ANUL XII IANUĂRIE 1945 Nr. 1 DIMITRIE GUŞTI............Concepţia cfe reformă socială a lui Franklin Delano Roosevelt .... 3 MIHAIL SADOVEANU ... Fantazii Răsăritene ........ 13 TUDOR ARGHEZI.............Variante ............................■ 28 MONICA LOVINESCU ... In contratimp (I).................. 32 GEORGE MAGHERU .... Rugăciunea poetului................. 47 GEORGE LESNEA .... Traduceri din Iosif Utkin . . . . 53 AL. ŞTEFANOPOL .... Cilică................................. 57 ION CARAION............... Lucrurile de dimineaţă.............. 86 EUGEN CRĂCIUN.Înapoi în trecut................................. 90 DIMITRIE STELARU .... Profetul...........................105 D. I. SUCHIANU ...... Gândirea nu e u ■ fenomen sufletesc . 107 N. ARGINTESCU-AMZA . . Traducere din v. Hoffmanstahl . . . 119 EUGEN SCHILLERU .... Problema tragicului la O’Neill . . . 120 MARGARETA STERIAN . . Acasă cu tine...................136 V. CRISTIAN...............Votiva ..... .......................139 AL. T, STAMATIAD..........Traducere din Ahmed Haşim .... 141 AL. TZIGARA-SAMURCAŞ . Un original cane dac?................... 142 COMENTARII CRITICE TUDOR VIANU ..............Figuri şi forme literare (Stare poetică şi formă poetică)............... 148 CRONICI Metode şi moravuri «ştiinţifice», de H. H. Stahl; Patru cuvântări rostite la Academia Română; (Eliberarea Ardealului de Nord; Dr. C. Parhon la 70 de ani; Cb. Diehl; M. Djuvara); de Prof. D. Guşti; Poezia sovietică din ani războiului, de Sorana Gurian ; Destinul criticului tânăr, de Adrian Marino ;i O ediţie Gogol interpretată de Kukrîniksî, de Dan Petraşincu (cu două re- produceri); O nouă teorie a calităţii, de Florian Nicolau; Th. Palady, de N. Argintescu-Amza (cu cinci reproduceri); Salonul Oficia], de Petru Gomar- nescu (eu reproduceri); Pretext pentru schiţa unei concepţii în critica literară, de Florian Nicolau; Profira Sadoveanu «Umilinţi»; O istorie romanţată a Mediaşului, de Florian Nicolau; Ion Caraion: Panopticum; Tatiana Slama: Realismul lui Pirandello, de Ruxandra Oteteleşeanu; Rânduri pentru Iaşi; Urşii; O carte despre Paris, de Al. Popovici; Ceva despre tradiţie şi insti- tuţie la Englezi, de Al. T. Timon; Două studii de d. Al. Claudian, de Al. Dirna. 1REVISTA REVISTELOR Studii Literare—Viaţa Românească—Tribuna Poporului—Luceafărul—■ Jurnalul de dimineaţă—Veac nou— Gândul Nostru—Finanţe şi Industrie — Orizont — Democraţia—The Roumanian Economic Journal—Scânteia tineretului "PROGRAMUL ACTIVITĂŢII EDITORIALE A FUNDAŢIEI ' REGELE MIHAI I NOTE Un nou scriitor, de T. Arghezi.— Ritmul inteligenţii elevului de liceu, de O. R. Motru.—Idei americane pentru reconstrucţia lumii, de- Petru Co- .marnescu.— Poet şi combatant: I. V. Utkin; Alexandru Dominic, de Camil Baltazar. — Ultimul volum din Bibliogiaua românească veche; In jurul esteticei horaţiene, de Adrian Marino. Marile puteri şi organizarea lumii, de Florian Nicolau. — D. Kemenov la Muzeul Statului-Eddigton ; Reacţionala, de Gamil Petrescu REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE » REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEI D1MITRIE GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU MIHAIL SADOVEANU, AL. TZIGARA-SAMURCAŞ, OCTAVIAN NEAMŢU Redactor şef: CAMIL PETRESCU REDACŢIA SI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGELE MIHAI I BUCUREŞTI III — BULEVARDUL LAdCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-06.40 CONT CEC POŞTAL Nr. iaio ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XII, Nr, i, IANUARIE 1945 FUNDAŢIA REGELE MIHAI I BUCUREŞTI 1945 CONCEPŢIA DE REFORMA SOCIALĂ A LUI FRANKLIN DELANO ROOSEVELT A. înfăţişa pe un mare contemporan în plină acţiune creatoare, în câteva pagini, mai ales când el are o influenţă decisivă asupra mersului istoriei ţării 6ale şi al lumii întregi, este îndrăzneţ. Când însă acest mare şef al istoriei nu-şi clădeşte opera sa pe teorii de cabinet şi nici pe simplul joc al întâmplărilor, ci pe însăşi viaţa sa experimentală, cum este opera Preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, este, cred, nespus de instructiv a cunoaşte acest experiment. Experimentul Preşedintelui Roosevelt este plin de peripeţii patetice, fie că este de natură personală, socială ori internaţio- nală şi formează un stil unic de viaţă de proporţii grandioase. Experimentul personal este un exemplu şi un simbol de energie. « Iată un bărbat, care nu are patruzeci de ani, tipul desăvârşit al patricianului american, scoborîtor al unei familii aristocrate, emigrată după tată şi mamă din Olanda, din veacul al XVII-lea, «seigneuri» ai pitoreştei văi Hudson, care au ocupat ceea ce este astăzi oraşul şi Statul New-York, şi care se numea pe atunci Ncw-Amsterdam. Franklin Delano Roosevelt era fericit, în plină vigoare şi splendoare fizică şi morală, cu un viitor strălucit înaintea sa, dând în diferite ocazii măsura iniţiativei, curajului şi valorii sale. In August 1921, întreprinde.o călătorie de plăcere cu vaporul către insula Campobello, unde avea o casă părintească moşte- nită. Căpitanul fiind necunoscător al locurilor, Roosevelt a luat 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE el însuşi direcţia vaporului, îl opreşte la mal şi întinzând năvodul de prins peşte, alunecă şi cade peste bord în apă. Apa era aşa de rece încât se simte ca împietrit. A doua zi, uitând această întâmplare, fu atras de un incendiu al unei păduri din vecinătate, participând la stingerea lui. La întoarcere, istovit, cu ochii umflaţi, cu picioarele arse, după propria-i istorisire, se aruncă într’un lac pentru a se răcori şi, în costum de baie pe drumul cald şi prăfuit, se îndreaptă către casa sa, cuprins de un fior interior misterios. Când a doua zi, dimineaţă, a vroit să se ridice, picioarele i-au refuzat orice serviciu, Trei zile după aceea, diagnosticul era pus, Roosevelt fusese lovit de paralizie infantilă. Lumea îl consideră sfârşit, el însă declară doctorului; «Ar fi ridicol ca un adult să nu poată învinge o boală de copii». Iar oricui îi arăta emoţie şi compătimire, el îi spunea hotă- rît: «Vă rog, nici un «chi-chi» sentimental, asupra acestei istorii». Au ajuns celebre cuvintele adresate soţiei sale: «Voi învinge acest lucru» (Vil beat this thing). Şi, într’adevăr, printr’o voinţă eroică, Roosevelt a pus toată energia pentru a învinge boala şi refuzând oferta bunei şi marei sale mame, Sarah, de a se stabili la ferma ei din Hyde Park s’a instalat ostentativ în mijlocul oraşului New-York, pentru a nu se înstrăina de viaţa socială şi politică a timpului. Şi a învins boala, după ce s'a dus la sursele calde din Georgia, Warmspring. Lunga probă a boalei, venită aşa de crud şi pe neaşteptate, în plină ascensiune a vieţii, i-a dat lui Roosevelt o mare şi sal- vatoare învăţătură; anume că nu este suficient numai a crede în fericire şi în prosperitate pentru a le asigura durata, că neno- rocirea este totdeauna posibilă şi deci cei care sufer, toţi des- moşteniţii, toţi nenorociţii, merită simpatie activă şi ajutor efectiv. O învăţătură care se va transforma mai târziu în iniţiative generoase şi mântuitoare. Jocul prin contraste al vieţii sale personale, Preşedintele Roosevelt l-a putut constata printr’un ritm paralel, în stil mare, şi în viaţa socială, economică şi politică a Statelor-Unite ale Americii. CONCEPŢIA LUI F. D. ROOSEVELT S Intre anii 1914 şi 1929, Statele-Unite s’au bucurat de o eră nemaiauzită de prosperitate. Războiul, trebuinţele imense ale poporului, ţara dotată cu toate climatele, cu toate culturile, cu toate bogăţiile naturale posibile, şi cu cele mai noui progrese tehnice — iată ce a stat la baza acestei prosperităţi, care devenise o adevărată auto- sugestie populară organizată, ce s’a concentrat în cunoscuta formulă: Prosperitatea se găseşte la orice colţ de stradă (pros- perity is round the corner). Iată, însă, că în anul 1929, începe brusc şi continuă verti- ginos o pţăbuşire a acestei prosperităţi. Avalanşă de vânzări, suspendare de plăţi, sute de moratorii şi închideri de bănci mari, creştere imensă a şomajului, luptă din ce în ce mai ameninţătoare între capital şi muncă, prăpastie între bogat şi sărac, ascensiune a beneficiilor câtorva şi goană fără scrupul după câştiguri de speculă, — într’un cuvânt, mizeria sub toate formele creştea din zi în zi, provocând panica. Criza cea mai acută şi desnădăjduită se substitui ■ celei mai strălucite prosperităţi, care printr’o autoiluzie colectivă se credea eternă. Ţara, care avea o armătură economică şi financiară fără pereche în lume şi capabilă să reziste la toate încercările, se sbătea într’o criză, în aparenţă fără ieşire, care dădea impresia falimentului unei mari naţiuni. In această atmosferă, când criza se afla în apogeul ei, Fran- klin Delano Roosevelt a depus jurământul în faţa judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie din Washington, luând posesia func- ţiei sale de Preşedinte al Republicei Statelor Unite ale Americii. Niciun Preşedinte al Statelor Unite nu a ridicat scările Casei Albe în împrejurări aşa de tragice, după cum cred, rareori, un om de stat s’a aflat, când a luat în stăpânire conducerea, în faţa unei situaţii mai grele. Prin mesajul său din 4 Martie 1933, Preşedintele Roosevelt a făcut următoarele declaraţii: « Este momentul a spune adevărul, liber şi grav, înainte de toate, întreg adevărul. Singurul lucru de care avem a ne teme, este teama. Cauzele suferinţelor noastre sunt, Dumnezeu fie lăudat, toate de ordin material. Insă nimic esenţial nu ne lipseşte, nu avem nici epi- demii, nici calamităţi 9. 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi apoi continuă, pe aceeaşi notă psihologică de liniştire a spi- ritelor: «Această Naţiune reclamă acte. Nicio problemă de neso- luţionat nu ni se prezintă nouă, numai să o considerăm cu inte- ligenţă şi curaj *. încă înainte de a fi ales Preşedinte, Roosevelt a declarat că este o istorie tragică «de a vedea naţiunea precipitată într’o astfel de situaţie, fără ca să aibă drept cauză nici cutremure de pământ, nici inundaţii şi nici vreun cataclism ». ' Repeziciunii cu care se propaga criza, trebuia să i se răspundă printr’o egală rapiditate de măsuri. «Mă angajez, declară Roosevelt solemn, a da o ordine nouă poporului american. ■ «... Este un apel la arme ». A fost, într’adevăr, un apel la arme pentru un război social hotărît şi curajos, cunoscut sub numele de New Deal (Noua Ordine). Această « ordine nouă » a însemnat o adevărată revoluţie socială pacifică, un înverşunat război contra regimului capitalist, după un plan bine stabilit şi săvârşit prin controlul Statului. O revoluţie şi un război social,* originale, întocmite pe baze legale, în cadrul Constituţiei şi fără a jigni morala publică şi a Statului, protejând libertatea, îngrădind-o prin promulgarea primatului omului şi al Justiţiei în viaţa socială şi economică. încă din toamna anului 1932, Preşedintele Roosevelt vorbeşte deschis şi programatic astfelr «Aceste timpuri nenorocite cer concepţii noi, sprijinindu-se pe foarţe umane uitate, pe o nouă credinţă în om, baza piramidei economice. Trebuie ca guvernul să se întoarcă spre cultivatori şi să aducă celor umili un sprijin cel puţin egal aceluia pe care-1 acorda până acum băncilor şi marilor societăţi». De aceea, Roosevelt se ridică împotriva asimilării omului cu o marfă, a cărei valoare trebuie să fie determinată în mod unic de legea capitalistă a ofertei şi a cererii, ca fiind cea mai mare ne- dreptate a societăţii contemporane, munca nefiind un articol de comerţ. Iar cu altă ocazie, în aceeaşi ordine de idei, Roosevelt revine şi afirmă: « In cursul ultimelor decade oamenii şi femeile au deve- nit elemente de statistică. Nn este un progres al umanităţii». CONCEPŢIA LUI F. D. ROOSEVELT 7 De aceea spiritul de Justiţie trebuie să primeze chiar asupra libertăţii. « Cred, proclamă energic Roosevelt, că individualismul trebuie să aibă deplină libertate de a se ridica cât mai mult posibil, însă adaugă el, — şi aceasta este foarte caracteristic pentru concepţia sa a Libertăţii, —nu cred că în numele sacru al individualismului, trebuie să se permită câtorva particulari puternici (este vorba de marii industriaşi şi bancheri) de a trata viaţa jumătăţii din populaţia Statelor Unite, ca o materie primă pentru trebuinţele industriei lor ». Individul trebuie să fie deci eliberat de abuzul regimului capi- talist, adică de acumularea capitalului în cât mai puţine mâini şi de monopolurile acaparatoare de toate felurile, ce trebuiesc supriifiate, de scandalos de reaua repartiţie a bogăţiei, de sălba- teca acţiune a liberei concurenţe, care toate aduc grave conse- cinţe : numărul imens al şomerilor şi prăpastia din ce în ce mai mare în structura socială a Naţiunii, între Sărac şi Bogat. In sfârşit, consumatorul trebuie, în spiritiil nouei ordine, să-şi recapete drepturile şi interesele lui să fie apărate împotriva pu- terii ilimitate a producătorului. Războiul contra regimului capitalist l-a dus Preşedintele printr’un mare program de măsuri concrete, în domeniile cele mai variate ale vieţiix). Astfel s’au creat oficii agricole, controlul producţiei, deschi- derea de credite cultivatorilor, s’au întrebuinţat milioane de lu- crători pentru un mare program de lucrări publice, — într’un moment dat se plănuia construcţia a 10.000 de caso, apoi de spi- tale, căi de comunicaţie ş. a. m. d. In opera de raţionalizare a producţiei şi a concurenţei şi a distribuirei bunurilor produse, s’au elaborat, cu concursul munci- torilor şi al consumatorilor, foarte variate şi numeroase Coduri x) In prima sută da zile ale începutului preşedinţiei d-lui Roosevelt numeroase legi, cu scopul de a transforma radical sistemul social şi eco- nomio al Statelor-Unite, au ieşit precipitate din Casa Albă şi considerate de opinia publică, ce avea respiraţia întretăiată, drept revoluţionare. Astfel cele mai însemnate dintre ele au fost: N.I.R.A. (National Indus- trial Recovery Aot); C.l.O. (Commitee of Industrial Organization); A.F.L. (American Federation of Labour) S.S.A. (Social Seourity Act); W.P.A. (Publio Work3 Administration); A.A.A. (Agricultural Adjustment Act), s REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de concurentă leală (Code of Fair Competition for Trade and In- dustry), care însă prin hotărîrea din 27 Mai 1935 au fost declarate neconstituţionale de către Curtea Supremă de Justiţie. Aceste măsuri nu au avut, dela început, ambiţia unui panaceu prin care s’ar înlătura definitiv toate -viciile capitalismului, « ele însă, după mărturisirea preşedintelui Roosevelt, vor îndepărta pe muncitor de coşmarul foametei», « Noua Ordine » (New Deal), a însemnat însă mai mult decât aceasta, ea a dat extindere ideilor fundamentale ale Democraţiei, • la viaţa economică, care era bazată pe principii oligarhice, a câtorva privilegiaţi, « Ordinea Nouă d a însemnat, într’ad Văr, oricare ar fi fost rezultatele, inaugurarea unei Democraţii şi Constituţii sociale şi economice, a unei Declaraţii a drepturilor sociale şi economice ale consumatorilor împotriva producătorilor, ca o completare a declaraţiei drepturilor politice şi economice ale omului. Dacă mai adăugăm la aceasta şi lupta pe care Preşedintele Roosevelt a întreprins-o, încă de când era Guvernatorul Statului New York, împotriva corupţiei politice a membrilor partidului şi guvernului său, « Ordinea Nouă » a însemnat o nouă etică so- cială, care deşi a făcut o «normă vâlvă, ca de obicei este totuşi puţin cunoscută şi încă mai puţin studiată, după cum ar merita prin valoarea ei excepţională revoluţionară şi educativă. Studiul experimentelor sociale ale Preşedintelui Roosevelt ar putea forma un tratat practic de reforme capitale, care, în multe privinţe, ar sta alături de giganticele experimentări sovietice. «Noua Ordine » a fost concepută de Roosevelt în afară de orice teorie, doctrină ori dogmă, pe baza experienţelor sale bo- gate, care i-au ascuţit sensul realităţilor şi deşteptat iubirea de om şi de concret. Roosevelt a trăit intensiv la fermă şi la oraş, a parcurs Anglia, Franţa, Germania, Elveţia, câştigând astfel stimă pentru popoarele străine şi sens critic pentru propriul său popor. In campaniile sale electorale a parcurs toate Statele-Unite, fiind stăpânit totdeauna de o mare curiozitate a vieţii. Guvernând în afară de partide şi de orice prejudecată, în contact personal cu electorii şi cu toate straturile sociale prin CONGEPTIA LUI F. D. ROOSEVELT 9 cuceritoarele sale conferinţe dela Radio, — numite «la colţul focului», — în relaţii strânse cu şefii de partide şi cu presa, Roosevelt a simţit nevoia unor informaţii mai documentate şi mai sistematice, de aceea a făcut apel la oamenii de ştiinţă so- cială ai timpului. Astfel Roosevelt s’a înconjurat de un « Consiliu de intelec- tuali »,—rec utat în majoritate din profesori dela universi- tăţile Co’umbia şi H rvard, ce au d sVoltat o filosofie critică so- cială, economică şi juridică, denumită «noul americanism»,— consiliu celebru numit ironic «Brain Trust», «Trust al creeru- lui», — o continuare a « Consiliului Curcanului », de pe vremea când era Guvernatorul Statului New-York, numit astfel pentrucă la două săptămâni, când se întruneau profesorii pentru a-şi face expunerile lor, li se oferea o gustare, ce avea ca piesă de rezis- tenţă, curcanul rece. Unind simţul realităţilor cu ştiinţa de oameni şi lucruri, me- toda politică a Preşedintelui Roosevelt a fost în continuă prime- nire elastică, adaptată evoluţiei faptelor, gândind şi creând re- forma Jor necesară. Aceeaşi metodă politică a întrebuinţat-o Preşedintele Roose- velt şi în rezolvarea problemelor internaţionale. Ca subsecretar de stat la Marină, în timpul primului război mondial, Roosevelt a luat contact frecvent cu Europa, partici- pând şi la lucrările conferinţei de pace dela Paris şi Versailles. Reîntors pe acelaşi vapor cu fostul Preşedinte Wilson, acesta îi comunică planurile sale pentru crearea unei Societăţi a Naţiu- nilor. Abea debarcat, Roosevelt începe o campanie susţinută în fa- voarea Societăţii Naţiunilor, cu toată pasiunea convingerii că participarea Statelor-Unite ar fi o condiţie esenţială de succes pentru viitorul organizării internaţionale genevcze. In această privinţă Roosevelt a.văzut clar. « Dacă Statele Unite nu iau loc, Societatea Naţiunilor nu va fi decât un nou aspect al alianţelor europene », declară el în con- ferinţele ce le făcea. « Dacă noi intrăm, sunt sigur că Societatea Naţiunilor nu va cere nimic dela noi, ceea ce Statele-Unite nu ar voi». Şi Roosevelt încheia expunerea sa cu această viziune profetică: 10 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Această Ligă nu se satisface pe ea însăşi; viitorul ei depinde de spiritul în care va fi considerată de Statele-Unite ». Profetice cuvinte. Se ştie că această participare a Statelor Unite la organizarea Societăţii Naţiunilor nu a avut loc. Şi iarăşi se ştie, că şi prevederea Preşedintelui Roosevelt s’a împlinit, căci organizarea Societăţii Naţiunilor s’a dovedit ineficace. Decepţia provocată în Statele-Unite de felul cum s’a încheiat pacea dela Versailles, neplata datoriilor, lipsa de tact politic a lui Wilson au contribuit la izolaţionismul american, precum şi la atitudinea de indiferenţă, ce a fost fatală unei opere, care a stârnit atât de mari şi vaste speranţe la început. Interesul Preşedintelui Roosevelt pentru problemele ce stă- teau la baza organizării Societăţii Naţiunilor a rămas până astăzi tot aşa de viu, ca pe vremea când făcea turnee de pro- pagandă pentru ea. Preşedintele Roosevelt a depăşit însă cu mult cadrul acelor preocupări, adaogând la ele, sinteza impunătoare a declaraţiilor dreptului omului şi cetăţeanului, — proclamată de Statele-Unite şi de Revoluţia franceză, — şi a ideilor socialiste din veacul al 19-lea, privitoare la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cla- selor muncitoreşti. Marile linii şi principiile directive ale relaţiilor internaţionale ale viitorului sunt cuprinse în sistemul constituţional internaţional preconizat de Preşedintele Roosevelt prin mesajul său din 6 Ianu- arie 1941 şi prin Charta Atlanticului din 14 August din ace- laşi an. Mesajul Preşedintelui Roosevelt proclamă patru libertăţi. Două din ele, libertatea expresiei gândirii şi libertatea con- ştiinţei sunt drepturi individuale, primite pentru întâia oară în dreptul internaţional. . A treia libertate, menţionată în mesajul său, este un drept social, anume dreptul «la adăpostul nevoii». Acesta nu este un drept fundamental individual, ca celelalte două amintite mai sus, ci un drept la condiţii de viaţă, pe plan social şi eco- nomic, care asigură tuturor cetăţenilor unei ţări, un minimum de bine şi-i emancipă de grija pâinii cotidiene** De aceea, această libertate rooseveltiană apare ca un drept fundamental de ordin social, CONCEPŢIA LUI F. D. ROOSEVELT II O concepţie nouă, care a fost apoi reluată de Charta Atlan- ticului, ce prevede nu numai o egală facultate a statelor mari şi mici de a avea acces la comerţ şi la materiile prime, necesare prosperităţii economice, dar şi revendicarea, ce tinde la o îmbu- nătăţire a condiţiilor de muncă şi a securităţii sociale, — reven- dicare ce formează punctul de plecare al celebrului plan englez Beveridge. In sfârşit, a patra libertate formulată de Preşedintele Roosevelt este tot atât de interesantă, ca un « drept fundamental de a fi eliberat de frică », un drept ce cuprinde ansamblul problemelor cunoscute sub denumirea de «securitate colectivă», cuprinse în faimoasa trilogie: arbitraj, securit't , desarmare, problemă ce a fost centrul politicii de pace a Societăţii Naţiunilor. Aceste patru libertăţi, emise de Preşedintele Roosevelt şi de Charta Atlanticului, înseamnă o inovaţie îndrăzneaţă şi for- mează motorul indispensabil şi indestructibil al desvoltării reale a instituţiunilor viitoare ale. comunităţii internaţionale. Aceste patru libertăţi sunt, de fapt, transpunerea democraţiei sociale în sistemul de viaţă a unor democraţii internaţionale. Cel mai pacific bărbat de stat, Preşedintele Roosevelt, a fost nevoit de evenimente să participe şi să conducă două mari răz- boaie mondiale, impunând adversarului în al doilea război, vic- toria fără condiţii, —• care este evidentă, — pentru a triumfa principiile democratice internaţionale şi a ajunge la o pace astfel clădită, ca să facă pe viitor imposibilă orice veleitate de hege- monie şi cotropire a Naţiunilor. Triplul experiment al Preşedintelui Franklin Delano Roose- velt înseamnă o înaltă şcoală de voluntarism luminat, pus în serviciul lucidităţii, al realităţii şi al justiţiei, care exercită pute- rea fără a abuza şi guvernează prin autoritatea persuasiunii, până la limita puterilor ce deţine dela Constiluţic. A esta este secretul prestigi lui ce a ştiut Preşedintele Roos velt să-l i ăstreze intact timp atât de îndelai g \t. Poporul american, apreciind valoarea acestei şcoli, a acordat Preşedintelui Roosevelt încrederea şi pline puteri, în mod cu totul excepţional, 12 ani de-a-rândul, iar acum de curând, încă pe o perioadă de patru ani, pentru a-1 scoate la linian, 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ţara pe care o conduce Preşedintele Roosevelt este unul din cele mai alese şi în acelaşi timp cele mai libere şi cu cele mai profunde fundaţii democratice colţuri de pe întreaga suprafaţă a Pământului. . Franklin Delano Roosevelt nu este numai unul din cei mai mari Preşedinţi ai Statelor-Unite; peste aceasta, el este una din cele mai mari figuri ale Istoriei universale. De aceea experimentul Roosevelt este o problemă de valoare mondială, el nu aparţine numai Americanilor, ci tuturor naţiu- nilor. ' Ar fi, cred, o mare binefacere dacă şi Naţiunea română s’ar cultiva la şcoala acestui experiment. DIMITRIE GUŞTI FANTAZII RĂSĂRITENE ELEGIE Juca un fluture zglobiu prin lumina primăverii, ca o foiţă îngemănată de argint şi azur. Ca şi cum ar fi fost un vestitor al încântărilor, sub arcul de umbră al grădinii provinciale din oraşul unde-mi făceam cura, a apărut silueta graţioasă cu faţă dulce-zâmbitoare a nepoatei mele Alina. Totuşi apariţia ei a fost departe de a mă bucura. Ştiam foarte bine că nu mult în urma ei vin şi cei doi copii, «atât de amabili şi atât de distinşi», pe care nepoata mea i-a dăruit acestei lumi şi acestui secol: Henri şi Luizeta. Ii pri- veghea atent o guvernantă care le adresa propoziţii scurte în limbi străine. Pentru această zi strălucită de Inaugurare a sezonului tranda- firilor, nepoată-mea Alina îşi pusese un «imprimâ» de matasă subţire naturală ale cărui colori se armonizau perfect cu turbanul fantezie şi pantofii de piele de şopârlă. Nimeni nu ilustrează mai bine decât nepoată-mea Alina problemele complicate ale modei. Ca adaos propriu, îi scânteia o broşă de rubinuri în unghiul decolteului; când mi-a întins mâna dreaptă, nu s’a putut să na observ, căci sânt cunoscător de rarităţi, o brăţară de aur ajurat, şi în degetele-i fine briliante cu focuri vii. Râdea sub uşoara-i aburire de pudră, arătându-şi dinţişorii cu buzele puternic creionate şi clipind din genele-i lungi. Părea îndestul de veselă că întâlneşte pe bătrânul şi morocănosul ei unchiu, şi c’o voce argintie chemă pe copii, — Hello, Henrii Hello, LuizetaI Henri şi Luizeta sosiră în catifea, horbotă şi pantofiori de lac. Unul mi se agăţă de coapsa dreaptă, altul de coapsa stângă. 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Râdeau înălţându-şi spre mine năsuşoare lustruite şi-şi puseră în palma mea largă mânuţele lor înmănuşate. Mama lor le făcu fără motiv o mică mustrare, aranjându-le pliurile hăinuţelor, apoi, în-franţuzeşte, îi îndemnă să se plimbe frumos şi să se joace cuminte. I-am privit cum se depărtează domol spre guvernanta lor cenuşie şi gravă şi mai ales deosebit de urîtă; apoi m’am aşezat pe bancă lângă Alina, respirând parfumul discret care o învăluia şi ascultând distrat glasul ei muzical. Ieşisem fără scop, mai mult ca să mi se încălzească la soare ciolanele vechi; constatam că am mai îmbătrânit c’un an şi m’am mai apropiat c’o sţaţie de veşnica umbră. Pe când nepoată-mea vorbea despre lipsa de distracţii a sta- ţiunii noastre balneare, despre o partidă interesantă de bridge, despre pretenţiile scadaloase ale servitoarelor şi ceaiul cu prelun- gire dela madame Săndulescu (pe zi ce merge d-na Săndulescu îşi pierde silueta), despre o uşoară gripă a lui Henri şi afacerile în capitală ale lui Ghighi (Ghighi e soţul Alinei), eu priveam c’un ochiu vag la alte grupe de copii care se jucau prin aleile din fund ale grădinii. Unii dintre ei erau nişte simpli golăneţi locali şi, nu ştiu de ce, simţeam pentru ei o oarecare simpatie: poate pentrucă-mi aduceam aminte, din ani de demult, de propria mea copilărie liberă şi fericită. Nepoată-mea Alina observa că « grădinile publice nu trebue să fie un loc de adunare al tuturora ». In logica aceasta, lipsită în filologie, fiinţa ei fină părea a străluci ca un coleopter într’o colecţie. De fapt, de aceea ochiul meu se întristase la apariţia ci. In vorbirea ei diversă introducea parenteze fine atât asupra persoanelor cât şi a toaletelor din preajma noastră. Lumea fusese creată numai pentru acest punct de vedere al nepoatei mele Alina. Incet-încet, gândurile mele au luat un drum melancolic. Intr’o vreme, nepoată-mea a observat aceasta şi s’a arătat îngri- jată şi prevenitoare, căci ştie că mă va moşteni. — Ce ai dumneata, unchiule? Pari nu tocmai bine dispus. Ai veghiat târziu? N’ai dormit bine? Am încercat s’o înşel: — Eu? Nu. Cred că ţi se pare. Nici n’am veghiat, nici n’am avut insomnie. Te încredinţez, drăguţa mea, că n’am nimic. . FANTA ZII RĂSĂRITENE 15 — A, nu, nu; eu nu mă ’nşel niciodată, unchiule. Te asigur că ştiu să observ; şi te cunosc atât de bine 1 Poate te nelinişteşte vechea dumnitale gută. — Nu, draga mea, îţi repet că nu sânt bolnav. Soarele de primăvară nu poate să facă decât bine bătrânei mele inimi. — Ah 1 cum spui vorbele astea: « bătrânei mele inimi »... Ce contrast cu primăvara, fluturii şi copiii... Sigur că nu eşti bolnav ? — Sigur; cine vine bolnav la băi ? Şi ce rost are să te ’mbolnă- veşti aici? . — Dacă glumeşti, m’ai convins. Nu ştiu de ce, în primăvara asta, eu am impresia că voiu rămânea totdeauna tânără şi nu voiu muri niciodată. I-am răspuns: — înţeleg şi te aprob; dar aceeaşi impresie n’o mai pot avea eu. Ea m’a mustrat făcând botişor: — Vezi? Totuşi eşti trist, orice mi-ai spune. Parcă nu-ţi pare bine că m’ai întâlnit. — Nu mă nedreptăţi, drăguţa mea Alina, i-am replicat eu. Tinereţa şi veselia voastră sunt mângâiere pentru sufletul meu. In clipa când te-am văzut, fiinţa mea s’a luminat ca şi fluturele care trecea prin soare. E adevărat că îndată după asta au urmat gânduri, şi gândurile sunt duşmanii noştri. Aceste gânduri au răcit puţin căldura primei clipe. ■— Ei vezi? Ei vezi? Ce gânduri? Sânt foarte curioasă să aflu I Spune-mi şi mie. Nu fii rău, unchiule; spune-mi, te rog. Eu am tăcut un timp în lumina biruitoare a primăverii. Zâmbeam moleşit şi oarecum mulţămit de uşoara mea tristeţă. Cu puţină răutate ascunsă, am încercat să lămuresc starea mea sufletească. Alina aştepta, în aparenţă curioasă, privindu-şi brăţara de aur ajurat. — N’aşi putea să-ţi spun c’o vorbă precisă ce am anume, am oftat eu. In fiinţa mea sună poate, ca o elegie, amărăciunea anilor mei bătrâni. O, de trei ori nenorocită primăvara aceasta în care n’am dorit să ajungi Nu te speria, drăguţa mea. Ascultă. N’am dorit să mai văd acest soare strălucit şi binefăcător, pen- trucă lumea mea de altădată, lumea învechită în rele, însă orân- i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE duită şi bine ferecată, s’a prăbuşiţi Nu mai am timp pentru lumea nouă care vine. — Da? a întrebat cu sprincenele înălţate a mirare nepoata mea. Nu înţeleg bine. ' — Da, am confirmat eu. Generaţia mea a trăit vremuri de huzur. Civilizaţia mecanică i-a pus la îndemână atâtea desco- periri care i-au uşurat viaţa. Generaţia mea-s’a folosit de ele cum te foloseşti tu de toaletele tale, cu multă bucurie, cu mai puţin suflet, şi cu lipsă totală de cuget, aşi putea zice. M’am bucurat şi eu de toate, cum te bucuri tu acum de' această clipă şi având logica ta de adineaori că, în grădina asta înflorită, nil •«e cuvine să intre copiii desculţi ai mahalalei. Mai grav este că tu pari a le face o mustrare pentru faptul că n’au pantofiori de lac, ca Henri şi Luiseta. Asculţi ce spun eu? — Da... da... — Dar lumea se cutremură între volburi, draga mea Alină. « Genunea pe genune o chiamă », cum zice poetul biblic. Trăim într’un moment de ameninţări crude din pricina barbariei răz- boiului — pe urmă, mâne, când se vor potoli furtunile şi valurile, ne vom uita unii la alţii şi nu ne vom mai cunoaşte. Vremea lumii tale, a puilor tăi, va fi fost un vis. Fiecare fiinţă umană a lumii de mâne va trebui să privească sub alt unghiu viaţa şi pe semenii săi; lenea timpului meu de altădată va rămâne ca viziunea unui veac scufundat. Aşa încât, draga mea nepoată, cugetând cu mâhnire la aceste lucruri şi privind la tine şi la drăgălaşele tale odrasle, mă întreb de ce-am mai ajuns clipa aceasta. Nu vreau să fac o imputare mamei tale, că te-a învăţat să fii numai frumoasă şi zâmbitoare, nici nu-ţi voiu reproşa ţie că faci tot ce-ţi stă în putinţă ca în- gerii aceştia ai tăi, cu pantofaşi de lac şi mănuşi, să fie mâni, în zile grele, mai nenorociţi decât copiii robilor de ieri. Tu-ţi urmezi drumul tău în virtutea unei cunoscute legi de fizică. Aşi putea să te îndemn să dai acestor copii o creştere ca pentru vremea ce va să vie. Tu eşti încredinţată că faci bine altfel, pentrucă ai uitat legea primară a muncii în sudoarea frunţii. Eu nu pot însă cugeta decât cu melancolie la zilele în care vor trăi aceşti strănepoţi, când silueta fină ce am înainte-mi se va adăoga colecţiilor de coleoptere. FANTAZII RĂSĂRITENE t7 Nepoată-mea Alina — abia acum băgăm de seamă — privea cu deosebită atenţie la evoluţiile drăgălaşe ale copiilor ei printre alţi omuşori de seama lor. Grija ei era fără îndoială ca Henri şi Luizeta să nu scape cumva spre regiunile de margine, unde îi aştepta primejdia contactului cu libertatea fără pantofi. Simţind că am tăcut, mi-a zâmbit dulce, ca să cred c’a ascultat tot ce-am spus. M’a ameninţat cu degetul: — Unchiule dragă, eu totdeauna am bănuit că eşti poet. Să nu uiţi că Ghighi aduce mâni trufandale dela Bucureşti şi te aşteptăm la masă. CUCUL Răsare luna? O, nu, In grădini au înflorit caişii... , E un «hai-kai» japonez? O, nu, e o adevărată noapte de primăvară. După ce m’anţ, întors dela Balcic, am găsit primăvara ş’aici şi m’am dus s’o aştept şi mai la miazănoapte, la moşia unui bătrân prietin al meu, undeva în Moldova. Luam şi arma — cu nădejde să găsesc becaţine într’un loc vestit pentru asta, în preajma dumbrăvilor Şiretului. Pe prietinul meu îl chiamă cuconu-Vichentie şi e mai în vârstă decât mine. Număr şi eu ani destui; el numără mai mulţi. Are barbă albă şi ochi albaştri şi nu l-am văzut niciodată supărat. Intru înţelepciune stă mai presus decât mine, pe catalige mai nalte, de unde priveşte lumea cu îngăduinţă. Intr’o dimineaţă poetică de Aprilie am ieşit cu el spre luncile şi aburii râului. Vântul cald de miazăzi, care bătuse patru zile în şir, contenise în vremea nopţii. In cuprins stăpânea blândeţa liniştii... Zarzării înfloriţi împrăştiau mireasmă fină şi zuzuit moale de albine. Departe, sfios, născut ca din florile fragede ale pământului, tresărea când şi când viersul suav al privighetorii. Ne-am oprit în marginea orăşelului, lângă nişte revărsări de cătină în preajma unei vii. Pe costişa de cătră apa Şiretului şi pe dealurile de dincolo de apă aurea soare de singurătate. Plugarii 2 l8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE încă nu ieşiseră la muncă şi întinderile, până departe, aveau din pricina asta o înfăţişare de tristeţă. Primăvara încă aburea umedă; toate păreau abia ieşite din crisalida iernii. Când am început a coborî pe drumeagul ce ducea la dum- brăvile Şiretului, deodată ne-am întâlnit c’un om. A salutat; după cum i-a răspuns cuconu-Vichentie, am înţeles că-1 cunoaşte. Era un bărbos, cu privirea pierdută aşa, în pâcla dimineţii. Straiele lui heteroclite, de ţăran din margine de târg, arătau zdrenţe şi ciucuri în toate pprţile, parcă lepădau lâna şi se schimbau cu întoarcerea ariotimpului cald. Cuconu Vichentie s’a oprit. — Meştere Manole, — i-a zis, — de ce te-ai sculat aşa de dimineaţă? Omul a simţit puţină ironie în glasul prietinului meu, căci soarele se afla destul de sus pe cer. L-a şi privit, sucindu-şi gru- mazul. — Apoi, cucoane Vichentie, a răspuns el, aşa ne sculăm noi, oamenii muncitori, Am ieşit s’aud cucul. Primăvara, am eu acest nărav. — Credeam că te duci să-ţi ari o bucată din pământurile pe care le ai. Te ştiu om cuprins. — Intr’adevăr, cucoane Vichentie, stăpânesc cinci fălci; m’am bucurat şi eu de împroprietărire. Dar am mai dat din ele în arendă. Las’ să-şi bată alţii capul. Eu m’am hrănit de când muncesc cu puţin spor. Mai degrabă fac oleacă de negustorie ca unul care trăim la târg. — Mda! a îngânat prietinul meu. Ş’acuma ai ieşit ca s’auzi, cucul? — Da, cucoane. Am în buzunar gologani de cei din vremuri bune — ş’am ieşit să-l aud. Dacă-mi cântă de unde trebue, apoi nu mai am nicio grijă: îmi merge bine tot anul. — Tare bine, Manole, a răspuns zâmbind bătrânul meu prietin. Eu m’am uitat nedumerit la amândoi. Intăi îmi închipuisem că se schimbă vorbe de glumă. Mă înşelam oare, — ori sfatul era serios? Cum am în mine stofă de predicator, am crezut de a mea datorie să mustru pe acel individ care umbla în marginea târgului căutând potcoave de cai morţi. PANTAZII RĂSĂRITENE 19 — Să ştii, domnule Manole, că are să-ţi cânte cucu ’n faţă, i-am zis eu. De asta să fii bine încredinţat. Şi după ce ţi-a cânta, poţi să-ţi durezi colibă la umbră şi s’aştepţi fără grijă: au să vie toate de-a gata ca lui Por-Impărat... Omul a rânjit. — Apoi dumneavoastră, cucoane, ştiţi multe şi noi puţine. Dacă mi-a plăcea, am să stau boiereşte. Dac’oiu avea gust, m’oiu duce şi la vânat. Să nu vă fie cu supărare, primăvara-i pentru toate sufletele. După ce mi-a lepădat cu glas moale asemenea vorbe, Manole a trecut subt arcurile înflorite ale dumbrăvii, ca s’audă cucul. Râzând în barba-i albă de înfrângerea mea, cuconu-Vichentie m’a ţinut în loc până ce chemarea monotonă şi singuratică a paserei cenuşii s’a auzit la oarecare depărtare. — Acuma ne putem duce şi noi la petrecerea noastră, mi-a zis tovarăşul pleu. Nu te tulbura; poporul nostru îşi are felul său de a înţelege lucrurile lumii aceştia. — De sigur, am replicat eu; pe judecata lui apasă fantomele trecutului de superstiţii. Manole şi Făt-Frumos sunt veri buni. Bătrânul Vichentie m’a privit îngăduitor: — Dă-i drumu, m’a îndemnat el. In locul lui Manole, sânt gata eu să-ţi ascult conferinţa. — Parcă domnia-ta nu ştii, am replicat eu cu căldură, că omul, pe măsură ce învinge necunoscutul, a învăţat a se sprijini numai pe puterile lui şi pe realităţi. Făt-Frumos, în care plugarii şi păstorii noştri cred încă, reprezintă umbra altor epoci. Ca să biruiască şi să ajungă la împărăţie, Făt-Frumos se bizuie pe cele mai ciudate lucruri: pe sprijinul albinei, al ştiucii ori al vulturului, şi mai ales pe năzdrăvănia unui harmăsar aripat. Să ne aducem aminte de basmele pe care ni le murmura dădaca, în seri de iarnă, la vatra cu jar adormit sub spuză. Făt-Frumos cu părul de aur porneşte aşa, fără nicio socoteală, în lume; n’are ştiinţă de nimic, n’are nicio prevedere şi face tot ce-i stă în putinţă ca să-i rămâie oasele pe toate meleagurile. Pegasul năzdrăvan, jivinele pământului şi întâmplări oarbe îl scot din belea şi îl duc din etapă în etapă la slavă şi împărăţie. Iar oamenii de rând îl laudă şi-l iubesc, deşi el, păcătosul, nu face nimic ca să merite stima şi admiraţia noastră..-. 2' 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALfi Mergeam la vale prin marginea luncii şi prietinul meu mă as- culta cu răbdare. Când am făcut pauza, el a rostit cu linişte: — Hm! S’ar părea că ai dreptate. — De sigur că am dreptate, am reluat eu mal înfierbântat. Nouă ne trebue voinţă, energie, valori personale. Aceşti oameni, din care face parte Manole al domniei-tale, nu vor să ştie de nimic. Ei mai cred în ajutorul împărătesei furnicilor şi în cal; admiraţia lor o au încă întreagă pentru succesul datorit norocului. îşi asigură bielşugul verii ieşind în dumbravă ca să le cânte în faţă cucul. La alte neamuri nu-i aşa. Am fost de curând peste Dunăre, în Cadrilater. Am văzut acolo în unele locuri nişte indivizi serioşi şi posomoriţi. Altă rasă; n’am nimic comufi cu dânşii; nu-mi dau bună-ziua, nu mă privesc cu prietinie, nu se uită la soare, parcă le ninge şi le plouă pururi; trebue să le recunosc însă mari calităţi de muncă îndârjită, sobrietate şi economie. Pentru dânşii nu există decât o singură realitate: agoniseala. Nu-şi îngăduie huzur, nu-şi îngăduie tihnă; luptă crâncen cu elementele până ce ajung la o dreaptă răsplată a străduinţilor lor. Sunt aşa de sobri încât în cafenelele, unde stă un Turc la o vatră fierbând un ibric cu cafea, se asociază doi ca să bea un filigean de câteva centime. Vin şi danţ — nu se ’ndeamnă la aşa ceva decât în împrejurări cu totul extraordinare, şi încă şi atunci petrecerea lor are un caracter religios. . — Cunosc şi eu asemenea neamuri serioase, a încuviinţat bă- trânul meu prietin. Te fac atent că ele au ieşit la lumina lumii din iadul foametei. Tot mecanismul nomazilor care au bântuit Europa o mie de ani şi s’au oprit în latura noastră trebue căutat în foamea neistovită. N’au ajuns nici acum să se sature, de aceea stau cu atâta crâncenă lăcomie numai în viaţa materială. Vrai să-ţi spun şi alt adevăr, care priveşte pe Manole şi pe semenii lui? Făt-Frumos, Manole şi toţi semenii lor caută o altă justificare a vieţii pe pământ. Minunea cea mare este că aceştia au milă de jivinele pământului şi zâmbesc creaţiei. Trăind pe acest plan, e firesc să intre şi ei în basm. Nu-i certa, înţelege-i şi iartă-i. Am clătinat din cap împotrivindu-mă acestei explicaţii. Pe urmă am auzit privighetorile şi larma luncilor, am trecut prin aurul soarelui şi prin blândeţa unor anume colţuri singuratice şi PANTAZII RĂSĂRITENE 21 am început a înţelege că este ceva în ceea ce-mi spune bătrânul meu prietin. Am trecut în mlaştinile de după lunci şi am avut norocul să stârnim o duzină de becaţine. Ne-am bucurat nu atât de pradă, cât de altceva ce n’aşi putea lămuri. In truda noastră era o bucurie a cerului, a luminii, a pământului. Când ne-am întors, era vremea amiezii, şi ne-am întâlnit iarăşi cu omul cel leneş, cu numele Manole. — încotro, Manole? l-a întrebat cuconu-Vichentie, caşicum abia atunci îl vedea în ziua aceea. — Mă duc acasă, cucoane, a răspuns el cu un zâmbet care se potrivea cu peisagiul. Boierilor, să ştiţi domniile-voastre că nu se află pe lume păcătos mai mare decât mine. Muierea, acasă, se dă în vânt după treburi, spală şi grijeşte, iar eu umblu tăind cânilor frunză. Mă duc s’o îmbunez şi s’o mângâi; îi duc nişte dediţei şi nişte gălbinele pentru ouăle de Paşti. Am cules ş’un mănunchieş de ciuboţica-cucului, ca să-şi mai aducă am'nte de tinereţele noastre. M’apuc să dreg gardul. Cucul mi-a cântat bine, a adaos el, privindu-mă şi râzând. Numai să n’o găsesc stând de vorbă la poartă cu dascălul dela Sfântu-Ion: atuncea mă supăr şi-i vai de ciolanele ei. — Fii cuminte, Manole, l-a sfătuit prietinul meu. Dacă ţi-a cântat cucul în faţă, au să-ţi iasă toate bine. Chiar dacă-i vedea dascăl, să ştii că-i numai o părere. Aşa ne-am dus tustrei la deal şi ne-a cântat cucul din dreapta. VAMA DELA EYUB Am să vă spun o poveste. O poveste e adevărul cel mai adevărat. Dacă n’ar fi nu s’ar povesti. Numaicât povestea asta nu-i din vremea când se potcovea purecele; e din zilele noastre şi dintr’o ţară a unor prietini. S’ar fi putut întâmpla la noi, dar Stăpân mi-e adevărul şi numai lui mă ’nchin... adevărul ne face să afirmăm că locul e la mărita cetate Ţarigrad, căreia i se spune azi Istambul, iar omul e un Turc, cu numele Aii. 32 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acest Turc era un om de treabă şi bun gospodar; ar fi dorit însă să fie mai puţin sărac, ca să poată trăi şi el mai uşor în aceste Zile grele şi măcar din Vinere în Vinere să se bucure de huzur şi chef. Cum să se bucure dacă n’are cu ce? In toate părţile vedea îmbogăţiţi de război şi şperţari, care se uitau la el de sus. S’ar cuveni altă soartă unui om ca el, drept-credincios şi următor al rânduielii profetului. Cu tertipuri şi minciuni nu i se cuvine, viaţa nu vrea să şi-o prihănească. Fără îndoială că nu numai ghiaurii şi necinstiţii, ci şi Moslenii adevăraţi, au drept la bucurie. Dovadă că uneori şi dreptcredincioşii dobândesc bunuri în această viaţă, fie într’o slujbă la Inalta-Poartă, fie c’o negustorie. Până ce-a cunoaşte mijlocul să ajungă vizir, bine-ar fi să încerce vreun alişveriş. Se plimbă prin sate în acele zile ale pri- măverii, când îi venise asemenea gând bun, se uită ici, se uită colea, culege o floare, bea apă la o cişmfe. Au sosit stârci cu moţ în livezile cu migdali înfloriţi dela Balâclî. «Trec zilele ramazanului şi bine mi-ar prii prietine Hagi- Becâr, să fac un bairam bun cu muierea mea. Eu zic să caut o marfă cu preţ potrivit, pe urmă s’o vând cu bun câştig la Cetatea- Impărăţiei. Azi vând un fel de marfă, mâni altul; încet-încet negustoria sporeşte şi, ajutând şi Alah, voiu avea şi eu parte de mulţămirea ce mi se cuvine ». Zis şi făcut. Iese la plimbare pe-o zi aurie cu cer ca peruzeaua. Găseşte cu preţ potrivit, în sat la o babă găinăriţă, trei sute de ouă; le aşază într’un coş, saltă coşul deasupra turbanului, şi, hai-hai, îngânând pe nas o mane, intră la Istambul. Cum intră pe la Silivri-Capii, nu face o sută de paşi pe cal- darâmul uliţii şi-l opreşte unul, cu ochii încruntaţi şi cu tesac la brâu. — Stăi, bre 1 Ce duci acolo ? Aii ţşe opreşte: — Duc trei sute de ouă. — Pentru îndestularea ta ori pentru negoţ? —Ba pentru negoţ. -—Apoi fie îndestularea ta, fie negoţ, tot atâta-i; eu sânt taxâldar; dacă vrai să treci mai departe, plăteşte 1 — Care plată? Eu nu vrau să ştiu de taxâldar. i— Nu ştii tu, dar ştiu eu. FANTAZII RĂSĂRITENE *3 — Duc nişte ouă, bre Adam; le-am plătit cinstit, sânt ale mele, cine ce are cu mine? — Am eu, bre; plăteşte taxa şi treci. •—Da dacă nu vrau, şi mă ’ntorc înapoi şi nu mai poftesc să fac negoţ? — Nici asta nu se poate. Eşti aici? gata! ■—Da dacă n’am parale? — Nu-i nimic. Ne alcătuim noi şi fără parale. Dai ouă. — Bine, să-ţi lepăd două-trei ouă şi dă-mi drumul să mă duc la negoţul meu. — Tu zici două-trei, eu zic zece-douăzcci. — Amâni Drept credincios eşti tu, ori ghiaur? — Ba drept credincios. La Alah, ila AlahI — Şi nu ţi-i milă de-un frate al tău? ■—Ba mi-i milă; drept aceea, să nu mai lungim vorba; dă zece ouă şi treci. Aii se scarpină la tâmplă, cugetă un timp, apoi îşi mângâie barba şi se potoleşte. Priveşte în juru-i la grădinile înflorite. Aude cucul cântându-i de noroc în dreapta. Numără slujbaşului orăşenesc zece ouă şi-şi aburcă iar coşul în creştetul capului. Oftează. Fie! dacă îi taxâldar, n’ai ce-i face. Are şi împărăţia oamenii şi cheltuielile ei. Cum păşeşte în altă uliţă, alt glas, mai gros decât cel dintâi: ■— Stăî pe loc, Turcule. Plăteşte taxa. — Ba n’oiu sta. Taxa am plătit-o ş’acuma sânt slobod. Fă bine şi cere altora, mie însă nu. — Ai plătit? N’aşi crede. — Pe barba mea c’am plătit. — Unde? — In uliţa întăia, cum coteşti dela Silivri-Capu în mâna dreaptă. • — A, da. Se poate. Acolo-i taxâldarul dela mahalaua întăia. Aici e mahalaua a doua. Nu mai lungi vorba. Dacă nu dai, te pun la popreală. Acolo cât ai plătit? — Zece ouă. — Prea bine; numără-mi şi mie tot atât şi slobod eşti ca guguştiucul cel de pe moschee. — Şi cu asta am isprăvit? 24 REVISTA FUNDAŢIILOR RECALE —. Isprăvit; nu mai am nimic cu tine; mergi sănătos. Aii oftează şi-şi uşurează cu zece ouă panerul. Să vedem; cată să fie mai cu luare-aminte. Nu-i potrivit să ducă panerul în creştet, de-1 vede oricine din celalt capăt de uliţă; îl ia la subsuoară şi-l şi învăleşte c’un capăt de halat. ■— Stăi pe loc, bre Turcule I îi strigă în curând al treilea slujbaş al împărăţiei. Ce duci acolo pe furiş? E lucrul tău sau ai dobândit ceva cu puterea dela un ticălos ghiaur? Dacă-i dela ghiaur, îmi dai mie parte dreaptă jumătate. Dacă-i lucrul tău, mă mulţămesc şi cu taxâldarî. — Amâni se vaită negustorul nostru. Cu ce-am plătit până acuma, dormeam şi mâneam trei zile la Gul-Hanâ. Dacă-ţi mai dau şi ţie ceva, negustoria mea e caşicum nici n’ar fi. Abia îmi rămâne cu ce să scot banii pe care i-am vârît în marfă. De trei ori taxă? Asta nu s’a' mai auzit în ţara noastră decând ţin eu minte. — Ce să faci, Turcule? Rânduială nouă. Plăteşte. — Dacă-ţi dau şi ţie zece ouă, rămân în pagubă. — Iavaş-iavaş, nu te supăra, bre; plăteşte opt şi treci repegior până nu vine tovarăşul meu. Să nu spui că nu-s milostiv. Aii neguţătorul a văzut negru înaintea ochilor, dar n’a avut ce face. A plătit, a trecut, — şi dela oara asta a învăţat a se mişca altfel. A străbătut altă uliţă ca în bătaie de vânt, n’a mai ascultat răcnetele care-1 prigoneau; a trecut printr’un medean: acolo n’a avut ce face, l-au oprit între scări doi călăreţi. Bietul neguţător n’a mai spus nimica; a înţeles care i-i soarta şi le-a pus în mână câte trei ouă. S’a furişat apoi cătră podul cel mare peste Cornul- de-Aur cătră Emin-Onii. Acolo stau alţi slujbaşi, pentru vama podului. — Metalici strigă vameşul. — Taxîm 1 adaogă altă barbă zbârlită. Atunci AU s’a oprit, dintr’odată înseninat. A făcut doi paşi spre parmaclâcul podului, s’a uitat la nişte ceamuri şi la nişte lebede. Nu-i mai păsa de nimic; parcă toate erau trandafirii pe lumea asta. S’a întors spre cei doi oameni şi le-a grăit cu blândeţă: — Ştiţi ce, bre ortacilor? —î Ştim, dacă ni-i spune, a răspuns vameşul podului. Deocam- dată plăteşte dreptul meu. . FANTAZII RĂSĂRITENE iS — Ştiţi ce ? Eu vă dau vouă ouăle ce mi-au mai rămas în paner; îndestulaţi-vă şi daţi-mi pace. Ne-am înţeles? — înţeles; alt cuvânt mai bun nu se poate. Se cunoaşte că eşti un ciorbagiu bogat şi cumsecade. Aii le-a făcut celor doi slujbaşi salutul cuviincios cu mâna la inimă, la gură şi la frunte, şi, uşurat de orice năcaz, s’a întors din drum şi a luat-o cătră Eyub, fluerând un cântec. Aşa-i viaţa. Urîtă-i viaţa. Mai bine cu morţii decât cu viii, cum se spune în psalmii lui sultan-Daud. Cum mergea aşa bătând în dreapta şi ’n stânga, cu vârful toiagului, gunoaiele uliţei, — iaca un alaiu de înmormântare, suind spre grădina cu chiparoşi a veşniciei. Oameni mulţi: înmormân- tarea unui fericit al lumii. — Numai Alah e Dumnezeu, mormăie luminat deodată Aii, iar Mahomet e prorocul lui. Staţi, oameni buni şi fraţilor, răcneşte el aşezându-se Crăcănat în mijlocul uliţii şi ridicând băţul. Pe aicea nu se trece 1 Alaiul se opreşte. — Cum? Ce este? Despre ce-i vorba? întreabă unii şi alţii îm- bulzmdu-se. ■ — Pe-aicea nu se trece fără vamă, răspunde cu linişte Aii. Plătiţi şi poftim drumul deschis. — Vamă pentru morţi? de-aşa ceva nu s’a auzit niciodată. Ieri nu s’a plătit nimic. — Ieri nu, astăzi da. Nu vreau vorbă; poftesc să văd parale. — Cât? — Puţin: o liră. — Bine. Să-i dăm o liră, zic rudele mortului fără supărare. Dacă aşa-i rânduiala, ne supunem. Afacerea noastră e cu cheltuială multă. Unde a mers mia, meargă şi suta. Poftim o liră. — Mulţămim; sabalaerolsum; slobodă trecerea 1 Aii primeşte lira şi se închină cerului de peruzea. Ehl oricum, viaţa nu-i chiar aşa de rea cum se părea acum un ceas. Să ne cinchim ici, la marginea drumului, să ne hodinim şi să deschidem o neguţătorie mai bună. Murmurăm o rugăciune, ne smerim cătră Domnul-Dumnezeu carele are grijă de credincioşii săi. Mai mo- ţăim un sfert de ceas. Alt alaiu de îngropăciune! Ne ridicăm iar şi facem semn de oprire cu toiagul. 