. Eroinele lui Giraudoux nu fac niciodată altceva decât să urce, să coboare, iarăşi să urce scara care duce dela om la înger, dela pământ la cer, cu opriri de o clipă sau de mai multe pe o treaptă sau alta. Ele sunt, toate, mai mult sau mai puţin alese. Absorbite, parcă vrăjite, ele alunecă spectral pe un teren ine- fabil, cu paşi uşori, într’o tăcere magică. Să contemplăm pe Geneviâve Prat, din Siegfried et le Limousin, aşa de nevinovată printre iubirile ei multe şi naive, printre perversiunile pe care le încearcă, dar care n’o ating; păşind imaculată printr’o viaţă pe care n’o vede, pe care de fapt n’o trăieşte; intrând în'moarte cu o simplicitate îngerească, fără tranziţie, fără sentimentul unei rupturi brutale, ca şi cum ar trece dintr’o ţară în alta, pe acelaşi plan geografic; pretutindeni la ea acasă, adaptată spontan împrejurărilor şi mediilor, fără premeditare, fără efort; mereu la nivelul exact al lucrurilor şi comunicând inconştient cu ab- solutul, fiindcă ea însăşi participă la fiinţa lui. . . Genevieve este, ca şi Edmâe, o aleasă. O aleasă e şi Suzanne: aceeaşi nevinovăţie funciară, aceeaşi comuniune naivă cu propria-i fiinţă şi cu fiinţa lucrurilor. Vom regăsi pe Suzanne, în plin exerciţiu de anexare a unui univers reconstruit pe măsura ei. Până atunci, să admirăm pe Ondine, care e însăşi incarnarea purităţii, trăind în elemente şi în « adevăr », una cu ele, şi evoluând numai întâmplător printre lucruii te- restre şi oameni de carne, pe care-i tratează cu o naivitate inade- cuată, ca şi cum ar fi de aceeaşi esenţă cu dânsa. Copiii sunt şi ei nişte aleşi. La oamenii maturi, evadarea din umanitatea vulgară, refugiul în singurătatea mută a sufle- tului absolut, este rezultatul unei lupte, unei revolle, unei «schisme », provocată de neputinţa de a trăi o viaţă <( făcută mai mult din viaţa altora decât din a ta proprie ». Copilul, dim- potrivă, se naşte în chiar această singurătate, dăinuieşte în ea spontan, fără efort. Mişcările sale sufleteşti sunt uşoare, largi, fireşti, adevărate gesturi ale naturii însăşi. Aşa e Kid-ul din Jerome Bardini: nimic mai «adevărat» decât absorbirea copi- lului în sine şi în lumea lui, hoinărind pe misterioasele sale căi interioare, indiferent la evenimente, trăind just, pertinent, obscur, în esenţial. . . Aleasa prin execelenţă este însă Electra. Ea personifică adevărul absolut, prin latura lui, să zicem aşa, penală. Tatăl ei, Agamemnon, fusese ucis odinioară de soţia lui, Clytemnestra, JEAN GIRAUDOUX, VIZIONARUL PURITĂŢII 251 şi de iubitul acesteia, Egist: un episod criminal din nenorocita existenţă a Atrizilor năpăstuiţi de zei. Crima rămăsese nepe- depsită şi chiar neştiută. Iată însă că Electra Vrea să ştie şi să pedepsească, mânată de instinctul inflexibil al adevărului şi justiţiei şi aşa de perfect identificată cu ele, încât niciun argument de oportunitate şi de prudenţa omenească nu-i poate rezista. Electra se aruncă în absolut cu o Vehemenţă oarbă. Puţin îi pasă că Egist îşi exercită funcţiunea de regent cu înţelepciune, că pedepsirea lui pentru o crimă inactuală, ar determina nefe- ricirea supuşilor săi şi chiar distrugerea statului: Egist şi-Cly- temnestra trebue să fie dovediţi ca ucigaşi şi să piară, nu pentru binele oamenilor tereştri, ci pentru satisfacerea impersonală a justiţiei absolute. Corinticnii asaltează Argosul, pătrund în cetate. Proclamat rege, Egist poate încă salva situaţia. Dar nu I Fiat justiţia, pereat mundus... Egist şi Clytemnestra vor fi loviţi de Orest, din voinţa Electrei, în plină criză a statului... Absolutul Electrei e ca un foc care calcinează orice impu- ritate. Totul, în faţa ei păleşte, până şi florile. « Preşedintele », care personifică prudenţa terestră, se teme că apariţia Electrei printre florile Grădinarului va compromite reputaţia cercelu- şului şi muşcatei: «Vei vedea cum, pierzându-şi calitatea de amabile simboluri, florile se tratează între ele cu şiretenie şi ingratitudine. Electra în grădină, înseamnă justiţia şi memoria între flori, adică ură». Prezenţa Electrei ar turbura până şi odihna moiţilor, semănând printre ci Vrajba, în numele unei justiţii absolute, la care ei renunţaseră... Electra e justiţia integrală, revelând crimele cele mai ascunse. Când o vede, « Pre- şedintele » simte agitându-se în sine chiar şi greşelile făptuite în leagăn... {Electr e, I, 2). Puritatea Electrei are un- puternic accent epic şi tragic. Ea se concentrează în justiţia absolută cu directă aplicaţie la viaţa terestră, criminală prin definiţie. De obicei însă abso- lutul giralducian are o accepţie infinit mai largă şi o aplicaţie, nu etică, ci oarecum epistemologică: el implică însăşi problema cunoaşterii. Iată, în sensul acesta, pe Helene din Simon le Pa- thetique. Publicat în 1918, romanul dovedeşte că încă de pe atunci, cu 20 de ani înainte de cristalizarea definitivă din Choix des Elues, Giraudoux era în posesiunea viziunii clare a sufletului pur. «Deşi fără taină, Helene îţi deştepta curiozitatea de două ori, ca un răspuns la o enigmă necunoscută. Lipsită de imaginaţie, ea dispunea de puterea celor care consimt să cadă în vid, dela înălţimea unui turn sau a unui pod. Se desprindea din convor- bire şi din timp cu o frază scurtă, hotărîtă, şi trebuia atunci s’o reţii să nu cadă, ca pe marginea unei prăpăstii. De ce să nu pot avea o soţie astrală, o femeie uraniană? Căci Hel&ne avea REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 25® tenacitatea, dulcea eternitate a astronomilor; le iubea ştiinţa... ». O femeie astrală, într’adevăr, adică un suflet evadat din materie şi din contingenţe, capabilă de acele absenţe, de acele tăceri, care trădează emigrarea pe tărâmurile inefabile... Pentnu această înţelegere cu absolutul, Giraudoux a găsit în Electra o expresie sugestivă: a face semn zeilor. A face semn zeilof, explică Egist, înseamnă « să te separi de trupă, să te urci pe o înălţime şi să agiţi o lanternă sau un drapel. Trădezi pă- mântul aşa cum trădezi o poziţie asediată, prin semnale. Astfel de semnale face filosoful de pe terasa lui, poetul şi disperatul de pe balconul sau trambulina lor » (I, 3). Cu alte cuvinte, saltul în absolut implică desolidarizare de lume, singurătate, un fel de trădare a vulgarei complicităţi umane. Toţi cei care reali- zează absolutul sub o formă sau alta —justiţie, sinceritate, artă, simplă cunoaştere — toţi aceşti « aleşi » conspiră împotriva rela- tivităţii impure şi «fac semn zeilor». însăşi frumuseţea fizică a femeii înseamnă un fel de comuniune cu absolutul: «La beautâ aussi fait signe », afirmă Cerşetorul, gândindu-se totuşi la prea terestra Agathe, a tuturor iubirilor impure (I, 3). A fi un «ales », înseamnă deci a trăi în absolut. Dar abso- lutul acesta nu trebue căutat în ceaţa entităţilor metafizice. El este echivalent cu «natura», pe care orice fiinţă şi chiar orice lucru o poartă în sine, fără să-şi dea totdeauna seama. « Spre tot ceea ce seamănă cu dorinţa ta, aruncă-te fără să închizi ochii » (Scole des Indifferents). E un îndemn la restaurarea naturii noastre sincere şi specifice, dar ascunse, îngropate sub aluviu- nile obiceiului şi prudenţei. Da aceea, «natura » trebue desco- perită şi revelată. In cele din urmă, ea « se declară », cum spune prea lucidul' Cerşetor din Electra (I, 3). La Giraudoux toate «alesele» se declară, uneori din capul locului, făcând astfel un act de sinceritate majoră şi definitivă. ' Sufletul pur trăieşte astfel, nu în viaţă, ci în cunoaştere, identic cu ea. Materia, absentă, nu mai opune rezistenţă agili- tăţii interioare. Desprins din somnolenţa lui biologică, subcon- ştientul se distilează în conştiinţă, devine lucid, participă la viaţa sporită a sufletului. Suntem departe de laborioasa tra- ducere proustiană a subconştientului, de migala interpretărilor alegorice, pe care, totuşi, le admirăm la Proust. Aici, subcon- ştientul s’a înălţat la nivelul conştiinţei, s’a disolvat în ea. Fu- ziunea perfectă a conştiinţei cu subconştientul este, într’adevăr, una din marile cuceriri pe care ni le împărtăşeşte Giraudoux. Rezultatul e încântător şi straniu: o splendidă feerie psiho- logică, un păinjeniş de raze, pe care sufletul alunecă vertiginos. De aici, observaţiile acelea, în aparenţă obscure sau paradoxale, raccourci-urile şi elipsele: sufletul devenit larg şi extra-lueid, simte, JEAN GIRAUDOUX, VIZIONARUL PURITĂŢII 253 surprinde şi condensează, în expresii fulgerătoare, vaste peisaje sufleteşti, invizibile sufletului comun şi care, captate în limitele înguste hle cuvântului, tind să le spargă. Operaţiile acestea se petrec fără sbucium, fără durere, în tăcere. Dar tăcerea aceasta cântă o muzică subţire, argintie, cristalină, simfonia stranie a ideilor cu sensaţiile, muzica sferelor... Când, încărcate de divina lor experienţă, sufletele pure se întâlnesc, ce acorduri perfecte, ce schimburi vertiginoase de fluid, ce miraculoase corespondenţe 1 E ca ciocnirea cristalelor, care exală sunete transparente. înţelegerea «aleselor» lui Gi- raudoux e imediată, ca între fiinţe care respiră acelaşi aer spi- ritual şi trăiesc la aceleaşi altitudini. O comuniune instantanee, plină de înfiorări, cu încrucişări de reflexe şi magice jocuri de oglinzi. - Giraudoux ne dăruieşte rareori plăcerea acestor întâlniri. Cele mai deseori, sufletele pure vin în contact şi în contrast cu cele impure ale vieţii. In mediul acesta care-1 respinge, sufletul pur capătă un relief şi mai adânc, iar saltul lui pare mai înalt. Viaţa şi materia se opun acestui salt, dintr’un legitim instinct de conservare. Căci puritatea le primejduieşte liniştea şi chiar existenţa. Egist înţelege aşa de bine situaţia, încât, pentru a neutraliza pe Electra, urmăreşte s’o dea de soţie Grădinarului, s’o introducă într’o familie obscură, pe care zeii să n’o poată zări, într’o familie « amorfă », unde ochii şi gestul ei să-şi piardă «fosforul i>, unde ravagiile instinctului ei justiţiar să se locali- zeze, burghezindu-se... In alţi termeni, Egist încearcă să taie aripile Electrei, cufundând-o aşa de adânc în viaţa terestră, încât să-i zădărnicească orice voinţă de desprindere, orice mijloc de a « face semn » zeilor (I, 3). Pe ecranul purităţii absolute, josnicia vieţii vulgare de com- promisuri şi de minciună se conturează izbitor. In jurul Electrei, dacă exceptăm Cerşetorul şi Eumemdele — aceşti misterioşi emisari ai absolutului — roiesc oameni carnali, cu pofte şi ambiţii vulgare — Agathe, femeia iubirii, Preşedintele, virtuosul pru- denţei, Egist, criminalul adaptat crimei sale, Clytemnestra cu deosebire, în ipostaza ei tragică de amantă deslănţuită, uită- toare a datoriilor conjugale şi materne. Cele mai deseori însă, oamenii tereştri, confruntaţi cu abso- lutul, se dovedesc pur şi simplu ridicoli. In faţa astralei Hălăne, terestrul Simon apare umilit şi ofensat, fiindcă trăieşte în co- tidian, fiindcă mai ales iubeşte pe Helene, cum iubesc oamenii. Un om îndrăgostit de un înger. Comuniunea lor nu se înfăptuieşte decât în rarele clipe când Hdlene coboară în viaţă şi închide ferestrele. Atunci, unirea lor se întemeiază pe lucruri trecătoare şi indiferente. Chiar îndureraţi, bărbaţii lhi Giraudoux, în reia- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 354 ţiile lor cu «alesele» astrale, apar stângaci, stupizi, ridicoli. Simon, sentimental şi gelos, pare comic, aşa cum îl arată chiar titlul romanului: Simon cel patetic. Aristocratul Fontranges şi bancherul Moise se apropie de Eglantine cu paşi grei şi nesiguri de bătrân, se căsnesc să-i înţeleagă «capriciile », care sunt alt- ceva decât capricii, nu înţeleg nimic, dar ascultă docil, ca nişte fiinţe inferioare care-şi recunosc stăpânul. Cazul lui Pierre din Choix des Elu.es e cam acelaşi. Format din rutini conformiste, din convingeri solemne, din vulgare perfecţiuni, acest mare inginer tratează inginereşte până şi sufletul şi se aşează în contrast radical cu Edmee, soţia lui: el este însăşi negaţia Edmâei. Igno- ranţa grosolană a Cavalerului îndrăgostit de Ondine (în piesa Ondine, 1939, după La Motte Fouque), reia tema aceluiaşi contrast funciar, de astădată într’o atmosferă supranaturală: în jurul fiinţei fără trup, viaţa vulgară îşi desfăşoară nepriceperea ei burlcscă. Toţi aceşti oameni impuri iubesc omeneşte şi suferă, deşi fără plânsete, fiindcă nu sunt iubiţi de către alesele pe care nu le pot pricepe. Aşa trebue interpretat umorul lui Giraudoux. El are un sens comic, fiind efectul contrastului funciar dintre pur şi impur, dintre suflet şi materie, dintre absolut şi relativitatea aparenţelor. Are însă şi un sens satiric. Inundate, pătrunse de lumina since- rităţii şi adevărului absolut, sufletele se revelează uneori tragic, dând la iveală vini criminale ca în Electre. Ele revelează însă, cele mai deseori, simple inaptitudini de adaptare la absolut, atitudini false, o bogată gamă de urîciuni, de minciuni conven- ţionale, de categorii fără corespondenţă în «natură». Umorul lui Giraudoux dă acestor erori şi vicii un relief caricatural extrem de interesant, colorat de o ironie rece, de-abia perceptibilă. Nu este deci Vorba de o atitudine de diletant, ci de un umor adânc, structural, crescut din însăşi substanţa viziunii lui Giraudoux şi hotărîtor pentru explicarea ei. Figurează în această galerie de caricaturi toţi inadaptabilii la absolut, toate sufletele deformate de presiunea blocului social şi uman şi improprii divinei singu- rătăţi a <( naturii » fiecăruia. Pe alt plan, în altă ordine de idei, vom surprinde şi alte ma- nifestări ale acestui umor caracteristic. • In lumina interpretărilor de mai sus, unitatea operei lui Giraudoux ni se impune cu o evidenţă aproape obsedantă. Pre- tutindeni, urmărirea aceleiaşi fantome a sufletului autonom, desprins din contingenţe, trăind în propria-i realitate haluci-. nantă, identic cu sine însuşi, cristalin şi exţra-lucid. Acum câţiva ani, J.-P. Sartre* a caracterizat aceste suflete pure în termeni pe care ni-i însuşim: «Lumea lui Giraudoux este lumea virginităţilor recâştigate... Creaţiunile sale posedă JEAN GIRAUDOUX, YIZIONARUL PURITĂŢII *ss un fel dfe castitate metafizică» («Nouvelle Revue Franţaise », 1 marş 1940). , Puritatea, nuditatea, inocenţa sufletească a eroinelor lui Gi- raudoux, până şi în păcat, e aşa de perfectă, sinceritatea lor e aşa de elementară, încât putem desluşi în sufletele lor lucrurile cele mai ascunse. Fără ajutorul niciunei analize, Giraudoux răs- bate în adâncurile sufleteşti prin simpla înlăturare a oricărui fel de constrângere interioară şi exterioară. Urmărind evoluţiile agile ale sufletului descătuşat şi în măsura în care ne identi- ficăm cu el, încercăm, nu numai înalta satisfacţie, dar şi plă- cerea estetică a cunoaşterii. IN CĂUTAREA UNIVERSULUI PUR Eroinele lui Giraudoux trăiesc în aer liber, în natură şi în cosmos. închipuiţi pe Hermione, pe Phedre, Lucilele lui Mari- vaux, pe Ellenore, evadând din propriile lor limite claustrale şi luând contact cu universul: pentru ele, ce revelaţie, şi ce înnoire pentru univers I Helene, Suzanne, Edmee trăiesc această revelaţie şi operează această înnoire. Ochiul comun priveşte lumea prin ceaţa unei infinităţi de categorii abstracte şi utilitare, de convenţiuni practice, de con- sensuri şi de prejudecăţi, care înneacă relieful şi spălăcesc co- loarea lucrurilor. Este vorba de legile, de multiplele coduri so- ciale şi estetice, de care se plângea Jerome Bardini, dar nu nu- mai de ele. In realitate, Giraudoux merge mult mai departe. El scapă nu numai legilor sociale şi estetice, ci chiar celor logice şi psihologice. Cu o tenacitate de iconoclast, Giraudoux sparge până şi tiparele percepţiei şi noţiunilor comune. Pentru înlesnirea şi verosimilitatea acestei desprinderi din normele obişnuinţei, Giraudoux inventează uneori situaţii noi, propune contraste radicale, care obligă sufletul să recreeze, nu numai universul moral, dar şi pe cel fizic. E cazul amneziei lui Forestier din Siegfried et le Limousin. Rănit pe câmpul de luptă şi rămas fără identitate, acest Francez pierde memoria, deci personalitatea. Cules de Germani, el recapătă toate facultăţile afară de memorie şi, în urma unei reeducări sistematice, devine un perfect German. In plină maturitate, un om reîncepe astfel viaţa de copil şi contractează experienţe noi şi o personalitate de împrumut. Este o lungă ucenicie, adică un proces de creaţie a unui suflet nou, deci a unei lumi noi. Apoi, procesul invers, de reconstituire a vechii personalităţi: Siegfried redevine Francez. Punţile rupte se reconstruesc şi îl leagă iarăşi de trecut. Lumea îi apare din nou alta. De două ori, universul fizic şi sufletesc al bolnavului se modifică radical, constituindu-se din relaţii, 256 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din reflexe, din categorii, a căror geneză o putem urmări de aproape. Acelaşi procedeu în Ampbilryon 38, unde Alcmena îşi des- • văluie întreg conţinutul sufletesc, tocmai fiindcă, sustrasă rela- ţiilor sale omeneşti, este iubită de Jupiter, ceea ce îi impune o sinceritate totală şi deci o maximă luciditate faţă de ea însăşi şi de ceilalţi. O extra-lucidă este şi Ondine, femeia-zână, care vede, simte, iubeşte altminteri decât oamenii, mai adânc, mai viu, mai nou decât ei, şi în contrast cu vulgaritatea lor natu- rală. Mai puţin izbitor, dar tot aşa de eficace, apare eliberarea Edmeei din mediul cotidian al tuturor obiceiurilor pe care le contractase ca femeie şi mamă alături de soţul ei, pozitiv şi onorabil. Dar cea mai instructivă schimbare de planuri şi contrastul cel mai violent, le aflăm în Suzanne et le Pacifique. Iată o tânără franceză, inteligentă şi fină, care întreprinde ocolul pământului şi naufragiază pe o insulă polineziană, singură în mijlocul unei naturi tropicale pe care n’o cunoştea decât din cărţi şi atlasuri. Smulsă din cea mai rafinată civilizaţie, Suzanne descifrează peisajul exotic ca pe un text muzical, copac cu copac, pasăre ’ cu pasăre, nuanţă cu nuanţă. Pe măsură ce-i creşte experienţa, personalitatea ei se modifică şi creează o lume de noi relaţii. Nu doar că Giraudoux reface pe Robinson Cmsoe. Romanul său apare, dimpotrivă, ca o satiră a romanului englezesc. Eroul lui Defoe era un German ingenios, fără sensibilitate, preocupat, în insula lui, să reconstitue confortul european, pe când, la Gi- raudoux, se vădeşte un întreg proces de transfuziune de forţe între un suflet şi o lume violent contrastaute. Atât prin puritatea sa restabilită cât şi prin situaţiile sin- gulare în care se aşează, sufletul vede păruindu-se Vechile con- strucţii ale rutinei sociale şi logice. Asociaţiile globale şi groso- lane, volumele şi aparenţele empirice din Viaţa curentă îi apar false, naive, fără eficacitate reală. Se rup toate firele care legau odinioară notele în noţiuni şi noţiunile în raporturi de analogie şi de corespondenţă. Dintr’odată, obiectele şi stările globale se fărâmiţează, se disociază la maximum, se ordonează în rapor- turi şi corespondenţe noi, mai intime, mai adânci decât prece- dentele. In aceste construcţii nu intervine nici de astă dată vreo stăruinţă metafizică, sau Vreun esoterism. Nici nu e Vorba de o creaţie arbitrară a imaginaţiei sau de un salt utopic în ne- cunoscut. Universul lui Giraudoux este universul nostru real, dar Văzut de un ochi mai fraged şi mai ascuţit decât al nostru, gândit de un suflet mai complex şi mai subtil. Giraudoux nu caută conştient cheia de aur care să-i deschidă porţile cerului JEAN GIRAUDOUX, VIZIONARUL PURITĂŢII 257 şi misterului. El nu e un metafizician, nici un evadat: « Eu n’am atâta curiozitate, nici atâta ambiţie: găsesc destulă substanţă la suprafaţa lumii. Pentru mine, fiecare fiinţă, fiecare lucru, se sprijină, nu pe scheletul, ci pe coloarea lor. Asemănări pu- ternice străbat lumea şi pe alocuri o iluminează. Ele apropie şi împerechează imensitatea cu amănuntul. Numai aceste ase- mănări (ressemblances) creează nostalgia, spiritul, emoţia D (Ecole des Indifferents). Aşa dar, o lume percepută sensual şi concret, şi nu redusă la determinante de dincolo de zările conştiinţei şi simţuiilor. E vorba însă de simţuri supra-sensibile şi de o conştiinţă îmbo- găţită de stări, de intuiţii, de divinaţii subliminare, înălţate la conştient şi proprii unei maxime lucidităţi. Percepând coloarea şi nu scheletul lumii, Giraudoux face operă de luciditate pozitivă, dar de luciditate sporită, şi sporită în aşa grad, încât tinde să capteze pozitivul absolut şi dă impresia că transfigurează lumea. De aceea, fiecare percepţie a unui nou raport între lucruri disparate echivalează cu o turburătoare descoperire. Descoperim «asemănări» stranii, între lucruri imense şi lucruri minuscule, între elemente cosmice şi obiecte apropiate, între abstract şi concret, între sensaţii sufleteşti şi fenomene naturale. Distanţele în timp şi spaţiu se anulează. Evocarea antipodului, de pildă, este, la Giraudoux, lucru curent şi revelator. Contemplând în noapte ferestrele luminate dela Quai d’Orsay vede telegramele care se cifrează acolo şi care, străbătând cablurile submarine, vor ajunge într’un ceas la Peking: o călătorie vertiginoasă îi permite să parcurgă telegrafic jumătatea globului (Siegfried et le Limousin, p. 48). Când Metropolitanul trece sub fluviul Sena, cineva care se află pe un şlep ancorat la cheiul Concordiei, aude o vibraţie sonoră de cristal, similară cu aceea care, în mijlocul Oceanului Indian, vesteşte apropierea tifonului... (Ib.). Noţiu- nile acestea aşa de îndepărtate — Metropolitanul Parisului, Sena, Oceanul Indian, tifonul — circumscriu, printr’un raccourci ver- tiginos, un vast peisaj mondial. Alteori, raccourci-uri vertiginoase în timp, producând cu- rioase condensări de epoci, contopiri de amănunte peisagistice cu evocări de istorie, de artă. In plină câmpie bavareză, Gi- raudoux încearcă puternice sensaţii biblice şi medievale (Sieg- fried et le Limousin, p. 62—64). Alteori, anahronisme flagrante care contopesc oameni şi vremuri disparate. In Electre, de pildă, printre personajele anticei legende, apare un ciudat « Preşedinte » cu mentalitate juridică foarte modernă. Apropierile arbitrare de acest gen vădesc odată mai mult voinţa lui Giraudoux de a sparge tiparele şi diviziunile pe care spiritul logic le impune lumii şi vremii: anahronismele Ipi Giraudoux sunt acte de liberare. 2 HEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 358 Când s'e extind la spaţii cosmice, corespondenţele descoperite de Giraudoux apar şi mai demonstrative. Sunt nopţi când luna se acoperă de aburi, parcă proveniţi din respiraţia vie a pămân- tului (Ib., p. 48). La lumina lunii, femeile dau capului lor o în- clinare anume, şi nu alta: ele caută să realizeze unghiul optim între chipul lor şi razele lunarei (Ib.). Corespondenţele acestea provin din disocieri şi reasocieri. Tot un fel de disociere înseamnă şi izolarea amănuntului mi- nuscul din conglomeratul material care-1 înglobează şi, de obicei, îl ascunde privirii şi-i răpeşte semnificaţia. Desprins din masa confuză, amănuntul se impune brutal percepţiei şi devine sem- nificativ. Evocarea Bavariei, de care vorbiam, e făcută cu amă- nunte de acest ordin, împinse la unicitate şi încărcate astfel cu semnificaţii absolut specifice şi reprezentative: Giraudoux întâlneşte în Bavaria singura ciocârlie, singurul cocoş care, prin penele şi ţipătul lor, n’au nimic galic. In acelaşi roman, evo- carea sintetică a Franţei şi a provinciei Limousin se sprijină pe amănunte, pe amintiri, pe nume proprii, pe preciziuni, aşa de locale şi de individualizate, încât apar fluide şi imateriale (Sieg- fried et le Limousin, p. 284 urm.). Dar pagina cea mai caracte- ristică pentru aceste acumulări de amănunte devenind semni- ficative tocmai prin individualizarea lor absolută, o aflăm în Suzanne et le Pacijique, atunci când naufragiata îşi regăseşte patria, după cinci ani de absenţă: vântul dela ora trei şi trei sferturi, un sunet de clopoţei dela orele patru, o coţofană, un graur, o viespe, o mură, legate de cine ştie ce amintiri perso- nale sau chiar inventate ad-hoc, deviif imediat reprezentative ale adevărului absolut, deşi situate la extremitatea concretului. Prin spargerea tuturor conglomeratelor, categoriilor şi ruti- nelor, orice intermediar între ochi şi lucruri dispare. Sufletul pur dispune acum de o prodigioasă viziune directă a lumii. Asistăm astfel, în Simon le Pathetique, la o lecţie de astronomie cu totul fantastică. Helene vede stelele aşa de intens, încât atunci când îşi coboară privirea la umilul Simon, acesta se simte res- pins în infinit, ca şi cum Helene, uitând să-şi potrivească pupila pentru noul obiectiv, ar da viziunii apropiate toată vigoarea viziunii stelare 1 Alteori, ochii vizionarei, se iluminează surd şi, dincolo de coloare, de timp, de anotimp, par să vadă înseşi lucrurile, în chiar fiinţa lor incoloră şi ciudată... La rândul ei, sustrasă normelor şi categoriilor în care cres- cuse şi care acum se destramă, Suzanne contractează asociaţii aşa de noi, încât termenii — soarele, lumina, vegetaţia—se impun ochiului şi sufletului cu o violenţă halucinantă. Ea per- cepe astfel lumea de colori şi de fenomene tropicale cu o fră- gezime înnoitoare. La început, universul propus experienţei sale JEAN GIR.\t>OUX, VIZIONARUL PURITĂŢII 250 îi opune o rezistenţă care cedează pe măsură ce ochiul renăscut îşi purifică privirea. Soarele tropical veştejeşte treptat într’însa toate «grefele stupide » ale civilizaţiei, toate prejudecăţile bu- nului simţ şi bunului gust. Până când, într’o bună zi, i se pare că vede soarele pentru prima oară. O lumină nouă inundă lumea, o lumină pe care Suzanne, nu numai o vede, dar o şi înţelege: «Peut-etre 6tait-ce que je comprenais seulement ce jour-lâ la lumiâre?»... (p. 183). Viziune şi înţelegere aşa de tari, încât Suzanne se simte cuprinsă dd o dulce ameţeală: în fiinţa ei, noua umanitate se zămisleşte şi creşte ca un prunc... (p. 184). In Franţa regăsită, acelaşi fenomen o întâmpină, şi pentru ace- leaşi motive: Suzanne percepe amănuntele de care vorbeam adi- neaori cu io vioiciune directă, care le autentifică. Până şi amă- nuntele groteşti devin obiectul acestei viziuni transfigurante. Primul Francez pe care Suzanne îl întâlneşti pe continent, e un funcţionar destul de ridicul: în ochii vizionarei, el apare nou, adânc, transparent, fiecare amănunt — acul de cravată, mustă- ţile, mărul lui Adam — devenind expresia directă a fondului moral. Giraudoux priveşte lumea cu ochii lui Adam — o lume în- toarsă în vremurile Creaţiunii, formată din obiecte autentice, situată la nivelul absolutului şi participând la fiinţa lui: «Văd vechile lucruri ale lumii, copacii, eleşteele, aşa cum le vedea Adam, fără pata originară; iar lucrurile moderne, telefonul, cinematograful, automobilul, le văd în divinitatea lor. Sunt un mic Messia pentru obiectele şi fiinţele minuscule.,. Eu singur zăresc, ici şi colo, fiinţa, insecta, pata de lumină care, în cate- goria ei, s’a bucurat de aceeaşi fericită soartă ca şi mine, scă- pând cuvântului blestemat» (Juliette au pays des hommes). In lumea aceasta de lucruri îmblânzite şi prietene, cărora li s’a restituit ingenuitatea şi nevinovăţia primitivă, sufletul se simte bine şi se înfrăţeşte cu ea. Pe terenul purităţii restituite, sufletul şi lucrurile trăiesc într’o perfectă şi fericită intimitate. Toate asperităţile şi rezistenţele dispar. Kid-ul din Jerome Bardini crede aşa de puternic în existenţa lucrurilor, încât le întâmpină fără mirări, le acceptă şi le înţelege cu o « comprehensiune fără limite ». Printre lucrurile lui mărunte, pe care noi nu le mai vedem, în lumea lui constituită pe un plan misterios şi trăind într’un ritm secret, Kid-ul evoluiază calm, demn şi senin, ca şi cum ar oficia. Toate eroinele lui Giraudoux, şi cu deosebire Suzanne, cunosc această totală intimitate cu lucrurile autentice ale universului. Nicăieri însă înfrăţirea de care vorbim nu capătă o formă mai decisivă decât la Genevieva din Siegfried et le Limousin. Pretutindeni, Genevieva se simte la ea acasă, la nivelul oricărui 2* 260 fcEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE peisaj, al oricărei circumstanţe, cu o perfectă simplicitate. In atitudinea ei, nimic care să semene cu un rol de compoziţie. Ea apare, dimpotrivă, crescând din însăşi substanţa lucrurilor înconjurătoare, oarecum «secretată» de ele, ca o perlă... (p. 222—225). Alteori, între suflet şi univers, intervine un joc subtil de schimburi, de repercusiuni, de colorări reciproce: două oglinzi reflectându-se la infinit una în cealaltă şi formând cele mai ne- aşteptate unghiuri de refracţie. Sufletul «aleselor» Edmee, Claudie, Suzanne, Helene, Ondine, Eglantine, sunt tot atâtea medii hipersensibile, care vibrează la cea mai mică atingere. Aceste interferenţe, aceste incidenţe şi reflexe, aceste jocuri de lumini şi de colori psiho-fizice, creează suavităţi aeriene, pe care de obicei numai muzica şi lirismul le sugerează. Giraudoux percepe şi exprimă cele mai ascunse convenienţe şi disconvc- nienţe dintre lume şi suflet, cu o acuitate fantas'ică. Căci su- fletul pur nu află fericire şi împăcare decât în armonia perfectă cu lucrurile. Pentru a trăi cu adevărat, Edmee consultă până şi lucrurile cele mai indiferente: «Edmee ne se doutait pas qu’elle eut un tel besoin ici-bas de l’assentiment des pierres»... (p. 217). Aceste relaţii între termeni disparaţi, aceste reasocieri, aceste corespondenţe, postulează un univers plin, rotund şi armonic. Universul experienţei comune pare inert, nesemnificativ, supus hazardului. Iată-1 activ, încărcat de intenţii şi de sensuri. Unde invizibile pentru ochiul vulgar, dar cu atât mai pozitive, îl străbat în toate direcţiile, se încrucişează, se conjugă. Sfera posibilului şe lărgeşte dincolo de orice limite. Anarhia lumilor se resolvă în armonie. Totul devine acord sau căutare de acord. Eroii lui Giraudoux nu se simt fericiţi decât în lumea acordurilor per- fecte, iar sbuciumul şi suferinţa lor mută se vor împăcate în armonia universală. Numai acordul şi armonia sunt, la Giraudoux, generatoare de frumos. Restul e grotesc. E grotesc tot ceea ce împiedecă realizarea armoniei universale, toate nepotrivirile şi disconve- nienţele. Sud*- groteşti cu deosebire categoriile comune şi nor- mele convenţionale de orice ordin. Pentru toate aceste elemente de discordie, Giraudoux n’are decât dispreţ, sau ironie. Adineaori, în lumea interioară, umorul lui Giraudoux rezulta din contrastul sufletului pur cu sufletul impur, încarcerat în trup şi constrâns de logică şi de societate. El se răsfrânge acum asupra lumii şi implică aceeaşi semnificaţie de descătuşare a lucrurilor din car- cera experienţei şi chiar a ştiinţei, aceeaşi liberare a fiinţei lor intime. El rezultă de astădată din contrastul care opune per- cepţia pură percepţiei globale, practice şi vulgare. JEAN GIRAUDOUX, VIZIONARUL PURITĂŢII 261 Observaţiile pe care le-am formulat în cursul acestei recon- stituiri pe plan abstract a literaturii lui Giraudoux, converg către un punct fix, generator al unei întregi viziuni de viaţă şi de artă. Acest punct fix, este voinţa de absolut. A fi, a trăi, a simţi, a percepe în absolut: iată ambiţia, iată căutarea uneia dintre cele mai exigente personalităţi literare din câte cunoaştem. Toate înălţările, toate adâncirile lui Giraudoux tind către aflarea unui spaţiu inefabil, situat dincolo de limitele experienţei co- mune, practice, ştiinţifice; dincolo de orice fel de mecanism fizic sau moral, de orice fel de cristalizare; dincolo de timpul istoric şi de spaţiul geografic. Giraudoux este căutător neobosit al determinantului prim şi necondiţionat. In absolut se întâlnesc ideal toate purităţile. Devin posibile acolo sufletul pur şi percepţia pură. In mediul acesta, toate noţiunile, toate actele, toate idealurile, se purifică şi se auten- tifică. Libertatea, justiţia, sinceritatea, nu mai sunt aspiraţii relative, ci imperative şi fatalităţi. Concretul însuşi, parcă supus unei combustiuni care-i mistuie impurităţile, devine incandes- cent, viu, luminos, autentic. El îşi pierde calitatea de aparenţă înşelătoare, relativă, transitorie, şi se instalează în absolut. Să precizăm sensul absolutului giralducian. Nu e vorba de niciun fel de raportare a lumii la ideea platoniciană, nici de un proces raţionalist de abstragere a datelor fundamentale. La Giraudoux, procesul de cunoaştere nu este generalizare, ci in- dividualizare. Am spus-o atunci când, definind sufletul pur al eroinelor sale, l-am diferenţiat de Vechea şi stăruitoarea tradiţie raciniană. Acelaşi proces se verifică admirabil când studiem per- ceperea lumii exterioare. Şi aici, ca şi pe terenul personalităţii sufleteşti, Giraudoux nu integrează lucrurile în generalităţi şi în categorii, ci le desintegrează, le disociază din complexele globale, le individualizează la extrem. Giraudoux percepe cu voluptate faptul minuscul, concretul în sine, unic, ireductibil. El caută absolutul lumii, nu în idee, ci în substanţă, nu în uni- tate, ci în diversitate, nu în schelMul lucrurilor, ci în coloarea lor. Nu i se pare autentic decât ceea ce precede rutina logicei şi practicei. E ca şi cum, dotat cu Viziune adamică, ar întoarce lucrurile la momentul iniţial şi Virgin al creaţiunii lor, atunci când ele apăreau ca nişte date spontane, explicabile prin ele înseşi, fără concursul niciunei interpretări sau grupări abstracte, aşa cilm apar astăzi unei minţi evoluate. Sustrase tuturor legilor târzii, care le atribue sensuri arti- ficiale, suprapuse şi exterioare, lucrurile coincid acum cu pro- pria lor semnificaţie iniţială şi intrinsecă. Rezultatul acestui proces de reîntoarcere la individualitatea primă şi pură este o prodigioasă prospeţime a sensaţiei şi a percepţiei. Uzura obi- 262 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ceiului tocise conturul şi alterase coloarea lucrurilor. Ele apă- reau ochiului falsificat informe şi incolore. Iată-le ţâşnind vii şi impunându-se ochiului virgin cu atributele lor esenţiale. Ele nu mai sunt aparenţe, mereu modificate de prismele abstrac- ţiunii, de jocul interesat al categoriilor, ci lucruri în sine, trăind în absolut. Acelaşi acid tare arde impurităţile şi restitue lucru- rilor interioare şi exterioare calitatea lor iniţială, valorile lor proprii. Absolutul operează ca un restaurator de tablouri vechi, întunecate de Vreme în aşa măsură, încât nu mai arată privirii decât umbre vagi: după operaţie, fiecare amănunt şi nuanţă recapătă lumina lor dintâi. ^ Prin cel mai rafinat dintre procese, Giraudoux realizează astfel cea mai proaspătă dintre viziuni. E o izbândă paradoxală, urmărită de mulţi moderni, cu deosebire în Franţa. Credem, de pildă, că Paul Valdry tinde la aceeaşi realizare a absolutului prin perceperea imediată a concretului pur, diferenţiat până la maximă individualizare şi echivalând cu fiinţa necondiţionată. In Cimetiere marin, această tendinţă pare evidentă şi oferă poate cea mai legitimă interpretare a poziţiei valeryene. Să încercăm însă şi mai stăruitor a preciza sensul absolu- tului giralducian. El nu e plastic, statuar, ci muzical şi fluid. Scăpând oricărui mecanism logic şi practic, lumea lui Giraudoux este mişcare, curgere. Ea se desfăşură în durată, echivalează cu durata. Spaţiul inefabil de care vorbeam adineaori este un spaţiu bergsonian, rebel oricărei instrumentări raţionale sau prac- tice, accesibil doar intuiţiei. De aici, atmosfera aceea aeriană care învălue sufletele şi lumea lui Giraudoux, precum şi insta- bilitatea lor funciară, alunecarea lor permanentă, curgerea şi fluiditatea lor vaporoasă. LUCIDITATE DUALISTĂ Pe planul absolutului, sufletul, lumea, relaţiile dintre suflet şi lume, se confundă, scăldate în acelaşi mediu purificator. Există însă la Giraudoux un alt plan, paralel cu planul absolu- tului, mai sus sau mai jos decât el, puţin importă. Pe acest al doilea plan străluceşte ca un soare raţiunea, sau conştiinţa pro- priei personalităţi, distinctă de restul lumii. Transformările lu- crurilor în absolut, întreg procesul de combustiune şi de fuziune de care am vorbit, se petrece în lumina tare a conştiinţei de sine, a raţiunii. Vrem, prin aceste modeste metafore, să atragem atenţia asupra lucidităţii extreme care prezidează la subtilele metamorfoze pe care le-am admirat. S nsul lor nu este panteist decât în aparenţă. Ele nu implică niciun fel de stare mistică, refuză orice concurs ocult şi chiar orice metafizică. Nicăiri, JEAN GIRADOUX, VIZIONARUL PURITĂŢII 263 niciun mister, ci totul se desfăşură luminos şi oarecum pozitiv. Peste cele mai misterioase transfigurări, Raţiunea pluteşte ra- dioasă, scăldându-le în lumină. Se poate astfel vorbi, nu- de un panteism, ci de un dualism giralducian. Sufletul rămâne în cele din urmă distinct de lucruri, oricare ar fi intimitatea lui cu ele. Şi rămâne distinct prin fac- torul lui cel mai incoruptibil, prin raţiune. Intre suflet şi lu- cruri, schimburile sunt infinite, vertiginoase, repercutate mul- tiplu. Şi totuşi sufletul se regăseşte totdeauna pe sine în această confuziune de raporturi. Se regăseşte şi domină lumea, impri- mându-i propria lui mişcare, superior ei n’ar fi decât prin faptul că o vede şi că, văzând-o, se diferenţiază de ea. Cele mai de- seori, în Eglantine, în Suzanne d le Pacifique, universul apare ca o pastă moale, maleabilă, docilă la întreprinderile spiritului. Un univers fluid, impalpabil, care, atunci când vrem să-l captăm, ne curge printre degete, ca apa. Iar voinţa de captare şi de po- sesiune a acestei lumi fluide, este şi ea caracteristică poziţiei lui Giraudoux. O poziţie, spuneam, dualistă. Ia t-o mărturisită, cel puţin odată, în termeni clari: E vorba de Helene din Simon le Pa- thetique: «Certains soirs, elle restait insensible aux couleurs, â la saison, au temps, elle avait des yeux sourdement âclairâs qui semblaient voir Ies choses elles-memes, objets biscornus et incolores, battus par l’espace; et le monde Hait en dehors d'elle ; et je lui sentais l’enfantine fierte de n’etre assurâe que de sa vie »... însăşi armonia lumii lui Giraudoux, pe care am relevat-o, postulează dualismul. Căci panteismul este fuziune şi chiar con- fuziune, dar nu armonie. Lumea lui Giraudoux e constituită din corespondenţe, din raporturi, din relaţii. Ea se întemeiază deci, nu pe desordine, ci pe ordine, oricât s’ar deosebi această ordine de ordinea aparentă a experienţei comune. Primul grad al acestei ordini armonice este tocmai relaţia dintre suflet şi lume ca fapte distincte. Se verifică aici odată mai mult puterea personalităţii fran- ceze, admirabil structurate şi armonios crescute în jurul ra- ţiunii care o cimentează. Giraudoux ni se pare reprezentativ al vechei raţiuni intuitive în gradul ei suprem de evoluare. La el, ca la Pascal, Rimbaud, Claudel, ca la toţi vizionarii francezi ai misterului, suveranitatea solară a raţiunii înseamnă a trata luminos cele mai ascunse mistere. Ea mai înseamnă voinţa de captare a esenţialului, adică a absolutului. De astădată însă, simţul francez de identificare şi desprindere a esenţialului se aplică unui material mult mai vast şi mai complex decât mate- rialul clasic; unui material sporit şi preparat de romantism şi de realism; unui material care şi-a anexat domeniile rodnice 264 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ale subconştientului. Unitatea viziunii franceze, raţionale şi intui- tive, apare aici în chip interesant, modulată de curgerea vremii şi a evenimentelor, dar încă uşor de recunoscut pentru un ochi atent. Aşa încât, Giraudoux se prezintă ca demonstraţia vie a unui mare adevăr reconfortant, anume că tradiţia raţiunii franceze nu e condamnată la uniformitate sterilă, că posedă virtualităţi mai bogate decât s’ar crede, că e susceptibilă de modificări, de modulaţii, de evoluţie. STILUL PURITĂŢII Dacă viziunea lui Giraudoux şi materialul său literar sunt aşa cum am încercat a le diferenţia şi a le descrie; jiacă « ade- vărurile i> pe care ni le revelează prezintă într adevăr tot inte- resul la care noi personal suntem aşa de sensibili, atunci acu- zaţiile care se aduc expresiei lui Giraudoux sunt pur şi simplu naive. Să nu se piardă din vedere că stilul lui Giraudoux are misiunea să realizeze o infinitate de corespondenţe, de raporturi ascunse, de descoperiri; să brodeze, pe modelul acesta, un arabesc de cuvinte revelatoare; să prindă lumea în reţeaua subtilă a unei expresii care nu mai poate fi cea pozitivă şi practică a limbajului comun; că, într’un cuvânt, stilul lui Giraudoux echi- valează cu o transcriere metaforică a absolutului, a vieţii, nu ca mecanism, ci ca mişcare pură, ca « durată ». In aceste condiţii, nu se poate vorbi în mod pejorativ nici de preciozitatea, nici de « reţetele » lui Giraudoux. Dacă a fi subtil şi a potrivi cuvântul la substanţă, înseamnă preciozitate; dacă a stărui în aceleaşi procedee pentru a reda aceeaşi viziune, înseamnă « reţetă », atunci negăm însăşi proprietatea şi personalitatea scrisului literar.^ Iar noi credem tocmai că proprietatea şi personalitatea sunt calităţi care nu se pot contesta expresiei lui Giraudoux. Vechile retorici condamnau preciozitatea ca pe un simplu exces verbal, ca pe un artificiu neadecuat gândirii. Ca şi cum gândirea însăşi n’ar putea fi « precioasă »1 Oricum, nu este cazul lui Giraudoux. El însuşi a definit preciozitatea ca un «rău care consistă în a trata obiectele ca pe nişte oameni, pe oameni ca şi cum ar fi zei sau fecioare, pe zei ca pe nişte pisici sau cârtiţe; un rău care nu e provocat de viaţa de bibliotecă, ci de relaţii personale cu anotimpurile şi cu vieţuitoarele mărunte; un pan- teism excesiv şi modestie faţă de Creaţiune ». Cu alte cuvinte, există în natură ciudăţenii perfect naturale; care sunt mai ade- vărate decât percepţiile curente: a le numi, pe ele şi stilul care le exprimă, artificiale şi precioase, fiindcă miopia ta nu le poate zări, înseamnă a contesta vulturului dreptul de a vedea mai precis şi mai fin decât tine. JEAN GIRAUDOUX, VIZIONARUL PURITĂŢII 265 Toate particularităţile acestei expresii se explică perfect prin înseşi particularităţile fondului de gândire şi de sensibilitate. Tot ceea ce, la Giraudoux, este abrupt, eliptic şi raccourci ver- tiginos ca expresie, acoperă un fond de corespondenţe între termeni disparaţi şi ne apare determinat de brusca schimbare a stării sufleteşti şi deci a lumii. Se va recunoaşte că infinitele reverberaţii, incidenţe şi jocuri de oglinzi care formează însăşi esenţa viziunii lui Giraudoux, ca şi absenţa, din această vi- ziune, a oricărei cristalizări mecanice, chemau cu necesitate o expresie rafinată, la extrem, adică o permanentă transfigurare a noţiunii, un ritm multiform, o simfonică modulare a frazei. Pe noi ne miră, nu preciozitatea, nici aparentele capricii gratuite, nici salturile funambuleşti ale stilului giralducian, ci, dimpotrivă, simplicitatea limbii întrebuinţate. Vocabularul lui Giraudoux rămâne vocabularul clasic, de mare distincţie, de maximă eficacitate. Limba lui Giraudoux este eminamente sub- stanţială, adică despuiată de sgura atributului sugestiv, moale şi vag: o limbă precisă şi directă. Despre limba lui Choderlos de Laclos, acest «mic Racine », Giraudoux a formulat o jude- cată care se potriveşte propriului său stil: «Niciodată cuvintele prieten, fiu, seducător, n’au desemnat mai direct un prieten, un fiu, un seducător... Laclos îşi întrece predecesorii prin aceea că dispune de un vocabular care nu datoreşte nimic indignării sau digestiunii şi ... care este tot aşa de bine conturat şi de originar pur (originellement pur) ca vocabularul lui Racine» (Litterature, 1941, p. 83). Cuvântul lui Giraudoux este rece ca apa de izvor, şi cri- stalin ca ea. Nicio irizaţie afectivă nu-1 falsifică şi nu-1 distrage dela misiunea lui, care consistă în desemnarea imediată a obiec- tului. Acesta se impune contemplaţiei fără niciun intermediar, tocmai fiindcă este desemnat de un cuvânt nud, adică sustras asociaţiilor curente care-i alterează sensul iniţial. Intâlnjm şi pe acest teren al stilului, impresia aceea puternică de fenomen originar, anterior complicaţiilor sociale şi civilizatorii: « J’em- ploie certains mots — certains adjectifs aussi, ami — comme le employait Adam » (Juliette au pays des hommes). Ceva adamic, contemporan cu creaţiunea, stărue şi în limba şi stilul lui Gi- raudoux. De aceea, la Giraudoux, cuvântul are o putere fizică; el este verbul, creator de realitate, ca la Mallarmd. Pe de altă parte, ca la Claudel, cuvântul comunică aşa de intim cu lucru- rile, încât se produc adevărate transfuziuni, care-1 încarcă în- tocmai ca pe un vas. Despre această putere fizică a cuvântului, ca şi despre adaptarea lui perfectă la obiect, există, în Suzanne et le Pacifique, o pagină admirabilă: . 266 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ... «Vedeam pe Mallarmâ dând cuvintelor o putere fizică, vedeam copacii crescând la chemarea lui, oprindu-se o clipă la naşterea vlăstarilor, formând un nod la metafore; vedeam versul lui Mallarmâ, ca un balsam (une lotion!), împodobind cu o nouă floră grădini şi umbrare. Apoi, de fiecare obiect, de fiecare copac, de fiecare fiinţă omenească, de toate aceste aparenţe pe care niciodată nu le vom putea pipăi, Claudel, după ce le-a strivit într’un punct, lega o metaforă care, prin te miri ce lege a va- selor comunicante, se umplea imediat cu sânge, cu sevă, cu răşină, cu lichide prime»... (p. 181). Un stil muzical, de o muzicalitate intrinsecă, pur intelec- tuală. O compoziţie de asemenea muzicală, cu teme care se des- voltă, nu logic, ci fluid, aşa cum se cuvine unei gândiri care evocă, nu realitatea mecanică şi practică, ci durata care o in- cantează, adică absolutul. Avem intuiţia stăruitoare a unei mari afinităţi funciare între literatura lui Giraudoux şi muzica lui Debussy. Intervalele şi tonalităţile stranii ale acestei muzici, descătuşarea ei din toate categoriile melodice, biologice şi ele- mentar afective, gratuitatea şi arbitrarul ei aparent, ceva in- finit de subţiat, de spiritualizat, de eteric — iată tot atâtea apropieri cu gândirea) cu sensibilitatea, cu viziunea lui Girau- doux, apropieri pe care suntem încredinţaţi că o mai compe- tentă investigaţie muzicală le-ar putea duce mult mai departe şi mai adânc. ^ Giraudoux ni se pare a realiza conceptul de literatură pură: o nouă şi ultimă purificare, după atâtea altele. BASIL MUNTEANU UN OM AŞTEAPTĂ RĂSĂRITUL Livretul militar, diploma de doctor Şi câteva lirice sbateri. Pe deal Liniştită Stă moara de vânt. Oglinda lacului Se ’ntunecă 'n seară. Pe-o casă părăsită Plânge cucuvaia. Stelele sunt departe. Răcoare. Ce bine-i acum Să te-aduni cu ai tăi La masă, In jurul unei lămpi cu petrol 1 Un câne latră pe străinul care trece. Singur. Şi drumurile duc în întunerec. Tăcere. Diamante — stelele — Sgârâie sticla albastră a nopţii. Câmp deşert. Un zid neterminat. Paragină, miros de cucută. Meşterul aici N’a pus în temelii un suflet. Iar mâne Vor ieşi la soare şopârle Pe pietrele încălzite. Mâne 1 Soare 1 Aici e o vatră de foc. Sub cenuşă, — spuză. Din crengile bătrâne z68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ţâşneşte flacăra. Trecutul e un butuc Pe care stă un om Cu faţa luminată De vâlvătaia focului. Cu faţa luminată Un om Aşteaptă răsăritul. HIHAI BENIUC RUSIA 1917—1945 Vers din lacrimile unei surori. ... De atâtea ori mulţi oameni se vor fi gândit, că în acest război Rusia Sovietică,—asemeni unei mame generoase,— a dat cel mai maie tribut de sânge şi odraslele ei şi-aU risipit şi vânturat ciolanele şi făptu- rile la toate latitudinile şi sub toate meridianele. Va să vie poetul care să rapsodieze simbolica promovare a unei idei prin nemăsurata jertfă de sânge ce un popor o plăteşte pentru binele şi mântuirea întregii omeniri. I Din sânge au purces, şi tu din sânge i-ai cules... Roşul aprins al unui ev nou tivea zarea cu-al zorilor curcubeu, când Tu odraslele acestui aprig rod le-ai strâns la piept şi în al palmei pod şi le-ai rostit cu glas de mumă: « Femei, flăcăi şi fete ale ăstui leat din sânge v’am rodit, — v’am adunat ca pe aiastă sângeroasă humă noi să durăm o zidărie nouă dintr’a suflării voastre rouă, din vis, nădejde şi credinţă, din a dreptăţii şi-omeniei năzuinţă. Şi răzimaţi pe-al lumii ’nalt privai, străluminaţi de un suprem şi nou ideal, să înjghebăm împărăţia fără de hotar, a lumii cel de mâine meterez şi far». REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE â7o II De cum grăi, ca prin vrăjit toiag, Nălţatu-s’au ai lumii noui pilaştri de casă,—şi ’ntr’un necurmat şirag se-aliniară aşezări, foişoare, până la aştri... Stropite cu de sânge tencuială sporeau armonioasele acoperişuri 1 Când un popor se-aşterne cu migală, dureze-şi ale idealurilor suişuri, mai mândre-s parcă mândrele sălaşe. Din cărămizi, granit şi pietre mijeau a lumii viitoare-oraşe în cari bătea o inimă de mumă ’n vetre... Dar vrerea Soiţii fu să curme rodul gliei: Cutremur crunt, ciclonic duruieşte }i totul cade pradă grozăviei adusă de război, încrâncenare şi izbelişte. Ca într’un danţ smintit, apocaliptic, se ’ncaieră bolizi încinşi şi dau năvală, se darmă ţări şi continente; în chip besmetic prăvale-se într’o sodomică învălmăşeală In prada vajnicelor şi nocturnelor stihii, se sgudue în scrâşnet scoarţa putredei planete şi ’n faţa pribegiei miilor şi miilor de fii exodului şi jertfelor atâtora femei şi fete luptând pe toate ale lumij meridiane, un vaier, vuiet vijelios de hohot s’aude dintre norii fulgeraţi de trăsnet şi cerul plouă jalea milioanelor de mume şi vădane ce parcă ’n emisferele-i s’au strâns, văzduhul răpăieşte bobi de sânge: arsura mumelor ce n’au precupeţit, să-şi dea feciorii molohului flămânzit. RUSIA 1945 *71 Şi-al urgiei surde, aprig greoi tunet răzbate, huhuieşte, rostogoale lave, lavine sboară: munţi surpă creste, pământul cască cratere de foc şi iazmă văzduhul suie ’nVcninată-agbiasmă, şerpi de iperită se ’ncalecă şi sbor,—fantasmă auind mâhnirea atâtora neveste cu inimi şi sălaşe goale, — ca un ogor pe unde a trecut pârjoala incendiilor puse de o mână de vrăjmaş. Se încovoaie lumea sub vârtoasă smoală, — iz de fosfor, de ură şi răscoală. IV Şi mama ceea milostivă şi mărinimoasă pentru înc’odată ’n doliu îşi sângerează fiii pe altarele aceluiaşi ideal căroia de generaţii i s’au devotat şi cu smerenie trup şi sânge-au închinat... V îşi pleadă muma fruntea în ţărână, înalţă mâna-i creatoare şi stăpână şi-un imn de-obidă sau o rugăciune murmură buzele-i. Şi spune: Pământ şi mare, plai şi deal, pădure, — voi toate mi-aţi supt fiii, —i-aţi făcut secure sau seceră să taie snopi în rai sau al viitorimei sfânt alai, sublimă spuză, frescă de jertfă, lacrimi şi de groază. De-atât tribut ce pentru steaua lor au dat, de sânge oceanele-au crescut, mările s’au revărsat şi ceru-i roşu sângeriu: şi înseşi constelaţia sub care au crezut, luptat şi sângerat, — vibraţia îşi prelungeşte, îşi întinge ’n aste rânduri. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iii Mă bate soarta, mă ’mpresoară gânduri şi pieptu-mi greu tresaltă ’n seară de-odraslele ce însemnau comoara şi ochilor mei purure podoabă şi azi sunt colb şi vânt sau scoabă, azi îs împrăştiaţi în toată-a universului câmpie şi ’ngraşă holda, cresc în spice, susură în fir. Atât e de uriaş al morţilor viu cimitir că de-ar mai curge ploaia sângelui acu iară ar creşte fii în loc de grâne pe ogoară,. . Tu stea răsăriteană, roşie roză atâţia răstigniţi sub toate-ale lumii ceruri multiplică a jertfei eroică denie ivită de Isus, îi dă nouă sfinţenie noui misteruri. Roşie, mântuitoare roşie roză împrăştie tu a păcii vâlvă taie, jerbă salutară să fie ea magnifica apoteoză pe ţări, meleaguri şi popoară. SEVE Fruct ce te dai şi te ’nvalmeşi pe vrejur cu polenele iuţi şi staminele ude; floare plesnind, la răstimp, în vârtejuri, când pământul apele ploii le-aude. Viaţa mecanic viteze ’n dinam svâcneşte şi umple motoarele crunte; albele fete îşi poartă pe-un ram neagră — ispitire şi epitalam — sexul perfect cu desene mărunte. Printre ferestre, —înguste lentile, cald medalion efemer de mătăsuri, două fiinţe strivesc două ape fragile din două buze lipite ’n surâsuri. Toate se ’ncaieră; vremea e tare tânără şi cu proaspete dumbrăvi de stejari. Omul trece singur, ca Isus pe mare cu ochii strimţi în pleoapele prea mari. Sbuciumul drojdia-şi lasă pe-oraşe, apele, vin tot mai bete ’n nămol, carnea se bătătoreşte în ţol, gura e strâmbă, inima-i laşe 1 Fruct ce te dărui, doar tu te ’nconjori de sevele tale, ca un clopot de ecouri. Şi, imponderabil, în învoitele flori infinitesimal, Vitamine înrouri. 3 SALTIMBANC - RAPSOD Să joci în seara stearpă, pe coperişuri lucii, pe sârma de umbrare ’n văzduhuri de cobalt, rânjit, ■— pe crida lunii, — să sui spre ea un salt, să cazi pe glii în raveni cu umilinţa crucii. Cu rotunjimi de rouă pe aripi de păuni să pici peste arsura de piatră citadină să fii tu clopot care ’n aramă ai să suni, ce scrie ’n rotunjimea ce-o poartă o lumină. Un chip cu urîciunea de strâmbe cioburi sparte, cu umeri strâmbi pe trupul uscat şi prea de lemn. să porţi pe dinlăuntru grădina ta — şi 'naltă — o candelă ce-o arde cu-albastru undelemn. Din glasul, — ţipăt aspru şi tare de pietroaie, Să se desfacă ’n tine inele marmoreene. Afară stânca dură, în tine să ogoaie o lacrimă prea mare ca să se urce ’n gene. O lacrimă să fie şi trup şi creier, unde să joci cu scump jertfelnic de floare peste ape, în care de feştila nămolu-o va pătrunde, cu atât mai albe fi vor albastrele pleoape. 