REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XII APRILIE 1945 Nr. 4. GEO BOGZA..............Marele Orion ....................... 3 MIHAIL SADOVEANU . . . Progresul omeniei în lumea americană 4 DIMITRIE GUŞTI.........Câteva amintiri despre Caragiale . . 7 GEORGE MAGHERU .... Balada Viteazului..................... 19 I. D. GHEREA............. Simţul comun şi societatea...... 23 VALERIU CÂMPEANU . . . Stalingrad.............r-rr t 32 L. DIMULESCU ..........Sens ........'.........r~r ; 35 .LUCIA DEMETRIUS .... Sfârşitul turneului................. 42 N. ARGINTESCU-AMZA . . Străină mi-este vorba ta (după- Rillce 61 BEN. CORLACIU..........Univers decadent................... 63 STEFANIA ZOTTOVICEANU Pro Domo ........................... 66 MONICA LOVINESCU .... In contratimp (IV)............ . 69 AL. T. STAMAT1AD.......Corbul (după Edgar Allan Poe) ... 87 AL. CIORĂNESCU ........El Principe Transilvano ...... 91 OCTAVIAN PÂRVULESCU ...Toamna în florărie........ 114 C. BELCIUGĂŢEANU .... Don Juan............................116 G. GEORGESCU ...... Buna Vestire ....................... 119 V. STRAVA ......... Versuri ..............................122 ION ZAMFIRESCU ..... Ce este filosofia culturii...........124 COMENTARII CRITICE TUDOR VIA NU..........Figuri şi forme literare (O stilistică a „ limbii române)..........142 PETRU COMARNESCU ... Căutări şi aspiraţii în poezia tânără 147 CRONICI Literatura sovietică din anii războiului, de Sorana Gurian ; Vieaţa şi opera Iui Alexei, de Dan Petraşincu ; Woodrov Wilson şi idealul unei înţelegeri între popoare, de Prof. Gr. Popa; Ştiinţa în serviciul lumii, de Al. Mironescu; Actualităţi franceze, de Ion Biberi; Metodă şi cunoaştere literară, de Adrian Marino; Loys Masson, de Virgil Ierunca ; Alte icoane de lut, de Maria Go- hscu (cu 6 reproduceri); Un sat din Ardeal: Dâişoara, de Emanoil Bucura; Orhestre, compozitori şi solişti noui, de Eduard Bădeanu. REVISTA REVISTELOR Orizont — Ardealul — Democraţia — Veac Nou — Moscow News — Inter» naţional Literaturo — Readei’s Digest — Les Nouvelles Hebdomadaires — La , Presse de France. N O TE Stilistica limbii române; Autonomia/aitei; Jacques Lassaigne, de Gamil Pe- trescu — Ion Bianu, de Emanoil^iicuţa — Poezia lui Iosiv Utlcin, de Cami l Ballazar — Ştiinţa în U.R.S/Si^Cazacii; Scriitorii francezi şi mişcarea de rezistenţă a Franţei; Tăcerea Mării, de Florian Nicolau — Satie - Brân- cuşi - Paleolog; Solii artei sovietice; David Oistrach şi Lew Oborin, de Eduard Bădeanu — Cărţi pentru cunoaşterea-ţărilor prietene; Vieaţa începe la 40 de ani ?; Obiecţii mereu actuale; Ultimele'expoziţii, de Petru Comar- nescu — Rezultatul premierii scriitorilor tineri. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1 REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEI DIMITRIE GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU MIHAIL SADOVEANU, AL. TZIGARA-SAMURCAŞ OCTAVIAN NEAMŢU Redactor şef: CAMIL PETRESCU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGELE MIHAI I BUCUREŞTI III — BULEVARDUL LASCAR CATARGI. 39 TELEFON 2-06.40 CONT CEC POŞTAL Nr. 1*10 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORIOH OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XII, Nr. 4, APRILIE 1945 FUNDAŢIA REGELE MIHAI I BUCUREŞTI 1945 ' MARELE ORION Nicio corabie nu s’a întors vreodată Din mările sudului sau dela Capricorn Atât de pură şi elegantă fregată Cum se întoarce toamna Orion. Peste păduri înverzite n’a strălucit nici când Lumina lui albă. Nici peste lanuri de fân. Tăcut, munţii îl văd în Aprilie plecând Şi cerul nu-şi mai află toată vara stăpân. Octomvrie urcă încet peste grădini Inaltele-i catarge cu vârfuri de platină Şi toată iarna apoi, corabia de lumini Deasupra lumii uimite se clatină. Rege al constelaţiilor din Septentrion Mereu lunecând peste câmpii îngheţate Aşa străbate noaptea măritul Orion Corabie legănată în Eternitate. Ianuarie 1945 GEO BOGZA PROGRESUL OMENIEI IN LUMEA AMERICANA Prima înfăţişare a vieţii americane am avut-o acum cinci- zeci şi cinci de ani, când am cetit într’o frumoasă ediţie, cu slove vechi şi ilustraţii, traducerea romanului Harriettei Beecher Stowe, Bordeiul unchiului Tom. Tatăl meu îmi spunea că cetise cândva o versiune mai veche în româneşte a acestei faimoase cărţi, cu un titlu mai bun: Coliba lui moş Toma. Deci câteva ge- neraţii din veacul trecut s’au desfătat şi au lăcrămat urmărind povestea de jale şi de milă a vieţii Negrilor din America.* Era într’un timp când nimeni nu privea ceva mai atent vieaţa plu- garilor noştri, sau mai curând când toţi vorbeau de ţărănimea noastră şi nimeni nu făcea nimic temeinic pentru ridicarea ei. îşi găsea însă toată lumea compensaţia sentimentală într’o isto- risire a unor întâmplări de dincolo de ocean. De mult nimeni nu mai plânge pentru urmaşii lui moş Toma. Iar starea ţăranului dela noi a rămas aproape aceeaşi, dovadă că stările de lucruri de acolo evoluează într’un ritm necunoscut la noi. Intr'adevăr, abia se înfiripase în continentul Nord-American o ţară nouă prin îndârjirea şi stăruinţa coloniştilor europeni, în deosebi a coloniştilor anglo-saxoni; abia începuseră a se lumina zorii lumii de azi, şi frământări aprige au pornit acolo întăi şi întăi pentru dobândirea neatârnării de metropolă. Războiul de independenţă, la finele veacului al XVIII-lea, a fost purtat cu avânt şi eroism. Aceeaşi aprigă activitate de eliberare au pus-o Nord-Americanii în războiul contra sclaviei Negrilor, aşa zisul războiu de secesiune, cătră mijlocul secolului trecut. Desvoltarea din ce în ce mai serioasă şi mai plină a agriculturii, crescăto- riilor de Vite şi industriilor, crearea aglomerărilor fabuloase în preajma minelor de aur, şi atacul frontal al marilor afaceri, au adus curând pe Americani în concurenţă cu lumea veche. Se vorbea în anumit chip, în vremea aceea, acum patruzeci de ani, de americanism, cum se vorbea până ieri de comunismul Uniunii PROGRESUL OMENIEI IN LUMEA AMERICANA 5 Sovietice. Acumularea de averi cum nu se mai pomenise, tru- sturile, gazetăria sensaţională, excesele reclamei şi propagandei politice, exagerarea tehnicei, toate erau prezentate ca o desvol- tare anormală a materiei în dauna spiritualităţii. De asemeni înmulţirea ereziilor creştine şi a mafiilor de gangsteri de toate felurile după războiul trecut, precum şi criza economiei ameri- cane, au desvelit lumii un fel de perspectivă anarhică a noului continent, dând oarecum îndreptăţire filosofilor pesimişti ai continentului vechiu. Toate aparentele monstruozităţi şi excese erau însă numai forme particulare de revoluţie a unei rase puternice, care pe de o parte îşi crea o vieaţă liberă şi plină, iar pe de alta se desfăcea violent de prejudecăţile şi practicele lumii vechi. Din acest prisos de energie trebuia să se aşeze, datorită însuşirii de organizare a rasei, o lume cătră care azi privim cu uimire şi admiraţie. Adevărat că lumea aceasta nouă părea bruscă şi frustă în ritualul ei social. Yitesa înverşunată a activităţii acelor mul- ţimi era făcută să ne înfricoşeze. Totul era excesiv, concurenţa vieţii crudă. Dar acestea decurg firesc din energia tinereţii acestei mari naţiuni. Pe când teroarea bandelor negre, lipsa de scrupule a administraţiei, afacerile politicianilor veroşi, au trecut cu aceeaşi grabă meteorică cu care au trecut şi alte fenomene acci- dentale ale democraţiei americane. Ştim acuma bine că acolo stă aşezată o lume care, datoiită acestei democraţii, a învins toate adversităţile, a trecut peste toate obstacolele, promovând o cultură originală şi adăugând un spor progresul .i umanităţii. Toate acestea s’au făcut cu jcrtîe: cu atât mai scumpă e biruinţa. In numele justiţiei şi libertăţii umane pentru a doua oară America şi-a aruncat puterea ei în cumpăna crâncenului conflict european. Astăzi, alături de Anglia şi Uniunea Sovietică doboară — să nădăjduim pentru totdeauna — forţele întunericului. ( Dar mi se pare mie că în acea parte de lume se pregăteşte şi altceva, într’un sector mai puţin cunoscut marelui public. Lumea a fost obişnuită să privească America sub raportul uriaşelor industrii şi afacerilor înfricoşate care au pompat şi au adus în vistieriile ei cea mai mare parte a aurului continentelor. Insă un bărbat paşnic dintre prietinii mei, un tovarăş vânător, care a petrecut mulţi ani în acea parte de lume iar acum s’a întors în ţara părinţilor săi, mi-a povestit lucruri mult mai interesante pentru mine personal decât toate cele prea publicate şi cunoscute. America nu e numai uzină, bancă, oraşe enorme şi vieaţă trepi- dantă. In America trăiesc fermierii, milioane de oameni paşnici care şi-au alcătuit o vieaţă de tihnă. In America se ridică gene- raţii noui de oameni care iubesc natura şi se bucură de vieaţa 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu prin excesul ei de mecanizare ci printr’o dragoste redeştep- tată de tot ce a pus Dumnezeu ca frumuseţă şi taină în zidirea sa. Sporturile pescuitului, vânatului şi turismul redau prea grăbitului om de acolo sentimentul marei poezii şi-i pun sufletul sub unghiul Veşniciei. Fără îndoială mulţi dintre d-voastră cunosc minunile, marilor rezerve din Munţii Stâncoşi din Statele-Unite", aşa zisul Yelow- stone, unde omul liber a restituit naturii dreptul său şi fraţilor noştri necuvântători libertatea primordială. De multă vreme în «rezervele » acestea ale Marelui Parc Naţional omul nu se mai dedă sportului sângeros al uciderii. Animalele sălbatice au uitat sgomotul armei de foc şi şi-au părăsit frica şi sfiala de om. Călătorii care pătrund între frumuseţile naturii în munţi au plă- cerea să Vadă şi să prindă în aparatele lor fotografice urşi care trec cu înfăţişare blândă în laturea drumului, se opresc şi aşteaptă ca nişte copii să li se arunce ceva bun de mâncare. Toate anima- lele şi paserile continentului au făcut, în acea regiune neviolată, pace cu omul. Un fermier din regiunea marilor lacuri a găzduit într’o bună zi un cârd de gâşte sălbatice, care poposiseră lângă gâştele do- mestice, în apropierea fermei sale. Le-a dat grăunţe. La trecerea următoare acele păsări migratorii s’au oprit iar la omul care le miluise. La o altă trecere au venit cu tovarăşe numeroase. Aşa încât s’a vestit în tot continentul întâmplarea asta plăcută, şi au prins a veni vizitatori ca să vadă trecerea şi popasul gâştelor sălbatice. Adaosul american: hoteluri, restaurante, pavilioane de unde se putea vedea şi fotografia spectacolul —a fost de rigoare. Fapta bună a fermierului a dovedit însă că duşmăniile dintre om şi sălbătăciuni pot conteni. Se mai dovedeşte că în acea lume nouă, pe care noi am socotit-o prea aprigă şi aspră şi robită numai câştigurilor şi materiei, se întâmplă ceva cu deosebire interesant. ©ci toate strădaniile dobânzilor de bunuri pieritoare rămân vane. Oamenii au nevoie de acel câştig spiritual care nu rugi- neşte şi nu se risipeşte. Lângă vieaţa înfrigurată şi trepidantă, lângă civilizaţia mecanică, eu înţeleg că se creează acolo şi un spor sufletesc. Urmează a se crea acea îmbunătăţire a inimii omeneşti pe care cu toţii o râvnim în scurta noastră trecere pe pământ, pe care o râvnim pentru urmaşii noştri. După suferinţi şl războaie, am o mângâiere gândindu-mă la asta. Sărmana făp- tură omenească e capabilă de toate relele, dar tot în ea se gă- seşte şi resortul evoluţiei. Şi această cale nouă a îmbunătăţirii inimii omeneşti mi se pare a fi cel mai vrednic de luare-aminte fapt al lumii de dincolo de ocean. MIHAIL SADOVEANU CÂTEVA AMINTIRI DESPRE CARAGIALE 1. De ce s’a stabilit Caragiale la Berlin In diferite rânduri Caragiale mi-a arătat motivele ce l-au îndemnat să-şi aleagă ca domiciliu al ultimilor săi ani, oraşul Berlin. S’a stabilit acolo, şi nu în Dresda ori Miinchen — oraşe mai artistice şi mai liniştite ■— pentrucă Berlin era Capitală şi încă, pe vremea aceea, una din cele mai importante din lume. > Delavrancea obişnuia să se oprească în Berlin, în drumul său spre Paris, unde studia talentata sa fiică Cela, spre a-1 vedea pe Caragiale. . In cursul unei astfel de vizite, Delavrancea, înainte de a se îndrepta spre Caragiale, a lăsat la mine bagajele, fiindcă aveam locuinţa aproape de gară, iar el trebuia să-şi continue drumul în chiar acea zi. Cu o zi înainte de sosirea lui Delavrancea, Caragiale s’a sfătuit cu mine, unde ar putea să dea un dejun, pentru a-i arăta « orien- talului », ce venea din Bucureşti, cum se mănâncă într’un oraş mare din Occident. Stabilisem un restaurant cunoscut de lângă gara, de unde Dela- \rancea trebuia să plece. In timpul dejunului, Delavrancea se arătă continuu nemul- ţumit de « menu », care i se. părea «prea german » şi nu avea «graţia» menu-urilor franceze, Ba peştele nu i se părea în dea- juns de proaspăt, ba sosurile nu erau reuşite ş. a. jn. d. Caragiale, iritat peste măsură de aceste observaţii, pe care el le privea ca adresându-i-se lui personal, a deschis o puternică IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şarjă împotriva oaspetelui său, ce nu era lipsită de invective, şi privea chiar pe membrii familiilor lor, absenţi dela ma să din Berlin. Asistam, penibil impresionat, la acest dejun «amical # ş m’am simţit uşurat, când,am fost nevoit să mă duc la locuinţa mea spre a-i aduce lui Delavrancea bagajul, căci se apropia ora plecării. ‘ Inapoinându-mă spre gară, eram stăpânit de un sentiment de groază, când mă gândeam în ce stare de dezolare şi diso - vare voi regăsi societatea, pe care am lăsat-o într’o suresci- tare ne mai pomenită. îmi făceam tot felul de planuri cum să introduc o notă de conciliere, cel puţin înainte de despărţire... Dejunul se terminase, căci Caragiale şi Delavrancea se aflau pe peronul gării, în aşteptarea trenului. De departe am putut observa-cum amândoi se aflau în jurul unei sticle cu şampanie, ceea ce mi-a dat curaj să mă apropii. I-am întâlnit în cea mai tandră şi duioasă atmosferă de prie- tenie. — «Barbule, declara patetic Caragiale, să o ştii, nu ai mai bun prieten pe lume ca mine». La aceasta Delavrancea răs- pundea cu aceleaşi efuzii de mare afecţie. Trenul soseşte. Spre fericirea mea asist la scena îmbrăţişării de despărţire. După aceasta, Caragiale mă învită la el, şi cum am intrat în locuinţa sa, a luat ultimul număr din ziarul «Universul», ce sosise proaspăt, şi înainte de a-1 ceti, s’a oprit parcă cu dina- dinsul la « o întâmplare din Capitală o şi adăugă, foarte grav şi sentenţios: «Doctore, să-ţi dau o reţetă: cum se scrie o novelă â la Delavrancea. Iţi pregăteşti de mai înainte un dicţionar cu cuvinte luate din cronici şi apoi înlocueşti fiecare cuvânt din « întâmplarea din Capitală » a ziarului cu un cuvânt din cronici — şi, iată vei avea o novelă â la Delavrancea i. Mi-a făcut impresia că, deşi împăcat cu Delavrancea, totuşi Caragiale a ţinut să se răzbune pentru neplăcerile avute în tim- pul dejunului. 5. Un fost ministru român şi vizitiul din Charlottenburg Caragiale se plângea că în ţara lui n’a putut să străbată nici măcar în parlament ca deputat, necum să ocupe un loc de con- ducere politică. Acestea mi le-a spus cu prilejul venirii unui fost ministru român la Berlin. - După ce l-a condus împreună cu mine la gară, la întoarcere ne-am suit într’o trăsură cu un cal. CATEVA AMINTIRI DESPRE CARAGIALE II Gara era cunosctftă ca un foarte preţuit şi căutat loc de întâlnire a tineretului de ambe sexe, sub un ceas renumit în tot oraşul pentru aceasta, ca ceas al îndrăgostiţilor. Trotoarele erau pline de tot felul de femei frumoase, din toată lumea şi de toate rasele. Vizitiul nostru tânăr părea foarte interesat de spectacolul plin de vrajă de pe stradă şi tot timpul se uita când la dreapta, când la stânga, după cum era plasat şi obiectul admiraţiei sale. Calul mergea în Voia lui şi de aceea venea câteodată în conflict cu vehiculele, ce circulau într’una din cele mai agitate regiuni ale oraşului. Caragiale observând jocul vizitiului, mă atinge cu mâna, îmi arată cu degetul pe omul de pe capră şi-mi spune: «vezi, dragă doctore, tot aşa este şi fostul ministru, care a plecat acum câteva momente, întocmai ca şi acest vizitiu ce lasă impresia unui permanent amorezat. Cum vizitiul, în loc să se uite la drum şi la cal şi să fie stăpân pe conducerea trăsurii şi pe « hăţurile » ce le are în mână, se lasă el însuşi condus de frumuseţile de pe stradă, tot aşa fostul nostru ministru, când era în fruntea depar- tamentului său, în loc să ţină în mână cu siguranţă şi energie frânele conducerii Statului, se uita continuu în oglindă — amo- rezat şi încântat de el însuşi — ba, dimineaţa, după ce-şi aran- jează bine cravata, tot în faţa oglinzii o « deranjează » artistic, pentru a părea mai interesant. Ce-ai spune, dacă simpaticul nostru fost ministru ar deveni vizitiu, ca tânărul nostru de pe capră şi ar provoca incidente şi accidente... Nu-i aşa, că l-am înlocui? La noi îl lăsăm să pozeze mai departe, ca fost şi probabil ca viitor ministru t. 6. « Vlăhuţă diplomatul >> Candidam pentru a doua oară la o catedră universitară. întâia oară, ministrul de pe atunci, deşi fusesem recomandat de Universitatea din Iaşi, la catedra vacantă acolo, nu m’a numit, invocând pretextul că aş fi... prea tânăr, în realitate însă pen- tru motivul că rectorul Universităţii din Bucureşti susţinea pe un alt candidat, fost elev al său, care, din nenorocire, mai târziu a fost nevoit să intre într’o casă de nebuni. Caragiale urmărea cu viu interes peripeţiile candidaturii mele şi cum eu, făcându-mi toate studiile în străinătate dela vârsta de 18 ani, nu cunoşteam aproape pe nimeni dintre univer- sitarii români, mi-a propus într’o'zi, când aflase că voi pleca la Bucureşti, să mă recomande lui Vlăhuţă. « Ştiu, însistă el, că titlurile şi lucrările d-tale sunt deajuns. ar aceasta, pentru Occident. Noi însă care cunoaştem mora- 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vurile şi năravurile academice din Orient, trebue, pe cât este posibil, fără a părăsi un minut demnitatea, să ne adaptăm lor. De aceea, cum d-ta nu cunoşti Bucureştii şi oamenii de acolo, vreau să-ţi recomand o bună călăuză, pe poetul Vlăhuţă. Mai ales că el, adăugă Caragiale, are mari însuşiri de diplomat, pe care le-am verificat în deosebite rânduri. Astfel, Vlăhuţă te va servi ca informator şi introductor, fără să atingă de loc suscep- tibilităţile d-tale, pe care le cunosc, de candidat occidental la o catedră universitară în Orient». Aşa am făcut cunoştinţă cu Al. Vlăhuţă în Bucureşti, care imediat ce i-am dat rândurile lui Caragiale, m’a invitat la un dejun. Ce splendid dejun 1 In atmosfera sărbătorească a nume- roaselor tablouri celebre de Grigorescu, în tovărăşia distinsei doamne Vlăhuţă şi a înţeleptului sfătos Al. Vlăhuţă, care, în- tr’adevăr, s’a dovedit, în deosebite rânduri, că avea însuşirile, pe care le lăudase Caragiale, de adevărat diplomat. 7. Cam se face o conferinţă Ministrul României la Berlin era Al. Beldiman, unul din devotaţii lui D. Sturdza. In ţară se dădea o luptă aprigă, întreţinută de acesta din urmă, pentru ca să nu se facă statue lui Al. Cuza în Piaţa Unirii din Iaşi, cum se plănuia. Iată, într’o seară, ministrul Al. Beldiman anunţă Asociaţiei Academice a studenţilor români din Berlin, că doreşte a vorbi despre Al. Cuza. Cunoscând încrederea ce i-o acordau oamenii de stat români lui Beldiman, ştiind că era fiul aceluia ce fusese prefect al Pa- latului, când s’a întâmplat detronarea lui Cuza-Vodă, am stăruit pe lângă Caragiale să vină şi dânsul la această conferinţă, ce promitea a fi cel puţin interesantă, dacă nu chiar senzaţională, căci conferenţiarul anunţase că va vorbi pe bază de documente inedite. Caragiale, la început, nici nu voia să audă de invitaţia mea, susţinând acest refuz pe tot felul de argumente (şi pe care nu vreau şi nici nu pot aici să le divulg), luate din vremea când lucrase împreună — el şi Beldiman — la ziarul « Voinţa Naţională ». Totuşi, în urma repetatelor mele stăruinţe, s’a hotărît să vină şi el la conferinţă, punându-mi însă o singură condiţie: dacă conferinţa va fi, aşa cum o aşteaptă el, slabă, atunci voi fi la dispoziţia sa toată noaptea. Am primit angajamentul. Conferinţa a avut loc întocmai cum a prezis-o Caragiale; ea a fost tot timpul presărată de afirmări în felul acesta: « sunt şi eu», declara categoric conferenţiarul, «pentru dictatură, ca la CÂTEVA AMINTIRI DESPRE CARAGIALE 13 antici, dar cu condiţia ca ea să reuşească, şi apoi să nu fie de lungă durată ». Caragiale, la fiecare dată, când conferenţiarul îşi exprima înţelepciunea sa politică în felul de mai sus, îmi făcea un semm ostentativ cu piciorul, ceea ce însemna să nu-mi uit angaja- mentul. • După conferinţă, puţin jenat că l-am adus pe Caragiale, fără voia sa, să piardă zadarnic aproape două ore, am încercat să mă strecor printre cei ce părăseau sala, când deodată mă văd luat de braţ de cineva, care-mi suflă în urechi: «nu pleca, eăci eşti al meu». Era Caragiale. Ne-am dus, încă cu doi Români, la cunoscuta cafenea « Grds- senuohn », unde frecventau geniile ce se tânguiau a fi nerecu- noscute, şi mai ales închipuitele genii literare şi artistice de toate neamurile. Era un fel de cafenea « Rotonde » din Paris. Acolo am stat dela zece seara până la şapte dimineaţa. Cara- giale se afla într’o vervă diabolică, ce avea ca obiect, sub toate variantele, felul cum se face o conferinţă, după modelul celei ascultate. Şi anume: spunând că principalul îl vei spune la sfârşit şi terminând prin a spune că principalul l-ai spus la început. Dimineaţa, contactul cu aerul curat a făcut ca pentru în- tâia oară să-l văd pe Caragiale în neputinţă a-şi stăpâni mersul, ca un omagiu adus şampaniei franceze, căreia eu îi acordasem e destul de prudentă atenţie, în tot timpul marilor desbateri polemice din cursul nopţii. 8. « O catedră de ortografie ne trebue » Printre Românii ce-şi desăvârşeau studiile la Berlin, se afla şi istoricul Ion Ursu. Devenind liberă catedra de istorie univer- sală dela Universitatea din Iaşi, Ion Ursu era printre candidaţi şi, trebuind să plece din Berlin, a cerut prin mine, lui Caragiale, permisiunea să-şi ia rămas bun dela el. Caragiale care, din când în când, venea la şedinţele «Aso- ciaţiei academice a studenţilor români », era considerat cu multă evlavie ca patriarhul Românilor din Berlin. Invitat de Caragiale să iau parte şi eu la această vizită de adio, am asistat deci la convorbirea pitorească dintre Caragiale şi Ursu. «Vra să zică ne părăseşti?», întrebă Caragiale. «Da, răs- punse Ursu, candidez la o catedră de istorie, liberă la Facul- tatea de Filosofie şi Litere din Iaşi, şi deci plec chiar mâine într’acolo ». «|Ce fel de catedră este aceasta?», a insistat Caragiale cu curiozitate. «Este una de istorie universală», precizează Ursu. 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deodată, la auzul titula turei acestei catedre, îl văd pe Cara- giale că se încruntă, face o mică pauză, îl fixează pe Ursu iro- nic, şi izbucneşte: « Catedră de istorie universală; ce-i asta Isto- rie Universală ? — asta-i lipseşte chelbosului, scufie de mărgări- tar 1 Ascultă, domnule, dar la Facultatea din Iaşi există oare catedra cea mai importantă, de ortografie, de care avem atâta nevoie, pentrucă nimeni nu ştie să scrie cum trebue la noi t «Dacă nu, atunci numai după crearea unei catedre de orto- grafie se va putea înfiinţa, dacă vrei, şi una de istorie univer- sală >. 9. « Tu ai scris poezia Iisus? » ^ Poetul Cerna candida la doctoratul de estetică la Universi- tatea din Lipsea, iar printre examinatori se afla fostul coleg şi bunul meu prieten ■— atât de persecutat de regimul hitlerist — strălucitul profesor Eduard Spranger. Cerna ştiind raporturile mele cu Spranger, m’a rugat să-l recomand atenţiei sale cu prilejul examenului, ce avea să-l dea la el. Spranger a primit cu multă simpatie recomandaţia mea, însă după câteva zile mi-a scris, că nu există niciun candidat înscris la doctorat pe numele de Cerna. Contrariat, am telefonat atunci lui Cerna, ca să vină imediat la Berlin (mai ales că trenul rapid Lipsea—Berlin făcea numai două ore), pentru a-mi da lămuriri. Lămuririle au fost foarte simple. Cerna se înscrisese cu nu- mele lui adevărat de Stanciof, cum îl arăta certificatul său de naştere, după care se făceau înscrierile în Universitate. Fireşte ne-am grăbit a comunica profesorului Spranger această des- coperire. Cu ocazia venirii lui Cerna în Berlin, el a ţinut să-l vadă pe Caragiale. L-am introdus deci la Caragiale, care cum l-a văzut, l-a îmbrăţişat, exclamând cu emoţie admirativă: «Tu eşti au- torul poeziei Iisus ? ». Au urmat apoi elogii, complimente, întrebări asupra pla- nurilor de viitor, arătându-şi speranţa într’o creaţie din ce în ce mai valoroasă. Cerna părea copleşit. După ce a plecat, urmează o mare pauză. Apoi Caragiale, dus pe gânduri, m’a căutat cu ochii şi mi-a spus: «ai văzut, doctore, pe acest poetastru, cât este de închipuiţi, el a crezut, sărmanul, că tot ce îi spun i se potriveşte! ». 10. « Tata Beeihoven » Intr’o zi Caragiale îmi comunică cu mare satisfacţie, că va sosi cel mai bun interpret la piano al lui Beeihoven din Bucureşti. cAteva amintiri despre caragiale îs Caragiale era un pasionat şi profund înţelegător al muzici beethoveniste, în special, şi al muzicii în general (în schimb, nu avea niciun interes pentru plastică). Mai mult, era un neîn- trecut şi original comentator al simfoniilor şi sonatelor lui Bee- thoven. Dacă ar fi avut lângă el un stenograf să consemneze aceste elocvente comentarii ale lui Caragiale, de sigur că litera- tura muzicală universală asupra lui Beethoven, ar fi numărat poate cea mai impresionantă operă a ei. In ziua când trebuia să sosească pianistul Dimitriu, Cara- giale se afla în sbuciumul unei mari nelinişti: — «Acum», îmi spunea el, «Dimitriu se află la graniţă», peste câteva ore: « acum este la Breslau », peste alte câteva ore: «în sfârşit, soseşte, soseşte, îl voi vedea curând ». Era într’adevăr pentru Caragiale o mare sărbătoare cântecul magistral la piano al lui Dimitriu, în faţa căruia se aşeza cu atenţie încordată, ascultând cu religiozitate şi comentând din când în când muzica prin elogii fierbinţi, care culminau astfel: «ăsta-i, doctore, tata Beethoven ». Astfel treceau zilele în această intimă comuniune spirituală cu geniul unic al lui Beethoven — care a fost şi pentru mine, în multe^privinţe, un mare dascăl — când deodată, la o întâl- nire, Caragiale îmi pune brusc întrebarea: «ascultă, doctore, cum să mă pot scăpa oare de Dimitriu, căci prea şe face stăpân în casa mea?»— L-am sfătuit să plece pentru câteva zile la Lipsea, unde se afla fiica lui Gherea, măritată cu Zarifopol. A primit cu însufleţire sugestia finea, convins fiind că în acest el va obliga pe oaspeţii, ce se eternizau, să plece. Caragiale s'a reîntors din Lipsea, dar fără rezultatul sperat, fiind nevoit să plătească conturile pentru întreţinerea oaspe- ţilor în lipsa sa. Era cu adevărat un abuz de ospitalitate, chiar pentru un bun interpret al lui «tata Beethoven ». Multe zile de-a-rândul, cum mă vedea Caragiale mi se adresa cu cuvintele: «ce fac, doctore, cum mă scap de ei?». Cuvinte spuse acum cu aceeaşi înfrigurare, ca în primele zile, înainte de sosirea lor. Până ce, în sfârşit, au plecat. 11. «0 mamă ai» In timpul activităţii mele ştiinţifice, colaborând la câteva vechi şi mari reviste de specialitate, după ce terminasem studiile la Berlin şi Paris, mi s’a făcut propunerea să mă abilitez la Uni- versitatea din Berlin. • In acelaşi timp mi se făcuse din ţară propunerea a candida Ia o catedră vacantă la Universitatea din Iaşi. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE It Caragiale, când a văzut că cu încă nu eram hotărîtce să fac, ba înclinam chiar să primesc invitaţia de a rămânea în străină- tate, cu al cărei stil de viaţă mă obişnuisem prea mult, a avut o ieşire ce m’a turburat .şi care dovedea, patriotismul cald ce-1 însufleţea. — v Cum, doctore, mai stai pe gânduri?», îmi spuse Cara- giale £ntr*o zi. « Nu înţelegi că nu ai de a alege, ci numai a-ţt împlini datoria către ţara ta? Căci, oricum ar fi ea, este ţara ta. După cum, oricum ar fi Mama ta, vicioasă, beţivă, chiar criminală, nu poţi uita totuşi niciodată, că este Mama ta t Nu te uita la mine, că sunt aici, căci eu am piecat după c« mi-am făcut datoria şi numai după ce mi-am format convin- gerea că ţara nu mă mai vrea — dar, d-ta, doctore, la începutul vieţii, d-tale nu ţi-e dat să dezertezi şi mai ales, să devii u> fiu denaturat, ce nu vrea să recunoască pe ţara sa, pe mama sa ». 12. «Furnica» lui Ramili Datorită nobilei şi distinsei sale soţii, în casa lui Caragiale domnea o atmosferă de înaltă ţinută. In cercul familiei sale. î* cadrul locuinţei sale cu mult gust aranjată, Caragiale era nu desăvârşit gentleman. De aceea, revista, cu ilustraţii decoltate, cu text câteodată vulgar, ce depăşea orice măsură, «Furnica» de pe vremuri, condusă de G. Banetti, nu avea ce căuta în casa lui Caragiale, care era indignat de cutezanţa de a i se trimite această revista la Berlin, pe adresa sa. 13 * * 13. « Danke schon » Caragiale urma să plece în ţară, chemat de Take Ionescu. pentru o întrunire publică a Partidului « Conservator Democrat», înainte de plecare îmi cere avizul, dacă n’ar fi bine în lipsa sa, pentru a-i fi bine păzită casa. să solicite concursul « Sehutz- mannului» din strada unde-i era locuinţa. îngrozit de această idee, l-am sfătuit, fiind cunoscute moravurile poliţiei prusace, să nu se expună, nu numai la un refuz net, ceea ce la urma urmei n’ar fi însemnat mare lucru, dar la posibila învinuire de încercare de mituire, fapt pentru care după legile severe din Prusia, ar fi fost foarte grav pedepsit. A.u trecut câteva zile şi, la prima întâlnire, Caragiale cu un aer victorios îmi spune: « ştii, doctore, am oferit « Schutzman- nului» bacşişul de care fuse vorba! )>. Şi, întreb eu mirat şi cu- • rios, cu ce rezultat? «Mi-a spus )>, răspunse prompt Caragiale, « foarte politicos, cu mâna la chipiu: Danke schon ». CÂTEVA AMINTIRI DESPRE CARAGIALE 17 1 4. « Despre Libertate » După dejunurile ce le luam la Caragiale, urmau discuţii despre un anumit subiect pe care-1 stabilea el însuşi. «Ce vrei, dragă doctore», obişnuia să spună râzând, «trebue să-ţi plăteşti, în acest fel, masa ». Nefiind complet stăpân pe limba germană, având deci pu- ţine cunoştinţe, în acelaşi timp ftisă şi o mare trebuinţă de con- versaţie, de schimb viu de idei, iar eu fiind aproape singurul din Berlin ce-i eram confident şi prieten (Zarifopol locuia în Lipsea şi£venea rar în Berlin), Caragiale aştepta cu nerăbdare termi- narea dejunului, pentru a începe desbaterile. De multe ori avea obiceiul a mă învita chiar în scris: « după dejun: despre... (obiectul discuţiei: Libertatea, Egalitatea, De- mocraţia, ş.m.a.d.). S’a întâmplat odată ca acest subiect să fie despre «Liber- tate ». Am rămas surprins de cunoaşterea în amănunte istorice a evenimentelor în legătură cu «libertatea», cum erau revolu- ţiile engleză şi franceză. La un moment dat am constatat o eroare de an, privitoare la revoluţia engleză. Caragiale stăruia totuşi că data contestată era cea adevărată şi, pentru a-mi dovedi că ar fi aşa, îl aud deodată strigând: « Luky (era fiul său, atât de talentat şi fin, din nenorocire atât de timpuriu dispărut), adu-mi pe Larousse ». Am înţeles. Caragiale, pentru a fi la înălţimea unei discuţii academice, se pregătea dinainte pentru problemele ce le pro- punea în discuţie, după dejun, consultând şi studiind marea enciclopedie Larousse. 15. Moldovenisme Vorbind cu iubire şi admiraţie de Moldoveni, de spiritul lor de jertfă, de idealismul lor visător şi de puterea lor de creaţie, odată Caragiale s’a uitat fix în ochii mei şi, cu mult haz, făcând aluzie la originea mea moldovenească, a început să declame: « Iracan di mine, bre, doctore, ci mai harmalae! ». 16 16. « Paşaportul defunctului » In urma unei «sonette d’alarme », a unei puternice ameţeli cu puţină hemoragie, Caragiale a grăbit munca pentru termi- narea piesei la care lucra, fiind îngrijorat, după cum a ţinut să-mi facă mărturisirea, că ar putea fi surprins de fatalitate, 2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 18 fără a lăsa această piesă, «singura mea avere », cu propriile-i cuvinte, pentru scumpa.sa familie. Lucra de zor noaptea, în tovărăşia unui cognac italienesc extrem de tare. Din nefericire grija sa a fost justificată. Câteva săptămâni după confesiunea sa, am avut covârşi- toarea durere să-l conduc la locul unde trebuia să i se facă au- topsia, pentru a obţine, ceea ce se numea «paşaportul defunc- tului », necesar pentru a putea trece graniţa. Bătrânul medic legist, după autopsie, s’a îndreptat spre mine şi m’a întrebat: « nu-i aşa, prietenul d-voastră trebue să fi suferit foarte mult în ultimii ani? căci am găsit pereţii arte- relor aproape lipiţi unul de altul, ceea ce în lunga mea carieră mi s’a întâmplat să constat destul de rar ». Medicul a rămas vădit surprins, când a aflat că, înafară de acea întâmplare prevestitoare a trecerii dintre cei vii a lui Ca- ragiale, pe cât ştiam eu, nu suferise niciodată. După cum se ştie «paşaportul defunctului» a fost între- buinţat mult mai târziu, când corpul acelui ce trebue socotit ca una din marile glorii ale Naţiei Române, a fost adus în Ţară şi i s’a făcut funeralii naţionale. Caragiale, unul din cei mai geniali dialecticieni din câţi mi-a fost dat să cunosc, a dus cu el în cealaltă lume o bună, dacă nu cea mai bună parte din opera sa, care a fost numai gândită şi vorbită, şi nu scrisă. Eu am pierdut pe unul din puţinii buni prieteni ce mi-au onorat viaţa. A-i face portretul şi a-i descrie căminul în care s’a desfă- şurat viaţa sa din ultimii ani petrecuţi la Berlin, departe de Ţară şi oamenii ei, ce-i erau. totuşi, veşnic prezenţi, este o pi- oasă şi mare datorie, ce rămâne să mi-o împlinesc, desigur, cândva. DIMITRIE GUŞTI BALADA VITEAZULUI E acest viteaz, monarc In vânătorii cu arc; Lancea-i fără milă printre Scorpi, balauri, până ’n vintre. Sună clopote înalte Glasul lumii celeilalte. Pentru cumpăna dreptăţii Rade el zimţii cetăţii Şi petrece ’ji foc şi sabie Orice ne’nchinată tabie. Clopotele spun la revedere La a doua ultimă vedere. Trece printr’un câmp de' leasă Fata, geana-i e sumeasă Şi pe dedesubtul scufii I se încreţesc zulufii. Sună clopotele înalte Glasul lumii celeilalte. Pe când îi sărută gura In. inimă-i muşcătura Şi mustaţa sulicioară Gâdelă în subţioară. Clopotele spun la revedere La a doua ultimă vedere. Un vătaf pizmătăreţ L-a legat în somn, isteţ; Lunecă printre ferigi Cercuitul în verigi, Sună clopote înalte Glasul lumii celeilalte. Spre un ţărm de iezure Unde-i domn un viezure, Pe un mal râpos de şigă Unde lupul este rigă. Clopotele spun la revedere La a doua ultimă vedere. Cu al morţii semn l-a uns Preotul de treflă tuns; Putrezeşte neagra tigvă Necitită de molitvă. Sună clopote înalte Glasul lumii celeilalte. i POARTA Per me si va tra la perduta gente , Neagră s’a înfipt Şi trufaşul stârv Printre negrii tuia, Iute l-aţi înfipt Jalnicul molift, Până peste vârv Cânt şi aliluia, In belşug şi vipt, Poarta fără milă Voi cei buni şi blânzi, început de leac Marfă pentru stivă, Drum fără merinde Tot prin golul meu Peste gol şi veac. Cată deopotrivă. « Eu sunt vidul, frâul Marea întrebare Ceea ce-i unic; Dincolo se ţese; Dela mine ’ncepe Fiecare intră Marele nimic. Nimenea nu iese. Voi ce V’aţi lovit Vin, silabiseşte Sfatului, Şarpelui Poarta ’ntâia dată; Firea vrăjmăşind Astăzi e plecarea. Drojdie-a noroadelor Staţia ? Niciodată 1 ». LUCEAFĂR BOLNAV Poartă în abis « Tu ce-ai vrut să fii ("Cine vrea să-l crează) Ca cei zece rigi Hărţi şi bătălii, (Zece mari peceţi Glorii pe sfârlează. Zece mari verigi) Fără de tulee De grăsimea jertfii Cu momeli de harpe, Fiind nemângăiat, Capu-i de femeie împăratul morţii Trupul e de şarpe. Stă ne’nduplecat. In puterea nopţii Rege-ai fost, eşti mic, Faţa lui pierită Mult vorbeai, eşti mut, Este ca un craniu Pe sub săbii sfinte Cu goală orbită Astru petrecut. Şi din scăfârlia Ţi-a căzut în prav Pe căscata zare Ruginita torţă... Lumina făclia Lasă mort în vrav A înmormântare. Ce-a fost fără forţă Domnul a chemat Lasă-1 să dospească Astrul cel neteafăr; Dacă a murit; îngerii au smuls Las să leşuiască Vajnicul Luceafăr. Dacă-a putrezit». OŢETARUL Im podeaua mea de lut Intre paturi, a crescut Amarul Qţetarul, Răsadul dracului Palmierul săracului. Bine, oţietarule, Bine măi amarule, Ce vei bea,'ce Vei mânca Tu din sărăcia mea? Eu cu lacrimi l-am udat EU în Voie a crescut Făr’ a geme, făr* a plânge Cu foile pline de sânge. Tavanul l-a burgliiit Grinzile le-a biruit Până ce ’n chilia mea A răzbit pe sus o stea, Până ce-am văzut şi eu Zările lui Dumnezeu Şi răsadul cel din tină S’aridică în lumină Plin de ciripit şi vis, Pitulând în rămuriş Sub cununi de necrezut Un bordei ca la ’nceput. GEORGE MAGHERU SIMŢUL COMUN şi SOCIETATEA Toate cunoştinţele noastre, oricât de multiple şi variate ar fi, au două surse şi numai două: experienţa individuală şi experienţa socială. Iată ce înţeleg prin aceşti termeni: sunt fenomene pe care le cunosc direct, imediat, acestea sunt datele mele conştiente: ştiu că mi-e sete sau că am sensaţia albastru în cbip nemijlocit. Datele conştiente cunoscute direct formează o succesiune, anume durata mea conştientă. Cunoaşterea nemijlocită o numim expe- rienţă individuală. Oamenii, şi poate numai oamenii, mai cunosc şi fenomenele conştiente străine: pot afla că altuia îi e sete sau că altul are cutare sensaţie; dar acestea nu le află direct ci printr’o interpretare. Trebue, spre pildă, să aud cuvintele « mi-e sete » şi să le înţeleg, ca să aflu de setea altuia. Tot ce aflu pe această cale indirectă numim experienţă socială. Pe scurt: experienţa individuală cuprinde datele mele conştiente şi tot ce aflu mulţu- mită numai lor, experienţa socială tot ce ştiu că se petrece în conştiinţele străine şi tot ce mai aflu prin ele. E evident că aflu mult mai multe prin experienţa socială decât prin cea individuală. De pildă, ori câte locuri, ţări şi re- giuni diferite aşi fi văzut, e nimic pe lângă câte detalii despre ţări străine pot afla citind descrierile lor, deci însuşindu-mi experienţa altora, experienţa socială. Dar e un domeniu în care, după convingerea generală, experienţa socială nu joacă niciun rol: e domeniul simţului comun. Iată sensul acestei expresii: Există concepte comune tuturor claselor intelectuale ca şi tuturor treptelor de civilizaţie. Astfel sunt noţiunile de «eu», de «lucru material », de «loc », «timp », « realitate » etc. Aceste noţiuni implică unele convingeri tot atât de generale; de pildă convingerea că obiectele materiale există, că spaţiul are trei dimensiuni (numite popular dreapta-stânga, sus-jos, înainte-înapoi), că timpul n’are decât o dimensiune etc. E drept că sunt filosofi ş fizicieni care au alte păreri în aceste privinţe. Dar în vieaţa lor obicinuită aceste idei sunt complet inoperante, sunt parcă «puse de-oparte ». Când Einstein zice servitoarei lui; «mul t 24 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE timp ţi-a trebuit să-mi faci ghetele! », nu întrebuinţează vorba «timp » în sens einsteinian ci în sensul comun. Dovadă e că servitoarea îl înţelege. Astfel Einstein vorbeşte şi chiar gândeşte, în cea mai mare parte a vieţii lui, uzând de noţiunile simţului comun. In ultimele decenii au fost mult cercetate şi comentate însemnă- rile europenilor care au trăit printre sălbateci. Ei bine, dinniciuna nu rezultă că în «mentalitatea primitivă », noţiunile de care e vorba ar diferi esenţial de ale noastre. Desigur deosebirile sunt mari în unele privinţe. Astfel pentru unii sălbateci, viitorul nu se întinde mai depatte decât peste câteva zile şi trecutul la fel: timpul lor e mult mai scurt decât al nostru. Dar nu s’au găsit sălbateci pentru care timpul să aibă şi lăţime pe lângă lungime, sau a căror spaţiu să fie lipsit de una din dimensiuni. Despre această lume a simţului comun, oamenii îşi închipue că are singurul izvor in experienţa individuală. Ei cred că e de ajuns ca cineva să-şi îndrepte simţurile asupra lumii exterioare, ca să se nască în mintea lui noţiunile noastre de spaţiu, timp, materie etc. Iţi vine să zici: doar văd cu ochii că există obiectele materiale şi spaţiul care le cuprinde; de timp îmi dau seama chiar prin faptul că sunt conştient, căci datele conştiente sunt doar succesive, şi aşa mai departe. Celelalte conştiinţe n’ar adăuga nimic în acest domeniu. Ei bine, e la mijloc o iluzie: reduşi la experienţa individuală am ajunge la un. sisteip de no- ţiuni, la o lume, foarte deosebită de cea a simţului comun. O vom numi lumea pre-socială. Nu e o lume care a existat vreodată ci lumea cum ni s’ar prezenta dacă am fi lipsiţi de experienţa celorlalţi. Voi încerca să descriu câteva trăsături a acestei lumi. Să zicem că eşti pe munte şi te uiţi în vale la un brad foarte depărtat. Bradul are să-ţi pară minuscul. Dar dacă cobori spre el, ai să-l vezi tot mai mare până când, ajuns la 2—3 paşi, el îţi va ocupa întregul câmp vizual. Asta e experienţa cea mai ba- nală : lucrurile apar cu atât mai mari cu cât sunt mai aproape. Dar faptul acesta e mascat în conştiinţă de convingerea că lucru- rile sunt invariabile. Astfel mărimea obiectelor variază vizual cu distanţa, dar o convingere foarte adâncă şi foarte înrădăcinată, încât a devenit instinctivă, neagă aceste variaţii. Ne întrebăm: care e originea acestei convingeri?. De obicei omul are perfectă încredere în «ce vede cu ochii»: când vede că un lucru negru s’a făcut roşu, crede că aşa s’a şi întâmplat, De ce nu-şi crede ochilor când vede că bradul, din minuscul a devenit enorm? Neîncrederea asta în ce vede nu e datorită celorlaltor simţuri. Niciunul din ele nu infirmă impresia văzului, de pildă în exemplul cu bradul. Veţi zice poate: «dacă studiezi anatomia şi fiziologia ochiului, SIMŢUL COMUN ŞI SOCIETATEA 25 îţi dai seama că imaginea pe retină a unui obiect mai depărtat e mai mică ». Nu, faptele de acest fel nu pot rezolva problema noastră. Căci ţăranii n’au învăţat fiziologie şi cu atât mai puţin sălbatecii. Ori, nu s’a descoperit niciun trib sălbatec, oricât de primitiv, în care să se creadă că lucrurile se umflă pe măsură ce te apropii de ele. Cel mai naiv sălbatec nu-şi crede totuşi ochilor. In zadar veţi căuta soluţia problemei în afara explicaţiei adevărate pe care ne-o dă experienţa socială. Dela semenii mei aflu de invariabilitatea obiectelor. Experienţa socială mă învaţă că pentru semenii mei obiectele variază cu distanţa la trupul lor şi nu se schimbă cu distanţe la trupul meu. De aci conchid că obiectele rămân neschimbate, dar că fiecăruia ele par a varia cu distanţe la trupul lui. Bine înţeles, ca să fiu convins că obiec- tele nu se schimbă, nu mai am nevoie azi să-mi cercetez semenii. Mă nasc şi mă desvolt într’o societate în care convingerea că ochii mă înşeală e dela sine înţeleasă. îmi asimilez pe încetul această convingere, aşa cum învăţ să vorbesc şi să mă mişc. Dar reazimul convingerii, în fiecare conştiinţă, se găseşte în conştiinţele străine. In rezumat: numai pufictul celorlalţi de vedere îl poate controla şi corecta pe al meu. Dacă aş ignora punctele de vedere străine, tot ce aş percepe ar deveni adevăr absolut. Deci, ca să descrim lumea pre-socială, ajunge să ne întrebăm cum se pre- zintă lumea, exclusiv din punctul meu de vedere. Astfel vom constata că corpul propriu apare în lumea pre-socială ca extrem de deosebit de toate celelalte obiecte, ca extrem de ori- ginal. Experienţa îmi arată că privind în diverse direcţii văd odată un obiect, altă dată altul; dar că privind în jos, văd tot- deauna acelaşi: corpul propriu. Nouă faptul ne apare ca relativ cu punctul meu de vedere, pentrucă ştim cum văd alţii lucru- rile, dar dacă experienţa socială mi-ar lipsi, aş fi convins că e în firea lucrurilor ca corpul propriu să fie veşnic prezent, şi anume sub privire. Experienţa exclusiv individuală mi-ar do- vedi că, după o lege naturală trupul propriu e singurul corp parţial invizibil. Aş mai constata că e un singur obiect pe lume care poate să doară: acesta. Văd adesea în jurul meu obiecte distruse, sfărâmate din diverse cauze; lucrul n’are nicio im- portanţă. Dar posibilitatea ca corpul propriu să fie sfărâmat mi s’ar prezenta ca ceva îngrozitor. Deci pot formula următoarea lege a firii din lumea presocială; singurul obiect a cărui integri- tate importă e trupul propriu. - Să vedem acum cum ar fi spaţiul In lumea pre-socială. Să presupunem că eşti nu pe un vârf de munte ci pe o câmpie perfect întinsă. In depărtare, de jur împrejur ai să vezi cercul orizontului, şi în centrul lui corpul propriu. Nu totdeauna eşti 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe câmpie, de obicein case, pomi, dealuri maschează orizontul; dar ştii că dacă aceste obstacole ar fi îndepărtate, dacă totul ar fi ras în jurul tău, ai vedea iarăşi cercul orizontului. Aşa dar putem zice că eşti totdeauna înconjurat de un cerc al orizon- tului, măcar virtual. O afirmaţie a Văzului sună deci aşa: lumea, ca şi spaţiul care o cuprinde, are un centru în care se află veşnic corpul propriu; deci acesta nu se deplasează niciodată. Veţi zice de sigur: «când umblu văd că îmi deplasez trupul». Dar nu e aşa. Să zicem că pe câmpia de adineaori fac câţiva paşi atent la: ce văd? Văd lucrurile din faţă'apropiindu-se de corpul pro- priu, văd cele din lături trecând pe lângă el, dacă mă uit înapoi văd cum obiectele din urmă se depărtează; în fine, dacă mă uit în jos, văd cum iarba defilează pe sub picioarele mele care fac o mişcare pendulară în sens invers unul altuia, şi mai văd trupul propriu rămânând neîncetat, aici, sub privire. Dacă, după cei câţiva paşi privesc în jur, voiu vedea iarăşi cercul orizontului şi corpul propriu la mijloc ca şi adineaori. Ca să văd cu adevărat trupul propriu deplasându-se, ar trebui să-l imaginez văzut din afară adică de altul. Dar am renunţat prin hipoteză la expe- rienţa socială, deci chiar la ideea de altul. Dar sensaţiile « de mişcare », sensaţiile cineticei- a căror sediu e în muşchi şi în încheieturi, nu pot oare să-mi dovedească depla- sarea trupului propriu ? De sigur că nu; căci nişte impresii loca- lizate în interiorul trupului, nu pot, prin ele înşi-le să fie dovada deplasării acestuia. Noi oamenii ştim, mulţumită spuselor celor- lalţi, că trupul propriu se deplasează atunci când resimt sen- saţiile cinetice. Ele devin astfel, pentru noi, semnul deplasării trupului propriu. Dar dacă aş fi redus la experienţa individuală, sensaţiile cinetice ar deveni semnul a ceea ce văd eu că se întâmplă : spmnul că obiectele din jur se deplasează toate paralel. In sprijinul celor spuse până acum putem cita mărturia unei fiinţe pre-sociale: e vorba de un căţel care se numea Riquet şi aparţinea d-lui Bergeret, unul din personajele lui Anatole France. Acesta a notat impresiile lui Riquet despre oameni şi lucruri; două din ele ne interesează aci cu deosebire: «Les hommes, les animaux, les pierres grandissent en s’approchant et deviennent enormes quand ils sont sur moi. Moi non. Je demcure toujours aussi grand partout ou je suis ». Şi a doua; « Je suis toujours au milieu de tout, et les hommes, les animaux et les choses sont ranges, hostiles ou favorables, autour de moi». — Riquet a fost primul filosof care a întrevăzut câteva tră- sături ale lumii pre-sociale. De aceea, de altfel, va fi şi singuru* filosof pe care îl vom cita în această conferinţă. Dacă spahiul pre-social ar avea centru, el n’ar mai fi homogen, ca al nostru. Când geometria spune că spahiul e homogen, ea SIMŢUL COMUN ŞI SOCIETATEA 27 vrea să spună că toate porţiunile de spaţiu, egale ca formă şi volum, sunt echivalente. Pot să caracterizez o porţiune de spaţiu (sau un loc) zicând de pildă că e la 3 m. în faţa scaunului ăstuia; dar scaunul se poate deplasa şi atunci caracterizarea nu i se mai potriveşte; şi cum nu există un punct de reper, adică un corp, fix prin esenţă, nicio caracterizare de acest fel nu poate defini un loc spaţial. Dar am văzut că în spaţiul pre-social corpul propriu e imobil prin esenţa, în centru. Deci, în acest spaţiu, formula patru paşi în fala mea va defini un loc spaţial în chip definitiv. Şi la fel cu toate locurile. Spaţiul pre-social ar fi heterogen. Ştiţi că una din problemele psihologiei e să explice spaţiul plecând dela sesaţii. Ea se întreabă cum rezultă spaţiul din îm- binarea sensaţiilor vizuale, tactile, cinetice etc. Cei care v’aţi ocupat mai de aproape cu această problemă ştiţi de asemenea că psihologia nu reuşeşte să o rezolve. Cunoaştem acum una din cauzele nereuşitei. Psihologia consideră spaţiul ca un produs individual când în realitate el e un produs social. Mersul logic şi natural al explicării spaţiului ar fi: din îmbinarea sensaţiilor proprii să faci să rezulte spaţiul pre-social, apoi, făcând să in- tervie experienţa socială, să arăţi cum spaţiul pre-social se pre- face în spaţiul nostru. Spre pildă: aflu că pentru celelalte con- ştiinţe trupul meu se deplasează şi că din fiecare din punctele străine de vedere, spaţiul apare ca având alt centru; de aci trebue să conchid că spaţiul adevărat e fără centru, homogen, şi că spaţiul centrat asupra trupului propriu nu e decât un aspect. Dar psihologia uită de obiceiu că toate simţurile omului sunt multiplicate la infinit: de fapt eu n’am un văz ci văzuri nenu- mărate, din moment ce mă pot imagina în pielea unui obser- vator exterior mie şi aşezat oriunde vreau. E ca şi cum ochii tuturor celorlalţi mi-ar sta la dispoziţie. Spaţiul pre-social ar diferi de al nostru încă în multe alte privinţi. Dar nu e timp să insistăm asupra acestor deosebiri. Trebue să trecem la problema cea mai grea: oare credinţa sim- ţului comun în realitatea lumii exterioare e şi ea de origine socială? * Să ne întrebăm mai întâiu: ce înseamnă existenţa unui obiect sau a unui alt fenomen exterior? Ca să răspundem să comparăm ceva care există, după convingerea simţului comun, cu ceva perfect similar dar care nu există. Aud urletul unei cascade; sgomotul acesta există. Mă depărtez până nu mai aud nimic şi îmi imaginez un urlet la fel. Despre acesta simţul comun zice că nu există. Ce înseamnă asta?