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Staţi! Nu-i voie de trecere. Taxâldarâm! — Cum? Parcă am mai auzit noi de una ca asta. Cât? — O liră. — Ei, dacă s’a făcut rânduială nouă, să plătim şi să trecem. Poftim lira. — Mulţămim domniilor-voastre. Plăcută negustorie pe vreme lină şi în dulceaţa primăverii. Dar ce facem când dau ploile, cu umezeli prelungite? Hai să punem stăpânire pe şandramaua asta goală din marginea uliţii. Este şi o masă. Desară, ne repezim până la Buiuk-Ccarşî şi cumpărăm un terfelog, ca să ţinem socotelile. Tot de acolo, dcla un Armean cunoştinţă a noastră, cumpărăm şi o tablă veche scrisă cu roş, . care a fost la o dregătorie. Punem tabla de-asupra uşii. Sub semnele ei stăm noi, cu cinste. Cred că în asemenea chip putem agonisi banii de bairam după care suspinăm de atâta vreme. Are să se bucure şi Sofi-hanâm de feregea nouă. Peste trei zile afacerea lui Aii se afla bine întemeiată: steme împărăteşti, masă, terfelog şi toiag cu boambă de alamă. — Staţii Taxâml Toată lumea plăteşte. In ziua a şasea, se înfăţişează alaiul unui vizir care se strămută din lumea asta înşelătoare. Cum? Alaiu de vizir? N’are aface. La poarta morţii nu-i pentru nimeni deosebire. Să plătească şi acesta taxă, după treapta slujbei lui. Zece lire I Ies înainte ceilalţi viziri ai împărăţiei. Se uită la Aii — înfă- ţişare cuvioasă, barbă căruntă. Masă şi terfelog. Stemele împără- ţiei. Toiag cu măciucă de alamă. — Ce-i asta, bre Otoman ? — Asta-i vama ţintirimului Eyub. — De când? Dregători sântem şi noi şi nu cunoaştem. — N’aţi cunoscut; însă este, precum se vede. Am să vă spun povestea; când veţi binevoi măriile-voastre să mă ascultaţi. Deocamdată daţi poruncă să se plătească, ca să poată trece cinstitul vjzir, dela chirie la veşnicie! — Hm I Bine, să se plătească, şi Vedem noi pe urmă cum e pricina. După ce s’au întors din grădina cea jalnică dela Eyub, vizirii au ascultat povestea lui Aii şi n’am putea spune că nu le-a plăcut povestea. • FANTA ZII RĂSĂRITENE 27 — Şi merge bine marafetul? a întrebat cel mai mare dintre dregători, zâmbind. — Slavă lui Alah, merge! — Lumea plăteşte ? ' — Plăteşte. De ce să nu plătească? — Aferim I Atuncea rămâne bună şi-ţi trimit chiar azi firman. Pui la o parte dreptul stăpânirii. — II pun, cum nu? Şi dacă vrea Alah, m’oiu mai gândi şi la alt cinstit matrapazlâc spre folosinţa oamenilor de treabă şi a obştei. ' Astfel s’a întemeiat la Istambul vama celeilalte lumi. MIHAIL SADOVEANTJ VARIANTE Dela Jii, în drum, încoace, Nicio vatră nu mai coace, Niciun coş nu scoate fum, Cât îi ţară, câmp şi drum. In vetre’n niciunele Nu-i aprins tăciunele. Drumu-i lung până la Jii... Vitele-eu tânjit în iarnă Mai mult moarte decât Vii. Abia calcă, se răstoarnă. Una-i şchioapă, alta-i oarbă, Toate-au chică, toate barbă, De răbdare, de flămânde. Au şi coarne şi-s şi blânde Şi pe nemâncatele, Binecuvântatele 1 S’au smerit bietele vite, Parc’au fost călugărite. Oehii ’ntregi şi ochii lipsă Bat ca din Apocalipsă. Rod în gard şi’n cimitire Lemnul crucilor subţire. Pe la Sfântul Ni< ulaie Mai rămân niscaiva paie Şi coceni de.un cap de vită Pe o streaşină belită. TtÎDOR ARdHEZl VARIANTĂ Drumu-i lung din Jii încoace Şi cuptorul nu mai coace. Câtă-i calea, câtu-i drum Nu e vatră, nu e fum, Azimă nici mămăl:gă. IVLiea plânge, pruncii strigă. Au rămas în sate vii Numai câteva stafii, Fără păr, fără gingii. Unde mă duc şi mă port Put -a candelă de mort. Mai ile şi vaciL-au înţărcat, săra cile. Gu a umblă după sân Frământând un hoit bătrân, Ugerile, ţâţele. Aspre ca tărâţele. După ce-au pierit şi câinii Au rămas numai bătrânii Să-şi numere zilele. Te apucă milele, Lacrimile şi rifenia. Asta fuse România? VARIANTĂ Drumu-i lung până la Jii, Fără taţi, fără copii. Ce rămâne sunt flăcăi De scutec şi de copăi. Casele, cătunele, Colea, câte unele, Au rămas cu nişte babe, Vinete, scâlcii şi slabe. Fetele îmbătrânite 3® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu mai ştiu să se mărite. P * flăcăi i-a luat pe sus Şi i-a dus şi i-a tot dus. I-a furat o Vijelie . Pestc-o neguiă pustie Şi i-a dus, i a răsiclt Pâ ă li s’au risipit, Z'. ârcol'iţi de-a’ndoasele, Zgâic'urile, oasele. C • fu ăsta, om cu faţă, Cel împietrit în ceaţă? Câija-1 ia d* sub uoară, II întoarce şi-l doboară. Făt f.umos era frumos: I-a căzut falca de jos. L-au mâncat pe jumătate Toate rănile spurcate. A scăpat ciuntit şi mut. Braţele şi le-a pierdut. Doar genunchii, calea. Valea, S’au strâmbat ca alte alea. VARIANTĂ In satele şi văile din Jii, Numai schilozi, numai muieri, numai copii, împleticiţi în ceaţă. Carnea pe ei e vânătă şi creaţă Şi osul se străvede’n piele. Dau braţele de gl sne, picioarele sunt grele. Strigoii ăştia, mici, de ţară, Parc’ar vroi să sară Şi s’ar sfii să calce pe pământ, Ca de mormânt, La fiecare cotitură. Nici nu se plâng şi nici nu ’njură. Atâta carne bună le-a rămas, Cât buba rea, dela urechi la nas. TUDOR ARGHEZI 31 VARIANTĂ Intr’i n j d ţ de miazănoapte, Din sat în sat, din zvon, din şoapte, Se ştie că şi-au îupt gem nchii Pâ iă la gnrpă, taţii, fraţii, unchii, Şi Verii, şi cumnaţii, şi nepoţii. Toţi au murit, cu toţii. Nu m ti e bun niciun bărbat In niciun sat. Câte-in unchirş, ici, colea, un n* bun, Mai şchioapătă’n câte-un citun, Cotrobăind pe drumuii şi .şosele, După coceni, după sure le, Domniţă şi Duduie. El ar mânca şi balegă, şi nu e, Câinii schilozi aşteaptă’n drum Scămoşi în ceaţa ca de fum Să vie-acasă cine nu mai vine. Şi ţine vântul şi războiul ţine!... Dar nu e voie dr-asta Să stea de vorbă maica, surorile, nevasta, Şi nu e voie nici să te gândeşti, Că ori iscoadă ori Vândut eşti. Domnii cu căşi de geam, din Bucureşti, Sunt bucui oşi, pe un’te duci Că ţaia s’a umplut de cruci. Tg-Jia 1943 T. ARGHEZI IN CONTRATIMP Ştefan bănuie că aici o va găsi pe Malena, i se pare chiar că toate decorurile, răspândite prin colţuri sau trase pe avant- scenă, nu fac decât să ascundă fiinţa ei, Ştefan se simte acum mai aproape de ea ca niciodată şi totuşi toată îndrăzneala înche- gată în el începe parcă să se destrame. Ca întotdeauna, puterea din el îl duce până în pragul realizărilor, atâta timp cât toate înfăptuirile pot fi încă în stadiu de plan, început sau visare. Aşa îl purtase până aici în spatele scenei, între coridorul cu ca- bine şi spaţiul care în mintea lui Ştefan are doar un nume: « spa- ţiul dinainte de Malena ». Pentru ca să ajungă aici, mersese ca într’o curioasă stare de beţie asemănătoare — îşi închipuia el—unui somnambulism. Piedicele, le înlăturase cu minciuni ţâşnite mecanic din el: portarului îi spusese că e elev de Conservator şi vine să-şi înştiin- ţeze profesorul de-o amânare de lecţie; băiatului aşezat la uşa sălii cu foyeuri, că a venit pentru repetiţia piesei lui Tudor Co- redu, că-1 aşteaptă Galeru, regizorul. Avusese, ciudat, impresia unei realităţi ce se înfăptuia în momentul acela. Emoţia din el luase o altă direcţie — se deplasase dela Malena spre mediul teatral însuşi. Emoţia elevului de conservator, care trece pentru prima oară de pe planşa mai ridicată cu o treaptă şi înzestrate cu acceso- riile de uz: masa şi scaunul — a sălii de Conservator — pe scena teatrului, pentru întâia lui figuraţie. Un fel de nod de emoţii strângându-se în gâtul subţiat al lui Ştefan Spătaru şi spre care un minut i se concentrase toată atenţia. Figura Malenei, trecuse în plan de umbră, teatrul şi senzaţia de emoţie îi mulţumeau valenţele sufleteşti de moment; ca şi cum ar fi fost saturat de aburii teatrali, în mod deplin. IN CONTRATIMP 33 Apoi — pentrucă toate reacţiile şi schimbările din Ştefan se petreceau brusc şi aparent nemotivat — ca şi cum ar fi fost o protecţie a eului său, cerută intern de toată fiinţa sa, în momentul în care scoboară două trepte spre scenă, de după o uşă de fier cenuşie, un om scurt şi îndesat strigase peste capul lui spre o femeie în şorţ alb, cu părul gălbui şi creţ, strâns mănunchiu la spate: — Să se aducă recuzita. începem actul III. In Ştefan se treziseră două curente, ce tindeau să se unească. Unul stârnit de cuvântul «recuzită » cu rezonanţe necunoscute în el, care îl îndepărtau brusc de momentul precedent şi de omul scurt, cu sprâncene îmbinate smoc, din faţa lui; altul, de fata cu şorţ alb din spate, cu toată expresivitatea feţii închegată în buzele roşi sângerii. Viziunea ei îi pusese parcă în mâini paleta, culorile; simţea aproape nevoia fizică a şevaletului şi a pânzei de sac, acoperită de primele trăsături de cărbune. Pictorul Ştefan Spătaru gândise: ar fi bună de model; pictorul Ştefan Spătaru gândise: ar trebui lucrată cu mult alb şi galben — fondului o luminozitate specială, ca într’un tablou de Gauguin. Aceste două indicaţii picturale îl îndepărtaseră pe Ştefan de elevul de Con- servator care cu o clipă înainte întreba de regizorul Galeru, ne- readucându-1 încă la real, lăsându-1 la jumătate de drum dintre o revenire şi o senzaţie trecută. Nici pictorul Ştefan Spătaru atras de actriţa Malena Cristu, până aici pe avant-scena Teatrului Naţional — unde dincolo de câteva decoruri se repetă piesa lui Tudor Coredu — nici elevul de Conservator, venit să îndepli- nească un rol de figuraţie, artistul neînchegat în formula lui proprie şi cu nodul de emoţie strâns în gâtlej. Starea intermediară, în care se găsea avea ceva vâscos, sta izolată ca un substantiv singur în frază, fără posibilitatea de a atribui adjectiv, epitet. ^ Stările intermediare de neregăsire a eului lui, îi comunicau lui Ştefan Spătaru o nestabilitate de reacţii nervoase, o pendulare care nu-i îngăduia manifestarea, acţiunea. ^ . De aceea în momentul de faţă, Ştefan singur stă între decoruri, cu o mână băgată aparent calm în buzunar şi nu înaintează spre avant-scenă, unde după toate calculele probabile, se află Malena. 3 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Atitudinea nedeterminată, specifică lui Ştefan îl învăluia mai deplin şi posesiv ca niciodată. Imediat după, ca şi cum aşteptarea inconştientă din Ştefan ar necesita răspuns, din spre o uşe cenuşie, un bărbat mai înalt cu ochii inexpresivi cu vocea subţiată, ca trecută printr’o cutie metalică, scoboară obosit treptele şi vorbeşte mergând spre scenă: — Cristu 1 — Mihail 1 — pe scenă; Comănescu, adă-mi figu- raţia ! Cuvintele se lovesc’ de mintea lui Ştefan şi se întorc înapoi spre fiinţa cu ochii inexpresivi. Ţesutul spongios a lui Ştefan reţine doar un nume: « Cristu »1 Vocea ascuţită emite alte sunete stridente spre Mihail cu pleoapele şi buzele fardate: — Mâine e generala, Mihail. Mai stai încă o oră. Cine se duce să o cheme pe Cristu? Privirile inexpresive se rotesc în jur. Ştefan le simte palid aţintite asupra lui. Brusc se produce în el şocul, care îl porneşte din jumătate de drum, spre identificarea cu el. — Eih, băiete, eşti din figuraţie? Ştefan simte că se află acuma faţă în faţă cu Galeru, omul care-i regizează piesele Malenei, omul cu care Malena a studiat tehnica ţipetelor din Straniu Interludiu, omul care i-a dat primul rol Malenei, omul care poate... Şi acest «poate» ridică apele mocnite din Ştefan, îl face să-l privească pe Galeru mai de aproape, ascuţit. — Eih, băiete, eşti din figuraţie? Răspunde calm, cu o siguranţă necalculată: — Da, sunt din figuraţie, Domnule Galeru. — Cheam-o pe Domnişoara Cristu din cabină. Cabinierele ăstea şi-au luat lumea în cap. Nu le găseşti niciodată când trebue. Vorbesc eu cu directorul mâine. Ştefan urcă repezit scările din spre cabină. Când bate la uşa cabinei îşi dă seama cât a aşteptat şi calculat clipa pe care acum o are în faţă ca o casă cu ferestre deschise şi senzaţia aceasta precisă de îndeplinire îi oboseşte toate gândurile. Vocea care-i răspunde din cabină e vocea Malenei. Malena e despărţită de el doar de o uşe, pe care mâna lui o va deschide simplu, fără efort dincolo de el şi totuşi aproape. IN CONTRATIMP 35 Simte zvâcnirea tâmplelor, întreaga lui zvâcnire internă, ca o febricitate intensă. Apoi mâna închircită pe clanţă apasă şi ca şi cum o primă viziune l-ar putea răvăşi interior, fără posibilitate nouă de închegare, Ştefan închide ochii în timp ce deschide uşa cabinei Malenei Cristu. * * * Când Ştefan intră în cabină, Malena, întoarsă cu spatele la uşe, vorbeşte cu o fată în negru, aşezată pe un scaun lângă ea. Fata ţine în mână un text murdar. Are ochii umezi. Malena întoarsă spre ea rosteşte cu o voce foarte joasă: — Păcat, dacă ai putea să şti cât îmi pare de rău. Malenei îi merg bine regretele. Ochii se lungesc, scurgându-se spre colţuri, verdele lor e aproape izbitor, are într’o oarecare măsură o frumuseţe patetică. Mâinile se odihnesc pe genunchi ca două fragmente trăinde din ea. Au ceva de spleen şi frică în distribuirea vinelor sub piele. In cabina murdară, cu globurile aprinse, grăbit de mâna ei nervoasă, faţa ei se răspândeşte fărâmiţat în oglinzi, cu impo- sibilitatea unei îmănunchieri finale. Pare şi ea nesigură cu atenţia împărţită pe fragmente mul- tiple de spaţiu, cu putinţa de concentrărr bruşte dar scurte. Ştefan simte ceva de final — cu tot acest început de zi —■ ceva de final în gesturile Malenei, scoborîte obosit spre pământ, în nesigura mişcare a umerilor, în oglinzile cu bucăţi de faţă, trup sau păr, aruncate nelegat între ele, în luminile tari şi totuşi murdare. Când Malena vorbeşte, pereţii îi aruncă înnapoi vocea ca pe o minge, care s’a lovit deseori de ei. Din toate tendinţele din Ştefan domină acuma una singură: aceea de-a merge spre Malena, de-ai lua umerii în mâini şi de-a o privi adânc, fără oprire posibilă. Din toate piedicele nu simte decât tot una singură: ochii umezi ai fetei în negru, care s’au ridicat spre el, ca o stavilă între el şi Malena. Şi buzele fetei se mişcă: — Ce doreşti? Ştefan simte toate valenţele lui sufleteşti îndreptate cu ură înspre fiinţa dintre el şi Malena. 3* 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Malena se întoarce şi ea jumătate pe scaun: — Ce doreşti? Ştefan trebue să-şi încleşteze în formula pregătită: — Vă cheamă Domnul Galeru pe scenă, pentru repetiţia actului III — toate dorinţele, toate cuvintele răscolite în el de fiinţa asta, aşezată la câţiva paşi de el şi de care nu se poate atinge, fiinţa asta din care nu cunoaşte nimic decât legende şi poveşti, sau imagini creiate de el însuşi. Tot ce va primi astăzi Ştefan sunt doar fraze obişnuite, fra- zele pe care Malena le spune tuturor, o simte şi totuşi le aşteaptă. Şi frazele vin: — Mulţumesc, vin imediat. Prin aceeaşi extremă mobilitate de stări sufleteşti şi putere de izolare, Malena îl uită pe Ştefan Spătaru din cadrul uşii şi se îndreaptă total înspre fata cu o faţă parcă înghiţită de ochi: — Ioana, nu înţeleg jocul scenei următoare. Aceiaşi ochi umezi şi mari se îndreaptă spre textul gălbui de pe genunchi, apoi se ridică spre Malena: — Bine Malena, dar mi se pare că tot jocul tău iese vădit din descrierea Sandei Stere. — Citeşte-mi-o tu Ioană. Malena îşi ghemueşte picioarele sub ea. Vocea fetei e apropiată ca tonalităţi de a Malenei. Rămas în cadrul uşei, Ştefan nu înţelege dacă cuvintele pe care le aude acum sunt doar indicaţiile date de Tudor Coredu pentru personagiul principal al piesei lui « Dincolo de noi » pentru Sanda Stere, sau pur şi simplu imaginea exteriorizată a Malenei din el. Malena aprinde o ţigare pe care o umezeşte întâi cu buzele şi apoi se îndreaptă toată spre Ioana, care citeşte: * « Sanda; ceea ce te izbeşte întâi la ea e puterea ochilor din care căldura apare şi dispare ca un fluid. Incheeturi de animal rasat. Părul scurt, o viaţă a firelor încăpăţânate. Mişcarea mâinii îl domoleşte din când în când, încâlcindii-1 mai rău. In momentele de revelaţie interioară îl aruncă spre spate. Gestul acesta îi des- veleşte tâmplele şi îi dă un aer de mască. Buzele neliniştite cu colţuri în jos, câteodată aer de amărăciune involuntară, nervo- IN CONTRATIMP 37 zitate extremă se dă toată în cele mai mici gesturi, osteneşte repede, odihnele sunt popasuri între două curse. Trăeşte intens şi zbuciumat tot ce trebue trăit. Impresia unei fiinţe, care a pierdut prin vreun colţ liniştea şi-o caută prin toată casa, în toţi oamenii. In rarele momente de imobilitate atinge o frumu- seţe aproape statuară; în cele de zbucium faţa şi trupul ei par mai curând un ţipăt, o zvâcnire. Totdeauna îţi dă impresia unei poezii. Ţipetele scurte, fără nimic strident în ele. Surâsul are ceva nedumerit între serios şi râs. Adevărul e că Sanda nu cunoaşte stările intermediare, mediocre. E toată numai într’o parte, într’un gen. O tinereţe obosită şi ciudată, aer bolnav în momen- tele mari». Ioana are vocea ca muzica lui Stravinsky — contrapuncte, un ritm sincopat, fără melodie aparentă — o simplă plasă care te prinde fără s’o poţi simţi. Pauzele par tot muzicale. Ioana reia: — Nu vezi, Sanda pentru tine- e mai mult decât Nina din Straniu Interludiu, îţi oferă mai mari posibilităţi. Malena se ridică. — Nu ştiu, sunt obosită. Nu cred c’am să pot interpreta rolul. Ioana se scoală şi ea de pe scaun, e mult mai înaltă decât Malena şi mai slabă, cu oasele umerilor vădite sub piele, e aproape de tot de Malena aşa cum şi-ar fi dorit Ştefan să fie; îi ia umerii în mâini aşa cum şi-ar fi dorit el s’o facă. Toate gesturile ei sunt zvâcniri pentru d are senzaţia că fata asta cu ochii şi părul intolerabil de negru, îi fură gesturile lui, gesturile mocnite în el şi nerealizate, chiar în momentul realizărilor. Malena îşi trage umerii din mâinile Ioanei: — Mă mai aştepţi un ceas? Plecăm împreună. Trebue să mă scobor pe scenă. Pe Ştefan cuvântul «scenă» îl aduce la realitate. îşi dă seama de anormalul situaţiei: el a rămas în cadrul uşii; îşi în- chipuie reacţia posibilă a Malenei. Malena îl priveşte puţin mirată, e prea zbuciumată de scena care vine ca să-şi mai deplaseze atenţia pe fragmentul de spaţiu cu eticheta « omul din prag ». II întreabă trecând: 3« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1—Ce faci dumneata aici? Nu eşti din figuraţie? Ştefan intuieşte cât îl depărtează de ea simplul cuvânt «fi- guraţie 1>. Printr’o sforţare nu numai a nervilor dar parcă şi-a muşchilor feţii, îi răspunde: — Nu, Doamnă. Malena e prea departe în ea ca să mai înregistreze răspunsul. Ii strigă doar Ioanei din spate: — Dacă vrei, vino pe scenă. Şi scoboară scările fugind. Privită de Ştefan din spate cu năvala de fire arămii are ceva de copil nedisciplinat, care sare într’un picior pe băncile şcolii. îşi aduce aminte de vorbele Ioanei. Numele îl lasă nedumerit. Se întoarce spre interiorul cabinei. înainte chiar s’o vadă simte privirea Ioanei ţâşnită spre el. II întreabă cu o voce atonă: — Nu eşti din figuraţie? Ştefan repetă calm, absolut calm din moment ce Malena numai e de faţă. — Nu, nu sunt din figuraţie. Apoi ca şi cum această negaţie i-ar fi creeat datorii noui faţă de Ioana Ştefan continuă. — Sunt pictor. Mă cheamă Ştefan Spătaru. Privirile Ioanei continuă să pară ţâşnite spre el. Vrea să zâm- bească, să-i spuie: «Ai fi bună de studiu, cu un şal roşu la gât ca să-ţi tai brusc monocroma asta obsedantă ». Ioana nu-i înţelege zâmbetul; îl crede mirat. — Lucrezi în atelier cu Anca Rivăţ şi Călin Veraru. Aşa e? Ai făcut parcă şi sculptură cu Ion Dobre. Ştefan Spătaru, nu? Nici Ştefan nu ştie de ce nu se simte lovit de amănuntele înşirate de Ioana. Deodată i se pare natural ca fata din faţă creată în uniton să ştie toate. Afirmă inutil, ca o descătuşare. — Da aşa e. Simte apoi că Ioana mai aşteaptă ceva şi că e de datoria lui să se mire. — Dar de unde şti? Se recunoaşte stupid în felul de-a se exprima, în reacţii, fără originalitate. Ca şi cum toate puterile intelectuale i-ar fi fost IN CONTRATIMP 39 supte de efortul ajungerii până aici şi de prima viziune a Ma- lenei. Numai e în el decât stratul superficial al banalităţii. « Sunt pictor. Mă cheamă Ştefan Spătaru » — apoi — « dar de unde ştii? ». Ar râde dacă situaţia nu i s’ar părea anormală el în ca- bina Malenei cu fata asta străină cu tonurile pielii închise, care se simte nevoită să-l lămurească ca şi cum el « omul din prag » i-ar cere-o. — Sunt prietenă cu Anca, cu Călin şi cu Ion Dobre. Am lucrat altădată într’un atelier împreună. Şovăie apoi: ■— Pe vremea când făceam modelaj cu Dobre. Ei mi-au Vorbit de dumneata. Toată tăcerea e concentrată în priviri. Apoi deodată, Ioana se miră: — Dar la urma urmelor ce faci dumneata, aici la teatru? Ştefan e lovit în plin mănunchiu de fapte. Are în faţă acum numai pe fata care cunoaşte pe Malena, modelul lui din studiul cu şalul roşu s’a şters. Ce caută el aici? I-ar veni să-i răspundă. Fata asta subţire şi neagră n’ar înţelege însă. — Eşti prieten cu Galeru sau cu Tudor Coredu? continuă Ioana. întrebările ei au ceva direct, ascuţit. O rară mobilitate a vocei care are acum ceva metalic. Un glas obositor de nuanţat. Ştefan nu se agaţă totuşi de capătul de sfoară întins de Ioana. E prea istovit să mai mintă şi chiar dacă n’ar fi asta mai e şi vocea fetei din faţă, vocea care te prinde ca într’o plasă. începe să simtă efortul nervos în mod acut, aproape fizic. — Nu cunosc pe nimeni. Am venit s’o văd pe Malena Cristu. — Pe ea o cunoşti? Glasul e tot direct — linie —. Răspunsul la fel. ' — Nu. Ştefan are impresia că lupta a încetat, muşchii feţii i se rela- xeză, a hotărît să se lase învins. Dar în Ioana parcă s’au întâlnit toate înţelegerile din lume. Trece pe lângă el, pe uşe. II întreabă simplu, liniştit: — Vii să vezi repetiţia atunci? 4® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ştefan îşi dă seama că e neaşteptat; dar ziua lui de azi intră toată în domeniul neaşteptatului. E doar un drum ce trebue continuat. Pleacă puţin capul. ' — Da. Pe scenă a început repetiţia actului III din piesa lui Tudor Coredu: «Dincolo de noi». Ştefan Spătaru e în picioare lângă scaunul Ioanei, aşezat într’un spaţiu împrejmuit de un sistem complicat de pârghi şi de o scară care urcă spre reflectoare. Locul de unde se găseşte, la margine de scenă, îi dă prilejul unei viziuni lungite a scenei cu oamenii priviţi lateral. Ceea ce pentru profani s’ar putea numi « viziune de culise ». Ştefan stă cu un picior pe scara de metal; cu mâna pe spătarul scaunului Ioanei, care din când în când mai scrie ceva într’un carnet negru şi îi dă impresia că l-a uitat de tot. A închis probabil pe pictorul Ştefan Spătaru într’o cutie din minte cu Dobre, Veraru şi Anca Rivăţ şi acum e toată în- dreptată spre Malena, cu putere de arc. Malena stă pe un scaun cu capul în mâini. Mihail, la cea- laltă intrare în scenă, aşteaptă. Galeru, insensibil şi palid, cu ochelarii adăogaţi peste ochii inexpresivi, stă pe scaun în mijlocul scenei. — Haide Mihail, hai intrarea I Fardul de pe pleoapele lui Mihail e intrat adânc în cute. Apare nervos în dreapta. Tresărirea din trupul Malenei e bună. Galeru n’o întrerupe. Malena se ridică. E lungă şi şovăitoare. Ioana e mulţumită. Se vede că actriţa a prins scena dela început. Problema nu se mai pune decât pentru ţipătul dela sfârşit. Ioana încrucişează braţele cu mişcare liniştită. Mihail strigă: — Sanda! Malena se îndreaptă spre el. E rugătoare, are ochii verzi şi umezi. Ştefan o vede de-aproape; actorii se mişcă în partea stângă cu faţa la el. Malena se roagă: — Ion, aşteaptă te rog. Galeru se scoală grăbit, ia mâinile Malenei şi le lasă de-a- lungul trupului, frânte. IN CONTRATIMP 41 — Nu uita gestul braţelor, Malena, îa jos, oboseala tru- pului exprimată prin braţe, Malena. Nu-ţi crispa încă mâinile 1 Păstrează-le pentru ţipăt. Mai departe! Se aşează din nou pe scaun. Malena spune: — Costin, caută să nu mă mai întrerupi. Mâine e Generala. Scena continuă. Din spatele lui Ştefan, vine Tudor Coredu. Se opreşte un moment lângă Ştefan. O vede pe Ioana, îi sărută mâna. Au amândoi aceiaşi ochi negri, tari — Tudor Coredu cu ceva dur în toată faţa, Ioana cu ceva nesigur şi obsedant. Dela Ioana, Tudor Coredu se îndreaptă spre Costin Galiru îşi ia un scaun, se aşează. E cel mai bun autor dramatic al generaţiei lui, o ştie şi asta îi dă o siguranţă totală în mişcări şi reacţii. Malena se frământă, îndreptată spre Mihail care o acoperă în dreptul lui Ştefan. — Ion, numai pe mine mă doboară viaţa? Numai pe mine? pe mine? Zvâcneşte cu trupul, ca un ţipăt, în sus şi apoi cade moale. Vocea scânceşte. — Pe mine? pe mine? Capul se mişcă încet din dreapta spre stânga în ritmul cu- vintelor. Părul răspândit pe ochi îi dă ceva de animal rănit, de toamnă. Mâinile Malenei se încâlcesc apoi deodată în părul care-1 aruncă spre spate şi acolo rămân închircite în el, ţinându-1. Faţa ia fixitate de mască. Galeru notează un gest ce trebue adăogat la jocul mut a lui Mihail. Malena nu mai e Malena. Măştii i se adaogă un surâs din buze şi obraji. Un surâs cu ochii închişi.* Ceva de împăcare şi totuşi încă de zbucium mocnit. Vocea se face mai slabă, acoperită aproape de cea a sufleurului. Galeru îi face semn să ridice tonul. Malena nu-1 mai vede. Berceanu dela decoruri priveşte printr’o fereastră dintr’un zid de carton. 42 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE —Dragul meu — continuă Malena şi vocea ei numai e voce, e ceva uşor şi straniu, poate tot un soiu de surâs. — Ion, simt că dincolo — un singur şi mic efort, nuanţă de rictus, apoi definitiva destindere — dincolo trebue să fie mai bine. Ca o relaxare a nervilor, Malena cade apoi cu capul răsturnat pe scenă. Berceanu aplaudă din fereastra din decor. Costin Galeru îi spune Ioanei. — De-ar fi aşa la premieră ar fi un succes. Are şi nevoie. După Nina Leeds, toată critica dramatică n’aşteaptă decât un rol prost să-i sară în spate. Ioana se ridică de pe scaun îi spune simplu, cu o inefabilă siguranţă, lui Galeru. — Va fi mai bine ca în Nina. Se duce tot la Malena. Scena se goleşte pentru schimbarea de decor. Malena Cristu şi Radu Mihail sunt liberi timp de trei scene,pot pleca pentru prânz. Ştefan Spătaru a rămas uitat în colţul lui din stânga. * * * Strada e uscată şi albă. Aerul are transparenţe străbătute de soare. Pe Câmpineanu în jos Malena se scoboară dela teatru atâr- nată de braţul Ioanei care se duce la masă la Şerban Ceraţi un unchiu al ei, lângă Lazăr. Malena o conduce, are haina deschisă şi tonurile de verde ale rochiei sunt la fel cu ochii ei cu priviri oblice. In atâta lumină părul Malenei pare aproape străveziu, cu toate nuanţele lui de roşcat, ca o toamnă mocnită. Părul Ioanei e tot numai neastâmpăr, un mare neastâmpăr negru. Vorbele ei alunecă alături spre Malena. — Malena tu numai material eşti aici, lângă mine. Am să plec şi am să-ţi găsesc gândurile... Râsul Malenei e clar, ia ceva din puritatea aerului. — Ar trebui să fugi tare mult, Ioana, ai obosi. Ştii cum go- nesc eu acum, din loc în loc, dau în toate colţurile, mă lovesc de toţi pereţii şi nu ajung să mă strâng la un loc. E şi impresia Ioanei. — Da, Malena, ceva din Sanda Stere, te împărţi şi te răspân - deşti pe toate fragmentele de spaţiu existente. IN CONTRATIMP 43 Apoi ca o revenire spre realitate: — Astăzi ai jucat foarte bine, ai intrat adânc în formula rolului. Eşti alta în Sanda. Galeru te privea uimit. I-a şoptit lui Tudor ceva, n’am înţeles ce, dar erau amândoi impresionaţi. Malena are un mic surâs. — Galeru? Apoi oarecum crispat, ca în toate momentele când Malena îşi priveşte, faţă în faţă, viaţa. — Vezi tu, Ioană, e un oarecare tragism în acest simplu fapt. — Care? Ioana, oprită în faţa covrigarului din colţul străzii Brezoianu, se întoarce brusc spre Malena. — Care, Malena ? Privită aşa în plină stradă — lângă băiatul cu murdăria crustă pe picioare, care-i întinde covrigii ridicaţi din băţul coşului — Ioana are ceva de copil hoinar care înfruntă viaţa cu un covrig în gură pe uliţi şi drumuri învălmăşite, fără s’o vadă. E singurul punct în care înţelegerile Ioanei nu se mai întâlnesc: viaţa ei. Şi-a încercat-o, n’a realizat-o niciodată. Pare acum că se agaţă desperat de-a altora. De aceea poate cuvântul «tragic», spus de Malena o loveşte. — Care, Malena ? — Dă-mi întâiu un covrig, Ioana şi hai mai departe. Pornesc apoi pe Brezoianu, zdrobind covrigii tari între dinţi. Covrigii fac parte din mersul lor a lene pe străzile Bucure- ştiului cu vorbele întretăiat schimbate între ele două. Un întreg timp de ronţăit şi gândit în ritmul paşilor moi. Vin totdeauna aici în colţ la Brezoianu să-şi ia covrigii con- vinse cu încăpăţânare c’au descoperit cel mai bun covrigar din Bucureşti. E aproape de unu, lumea grăbită le loveşte în dreapta şi stânga. Pare o aberaţie liniştea lor exterioară, nelegată de concret. Pe Brezoianu aceiaşi oameni intră în restaurante ieftine cu miros de mâncări gătite. Din când în când fiinţe cu ochi obosiţi se mai opresc şi se mai uită după Malena. Ca şi când ar vedea o eroină de roman circulând în plin soare de amiază. In mijlocul acestui cadru, cu femei şi bărbaţi înfometaţi, cu copii gonind, 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB cu maşini prăfuite şi case cenuşii mirate de soare, Malena se sco- boară din teatru spre viaţă, trasă încet de firul întrebărilor Ioanei, subţire şi neagră lângă ea. Contrastul dintre mediu şi mărturi- sire îi întăreşte sensul cuvintelor. ’ — Care, Ioana? E aşa de simplu. Să trebuiască să lucrezi cu oameni în care nu mai crezi, de-a cărui cuvânt trebue însă să te legi în viaţă şi joc. Uite, Galeru. încetul cu încetul să în- ceapă să moară în tine, să se usuce, să se descojească. — înţeleg, Malena, şi în mine mor oamenii la timpul lor de uscare. — Mai rău decât dacă ar muri, Ioana, pentrucă procesul petrecându-se în mine, realitatea e imediată, continuu percep- tibilă. înţelegi, Ioana, alţii, apoi Costin, să te agăţi de ei pentru ca să vezi până la sfârşit că nu doresc decât tot femeia din tine. Să treacă atâtea ape mohorîte şi vâscoase peste tine. Să rămâi atât de obosită. Şi cum în Ioana zvâcnesc proaspete mirările: — Malena! Tu? Cu Galeru? . Malena se ridică nevoit, pentru prima oară, deasupra Ioanei pentrucă e femeie şi pentrucă cunoaşte viaţa. . — Cu Galeru, da, da, Ioana; ţi-am mai spus să nu mă împo- dobeşti ca pe un pom de Crăciun cu jucării. Aşa faci tu îţi imaginezi oamenii încadrându-i în propia ta structură psiho- logică, faci din ei brazi de pe care până la urmă trebue să scoţi merele aurite. Normal, revenirea la realitate. Astăzi ţi-am ajutat chiar, un epitet în minus: puritatea. Apoi deodată dreaptă: — Vreau să mă vezi aşa cum sunt, Ioana, nu prin prismă de copil naiv. O fiinţă zbuciumată, cu talent poate, dar nu de- şteaptă şi nu cultă. O fiinţă care-a trăit cu trei bărbaţi până acum. Câteodată am impresia unui cerc vicios. E aşa de stupidă şi obişnuită viaţa mea. Ţi-am mai spus-o eu odată, dar n’ai în- ţeles-o. O fată săracă pornită dintre dealurile Vâlcene spre teatru. Ioana îşi aduce aminte. Intr’o seară la Malena, la ea acasă. Apartamentul Malenei e sus la etajul al patrulea dintr’un bloc mare din preajma străzii Wilson. Blocul se ridica stupid şi fără sens în colţ de stradă ca un imens indicator de drumuri. Fusese clădit fără gust, cu o serie IN CONTRATIMP 45 de balcoane mici, înzorzonate cu flori şi arabescuri. Părea o pre- tenţie absurdă. Pretenţia de-a ocupa, un loc şi încă un loc im- portant în viaţa unei străzi care se lipsise de el atâta timp. O stradă cuminte cu case bătrâneşti şi frunziş îndesat în curţi, o stradă conştientă că rolul ei trebuia să se mărginească la acel de punte de legătură între două artere mari ale oraşului: bule- vardul şi Calea Victoriei. Clădirea de ciment uriaşă acoperea cu fiinţa ei urcată dement spre cer, casa în stil vechiu, cu peron şi pomi în faţă, de lângă ea. Oamenii cu caterincele lor răguşite se opreau acum din mersul lor, în dreptul blocului — şi se întorceau înapoi conştienţi poate de neconcordanţa dintre sunetul scârţâit al cutiei patronate de vreun papagal sau vreun şoarece alb şi clădirea aceea care în- grămădea atâţia oameni la un loc ca un transatlantic de ocazie. Camera Malenei îşi deschidea geamurile chiar în stradă dezorientată şi privirile se propteau pe altă construcţie fără sens: Ministerul din faţă, cu stâlpi albi şi ferestre pătrate înghi- ţite de faţadă. Camera Malenei e mai toată în alb, doar perdelele lungi dela fereastră sunt verzi, profuzia de alb îi dă o puritate totală de odaie de fată tânără. Malena pare a fi simţit nota puţin falsă şi-a salvat-o prin frondă şi exagerare. Până şi florile dela capul divanului sau vasele răspândite pe mese sunt albe. Probabil ceva din setea Malenei de drum drept fără compromisuri. Ceva din albul din ea, exteriorizat concret în cadrul ei. Malena îi povestise viaţa ei. Copilăria profilată pe Valea Oltului, printre dealurile vâlcene şi mănăstiri. Seara se lăsă în tonuri crescânde de cenuşiu. Din Malena până la sfârşit numai trăiau decât ochii, tot restul reintrând în umbră. Ioanei îi venise din toate puterile să încerce s’o scoată din întuneric spre lumină şi nu putuse. îşi dăduse seama că momentul ar putea fi socotit patetic de toată lumea şi că s’ar putea chiar plânge.' Atmosfera devenise apăsătoare din pricina chinului din ochii Malenei. Ple- case rupându-se şi o lăsase singură în tot întunericul de-acolo. Când ies din Cişmigiul colorat în galben de primăvara asta curioasă de Februarie, Ioana îşi aduce aminte deodată de ochii cenuşii a lui Ştefan Spătaru. — L-am uitat pe Ştefan Spătaru Ia teatru — râde deodată. 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Cine ? Numele noi o lovesc totdeauna parcă i-ar fi frică de orice apariţie neaşteptată pe orizontul pânzei ei. — A, tu nu şti? Se miră Malena. Aşa e. Ioana îşi aduce aminte că prietena ei nu cunoaşte pe pictorul Ştefan Spătaru, care pentru ea nu e decât un om din prag, sau cel mult un element de figuraţie. — Cine ? Mirările din Malena sunt lungi şi se întrerup greu. Ioana îi povesteşte scena din cabină. Privirea cenuşie a lui Ştefan Spătaru ia loc concret între ele două, schiţată în tuş de Ioana. Malenei întâmplarea îi întăreşte râsul. — Ciudat om, aş vrea să-l cunosc. Ioana e deodată tristă. Ca şi cum şi-ar da seama că singu- rătatea lor — a Malenei şi a ei — nu va mai fi singurătate; în proiecţia viitorului se află Ştefan Spătaru între ele două, dincolo de ele două. — Nu-i aşa greu, dacă vrei. Malena însă tresare. — E târziu. La două ar fi trebuit să fiu la gară. Soseşte mătuşa mea dela Râmnic. Trebue să mă grăbesc să n’o scap. De-aş găsi o maşină. Ajunsă în colţ la Lazăr, Ioana o suie pe Malena într’un taxi şi o trimite acasă. Ii rămâne o clipă senzaţia verzuie a ochilor ei, apoi pleacă şi ea grăbită după taxiul care goneşte pe bulevard în jos. In locul ei, peste ea, se interpune o altă imagine: aceea a unor ochi cenuşii în prag de cabină. MONICA LOVINESCU RUGĂCIUNEA POETULUI Pe litoral Alb literal, Literă mirată, Pulbere ritmată, Invelitoare, Revelatoare, Fii hotar paraginii Şi enigmă-a marginii. Du-mă tu aiure Spre tămăduire; Poate să mă doară Chiar în nedormire; Dar să bată ’n poartă Noua artă. IN CĂUTAREA TRECUTULUI Cum rănii toţi anii mei Căutai vecia ’n ei — « Tu morar mortuar, Unde-s fiicele risipei? Ele în lumină merg Şi pripind aripa clipei Anii în mulsoare curg ». — «O tu care ceri trecut 1 Iată-mi orologiul mare Insă glasu-i mut, oroare, E un ritmic cimitir»,,. Şi curgea pe vremuri unda Şi le inunda secunda. ORA SCRISULUI Dulci vremuri rele Când inunda Unda Ca o mare Din călimară Cu mii de stele; Picura Ţitera, Se revolta Slova, Delira Litera, Fixând paragini; Chinuri In mergere, Vremuri In curgere, Pe cataractul abstract de pagini. 4 PLĂCERE De noapte Măriţi Iţi sunt Ochii. Un greere Tăcerea Adâncă A Lumii încearcă S’o treere Şi foenul Adie Prin fânul Cel moale Al gliei Şi stele Ca ouă Scântee Continuu Tăriii... LUNTREA Luntrea veselă porneşte Drumu ’n calea ei luceşte; Fata mărilor din midii Nu mai prididea de stridii, Respingea în perii auriţi Roşi spongieri, ţipari răpiţi Şi de fericire plânsă Mi se dă întreagă. Insă Marea mugel Vasul fuge Cu un leş căit Sub plescăit. Peşti veniră din ostrov; Din potrivă mii de păstrăvi Duc din adâncimea rece Pe un tron, Păstruga-Rege Care-mi dă comoara strânsă In oceane avare. Insă Marea muge I Vasul fuge Cu un leş căit Sub plescăit. O sirenă îşi fereşte Sânul sub paner de peşte Şi Amor pe un morun 52 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Trage ’n scoici cu un arcan Şi Neptun pe un rechin Stă cu un trident strident: El îmi dă puterea-ascunsă In adâncul mării. Insă Marea muge! Vasul fuge Cu un leş căit Sub plescăit. Apolon stăpân pe-a artei dramă Face dintr’o rimă o triremă Şi pe strălucirea siderală Lunecă galera lui regală Cu Aurora vecinică la proră Şi-îmi dă flacăra nestinsă A Victoriei în vecie. Insă Marea muge Vasul fuge Cu un leş căit Sub plescăit Peste glorii, bogăţii, iluzii Purtând leşul lor ca pe aluzii Luntre, vei căta neliniştită Pururea întinderea-infinită? Ancorează ’n acest port; E al liniştei şi al păcii, Este dreptu-oricărui mort Şi răsplata vieţii stânsă... Insă, Marea muge, Vasul fuge Cu un leş căit Sub plescăit. GEORGE MAGHERU IOSIF UTKIN DE VEI FI RĂNIT, IUBITE, UNDEVA, IN BĂTĂLIE De vei fi rănit, iubite, undeva, în bătălie, Scrie-mi despre asta ’ndată, scrie-mi despre asta mie. Eu ţi-oi da răspuns ce zboară Grabnic şi ’n aceiaşi seară. Va fi cald, duios, răspunsul, cum în pieptul meu eşti tu: Rana trece — nu te teme — Mai târziu sau mai devreme, Numai dragostea nu trece, dragostea nu trece, nul De-ai să mă înşeli cu alta, într’o noapte... nu se ştie... (Cum ades şi despre asta, scumpule ’n scrisori se scrie) Scrie-mi... ţi-oi răspunde iară^ Insă nu ’n aceeaşi seară... Dar răspunsul meu aşteaptă-1, va veni, mâhnit şi stâns: Rana asta — nu te #teme — Mai târziu sau mai devreme, Rana asta se va trece, după zbucium, după plâns... Dar prin minte să nu-ţi treacă să-mi îndrugi în scris tu mie, Despre-o altfel de trădare, despre frica ’n bătălie. Celui laş, de-o fi să-mi ceară, Nu-i răspund în nicio seară. Pentru laşi răspunsu-i gata şi voiesc să-l ştii şi tu: Orice răni .trec — nu te teme — Mai târziu sau mai devreme, ■ Dar dispreţul care cade peste laşi nu trece, nul CÂTEVA NIMICURI SCUMPE ^ \ Câteva nimicuri scumpe, Dă-mi la despărţire-acum: Niscaiva ţigări, un ceainic Şi diu Puşchin, un vo’um. Cu soldaţii viaţa-i aspră, Nu-i făcută s’o răsfeţi. Dă-mi şi câteva săruturi, Să le-apuc ca pe pesmeţi. De-mi va fi urît departe, Voi uita de suferinţi Şi-mi va fi plăcut cu ceaiul Să beau buzele-ţi ferbinţi. De voi fi răpus de moarte, Ce plăcut îmi va părea, Buzele-ţi să încălzească Tot mai recea frunte-a mea. Dă-mi în dar... şi de se ’ntâmplă Să mă cruţe-a cest război, Eu cu ceainicul odată Ţi-oi da dragostea ’napoi. UMED ŞI URÎT E ’N GARĂ Umed şi urît e ’n gară... . Ce-ar fi la casierie de m’aş duce într’o doară Şi dacă deschis aş spune, fără a privi ’ntr’o parte: — Daţi-mi un bilet îndată, un bilet cât mai departe, înţelegeţi... nu mi-i bine... Casierul îmi răspunde: — Un bilet?... Dar până unde?! Până în ce loc să fie? — Nu se ştie! — Nu se ştie?... Dar, vă rog, de care clasă? Mă aplec până la cassă: In vagon sau pe deasupra, poate fi în orice loc! Chiar în focii Dar în calea lui cea lungă, Aş vroi ca nicăirea, Acest tren să nu-mi ajungă Nici tristeţea, Nici iubirea... TINEREŢA Pe noi aceştia, anii ne-au învăţat cuminte, Să contemplăm şuvoiul până la fund, Să ştim...• Şi ’n părul tinereţii, privind tot înainte, Zăpada cărunţiei, Cuminţi, S’o'’ntrezărim. Noi am crescut, Dar jarul de loc nu se topeşte. Nu, jarul răzvrătirii, In noi nu-i slab, nu-i mort! Noi am crescut Cu toţii, Precum din zare creşte, Corabia ce molcum s’apropie de port. Din ruseşte de GEORGE LESNEA CILICA Când a ieşit în golul Cocorii, soarele era sus. Şi-a sumes disaga prinsă de umeri, şi-a cumpănit laibărul, şi a schimbat vioara înfăşurată într’un ştergar, din subţioara dreaptă în cea stângă. In soare, năduşala punea pete cenuşii pe albul cămăşii. Din stâna poenărenilor a pornit un glas: Ui, Cilică... şi băciţele s’au strâns într’un buchet de capete înfipt în uşe, :eşit dintr’o cămaşe albă, un şurţ negru şi o pereche de opinci cu botu- rile cârmite. Dulăii au lăsat ciopoarele şi umbra, dând roată şi vestind picior străin. Drumeţul s’a apropiat netulburat şi a intrat în stână, poftind tuturora ziua bună, apoi s’a lăsat pe cerga unui pat şi s’a des- povărat. Băciţele s’au oprit o clipă, de-au preţuit mâna meşteră a femeii care cususe cămaşa drumeţului, apoi s’au risipit la vatră şi celar, ca să omenească cum se cuvine pe cel sosit. Mai departe, în spatele stânii, Achilina, fata baciului, vestea din tulnicul gurii, celor din Ursu şi Căşeria, că-i zi de Duminecă şi au musafiri: Uhi-iu-iuuuuuuuuuu 1 * * După ce a fost ospătat, cinstind şi două deţii de răchie, baciul a golit încăperea şi a îndemnat drumeţul să se odihnească, arătându-i un pat aşezat într'un colţ. Apoi a tras uşa, ieşind. In dosul unei tufe de jrepeni, fetele stau strânse şi tăinuiesc. Baciul s’a îndreptat către ele şi, ca să curme întrebările, a zis: i—Ista-i Cilică din Ciunjet, din pricina căruia şi-o ucis mu- ierea Patru Jugănaru. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 58 — Arză-1 soarele, văz’t-aţi ce sfredeli de ochi are? Doar îi ridică şi... făcu o băciţă mai semeaţă. — Tu, nebuno, o înghionti o alta. * * * Soarele-i la amiază. Din stână se aud frânturi de cântec. Parcă-i piruit de voinel, când mijeşte de ziuă. Drumeţul s’a rezemat de părete, a plecat capul pe vioară, şi-i zice pentru el. In jurul uşii, crăpată dintru început, apoi dată la o parte, mustăţi şi cosiţe s’au înghesuit şi ascultă. Do- rurile bărbaţilor aleargă la satele din vale, cele ale femeilor s’au strâns toate în jurul cântăreţului, se frământă, cată să-şi facă loc, să se aşeze pe ochii ceia care nu se ridică spre nieiuna. Şi cântecul, rupt din suflet, rupe o seamă de suflete, deopotrivă de dornice, depotrivă de supuse. Cântecul a încetat. Drumeţul a ridicat ochii spre uşă. A zâmbit tuturora pentru ascultare. Băciţele au prins, fiecare pentru sine, zâmbetul şi licăritul ochilor şi le-au ascuns între sâni, acolo unde stă pitit busuiocul.1 Ca să fie toată lumea împăcată, a pornit să cadă de pe strune, o învârtită. Opincile s’au deslipit din prag şi-au început să stri- vească iarba plină de must. Fustele se fac clopote albe, bălţate cu negrul şurţelor, iar ciuiturile cad'în mijlocul dănţuitorilor: M’o făcut muma făcuuut, M’o făcut cum o putuut, M’o făcut cu cine-o vruuut. Ciuiturile au adunat ciobanii şi ciopoarele. Soarele vrea să se lase după culmi şi parcă nu se îndură de-o atât nepregătită veselie. Numai cânii rămân la locurile lor de veghe, privesc cu câte-un ochiu alba învolburare a fustelor, îşi lasă capetele în lâna ierbii şi adastă, moţăind, vremea zerului. * * * La plecarea drumeţului, l-au petrecut voia bună a baciului, mulţămit că primejdia e numai în trecere pe la stâna lui şi nem.ăr- turisitele păreri de rău ale femeilor, din ochii cărora pornea ace- iaşi rugă: «Mai rămâi». CILI CĂ 59 Gândurile drumeţului nu îngăduie ochilor să se aşeze pe nicio privire îndreptată cătră el. A mulţămit cu sfială baciului şi celorlalţi, şi a pornit, cu pasul domol, pe poteca ce duce la Şeaua Ursului şi, de aci, în sat la Vaideeni. Mergea cu acei aşi povara în spinare, dar cu povara sporită în gând. Pricinuise moartea unei femei. Femeia propriului lui fârtate, Pătru. Jura sub Sfintele Daruri că nu-i fusese ibovnică. Atâta ştie că, plecând pe Latoriţa cu Pătru la lucru, Saveta i-a strecurat în disagă o cămaşe lucrată de ea. Cămaşa cu care era îmbrăcat acum. Şi când a aflat, din ţipetele femeilor, de urgia căzută pe casa fârtatului şi-a intrat în ogradă, s’a repezit între- bând: «Tu, Pătru, ce blestem ţi-o luat minţile?» Iar răspunsul a căzut neînduplecat: «Tu». Ce vină poartă, Doamne? N’a cutezat să ridice ochii la femeia tovarăşului. Este drept c’a primit cămaşa şi-a ascuns-o ca pe-un dar de preţ. Dar atât. N’a pomenit nimănuia nimic. Nici chiar Savetei. A cântat poate mai cu dor, au plâns strunele, au lăcrămat unii ochi, dar ja’a nădăjduit nimic. Şi-aminteşte că în câteva rânduri, Pătru l-a îndemnat să-şi ia femeie, să nu mai cotrobăie prin casele altora. Saveta a râs, zicând cătră Pătru: « Ista nu-şi ia muiere, că nu-i bun de baciu ». Vinovat este, poate, darul cântecului. Dar e dela Domnul, că l-a avut de mic, neînvăţat de nimeni. A crescut printre străini. Biata mumă-sa l-a lăsat singur de când începuse să umble la şcoală şi slugărea la învăţător, numai să-i dea să mângâie vioara. Şi tot mângâind strunele, a prins a învăţa să zică ce place femeilor şi le zăpăceşte. Şi drept e că a zăpăcit multe, dar niciodată femeiea tovarăşului. A cântat, dar a şi muncit. Numai că neavând nicio stare dela părinţi, ci numai agonisita lui, care nu era prea cuprinzătoare, părinţii cu fete de măritat nu prea i-au deschis uşa bucuroşi. Iar omul dac’a văzut că femeile măritate-s mai omenoase cu becherii, s’a aciuat pe unde i s’a părut mai bine şi a lăsat anii să treacă, uitând că însurătoarea timpurie e ca mâncarea de dimineaţă. A muncit la vreme, dar a şi cântat la vreme, ca să nu piardă ce-i aducea vremea. 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Poteca a lăsat golul şi a început să şerpuie printre pinii târî- tori, care mursică iarba cu vârfurile, o veştejesc cu ramurile şi o usucă cu trunchiul. Un păinjeniş de ramuri culcate pe pământul gol, întreţesute ca un sfoiag, sub care nu mai trăieşte nicio vie- tate. Drumeţul ţine şerpuitul potecii şi coboară, apropiindu-se de pădure, Puieţi de molift ridică suliţele vârfurilor copăcel- copăcel şi, pe nesimţite, poteca a intrat în umbră. Pământul e frământat prin rovini de despicături de oi, de potcoave de cai, de labe de câini şi urme de om. Umbră, umbră deasă şi cetină moartă. Pe câte-un trunchiu căzut de mult şi uitat de oameni şi de pădure, s’au aşezat muşchiul, bureţii şi putregaiul. Şi dac’a fost mare la trup şi la coroană, a lăsat un luminiş, prin podul căruia a intrat soarele, care a adus smeura şi-a rânduit-o în jurul trunchiului, ca să se afunde în pământ, sub o raclă de verdeaţă. Poteca ţine muchia care coboară, când pe nesimţite, când repede, în trepte de lespezi, de abia pot ţine picioarele proptă. Linişte deplină de pădure de munte. Arareori se aude câte-un cârâit de corb sau ţipăt de vultur, iar câte-o pală de vânt aduce un şuier, apoi totul se potoleşte. Drumeţul s’a oprit într’o padină, la o fărâmă de odihnă şi la adunatul mărgeanului dintr’o tufă de fragi. Şi-a aromit gura, a dat de-o parte pălăria să mai ia reveneală şi, rezemat de disagă, a răsucit o ţigară şi a scăpărat. Fumul a umplut gâtlejul, a ocolit plămânii şi a ieşit pe gură ca dintr’un hogeac. Un alt fum a luat locul celui ieşit, ca să «sature setea pieptului. Gândurile drume- ţului săgetau drumurile călcate şi încercau să despice, întorto- chiatele cărări ce mai avea de călcat. Plecase din Ciunget, înghesuind în disagă câteva primeneli şi zăvorind uşa, cu gândul de a se opri la Adam Vinereanu, la Vaideeni, să rămâie să lucreze cu el la Polovragi, sau să-l îndrepte Adam către alt loc. Ori să se aşeze în Vaideeni şi să se puie to- varăş cu Achim Ştefu, luând amândoi corhănitul buştenilor sau plutitul lor pe valea Luncavăţului. Numai că asta e treabă de vară şi de toamnă, dacă-i bună şi lungă. Dar în iarnă? Să umble cu vioara dela o casă la alta, ca omul fără rosteală? «La tine în sat unde te cunosc toţi, îţi poţi face mendrele cum vrei, dar în sat striin?. Deopotrivă se uită chiorâş şi flăcăii şi oamenii însu- CIL1C 61 raţi. Mai ales când simt că şi fetele şi femeile întârzie cu ochii pe tinet. Neplăcându-i harţa şi cârcota, îi venea să dea răilor darul cântecului şi să blesteme pe biata mumă-sa că-1 făcuse aşa cum arăta. întorcând capul către vioară, i se umplu inima de milă pentru ea, pentru el, pentru Saveta, pentru Pătru. «Doamne, câte drumuri şi gânduri curmă o moarte neaşteptată ». Şi cum îi zăboveşte acum gândul în jurul femeii pe care a înghiţit-o pământul şi pe care o vedea cu dragoste şi bucurie ca şi pe Pătru. Se vede că ea nu s’a contenit în fapte şi Vorbe, de s’a dat pe faţă. Altcum, n’ar fi avut Pătru de unde îşi ieşi din minţi. Ori poate... Dar nu, că de dormit, dormeau la lucru fiecare cu ceata lui şi la coliba lui. Aşa că chiar dacă diavolul l’ar fi împins să scape vreo dată, în somn, numele Savetei, n’avea cine-1 auzi. Oamenii toţi erau din sate străine şi depărtate. Ce tovarăş de nădejde era Pătru şi câte treburi n’au făcut, îndemnându-se unul pe altul. îşi amintea că, în dese rânduri, isprăvind treaba mai degrabă decât socotiseră, luând drumul spre casă, Pătru zicea: «Măi fârtate, nu ni-i a bună; prea ne merge în plin ». Ce negură i s’a aşezat dinainte, de presimţea că vor sfârşi cu toţii rău? Saveta în pământ, Pătru sub osânda legii, el pe drumuri... Se cutremură gândind că-şi ştia fârtatele întemniţat pentru zece ani la Ocnele-Mari. Să se ducă să-l vadă? Ce să-i spuie? Să-l mângâie? Cine-1 mai poate mângâia de Saveta, de viaţa lui, de casa lui străjuită de oalele cu tufănele ruginii şi de vred- nicia femeii, pe care unul o avea în faţa Domnului şi a oame- nilor, iar celălalt nu cuteza s’o dorească nici când dormea, de teamă să nu săvârşească cu gândul un păcat, care i-ar fi luminat poate inima, dar i-ar fi îngreuiat viaţa. ‘ A oftat adânc şi s’a ridicat. Din padină drumul cobora costiş şi se afunda către vale. Molifţii începeau să se rărească şi se îndesau fagii cu trunchiuri netede şi alburii, cu ramuri pline de frunziş în neastâmpăr, împestriţaţi de brazi cu crengile argintii şi cu puzderie de brădui, pe lângă tulpinele lor cât butia. Din- tr’un luminiş zări, în depărtări, satul împrăştiat pe Luncavăţi, ca o turmă în popas. 