9 IUNIE 1944 Şi fiindcă viaţa singuri noi ne-ara fost trăit, gustam din ea cu foame şi sălbăticie ca dintr’un aprig fruct oprit, târziu ivit în marea-ne pustie De când în braţe nu ţi-am mai ţinut şi ’n mâini fragila trupului povară, parcă un veac ar fi trecut şi s’a ’ntâmplat în altă ţară. Râvnind să-ţi simt din nou arsura .făpturii cu fiinţa mea întrepătrunsă, şi să-ţi adulmec şi să-ţi farăm gura cu-a edenului graiuri unsă, te ’nchipui, te refac şi te ’ncondci cu toate-a tale farmece şi-abisuri. Şi dcla glesne pân’ la al frunţii stei miraculoasă frescă de real şi visuri voiu să schiţez în aste strofe. Cum să cuprindă însă a slovei lume ’nguită, cum versul slut şi nevoiaş a dragostei călătorie-neaugustă pe telegarii sângelui, înaintaşi? Şi ochi-ţi, cum să-i fe n. c în dactile în strălucirea lor nepământeană? Privirea: freamăt, vag şi nostalgie, bătând deopotrivă în căpruia geană ape de-agată şi de caldă rană 276 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Extatica lor mărmurire când ne înfrăţea acelaşi sfânt cutremur şi sufletul în ochi strărăsbătând, trupurile erau luntri peste veac şi vremuri. Astfel cu mădularele şi mâna suferinde că nu le eşti arcuş prin care artă să slujesc, — nutrindu-mi cu-amăruia amintirilor merinde rana ’n carne vie a dorinţei oblojesc. Şi sărutând urmele sărutărilor devenite cântec, ce-mi umplu al poeziei nalt serai, încerc eu prin al stihurilor descântec să reaprind mai ieri trăitul rai. Fărâmă dintr’un prea suav regal, vis întrupat aidoma, — în care Salomeea mă ajută să ’nfăptui mult râvnitul ideal de-a mi se hărăzi delaolaltă muza şi femeia. CAMIL BALTAZAR ŞI NEGURILE AU COBORIT Poarta se urni cu greu: nu era încuiată, însă zăvorul ruginit se încleştase în lemn şi muşcătura lui nu putea fi slăbită. Zăngă- nitul metalului izbit de o mână nervoasă trezi luarea aminte a câinelui de pază. — Taci, Fetiţa! Fetiţa stătu la îndoială un timp, mişcând neîncrezătoare coada miţoasă. Glasul parcă îi era cunoscut şi parcă nu. In în- tunerec ochii ei sclipeau fosforescenţi ca ai lupilor. In sfârşit, icnind, poarta lunecă pe ţâţânile astmatice. Câinele se apropie sfios, pipăind cu vârful nasului pantalonii plini de noroi, apoi, recunoscând pe cel care intrase, prietenos, încercă să-şi aşeze labele, ca nişte pecetii, pe stofa pardesiului. Un gest brusc îndepărtă alintarea. Omul care se strecura acum pe lângă ziduri, căutând, poate, petece de pavaj uscat, sau, mai de grabă, ferindu-se să nu fie văzut, avea o statură măruntă. Pălăria trasă pe ochi îi ascundea figura iar haina înfăşurată pe trup, ca să-l păzească de frigul umed de afară, desvăluia subţirimea lui mlădie. Doar umerii laţi aveau ceva hotărît, chiar brutal, în desenul lor. Un singur geam luminat, la odăile din fund, veghea tristeţea acestei nopţi ploioase. Raza de lumină se răsfrângea în cuibul de brazi din curte, ce lucea amorţit, cu crengile lui împletite, sti- cloase, încadrând fereastra. Omul se înălţă pe vârful picioarelor şi ciocăni discret. După o clipă geamul fu deschis şi se arătă un chip tânăr de bărbat, care cercetă întunerecul de afară: — Aurel, tu eşti? Caută de sări pe aici. Mama s’a culcat şi ca să-ţi deschid trebue să trec pe culoarul din faţa odăii ei. Un braţ alungit sări în ajutor noului sosit care, cu sprinte- neală, se căţără pe zid şi trecu peste prichiciu în odaie. Apoi cei doi stătură să se privească un timp, unul din ei mirat, celălalt al cărui nume era Aurel, descumpănit, şovăitor. —. S’a întâmplat ceva? — întrebă găzduitorul. Era un băr- bat înalt, cu un chip frumos, deşi neregulat, având ceva chinuit *7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în privire. înfăţişarea însă-i era deschisă, simpatică, deşi s’ar fi părut că o presimţire întunecată îi aşterne umbre pe faţă, nu-i dă pace să-şi urmeze firul gândurilor. Noul venit era mărunt şi nervos, cu gesturi bruşte, cu priviri ce se pironeau când şi când într’un loc şi nu se mai clinteau de acolo. Părul rar se adunase în şuviţe subţiri, asudat. Era un om din cei cu fire violentă, gata să asculte de primul impuls, arzător în lucrurile bune ca şi în faptele îndoielnice. — Nimic — răspunse el silindu-se să fie degajat, mirat chiar — am jucat la ruletă şi am pierdut tot. Simţeam nevoia să iau puţin aer. De câte ori fac vreo prostie doar ştii că vin aici să mă spovedesc. Râse fără chef. Parcă regreta că vorbise mai mult decât ar fi trebuit. Svârli pălăria pe o măsuţă apoi se trânti într’un fotoliu. Nu se simţi bine nici astfel şi se ridică pentru a măsura, cu paşi apăsaţi camera. Celălalt îl observă şi ca să nu-i dea de bănuit că-1 cercetează căută de lucru mâinilor; desfăcu un pa- chet cu ţigări, alese una. Aurel se opri şi, cu gesturi mecanice, scotoci prin buzunare, găsi bricheta şi o aprinse. Privirile prie- tenului se opriră atente pe degetele lui ce tremurau uşor, deşi se încleştaseră, încercând să ţină dreaptă flacăra. Mâna cea ne- sigură se văzu cuprinsă de o alta liniştită şi puternică. — De ce eşti aşa de nervos? Ai mai pierdut şi altă dată bani. Qri aceştia erau chiar ultimii? Şi tocmai îmi promiseseşi că... Dar, ia stai, când s’a întâmplat asta? La opt ne-am des- părţit şi spuneai că te duci să citeşti... Aurel îşi feri privirea: —• Am intrat la Cazinou îndată după aceea. Intr’o jumătate de ceas eram gata curăţat. Se opri speriat, de parcă s’ar fi trezit deodată dintr’un vis în care se aflase pe marginea unei prăpăstii. Figura prietenului se încreţi comic, ca şi cum l-ar fi supărat o muscă îndărătnică. — Şi de atunci ce-ai făcut? — A, nimic ■— m’am plimbat prin parc, nu vroiam să mă întorc acasă. Ploua şi m’am adăpostit în chioşcul pentru mu- zică. Pe urmă m’am gândit să te caut. Celălalt nu-1 mai asculta. Vădit era că alte întrebări nu-i dau pace. Nu i se lămurea ceva în toată întâmplarea. Se auziră câteva ciocănituri în uşe; canatul fu împins cu brutalitate. Aurel tresări şi se răsuci înţr’acolo, spăimântat. — Gelu, nu te-ai culcat încă? In prag sta o femeie între două vârste, îmbrăcată cu un capot de mătase violetă. Părul ei, cândva Vopsit, acum avea rădăcina albă iar şuviţele cădeau pe umeri în bucle de un blond murdar. Ochii căutau turburi. Aspect de sumbră mizerie sufle- ŞI NEGURILE AU COBORlT *79 tească ce arăta că femeia sta în cumpăna bătrâneţii, se afla la acea cotitură când e silită să constate că a jucat şi ultima carte a vieţii, de aci înainte urmând resemnarea. Obrajii îi erau far- daţi cu destulă artă, dar de pe buze roşul se mâncase şi coloarea naturală se arăta ca o dungă vineţie, bolnavă. — E o uşe deschisă pe care o tot izbeşte vântul. Am Visat urît. Am auzit apoi sgomot la tine în odaie. Se înfăşură în mânecile capotului: •— Mi-e frig. Ce faci Aurel? N’am simţit când ţi-a deschis Gelu. Ai Vreo ţigare? Te-am văzut astă-seară la ruletă; nu prea ai avut şansă? Se aşeză, oftând, în fotoliu. — Groaznică boală e insomnia. Prefer o durere de dinţi. Dar de ce nu ţi-ai desbrăcat pardesiul Aurel? Ce grăbiţi suntem noi ăştia care n’avem nimic de făcuţi In fiecare seară mă culc frântă de oboseală. Lucrurile inutile sunt cele ce-ţi cer un mai mare efort. Infectă ţigare mi-ai daţi Voi tinerii sunteţi ca nişte femeiuşti: fumaţi ţigări moi şi beţi liqueururi cu degetarul. Nu păru a observa că Vorbeşte numai ea. Privirile-i turburi aveau o inteligenţă bine socotită. Ochii i se fixaseră asupra tu- turor amănuntelor neobişnuite ce înconjurau întâmplarea acestei seri. Fără să se bage de seamă trecuse în revistă îmbrăcămintea Jui Aurel, urmele de noroi de pe covor, aerul şovăitor al celor doi. Un pocnet neaşteptat, puternic, făcu să tremure uşor gea- murile. Aurel strânse pumnii ca să nu strige. Femeia îi cercetă atentă figura ale cărei trăsături înţepeniseră. Ridicându-se de pe fotoliu, veni lângă el, îi aşeză o mână viguroasă pe umăr, îl scutură: ■— Tinereţe, umblă pe picioarele tale I La vârsta ta eram coşcogeamite bărbăţoi. Dacă nu-mi convenea ceva loveam. Şi ’n dreapta şi ’n stânga—uite, cu mâna asta. Altfel n’aş fi putut răsbate. Acum e altă socoteală, am mai îmbătrânit. Mai mă sperii şi eu de ce mi se năzare, de o Uşe izbită de vânt... Aurel nu se simţea în apele lui. Căută să se desfacă din strân- soarea degetelor femeii. O senzaţie de scârbă, ca un mic leşin îi înmuie trupul. Două perechi de ochi îl încolţiseră, îl sfredeleau; îi vedea haini, primejdioşi, deşi în lumina lor nu se citea decât nedumerire şi bunăvoinţă. După ce mama lui Gelu ieşise din cameră, el se lăsă, cu genunchii amorţiţi, să cadă pe canapeaua aşternută cu albituri pentru noapte. Tremura uşor ca un câine rebegit de frig. Prietenul veni lângă el, îi cuprinse mâinile în palmele lui calde. ■— Ce este, nu vrei să-mi spui? Aurel se smuci, îşi acoperi faţa, îşi apăsă tâmplele, îşi trecu, nervos, degetele prin păr. Ochii lui aveau p căutătură rătăcită, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 280 buzele-i erau uscate, fălcile încleştate, adâncind scobiturile obrajilor. — Mi-e frică, mi-e frică I—gemu. Lacrimi de disperare, de furie, i se rostogoliră pe faţă, îi umeziră bărbia. Gelu se trase înapoi, înfiorat, de parcă ar fi atins pielea unui mort. Nu-şi putea recunoaşte prietenul, ca şi cum, beat, acesta s’ar fi tăvălit în noroi, venind apoi să-i ceară ajutor, să-i murdărească aşternutul. Ii fu milă, dar mila lui era pe jumătate desgust. Sughiţând, frământând reverele hainei, cu trupul sgârcit, adunat într’un ghem, cu spinarea încovoiată, Aurel începu a povesti — limpede, de parcă într’un vis treaz ar fi analizat tot ceea ce se petrecea cu el: — Pierdusem ultimii bani, adică puţinul ce-mi mai rămă- sese din leafă. Mă gândeam: dacă am să câştig câteva mii, am să-i pot cumpăra sorii mele o geantă. Stau la ei, în Bucureşti, de atât timp şi n’am fost în stare să le dau şi eu ceva, cât de neînsemnat. Sora mea poartă aceeaşi geantă de ani de zile; când se rupe o coase cu sfoară şi apoi vopseşte cu cerneală cusătura. Mizerie. Când l-am văzut pe crupier că-mi trage cu lopăţica fisele din faţă, mi-am spus: «Ana nu are noroc nici de data a- ceasta ». Dar nu, asta s’a întâmplat când am jucat prima oară. De atunci nu mă mai gândeam la geantă, vroiam numai să-mî recâştig banii pierduţi. Erau ai mei, nu? Mi se părea că mi-i furase cineva. Dar sărăcia nu e momeală bună: cum îmi închi- puisem că am să pot ispiti norocul? Lângă mine se afla un individ cu monoclu. Se adunau fisele grămadă în faţa lui, de parcă avea un magnet ascuns în buzunar. Era atât de calm, primea cu atâta indiferenţă ceea ce crupierul îi arunca, ca şi cum i s’ar fi plătit o datorie. Mi-am dat seama că un simplu monoclu înţepenit în orbită, poate rezolva toate enigmele vieţii. Când am coborît treptele, în parc, m’am gândit mai întâi să mă arunc sub roţile primului tren ce va trece prin gară. Apoi mi-a venit judecata. Era caraghios! Descurajarea se dovedea disproporţionată faţă de ceea ce mi se întâmplase. Am pornit spre casă; vroiam să dau ochi cu unchiu-meu să-i explic totul, să-i cer un ajutor, în sfârşit să stau de vorbă cu cineva care ' trebuia să mă înţeleagă. In definitiv el era vinovatul. Ii cerusem eu să mă adu.că într’o localitate de lux? Om sărac, n’aVeam a mă amesteca într’o viaţă ce nu-mi semăna. Iar dacă îmi ju- casem tot avutul, vina era a lui, nu se putea să nu priceapă. Uitasem însă. Uitasem că ani întregi 11’a vrut să ştie de noi, că noi nu existam pentru el. îşi clocea milioanele şi se lăfăia într’o casă cu zece camere, un adevărat palat, în timp ce noi stăteam înghesuiţi într’o singură odaie, de abia ducându-ne ŞI NEGURILE AU COBORlT 281 zilele din pensia rămasă dela tata. Când a murit mama, a trimes o coroană cu flori scumpe', dela cea mai mare florărie; costa atât cât am cheltuit noi pentru toată înmormântarea. Apoi s’a prezentat şi el: cu cravată neagră, cu mănuşi negre. Parcă îi era teamă să se apropie de mama; a clătinat de câteva ori capul şi ne-a mângâiat pe obraz. Cu mănuşa, bine înţeles. Şi a plecat. Când am aflat că mă căutase acum câteva săptămâni în Bucureşti, nu-mi Venea să cred. Să merg cu el la Sinaia? Pentru ce atâta generozitate? L-am revăzut. Era singur — putred şi singur. II apăsa greutatea banilor şi totuşi se temea pentru ci. Şi pentru el, mai ales. Nu avea încredere în nimeni, vroia un paznic, pe cât se poate mai ieftin. Am primit — ştiu şi eu pen- tru ce ? ' Dar povestea asta o cunoşti. Acum eram atât de nemul- ţumit de mine, aproape nefericit. îmi pusesem, nu ştiu de ce, toată nădejdea în unchiu-meu, îmi devenise chiar drag, ca un părinte. Am deschis uşa dela intrare — eu aveam a doua cheie. L-am găsit la etaj în camera lui. Era baricadat. A ieşit afară furios. «De ce întârzii mereu? Nici n’am mâncat în seara asta. Feciorul avea o privire atât de curioasă 1 Cred că a plănuit ceva împreună cu şoferul. Am stat până acum treaz. Ţi-am spus de atâtea ori să fii la opt acasă —se întunecă de vreme. Ştii că nu pot suporta întunerecul ». Mi-a venit tot sângele în obraz. «Nu sunt sluga dumitale, nu primesc porunci». A început să tremure—fire iute cum e şi a mea. Ii ieşiseră ochii din orbite. A ridicat pumnii a urlat « Câine ». Nu ştiu dacă Vroia să mă lovească, dar eu i-am şi prins braţul, i l-am sucit cu putere. Ne aflam în capul scărilor. L-am smuls din loc atât de violent, încât s’a împiedecat şi a căzut peste mine. Răsufla furios—îi mirosea gura. S’a agăţat de haina mea şi a încercat să-mi sgârie faţa. Am căutat să-l potolesc, l-am împins spre balustrada scării, i-am încleştat mâi- nile şi i-am proptit un genunchi în pântece. Am alunecat amân- doi pe covor. El s’a prăvălit până în jos, în hali, măturând cu ceafa muchiile treptelor. A venit drept în cap şi a rămas, astfel înţepenit. Eu mă agăţasem de balustradă, treptele erau lune- coase. Am auzit numai un trosnet, aşa, ca o surcea pe care o frângi în mâini. Şi atât. Rămăsese într’o poziţie caraghioasă, cu picioarele răşchirate în sus, pe scări, cu cămaşa de noapte răs- frântă până în şolduri. Picioarele acelea uscate, negre, ca de mumie :—figura ţeapănă, strâmbă, scăfârlia goală, ca o minge de popice... Am coborît repede, am deschis uşa şi am fugit. A rămas lumina aprinsă. De el nici nu m’am atins. 282 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Povestitorul se potolise. Privea ţintă imaginea ridicolă, mon- struoasă, a trupului uscat şi desgolit. Gelu posomorit, căuta parcă să citească o frază încurcată pe care ar fi luat-o mereu dela capăt fără a izbuti să-i prindă înţelesul. încerca să Vor- bească dar glasul îi era răguşit: — Ce facem acum? . Aurel tresări. îşi dădu seama că se .petrece ceva neobişnuit, ceva favorabil lui. Ii sosea un sprijin neaşteptat. «Ce facem acum?». 0 mână prietenă i se întindea. Aşteptă cu simţurile ciulite. Fie • ce gest al lui Gelu avea însemnătate. Acesta se ridică, vorbi hotărît, răspicat, în timp ce măsura odaia cu paşi apăsaţi: ■— E un accident, numai atât. In câteva zile, cel mult câteva săptămâni, totul se lămureşte. Mergem împreună la comisariat. Aurel se scutură, încăpăţânat: ■— Nu, nu, e zadarnic. Nu pot să-mi adun gândurile, nu pot să înţeleg nimic. M’aş duce ca o vită. Trebue să descurc întâi socotelile cu mine însumi. Mă simt vinovat şi totuşi nu. S’a rostogolit... Şi apoi — de unde începe vinovăţia? Caută de pricepe că nu-mi dau seama de nimic. Aş vrea să fug mai de grabă, să uit de toată povestea asta. • Vorbea deslânat, repede, ca în friguri: ■— Trebue să înţelegi. Am pierdut ceva mai de preţ decât orice mi s’ar putea lua de acum înainte: n’am să mai am linişte niciodată. Să ştii că «ai omorît » — groaznic cuvânt 1 Ce-aş putea declara? Că sunt nenorocit, că e un simplu ghinion, că nu am nicio răspundere, să cerşesc îndurare, să invoc circumstanţe atenuante, să plâng, să repet la nesfârşit aceeaşi poveste? Iar dacă-mi vor lăsa libertatea, am câştigat, în definitiv, ceva? Şi liniştea, liniştea cine mi-o dă înapoi? îşi apăsă pumnii pe faţă. Se sgârci şi mai mult, pachet de nervi bolnavi. Mâna calmă, sigură, a prietenului i se aşeză pe creştet. El rămase crispat câteva clipe, apoi trupul în întregime 1 se destinse, sfârşit. Se agăţă de braţul lui Gelu îşi lipi fruntea e el: — Ajută-mă! Plângea. Gelu era o fire tare. Oţelit pentru luptă, fără să ştie cum, întâmpinase toate împrejurările grele cu un fel de rezistenţă resemnată. Neliniştea lui necontenită—pe care doar ochii mereu umbriţi o trădau — îi dăruia parcă şi mai multă dârzenie. Avea o armură ascunsă, gata să primească loviturile, întâmplarea în care se vedea angajat pe neaşteptate, purta cu ea un iz de aventură. Prietenia cu Aurel se întemeiase tocmai pe deosebirea dintre ei. Se simţea mai puternic având pe cineva de ocrotit — iar Aurel era alcătuit atât de firav, trebuia să lupte în primul rând cu micile lui păcate, ce-1 trăgeau tot alături de drum, • ŞI NEGURILE AU COBORlT 283 — Tu ce aveai de gând să faci? — Ţi-am spus, că fug. — Unde? Pentru ce? Legea te apără uneori, chiar împo- triva ta. Lucrul e atât de simplu până la urmai ai curaj —pri- Veşte-1 în faţă. — Nu am, nu vreau să am. La ce bun? — Atunci ce vrei? — îi tăie vorba, cu glas înăsprit, Gilu. Aurel îl privi abătut, nedumerit; se ridică de pe canapea, îşi căută pălăria. — Nimic... nimic, îngăimă, pornind spre uşe. Celălalt îi reteză drumul; căută să-l convingă, blând: - — Să nu faci vreo prostie. Voi încerca să te înţeleg. — Mă gândeam să plec în munţi. Imprumută-mi echipa- mentul tău. Ştiu că ai şi o foaie de cort... — Şi ce-ai rezolvat cu asta? —. Ştiu şi eu! îmi dau un răgaz. Mi-e frică. Dacă m’ar lua cineva de braţ, acum, pe stradă, aş începe să strig: «Da, eu l-am omorît». Nu mă pot apăra. E prea mult şi prea greu pentru mine. O clipă, doar o clipă, Golu stătu în cumpănă. —■ Te însoţesc — decise el — aşteaptă-mă aici. Se stârnise vântul afară. Drumurile aveau să se svânte re- pede. Fetiţa umbla prin curte, mârâia, asmuţită de orice sgomot. Aurel amorţi, fără a mai fi în stare să gândească la ceva. Paşii lui Gelu se auzeau colindând încăperile, sunau liniştitor, ca tic-tacul unui ceas. « Nu trebue să primesc » se ivi pentru un timp îndoiala, apoi se potoli şi ea. « Sunt laş », se mustră şi toată figura i se strâmbă, descurajată. Gelu se întoarse aducând cele de trebuinţă, îl sili să se îm- brace. Toate mişcările se petrecură în tăcere. In scurtă vreme erau amândoi echipaţi pentru ascensiune. Mama tânărului se ivi din nou în cadrul uşii. Nu, întrebă nimic, îi privi numai cum se agită. îşi aprinse o ţigare, ajută la făcutul pachetelor. Nu ceru lămuriri, de parcă ştia tot ce se vorbise până acum. Doar când băieţii au fost gata de plecare privirile ei se fixară întrebătoare asupra lui Gelu. O clipă mama şi fiul stătură să se îmbrăţişeze astfel în oglinda ochilor, să-şi vorbească mut, cald, apropiat, unul altuia. — Pe Aurel să ştii că nu l-ai văzut mamă. Eu sunt plecat de ieri după amiază la Bucureşti. Altceva nimic, nu mai ai de dat nicio lămurire. • De abia acum femeia se gândi să intervină. Faptele se în- făţişau cu o răspundere mult mai mare decât îşi închipuise. Fu gata să protesteze dar văzând chipul hotărît al fiului, strânse fălcile, amuţi. Cuvântul de rămas bun, totuşi, nu i se desprinse 28+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de pe buze. Nu se clinti din loc nici după ce uşa dela'intrare fu închisă. Ceva mai târziu începu să deretece prin cameră. Gesturile cu care lua lucrurile şi le rânduia, erau tot atâtea mân- gâieri. __ In timp ce lampa veghiase toată noaptea în odaia lui Gelu, cei doi fugari se strecuraseră prin desişul pădurii spre Poiana- Ţapului, iar de aici pe drumuri ca nişte drojdii pritocite, por- niseră să caute o potecă ce ducea spre Buşteni către Valea Seacă. Zorile se aprinseră tocmai când ei ajungeau la primele săritori ale acestei tăieturi abrupte în miezul muntelui. Trecând cândva pe brâul Caraimanului, Gelu descoperise un bun refugiu, o poiană săltată pe nişte colţi izolaţi şi acum nu aveau decât de căutat firul ce ducea aici. Se opriră pentru odihnă. Lumina — ceţoasă încă—le des- vălui. feţele trase, ochii cu cearcăne, pleoapele vinete. Privind trupul subţire dar solid încheiat al tovarăşului său, Aurel se simţi plin de încredere Gelu nu vorbea; mesteca încet, pe gân- duri, codrul de pâine ce alcătuia masa lor de dimineaţă. Cuprins de respect, umil, prietenul lui sta să-l privească, ghemuit pe o piatră, ca un câine ce şi-a îngăduit să-şi urmeze stăpânul pe furiş. Gelu, poate, era furios acum că intrase fără socoteală în această aventură plină de riscuri. Brazii se desluşeau ca nişte pete de verde întunecat pe al- bastrul sticlos al cerului. Stâncile prăvălite din creştetul mun- telui puneau nenumărate baricade între ei şi viaţă, între ei şi trecut. Ceţurile se limpeziră în cugetul lui Aurel; vâna întrebă- rilor era sleită. Pornea către un ţel inexistent sau absurd, spriji- nindu-se de voinţa trainică a prietenului. Nu vroia să-şi dea seama cât de egoist era. In sufletul lui se desprindea ceva, ca un început de taină ce se lămurea, ca un sentiment de plinătate ce-i mângâia sbuciumul, oboseala. Gelu se ridică, ferindu-şi privirile. Pornise ca un om care ştie că are cale lungă de străbătut, că are de socotit rânduielile a două destine încurcate. Ii da sprijin în locurile grele de trecut, îşi lua partea cea mai anevoioasă la urcuşuri. Avea muşchii în- cercaţi, mişcările scurte, precise, era un adevărat om al mun- ţilor, pe care-i cutreerase de atâtea ori, singur, având ca tovarăşe doar priveliştea înţeleaptă a sălbătăciunii. După amiază, poiana căutată se ivi; dar valea ce o înconjura era adâncă, avea pereţi repezi, presăraţi cu fărâmături de stâncă. — Ţi-e teamă ? — erau primele cuvinte pe care le auzea Aurel în ziua aceasta. Măsurând adâncul, îl cuprinse un mic vârtej; simţi în braţe freamătul ameninţător al brazilor, sclipiri tainice îi jucară în faţa ochilor. — Nu. Dacă vrei, trec eu înainte. ŞI NEGURILE AU COBORlT 28 Şi, pentru ca să-şi silească hotărîrea, îşi desprinse ruck-sacul şi-i dădu drumul pe povârniş în jos. Cu sgomot înfundat, raniţa se prăvăli, trăgând după ea o dâră de pietriş în mişcare. Se lăsă apoi să alunece şi el uşor; alunecuşul deveni un iureş ameţitor. O senzaţie de frig şi umezeală între umeri, îl trezi: nimerise într’o băltoacă în fundul văii. Lângă el Gelu îşi cerceta genunchiul însângerat. Aurel se opinti să se scoale pentru a-1 ridica pe Gelu. Săltăndu-se'de jos, acesta îşi pipăi şoldul îndurerat; şchiopăta: — Cred că m’arn rănit sau mi-a plesnit vreun os. Apoi privind în sus la asprimea povârnişului: — S’ar fi putut ca afacerea să fie lichidată definitiv — zâmbi el. Aurel ascultă gluma ca pe e mustrare, umil: — Ajunge, e prea mult! Nu mai pot primi să rişti într’atât din pricina mea. Am să mă descurc singur. ■— Nu vorbi prostii. Avem destul timp să nelămurimmai încolo. Aurel suspină; se aplecă să-i lege genunchiul sângerat, cu o batisiă. De abia acum înţelegea însemnătatea faptei lui Gelu. « Pentru ce? » se întreba. II privi cu un fel de plăcută şi pătrun- zătoare teamă pe tpvarăşul lui, aşa cum numai icoanele sunt contemplate de cei desnădăjduiţi. Drum către poiana aleasă nu aflară, trebuiră să-l născocească, mergând din arbore în arbore, lunecând pe frunze mucede, agă- ţându-se de mărăcini. Iar când dădură de câmp neted, zările se desfâcură într’o bogăţie de verde sănătos, de vegetaţie ce nu cunoscuse încă pas de om. Soarele asfinţea, umbrele cădeau, albastre, din crengile brazilor. Viaţa svâcnea, mică, tremurată, foşnitoare, de pretutindeni. întinseră pânza de cort, căutară crengi uscate şi plante moi pe care să le folosească drept aşter- nut. Seara sosea umedă, blândă, fiiguroasă. ■— Să facem un foc?—propuse Aurel. — Se întunecă, am putea fi zăriţi din depărtare. Mâine vom ascunde cortul între brazi. Renunţară. Desfăcură o cutie de conserve. Şi atunci de abia îşi dădură seama că un lucru nu fusese îndeajuns cumpănit: chestiunea hranei. — Robinson era mai sărac decât noi, dar avea unelte şi co- borîse pe o insulă îndestulată. —.Nici melci nu găsim măcar. — Avem mâncare pentru două-trei zile doar. Aş putea — spuse Gelu ■— să mă reped până la vreo cabană din apropiere. Dar asta n’ar merge decât de puţine ori şi cu multă pri^denţă. Pe urmă... Aurel nu răspunse. Din nou simţea mustrarea tăcută a tova- răşului. Şi tot mai lămurit vedea zădărnicia fugii lui. Sunt lu- 286 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cruri cu care nu se poate lupta: te supui ori te refugiezi definitiv în moarte... Să încerci a deşerta marea într’un castron de iaurt... Şi precum umbrele nopţii se învălătuceau deasupra poienii, şerpuiau prin ierburi, prin cutele hainelor, în faldurile cortului, tot aşa o teamă, nestăvilită ca o molimă, i se strecură în cele mai tainice fibre ale trupului. Răspunderile îl cutremurau. Mai bine sleit de foame în pustietatea aceasta. Foamea o mai putea amăgi cumva, teama lui însă era covârşitoare. Din întu- nerec, picioarele acelea grele, uscate, desgolite, răşchirate ' pe treptele scării, se desprinseră ca nişte mărturii temute. Gelu adormi curând, liniştit, respirând regulat, adânc; iar Aurel rămase să se svârcolească pe aşternutul lui de crengi. Tăcerea din adâncurile muntelui o simţea ca o apă tulbure, ce sta să rupă zăgazurile. Dincolo de el era lumea întreagă, povâr- nită asupră-i, gata să-l sdrobească, necruţătoare. «De ce?». Intrebarea-1 chinui multă vreme, se îngână cu zorile, se topi în somn apoi, apăsându-i pleoapele ca o ceară fierbinte. — Cine e? - Se înălţă în capul oaselor, svânci din mâlul în care se cufun- dase. Era un foşnet de cobze în depărtare. Pământul întreg murmura, ierburile se răsuceau, frământate de munca gâzelor ce mişunau pretutindeni. Rouă se usca încet, pe căpeţelele ru- mene ale trifoiului. Era soarele ce scălda totul în apele lui, în- ceţate încă, lumina ce troienise meleagurile stâncoase şi se oglin- dea în bălţile de frunzişuri. Alături aşternutul era părăsit. As- cultă: timpanele îl dureau de prea mare încordare. Poate că fusese înconjurat. Poate, vai, poate că Gelu îl înşelase, destăi- nuind totul. Se află acum ca într’o capcană de şoareci. înţepeni. Auzi un foşnet, se desluşi un pas. Un pas molcom, prieten. — A stat ceasul. Va trebui să ne orientăm după soare, ca ciobanii. ' Gelu zâmbea, dinţii îi luceau albi, obrajii îi erau plini, buni şi îngăduitori. In zâmbet se răsfrângea nevinovăţia, simplici- tatea. Era un copil cuminte şi înţelept, dar un copil pe care viaţa cu greu îl putea amăgi. Se apropie de Aurel îi şopti: ■— Nu sunt singur. Să nu te sperii. E o fată—s’a rătăcit pe aici. N’ai nicio grije; i-am spus că venim din Bucureşti şi că ne aflăm în munţi de o săptămână. Şi, fii atent, trebue să-ţi schimbi numele. Apoi ieşi. — O clipă numai, să se îmbrace, şi-ţi arăt şi cuşca noastră <— vorbi el Vesel. O voce răguşită, puţin ciudată, apăsând şi lungind cuvintele, îi răspunse. ■— Splendid loc. Sunteţi ca nişte pustnici. Nici dracu’ nu vă poate găsi. ŞI NEGURILE AU COBORÎT 287 Aurel care se îmbrăca în silă, tresări. Glasul îi sgâria tim- panele, cuvintele îl nelinişteau. Svârlind un şervet pe umăr se grăbi să iasă din cort. Necunoscuta sta întoarsă cu faţa către Gelu, nu-1 putea zări, aşa că tânărul avu răgazul s’o observe pe îndelete. II izbi dintru început pletele retezate scurt, ceafa subţire ca un lujer de floare. Fata purta o îmbrăcăminte sport, dar nu tocmai potrivită cu muntele iar locul ruck-sacului îl ţinea o plasă în care şedeau îndesate flanele şi pachete cu mâncare. Nu avea bocanci, pantofii cu tocuri bărbăteşti îşi arătau feţele sdrelite, boturile roase. Gclu o privea cu interes, cu obrazul luminat. 11 amuzau sporovăielile ei leneşe, gesturile mărunte în care se desluşea o energie ascunsă, o graţie oarecum virilă. Fata simţi că se mai afla cineva în apropiere; se întoarse brusc, aşa cum se întorc unele animale, cu tot trupul, şi-l măsură pe noul venit cu o privire umbroasă, pe sub sprâncenele bogate. Nu avea de loc fard pe figură, iar pielea îi era gălbuie, mată, ca a orientalelor. Era frumoasă cumva? Aurel nu-şi dădu seama. II cuprinsese o stare curioasă de parcă s’ar fi prins într’o plasă de fire electrice, scăpărătoare, fluide. Uită chiar fraza pe care vroia s’o rostească. ■— Admirabil ■— comentă necunoscuta ■— un faun cu pro- sopul pe umăr. Buzele palide zâmbiră, dar ochiul nu-şi schimbă expresia cercetătoare. Intinzându-i mâna, tânărul socoti în panică cum să-şi prefacă numele, dar/până la urmă murmură ceva fără în- ţeles. Fata nu-şi lua privirile de pe obrazul lui. — Aş putea face pe teribila acum şi să nu spun cum mă chiamă. In definitiv nici nu vă interesează. Nina sau Lucia, de exemplu v’ar place? Vă aminteşte de ceva numele astea? Nici mie. Cu atât mai bine. Domnul Aurel pe care-1 preferă? — De ce «Aurel?» — tresări acesta. Fata avu o clipire uşoară, ca de ascunsă mulţumire. — Aşa mi-a venit... râse ea. — Ei asta el Vă cunoaşteţi? — interveni Gelu. Necunoscuta izbucni într’un râs gros, prefăcut,' supă- rător : ■— Ah — ce uituc eşti 1 Doar dumneata mi l-ai spus pe drum. II măsură cu o grimasă ce putea fi şiretenie ori dispreţ. — De loc! protestă Gelu. — Nu-i niciun mister — am auzit când l-ai strigat, intrând în cort. — L-am strigat? — Da, probabil că dormea adânc. Tăcură toţi trei stânjeniţi. Tânăra se întoarse pe călcâie şi cercetă împrejurimile; 288 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Vin nori; dacă vreţi să scăpaţi de mine, trebue să vă grăbiţi. îndată ce am să ies la un drum marcat, mă descurc şi singură. Aş vrea totuşi să ajung până ’n seară, în Buşteni. — Să mergem şi noi? — făcu speriat Aurel. — Dacă sunteţi drăguţi... ' — Bine, dar matale vrei să baţi vreun record... Timp e destul. Te găzduim noi pentru o zi. — Şi o noapte.. . râse ea răguşit. îşi scutură pletele, dar fără vreo intenţie provocătoare. Propunerea mai de grabă o plictisea. îşi ascunse un căscat sub palma îngustă; degetele-i aveau unghii prelungi ca de păpuşe ori de vrăjitoare. — Am uitat să te întreb — unde ai dormit în noaptea acea- sta?— păru nedumerit Gelu. Necunoscuta întinse braţul: — In iarbă, pe aici, prin apropiere. — Nu ţi-a fost frig? — Ai văzut lup degerat? — Ia te uită I se minună Gelu. Şi ai urcat, aşa, fără echipa- ment, fără să cunoşti drumurile? — E un mister — şopti ea, ducând mâna în chip de paravan, la buze. Am urmărit pe cineva... ■— Cum? sări Aurel. !< — Logodnicul meu a fugit cu alta. Am vrut să-l prind şi să mă răzbun. Pocni degetele şi se porni pe râs: ■— Ah, ce băieţi romanţioşii Nu vă înduioşează soarta mea? Am plecat pur şi simplu să vizitez muntele. Nu aveam ce face pe ziua de ieri. Şi acum? Aveţi inimă să mă lăsaţi singură — să mă rătăcesc din nou? ■— Te conduc eu — se oferi Gelu. — Vin nori, nu se poate — interveni Aurel — rămâi până se lămureşte Vremea. — Şi dacă ariciul vă dărîmă cuibul ori se instalează dea- binelea? ■— Deşi are un cojoc cu ace, avem noi ac de cojocul lui ■— încercă o glumă nevinovată Gelu. Proptindu-se sdravăn în călcâie, cu mâinile înfundate în buzunarele hainei, fata îi privi cu un fel de sfidare prefăcută: — Şi lumină se făcu... Mă angajez menajeră la domni singuri. Plecaţi băieţi eu am să scutur în dormitor. ■— Te ajut'—sări Gelu, spre uşurarea prietenului care toc- mai se gândea cum să-şi ia pe furiş haina în care purta actele. — Dacă ţii neapărat... Gelu se sbenguia ca un şcolar. Era sprinten, senin, de parcă ar fi uitat totul. Presimţirile nu-1 mai chinuiau. Aurel, în schimb, era plin de neîncredere. Necunoscuta ce năvălise neaşteptat în micul lor trai comun, abia încropit, îl ŞI NEGURILE AU COBORÎT 289 stânjenea, îl irita. Prea iscodea mult, prea făcea glume fără rest. Hotărît, întâmplarea nu putea plăsmui un lucru mai ciudat. Şi totuşi nici singurătatea cu Gelu nu mai putea fi suportată. Semn bun, semn rău? Fata era ca o pisică de pripas, alintată, înşelătoare, lăturalnică. Agale, tânărul porni să caute un loc pentru îmbăiat. Pârâul de munte scălda stâncile în spumă. Aurel se desbrăcă, găsi un ochi de apă mai adânc şi se cufundă până la brâu, în- fiorat toţ. Bice parc? îi plesneau pielea. Suflarea îi_,era tăiată, îşi umflă plămânii cu aer, înălţând umerii şi plecându-şi capul pe spate. Privirile lui întâlniră o pereche de ochi fosforescenţi ca ai unui animal la pândă. Chipul ciudat cu plete mătăsoase de tăciune, înflorise dintr’o stâncă. Astfel, poate, îşi ţintesc prada jivinele pădurii, ascunse prin tufişuri. — Ce vrei? strigă bărbatul furios, umilit, neliniştit totodată. Gâtul slab, mlădiu, ca un lujer se ivi, se înălţă de după pietre. — Vroiam să aduc apă proaspătă. Aşteptam să-ţi termini baia. Se apropie, cu mâinile în buzunare, veni lângă marginea micului bazin: — Ai corp frumos — coapse înguste, umeri solizi. Eşti sportiv? Aurel nu-i răspunse. Căuta să iasă afară, pe o stâncă şi nu ştia cum. —■ Intoarce-te, întoarce-te—îi porunci cu glas tremurător, răzbit de ciudă. Se ştiu atât de umilit de tot ce se întâmplase şi se mai întâmpla încă, încât îl podidiră lacrimile. Dar, în ace- laşi timp, spaima îi scormoni din nou inima. Va fi de acum înainte ca un lepros, ferindu-şi de orice privire, semnele argintii de pe mâini, de pe faţă. Chiar când nimeni nu-1 va bănui, el îi va bănui pe toţi. Necunoscuta înfăţişa în clipa prezentă tot ce era pândă, ameninţare, tot ce era hulă, dispreţ, în lumea încon- jurătoare. Pretutindeni avea să fie urmărit de a ceastă pândire tainică, greu de dibuit, ascunsă în fiece ungher, în fiece petec de noapte. Femeia sta acum întinsă pe o stâncă şi sorbea căldura, prin toată pielea, ca o şopârlă. îşi descheiase haina şi pânza subţire a bluzei se prelingea ca o spumă de pe vârful sânilor, de vale, spre subţiori. Profilul îi era fin, nasul uşor arcuit, cu nări aproape transparente. — Vino să te usuci aici —îl chemă ea. El se aşeză alături, ceva mai jos, pe o altă lespede. O mână rece, prelungă, îi prinse fruntea, îi sili ceafa să se încovoaie. Obrazul lui veni în atingere cu pânza subţire, alunecoasă a bluzei, simţi elasticitatea cărnii. Femeia îi mângâie tâmplele, părul. 4 290 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — E atât de bine. Toate grijile au dispărut... murmură ea. Aurel închise ochii. Stropii de apă se evaporau încet pe tru- pul său, căldura îl învelea ca în cearceafuri. Degetele ce-1 alintau se opriră pe conturul gurii lui, îi apăsară buzele: — Unde-ai ascuns banii? — auzi ca printr’un păienjeniş de sgomote mărunte, glasul tărăgănat, răguşit. îngheţă. Braţele, picioarele, îi amorţiiă. Şi în aceiaşi clipă, soarele fu acoperit de o fierbere pâsloasă de nori. Vocea mono- tonă silabisi, mai departe, cuvintele ce cădeau ca nişte picuri grei pe timpane: , — Doar n’ai fost prost să pleci cu mâinile goale!.. Aurel nu putea deslipi buzele. Simţi mâna ei ca un cleşte ce i se adâncea în carne. Inima îi bătea grozav de tare, dureros de repede. —• Nu-ţi cer nimic. Probabil că ai să pleci departe, acum. Ia-mă cu tine. Mă ispiteşte aventura. In felul ăsta voi scăpa şi eu de griji pentru un timp. — Ce Vrei? Ce ştii?—izbuti să îngăime, Aurel, încercând să se ridice. Ii era frig, perdeaua de nori se îndesise, lumina scăzuse. Braţul ei se prefăcu în verigă de fier, îl stăpâni: — Ce ştiu? Erai într’o zi în parc, pe o bancă, alături de un bătrân. Vorbeaţi puţin amândoi, cuvinte indiferente, reci. Şe- deam lângă voi, citeam un ziar: mă amuzam să ghicesc felul de rudenie ce vă lega. La un moment dat bătrânul şi-a aprins o ţigare; îi tremura mâna şi curând a scăpat ţigarea printre degete, jos în nisip. Tu ai aşezat îndată piciorul deasupra, s’o striveşti. Mi-am dat seama că-1 urai pe moşneagul de lângă tine. «Dă-mi ţigarea » ţi-a spus. «E murdară, aprinde alta ». «Dă-mi ţigarea!», şi-a aţintit privirile turburi asupra ta. Te-ai aplecat, ai ridicat-o, aşa fărîmată, şi i-ai întins-o cu un zâmbet. El a netezit foiţa, şi-a scos port-ţigaretul din buzunar, şi-a aşe- zat cu grije relicva acolo. Mai târziu a deschis din nou taba- chera, vârîndu-ţi-o sub ochi: «Poate vrei să fumezi?». înăuntru nu se afla decât o singură ţigare, cea culeasă de pe jos. Am ştiut în clipa aceea că se va petrece ceva între voi, mai mult decât un simplu fapt divers de înserat în gazetă. Te-am urmărit, v’am urmărit. Am fost ieri seară la Cazinou, când ai pierdut toţi banii. Erai alb la faţă; ai coborît în parc. «se va sinucide», mi-am spus şi te-am pândit. Iţi socoteam paşii, eram înfiorată, aşteptam să se întâmple acel «ceva». Ştiam că nu de geaba mizasem o vacanţă întreagă pe această întâmplare. Am aşteptat în faţa uşii dela intrare cât timp ai rămas acasă. Mi s’a părut că aud un sgomot mai puternic, la un moment dat. Apoi ai ieşit, mai de grabă ai fugit. In hali lu- mina era tot aprinsă. Mi-am închipuit tot ce se petrecuse. Am Şl NEGURILE AU COBORÎT agi continuat să merg înapoia ta. Nu ştiam ce ai să faci şi eram din ce în ce mai mirată văzând că ai luat tocmai drumul ce ducea spre vila în care locuiam. Te-ai oprit peste drum de aceasta, am văzut cum ai sărit fereastra unei odăi dela parterul vilei închiriate de prietenul tău. Am auzit şi când te-a întrebat: «Tu eşti Aurel?». Stăm în poartă, silindu-mă să potolesc câinele care mă simţise. Apoi am urcat în camera mea, de unde vă pu- team observa în voie. Ce zăpăciţi! Aţi stat cu transperantele ridicate tot timpul. Când mi-am dat seama ce puneţi la cale, mi-am făcut şi eu în grabă câteva pachete şi am pornit după voi. Teribilă noapte! Sufla vântul prea cu putere ca să mă auziţi. Din Buşteni a început munca cea mai grea. Aveaţi perspectiva liberă, oricând mă puteaţi zări. De aceea am rămas mult în urmă, ascunzându-mă pe după stânci, de câte ori vă opreaţi. Vă pier- dusem într’un timp, când, spre seară, trecând pe brâul mun- telui, v’am observat cum ridicaţi cortul în poiană. Habar n’aţi avut că eu dormeam la câţiva paşi de voi, în noaptea trecută. M’am trezit odată cu zorile; eram înţepenită. Aurel îşi scutură în sfârşit amorţeala. Se ridică — privirile lor se ciocniră, se îmbrăţişară cu un fel de ură pătimaşe, luptară. — Cât câştigi dacă ne denunţi? Femeia râse batjocoritor: —■ Nu cumva vrei să mă cumperi? El îi răspunse răspicat, îndârjit: —■ N’am niciun ban. Ai făcut o afacere proastă. Un chip posomorit, încruntat sta în faţa lui, acum. — Nu mă duci pe mine aşa de uşor 1 Banii ai să mi-i dai mai târziu. Deocamdată mă vei păstra. — Naiba să te păstreze 1 — strigă furios Aurel — N’am nici- . un ban, îţi spun 1 — Ascultă băiatule, nu-ţi merge cu mine 1 Sărise şi ea în picioare, îl înfrunta: — Vreau să scap de sărăcie şi alt mijloc n’am. N’o să te mcurc, dimpotrivă. Trecem împreună graniţa. . Disperat, tânărul îşi încleştă degetele în păr, clătină capul: — Ce pacoste să dau de o nebună ca tine 1 Femeia se propti în faţa lui, scrâşnind din dinţi: muşchii feţei îi tresăreau sub piele: —. Dar tovarăşul tău, ce amestec are aci? Vor fi trei acum la «împărţeală »... —. Ce Vrei, spune, ce vrei cu mine? se tângui tânărul. înfipte în şolduri, braţele păreau două arcuri, gata de a svâcni: — Poate că-mi placi... rânji şi ochii cu pleoapele apropiate strecurau sticliri fosforescente. Aurel rămase abătut, căzu pe o lespede: V 292 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Te rog, ascultă-mă... murmură. Mi-a fost teamă. Nu sunt vinovat. Un simplu accident. Ştiu, fuga asta e absurdă, se arată împotriva mea, mă acuză. Dar ca să scap ar fi trebuit să mă prefac, să mint, să joc teatru — şi nu pot. Cine m’ar fi crezut dacă aş fi povestit întâmplarea aşa cum s’a petrecut ea? Mă înţelegi? Nu am vrut să jefuiesc, nu am vrut să ucid. 0 în- tâmplare nenorocită. Femeia îl asculta mută, cu braţele încrucişate pe piept: — Poate că prietenul tău o fi mai deştept. Nu te mai smior- căi, băiatule. Aurel svâcni cu tot trupul: — Lasă-1 în pace pe Gelu I Dar ea nu-i mai răspunse. Coborîse pe treptele stâncilor, căutând drumul. — Stai I — îi strigă tânărul. Femeia se întoarse, apoi încre- meni astfel, cu ochii măriţi de spaimă. Un pietroi se rostogoli la picioarele ei, svârlit cu furie de Aurel. Un urlet îngrozit um- plu văile de ecouri sinistre. Din câţiva paşi bărbatul o ajunse. Ochii lui sclipeau metalic, goliţi de price expresie omenească. Femeia păru hipnotizată, incapabilă de a se mai urni, de a-şi mişca un deget măcar. Pe gâtul gălbui o vână bătea repede, ca un şarpe în agonie. — Taci I — şueră bărbatul. Galben, gâtul era ca o ceară ce sta să se înmoaie de căldură, ca lujerul unei flori ce se ofileşte. Buzele întredeschise parcă cereau sărutarea -r- ochii ca două oglinzi mici reflectară pentru o ultimă dată vălătucirca fantastică a norilor şi chipul de spaimă al lui Aurel şi parcă, acolo, în apele acelor oglinzi micuţe se ivi o clipă o mărturisire ciudată, blândeţea unui devotament de animal, gândul fericit: «Te iubesc». Dar poate era efectul lu- minii schimbătoare. Norii căzură tot mai jos; ceaţa şterse formele, colorile văii. Aurel reveni într’un târziu la cortul lor. Gelu, ghemuit în aşternutul de crengi şi plante moi, cu faţa prinsă în palme, tre- mura uşor, ca într’o criză de friguri. Ridică spre*el figura palidă, rătăcită: — Ce-ai făcut? ^ — Ştii? — obrazul lui Aurel era încremenit, o mască de lut. —■ Te-am căutat. Am văzut-o . . . şopti celălalt. Vru să mai întrebe ceva, dar renunţă descurajat. Prietenul se aşează lângă el: . — Va trebui să plecăm şi de aci. Aş/încerca să-ţi spun. «Du-te, lasă-mă » dar acum nu mai pot. Vei face cum crezi. — Mi-e frig . . . şopti Gelu sunt slăbit. Ajută-mă să mă îmbrac. Dacă vrei, ai să porţi tu cortul acum. ŞI NEGURILE AU COBORÎT 293 Ceaţa cuprinse tot muntele. Dibuind drumul, ţinându-se unul de celălalt, fugarii porniră să caute alte vremelnice aşezări, să destrame tot ceea ce se ţesuse în trecut, urzeală vătămătoare, semn de pustiu, de părăsire, cum sunt aţele de păianjen. Pe o măsuţă, lângă sobă, în camera lui Gelu, maică-sa re- făcea iar şi iar aceeaşi pasenţă. Plouă de câteva zile, neîntrerupt; vreme de obidă, de resemnare, de melancolie. Bătrâna e lini- ştită. împrăştie din nou cărţile, goleşte scrumiera în sobă şi reia acelaşi fir dela capăt. Băiatul a avut socotelile lui de a ple- cat. Le înţelege şi nu prea. Mai multe a avut de înţeles în « acci- dentul» unchiului pentrucă procesul-verbal astfel a explicat moar- tea acestuia. Din sertarele biroului, din dulapuri nu lipsea nimic. Rămăsese de lămurit soarta lui Aurel. Toată lumea îl văzuse ieşind abătut pe uşa cazinoului. Se va fi sinucis? Dar ceea ce-i preocupa pe toţi era dispariţia unei tinere fete. Servitoarea qare-i făcea curat în cameră, văzând că două zile la rând uşa a rămas încuiată, l-a înştiinţat pe proprietar. Au forţat zăvorul şi au aflat patul nedesfăcut iar în odaie toate lucrurile răvăşite. N’o cunoştea nimeni în Sinaia iar proprie- tarul neglijase să completeze fişele pentru poliţie. Ii ştia numai numele, destul de vag, şi atât. Nimeni alt nu-i reclamase dis- pariţia. Amănunte: era o femeie tăcută şi destul de ciudată. Pe sală, Fetiţa suspina în somn, culcuşită pe un preş în pra- ’ gul uşii. Bătrâna amesteca mereu cărţile, le înşira pe măsuţă. De ce s’o fi amestecat Gelu în toată încurcătura aceasta? Are o fire netedă, dar încăpăţânată. Şi apoi e bărbat în toată firea. Riscurile nu puteau decât să-l oţelească. Aventura ... o atrăgea şi pe ea nesiguranţa unei asemenea vieţi. Totuşi Gelu întârzia prea mult. In gândurile ei, Andrei se ivi cu privirile-i întunecate, cu înfăţişarea-i de piază-rea. închise ostenită pleoapele. In suflet îi miji ciuda, gelozia. Faptele fiului ei treceau de înţelesurile prieteniei obişnuite. «Dacă n’ar fi procedat astfel, Gelu şi-ar fi pierdut pentru totdeauna liniştea». Lucruri zadarnice? Nu, desigur, nul Nimic nu-i zadarnic din ceea ce-i frumos. Şi împărţind din nou sorţii, pe măsuţa de lângă sobă, rămase să-şi aştepte, împăcată, fugarii. OVIDIU CONSTANT!NESCU SOLSTIŢIU DE IARNĂ Zilele se furişează cernite prin ceţi Fără răsărituri, fără dimineţi. Se revarsă lent fluxul nopţilor eterne Şi la ora amiezei e parcă la vecerne. Pământul s’afundă negru pe apele cu lut Innecat în ceea ce a fost la început. Negurile desfac din cer tot mai dese voaluri, Vântul poartă greoi suspendatele valuri. Ploile s’au pulverizat singure în burniţa sură Şi plutesc peste globul rece şi aspru ca o zgură. Vânturile fug repezi spre unde e noapte mereu, înapoi pe ’ntinderile de ape fără curcubeu. Pământu ’ntreg, învârtind, se ’ntoarce spre cealaltă parte Purtând încărcătura lui grea de durere şi moarte. Pe crestele de munte nori albi caută ’ncet Zei, îngeri şi dihănii ascunse prin brădet. Revărsat pe 'naltele piscuri de sus Cerul mort cade în văi, livid şi descompus. Mările se sbat deodată ridicate, Ca nişte fiare mari înjunghiate. Luna-i departe, în fund,—nu mai iesă ’n lucarnă. Aleargă iuţi vânturile solstiţiului de iarnă. DEMOSTENE BOTEZ ŞOIMUL MUNŢILOR BALADĂ Ascuns sub cetină şi lângă creangă, Ion Plăvăţ, şoimul munţilor, aşteaptă să-i vină noru ’n faţă, clopot în balangă îl trage ’n gând spre umbra ce-i stă ’n şoaptă... Hei, pe cărări s’aud bocancii de jandari, şi nu-i nici brad pitic, nici jnepen împrejur, nici vultur să-l primească sub aripile-i mari, sub coperişuri de petală, ninse înconjur. Sub muşchiu de ar putea să se pitească; sub floarea Paştelui răscrucea lui de ochi priveşte ’n jos, spre valea berbecească ce se asvârle ’n coarne, spre izvor de deochi... Fărtaţii ’s duşi în câmp, după mâncare, şi straiţa-i atârnă goală — vezi, năvodu-i gol! — doar puşca-mitralieră, ăst căţăl din fiare, îşi cască ochi din ţeavă şi dă zării-ocol. Un deşt de soare îi închide pleoapa şi murmur de izvor cu sclipet cald, mărunt, i-aduce ’n suflet liniştea, — şi apa luminilor din ochi suspină ’n vânt... Aşa, adică, îi pierdură pasul, — ce călcătură grea, cât ursul greu! — şi matahala lui de maluri mişcă glasul spre cleanţuri; din răscruci pietroase se ’ntoarce mereu. . 2 El cuvântează munţilor, Caraşului; şi-avântă limba, fierestrău, spre cer, — şi limba sboară, dă ocol imaşului şi prinde ga menii oftând pe plug de fier, 296 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Mă, frate, ce stai jilav, trist în soare, în suflet furnicare şi sminteli, şi colţul ierbii, cât de blând îi, oare, te ’nghimpă—sau îs altele hoţeşti tocmeli?.., Noa, calcă-i pragu’, maică-sa de ţară, c’o pipăim în palmă, ca pe-un ban crăiesc; noa, hai! ca să-i ţâpăm pe niemţi afară: cu mine eşti!—noa, dreptu-i că gâcesc?... Ei, sgripţori, tândălăi şi şobolani; tu seceri, ei adună după tine; tu sameni, creşti din palmă boi plăvani, dar ei ţi-i ia, şi-ţi lasă umbrele sau pielea ’n mărăcine. Hei, fraţilor, scula-vă-veţi, sculaţi 1 — sus curge Cerna ape despletite, şi buha ochiu’ şi-l ascute ’n piatră, — fraţi nu vreţi să-mi fiţi, — şi niemţilor cuţite?... Rotundul cer s’apleacă peste văi şi foarfecă lui sboară rândunică mare, din fiecare creastă trei flăcăi v’aşteaptă pasul, umbra curgătoare: Veniţi, au nu? Cu niemţii sau cu noi?... 3 Ţăranii îi auziră cuvântul, — bei, spartul, răguşitul vaer, şi tot mai adânc se căsca mormântul Friţului, ca un gol de prăpastie în aer... Părăseau plugul, împrăştiau sămânţa, îmblăciile şi coase pregăteau; în ochi steaua răzbunării îşi cocea grăunţa şi opincă de şoric neras îşi încălţau... Şi-apoi cătră sară, când îi luna-afară, lună mare-grea, oastea se pornea, spre munte urca, cu straiţa ’n băţ, cătră şoim de mint1, cătră Ion Plăvăţ.., ŞOIMUL MUNŢILOR 297 Aşa într’o zi şi ’ntr’o săptămână, până ce îşi strânse oaste de furtună... 4 La focuri uşoare, ca de păpădii, stau fărtaţii veseli, vesele stafii, şi tot pun la cale plan pe îndelete, luna-şi calcă paşii, li se joacă ’n plete, hei, se dă şi tumba, parcă-i într’o tindă, în ghizdei de apă râde ca ’n oglindă; de sub munţi, sub vale, sub fereşti de zare, cel pândind pe creastă-aduce veste mare: spre izvoru’ Cernii, lângă doi arţari, gâfâind ca omu’, cinci camioane mari urcă şi-şi înnoadă ţipătul de piese, dar lui Friţ nu-i pasă — ce-ar putea să-i pese !... Şi ’n urmă, pe drumul rotunjit, spirală, o companie ’ntreagă curge ’n bezna nopţii, resfirând cerneală... Ninge pe tăpşan, bolovani pe umeri; puşca, baioneta, să stai să-i mai numeri? ■— Daţi ţipăt, daţi ţipăt, ghiers cutgurigând, să le-aţineţi calea şi să-i daţi la- fund... 5 Undiţa-i întinsă şi momeala-i pusă, noaptea îşi lăţeşte faţa-i descompusă, la lăsatu’ serii, când te ’ncurci în paşi, partizanii-şi lasă aripi spre oraş, din lăţoasa treaptă de pădure deasă, hop 1 ca o capcană cad, pe nemţi grea plasă... Din cinci părţi deodată: munţi, Vale şi pod, din oraş, în câmpul resfirat în glod, şi pe şina lucie, de cale ferată, izbucnesc explozii de roată dinţată; şi răsună creasta ’n aspru cânt de ceată, hăi 1 hăi 1 e victorie; ’ntindeţi hora, roată ... 6 Simţeai ziua fierbinte cum venea, ca o tablă ’nroşită pe deasupra vântului trecea REVISTA FUNDAŢILOR REGALE 298 şi Cerna, departe-departe, borborosea... Pe creangă sta, cu ghiare din ghimpe de sânge şi stea, o păsărea, mierla-dorului, pasărea şi ea, Ionului prevestea: «Ioane, Ioane, primejdie mare şi casnă te-aşteaptă, mai bine du-te de 'nchide-te ’n piatră. . . ; vorbeşte-i Cernii, să-şi caşte guriţa, a apelor poartă să-şi scârţâie ţâţâna, — portiţa verzuie s’o lase deschisă, să curgă domoală; scapă-ţi sufletul, Ioane, decât pe piatră, să zaci, mai bine s’adormi pe-a apelor poală; aleargă spre Cerna, ce te-aşteaptă cu poarta deschisă, că vine poteră-flacără de niemţoi şi jandari cătră tine, şi n’ai pe nimeni alăturea, lângă tine; suflet de om, ghiară de om sau de mărăcine, numai frunza, umbra pomilor, umbra stâncilor — şi ’ncolo nime !.. . » 7 Ei, dar Ion Plăvăţ şoimul muntelui, vorbi aşa, luând seama căruntelui vârf din vârf din munţii Caraşului: « — Maică a mea, iată îmi sosi şi ceasu’ Păunaşului, cum îi scris cu bătăi de sânge, de" i-o fi să piară ostaşului. . . Fărtaţii de-or veni dela trebi, m’or ajuta, — şi luna, cu fundul căldării ei, îndeosebi, că n’aş vrea să mor însetat; ah! —mult iubii pământu’ ăsta bogat!.. . îmi pregătesc mitraliera şi toate pistoalele; murgul îl potcovesc şi-i dau să mănânce jăratec din toate oalele, să muşte din soarele care apune; — ' mamă, mamă, auzi-1 pe fi-tu ce spune!... Hei, niemţoi, mă jandari, vă aştept; Cum clătina-s’ar stejaru’ cel drept, ŞOIMUL MUNŢILOR 299 cum rămâne-ar cu braţele ’n vânt, când încă mai calc cu picioarele pe pământ, când rădăcinile nu mă trag încă spre mormânt?!...» Şi Ionuţ, Ion Plăvăţ priveghie din zori până ’n seară, dar svonul aripilor de erete nu se mai auzi iară.. . . . .Şi cum în aer era zăpuşală şi coborau, alin, catifele, deşt de somn i se puse, de-i închise pleoapele grele. . . 8 Când se trezi în larmă şi împuşcături, nu-şi dădu pace înfocatei guri: «Hîj, fraţilor, săriţi, puneţi mâna pe puşti mărită puşcă-a mea, îţi veni dorita vreme să muşti..., pe neamţ să-l ocheşti şi să-l muşti 1... » Şi îşi retrase, repede, trupu mare, spre un colţ de stâncă, puşca la spinare, şi mitraliera, ca un ied, pe umăr, că duşmanu’ venise în mare număr, să-l văruiască cu bidineaua de sânge, ca p’un porc mistreţ, să-i înghiontească oasele, din toatfr părţile, ca într’un îngustat coteţ. . . Hei, alelei, feţii mei, dar ăsta-i judeţ, cu asemenea suflet, juvaer de preţ? Şi deschizând o lungă râpâială, se retrăgea cu mitraliera în spre-o oală ce o ştia doar el şi trei fărtaţi, că se căsca spre golul munţilor ’nnecaţi în ceţuri şi în neguri de cerneală. .. Dar când să facă pas de scoborâş, ca vulpea, pâşpâit şi pitulâş, aude snop de gloanţe prin urechi, şi-un foc năpraznic, parcă vechi-străvechi, în fundul de ceaun, şi umbre lungi, de sgripţori, chiţorani, lilieci, cu sbor în dungi, ce-i aţin calea, mersul lunecat; sus, puşcă, gloanţe, jos, — şi-şi vede moartea ’n faţă dintr’odat’, — şi urlă, urlă: «Ah! mamă, mamă, mor, da’ nu-i păcat?...» şi codru’-l plânge ’n frunze, îndurerat, şi stânca-1 geme, 3°o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca pe-un frate spar, cu trupuşor în aşchie, ’n schijă spart; dar neamţu’ şi jandaru’ l-au aflat, şi trag, şi trag, doar l-or sfârşi odat’ — să-i smulgă din trup sufletul turbat, să-i scurgă sângele, ce foc a împrăştiat, să-i smulgă inima, ce atâta-a răsunat: prin munţii Caraşului, prin piaţa oraşului, prin gări şi prin case, pe poteci umbroase, pe ăst lotru înverşunat, care se ridică întocmai ca un steag incendiat, peste întregul, drăguţul Banat... 