• Urletul imaginar se petrece exclusiv în durata mea conştientă, el nu e altceva decât o frac- ţiune din această durată. Dimpotrivă urletul adevărat se petrece 28 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe socoteala lui, el are o durată proprie, independentă de durata mea şi exterioară ei* Alt exemplu. Văd un dulap şi noaptea vizez un dulap la fel. Despre dulapul adevărat pot să mă întreb de pildă unde se afla cu cinci zile înainte să-l văd eu; dar ar fi un non-sens să mă întreb: «unde o fi acum dulapul pe care l-am visat azi noapte, sau unde era înainte să-l visez?». Am instinctiv convingerea că dulapul din vis n’are o devenire pro- prie, că este atât cât îl visez şi numai interior duratei mele con- ştienţe. Dimpotrivă sunt convins că dulapul pe care l-am văzut are o devenire, o durată proprie. Am redus aşa dar ideea de existenţă exterioară la cea de durată proprie. Cum noţiunea de «existenţă» e imprecisă şi echivocă să o înlocuim. Nu ne mai întrebăm de ce crede simţul comun că există lumea exterioară, ci de ce atribue durate proprii unor anumite fenomene şi altora nu. Căci e ceva misterios şi straniu în această atribuire de (furate proprii. După convin- gerea simţului comun, un sgomot se petrece exact aşa cum îl aud; ce simt eu e identic cu sgomotul obiectiv. Dar ce simt e o sensaţie acustică; cum poate sgomotul inconştient să fie identic cu o sensaţie? Tot aşa, cum poate un lucru, deci ceva incon- ştient, să fie identic cu ce văd, adică cu sensaţiile mele vizuale? De unde această curioasă convingere a simţului comun? Adaug că ştiinţa pozitivă nu crede în identitatea dintre sensaţie şi obiect: când în conştiinţă se petrece o sensaţie acustică, fizica afirmă că în afară nu se petrece un sgomot identic cu acea sen- saţie, ci vibraţia aerului. Am văzut că « durata mea conştientă » e succesiunea stărilor mele conştiente. Experienţa socială îmi arată că, paralel cu a mea, se succed alte durate conştiente similare: duratele seme- nilor mei. Să Considerăm un mănunchi de astfel de durate. Vom observa că sunt esenţial izolate una de alta. Intr'adevăr. Intre o masă şi un scaun e, să zicem, o distanţă de cinci metri. N’ar avea însă niciun sens să întrebi ce distanţă e între durata mea şi a altuia. Intervalele spaţiale despart obiectele dar constitue şi un drum între ele. Intre durate un interval este de negândit, nicio experienţă nu ne face să cunoaştem un drum dela o durată la alta. Exprimăm acelaşi lucru zicând: Noţiunile «succesiv^ şi «simultan» nu corespund niciunei experienţe între durj/fe. Să mă restrâng la experienţa individuală, la durata mea conştientă; două stări conştiente, a şi b, zic că sunt « succesive », când a şi b sunt capetele unui interval constituit toi din datele mele conştiente. Când intervalul se micşorează şi tinde către zero, a şi b tind să devină simultane. Asta e definiţia succesiunii şi simultaneităţii în durata mea. Experienţa socială îmi arată că celelalte durate sunt identice în esenţă cu a mea, că deci în sânul fiecăreia sunt SIMŢUt COMUN ŞI SOCIETATEA 29 elemente succesive şi simultane. Dar, după definiţia aceasta, două elemente a şi b cuprinse a în durata mea şi b în durata altuia, nu pot fi nici succesive nici simultane. Căci nu e imagi- nabil un interval începând cu o dată conştientă a mea, conti- nuând prin date conştiente intermediare şi sfârşind în durata celuilalt. Şi dacă un astfel de interval nu există el nu poate nici să tindă spre zero, ca a şi b să devină simultane. Cum se face atunci că simţul comun gândeşte curent succesiuni între ele- mente din durate diferite? Ce sens pot avea fraze ca: «gândul meu şi al tău s’au succedat la un interval scurt? ». Explicaţia e că spiritul omenesc confundă toate duratele într’o durată unică, că gândeşte duratele ca şi cum ele ar fi una singură. Această durată impersonală dar care le simbolizează pe toate se numeşte «Timp ». Datele conştiente din durate diverse sunt succesive sau simultane după cum ocupă acelaşi loc sau locuri diferite în «timp », în această durată fictivă. Că timpul nu e o realitate ci o ficţiune utilă se vede şi din faptul că nu corespunde niciunei experienţe. Fiecare dintre noi are experienţa directă a duratei lui conştiente şi ştie că ceilalţi au o experienţă similară; dar nimeni n’are experienţa unei durate care să fie a nimănui şi care totuşi să le cuprindă pe toate; nimeni deci n’are experienţa timpului. La ce foloseşte reprezentarea duratelor multiple printr’o durată unică? Folosul e imens. Fiecare trebue să gândească neîncetat, ce simt, ce gândesc, ce vor ceilalţi. Fără timp, de câte ori aş trece cu gândul din durata mea în a altuia sau din durata lui X în a lui Y, ar fi ca şi cum aş trece dintr’o lume într’alta complet izolată de celelalte. Planul unei case îmi reprezintă bidimensional, deci mult mai simplu, o realitate spaţială. La fel timpul reprezintă într’o singură durată fictivă o multiplici- tate de durate reale. El e ca un tablou sinoptic graţie căruia pot cuprinde dintr’o privire o realitate complicată şi disparată. Dar proiectarea duratelor pe un timp unic întâmpină anumite dificultăţi. Dacă proiectăm un mănunchi de drepte parplele pe una singură, aceastad evine reprezenta,nta tuturor. Dar pro- iectarea implică intervalele dintre paralele, şi am văzut că între durate nu e niciun inferval care să le despartă dar în acelaşi timp să le lege una de alta. E deci nevoie de ceva care să facă legătura între durate. Intr’adevăr. Să zicem că aud tunând. In durata mea tunetul e o sensaţie acustică, o stare conştientă proprie. Experienţa socială îmi arată că, dacă un semen al meu e în apropiere, în durata lui va avea loc o impreste cu totul similară. Pentru a pune în legătură cele două durate, spiritul omenesc inventă ficţiunea tunetului obiectiv: el îi ntribue tunetului, o durată, o devenire proprie, 3° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE independentă de cele conştiente, dar la care ele totuşi participă «Eu aud tunetul»; această formulă a simţului comun exprimă o identificare sui generis între ce e în durata mea şi ce e în durata tunetului. Dar durata semenului meu se confundă la fel cu cea a tunetului; astfel durata mea şi cea a semenului se confundă; prin faptul că participăm la acelaşi fenomen exterior, duratele noastre sunt puse în contact. Acum simultaneitatea între ele a căpătat sens; confundarea lor într’un timp unic a devenit posibilă. Dovadă că acesta e rostul întregii realităţi exterioare e că nu sunt obiectivate decât acele stări conştiente cari pot face punte între durate. Să zicem că de câte ori mă aflu lângă un anumit pârâu, sunt cuprins de melancolie. Am concomitent trei stări conştiente: aud un murmur, văd scânteierea spumei şi simt melancolia. Ei bine, am convingerea instinctivă că în afara duratei mele se petrece ceva identic cu sensaţiile mele acustice şi vizuale, anume murmurul şi scânteierea. Dimpotrivă mi-ar părea absurdă ideia că în afară se petrece ceVa identic cu melan- colia, ceva care ar putea continua aci, neperceput, şi după ple- carea mea. De ce această deosebire? Pentrucă dacă mai e încă cineva lângă pârâu, ştiu că el are sensaţii vizuale şi acustice identice cu ale mele, dar nu ştiu dacă simte melancolie. Puteţi cerceta mii de exemple de acest fel; veţi constata că obiectivarea se face totdeauna după regula următoare: sunt obiectivate acele stări conştiente despre care ştii că îşi găsesc un pendant similar în conştiinţa celui de alături. Nu e obiectivat decât ceea ce poate forma punte de trecere între durate. Ne-am întrebat adineaori dacă credinţa în realitatea exteri- oară e sau nu de origine socială; vedem că răspunsul e afirmativ. Dacă n’am şti de duratele străine, dacă am fi reduşi la durata • proprie, n’am avea de ce să obiectivăm Vreo stare conştientă. Atunci sensaţiile auditive sau vizuale ar fi tot atât de subiective cum sunt azi tristeţea, melancolia, veselia, etc. Expunerea pe care aţi urmărit-o a fost foarte aridă, pentrucă a fost pur teoretică. Să vedem dacă, pour la bonne bouche, cele spuse nu comportă şi concluzii practice, aş putea zice aproape. . . politice. Din cele ce preced putem deduce condiţiile a priori ale oricărei societăţi. Am văzut cum, pentru ca lumea socială să fie posibilă, omul trebue neîncetat să adopte punctul celuilalt de Vedere. Asta se numeşte «toleranţă » şi toleranţa presupune libertatea opiniei. Am văzut că lumea simţului comun impliă craţionamente de tipul următor: «eu percep lucrurile în felul cutare; dar cei- SIMŢUL COMUN ŞI SOCIETATEA 31 lalţi le percep altfel, în contradicţie cu mine; deci trebue găsită o soluţie care să ne pună de acord ». Pe baza unor raţionamente de acest tip apar spaţiul, timpul, obiectul material şi celelalte categorii ale simţului comun. Ele implică aşa dar un fel de res- pect al opinii celuilalt, o libertate, o toleranţă. Dar astea sunt principii esenţiale democraţiei, şi după cum vedem, ele n’au fost inventate de nişte filosofi în secolul al XVIII-lea, ci sunt, sub o formă elementară şi primitivă, condiţia de existenţă a oricărei societăţi. Dar societatea implică şi un principiu elementar de egalitate. Intr’adevăr, din punctul meu de vedere e cea mai adâncă prăpas- tie între mine şi ceilalţi. Pentru mine nu există decât un singur eu; toţi ceilalţi nu sunt decât simpli ceilalţi, ori cât de superiori mi-ar fi. Ei bine, de dragul societăţii omul renunţă în bună parte la acest privilegiu extraordinar, el admite un fel de «egalitate de vot» între eu şi ceilalţi. Omul zice: «eu îmi văd trupul imobil în centrul lumii; dar dacă ceilalţi, cari sunt majoritatea, zic că nu e aşa, atunci pe a lor să rămână ». Această abdicare, renun- ţarea la privilegiul unic al eului, e un act fundamental şi iniţial de democraţie. Să facem o presupunere imposibilă dar nu lipsită de interes: să admitem că, printr’o nebunie colectivă, oamenii ar începe să creadă orbeşte în ce văd. Cum fiecare vede cu totul altfel, şi cum lumea nu poate fi simultan în atâtea feluri, oamenii ar trebui să admită că nu văd aceeaşi lume, ci lumi diferite. Am avea atâtea spaţii şi atâtea lumi câte capete. Şi din clipa când lumea noastră s’ar pulveriza în nenumărate lumi individuale, vieaţa socială n’ar mai fi posibilă şi în puţine generaţii omul ar înceta de a fi om. Căci omul -e un produs al societăţii. Aşa dar fanatismul şi încrederea dogmatică în punctul propriu de vedere sunt esenţial anti-sociale. O democraţie, o toleranţă primitivă, a prezidat la naşterea societăţii şi a făcut-o posibilă. E un indiciu că şi acum, când societatea a crescut mare, demo- craţia tolerantă şi libertară nu poate să-i facă decât bine. ION D. GHEREA STALINGRAD Jos, alb de făină de ghiaţă, nebună, Troiene, furtună, Şi viscol şi crivăţ şi ger Se varsă din cer... Zăpadă nomadă Isterică, rece, Cu vântul se ’ntrece... Se ’nnalţă ’n văzduhuri Păzite de duhuri Scăpate din iad... Şi neaua şi duhul şi vântul Frământă pământul Se ’ncruntă Se ’nfruntă Se bat apoi cad. Astupă coloane Chesoane Cadavre şi tancuri. Acopăr şi tancuri Şi mâini şi picioare. Mormane de stârvuri, ciolane Spoite cu ceară: Flăcăii din ţară. Flăcăi fără nume Români fără urme Voinici fără glasuri. Şi iarna în chiciură albă-i scobeşte Şi vântul le taie cu cleşte, Cu lame de sticlă din nasuri. Şi parcă Aici unde gândul se ’ncuie la marginea zării Pe creier de oameni se ’ncearcă STALINGRAD 33 Puterea răbdării. Aici îşi destramă şi-şi deapănă sorţii Şi dracii şi Nemţii şi morţii. . . Sus . . . negru şi stele Cu sgură pe ele Cu puncte de foc din explozii, din gjiiaţă Se strâmbă prin ceaţă. . . Torent de grenade, de bombe, de scrum, De valuri de fum, Se macină ’ntr’una, se sfarmă, se cerne, S’aşterne In vuiet prelung, înfundat, plumburiu, Pe ’ntinsul pustiu. . . Acol’. . . jucăuşe Prelingeri de limbi de Katiuşe Se 'nalţă, se ’nşiră, aleargă şi ’n rânjet De Iele, se lasă pe aripi de moarte Să poarte In scâncet Strivite, cadavrele ’n aer Din albul de caier. . . Urgia de sânge Se ’ntinde, se strânge, încep să se ’mbete La foc de rachete Văzduhul, eterul, Şi carnea şi fierul. . . Şi dansul se ’ncinge pe cozi de balauri, Se scutură Cerul prăpăd pe coclauri Şi blestemă vântul. Se sbate pământul Şi geme şi plânge Cu lacrimi de sânge. .. Şi sângele curge şi negru şi verde Şi galben şi roşu, cleios şi cu spume. . . Iar ziua se pierde In iadul vărsat peste lume. . . Aleargă în umbre de gumă coşmarul Colindă hotarul. .. Iar sus, tocmai sus, la marginea gândului meu Se zice c’ar sta Dumnezeu! 3 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S’a spart Universul? îşi macină atomii eterni? Ori... ăsta e Cercul ? * * * Pustiul şi vâijtul şi gerul De strajă pe ’ntinsul crăpat, îşi scutură plete de viscol Şi ’n munţi de troiene ţin sfat... Figuri de tăciune, prin negură, sure, Hoţiş printre cioturi de fostă pădure, Se scurg în neştire, în haite, pe dealuri, Târîş pe sub maluri, Pe coaste, prin gropi de obuze Şi ’nchid între buze Un nume, Rămas în sătucul din cealaltă lume. Şi ’n coate se prind prin ceaţă de ghiaţă Cu ghiare de gaie, să scape cu viaţă... Turbane de pături legate la spate Bulendre purtate De cei ce ’ngheţară odată, acopăr şabloane De cranii stâlcite, sătule de goane, Cu bărbi încâlcite De vânt şi insecte. Pe feţe sleite Deşertul săpat-a Cu dalia Tranşee de carne. Şi ochii ’n orbite —■ Piftii îngrozite ■— Ss ’nfig în pământul din pleoape SI ’ngroape Sub gene strivite De zări scotocite Zăbranicul iernii’nrăite. Şi nu mai privesc orizontul turtit de pământ închis în mormânt, Răsturnat după norii opaci. S’a ’nchis aşteptarea cu cercul închis la Kalaci... ...Sunt ochi înnecaţi în furtună. • Sunt ochi ce s’au stins în minciună... In ei nu-i nimica. Şi n’or să mai poarte Nici umbră, nici soare, nici viaţă, nici moarte... * * * Noi limba de moarte o ştim, c’am grăit-o. Şi moartea-o cunoaştem, O ştim, c’am trăit-o...! VALERIU ClMPEANU SENS Să nu m’ atingi. M’aş spulbera ’ntr’o clipă. Şi când vorbeşti, priveşte într’o parte. Sunt imprecis şi vorba-aduce moarte Când mi-o îndrepţi. Privirea destruchipă. Oricum şi orice-ar fi, să nu mă strigi Nici cu vreun semn de mână, nici pe nume, Căci aş răspunde poate peste lume Şi n’ai avea cum să m’auzi de-aici. Nici să nu mişti. Mişcând pământul-normă, Cum sunt doar jocul lui aerian, Păstrând, simţită-abia, aceeaşi formă, Aş rămânea îndată pe alt plan. Poţi numai să vorbeşti în şoaptă-abia, Fără-a ’ntreba nimic despre oricine Şi mai ales de mine nu ’ntreba: M’aş tulbura în undele senine. Aştaptă-aşa, Cum sunt pornit cu jocul, Numai atât de-alăturea mă schimb, Cât să-mi separ de-alcătuire locul Şi s’o repet în trăsături de nimb. Sunt eu. Sunt înţeles. Sunt jocul pur. Nu sunt cu niciun licăr mai departe Decât ar trebui ca să mă fur Cu tot tiparul formei tale moarte. Să nu te temi. Aşa-i, aceasta-i firea Unirii noastre: tu să fii tiparul Şi eu să duc de-aici întipărirea, Trecând pieirii formei lui hotarul. *• *• 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Eicişti pe lume ca să fii contur, Dar nu conturul tău, care-o să pieri, Ci-al sensului care mă aflu pur. Şi ’n rostul caldei noastre ’ntretăieri. Eu după despărţire-o să păstrez Şi o să duc de-aicia semn de-un fel De-a fi şi-a te culege într’un crez, Având de-acum etern acest model. Menirea ta aceasta-i, să m’ aduni, Iar eu din loc şi timp să te ’hfirip Şi-atât să te apropii de minuni, încât să pot să iau din tine chip. Nu te mira. Nu prinde să te sperii. Răgazul cât am prins să mă separ De matca-acestei gemene materii Nu e decât un joc lângă tipar. Nu ’ncerc acum definitivul salt. Aşa-i, cândva voi fi tot sensul prim, Dar cu ’ntruparea ’ntoarsă ’n fapt înalt Cum n’ai durat destul să mi-o imprim. Acum, sunt încercare-atât de-aproape De-aflare ’n mine-a formei permanente Şi regăsire-a mea, pe cât mă ’ncape Ieşirea - aceasta - abia din elemente. Spre mine-o clipă nu sufla. De-alături, Cu-o adiere, toate-aceste linii Din care sunt, ai prinde să le mături, Stingând în ele sclipetul luminii. E-o clipă, doar, de cumpănă deplină Şi între noi, şi între-atâtea lumi, In care rostul meu spre tine ’nclină Cât să-l presimţi şi încă să-l îndrumi. Plutirea mea de-acum fără ’ntâmplări Şi apa largă-a trecerii stătură Pe prima undă-a unei strămutări Pe care sunt, din ele-ales, făptură. SENS 37 Sunt eu. Cules cu ’ntregul din durată Şi adunat cu totul de pe ’ntinderi, Pe infinite planuri deodată Răsfrângerea altfel a unei tinderi. Şi-acesta care sunt o ’ntruchipare Stând între lumi în inima răscrucii: Sunt una dintre toate, cum apare 0 rază ’n mii de suprafeţe lucii. Nu te ’ndoi. In mine sunt pornire, Sunt sete de a fi realizat In cât mai multe lumi. Şi ’n altă fire In fiecare, sunt multiplicat. Nu sunt numai pe-o lume, Sunt în toate Şi ’n fiecare ’n felul ei de-a fi. Pornirea mea e, doar, eternitate. Altfel, de ce n’aş fi etern aci? Nu râde. Poate-i greu să înţelegi. Tu ţii întreg de-această lume, una. Ai prins să fii în timp, în loc şi ’n legi In care şi dispari pe totdeauna. Eternitate... Ce-ar putea să spună Aşa ceva când nu mai eşti pe planul Pe care firea se arată bună De măsurat cu clipa, ziua, anul? Mă ţin la fel a fi pe înţeles Şi-a te atinge ’n gânduri pe măsură, Deşi tot stau din planul tăiu să ies Şi toate acestea nu se petrecură. Rămâi întors, dar caută-a te ’ntrece Cât poţi aproape de plutirea mea, Spre unde nu e număr, gol şi rece, Şi ’ncearcă şi altfel de a vedea. Mai sunt pe-atât în lumea ’n care eşti, Cunoşti, te mişti şi ’n gânduri te răsfiri, Spre-a şti că doar din ea tu afli veşti Din năzuinţi şi până ’n amintiri. 3» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar eu, în câte feluri sunt răsfrânt. Intre ce eşti şi ce e cu putinţă, Nu ’ncap decât cu-o fire în cuvânt In setea, nesătulă, de fiinţă. Planez în forma ta ca ’ntr’o ispită Desprins puţin de marginile tale, Şi, fără-a fi trecut a ta orbită, îmi simt atâtea forme actuale. Sunt în esenţă — acelaşi şi-altul nou Din lume ’n lume ’n fiece prezenţă, Ca o putere-a mea dc-a fi ecou Pe orice plan şi a-1 copia ’n esenţă. Cum sunt pornire, la chemări străfunde De pe aceste planuri, ma aleg In forma ce pe ele-mi corespunde Şi doar pe toate-odată sunt întreg. Prinzi a ’nţelege? Sunt ce-ar fi să- fiu, Căci lumile cu mine le măsor Iscând, cu rostul meu, tiparul viu Croit prin mine din putinţa lor. Inii caut starea şi în parte-aflată Pe-o lume, pe-altă lume şi pe alta, Rămân în mine, unul şi deodată, Doar echilibrul, scopul şi unealta. Căci, dacă sunt asemenea cu-o rază Ce ’n medii felurite mă refract, In ele-atâtea stări se modelează Prin mine, unul, înmulţit în act. Şi ’ntors în mine, fără să mă ’mprăşlii Nicicând, cu ’ntrucliipările-adunate, Lăsându-le risipei partea măştii, Sunt însumi, întâlnirea dintru toate. Şi-acelaşi înţeles al setei mele Ce prin realizări din lumi se-adapă E absorbit în jnine din modele, Fără-a fi ’n loc, rotire şi etaj a. SENS 39 Aşa mă ’nlrec cu-adevărata stare Şi aparţin, cu altele ’ntr’un rând La fel porniri spre-aceeaşi afirmare, De sensu-a toate sensurile stând. Cu cele-asemeni, ca dintr’un fascicul Spre-o largă căutare mă divid, Deşi, găsit în mine, stau unicul Şi doar de unitatea mea avid. Cu celelalte cât de omonim, Ca între-aproape şi între opus Sunt altfel şi ’mpreună împlinim Pe cel c’e toate, unul, mai presus. Exist prin firea mea ce mă alege Să dau în el strălimpede ’ntr’un punct, Unde pornesc cunoaştere şi lege Şi unde existenţă mă conjunct. Căci, neputând de mine să depind Şi ’n izolare rostul meu să-l port, Sunt eu, dar prin tăria lui fiind Şi prin puterea lui de-a-mi fi suport. Nici n’aş avea altfel cum să exist, Alături cu-alte asemenea nucleuri, Cuprins în felul meu ca într’un chist Din sensu-a tot pulverizat în euri. Nu m’aş pricepe. Stând etern închis, Fiind tot una cu-a nu fi deloc, Nu m’aş cuprinde, cum în vis un vis, Din unu ’n altul, până ’n timp şi loc. Şi cum de-aici până ’n acea tărie Eu mă abstrag din forme şi devin, Nici el în sinea lui n’ar sta să fie Decât prin toate firile divin. De e oricine ’n el prin diferenţe Şi de e el doar când mai e şi altul, Din sinea lui suntem interferenţe Spre-a măsura în lumi întreg înaltul. 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mă aflu încă-aci, între real Şi ’ntre esenţa lui de-a fi perfect, Cu mine stând, din alte firi, egal Şi preşezând,' prin sine, subiect. Acesta-s. Eu. Cum poate să mă vadă Doar întrebarea mea eliberată Ce-i şi răspuns în sine şi dovadă, Cum şi cuprinsu’a ceea ce se-arată. Din ce în ce-i mai limpede acum Aşa cum sunt făptura ta de gând, Putând în ea întreg să mă rezum Precum încap de unde până când. Mă întrevezi neîntâmplat? Retras De tine cât cu gândul să mă pipăi, Din toată vremea ta, cât- să te las Nedespărţit cu totul, doar o clipă-i. Nu-mi fii îndemn. Orice îndemn, dincoace Mi-ar întrerupe ’n trăsături avântul. Doar vorba ’nceată-a ta nu mă desface: Aici nimic şi tot e doar cuvântul. Nici nu clipi. Prin tine nu-s deplin Şi orice semn ar sta să mă alinte, Orice mişcare m’ar clinti puţin, Ne-ar despărţi cu mult mai înainte. Ar fi o moarte cum nu a mai fost: Diverşi, ne-am risipi ’ntr’un accident Unic, fără-a sfârşi acelaşi rost Trăind întreaga viaţă ’ntr’un moment. M’aş şterge fără urmă ’n salt prematur Şi tu ţi-ai rupe firu ’ncetei voci, Cum am pornit de formă să mă satur Şi tu la fel cu 'naltul să te joci. Şi-aş rămânea etern aceeaşi sete De-a scăpăra din nou cu tine-asemeni, Iar tu, ce n’a decurs, aşa cum stete, Ai mai purta ’n fărâmi, ca focu ’n cremeni. SENS 4» Crede ’n făptura ta şi ’n depăşirea De-a cum, de necrezut şi-atât de rară, Ce ’n adâncimea ei deschide firea Departe mult în tine, ca ’n afară. Şi-adună-te. Uşor să mă apropii Şi să mă contopesc, din alte stări, In felul scânteierii - acestei copii In tine, reintrând în întâmplări. L. DIMULESCU SFÂRŞITUL TURNEULUI Prin fereastră se vedea câmpul cafeniu, mocirlos, muiat tot, noroios, şi unde fusese miriştea, şi unde fuseseră fâneţele, şi pe locul pe unde trecuse plugul de toamnă, întins până la zarea leşioasă. Din loc în loc crestele de glod, cearceafurile opace de apă se închegau albicioase, sticloase la suprafaţă, prinse într’o pojghiţă subţire de ghiaţă. Pe culoar treceau umerii largi ai lui Popa, haina de blană strânsă pe şolduri a Florei Mirea, sau pasul legănat, de fost marinar, al lui Matei, omul dela vagon. Trenul oprea în câmp, se urnea, oprea într’o haltă, stătea ne- sfârşit. Ploaia pornea şi ea cu picături mari cât palma, sti ivite de geam, se oprea, se pornea iar, cu ţinte mici de apă, şi iar stătea sub piatra de moară vânătă a cerului coborît să strivească trenul. In compartimentul Magdei zambila de pe măsuţă mirosea dis- perat, tare, palidă pe cenuşiul ferestrei. Se apropia seara. In gări începuseră să se aprindă felinare gălbui, canari în co- livii de sticlă, canari bolnavi, zgribuliţi. In compartimentul de alături, la Noe, unde camarazii jucau cărţi, răsuna din când în când câte un glas, un râs sau o ocară adusă norocului care nu voia să vină. De dincolo, dela Flora, se auzeau sgomote de va- lize coborîte, de capace închise în grabă. Se apropiau de oraş. Magda se gândi că trebuia şi ea să-şi pună o rochie, să-şi ia valiza pentru spectacol. Se deslipi încet de fereastra cenuşie, din ce în ce mai întunecată, şi căută în fundul compartimentului butonul electric. Se aprindea numai becul albastru, mic, abia se zărea tavanul la lumina lui şi geamantanele puse sus, în plasă. Nu mai avea nevoie de lumină. De douăzeci de seri de când scotea aceleaşi rochii din dosul perdelei improvizate, aceiaşi pantofi de sub canapea, îi cunoştea, după consistenţă şi nete- zime. Valiza mică, cu farduri, avea un mâner aspru, scorţos, de când o plouase la Bacău. Rochia din actul întâi luneca în mâini, cea din actul trei avea plambi pe poale. Le putea găsi cu «chii SFÂRŞITUL TURNEULUI 43 închişi, orbeşte. Tocmai venise şi Matei la uşă să ia bagajele pentru coborît. — Mai avem un sfert de oră, doamnă. — Bine, Matei. Magda nu se mai fardă. Aprinse lumânarea de pe măsuţă, trase perdeaua şi se pieptenă. — Sunteţi gata?—striga Radu pe culoar, bătând în uşa fiecărui compartiment. Magda căută pe pat scrisorile pe care le scrisese în timpul zilei. Trebuia să le pună în gară, îşi legă repede o basma pe cap, îşi luă geamantanul cu vopsele, haina şi geanta şi ieşi pe sală. ■— Se lasă ger, se lasă ger I cânta bătându-şi călcâiele Dominic. — Până adineauri a plouat, nu cred, spuse Magda ca să spună ceva. — Haide mă, cartoforilor, n’aţi mai terminat? strigă Popa în uşa cabinei lui Noe. In sfârşit trenul, după ce ameninţase de câteva ori cu oprirea şi se pornise iar, se oprise acum de-a-binelea într’o gară mare, neagră şi udă. In întunerecul vag limpezit de lumini albastre fugeau umbre, se auzeau glasuri, se pătrundea greu prin masa umedă şi ciudat de densă, de solidă, a umbrelor ăstora consi- stente. In trăsură, între Flora şi Noe, Magda văzuse un bulevard nesfârşit de trunchiuri negre, cât luminau farurile acoperite ale trăsurii, cu ramuri cenuşii, mai mult ghicite pe plumburiul închis al cerului. In teatru era cald, caloriferul din cabină fâsâia încet ca o oală de ceai şi pereţii odăii asudau lacrimi lungi şi gălbui. Magda îşi vopsea cu albastru ochii apropiindu-şi faţa de oglindă, între cele două becuri puternice, şi îşi vedea gura şi mai albă, şi mai ştearsă, obrajii mai supţi de emoţie. Putea să joace seară de seară un an întreg", şi ridicarea cor- tinei, imaginea ca o lovitură, a sălii pline care soarbe parcă scena în ea din prima clipă, sau numai senzaţia că o mie de atenţii o înghit deodată, ca o gură de tunel, când nu privea în sală, îi dădeau o stare de nesiguranţă, de primejdie cu care trebuia să lupte crâncen, cu toate puterile pierite aproape ale trupului, ale sufletului. Se simţea un om de nisip, de praf, gata să se surpe, să se risipească ca o statuie de moloz, respiraţia, inima, mâinile o abandonau, şi dintr’un fel de început de leşin răzbeau până afară primele cuvinte, exact cele pe care trebuia să le spună, rămase în chip ciudat deasupra conştiinţei care se înnecase. Apoi, încet, sângele se întorcea în braţe, respiraţia începea să pătrundă în fundul pieptului, ochii aburiţi începeau să vadă şi un fel de exaltare care s’af fi confundat cu limpezimea dacă 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE n’ar fi avut această limpezime o strălucire şi o ascuţime ne mai pomenită, un fel de linişte care nu era. calm, pentrucă dura în fundul ei o senzaţie de agonie, de moment ultim în care îţi posezi pentru ultima oară toate .puterile la o intensitate nefirească, o stăpâneau până la sfârşitul piesei. Apoi, după spectacol Magda continua să ardă ca o făclie uitată aprinsă după bal, dar amenin- ţarea, spaima, trecuseră. Vorbea mult, ca la beţie, putea vorbi şi cu Popa, şi cu Noe şi cu Dominic, cu cabiniera şi cu Matei, cu care, peste zi, nu putea schimba un cuvânt de când fusese, cu ani înainte, bolnavă şi de când se sălbătăcise de oameni. O cuprindea o bunăvoinţă fără margini, tot opacul, toată sgura care i se părea ziua că acoperă lumea, pierea, toate lucrurile păreau luminate dinnăuntru, prietenoase, frumoase. Oamenii căpătau o graţie nouă, se întreba cum de nu-i văzuse peste zi, şi ar fi vrut să înceapă spectacolul imediat după ce îl încheiase, să-l joace mai bine, mai aprins, iar şi iar. Dormea apoi adânc, neclintit. Dacă n’ar fi dormit aşa, îi spusese medicul, ar fi fost de mult într’o casă de sănătate. Acum însă, când îşi pudra tâmplele reci, cu dinţii încleştaţi, cu gâtul încordat, era sigură că n’are să poată, cu nicio silinţă, să rostească niciun cuvânt şi îşi jura, pentru a mia oară, că dacă se încheia şi turneul ăsta cu bine, avea să plece din teatru. Ii făgăduia lui Dumnezeu să renunţe la succes, să-şi lase orice orgoliu de o parte, să iie toată viaţa un om simpla, fără ambiţii, fără menire, dacă, în schimb, o scăpa şi în seara asta de ruşinea, de nenorocirea unei sincope în scenă, a unei bâlbâieli monstru- oase, a unei catastrofe care să oprească spectacolul pe loc. Sunase soneria a doua, trebuia să se grăbească. O, tăcerea îngrozitoare din sală, când se ridicase cortina! Foşftetul unui program în prima bancă, luciul unui face-â-main care o ţintea! Gura era uscată, limba grea, cuvântul nu se aduna în fundul gâtlejului, memoria secase. Şi deodată, glasul pornise singur, ciudat de curat şi tare, ca să rostească « închideţi fere- strele din spre grădină &. Da, asta spusese, i se părea că asta chiar trebuia să spună. Printre decoruli, Popa se uita în scenă. Dacă avea să rămână acolo, nu mai putea găsi replica urmă- toare, era peste putinţă, o aversiune oribilă ca o greaţă o înneca pentru silueta aceea largă dintre decoruri, pentru respiraţia sălii din faţă; acum ar trebui să se ridice, să-şi treacă braţele în jurul gâtului lui Dominic şi stă pe loc, ba nu, a umplut pauza cu un surâs crescut nu ştie când din ea, şi trece încet, legănat, în dreapta scenei, în spatele lui. Vorbeşte, vorbeşte, imaginile încep să se limpezească, nimic nu piai are niciun fel de impor- tanţă, acum glasul trebue să crească, acum trebue abia şuerat, ca un cântec de mierlă. SFÂRŞITUL turneului 4S Sala aplaudă încă, sub lumina candelabrului. Trebue să treacă printre cufere şi maşinişti ca să ajungă în cabină. Popa îi face semn că a mers bine, o fată plină de bucle şi dantele vine cu mâinile întinse spre Dominic. Nu au toţi chiar consistenţa lor obişnuită; oamenii vii, întreaga lume tremură ca un film uzat, dar se respiră mai uşor ca înainte şi dinţii nu mai scrâş- nesc, încleştaţi. Cineva înalt, masiv, îi stă în drum. Magda se gândeşte cum au să-şi facă loc amândoi pe culuarul îngust. Dar omul vine către ea. Da, spune Magda în gând, e Liviu, cum ar fi spus: uite, vine acum şi o ploaie în teatru, dar ce să-i faci, n’ai cum s’o opreşti, trebue s’o răbdăm. Ii întinde mâna ea întâi, grăbit, înainte de orice gest din partea lui. Să nu socotească el că e o întâlnire în faţa căr°ia şovăi, ca şi cum n’ai şti ce să faci. — Ce cauţi aici, Liviule? Te socoteam la Arad. — Sunt aici de un an. Ce faci tu? Te-am văzut din sală. E foarte frumos ce faci. — Iţi mulţurnesc. .Adevărat? — Adevărat de tot. — Iartă-mă, trebue să intru în cabină, să mă schimb. — Am să viu la sfârşit, să stăm puţin de vorbă. Magda intră în cabină şi îşi repară fardul, îşi mai piaptănă odată părul, îşi schimbă rochia. In adevăr întâlnirea asta cu Liviu n’are nicio însemnătate şi nu trebue să-i dea ea vreuna. I s’a îngroşat, i s’a întărit inima ca un obraz bătut de soare şi de vânt, plouat şi ars. Căsătoria lor de operetă de cu atâţia ani înainte se stricase atât de repede, durase atât de puţin şi fusese atât de lipsită de rost, încât o uitase aproape şi ea. Se măritase cu Liviu într’o epocă de tinereţe în care presupunea că “bărbaţii sunt nişte fiinţe complicate şi profunde, încărcate de mister, că fiecare din gesturile şi vorbele lor are un înţeles adânc, deplin, greu de priceput pentru o femeie. Se lovise de goluri şi de plati- tudini, le căutase dedesubtul, înţelesul nevăzut, nu pricepuse, se chinuise. Toate faptele lui Liviu, dacă n’aveau un rost obscur, erau pornite dintr’o adâncă, iremediabilă plictiseală. Se despăr- ţise de el după câteva luni, obosită, jignită şi încă nedumerită. I se păruse o bucată de vreme că îl iubeşte, atât de mult încât n’o să mai fie liniştită niciodată. Dar pe măsură ce pricepea, se liniştea. Trăia o adolescenţă târzie, în care lucrurile se începeau şi se isprăveau toate în minte, străine de trupul încă nedeşteptat, de o afectivitate fără rezonanţe mature. Apoi crezuse că îl pri- cepe, că vede vidul şi uscăciunea din el, şi că deci nu-I mai poate iubi. Mai târziu Liviu pierise, plecase în Ardeal, medic la Arad, i se spusese, şi ea fusese preocupată de teatru, de o iubire lini- ştită, de boală şi iar, şi mereu de teatru. Nu ştiuse că se află 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aici. In orice caz, prezenţa lui avea mai puţină însemnătate decât actul doi, care începea acum, decât emoţia scenei şi atenţia grozavă, flămândă, a publicului. Din oglindă o privea o femeie cu ochi aprinşi, cu gură arzătoare, cu faţă mobilă, o femeie hotă- rîtă şi vie. . Jucase până la sfârşit crescând din ea însăşi ca o flacără, ca un foc. Popa o vestise, după final, că trenul avea să plece la miezul nopţii, că trebuiau să se grăbească toţi dacă voiau să mai poată mânca ceva în oraş. Se grăbise să-şi adune lucrurile, să le trimeată la vagon, să se demachieze, să se îmbrace. Uitase vizita făgăduită de Liviu. Călătoreau prin ploaie rece, unul în urma altuia, actorii, cu câte o valiză mică în mână, cu gulerul hainei ridicat, cu obrazul obosit de fard, muiat de vaselină, cu mirosul de păr ars, de vopsea şi de praf din culise încă în nări, în piept, încercând să-l alunge, respirând adânc umezeala, lipăind în bălţi, obosiţi, grăbiţi. îşi căutau cu lanterna poteci între bălţi, se încurcau la răspântii. La un colţ de stradă, rămasă în urmă, Magda se pierduse de ceilalţi. Ii strigase în noapte şi ei n’o auziseră. In urma ei venea încet sufleurul Mitrache, bombonind, împiedecându-se. Magda se hotărîse să se oprească la primul birt întâlnit, să nu-i mai caute în noapte pe ceilalţi. Zărise lumină sub un oblon şi intrase, cu Mitrache după ea. Era o sală scundă, largă, cu oameni puţini. Mâncase la ni- mereală o friptură arsă, o bucată de brânză, pe când Mitrache, în faţa ei, mesteca îndelung, stăruitor, cu dinţii lui jpuţini şi parcă moi, privind în farfurie cu ochi obosiţi, roşii. Magda vorbea, încerca să-l facă să râdă, îi turna vin, şi nu izbutea să scoată dela el decât aprobări scurte. I se părea bună seara asta în care scăpase de ceilalţi, în care ştia că jucase bine, în care nu semănau toate chipurile cu cele văzute zilnic. Ar fi vrut să întârzie, să-l audă pe Mitrache povestind istorii vechi din teatru, dar bătrânul era somnoros şi flămând, pătruns de frig. Câţiva ofiţeri, Ia o masă vecină, se uitau la ei, cu aerul cuce- ritor al unor oameni siguri că la sfârşitul cinei femeia tânără şi vie avea să-l lase pe bătrân singur, şi să-şi aleagă cel puţin unul dintre ei. Un radio deschis brusc vărsase în sală câteva tangouri searbăde şi un chelner încet le făcuse plata. întâlniseră pe drum o trăsură şi ajunseseră prin acelaşi bule- vard ud, cu trunchiuri negre, în gara mare şi pustie. îşi găsiseră vagonul între şine lunecoase, rătăcit parcă în gară, stingher, cufundat în întunerec. Magda se culcase repede, bucuroasă să prindă somnul, să încheie ziua asta în care jocul se isprăvise, plină încă de febra lui care nu mai voia să ştie de altceva, care o umplea ca apa SFÂRŞITUL turneului 47 un pahar, şi nu mai lăsa loc nici tristeţii, nici emoţiei, nici în- cetei scurgeri a vremii. Se gândise un moment la scurta trecere a Iui Liviu prin culise, i se păruse că asta semăna grozav cu obiceiurile, cu firea lui. Se plictisise, intrase în culise s’o vadă, îşi dăduse seama că asta nu-i putea curma plictiseala, şi nu se mai întorsese. Foarte bine. Era mai amabil aşa din partea lui, decât să afle dela vreun camarad că fusese în sală şi nu venise să-i spună bună seara. • Stinsese lumina, ridicase perdeaua. Printre norii bolovănoşi şi grei se ivise un ciob de lună sticloasă şi clară. Lumina ptiţin compartimentul, plapuma cu flori mari, fotografia de pe masă. Toate erau ghicite numai şi mult mai calde şi mai bune ca peste zi. Magda adormise. Prin somn îi auzise vag pe Noe şi pe Dominic intrând cu sgomot alături, continuând să râdă şi să vorbească. Jucau iar cărţi, pe semne. Auzise şi glasul lui Popa: «Iar aţi adus bău- tură în vagon, mă »! şi pe urmă, mai depărtat, ca şi cum intrase şi el la ei. Râsul Florei, o uşă închisă tare, sgomot de fiare. Va- gonuf se clătinase, acăţat pe semne de un tren, apoi pornise încet. Acum toate sunetele erau oa o urzeală pe care somnul ţesea ce voia el. Şi deodată se deschisese parcă şi uşa propriului ei comparti- ment. Mi se pare, îşi spuse Magda prin somn. Nu cred s’o fi uitat deschisă. Dar o uitare, pentrucă cineva intrase uşor în cabină. — Magdaleno, eu sunt, dormeai? Glasul tăiase ca un brici somnul în două. Lăsase în locul lui o trezie ascuţită, totală. Spusese «Magdaleno». Era glasul lui Liviu. Am visat ceva, îşi spuse Magda, de m’am emoţionat aşa. —• Da, dormeam. Ce e cu tine? Ce vrei? — Nimic, iartă-mă. Credeam că nu dormi şi mă laşi să stau puţin la tine. M’a invitat Popa să merg cu voi, cu turneul, o zi, două, şi acum el joacă cărţi cu ceilalţi. Eu nu vreau să joc, nu-mi place. Credeam că nu dormi şi voiam să stăm de vorbă. Nu te-am văzut la masă cu ei. — Mă rătăcisem, am mâncat singură. — Ca să nu mă întâlneşti? • — De ce să nu te întâlnesc? Nici nu ştiam că ai să mănânci cu ei, şi chiar dacă aş fi ştiut... Umerii lui largi acopereau fereastra, făceau noapte în faţa ochilor ei. Apoi Liviu se aşezase, uşor, pe- marginea patului. Ii prinsese genunchii cu un braţ şi se rezemase de perete. Stătea cu spatele spre fereastră, nu i se vedea faţa, numai umerii şi capul i se desenau negri pe lumina palidă a nopţii. — Şi ceilalţi unde socot că eşti acum? întrebase fără coloare Magda. 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — O, habar n’au, cine crezi că se gândeşte la mine? Poate mă cred culcat în cabina lui Popa. Ar fi putut, ar fi trebuit să-l roage să plece. Poate că venise să spună ceva. Să-l aştepte să spună. Ce ar fi avut să-i spună ei Liviu? I se părea ciudat că intrarea lui în compartiment era altfel decât a oricăruia dintre cei din vagon. Nu intrase parcă un străin, ci cineva plăcut, prieten, cineva al ei, uitat de mult. Cineva care nu turbura apele singurătăţii. Şi, deodată, neaştep- tat, prezenţa lui începuse să fie aşa de precisă şi de caldă parcă, încât se întreba cât are să fie de gol după plecarea lui. Era lucidă, ca şi cum somnul nu-şi trecuse apele peste mintea ei, şi în această trezire se ivea şi creştea o aşteptare. Ar fi vrut parcă să se în- tâmple ceva. Ar fi vrut deodată ca Liviu să vorbească, nu ştia ce aştepta să spună, ce ar fi vrut să spună, dar o dorinţă veche, uitată de cinci, de şase ani, socotită de atunci absurdă, i se năştea iar în suflet, ar fi vrut să-l audă pe Liviu vorbind despre el, spunând cum e el, ce vrea, ce caută în viaţă, ce crede despre lucruri. Parcă în noaptea asta tăioasă de trezire, omul ăsta fără coloare care se aşezase nechemat pe marginea patului se îm- brăcase iar în misterul pe care îl avea cândva, în acel mister în care ani întregi ea nu mai crezuse, pe care îl botezai: vid. Stătea aşa, îndoit în cot, prinzându-i genunchii sub braţ, cu tâmpla rezemată de peretele de lemn şi tăcea. De ce venise? Spusese că vroia să stea de vorbă şi acum tăcea. Ar fi putut să tacă mai bine în cabina lui Popa, unde ar fi fost singur. Nu venise doar la fosta lui nevastă, pe care o părăsise cu ani în urmă, de care nu se legase trupeşte niciodată, care parcă îl şi desamăgise, ca să caute în făptura ei ceea ce ştia că nu poate găsi. Şi tocmai acum braţul lui îi strângea mai apropiat, mai tare, genunchii. Ma^da se răsuci în aşternut să scape strânsoarei. Se înfurie o clipa. Dacă venea pentru asta, omul ăsta, omul ăsta merita orice cuvânt. Liviu nu-şi clintise tâmpla de pe perete. Părea liniştit, ca adormit, străin de mişcarea pe care o făcuse braţul. Poate că nu.voise, poate că nu-şi dăduse seama. Stătea acolo, imobil, ca o ameninţare, ca o primejdie. Ar fi vrut acum să-i vadă ochii, ochii*turburi verzui, care se făceau cafenii, negri, când îţi vorbea de aproape, când era neliniştit şi îl credeai cald. In Magda se repeziră deodată atâtea amintiri că se minună singură. Le crezuse pierdute, moarte. Ce mult l-am iubiţi îşi spuse ea şi i se păru că niciodată nu ştiuse ca acum'cât îl iubise. Acum ar trebui să aflu, să-l întreb, să-ştiu de ce aleargă toată vieaţa ca un flămând, ca un besmetic, de ce nu se opreşte nicio- dată, de ce nu crede în nimic, în ce crede, toate lucflirile pe care lc-am numit prosteşte ani întregi: vid sau plictiseală. Ce vrea omul ăsta? Ce l-ar mulţumi, când ar spune ca Faust clipei, opreşte-te? SFÂRŞITUL TURNEULUI 49 Trenul cotise pe. semne, că luna se-vedea acum întreagă într’o baltă aburită de nori ca un caier scămoşat. Magda pusese o mână pe plapumă şi Liviu dintr’odată îşi culcase capul pe ea, pieptul pe genunchii ei. Stătea cu ochii închişi, cu pleoapele mari, cu tâmplele palide în lumina lunii, cu obrajii netezi, cu- minţi, auriţi. Orice alt om care ar sta aşa, sub luna asta, cu capul pe mâna mea, aici, ar însemna că mă iubeşte. Pusta de ghiaţă care se întinde între mine şi oameni nu e trecută decât de cei care mă iubesc. Şi totuşi el stă aici, aşa. Ar putea să fie frumoasă clipa asta, ar putea să se desfăşoare acum pânze, trâmbe de poezie între doi oameni sub luna asta de argint, atât de pură. Cu orice om, afară de el. Mâna de sub capul lui Liviu începuse să fie altceva decât trupul. Era o mână fericită. De ani de zile sbuciumul ei, truda ei de mână care adună, lucrează, se închină, de mână chezăşie a credinţei, de slujnică umilă, nu întâlniseră ceva atât de bun, atât de cald ca acum, capul lui. Alţii mă iubesc, se gândi Magda, de ce nu mă iubeşte tocmai el? Dar de ce «tocmai» el? E un străin, un om aspru, un om ciudat, altfel făcut decât mine, din altă planetă poate, din lună, de coloarea ei şi cu un suflet îngheţat. Dar ce îngrozitor, ce po- zitiv există. Mi-aduc aminte, aşa era şi atunci. Golise lumea. Nu mai exista decât el, cu indiferenţa lui, cu plictiseala lui, cu fugile lai. Şi acum umpluse compartimentul, trenul, noaptea, nu mai era decât el. Nu se mai mergea spre nicăiri, nu avea să mai vie ziua după noaptea asta, nu mai era pe lume nimeni, nimeni. Numai el, cu capul lui palid, cenuşiu, cu gândurile lui necunoscute, cu ceea ce avea să se trezească în el neaşteptat, fuga sau îmbrăţişarea sau somnul, ca un sfârşit de lume, după care nu mai puteai să faci nimic, decât să te trudeşti să pricepi de ce făcuse asta şi nu altceva. Şi uite-1, se ridică în cot, se opreşte, se apropie. Mă ia de gât. Faţa i se apropie încet, încet, o opresc puţin cu palmele amân- două, îi simt respiraţia pe ochi, îi simt pe întunerec, mă încordez şi pe urmă întind capul, îi caut gura. Magda îşi înnodase braţele în jurul gâtului lui de animal tânăr, puternic şi dulce, şi speriată de sărutarea prea lungă, prea ştiută, prea lesne culeasă, le desfăcuse repede. II împinsese cu braţele, cu umărul, îl rugase cu vorbe fierbinţi, descusute, să plece, şi când îl văzuse ridicându-se, sprijinindu-se de uşă, deschizând-o, tăcuse deodată, cu ochii măriţi în întuneric, cu respiraţia secată. Avea să plece I Pleca I Ca un capac de sicriu se închisese uşa compartimentului. Era atât de gol înăuntrul lui, atâta vid, că ameninţau toate să se surpe, grele, inutile. 4 5» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Rezămată de perne, sus, Magda privea fereastra. O lună hâdă, cheală, se înneca în nori şi ieşea iar la iveală. O lună de argint viu, otrăvită. Fumul ţigărilor aprinse una dela alta ucidea mirosul zambilei. Liviu îşi plecase faţa asupra ei când intrase în compartiment. Acum avea să moară şi ea de fum şi de frig. Trenul păcănea, scârţâia. Se oprise într’o staţie goală şi stătuse câteva nopţi la rând, fără zile între ele. In vagon era linişte. Dormea toată lumea. Dormea şi el, sigur, cu faţa palidă cufundată adânc în pernă, fericitul de el care e veşnic cu el. Şi trezia era dureroasă, ascuţită, ca o lumină prea mare. Pe mintea obosită şi aprinsă, niciun abur de somn. Noaptea se spăla cu cenuşă, se deschidea la faţă, murdară. In gări se mişcau oameni somnoroşi, plouaţi, grăbiţi. Magdei i se părea că e ea toată o ureche imensă care se trudeşte să audă prin pereţii de lemn, prin cabina Florei, respiraţia, mişcarea lui Liviu, din al treilea com- partiment. Se deschisese parcă o uşă, poate că era el. Nu se mai auzea nimic. Afară se lumina. Zambila se sbârcise parcă, părea şi ea albastră în fumul albastru care umplea cabina. Dacă am ajunge, dacă am ajunge într’un oraş, dacă aş putea să mă dau jos, să merg, să alerg în ploaie, să obosesc, să cad, să nu mai ştiu. Ce-are să se întâmple acum? Merge cu noi câteva zile. Ce mă fac eu câteva zile? Trenul se oprise într’o gară de unde nu se auzea sgomot. Nu mai pornea. Matei vorbea sub fereastă cu cineva de pe peron. Se întorcea în tren. — Ce e Matei? întrebase Magda prin uşa întredeschisă, Unde suntem? — Un canton, doamnă. Trebue să aşteptăm să treacă din partea cealaltă un tren cu răniţi. O să aşteptăm mult, poate până la zece, nu se ştie când vine. Până la zece I Ceasul arăta şase. Toată lumea dormea şi avea să mai doarmă încă, liniştită, ca să se trezească la pocherul lor, la mâncare, şi, dacă e nevoie, la joc plictisit şi uşor, pentrucă e a douzăzeci şi doua seară de turneu şi s’au obişnuit, nu le mai pasă. Liviu, şi-aduce aminte, se scoală în fiecare zi astfel, odată târziu, odată devreme, şi ca trimes de vis spre altceva, neaşte- ptat, fără niciun fel de legătură cu seara trecută, ca şi cum visul sau somnul sau diavolul au adus ceva nou şi hotărîtor în viaţa Iui. Pe geam s’au prins flori de ghiaţă. A venit gerul. Nici gara nu se vede, nici câmpul. Şi oamenii dorm, Magda încearcă să tricoteze, apoi să citească, apoi să se spele. E frig, degetele nu vor să prindă undreaua, cartea e neclară, apa e îngheţată. Matei îi face un ceai sălciu, turbure. Cartea asta e parcă scrisă de un nebun. Târziu, către nouă, Noe începe să fluere şi să cânte în com- partimentul vecin. Grama, care doarme în patul de deasupra lui, SFÂRŞITUL TURNEULUI 51 mârâe şi bodogâne că l-a trezit. Poate că au să se deştepte şi ceilalţi, să fie în sfârşit sgomot în vagon. Nu mai e mult până la zece, o să pornim, o să mergem în sfârşit. Ajunşi acolo, în oraş, Magda ştie ce o să facă, are să se coboare din tren, să alerge până seara, pe toq,te străzile, pe toate drumurile. Acolo e şi marea. Are să stea pe mal, s’o vadă, s’o asculte. Dar trece ora zece, şi unsprezece, şi prânzul, şi trenul nu se urneşte. La Noe se joacă cărţi, la Flora se povestesc anecdote, la Popa se joacă şah, adică Popa joacă şah cu Liviu. Magda se răsuceşte pe coridor, se duce în uşa vagonului, ar vrea să coboare, dar câmpul tot e îngheţat, între staţie şi sat se vede un drum ca arAt cu plugul, crestat, sgrunţuros, îngheţat şi el. îşi strânge haina pe ea, îşi freacă mâinile. Se uită prin fereastră în compar- timentul ei, în care stă parcă adunat, la pândă, tot chinul din noaptea trecută. E ca o odaie în care a murit cineva şi ţi-e urît să mai intri. Se opreşte în uşa Florei, e chemată să intre, şovăie şi rămâne pe loc, încearcă să râdă de o glumă spusă de Grama şi râsul nu vrea, rămâne ca o strâmbătură pe chip. Se răsuceşte iar pe sală şi intră, învinsă, la Popa. Popa ridică fruntea, o roagă să stea, îi spune că îi pare bine că l-a onorat cu o vizită, şi se cufundă în joc. Liviu ridică ochii, zâmbeşte şi îi pleacă iar. Inima se acaţă ca într’o croşetă în zâmbetul lui şi rămâne sgâriată, doare. Ar tricota Magda, dacă ar putea să nu se uite mereu la el. La linia plină, înaltă, rotundă a frunţii, la linia dreaptă şi subţire a nasului, la gura palidă şi foarte precis tăiată, la bărbie, la pomeţii uscaţi, netezi. La gâtul lui de pui de animal. împleteşte o jumătate de rând şi lasă lucrul pe genunchi. Ar vrea să-i pipăie obrazul, să-şi treacă degetele pe fiecare unghi, să-i fure tiparul. Nu e adevărat, nu e adevărat omul ăsta, îşi spunea ea ca în faţa unei mari frumuseţi. Toată lumea spune că e fad, că e oarecare, că e rece, îmbătrânit. Nu ştiu să-l vadă. Trebue privit cu dea- mănuntul ca să-l pricepi. In vagon actorii încep să se plângă că le e foame. Matei e trimis în sat, să caute, ceva de mâncare. Trenul cu răniţi nu mai vine. Partida de şah se isprăveşte. Ce are să facă acum? Poate are să vorbească cu ea. Dar dacă se ridică şi pleacă? Doamne, dă Doamne să mai joace o partidă. — Mai facem una? întrebă Popa. — Dacă vrei, primeşte Livia. Şi îi zâmbeşte ei iar, cu surâsul acela pe care l-ai putea crede sfios sau copilăros, dacă n’ai şt. cum umple Liviu tăcerile, din politeţe, cu zâmbete. In tren începe să fie foarte frig. Se aude că s’aT fi stricat caloriferul. Matei vine cu pâine, cu brânză şi cu mere din sat. E tot ce a putut găsi. Toată lumea se întrerupe din joc şi se duce f REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 53 în cabina Florei care face gospodărie, le dă ceai, felii de pâine cu brânză şi mere mici, sbârcite, roşcovane. Se face haz, la Domi- nic s’a găsit o sticlă de rachiu, şi lumea bea pe rând şi joacă de frig. Magdei îi clănţănesc dinţii şi îi e imposibil să-şi bea măcar ceaiul. Lucrurile nu mai au gust, nu-i e nici foame, nici somn, şi nu mai vrea acum nici trenul să pornească, nici să ajungă, nici să meargă pe jos. Nimic. Să-l vadă. De ce a venit astă noapte şi de ce nu mai are acum nimic de spus, nici dorinţa să stea cu ea? Aseară, dacă l-ar fi oprit în cabină, ar fi rămas. Ea îl gonise, neghioaba. Trebuia să-l fi păstrat până dimineaţa. I-ar fi părut astăzi mai rău, ar fi fost mai singură şi mai umilită dacă după o noapte petrecută împreună s’ar fi purtat azi exact aşa cum se purta, ca un străin politicos? Nu, e mult mai rău aşa. Poate că acum ar fi fost golită şi de curiozitate şi de febră în faţa lui, ar fi ştiut iar limpede cât frig e în acest om şi cât de puţin emoţionat lasă trupul îmbrăţişarea lui. Nu le-ar fi ştiut pentrucă le ştia de mult, dar le-ar fi trăit, şi le-ar fi adus aminte viu, nu sterp, nefolositor ca acum. Liviu trecea dintr’un compârtiment în altul, stătea lângă cei care jucau cărţi, vorbea în uşa vagonului cu un macagiu. Pe marginea patului, cu uşa puţin întredeschisă, o, foarte puţin, atât numai cât să se vadă că nu s’a izolat complet de lume, că nu ţine să fie singură, că e uşor s’o deschizi, Magda îi urmărea de aproape sau de departe paşii, glasul. Era departe, acum tuşise, tuşea asta era a lui. Era alături, la Flora. Flora era frumoasă. Doamne, lungă e o zi, şi poate fi încărcată, la infinit, cu suferinţă. Trenul pornise, în sfârşit. Trecuse pe lângă ei un şir lung de vagoane, prin ferestrele cărora se vedea un ochi sub o frunte bandajată, proptită de un geam, o mână palidă, mare, spânzu- rând dintr’un pat de sus, o pereche de cârje singure, la o ferea- stră. Se suferea acolo, altfel, pentru pricini în faţa cărora trebuia să te închini. Şi ea aici, stupidă, încremenită, ca unul din oamenii aceia fără sânge, cu oasele sdrobite, pentru o durere de care îi era scârbă, pentru care se dispreţuia. Auzi-1, vorbeşte pe sală, despre război, cu Popa. Poate să vor- bească până diseară, pătimaş cum e când e vorba de o idee, nu de un sentiment. E din ce în ce mai frig. Ţevile caloriferului sunt îngheţate ca mâna care le pipăie. Flora iese pe culuar şi se amestecă în discuţia lor. Acum s’ar părea că vorbesc lucruri de haz, aşa li s’au deschis vocile, şi râd, şi râd. Magda se întinde pe pat. E foarte greu să stai ridicat, să ţii o carte pe genunchi. Nu mai are ce să aştepte. Mai e puţin până să ajungă. O să se dea toată lumea jos şi să se risipească. Nu mai e nimic de aşteptat. Poate la noapte, când se vor întoarce în vagon... Dar e foarte mult până la noapte, şi foarte multe lucruri grele de SFÂRŞITUL TURNEULUI 53 făcut, ceasuri întregi, frigul, aşteptarea, spectacolul. Şi poate că diseară are să fie mai uşor de deschis, uşa Florei. E cenuşie- galbenă dupămasa; şi fumul în aerul ăsta îngheţat pare gal- ben. Zambila s’a pălit de tot, stă acolo ca un hrean vechi într’un ghiveci. Nu mai ai ce să aştepţi pe lume. Nu mai ai nimic. Merg pe străzile drepte ale oraşului, cu case înalte, cu caturi şi balcoane. îndărătul lor parcă nu stă nimeni. Se înserează. Aici se joacă mai de vreme, la zece nu mai umblă nimeni pe străzi. Merg spre teatru pe poleiul asfaltului, printre casele înalte. Din loc în loc câte o casă lipseşte şi în golul căscat, lăsat de ea, un morman de moloz spune că strada înainte n’avea nicio ştirbitură. Cum vor fi stat oamenii aceia, în clipa în care a căzut bomba? Erau poate adunaţi toţi în pivniţă, tremurând, socotind că tocmai lor n’o să li se întâmple nimic. Rămăsese poate sus, în odaia din colţ, cu perdelele albe, volănate, o femeie care aştepta un Liviu plecat de acasă, o femeie care plângea atât de tare încât îi era tot una dacă are să moară sau nu. Scârbos, îşi spunea Magda, scârbos sentimentalism m’a apucat! O femeie găseşte prilejul să micşo- reze tot, să prostească tot, să reducă la măsura ei. Nici cel mai imbecil dintre actorii ăştia, sunt sigură, că n’a găsit asemenea neghiobii cleioase. Teatrul era mare, cu cabine largi, cu culuare tapetate cu mătase roşie, cu loji deschise ca nişte evantaie. Tracul din seara asta însă nu seamănă cu cel cunoscut. Magda nu ştia bine că are să joace. Se farda la nimereală, nu se vedea în oglindă, nu auzea fierul de frizat pe care i-1 clănţănea coafeza în jurul capului. Se petrecea departe de ea ceva ca o pregătire de intrare în scenă, sunau sonerii, oamenii alergau afară, pe săli, şi din toate lucru- rile astea ea lipsea, ca plecată. îşi mai aduce aminte numai că e foarte nenorocită, că e pierdută şi singură, ca după o boală grea când nu deschizi ochii între prieteni, ca după un leşin, dacă te-ai deştepta într’un tramvai plin cu oameni preocupaţi, care merg toţi undeva, şi tu încă nu vezi şi nu auzi bine. Jucase. II auzise pe Popa spunându-i că jucase «straniu %, alt personaj parcă, dar foarte frumos. Nu ştia dacă sala era plină sau goală, dacă se aplaudase, dacă murise în ultimul act sau plecase numai printre decoruri. Poate că greşise o singură dată, când Dominic îi suflase printre dinţi: «Ce faci? vino spre mine! », şi ea venise, docilă. II auzise parcă şi pe Noe spunându-i Florei, în cabină, cu uşa deschisă, că vedetele plâng mult mâi multe lacrimi când au pricini adevărate de plâns, dar ridicase din umeri, pricepând pe jumătate. Apoi venise Popa în cabină să-i spună că în noaptea asta toată trupa dormea la hotel, pentrucă vagonul era stricat, trebuia să i se repare caloriferul şi că primarul îi invitase la masă în oraş. 