6a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu cât cobora, apa Luncavăţului se făcea tot mai auzită. La început, sgomotul părea un fâşâit, ca al şerpilor când se gonesc prin sunătoarea uscată. Apoi, pe măsură ce sudoarea se întindea pe spinarea cămăşii, vâjâitul apei părea b pală de vijelie repezită în fagi. Şi cu cât mergea svonul se desluşea mai limpede: strânsura din chei, căderea pe lespezi mari, izbitura în stâncile aduse de revărsările desgheţului, gâlgâitul din ochiuri. A înţeles că drumul sfârşeşte, când a început să se arate lepra islazului, cârpită ici colo, de câte-o ferigă, sau de câte-un mesteacăn, piticit de rosăturile caprelor. S’au arătat întâiu bordeiele ţiganilor, din jurul cărora se ridicau copii goi, cu buricele scoase ca nişte degetare, care se apropiau câţiva paşi, să se uite la drumeţ. Apoi moara lui Ada- miţă, cu scocul ridicat, înfiptă în mal, ca o sperietoare pentru liniştea apei venită pe jghiab. Când a trecut de moară, i s’au îndreptat picioarele şi ge- nunchii au dat mulţumire drumului întins, care nu-1 va mai pune la cazna coborîtului. începu să însereze în dreptul cârciumii lui Iscu. II răscolea foamea, dar se hotărî să mai rabde. Intră să întrebe de casa lui Achim Ştefu. Muierea Iscului ar fi fost dornică de vorbă şi între- bări. Neputând scoate mare lucru, îl îndreptă: «Merji pe uliţă la vale şi la răspântie, la stânga, îi casa lui văru’ Victor. A lui Adam î-i numa’ îndată ». Achim s’a nimerit plecat dela Paşti, la o lucrare pe Lotrioara. Nici femeiea nu-i era acasă. L-au lămurit copiii. A lăsat pălăria pe ceafă şi a ieşit în uliţă, să se îndrepte către Vinereanu. A ajuns din urmă pe Mitu Pavelescu, care coborîse din munte două vaci sterpe şi pe care-1 cunoştea de pe vremea când tăia Carpatina în Târnov. Din vorbă, spunând ce caută, află că Adam Vinereanu murise dela Florii. Vestea îl pironi în uliţă, cu ochii duşi. A mas seara la Mitu Pavelescu. La tăinuit, după cină, s’a amestecat şi femeia lui Mitu, cumnată cu a lui Vinereanu şi n’a trebuit să treacă noaptea, ca să ştie cât de aprigă-i la bani Sa- lomia, cum îşi vede singură de toate treburile de când i-a murit omul. Cum îi ţine din scurt pe baci şi pe ciobani, călcând stâ- nele în fiecare săptămână, numa să nu-şi ia un neam pe lângă CîUC h ea, sau vreun om de nădejde, să nu cheltuiască cu simbria şi mâncarea. «Dac’ar fi fost muiere de înţăles, nu i-ar fi fost Mitu, omu’ de sprijin?». Totuşi Mitu, având altă judecată decât cea muierească, s’a hotărît să mijlocească încercarea. « Că de, de multe ori te înţălegi mai bine cu striinu’, decât cu neamurile ». Când s’a dus dimineaţa la casa Vinereanului, Mitu a intrat singur. Salomia şi fie-sa Oana, o codană răsărită şi isteaţă, pre- găteau o disagă. S’au oprit dela treabă, au ascultat pricina, şi-au aruncat ochii cătră cel rămas în curte, iar la o vreme femeia a zis: « Nu-mi trăbă ». Oamenii s’au urnit. Mai întâi Mitu ieşind în curte, apoi Cilică. Muma şi fata i-au petrecut din ochi, cum se depărtau. N’au apucat să mântuie disaga, că Salomia a zis: — Tu, Oană, meri şi-l chiamă. — Pe titea Mite? a întrebat fata. ■— Ba, pe cel din Ciunjet. * * * Treburilexs’au urnit greu. Salomia s’a căit o vreme gândind la ce* vor zice neamurile şi lumea, că şi-a tocmit om tânăr, care, poate, mai repede s’ar apuca de ea, decât de treabă. Şi l-a sâcâit pe om o vreme, doar îl va hotărî să-şi ia drumul. Ba, în câteva seri, l-a lăsat nemâncat, crezând că s’a culcat. Odaia ce-i detese în casele vechi, din fundul curţii, a stat multă vreme necerce- tată de stăpână. Cilică şi-o grijea singur, cum făcea şi cu coliba în munte, aşa că toate sâcâielile Salomiei nu-1 tulburau. Şi, deodată, se mulţumea cu ce avea, până ’şi va rândui alt rost în primăvară, primenindu-şi sufletul de amărăciunea ce-1 apăsa. Femeia s’a domolit când a văzut că Cilică are rost la treabă, aşa cum n’avusese, «fie-iertatu’ Adam ». Şi mai ales s’a ruşinat, când l-a aflat spălându-şi priminelile în dosul casei. T)in clipa aceea nu l-a mai chemat să-şi iee mâncarea, ci l-a poftit la masa lor, la care Cilică nu zăbovea. * * S’au strâns fânurile, s’au cărat burduşelele şi burduşele cu brânză, rânduite în celare şi beciuri, iar cele cu unt de oaie au 64 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fost încărcate la vagoane pentru Constanţa, ca de aci să ia dru- mul Turciei. S’au încheiat noui contracte cu proprietarii băl- ţilor dela Deveselul şi Borcea, unde vor ierna turmele. A fost nevoie de o împuternicire pe care Salomia a dat-o cu greu. S’a învoit numai când i-a spus avocatul din Hurez, d-1 Măruţ, că fără procură, Cilică nu poate semna contracte şi că procura se poate retrage oricând. Dar de când cu împuternicirea, mârâielile s’au pornit iară, chiar din ziua plecării la judecătorie, la Hurez. Salomia nu vrea să se ducă cu Cilică, s’o vază lumea numai cu el în trăsură, trecând prin tot satul. Apoi, a socotit că e bine să meargă şi Oana. Or sta amândouă pe perină, iar el o mâna caii, « că d’aia îi om». — Da’* Cilică nu-i slugă de curte, să mâie caii, a mai zis către Oana. ‘ Fata a gândit tare: Să-l luăm pe vecinul Gheorghe. — Ba, că nu ştie mâna caii fain, ca Cilică, a răspuns Salo- mia. No, hai, ş’om mere numai cu el. Aproape nici nJa răspuns la bineţele omului. Şi-a tras înciu- dată cârpa pe ochi şi-au pornit. Cilică a prins hăţurile cu me- şteşug, a asmuţit caii şi-au trecut degrabă prin sat. Puţine, capete s’au arătat pe la porţi. In schimb, s’au întors multe după ei, în Hurez, unde atât Salomia cât şi trăsura Vinereanului erau cunoscute. Negustorii au zâmbit în musteţi, femeile au rămas cu palma la gură, neştiind care e locul lui Cilică între cele două: ibovnic sau ginere. Salomia a simţit arsura ruşinii de-a fi cre- zut-o lumea cu ibovnic, că de ginere ştiu toţi că fata, deşi s’a deşirat estimp, este totuşi copilă. I s’au aprins obrajii şi a cătat hain cătră flăcău. «Batâr, de-ar fi însurat, calce-1 nevoia. Că de om fain, î-i fain şi la treabă şi la port». Şi iar o îndemna cu- getul să se lipsească de el, dar un rest de chibzuială îi spune că om aşa de priceput nu găseşte pe toate drumurile. Iar simbria, cât o vrea ea, aşa s’au învoit. O nimică toată. * * * . Ca să se lepede de gânduri, Cilică şi-a zis să facă treburile ca şi cum ar fi el stăpân. Şi aşa le face. Ii spune Salomiei tot ce a făcut, dar privirile îi sunt duse, au ceva şters în ele. Priviri supuse faţă de stăpână, şterse faţă de femeie. I se îmbărbătează C1LICA &S doar, arareori, când aude vorba Oanei, către care se întoarce şi-i zâmbeşte blând, ca un om care regăseşte ceva căutat. Se tot întreabă încotro o va lua în primăvară. îşi răspunde singur că-i timpurie întrebarea, c’abia-i sfârşit de August. Se lasă dus de treburi, nu ia în şeamă toanele Salomiei şi se pre- găteşte să orânduiască turmele pentru iernat. Mioarele, la Milostea şi la Urşani. Bătălii, vor lua drumul Constanţei către Turcia. S’a înţeles cu Apostoiu, ca toţi banii să fie păstraţi la Banca Râm- nicului, pe numele Salomiei şi că niciun picior de vită nu va pleca, decât când se va face dovada că au fost răspunşi toţi. Turma din Târnov, va ierna la Devesel, iar cea din Milescu, la Borcea. După ce va mântui cu treburile astea, va avea vreme să-şi rânduiască şi el un rost pentru primăvară. Şi, dacă truda zilei a fost mai uşoară, desprinde vioara din cuiul aflat la căpă- tâiul patului, potriveşte strunele şi dă drumul arcuşului să lunece pe ele, însufleţind cu meşteşugul degetelor şi-al sângelui din el, Doina Mocanului, pe care o ascultă din dosul ferestrelor deschise, Salomia rămasă în picioare, Oana ghemuită în pat şi vecinii. Când strunele au contenit, ascultătorii dau drumul oftatului: care pe furiş, care în auzul tuturor. Salomia se fereşte de ochii fie-sii, iar Oana frământă perna cu o mână. In ochii lui Cilică străluceşte chipul lui Pătru, al Savetei şi casa lor luminată de muşcate. I se face apoi negură pe ochi, iar strunele prind a zice: Foaie verde bob năut Inimă cu venin mult Când te-oi auzi cântând? Salomia se furişează în cuhnie, iar Oana se ridică într’o rână, lungeşte gâtul şi soarbe cu urechile şi cu inima cântecul care conteneşte odată cu închisul ferestrelor. Şi când se sting luminile în odaia lui Cilică, somnul aşează de grabă straja. Sus în casa cea mare, Salomia se răsuceşte în pat, lepădând ţoalele aşternutului, iar Oana aşează mânile sub cap şi rămâne neclintită, cu ochii înfipţi în tavan, până ce i se îngreuiază pleoapele şi tinereţea îi birue gândurile, nedeslu- şite încă. * * * In Hurez s’a înfiinţat o lăptărie, care strânge laptele de prisos de pe la toate gospodăriile. Salomia şi-a zis că având destule S 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vaci fătate, câştigul pe laptele zilnic nu-i de lepădat. Şi a hotărît să aducă în curte toate vacile mulgătoare, risipite pe la Milostea şi pe la Urşani. Grajdurile sunt destul de încăpătoare, iar de grija lor, or tocmi un nărod, că-i plin satul de ei. Cilică a încălecat şi-a pornit, mai întâi spre Milostea, apoi de aci la Urşani, a ales vacile şi le-a mânat spre curtea Salomiei. A cumpănit cam câte zile or avea vacile de mâncare din fânul curţii şi a hotărît ziua când şi de unde trebue adus fânul. A soco- tit că fiind vremea bună încă, să înceapă căratul celui mai depăr- tat. Şi ca gospodar prevăzător, neştiind cât va ţine iarna, a arvu- nit clăi vecine, pe lângă toate moşiile Vinereanului: la Romani, la Tănăseşti şi la Recea. Salomia a găsit că treaba-i nechibzuită, că doar fân au berechet şi s’a pornit a îndruga în fel şi chip. Cilică a avut o clipă de mânie şi-ar fi vrut- să-i strige, că lipsa de grije-i treabă nechibzuită, dar a dat cu ochii de Oana şi s’a contenit. Fata, îmbujorată şi cu furca în mână, venea să-l cheme să-i ajute la împlinitul unei clăi, lăsată nevârfuită de băieţii cu carele, care s’au grăbit ca până ’n sară să mai aducă un rând, ca să aibe ce grămădi a doua zi. A lăsat pe Salomia în socotelile ei şi a urmat fata la fânărie, ţinându-i scara să se urce pe claie, iar el i-a dat plaste de jos, arătându-i unde trebuie împlinit şi cum să rân- duiască vârful. Când au mântuit treaba, însera. Tot vorbind şi îndemnându-se, n’au luat seama la drumul dela capătul scării, la vârful pe care-1 întocmise fata şi de unde nu putea coborî fără primejdie. Ca s’o ajute, Cilică a depărtat scara de claie şi a prop- tit-o într’o alta apropiată. S’a urcat până aproape de ultima treaptă, a înfipt furca în claia sfârşită de ei şi a îndemnat fata să coboare, lăsându-se cu picioarele pe coada furcii lui. Oana a şovăit şi de teamă şi de ruşinea ridicării fustelor. Flăcăul a înţeles, i-a spus să şi le strângă bine, zorind-o să-şi dea drumul fără frică, iar el şi-a lăsat capul în jos, aşteptând-o. Când i-au alunecat în braţe coapsele, mijlocul şi sânii până la subţiori, de-a putut-o aşeza pe scară, pe Cilică l-a prins ameţeala. Aşteptase o copilă neîmplinită şi iată că braţele lui au purtat trup de femeie. Scutu- rându-se şi rostuind uneltele, s’au privit unul pe akul, ca doi oameni care atunci se cunosc şi, fără altă vorbă, s’au îndreptat către cuhnie, pe fereasta căreia strălucea luminiţa lămpii. fcîLîcA 67 De vaci îngrijeşte Israilă, un biet guşat prostit de beteşug. Iubeşte vitele şi toată ziua le grăieşte, adăpându-le, curăţindu-le, umplându-le grătarele cu fân. Vitele îl înţeleg, întorc capul cu blândefe cătră el şi-i răspund cu câte-un muget, asemănător celui pentru viţei. Nu iese din grajd decât ca să răsucească, cu mare caznă, o ţigare pe care o aprinde dela iasca purtată cu grije, în chimir. Un biet chimir, cârpit cu fei de fel de sfori, cu nituri lipsă la catarame, întreg fiind doar buzunărelul în care-şi păs- trează amnarul, cremenea şi iasca. Vine la vreme să-şi ia mân- • carea, pe care o aşează binişor pe masa odăiţei de lângă grajd, face cruci mari ori de câte ori începe să îmbuce şi trăieşte cu gândurile lui limpezi sau tulburi. Ştie că sus în ceruri este un Dumnezeu dar pentru el mai este un altul pe pământ: Cilică. Doar lui îi râde, alt nimănui. Pentru restul oamenilor nutreşte o ură ascunsă. Tot păsul îl spune numai lui Cilică, în graiul lui chinuit. Flăcăul îl îmbărbătează, îl bate pe umeri şi-i strecoară cu grije şi înţelegere pentru truda lui, câteva ţigări răsucite gata- Simţindu-le în palmă, faţa lui Israilă se luminează ca a prea feri- ciţilor, asupra căi ora a coborît Duhul Sfânt. Din toţi câţi se prefiră prin curtea văduvei lui Vinereanu, guşatul are ciudă mare pe Veta, fata Moldoveanului, tocmită de Salomia să mulgă vacile chipurile, dar gândul nemărturisit al femeii a fost de a o arunca în braţele lui Cilică, drept pavăză pentru vreo pornire de-a ei sau a fie-si. Veta se socoteşte tot printre fetele satului, deşi cu o iarnă înainte a fugit dela tată-său, la Recea, la băiatul lui Ion Pârvu, la care n’a rămas decât vreo lună. F vrednică, dar uşarnică şi deşuchiată. Vecini fiind cu Salomia, Moldoveanu s’a învoit să-şi ştie fata cu un rost, gândindu-se şi el mai mult la Cilică decât la simbrie. «Poate dă Domnul şi-i vin minţile nebunii. Băiatu-i fain, cum nu se mai poate şi o ţâr’ de stare iar avea şi Veta ». Atât doar că Veta nu se potriveşte în socoteli cu tată-său. Nici nu se gândeşte la gospodărit. Aşteaptă Dumineca să joace pân’ ce ameţeşte apoi să se fuiişeze sara, după ce s’au culcat toţi ai casei, cu câte-un flăcău sau chiar vr’un gospodar mai sprinten. De când s’a arătat Cilică, nu-i chip să se mai apropie nimeni de ea. Ii ţine mereu calea, zăboveşte în curte la treburi şi cu 5* 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE toate că n’are niciun s%mn de izbândă, nu pierde nădejdea, isco- dind către care casă trage flăcăul. Pe Israilă şi l-a făcut duşman de moarte, într’o sară când, mântuind de muls şi rânduind laptele, a spus Salomiei ca se duce să se joace cu guşatul. In uşa grajdului, urmărită de Salo- mia de după o fereastă a casei de sus, a întrebat pe Israilă dacă vrea să se însoare cu ea. Beteagul s’a scuturat ca de năpastă. Năzdrăvana nu s’a mulţămit cu atât, ci a dat să-i sloboade cioa- recii. Atât l-a învrăjbit neruşinarea fete’, încât vinele guşii s’au îngroşat ca nişte otgoane, ochii i-au ieşit din matcă, iar mânile, ca nişte ghiare de fiară, s’au potrivit în jurul gâtului. La ţipătul Salomiei, mânile s’au descleştat, dar o privire cruntă s’a îndrep- tat către fereasta stăpânei. Israilă a înţăles că Salomia nu era străină de fapta Vetei şi n’a uitat. . * * * Cilică-i tot pe drumuri. Când a mântuit cu încărcatul batalilor, a trebuit să plece să ia socoteli ciobanilor dela Devesel şi Borcea. Unul din ei s’a fost dovedit necinstit. A trebuit să alerge să cate altul şi să-l ducă la târlă. Drumuri fără contenire şi hodină. Cocăia, prin trenuri, fără să adoarmă, cu gândul la banii ce-i avea cu el. Când a ajuns teafăr în gară la Bobeni, a răsuflat şi a zis: « Har Domnului, de-amu la Sft. Ioan mă pot hodini». In curtea Vinereanului l-au primit privirile de primăvară ale Oanei, otrava şi desmăţul din ochii Vetei, ochirile piezişe şi sfredelitoare ale Salomiei, voioasa bucurie şi supunere a lui Israilă. Viaţa şi-a luat drumul de toate zilele. Cilică s’a arătat mai rar femeilor din curte şi mai des celor din sat. îndemnată de Veta Salomia se oţărăşte şi mârâie. Scos din sărite, Cilică se ridică ş1 zice cătră stăpână: — 'ţ i-ai primit terfeloagele şi socotelile până ’ntr’un criţar. P etrec criţarul meu şi nu-i baiul nămăruia. Ochii au scăpărat a mânie. Laibărul a sărit pe umăr, peste cojocel şi omul s’a mistuit în uliţă. * * * De când cu datu’n jos din claie, Oana a rămas cu un dor ce nu-1 poate desluşi. Ar vrea s’o ia mai bine’n samă Cilică, să CILI CĂ 69 stea mai mult pe-acasă, să se poată duce la el în odaie şi să-l asculte singură cântând. Geaba-i spune mumă-si că a împlinit 17 ani, că nu mai e copilă şi că fetele de sama ei ies Dumineca la horă şi stau de joacă şi de vorbă cu băieţii, dar nu-i chip de înţăles. mai ales de cându-i Veta prin curte. Toată ziua şuşotesc între ele, mai mult Veta dând cu meliţajfecât Salomia. Din pri- cina lor, Cilică nu mai cântă sara acasă, ci mai mult prin casele altora sau la cârciumă. De când s’au mai împuţinat treburile, Cilică-i ba la unul, ba la altul. Gospodarii s’au îndestulat Cu vin de iarnă, iar cei mai puţin ajunşi, găsesc din belşug, la cârciuma Băieştilor. Cina cu Cilică strânge laolaltă câteva case, neamuri sau vecini. Şi gustând o bucată sau ciocnind un pahar, căldura cuprinde încă- perea, se împuţinează tăcerea şi sporeşte râsul, mintenele femeilor cad de pe umeri făcând loc sânilor pitiţi sub iile înflorate cu arnici negru, ochii se aprind ca licuricii şi cată alţi ochi, asupra cărora să se oprească, iar strunele viorii zic ceea ce place tuturor. Femeile se întrec, îndemnând pe cântăreţ să guste sau să cin- stească. Ii cată ochii şi dacă se potrivesc în gânduri, se înţăleg pe dată: femeia, luîndu-şi locul şi ispitind dacă n’a fost ghicită de careva, iar cântăreţul golind păharul şi aşezându-1 cu răsunet pe masă. Bărbaţii, mai tonţi şi mai băuţi, râd cu toată gura şi cu ochii, îşi amintesc cine ştie ce ispravă în legătură cu cântecul, trag o înjurătură, spun cătră femei vreo glumă neruşinată şi-şi mai toarnă câte-un pahar. Cei mai băuţi, sunt cei mai dpăgă- stoşi şi se întâmplă să fie şi cei mai stăruitori, în a-1 mai pofti pe Cilică, neştiind, de bună samă, că în casele lor, cel poftit e un oaspe vechiu. Toate astea, le-a auzit Oana şi dela mumă-sa şi dela Veta, . care nefiind mai niciodată poftită în casele gospodăriilor tinere # samănă zavistie pe unde poate. Şi aşa, urechile prind, ochii în- chişi până mai ieri se deschid încruntaţi cătră cel pârît, mânile nu se mai întind voioase, iar pe după ferestre, priviri sperioase pândesc să vestească pe cel ameninţat. Alegând fasole sau curăţind cartofi în ruhnie, Oana aude în fiece zi dela Veta, cum se strâng primejdiile în jurul lui Cilică. Ar vrea să-l mântue de toate femeile care-i sar de gât. I-a spus ei Israilă, că nu iubeşte niciuna şi Israilă, cu simţirile lui, nu dă greş. 70 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iaca, astăzi, dacă nu s’ar fi înciudat mumă-sa, el ar fi rămas acasă. Poarta s’a auzit scârţâind. Un băiat dela cârciuma Băicştilor, s’a arătat în curte, cerând vioara pentru Cilică. A desprins-o din cuiu Oana şi-a întins-o băiatului, înfăşurând-o într’un şter- gar. Ghiara care-i sta înfiptă de câtva timp în suflet, pătrunde mai adânc. Ştie că va înnopta în cârciumă şi din atâtea auzite, se teme să nu se işte vreo harţă. « Doamne, fereşte-1 de primejdie ». * * * In odaia din fund a cârciumii s’au strâns fârtaţii în jurul lui Cilică. Cinstesc, râd, fumează. Fiecare roagă pe cântăreţ să-i zică ce-i place. Cilică se supune voios. Litrele se golesc după setea sau dorul fiecăruia. Cilică a golit şi el câteva şi s’a oprit. Toţi îl îndeamnă, dar nu primeşte. S’au înlăturat mesele şi-a por- nit o învârtită. Pe la fereşti, se opresc chipuri de bărbaţi sau femei, cătând înăuntru. S’a îngroşat fumul ţigărilor, s’a ridicat praful podelelor. Nimeni nu ia sama că tutunul şi praful au intrat în ţoale până la piele şi că-i noapte. La o vreme s’au pomenit cu Israilă aşezat lângă Cilică. L-au îmbiat toţi cu băutură. N’a luat dela nimeni. Dela Cilică a pri- mit o deţie de răchie, căreia i-a dat drumul în guşă. Nu s’a cugetat nimeni de ce s’a arătat guşatul în cârciumă. Numai Cilică a înţă- les că a fost trimis de careva din casă şi i-a făcut semn să plece. Când s’a săturat de cântat, Cilică şi-a împăturit vioara în ştergar şi a luat drumul casei, cu o nădejde nouă în suflet. In poartă l-a întâmpinat un port de femeie. Cilică a cunoscut-o şi-a zis răstit: «Meri de te culcă fată, nu ţine drumurile ca o căţa ’n călduri». De după poarta Moldovanului, Onuţ fecioru-su, care pân- deşte drumurile soru-sii, a auzit ocara. * * * In adăstarea «gaterelor» care nu mai soseau, apa Lunca- văţului juca toată ziua, câteodată şi noaptea, firizul joagărului lui Helmut Woicek, Mutul, cum îi ziceau Vaideenii. Slovac intrat printre Saşi şi germanizat. Meşter priceput într’ale cherestelii, tăia buştenii din pădurile obştenilor sau din cei furaţi dela Stat şi nu se depărta dela treabă decât Dumineca sau sărbătoarea, C1LICĂ 71 când lua drumul cârciumii. Acolo, se aşeza la un colţ de masă, aprindea luleaua pe care o purta atârnată de umăr ca pe-o puşcă, golea deţie după deţie şi nu vorbea decât dacă făcea câte-o în- voială pentru tăiat de buşteni, în cursul săptămânii ce urma. Când se întâmpla să se afle în cârciumă şi Cilică, Slovacul bea mai mult şi era şi mai mut ca de obiceiu. Preţuia muzica flăcăului, care-i răscolea sufletul, îi aprindea setea de ţuică şi-i încleşta mai amarnic gura. Ar fi vrut de multe ori s’audă melodii cu sunete pornite din străfundurile obârşiei lui, dar niciodată nu s’a sculat de pe scaun să ceară cântăreţului ce-ar fi dorit. Româneşte ştia destul de bine ca să înţeleagă ce spun cântecele şi dacă se întâmpla s’audă. Banii, banii..... Banii nu se fac aşa Stând în cârciumă şi-a bea. Banii se fac Ia pădure Din firii şi din săcure, • trăgea din pipă fumuri adânci, legumea fumul ţinând u-1 mai mult în gură până ce şi-o argăsea bine, apoi ducea deţia Ia buze, clătea gura, purtând ţuica dintr’o parte într’alta şi îşi trimetea câte-un pumn în genunchi, murmurând de câteva ori: « Donnerweiter f>. Oamenii satului îi cunoşteau obiceiurile şi nu-1 nâcăjau niciodată. Când începea să amurgească, se ridica tot cum venise, mormăia un: «bună zara », îşi cumpănea luleaua de umăr şi pornea la deal, cu capul plecat şi cu gânduri pe care nu le cunoştea nimeni. In poartă îl adăsta totdeauna Frâu Mina, nevastă-sa, o săsoaică din părţile Şălimbărului, subţirică la trup, greoaie la treabă, dar care se împăca greu cu singurătatea şi cu setea de ţuică a Mutului. De aceea căta dese prilejuri să fugă între ai ei, la Şă- limbăr. Ca s’o facă să curme drumurile care dăunau gospodăriei, Mutul căuta s’o apropie de satul în care trăiau de câţiva ani şi, într’o sară, i-a vorbit de meşteşugul lui Cilică, îndemnând-o să meargă să-l asculte. Săsoaica, neîncrezătoare în darurile de înţe- legere ale Mutului, s’a lăsat greu hotsrît“. Totuşi, la Sft. Dumitru; potrivindu-se o zi caldă, Mina şi-a pus fusta cea mai înfoiată, şi-a dres obrazul cu o fărâmă de sulemeneală şi s’a arătat în curtea cârciumii, plină de omemrea satului,, 72 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe Cilică l-a ghicit înainte de-al fi auzit cântând. Mai răsărit la trup şi mai smead decât ceilalţi, cu pălăria trasă mai cu grije pe sprânceana dreaptă, cu mustaţa mai neagră şi mai subţire decât a multora, s’a aşezat cu înfăţişarea pe privirile femeii, care a început să-şi plimbe ochii când cătră bărbat, când cătră Cilică. Şi, în întrecerea asta de alăturare, Mutul a rămas mult în urma iui Chică. Iar când după câteva cântece femeia a lăsat să-i iasă de pe buze un « Ach t, Mutul s’a fost aflat tare mul- ţămit şi-a mai băut o deţie. Beţivului şi dracul îi iese cu căldarea plină, spune vorba cea de demult. In gara Bobeniloi, Cilică urca în trenul de Sibiu pe Salomia şi fie-sa. Se duc s’o arate pe Oana la doctor. Fata se ofileşte şi tânjeşte. Salomia nu se mai uită la drum şi la chel- tuială. Şi-a cercetat copila în nenumărate rânduri, dar n’a aflat pricina. Când au dat cu ochii de Mina, care aştepta o « ocazie » să se poată înapoia acasă, au tresărit amândouă ca de o prevestire rea. Salomia, ca femeie pricepută în cele lumeşti, a înţăles că întâmplarea face şi desface viaţa oamenilor, iar Oana, uitându-se lung, când la săsoaică când la Cilică, a simţit mai vie ghiara care-i deşira inima şi toată zădărnicia drumului la doctor. In legănările tienului, care pe mulţi îi aşează la somn, muma şi fata urmăreau, drumul pân’ la Vaideeni, al celor doi, învăluiţi de amurg şi de noapte, singuri în căruţa lăsată în pasul cailor, ca să fie calea mai lungă şi neaşteptatul prilej mai gustat. Pentru cele două femei, drumul şi sosirea au fost o golgotă a suspinelor înnăbuşite cu fereală, ca să nu se trădeze niciuna faţă de cea- laltă, că pricina-i numai Cilică. Atâta doar, că nici Salomia, nici Oana, nu dibuiesc urma ade- vărului cel adevărat. Cilică şi-a alăturat săsoaica în căruţă, cum ar fi alăturat orice drumeţ, prins de înserare şi de depărtarea casei. N’a fost nici bucuros, nici mâniat de împrejurare. A îndemnat caii la pripoare, i-a dojenit la văi cu aceeaşi linişte şi-a răspuns pe scurt şi cu cuviinţă la întrebările Minei, dornică de apropiere, prin vorbă şi hurducările căruţei. CILICĂ 73 Flăcăul nu gândea să ia sama la îmbujorările femeii de lângă el, la înnecurile răsuflării, pricinuite de clocotul sângelui care-şi cerea potolire, la tremurul mânilor care chemau sprijinul bra- ţelor vecine. Grija gândurilor lui urmau drumul Oanei şi-şi fră- mânta neliniştea, amintindu-şi că, de câtăva vreme, fata se ofilea văzând cu ochii şi neputând râcâi în negurile nepătrunsului, credea că racila zace în piept, iar nu în inimă. Nu s’a încumetat să le spuie că ar merge şi el la Sibiu spre a le fi de folos pe drum şi în oraş. Adăsta întoarcerea în câteva zile şi drumul lung i se părea şi mai lung. A tresărit când a simţit capul Minei pe umărul lui. Ca să se desprindă, a oprit şi s’a dat jos. A frecat caii la ochi, să-i des- meticească de goană, a aprins o ţigare şi s’a proptit de loitră, cu faţa cătră săsoaică. Femeia, neînţelegând deodată rostul opritului, a rămas nedumerită. Când l-a văzut rezemat şi cu faţa îndreptată spre ea, năvala sângelui a fost mai potopitoare şi hotărîrea mai aprigă. S’a cuibărit din plin în leagănul căruţei, ca să împuţineze locul şi să se simtă mai aproape de flăcău. Iar când hodina cailor a luat sfârşit şi Cilică, înghesuit în locul care-i rămăsese, se pregătea să apuce hăţurile, mâna femeii i-a alu- necat pe după gât şi gura s’a lipit dornică de a lui. Deşi ducea o luptă trează împotriva ispitei, arsura l-a clă- tinat. A închis ochii o clipă, să nu vază ce se va întâmpla. Dar pleoapele i-au aprins sub ele chipul împuţinat al Oanei şi ochii cu cearcăne de dojană. Dacă n’ar fi venit din spatele lor zvon apropiat de căruţe, smulsul din braţele Minei ar fi însemnat un duşman mai mult în sat. Aşa, prefăcându-se înciudat, a pornit caii, în timp ce femeia, ferindu-se de cei ce se apropiau, mur- mura : « Ach, tu, Cilică *. Cum cei care veneau în spatele lor erau vecini din Vaideeni, ceata nu s’a mai răzleţit şi a intrat buluc în sat. * * * De când l-a ştiut plecat cu săsoaica, Salomia nu mai este cea care a fost. Grija de fie-sa a rămas vie, dar o nouă grije s’a arătat: grija de ea. Se mustră ades pentru această nouă grije, dar grija stăruie şi se adânceşte. Se cercetează la trup şi se află tânără. Simte tot mai des îndemnurile inimii, ca atunci când, fată fiind, se gândea la mări- 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tişul cu tainV lui. Acum, când o cunoaşte, lucru i se pare mai lesne dar, totuşi, greu de făcut. Ar vrea să-şi dea seama de când se află aşa cum se găseşte astăzi, dar nu izbuteşte. I se pare că un duh de nebunie a pus stăpânire pe ea şi se ruşinează. Se în- deamnă să se lipsească de ajutorul lui Cilică, să-şi vază de treburi aşa cum a făcut până la venirea lui, dar îşi da sama că ele nu se făceau ca acum, că alergătura ei nu era rodnică aşa cum e aler- gătura omului, că e mai bine când aştepti la adăpostul casei, decât când alergi pe drumuri, ca să te lupţi cu toate greutăţile unei gospodării întinse şi, drept aceia, nu se hotărăşte şi, mai ales, nu se îndură. îşi simte slăbind bărbăţia de care a dat dovadă atâta vreme, chiar când trăia bărbat-său. S’ar vrea lipsită de toate grijile şi ocrotită. « Cine moartea l-a îndemnat pe cumnatu Mitu să-l aducă la ea pe Cilică? Nu-1 putea îndrepta aiurea?». Femeie la treizeci şi şase de ani, să se mărite cu unul mai tânăr decât ea? Să intre de-a gata în averea ei şi-a fie-sii, un om care n’are decât vioară, ochi şi mustaţă ? «Doamne, feri-mă». S’o vorbească tot satul şi s’o arate ca pe-o ieşită din minţi? Cilică-i bun de Veta. «Da’, ui că n’o vrea ». Şi gândul că nu se uită la Veta, o umple de-o tainică bucurie, pe care-o gustă, dar nu şi-o mărturiseşte. Ibovnic? Să fie la fel cu a Mutului, cu a lui Dondea, cu a lui Croitoru, cu a lui Giurea şi cu atâtea altele smintite dela casele lor, în câteva luni de când s’o arătat Cilică ’n sat? Ce drac are ’n el, de-au înnebunit femeile, nu-şi mai văd de treburi şi se’ncaeră între ele ca lăeţele, făcându-şi bărbaţii de ocară? Vioara? «Ba. C’au mai fost din cei ce ştiu cânta cu vioara şi n’au zăpăcit în- tr’atât, atâtea biete femei ». Somnul nu-i mai este hodină, ci zbucium. Se fereşte să se arate cătră Oana că nu-şi poate afla astâmpăr. Şi se înnăbuşe, neîndrăznind să zvârle aşternutul de pe ea. Aşteaptă mântuirea zilei, ca să poată roboti, uitând gândurile şi-adoarme greu, pe la cântători. O deşteaptă, ades Oana, vârându-se lângă ea, cu gân- dul de a i se mărturisi. Salomia tresare ruşinată, bănuind alt trup. * * * Aşezat pe pragul grajdului, Israilă se munceşte să răsucească o ţigară. Tutunul fărâmat într’un colţ de cârpă ghemuită în chimir, se aşează greu. Degetele groase şi neîndemânatece nu pot ClLICA 75 să-l rânduiască de grabă, iar hârtia de ziar, frământată în palme, se urneşte greu pe genunchi. Când izbuteşte să înfăşoare sulul, scoate o limbă lată ca de rumegătoare şi-o trece pe marginea hârtiei, apoi strânge capetele. Răscoleşte anevoie în buzunărelul chimirului şi scoate pe rând amnarul, cremenea şi iasca. Potri- veşte iasca pe cremene şi le prinde între nodurile degetului mare şi arătător. Cumpăneşte amnarul şi-l repede o singură dată în cremene. O scânteie sare în iască, sfârâind. Dă drumul cremenei în poala cămăşii, plimbă iasca de dou-trei ori ca să se aprinză bine, apoi o potriveşte la capătul ţigării. Pâcâie din buze să simtă fumul venind plin, îşi rândueşte sculele în chimir, adună firişoarele de tutun rămase în poală, le îndeasă în cârpă, răsu- cind-o şi înnodând o, apoi , se reazemă de uşorul uşii, îndrep- tându-şi privirile către casa stăpânei prin fumul ţigării şi aburii gurii. Guşa-i mormăie a nemulţumire. îşi mai aruncă ochii către vitele rostuite de cu noapte şi n’ascultă foşnetul cocenilor desfăcuţi de foi, ci-şi urmăreşte' socotelile. «Ce gânduri are Salomia de nu-şi mărită fata? cari ă-i de nu vede de ce tânjeşte Oana ? A dat să-i spuie într’o sară, da’ a intrat Veta în cuhnie şi de urîtul ei, a ieşit. «De ce-o ţine pe Veta şi n’aduce altă femeie în minţi? Crede că poate găsi ginere mai fain decât Cilică? E altul mai meşter decât el, la treabă, la cân- tec? II întrece careva la femei?». Buzele nărodului se întind, mustăţile se lungesc pe buza de sus, iar guşa dă drumul unui behăit în chip de râs. E mândru de isprăvile lui Cilică şi râsul îl mulţumeşte ca pentru o faptă a lui. « Să le ’nşire, arză-le Iadul de muieri». Ar vrea să-l ştie pe Cilică stăpânul tuturor femeilor din sat. Gândul îi domoleşte ura ce-o poartă Salomiei şi Vetei, cea mai neruşinată femeie. Rânjetul stăruie şi guşatul întoarce capul către vite. Vacile simt şi pe rând întorc blândeţea ochilor către el. Pluteşte în căldura grajdului duhul prieteniei necurmate, dintre omul mai apropiat de ele decât de semeni şi vite, prie- tenie mărturisită prin căutătura înţelegătoare a unora şi mâna desmierdătoare, plimbată pe greabăn, a lui Israilă beteagul. * * * Frământările Salomiei au hotărît-o. Nu-i mai trăbue Veta. Laptele vacilor s’a mai împuţinat, iar treaba o poate face ea 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu Oana. Când a auzit vestea, Vetii i s’a tras tot sângele din obraz, iar ochii i-au fulgerat a mânie. I-a cercetat pe toţi cei de faţă şi n’a desluşit decât rânjetul lui Israilă. A ieşit pe uşe mul- ţumind pentru socoteala dreaptă, dar până în poartă şi-a zis că nu împuţinatul laptelui este pricina, ci alta. Şi s’a hotărît să stea de veghe. Cei rămaşi, s’au risipit la treburi şi viaţa cea de toate zilele şi-a urmat drumul necurmat. Vremea s’a asprit. Vârtejuri din spre răsărit se aud tot mai dese, hăulind peste vârfuri de pă- dure, şuierând prelung pe văi. Odată cu înserarea, care vine tot mai timpurie, hornurile împrăştie peste tot satul fumul cernit. Şi casele şi oamenii parcă s’au chircit şi s’au împuţinat pe dru- muri. Când trece pe uliţa satului câte-o căruţă, casele înviază la fereşti, ca să vadă ai cui ochi au fost ascunşi în mogăldeaţa cu bundă şi căciulă, trasă de cai. Iar când lumina zilei s’a mic- şorat de tot, focuri mici se aprind din geam asemeni lumânărilor împrumutate una dela alta, în noaptea învierii. Cilică simte că i se hotărăşte viaţa şi-i tot mai mult al tre- burilor, al viorii şi-al Oanei. Nechemat vine în casa stăpânei, se aşează între mamă şi fată, care torc fără contenire, îşi instru- nează vioara şi dă drumul sufletului să cânte povestea veşnic tânără a dorului nepotolit. Salomia cuprinsă de fiori, păleşte. Oana îşi simte sânul încălzit de goana sângelui, care sporeşte, îmbujorându-i obrajii. Israilă sade pe vine în uşa cuhniei şi suflă în tigva guşei. In curte, felinarul străjuieşte neclintit, freamătul negrăit al celor din casă. Mulsul vacilor îl fac pe rând, cu ziua, Salomia, şi Oana. Opă- resc bărdăcile, le scurg, le aşează la rând la uşa grajdului, apoi pun scăunelul la picioarele vitelor, spală ugerile pline şi încep treaba. Când mulge oana, Cilică se furişează de cu vreme în odăiţa lui Israilă şi-adastă. Guşatul l-a priceput şi, ajutând fetii face şi de strajă, stând mai mult pe-afară decât în grajd. Flăcăul crapă uşa, şi-arată chipul pe jumătate şi urmăreşte jocul mâinilor fetii, pe ugerul vacilor. Oana, când mântuie treaba şi se ridică să iasă, se opreşte. Vorbe îşi spun puţine, fiindcă spusul cel mult îl împlinesc ochii, câteodată mâinile, iar dela o vreme, gurile. * CILICĂ 77 Au căzut veşti rele dela Bobeni. Muma Salomiei zace şi o cere acolo. Femeia s’a îndurerat deodată şi a plâns. Apoi şi-a socotit treburile şi gândurile. Va pleca cu Oana şi vor lăsa gospodăria în sama lui Cilică. Da, dar ce vor face vacile? Cine le va mulge? S’o aducă iarăşi pe Veta s’o lase cu Cilică? « Ba, c’asta nu-i socoteală ». Rotindu-se prin casă, bocind cu gândul la mumă-sa, rostind treburi sau dând porunci, s’a văzut numai cu Cilică în căruţă şi cu Oana lăsată acasă cu mătuşa Măria. Nu-i baiu că-i surdă, dar î-i bună de robotă şi de mulsul vacilor. C’ar lua-o şi pe Oana, dragul mamii, da-i drumul lung, vremea rece şi... îşi curmă gândul nevrând să-l împlinească. II simte pe Cilică lângă ea, apropiaţi pe leagănul căruţii, îşi simte umărul încins de umărul lui, îi simte mâna dând ocol mijlocului, îşi simte gura deodată arsă de-o altă gură. «Doamne, îs ieşită din minţi». Se opreşte uitându-se în jur şi o vede pe Oana urmărind-o, neştiind ce vrea mumă-sa şi se domoleşte, alungând ispita, care-o macină amarnic. Ar spune ceva şi nu ştie ce. L-ar chema pe Cilică să-i strige In auzul tuturor, că a lui va fi şi iarăşi îşi aduce aminte că mumă-sa zace greu şi poate că se va sfârşi. Tresare, gândind că-i va fi mai lesne atunci să-şi înfrunte neamurile. Se lasă iar dusă de gândurile care-i alungă minţile şi în spaimă şopteşte un: * Doamne, Doamne r>. Oana nedumerită, întreabă: « Ce-i mumă? ». Salo mia se trezeşte, îşi cuprinde fata în braţe şi, dând drumul lacrimilor, îi zice desnădăjduită: « Dragul mamii, dragul mamii». * * * Ajunsă la Bobeni, Salomia şi-a sucit gândurile. Nu se cade să-l oprească pe Cilică lângă ea. I-ar fi poate de trebuinţă, dar acasă-i mai de folos. Oana-i tot copilă şi nu ştie limpezi toate socotelile laptelui. Mătuşa Măria, surdă cum-îi, nu-1 poate în- locui pe Cilică. Şi-apoi nu ştie cât va rămâne în Bobeni. In ră- stimp se poate bolnăvi sau stârpi vreo vacă. Câte nu se pot întâmpla când lipseşte ochiul şi mâna stăpânului? Cilică-i ase- meni unui stăpân. II simte pe Cilică stăpânul ti de-acum. Stă- pânul ei, Salomia, văduva lui Adam Vinereanu. Auzind căruţa depărţându-se pe drumul Vaideenilor, femeia se linişteşte şi s’aşează hotărîtă la căpătâiul mumă-sii: înainte de postul cel mare va fi nevasta lui Cilică. 7« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Flăcăul s’a fost înapoiat odată cu înserarea. Când l-a văzut deschizând porţile şi îndreptându-se spre şopru, cu caii de dâr- logi, Israilă a scăpat, din mâni lampa felinarului şi-a făcut-o ţăndări. Apoi, din guşe a dat drumul behăitului, zicând în graiul lui greoiu: «Nu mai ni-i de trăbuinţă felinariul». Cilică a râs şi el, rânduind caii şi înţelegând că, pentru îndrăgostiţi, întu- nericul îi de mare preţ, mai ales când au o vecină iscoditoare ca Veta. Numai Oana s’a fost înspăimântat când a văzut curtea lipsită de straja luminoasă de fiecare seară. Lampa s’ar fi putut lesne înlocui, dar neîndemnându-1 nimeni, Israilă şi-a cătat de alte treburi. Cilică a spus Oanei hotărîrea mumă-sii de-a-1 înturna acasă şi că bătrâna zace tare greu. A văzut că Oana-i înfricată de nepre- gătita lor singurătate şi, ca s’o liniştească, i-a poftit sara bună şi-a ieşit, trecând curtea cătră odaia lui. Fata, dintr’un început, a rămas nedumerită. Să-l fi înapoiat mumă-sa înadins, simţind-o că-i drag Cilică? Dac’a simţit-o, însamnă că toată fereala i-a fost de prisos şi că de aceea a înde- părtat-o şi pe Veta. Dreptu-i că i-a fost teamă, văzându-se numai cu Cilică, dar el dece-a plecat aşa degrabă, de parcă ar fi fost un striin? Să trimeată să-l cheme? Doar că flăcăii cheamă fetele. Deci, nu se cade. Să se ducă ea să-l aducă? S’o vadă mătuşa Măria intrând cu el? Dorul şi nehotărîrea aduc tremurul grijei. S’a lăsat pe cerga patului, strângând mânile în poală şi rugându-se de lumina unui gând. A chemat-o mătuşa Măria la cină, dar n’a putut îmbuca niciun dumicat. Bătrâna a crezut-o îngrijorată de veştile aduse de Cilică şi-a lăsat-o în voia ei, rânduind treburile cuhniei şi aşternutul pentru noapte. Iar când a socotit că-i vremea som- nului, s’a ghemuit în pat şi-a suflat în lampă. Nici Cilică n’a fost mai cutezător. Şi-a uitat de mult de toate ibovnicele şi’n ochi n’o are decât pe Oana. Toate celelelalte erau femei ale altora şi le desmierda doar. Oana-i numa a lui de-acum şi-i teamă să n’o alunge, grăbindu-se. A desprins vioara din cuiu, dar s’a simţit cu degetele ţapene şi n’a putut scoate din ea nimic. Şi-a răsturnat numai spinarea şi mijlocul pe pat şi aşa îndoit, a pironit ochii ’n tavan, ciulind ClLICĂ 79 urechile. Niciun svon, nici semne de somn. Ce îndemn la somn mai poate fi, când o ştie pe Oana alături singură? O fi plângând oare? Ţigări se aprind şi cad în gura sobei la răstimpuri scurte. Bezna din odaie e tot atât de aspră ca şi cea de afară. II doare mijlocul, dar nu se ridică. Deodată a sărit din pat. Urechea i-a desluşit foşnet de umblet femeiesc. Inima a început să-i bată, de abia a putut auzi clampa uşii ridicându-se cu fereală. Braţe au dibuit, luptând să alunge golul întunericului. Apoi, şoapta dragă a unui suspin întretăiat: «De ce m’ai lăsat singură ? ». Când a simţit-o ieşind spre ziuă, Israilă ghemuit ca un câine de pază la colţul casei, s’a ridicat cu oasele amorţite de frig şi nemişcare şi, înainte de-a păşi pragul grajdului, a îndreptat ochii spre cerul gândurilor lui, ca şi cum ar fi vrut să zică: De-acum slobozeşte Doamne pre robul tău. * * * Salomia s’a întors cernită, în ajun de Sf. Mihai. Cât a stat departe de casă, mai bine de două săptămâni, opt zile le-a irosit la spitalul din Râmnic, unde au mânat-o doctorii pe mumă-sa. Leac nu s’a aflat şi bătrâna a trecut la cele veşnice. N’a mai chemat-o pe Oana la prohod şi de îndată ce s’au mântuit pome- nile, a pornit. Cum a ajuns, şi-a rotit privirea asupra tuturor şi-a aflat-o pe Oana mai trasă, cu ochii mai cercănaţi. A socotit că pricina-i moartea bătrânei şi-a cuprins-o în braţe. Fata s’a pornit a plânge, iar Salomia a dat şi ea drum lacrămilor. Aşa le-a lăsat Cilică şi a plecat. Israilă a eşit după el şi-amândoi s’au îndreptat spre odaia guşatului. Flăcăul s’a aşezat pe pat şi-a împărţit ţigări. Au fumat în tăcere, ca doi vinovaţi. De câteva ori, nărodul a ridicat ochii cătră tovarăş, vrând parcă să zică: « Ce-avem de făcut? » Din gândurile lui Cilică n’a putut afla niciun răspuns. Apoi a tras cu urechea la vite, ascultându-le răsuflările şi rume- gatul. Nu s’a mişcat niciunul, până ce n’a venit mătuşa Măria să-l cheme pe flăcău. Cilică s’a ridicat greu, aşteptând să-şi limpezească gândurile. Şi-a îndreptat chimirul şi poalele cămăşii, a aninat Iaibărul de umeri şi s’a înfăţişat cu supunere Salomiei. Femeia a preţuit înfăţişarea şi, lăsând să se potolească clocotul 8o Revista lundaţiilor regale sângelui amorţit câtă-va vreme, a primit socotelile laptelui, ale fânului, veştile dela turme şi nevoile gospodăriei. 0 vreme a ascultat vorba domoală a lui Cilică, apoi gândurile i s’au învol- burat şi locul Salomiei l-a luat femeia, care a început să judece înfăţişarea flăcăului. «Apoi de aceia s’au zăltat atâtea femei. Vorba lui, chiar când spune socoteli, se aşează parcă pe ochi, pe gât, sub ureche, pe sâni, pe coapse, pretutinaeni, de-ţi furnică pielea, f'ir’ar al meu, că fainu-il Ui, la el ce musteaţă are, parcă-i trasă pe buză, ochii-i joacă de te pătrunde la deşert, iar albul ochilor, nu-i alb, ca la toată lumea, ci parcă-i amestecat c’o ţâr de sâneală. Ista-ţi frământă trupul de ţi-1 stoarce ca pe-o otreapă. Carne nu-i multă pe el, că-i doar numa vână. Deştele i-s lungi ca de femee nemuncită. Bine că nu-i Oana mai răsărită la vrâstă c’altcum şi ei i-ar sminti minţile. Nu-i pas să mai scapi de el, arză-1 soarele. Cum să-l aduc să înţeleagă că nu mai îs Salomia, cea din vară; că nu-mi mai trăbă nici socoteli, nici vite. Ori, Doamne, îi prins de altă muiere, de-aceia nu cată cătră mine. Cine mumă-sa o fi? Săsoaica? Ii cu putinţă, că-s meştere săsoai- cele la iubit. Sau poate-i Trănica? Nici ea nu-i de lepădat». Cilică sfârşise de mult spusele, iar Oana nu cuteza să ridice ochii, aşteptând vorba mumă-sii. Salomia urma să-şi descurce iţele gândurilor, cu ochii îndreptaţi tot cătră flăcău. Dar ne mai auzind zvon de glas, s’a deşteptat şi-a grăit râzând: «Tu, Cilică, ai să capeţi simbrie mai bună decât cea dela învoială ». Oana a tresărit, gândind că mumă-sa s’a hotărît să-l facă ginere. I-a trecut un fior prin sân şi-un bob de lacrimă, nevăzut de nimeni, i-a umezit şirul genelor. Cilică, deodată, nu şi-a mai recunoscut stăpâna. A cătat mirat cătră ea, dar când i-a văzut strălucirea ochilor, l-a săgetat un cuiu în inimă: «Doamne, feri-mă. Doar n’o fi vrând şi asta ce-o vrut muierea Mutului, că nu-i orice muiere; îi muma Oanei», A ieşit din casă cu gânduri apăsătoare şi nu s’a oprit decât la cârciuma Băieştilor. Nici Salomia, nici Oana nu s’au dumirit dece-a fost plecat fără vreo vorbă. Pe Oana a săgetat-o îndoiala. N’o mai vrea de nevastă, acum când se ştie a lui? Parcă nu-i mai curge sânge în vine, ci firişoare de ghiaţă. S’a strâns mai lângă sobă, să dea o fărâmă de căldură trupului îngheţat de spaimă. Dacă Cilică CILICĂ 81 n’o mai vrea, doar ştreangul o va mântui. « Prea curată Fecioară ajută-mi, că mi-i drag şi nu mă vreau decât a lui, de-a-pururi». De ce s’a fost dus în sat, în loc s’o fi luat de mână şi să fi grăit cătră mupjă-sa: «Asta-i simbria mea pe toată viaţa ». Iar ea, prinzând curaj, ar fi sfârşit: «Mumă, îs femeiea lui. Binecuvân- tează-ne şi pentru fi<$ iertatu’ tata ». Dacă, Doamne-apără, în răstimp a rămas grea? Cum să se mai mântuie de ruşine? Să facă copil de fată, ea fata lui Adam Yinereanu, trecut la cele veşnice, dar al cărui nume stăruie cu cinste în amintirea între- gului sat? Minţile i s’au înegurat. Salomia, la rându-i, se află tare departe de Oana. Nici când n’ar fi gândit că piedeca gândurilor ei, şade ghemuită alături, lângă sobă. Dacă Cilică i-a priceput spusele şi s’a fost tulburat, apoi de bună samă că pricina-i tot vreo căţa de muiere. S’a lăsat noapte şi femeile stau tot neclintite în locurile lor. Salomia s’a ridicat de-odată şi nu se dumireşte de ce curtea-i în întunerec. Pricina o află dela mătuşa Măria, care-a mai rămas şi ’n noaptea asta. A simţit fierea vărsându-i-se în măruntaie şi urcând până în gură. Cum de-a stat Oana fără felinar în curte atâtea nopţi? încruntată, o cercetează pe fie-sa, dar rămâne tot nelămurită. Glasul Oanei, îi pare ciudat, străin. Parcă des- luşeşte în el ceva silit, ascuns. Dela Israilă ştie că nu poate scoate nimic. Se simte duşmănită de cineva. De Oană? Nu-i cu putinţă. De,Cilică? De Israilă? De amândoi, sau de toţi trei? Presimte că i se ascunde ceva. Urâciunea unui gând o loveşte în creştet şi în loc s’o ameţească, o desmeticeşte. Oana?« Doamne, mi-am sărit din minţi, tot gândind Ia blăstămatul cela de Cilică ». * ^ * * Au mai trecut un şir de zile mohorîte, cu burniţă şi vijelii. Pe sub sară, trec pe sus cârduri de gâliţe, aşezate în linii frânte de vânt. Toţi ai casei arată ca vremea: posomorâţi şi cu limbile scurtate. Intr’o sară, vântul s’a subţiat şi-a început să cotrobăie prin toate cotloanele, apoi s’a ridicat spre tării. Peste noapte a în- ceput a cerne spic de zăpadă, iar spre ziuă satul s’a pomenit alb. Zvonurile uliţei parcă s’au domolit, depărtându-se. Nu s’a mai auzit uruit de căruţe. 6 82 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALfi Salomia, în răstimp, a tot pândit, dar n’a dovedit nimic. A început să se mai îmblânzească şi să se mai lumineze la faţă. Gândul stăruie totuşi, fiindcă vede la cei din jurul ei o stinghe- reală. Cilică-i mai mult prin sat. Pe Oana nu cutează s’o descoasă. îşi zice că de s’ar fi petrecut ceva necurat, fata n’ar fi întâr- ziat să-i spuie. O vede începând iarăşi să tânjească, dar nu se mai sperie ca dintru început, fiindcă i-a spus doctorul dela Sibiu că tânjala e o tulburare a vârstei. O să cate s’o mă- rite în câşlcgi, s’o aşeze la casa ei. Dea Domnul să se în- tâmple aşa. îşi cată de treburi, colindând toată curte, de când Cilică s’a lăsat mai moale cu grijile gospodăriei şi ocărăşte ades pe Israilă, găsindu-i pricină pentru toate nimicurile. Guşatul frământă şi el multe gânduri. Dacă nu spun ei, trebue să spuie el, mai bine. Dar nu cutează. Şi Cilică îl ocoleşte, şi nu-1 mai îmbunează cu nicio ţigare. Se hotărăşte. Va bea întâiu o litră ca să prindă inimă, apoi se va înfăţişa Salomiei, ca să curme chinul fetei şi-al lui Cilică «pânea lui Dumnezeu f>. S’a mistuit pe poartă, nevăzut de nimeni, mânând picioarele mai lungi decât trupul, către cârciumă. Oana a ieşit să aducă lemne. Cilică i-a făcut semn spre grajd iar fata a înţeles. A pândit prilejul şi s’a furişat de mumă-sa. In odaia lui Israilă, flăcăul a luat-o în braţe, aşezînd-o pe genunchi. Fata i-a cuprins grumajii, alăturându-i-se cu trupul şi cu inima. Dornică de zilele cât nu l-a putut avea al ei, i-a cătat gura şi nu l-a lăsat până nu şi-a potolit setea sufletului. Cilică a îndem- nat-o să-l asculte şi să meargă să se mărturisească mumă-sii. Fata a plâns de-odată, nevoind să se supuie, dintr’o teamă pe care n’o putea lămuri. Apoi s’a hotărît să facă aşa cum i se cerea şi ca să poată cuteza, s’a vârît cu gura mai aprig în gura celui drag. « Tâlha » a putut grăi Salomia, dând peste ei şi s’a prăbuşit în pragul uşii. Spaima a înţepenit îndrăgostiţii, neputându-i desprinde câteva clipe. Oana, crezându-şi muma moartă, a ieşit din curte, ţipând. S’au adunat Veta şi câţiva vecini, de-au ridi- cat-o, ajutaţi de Cilică. Salomia, cu un ochiu închis şi altul, ieşit, cu gura schimonosită, cu mâna şi piciorul drept moale, bolbo- rosea vorbe neînţelese. CILICĂ 83 In curte, Israilă înapoiat dela cârciumă şi-a ridicat căciula ca la mort şi, smerit, a bătut câteva cruci mari. * * * Ca orice întâmplare mai de seamă, damblagitul Salomiei a stăruit cât a stăruit în vorba satului, apoi s’a domolit. Dusă şi întoarsă la spitalul din Hure?, cu nădejdea pentru toţi că leacul va veni dela Cel de Sus, femeiea a rămas înţepenită în pat, fără grai, urîţită de boală, hrănită cu lingura când de Oana, când de mătuşa Măria. Mai tăinuiau femeile de câte ori se adunau mai multe laolaltă şi o căinau pe biata Salomia, că n’a avut parte nici de bărbat şi, acum, Domnul ştie dacă o mai putea să-şi vada fata ros- tuită. Pricina boalei s’a lăsat lesne înţeleasă, de când a început Veta să împartă lămuriri şi cui nu le cerea. Decât că, duşmă- nindu-1 pe Cilică, la adi vărul cel adevărat, bănuit ca firesc de mulţi din sat, fata a mai pus şi dela ea o parte neadevărată, crezută de unii, mai ales de cei care fuseseră fripţi de.Cilică, dar necrezută de multe femei, care o cunoşteau temeinic pe Salomia. Veta se jura şi se da răilor că, stând în curtea Salomiei atâta vreme, ştia că Cilică şi-a făcut-o ibovnică de cum a venit şi că de aceea au îndepărtat-o pe ea dela mulsul vacilor, ca să nu le mai fie piedică. Şi, că fata, văzând ce face mumă-sa, i-a luat locul şi nu i l-a mai dat. Iar când Salomia a aflat cum stau tre- burile, a picat lovită de dambla. Dacă mulţi căinau pe Salomia, apoi şi mai mulţi îl duşmăneau pe Cilică. Gospodari, cărora le trecuse pe la uerchi isprăvile flăcăului cu muierile lor, deşi nu credeau tot ce auziseră şi-i domoliseră femeile cu şiruri de bătăi, cu sau fără pricină, rămă- seseră toţi, cu veninul nevărsat şi adăstau prilej. Cel mai înverşunat dintre toţi, era Onuţ, fratele Vetii, care se dorea de mult ginerele Vinereanului. întâmplarea de acum, pe lângă că-i tăiase nădejdea de-a pune mâna pe fata cu averea cea mai cuprinzătoare din sat, îi amintea şi de ocara cu care Cilică i-a batjocorit sora, într’o noapte şi pe care o însemnase de atunci, în răbojul socotelilor. Iar cele câteva femei, părăsite de Cilică, pentru altele mai arătoase, căutau vecinătatea Vetii 6* ^4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi-o îndemnau s’aţâţe oamenii şi flăcăii împotriva veneticului din Ciunjet, care a adus atâta ocară în satul lor. Şi vântul duşmăniilor, stăpânit o vreme, a pornit să bată iară. Focul urii şi-al vorbelor rele se aprindea, sau mai contenea, după cum grijile celor care-1 aţâţau, le îngăduia să se vâre şi în treburile altora. Intr’o bună zi, a căzut peste sat altă grije, care a cuprins multe case. Au început să sosească, ordine de chemare pentru leaturile mai tinere. Cete mici au început să se desprindă, în sănii, pe uliţa cea mare. In porţi rămâneau neclintite femei cu lacrimi în ochi, cu copiii roată. Pe Cilică trăncănelile satului nu-1 nelinişteau. Ar fi vrut să se curme boala Salomiei care, ştiind acum, că Oana-i a lui, să le îngăduie să se cunune. Dar când a aflat de sosirea ordinelor de chemare, nădejdile de bine au început să se clatine în el. Se vedea dus departe, Sa- lo mia moartă sau ca şi moartă, iar Oana rămasă în viesparul rudelor şi ’n voia soartei. A simţit apropiindu-se valul cel mare, care-1 va duce cine ştie unde. Ordinul i-a picat îutr’o după amiază. Chemat la postul de jandarmi, când a văzut întinzându-i-se petecul de hârtie verde, s’a întunecat la chip. A ieşit în uliţă şi a rămas pironit, tot aşa cum rămăsese as’vară, când a plecat din curtea lui Achim Ştefu. încotro s’apuce? Să plece de-a cum sau să mai treacă pe la Oana? Ce să-i spuie, cum s’o mângâie? Că se va întoarce? Da’ ştie el unde pleacă şi cât va sta? Cine spune că poate mântui plânsul sufletului? Se mântuie el, dar numa după ce s’a mistuit durerea. A pornit cu pas domol, către cârciumă şi-a cerut de băut. A trimis să-i aducă şi vioara. Cei care-1 pândeau, l-au duşmănit şi mai aprig pentru pofta de cântec, când în casa Salomiei este atâta foc, iar peste sat atâtea griji. Numai Oana a înţeles că primejdia-i între ei şi-a îngenunchiat la patul mumă-sii, cu ochii la icoane. Cilică a băut şi a cântat. Mulţi din cei care-1 duşmăneau s’au fost înduioşat încă odată de meşteşugul flăcăului şi s’au lepădat de ceilalţi, luând drumul caselor. Cilică n’a vorbit ni- mănui. Şi-a vorbit şi a cântat doar sieşi. A băut cât a avut în buzunar. La urmă, întunecarea din gânduri i s’a risipit. Tulbu- CILICĂ »5 rarea i s’a şters de pe ochi, limpezindu-i. Zâmbetul, care plăcea femeilor, i s’a aşezat iară pe ochi, pe mustaţă, pe toată faţa. Zâmbind, a luat drumul casei, cu vioara aLârnată de mână. Când a ieşit în uliţă Israilă, mânat de Oana, să vadă de ce zăboveşte, a dat peste o mogâldeaţă rezemată de gard. Aşa l-a aflat pe Cilică, înţepenit, cu o floare de sânge aninată de piept, dar risipită în zăpadă. A strâns cu grije ţăndările viorii, aşe- zându-le lângă mort, apoi a dat drumul unui răget de fiară. ALEXANDRU ŞTEFANOPOL LUCRURILE DE DIMINEAŢĂ In partea de Nord a târgului, printre bărăci e o permanentă umezeală. Negustorii de haine, obosiţi, trec de pe un trotuar pe altul. E târziu plouă de când am venit în strada asta, plouă parcă n’ar ploua decât pentru mine, parcă s’ar termina respiraţia în pietrile străzii şi n’aş mai exista decât eu. Casele s’au cocoşat în pământ, alaltăeri s’a mutat în cartier o pensionară maniacă de la fabrica de postav au fost concediaţi 4 lucrători şi’ncolo nu se schimbă nimic, e târziu — numai. Poate că e bine să nu ne mai iubim poate că e bine să plecăm din oraş pentru a cunoaşte bucuria elementară a picioarelor desculţe pentru a înţelege calităţile economice ale porumbului. D. că mă uit în ochii tăi, văd cadavrele unor epoci epuizate începi să semeni cu o bucurie care a fost începi să fii abstractă ca un meridian; la gară au sosit azi 4 tone de petiol în aer miroase puternic a dragoste, dar rămâne un singur 1 cru interesant: să părăsim odăile, pentru a deveni oameni. LUCRURILE DE DIMINEAŢA 87 Cerul e brun, cerul e plictisit ca o tavă transmisă întâmplător, ' în partea de Nord a târgului canalele sunt obosite, canalele râd printre grătarele lor cu zeamă grasă, inconştientă, regeneratoare. To'uşi, viaţa începe din altă parte viaţa începe din artere'e mele din pumnii mei şi se continuă prin creerul meu spre regnul dinamic al viitorului. Mă ’mbrac liniştit, dimineaţa mi se pare simplă bu ă, frumoasă, în patul meu cu rufe curate adăpostesc iarbă proaspătă în palme. Uite aici mulajul trupului tău uite unghiile primilor oameni vin ca nişte deg tare să-mi mângâie gâtul vin să mă sug rime. Aş vrea să urăsc pe toţi îndrăgostiţii din lume să urăsc pântecul tău care n’a mai dat rod carnea intactă a coapselor tale de femeie pitică, cenuşie, aş Vrea să urăsc braţele întinse în aer, braţele st rpe, disperate — dar nu pot. Ne-am falsificat viaţa ca o introducere în filosofie şi nu rămâne decât un singur lucru in ercsant: să părăsim odăile, pentru a deveni oameni... URBANISM In dimineaţa aceea ai stat ca un hoit la picioarele mele, palmele făceau semne, prin aer, departe şi viaţa mi s’a părut băt ână — poate din cauza oamenilor de pe tiotuarul celălalt. Intr’adevăr, pietrele înalte, tăcând îşi continuau singure călătoria, era o trecere modestă, fără însemnătate, care nu mai corespundea nicăeri Pe urmă lumini, ieşeau de pretutindeni lumini, un râs schimonosit a împotmolit zidurile şi te-ai târît prin! re străzi ca să-mi aiăţf ugerele pământului supt, vărsat ca un reproş al propriei lor tristeţi. Undeva se făcuse tăcere. Mi-ai spus: probabil că începem să fim noi înşine... Am înţeles că se apropie seara, lumea năvălea spre cart ere tăcută — poate de douăzeci de ani erai tot aşa de bolnav ca un sfârşit de artă poetică şi tot aşa de important ca sinceritatea electricităţii de o mie de Volţi. N’am vrut să ştiu dacă fuseseşi vreodată tânăr, semănai cu toate amil tirile mele şi amintirile mele aveau ceva static, învechit în care nu mă mai interesa nimic din ce-mi aparţinuse. URBANIŞM SV M’am uitat în jurul nostru fără răutate, am Văzut costumul de lucru al abatoarelor moderne, am văzut procesiuni religioase care începeau cu civilizaţia uzinelor şi te-am aplaudat din biblioteca liberă a parcului, oraş cu milioane de cai vapori. Etajele tale puteau fi nişte bune animale domestice, automobilele care treceau acum pe partea cealaltă păreau să înţeleagă acest lucru şi se uitau râzând. Seara s’a făcut din ce în ce mai puternică, tu stăteai ca un hoit la picioarele mele — încolo totul era firesc, până şi numărul de ordine al grădinii botanice, cusut pe o tablă afară. Trebuia să omagiem diferenţele dintre noi, ca să ajungem în domeniul ştiinţei colective dela stânga inimii, dar în ziua acrea ai înţ Ies pentru prima dată cum se poate îmbătrâni dincolo de parcuri şi dincolo de electrotech, ică în sfârşit — din toate punctele de vedere... Atunci ne-am despărţit pentru o nouă dimersiune trecusem de temperatura fără metraj a iubirii de mult şi, nu ştiu de ce, am fost