9 Şi Cerna bătrână, cu apa ce curgea ca dintr’un caer de lână, se urcă din maluri în maluri, din valuri în valuri, ca un pas până atunci neumblat, de om neschimbat, şi ajunse pe creste unde lupul roşiatic, cu aripi de şdim singuratic, Ion Plăvăţ visa o poveste, poveste..., că neamţu’ fugise, că se pierduse ca fumul nebun, că nu mai este... Şi Cerna văzu scris pe piatră, din sâagele lui, cu unghia sgâriind ca un cui: ' «Asta nu e poveste, că Friţ nu mai este pe creste şi plai, în ţara de gură de rai, ci adevărul curat, adevăr neschimbat, cum îi ceru’ pe sus cum îi creanga pe jos, cum mi-e sufletu’, limpede stea, viforos.» DAN FAUR — 1-ul FARMEC — PISCUL SOMNULUI PIESĂ ÎNTR’UN ACT Peisoane: CRISTIAN LIA BABA TUCĂ SCENA I O odaie de ţară. Spre înseiat Baba intră, înfrigurată, încet. Se duce şi pure mâna pe sobă să vadă dacă e caldă, apoi la fereastră, privind lung. • LiA: (trezindu-se din somn). Tu eşti, Dochio? Adormisem... BABA: Dormi de mult. Te-am văzut că vrai- să stai singură şi te-am lăsat. Numai când nu s’a mai putut am venit şi-am adus cu mine tot frigul de-afară. La noapte are să îngheţe. LiA: Dormeam şi cu tine-aici, băbuşcă. E somnul în mine, stă ca o ceaţă deasă. Nu m’aş maî scula... BABA: Să fi venit. Da. Să fi adus şi furca şi să fi tors colea lângă sobă. Destul am umblat astăzi C£ un suflet fără odijină prin frunze veştede şi noroiu. Am făcut într’una ocolul casei, până mi s’au împainjenit ochii. Ştii că părul — de lângă şură — nu mai are nicio frunză? Azi a lepădat pe cea din urmă. — Să n’aprind lampa? LiA: Se mai vede. • BABA: Aşa şedeai şi când erai copilă,—prin întunerec. S’aprind măcar candela. LiA: Aprinde-o. BABA: (aprinde candela la icoane). Şi să mai pun un lemn pe foc. îmi pare că ţi-i frig. 302 revista Fundaţiilor regale LlA: Nu mi-i frig. BABA: Na 1 C’a rămas un singur lemn la sobă. Poartă nenoroc (pune lemnul pe foc). LlA: Cu cine vorbeai, Dochiţo? Baba (venind spre ea): Când? LlA: Mai înainte. Parcă te certai. BABA: Mă certam? Ei! Cu motanul cel cu coada stufoasă. . . Cât a fost vreme bună nu-1 mai puteam strânge de pe drumuri. Şi-acum mi-a intrat plin de glod şi mi-a murdărit ţoliccle din antreţel. I-am spus eu lui... LlA: Nu. Nu vorbeai cu motanul... BABA: Iar să te spăl, să-ţi descurc scaii din lână, să te hră- nesc cu lapte şi pâne şi pe urmă cum îţi vine la îndemână, hai, rămâi, babo, sănătoasă... LlA: Nu cu motanul... BABA: (se duce şi deschide dulapul şi-şi toarnă un păhărel de rachiu). Nu cu motanul? M’a prins frigul. Să trăieşti, Dudu- cuţă!... Noroc! Să nu-ţi dau o ţâră de rachiu? Numai un degetar. * LlA: Nu iau, băbuşcă. BABA: Atunci se vede că vorbeam cu Ileana, dela curte. .. Le-am trimis răspuns că mâi aicea peste noapte. Cică au sosit mosafiri. Nu ştiu cine, că nu le ţin minte numele. Arc baba minte slabă. (Se aşează pe marginea patului). Te doare capul? Ce ai tu, Duducuţă? LlA: Ce să am? BABA: Ţi-s ochii roşii şi năsucul ţi s’a făcut ca o cireaşă. Ia spune şi mie ce-ai visat? LlA: Câte visez eu. .. Dacă ţi-aşi spune... BABA: Şi-o babă proastă ce poate înţelege... LlA: Mi-i inima ca un cărbune, băbuşcă. BABA (oftează): A mea e stânsă. Acuşi îngheaţă. Bucură-te că mai este foc la care să te încălzeşti; tincrcţă. LlA: Câteodată îmi pare că sânt mai bătrână decât tine, Dochio. BABA: Vedenii. Dat ar trebui să mai pui un pic de carne. Eşti slabă ca o covată. Ia’n te uită, parcă n’ar fi nimic sub cu- vertură. Să nu-ţi aduc o cană cu lapte? Ia spune, ce vrai să-ţi aduc!.. . LlA: Ei, ce-aşi vrea eu să-mi aduci, băbuşcă, e pentru suflet, nu pentru trup. Ceva cc-aştept de mult, aşa de mult c’am obosit aşteptând. Stă în mine ca o apă leneşă, mocnită. Câteodată, când se albăstresc ferestrele îmi parc c’ar veni, că nu-i departe. Dar noaptea cade şi mă îătăccsc. Alteori, când vine soarele la mine, mi se ’ndulceşte inima, mi se topeşte şi parcă m’aşi sui PISCUL SOMNULUI 3®3 la cer. Zi după zi, tot mai obosită, aştept şi aşteptarea se face somn, îmi îngreuiază pleoapele şi-aşi vrea s’adorm să nu mă mai trezesc. Tresare ca prin vis, mă frige ca un cărbune, parc’aşi trăi... îndată însă zâmbetul se şterge, într’o câmpie depărtată în care toate zâmbetele se stâng. Şi tot aştept, Şi-aştept, ş’a- ştept... Ce aştept? Mi-i silă de viaţă. încet şi ochii mi se sting. Şi-auzul îmi slăbeşte. Vine iarna, băbuşcă. Văzduhul se ’nvine- ţeşte, ceţurile se prefac în fulgi, toate adorm. Şi zâmbetele ’n- ghiaţă... BABA: Ce tot spui tu, Duducuţă? Auirezi. Boala de care vorbeşti e boală cunoscută. Boală cu ochi verzi. Ştii ce ţi-ar trebui? Ştiu eu ce ţi-ar trebui... (Se scoală şi trage perdelele). LIA: Ce-mi trebue mie nu-mi poate nimeni da... BABA: Ba că chiar 1 Mie comedii să nu-mi spui... Ia’n stăi să vezi ce fac eu acuma. Stai aşa, frumos, liniştită... Să fac candela mai mică. Şi s’aduc un pic de busuioc... Că poartă la boala asta noroc. Aşa. Nu te mişca... Să-ţi fac un farmec, du- ducuţă... draga mea... nu cu draci, nu cu cel necurat... ci cu unul curat... luminat... un farmec dela. un domn mare învăţat... să vezi cum îţi ia cu mâna... nici nu trece săptă- mâna ... că fata mea de dor zace... şi până n’oiu chema pe cine trebue... n’are pace... (Pregăteşte cele de cuviinţă) împărat, împărat... In haină nevăzută îmbrăcat. Eşti peste tot şi nicăieri Şi ’n clipa de-acum şi ’n cea de ieri. Noapte baţi, tainic baţi Sufletul pe care-1 câţi Ghem sucit, răsucit. Te aşteaptă, nedormit Vânt să vii, gând să vii Darul veşnic să-l învii — Ai venit ? Am venit! Unde mi-e mireasa? — Fără chip, fără trup? Ptiu 1 Ptiu 1 Ptiu 1 Nu-ţi dau aleasa. Vânt te du, gând te du Până unde vremea se născu In pământ, în mormânt 3°4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In ape, în cer, pe vânt. Fură fulg de stea Roagă umbra haina să ţi-o dea Rupe ochi din Dumnezeu Ia pene din curcubeu. Caută unde n’ai fost niciodată Cercetează sămânţa nearuncată... împărat, împărat, Fă-te chip luminat, In haină de om îmbrăcat Că este un suflet care zace Şi până nu vii n’are pace... (Candela se face mică, pâlpâie) SCENA II O odaie bibliotecă. Cristian scrie la masă. Lumină de lampă. Bate cineva în uşă. CRISTIAN: Pofteşte!... UN COPIL (vârând capul pe uşă): Domnule... cineva... a venit... CRISTIAN: închide uşa că intră frigul. Aşa. Acuma spune ce ai de spus. COPILUL: Domnule Cristian, a’ venit o doamnă. Să-i dau drumul? CRISTIAN: Cine-i şi ce vrea? COPILUL: Nu ştiu. CRISTIAN: Bine, flăcăule, nu ţi-am spus de-atâtea ori că dacă întreabă cineva de mine, să nu dai drumul până nu-şi spune numele? COPILUL: Dar n’a întrebat de dumneavoastră. CRISTIAN: Atunci ce vrea? COPILUL: A zis «lasă-mă să intru». Şi eu i-am spus «să mă duc să ’ntreb pe domnu ». CRISTIAN (sculându-se contrariat): Unde-i? COPILUL: In cerdac. N’am vrut să-i dau drumul. CRISTIAN: Bine. Merg eu să văd cine-i. (îşi scoate halatul şi trece în odaia de-alături să-şi ia haina). LIA (bate în uşă şi intră numaidecât): JVIi-era frig afară. Cum te ch’amă băieţele? COPILUL: Tu că. LIA (mângâindu-l pe creştet): Bine, Tucă, cum se poate să fii tu aşa de rău şi să nu mă primeşti în casă? PISCUL SOMNULUI 305 TU CĂ: Eu v’aşi fi primit... dar domnu... LIA: Care domn? TUCĂ: Domnu... (arată cu degetul pe Cristian, care intră îmbrăcat). LIA (cu uimire): Cristiani Ce cauţi jtu aici? CRISTIAN (către Tucâ): Du-te, flăcăule, vezi-ţi de treabă... (Tucă iese) CRISTIAN (sărutăndu-i ceremonios mâna): Bine-ai Venit, Lio 1 LIA: Tu erai « domnu »? Nici nu mi-ar fi trecut prin minte să te ’ntâlnesc. CRISTIAN: Nu ştiai că locuiesc în Săveni, pe strada Mică Nr. 24? LIA: Nu. ’ CRISTIAN: Atunci e rândul meu să te întreb «ce cauţi tu aici»? LIA: Am trecut şi-am intrat. Se ’nsera. Câţiva copii mă pândeau de după geamuri. Credeam că găsesc numai cuibul... şi te-am găsit pe tine. CRISTIAN: întâmplarea? ' LIA (dând uşor din umeri): Am visat că trebue să vin aici... Şi-am venit. • CRISTIAN: Ce tainică eştil Ce să cred din toate câte mi le spui? LIA: Ce ’nsemnătate are? Uite că ne-am întâlnit. (Se descheie la haină). CRISTIAN: Iartă-mă (o ajută să-şi scoată haina). LIA: Stăteai la masă. Scriai. (Cercetează foile). « Stilul morţii ». Aceeaşi problemă care te preocupa şi pe vremuri... Lumină scăzută. Birou masiv de stejar. Pereţi plini de cărţi... (se pleacă pe rafturi). Enciclopedia... completă, legată în roşu... Victor Hugo, ediţie de lux. Musset, Vigny, Voltaire... Uite şi Balzac, cărţuliile mici, trandafirii, cu foile resfirate. Şi Shakespeare... lipseşte un volum... al patrulea. Divina Comedie, în piele albă... Fabre... Renan... Toate-s la locul lor, nimic nu lipseşte. Şi praful anilor e scuturat. Al Uite şi altă veche cunoştinţă. Colecţia de şah, trei rânduri pline... şi colo ’n colţ biblioteca turnantă... colecţia Nelson... «Les miile nouvelles nouvelles » «La Science et la vie » «Lisez moi»... Ia să Vedem, mai scârţâie? S’auziml (o învârte). Da. AcJaşi glas miorlăit, răutăcios. Nu te-ai schimbat moşule 1 Şi tot plecat într’o parte, beteag de picior 1 (o învârte iar). Da. Ştiu. Tot mai grele atârnă cărţile. Trebue să te scoatem la pensie. (Către Cristian, care o priveşte mirat). Tu ai coborît-o din pod? CRISTIAN: Ce? ‘ LIA: Biblioteca turnantă. A fost pe antret, pe urmă în subsol şi apoi suită sub acoperiş. . 5 306 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE CRISTIAN: Am găsit-o aici când m’am mutat. LIA: Te miri? N’o să te mai miri când o să-ţi spun că-i casa înecare m’am născut, h CRISTIAN: Nu ştiam. LIA: Ciudat e că aici în odaia de lucru nimic nu s’a schimbat. Nu ştiu în restul casei; mi-i frică să deschid uşa. Un antret mic, cu odăi de-o parte şi de alta. 0 cameră rotundă, suspendată ca un balcon. Pe vale grădina. Apoi câpapul... CRISTIAN: întocmai. LIA: Ţi-a plăcut odăiţa asta încărcată de cărţi. Aici te-am găsit. Unde-i Lucia? CRISTIAN: Lucia? In Bucureşti. LIA: Şi tu? Aici, în casa copilăriei mele (mângâindu-l pe frunte). Singur, aşa cum îţi place ţie... cristian (luându-i mâna): Mâini albe. (Ii sărută delicat mâna şi i-o mângâie). Nu, nu singur. Cu dorul. LIA (râde): Cine-ar fi crezut că astăzi, în 28 NoemVrie a anului în curs (uitându-se la ceasul brăţară), la ora şase seara, ne vom găsi împreună, singuri, într’o odăiţă caldă, într’un p:erdut târguşor de provincie. Mă bucur ca un copil. Şi totuşi ce grea mi-e inima. CRISTIAN: Tu, bulgăre de viaţă. LIA: Mă uit la tine şi-mi pare curios să te văd înaintea ochilor. CRISTIAN: Cât e de când nu ne-am văzut? LIA: Nu mai ştiu. Dar ce însemnătate are? CRISTIAN: Adevărat. LIA: Hai spune-mi, spune-mi... (aşezându-se la masă). Ce scrim noi aici? Trebue să-mi ceteşti. Nu acum. Mai târziu... Scrisul tău mărunt, aplecat. Parcă mai mic ca niciodată. cristian.: Abia mai văd. LIA: Şi-acelaşi stilou: Mont-Blanc. Caietul şi stiloul lui Cristian. Şi ceasul... tabacherea şi ţigareta... Lucrurile lui... fiinţa lui... întruchipată în câteva obiecte... CRISTIAN: Vorbeşti de mine, parc’aşi fi murit. LIA: Nu vorbeam de tinel — Hai spune-mi, spune-mi ce-ai mai făcut. (Se scoală dela masă). Şezi în faţa mea, pe fotoliu (îl aşează). Eu pe pat. Să stăm de poveşti, ca pe vremuri. CRISTIAN: Draga mea... LIA: închid ochii şi te văd. Deschid ochii şi văd lumina palidă a soarelui de-afară, ce-mi zâmbeşte stâns. cristian: Afară e întunerec şi rece, Lio. Şi toată ziua a fost ceaţă. LIA: Dacă spui tu, aşa trebue să fie. In casă e cald. Afară bate vântul. La noapte va îngheţa. Şi mâne ne vom trezi cu ninsoare. PISCUL SOMNULUI 307 CRISTIAN: Cu cine-ai venit? LIA: Nu-ţi fie frică. Cum am Venit aşa mă voiu întoarce. CRISTIAN: De ce râzi? ' LIA: Zâmbeam şuviţei tale albe. CRISTIAN: Am îmbătrânit. LIA: Un moş şi-o babă stau la sfat. Ştii că eşti încă verde moşule? (îl ciocăne în piept). Piatră. (II loveşte uşurel în picior). Cremene. Parc’ai fi un brad din munte. CRISTIAN: De mi-aşi lăsa barbă» ar fi albă, albă şi ţepoasă. LIA: De nu-ţi mai tai sprâncenele, ai să le ridici curând cu cârja uncjieşule !... (Râd) CRISTIAN: Aşi bea o cafea bună. LIA: Nu-ţi aprinzi o ţigară? CRISTIAN: Ba da. (Ii oferă). LIA: Mulţămesc, nu fumez. CRISTIAN: Iartă-mă. Ştiu că obiceiurile se schimbă. LIA: Dar o cafea aşi bea. CRISTIAN: Ce rău îmi pare. Mătuşica noastră e plecată în vecini. LIA: N’avea de unde să ştie că vin eu. CRISTIAN: Domniţa Lia. Ce face Domniţa Lia? Stai să te văd cum arăţi. îmi dai voie? întotdeauna când nu te văd o bucată de^Vreme, >mi apari străvezie, ca ’ntr’o apă albastră, clară. LIA: Am slăb .? CRISTIAN: Nu. Dar chipul palid, ochii Vineţi, haina viorie... Toate mă privesc ca dintr’o mare depărtare. LIA: Ţi-am fost departe? CRISTIAN: Din contră. LIA: Hai, spune-mi. CRISTIAN: Vanitoaso!... Eu n’am multe de spus. După cum vezi, m’am retras din lume. Trăiesc dintr’un foarte mic venit al meu. Nu văd pe nimeni. Am ambiţia să sfârşesc lucrarea începută. Pe urmă voiu vedea. Poate visul meu din tinereţe să ia o formă precisă. LIA: Athos? CRISTIAN: Athos ori alt lăcaş, pe-un vârf de munte. LIA: Asta-i tot? cristian: Eu n’am norocul tău să pot crea. Moara mea ma- cină în vânt. LIA: Dar chiar şi moara care macină în plin, se mai opreşte. Şi-atunci fluieră-a pagubă. CRISTIAN: Nu ştii ce spui, Lio. Nu-ţi dai seama ce plină ţi-i viaţa. — Spune-mi mai bine ce-ai mai scris. Vorbeşte-mi de copiii tăi spirituali. 3*8 REVISTA FUNDAŢIILOR RfiGALE LIA: Copiii noştri. CRISTIAN: Copiii tăi, Lio. De ce să ne-amăgim? LIA: Lasă-mă ’n credinţa mea. CRISTIAN: Nu vreai să-mi spui ceva ce nu cunosc? Versuri... LIA: Ba da. Dar ştii condiţia mea. CRISTIAN: Alintato I Bine. Vino aici lângă mine. LIA: Aruncă ţigara. CRISTIAN: Poruncă? LIA: Rugăminte... (Se cuibăreşte lângă dânsul, în fotoliu). CRISTIAN: Ascult. . LIA: Nu te supăr că plec capul pe umărul tău? CRISTIAN: E condiţia mea. LIA: Să nu râzi de mine. E-aşa de simplă poezia mea. Pica simplă. CRISTIAN: I-ai pus titlu? LIA: Da. Şoaptă. Am scris-o într’o noapte albă. E-aşa de simplă, că nici nu poate fi numita poezie. O şoaptă a inimii... CRISTIAN: Ascult. LIA: Stai să-mi iau răsuflet. Aşa. Să nu te uiţi la mine. cristian: Am închişi ochii. LIA: Sărută-mă iubitul meu; Icoana pală n’o săruţi? Ne vede numai Dumnezeu. Mă simţi la tine ’n braţă? Minunea s’a ’mplinit: De dragul tău am coborît din ceaţă. Ascultă, dragul meu, o taină grea: Eu nu mai văd nimic. Sunt oarbă. Fii tu de-acum lumina mea. Mă vezi? Mă strânge bine. Mai... Că simt că mă umbresc... Dispar... Vei ţine minte calea pân’ la rai? Sărută-mă, iubitul meu... 'Iţi aminteşti? Rămâi cu bine. Să ştii că te aştept mereu. (Pauză) CRISTIAN: Mai spune... LIA: ...o taină grea Eu nu mai Văd nimic. Sunt oarbă. Fii tu de-acum lumina mea. PISCUL SOMNULUI 3°9 CRISTIAN: (sculândn-se exaltat): Acuma înţelegi ce dreptate am avut eu? Eşti plină ca un stup, în care fiecare picătură de miere e rodul unei lungi zile de vară. Şi tu vrei să-mi fie milă de tine? Darul pe care mi l-ai făcut e împărătesei... LIA: Nu toate darurile mi le-ai primit. CRISTIAN: Bfserică faci din mine, Lio. LIA: Spune... ţi-a plăcut, în adevăr? CRISTIAN: Aşa de mult mi-a plăcut, că mă simt împăcat cu mine şi cu lumea. Poate că n’am trecut zadarnic prin viaţă. LIA: De-ai şti cât am plâns când am scris-o... CRISTIAN: Dulcea meal... Niciun sacrificiu nu-i prea mare. E bine aşa. Dorul şi depărtarea sunt cele mai bune leacuri contra uscăciunii... a morţii... LIA: Dragostea... CRISTIAN: Atâta Vreme cât suferi, trăieşti. Suferă, Lio şi scrie, scrie, scrie.., LIA: Iţi pare bine c’am venit? CRISTIAN: Când ai intrat mi-am spus: «a înflorit iar levăn- ţica ». Parfumul tău. LIA: Nu m’ai sărutat de bun-venit. CRISTIAN: Dar te sărut de bun-rămas. (O sărută) LIA: O, Cristiane 1... Dac’ai şti 1... CRISTIAN: Sstl Ştiu. — Cât am dorit să merg odată cu tine în munte, în piscul Somnului. La Vremea asta, de sus, se cască prăpăstiile pline de ceţuri. Nici nu vezi unde pui piciorul. Mo- gâldeţele stâncilor se apleacă asupra ta. Jos, la poale, prin spăr- turile perdelelor de neguri, purtate de vânt, valuri de frunze galbene, copacii care încă nu s’au scuturat. Clopoţel de argint, glasul cascadei din prăpastie, măsoară liniştea... ca de pe altă lume. LIA: Şi-aici suntem pe celălalt tărâm. Când voiu fi plecat, imaginea mea de-acum se Va amesteca cu celelalte, aici în casă. Voiu fi ca un volum în raft ori ca umbra fratelui meu mort, aşa cum a venit pentru cea din urmă oară şi a apărut în cadrul uşii, zâmbind. CRISTIAN: Ne vom mai vedea noi Vreodată? Şi ’n care casa a umbrelor? LIA: Cum ţi-a fi voia, 'Nălţate împărate. PROFIRA^SADOVEANU SCRISOARE NOUĂ Câteva versuri am să mai scriu — despre tine ■— înainte de a ajunge om mare şi bogat ■— ţi-am promis, cu ocazia ultimului sărut, că am să cumpăr o maşină americană aerodinamică, de treerat. Ţi-aduci aminte de Visul ăsta pe care-1 creşteam împreună? Eu îl ştiu de câteori te văd sălbatecă şi mare, cu picioarele groase, cu ceva din ridicolul oamenilor blonzi, plină întotdeauna de impertinenţă tăcută şi de mirare. Intr’o zi când vei pleca din humă — ca nu ştiu care plantă sinucigaşă ■— când Vei ieşi din pământul proprietar care urcă în tine victorios şi umil, prin vinele tale, în plămânii tăi, în sărutul şi ochii tăi, atunci Vei fi probabil nevasta mea şi te vei plimba, în sfârşit, în automobil. Atunci Vom ara în devălmăşie hectarele tale de certitudini ■— pământ gras, negru, pământ limpede şi gustos, Voi lăsa fleacurile astea rimate ca să-ţi fac plăcere şi Voi încăleca tractorul cu râvnă şi cu mai mult folos. Voi opri poate la nămiaz lângă Vreun hududoi răcoros şi în timp ce bestia de fier fumegoasă îşi Va bea benzina din bidoane, mi-oi odihni elanul în poala ta, m’oi adăpa din pasiunea ta de 1.000 de pogoane. Am să svârl apoi în strofele negre din urma plugului, am să svârl cu merticul sămânţa cărţilor pe care nu le Voi scrie niciodată, . aşteptând să plouă peste ele Dumnezeu-Latifundiarul eliminarea lui gratuită şi binecuvântată. SCRISOARE NOUĂ 311 Seara, în vatra caldă, cu buzele pline de mămăligă, năduşiţi, Vom face copii, ca să se împlinească scriptura, Vom face copii mari, proşti şi frumoşi ca să ne anime şi să ne păzească bătătura. Când l-oi dovedi pe Mărin Mierlanu cu vacile în cositură tu sări de mi-1 scapă din mâini ca să nu intru în puşcărie, tot aşa când l-oi prinde pe boier că se uită prea lung la tine sau că îţi dă târcoale prin vie. Până atunci am să mai scriu ■— despre tine — câteva Versuri, până ce-oi cumpăra maşina de treerat scumpă şi ciudată — mă gândesc însă că, oricât ar fi de nefiresc şi de ruşinos — blestem de oraş ■— eu, draga mea, n’am să te pot bate niciodată. August, 1942. LIBERTATEA DE A TRAGE CU PUŞCA In groapa neagră, poate chiar într’un cimitir, oamenii, prietenii mei înarmaţi, îşi ascultau propriile şoapte toţi erau murdari, slabi şi patetici ca în Shakespeare, îşi numărau gloanţele şi zilele şi nădăjduiau un atac peste noapte. Atunci a ieşit luna, fără cască, de undeva din bezna ghimpată; dar oamenii n’au căzut cu feţele la pământ ci au aprins ţigările discutând despre libertatea de a trage cu puşca, rezemaţi comod în groapa neagră sau poate chiar pe câte-o piatră de mormânt. Sunt sigur că unul din ei eram eu — de altfel, astăzi mi-am găsit în sertar, printrQ manuscrisele fel de fel, pistolul meu ghintuit cu douăzeci şi patru de focuri, cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă ’nşel. doamne, ce de isprăvi am mai făcut şi-atunci 1.. . ca un erou din Sadoveanu, eram viteaz şi crud; ţin minte să fi ucis trei sute şaizeci de duşmani într’un singur asalt... ah, răcnetele mele de mânie şi triumf şi-acuma mi le mai aud I... La Waterloo eram cu bietul Bonaparte cabotinul, rostandizând pe pragul unui veac, viteaz şi inutil şi grasseiat la culme, luptam şi-atuncea ■—ce era să fac? Degetele strângeau o ţigare fumată de mult. In groapa neagră, ca nişte pietre, cădeau ultimele cuvinte. Prietenii mei înarmaţi şi patetici mă ascultau uluiţi, rezemaţi comod pe pietrele dela morminte. Paralel cu noi, dedesubt, oameni îşi dormeau veşnicia — şi ei discutau despre liberatea de a trage cu puşca, după fiecare măcel Dar pe pistolul meu cu douăzeci şi patru de gloanţe I luna mi se pare aceeaşi cu care am participat la asediul Trebizondei, dacă nu mă ’nşel I... Martie, 1943. GEO DUMITRESCU DRAGOSTE RURALĂ Noi ne iubim din altruism şi seara mâncăm îngheţată Sâmbăta ne întâlnim la oră fixă trecem pe bulevard în sărbători naţionale ne salută muncitorii din cartier ca pe nişte domni — muncitorii sunt singuri şi trişti, ca apa civilizată din conductele oraşelor fetele proaste, pocite, vorbesc de noi pe ascuns şi ies din spitale oameni şi trec prin gări convalescenţi şi intră în case bărbaţi cu capetele goale. Serile cad obosite în curte dimineţile vin negre în casă liniştea are pete ca un sânge galben; — dacă ai fi rămas la mă-ta, aveai bărbat puternic şi copil în burtă, aveai şolduri tari şi n’ai fi mers acuma prin aerul pătrat al oraşului. In seara ieftină ca o rochie de marchizet boii s’au culcat la ora 10 * fânul mirosea rural a balegă, « ţăranii erau năduşiţi, undeva un preşedinte de republică avea să fie asasinat şi eu te-am posedat lângă tractor. Pe urmă fii avortat la un spital dintre linii (In primăvara cu barometre stricate, treceau trenuri de marfă goale şi medicul acela evreu ţi-a ajutat mult). Acuma suntem prieteni, ne iubim din altruism şi seara mâncăm îngheţată, 3*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu toate că ai tăi nu mă pot suferi şi au spus Ia toţi că mă ’mpuşcă, eu nu cred că morala poate să aibă nervi autentici; mai frică mi-e de tine — uneori ai priviri disperate, uneori suferi de mecanica Vorbelor sau îţi aduci aminte de un bărbat frumos şi atunci semeni cu preşedintele acela de republică, pe care l-au asasinat într’o noapte. CLASICISM Am să mă ’ntorc la Voi, sunt sigur... Intr’o zi vom fi ’mpreună iar, Virgil, Horaţiu. La fel de trişti sau detaşaţi de spaţiu Vom scrie cărţi cu vin pe bani şi ne-om iubi. Purtaţi prin bâlciuri noaptea ori scuipaţi — Hristoşi ologi de visuri şi femei — Când fructe cad bolnave ’n anii mei, am să mă ’ntorc la Voi ca sângele ’ntre fraţi. Ne-om lua în braţe, inşi de promoroacă, să bem vulgar cu-Ovid, cu Juvenal; Vezi, uneori o foame ca un bal de ape-mi ’drcă ’n piept şi mă înneacă. Aş vrea atunci — prin târguri trec femei — se coc în mine roadele sălcii — am să mă ’ntorc la voi, sunt sigur într’o zi cu-alcool să chefuim barbar, nemernici zei. Şi ’n dimineţi de albe somnolenţe când, iarbă-a fiarii, ’n piept ni te înscauni, noi să pornim, urcaţi în diligenţe, prin bungetul pădurilor de fauni. In revărsarea Verdelui, solară, cu munţii ’n cârcă-doldora de lână, să ne ’ntâlnim cu Pan lângă fântână — piraţi de mări ucişi a doua oară... Mi-i dor de Voi ca de-o religie nouă, Terenţiu, Plaut, Marc Antoniu, Staţiu, sunt iar bolnav de cântece... ’n nesaţiu v’aş săruta pe pleoapele-amândouă CLASICISM 3*S şi v’aş culca alăturea... In mine pe pajişti brune fi v’aş fi răcoare ciorchinii simplităţii (copţi la soare) să plouă ’n noi ca ’n largurile virgine. Când doar tăcerea varsă ’n ochi mister, blazaţi de-atâtea palide şabloane — noi cei flămânzi de-adânci Mediterane să emigrăm spre Noul Finister. ION CARAION CONSTANTINU LESII Băiatul se hotărî să fugă înainte cu o săptămână, atunci când «tătăişa-sa »1), sora mamei lui moartă, îl tocmise cioban la oi cu simbrie de un burduf de brânză şi doi caşi pe an, iar primăvara putea alege din turmă doi miei proaspeţi fătaţi. Ple- carea ciobanilor «la munte» se făcea a doua zi după bâlciul de primăvară şi Constantinul Lesii urma să urce cu turmele din sat părăsind pentru totdeauna plaiurile care i se frământau sub frunte, ori de câte ori suit în vârful « Ghilgjiiului », mun- tele ce le străjuia satul ca un uriaş trup de mistreţ, privea în orizontul îndepărtat, în adâncul faldurilor vinete ale văilor, ora- şul ale cărui lumini aprinse străluceau în nopţile senine de vară ca o mic de stele răsturnate grămadă din coşul de argint al ce- rului. Acolo jos dorea să coboare, în oraşul acela minunat de unde în zilele de târg suiau către târgul lui, carele cu coviltir, din care se descărcau lăzi uriaşe pline cu marfă de toate felu- rile. Cunoştea pe stăpânul unei astfel de căruţe, un sas gras şi roşu căruia îi da o mână de ajutor pentru a-şi desface şatra şi a-şi întinde marfa sub ea. — Mă copchile, nu vrei să te bagi «inaş » 2) la mine îl întreba la fiecare târg şi băiatul răspundea: — Ba eu Vreau, dar nu mă lasă «tătăişa ». De data aceasta dacă avea să-l mai întrebe, se Jiotărîse să-i răspundă că Vrea, iar dacă sasul îşi va fi făcut numai glumă cu el avea să se ia după căruţă până la oraş. Acolo jos tixbuia să se descurce el într’un fel. In dimineaţa târgului Constantinul Lesii coborî în « Vadu » 3). Piaţa forfotea de căruţe, de cai şi oameni. Recunoscu pe cea a sasului şi meşterul se bucură când îl văzu. — Mă copchile ai crescut din iarnă de când nu te-am văzut, acum te bagi «inaş» la mine? * *) 1) Mătuşe în regiunea de munte a Sibiului, *) Ucenic în aceeaşi regiune, *) Piaţă, CONSTANTlNU LESII 317 Băiatul luat repede rămase cu vorbele pe buze, şi în loc să răspundă îşi şterse nasul cu dosul mânecii. Pe urmă se repezi să proptească faţă ’n faţă între bolovanii pieţii, căpriorii scoşi din căruţă, prinzându-i între ei şi înţepe- nindu-i cu un sul de stejar lung de peste doi‘metri. înfipse în grabă aracii de lemn în fiecare gaură scobită de-a-lungul drugu- lui şi svârli peste acest schelet pânza de şatră, trăgând-o la col- ţuri şi potrivind-o să aibă aceeaşi înălţijne. Se d^du un pas îna- poi şi privi. Şatra dreptunghiulară era largă, spaţioasă, şi era mândru că isbutise să o riciice atât de repede. In vremea asta meşterul sas descuiase lada cu marfă, în- chisă cu chingi de fier, şi desfăcu capacul. Din ea răsbi până în nările lui Constantin acelaşi miros ascuţit de tăbăcărie, de scoarţă de stejar şi vopsea, ce-1 ameţea întotdeauna de plăcere. îşi în- fipse braţele în ladă, în împletirea de chingi negre şi lucioase ca un cuib de ş^rpi şi ridică un ham nou, cu catarame de alamă şi perniţe de pâslă galbenă la încheieturi, pentru ca să nu frece spinarea calului T Meşterul îl spânzură în aracii înfipţi orizontal în vreme ce băiatul privea cu încântare îunodarea măiastră de chingi, pregătită să îmbrace un armăsar. Se apleacă din nou peste marfă, adulmecând mirosul iute, scoţând pachete de «şerpare » x) din piele galbenă şi neagră, cu râuri de flori cu- sute cu «pojiţe»2) roşii, verzi şi albastre cu« bughilare »3), cu «bumbi»4) de aramă şi ţinte strălucitoare pe margini. Unele erau lungi, altele scurte numai potrivite pentru el. îşi pipăi cureaua îngustă şi ponosită ce-i strângea cămaşa peste «ci- oareci » s). Când avea să poarte şi el un brâu nou «în bughilarul » căruia să poată păstra «filerii t>8) pe care-i va primi diseară dela meşter drept răsplată pentru munca lui. Se aplecă din nou peste marginea lăzii, înfundându-şi trupul până la jumătate în ea. ■— Aşa copchile, te pricepi la treabă. Aş scoate din tine un curelar bun, dar tu spui că vrei să te faci cioban......... ■— Nu, nu, icni băiatul. Meşterul însă cunoscându-i răspun- surile nu-1 ascultă şi continuă: — Acum suie în căruţă şi să mă păzeşti de hoţi. Pentru fiecare îţi dau trei fileri. Ţi-ajn mărit leafa. Şi zâmbi pe sub mustaţa roşcovană răsucită în doi melci deasupra colţurilor gurii. •) 1) Chimir. *) Fâşii subţiri colorate de piele de capră. *) Portmoneu, influenţă maghiară. *) Nasturi. *) Pantaloni. •) Cea mai mică monedă maghiară. 31* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Constantin se căţără pe roată înaltă şi de acolo se asvârli în coşul din spatele căruţii, cu ochii ţintă la oamenii care intrau şi ieşau din şatră. Piaţa « Vadu » era înconjurată cu şetrele negustorilor şi marfa agăţată în ele ori aşezată pe mese, strălucea în lumina soa- relui. Lumea forfotea de colo, colo. Ciobanii ce aveau să suie la munte în ziua următoare, cumpărau vedre, troace, chimire, bice şi legători pentru obiele; ţăranii veniţi din satele de prim- prejur, stambă, oale, pahare şi blide; femeile se tocmeau la lăzile de zestre pentru fetele lor, în Vreme ce flăcăii încercau limba şi vârful briceg lor, aruncându-le hoţeşte cu vârful în scân- dura dughenelor Improvizate. Piaţa vuia de pocnitori, de flu- eriţe, de strigăte. In faţa tarabelor cu zaharicale copii îngră- mădiţi ca înaintea unui galantar cu minuni, îşi lingeau buzele de poftă. Când Vreunul dintre ei cumpăra o bucată de zahar roşu înfiptă într’un băţ, vindea dreptul de a fi linsă odată, de două ori, ori de trei ori de către ceilalţi în schimbul unui nasture, sau unei biciuşte ori a unui năfrămuţe. Printre ei se strecurau borfaşii căutând să şterpelească ceea ce le venea la îndemână. — Hoţul, hoţul, strigă deodată Constantin ridicat în pi- cioare în căruţă agitând braţele spre un vlăjgan tuciuriu care reuşise să strecoare sub cojocul miţos o legătură de « nojiţe »1). Zarva mare din jur îi acoperea vocea şi cum meşterul era întors cu spatele şi nu părea a-1 auzi, se svârli drept în spinarea hoţului, prinzându-se cu braţele colac de gâtul lui, sbierând cât îl ţinea gura: ■— Hoţu, hoţu. — Meşterul se întoarse în sfârşit şi-l înfaşcă pe borfaş. Pe urmă desfăcu plesnele «nojiţelor» şterpelite şi începu să-l lovească peste cap. ■— Aoloe, mămulică, nu mai da, nu-s de vină. Pacostea, jupânule. Lumea strânsă ca la urs râdea şi făcea haz, până ce sasul găsind că-1 vindecase pentru ziua aceea de găinării, îi dădu drumul. — Aşa copchile, hai încoace să-ţi dau filerii pe care i-ai câştigat, spuse, şi întinse banii băiatului. Constantinul Lesii se strecură ca o şopârlă la şatra cu dul- ciuri, cumpărându-şi o jumătate de metru de bomboane de urs, negru cu gust de răşină. Pe urmă se instală din nou la postul lui de observaţie. In vreme ce-şi delecta cerul gurii cu sucul zahărului privia pânza cortului pe care şerparele şi nojiţele lungi şi negre câ un păr despletit le atingea la fiecare adiere de vânt. Cele cinci limbi *) *) Şnuiuri pentru obiele. CONSTANTINU LESII 3>9 de încuietoare ale brâelor ca nişte degete late şi galbene se mişcau ca o mână de monstru. Cât ar fi dat să ajungă şi el odată stăpânul unei asemenea împărăţii, a unei şetre plină cu marfă scumpă. Să se plimbe între marginele ei, mândru, să simtă cureaua «taşcăi» l) după gât şi peste piept, iar pe şold să-i sim- tă greutatea. Să-şi înfunde degetele între «zloţii»2) şi «crei- ţarii»3) din ea, să-i vânture între degete atunci când ar fi dat restul. Să devie meseriaş, nu cioban care să stea toată viaţa cu nasul în oile murdare, să-şi îmbalege opincile şi cioarecii, din primăvară şi până în toamnă. Să fie domn la oraş, să poarte «păpuci»4) în picioare aşa cum purta meşterul sas, aşa cum purta părintele din sat. Cât de mult îl înfiora sunetul dogit, sec, al ghetelor pe podea, pe piatra de pe drum. Sunetul paşi- lor oamenilor din sat era moale, învăluit, surd, parcă cu toţii ar fi avut picioarele moi şi fără oase. Opinca şi obielele înmuiate de apă şi sloată îngreuiau mersul, iar iarna când se descălţau, picioarele noduroase erau albe ca varul, umflate, cu pielea în- creţită de sudoare şi apă. Cum erau făcute picioarele orăşenilor de puteau intra în acele cutiuţe de piele scumpă, galbenă ca soa- rele, cu ţinte de aur, şi şnururi subţiri, cu vârful ascuţit ca un bot de-raţă ?! Dumineca atunci când Părintele străbătea bisc-. rica şi cădelniţa pe la icoane, băiatul asculta înfiorat de plăcere scârţâitul fiecărui pas, ca şi când sub tălpile sfinţiei sale ar fi fost aşezată anume o muzicuţă de bâlci. — Tătăişe, când am să fiu şi eu dojnn la oraş, am să-mi fac şi eu păpuci cu scârţ. — Taci ghiaVole, că la primăvară te duci la stână şi-ţi ies ţie goangele din cap. Intr’o iarnă copilul coboiî în vale, făcu o copcă în ghiaţă, intră cu picioarele în ea şi când sijnţi apa pătrunzându-i până la deget' se aşeză liniştit pe mal, aşteptând să-i îngheţe. După primii fiori de frig simţi picioarele strânse ca de un cleşte de foc. Nu se mişcă până ce cu vârful degetelor dela mâini, nu constată că opincile îngheţaseră. Porni spre casă ascultând cum scârţâie zăpada sub talpa tare ca osul, iar când intră în odae sunetul dogit, sec, pe care-1 făceau paşii pe podea îl înfioră de plăcere ca şi când ar fi fost produs de încălţările popii. — Am păpuci de domn, am păpuci de domn, striga ţupă- ind prin casă, îmbătându-se de ecoul sunetului răspândit în încăpere. *) *) Geantă. *) Monedă. *) Monedă divhim *) Ghete. ă anst: oergară. 32o REVISTA^FUNDAŢIILOR REGALE In vremea asta se lăsase seara. Lumea se risipise pe la ca- sele lor. In piaţă nu mai rămăseseră decât negustorii care demontau şetrele şi împachetau marfa. Se auzea ciocănit de lemn, drugii grei se rostogoleau pe bolovani, ne mai susţinuţi de căpriori. Câte o trâmbiţă ascuţită mai străbătea văzduhul, câte un chiot de flăcău ameţit de băutură spinteca aerul rece al serii. Ce- rul se înălţa vânăt, stelele apăreau una după alta sub covilti- rul bolţii. Constantin ajută meşterului să împăture pânza, vârî sulul de stejar pe lângă loitre, la locul anume făcut pentru el, coborî după o căldare cu apă şi adăpat caii iar după ce legă în batistă « filerii» câştigaţi în ziua aceia, apucă îngândurat spre casă. Câş- tigase cincisprezece bani, cinci îi cheltuise pe zahar. Atâta avere avea pe sufletul lui. Să plece cu ei ori să-i lase mătuşei sale? Poate va avea nevoie de bani acolo la oraş în cazul că meş- terul va Voi să-l gonească. Căci va pleca în noaptea asta. La miezul ei, căruţele vor părăsi satul şi cu ele şi el. Cu niciun chip nu va aştepta dimineaţa când va fi nevoit să împingă dela spate turma de oi până sus la stână. Ajuns acasă îmbucă ceva în grabă şi se vârî în pat trăgând straiul peste cap. — Ţi-ai făcut de cap azi, ghiavole, n’ai dat pe acasă, ai uitat că mâine în zori trebue să iei drumul în piept, se răsti la el mătuşe-sa. Nu răspunse şi se făcu că doarme. Pe sub colţul straiului ridicat urmărea pe mătuşe-sa cum îi pregătea merinde de drum şi haine de schimb, vârîndu-le în nişte dăsăguţi pe care îi aşeză pe un scaun lângă pat. Pe urmă stinse lampa şi se culcă şi ea. După câtva timp odaia se umplu de sforăitul ei ca un tors de mâţă. In turnul bisericii ceasul bătu zece, pe urmă unsprezece. O sudoare rece îi lipi cămaşa de spinare. Lumina lunii, intrată prin ferestre, albăstrea încăperea în care laviţa, blidarul şi patul se vedeau ca ziua. Scoase un picior de sub pătură, pe urmă celălalt, se ridică în şedere, aşteptând. Apucă desagii de pe scaun şi fără a se mişca, din capul oaselor, îi aşeză peste umăr. Sta astfel ca o momâie înţepenit în marginea patului, cu picioarele spânzurate în jos şi cu burdufii desagilor crescuţi în piept şi spate. Insfârşit se urni încet, apucă de legături opincile de sub pat şi în vârful picioarelor se apropie de uşă. Apăsă clanţa încet şi ieşi. Aerul rece îl subse ca o ventuză. Rămase în prag ascultând prin uşa închisă sforăitul de mâţă al tătăişei şi după ce încălţă opincile coborî spre Vadu. CONSTANTINU LESII J2I Biserica albă se odihnea în mijlocul pieţii ca o lebădă pe un lac nemişcat. Luna argintea acoperişul ei şi al caselor, co- viltirele căruţelor şi spinările cailor, ca şi când ar fi fost bătute cu metal. «Delniţa » părea o prăvălire din cer a unor ape ar ginţii.Luna, minge fosforescentă, era înnccată undeva, departe, în boltă ..... Copilul se opri. Niciodată nu văzuse noaptea Ia ceasul ace- sta, « ceasul strigoilor » îşi spuse şi nu ştia dacă trebuia să se înspăimânte ori nu, pentrucă noaptea ' nu era întunecoasă ci albastră, albă şi argintată ca o ncapte de basme. înfiorat de o stare nelămurită se strecură pe lângă râu, trecu podul, ascultă nechezatul cailor, frământarea copitelor şi vocea Vreunui ne- gustor ce făcea pregătirile de plecare. Era un fel de zarvă mă- runtă, de frământară tăcută, de mers dela o căruţă la alta, de chemări şoptite, peste care se auzea din când în când lătratul vreunui câine urlând la lună, în capătul satului. Constantin se apropie de căruţa meşterului sas. II văzu cum înhamă caii, cum strânge chinga de sub burta lor. Svârli de- saga în coşul căruţei, se urcă pe roată, ridică pătura ce astupa coviltirul ca un capac de burlan şi se îngropă în fânul îngră- mădit acolo. Acum sgomotul creştea în piaţă, căruţele începură a se mişca, aşezându-se în ordinea plecării. Voci strigau, răspundeau, bi- cele plesneau, sulurile de lângă loitre se isbeau în sunet dogit, în vreme ce băiatul din coşul căruţei asculta toată frământarea aceasta cu inima devenită mare şi plină cât fiinţa lui întreagă, bătându-i în piept, în tâmplă, în tot trupul. , In sfârşit căruţele se înşirară una după alta, Meşterul sas închidea convoiul. Roatele scârţâiau rostogolindu-se pe calda- râm, căruţa uşurată de povara mărfii vândută sălta sdrunci- nându-se, iar căldarea de apă prinsă între roate se bălăbănea ca o limbă de clopot. Ridică pătura, scoase capul şi privi satul. In faţa lui « Ghil- ghiul», de unde privise oraşul, spre care pornea acum, părea o dihanie neagră crescută din pământ. Piaţa, goală acum, era albă şi umbra bisericii se culca nestingherită pe ea. Ceasul din turn bătu clar douăsprezece. «Ceasul strigoilor» îşi spuse copilul din nou, cu inima înfiorată, făcându-şi cruce. O buhă ori un liliac sfâşie văzduhul cu un fâlfîit scurt şi um- bra sborului se lipi o clipă de pământ. Mai făcu o cruce, pe urmă potrivi desagii sub el, împleti braţele peste genuchii strânşi la piept, privind mereu înainte la căsuţele de pe marginea drumu- lui, până ce ele rămaseră departe şi nu mai văzu înaintea lui decât drumul alb, pe care se rostogoleau roţile căruţei ce-1 ducea spre oraşul visurilor sale. IOANA POSTELNICII 6 VIZIONAR De fiecare gând — oricât de plăpând — te poticneşti ca raza prietenului comun, Soarele, de trecătoarele întunecimi mintale ale oricărui nebun. Şi se mai spune de către unii din lume că nebun ai putea să te numeşti şi tu Nu. In zare ai văzut — nu de puţine ori mi se pare — cum într’o mahala de lut prietenul nostru de totdeauna pre numele-i adevărat: Om, săpa încovoiat cu braţul slăbănog la picioarele unui pom. Şi târziu, tocmai târziu, —■ tu spuneai tuturor: mâine — udat de Omul-amestec de răbdare şi trup sângeriu pomul a dat şi pâine. In zare tu ai văzut că, într’o zi pe care ai numit-o vizionar « mâine », — nu de puţine ori, mi se pare — pomul a dat, în sfârşit, chiar şi pâine. August 1943 CUVÂNT CARTELAT Fără cartuş, poemul s’a aşternut ilegal în linii de tuş şi întregul sat am putut să-l cuceresc cu un singur cuvânt şi acela cartelat. „ Bruma s’a întins normal peste huma susţinătoare a cadavrelor unor pseuao-eroi. De-a-lungul veacului stupid privirea mi-a trecut ca un bolid peste postuma manifestare a celor cu care, altădată, am fost « noi » Bolnăvicios, gândul mi-a căzut, temporar, jos; 1-am ridicat şi, înapoi, am continuat să cuceresc sat cu sat cu câte-un cuvânt ilegal cartelat. Aprilie 1944 5 FOAME1) Eu, prietene antropoid, dincolo de zarea « Iliadei » şi a « Amantului Doamnei CJiatterly » şi în afară de caetul în care vorbesc despre un bolid, rumeg neputincios necesitatea agrestă şi umilitoare de a devora o modestă tidvă a unui mai puţin antropoid stupid. Rânjesc alveolele înegrite ale bietului şerb. Să mai vorbesc de Knut Hamsun sau — în antiteză — de acolitul tău .acerb, prietene antropoid . cu ochiul totdeauna sălbatec şi avid de meterez? Ii clănţăne maxilarul. E mirosul de om din mina cu stacojiul sângelui stropit scalariform... Nu mai întreb de ce rânjesc alveolele înfometate ale bietului şerb. ■) Din volumul «Om», 1942. POEM PENTRU PĂMÂNT Cadrilat, Pământul îşi mormăia încăpăţânat existenţa şi-şi conserva bătrânicios demenţa ca pe o cultură de bacterii îngropate, în gelatină, pe clase şi serii. Suntem obligaţi să nu confundăm omul cu bacteria şi nici gelatina cu mizeria. Cu pielea cadrilată, se ’nvârtea ameţit şi ciopârţit bătrânul şi umilul tată. îşi tatuase în puşcării antebraţul drept şi stâng cu harta globului şi — pentru liniştea robului — o colorase grafic ca pentru orice om cu ochiul strâmb şi trupul perforabil de prietenosul plumb ceva mai mare, deşi mai puţin comestibil, decât bobul de porumb. Dar târziu, de tot târziu, soarele a binevoit să răsară. Privesc acum cum Omul ară pielea scorojită şi îmbibată cu demenţă acumulată metodic sub îngrijirea medicului din vechea asistenţă. PASAGERUL DIN CAMERA Nr. 44 Soarele împrăştie anemic lumina cartelată prin atomii «Tungsram» electrici în camera Nr. 44 cu oasele învestmântate inocent ale unui mulatru cu mintea sticloasă şi ochiul incert. (Şi-a înrolat gândurile peregrine în oastea luptătorilor de mâine). Sunt convins că mulatrul suferea şi de lipsa de pâine nu numai de tutun, E inutil să mai spun că soarele continuă să împrăştie cu conştiinciozitate anemiată lumina de curând cartelată în camera Nr. 44 stăpânitoarea somnului meu de mulatru. Senină e învăluirea amăgirii punctată scalariform şi zănatic e somnul conştient pe care-1 dorm. Tomurile şi-au încuiat egoiste înfloriturile de stil între foile gălbejite ca pielea pergamentoasă de umil pasager al camerei cu acel număr. • Nu înţeleg de ce tot înnumăr... La fila cu Nr. 1921 mi-am găsit numele încadrat ■— Pentru prima oară prietenos încadrat — în chenarul roş trasat maiestos de tunul entuziasmului morbid civilizator, Zor... zor... Hamsun agonizează în braţele «Foamei»... Numai tu (sau eu), un mulatru pasager din camera Nr. 44, ne-am înrolat gândurile peregrine în oastea luptătorilor de mâine. SERGTU PILEROT PICTURĂ APUSEANĂ Cu galbene cămile cum străbăteam Sahara vindeam ’n Adis-Abeba lămâi şi portocali ■— era un soare galben prin târguri ca o moarte şi-aşteptam cu marfa sub ceruri de opal. j^ă credeau în piaţă pungaş de buzunare şi beam cu beduinii prin cârciumi şi visam imense piramide şi oaze cât lumina :i ’n zori cu marfa toată ’napoi mă întorceam. CER PIERDUT. Boreală flora lucise uniform — intram în timp cu ochii metalici şi străini Şi ceasu’ întors în sine ■— cadran de auroră — spre Polul Nord crescuse sulfurice lumini. / îşi plimba Pământul ţinuta prin orbită şi ceru ’ngenunchiase metalică văpaia — era un frig pe-atuncea ■—îţi mai aduci aminte? experimentam cu Newton pe munţii Himalaia. RETRĂIRE Ce naiba atâta linişte pretutindeni? — palmierii au frunzele cât un cer, dintr’un capăt la altu’-al Pământului e un miros de mercur şi de fier. Suntem pe la ’nceputul erei quaternare — undc-i Omul de care se svonise atât? un gheţar a lunecat imens astă noapte... în continentul ăsta simt c’o să mor de uiîtl VIS DE COPIL A murit se vede Muma Pădurii că muşchiul copacului răsare verde prin somn — cenuşa cui îmi tulbură rotirea cu recele amiezii uniform? Pietre, pământ pesie toate, şi prin păduri îmi ascult povestea sângelui întors din luptă Cu Craiul Miazănoapte — MIHAIL CRAMA ŞCOLARI ŞI DASCĂLI DE ALTĂDAT^ Chiar din primul an petrecut în liceu, am făcut cunoştinţă cu o mare bucurie: excursiile în comun, cu clasa noastră —sau cu liceul întreg. Cred că prima excursie a avut Ioc primăvara — în cea din- tâi primăvară după intrarea mea în şcoală — căci ea strălu- ceşte în amintirile mele cu toate luminile unei zile de Mai. Ajm plecat de dimineaţă, am străbătut oraşul în deplină or- dine şi am început să suim dealul spre Repedea. Când am ajuns în natură, când s’au ivit florile, copacii înverziţi şi s’a auzit svon de păsărele, ordinea noastră şi-a pierdut rigorile. Vorbe de duh, cântece, glume au început a ţâşni de pretutindeni. In asemenea împrejurări, dascălii noştri cei mai iubiţi erau d-1 Velea, pro- fesorul de geografie, şi d-1 Buţureanu, profesorul de istorie. D-1 Costin Velea era un bărbat frumos, în puterea vârstei: să fi avut 40 de ani în vremea aceea. Era înalt, chipeş, avea păr castaniu uşor dat pe spate şi o bărbiţă frumos tăiată. Avea ochi prietenoşi, ca mulţi dintre oamenii cu burticică, şi adora copiii. Pe d-1 Grigore Buţureanu mi-1 aduc aminte în redingotă. Purta ochelari. Nu avea mustăţi, lucru rar pe atunci—avea în schimb o pereche de favorite, pe care le mângâia cu multă pricepere în cursul explicaţiilor. D-1 Buţureanu era profesor de istorie înnăscut. El ştia să evoace, cu un dar inimitabil, povestea omenirii — şi pe aceea a neamului nostru ■— pentru copiii setoşi de a afla care eram noi. D-1 Buţureanu începea încet, ca mulţi dintre cuvântătorii iscusiţi şi câştiga îndată atenţia noastră. Vorbea curgător, în fraze fireşti — modulând admirabil expresiile. Glasul creştea, se umfla, scădea, se ridica din nou, ori se oprea ■—după cum cerea povestirea. • Î3© REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tăcerile, savant calculate, opreau în loc inimile noastre. Eram numai ochi şi numai urechi. Eu cred că eram literalmente vrăjiţi, şi că în clipele acelea de încântare d-1 Buţureanu ne-ar fi putut duce cu sine orişiunde. Tactul acestei muzici desăvâr- şite îl băteau favoritele d-lui Buţureanu şi mâinile frumoase care se plimbau prin ele. Pentru epocile de pace şi pentru dom- niile fericite, favoritele se legănau în timp domol. Pentru vre- murile de răstrişte, pentru războaie, pentru domniile cele rele, favoritele se frământau într’o mişcare bruscă sau tumultoasă, după ritmul povestirii. Nu ştiu bine pentru ce, în momentul când Carol Temerarul a fost închis în cuşca cu gratii de fier, favoritele înnebunite de groază s’au năpustit în gura profesorului nostru. Am închis ochii. Peste o clipă'—lungă clipă — când i-am deschis din nou, d-1 Buţureanu aejiita pe fereastră, favori- tele stăteau liniştite la locul lor, iar mâinile cele frumoase erau întinse pe catedră. Am priceput astfel că istoria—şi cea bună şi cea rea—este ceva eminamente trecător, şi că trebue să pă- străm emoţiile noastre cele durabile pentru lucruri care ne pri- vesc mai de aproape. Tot aşa cum d-1 Buţureanu întrupa Istoria — în prieteneasca şi buna concepţie de atunci — întrupa d-1 Velea Geografia. Globul pământesc, cu mările albastre şi cu cele cinci continente —uşor înclinate pe axa lui, ca şi burticică d-lui Velea—era pentru d-sa obiect de adoraţie. II mângâia cu gesturi de duioşie şi îl privea ca pe copilul său. L-ar fi îmbrăţişat, sunt sigur — dacă cele două rotunjimi nu ar fi îngreuiat apropierea. Spre deo- sebire de d-1 Buţureanu, d-1 Velea nu era orator înnăscut. Ne vorbea însă despre frumuseţile pământului — despre munţi, despre ape, despre ţări, oameni şi oraşe — cu toate resursele trupului său: cu ochii, cu mâinile, cu pieptul. Cuvintele aduceau — în năvala lor — numai un supliment de expresie. Lecţiile d-lui Velea s’ar fi putut numi «Trup şi Suflet», cum se chiamă cu intenţii mai concrete o revistă de acum. Pateticul expunerii, pe jumătate mimată, pe jumătate rostită, nu cunoştea margini când era vorba despre România... Ţara noastră — « ţărişoara noastră» — spunea d-1 Velea şi mâinile sale mângâiau harta ca pe o fiinţă vie. Vocea sa devenea cavernoasă şi năbuşită de lacrimi stăpânite: • — Măi băieţi, ascultaţi-mă. Dacă există un Dumnezeu, şi dacă este dreptate în lume, ţărişoara aceasta nu poate rămânea aşa, frântă în bucăţele pe vecie. Dar patriotismul profesorului nostru de geografie nu era exclusivist. Alături de România mai erau şi alte ţări frumoase — unele mai frumoase, de cultură mai veche, cu oraşe şi porturi măreţe, cu şcoli şi universităţi ilusture. Franţa, Italia, Englitera, ŞCOLARI ŞI DASCĂLI DE ALTĂDATĂ 331 Germania se perindau înaintea imaginaţiei noastre de copii ca locuri minunate, în care realitatea se împleteşte cu visul. Pentru ţările mici şi civilizate, d-1 Velea avea o predilecţie deosebită. Ar fi vrut parcă să ne spună: Vedeţi, nu importă mărimea. Muncind, învăţând, progresând, vom putea ajunge şi noi ca Elveţia, ca Olanda, ca Belgia, ca Danemarca: cu 99 % ştiutori de carte, fără boli degradante. Vom avea oraşe spaţioase, curate şi frumoase. Vom avea şcoli, muzee, drumuri de fier, porturi'—atâta' cât ne trebue. Danemarca, cu «vitişoarele D ei, parc natural cu orăşele se- mănate în Verdeaţă, cu oameni mulţumiţi de soarta lor, era pentru d. Velea un fel de Eden pe pământ. Şi capitala Copen- haga, un oraş ca în poveşti. «Kjobenhaven» scria el cu creta pe tablă — şi cetea «Kiopnhafn » într’o aspiraţie de mulţumire, cum ai fi sorbit un sirop. Nici acum nu înţeleg pentru ce era destul să zicem Paris, Londra, Viena, Berna, dar trebuia nea- părat să pronunţăm autentic « Kiopnhafn » şi « Lisboa ». In excursii, d. Velea avea prilejul să calce pământul despre care atâtea ne vorbea, şi contactul acesta făcea din d-sa un fel de zeu. Nu mergea, plutea pe aripi de entuziasm. Totul era frumos, totul era bun. Iar d-1 Velea era în aceiaşi clipă pre- tutindeni: în fruntea, la coada şi în mijlocul rândurilor noastre. Devenea în chip neaşteptat orator, cir o retorică trăită — de gen special. Povestea, glumea, cânta şi râdea ■— cât noi toţi împreună. Iar ceasul prânzului pe iarbă verde era adevărată sărbătoare. . Cu toată oboseala întoarcerii, după o zi întreagă de beţie în libertate, adormeam fericiţi — cum cred că pot fi numai sfinţii cei cuminţi. Şi mărturisesc oricui vrea să asculte că pentru inimile noastre tinere aceste plimbări pe dealurile laşului — ca şi excursiile mai lungi din vacanţele de vară, prin Carpaţii Moldovei şi ai Munteniei — ţineau mai mult loc şi au avut mai deplin efect decât învăţătura cea rece din cărţi. Acestui om nespus de bun, i-am adus eu — elevul preferat ■—o mare supărare într’un ceas de rătăcire. M’a prins copiind la o teză. ■—Tu, tu-u, tu-u-u... Tu să copiezi!.. Nici «Tuquoque» al lui Iuliu Cesar n’a putut purta laolaltă atâta durere şi atâta scârbă. ■—De ce? Spune-mi pentru ce?.. Harta asta şti s’o facii cu ochii închişi... Ai făcut-o de zece ori la tablă, jucându-te... De ce? Pentru ce să copiezi... Hoţule! Cred că de ruşine — de ruşine pentru, mine, d-1 Velea ar fi plâns... Poate că a şi plâns. In orişice caz —oricât de mic şi de zevzec mă aflam — tot am priceput că ticăloşia din om (şi din mine) ia uneori proporţii greu de bănuit. 33* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nevoia de a înşela, de a minţi •—fără interes şi fără folos... Cine va sonda vreodată adâncimile tainei acesteia? Număr foile scrise... Atâtea pagini, şi 5m spus atât de puţin despre profesorii noştri. Dar ar putea întreba cineva: Bine, aceştia vă erau profesorii. De ce nu spui nimic despre voi?.. Voi ce eraţi, cum eraţi?.. Ce eram noi?.. Dacă mă gândesc o clipă, îmi dau seama că « noi » eram într’adevăr un fel de gânganie unică, de fiinţă colectivă: un singur tot, cu mai multe capete'—ca balaurul din poveşti. - Cum era acest tot? Cum arăta? Nu ştiu bine. Ar putea să spună ei, cei care ne priveau — cei din faţa noastră şi de sus, de pe catedră. Noi vorbim despre ei pentrucă ochii noştri căutau asupra lor. Şi privindu-i creşteam: creşteam aşa cum cresc plan- tele, la soare şi peste noapte. Vă asigur că nu aveam timp să ne observăm. Eram prea mult în clipele pe care le trăiam. Mi se par aceşti opt ani de liceu ca o singură zi'—lungă zi de vară plină de veselie şi lumină. Am convingerea că n’am stat o clipă; ceasurile de joacă, de clasă, de repetitor; ceasurile de hoină- reală prin grădinile şi pe dealurile Iaşilor, minunatele ceasuri de cetit, în Bibliotecă şi seara, sub pernă (când am dat de gu- stul acestei otrăvi delicioase) — totul a fost numai o zi, ziua cea de pomină din săptămâna vieţii noastre. Ceea ce se desprinde din lumina zilei aceşteia, când caut înapoi cu ochii minţii, sunt mai cu seamă ei — profesorii. Noi eram ca un fel de apă care curge între două maluri şi care sporeşte ceas cu ceas cu tot ce pri- meşte — ei erau copacii nalţi de pe maluri şi ne deschideau partea de cer la care aveam dreptul. Când spun Liceu, văd de sigur ceva foarte viu şi teribil de agitat, dar fără forme precise: aceasta eram noi. Şi văd alături forme care se conturează limpede, realităţi fixate în alcătuirea mea sufletească'—şi aceasta sunt ei,,profesorii. Cum ar putea lipsi dintre ei aceea deşpre care nu am vorbit încă: neuitatul Calistrat Hogaş, profesorul nostru de Română şi de Latină din cursul inferior; moş Axinte Frunză — profesorul de Latină din anii de mai târziu, deopotrivă apropiat şi distant de noi prin toată poezia fiinţei sale şi printr’o « distracţie » rar întreruptă; Ion Paul, profesorul de Germană, ardelean cu colţuri aspre şi temelii adânci; şi în plin contrast, iubitul dascăl de Franceză, şlefuit ca o bilă de ivoriu, Al. Ionescu, care ne dispreţuia atât de cordial şi aproape cât meritam... Dar profesorul nostru de ştiinţe naturale, Teodor Neculau, fără îndoială savant în specia- litatea sa şi pedagog fără pereche, ştiind să se facă înţeles şi Şcolari şi dascăli de altădată 333 iubit ca nimeni altul; şi cel de chimie, Petru Bogdan, mai târziu rector al universităţii ieşene şi academician. Pe urmă figurile coborîte dintr’un album de schiţe: acea a d-lui Emil Severin, fizician şi chimist, Doctor dela Paris, impecabil în ţinută şi expresie, meşter al cravatelor celor mai reuşite şi al experien- ţelor pline de neprevăzut; Raki Vasiliu, jachetă pe talie şi frunte pătrată, cu bărbiţă, aproape tot timpul deputat şi din când în când profesor de' Istorie, preocupat de istoria care se face, mai mult decât de cea care se scrie, se citeşte şi se predă; d-1 Hulubei, dascălul de Filosofie, gnom insezisabil, realitate îndoiel- nică, de sus picată într’o lume de mici realităţi meschine, şi poate pentru aceasta obiect al celor mai de necrezut farse; d-1 Aurescu, maistrul nostru de muzică, scurt şi gras—trei mingi suprapuse — veşnic transpirat, care ne dădea tonul aşa de fals, cu ochi atât de prietenoşi; d-1 Berescu, maestrul de gimnastică, eram să scriu Buzescu, Buzescu Preda, căci opt ani am făcut haltere, trapez, paralele, oină şi bară, cântând: ...Dar Buzescu Preda vede cu durere, Floarea Românimii ce pe vale piere... Dintre toate figurile acestea, aşa de sumar înfăţişate, sunt însă unele care nu mă lasă să trec atât de uşor mai departe. Cunoaşteţi pe Calistrat Hogaş, prozatorul cu vorba bogată şi stil înflorit, tatăl părintelui Ghemănuţă şi al Pisicuţei, amant neobosit al naturii vesele şi voluptoase... Dar nu aţi cunoscut pe profesorul de Română, înfăţişare coborîtă din Aristofan — cu un ochi care râde şi altul care plânge (ar vrea să plângă dar nu poate), tot numai spirit, numai maliţie, numai vervă — rar amestec de bonomie şi fineţă. Cu totul altul decât celălalt profesor de Română, Ibrăileanu, şi cu mult mai înfipt în con- cret. Pentru Ibrăileanu totul devenea, în mod firesc, idee — în forme grave sau fanteziste, egal de atrăgătoare. Pentru Hogaş chiar ideile căpătau conturul realităţii, contur amplu cu forme rotunde care ispiteau. Hogaş era sfătos şi sarcastic totodată. Vorbele lui curgeau ca mierea din fagure, dar albina care o di- stila ştia să joace din ac, cu usturime şi fără venin. Fusese pro- fesorul mamei şi mi-o amintea de câte ori greşeam. Era încă verde şi îi plăceau toate greutăţile vieţii. Chiar pe vreme tare nu l-am văzut cu palton. In zilele umede arunca pe umeri o pelerină de păr de cămilă. Pălăria de pâslă, nepăsătoare la ploaie, plutea ştrengăreşte pe pletele castanii. In toiul iernii, Conul Calistrat îşi cetea gazeta pe banca de tablă din faţa lui Tufli ). x) Cunoscută cofetărie ieşană, din vremea aceea, în localul Jockey Clubului (prima casă pe dreapta, în strada Carol unde începe strada Lăpuşneanu). REVISTA FUNDAŢIILOR RfiGALE 334 Pentru aceasta dădea uşor cu palma omătul la o parte, se aşeza comod cu picioarele răşchirate, ca să respire în voie pântecelul, împingea puţin pălăria pe ceafă şi punea pe nas ochelarii cu ramă subţire de aur... Aşa îl văd în ceaţa anilor, uncheş plin de tinereţă, şi glasul lui puţin gutural îmi taie ager auzul. Cu glasul acesta ne-a făcut într’o zi să realizăm, în hohote de râs toată grozăvia cacofoniilor. Era vară şi era cald. D-l Hogaş corecta tezele de compoziţie pe catedră, cu împricinatul lângă el. Pagini după pagini de banal şi de arhibanal săreau, printre semne roşii, peste hopurile ironiei sale... Iată-1 că ridică din sprinceană, vădit amuzat: — Cum? Cum? Cum? Ce-ai scris tu aici, măi Stamatiule? Autorul se pleacă leneş peste opera sa. — Unde? — Aicea, măi'—în acoladă, deasupra rândului... Ce-ai scris? — Am scris... că... — Ai scris că şi pe urmă... —• .. .când... — Frumoşi (urmează o aspiraţie a nărilor ca în faţa unui buchet). -— Şi te-ai suit la ceardac, pentru parfum, StamatiuleT' N’am urmărit activitatea literară a colegului nostru. Dar sunt sigur că dacă nu a renunţat de atunci la apropierile cacofo- nice, în schimb, nu le-a mai ridicat în balcon... Tot Stamatiu, şi tot cu Hogaş—la lecţia de Latină—chemat să traducă jlin nu ştiu ce autor, ceteşte frumos textul original şi porneşte senin să-l tălmăcească: — Et jamais, dit-il... Dar vorbele îi amuţesc pe buze. Căci Hogaş l-a judecat: — ...Jamais? Adă aicea juxta şi treci la loc, franţuzule! Pe cât era de explosiv şi de jovial Hogaş, pe atâta era de înfundat moş Axinte Frunză. Pentru Hogaş, grădina lui Dum- nezeu era subiect de perpetuă desfătare. Frunză nu râdea niciodată. Foarte rar surâdea. Pleca puţin capul, uşor într’o parte, şi te preţuia dintr’o privire, svârlită peste ochelari. D-l Frunză era unul dintre cei mai antentici moldoveni, cu adânci resurse sufleteşti şi cu infinită delicateţă de simţire. Mai târziu am aflat că avusese tinereţă înflăcărată şi că jucase un rol în mişcarea spirituală din provincia sa. Dar în pri- vinţa aceasta dela el nu am putut afla nimic. Chiar când crescuserăm şi când ne vorbea prieteneşte — « măi frate * •— nu ne spunea nimica despre el. II oprea cu străşnicie pudoarea ŞCOLARI ŞI DASCĂLI DE ALTĂDATĂ 335 lucrurilor intime. Şi pentru Axinte Frunză tot ce-i era personal, era intim. In schimb, se mărturisea în lecţiile sale de literatură latină. Preţuia pe Tacit şi îl tălmăcea cu eleganţă. Dar inima sa cânta cu poeţii. Bucolicele, Georgicele deşteptau toată no- stalgia acestui fecior de răzeş, care păstrase în nări şi în auz toate miresmele şi toată simfonia vieţii câmpeneşti. Noi scandam textele ilustre, Frunză scanda cu noi, plutind pe o mare de delicii; noi traduceam •— el pleca fruntea şi relua traducerea, cu vorbe colorate, alese de el una câte una... Dar când dela texte păşea la istoria literaturii, nu spunea despre scriitori morţi, scoşi din cine ştie ce cărţi savante, ci vorbea încetişor mai mult pentru sine, ca despre prieteni care l-ar fi putut auzi şi care s’ar fi putut sfii — ca şi el t- de prea măgulitoare preţuire. ' , Intr’o zi, colegul nostru Ciomac 1), nu-şi afla astâmpăr. Ţâşnea în sus şi în jos ca un peşte într’un castron cu apă. — Ciomac, bre... Ce-ai păţit? Ci tot sai aşa? Ai sî strici banca, bre 1 Şi nu-i a ta... După o clipă adresându-se colegului de alături: — Sturza 2), ci are Ciomac aista ? — Ce să aibă, domnu’ Frunză? Are o traducere în Versuri şi nu mai poate sta locului. — Traducere? Ce traducere? — A tradus în versuri Satira IV. — Hora ţiu ?.. s Pe chipul lui moş Axinte se întinse o nespusă uimire: ■— Ci spui? In Versuri moldoveneşti? Ciomac, bre, ci taci? Acu ai amuţît? Un’ţî-i traducerea? Dă-o s’o videm. 