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Şi eu nu”pot să nu vin, şi să mă duc acuma la vagon? •— Cum să te duci? Vrei să îngheţi acolo, în câmp? N’ai auzit că e stricat? Şi pe urmă, ne-a invitat primarul. Nu se poate să lipseşti tocmai dumn"ata. Imbracă-te. Fusese o seară care semănase cu o petrecere pusă In film, ca să umple un gol şi ca să se îmbrace actorii elegant. In sala mare a restaurantului, cu oglinzi şi cu plafoane aurite, oamenii mâncaseră mult şi vorbiseră aprins despre lucruri în care n’aveau nevoie de părerea altora. Orchestra împânzea cu ireal atmosfera plină de fum de sub arcadele înalte, larma multor glasuri, veselia făcută a unora, beţia adevărată a altora. Marga se auzea vorbind, răsese de câteva ori foarte tare, cu puterea cu care ar fi vrut să plângă. Liviu, la celălalt capăt al mesei, între Flora şi o cucoană cu ochi foarte frumoşij ofilită şl calmă, părea foarte atent la cuvintele amândurora şi foarte vesel. Ceasurile se adăugau unele peste altele, ca nişte pietre grele la un zid care vrea s’o îngroape, s’o înnăbuşe, şi nimeni nu vorbea •de plecare. Noe, într’un grup de necunoscuţi, invitaţi ai prima- rului, cânta arii din Rigoletto, cu capul dat pe spate, cu glas spart. Popa făcea teorii de teatru notarului şi unui colonel cu ochelari. Toate erau comice, nesfârşit de comice şi de greu de suportat. Un băiat cu ochi oblici, negri, îi spunea că e cea mai bizară actriţă din lume, că fusese el şi la Viena şi văzuse teatru, dar nimeni nu juca atât de imaterial ca ea. Trebuia să mulţumească modest, să se ferească de entuziasmul lui adolescent, scuzându-se că are talent. Aştepta sfârşitul. Târziu, către două, primarul se ridicase, odată cu Popa. Se grăbiseră şi alţii să-i imite, câţiva protestau că se sfârşea prea repede cheful, scaunele sgâriau podeaua, chelnerii aduceau hai- nele. Acum. Acum era hotarîtor. Ce avea să facă Liviu? îşi luase rămas bun dela orăşeni, condusese până la uşă cucoana ofilită cu ochi fi-umoşi, se despărţise greu de ea şi acum se întorcea lângă Popa. Va să zică rămânea cu actorii. Avea să doarmă aici, sus, în hotel. Se răspândiseră toţi în holul larg, aproape întunecat. Flora glumea, spunea că vrea să plece să se plimbe, că afară era lună şi întreba tare dacă vrea cineva s’o întovărăşească. Nu, Liviu nu se dusese spre ea, în sfârşit se putea respira, inima pornise iar. • Noe îi chema pe toţi în odaia lui, să continue cheful. Dominic îl şi luase de gât, gata să-l urmeze. Portarul le dădea tuturor cheile. Magda stătea fără rost în mijlocul holului, cu privirea spre scară, ca şi cum ar fi fost gata să urce, cu urecheâ încordată să audă ce face Liviu. Nu-1 auzea. Dar trebuia să urce, nu putea şă stea aşa la infinit, n’avea niciun rost între beţivi. Oamenii liniştiţi suiseră sus, unul după altul. Urca şi ea, încet, sprijinin- SFÂRŞITUL TURNEULUI 55 tlu-se de rampa înflorată, printre palmieri artificiali, cu blana pe un umăr, cu moartea în suflet. Se oprise la primul cat, să respire greu, să mai aştepte. In sfârşit veneau şi cei rămaşi jos. Să se fi dus Liviu la Noe, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap s’o cheme şi pe ea, străină deci cum fusese totdeauna. Se apropiau, o ajun- seseră, o înconjurau, vorbeau tare, se chemau. Liviu era alături, suia calm. Ce avea de gând? Magda se oprise la etajul al doilea să-l roage pe Dominic să-i dea o cutie de chibrituri. Era un motiv ca oricare altul să întârzie. Dominic se căuta în buzunare, ceilalţi intraseră la Noe. Liviu rămăsese pe loc zâmbind. Dominic intrase şi el, după ceilalţi. Pe culuare era aproape întunerec. — Noapte bună, spusese Liviu, mângâind-o pe obraz, cum mângâi un copil care se duce la culcare. Era parcă somnoros şi obo- sit. îşi frecase obrazul de palma lui, i-o sărutase fără să ştie când, ca un căţel care aşteaptă desmierdarea şi o prinde din sbor. Liniştit, Liviu o mângâiase şi pe păr, se rezemase de uşă. Magda scosese cheia, deschidea pe dibuite, gata să întindă mâna de rămas bun, când Liviu intrase înăuntru, înaintea ei, uşor, prelins, neaşteptat. Era aşa de mică lumea, şi o crezuse atât de vastă, se simţise aşa de măruntă şi rătăcită în ea. Acum întindeai braţele, o încon- jurai bine, o strângeai la piept şi nu mai era în jurul tău decât o odaie goală, rece, în mijlocul căreia, stăteai, stăpân pe prin- cipiul vieţii, pe începutul şi sfârşitul ei. Fără trecut şi fără mâine, într’un acum fierbinte, strălucitor, infinit. Cu palmele pe faţa lui Liviu, cu umerii lui adormiţi sub umăr. Doarme, se deşteaptă, zâmbeşte, răsuceşte capul şi aţipeşte iar. Mai bine aşa, să doarmă, să doarmă, ca să nu-i vină niciun gând de plecare, ca să uite că dincolo de uşile închise există drumuri. Şi Magda se întreabă ce a căutat atâţia ani în teatru, în viaţă, când trecuse cândva pe lângă această fericire, singura, când o avusese, ca acum, în braţe, şi nu fusese în stare s’o păstreze. II cercetase, îl cântărise ca pe un om, când omul iubit nu trebue nici măsurat, nici cer- cetat, ci iubit numai, şi păstrat dacă poţi. Golul, suferinţa acestor ultimi ani nu fusese oare lipsa lui Liviu, nemărturisită, nerecu- noscută? Problemele metafizice, lipsa de credinţă în Dumnezeu, desechilibrul, pustiul care abătuse lumea în ochii ei, fusese oare altceva, rodul unei cugetări, cum crezuse, a unei sensibilităţi jicnite, măcinate de existenţă, sau lipsa lui Liviu? Putea în clipa asta să se răstoarne lumea pe dos, să se producă în fire cele mai mari absurdităţi, să-şi piardă dorul teatrului, toate i s’ar fi părut fără însemnătate. Liviu era aici, şi poate că niciodată pe lume nu existase o dragoste mai mare, nu iubise cineva mai mult. Dar''bărbatul începuse să se trezească. înălţase capul, îl rezemase de tăblia patului, deschisese ochii. Ridicase uşor braţul ei cu care îi prinsese umerii. Ii era cald. Murmura ceva. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 56 — Ce-ai spus? — Trebue să plec. — De ce? Nu vrei să dormi aici? — I-am spus lui Dominic să mă trezească mâine în zori, să mergem împreună în oraş. Are să vie să-mi bată în uşă, şi, vezi şi tu, ce o să creadă dacă n’o să mă găsească? Adevărat, ce o să creadă Dominic? Trebuia să se surpe toată fericirea, toată siguranţa asta clădită pe nimic, trebuia să vină la loc golul, tristeţea, singurătatea, frigul adânc, cel din fundul sufletului, disperarea, pentrucă altfel cine ştie ce putea să creadă Dominic. Un bărbat oprit pe loc când vrea să plece, e mult mai amar decât absenţa lui. Aprinsese lampa. Sub lumina ei gal- benă, săracă, în odaia aproape goală, pe marginea patului, Liviu se îmbrăca încet şi vorbea. Vorbea mai mult ca oricând. Spunea cum sunt oamenii acolo, în oraşul în care stătea de un an, cum pe măsură ce e mai cunoscut şi mai căutat ca medic, e mai desa- măgit de medicină, cum ar fi bucuros să fie orice altceva, cismar, găzar, decât să aibă în faţă zilnic suferinţa şi să n’o poată tot- deauna alina. îşi punea ciorapii, îşi trăgea peste umeri bretelele, încet, fără grabă, şi vorbea de plictiseala vieţii de provincie. Acum îşi încheia încet vesta. Era aproape îmbrăcat, aproape gata 1 Avea să plece 1 Nu se mai putea face nimic. O săruta pe ochi, bun, prietenos, pleca uşor, închidea neînchipuit de uşor, de grijuliu, uşa. Trei şi douăzeci. Şi încet, încet de tot, mai trece un minut. Trebue să te uiţi atent la limba ceasornicului, şi când crezi că trebue să se fi isprăvit o viaţă de om, s’a mai mişcat din loc puţin, a mai trecut un minut. Te plimbi, te plimbi prin odaie, te uiţi afară prin obloane, e întunerec pâslos, rece. S’a făcut frig. Te plezneşti, plimbându-te, de aer, cu setea cu care ai vrea să te plezneşti de pereţi, mergi repede, repede, apoi încet, te uiţi la ceas. Iţi spui: n’are să mă iubească niciodată, niciodată 1 şi acest niciodată se întinde nesfârşit, de câteva ceasuri, de când l-ai înţeles, l-ai trăit câteva veacuri, şi are să mai dureze încă, ca de plumb, de golul pe care are să-l închidă, arzătoare de frig ca gerul. Şi n’ai să mai poţi face nimic decât să te gândeşti la el, să te simţi acoperit de plăgi dureroase pe tot sufletul, sărac în trup, sgribulit ca un pisoi înnecat, târîndu-te, târîndu-te pe un pământ jilav. ' Magda se culcă, se acopere cu pătura. închide ochii. Sub pleoape, ca o pecetie, capul lui palid. Deschide ochii şi pe ei aceeaşi pecetie. Stinge lampa, să fie întunerec, dar noaptea se umple toată, ca de sori mici, de multe capete palide, zâmbitoare, indiferente. îngroapă faţa în perne; pleoapele, turtite, văd un chip, auriu, palid. Aproape nu mai e un gând sau o durere. Nu SFÂRŞITUL TURNEULUI 57 mai e decât o imagine. Ca în copilărie când priveam prea mult în soare şi mă orbea, şi nu mai vedeam decât soare rotund, arzător. Ai vrea să uiţi, să-ţi scormoneşti alte imagini, dar nu se poate. Ochii sunt pecetluiţi. Trupul se simte bolnav. E ca o otravă, ca o otrăvire puternică. Ca şi cum Liviu ar fi o otravă. Nu mai ai în mâini, în piept, în ochi, în gând, în respiraţie decât Liviu, şi Liviu înseamnă o suferinţă ca o descompunere. Ca şi cum, viu, ai simţi cum îţi moare trupul, se desface, putrezeşte, doare, de mult îngropat. Prin obloane se iveşte o rază cenuşie. Le deschide. In faţa ei e un perete de ceaţă. Poate că are să se risipească. Aşteaptă în frig. încet, se vede un trotuar lucios, pe urmă trupul drumului, pe urmă un chei de piatră. Dincolo de el o perdea, o cortină groasă de ceaţă lăptoasă. Asta trebue să fie marea, marea pe care uitase s’o caute ieri în oraş, marşa pe care spera s’o audă, s’o vadă, să-şi spele în priveliştea ei sgura din suflet. Şi ea stă acolo, ca o baltă fără glas, acoperită, despărţită de lume printr’un munte de ceaţă. Pe cheiul lucios trec câţiva soldaţi, de dincolo de multa lână a ţărmului, sună o sirenă tristă. Lumina creşte. In restaurantul de jos nu era nimeni când se coborîse Magda. Prin arcadele largi, înalte, ale ferestrelor, se vedea o terasă de piatră, cu ramă de coloane subţiri, graţioase, cu un Amor de piatră care îşi încorda arcul, braţele rotunde, lucioase de polei. Un pom gol, cu crăci mari, negre, se resfira sărac în mijlocul terasei. Apoi intraseră sgomotoşi: Grama, Dominic şi Liviu, ceru- seră ceai, făcuseră planuri de cumpărături în oraş, de o plimbare cu trăsura, nu pricepuse unde. Liviu îi zâmbea prietenos, cu zâmbetul lui de medic, cum îl numise ea altădată, care vrea să dea curaj, fără să făgăduiască mult, mâncase repede, aplecat peste masă, ca şi cum voia să scape de treaba asta şi se plimbase, nerăbdător, în dreptul fere- strei. O, cum îi cunoştea mişcările toate, şi felul de a mânca, şi pasul, cum nu se gândise atâta timp la ele şi cum le iubea acum cu suferinţă, cu disperare. Apoi plecaseră. Plecase şi ea mai târziu, nu, nu singură ca totdeauna, ci cu Flora, cu Popa, cu Mitrache. Ii era frică de singurătate, de ea însăşi. Ar fi vrut să ceară ajutorul altora împotriva acestei spaime, acestei foame, acestei morţi care creştea dinăuntru. Să le audă glasurile, să le simtă nepăsarea sănătoasă, interesul robust, să se acaţe de ei, care trăiau într’o lume normală, nu de cuţite, de străluciri şi de prăpăstii. Rătăciseră pe străzile drepte şi largi, prin piaţa mizeră şi îmbulzită, printre casele înalte şi somptuoase, printre ruine, şi intraseră la un circ. In arena largă, doi acrobaţi făceau exerciţii peste plasă. Se aruncau, prindeau în dinţi frânghia, se legănau peste gol, nimi- 5» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ceau spaţiul. Aveau trupuri suple şi negre, erau frumoşi. In cuşti, fiarele dormitau plictisite. Mirosea tare a animal sălbatec, a paie, a bălegar. Caii pocneau din copită, cu glesnele lor subţiri, lucioase, cu crupele lor de mătase tremurând, vibrând. O fetiţă cu picioare nesfârşit de lungi, cu părul ciufulit în ochi, fierbea o ciorbă într’« oală, în colţul unei cabine. Trebue să fi fost frumoasă fetiţa seara, în lumina circului, dreaptă pe calul cel alb, cu picioarele ei lungi, cu talia ei subţire, cu rochia de paiete din cui, de deasupra patu- lui de fier. In uşa altei cabine un bărbat îşi acorda vioara. Era trist, totul nesfârşit de trist, şi mirosul, şi salturile peste gol ale acrobaţilor, şi numerile pe care le strigau tare în italieneşte, şi coloarea supei pe care 6 fierbea fata, şi maimuţa mică, încrjintată, din cuşcă, şi frigul şi lumina de ploaie a circului. Flora privea la acrobaţi, Popa desmierda caii, Mitrache încerca să vorbească italieneşte cu violonistul. Şi peste toate, un chip palid care zâmbea şi tăcea, un gest al mâinii lui Liviu, plimbarea lui înceată în faţa ferestrei, desnădejdea, oboseala. Ameninţarea ceasurilor în care avea să-l mai vadă, să sufere de frumuseţea lui, de lumina din el, primejdia, mai grea, mai rea, a zilelor în care n’avea să-l mai vadă, în care lumea avea să fie goală de el, seacă de frumuseţe. La prânz, în acelaşi restaurant cu coloane şi oglinzi, stătuse aşezată de întâmplare în faţa lui. Mâncau grăbiţi să ia trenul la ora două. Magda nu se mai gândea că ceilalţi o privesc poate. Să-l văd, să-l văd, îşi spunea ea, să-l văd bine, pentrucă în tren cine ştie în ce compartiment are să stea. Se făceau în grabă plăţi, se duceau geamantane, se spunea rămas bun, Liviu stătea cu spatele, se întorsese în profil, Liviu îşi rezemase un braţ de fereastră, Liviu se apleca să ridice ceva de jos. Să-l văd, să-l văd, se gândea Magda. Uite-1 cum merge, cum îşi pune haina, cum se opreşte! Şi auzi-1 spunându-i lui Noe că după trei ore de drum, s.chimbă trenul şi ia altul, pentru oraşul lui. Se duce! In tren Liviu jucase şah cu Popa. Se auzea din compartiment glasul Florei, care se aşezase lângă ei. Era zadarnic, zadarnic să se ducă acolo, ar fi fost caraghios, inutil. Magda se culcase pe pat. Trenul mergea ţăcănind, cu cerul plumburiu în ferestre, cu câmpia îngheţată sub cer. Matei făcuse curat în cabină, arun- case zambila. Ii lipsea ceva ferestrei. îşi simţea gura arsă, trupul golit parcă, o teacă uscată, pu- tredă. Trebuia să înţeleagă, nu era nimic de aşteptat, nimic. După trei ore avea să coboare. Turneul mai dura zece zile, viaţa poate zece ani, douăzeci de ani. Poate că nu. Inima asta care se oprea acum, şi se pornea iar, şi tăcea îndelung, nu mai putea trăi atât. Moartea era poate foarte aproape. Cu o durere ca asta nu se mai putea trăi. Uite acum poate ar fi destul să pui mâinile SFÂRŞITUL TURNEULUI 5» pe piept, să închizi ochii şi s’o primeşti. Trebue să plesnească ceva în inimă, sau în cap. Trebue să aibă şi ele legile lor, nu încape în ele oricât, au o margine după care se isprăvesc. Atâta suferinţă, atâta istovire trebue să aducă moartea. Sunt clipe în care un om se epuizează cum seacă un izvor, cum se usucă un poip. Aşa, fără boală, nu mai poate trăi. Trebue să moară. Şi din sfârşeala asta lucidă o trezeşte, o înviorează parcă, un frig, un tremur, un clănţănit al dinţilor care dovedeşte că trupul mai poate încă să se înfioare, să se sbuciume, să simtă. A trecut mai mult de un ceas, nu mai sunt decât două, Liviu are să se dea jos, are să plece. Auzi-i paşii pe coridor. Magda se ridică repede, îşi nete- zeşte părul. Dacă trece pe la uşa ei, să nu creadă că doarme, să nu se sfiască să intre. Şi Liviu intră, blajin, zâmbitor. — Mi-e somn, spune el. —> Vrei să te culci? Uite, întinde-te aici. Eu nu sunt obosită. Liviu se culcă, închide ochii, zâmbeşte, îi mai deschide odată, priveşte turbure, verde, pleacă genele lungi, adoarme. Magda stă pe o margine a patului şi îl priveşte. Peste dispe- rarea, peste sfâşierea dinăuntru s’a aşezat vremelnic ceva foarte bun, ca peste o rană viei prezenţa lui Liviu. E încă aici. Dacă, sculându-se, o să spună ceva uluitor, că vine cu noi, că mă iu- beşte, că o să mă caute peste zece zile la Bucureşti. Că o să-i fie dor de mine cel puţin, că ar vrea să-1 caut eu. Că vrea să-i fiu prieten poate, că are nevoie de cineva să-i cârpească ciorapi, şi asta ştiu numai eu pe lume, orice, orice, dar să spună ceva, să vrea ceva, să se mai poată aştepta ceva. Liviu geme încet prin somn, uşor de nu se ştie dacă îi place sau îl sperie visul. Magda înţelege fulgerător maternitatea, cu fântânile ei de duioşie şi milă. O, dacă ar dormi aşa, să treacă de staţie, să piardă trenul, să rămână aici, furios că a rămas, plictisit, dar să rămână. Dacă ar muri în somn 1 Să nu mai fie! Ce libertate 1 Dar Liviu suspină tare, se trezeşte, se uită la ceas buimăcit şi se ridică. ' — Mai am un sfert de ceas şi ajung. — Nu vrei să mai rămâi o zi? — Nu pot, am bolnavi în oraş, pe care i-am lăsat de două zile. — Nu vii deloc la Bucureşti? — Nu mai pot să-l sufăr. Mă sufocă parcă mai mult decât provincia. ■ — Aş vrea să te mai văd, muşcă Magda greu din cuvinte ca din nişte poame amare. — Adevărat? zâmbeşte Liviu ca de o glumă. Şi mie mi-a făcut plăcere că te-am văzut. —■ Aş fi vrut să nu pleci azi, mai spune odată, cu buze vinete, moarte, Magda. 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE *—• Eşti foarte drăguţă cu mine şi nu merit, răspundeLiviu. Ii să- rută mâna, se întoarce repede spre uşă să vadă dacă nu trece nimeni pe culuar şi o sărută şi pe ochi, îi strânge mâna bărbăteşte şi pleacă. Magda rămâne cu braţele moi. Ar trebui să cadă noaptea peste lume ca un copac scăpat din mâna lui Dumnezeu, să se rupă în ea firul vieţii, să se întâmple ceva. Lumea vorbeşte pe sală, trece timp mult, timp puţin, trenul s’a oprit. Se repede la fereastră. Liviu e pe peron, cu haina lui largă, face semn cu mâna către tren, merge repede repede, haina îi flutură. Nu se mai vede, uite-1, l-am pierdut. Trenul porneşte iar. Ce are să se întâmple acuma? Am să-l uit? Când? Peste câţiva ani? Şi anii ăştia cum au să arate? Cum am să-i duc? De ce să-i duc? Ca să-mi treacă într’o zi şi atunci să mă mir de cât de îngheţată şi săracă pot să fiu? Dar nu pot, n’am răb- dare, nu vreau să am. Nu vreau să-mi cheltuesc toate puterile ca să pot îndura o viaţă din care am să ies fără vlagă. Joc teatru, da, sunt o actriţă, credeam că trăiesc pentru teatru, şi acum văd că mi-e străin, că l-aşi da tot, cu toate succesele viitoare şi toate bucu- riile lui, pentru o lună de iubire a lui Liviu, pentru o săptămână. Mare preţ avea atunci în mine I Umpleam cu el o existenţă fără sens. Nu-mi cunoşteam rostul. Rostul meu era să-l iubesc pe Liviu. Magda se plimba prin cabină. Era prea cald. îşi îmbrăcă haina şi ieşi pe culuar. Vorbeau prea tare. Ieşi pe platformă. Nu vreau, nu pot să am răbdare, îşi spunea ea. Vântul bătea îngheţat pe platforma deschisă, aducea scântei fierbinţi şi pică- turi îngheţate în obraz. Nu vreau, nu vreau să joc diseară, nu vreau să merg mai departe, nu vreau să trăiesc încă alţi ani fără el. Deoparte şi de alta a plăcilor de metal care făceau punte între vagoane, şinele lunecau negru, lucioase. Tremur aici ca maimuţa de azi de dimineaţă din cuşcă, stingheră şi tristă. Cum lunecă şinele sub roţi. Ce repede I N’am să am curaj. Sigur că n’am să am curaj. Voiam s’o joc pe Anna Karenina. Ce adevărat aş putea s’o joc acum. Ce frumos I Dacă m’aş grăbi, dacă aş avea curaj 1 Să-mi scot haina, s’o pun în cap, să nu văd. Pe aici, pe lângă plăci, între vagoane. Săraca de mine, mi-e frică, poate o să mă doară. Haide, repede, să mă gândesc la chipul lui, să-mi închipui că mă duc spre el. Ce rece e bara 1 Lunecă 1 Foarte bine dacă lunecă I E mai uşor. Acum 1 Sgomot şi gol 1 Au, umărul 1 Şi Popa, şi Dominic şi Flora socotiseră o întâmplare inexpli- cabilă accidentul Magdei. Turneul se isprăvea cu zece zile mai curând din pricina lui. Ii regretau moartea şi le părea rău că plecaseră la drum cu un om bolnăvicios şi ciudat, care atrăgea parcă nenorocirea după el. Numai ei putea să-i treacă prin gând să meargă noaptea între vagoane, când mai era şi polei. LUCIA DEMETRIUS RAINER MARIA BILKE STRĂINĂ MI-ESTE VORBA TA Străină mi-este vorba ta, Străin mi-e părul şi veşmântul, Străină mi-e privirea grea... N’ajunge valul şi nici cântul Trecutului ce se sbătea... Ce stranie e truda ta! Tu eşti făptură de icoană Intr’un altar păienjenit, Ce nalţă pururi mâini sfioase Şi poartă pururea coroană, Mărturisind minuni pioase, Chiar când minunile-au pierit. IATĂ, IN NOAPTEA ADÂNCĂ Iată, în noaptea adâncă Vântul, copil, s’a deşteptat Şi pleacă singur pe cărări de stâncă Şi pătrunde încet, încet în sat. Spre eleşteu tiptil se târăşte De jur împrejur ascultă ’ndelung, Casele toate sunt albe şi luna păleşte Şi toţi arborii amuţesc prelung. CEI CE TE CAUTĂ Cei ce te caută te răstălmăcesc Şi cei ce te găsesc, te zăvoresc In chipuri şi semne. Eu însă vreau să te cuprind Precum pământul cuprinde. Coaptă, făptura-mi te adăsta, In ea se împlineşte împărăţia ta. Nu-mi dărui zădărnicii, Eu nu vreau să te tălmăcesc, Nu vreau nici vremea s’o opresc, Pentru mine clipa nu va purta Niciodată numele Nici icoana ta. Dragostei tale nu-i cer minuni, Doar legile tale să le urmezi, Precum în fiecare vlăstar Le întrevezi. N. AEGINTESCU-AMZA UNIVERS DECADENT Pe deasupra munţilor din imaginaţia mea, milioane de stele foşnesc autumnal; dincolo de nori, îmi creiez un oraş cu străzi aeriene, cu oameni tăcuţi, unde fiecare inimă-i o planetă şi unde orice vagabond în somnul lui mă ascunde. Fruntea învăluie universul şi serile, cercuri solare se desprind uneori, departe ca’ orizontul şi recad în abis dincolo de apele mari şi lunare; umbrajmea se ’mpleteşte cu vântul şi fuge în jocul planetelor, până când ameţeşte ca un copil mohorît, somnoros, după un sbor cu privirile ’n jos. Acolo unde merg în fiecare noapte, întâlnesc călători din cinci anotimpuri, sosiţi din milioane de puncte cardinale, palizi şi trişti, cu ochi înfriguraţi — întocmai ca mine, şi ’n jurul enormului foc pe care-1 aprindem cu privirile noastre, vorbim despre timp, contrapunct şi noroc. Fiecare soseşte ’ntovărăşit de un câine, care ne fereşte de duhuri necurate şi latră spre fundul spaţiului, când apar liliecii; din ţările de unde vin, drumeţii aduc căldura altui soare .şi strâng la pieptul străveziu de om istovit câte-o inimă ca o pâine cu vin, pe care-o sărutăm şi-o culcăm în foi de pelin. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Târziul ne învăluie în dimineţi neclare, alegorice şi reci ca orice dimineaţă; plecările ne sânt-mai triste ■—şi ne doare atingerea pământului sub pas: e ora când tăcerile-au rămas în jurul focului enorm, să ne aştepte căderile pe sutele de mii de trepte. PENTRU OMUL MEU LIBER Totdeauna, omule liber mă vei iubi, aşa cum iubeşte săracul pâinea şi soarele, fiindcă sântem amândoi din acelaşi grăunte ■— şi fiindcă singura religie - adevărată e munca. Noi ne cunoaştem, fără să ne fi văzut vreodată; când ne ’ntâlnim, ne ’mpărţim unul altuia viaţa şi, c’un sărut cât o confluenţă de larg, zările ’n colţul buzelor noastre se sparg. Mă vei iubi, omule liber, aprig şi cald, aşa cum iubesc eu, călătoriile prin inima ta, cum aşteaptă fecioara sămânţa copilului nou, pe care să-l poarte la sânul său roditor ca pământul. Braţele noastre cuprind longitudini, meridiane, şi toate anotimpurile vin spre noi, ca un fluviu; inteligenţa şi munca sânt singurele noastre arme, prietenia, singura noastră avere. Pentru tine, omul meu liber ca timpul, voi asvârli cu praştia cuvintele cele mai pline, voi răsuci universul, ca pe-un compas —■ şi punctele, care pe hartă înseamnă hotar, am să le şterg dintre noi, ca pe un simplu popas. O AŞTEPTARE IN AFARA LUMII Călătoriam aerian şi nefiresc, un pas de-al meu era un anotimp; plecam spre punctul cinci din cardinal, iar spaţiile zornăiau ca ploile bizare UNIVERS DECADENT 65 ţâşnite invers dintr’o inimă ’n delirium tremens. Fugiseră de sub mine şi nopţile şi chiar umbrele albe, ca o dimineaţă haihuie; eram singur, şi ’n mersul meu circular, aşteptam timpul, pe umerii mei să se suie. Focuri bengale se aprindeau pe meridiane, în emisfera boreală se năşteau din pământ oraşele, totul părea ca un flux electric şi uriaşele braţe turnau din ciocane inima nouă, fluidă şi caldă, ca un metal topit, peste care umilinţa-şi turnase măreţia umană. Oamenii de peste ocean, din Vest şi din răsărit veneau ca un soare al săracilor, ca o melodie, să-şi presare luminile mari peste rană — rana aceia uscată şi mută, din care să-mi arunce-o bucată de pâine şi mie. Mai erau numai opt — ce puţine secunde 1 şi totuşi, în altă emisferă, vieţile pâlpâiau, ca un rug pentru infinit — şi rotunde se ’nvârteau uriaş şi cumplit de firesc, împrejurul noilor sori ţâşniţi într’o noapte. Unde eram, ca un circuit al privirii soseau prin unde aeriene şi numai în şoapte, mesagii cifrate pentru călătorul sfârşit, pentru omul imaterial şi palid şi supt. (Şi încă o filă din spaţii s’a rupt pentru timp, pentru mine şi pentru desculţi — şi erau atâta de mulţi, atâta de mulţi), BEN. CORLACIU e PRO DOMO Trecut şi prezent nu mai sunt, Cum nu mai este pulberea drumului, Stârnită o clipă, a joacă, de vânt. Din cele trei steme, două au căzut sub tăişul crâncenei seceri. Dar poate că e bine aşa. E bine aşa. Spaime şi lamentări doar pentru cei morţi. Vremea trece şi vine tumultuoasă ca uraganul. Nu avem timp să stăm cu faţa lipită de ’ncliisele porţi. Zădarnicul popas ni-i duşrranul. O lacrimă pentru ei, de înduioşare Şi de recunoştinţă, poate, Şi să ne întoarcem la ce ne-a mai rămas din toate: Viitorul, basmul, cel care va fi. Viitorul singur e cu adevărat al nostru. Şi ce stă să fie nu n-1 poate nimeni lua, Nimeni schilodi, perverti. El e stânca pe care rănile vremii Şi vulturii prăpădului nu au trântit-o încă, Nu o pot trânti. Ciuntită şi schimonosită din înălţimea ei adâncă. Nu-i pot sfărâma şi smulge din transfigurare, Delicatele bazo-reliefuri de dragoste şi vis; Nu o pot rostogoli sub punţi, cu pântecul deschis, In cascade de cărămizi, de moloz sau desnădejdi Cu false apologii funerare. * Stânca viitorului, cosmicul şi mereu noul monolit al lumii!. Ce fecioară puternică şi pură!... Poet al viitorului, dacă te datini, Dacă nu-i poţi visa întreagă, înmarmuritoarea ei, statură, Dacă nu eşti tot atât de puternic, de superb, de pur ca şi ea, Tu nu o vei putea, nicicând, săjuta PRO DOMO 6-7 Pe îndumnezeita, cutremurătoarea ei gură. Tu nici n’ai fi poetul viitorului, atunci. Ci doar un avorton pe care înainte de a muri, prezentul In trudnicile morţii munci, L-ar mai fi expulsat din măruntaele lui, De întuneric şi mocirlă. # Poetul viitorului, care va avea nu de cântat, Ci de creat, de modelat, el însuşi viitorul, ca pe o pastă, Va trebui să fie tare şi viziunea minţii lui, vastă Cât omenirea toată; cât lumile, cât cosmosul întreg. Spart din carapacea poleitei lui icoane, minore, In care întors mereu spre dânsul îşi rodea, în inutile ore, înseşi rădăcinile vieţii în deslânate şi desarticulate lamentări Desprins de el, de tot ce-a fost,, de toate viziunile lui moarte El va fi ceea ce trebue să fie, cu frenezie: Toţi la olaltă. Totul, toate. El va fi stropul de rouă Care-şi coboară în inimă întreg soarele. El va fi cărămida şi betonul, din care armat, Viaţa cea nouă va ridica din cenuşă Continentul întreg, cu toate popoarele, Eliberate din sângerândele cătuşe. El va fi cartea pe care trudit, Cu tâmpla, ca o pasăre obosită de prea mult sbor, Va adormi noaptea, muncitorul tuturor muncilor. El va fi cântecul, pe care îl va scrie într’aripat, In pergamentul nemuririi, Cântăreţul străfulgerat. El va fi maica şi râsetul pruncilor, Lino-typul, zeţăria şi zeţarul, Pâinea cea de toate zilele, Ogorul, apa, vinul, plugarul. El va fi veninul dragostei şi al gândului, Chinul gândului, iarăşi; iarăşi Chinul. Molohul indescifrabil şi indestructibil, Care va preface din nou frenezia, ce va să vie, In geamătul zadarnic şi temut Prin care orice viitor se desface în pulbere de trecut, de trecut 1 Intre viitor şi ceea ce a fost, azi, punţile sunt sparte. Cine duce în suflet mai multă viaţă decât moarte îşi aruncă privirile şi braţele şi elanurile toate înspre viitor. E tot ce ne-a rămas, Şi e totul, tot. 5' 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu mai avem pentru altă sărutare, răgaz, Dacă sufletul nu ne e de mai înainte, mort. Viitorul suntem toţi, cei care îl putem vedea azi. Viitorul ce va fi odată al tuturor, al tuturor. Cei care prin sângele şi duhul nostru îl putem proecta, Cei a căror viaţă, tălăzuind, nu ştim că va trece şi ea, Cei care-1 putem închega din vis, din humă, şi duh, îngeri de piatră şi de văzduh; Obraz lângă obraz, Umăr lângă umăr, Mii, milioane, fără de chip, fără de număr. Tălăzuirea, ce zace mocnită sub cruntul zăgaz, Din inimile celor ce Vor fi să vie, Prin tragica, omerica, bolovănoasa poezie, Va coborî viitorul, în golul lui de azi. STEEANIA ZOTTOVICEANU RUSU (Aprilie 1944) IN CONTRATIMP IV In dimineaţa zilei care urmează, Ştefan nu se duce la atelier. Nu merge nici în spre casă. Dela Malena din Strada Wilson o ia pe lângă teatru în jos pe Brezoianu. Nici el nu ştie de ce. I s’au răsturnat toate valorile. E ca un om căruia cineva i-ar fi luat gândurile din cutia lor, le-ar fi răspârdit amestecat prin toate colţurile camerei. Ca şi cum Ştefan ar alerga înne- bunit după ele şi când ar reuşi să prindă unele din ele, cineva i le-ar fura iar şi le-ar arunca din nou în toate ungherele cu uiî soiu de râs. Acel cineva are un râs ciudat şi biciuitor care sună persistent în timpanul lui Ştefan. I se întâmplă chiar, mergând acum pe stradă să se întoarcă din când în când cu sensaţia netă a unei fiinţe, râzând în spatele lui. Face acest gest repetat până când îşi dă seama că râsul vine din el, că îi loveşte timpanul prin înăuntru. Şi că probabil de aceia e mai puternic. Ii vin în minte un moment că fiinţa care i-a răvăşit gândurile e tot el, dar nici faptul acesta nu-1 lămureşte întru nimic. Ştefan ar trebui să fie fericit. Ceea ce i s’a întâmplat în noaptea trecută e neaşteptat, şi totuşi paradoxal tocmai faptul acesta l-a adus pe Ştefan brusc pe pământ, în sfera realului imediat. Ori e singurul loc în care Ştefan se simte stingher — cameră cu uşile închise şi fără ferestre din care acum nu mai poate eşi. Apoi nu e numai atât. Ştefan a cunoscut în viaţa lui multe femei; le-a aVut, nu Ie-a iubit. Femei cu sau fără importanţă, neocupându-i decât clipe, nimic altceva. Cu numele golite aproape din minte. Mai mult frumoase. Anca Rivăţ fusese o excepţie. O excepţie luată din milă, din plictiseală. Luată ca un •m sărac, cules de pe drumuri. Luată apoi lăsată repede. Nu din răutate nici din cinism. Dintr’o imposibilitate de concentrare. Acum cu Malena era însă altceva <— o completă scoborîre în 70 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sfera Malenei, un fel de prindere în cercul ei, Ştefan coborît în riscurile şi deprinderile realului. Incontestabil o fericire. Dar oarecum straniu după ce Ştefan se trezise din somn şi găsise trupul Malenei odihnind depărtat de al lui, fiind singur cu el, începuseră gândurile isvorîte tocmai din plinătatea momentului precedent. După o apropiere atât de mare, depărtarea uimeşte. Despărţit, unic individ în tot întunerecul i se întâmplase lui Ştefan ceva ciudat. Judecase pentru întâia oară oarecum obectiv pe Malena. Pentrucă Malena devenise deodată femeia care odihnea alături de el. Probabil pentrucă Malena i se dăduse repede. Pentru aceasta îi era recunoscător. Aici intervenise gândul în mare măsură nedrept, în mică măsură rău pentru Malena. — Malena, cu Galeru. Galeru luând loc aproape concret între trupurile lor, odih- nind unul aproape de celălalt. Malena i se dăduse prea uşor lui pentru ca să nu facă acelaşi lucru cu alţii. Ştefan nu ştia cum ar fi putut eticheta grupul de gânduri iscate în el: gelozie? Termenul prea generic nu-i mulţumise. Mai curând un soiu de trezire, de privire mai în deaproape a lucru- rilor. Ştefan n'u-şi dăduse seama că în acel moment era mai rău cu Malena, decât toţi bărbaţii pe. care Malena îi cunoscuse. O iubea totuşi. Poate tocmai de aceea. Apoi gândurile în noapte se măriseră progresiv, până când devenind aproape uriaşe îl înnăbuşiscră. Se sculase şi începuse să umble prin odaie. Trăsese storurile. Afară o lună, vopsind totul, ziduri şi acoperişuri în alb. Malena trezită venise la fereastră lângă el. Ii prinsese brutal aproape umerii. O ţintise direct în ochi. Desfăcuse gestul, întor- sese capul şi privind lumina de afară o întrebase: — Malena, în momentul de faţă tu eşti liberă? Zăpăcită, lovită neaşteptat, Malena se clătinase. îşi simţise iar umerii încleştaţi. — Spune Malena. Privise omul din faţă. II simţise oarecum străin. Ochii duri, nu rugători ca mai înainte. Nu avusese nici timpul să presupună gelozia. — Nu. Şi cu un mic efort ca spre a căuta ceva care să micşoreze efectul răspunsului. — Nu, Ştefan. Pusese în «Ştefan» toate nuanţele disponibile de mân- gâiere. In Ştefan o dărâmare pe planuri multiple. Fericirea lui era şi a altora. Ca şi cum şi-ar fi răspândit o sensaţie deplină în IN CONTRATIMP 71 colţ de stradă şi altora. Ca şi cum i-ar fi chemat să le dea ceva din el, ceva al lui: pe Malena. Malena simţise, îi păruse rău, fusese prea dreaptă. Şi Ştefan era o fiinţă de care într’o oarecare măsură ar fi trebuit să se ascundă. * Şi-l închipuise paradoxal, bun, peste marginile bunătăţii, încercase să revină. — Dar, Ştefane... Totul continuase însă brusc ca bătăi de ciocan. — Cine? Şi cum femeia din faţă nu răspunsese. — Galeru? Până la rostirea numelui lui, Malena îl eliminase total pe Costin, fără să-i mai realizeze prezenţa în viaţa ei. Crezuse că-1 poate bara în negru, fără ca el să revină între ea şi Ştefan. Ridi- case întâmplarea de astă seară deasupra lucrurilor obişnuite, din domeniul cărora se afla şi Costin. II ştersese. însuşi Ştefan îl readucea însă. Simţise spaţiile de aer dintre ea şi Ştefan, mărindu-se. Era însă prea târziu, drumul prea marcat, ca să mai poată reveni. înclinase moale capul. — Da. Apoi aşteptase ilogic în omul din faţă, o înţelegere totală, un ajutor. Nu venise. Se simţise nedreptăţită ca un copil care şi-a dat jucăria cea mai bună în mâinile altuia care i-o strică. Se văzuse singură, uimitor de singură în lumina răbufnită de-afară înăuntru. Scâncise: — Ştefane. Prins de voce, Ştefan redevenise oarecum el însuşi. Realizase. — Nu, Malena. Nu spun nimic. E natural (dar nu i se părea tocmai natural). Tu înţelegi că eu nu pot îndura asta. Te iubesc prea mult, (şi asta era adevărat), prea mult ca să te pot împărţi. Malena îl văzuse revenind. întinsese mâna şi-i atinsese obrazul. — Ştefane... înţelegi? — Da. — Te vreau numai a mea Malena. Noi doi — o lume întreagă. De asta îmi dau mai bine seama acum. Dar... «Dar» a lui Ştefan intră în toată fiinţa Malenei ca ceva metalic. — Dar pentru asta, Malena, trebue să rupi cu Galeru 1 Asta îi cerea Ştefan? Asta avea şi ea de gând să facă. — Da, Ştefane. Se apropiase de el. O luase în braţe. 72 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Dar nu mai târziu. Imediat, Malena. Malena îi atinsese buzele. — Mâine, Malena. — Mâine. — Mă înfelegi ? Tot ea trebue să înţeleagă? Tot numai ea? I se cere şi ea dă. Totdeauna. — Da, Ştefane. Mâine. Nu realizase cum avea s’o facă. Ilogic însă credea sigur c’» va putea face. Toate piedecile se ştergeau dela sine acum când se afla lângă el. Totul numai omul din faţă să se apropie de ea, să fie din nou Ştefan. Ştefan spusese : — Mulţumesc. Sunt fericit. Luna continuase să fie albă. De dimineaţă când se despărţise de ea, reîncepuse: — Azi rupi cu Galeru, da? — Da, aprobase ea iar. Acum însă când totul aparţine domeniului aceleaşi zile când nu mai era « mâine D dar « azi » Malena, intuise că nu va fi aşa, de uşor. In noaptea văruită de lună, în braţele lui Ştefan piedecile erau estompate, aproape inexistente. Acum în plină zi, din unghere începeau să înainteze greutăţile spre mijlocul camerii în care se afla. Ştefan răsucea din nou lama de metal în carnea ei. — Da, da. Nici eu n’aş putea suporta. O sărutase. —• Iţi dau un telefon la prânz. Caută să-l vezi de dimineaţă. Să nu mai fie nimic între noi, cât mai repede. Ştefan tot apropia clipele grele de ea. O lasă singură, fără ajutor în faţa luptei pe care Malena de abia acuma începea s’o realizeze. Un soiu de trezire din transă. Ca după o boală gravă, momentul în care bolnavul, deschizând ochii reia concret contact cu obiectele exterioare. Primul lucru în cale, pe care i se oprea privirea i Costin ». Surâsese totuşi. — Da, Ştefane, dimineaţă. O sărutase iar destins, recunoscător. Plecase rupându-se. Acum însă, pe drum, îndoiala se iveşte din nou în Ştefan. Acel râs ciudat din el spărgându-se în timpan. încearcă să-l înlăture. Reuşeşte în oarecare măsură. E din nou şi singur nu e liniştit. Gândurile care se sbat şi se lovesc. Se hotăreşte să-i spuie Malenei' să nu-1 mai lase de loc singur. Ideea îl mulţumeşte. Merge spu- nându-şi singur «sunt fericit. E un vis ». Aceasta e însă realul In contratimp 73 vis fusese toată închipuirea, toată iubirea lui de trei luni încoace. Un real frumos atunci. Da, da frumos. Se bucură îşi simte fiinţa svâncind spre ea. Vrea să se întoarcă, să meargă din nou la ea s’o ia în braţe. îşi aminteşte că nu-i poate da telefon decât la prânz. 11 doare. Se simte nedreptăţit. Se gândeşte însă la ea, la ce are de făcut Malena până la prânz. Un nume « Ga- lera * şi o despărţire făcută pentru el. Nu se gândeşte că nu s’ar putea, de ce nu, dacă Malena îl iubeşte totul e posibil. Şi Malena 11 iubeşte. E ca o siguranţă pe care şi-a prins-o de mână şi de eare nu se desparte. Timpul nu se scurge în ritmul paşilor lui. Se uită la ceas. Mai are patru ceasuri până la telefon. Spaţiul i se pare atât de mare încât îl doare aproape fizic. Ii trebue o sensaţie cel puţin auditivă. Intră într’un debit face numărul Malenei. Ii răspunde vocea ei. O prinde puţin răcită de aparatul prin care trece, diferită de cea de azi noapte. Vocea ei totuşi. — Malena, sunt eu. Numai un minut. Te iubesc. Câteva cuvinte din partea ei. Scurt. Apoi închide. Şi-a luat doctoria de răbdare. Când să iasă din chioşc îşi aduce aminte. Cumpără toate ziarele ca să citească cronica dramatică. Ia şi nişte ţigări. Când scoboară cele trei trepte ale debitului se împiedecă în coşul covrigarului din colţ. E gata să cadă. Râde. Ii cumpără doi covrigi apoi rămâne în drum cu ei în mână. Nu ştie ce să facă cu ei. O clipă se gândeşte să-i ducă Ioanei. I-a spus că-i plac. Numele însă « Ioana » aduce în el ceva ciudat de posibilităţi ratate. Renunţă. Dar nici acasă nu poate merge. In niciun spaţiu Îngrădit. Bagă ţigările în buzunar, ziarele sub braţ. începe să sdrobească covrigii în dinţi. E prima oară că mănâncă covrigi pe stradă. Şopteşte: «Malena». Se duce spre Cişmigiu. In colţ la Zalomit se întâlneşte cu Galeru care discută cu Olaru: — Mă duc la Malena. Diseară v’o aduc la Continental. Caut un taxi s’ajung mai repede la ea. Se opreşte, îl urmăreşte cu privirea intens. Omul acesta a simţit şi el ceea ce pe el, pe Ştefan, l-a zăpăcit şi răs- turnat astă noapte. Ii vine să-l lovească. Şovăie. Toată cris- parea dureros închegată în trup. Ii ţinteşte, gesturile, mersul, toată fiinţa lui. O vede pe Malena în braţele lui. închide ochii, îşi aminteşte că Malena îl aşteaptă pe Galeru să-i spună să se despartă de el. Asta îl mai linişteşte oarecum. Galeru, face semn unui taxi, dă mâna cu Olaru şi se urcă. Taxiul cojteşte şi goneşte spre Wilson. Ştefan îl urăşte cu atâta intensitate încât acţiunea devine aproape inutilă. Intră în Cişmigiu. Se aşează pe o bancă. Deschide ziarele şi aprinde o ţigare. Până la unu, fumează tot pachetul cumpărat dela tutungeria din colţul străzii Brezoianu. 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acasă, nedormită, Ioana aşteaptă dimineaţa telefonul Ma- lenei care nu vine. Pleacă la atelier, nu-1 găseşte pe Ştefan. Trece pe Brezoianu, cumpără nişte covrigi şi se întoarce acasă. îşi face un ceaiu. Citeşte cronicele premierei. Are ochii speriaţi şi faţa trasă. Un soiu de ardere crescândă în ea. îşi pune şalul veneţian peste umeri şi bea ceaiul. Ii e frig. Aproape de ora unu un om se îndreaptă spre strada Academiei. Ştefan se duce acasă să vorbească la telefon cu Malena. Afară e soare şi omul merge repede. Când telefonul sună prelung în odaia de alături, Malena cu faţa răvăşită se opreşte în prag cu şovăire. Ştie că se va împie- deca ridicând receptorul de vocea lui Ştefan cu ton inchizitorial. O va întreba: — Ai omorît? şi nu va putea spune: — Nu. „ Cu Costin nu ajunsese la nimic. Era de aşteptat. Trebuise să fie noaptea aceea în braţele lui Ştefan ca să poată crede că totul putea fi realizabil. Se prăbuşise plângând în faţa lui — Malena plângea oarecum uşor — şi Costin rămăsese piatră de care nu se putea agăţa în niciun fel, piatră fără asperităţi, dar piatră. Nu-i răspunsese nici măcar în acelaşi ton, în loc de gravi- tate luase masca ironiei. Ceva absolut insuportabil pentru Ma- lena, care lipsită de simţul humorului nu se putea menţine pe lamă de cuţit. Se înfuriase, se umilise, se îngenunchiase pe ea în faţa lui. Costin rămăsese drept, cu acelaşi surâs- care o înnebunea. Avea aerul să-i spună: — « Sbate-te, scoboare-te. E un spectacol plăcut şi n’aş vrea să-l pierd. E foarte drăguţ din partea ta că Vrei să-mi joci teatru doar pentru mine singur ». ' Rostise chiar: — Mulţumesc. Malena se oprise din plâns mirată ca un tren care scos de pe linie nu-şi mai regăseşte direcţia. — De ce? Ironia se prelinsese din nou. • IN CONTRATIMP 75 — E o formă nouă în care nu te văzusem până acum. Eşti mai bine în viaţă decât chiar pe scenă. încep să te apreciez mai mult ca femeie. Acum nu te-aş mai lăsa pentru nimic în lume. Apoi, văzându-i ochii speriaţi: — Aş putea să ştiu numele persoanei care te pune în starea aceasta? Nu de altceva dar i-aş cere reţeta. Malena strânsese pumnii. Dacă ar fi putut ucide prin simplă dorinţă, l-ar fi omorît atunci imediat. Furia din ochii şi gestu- rile îl atrăseseră pe Costin. O luase în braţe. Venit să-i facă o scenă pentru fuga din seara premierei, găsise o Malenă nouă, sbuciumată, oarecum interesantă. Ii depăşise aşteptările. Lucrul îl amuza. Răsese. Cum însă Malena sălbatic i se smulsese din braţe, întrcrup- sese un moment ironia. | — Uite ce e, Malena. Dacă tu crezi că eu aş putea să mă retrag ca să-ţi înlesnesc marea ta aventură romantică, care e pe cale să se înfăptuiască, te înşeli. Apoi din nou surâsul. — Natural, eu nu te pot reţine cu forţa. Poţi renunţa la mine, draga mea, dacă ţii neapărat să renunţi la teatru. Ameninţarea o învăluise total pe Malena. Simţise că mo- mentul se apropie, nu vrusese să se gândească la el, îl ocolise cu mintea. Era tactica ei obişnuită. Când cu câţiva ani în urmă, venise la Bucureşti să facă teatru, în momentele de sărăcie şi foame întrebuinţa acelaşi mijloc. încerca în ajunul unei zile fără posibilităţi de hrană, să uite tot ce va veni. Ceva care nu-i reuşea niciodată. Momentul greu sosea totdeauna. Sosise şi acum. Avea de ales între două lucruri: Ştefan şi teatrul. Ori Malena avusese totdeauna spaima alegerilor. Prin însăşi firea ei era incapabilă de decizii logice, calculate. In ea trăiau doar impul- surile. Totuşi acuma lucrul era necesar. Se frânsese toată în faţa lui Costin fără rezultat. Clipa venise şi în faţa ei era ca orbită. De aceea se dăduse atât de repede şi lui Ştefan ca să poată merge înaintea momentului acesta, să fugă mai repede decât timpul, să-l întreacă. • Tactica nu-i reuşise, cum în general nu-i reuşeau niciuna din manevrele ei sărace şi fără imaginaţie. Inevitabilul trebue să se întâmple, nu-1 putea şterge. îşi avea locul definitiv :fixat. Malena simţise ceva de destin. Se socotise înfrântă, nedrept înfrântă ca într’o luptă inegală. Plânsese mai departe. In micile ei licăriri simţea doar atât: la teatru nu putea renunţa. Era^ singurul lucru din viaţă care o mulţumea total, care-o făcea să realizeze ceva. Singurele clipe în care Malena domina, crea, se ridică deasupra ei. Singurul lucru 7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pentru care avusese şi puterea să lupte, în care învinsese. Sin- gurul «cop realizat. Chiar meschin judecând, teatrul îi dăduse Malenei totul: nume, lipsă de sărăcie şi mulţumire. Nu, nu putea. Era aproape o durere fizică numai gândul unei renunţări. Nu, nu putea. Dacă l-ar putea reţine pe Ştefan minţind făcând ceva urît ar face-o. ■— Da, da. Dăduse din cap mecanic. Costin reluase. — Numai să nu crezi că pe mine mă poţi minţi, că poţi să-ţi ai aventura ta sub scutul meu. Nici asta. Descopăr totul. E timpul să te hotărăşti. O nouă lovitură, alta, ploaie de lovituri peste o fiinţă înge- nunchiată dinainte. Malena şoptise zăpăcit. — Inevitabil. Trăsese cuvintele după ea. — Inevitabil, inevitabil... Costin se ridicase aparent politicos. Aceeaşi ironie de om puţin obosit. — E timpul să te las să te regăseşti, draga mea. Doresc atât de mult să fi liniştită. Diseară după teatru mergem la Con- tinental. Vin Chelaru şi Dobrovici, poate chiar Sterescu dela Epoca. Ieri seară am pretextat o durere de cap de-a ta. Astă seară nu se mai poate ■— şi ca o ultimă ameninţare insinuată cu surâs — şi bagă de seamă Malena, am bunul obiceiu de-a mă ţine de cuvânt. Totuşi Galeru nu se credea rău. Avea grije de Malena ca de un număr rar ce-1 poţi arata la circ şi care nu trebue lăsat să facă prostii. Malena reluase plângând: — Sunt slabă, slabă. Ce vor toţi oamenii dela mine? Simţise o nesfârşită milă pentru fiinţa ei hărţuită de toţi, • nesfârşită milă. Şoptise: — Biata Malena. Rămăsese în contemplaţia propriei ei dureri şi se tot plân- sese pe ea. * Până când telefonul ţârâind o readusese la necesitatea de-a acţiona. Acum paralizată stă în prag cu ochii măriţi fixaţi pe aparat. Dacă n’ar răspunde poate totuşi Ştefan ar veni după masă s’o Vadă şi Malena simte că faţă în faţa ei i-ar fi lui Ştefan mai In contratimp 77 greu să rupă. Telefonul răceşte, depărtează. Şi totuşi nu poate să nu răspundă. E ca o chemare a lui Ştefan, nn ţipăt. II simte dincolo de fir crispat, nervos şi simplul ei gest de-a ridica receptorul l-ar linişti. Malena iarăşi nu se ridică din- colo de realitatea şi efectul imediat. Se' duce spre telefon, răspunde. Un val de căldură răbufnită. — Malena. — Da, da. Un fel de frământare în glas, tot numai ezitare. —■ Malena, toată dimineaţa m’am gândit la tine. Malena tresare. De-ar putea Ştefan să spună numai asta, de-ar putea să nu dea drum întrebărilor. — Ai vorbit cu Galeru ai terminat, Malena ?., . Malena se aşteaptă. Pentru Ştefan faptul despărţirii de Costin, pare simplu, infinit de simplu, infinit de simplu. Ii comunică şi ei aceaşi impresie. Se miră că n’a fost în stare s'o facă. Dacă pentru el e aşa de uşor, probabil că în lealitate e chiar uşor. Cum n’a putut ea s’o facă? Cum? Malena îşi pregătise răspunsul. Să-i spună «Da, Ştefane». încearcă. — Da, nu, da, Ştefane. Ştefan, sensibilizat, vede şovăirea. Redevine direct. O ţin- teşte cu vocea. — Ai vorbit cu Galeru ? Malena caută ceva. O uşe, o ieşire din camera în care e în- chisă ermetic şi în care luptă. încearcă să dărâme un , perete. — Nu. Nu l-am putut găsi pe Galeru azi dimineaţă. Caută o lovitură prin carambol. Figură de biliard. Ştefan l-a văzut însă pe Galeru azi dimineaţă mergând spre Ştefan ştie că Malena l-a văzut azi pe Galeru. Se produc în el căderi succesive şi variate. O voce dincolo de fir care-1 minte. Malena ? Asta e Malena ? O femeie care încearcă să-1 înşele? Malena? Atunci de ce? L-a luat pe lângă alţii şi pe el. Marionetă sau capriciu? Dintr’o simplă trăsătură de cărbune în negru pe o pânză, Ştefan vede un întreg tablou în simfonie de negru. Locul pe care-1 ţine în viaţa Malenei — unul pe lângă mulţi alţii, o aventură. Din învălmăşeala din el vocea iese dură, netă: — Nu e adevărat, L-am văzut pe Galeru mergând spre tine. Malena nu putea prevedea asta. Scânceşte. Iar ceva deasupra care o depăşeşte. De câte ori încearcă să lupte câte o nouă lovi- tură de ciocan. Cade. Ii vine să ţipe. Nu poate dărâma niciun zid. mai sgârie încă puţin cu unghiile. 