mulţumit că era ora 6 şi 9 minute. In oraş se auzeau puternic târnăcoapele: săpau... ION CARAION înapoi in trecut. Iaşi, toamna 1900. La începutul lui Septemvrie, sau la sfârşitul lui August, ne-am prezentat la concursul pentru bursă la Liceul Internat, şi la 7 Septemvrie am intrat în şcoală. Am scris: ne-am prezentat, pentru că eram doi — mama şi cu mine. Eu dădeam concurs, eu Eugen C. Crăciun, o mogâldeaţă de zece ani şi jumătate, absolvent de patru clase primare — trei făcute la Huşi, sub ochiul ager al d-lui Sufleţel Cel Tânăr, şi una la Bucureşti sub privigherea blajină a d-lui Ion C. Florescu... Eu figuram în matricol, eu păşisem gol goluţ la vizita medicală, eu trebuia să înving la înscris şi la oral, eu eram să înfrunt această întrecere cu nu ştiu câte sute de «candidaţi»,.. Deasupra acestui Eu, multiplu şi mărunţel, plana mama — Mama, cu mintea ei ageră, cu grija ei neadormită care cuprindea întregul şi amănuntul, care făcea pentru fiul ei planuri de viitor şi care ştia să îmbrăţişeze în acelaşi timp prezentul, cu toate nimicu- rile şi cu toate greutăţile lui. Desigur că eu am dat concursul; desigur că eu am răspuns — cu siguranţă şi curaj; desigur că eu am reuşit (printre cei dintâi) luând bursa dorită. Dar tot atâta de sigur: ştiinţa şi curajul meu veneau din prezenţa bună şi severă a mamei, care nu admitea ca fiul ei să nu ştie, să nu răspundă, să nu reu- şească... Dacă toate faptele omeneşti se compun din mani- festări vizibile şi dintr’un spirit care le animă, vizibilul eram eu — spiritul animator era mama. Şi o lungă bucată de vreme tot aşa a fost. ÎNAPOI ÎN TRECUT 01 Nu caut să fac elogiul mamei. Pana mea nu are, pentru aceasta, obiectivitatea necesară. Foarte uşor ea ar putea fi muiată în orgoliu, în loc să fie — cum trebuie — muiată în cer- neală. Iar de altă parte, s’ar putea să fiu şi nedrept. Pentrucă mama a fost cu noi foarte severă; de o severitate pe care astăzi o pricep, dar care a lăsat în faldurile sufletului meu de copil şi de adolescent, puţintică cenuşă: detestabila cenuşă a rancunei. M’am simţit de mic « om ». Vreau să spun că m’am simţit « eu » — şi nespus m’a sâcâit voinţa dârză a mamei, care nu ţinea seamă de acest eu decât atâta vreme cât se încadra în regulă. Şi regula era ea. Pentru a da despre maică-mea o imagine potrivită, atâta ar trebui să spun: că semăna cu femeile franceze. Cu acele femei franceze atât de puţin cunoscute la noi şi pe care am învăţat să le preţuesc la Paris, în anii studenţiei: regine de drept divin la ele acasă, deopotrivă impunătoare prin spirit şi prin graţie, fiecare dintre ele adevărat ministru de interne în micul Stat în care domnesc numai ele, cu învoirea (fie şi condescendentă) a principelui consort, domnul soţ — deştept, harnic, frumos sau nu, dar aducător — pentrucă altfel nu ar tolera regina mamă. Acestor femei, din burghezia şi peisaneria franceză, le dato- rează în bună parte Franţa spiritul său civic, integritatea ome- nească a fiilor săi—şi tot lor le datoreşte posibilitatea sa ne- istovită de «redresare ». Tot ce pot strica bărbaţii francezi, cu prea via şi uneori prea mobila lor inteligenţă, cu umoarea fan- tezistă care se lasă adesea atrasă de ciudăţenii străine — drege femeia franceză, cu rectitudinea, cu statornicia, cu frumuseţea ei — fizică şi sufletească. De aceea, nu mi-a fost şi să nu vă fie niciodată frică pentru Franţa. Nici pentru ţara mea nu mi-ar fi frică, dacă toate femeile de aici ar fi ca mama. Ca mama, când era în putere: neobosită, numai prevedere, numai gând pentru microcosmul dimprejurul ei şi — vă rog să cred ţi — pentru lumea cea mare de afară. Toate evenimentele zilei aveau timp să treacă prin cenzura mamei şi să ajungă la noi în formă digerabilă pentru capetele mici şi deşarte ce eram. Pentru mama, ţara a fost totdeauna Ţara (cu literă mare); istoria acestei ţări a fost Istoria; regele ei era Regele; miniştrii REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţ>2 chiar — triştii miniştri pe care azi îi discută şi îi desconsideră oricine — erau Miniştrii: cei opt, sfetnicii Regelui, totdeauna respectabili, chiar când greşeau (din fire, sau din împrejurări) căci îi alesese Regele şi Regele veghia asupra lor. Dacă am crescut în acest lăcaş al pietăţii şi al cuviinţei, în care se respecta tot ce este de respectat — o datoram mamei. Nu admitea altă atitudine. Ca şcolari, ne permiteam uneori cuvinte de apreciere pentru dascălii noştri. Niciodată în faţa mamei, căci nu ar fi permis. Puteam vorbi liber despre orice. Dar nu puteam vorbi de loc despre lucrurile la care se priveşte în sus. împrejurările — cu violenţa lor, neprevăzută de istorici şi de mama — au făcut să mă abat deseori dela această regulă, Cu cât o fac mai fără măsură, cu atât o regret după aceea mai mult — şi gândul meu merge pururi la ce va gândi mama pentru asemenea necuviinţă. * * * In Septemvrie 1900, mama era dublă: bucurie pentru reuşita mea la concurs — tristeţă pentru despărţirea noastră. In ziua hotărîtă, ne-am suit într’o birjă cu un cal: mama, eu şi lădiţa mea. Am urcat dealul Copoului până la strada Toma Cosma şi mama a plătit birjarului cei cincizeci de bani pentru cursă, fără nicio atenţie pentru nemulţumirea lui (mai vroia un supliment pentru lădiţă). Mama a predat Doamnei inten- dente, unul câte unul, efectele mele: câte şase din fiecare, cusute şi marcate de ea cu Nr. 60 (numărul meu de dulap) în arnici roşu. Pe urmă am coborît până la uşă. Mama mi-a spus că pleacă seara la Bucureşti, unde erau singuri de atâta vreme fraţii mei şi tata. Mi-a mai spus că va veni din nou, la ora 4% după amiază, să ne luăm rămas bun. • A venit. Portarul m’a găsit la joacă şi m’a adus în vorbitor. M’am aşezat lângă ma^na, pe canapeaua roşie şi am privit pe pereţi «tablourile ». Erau seriile de absolvenţi, cele şapte sau opt serii care avuseseră timp să absolve (şcoala era nouă, înte- meiată sub primul ministeriat al lui Take Ionescu) cu directorul liceului în mijloc. Nu m’am gândit că peste câţiva ani voi figura şi eu în acest loc. Înapoi în trecut Mama mi-a luat mâna într’ale ei şi m’a întrebat dacă îmi place în şcoală. Am zis « da », cu convingere, căci regăsisem — între aţâţi necunoscuţi — pe mulţi dintre colegii mei dela Huşi. Mi-a recomandat să fiu silitor şi să n’o fac de ruşine. Pe urmă a tăcut şi m’a privit. Eu am înţeles că în clipa aceea ar fi vrut să •fim amândoi, acasă la Bucureşti, şi să nu ne despărţim. Am în- ţeles ... mai târziu. Pentru umilirea mea trebuie să spun că vorbeam cu jmama, o ascultam, dar gândul meu era în ogradă, la băieţi şi la joacă. Să fi priceput mama? Căci n’a stat mult. La plecare mi-a dat un pacheţel cu caramele şi m’a mângâiat. Am realizat coloritul acestei despărţiri, numai după mulţi ani, cetind —• sau recitind — David Coperfield. O clipă fusesem eu micul David; dar cât de nesimţitor şi cât de dur ... Joaca bat’o focul — joaca, blestemata şi atrăgătoarea joacă, în mii şi mii de forme, care avea şi după aceea să mă facă de atâtea ori să uit (ca mulţi dintre voi) esenţialul — pentru ceea ce încântă şi fuge. Din întâmplare, mintea şi sufletul nu sunt absente din aceste întâlniri. Ele participă şi înregistrează. Regăsim mai târziu, în condicele lor, nu numai faptele — dar un pic de duioşie şi pu- tinţa de a înţelege... * * * Liceul Internat din Iaşi... Opt ani din viaţa mea... Opt ani, în care dintr’un omuleţ a ieşit — cu concursul d-lui Gheorghe Lascăr, vajnicul nostru director, şi al atâtor dascăli neuitaţi un aspirant la gradul pe care îl conferim cu atâta uşurinţă: Om. Pentru a face un copist, sau un impiegat de birou, se cere un act al autorităţii de Stat. Pentru a conferi demnitatea supremă — Omenia — nu se cere nimic. Dacă veţi vorbi de certificate şi diplome, voi răspunde că greşiţi. Acelea conferă numai gra- dele academice, care nu au nimic comun cu omenia. Din Liceu — din liceul de pe vremuri — şe ieşea foarte adesea nu numai cu o diplomă de absolvent, dar şi cu gradul de om. Ceea ce nu era deloc obligatoriu. Dar dacă aveai în vine un strop de sânge bun şi în suflet un pic de căldură, nu se putea — câştigând fără mare bătaie de cap diploma — să nu obţii, cu oarecare trudă, şi demnitatea cea de preţ: omenia, în treapta 94 revista Fundaţiilor regale de aspirant... Căci un om deplin nu se face chiar aşa uşor decât, poate, în ţările cu tradiţie mai înaltă şi mai veche. Cum să încep şi cum să termin evocarea acestor opt ani, atât de importanţi pentru formaţia noastră sufletească, a celor 32 care începeam liceul în Septemvrie 1900. Există şi astăzi licee, unele mai impunătoare şi mai bine înzestrate decât cele din 1900. Există şi azi dascăli cu ştiinţă pedagogică — şi învăţăcei cu dor de carte... Există programe, există concursuri, există sisteme de predare, din ce în ce mai perfecţionate... Există cărţi şi manuale, din ce în ce mai bine făcute şi mai frumos tipărite... Există laboratoare bogate şi seminarii de specialitate, larg înzestrate cu cele trebuitoare, întreb: ce lipseşte oare, pentru ca toate aceste mijloace împreună să dea atât de disproporţionate rezultate? Ce poate fi comun — şi ce unitate de măsură se poate aplica deopotrivă unui absolvent, aspirant- om, ieşit din şcoala unui Ion Paul, Calistrat Hogaş, G. Ibrăileanu, Gheorghe Lascăr, ori Suchianu — cu sufletul receptiv ca o antenă de radio pentru tot ce este cald şiv generos în viaţă, iubind înainte de orişice şi respectând viaţa însăşi — şi unui fanatic, smintit şi ignar, dintre acei atât de mulţi care au vrut în 1940—1941 să facă fericirea ţării aceştia cu pistolul... Nu ştiu cum să cer iertare pentru povârnişul periculos pe care am lunecat. Nu vreau să văd într’un elev de liceu decât ceea ce eram noi atunci: băieţi veniţi de acasă, calzi încă de dorlotarea părinţilor, cu teamă de profesorul de pe catedră, cu nespus chef de joacă şi... un pic de dor pentru învăţătură. Aluat moale din care se putea face, de un meşter brutar, pâine bună. Noi am fost frământaţi de brutari meşteri, care îşi iubeau meşteşugul şi credeau în el. Voi începe cu aceştia, şi cer iertare că nu voi putea face o expunere metodică, ori măcar crono- logică. In lunga anilor perindare, amintirile se aşează laolaltă — şi voi spune lucrurile nu în ordinea în care s’au petrecut, ci în ordinea sufletului meu, unde ele stau ca într’un mic şi mi- sterios muzeu — c săli pentru maeştrii cei mari (unde se intră în vârf de picioare); cu săli pentru maeştrii cei buni — unde se intră cu ochii umezi; cu săli pentru maeştrii mai mititei, unde se intră pentru a pricepe şi mai bine pe ceilalţi. ÎNAPOI ÎN TRECUT 05 Trebuie să spun că în opt ani de liceu, singurul sentiment pe care nici eu, nici colegii piei nu l-am cunoscut faţă de das- călii noştri, a fost desconsiderarea. Căci niciunul nu-1 merita; nici cel mai umil, maestrul de gimnastică sau cel de caligrafie. Cu toţii erau, în ordinea sufletească, demni de preţuirea noastră. Toţi ne purtau interes şi iubeau şcoala. Neînsemnate excepţii vor fi fost; aş vrea să-mi aduc aminte şi nu pot. Pentrucă Liceul Internat era, într’un oraş deosebit, o şcoală deosebită. Nu numai prin prestanţa edificiului (pe atunci nou şi perfect ţinut). Nu numai prin ţinuta colectivă a corpului pro- fesoral, ales cu multă grijă pentru a face din această şcoală o şcoală model, dar în deosebi prin valoarea personală a celor care îl compuneau. Nu este vorba numai de deşteptăciune şi cultură, sau de pregătire de specialitate — care se întâlneau şi se întâl- nesc curent în învăţământul nostru secundar... Este vorba de ceva care iese din obişnuit: o generozitate în atitudini — faţă de viaţă şi faţă de sarcina primită — şi nu ştiu ce înclinare, pe care aş putea s’o numesc gust, pentru a tempera acel didacti- cism la care meseria obligă. Astăzi, când orizontul mi se pare tot mai aproape — după ani de învăţătură în şcoli superioare cu renume, ca universi- tatea din Bucureşti şi cea dela Paris — după decenii de « me- serie » şi de «experienţă o, trecutul, veau să spun trecutul cul- tural, spre care mă întorc cu preferinţă este liceul. Da. Pentrucă liceul ne-a fost o minunată şcoală şi în acelaşi timp un fel de prelungire a casei noastre familiare. In liceu, am învăţat — fără să ştim — aproape tot ce este important din ceea ce cunoaştem. Şi tot în liceu am făcut ucenicia noastră de oameni. Sub exemplul constant al profesorilor noştri. Voi începe cu cel mai iubit: Garabet Ibrăileanu, profesorul nostru de română, în cursul superior. * * * Calitatea «maîtresse» a lui Ibrăileanu era inteligenţa. Cu- vântul nu spune prea mult, pentrucă îl întrebuinţăm prea des şi de multe ori nepotrivit. Ibrăileanu avea o inteligenţă de o sclipire proprie. Aş zice că aşa trebuie să fie femeile foarte de- ştepte, care înţeleg şi simt în acelaşi timp chiar şi lucrurile pe REVISTA FUNDAŢIILOR REGARE ',b lângă care muritorii ceilalţi trec nepăsători. Care înţeleg şi simt chiar când nu pot spune îndată... Numai târziu, când am început să mă opresc în cursa mea spre viaţă — să mă opresc şi să privesc lumea — am priceput aceasta despre profesorul nostru Ibrăileanu. El ne pricepuse şi ne preţuise de atunci. Eil ştia că un licean între 15 şi 18 ani este o gânganie ciudată: jumătate înger, jumătate diavol — deştept şi idiot totodată, bun şi rău laolaltă, capabil de orice, generos ca o zi de vară şi egoist cât trei avari. Iar pe deasupra, suscep- tibil şi fudul. Când a păşit pentru întâia oară la noi în clasă, cu barba prost sau deloc pieptănată, cu părul înalt şi încâlcit, cu haina — o jachetă neagră—lustruită, cu catalogul... inutil, noi — elevii dela Fizică ai domnului Doctor Emil Severin, impecabil în ţinută şi perfect în atitudini — am încercat o decepţie. Acesta era Ibrăileanu? Dar omul cel nou, păros şi timid, a prins să ne pri- vească. Şi privind a surâs. Avea dreptate să surâdă la aşa dră- guţă menajerie. Menajeria a răspuns chihotind. Cu un gest, pro- fesorul cel cu barbă a oprit efuziunea. Pe urmă a început să întrebe: cum ne chiamă, dacă ne place să citim alte cărţi decât cele de şcoală, ce ne place din ce am cetit şi pentru ce... Intr’un sfert de ceas eram prieteni. Profesorul acesta era om. Om care ştia să asculte. Adică să te facă să vorbeşti cu plăcere — şi să simţi că trebuie să scoţi din ascunzişurile tale ce ai mai de pre/. Patru ani încheiaţi, Ibrăileanu ne-a momit să ne punem «în valoare ». Cu el nu era greu. Dacă aveai un pic de duh, cu el deveneai spiritual. Dacă credeai că ştii ceva, cu el ştiai într’a- devăr. Dacă vroiai să fii isteţ, cu el erai. Chiar şiret puteai fi, căci nu se supăra. Stătea atât de bun şi atât de mult mai sus, că micile noastre jocuri personale îşi păstrau exact importanţa pe car' o aveau. Cu Ibrăileanu totul devenea firesc şi uşor. In ce îl priveşte, nu era de loc un exemplu de facilitate. Vorbea cu sfială. Ştia că nu are darul. Dar vorbirea lui era nuanţă, era gând aşezat în forme potrivite, era sugestie. Era, mai cu seamă, invitaţie de a gândi, de a simţi şi a judeca tu singur. Ii râdeau ochii de bu- curie, când scăpăra din tine o expresie originală, o apreciere justă sau inteligent îndrăzneaţă; când îţi permiteai să judeci 97 ÎNAPOI ÎN TRECUf cu criterii^ proprii valorile «consacrate i. Invers, pentru noi şi pentru minţile noastre avide, Eminescu—Creangă — Odobescu — Costache Negruzzi şi dintre cei noi Brătescu Voineşti, citiţi şi comentaţi de Ibrăileanu, erau o neasemuită desfătare. — Ascultaţi, băeţi, ce frumos încep « Amintirile » lui Creangă : <( Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni mai erau în părţile noastre, pe când începusem şi eu, drăgă- liţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleştii, din târg, drept peste apa Neamţului... ». Dascălul nostru comenta: — Ce simplă şi cât de directă intrare în subiect. Nu e aşa că suntem de îndată cu el, în s t la el, la Humuleşti? Că suntem cuceriţi şi că nu vom lăsa cartea din mână până la cel din urmă rând? Când te uiţi cum e scris, ţi se pare că nu e nimic. Cine mai poate scrie aşa? Cu fiecare cuvânt simţi cum coboară aer curat dela munte. A intrat aer din pădurile Neamţului la noi în clasă, băieţi... Deschideţi nările şi răsuflaţi adânc... Crăciun, nu-ţi place Creangă! — Da, da-a-a, d-le Ibrăileanu. — Nu-i adevărat. Dacă ţi-ar plăcea, ai răsufla adânc, uite cum răsuflu eu... Dumneata nu simţi aerul de munte şi apa Neamţului? ...«Dumneata » eram eu, Crăciun Eugen, elev în clasa V-a, un caraghios, beat de entuziasm şi total lipsit de elocinţă când mă prindea ceva. Şi aveau să-mi placă şi să mă prindă atâtea. De aceea uitasem să răsuflu. • Când am ajuns la Eminescu, domnul Ibrăileanu, cu ochi care luceau din umbră, spunea încet ca dintr’o carte sfântă: La steaua care-a răsărit E-o cale atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă, Veneau şi explicaţiile. Ele se făceau mipi în faţa textului. Şi călcau sfios ca într’o biserică. Misterul poeziei, valoarea ei de excepţie, raritatea ei şi supremaţia ei asupra cotidianului —■ fie el artă, le-am resimţit ascultând, pe Ibrăileanu când cetea din Eminescu. Sau când vorbea despre Eminescu. Eram cu 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ochii şi cu urechile deschise. Cuvintele nai se păreau mărgăritare. Spun prostii, căci la vârsta ceea preţuiam mai mult prăjiturile decât mărgăritarele. Cuvintele purtau în ele o dulceaţă incom- parabilă, care punea stăpânire pe toate lăcomiile din mine. Ibrăileanu îşi făcea conştiincios cursul de literatură. Şi nu uita poezia patriotică. Dar nu iubea nici declamaţiile, nici tira- dele. Marile sentimente creşteau pentru el în intimitate, cu un fel de exaltare generoasă, dar fără tutuiri de mulţimi şi fără dra- pele desfăşurate din porunca poliţiei. In 1918, când duşmanii învingători pentru un timp ne-au smuls munţii prin pacea dela Buftea, acest 4 internaţionalist», acest 4 socialist fără ţară » a scris într’un ziar cu mare răsunet, care apărea la Iaşi, cea mai vibrantă protestare pe care am ce- tit-o vreodată. Dintre poeţii 4 naţionali», Octavian Goga era cel care i-a impus un timp, cred că prin căldura ritmului său interior şi prin noutatea de expresie—noutate repede depăşită, ca tot ce este sgomotos. La Brătescu-Voineşti, profesorul nostru preţuia calitatea sentimentului artistic şi puritatea stilului. Ne-a cetit şi comen- tat, cu sublinieri interesante, schiţele cele mai tune din cel dintâi volum al acestui autor, dar nimeni nu putea bănui că povestitorul duios va întrebuinţa talentul său pentru a de- nunţa oprobiului public pe Mihai Sadoveanu. Chiar de atunci, am avut sentimentul că profesorul nostru domina subiectul pe care ni-1 comenta — şi că îl orna din propriul său fond. Dela alţii, Ibrăileanu lua sau ar fi vrut să ia. Dintre Fran- cezi, iubea — în anii aceea — pe Anatole France. Tot atât de mult a iubit mai târziu pe Marcel Proust. Erau flăcări care lumi- nează, dar nu mistue. Iubirile adânci purtau alte nume: Tolstoi, Turghenieff — şi pe plan mai modest Gogol, Cechov. Ruşii satisfăceau în Ibrăileanu dragostea lui pentru oameni şi senti- mentul său de pietate faţă de 4 umiliţi şi ofensaţi». In Ibrăileanu omul era cu deosebire fermecător. Nicio femeie nu m’a ţinut sub vraja ei ca omul acesta urît şi bărbos, cu ochi aşa de calzi şi atâta de maliţioşi. Mergeam câteodată să-l vizitez acasă, Dumineca. Dintre vrafuri de cărţi răscolite, venite din înălţimi într’o desordinc ÎNÂPOI ÎN TRECUT 99 despre care nu ştiai bine ce să crezi, ieşeau doi ochi iscoditori şi un glas prietenos: — Crăciun, ai mai comis ceva J — Nu, domnule Ibrăileanu. — Nu? Stai jos şi ceteşte. Comisesem vreo schiţă, vreo nuveluşcă fără interes — exer- ciţii de şcolar—sau un eseu critic, plin de... idei. Eu ceteam. Domnul Ibrăileanu asculta, zâmbea. Când ceea ce scrisesem nu era cu totul sarbăd, veneau câteva cuvinte de sprijin: — Bine, Crăciun... Bine... Meşteşugul scrisului este lucrul dracului... Trebuie să scrii mereu... să rupi mereu... E mai uşor s’arunci în foci Focul, Crăciun, focul trebue să fie cetitorul nostru cel de fiecare ceas... Focul l-a ascultat dar într’un fel Ia care nu se gândise pro- fesorul nostru. Intr’o zi i-a mistuit casa. L-am aflat pe bunul dascăl în mijlocul curţii, între cărţile lui, câte putuseră fi sal- vate. Stătea şi privea opera de distrugere a cetitorului celui scump. — Spune, Crăciun: sunt destul de comic în postura asta de sinistrat? Dumneata ce-ai face în locul meu? «Viaţa Românească » a fost în viaţa lui Ibrăileanu un mo- ment — un lung moment — culminant, şi cred că mai scump lui chiar decât misiunea de profesor. Din « Viaţa Românească » a făcut Ibrăileanu, acest « boem » — cu verva, cu spiritul, ou comunicativitatea lui duioasă, cu infinita lui dragoste de oameni şi de literatura care-i oglindeşte — monumentul periodic, de care se vor minuna cercetătorii de mai târziu. Pe timpul său, Ibrăileanu a cules mai ales săgeţi. Pe ale cole- gului mai tânăr, criticul Eugen Lovinescu, dascălul nostru le scotea binişor de unde picaseră şi le prefăcea în jucării. Au venit la o vreme altele, dureroase pentrucă erau neaşteptate: ale celui ce a scris «In preajma Revoluţiei». Pentru ceea ce totuşi se cu- vine Iui Constantin Stere, despre acestea mai bine să nu vorbim. După ce am absolvit liceul, şi mai târziu după 1918, de câte ori aveam prilejul să merg la Iaşi, alergam să salut pe profesorul nostru. Tot mai încovoiat, tot mai străveziu, tot mai ascuns 100 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în vegetaţia bărbii sale de sihastru şi de mag — dar cu ochii tot mai scânteietori şi cuvântul tot mai viu. In ochi şi în cuvânt se retrăgea Ibrăileanu, pe poziţii dinainte pregătite... Şi s’a stins aşa, după o boală lungă, lăsându-ne amintiri nepieritoare şi un scump legat: iubirea de oameni şi iubirea pentru frumos. înţeleptul duios care a scris « Adela », care a scris «Privind viaţa *, care a scris « Scriitori şi curente » — poate dormi liniştit. Sămânţa aruncată de el nu va pieri. * ♦ * Nimic mai deosebit de Ibrăileanu, profesorul nostru de ro- mână, decât Domnul Lascar, directorul Liceului. O singură apropiere: amândoi purtau în suflet aceeaşi flacără caldă: iubirea pentru şcolar. Dar în forme atât de diferite. Pe cât era Ibrăileanu visare, fantezie, scânteiere, spre culmele cele înalte ale gândului şi ale spiritului —pe atât era domnul Lascăr ordine rece, metodă, puuctualitate în împlinirea datoriei. Când aud vorbindu-se despre relativ şi d< spre absolut, eu le şi întrupez îndată în aceste două figuri: Lascăr-Ibrăileanu. Pentru Ibrăileanu totul putea fi, în anumită formă. Pentru d-1 Lascăr nimic nu era în afară de disciplină şi de program. De aceea la d-1 Lascăr iubirea pentru cei pe care vroia să-i «facă oameni», lua adesea forme violente. D-1 Lasccăr bătea. Bătea cu un fel de sentiment religios, pătruns de sfinţenia bătăii, de înalta ei eficacitate. D-1 Lascăr îşi spunea de sigur că în creerul copilului se pă- trunde, sau pe calea raţiunii, sau pe calea constrângerii corpo- rale. Când se adresa raţiunii, d-1 Lascăr vorbea simplu, liniştit frumos: ca pentru orişice demonstraţie; căci am omis să spun că d-1 Lascăr era profesorul nostru de matematici. Fatal, argu- mentele de acest ordiij erau rtci. Pentru a le încălzi, d-1 Lascăr folosea sancţiunea corporală... Şi bătea, tot aşa cum osândeşte un judecător, pentru a pedepsi, pentru a corecta. înalta Curte de Casaţie nu pune în hotărîrile sale mai multă ceremonie decât ştia să pună d-1 Lascăr în actul purificator al bătăii. Pot spune fără înconjur că aveam oroare, şi în vremea aceea, de metoda brutală a directorului nostru. Nu o pot admite, şi Înapoi în trecut 101 cu atât mai puţin iubi nici azi. Dar pe atunci credeam că omul este spirit, şi că spiritului nu i te adresezi prin lovituri. Astăzi am mai lăsat din aceste iluzii. Şi sunt clipe când mă întreb dacă peste lumea noastră de şcolari bătrâni sălbătăciţi, n’ar trebui să cadă neobosită mâna grea a d-lui Lascăr. De ce mă cutremur totuşi? Să fie imaginile care nu vor să dispară? Figurile s'âlcite, frunţile umilite, buzele sângerate ... Câţi dintre colegii mei — fecioraşi dela ţară, sancţionaţi cu pre- dilecţie de d-1 Lascăr pentru stângăcii fără importanţă, nu au păstrat şi în viaţa lor de oameni maturi ceva din fereala de atunci. Lovitura corporală, dată pentru a pedepsi, înfige în inima copi- lului un sentiment de inferioritate, care nu se şterge. Dintre elevii d-lui Lascăr, destul de mulţi poartă şi azi în priviri stig- matele umilinţelor de altădată. Amintirea sa, de aceea, şi privirea bună cu care îndemna când demonstram frumos, vor fi veşnic umbrite în mintea noa- stră de g stul care nu se uită. Pe fiecare zi ce trece, din expe- rienţele cu oamenii — în şcoală, la regiment, în profesie, în po- litică, în viaţa curentă — m’am convins că nu este lucru pe care să nu-1 poţi obţine dela om, dacă ştii să întrebuinţezi omenia. Vorba bună mult aduce... Aduce tot. De aceea când n’ai izbutit, nu lovi. încearcă din nou. Leapădă vorbele uzate. Cată altele noi, curate şi fără apretură. Caută, mai cu seamă, în acel care vrei să te asculte, calea tăinuită a sufletului care nu dă niciodată greş. Intr’o disciplină severă, aceea a cifrelor, d-1 Lascăr obţinea cu elevii săi rezultate remarcabile — ştiind să se facă urmărit şi ascultat. Lascăr era un profesor. Vorbea clar şi punea greutate în tot ce spunea. Cuvântul său avea prestigiu. Persoana sa, ati- tudinile sale — impuneau. Dincolo de orele de clasă, prezenţa sa în şcoală crea o atmosferă. Programul zilelor noastre de lucru era acesta: deşteptarea, dimineaţa, la 5 şi jumătate — iarna sau vara. O jumătate de ctas pentru tualetă. Dela 6 la 7 şi jumătate, repetitor. Adică; pregătirea lecţiilor într’o sală de studii (una peniru fiecare clasă) destul de încăpătoare, înaltă, bine aerisită. Altă jumătate de ceas pentru micul dejun. La 8 fix, intrarea în clasă. Clasele erau la parter —• unde erau şi amfiteatrul, cu anexele (laboratoare, 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE săli pentru colecţiile de mineralogie, ştiinţe naturale, etc.) sufra- geria cea mare, sala de muzică. Tot la parter se mai aflau: can- celariile — a directorului şi a profesorilor — secretariatul, vor- bitorul. Sălile de repetitor, biblioteca, sala de desemn şi sala pentru muzica vocală, la etajul I. Dormitoarele se aflau la etajul II, pe cele trei laturi ale unui patrat care rămânea deschis spre curte. Ziua începea pentru noi sus, unde ne scuturam visele stropindu-le cu apă rece, continua cu un etaj mai jos în sălile de meditaţie, şi cu alt etaj în sălile de clasă — ca să se ridice seara iar spre liniştea cea de sus. Linişte, vorba vine. Căci opt plutoane de diavoli, între 11 şi 19 ani, sunt în stare de orice afară de linişte. Glumele ţâşneau, pernele sburau, bieţii pedagogi în cuşca lor cu pânze albe erau bărci rătăcite pe o mare în des- ordine. Ei bine, o singură şoaptă: « domnul Lascăr »1 era de ajuns pentru a potoli vesela furtună. Când silueta sveltă a directo- rului nostru se încadra în uşa dormitorului, puteai auzi şuierul uşurel al nărilor şi inimile care svâcneau. Câ'eodată te mulţam a să piveatcă din işă. Deseori in'ra. Se p imba cu pas rar, între ce'e două lânduni de pipiln. Se o*t a. Privra pe c 1 c re lucra. Pun°a o în'r bar , Dădea un sfat, sau exjllca: «Aşa băiţas...» Din clipele acilea băi ţ şui şt'a că viaţa nu es'e o g’umă şi că orice faplă po r ă cu sine o răspund re. Domnul Lascăr pl< ca. Capetele se ridicau de pe caiete. Inimile băt au m i rar. A mea a bătut nespus de repede într’o dimineaţă, pe la ora 10, când dom’ Puiu portarul, îmi făcu semn (tocmai terminasem meditaţia). — Vă pofteşte d-1 Director. Eram în clasa IV şi împlinisem 14 ani. Contam printre cei buni din clasă. Până atunci mă bucurasem de bunăvoinţa şi chiar de unele atenţii ale d-lui Larscăr. In dimineaţa aceea pri- misem câte o carte poştală, şi pedagogul de serviciu ne spusese că trebuie să scrim acasă. In oraş era epidemie de scarlatină. Fuseseră cazuri şi la noi în şcoală — repede izolate la « Infir- meria )> din fundul curţii. Trebuia să ne liniştim părinţii, scriin- du-le că suntem sănătoşi. Am scris şi eu, după cum se va vedea îndată. Înapoi în trecut i°3 — Intră băieţaş, intră... Intră Crăciun, ca să poţi ieşi mai repede şi pentru totdeauna din şcoala aceasta, de care nu eşti demn! — Vi s’a spus să soriţi acasă. — Ai scris. — Cum ai scris? —■ Să-ţi spun eu, băieţaş, cum ai scris... D-l Lascăr potriveşte ochelarii cu ramă subţire de aur şi fir negru de mătase, închide o clipă ochii (în semn de silă stă- pânită) şi pe urmă citeşte: — «Dragă tată, dragă mamă — eu sunt bine. Voi ce mai faceţi? Ni s’a spus să vă scrim că suntem cu toţii bine şi că suntem sănătoşi»... Cartea poştală cade pe birou. Cad ochelarii. Cade şnurul negru. Se ridică spre cer numai ochii d-lui Lascăr, care atestă mărturia divină pentru atâta ticăloşie. — Va să zică: ai scris, pentrucă ţi s’a spus. Tu eşti bine, pentrucă ţi s’a spus. Eşti sănătos pentrucă ţi s’a spus. Altfel erai bolnav... Nu-i aşa băieţaş? — Te-am crezut bun. Eşti rău, băieţaş. Nu ajunge să ştii carte. Trebuie să nu fii rău. Tu eşti rău. Eu nu am ce face cu cei răi. îmi strică şcoala. Pleacă. Ai plecat? Ochii trişti m’au petrecut cum se petrece un mort. Osândit, fără să pot spune un cuvânt. Situaţia avea să se arate în curând tragică. Eram dat afară şi nu puteam pleca acasă. Anunţaţi telegrafic despre infamia mea, bieţii părinţi răspunseseră că nu mă pot primi. Unul din fraţi era bolnav şi casa izolată. Scarla- tina făcea ravagii şi la Bucureşti. A trebuit să plec la Bacău, la moşul şi mătuşa mea Mardare, unde am stat vreo 4—5 săp- tămâni. Târziu sosi vestea că mă pot întoarce la şcoală. Tata era prieten cu d-l Băcjărău (profesor, avocat cu vază, ministru de justiţie puţin după aceea, într’un guvern Take Ionescu), iar d-l 704 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Bădărău era şeful politic al d-lui Lascăr. Numai astfel m’am putut întoarce în şcoală, de unde fusesem eliminat pentru tot- deauna şi unde pentru d-1 Lascăr eu n’am mai existat. Mă pre- făcusem într’un simplu nume, dintr’un catalog. D-1 Lascăr nu mă vedea. Şi nici la lecţie nu mai eram chemat. In dreptul nu- melui meu, cădea un 7 sau 8 în fiecare trimestru, numele era promovat — dar cel care îl purta rămăsese eliminat pentru totdeauna, dacă nu din şcoală, apoi cel puţin din inima d-lui director Gheorghe Lascăr. D-1 Lascăr a murit de mult. A murit, după ce a fost primar al Iaşilor, senator, şi mulţi ani pensionar plin de măreţie. Bătrân, cu ochii vii sub sprincene stufoase, cu portul drept şi cu haina lungă impecabilă — el purta în fiece gest simţământul omului care se respectă. Care se respectă pe el însuşi. Respectul de om, dus dincolo de această limită, stătea în afară de etica practică a d-lui Lascăr. Directorul nostru îşi iubea totuşi semenii, şi ne-a iubit şi pe noi, în felul său de bun tiran. Ne-a dovedit-o cu deosebire într’o iarnă grozavă, când am făcut greşala să plecăm cu trenul spre casă, în seara de 23 De- cemvrie, deşi se pornise crivăţul. La Vaslui, acceleratul nostru s’a oprit şi nu a mai putut înainta. A trebuit să ia calea înapoi, spre Iaşi. De acolo a fost îndrumat tot spre Bucureşti, prin Paş- cani. Am aflat iarăşi viscolul, la Bacău, unde a trebuit să stăm două zile. Am făcut Crăciunul în gară. Noaptea dormeam în tren, ziua ne plimbam prin oraş, iar mesele le luam în restau- rantul gării. Ce mese, domnilor: sărmăluţe de purcel, curcan fript, ostropăţ de gâscă, plăcinte... Chiar şi un păhăruţ două de vin, pentru fiecare. Era o masă lungă de copii de şcoală — liceeni — dela liceul nostru şi dela celelalte. Domnul Lascăr ne urmărise cu gândul în zilele de crivăţ şi telegrafiase şefului de gară din Bacău să ospăteze toţi elevii din tren, pe socoteala Liceului Internat... Bunul restaurator a executat cu mărinimie porunca directorului nostru. Cu siguranţă că d-1 Lascăr ne-ar bate şi astăzi pentru gre- şalele noastre, dar ne-ar urmări cu gândul în furtună. Să-i fie ţărâna uşoară, peste mâna care a lovit — dar a iubit. EUGEN CRĂCIUN PROFETUL Nu xn’aţi ascultat Voi n’aţi cunoscut adevăratele ceruri A venit ziua Dumnezeului frumos şi neînchipuit Intrat în viaţa noastră odată cu viaţa. Priviţi-1! E în fiecare dintre voi Ca soarele în inima fiecărui. Cine trăieşte fără soare? Fără slava lui? Dumnezeu e soarele nostru, al stelarilor, Frumosul înalt, Vulturul artei De peste înţelegere. Furtuna îl creşte în groaza ei Şi curcubeul îi seamănă blândeţea ochilor. Nu vă mâniaţi, nu muriţi în zori El nu ucide minunile ascunse din noi Şi veninul legilor nu-i e veşmânt Legea lui e numai el. Se cunoaşte singur E totdeauna liniştit şi mare Nu e nimic niciodată. Care Dumnezeu e mai mare? Voinţa e atât de împreunată cu moartea Umanitatea cu vânturile 1 — dincolo e flacăra! Frunzele noastre cad în pământul negru şi dispar — Roadele noastre, aici, sunt pline de viermi Dar inimile, rădăcinile stelarilor trec, albe. Peste preoţii sfinţilor aruncaţi In decorurile bisericilor. Noi suntem pădurea şi aurul trecut prin foc Mugurul ieşit din ghiarele zăpezii. Ascultaţi-mă I Nu fugiţi 1 M’am născut profet — Profetul unui împărat alb, galben şi necunoscut. Inimile voastre n’au ales decât ura, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aţi trecut goi, din peşteră în peşteră Cu coapsele şi fruntea, înnecate de nimic. Iată-mă! Mi-am oprit stelele ochilor — Cumplitele corturi ale văzduhului Lângă zidurile de-Acum. Al meu e arborele, a mea e legenda Pământul îmi strigă numele Peste toate colţurile adâncului Ascultaţi-mă 1 Aţi crezut că zilele sunt sdrenţe In mâinile voastre Le-aţi răsturnat, aţi intrat în ele Şi n’aţi găsit aurul etern Nu v’aţi născut niciodată Nu sunteţi vii — Lumina a fost pentru voi moarte Urlaţi şi vă muşcaţi liniştea Aşteptând vaierul geniului Pe care îl roadeţi, îl spânzuraţi în pieţe. Grâul vostru nu e decât pleavă Şi rugină. Străinul măsoară îndelung bogăţia pământului, cântând-o Dar noi o svârlim. Cine eşti tu, ceţosule, de mă sfidezi Cu roţile limuzinii? ' Cine eşti tu, linguşitorule, hoţule De nu te opreşti lângă Adevăr? împăratul meu e de peste Cunoscut — Vine şi pleacă, scârbit Ca un Cristos înconjurat de stârvul minciunii. Eu m’am născut profet In ţara anilor In desnădejdea secolului douăzeci Cine mă urmează şi nu plânge? Cine mănâncă odată cu mine înţelepciunea? Dintre îngerii cerului, glasul / Altor zori răsună: Intre noi e numai Dragostei DIM1TRIE STELARV GÂNDIREA NU ESTE UN FENOMEN SUFLETESC Unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai gândirii contem- porane este doctorul Pierre Janet, acel psiholog care, în lunga lui carieră, şi-a propus paradoxalul ţel de a izgoni tot ce este sufletesc din psihologie. înainte de Janet, asemenea încercări fuseseră scump plătite. Pentru a se obţine o «psihologie fără suflet», trebuia să se re- nunţe la toate funcţiile mai superioare, la gândire în deosebi, la imaginaţie, la conştiinţă. Bechterew şi Pavlow se mărgineau la reflexe; behavioriştiix) merg chiar şi mai jos, la tropisme. Din funcţiuni ca memoria, nu se studiază decât operaţiunile ele- mentare. Din activitatea omului, tot ce este cu adevărat ome- neşte interesant este lăsat de o parte. In această situaţie, intervine Pierre Janet. El va arăta, în primul rând, că sacrificiul făcut de comportişti nu era necesar; că funcţiunile psihologice superioare — oricât de superioare — se pot perfect studia comportist, obiectiv, de din afară; ba chiar că, tratate în acest fel, ele se explică mai bine şi o mulţime de tră- , sături interesante apar, pe care metoda cea veche a introspec- ţiunii nu le-ar fi descoperit niciodată. Toate acestea permit lui Janet să nege, cu o şi mai mare tărie decât predecesorii lui, rea- litatea sufletului. De vreme ce psihologia explică cele mai sub- tile fenomene fără a face uz de dubioasa ipoteză a sufletului; de vreme ce psihologia, debarasată de acest obscur concept, explică mai limpede, mai amănunţit şi mai original funcţiunile *) *) dela behavior— comportare. Acestei psihologii i se mai spune ţi « con- duitism », sau « psihologie a reacţiunii», I0& REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE psihologice —, nu avem nicio obligaţie să probăm existenţa psi- hicului pur, şi putem lăsa, liniştiţi, faptele să dovedească mai departe inexistenţa lui. Intr’o asemenea întreprindere iconoclastă, bătălia decisivă — cum e lesne de închipuit — trebuia să fie în jurul fenome- nului gândirii. Janet consacră un an întreg al cursului său la College de France încercuirii acestui foarte fortificat bastion al spiritualismului. Şi iată cum îşi desfăşoară el strategia sa ştiin- ţifică 1). Gândirea, ca orice altă conduită a noastră, poate fi studiată de din afară. E drept că unul din caracterele proprii ale gândirii este tocmai de a fi «interioară ». Dar interioritatea este în fond un caracter exterior, căci de din afară observăm noi că gândirea este interioară. Ce înseamnă interior? Desigur nu faptul că se produce înlăuntrul corpului, undeva, în plămâni, rinichi sau esofag. Interior vrea să zică «invizibil»; gândirea e interioară fiindcă cei de afară nu o pot vedea (conduita fugii, a mâncării, a mâniei eţc. sunt exterioare fiindcă semenii noştri le pot vedea). Să studiem deci obiectiv această interioritate; să-i cercetăm cauzele, condiţiile care o fac posibilă, consecinţele care rezultă dintrînsa. Dar gândirea — spune Janet — mai are şi alte trăsături obiective. Ea presupune întotdeauna conştiinţă. Gândirile noastre sunt mai mult sau mai puţin conştiente. Şi aci — ca şi pentru interioritate — se poate face aceiaşi obiecţie. Conştiinţa e un fenomen de introspecţie prin excelenţă. E cel mai puţin «obiectiv» dintre caracterele conduitei. Nu aceasta însă este şi părerea lui Janet. Conştiinţa, după el, nu-i ceva misterios, spiritualist şi nebulos. E un fenomen de fiziologie extrem de clar. Este «o reacţiune la propriile noastre reaefiuni». Bunăoară, în timpul unei crize de nervi, există două feluri de a se comporta. Unii pacienţi leşină căzând greu, pe obiecte periculoase (sobă, mobile colţuroase), apoi, căzând, îşi arată, goale, părţi ale corpului pe care am convenit să le ţinem de obicei acoperite. La alte bolnave, leşinul, care-i tot atât 1) Aoest curs îl cunoaştem din note stenograme; el nu a fost încă tipă- rit. Iată de ce am crezut că este cu at&t mai Util să-l facem cunoscut cetitorilor revistei. gândirea nu este UN PENOMEN SUFLETESC 109 de real, se produce cu totul altfel. Deşi survine brusc şi inopinat, pacienta totuşi găseşte mijlocul să-şi aleagă locul căderii. Pră- buşirea e parcă amortizată de tot soiul de mişcări apropriate. Apoi, chiar în timpul convulsiunilor, pacienta neîncetat îşi în- dreaptă fustele şi bluza astfel încât să nu fie indecentă. Cu alte cuvinte, în cazul al doilea avem ceva care se adaogă acţiunii. Este un fel de supraveghere a acesteia. Acţiunea noastră, care e o reacţie stârnită de un stimulent extern oarecare, devine la rându-i stimulent, provocând o a doua acţiune ce se combină cu prima, complicând-o şi ameliorând-o. Această acţiune tot atât de corporală ca oricare alta, care se grefează pe acţiunea primară, constituind o perfecţionare a acesteia — este ceea ce noi numim conştiinţă. Acest mic mecanism' suplimentar al conştiinţei este tot- deauna prezent în actele gândirii. Fiindcă omul trăieşte în societate, acţiunile lui produc schim- bări nu numai în mediul fizic, dar şi în situaţia « sociilor » noştri. Dacă le ţinem un discurs, ei ne vor aplauda sau fluera. Decât, dacă acţiunea noastră nu-i exterioară, nu înseamnă că nimeni - nu va critica sau aproba cuvântarea noastră. Există cineva care o să triumfe sau o să se întristeze. Acest socius suntem noi înşine. Chiar când ne batem real cu alţii, sau când rostim tare o conferinţă adevărată, luăm, din timp, atitudine faţă de propria noastră expunere. Câteodată, spune Janet, chiar ne instruim, aflăm dela noi înşine lucruri noui, pe care le-am inventat atunci. Şi ne felicităm, şi ne admirăm. Cu alte cuvinte, la acţiunea exte- rioară şi primară de a vorbi în public se adaogă uneori o acţiune secundară, reacţie la cea dintâi, şi care se numeşte conştiinţă. Dar dacă această reacţie adiţională câteodată se produce, câteo- dată nu se produce, cu ocazia conduitelor noastre exterioare, ea are loc întotdeauna în conduitele noastre interioare, în actele noastre de gândire. Interioară, conştientă, gândirea mai are şi un al treilea caracter fundamental, care o deosebeşte de conduitele exterioare. Există multe acte externe: a mânca, a fugi, a transporta un obiect, a umple şi deşerta un recipient, a se servi de o unealtă, a se orienta pe drum, a iubi, a urina, a împărţi un obiect în bu- căţi, — lista acţiunilor exterioare este extrem de lungă, spune 110 REVISTA HJNDAŢIILOR REGALE Janet. Totuşi ele nu comportă prea multă varletale. Caracterele lor sunt comune şi universale. « Actul de a mânca e cam acelaşi la mine şi la d-voastră. Nu întrebuinţăm treizeci şi şase de me- tode deosebite. Conduitele exterioare au banalitate, au regula- ritate. Dimpotrivă, gândirea interioară se prezintă ca o perpetuă creaţiune de lucruri indefinit variabile ». Aşa dar, există două soiuri de acţiuni: exterioare şi inte- rioare. Sub numele de «gândire », se înţeleg multiplele varie- tăţi ale acesteia din urmă. Dar este oare permis — se întreabă Janet — a se vorbi de gândire ca de o acţiune? Caracterul sine qua*non alunei acţiuni nu este tocmai de a fi exterioară? «Acţiune interioară» nu-i contradictoriu prin definiţie? « In fond — răspunde Janet — nu-i chiar aşa de absurd. Când considerăm un fenomen oarecare, noi ştim că îşi poate conserva caracterele lui esenţiale chiar dacă el încetează de a mai fi accesibil simţurilor noastre. Iată bunăoară o insectă. Ştim ce e, o vedem, nimeni nu va contesta că-i o fiinţă exte- rioară. E vizibilă, o putem lua între degete, etc. Decât există insecte mici, asa de mici, încât pentru ochii 1 oştri ele-s nişte simple puncte negre. Nu le mai putem lua cu degetele, şi chiar pentru a le vedea trebue să ne slujim de o lupă. Dar vom continua să le numim fiinţe exterioare, vitţuitoare ». Acelaşi lucru cu microbii. Şi chiar cu acei ultramicrobi, viruşi filtranţi, pe care niciun aparat optic nu ne mai permite să-i vedem. Cu alte cuvinte, încheie Janet, « nu-i nevoie să avem neapărat per- cepţia unui obiect pentru a-1 considera obiect. Şi atunci — de ce n’ar fi tot aşa când e vorba de acţiuni?». « Acţiunile — adaogă Janet — sunt la început groase, mari. Se văd uşor şi bine. Mişc braţul, şi toată lumea observă. Dar de ce să nu admitem că-mi micşorez, încet-încet, acţiunea, că acea mişcare a braţului devine din ce în ce mai mică, astfel ca nimeni să n’o mai bage de seamă. Ea totuşi va rămânea o miş- care cu braţul. Nu-i în asta nicio contrazicere. Toi astfel, se va putea spune că gândirea e o reducere a acţiunii, că este o acţiune micşorată, o acţiune foarte mică ». Va trebui să lărgim puţin de- finiţia acţiunii. Nu dimensiunile mişcărilor corporale sunt elemen- tul esenţial. « Acţiunea se caracterizează mai ales prin rezultatele ei*, GÂNDIREA NU ESTE UN FENOMEN SUFLETESC! îll « Nu contenesc, de ani de zile, să repet că, în ciuda micimii omenirii noastre, în ciuda slăbiciunii mişcărilor ei, această ome- nire şi aceste mişcări înseamnă totuşi ceva în lume, că avem o oarecare importanţă. In fond, avem prostul obicei de a deranja universul. II schimbăm mult mai mult decât se crede. « In timp ce vă vorbesc, am două soiuri de auditori care reacţionează la cuvintele mele: dumneavoastră şi eu. Dar închi- puiţi-vă că vorbesc din ce în ce mai încet. Numărul auditorilor va descreşte. Persoanele din fundul sălii nu vor fi sigure de vor- bele auzite. Dacă scad şi mai mult glasul, numai persoanele foarte vecine mă vor înţelege, pentru ca până la urmă, să nu mai existe decât un ^singur om care să reacţioneze la discursul meu, şi anume eu însumi. Schimbările produse în univers de acţiunea mea au diminuat treptat, dar această micşorare nu-i o supresiune radicală. Unicul auditor rămas nu e mare lucru, dar tot este ceva, şi ceva de acelaşi fel. l-am aplicat faţă de noi înşine. « Actul de voinţă » nu-i altceva decât tradu- cerea imediată a unei porunci Verbale în acţiune exterioară. Uneori însă executarea e greu realizabilă. Realizarea, realul comportă grade. Există, spune Janet, o conduită a semi-realului. Este afirmaţia, credinţa. Când zici «cred că Arcul de Triumf există », este o promisiune, un pact, un legământ. Mă angajez să vă iau de mână şi să vă duc acolo. Un grad de real şi mai atenuat este acea conduită, tot verbală, care se chiamă memorie. Actul de memorie e şi el o afirmaţie, o promisiune. Nu ne anga- jăm să vă întoarcem în trecut, ci să vă aducem martori, dovezi scrise, etc. de adevărul lucrului întâmplat. In sfârşit, limbajul cunoaşte o formă şi mai şubredă. Este ceea ce Janet numeşte « vorbirea inconsistentă », aceea a conversaţiei fără scop precis, din care mai pe urmă avea să se desvolte arta literară. Toate aceste conduite din stadiul limbajului sunt conduite exterioare. Dar limbajul se poate reduce în dimensiuni pentru a deveni limbaj interior. Vom avea atunci credinţe, hotărîri, planuri schiţate în forul nostru interior; vom avea amintiri pe care ni le producem numai nouă; vom avea discursuri şi des- crieri în care nu vom crede nici noi: sunt «imaginaţiile», pe care nu le comunicăm nici le impunem altora, pe care «le dis- preţuim dar le şi iubim totodată », şi pe care le păstrăm « fiindcă ne fac plăcere »; în sfârşit, sunt «ideile », conduite verbale extrem de despuiate, despre care nu afirmăm nimic, nici că există şi nici măcar că nu există, şi pe care le păstrăm fără ca ele să ne facă plăcere, ci doar aşa, pentrucă odată şi odată ar putea fi utile. GÂNDIREA NU ESTE UN FENOMEN SUFLETESC 117 Credinţe, planuri, amintiri, închipuiri, idei; iată materialele gândirii la stadiul verbal. Ele pleacă dela conduitele verbale exterioare, şi devin interioare micşorându-şi progresiv volumul, până la acele «schelete de acţiune » care sunt ideile. Aşa dar, gândirea este o formă de acţiune pe care o pot lua toate celelalte acţiuni. Gândirea înseamnă o acţiune oarecare — oricare — devenită invizibilă prin comprimare, prin micşo- rare a dimensiunilor, loate acţiunile sunt capabile de aceasta, cu singura excepţie a reflexului, act incompresibil şi nefragmen- tabil, ascultând de legea lui «tot sau nimic». Să se observe — spune Janet— că: «toate acţiunile pot de- veni interioare » .Aceasta înseamnă că ar putea să nu devină, să rămână aşa cum sunt. Şi normal ar fi să rămână exterioare, căci numai acţiunea completă e realmente eficace. Pentru ca acţiunea să se reducă, să se suspende, să devină invizibilă tre- buie să existe serioase motive. Care sunt acestea? S’ar putea crede — adaogă el — că această micşorare să fie utilă fiindcă constitue o economie de forţă. Dar nu-i de ajuns. De câte ori un lucru e economicos, şi totuşi nu-1 facem. O altă cauză de utilitate ar fi necesităţile creaţiunii. Ca să construim o casă nouă dintr’una veche, e bine să o fărâmiţăm întâi pe aceasta în bucăţi cât mai mici, în cărămizi cât mai multe, pentru a avea cât mai mare libertate în aranjamentele viitoare. Dar principala utilitate a gândirii e alta. Ea ţine de urmă- toarea particularitate a vieţii. In lupta noastră cu lumea din afară, avem de-a-face cu mediul fizic şi cu cel social. Obiectele materiale nu reacţionează la conduitele noastre decât când acestea sunt complete. Dau un pumn în masă, şi masa rezistă, vibrează, răsună. In faţa simplei mele intenţii de a da un pumn în masă, masa rămâne neschimbată. Nu acelaşi lucru se petrece cu semenii noştri, cu «socii». Pe ei intenţiile noastre îi mişcă tot atât cât şi fapta. Uneori chiar mai mult, căci fapta e clară, pe când intenţiile-s dubioase şi obscure. Afară de aceasta, când vrem să atacăm sau să ne apărăm (în sensul larg de a obţine ceva dela cineva sau de a ne feri de cineva) este uneori nevoie de anumite pregătiri. E bine însă ca cei interesaţi să nu cunoască aceste preparative, căci le-ar putea dejuca. De aci imensa utili- tate— spune Janet — a «conduitei secretului», cauză princi- Il8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pală de metamorfoză a acţiunii, de prefacere a acesteia din ex- ternă în interioară, din completă şi făţişe, în invizibilă. Conduita secretului e la originea apariţiei gândirii. > După cum vedem, toate formele gândirii, gândirea visului, a amintirii, a planului intenţional, a imaginaţiei, a rezoluţiei, a dorinţei, a credinţei, a aşteptării, a ideii — toate apar, în teoria lui Janet, ca fenomene pur corporale, obţinute prin comprimarea de dimensiuni, prin amputarea sau fărâmiţarea altor acţiuni mai voluminoase. Gândirea e un fenomen de natură fizică exact ca oricare altul. Ceva mai mult: gândirea personală, individuală şi intimă, e fenomenul social prin excelenţă, de vreme ce izvo- răşte din conduita secretului şi din necesităţile luptei ofensive şi defensive cu semenii noştri. D. I. SUCHIANU HUGO V. HOFMANNSTHAL BALADA CELUI CARE PRIVEŞTE VIAŢA Copiii cresc şi prind priviri adânci să poartă, Din viaţă nu cunosc nimic, ci cresc şi mor. Toţi oamenii păşesc mereu, pe drumul lor, Şi cresc şi roade dulci şi ’n taină se’mplinesc, Iar noaptea cad într’un târziu ca pasări moarte Şi părăsite zac în colb şi putrezesc; Doar vântul suflă, când departe, când aproape. Cuvinte cresc şi pier în larmă nesfârşită — Şi carnea râde, apoi plânge obosită. Iar drumuri lungi străbat câmpii. Sânt locuri Nenumărate, cu lumini, copaci şi ape. Nelinişti cresc, stihii, îndepărtate focuri... Ce rost adânc au toate-acestea ? Sânt fireşti? De ce nu seamănă nicicând? Ce înţeles să fie In valul de plăceri, în dans, în agonie? De cine-aceste stranii jocuri sânt alese? Şi ce folos aduc? Ce singur rătăceşti, Pierdut de-a-pururi printre scopuri ne ’nţelese. In toate câte le-ai văzut ţu joci un rol? De ce păleşti rostind uimit cuvântul — SEARĂ ? Ce doliu ca un semn prelung alunecă în gol?.. Cum curge mierea grea din fagurii de ceară. NICOLAE ABGINTESCU-AMZA PROBLEMA TRAGICULUI LA EUGEN O’NEILL In momentul în care ni se spune că Eugen O’Neill a chemat din nou la viaţă spiritul tragic, merită să ne întrebăm şi să cer- cetăm dacă această afirmaţie corespunde adevărului şi anume în ce măsură I E ceea ce vom încerca în rânduril' următoare. Pe mă- sură ce citeam Straniul Interludiu ne dădeam seama că punctul de plecare este artificial, supărător de artificial. Nina Leeds nu s’a dăruit omului pe care-1 iubea. Omul acesta a murit în război. Ce face Nina ^ în faţa ireparabilului? Ne-am aştepta să o vedem căutând dela început, printre bărbaţi, pe ci- neva care să semene cât se poate mai mult, cât se poate mai bine, cu omul pe care-1 iubise, adică ne-am aştepta să o vedem făcând dela început ceeace nu va face decât ceva mai târziu. Ne-am aş- tepta apoi ca, în faţa catastrofei, instinctele ei să reuşească să nimicească prejudecăţile, inhibiţiile şi interdicţiile care o aduse- seră aici, la această fericire netrăită, şi dăruirea ei să se nască din această izbândă a instinctelor care au aruncat zăgazurile şi numai din dânsa. Dar nu. Nina Let ds nu se dăruieşte oamenilor din spitalele războiului, nici pentrucă ar căuta cu anxietate, prin- tre ei, fantoma lui Gordon ShaW, nici pentrucă aceasta i-ar face plăcere. Nu. Nina Leeds se dăruieşte oamenilor din spitalele răz- boiului, pentrucă vede în această dăruire o răscumpărare şi o ofrandă adusă iubitului, frustat de bucuria trupului ei. Nici că se poate atitudine mai falsă pentru orice cunoscător al vieţii se- xuale şi al cortegiului de răsfrângeri ale acestei vieţi în sufletul omului. Nu ştiu dacă în fiecare anglo-americană doarme o viitoare membră a Armatei Salvării, dar ştiu că Nina Leeds pare posedată PROBLEMA TRAGICULUI LA EUGEN O’NEILL 121 dc un spirit similar cu al celebrei organizaţii. Şi mai ştiu iarăşi că ofranda adusă sufletului mortului nu era din acelea obişnuite şi mai ales că nu era din acelea care i-ar fi putut aduce liniştea. Moartea lui Gordon Shaw o punea pe eroină în faţa ireparabilului, în faţa Vieţii ce nu fusese trăită, dar ar fi putut să fie, deci în faţa unui pos'bil înnebunitor, în faţa lui ce nu se mai repetă şi ce r.u se mai poate întoarce, adică în faţa ipostazelor principale ale destinului inexorabil. Dar autorul a preferat să o facă pe eroină să reacţioneze aşa cum a reacţionat, să coboare astfel din sfera tragicului, în sfera psihologicului şi anume în a unui psiho- logic ce nu se poate susţine, pentrucă e arbitrar, fals, artificial, contravenind bunului simţ al vieţii. Era prima ocazie în care vedeam că autorul părăseşte cu o Voluptate nespusă, sfera tragică pentru cea a psihologicului. Aveam impresia că ar fi fost mai fericit să se vorbească despre com- plexele sexuale ale eroinei, decât de lupta ei îndârjită/împo- triva evidenţelor şi a ridicolului, pentru regăsirea lui Gordon Shaw, pentru repetiţie, de lupta ei infructuoasă împotriva des- tinului. Mi s’a părut atunci că Eugen O’Neill se menţine cu mare greutate şi nu fără pauze, fără absenţe, în sfera tragicului, că poziţia lui în această sferă e precară. Punctul acesta de plecare sau, mai bine spus, prima reacţie împotriva destinului, obtrua punctul de plecare propriu zis, moar- tea eroului, imposibilitatea de a-1 găsi printre cei vii, scădea din puterea tragică a acestui eveniment. Era o trecere din planul tra- gicului în cel al psihologicului. Spectatorul începea să caute expli- caţii în psihologia atribuită eroinei, să o explice şi să o califice adică să emită asupra ei judecăţi de valoare, uitând tot timpul acesta, că ea nu-i decât o biată jucărie în mâinile destinului, în mâinele acestei forţe, care îi este exterioară şi care pe măsură ce simte opoziţia, lupta, târăşte pe cel ce se opune si luptă, mai re- pede, spre catastrofa finală. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că pe cel care i se abandonează, nu-1 duce tot atât de repede la pierzanie. De fapt de un asemenea om nu-i mai niciodată Vorba. In tragedia antică, în cele neoclasice şi în cele elizabetane, omul e definit ca cel ce se opune propriului său destin. Şi în toată civi- lizaţia antică, a Renaşterii sau în cea modernă, străluceşte acest 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fel de a vedea lucrurile. La baza civilizaţiei occidentale stă această afirmaţie răspicată: omul e acea fiinţă ce se opune propriului său destin, cu dorinţa aprigă de a izbuti, dar fără să se oprească, dacă nu izbuteşte. In puţine cuvinte, din clipa în care începeai să-fi explici mo- tivele acţiunilor eroinei şi să le valorifici, şi acestea toate, fiindcă felul în care ea se comporta îţi impunea să ajungi aici, tragicul nu mai exista, se evaporase în favoarea psihologicului şi întreaga piesă era doar o dramă care strălucea însă, prin puterea ei de evocare poetică, printr’o disponibilitate pentru aventura mereu începută, pentru însăşi prezenţa patetică a aventurii. Prin această alunecare în planul psihologicului, premizele nu mai apăreau conştiinţei ca necesare construcţiei teatrale, nu mai erau premizele unei tragedii, nu mai erau pentru această conşti- inţă indiscutabile, axiomatice. Ori tocmai de acest lucru îşi dă seama în primul rând, spec- tatorul, în timpul reprezentării unei tragedii. Dacă punctul de plecare, premizele, se impun conştiinţei cu necesitate, îl constrâng să le admită ca pe nişte adevăruri evidente în ele înşile, ca pe nişte axiome, dacă îi apar spiritului său indiscutabile, irezistibile> el ştie că se află în faţa unei tragedii. Această violare a conştiinţei este primul vestitor al spiritului tragic, primul vestitor al destinului. Dar, în felul acesta ajungem la însăşi problema tragicului. Să căutăm să o explicităm. Tragicul se află permanent în existenţa noastră. Dar se află în mod intermitent în literatura noastră. Şi în fiecare apariţie a sa el este altfel. Aşa cel puţin ne spun manualele şcolare, isto- riile literare, criticii. De aceea trebue întotdeauna să urcăm către prima apariţie, cea mai orbitoare, către tragedia clasică. Aici destinul e o forţă superioară chiar zeilor şi în acelaşi timp exterioară omului. Această afirmaţie se poate citi In toate tra- gediile clasice. In traducere ea ne spune că sfera tragicului nu se confundă nici cu a religiosului, nici cu a psihologicului. Şi am putea spune că nici cu a eticului. Căci mi se pare că rareori ne gândim să valorificăm etic, să acuzăm sau să scuzăm pe eroii prinşi în iureşul de cV. nimente care îi duce spre prăpastie, în acest iureş care e propriul lor destin. PROBLEMA TRAGICULUI LA EUGEN O’NEILL »23 Şi de ce nu facem această valorificare din punct de vedere etic? înainte de toate pentrucă avem impresia că cel ce îşi face da- toria poate totuşi să nu se sustragă unui destin amarnic şi apoi pentrucă, în iureş 1 evenimentelor, distincţia dintre bine şi rău dispare, eroul trece dincolo de bine şi de rău, iar spectatorul nu se interesează nici de motive, nici de felul în care iureşul se re- flectează în conştiinţa eroilor, ci înainte de toate de crescendul tragic pentru care trebue să existe un catarsis final. Căci această existenţă a catarsisului final mie îmi spune multe. îmi spune că spectatorul se interesează înainte de toate de mersul propriu zis al evenimentelor, de această goană spre gcnună, de ele- mentele noi pe care le aduce destinul, care, în acest fel, dis- truge încercările făcute de eroi, pentru cel ce se sustrage, de felul în care destinul angrenează pe eroi în situaţii noi, din ce în ce mai irezonabile, deci mai aspre, de răspunsurile date de eroi şi de locul pe care ele îl ocupă în economia acestor situa- ţii, pe care destinul le structurează, iar nicidecum de felul în care se reflectă aceste situaţii sau răspunsuri, în planul vieţii interioare. Spectatorul, participând astfel, are nevoie de un ca- tarsis. Căci acesta nici de cum nu e produs de vreo necesitate etică, de aranjament cu etica. Dar lucrurile arătate mai sus spun ceva cu mult mai important. Ele spun că noi toţi nu ve- dem tragicul în altceva decât în angrenajele create de destin, pentru eroi, în situaţiile pe care destinul le structurează, în aceste curse, mereu mai strâmte şi mai irezolvabile, pe care el le întinde acestora. Evident aceste angrenaje, situaţii, curse, nu pot fi gândite separat, fără eroii car. se află în ele. Dar ceea ce este important este faptul că nu vedem tragicul exprimându-se în felul în care iureşul evenimentelor se reflectează în conştiinţa eroului. Sau mai bine zis că nu ne gândim să-l căutăm înainte de toate aici. Şi în subsidiar, această atitudine a spectatorului faţă de tra- gedie, mai mărturiseşte existenţa unui alt fapt, deosebit d* in- teresant, existenţa unui dublu paralelism. Spectato ul < ste para- lel şi cu eroul şi cu destinu'. Mai precis, spectatorul se postu- lează şi ca erou şi ca destin. Ca destin, atunci când nu-1 inte- resează, după cum am v.ăzut, desfăşurarea pură şi simplă a eve- nimentelor şi când nu freamătă pentru altceva decât pentru 124 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE curgerea lor, nu palpită pentru altceva decât pentru această con- tinuare şi bine înţeles şi pentru felul în care se continuă. Ca să Ved ţi că este aşa, ajunge să vă înch puiţi cum aţi reacţiona, dacă această curg re a evenimentelor s’ar opri, s’ar coagula su- bit. Ceea ce aţi dori atunci ar proveni din această dorinţă c'.e a fi deslin, din acest sadism de a fi destin pentru alţii, iar nu din necesitatea catarsisului. Şi în fapt tocmai de această adeziu- ne prea mare, tocmai de această id ntifi are dorită de destinul, tocmai de acest sadism de a fi indiferenţi ca şi dânsul — atitu- dini care ne sunt date dintru început ca şi cele cintrarii lor — ne purificăm în catarsis. Adică ne purificăm şi de anumite tentaţii personale, de ceva care e înscris în fiinţa noastră, nu creat de spectacol. Dar omul de azi, chiar dacă mai simte lucrurile aşa, nu n ai judecă la fel. El este fiul unui s col în care s’au scris drame şi în care suflvlul a fost prospectat d pă metodele cel mai diferite Adevărata înţelegere a tragicului a dispărut., deşi tragicul nu a dispărut din existenţă. In schimb puţinătatea sufletească, dispariţia acestui amor făli care nu e numai un deziderat, ci şi un dat al sufletului viril» ignoranţa, incapacitatea de a jud ca pe cont propriu, dorinţa de a fi la modă, snobismul, toate acestea au falsificat viziunea noastră. Ni s’a spus că destinul nu mai este o forţă exterioară, ci că s’a întroiectat, că a devenit interior şi că religia creştină, creş- tinismul, descoperindu-ne viaţa interioară, a operat această trans- formare. De fapt aici ne aflăm în faţa uneia din multiplele înşe- lăciuni făcute în dauna teocentrismului şi în favoarea acelui an- tropocentrism instaurat de Renaştere. Căci dacă ne gândim bine, în Evul mediu, în care creştinismul era înfloritor, nimeni nu ne-a vorbit aşa. Şi, ajunge să ne dăm seama că aşa nu ni se Vorbeşte decât de relativ puţin timp, de oameni care beneficiază de toate racilele de mai sus. Intr’o concepţie creştină, destinul este Dumnezeu, deci spre deosebire de destinul văzut de antici, el nu mai este o catego- rie supraordonată divinităţii. Destinul creştinului nu trebue cău- tat în păcatul originar, ci în mâinile Domnului, ale cărui căi sunt insondabile şi impenetrabile pentru spiritul nostru. Şi Dum- ffcOBLEtaA TRAGICULUI LA EUGEN O’NEILL U-, nezeu este deasupra categoriilor, deasupra eticului, dincolo de bine şi de rău. El este Arbitrarul Absolut. Şi acest Dumnezeu care e Arbitrarul Absolut nu ţine seama dacă am satisfăcut exi- genţele eticului sau nu, iertarea sau condamnarea nu atâri ă de aceasta. Şi acest Dumnezeu care e Arbitrarul Absolut, trebue iubit. Aici e culmea, paradoxul, scandalul. Dar aşa este şi trebue să fie. In măsura în care nu considerăm pe om ca centru al uni * versului şi divinitatea o categorie subordonată eticului sau logicului. Ori oamenii reacţionează diferit în faţa acestor adevăruri. Unii nu întreţin niciun comerţ spiritual cu ele. Luptă con- tra Destinului şi acumulează, în această răsvrătire alte păcate fără număr. Luptând contra destinului, luptă contra divinităţii; răsvrătindu-se împotriva destinului, se răsvrătesc contra divini- tăţii. Şi în felul acesta sarcina de păcate creşte. Dar aici inter- vine diferenţa. Omul este o fiinţă înzestrată cu libertate. El e o cutie de surprize. Şi rele, dar şi bune. Iar Dumnezeu, am vă- zut că este arbitrarul absolut. El îşi poate permite să nu fie nici logic, nici etic. Şi să-l oprească pe om din drumul spre prăpastie sau să-l salveze în lumea cea nevăzută. Alţii, mai mult sau mai puţin iniţiaţi, cunosc ce înseamnă lupta, răzvrătirea. Şi o înlocuiesc cu rugăciunea. Pentru oricine a fost atent la această scurtă expunere, exis- tenţa tragediei în cadrul concepţiei creştine nu mai este imposibilă. Anticului ca şi creştinului, planurile destinului îi rămâneau insondabile, impenetrabile. Şi de fiecare dată lucrurile erau pri- vite de jos în sus şi nu invers. In lumea antică eroul era ori descendentul unor păcătoşi, ori el însuşi păcătos. Adică era ori culpabil dintr’un bun început, ori pe cale de a deveni. In alte cuvinte, el era « cel ce nu înce- tează să se compromită », « cel ce nu se poate opri să calce legea ». In lumea creştină numărul surzilor şi al orbilor e înfricoşetor de mare, iar numărul sfinţilor e mic. Omul nu încetează să se compromită, să îngrămădească păcate, să a ice poruncile Domnului. Am spus că destinul omului e în mâinile divinităţii. Divinita- tea nu caută pierderea omului, ci mântuirea lui. Dar vederea creştinului poate să fie obtruată ca şi a anticului. Şi el luptă atunci chiar împotriva dragostei. Ajuns să-şi dea seama de aceasta, n6 Kt VIS I V FUNDAŢIILOR REG \LE el poate din nou să continue sau sa se oprească. In orice caz această priză de conştiinţă este surpriza cea mare pentru erou şi în acelaşi timp lucrul cel mai cunoscut spectatorului. Momentul acesta : guduitor şi plin de posibilităţi teatrale, ex- ploatabil din punct de vedere teatral, ne mai spune că spectato- rul care asistă la reprezentarea unei tragedii creştine este un in- format, asemenea spectatorului antic ce cunoaşte istoria familiei Atrizilor, în clipa când ocupă un loc la spectacol. Ori acest lucru e de cea mai mare importanţă. Să ştii şi totuşi prin aceasta in- eresul tău să rămână inepuizabil, înseam ă să ai de aface cu mi- turi, să participi la un mister, să te întorci la sursele tragicului. Nicăiri ca aici paradoxul, scandalul, nu au fost mai frecvente. Nicăiri absurdul, arbitrarul, nu au fost mai- frecvente. Nicăiri posibilitatea de a te înşela asupra fundamentalului nu fost mai mare. Nicăiri nu am întâlnit un domeniu mai apt să rodească tragicul. Oamenii nu şi-au dat seama că în creştinismul oriental, adică în ortodoxie şi mai târziu şi în acel occidental, gr. ţie protestan- tismului, Dumnezeu e arbitrarul absolut şi că în felul acesta se poate vorbi de existenţa unui punct de plecare pentru o trage- die creştină, ci, dimpotrivă, continuând să afirme (ă religia creş- tină cere umilinţă, supunere, au afirmat imposibilitatea zămis- lirii unei tragedii creştine. Ca şi cum religia antică nu cerea supunere, ca şi cum zeii n’ar fi pedepsit răzvrătirea, ca şi cum destinul ce era, mai presus decât zeii, n’ar fi pedepsit niciodată pe cei ce încercau să-l în- frunte, ca şi cum în tragedii ar fi fost vreodată vorbă de fiinţe ideale, de oameni fără pată, imaculaţi, sfinţi, ca şi cum chiar ale- şii Domnului nu ar fi dat uneori luptă, ca şi cum Jacob nu s’ar fi luptat cu îngerul. Dar nul Destinul a început să fie căutat aiurea. In trecutu omului, al familiei lui. Destinul nu era decât ereditatea: Desfă- şurarea lui era desfăşurarea efectelor bolilor acumulate de înain- taşi şi transmise ca zestre urmaşilor. Alcoolism, sifilis, nebunie, etc. Secolul XIX a aplicat ereditatea â tort et â travers. Era un deus ex machina, care impresiona pe oricine, făcân- du-1 să-şi cerceteze antecedentele heredo-colaterale şi pentrn un alt motiv decât acela al stabilirii blazonului. PROBLEMA TRAGICULUI LA EUGEN O’NEILL i*7 In celulele alterate ale fiinţei sale era închis destinul. Dar cum ereditatea era o problemă cam spinoasă şi cum omul, angajat de secole într’un vast proces de auto-exorcizare, caută să se convingă că tot ceea ce îl depăşeşte şi îl înspăimântă a fost, este sau va fi în posesia lui, deci este sau va fi reductibil, sa- vanţii au descoperit alte succedanee: sexualitatea, glandele cu secreţie internă, etc. Dacă o luai din timp şi mergeai cu sfinţe- nie la un psihanalist, la un psihoterapeut, în câteva şedinţe scă- pai de destin, îi scăpai din ghiară şi îi puteai da frumuşel cu ti la. Dacă era din cauza glandelor, era şi mai uşor. Injecţii cu extract de tirină sau cu alt extract glandular erau suverane contra destinului. Şi deşi destinul era veşnic prezent în Viaţa noastră, ne spuneam cu toţii: « Nu-i nimic, ştiinţa nu a progre- sat destul. Dar mâine ...» Ceea ce-mi pare, acum, când mă gândesc, mai ciudat, e că ni- meni nu s’a întrebat, de ce tocmai D-l X a fost ales să aibă an- tecedente heredo-colaterale atât de încărcate, sau o viaţă sexuală atât de turbure, sau o stare glandulară, un desechilibru glan- dular atât de infam. De ce nimeni nu a văzut în acordarea cu atâta dărnicie a acestor plocoane, actul iniţial prin care destinul, forţă exterioară, alege pe cei care vrea să-i fericească. De ce toţi au confundat acest act de alegere a ţapului ispăşitor, act inexpli- cabil, ireductibil, cu efectele lui, sau, mai bine zis cu aportul lui. De ce nimeni nu s’a întrebat pentru ce a fost desemnat X şi ni- meni nu a văzut aici şi nu aiurea destinul exterior omului, orb sau insondabil şi impenetrabil, în orice caz inexorabil şi ireducti- bil. Şi dacă mă gândesc bine, mă mir cum oamenii nu observau că destinul Iove? şi semeni de ai lor care nu aveau anticed^nce hercdo-colaterale în ărcate, nu aveau o sexualitate turbure, nu erau deficienţi glandulari, etc. Dar mai bine să dăm un exemplu din care să se Vadă că destinul nu a fost nicio clipă absent şi că noi modernii, car1 am ajuns să vedem anumite lucruri, avem po- sibilitatea de a chema tragedia la viaţă. Destinul exterior, inexo- rabil, ireductibil, poate fi trăit şi de noi. Şi noi putem să-l facem să însufleţească tragediile noastre, piesele noastre. Dar iată mai bine acest exemplu. El nu e inventat. Este foarte simplu. L-am întâlnit în viaţa lui Soeren Kierkegaard, unul din părinţii existen- ţialismului. Şi printr’un ciudat paralelism şi în viaţa lui Franz Kafka. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Un caz, după cum am spus, foarte simplu. Un băiat iubi o fată. O iubi şi se logodi cu dânsa. Dar se gândi că nu în căsătorie se putea realiza el, că nu se putea rea- liza în general, că îi erau hărăzite singurătatea şi lupta pentru vieţuirea în sfera religiosului şi că în felul acesta nu putea decât să facă să sufere pe cea pe care o iubea atâta. Şi rupse logodna. Dar cu aceasta pacea nu îi reveni în suflet. Dimpotrivă. Acum se gândea că intrase într’o viaţă, marcase amprente asupra unui suflet tânăr, stricase o rânduială, o economie. Oricum ar fi reac- ţionat, ar fi generat ceva rău. Nu numai pentru ea sau el, ci . întotdeauna pentru amândoi în acelaşi timp. Tragicul e ceva din care nu poţi ieşi decât doar printr’o ca- tastrofă. Când nenorocirea a ocupat toate ieşirile, înseamnă că eşti în plin tragic. Ori cam aceasta era situaţia în care se afla Soeren Kierkegaard, logodnicul Reginei Olsen, şi în care s’a aflat mai târziu tânărul Franz Kafka. In ambele cazuri antecedentele heredo-colaterale nu spuneau nimic în stare să explice acest ca- pitol al existenţei lor. Deşi s’au scris interpretări psihanalitice numeroase asupra lor, totuşi niciunuia din ei nu i se poate atribui nici cea mai benignă aberaţie sexuală, nici cea mai uşoară exa- cerbare a Vreunui complex oarecare. Deşi au fost mereu portre- tizaţi şi deşi psihicul lor a fost analizat în fel şi chip, nu s’a putut găsi în el ceva de natură a explica cele de mai sus. Astfel niciunul din ei nu era timid. In puţine cuvinte, în niciunul din domeniile în care moderni îşi găsesc explicaţiile, în niciunul din aceste domenii de unde ei cred că se înalţă destinul, nu găsim ceea ce căutasem. Niciunul din ei nu era libertin. Erau în schimb foarte scrupuloşi. In momentul în care îşi făceau un ultim examen de conştiinţă, au fost proectaţi în plin tragic. Intr’o clipă s’au cufundat în tragic. Poate că toate acestea s’au întâmplat tocmai fiindcă nu aveau ce să-şi reproşeze, poate că nu s’au întâmplat din această cauză. In orice caz noi am examinat aici un caz în care destinul nu se confundă, nu se reduce şi se refuză oricărei exorcizări. Intr’o clipă oamenii noştri s’au trezit la realitate, la tragic. Ei s’au trezit, adică au sesizat o permanenţă ce se manifestă totuşi în istorie, un eon, fundamentul şi în acelaşi timp acope- rământul, cerul existenţei noastre. Numai că, după cum am ma* PROBLEMA TRAGICULUI LA EUGEN O’NEILL 129 spus, viziunea justă asupra tragicului, niciodată absent dintr’o existenţă în ea însăşi tragică, a fost de multe ori obturată. Puţinătatea sufletească, efeminarea, cultul sentimentelor şi stărilor de suflet minore, incapacitatea de a suporta pasiuni de- vastatoare, frica de responsabilitate proprie, dorinţa de a fi la modă şi de a nu supăra pe cei ce sunt deja, adică ceea ce înţe- legem prin conformism, snobismul şi multe altele sunt cauzele care stau la baza acestui proces prin care literatura este vădu- vită de tragic. Dar dela o vreme ne-am dat seama că el există şi că se ma- nifestă fără încetare. Cei care după Pascal şi Luther, Nietzsche şi Kicrkcgaard, Dos- toiewski şi Rimbaud. Unamuno şi Chestow, au continuat linia gândirii existenţialiste, cei care au beneficiat de criticile aduse freudismului, cei care au început să descopere creştinismul, aşa cum este, adică să descopere adevărata faţă a creştinismului, au făcut să ne cadă solzii de pe ochi. Pe urmă înseşi condiţiile noastre de viaţă istorică şi politică. Faptul că am fost angrenaţi în războaie, rebeliuni, lovituri de Stat, revoluţii, ocupaţii şi iar războaie, lupte de clasă şi de rasă, ne-a făcut să ne dăm mai bine seama de ceea ce numim destin şi tragic. Iată deci un alt domeniu — social — politicul — de unde omul de teatru poate culege multe subiecte pentru tragediile sale. Şi aici tragicul poate apare în momentul în care omul soco- tea că şi-a îndeplinit toate îndatoririle sale. Fiindcă de fapt noi ne achităm de aceste datorii numai faţă de cei din planul în care gândim şi trăim noi, rămânând mereu datori faţă de ceilalţi. Dar faptul că în luptele sociale şi politice ajungem să vedem mai limpede ce e destinul sau ce e tragicul, nu trebue să ne facă să afirmăm altceva decât că destinul care rămâne exte- rior şi ireductibil lucrează şi prin social şi politic. Adică nu tre- bue să repetăm greşelile combătute mai sus. In momentul în care condiţiile unei societăţi ideale ar fi rea- lizate, tragicul ar continua totuşi să existe. Şi am putea spune că de abia atunci, în acel moment în care justiţia socială ar fi fost realizată, aparatul administrativ ar fi fost pus la punct. Dacă 9 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE JjO războaiele ar fi fost împiedecate şi cele mai bune condiţii de viaţă ar fi fost realizate, oamenii ar ajunge, în cel mai mare număr în- tâlnit vreodată, la conştiinţa tragicului. Ar fi momentul trecerii unei societăţi în planul tragicului, al tragicului de care eşti conştient. Ceea ce nu înseamnă că nu trebue să dorim acel moment. Nu avem cultul masochismului. Acum, după ce am schiţat în linii sumare problema tragicu- lui, după ce am căutat să distrugem nişte legende şi să arătăm ocaziile ce se oferă unui om de teatru dornic să creeze o trage- die, să ne întoarcem la autorul nostru. Avem o serie de criterii pentru judecarea operei lui. Avem la ce să ne raportăm atunci când vrem să ne dăm seama dacă şi în ce măsură a realizat tragicul. Despre « Straniul Interludiu » s’a Vorbit mai rar ca despre o tragedie. Despre « Din Jale se întrupează Electra » s’a vorbit însă aşa întotdeauna. - Despre cine este vorba în această trilogie? Despre o familie, a Mannonilor. Ce ştim noi despre dânsa ? Căci spectatorul antic ştia despre familia Atrizilor totul, în momentul în care îşi ocupa lo- cul în teatrul Mai mult încă: el cunoştea şi piesa. Ştia ce se va întâmpla cu Electra sau cu (Xdip. Doar eroii nu ştiau nimic despre ceea ce avea să li se întâmple. Spectatorul ştia deci că neamul eroului călcase legea, că intra în scenă cineva care moş- tenise ceva, care era îngreunat de păcatele altora mai înainte de a fi de ale sale, care trebuia să ispăşească. Dar ce ştim noi despre familia Manonilor? In momentul în care începe piesa şi chiar după o bună bucată de vreme, aproape nimic. Pe urmă antecedentele acestei familii nu mi se par chiar atât de negre. Fratele lui Abe Mannon se îndrăgosteşte de Maria Bran- tâme, guvernanta. Nici că se poate păcat mai benign. Abe în schimb pune-mai multă ură în reacţia sa. Şi Ezra la fel. Felul în care aruncă în mizerie pe Maria nu mai poate fi calificat la fel. Dar poate fi discutat. In ce-1 priveşte pe Ezra, el, în afară de faptul că a contri- buit la mizeria Măriei Brantome, nu mai e Vinovat cu nimic. Cine poate să considere chiar puritanismul cel mai stupid, drept PROBLEMA TRAGICULUI LA EUGEN O’NEILL i$î o vină? De aceea Christine ne apare ca o adevărată criminală şi punctul veritabil de plecare al piesei e doar uciderea lui Ezra. La început nimic nu ni se impune cu acea forţă irezistibilă, despre care am vorbit, nimic nu ne apare indiscutabil, evident în sine însuşi, nimic nu se impune, conştiinţei noastre cu nece- sitatea unei^ axiome. Tragedia se urneşte cu greu. Totul de altfel se urneşte cu greu aici. Ca să arate că şi Lavinia doreşte dra- gostea, autorul îi pune, pe Orin şi pe Lavinia, să călătorească prin insulele fericirii. Dar să revenim. Mai tot timpul discutăm, scuzăm şi acuzăm. In fond aceşti oameni sunt nişte puritani stupizi. Niciodată eroii antici nu au putut fi bănuiţi de cel mai infim grăunte de stupiditate. Chiar dacă erau, ţiu ne gândeam niciodată să-i măsurăm din acest punct de vedere. Fiindcă totul pleca acolo din ceea ce e permanent în om, din datele fundamentale ale omului, din ceea ce e supraistoric şi chiar aistoric, iar nu din ceea ce ţine de moravuri şi istorie. De aceea ei nu se devalorizau pentru spectatorii din alte epoci, ci rămâneau eterni. Lavinia ne-a apărut la început ca o posedată, una din acele fete destinate să nu se mărite, agitată de dorinţe turburi, pe care nu vrea să şi le mărturisească, reuşind însă să şi le refu- leze, spre propria ei înnebunire şi înrăutăţire, păzitoare a onoa- rei casei, rea, pentrucă şi-a refuzat atâtea şi tocmai pentru acestea căutând să împiedece pe alţii să se bucure de viaţă, un fel de guvernantă acră şi amarnică, ce se desvoltă într’un plan care întâlneşte doar accidental tragicul, dar mult mai frecvent comicul. . Iţi vine mereu să te întrebi ce a apucat-a. Şi de fapt de multe ori vizibil că e o apucată. Christina ne impune mai mult. Dar şi ea... De ce îl iubeşte pe Adam Brant? Pentrucă îl iu- beşte cu adevărat sau pentrucă vrea să se răzbune pe Ezra? Nu o ştim niciodată cu precizie. Pentrucă pe deoparte nu ştim cu precizie aceasta şi pentrucă pe de altă parte cunoaştem marea dorinţă de viaţă şi de dragoste a eroinei, stăruie în noi impre- sia că în conştiinţa ei băibaţii sunt oarecum fungibili, — l-a iu- bit pe Ezra, îl iubeşte pe Orin şi poate şi pe Adam Brant, iar în toţi aceştia iubeşte şi ceva din Mannoni, vrea să tră- 9 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iască şi să se bucure de viaţă şi de dragoste, nu e puritană, ci cu o sexualitate cam turbure, — şi rămânem nedumeriţi că întoarcerea lui Ezra şi convertirea lui este respinsă de ea «de plano ». In cazul când vrea doar să se răzbune pe Ezra, ea se apropie p in această dragoste, care nu-şi are rădăcinile în ea în- suşi, de Nina Leeds. De altfel mai toţi eroii lui O’Neill sunt nişte extrapolaţi. Autor de tragedii, dar de tragedii baroce. E adevărat că modernul e un extrapolat, dar fiecare modern în actul de stzizare a tragicului, sub biciul destinului tragic, se adună dintr’un anumit punct de vedere şi într’o anumită mă- sură. Caracterul esenţial al eroului tragic este cel al sculpturii clasice, care e adunată, condensată, tinde spre centru. Şi când spun aceasta ştiu că tragedia nu s’a născut din apo- linic. Dar mai ştiu că, cu tot spasmul tragic şi cu toate că des- tinul e ceva exterior, eroul tragic nu e o catedrală gotică, nu are centrul de gieutate în afara complexului tragic, nu se în- drăgosteşte sau nu-şi refuză dreptul la dragoste, din motive in- telectuale, nu e artificial construit, forţat, şi nici nu acţionează pentru motive străine economiei tragicului, amiboid, lăbărţat, extrapolat. Sa nu ni se spună că aceasta a reuşit doar odată în istoria spiritului. Definiţia de mai sus aparţine lui Rodin. Sculptură clasică, s’a mai reuşit. Aici se Vede că cu toate tăgăduirile, au- torul no.stiu e totuşi destul de aproape de expresionism, care, cu toate protestările domnilor istorici literari, rămâne natura- list, la un nivel, camuflat, dar un naturalism cras. Am dat până acum mai multe exemple care ne-au arătat că noi suntem mereu înclinaţi să discutăm şi să valorificăm etic pe eroii acestei trilogii. Ceea ce înseamnă că spectatorul păstrează mereu o margine de libertate. Ori tragedia nu tolerează tocmai aceasta. Stmnul ei e tocmai dispariţia acestei margini de libertate. Pe urmă, eroii, de cari vorbim acum, nu sunt niciodată, dincolo de bine şi de rău. Ori, lupta cu destinul tragic e un spasm şi în acest spasm nici eroul, nici spectatorul nu mai pot face această distincţie. Deci nici acest semn al tragicului nu-1 vedem prezent. Caracterul baroc al compoziţiilor lui O’Neill se poate arăta şi altfel. PROBLEMA TRAGICULUI LA EUGEN O’NEILL *33 Orice tragedie clasică, neoc’asică sau chiar elizabetană se poate reduce la un motiv, care uneori e de fapt un mit. încercaţi această operaţie cu Himlet, cu Macbeth, cu Othello, cu Regele ' L°ar, etc. şi veţi reuşi. încercaţi această operaţie cu tragedia de faţă şi Vaţi da greş. E imposibil. Trebue să-i povesteşti tot subiectul, cu de-amănuntul. ' Şi când vorbesc aşa nu aş vrea să mi se răspundă că desi- gur că nu voi găsi într'un modern ca O’Neill monomania din Shakespeare, de exemplu. Fiindcă nu mă refer la asta. întâi de toate, personajele lui Shak speare sunt mult mai complete şi mai nuanţate decât se crede. Dacă ar fi numai Hamlet, rodul dat de Essiis-u-ile lui Montaigne şi ale lui Bacon, în teatru, scepticul de tip nou, simbolul epocii noastre, veşnic actualul. Dar noi nu ne refeream la aceasta, ci la altceva. La dramă, la angrenaj, la situaţii. Aici ele nu pot fi reduse la un motiv fundamental şi atotcuprinzător, la un motiv cu posibilităţi de mit. Probabil că însuşi autorul a simţit aceasta în momentul în care a intitulat trilogia sa «Mouring becomes Electra». Introdu- când această referire, el impunea o Veşnică referire la tragedia antică, ne făcea să credem că operaţia de reducere la un motiv este posibilă şi pentru trilogia în chestie. întreaga sa trilogie este o paralelă, doar pe alocuri reuşită, la genia'a realizare an- tică. Din această simbioză anunţată de titlu, trebjia să profite trilogia mod rnă, referirea la clasic luând ochii cititorului sau spectatorului şi ascunzându-i deficienţele. Ascunzându-i incapa- citatea de a găsi un motiv tragic, de a găsi imitaţia, ascunzân- du-i neîndeplinirea condiţiilor tragicului, absenţa caracterelor esenţiale ale tragicului, etc. adică tot ceea ce rămâne totuşi rea- lizabil chiar în cadrele spiritului şi vieţii moderne. Acest carac- ter lax al construcţiei de faţă, această absenţă a motivului cu rezonanţe de mit, această imposibilitate de a o reduce la altceva d cât la un subiect povestit în toată amploarea lui se mai ci* teşte şi în absenţa a ceea ce am numi cu o expresie franceză: «Ies bons mots». In alte cuvinte, a replicilor care să sintetizeze situaţii sau chiar întregul, a replicilor esenţ'ale care odată citate rezumă întregul. In « Straniul Interludiu» aceste replici erau totuşi mai numeroase. 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi iarăşi se mai poate vedea acest caracter lax al construcţiei teatrale în catarsis. Lavinia, scula principală a destinului, nu sfâr- şeşte print’o catastrofă, ci continuă să se chinuie. E aici un catarsis, dar imperfect. In aceeaşi ordine de idei Vom remarca un lucru asupra căruia s’a trecut prea uşor cu vederea, poate pentrucă toţi şi-au dat seama cât era de opus spiritului tragic. Teatrul autorului american are un caracter net descriptiv. Atât de descriptiv încât ne face să ne întrebăm dacă nu cumva regula celor trei unităţi, atât de antina- turalistă, nu ascundea posibilităţi de potenţare a tragicului infinit superioare. Acest caracter descriptiv nu lipseşte aproape din niciuna din piesele scriitorului american. Grija de a reda atmosfera şi de a descrie psihicul eroilor se vede pretutindeni. In indicaţiile dela începutul fiecărui act, fiecărei scene, în indicaţiile dinlăuntrul fie- cărui act şi fiecărei scene. Căci nu am văzut nicăcri atâtea paran- teze în plină acţiune dramatică. Apoi însăşi descoperirea mono- logului interior întrebuinţat în «Straniul Interludiu», mărturiseşte aceeaşi manie descriptivă care nu are nimic teatral şi mai cu seamă care nu serveşte întru nimic tragicul. Căci tragicul nu e paranteză, nu e decor. E ciocnire pe care ajunge să o prindă dialogul, e spasm pe care ajung să-l prindă mimica, ori cuvântul, ori urletul. Eugen O’Neill ajunge uneori să transforme piesa într’un scenariu de film. Citiţi «Emperor Jones» şi Veţi fi uimiţi dp câte tablouri veţi întâlni acolo. ...Şi totuşi, dacă e drept că Eugen O’Null nu a reuşit să învieze tragedia, aşa cum s’a exagerat, dacă el rămâne cu mult în urma cl sicilor, neoclasicilor şi elizabetanilor, dacă el nu a reuşit să depăşească un expresionism cu care europenii erau destul de obişnuiţi, e tot atât de drept că de câte ori îi citim sau îi vedem operele, avem certitudinea că ne aflăm în faţa unui mare scriitor. Este un poet şi un metafizician de forţă. Ceea ce ne încântă în primul lând în piesele sale este o poezie infinită. Eugen O’Neill a făcut să auzim glasul naturii chiar acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin: în teatru. Marea, oceanul, insulele fericirii jungla. Şi apoi poezia lucrurilor care povestesc trecutul, care sunt pline, îmbibate de amintirea oamenilor. Casa Mannonilor e în această privinţă un exemplu. problema tragicului la eugen 0‘neill i35 Dar nu numai poezia ne cucereşte în aceste piese, ci şi eroii cu toate deficienţele lor, cu toată lipsa lor de naturaleţe, con- stantă uneori. Ii simţim aproape. Aproape de noi modernii. Fraţi de ai noştri. Sunt oameni dornici de viaţă, dornici de posibil, de inepui- zabil. Şi sunt în preajma catastrofei sau a morţii. Sunt oameni dornici de viaţă, care nu reuşesc să se realizeze şi ori se ofilesc, ori, în preajma catastrofei sau a morţii, încearcă să se bucure de ceea ce le scapă totuşi până la urmă. Sunt existenţe ratate şi ocazii pierdute. E ceea ce ar fi putut să fie şi nu a fost sau nu va fi niciodată. E dorinţa de pleni- tudine, de scoatere din neant, din nefiinţă la fiinţă, de scoatere din moarte, de repetiţie. Oamenii aceştia sunt oamenii stărilor de suflet născute în punctul «în preajma » sau «între » sau « dintre », la « răscruce » sau la interferenţă, adică acolo unde viaţa îşi arată toate va- lenţele, unde omul capătă înţelegerea şi dorinţa acelei categorii a posiblului fără de care orice plenitudine e iluzorie. Metafizică a situaţiilor de graniţă şi în acelaşi timp de răs- cruce, ea se poate încadra şi explicita în existenţialism. Lupta eroilor e tot împotriva imposibilului. Ei încearcă să actualizeze ceea ce a fost ratat odată, să obţină repetiţia, să oprească viaţa. Şi aceasta împotriva tuturor evidenţelor sau ridicolului. In această privinţă şi Nina Leeds şi Lavinia au ceva din Don Qjichotte. Până chiar şi cuminţirea finală. Ială, în puţine şi în sărace cuvinte, ce poate găsi în acest teatru orice om înzestrat cu sensibilitate poetică şi metafizică. Iată temele pe care le poate găsi un iniţiat în metafizica zilelor noastre. Acest autor ne prezintă valorile eşecului şi tristeţii, lupta pentiu repetiţie, posibil şi plenitudine, luptă ce pare a se ase- măna cu aceea a cavalerului tristei figuri, la care totuşi viaţa sexuală nu ocupă locul pe care îl ocupă aici. Căci instinctele şi sexualitatea ocupă aici un loc de frunte, iar autorul ne arată şi aici valorile şi poezia generate de ele. Astfel Eugen O'Neill rămâne pentru noi unul din cei mai dragi martori ai eşecurilor şi vrerilor noastre. EUGENIU SCHILLERU ACASĂ, CU TINE Conturul dantelat al continentelor, Albastrul liniat al apelor pe hartă, Na mă mai cheamă. In adânc au adormit sirenele, Au putrezit palmierii pe coastă, Tu doar trăieşti. Ai rămas în inima mea Şi mă tem că plecând te împrăştii. Cum aş vrea să adorm ca să nu te destrami, Durerea mea I împrejur, cât cuprinde primăvara, e locul tău, Peste cer, cât cuprinde sufletul, eşti numai tul JALE Bunicii Ai plecat de-atâtea zile... Pentru tine, cea mică, marele alai? N’ai să te mai întorci niciodată, In fugă, la ceasul orânduit? Nu mai punem nimic la cale? Dorul tău nu mă mai caută prin odăi? Doar candela morţii mai pâlpâie, Tulburii-mi ochi îi răspund. Tremurau plopii ’n grădină de durere, Când ne luam rămas bun şi ne feream. Nopţi lungi şi zile de-a-rândul, îngerul morţii, de milă, Pe-afară într’adins zăbovea. BASM Am crezut odată ca niciodată In tine, ca ’n neclintita serii stea, Fiecare vis, fiecare gând strălucea Ca beteala de-o mireasă tânără purtată. Se rostogoleşte pământul în aburul lumilor, Azi ştiu-mai bine vuetu-i să-l desluşesc, să-l ascult, Ochii-mi au prins zâmbetul fotografiilor dedemult, Ce-şi aşteaptă locul în rândul străbunilor. La fel cu cea de ieri este ziua de amară, Peste pietre tăioase treci mai departe: Numai aşa te sfinţeşti pentru moarte, Uiţi îndepărtatul cântec de privighetoare. IN AMINTIREA SUFLETULUI MORT A murit un suflet cândva, Apa e aspră, rece. Fără cârmă pe creastă de val — Cine mă ’ntrece? Uşor e mortul ce-1 port, Nemilos de uşor. Alai, miriade de stropi, Soarele arzător. Departe e ţărmul, departe, Cine ne cheamă? Păsări pribege ca noi, Nu-ţi fie teamă, AŞ VREA SĂ FIU UN COPIL IN CLASĂ Aş vrea să fiu un copil în clasă, Să jinduiesc numai după lumina de-afară, După ora când, liber, mă scald în ea. Spiritul meu să cunoască numai probleme comune Şi rezultatul lor să-l copiez fără remuşcări. Din apele timpului s’a închegat «trecutul». Nerodnici ani, atât de mulţi aţi fost? Parcă şi azi mă mai sperie sunetul clopoţelului Care ne strângea laolaltă tot doi câte doi Şi din aprinsa jocului transă, ne rânduia la ’ntuneric. MARGARETA STERIAN DINTR’UN CICLU LIRIC VOTIVĂ Frumuseţea ta se oglindeşte ’n mine Ca ’n lacuri nemişcate, alpine, Verzile, cutezătoarele coline. O simt cum ţese şi toarce Cu degetele străveziilor Parce Un păienjeniş de lumină Peste fluida mea vermină. Câte odată mi se pare că Frumuseţea ta e lunecătoarea Arcă In care plutesc Spre arhipelagul meu ceresc. DESPĂRŢIRE Alină toare nu-i nicio eglogă I Absenţa ta vădeşte scrum şi moarte. Dolentu-mi corn alunecă, pirogă Pe apa unor vremi însângerate. Dar glasul s’a trezit printre columne Ce ’nchipuesc singurătatea mea Şi ’ntreabă către stele, cum ne Vom regăsi în lumea care începe-va. Şi golul cu a'lui vânătă stea întoarce depărtările spre mine Răspunsul lui e pâinea-mi, rea Pentru îndoliatele festine, PĂRUL TĂU... Părul tău, Neagra lui apă, Mă soarbe. Setea mea trece în el Ca o sărutare. Miresmele lui oarbe Mă caută Mă cheamă. O teamă Ca de profunde mări Mă coboară pe scări De vis şi de scamă. îndoliata lui lucire Vesteşte Senina ivire A frunţii de ivoriu Şi bogăţia ei difuză. Ochiul o cuprinde Ca o ventuză Şi o sărută Cu imaterială buză. V. CRISTIAN — AHMED HA8IM — SEARA COBOARĂ încet, vei urca această scară, O grămadă de fntnze de coloarea soarelui Va însoţi trena mantiei tale. Prin perdeaua de lacrimi vei contempla cerul. Apele s’au impalidat, chipul tău de asemeni. Aplecate spre pământ, rozele sângerează fără ’ncetare. Privighetori ca nişte bulgări de aur au poposit pe ramuri. Depărtările tremură ca nişte focuri strălucitoare. Terasa de marmoră pare de bronz. Lucrurile vorbesc o limbă discretă, Melodioasă ca o veche vioară. Priveşte ’n zarea de purpură: seara coboară. AL. T. STAMATIAD Fig. i. — Capul de lup, mărit. UN ORIGINAL CAUC DAC? Comunicarea despre «Supravieţuirile artistice din vremea Dacilor », apărută în Nr. din Noemvrie al « Revistei Fundaţiilor Regale », a avut un rezultat neaşteptat. Surprins de asemănarea celor publicate cu un obiect similar din variata şi bogata sa colecţie, un laureat al premiului naţional, care pe lângă harul poeziei întruneşte şi însuşirile unui subtil şi profund cunoscător al artelor plastice, a binevoit să-mi puie la dispoziţie, cu învoire de publicare, vasul metalic înfăţişat prin desenele şi fotogra- fiile alăturate. . Obiectul intră în categoria aşa ziselor cauce sau căncele, azi încă în uzul păstorilor din stâne, unde vasele de lemn, altfel trainice, înlocuiesc pe cele mai fragile de lut. Printre numeroa- sele cauce de lemn, bine caracterizate prin formele şi ornamen- taţia lor specifice, acesta este singurul exemplar de metal cu- noscut până azi. Să fie oare unul din orig!nalele acelor Schoepfloeffel, ce se disting aşa de clar în desagii cu cari e încărcat calul din planul întâiu al scenei răpirii tezaurelor dace, reprodusă în planşa din studiul menţionat? O soartă binevoitoare să'ne fi procurat, mai de vreme decât ne aşteptam, exemplarul ce speram să ni-1 dea la iveală o feri- cită descoperire a săpăturilor metodice din munţii Transilvaniei? înainte de a răspunde la aceste întrebări, să examinăm mai de aproape neaşteptatul exemplar, aci reprodus sub toate feţele. Un original cauc dau 143 Asupra locului descoperirii nu se ştiu alte amănunte decât achiziţionarea lui în Oltenia, a cărei capitală, în deosebi, e de mult cunoscută ca un centru de vânzare a tot felul de ant'ch'- tăţi; tot de aci provine şi aşa zisul «tezaur scit din Craiova», re- cuperat pentru Muzeul nostru de antichităţi. Nu e exclus ca obiec- tul nostru să fi fost descoperit în Oltenia, unde au trecut, din timpuri străvechi, multe obiecte, chiar din cele presupuse de pe vremea Dacilor. Ignorarea condiţiilor în care a fost desco- perit vasul ne lasă în incertitudine asupra originei şi vâr- stei sale. Nici metalul din care e făurit nu ne dă preciziuni în această privinţă; căci obiecte din acest aliaj se înşiră din epoca pre- istorică, inclusiv aceea a Dacilor, până aproape de zilele noastre. Exemplarul de faţă constă dintr’un aliaj în care arama predo- domina, aşa încăt cu greu îl putem clasa între obiectele de argint’ Chiar dunga de aur bătut, ce se prelungeşte de-a-lungul muchii deschiderii, precum şi aureala capului de lup, cu care se ter- mină mânerul, .nu sunt indicii sigure de datare. Ele se regăsesc întocmai pe unele din plăcile zoomorfe ale tezaurului scit din Craiova, dar se repercută şi în vremuri mult mai târzii, în ţările balcanice. Forma caucului are, în general privită, aspect antic, mai ales din cauza mânerului reprezentând un gât încovoiat, ter- minat printr’un cap de lup, prin care se şi asigură echilibrul vasului în poziţie orizontală. Cele două proeminenţe ale deschi- derii, întrerupând monotonia ovalului, contribue să dea întregii înfăţişări a vasului o eleganţă neaşteptată, ce nu se poate compara însă cu formele atât de reuşite, prin spontaneitatea lor, a Vaselor eneolitice din Muzeul naţional Carol I. Aproape de baza gâtului se găsesc două perforări, prin care se putea trece o sfoară sau un lanţ pentru atârnarea vasului de chimir. Mânerul, a cărui aparentă rotunjime e atenuată prin cele opt feţe teşite, e compus din două bucăţi sudate în lungime. Sudarea mânerului e apli- cată la exterior, fără perforarea peretelui vasului. Capul de lup, prin care se termină mânerul, e bătut în metalul ce alcătueşte gâtul, nefiind sudat aparte. Ornamentele, acoperind întreaga suprafaţă a vasului, sunt cizelate din exterior, iar nu au repousse, ca la placa de arginlint *44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aurit găsită la Ciora şi la discurile de aur din Ţufalău, publicate în Nr. din Noemvrie al Revistei. Elementele până aci înşirate neputându-ne da vreo preci- ziune în privinţa datării obiectului, vom recurge la analiza sti- lului acestuia. înfăţişarea generală a obiectului, de proporţiile reduse indi- cate în desenul Nr. 2, e bine cumpănită, ba chiar elegantă, lăsând să se întrevadă făurirea îndelungată, în serie chiar, a unor ase- l - -----------------------------------O Fig. 2. — Cupa metalică. menea obiecte. Terminarea mânerului prin capul de lup (desen Nr. 1), pe care-1 regăsim ca simbol al artei Dacilor, la stindar- dele şi trâmbiţele acestora, tentează grozav să se atribue şi caucul de faţă îndepărtaţilor noştri strămoşi. Privit mai de aproape, însă, capul aurit, destul de rudimentar ciselat, are o înfăţişare mai puţin caracteristică decât motivele similare vechi, întru cât e permisă compararea originalului cu reproducerile de pe columna traiană, singurele mărturii ce pose- dăm din acea vreme. Deşi destul de grosolan lu rat, nu atinge efec- tele produse de originalele dace menţionate. Dinţii sunt redaţi, dar lipseşte limba atârnând afară şi accentuând grozăvia capului, închipuit ca simbol al puterii înfricoşătoare. Originalul nostru UN original cauc dac *45 pare a fi produsul unui atelier din Balcani, unde lucrarea meta- lului a fost practicată din evul mediu până în vremea noastră. Şi mai puţin pledează pentru origina antică, ornamentaţia ce îmbracă întreaga suprafaţă a vasului, compusă din patru car- tuşe, bine delimitate, în jurul motivului central din fundul vasului, des- făşurat pe plan orizontal în desenul Nr. 3. Motivele florale, ba- nale căci n’au cara ter bine definit, naiv con- cepute şi nesigur con- turate, n’au înfăţişare antică, ci se aseamănă cu ornamentele curente ale lucrărilor balcanice, cu ecouri până azi în Macedonia, Serbia, Dal- maţia şi până la Stam- bul. Lipsa unui plan bine conceput al dese- nului palmetelor o mai dovedesc^, semnele răz- leţe cu misiune de a um- plea golurile, după cum se vede în desenul nostru. In rezumat, deşi for- ma caucului e pe cala- pod antic, se poate chiar admite dac, din punct de vedere al stilului însă el nu poate fi atribuit strămoşilor noştri, oricât de mare ne-ar fi ispita î tr'acest sens. Şi în asemenea cazuri, când date certe lipsesc pentru fixarea origiuei şi vârstei unui obiect, singure consideraţiile stilistice au precădere. In toate cazurile similare, veşnic argumentele de stil au fost hotărîtoare. Amintim în treacăt numai, ca cel mai celebru caz, Fig. 3. Ornamentul cupei 10 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acela al tiarei lui Saitafernes, a cărei falsificare Furtwăngler singur a recunoscut-o pe baza lipsei de stil, pe când Salomon Reinach şi ceilalţi experţi, considerând că au în faţă un original, l-au achiziţionat pentru Muzeul Luvrului, din sălile căruia în curând a fost retras, falsul fiind de toţi recunoscut, în urma mărturisirilor cu probe ale giuvaergiului care imaginase şi făurise tiara. Exemplarul nostru, departe de a fi o falsificare, este, cu siguranţă, un original, inspirat de modele scito-dacice, ce s’au repercutat până în zilele noastre şi cari, după cum am arătat, vieţuesc mai departe la ciobanii români prin exemplare de aceaşi formă şi factură, argintul sau aurul înlocuit fiind prin lemnul altfel ieftin şi mai la îndemâna oricui decât metalele preţioase, ce au ademenit pe hrăpitorii cuceritori romani. Ori- ginalul însă nu e mai vechiu de vreo patru sau cinci sute de ani. Presupunerile stilistice, aci pe scurt expuse, urmează să fie confirmate sau infirmate de vreun, vas autentic, ce tot mai sperăm că ne vor procura săpăturile sistematice şi bine supraveghiate' ce sunt în curs. Concepţia ce o am despre arta vitejilor şi cumpătaţilor noştri strămoşi nu-mi îngăduie să-mi închipui caucele de ofrande şi de ospăţuri — din care în momentele tragice, bine cunoscute, ei au sorbit şi otrava istovitoare — din materialul aşa de uşor şi cu ornamente aşa de firave şi lipsite de caracter, în afară de reminiscenţa străbună a capului de lup, anume aurit în cazul de faţa pentru a i se accentua importanţa. Caucul dac, aşa cum răsare din desagii romani şi cum îl regă- sim în mâinile Şefului împărtăşind cu otravă pe voinicii săi, mi-1 închipui din argint sau aur mai masiv decât exemplarul nostru, ce nu cântăreşte mai mult de 88 grame; mânerul, înrudit cu copia de azi, dar dintr’o bucată, masivă şi ea, şi, mai ales, cu un cap de lup altfel impunător. îmi închipui ornamentaţia constând numai din loviturile ciocanului făuritor, sau din izvoade simple şi impunătoare sau cu totul fantastice, în locul palmetelor anemice aci reproduse. Originalele, ce până azi mai trăiesc prin tradiţia din care se inspiră caucele păstorilor noştri, nu se poate să fi fost mai Fig. 4. Cupă metalică. Colecţia particulară, Bucureşti Fig. 5. Cupă metalică. Colecţia particulară. Bucureşti Un original cauc dac H1 puţin impunătoare ca exemplarele de lemn ale zilei de azi, la care se simte totuşi încă puterea creatoare şi concepţia clară de odi- nioară. Din cele aci expuse se vede cu câtă legitimă nerăbdare aştept exemplarul salvator al săpăturilor, despre rezultatele cărora nu avem încă ştiri. AL. TZIGARA-SAMURCAŞ 12* COMENTARII CRITICE FIGURI ŞI FORME LITERARE STARE POETICĂ ŞI FORMĂ POETICĂ Deschid « Revista Fundaţiilor Regale » şi citesc Pastelul marin al d-lui I. Vinea: In portul vechi pogoară arborii numai noaptea I din umbre se aleg păunii cu aripi de vânt, / aici se sfinţesc stelele fără pânză ale trecutului, j Cum s’a ivit, de nicăieri, în loc j unde s’au limpezit şi au stătut furtunile f corabia-fantomâ sub fulgerul ei mort I scăldată în veninul verde al omor... D-l I. Vinea gru- pează pastelul său marin împreună cu alte trei poezii, sub titlul mai general Patru poeme vechi. Autorul, care este unul din poeţii cei mai înzestraţi ai generaţiei ajunsă acum la maturitate, ne atrage deci atenţia că bucăţile sale aparţin unui moment mai vechi, deşi ceea ce ne apare în însemnarea sa ca o perspectivă plină de detaşare asupra propriului său trecut, nu ne poate de loc ascunde actualitatea formulei sale. Mulţi tineri scriu astăzi ca d-l I. Vinea: imaginile rare, succesiunea lor logic nemotivată, ca în stările de vis sau de delir, structurile sintactice deschise, neînchegate, fac parte din rândul unor procedee pe care avem adeseori ocazia să le subliniem în operele poeţilor tineri. Atitu- dinea însăşi a d-lui Vinea este vrednică a fi remarcată, ca una care şi-a găsit de atâtea ori imitatori. Poetul nu pare a se găsi într’o postură activă şi nu admirăm la el puterea de a fi învins unele greutăţi, de a fi înmlădiat inerţia limbii, de a o fi supus unei legi formale. Atitudinea poetului este asemănătoare stă- rilor de graţie; el primeşte un dar; transcrie, nu informează. Poetul doreşte să ne comunice o stare poetică; forma însăşi trebuie în aceste condiţii să cedeze, pentru ca valul afectiv să se poată revărsa fără a fi constrâns. Va fi de sigur unul din fenomenele literare cele mai izbitoare ale vremii, asupra căruia istoria literară se va opri adeseori în viitor, această orientare către aşa numitele stări poetice, un fencmen corelativ cu desorganizarea formală a poeziei. Lucrarea de modelare a stărilor prin nişte tipare preexistente, cum sunt FIGURI ŞI FORME LITERARE 149 versul regulat, ritmul prosodic, alternanţa periodică a rimelor, succesiunea strofică, etc., se numără printre acele la care poeţii noi renunţă cu mai multă uşurinţă, manifestând o îndrumare pe care putem încerca de pe acum s’o înţelegem şi s’o preţuim. Nu încape nici o îndoială că forma poetică, în înţelesul amintit al unor ti are generale şi preexistent, trece printr’o criză g aiă, care pune în joc însăşi 1 oţiurea tradiţională a poeziei. SLr pă- rea că p n'ru mulţi po ţi ai vremii, actul poetic şi-a pierdut acea veche seim ific ţie, c, re îl înrudea atât de strâns altădată cu aclul : par nt în toat* c lei lte rrt\ Multă \remj a compune po tic îns mna, în p imul rând, a supune mat ria i motivă la o lucrare de transform,-re, cizelare, stilizare, după rişte pro edce mai mi lt sau mei puţin gener. le, ale c,ărei ieziltate cons'stau în acel mod de organ z re exterioară a poeziei, despre care a fost vorba mai sus. Lucrând astfel, poeţi 1 nu se deosebea nici de pictor, nici de sculptor, nici de arhitect, ba chiar de nici unul din meşterii care prelucrează o materie oarecare. Poetul era el însuşi un lucrător, poeta faber, o atitudine pe care Valery a în- cercât s’o reînvie şi s’o impună, tocmai într’un moment în care vechea ei suveranitate părea atât de ameninţată. Dela un timp, poeţii s’au arătat mai preocupaţi de a nota stări poetice, decât de a le trece pe acestea prin acel laminor al formei, menit să le dea celor dintâi ductilitatea unei materii prelucrate. De sigur, totdeauna poeţii au pornit dela stări poetice, dar notarea ace- stora nu li şe părea de loc suficientă şi opera lor nu era consi- derată sfârşită decât atunci când starea poetică fusese supusă pcţiunii de răcire, pe care o aduce cu sine turnarea într’o formă. Ce sunt oare aceste stări poetice pe care, în dispreţul formei, aţâţi din poeţii moderni doresc să le comunice? întrebarea nu este de astăzi, deşi unul din răspunsurile