1 Poetul nostru care atât aştepta, cu toată ruşinea prefăcută, trase de sub bancă un caiet şi începu să citească emoţionat şi febril, dar cu dicţiunea care avea să-i câştige mai târziu aţâţi ascultători la radio şi la conferinţe... Moş Axinte asculta. Se mişca încetişor şi nu-i Venea să creadă. In versiunea colegului nostru totul era: înţelesul, muzica ver- sului clasic şi chiar ritmul cel vechi... —• Stăi... stăi... Cum ai zîs aici? Mai zî odată... Poetul de 17 ani zicea din nou, dascălul cărunt scosese oche- larii şi asculta cu ochii umezi. Când se sfârşi cetirea, dascălul nostru întinse mâna, luă caietul şi ceti el singur, cum ştia el, sorbind din slova neaoşă toată rudenia ei preţioasă cu vorba cea veche dela Râm. Pe urmă se opri, scoase ochelarii, dădu caietul înapoi şi întinse mâna pe umărul colegului nostru: * *) i) Emanuel Ciomao, conferenţiarul şi scriitorul bine cunoscut. *) Costin Sturza, avocat şi publicist. 33& REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Ciomac bre, tu nu eşti prost... Să ştii! Era în aceste vorbe, spuse afectuos, o recunoaştere şi o repa- raţie în acelaşi timp. Din tinereţele sale cu suferinţe, Axinte Frunză păstrase re- pulsiune pentru lucrurile milităreşti. Această repulsiune nu se manifesta sgomotos. Dimpotrivă. Când secţia de pompieri de peste drum de şcoală suia pe acoperişul cazărmilor, într’un iureş asurzitor, chipul cel blând al dascălului nostru devenea feroce. Fălcile se strângeau, dinţii râşneau o pradă detestată, ochii se închideau. Cel dela lecţie primea scurt porunca: — Taci! Să sfârşească aiştia... Când exerciţiul se termina, d-1 Frunză învia ca dintr’un somn greu. Restul orei ştiam că putem face orice. Bunul nostru dascăl pornise singur departe, în Trecut. Pe omul acesta apăsat de povara nu ştiu căror amintiri, eu am izbutit să-l fac odată să râdă, c’o şolticărie care i-a plăcut. Căpătasem un nouă la lecţia din ajun, şi — fireşte — nu mai învă- ţasem lecţia următoare. Nu-mi fu mică uimirea când mă auzii strigat: — Crăciun 1 — Prezent! — Ci prezent bre? Ieşi aici la lecţie şi tradu mai departe. De ieşit am ieşit la lecţie, am deschis cartea smulsă colegului care mă preceda se; dar de tradus nici vorbă.... Cuvintele nu veneau... Moş Axinte care privea de un timp pe fereastră, cu totul absent, îşi aduse aminte de mine: — Crăciun bre, nu spui nimic? Da haide odată... O ideie năstruşnică îmi Venise, ca să scap de ruşine (eram printre cei buni din clasă): — Hhh... Hhh... Hhh... — Ci spui, frate? — Hhh... Hhh... Ră-gu-şit... nu pot vorbi... Hhh... Hhh... răguşit 1 Moş Axinte se uită lung la mine, îşi prinse capul în mâini şi aşa se puse pe râs. A râs el, a râs clasa minute întregi. — Răguşit, bre?.. Aiasta-i bună... Du-te la doftor, bre... Du-te la doftor... Hhh... Hhh... Hhh... Câţiva ani înainte de acest al doilea război, l-am întâlnit pe moş Axinte Frunză în Bucureşti. Se mutase în Capitală. Nu ştiu pentru ce. Plecase şi el din Iaşi, ca atâţia moldoveni. Era, în aparenţă, acelaşi om. Dar părea surd. Surd, pentru larma oraşului mare. — Ci târg bre... Nu poate omul be nicăeri un pahar de vin adevărat... Şi exprimând regretul acesta, profesorul nostru de latină privea peste ochelari, cu ochii în teaţă, spre Iaşii cei de altă- ŞCOLARI ŞI DASCĂLI DE ALTĂDATĂ 337 dată, unde pe lângă Vin bun se mai aflau şi alte bucurii ade- vărate ... In vremea când era plăcut să trăieşti. Gândindu-mă astăzi la vremea aceea, nu mă pot opri să nu relev spiritul de toleranţă şi atmosfera de libertate de cugetare, în care am crescut. Noi n’am cunoscut exclusivisme. Ecourile luptelor politice ajungeau până în sălile noastre de studii. Ne declaram, fără prea multă alegere, junimişti sau liberali, con- servatori sau democraţi. Dar criteriile noastre erau numai afec- tive, Auzisem la vreo întrunire pe Carp şi pe Maiorescu, pe Dela- vrancea şi pe Nicolae Filipescu, sau pe Alexandru Marghiloman şi dintre ceilalţi, pe Take Ionescu ■— ori dintre liberali pe Phe- rekyde —■ Costinescu, sau Ionel Brătianu — stângaci, îngâmfat, totuşi simpatic. Intre profesorii noştri făceau unii politică. Dar aceasta nu apărea în atitudinea lor la şcoală. România cea nouă, după Unire şi după războiul de Independenţă, era un produs al spiritului liberal. Ea se născuse şi prinsese temei, scuturând cătuşele trecutului, în atmosfera de bunăvoinţă a acelui « stupid secol al XlX-lea » ■— atât de puţin stupid ■— care a însemnat o eră nouă în viaţa omenirii. In timp de câteva decenii, se deşteptaseră la cuvânt indivizi şi popoare, lepădând un somn greu. Ştiu că astăzi libertatea apare ca un bun relativ. Băutura aceasta nouă şi prea tare, a zăpăcit destul de repede Europa cea tânără, ieşită din câteva revoluţii. Dar în 1900 şi în deceniile de mai înainte — când s’a alcătuit Statul Român — principiul de libertate şi lumina zilei făceau una. Pentru indivizi, acest principiu însemna'—cu toate inega- lităţile sociale — zare largă şi porţi deschise spre viitor. Sute şi sute de «băieţi dela ţară » s’au putut ridica la cultură dând — în câteva generaţii ■— oamenii de ştiinţă şi de litere, profesio- niştii, oamenii politici, funcţionărimea, de sus şi de jos (din ad- ministraţie, din justiţie, din armată, din cler) care au dobândit laolaltă pentru Regatul României locul său în lume. Pentru popoare, acelaşi principiu — sub alt nume: principiul naţiona- lităţilor ■—. a însemnat dreptul fiecărui neam de a exista de sine stătător, ca naţie şi ca organism de Stat. Toate criticile îndreptate uneori împotriva excesului de libertate nu pot •— oricum ar fi — să ne facă să uităm binefacerile ei. Veacul al XlX-lea a fost un Veac generos: un veac în care tehnica nu subjugase inteligenţa, şi în care se putea vorbi despre drept ■— ca normă fundamentală în Viaţă •— fără a provoca surâsuri. In «stupidul secol al XlX-lea» omul'—ca per- sonalitate—stătea în centrul preocupărilor generale. Ştiinţele şi artele, regulile politice, religia şi morala — totul era pentru om. 7 33* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Se crease chiar un mit: «Valoarea om». Noi am crescut în at- mosfera aceea. Şi, Doamne, comparând-o cu aceia în care multe doctrine erau socotite intangibile, şi de când oamenii care le proclamau declarau că ei nu pot greşi ■— avem cuvânt să simţim deosebirea. Nu. Cu siguranţă nu că au murit nici Libertatea, nici Drep- tul, şi niciuna din valorile ideale, de care omenirea a luat con- ştiinţă într’o atât de lungă luptă. Dar au scăpat liberaţii. Au pierit domnii, şi s’au ridicat sclavii liberaţi. Asistăm la triumful lor puţin cam sgomotos. Generaţiile care vin vor şti să împace cele două principii: libertatea şi autoritatea. Iar inteligenţa creatoare va şti să subordoneze maşina. Pentru moment ne aflăm ■— şi noi şi lumea cealaltă ■— în grea încercare. Cu atât mai mult temei mă întorc spre anii de atunci. Mi se pare de necrezut, când mă uit înapoi, cum am putut noi trăi şi cum am putut creşte spre idealul cel mare al unităţii naţionale, cu atât de puţin « naţionalism »1 Intr'adevăr generaţiile de înainte de noi ■— cărora le datorăm România de azi ■— şi a noastră, care a contribuit (sub conducerea lor) la înfăptuirea ei, nu am cunoscut doctrina exclusivistă, care face din ideia naţională principiu unic în viaţă. Nici minţile cele mai aprinse nu ar fi putut concepe atunci că sentimentul patriotic şi cel de umanitate se exclud. Că regula de drept încetează la hotarul naţionalităţii. Că ceea ce legea condamnă devine vir- tute, dacă se practică contra vecinului de alt neam sau de altă religie. Că eticheta patriotică, înfiptă în piept ca o cocardă, ţine loc de diplomă, de talent, de onestitate. Trebue să spun că profesorii noştri erau naţionalişti înfocaţi. Şi au sădit în inima noastră sămânţa iubirii de neam şi de ţară în adâncurile cele mai curate. Dar fără intoleranţă. Străinătatea civilizată era pentru ei un exemplu permanent, şi chiar «jidovi- mea » atât de hulită, pe care ei nu o iubeau, ne putea sta ca învăţătură prin însuşirile ei necontestate: inteligenţă practică, spirit comercial, tărie în răstrişte, solidaritate... Ne băteam şi noi cu «jidovii» noştri (ce lupte cu pietre, pe medeanul de lângă Moş Sterică, la Huşi — între « noi » şi « ei») — dar eram oameni, ştiam că suntem deopotrivă oameni şi unii şi alţii. Putem spune că am crescut într’o epocă de toleranţă. De aceea cuvântul d-lui A. C. Cuza a sunat multă vreme în pustiu. « Spiritul » profesorului de economie politică ■— şi talentul său, erau în contradicţie cu sistemul. Antisemiţii adevăraţi nu au ştiut niciodată, ascultând pe d-1 Cuza, unde sfârşeşte zefle- meaua şi unde începe doctrina. Chiar pentru a impune pe aceasta se cerea un om de credinţă şi nu un cazuist. La un moment dat s’a crezut că d-1 Cuza a găsit un apostol: în furtunosul său coleg ŞCOLARI ŞI DASCĂLI DE ALTĂDATĂ 339 Nicolae Iorga. Pe lângă mari însuşiri oratorice, Iorga poseda tot ce lipsea tovarăşului său: prestigiu, gravitate, şi acea fla- cără interioară care arde şi purifică. Mergeam la întrunirile na- ţionaliste, cu nespus interes. Ascultam, cu ocjiii înrouraţi, cu- vintele aspre şi fierbinţi care frământau toată fiinţa lui Nicolae Iorga. Nu pricepeam pe atunci că această proză ritmică, bogată în incidente şi plină de armonii, care se orchestrau din adâncimi, este adevărată poezie — şi că ea nu cearcă să convingă, ci cuce- reşte cu puterea elementară a sentimentului. Ii simţeam însă efectul, pe care vail câteva clipe după aceea, avea să-l împrăştie vreo glumă a d-lui Cuza. Peste auzul nostru supraîncălzit, ghi- duşiile acestuia veneau ca un duş răcoritor. Şi la sfârşit, coboram din înălţimi (la propriu şi la figurat) satisfăcuţi că totul s’a sfârşit cu bine şi cu veselie. • Când se va scrie, mai târziu, istoria anilor acestora şi se va lămuri contribuţia celor doi dascăli ai «Neamului Românesc», figura pasională a lui Nicolae Iorga va creşte şi mai mult în contrast cu negativismul tragic al bătrânului antisemit. Prea mult posedat de Vraja cuvântului — vorbit ori scris — Iorga nu a putut fi un constructor. Dar a întrebuinţat cu suflu puternic flacăra ideii naţionale — prezentă dela începuturile rede- şteptării româneşti. Răscolind trecutul, a dat mare strălucire şi o activitate foarte vie atâtor fapte înţepenite în Istorie. Cu Ni- colae Iorga am «trăit» Istoria Românilor. Nu interesează dacă această istorie era câteodată oarecum personală şi dacă oameni şi fapte de odinioară se colorau de patimile prezentului; importă însă că lumea aceasta ne era şi ne-*a rămas prezentă, ca o reali- tate fără de care nimic nu ar fi putut fi din ceea ce este. întorşi la liceu şi încă sub farmecul acestor audiţii dumini- cale, întâlneam privirea cuminte a dascălilor noştri de fiecare zi. Niciodată, nimic din partea lor pentru a potoli atâta firesc entu- ziasm. Dar, pe nesimţite, în oraşul lui Kogălniceanu şi al Juni- mii, dispoziţiunile noastre generoase îşi lărgeau orizonturile şi se temperau cu o măsură pe care n’am avut încă să o regretăm. Este cel mai scump omagiu pe care îl închin memoriei pro- fesorilor mei: nu ne-au învăţat să urîm. Şi nici să ne preţuim pe noi înşine (ca indivizi $i ca popor) dincolo de ceea ce se cuvine. După o clipă de reculegere, pot să adaug că ar fi fost şi greu. Aşa sămânţă n’ar fi prins în laşul cultural de atunci. Trei gene- raţii de cărturari însufleţiţi de idealuri care aşezau naţia foarte sus ■— pentrucă o aşezau în umanitate ■— creeaseră în Iaşi o tradiţie şi o atmosferă, spre care ne întoarcem astăzi ca spre un vis frumos. A trebuit să scadă nivelul culturii — să ne gân- 7* 34® REVISTA FUNDAŢIILOR REOALB dim că nicio mare personalitate universitară nu a mai ilustrat învăţământul superior după 1914 (afară de puţinii bătrâni care sfârşeau), şi a trebuit să coboare asupra Europei valul de obscu- rantism şi de intoleranţă care ne-a cuprins deodată de pretu- tindeni pentru ca întâmplările din ultimul deceniu să fie cu putinţă. O minte normală nu poate realiza suprimarea lui Nicolae Iorga în numele ideii naţionale. Pornirile vijelioase ale tinereţii lăsată fără frâu, şi mânate strâmb de flacăra unui idealism min- cinos, aveau să ne aducă aici — fără reacţie eficace din partea tineretului « cuminte o ţintuit în datorii scolastice, de dascăli de catedră. Dincolo de catedră, dascălii noştri şi cei care i-au precedat ştiau să arunce lumini care limpezeau căile vieţii. Nu am auzit niciodată dela dânşii vorbe mari. Dar au ştiut să ne insufle sim- ţimintele bune, pentrucă nu trăiau în minciună. Poate că mai era şi altceva: un exemplu frumos, foarte sus. Domnea în ţară Carol I, Regele cu fruntea descoperită din statuia lui Mestrovici. Nu este locul să fac istorie şi nu am nicio competinţă pentru asemenea lucru. Mă mulţumesc să evoc o amintire. A fost pentru noi un eveniment cu totul deosebit vizita Regelui Carol şi a soţiei sale Regina Elisabeta, la Iaşi, în timpul când ne aflam în Liceu. ' Văzusem pe Regele Carol I, de mai multe ori, la Bucureşti îp ziua de Bobotează, şi odată la 10 Mai, atât de impunător în alaiul care îl ducea la paradă, pe Calea Victoriei. Nu avusesem însă prilejul să apropii fiinţa regală. Simţeam, ca şi lumea cea- laltă, un mare/ respect pentru chipul plin de prestigiu şi de calmă demnitate al Suveranului, dar nu ştiam ce este omul acesta aşezat atât de sus şi pe care îl vedeam aşa de deosebit de oamenii ceilalţi. înşiraţi de-aTlungul străzilor care duc dela gară în oraş, am văzut şi la Iaşi chipul cunoscut mie al Regelui din Bucureşti. Aceeaşi linişte augustă, acelaşi salut lent'—şi un zâmbet abia schiţat pe care l-am priceput mai târziu. laşul frondeur din primii ani ai Domniei făcuse loc altui Iaşi, care sărbătorea fără rezervă perechea regală. Din trecutul pe care nu-1 cunoşteam decât din auzite, din ireverenţele lui Ivanov şi G. Panu, nu mai stăruia nimic în ziua festivă pe care o trăiam. laşul era numai consimţimânt şi elan entuziast. Aşa a fost timp de trei zile, cât a durat vizita Suveranilor. Pentru noi, cei din Liceul Internat, vizita aceasta a însemnat o mare cinste. Regele a Venit să ne Vadă Liceul. A fost o zi de emoţie intensă. Din ajun era totul pregătit pentru a se face Suveranului primirea pe care o merita. Clădirea strălucea sub ghirlandele verzi din jurul flamurii tricolore. înăuntru, cori- ŞCOLARI ŞI DASCĂLI DE ALTĂDATĂ 341 doarele, aula, sălile de clasă şi celelalte păreau de sticlă luci- toare. Grădina frumos stropită avea şi ea aer sărbătoresc. Nu ne aflam- astâmpăr, în bănci — şi nu fusesem niciodată atâta de ferchezuiţi. Sub uniformele de « mare ţinută », cu două rân- duri de bumbi aurii şi vipuşcă Vişinie, cu coroniţele de stejar brodate pe guler, tunşi, frizaţi şi spilcuiţi ca niciodată, făceam parte armonioasă din acest decor de acurateţă gospodărească. Când fanfara Liceului a izbucnit în « Trăiască Regele » — peste sufletele noastre s’a coborît liniştea. Ne simţeam inimile svâc- nind. A trecut un veac până când s’a înscris în chenarul uşii, chipul Regelui Carol. Ni s’au umezit ochii şi ne-am pomenit strigând ceva din fundul pieptului. Trebue să fi fost obişnuit: Ura 1 Regele a înclinat puţin capul şi ne-a oprit cu un gest al mâinii. A făcut câţiva paşi apropiindu-se de noi. 11 urmau d-1 Lascăr şi profesorii, în haine negre. R- gele era în uniformă de general de infanterie, cu un singur rând de nasturi, fără decoraţii. Avea tunică lungă, pantaloni lungi şi ţinea în mână chipiul alb. O desăvârşită simplitate în ţinută şi în atitudini. Moş Tăkiţă Mar- dare era cu mult mai mândru în zilele de paradă. N’am avut vreme să stărui în aceste aprecieri. Mă aflam în banca întâia lângă catedră. Se întâmplase să fie ora de Geografie. Regele ne-a privit pe rând trecându-ne în revistă, cu ochii lui albaştri care vedeau tot. Figura era serioasă, dar ochii se bucurau. în- dreptând uşurel un deget dela mâna dreaptă când spre un elev, când spre altul, Măria Sa a prins a pune întrebări. Răspunsurile veneau îndată şi Regele dădea din cap mulţumit. Iată-1 în faţa mea, la distanţa unui braţ. Ii simt răsuflarea. întinde mâna. Atirge unul din nasturii mei aurii. — Elef, tumneata iupeşti Geografia? — Da, Majestate. Iubesc Geografia. — Pentru ce iupeşti Geografia? — Pentrucă ne învaţă să cunoaştem lufnea. — ...Numai pentru aceasta, iubeşti Geografia? — .. .Şi pentrucă ne ajută să ne cunoaştem şi să ne iubim ţara. Chipul Măriei Sale se lumină de mulţumire. ■— Asta pun, foarte pun... Pine, elef... Să cunoaştem şi să iupim ţara... Foarte mult să iupim ţara, foarte mult! Ochii albaştri stăruie o clipă asupra mea şi se rotesc înde- lung asupra clasei întregi. - Aşa a plecat, ridicând iarăşi mâna într’un semn prietenos şi învăluindu-ne într’o privire bună. Mi-am dat seama după aceea că această privire cuprindea în chip statornic ţara întreagă, din care acest-Rege înţelept făcuse ţara Sa. 34» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Peste câţiva ani, în Universitatea dela Bucureşti, aveam să aflu dela d-1 Constantin Dissescu, profesorul nostru de drept constituţional •— că România este o monarhie constituţională, în care toate puterile emană dela naţiune, şi în care Regele dom- neşte dar nu guvernează. Dumnezeu să mă ierte, dar cred că distratul nostru profesor, care îşi învăţase meşteşugul în Apus •— se socotea la Londra sau la Bruxelles. Vă asigur că pe deasupra doctrinelor apusene, în ţărişoara aceasta orientală, Regele Carol I a domnit şi peste cei care gu- vernau. Aceştia se mângâiau cu doctrinele, Regele ţinea ferm în mâinile sale mici realităţile. Domnia Sa a fost o permanentă prezenţă în toate treburile Ţării. Din clipa când ne-a cuprins cu privirea, mi-am dat seama de această prezenţă. Şi am simţit-o după aceea ■— cât a trăit Regele Carol I ■— în anii mei de studenţie, pe urmă în viaţa de toate zilele, în profesie, în viaţa politică. Prezenţa aceasta era de ordin spiritual, şi îndrăznesc să zic: moral. Sub Carol I nici miniştrii, nici ceilalţi demnitari şi nici chiar lumea sus pusă de amândouă sexele ■— fără a exagera într’o virtute, străină de firea locului — nu şi-ar fi îngăduit anu« mite excese. Intr’o ţară care cunoscuse mai mult domnitori afemeiaţi, ubitori de petreceri, lacomi de bani şi fără măsură in cheltueli, semeţi cu cei mici şi prea plecaţi puterilor din afară ■— Carol I aducea exemplul unei vieţi sobre, făcută din echilibru, din chib- zuinţă, din demnitate. Sub acest Rege deosebit, ţara se deprinsese să aibă obţinută. In acest timp, România noastră cea mică, abia scăpată din de- pendenţa turcească, ajunsese să facă figură bună între ţările celelalte din Europa, mici şi mari. Şi multe dintre ele ne invidiau pentru Regele cel cuminte. • Lugoj, Iunie 1944. EUGEN CRĂCIUN WALT WHITMAN ACEASTĂ UMBRĂ, IMAGINEA MEA Această umbră, imaginea mea, păşind într’o parte sau alta, Căutându-şi şovăitoare existenţa, trăncănind, De câte ori mă surprind în picioare, privind Cum flutură nehotărîtă, De câte ori mă întreb, de câte ori mă îndoiesc, Dacă într’adevăr îmi aparţine mie; Insă în mijlocul celor ce mă iubesc Şi când înalţ aceste cânturi, O! Niciodată nu mai poate fi îndoială Că este într’adevăr fiinţa mea, Că mă închipue într’adevăr pe mine. TEMELIA ORICĂREI METAFIZICI Şi acum, Domnii mei, Voi rosti un cuvânt, ce trebue să rămână în memorii, în spirite, Ca temelie şi încheere tot-odată, pentru orişicare metafizică. (Precum grăieşte studenţilor, bătrânul profesor, La ieşirea unui curs foarte frecventat). După ce-am studiat sistemele moderne şi antice, Cele greceşti şi cele nemţeşti, Kant studiat şi judecat, Fichte, Schelling şi Hegel, Judecat doctrina lui Platon, şi Socrate deasupra lui Platon Şi mai mare decât Socrate, cel cercetat şi osândit, Crist cel divin, îndelung studiat; Revăd în amintire astăzi, aceste sisteme greceşti şi nemţeşti, Revăd toate filosofiile, revăd bisericile şi doctrinele creştine, Şi totuşi văd limpede, deasupra lui Socrate, Deasupra lui Crist cel divin, Văd dragostea blândă a omului pentru aproapele său, Văd dorul ce poartă prieten spre prieten, Soţul către tovarăşa sa, tainic potriviţi laolaltă, Al copiilor şi al părinţilor, Al cetăţii către cetate şi al ţării faţă de ţară. NICOLA.E ARGINTESCU-AMZA VLADIMIR MAIAKOVSKI POETUL MUNCITOR I se strigă poetului, mereu, Repetat şi prelung: « Ia să te văd eu, pe tine, la strung 1 « Ce-i Versul ? » Joc de nimic. « Pentru munca, adevărată, « Pare-mi ţi-e pielea prea delicată &. Dar eu către aceştia, la rândul meu, strig. Poate că tocmai nouă, munca, Ne este cu suflet mai plină. Şi eu sunt uzină. Că nu avem coşuri, unul sau două, Dar tocmai de-aceea poate că truda Ne e şi mai grea. Ştip; sărbătoarea simplă a Vorbelor Vouă nu vă place. Voi ca să lucraţi, tăiaţi stejarul şi pacel Dar oare noi nu cioplim Tot ca Voi, lemnul? Noi ne trudim Şi punem semnul Trudelor noastre pe stejarul minţilor omeneşti. Vezi bine, e vrednic de cinste să pescueşti, Să tragi la mal năvodul, Iar în năvod să găsească un peşte mare, norodul. Dar munca poetului, de cinste şi mai Vrednică este: Să prinzi în năvod oameni Vii, nu peşte. Eroică, da, e truda să te prăjeşti Deasupra furnalelor, ca să meşteşugeşti Fierul, ce-ţi ţipă în mână când îl căleşti. Dar cine-i acela care ne-având ce face Nu ne lasă, pe noi, poeţii, în pace, Jmproşcându-ne mereu, cu mustrări 346 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi ocări? Noi şlefuim creerul omenesc Cu pila cuvântului. Care-i mai presus din ei doi, Poetul ori tehnicianul, Care duce omul în spre confortul material? Niciunul. Amândoi sunt egali. Şi inimile sun doar motoare... Sufletul I AI Ce viclean motor I... Suntem cu toţi la fel; Tovarăşi toţi, şi aceiaşi, în masa muncitoare. Proletari ai trupului dar şi âi minţilor. Şi-aşa, doar împreună Vom înfrumuseţa planeta, Şi-o vom porni în marş, apoi, Să chiuie, să joace. Torentul vorbelor ce vin să ne atace, Noi-1 îngrădim cu diguri şi strigăm: La lucru I Să nu stăm I Muncă nouă şi vie I Iar pe oratorii care n’au alta a face ■— Vrem să se ştie! ■— La moară îi trimitem. Da, morarilor; Ca să le învârtească moara Cu iauzul limbii lor. Traducere de ŞTEFANIA ZOTTOVICEANU RUSU FRIDERICH HOLDERLIN ODĂ PARCELOR Doar o vară şi-o toamne cu cântece mustoase O voi puternicelor! mai dăruiţi-mi iară, Când inima-mi sătulă de jocuri Voluptoase, V’o dau şi nu voi plânge de-i cereţi să dispară. Căci sufletul ce ’n viaţă nu şi-a ’mplinit menirea, Pe celelalte ţărmuri nu-şi află liniştirea; Iar dac’al inimii sfânt cântec mi-a izbândit A-i fermeca pe muritori, pot pleca fericit! Vino dar, tu Veşnică tăcere a umbrelor! Şi lira-mi de Vei lua-o, eu tot sunt mulţumit; Numai o vară şi-o toamnă de mi-ai îngăduit Pentru cântul care-1 port: am fost asemeni zeilor! JUMĂTĂŢI DE VIAŢĂ Livada gabenă de pere Scăldată ’n sălbateci trandafiri Atârnă ’n lac cu oglindiri. Iar Voi gingaşe lebede Vă muiaţi capetele In apa sfântă clară Beţie de sărutări par’că. Vai mie, când Va fi iarnă De unde Voi lua florile Şi-a soarelui lumină Şi umbra pământului? Mute şi reci sta-vor zidurile Iar la biciuirile vântului Vor geme arborii. In româneşte de AUREL 8TĂNES0U PROFILURI CRITICE: MIHAIL SEBASTIAN Distant, fără efuziuni, înlocuind prin seriozitatea purtării — corectă dar nefamiliară —. expresia adolescentă a fizionomiei sale, Mihail Sebastian şi-a impus prin criticele juste şi lucide, un nume menţinut de talent şi respectul de sine însuşi, mani- festat în relaţiile exterioare cu oarecare pedanterie. Reţinut în raporturile sociale, cu simţul demnităţii personale, atitudinea lui distinctă, netă, raţională, a contribuit la delimi- tarea figurii sale morale, cu dimensiuni precise, căreia, în afara tinereţii, nu i se putea reproşa decât aerul uşor infatuat, su- perior, considerat totuşi legitim. O încredere de sine susţinută de valoarea literară şi care nu jignea vanitatea celuilalt. Ceea ce e mai greu de suportat la un scriitor tânăr nu sunt defectele, ci calităţile sale. Şi ele excelau în subtilitatea prozei, în judecata Lrmă, în graţia stilului. Spirit cartezian, în distincţia raţională, pasionat al lui Mon- taigne, de unde scepticismul, cu o trăsătură senzuală însă, sen- sibilă prin structura sa judaică la realităţile metafizice, Mihail Sebastian este totuşi dominat de necesitatea logică a lucrurilor. E o voinţă de înţelegere clară, o luptă de a supune înclinaţia spre zonele de mister ale existenţei, păstrându-se în câmpul solar şi steril al raţiunii. Această dispoziţie ideologică îi răspunde în literatura sa teama de patetic, de accentul dramatic, totul fiind conţinut, discret, refuzând elementul obscur în locul celui concret. Emoţia sa e mai mult intelectuală iar farmecul inteligenţei sezisează nuanţa. Evitând excesele, îşi ţine echilibrul în marginea bunului gust, atent la pasiunile eroilor, niciodată stridente, niciodată sfărâmând cadrul impus de regulile jocului, care se numeşte artă. PROFILURI CRITICE: MIHAIL 8EBASTIAN 349 E un temperament care are oroarea violenţelor de orice natură şi mai cu seamă a situaţiilor «tari». Sigur pe posibilităţile de măsură, de ton just, îşi desemnează astfel limitele. Ştie însă să se mişte între aceste limite, cu su- pleţe, cu eleganţă, cu naturaleţe. Ele constitue un fel de normă ordonatoare a tot ce e excesiv, nebulos, reducându-le la o sub- stanţă limpede şi simplă. Aparenta lipsă de efort, tenuitatea materiei, transparenţa scrisului, ar putea face greşita impresie a uşurinţei, de n’ar exista luciditatea observaţiei morale şi psihologice, interesantă chiar dacă nu merge în adâncime. ■ El iubeşte desfăşurarea plană, geometrică, refractar fervorii sau tumultului. Cea dintâi plachetă «Fragmente dintr’un carnet găsit», nu dă indicii asupra talentului său literar, deşi nu lipsesc unele notaţii interesante, dar fără convergenţă. E surprinzător tonul desabuzat, grav, în contrast cu tinereţea autorului. In culegerea de nuvele « Femei » —. intitulat roman probabil din necesităţi comerciale •— Ştefan Valeriu e un prdtext de ex- perienţe erotice pentru schiţarea câtorva siluete feminine, dintre care unele realizate fluid, în tonuri de caldă vibraţie. Eroul n’are o unitate, dar această neidentitate psihologică dela o nuvelă la alta e fără importanţă. E de reţinut doar starea de disponibilitate, putinţa de adaptare, rămânând totuşi detaşat de propriile sale evenimente sufleteşti. Femeile sunt desenate în linii mai precise, cu fineţe şi sen- sibilitate, în deosebi Martha Bonneau, care-şi reprimă curiozi- tatea erotică, turburată de incertitudinea vârstei, Ren de Rey, iraţională, de-o senzualitate obscură, toridă, de plantă tropi- cală, Maria, interiorizată, discretă, amintind palid de Doamna T« a lui Camil Petre seu. Cea mai umană e de sigur Emilia, fiinţă rudimentară, de o conformaţie fizică stângace, desarticulată, surprinsă în meca- nismul ei sufletesc, prin notaţii seci, uneori remarcabile ca aceasta: M’am gândit de multe ori atunci că dacă hainele Emiliei ar fi avut buzunare, viaţa ei ar fi fost pe jumătate mai simplă. Odette reprezintă imaginea fetei moderne, fără scrupule, . tratată frivol, iar Arabella, dansatoarea de circ, e plată, cu instinct cazanier, pudică, în contrast cu tot ceea ce închide în sine aven- turos, noţ'.unea acestui tip de femeie. Mai organizat e « Oraşul cu salcâmi », un roman al adoles- cenţei, fluent, liric, în planuri certe. Adolescenţa nu e idilică aici ca în «Medeleni», ci are un caracter gidian, cu anomalii sexuale, cinisme, fervori intime, care însă la Mihail Sebastian sunt atenuate într’o atmosferă de Vaporozitate. 35° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Rezolvarea problemelor, specifice acestei faze Veleitare, se face calm, fără sguduiri, cu umbre ^de tristeţi. Sentimentele n’au profunzime. E o pondere, o luminozitate egală, ce diminuează. Fraza e finită, exactă, cu sugestia restrânsă, nu lipsită de emoţionalitate. întreaga sa proză are această particularitate, care constă în preciziunea, în uniformitatea de ton, ce nu urcă şi nici nu coboară, satisfăcută de propria ei claritate, în bunul ei gust. Şi în «Accidentul», mai sec, fără lirismul difuz din celălalt roman, recunoaştem echilibrul, ponderea autorului, supraveghind gesticulaţia interioară a eroilor. E o prea mare decenţă în sen- timentele şi pasiunile lor, sau o incapacitate de a trăi cu inten- sitate. Reacţiunile, actele lor sunt stinse, reţinute, consumându-se la suprafaţa vieţii afective. Paul e un descompus, un apatic, persecutat de amintirea unei dragoste eşuate. Nora este o «profesoară &, adică o fiinţă sobră, ordonată, care are rolul să-l vindece de obsesia uşuraticei pictoriţe Ann. Mijlocul e skiul. Senzaţiile sportului de ski sunt descrise cu virtuozitate. E însă ceva corect şi schematic în construcţia personajelor. Singur episodul cu tânărul cardiac Gunther are o plastici- tate mai vie, dar independent de rest. Aşa dar la puţine linii se reduce acest roman sumar şi abstract. De acest schematism psihologic suferă şi cartea «De două mii de ani », de altminteri cea mai densă din tot ce a scris Mihail Sebastian, interesantă mai ales prin substratul ei ideologic. Deşi scrisă într’o formă de jurnal, deşi între personaje nu există niciun raport real, ele reprezintă «momentele de con- ştiinţă » în desfăşurarea dramei lăuntrice a eroului principal, care constituie însăşi unitatea volumului. Acest lucru e înve- derat de caracterul abstract al acestor personaje, îndeplinind funcţiunea unor atitudini intelectuale. Involuntar, interesul lunecă dela valoarea sa literară la conţinutul ideologic. însuşirea scriitorului e de moralist, disociativ, operând în materialul sensibil prin simplificări, prin ordonare, prin puneri la punct. El e un om care încearcă să explice, să delimiteze, să înţe- leagă. Avem de-aface deci cu un exerciţiu al lucidităţii, aplicată însă asupra unei drame autentice: suferinţa judaică. Examenul este cu atât mai interesant, cu cât cel carS-1 să- vârşeşte, este un evreu. Suportând brutalităţile fizice antisemite sau numai rezervele «intelectuale» ale huliganilor, va căuta să-şi precizeze propria sa poziţie în mijlocul coreligionarilor şi faţă de problema antisemitismului. Efortul de a înţelege ace?t fenomen permanent de oprimare, de mutilare a personalităţii umane, rolul spectacular pe care-1 PROFILURI CRITICE: M1HAIL SEBASTIAN 351 adoptă, deşi e cauza atâtor suferinţe nedrepte, este el însuşi un act judaic. ‘ Detaşarea, obiectivitatea, sinceritatea înţelegerii cu care tra- tează această problemă fără soluţie, înlătură obiecţia tendenţio- zităţii. Dacă ideologic n’are importanţă, arlisticeşte este o rea- lizare, romanul situându-se la un nivel de contemplativitate desinteresată. Eroul principal, confundat adesea cu autorul, datorită to- nului confesional al cărţii, este un intelectual de tip individualist, asupra căruia peisajul dunărean exercită o influenţă modera- toare, calmând febricitatea transmisă de acea ramură a familiei trăită în ghetto, în intimitatea nocturnă a cărţilor sfinte. Complicaţiile interioare, jocul abstracţiunilor, sentimentul ne- liniştei tragice, sunt în parte anulate de indiferenţa acestei privelişti. Tot ce este abstracţie în mine, a fost corectat şi în bună parte lecuit de o simplă privelişte dunăreană. Tot ce este febră, a fost liniştit, ordonat. Nu ştiu cum aş fi fost dacă m’aş fi născut in altă parte. Sunt numai convins că aş fi fost altul. Gustului meu fudaic pentru catastrofe intime, fluviul i-a ridicat împotrivă exemplul indiferenţei lui regale. Complicaţiilor mele interioare, i-a opus simplicitatea peisajului. Şi nesiguranţei, neliniştei, i-a arătat jocul valurilor efemer şi etern. Acest dualism e menţinut într’un relativ echilibru înainte de a întâmpina rezistenţa, adversitatea neevreilor. ' Precaritatea condiţiei sale de evreu îi apare în momentul conflictului cu mediul creştin. De aci începe suferinţa şi încer- carea de a-şi preciza poziţia. Faptul că e dela Dunăre, ceea ce are corespondenţe profunde în constituţia sa intimă, apartenenţa la realităţile spirituale yomâneşti, nu sunt concludente pentru ceilalţi. Constată şi la prietenii săi neevrei reticenţe antisemite, formulate însă ideo- logic. Subtilitatea lor de gândire nu-1 înşeală asupra existenţei resentimentului milenar. Absent printre coreligionarii săi, nu se poate solidariza nici cu suferinţa, nici cu idealurile lor. JEl suferă de persecuţiile creştinilor, nu pentru că e evreu, ci pentrucâ această calitate constitue pentru ceilalţi un drept de a atenta la libertatea lui de om, de fiinţă gânditoare. ' Sceptic faţă de judaism, care urmăreşte renaşterea naţio- nală, străin de idişismul cultural, refuzând orice participare la tot ce e manifestare organizată de solidaritate, vă continua să rămână un solitar lucid, închis în scoica individualităţii sale. Separaţiunea sa de colectivitatea evreiască, de aspiraţiunile ei, vine din această conformaţie intelectuală. 35® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE E evident că înainte de a fi un evreu, e un individualist. O afirmă categoric, denunţândU-şi fragilitatea acestei poziţii: Tot ce fac, tot ce gândesc, tot ce sufăr, rămâne sub această bară fixă: eu. Şi am curajul deplorabil de a fi mândru de această in- firmitate, de a-mi socoti fereastra dela care privesc lumea o « po- ziţie», când nu e decât o ascunzătoare, curajul de a crede în sin- gurătatea mea ca într’o valoare, când nu e decât o inapti- tudine. O mai mare asprime cu sine însuşi nu se putea. Conştient de această insuficienţă, se complace totuşi în ea, din orgoliu, din demnitate, minat de o tristeţe inutil disimulată. Neaderent la niciunul din idealurile judaice, respins de creştini, e închis într’un cerc vicios, din care nu există scăpare. Neputinţa de a trăi în vid, îl face să creadă că drama sa, irezolvabilă pe plan politic, poate fi soluţionată psihologic şi spiritual, dar pentru el personal, pentru propria sa viaţă, nădăj- duind într’o armonizare a valorilor judaice şi valorilor româneşti. Această comportare individualistă e până la urmă viciată de estetism, care-i falsifică însuşi conţinutul, reducând-o la o simplă atitudine formală. Romanul e document valoros şi interesant al dramei judaice, experimentată ideologic şi sentimental de un spirit păcătuind prin excesul lucidităţii. « Cum am devenit un huligan » e un răspuns sistematizat la o serie de atacuri polemice. Procedând prin eliminare, autorul a ales una sau două pro- bleme esenţiale şi câţiva «polemişti» distribuţi metodic, în planuri diferite, ca nişte pioni pe o tablă de şah. Cu o rece voluptate sunt căutate mişcările cele mai sigure pentru preciziunea loviturii. Când ideile reprezintă o autoritate şi un interes prin ele înşile, se urmăreşte stricta succesiune a argumentelor, descoperindu-se eroarea sau contradicţia. Alteori «polemiştii» sunt văzuţi în latura lor morală, mai puţin exi- gentă decât rigoarea şi fanatismul ortodox, înclinat spre tot felul de concesii în realitate practică. Impostura şi ignoranţa constitue un prilej de incisivă por- tretistică, de formulări sugestive. Astfel despre un publicist cu o cultură nu îndeajuns asimilată, se spune că: «prin preocupări, e un subcomisar cult», iar despre un altul care perverteşte vo- luntar înţelesurile că « e puţin porc cu nuanţele ». Deşi implacabile, execuţiile sunt totuşi înpiănuşate, graţioase, cu un insezisabil humor. PROFILURI CRITICE: MlHAlL SEBASTIAN 353 Prin inteligenţa rece, fineţe şi maliţie, Mihail Sebastian e un artist al polemicei, izbutind pagini de pură delectare intelectuală. * * * Activitatea sa critică propriu zisă e risipită prin reviste, în foiletoane şi note despre diferiţi scriitori, aceasta din urmă apă- rută în « Revista Fundaţiilor Regale ». Dacă recenziile prin însăşi natura lor sunt destinate efeme- rului, ele însă dau suficiente probe de perspicacitate şi intuiţie critică. Notele însă, despre care am pomenit, sunt de fapt mici studii concise, substanţiale. Mihail Sebastian are facultatea de a pă- trunde direct în articulaţia intimă a unei opere de artă. Operaţia o săvârşeşte cu mijloace simple, fluide, fără pedantism sau eru- diţie fastidioasă. El judecă concret, orientat de un criteriu strict estetic, evitând detaliul nesemnificâtiv. Fără să fie critică literară, dar într’un raport indirect cu ea, este « Corespondenţa lui Marcel Proust», în care dovedeşte fami- liaritate cu opera marelui analist francez, a cărui corespondenţă îi sugerează interpretări judicioase, distingându-se prin delica- teţea nuanţei şi pertinenţa observaţiei. IERONIM ŞERBET s VERSURI, RITMUL SÂNGELUI MEU Versuri, ritmul sângelui meu, Vă torc, din al minţii caer, mereu... In nopţi de vară, catifelate, Al vostru puls în ureche îmi bate. In dimineţi senine, de cristal, Alături hoinărim, fără hotar! Vă desprind glasul din ierburi coapte, Din zumzet de albine, din ale frunzei şoapte. Şi vă culeg, în miez de iarnă, pe ’nserat, Din horn, cu vântul dacă v’aţi jucat. Versuri, ritmul sângelui meu, Oriunde aş merge, mă ’nsoţiţi mereu. ZINA MACAVEU MILENIU Munţii groşi de cretă — unghiuri stranii Ţes în piscuri, pavăză de astre; Spintecă Saharele albastre Punte peste răpi de cer — vultanii. Clipa de orgii crepusculare Poartă ’n stupuri, oaze şi păcate; Ard pe stăvilare vinovate Inimi cu aromă de răcoare. Vântul aspru, călăuz şi paznic Buciumă în cornuri de poveste; Zac în albul umedelor creste, Ochi nebănuiţi de duh năpraznic’. IOAN I. HORGA PRINCIPII DE ORGANIZARE Cunoştinţele noastre despre lume având fond empiric şi fiind rezultatul aflării metodelor de organizare ale fenomenelor, legile generale ale organizării vor deriva din legile esenţei feno- menelor şi se vor aplica tuturor ciclurilor de mişcare. Legile esenţei fenomenelor sunt: 1. Fenomenele se manifestă prin două forme percepute distinct, forţa şi deplasarea. 2. Sub diferite forme şi cu diferite densităţi formele materiale au un substrat de unitate de forţă şi de spaţiu. 3. Materia şi derivatele ei sunt veşnic în contact în părţile ei componente şi ca întreg, astfel că o parte cât de mică este supusă acţiunii întregului, precum întregul este rezultatul însu- mării părţilor componente. . 4. Două corpuri nu pot ocupa în acelaşi timp acelaşi loc în spaţiu. 5. Materia este veşnic în prefacere şi transformările de energie sunt echivalente. • 6. Forţele şi spaţiile se pot însuma şi scădea, ele se adună când merg în acelaşi sens şi se scad când merg în sens contrar. G) Legile organizării 1. Suma forţelor interioare trebue să tindă a rămâne con- stantă. 2. Orice transformare de energie trebue să se facă cu minimum de pierdere. 3. Orice organizare trebue să asigure libera desvoltare a forţelor vii puse în joc. H) Consideraţii asupra reprezentării unei organizări Energiile fiind în necontenită transformare, iar pe de altă parte transformările fiind însoţite de pierderi de energie, orice fiinţă şi în special omul, caută să-şi asigure un loc mai adăpostit, în lupta lor pentru existenţă. Idealul la care se tinde este ca energia PRINCIPII DE ORGANIZARE 357 posedată să fie păstrată cât mai mult timp şi în acest sens fiinţele îşi creează iluzii de existenţă perpetuă când îşi prelungesc viaţa, în gând, cu fiecare clipă. Scoica unei moluşte, ca şi formele de adăpostire create de om, s’au născut din aceiaşi necesitate de a feri formele existente de a se pierde şi această tendinţă uni- versală se manifestă şi atunci când forţele materiale urmează cea mai mică rezistenţă. Dacă în orice organizare trebue să tindem a cruţa energia acumulată şi să o facem să rămână cât mai mult posibil constantă, acest lucru neputându-se realiza din cauza pierderilor, trebue să ne mulţumim ca raportul dintre energia primordială şi energia rezultată să tindă către unitate. Legile mecanice se aplică şi societăţilor umane, numai că dată fiind mobilitatea indivizilor, fixarea pe planul mişcării lor nu se poate face cu aceiaşi uşurinţă ca atunci când se lucrează cu manifestările de forţe a lumii materiale. De aceea studiul general al -fenomenelor sociale trebue urmărit cu metode speciale, deşi nici fenomenele sociale nu pot face excepţie dela normele de investigaţie ale mecanicei generale şi ale grafostaticei, deoarece fenomenele sociale în ultima analiză se reduc la mişcarea unor puncte supuse la anumite forţe. Deplasarea schimbării poziţiei unui mobil dintr’un punct A în alt punct B cât şi forţele ce cauzează aceste deplasări sunt cri- teriile de judecare şi reprezentare atât pentru sistemele organice ale materiei cât şi ale societăţii. Vom avea şi într’un caz şi într’altul măsuri de masă, măsuri de forţă, măsuri de spaţiu, timp, tensiuni, etc. care combinate în sisteme vectoriale, mişcate pe linii de influenţă, vor da măsura reprezentării fenomenelor supusă studiului respectiv. Ceea ce este mai interesant în toate manifestările fenomenelor şi în reprezentarea acestor fenomene este faptul că orice fenomen poate fi disecat în fragmente liniare pe un parcurs infinit de mic, prin ajutorul calculelor diferenţiale şi integrale şi prin sar- cinele raportate la o linie de mişcare, iar din cunoaşterea forţelor ce trec ptrin’un punct, cunoaştem şi rezultanta lor, respectiv momentele şi travaliul ce aceste forţe execută, şi din încruci- şarea a mai multor linii de mişcare vom putea deduce formele schimbătoare ale mersului unui mobil în toate direcţiile. I. I. Natura forţelor în genere Forţele au calităţi asociative când merg în aceiaşi direcţie şi calităţi distrugătoare când merg în sens contrariu. In amănunt însă, forţele ca şi materia au tendinţe disociative. In adevăr, fie că merg în aceiaşi direcţie, fie că merg în direcţie contrară, ele jucrea?să disociativ prin pătrundere care eşte întotdeauna desfa- 358 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cere sau disociaţie. Fie pentru a se grupa, atunci când forţele se adună, fie pentru a se anihila când ele se scad, forţele lucrează disociartiv. O masă mai mare cuprinde pe una mai mică şi pentru a-şi asmila forţele mai slabe, este nevoie ca ele să fie grupate. Evident, privind un corp căruia i se aplică nişte forţe ce se află în echilibru, de multe ori nu se vede cum forţele lucrează diso- ciativ, dar o forţă ca să poată fi adunată cu alta, trebue să aibă un organ de contact. Acest organ de contact fiind supus la mai multe forţe, care se adună, este supus la sarcini care îi schimbă structura şi ca atare supus la dislocări. Dislocarea înseamneză însă disociaţie, şi ca atare forţele ma- teriale lucrează disociativ. Când forţele sunt de sens contrar, tendinţa de dislocare este şi mai evidentă. Asupra unei grinzi lucrează diferite forţe P, care se asociază în apăsarea lor şi provoacă rezistenţa grinzii G, îi dislocă struc- tura şi eventual îi provoacă o ruptură. Presupunând că forţele P1, P2, P8 se aplică ideal într’un punct fiecare, ceea ce nu este decât rareori cazul, ele totuşi trebuesc să fie legate între ele şi apar în ţesătura disociativă mai aparent. Organizarea va trebui să ţie seama de tendinţele disociative ale forţelor şi, ca atare, să creeze în lăuntrul ei, pe de o parte o stare de echilibru, iar pe de altă parte o stare de mişcare, idealul fiind ca mişcarea să se execute cu minimum de pierderi. Organizarea nu poate tinde la încătuşarea forţelor productive; ea stabileşte Tracţiunile cele potrivite pentru conducerea forţelor în scopul dorit. Ea va avea diferite acţiuni după natura scopului de realizat. Când e vorba de indivizi sau mobile cu forţe vii, în desfăşurare, se va ţine socoteală de plasticitatea materialului supus organizării. Raporturile spaţiale nu vor putea fi executate decât în anumite perioade şi în anumite împrejurări. Se poate conduce cu folos desvoltarea de energie a apei într’o turbină, dacă avem cădere de nivel; travaliul, mecanic într’o maşină, dacă avem diferenţe de temperatură; curgere de curent electric, dacă avem diferenţe de pontenţial. Grupurile sociale, se conduc după aceleaşi legi ca şi grupările materiale, dacă ţinem seama de proprietatea esenţială a materiei sociale care este plasticitatea şi forţa de dirijare proprie, după impuls. Ele pot lua uşor forma pe care vrem să le-o imprimăm, dacă ţinem seama de marele adevăr: omul este o materie foarte plastică. Organizarea nu este o forţă prin ea însăşi, ea se foloseşte de un cadru care dă curs de mişcare unor forţe ce intră în ea, le dă o coheziune anumită şi o direcţie de mişcare pe care voeşte să le-o imprime. Forţele oarbe cuprinse în mobile, vor avea o mişcare liniară sau una curbă, sau una de dute-vino, plecând PRINCIPII DE ORGANIZARE 359 dela un punct şi revenind la acel punct, sau pierzându-se în masa care execută o rotaţie circulară închisă, sau una de trecere dela un punct al unei curbe la celalt capăt al ei. Rezultatul Va fi o mişcare de piese care săvârşesc un lucru mecanic, adică forţă mişcată pe o anumită distanţă în direcţiunea acelei forţe, sau momente de învârtire în raport cu diferite puncte fixe. Ma- teria brută este prefăcută în lucruri utile sau de artă, în urma prefacerilor care schimbă structura şi aspectul lucrărilor rezul- tate din deplasările de forţe şi materiale, singura preocupare fiind de a realiza aceste transformări cu minimum de energie. In organizarea aşezămintelor sociale, adică acolo unde unealta de lucru este omul, se tinde şi acolo la transformarea unui lucru brut în altul adaptat împrejurărilor, dar acolo lucrându-se prin constrângeri de noţiuni şi combinarea lor, organizarea va însemna date şi constrângeri, semne şi cifre fixate în noţiuni care Vor suferi permutaţii şi combinaţii suportate de creerul omenesc, sau de angrenajul mecanic realizat de muşchii corpului omenesc, sub impulsul acestor concepte şi noţiuni. Oricare ar fi organi- zarea, fie că este făcută în scopul de a dirija mişcările forţelor materiale, cum sunt expansiunea aburului, puterea calorică a combustibilului, electricitatea, curgerea lichidelor, fie aceia a forţelor intelectuale manifestate prin scris şi vorbire, are o in- trare într’o elaborare şi o ieşire din această elaborare, se scurge dela un potenţial mai mare la un potenţial mai mic pe o linie de mişcare, determinând anumite apăsări, care vor avea şi un echilibru interior şi o rezultantă de ansamblu. Organizarea nu poate crea deocamdată viaţa, dar ea tinde să o cruţe cât mai mult posibil. « Te-am făcut după chipul şi asemănarea mea, vezi să nu mai greşeşti». Chipul şi asemă- narea mea sunt sistemele de organizare, greşeala este înfrângerea legilor ei. Viaţa poate învăţa din normele de organizare, normele de conduită, viaţa fiind, în ultima analiză, muncă organizată co,nform legilor naturii. Când sunt două forţe care îşi măresc necontenit vitezele de mişcare şi se găsesc pe acelaşi drum, lucrând în sens contrar, este natural ca ele să se ciocnească. Popoarele au anumite forţe naturale care le fac să crească şi să se înmulţească şi să-şi spo- rească avutul. Dar avutul nu creşte proporţional cu numărul populaţiei şi nici oamenii nu se pricep să-l repartizeze potrivit, aşa că maşina internaţională nu funcţionează într’un anumit moment şi piesele ei se ciocnesc unele de altele. Intr’o fabrică, situaţia de loc este mai bine determinată, deşi forţele care fac ca o întreprindere industrială să izbândească, nu se rezumă la spaţiul în care se face transformarea materiei brute în material fabricat ci se întinde în întreaga organizaţie socială a unui stat REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE j6« sau chiar internaţională, prin oscilaţiunile de preţ şi de desfa- cere la care este supus produsul fabricat. La o armată în luptă spaţiul de desvoltare a energiilor, este raportat la o linie de des- părţire ce se cheamă front. De o parte şi de alta sunt armatele organizate care la un anumit moment, au o anumită directivă de mişcare şi o anumită construcţie organică. Dacă fiecare ele- ment care compune organizarea, are o axă de rotaţie în jurul căreia se mişcă şi girează ca o sfârlează pe lângă că execută o mişcare de translaţie, combinarea unui număr de asemenea ro- taţii şi translaţii, dă naştere la sisteme de organizare, care au într’un anumit moment o anumită rezultantă şi eficienţă şi corespund unui anumit sistem de organizare. Transformarea energiei atât în maşinile materiale cât şi în cele umane, nu se face fără pierderi, dar tendinţa generală este ca, în lupta .pentru existenţă, fiinţa să-şi păstreze durata de timp. Axiomatic se poate spune: lupt ca să exist, mă divid ca să exist, cred ca să exist, mă asociez ca să exist, învăţ ca să exist, organizez ca să exist. Armonizarea tuturor acestor tendinţe, nu se pot face decât în timp şi adaptiv. Organizarea va trebui să ţină seamă de toate antagonismele rezultate din desvoltarea individuală, industrială şi tehnică. Similitudinea de lucru la o maşină ca şi la un popor, este producerea unui travaliu într’un anumit regim de funcţionare. Forţa organizării societăţii, rezidă din organizarea forţei vii individuale. Această forţă vie individuală, este o valoare care descreşte dela naştere şi până la moarte. Faptul că dela naştere şi până la vârsta de 20—30 ani, corpul omenesc creşte în înălţime, în volum şi în greutate, iar în volum şi greutate şi după 30 ani — chiar până la 60, —■ nu indică o creştere a forţelor vii, ci numai transformarea forţei iniţiale, în legătură cu pierderile ocazionate de această transformare. Cum trebuesc conduse aceste forţe vii, pentru a le mări capa- citatea energetică de producţie, a le uşura desfăşurarea inexo- rabilă şi a face ca fărâma de lumină ce există în fiecare individ să apară ca o manifestare a sufletului şi conştiinţei lui, în con- semnul armoniei generale, iată ţelul organizării şi calea de urmat pentru realizarea ei. Organizarea trebue să ţină seamă evident de legile mecanice care se deslănţuesc oarbe şi în om ca şi în natură, dar ea trebue să acorde şi acea fărâmă de fericire după care umblăm toată viaţa şi numai arareori, în clipite, o întâlnim. Organizarea socială creează şi bunuri materiale, dar mai ales bunuri morale. Când e vorba de oameni şi societăţi, raporturile spaţiale trebuesc fixate pentru fiecare element în parte, stabilind densitatea fiecărui punct. Se va ţine seamă că activitatea umană &re perioade (le activitate iptensă şi perioade de repaus, este supusă principii de organizare 361 influenţei mişcării pământului în jurul soarelui şi în jurul său propriu, cu toate consecinţele de succesiune a zilelor şi nopţilor, anotimpurilor, precum şi de schimbările atmosferice şi eventual cosmice, de presiune, căldură, radiaţiuni luminoase şi în genere eterice, etc. In lăuntrul unei organizaţii există o axă de mişcare şi o combinaţie de mişcări de translaţie. Dacă forţele progresează în mod diferenţial, integralul forţelor va da valoarea rezultată şi metodele aplicate în mecanică la tehnica de mişcare şi la statică, vor găsi aplicare fără înconjur. Dacă mai ţinem seamă şi de faptul consumului de energie, care aduce aprecierea în mişcări pe drumul obligat, ajungem la definiţia: organizarea determină presiunea fluxului de colaborare şi rezistenţă a materialului care conduce miş- carea de elaborare, precum determină poziţia în spaţiu a fluxului şi a materialului de conducere în diferite momente. Evident, desvol- tarea forţelor trebueşte să se facă în cursul fluxului, ţinându-se seamă de minimum de pierderi, precum rezistenţa materialului trebue să fie continuă, să nu se uzeze nici ea însăşi şi nici să de- vieze defavorabil cursul fluxului. Un principiu esenţial este conservarea energiei timp cât mai îndelungat. Energia umană mai ales, nu o poţi arunca pe coş, cum facem cu energia cărbu- nelui, a păcurei şi a lemnului. Sunt şi impasuri, care obligă un consum de energie mai intens decât ar fi nevoie obişnuit şi acestea sunt hopurile existenţei care trebuesc trecute cu orice chip, oricare ar fi consumul de energie. Sunt aşa dar două criterii de urmărit: 1) Criteriul pur mecanic; 2) criteriul forţelor vii. Cel dintâi va urmări curgerea energiei în sine, cel de al doilea exaltarea puterilor vieţii individuale şi colective, păstrându-le cât mai mult timp existenţa. Poate primul foc s’a născut prin frecare sau a căzut din cer, dar el a produs toate mişcările şi el încălzeşte sufletul omului. Adaptarea este una din funcţiunile esenţiale ale firii omeneşti, dar şi adaptarea are limitele ei, aşa că prin organizare nu poţi schimba alcătuirea esenţială şi sufletul social. Este în organizarea fiinţei o veşnică activitate, fie că lucrează aparent, fie că doarme, fiindcă şi atunci când organismul se odihneşte, organele vegetative continuă să-şi îndeplinească funcţiunile. Aceasta se întâmplă şi cu colec- tivităţile. In genere o întreprindere este creaţia unor oameni care văd posibilitate de câştig sau de realizare a concepţiei lor. Lucrătorul ca şi inginerul, sau funcţionarul care intră într’o fabrică, vine să-şi asigure acolo prin plată, posibilitatea de existenţă. Dar pe lângă câştigul material, o bună organizaţie trebue să stimuleze şi forţele vii ale membrilor care o formează. Evident, cursul evenimentelor generale cosmice, nu este determinat de slaba noastră fiinţă. Mintea poastră nu poate cuprinde toate eveni- 362 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mentele, dar ea poate cuprinde fapte izolate pe care cu ajutorul ştiinţei, le poate închega în determinări şi legi generale, şi de aici, stabili cursul de urmat, bun sau rău, în desfăşurarea eveni- mentelor. J) Metode de lucru Organizarea presupune adaptare la opera ce se înfăptueşte, contopire psihico-mecanică cu lucrul în sine. Cum fenomenele naturale şi sociale sunt de o diversitate extremă şi fiecare cere o anumită sistemă de lucru, ceea ce se poate face este să se stabilească, dela început, principiile generale şi metodele generale de lucru comune tuturor fenomenelor, pentru ca apoi să se arate, dela caz la caz, planul de lucru şi dispunerea forţelor care vor activa într’o organizare. . Vom distinge aşa dar: 1. O curbă a mişcării lucrului de trans- format; 2. O curbă a mişcării aparatelor care transformă mate- rialul ; 3. Forţele proprii ale materialului; 4. Forţele mecanismului ce domină prefacerea. 