78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Stai să-ţi explic 1 Nu se poate ca nici Ştefan să n’o înţeleagă. EU, cel puţin. Dar vocea revine. —■ Nu, inutil, înţeleg. Dar eu nu pot. Eu te iubesc şi pe mine asta o să mă sdrobească, dar eu pe tine nu te mai văd, Malena. Ce spune? Malena nu desprinde sensul cuvintelor. Un glas dincolo de fir. Două camere. Glasul dincolo de fir spune lucruri nelămurite. In toate acestea, în simplitatea oarecare a cadrului cx). Izvorul din care vine acest amănunt în piesa lui Lope, e astfel uşor de identi- ficat: PRINCIPE: GENERAL: PRINCIPE: MARQUES: PRINCIPE: Ya no podră salir/fuera de mi palacio pon hojr i Que sientes, senorî Me siento muy cargada Ia cabeza. Pues quâdese Vuestra Alteza recogido en su aposento. Asi lo pienso haeer *). Dar Bâthory nu se retrăsese pentru a se odihni, ci pentru a da ordinul de mai înainte stabilit pentru arestarea lor: « Ccr- rândose todas las puertas de la ciudad, en este tiempo uno de los camareros del Principe dio en la antecâmara al portero della una sefial ya apostada con un panifuelo, y con ella al momento el portero abrio toda la puerta, por la qual entro luego el lugar- teniente de la guardia de a pie con quatrocientos pretorianes bien armados, denunciândoles a los traydores que estavan en la antecâmara que se rindiessen prisioneros por 6rden de Su Alteza » 3). Drama ne arătase, numai cu puţin mai înainte, cura se pusese la cale semnalul pentru deschiderea porţii: PRINCIPE: i Que es del portero? PORTERO: Aqui esta a tus pies. PRINCIPE: Cerrad las puertas. Para que esten abiertas __________________ cierto aviso se os darâ. nicio măsură ? Da poruncă să iasă afară, ca să nu facă vreun neajuns în palatul tău, că sunt fără lefuri. — Taci, Marchize, că oamenii aceştia fiind foarte credincioşi, vor fi intrat să asculte slujba. Lope Obras, I, pag. 40€. 1) Stând astfel, Înălţimea Sa începând să se frece pe frunte, spuse: Cu adevarat mă doare rău capul; Dumnezeu ştie de voi putea veni azi la biserică. Şi cu aceasta se retrase din camera în caţe se aflau. Verese, Do- cumente, IV, pag. 127. *) Astăzi nu voi putea să ies afară din palat — Doamne, simţi ceva? — Simt o mare durere de cap.— Atunci rămâi culcat în încăperea înălţimii Tale.— Aşa vreau şi eu să fac. Lope, Obras, I, pag. 406. 3) Inchizându-se toate porţile cetăţii, în vremea aceasta unul dintre camerierii Principelui făcu din anticameră către portar un semn de mai înainte stabilit, cu o basma albă şi la acel semn portarul deschise mare poarta, prin care intră numaidecât locotenentul gărzii de pedestraşi cu patru sute de străjeri bine înarmaţi, strigând trădătorilor care se aflau în anticameră să se predea, din porunca înălţimii Sale. Veress, Documente, IV, pag. 127. io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cuando este paje os hiciere sefias con un lienzo blanco, darâis luego el paso franco al que a la puerta estuviere '), Principele nu se mulţumeşte cu arestarea nobililor conjuraţi, dar îi obligă şi să semneze porunci scrise către slujitorii lor şi către străjerii din castelele şi din cetăţile lor, pentru ca acestea să fie predate reprezentanţilor lui Bâthory; acest amănunt apare în drama lui Lope ca şi în raportul lui Carrillo. Drama lui Lope de Vega e astfel de o precizie care nu lasă nimic de dorit, pentru toate detaliile care privesc faptele con- ţinute în raportul lui Carrillo. Pentru evenimentele care ur- mează, şi mai ales pentru luptele împotriva Turcilor, pe pământul Munteniei, informaţia devine vagă şi inconsistentă: în afară de numele proprii ale Târgoviştei şi Giurgiului, şi de realitatea înfrângerii lui Sinan, niciun alt amănunt nu are caracterul de precizie al celor pe care le-am examinat mai sus. Excepţie face un singur fapt, şi anume vizita pe care o face lui Sigismund nunţiul papal, anunţându-i că sforţările lui vor fi susţinute de puterile europene: El gran jFelipe de Espafia ofrece para sus gastos, puestos dentro de Venecia, ochocientos mii ducados, que Su Magestad Catâlica por estar muy empenado con las guerras que sustenta en Flandes con sus vasallos, en Ingalatierra y Erancia, su franca y piadosa mano no puede alargarte mâs, como suele en tales casos *), Odată mai mult, Lope se dovedeşte a deţine informaţii pre- cise cu privire la împrejurările din Transilvania; şi odată mai mult aceste informaţiuni sunt în legătură cu persoana lui Alons® Carrillo. Intr’adevăr, Sigismund Bâthory obţinuse un ajutor din partea Regelui Spaniei; faptul că acest ajutor nu era de l l) Unde e portarul? —Aici e, la picioarele tale. —închide porţile. Când va fi să le deschizi, ţi se va da de veste. Când pajul acesta ţi va face semne cu o pânză albă, să dai drumul numaidecât celui ce va fi lângă poartă. Lope, Obraa, I, pag. 405. !) Marele Filip al Spaniei îţi oferă pentru cheltuielile de război, depuşi la Veneţia, opt sute de mii de ducaţi; căci Majestatea Sa Catolică fiind atât de angajat în războaiele pe care le poartă în Flandra cu vasalii săi în Anglia şi în Franţa, binevoitoarea lui mână nu poate dărui mai mult, cam o face în asemenea cazuri. Lope, Obraz, I, pag. 412. EL PRINCIPE TRANS1LVANO 107 800.000 de ducaţi, ci numai de 80.000, nu însemnează nimic pentru noi. Faptul rămâne că Lope a ştiut de acest ajutor, care fusese obţinut de CarriUo, trimis în acest scop în Spania de Si- gismund. Şi în loc. de a compara textul poetului cu acela al ra- portului lui Carrillo, îl vom alătura de data aceasta de textul rezoluţiunii luate de Consiliul de . Stat spaniol, asupra cererii de ajutor a principelui Transilvaniei: « Que las cosas a las que de fuerza ha de acudir Su Magestad por el bien de la Christiandad y de sus estados son tantas que no le dan lugar a socorrer al principe como quisiera; pero que todavla... ha mandado que por los meses que quedan... se le provean 80.000 escudos, de que se han entregado letras a los Fucares al mismo padre Carrillo »1). E deci destul de limpede că Jesuitul spaniol a avut un rol oarecare în compunerea piesei lui Lope. Dacă documentele slu- jind acestei comparaţii n’ar fi fost cunoscute, şi încă s’ar fi putut ajunge la această concluzie, luându-se în considerare rolul de prim plan pe care îl joacă în dramă confesorul lui Sigismund. E firesc ca Lope să fi acordat un asemenea loc unui sfetnic spaniol al principelui, dintr’un orgoliu naţional lesne de înţeles; dar figura lui Carrillo e totuşi prea mult la baza întregii acţiuni a piesei lui. De câte ori i se citează numele, el e întovărăşit de elogii mai mult sau mai puţin discrete; principele el însuşi vorbeşte de el cu admiraţie şi cu o rară preţuire, şi pare a-1 iubi ca pe un adevărat părinte: Y pues tu eres el crisol de la verdad que defiendo, en tus mănos me encomiendo, que eres Cristiano espanol. Mira con o jos de padre las lâgrimas de los mios, que por llegar a ser rios, llegan a salir de madre. Haz de tus consejos sabios los alardes que solias, que soy niiio que ne crîas con la leche de tus labios * *). x) Oă lucrurile de care e silită Majestatea Sa să poarte grijă pentru binele oreştinătăţii şi al ţărilor sale, sunt atât de multe încât nu-i dau răgaz să ajute pe principe aşa cum ar voi; dar cu toate acestea... a dat poruncă pentru lunile care mai rămân... să i se dea 80.000 de scuzi, pentru care s’au încredinţat părintelui Carrillo scrisori către Fuegger, la Veneţia. A. Veress, Carrillo Alfonz Jeszuita-atya levelezese es iratai, pag. 187. *) Şi cum tu eşti pregătitorul adevărului pe care îl apăr, în mâinile tale mă recomand, că eşti creştin şi spaniol. Priveşte cu ochi de părinte lacrimile din ochii mei, care, ajungând să fie adevărate râuri, au ajuns să-şi iasă din albie. Inşiră-mi din nou, ca altădată, sfaturile tale înţelepte, căci sunt ca un copil pe care îl creşti cu laptele buzelor tale. Lope, Obraa, I, pag. 386. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 108 De altă parte, anumite personagii secundare dau asupra lui Carrillo, care nu era totuşi o personalitate de primul plan, amă- munte care nu se explică altfel decât prin relaţiuni personale: , ?Quien ha sido el autor desta guerra y destaa paces î Un Espanol famoso, un gran supueato, gran hombre de negocios. Bien se ha visto por lo que lleva agora entre las manoâ. Pues, i quiăn le trujo aquî? El Rey de Polonia por maestro del Principe, ha tres anos. i Ea religioso? Si, de los que llaman Jesuitas aquî, y alia Teatinos; i grandes hombres *)! Ax fi deci timpul să cunoaştem şi noi mai de aproape pe acest personagiu, şi să încercăm a ne da seama în ce împrejurări a putut el să procure lui Lope de Vera informaţiunile asupra Tran- silvaniei, dramatizate de poetul spaniol. Alonso Carrillo, Jesuit originar din Al cală, sosise în Transilvania prin anul 1591, ceea ce se potriveşte cu afirmaţia din piesa spaniolă. Guvernator al tânărului principe, el căpătase cu timpul un mare ascendent asupra lui, şi se pare că în mod efectiv el a fost acela care i-a sugerat ideea răscoalei împotriva Turcilor. In orice caz, el a fost dela început în secretul acestor planuri, şi a fost trimis din toamna anului 1594 la Curtea Imperială, pentru a trata cu miniştrii Ijnperiului condiţiunile acestei aderări a Transilvaniei la Liga Creştină. In anul următor, el alcătuia rapoartele din care s’au extras citatele de mai sus, şi le înmâna ambasadorului spaniol la Viena, don Guillen de San-Clemente, care, la rândul său, le trimitea Curţii dela Madrid. Aceste rapoarte, aflătoare azi la arhi- vele de Stat din Simancas, au putut să circule printre persona- giile oficiale dela Madrid, şi să ajungă astfel în mâinile lui Lope de Vega. Poetul spaniol le-a cunoscut însă mai probabil direct dela Carrillo el însuşi, cu prilejul călătoriei acestuia la Madrid. Intr’adevăr, în cursul anului 1596, Sigismund Bâthory de- semnă pe acelaşi Carrillo pentru o misiune diplomatică la Madrid, de unde trebuia să obţină ajutoare băneşti pentru continuarea luptelor lui cu Turcii. La 5 Mai, Jesuitul ajungea la Barcelona, * 1 *) Cine a fost autorul acestui război şi al acestor împăcări? — Um Spaniol vestit, un mare sfetnic, mare diplomat.— S’a văzut din plin, după cele pe oare le tratează acum. Dar cine l-a adus aici? — Regele Poloniei, drept profesor al Principelui, acum trei ani. — 33 cleric — Da, din cei earese cheamă aici Jesuiţi şi acolo Teatini, oameni de seamă. Lope, Obrms, 1, pag. 408. JACINTO: AURELIO: JACINTO: AURELIO: JACINTO: AURELIO: EL PRINCIPE TRANSILVANO 109 şi «Ic acolo se îndrepta spre Toledo, unde ajungea la 21 ale lunii. Audienţa Iui, întârziată de boala Regelui, care de altfel nu mai area decât doi ani de trăit, avu loc numai la 2 Iunie, şi aduse rezultatul pe care l-am văzut din rezoluţia Consiliului de Stat; spre sfârşitul Iui Iulie, Carrillo părăsea Spania, îndreptându-se din nou spre răsărit. E foarte probabil că, în vremea şederii lui în Spania, Carrill» va fi cunoscut pe Lope, şi-i va fi pus la dispoziţie materialul documentar privitor la evenimentele din ţările româneşti, indi- cându-i astfel un subiect posibil de piesă edificatoare, din care s’ar fi subliniat pe de o parte constanţa unui principe creştin, şi de alta rolul de sfetnic bun al Jesuitului spaniol. Numai aşa se pot explica amănuntele istorice, unele aşa de neînsemnate şi de caracteristice în acelaşi timp, care nu apar în niciun alt document al timpului, în afară de rapoartele lui Carrillo şi de piesa lui Lope; aşa se explică şi amănuntele rolului lui Carrillo în întâmplările din Transilvania, rol care n’a fost luminat decât de cercetările cu mult mai târzii, şi asupra căruia contempo- ranii nu aveau de unde să fie informaţi. Cât despre data compunerii acestei piese, ea se situează fără sirio îndoială în a doua jumătate a anului 1596, adică imediat după călătoria lui Carrillo în Spania. El Principe Transilvan• nu poate fi decât rezultatul subit al unui entuziasm necontrolat; piesa a fost compusă sub impresia revelaţiunilor lui Carrillo, şi mai înainte ca ele să fi fost desminţite de evenimente. In ade- văr, Principele Prodigios la care se gândeşte Lope n’ar fi putut fi gândit cu un an mai târziu, când intenţiunile şi slăbiciunile lui Sigismund Bâthory erau cunoscute în întreaga lume, ca şi neiertata lui atitudine faţă de tânăra lui soţie. De altfel, chiar în acel an 1596, cei mai bine informaţi ştiau ce se poate aştepta dela el; şi însuşi Carrillo se simţea dator, în anumite cazuri, să facă rezervele necesare asupra purtărilor lui Sigismund, care încă de pe atunci dăduse în vileag dorinţa lui de a părăsi lupta şi de a se retrage într’o viaţă mai liniştită. Astfel, în Martie 1596, Carrillo împreună cu nunţiul papal din Transilvania, Visconti, făcuseră o vizită la Viena generalului Jesuiţilor, Gio- vanni-Francesco Aldobrandini, «povestindu-mi, spune acesta, ne mai auzite nestatornicii ale acestui tânăr, de care spun că se află în atâta spaimă, că ar fi în stare să facă orice ca să scape de domnia Transilvaniei... şi mi-au spus atâtea lucruri de puţina minte a acestui tânăr, cum şi cât de întâmplătoare au fost toate faptele lui trecute »1). In anul următor, nunţiul Spi- nelli anunţa Curiei papale că Sigismund a oprit pentru el banii -1) Veress, Documente, V, 19—22. no REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE destinaţi lui MiJiai Viteazul, şi arăta cât de rea impresie făcuse acest gest asupra Curţii imperiale 1). La această din urmă epocă, Sigismund Bâthory pierise din actualitatea europeană. Aceasta e atât de adevărat, încât în 1599, când se celebrează la Valencia fastuoasa căsătorie a lui Filip III cu Margareta de Austria, sora nefericitei Maria-Cbri- stierna 2), nu se mai aude nicăiri numele tristului cumnat al tinerei regine. Lope de Vega, care se afla şi el la aceste serbări, în compania viitorului conte de Lemos, şi care a descris zilele nunţii regale în Las Fiestas de Denia, luând o parte activă şi la aranjamentul programului de spectacole, pare a nu-şi mai aminti că a scris cu doi ani şi jumătate în urmă, o piesă de teatru care ridica în slăvi pe cineva atât de apropiat de noua regină a Spaniei. Sigismund Bâthory era uitat, şi uitat cu desăvârşire. Din informaţiile lui asupra Transilvaniei, atât de precise şi de nea- şteptate, Lope de Vega n’a mai reţinut mare lucru pentru mai târziu. Abia câte o întâmplătoare amintire îi mai vine uneori sub condei, imprecisă şi redusă la vaga rezonanţă a cuvântului odinioară familiar. Ele nu rămân decât cu interesul circumscris al unor simple curiozităţi literare. Astfel, când în scrisoarea adresată Ducelui de Sessa, în anul 1610, el citează propoziţiuni ca «baj6 el Turco, vino el Persiano, venciâ el Transilvana», pentru a dovedi întrebuinţarea comună a numelui etnic în locul numelui suveranului ţării respective 3), cuvântul în sine nu pare a-i spune nimic mai mult decât conţinutul gramatical. La fel la începutul Gatomachiei, glumeaţă invocare pe care şi-o adre- sează sie însuşi, escucha mi famosa Gatomachia, asi desde las Indias a Valachia corra tu nombre y fama, numele Munteniei nu e ales decât din necesităţi de rimă, fără altă preocupare de a stabili mai precise coordonate geografice 4). * 15 *) Veress, Documente, V, pag. 70—72. *) Arhiducele Carol de Graz, fiu al împăratului Ferdinand I, avusese 15 copii, dintre care Maria-Christiema, căsătorită cu Sigismund Bâthory şi despărţită de el fără consumarea căsătoriei; Grigoria-Maximiliana, care fusese făgăduită lui Filip III; Margareta, căsătorită cu Filip în locul surorii sale, moartă înaintea nunţii; Ana şi Constanţa, care au fost, una după alta, soţiile lui Sigismund III al Poloniei. 8) Augustfu G. de Amezua, Epistolario de Lope, voi. IU, Madrid, 1941, pag. 26. *) Eimas humanas y ăivinas del licenciado Tomâ de Burguillos, Madrid, 1634, fol. 87; cf. Lope de Vega, Poesias escogidas, Madrid, 1797, pag. 247. EL PRINCIPE TRANSILVANO HI In schimb în aceeaşi poemă, acolo unde se descrie galeria de războinici iluştri, conţinând portrete alese, en Calvo el de fuerzas giganteas, en Juan de Espera en Dios y en Tran- silvano, en Pirro Griego y Scevola Romano 1), principele transilvănean ar putea, de data aceasta, să fie Sigis- mund^Bâthory tot atât de bine ca ^i Mihai Viteazul, Data ar părea că justifică această a doua accepţiune; şi nu e de crezut că Lope de Vega, care ştia încă din 1596 de existenţa lui Mihai, şi care a arătat şi mai târziu atâta interes pentru lucrurile din Orient, până la a compune anumite relaţiuni asupra evenimen- telor din Imperiul otoman, să nu fi urmărit cu un interes cel puţin egal epopea transilvăneană a eroului muntean. Oricum ar fi însă, Principele Transilvan la care face aluzie acest pasaj din poema eroi-comică a autorului nostru, rămâne un perso- naj nediferenţiat, şi care nu poate fi identificat cu absolută siguranţă. Problema nu are, de altfel, decât un interes cu totul redus. Contactul lui Lope de Vega cu realităţile transilvănene şi româ- neşti n’a dat alte rezultate. In schimb, piesa Ini, care s’a repre- zentat fără îndoială în cursul anului 1596 2), a avut o soartă din cele mai curioase, care dovedeşte că n’a fost printre cele mai puţin apreciate dintre producţiunile lui, deşi autorul el însuşi nu s’a mai gândit vreodată la dânsa. Printre numeroasele publicaţiuni teatrale cu caracter colectiv din prima jumătate a secolului al XVII-lea, eruditul german Adolf Schaeffer a descoperit un volum fără titlu, şi care deci nu poate fi identificat, întru cât nu se cunoaşte un alt exemplar, dar în care se află tipărită piesa El Capitdn Prodigioso, principe de Transilvania. In această tipăritură, piesa e atribuită cunoscu- tului dramaturg Luis Velez de Guevara, autorul romanului după care Le Sage a imitat Dracul Şchiop. împreună cu celelalte piese cuprinse în acest volum, Schaeffer a imprimat şi această scriere, încă din 18873); dar ea nu fusese semnalată în literatura cri- tică românească. * *) x) Lope de Vega, Rimas humanas y divinas, fol. 117. *) In Obras de Lope de Vega, voi. I, pag. VIII, editorul Cotarelo y Mori afirmă că El Principe Transilvana dateaza din 1596, bazându-se în aceasta pe data câtorva din documentele şi sciisorile citate în cursul piesei. Cred însă preferabilă data de Iulie-Decemvrie 1596, pentrucă Lope nu putea cunoaşte înainte de această dată ajutorul acordat lui Sigismund Eâthory de regele Spaniei şi pentrucă n’ar fi putut avea un contact direct cu Carrillo înainte de Mai 1596. a) A. Schaeffer, Ocho comedias desconocidas, Leipzig, 1887, voi. I, pag. 147—261. II* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Faţă de drama lui Lope, versiunea lui Velez de Guevara nu prezintă decât prea puţine modificări. Nu e vorba decât de una din acele prefaceri în vederea unei noi prezentări, cum se obiş- nuia atât de des în Spania. Originalitatea lui Guevara e inexis- tentă ; anumite versuri sunt modificate, spre a le da mai multă cursivitate, şi în general numele proprii sunt corupte mai adânc decât în Versiunea primă, până la a nu se mai putea ghici, fără ajutorul acesteia, adevărata lor identitate. Cât despre faptul că atribuirea piesei lui Velez de Guevara nu se poate susţine, el a fost îndeajuns dovedit de harnicul Cotarelo y Mori. Scriitorul, născut îii 1580, avea 16 ani în anul reprezentării piesei; şi deşi o asemenea precocitate n’ar avea pentru ce să mire, paternitatea lui nu poate fi apărată, întru cât se ştie că la acea epocă el avea alte preocupări, terminându-şi bacalaureatul în Arte chiar în Iulie 1596. De altfel, prelucrarea lui Velez de Guevara n’a fost singură. Ia culegerea de piese intitulată El mejor de los mejores libros qae han salido de comedias nuevas, publicată la Madrid în 1651, se află o nouă prelucrare, intitulată La Defensa de la fe y Prin- cipe prodigioso, şi atribuită colaborării dintre dramaturgii cunos- cuţi, Juan de Matos Fragoso şi Agustfn Moreto y Cabana; o ediţie separată a acestei ultime piese a apărut la Madrid în 1751. Sub titlul de El Principe prodigioso, aceeaşi piesă a fost retipărită în mai multe rânduri, ca datorindu-se bunului prieten al lui Lope, Juan Perez de Montalbân, deşi n’a fost admisă în seria lucrărilor acestui scriitor. In 1660, Roman Montero reprezenta comedia Amar sin favorecer care, după spusele lui Cotarelo y Mori, are aceleaşi personagii ca şi drama lui Lope, şi deci pare a fi o nouă prelucrare a ei. In sfârşit, catalogul pieselor de teatru manuscrise aflate în Biblioteca Naţională din Madrid, menţio- nează o comedie intitulată El Capităn prodigioso, din secolul al XVII-lea şi de autor necunoscut, care nu poate fi decât una din numeroasele versiuni, enumerate mai sus, ale aceleaşi drame cu întinsă circulaţie. Se vede dar că El Principe Prodigioso e departe de a fi un accident neînsemnat în cariera dramatică a lui Lope. Numărul imitaţiunilor şi prelucrărilor care s’au făcut după dânsa, până dincolo de jumătatea secolului al XVII-lea, arată că ea n’a pierit curând din amintirea spectatorilor, şi că a fost în mai multe rânduri cerută de ei. Preferinţa aceasta se înţelege prea bine, dacă se ţine seamă de împrejurarea că, sprijinită pe eve- nimente depărtate şi fără interes adevărat pentru spectatorul spaniol, piesa punea totuşi în joc resorturi atât de proprii tea- trului lui Lope în general, şi atât de familiare publicului său. EL PRINCIPE TRANSILVANO I13 Intr’adevăr, Lope a mai făcut şi alte ori apel la istoria contemporană. In Arauco domado el povestise epopeea cuceririi Americii de Sud, după cum în El gran Duque de Moscovia avea să relateze împrejurările ruseşti la începutul secolului al XVII-lea. Dar de data aceasta nu mai era vorba de o simplă curiozitate istorică, ci de o potrivire cu problematica generală a teatrului lui Lope. Modelul de principe creştin pe care îl reprezintă Sigis- mund Bâthory e cel pe care, cu mai multă insistenţă de sigur, dar nu cu mai multă exaltare, l-a zugrăvit în El Principe per- fecto. Pentru Lope, apologet al puterii regale, teoretician al desă- vârşirii şi al infailibilităţii acestei puteri, pentru scriitorul care pune atât de sus credinţa faţă de tron, era de mare preţ să poată demonstra meritele supraomeneşti al capetelor încoronate. Sigismund Bâthory era un exemplu binevenit de suveran mag- nanim şi pios, plin de toate \irtuţile creştine, şi corespunzând întru totul principiului ideal pe care îl preconizează doctrina politică a lui Lope. De altă parte, întreaga piesă e străbătută de suflul creştin care e atât de caracteristic pentru preocupările spaniole din Secolul de Aur. Lupta împotriva Turcilor a fost una din preo- cupările constante ale puterii spaniole; interesul ei pentru lucru- rile din Orient e evident de-a-lungul întregii epoci de mărire a acestei puteri. Ideea de cruciată nu e numai un îndemn de natură politică, ci şi o idee dominantă a unei civilizaţii întregi, construite pe ideea defensivei armate împotriva păgânismului atât de puternic şi de apropiat. De aceea tot ce priveşte creşti- nismul combatant şi lupta pentru credinţă găseşte ecou în su- fletul spaniol, şi cu atât mai mult în sufletul lui Lope. Insfârşit, persoana lui Carrillo justifică, prin importanţa pe care i-o acordă scriitorul, o legitimă mândrie naţională. Spania afirmă prezenţa ei, prin marile planuri de acţiune creştină, prin tenacitatea hotărîrilor acestui prelat izolat în mijlocul puterilor ostile, prin sacrificiul voluntar şi pasionat pentru care e gata acest soldat al credinţei, acest apostol aşi zice, dacă n’ar părea excesivă întrebuinţarea acestui cuvânt. Toate aceste elemente fac din drama lui Lope una din crea- ţiunile lui cele mai spaniole, deşi în acelaşi timp cele mai serios documentate din punctul de vedere al împrejurărilor de istorie universală. Acest îndoit interes n’a fost fără îndoială absent din preţuirea pe care i-a acordat-o publicul spaniol. Pentru cel românesc, el cuprinde poate şi un început de decepţie, sau poate numai conştiinţa unei nedreptăţi; dar ce nu e istorie, se răscum- pără prin poezie, şi acesta e singurul lucru care trebue să rămână în cele din urmă din Principele visat de Fenixul spaniol. ALEXANDRU CIORĂNESCU 8 TOAMNA IN FLORĂRIE Cerul se lasă în jos, Stelele moarte miros. Aerul greu şi trudit, Jerbe a încremenit Corzile de petarde Rana din boltă arde. Zâmbete colorate Pier în bucăţi, picurate. Dricuri, cutii de carton Poartă în marş monoton, Mâinile albe ’n buchete, Pleoapele violete, Buze subţiri car minate. Iar, din pupile mirate Plouă cu aripi de înger, Inima coajă de sânger. — «Doamnă, cu ochi de icoană Vreau pentru mine-o coroană! ». ÎNCEPEM Toate porţile şi ferestrele larg deschise Şi peste case sboară duhuri de flori ucise. Nu se sbuciumă nicio sarcină, sub pământ. Mână pe mână, corul cântă un jurământ. — Tunetul vocii cade ca o cascadă ’n piatră — Schela, pentru statuia timpului e sfărmată. Azi veterani, pe piept, duc ultima decoraţie. Morţilor scoşi din groapă, vraci le fac respiraţie Navigatorii, din port se ’ntorc şi la colţ de stradă Stau alungând în fum de pipă, piraţi la pradă. Sfinţii tineri îşi fac colaci dintr’o sârmă lucioasă. Eu am stat ghemuit în casă de broască ţestoasă, Dar acum mă târăsc pe degete ’ncet, turtit Şi cu glas de adânc mă vaiet abia simţit: — «Domnule judecător, mai am şi eu un proces 1 Cei dinainte, din zor, mi-au scris act fals de deces*. INSTRUCŢIE Salt! Peisajul plesneşte în cioburi colorate. In fund miniaturi, o clipă turburate, îşi schimbă iute locul. Cad! Brazdele umede mă ’nalţă subit. — In jur, cercuri concentrice, la infinit — Lopata despică felii, odată cu ochii. Zac! La dreapta, mâna albă a mortului. La stânga, a căzut foaia cortului. Dar deasupra, ce e? OCTAVIAN PÂRVULE80U 8 DON JUAN Cu pribegia ’n suflet, Don Juan, Palid şi cântător şi, la chip, rege, îşi înnoieşte oglinda ’n orice an Neputincios în Evă să şi-o ’nchege: Prea om să treacă peste viaţă ’n van Şi prea nălucă ei să i se lege. De când e curăţie ’n univers Ca ’n glodul hâd trudită iar să cadă, Pornit-a Don Juan în linu-i mers Căutător de veşnică zăpadă: Când dorul culmii şi-a zămislit viers Ţâşni şi cel menit doar alb să vadă! Ca o plutire mândră de obelisc Spre depărtări, e ceaţa-i călătoare. Vultur rătăcitor din pisc în pisc, El, trist vâslaş de cer, orbit de soare Când sboară-ar vrea să mai găsească pisc Şi cât e ’n pisc, ar vrea din nou să sboare l In orice oprire-a lui, doar nea întâi I se iveşte, ’n foc crescându-i mitul. Ci neprihana până la călcâi. In prag de apropiere-şi dă sfârşitul. Zadarnic mângâiosul glas « rămâi» E pentru Don Juan, nemântuitul. Cu ochii urmăriţi de Paradis Când alte zări îi tot trezeşte vântul, Prin el Eterul solul şi-a trimis Pe tina vie să-i încerce cântul. In orice dragoste jertfeşte-un vis Prea ’nalt şi omenesc, Don Juar., sfântul. CUTREIERĂRI 117 Din veac în veac îndoliat ecou, Tot niai săpat şi-umbrit în colţ de gură, Păşeşte drept, cu zâmbet de erou, Cernit de manta dragostelor, sură Şi har încearcă, întâlnind chip nou, Să-şi fulgere vechi — basmul în făptură! CUTREIERĂRI Când toamnele albastre însângerau văzduhul Şi frunzele săreau ca ’n spre un dor de răscoliri, Un gând nebun deodată îmi luminase duhul Şi nu mai stăm — om paşnic, proptit în amintiri. Ci’n jalea despletită a galbenelor ruperi Deslănţuit dam chiot şi sfâşiam tării Şi ’nfometat de creste-mi închipuiam ienuperi Verzui şi uzi sub neaua cu stingeri argintii. Spre zări de plumb şi piatră apăsătoare ’n case Turtite, printre feţe sarbede, cu - ochi mici, Atâta larmă goana-mi în urma-i semănase încât în glod picase oraşul de pitici! Eu ştiu nemărginirea şi goarnele-i aprinse. Şi ’n urlătorul sunet al marilor plecări Am fost şi eu odată cu mâinile întinse Spre tainica mireasmă — a văzduhului pe mări! Am luat umflata velă spre înnoirea zării Pe diamante slabe şi trecătoare ’n mers Şi-am tot mânat spre arşiţa cerută depărtării, Muşcând din norii netezi şi de un alb şters. Şi ’n grelele chitare untdelemnoase ’n aer, Ieşind din tristul vaier al insulelor lungi, Sub dogoriri schimbat-am al amintirii caier In pacea revărsată de nesfârşite dungi. Fiindu-mi călăuze poeţii, ne ’mblânziţii, Departe de mirare, departe de ai mei, Eu am sorbit întreaga întindere de-ambiţii Şi ’n ţăndări de gheţari cu mi-am regăsit femei. liS REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi ’n liniştile line din zile-abia născute, Cât de senin poftit-am zăpezi de Caucaz, Când albele fecioare, sub dimineţi tăcute Şi viorii, strâng vreascuri şi smeură ’n obraz I Ştiu osteneala ’n braţe şi lenea în picioare, Ştiu marmora lucioasă şi sgrunţul îl frământ, Ştiu moliciunea caldă şi recele ’n licoare Şi strugurii albaştri şi aburii în vânt. ... Dar frunzelor sfârşite, dar frunzelor schiloade, Lovite fără milă de piatra de oraş — |Deodată simt şi — acuma căinţa cum mă roade — Le-am dat doar părăsirea-mi de ’nstrăinat trufaş. Aveam de dus spre piscuri o inimă setoasă De largul svon al Mării spre-azurul cenuşiu Şi-abia târziu, convoiul iscat de-a toamnei coasă M’a aplecat spre cele mărunte — prea târziu. In veştede vârtejuri şi ’n răvăşiri uşoare, Din ceea ce fusese nelinişte de tei Făcuse toamna — acuma rămasă gânditoare Mormane lungi de leşuri pe ceară de alei. Le-am îngropat în umbra de bronz din înnoptare Şi ’n ceaţa cafenie a mobilelor vechi, Când svonul de lămâie şi crizanteme — amare Sfios îmi umplea gura şi-mi luneca ’n urechi. In serile ce goanei i-arată crud hotarul Şi-avânturilor aprigi le-aruncă opritori, Prin bezna vechii toamne scăpat-am stins amnarul Şi-am înţeles întreaga tânjire-a unei flori. Şi orb lăsat-am stele lumina să-şi arunce, M ’am smuls cu 'nverşunare de vraja lor, la rând. ... Dar albele ispite m’au copleşit de — atunce Şi neclintit, prin ele, nutresc un singur gând: Când în singurătate tot sufletul mi-oi strânge, Spărgându-1 pe ’ndclete, l-oi risipi în ger, Aflând îndurătoarea putere care frânge Atâta chin deşert spre ne’nduplecatul ceri COBtfELTU BELCIUGĂŢEANU BUNA VESTIRE Pe străzile ascunse de case anonime Bălţile sug zăpada murdară din gunoi, Plămânul se dospeşte în aburii greoi, Ca ’ntr’o spălătorie cu râncedă grăsime. Dar soarele alungă ziua de rând şi vine Schinteetor, odată cu fragedele flori, Aduse de copiii din satele vecine — Şi intră în spitale, cazărmi şi închisori. Apoi, cu o copită de aur, vestito are, Izbeşte cu tărie pământul de trei ori Şi trupul se ridică din răni nimicitoare, Cu braţele deschise, cuprinse de fiori. SPAIMA O stradă ondula cu stâlpi şi case, La fundul unei ape stătătoare Şi iodul frunzelor se disolvase In disparente pete plutitoare. Se ’ngălbenea grăbit. întunecate, — Eram după un arbor de ciment —. Clădirile se răsuceau umflate, Se răsturnau spre mine, Violent. Spital de monştri, năluciri bolnave! — Mă apăram cu spaimă, ergotând — Ventuze mari ieşeau din răni grozave, înaintau spre mine, tremurând. 120 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi sângele, pe-o ţeavă arzătoare, In jerbe mari, zvârlindu-se din plin, Asurzitor ca o treerătoare, M’acoperi cu negru-i baldachin... ORIZONT EPICRITIC Sub asfinţitul unui bec, priveam Nehotărîta pată circulară; Simţeam mişcarea vântului la geam — Punea ferestre verzi de primăvară. Era tăcerea omului absent Când orice gând putea să fie Neputincios medicament, Prăpastie sau nebunie. Cad frunze, îmi zisei. Şi ’n mintea mea Căzură frunzele incinerate. O aripă de vânt le spulbera Spre zările contracturate. ROBIA LOCULUI « Poetul cântă ca pasărea » Ce fericită animalitate Vibra în acel cântec-poezie! O, pasărea inconştientă, Fermecătoarea zoologie I Născut în ţara românească — Pământ nu cu mândrie — Dac’ aş fi fost un cal în pampas Era suprema nostalgie. Se tăvălea de râs paiaţa înaripatului său mit... Robia locului împinge Tunelul inimii spre vid. DRUMUL EXTREM Cântecul tot sau sborul în somn. Ce noapte bună!.. Lung, undele nervoase palpită ’n urma lui. Alcibiazii floarea cuvintelor adună Şi jerba lor o svârle în drumul orişicui. Dar tot mai jos, departe de farmec şi avânt, Un om coboară ’n mină c’o lampă de cărbune Şi flacăra ei crudă stârneşte sub pământ, Marionete negre, închipuiri nebune. In aerul ce scade, al pieptului asalt 11 duce, cum se lasă prin pâlnia subţire, La ţărmul ce-1 confundă cu ţărmul celălalt: Tăcerea şi uitarea, perpetua uimire. G. GEORGESCU ZORI lată-jnă zilei iarăşi ostatec, ' Priveghind semnele smulse de vânt. Mi-am ascuns sborul întreg în pământ — Comoară la Prinţul Lunatec. Luceafăr din undele cerului, îşi tremură iar faţa-i curată; Peste fruntea prinţului săgetată. Stele ard vii, semnele gerului. Lunatec Prinţ, al nopţii piele domn — Sub sceptrul lunii ce mereu veghează. Te caut prin sahara zilei trează, Cu ochii bând ferigile de somn. Şi mai departe sboru-ţi tremurând, II urmăresc în liniştea de tundre. Cum trece iar spre mările de umbre — Spre golful în lumină sângerând. DON QUIJOTTE Ţi-aud încă solia incendiu viu pe zare. Şi paşii tăi de aur prin veacuri fumegând l (Sosit la poarta lumii din besna unui gând. Ai sângerat terestru sublimă ’ntruchipare). Privirea ’nfiorată din larguri te vestea. Cum zorile alaiul luminii triumfale. 0, veşnicia sfântă încinsă ’n scut şi zalei Pe fruntea de luceafăr miruitoare stea. ... Şi nimbul viu, cortegiul flămânzilor din terra, Cu braţe ’nfiorate în ochi jnuind cuvântul, Bieţi Sancho ce nu-i încăpea pământul — Cerşind cu toţii visul mântuitor, Himera! Din când în când apare întunecat pe creste. Hipnotică ’nserare cu norii şi cu vântul; Cu râsul lui sarcastic ce zgâlţâie pământul — Vestind semeţ pe zare că-i viu mereu, că —■ Este I VALENTIN STBAVA CE ESTE FILOSOFIA CULTURII CUPRINSUL: 1. Filosofia culturii este o disciplină în fază de constituire. — 2. Motivele care determină apariţia acestei noui discipline filosofice; privire istorică şi psihologică. — 3. Realitatea complexă a culturii; greutatea de-a o defini; filosofia culturii are menirea să ne introducă sistematic în planurile interioare ale culturii. — 4. întrebări fundamentale la care trebue să răspundă filosofia culturii.— 5. Obiecţiuni în jurul denumirii de «filosofia culturii». — 6. însemnătatea de ordin episte- mologic şi moral a filosofiei culturii. 1. Ne propunem, în studiul de faţă, să răspundem la o în- trebare, simplă în aparenţă însă complicată şi dificilă în fond: ce este filosofia culturii? Dacă ne-am pune o asemenea întrebare — ce este? — pentru psihologie, logică, morală şi în genere pen- tru oricare altă ramură a disciplinei filosofice, faptul ar putea să ne pară oarecum curios şi, anume, ca izvorînd dintr’un exces de formalism didactic, nu dintr’o trebuinţă reală de lămuriri a spiritului nostru. Că ne-o punem însă pentru filosofia culturii, iată ceva de care nu trebue să ne mirăm I In vreme ce psihologia, logica, morala şi aproape toate celelalte materii filosofice au state de serviciu definite şi bine inmatriculate în registrele gân- dirii sistematice, filosofia culturii abia acum îşi caută pe ale sale. Disciplina noastră este încă nouă, criteriile ei de judecată sunt doar în parte omologate iar soluţiile la care s’a oprit până acum stăruesc deocamdată în bătaia multor discuţii şi con- troverse contemporane. 2. Când apare filosofia culturii? Fireşte, nu ne interesează atâta momentul cronologic propriu zis, cât momentul spiritual al integrărilor şi al necesităţilor de gândire corespunzătoare. Comparativ cu celelalte, disciplina noastră este mai nouă. Meta- fizica ocupă în ordinea filosofică prioritatea cunoscută, pentrlică ea îşi pune întrebări generale asupra existenţei; mai precis, acele întrebări spre care mintea omenească s’a simţit aplecată dela primele organizări superioare ale conştiinţei şi care îi formează acesteia un fundal statornic al întregii ei vieţi meditative. Actul CE ESTE FILOSOF1A CULTURII I2S de naştere al logicei a fost determinat de trecerea raţiunii pe planul principalelor mijloace de cunoaştere şi de organizare a vieţii. Punctul de plecare al moralei poate fi socotit acela în care omul a început să se preţuiască pe sine şi să-şi dea seama că actele sale pot avea ecouri şi dincolo de simplul lor conţinut material. Psihologia, ca preocupare filosofică generală, îşi mă- soară vechimea din vremuri îndepărtate, adică de atunci de când mintea omenească a descoperit sufletul ca un principiu antitetic al materiei; ca ştiinţă însă, ea datează doar de curând, de când Wundt a început să arate în ce fel domeniul ei poate intra în regimul metodelor experimentale de laborator. In ce priveşte sociologia, aceasta îşi datorează situaţia ei de ştiinţă autonomă revoluţiei pozitiviste iniţiată la începutul secolului trecut de către filosofia lui Auguste Comte. Ei hine, tot aşa şi filosofia culturii —■ disciplina de care ne ocupăm acum în mod special — a ieşit la lumină şi a prins să-şi formuleze punctul său propun di v dere într’un moment al ei aparte, la fel de ca- racteristic ca Loate celelalte pentru evoluţia spiritului uman. Genetic vorbind, tendinţele de natură să întemeieze noua disciplină de gândire a filosofiei culturii încep să curgă dela ideologia veacului al XYIII-lea încoace. In privinţa aceasta, filosofia luminilor poate fi socotită o adevărată deschizătoare de drumuri. Ideea progresului, a libertăţii, a drepturilor naturale, etc., toate acestea, în măsura în care făceau spărturi simţitoare în vechea gândire dominată de teologie, au emancipat spiritele în direcţia filosofiei sociale. Faptul însă nu s’a oprit aici, ci a continuat într’un ritm asemănător, datorită multora dintre con- secinţele de ordin intelectual şi politic determinate de această • filosofic a luminilor. Intrarea în scenă a principiului naţionali- tăţilor a adus odată-cu el datoria popoarelor de a-şi defini spe- cificul lor istoric şi cultural. Desvoltarea ştiinţelor pozitive a dat omului modern sentimentul unei noi puteri asupra naturii, de unde întrebarea dacă nu ar fi posibilă o putere analoagă şi asupra universului social. Curentul pozitivist ridică politica la rangul de ştiinţă şi se strădueşte să descopere legile vieţii sociale, urmând în această încercare o cale asemănătoare cu cea folosită la fenomenele fizice şi biologice. Sub influenţa romantismului — influenţă care priveşte nu numai domeniul literaturii ci în- treaga spiritualitate a unei bune părţi din secolul trecut — inte- resul pentru fapta omenească creşte, fapt care provoacă acea mare acţiune de răscolire a arhivelor şi de cercetare a ruinelor şi monumentelor, în scopul de a se descoperi trecutul naţional al popoarelor. Observând cu atenţie aceste fenomene, putem desluşi în ele un fir conducător, un sens filosofic comun. De unde înainte se filosofa în special asupra lui Dumnezeu, asupra 126 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE laturii sau asupra omului, acum principalul accent al acestei filosofări începe să cadă asupra societăţii. Asistăm, s’ar putea spune, la un nou umanism european. Insă, pe când vechiul uma- nism considera pe om ca individ, în raport cu ceea ce putea să-i determine acestuia un echilibru psihic şi o armonie interioară cu vădite sensuri estetice în ea, noul umanism despre care e vorba are un caracter social, îşi caută puncte de sprijin cu pre- ferinţă în criteriile filosofiei pozitiviste şi judecă problema omului fci funcţiune de creaţia sociala în care acest om este implicat, al cărei agent este. Prin înfăptuirea unei mutaţii filosofice de acest ordin — repe- tăm, dela vechile unităţi ontologice şi metafizice la accentul pus acum pe noua categorie filosofică a societăţii — calea în spre apariţia filosofiei culturii, ca disciplină de gândire cores- punzătoare acestui proces modern de gândire, este deschisă. Este cazul să ne întrebăm: prin ce anume poate deveni socie- tatea un obiect central al speculaţiei filosofice? Care domeniu al ei este în aşa fel conformat, încât să poată determina întrebări şi răspunsuri, să exprime înlănţuiri cauzale şi finaliste, să aibă în toate straturile sale un sentiment cert al valorilor şi, în ge- nere, să reclame cu titlu funcţional insignele căutării şi ale con- strucţiei filosofice? Fără îndoială, acest aspect al societăţii nu poate fi decât unul singur: cultura. Mai precis: cultura, înţeleasă ca principiu de existenţă al societăţii şi totdeodată ca produs al acesteia. Nu este nevoie să insistăm mai mult pentrucă, din acest punet, lucrurile pot fi înţelese şi dela sine. Ori, iată adevărul: filoso- farea care începe din veacul al XVIII-lea asupra societăţii este ki bună parte o filosof are asupra culturii. Spunem aceasta, pentrucă sensurile pe care agenţii acestei, filosofări vor să le extragă din străduinţele lor nu privesc societatea în sine, ca simplu produs fenomenologic, ci au în vedere societatea vie, perfectibilă, prinsă în' ritmul unei evoluţii progresive; cu alte cuvinte, se gândesc la societatea generatoare de valori ideale şi de destine, împlinind prin fiecare act al ei o funcţiune de creaţie istorică şi culturală. Faptul că, genetic, constituirea filosofiei culturii ca disciplină autonomă de gândire datează din secolul al XVIII-lea nu în- seamnă, însă, că filosofia acestui secol este spiritualmente vorbind singurul factor determinant al disciplinei noastre. Fără îndoială, procesul în discuţie este mult mai complex. Pe lângă împreju- rările înfăţişate mai sus, este necesar să ţinem seama şi de anu- mite orientări şi modificări petrecute în psihologia omului modern. De aproape două veacuri, densitatea fenomenelor istorice, şi în general a fenomenelor privind aşezarea noastră europeană, CE ESTE FILOSOF1A CULTURII 127 este foarte mare. Avem de-a-face cu o epocă în care s’au petrecut revoluţii interesând deopotrivă toate registrele sensibilităţii şi ale acţiunii umane. O epocă, de pildă, în care s’a pus mai stă- ruitor ca oricând problema hărţii europene şi chiar a globului întreg, în care războaiele s’au succedat în mod neîntrerupt, ajun- gând în ultimele decenii să aibă proporţii şi intensităţi direct planetare, în care civilizaţia materială a făcut progrese atât «le mari încât a răsturnat multe din vechile raporturi de forţă ale păturilor sociale şi, mai ales, în care interdependenţe şi interfe- renţe de tot felul au adus în lume o atmosferă de succesiuni uluitoare, însoţite de tot atâtea instabilităţi ori sdruncinări inte- rioare ale lucrurilor. In asemenea condiţiuni, existenţa omului modern a fost prinsă în reţeaua unei problematice intense şi du- reroase, care, fatal, l-a abătut sufleteşte dela stilul contemplă- rilor cu viziune îndepărtată, aplecându-1 în schimb spre o filo- sttfare mai directă, mai practică, cu obiective — ca să le spunem aşa — de ordin teluric. Cea dintâi categorie sacrificată de către aceste împrejurări avea să fie de sigur filosofia de sistem, cea cu orizont metafizic; în locul ei îşi va face drum o filosofie mai liberă, fără constrângeri dogmatice, tinzând tot timpul să con- vertească ideea de valoare în direcţie socială şi concentrându-şi principalele sale puteri intelectuale asupra faptelor din deve- nirea istorică şi culturală a omenirii. In sfârşit, în seria faptelor prin care încercăm să dăm o ex- plicaţie de ansamblu apariţiei filosofiei culturii, trebue să con- siderăm şi acea mare nelinişte spirituală, caracteristică vremu- rilor moderne, provocată de criza culturii. Nietzsche — despre care se poate spune că este primul gânditor european care a sesi- zat fenomenul în adâncimea şi semnificaţia lui filosofică •— a definit această criză prin lipsa unui sentiment metafizic funda- mental de care suferă vremea noastră şi prin desfigurarea acesteia de către o domnie exagerată şi ilegitimă a criteriilor deterministe şi istorice. Rămâne de văzut dacă Nietzsche a diagnosticat just sau nu. In orice caz, ce trebue să reţinem e faptul că în timpurile noastre conceptul de « criză », Şi în special cel de « criză a cul- furii», are cu totul alt caracter decât acela pe care îl indică ter- menii în sine. In prezent, acest fenomen de « criză » nu mai pare un simplu fenomen trecător, deieiminat procesual de unele nepo- triviri sau insuficienţe provizorii, ci a devenit o formă spiritual- mente endemică, exprimând parcă realităţi din chiar structura funcţională a lucrurilor. De multă vreme — am putea spune dela Marea Revoluţie Franceză încoace — omenirea trăieşte hvtr’e permanentă stare de criză. Atât de permanentă, încât aproape că ne întrebăm dacă nu cumva aceasta este însăşi na- tura etapei în chestiune şi dacă în cazul acesta denumirea de 128 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «criză » nu devine cumva improprie. Tot ce s’a întâmplat îa acest timp — pe planul organizărilor politico-sociale ca şi pe acela al manifestărilor spirituale de orice gen — poartă pecetea de sbucium şi de intensitate a unui Şir neîntrerupt de acţiuni şi reacţiuni. Este vorba de o tensiune uriaşe, în cadrul căreia avem adeseori impresia că faptul care contează mai presus de orice e tensiunea însăşi. Printre urmările de ordin spiritual determinate de această criză, trebue să numărăm şi pe aceea sub impulsul căreia se fac paşi importanţi în spre constituirea filosofiei culturii ca nouă şi caracteristică disciplină de gândire a vremurilor moderne. De obicei, fenomenele de criză provoacă reacţiuni opuse: ori blazează ori dimpotrivă ascut simţul de pătrundere şi de cerce- tare. Pentru cazul ce ne interesează aici ne oprim la această din urmă trăsătură. Adevărul e că omenirea modernă nu pri- meşte criza din jurul ei cu impasibilitate, ci în faţa multelor ei manifestări îşi simte o conştiinţă activă şi o voinţă luptătoare. Ea vrea să înţeleagă ce se petrece; şi anume, vrea să-şi dea seama ce se află la origina acestor fenomene şi ce soluţii se desemnează la capătul lor. Constatările pe care le face o determină la judecăţi corespunzătoare, îi configurează o logică în consecinţă. Când şi-a dat seama, de pildă, că în jurul ei se periclitează ideea de liber- tate a spiritului, că atâtea forme clasice de gândire care însumează veacuri de osteneli şi diferenţieri omeneşti ameninţă să se prăbu- şească şi că fapte care au fost construite sub semnul lui specie aeterniiatis s’ar putea frânge şi ele sub ameninţarea unor decli- nuri iremediabile, repetăm, când a început să-şi dea seama de toate acestea, omenirea modernă a simţit că este de datoria ei să meargă la cauza lucrurilor, să înţeleagă ce anume forţe există în organismul culturii de pot să provoace asemenea transformări şi, în consecinţă, să poarte instrumentul restaurator al pătrun- derii sale filosofice, nu numai pe regiunile contemplaţiilor senine, ci deopotrivă, şi asupra acelora care închid în ele frământările istorice şi sociale implicate în acest proces. Presupunând că aceste câteva consideraţiuni generale ne pot da o imagine de ansamblu a împrejurărilor din care s’a născut disciplina noastră filosofică, să ne punem acum întrebarea ce trebue să ne ducă în miezul chestiunii pe care ne-am propus-o: ce este, în fond, filosof ia culturii? 