cele mai răsunătoare care i s’au dat, acela al Abatelui Bremond, în renumita încer- care de a identifica poezia şi rugăciunea, starea poetică cu starea de graţie, a fost un eveniment al zilelor noastre: Priere el poesie, 1926. Abatele Bremond are însă predecesori şi unul din aceştia este, fără îndoială, Părintele Dominique Bouhours (1628—1702), un autor aparţinând, ca şi istoricul său modern în Histoire litte- raire du sentiment religieux en France, 6 voi., 1916—1923, 5 altă operă a lui Bremond, aceluiaşi ordin jesuitic care prin Andrâ, prin Dubos sau prin Batteux, mari nume ale istoriei esteticei, a dat cugetării franceze asupra poeziei şi frumosului contribuţii hotărîtoare la sfârşitul veacului al XVIJ-lea şi în tot decursul veacului următor. Bouhours numea starea poetică un je ne sais quoi, acel nu ştiu ce care răsună, ca într’un foarte îndepărtat ecou, în cântecul lui Eminescu. Cartea lui Bouhours, în care le je ne sais quoi alcătueşte un capitol vrednic a fi parcurs şi 150 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE astăzi, poartă titlul Les Entretiens d’Ariste et d’Eugene, 1671, şi nu mai fusese tipărită din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, când un erudit s’a gândit s’o retipărească în preţioasa Collection des Chefs-d’oeuvre inconnus a editorului Bossard (1920). Renu- mitul je ne sais quoi al lui Bouhours traduce o expresie italiană şi spaniolă, acel non so che din poeziile italieneşti, citate în dia- logurile lui Ariste şi Eugăne: A poco ă poco nacque nel mio petto, /Non so da qual rădice, jCom herba suol che per se stessa ger- mini, /Un incognito affetio, /Un estranea dolcezza, /Che lascia nel fine f Un non so che d’amaro. Spaniolii vorbiseră şi ei de un no so que, şi Gracian, teoreticianul noului curtean, altul decât acela mai bătrân cu un secol al lui Castiglione, dela curtea ducală din Urbino, făcuse din această însuşire unul din felurile carac- teristice de a fi alq noului om reprezentativ, alături de graţia, strălucirea şi desinvoltura lui. Farmecul capitos al lui je ne sais quoi este una din formele misterului baroc, al umbrei pe care vremea Contrareformei, epoca unui misticism împerechiat cu teatralitatea, o aşternea peste toate reprezentările artei şi chiar în modurile de a fi ale oamenilor: puţine alte fiinţe se ridicau mai sus în preţuirea lui Gracian, autorul tratatului de morală practică El discreto, ca oamenii tainici, sub enigma cărora prive- ghează, ca sub un scut, cunoştinţa înţeleaptă a sufletelor ome- neşti. Când este vorba să lămurească în ce consistă acest je ne sais quoi în care ar sta farmecul poeziei, comparaţia cu senti- mentul religios al graţiei i se prezintă neapărat lui Bouhours, cu două secole şi jumătate mai târziu lui Bremond: «Pentru a vorbi creştineşte de amintitul nu ştiu ce, observă Ariste, nu există oare în noi un nu ştiu ce care ne face să simţim, cu toate slăbi-, ciunile şi desordinele naturii conrupte, că sufletele noastre sunt nemuritoare, că măririle pământului nu sunt în stare să ne aducă satisfacţia dorită, că există ceva deasupra noastră care este terme- nul dorinţelor noastre şi centrul acelei fericiri pe care o căutăm pretutindeni şi nu o găsim nicăieri? <>. « Astfel, întrerupe Eugân amintitul nu ştiu ce face parte nu numai din natură şi artă, dar şi din graţie ». Prin astfel de analogii, Bouhours încerca să depă^qscă ceea ce este de fapt refuz de a explica în identifi- carea: stării şi farmecului poetic cu un nu ştiu ce. De altfel, nicio- dată nu s’a putut găsi pentru lămurirea stărilor poetice o altă metodă decât aceea a analogiilor. Cercetez de pildă cartea lui Pierre Trahard, Le Mgsţere poetique, 1940, o lucrare în care ni se făgăduiesc lumini asupra acestei mult desbătute probleme şi nu găsesc decât astfel de analogizări, cu visul, cu extazul, cu nebunia, cu inocenţa copilărească, cu starea paradisiacă, cu, rugăciunea, cu divinaţia mistică, cu miraculosul, ba chiar cu tăcerea. Starea poetică ar pvea ceva din fiecare din acestea şi FIGURI ŞI FORME LITERARE 151 ar fi chiar ceva mai mult decât toate laolaltă, de vreme ce ea este un fel de a fi care nu aparţine numai poeziei. Avem poeţi ai picturii, un Perugino sau un Leonardo i avem şi poeţi ai mu- zicii, un Chopin sau un Schumann. Există expresii «poetice» de adolescenţi sau de fete tinere şi stări poetice care se constitue în noi prin influenţa nelămurită a unui peisaj, a unui profil întrevăzut sau a unei vorbe auzite în grabă. Ceea ce numim stare poetică este deci o stare de sugestie sau de autosugestie, greu de precizat în constituţia şi originile ei, dar aceea pe care urmăresc s’o comunice aţâţi din poeţii zilelor noastre, de cele mai multe ori cu sacrificiul formei care ar putea-o sugruma şi care, în tot cazul, ar răci-o. Faptul că starea poetică este oarecum independentă de forma poetică, putând subsista chiar atunci când aceasta din urmă se desorganizează, a îndreptăţit concluzia platonizantă a unei transcendenţe poetice, al cărei reflex poate de altfel pluti — am văzut-o — şi asupra creaţiilor altor arte, asupra naturii, asupra chipurilor omeneşti, asupra unora din împrejurările vieţii. « Poe- mele vii sunt poeme transcendente» scrie un autor francez, Maurice Duval, într’o carte destul de prolixă, La Poesie et le principe de transcendance, 1935. Principiul transcendenţei poe- tice impune o încheiere neprevăzută în problema traducerilor. Multă vreme traducerile poetice au trecut drept nişte exerciţii sterile, condamnate din capul locului la insucces. Dogma idea- listă a unităţii fondului cu forma făcea pe mulţi să condamne sau să privească cu neîncredere traducerile din poeţi. Trecerea unui conţinut poetic dintr’o limbă în alta, aducând o inevita- bilă schimbare formală, trebuie să aducă şi alterarea cuprinsu- rilor. De aici, năzuinţa traducătorilor de a limita corupţia for- mală, de a păstra cât mai intacte toate detaliile organizării ex- terne a poemului tălmăcit, în limba care îl priveşte. Cât de puţin izbuteşte însă acest program, ne-o dovedesc thiar marii virtuozi ai formei, un Ştefan George de pildă, ale cărui traduceri germane din Sonetele lui Shakespeare, ne impun la tot pasul mai mult imaginea traducătorului, decât pe aceea a artistului original. De sigur, susţinută de un alt suport formal, starea poetică însăşi se modifică. Pentru a o menţine cât mai întreagă pe aceasta, nu este atunci mai potrivit a renunţa să traduci forma, nu este mai bine venită hotărîrea de a mărgini riscurile trecerii dintr’o formă în alta, adoptând un suport oarecum neutral, ca acela pe care îl poate da operelor poeziei traducerea lor în proză? Nu este de loc uimitor deci că un poet ca Stephan Mallarmâ, atunci când a fost vorba să dăruiască limbii franceze poemele lui Edgar 152 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Poe, a preferat transpunerea lor în proză, eliberând astfel starea poetică de constrângeri păgubitoare. Citind, pe vremuri, Die Gedankenlyrik, 1913, teza de estetică a lui P. Ccrna, am fost izbit de afirmaţia că adevăratele poezii, cu tot caracterul lor ritmic-muzical, sunt mai uşor traductibile în proză decât poe- mele didactice, vehicule de idei abstracte. Ce le mai rămâne acestora dacă le răpeşti muzica originalului? Celelalte se sal- vează însă prin substanţa lor poetică, rezistentă chiar în redarea vorbirii nelegate. Aserţiunea ni s’a părut falsă şi am combătut-o în Filosojie şi Poezie, 1937, ed. Il-a, 1943. Astăzi aş fi mai tole- rant faţă de ea, căci mi s’a lămurit că starea poetică, adevărat reflex al unei transcendenţe, se menţine chiar când suportul formal se desorganbează, ca în operele atâtor poeţi mai noui, şi chiar atunci când este schimbat cu un suport prozaic. De unde provine oare intensul actual pentru stările poelice redate oarecum direct, nu prin transparenţa formei refringe- rente? Fenomenul se leagă cu alte câteva îndrumări ale cul- turii moderne. Este aici mai întâi o nevoie de imediatitatc, care în alte domenii impune valoarea documentului viu, a însemnării spontane şi descusute., M’am ocupat şi altădată despre criza ideii de artă în literatură şi ceea ce am stabilit atunci pot rea- minti şi astăzi. Poetul nou pare mai puţin preocupat de năzuinţa formală a perfecţiunii, cât de aceea a autenticităţii. Ceea ce este spontan i se pare mai preţios decât ceea ce este elaborat. In ţâşnitura directă se luminează adâncuri, pe care forma îngrijită şi savantă le disimulează de obicei. Arta poetului devine, în consecinţă, mai puţin lucrare de plasticizare, cât mărturie, reve- laţie, cunoaştere. Forma începe atunci a fi resimţită ca un pa- ravan, care merită a fi înlăturat. Pe de altă parte, estetica for- melor poetice se ridică pe temelia unei alte înţelegeri a timpului decât aceea care prezidează estetica formelor. Am putea d. fini forma poetică drept un sistem de periodicităţi: periodicitatea accentelor în interiorul versurilor (ritmul), periodicitatea rimdor, periodicitatea conturării aceleiaşi figuri strofice, uneori periodi- citatea refrenelor. Periodicitatea este forma raţionalizată a tim- pului, forma timpului meteorologic (cu nesmintita revenire a aceloraşi fenomene naturale) şi a timpului social (cu revenirea regulată a aceloraşi sărbători, date comemorative, termene fatale de tot felul). Ca şi în împrijurarea timpului raţionalizat al me- teorologiei şi al societăţii, omul însoţ şte desfăşurarea sistemului de periodicităţi care alcătueşte forma poetică cu sentimentul alternativ al aşteptării şi al împlinirii. Cine se observă pe sine cetind o poezie cu forme regulate se poate uşor surprinde în FIGURI ŞI FORME LITERARE 153 tensiunea aşteptării momentului în care unul din elementele periodicităţii formale trebuie să revină, şi în detenta împlinirii acestei aşteptări, când elementul periodic a apărut. Un alt timp este acela în care se desfăşoară poemele de stări şi altele sunt sentimentele cu care le însoţim pe acestea. Aci timpul nu se mai prezintă ca periodicitate, ci ca desfăşurare continuă, ca invenţie neîntreruptă, şi sentimentul cu care o însoţim pe aceasta nu mai este satisfacerea unei aşteptări, ci acela al unei îmbo- găţiri interioare neîncetate, a unor revelaţii progresive. Timpul formelor poetice priveşte înainte şi înapoi: înainte ca prevedere şi înapoi ca confirmare a acestei prevederi. Timpul stărilor poe- tice priveşte numai înainte. Desfăşurarea lui nu mai este pulsa- tivă, cu alternanţa de încordări şi detente, de sistoliişi diasistolii, ca acele ale formelor poetice. Timpul stărilor poetice nu este al inimii care bate, ci al unui organism care s’ar simţi crescând. Vremea noastră, cu aspiraţia ei de a pătrunde mai adânc în esenţa timpului, dincolo şi mai afund decât forma lui raţiona- lizată, a creeat şi noua poetică a stărilor, prin care avem impresia a cuprinde straturile fundamentale ale timpului, « durata pură » din teoria bergsoniană. Am spus că desorganizarea formală, la care consimt aţâţi din poeţii zilelor noastre, pune în discuţie însăşi noţiunea tradi- ţională a poeziei. Emoţia poetică s’a constituit în tot lurgul ei trecut abia atunci când cetitorul ajungea să întrevadă şi să se pătrundă de starea poetică prin transparenţa glacială a for- mei. Conştiinţa unei dualităţi de planuri în adâncime, a unei £chivocităţi fundamentale era absolut constitutivă pentru con- stituirea emoţiei poetice. Poetul nou se confesează; poetul mai vechi stilizează. Virtutea j rin care cel dintâi vrea să ne câştige este absoluta lui sinceritate, spontaneitatea, ba chiar impulsi- vitatea lui; aceea a vechiului poet era de a se reţine, de a disimula forţele inhibiţiei. Pe drumurile lui, cel dintâi nu pre- getă să alunece în cinism; cel de al doilea se menţine într’o amic mită rezervă şi discreţie. Eul poetic al acestuia din urmă are o formă generală, reprezentativă; cel dintâi nu se sfieşte a intro- duce în potzia sa accentele cele mai particulare ale sensibili- tăţii lui. Prin zăgazul forau lor, nu se strecura în poezia de tip mai vechi decât ceea ce era mai general în simţirea poetului; în lipsa acestui zăgaz, se revaisi într gul conţinut efectiv al poetului. Pornind dela estfel de corstatări, cu totul normale pin ru conştiinţa estetică tradiţională, ajung a Nietzsche să sta- bilească în creaţia literară o colaborare a beţi i cu visul, a lui Dyonisos cu Apollo, stările tumultoase inspirate de cel dintâi 154 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE urmând a fi cuprinse prin mijlocirea formelor liniştite dictate de cel din urmă. Psihologia creaţiei şi emoţiei poetice în « Naşterea Tragediei» a lui Nietzsche este una din cele mai instructive pentru oricine doreşte să cunoască chipul în care cooperează starea cu forma în unitatea emoţiei poetice. Nu cred că estetica formei poetice este pentru totdeauna întrecută. Poate numai ceea ce aduce ca primejdie formalismul steril şi virtuozitatea a impus noua poetică a stărilor. Dar nu este cu neputinţă ca faptul cuceririi unor noi regiuni ale sensibilităţii şi al unor stări poe- tice noui să nu se subordoneze în cele din urmă legii severe a formei, restaurând astfel vechiul înţeles al poeziei, izvorul atâtor bucurii înalte şi pure. TUDOR VIANU CRONICI METODE ŞI MORAVURI « ŞTIINŢIFICE » Soriind paginele de faţă, nu am intenţiunea să mâhnesc, cu dinadinsul, pe cineva. In regulă generală, socotesc că rezultatele muncii acelora care s’au străduit să ajungă la o lămurire teoretică, merită o cercetare critică obiec- tivă şi calmă, expusă în formele liniştite ale stilului ştiinţific. Dar de data aceasta, problema în faţa căreia mă aflu depăşeşte margi- nile normale ale interpretării unor opere izolate, căci voi fi obligat a trata despre o adevărată epidemie psihică, atât de primejdioasă, încât sentimentul datoriei mă îndeamnă să o combat. De ani de zile, un val de misticism ne-a acoperit, sufocând libera cerce- tare ştiinţifică, spiritul şi procedeele criticismului metodic, viţiind minţile debile, sau insuficient coapte, ademenindu-le spre atitudini şi idealuri a căror singură calitate este de a fi înfierbântate până la incandescenţă lăun- ‘trică şi în aoelaşi timp, crescute gigantic dincolo de toate limitele, până în haos. Această gândire antiştiinţifică este contagioasă, dela om la om, dela grup la grup, prin prestigiul unui anume stil şi mai ales printr’un apel stă. ruitor repetat, după tehnica slooganurilor, la superstiţii şi resentimente Antidotul nu poate fi decât demonetizarea ei, prin arătarea orudă a ridicolului pe care îl cuprinde. La analiza rece a acestei epidemii, studiată atât în lucrările marilor ei promotori cât şi în opiniile mărunte al contami- naţilor de a doua mână, va trebui deoi să se adaoge atacul polemic direct, cel puţin ori de câte ori, aşa cum spune oronioarul «lucrurile atingându-se de rădăcina răului, gura noastră grăitoare de adevăr nu se va răbda să nu fie ». Cunoaşterea prin « participare la fenomen» Metodologia ştiinţifioă pretinde ca toate observaţiile făcute asupra feno- menelor pe care vrem să le studiem, să ţie seama de anumite reguli. Astfel, observaţia trebue să fie obiectivă (adică lipsită de prejudecăţi şi sentimente de valoare); precisă (adică obţinută pe calea măsurării, numărării, şi a înre- gistrării cât mai credincioase, de câte ori e eu putinţă, cu ajutorul unel- telor mecanioe); exactă (adioă ţn totul corespunzătoare cu stările de fapt); 156 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE maî mult decât atât, ea trebue să fie completă, calitate ce nu se poate obţine decât printr’o observare sistematică şi analitică. In sfârşit, obser- vaţia trebue să fie verificată, repetată şi consemnată imediat în scris. Toată seria aceasta de condiţii, a căror satisfacere atrage după sine calitatea ştiinţifică a observaţiei, nu pot fi deplin respectate decât în cazul aşa numitelor observaţiuni directe, adică în acele pe care observatorul ştiin- ţific le face la locul şi în timp ce se petrece fenomenul. In lipsa observaţiilor directe, cercetătorul e obligat a se folosi de obser- vaţiile executate de către informatori needucaţi ştiinţific, care întâmplător au asistat sau au participat la fenomen. 0 întreagă tehnică de lucru, des- voltată mai ales în ştiinţele istorice, care lucrează aproape exclusiv pe un asemenea material de a doua mână, a fost elaborată pentru a permite, pe baza unei « critici a documentelor», să se opereze trecerea dela observarea indirectă la reconstituirea faptelor. Gradul de maturitate ştiinţifică a unei lucrări se cunoaşte însă după proporţia observaţiilor directe faţă de cele indirecte, efectuate asupra fenomenelor ce se studiază. Respectarea tuturor acestor reguli ne permite deci strângerea unui ma- terial de fapte care au dreptul de a intra în judecăţile graţie cărora se înte- meiază ştiinţa, pe calea aplicării aşa numitului « raţionament experimental », adică a unei tehnice de confruntare sistematică a faptelor cu gândurile noastre. ' Metoda ştiinţifică este la largul ei mai ales în aşa numitele « ştiinţe ale naturii» în care obiectivitatea deplină, cu alte cuvinte considerarea din exterior a obiectelor sau fenomenelor considerate drept obiecte, nu este cu nimic tulburată. In schimb, ştiinţele care se ocupă de om şi de activitatea lui, întâmpină extraordinare dificultăţi, născute din faptul că omul este în acelaşi timp subiect cercetător şi obiect de cercetare. La prima aparenţă, această împrejurare ar trebui să permită omului o cunoaştere mai adâncită decât aceea a ştiinţelor naturii, căci, pe lângă observarea exterioară a fenomenelor, am avea putinţa de a cunoaşte şi aspectul subiectiv al faptelor, prin autoanalizarea noastră. Omul nu poate observa decât din exterior felul în care de pildă apa, la 100 de grade Celsius, în condiţii normale de presiune atmosferică, se preface în aburi. Pe când un fenomen social, de pildă viaţa de familie, poate fi cunoscut atât prin observarea exterioară a obiectelor, faptelor şi opiniilor care constitue viaţa de familie, cât şi prin autoanaliza sentimentelor şi judecăţilor noastre in- time, pe care în mod fireso le avem, prin traiul nostru zilnic în mijlocul unei familii. In realitate, ceea ce ştim noi înşine, în intimitatea gândirii şi simţii ii noastre despre fenomenele sociale la care participăm, mai rău ne încurcă decât ne ajută. Prejudecata curentă a tuturor oamenilor cari nu au fost supuşi acelui dresaj foarte penibil care se numeşte educaţia şriinţifică, tinde totuşi să acorde acestor cunoştinţe empirice, născute spontan din partici- parea la viaţa socială, o valoare absolută, în ciuda faptului că aceste cuno- ştinţe sunt parţiale, în dublul sens al cuvântului; parţiale,pentrucă ele nu, Metode şi Moravuri ştiinţifice ‘57 ne dau seama decât despre un fragment al vieţii sociale, şi parţiale, pentrucă sunt întotdeauna părtinitoare. Ar apărea oricui drept absurdă pretenţia de a întemeia ştiinţa geolo- giei şi a geografiei prin considerarea unui singur fir de praf, ori a oceano- grafiei prin cunoaşterea unei singure picături de apă. In schimb, ni se pare că este logic ca întreg mecanismul societăţii să poată fi reconstituit pe baza experienţei spontane a unui singur om, sau a câtorva oameni. Prejudecata aceasta se întemeiază tocmai pe faptul că omul este o fiinţă cugetătoare, astfel că el nu îşi poate duce lupta pentru existenţă decât dacă îşi face o părere despre el însuşi şi despre lumea care îl înconjoară. Este deci firesc ca omul să aibe gata elaborată o « sociologie spontană » care îi permite să judece rostul lui în seria de fenomene care îl înconjoară. Nimeni nu are pretenţia de a şti, din experienţă personală, în ce consistă termo- dinamica sau astronomia, dar toată lumea are pretenţia de a şti ce este o familie, un oraş, un sat, o armată, un stat, etc. întrebarea este cfe valoare ştiinţifică are această cunoaştere sociologică spontană 7 Dacă am fi încredinţaţi că sociologia spontană e deplin valabilă cercetarea ştiinţifică a omului şi a traiului lui, laolaltă cu alţi semeni de-ai lui, ar fi cât se poate de uşo'Sră, căci ea s’ar reduce la o serie de analize a unor informatori bine aleşi. Un om luat din piaţă, în zorii zilei, cu coşniţa în mână, ne-ar putea face un curs de economie politică. Un împricinat, pe Sălile Tribunalului, ne-ar putea lărşuri ce este dreptul. Un cetăţean ale- gător sau manifestant la o sală de întruniri publice, ne-ar desvălui tainele ştiinţei şi artei politice. Un soldat, ne-ar spune ce este războiul şi aşa mai departe. Fiecare din nevi ar trebui, de asemeni, să fim perfect lămuriţi asupra ceea ce este psihologia. Mai mult încă, oamenii sănătoşi ne-ar învăţa ce _este biologia, iar bolnavii ne-ar învăţa medicina. Dacă am avea răbdare să depănăm toate cunoştinţele spontane ale oamenilor, am putea deci recon- stitui toată ştiinţa facultăţilor, academiilor şi bibliotecilor. Demonstraţia aceasta prin reducere la absurd, ne dovedeşte că toate aceste cunoştinţe spontane ale oamenilor, născute din calitatea lor de par- ticipanţi la anume fenomene, nu pot constitui ştiinţa. Atunci ce valoare informativă au toate aceste teorii spontane, ale par- ticipanţilor la fenomene 7 Nu ne pot servi ele măcar drept un îndreptar pentru o ulterioară cercetare ştiinţifică? Nici măcar atât. Dimpotrivă, ele constituiesc pentru ştiinţă o sursă sistematică de eroare, pentru simplul motiv că scopul acestor cunoştinţe spontane nu este acela al cunoaşterii, ci al acţiunii. Cunoaşterea spontană socială este de aceea o cunoaştere iluzorie, o cunoaştere de caracter « fetiş », cum s’a spus. Nu este vorba numai de intervenţia acelor «idoli », pe care, încă dela începuturile ei, metodologia ştiinţifică a semnalat, prin graiul lui Bacon, şi nici de acele « minciuni convenţionale » de care vorbea Nordau, atât de la modă acum câteva generaţii şi atât de uitate de atunci încoace. Ci este vorba de pricini încă mai adânci, care sunt legate esenţial de procesul cunoaşterii noastre spontane despre viaţa socială. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tj8 Societatea este un fenomen de convieţuire a oamenilor. Prin însăşi na tura ei, ea depăşeşte marginile individualităţii. Ceea ce face ca societatea să capete anume forme, să sufere anume procese de prefacere, sunt o serie de factori care niciodată nu intră în zona de conştiinţă a membrului parti- cipant. Omul nu îşi dă seama nici de el însuşi, ca fiinţă biologică, şi nici de el însuşi ca fiinţă socială. Biologic, el nu îşi dă seama de prezenţa unei mase hereditare care apasă atavic asupra lui, nu-şi dă seama de rostul organelor lui, nu bănuie efectele echilibrului sau desechilibrului endocrinologiei, nu poate surprinde bătaia efectelor pe care diverşi microbi sau diverse boli le pot avea asupra tempe- ramentului lui, calităţilor lui intelectuale şi morale, asupra vieţii lui însăşi. Sociologic, omul nu poate să-şi dea seama de influenţa pe care o pot exercita asupra lui lupta grupului său pentru exploatarea naturii, cu aju~ torul unei anume tehnici de producere, lupta oamenilor între ei pentru a stăp&ni şi folosi bunurile produse, nu-şi poate da seama de presiunile de- mografice, de structura istorică a diviziunii sociale a muncii, care îi fixează un anume loc în societate, de presiunea curentelor de opinie care îl îndeamnă, de natura echilibrului instabil care face ca societatea să meargă de-a-lungul întregii ei istorii. Este fără îndoială adevărat că acest om este t autorul şi actorul pro- priei sale drame », cum spune Marx, dar această dramă seamănă cu aceea a ucenicului vrăjitor, care declanşează puteri ce îl întrec cu mult şi pe care nu le poate nici stăpâni nici înţelege «spontan ». Chiar încercările de cercetare critică, ştiinţifică, sunt limitate, în posi- bilităţile lor, de asemenea impedimente sociale. Cea mai ascuţită dintre încercările de analiza a societăţii, poartă de aceea pecetea rădăcinilor sale sociale. Noi nu ne putem da seama decât de un anume fragment de viaţă socială, privit dintr’un anume punct al vieţii sociale. Pentru a le depăşi, pentru a cuprinde mai-mult şi mai obiectiv, trebuie ca însăşi împrejurările sociale să ne scoată afară din poziţia noastră iniţială, desvăluindu-ne alte orizon- turi, ceea ce se poate obţine fie prin studiul comparat al diverselor socie- tăţi, fie prin schimbarea rapidă a însăşi societăţii în care trăim. Atâta vreme însă cât ne mărginim la participarea constantă la o socie- tate, într’un anume punct al ei, toate străduinţele noastre de cunoaştere nu ne pot duce decât la cunoaşteri iluzorii, al căror rost social este de a uşura participarea noastră. Ele ne furnizează deci nu explicaţii cauzale, teoretic valabile, • asupra ansamblului social care ne cuprinde, ci motivări personale, pentru justificarea poziţiei noastre în acest ansamblu. Toată « sociologia vulgară », născută spontan prin participare la feno- menul 80cial,-este de aceea departe de a constitui vreun început de expli- care teoretică. Dinpotrivă, explicarea teoretică trebuie să încerce a lămuri, pe de o parte legile de a fi ale stărilor obiective de fapte din anume ihoment de viaţă ale unei societăţi şi pe de altă parte legile de a fi ale opiniilor parti- cipanţilor la acea viaţă socială. Sociologia spontană a participanţilor la feno- mene nu este aşa dar decât un obiect de studiu pentru sociologia ştiinţifică, metode şl Moravuri ştiinţifice i$9 a cărei sarcină este de a explica viaţa oamenilor în întregul ei, constituită fiind ea din fapte şi păreri, în egală măsură. Pentru toate aceste motive suntem în drept să afirmăm că una din cele mai naive iluzii ale celor care vor să ajungă la cunoaşterea vieţii sociale şi a producţiilor spirituale ale poporului românesc, este de a crede în eficaci- tatea suverană a unei « trăiri » în mijlocul satelor. Fără îndoială, o viaţă petrecută în sat poate, în anume sens, să ajute pe cercetătorul satului. O bună parte din folkloriştii noştri sunt în această situaţie favorizată. Pilda unui Pamfil, pentru care satul natal Ţapu, a fost o nesecată mină de informaţii, pilda unui Sabin Drăgoi, care în culegerea sa de colinde îşi dapănă, în prefaţă, amintirile care l-au făcut să stăruie în studiul muzicei populare, pilda atâtor altora, dintre cei mai de seamă, este concludentă. Cu o condiţie însă: calitatea de participant la fenomenul social al satului să nu constituie, singură, metoda de cunoaştere, ci doar un sprijin moral în greaua operaţie de cercetare, pe care de altfel şi cercetătorii mai sus ară- taţi au dus-o cu metodele şi tehnicile cele mai perfecţionate care existau pe timpul lor. Dacă însă folkloristul se întemeiază pe experienţa sa personală pentru a se dispensa de munca de cercetare, dacă el crede că se poate ajunge la cunoaşterea folklorului prin instrospecţie, atunci calea pe care apucă este cu totul greşită. Mai grav încă, dacă la prima greşală mai adaogă şi pre- tenţia exlusivistă că singura metodă de cercetare posibilă este participarea la fenomen, cu arătarea unui dispreţ faţă de metoda cercetării obiective, atunci totul se transformă într’o absurditate strigătoare la cer şi în acelaşi timp într’o poziţie de ridiculă demagogie spirituală. Să acceptăm totuşi solipsismul metodologic al acelor folklorişti care susţin identitatea deplină dintre ei şi folldor, raliindu-se la lozinca scornită în derâdere de Constantin Brăiloiu şi care afirmă că «le folklore, c’est moi»! Cât de uşoară ar fi munca cercetătorilor, dacă ar avea aceştia dreptate! In loc să apucăm să colindăm ţara în lung şi în lat, anchetând, cu meto- dele aride ale ştiinţei, condiţiile sociale ale ivirii şi dăinuirii folklorului, mecanismul creaţiei populare şi al răspândirii bunurilor culturale, colec- tând documentele necesare asupra melodiilor, textelor, obiectelor şi opi- niilor în legătură cu ele, dela un cât mai mare număr de informatori (toate acestea cu pretenţia unei înregistrări complete şi obiective, cu aju- torul fonogramelor, stenogramelor, fotografiilor, cinematografierii, muzeo- logiei etc.), am avea la îndemână calea mult mai uşoară de a da prilej să vorbească şi de a nota mărturisirile spontane ale acelora care « făcând parte din fenomen o, ar elabora ştiinţă, aşa cum cântă privighetorile, primăvara. D-l Mihail Vulpescu de pildă nu este departe de a crede despre sine- însuşi că îşi este sieşi cel mai bun informator cu putinţă. In volumul său « Cântecvă popular românesc », din 1930, nu se sfieşte să ne povestească urmă- torul detaliu autobiografic, concludent cu privire la această metodă de narcisism ştiinţific: pe când se afla Ia PariB, «descoperise» în domnia sa REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 160 « darul sculpturii» şi lucrând la o statuie, simţi nevoia să cânte ceva. Im- proviza atunci o melodie fără de cuvinte, care era o « clasică melodie po- pulară ». Care era garanţia autenticităţii acestui cântec? E foarte simplu: iden- titatea dintre dânsul, ca folklorist român şi dânsul, ca personificare a folklc- rului român. Deşi crescut departe de ţară, trecut prin Conservatoriile Pari- sului, laureat al vestitei Schola Canthorum, cântăreţ la Opera din Monte Carlo, sculptor amator la Paris şi, în sfârşit, diriguitof al operei de <1 cultu- ralizare » a Municipiului Bucureşti, « ţâşneşte din mine, în mod inconştient, o melodie care prezintă un ansamblu întreg de elemente constitutive cât se poate de tipice şi de naturale », adică « o melodie clasică populară româ- nească », căci <( în mine, fiu de ţară, din părinţi neam de neam cântăreţi şi iubitori de muzică, nu a putut fi nici măcar stingherită vitalitatea etnică a rasei mele ». ' Cu alte cuvinte, dacă vrem să avem o melodie clasică românească, îl rugăm pe d-1 Vulpescu să cânte. Dacă vrem să aflăm mecanismul acelui tulburător mister al creaţiei populare, nu avem decât să-l analizăm pe d-1 Vulpescu în momentul când « ţâşneşte » din dânsul melodia populară. In asemenea condiţii, în adevăr, folklorul devine o plăcere. Deplângem pe un Bella Bartok, care a folosit cu totul alte metode. Domnia sa nefiind însă membru al ethniei româneşti, a trebuit să renunţe la autoanaliză şi să procedeze la cercetări obiective, pe calea Beveră a ştiinţei. Ne mirăm, însă de ce nu folosesc toţi folkloriştii români metoda d-lui Vulpescu? De ce şi-a pierdut vremea un Kiriac,, cel dintâi în ţară la noi, colindând ţara şi făcând înregistrări mecanice? De ce l-au urmat pe această cale greşită, cei dela Arhiva de Folklore a Societăţii Compozitorilor Români ? De ce s’au cheltuit bani pentru Arhiva Fonogramicâ a Ministerului Instrucţiunii ? De ce atâţia alţii au cules de asemenea cu fonograful? Simt atâtea evidente avantagii de partea metodei d-lui Vulpescu, încât ar trebui să se ia măsuri împotriva acestei risipe de bani şi de timp pe care o pretinde cealaltă metodă, zisă ştiinţifică. Folkloriştii români, în măsura în care « vitalitatea ethnică a rasei» nu le este << stingherită », ar trebui să fie strânşi la olaltă şi siliţi să se autoanalizeze, singuri şi reciproc, după cele mai perfecţionate tehnici ale psihanalizei. Pentru ca metoda Bă se dovedească eficace, cea mai mare grijă ar trebui însă depusă ca nu cumva, în acest conclav al folklorului patriotic, să se strecoare elemente indezirabile. Cine nu poate afirma, aşa cum face d-1 C. I. Flinţiu, folklorist şi (1 doctorand în filosofie şi litere » în cartea sa Coreografie românească (Târgovişte, 1936) că face folklor «nu ca un cercetător sau un culegător de folklor, ci ca unul care am trăit şi am simţit intens întregul puls al vieţii săteşti, ca unul care până la vârsta de 24 de ani mi-am pe- trecut viaţa printre feciorii satului şi am luat parte activă la toate mani- festările vieţii sufleteşti din sat», «fiind astfel în măsură de a cunoaşte fundamental rostul acestor creaţii ale geniului popular», nu are ce căuta în cercul închis al adevăraţilor folklorişti. METODE ŞI MORAVURI ŞTIINŢIFICE 161 Nu ar fi rău de aceea, dacă s’ar cere solicitanţilor la această meserie, o declaraţie scrisă prealabilă, cu privire la metodologia ştiinţifică pe care vor să o folosească. Să declare de pildă, cum face d-1 Flinţiu, că « pentru a publica aceste perle — a căror tainică semnificaţie este de multe ori înţeleasă în mod fals— menţionez că nu am avut trebuinţă de a le culege, deoarece ele au fost şi sunt întipărite în sufletul meu », « bazat fiind nu pe cercetarea sau cunoaşterea lor din văzute sau din auzite, ci pe faptul că le-am simţit şi le-am trăit în toată intimitatea lor, încă din frageda-mi copilărie ». Sau să declare, aşa cum face d-1 C. N. Burileanu în cartea Intre frunză verde şi doine (Chişinâu, 1936), că lucrează « în calitatea mea de Oltean » şi se lasă «condus numai de modestele mele cunoştinţe în fapt de muzică populară, de dorul de a cânta din gură olteneşte şi din vioară ca un lăutar român ». Sau s’ar putea cere măcar subscrierea la declaraţia pe care o face d-1 Lucian Blaga în discursul său de recepţie la Academie, întitulat: Elogiul Satului. « Nu aş putea rosti cuvântul că aş fi făcut vreodată cercetări, tocmai sistematice şi cu stricte intenţii monografice cu privire la satul româ- nesc. Satul trăeşte în mine într’un fel mai palpitant (sic), ca experienţă vie. Sunt fiu de preot, toată copilăria—o fantastio de lungă copilărie — adolescenţa, întâia tinereţe până la- vârsta de douăzeci şi atâţia de ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal». «Ceea ce şcoala românească sau străină au adăugat, cred că n’a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atât mai efective cu cât pe impuneau mai inconştient şi mai ne- întrerupt ». « Voi vorbi prin urmare despre satul românesc nu ca un specialist care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să exa- mineze şi pe dinafară un fenomen. Voi vorbi despre satul româneso din amintire trăită şi făcând Sarecum parte din fenomen ». Sau dacă totuşi ar exista unii care nu s’ar încumeta să justifice o iden- titate între « copilărie » şi « sat» cum face d-1 Blaga, s’ar putea propune spre subscriere următorul manifest-program al d-lui Niculeseu Varone (Strigături dela jocurile populare româneşti, 1936), care ne poate servi drept certificat de « nealterare » sau « nestingherire » a etniei originale: « Acela care nu venerează şi nu susţine întotdeauna, cu tărie şi deplină convingere, ideologia satului nostru, acela care nu s’a identificat cu elementul majo- ritar şi băştinaş şi cu sufletul poporului (acolo, la brazda strămoşească, să trăiască d’avalma cu fraţii noştri săteni, spre a cunoaşte bine cele. mai inte- resante aspecte din viaţa lor socială), acela care nu iubeşte instinctiv şi cu toată inima admirabilele obiceiuri străbune şi tot ce formează specificul etnic al neamului, acela care nu înţelege, nu adoră şi nu proslăveşte eterna frumuseţe a poeziei noastre populare, acela nu este Român neaoş», şi ca atare nu poate fi folklorist, adică folklorul român în persoană. Ca atare, pe lângă mărturisirea «de a face parte din fenomen », ar fi bine să se ceară tuturor oamenilor de ştiinţă şi un certificat de etnie, prin- tr’o declaraţie solemnă de « venerare » a obiectului ce urmează a fi cercetat. II i62 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deplângem faptul că un O vid Densuşianu, care s’a pretins a fi şi el fol- klorist şi filolog, nu a avut sentimentele de veneraţie pe care le are d-1 Va- rone. Ne miră chiar cum de a putut d-sa emite unele păreri de îndoială, asupra valorii folklorului român. Treacă-meargă asemenea atitudine la un Duiliu Zamfirescu, violent duşman al freneziei de « adorare » şi « venerare », a tot ce e folklor român, cu bun şi rău, căci prin aceasta însăşi, el se dove- deşte a nu fi Român neaoş. Dar e de mirare că un folklorist cum a fost Ovid Densuşianu a putut avea pretenţia de a studia « sine ira et studio » un feno- men social care dimpotrivă trebuie neapărat adorat şi venerat. Pentru a evita asemenea confuzii regretabile, pe viitor ar trebui ca ştiinţa românească să fie mai prudentă şî să nu se mulţumească nici măcar cu vreuna din declaraţiile pe care am avut onoare a le propune câteva rânduri mai sus. Ci, în sprijinul acestor declaraţii în stil Vulpescu, Flinţiu, Blaga sau Varone, este necesar să se exercite şi un control prin supunerea candi- daţilor folklorişti la o probă practică de improvizaţie liberă «în stil clasic popular », La o astfel de probă, după cum am văzut, ar ieşi cu menţiunea « foarte bine » atât d-1 Vulpescu (voce), cât şi d-1 Burileanu (voce şi vioară). Socotim că domniile lor vor fi oricând gata a spori « Comoara Neamului» a d-lui Tăzlăoanu, cu încă vreo câteva capo d’opere populare autentice. Nu mai puţin d-1 Varone el însuşi ar putea să facă faţă foarte bună. Ne permitem a aduce drept dovadă în sprijin, câteva modele de creaţie varoniană, în «stil clasic popular», extrase din opul Foliilor român coreo- grafic (1936): , « Hora ’i joo de veselie La munte şi la câmpie Pe întreaga Românie. Lăutarii când o cântă Din cimpoi sau din lăută Fetele se ’mbujoresc Şi băieţii le zâmbesc. Jocul, de flăcăi se ’ncepe Iar la urmă vin şi fete Şi se prinde fiecare £ângă ibovnicul ce are. Ei se mişcă toţi deodată înainte şi ’napoi C’aşa joacă pe la noi *. Sau, tot atât de «Iia toată numa ’n flori Ce din noapte până ’n zori A cusut-o cu mult spor Ca să placă tuturor. . Toată fota ’n trandafiri Numa ’n mătase şi fir Cu modele româneşti Frumoase ca ’n poveşti Toată lumea o privea Şi flăcăii o dorea. La furcărie am văzut reuşite: Un covor frumos ţesut Lucrat di-o mândră fetiţă Ce-avea iie cu altiţă. Alta toarce din fuior Lână şi cântă de zor Numa, cântece di dor. Una face cusături Pe pânză şi cu ajuri Ţi-este drag ca să priveşti Izvoadele româneşti». METODE ŞI MORAVURI ŞTIINŢIFICE t63 Sau acestea, reprezentând un nec plus ultra: « Hora este un cero mare Cu o ghirlandă de flori Ce vă^ut din depărtare Din fete şi din ficiori». Are bună-asemănare Sau, încă mai reuşite, dacă aşa ceva e cu putinţă: « Hora noastră e o roată Ce-o admiră lumea toată Făcută din flăcăi şi fete încinse la brâu cu beto Şi au portul din bătrâni Cum se poartă la Români. Portul nostru ţărănesc Nu-1 dăm p’al orăşenesc Ce-i mai zice şi nemţesc Franţuzesc sau inglezosc. Hora ’n veci are să fie Cea mai bună mărturie De datina strămoşească Şi origina românească i). Regretăm din tot sulfetul că nu putem cita volumul întreg, care este plin de asemenea versuri, de mare înălţime etică şi admirabilă ţinută este- tică, scrise în perfect stil clasic popular cu o uluitoare ştiinţă a versificaţiei ţărăneşti, cu un vocabular în care abundă cuvintele cu iz de cronică, precum « a juri >>, « modele », « ghirlandă » « admiră », « origină» şi cu vagi urme dialectale, precum « cântece di dor » sau « ficiori» care întăresc autentici- tatea lucrării, şi care toate formează o adevărată « ghirlandă de flori» ce ne poate sta dovadă pentru strălucitul talent de versificator popular al d-lui Varone. E drept că Domnia sa nu susţine că aceste versuri sunt ale domniei sale proprii. Dar credem că numai din modestie d-1 Varone ne afirmă că aceste «strigături» «se obişnueşte în comuna Călineşti, Plasa Podgoria, jud. Muscel». Dovada o avem în faptul că într’o altă carte a domniei sale (d-1 Varone e un foarte prolific publicist, retipărind acelaşi material şi aceleaşi comentarii de câteva ori pe an, în volume şi ediţii multiple) şi anume în « Strigături dela jocurile populare româneşti» din acelaşi an 1936, domnia sa republică aceleaşi versuri, «riguros selecţionate» şi «caracterizate prin idei variate, exprimate într’o admirabilă şi bogată limbă populară româ- nească ». Şi ceea ce e semnificativ, e faptul că, deşi le retipăreşte în aceeaşi ordine, ele poartă totuşi menţiunea că de data aceasta nu se mai «obişnueşte în comuna Călineşti, etc» ci o parte în Moldova, o parte în Oltenia şi o parte în Muntenia! Este clar deci că ele aparţin d-lui Varone, care iscăleşte din nou cu pseudonimul domniei sale bine cunoscut de « Poporul român ». Şi cum tot « popor român » este şi la Călineşti-Muscel, şi în Moldova, Oltenia şi Mun- tenia, d-1 Varone este îndrituit a menţiona indiferent oricare din provin- ciile sau satele ţării ca loc de baştină a acestor poezii în stil clasic popular. Ele sunt universal româneşti, prin definiţie, după cum şi autorul lor este însuşi folklorul român în persoană. . Că aşa este şi nu altfel, putem să ne convingem şi din faptul că d-1 Varone le mai publică odată, tot îu anul de gTaţie 1936 dela naşterea Domnului, de 164 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE data aceasta într’un volum în limba franceză. Era neapărat necesară o ase- menea editare în limbă străină, ca să aibe şi occidentalii prilejul să adore şi să venere pe d-1 « Georges T. Nicolesco-Varone » (Le folklore roumain versijii). De data aceasta ni se spune pe şleau că e vorba de nişte « Vers patriotiques improvisâs». E aşa dar limpede că aceste versuri nu puteau fi improvizate, exact cu aceleaşi cuvinte şi în aceeaşi ordine odată în tota- litatea lor, la Călineşti-Muşcel şi alte ori sub formă de piese detaşate, în Muntenia, Moldova şi Oltenia. Versurile sunt fără îndoială improvizate, dar de d-1 Varone. Ba, în ediţia franceză,, făcând aplicaţia acelei reguli pe care Bartock a numit-o « Variationstrieb » şi care arată că poporul, în ope- raţia de executare a unui cântec, creiază variante mereu noi în jurul ace- loraşi teme, d-1 Varone îşi ia libertatea de a xeimproviza versurile cu oare- cari modificări, Căci în loc de « origina românească » din textul autohton, se improvizează « Et d’origine romaine », ceea ce, în afară de faptul că este cu mult mai nobil, ne dovedeşte că d-1 Varone e capabil să susţie proba creării de autentic folklor român versificat, până şi în limba franceză. De aceea socotim că este cu totul greşit d-1 Flinţiu când îl denunţă pe d-1 Varone (augur augurem) de incorectitudine ştiinţifică, pe motiv că, dându-i câteva jocuri-strigături, d-1 Niculescu Varone le-ar fi publicat în cartea sa « Jocuri româneşti necunoscute» (1930, operă premiată de Aca- demia Română cu premiul Năsturel) « fără să arate dela cine şi unde le-a cules », fără să menţioneze deci că au fost culese dela alt folklor român în persoană, care e d-1 Flinţiu. Dar, în definitiv, cine le-a creat este pentru noi absolut indiferent. Că vor fi aceste versuri ale d-lui Varone sau ale d-lui Flinţiu, este acelaşi lucru din moment ce din amândoi ţâşneşte melodia clasică populară, din moment ce gura lor e «gura poporului». De asemenea este greşit d-1 Flinţiu şi când îl acuză pe d-1 Varone că unora din poezii «le-a denaturat adevărul, fie prin Introducerea unor cuvinte care nu se întrebuinţează la faţa locului, fie prin schimbarea numirii jocului^ iar la unele strigături a făcut adaosuri şi înlocuiri de cuvinte fără de rost». Este la mijloc o ceartă meschină. Dacă d-1 Varone ar fi înlocuit unele cuvinte prin altele care « se întrebuinţează i> la faţa locului, sau ar fi făcut modificări « cu rost », aşa cum le făceau pe vremuri Alecsandri şi ceilalţi autori de poezii populare « culese şi corese », sau Athanasie Marienescu care, vorba d-lui Constantin Brăiloiu, mai introducea pe ici pe colo câte o « feţi- şoară sabinioară r>, atunci totul ar fi fost în regulă şi d-1 Varone ar fi fost un folklorist stil 1944, ultra-modem şi ultra-ştiinţific. Oricum ar fi însă, d-1 Varone merită să fie promovat la proba practică de folklor improvizat. Facultatea aceasta de liberă improvizare de folklor popular, poate de altfel să fie folositoare şi în alte împrejurări decât cele ale unui concurs eli- minator la profesiunea de folklorist. Căci sunt multe ştiinţele care, la un moment dat, pot avea nevoie de o cunoaştere a vieţii populare. Istoria de pildă, îşi găseşte deseori un sprijin în cunoaşterea legendelor populare. Ne putem de aceea lesne închipui, ce folositor ar fi pentru unii istorici, în METODE ŞI MORAVURI ŞTIINŢIFICE 165 căutare de dovezi pentru una din tezele .lor, dacă ar putea «improviza » legende populare versificate care, oa prin minune, s’ar potrivi perfect pentru întemeierea viziunii lor. Iată de pildă cum procedează unii din «istoricii» şi« filologii» care aparţin grupului « traco-geto-dacic », despre a căror şcoală se cade să vorbim altă- dată, mai pe larg. Astfel d-1 G. Ionescu-Nica, «fost magistrat şi avocat», e luptător, prin scris şi viu grai, în sprijinul temei identităţii limbii sanscrite dace cu limba românească actuală. N’am avut fericirea de a asista la expu- nerea acestei teze în faţa sătenilor din Chimogi, în cadrul activităţii cultu- rale (aflate în dispersiune sub conducerea d-lui M. Vulpescu), a Munici- piului Bucureşti. Dar îmi stă la îndemână textul scris, tipărit în ziarul «Informaţiuni», Bucureşti, anul II, 1944, numerele 16 şi 17, Aceeaşi teză o susţin de altfel şi alţii, precum d-1 Marin Bărbulescu Dacu, deosebirea fiind doar în strălucirea necontestabilă a talentului şi multiplicitatea mijloacelor d-lui Ionescu-Nica. Căci pe când d-1 Marin Bărbulesou-Dacu nu are. la îndemână decât «participarea la fenomen», d-1 Ionescu-Nica adaogă şi putinţa de a-şi sprijini «trăirea » cu facultatea de scornire a folklorului român. In adevăr, d-1 Marin Bărbulescu-Dacu, cu ajutorul d-rei Maria M. Băr- bulescu, scoate un volum intitulat « Originea Daco-tracă a limbei române », voi. I cu un vocabular rumân sanscrit » (Bucureşti, fără an), în care domnia- sa ne arată cum « am aflat adevărul», pe temeiul unei autoanalize. Domnia-sa ne spune « fie că vreau, fie că nu vreau, eu sunt silit de ra- ţiune şi de fapte să recunosc în mine, că acest mic eu al meu este o clipită în infinitul întins, în timp, spaţiu şi conştinţă, care toate trei se confundă între ele, formând un sine, care deşi la prima vedere pare de sine stătător, acest eu al meu, se confundă în eul naţiunii mele s. Analizându-se, în continuare d-1 Bărbulescu, afirmă: «Tot eu, simt acest eu at meu ca existând într’o preexisfenţă, de cam 100 ani trăiţi înaintea mea ». Şi apoi, făcând încă un pas spre abisurile autoanalizei, d-1 Bărbulescu- Dacu ne comunică marea sa descoperire: « Cetitorule, tu nu ştii că într’o zi din anul 1936 pe când mă aflam la biblioteca Academiei Române, din Bucureşti, am plâns... şi de ce crezi? De bucurie»! «Da, era o adevărată nebunie, nebunie prea adevărată. Eul meu se recunoaştea în acela al Dacului din India, care trăise cu cel puţin 7—8— 10.000 ani în urmă ». « Perpetuitatea eului meu timp de 10.000 de ani », se dovedise deci d-lui Bărbulescu-Dacu, care ne informează că el şi toţi ai lui sunt din Tencănău- Dolj, pe calea surprinderii unei «indentităţi» (sic) a graiului « rumânesc * cu graiul Dacului din India. (Scrierea «indentic», des repetată la acest autor, e probabil adoptată pentru a indica mai stăruitor indentitatea noastră cu India). Dar pentru a surprinde această «indentitate » de euri, trebuie să fii cunoscător al limbii nu româneşti, ci « rumâneşti », adică al limbii care se vorbeşte, dacă nu chiar la Tencănău-Dolj, cel puţin în alte sate din România. De aceea d-1 Bărbulescu-Dacu se' adresează nu oricui, ci numai acelora pe i66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care îi poate saluta, în prefaţa sa, cu numele de « Fraţilor » şi care satisfao următoarele condiţii de trăire: « care sânteţi rumâni adevăraţi, prin naştere şi prin traiu, cel puţin ai primilor voştri 15—20 ani, laolaltă cu părinţii rudele şi vecinii voştri, care şi ei să fi fost rumâni de baştină, trăitori în localităţi rurale (depărtate de furnicarul cosmopolit al oraşelor), care părinţi şi rude şi vecini n’au suferit cumva, din întâmplare, vreo influenţă străină Bau vreo înstrăinare mai îndelungată de locul lor sti'ămoşesc ». Numai acei care fac parte deci din această categorie vor putea să-şi recu- noască eurile vieţuind do 10.000 ani şi să simtă indentilatea cu graiul Dacului Indian primordian. Iată dar că metoda trăirii, adică «participarea la fenomen», voi ba d-lui Blaga, este folositoare şi în filologie. Dar cum spuneam, ceea ce îi lipseşte d-lui Marin Bărbulescu-Dacu cel puţin în acest prim volum, este facultatea de creare a folklorului, pe care o are în schimb, din plin, d-1 G. Ionescu Nica, Şi d-sa, probabil «pe calea unor iniţieri» de felul celei suferite de d-1 Bărbulescu-Dacu, ajunge la concluzia că limba română este dacă şi că limba dacă este limba sanscrită, Dar dovezile pe care le aduce sunt cu mult mai concludente decât ale riva- lului său întru descoperiri sensaţionale. Căci d-1 Nica adaogă filologiei folklorul, găsind în legendele noastre versificate, dovada originii noastre istorice, « Certificatul de naştere al poporului român ». Să ascultăm cu răbdare câteva pasaje, care ar putea să facă să îngăl- benească de gelozie profesională pe însuşi d-1 Varone: « Vorbim de ţăranul român, carpato-dunărean şi balcanic. Să-l între- băm cine este şi de unde vine el. Să-i cerem cartea do vizită şi actul de naştere ». «Iată recomandaţiunea lui, de poet născut, adică în versuri populare în care arată ce este poporul român şi de unde. El zice că Bomânii sunt: « Un popor de feţi frumoşi De bălăci şi bălăciţe Un popor de feţi frumoşi De bălăci şi de balaşe Un popor do feţi frumoşi . De bălăci şi bălăciţe De flăcăi veşnic voioşi Şi de mândre copiliţe De voinici veşnic voioşi Şi fetiţe drăgălaşe De voinici ce’s curajoşi .