5) Cursul ce va lua materialul transformat. Mişcarea materialului de transformat, merge pe un fir con- ducător. Ideal este ca acest fir să meargă pe o bandă în cerc, sau pe o bandă liniară. Acest lucru se poate realiza într’o fabrică alcătuită după principiile economiei forţelor şi sistemelor Taylor. Intr’o societate unde forţele au mers disparat, acest curs se poate stabili după densitatea mişcării în diferite direcţii mecanice sau morale ale indivizilor, stabilindu-se apoi randamentul unei orga- nizări sociale prin coeficienţi similari cu aceia care se obţin la aprecierea rândamentului unei maşini. Vom tinde întotdeauna ca raportul dintre travaliul real efectuat şi travaliul ideal să tindă cât mai mult către unitate. Evitarea completă a pierderilor fiind imposibilă, ceea ce se poate face este să ocrotim cât mai mult forţele vii ale individului, ale societăţii şi ale mijloacelor ce con- lucrează la satisfacerea nevoilor lor, pentru ca urmând idealurile ,de lumină să realizăm toate mişcările cu minimum de efort şi maximum de randament. K) Legile speciale ale vieţii sociale Organizarea omenească trebue făcută, ţinându-se seamă de două legi: 1. Legea minimului de efort şi maximului de randament. 2. Legea ocrotirii forţelor vii ale individului şi naţiunii. Pentru a ajunge din punctul A în punctul B, sunt o infinitate de parcursuri. Cel mai scurt drum este linia dreaptă, dar nu întotdeauna cel cu efort minim. Se poate ca între A şi B să fie PRINCIPII DE ORGANIZARE 363 o prăpastie peste care nu se poate trece cu piciorul, de exemplu, şi peste care nu s’a făcut pod. Iar pentru avion nu avem loc de aterizare bun. Este însă un drum ocolit, care te face să ajungi cu bine din A în B şi mai sunt şi alte drumuri ocolite mai lungi sau mai scurte, care te aduc din A în B, însă cu efort mai mare şi cu riscuri mai multe. Legea minimului efort, îţi spune să alegi pe cel mai uşor de parcurs într’un timp dat. Legea maximului de randament, îţi spune că acest efort trebueşte să-ţi aducă maximul de beneficiu fizic şi moral. Drumul între A şi B poate fi parcurs cu minimum de efort şi pe drumul A, M, B şi pe drumul A, M1, B ambele drumuri fiind tot atât de lungi, tot atât de plane şi bine şoseluite, dar se poate ca drumul A, M1, B să fie mai adă- postit de vânturi, să aibă o mai frumoasă perspectivă, la marginea lui să se găsească un izvor limpede, cu apa bună de băut, şi se mai poate ca drumul A, M1, B să treacă pe lângă ogorul ce l-ai semănat şi pe care ai vrea să-l vezi trecând, pentru a constata mersul recoltei. Şi iată că drumul A, M1, B, poate fi mai bine- făcător pentru sănătatea ta, pentru interesele tale şi, ca atare, el va fi făcut cu maximum de randament, fiindcă ţi-a adus bene- ficiile cele mai mari. L) Realizarea legilor sociale Pentru orice realizare omenească şi socială, în genere trebuesc satisfăcute anumite metode de lucru. In primul rând, se cere o concepţie de acţiune, un plan şi apoi un sistem de executare. Concepţia este realizarea abstractă a unei acţiuni, ea fixează într’un plan grafic sau Verbal locul elementelor naţiunii şi defi- neşte clar şi precis poziţiunea lor unele faţă de altele, în diferitele succesiuni de timp. Realizarea materială se face prin acţiunea elementelor în timp, corespunzătoare concepţiei şi planului întocmit. Ea va fi mai mult sau mai puţin perfectă, după cum planul a fost mai mult sau mai puţin perfect, organele care au executat-o mai mult sau mai puţin apte şi pătrunse de mersul concepţiei şi materialul de prelucrat mai mulţ sau mai puţin rezistent şi bine ales scopului. Când este vorba de oameni şi naţiuni, este vorba în acelaşi timp de elemente vii individuale ce trebuesc respectate şi dirijate pentru realizarea minimului de efort cu maximum de randament şi ocrotirea forţelor lor. Individul are forţa lui proprie fizică, morală, intelectuală şi ur- măreşte o mişcare; el lucrează întotdeauna pentru el, chiar atunci când i se dă o întrebuinţare în cadrul social naţional sau al speciei. Prin urmare, trebue să se ţină seamă de această funcţiune a sa, care este o parte din funcţiunea totală a socie- tăţii şi ca atare trebueşte respectată şi cruţată, pentru a se 364 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cruţa însăşi naţiuneâ şi societatea. Cadrul în care lucrează o asemenea forţă individuală, trebue să aibă elasticitatea nece- sară unei asemenea funcţiuni. îngrădirile lui vor fi elastice şi vor sprijini şi nu distruge forţa vie individuală, bunul cel mai preţios al societăţii şi darul cel mai sublim dat de Dumnezeu. Forţa individuală nu poate fi creată decât pe anumite căi naturale şi ceea ce putem face este numai o bună sau rea întrebuinţare a ei. In diferite timpuri, omul atât singur cât şi în comunitate de organizare — naţiunea prin exponenţii săi, calificaţi prin ştiinţa lor, înţelepciunea lor în toate artele şcoalei, politicei, războiului, au practicat organizarea individuală şi socială, au emis precepte de conduită prin legi, prin dispoziţii de grupare în luptă şi în instituţii so- ciale. Viaţa socială, în trecut, nefiind aşa de strânsă ca astăzi, când populaţiunile s’au înmulţit enorm şi mijloacele de comuni- caţie au luat un avânt neînchipuit de mare, viaţa socială era şi mai simplă de conceput, mai uşoară de suportat şi mai lesne de condus prin legi şi reguli. De multe ori concepţia de organi- zare purta pecetea spiritului practic al unui om, care-şi însuşise cunoştinţele timpului. Cei mai fericiţi realizatori au fost condu- cătorii de popoare şi preoţii care au codificat principiile sociale, morale şi religioase prin legi şi prescripţiuni dogmatice, care regulau viaţa socială şi apropiau pe om de esenţa divină ţptr’un trai ordonat cu semenii săi. Succesul sau insuccesul, a fost mij- locul eficace de apropiere, dar instinctul masei populare şi bunul simţ au rezolvat de multe ori prin reacţiuni mersul evenimentelor. Rezervorul de energie înmagazinată în naţiuni este acela care produce şi organizarea şi proectarca forţelor «i înglobate şi succesul şi insuccesul. Succesul ca şi insuccesul, relativ, nu con- stituesc, întotdeauna, măsura aprecierii ifnei bune directive. Napoleon a avut desigur succese şi a adus o glorie deosebită Franţei, totuşi această glorie a secătuit Franţa. Marele popor roman, care a dominat lumea cât timp a avut o organizare bună şi o viaţă morală fermă, s’a descompus când i-a lipsit forţa vie interioară. Sunt succese de natura celor ale lui Pirus şi Ha- nibal. Ele pot fi frumoase momentan, dar nu au respectat legile enunţate mai sus. Succese sau organizări, care consumă până la limită energia unui popor, nu realizează postulatul prim al oricărei acţiuni, existenţa factorului ce a produs-o. Nu poate fi o mân- gâiere pentru învingător, faptul că ultimul batalion rămas pe câmpul de luptă, este al lui, dacă prin această luptă existenţa unui popor s’a stins. In mod general şi privind prin secole, suc- cesul este numit o stimulare a energiei unui popor, dar ţinta supremă este existenţa forţelor vii ale unei naţiuni şi dirijarea lor spre o desVoltare continuă, RRINCIPII DE ORGANIZARE 365 M) Metoda sporirei forţelor vii ale individului şi naţiunii Care sunt forţele vii ale individului şi naţiunii? Ce face pe indivizi şi naţiune să-şi sporească forţa vie? Care sunt meto- dele de a spori aceste forţe? Omul este o maşină cu forţă intrinsecă proprie, el are o ac- tivitate fizică de asimilare şi expresiune şi o acţiune de propul- siune proprie. Ca orice maşină, el poate produce travaliul sau munca, produce muncă şi ingerare, digerare, asimilare şi ardere în corpul său, produce muncă şi travaliul mecanic de propulsiunc, de mişcare. Munca interioară conservă substanţa vie şi pregă- teşte organele la o cât mai utilă funcţionare în lupta pentru existenţă; ea este aceia realizată de sistemul său nervos şi de toate organele sale, inclusiv perceperea, reprezentarea, asocierea şi difuzarea cunoştinţelor sale intelectuale. Munca exterioară, este aplicarea puterii lui la acţiunile ce-şi propune să execute. Faptul că unele acţiuni ale lui sunt instinctive şi se săvârşesc aproape automat, fără impulsul conştient al raţiunii, nu influ- enţează asupra consideraţiei că şi acest fel de activitate, este un produs al muncii sale interioare şi se aplică la acţiunile exterioare cu aceiaşi valoare ca şi acţiunile raţionale. Intre munca pornită de raţiune şi aceia instinctivă, sunt corelaţii intrinseci, care se pătrund unele ~pe altele şi dau o expresiune de entitate făpturii unitare ce le îndeplineşte. Exterior, şi aceasta interesează apa- renţa Vieţii sociale, conlucrarea muncii interioare şi exterioare aduce o sporire de valori intelectuale, morale şi materiale şi crează rezervele de care un individ şi societatea are nevoie în desvoltarea vieţii. Funcţiunea de conducere a maşinii indivi- duale o îndeplineşte raţiunea individuală, iar aceea a maşinii sociale raţiunea conducerii, fixată prin legile ce elaborează. In cadrul elementar, maşina individuală, va trebui condusă astfel ca piesele ei să se uzeze cât mai puţin posibil şi să fie cât mai mult timp alimentate cu suflul forţelor vii, lucrând potrivit misiunii lor naturale. Prima grijă va fi ca travaliul executat, să fie de un uzaj cât mai mic al suportului care-1 determină şi repararea defectelor să se facă într’o elaborare proprie, ţinând seama şi de perfecţionarea continuă a mersului. In cadrul fixat de natură, de viaţa socială şi tendinţele de perfecţionare, spre o formă superioară de lumină, individul va avea mişcarea liberă. Cadrul social va stimula forţele vii individuale spre binele co- mun, iar libertatea absolută neexistând în natură, nu poate fi pretinsă de nimeni. Cadrul activităţii sociale este tot atât de necesar ca însăşi existenţa; în acest cadru te poţi apropia de Dumnezeu, de bunurile spirituale şi materiale. Metoda de lucru organizat Va fi aşa dar corespunzătoare unei elasticităţi sufi- 366 Revista Fundaţiilor regale ciente pentru desvoltarea individului şi acumularea bunurilor materiale, morale şi intelectuale, iar cadrul social va fi astfel croit ca să stimuleze aptitudinele născute ale individului şi pe acelea ale naţiunii. Natura are legile ei scrise în sânul ei şi oamenii sunt numai micii şcolari care învaţă a o cunoaşte, profitând de învăţăturile ei. Omul nu poate crea nimic mai mult decât îi este dat şi scris de mâna naturii. Truda noastră zi de zi trebue să fie de a descifra lumina pentru a ne contopi cu ea. Atunci progresăm, atunci stimulăm forţele vii cuprinse în noi. Muncim pe pământ şi de el suntem legaţi dar privim spre cer, spre undele eterice cu care voim să ne contopim. In acest sens, munca, lupta şi exis- tenţa au un rost, neplăcerile fiind stimulentul care ne arată slăbi- ciunile noastre şi neîmboldeşte spre ideal. Orice muncă, orice luptă, are durerile ei şi pierderile ,ei inevitabile, peste ele putem trece uşor, dacă lumina conştiinţei pătrunde corpul şi sufletul nostru. Cea mai simplă muncă, ca şi cea mai grea, antrenează toată fiinţa noastră. Ne schimbăm din zi în zi şi nu exagerăm când spunem din secundă în secundă. Alta este constituţia fizică şi sufletească a unui nou născut, alta a unui adolescent şi alta a unui om matur sau bătrân. Arta este numai de a şti şi voi să faci, ca prin evoluţie, sufletul nemuritor al conştiinţei, să treacă cât mai intact dela o stare la alta. Fabricarea energiei în corpul omenesc se face după regulele materiale, corpul omenesc dis- punând de o anumită energie într’un anumit timp şi de o anumită capacitate a ţesuturilor la rezistenţă. Nu poţi ingera mai multe alimente decât este capacitatea organelor digestive, nu poţi sili vinele să poarte mai mult sânge decât pot suporta, nu poţi în- corda muşchii mai mult decât este puterea lor. Altfel devii obez cu aorta dilatată, cu varice, cu diformarea organelor in- terne şi mai ales cu o inimă şi o rezistenţă fizică şi intelectuală mai mică. Cumpătarea rezultă necesar şi fără multă osteneală din aceste constatări. In ordinea socială nu poţi încărca răs- punderi şi muncă escesivă pe elementele sociale decât le este capacitatea lor de producţie. Nimănui nu i se poate pretinde să facă mai mult, decât mijloacele ce-i stau la îndemână Exer- ciţiul funcţiunilor naturale este tot aşa de preţios ca însăşi existenţa. Funcţia creează organul, dar abuzul îl distruge. Al- cătuirea fiinţei noastre, ne dă cea mai elocventă demonstraţie a posibilităţilor fiinţei noastre. Suntem alcătuiţi din 50 — 70% apă, 10% calcar şi restul cărbune etc., etc. şi nu putem pretinde ca elementele H, O, C, N, Ca, Na, As, Fe, să lucreze, de dragul nostru, altfel decât le ordonă natura. La naştere, un omuleţ care este pruncul, are o greutate de 5 kg maximum. Din aceste 5 kg se face omul de mai târziu în medie de 70 kg; prin urmare, PRINCIPII DE ORGANIZARE 367 65 kg în materie organică din om sunt străine de materia or- ganică dela naştere. Dacă ne referim la raportul dintre greu- tatea unui embrion, care este baza fiinţei umane, şi aceia a unui om complet format găsim 0,0001 70,000 sau 14 zecimi dintr’un mili- ard din făptura unui om sunt organ primordial, iar restul de 9.999.999.986 de zecimi de miliard de părţi din făptura unui om complet desVoltat este organ primordial sunt dobândite ulterior şi străine de materia primordială. In embrion există toate funcţiunile viitoare ale individului. Dar câtă grijă, ce atenţie deosebită trebue dată mamei, care îl formează nouă luni în pântecele ei. Ce grije de fiecare clipă trebue să aibă so- cietatea, pentruca cele 9.990 milioane de părţi de 1/10 miligram, ce se adaugă în cursul desVoltării fiinţei, să fie modelate astfel ca omul care intră în societatea umană, să fie pregătit a da ran- damentul util al forţei Vitale înăscute şi al celei acumu- late. Dacă mai ţinem seamă că copilul nou născut are prea puţină conştiinţă şi memorie Vedem iarăşi ce importanţă are asimilarea celor 65 kg de materie organică pentru formarea conştiinţei individuale şi a acelei sociale. S’a constatat că un copil mic crescut între fiare este o fiară şi nu poate fi adaptat mediului social, deasemenea că o educaţie sălbatecă poate distruge şi îndobitoci pe om. O metodă rea ca şi una bună, aplicată cu tenacitate, pe baza legilor asimilării hranei şi percepţiilor, a memoriei şi a obişnuinţei şi principiului că funcţia creează organul, poate aduce rezultate bune sau rele, după cum este întrebuinţată. Să privim un cal îndobitocit dela o căruţă de oraş, al cărui stăpân necunoscător al sufletului calului şi a în- grijirii şi hranei potrivite ce trebue să-i dea, îl supune la o muncă excesivă şi o îngrijire proastă şi să-l comparăm cu un cal ase- mănător, al cărui stăpân are simţul îngrijirii unui animal, sau să-l comparăm cu un cal de călărie crescut în aer liber sau în junglă şi vom Vedea, numai cercetându-i ochii, cât de neno- rocit şi bleg este unul şi cât de ager este altul. Pentru un mare număr de oameni, munca cu braţele este un lux sau ceva înjositor. Braţele descărnate ale orăşenilor, în comparaţie cu braţele vânjoase ale ţăranilor şi muncitorilor, sunt cea mai bună dovadă de lipsa de cunoaştere a legilor naturale. Este uşor de prezis că nu după multă Vreme, maşinismul Va face pe om să rămână fără mâini şi chiar fără picioare, aşa precum din lipsa de întrebuinţare a aripelor, paserile domestice abia dacă pot să sboare pe o distanţă şi pinguinii au pierdut complet această facultate. Viaţa trebueşte trăită, funcţiunile vitale puse în continuu în acţiune, dar viaţa trăită intens şi unilaterală, fără simţul raporturilor şi proporţiei, duce la degenerare. REVISTA JPUNDAŢIILOlTREGALE 3 66 Toate aceste consideraţiuni ne duc la concluzia că nu se poate face organizare temeinică, fără cunoaşterea profundă a funcţiunilor vitale şi legilor naturale care ne conduc. N. Constantele naturii. Există o variabilitate extremă şi de organisme şi de con- ştiinţă, fiindcă natura a creat în diferite puncte ale spaţiului cele mai apropiate forme din forţele ce lucrau asupra acestor puncte. Totuşi, sunt şi lucruri constante în natură. In afară de coeficienţii ficşi pe care îi întâlnim în matematică şi mecanică, elementele chimice au greutatea lor specifică ce şi-o păstrează în cursul fenomenelor, de pe pământ, stelele sunt relativ fixe, conştiinţa existenţei este un punct fix în vălmăşagul reprezen- tărilor şi acţiunilor noastre. Variabilitatea formei fenomenelor nu ne poate duce la con- cluzia că nimic nu este constatat, nimic drept, nimic sigur în lumea aceasta. Sunt repere dela care se poate porni la organi- zarea societăţii. Variabilitatea fenomenelor se poate domina prin reducerea lor la unitate, la un etalon de măsură, care să corespundă legi- lor echivalenţei transformărilor şi unităţii esenţiale a materiei. Organizarea ştiinţifică caută să evite improvizaţiile, care pot face, întâmplător,faţă unei situaţii neprevăzute şi neaşteptate; ea stabileşte reguli generale şi speciale de conduită, în concordanţă cu unitatea spaţiului, timpului şi desvoltării de energie şi forţă. întotdeauna şi în toate împrejurările o acţiune trebue să aibă un substrat valabil de conştiinţă unitară. Că acest substrat este de obicei subconştient şi rezerva fiinţei noastre, asta nu înseamnă că nu există şi nu trebue cer- cetat din timp şi aplicat în orice împrejurare. « Nihil est intelectu quod non fuerit în sensu » se poate com- pleta cu «Nihil est intelectu quod non fuerit in substratu». Nimic nu poate exista în raţiune şi în acţiune ceeace n’a Existat în esenţa fiinţei noastre şi s’a oglindit în ea. Natura fiinţei noastre tinde, pentru economie, la simplifi- care, la aflarea legilor şi formelor constante şi în acest scop se foloseşte de formele ce le află direct în natură sau le creează din reprezentările ce le face despre lume şi despre sine; numai . astfel ea poate lupta să-şi găsească drum şi sprijin în noianul de forţe ce lucrează asupra ei. Noţiunile şi numerele au acest scop ţie simplificare, de redu- cere a reprezentărilor variate ale lumii exterioare şi interi- oare sub forme relativ constante. Legea naturală a constanţei şi permanenţei de contact a elementelor cosmice clădeşte împreună cu unitatea de forţe şi PRINCIPII DE ORGANIZARE 369 de expresiuni acea formă de existenţă şi exprimare individuală de care se serveşte omul. Normele de organizare sunt expresiunea simplificată a suflului realizărilor, cristalizate în sisteme de execuţie; ele ne conduc firesc pe faţă, sau invizibil, în tot locul. Ele merg cu noi şi se găsesc în noi, manifestându-se pretu- tindeni cu rol de ubiquiditate, atât în viaţă cât şi în organi- zarea fabricelor şi a Statutului şi a familiei etc.; ele se mani- festă în orice act de ştiinţă şi experienţă; ele guvernează durabil şi cosmosul infinit de mare şi cosmosul infinit de mic, prin cons- tantele universale ce cuprind. Orice fiinţă ca să-şi simplifice funcţiunile şi să poată trăi trebue să se apropie de unitatea cosmică, precum trebuie să-şi adapteze aceste funcţiuni la această tendinţă universală de unitate şi permanenţă eterică. ■ După cum două corpuri nu pot ocupa, în acelaşi timp acelaşi loc în spaţiu şi nu putem gândi clar două lucruri în acelaşi timp, tot astfel nu ne putem împotrivi influenţei de contact şi permanenţă a cosmosului. O funcţiune pentru a fi eficace trebue să fie încadrată şi susţinută de permanenţe naturale şi constante universale. Munca trebuie, aşa dar, făcută ca o desVoltare naturală a rezervorului de energie organică ce este în noi, sub ambianţa energiei universale; ea trebuie să tindă să nu distrugă izvorul, ci să-l alimenteze din comoara veşniciei. Echilibrul' interior, rezultat din jocul potrivit al forţelor interioare, trebuie să se afle necontenit sub controlul categoriilor universale, care susţin acţiunea fiinţei în mişcarea ei unitară. Selecţiunea naturală rezultând din axioma că o forţă mai mare întrece pe una mai mică şi o mişcă în direcţia ei, va în- lătura, desigur, formele incerte şi densităţile inconsistente, dar aceasta nu înseamnă că fiecare individ nu se poate concentra în fiinţa lui şi în operele lui; el poate realiza partea sa din natură în consensul general, indicat de forţele superioare, care-1 antrenează. Contra curentului lumii nu se poate merge, decât cu riscuri care pot anihila forma proprie de echilibru în masa curentului general, formă care este a ta şi numai a ta. Organismul social fiind şi el rezultatul de mişcare şi echi- libru a acţiunii unitare cosmice, cuprinde în el, ca întreg, for- ţele şi ştiinţa elementelor componente. Elementele de conştiinţă fiind create în sânul eternităţii şi divi- nităţii sunt şi expresia de realizare a formelor durabile şi a cons- tanţelor. Aceste atribute le oglindeşte separat şi cu mijloace pro- prii, fiecare element social. El are datoria de a comunica în forme valabile constanţa şi ştiinţa sa societăţii, pentru binele comun. GEORGE M. PACU-GEODIN HAIDUCIE Noapte. Huruit de care. Clopote. Aştri îngheţaţi pe-un vârf... cunună... Fluier de cioban dulce răsună. Foşnet în pădure, ape, şopote. In cleştar, pe creastă, cu lungi ropote, Iancul cel Jian răsare ’n lună. Prinsă de grumaji Miţa străbună Iapa lui cea scundă joacă ’n tropote. Foc de armă şerpuie ’n toţi brazii. Caii zvârlă — şi pălesc obrazii. Cuşme rupte ies din coviltire. Iancul cel cumplit în haiducie, Lacrămă de-atâta sărăcie, Bea din cofă vin de pomenire... A DAT SALCÂMUL... A dat salcâmul — şi mă ’nneacă plânsul. E toată tinereţea înflorită Şi-Aprilie ’n mireasma-i răvăşită, Şi umbra mamei o zăresc sub dânsul. Revăd bătrânul Iaşi — şi-acolo ’ntr’însul Tur le-arămii, Cetatea însorită. E valea toată împrimăverită, Tânjiri de clopot potopesc cuprinsul. Şi-i noapte. Bronzuri adormite ’n lună Visează. Luna unge caldarâmul Cu-al ei cleştar vrăjit de-arginturi fine. Unde-s avânt, gândirea cea nebună? Mă ’nneacă plânsul c’a ’nflorit salcâmul, Mă caut, nu mă mai găsesc pe mine... SPARTACU S Privind noaptea înstelată, deasupra arenelor. Eu — pe bărbat îl vreau bărbat 1 Să ’nfrunte Primejdia cea grea — şi tirania S’o sfărâme. De bronz.îi vreau mânia, Căci fieru-i fier şi fierul creşte ’n munte. Iar laurii cei verzi sunt pentru frunte. Şi fruntea stă spre cer. Nemernicia E pentru laşi. In aştri e vecia. Eu —i v’am descoperit spre cer o punte 1 Priviţi pe firmament convoi de stele: Eternitatea fără lanţuri trece... Cum de răbdaţi în braţ să se înnece Fluidul aştrilor care vă cheamă, Şi nu topiţi dezordinea ’n aramă, Pământul tot să-l curăţiţi de relei Sclavi adunaţi din patru părţi de lume, Când sună lanţul şi cătuşa — grele, Tăcerea nopţii ţintuită ’n stele îmi furişă în inimă un nume... Din depărtări, în frământate spume, Ne cheamă marea cu strigări rebele. Vai, patria şi cântecele mele Cum le-au furat 1 Mai bine mă sugrume 1 Innăbuş. Daţi-mi aer, dragi tovarăşi, O, sfânta libertate daţi-mi iarăşi 1 Iar dacă mor în lanţuri şi ’n sclavie, Zdrobiţi-mi oasele de ea pătate, Cenuşa daţi-o ’n vânt, în libertate, Să se purifice de josnicie. SABATH Pe creastă aprinsu-s’a licuriciul Luceafărului. Noaptea diafană Sunat-a vracii, ielele, la strană. In zare arde ’n flăcări frontispiciul Bucegilor. Satan plesneşte biciul In hău. Luna, pasere năzdrăvană, S’a ’ncrucişat pripit cu-o coţofană... Muma pădurii — şi, în urmă-i, piciul, Schioapătă. Se umple, ochi, carul mare, De bufniţe, de lilieci şi ciute. Toate culmile vâjâe ’n clamoare. Jos, în răpi, tufiş, coclauri — poporul Codrilor, vibrează... La apa iute înmărmurit se-opreşte vânătorul. SAMSON LAZĂR ATUNCI... După aşteptarea lungă ce umerii-mi apasă, m’oi răsuci sălbatec, cu spaime şi crispaţii, când va vui greu ora pornirii mele ’n spaţii, când duhul ei lugubru îmi Va umbla prin casă. Dar slobozit de mine, cu ’ntinse, albe braţe, cu chipul în extaze, aerian şi cast, uşor pluti-voi prin albastrul spaţiu vast, lăsând tot mai în urmă pământul cu paiaţe. Din larga şi boltita eternităţii poartă, întoarce-voi privire cu lacrimi luminoase, în nesfârşite şiruri să cadă, unduioase, peste pământul negru înfăşurat în soartă... Mă voi opri cu ochii apoi pe-un vast spectacol: al veşniciei nalte, un orizont splendid... Simţirea-mi se va-aprinde, va pâlpâi ’n miracol, simţirea-mi chinuită ’n al vieţii mare vid. Va fi o bucurie mai mare decât cerul, ce pieptul mi-1 Va arde, ’mi va sfâşia gândirea, va ’nflăcăra în mine şi clarul şi misterul şi infinitul morţii ce-mi umple mărginirea... TEODOR PLOP PROFESORUL FR. I. RAINER • « S’il veut exceller parmi nous, qu’il aille exceller ailleurs ». Chamfort (Heraclyte d’Ephese). Profesorul Francisc-Iosef Rainer, dispărut în timpul din urmă în împrejurări deosebit de tragice, reprezintă una din cele mai autentice personalităţi ştiinţifice dela noi. De o erudiţie enci- clopedică, obişnuită marilor figuri ale Renaşterii, şi în plină desfăşurare a gândirii sale biologice, ale cărei roade începuseră a se face simţite în afara cercurilor de specialitate, pierderea sa pentru ştiinţa românească este de neînlocuit. Ca unul care, timp de 19 ani, am aVut neaşteptatul noroc să mă împărtăşesc larg din bogăţia darnică a cugetului şi simţirii sale, după atâţia alţii care au Vorbit şi scris despre profesorul Rainer, Voi încerca să evoc, după restrânsele mele posibilităţi, câteva din aspectele Vieţii acestei fiinţe ca « om în sine », ce fac dintr’însul o singulară apariţie în evoluţia ştiinţei în ţara noastră. Trăind în preajma sa am simţit adânc ce înseamnă cultul unui om mare. Născut la 28 Decembrie 1874 în Bucovina, în comuna Ro- hozna de lângă Cernăuţi, actul său de botez are următorul text: « Imperiul Austriei, Ducatul Bucovinei, nr. 102, Districtul Cernăuţi, Diocezia Leopolitană, Parohia Sadagura, din partea oficiului parohial al Bisericii romano-catolice din Sadagura, Ar- hanghelul Mihail. Se face cunoscut şi se certifică cum că, în matricolele acestei Biserici, tomul 12, foliul 137, se găsesc cele ce urmează: In anul Domnului 1874, în ziua de 29 decembre (în loc de 28, după spusa profesorului N. A.) s’a născut în Rohozna şi în anul Domnului 1879 s’a botezat în ziua de 30 marte Francisc- Iosef în religia romano-catolică, băiat legitim din părinţii Gustav- Adolf Ignaţiu Rainer de confesiune evanghelică şi Ana, de con- fesiune evanghelică, oficiind Johannes Srygiel, administratorul parohiei ». Tatăl profesorului a fost subdirector în administraţia căilor ferate. Era un om foarte cultivat, cunoscător a mai multor limbi străine, participând regulat la delegaţiile căilor ferate în 376 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE străinătate. A venit în ţară cu compania de căi ferate Strus- sberg, care a făcut întâia cale ferată la noi. S’a bucurat de o să- nătate şi longevitate excepţionale. La 96 de ani făcea încă exer- ciţii fizice. A murit în 1941 ca cel mai Vechi pensionar al căilor ferate române. Bunicul dinspre tată al profesorului murise la 105 ani, într’un accident de călărie. Mamă-sa făcea parte dintr’o familie de pastori protestanţi. A murit subit la 65 de ani. Profesorul avea înclinări de misionarism, căruia voise să i se dedice în adolescenţă, fapt care, dacă nu s’a întâmplat, a avut totuşi o puternică înrâurire în desvoltarea carierei sale. Studiile primare le-a făcut în casă, părinţii săi fiindu-i primii îndrumători. Studiile secundare (7 clase pe Vremea aceea), la Colegiul S-fta Sava. In certificatul de absolvire al acestui liceu se găseşte situaţia ultimilor trei ani de studiu: clasa V-a în 1889—90 cu media 8,30 » Vl-a în 1890—91 » » 7,26 Vil-a în 1891—92 cu media 8,07 In toţi aceşti ani: « purtarea prea bună ». Tot timpul studiilor liceale a arătat o deosebită atracţie pen- tru ştiinţele naturale predate de profesorul Sabba Ştefănescu, ajuns mai târziu la Universitate, şi pentru cultura clasică, în care a fost iniţiat de profesorul Barbu, doctor în filologie din Germania. Posedăm un amănunt interesant din timpul vieţii de licean, care arată temeinicia pregătirei sale în această perioadă, prin multiplicitatea lecturilor, ce le făcea în afara obligaţiunilor pro- gramului şcolii. Când era în clasa Vil-a, Alexandru Odobescu, pe atunci ministru al instrucţiunii publice, a venit într’o inspecţie inopinată, nimerind tocmai la ora de antichităţi clasice a pro- fesorului Barbu. Acestea constituiau un curs facultativ, de care aproape toţi elevii se desinteresau, cu excepţia elevulu^ Rainer, pe care tocmai acest curs îl pasiona mai mult, fiindcă îl punea în contact mai strâns cu antichitatea greco-romană. Când a intrat în clasă Odobescu, o mare papică a cuprins pe profesor şi elevii săi. La dorinţa exprimată de Odobescu, ca un elev să fie interogat asupra lecţiei care se preda, clasa în cor a răspuns: Rainer. Odobescu l-a întrebat, dacă ar putea spune în ce consistă superioritatea arhitecturii clasice asupra celei medievale. Răs- punsurile elevului Rainer, care citise în original pe Schopen- hauer, au impresionat în chip deosebit pe Odobescu, prin nivelul de cultură al elevului de liceu. Profesorul Barbu, asupra căruia s’au răsfrânt laudele aduse elevului, a fost măgulit la culme. Această întâmplare a fost venită la timp, căci cu câteva săptă- mâni înainte avusese cu elevuljRainer un incident, în chestia PROFESORUL FR. I. RAINER 377 dialectului ionic la traducerea unui capitol din Odiseea lui Omer’ EleVul Rainer, făcând dovada aserţiunilor sale cu o monografie de specialitate, îşi atrăsese oarecum nemulţumirea profesorului, pe care îl înfruntase. După inspecţia lui Odobescu, stima pro- fesorului Barbu a sporit mult faţă de elevul său, poate ca o ma- nifestare tacită de recunoştinţă, fiindcă acesta îi salvase presti- giul orelor de antichităţi clasice. înzestrarea sa excepţională, pe care, în marea-i modestie, profesorul Rainer mai târziu o socotea mediocră, nu scăpase ca elev nicpcolegilor săi. Iată ce relatează arhitectul profesor Petre Antonescu, care i-a fost coleg la Sf-tul Sava din clasa V-a de liceu: «Avea o înfăţişare de fe- tişcană, care ascundea multă înţelepciune, discreţie şi moderaţie. Nu lua parte la niciun joc. Cânta deosebit de frumos la pian. Era în clasa de muzică un pian şi colegii îl rugau să cânte, iar el se executa, băeţii ascultându-1 cu mare plăcere. Profesorii săi îl apreciau mult, în special cel de greacă şi latină. Era caracte- ristică cuminţenia lui. Foarte amabil cu toţi colegii, modest şi foarte învăţat. De câte ori îl întreţineam vorbea numai de este- tică în legătură cu elenismul ». Trece bacalaureatul în Septembrie 1892 cu media 6,69, ob- ţinând diploma cu Nr. 1271, iscălită de secretarul general al Instrucţiunii Publice, Virgil Arion. In acelaşi an îl găsim student al Facultăţii de medicină din Bucureşti, începând chiar din anul următor să se ocupe de microscopie în laboratorul de istologie al profesorului Obreja. De acest început îşi amintea cu emoţie. La o săptămână dela intrarea în laborator a'fost chemat, împre- ună cu prietenul său Gălăşescu, spre a li se arăta nişte preparate foarte reuşite de cariochineză, care l-au entuziasmat. După trei ani, în 1896, profesorul Obreja îl recomandă profesorului Stoi- cescu, care îl numeşte în acelaşi an preparator la clinica sa me- dicală dela spitalul Colţea. In laboratorul clinicei, compus din o cameră de lucru şi o* cămăruţă de locujt, preparatorul Rainer şi-a trăit timp de 17 ani perioada de plămădire ştiinţifică de autodidact. Păreţii odăiţei sale erau căptuşiţi cu portretul lui Goethe, a cărui operă a adâncit-o ca nimeni altul, şi cu pagini de ştiinţă sau literatură aleasă şi copiate de propriile sale mâini, spre a le avea permanent sub ochi. «Desprins de orice piedică exterioară, •— cum se exprimă în prefaţa tezei sale — având libertatea de a utiliza toate mij- loacele de instrucţie, care se găseau în saloanele de bolnavi, în sala de necropsie şi în laborator, şi -având înlesnirile necesare pentru aceasta, anii aceştia au sădit germenul a tot ce va fi mai bun în cultura mea ştiinţifică. Ştiu că puţini au avut parte de o soartă atât de norocoasă; ei mă Vor înţelege mai bine ». Şi mai departe îşi exprimă regretul de a nu fi fost în stare să se 378 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE folosească mai mult de acest timp, şi o singură dorinţă, aceia de a face mândria scumpului său şef, de care totdeauna profe- sorul Rainer a vorbit cu multă evlavie. Până în 1908 făcuse, după propria-i mărturisire, peste două mii de necropsii. Sta în sala de autopsie ceasuri întregi, învâr- tindu-se în jurul cadavrului, pe care îl observa cu o atenţie şi o minuţiozitate ce obosea pe toţi acei care veneau să asiste, pierzându-şi răbdarea până la sfârşit. Noţiunea timpului dispărea şi odată cu aceasta dispărea şi întreaga asistenţă, care Venise să se informeze rapid şi superficial. Prin această examinare pă- trunzătoare a cadavrului, căuta să-şi însuşească cât mai mult şi cât mai concret realitatea morfologică umană, folosind întreaga suprafaţă de recepţie a simţurilor şi apoi fără văz, numai prin pipăit, se ingenia să recunoască tot ceea ce identificase mai înainte. Observase bunăoară că cercetarea unui organ prin pi- păire, spre a-şi da seama de forma şi consistenţa sa, este mai bogată în rezultate, dacă făcea aceasta cu pulpa degetelor, nu uscată ci muiată prealabil în apă. Stratul capilar de lichid in- terpus între suprafaţa organului şi pielea degetului care palpa, prin alunecarea moleculelor unele peste altele, reducea frecarea la minimum, astfel că sensaţia tactilă culeasă era mult afinată. In examinarea organelor la o necropsie, în care făcea o disecţie anatomică, câştigase o foarte mare experienţă, inferând şi asupra leziunilor sub limita vizibilităţii sau perceperii lor, încât colegii şi prietenii săi spuneau adesea: « Rainer are microscopul în ochi », Când se antrena la o necropsie cum îi era obiceiul, începută după amiază, o continua până la terminarea ei, intrând până târziu în noapte şi neţinând seama de foame sau de nevoia de odihnă. Scrutarea prelungită a pieselor anatomice îi dădea uneori sen- saţia că-i provoacă protruziunea globilor oculari, ca şi cum în acest chip ar fi strâns contactul cu obiectul observat. Simţind nevoia imperioasă de a urmări leziunea până în domenidl struc- 'tural, a adâncit anatomia patologică microscopică, încât acest lucru i-a dat putinţa să facă nenumărate descoperiri, pe care le consemna uneori, şi numai în treacăt, într’o publicaţie inti- tulată Foi de anatomie clinică. Printre aceste descoperiri, unele nepublicate, ca aceia a « sistemului venos portal ipofizar », sunt de o covârşitoare însemnătate, care poate fi pusă alături de aceia a descoperirii circulaţiei sanghine făcută de Harwey acum 325 de ani. Descoperirea sistemului portal ipofizar a făcut-o profe- sorul Rainer numai cu ochiul liber pe miile de necropsii execu- tate de mâna sa, fapt care timp de peste 2000 de ani a scăpat disecţiilor amănunţite ale anatomiştilor. Din păcate acest lucru e cunoscut pumai la noi şi într’o sferă restrânsă. PROFESORUL FR. I. RAINER 379 In timpul activităţii sale dela Colţea, după neobosite încercări, a născocit un procedeu de mumificare atât de ingenios, încât masca unui ftizie, care se păstrează şi astăzi la Institutul de antropologie, şi care are o vechime de mai bine de 30 de ani, îşi menţine toate trăsăturile sale caracteristice. Din păcate teh- nica întrebuinţată n’a dat-o niciodată la iveală, socotind că n’ar fi fost suficient de desăvârşită. Protocolul examenelor sale ne- cropsice sunt modele de preciziune în observaţia exactă a obiec- tului cercetat, şi de conciziune în stil. Satisfacţia profesorului Stoicescu era imensă, mergând zil- nic în laboratorul preparatorului său şi cerându-i să-i arate ce descoperire a mai făcut. Este primul care a decelat la noi menin- gococul în meningita cerebro-spinală, a colorat ematozoarul pa- lustru, a făcut întâia reacţie Widal şi a găsit cârlige de echinocooc în vomica unui bolnav, etichetat cliniceşte drept tuberculoză pulmonară. Primind odată vizita unui clinician vienez, profesorul Orthner, care fusese chemat în ţară pentru a examina pe Regele Carol I, profesorul Stoicescu l-a condus în laboratorul său, unde acesta a fost mult impresionat de cele arătate şi discutate cu prepara- torul Rainer. După ani de zile, când profesorul Orthner a fost vizitat la Viena de un pacient român, el a cerut relaţii despre activitatea tânărului Rainer, spunând: « Er hat mir imponiert ». Din viaţa sa în această epocă, absorbită pe de-a’ntregul de activitatea sa în spital, sala de autopsie şi laborator, avem câteva date. Din cauza oboselei de peste zi, dacă nu se angaja la Vreo autopsie, care să se întindă până după miezul nopţii, se culca foarte de vreme, sculându-se dis-de-dimineaţă la orele 2 sau 3, citind ce socotea mai greu de reţinut, până la orele 7 sau 8, când se ducea în serviciul pentru examinarea bolnavilor şi recoltarea materialului, întorcându-se apoi la laborator. Activi- tatea sa în spital sau afară din spital nu cunoştea răgaz. Cu prie- tenul -său, Dr. Buşilă, şi cu regretatul profesor Bruckner a iniţiat şedinţe de referate asupra publicaţiilor de ştiinţă, literatură şi sociologie, la care era ascultat totdeauna cu multă admiraţie, aşteptându-se cu nerăbdare apariţia sa. Tot pe atunci, în 1899, simţind lipsa stimulului pe care îl dă schimbul de opinii ştiin- ţifice, a iniţiat cu câţiva foşti colegi din laboratorul de istologie, întemeerea « Societăţii anatomice », pe care a pus-o sub auspi- ciile profesorului Babeş, unde prezenta piesele şi preparatele sale, precum şi numeroasele descoperiri de «fapte însemnate », cum le numea şi pe care le culegea prin munca sa fără odihnă, dar care nu-i schimbau obiectivul obsedant al preocupărilor sale, acela de a pătrunde cât mai adânc în problema vieţii, fapte care constituiau însă tot atâtea jaloane în drumul explorărilor sale. 380 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB Din numeroasele scrisori din această perioadă, de o valoare nepreţuită prin diversitatea şi maturitatea ideilor generale ce cuprind, cele mai multe de o noutate şi frăgezime pe care colbul anilor nu l-a întunecat cu nimic, reiese sbuciumul minţii şi sufle- tului său, tortura întregii sale fiinţe dată de neliniştea metafi- zică, pe care o aţâţau reflecţiile în faţa vieţii şi a morţii şi în deosebi a destinului fiinţei omeneşti. In 1901 după îndemnul şefului său, profesorul Stoicescu, fiindcă studentul Rainer absorbit de preocupările sale încă nu se gândise la aceasta, începe trecerea examenelor de doctorat, pe care o face în serie, lucru extrem de uşor pentru pregătirea ce şi-o făcuse; iar în 1903, la 26 Iunie, îşi trece teza de doctorat cu titlul «Despre o formă particulară de ciroză a ficatului», pe care t> descoperise, teză prezidată de profesorul Stoicescu, însoţit în comisie de profesorul Victor Babeş, care îşi încheia elogiile cu urarea: « In curând colegi ». In tot acest timp n’a fost scutit de grijile materiale. In primii ani de medicină a dat lecţiuni particulare. Cum îşi propusese din capul locului să nu urmărească niciun interes material, se mulţumea cu extrem de puţin Mi-a relatat odată cum într’o parnă a trebuit să renunţe la palton, al cărui preţ a fost dat Tentru o lucrare frumoasă a lui Julius Wolff, «Das Gesetz der firansfornîation der Knochen », care l-a interesat în chip deosebit, s ind pe drumul ideilor de formă şi structură funcţională, de care itudentul Rainer se pătrunsese încă de pe atunci, din lectura adâncită a celor două volume ale lui Wilhelm Roux (1906), creatorul acestei noi orientări a ştiinţei anatomice. Ca preparator, grija inexorabilă a zilei de mâine a dispărut, deşi Eforia Spitalelor Civile i-a desfiinţat un timp postul, în care a continuat să funcţioneze fără plată, introducându-1 din nou în buget mai târziu. In 1899 e confirmat în laboratorul clinicei I-a medicale dela « Colţea » unde apoi i se suprimă iarăşi salariul pe timp de un an pentru economii bugetare, în care timp a avut o grea perioadă materială. In 1900 obţine fcetăţenia română, pe baza unui elogios referat al profesorului Stoicescu, care revendică pentru ţara noastră această personalitate ştiin- ţifică. In 1912 e numit şef de lucrări la Bucureşti, iar în 1913 e chemat ca profesor de anatomie la Facultatea de Medicină din Iaşi, după un judicios raport de prezentare, semnat între alţii şi de Profesorul Parhon, care îl cunoscuse din laboratorul de istologie al profesorului Obreja. In acelaşi an ia parte ca voluntar în campania din Bulgaria în care conduce un laborator de chimie şi bacteriologie. In războiul de întregire a lucrat în sanatoriul militarizat pentru tuberculoşi dela Filaret, conduce laboratoruj PROFESORUL FR. I. RAINER 381 exantematic şi face chirugie la Spitalele Militar şi Colţea. In 1920 e transferat la catedra de anatomie dela Bucureşti. Atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti, a organizat pe de-a’ntregul învăţământul şi institutele respective de anatomie, înzestrân- du-le cu toate mijloacele moderne de lucru şi investigaţie ştiin- ţifică. Se pare firesc azi oricui intră într’un asemenea institut ştiinţific scăpat de urgia războiului, să i se pună la dispoziţie tot ce este necesar pregătirii sau perfecţionării sale. Câtă energie a trebuit să irosească profesorul Rainer, spre a înzestra cum se cuvine aceste instituţii, ne-o arată sbuciumul său lăuntric, încredinţat «jurnalului» său şi desbaterile din consiliile profe- sorale, cu atât mai mult, cu cât, voit sau nevoit, chiar în sânul facultăţilor de medicină, era ignorată truda sa, metoda sa de învăţământ şi răspunderea pe care, ca profesor de anatomie, şi-o asuma pentru întregul învăţământ medical. A sorbit din plin din paharul tuturor amărăciunilor, atmosfera de confuzie după trecutul război mondial alimentând împotriva sa campanii nedrepte, cărora le-a rezistat cu seninătate şi cu adânca convin- gere că odată adevărul va ieşi la suprafaţă, dându-i mulţumiri care nu multor dascăli le-au fost hărăzite, printre care aceia pe care o socotea cea mai însemnată, de a fi socotit de studen- ţimea studioasă ca un real şi adevărat focar de lumină. Nu s’a apărat niciodată şi în niciun fel, fiindcă la fel cu emulul său antic Socrate, cea mai bună apărare a sa nu putea fi decât viaţa desinteresata pe care o dusese neinfluenţat de nimeni pe drumul virtuţii. După şase ani de profesorat la Universitatea din Bucureşti încă se mai auzeau critici injuste, pe care tendenţioşii le făceau atât în facultate cât şi în spitale asupra învăţământului profe- sorului Rainer. N’am putut înţelege niciodată cum acest pregătit şi devotat om al catedrei putea fi obiectul unor atacuri atât de odioase. îmi amintesc cum pe atunci un tânăr profesor de anatomie dela Cluj, deosebit de talentat, dintr’o ranchiună personală asupra unui critic al unui tratat de anatomie pe care-1 scosese, a fost atât de nedrept lovind, nu în cel care îl atacase, ci în profesorul Rainer, străin de acţiunea acestuia. Când, târziu, s’a convins că profesorul Rainer n’a fost cu nimic vinovat, a încercat o apropiere de dânsul, care nu i-a fost refuzată. Azi însă, memoriei neprihănite a profesorului Rainer i se datorează o reparaţie publică. In prelegerile sale de anatomie, embriologie şi biologie, ca şi în conferinţele sale publice, Profesorul Rainer avea totdeauna un numeros auditoriu din întreaga universitate, atras de origi- nalitatea ideilor sale asupra complexelor manifestări ale feno- menului viaţă. In învăţământul anatomic, Rainer a fost un 382 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE veritabil precursor, aşa cum de altfel îi plăcea să socotească me- nirea catedrei la universitate. Profesorul nu are obligaţia să înfăţişeze numai starea actuală a unei ştiinţe, pe care de alfel Rainer o socotea provizorie, ci el trebue să indice ţinta spre care o ştiinţă se orientează, fiind astfel un deschizător de dru- muri noi. încă dela începutul carierei sale de dascăl, pe care a ilustrat-o ca nimeni altul, a fost preocupat în cel mai înalt grad, de a avea mai întâi, şi apoi de a împărtăşi ca dintr’un «plin » şi altora, o concepţie vie despre organismul omenesc, a cărui armonie în organizaţie şi funcţie o aseamănă cu o « orhestră ». Adept al ideilor fundamentale ale lui Wilhelm Roux, creatorul anatomiei funcţionale, Rudolf Virchow, autorul « Patologiei celu- lare » şi Claude Bernard, adeptul metodei experimentale introdusă de Lavoisier, legând totdeauna gândirea sa anatomică de un substrat material concret, profesorul Rainer înainte de reluarea ideilor lui Roux în însăsi ţara de origină, a animat cel dintâi la noi orientarea anatomiei cauzale pe drumul formei şi al struc- turii funcţionale, făcând din legătura inseparabilă dintre formă şi funcţie, în trecut ca şi azi, cauza determinantă a întregii organizaţii morfologice. Dar această legătură nu o învedera numai în cursul desvoltării individuale, în ontogeneză, ci şi în îndepărtatul şi întunecatul trecut al evoluţiei speciilor, în filo- geneză. Fiinţele vii sunt «organisme istorice», după expresia sa ad hoc aleasă. «Trebue să fac pe studenţii mei să simtă adânc, ■— scrie undeva în « Jurnalul» său, în epoca iniţială a carierei profesorale — că Viaţa speciei e doar o parte relativ mică a vieţii de pe planeta noastră, că ontogeneză e doar o părticică din filo- geneză ». Şi această afirmaţie izvora dintr’o intimă convingere că lucrurile astfel s’au petrecut şi nu altfel. Cădea pe gânduri, numai când căuta să explice mecanismul evoluţiei, dacă aceasta s’a făcut prin adaptări progresive la noui condiţiuni de viaţă, sau prin modificări brusce ale plasmei ereditare sub forma « mutaţiilor ». Astfel, în lumina ideilor sale, morfologia devenea o ştiinţă istorică, folosind toate rezultatele constituite de pale- ontologie, embriologie, anatomie comparativă, fiziologia desvol- tării şi fiziologia propriu zisă. Prin această prezentare «biolo- gică » a anatomiei, conducea această disciplină pe drumul ade- vărat al ştiinţei, introducând conceptul de cauzalitate în consi- derarea formelor anatomice. Este foarte curios faptul că un distins profesor de clinică me- dicală dela facultatea bucureşteană a scris într’un articol din «LaPresse mâdicale » (Nr. 34 din 27 Aprilie 1938), referitor la învăţământul medical din ţara noastră, următoarele rânduri:... «Nos facultâs (de mddecine) n’enseignent que l’anatoime sur le cadavre, la physiologie de la grenouille et du chien, la phar- profesorul i. fr. rainer 383 macodynamie de l’animal. Les professeurs des disciplines corres- pondentes ne sont naturellement pas organis£s pour faire l’ana- tomie de l’homme normal vivant, la physiologie humaine normale et la pharmacodynamie humaine normale...». Ca şi cum autorul acestora ar fi descoperit « anatomia pe viu », pe care profesorul Rainer o introdusese odată cu accesul său la catedră, scriind pe frontispiciul sălilor sale de disecţie, în văzul tuturor şi azi, « Anatomia este ştiinţa formei vii». In scrisoarea de lămurire pe care profesorul Rainer i-a trimis-o, îl vestea între altele că învă- ţământul său anatomic, de 25 de ani se întemeiază, deosebit de disecţia cadavrului, pe care o socoate fundamentală, dar numai preliminară, şi pe anatomia pe viu (care constituia obiect de examen), precum şi pe interpretarea funcţională a formei vii. Dacă în Franţa, până de curând, anatomia rămăsese în stadiul iniţial descriptiv, aceasta se datora, după spusele profesorului Policard, care l-a vizitat odată pe profesorul Rainer, numai chirurgilor, care vreme îndelungată monopolizaseră catedrele de anatomie, ignorând preocupările fundamentale ale acesteia. Iată deci cum chiar colegii săi de facultate ignorau învăţământul pe care profesorul Rainer îl profesa cu atâta avânt. Ca dascăl, profesorul Rainer făcea lecţii de o incomparabilă frumuseţe. Cu material bine stăpânit şi închegat într’un tot, cu idei înlănţuite atât de magistral, încât dădeau ascultătorului sensaţia de curgere a formei organice în spaţiu şi în timp, exprimate într’o limbă neaoş românească, în cuvinte cizelate printr’o îndelungată şi chinuitoare muncă, dădea totdeauna impresia că construeşte aevea subt ochii auditoriului forma vie, viaţa în desfăşurarea forţelor sale creatore de forme organice. O incursiune în filogeneză, în lanţul formelor constituit de evoluţia speciilor, o prezentare amănunţită a procesului embrio- logic, apoi forma organică evocată în sine şi in situ, după care urma acţiunea, funcţia formei şi înrâurirea morfogenetică a acesteia, manifestată până în domeniul microscopic structural. Audierea cursurilor sale stârnea totdeauna o curiozitate vădită şi o atracţie neobişnuită prin vastitatea orizonturilor deschise. Pasionat în cel mai înalt grad de menirea profesorului ■— îşi pregătea totdeauna lecţiile cu febrilitate — făcuse din îndepli- nirea îndatoririlor acestuia un adevărat misionarism. Construitor de drumuri noi şi de perspective nebănuite, prin sintetizarea cunoştinţelor anatomice, neuitând nicio clipă.că idealul anatomistului este cel de ordin funcţional — forma organică Vă- zută în acţiunea sa—Profesorul Rainer poate fi socotit la noi ca în- temeetorul anatomiei biologice ştiinţă care în Occident abia mijeşte sub impulsul unor biologi de rang, cum e Hans Boecker, mort de curând, sau predecesorul său în acest domeniu, Hermann Braus. 