3. Există definiţii şi definiţii. Unele, într’adevăr, pot fi date uşor, în conformitate cu normele logicei clasice, deci urmând metodic schema: gen proxim şi diferenţă specifică. Altele, însă, şi anume definiţiile faptelor care trebue să exprime deveniri ori funcţionalităţi complexe ale gândirii, nu pot încăpea îr CE ESTE FILOSOFIA CULTURII 129 tiparul rigid al acestor două coordonate; cel mult el ar putea să încapă, numai consimţind ca din nevoi de metodă să le trun- •hiem înţelesul şi să renunţăm de-a le surprinde în nota lor de mişcare, ce le este totuşi constitutivă. De aceea, e necesar ca în cazul acestora din urmă să procedăm mai larg, utilizând libertăţi care, chiar dacă îndepărtează o anumită stringenţă pe care ne-am •bişnuit s’o cerem definiţiilor, în schimb ele redau atmosfera faptului, îl surprind în durata şi în atitudinea sa de tensiune şi, în felul acesta, ne descoperă linia interioară a devenirii sale. Pentru motive care vor rezulta din contextul acestei expuneri, încercarea noastră de-a arăta ce este filosofia culturii se înscrie în această categorie din urmă. De sigur, ne-ar fi fost mai uşor să luăm rând pe rând definiţiile date de diferiţi cercetători în materie, să le confruntăm, eventual să le modificăm prin intro- ducerea punctului nostru de vedere şi, în cele din urmă, să ne •prim pentru uzul activităţii noastre ori la una din acestea ori la o formulă de mijloc extrasă din consensul lor general. Trebue însă să mărturisim că asemenea definiţii lipsesc. Filosofia culturii este o disciplină nouă. Ea numără până acum o bogată literatură cu teme din ea, nu însă şi asupra ei. De altminteri, faptul este cât se poate de firesc. O disciplină filosofică nu se constitue în mod aprioric, adică întâi cadrul ei formal şi pe urmă conţi- nutul, ci invers: întâi se desprinde din mersul general al gân- dirii un material de dat, probleme şi perspective ce pot să înfrunte soarta unei diferenţieri autonome,. şi numai atunci când acestea ajung să capete închegarea şi proporţiile unei ma- terii anumite, cu rosturi bine determinate în câmpul culturii, are sens să-şi facă apariţia o sistematizare logică, de natură să le încadreze într’o ştiinţă sau disciplină filosofică aparte. In privinţa aceasta, filosofia culturii a urmat şi urmează calea normală. Dacă materia acestei discipline a fost descoperită prin lucrările unei lungi serii de gânditori şi cercetători moderni — urcând de pildă dela Montesquieu la Spengler — metodologia ei, în schimb, începe să se limpezească abia acum, în zilele noastre, însăşi încercarea de faţă — dacă avem dreptul să-i dăm o ase- menea importanţă — este un modest semn al acestei străduinţe contemporane de gândire. Filosofia culturii 1 Această alăturare de termeni, este ea, oare, naturală sau forţată? Noţiunea de «filosofie» are o între- buinţare foarte largă, fapt care contribue în bună parte ca defi- niţia ei să fie aşa greu de găsit. Combinaţia aceasta, în care ter- menul de «filosofie » să aibă o semnificaţie de factor comun pe lângă o variată serie de desemnări particulare, devine din ce în ce mai frecventă. Plecând dela capitole mari, având proprietăţi şi caractere constitutive pentru viaţa culturii, vedem cum faptul 9 9 130 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se extinde continuu, ajungând să cuprindă în raza lui categorii din ce în ce Plai specificate. Astfel: dela «filosofia religiei », «filo- sofia artei », « filosofia ştiinţei », « filosofia acţiunii » etc., s’a ajuns treptat, treptat la alăturări ca acestea: «filosofia războiului şi filosofia păcii », n filosofia profesiunii », « filosofia contradicţiei », «filosofia compromisului >>, «filosofia comicului», etc. Tendinţa este de sigur admisibilă, dacă dăm filosofiei în general un înţe- les de « atitudine » a eului gânditor faţă de realităţi şi, mai ales, dacă specificăm că este vorba de acele realităţi care dispun de planuri interioare şi care prin mişcarea lor în orbita unor valori pot întreţine o problematică vie şi continuă în evoluţia spiritului uman. Dar să revenim la noţiunea noastră! Dacă se poate vorbi despre filosofia atâtor categorii ale experienţei şi atitudinii ome- neşti, cu atât mai mult nc simţim autorizaţi să proclamăm auten- ticitatea şi necesitatea unei filosofii a culturii. Termenul de «cultură», deşi aşa de curent în judecata şi în expunerile noastre, nu dispune totuşi de un înţeles în deajuns de limpede şi de complet. Putem spune că întrebuinţările noastre obişnuite îi atribue un înţeles mai redus decât acela pe care îl deţine şi pe care îl merită în realitate. Manualele de istoria cul- turii, aşa cum în genere au fost întocmite până acum şi cum persistă încă tendinţa de-a fi întocmite, exprimă — ca să spunem aşa — doar fragmente, aspecte statice sau imobilizări dintr’un 'material adunat de o epocă sau alta, nu însă şi acea mulţime de forme şi condiţii vii care pot să dea acestor manifestări adân- cime, ritm procesiv, unitate interioară, perspectivă creatoare în direcţia unor valori sau idealuri anumite. Insuficienţa acestor manuale descinde din faptul că ele tratează cultura doar din punct de vedere istoric, neglijând toate celelalte orizonturi şi în special pe cele de ordin filosofic. Nu ţin seama sau poate nu ţin seama în deajuns de acest fapt foarte important: cultura este ceva mai mult decât suma aritmetică a realizărilor omeneşti ca re au un principiu de valoare în ele; tot pe atâta, ea este şi o devenire continuă, în care se petrec jocuri de subtile forţe sufle- t eştb şi etice, în care întâlnim o vastă gamă interferenţială de forme şi valori şi în care echilibrul lucrurilor e ţinut prin între- ătru nderi continui de raporturi imanente cu altele de ordin t ranscendent. O dovadă deosebit de elocventă, în ce priveşte această corn plexitate despre care e vorba, o întâlnim în mulţimea de teorii şi concepţii moderne cu privire la origina, natura şi destinaţ a culturii. Socotim necesar, atât pentru satisfacerea unei curiozităţ i cât şi pentru o vagă ilustrare a chestiunii noastre, să trecem în revistă câteva din aceste concepţii. Nu vom urma o ordine o arecare, ci le vom indica aşa cum ne vin în minte, faptul cores- CE ESTE FILOSOFIA CULTURII 131 punzând de altminteri, până la un punct, cu coexistenţa şi cioc- nirea lor continuă pe şantierul contemporan al gândirii filosofice. Scrierile lui Fr. Schlegel şi ale lui Nietzsche ne pun în faţa unei concepţii romantice a culturii. Condorcet, Rousseau şi Kant pledează pentru ideea unei intemeieri raţionaliste a acesteia. In măsura în care Herder şi Humboldt socotesc cultura ca un mijloc de atenuare a animalităţii şi chiar ca o reacţiune împo- triva acesteia, ei apar ca teoreticieni ai punctului de vedere umanist. In scrierile de istorie şi de sociologie ale lui Lamprecht, Yierkandt, Durkheim, Xenopol, Guşti ş. a. se configurează o concepţie a culturii cu caracter sociologic. Teoria că prin cultură se petrece o transformare de energii cosmice în energii umane utile face din W. Ostwald, autorul ei, doctrinarul de bază al curentului energetico-monist, deci iniţiator al concepţiei activiste a culturii. Frobenius şi Spengler sunt reprezentanţi notorii ai unei teorii organiciste, care recunoaşte în evoluţia culturilor forme analoage cu cele din evoluţia unităţilor biologice. Fichte, Hegel, Michelet şi Ranke ilustrează o concepţie spiritualistă a culturii, bine înţeles primii doi sprijinindu-se în calitatea lor de filosofi sistematici pe criteriile metafizicei idealiste, ceilalţi doi pe criterii istorice. Marxismul judecă problema culturii în lumina materia- lismului istoric şi o consideră drept un raport al forţelor econo- mice în joc. Gobineau, Chamberlain, Lapouge, ş. a. definesc cul- tura în^funcţiune dc rasă, de selecţiuni biologice, de diferite procese eugenice. Problema crizei culturii, aşa cum o întâlnim în desbaterile multor gânditori şi scriitori moderni: Renan, Brunetiere, Keyserling, Benda, Berdiaeff, Valâry, neotomiştii Mărităm" şi Massis, etc., reprezintă implicit tot atâtea încercări de definire a culturii, bine înţeles la fiecare din aceştia apărând puncte de vedere şi situări ale problemei diferite. In mişcarea filosofică românească de astăzi, Lucian Blaga este întemeietorul unui sistem de gândire care pune cultura în funcţiune de o seamă de categorii stilistice aparţinând subconştientului uman. De ase- meni, încercarea atât de apreciată de către gândirea modernă de a se face o deosebire logică şi funcţională între 4 cultură » şi « civi- lizaţie » — încercare de care se leagă numele lui Kant, Chamber- lain, Spengler etc., iar dintre Români numele lui Rădulescu-Motru— se hrăneşte spiritualmente din nevoia de-a se atribui culturii un conţinut cu predominări ideale, un conţinut în care ideea de valoare să aibă înţeles şi prin ea însăşi, nu numai prin raportări imediate la,o condiţie materială sau alta. In sfârşit, pentru a încheia acest tablou,-'trebue să amintim sforţările contemporane ale axiologiei, această ştiinţă — dacă se poate numi aşa — a valo- rilor, care de faptTeste’jin fel de metafizică a culturii; ea dă ideii de valoare o funcţiune analoagă cu aceea pe care o avea de pildă 9» 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ideea de substanţă în filosofia clasică de sistem şi, în ultimă ana- liză, călcând pe vădite urme kantiene, caută să stabilească un apriorism al culturii, aşa cum criticismul kantian a stabilit pe acela al cunoaşterii. Am vrea ca această lungă înşirare să nu rămână o simplă ilustrare de suprafaţă, ci să ne ajute în mod esenţial la deslu- şirea chestiunii noastre şi deci la înţelegerea factorilor spirituali care justifică necesitatea logică a filosofiei culturii. Faptul că problema culturii polarizează atâtea străduinţe ale minţii omeneşti şi mai ales că este în stare să determine atâtea puncte de vedere ne spune mult. El ne face să simţim că ne aflăm în faţa uneia dintre acele chestiuni pentru care mintea noastră nu dispune niciodată de suficiente resorturi ca s’o stră- bată şi s’o stăpânească în întregime. Nu e deajuns să proclamăm, vorbind despre cultură, că avem de-a face cu o realitate complexă. Există, de sigur, şi alte elemente care trebue să intre în joc. Logic vorbind, constatarea gradului de complexitate al unei rea- lităţi — oricare ar fi ea — nu trebue să paralizeze voinţa noastră cognitivă, ci dimpotrivă s’o stimuleze. Cu cât o realitate este mai complexă, cu atâta se presupune că registrele ei sunt mai cuprin- zătoare, funcţiunile sale mai diferenţiate, conţinuturile ei dis- puse pe un sistem interior de mai multe planuri iar manifestările sale mai încărcate cu semnificaţii de ordin spiritual. Dar nu numai atâtl Cu cât o realitate din cele pe care le avem în vedere este mai complexă, cu atâta principiul şi sensurile ei intime de agre- gare, acelea care îi stabilesc continuitatea şi îi întreţin în mod eficient o unitate interioară, sunt de-o calitate mai aleasă şi mai statornică. Ei bine, aceste lucruri de adâncime trcbuesc cuno- scute, înţelese! Ele au tot aşa de mare însemnătate ca şi clemen- tele care răzbat la suprafaţă şi pot fi cuprinse în capitole directe de istoria culturii. Nu există complexitate eficientă — şi în acea- stă privinţă cultura reprezintă unul dintre marile cazuri tipice — care să nu aibă un principiu intim de agregare. Cu cât manife- stările lor sunt mai multiple şi mai variate, cu atâta acest prin- cipiu trebue să aibă o densitate mai plină, o bază existenţială mai largă. Faptul e prea cunoscut, şi mai ales prea dela sine înţeles, ca să fie nevoie să discutăm mai mult asupra lui. Totuşi, ne îngăduim o ultimă lămurire, aceasta sub forma unei analogii. Să luăm, de pildă, cazul vieţii, al vieţii universale privită din punct de vedere biologic. Ştim că aceasta se realizează într’un caleidoscop uriaş de forme, cuprinzând dela animalul unicelu- lar până la făptura complexă şi pregătită pentru atitudine con- ştientă a omului. Fiecare speţă din această scară marchează structuri aparte şi înscrie comportări diferite. Trebue însă să recunoaştem că tot acest spectacol ne-ar ului şi că n’am izbuti CE ESTE F1L0S0VIA CULTURII 133 să pricepem nimic din rosturile lui, dacă în dosul multitudinii de forme şi de aspecte despre care este vorba n’am presimţi puterea unificatoare a uneia sau a mai multor principii comune. Ei bine, tot aşa se petrec lucrurile şi în cazul culturii 1 Domeniile acesteia, cu tot întinsul lor de fapte, £r fi pentru noi o simplă lume de forme reci şi inerte, împăcând deci numai exigenţe de suprafaţă ale nevoii noastre de cunoaştere, dacă le-am consi- dera doar exterior, neglijând prin urmare elementele lor nevă- zute, substraturile de ordin imponderabil. Ajungem astfel, după un ocol destul de mare, la o primă serie de fapte ce poate să ne apropie de înţelesul filosofici culturii. Ea ne poate ajuta să desluşim ce se petrece în dosul aspectelor materiale ale culturii. Are calitatea de a ne indica puncte de reper, graţie cărora să putem da orientării noastre în cuprinsul formelor variate ale culturii un stil de activitate ordonată, stăpânind o metodă fermă şi fiind conştientă de scopul urmărit. Trebue să ne pună în contact cu formele de adâncime ale culturii, adică cu acele elemente care nu au cum să răzbată şi să se concretizeze la suprafaţă, dar care în schimb îi asigură acesteia substraturile şi permanenţele ei funcţionale. Chiar dacă nu ne poate da răs- punsuri sau soluţii definitive, este însă în natura ei să ne în- demne a ne pune întrebări şi, a medita asupra culturii, în aşa fel încât să fim introduşi în planurile interioare ale acesteia şi s’o simţim ca pe o realitate în necontenită devenire. In rezumat, filosofia culturii are menirea să ne înfăţişeze, atât sub formă de desbateri critice cât şi de prezentări sistematice, complexul de elemente care constituesc viaţa intimă a culturii, care leagă într’o mare unitate organică multitudinea ei de manifestări şi care determină funcţiunile ei creatoare pe planul umanitar al existenţei. 4. Se înţelege dela sine că drumul în spre asemenea desco- periri şi puneri în evidenţă nu poate fi uşor. El va avea de făcut tot felul de ocoluri dialectice, unele plutind pe planul ideilor gene- rale cunoscute, altele însă necesitând investigaţii adânci şi pre- lungite în domeniile faptelor de istorie şi de sociologie a culturii. Cu alte cuvinte, intră în scenă o seamă de întrebări, la care filo- sofia culturii trebue să răspundă. Unele din aceste întrebări au importanţă cardinală; de puterea şi autenticitatea lor depinde însăşi existenţa logică a disciplinei noastre. Altele, însă, au o notă mai specializată; ele provin din nevoia acestei discipline, •dată constituită, de a-şi lărgi conţinutul şi sfera de preocu- pări. Care sunt aceste întrebări? Ne vom opri asupra câtorva din ele, nu desvoltându-le (fiecare desvoltare de acest gen ar necesita 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un capitol aparte), ci numai însoţindu-le de unele lămuriri mini- male, menite să le fixeze mai bine înţelesul. a) Mai întâi, e necesar ca filosofia culturii să-şi pună o întrebare crucială, privind în mod direct natura şi funcţiunea obiectului ei: ce este cultura? Este, probabil, cea mai grea dintre problemele pe care disciplina noastră trebue să le înfrunte. Am mai amintit oarecum aceasta mai sus, când am inventariat sumar o parte din teoriile şi concepţiile asupra culturii. Dificultăţile de învins aici “Sunt neobişnuit de grele, pentrucă orice limită am alege pentru definirea sau disocierea metodică a culturii, e cu nepu- tinţă ca mintea noastră să poată face asupra acesteia discriminări absolut exacte. Să luăm câteva exemple. Există încercări de-a se defini cultura prin opoziţie cu natura; dar se iveşte, implacabilă, întrebarea: care este punctul în care se sfârşeşte natura şi începe efectiv cultura? Avem teorii care vor să măsoare câmpul culturii prin prezenţa faptelor care poartă în ele o semnificaţie istorică; dar şi aici se ivesc dificultăţi la fel de mari, pentrucă există ten- dinţe şi păreri care nu admit deosebiri între cultură şi istorie, care le socotesc în fond unul şi acelaşi lucru. Avem, de asemeni, sisteme care aşează la baza culturii ideea de rasă. Şi aici, pro- blema rămâne tot deschisă, pentrucă până în prezent biologia şi sociologia nu dispun încă de un criteriu care să determine cu precizie rasa, atât ca fenomen somatic cât şi ca fapt psiho-social. Nu stăruim mai departe; aceste exemple pot fi concludente. Ce am stabilit aici pentru câteva cazuri se aplică, bine înţeles în moduri diferite, la toate cazurile posibile. Sunt prea multe şi prea subtile elementele de adâncime ale culturii, pentru ca asu- pra lor să se poată discuta simplu, fără desbateri şi controverse. Totuşi, oricât de multe şi chiar de insolubile ar fi aceste greutăţi, întrebarea noastră trebue să rămână însă pe rol. Filosofia culturii nu ar putea să facă un singur pas în direcţia investigaţiilor şi a finalităţilor ei, înainte de-a se sprijini pe o teorie, măcar provi- zorie, a culturii în general şi a faptului de cultură în special. Dar dacă aceasta este o întrebare pe care filosofia culturii trebue să şi-o pună cu precădere, nu înseamnă însă că ne putem mărgini Ia ea. Paralel şi totodată derivând din ea, se ivesc o seamă de alte întrebări, fiecare din acestea prezentând un interes aparte şi contribuind într’un mod propriu la configurarea dome- niului logic şi epistemologic al disciplinei noastre. Vom înşira mai jos o parte din acestea. b) Se poate vorbi oare despre legi ale culturii? In caz afir- mativ, desbaterile filosofiei culturii vor trebui să-şi pună pro- blema acestor legi, să le descopere, să le descrie şi să le încadreze într’o sistematizare logică potrivită. In caz negativ, problema nu se termină, ci numai ia altă faţă, de altminteri tot atât de Ci£ ESTE F1LOSOKIA CULTURII 135 delicată ca şi cea dintâi. Filosofia culturii va fi deci obligată să se întrebe ce anume există în locul acestor legi, pentrucă spiritul nostru nu poate admite ca un organism atât de complex cum este acela al culturii să fie în stare de a funcţiona înafara unor norme, regularităţi şi permanenţe de un tip sau altul. c) Câteva lucrări recente de filosofia culturii, procedând în spiritul concepţiei organiciste, vorbesc despre moartea culturilor, aşa cum biologia vorbeşte despre moartea organismelor. Spengler demonstrează că în prezent cultura care intră vizibil în faza sa de declin şi se îndreaptă cu paşi repezi spre termenul ei final este cultura occidentului nostru european. Hotărît, avem de-a face cu o chestiune care, cu tot caracterul ei uneori prea romantic alteori prea construit, trebue însă să ne reţină atenţia. Mor sau nu culturile? Care ipoteză se apropie mai mult de realitatea fap- telor: aceea care consideră culturile drept organisme, făcându-le deci să treacă prin fazele de evoluţie pe care le cunoaşte orice organism dela naşterea până la moartea lui, sau aceea care con- sideră cultura ca o integrare continuă de fapte şi valori istorice? a) Există o singură cultură sau există culturi diferite? Cu alte cuvinte, când vorbim despre « cultura europeană », « cultura indiană », «cultura Extremului-Orient», etc., ne referim la dife- rite moduri ale unei culturi universale, singura existentă în timp şi spaţiu, sau avem de-a face cu culturi deosebite, fiecare din ace- stea constituind o unitate aparte, cu cadrele şi condiţiile ei spe- cifice? S’ar părea că o asemenea întrebare reprezintă doar o importanţă casuistică. In realitate, nu este aşa! O teză ca a lui Spengler, de pildă, despre care ştim cât de puternic a influenţat atmosfera morală şi intelectuală a timpului nostru, se întemeiază direct pe ideea culturilor multiple. In schimb, concepţii ca aceea a lui Condorcet, care vorbeşte despre natura bună şi raţională a omului, ca a lui Hegel, care recunoaşte în toate manifestările culturii realizarea treptată a unui Spirit absolut, sau ca aceea a lui Rickert, care consideră cultura drept o sumă a valorilor sociale generale, se întemeiază pe postulatul unei culturi unice şi universale. e) Cine este principalul agent al culturii: individul sau socie- tatea? Herder declară răspicat că individul, şi nu speţa, crează cultura. SclWling pune această cultură în raport cu organizarea intimă a individualităţii. Filosoful mai recent Rudolf Eucken se apropie mult de aceştia, atunci când declară, tot atât de cate- goric, că viaţa culturii reiese din interiorizarea treptată a perso- nalităţii. Fichte, de asemeni, susţine o teorie analoagă. După el, cultura rezultă din întâlnirea unui dublu proces: pe de o parte un proces intim prin care individul trebue să ajungă la acordul cu sine însuşi, pe de altă parte o acţiune exterioară, pentru a 136 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE modifica lucrurile dinafară conform cu conceptele noastre, ale indivizilor. Intr’un fel, Simmel se înscrie în aceeaşi tabără, prin teoria lui care consideră cultura drept o integrare subiectivă de valori obiective, ca şi prin' convingerea lui, că specialismul care se desparte în mod violent de categoriile subiectivităţii umane, provoacă de-a-dreptul criza culturii. "Pe de altă parte, însă, un gânditor de talia lui Vierkandt pretinde că se poate vorbi despre o plenitudine a culturii, numai atunci când formele acesteia se eliberează complet de arbitrariul individual; iar o întreagă pleiadă de istorici şi sociologi, în care strălucesc nume ca ale lui Lara- precht şi Durkheim, socotesc cultura drept un produs al sufle- tului colectiv. f) Cum trebue privit procesul intim al culturii: ca evoluând determinist sau ca urmând indicaţia suverană a unor forţe ima- nente? Adică: în genul concepţiei lui Taine, care condiţionează faptele de cultură în raport cu mediul, rasa şi momentul în care au apărut, sau în genul filosofici lui Nietzsche, care combate puternic mentalitatea noastră relativistă, care reclamă o con- ştiinţă supra-istorică şi pentru care mai presus de orice cultură este « unitatea de stil » la care o epocă sau un popor pot ajunge prin forţele lor sufleteşti proprii? g) Cu privire la temele culturii, de asemeni, disciplina noa- stră trebue să răspundă la o seamă de întrebări, şi acestea, cu importanţă la fel de hotărîtoare. Care sunt sursele acestor teme? Ce proces urmăresc, oare, până să ajungă în desbaterea propriu zisă a culturii? Dar mai ales se impune întrebarea următoare: aceste teme sunt ele în număr limitat sau nelimitat? Altfel spus: există doar câteva teme de bază, pe care epocele şi stilurile de cultură le tratează în moduri diferite după starea de spirit şi orientările sufleteşti ce formează specificul lor de viaţă, sau fie- care din aceste epoce şi stiluri vin cu temele lor proprii, urmând prin aceasta un curent de veşnică înnoire? h) Cum trebue să considerăm valorile culturii: ca nişte esenţe absolute, având preţ prin ele înşile, sau ca nişte forme relative, în funcţie de mişcările şi transformările ambianţei sociale în care sunt cuprinse? Mai precis: frumosul, binele, adevărul, sacrul ete., adică toate aceste condiţii care dau măsura şi atmosfera proprie a actelor de cultură, sunt ele nişte categorii autonome, formând o lume asemenea cu aceea a ideilor platoniciene şi cu care acţiunea noastră omenească trebue să încheie relaţiuni de participare, sau nişte realităţi derivate, rezultând din jocul creator al factorilor psihologici şi sociali? i) In sfârşit, disciplina noastră trebue să se întrebe asupra destinaţiei culturii. După cum a fost necesar să-şi dea seama ce este cultura, tot aşa, e firesc să caute a stabili şi încotro se în- CE ESTE F1LOSOF1A CULTURII 137 dreaptă această cultură. Are ea în vedere perfecţiunea omului sau perfecţiunea societăţii? Reprezintă un mers spre eliberarea totală a omului sau dimpotrivă, spre încadrarea acestuia şi mai strictă într’un sistem anumit de constrângeri? Bine înţeles, înşirarea de mai sus nu epuizează seria de între- bări pe care filosofia culturii e datoare să şi le pună. Am amintit, din seria posibilă a acestora, doar pe acelea în jurul cărora s’au concentrat până acum cele mai multe desbateri şi, totdeodată, din a căror considerare conspectuală putem să ne dăm încă odată seama de întinderea şi adâncimea de conţinut a acestei disci- pline de gândire. Rezumând tot ce am discutat aici cu privire la obiectul filo- sofici culturii, ne dăm seama că această disciplină se află încă în proces de constituire. Necesitatea ei spirituală este evidentă; în ce priveşte însă ordinea sistematică a problemelor sale, aceasta constitue astăzi unul din obiectivele de seamă ale desbattfrii filo- sofice contemporane. In orice caz, e fapt stabilit că disciplina noastră are de studiat ntât esenţele cât şi funcţiunile culturii. Adică: atât faptele de structură şi de fenomenologie ale culturii cât şi acelea care îi întreţin mişcarea, care îi stabilesc ritmul interior şi care îi dau o destinaţie în direcţia valorilor sociale şi etice. Mptoda pe care e necesar ca gânditorii şi cercetătorii în materie s’o aibă în vedere trebue să fie o metodă eclectică. Este absolut indispensabil ca aceasta să unească spiritul dialectic şi speculativ al construcţiei filosofice de sistem, cu spiritul poziti- vist şi investigator pe care îl reclamă cunoaşterea domeniilor isto- rice şi sociale. In măsura în care filosofia culturii e datoare să se aplece asupra unor probleme de esenţe ori să reflecteze la ansam- bluri dominate de ideea destinaţiei, fireşte, ea trebue să mânu- iască armele speculaţiei filosofice, după regula clasică a faptului. Pe de altă parte, însă, întru cât realitatea pe care se sprijină este cultura aşa cum o exprimă mulţimea şi varietatea ei de manifestări concrete, se înţelege dela sine că filosofia culturii e •bligată să cunoască acestea cu precizia pe care şi-o impun ştiin- ţele sociale şi istorice. Neapărat, cercetătorul în materie trebue să aibă spirit filosofic şi, chiar mai mult decât atâta, să fie con- vins că încadrarea lucrurilor într’un sistem sau măcar într’o per- spectivă filosofică le atribue acestora o dovadă de tărie, de dem- nitate şi, am putea spune, de omologare spirituală. Totdeodată, însă, el trebue să fie deprins cu felul de a vedea şi de a cerceta al istoricului, al sociologului şi al psihologului. Pentrucă, aşa cum • cercetare în domeniul culturii care ar lăsa de o parte perspec- tiva filosofică ar duce doar la simple stabiliri şi prezentări de date, tot aşa, o încercare filosofică asupra culturii, care ar face abstracţie de domeniile palpabile ale faptelor istorice, religioase, >38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE artistice, sociale, economice eţc., ne va lăsa doar impresia unai exerciţiu formal. 5. Cum era de aşteptat, constituirea filosofiei istorici ca dis- ciplină filosofică aparte întâmpină şi obiecţiuni. Intru cât aceste obiecţiuni nu pleacă dintr’un spirit negator, ci dimpotrivă au la bază o dorinţă de cât mai multă fermitate în folosirea denumi- rilor şi a categoriilor filosofice, socotim că ele merită să fie amin- tite. Le vom menţiona, mai jos, nu inventariind punctele de vedere ale gânditorilor care s’au ocupat cu această chestiune, ci luând doar înţelesurile de ansamblu, contextuale, aşa cum avera impresia că se desprind din criticele acestora. In primul rând se remarcă dificultatea de a deosebi filosofi* culturii de filosofia istoriei. Care^ este domeniul uneia, care al celeilalte? Nu cumva avem de-a face aici cu două denumiri deo- sebite ale aceluiaşi fapt? Oricum, această întrebare este de natură să ne pună pe gân- duri. Fără îndoială, nu toate fenomenele sunt istorice; nu tot ce se întâmplă ca fapt omenesc are forţă şi semnificaţie istorică. In această privinţă, absolut toţi cercetătorii în materie convin că punctul de vedere istoric are de făcut o selecţie printre faptele omeneşti. De aici, întrebarea: s’ar putea găsi oare vreun criteriu diferenţiator al fenomenelor istorice de cele neistorice, care să nu implice în mod direct ideea de cultură? înclinăm să credem că nu I Fie că determinăm faptul istoric după valoarea închisă în el şi gradul acesteia, după chipul cum poate interesa şi pune în mişcare o colectivitate omenească, după puterea lui de-a carac- teriza un moment al evoluţiei umane, fie în sfârşit după oricare din condiţiile pe care filosofii de până acum ai istoriei le-au pus în discuţie, trebue să recunoaştem că toate aceste puncte de reper nu fac decât să exprime moduri şi faţete diferite ale criteriului cultural. Dacă privim acum lucrurile din cealaltă direcţie, ajun- gem la concluzii asemănătoare. Faptul de cultură, la rândul lui, are neapărate implicaţii istorice. Intru cât el este produsul unei evoluţii în care intră integrări de acte şi sensuri umane, e absolut indispensabil ca acest fapt să se situeze într’o orbită istorică. Nu putem admite ca o acţiune omenească să ajungă a avea gradul de complexitate intimă şi semnificaţia spirituală pe care o cerem faptelor de cultură, fără a fi urmat o evoluţie precisă şi plină de conţinut; deci, fără a împlini condiţiuni care ţin de fiinţa şi esenţa istoriei. In ce ne priveşte, ne înscriem împotriva teoriei care atribue celor două discipline acelaşi înţeles; mai precis, care Ie consideră unul şi acelaşi lucru. Noţiunile de « cultură » şi de «istorie », e ' drept, sunt înrudite şi au multe puncte de sprijin comun, însă CE ESTE FILOSOFIA CULTURII • 39 logic Vorbind ele nu sunt noţiuni identice, ci ordinate. Cultura cuprinde o sferă mai largă decât istoria. Cea dintâi se referă la toată scara manifestărilor omeneşti legate de-o valoare şi de-o luptă pentru perfecţionarea spiritului creator: religie, ştiinţă, artă, filosofie, tehnică, stiluri de viaţă şi de simţire etc. Cealaltă are o semnificaţie mai specială; ea se apleacă în deosebi asupra realităţilor de ordin politic şi social ale evoluţiei umane. In con- secinţă, nici cele două discipline — filosofia culturii şi filosofia istoriei — nu pot fi unul şi acelaşi lucru. Pentru aceleaşi motive pentru care e firesc să existe o «filosofie a ştiinţei», o «filosofie a dreptului », o «filosofie a artei», o « filosofie a religiei » etc., e firesc să existe şi o «filosodie a istoriei». Fiecare din acestea se referă la o materie ce ţine de faptul general al culturii. Ştiinţa, dreptul, arta, religia etc., fireşte, nu pot exista, şi nu capătă înţeles, decât în cadrul unei culturi. Tot aşa trebue să se pe- treacă lucrurile şi în cazul istoriei. Cum toate celelalte nu se confundă cu cultura — din ansamblul căreia fac totuşi parte — de ce s’ar ivi atunci o probabilitate specială pentru istorie? Putem să ne ajutăm de-o analogie, pentru a face lucrurile mai clare. Se întâmplă, şi în cazul disciplinii noastre, ceea ce s’a întâmplat cu sociologia. Se ştie că obiectul acesteia a fost şi este încă amplu desbătut. Pur şi simplu, s’a contestat existenţa acestui obiect, pentru motivul că toate problemele presupuse ca ale lui aparţin de fapt ştiinţelor sociale speciale. Ce ar mai putea studia o ştiinţă aparte a sociologiei, peste ceea ce este, de pildă, în datoria dreptului, a economiei politice, a statisticei, a etno- grafiei, a istoriei, a linguisticei, etc? A fost nevoie de multă trudă—■ dar o trudă care până în cele din urmă s’a încheiat cu succes — pentru a se dovedi că studiul societăţii ca totalitate structurală şi funcţională este ceva cu totul diferit de studiul aspectelor ei în parte. Muiaiis mutandis, lucrurile se repetă aidoma în cazul disciplinei noastre. Intre ştiinţele culturii, istoria este una din ■ acestea, întocmai după cum în realitatea generală a culturii istoria reprezintă unul din aspectele acesteia. Raportul, prin urmare, între aceste două categorii, este dela tot la parte, dela general la particular. Una este a studia sau a filosofa asupra unei părţi a culturii, altceva a studia şi a filosofa asupra culturii însăşi, luată ca totalitate, ca întreg indestructibil. Faptul pentru care pledăm aici pare cu atât mai justificat, cu cât în tendinţele şi principalele orientări ale gândirii contemporane ideea totului ca unitate organică, reprezentând o structură superioară simplei sume aritmetice a părţilor, îşi croieşte un drum din ce în ce mai limpede şi mai hotărîtor. _ O altă obiecţiune —■ dacă se poate numi aşa — este aceea care consideră că o titulatură mai potrivită pentru ceea ce urmăresc 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE atât filosofia culturii cât şi filosofia istoriei ar fi aceasta: filosof ie socială. Argumentele pe care se poate sprijini o asemenea pro- punere sunt în genere următoarele: _ Cultura este un fapt de esenţă socială. Modul ei existenţial este determinat de fiinţa societăţii, ca unitate activă şi produc- tivă de raporturi omeneşti. Prin cultură se manifestă însăşi societatea, în ceea ce aceasta are mai esenţial, mai valoros, cu mai multă forţă unificatoare în ea. Cultura nu poate exista îh afara societăţii; dacă ar dispărea aceasta din urmă, ar dispărea şi ea. Prin forţa lucrurilor, orice filosofare asupra societăţii este de fapt o filosofare asupra culturii. Reciproca pare şi ea la fel de justificată: orice filosofare asupra culturii trebue să se sprijine neapărat pe invocarea de categorii sociale. In fond, ce înseamnă a filosofa asupra culturii? Trebue să avem în vedere că această cultură este un rezultat al devenirilor, al evoluţiei, al transfor- mărilor, toate acestea petrecându-se în cadrul societăţii şi sub imboldurile ei directe. Din moment ce vrem să cuprindem rea- litatea ei, sub unghiul unor considerări filosofice, neapărat, va trebui să ne aplecăm asupra raporturilor pe care le încheie cu socie- tatea, bine înţeles raporturi determinate şi condiţionate de suma unor valori anumite. Prin urmare, e greu să putem disocia ideea de- filosofare asupra culturii de acea a filosofării despre societate. Cele două idei sunt identice. In loc de filosofia culturii e prefe- rabil deci să spunem filosofia societăţii sau — şi mai general — filosofie socială. Modul de a vedea al acestei concepţii, deşi îşi asociază o armă- tură logică destul de bine susţinută, pare însă să nu mulţumească exigenţele mentalităţii noastre filosofice. Mai întâi, termenul de filosofie socială riscă să fie confundat cu cel de sociologie. Care ar putea fi oare bariera între aceste două discipline? Sociologia nu este numai o ştiinţă de constatări practice asupra realităţii sociale, ci şi o disciplină de filosofare asupra acesteia. Ori, dist acest moment, s’ar părea că obiectul ei devine similar cu al celei- lalte. Afară de aceasta, trebue să recunoaştem că filosofie socială nu fac numai filosofia culturii sau filosofia istoriei, ci şi filosofia dreptului, filosofia artei, chiar filosofia religiei şi, în genere filo- sofia tuturor ştiinţelor sau disciplinelor cu caracter social. Ne este teamă, deci, ca, acceptând denumirea de « filosofie socială * pen- tru disciplina noastră vom pierde oarecum, înţelesul adevărat al acesteia. E necesar ca filosofia culturii să aibă curiozităţi şi pri- viri egal de deschise asupra a tot ce poate pune în mişcare viaţa şi resorturile creaţiei spirituale. Trebue, prin urmare, ca ea să ţină seama de absolut toate datele acestei creaţii, dela acelea care au bază socială bine definită până la acelea care plu- tesc în sfere inefabile şi tind parcă tocmai la ruperea contactului CE ESTE FILOSOFIA CULTUR'I ca societatea. Ei bine, nu vedem cum acestea din urmă s’ar putea simţi la largul lor, într’d disciplină aşezată sub semnul strict al filosofării sociale. Nu trebue să uităm că în complexul culturii există categorii care se adresează psihologiei mai mult decât sociologiei, individului mai mult decât colectivităţii. In sfârşit, trebue să amintim că ne-am obişnuit ca filosofia culturii să-şi rezerve şi o margine de nerecunoscut şi de misterios prin care ea să stăruiască încă în unele direcţii idealiste ale metafizicei, fapt pe care e problematic dacă o filosofie socială propriu zisă, cu caracterul ei specializat şi dependent de poziţia sociologiei ca ştiinţă în toată puterea cuvântului, mai are dreptul să-l cuprindă în registrele sale. 6. O ultimă chestiune pe care socotim necesar s’o menţionăm aici se referă la însemnătatea pe care o poate avea această dis- ciplină de gândire a filosofiei culturii. Ii atribuim două însemnătăţi: una de ordin epistemologic, cealaltă de ordin moral. Amândouă acestea sunt la fel de reale şi ele se completează reciproc. La străduinţele omului de-a cu- noaşte lumea, filosofia culturii vine şi ea cu partea ei de contri- buţie. După cum există o nelinişte metafizică, o nelinişte reli- gioasă, o nelinişte artistică sau o nelinişte ştiinţifică, şi după cum aceste nelinişti împletesc într’un tot funcţional partea de real şi partea de sublim ce există în nevoia omului de-a cunoaşte, tot aşa, alături de ele există şi o alta, la fel de legitimă şi de activă. Este neliniştea faptei omeneşti în genere, în căutarea for- mei şi în căutarea condiţiei care s’o ancoreze într’o realitate istorică şi culturală. Ei bine, contactul cu această nelinişte între- geşte un post al cunoştinţei umane şi fixează încă o coordonată în viziunea noastră de ansamblu asupra lumii. Cealaltă însemnătate, după cum spuneam, este de ordin moral. Intr’adevăr, disciplina noastră ne poate da înţelegeri sporite despre cel mai esenţial fapt al destinului uman: cultura. Natura, viaţa, oricât am avea impresia că le stăpânim, ele nu ne aparţin, nu ne oglindesc pe noi, ci reprezintă creaţiunea în genere. Ceea ce ne aparţine însă numai nouă oamenilor, ca operă a noa- stră, ca semn că existăm şi că purtăm în lume torţa unui destin, este cultura. Dacă există ceva care să ne apară nesdruncinat, ca o necesitate constitutivă a vieţii însăşi, e faptul acesta: că fie în epocele lor de glorie, fie în cele de suferinţă, ceea ce a ajutat popoarelor să fie ele înşile, să rămână pe poziţia sufletească a unui echilibru creator, să nu urce pe culmile ameţitoare ale prezumţiei dar nici să coboare în prăpastia deprimărilor, a fost, întotdeauna, putinţa lor de-a păstra treaz un ideal de cultură. ION ZAMJFIRESCtl COMENTARII CRITICE FIGURI ŞI FORME LITERARE O STILISTICĂ A LIMBII ROMÂNE A apărut de curând, în editura Institutului de linguistică ro- mână, datorită d-lui Iorgu Iordan, profesor la Universitatea din Iaşi, o lucrare de mare însemnătate, Stilistica limbii române, Bucureşti 1944. Nu este de loc nevoie a insista asupra personali- tăţii autorului, cunoscut din numeroase lucrări anterioare, care i-au fixat locul în rândul celor mai de seamă linguişti români. D-l Iorgu Iordan este, în ştiinţa noastră, reprezentantul unui cu- rent care a determinat un puternic reviriment în linguistică şi filosofia mai nouă. De curând, d-l Umberto Cianciolo, profesor la Universitatea din Cluj, comemorând pe maestrul său, Giulio Bertoni, avea prilejul să sublinieze legăturile ştiinţifice ale d-lui Iordan cu întregul curent ale filologiei idealiste, desprinse din Estetica lui Croce şi trecute prin Yossler, prin Leo Spitzer, prin Bertoni, ca prin tot atâtea verigi ale unui lanţ: « Ovid Densusianu şi Iorgu Iordan, scrie d-l Cianciolo (Giulio Bertoni şi filologia ro- manică—ştiinţă idealistă, Sibiu 1944), au simţit puternic nouta- tea şi energia premiselor teoretice ale lui Bertoni şi mai ales dl. Iordan şi-a manifestat şi continuă să-şi manifeste adeziunea sa, nu numai teoretică, la ele ». întocmai ca toţi aceşti predecesori, d-l Iordan este de părere că limba nu este simplul înveliş al unei gândiri preexistente, ci act spiritual viu, în care gândirea se ela- borează şi ia forme individuale: o împrejurare care explică inte- resul său orientat către manifestările limbii vorbite în cea mai mare parte a operelor sale şi, acum în urmă, în Stilistica limbii române. Pe de altă parte şi pentru a continua caracterizarea pozi- ţiilor pe care se situează d-l I. Iordan împarte cu sociologismul unui F. de Saussure şi al unui Ch. Bally, unul din întemeietorii stilisticei romanice, părerea că formele individuale ale exprimării sunt limitate de formele ei colective, ceea ce explică, printr’un motiv Vizibil, deşi nemărturisit anume, înclinarea de a deosebi cu stricteţe între stilistica estetică, aceea a poeţilor, şi stilistica FIGURI ŞI FORME LITERARE 143 limbii vorbite, singura de care, după exemplul Iui Bally, d-1 Ior- dan se ocupă. întrepătrunderea îndrumării idealiste cu aceea sociologică creează fundamentul ultimei opere a d-lui Iorgu Iordan. Aceeaşi îmbinare de tendinţe stă la originea distincţiei dintre cele două amintite ramuri ale stilisticei, în partea principală a noii sale opere. « Stilistica estetică, scrie d-I Iordan, are de obiect numai limba scrisă, lucru firesc, dacă nu uităm că operele literare (chiar cele populare) sunt fixate totdeauna în scris sau, cel puţin, numai sub acest aspect pot fi studiate de cei interesaţi. Intervine însă şi altceva, în legătură cu concepţia expusă aci: figuri de stil şi alte artificii stilistice limba vorbită nu cunoaşte (afară de cazul când opera în discuţie este un discurs, deşi chiar în această ipo- teză oratorul procedează la fel cu scriitorul, căci şi el « alege » cuvintele şi expresiile care i se par potrivite cu intenţiile sale re- torice. Slilistica linguislică diferă fundamental de cea eslelică. Fiind o ramură a linguisticii, obiectul ei de cercetare îl conslitue limba, nu stilul, aşa dar mijloacele de expresie ale întregii colec- tivităţi vorbitoare, nu ale unui singur individ sau ale unei sin- gure opere. Afară de asta, ea studiază tot materialul linguistic existent la un moment dat, nu numai particularităţile care ur- măresc efecte artistice. Dimpotrivă, pe acestea linguiştii le lasă, obişnuit, la o parte ». Mai departe, în continuarea aceleiaşi în- temeieri a distincţiei primite, d-1 Iordan scrie: « La cuvintele ex- presive din limba vorbită nu intervine de loc voinţa omului, după cum este exclusă ideea de efect, estetic ori de altă natură. Totul se petrece în mod natural, fără niciun amestec al meşteşu- gului stilistic. Că ele impresionează pe ascultători, lucrul este perfect adevărat, dar nu ca urmare a unei intenţii speciale din partea subiectului vorbitor ». Ideia unei voinţe linguistice şi a efectului urmărit, prezente în limba poeţilor şi absente din aceea a vorbitorilor de rând, ar legitima deosebirea dintre stilistica unora şi a celorlalţi, odată cu dreptul cercetării de a se limita la cea din urmă. Iată însă un punct de vedere care poate fi discutat. După părerea noastră, voinţa orientată către obţinerea unui efect nu este absentă nici din expresia cu nuanţă afecţivă a vor- bitorilor obişnuiţi. De ce unul dintre aceştia ar înlocui, în de- semnarea unui om avar, forma comună sgârcit prin aceea figura- tivă sgârie brânză, dacă el n’ar voi să producă în mintea ascul- tătorilor, un efect mai viu de evocare şi curentul respectiv al sentimentului de depreciere pentru individul astfel desemnat. Dacă nu admitem existenţa acestui resort sufletesc, a voinţei orientată către un efect, este cu neputinţă a înţelege de ce unii vorbitori preferă formelor limbii comune pe acelea cu nuanţă fectivă şi cu valoare stilistică. 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aceeaşi grije de a separa între stilistica estetică şi cea vorbită, pentru a se opri numai în faţa acesteia din urmă, explică apoi de ce d-1 Iordan nu primeşte în cercetarea sa studiul aşa numi- telor figuri de stil, adică al'metaforei, metonimiei, sinecdocei, al hiperbolei şi al tututor celorlalte clase generale ale expresiei, stabilite uneori cu un mare spirit de discriminare de către Poeti- cele şi Retoricele clasicismului. Pentru a reduce discuţia numai la cazul metaforelor, este cunoscut faptul că multe din acestea nu mai sunt recunoscute ca atare de către vorbitorii actuali. Metafora este, în adevăr, exprimarea unei realităţi prin numele unei realităţi deosebite, cu care cea dintâi prezintă raporturi de analogie, dar în aşa fel încât vorbitorul rămâne conştient de de- osebirea care separă termenul propriu de ccl metaforic, adică de caracterul impropriu al exprimării sale. Acolo nnde conştiinţa acestei deosebiri a dispărut, metafora s’a anulat pe sine; ea a evoluat către termenul propriu. Multe din cuvintele limbii (unii teoreticieni, ca d. p. Alfred Biese, în Die Philosophie des Metapho- rischen, 1893, pretind că toate cuvintele limbii) sunt foste meta- fore decăzute din rangul lor de expresii figurative, asimilate de limba comună ca forme proprii ale exprimării. Aşa s’a întâmplat cu unele cuvinte sau expresii, precum coada măturii, piciorul scaunului, faţa de masă, ochiul ferestrei, urechia acului, câpâţâna de zahăr, ctc. citate şi de d-1 Iordan. Dacă împrejurarea « fosili- zării )>, a « gramaticalizării » vechilor metafore este un fapt indis- cutabil, nu este mai puţin adevărat că alte expresii figurative ale limbii, pe care de altfel d-1 Iordan le studiază cu multă oportu- nitate în capitolul Izolărilor, şi-au conservat caracterul lor me- taforic, sunt adică întrebuinţate''de vorbitori cu acel sentiment al improprietăţii expresiei, care alcătueşte aspectul intern, psiho- logic, al metaforei. Când cineva spune despre un sgârcit că este un sgârie-brânzâ sau că îşi mănâncă de sub unghie, el păstrează ne- apărat ceva din conştiinţa că expresia nu este proprie, ci impro- prie, figurativă, metaforică. S’ar putea spune că vechile meta- fore ale limbii cunosc grade felurite ale « fosilizării», ale « gra- maticalizării », că unele din ele păstrează încă ceva din spiritul anologizant şi poetic care le-a dat naştere, în timp ce din altele spiritul acesta a dispărut cu desăvârşire. Ar rămâne deci o sar- cină importantă a stilisticei române, examinarea gradului relativ de gramaticalizare a diferitelor expresii de origină metaforică, pentru a hotărî apoi caracterul mai mult sau mai puţin figura- tiv al limbii vorbite. Lămurind poziţia sa între idealism şi sociologism, adică între linia Croce-Vossler-Spitzer şi cea a lui F. de Saussure şi Ch. Bally, d-1 Iordan arată o mare consideraţie pentru punctul de vedere al lui Spitzer: « Spitzer poate fi pus la mijloc, între Vos- FIGURI ŞI FORME LITERARE 145 sler, care încorporează stilistica (şi întreaga ştiinţă a limbii) al studiul stilului, şi Bally, pentru care disciplina noastră trebue separată în mod strict de cercetările estetice, căci are de obiect limba vorbită, nu pe cea scrisă. Spitzer studiază ambele aspecte ale limbajului uman. Operele literare îl interesează nu din punc- tul de vedere îngust al figurilor de stil (ca pe critici şi esteţi), ci din acela al tuturor mijloacelor de expresie la care se poate con- stata intervenţia afectului şi a fanlaziei. El aplică principiile şi metoda lui Bally nu numai la limba vorbită, cum face acesta, ci şi (aş putea spune: mai ales) la cea scrisă, pentru motivul că pro- cedeele stilistice ale uneia nu diferă esenţial de ale celeilalte. Aşa dar, Spitzer seamănă, ca doctrină, cu Yossler, dar nu înglobează stilistica (şi linguistica, în general) la studiul stilului, ci proce- dează mai degrabă invers, trasformând pe acesta din urmă în- tr’o ramură a stilisticii linguistice, în sensul că urmăreşte la un scriitor particularităţile care există sau pot exista şi în limba vorbită şi aplică aceeaşi metodă de cercetare ». Dar deşi mani- festă o mare preţuire pentru Spitzer, d-1 Iordan înclină totuş către poziţia lui Bally, care reduce cercetarea sa la studiul limbii vorbite. Lucrul apare evident mai cu seamă în alegerea exem- plelor, culese mai toate din vorbirea curentă şi din autori, numai atunci când aceştia transcriu formele oralităţii, aşa cum este cazul unui Creangă sau Caragiale. Ne gândim totuşi că observa- ţiile d-lui Iordan ar fi fost adeseori fericit sprijinite dacă limba scriitorilor, nu numai a acelora cu stil oral, ar fi fost luată în con- sideraţie. Iată d. p. observaţia că în limba română pronumele personal la pers. II stă uneori în locul persoanei I sau III. E mai multă vreme de când în articolul Atitudinile şi formele eului în lirica lui Eminescu (R. F. R., 1939) am relevat această particu- laritate la marele nostru poet, în versurile: Cu mâne zilele-fi adaugi/Cu ieri viafa ta o scazi sau Privitor ca la teatru/ Tu în lume să ie ’nchipui sau De-aceea sboare anu-accsta Şi se cufunde în trecutj Tu ai şi-acum comoara 'nlreagăj Ce 'n suflet pururi ai avut, ctc. Nu exista de altfel particularitate, a limbii vorbite care să nu se găsească în limba scriitorilor, şi dimpotrivă. Fără în- doială, procesul individualizării stilistice este mai înaintat Ia artist decât la vorbitorul comun; cel dintâi nu-şi poate însă desă- vârşi opera sa decât utilizând particularităţile stilistice ale limbii vorbite: o împrejurare care face necesară, ca în sistemul lui Spitzer, asocierea stilisticei literare cu aceea vorbită şi obligaţia de a re- curge la exemple din operele marilor scriitori naţionali, ca unele care prezintă o garanţie de autenticitate indiscutabilă. In afară de aceste puţine consideraţii, privind principiile, trebue să recunoaştem în noua operă a d-lui Iorgu Iordan o ade- vărată lucrare de creaţie, ca una care întemeiază aproape singură 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE disciplina stilisticei limbii române. Folosind un mic număr de studii pregătitoare, datorite unor alţi cercetători, de cele mai multe «ri punând singur problemele, distingând categoriile, gă- sind exemplele, formulând ipotezele genetice (care, din această pricină, pot fi uneori şi discutabile), d-1 Iordan străbate şi orga- nizează întregul câmp al stilisticei române, scoţând pe rând în evidenţă valorile afective legate de fenomenele fonetice, de cele morfologice şi de cele sintactice. Linguiştii vor discuta de sigur una sau alta din interpretările d-lui Iordan, dar nimeni din ace- ştia nu va putea să nu recunoască caracterul cu adevărat impre- sionant al acestei întreprinderi ştiinţifice, în care nu există fapt mai de seamă din câmpul stilisticei române care să nu-şi găsească locul său în întregul bine articulat şi foarte limpede al acestei lucrări fundamentale. TUDOR VIANU CĂUTĂRI ŞI ASPIRAŢII IN POEZIA TÂNĂRĂ I. Dimitrie Stelaru; II. Ion Caraion; III. Virgil Teodorescu; IT. Qhoraaim Luca şi Gellu Naum I. DIMITRIE STELARU Poezia d-lui Dimitrie Stelaru cuprinde foarte mult în destul de puţine versuri şi cuvinte. Este chiar uimitor cum o închipuire nu prea bogată şi variată izbuteşte, totuşi, să configureze viziuni atât de largi şi răsunătoare şi să potenţeze închipuirea până la fantastic. Incalculabilul act poetic atinge, adeseori, substanţa existenţei îmbinând elementele unui cosmos măreţ cu o autentică dramă lăuntrică. Poetul este pe linia acelor romantici care au detronat raţiunea clasicizantă, instaurând frumuseţea imaginaţiei şi a unor viziuni specifice, aşa cum au procedat Willian Blake, Samuel Goleridge, Edgar Poe şi Rimbaud, dar ajungând la unele sim- plificări sugestive foarte contemporane. In totul, fără a-i putea desluşi cu precizie formaţia, d. Dimitrie Stelaru posedă aspiraţii şi cuprinderi de mari dimensiuni şi de autentic răsunet, care ne încântă prin ele înseşi, indiferent de eventuale paralelisme şi alinieri. E poezia însăşi care vorbeşte în versurile d-sale, adesea disciplinate ca formă, rimă şi ritm şi transmiţând o muzicalitate de provenienţă internă. Iar amploa- rea pe care o posedă unele Versuri sau grupe de Versuri dintr’un singur poem sau chiar un întreg poem, nu totdeauna de mare suflu şi variaţie, ci, dimpotrivă, mai curând redus la câteva teme şi imagini, la câteva direcţii şi elemente — se datoreşte, credem, caracterului dramatic al chinuitului şi totuşi purului său lirism, ce pare a-şi găsi eliberarea în însăşi desfăşurarea închipuirii şi ademenirile nostalgiei. i48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In scurtele sale străfulgerări, lirismul tânărului poet român are nu numai din fantasticul comunicării cu realităţile şi viziu- nile supranaturale, aşa cum este cazul unui Emil Botta, dar mai are şi din metafizicul dramei danteşti, din nădejdea Creşti- nului, din revolta oropsitului, a poetului blestemat. De aici, poate, vibraţia dramatică şi viaţa acestor poezii, reduse ca suflu, reţinute şi intime, surdinizate ca tonalitate: Să pornim cu furtunele peste ceaţa apelor — Să coborîm, să ne târîm spre porturile împânzite Vino umbră; vom întâlni steaua Geniului, Universală, nimbând pânzele noastre rănite. Fiordurile de sidef, lutiatece, ne vor arăta Ţărmul incendiar al Gândului. Vino umbră: inima noastră să n’o aşezăm Ca toţi muritorii în patul pământului. (« Plecare » din volumul Noaptea Geniului) In genere, poemele sale se rezumă la un dialog cu sine însuşi, din care, ca în acest poem citat, concentrarea lirică îşi adânceşte şi rotunjeşte albia, sau la un act de stăruitoare contemplare, din care nuanţele purced infinit de suggestive, în ciuda aparentei simplităţi a elementelor: O simţeam printre degete, în inimă, pe gene, Gând venea în odaie la mine seara; Risturnându-se pe masa de lpcru, alene, Părul ei semăna cu ceara. Felină, depărtată, totdeauna Mai tristă, mai rece, până când, vei!, Prietena mea luna nu mai era luna — Isvorau din ea alte luni, alte luni, un alai. («Luna», din volumul Noaptea Geniului) Puterea de încântare şi de suggestie a poeziei este evidentă în acâste două remarcabile poeme, dense şi pline, în ciuda apa- rentei simplităţi. Este ceva definitiv, ca’n întrebările shakespea- riene sau în viziunile eminesciene, în actste poeme ale d-lui Dimitrie Stelaru. Niciun cuvânt nu e de prisos