Şi de gingaşe fetiţe». La această recomandaţîune, mai adaugă: Bomânul se naşte creştin Că-i făcut de Dumnezeu Bomânul se naşte c’un vis Să prindă cerul luminos Cu suflet fără venin Şi să nu gândească rău Ca să intre ’n ..Paradis Şi să vadă pe Cristos » METODE ŞI MORAVURI ŞTIINŢIFICE 167 « Şi la această recomandaţiune mai adaogă, pentru a nu lăsa nicio îndo- ială asupra identităţii lui»: « Străbunii noştri’s Făt Frumos Şi-o Ileana Cosinzeană Om voinic şi sănătos Suflet bun, nu de vicleană ». Şi d-1 lonescu-Nica, tare pe aceste «dovezi ale originei noastre san- scrite »(!), ne apostrofează: «Mă rog, Români cetitori, vă recunoaşteţi actul de identitate pe care vi l-au lăsat părinţii? Mă adresez vouă Români născuţi, adică veniţi dela ţară, din creierul munţilor şi câmpiile mănoase ale Daciei Carpatice dunărene, nu rezultaţi din corcirea orăşenilor români cu toţi veneticii globului pământeso rătăciţi "pe la noi». Să ne ierte Dumnezeu, dar încetând a glumi, afirmăm că ceea ce se poate recunoaşte în poezia d-lui Nica este falşul patent. întocmai ca şi în cazul d-lui Varone, în aceşti improvizatori de versuri populare, care au cutezanţa de -a-şi da propriile lor elucubraţii drept creaţii ale poporului român, recunoaştem o totală lipsă de probitate ştiinţifică, dublată de o totală necunoaştere a materiei. Ne-am fi aşteptat dela aceşti fanatici şovini ai folklorului, din partea acestor monopolizatori ai ştiinţei, pe calea «trăirii» şi a « etniei», măcar o cunoaştere vagă a problemei, care să le permită să pastişeze decent ver- surile populare. Dar toate creaţiile lor « în stil clasic popular » sunt groso- lane mistificări, în care necinstea merge în bună frăţietate cu ignoranţa. Hotărît lucru, dela Gh. Dem. Teodorescu şi până astăzi, am făcut un imens pas înapoi, dacă asemenea apariţii de « folklorişti » se pot ivi şi dacă ele pot fi luate în serios. Mistificatorii, cu fraza lirică pe buze, cu hiperbola adorării şi a venerării Ethniei româneşti, cu demagogia « participării la feno- men », îşi îngăduie să tipărească volume peste volume, să apară în săli pu- blice, pe la diverse, at£.enee şi serbări populare, să monopolizeze dreptul de a vorbi, şi uneori în profitul foarte vizibil personal, să se declare « cunos- cători », « cercetători », ^deschizători de drumuri », într’un cuvânt profeţi şi oameni de ştiinţă în acelaşi timp, demni de a fi premiaţi, felicitaţi şi de- coraţi cu toate prilejurile festive şi comemorative. Zadamio li se arată lipsa de pregătire şi de probitate ştiinţifică. Za- darnic se ridică împotriva lor acuzaţiile. Senini şi distanţi, tari pe efectul magic al frazei sonore cu nuanţă de iubire de ţară, aceşti impostori îşi oon- tinuă opera fără să le pese. Amuzanţi, atâta vreme cât simt modeşti sau bieţi maniaci singurateci, ei ajung a fi primejdioşi când glasul lor confuz şi agresiv începe să tulbure minţile altora. H. H. STAHL i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE PATRU CUVÂNTĂRI ROSTITE LA ACADEMIA ROMÂNĂ DE D. PROF. D, GUŞTI ELIBERAREA ARDEALULUI DE NORD Două luni după actul istorio dela 23 August 1944, şi ca o consecinţă a lui, sărbătorim marea zi de eliberare şi recucerire a pământului româneso din Ardealul de Nord. Mâinile care se căutau cu înfrigurare de patru ani, fără odihnă, s’au împreunat acum frăţeşte. Iar poporul român, aşezat de destine istorice milenare pe podişul Carpaţilor, a redevpnit singurul stăpân al întregei Dacii străbune. Nedreptatea istorică a aşa zisei linii «demarcaţionale » dela Viena — monument de arbitrar, nu de arbitraj — a fost definitiv înlăturată. Trupele româneşti au ajuns pe frontierele fireşti din 1940. S’a încheiat, astfel, un dureros capitol din istoria plină de suferinţe a Ardealului. Iar Universitatea din Cluj, zidită acum 72 de ani cu banul stors dela Români pentru scopuri de organizare politică antiromânească, va redeveni ceea ce fusese din ziua de 12 Mai 1919: Universitatea românească, adică pecetluirea indestructibilă spirituală a întregirii pe veci a Ardealului. Cu mare emoţie îmi aminteso de această zi de 12 Mai 1919, fiind unul din puţinii supravieţuitori, care, împreună cu N. Iorga, V. Pârvan, G. Ţiţeica, Dr. Gh. Marinescu şi Dr. V. Babeş,— pentru a numi numai pe colegii noştri dispăruţi— am avut cinstea a fi chemat a face parte din Senatul universitar adhoc, creat de Consiliul dirigent pentru a pune temeliile naţionalizării Universităţii din Cluj, prin recrutarea corpului didactic dintre savanţii români. Academia Română, în sânul căreia totdeauna a fost trează conştiinţa sbuciumatei lupte istorice din Ardeal, pentru care au pătimit Horia, Cloşca şi Crişan şi au luptat Avram Iancu, Şaguna, Simion Bămuţiu şi memo- randiştii,— Academia Română, care a intrat în relaţii strânse şi fericite cu Universitatea din Cluj, încă din primul moment al întemeierii ei pe baze româneşti, prin mulţi şi distinşi membri ai ei care deveniseră şi membri ai Academiei, trimite cu prilejul marii zile de reîntregire a Ardealului, un salut frăţesc şi cordial Universităţii Ardealului, care este chemată a^şi relua postul spiritual de onoare naţională, ilustrat cu atâta strălucire până în 1940. La bucuria şi mândria naţională de restabilire a realelor hotare ardelene trebue să adăugăm recunoştinţa noastră sprijinului diplomatic al Naţiunilor Unite şi mai ales sprijinului militar din partea prietenelor şi vitezelor trupe sovietice, care, alături de bravele noastre armate, au cooperat şi sângerat pentru repararea marii nedreptăţi din 1940. Sângele vărsat împreună psntru cauza românească şi a umanităţii întregi cimentează noui legături trainice şi deschide perspective pentru o eră nouă în istoria noastră. " Ardealul reîntregit devine, astfel, simbolul României noui în lumea şi Europa de mâine, un simbol generator de strânsă colaborare viitoare a DR. C. PARHON LA 70 DE ANI 169 României ou Naţiunile Unite, în primul rând cu marea Uniune a Republicelor Socialiste Sovietice. Actul istoric de reîntregire a Ardealului s’a pecetluit cu sânge milostiv, generos şi biruitor. Ca să dispară pe câmpul de luptă nedreptatea istorică, s’a dat, în încleştare crâncenă, o luptă grea şi înverşunată, cu mari jertfe de oameni. Au căzut în ultimele două luni de lupte cei mai buni fii ai Ţării, zeci de mii de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, pentru plinirea istoriei naţionale. Lor Ii se cuvine slavă eternă. Acestor eroi să le aducem prinosul nostru de cinstire printr’un moment de pioasă amintire şi o reculegere de gânduri înclinate peste zecile de mii de morminte, care au presărat Ardealul de Nord cu uscatele lor cruci i>. 27 Octomvrie 1944. DR. C. PARHON LA 70 DE ANI Colegul nostru, Dr. Parbon, împlineşte Sâmbătă 28 Octomvrie 1944 70 de ani. Ne bucurăm că spiritul său — de o aşa de mare fluiditate comunicativă — se află în plină funcţie de creaţie. Intr’adevăr, colegul nostru nu se mulţumeşte cu laurii câştigaţi în bogata sa carieră ştiinţifică. Autor a aproape 1.000 de publicaţii şi primei cărţi de endocrinologie din lume — el este savantul care a insistat pentru întâia oară asupra rolului însemnat ce revine secreţiilor interne în determinismul personalităţii şi cercetătorul factorilor ce botăiăsc îmbătrânirea, precum şi al posibilităţii reîntineririi. Creator de metode noui pentru studierea biologiei şi patologiei vârstelor, d-sa a creat şi termeni noui, ce au pătruns în ştiinţă ca IliJcibiologie si Ilikipatologie. Iată atâtea titluri, care fac din colegul Parhon, după caracterizarea d-lui Dartignes, preşedintele Uniunii medicale latine, una din cele patru culmi ale ştiinţei endocrinologice, un fel de quatorvirat, alcătuit din Românul Parhon^ împreună cu Italianul Pende, Spaniolul Maranon şi Francezul Leopold Le vi. Colegul Parbon, cu toate condiţiile atât de protivnice studiilor, din cauza lipsei de spital şi a laboratorului, continuă o lucrare cu succes, ilustrând astfel o altă descoperire a sa, introducerea în ştiinţa biologică a noţiunilor de vârstă cronologică şi de vârstă biologică. Colegul Parhon are acum cinci lucrări sub presă: două ce vor apărea în Acta Endocrinologica, alte două în Buletinul şi Memoriile Secţiei Ştiinţifice ale Academiei Bomâne şi, în sfârşit, alta în Bevista de Filosojie. Ce contează, după cum vedem, vârsta cronologică de 70 de ani faţă de o activitate atât de rodnică? Ii urăm colegului nostru stimat Dr. Parhon încă mulţi ani de creaţii pentru desăvârşirea importantei ştiinţe, Endocrinologia, la a cărei formare a contribuit într’o aşa de botărîtoare măsură, 27 Octomvrie 1944, 170 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LA MOARTEA LUI CHARLES DIEHL In ziua de Vineri 3 Noemvrie 1944, s’a stins la Paris membrul de onoare al Academiei Române, timp de 25 de ani, profesorul Charles Diehl. A murit în vârstă de 85 de ani. Charles Diehl a fost unul din cei mai mari şi mai reprezentativi bizan- tinologi ai timpului nostru. Lucrările sale sunt bine cunoscute la noi de către specialişti, iar una dintre ele a devenit populară şi tradusă în numeroase limbi şi în româneşte: Byzance, Grandeur et Dicadence. Charles Diehl a fost foarte legat sufleteşte de mult regretatul N. Iorga. A ţinut deseori conferinţe în ţară— pe care a vizitat-o cu uri interes special, în deosebite rânduri, publicând cu elogii şi admiraţie nestăpânite în Revue de deux Mondes, din 1924, «Impressions de Roumanie ». A participat la prima reuniune internaţională abizantinologilor la Congresul din Bucureşti, inspirat şi organizat de N. Iorga, în 1923. Alături de arhitectura şi pictura religioasă din România — pe care Charles Diehl le-a considerat drept comori unice în lume de artă bizantină — el a fost uimit de originalitatea în general a artei româneşti, numită de el artă civilă. Căci, afirmă Charles Diehl, oricât lumea bizantină a influenţat puternic asupra vieţii şi bisericii, fondul rasei româneşti, chiar sub guver- narea fanarioţilor, a rămas trăsătura cea mai caracteristică şi specifică a istoriei Românilor. Aceste observaţii le-a formulat Charles Diehl cu multă elocvenţă, în celebra sa cuvântare asupra Artei române, ţinută la Paris în ciclul La Rou- manie, apărut şi în volum, cuvântare care a determinat pe unul dintre ascul- tătorii lui Charles Diehl, şi care a vorbit apoi după el, fostul preşedinte de Consiliu francez, Rene Viviani, să declare în alocuţia sa următoarele impre- sionante cuvinte: « Quelle terrible et tragique histoire que celle de cette Roumanie, qui, de la profondeur des siâcles jusqu’â nos jours, a connu la pâripâtie des triomphes et des dâsastres et n’est jamais tombâe ». Erudiţia imensă, descoperirile de fapte noui, interpretările noui ale faptelor cunoscute, spiritul viguros, neobosit şi original— unit cu o pasiune de cerce- tare până la cele mai adânci bătrâneţe— autor a 317 lucrări, după biblio- grafia d-lor Jean Ebersolt şi Rodolphe Guttland, încheiată'în 1930, — l-au desemnat pe Charles Diehl să fie, mai bine de jumătate de veac, maestrul recunoscut şi necontestat al studiilor bizantine în lume. Cu ocazia gloriosului său jubileu de profesor şi savant, revista inter- naţională de studii bizantine Byzantion a înscris numele său, în cuvintele proprii ale revistei «iubit şi venerat», cu o dedicaţie specială în fruntea volumului IV. Academia franceză « des Inscriptions et belles-Lettres # l-a ales în 1920 preşedintele ei, — iar Universitatea din Bucureşti l-a proclamat Doctor honoris causa, constituind al 5-lea doctorat honoris causa al său, după Atena, Belgrad, Bruxelles şi Harvard. Iată fapte ce avem datoria a le constata. Ele ne autoriză să salutăm în mod deosebit memoria marelui erudit şi marelui prieten al României, Charles LA MOARTEA LUI MIRCEA DJUVARA 17* Diehl, şi să transmitem condoleanţele noastre mişcate aurorei noastre fran- ceze, Academia des Inscripţiona et Belles Lettres. 10 Noemvrie 1944. LA MOARTEA LUI MIRCEA DJUVARA Cu o tristeţe infinită am luat cunoştinţă de moartea colegului nostru Mircea Djuvara. Dispariţia lui atât de bruscă şi neaşteptată a îndoliat ştiinţa filosofiei juridice, fără distincţie de ţară, căci Mircea Djuvara făcea parte din familia juridică de pretutindeni, în care ocupa un loc de frunte. Fostul rector al Universităţii din Roma, cunoscutul filosof şi jurist Giorgio del Vecchio, îl consideră pe Mircea Djuvara ca pe «unul din cei mai mari gânditori con- temporani în domeniul filosofiei dreptului». «Institutul internaţional de filosofia dreptului şi sociologie juridică » l-a ales vicepreşedinte, încă dela întemeiere, — Academia de drept internaţional din Haga l-a avut profesor, iar Academia de Arte şi Ştiinţe din Boston l-a proclamat membru onorar. Mircea Djuvara nu a fost numai un filosof şi Un sciiitor, ci un apostol al ideii raţionale, făcând să scoboare problema filosofică din cer pe pământ, pentru a o închide în sufletul său şi a o interioriza. După cum Pascal, înaintea scrie, se punea în genunchi pentru a se ruga, Mircea Djuvara avea evlavia smerită a scrisului. De aceea, el citează în operă sa ultimă Precis de filosofie juridică, ca motto, pasajul din epistola Sfântului Pavel către Corinteni, care sună astfel: «Nu ştiţi oare că sunteţi în templul lui Dumnezeu şi că duhul lui sălăşlueşte în voi? ». Pentru Mircea Djuvaia filosofia însemna un avertisment şi o convei- siune. El însuşi a declarat că ceea ce i-a determinat direcţia studiilor şi a avut pentru el însemnătatea unei adevărate revelaţii, a fost o lecţie a lui Titu Maiorescu despre «Estetica transcendentă», pe care a audiat-o. Intr’adevăr, de atunci Mircea Djuvara a rămas tot timpul vieţii sale Kantian şi reprezentantul unei strălucite manifestări a idealismului juridic contem- poran. El a elaborat în acest spirit o filosofie a dreptului, care cerea, de fapt, reînnoirea celor vechi, punând însă aceleaşi probleme, pe care noua filosofie a dreptului a încercat a le înlătura. Este oare dreptul o entitate abstractă, ca o creaţie artificială, ori este el o ideie vie, ca un fenomen social al unei evoluţii constante şi deci ca ex- ponent al progresului tuturor civilizaţiilor? Iată problema care formează principiul director şi inspirator al Legislaţiei şi Interpretării ei, adică pro- blema de bază a Ştiinţei politice, a reformelor şi revoluţiilor. Mircea Djuvara înclină a apăra clasicismul raţional juridio, întemeiat pe ordine şi supunere raţională la reguli juridice; el combate deci cu energie aşa zisul romantism şi realism empirio juridic, care afirmă că nu există drepturi, ci numai funcţii sociale, interdependenţe şi fapte sociale, o teorie, după el, catastrofală, anarhică şi primejdioasă, însemnând părăsirea tere- nului sigur al dreptului pentru a naviga pe apele romantice, la bunul plac al impulsiilor individuale ■ şi sociale. 172 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De aceea, Mircea Djuvara încearcă a crea o nouă formă a dreptului natural, un drept pur şi etern, cu un conţinut variat şi variabil, tinzând astfel la o împăcare a clasicismului şi romantismului juridic. Printr’o nouă sinteză, Mircea Djuvara, dacă nu împărtăşeşte părerea ca dreptul să se confunde cu'societatea, este, totuşi, de părere că fără socie- tate nu se poate concepe dreptul, ce reprezintă, am spune noi, numai un minimum social. Faptele sociale şi juridice, continuă Mircea Djuvara, nu pot fi judecate decât numai prin raţiune şi anume ca drept just, din punctul de vedere al Justiţiei pure. Justiţia, principiu suprem, opus forţei brutale, oportunis- mului meschin şi amoralismului cinic, formează, desigur, idealul salvator al omenirii, care astăzi se află în contrazicere cu ea însăşi şi îşi caută cu înfrigurare o nouă aşezare. Dar ce este Justiţia, ca o chezăşie a existenţei noastre, ca o Lege a Le- gilor, astăzi nesocotită, atât în domeniul social, ca şi internaţional? Concepţia propusă de Mircea Djuvara, a dreptului just şi a Justiţiei raţionale, conţine o indicaţie fecundă, şi care — eliberată de unele contra- ziceri— ar putea fi mai precizată şi mai adâncită. Dar raţiunea, după Mircea Djuvara, nu este numai individuală, ci apar- ţine şi colectivităţii. In acest scop, vorbeşte el de un suflet colectiv, de sine stătător, al Na- ţiunii. Problemelor dinlâuntrul şi din afara Naţiunii, ca şi despre Naţiune, ca atare, le sunt închinate importante lucrări. Nu putem să nu ne amintim de activitatea bogată şi eficace, desfăşu- rată de Mircea Djuvara în calitate de consilier juridic pe lângă delegaţia permanentă română, la conferinţe preliminară de pace dela Paris, în 1918, Acolo a publicat lucrarea La gntrre roumaine, cu o prefaţă caldă de marele filosof Emile Boutroux, care scrie, între altele: «Cette histoire comptera parmi Ies plus bâlles, que nous offre la vie de THumanite », şi mai departe Boutroux continuă: « â lire cette histoire, nous nous sentons plus fi6rs que jamais de notre parentă avec Ies Latins du Danube ». Experienţa câştigată de Mircea Djuvara la Paris, în 1918, şi-a găsit cristalizarea în remarcabila conferinţă— şi astăzi actuală— ţinută în ciclul Institutului Social Român asupra Politicei Externe, intitulată: Principiile tratatelor de Pace. La calităţile eminente ale savantului se adaugă virtuţile omului. Mircea Djuvara nu se impune numai prin talentul său oratoric, prin înalta sa valoare intelectuală şi vasta sa ştiinţă, ci provoacă admiraţia şi afecţia tuturor celor care veneau în preajma sa, prin calităţile sale de inimă, care încununează pe toate celelalte, prin sinceritatea şi obiectivitatea cu care privea lumea şi oamenii, şi, mai ales, prin setea de dreptate. Aceasta se manifesta la el printr’o distincţie deosebită şi printr’o aristocratică ati- tudine de viaţă, trăind însuşi intens nevoia de dreptate. Ştiinţa rece era unită cu bunătatea caldă, amândouă încoronate printr’o modestie tăcută, elegantă şi câteodată curajoasă, când era vorba de înlă- POEZIA SOVIETICĂ DIN ANII RĂZBOIULUI 173 turat şi combătut nedreptatea. De aceea, personalitatea lui Mircea Djuvara avea atâta farmec, desarma geloziile, şi era înconjurată, în tot timpul exi- stenţei sale, de simpatia, ce se adresa omului şi de stima, ce impunea opera. Această simpatie şi această stimă, omul şi opera le meritau. 10 Noemvrie 1944. POEZIA SOVIETICĂ DIN ANII RĂZBOIULUI întoarcerea la lirism • In timp ce, în toate ţările Occidentului devastate şi însângerate de război, poeţii au aruncat— unii— pana pentru a-şi acoperi cu mâna ochii plini de groază şi lacrimi iar alţii au renunţat, pentru o durată de timp necunoscută, la privilejul armei cu ascuţişuri de cerneală pentru a mânui browningul, volanul carului de asalt sau manşa, rămânând poeţi—în clipe de răgaz — pentru a preamări rezistenţa, efortul comun şi lupta, Rusia Sovietică a arătat lumii un chip nou, senin şi blând — chip întrezărit între norii de fum şi cenuşă, între ruinele caselor arse şi crengile carbonizate ale livezilor pustiite, un chip nou, aproape idilic, apărând în uraganul de foc şi sânge al războiului. Acest chip nou al poeziei sovietice, de o neaşteptată puritate, l-aş putea denumi « reîntoarcerea la lirism ». Pare paradoxal, dar nu e mai puţin evident că epocile eroice s’au caracte- rizat totdeauna printr’o scădere— uneori totală— a poeziei, literaturii sau creaţiei plastice. Trăind eroismul, artistul nu-1 poate înregistra decât în subconştient. El va reda— fie mai târziu, fie deloc, rămânând ca acei care n’au văzut, să vadă, peste ani — măreţia evenimentelor profilate, creste de munţi, pe orizontul vremii. Astfel că, în epocile de pace, de prosperitate burgheză, de stabilitate, literatura renaşte, devine eroică, însufleţită de suflul epic al unui Balzac, StendhalsauTolstoi. îmi place Bă cred că şi cântăreţul orb şi necunoscut despre care s’a spus că s’a numit Homer a cântat înverşu- nata luptă pentru Troia atunci când, pacea domnind în cetăţile de marmoră, vechii Greci, îmbogăţiţi şi rafinaţi, aveau tot răgazul să-l asculte şi să-i savu- reze eposul. Ce s’a întâmplat însă în Uniunea Sovietică? Poezia sovietică din anii revoluţiei şi până la începutul războiului a fost o tovarăşă credincioasă şi vibrantă a muncitorului tânăr. Pornind dela primul bard al epocii socialiste, Vladimir Maiakovsky, care a pus-o să slujească ţelurilor înalte către care tindea poporul întreg, încordat într’un efort uriaş şi tentacular de reconstrucţie şi realizări tehnice, poezia sovietică a fost o poezie eioică şi socială, cu teme din viaţa uzinei, colhozului sau tribunei politice, o poezie directă, o poezie deseori aspră, plină de energie, clocotitoare şi naivă, o poezie, care în efortul ei de a fi nouă, brutaliza ritmul şi rima, tăia versul şi căuta să fie la diapazonul 174 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vremurilor noi, gonind preocupările minore, sentimentale şi individuale, pentru a se dedica poporului. Era o poezie eroică, deseori destructivă, corosivă şi viguroasă, o poezie politică şi patetică, într’un cuvânt opusă tuturor curentelor simboliste, promovate de poeţii lirici şi intimişti care inclusiv Block şi Esenin, formau falanga poeţilor ruşi din anii premergători Revoluţiei* E incontestabil că poezia sovietică era puternică şi nouă, că era o armă, că participa la lupta poporului. Va rămâne în literatura rusă, ocupând un loc anumit, ca reprezentativă a anilor revoluţiei şi a perioadei de uriaşe prefaceri sociale. Nu e numai o poezie experimentală dar are şi o anumită calitate şi frumuseţe. Pentru a ilustra această poezie, redau mai jos câteva din poemele lui Vladimir Mriakovsky, neîntrecutul cântăreţ al epocii socialiste, silindu-mă să păstrez ritmul abrupt şi sacadat al originalului — Eu, măturătorul şi sacagiul Revoluţiei mobilizat şi chemat Am plecat pe front părăsind frăţeasca Grădină de zarzavat a poeziei—■ — muiere capricioasă... Acelaşi Maiakovsky, meşter neîntrecut al ritmului j imposibil de redat în traducere ■ « Aş înşira romanţe Pentru tine E mai rentabil şi fermecător Dar m’am smerit sugrumând Propriul meu cântec. Contemporan şi cel mai bun prieten al lui Maiakovsky, poetul Nicolaie Aseev,-estet şi admirator al poezieilui Mallarmâ, a scris şi el poezie revoluţio- nară pentru ca astăzi să revie la « muzicalitatea inefabilă a limbii ruse » « — preocupat de muzicalitatea diamantină • a versurilor tale, Valâry din insula POEZIA SOVIETICĂ DIN ANII RĂZBOIULUI 175 Senei... Vreau să distrug Blocul de cristal pentru a îmbogăţi Cu fărămituri preţioase Toţi săracii Pământului... Insă Aseev, preocupat de forma şi muzicalitatea versurilor, nu s’a integrat desăvârşit în spiritul nouei poezii sovietice. A rămas oarecum un izolat, un singuratec, preţuit dar fără discipoli. Un alt mare poet, din aceeaşi generaţie de poeţi, Bezimenski, a reuşit să se identifice în totul cu tendinţele poeziei sovietice, dând glas în poemele lui efortului comun, luptei pentru ideal, biruinţei, şi slăvind imensele câmpii albastre, călcate de tractoare. Alţi poeţi mai tineri dar nu mai puţini talentaţi ca Tvardkovsky, Isakorsky, Iechedev- Kumaci, Soloviev constitue azi falanga luptătorilor-poeţi. Nu pomenesc aici de Marşak, imul dintre cei mai buni traducători ai poeţilor englezi, reuşind a reda în ruseşte frumuseţea inefabilă şi gravă a sonetelor shakespeariene, a poemelor lui Byron şi Shelley, Tennyson şi Blake. Marşak, mânuitorul stihu- rilor cu virtuozitatea unui Rubinstein şi totodată poetul preferat al tineretului. Volumul lui « Stihuri pentru copii » e plin de frăgezime şi voioşie, de ritm şi cântec. Trebuie să notăm aici, în treacăt, că afară de Otilia Cazimir, literatura română nu posedă poeţi autentici care să fi scris pentru copii şi anume care săficreiat atât pentru plăcerea copiilor cât şi a oamenilor mari acele bijuterii poetice care prin delicateţe, prin inventivitatea, fantezia şi coloritul lor pastelizat, ar seduce urechea şi imaginaţia. Marşak însă a reuşit, atât în sonete cât şi în poeme, să redea acea mirare copilărească în faţa vieţii, acele întâmplări care, printr’un decalaj mintal, par neverosimile sau stranii, primind totodată un fel de aureolă poetică, transfigurate ca în vis. Fiind însă tentată să-mi părăsesc subiectul prim pentru a vorbi cetitorilor români despre poezia «pentru tineret», atât de preţuită şi răspândită în Uniunea Sovietică, mă voi opri aici rezervându-mi dreptul de-a trata despre acest gen de poezie într’un articol viitor şi mă voi reîntoarce la subiectul ales şi anume « întoarcerea la lirişm » a poeţilor sovietici. Ţin însă să fac aici următoarea observaţie. Această întoarcere la lirism nu trebuie luată drept o normă absolută. Poeţii Rusiei Sovietice sunt nenu- măraţi. Majoritatea lor, tineri, cântă ca şi poetul Iosif Utkin, mort pentru patrie pe plaiurile noastre, splendoarea luptei, speranţa biruinţei, dragostea de ţară, incendiile pădurilor aprinse de aruncătoarele de flăcări, eroismul soldatului rus şi jertfa întregului popor sovietic, care atât pe câmpurile de bătaie cât şi în fabrici, pe ogoare ca şi în minele de plumb, lucrează fără preget pentru dobândirea biruinţei şi păcii. Dar şi în corul poeţilor tineri se fac auzite notele duioase ale lirismului, pe care cu zece ani în urmă Ma- iakovsky îl « sugruma » .. .punând piciorul... Pe gâtul... propriului meu cântec, 176 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lucrul e firesc. Altitudinea e totdeauna primejdioasă, ca toate înălţimile. Prea sus, sângele svâcneşte în tâmple, ochii orbiţi de frumuseţe şi nemărginire nu văd decât întunericul căscat sub picioare, inima începe să bată prea iute... Eroismul este o altitudine. Atmosfera în care trăieşte poporul sovietio dela anii grei ai revoluţiei până astăzi e o atmosferă de înalt patriotism, o atmosferă eroică. Eroismul popoarelor Uniunii îşi are echivalentul în eroismul obscur şi tăcut al fiecărui cetăţean în parte. Culminarea acestui eroism s’a întâmplat în anii 1941—1942, în timpul încercuirii Leningradului înfometat şi supus zi şi noapte bombardamentelor, în timpul apărării Stalingradului, în timpul acelei ierni de pomină când oştile hitleriste se apropiau de Moscova, lăsând în urma lor oraşe distruse, cadavre de copii şi crepuscul de sânge, învineţind livezile arse. Atunci, acest popor sovietic a arătat ce poate. Atunci s’a ridicat la culmi nebănuite, de eroism, de jertfă, de abnegaţie, de totală dăruire, de totală uitare de şine. Altitudinea în care trăia ar fi putut să-l ucidă. Dar el a reuşit s’o învingă, să coboare, triumfător, în şesurile biruinţei. Astăzi însă, efortul depus atunci se face simţit. In poezie. Lirismul reînvie. «— Nu poţi trăi nepedepsit în preajma zeilor»—, spuneau vechii Greci. Eroul, care s’a luptat cu fulgerele, reîntors acasă, găseşte o amară recompensă în mângâierea pisoiului care 1-ft aşteptat; torcând la soare, pe prispa casei... Bărbatul care, cu mâinile goale, a sugrumat leul neînvins, zâmbeşte atunoi când femeia iubită îşi acoperă umerii goi cu blana fiorosului animal. Marile eforturi cer mica lor răsplată. Poate că în aceasta e şi tainica putere a lirismului? Cine o va putea defini sau spune ? Lirismul, acest izvor ascuns în noi şi care izbucneşte deodată, şuvoi translucid şi melodic din contactul cu lucrurile cele mai cenuşii, mai mărim te— o urmă dungată de praf pe capacul unui pian uitat în penumbra odăilor pustii, o batistă mototolită, regăsită sub o pernă sau, simbolic şi desuet, o floare uscată, strânsă, ca pe vremea d-nei Bovary şi a pensioanelor de călugăriţe, între paginile unei cărţi... Şi iată acest sunet nou al lirismului sovietic în poemele Olgăi Bergholţ, una dintre fruntaşele poeziei sovietice de azi, apărătoare a Leningradului, în poemele Iui Aliger, lui Simonov, lui Tvardkovsky. Iată « Fragmentul » Olgăi Bergholţ din cartea de poeme închinate Lenin- gradului şi intitulate « Leningrad »: Octomvrie. Plouă în pătratul fereştii Salvă surdă departe - Străzile, umede şi foarte întunecate Tresar sub paşii patrulelor. Orb şi oropsit, felinarul se clatină Inima mi-e strânsă... privindu-1, de dor Şi deodată — Permisul tău, tovarăşă ! Ca şi când n’aş fi de-aici Ca şi când aş fi o străină... Poftim. Iată-1... Citeşte ’ Sunt de-aici şi acest oraş — e al meu! Poezia- sovietică din anii războiului *77 Avem o singură respiraţie Aceiaşi inimă... Sunt de-aici, tovarăş sentinelă! Dar locuiesc într’un apartament In care, iarna, A murit o întreagă familie necunoscută, Tot ce e în jurul meu E al celor morţi. Totul e străin Şi nici eu nu sunt a mea. Parcă pe alte latitudini Intr’o lume uitată Am pierdut locuinţa mea. Dar, la întretăierea celor două străzi De lângă staţia de tramvai, A rămas casa mea Fără foc Fără miros. Rareori intru pe vârfuri Şi mă cuprind frigul şi spaima Tristeţea fără margini. Mă înghiaţă Tristeţea fără lacrimi Fără cuvinte Cum nu e alta pe lume Şi numai scâncetul obloanelor Bătute de vânt încetişor Ii seamănă puţin.,, Pe sticlă, dungi lipite de hârtie Decolorate de ploi Par cruci pe anii ce-or să vie In case fără foc, fără miros Par cruci în cimitire Părăsite şi îngheţate. Oare am trăit aici, odată? Şi m’am jucat cu copii pe covor? Ochii tăi mă aşteptau la uşă Draga mea uşă, vopsită în maron ? Săreai în sus, mă întâmpinai în prag Spuneai că îmi auzi paşii Din stradă., , Bine ai venit, iubito! Te aşteptam, , , Şi era linişte, . . atâta linişte Când nu era război! Ciudat, în zilele bombardamentelor Şi tirului de artilerie 12 178 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când moartea fluera Ia răscruce Mi aşteptai, răbdător şi liniştit Ca şi când ai fi fost sigur Că nu pot muri! Ca şi când dragostea ta M’ar fi acoperit, m’ar fi ferit de rele. Şi privirea ta, îndrăgostită Mă întâmpina la uşă... Renunţ... renunţ la gloria La inspiraţia, la poezia Anilor îmbelşugaţi de slavă Anilor de război Pentru o singură clipă De linişte... R 'întoarce-te iubitul meu Aşteaptă-mă lângă uşa noastră Bătrână... vopsită altădată în maron... Sunt oarbă şi surdă... Nu te văd... nu te-aud... Aud ploaia. Bate în geam Şi numai ploia e cea de altădată... Lirismul s’a întors deci în poezia rusă. Ceea ce a cântat Serghei Esenin a înviat din nou. Mesteacănul cu fustiţa albă şi serile albastre, pădurile ruginii şi mirosul amărui al focului de câmp, nu pot muri. Ele sunt preţioasele nimicuri care răsplătesc eroismul, jertfa şi dăruirea. Ele sunt — poate acele nimicuri pentru care luptăm? Acele nimicuri care dau vieţii colorit, preţ şi nota esenţială, unică, ce va răsuna prin ani, în amintirea trecutului pierdut. Şi în loc de concluzie, voi traduce un poem de Mărgărită Aliger, apărut în fruntea culegerii de versuri, editate de « Editura de Stat pentru literatură şi artă» din Moscova în 1944, intitulat « Anul naşterii»: Mergem târziu la culcare Pădurile sunt acoperite do fum Am aflat astăzi că stelele Nu sunt lipite de cer. Prea mult clar de lună... Liniştea e tot mai adâncă Dar luna? Luna — o planetă De ce să ne fie milă de ea? De neînţeles... plutind în întuneric Te-ai depărtat de cer dar te-ai apropiat de pământ POEZIA SOVIETICĂ DIN ANII RĂZBOIULUI 179 Nu mi-am uitat copilăria Oriunde nu m’aş regăsi Copilăria cu miros de săpun Şi masa cu flori de muşama. Vara în orăşelul prăfuit Trăsurica cu doamna-patronesă Pâinea uscată Soldaţii... Dincolo plânge pădurea Izvorul a secat Norii... Au fost aici soldaţii S’au dus. Săpunul luneca în mânuţele ude Picioarele desculţe în praf Uneori nimereau în bălţile toamnei. Unde-i ziua, atât de strălucitoare Ori dimineaţa? Nu se va întoarce niciodată? Nu se va întoarce nicicând? Oraşul se pierde în grădini E înghiţit de ogoare Şi soldaţii s’au dus Sub un nor de praf Praful scade... Dar unde eşti tu? Tu, unde eşti? Vântul scutură rufele întinse în curte Funia plânge în surdină şi ea... Unde eşti, amintire? Unde eşti, vară? Unde ai murit tu? Copilăria mea... Cum te-ai strecurat, închizând fără sgomot Uşa noastră care scâncea... Şi încotro paşii? E mai bine... Iubeam mai mult Câinii decât păpuşile moarte... 12 i8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ne-am jucat atât încât am uitat să udăm florile Nu ne era frică... decât de întuneric. Ne-am obişnuit: întâi încetişor Apoi tot mai iute, mai iute. De după perete, începe maşina de cusut ■ De după pădure— mitralierele Tata lipseşte — noaptea de-acasă Mama şede la gura sobii Aşa încep toate. Cerşetoarea plânge în stradă Plângi şi tu de mila ei Foametea se tânguie lângă ulucă Facem coadă la pâine Frăţiorul meu e bătut « Eşti un bolşevic » Dus la spital De ceî I se răspunde « Aşa ». Dormi... şi noaptea visezi Tifosul exantematic. * * * Raza lunii... nu pot să te prind! încerc să te calc cu piciorul Ce-mi pasă de alta? Nu mă gândesc la alta Nici nu trebuie să învăţ deodată Că atât de simplă, de liniştită... poate fi viaţa. Dacă te-aş îndrăgi N’ai putea să nu mă iubeşti.., * * * Pădurea e la graniţele lumii Nimic nu ni s’a dat degeaba Simplu n’a fost nimic Niciodată n’a fost linişte? Aduceri-aminte. . . nimicuri Rătăcesc pe întinsele câmpii Otrăvitele războaie Pasc de-a-lungul graniţelor lor. Niciodată nu vor sparge rândurile Noastre strânse, pentru DESTINUL CRITICULUI TÂNĂR 181 Amintiri De ajuns. Nu mai vrem Decât dreptate Decât linişte Stăm şi ştim. Azi ca şi mâine Adevărul nostru Are rădăcini în pământ Asta-i tot. Am scris toată noaptea Sub flacăra albă a lămpii. Asta-i tot. Chipul albastru al nopţii S’a lipit de geamul scund Nu se va mai uita la mine Zorile o vor topi. * # # Nu e posibilă bucuria Pe care n’o pot— cu voi toţi — împărţi (M. Aliger) Iată deci noul « ton » al lirismului sovietic. E un lirism lipsit de ornamen- taţii ciudate, fără contorsiuni şi fără acea « recherche » poate atât de subtilă, de rafinată, pe care o găsim în poezia franceză, de pildă; cu toate acestea, e un lirism pur, stilizat şi aspru, cu rezonanţe adânci, grave şi simple. Un lirism la înălţimea tensiunii sufleteşti, un lirism eroic. SORANA GURIAN DESTINUL CRITICULUI TÂNĂR Printre prejudecăţile răspândite în opinia curentă despre critici, există şi o anumită afirmaţie, uneori exprimată dogmatic, alte ori subînţeleasă cu pretenţii de fineţe, referitoare la o presupusă sterilitate interioară, prop.ie personalităţii lor. Ceea ce nu li se recunoaşte în ordinea aceasta de idei, pentru a nu prelungi fără folos discuţia, este obscura activitate internă, în general întrevăzută în procesul creaţiei, neliniştea, tumultul vulcanic, ascunsa vitalitate creatoare. Mulţi esteticieni au conceput pro- cesul elaborării artistice în termeni de conflict creator, de joo antinomic de forţe spirituale. Ştiuta condiţie subteiană este însă departe de a fi recunoscută criticului, imaginat doar ca un personagiu steril, fără între' i8a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bări ascunse, cu avânturile şi complicaţiile nevăzute tăiate. Agitaţia ideală a poetului, elanurile sale cosmice sau afective, nu şi-ar găsi niciun răspuns în activitatea acestui literat, care — privit în absolut— ar da numai simple opinii, şi ele foarte relative, plutind într’un mediu uniform cristalin. Oglindă transparentă, fără nicio apă, simplă prizmă de refracţie, aceasta este imagina constituită în mod curent despre sine şi înţelesul este, în mod curent, defavorabil. In ciuda punctului de vedere obişnuit, alta este însă adevărata reali- tate. La fel ca orice creator, criticul îşi are nu mai puţin problematica sa, uneori din cele mai acute, hermetică în mod firesc pentru cititor, peînţelegerea venind dintr’o anumită împrejurare demnă acum de reţinut. Activitatea sa intelectuală— desfăcută în câteva elemente constitutive, fiind mai uşor de urmărit în consideraţiile de mai jos— nu se va dife- renţia calitativ, ci structural, definindu-se treptat printr’un gen propriu, individualizat specific. Acest fapt, plin de consecinţe, putea fi dedus doar printr’o simplă operaţie a gândirii, problema înscriindu-se într’o dezbatere generală strict ideologică. O confirmare de ordin experimental, veuită împreună cu analiza sitau-i ţiei generale a oriticului debutant, ne apare însă, pe linia văzută de pre- ocupări, mult mai plină de utilitate, variate obiective fiind dintr’odată atinse. Astfel, în cadiul enunţat al discuţiei, este de reţinut în primul rând valoarea documentară a unor faze evolutive, care acum ne ingădue să privim progresiv, prin lupa disociaţiilor, cum seria de etape succesive, proprie evoluţiei sale, începe treptat să se configureze. Dar, în conul de lumină al analizei, cade în acelaşi timp şi gama întrebărilor majore ale unui intelect critic aflat in plină formaţie, criticul tânăr reprezentând tot- odată, în mod evident, şi o precisă problemă autonomă. Există o con- diţie plină de implicaţii literare, estetice şi morale, particulară pentru ca- zul acestui începător, de natură a solicita o reformulare, după cum stă- ruie şi un îndemn spre cunoaşterea biografiei interioare a diferitelor cate- gorii de creatori. La toate chestiunile ridicate de o asemenea investigaţie, rândurile de faţă vor încerca să dea un anumit răspuns. * * * încercarea de portretizare interioară pare însă a se lovi dela’nceput de câteva stânci sceptice, dintre care cea mai ascuţită, fără îndoială, este aceea referitoare la incertitudinea diagnosticării vocaţiei. Concluziile eseu- lui, de o pură funcţie analitică, nu pot fi semnificative decât doar pentru tânărul care se va revela în cele din urmă drept o personalitate critică. Insă individualizarea figurii sale, în mijlocul furnicarului confuz de recen- zenţi obscuri, este destul de grea, supusă celei mai absolute probabilităţi O metodă sigură de investigaţie credem că nu poate fi deloc întrezărită, singurul punct probabil de plecare fiind exclusiv acela al sondării interi- oare, introspective, de o netăgăduită valoare retroactivă. Multe vor părea, aşa dar, indiciile prevestitoare ale viitoarelor talente, totuşi numai profunda şi foarte caracteristica emoţie înceroată la epoca DESTINUL CRITICULUI TÂNĂR 183 lecturilor decisive ne pare a fi cu adevărat hotărîtoare. Recunoaştem un viitor critic în acel tânăr care, în faţa unui text din Sainte-Beuve, Maio- rescu, etc. etc., încearcă o satisfacţie ce depăşeşte cu mult reveria urmată închiderii volumului de poeme, întrezărind nemijlocit posibilitatea de a repeta cândva gestul autorului acestei secrete delectări. Criteriul de dife- renţiere pare subiectiv, incert, însă este singurul posibil, verificarea putând fi căutată în unele confesiuni ale criticilor ajunşi la notorietate. Ridicat precoce pe culmea unei lucidităţi interioare destul de ferme, epoca primelor creionări nu va avea nimic din limpiditatea unei existenţe spirituale calme. Nu este vorba de neliniştea psihologică a adolescenţei, ci de jocul de forţe opuse prezente în orice creator, de la liricul suav, la pam- fletarul cel mai truculent. Fiecare tip, artistic individualizat, îşi are în- trebările sale ultime, discrete procese ideologice, nu mai puţin însă de agitată şi insistentă desfăşurare, şi adevăratul critic, fie şi tânăr, nu se poate sustrage acestor fundamentale condiţii genetice. Nu numai că fiinţa sa intelectuală nu se va desfăşura pe linii pure de evoluţie, dar simţul său de control, precum şi înnăscuta sa pasiune de analiză, vor adânci în- tr’o măsură şi mai vie toate aceste dileme premergătoare şi coexistente creaţiei. Prin mulţimea, complexitatea şi contrari etatea tendinţelor sale structurale (universalitate şi fatală includere în cadrele unei culturi mici, cunoaştere şi creaţie, entuziasm şi spirit critic, « fetişism 1 şi emancipare, negaţie şi afirmare), criticul tânăr ne pare a depăşi prin acuitate, excep- tând pe filosof, problematica oricărui creator în faza începuturilor. Sa nu vedem deci înţelegerea destinului său drept o ascunsă dialectică de forţe spirituale opuse, existenţa sa creatoare prefigurându-se oarecum dramatic. Acest termen, cu desăvârşire compromis de abuzuri, strecoară tot felul de îndoieli iniţiale şi nu poate fi întrebuinţat decât din întenţii de plasti- cizare a expresiei. Să amintim totuşi—în treacăt — că sentimentul tragic al vieţii n’a fost inventat nici' de Pascal, nici de Miguel de Unamuno, nici de mult prea numeroşii existenţialişti moderni şi că el reprezintă de fapt o atitudine umană străveche. El defineşte un aspect etern al umani- tăţii, pendulată între conştinţa apolinică şi cea frenetică, neliniştită, şi dela Nietzsche încoace spiritul elin nu mai este conceput decât ca expresia cla- sică a acestor conflicte spirituale, palid refăcute pe plan humanist de orice conştiinţă întrebătoare. Uneori, etichetele verbale pot să surprindă neplăcut. Alteori, ele ne dau simple satisfacţii goale, jucând rolul unor metafore, folosirea lor fiind oricând indicată. Insă, în cazul de faţă, acest « quasi-dramatism > exprimă totodată şi o anumită realitate interioară, ce este drept, din cele mai fluide. « Trăirea 1 (cuvânt deja calp) mai intensă a problemelor este doar în genere şi nepejorativ recunoscută intelectualului tânăr, de certă vocaţie, cu respingerea hotărîtâ a oricărei încercări de mă- rire a acestei sfere de elită. * * * Antinomia interioară şi uneori cu răsfrângeri obiective, dintre univer- salitate, aspiraţia spre satisfacţia absolută, şi condiţiile de realizare în ca- 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE drele unei culturi de tip minor, ne pare a defini dela început această serie de conflicte latente de care aminteam. Criticul ştie că Sainte-Beuve este citit pretutindeni, că Benedetto Croce e citat şi comentat în Anglia şi Statele-Unite şi că Gundolf sau Curtius sunt gustaţi şi traduşi în limba franceză. Poeţii debutanţi, din toate ţările, nu visează decât să se alinieze şi chiar să-şi depăşească predecesorii ajunşi la glorie şi în chip fireso tâ- nărul critic nu poate medita altfel. Modelele sale absolute sunt: Boileau, Dr. Johnson, Lessing, eto. şi el îşi dă seama, prin simplul fapt al aparte- nenţii sale la o cultură restrânsă, că nu va putea, cel puţin deocamdată, să-şi întrevadă aceşti maeştri de pe o poziţie de egalitate, fie măcar apa- rentă. Recunoscând că talentul nativ este real — lipsa de humanism, clasi- cism, tradiţie literară vie, mijloc de expresie european, absenţa unor strălucite modele autohtone, toate aceste condiţii vor conlucra cu efect depresiv şi paralizant. Mediul de desvoltare, în cadrele unei mari culturi, este cu totul deosebit de împrejurările atât de caracteristice unei literaturi începătoare şi faptul, pentru structurile cu fibra fină, este de cele mai multe ori de natură desamăgitoare. Totuşi— şi aici stă ascuţitul paradox al problemei—, criticul este lucid că realizarea de sine, desăvârşirea operei sale, oricât ar sta ea sub semnul Apusului, nu poate avea loc decât tot în mijlocul acestei literaturi, fie şi minore, de care se simte însă organic şi etern legat. Puntea de trecere spre universal este constituită numai de frontierele naţionale, aparent în- guste, şi de această situaţie tipică el nu poate să nu ţină seama. In ciuda chemărilor magice din larg, acest critic nu este mai puţin solicitat de necesităţile şi problemele propriei sale literaturi, care aşteaptă în mod firesc să fie servită. Ar fi tiranic să se ceară o renunţare la obiectivele' şi năzuinţele pur personale. Mulţi critici au dat doar excelente volume despre scriitorii străini! Insă, posibilităţile de analiză şi de cieaţie nu-şi pot desfăşura, în destule cazuri, întreaga lor măsură decât printr’o valorificare, măcar fragmentară, a unor figuri literare profirii şi oarecum etnic fami- liare. Există un inefabil linguistic şi literar, la care numai criticul autohton este sensibil şi acest fapt decide, de cele mai multe ori, întoarcerea sa pe Solul natal. Nu mai puţin evidentă este şi încheerea că nu se poate crea nimic cu adevărat universal decât în limbă proprie. De prisos să mai amintim o serie întreagă de consideraţii pur «tehnice », ce converg toate spre lăsarea ancorei în sectorul literar naţional... Aspiraţiile spre universalitate sunt totuşi prezente, reale, imperioase însă, în condiţiile actuale, semnificative pentru un anumit moment istoric din evoluţia unei literaturi, ele sunt departe de a fi satisfăcute. Genera- ţiile critice se vor bucura—faptul este neîndoios — de o serie de încân- tări, care azi sunt total refuzate. Există în istoria literară anumite « epoci eroice », pregătitoare marilor crea ii viitoare, şi criticul contemporan cu o astfel de generaţie va regreta, de sigur, că activitatea sa nu se desfă- şoară într’o epocă ceva mai evoluată, însă el nu poate decât să se supună obscurei logici a hazardului. O soluţie este totuşi posibilă: adoptarea pun- DESTINUL CRITICULUI TA.NĂR 185 ctului de vedere absolut, european, sforţările sale actuale, fatal relativi- zate, situându-se sub specia stilului de creaţie occidental. Nivelul apusean trebue atins cu orice preţ, aplicat chiar unor studii în aparenţă foarte « specifice », dualitatea universalism — naţionalitate găsindu-şi în felul acesta o bază creatoare de conciliere. * * * Intr’o strânsă corelaţie cu antinomia precedentă, analiza este nevoita să pună în acelaşi timp în lumină, odată cu oscilările dialectice anteri- oare, şi prezenţa conflictului tipic dintre cunoaştere şi creaţie, specific ori- cărui intelect care meditează asupra însăşi finalităţilor sale ideale de exis- tenţă. In domeniul literar, criticul tânăr reeditează, în termeni de altfel caracteristici, tocmai această dilemă profundă dintre pasiunea de a dăi- nui, printr’o prelungire în operă, şi voluptatea sterilă a cunoaşterii tinzând spre totalitate. îmbogăţirea spirituliii, setea de investigaţie, descoperirea unor noi domenii de cultură, în faţa eruditului care n’a realizat nimic începe să capete gustul amar al inutilităţii oricăror sforţări intelectuale. Pasiunea de glorie, de «nemurire #, se rezolvă in operă, în creaţie, în stu- diul viu, universal citat, şi nu în biblioteca cenuşie, printr’o ridicare feu- dală a tuturor punţilor, fără nicio preocupare de a construi ceva. Totuşi, tânărul de vocaţie simte în acelaşi timp şi o frenetică dorinţă de docu- mentare, o ambiţie dureroasă de cultură maximă şi a tăgădui sau com- bate această tendinţă, înseamnă cel puţin un gest negativ, cu totul neîn- ţelegător, trădând un anti-intelectualism pronunţat. In materie de critică şi de istorie literară, unde informaţia substanţi- ală joacă un rol atât de hotărîtor, văzuta orientare a cunoaşterii semni- fică o condiţionare fundamentală a creaţiei însăşi. Criticul ajuns la matu- ritate ştie să anuleze acest conflict printr’o ingenioasă convertire pe plan de realizare durabilă, secretul fiind deţinut de propriul său talent. In mo- nografia visată se vor împleti doar atâtea informaţii, în afară de propriile sale puncte de vedere! Cine şi-a dat seama că nimic rezistent nu s’a scris, în domeniul critic, sub treizeci de ani, priveşte însă cu un scepticism to- tal pe începătorul infatuat care citeşte romane pentru a avea pretext de recenzie, organizându-şi cu totul altfel programul de activitate. Când atâtea cărţi de cultură şi capodopere ale literaturii universale îşi aşteaptă lectura, la epoca cea mai receptivă a spiritului, dece şi-ar risipi timpul străbătând unul după altul ultimele volume de epică ieşite de sub presă? Cel ce scrie simple dări de seamă despre cărţi de actualitate se tră- dează a urmări notorietatea locală şi foarte relativă, în afară de lipsa sen- timentului de clasicitate. Dar, adevăratul critic nu poate tinde exclusiv la recunoaşterea publică, ci mai ales la studiile solide, durabile. Fireşte, desăvârşirea de sine nu se realizează numai prin comentarii pe marginea unor opere universale, ci şi printr’o aplicaţie stăruitoare la propi ia sa lite- ratură. Insă, această întoarcere de fiu rătăcitor va avea loc dela sine, în perioada definitivei sedimentări a tuturor tendinţelor contradictorii, Până atunci să se dedice de predilecţie doar lecturilor, problemelor şi cercetă- i86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rilor sale favorite! Toate îi vor da perspectiva istorică şi lărgimea de ve- deri atât de necesară viitoarelor valorificări de creaţii aparţinând dome- niului literar propriu. Criticul tânăr este în mod firesc epicureu, un he- donist intelectual şi credem că este util să rămână astfel cât mai mult timp posibil. • # * Surprinsă între alternativa impunerii unor noui valori, printr’o tipică acţiune constructivă, şi ţinuta negativă, critică, inconoclastă chiar, de o stăruinţă la fel de vie, personalitatea sa interioară, prelungindu-şi odată mai mult metamorfoza, va reacţiona din nou în condiţii de perfectă simi- laritate. Ea nu va putea ocoli această dilemă, după cum — în trecut — a refuzat să păşească nepăsător pe lângă celelalte antiteze, deja trecute sumar în revistă, însuşindu-şi-le în mod firesc, printr’un gest plin de vita- litate şi promisiune. Configurarea destinului său începe, aşa dar, să-şi capete in cele din urmă întregirea visată, prin străbaterea unei serii ultime de disociaţii conexe. Astfel, pentru a da un început de documentare, este expli- cabilă pe de o parte solidarizarea şi entuziasta afirmare a nouilor valori, legate de generaţia sa, totuşi, simultana pasiune a negării, a îndoielii cri- tice sistematice, este cel puţin tot atât de reală. In genere, cele mai sus- ţinute campanii în favoarea talentelor neoficiale, precum şi cele mai ho- tărîte rezerve asupra creaţiilor academice se datoresc activităţii dinamiee a acestor critici. Literatura franceză ne oferă doar destule pilde! Dar, acest conflict al generaţiilor literare n’ar avea pentru noi decât un foarte restrâns interes teoretic, dacă văzuta» antinomie istorică nu s’ar reface organic, cristalizându-se la nesfârşit, ca voinţa schopenhauriană, în fiecare individualitate critică la început de activitate. Odată mai mult, cu această împrejurare, ne pare a întrezări în acest tânăr lucirile ascunse şi maliţioase ale unui homo duplex, trădat printr’un proteism moral destul de accentuat, obiectivat însă prin câteva atitudini fundamentale, grupate contradictoriu. Sistematizarea, firească unei analize ce aspiră la stringenţă, nu trebue să ridioe obiecţia artificialităţii, toate observaţiile de până acum aspirând la verificarea istorică. In cazul de faţă la orice critic ajuns să se realizeze, n’a putut să nu stărue un timp oscilarea amintită mai sus, tipică fazei primelor articole. Entuziasm şi dispreţ, în- credere în forţele proprii şi descurajare, fanatism şi scepticism, originalitate în opinie şi conformism, aceştia ne par a fi, ca şi până acum, termenii schematici şi programatio abstracţi ai problemei noastre. Se întâmplă să se producă şi spectacolul renegării publice a unor valori până atunci sus- ţinute. Faptul nu poate însă surprinde pe acela care şi-a dat seama că tâ- nărul critio semnifică principial o fiinţă spirituală vie, prevăzută cu un anumit coefioient obligator de «raţionalitate», aflată în plină evoluţie. Dialectica lirism — spirit critic, atât de reală pentru această perioadă, se găseşte în mod neeesar la origina multor inconsecvenţe critice trecătoare, un contemplator lucid şi inteligent putând gusta sinuozitatea meandrelor, curând vărsate în larga albie rectilinie a judecăţilor ferme. DESTINUL CRITICULUI TÂNĂR 187 Mult oomentatele contradicţii şi şovăiri de opinie, polarizate adesea in jurul aceluiaşi obiect, având ca scenă aceeaşi interior agitată celulă spiri- tuală, se vor găsi nu mai puţin în corelaţie structurală şi cu o situaţie tipică pentru biografia oricărui literat debutant, de o personalitate ceva mai hotărîtă. De multe ori, vitalitatea şi elanurile sale, sincerităţile curând regretate, dorinţa de afirmare, o anumită mondenitate publicistică, pot părea criticului matur şi cristalizat drept tot atâtea indicii de neseriozitate. De ce însă poetului să-i fie îngăduite lirismele, «Ies epanchements du coeur», gesturile libere, iar criticului tânăr uneori nu? Cu atât mai mult cu cât aceste atitudini nu pot constitui, organio vorbind, stilul său specific şi etern de existenţă literară. Să fie oare obligatorii rigiditatea, dogmatismu] şi lipsa de sensibilitate, care par a defini, în faţa opiniei publice, pe cri- ticul uscat, oficial, la sfârşit de carieră? In cazul când impulsiunile sunt cu adevărat reale, menţinându-ne mereu pe linia sceptică, de ce ar consimţi în această epocă la o perpetuă refulare ? Fireşte efuziunile nu se vor trăda în stil de poet boem, ci doar printr’o serie de trăsături ceva mai apăsate, prin divergenţe şi disociaţii mai accentuate, prin unele entuziasma care pot părea nesusţinute. împrejurarea este bine pusă în lumină, atunci când criticul tânăr descoperă o formulă, un scriitor, o idee, sau când se află în plină polemică. Există un uşor şi foarte special dandysm critic şi—ca o fină şi secret humoristică recreaţie — acest tânăr analist nu vedem dece nu şi-ar îngădui din când în când să-l cultive. Aşa numiţii «impresionişti» nu confirmă concluzia noastră şi în plină activitate creatoare ? * • * * Când, în rândurile introductive, dezbaterea emancipare şi aşa zisul « fetişism 1 fusese în treacăt amintită, ea prevestea de fapt poate cea mai stăruitoare întrebare pusă acestor ani fruşti ai debutului. Orice artist trebue să treacă printr’un anumit stagiu de iniţiere, de şcolaritate, pe lângă vreun « maestru« oarecare. Insă, urmele pe oare acesta le poate lăsa unui inte- lect oritio, în plină formaţie, sunt mai adânoi decât orioare altele, prin exemplificarea concretă şi cuceritoare a unor aspiraţii tinereşti încă ne- obieotivate, şi această situaţie — după oum s’a mai spus — nu este lipsită de o anumită primejdie. In fond, ceea ce defineşte un oritio adevărat este relativa originalitate în gândire şi expresie. Deci, de ce ar fi normativă ieşirea în serie a unor comentatori minori, dar supuşi cu fidelitate unoi canoane? Căci, în mod firesc, o convieţuire intelectuală, plină do cumin- ţenie, prelungită la infinit, nu poate avea niciun fel de urmare construc- tivă reală pentru cel interesat. Neîndoios, un anumit impuls iniţial nu poate fi decât necesar, sub forma indicării unei conturate scheme ideale de evoluţie. O personalitate adevărată, fie cât de disoretă, nu va putea însă prea mult timp să stărue într’o reticenţă continuă faţă de propriile sale înclinaţii, de multe ori deosebite de cele ilustrate de « profesor », în- trevăzând în consecinţă posibilitatea realizării urnei variante proprii, nuan- ţate. Colaborarea (redacţie, seminar, etc.) dintre toate aceste spirite, orien- tări şi forţe, adesea centrifugale, în vederea desăvârşirii individuale res- 188 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pective, cât şi a operei comune, poate avea deci loc, dar numai în cadrele unei « antante cordiale », înţelegătoare, necoercitive, evoluţiile şi salturile în jurul barei fixe fiind îngăduite. Independenţa de atitudine, de multe ori iluzorie, tradusă în practică, este însă de natură a provoca uneori iritaţii, nu totdeauna pur literare. Nemulţumiri paralele, evident trecătoare, curând uitate. Criticul cu auto- ritate, înconjurat de discipoli, îşi va reaminti de începuturile activităţii sale, când i s’a întâmplat să reacţioneze într’un mod asemănător. Trata- mentul — aparent «ingrat » — la care i se pare a fi fost supus, este repetat de fapt odată cu fiecare generaţie literară, constituind, între altele, unul din indiciile sigure ale talentului tânăr, cu adevărat critic, pornit spre sus- piciunea fundamentală. Câteodată, plin de luciditate, el nu va ezita de loc să atragă atenţia asupra acestor obstacole subterane, sfătuindu-şi acoperit «elevii» să-l urmeze doar din depărtare, ca pe o stea polară. Alte ori, evaziunile, chiar aparente, sunt întrevăzute cu încruntări, fiind urmate recriminatoriu de mustrări publice. Infidelităţile faţă de Convorbiri n’au fost niciodată uitate de Maiorescu. Indiferent de întâmplări, activitatea de debut nu poate fi câtuşi de puţin împiedecată, deşi alte neplăceri interioare încep din nou sa se con- figureze, înainte ca şirul acestor avatare (repetăm: pur ideale) să se fi încheiat definitiv, Oricât de multe calităţi ar avea articolele sale, ele au de luptat cu prestigiul autorităţilor deja constituile şi nu lipsite de anu- mită gelozie. Este un fapt de experienţă literară curentă că, atât timp cât marele pontif activează, vocea tânărului oritic nu poate avea ecou. El se resemnează, polemizează infructuos, ori renunţă în mod trecător la o aplicare la propria sa literatură. Se ajunge, aşa dar, odată mai mult pe această cale, la acel.