384 revista Fundaţiilor regale Trebue sâ recunoaştem că, pentru majoritatea tinerilor care nu l-au apucat pe profesorul Rainer, este o piere pagubă că învăţământul său a fost mai mult vorbit decât scris. In facultate a luptat totdeauna pentru nevoile reale ale învă- ţământului, atrăgându-şi, se înţelege, adversitatea celor care, din păcate prea numeroşi, urmăreau interesele personale. Să menţionăm numai lupta pe care a dus-o împotriva multi- plicării catedrelor fără rost şi aceia mai însemnată pentru conto- pirea catedrelor de anatomie descriptivă cu cea de anatomie topografică, ştiinţa anatomică fiind una şi aceiaşi şi deci neexi- stând niciun argument valabil pentru menţinerea lor răsleţită. « Nimănui — spunea dânsul — nu-i trece prin minte ca, dintr’un şofeur să facă un profesor de geografie, pe simplul motiv că, cunoaşte, chiar în amănunte, drumurile dintr’o ţară ». Cu toate că argumentaţia sa nu mai ridica niciun protest, toată lumea părând de acord, lucrurile se aranjau totdeauna altfel de cum părea că se manifestă convingerea colegilor săi. îmi amintesc că odată, după o asemenea şedinţă în consiliul profesoral, răsfoia volumul de anatomie topografică apărut recent al lui Pernkopf, arătându-mi titlul capitolelor ce se ocupau pe rând de noţiunea de formă şi poziţie, de normă şi tip, de omologie, de anatomie normală şi individuală, de constituţie, rasă, varietăţi, promor- fologie etc.: «Vedeţi—ne spunea profesorul Rainer—'n’are de unde să ştie toate acestea ». Că lucrul era adevărat, a dove- dit-o faptul că la prima lecţie de anatomie topografică, noul titular a vorbit despre anestezia generală! De altfel părerea sa asupra alegerii unui profesor la o catedră universitară era ca un candidat să îndeplinească două condi- ţiuni: 1) să aibă cel puţin o cercetare originală în specialitatea la care aspiră, fără mijlocirea vreunui sprijin din afară şi 2) să tindă a evolua în această specialitate, fără a se închista în stadiul la care acesta a ajuns. In ocuparea catedrelor era ferm împotriva concursului, pe care îl socotea bun numai pentru treptele iniţiale din profesiunea medicală. Ca cercetător şi om de ştiinţă, profesorul Rainer, sclav al metodei experimentale, era stăpânit în cel mai înalt grad de un simţ de discernământ, pe care căuta să-l impună şi colabo- ratorilor săi, spre a-i împiedeca să fie victima aparenţelor sau observaţiilor pripite, precum şi a ideilor preconcepute. De o rigu- rozitate şi minuţiozitate excesivă în observarea faptelor, admitea numai experimentaţia ca singura metodă ce apără de concluzii neîntemeiate. Cu toată mulţimea descoperirilor făcute, dintre care cea mai însemnată e descoperirea « sistemului venos portal ipofizar», care leagă direct oroipofiza de regiunea infundibul- tuberiană, mijlocind schimburile directe dintre secreţia sa şi PROFESORUL FR. I. RAINER 3«5 nucleii dela baza creierului, acestea au fost numai în parte con- semnate în publicaţiile de specialitate, ca «limfaticele inimii» în « Analles de biologie », pe care a întemeiat-o cu Atjianasiu, Bujor, Cantacuzino'şi Theodorescu în 1911. Altele, cele mai multe, au făcut pe de-a’ntregul obiectul tezelor unora dintre elevii săi, în care s’a pomenit puţin sau incomplet de profesorul Rainer, iar în altele, ca aceia publicată în Buletinul Academiei Române în 1935 şi în«LaPresse Mădicale » (Nr. 34 din 27 Aprilie 1938) şi referitoare la sistemul venos port ipofizar, nu s’a menţionat nici măcar numele său, deşi la noi toată lumea ştia că această mare descoperire aparţine profesorului Rainer. Intr’un articol din «Mişcarea Medicală Română » din 1941, profesorul Parhon dă câteva relaţii asupra paternităţii acestei descoperiri, afirmând încă odată acest lucru în faţa afcisfcnţei dela ultima comemorare a profesorului Rainer. Tot în această revistă, profesorul Papilian menţionează numele profesorului Rainer, denumind această descoperire cu numele celui care a făcut-o. . Este obiceiul ca în orice instituţie de laborator sau clinică, totdeauna un subiect dat spre cercetare să se publice ca uri preliminar sub numele celui care face descoperirea, bine înţeles şi cu colaborarea celui care preia acest subiect şi-l duce mai departe într’o lucrare separată, acestuia incumbându-i sarcina de a scoate în evidenţă numele descoperitorului. Profesorul Rainer, în drumul neclintit al preocupărilor sale, nu s’a gândit niciodată la aceasta. Cert e că, atunci când lucrările conţinând descoperirile făcute de dânsul au fost cartea de prezen- tare pentru unii din elevii săi, el a avut marea desiluzie să con- state că numele său intenţionat a fost dat la o parte, chiar de pe lucrarea pe care o inspirase. Nu pentru satisfacerea unui orgoliu, ce niciodată n’a existat la dânsul, ci pentru lipsa de recunoştinţă dovedită. îmi cita odată cele spuse de Speman, celebrul experi- mentator german, în cartea sa de amintiri, referitor la probitatea în a se recunoaşte paternitatea unui fapt sau unei idei nouă, şi anume atunci când aminteşte de o descoperire, de care el ştia dela Boveri, iar acesta dela un altul, fără însă a şi-o însuşi vreunul din ei. Că, alături de nerecunoştinţă a gustat şi din amărăciunea relei credinţe, chiar a unora dintre elevii săi, îmi confirmă cele spuse cândva: « Credeţi d-voastră că eu am fost hărăzit de soartă să fiu scaun pentru toţi aceştia? ». Iar în privinţa sistemului port venos ipofizar, descoperire ce-i aparţine pe de-a’ntregul, profesorul Rainer afirma: « O idee luată dela altul, prost lucrată şi fără a se fi dovedit ceva ». Pregătirea sa temeinică în embriologie şi anatomie compara- toare şi-a desăvârşit-o în numeroasele călătorii de studii şi în io io 386 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE activitatea sa dela Institutele anatomice ale profesorilor O. Hertwig şi Waldeyer şi dela Institutul oceanografie din Palmallorca de sub conducerea lui De Buen. Această activitate şi aceia de anatomo- patolog i-au creat o bază largă pentru studiul morfologiei umane. A studiat mult şi a scris foarte puţin, preocupările sale con- centrând u-se în jurul activităţii sale didactice, pe care o socotea capitală şi în adâncirea problemelor vieţii. Concepea ştiinţa în sensul goethean, ca cel mai bun mijloc de perfectare umană, iar pe om, ca fenomen biologic, îl înfăţişa drept chintesenţa procesului evolutiv creator, dominat de ascensiunea sa spirituală. « Creierul nostru a desvoltat posibilitatea de a căuta un rost existenţei în afară de durabilitatea efemeră a fiinţei organice, de a concepe existenţa pe un plan ideal, în care cei înzestraţi îşi pot pune lumea gândirii lor mai presus de orice preocupare de existenţă personală ». In desele sale călătorii şi explorări — socotea natura ca cea mai minunată carte. Grecia ocupa locul de frunte. Pretutindeni profesorul Rainer uimea, chiar în domenii străine de specialitatea sa, prin vastitatea cunoştinţelor sale. Putând ceti orice text grecesc sau latin în original, traduce odată unui arheolog englez o inscripţie de pe o piatră pe Acropole cu atâta uşurinţă, pe când acesta se căznea să o descifreze, încât savantul englez a fost deosebit de mirat, când a văzut că are de-a-face cu un profesor de anatomie şi nu cu unul de specialitatea sa. In afară de creaţia Institutului de anatomie şi embriologie, printre alte contribuţii nepieritoare, profesorul Rainer, în ultimii ani de învăţământ anatomic, a înfăptuit măreţul Institut de Antropologie ce-i poartă numele şi pe care, deosebit de mate- rialul antropologic adunat şi rânduit aci cu râvnă şi pietate de benedictin, l-a înzestrat cu colecţiile noi de publicaţiuni antro- pologice (reviste şi monografii), cu mulaje ale reprezentanţilor cunoscuţi ai preistoriei umane şi cu un original sistem de conser- vare a cadavrelor. Acesta constă din firide în beton ermetic închise, suprapuse în mai multe etaje şi pe două rânduri, cu pereţii netezi, în care se păstrează cadavrele spălate şi injectate sau îmbăiate (numai cele eviscerate) cu un amestec de apă, formol, fenol şi sare după o formulă proprie, într’o atmosferă de vapori de formol, pulverizaţi printr’un robinet ex stent în uşa firidei. Cadavrele se conservă astfel timp îndelungat, pulverizându-se prin acelaşi robinet, când trebuesc scoase, vapori de amoniac ce neutralizează instantaneu formolul. Bogăţia de piaterial din Institutul Antropologic e de-a-dreptul surprinzătoare. Fiecare piesă recoltată şi diagnosticată de profesorul Rainer din materialul de studiu e rânduită la loc potrivit. Acest material acumulat cu atâta trudă nu e numai obiect de muzeu, ci poate fi şi obiect pentru cercetări de ordin ştiinţific. PROFESORUL FR. I. RAINER 387 Cu ocazia Congresului de antropologie internaţional din 1937, profesorul Rainer a scos o monografie antropologică, după părerea specialiştilor străini model de cercetare de acest gen în întreaga lume ştiinţifică. In primăvara anului trecut, într’o vizită ce i-am făcut la Insti- tutul său, l-am găsit reconstituind, cu o meticuloasă grijă, de care numai dânsul era în stare, câteva cranii de Romani, găsite într’un castru desgropat de profesorul Bărcăcilă la Turnu-Severin, care i le trimesese spre cercetare, cunoscând pasiunea sa pentru origina poporului nostru. Le-a observat atent vreme îndelungată, începând să evoace acele tipuri din istoria poporului roman. Acum prin moaftea profesorului Rainer, aceste cranii atât de preţioase fi-vor numai piese de muzeu în aşteptarea omului care să le valo- rifice? Asupra observaţiei unui obiect, în care profesorul Rainer se adâncea ore întregi, îmi cita odată dintr’o scrisoare a lui Flaubert, cu care în « Jurnalul » său îşi găseşte multe afinităţi, către pupilul şi discipolul său Maupassant, în care îi spunea: «.. .când priveşti un pom, priveşte-1 astfel, încât să nu mai semene cu niciun alt pom din lume». Şi când ne gândim că pentru unanimitatea oamenilor aproape toţi pomii sunt la fel 1 Observaţia obiectului era atât de pătrunzătoare, că uneori profesorul Rainer avea sen- saţia că-şi proectează ochii asupra obiectului. Observaţia, după dânsul, trebue să ducă la impregnarea sen- soriului nostru, la ceea ce numea cu alte cuvinte «încorporarea organică » a obiectului. Numai astfel realitatea din afară ajunge să facă parte integrantă din noi. La această concluzie, după propria-i mărturisire, a ajuns târziu, după o cale ocolită, lungă, excesiv de obositoare, în care credea că omul evoluiază cu atât mai mult cu cât citeşte mai mult. Greşala concepţiei acestea a remarcat-o abia târziu, atunci când a simţit că obiectele din afară nu-i vorbesc prin denumirea lor seacă, ci prin realitatea percepută de simţurile noastre. Edu- caţia acestor simţuri, a suprafeţei noastre de contact cu lumea dinafară, o recomanda călduros tuturor începătorilor, pentru ca aceştia numai pe această cale, să capete încrederea în noţiunile câştigate. Mergând mai departe, căuta prin exerciţii să mânuiască numai cuvintele ce plezneau sub sfera conţinutului lor. Aşa se explică, după chinuri de mucenic în marea singurătate în care se retrăsese, dar într’o viaţă spirituală din cele mai active, că ajun- sese să spună abia la finele carierei sale profesorale că începe să fie ceva mai mulţumit de lecţiunile făcute. Să mai spunem în sfârşit că n’a fost remunerat pentru cursul de biologie, pentru cel de anatomie plastică şi nici pentru condu- cerea Institutului de antropologie, în timpul căreia, timp de trei io* 388 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ani consecutiv, a ţinut la Universitate un curs de antropologie, despre care unul dintre elevii săi spunea că constitue preocupări de pensionar. Această prodigioasă personalitate, fenomen rar în analele ştiinţei româneşti, a avut şi o înaltă ţinută morală în viaţa sa întreagă. Cu prilejul inaugurării Institutului de Antropologie, în alocuţiunea ţinută, şi-a»manifestat marea bucurie de a putea să restitue ţării, cu ale cărei aspiraţii şi credinţă s’a identificat în tot cursul vieţii, sub forma acestei creaţii, o mică răscum- părare pentru toate posibilităţile pe care ţara i le-a pus la dispo- ziţie spre a-şi putea urmări preocuparea sa obsedantă, înţelegerea fenomenului viaţă. Profesorul Rainer, deşi n’a fost înţeles de mediocritatea con- timporană, ce nu poate avea cultul adevăratei valori spirituale, se poate spune că s’a bucurat din plin de câteva prietenii alese, care au văzut într’ânsul un uriaş umanist. A fost onorat cu înalta prietenie şi admiraţie a Majestăţii Sale Regelui şi a Majestăţii Sale Regina Mamă. Din partea multor oameni n’a avut decât neînţelegere şi amărăciuni fără de sfârşit. Acesta e de altfel destinul tuturor oamenilor mari. I se potrivesc de minune cele transmise de un biograf al lui Eraclit din Efez: « Que personne parmi nous ne soit le meilleur! Sinon, qu’il s’en aille ailleurs et avec d’autres hommes 1 ». Crucea cu cele două urne şi lespedea de pe mormântul său, făcute după planul prietenului său nedesminţit, pictorul Ştefan Popescu, simbolizează tăcerea cu care s’a strecurat prin viaţă flacăra sufletului său de sbuciumat, ca şi cuvintele de pe piatră: «In sfârşit se odihneşte 1», inspirate de mult nobila şi devotata sa soţie, d-na doctor Martha Trancu-Rainer. Pentru cei care s’au străduit să înţeleagă ceva din geniala personalitate a profesorului Rainer, viaţa sa apare ca o rază de lumină, pe care nici cel mai puternic uragan nu o poate frânge. Icoana sa trebue să rămână vie în sufletul acelora care mai cred în întâietatea spiritului. Prin dispariţia sa neaşteptată, tocmai când, prin maturitatea gândirii sale biologice, putea să dea la iveală multe din cele ce acumulase, avem convingerea că profe- sorul Rainer a luat cu sine o comoară ce niciodată nu va mai putea fi descoperită. L TH. RIGA CERUL E VĂDUV DE STELE Edineţi, Ianuar. Cerul e văduv de stele. Au căzut în noapte una câte una şi s’au stins în afund. Sumbru, intru mai adâne în noapte Stingher în pustiul din mine. • Doamnei Pământul tot a lunecat încet, tiptil Pe tărâmul neantului alb. Casele sunt încrustate ’n tăcere ca nişte fosile Copacii, cărbuni Vegetali, cu scheletul crescut în ceaţă Oamenii-s morţi? Ori dorm somn greu sub lavină? Singur eu am rămas în coşmarul alb. Şi un câne Rătăcesc cu mine alături ca un hiperborian Cu umbra culcată de lună printre tumuli de zăpadă Toate-s departe de mine ca o legendă Singur eu sunt în adevăr. O, unde e steaua, steaua ce singură alături mi-era. LEO GOLDHAMMER CÂNTEC PENTRU TRISTEŢEA NOASTRĂ Ce triste-or fi fecioarele din porturi — Atunci când destrămaţi Şi de-orişice lumină-a lunii desbrăcaţi — Ne vom întoarce ’n noi ca pelerinii ’n corturi. Şi niciun nou şi brav pe mări corăbier Făpturile de-extaz n’o vrea să nile vadă Şi brume tari vor începea să cadă Pe-al cântecelor noastre mare emisfer. In ora cea târzie, Prin noi vor luneca corăbii neştiute; Tot alte mâini şi ’n veci necunoscute Din ele-au să scoboare-a toamnei lingerie. Zenit lângă zenit în haos se vor sparge, Iar albele fecioare-or fi mai solitare Şi ’n suflete surprinse-acum de ’nsingurare Toamna-şi va aşterne straniile-i alge. In tristele saloane din inimile noastre O pasăre străină ferestrele va ’nchide De frica grea Că toamna o surprinde. Vor strânge-atunci fecioarele livide In pumnii lor de colier ceresc Romantica lumină-a serilor albastre. ION APOSTOL POPESCO MODALITĂŢILE PROBLEMEI REALITĂŢII 1. Erorile metafizicei şi istoria metafizicei. — 2. Problema realităţii în genere. — 3. Criteriul pozitivist şi metafizica ce ignoră transcendentul. 4. Sensul problemei realităţii. ’ Din cauza confuziei dintre ştiinţă şi pozitivism, foarte mulţi savanţi şi filosofi ai ştiinţei consideră critica metafizicei ca o sarcină obligatorie şi firească; metafizica nu e după ei decât un conglomerat de erori şi confuzii. In fond însă o astfel de ati- tudine n’are nimic de-aface cu metafizica, pentru simplul motiv că savanţii au obiceiul de a critica metafizica fără a o cunoaşte. Ceea ce nu înseamnă că dacă ar cunoaşte-o, n’ar avea motive să o critice, obiecţiile lor ar fi însă în acest caz mai bine înte- meiate. Nu e însă mai puţin adevărat că metafizica şi metafizicienii nu sunt decât în parte responsabili de erorile care li se atribue în mod constant. Istoria metafizicei este şi ea în mare parte responsabilă de acest lucru. Un adevărat loc comun al istoriei metafizicei este acesta: fiecare sistem metafizic se ridică împotriva altuia, care îl pre- cede, şi fiecare metafizician îşi clădeşte edificiul sistemului său pe ruinele altuia. Iată de ce s’a afirmat că istoria metafizicei nu se poate com- para cu istoria ştiinţelor. Sau mai curând, că ştiinţa n’are istorie, progresul său fiind colectiv, iar rezultatele sale fiind prin exce- lenţă aditive. Dimpotrivă, sistemele metafizice nu sunt super- pozabile şi rezultatele lor nu se pot aşa de uşor adăuga unele altora. Totuşi istoricii metafizicei au simţit nevoia unei continuităţi, a unui progres mereu evolutiv şi inteligibil, ceea ce înseamnă că istoricii metafizicei au avut tendinţa de a considera evoluţia sistemelor metafizice ca având cât mai puţină istorie posibil, deoarece o voiau lipsită de individualitate, dorind-o cât mai 392 REVTSTA FUNDAŢIILOR REGALE clară şi cu « urmări». Noi nu voim să reproşăm neapărat această tendinţă istoricilor filosofici, ci numai am vrea să arătăm că această tendinţă de a reconstitui continuitatea evoluţiei problemelor filosofice, a fost îndeplinită prin procedee extrem de artificiale. Una din cele mai grave erori ale istoricilor metafizicei, a fost continuitatea prin probleme sau, pentru a ne exprima mai corect, continuitatea printr’o problematică generală. Este ade- vărat — spun unii istorici ai filosofici — că rezultatele metafizicei sunt contradictorii şi că istoria filosofiei, aşa după cum foarte sugestiv se exprimă Abel Rey, «ressemble a une vaste dialec- tique qui procâde par oppositions, avance par oscillations, en allant constamment des theses aux antithâses», dar (există totuşi un dar care face să triumfe pe amatorii deconti nuitate), există ceva care rămâne neschimbat sau care se transformă în chip colectiv prin evoluţie: problemele metafizicei. Există pro- bleme eterne care, dacă nu au norocul de a fi rezolvate, au în schimb meritul de a salva continuitatea istoriei filosofiei; este adevărat că rezultatele ei se opun, în schimb însă problemele ei sunt permanente. Iată de ce procedeul clasic de a studia problemele istoriei filosofiei în chip logic, (şi nu istoric, căci aceasta repugnă isto- ricilor metafizicei), a fost în genere următorul: mai întâi se stabilea o modalitate generală de a constitui problemele filo- sofice, o problematică generală divizată în: problema cosmo- logică, epistemologică, ontologică etc. Studiul unor asemenea concepţii devine aşa dar extrem de «sistematic ». Avem de exemplu sistemul filosofului X. Şi mai avem pro- blemele A, B, C, D, cu subdiviziunile lor a, b, c, d; vrea cineva să ştie ce reprezintă sistemul filosofului X? atunci n’are decât să se întrebe: Care este răspunsul filosofului X dat problemei A? Dar pro- blemei B? etc. Este clar că, studiindu-le în acest chip, sistemele diverşilor filosofi apar a fortiori ca având o continuitate împinsă până acolo, încât să transforme concepţiile filosofice în idei fără istorie, ceea ce e paradoxul «istoriei » metafizicei. Rezultă de aici o consecinţă bizară şi stranie: problemele metafizice ale « enciclo- pediştilor istorici» se dovedesc a nu fi şi problemele metafizicei şi ale metafizicienilor. Astfel de istorici enciclopedişti, în dorinţa lor de continuitate, au construit o problematică generală a filo- sofiei, ale cărei raporturi cu sistemele metafizicei sunt extrem de superficiale; un filosof 1— par să gândească enciclopediştii noştri, — prin însuşi faptul că filosofează, trebue să răspundă anumitor întrebări ce alcătuiesc problematica filosofiei în «ge- nere ». Dar dacă astfel de istorici manifestă o puternică tendinţă de continuitate, fjlpşpfu par să manifeste tendinţa exact con- MODALITĂŢILE PROBLEMEI REALITĂŢII 393 trarie. Nimic nu este mai scump unui filosof, decât gândul: filo- sofia trebue să înceapă şi să sfârşească odată cu minei până la mine nimic bun; după mine nimic mai bun. Iată fraza care pare a fi deviza filosofilor... Acest fel de originalitate nu distruge însă continuitatea, ci o face mai profundă şi mai puţin susceptibilă de a fi « sistema- tizată » în studii de enciclopedia filosofiei. Căci dacă privim mai de aproape sistemele metafizice, marii filosofi critică întotdeauna modalitatea de a construi problemele filosofice, « metoda » pre- decesorilor săi. Consecinţa acestei situaţii este că problematica filosofică suferă în mod continuu o transformare radicală odată cu fiecare sis'em. Cel care crede că I. Kant a răspuns aceloraşi probleme ca şi Platon, comite o mare naivitate filosofică. Se poate spune că la problemele pe care le-a pus filosofia platonică, nu există alte răspunsuri mai bune decât acelea pe care le-a dat însuşi Platon, ceea ce nu înseamnă că altă modalitate de a pune pro- blemele nu mai există; dimpotrivă, aceasta constitue chiar sensul real al progresului gândirii omeneşti. Iată dar prejudecata istoricilor enciclopedişti: ei presupun că filosofia constă în răspunsuri noi, date unor probleme Vechi. In timp ce adevăratul progres nu poate fi constituit decât prin punerea unor noi probleme, a unei noi problematici. Iar savanţii — între care bine înţeles şi filosofii pozitivişti— chiar când posedă o cultură filosofică — cazul nu este totuşi prea frecvent, — o au fundată pe studii asupra sistemelor filo- sofice. Astfel se explică numeroasele bizarerii, ce se întâlnesc în părerile savanţilor şi ale pozitiviştilor asupra metafizicii. Culmea este că pozitiviştii atacă mai ales modalitatea generală de a constitui problemele filosofice, probă faimoasa teorie a pseudo-problemelor. Iată de ce astfel de critici sunt complet lipsite de fundament. Problema realităţii a fost şi ea victima unei astfel de confuzii şi a constituit în special calul de bătaie al savanţilor şi al neo- pozitiviştilor. Peste tot, în operele pozitiviste şi scientiste — pe care le-am prefera doar ştiinţifice ■— se întâlnesc afirmaţii ca aceasta: problema realităţii este lipsită de sens, « realitatea » este un pseudo-concept, cutare savant n’are dreptate, fiindcă o rea- litate metafizică s’a introdus implicit în teoriile sale; în rezumat expresia de «realitate metafizică » a devenit sinonimă cu aceea de «culmea absurdităţii»: e de-ajuns să se demonstreze că e vorba de o realitate metafizică, pentru ca orice afirmaţie să fie socotită ca inadmisibilă. ţ Enciclopedia filosofiei şi fictiva sa problematică generală, este de sigur în primul rând responsabilă. De asemenea ignoranţa pozitiviştilor în materie de filosofie este una din cauze, 394 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pentru a se evita o astfel de confuzie, trebue să se precizeze sensul unei astfel de dispute. Analiza noastră va trebui în primul rând să stabilească că nu existfi o manieră metafizică generală şi absurdă — aşa cum sunt convinşi pozitiviştii — de a pune problema realităţii. După aceea va trebui să expunem motivele care împiedecă să acceptăm maniera pozitivistă de a pune problema. Şi în sfârşit, să stabilim sensul ştiinţific veritabil al acestei probleme. Căci, după cum se va putea vedea în cele ce vor urma, există nenumărate neînţelegeri şi confuzii în modalitatea ştiinţifică de a pune problema şi mai ales că nu există o modalitate ştiin- ţifică unică, ci mai multe; analiza noastră va trebui să o aleagă pe cea mai corectă dacă există, sau să o propună dacă nu există. Va trebui să analizăm aşa dar dacă există o modalitate me- tafizică şi care îi este sensul. Pozitiviştii sunt de acord în a defini metafizica: doctrina (?) existenţei reale, a «realităţii în sine », a «realităţii transceden- tale » etc. Care sunt părerile pozitiviştilor asupra unei astfel de «rea- lităţi ?» (Cetitorul să nu se sperie, fiindcă astfel de păreri nu excelează prin complexitate). Să ascultăm bunăoară pe M. Schlick: «(metafizica) implică în faţa acestei realităţi pure, o alta impură, mai săracă, aparentă (Platon, Eleaţii). Această realitate ar fi domeniul fenomenului sensibil accesibil ştiinţei, care îşi formează din el obiectul. Dar realitatea în sine, reali- tatea transcendentă, nu aparţine decât metafizicianului, care se apropie de ea cu preţul unor penibile eforturi ». Cu alte cuvinte, ceea ce Schlick consideră ca fiind modali- tatea metafizică generală de constituire a problemei realităţii, nu este decât maniera ei dogmatică. (Şi aceea naiv formulată). Dar metafizicienii, ei înşişi nu sunt de acord asupra acestei mo- dalităţi : «ceea ce lucrurile reprezintă în sine, nu am nevoie să ştiu, pentrucă niciun lucru nu mi se poate prezenta vreodată altfel decât în fenomen » (Kant, Critica raţiunii pure). . Această frază a lui Kant arată clar că pozitiviştii au obiceiul istorico-enciclopedic, de a clasa problemele metafizice în ade- vărate clişee, în formule invariabile ca realitatea transcendentă «în sine » etc. Dar dacă o asemenea modalitate de a se pune problema, n’are sens, este o mare greşală să se creadă că vinovaţii sunt metafizicienii: există anumite formule generale, aşa numitele modalităţi metafizice, care nu sunt ale metafizicienilor, ci ale unei problematici generale care constitue o adevărată ficţiune şi care nu are nimic de-aface cu metafizica filosofilor. Unei asemenea ficţiuni atribuită filosofilor, pozitiviştii i-au declarat un război pe viaţă şi pe moarte. Ceea ce ne aminteşte de un alt MODALITĂŢILE PROBLEMEI REALITĂŢII 395 război, acel pe care cavalerul lui Cervantes l-a purtat împotriva unor altor ficţiuni căci în fiecare din pozitiviştii criticând problemele metafizice «există ceva din furia rătăcitoare şi instinctul războinic ale lui Don Quichottte ». A vorbi dar de o modalitate metafizică generală, de a con- stitui problema realităţii — modalitate anti-ştiinţifică — înseamnă a vorbi într’o limbă confuză. Vom analiza acum modalitatea pozitivistă de a pune pro- blema, dar va trebui să evităm să cădem în aceeaşi confuzie. Nu vom spune dar că există o singură modalitate pozitivistă a problemei. De aceea în primul rând va trebui să facem o dis- stincţie: pozitivismul lui Auguste Comte nu este un pozitivism propriu zis, în realitate avem de a face cu o adevărată meta- fizică şi încă una din cele mai criticabile. Critica metafizicei se fundează la Comte pe o critică a cauzalităţii, cunoaşterea cauzală fiind cea care are pretenţia de a descoperi esenţa fenomenelor, esenţa absolut inaccesibilă după A.i Comte. Totuşi Comte nu înlătură cauzalitatea ci numai îi dă o altă formă: legalitatea. Numai că explicaţia prin legi este ea însăşi o explicaţie cauzală şi ceea ce constitue un aspect paradoxal al concepţiei lui Comte este faptul că el atribue relaţiilor între lucruri (fenomene) care constituesc obiectul legilor, o esenţă strict ontologică, ca apar- ţinând însăşi naturii lucrurilor. O astfel de poziţie este destul de contradictorie şi neopozitivistul Schlick o defineşte în chipul următor: «eşti înclinat să crezi că pozitivismul nu-i altceva decât o metafizică în care se ignoră transcendentul». Neopozitiviştii — cu excepţia lui Schlick — îşi au adevăratul lor maestru în Ernst Mach. Ideea fundamentală a acestuia este că toate datele fizicei nu sunt altceva decât raporturi între sen- zaţii. De unde definiţia fundamentală pe care Carnap o dă fizicei: (fizica înseamnă) « a clasa în chip sistematic percepţiile şi a pre- vedea pornind dela percepţiile prezente, percepţiile viitoare». O astfel de definiţie se apropie foarte mult însă de psiho-fizica lui Mill. E vorba de o atitudine idealistă care suprimă dualitatea fenomen-obiect: obiectul nu este însă negat ci ignorat. O astfel de atitudine se încadrează de sigur în atitudinea denumită de Schlick: o metafizică ce ignoră transcendentul. De altfel Schlick — cu toate că-i pozitivist —. nu admite definiţia lui Carnap: «Noi vom refuza deci formulările adoptate de unii pozitivişti după care, din punct de vedere fizical, corpurile nu sunt altceva decât complexe de senzaţii». O astfel de poziţie idealist-fenomeniştă o vom examina ceva mai târziu. Acum voim doar să remarcăm confuziile pozitiviste sub cele două aspecte ale lor: 396 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE I. Confuziile pozitiviştilor în ce priveşte metafizica. II. Confuziile în ce priveşte propria lor doctrină. Concluzia care reiese din toată analiza noastră este că identitatea între pozitivism şi ştiinţă reprezintă o regretabilă confuzie şi că modalitatea pozitivistă ue a pune problema realităţii nu re- prezintă pe cea ştiinţifică. ' Există totuşi un punct asupra căruia toţi pozitiviştii şi ma- joritatea savanţilor par a fi de acord: de a se considera experienţa ca un criteriu al realităţii (datul sau impresiile sensibile); «nu e real decât ceea ce cade în sfera simţurilor noastre », iată o frază admisă de toţi pozitiviştii. Şi bine înţeles că ceea ce trece dincolo de limitele experienţei nu este numai ireal, dar chiar absurd de conceput. Să ne închipuim un scurt dialog între un metafizician şi un pozitivist: M: Lumea lucrului în sine este singura reală. P: Da, dar ce înseamnă «lucru în sine»? M: Lumea lucrului în sine e lumea dincolo de simţuri, lumea supra-sensibilă. P.: A1 eram sigur că ai să spui o absurditate 1 Nimic nu poate avea sens decât dacă este situat înlăuntrul limitelor experienţei. Numai că a considera limitele experienţei ca un criteriu al realităţii, înseamnă a comite o mare confuzie şi, mai mult decât atât, înseamnă a stabili un criteriu iluzoriu. Intr'adevăr expe- rienţa, datul sau impresiile sensibile, nu pot fi considerate ca un criteriu al realităţii pentru simplu motiv că limitele expe- rienţei nu sunt fixate. Cum să spui că un lucru este real numai atunci când cade în sfera simţurilor noastre, când o astfel de sferă e susceptibilă de a se lărgi în mod constant. Să ne imaginăm un pozitivist pe vremea lui Platon... « Ah! Atomiştii ăştia mă enervează cu doctrina lori ar spune un astfel de pozitivist; din moment ce atomii nu pot fi nici văzuţi, nici măsuraţi, este absurd să vorbeşti de astfel de ficţiuni». Atât numai că ştiinţa actuală se ocupă cu mult interes de absurdi- tăţile de pe Vremea lui Platon şi... chiar le măsoară 1 Cazul pozitivistului de pe Vremea lui Platon nu trebueşte privit ca o fantezie: el este chiar cazul lui A. Comte. Se cunoaşte celebra şi faimoasa critică a microscopului şi a altor teorii ştiin- ţifice de pe vremea lui, fundate pe un astfel de criteriu. Dar pozitivistul va putea continua: Este absurd să spui că un lucru nu este real decât dacă intră în limitele experienţei actuale, dar este foarte corect să afirmi aceasta despre tot ceea ce depăşeşte limitele unei experienţe posibile. A spune limitele experienţei posibile e tot una cu a spune că experienţa nu are limite fixate teoretic, Intr’o lucrare an* MODALITĂŢILE PROBLEMEI REALITĂŢII 397 terioară asupra teoriei pseudo-problemelor am văzut cum I. Kant îşi întemeiase critica metafizicei pe limitele experienţei. Aceste limite erau în general: Timpul, Spaţiul, Cauzalitatea, etc. Dar ştiinţa actuală a depăşit cu mult astfel de limite, fixate de Kant. Şi nu numai că ştiinţa a depăşit aceste limite, dar ea le-a depăşit într’un chip radical. Şi dacă nici spaţiul nici timpul nu pot fi considerate ca limite ale experienţei « posibile » sau «teo- retice », a spune deci că un lucru r.u este real decât numai atunci când este înlăuntrul limitelor experienţei, înseamnă a vorbi fără sens, deoarece aceste limite, chiar posibile, nu sunt fixate. Cri- teriul pozitivist devine astfel iluzoriu. Faptul acesta dă la iveală o altă confuzie a pozitiviştilor: critica necruţătoare împotriva lucrului în sine. Actualmente problema nu mai poate fi pusă în termenii filosofiei kantiene, dar o astfel de problemă nu este absurdă, ci dimpotrivă e susceptibilă de a fi formulată în mod corect. . Suntem de acord că a spune: Lucrul în sine este ceva care există dincolo de limitele posibile ale experienţei, este o absur- ditate— însă numai pentrucă astfel de limite nu sunt stabilite, şi pentrucă a spune limitele experienţei înseamnă a vorbi o limbă confuză. ■ Şi nu este de loc absurd să spui: Există X cu toate că el nu cade sub sfera actuală a experienţei noastre. Iată ceea ce se poate perfect formula: experienţa ea însăşi înclină spre ipoteze asupra unor fenomene care nu cad sub sfera sa actuală, dar care în viitor pot fi verificate, odată limitele experienţei lărgite. Şi nu se poate spune că o ipoteză a fost absurdă (atunci când a fost în afară de aceste limite) şi a devenit logică (pentrucă nouile limite o cuprind). De altfel ştiinţa contemporană este departe de un astfel de criteriu. Oricât aş încerca să-mi imaginez universul lui Einstein sau să fac ca intervalul relativităţii generaliza te. să cadă în sfera experienţei sensibile, oricâtă bunăvoinţă aş avea, un astfel de record intelectual nu se poate realiza. Chiar Jleisenberg, care este pozitivist declarat, spune atunci când vorbeşte de corpuscule şi unde, că nu trebue să căutăm să ni le reprezentăm în chip sensibil deoarece este vorba de noţiuni abstracte, non-intuitive, etc. Dar ce legătură poate fi între definiţia lui Carnap dată fizicei şi corpusculele non-intui- tive din teoria quantelor? « Noua fizică a devenit foarte greu de înţeles, spune Eddington, în primul rând teoria relativităţii, teoria quantelor, mecanica ondulatorie au transformat universul fizic făcându-1 să pară din ce în ce mai fantast spiritului nostru. Aş îndrăzni chiar să spun 39& eeVista FUNDAŢIILOR regale că în teoria actuală a universului fizic s’a ajuns la ceva ce un om rezonabil cu greu îşi poate închipui». Am vrea să vedem cum un astfel de om rezonabil — care poate fi foarte bine un pozitivist — se poate opune imensului efort pe care îl depune ştiinţa actuală pentru a depăşi limitele experienţei. Am ajuns acum într’o situaţie extrem de dificilă. Dificultate concretizată în următoarea întrebare: Care este criteriul care ne autoriză să declarăm cutare sau cutare lucru drept real? Adică în ce sens se poate vorbi de « realitate ?» Sau în sfârşit: In ce termeni trebue pusă problema realităţii? Dacă experienţa nu poate fi un astfel de criteriu, vom re- curge la un criteriu logic sau « metafizic ?» Fiindcă nu înseamnă de loc că dacă nu putem stabili drept criteriu experienţa, trebue să declarăm realul supra-sensibil, sau ceva ce depăşeşte expe- rienţa. E vorba aici de o dublă confuzie: prima constitue pre- judecata aşa zis « metafizică » cea de a doua e de natură pozi- tivistă. Credem că cetitorul va fi de părerea noastră, dacă în asemenea condiţii nu vom fi nici metafizician şi nici pozitivist. Realitatea nu este nici ceea ce există dincolo de experienţă nici ceea ce există între limitele ei. • Dar —. se va pune iată o super-metafizică: realitatea nu e nici dincolo nici între limitele experienţei 1 Dar atunci ce este? Un biet cuvânt, am fi noi înclinaţi să răspundem. Dacă însă tot trebue să răspundem, să începem cel puţin prin a lua unele măsuri prealabile şi să facem următoarea remarcă: Nu se poate spune despre un lucru «A» că există în general. O astfel de propoziţiune: «A» există, n’are un sens precis stabilit. Să pre- supunem pentru a exemplifica următoarea propoziţie: Crinul (care este alb, parfumat, etc.) există. O astfel de frază este adevărată pentru simţul comun, dar nu poate avea aceeaşi semnificaţie pentru omul de ştiinţă care ar putea să spună: «A» (crinul) este compus din elementele a, b, c; deci nu < artico- lele care marchează desvoltarea gândirii sale istorice, alcătuesc în a treia lui ediţie mult sporită, cuprinsul Volumului Generalităţi cu privire la studiile istorice, Bucureşti 1944, publicat de Insti- 11 11 402 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tutui de Istorie Universală « N. Iorga». însumată din contribuţii atât de răspândite, din 1894 până în 1940, poate până în ajunul inconceptibilului act criminal care stingea marea lumină a minţii lui, opera lui N. Iorga, dăruită nouă astăzi, este una din cele mai reprezentative ale întregii lui cariere şi una din cele mai frumoase. Cititorii lui Iorga s’au întrebat adese ori ce va ceti posteritatea din întinsa operă, împovărată, aproape sufocată de propria ei abundenţă. Generalităţi va fi una din operele citite de posteritate. Puterea expresiei sale, înălţimea ideilor, vigoarea sufletului oratoric, lărgimea perspectivelor au înălţat puţine monumente mai durabile în vasta operă a cercetătorului. Din aceste contribuţii se desprinde mai ales figura unui Iorga tânăr, generos, extrăgând din adânca şi laborioasa lui investigaţie îndemnul unei toleranţe, a unei înţelegeri umane, ca rezultatul cel mai preţios al relativismului istoric, pe care el îl opunea dogmatismului filosofic, pe care nici atunci, nici mai târziu, nu-1 preţuia prea mult: «Am spus că istoria ne prezintă oameni feluriţi ai timpurilor deosebite (rosteşte Iorga în 1895). Ea se învaţă cu atâtea chipuri de cugetare, cu atâtea modalităţi de simţire care lasă rece sau umplu de dispreţ şi ură pe omul fără pregătire istorică, pe cel deprins cu generalităţile umane. Pe acesta mai ales, căci nicio activitate a minţii nu face mai exclusiv mai îndărătnic în susţinerea concepţiilor proprii, mai intolerant faţă cu cele străine decât cea filosofică. Minţi energice, bărbă- teşti, filosofii se închid în cetăţuia clădirilor ridicate de dânşii şi le apără cu toate dibăciile logice, cu puterea elocventă a în- crederii în sine şi în cugetările sale. Deprins cu varietatea adevă- rurilor de sufragiu ale timpurilor trecătoare, spectator mişcat, dar experient, al năruirilor de sisteme şi credinţi, istoricul înţe- lege prea mult pentru a osândi prea aspru. Şi, dacă relieful per- sonalităţii scade, inima se face mai largă, sau, mai bine, inima se face inai largă, mai bună tocmai fiindcă relieful personali- tăţii scade». Generos, tânărul istoric este un optimist. Binele creşte pentru el din substanţa răului. Iată evocarea Romei cuceritoare, instaurând pacea remuneratoare pentru toate sufe- rinţele trecutului: « In lumea veche, sfâşiată de lupte continue şi sângeroase între cetăţi care reprezentau în chipul cel mai absolut deosebirea şi antagonismul, cucerirea cetăţenilor dela Tibru aduse liniştea, împăcarea, prosperitatea. Armele, după cioc- nirea tumultoasă a cuceririi universale, se odihniră sau răsunară numai la, graniţele bătute de valul neliniştii şi al barbariei; divergenţele etnice, vechile uri de oraşe şi de neamuri se uitară, şi antagoniştii fără cruţare, umbriţi de aripele largi ale Vulturului imperial, se simţiră fraţi, solidari întru apărarea păcii, a muncii omeneşti, a lumii greco-italice, care deveniseră lumina tuturor >. FIGURI 91 FORME LITERARE 4®3 In toată desvoltarea prozei artistice româneşti, scrisul lui Iorga reprezintă produsul uneia din urechile cele mai Juste. Amploarea perioadelor sale bine cadenţate, numărul prozei sale poate fi mai puţin gustat, într’o epocă preferând notaţia scurtă, nervoasă, ca rezultatul însemnării spontane, smulse actuali- tăţii sufleteşti. Dar cei care iubesc proza compusă şi cei care nu dispreţuiesc să se asculte, citind, vor găsi pururi în scrisul lui Iorga una din satisfacţiile lor artistice cele mai delectabile. Ima- ginile lui, scăpărarea de fulger care luminează o situaţie printr’o metaforă, sunt apoi1 de o rară strălucire. Iată, de pildă, pe sclavul antic: «acea cariatidă strivită a cetăţii clasice care fu sclavul*. Iată justificarea dreptului cu care popoarele noi, mai puţin civi- lizate, asimilează pe cele mai Vechi şi mai culte: «Era drept ca omul luminat, ca ocrotitul de Dumnezeu să devie supusu- sălbatecului şi neofitului? Era. In sălbăticia unuia, se afla adel vărul, sinceritatea forţei, a credinţei către stăpânul de pe pământ şi către cel din cer; la celălalt era pielea de leu a lui Hercule pe umerii lui Trimalchion. Şi cel dintâi învinge cum realul în- vinge totdeauna minciuna — pe cel de-al doilea ». Iată evocarea poporului, ca individualitate vie, nu ca unitate moartă, închisă în sine: « El nu e curat, unitar, liniştit, sigur ca o stâncă de mar- moră albă în care nu pot pătrunde rădăcini şi de pe care niciun vânt nu poate culege praful călător spre. alte locuri, ci poporul, uniflate firească, are viaţa lui organică, asemenea cu viaţa indi- vidualităţilor ce trăiesc în lume». Sunt nenumărate trăsăturile la fel de sugestive în scrisul lui N. Iorga. Frumuseţea stilului literar, strălucirea fanteziei intuitive, era pentru el o metodă a cercetării. încă din 1897, el îşi propune, ca sarcină a menirii sale de istoric, prinderea tre- cutului în caracterul lui individual, nu în «pozele » lui monu- mentale, asemenea acelora ale oamenilor care se înfăţişau, foto- grafilor de altă dată, «în hainele lor de Duminică». Concepţia istoricului s’a schimbat azi cu desăvârşire: « In locul unor păpuşi impozante, prezentate de un regisor cu vorbele solemne, avem oameni pe care-i recunoaştem că au fost cum suntem .. Retrăim trecutul, în loc să ne prosternăm în faţa recii sale apoteoze ». Până târziu, până în pragul dispariţiei sale de necrezut, când pana lui înfrigurată schiţa Istoriologia umană, gândul că intuiţia poetică este un instrument indispensabil al investigaţiei istorice, nu l-a părăsit niciodată. Ultimul cuvânt al testamentului său ştiinţific, în prefaţa postumă a Istoriologiei, spune: « Aş fi vrut să am mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevăr *. Acest talent N. Iorga l-a avut într’o proporţie neobicinuită şi în asociaţie cu toate celelalte însuşiri ale spiritului vizionar şi ale inimii arzătoare, care îl înrudea atât de strâns cu marii isto- 11* +04 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rici şi poeţi romantici, un Michelet, un Carducci, un Mickiewicz, oameni ai aceleiaşi familii spirituale, romantice şi profetice, produse ale deşteptării geniilor naţionale în veacul al XlX-lea, care nu s’a istovit, pregătind marile drame ale timpului nostru, decât după ce a dat în Nicolae Iorga pe unul din reprezentanţii lui cei mai de seamă. TUDOR VIANTJ DOUĂ MONOGRAFII DESPRE PICTORUL TH, PALLADY I. K. H. Zambaccian: TU. Pallady (Casa Scoalelor); II. Ionel Jianu: Pallady (Editura Căminul Artei). Pictorul Theodor Pallady n’a expus până la vârsta de 34 de ani, iar monografiile, care să-l înfăţişeze într’o lumină com- plexă şi justă, nu i-au apărut decât anul acesta, când a trecut de şaptezeci de ani. Iată, de o parte, un caz când şi la noi un artist se realizează în partea a doua şi a treia a vieţii, spre deo- sebire de majoritatea oamenilor, care pe la cinzeci de ani se gândesc la retragere şi la pensie. Şi mai iată, de altă parte, un caz de întârziată, dar nu prea târzie dreptate critică ce se face unui artist dificil. Din nefericire, marii noştri creatori nu au parte de mono- grafii cât sunt în viaţă şi mai puţin încă atunci când sunt^la maturitate. De sigur, monografiile nu se pot întocmi până ce artistul nu s’a realizat într’o oarecare măsură, dar pot fi şi mo- nografii provizorii, de tinereţe sau maturitate, şi altele de con-‘ duzii târzii şi oarecum definitive. Monografiile provizorii au darul de a pune în discuţie stadiile de până atunci ale artei, iar celelalte de a defini integral arta şi pe artist. Sunt mulţi creatori însemnaţi care nu au monografii de niciun fel: Mijiail Sadoveanu şi C. Brâncuşi, de pildă. D. Theodor Pallady, a cărui vigoare creatoare este încă în desvoltare, s’a pomenit anul acesta cu două monografii extrem de intere- sante şi binevenite. Le merita pe deplin, ca şi iubitorii de artă^ căci în privinţa d-sale au stăruit ani de zile destule confuzii. Două confuzii, în special, merită atenţia noastră. Prima, că arta d-lui Th. Pallady n’ar aparţine lumii româneşti, fiind un produs al şcoalei franceze cu nicio aderenţă specifică. A doua, că între Pallady şi Matisse ar fi o asemăpare, în defavoarea primului, 406 REVISTA FUNDAŢIILOR RE «ALE In monografia sa, mai redusă ca material, dar totuşi cu ob- servaţii extrem de substanţiale, d. K. H. Zambaccian atinge problema legăturii d-lui Pallady cu lumea românească, arătând că pictorul s’a format în streinătate, având unele însuşiri proprii patriei. D-sa deci confirmă cele susţinute, în studii sau articole, de d-nii G. M. Cantacuzlno, V. Beneş şi de subsemnatul, care de multă Vreme am observat că melancolia pictorului este tipic moldovenească şi că înseşi gris-urile şi atmosfera filtrată a co- loritului său corespund peisajului ieşan, în care s’a născut, a copilărit şi unde adesea a revenit pictorul. Am făcut, de ase- menea, o paralelă între melancolia plumburie a poetului Ba- covia şi aceea cenuşie şi argintată a pictorului Pallady. Peisajul Iaşilor, pe care foarte puţini pictori l-au exprimat, are, mai ales toamna, o radiaţie cenuşiu-argintie, care contopeşte colinele cu cerul. Astfel de argintiuri le-am găsit numai la d. Pallady şi la d. Lucian Grigorescu, chiar când acesta picta Notre-Dame-ul parizian. In schimb, nu l-au simţit niciunul din pictorii formaţi la Iaşi, unde există totuşi o şcoală de belle-arte! Sensibilitatea şi viziunea d-lui Pallady au, aşa dar, un fond românesc, pe care şcoala franceză şi estetica Vremii l-au îm- bogăţit şi îndrumat major. De asemenea, noi am mai observat, cu prilejul expunerii autoportretului care figurează şi pe co- perta d-lui Zambaccian, cât de aproape de hieratismul bizantin este acest artist rafinat, care mereu fuge de materie şi materia- litate, căutând ritmica liniară decorativă şi tonurile diafane. Şi prin această însuşire, d. Pallady e mai aproape de tradiţia artistică a ţării, chiar dacă în loc de sfinţi pictează nuduri şi în loc de podoabe florale orândueşte naturi moarte şi flori triste. D-sa este, de sigur, un modern, pe linia post-impresionistă, după cum just observă d. Zambaccian. In privinţa asemănării, atât de exagerată de unii răuvoitori, între Matisse şi Paladdy — d. Zambaccian aduce precizări mult mai insistente, din care reiese deplin independenţa relativă a unuia faţă de altul, dar şi apartenenţa amândorora la arta con- temporană. Prieten şi camarad de clasă, la Moreau, cu Matisse, Marquet şi alţii, pictorul român n’a evoluat spre un cromatism excesiv, dionisiac, oriental, aşa cum a făcut Matisse, ci a mers mai curând spre o artă potolită, intimizată, surdinizată, de ar- monii stinse, redate prin planuri de coloare, prin contururi rit- mate. In Matisse, clocoteşte — observă d. Zambaccian — o sevă flamandă, fiind mai sensual, mai exaltat, mai apropiat de Orient. In afară de aceste observaţii, .remarcăm p substanţială ana- liză a artei d-lui Pallady, întreprinsă de d. Zambaccian chiar pe prima pagină a textului său. Pictorul român este caracte- rizat a înţelege natura doar ca punct de plecare, trecând spre DOUĂ MONOGRAFII DESPRE PICTORUL TH. PALLADY 407 alegorie, sugerând-o aşa cum o visează şi i-o sugerează ima- ginaţia. Pallady « se complace în teme spirituale, în care ma- teria abia mijeşte, de aceea Viziunea sa formală e mai puţin plastică şi rămâne mai mult pe un plan decorativ cu predilecţii pentru arabesc... Artistul fuge de clarobscur şi umbra e pentru el o nuanţă... Nu e preocupat nici de perspectivă, el clădeşte Visul său prin mijloace armonice... (fiind) mai mult un armo- nist, decât un stilist, un sensitiv care provoacă un fluid spiri- tual, o stare de corespondenţă». . Dacă d-lui Zambaccian îi putem mulţumi pentru limpezirea acestor idei şi pentru o pătrunzătoare analiză, în afară de ale- gerea unor reprezentative reproduceri, d-lui Ionel Jianu, al cărui t text este mult mai desvoltat, cercetând omul, viaţa şi opera într’un mod mai sistematic — îi putem mulţumi mai întâiu pentru felul în care ne-a redat psihologia acestui artist ciudat, ethosul său de om izolat, cu aparenţă don quichotescă, formaţia sa complex trăită. Sunt o seamă de mărturisiri proprii ar- tistului, care ne ajută să-i pricepem mai bine opera. Cariera este amplu înfăţişată cu toate etapele, poziţiile şi răsunetele întâmpinate. Sunt, de asemenea, citate substanţiale din criticii plastici ai noştri şi din cei străini, care slujesc mai complex pro- gresul cunoaşterii artei şi artistului. (Şi d-1 Jianu stabileşte diferenţa dintre Matisse şi Pallady). Dacă d-1 Zambaccian face unele alăturări cu PuVis de Cha- Vannes, d-1 Jianu Vede în Pallady un urmaş al lui Luchian, în sensul că ambii participă la « o pictură intimă, bazată pe sen- sibilitate şi pe accentul profund uman al unei adevărate con- fesiuni ». D-1 Ionel Jianu subliniază, de asemenea, intelectualismul pic- turii d-lui Pallady, folosirea de procedee muzicale, ca leit-mo- tiVul, socotind însă mai sensual pe pictor decât celălalt comen- tator. Analiza naturilor moarte şi nudurilor paladiene este dusă la o desvoltare şi la subtile observaţii de d-1 Jianu. «Pallady nu pictează un obiect, o anatomie, ci o emoţie, o îmbinare rafi- nată de raporturi subtile ca o melodie ce se ridică din adâncurile tainice ale vieţii». El rămâne un pictor de interior. Iată cum ambele monografii împlinesc o imagine şi o jude- cată 'asupra unei opere şi unui artist, fiind, în fond, de acord pe anumite caracteristici esenţiale, dar fiecare aducând nuanţe şi opinii ce îmbogăţesc cunoaşterea. Reproducerile celor două volume, de asemenea, nu se repetă în mare măsură, d-1 Zambaccian publicând şi câteva în colori, . iar d-1 Jianu dând reproduceri mai numeroase şi printre ele multe desene. .Mai pentru bibliofiji Volumul d-lui Jianu, ceva îqai accesibil Volumul d-lui Zambaccian—'amândouă contribue 4«8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGADE la prestigiul tipăriturii româneşti şi inaugurează, în demne condiţii, cercetarea monografică a marilor noştri artişti. Puţine lucrări anterioare pot fi comparate cu aceste două recente publi- caţii, pe care le dorim continuate. Literaţii, muzicienii şi, în genere, artiştii noştri îşi aşteaptă criticii care să procedeze pentru opera lor, aşa cum au făcut-o pentru pictorul Pallady cu atâta devoţiune şi competenţă co- lecţionarul cu vastă experienţă şi ştiinţă, K. H. Zambaccian şi criticul de artă şi animatorul dela Căminul Artei, Ionel Jianu care în ultimele zile, a publicat si o monografie Tonitza, asupra căreia ne vom opri altă dată. PETRU COMARNESCU CRONICI LA MOARTEA LUI ION PILLAT DISCURSUL D-LUI PROF. D. GUŞTI, PREŞEDINTELE ACADEMIEI ROMÂNE Ne-a uimit vestea stângerii din viaţă a lui Ion Pillat, în plină vigoare creatoare. El aparţinea Academiei Române din 1936, când a fost ales mem- bru corespondent, în urma raportului ce l-a făcut colegul nostru, d-1 Mihai Sadoveanu. Ion Pillat a fost una din cele mai reprezentative figuri ale literaturii române contemporane, un mare poet al Neamului, un neîntrecut interpret al frumuseţii şi armoniei româneşti. Darurile sufleteşti care împodobeau personalitatea sa, — studiile strălu- cite făcute la Paris, — mediul în care trăia, l-ar fi putut îndemna pe Ion Pilat să îmbrăţişeze cu succes orice carieră ar fi voit. El şi-a ales cariera de poet, din pasiune pentru frumos, din vocaţie pentru exprimarea şi crearea prin cuvinte armonioase, vibrante şi comu- nicative, a unei lumi noi, a lui. Ion Pillat povesteşte cu umor, cum era decis să studieze ingineria, ori ceea ce îi plăcea mai mult, geologia, în niciun caz însă literele ori dreptul, şi, cu atât mai puţin, cu propriile lui cuvinte, de sentimente care agită sufletul oamenilor, jefuiţi de cotropitori, prădaţi de fericiiea lor; sentimentele de dor, de tristeţe, sentimentele omului POEZIE SOVIETICĂ; 1945 435 deposedat, amalgamate revoltei, hotărîiii de-a lupta, de-a recâştiga viaţa şi fericirea. Iată poemul lui Leontiev. De-aici, oamenii, într’o seară Vor privi îndelung Stelele şi zăpada Puntea arcuită peste Volga Sau străzile ’necate în verdeaţă Casele care au rămas întregi Vor povesti copiilor Isprăvile lor — glorioase... Dar noi—suntem în trecere Ne-am băut ceaiul Şi ne-am culcat pe o margine de drum * * * Ofiţerii dorm şi soldaţii. .. Visează— cu toţii, că s’au născut aici Că s’au reîntors în izbele trecutului Şi au reluat viaţa dinainte de război Şi totuşi, vor să reclădească totul Să vadă case, drumuri noi Mult mai frumoase ca ’nainte Şi pline de acel farmec vechi Aşa cum ne-a rămas în minte Ultima zi — înainte de război * * * Nicolaie Rîlenkov e şi el un poet tânăr. Spre deosebire de ceilalţi doi, el se dedică în special poemelor lungi, vaste, de largă inspiraţie, pe motive folclorice sau populare. Mi s’a povestit că multe dintre poemele lui, scrise în formă de balade, au slujit compozitorilor sovietici ca temă de inspiraţie. Se pare chiar că Rîlenkov e « cântat » mai ales şi a ajuns, dacă nu un fel de Homer modem sau de trubadur dar, cel puţin, unul dintre cei mai populari poeţi sovietici. Subiectele lui sunt simple: el descrie vieaţa partizanilor, secerişul şi războiul, speranţele şi amărăciunea, şi în genere — tot ceea ce a suferit ţăranul sovietic din regiunile cotropite. Păstiând tonul baladelor populare, el uzează de versuri bine intonate, scurte, care se pretează melodiei. Dar până şi imagistica lui poetică e de inspiraţie populară. Iată câteva frag- mente din poemul intitulat: NOUA PRIMĂVARĂ Zorile ţes un brâu de mătasă Albastru şi argintiu Nu numai cireşii Şi brazii înfloresc primăvara 13' 436 REVISTA FUNDAŢIILOR ftEGAI E Păsările şi-au vopsit penele Ne chiamă depărtările noi Ochii ard, sângele fierbe Şuvoi prin artere Crezi? acolo unde au răsărit Izvoarele albastre A apărut pe cer o stea A fericirii noastre Priveşte — nu ştii — e a ta E semnul fericirii Casa părintească, reîntoarcerea copilăriei Deslegarea visurilor Drumul e lung... întins cât vezi pu ochii Şi dincolo — lumea e nouă, toată A ta, dacă poţi s’o cuprinzi... A fost odată... şi altă primăvară O primăvară fără bucurii Mierlele ciripeau a jale Pierdeau tot ce aveau mai scump O ştii prea bine! eşti ostaş! Lupta a fost cruntă învăluită în ceaţă Tancurile duşmane au intrat Odată cu năpasta ’n sat La fiecare uşe, la fiecare poartă Pândea nenorocirea Nu mai aveai chef de lucru Şi codrul de pâine ţi se oprea ’n gâtlej Printre mesteacăni, lângă iaz Pe poiana noastră . Nu mai răsună seara acordeonul... Mă doare amintirea primei dragoste Fetele zâmbitoare ca dimineţele împleteau coroniţe de flori Logodnicele sunt — astăzi roabe Şi în turmă, mânate spre apus... Ne-am părăsit casa şi ogorul Uneltele dragi şi ulcioarele multicolore In păduri, în văgăuni şi în gropi Pândeam, cu arma în mână.,. POEZIA SOVIETICĂ; 1945 437 Când am auzit din nou izvoarele Ne-am întors în sat Dar nu am regăsit ceea ce lăsasem Numai pulbere, scrum şi cenuşă... Fiecare dintre noi suferise atâta Şi plânsese de atâtea ori încât ni se părea că nimeni Nu mai are lacrimi ascunse în trup Dar lacrimile au năvălit deodată Din ochii tuturor Şi fiecare a ştiut că plânge Pentru ultima dată— cu sânge. Ne-am aplecat asupra Fiecărei grămezi de cenuşă de pietre Am scotocit între cărămizi, căutând — cine ştie ce! Unii priveam vetrele rămase între ruine Ca pe un mort drag... Primăvara se va întoarce! Şi grâul va răsări din ţărână După ce a băut atâta sânge Nu se poate să nu fie ca ’n poveşti! Tristeţea, monetă ştearsă, trecută prin atâtea mâini Nu trebue s’o mai păstrăm în casă Să bem speranţa din fântâni! Ostaş! Poftim la masă! Simt din nou — şi n’am treizeci Ci şasezeci de ani — Mirosul verde al ierbii A! liniştea zilei împunsă de greeri! Casa va fi reclădită Şi vom ţese o faţă de masă albă... Spune-mi — ostaş -r- n’ai întâlnit Un băiat — fiul meu — în război ? Nu se poate să nu-1 fi văzut! E înalt cu ochii ca mura Spune-i că-1 aşteaptă casa părintească Şi satul din care a plecat Spune-i că în nopţile senine Am căutat steaua lui Şi că-1 aştept... cum aştept primăvara Şi că nu vreau să mor în lipsa lui 438 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dimineaţa va ţese un brâu de mătase Albastru şi argintiu peste culmi; Şi nu numai cireşii Şi brazii înfloresc primăvara Iată aşa dar trei tineri poeţi sovietici care dau glas — în poemele lor — acestui personaj central, care e războiul. La Pervomaisky el apare prin peisajele mute şi livezile decapitate, prin starea de nelinişte şi de aşteptare; la Leontiev războiul e amărăciunea pierderilor, regretul trecutului, nostalgia şi sentimentul de provizorat; Rîlenkov se lasă purtat de suflul epopeii parti- zane şi de suferinţele poporului. Trei feluri de-a reda războiul, toate trei veridice, toate trei la fel de înţelese de majoritatea cetitorilor sovietici. Căci poezia nu e— în Rusia— cum e cazul la noi, apanajul unei clase sau unui anumit tineret, mai mult sau mai puţin progresist, mai mult sau mai puţin cult, mai mult sau mai puţin bohem, roind în jurul revistelor şi redacţiilor şi încercând să-şi plaseze versurile, ci un bun naţional. Soldaţii din prima linie, muncitorii din uzine, tineretul comunist din şcoli şi facultăţi, toată lumea citeşte şi se interesează. Versurile lui Simonov — de pildă din clipa apariţiei lor în librărie — se vând ca pâinea caldă. Iar Leonid Pervomaisky— în Ucraina— ocupă acel loo de frunte pe care la noi îl are un singur scriitor — şi anume Mikail Sado- veanu. Iată însă oonsiderente cu totul străine de subiectul nostru— poezia— şi care numai aparent au oarecare legătură cu « războiul văzut de trei poeţi ■ovietici *. Să le trecem deci între parenteze şi să tragem unele învăţă- minte. .. Ce este poezia — în fond î Iată o întrebare pe care au pus-o mulţi critici şi la care au răspuns şi mai mulţi poeţi: « De la musique avant toute chose...» sau « pura frumuseţe», a lui Valery, sau î Eu nu m’aşi încumeta să răspund. Nu sunt calificată. Uneori însă mă întreb ce taină se ascunde în aceste câteva cuvinte «.. .la nuque dans le frais cresson bleu » sau « trec anii ca nori lungi pe şesuri» sau « Bălţile de-argint, cu ochii mari...» cred că dacă aş putea răspunde, aş descoperi taina cuvintelor, puterea acea misterioasă care din câteva cuvinte legate anume creează armonia unică, frumuseţea unui vers, poezie. Dar atunci când sunt tentată să analizez în amănunte, îmi vine în minte trista experienţă din anii copilăriei: Aveam un urs delicios care ţipa într’un fel care mă încânta, un fel de miorlăit prelung care aducea a scârţăit dc uşă neunsă şi pocnetul unui artificiu ud. Dorind să ştiu ce-1 produce, mă înarmai cu o foarfecă de manicură şi îi despicai burta de pluş... Niciodată n’am mai auzit scârţâitul ursului... de altfel nici buita n’a mai fost cusută la loc. Cezariana fusese o experienţă fără rezultat. 