sau nevibrant în funcţie de impresia totală, în funcţie de sensul final. Dacă în poemele primuli i său volum Noaptea Geniului (1942) străruia, ni se pare, mai multă viaţă concretă, chiar dacă proiec- tată în mit şi basm sau în revolte sociale şi apoteoze suverane, — în volumul de-al doilea Ora Fantastică (editura Prometeu, 1944) observăm o trecere spre abstract şi impersonal, precum şi unele procedee suprarealiste, ca în următoarea poezie: Nicio stea — Niciun înger din copacul cerului nu privea; CĂUTĂRI ŞI ASPIRAŢII ÎN POEZIA TÂNĂRĂ 149 Numai caii vânturilor—vânturile nebănuite Coborau învrăjbite. Pe stânci, sub stânci, Unde stafia soarelui niciodată nu cade — Intorcătorii oboseau orice avânt. Aproape de ziduri ,de porţi, Floarea ochilor se topea în văzduh — Mâinile ridicau urletul peste turnuri, Peste coloanele negurilor. « Nebunilor » — un răcnet aruncat Lovit de peşteri: un sac Pe lespezile porţii răsturnat. Saltiinbacul fugise în circul lumii. (, « Masca de os », « Peisajul necunoscut». Mai dăm câteva citate, încheind cu menţionarea integrală a unui poem plin de atmosferă şi sen- sibilitate: Dacă ar cădea sângele tău m’ar prinde ca o plasă bine întinsă Dacă aş cădea depe terasele Semiramidei Dacă aş cădea ţi-ai muia unghiile în coşmarul nocturn Şi teniile nebune ţi-ar devora fabulosul tău corp întins ca o umbră peste ierburi Amestecat cu flaute în visele erotice ale sihaştilor Dacă aş cădea sub linia de plutire neagră a vapoarelor Pântecul tău m’ar primi ca o flacără singuratecă 136 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ca o banchiză pe care au stat ape încet şi trist ca o legănare d" sălcii şi legume . (Sub linia de plutire a vapoarelor) In numele tău prora navelor răsună dimineaţa Şi pescarii aruncă căngi în spinarea rechinului... (In numele iau plouă) Aş vrea să deschidem dulapurile să curgă din ele răşina de brazi Şi obrazul tău să curgă odată pentru totdeauna Şă pot vorbi despre oamenii din Martie Despro limbile de pământ intrate adânc în ocean Sau despre amuletele făcute din trestii Nimănui nu-i trece prin gând să deschidă dulapurile Pentru ca toate libertăţile să ne fie peimise. (Noaptea meduzele îşi desfac voalurile) Seara auzi prin lucruri centaurul cum umblă Să rupă ca pe o frunză conturul lor stiicat Prin balustrada scării fetele de paisprezece ani Caută lâna de aur Şi niciodată nu ştii dacă au găsit-o vreodată In lucruri ciclopii îşi sparg ochiul cu care priveau chihlimbarul Cu care surprindeau adulterul Luntrile lungi se opresc pe marginea lucrurilor Şi din ele coborî însoţită de un nor de lăcusta: Niciodată nu ştii să dispari în întregime în cănile din care sorbi Mrirosul tău pluteşte ca o coamă prin care trece vântul Conturul obiectelor se vestejeşte sub umbrele de soalre. (Seara auzi prin lucruri centaurul) « Noi frisoane parcurg atmosfera intelectuală », spunea Lau- treamont, pe care poetul român îl citează alături de Rimbaud şi Engels. Ele nu sunt, totuşi, atât de noi, mai ales la popoare ce se înfruptă încă din magie, vis, credinţe şi superstiţii, cum este poporul român, care atribue lucrurilor fel de fel de duhuri, sensibilizând funcţiunile obiectelor, nu numai gesturile omului, presupunând pământului, un căţel, iar troznetului obiectelor semne din alte lumi. * Suprarealismul revine, pe căi intelectuale, la un fond magic şi sensibilizat care este încă viu la noi. Şi cu cât ştiinţa va izgoni mai mult acest fond, poezia îl va revendica, pentrucă locul lui trebue să fie acolo unde nu dăunează, ci unde fertilizează imagi- naţia şi sensibilitatea, adică în artă. Am arătat, ocupându-ne de Brâncuşi, câtă legătură este între naturismul ţărănesc şi primitiv al marelui sculptor şi rafinamentul artei moderne. Suprarealismul nu este nici el străin sensibilităţii primitive şi nici artei populare româneşti, artă care dospeşte din iraţional, din magie, din credinţe şi superstiţii, care laolaltă sensibilizează întreg spaţiul experienţei omeneşti. Hamanismul de mâine va preface aceste rămăşiţe vechi şi experienţe noi în alte forme, fără a Je CĂUTĂRI ŞI ASPIRAŢII IN POEZIA TÂNĂRĂ 157 nesocoti fiorii şi dialectica. Sensibilizarea lumii poate fi între- prinsă creator, fără izgonirea umanului şi fără sacrificarea sin- • taxei; poezia neexistând fără om şi limbaj. Iar pentru ca «poe- zia să fie făcută de toţi», cum cere d, Virgil Teodorescu în poc- mul-manifest al volumului, exerciţiile necesare înţelegerii unei noi poetici vor trebui intensificate cu ajutorul unor poeţi, care se vor depăşi ei înşişi, înglobând într’un nou humanism tehnicile şi căutările de până acum. IV. GHERASIM LUCA ŞI GELLU NAUM Cetind cărţile d-lor Gherasim Luca şi Gellu Naum, amândouă încercând să trateze oarecum ştiinţific visul şi suprarealitatea, printr’un amestec de confesiune curajoasă şi explicaţie eseistică — ne-am putut da seama de amploarea no i experienţe. In Le Vampire Passif, d. Gherasim Luca ne împărtăşeşte o seamă de cazuri în care anumite obiecte sau gesturi, aparent neînsemnate, au urmări colosale pentru existenţa noastră, E o inteligen'ă, curagioasă—chiar dacă discutabilă—sforţare de a verifica «între om şi cosmos, întâlnirile pe care hazardul obiectiv le provoacă î.r relaţiile dintre oameni şi oameni, dintre oameni şi obiecte, dintre oameni şi istoria lor ». Autorul, care mai de mult ne-a dat, sub veghea lui Engels şi Lautreamont, un ciudat reportaj vizionar Fata Morgana, des- cifrează cauzalităţi între evenimente exterioare şi anumite obiecte fabricate iraţional de oameni, statornicind o seamă de izbitoare corelaţii, care s’ar putea reduce la magie, fetişism şi mai ales la magia neagră. Sondajele, atât de documentat întreprinse, purced tot dela suprarealism: «închid ochii, activ ca vampirii, îi deschid înăuntru, pasiv ca vampirii, iar între sângele care vine, acela care pleacă şi acela care se află deja în mine se produce un schimb de imagini, ca o încăierare de pumnale ». Declinând o competinţă specială în această jnaterie, mărtu- risim totuşi că experienţele şi corelaţiile întreprinse de d. Ghe- rasim Luca sunt uluitoare şi se relevă ca produsul unui adevărat efort dc comunicare lucidă a unora dintre cele mai obscure şi tenebroase încercări de cunoaştere, Suprarealismul angajează hazardate corelaţii şi descoperiri, care—chiar dacă nu ar con- vinge ştiinţific în privinţa cauzalităţii afirmate — în tot cazul îmbogăţesc imens orientarea omului în cosmos, legătura lui cu obiectele, chemările sexualităţii. E un curaj al inteligenţei de a sonda în regiuni pe cât de alunecătoare, pe atât de dominante pentru viaţa noastră. >5* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Atracţia dintre obiecte şi om, cu hotărîtoare consecinţe este preocuparea cărţii d-lui Gherasim Luca. Aceeaşi, dar tratată mai literar şi accentuând parcă şi mai mult căutările şi obsesiile sexuale, atracţia unei fiinţe pentru alta, pentru o anumită femeie, pe care noaptea, somnul, visul o relevă sau o cer bărbatului, — găsim şi în eseul-confesie suprarealistă Medium al d-lui Gellu Naum. Poetul suprarealist din Libertatea de a dormi pe o frunte (1937) vede şi el în suprarealism mai mult decât o poetică oarecare. Femee Knoss aceste umbrele cresc singure în memorie cum ar creşte o casă la ora când mobilele desfăcute pluteso singure în aer ochii fixaţi pe punte se pot sparge la cea mai mică mişcare aceşti ochi atât de fragili în care melcul rumegă nervurile frunzelor crescute înăuntru scria odinioară poetul Gellu Naum, care acum — în Medium — aduce mai ales lui Lautreamont omagiile şi explicaţiile fertilizate de o îndelungată meditaţie. Amestec de eseu, manifest şi confesiune, Medium constitue o adâncire a experienţei suprarealiste şi o remarcabilă putere de a comunica inefabile legături şi cauzalităţi, pe care lucidul poet le împărtăşeşte uneori în formule şi descrieri fericite, pline de suggestie şi care, în fond, depăşesc poezia pentru o dificilă şi încă vagă cunoaştere, — dar curajoasă şi plină de miraj. Scrise în anii lipsei de libertate, atât Le Vampire Passif cât şi Medium dovedesc puterea de concentrare şi descifrare onirică, fantomatică, magică a valorilor existenţei, întreprinse de doi poeţi şi scriitori încă tineri, dar care în materie de analiză sub- tilă şi curaj psihologic şi-au depăşit tinereţea, cinstindu-şi cum se cuvine preocupările. Suprarealismul a fecundat nu numai poezia, aşa dar, ci şi cunoaşterea propriu zisă. E un câştig şi pentru poezia de mâine şi pentru cunoaşterea filosofică şi psihologică, din ce în ce mai angajată în domenii mai înainte ocolite de teama solipsismului, lirismului şi a imaginaţiei, care totuşi spun infinit mai mult decât un positivism limitat sau un obiectivism despuiat de inte- rio ritatea fiinţei umane. Lucrările d-lor Gellu Naum şi Gherasim Luca pot fi gustate de căutătorii poeticei integrale, precum şi cercetate de înţelepţii unei cunoaşteri complexe,, ştiind cât de neexplorată este îneă viaţa noastră lăuntrică. PETRU COMÂREESCU CRONICI LITERATURA SOVIETICĂ DIN ANII RĂZBOIULUI (III) \ In cele două articole precedente (Nr. din Ianuarie şi Februarie) nt’am •cupat de poezia din anii războiului şi de proza sovietică, concretizată în opere epice de seamă, importantele romane cu subiecte din istoria popo- rului rus. De data aceasta, voi căuta să înfăţişez cititorilor noştri un alt aspect — şi cred cel mai puţin cunoscut la noi, al literaturii sovietice — cărţile pentru tineret şi copii. Căci, contrar celor ce se întâmplă la noi, lite- ratura denumită « pentru copii» se bucură în Uniunea Sovietică, ea şi în Marea Britanie de altfel, de o grijă şi de o solicitudine deosebită. Cei mai mari scriitori, prozatori ca Simonov sau Kataev, poeţi ca Alighei şi Mai'şak au scris şi scriu pentru copii. Dar faptul că «scriu pentru copii» e departe de a scade valoarea poeziei, stilului sau versurilor. Ni se pare poate ciudat— ca să nu spunem neverosimil acest lucru. Şi totuşi, grija de- pusă de Statul Sovietic pentru educarea gustului literar al tinerelor ge- neraţii este—pentru acei care au urmărit-o—prilej de admiraţie şi — comparativ cu cele ce se petrec la noi— prilej de părere de rău. Căci Buşii au înţeles ceea ce se trece la noi cu vederea — că şi copilul are un desvoltat instinct artistic, că simte nevoia de frumos şi că o carte bine scrisă şi bine tipărită, ilustrată de un pictor priceput, prezentată sub o formă atrăgătoare, e nu numai un mijloc educator prin excelenţă dar şi o desfătare, o răsplată dorită de tânărul cetitor. Mă gândesc cu tristeţe —‘ în timp ce frunzăream minunatele ediţii ilustrate ale « Basmelor în versuri » de Puşkin, « Povesti- rilor pentru copii » de Gogol şi Cehov, fragmentelor din opera lui Turgheniev şi Tolstoi alese cu pricepere, ilustrate cu talent, din colecţia « Editurii So- vietice de Stat pentru Copii» (Detgiz) la cărţile cu desene ţipătoare şi vul- gare, intitulate « Ţuşt-ţuşt-măgăruş » sau « Copacul cu mere de aur » sau « Aventurile lui Negoiţă în ţara piticilor » compilări făcute în grabă, într’o limbă tot atât de « ad-hoc » ca şi stilul povestirii, banale şi searbăde. eare nu aduc copilului nici surpriza unei noi descoperiri a lumii şi nici discreta tovărăşie a unor eroi care să-l întovărăşească prin anii copilăriei şi adolescenţei, şi care mai târziu, redeşteptate din somnul amintirilor, să-i redevină aproape îr> clipa n care—proprii lui copii îi vor cere ® po- veste « dar adevărata, te rog, tăticule!». îmi aduc totdeauna aminte în i66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE astfel de clipe de prietenii credincioşi ai copilăriei mele: englezoaica Aii (din Ţara Minunilor a lui Lewis Caroll) de Micul Lord Fauntleroy, cu guler lat de dantelă, bucle blonde, pantofiori de lac şi batistă enormă roşie, cu potcoave galbene, dar-ul băcanului american.. . de deliciosul şi neastâm- păratul Tom Sawyer a lui Mark Twain ca şi de pistruiatul Vania a lui Anto» Cehov... Ei mi-au fost tovarăşii în zilele lungi de vară. Cu ei mă jucam de-a v’aţi ascunselea în timpul ce— culcată în iarbă, mestecam între dinţi firi- cele de iarbă, cu gust verde, amărui. Cu ei am plecat mai târziu, în călătarii de sute de mii de leghe «submarine » pe bordul misteriosului vas pilo- tat de căpitanul .Nemo... Cu ei am vizitat «Insula comorilor * a lui Stevenson, unde l-am întâlnit pe Pbileas Foog, ştiţi, englezul cu pelerina scoţiană, aerul flegmatic şi lanţul ceasornicului tras peste burtă, nsoţit de umbra veselă a parizianului Passe-partout. Tot cu ei. .. am fost în ca- verna lui Ali-Baba.. . unde am tras pe sfoară pe cei patruzeci de hoţi fiindcă — în pofida veacurilor — ei nu reuşiseră încă să-şi aducă aminte de cuvântul magic, acel « Sesame » iar în timp ce micul lord Fauntleroy păzit de dogul danez încărca sacii nestematelor din « O mie şi una de nopţi » Vania şi Tom porneau în căutarea marinarului Sindbad, care trebuia să ne piloteze pe Tamisa spre casa tăcută, în care Sherlok Holmes cu pipa stinsă destăinuia misterele londoneze prietenului Watson! Când privesc în urmă... văd palide şi sgribulite, umbrele care mi-au însoţit copilăria... Tom şi Vania şi Alice mai sunt foarte aproape şi vii. Dar înaintea lor au fost alţii. Au fost fetiţele cu crinoline albe şi pantalonaşi bufanţi care se zăreau, căci ajungeau până Ia glezne, «fetiţele-modele » din cărţile cu copertă roşie şi litere de aur ale « Bibliotecii Roze » delicioasele şi superficialele eroine ale contesei de Segur. Ţin minte nenorocirile neas- cultătoarei Sofie, care rupea aripele muştelor, punea peştişorii roşii în sa- ramură şi se îndopa cu pâine caldă şi smântână.. . Lângă ea răsare fi- gura grasă şi jovială a vestitului general Durakin, un fel de Rockfeller cu suflet de bohem risipitor, care împărţea tot atât de uşor rublele de ar- gint oa şi loviturile de knut, iar — surâzând sfios în spatele lor iată — pe spi- riduşul tandru şi nostalgic, Charles « Le bon petit diable » cu fustă sco- ţiană dcsvelind genunchii goi, murdari şi sgâriaţi, cu bereta pe o ureche, flămând şi speriat de umbra lungă cu nas ascuţit şi bonetă plisată a rigidei lui mătuşe, virtuoasa şi sgârcita doamnă Mac-Misch, care economisia lu- mânările şi chibriturile, folosind lumina lunii şi cotrobăind noaptea pri» casă; însoţită de foşnetul uscat al fustelor lungi de taffetas şi de ţăcănitul bastonului cu mâner de os. A fost destul să scriu despre ele şi iată toate aceste umbre, palide şi atât de uitate, au înviat, se desprind din neguri, se apropie, mă înconjoară. Glasurile lor tăcute şi subţiri sună aidoma frunzelor moarte, risipite, sbur- lite de vânt. Cu foşnet de hârtie de mătasă şi zâmbete desprinse din ta- blouri, fiecare caută să-şi atragă luarea-aminte asupra cutărui amănunt uitat, asupra acelor zile, acelor clipe în care viaţa lor a fost viaţa mea. Cum să nu te recunosc palidă Anna, cu rochii de culoarea timpului, cu plete LITERATURA SOVIETICĂ DIN ANII RĂZBOIULUI (III) 161 lungi, cu ovalul palid ascuns sub pielea de măgar? Sau pe tine, Cotoi fer- mecat şi viclean.. . sau pe tine Lup hrăpăreţ care ai înghiţit pe rând Scu- fiţa-Roşie, Bunica şi pe Cei trei purceluşi trandafirii ai lui Walt Disney? Se vede treaba că pe-atunci nu exista cartela cu bonuri de carne iar kilogramul de porc nu costa 2000 lei! Nu te-am uitat nici pe tine Albă ca zăpada, cu toate că chipul tău — de demult a fost « refăcut» după moda zilei de desemnele animate ale unui original « vrăjitor » american, care te-a înviat cu ajutorul unei pensule, unui sul de hârtie — numit peliculă şi al unor raze strecu- rate prin nişte lentile... Vrăjitoria nu ţi-a furat însă nici somnul fericit din sicriul de cristal, nici pe cei doisprezece Gnomi-curtezani şi n’a putut preface prinţul visat într’un cavaler-vânător de zestre. Şi tu ai rămas aşa cum te-am cunoscut, prietenă cu pădurea şi jivinele, iar dacă fusta ta roşie, scurtă, mai seamănă cu lungile tunici în care te îmbrăcase Gustave Doră n’are a face... Eşti femeie şi te-ai îmbrăcat potrivit cerinţelor modei. .. Fusta ta roşie e de altfel, un drăguţ model tirolez.. . Dar acum trebue să pleci,., trebue să plecaţi, cu toţii. Nu vreau să scriu acum despre voi — fiindcă nu scriu despre copilăria mea. Paginile acestea albe trebue să po- vestească viaţa altora, copilăria tuturor copiilor dintr’o ţară uriaşă şi foarte aproape,. , dintr’o ţară în care copiii au mai fost fericiţi decât în oricare altă ţară din lume şi în care au trebuit să sufere unii dintre ei mai ales — mai mult decât au îndurat toţi ceilalţi copii ai pământului... Vreau să sciiu despre tovarăşii muţi ai copiilor înfometaţi din Leningradul lui 1941—42, despre cărţile cetite de copiii Ucrainei şi Belorusiei pustiite de ură şi cruzime, despre acei care au şoptit cuvinte de mângâiere copiilor rămaşi fără pă- rinţi. . , copiilor care au privit cum arde casa lor după ce o stropiseră cu |ţaz soldaţii lui Hitler. .'. despre tovarăşii copiilor care n’au avut copilărie... Duccţi-vă, umbre micuţe şi palide ale propriei mele copilării; culcaţi-vă din nou în puful alb al cartoanelbr în care dorm păpuşile oarbe, caii fără coamă şi paiaţele cu resorturile rupte, .. Rândul vostru va veni <— poate — odată. Acum însă vreau să scriu despre « Cărţile sovietice pentru copii». • * * » Am cetit în diferitele articole, inspirate de viaţa copilului din Uniunea Sovietică şi apărute în ziarele româneşti, afirmaţia că—de mic—copilul sovietic e supus unei educaţii practice, sociale şi « reale ». Unii au afirmat chiar că basmele nu mai au căutare în Rusia şi că micii cetitori se delectează cu «vulgarizări» şi broşuri cu subiecte ştiinţifice, mecanice şi economice! Afirmaţiile acestea, ca şi o sumedenie de alte afirmaţii făcute de ziariştii şi scriitorii noştri prost informaţi şi care — generalizează propriile lor concepţii sau idea ce şi-o fac despre Uniunea Sovietică — m’au făcut să zâmbesc,. . Nu mai târziu ca ieri (10/11) am ascultat în timpul «orei copiilor» care e difuzată zilnic de postul de radio din Moscova minunatul basm al lui Puşkin « Peştişorul de aur» regisat cu multă pricepere şi întovărăşit de muzica, scrisă special de marele compozitor sovietic Kaciturian. Şi muzica şi artiştii au dat glas tocmai elementului feerio al basmului. Şi nimeni n’a spus copiilor, 11 162 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE raci înainte nici după spectacolul radiofonic, că « peştişorii dc aur-zâne > nu există sau că sunt simboluri sau... expediente poetice! Pe de altă parte am avut ocazia să văd cărţile de basme pentru copii. Sunt minunate. Găsim toate basmele populare, comoara folclorului rusesc, cele cu « Anuşca (un fel de Cosinzeană), cu Baba-Iaga (Muma-Pădurii) care locueşte în pădure, într’o căsuţă pe patru labe de găină şi al cărei nas lung ajunge până în tavan... Această îngrozitoare vrăjitoare călătoreşte prin păduri într’o « piuliţă» şi îşi mătură urmele cu un măturoi care are darul dc-a sbura.. . Năframa ei se preface în râu, pieptenele în pădure, suflarea ei arde.. . Dar povestea celor trei călăreţi, dar frumosul şi viteazul «Ivan » care, ca şi Făt-Frumos al nostru, e ucis mişeleşte şi învie după ce e stropit cu apa vieţii... A vorbi despre basmele ruseşti înseamnă a scrie un tratat poetic. Un tratat al poeziei fantasticului. Dar nu numai basmele populare ruseşti sunt editate şi ilustrate pentru copii, ci şi basmele celorlalte popoare so- vietice, cele armeneşti, georgiene, kazakhe, hrugale, siberiene, ucrainiene, etc. Ceea ce reprezintă, nu-i aşa — un serios şi întins câmp de . .. cercetări! Dar lăsând la o parte, basmele populare, trebue să notăm că se acordă o grijă deosebită basmelor în versuri şi basmelor literare. Astfel « baladele » tradiţionale, basmele lui Puşkin — minuni de poezie — despre «Ţarul Saltan », « Peştişorul de aur », « Ruslan şi Ludmila », etc. au fost editate în condiţii tehnice optime. Graţie d-lui Dangulov, reprezentantul politic din comisia aliată de control din Bucureşti, am putut să văd câteva exem- plare de artă, ilustrate de artiştii Palehului şi de marii pictori sovietici. Pot afirma fără şovăire că nu s’au făcut nicăieri ediţii de artă pentru copii şi în genere — ediţii de artă realizate, de un bun gust mai desăvârşit, căci totul, până şi litera, calitatea hârtiei, coperta şi ilustraţiile concordă pentru a face din carte— un dar preţios pentru... bibliofilii— mari şi mici. Dar aceste ediţii de lux sunt ■—■ relativ — scumpe şi de aceea « Editura de Stat pentru literatura copiilor » a tipărit ediţii ieftine în milioane de exemplare. Astfel, celebrul basm în versuri a lui P. Erşov (Căluţul-năzdrăvan) — « Koniek-gorbuniek » — a fost tipărit de 30 de ori în decursul ultimului veac iar acum, editat în mai bine de un milion exemplare. Iată ce scrie revista literară « Octombrie » (Nr. 5—6 din 1944)- organul Uniunii scriitorilor sovietici din U.R.S.S., care e considerată ca cea mai bună*revistă literară şi artistică din U.R.S.S.. «Fără a transpune figuri din folklor, basmul lui Erşov e la diapazonul creaţiei populare, pline de o intensă poezie. E un basm pătruns de îndrăzneală şi de dragostea de viaţă. Supleţea şi armonia limbii; stilul ei cât şi relieful eroilor şi-au păstrat toată prospeţimea. Ediţia cea nouă, pentru mase, se va bucura de sigur nu nu- mai de atenţia miilor de cetitori... ». Pentru a ilustra cele de mai sus, voi încerca să fac rezumatul minu- natelor aventuri ale « Căluţului-năzdrăvan » cu toate că— de prime abord — lucrul apare ca foarte complicat... Căci poezia fantasticului e o j'nglă în care rătăceşti Jişor... LITERATURA SOVIETICĂ DIN ANII RĂZBOIULUI (III) 163 — Intr’un sat, un bătrân ţăran are trei fii — doi sunt deştepţi şi fac pe grozavii, al treilea e Ivanuşca-duracioc, un prost, un... poet, care nu ştie nici să vândă grâul nici să cotonogească vecinii. Intr’o vară, ţăranul observă că cineva îşi duce, noaptea, calul la păscut în câmpul lui de grâu. După ce cei doi feciori nu reuşesc să prindă făptaşul, prostul care-şi vedea de pază cântând din armonică, vede o iapă, albă ca argintul, o prinde şi în cele din urmă îi dă drumul, fiindcă iapa i-a făgăduit în scbimb « doi cai negri, cu copite de diamante, ochi de jăratec şi cozile şi coamele do aur... şi un căluţ cu două gheburi, urechi de măgar, mare cât o jucărie. Caii poţi să-i vinzi, a zis iapa, dar căluţul ba—căci îţi va fi prieten o. Rastul povestirii e uşor de închipuit. Fraţii găsesc grajdul în care pro- stul îşi ţinea caii; fură armăsarii cei negri şi îi duc în târg, unde sunt cum- păraţi de grăjdarul ţarului. Aici povestea are ceva biblic, un ecou îndepărtat din vechea poveste a lui losif, vândut negustorilor de către proprii lui fraţi invidioşi. Dar căluţul îi descoperă lui Ivan adevărul; el încalecă «jucăria » şi într’o clipită e alături de fraţii lui ruşinaţi. Armăsarii însă se sbat şi nu pot fi ţinuţi în frâu şi astfel Ivan e angajat grăjdar la palat. Dar şi acolo e pizmuit de grăjdarul-şef, furios pe noul venit şi care hotărăşte să-l tri- meată la pieire. Va spune ţarului că Ivan îndrugă verzi şi uscate iar ţarul va trimite pe Ivan să-i aducă < pasărea de foc ». Corăbiile înghiţite de o balenă monstră, inelul căzut în mare, etc. Ivan şi căluţul lui vor vizita înaltele palate ale lumii, vor coborî în împărăţia undelor, vor fura « Prin- ţesa cea fără seamăn » din insula pierdută în ocean şi reîntorşi acasă vor fi condamnaţi la moarte de către acelaşi ţar nesăţios. Dar după ce Ivan, urît cum e şi gol, îşi face cruce şi se scarpină după ceafă, e aruncat într’un cazan cu apă clocot indă, în faţa întregului popor adunat să-i vadă moartea, el iese din apă, frumos şi chipeş, învestmântat în aur şi hermină. Poporul îl aclamă, prinţesa îl ia de bărbat, căluţul sburdă, iar ţarul se înneacă... Rămâne ca noi să extragem morala! Dar fiindcă aici morala nu inte- resează, rămâne să admirăm bogăţia inventivităţii, fertilitatea imagistică a lui Erşov, supleţea şi variaţia limbii, uşurinţa cu care îşi mişcă eroii. .. * * * Dar cărţile cu, poveşti nu sunt singure hrana sufletească a copilului sovietic. M’am oprit asupra lor fiindcă— personal— consider această poezie infuză în basme ca un aliment necesar copilăriei, fiindcă— şi motivul va suna copilăresc— îmi plac. Fac parte din acei «înrăiţi» amatori de basme, care cumpără « mari fiind » cărţile pentru cei mici, care citesc şi astăzi po- veştile lui Andersen (care în treacăt fie zis, e frumos tradus în ruseşte, ilu- strat, şi se bucură de o, largă popularitate în Uniunea Sovietică. Dovada cea mai bună am avut-o — tot prin radio când s’a radio-montat povestea fetiţei născute dintr’un bob de mazăre) lui Grimm şi lui Perrault, iar visul meu a fost să adun o colecţie cu volume de artă— basme şi poveşti pentru copii, din toate ţările lumii... încă un vis... rămas neîmplinit... Dar lăsând la o parte cărţile de felul celor citate mai sus, afară de edi- ţiile «clasicilor» ruşi pentru copii—deci afară de poezia folclorică şi 11' REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 164 proza clasică, care formează baza lecturilor oricărui tânăr cetitor sovietic, trebue 6ă notăm că majoritatea scriitorilor sovietici contemporani, care scriu pentru tineret, îşi aleg subiectele fie din istoria poporului rus fie din lumea animalelor şi plantelor. Intr’un articol precedent, am subliniat im- portantul loc ocupat de romanul istoric în literatura sovietică din anii Răz- boiului. Am explicat şi cauzele care au determinat apariţia lui şi reali- zările marilor prozatori sovietici. Nu mai voi insista deci ci voi proceda la o sumară trecere în revistă a ultimelor cărţi pentru tineret apărute la Mos- cova, toate cu subiecte luate din istoria poporului rus. Scriitorul Arcadh Gaidar, mort pe front, în toiul luptei dusă împotriva cotropitorilor fascişti, mort eroic şi tot atât de simplu ca şi ceilalţi fii care şi-au apărat patria şi pământul, a fost reeditat— după moartea Iui — publicându-se o colecţie aleasă de nuvele. Aceste nuvele au farmecul deo- sebit al prospeţiei şi a limpidităţii stilului. Astfel « Ceaşca albastră », acest minunat şi delicat poem al prieteniei ,« Ciuk şi Gek » din timpul războaielor civile, sau « Soarta toboşarului» o nuvelă din vremea războaielor napoleo- niene, sunt dinamice, colorate şi vii. 0 nuvelă mare, « Timur şi trupa lui», a ajuns tot atât de populară în Rusia Sovietică ca şi romanul lui Nicolaic' Ostrovsky « Cum se căleşte oţelul». Tânărul Timur a ajuns un « tip » care a prilejuit nenumăraţilor « Timuri» vii sarcini de onoare realizate în spiritul generos şi nobil care însufleţia pe eroul lui Gaidar, căci Timur e personifi- carea acelui «tânăr cetăţean» sovietic, ale cărui însuşiri fundamentale sunt: vitejia, tăria sufletească, simţul răspunderii, loialitatea şi generozi- tatea, însuşiri pe> care educaţia sovietică caută să le desvolte din ce în ce mai mult în sufletul copiilor. Un alt scriitor cunoscut e Leonid Soloviev, care a încercat într’un volum plin de veselie şi optimism să descreţească frunţile umbrite de durerile acestui îngrozitor război. In loc să povestească lui Vania şi Tania despre aventurile lui Donald Răţoiul, Pinnochio sau... celebrul Azorică... in- digen, el a ales — ca figură centrală, pe bine cunoscutul nostru prioten Nastratin Hogea! Subiectul romanului e format de anecdotele fabulistului turc din al XlV-lea şi al XV-lea secol. Soloviev a reuşit însă să ne dea un tablou colorat al oraşului Bubara din al XVI-lea veac şi o poezie nouă aven- turilor fabuloase ale isteţului Nastratin. Cartea se poate denumi cu greu — un roman istoric, dar preoum scrie criticul Panferov— « scopul lui Leonid Soloviev a fost să redea spiritul de libertate a poporului oprimat — întru- chipat în Nastratin Hogea care reuşeşte întotdeauna să învingă— pe emirii, vizirii, sultanii şi şahii şi să le fie superior datorită—-nu puterii fizice — ci calităţilor lui—inventivitatea, curajul, şiretenia şi o generoasă isteţime spirituală, pusă în slujba unor scopuri generoase». \ L. Slavin, însă, în cartea t Alecsandru Molodcii» e cu desăvârşire opus Iui Soloviev căci subiectul lui e luat din lumea sburătorilor celebri. Scris într’un stil sobru, limpede, romanul lui Slavin cucereşte prin emoţia şi dra- gostea care transpar din fiecare pagină. Aparent, viaţa lui Alecsandru Molodcii se deosebeşte prea puţin de biografiile pe care le cunoaştem despre LITERATURA SOVIETICĂ DIN ANII RĂZBOIULUI (III) 165 piloţii-eroi. Un Lindberg sau un Mermoz ar fi putut inspira această carte, un Cracalov sau un colonel de Muguier asemenea. Copilăria, şcoala, pri- mele descoperiri ale modelajului aeronautic, cleiul şi sfoara, hârtia şi foar- fecă. .. Construcţia primului planor... apoi adolescenţa, liceul... Şi iată, războiul, care nu fusese pus în program, care răstoarnă totul, caro într’o clipă, pare să fi prăbuşit peste visurile adolescentului, molozul tuturor ruinelor. Dar Alexandru, elev al şcoalei de aviaţie, nu se lasă înfrânt. Cu- rajul, o încăpăţânată strădanie spre perfecţionare şi, mai ales, o voinţă neîn- duplecată de-a învinge fac din tânărul elev, un pilot de clasă. Aş spune — de rasă. Cartea se termină în apoteoză, căci tânărul pilot, de două ori distins şi decorat cu titlul « Erou al Uniunii Sovietice », se ridică în slava cerului şi sburând spre Soare întrevede zorile biruinţii şi păcii... Alexandru Ma- lodcii « erou şi veşnic candidat al eroismului» prin simplicitatea povestirii şi intimitatea caldă ce degajă, a devenit un prieten al adolescenţilor sovietici. Alexandru Bek, în romanul «Divizia lui Panfilov» descrie alcătuirea şi luptele unui grup de partizani din regiunea Leningradului. Datele — atât istorice cât şi particulare ale eroilor—au fost respectate. Numele generalului Panfilov e, de altfel, vestit în U.R.S.S. Bek a reuşit sa facă o carte vie, palpitantă, în genul celebrelor romane ale lui Dumas şi în care însă cei trei muşchetari sunt tineri partizani iar Regele, curtenii şi contesele învestmântate în brocate şi dantele cedează locul partizanilor în broboade, cizme şi bluze, care luptă cu îndârjire şi uitare de sine cu unicul scop: de a-şi apăra ţara. 0 carte scrisă cu drag şi tact, o realizare de bun gust şi care ■— reuşeşte să-şi ascundă scopul educativ. Despre Radişcev a scris Lenin. Făuritorul Statului Sovietic îl consi- dera ca pe unul dintre acei scriitori care fac cinste tradiţiei literaturii ruse. Acest Radişcev a avut o viaţă tumultoasă şi plină de sacrificiu. A făcut parte din pleiada scriitorilor revoluţionari dela sfârşitul celui al XlX-lea veac. Condamnat la moarte, a fost graţiat... şi exilat pe viaţă în Siberia.. . Totuşi nu şi-a pierdut curajul şi a continuat lupta, mânuind condeiul ca pe un stilet. A scris romane, versuri, broşuri filosofice, fiind întâi de toate un novator şi un artist cu mari calităţi. In volumul Călătorie din Petersburg la Moscova, aceste calităţi apar deosebit de pregnante. Scoasă într’o ediţie de sute de mii de exemplare, cartea se bucură de o prezentare de L. Timof- ceva, care lămureşte rostul şi scopul lui Radişcev, şi e ilustrată cu desenele pictorului V. Behteev. Scriitorul V. Korolenko a fost tradus la noi şi s’a bucurat de un frumos succes de librărie, mai ales cu romanul « Muzicantul orb ». Mi-aduc aminte că şi eu am cetit acest roman pentru prima dată în româneşte şi dacă nu ma înşel în ediţia ieftină cu coperte roşii ale «Bibliotecii pentru toţi»... tempi passati... Colecţia « Bibliotecii pentru toţi » nu mai există, tot aşa cum nu mai există azi cărţi de 10 sau 20 de lei! Korolenko însă e un autor care şi astăzi se bucură de succes... în patria lui. O colecţie de nuvele a fost editată de curând la Moscova. Reproduc mai jos câteva rânduri din prefaţa scrisă de Ilienkov, pentru a ilustra punctul de vedere al criticei i66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE literare sovietice. «Copilăria, adolescenţa — iată marile izvoare ale idea- lismului ! a exclamat Korolenko, înţelegând prin acest «idealism » credinţa omului în puterea Binelui. De câteva ori Korolenko scrie, în cuprinsul nuvelelor care alcătuiesc volumul de faţă, despre « adolescenţa înaripată şi cinstită », Korolenko însuşi a fost întruchiparea acestei nesecate credinţe în nobleţea omului. Dar nu numai această însuşire îl apropie de tinerii săi cetitori. Claritatea şi sobrietatea desenului psihologic, o extraordinară puritate sufletească, oglindită în alegerea subiectelor, observaţia minuţioasă a vieţii şi compătimirea şi înţelegerea îndreptată înspre acei care suferă, spre ridicarea maselor poporului — nu pot să nu treBească un ecou în sufletul tinerimii noastre. 0 neîntreruptă preocupare pentru soarta poporului rus şi o credinţă puternică, fondată pe cunoaşterea puternicelor calităţi ale acestui popor, iată încă una din însuşirile omului şi scriitorului Korolenko. Un sentiment adânc al naturii, atmosferă poetică, prospeţimea şi cali- tatea discretă, fină a umorului său, aliat cu lirismul cald şi temperamentul şi frumuseţea stilului melodic şi curat alcătuiesc caracteristicile operei literare a lui Korolenko. Luând în consideraţie vârsta cetitorilor, am ales bucăţile cele mai semnificative şi am făcut o rezervă, scoţând un pasaj din nuvela intitulată « Fiul adoptiv ». Textul e însoţit cu note lămuritoare asupra cuvintelor mai grele, denumirii localităţilor, cât şi de o scurtă bio- grafie a autorului». (Uienkov). ' ’ * * * ' Dacă aş încheia aici acest articol, care încearcă să dea cetitorului român o vedere de ansamblu asupra literaturii pentru copiii din Uniunea Sovietică şi caută să pună în evidenţă sforţările de realizare a planului vast, întocmit de « Editurile de stat pentru literatura copiilor », cât şi diversitatea acestei literaturi, aş lăsa în umbră tocmai acele cărţi care se bucură —în afara «clasicilor» ca Puşkin, Krilov, Jukovsky, Turgheniev, Lermontov, Leon Tolstoi, Necrasov, Cehov, Gorki, Garşin, Korolenko — de cea mai mare popularitate şi reprezintă într’o anumită măsură noile concepţii educative sovietice. Vreau să vorbesc despre scriitorii animalieri. Căci educatorii sovietici din ultimii ani au adoptat multe principii aplicate de mult în Anglia şi anume apropierea copilului de natură, adâncirea legăturii lui sufleteşti cu negrăitoarele ce-1 înconjoară, copacii, florile, animalele, lăr- girea sensibilităţii în care toate elementele vieţii vor încape, fiecare ocupând un loc anume şi alcătuind un tot armonic în jurul făpturii omeneşti. Copiii ruşi au iubit totdeauna natura. Această dragoste s’a oglindit în operele celor mai geniali scriitori. Cine nu cunoaşte pasajele descriptive din poemul « Eughen Oneghin », acele dimineţi estompate în ceaţă, cu văile albastre, acoperite de rouă... şi strălucitoarele zile de iarnă, în care totul e orbitor, alb ca o lume sculptată într’un uriaş bloc de diamant ? Dar Turgheniev maestrul peisagist? Dar Tolstoi? Nu ştiam nici să scriu în acele seri când tata îmi cetea pasajele din Ânna Karenina, relative la cursa fatală a lui Vronsky; descrierea minunată a lui LITERATURA SOVIETICĂ DIN ANII RĂZBOIULUI (III) 167 « Frou-frou », întrecută poate numai de englezul D. H. Lawrence în a lui « Saint-Maw ». ■ Cât de interesante sunt corespondenţele care se pot stabili între scriitori despărţiţi între ei prin continente, prin timp şi prin concepţii... şi cari se întâlnesc într’un fel aproape tainic atunci când vorbesc despre acelaş subiect... dovada universalităţii dragostei şi înţelegerii... admiraţiei pentru frumuseţe. .. dovada sensibilităţii artistice, care ca un ecou identic va răspunde chemării, fie că răsună în Rusia, în Anglia, în Noua-Zelandă sau la Polul Nord! Dar socot că maestrul genului a fost Anton Cehov. Animalele lui sunt fiinţe înzestrate cu caractere bine definite! Cine a putut uita pe « căţelul cu pata albă pe frunte », pe cotoiul Feodor Granovici, sătul de viaţă şi flegmatic, şi pe fermecătoarea, sensibila şi deşteaptă căţeluşă Caştanca? Sunt personaje tot atât de conturate, de realizate artistic, ca şi creaturile umane—eroii povestirilor acestui neîntrecut prozator. Poate numai ani- malele fabulelor lui La JFontaine sau Krilov ajung (cu toate că sunt mult mai schematice), la nivelul animalelor stilistului rus, atât de iubit în Anglia, despre care Katherine Mansfield,' bolnavă şi singură, scrie, într’una din ultimele scrisori adresate lui John Middleton Murry: — « Când sunt prea singură.. . iau o carte şi uşa se deschide. .. Anton Cehov intră, mă priveşte cu ochii lui miopi şi strălucitori şi-mi strânge mâna cu blândeţe. E tot atât de trist şi singur ca şi mine. Dar bunătatea lui mă înviorează.. . Scumpul, iubitul meu prieten, Cehov! ». A spune că Cehov a inspirat creaţia scriitorilor sovietici în genere ar fi poate exagerat, dar a spune că influenţa lui se face simţită din ce în ce mai mult în creaţia literară rusă, e un lucru incontestabil. Cehov a creat un stil inimitabil şi scriitorii animalieri sunt, în multe privinţe, fiii lui spirituali. In afară de Boris Gidhov, care uzează de stilul vorbit—monolog copilăreso şi viu în povestirile lui despre animale şi întâmplările copiilor veniţi în contact cu ei, de pildă în cartea « Despre o maimuţă » şi de un pronunţat dar umo- ristic, ceilalţi animalieri ca Screviţchii, Mamin-Sibiriak, Prişvin, reuşesc să facă din povestirile lor despre câini, iepuri, arici, păsări etc. realizări de artă, în stilul lui Turgheniev. Chiar marii romancieri atât de cunoscuţi şi la noi, datorită traducerilor în franţuzeşte, ca Tihonov (preşedintele Soc. Scriitorilor Sovietici) Tadeev şi Alexei Tolstoi (nu vorbesc aici despre vo- lumele lui A. Tolstoi, consacrate « amintirilor din copilărie şi adolescenţă », ci despre nuvelele scurte din viaţa animalelor ca « Jeltuhin etc. »), au scris pentru copii lucruri delicioase. Căci şi în Uniunea Sovietică, ca şi în ţările din Occident, a scrie pentru copii, nu înseamnă lipsă de talent, de inventi- vitate, de sensibilitate poetică. Dimpotrivă, copiilor li se dă numai ceea ce e bun într’adevăr, ceea ce corespunde marilor exigenţe ale artei. De aceea cred că publicul cel mai exigent, cel mai desvoltat din punct de vedere artistic, va fi publicul sovietic, obişnuit cu literatura clasică, educat astfel încât primatul bunului gust şi înaltei tradiţii literare să devie o normă obişnuită în preţuirea operelor scrise. Căci educaţia aceasta e ten- i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dinţa actuală a educatorilor sovietici, desvoltarea copilului atât din punct de vedere moral cât şi artistic, muzical etc. în vederea creării acelui « cetă- ţean » luminat şi generos, care cu secole în urmă a fost şi idealul lui Platon. Cu astfel de cetăţeni, Uniunea Sovietică va juca, în arena mondiala, rolul Republicei Atena, izvor de înţelepciune şi cultură. SORANA GURIAN VIAŢA ŞI OPERA LUI ALEXEI NICOLAEVICI TOLSTOI Pentru acela care vrea să observe — printi’o perspectivă culturala — întreaga epocă pre-revoluţionară şi apoi aceea de realizări a Revoluţiei Socialiste Sovietice, viaţa şi cariera de scriitor a lui Alexei Nicolaevici Tol- stoi oferă un material bogat nu numai ca experienţă personală, ci şi ca expe- rienţă istorică, în cadrul marilor prefaceri moral” şi spirituale la care ara asistat şi asistăm. Un critic subliniază (K. Zelinski, « Alexei Tolstoi >>, studiu, revista lu- nară « Steagul», _Nr. 7—8 1944) că opera liteiara a lui Alexei Tolstoi n’a suferit nicio « criza a creaţiei», în evoluţia ei dela epoca pre-rcvoluţionarâ la oca a Revoluţiei Socialiste propriu zise—şi aceasta se poate aplica şi la viaţa scriitorului, a cai ui activitate a cuprins două epoci atât de hotărît antagonice, două epori care impun nu numai individului obişnuit ci şi sau mai ales— cieeatorului de valori, una din cele mai acute probleme de con- ştiinţă. Alexei Nicolaevici Tolstoi se naşte la 11 Ianuarie 1883, în oraşul Nieo- laevsc, din districtul Samara. Mama lui Alexei Tolstoi, divorţând de primul ei bărbat — chiar înainte de naşterea copilului — se căsătoreşte cu A. A. Bostrom, instalându-se în satul Sosnovea, din distinctul Nicolaev, unde îşi creşte fiul în principii democratice. Alexei Tolstoi urmează şcoala secun- dară din Samara, apoi—la nouăsprezece ani—intră în liceul tehnologic din Petersburg, unde vine în contact cu cercurile studenţilor avansaţi. După revoluţia din 1905 Alexei Tolstoi pleacă la Dresda, pentru a urma politehnica. In tot acest timp, odată cu formarea sa intelectuală, el urmă- reşte cu atenţie mişcările sociale şi politice din ţara sa, participând la ele cu intensitate. Când se întoarce în patrie, Alexei Tolstoi e un om matur, cu diverse preocupări artistice. 11 pasionează în deosebi literatura şi pictura. Peste puţin însă, îşi va concentra talentul numai în domeniul literar, deve- nind un scriitor profesionist. In această epocă, el publică primele sale doua volume de poezii, cartea O săptămână la Turenico şi două romane: Boierul şchiop şi Excentricii. Marea Revoluţie îl va prinde, aşa dar, ca pe un scriitor cu oarecare renume — deşi abia mai târziu talentul lui Alexei Tolstoi va căpăta dimensiunile sale adevărate. De aci încolo biografia vieţii lui Alexei Tolstoi se împleteşte cu biografia carierei sale de scriitor, aşa după cum VIAŢA Şl OPERA LUI ALEXEI NICOLAEVICI TOLSTOl 169 singur a piecizat-o într’o confesiune despre vocaţia scriitorului: «Artistul creşte împreuna cu arta sa. Arta lui creşte împreună cu poporul pe carc-1 zugrăveşte». * Romancier, dramaturg, poet, deputat şi publicist, el îşi dedică întreaga sa personalitate multilaterală şi fecundă în slujba patriei sale social’ste, ale cărei ţcluii, când le înţelege, devin însăşi ţelurile existenţei sale, de om şi de scriitor. « Am priceput încet mersul istoriei » — spune el în altă parte — « dar când l-am înţeles, l-am îm brăţişat sincer, cu toată căldura fiinţei mele ». Astfel, Alexoi Tolstoi este pilda cca mai vie a scriitorului pus în faţa ma- rilor probleme ale timpului nostru, martor al unei epoci premergătoare şi participant activ la epoca de mai tâiziu, când Revoluţia Sovietică devii.e unul din bunurile spirituale ale omenirii întregi. Iată de ce, când marele scriitor s’a stins din viaţă, patria sa — în plin război— ne-a vestit tristul eveniment nu numai ca pe o pierdere culturală, ci ca pe una din rândul luptătorilor— pentrucă Alcxci Tolstoi, după cum spune Preşedintele Societăţii Scriitoiilor Sovietici, Nicolai Tihonov, într’un recent articol (« Scriitorul marelui popor », Graiul Nou din 5 Martie 1945) — < a fost un ostas curajos în ultima bătălie pentru eliberarea omenirii de spaima şi grozăvia sclaviei şi fără-de-legii ». In ziua de 16 Februarie, anul cuicnt, Alexei Nicolaevici Tolstoi a fost înmormântat la Moscova cu cinstea pe care numai un stat socialist— unde arta şi artistul nu sunt cenuşereasa vieţii— o acordă fiilor ei de talent si de conştiinţă. Iar mai târziu, un comunicat al « Consiliului Comisarilor Po- porului » anunţă ca s’a luat hotărîiea dc a se ridica la Moscova o statue scriitorului, de a se bate o placă comemorativă pe casa în care a locuit, de a se da străzii în care se află această casă numele lui, precum şi de a se institui câteva burse studenţeşti în memoria sa... Faptele acestea vorbesc dela sine, comentariile noastre fiind de prisos. . . * * * In faza întâia a carierei sale scriitoriceşti, Alexei Tolstoi scrie doua cărţi de satiră socială, inspirate de evenimentele din 1906: Omul cu ochelari şi Duhul porcesc— cărţi în care domină acel realism critic foarte potrivit faţă de staiea dc lucruri din timpul regimului ţarist şi al cărui mare meşter a fost Anton Cehov. Influenţa lui Cehov se vădeşte în scrisul din aceaBtă •pocă a lui Alexei Tolstoi, însă într’un spirit mai puţin concentrat. Talentul epic — care va fi caracteristica principală a scriitorului de mai târziu — nu are încă unde să se desvolte. Observaţia lui se aplică asupra eroilor lumii vechi, asupra viciilor lor congenitale şi sociale — însă toţi aceşti eroi au fost din destul, şi cu măestrie, satirizaţi de scriitorii timpului anterior. Ticu- rile, prejudecăţile, caricatura de caracter a acestor figuri de tristă amin- tire— pe care ni le-a zugrăvit în chip genial un Gogol, un Cehov— au de- venit un material prea sărac pentru talentul unui scriitor al cărui destin va tiebui să meargă, fatal, pe alte căi. Marea şcoală realistă a liieraturii sovietice îşi va avea în Alexei Tolstoi un strălucit reprezentant abia în clipa când Revoluţia va tieee definitiv pe linie moartă astfel de eroi, schimbând 170 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE însuşi fluviul timpului pe o altă matcă, fenomen din a cărui vâltoare se vor naşte suflete, situaţii şi structuri noi. Acesta este drumul lui Alexei Tolstoi, dela realismul critio la realismul epic şi istoric, prin care îşi va realiza cele două opere de frunte ale sale: Trilogia Calvarul şi Petru cel Mare. înainte de aceste opere, însă, spiritul creator al lui Alexei Tolstoi ooche- tează în câteva cărţi de factură interesantă, care arată diversitatea pre- ocupărilor sale, curiozitatea unei inteligenţe ce se caută în diferite domenii. Aelita sau hiperbolicul inginer Garina este o povestire fantastică, cam în genul lui Wells. Se descrie aici o călătorie în planeta Marte, nu fără o ironie uşoară de caracter social. Iar Ibicus, sau aventurile lui Nevzerov e un pam- flet împotriva emigranţilor albi care caută să fugă din Rusia Socialistă. Tot în cadrul fazei sale de realism critic se rânduesc piesele Revolta ma- şinilor şi Minunea din sită. In prima, este satirizată viaţa capitaliştilor, pe când în a doua — superstiţiile populare. Alte piese, cu caracter istoric acestea, sunt: Petru I şi Azeff. La acestea se mai adaogă Drumul spre victorie, Fortuna, cinci volume de folkior rusesc, romanul Grâul şi o mulţime de esseuri cri- tice, printre care volumul ce va apărea în curând la « Cartea Rusă »: 25 de ani de literatură sovietică e un îndreptar de înaltă ţinută al literaturii sovie- tice moderne. Alexei Tolstoi a fost unul dintre cei mai culţi scriitori sovie- tici ; vorbea curent câteva limbi, iar informaţiile sale asupra literaturii mon- diale erau prodigioase. Dar ca mare scriitor, Alexei Tolstoi n’a neglijat nici literatura pentru copii. Copilăria lui Nichita este una din cele mai bune cărţi ale sale, iar piesa Cheia de Aur se înscrie în repetoriul permanent al teatrelor pentru copii din Rusia Sovietică. Povestirea Copilăriei lui Nichita cuprinde deja marile calităţi de descripţie în care scriitorul va excela — la alt diapazon — în operele sale de frunte. E o carte în care se află tot farmecul câmpiei şi ' ogoarelor ruse, poezia tradiţiilor adevărate şi prospeţimea fabulosului ele- mentar. « Talentul popular » al lui Alexei Tolstoi îşi exprimă, în astfel de cărţi simple şi fermecătoare, unul din multiplele sale aspecte. Calvarul este o vastă frescă, în care se oglindeşte întreaga epocă de tran- z'ţie ce începe cu războiul imperialist din 1914, trece prin frământările Re- voluţiei şi culminează în momentele principale ale războiului civil. Primi.I volum al trilogiei se intitulează: Surorile ; al doilea: 1918 ; al treilea: Pâinea. In acest al treilea volum, pentru întâia oară în literatura sovietică, apar ea eroi de roman marii îndrumători ai revoluţiei sovietice, Lenin şi Stalin. In el sunt înfăţişate luptele pentru apărarea oraşului Ţariţin (astăzi Sta- lingrad) împotriva gărzilor albe. Trilogia a fost scrisă în decurs de douăzeci de ani. Este romanul-cronic i al naşterii noii conştiinţe de stat, în care eroul principal e mulţimea, văzuta într’un spirit echilibrat, fără crisparea tragică prin care multor altor scrii- tori le place să prezinte fenomenele de criză şi de răsturnare socială. Cu Petru cel Mare, roman vizionat tot într’un spaţiu de mai multe vo- lume, Alexei Tolstoi atinge gradul cel mai de sus al creaţiunilor sale, impu- nându-se drept cel mai bun romancier istoric al vremii, în plenitudinea VIATA ŞI OPERA LUI ALEXEI NICOLAEVICI TOLSTOI 171 tuturor mijloacelor de observaţie şi de transfigurare a materialului istoric. Este momentul în care prozatorul dă la o parte definitiv tot acel aşa zis «dulce pesimism » al epooii, pentru a se desfăşura larg şi cuprinzător în trecutul patriei sale — trecut din care culege mai ales elementele constructive şi progresiste, în linia civilizaţiei de astăzi. Figura lui Petru cel Mare nu-1 preocupă numai ca un material istoric indiferent; ea îl atrage în măsura în care creează şi propulsează noile orientări ale poporului rus spre adevăr şi lumină. Iată aici sensul particular al literaturii de inspiraţie istorică scrisă de Alexei Tolstoi. Istoria nu este un material aşa zis « obiectiv », ci ea e sem- nificativă numai în sensul în care viziunea prezentului îi dă valoare şi o ridică la nivelul unei experienţe universal valabile. Genul istoric a fost practicat de mulţi scriitori—şi nu numai ruşi—dar primejdiile, ca şi foloasele lui, depind de punctul de vedere în care se situează creatorul. Istoria «în sine » nu e semnificativă, ea trebue reînsufleţită în sensul expe- rienţelor noastre actuale — şi iată ceea ce a reuşit în chip strălucit Alexei Tolstoi. Intr’o nuvelă sorisă în 1917, ca şi într’o piesă de mai târziu, inti- tulate amândouă Petru I, se vede în ce fel ideea acestei figuri revoluţio- nare din istoria poporului rusesc l-a urmărit pe scriitor, pentru a se des- volta—după lungi gestaţii interioare—în romanul apărut mai târziu. Concepţia însăşi de romancier a lui Alexei Tolstoi se modifică, în sensul că ea nu mai pune accentul pe personalitatea şi psihologia particulară a lui Petru cel Marş, ci caută să scoată efecte din întreaga atmosferă a tim- pului, reprezentată prin familia de mici precupeţi Brovkin. De altfel, aceasta e adevărata condiţie a romanului istoric, pentru a cărei împlinire — încă dela publicarea trilogiei 'Calvarul— Maxim Gorki îi acordă lui Alexei Tolstoi, în cunoscutele sale « Amintiri din viaţa literară », titlul de cel mai bun ro- mancier istoric al literaturii sovietice. Pe Alexei Tolstoi îl interesează îndeosebi felul în care se construeşte un stat progresist, adică lupta pe care o dă Petru cel Mare împotriva tuturor retrograzilor vremii, pentru « europenizarea » poporului său, cu toate con- tradicţiile conflictelor de clasă, de interese şi de mentalitate ale timpului. Intr’acestea el e continuatorul fidel al marelui realism rusesc, care dela Puşkin până la Gorki — prin Gogol, Cehov şi Lew Tolstoi — a parcurs un drum do extraordinare afirmări, impunând în literatura mondială un nou fel de a privi lucrurile, o perspectivă