0 analiză sterilă. De atunci mă feresc de experienţe... SORANA GURIAN Margareta Sterian: Proect de decor pentru trilogia lui O’Neill « Din Jale se întrupează Electra» (Cortina specială). Margareta Sterian: Proect de decor pentru trilogia lui O’Neill « Din Jale se întrupează Electra » (salonul casei Mannon). Mirgareta Sterian: Proect de decor pentru trilogia lui O’Neill «Din Jale se întrupează Electra» (Scena finală, Lavinia Mannon pe treptele casei). Ileana Rădulescu — Natură moartă, CUM S’A JUCAT « ELECTRA o DE O’NEILL LA NEW-YORK 439 CUM S’A JUCAT "ELECTRA” DE O’NEILL LA NEW-YORK Cu prilejul reluării « Electrei» lui O’Neill pe scena Teatrului Naţional, îmi îngădui, în calitate — nu numai de co-traducătoare a lucrării — ci şi în aceea de spectatoare a premierei new-yorkeze, să povestesc câteva amintiri şi să comunic câteva impresii dela acel spectacol: Când în Noemvrie 1931, am ajuns în imensul oraş şi ara cercetat primele gazete, am fost intrigată de ciudatul titlu al unei piese noui, o trilogie, despre care se spunea că este opera de căpetenie a celui mai mare dramaturg modern american. Piesa se repeta în momentul acela în regia autorului şi în aceea a celebrului regizor Philip Moeller. In perioada aceea dintre două războaie, imensul oraş se dedica cu pasiune evenimentului teatral în curs; reclama propriu zisă era discretă faţă de scara reclamei new-yorkeze, numai svonul pornea din toate părţile, şi, fireşte, se răspândea pretutindeni. îmi amintesc cum în cursul primei invitaţii acasă la o familie americană, ni s’a spus cu satisfacţie: « Picaţi bine: veţi vedea trilogia lui O’Neill >>. Ea avea să fie reprezentată la « Guild Theatre » sau Teatrul Breslei, un reputat teatru de avant-gardă situat în City, adică în miezul oraşului, pe una din acele străzi sumbre şi reci care străbat de-a-latul insula Manhattan, stânca pe care New-Tork-ul este construit, spre deosebire de bulevardele primitoare care se aştern de-a-lungul său. « Teatrul Guild i>, modest ca aspect, se bucura de-o mare faimă; avea credincioşii săi, seriile sale de abonaţi pe stagiuni întregi. Prevăzuţi, în fine, cu bilete obţinute cu mare greutate, ne-am dus să vedem spectacolul care în acel moment constituia senzaţia mondială în materie de teatru modem. « Mourning Becomes Electra », sau: < Jalea ti stă bine Electrei i>, drama zadarnicei răsvrătiri omeneşti împotriva legilor care conduo viaţa, esto omagiul tragediei modeme adus perfecţiunii celei antice. Prin: « Jalea îi stă bine Electrei », titlu lipsit în engleză de orice nuanţă de frivolitate, autorul a urmărit, de sigur, nu numai să ne intrige, dar şi să ne tulbure, în înţelesul în care anticii erau tulburaţi de rostirile oracolului. Titlul nostru: Din jale se întrupează Electra, cu rezonanţa sa roman- tică, îl situează pe autor mai aproape de noi şi mai departe de zeii săi, dar povestea titlului a dat loo pretutindeni la controverse şi mărturisim că nici noi n’am fost destul de originali să facem excepţie dela aceasta, deşi, formal, am căzut de acord asupra titlului. Să ne întoarcem însă la spectacolul' new-yorkez, în a cărui atmosferă ne introducea o cortină specială, reprezentând casa Mannon-ilor, cu grădina, cu terenurile înconjurătoare, cu întreaga ambianţă a micului port, a orăşe- lului de provincie cu îmbâcsită atmosferă, în care acest fel de drame, migălos întocmite şi perseverent conduse, par mai curând posibile. Cortina aceasta specială preceda întâiul tablou al fiecărei părţi a trilogiei, ei îi urma îndată decorul înfăţişând grădina şi faţada casei în stil de templu grec. 44® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O lumină de început de lume învăluia acest început de tragedie, ifilin- du-te să te integrezi atmosferei sugerate, aşa cum pe munte eşti silit să res- piri altfel decât la şes, Apoi tehnica se schimba brusc: din învăluitoarea lumină se ivea deodată arhitectura masivă, severă a casei, o prezenţă activă şi ea, căreia—treptat—îi urmau interioarele sumbre, Siluetele şi figurile, « măştile», cum insistent le indică autorul, con- stituiau prime planuri de-o mare acuitate, In costum şi decor, albul şi negrul, punctate de « rochia cea verde », sau de roşul ca flacăra a vreunui detaliu de uniformă militară, 8e grupau şi se desfăceau ca ’ntr’un caleidoscop în mişcarea şi dozajul cel mai neaşteptat, solicitând mereu acomodarea atenţiei. Decorurile, văzute în înălţime şi adâncime, măreau impresia de solemn şi grandios, făcând să apară personajele ca adevărate jucării purtate şi hăituite de destin prin faţa ochilor noştri, Detaliile realiste, care în orice montare îşi au rostul lor, erau tratate sumar, reduse la esenţial. Textul părea uneori depăşit de ritmul uluitor al acţiunii şi te întrebai cum mai poate ea continua în ciuda unor momente de-o asemenea intensitate, încât orice punte de comunicaţie între eroi părea definitiv ruptă, şi fără a vroi să faci consideraţiuni quasi-filosofice, nu puteai decât să înţelegi că asemenea vieţii, tragedia trebuia să continue, să se consume. Interpretarea dădea impresia de ansamblu perfect strunit, în care izbuc- nirile personale, deşi puternice, urmau o mişcare de val care sfârşeşte prin a se încadra, cu excepţia Allei Nazimova, a cărei apariţie în rolul Christinei Mannon, se detaşa de rest, printr’o suavitate aproape imaterial^ Lavinia Mannon — Electra — a fost creată de regretata actriţă Alice Brady, cunoscută la noi din film: avea un joc oarecum greoi, dar destul de convingător, de sigur în acord cu vederile autorului, care dădea ol însuşi directive. Coafura şi costumul erau ale epocii— după cum ştim, trilogia lui O’Neill se petrece pe la 1860, în timpul războiului de secesiune —ele contri- buiau la umanizarea aparentă a situaţiilor, dar ne păgubeau de viziunea cealaltă, a fiinţei atât de bizare, aleasă de destin, reliefată de Electra d-nei Aura Buzescu, Felul în care marea noastră artistă a conceput rolul, i-a dat acestuia pe lângă putere de persuasiune o valoare simbolică; în extraordinară încordare, d-sa cu fiecare reprezentaţie recrează rolul, în ciuda legii creaţiei, al cărei moment se vrea unic, Cele trei principale roluri masculine au fost interpretate la New-York de trei mari şi preţuiţi artişti: Tatăl de Lee Baker, Amantul de Thomas Chalmers şi Orin de către Earl Larimore, fiecare având însuşiri deosebite şi alese, atitudini şi dicţiune ireproşabilă, sobrietate în joe, într’un cuvânt: stil, Prin abandonarea celor trei roluri, susţinătorul lor pe cât de divers, pe atât de puternic, d-1 George Vraca, a prilejuit reluarea pe scena Naţionalului a formulei new-yorkcze, aceea cu trei interpreţi. înainte de reluarea din Febiuarie spuneam: «sunt încredinţată că vom fi martorii unei întreite biruinţe artistice », Pot spune acum că această credinţă este pe deplin justifi- THOMAS MANN SAU UNDE E LOCUL ARTISTULUI 441 cată graţie strălucitei izbânzi a d-lui Al. Critico în rolul lui Orin. Personal consider interpretarea sa superioară chiar celei new-yorkeze, prin aceea că d-sa este prin temperament, disciplină artistică şi înfăţişare fizică, absolut potrivit acestui rol divers şi copleşitor. Rolurile de mari exigenţe artistice ale Generalului Mannon şi ale căpi- tanului de corabie Brant, au găsit în d-nii Băltăţeanu şi Pop-Marţian, doi încercaţi interpreţi. După cum am mai spus, rolul Christinei Mannon a fost creat de Alia Nazimova. Această actriţă era^ pe atunci, cu treisprezece ani în urmă, o apariţie de o rară frumuseţe exotică şi gingaşe feminitate, având o voce gravă de-o nemai întâlnită muzicalitate. Să comită crime pentru a-şi apăra amurgu tinereţii şi al frumuseţii, precum şi dreptul la dragostea târziu întâlnită, îţi apărea ca un lucru aproape firesc: datorită farmecului Allei Nazimova, Christine Mannon nu putea fi nici măcar judecată. D-na Macri-Eftimiu a umanizat personajul: am avut în faţa noastră o fiinţă vie, nervoasă, torturată şi neînduplecată în acelaşi timp, şi nu doar imaginea unei vestale a seducţiunii infinite, o figură care trece prin crimă, cum s’arprofila o floare pe cer. Inaceastă a doua stagiune interpretaread-saleaduce o notă de-o şi mai gravă şi autentică rezonanţă, după cum acordul întregului ansamblu e şi mai realizat încă decât în trecut. « Electra » constitue o legitimă mândrie a echipei primei noastre scene şi a regizorului său, d. Ion Şahighian, Un ultim cuvânt despre publicul american — cum vedeţi aceste amintiri mă obligă să trec aşa, dela un continent la altul —: Disponibilitatea sufletească pentru artă a acestui public, nevoia lui de ea, nu se poate ilustra mai bine, decât cu faptul, că pe timpul grelei crize economice care a frământat Statele Unite cu 10—12 ani în urmă, ajutorul pentru şomeri cuprindea şi două spectacole pe săptămână. Publicul new-yorkez, cel mai răsfăţat public din lume, acela căruia îi sunt prezentate esenţele progresului în toate domeniile, nu este pentru aceasta un public blazat; înainte de a nega, el cercetează şi stabileşte, extrage şi fixează ceea ce este valabil într’o operă de artă. Pentru participarea sa sinceră, la fenomenul de cultură, pentru vigilenţa sa, publicul american este şi el răsplătit: Opera lui O’Neill i-a adus tânărului continent în anul 1936, premiul Nobel, închinarea admiraţiei universale, prilejuită tocmai de ivirea acestei « Electre Americane », pe care Teatrul nostru Naţional o oferă în acest mo- ment reflecţi unii şi admiraţiei spectatorilor săi. MARGARETA STERIAN THOMAS MANN SAU UNDE E LOCUL ARTISTULUI Thomas Mann e omul căruia îi pare din toata inima iau ca soarta l-a făcut artist şi nu comerciant, profesor sau funcţionar. Germanului acestuia tipic, îndrăgostit de ordine, orarii şi organizare, îi era teamă să nu ajungă un 44* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fel de boem nedisciplinat. Şi-a impus de aceea im sistem de muncă-asemănător aceluia pe care şi l-ar fi ales orice inginer. Dela muncă aştepta Thomas Mann liniştea, mântuirea, seriozitatea. Intr’o nuvelă mică se destăinueşte: chemat să ţie o conferinţă în provincie, ia trenul şi se instalează în cabina vagonului cu paturi, pregătindu-şi valiza cu note şi manuscrise. Intervine un accident şi o deraiere e cât pe aci să se întâmple; totul se reduce la o întârziere, dar Mann se întreabă ce s’ar fi făcut dacă, scăpând cu viaţă, şi-ar fi pierdut lucrările. Ei bine, răspunde, e foarte simplu: ar fi luat totul dela început şi poate că de data aceasta, a doua, ar fi mers ceva mai uşor. Mann vrea să arate prin această modernă parabolă că mai presus de firea de artist stă la el perseverenţa omului de mimcă sistematică. Cred că greşeşte. Că îi displace faţa lăbărţată a vieţii artistice e clar. Se vede cât de iubitor al vieţii niţel pedante e din felul cum se instalează în cabina de tren, din tabieturi şi mulţumiri ghicite. Dar când îşi închipue că e dispus să reia munca pentrucă e un cetăţean model, se înşeală. Omul comun ar fi fost sdrobit de o pierdere ca aceea pe care era s’o sufere el. Ar- tistul, singur, erudit în domeniul lui, muncitor neostenit cu materialul de care dispune, era în stare de atâta resemnare, atâta reîncepere dela sine înţeleasă. Thomas Mann uită că negustorul sau slujbaşul lucrează un număr fix de ore şi că oftează la sfârşit, uşurat. Doar artistul are ore nelimitate şi e gata oricând la sacrificii. Teama lui Mann e o adevărată manie care domină toată opera lui şi-i dă farmecul, originalitatea, puterea. Viaţa, crudă, trebuia să-i dovedească neexactitatea teoriilor lui şi să-l silească, manifestându-se ca artist, să se împlinească ca om şi gânditor. De teama boemei, Mann cochetase cu doctri- nele monarhiste extreme şi susţinuse imediat după primul război mondial că, apolitic fiind, vedea scăparea Germaniei, lipsită de iubita monarhie, în efortul reacţionar al claselor burgheze. De teama boemei el face pe unul din eroii principali să se bucure că-1 chiamă Kroger şi să se ruşineze că răspunde la numele mic de Tonio. De teama boemei se aruncase în plinul teoriilor pan- germaniste şi făcuse apologia lui Wagner — doctrinarul german, al vieţii confortabile, în cadrul căreia uiţi de complicaţiile problemelor politice, şi a familiilor patriciene atât de seducătoare. Dar teama aceasta, exprimată deseori politic, era întotdeauna la Thomas Mann sinceră şi adâncă; ea constituia esenţa sufletului său neliniştit; prin ea ajungea să dea artei lui caracterul acela autentic care nuînşală, melancolia aceea care provoacă entuziasmul; dela ea pornea firul — ascuns de atâtea ori şi pentru creator — care stabileşte legătura între cetitor şi capodoperă. Repulsiei, în acest mod de simţire, i se opunea, în mod firesc, atracţia. Intre ele se realiza armonia, armonia aceea antinomică şi încântătoare care desparte şi leagă pe Don Quijote de Sancho Pansa, pe Tartaiin-mincinosul de Tartarin-naivul, pe Mr. Pickwick-caraghiosul de Mr. Pickwick-sfătosul, patriarhalul, deliciosul. In Tonio Kroger învinge burghezul? E o aparenţă. Izbuteşte artistul, a cărui fire cerea o atmosferă de calm şi ordine în juru-i pentru a se putea THOMAS MANN SAU UNDE E LOCUL ARTISTULUI 443 manifesta. E adevărat că în Moartea la Veneţia discordanţa ş mai abruptă: profesorul german pe care, la o staţie de tramvai, într’o Duminică provincială, îl cuprinde dorul de soare şi evadare, plăteşte cu viaţa atracţia frumuseţii şi a dragostei. Scutură jugul moralei, dar pe pragul lumii faptelor, piere.' Iar în Sânge ales arta, cinstea şi rafinamentul se îmbină atât de subtil şi de crud încât e greu să se înţeleagă cine, în cele din urmă, a fost păcălită: simpli- citatea sau perversitatea. Aparent prima, dar e o întrebare dacă, cercetată mai adânc, nu a doua. Cât timp Thomas Mann ezita între artă şi cumsecădenie, cât de fapt opunea una alteia două laturi posibile ale inspiraţiei, societatea germană ieşise din sdruncinările inflaţiei şi pornise spre refacere. Desordine arătase Europa de după război: enervată, tânjind după bucurii, săracă, turburătoare tocmai prin delăsare şi desaxare. Memoriile cavalerului de industrie Felix Krull voiau să arate că dintr’o copilărie fericită poate rezulta un escroc sau un om de geniu, indiferent. Apariţia lucrării principale a lui Thomas Mann, a Muntelui magic, se producea într’un moment de acalmie europeană, odată cu spiritul dela Locamo. Presimţirile autorului erau totuşi grave şi precise. De pe atunci el rezumase situaţia: de o parte Ludovico Settembrini, Italianul, democratul, liberalul; de alta Leon Nafta, iezuitul, intolerantul, teoreticianul teroarei. Spre care tindea acum Mann î Lumina Italianului îl putea atrage, aşa cum tenebrele invocate de Nafta l-ar fi putut respinge. Dar pantalonii cadrilaţi ai « flaşnetarului i> Settembrini nu i se păreau periculoşi unui om atât de grijuliu de forme şi decenţe ? Nu l-ar fi cucerit mai curând « gravitatea spaniolă » a lui Nafta î Fără a se pronunţa explicit, Mann arăta totuşi că tinde spre Settem- brini. E o preferinţă recunoscută. Dar categorica lui dragoste, simpatia lui directă e pentru Mynheer Pepperkorn, mâncăciosul, liniştitul, împăcatul Olandez pentru care bucuriile simple ale vieţii sunt singurele reale, adânci — şi cu adevărat onorabile. Artistului care se agăţa cu disperare de aspectele burgheze ale vieţii, inspiratului care chema cu nesaţ în ajutor elementele cele maâ banale ale sufletului, gânditorului care mărginea în germanism aspiraţiile sale, anul 1933 i-a pus, direct şi patetic, problema cea mare. Thomas Mann era, incon- testabil, cel mai de seamă prozator al ţării lui. Budenbrooks, cartea lui de tinereţe, era în literatura germană o bucată clasică. Articolele lui despre Goethe, cu care încerca să-şi stabilească, prin comune preferinţe pentru viaţa echilibrată, similitudini, începuseră să-i dea caracterul de figură naţională. Ascendenţele lui patriciene şi hanseatice nu puteau să nu-i dea un prestigiu social special. Dar naţional-socialismul mai prezenta ceva pentru un om ca Mann: se pretindea o formulare politică a sufletului german, se pretindea prin glasurile lui cele mai autorizate o sistematizare cetăţenească a muzicii ■wagneriene, se prezenta ca o reacţiune a claselor sociale sănătoase împotriva decadenţei şi a desaxării. Toate erau făcute pentru a-1 ademeni pe Mann; toate erau răspunsul la vechea lui chemare, politică şi psihologică. In statul german naţional-socialist, mândru, încrezător şi organizator de suflete, Thomas Mann ar fi găsit izbăvirea temerilor Iui. In misterele Iui filosofice, în pretenţiile 444 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui mistice, în complicaţiile lui biosociale ar fi găsit şi satisfacerea tendinţe.lor neclare ale inimii lui. Şi atunci s’a întâmplat minunea. Pentru el, de sigur, pentru ceilalţi, probabil. Pentru cine ştia că Thomas Mann, în teama lui, greşea, nu însă. Propunerilor statului naţional-socialist Thomas Mann le-a 41at numaidecât un răspuns răspicat: s’a exilat. Din America a dus campania antinazistă. Şi astfel un scriitor pe care buni cunoscători ai culturii germane ca E. Seillidre şi E. Vermeil îl considerau ca pe un pangermanist şi un precursor al naţional- socialismului a ajuns să scrie Victoria finală a democraţiei şi să fie fruntaşul mişcării germane de rezistenţă culturală din Statele-Unite. Autorul reacţio- narelor Consideraţii ale unui apolitic poate fi auzit săptămânal, afirmându-şi, din New York, încredere în doborîrea Germaniei naţionaliste şi speranţa într’o lume mai liberă şi mai bună. Minune ? Nu. Adevărul este că Thomas Mann pusese problema greşit şi că cetitorii lui, cuprinşi de farmecul în care raţionamentele lui se pierdeau, s’au lăsat cuceriţi şi induşi în eroare. Mann greşea când pretindea că artistul e un desaxat şi un desordonat prin esenţă. Mann greşea când afirma că numai oamenii simpli sunt capabili de sentimente curate şi cinstite. II îngrijoraseră şi-l înspăimântaseră de sigur înălţimile pe care-1 chema spiritul lui, adâncurile pe care i le desvăluia cercetarea sufletului său fără îndoială complicat şi şi turbure. Căutase scăparea în admiraţia mediocrităţii. Anul 1933 i-a ară- tat că arta îi poate da aceleaşi posibilităţi de evaziune şi de împlinire: şi munca, şi pacea, şi chiar onoarea. Prima reacţiune a lui Mann, în exil, fusese refugiul în lucrul pur, acela care nu angajează la nimic şi nu cere luări de atitudini: scrisese poveşti biblice, amănunţite, exacte, seci, adevărate exer- ciţii liniştitoare de caligrafie spirituală; se plimbase în ironie; se înapoiase la Goethe, la Lotte şi la Weimar. Dar apoi a înţeles că arta în' sine nu are nevoie să fie scuzată. Curajos, a văzut că ideile libere nu compromit omul. împăcat, a ştiut că nu prin uni- forme şi lozinci de ură se pot uşura'sufletele oamenilor moderni dornici de idealuri comune. Ajuns în această fază, era natural ca Thomas Mann să facă fără înconjur apologia libertăţii democratice şi să renunţe pentru totdeauna la insidioasele atracţii ale vieţii prea calme şi prea onorabile. In momentul în care Mann a văzut că demnitatea poate fi şi acolo unde e luptă pentru adevăr şi prefaceri, era salvat. Efortul intelectual şi voluntar pe care-1 făcuse în 1933 era pe deplin răsplătit. Mann pusese în 1933 omul deasupra artistului; rezultatul e că astăzi omul a liberat pe artist de orice aprehensiuni şi că ele- mentele contradictorii ale construcţiei lui spirituale s’au unificat. Nu există artişti mari, a spus Andrd Suarăs, există oameni mari. Iar La Bruyere se îndoia că spiritul fals poate ajunge pe culmi; geniul pătrunzător conduce neapărat la respectul regulei şi al probităţii. De aceea exemplul lui Thomas Mann constitue o lecţie aspră pentru cei care proclamă că marii artişti pot fi fascişti, că artiştilor nu li se pot cere păreri politice conforme cu dreptatea’ Pe intelectualii fascizanţi îi cunoaştem: sunt toţi oameni de mâna a doua. In Italia, Benedetto Croce era opoziţionist şi marele om al regimului era un Giovanni Gentile, In Franţa, Mauriac, Claudel şi Jules Romains se retrăgeau, THOMAS MANN SAU UNDE E LOCUL ARTISTULUI 44 S iar colaboraţioniştii se mândreau cu nulităţi ca Henri Beraud, Abel Bonnard sau Paul Chack, Toscanini pleca din Europa, Viena rămânea fără una din gloriile Operei ei, Germania chema la prezidenţia Academiei pe un echivalent al lui Vasile Militaru, pe când Thomaa Mann era decăzut din cetăţenie şi titluri onorifice. Tot ceea ce înseamnă cultură şi artă a făcut, în Rusia, front neclintit împotriva fascismului. Aşa că cei ce vorbesc de posibilitatea unui fascism al intelectualilor mi se par afectaţi: se referă de sigur la acei intelec- tual? de mâna a doua care s’au grăbit să ocupe locuri rămase libere, unde fără compromisurile lor politice n’ar fi ajuns niciodată. Aceasta au făcut-o oameni care nici măcar n’aveau scuza unor afinităţi adânci cu elementele mistice ale mişcărilor de tip fascist. ThomUs Mann, în schimb, un om care fusese frământat o viaţă întreagă de aspiraţii care puteau fi numite fascizante, pentru care glorificarea germanismului însemna satisfacerea unei părţi a sufletului său, s’a scuturat şi s’a liberat. Omul mare a găsit tăria necesară să facă efortul dublu: mai întâi de desprindere, în al doilea rând de reor- ganizare. Prezenţa lui Thomaa Mann, a celui mai mare dintre scriitorii timpului nostru, în rândurile democraţilor antifascişti e dovada supremă pentru semi-docţii sau intelectualii secundari care vorbesc de obiectivitate, moderaţie sau drepturi de alegere. S’o fi punând problema astfel pentru sufletele lor mici, sub aspectul ei atât de concret: o avansare. Pentru un spirit cu adevărat mare şi sbuciumat, pentru un om care a înţeles profund viaţa şi chemările ei, situaţia a fost tragică şi rezultatul definitiv: Thomas Mann a dovedit că arta, singura care are însemnătate, cea mare, poate coexista perfect în su- fletele oamenilor cu tendinţele lor către bine. Intre artă şi păreri politice nu e nevoie de coincidenţe. Dar să credem că un suflet înalt şi înzestrat cu facultatea de a înţelege şi a imagina, poate aproba omoruri în masă şi cele mai perfecţionate procedee de tortură sistematică, nu. Un mare artist poate fi un infractor de rând, pentrucă infracţiunile de rând nu atrag după ele conaimţiminte spirituale. Un artist de mâna a doua îşi poate vinde conştiinţa pentru o funcţie sau un prestigiu. Dar un mare artist n’are nici ce cumpăra, nici ce pierde. Liniştea interioară şi-o poate da doar el. Tocmai de aceea schimbarea lui Thomas Mann e însemnată şi doveditoare: pentrucă a pornit dintr’un impuls lăuntric, a fost consecinţa unei împăcări între ceea ce numea el « burghez » şi ceea ce numea el « artist». Şi această împăcare nu s’a făcut printr’o renunţare: dispărea, şi în ochii lui, o deosebire care era factice. Artistul nu poate greşi spiritualiceşte pentrucă n’ar mai fi artist (ar rămâne tehnician). El poate greşi omeneşte, poate comite infracţiuni. Dar artiştii care-şi pun pe piaţă abilităţile nu sunt artişti interesanţi. Devenind oameni, îi judecăm ca oameni. Cel mai mare artist azi în viaţă, care făcuse din dilema om-artist însăşi teza operei lui, singurul la care o atitudine « omenească » ar fi fost explicabilă, n’a ezitat o clipă. Exemplul lui e destul de puternic pentru a-1 considera că rezolvă definitiv problema. N. STEINHAKDT 44« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE DESPRE ROMANUL FRANCEZ DE ASTĂZI Dacă romanul francez a suferit din cauza evenimentelor abătute în ultimii patru ani asupra Franţei, nu se poate totuşi spune că el a fost lovit într’un mod iremediabil. Mărturie ne este însăşi existenţa lui, care continuă fără vreo bănuială de şovăire, afirmându-şi zi de zi voinţa dârză de a-şi menţine ne- ştirbit prestigiul. Au apărut în Franţa mai multe romane de calitate dela 1940 încoace, şi câteva altele — care vor apare nu se ştie prea bine când — sunt încă sub tipar;— acolo, ca şi la noi, hârtia este, dela p vreme încoace, o problemă de permanentă actualitate, greu de deslegat. La Pharisienne (Pion, 1941) unde iubirea se ia la întrecere cu pedanteria şi cu rigorismul, fără ca până la urmă niciuna nici ceilalţi să se lase doborîţi, este ultimul şi unul dintre cele mai importante romane ale lui Mauriac. Duhamel, în Suzanne et Ies Jeunes Hommes (Grasset, 1942), continuă ciclul Pasquier ; romanul lui dă încredere, anunţă un viitor mai bun, se înălţă ca un cânt de speranţă. Colette, asemenea unui meşter dibaci şi meticulos, face din Julie de Cameilhan (Fayard, 1941) şi din Le kâpi (Ibid., 1944), gravuri precise şi necruţătoare, în timp ce Varouna (Sorlot, 1942) al lui Julien Green, L'Arbre de visages (N. R. F., 1941) al lui Jouhandeau şi La Belle Image (Ed. du Livre, 1942) urmat de Travelingue (N. R. F., 1942) ale lui Marcel Aymâ, deschid larg porţile ce conduc romanul spre satira morală. Romanul psihologic renaşte cu ultimul volum al lui Charles Pilsner, La demi&re journie (Correa 1942), ce închide seria Meurtres; cu La Plongâe (Grasset, 1942) al lui Pierre Lafue, cu Le Pire des Dieux (Ed. Renâ Debressis, 1943) al lui Charles Braibant, cu Un Fils du Ciel (Albin Michcl, 1943) al lui Alfred Fabre-Luce, cu La Voile noire (Correa, 1944) sumbra poveste a bolnă- vicioasei şi sensibilei Maria Le Hardouin. Romanul de moravuri se întregeşte cu La Bete ă Concours (N. R. F)., al lui Georges Magnane şi cu Ces Dames A’AUinges (Denoel, 1943) al lui A. Humbert. Romanul de atmosferă prinde forţe noi cu Danse pour ton Ombre (Albin Michel, 1942) al lui Louwick şi cu La Fleur de l’Age (Ed. Jean Eenard, 1943) de Andrâ Fraigneau. Dintre diferitele specii de romane, cel care s’a desvoltat deosebit de mult în ultimii patru ani — poate din însăşi cauza reluării unui contact mai strâns cu pământul şi cu ţăranii— este romanul cu subiect rui<. Iar pentru cunoaşterea şi clarificarea acestei democraţii, astfel înţeleasă, Din problemele Democraţiei aduce o contribuţie deosebit de preţioasă. ALEXANDRU BACIU CORIOLAN PETRANU: „ARTA ROMÂNEASCĂ DIN TRANSILVANIA" Broşura pe care ne-o trimite cunoscutul istoric de artă dela Universi- tatea din Cluj-Sibiu («Biblioteca Viaţă şi Cultură», seria: Problema Tran- silvaniei, fasc. 3, Sibiu, 1943)—intitulată Arta românească din Transilva- nia— este prelucrarea unei conferinţe ţinuta la acea universitate. Impor- tant este însă de remarcat că broşura e o sinteză a rezultatelor ştiinţifice pe care istoricul de artă le-a obţinut prin investigaţii de mai bine de două decenii. ■ Lucrarea începe prin a rezolva câteva întrebări principiale; rezolvarea o face însă pe baza studiului realităţilor istorice şi artistice. Oprimarea de odinioară suferită de Românii ardeleni are capitale conse- cinţe în artă. Astfel, oprimaţi întâi din cauza religiei lor ortodoxe, Româ- nilor li se interzice (Sinodul din Buda, 1729) dreptul de a ridica biserici; înainte de 1848 Românii nu au dreptul de a construi biserici la oraşe, — prin ceea ce li se taie o posibilitate de creaţie arhitecturală bisericească. O altă posibilitate de creaţie arhitecturală civilă le este tăiată prin faptul că sunt izgoniţi din oraşe, deci din principalele centre ale vieţii artistice. Pre- cum şi prin faptul că nu pot intra în bresle sau corporaţii artistice, şi deci neputându-şi forma o clasă de arhitecţi, pictori sau meseriaşi români. Alte repercursiuni în artă ale oprimării: în timpul mişcărilor şi războaielor numeroase obiecte de artă au fost distruse. Şi mai ales: prin desnaţiona- lizarea clasei nobile române bogate, arta românească a rămas fără mece- naţi. De aici lipsa palatelor, castelelor, edificiilor publice vechi, de aici lipsa proporţiilor mari şi a materialelor scumpe în arhitectură, de aici raritatea orfevreriei. Autorul arată, în continuare, raporturile vieţii artistice ardelene cu Ţara Românească, precum şi natura influenţelor acesteia, studiază originalitatea 14* 452 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB stilului bisericilor de lemn ardelene; compară arhitectura aceasta cu bise- ricile de lemn din Elveţia, Ucraina şi Norvegia; enumera câteva biserici ardelene care realizează cel mai pur stil apusean, romanic, gotic, baroc, renaissant; face un scurt istoric al bisericilor în lemn, geneza şi caracterul picturii murale, a icoanelor, a obiectelor liturgice în care «toate stilurile istorice sunt reprezentate, dela cel gotic până la Biedermeyer > şi, în fine un scurt istorio al picturii profane ardelene, ai cărei maeştri s’au format la cele mai de seamă şcoli din Apus. In continuare, autorul trasează caracterele artei populare, specifioitatea portului ţărănesc ardelean, notează influenţa exercitată de arta românească transilvăneană asupra popoarelor conlocuitoare minoritare şi constată în concluzie « că geniul artistic al unui popor nu poate fi înnăbuşit prin opri- marea de către alt popor străin stăpânitor. Arta lui cultă poate fi redusă ca dimensiune, ca material preţios, ca bogăţie, unele genuri, de ex. castelele, palatele vor lipsi, altele cum e orfevreria vor fi rare, arta cultă va fi îm- bibată de elemente populare (ceea ce este însă numai în favorul ei). Apti- tudinile artistice ale poporului totuşi ies la iveală ». Broşura aceasta de numai 29 pagini e prea densă de material şi obser- vaţii pentru a putea fi rezumată în câteva rânduri; E o sinteză a unor înde- lungate cercetări, sinteză evidenţiind încă odată spiritul în care lucrează d. prof. Petranu; adică pe baza unui vast material documentar, cu o pro- bitate ştiinţifică desăvârşită, preferând concluzia ştiinţific-istorică unei arbitrare consideraţii de critică estetică,— în sfârşit, uzând de un ton per- fect academic în polemică. OVIDIU DRIMBĂ CONCERTE SIMFONICE: DELA ROUSSEL LA ŞOSTACOVICI Unul din cele mai interesante evenimente muzicale ale stagiunii a fost pre- zentarea, în cadrul Concertelor Filarmonicei, a Simfoniei Leningradului, în do major, op. 60, cea de a Vil-a Simfonie a compozitorului sovietio Dimitri Şostacovici, sub conducerea maestrului George Enescu. Simfonia, Leningradului este mărturia personală a unui artist care a participat — fiind mobilizat ca pompier al conservatorului oraşului — la covârşitoarea rezistenţă rusească împotriva asediului şi aduce în muzică o viziune de largă expresie de umanitate. Dincolo de valoarea creaţiei, Sim- fonia e remarcabilă pentru simbolul ci etic, programând şi insistând în expri- marea idealului de paşnică libertate. Compozitorul reia şi amplifică preocupările de formă şi fond cu care a construit Simfonia a cincia, accentuându-le şi dinamizându-le omenescul, pentru o cât mai desăvârşită construcţie sonoră. CONCERTE SIMFONICE; DELA ROUSSEL LA ŞOSTACOVICI 45 3 Şostacovici este unul din cei mai desăvârşiţi tehnicieni, având o extra- ordinară ştiinţă în rânduirea şi dozarea materialului muzical şi afirmând ou aceasta o subtilitate componistică. Fondul întregei simfonii, cât şi planul de tratare sunt bazate pe exalta- rea antagonismului şi expresivei diversităţi între liniştea păcii şi erupţia mecanică, amplă, a războiului. Permanenţa contrastului este celula drama- tică a întregii Bimfonii. Prin caracterul ei programatio şi prin situarea ei pe plan actual, compozitorul s’a depărtat de năzuinţele formale sau pur armo- nios ale simfoniei modeme. De data aceasta, chiar disonanţele nu reliefează o inovaţie armonică, ci au rostul de a dinamiza sensibilitatea, conducând-o către rezolvarea în plină- tatea armonică a acordurilor perfeote, ce prevesteso liniştirea, pacea, împo- triva asperităţii disonanţelor. Foarte aproape de romantism, Şostacovici îl ocoleşte. Ceea oe putea de- veni în partea I-a, în sens romantic, dans macrabu sau demonio, evocă ră - ceala ritmicei mecanice, pentru a ilustra, poate, năpăstuirea omului: totu e contrast şi forţă. Lucrarea tratată în autentic sens simfonic are o nobilă şi convingătoare măreţie. Cu prilejul audiţiei Simfoniei Leningradului s’a întrebuinţat cu gratui- tate termenul tragic. Valorificarea muzicei lui Şostacovici cere distincţia între tragic şi dramatic, căci, mai ales această simfonie, se întregeşte pe con- ştiinţa unor forme de viaţă, chiar dacă e evocată pacea patriarhală şi înfră- ţirea ou natura, sau forţa mecanipă şi opriinantă a războiului. In artă, deei şi în muzică, nu există tragedie fără situare sau fără conştiinţă a meta- fizicului, sensibilizând eternitatea, cum e de pildă muzica lui Johan Seba- stian Bach sau uneori cea a lui Beethoven.Viziunea compozitorului sovietio e imanentă, concretă, palpabilă. Dacă Şostacovici în Simfonia VII-a, urmând descrierea evenimentelor, ar fi trecut-o în tragic, ar fi ajuns în mod inevitabil la construcţie, la pseu- domonumentalitale, pe când intensificând dramatismul războiului el a afir- mat măreţia eroismului şi dramei umane dând o operă de autentic echilibru. Ceea ce în simfonia V-a era simţ prea pronunţat al descriptivului, în sim- fonia a Vil-a capătă o substanţialitate muzicală. Simfonia Leningradului începe dramatic, vitalizând dinamismul trepi- dant, izvorît din permanenţa gravă a başilor (prooedeu specific lui Şostaoovici). Dând relief contrastelor, toată această forţă şi amploare scade, pentru a face loc unui peisaj bucolic, cântat din fluer. Lipsa inspiraţiei melodice, dă acestor tratări melodice, uneori, o aparentă facilitate. Totuşi, chiar perioa- dele liniştite, de luminozitate câmpenească, poartă în ele clocotul interior, oare creşte, dozat ou subtilă sensibilitate, pentru a exploda în cutremură- torul peisaj al războiului, în care compozitorul mărturiseşte că nu a vrut să dea o descriere naturalistă, ci a căutat să înfăţişeze conţinutul (uman) al teribilelor evenimente. • Asemeni Simfoniei a V-a, Simfonia Leningradului aduce în partea întâia — de data aceasta mai intenş şi fără rezonanţe groteşti — tema unui marş 454 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de experesivitate raveliană, care e sâmburele desvoltărilor orhestrale. Re- luat succesiv de toate instrumentele, marşul se amplifică obsedant, cu nu" anţe de implacabilă fatalitate. % Avalanşei dramatice îi urmează perioada macabră a unei melodii simple, dublată de pizzicato-ul başilor. Aici, descriptivul mai pronunţat va căpăta din nou amploare dramatică. Această linie sinuoasă a contrastelor între intensităţi, ritmuri şi teme poate fi urmărită de-a-lungul întregii simfonii. Partea a doua, lirică şi mai ritmată, e întregită pe acelaşi dinamism con- structiv, specific întregii opere. Scrierea muzicală e aici de o subtilă nuan- ţare: tumultul creşterilor orhestrale se sparge sincopat, în goluri care în dL namica lor tind către aderenţe şi întregire melodică. Acest joo sugestiv de forţe şi contraste dă lucrării un interesant suflu epic. Pateticul părţii a treia se linişteşte evlavios, într’un intens misticism, pe o temă a viorilor — poate partea cea mai inspirată a simfoniei. Şi aici domină tensiunea interioară, care va creşte culminant, de data aceasta, nu orgiac, ci ca forţă a triumfului, căci ultima parte e vestirea victoriei. Simfonia d-lui Şostacovici, prin problema de umanitate pe care o im- pune, dincolo de valoarea ei artistică, e un document al epocii, fiind un sti- mulent pentru lumea viitoare. E interesant de arătat câte sensuri multiple realizează compozitorul în această creaţie, asemeni idealului de artă muzi- cală al Englezului Jean Cotton, dela sfârşitul secolului al Xl-lea, care, deo- sebind virtuţile muzicale credea că « muzica desfată urechea, înalţă spiri- tul, îndeamnă pe războinici la luptă, reface pe cei ce sunt obosiţi şi disperaţi, desarmează pţ briganzi, linişteşte furioşii, înveseleşte pe trişti şi pe cei ce se tem, alungă gândurile zadarnice şi face să înceteze ura » (Theodore Gerold, Les plres de l’eglise et la musique). Maestrul George Enescu a tălmăcit ideal acest imn al triumfului de umanitate, dându-i suflu vital şi accentuând contrastul forţelor şi formelor, de data aceasta atât de realizate. Tot maestrul George Enescu a dirijat în cadrul Filarmonicei Simfonia fantastică de Berlioz, dând măreţie acestui conglomerat de obsesii roman- tice, într’un program care mai cuprindea Poştele rus de Rimsky Korsakov şi Concertul pentru corn şi orhestră în mi bemol de Mozart. D. V. Jianu a reapărut ca dirijor al Filarmonicei dovedindu-se şi de data aceasta exponentul unui Tomantism intens. D-sa a dirijat Suita românească de George Enescu şi Simfonia I de Brahms cu acea caracteristică exaltare psihologică. Orhestra Radio a prezentat la simfonicele săptămânale o serie de lucrări interesante. Astfel, sub priceputa şi sobra conducere a d-lui Alfred Alessan- drescu, s’a executat una din compoziţiile simfonice ale lui Paul Dukas, La Pâri muzică sorisă pentru poemul legendar, dansat pentru prima dată, dacă nu ne înşelăm de Iveonid Maşşine sau de Woizikowski, în decorurile CONCERTE SIMFONICE; DEL\ ROUSSEL LA ŞOSTACOVICI 455 pictorului Ren6 Piot. La Piri e una din creaţiile cele mai reuşite ale lui Dukas, aici mai adâncit şi sugestiv. In legătură cu acest poem (pentru care a compus muzică şi Seh.uman, Dos Paradies und diePeri) amintim că unii comentatori au văzut în aventura lui Iskander năzuind floarea nemuririi, drama lui Dukas însuşi, în aspiraţiei către inaccesibil. Exotismul, transparenţa stilului şi dramatismul dau lu- crării în intens colorit. La acelaşi concert, la care s’a executat şi Simfonia Praga în re major de Mozart, s’a cântat Capriciul românesc de Marcel Mihalovici, compozitor ro- mân stabilit la Paris. Lucrarea deşi schematică e o construcţie închegată şi plină de sevă melodică şi ritmică. E un joc continuu spiritual, neevitând grotescul sonorităţilor. Orhestraţia atonală îi accentuează diversitatea, colo- rând viu acest pretext românesc stilizat. Eminentul dirijor Theodor Rogalski a prezentat tot cu orhestra Radio lucrările a trei compozitori moderni: Focuri de artificii de Igor Stravinski, Nocturnă şi Scherzo fantastic de Pick Mangiagagli şi Rapsodia Spaniolă de Ravel, toate trei lucrări de primă manieră, construite cu diversităţi ritmice şi sonorităţi sugestive. ' Dirijorul Mircea Bârsan a reapărut la pupitrul orhestrei Radio într’un program de muzică franceză. Dirijorul stăpâneşte formaţia orhestrală cu o frumoasă tehnică, desvăluind toate subtilităţile compoziţiilor şi accentuând perfecţia formală a frazărilor şi construcţiilor, aceasta mai ales în Simfonia de Roussel. D-sa a dirijat Pohme de rivage de Vincent d’Indy şi Simfonia în sol minor de Albert Roussel, unul creator, celălalt profesor de contrapunct al Scholei Cantorum. Poemul lui d’Indy e de o factură impresionistă mai densă. Pentru muzica franceză, Roussel este privit drept cel care a reuşit să încetăţenească autentic forma simfoniei la stilul propriu francez, trecând prin expresivitatea modernă. Muzica lui Roussel, plină de vitalitate, spontaneitate şi deseori de sensi- bilitate, are aici aparenţa unor restricţii formale. E un conglomerat armonic străbătut de suave cantilene, sau de colorit exotic. Abundenţa polifonică, ascunde subtilităţile compoziţiei. Această simfonie este un ultim stadiu al creaţiei compozitorului, care la început a fost captivat de imagini naturiste «fiind atras de forme ale pădurii (prima simfonie întitulându-se Poîme de la foret) după ce lăsase marea lui Debussy şi munţii lui d’Indy », după ex- presia unui critic, care îl definea pe Roussel ca pe un Debussy format la şcoala contrapunctului. Filosoful francez Gabriel Marcel l-a numit pe Roussel un compozitor transuman, pentrucă a depăşit omenescul fără a treoe într’un universalism depersonalizat şi mărturiseşte că, deşi nu l-a văzut pe compozitor decât câ- teva săptămâni înaintea morţii, intuiţiile lui fulgerătoare i-au orientat de mai bine de treizeci de ani drumul încet şi sinuos al reflexiunilor metafizice. Cu ritmică intensă, uneori cu nuanţe senzuale, complexul armonic al lui Roussel vădeşte şi aioi 0 reală forţă a construcţiei. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 45 6 Filarmonica a avut ca solişti pe d-na Magda Nicolau, caîe a dat unitate de stil Concertului pentru pian şi orhestră de Ceaicowski, pe d-1 Btavăr Nistor, care a executat fără preocupări de interpretare Concertul pentru corn şi orhestră în mi bemol de Mozart şi pe valorosul Valentin Oheorghiu care, în ciuda tinereţii, a arătat o remarcabilă pătrundere şi simţ al interpretării în execuţia Piesei de Concert de Weber. Stilul său bazat pe rafinamente de fra- zare şi tehnică trebuie adâncit pentru a nu se pierde în superficializare. In cadrul concertelor de muzică de Cameră ale Filarmonicei, d-1 Adia Oherfovici a executat în stil adevărat şi cu o remarcabilă tehnică Concertul pentru vioară şi orhestrăîn la major de Mozart. Ca solişti ai orhestrei Eadio, d-ra Irina Lăzărescu a cântat frumos Piesa de concert de Weber; d-1 Gabriel Banat a cântat Concertul pentru vioară şi orhestră in mi minor de Hendelsohn, clar frazat şi interpretat în prima parte, şi d-1 Radu N egreanu a cântat fără unitate Variatiunile Simfonice de Câsar Frank. EDUAED EĂDEANU REVISTA REVISTELOR PROPAGANDĂ ŞI CULTURĂ Căminul Cultural—Anul XI—Nr. 1-2—Ian.—Febr. 1945 In publicaţia—reorganizată în buno condiţii—a Fundaţiei Regale Mibai I, Căminul Cultural, începând cu studii, trecând la « Acţiunea Cultu- rală », apoi la prezentările de cărţi, reviste, însemnări şi Ecouri din presă, pentru ca să găsim, la Buletinul Fundaţiei, diferitele îndrumări date regio- nalelor Căminelor culturale săteşti, şi încbeindu-se cu Bibliografia problemei agrare— d. Tudor Vianu semnează un articol intitulat Propagandă şi cub ură. Intr’o revistă de cultură a poporului, sunt şi mai binevenite deosebirile şi prevenirile d-lui Profesor Tudor Vianu. « Mă adresez deci redactorilor de reviste populare, editorilor, conducă^* torilor de cămine, conferenţiarilor pentru popor, spunându-le: Nu vă înfăr* ţişaţi poporului, domio să primească luminile voastre, în postura de pro- pagandişti. Gândiţi-vă că, în felul acesta, vă limitaţi influenţa. Apăreţ mai degrabă drept ceea ce trebue să fiţi: oameni pregătiţi într’una sau alta din ramurile artei' sau ale ştiinţei, ale ştiinţelor omului sau ale naturii. Dar pentru aceasta iniţiaţi-vă îndelung într’una din aceste specialităţi. In publi- caţiile pe care le redactaţi, puneţi accentul nu atât pe Improvizaţii propa- gandistice, articole şi manifeste fabricate în birouri, cât pe expresia marilor spirite ale omenirii... Dacă vom pune poporul în faţa expresiilor superioare ale spiritului, vom câştiga pentru el cu mult mai mult decât pot obţine ar- ticolele noastre ». IN HĂRNICIA PLUGARULUI STĂ VIAŢA ŢĂRII Albina—Anul 48—Nr. 2—15 Aprilie 1945 Foaia săptămânală pentru popor, Albina, scoasă de Fundaţia Regele Mibai I, continuă a apărea cu un material variat, menit să îmbogăţească cunoştinţele sătenilor, mai ales, şi să le dea tot felul de îndrumări practice. Articolul de fond al ultimului număr «In hărnicia plugarului stă viaţa ţării» contribue la organizarea şi intensificarea producţiei naţionali. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 45* 1 MAI 1945 Veac Nou—Anul I—Nr. 22—29 Aprilie 1945 Scânteia—Anul II—Nr. 214. România Liberă—Anul III—Nr. 231. Scânteia Tineretului— 1 Mai 1945. D-l N. Moraru subliniază în articolul său din Veac Nou « 1 Mai, ziua mobilizării forţelor pentru construirea lumii noui » că 1 Mai nu este acum atât o zi de sărbătoare cât o zi de luptă pentru intensificarea producţiei, urmând a deveni sărbătoare când inamicul nazist va fi nimicit. In Scânteia, d-nii Mihai Beniuc, Emil Dorian şi Mihnea Gheorghiu au publicat versuri, alături de articolele de preamărire a zilei Muncii. Cităm ultimele două strofe din poemul d-lui M. Beniuc: Deapururi, pe veci, totdeauna Rămâne înfipt, pe cetatea primăverii Drapelul tău, Libertate! Fug speriaţi bivolii durerii Ca turme de nori împrăştiate Iar cerul încinge cununa Unui nou curcubeu: Dreptate, Pace, Libertate! Noi înşine nouă poruncă, Ştim drumul: Nainte! — Slăveşte azi falnicul praznic Al marii mulţimi muncitoare, Iar mâine: La Muncă! România Liberă a publicat în n-rul festiv de 1 Mai articole şi mesaje semnate de d-nii Lucreţiu Pătrăşcanu, P. Constantinescu-Iaşi, Gh. Apostol, Dr. D. Bagdasar, Ing. Gh. Nicolau,. Ion Gh. Maurer, Dr. C. Parhon, Mihail Sadoveanu, N. D. Cocea, Gala Galaction, Al. Rosetti, Perpessicius, Tudor Vianu, S. Stoilov, Eugen Jebeleanu, N. Bellu, Geo Bogza, Iser, Dr. Oeriu, Ion Şahighian şi de d-nele Elena Pătrăşcanu şi Dina Cocea. Scânteia Tineretului a publicat articole şi versuri de d-nii Miron Radu Paraschivescu, Mihnea Gheorghiu, Virgil Ierunca, Ion Caraion, Radu Bogdan, Lucian Boz, M. I. Cosma, Ion Sofia Manolescu, Vladimir Cavamali, Simeon Laiotă, iar d-nii dr. D. Parhon, Mihail Cruceanu, Şerban Cioculescu şi Stanciu Stoian au răspuns la ancheta asupra reformei învăţământului. «Balada fratelui ucis», un poem de mare suflu al d-lui Ion Caraion, împodobeşte paginile numărului festiv. MAXIM GORKI Orizon(—Anul I—Nr. 12—1 Mai 1945 D. Scarlat Callimachi publică un articol despre Maxim Gorki, în care subliiftază^cum viaţa de suferinţă, muncă, umiliri l-a determinat pe scrii- REVISTA REVISTELOR 459 tor să lupte pentru popor şi să devină expresia lui, « cel mai desăvârşit reprezentant al artei proletariatului», cum l-a numit Lenin. Cu ocazia morţii lui Gorlri—Romain Rolland l-a caracterizat astfel: « Omul, care din frageda copilărie a mestecat mizeria şi ruşinea proletaria- tului; omul care, ca Dante, a ieşit din infern, dar n’a ieşit singur, ci tră- gând după sine pe tovarăşii săi de mizerie, salvându-i, este primul, cel mai mare dintre artiştii omenirii». PREŞEDINTELE TRUMAN Timpul— Anul IX— Nr. 2827— 30 A j/rilie 19i5 Principesa Martha Bibescu iscăleşte un portret al noului preşedinte al Statelor-Unite Harry Truman. In acelaşi ziar au apărut mai înainte por- tretele d-lui Petru Comamescu făcute regretatului Preşedinte Franklin Delano Roosevelt şi noului preşedinte Truman. Cităm din portretul Prin- cipesei Bibescu: « Oamenii din satul meu m’au întrebat Duminica trecută, la ieşirea din biserică, ce se va întâmpla în lume acum, după ce-a murit Preşedintele Roosevelt. Ei auziseră spunându-se că el era unul din cei 3 pilaştri care susţineau Dreptatea. Moartea lui subită era deci, şi pentru noi Românii, o nenorocire mare. Cine îl va înlocui? Ei îşi vorbeau cu gravitate şi tristeţe, ca nişte oameni loviţi de doliu în familie. Le-am răspuns printr’un verset din Biblie: « Va fi chemat Cel Credincios şi cel Adevărat, îşi va purta numele înscris pe umăr ». Aceste cuvinte din Scriptură desemnează pe acelea care trebue să pună capăt bătăliei împotriva Bestiei Apocalipsului. Şi iată că pe noul Preşedinte al Statelor-Unite îl cheamă Truman: om de adevăr ». ACTIVITATEA PICTORULUI ISER Jurnalul de dimineaţă—r Anul VII—Nr. 129—18 Aprilie 1945 D. Tudor Teodorescu-BraniştO în articolul său «Iser» publică printre altele următoarele observaţii: * Vreau să vorbesc despre Iser—luptătorul. Da, uriaşul acesta, pe care dacă nu-1 cunoşti eşti înclinat să-l crezi campion la nu ştiu care categorie şi să ţi-1 închipui pe ring, — uriaşul acesta calm, senin, a fost un luptător cu creionul. Acum patruzeci de ani a venit în Bucureşti şi a început să lu- creze la « Adevărul». Acolo, au apărut primele lui caricaturi politice. Puţin dăupă aceia, desenele lui au trecut în « Facla », unde N. D. Cocea — cu Const. Graur, B, Brănişteanu, Iosif Nădejde, T. Arghezi, S. Labin, Em. Socor, Filimon, etc,,— dădeau prima luptă împotriva huliganismului lui A. C. Cuzş, şi împotriva reacţionarismului, oare stăpânea partidele conservator şi liberal. +6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iser a prins în linii dure aspectele lumii, pe care ceilalţi o loveau cu cu- vântul. Politicianul venal, îmbogăţitul din afaceri veroase, jandarmul care teroriza satele, episcopul care prin viaţa lui intimă deslănţuia răsunătoare scandaluri bisericeşti, studentul care spărgea geamuri şi capete, — toţi aceştia au găsit în Iser un adversar neîndurat. , Şi tot Iser a înfăţişat lumea cealaltă, lumea celor mulţi şi nedreptăţiţi, în numele căreia se ducea lupta aceia. Ţăranul cu faţa suptă de foame, mun- citorul prigonit, femeia trudită, copilul cu ochii trişti, au apărut cu adevărata şi tragica lor înfăţişare din vârful ascuţit al creionului lui Iser. Era un desen cu totul nou pentru timpurile acelea. Iser nu făcea nicio concesie gustului publio. El nu aducea nimic din meşteşugul amabil şi con- venţional, al celor mai mulţi dintre confraţii lui». POVEŢELE GERTRUDEI STEIN Time— Voi. XLV— Nr. 16 — 16 Aprilie 1945 Scriitoarea americană Gertrude Stein, autoarea avangardistă, care a publicat cărţi ca Autobiografia Alisei Tolclas, Formarea Americanilor şi Răz- boaiele pe care le-am văzut, a ţinut, recent, la Paris o conferinţă în faţa sol- daţilor americani. Printre altele a spus: «In zilele noastre, nimeni nu mai spune vorbe frumoase semenilor săi şi, totuşi, zilnic ar trebui să ne spunem unii altora vorbe frumoase, să observăm lucrurile frumoase ale vieţii... Trebue să zâmbiţi, căci e ruşinos că nu mai zâmbiţi nici chiar copiilor ». După conferinţă au urmat discuţii, în care unii soldaţi americani au arătat că, aotualmente, ei trăieso un moment de sobrietate. La care scriitoarea a răspuns că fără vorbe frumoase şi zâmbete calde ne pierdem omenia. A atins apoi problema geniului. D-na Stein vorbind cu Picasso s’au re- cunoscut amândoi drept genii. «Noi (Gertrude Stein şi Picasso) trăim pe pământ, dar vedem şi altceva. Artistul vede mai mult şi se străduieşte să creeze. Ceilalţi văd numai şi sunt supuşi la ceea ce văd. Artistul e activ; prin acţiunea sa, el domină viaţa şi necazurile ei. Ceilalţi sunt dominaţi de viaţă ». RĂSPÂNDIREA BIBLIEI LA PATEFON Time— Voi. XLV—Nr. 16—16 Aprilie 1945 Prodigiosul actor, scriitor şi animator al teatrului, cinematografului şi radioului american, Orson Welles, şi-a luat misiunea de-a înregistra la patefon întregul text al Bibliei. Citind câte cincisprezece minute pe zi tex- tele sfinte, Welles speră să isprăvească într’un an înregistrarea Bibliei, care are 773.746 cuvinte. A isprăvit deja înregistrarea pe discuri a Cântării lui Solomon. COMPOZITORUL SERGEI VASILENKO Moscow News—Anul 15—Nr. 30—14 Aprilie 1945 D. A. Gayamov scrie despre cel mai bătrân dintre compozitorii sovietici în viaţă, Sergei Vasilenko, care a apucat pe Ceaikowsky, Rimski-Korsacovj REVISTA REVISTELOR 461 Glazunov, Grecianinov şi Şaliapin, cunoscându-i şi lucrând împreună ca şi ei pentru promovarea vechii muzici ruseşti în formă modernă şi îndrep- tându-se totodată spre coloritul oriental, spre un anumit exotism tipic lui. După revoluţie, Vasilenko a scris simfonii şi concerte pentru instrumentele caracteristice Rusiei. Muzica lui este romantică, pitorească, radiantă de optimism, fiind pe linia progresistă sovietică. ACTIVITATEA SCRIITORILOR FRANCEZI IN TIMPUL OCUPAŢIEI Les Nouvellea Hebdomadairea—Nr. 41—7 Aprilie 1945 D. Georges Adam publică un articol, Du « Silence dela Mer » ă « L'Appel de la LibeHbD, în care destăinueşte preţioase amănunte asupra felului în care numeroşi scriitori francezi au activat, scoţând ziare şi cărţi în mod clandestin şi susţinând, cu toate primejdiile, adevărata cauză a patriei lor. Soţii Desvignes, care conduceau Editions de Minuit, având în comitetul de lectură pe Jean Paulhan, Paul Eluard, Jean Lescure, Jacques Debu- Bridel, au desfăşurat una din cele mai preţioase activităţi editoriale. Pseu- donimele lui Desvignes, Vercors, şi acela al lui Jean Cassou, Jean Noir, sunt destăinuite aci, împreună cu activitatea, suferinţele şi primejdiile acestor promotori ai rezistenţei franceze. IN AMINTIREA LUI ŞTEFAN ANTIM Dreptul— Anul LXXII— Caetul III 12-3— 1944 Excelenta publicaţie, scoasă în condiţii grafice şi cu un material ştiin- ţific înfăţişat, Dreptul, animată mai cu seamă de d. Mircea Mmolescu, dedică lui Ştefan Antim, mort în 1944, două articole semnate de d-nii Oscar Lemnaru şi Jean Coben, primul caracterizând pe omul acesta, care a fost « o strălucită inteligenţă a generaţiei sale », având o vastă şi multilaterală cultură, iar cel de al doilea insistând asupra operii lui Antim, Concepţia Economică a Drep- tului. Ideea de bază a lui Ştefan Antim este că dreptul are drept funoţie esen- ţială aceea de a garanta producţia, cufundându-şi funcţia sa cu aceea a Statului. « Priducţia la rândul ei este în funcţiune, în mod ideal, de o stare de echilibru între capital şi muncă. Dreptul, în funcţia sa organică, are menirea ca, intervenind în momentul de criză al echilibrului dintre aceşti doi factori, să-l restabilească în aşa măsură încât producţia să nu sufere ». NOTE MOARTEA PHEŞEDINTELUI F. D. ROOSbVELT * 12 întreaga omenire civilizată, în frunte cu Naţiunile Unite, a fost profund îndurerată, când în ziua de 12 Aprilie 1945, a aflat de moartea Preşedintelui Statelor-Unite ale Americii, Franklin Delano Roose- velt, una din marile personalităţi ale veacului, Istoria îi va consacra un larg capitol, ca şi Mareşalului Stalin şi d-lui Winston Churchill, atât pentru ceea ce conducerea lui a înfăptuit înlăuntrul patriei, cât şi pentru contribuţia lui generoasă şi înţeleaptă la salvarea omenirii şi civilizaţiei, prin acest război şi prin pacea, pregătită, în bună măsură, de el împreună cu ceilalţi aliaţi. Personalitatea lui Franklin Delano Eoosevelt a fost cercetată şi confi- gurată de numeroşi politicieni, socio- logi, psihologi şi literaţi. Până ce timpul va lăsa să se plămădească imagina justă şi definitivă, prin care îl vor vedea generaţiile viitoare — menţionăm acum câteva din trăsă- turile portretistice mai însemnate şi mai relevante. Oamenii, care l-au cunoscut în- de aproape au emis două explicaţii asupra personalităţii şi firii lui. Unii susţin că Eoosevelt a fost un optimist, o fire practică, mereu înclinată de a înfăptui tot ceea ce era omeneşte cu putinţă. In faţa unei situaţii date, el se străduia să purceadă imediat la acţiune. Im- pulsiv şi impetuos, Franklin Delano Eoosevelt trebuia imediat să ştie ceea ce se poate face şi ceea ce trebue să se facă pentru rezolvarea situaţiei şi neajunsurilor respective. S’a auto-educat să nu se lamenteze faţă de lucrurile pe care nu le poate schimba, dar să facă tot ce este omeneşte posibil faţă de ceea ce se poate, totuşi, schimba. Poseda o senină conştiinţă şi o adâncă mul- ţumire lăuntrică — după ce-şi înde- plinea atât de altruistic şi eficient datoria. Avea o deplină încredere în puterea lui de judecată şi de aceea putea colabora într’o atât de largă măsură cu diferiţii tehnicieni şi experţi, — după ce îi înfăţişau situaţiile şi soluţiile, el alegând ceea ce era mai bine de întreprins. Alţii, recunoscând eficienţa, de- voţiunea şi dinamismul comportării lui Eoosevelt, susţin, totuşi, că acest om nu era un optimist. In fundul inimii lui, el ar fi fost un om trist, ştiind la câte iluzii a trebuit să re- nunţe şi câte idealuri s’au prăbuşit în faţa realităţii imediate. Această explicaţie caută să sublinieze mo- NOTE 463 \Iestia, umilitatea măreţei lui per- sonalităţi şi să arate de ce puterea mare şi îndelungă, ce a avut-o mai mult decât oricare alt preşedinte al Statelor-Unite, nu l-a zăpăcit, nu l-a schimbat, nu l-a îndepărtat de popor, ci dimpotrivă. Acestei analize făcută de d-1 Mar- quis Childs, scriitor bine cunoscut peste ocean, îi vom alătura unele fragmente din portretul pe care i l-a făcut marele biograf Emil Lud- ■wig. Acesta l-a analizat în cartea sa Boosevelt, studiu asuyra Destinului fi Puterii. Biograful european a declarat cu sinceritate că totdeauna s’a simţit un prizonier al farmecului Preşedintelui. In capitolul Destin, Ludwig ne descrie cariera şi evoluţia unui tânăr din societatea bogată americană, oarecum stricat de suc- cesele sale şi prea încrezător în steaua sa. Dimpotrivă, capitolul Metamorfoza ne proectează un Roo- sevelt răscumpărat prin boala ce l-a umanizat, om «la care boala va deveni o tărie », iar suferinţa o cali- tate ce-i va sluji imens mai târziu. In capitolul Putere, biograful vor- beşte despre intensa activitate a Preşedintelui, despre reformele şi luptele sale, văzând în el pe un mare iubitor al oamenilor, pe un refor- mator plin de omenie, Roosevelt fiind ferit şi de naivitatea omului bogat, care nu a cunoscut suferinţa, şi de resentimentele celor năpăstuiţi de soartă. In 1938, Roosevelt îi mărturisise lui Ludwig că este omul care nu poate avea niciun re- sentiment. De asemenea, fostul cola- borator al lui Woodrow Wilson a mai declarat: «ideea unei adevărate Societăţi a Naţiunilor are^nevoe de un om ca mine t. Dacă el ar fi clădit-o în primii ani, Societatea Naţiunilor ar fi avut altă soartă. Dar, astfel, am ajuns la felul în care regretatul preşedinte se vedea el însuşi, la imagina pe care — cu luciditatea-i şi conştiinţa deplină a dramei şi misiunii lui — şi-o făcea despre el însuşi. E meritul scrii- toarei Anne O’Hare Mc Cormick de a ne fi arătat—într’un răsunător articol— cum se vedea pe el însuşi Franklin Delano Roosevelt. Preşedintele s’a socotit totdeauna un progresist, care avea misiunea de a aduce viaţa politică, economică şi socială a patriei sale la cerinţele şi condiţiile prezentului. El a fost convins —1 la începutul primei sale legislaturi — că Statele-Unite se aflau cu 30 de ani în urmă faţă de cerinţele prezentului. I-a spus-o răspicat scriitoarei americane, ex- primându-şi, apoi, convingerea că « în cinci ani de cârmuire, cred că am câştigat 20 din anii pierduţi. Dacă guvernarea mea va continua, abia în 1940 vom ajunge în pas cu vremea». O spunea în 1938. Şi spera pe atunci să poată aVea con- diţiile unui progres, care nu numai să ajungă cerinţele prezentului, dar şi să creeze directive pentru viitor. Ceea ce s’a şi întâmplat! Roosevelt era, de asemenea, con- vins că, în materie de progres, nu există pauze şi rămâneri pe loc. Chiar dacă în istoria multor ţări există perioade de mişcare rapidă şi altele de încetineală, aceste perioade de încetineală trebuesc depăşite,' spre a nu însemna, de fapt, dare înapoi. Preşedintele era convins că puţini Americani se opuneau, în fond, sco- purilor sale. Cei mai mulţi se certau asupra metodelor sau mijloacelor 464 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întrebuinţate. Iar aceste mijloace au fost, totuşi, cele mai blânde şi mai uşoare în faţa situaţiilor com- plexe, create de societatea ameri- cana. Roosevelt mărturisea că adesea el cerea mai mult, prin reformele sale, pentru a dobândi măcar ceea ce socotea esenţial. Fazele cele mai interesante ale Neiv-Deal-vîm său ne arată tocmai alternanţa de măsuri blânde şi de altele severe, emiterea de idealuri superioare şi ajungerea la unele aju- stări, care, totuşi, au înseninat revo- luţii parţiale. In cele trei legislaturi împlinite şi în cea de patra abia începută— Franklin Delano Roo- sevelt a procedat mereu cu simţul urgenţei şi al eficienţei— înlăturând multe din procedeele încete ale vechii practici politice. H. G. Wells l-a numit «om fără limite»—în sensul capacităţii sale de continue surprize constructive şi de continue depăşiri ale forţei omeneşti. Când îi analizăm biografia, ne dăm mai limpede seama de eroismul şi nobleţea acestei vieţi, care a înfrânt boala, condiţiile mediului său, rezistenţele şi reacţionarismul, creând mereu legi şi măsuri progre- siste. Născut în 1882, studiind la Har- vard şi la Columbia, ales deputat al statului New-York, după ce, timp de cinzeci de ani, nu se mai alesese în acest stat niciun democrat, susţi- nător al lui Wilson — marele-i pro- fesor întru idealism şi generozitate — subsecretar de Stat la marină în guvernul Preşedintelui Wilson, reor- ganizatorul marinei în 1916, para- lizând în 1918 operaţiile marinei germane în zonele dintre Norvegia iş Scoţia, Roosevelt ajunge politi- cianul de nădejde al partidului de- mocrat. După deceniul cârmuit de preşe- dinţii republicani, în care timp Roo- sevelt este ales guvernator al sta- tului New-York—în 1932, drumul către preşedinţia Statelor-Unite îi este deschis. Vremurile grele şi com- plexe cereau reforme şi viziuni pe care alţi politicieni nu le aveau în măsura lui. Personalitatea lui Roose- velt a devenit providenţială. Dela 1933 încoace Rosevelt a fost conducătorul eficient al patriei sale. Devalorizarea dolarului; raţionaliza- rea şi limitarea producţiei agricole şi industriale, care apoi vor fi intensi- ficate, când nevoile naţionale şi inter- naţionale o cer; combaterea şoma- jului prin uriaşe lucrări constructive; satisfacerea standardului de de viaţă al muncitorimii americane; asanarea marilor întreprinderi; echitatea rela- ţiilor dintre producător şi consuma- tor, dintre beneficii şi salarii — iată numai o parte din reformele şi creaţiile regimului rooseveltian. Guvernarea sa, admirată de popor, stânjenită de plutocraţi, minată de cei interesaţi— a izbutit să creeze un nou spirit şi o nouă condiţie umană, infinit superioare. Mare inteligenţă spirituală, inte- ligenţă vie, caracter— Franklin De- lano Roosevelt a fost simbolul ade- văratului tehnolog al zilelor noastre- A ştiut ou cine şi când să colaboreze. A făcut apel, rând pe rând, la oa- menii de ştiinţă, ca şi la cei de bun simţ; la savanţi ca şi la oamenii direct încercaţi de viaţă. A avut curajuri şi iniţiative în momente grele; a ştiut să cedeze şi să împă- ciuiască, atunci când s’a putut. Soluţiile sale au fost necesare. El nu a forţat, ca fasciştii, mâna popo- NOTE 465 rului, voinţa şi înţelegerea lui, ci a căutat sâ-1 convingă prin persua- siune şi argumente. Şi-a ajustat mereu idealurile şi năzuinţele, pe măsura realităţii imediate, aştep- tând, amânând, plănuind cum şi când să promoveze restul. Adevărat conducător, el a format o întreagă pleiadă de conducători, a impus acel« trust al inteligenţelor i>, asigurând prin el amplificarea şi continuitatea creaţiei sociale. In politica externă, prin uriaşa pregătire morală şi materială a răz- boiului actual, Statele-Unite au ajuns la rezultatele cunoscute de toţi. El a arătat de ce sunt capabile democraţiile, la nevoie, democraţiile pe care stupizii săi adversari se grăbiseră să le declare putrede şi pe care credeau că le pot intimida prin răcnete de animale fioroase. Prin ultimele sale manifestări — prin principiile Chartei Atlanticului, prin participarea sa activă la Yalta şi prin planurile şi măsurile menite organizaţiei internaţionale de după război — Franklin Delano Roose- velt şi-a desăvârşit creaţia. Om dincolo de limitele obişnuite omului — el moare aproape de termi- narea misiunii supreme, lăsând lumii testamentul adevăratului humanism internaţional, dorinţa de colaborare între popoarele iubitoare de pace, de democraţie, de bine general. Principiile Chartei Atlanticului sunt principiile unui humanist. Eli- berarea de teamă şi de mizeriile fi- zice şi morale — va constitui baza vieţii de mâine a întregii omeniri, pentru care şi-a dat energia şi viaţa Roosevelt. El a plecat dintre noi într’un moment în care era atâta nevoie de ' inteligenţa, viziunea şi inima Jui, dar idealurile, planurile şi ideile lui vor căpăta şi mai multă tărie, moartea nimbând şi mai puternic o existenţă atât de providenţială. Con- ducătorii americani, descoperiţi sau formaţi de el, printre care se află şi noul preşedinte Harry Truman, îi vor continua opera şi principiile, aşa cum şi el a continuat, în multe privinţe, ideile şi metodele cele mai drepte, create în istoria adevăratei omeniri, care se cinsteşte dând la iveală oameni ca Franklin Delano Roosevelt. Să ne gândim la el, radiind ca şi el aceiaşi dragoste de bine, dreptate Şi omenie. Petru Comamescu MIHAIL OROMULU A murit Mihail Oromolu, fost mi- nistru de industrie în guvernul Tache Ionescu şi apoi guvernator al Băncii Naţionale, iar până la moarte pre- şedintele Societăţii Amicii Statelor- Unite şi al Institutului American din România. i Aceste instituţii, înfiinţate, prima, acum optsprezece ani, iar a doua acum unsprezece, s’au bucurat de sprijinul său în momente grele, când oficialitatea noastră nu susţinea opera de cunoaştere a marilor ţări de civilizaţie progresistă. Mihail Oro- molu are meritul de a fi înţeles ne- voia unor legături culturale cât mai strânse cu Statele-Unite ale Ame- ricii, precum şi aceea de a face cât mai cunoscute la noi realizările atât de bogate şi progresiste din marea ţară de peste ocean. Probabil că, în calitatea lui de financiar, înţele- sese imensul efort pe care America îl făcea pentru o distribuţie mai 15 466 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE justă a averilor şi câştigurilor. De asemenea, ca patriot adevărat, el ştia câtă recunoştinţă trebue să pă- străm puterii, care, după trecutul războiu mondial, ne-a mărit ţara, dându-ne, pe baza principiului naţio- nalităţii, Ardealul şi Bucovina. Atitudinea aceasta el nu şi-a des- minţit-o niciodată—nici chiar în greii ani dintre 1941—1944, când activitatea Soc. Amicii Statelor- Unite a fost interzisă, sediul evacuat şi când alţii s’au grăbit să schimbe numele străzii Wilson (preşedintele care ne-a mărit ţara şi ne-a făcut dreptatea dorită de veacuri) cu acela de strada Vienei (oraşul unde ni s’a impus oribilul diktat de ciopârţire a pământului nostru şi de umilire a demnităţii naţionale). In momentele grele pentru viaţa societăţii pro-americane, când era nevoie de bani pentru chiria localului sau pentru anumite activităţi, Mi- hail Oromolu a contribuit cu. dis- creţie şi generozitate, înlesnind inte- lectualilor grupaţi în cele două in- stituţii anumite manifestări şi rea- lizări. Desigur, cu mulţi oameni ca Mihail Oromolu şi ' cu mai multă înţelegere din partea trecutelor gu- verne, s’ar fi putut face- infinit mai mult pentru cunoaşterea creatorului energetism american. Dar atât cât s’a făcut şi s’a putut face — poartă, în bună măsură, dovada devota- mentului său. Petru Comarnescu, ACTORUL MIRCEA PELLA A murit actorul-pensionar Mircea Pella, fost societar al Teatrelor Na- ţionale din Bucureşti şi Iaşi. In ultimii ani, doar apariţia la câte-un spectacol festiv ne mai amintea de artistul, care nu a jucat niciodată prea multe roluri, dar care totdeauna îşi făeea bine remarcată orice apa- riţie pe scenă. Mircea Pella rămâne neuitat mai ales prin rolul lui Caţavencu, pe care l-a jucat, ani în şir, la Iaşi şi apoi la Bucureşti, cu humorul său sobru, natural, plin de vervă. Mircea Pella făcea parte — ca şi Ion Li- vescu — din categoria actorilor care căutau ' să respecte «firescul în teatru », înrâuriţi probabil de veris- mul la modă în tinereţea lor. Orice grandilocvenţă, orice poză artifi- cială, orice joc artificial era ocolit, artistul păstrându-se cât mai natural şi căutând, prin interpretarea inte- ligentă a textului, să scoată efectele necesare. Şi de aceea, mai ales în rolul lui Caţavencu, unde textul este atât de bogat şi de viu prîn el însuşi, Pella strălucea, subliniind doar cu humor şi nuanţe psihologice îngâmfarea, şiretlicul şi lichelismu personajului. Prieten cu marii săi camarazi Iancu Brezeanu, Paul Gusty, Gri- gore Mărculescu— recent dispărutul artist era un om cult şi inteligenţi iubitor de discuţii şi depărtat de entuziasmul actorului romantic. Era format într’o perioadă de scepticism şi îndoiala, în care însă râsul era sigur şi sănătos. Silueta lui robustă, chipul său de om bine dispus şi jovial, vorbirea-i inteligentă şi pre- cisă îl arătau provenind dintr’un mediu de intelectuali, ca şi pe Petre Liciu, marele său înaintaş, care însă poseda o pasiune pentru teatru şi un dor aprig de a întrupa cât mai multe şi diverse personaje, pasiune şi dor pe care Mircea Pella le avea într’o măsură mai restrânsă. Iser — Regele Carol I. Iser — Carmen Sylva, Iser — Al. Davila, Iser — D. Diniou Iser — Mihail Dragomirescu. Ispr — E. Lovinescu, Tter — Tătari (Aquarelă). Iser — Cadâne ]ser — Compoziţie Tser — Odaliscă în albastru Iser — Repcios. Al. Ciucurencu: Flori I. Jalea — Tors, I. Jalea — Pegas. Risa Propst-Kraid : Desen NOTE La Teatrul Naţional din Iaşi — unde a jucat în prima parte a carierei şi unde noi l-am apucat în copilărie — Pella interpreta destul de multe roluri, mai ales din teatrul francez contemporan. Ni-1 amintim alături de Cuzinski, Momuleanu, R. De metr eseu, alături de Anicuţa Cârje şi Lucia Braborescu în drame natu- raliste şi comedii psihologice. Nu ni-1 amintim în nicio melodramă, căci împotriva melodramei reacţio- nase pleiada de actori din care Mircea Pella făcea parte şi cu ta- lentul, şi cu argumentaţia sa. . Petru Comarnescu. EXPOZIŢIILE ISER, JALEA ŞI CIUCURENCU In luna Aprilie 1945, pictorul Iser, care a împlinit patruzeci de ani de activitate, a avut o reprezentativă expoziţie la Căminul Artei (Galeriile Kreţulescu), dovedind maturitatea realizărilor sale de mare colorist. Cariera artistică a d-lui Iser este în totul interesantă. Rămân neuitate mai întâi desenele sale dinaintea primului războiu mondial, când arti- stul a animat paginele revistelor şi copertele căiţilor de înaltă ţinută. Reproducem din această perioadă câteva chipuri din 50 Figuri Con- temporane (1913), dintre caro majo- ritatea, daeă nu toate, au apărut în Flacăra. Desenatorul era viguros, avea ştiinţa construcţiei expresive şi o generaţie întreagă şi-a găsit în el portretistul adevărat. N’avem decât să privim reproducerile de aici, pe Regele Carol I, cu chipul rodat în trăsături energice, caracteristice, 4<>7 aproape sculpturale. Revăzând por- tretul acesta, ne-a izbit asemănarea cu capul statuei equestre a lui Me- strovici, amândoi artiştii căutând' construcţia largă, monumentală, dar şi aspectul esenţial sau stăiuitor din- înfăţişările modelului. Desenatorul Iser cuprinde volu- mul sau spaţiul, când cu linii vigu- roase, când cu unele mai subţiri, cu timpul, ca în viziunile cu cadâne şi peisaje dela Balcic, ajungând la construirea formelor nu atât prin linii, cât prin relaţiile dintre umbră şi lumină. îndrumarea către pictura- litate reiese limpede din desenele de după primul război mondial. Dedicându-se, în ultimele două de- cenii, picturii propriu zise, artistul a ajuns cu vremea la uluitoare îm- binări de tonuri, formele închegân- du-se din curgătoare şi vii suprafeţe de coloare intensă, ca la marii colo- rişti ai picturii universale, un Ve- lasquez, un Rubens, un Goya, un Delacroix. Coloarea la Iser este cur- gătoare, vie, materială, nedepin- zând, ca la impresionişti, de lumină- cât de radiaţia directă a pastei şi de raporturile cromatice cerute de dra- matismul intern al artistului, care în unele cadâne, arlequini şi chiar în peisaje notează liric şi vibrant obiectele, adăugând astfel o măreţie, o monumentalitate, o căldură ma- terială proprie obiectivităţii, de care: nu se depărtează. Constructorul păstrează obiecti- vitatea; pictorul o poetizează cu un colorit nespus de intens, de viu, de definitiv. Tonuri galbene, albastre,, roşii, verzi, — totodată dense şi curgătoare — dau viaţă viziunilor d-lui Iser, obsedându-ne privirea ca o melodie puternic sugestivă şi convingându-ne că suntem în faţa 15< 468 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unui mare artist. împreună cu Pe- tiaşcu şi Pallady, d-1 Iser este cel mai de seamă colorist al picturii româneşti contemporane. Sculptorul Ion Jalea, care, ca şi d-1 Iser, nu trece peste forma obiec- tivă, dar o potenţează şi o încălzeşte cu propria-i sensibilitate, expune câteva lucrări împreună cu pictorul de care ne-am ocupat. Sunt unele schiţe pentru lucrări mai mari, care arată sensibilitatea şi fineţea arti- stului, precum şi compoziţii mai pre- tenţioase, un' Lucifer, o ţărancă pur- tând cobiliţa şi un torso, remarcabil construite, păstrând frumuseţea formei şi vibrând prin felul cum sunt modelate suprafeţele. D-1 Al. Ciucurencu a expus tot la Căminul Ariei, înainte de d-nii Iser şi Jalea. Dintre pictorii încă tinerii d-sa este un îndrăzneţ colorist, pe linia d-lui Pallady, dar mai sălbatec, mai viu şi mai puţin imaterial. Ultima expoziţie ni l-a arătat într’un progres evident, pasta sa având luciri de smalţ, frăgezimi de lumino- zitate, implicată în însăşi tonalitatea, vibraţii de excepţional dinamism cromatic. Chiar dacă relativ reduse şi simple ca număr— acordurile dintre tonuri sunt îndrăsneţe şi vii — îmbinări de galbonuri cu roşu, liliachiu sau verde — iar formele, rămânând tot schematice, contrar d-lui Iser, ne arată că la d-sa viziu- nile nu se alcătuesc din volume, nici din grade de lumină, ci din porţiuni de coloare, diferit intensificată şi fericit acordată. D-1 Al. Ciucurencu rămâne un excepţional colorist, căutând o poe- tizare lirică şi netrecând spre un obiectivism impunător sau spre un realism dramatic. D-sa rămâne la fascinanta suprafaţă cromatică a lumii, pe când Luchian trece spre un tragic lăuntric, Petraşcu spre un dramatism grav, Iser spre un roman- tism dinamic şi monumental. Petru Comamescu MOARTEA ELISABETEI BIBESCU In prima parte a lunii Aprilie a murit la Bucureşti, Elisabeta Bi- bescu, născută Asquith, urmaşa unor străluciţi politicieni şi oameni de cultură englezi şi soţia diplomatu- lui şi scriitorului român Anton Bi- bescu. Cu puţine zile înainte de moartea acestei distinse şi interio- rizate scriitoare, ne-a venit nota de- spre cartea ei The Whole Story, pe care vroiam s’o facem cunoscută cititorilor noştri, până la apariţia în limba noastră a acestei lucrări şi a altora ce merită a fi cunoscute şi preţuite. Din recensia de mai jos, a d-nei Ruxandra Otetelişanu, reiese şi ca- racterul autoarei, fineţea, delicate- ţea şi discreţia Elisabetei Bibescu, reprezentantă tipică a neamului ei, în al cărui destin glorios a crezut fără şovăire, chiar în grelele- clipe. P. C. ELISABETH BIBESCU: «THE WHOLE STORY» Scrisul d-nei Elisabeta Bibescu se caracterizează printr’o notă de discreţie, tipică mentalităţii brita- nice. Nuvelele din volumul The Whole Story (Astari povestea... J prezintă o serie de figuri şi situaţii, care do- NOTE 469 vedesc că autoarea „are suflu de ro- man şi uneori chiar forţă dramatică. Lucrurile nu ajung însă niciodată prea departe, pentrucă, dintr’un sen- timent de extremă delicateţă, eroii şi eroinele din nuvelele d-sale. nu realizează trăirea în afară, ci îşi in- terzic orice isbucnire. Sub masca unei rezerve explicabile într’un me- diu rafinat, unde sensibilitatea e cultivată până la exasperare, ei îşi comprimă tot mai mult durerea şi reuşesc s’o anihileze. Rezultatul e, bine înţeles, o in- tensă viaţă interioară, pe care au- toarea o rezolvă în planul ei, orice gest, orice expresivitate fiind consi- derată vulgară. Dacă sunt autori care aduc înghe- ţurile şi furtunile de afară în su- flet, d-na Elisabeth Bibescu, la care acţiunea se desfăşoară de obicei în cameră, realizează această atmosferă intimistă şi în trăirile personajelor d-sale. Un buchet de violete — o rochie de catifea albă aruncată pe braţul unui fotoliu — un vas chinezesc, ori un abajur care lasă în întunerec toată partea de sus a camerei— iată elementele din care construeşte au- toarea. Destinul nu bate cu mâna lui grea la poarta sufletului, dar se sbate ca o pasăre mare, închisă într’o ca- meră şi afară nimeni nu bănueşte nimic, pentrucă totul e capitonat, totul e învăluit în perdele şi covoare, iar majordomul a primit ordin să nu deschidă. - Se petrec astfel o serie de drame, care nu se resolvă, ci se lasă învă- luite în melancolie şi se prefac, cu timpul, în cenuşe. Oameni care s’au iubit pătimaş ani de zile, ca Nataşa şi Cesare (din nuvela Miss Fanshave) se despart cu surâsul pe buze aparent detaşaţi. Femei ca Anastasia (din nuvela A box of matefteţ), pe care viaţa le-a nesocotit, nu se revoltă, nu încearcă să realizeze posibilităţile lor infi- nite, ci îşi poartă destinul cu blân- deţe şi devin parcă tot mai îngădui- toare ou imbecilii, ce le-au strivit-o. Tinere pline de sănătate şi bun simţ, ca Linda (din nuvela Red Hair), se lasă apăsate de un mediu fals şi inexpresiv... etc. Autoarea simte drama, o prinde în mâini, dar nu ca s’o plămădească — dimpotrivă—ca s’o comprime. « Să nu exagerăm» pare a spune eroilor şi eroinelor sale. « Să nu exa- gerăm 1) şi simţul proporţiilor ope- rează, de data aceasta, negativ. E o demnitate de ţinută, ce dă scrisului ceva amar, şi o ironie care salvează delicateţa, de obicei dău- nătoare în literatură. Nuvelele rămân astfel emoţionante, crează un ecou, iar prin tehnica lor fluidă se impun ca realizări de artă. Ruxandra Oteteleşanu WANDA WASILEWSKA: «DRAGOSTE SIMPLĂ» Wanda Wasilewska trebue să fie o fiinţă liberă, curată şi simplă. Aşa ţi-o închipui, după ce i-ai cetit romanu Dragoste simplă. 0 femeie şi un bărbat se iubesc — războiul îi desparte— el se întoarce mutilat şi ea simte că totul s’a nă- ruit. Dragostea, tinereţea, curajul ei de viaţă au secat. Dar nu e sin- gură. In spital, unde lucrează ca infirmieră, vede alte femei, care vin să-şi ia bărbaţii mutilaţi şi îşi pri- mesc soarta fără complicaţii psibo- 470 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE logice şi, mai ales, fără să se clatine în credinţa lor Maria înţelege ce înseamnă viaţă— bucuria de a fi regăsit pe cel care îl iubeai — fie şi mutilat; şi rămâne lângă bărbatul ei — fără să se sacrifice — pentrucă şi-a regăsit dragostea, simplu. E un subiect naiv pe care scrii- torii mediocri l-ar fi evitat, conside- rându-1 prea simplu,— iar scriitorii mari şi conştienţi n’ar fi îndrăsnit poate să-l atace, căci e primejdios de mare în simplitatea lui. Wanda Wasilewska îl ia aşa cum e şi isbuteşte. Oamenii aceştia cum- secade, o infirmieră, un mutilat, o bătrână şi un medic — sunt lipsiţi ■de personalitate, n’au nicio caracte- ristică, niciun ascunziş şi reacţio- nează după tipicul general. Nu sunt interesanţi — dar emoţionează şi asta voia autoarea. In acelaşi timp, cu o singură mare ■trăire interioară, Wanda Wasilewska realizează, o dramă cu mult mai mare decât a eroinei romanului ei. E drama tuturor acelor care au de suferit de pe urma războiului. Simţi masa, miile de femei, cărora bărbaţii li s’au întors mutilaţi, zecile de oameni care au rămas morţi pe câmpuii şi aceasta fără ca eroina să depăşească adeseori monologul interior. Aceasta pen- trucă adânceşte individualul până în resorturile lui etern umane. In acelaşi timp, eroii ei nu sunt simboluri sau abstracţiuni — simţi viaţa, participi la conflict, fiind rea- lităţi mari şi simple. Aceasta îi ca- racterizează arta — nu schematismul oi forţa de a ridica lucrurile la scară mare, ceea ce simplifică dintr’odată, căci măreşte planurile. Stilul isvorăşte din materie; nu e lucrat ca o formă străină de conţinut. Aderent totdeauna obiectului, situa- ţiei ori caracterului, cuprinde gân- dul în frază, şi reuşeşte să spună ceea ce vrea să spună. E de o transparenţă care mă face să bănuieso că Wanda Wasilewfka nu e simplă din naivi- tate, ci a ajuns să preţuiască sim- plitatea şi să o realizeze în artă, după grele încercări tehnice şi poate chiar interioare. Ruxandra Oteteleşanu INTUIŢIA ŞI IMAGINE^ IN FILOSOFIA LUI BERGSON In colecţia Caete de filosofie, co- lecţie ce apare sub îngrijirea d-lui Anton Dumitriu, d-1 Romulus Ana- stasescu publică un studiu întitulat: Intuiţia si imaginea In filosofia lui H. Bergson, în care d-sa îşi propune să precizeze rolul imaginei în expri- marea intuiţiei. D-sa pleacă dela o constatare foarte justă în ceea ce priveşte me- todologia bergsoniană: cu toate că filosoful francez promovează o nouă metodă filosofică: intuiţia, şi con- sideră că raţiunea şi logica nu pot fi decât auxiliare ale acţiunii prac- tice şi nu instrumente ale cunoaşte- rii teoretice, totuşi aspectul general al filosofiei lui Bergson constă în puneri în relaţii, din deducţii, din- tr’o serie de adevăruri împrumutate ştiinţelor exacte, în sfârşit din toate genurile unei argumentaţii specific raţionaliste. Cazul lui Bergson în istoria filo- sofiei contemporane devine astfel foarte interesant şi paradoxal chiar, deoarece filosoful francez propune o metodă pe care însăşi propria sa filosofie nu o respectă. NOTE 471 D-l Anastasescu constată că, din toate mijloacele de exprimare pe care le foloseşte Bergson, singură ima- ginea poate reprezenta o metodă specifică intuiţionismului bergso' nian. D-sa îşi pune apoi următoarea problemă: poate imaginea exprima intuiţia? După o serie de analize întreprinse cu o deosebită subtilitate, autorul ajunge la o concluzie negativă: imar- ginea nu furnizează intuiţia ci doar iluzia ei, iar intuiţia este inexyri- mdtilă, chiar în imagine. O asemenea concluzie reliefează o mare dificultate a filosofiei berg- soniene: promovarea unei metode iluzorii— (intuiţia)—metodă pe care din motivele pe care le-a expus cu multă claritate d-l Romulus Ana- stasescu, o filosofie autentică nu se poate sprijini. Florian Nicolau ASPECTE ALE REZISTENŢEI FRANCEZE In editura «Cartea Rusă» (A.R. L.U.S.) a apărut o carte a lui Uya Ehrenburg: Povestiri din anii ace- ştia. Cartea, printre alte multe as- pecte, prezintă şi un deosebit inte- res prin redarea unor aspecte ine- dite ale spiritului francez de rezi- stenţă. Interesul acesta constă mai ales în evocarea vie şi naturală a câtorva tipuri de Francezi din timpul ocupai ţiei germane: tipul unui general co- laboraţionist (Mercier) şi a câtorva reprezentanţi ai spiritului de rezis- tenţă francez: o midinetă (Margot) un artist (Pierrc) şi a unui provincial (Lebeau). Prin prezentarea primului tip (generalul Mercier) Uya Ehrenburg înfăţişează una din categoriile de oameni la caie nemţii erau siliţi să recurgă, din lipsă de elemento. In timp ce lucrătorii calificaţi din fa- brici se transformau în vânzători de lucruri mărunte numai pentru a nu fi de folos nemţilor, în timp ce ar- tiştii nu voiau să-i distreze cu cu- pletele lor, nomţii nu puteau recurge decât la oameni pe jumătate morţi, foste glorii ale trecutului, dar pe care bătrâneţea, şi opacitatea pre- judecăţilor îi făcuse aproape incon- ştienţi şi iresponsabili. Generalul Mercier nu înţelege prea mult din ceea ce se petrece în jurul său, crede că lumea s’a răsturnat definitiv şi, din comoditate şi dintr’un egoism plin de teamă, specific bătrânilor ce so tem de moarte, devine un instru- ment al nemţilor. Prin intermediul celorlalte tipuri, este înfăţişată, în mod foarte suge- stiv, izbucnirea bruscă şi spontană a spiritului de rezistenţă, la câteva tipuri de oameni foarte paşnici, dar animaţi de o autentică conştiinţă franceză. Atât la Margot, cât şi la Pierre şi Lebeau, revolta împotriva nemţilor izbucneşte pe neaşteptate şi spontan ea se traduce în acte inedite. Cartea prezintă din acest punct de vedere aspecte psihologice foarte intere- sante, dar mai ales, o maro putere de a înfăţişa astfel de tipuri într’un mod negativ şi plin de naturaleţe în acelaşi timp. * Florian Nicolau 47* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE „PÂINEA ŞI VINUL“ In Italia, antifascismul a numărat printre scriitorii protestatari împo- triva unui regim impopular ce lua aspectul grotesc al unei fastuoase clădiri de carton cu temelii impro- vizate din baloane umplute cu aer, la loc de cinste pe combativul Ignatio Silone. In Pâinea si vinul, Silone a reuşit să introducă pam- fletul printre formele artistice. Un reportaj vTu, un documentar inte- ligent şi totuşi mai mult decât atât. Perspectiva ironică, uşor înmuiată în amărăciune, pe care o păstrează confiecvent, suculenţa anecdoticului şi apoi paginile de molcomă şi atentă rânduială artistică în care ne este înfăţişat un exemplar uman, pe cât de rar pe atât de perfect, admirabilul don Benedetto — toate acestea răs- frâng o evidentă personalitate scrii- toricească. Silone este un colecţionar de anec- dote căruia nu-i displac micile farse ale vieţii, mai ales cele groteşti. In fluxul şi refluxul constatărilor pesi- miste, spectacolul la care asistă tâ- nărul revoluţionar, reîntors pe furiş din refugiu pentru a lupta mai efi- cient pe terenul politic, conţine o apreciabilă doză de amuzament gra- tuit şi de pitoresc. Povestiri nenumă- rate cu tendinţă edificatorie se succed pe firul fanteziei; faptul divers, sche- matic prezentat, conţine tot atâtea virtualităţi dramatice. Sunt 'însă şi pagini ce curg încet într’o cadenţă fie retorică, fie de meditaţie sensi- bilă, scrise cu dragostea generoasă faţă de adevăr şi de artă. Silone se strădueşte ca aspectele sociale cuprinse în romanul său să fie cât se poate de veridice. Cadrul mizerabil în care trăiesc nenorociţii ţărani italieni, « cafonii », viaţa lor îmbâcsită de superstiţii, primitivă, lipsită de orizont, sunt consemnate fără de fals orgoliu naţional, cu rea- lismul dur al unui lucid pictor de moravuri. In .asemenea condiţii fascismul lui Mussolini devine un simplu placaj, o suprastructură abstractă ce nu are nicio legătură cu nevoile unei ţări sărăcite. Cafonii nu ştiu ce e civilizaţia şi mai puţin ce înseamnă libertatea. Intr’o stare de completă stupiditate se vor aduna’să asculte, la megafoane, în piaţa publică din Rocca dei Marsi, proclamaţia de război a Ducelui împotriva Abisi- niei. Microfonul transmite câteva mormăituri neînţelese acoperite în- dată de strigătele «II Duce! II Duce! i>. Din mulţime răsar câteva aclamaţii izolate, apoi, în virtutea inerţiei, gloata se lasă câştigată de un inexplicabil entuziasm şi aclama- ţiile devin torent de sgomote. Dar, până la urmă, nimeni nu mai ascultă proclamaţia Ducelui. Nimeni însă nu se gândeşte că nu de-război aveau nevoie « cafonii 9 ci de « pâinea şi vinul» cele de toate zilele, astfel cum au fost ospătaţi şi Apostolii la Cina cea de Taină. Declaraţia lui Mussolini este înfie- rată de către celelalte naţiuni ale lumii î Nu-i nimic! Industria hote- lieră tot era în deficit. Englezii şi Americanii vor veni pe vapoare de război, devenind în chip forţat tu- rişti şi rămânând ca pacinici oaspeţi ai Italiei. Supoziţii care mărturisesc în favoarea unui optimism candid şi inconştient. Şarja este suculentă- Stagiul lui Pietro Spina în măruntul sat de « cafoni », Pietrasecca este presărat cu nenumărate incidente comice, ma- NOTE 473 terialul este mereu împrospătat cu adaosuri de coloare. Concluziile so- ciale sunt însă cu atât mai sumbre. Pietro Spina se loveşte la tot pasul de condiţii nefavorabile: lupta se dă cu forţe inegale, adversarul dis- punând de avantajul teroarei îm- brăcate în uniforme. Sprijinul, atât cât îl găseşte, este puţin — recrutat dintre muncitori şi intelectuali ne- conformişti. Revolta este mai mult teoretică, abia mijeşte şi, redusă prin forţă la inacţiune; pe de altă parte «cafonii», în orizontul lor, închis de către materie, nu pot sesiza noţiunea libertăţii. Există totuşi un mijloc pentru a surprinde sensibilitatea aceasta re- fractară: «exemplul» cu nuanţa lui de sacrificiu evanghelic. In consec- venţă cu acest «exemplu», Don Benedetto îşi va jertfi viaţa, ca şi bietul trădător pocăit, Murica. Pe seama acestui << exemplu » va porni la acţiune şi Pietro Spina, Lucrat fără de plan, cu digresiuni reportericeşti, cu intenţii de socio- logie aplicată, cu alte intenţii de adâncire psihologică, mărturisind o generozitate ce îmbracă haina cre- ştinismului, un creştinism despărţit însă de formalism, romanul lui Silone serveşte cauza libertăţii, a adevă- rului şi bunei-rânduiri justiţiare, cu o bunăvoinţă artistică şi cu un entuziasm umanitarist ce nu şovăiesc în faţa dificultăţilor. Ovidiu Constantirip.scu ACTUALITATEA ,,NOREI“ Sglobie, candidă, iradiind sim- patie prin gesturile şi onestele ei minciuni improvizând « tarantelle » şi mestecând .praline, eroina lui Ibsen a apărut din nou pe scenele noastre. In ciuda celor care au găsit că hainele ei miroseau a naftalină şi textul pe care-1 debita era plin de truisme, noi suntem de părere că textele bătrâne au, dimpotrivă, vir- tuţile unor imense frigorifere: îşi păstrează personajele cu o tinereţe imaculată şi o prospeţime fără cusur. «Şcoala femeilor» ne-a adus şi ea de curând, o fragedă Agnâs, ale cărei naive şiretlicuri şi-au schimbat, cu trecerea timpului, numai peruca dar nu şi chipul. Evident, recunoaştem că astăzi nicio femeie nu mai semnează, cu aceeaşi graţioasă inconştienţă ca Nora, o poliţă în fals şi că, în parte, sexul slab s’a eliberat de anume ser- vituţi datorite insuficienţelor în edu- caţie. Mişcarea sufragetelor va fi avut şi ea cândva rostul ei şi foloase demne de a fi mai just apreciate. Dar, făcându-se greşala de a se lua faptele sub aspectul lor brut, ime- diat, s’a neglijat conţinutul lor sim- bolic. Nora este o mică revoltată, o conştiinţă abia trezită la viaţă şi care se ridică să dărâme, cu nişte pumnişori de copil, muntele conven- ţiilor sociale. Câştigând înţelepciunea pe care i-o conferă experienţa cu tristeţile ei, Nora stă să dumice -rosturile lumii şi să ţintească la stâlp un mod de organizare fals, lipsit de căldură umană. Gestul ei este un protest « Să nu aibă dreptul o femeie de a salva viaţa bărbatului ei ?» Răspunsul implacabil al legilor, în faţa acestei întrebări, cade alături de dreptate. Prin actul ei scos din cadrul legii Nora s’a descătuşat, este acum un om liber în căutarea unor forme mai adecvate vieţii sincere, naturale. Egoista crispare a lui Thorvald va 474 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fi înlăturată ca un spectacol disgra- ţios. In « casa de păpuşi » cu resor- turi înţepenite sub apăsarea tradi- ţiei, Nora nu mai are ce căuta, evo- luţia ei împlinindu-se până la sta- diul conştiinţei de sine. Şi ne amintim atunci, cu duioşie, de micuţa sirenă dintr’o poveste a lui Andersen, sirenă care nu-şi dorea altceva decât să poată umbla, renunţând la incomoda coadă de peşte ca şi la existenţa ei supranaturală. Visul i se îndeplineşte, dar clipa când tălpile roz ating pentru prima oară pământul, este nespus de dureroasă. Drumul pe care şi l-a ales Nora este şi el nespus de dificil, responsabilitatea este o greu- tate imensă pentru umerii ei plăpânzi Transmis peste ani, mesagiul Norei a rămas proaspăt: va putea şti cineva, când oare paşii progresului nu vor mai fi siliţi să poarte, pe urmele lor, lesturi? Ovidiu Constantinescu ÎMPOTRIVA temelor « SENZAŢIONALE » O micuţă dar foarte dramatică nuvelă a Katherinei Mansfield are ca subiect agonia unei muşte într’o picătură de cerneală; reflexele acestei agonii îşi află drept ecran pentru proiectare, gândurile unui director de instituţie financiară, un foarte demn şi impozant personaj care nu-şi găsi altă joacă decât chinurile bietei gângănii. Totuşi fulguraţia epică se realizează, concludentă. Ceea ce în- seamnă că amploarea evenimentelor desfăşurate într’un roman rămâne o funcţiune a talentului şi a perspica- cităţii autorului. Scenariul, ilustrarea epică a unei opere a rămas un punct nevralgic foarte sensibil pentru unii autori, a căror imaginaţie colindă numai pe anume făgaşuri. Necesitatea de a afla un schelet sau măcar un fir conducător într’o construcţie atât de complexă şi ţesută din tainice labirinte, cum e un roman,este rezol- vată uneori prin cele mai absurde paliative. Astfel artificiile de care se foloseşte Andrâ Gide pentru a înjgheba o aşa numită «intrigă » sunt cel puţin neverosimile. Iar în teatru, unde deficitul de teme dra- matice este şi mai mare, surprindem adesea câte un autor cu prestanţă, cum ar fi Pirandello, recurgând la cele mai simple improvizaţii de me- lodramă. Unii scriitori preconizează lectura asiduă a romanelor de aventuri ori a celor poliţiste pentru a pătrunde în tainele unei « acţiuni» susţinute şi pe cât posibil logice, pentru a de- prinde înlănţuirea strictă a circum- stanţelor. Tehnica romanului, ca orice bucătărie, începe dela rafturile solid fixate în perete. Succesul de public se pare însă că ar fi în strânsă legătură cu diversitatea şi numărul accidentelor neprevăzute dintr’o po- vestire. Surâzând, «analiştii» tot vorbesc despre un «ritm interior» şi de circulaţia cărţilor Virginiei Woolf. Intr’adevăr cine ar fi în stare să povestească subiectul roma- nului «Valurile », al acestei scrii- toare ? Vânătoarea temelor « puternice », a întâmplărilor senzaţionale nu a încetat totuşi. Divergenţa dintre opinii măsoară diferenţa dintre tem- peramente şi dintre feluri deosebite de a înţelege sinceritatea. Ga un răspuns ironic adresat ama- torilor de agitaţie şi coloare, romanul lui Sinclair Lewis, «Capo d’opera » NOTE 475 caută să îmbrace în colori de ideal o temă modestă şi un erou la fel de modest. Nu este vorba de o « capo d’operă» artistică, nici de ascen- siunea la celebritate a unei mari personalităţi. Dimpotrivă, singurul personaj din carte care ar avea ceva de împărţit cu arta, poetul romancierul, conferenţiarul la radio şi scenaristul Ora Weagle, este o mică secătură,lipsită de orice scrupul, în posesia tuturor păcatelor omeneşti şi care se pricepe să exploateze cu un evident profit buna credinţă, în deosebi pe cea a cititorilor săi, improvizând din elemente frivole şi senzaţionale « opere » destinate unui succes imediat, dar efemer. Eroul cărţii lui Lewis este un mic hotelier, Myron Weagle, al cărui ideal se află restrâns la condiţia unui adă- post perfect, cu hrană delicată dar suculentă şi cu bun-gust în decor. Autorul a lăsat materialului toată platitudinea pe care o implica o asemenea perspectivă, material care ocoleşte printr’o pletoră de infor- maţii. Zeci de pagini ce descriu câte un hali oii vreo anonimă cameră de hotel, sute de menu-uri ce ispitesc platonic pe lector. Prin efect indirect satira îi ţinteşte pe romancierii expe- ditivi şi oportunişti, care încearcă sg, profite de pe urma confuziilor de Valori. Totuşi Lewis nu a înţeles să lase destinul romanului său la voia în- tâmplării. Povestea lui Myron Weagle este aceea a omului cinstit — şi a vizionarului, dacă eroul nostru ar putea fi numit astfel—înconjurat de rea-credinţă sau, în cel mai bun caz, de neîncredere. Destin umil sortit şi el unei împliniri ce soseşte pe calea împăcării cu sine. Şi apoi umorul paradoxal şi ma- liţios al lui Lewis se pricepe a înlă- tura fastidiosul atunci când acesta pare să mijească în zare. Fără a căuta cu orice chip originalitatea, Lewis a aflat-o, ca printr’un acci- dent, trimiţând cu « Capo d’opera » sa un uşor bobâmac în nasul prea fin al confraţilor. Ovidiu Constantines''u CALEIDOSCOP SUEDEZ Suedia face parte dintre foarte puţinele ţări europene, care s’a bu- curat — în bătrânul nostru conti- nent, « Alma Matter » a civilizaţiei mondiale — de un rar şi netăgăduit privilegiu: de un timp îndelungat n’a mai fost lovită de aripa necruţătoare a frământărilor politice. Istoria ţării nordice n’a cunoscut decât, arareori — şi atunci numai ca o aventură — drama cumplită şi absurdă a războiu- lui. Ferită oarecum, din drumul marilor învolburări de popoare, într’o climă aspră dar sănătoasă, în pădu- rile cu aer tare, ozonificat, în fior- durile scăldate de un soare cristalin de ivoriu, naţiunea suedeză a avut o minunată stabilitate politică şi a crescut organic, armonic. Fără salturi, fără turburări inutile, fără jertfe sterpe, ca o plantă de seră, asimilând durabil progresul tehnic şi cuceririle disciplinelor sociale, Suedia a altoit toate bunurile de civilizaţie şi cul- tură modernă pe un fond tradiţio- nal, sănătos şi mândru, — al vechii rase normande cu jo mitologie atât de bogată şi subtilă. Numai astfel, proiectată pe aceasta perspectivă istorică — de o calmitate rodnică — putem înţelege Suedia. Ceea ce demonstrează clar şi lu- crarea recent apărută a d-lui Paul 476 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lahovary. Trăind de un timp mai îndelungat în Suedia şi cunoscând limba ţării, autorul a avut prilejul să cerceteze stările sociale şi mora- vurile, instituţiile şi muzeele, carac- terul şi pitorescul suedez. Iar obser- vaţiile sale le-a înmănunchiat în scurte şi pregnante reportagii şi do- cumentarii, pe care le-a intitulat su- gestiv şi adequat Caleidoscop suedez. Dela prezentarea personalităţii atât de profund democratică a Rege- lui Suediei, Gustav al V-lea, de o robusteţe care pare că vrea să infirme toate legile biologice şi de o sănătate de judecată ce face fericirea poporu- lui său de atâtea decenii,— autorul trece la descrierea unora din sărbă- torile tradiţionale suedeze, în cadrul de basm feeric al meleagurilor » Dul- cii Scanii ■>: sărbătoarea primăverii, a Sanctei Lucilla, sărbătoarea sol- stiţiului de iarnă şi a luminii sau 1 Mai la Stockholm, toate vechile obi- ceiuri normande pe care creştinismul le-a umanizat, le-a transformat şi le-a adaptat concepţiei de viaţă a Suedezilor. Colţuri pitoreşti din ţara nordica, — Malmeo, Mora, Nybroviken, ve- chiul Stockholm, parcuri şi muzee, instituţii de Stat şi de cultură, — parcul Eriksberg, palatul regal, mu- zeul skiului, muzeul etnografic, Skan- seul,— devin sub pana autorului imagini vii ale unei realităţi atât de dorită. In sfârşit, în alte eâtcva reportaje d-1 Paul Lahovary caută să desci- freze cauzele armoniei sociale reali- zate în Suedia, redându-ne moravuri şi aspecte ale cotidianului citadin din frumoasa ţară nordică. Un guvern socialist supus unui rege cu toate prerogativele monar- hice, o permanenţă şi o stabilitate politică ce a ştiut totuşi să pri- mească şi să asimileze valurile în" noitoare ale progresului social, o burghezie, o aristocraţie şi un prole- tariat cu cele mai alese însuşiri, toţi trăind în perfectă armonie sub sem- nul unei democraţii de cea mai pură esenţă, — iată paradoxul realizat de poporul suedez, pe care autorul în sumarele sale observaţii a ştiut să-l reliefeze. Reportajele publicate sub titlul Caleidoscop suedez — care au găsit o bună primire în presa suedeză — sunt scrise într’un stil uşor, vioi, cu alese însuşiri literare, de un spirit cultivat, cu o sensibilitate de bună calitate. Deşi abordând, poate une- ori subiecte de interes periferic,— lucrarea d-lui Paul Lahovary este citită cu plăcere, constituind o utilă prolegomenă la cunoaşterea Suediei de azi. Alexandru Baciu DOUĂ FRAGMENTE DIN PARMENIDES Revista noastră nu publică, înde- obşte, traduceri din proza literaţilor şi filosofilor, ci numai traduceri din poezia universală. Motivul este desi- gur lipsa de spaţiu, înţelegând să dăm cât mai mult loc creaţiei româ- neşti şi operei de cunoaştere universală. Ca o excepţie, publicăm, totuşi, mai jos două fragmente din Parmenides, trimise de d. D. M. Pippidi, acest remarcabil tălmăcitor de texte gre- ceşti şi interpret al gândirii şi litera- turii antice. Fragmentele sunt pe cât de scurte, pe atât de semnificative.: ...Trebue spus şi gândit că Fiinţa este; căci a fi este (cu putinţă), dar NOTE 477 neantul nu e (cu putinţă): tocmai ceea ce ţi-am poruncit să iei aminte. Dela această dintâi cale de cercetare te îndepărtez, şi apoi încă dela aceea pe care orbecăiesc muritorii neştiu- tori, oameni cu două capete: căci în pieptul lor nepriceperea călău- zeşte mintea rătăcită, iar ei sunt purtaţi ca nişte surzi şi orbi, prostiţi, gloată fără judecată, în ochii căreia a fi şi a nu fi e tot una şi nu-i tot una, pentru care în fiece lucru e o cale de întoarcere. ...Căci nicicând vreo constrân- gefe nu va putea face să fie lucrurile ce nu sunt; ci depărtcază-ţi cugetul de această cale de cercetare. Nu le lăsa nici ca de-a-lungul drumului deprinderea călită în multe încercări să te silească a recurge la ochiul ce nu vede, la urechea plina de vuet, ori la limbă,— ci judecă cu mintea încâlcita pricina de care ţi-am vorbit. Mai rămâne însă să aduc vorba des- pre calea ce zice că (fiinţa) este. De-a-lungul ei Bunt semne în număr mare cum că, nenăscută fiind, (fiinţa) e şi nepieritoare, întreagă, neclin- tită şi fără capăt: nici nu era, nici nu va fi, de vreme ce e acum laolaltă, una şi neîntreruptă. Ce obârşie i-ai putea găsi ? Ce fel şi de unde ar fi putut creşte? Căci n’am să te las să spui nici să gândeşti că (s’a putut ivi) din nefiinţă: nu se poate într’a- devăr spune nici gândi că ceea ce nu este (este). Şi-apoi ce nevoie ar fi putut-o face—ivită din nimic — să se nască mai târziu ori mai de- vreme ? Aşa că trebue neapărat (să credem) ori că este intru totul, ori că nu este. Şi iarăşi, niciodată tăria convingerii nu va încuviinţa că din nefiinţă se poate naşte altceva decât nefiinţă. Din această pricină, Drep- tatea n’a lăsat (Fiinţa) nici să se nască, nici să piară, slobozind-o din legături, ci o ţine bine. Hotărîrca în această privinţă stă în: este sau nu este. Hotărît e însă, cum şi trebuia, că, neputând fi nici gândită nici for- mulată, una din căi are a fi lăsată la o parte (căci nu e calea adevărată) şi că cealaltă, care zice esfe, e şi cea adevărată. Cum ar putea, într’ade- văr, să piară ceva care este, cum ar putea să se nască? Căci, de s’a năs- cut, nu este, şi nici de trebuie să fie cândva în viitor. Astfel naşterea se stinge, iar pieirea e vorbă goală. Nici divizibilă nu-i, pentrucă e toată la fel: niciunde nu sc află un mai mult ori un mai puţin în stare să-i împiedice continuitatea, ci toată e plină de fiinţă. In felul acesta, e în întregime continuă: (în lăuntiu-i) fiinţa se mărgineşte cu fiinţa. Ci, nemişcată în hotarele unor cumplite legături, stă fără început nici sfârşit, de vreme ce naşterea şi moartea au fost alungate, gonite de convingerea adevărată. Aceeaşi, în aceeaşi stare zăbovind, zace în sine, şi astfel, neclintită, rămâne locului. Amarnica nevoie o ţine în strân- soarea hotarului ce-o înconjoară din toate părţile, pentrucă nu-i îngăduit ca fiinţa sa fie neisprăvită: astfel se face că nu-i lipseşte nimic; căci de i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul. E tot una a gândi şi gândul că (ceva) este; doar, fără fiinţa în care e exprimat, nu vei găsi niciodată gândul. Căci nimic nu este, nici nu va fi, afară de fiinţă, câtă vreme Soarta a constrâns-o să fie întreagă şi nemişcată. Vorbo goale fi-vor dar toate câte au fost scornite dc muri- tori cu gândul că-8 adevărate: naşte- rea şi moartea, a fi şi a nu fi schimba- rea locului şi a strălucitoarelor colori- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 478 De vreme co (aşa cum am apus) există un ultim hotar, acesta e îm-' plinit de jur împrejur, asemenea massei unei sfere bine rotunjite, în toate părţile ei deopotrivă cumpă- nită faţă de mijloo. Căci nu-i îngă- duit (ca fiinţa) să fie, ici sau colo, cu ceva mai mare sau cu ceva mai mică, câtă vreme nu există nefiinţa, care s’o împiedece să ajungă la ceva de aceeaşi natură, iar fiinţa nu-i nici ea într’un loc mai multă, într’altul mai puţină, ci peste tot -neatinsă: ca una care, fiind în aceeaşi măsură în fiece punct, se găseşte în aceeaşi măsură pretutindeni înlăuntrul mar- ginilor ei. Aci întrerup vorba-mi vrednică de crezare şi gândul despre adevăr. De acum, ascultând potriveala înşelă- toare a cuvintelor mele, învaţă să cunoşti părerile muritorilor. Aceştia au găsit cu cale să nu- mească două forme (dintre cari de una nu era nevoie,— aci stă .gre- şeala lor); au despărţit aparenţa în aspectele-i opuse şi i-au dat semne de recunoaştere osebite între ele: de-o parte cereasca vâlvătaie a fo- cului binefăcător, din cale afară de uşor, identic cu sine în toate părţile lui, (nu însă şi cu altul!); de cealaltă, — de capul său — ceva tocmai din- potrivă: noaptea întunecoasă, deasă şi greoaie la înfăţişare. Această orân- duire, întru totul asemenea celor ce' se văd, ţi-o semnalez, pentru ca nici- când să nu te amăgească părerea muritoi ilor 0. D. M. Pippidi ION PIUAT... Acum douăzeci şi patru de ani locuiam pe strada Regală, la etajul doi al unui hotel cu aspect provin- cial. Am fost vizitat înti’o dimineaţă de un domn mijlociu, cu faţa în- gustă şi o mică mustaţă aproape neagră sub nasul accentuat. O vooe tărăgănat muzicală, de tenor para- doxal timid. Numele, Ion Pillat, m’a tulburat pentru vremea aceea. Ştia toată lumea că e nepotul lui Ionel Brătianu, era deci nepot de prim ministru atotputernic, care scrie versuri. «Mi s’a spus, domnule Camil Petrescu, de către un prieten comun, că îţi plac versurile mele şi am venit să-mi cunosc pe singurul om căruia îi plac versurile mele i>. Ştiam însă eă încă dela primul volum are mulţi admiratori şi cum pe vremea aceea luam cuvintele naiv după sensul lor literal, m’am tot întrebat cum poate să creadă Pillat că sunt singurul care îl pre- ţuieşte. Deşi era cunoscut dinainte de război, am aflat că abia are câţi-va ani mai mult decât mine... A trecut un sfert de veac, poetftl cu aer diletant de atunci s’a ridicat tot mai mult spre- zenitul vieţii literare, devenind unul dintre aştrii poeziei româneşti. Cu un zel înver- şunat s’a ferit de tot ceea ce nu era poezie. .. Proza pe care a publicat-o, erau de fapt nişte con- ferinţe şi ele tot despre poeţi ... Cu un orgoliu nemăsurat n’a vrut să fie nimic altceva decât poet, chiar când era pailamentar. Acum îi scriu notiţa aceasta necrologică în graba dezolantei ştiri. Vâslim tot mai mult spre apele întunecate ale apusului. Camil Petrescu MIRCEA. STREINUL Dacă autorul «Bisericei de altă dată» a căzut fulgerat din senin NOTE 47» parcă, în aceleaşi zile s’a stins, topit şi ars într’o lungă agonie oare-1 desfigurase aproape, «scriitorul bucovinean » cum se anunţa osten- tativ, Mircea Streinul. A fost acum vreo zece ani o apariţie de un dinamism literar aproape încă neîntâlnit până atunci. înainte chiar de a publica cea dintâi broşură, era Un şef de şcoală. Un adevărat şef de şcoală, căci a impus atenţiei tuturor, o pleiadă întreagă de poeţi bucovineni. Nu ştiu dacă • va rămâne ca poet, dar sunt convins că nimi^ nu egalează în epica telu- rică românească întâia jumătate a romanului «Casa Timotei >>. Nici- odată, şi ştiu ce vieau să spun, satul românesc ou viaţa şi prive- leştile lui nu a cunoscut atâta măe- strie artistică. De câte ori îl întâl- neam eram sfâşiat de regretul că se stinge pe picioare, cel care ar fi putut să fie pentru o sută de ani cel mai de seamă romancier al rusti- cului românesc. Opera lui publicată şi cea inedită e încă haotică şi s’ar putea să aducă mari surprize cer- cetătorului de mâine. Oamil Petrescu ADOLESCENŢII Acum câţiva ani primeam, lunar cred, un soi de broşură banală, prost tipărită, cu caractere ame- stecate de afiş de spălătorie, care pe deasupra se mai numea şi flLicu- rici». Acolo am cetit cele mai cura- joase pagini de critică literară ale acelor zile. Nu numai curajoase, dar şi surprinzător de just orientate. Erţţj revista liceului de băieţi din Giurgiu (dar avea colaborări şi dela colegele liceului de simetrie ado- lescentă). Cred că era animată de un profesor de limba română, Al. Negoiţescu, şi avea în primul plan contribuţia unui elev, Albulescu sau aşa ceva. Am aşteptat apariţia ace- stor nume în revistele de azi, le-am fi deschis cu prietenie coloanele revistei, dar nu ştim ce au devenit. In schimb primim acum « Curierul Liceului Sfinţii Petru şi Pavel» din Ploieşti. 0 revistă mult mai curat tipărită, dar aducând pagini la fel de curajoase, aceeaşi sete de adevăr şi aceeaşi bună orientare critică. Oricât ar părea de surprin- zător, cele mai acute note critice în publicistica românească de azi, apar semnate de pildă, Popescu D. ' Paul, cl. VII St. Explicaţia nu este totuşi prea greu de găsit. Numai că nu trebue să se confunde aceste reviste de licee de provincie, cu « revistele literare » de provincie propriu zise. In genere aceste reviste literare sunt scoase de rataţi îmbătrâniţi, care au bătut în decursul anilor la toate uşile, chiar şi la cele de din dos, ale publi- caţiilor din Capitală şi în cele din urmă s’au resemnat să-şi scoată pro- priile lor foi,' prin bunăvoinţa vre- unei tipografii de mână rătăcită prin capitala judeţului respectiv, şi uneori şi a prefectului local. Tonul unor asemenea publicaţii este un se- mănătorism acru, ranchiunos, dublat de o disperată politică literară, me- nită să deschidă uşa vreunei publi- caţii din centru măcar cât să se poată strecuia cu două pagini, redactorul înăcrit de aşteptare. Dimpotfiva, foile adolescente simt generoase, intransigente, nu cunosc dedesubturile şi combinaţiile de cu- lise care paralizeâză cele mai auto- ritare pene critice ale marilor re- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE .480 viste. Fiecare dintre criticii imberbi are ceva din candoarea minunată a acelui copil din povestea lui An- dersen, care îndrăznea să desmintă pe curteni, strigând cu îndârjire adevărul. Dacă tineretul din cursul superior al liceelor are norocul să dea peste un bun îndrumător, atunci această frumuseţe morală adolescentă îndeplineşte o adevărată funcţie literară. E cazul liceului ploieştean, unde d-nii George Can- ciu, N. I. Simache, G. V. Milica şi d-na Elena Paulescu se dovedesc mentori plini de merit. Camil Petrescu. INCUNOSTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI DIN OAUZA LIPSEI GENERALE DE HÂRTIE, REVISTA 8E VEDE OU REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRASE DIN 8TUDIILE APĂRUTE ÎN 8UMARUL 8ĂU. OOLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAT! OA, ODATA OU MANUSCRISELE TRIMISE, SA MENŢIONEZE ADRESA EXACTA, UNDE SA LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, DADA Împrejurările permit aceasta, prima ooreoturA. In cel mult trei luni dela depunerea fieoArui MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RASPUN3 DAoA MÂNU. 8CRI8UL A P08T AOOOEPTAT SPRE PUBLICARE. DIN MOTIVB FINANCIARE, REDACŢIA NU fŞI POATE LUA OBLIGAŢIA OB A RĂSPUNDE Şl OELOR ALE OAROR MANU80RISB NU AU FOST ACCEPTATE. MANUSCRISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE DUPĂ neoesitAtile DE ORDIN redacţional. MANUSCRISELE NEPUBLIOATE NU 88 ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL OON8IDERANDU-8E OBLIGAT 8A-ŞI PA8TREZE OOPIILE NEOE8ARE. EDITURA FUNDAŢIEI REGELE MIHAI i anunţă apariţia următoarelor volume care se găsesc In librăriile din Capitală şi din întreaga ţară: fcRGHEZl TUDOR BACOVIA G. BĂRBULESCU N. BEN1UC M. BLAGA LUCIAN BLAGA LUCIAN BRONTE E. BYRD R. AMIRAL CARAGEALE I. L. CARTOJAN N. CAZIMIR OTILIA CONSTANTINESCU N. P. Ins. DAN PAVEL DAVIDESCU N. EMINESCU M. EMINESCU M. FRANKLIN B. GALACTION GALA HELIADE RĂDULESCU 1. HOGAŞ C. INSTITUTUL CANTACUZINO IOSIF ST. O. LOPE DE VEGA MACEDONSKI AL. MINULESCU I. MUNTEANU B. OPRESCU GH. OPRESCU GH. PETRESCU CAMIL PILLAT ION POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. ROSETTI AL, 6ADOVEANU M. SADOVEANU M. SADOVEANU M. 8ADOVEANU M. SADOVEANU PAUL MIHU ŞERBU IERONIM VOICULESCU V. Versuri, ed. II] adăogit! Opere Din tainele derivatelor Poezii Trilogia culturii Trilogia cunoaşteri La răscruce de vânturi, ed. II Singur, traducere din limba engleza de B. Breze anu Opere, voi. VII — Corespondenţa — ediţie Îngrijit! da Ş. Cioculescu Istoria literaturii române vechi, vot. 1! A murit Luchi Enciclopedia invenţiunilor tehnice, vot. U Urcan bătrânul, ed. II Ţara Românească (poem) Opere, voi. II, ediţie critic! îngrijit! de Perpesaiciua Opere, vot. Illt ediţie critic! îngrijit! de Perpeisiciua Autobiografie trad. din limba englez! de Pr. Gftldlu Riţa Crăiţa Opere, vot. II, ediţie îngrijit! de Prof. D. Popoviel Pe drumuri de munte Manual de boli infecţioase, ed. II Poezii, ed. II Fata cu urcioru fi Ţărăncuţa din Qetafi Opere, voi. III, ediţie îngrijit! de Prof. T. Vianu Versuri -ediţia Il-a Dela metodă la cunoaşterea literară Grafica românească fn secolul al XIX~lea Pictura românească in secolul al XlX-lea, ediţia Il-a Transcendent alia Poezii — 3 volume Noţitmi de geologie Petrohd românesc Sarea regiunilor carpatice Istoria limbii române, vot. II, ed. Il-a Neamul Şoimăreştilor Opere, voi. III Opere, vot. IV. Şoimii Ca floarea câmpului ■ Oamenii visează pâine Poezii ed. definitive MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATALUL IMPRIM. NAŢIONALĂ-C. 31.835 500 LEI