mai precisă şi mai hotărîtă a realităţii. Talentul epic al lui Alexei Tolstoi se naşte dintr’o puternică vitalitate, şi mai ales dintr’un mare echilibru al acestei vitalităţi, în desfăşurarea vieţii. Romancierul nutreşte o inepuizabilă dragoste pentru om, ceea ce îl împie- decă să vadă în fenomenele de tranziţie aspectele morbide. El e un mai e psiholog al individului, fără să fie un psihologist. Talentul lui de a concre- tiza pe canavaua trecutului personaje prezente este de o plasticitate calmă, fără violenţe şi fără alunecări în acea psihologie prăpăstioasă, atât de mult gustată de apuseni, care a caracterizat atâta timp literatura rusă ante- belică. Din scrisul lui respiră sănătate, credinţă în viaţă şi un realism po- zitiv, care se află la antipodul literaturii din tinereţea sa, când el însuşi a 172 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE eflorat câteva înoercări futuriste şi suprarealiste. Alexei Tolstoi e complex şi multilateral, fără a-ţi da «vertigiul complexităţii». Este interesant de observat, în acelaşi timp, că operele lui Alexei Tolstoi efectuează trecerea dela structura veche la cea nouă fără nicio criză de creaţie, care să-l silească la probleme de sfâşiere lăuntrică. Dacă pictura pe care a practicat-o în tine- reţe l-a ajutat, poate, în plasticizarea eroilor săi istorici, « realismul critic » din aceeaşi tinereţe i-a fost ghidul car ^ l-a condus treptat şi firesc la rea- lismul constructiv şi echilibrat al operelor de maturitate. Alex'i Tolstoi n’a avut nevoie de « ruptura » dintre trecut şi viitor, fiindcă purta în sine elementele acestui humanism sovietic socialist, la care a ajuns cultura pa- triei sale treptat cu evoluţia lui însuşi, de om şi de scriitor. Deşi este scrii- torul a două epoce, Alexei Tolstoi face trecerea într’o perfectă continuitate organică, aşa cum ar face-o un clasic, sau mai precis — ca un clasic al rea- lismului rusesc. Ca un exemplu, analiza eroinelor din opera lui Alexei Tolstoi ne poate da un argument în plus la această constatare. Marea galerie a femeilor celebre din literatura rusă — dela Tatiana lui Puşkin până la Anna Karcnin a lui Lew Tolstoi — se îmbogăţeşte cu eroinele din cărţile lui Alexei Tolstoi cu câteva figuri alcătuite din aceeaşi pastă. Femeia rusă — după cum au con- statat-o toţi criticii — este pozitivă, constantă în sentimente, voluntară de- seori, cu un special simţ al realităţii imediate dar şi animată de un suflu idealist, care o poate îndemna la acte de abnegaţie sau de eroism, neobiş- nuite. Saşa şi Katia din romanul « Boierul şchiop », Sonia din « Excentricii », Olga din nuvela « Vipera » şi mai ales Katia şi Daşa din ciclul « Calvarpl >, sunt eroine ale lui Alexei Tolstoi din această familie a femeii ruse, — pozi- tive, energice, cu un relief de echilibru interior, specific marii tradiţii a realismului rusesc. Estetica, morala şi filosofia lui Alexei Tolstoi se sprijină pe acest echi- libru vital al talentului său, echilibru care la rândul lui izvorăşte din ine- galabilul simţ istoric al romancierului. Istoria este, de fapt, pentru Alexei Tolstoi un pretext pentru desvoltarea subiectelor sale umane, cu sursa în dragostea de adevăr şi de bine a mulţimii. Este aproape o metodă, în rea- lismul istoric al lui Alexei Tolstoi, această plonjare în trecut, pentru des- coperirea de noi valori omeneşti în conflictele timpului. Ce poate fi mai îndrăzneţ şi mai bogat în semnificaţii decât să urmăreşti grandioasa desfă- şurare a unei revoluţii de talia aceleia iniţiată de L.enin şi stabilizată de Stalin, într’un mediu în care forţele contradictorii au fost prin necesitate de o putere ciclopică, — ce poate fi mai rodnic pentru puterea de obser- vaţie şi de sinteză a unui scriitor decât să picteze în amănunt şi în întreg fenomenul de disoluţie şi apoi acela de construcţie al unei omeniri cu latenţe vulcanice? Alexei Tolstoi este un descriptiv calm al acestei furtuni de energii în « Calvarul D, iar în « Petru cel Mare » pare că ne descrie însăşi pa- norama premergătoare a acestui fenomen grandios — deşi el se întâmplă cu sute de ani în urmă. Să nu mai vorbim de imensul bagaj de informaţie pe care-1 posedă Alexei Tolstoi, când recreează o epocă. Itomain Rolland VIATA ŞI OPERA LUI ALEXEI NICOL.AEVICI TOLSTOI 173 îi scrie, când citeşte operele sale: « Sunt entuziasmat de puterea neistovită a cieaţiunii d-voastră. Pe mine în special ma uimeşte în aita d-voastră, dreptatea şi hotărîrea pe care o au personajele faţă de împrejurările în care sunt puse. Aceste personaje fac parte integrantă din atmosfera, din pă- mântul şi lumea timpului lor i>. li vorbeşte astfel Iui Alexei Tolstoi un romancier el însuşi adaptat la disciplina istorică şi realistă, care cată să extragă din evenimentele trecute sau contemporane înţelesul viu omenesc, acela ce depăşeşte rosturile locale. * * * Unul din caracterele speciale ale prozei lui Alexei Tolstoi este optimismul. Sunt romancieri istorici care culeg din evenimente mai ales, şi cu insistenţă, părţile întunecate ale sufletului omenesc, pentru a zugrăvi-— într’o lumină negativă — « eternul egoism » al fiinţei umane, cu stridenţele sale animalice de ne\ indecat. Am citit de curând o plachetă tradusă în româneşte a lui Alexei Tolstoi, cu titlul Caracterul rus. Este o povestire inspirată din ac- tualul război de eliberare — o povestire simplă dar nu mai puţin înduio- şătoare prin adâncul ei înţeles omenesc. Un moment «tragic » din marea epopee a războiului, a cărui cunună e făcută în chip fatal din flori de sânge şi din lauri de tristeţe. Un soldat rus, desfigurat în război, după ce se vin- decă la spital, trece pe la casa părintească. Dar ştiindu-se atât de schimbat la înfăţişare, încât el însuşi nu se mai recunoaşte când se priveşte în oglindă, re sfieşte să spue părinţilor şi logodnicei că este... el însuşi! şi se dă drept un tovarăş de-al său. Stratagema— ca să nu zicem experienţa— îi reu- şeşte, şi nu prea. Mama şi logodnica nu-1 recunosc — dar mai târziu, când se va întoarce pe front, eroul acesta simplu, fără patetism sforăitor, pri- meşte o scrisoare dela mama sa, în care aceasta îi mărturiseşte îndoiala: a bănuit tot timpul că e el, dar n’a fost sigură şi acum suferă în chinurile îndoielii. Darul pe care l-a făcut scriitorul-luptător, în preajma morţii sale, Ar- matei dragi care i-a eliberat patria şi care duce stindardul dreptăţii şi al bunătăţii prin lume — acest dar nu este un simplu efort de propagandă; el porneşte din alcătuirea cea mai intimă a talentului său, talent— el în- suşi — expresie a marelui suflet rus, în care predomină dragostea de viaţă, energia creatoare şi înclinaţia spre înaltele idealuri ale umanităţii. Alexei Tolstoi, ca romancier istoric, are o viziune generoasă a vieţii şi a sufletelor omeneşti în luptă cu existenţa — şi într’aceasta găsim legătura lui cu sufletul rus de totdeauna, bogat, cuprinzător, de dimensiunile Volgei şi ale ste- pelor nesfârşite. « Opera lui Alexei Tolstoi» — ne spune acelaşi critic citat mai sus—« ne învaţă să înţelegem Rusia ». Dar nu Rusia aşa cum a văzut-o Apusul înainte de război, ci poporul în coordonatele lui cele mai largi şi esenţiale, dincolo de o supra-structură astăzi dispărută. Opera lui Alexei Tolstoi este « experienţa rusă » în lumina omului sovietic, direct, fără stili- zări şi contradicţii inutile — este oglinda caracterului rus în cea mai gene- roasă şi sănătoasă accepţie a cuvântului. ' 174 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iată de ce romanele lui Alesei Tolstoi s’au bucurat de o răspândire atât de largă în păturile poporului sovietic (Petru cel Mare a ajuns la un milion de esemplare vândute!) şi iată de ce criticii sovietici îl socotesc ca expo- nent— totodată— al «permanenţei» ruse şi al «omului nou». Având un echilibru vital ca om şi ca scriitor, Alesei Tolstoi realizează şi cu opera sa continuitatea de substanţă a sufletului rus, peste prăpastia de structuii pre şi post-revoluţionare. • Limba lui Alesei Tolstoi este precisă, plastică, aplicată la obiect. Cali- tăţile ei se impun din întregul procesului său de creaţie. Ea este conside- rată de critici ca făcând parte integrantă din stilul cel nou al literaturii sovietice— sobru, de o frumuseţe aspră internă. Ea moşteneşte şi continua tiadiţia de expresie justă, realistă, a literaturii ruse, izvorîtă din virtuţile poporului. Să nu se interpreteze însă prin aceasta că proza lui Alesei Tolstoi ar avea vreun caracter « semănătorist ». In ceea ce ne priveşte, noi trebue să facem întotdeauna o astfel de rezervă, pentru ca unii oameni fals orien- taţi să nu-şi închipue că « realism popular » este acelaşi lucru cu sentimen- talismul patriotic « autohton », care nici n’a existat vreodată în literatura sovietică. După cum prevedea că se va întâmpla şi marele critic rus Bie- linski, realismul culturii sovietice a cules din cultura Occidentului numai acel spirit de precizie şi de universalitate prin care virtuţile proprii pot şi trebue să capete valoare de civilizaţie şi progres. Scrisul lui Alesei Tolstoi — ca reprezentant al literaturii sovietice modeme—este impregnat de acest spirit al realismului progresist, spirit în care termenii * occidental» şi «popor» se află contopiţi într’un aliaj perfect. Iată de ce opera lui Alesei Tolstoi poate fi citită şi în străinătate cu uşurinţă, fără rezistenţele locale care îngreuiază atât de mult uneori, traducerea operelor cu caracter prea autohton. Serviciul pe care Alesei Tolstoi îl face poporului său, este dublu: întâi fiindcă înfăţişează realităţi din trecutul istoric al acestuia, pentru o cunoaştere în sine a faptelor; şi al doilea, pentrucă prezintă momentele lui principale în linia evoluţiei spiritului de progres şi de civilizaţie în genere. Eigura de scriitor a lui Alesei Tolstoi ar fi mai săracă dacă nu s’ar com- pleta cu activitatea sa de publicist şi de luptător pentru cauza patriei sale socialiste. Antifascist convins din primele zile ale ridicării forţelor obscu- rantiste, el participă în 1936 la « Congresul Antifascist » din Madrid, ca repre- zentant al Societăţii Scriitorilor Sovietici, semnalând încă de pe atunci marea primejdie a ideologiilor distrugătoare de cultură. In ţara sa, Alexei Tolstoi a fost ales deputat şi a activat ca cetăţean şi ca intelectual în cadrul luptelor pentru luminarea maselor. Intr’un articol, el defineşte astfel no- ţiunea de patrie: «Patria este mişcarea poporului pe pământul său din adâncul veacurilor spre viitorul dorit, în care el crede şi pe care-1 creează cu propriile lui mâini, atât pentru sine, cât şi pentru generaţiile viitoare. Acest torent de oameni, veşnic muritor şi veşnic viu, duce cu sine limba, cultura spirituală şi materială, în credinţa dreptăţii şi a veşniciei sale pe pământ». VJAŢA ŞI OPERA LUI ALEXEI NICOLAEVICI TOLSTOI 175 Este aici o concepţie organicistă, care stă şi la temelia creaţiunilor isto- rice ale romancierului. Dar este, mai presus de toate, viziunea vie, evolu- ţionistă, a «istoriei în mers », care-1 împiedecă să vadă fenomenele autoh- tone îngheţate, printr’o prismă retrogradă încăpăţânată. Iată ceea ce dă grandoare unei acţiuni pusă în slujba valorilor generale ale umanităţii, veşnic în mişcare spre mai bine... Nu putem încheia această sumară prezentare a unui scriitor atât de semnificativ prin viaţa şi opera sa, fără a nu încerca să definim oarecum locul lui în cadrul nouii intelectualităţi sovietice, din care a făcut parte, pentru proprietatea căreia nu a pregetat să se manifeste în toate domeniile, înţelegând pe Alexei Tolstoi în această lumină, vom pricepe mai bine ceea ce este şi vrea să fie această nouă intelectualitate sovietică, faţă în faţă cu tipul de intelectualitate care a preocupat prea mult trecutul. La cel de al optulea Congres Extraordinar al Sovietului, Mareşalul Stalin — vorbind despre « Noua intelectualitate rusă »— a spus: « Aceasta nu mai este vechea, strâmta intelectualitate, care se socotea deasupra claselor, dar care în realitate slujea interesul moşierilor şi al capitaliştilor. Intelec- tualitatea sovietică—această «intelighenţă » de azi—este una absolut nouă, legată prin rădăcinile ei de clasa muncitorească şi de ţărănime ». înainte de toate, s’a schimbat structura însăşi a intelectualităţii. Urmaşii nobilimii şi ai burghezimii nu mai constitue decât un foarte mic procent al «intelighenţei» noastre. Circa 80—90 la sută din intelectualii de azi sunt produsul clasei muncitoreşti, ţărăneşti şi al altor categorii de munciori. S’a schimbat în fine şi caracterul intelectualităţii individuale. înainte inte- lectualii erau siliţi să slujească clasele bogate, fiindcă nu puteau face altfel; acuma ei trebue să slujească poporul, fiindcă nu mai există clase exploa- tatoare. Şi iată pentru ce intelectualul a devenit o parte integrantă a comu- nităţii sovietice, egală în drepturi cu celelalte părţi, participând împreună cu muncitorii şi ţăranii la zidirea nouii societăţi sovietice fărâ clase. Situaţia lui Alexei Tolstoi în mijlocul acestei noui intelectualităţii sovie- tice nu e de loc periclitată prin faptul originii sale nobile. Scriitdrul are această virtute, mai mult ca oricare alt individ, de a nu aparţine niciunei situaţii formale, dacă ajunge prin spiritul lui însuşi la înţelegerea marilor realităţi omeneşti care animă societatea contemporană cu el. Vocaţia de romancier l-a ajutat, de sigur, pe Alexei Tolstoi să ajungă la unele lămuriri cu sine însăşi, pe tărâmul creator. Ca Deputat al Poporului, el este un inte- lectual care luptă pentru afirmarea valorilor • ieţii, fără nicio îngrădire într’un mediu perfect socialist, în care nu mai există exploatarea unor clase în dauna altora. Dar momentul de criză se apropia — şi el trebuia să fie cel al luptei împotriva tuturor falselor idei de ură şi de rasă, născocite de unii «intelectuali » fără orizont, care şi-au pus picul de minte în slujba ideilor anti-umane şi anti-culturale. Intr’o cuvântare pe care o ţine în faţa alegă- torilor săi, în calitate de intelectual deputat, Alexei Tolstoi spune: « Revoluţia noastră a adus un nou sistem de gospodărie populară-socia- listă. Pentru înflorirea gospodăriei socialiste e nevoie de pace pentru toată 176 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lumea. Scopul şi problema principală a gospodăriei socialiste este bună- starea şi fericirea popoarelor, bună-starea şi fericirea fiecărui cetăţea*. c Pofta vine mâncând.., », spune proverbul. Bună-starea şi fericirea nu au şi nici nu trebue să aibe margini şi graniţi », « .. .Unde stă scris că poporul rus trebue să trăiască înghesuit în mur- dărie şi neştiinţă ? Aceasta o voiesc fasciştii! Acum douăzeci de ani, Ger- mania era mai puternică şi mai cultă decât Rusia ţaristă. Astăzi Rusia So- vietică este mai puternică, mai cultă decât Germania, plus Japonia şi Italia la un loc. Şi mai cultă? o să mă întrebaţi. Da! mai cultă, cu toate că mai trebue să dobândim multe bunuri culturale, să ducem o luptă crâncenă cu puterile vrăjmaşe. Suntem mai culţi, deoarece cultura unui popor se soco- teşte după scopurile şi problemele pe care şi le propune in drumul său istoric. (Sublinierea e a noastră). Afirm fără ezitare că învăţătorul nostru comunal, care se strădueşte asupra cărţilor, pentru a extrage din ele idei noi despre marele humanism sovietic, este mai cult decât profesorul german care ţine discursuri despre craniile nemţeşti, ce în raport cu alte cranii sunt mai lungi sau mai scurte. Şi coihozniţa noastră, care fâgădueşte tovarăşului Stalin să producă dc şapte ori mai mult in, şi învaţă în acelaşi timp fără între- rupere — este mai cultă decât soţia aceluiaşi profesor german, pentru care problemjle vieţii se rezumă la a naşte copii pentru înmulţirea numărului de cotropitori în numele imperialismului german ». Acesta este spiritul în care profesează noua intelectualitate sovietică, acesta este sufletul care a animat talentul popular al lui Alexei ToLstoi î» serviciul nu numai al patriei sale, ci şi al tuturor nobilelor idei de progres ale omenirii. Iată pilda care ni se oferă, pentru drumul nostru de intelec- tuali, dincolo de aceea a păstrării cu orice preţ a bunurilor artistice în această epocă— după cum remarcă acelaşi Nicolai Tihonov, în articolul mai sus pomenit pentru memoria înaintaşului mort. încheind aceste rânduri, nu ne putem exprima decât dorinţa ca opera lui Alexei Tolstoi să apară şi în traducere românească, pentru ca cititorul român să poată face un pas mai departe în cunoaşterea realităţilor istorice, morale şi spirituale din Rusia de altă dată a lui Petru cel Mare— ca şi di» cea de astăzi, a lui Stalin—providenţialele figuri ale unui popor pus îb slujba marilor idealuri ale umanităţii. DAN PETRAŞINCU THOMAS WOODROW WILSON ŞI IDEALUL UNEI ÎNŢELEGERI ÎNTRE POPOARE Intr’o carte celebră: Urmările economice ale păcii, vestitul economist dela Cambridge John Maynard Keynes caracterizează pe Wilson astfel: « Fizionomia şi faţa lui erau elegante şi asemănătoare in toate cu fotografia lui ; ţinuta capului era distinsă. Dar ca fi Ulisse, preşedintele părea mai în- ţelept când şedea jos. THOMAS WOODROW WILSON $1 IDEALUL UNEI ÎNŢELEGERI 177 .. .El nu se lăsa nicidecum înrâurit de ceea ce era în jurul său... Era, la drept vorbind, un om care-şi trecuse o mare parte din viaţă la Universitate. Nu era câtuşi de puţin om de afaceri sau un politician obişnuit, ci un om cu o personalitate puternică... Preşedintele era asemenea cu un pastor necon- formist şi chiar presbiterian. Gândirea şi caracterul lui erau cu mult mai mult teologice decât filosofice, cu toată puterea şi toată slăbiciunea pe care le implică ■ această ordine de idei şi de sentiment». Cu tot spiritul său caustic, economistul englez nu poate totuşi ascunde, în cursul criticei sale, impresia adâncă pe care i-a lăsat-o complexa perso- nalitate a preşedintelui. Tot ce-i reproşează el este o lipsă de cunoaştere a oamenilor şi a stărilor de lucruri din Europa, care l-a făcut să fie uşor încurcat de către abilii oameni politici europeni. Keynes e un om practic şi Wilson era un idealist, un idealist cu caracter mai mult «teologic *, cum spune economistul. Wilson era un om de catedră, un profesor, un teoretician inspirat de înalte tendinţe umane, care însă nu avea experienţa lumii practice. Pentru un American asemenea caracter pare cu totul neaşteptat. Dar mai sunt şi alte înfăţişări neaşteptate în America, printre altele însăşi puterea su- premă politică a statului încredinţată preşedintelui. Un alt mare scriitor englez, şi mai caustic încă, G. K. Chesterlon, găseşte într’im eseu că « Republica americană este ultima monarhie medievală» şi că toţi preşedinţii populari ai Americii au activat ca nişte « despoţi democratici » şi nu ca monarhi con- stituţionali. Aşa că, după Chesterton, preşedintele Statelor-Unite «ar putea fi numit mai corect Rege, tot aşa cum regele Angliei ar putea fi numit mai degrabă Preşedinte ». Lăsând de o parte aceea ce ar putea fi socotit în această caracterizare «joc de cuvinte», rămâne totuşi că în mâna preşedintelu i Statelor-Unite este concentrată o putere uriaşă politică, care întrece pe aceea a regilor. Cu astfel de putere învestit şi încununat cu speranţele omenirii întregi (care suferise de pe urma unui cumplit război), pieşedintele Wilson a venit în Europa la 1 Ianuarie 1919, primit cu cel mai mare entuziasm pe care l-a stârnit vreodată un om, pentru ca în câteva luni să piardă treptat în- treaga sa popularitate. întors acasă, el s’a izbit şi de rezistenţa pro- priului său popor, care, după butada lui Chesterton, « obişnueşte să combată pe reprezentanţii pe care şi i-a ales», pe când «englezii de obicei şi-i uită ». Totuşi acest mare om, reprezentant de înalte tendinţi umane, a fost însufleţit de cele mai nobile idealuri, care dacă nu s’au putut realiza în timpul său, nu-i un motiv să nu se realizeze acum sau mai târziu. Intre 3 Fevruarie 1917 şi 2 Decemvrie 1918, preşedintele Wilson a ţinut o serie de discursuri, a trimis mesagii şi a făcut adrese către Congresul Statelor-Unite, în care tot sistomul său de gândire politică,— legat de mersul celuilalt război mondial, se poate urmări uşor. Spicuesc din ele ce mi se pare mai potrivit cu realitatea de atunci, continuată foarte sţrâns de realitatea actuală. 12 i?8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In adresa inaugurală dela 5 Martie 1917, către Congres, el justifică înar- mările pe care Statele-Unite se văd constrânse să le facă şi arată ce urmă- reşte poporul afncrican: « .. .noi nu dorim nimic pentru noi pe care să nu-l putem dori pentru ome- nirea întreagă: pnvrtare cinstită, dreptate, libertate de a trăi şi de a fi feriţi de răutatea organizată. .. .Nu dorim să cucerim, nici să profităm. Nu dorim nimic din ceea ce nu s'ar putea avea decât pe socoteala altor popoare ». Şi afirmând că America se conduce după principiile unei omeniri eli- berate, Wilson enumeră ce anume vrea să apere poporul său, în timp de pace ca şi în timp de război: « 1. Toate naţiunile să fie deopotrivă interesate in menţinerea păcii şi în stabilitatea politică a popoarelor libere şi să fie deopotrivă responsabile pentru această menţinere; 2. Principiul esenţial al păcii este reala egalitate a naţiunilor în tot se priveşte dreptul şi privilegiile ; 3. Pacea nu se poate sprijini sigur şi drept pe o balanţă de puteri înarmate ; 4. Guvernele trebue să-şi scoată puterea lor din consimţământul celor guvernaţi ; 5. Mările trebue să fie deopotrivă de libere şi sigure pentru folosinţa tuturor popoarelor ; 6. înarmările naţionale trebue să fie limitate la nevoile de siguranţă naţională şi domestică ; 7. Comunitatea de interese şi de putere, pe care trebue să se sprijine pacea, impune fiecărei naţiuni datoria de a înlătura toate influenţele pornite dela propriii săi cetăţeni, care ar tinde să încurajeze sau să ajute revoluţii în alte statei. . O bună parte din aceste deziderate au intrat în celebrele 14 puncte anunţate mai târziu de Wilson, pe baza cărora s’a încheiat armistiţiul din 1918. In adresa către Congres dela 2 Aprilie 1917, în care cere război împo- triva Germaniei, Wilson spune: « Scopul nostru este să apărăm principiile păcii şi dreptăţii şi viaţa lumii, împotriva puterii egoiste şi autocratice... Neutralitatea nu mai este posibilă şi nici de dorit când este vorba de pacea mondială şi de libertatea popoarelor şi când ameninţarea păcii şi a libertăţii stă în existenţa unor guverne auto- cratice, sprijinite jge o forţă organizată, controlată numai de voinţa lor şi nu de voinţa popoarelor lor». Arătând natura războiului din 1914—1918, preşedintele Wilson acuză Germania că l-a provocat şi spune între altele: < Naţiunile, care se guvernează liber, nu împânzesc statele vecinilor cu spioni şi nici nu mrejesc intrigi asupra unor dificultăţi care să le dea lor ocazia să lovească şi să cucerească. Asemenea planuri se pot folosi numai în ascuns şi numai acolo unde nimeni nu are voie să pună întrebări. Planuri şirete de eu/resiune pot fi duse din generaţie în generaţie şi pot fi ţinute în secret numai in intimitatea curţilor sau în confidenţele ascunse ale claselor privilegiate. Din THOMAS WOODROW WILSON ŞI IDEALUL UNEI ÎNŢELEGERI 179 fericire ele sunt imposibile acolo unde opinia publică comandă şi cere infor- maţii asupra afacerilor naţionale. O învoire hotârîtâ de pace nu se poate menţine decât printr’o tovărăşie de naţiuni democratice. Niciun guvern autocratic nu poate fi crezut că va observa convenţiile făcute. ...Numai popoarele libere pot să-şi ţie cuvântul şi să prefere interesele omenirii oricărui interes meschin propriu. ... Unul din faptele, care ne-au convins că autocraţia prusiană nu este şi nu poate fi prietena noastră, a fost că chiar dela începutul acestui război ea a umplut comunitatea noastră nebănuitoare şi chiar instituţiile noastre de guvern cu spioni şi a înfiripat intrigi criminale peste tot contra unităţii noastre de opinie naţională, contra păcii noastre dinăuntru şi din afară, contra industriei şi comerţului nostru. ...Suntem gata acum să primim provocarea acestui duşman al libertăţii şi, dacă este nevoie, să cheltuim toată puterea naţiunii pentru a opri şi a anula pretenţiile şi puterea sa. Vom lupta: pentru drepturile naţiunilor mari şi mici şi pentru dreptul oamenilor de a-şi alege modul lor de viaţă şi felul lor de con- ducere. Lumea trebue să-şi salveze democraţia. Pacea sa trebue să fie bazată pe libertatea politică. ... Dreptul este mai preţios decât pacea şi vom lupta pentru lucrurile care ne-au stat mai mult la inimă— pentru democraţie, pentru dreptul de a avea un cuvânt în propria-ţi guvernare, pentru drepturile şi libertăţile naţiunilor mici, pentru o stăpânire universală a dreptului, cu ajutorul unei astfel de aso- ciaţii de popoare libere, care să aducă pacea şi siguranţa tuturor naţiunilor şi să elibereze în sfârşit omenirea întreagă». Şi în 1917, ca şi azi, în Statele-Unite, ca oriunde într’o ţară în plin război, s’au pus probleme interioare stârnite de greutăţile vieţii şi de îm- puţinarea confortului. Preşedintele Wilson a găsit totdeauna cuvintele potrivite de îndemn la unire şi de solidarizare pentru un efort comun. La 16 Aprilie 1917 el se adresează poporului american şi-i cere efort pentru război. Printre altele el spune: « Bărbaţii şi femeile care îşi consacră gândirea şi energia lor pentru industrie, ferme, construcţii de vapoare, mine, fabrici, îşi servesc ţara şi duc lupta pentru câştigarea păcii şi a libertăţii tot aşa de efectiv ca şi acei care se bat pe câmpul de luptă şi în tranşee.» In special el insistă asupra necesităţii de a asigura hrana trupelor şi muniţiile. « Nevoia supremă a naţiunii noastre şi a naţiunilor cu care cooperăm, este o abundenţă de aprovizionări şi în special de alimente... Fără hrană abundentă, atât pentru armate cât şi pentru popoarele care se află în război, întreaga acţiune în care ne-am angajat se va ruina şi va da greş... Pe fermierii acestei ţări, aşa dar, se sprijină soarta războiului şi soarta na- ţiunilor ». Un apel tot atât de insistent face el la lucrătorii şi funcţionarii căilor ferate: « Celor cari ţin în mişcare trenurile, le voi spune că liniile ferate sunt ar- terele vieţii naţionale şi că asupra lor stă imensa răspundere de a nu lăsa să i8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se astupe în niciun chip aceste artere şi de a nu admite nicio slăbire de putere, nicio scădere de randament». Negustorilor le dă acest sfat (foarte potrivit şi pentru noi azi): * Să aveţi această deviză: Profituri mici, serviciu prompt». La fel îndeamnă la un efort sporit şi unitar pe constructorii de vapoare, pe minieri şi pe gospodine. Cere sprijinul pentru o unificare de vederi jurna- liştilor, editorilor şi preoţilor, căci, spune el: « încercarea supremă a naţiunii a sosit. Acum, noi toţi, trebue să vorbim, să lucrăm şi să servim împreună». In Mai 1917, după pacea dela Brest-Litovsk, când mari teritorii din Rusia fuseseră luate de Germania, Wilson a trimis Rusiei un mesaj în care spune între altele: « Niciun popor nu trebue să fie silit să admită o suveranitate sub care el nu vrea să trăiască. Niciun teritoriu nu trebue să-şi schimbe stăpânirea decât în scopul de a se da celor care îl locueisc, o viaţă mai liberă şi mai bună. ... Naţiunile trebue să înţeleagă că au o viaţă comună şi să alcătuiască o tovărăşie activă pentru a asigura această viaţă in contra agresiunilor unei puteri autocratice şi arbitrare ». La intervenţia Papei, preşedintele Wilson răspunde printr’un mesaj la 27 August 1917. In el găsim afirmaţiile acestea: Nu dorim o simplă încetare de luptă cu armele, ci o pace durabilă şi stabilă. .. .Scopul nostru în acest război este să eliberăm popoarele de ameninţarea unei vaste organizaţii mi- litare, controlată de un guvern iresponsabil, care, după ce a plănuit în secret să domine lumea, a pornit să execute planul său, fără să ţie seama de obliga- ţiile sfinte ale tratatelor sau de practicele de mult stabilite şi de principiile de mult preamărite ale onoarei internaţionale... .. .Nicio pace nu se poate sprijini pe-testricţii politice ori economice, me- nite să folosească unor naţiuni, dar să schilodească sau să încurce pe altele, pe acţiuni răzbunătoare de orice fel sau pe orice fel de injurie. (Noi credem) că pacea trebue să se sprijine pe dreptul popoarelor, nu pe dreptul guvernelor— drepturile popoarelor mari sau mici, slabe sau puter- nice— pe dreptul lor egal la libertate, la siguranţă şi la guvernare de sine». In faţa unor dificultăţi din câmpul muncii, preşedintele Wilson s’a adresat la 12 Noemvrie 1917, Federaţiei Muncii dela Buffalo, îndemnând la unire şi intensificare de muncă astfel: « Mi se pare că acesta este timpul— mai presus decât oricare altul din istoria noastră, — in care toţi trebue să mergem împreună şi să punem la un loc nu numai energiile, dar şi minţile noastre. ...In timp ce luptăm pentru libertate, trebue să căutăm, printre altele, ca munca să fie liberă. ... A merge împreună, înseamnă ca nimeni să nu întrerupă procesul ener- giei noastre... Nimeni nu are dreptul să oprească procesul muncii mai înainte de a se fi epuizat toate mijloacele de conciliere. .. .Să ne arătăm a fi Americani, demonstrând că noi nu vrem să ne separăm în grupe, ci că dorim să cooperăm cu toate celelalte clase, pentru scopul comun care este să eliberăm spiritele lumii de cătuşe. THOMAS WOODROW WILSON ŞI IDEALUL UNEI ÎNŢELEGERI 181 .. .Sunt unele organizaţii în ţara asta, al căror scop este anarhia şi distru- gerea legii, dar eu nu voi ajuta sforţările lor, făcăndu-mă părtaş la desconsi- derarea legilor. Despreţuiesc şi urăsc scopurile lor, dar respect vechiul proces al justiţiei». . In sfârşit, la Ianuarie 1918, în urma încercărilor de pace ale Germaniei Wilson a enunţat cele 14 puncte pe care s’a bazat armistiţiul şi pe caie le rezum aici: 1. Tratate de pace nesecrete. 2. Libertate absolută de navigaţie. 3. îndepărtarea barierelor economice şi stabilirea de egalitate in comerţ. 4. Reducerea înarmărilor. 5. Rectificarea pretenţiilor coloniale. 6. Evacuarea teritoriilor ruseşti ocupate de Germani. 7. Evacuarea şi refacerea Belgiei. 8. Eliberarea şi restaurarea teritoriilor franceze, invadate, cu retrocedarea A Isaciei-Lorenei. 9. Rectificarea frontierelor Italiei pe baza principiului naţionalităţii. 10. Popoarele Auslro-Ungariei să poată deveni autonome. 11. România, Serbia şi Muntenegrul să fie evacuate. 12. Suveranitatea Turciei să fie asigurată, iar Dardanelele să fie libere pentru vasele de comerţ. 13. Stat polonez independent şi naţional. 14. Să se înfiinţeze o Ligă a Naţiunilor. In urma enunţării acestor puncte, Germania a cerut armistiţiul şi războiul a luat sfârşit. Se înţelege atunci enorma popularitate care s’a creat dintr’odată pentru preşedintele Wilson, care a apărut ca un salvator al omenirii. Din nefericire aplicarea acestor 14 puncte nu s’a putut realiza deplin şi tratatul bazat pe ele nu a fost un tratat solid. Aceeaşi putere agresivă, pe care atât de bine a caracterizat-o Wilson în mesagiile sale, a putut eluda tratatul, a putut să se reorganizeze şi să târască iar omenirea într’un cataclism şi mai îngrozitor decât primul. Suntem încă în plină suferinţă de război şi azi, mai mult decât oricând, mesagiile lui Wilson sunt vii şi de mare actualitate. Idealurile lui sunt idealurile noastre şi dorinţele sale sunt ale lumii întregi. Puterea necesară unei garantări de convenţii a lipsit creaţiei lui Wilson şi de asemeni a lipsit deplina înţelegere a planului său umanitar. De aceea prima defecţiune a fost a propriului său popor, care n’a vrut să ratifice tra- tatul dela Versailles, în ce priveşte Liga Naţiunilor, şi astfel a făcut să cadă în domeniul utopiei una din cele mai măreţe înjghebări internaţionale. Când am fost în America în 1925, deşi Wilson murise abia cu un an mai înainte, el aproape era uitat şi dacă îşi mai amintea cineva de el, o făcea doar pentru a-i aduce acuzări. Neînţelegerea s’a unit la unele curente ne- faste cu ingratitudinea, aşa cum s’a întâmplat bunăoară şi la noi, când în loc să susţinem tratatul dela Versailles, oricând şi oriunde— tratat pe baza căruia România s’a întregit, — s’au găsit unii Români care să ceară anularea 182 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui, Şi până la urmă un guvern străin de simţămintele neamului românesc, a ajuns să schimbe până şi numele străzii Wilson (susţinătorul întregirii neamului românesc), cu numele de strada Vienei (în amintirea ciuntirii, prin dictat, a ţării noastre). Dar toate-s trecătoare, afară de ideile de dreptate şi de libertate, oare renasc tocmai atunci când se pare că ar fi mai uitate. Şi azi ideile lui Wilson, fiindcă s’au bazat pe ceea ce este firesc, revin în actualitate, cu o forţă nouă, şi încep din nou să orienteze pe cei ce vor încerca încă odată să fixeze destinul, omenirii. Prof. Dr. GR. T. POPA ŞTIINŢA ÎN SERVICIUL LUMII Poate că în niciun alt domeniu de activitate, mai mult decât în acela al ştiinţei, omul, lucrând, nu s’a simţit mai aproape de puterea de creaţie a lui Dumnezeu. In adevăr, în mai puţin de un veac şi mai ales în ultimii cincizeci de ani, datorită unei prodigioase activităţi a laboratoarelor şi a uzinelor, faţa pământului şi condiţiile vieţii noastre, la toate nivelurile, s’au modificat profund, Astfel, pământul a fost încins cu o reţea de fier de mii şi zeci de mii de chilometri, şoselele sunt străbătute de milioane de maşini, mările au fost împânzite de sumedenie de vapoare, văzduhul e străbătut şi el de ne- numărate avioane. .Firele de telefon, împletite cu undele nevăzute ale posturilor de emi- siune, împăenjenesc şi ele pământul acesta, care se rostogoleşte astăzi în imensităţile siderale prins într’o armătură care este în întregime creaţia omului de ştiinţă, Astăzi o casă cu mai multe etaje se ridică în câteva săptămâni, un vapor se construeşte în câteva zile, iar la fiecare sfert de ceas un avion iese pe poarta fabricii şi e în stare în tot mai puţine ceasuri să lege America de Europa, biruind ceea ce până mai acum câţiva ani se mai putea încă numi «nesfârşitele întinderi de apă ale Atlanticului i>. Dar de oricare parte ne-am întoarce privirile, constatăm pretutindeni acelaşi uimitor progres, şi aceeaşi muncă statornică, neobosită, a omului de ştiinţă, Căderile de apă au electrificat întinse regiuni, petrolul alimentează mai toate mijloacele de transporturi, hidrocarburile naturale, gazele de sinteză, sunt cu un succes mereu crescând utilizate drept combustibil, sau drept mijloc de propulsiune a feluritelor maşini prin ingenioase sisteme gazogene. Iluminarea oraşelor, a locuinţelor, a fost simţitor îmbunătăţită prin lămpi cu sodiu, cu mercur, prin folosirea fenomenului de fluorescenţă. Aerul respirabil poate fi după voie ozonizat. Razele ultraviolete atât de binefă- cătoare vor fi la îndemâna oricui. ŞTIINŢA ÎN SERVICIUL LUMII r&3 Instalaţiile frigorifere Vor păstra frăgezimea fructelor tot timpul anului, iar vagoanele şi vapoarele frigorifere vor transporta alimentele proaspete în tot timpul anului şi la toate latitudinile. Cultivarea pământului s’a mecanizat, solul nu mai e istovit, ci e îngrăşat după necesităţile feluritelor culturi. Mătasea artificială, sinteza materiilor colorante, sticla sintetică, răşinile plastice artificiale mai rezistente decât oţelul, cauciucul sintetic, carburanţii sintetici, au deschis de câţiva ani perspective noui, nebănuite. Fabricarea aliajelor, îndeletnicire care foloseşte mii de patente, a fost literalmente revoluţionată; şi odată cu ea întreaga metalurgie, care Stă la baza acestei civilizaţii. Medicina modernă, opera lui Pasteur şi a lui Claude Bernard, nume' pe care le pomenesc cu emoţie, a înregistrat biruinţe uimitoare. Vacci- nurile, seroterapia, chimio-terapia (cu cel mai recent capitol al ei: sulfa- midele), transfuzia, medicina hormonală, cercetările în legătură cu ultra- virusul, nouile metode de analiză prin radiaţii, prepararea de produse far- maceutice cu elemente radio-active, obţinute după metoda Jolliot-Curie, iată numai enumerate, numai înşirate domenii întregi de uriaşă activitate ştiinţifică în luptă cu suferinţa şi mizeria fizică a acestei, şi altfel, nefericite umanităţi. In America astăzi se conduce o uzină numai apăsând pe butoanele unui tablou de comandă, s’au construit reflectoare de peste două miliarde de lumânări, a căror lumină străbate până în pustiurile lunare, s’au fabricat automobile cu schimbare automată a viteselor, s’au construit maşini cen- trifugale pentru analize şi cercetări delicate, maşini care execută 20.000 de învârtituri pe secundă, fapt pe care mintea noastră nici nu mai poate să-l conceapă! Laboratoarele folosesc ultramicroscopul, cu care se obţin imagini mărite de aproape 100.000 de ori, ajutând ochiul să pătrundă în cele mai turbură- toare taine ale vieţii, şi microscoape speciale sub obiectivul cărora se prac- tică aşa numita, microchirurgie adică intervenţia în corpul unei singure celule. Pe muntele Wilson s’a instalat, după ani de zile de iscusită muncă, cel mai mare telescop, a cărui oglindă măsoară doi metri diametru şi cu care se explorează fundurile ameţitoare ale nemărginitului univers... Şi acum, necunoscute cetitor, aş vrea să vorbesc cu tine şi altfel. Aş fi putut aici să mă opresc mai mult asupra câtorva domenii, ca acela al medicinii care alină atâtea suferinţe, ca acela al feluritelor mijloace de transport şi comunicaţie cu consecinţe atât de importante asupra economici şi asupra politicii mondiale adânc modificate, sau ca acela al televiziunii, al radiofoniei, al cinematografului sonor, al aplicaţiilor celulei fotoelec- trice şi al altor câtorva uimitoare născociri, adevărate minuni ale ştiinţei, minuni laice, profane, care au alungat pe celelalte din atenţia şi sensi- bilitatea noastră. Mi-am dat seama însă că n’aş putea să pătrund în analiza lor mai adâncă, să le lămuresc în mecanismul lor, şi nici să spun despre ele prea multe 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lucruri pe care mai mult sau mai puţin să nu le cunoşti din reviste şi din auzite; sau măcar să nu le bănueşti. Am ales atunci o altă cale, aceea care să reamintească pentru câteva clipe principalele domenii în care se manifestă ştiinţa în serviciul lumii, şi care să evoce, cu un pic de imaginaţie, nu uruitul maşinilor sau sgomotul infernal al uzinelor, ci munca perseverentă, răbdătoare, tăcută, neobosită şi creatoare, a tuturor cercetătorilor cufundaţi în liniştea studiului şi a meditaţiei. - M’am gândit de asemenea că o prezentare unilaterală a activităţii ştiinţifice ar suna într’o privinţa fals în mijlocul atâtor frământări şi sufe- rinţe de care tocmai această activitate, când e rău îndrumată, nu mai e de loo străină. E clar, bunăoară, că puterea de născocire a cercetătorului, în ultimii ani, a fost îndrumată şi a produs mai multe mijloace de distrugere, decât de luptă împotriva cancerului sau a tuberculozei. Astfel, încă la sfârşitul trecutului război, un gânditor privind jalea de jur-împrejurul lui a putut exclama: Ce s’ar fi ales de toată civilizaţia noastră şi viaţa bieţilor oameni dacă mijloacele de distrugere ar fi fost încă mai perfecţionate, încă mai extraordinare! E aici — trebue în sfârşit să înţelegem — una dintre cele mai grave şi mai teribile probleme, asupra căreia e nevoie să reflectăm cu toată seriozi- tatea şi cu întreg simţul marilor răspunderi. Ştiinţa, în ansamblul şi în consecinţele ei în planul tehnic, e pe punctul de a modifica imaginea, cu care eram obişnuiţi, a omului, şi a ridica o pro- blemă care interesează atât destinul nostru, al oamenilor, cât şi al cul- turii. Activitatea ştiinţifică a creat în lume conştiinţa unei imense puteri şi a unei extraordinare capacităţi de a modifica lucrurile. In curând savanţii liniştiţi, modeşti care lucrează la punerea în liber- tate a fabuloaselor energii intra-atomice, vor putea provoca răsturnări nu numai în ordinea istorică, dar şi în cea cosmică. Perspectiva aceasta nu e, fără îndoială, lipsită de' grandoare, dar e în acelaşi timp încercată de îngrijorări, profund turburătoare. Şi să nu pierdem din vedere că la această putere, la nivelul tehnic, vor participa şi oamenii cei mulţi, a căror conştiinţă uneori e asemănătoare cu a copiilor care se joacă cu focul; ceea ce, de sigur, e o complicaţie în plus. E momentul să ne dăm cu toţii seama că prodigioasa activitate ştiin- ţifică a adăogat naturii, noui, neaşteptate şi uriaşe realităţi; un adevărat nou univers, peste acela cu care eram obişnuiţi şi familiari. Până acum însă noi nu ne-am interesat decât de un aspect al acestor noui realităţi, lâsându-ne ispitiţi, sau furaţi mai ales de materialismul lor, de materialitatea lor, care n’a fost niciodată în lume mai dominantă, mai copleşitoare, ca în vremurile acestea modeme. Inlăuntrul acestei materialităţi de proporţiile— am spune— ale unui coşmar, omul a ajuns să nu mai fie decât un mijloc de producţie, un număr ŞTIINŢA In serviciul lumii 185 într’un bilanţ economic, o piesă într’un imens mecanism, « o unealtă pro- fesională o. Arta — e deopotrivă de adevărat — şi ea a creat o nouă realitate, un nou univers, deosebit de natura propriu zisă, dar realitatea aceasta izbuc- nită din cu totul alte nevoi a închis dela început nişte semnificaţii pe care lealitatea cealaltă construită de activitatea ştiinţifică, nu le are; sau nu le are încă, aceasta prezentându-se mai ales ca o realitate fizică şi nu ca una spirituală, în sensul că au fost deslegate mai ales poftele umane de putere, dorinţele lui de petrecere, iluziile lui că această viaţă ar putea fi un simplu joc al plăcerilor şi aproape o glumă. Inlăuntrul acestui univers material de care pomeneam adineaori omul s’a desumanizat, a sărăcit moralmente, aşa că tocmai în momentul în care avea mai multe motive să creadă într’o existenţă fericită, chietudinile lui au fost complet răsturnate. De ce î Pentrucă omul dăruindu-8e unor îndeletniciri care îl poartă mereu în afară de el, intrat într’un soi de complicată maşinărie care este aceea a vieţii modeme, a irosit, a pierdut acele puteri interioare, morale, sufleteşti, singurele care pot să-i păstreze neştirbite virtuţile lui de stăpân în deplinul înţeles al cuvântului. Preponderenţa, înlăuntrul acestei realităţi rod al activităţii ştiinţifice, a cantităţii în defavoarea calităţii, a uniformităţii în detrimentul exempla- rului unic şi original, a determinat în lume o adevărată explozie a materiei şi o pulverizare a valorilor spirituale, care totuşi sunt la originea oricărei activităţi creatoare şi la temelia însăşi a vieţii. Astfel unitatea interioară a omului a fost spartă. Iată pentru ce trebue acum făcut efortul unei reintegrări, unei împliniri, unei restituiri a icoanei întregi şi fundamentale a omului, ca el să dobân- dească prin puterile spiritului său, imperiul şi asupra acestui nou univers care este propria şi insubordonata lui creaţie. Pentru aceasta omul reflexiv, spiritual, din omul de ştiinţă, trebue să înţeleagă că acel homo-faber care născoceşte mereu instrumente — şi am putea spune— şi jucării nu e mai mult decât o maimuţă ingenioasă, dacă lucrul nu se îmbină şi cu o viziune de ansamblu a problemelor Vieţii, a problemelor omeneşti, şi dacă toată această activitate ştiinţifică rămâne străină de un criteriu etic. Ştiinţa aceasta care este — nu mai încape nicio îndoială — în serviciul lumii chiar când realizările ei sunt încărcate de primejdii, e astăzi în mă- sură să reexamineze o bună parte din problemele esenţiale pe care ea însăşi le-a adus, creind noui orizonturi, noui feluri de a trăi viaţa, şi chiar o nouă tehnică a gândirii. Dacă ştiinţa şi corolarul ei atât de important, tehnica, sunt în ele însele neutre — şi într’un fel inumane— nu e mai puţin adevărat că ele au ajuns să pună o seamă de probleme care nu mai pot fi amânate, privind legăturile omului cu natura, raporturile individului cu societatea, relaţiile imponde- rabilului cu materia, probleme faţă de care toţi oamenii şi cu deosebire omul 186 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de ştiinţă trebue să ia o atitudine, care nu mai poate fi decât o atitudine spirituală, pentrucă numai aşa se va putea găsi o deslegare dramei pe care o trăieşte în vremea noastră ştiinţa, şi care este drama ruinării, a distru- gerii chiar, a propriei sale opere. Sunt însă destule motive să privim lucrurile cu încredere şi să nădăj- duim că oamenii aceştia de ştiinţă plini de atâtea virtuţi şi de atâtea îndrăz- neli vor şti să determine acea cardinalitate morală, înlăuntrul căreia întreaga creaţie uimitoare a ştiinţei se va orienta ca să slujească numai şi numai idealurile de totdeauna ale umanităţii. AL. MIRONESCU ACTUALITĂŢI FRANCEZE Aflată între perioada de rezistenţă organizată din timpul războiulu , cunoscută în general sub numele de « maquis » şi între momentul în care viaţa politică va putea fi organizată după principiul reprezentanţilor liber aleşi de masse, Franţa se află în prezent într’o epocă de căutări. Distrugerile industriale şi ale mijloacelor de transport, săvârşite de armatele germane în retragere, efectele pustiitoare ale războiului pe solul naţional, blocarea porturilor principale de către garnizoanele inamice, interzicând accesul marilor vapoare, dificultăţile economice şi mai ales dureroasa sciziuno sufletească a poporului, provocată de acţiunea mareşalului Pâtain, toate acestea creează vieţii franceze o fizionomie frământată şi greu de cuprins în explicări amănunţite. De altminteri, periodicele şi cărţile nu ne vin decât cu mare greutate şi întîrzieri. Putinţa unei orientări este restrânsă. Intre- băiile noastre asupra tendinţelor politice, sociale sau spirituale, care îşi fac drum în viaţa franceză actuală, rămân adesea fără răspuns. Nu avem îndestulătoare date la îndemână pentru a putea schiţa o hartă a sensibi- lităţii şi tendinţelor franceze actuale. Dar, din puţinele izvoare de informaţie pe care le avem, vom putea totuşi desprinde câteva indicii călăuzitoare. Cunoaştem, în primul rând, importanţa militară şi semnificaţia sufle- tească pe care a avut-o rezistenţa franceză în faţa inamicului. Revista Les cahiers franţais, în numărul de Octomvrie 1944, cu care îşi încetează de altminteri apariţia, ne prezintă o vedere sintetică a acestei importante mişcări de resurecţie naţională. Rezistenţa a cuprins numeroase manifestări care cuprind celebrul « maquis » din 1943 şi căruia i se adaogă organizaţia F. F. I. (forţele franceze din interior), sabotajele de toate felurile, mai ales împotriva căilor ferate, publicarea şi răspândirea presei clandestine, acţiuni culminând în revoluţia pariziană dela 19 August. Se poate, în sfârşit, cu- noaşte întinderea, organizarea, spiritul de jertfă şi patriotismul acestor oameni care au trăit ani întregi în afara legii, rău îmbrăcaţi şi înarmaţi neîndestulător, şi care au opus în tot timpul dominaţiei germane o rezistenţa eficace şi încăpăţânată. Cele trei centre de organizare a rezistenţei «tufi- ACTUALITĂŢI FRANECZE .87 şului » au fost în Alpi, Masivul Central şi Bretania. Această din urmă re- giune a cunoscut cea mai puternică organizaţie, bine înarmată şi bine în- cadrată, care a şi adus contribuţii efective în lupta invaziei de către ar- matele anglo-americâne. Rezistenţa poate fi definită prin două caractere dominante: eroismul francez şi represiunea sanguinară a armatelor ger- mane de ocupaţie. Ciocnirea a fost dură, fără cruţare. Dar sălbăticia repre- siunii, asasinatul în masă, incendiile, violul şi distrugerile au depăşit măsura chiar a celor mai crâncene războaie. Cetitorul, aflând ororile dela Tulle sau Oradour-sur-Glane—unde « preotul a fost spintecat, femeile şi copiii au fost arşi de vii în biserică, un copil de sân a fost ţintuit în poarta locaşului de rugăciuni»— şi unde au fost ucişi o mie de oameni, nescăpând decât şapte persoane! — fără voie se gândeşte la masacrele săvârşite cu secole mai înainte, de soldatesca ducelui de Alba. Soldaţii rezistenţei au adus o contribuţie decisivă în mersul războiului, nu numai prin succese militare, dar şi prin întreţinerea spiritului de insu- recţie şi refuz la capitulare; ei au afirmat voinţa de independenţă şi liber- tate a Franţei. Rezistenţa nu a fost rezultatul organizării unei singure clase sociale şi a unui singur partid politic: a fost o mişcare de masse, de mare amploare, cupiinzând toate categoriile profesionale şi toate orientările politice, în afară de cele de dreapta. Intelectualii şi mai ales scriitorii au jucat un rol hotă- rîtor în această organizare. Medicii au îngrijit răniţii şi bolnavii, preoţii catolici şi protestanţi au intervenit cu autoritatea lor spirituală, Scriitorii au răspândit o întreagă literatură clandestină, întreţinând spiritul insurec- ţional. Jacques Decour fundează ziarul rezistenţei: Le-s leiires jrangaises. In Februarie 1943 gruparea numără douăzeci şi doi de scriitori, printre care Franşois Mauriac, Jean Paulhan, Paul Eluard, Jean Guâhenne, Chailes Vildrac, Jean-Paul Sartre, Jacques Debu-Bridel, Andiâ Rousseaux. O atitudine de înaltă ţinută a avut fostul director al revistei Nouvelle Bevue Frangaise, urmărit şi arestat pentru tipărirea de ziare clandestine. Linia de conduită urmată de Nouvelle Bevue Frangaise în timpul răz- boiului, când s’a aflat sub conducerea lui Pierre Drieu la Rochelle, a condys la suprimarea definitivă a acestei publicaţii. Comisia de epurare a editurilor, din care făceau parte şi câţiva scriitori citaţi mai sus, a hotăiît să suprime definitiv revista, care nu va mai putea apare « nici sub acelaşi nume, nici sub altul»: este reacţia morală hotărîtă a sentimentului naţional ultragiat de atitudinea colaboraţioniştilor. Noua viaţă literară franceză pare a fi condusă de scriitorii caie au făcut parte din mişcarea suprarealistă. Depăşind explorarea subconştientului şi notările automatismelor mentale, suprarealiştii au ajuns la o atitudine politică răspicată, formulată cu câţiva ani înaintea începerii războiului. De altminteri, suprarealismul nu s’a limitat la planul estetic sau pur literar. Asemeni romantismului, dar mult mai ramificat şi mai organizat decât i88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acesta, suprarealismul a alcătuit un stil general, o concepţie despre viaţă şi lume, o atitudine pe plan social. Evoluţia câtorva din scriitorii suprarealişti este semnificativă. Ei au trecut dela transcrierea directă a unor forme de activitate mentală, la o poezie socială, inspirată de evenimente şi adresată marilor straturi ale populaţiei. Această poziţie contrazice nu numai doctrina metodei de experimentare suprarealiste, dar chiar estetica poeziei franceze. In studiul care precedează textele adunate în Introduction ă la Poisie fran- ţaise, Thierry Maulnier observă că, spre deosebire de poezia engleză sau germană, care răsfrâng realităţi naţionale sau regionale, poezia franceză nu-şi trage substanţa din folklor, din viaţa anonimă a poporului şi din emanaţiile solului; poezia franceză este esenţial literară, iar excepţiile dela această orientare nu au condus decât la retorism sonor şi literatură proastă. Evoluţia nouii poezii franceze, din timpul războiului, grupată în jurul poe- ţilor suprarealişti ortodoxi sau dizidenţi, un Paul Eluard sau un Aragon s’a diriguit cu hotărîre către preocuparea socială şi către masse. Ea se in- spiră din realităţile imediate, aminteşte măreţia sacrificiului şi suferinţele umilinţei, nevoia justiciară; este în acelaşi timp o poezie de revendicare şi îmbărbătări, cuprinzând viaţa directă şi exprimând-o. Aceasta explică, de alminteri, succesul acestei poezii în adâncurile populaţiei, circulaţia poemelor «sous le manteau », entuziasmul popular pentru poezie şi rolul de conducător spiritual pe care îl are poetul în mişcarea de rezistenţă. De bună seamă, poezia aceasta va fi depărtată de locul comun declamator şi rectorismul de suprafaţă. Ponciful poeziei patriotice, cuvântul patetic şi sublim, atitudinea teatrală sunt absente; avem în schimb o poezie umană, izvorîtă din tristeţi şi nădejde, din suferinţe. Literatura momentului pare deci călăuzită de un spirit conformist, cu tendinţe sociale, putând conduce, în credinţa unui Andre Billy, către un nou clasicism de esenţă populară. Depărtarea dintre estetismul pur al poe- ziei şi viaţa populară a dispărut. Gratuitul, experimentarea verbală, rafi- namentul expresiei sunt înlăturate; izvorîtă din tălăzuirile colective, poezia părăseşte izolarea, cenaclul şi revista de avant-gardă cu tiraj limitat; poeţii organizează audiţii publice şi dau poemului circulaţie largă, audienţă na- ţională. Toate acestea ne îndreptăţesc să presupunem că Franţa se află într’un moment de primat al politicului. Faptul ni se pare firesc. Ceea ce a carac- terizat viaţa morală a Francezilor în timpul războiului, a fost separarea unităţii psichologice a poporului în două fracţiuni opuse. Originea acestei disocieri sufleteşti trebueşte căutată în trădarea dreptei franceze, a lui Pâtain, Laval, a grupului dela Action Franpaise, sau a unora din membrii Academiei Goncourt. In loc ca întregul popor, învins pentru un moment, să sufere cu demnitate ocupaţia inamică, dreapta a luat iniţiativa unei acţiuni de colaborare cu Germanii. A urmat o opoziţie, ale cărei urmări se vor resimţi multă vreme. Franţa se află acum în perioada acestor lichidări care vor conduce cândva la o unificare sufletească. Pentru un moment, toate preocupările şi toate diferenţele doctrinele ale oamenilor de bună- METODA şi CUNOAŞTERE LITERARA 189 voinţă sunt subordonate intereselor acţiunii şi nevoiei de unire. Se tinde, prin urmare, să se anuleze acţiunea nefastă de desbinare naţională, săvâr- şitiL-de fostul mareşal Petain. Jacques Maritain a formulat cu limpezime această orientare în cuvinte clare, îndemnând pe Francezi să «lucreze îm- preună, trecând peste diferenţele lor de principii, pentru o operă tempo- rală, politică şi socială, pe care fiecare să o înţeleagă în felul lui, dar care trebue să prezinte îndestulătoare asemănări în ordinea realizărilor practice, pentru ca toţi, în înţelegere, să i se consacre ». Frontul naţional înfăţişează acest efort de conjugare a energiilor, căutând să atenueze diferenţele sau opoziţiile dintre atitudini şi concepţii: oameni aparţinând celor mai deose- bite tendinţe, trebue să se unească într’un efort comun, pe temeiul ideo- logic al unei largi democraţii libertare, egalitare şi antişovine. Se tinde astfel la coordonarea activităţilor tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Toate orientările, religioase, literare, artistice, muncitoreşti, duc la aceeaşi preo- cupare socială şi jaolitică. Această convergenţă a tuturor forţelor naţionale şi acest primat al factorului politic şi eocial, alcătuesc, credem, prefaţa ac- tivităţii creatoare a Franţei de mâine. IOX BIBERI METODĂ ŞI CUNOAŞTERE LITERARĂ încă dela străbaterea utilei Panorama de la littirature roumaine, ne-am putut da seama că autorul nu pare a fi numai un simplu universitar, de obişnuită educaţie sorboniană. D-l Basil Munteanu vădea capacitatea de a grupa faptele altfel decât într’un fişier, de a sintetiza, de a privi un fenomen literar pe plan auropean, chiar atunci când judecăţile critice exprimate pot fi eventual discutate. Totodată, analiza de idei era mânuită cu faci- litate nu tocmai comună intelectualilor formaţi la discipline asemănătoare. .. In urmă am luat cunoştinţă şi de alte studii ale aceluiaşi autor, rămânând treptat la convingerea că avem de-a face cu un temperament ceva mai complex, în tot cazul deosebit de restul istoricilor români, formaţi la Paris în ultimele două decenii. D-l Basil Munteanu, sub înfăţişarea cercetătorului sever, colaborator la Eevue de litterature comparie, ascundea şi o fibră mai discretă de eseist, iubind în taină disociaţiile, refulat însă în fata eter- nului aparat critic. Fenomenul este tipic pentru coi mai mulţi intelectuali români, iniţial plini de vitalitate, constrânşi treptat la formule, scheme şi categorii, ca urmare a contactului prelungit cu Sorbona. Ajuns într’o universitate străină, tânărul Valah asimilează dintr’odată, cu mare uşurinţă şi fidelitate, metodele de lucru ale Occidentului. Ruperea de nivel este atât de violentă, prestigiul Apusului este atât de viu, rigoarea muncii intelectuale îi apare atât de impunătoare, încât spiritul său sfârşeşte prin a suferi o modificare fundamentală. Orientarea sa este determinată pentru tot restul vieţii. Acesta pare a fi de altfel şi destinul tinerei noastre 190 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE intelectualităţi, nevoită să-şi sacrifice mare parte din posibilităţile şi viziu- nile originare, pentru a dobândi nivelul european şi stilul cercetării ştiin- ţifice occidentale... ' Intre multe altele, este chiar cazul d-lui Basil Miinteanu. Bimas in ţară, suferind în orice caz prestigiul metodelor sorbonienc vreme mai puţin în- delungată, domnia sa ar fi încercat probabil să devină un critic şi un eseist. Plecat în străinătate, cercetătorul s’a întors ca profesor de universitate, plin de cunoştinţe, având însă nostalgia viselor de tinereţe, a studiului personal, adesea capricios, sustras constrângerii normative. Aceste vagi impulsiuni iniţiale străbat mereu în scrisul d-lui Basil Munteanu, cele două straturi ale personalităţii sale, semnalându-şi nedesminţit prezenţa de-a- lungul înticgii activităţi publicistice. Mărturisim deschis că, în faţa problemelor legate de esenţa criticei literare, piefeiinţa noastră se îndreaptă mai curând spre înţelegerile personale, vii şi neconformisle şi mai puţin spre formula gravă şi academică. Nu stă în obiectul notelor de faţă documentarea amănunţită a acestei propoziţii, după cum nu poate fi ilustrată acum, nici dubla modalitate critică a d-lui Basil Munteanu, aşa cum străbate ea din Panorama, sau din paginile despre Bcgnard şi Adolphe. Cetitorul poate lua singur cunoştinţă de toate lucrările amintite. Pentru moment ne apare semnificativă o altă serie de idei şi opinii, grupate într’o lucrare de restrânsă circulaţie, însă de un interes teoretic destul de larg. Deşi obişnuita cronică literară, nu totdeauna excesiv de atentă, a trecut cu vederea peste acest eseu, Dela metodă la cunoaştere literară (Buc., Fun- daţia Begală pentru Literatură şi Artă, 1941), cuprinde totuşi destule ele- mente care să motiveze o scurtă discuţie. In afară de anumite propoziţii universitare curente, tipice pentru concepţia teoreticienilor lansonieni, d-1 Basil Munteanu are acum prilejul de a formula câteva interpretări deose- bite, oarecum personale, în tot cazul net evoluate faţă de ideile învechite ale unor G. Budler, Andie Morize sau Daniel Mornet. Alături de o serie de istorici literari de formaţie mai recentă, cercetătorul român pare a f i depăşit stadiul sorbonian strict ortodox, evoluţia— pentru moment destu de şovăitoare — spre cercetarea literară, eliberată de apăsătoarea tradiţie, căutându-şi treptat o fundamentare teoretică plină de seriozitate. Despre aceste încercări şi contribuţii, de un caracter ceva mai hotărît personal, am vrea să discutăm în cele ce urmează, urmărind studiul d-lui Basil Mun- teanu în laturea sa strict pozitivă. Esteticianul nu trebue să se aştepte însă la o totală părăsire a vechilor convingeri şi înţelegeri academice. întocmai ca orice autor de Inlroductions, d-1 Basil Munteanu întrevede în studiul operei literare aceeaşi cunoaştere metodică, progresivă, predominant istorizantă, specifică pentru stilul cri- ticei universitare de pretutindeni. O analiză ideală ar începe cu exegeza minu- ţioasă a textului, ar păşi apoi la examenul genetic al operei, s’ar prelungi printr’o incursiune biografică, studiind totodată şi influenţele exercitate de « mediu ». Cercetarea nu poate să tindă decât la exhaustivitate, istoricul METODĂ Şl CUNOAŞTERE LITERARĂ 191 literar trebuind să dea în acelaşi timp dovadă de sensibilitate şi de orientare filosofică. 0 concepţie hotărîtă despre lume şi despre viaţa spiritului este recomandată cu aceeaşi fineţe. Dacă despre modalitatea judecăţilor critice şi despre conceperea unei istorii literare în jurul unei scări de valori se spun în general foarte puţine lucruri, în schimb încrederea în procedeele analitice tradiţionale şi în « metode » este mare.. . Nu vom repeta opinii exprimate cu alt prilej despre fundamentarea teoretică sau despre valabilitatea pur practică a mult lăudatelor « metode » («Intre critică şi universitate», R.F.R., 1 Noemvrie 1944). Să amintim că toate aceste metode nu pot fi privite în ultimă analiză decât ca nişte scheme pur ideale de studiu, individualitatea irepetabilă a operei de artă cerând înlocuirea «metodelor» respective odată cu fiecaie schimbare de obiectiv. Aceasta duce în cele din urmă la desfiinţarea însăşi a noţiunii de « metodă », fiecare operă indicându-ţi singuiă unghiul cel mai favorabil de percepţie, sub care îi convine să fie privită. S’ar putea stabili în acelaşi sens şi un fel de «lege » estetică, ineficienţa metodelor de analiză fiind diiect propor- ţională cu valoarea individuală a operei respective... Ne propunem să reluăm toate aceste probleme într’un studiu de pro- porţii mai întinse. Reţinem deocamdată doar faptul că, în două puncte, d-1 Basil Munteanu sfârşeşte prin a depăşi înţelegerea curentă a ideilor de istoriografie liteiară. Orientarea personală străbate acum cu mai multă putere, introducerea noţiunii de sinteză istorică, sprijinită pe o teorie pro- prie a faptului istoric, precum şi recunoaşterea unei funcţiuni epistemo- logice a literaturii, constituind două poziţii teoretice mai puţin curente în estetica literară tradiţională. De abia în această împrejurare d-1 Basil Mun- teanu se relevă cu adevărat interesant, capabil de a sugera soluţii parti- culare şi de a pune probleme evoluate, respectivele incursiuni ideologice fiind deosebit de bine venite. Istoricul literar a intuit cu inteligenţa că disciplina sa, prea supusă cercetării empirice, are totodată nevoie şi de o solidă bază teoretică, acest fapt trebuind amintit dela început ca o con- tribuţie principială de prim ordin. . Noţiunea de sinteză istorică este una din preocupările cele mai vechi ale autorului. încă de acum un deceniu, într’o serie dc « Notes sur la syn- these en histoire » (In memoria lui Vasile Pârvan, Buc., 1934, p. 197—213), d-1 Basil Munteanu aruncase o săgeată împotriva istoriei evocatoare şi pitoreşti, aşa cum era cultivată mai ales de istoricii romantici. îndemnat de întâmplări recente, am recetit de curând fragmente din celebra Histoire de la conquete de l'Angleterre par Ies Normande a lui Augustin Thierry, pe care am redeschis-o la capitolul invaziei. Cartea, ca şi metoda istoricului, sunt aproape pe nedrept uitate... Thierry, oricât de paradoxal ar părea, n ciuda romanţării violente, intuise destul de exact esenţa faptului istoric, atunci când descria năvi suple, pline de soldaţi în zale, cu mustăţi enorme, debarcând vijelios pe plaje, prădând castele şi mănăstiri, răpind călugăriţe... Faptele acestea nu se mai pot întoarce în timp. Sunt legate de o anu- mită epocă depăşită, dispărută pentru totdeauna. Eventual pot fi reduse 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la dimensiunea lineară a unei idei, cu sacrificiul însuşi al esenţialităţii lor, a colorii şi parfumului specific. Au fost sute de invazii în istorie şi totuşi conceptul respectiv nu cuprinde decât o serie de reprezentări uscate. Există vreo analogie reală între campania lui Darius şi aceea a lui Wilhelm Cu- ceritorul î Gesturile istoriei aparţin de domeniul strict al individualului ireversibil. Evenimentul trecutului, în specificitatea sa, odată scurs, nn mai poate fi evocat decât cu mijloace ţinând de substanţa asta. Nu spunea însuşi Croce că ceea ce deosebeşte istoria de artă, este simplul fapt că arta se constitue în domeniul individualului imaginar, în timp ce istoria se des- făşoară pe terenul individualului concret şi real? Această profundă analogie (individualul ca domeniu comun de consti- tuire al ambelor sectoare ale spiritului) este însă departe de a fi recunoscută de d-1 Basil Muntcanu. Teoreticianul îndepărtează din câmpul istoriei orice preocupare de individualizare, reducând treptat disciplina la un schelet de idei, uşor convertibile în sinteze, din ce în ce mai cuprinzătoare. Ceea oe urmărea d-1 Basil Munteanu, era constituirea unei istorii care să anuleze cu desăvârşire tendinţa evocatoare, faptul istoric suferind o despuiere totală de orice contingenţă, prin cea mai profundă devitalizare posibilă. Haosul concretului urma să fie ordonat, disciplinat, redus la idei cât mai generale. Acestea—la rândul lor—prin disociare şi regrupare succesivă, vor duce treptat la sinteza largă a întregului trecut al umanităţii. In « Notes sur la synthese en histoire », d-1 Basil Munteanu căuta să fundeze o astfel de în- ţelegere intclectualistă a istoriei pe o serie de presupuse categorii istorice apriori, a căror existenţă era încercată a fi demonstrată. In credinţa noastră, aceste misterioase « categorii istorice » pot fi reduse, în realitate, la tradiţionala categorie a cauzalităţii şi de altfel autorul însuşi pare a fi renunţat ulterior la demonstrarea realităţii lor obiective. Cea mai banală observaţie ne poate de altfel dovedi că fiecare individ are intuiţia timpului şi a spaţiului, dar nu şi pe aceea a istoriei (c ramener ies faits â leurs ălements et â rapporter Ies âlăments â une âchelle de valeurs univer- selles et constantes », p. 208). Părăsind înţelegerea istoriei drept un produs pur categorial, d-1 Basil Munteanu va profesa în Dela metodă la cunoaşterea literară idei ceva mai puţin radicale. Atitudinea istoricului este considerată acum doar ca urmarea unei exigenţe de neînvins a spiritului uman, aspirând spre abstractizare, generalizare şi raţionalizare a concretului (Meyerson ?). > a aso- ciaţiei pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică, a apărut j omanul Cazacii al scriitorului sovi- etic Anatolie Kalinin, în traducerea d-lui R. Donici. Anatolie Kalinin este unul dintre cei mai talentaţi scriitori tineri ai Uniunei Sovietice. Este fiul unui învăţător din regiunea Donului. A mai publicat, înaintea actualului război, o interesantă carte intitulată « Movilele ». Autorul ro- manului * Cazacii » se află pe front încă dela începutul războiului i'iind co! espondent de război. Romanul său e o oglindă vie a războiului actual şi e închinat luptei cazacilor dela Don împotiiva ocu- panţilor germani. Cazac el însuşi, Anatolie Kalinin cunoaşte bine viaţa şi condiţiile de trai ale căzăcimii, ade- văratul personaj principal al cărţii de faţă. Romanul înfăţişează lupta aspră şi îndârjită, însufleţită de senti- mentul de răzbunare al Cazacilor, dublată de dorinţa lor de a-şi eli- bera patria de sub ocupaţia germană. Psihologia eroilor acestei cărţi ex- plică multe din mobilele sufleteşti care au stat la baza succeselor mili- tare ale Rusiei. Fiecare cazac luptă pentru a se lăzbuna şi fiecare înţe- legea răzbunarea după firea lui: «Fiecare din aceştia înţelegea răz- bunarea în alt fel. Ceacam şi Os- tapciuc vedeau originea ei în faptul că duşmanul i-a luat dela pământul natal şi i-a lipsit de fericirea muncii pej acel pământ. Pentru Lugovoi, scopul consta în a găsi pe ucigaşul familiei sale şi în a face prin presi- unea regimentului său ca valul ma- şinilor inamice să se retragă. Şinţov n’avea, poate, un sentiment personal de răzbunare, dar el, ca Rus, trăia cu sentimentul răzbunării între- gului său popor ». Romanul lui Anatolie Kalinin e o cronică vie şi dinamică a războ- iului actual, pe care-1 prezintă sub aspectele lui epice, sociale şi psi- hologice. Florian Nicolau SCRIITORII FRANCEZI ŞI MIŞCAREA DE REZIS- TENŢĂ A FRANŢEI Căderea vremelnică a Franţei a însemnat pentru întreaga Europă o mare decepţie şi o înfrângere de moment pe caie întreaga civilizaţie NOTE *31 şi cultură a umanităţii o înregistra prin una din cele mai autentice şi mai de seamă reprezentantă a na- ţiunilor care totdeauna a fost o vajnică şi desinteresată luptătoare pentru progres. Niciodată nimeni din cei cari credeau în destinul omeniiei nu s’au îndoit o clipă de provizoratul unei asemenea înfrângeri. Franţa dela început a dat semnalul rezistenţei, a acelei splendide rezistenţe în faţa nedreptăţii brutale a forţei. Şi scriitorii francezi au fost printre primii cari au dat semnalul şi au susţinut grandioasa mişcare de re- sistenţă a francezilor. Este în acest fapt continuarea glorioasei tradiţii a enciclopediştilor, a acelor fanatici precursori ■ ai revoluţiei franceze, a unui Saint-Simon, Voltaire, Rous- seau ş. a. Impresionant şi revelator este faptul că proporţia între numărul colaboraţioniştilor şi scriitorilor de rezistenţă este zdrobitor în favoarea acestora din urmă. Dar mai ales impresionant este faptul că valoarea a stat în chip exclusiv în slujba mişcării de rezistenţă. Poate fi oare comparat un Drieu de la Rochelle, Jacques de Lacretelle, Abel Bonnard, A bel Hermant, etc. cu un Paul Va- !ery, Bergson, Andre Gide, Romain Rolland, Maurois, Claudel, Girau- douxî 0 asemenea comparaţie, ori- cât ar fi de infimă proporţia nu- merică a colaboraţioniştilor, des- fiinţează definitiv orice posibilitate de comparaţie între scriitorii fran- cezi şi cei caii astăzi nu se mai pot mândri cu un asemenea titlu. Cul- tura franceză a dat o nobilă replică invaziei brutale a germanilor: Nici 1 m mare scriitor francez nu i s’a asoirit, n’a acceptat-o. Şi desigur că francezii erau per- fect îndreptăţiţi să vadă în opri- marea lor un semn al primejdiei care ameninţa întreaga cultură şi civilizaţie a omenirii, iar Paul Va- lery putea să spună în discursul ţinut la moartea lui Bergson în Ianuarie 1941: «Mizeria, groaza, constrângerile de tot felul par să reducă din zi in zi civilizaţia la amin- tirea şi la rămăşiţele pe care le mai ■păstrează din bogăţia sa atât de variată ». Un mare interes îl vor prezenta pentru Doi operele acestor scriitori francezi elaborate în anii ocupaţiei germane. Astfel, Valâry a pregătit un al cincilea volum din seria Va- rietâ şi un nou capitol intitulat «Dialogul Arborelui» cu care va completa o nouă ediţie a lui «Eupalinos»; Jean-Paul Sartre pe lâDgă romanul, publicat după eli- berarea Franţei, «L’âge de la Rai- son» a anunţat o piesă de teatru intitulată « L’Eofer »; Andre Mau- rois a tipărit în Statele-Unite, în 1941 lucrarea: «Tragedie de la France »; Georges Duhamel a ter- minat un studiu despre Rimbaud şi continuă a-şi scrie amintirile sub titlul: « Inventaires de l’abime », iar Paul Claudel lucrează încă la opera începută din timpul ocupaţiei germane intitulată: «Comentariu la Apocalips ». Florian Nicolau TĂCEREA MĂRII Autorul acestei nuvele, care a apă- rut în Franţa în timpul mişcării de resistenţă, în editura clandestină, « Les editions de Minuit o, şi care se ascunde sub pseudonimul Vercors, înfăţişează un aspect cu totul ine- 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dit şi semnificativ al vieţii popo- rului francez în timpul ocupaţiei ger- mane. D-l 'Lucian Boz, traducătorul acestei nuvele, semnează şi un stu- diu introductiv asupra mişcării de rezistenţă a scriitorilor francezi. Nu- vela, pe lângă interesul documentar şl istoric pe care-1 înfăţişează, pre- zintă şi un conflict psihologic extrem de revelator, analizat cu multă mă- estrie şi subtilitate. Eroii principali ai acestei nuvele un bătrân francez, nepoata lui şi-un ofiţer neamţ, vin în contact într’o situaţie crâncenă, mentalităţile lor se ciocnesc, dar ori- ce apropiere între ei e imposibilă din cauza unui zid de nepătruns care-i desparte: tăcerea obstinată a bătrâ- nului şi-a nepoatei sale, care, obli- gaţi fiind Bă primească în casa lor un ofiţer neamţ, nu-i adresează însă niciodată un singur cuvânt. Ofiţerul german este eroul unei teribile drame. Venise în Franţa, ca învingător. In sufletul acestui ger- man se ascundea totuşi o fiie ome- nească. Vrea să fie un prieten al Fran- ţei, dar totul îi este ostil. Crede la fel de sincer şi parcă ar vrea Bă se convingă că, odată războiul termi- nat, Germania va fraterniza cu Fran- ţa. Ofiţerul simţea nevoia de a se dis- culpa pe el însuşi şi întregul său po- por, de dezastrul pe care-1 provoca- seră în lume. De aceia, vine în fie- care seară în camera bătrânului şi-a nepoatei sale, şi le destăinuie impre- siile şi idealurile lui de înfrăţire. Bă- trânul francez şi nepoata lui îl ascul- tă dar tac întotdeauna. Totuşi fran- cezii îşi dau seama că ofiţerul neamţ e un obsedat. El are pururi în faţă atrocităţile poporului său, concreti- zate în acelea ale camarazilor pe care nu-i poate suferi. Tac mereu însă, fiindcă, peste individualitatea ace- stui om pluteşte stafia unui spectru teribil: germanul. Desnodământul e plin de interes: ofiţerul neamţ se convinge de nesia- ceritatea fraternizării Germaniei cu Franţa, clişeu al unei propagande ce intenţionează distrugerea Fran- ţei. Se destăinueşte bătrânului şi cere să fie mutat pe frontul din Est, fiindcă se simte vinovat printre fran- cezi şi fiindcă numai are ce căuta în Franţa. Acolo pe frontul de Est, pre- simte că se va produce aceea cata- strofă teribilă pentru germani. Pre- simte că acolo va muri, după cm* presimte că acolo poporul său îşi va primi pedeapsa. Bătrânul şi nepoata lui simt dra- ma acestui suflet, sunt cutremuraţi do toată tragedia ce se desfăşurase în el, însă tac şi de astă dată. Ofi- ţerul pleacă cu un singur cuvânt de mângâiere, singurul pe care tânăra franceză i l’a adresat: «Adio»! Atmosfera acestei nuvele e mimu- nat redată şi desigur că sub acest pseudonim se ascunde un mare scrii- itor. Stilul este concis, sobru, perso- najele încremenite dar vii, iar con- flictul psihologic de-im puternic dramatism. Florian Niţolau SATIE — BRÂNCUŞI — PALEOLOG Cu subtilităţi grafice şi evoluate rafinamente de bibliofil, noua lu- crare a d-lui V. 0. Paleolog, Despre Erik Satie şi noul muzicalism (Mu- zica — Golul — Sculptura), (Edi- tura «Vatra », Buc. 1944), repune în lumina unor interpretări intere- sante, câteva din aspectele mai sub- NOTE 233 tile ale esteticei moderne, întiebu- inţând mai ales instrumentul ine- fabil, dar autentic al intuiţiei. Cercetarea unei astfel de proble- me nu e pentru d. V. G. Paleolog prilej de extravaganţă, căci ea între- geşte un şir constant de preocupări, afirmate în celelaltfe lucrări, în care d-sa adânceşte problemele, pentru aflarea corespondenţelor între arte şi a structurilor expresive — pri- mare, desvelindu-le de consensurile m percepţiile comune. Cu aceasta, d. Paleolog nu defineşte şi nici nu trece spre idealitatea artei, dar con- cretizează puncte de reper pentru înţelegeri estetice pozitive (vezi cărţile asupra lui Brâncuşi şi Ma- cedonski). Lucrarea d-lui Paleolog lămure- şte poziţia si creaţia atât de com- bătută a lui Satie, ca cel care a rea- lizat «cazna de desfacere a muzi- cii franceze de sub călcâiul wagne- rismului». Utilizând materialul biografic aflat şi în cartea Erih Satie, de Pierre Daniel Templier (Edit. Rieder, Pa- ris) lucrare complectă ca informa- ţie, d. Paleolog analizează figura atât de curioasă şi plină de haz a bizarului honfleurez, alcătuită din contraste şi fantezii, când vesel, când certăreţ, când farsor sau me- laneolic. Deeordinea voită, jocul pur al hazardului sau sgomotosul Cabinet Yoltaire, au discreditat prin lipsa de logică, creaţiile dadaismului şi su- prarealismului modern. Dsşi nu s’a vorbit de dadaism sau de supra- realism în muzică, Satie se întâl- neşte cu teoreticienii absurdului, în aceeaş insistentă căutare ' a elementelor pure, a esenţelor ger- minatoare (sonorităţi pure). D-l Paleolog desluşeşte sub apa- renţa bizareriilor de neînţeles va- loarea estetică a jocului, lămurind că humorul şi verva ironică a lui Satie (prima lucrare purtând op, 62, titlurile unor scrieii ca: Piices froides, Trois morceaux en forme de poire, Prelude en tapisserie, En habit de cheual, Fugue de papier, Trois preludcs flasques (pour un chien), Embryons desechies, Croquis et agaceries d'un gros bonhomme en bois, Choral inappetissanl, precum şi molitjrismtd muzicii pentru «Le medecin malgre lui >>, pentru care scrisese muzică şi Lully) nu se află în limitele hazardului sau herme- tismului căutat, ci e produsul teo- retic al trecerii spre marile sensuri, alăturându-le, prin bogată informa- ţie, de glumele identice ale lui Oou- perin sau Rossini. Apologet al satismuiui, D-l Pale- olog urmăreşte fazelc-i de desvol- tare, trecând prin absolutul tonului pur, la reacţiunea contra emfazei, a falsului sublim sau a monumen- talului banal, încărcându-1 pe Satie cu mesaje messianice sau pomenind de izbăvire. « Satie o izbăvit»! «In zidul învingător al wagneris- mului, spărtura este făcută şi prin ea păşeşte victorios tânărul impre- sionism muzical în care plămada lui Satie abia se mai cunoaşte. Vom vedea mai departe cum destinul muzical va hărăzi însă lui Satie în- săşi trista însărcinare şi prohodirei şi a îngropăciunei în ale veciniciei, a impresionismului muzical, deve- nit molâu, deliquescent, factice şi sterp în chiar mâinile tatălui puta- tiv ce-i fu Claude Debussy» (frază edificatoare şi pentru stilul D-lui Paleolog). *34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pentru arta contemporană, Satie a lărgit cuprinsurile muzicale dănd valoare în sine sunetului şi salvând-o de sub tirania canoanelor. Creator al noului stil armonic, Satie, autodidactul s’a înscris la Schola Cantorum pentru lecţii dc contrapunct şi fugă cu Albert Rou- ssel, ştiind prea bine că timpul ar- moniei a trecut (Charles Koechlin). Ou excepţionale intenţii, autorul valorifică gândirea teoretică a lui Satie, desăvârşind înţelegerea întoar- cerii la simplitate, la transparenţa timbrului şi la limpezirea tonului pur. « Satie nu va impune muzicii slugărnicia imitaţiei paletei de colori; de-a-lungul operei sale, el se va căzni să individualizeze sunetul, căutându-i expresiunea lui pură, maximalizându-i sonoritatea, contu- rându-i precis hotarul şi evitând fe- nomenul de osmoză muzicală, aşa cum «tonurile gamei de colori» a paletei lui Utrillo sunt despărţite unele de altele prin prăpăstii de (prob’emă de inte- res maxim pentru estetica nouă) rămâne în cadrele impresionismu- lui, dar ale impresionismului pur. Urmărindu-1 în succesivele de- păşiri, dela « Piui Aştrilor » la Cele « Trei poeme în formă de pară », la « Parade » şi la « musique d'ameu- blement », muzica mobilier, d-l Pa- leolog cercetează satismul în ultima-i fază, când tinde spre sculpturalizare, prin baletul instantaneist Mercur si prin Socrate cu care se roalizeaza corespondenţa, apropieiea decisivă a muzicii de Statuar. Cercetarea e de maximă impor- tanţă atunci când se caută sensul ideal al prieteniei lui Satie cu Brân- cuşi, (care şi el sculptează « Socrate* în aceeaşi căutare a purităţii trans- lucide), care «pornise dela nevoia rezolvăm problemei demateriali- zării materiei în sculptură, la care credea că va ajunge prin atribui- rea unui sens mai piecis şi mai lip- sit do interes al materiei, nu prin intelectualizare ei, precum nici prin atributul mişcării, aşa cum barocul o încercase, ci prin eludarea din formă a tot ce e de prisos schemei care rezumă plinul ». D-l Paleolog aduce în discuţie, cu justă intuiţie şi interes crescând, problema Golului în artă, ca faţă ne- gativă a materiei, socotindu-1 pe Leibniz ca singurul dintre europeni care a avut presimţirea fiinţei golu- lui, concepându-1 însă negativ, gră- bindu-se să afirme inexistenţa sa, sub pedeapsa prăbuşirii presumtive a universului» şi raportându-1 la Satie, pentru care « golul e mai pu- ţin spaţiul cu hotar al artelor plas- ticei, pentru a fi mai mult acela de am'bianţă, am îndrăzni a zice de ec- toplasmă a fiecărei creaţiuni, fie ea reală, fie ea închipuită e. NOTE 235 De valoare estetică necontestată, înţelegerile d-lui V. G, Paleolog ar trebui să fie dublate de o curată exprimare teoretică, şi nu ascunse sub fabulaţii stilistice sau metafore alegorizante (capitolul final e intitu- lat « zăvor») pentru o mai uşoară apropiere de ritmul gândirii. Cartea Despre noul muzicalism, însoţită do câteva d'n humoristi- cele vigneto ale lui Satie (reproduse complet şi în cartea lui P. D. Tem- plier) şi de cele ale d-lui G. Tomaziu şi de reproduceri din Brâncuş, antici- pează discuţia câtorva din cele mai transcendentale pobleme de estetică. Estetismul d-lui Paleolog deşi lumesc ca preocupare, ţine de marile în- trebări cari duc la sursele creaţiei. La sfârşitul cărţii sale (foarte im- portantă pentru cunoaşterea crono- logică a vieţii lui Satie, şi a forma- ţiei sale, a componentelor ereditare, a epocei dela Arencuil, a îndrăgirii socialismului, a copiilor şi a muzicii lomâneşti) apărută în 1931, P. D. Templier se întreabă dacă posteri- tatea va reţine numele acestui mu- zician inovator şi desinteresat, sau daca va lăsa în grija uitării pe cer- cetătorul care a întrezărit o lume nouă. E diept că posteritatea a neglijat creaţia şefului Celor şase, dar prie- teneştei griji a lui P. D. Templier îi răspunde peste 14 ani d-1 Paleolog, desvăluind valoarea absolută şi abia de-acum încolo rodnică, a ccrcetă- lilor lui Satie. Edvard Eădeanu SOLII ARTEI SOVIETICE Câţiva dintre fruntaşii artei sovie- tice au dat la noi în sala Aro, o serie de concerte-festivaluri, la care am constatat, încă odată, temeinicia culturii marei noastre ţări vecine. In cânt, dans, sau declamaţie, ar- tiştii sovietici stăpânesc cu o mare preciziune tehnica fiecărei arte, alcă- tuind unitatea unui spectacol de au- tentică desfătare spirituală. Arta preţioşilor oaspeţi tinde mei eu spre poetizare, spre înţelegerea sen- timentelor, spre valoarea umană a cântecului sau spre duioşia idilicului. Maeştri în organizarea spectaco- lului, emoţia e directă, convingătoare. Lipsite de poze avantgardiste, crea- ţiile artiştilor ruşi tind spic biiu- inţa morală a înţelegerii cât mai adânci şi mai complete din partea masselor. Totul e produsul unui perfect me- canism, plin însă de elan vital. IS’icio urmă de efort; totul e plin de mă- reţia firescului. In afara marilor virtuoşi David Oistrach şi Leu> Oborin, am putut admira, din păcate numai fragmentar sau la repetiţii, arta cântăreţei Elena Kruglicova, artistă emerită a Uniunii Sovietelor şi laureată a premiului Stalin, cu o voce de mare cuprindere şi stil al interpretării, pe baritonul Petre Kiricelc, solist al Teatrului Mare Academic de Stat şi laureat al Con- cursului de muzică vocală pe întreaga uniune, cu o voce amplă, cu ştiinţa subtilă a nuanţărilor, excelent în melodiile populare, pe dansatoiii O. V. Lepeşinskaia, artistă emerită şi laureată a premiului Stalin şi pe P. A. Gusev solistul baletului Teatrului Mare Academic, urmând tradiţionala linie a baletului clasic, atât de rodnică pentru perfecţia tehnicei dansului, atât de luminos înfăţişată în Fala oarbă, plin de nevoia poeziei, apoi pe Emanoil Kaminka laureat de recitare artistică pe întreaga Uniune. 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Entuziasmul delirant şi integral al publicului e cea mai deplină dovadă că pe plan cultural se pot desăvârşi cunoaşterea şi trăinicia prieteniei faţă de Rusia, unde marea artă e cultivată cu sfinţenie şi viaţa culturală e una din componentele de bază. Editară Rădeanu DAVID OISTRACH ŞI LEV OBORIN In cadrul concertelor date de ar- tiştii sovietici la Bucureşti, am ascul- tat, din păcate tot fragmentar, pe violonistul Damă Oistrach. premiat al Concursului Internaţional Wieniav- t-ki, ţinut la Varşovia în 1935 şi al Concursului Internaţional Ysaye, ţi- nut la Briixelles în 1937, şi pe pianis- tul Lew Oborin, laureat al premiului Stalin, cari au cântat ca solişti ai Fi- larmonicei dirijate de maestrul George Enescu şi ai orchestrei Radio dirijată de d-1 Matei Socor. Preţuit de străinătate, din concer- tele date la Stokholm, Riga, Tallin, David Oistrach a dat interpretări mi- nunate, dublate de o tehnică uimi- toare, concertul pentru vioară şi or- chestră de Ceaikowski si Mendelssohn. Artist de mare sensibilitate şi pătrun- dere, de impecabilă înţelegere a tex- tului muzical (dovadă insistenţa cu care a reglat frazarea şi ritmul orches- trei Radio) David Oistrach, cântând pe un instrument Stradivarius a de- săvârşit o creaţie de neuitat. D-1 Lew Oborin, a executat con- certele pentru pian şi orchestră de Ceaikowski şi Chopin (concertul în fa), vădind o uimitoare preciziune a tehnicei şi densitatea (uneori dură) a tonului. Preţioasă este observaţia dintr’un interview dat de maestrul George Enescu, care socoteşte pe David Oistrach drept un violonist perfect din toate punctele de vedere şi unul din cei mai mari ai vremurilor noastre ba chiar din trecut, iar pe Oborin considerându-1 un pianist excelent, sub a cărui simplitate se ascunde o tehnică formidabilă. Artişti de clasă internaţională, cei doi solişti sovietici au servit atât arta cât şi drumul spre prietenia dintre State. Editară Bădeanu. CĂRŢI PENTRU CUNOAŞ- TEREA ŢĂRILOR PRIETENE Sezonul editorial a fost mai puţin intens în ultimele luni, din pricina lipsei de hârtie şi a unor dificultăţi, peste care curând vom trece. Totuşi Cartea Rusă şi încă două-trei edituri nu au încetinit lansarea cărţilor in- teresante. In afară de cărţile de lite- ratură şi ştiinţă, pe care revista noastră le reeensează, uneori cu în- târzierea unei publicaţii ce-şi pregă- teşte, în bună măsură, sumarul cu 60 sau minimum 40 de zile înainte de apariţia ei în vitrine—au apă- rut o seamă de cărţi de superioară informaţie privind cultura, vieaţa şi realizările din marile ţări prietene, Rusia Sovietică,Statele-Unite,Anglia si Franţa. Le vom recensa curând. Dar, pentru moment, ne arătăm sa- tisfacţia de a le avea în faţă, de a le răsfoi. Cartea Rusă ne-a prezentat cărţi ca Armata Roşie, Cum este ad- ministrată Uniunea sovietică, Femei, o eroi ai Uniunii Sovietice »; editura NOTE 237 Foium ne-a dat cartea lui Walter Pitkin La 40 de ani începe vieaţa şi o serie de studii actuale, grupate sub titlul Din Problemele Democraţiei, da- torite d-lui I. Raiciu; editura Uni- versul a retipărit Aspecte din civili- zaţia enţjleză a d-lui I. Botez, iar Cartea Românească a publicat recent Franca 19-3S—1944 de d-1 Lucian Boz. Toate aceste cărţi slujesc din plin cauza unei cunoaşteri mai temeinice a civib'zaţiilor care vor hotărî confi- guraţia lumii de mâine. Ele infor- mează asupra realizărilor semnifi- cative şi asupra problemelor de bază, cu care avem şi vom avea aface. P. C. VIAŢA ÎNCEPE LA 40 ANI? Dacă ne-amintim bine, şi Titu Ma- iorescu a mărturisit că abia la 40 de ani a cunoscut înţelepciunea şi binefacerea vieţii —până atunci omul necunoscând îndeajuns nici vieaţa, nici propriile sale puteri. Intr’un sens, tinereţea vrea prea mult sau piea puţin, necunoscând limitele vieţii, dar nici puterea crea- toare a efortului continuu şi stărui- tor. Pentru omul de mari doruri creatoare, tinereţea lui proprie în- seamnă un continuu chin şi îndoială, mai ales când vede cât de greu se rea- lizează idealurile. Pentru omul de 40 ani idealurile se pot realiza, în însăşi măsura posibililului. Aceasta este înţelepciunea, care armonizează şi concentrează eforturile, cu o dep- plină conştiinţă a timpului şi a con- diţiilor. Americanul Walter Pitkin, profesor la Universitatea Columbia, susţino însă nu numai avantajele maturi- tăţii, nu întreprinde o filosofare pe marginea banalelor idei'de mai sus, ci susţine ca la 40 de ani începe viaţa, în sensul că până atunci viaţa e timp risipit şi numai dela 40 de ani încep munca şi creaţiile adevărate. Cartea sa, pe care recent am reci- tit-o în româneşte, La 40 de ani începe viata (editura Forum) e opera unui empirist, căruia îi plac mereu exemplele de oameni realizaţi după 40 do ani, referindu-se totodată la cercetările biologilor şi sociologilor care îi dau dreptate. Dar, dincolo de argumente şi fapte, cartea sa este un imn al energetismului american, caro vrea să prelungească încrederea Î11 viaţă, încrederea în sforţările omului, încrederea în utilitatea unui trai în- ţelepţeşte organizat. Chiar dacă ne dăm bine seama de multele exagerări şi consideraţii uni- laterale ale cărţii, apariţia ei în ro- mâneşte trebue socotită cu totul bi- nevenită. Căci la noi, într’adevăr se judecă în celălalt sens. Mi se pare că în H. G, Wells am citit odată con- statarea ca orientalul este cel mai strălucit om la 20 de ani şi un ratat la 30, din pricina felului cum îşi iroseşte energia, prin abuzuri sexuale şi viaţă nesocotită. De asemenea, n’a- vem decât să ne gândim la atâţia dintre intelectuali noştrii, care de pe la 40 ani nu mai crează nimic şi la miile de oameni care pe la 40—50 de ani se’gândesc la pensie şi la inac- tivitate. Spre deosebire de nordici — me- diteraneenii, latinii şi orientalii un posedă ştiinţa unei vieţi organizate, cu randament continuu şi crescând. Puţine sunt la noi cazurile când, la 60 şi 70 de ani, intelectualii îşi scriu 238 REVISTA FUNDAJT'-LOR REGALE cartea de căpetenie sau întreprind acţiunea sintetică a străduinţelor d~-o viaţă întreagă. . - In Statele-Unite sau în Anglia sunt numeroşi profesorii şi scriitorii, care la 70 şi 75 de ani îşi dau lucrările capitale. Cazul profesorului meu de filosofie, Herbert Wildon Carr, leibnizian ce- lebru şi introducătorul filosofiei lui Beigson şi Croce în lumea anglo-sa- xonă— e tipic. Până la 40 de ani, fusese agent la bursa londoneză, ocupându-se numai în timpul liber cu filosofia. A strâns însă destui bani ca apoi să poată medita şi lucra în bună voie. La 50 de ani, era profesor la Universitatea din Londra. La 70, îl aveam profesor de metafizică la University of Southern California, invitat pentru merite dosebite de această instituţie americană, care mai chemase şi pe alţi europeni străluciţi acolo, de pildă de pragma- tistul umanist E. C. S. Schiller, care şi cl se apropia pe atunci de 70 de ani. De altfel, Schiller, după anii străluciţi dela Oxford, era tot atât de viu şi spornic la lucru ca şi Her- beit Wildois Carr. In preajma vârs- tei de 70 ani, Schiller şi-a publicat Logic for Usc, o lucrare capitală, în caie pragmatismul vroia să înlocuia- sc:. logica aristoteliană. Cartea era, Î11 parte, rodul cursurilor ţinute în faţa noastră La fel, H. W. Carr, şi-a publicat, tot pe la 70 de ani, o mo- nografie asupra lui Leibniz şi per- sonala sa lucrare Cogitans Conitala. Exemplele sunt numeroase şi nu numai printre profesori, dar şi prin- tre romancieri, pictori şi sculptori. Intr’adevăr, se poate spune, îm- preună cu Pitldn, că anii dela 40 la 70 sunt,^pentru muţiţi muncitori in- telectuali mai spornici şi ma cre- atori decât anii dela 20 la 40, chiar dacă şi aceştia îşi au revelaţiile şi foloasele lor, pe lângă confuziile, ră- tăcirile şi instabilităţile inerente. Dar în ţările anglo-americane nu numai oamenii ştiu să-şi organizeze energia, şi ştiu cum să-şi cheltuiască timpul, ci însăşi viaţa este organi- zată astfel încât eforturile omului dau mai lesne roade. In ţara noastră, până mai ieri efortul omului trebu ia să fie dublu: odată, el trebuia să muncească pentru creaţia propusă; a doua oară pentru a înlătura p e- dicele şi greutăţile pe care anarhicul nostru mediu, lipsa de organizare, scepticismul semenilor şi neasistenţa societăţii le ridica în calea oricărui creator. Sperăm că noua viaţă socială dela noi va nimici spiritul acesta de opo- ziţie şi sabotare a celor care vor s ă creeze sau să muncească spornic, î n- lăturând piedicile şi, dimpotrivă, în- curajând munca şi răsplătind-o just. De vină suntem şi noi, când nu ştim să ne organizăm viaţa, dar de vină a fost mai ales societatea noastră, neîncrezătoare, sceptică, duşmănoasă faţă de muncitorii temeinici. Petru Comamescu OBIECŢII MEREU ACTUALE Relative mai sunt observaţiile asu- pra societăţii şi indivizilor. Walter Pitkin citează constatările unui autor american, Rogers, care a observat cc citesc şi discută studenţii în trenurile care leagă Bostonul cu diferitele cen- tre universitare din noua Anglie. « Vorbesc la nesfârşit despre titluri, NOTE *39 sporturi şi intimităţi. .Nu citesc zia- îeie. Niciodată, nu vorbesc de obiectul studiilor lor. Nici familia, nici profe- sorii şi nici opinia publică nu le-au arătat vreodată calea pentru a ajunge oameni de editură. Timpul pe care îl risipesc e înspăimântător. Cea mai mare parte din studii le-ar fi putut face în tren. Ar fi putut să citească cu atenţie un ziar bun, sau vieo re- vistă bine scrisă ». Şi totuşi, în ciuda acestor obser- vaţii asupra studenţimii americane, noi ştim că în Statele-Unite se citeşte infinit mai mult decât la noi. In cărţile noastre, am menţionat că în metiopolitane şi autobuze, munci- torii şi funcţionarii americani citesc reviste, ba au uneori cronometrate anumite nuvele şi articole pentru a şti în ce interval liber le pot ceti. Observam, apoi, cât do frecventate sunt bibliotecile publice, cum cei mai izolaţi muncitori pot primi săptămâ- nal la ei acasă cărţile ce le doresc, numai scriind o carte poştală bibli- otecii mai apropiate. De sigur nu se citeşte suficient nici acolo. Dar se citeşte infinit mai mult ca la noi. Şi noi, fără să ştim de ob- servaţiile lui Rogers şi Pitkin, eram uimiţi cum în trenurile noastre lumea poate sta ore întregi fără să citească nimic. Intr’un tren lung de 20 vagoane încap câteva sute de oameni. Dacă dintre aceştia patruzeci frunzăresc ziarele sau privesc vreo revistă ilus- tiată e mult. Să mai punem zece care oitesc romane uşoare. Şi poate unul sau doi — şi asta nu totdeauna — •are citesc o carte serioasă, un roman bun sau o lucrare ştiinţifică. E puţin, enorm de puţin. Călătoria în tren e într’adevăr un prilej de lectură, meditaţie, visare •onstructivă. Dar puţini profită de acest pulej. Cei mai mulţi se uită în gol, nu văd nici măcar peisajul, nu-şi pun problema oamenilor şi locurilor pe care le străbat, în goana trenului, nicicum, să mai citească temeinic. E mult de făcut în această privinţă. Nu ştim să ne întrebuinţăm timpul liber, răgazul pe care ni-1 lasă munca sau îndeletnicirile obişnuite. Şi toc- mai în timpul acesta liber putem să ne formăm spiritul, să ne îmbo- găţim cunoştinţele, să ne constituim personalitatea. Critica lui Rogers şi Pitkin ne atinge pe noi mai tare decât pe con- cetăţenii lor. Ce trist este tirajul ziarelor, revis- telor, cărţilor la noi faţă de tirajul din Rusia sovietică sau din Statele- Unite şi Anglia. Petru Comarneseu ULTIMELE EXPOZIŢII Dintre expoziţ'ile ultimelor săptă- mâni menţionăm: — expoziţia pictorului D. Ohiaţă, îndreptat acum mai ales către com- poziţiile concentrate, dense, cu vizi- une totală, căutând nu detaliile, ci impresia generală orânduită în funcţie de valorile cromatice, expoziţie do- veditoare de maturitate şi înţelegere strict picturală; — expoziţia unui pictor mai tânăr, Al. Ţipoia, orientat către compozi- ziţiile constructiviste, stilizând pei- sajele şi oamenii, exprimându-i prin acorduri cromatice şi forme geome- trice fericit găsite, variind teme şi trecând, printr’o certă sensibilitate proprie, învăţămintele directivei C6- zanne-Picassp-Utrillo; — expoziţia unei artiste cu bune începuturi picturale şi cu excelente 240 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE desene, d-na Ligia Macovei, despre care ne-am ocupat în numărul pre- cedent, salutând orientarea-i social- humanistă; — expoziţia unei pictoriţe debu- tante, d-ra Erlith Mayer, elevă a d-lui Camil B,e«su, dela care a învăţat arta desenului solid-constructiv, îmbi- nând-o cu volume larg desfăşurate în spaţiu şi alcătuite nu din linii şi geo- metrie, ci din diferite densităţi de coloare, oaieoum în felul procedeelor d-lui Fr. Şirato, căutând viziuni şi forme puternice, dar bazate pe vibra- ţia unor tonuri tematice. E un tăgă- duitor debut, dovedind multă râvnă interioară şi capacitate de marc uce- nicie rodnică. Petru Comarnescu REZULTATUL PREMIERII SCRIITORILOR TINERI Concursul organizat de Fundaţia Regele Mihai I s’a dovedit deosebit de rodnic. Aproape 200 de manus- crise au fost depuse şi comitetul, care s’a întrunit în numeroase şedinţe în decursul lunilor Ianuarie şi Febru- arie şi în primele zece zile ale lunii Martie, a avut de cercetat o seamă de manuscrise interesante, numărul lucrărilor premiabile fiind destul de ridicat. , Cum numărul premiilor era limitat, iar candidaţii prezentaseră lucrările pentru premii şi nu pentru menţiuni doar de încurajare morală, comitetul nu a menţionat şi manuscrisele care i-au reţinut atenţia, în afară de ma- nuscrisele premiate. Dacă ar fi fost, totuşi, să se menţioneze şi celelalte manuscrise interesante, dar care nu au întrunit, — faţă de celelalte — în totul sufragiile membrilor comi- tetului, atunci ar fi trebuit să se men- ţioneze cel puţin încă patru volume ■ de versuri, două piese şi un volum de nuvele, toate piemiabile, dar ceva mai puţin realizate decât manus- crisele premiate. Alegerea nu a foat uşoară tocmai din pricină că au fost mai multe manuscrise premiabile decât premiile posibile. La încheierea lucrărilor, s’a dat ur- mătorul comunicat: Comitetul de direcţie al Revistei Fundaţiilor Regale şi d-nii Tudor Vianu, Perpessicius, Camil Petrcscu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constant inescu, Ion Biberi şi Petru Comarnescu, alcătuind comi- tetul pentru premierea scriitorilor tineri — încheindu-şi lucrările — Fundaţia Regele Mihai I anunţă că următoarele manuscrise au fost pre- miate, urmând a fi date imediat la tipar, iar autorilor plătindu-li se an- ticipat drepturile de autor respective: 1. Izobare, versuri de Mircea Po- povici; 2. Versuri de Qeo Dumitrescu; 3. Plantaţii, versuri de C. Tone- ga.ru; . 4. La farmecul nopţii, piesă de Pavel Chihaia; . 5. Cercul Alb, nuvelă de Leliiia Papu; 6. Nuvele de Ruxandra Oteteleşanu, 7. Focurile, piesă do Magda Isanos şi Eusebiu Camilar. Al. Ţipoia: Arlechini. Edith Mayer: Rochia portocalie, Şiî«Wfe$|fSisit: Edith Mayer : Nud. Ligia Mac ovei; Dansatoare. INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI DIN OAUZA LIP8EI GENERALE DE HÂRTIE, REVI8TA 8E VEDE OU REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPÂRI EXTRA8E DIN 8TUDIILE APĂRUTE ÎN 8UMARUL 8ĂU. OOLABORATORII REVI8TEI 8UNT RUGAŢI OA, O DATA OU MANU8ORI8ELE TRIMISE, 8A MENŢIONEZE ADRE8A EXAOTA, UNDE 8A LI 8E EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, DAOA ÎMPREJURĂRILE PERMIT AOEA8TA, PRIMA OOREOTURA. ÎN OEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIBOARU I MANU8ORI8, AUTORUL VA PRIMI RA8PUN8 DAOA MÂNU- 8ORI8UL A P08T AOOOEPTAT 8PRE PUBLIOARE.DIN MOTIVE FINANOIARE, REDAOŢIA NU ÎŞI POATE LUA OBLIGAŢIA DE A RA8PUNDE Şl OELOR ALE OAROR MANU80RISB NU AU F08T^AOCEPTATE. MANU8ORI8ELE AOOEPTATE VOR FI PUBLIOATE DU PA NEOE8ITAŢILE DE ORDIN REDAOŢIONAL, MANU8ORI8ELE NEPUBLIOATB NU 8B ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL OON8IDERANDU-8E OBLIGAT 8Â-ŞI PA8TREZE OOPIILE NEOE8ARE. EDITURA FUNDAŢIEI REGELE MIHAI I anunţă apariţia următoarelor volume care se găsesc In librăriile din Capitală şi din întreaga ţară: ARGHEZI TUDOR BACOVIA G. BĂRBULESCU N. BENIUC M. BLAGA LUCIAN BLAGA LUCIAN BRONTE E. BYRD R. AMIRAL CARAGEALE I. L, CARTO] AN N. . CAZIMIR OTILIA CONSTANTINESCU N. P.'Ing, DAN PA VEL DAVIDESCU N. EMINESCU M. EMINESCU M. FRANKLIN B. GALACTION GALA HELIADE RĂDULESCU 1. HOGAŞ C. INSTITUTUL CANTACUZINO IOSIF ST. O. LOPE DE VEGA MACEDONSKI AL. MINULESCU I. MUNTEANU B. OPRESCU GH. OPRESCU GH. PETRESCU CAMIL PILLAT ION POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOIŢEŞTI I. Dr. Prof. ROSETTI AL. SADOVEANU M. SADOVEANU M. SADOVEANU M. SADOVEANU M. SADOVEANU PAUL MIHU ŞERBU IERONIM VOICULESCU V. Versuri, ed. III adăogiţi Opere Din tainele derivatelor Poezii Trilogia culturii Trilogia cunoaşteri La răscruce de vânturi, ed. II Singur, traducere dio limba engleză de B. Breteanu Opere, voi. VII — Corespondenţa — ediţie îngrijită de Ş. Cioculescu Istoria literaturii române vechi, voi. II A murit Luehi Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. 11 Urcan bătrânul, ed. 11 Ţara Românească (poem) Opere, voi. II,. ediţie critică îngrijită de Perpesaiciua Opere, voi. III, ediţie critică îngrijită de Perpesaiciua Autobiografie trad. din limba engleză de Pr, G&id&u Riţa Crăiţa Opere, voi. II, ediţie îngrijită de Prof. D. Popovicî Pe drumuri de munte Manual de boli infecţioate, ed. II Poezii, ed. II Fata cu urcioru fi Ţărăncuţa din Oetafi Opere, voi. III, ediţie Îngrijită de Prof. T. Vianu Versuri ediţia Il-a Dela metodă la cunoaşterea literară Grafica românească tn secolul al XlX-lea Pictura românească tn secolul al XIX-leat ediţia II-* Transcendetiialia Poezii — 3 volume Noţiuni de geologie Petrolul românesc iSarea regiunilor carpatice Istoria limbii române, voi. II, ed. Il-a Neamul Şoimăreţtilor ■ Opere, voi. III Opere, voi. IV. Şoimii Ca floarea câmpului Oamenii visează pâine Poezii ed. definitivă .. MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI, IMPRIM. NAŢIONALĂ—C. 30.249 500 Lei