« epicureism » pus deja în evidenţă, de abia maturi- tatea aducând mult aşteptata integrare în colectivitatea de preocupări a criticei active. Figura sa, rămasă oarecum în penumbră, singularizată, într\> concentrată căutare de sine şi de mijloace de îmbogăţire a propriului spirit, foloseşte răgazul pentru o înfrigurată ascuţire în tăcere a viitoa- relor sale arme, Vor da ele loviturile visate, printr’o scoborîre dinamică în arena care pătează, sau satisfacţiile deplinei izolări se vor arăta mai convingătoare ? * * * Se pot face, în mod analog, destule consideraţii şi pe marginea acest(i necesităţi de recluziune, întretăiată de chemările incerte spre activitatea publică, dar cele enunţate până acum ne par a oferi destul material pentru anumite concluzii ce se vor fi făcut de multă vreme aşteptate. Unele s’au configurat deja pe măsura înaintării expunerii. Altele, însă, solicită încă revenirea. Dacă vom reaminti că analiza de faţă n’a putut aspira decât la o portretizare ideală, absolută, a criticului tânăr, credem a fi împrăştiat dintr’odată multe din nedumeririle eventual strecurate. Căci, numai cu- noaşterea pur teoretică a imaginii sale spi ituale a prezidat la conceperea acestor pagini, dipă cum accentul apăsat pus pe «vocaţie» opune o deli- DESTINUL CRITICULUI TÂNĂR 189 mitare strictă împotriva oricărei încercări de generalizare neadecvată. Fi- nalitatea p rechilor de dualităţi, trecute în îevistă, nu putea avea din nou, evident, niciun fel de funcţie normativă, semnificând pentru conştiinţa critieă doar ceva analog cu figura unui poet de geniu pentru versifica- torul începător, deci un rol regulativ ideal posibil. Schema văzut ne pare a fi, în cele din urmă, doar una din seria celor câteva diagrame tipice, verificarea documentară având loc printr’un examen istoric, văzut încă de pe acum desfăşurându-se cu toată vigoarea. Premiza tuturor disociaţiilor fiind netăgăduita existenţă a aşa zisului < har », în consecinţă ceva imprevizibil, unic, irepetabil in formulă curentă, este iarăşi de reţinut că şi această condiţionare ideală nu va căpăta efi- cienţă reală decât doar într’un număr foarte restrâns de împrejurări. Ori cât s’ar invoca prezenţa contradicţiilor intelectuale, din care noi am dat câteva cazuri mai uşor documentabile, aceste rare accidente autentice nu vor putea fi recunoscute, în decursul unei generaţii, decât la cel mult patru cinci tineri critici, viitori piloţi de noapte ai conştiinţei estetice respective. Sensibilitatea lor mai acută va reface în mod organic parte din antitezele desfăşurate, depăşind însă impasurile interioare printr’o decisivă trecere energetică spre sforţarea creatoare. Idealurile de cultivat, cel puţin acelea legate de contingenţele epocii noastre, vor fi în mod structural şi necesar activiste, dilema spirituală nefiind privită ca o realitate inexorabilă, ci anulată şi rezolvată pe plan constructiv, printr’un efort hotărît spre creaţia care desleagă şi care dă împăcarea de sine. ADEIAN MAKINO Arta în Busia Sovietică O EDIŢIE GOGOL INTERPRETATĂ DE KUKRÎNIKSÎ S’a scris în presa noastră, nu de mult, despre cei trei pictori-desenatori sovietici, care se ascund sub acelaşi pseudonim, devenit o celebritate: Kuk- rîniksî. Ciudăţenia acestui fenomen devine şi mai mare pentru cunoscătorul care cercetează cu de-a-mănuntul opera de caricaturişti şi de interpreţi ia celor trei fraţi de pseudonim, găsind în ea o continuitate perfectă, cu prea mici nuanţe discordante. Iată de exemplu o monumentală ediţie completă a operelor lui Nicolae Gogol, în trei volume cartonate, tipărită în 1938 la Moscova-Leningrad, de către «Editura pentru literatura tineretului», de sub îngrijirea « Comitetului central de studii leninisto-comuniste ». Despre felul cum e prezentată literatura în Busia Sovietică ar putea să se convingă numai acela care ar vedea această ediţie— una din cele mai frumoase din câte cunosc — ilustrată de fenomenalii desenatori ascunşi sub numele de Kukrîniksî. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 190 Cele trei volume cuprind, după cum urmează: Voi. I: Poveştile, Voi. II: Suflete moarte şi Voi III: Opera dramatica. Să nu uităm că Nicolae Gogol este una din cele mai stranii personalităţi alo literaturii ruse, judecat prin prisma concepţiilor occidentale, şi tocmai de aceea Apusul nu are şi nici nu poate avea lentile potrivite pentru a înţelege în esenţă lumea şi sufletul acestui creator specific rus, mai « autohton » decât Dostoiewski sau Tolstoi şi mai artist, mai profund decât Turghenief. Un fel de Cervantes rusesc, al cărui Don Quijotte—Cicicov din « Suflete moarte» —l-a făcut pe Puskin să exclame: « Doamne, tristă mai e Rusia noastră! ». (Era vorba bine în- ţeles, de Rusia trecutului, a despotismului ţarist, pe care Gogol, satiricul o biciuia nemilos). A interpreta aşa dar pe Gogol în desen şi aquarelă, oum fac Kukrîniksî, este operă aproape egală cu aceea a unui Gustave Dorâ, când îl interpre- tează pe Dante sau Cervantes — minus fantasticul comic din Divina comedie. Din punct de vedere tehnic, cele trei volume ne arată ce se poate face pentru cultură atunci când Arta nu e cenuşăreasa vieţii, ci e pusă în fruntea preo- cupărilor de Stat, aşa cum merită şi în hainele ce i se cuvin... Particularitatea lumii lui Nicolae Vasilievici Gogol constă într’aceea că , el atinge cu geniul său creator toate accentele expresiei umane, dela cel comic până la cel tragic, dela descripţie până la psihologie, dela viziunea satirică şi strict realistă până Ia fantasticul pur, fiind pe rând poet, ca în Poveştile de Mai, observator social, ca în Revizorul sau Peţitul, şi vizionar ca în Su- flete moarte. Interpretarea acestor game diferite ale unei opere plină de surprize trece fără ezitare printre eroi şi întâmplări, ilustrând cu aceeaşi mână de maestru melancolia sau fantasticul «nopţilor ucrainiene », pito- rescul romantic din Taras Bulba, caracterologia don-ouijotescă din Suflete moarte, dar mai ales dinamismul acidulat al satirei sociale şi morale din Re- vizorul. Numai un vizionar poate interpreta un alt vizionar şi rareori se petrece această fericită întâlnire. Dar mai e ceva: Gogol e un vizionar ideologic, aşa cum va fi urmaşul şi admiratorul său — reacţionar în materie de politică — Dostoiewski; Gogol e în primul rând poetul realismului rusesc, un clasic al acestui realism, un geniu popular al spontaneităţii, un « miracol» al specificului rus — cum l-a numit Bielinski— (şi aşa cum ar fi la noi, cu alte dimensiuni şi mai puţin complex, Creangă), căruia tot numai un mare talent popular i-ar fi putut transpune opera în imagini şi linii. Cei trei Kukrîniksî se completează, izvo- lînd din aceeaşi sursă a ăcestui fel de talent— viguroşi în inspiraţie, îndrăz- neţi în redare, adânci şi mobili în concepţie. Iată pe bătrânul Taras Bulba, pe Cicicov, pe Zemliansca, pe Sobakevici, pe studentul-revizor şi toţi ceilalţi eroi fără moarte ai lui Gogol — şi pe Gogol însuşi! Ei se definitivează în spiritul nostru, aşa cum ni-i imaginam, realist şi simbolic totodată. Inter- pretatul şi interpretul se găsesc la acelaşi diapazon, dându-ţi fiorul artei adevărate, care este umană şi pentru oameni. Eiindcă spiritul lui Gogol satirizează tot: şi romantismul semi-inconştient al folklorului, cu versurile sale, şi grotescul « societăţii înalte » din guberniile Rusiei de odinioară — şi Kukrîniksî; n. Gogol KUKKÎNlKSl: Cicicov o nouA teorie a calităţii I$I visul, şi realitatea, atunci când zac sub crusta groasă a inculturii şi a egois- mului. Iar Kukrîniksî-i au ştiut să accentueze nu numai râsul lui Gogol, ci şi amărăciunea lui, de rus şi de om. Au ştiut să vadă dincolo de comedie, imensa tragedie a caracterelor deformate. Desenatorii sunt interpreţii de astăzi ai stărilor de ieri— prin opera şi prin sufletul acestui mare răsvrătit care se numea Nicolae Gogol. DAN PETRAŞINCU O NOUĂ TEORIE A CALITĂŢII — JEAN NOGU£ : ESQUlSSE D’UN SYST£ME DES QUALlXSS SENSIBLES; 1943 — Problema calităţii este una din cele mai desbătute în filosofia contemporană, cu toate că în linii generale nu se poate spune că este şi una din cele mai precise şi mai fecunde. De altfel, se pare că aceasta este soarta tuturor problemelor filosofice actuale: de a fi desbătute nu atât din cauza interesului deosebit pe care l-ar oferi cugetătorilor, ci mai ales din pricina confuziilor la care dau naştere. Confuzia este uneori un motiv mult mai aprig de discuţie decât dorinţa de adevăr. Astfel în filosofia contemporană se vorbeşte foarte mult de posibilitatea reducerii cantităţii la calitate, sau invers, de calitate ca de un aspect metafizic al realităţii şi mai ales ca de un suport al individualităţii. Consecinţele unei asemenea discuţii sunt nenu- mărate şi posibilitatea de a discuta infinită. Forma cea mai generală dar şi cea mai eronată a acestei pro- bleme o constituie reducţia cantităţii la calitate, sau sub o altă formă analoagă: reducţia realităţii la cantitate. De comun acord, adversarii ştiinţei şi adversarii filosofiei au numit-o procesul cu- noaşterii ştiinţifice. Acest mod general de a pune problema cali- tăţii (sensibile) este lipsit de sens: este Vorba de două noţiuni al căror raport logic permanent nu este precizat. Ce este calitatea faţă de cantitate? Confruntarea riguroasă a acestor două noţiuni dă la iveală un prim non-sens istoric al reducerii: calitatea este o noţiune prin excelenţă metafizică, ale căn i origini sunt pur metafizice. Mai mult decât atât, această noţiune este o anexă a modalităţii meta- fizice de a gândi problema realităţii. Noţiunea de calitate se referă la substanţă: ea înseamnă atributul sau grupul de atribute pentru o substanţă. 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Intre diferitele substanţe (reale sau posibile) existau deosebiri aşa zise calitative, adică definitorii, şi deosebiri secundare sau accesorii (de formă, de coloare, de mărime, greutate, etc.). Intre diferitele atribute sau note ale unei substanţe, fie ele calitative sau accesorii, nu există însă deosebiri de natură. Cali- tatea era ceea ce defineşte mai mult substanţa, celelalte atribute ceea ce o definea mai puţin. Aşa s’ar pune în mod provizoriu problema. In metafizica antică ne puteam mulţumi cu acest aspect al ei, deoarece se putea spune astfel: a se deosi bi calitativ înseamnă a se deosebi din punct de vedere al substanţei. A se deosebi necalitativ, înseamnă a se deosebi prin formă, mărime, greutate, coloare, etc. (în această privinţă clasic este cazul lui Dtmocrit, care spune că atomii sunt identici calitativ—adică aparţin unei aceleaşi substanţe — şi se deosebesc prin formă, coloare, etc.). Care este dif renţa între calitate şi necalitatel Diferenţa nu se poate explica clar fără următoarea remarcă: gândirea antică, îşi explica realitatea ca fiind alcătuită din două planuri: inteligibil şi sensibil. Adică un plan al realităţii sau al substanţelor (esen- ţelor) şi alt plan al aparenţei sau al sensibilului. Trebue să notăm că această diferenţă nu era o descriminare epistemologică — dar că avea un suport ontologic: existau două lumi, una perfectă (reală) şi alta imperfectă (aparen ă). Odată precizată această dualitate de planuri în modalitatea metafizică de a gândi, calitativ înseamnă ceea ce se referă la planul inteligil il, necalitativ înseamnă ceea ce se referă la planul aparent sau sensibil. Noţiunii de calitate i se opunea aceea de sensibil, aparent. Era deci o poziţie absolut contrară celei actuale, în care calitatea este confundată .cu sensibilul. Iată dar cum, analizând originea noţiunii de calitate, descoperim o primă confuzie: discuţiile în care este vorba de reducerea calităţii la cantitate confundă noţiunea de calitate cu aceea de sensibil. Ce înseamnă însă cantitativ şi cantitate? Ceea ce poate fi măsurat şi măiime. Ceea ce poate fi pus deci într’o formulă matematică: Sensul cantitativului s’a lărgit încă şi mai mult, el devenind chiar: ceea ce poate fi raţionat, pus în formule logice. S’ar părea, şi se spune de altfel, că a măsura înseamnă a ignora calitatea, sau mai bine zis, a se referi la anumite atribute care nii sunt deloc specifice substanţei. Astfel a spune că o bucată de stofă are doi metri, nu înseamnă deloc a spune ceva cu privire numai la stofă. Doi metri poate să aibă şi un cal, un om, etc. Aşa dar, a măsura nu înseamnă la prima vedere a defini o sub- stanţă. Asta numai la prima vedere, fiindcă dacă ne gândim la chimie lucrurile se schimbă. Vedem imediat că HaO înseamnă apă şi că O NOUĂ TEORIE A CALITĂŢII »9i HO nu mai înseamnă acelaşi lucru. Aşa dar iată.că a măsura începe să devină şi a defini. Lucrul devine şi mai grav dacă ne gândim că procesul de definire prin numărătoare merge mult mai departe: însuşi C (carbonul) nu este-ceva necantitativ, deoarece este susceptibil de a fi exprimat printr’o formulă matematică. Fizica o spune clar: proprietăţile corpurilor sunt determinate de numărul atomic. Adică, în ultimă analiză, ceea ce defineşte un corp fizic nu este substanţa, ci structura, adică formula, adică numărul. Ceea ce înseamnă că a număra este tot una cu a stabili proprietăţile definitorii ale unui corp. Substanţa în înţelesul ştiinţei înseamnă ceea ce nu are nicio proprietate definită, identitatea pură. Aşa dar avem de-a-face cu un fel de a gândi cu totul invers: ceea ce este esenţial este structura, şi neesenţial este substanţa. Cum îşi reprezintă omul de ştiinţă lumea fără numere, fără struc- tură : ca o sumă vagă de părticele identice; o masă enormă în care nu poţi distinge nimic. Aşa încât a gândi prin substanţă înseamnă a nu defini nimic şi deci a nu gândi nimic sau, ceea ce este acelaş lucru, a gândi identitatea pură. Dacă încercăm să facem legătura între aceste două mentalităţi, vechiul sens al noţiunii de calitativ (anume acela de atribut sau proprietate definitorie) trece de data asta în sfera noţiunii de cantitativ, deoarece structura matematică este proprietatea defi- nitorie a unui obiect. Contradicţia între calitativ şi cantitativ şi mai ales concurenţa acestor două noţiuni, apare în lumina analizei noastre iluzorie şi factice din două motive: 1. In primul rând deoarece noţiunea de calitativ nu se poate confunda cu cea de sensibil. 2. Noţiunea de cantitativ este echivalentul contemporan al noţiunii de calitativ în accepţia ei clasică. Pentru a lămuri acest paradox trebue să observăm că este vorba de două mentalităţi diferite: în prima (cea clasică) atributele esenţiale erau determinate de substanţă, în cea de-a doua de o structură matematică. Prima poate fi definită ca un fel de a gândi calitativ, iar cea de-a doua drept o mentalitate cantitativă. In prima, substanţa deţine toate proprietăţile, în cea de-a doua niciuna. Aceasta este o definiţie istorică şi nu justă. Fiindcă dualitatea calitativ-cantitativ nu mai are astăzi niciun sens, deoarece no- ţiunea de cantitativ nu *mai are nimic de-a-face cu cantitatea, după cum aceea de calitativ nu mai are nimic de-a-face cu sub- stanţa. Ele sunt noţiuni provizorii şi se pot folosi numai de simţul comun. In sens ştiinţific însă, nu mai poate fi vorba de o astfel de dualitate. Cam însă o asemenea reducţie a calitativului la cantitativ în- seamnă, cel puţin în aparenţă, un pan-scieniism, filosofii dorind să 13 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE restabilească metafizica au căutat prin toate mijloacele sâ resta- bilească şi sensul distincţiei între calitativ şi cantitativ. Problema părea esenţială pentru filosofie: de posibilitatea acestei distincţii depinde însăşi existenţa autonomă a filo- sofici. Cel care a căutat să redea un prim sens acestei dualităţi, a fost Bergson şi după el toţi filosofii existenţialişti. Numai că el i-a redat sensul într’un chip paradoxal şi primejdios: calitativ a devenit iraţionalul şi cantitativ raţionalul. Deoarece pe plan ştiinţific nu mai putea fi vorba de o distincţie riguroasă între cantitativ şi calitativ şi deoarece această distincţie era absolut necesară existenţei filosofiei, bergsonismul şi existenţialismul au situat această dualitate în afara şi împotriva ştiinţei. Argumentele sunt în genere următoarele: că planul existenţei nu este epuizat de ştiinţă; că ştiinţei îi scapă o serie de aspecte ale existenţei, tocmai fiindcă ea nu are alte instrumente de cer- cetare decât matematica şi logica; că planul raţionalului confun- dându-se cu acela al cantitativului, ştiinţei îi scapă aspectul calitativ al existenţei. Aşa dar iată cum calitativul capătă un alt sens: acela de ira- ţional. Reflexiile acestea au fost necesare pentru a înţelege cum se încadrează în problematica actuală noua teorie a lui Jean Nogue asupra calităţii (sensibile), pentru a putea sesiza părţile ei "fecunde şi a depista pe cele criticabile. El este de părere că Bergson a avut intenţia de a salva filosofia dându-i în sarcină explorarea aspectului calitativ; numai că, spune tot el, intenţia aceasta nu s’a putut realiza, deoarece pentru Bergson calitativul se confundă cu iraţionalul; calitativul nu este ignorat de ştiinţă, aşa cum crede Bergson. Ştiinţa are în vedere calităţile sensibile, însă numai pentru a le explica originile şi a le determina legile. Ştiinţa însă nu explică natura calitativului. Aşa dar, Nogu6 înlătură dela Început tradiţia bergsoniană a iraţionalităţii intuiţiei şi deci a calitativului. De aceea, pentru a explora şi sistematiza calitativul el nu recurge la metode speciale, ca, ae exemplu, intuiţia bergsoniană, ci jncadrează intuiţia sensi- bilă în înţelegerea raţională. Calitatea în teoria lui Noguâ are două aspecte fundamentale: 1) conceptul calităţii sau relaţiile abstracte şi generale dintre dife- ritele calităţi sensibile şi 2) materialitatea unei calităţi*(al cărei suport este senzaţia). • . . Ştiinţa se ocupă de primul aspect, filosofia de cel de-al doilea; Percepţia sensibilă se situiază între cele două aspecte extreme . ale calităţii: între conceptul şi materialitatea sa. Ea se distinge de concept prin acefea că nu depăşeşte prezentul şi se referă la un corp unic în câmpul sensibil, ce nu poate fi juxtapus altuia. O NOUĂ TEORIE A CALITĂŢII 195 Stabilind această natură a calităţii, Noguâ trece la clasificarea diferitelor categorii de calităţi sensibile, după relaţiile diferite dintre subiect-obiect pe care le comportă diferitele categorii de calităţi din punct de vedere al materialităţii lor. Cum restabileşte Nogue caracterul raţional al cantităţii? In primul rând printr’o critică a concepţiei bergsoniene, care promova calitatea ca un dat în afara intelectului şi deci în afara ştiinţei. Deşi calitatea se prezintă ca un tot indecompozabil, ea are o ordonanţă interioară care furnizează un fundament operaţiilor de măsurare, stabilind între spaţiu şi calitate o corespondenţă simbolică ce. nu este deloc arbitrară. Aşa încât mecanicismul (sau aspectul cantitativ, matematic) al ştiinţei, nu este un simplu expedient practic, el are un suport real care constă tocmai în ceea ce Nogue denumise conceptul calităţii. In al doilea rând calitatea nu exclude identitatea, adică nu este riguros individuală. Astfel Bergson, pentru a susţine teza perpetuei reînoiri a calităţii prin actul mnemic, a fost constrâns să admită o materializare greu de admis a memoriei. Individualitatea nu este aşa dar un dat intrinsec al calităţilor sensibile deoarece ele, fiind în număr restrâns şi definit, în mod necesar se vor repeta şi deci nu exclud identificarea şi ca atare nu exclud nici raţionalizarea. • Acestea sunt motivele pentru care calitatea sensibilă nu are un caracter ininteligibil. Iată de ce relaţia între cantitativ şi calitativ în concepţia lui Noguâ nu mai provoacă nicio dificultate filosof iei, prin faptul că vechea problemă a reducerii calitativului la cantitativ nu se mai pune; cantitativul nu este în afara calităţii, el este un aspect al ei: ■ conceptul calităţii. Aşa dar vechea controversă filosofică a relaţiei între calitate şi cantitate pare a se rezolva. De asemenea, Nogue evită un desnodământ fatal şi foarte primejdios pentru filosofie, criticând încercarea de a restabili distincţia de natură între calitativ şi cantitativ pe baza discri- minării raţional-iraţional. O astfel de concepţie dă posibilitatea filosofiei de a se constitui ca disciplină autonomă, fără ca ea să fie nevoită să se refugieze în domeniul iraţionalului. Concepţia lui Noguâ însă suportă o serie de dificultăţi, care fac ca toate aceste avantaje date filosofiei să fie numai în parte utilizabile. Vechea discrepanţă între calitativ şi necalitativ este introdusă în teza sa prin distincţia între forma şi conţinutul calităţii. Intr’a- devăr Noguâ fundamentează conţinutul calităţii pe senzaţie. El nu face altceva decât să cadă în substanţialismul teoriei clasice a calităţii, stabilind ca suport material al calităţii o serie de senzaţii cu proprietăţi de-a-dreptul metafizice. Astfel calitativul devine 196 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în concepţia lui Noguâ un substanţialism al senzaţiilor. Senzaţia de tact bunăoară, conferă obiectelor (din punct de vedere idealist), sau extrage din ele (din punct de vedere realist), atributele de: prezenţă, simplicitate şi permanenţă. In această fază, relaţia între conceptul calităţii (deci canti- tativul) şi raportul material al calităţii devine incomprehensibilă: Conţinutul calităţii devine în acest sens contradictoriu formei calităţii, substanţializându-se. Cu alte cuvinte, calitativul supor- tului material revine la antica tradiţie a calitativului prin proprie- tăţi determinate de factori substanţiali. Faţă de un asemenea substanţialism, formalismul ştiinţific devine absolut contradic- toriu. Concilierea pe care Noguă dorise atât s’o realizeze devine imposibilă. Cantitativul şi calitativul apar iarăşi drept două noţiuni ireductibile. O astfel de concepţie poate concorda cu ato- mismul lui Democrit, dar nu cu teoria quantelor, după care pro- prietăţile corpurilor sunt date în chip exclusiv de structura matematică a câmpului fizical. Dificultatea aceasta fundamentală a explicării calităţii provine în primul rând din faptul că Noguâ admite un suport material al calităţii. Odată acest fapt admis, până la substanţializarea lui nu mai este decât un pas. In al doilea rând acest suport material constă în senzaţii, Dacă însă se porneşte dela senzaţii, adică dela elemente, explicarea dată calitativului în mod fatal va deveni substanţialistă. Iarăşi o ase- menea explicaţie nu poate subsuma progresele recente ale psiholo- giei, care au înlăturat complet teoria actelor psihice ce au la bază unele elemente fundamentale ce constau în senzaţii. Dacă Nogue nu ar fi încercat să realizeze un acord între ştiinţă şi filosofic, suprimând concurenţa între noţiunile de cantitativ şi calitativ, evident că această confruntare cu datele ştiinţei s’ar impune poate mai puţin. Din moment ce el a intenţionat însă un asemenea acord, confruntarea cu ştiinţa devine absolut ne- cesară. In concluzie se poate spune că Noguâ a suprimat opoziţia bergsoniană dintre calitativ şi cantitativ, opoziţie ce putea fi definită prin raportul între raţional-iraţional. In cadrul teoriei sale calitatea apare raţionalizată. El stabileşte însă o altă opoziţie — nu mai puţin gravă —■ între cantitativ şi calitativ. Această nouă opoziţie poate fi definită de raportul între un punct de vedere formalist (cel cantitativ) şi altul substanţialist (cel calitativ). Opoziţia este agravată de faptul că, de data aceasta, ea este situată în interiorul concepţiei sale despre calitate: vrând să reducă orice opoziţie între calitate şi cantitate, Noguâ denumeşte cantitativul, conceptul calităţii. Dar între un asemenea concept al calităţii şi substanţialismul metafizic al senzaţiilor orice punte de legătură e tăiată. O NOUĂ TEORIE A CALITĂŢII 197 Din aceste motive, teoria lui Noguâ asupra calităţii, deşi elibe- rează filosofia de o foarte la modă prejudecată (aceea a iraţionali- tăţii calitativului) nu reuşeşte să rezolve tradiţionala opoziţie dintre cantitativ şi calitativ. Ceea ce înseamnă în ultimă analiză că Nogue reuşeşte să înlă- ture o dificultate accidentală a filosofici contimporane, dar nu izbuteşte să elimine una din dificultăţile permanente ale filoso- fici. Ceea ce nu micşorează deloc meritul acestui eminent gânditor francez, mai ales că nu a avut răgazul să-şi continue activitatea sa atât dc rodnică şi utilă filosofiei contimporane: Jean Noguâ a murit în 1940, în vârstă de 41 de ani. FLORI AN NICOLAU TH. PALLADY Pentru iubitorii de mare rafinament pictural, evoluţia bătrânului maestru de juvenil nimb şi pitorească legendă, străbate astăzi o lungă toamnă creatoare. In luminosul apogeu al unei cariere desfăşurată peste o jumătate de veac, realizată «sans pcur et sans vergogne», până acum câţiva ani încă, respectul tinerelor entuziasma îi alcătuiau o impresionantă aureolă. Con- fruntarea cu anii ce vin, cu noile realităţi ce vor replămădi sensibilitatea estetică europeană, cu nouile coordonate ale gustului, această confruntare va fi plină de învăţăminte şi revelatoare. Totuşi într’o epocă încărcată do evenimente cumplite şi— complete — termenii sunt înrudiţi, —(într’adevăr o răsturnare de valori atât de com- pletă, împlică nimiciri cumplite) — primim cu mirată gratitudine, darurile de armonie, pe care acest subtil artist, atât de nervos ni le oferă cu atâta seninătate. Eterna viaţă a Spiritului îşi afirmă legile ei nepieritoare mai ales în vremurile de grea urgie. • Când-va recunoşteam în imaginea bătrânilor rafinaţi, discutând pro- bleme filozofice, în drumul spre ghilotină, o magnifică biruinţă a spiritului o luminoasă disponibilitate afirmând viaţa, dincolo de instincte. De altfel ne aflăm şi aci în cadrele unei picturi de stianio poezie şi de savuroasă imaterialitate. Artă de mare nervozitate sub aparentul calm elegant, ea detestă nu numai «profanul vulg», ci şi cerebralitatea anormală a modernismului, tot aşa cum detestă excesele romantice sau densa stupiditate naturalistă. Marii nervoşii se definesc, mai ales prin ceeace resping. AoeaBta îi şi obligă să devină exclusivişti, oarecum chiar împotriva lor şi să-şi trăiască viaţa «în absolut», chiar dacă sensibilitatea lor, şi mai cu seamă extrema lor susceptibilitate, sângerează adesoa. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 298 Aceasta implică o artă şi o strictă delimitare, urmată de un aprig control critic. Astfel găsim la Pallady, o scrupuloasă şi tenace reluare a temelor, o perseverentă adâncire a aceloraşi armonii; pentrucă arta ade- vărată înseamnă reînoire calitativă, şi nu cantitativă, pentrucă în arta superioară nu există «subiect», «legendă literară», «conţinut» în sens didactic sau romanţios. Sunt astfel urmărite evoluările intrinsece şi nu cele exterioare; adevă- rata expresivitate estetică fiind de esenţă veşnic inedită; ceeace se «con- sumă fiind doar «conţinutul». De aceea obsedante «leit-motivuri» de galben neliniştit, de Verde stenic, de roz tandru şi complex, de gri subtil, de negru grav, oricât s’ar repeta, nu duc, pentru privitorul atent, la monotonie. Nu există în pictură, coloara absolut distinctă, independentă. Există doar raporturi, armonii cromatice şi rezonanţe sufleteşti. Şi Pallady este vraciul lor: savant, neliniştit, plin de farmec şi de eleganţă şi adesea totuşi, inegal. Tabloul, uneori «neterminat», adesea cu caracter de schiţă, însă fără reveniri obositoare, păstrează ca un elexir, cocheta spontaneitate a tinereţii fără de vârstă şi graţia estetică a improvizaţiei poetice. Pallady nu cunoaşte migala anostă a perfecţiunii «academice »; el nu cunoaşte nici rigorile unei arte de extremă eoherenţă logică. Totuşi pictura sa nu este lipsită de savoare intelectuală. Această artă închide o anumită năzuinţă secretă către armonii clasice. Nu este de sigur vorba de un clasicism didactic, formal, exterior, ci de esenţe, de finalităţi, de intenţii clasice. ■ Excesul de luciditate a veacului trecut, e poate o formă de naivitate «â rebours», o formă de timiditate, de fricoasă circumscriere — îndo- ielile unei sensibilităţi ascuţite şi puţin vitale. îndoielile, neliniştite acestui spirit lucid, prea lucid poate, cereau o anumită compensaţie de echilibru, formal, de armonie lineară, de ritm discret, de simetrii tainice şi uneori chiar de fast decorativ. « Le doute mâne â la forme » spunea Valâry. Uneori contradicţia insă pe întrezăria: Intimism secret, deoparte, pseudo-monumentalitate decora- tivă, de alta. îndeobşte însă, această pictură îşi realiza în chip virtuos, o claviatură de tonuri surde, un subtil joc de pedală şi prin aceasta, un stil propriu, de un caracter organic mai mult sau mai puţin variabil. O surdină sa- vantă, amantă absolută, transforma inspiraţia în umilă, tăcută slujnică, incapabilă să turbure armonii — stabile şi — prestabilite. Dacă însă inspi- raţia în sens romantic era cu desăvârşire domesticită, în cadre stabilite, jocul sensibilităţii şi al unei sensibilităţi uşor literaturizate, puteau fără primejdie să-şi fluture unduirile de vie şi de contradictorie dorinţă, de ca- priciu adolescent şi veleitate poetică. Căci sensibilitatea artistică a acestei picturi, rămâne legată de un anumit vag simbolism «fin de siâcle », cu rădăcinile înfipte în estetismul Veacului trecut şi în acele voluptăţi sufleteşti şi,,„ sociale, de dinainte de Th. Pallady: Autoportret (din volumul: Pallady de Ionel Jianu, Editura Căminul Artei) TH. PALI.ADY: NATURĂ MOARTĂ ’-vjf Th. Pallady- Flori Th. Palladys Odalisce Th. Pallady: Peisaj TH. PALLADY 199 răsboiul trecut, aşa de liric cântate de Proust, de pildă, în * Les plaisirs et les jours » şi despre care Proust spunea, că cine nu le-a cunoscut nu-şi mai poate imagina, ce-a însemnat «la douceur de vivre». Găsim astfel plasticizate, mângâetoare sau decorative nuanţe efemere ale graţiei femenine — graţie trecătoaîe, aci absolutizată. Corpul este însă imaterializat, el tinde spre o secretă hieratizare; hieratizare capricioasă, fan- tezistă, lirică şi totuşi hieratizare; imn poetic şi cult tainic. Subtile accente de ritm trupesc, linii de sublimată chemare, poeme de lirică evocaţie. Florile, lucrurile simple, viaţa odăilor, naturile moarte, vor îngădui o poetizare mai sobră, de reverie intelectuală, de discret formalism con- structiv, de uşoare armonii geometrice, de cochetării clasice. Se obţine astfel o anumită idealitate a concretului, care nu depăşeşte picturalul, deşi îl poetizează, în cadre, de rafinament aproape excesiv. îndeobşte însă, limitele certe ale picturii sunt respectate. Aluziile sen- timentale, («Pâinea noastră...») obsesiile din Baudelaire etc. caraoteristic unei anumite etape, erau chiar atunci, doar sugestii paralele, simple coche- tării de evocare intelectuală, fără să impieteze asupra tabloului. Viaţa cromatică şi lineară a tabloului se organiza intim, pe propriile ei coor- donate, autonome. Dacă însă superstiţiile literare lămâneau exterioare, viziunea plastică, viaţa volumelor suferea acea hieratizare imaterială, decorativă, de care vorbiam mai sus. Aceste rafinate stilizări.sunt uneori arbitrare şi necon- vingătoare, alteraţiile de volum însă nu violentează direct concretul pre- oum în expresionism, din motive de expresivitate simbolică. Aci găsim doar o subtilizare a volumului, a corpului uman, împinsă uneori până la anularea celor trei dimensiuni. Perspectiva aproape normală, realizează reducerea la planuri etajate în adâncime insă bidemsionale. Avem deci uneori o stranie transfigurare decorativă a oorpului uman. Voluptatea, reveria, idealul erotio mai întreţin delicat, freamătul unei vieţi rarefiate. Din modelul, iubit, cunoscut, studiat, nu mai rămâne adesea decât plasticizarea unei esenţe... platonice, viziunea unui... sens pictural. In peisagii totuşi această subtilizare a volumelor e mai puţin accen- tuată. Un tandru lirism stărueşte faţă de natură, faţă de peisagiile Franţei sudice de pildă, peisagii ornate de cipreşi sau construite simetric. Se întrezăresc poate, obsesii de tinereţe. Pasta imaterială totuşi, şi oarecum cretoasă evocă îndepărtat pe blândul Paris de Chavannes şi piosul său sentimentalism, simbolic şi decorativ. Efectele de pastel stăruieso totuşi, împletindu-şi cu seorete obsesii de frescă. Tonuri mate muzicale, de verde clar şi rozurile voluptoase ne recheamă însă esenţa acestei pioturi : voluptate sublimată până la imaterial, absolutizarea jooului plastic: Eh, vous, heures proprices, suspendez votre cours... aoo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Totuşi Pallady se defineşte mai ou seamă prin suprema distinoţie a griurilor sale. Sunt variaţii pe Âceeaşi temă, cu sonorităţile surde de ar- monium. Tot at&t de oaraoteristice sunt diversele nuanţe de verde pal sau de verde grizat. • Intre verdele viu stenio şi verdele pal, morbid — « morbidezza » veacului trecut!—există o întreagă gamă de stranii rezonanţe sufleteşti. Ar fi inte- resant de urmărit relaţiile dintre această gamă de nuanţe verzi de sem- nificaţie vitală sau de un morbid rafinament şi sensibilitatea extremă a marilor nervoşi. De pildă între hipertrofia hepatică şi obsesia verdelui, fie înviorător, fie decadent. Un ironist spunea că extrema civilizaţie europeană se poate lămuri şi prin urmările hipertrofiei hepatice. Dar, Pallady reprezintă mai ou seamă un aspect caracteristio al sen- sibilităţii moldoveneşti, care în ooordonatele ei intime, ca şi în antenele şi ramificaţiile ei exterioare, este aşa de deosebită de sensibilitatea munte- nească şi — ca să pronunţăm cuvântul la modă — chiar de spiritualitatea muntenească. Pallady reprezintă un anumit iutemaţionalism rafinat, un anumit cos- mopolitism al bunei societăţi moldoveneşti, în special ieşene. Acesta este însă oolorat mai cu seamă de viaţa Parisului şi de ecourile acesteia. £1 este mai puţin mondial şi mai mult parizian, fiind centrat şi circumscris în acelaş timp de Paris, de acest focar de iradiaţie, laolaltă imens şi sărac. Âceaaşi neastâmpărată curiozitate minoră şi o foarte limitată aderenţă organică europeană, se poate urmări şi în piotura lui Pallady. Pentru d-sa de altfel Van Gogh a fost un nebun, iar Câzanne nu ştia să desineze. Caracterul intelectual şi oarecum «fin de siâcle * al artei lui Pallady, aşa de legat de veacul trecut, este după părerea noastră într’un raport invers proporţional cu realităţile profunde ale artei lui Matisse, aşa de esenţial legată de problemele veacului nostru. Aceasta, împotriva părerii curente, oare îi alătură fără îndestulătoare disoriminaţiei. Sunt scestea însă lucruri asupra cărora va trebui să revenim în chip amănunţit, cu alt prilej. Pictura lui Pallady închipue, totuşi, cea mai rafinată delectaţie, pentru retina estetizată, doritoare să evadeze poetio din real. Dar această evadare, această reconstruire rarefiată a vieţii, această plasticizare exsanguă mai poate oare răspunde nevoilor de viziune adâncă ale vremii noastre? Nevoilor reale ale sufletului nostru bântuit de drame şi totuşi solici- tat de esenţa plenară, afirmativă a vieţii. NICOLAB ARGINTESCU-AM3A SALONUL OFICIAL (DLSEN, GRAVURA, AFIŞ) 201 SALONUL OFICIAL (DESEN, GRAVURĂ, AFIŞ) Salonul Oficial de Desen, Gravură şi Afiş — deschis în sălile Fundaţiei Dalles în luna Decemvrie 1944— exprimă un nivel artistic destul de ono- rabil. S’au făcut oatecari progrese în materie de desen, chiar dacă majo- ritatea expozanţilor se rezumă tot la peisaje şi chipuri, netrecând la scene mai complexe, cu oameni şi animale în mişcare sau la portrete de adâncire psihologică. Nu mai desvoltăm ceea ce mereu am susţinut: pictorii şi desenatorii noştri, atât de sensibili şi adesea inspiraţi în arta coloritului, nu po3cdă tehnica desenului complex şi organic, îndreptat spre compoziţie, rămînând mai mult la îndemânatece şi comode expresii de suprafaţă. Arta noastră plastică se află în stadiul naturist, strălucind în peisaj, flori şi naturi moarte, dar nu ajunge la dramaticul şi măreţul umanism care să arate — prin chip individual sau prin grupuri articulate, prin expresii interiorizate sau acţiuni colective — problemele omului şi ale societăţii. No spunem numai acum, când se cere din toate părţile o artă mai apropiată de viaţa poporului, ci mereu am spus-o şi scris-o: avem nevoie de o artă nu numai pentru ochi, dar şi pentru suflet. In această privinţă, critica umanistă, ca şi aceea venită din partea extremei stângi coincid, atacând, pe bună dreptate, arta des- umanizată a vremii, absenţa personalităţii active a artistului din viziunile plastice, complacerea în contemplaţii naturiste. Arta mare cere psiho- logie şi compoziţie — desen complex şi articulat — colorit sguduitor — viziune dramatică. Rembrandt, Goya, Daumier; Da Vinci, Miehelangelo, Diego Riviera nu s’au mărginit la viziuni de frunză verde şi scoarţe geo- metrice. In Salonul actual nu avem nicio compoziţie de mare suflu, niciun portret uluitor, niciun grup de oameni în acţiune. Avem, în schimb, remarcabile peisaje, naturi moarte, flori, adesea frumos construite, prin linie sau prin colori sugestive. Mai avem chipuri şi nuduri cuprinse cu ştiinţă şi înde- mânare, dar tratate în genere ca obiecte spaţiale, iar nu în funcţie de viaţa lor proprie sau de sensul lor social. Salonul este cinstit de prezenţa maestrului Oh. Petraşcu, ccl mai de seamă pictor român în viaţă, neîntrecut în viziuni şi configuraţii, desăvârşit lucrate, cu liniile sensibile şi coloritul sugestiv. Dintre artiştii preţuiţi mai expun Miliţa Petraşcu, Modica Mania, Maria Brateş- Pillat, Ion Irimescu Bau bine cunoscuţii Vasile Dobrian, Adina Panla-Moscn, Al. Moscu, R. Iosif, Al. Phoebusl Bisa Propst-Kraid, Mina Byck-Wepper. Schiţele d-lui Ion Irimescu ne-au părut că depăşesc ceea ce a înfăţişat d-sa până acum. E în vădit progres spre compoziţie. Reapariţia d-lui Henri Daniel trebuie salutată cu satisfacţie. D-sa este unul dintre oei mai personali şi inspiraţi desenatori, poet al peisajului şi interioarelor bucureştene, constructor de viziuni vii, calde, vibrante, înche- gând o atmosferă nespus de expresivă. Linia şerpuitoare şi tonurile nicio- dată banale ale coloritului său îl orânduesc printre fruntaşii plasticii noastre 203 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dintre artiştii încă In devenire, dar afirmaţi deplin, menţionăm numele d-lui Ion Or. Popovici şi al d-nelor Ligia Macovei şi Lena Constante. Sculptorul Ion Or. Popovici tratează desenul ca un opus al sculpturii, desfăşurând formele până la disociaţii şi analize parţiale, dar menţinându-le, totuşi, in organicitatea şi articulaţia lor. Nudurile sale, larg desfăşurate şi sensual colorate, sensibilizează spaţiul, sugerează diafanitatea carnaţiei, viaţa organică a liniei care structurează corpurile. D-l Ion Gr. Popovici are putinţa de a ajunge cu timpul la mari compoziţii, de o neobişnuită arti- culaţie, căldură, sensualitate. Ilustraţiile d-nei Ligia Macovei ne-au impus dela primele manifestări ale acestei artiste, stăpână pe o linie fină, cu sens constructiv, închegând viziuni neuitate. Tehnica d-sale arată că este familiară şi Cu primitivismul, inspirat de naivitatea infantilă sau de arta exotică a popoarelor «ne-civi- lizate », şi cu suprarealismul. Dar aceste procedee şi viziuni, d-na Macovei le întrebuinţează pentru a exprima poezia vieţii şi drama omului şi a mul- ţimilor. Formele variază, aşa dar, după sensul lor psihologic şi după accen- tele sociale, fiind unelte ale concepţiei sau viziunii respective, — sufletul artistei formând, deformând şi reformând proporţiile, relaţiile şi sensurile realităţii. Din tot Salonul, această tânără desenatoare se apropie cel mai mult de începutul de umanism — de care are nevoie arta noastră— uma- nism trecut prin suflet, prin vis, prin revolta inimii, căutând viaţa şi adevărul. D-na Lena Constante — admirabilă ilustratoare de cărţi, dar până acum rezumându-se mai mult la un stil simplificat, naiv, primitiv—se îndreaptă către compoziţia complexă şi viguroasă. Credem că cei mai buni ilustratori de cărţi cu atmosferă poetică şi sens omenesc sunt d-l G. Tomaziu şi d-nele Macovei şi Constante. Dintre artiştii încă tineri şi valoroşi mai expun la Salon: K. Aramik, pictor şi desenator de atmosferă, Mariana Petraşcu-Riegler, riguroasă în încercările-i pentru portret şi compoziţie, Margareta Sterian, cu viziuni triste şi expresive, Ion Cheller, spirit căutător de constructivitate, Al. Istrati, Anatol Vulpe, Sorin lonescu, Trixy Checais, Wanda Sachelarie-Vladimi- rescu, Uremia Profeta, Nuni Dona, Edith Mayer, Elena Anton şi Lili Panou, fiecare căutând pe cont propriu reinterpretări după diferiţi maeştri străini sau români, dela Picasso la Şirato şi dela Matisse la Petraşcu. Gravuri cu mult negru şi linii viguroase expun d-nii Ceglokoff şi Eugen Stec, formaţi la un academism serios şi grav. Dintre numele mai noi, menţionăm următoarele: Oh. Ohiţescu, pentru linia-i fină şi sensibilă, Desirte Mănulescu şi Cici Merlaub, foarte sensibile, N. Şoimu, cu preocupări pe linia Ingres şi Daumier, V. Brătulescu, serios orientat, Maria Vicol, personală, Dim. Ghiulamila, Râul Lebel, N. Chirvasiu, R. Perez, Emanoil Dornai Mircea Alifanti, Ioana Grigorescu (un fel de Marcel Iancu simplificat), Ana-Viorica lonescu, cu chipuri de-o fineţe impre- sionistă şi cu purităţi davinciene, Virginia Rudăslăvescu, Mircea Dumi- trescu, căutând aspecte noi, artişti probabil tineri, înrâuriţi de diferiţi maeştri şi stiluri, foarte eclectici, dar sforţându-se, în mod vădit, să-şi stabilească Gheorghe Petraşcu Case în Franţa Mariana Petraşcu-Riegler Arhitectul Petraşcu Oherghe Ceglacoff Cazac Gh. Ghiţescu Desen S.-j-ij-./.-r *«■; ‘ n-^'i*.-1’ sikţ'l-:'' fa •«ivviîă Ligia Macovei Ilustraţie Eugen Stec Noaptea după cerbi Henri Daniel Peisagiu din Curtea de Argeş Vasile Dobrjan Peisagiu PRETEXT PENTRU SCHIŢA UNEI CONCEPŢII ÎN CRITICA LITERARĂ 203 drum propriu. Nu ştim câţi din ei vor merge şi izbuti până la capăt. Dar desenele expupe — în tehnici diferite şi colorate sau nu — îi arată cu mijiri fâgăduitoare. Expozanţii sunt numeroşi. Poate am uitat nume mai cunoscute decât cele menţionate aici. Pe altele le-am lăsat înadins, dacă nu ni s’a părut că aduc ceva deosebit faţă de activitatea lor de până acum. Media Salo- nului este onorabilă, în condiţiile şi mentalitatea de până acum sau faţă de posibilităţile şi condiţiile de lucru şi formare dela noi, unde desenul şi mai ales compoziţia au fost lăsate pe planul al treilea. PETRU COMARNESCU PRETEXT PENTRU SCHIŢA UNEI CONCEPŢII IN CRITICA LITERARĂ Volumul Jurnal de lector apărut la Casa Şcoalelor ne dă prilejul să fixăm, în câteva linii caracteristice, personalitatea literară a d-lui Perpessicius şl mai ales semnificaţia ei esenţială. Titlul cărţii d-sale este din acest punct de vedere revelator, el vrea să redea un aspect inerent oricărui critic literar: acela de cetitor constant şi pa- sionat al cărţilor. Dar mai mult decât oricare alta, trăsătura care se potriveşte mai bine d-lui Perpessicius este aceea de îndrăgostit de cărţi. D-sa, înainte de a fi un judecător care dă sentinţe literare sau un analist care se pricepe să desfacă rotiţele acelui mecanism estetic care este opera de artă, este un pa- sionat pentru cărţi^ a cărei aderenţă afeotivă pentru ele ia aspectul unei misiuni culturale. Deşi, ca oricare critic de aleasă şi justă vocaţie, d-sa are darul analizei fine şi pătrunzătoare şi ne-a dovedit în atâtea rânduri că de concluziile valo- rificative ale d-sale, oricine vrea să se orienteze în literatura noastră trebuie să ţină seama, totuşi, dacă am vrea să definim latura cea mai originală a perso- nalităţii d-sale, ceea ce se impune dela început şi persistă până la urmă este marea sa dragoste pentru cărţi. O asemenea pasiune poate lua forme diferite, şi una din cele mai obişnuite o constitue documentarea savantă, cu atmosfera aceea de « livresque * pe care o implică. Deşi o asemenea atmosferă este prezentă în cartea d-lui Perpessicius, ea este ridicată la un nivel foarte înalt, datorită acelei puternice pasiuni pentru cărţi de care vorbeam. O asemenea trăsătură este de sigur inerentă şi Menţiunilor Criticp, dar se desvălue cu mai multă pregnanţă în Jurnal de lector. Spre deosebire de politicieni, poeţi sau romancieri, care-şi scriu «jurnalul » cu multă plăcere — însemnări în care ei să-şi poată desvălui aspecte ale vieţii lor sufleteşti, desbărate de tirania convenţională a profesiunii şi a vocaţiei—, criticii literari se pare că sunt mai puţin înclinaţi s’o facă. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ae>4 Din acest punct de vedere « Jurnalul» d-lui Perpessicius, deşi nu ia forma unor însemnări zilnice, are totuşi aspectul unor meditaţii mai intime şi mai aproape de inedit şi de fireso în definirea personalităţii literare a d-sale. Din impresiile unui astfel de lector noi putem însă să închegăm un portret al criticului. Centrarea tuturor mijloacelor critice ca: erudiţie, analiză şi valorificare, etc. pe acea aderenţă afectivă faţă de cărţi, are o serie de conse- cinţe pentru metoda d-sale critică. Spre deosebire de criticii care întrebuin- ţează analiza şi valorificarea pentru a judeca şi consacra o operă literară, d-1 Perpessicius pune aceste mijloace ale criticei în slujba unei apropieri sufleteşti a cititorului faţă de cărţi. Este aceasta o latură pe care alţi critici o neglijează într’o măsură destul de mare şi din această cauză aportul me- todei critice a d-lui Perpessicius este foarte preţios şi fecund. Cititorul simte de sigur uneori mai mult nevoia de a se apropia sufleteşte, în chip real, faţă de o operă literara, decât aceea a unei înţelegeri discriminative şi valorificative riguros estetice. Este poate cazul să remarcăm că uneori această tendinţă se realizează printr’o anumită idealizare sentimentală, într’un sens cu tendinţe de uni- formizare, a operelor şi a portretelor psihologice ale autorilor. Fiindcă ceea ce îl apropie pe cititor mai mult de un scriitor, nu sunt numai particulari- tăţile stilului şi tehnicei sale şi nici excentricităţile biografice (reale sau prea mult speculate), ci acea notă de omenesc — larg şi cuprinzător — pe pe care orice mare scriitor o posedă. Şi dacă este adevărat că în cazul unor scriitori ca Odobescu, Eminescu, Sadoveanu, o asemenea tendinţă nu influenţează prea mult nivelul estetic sau psihologic la care trebuesc înţeleşi aceştf mari scriitori ai noştri, în cazul unor scriitori ca Panait Istrati sau Matei Caragiale, tendinţa d-lui Per- pessicius de a idealiza duce la o prezentare mai puţin specifică personali- tăţii unor astfel de scriitori. Caracterul social şi realist— uneori corosiv — al operei lui Panait Istrati, şi aspectul estetismului anarhic şi armonios totdeodată al lui Matei Caragiale, avem impresia că se evidenţiază mai puţin în paginile pe care d-1 Perpessicius le consacră acestor scriitori. Suntem însă departe de a crede că această din urmă constatare s’ar putea formula ca o rezervă faţă do cartea d-lui Perspessicius. Este vorba mai curând de avantajele şi desavantajele inerente unei metode critice, care, oricât ar fi de proeminentă figura unui critic literar, este nevoită să urmeze înolinaţiile fireşti ale uneia sau alteia din cele două atitudini faţă de opera de artă: analiza sau valorificarea riguros estetică sau participarea efoctivă faţă de ea. Prima pune în relief individualitatea estetică a unei opere, iar cea de a doua îi înlesneşte mai mult cetitorului anonim—dar nu mai puţin important prin asta — o largă şi cuprinzătoare înţelegere afectivă a ei. FLORIAN NICOLAU PROFIRA SADOVEANU: UMIUNII 20S PROFIRA SADOVEANU: UMTLINŢI Umilinţi se întitulează volumul do versuri al d-nei Profira Sadoveanu, din care desprindem tendinţa către un lirism delicat, cu nuanţe elegiace şi meditative, Temele sunt poate prea grave şi de o maturitate voită, dar versurile autoarei au o expresivitate caracteristică: Iată-mă, Doamne, m’a durut Şi cu floarea ruptă a sufletului La picioare ţi-am căzut. Apleacă ochii, să ţi-i citesc - Şi să simt că din nevăzut şi r.estiut Puteri adevărate-mi cresc. ( Psalm,) Volumul acesta de versuri are o subliniată notă de psihologism. Peisa- jele sunt impregnate de impresii intime,'trecute prin filtrul unei sensibi- lităţi interiorizate: In asfinţitul plin de vise Dealul tăcea, parcă murise. Şi-am intrat în munte, — Cimitir străbun Unde doarme vremea, — Să-mi plec alba frunte, (Baladă monotonă) Temele meditative înclină spre o religiozitate cu nuanţe elegiace, ce poate fi definită mai mult ca o căutare, ca un liman întrezărit numai. Uneori ele au accentuate note argheziene în sensul coexistenţei păcatului şi-a Dum- nezeirii în om. Coexistenţă ce creează un conflict redat cu mijloace poetice ce amintesc, cu notă personală totuşi, aceeaşi influenţă de caro vorbeam: Sunt putred de păcate, Doamne, Şi totuşi în mocirla mea S’alege tremur sclipitor de stea, (Sunt putred de păcate) Credem că, pe viitor, autoarea acestui delicat volum de poeme va trebui sa adâncească tocmai această accentuată interiorizare a sensibilităţii sale poetice, oare îi este proprie şi în care am vedea o interesantă sursă de accente poetice personale. FLORIAN NICOLAU 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O ISTORIE ROMANŢATĂ A MEDIAŞULUI Un cronicar modem al Mediaşului se dovedeşte a fi scriitorul George Togan, dar lucrarea d-sale « Mediaş, istorie romanţată » se dovedeşte a fi mai mult de domeniul literaturii decât de acela al istoriei propriu zise* Căci, cu toată aparatura documentară care nu lipseşte lucrării, ea este mai mult o prezentare romanţată a desfăşurării evenimentelor istorice şi o evocare a locurilor şi a oamenilor. Atât titlul d-sale, cu bogate posibilităţi în ceea ce priveşte puterea de fabulaţie şi firescul unui humor de o reală calitate, cât şi prezentarea unor aspecte-inedite şi mai puţin obişnuite în monografiile noastre despre oraşele ţării, dovedesc Că autorul sugerează o nouă concepţie în ceea ce priveşte genul istoriilor romanţate. Cartea şi-o prezintă cu multă justeţe autorul însuşi, în « Cuvânt de început»: «Se poate ca această carte, mireasmă de Ardeal, sa nu aibă savoarea obiectivităţii pure... Oricum însă, pot spune că am trăit un Mediaş românesc, ceva mai abstract, dar curat ca o oază albă şi neprihănită.., ». Florian Nicolau ION CARAION: „PANOPTICUM" E uşor să ghiceşti, în poezia d-lui Caraion, tânărul. Spun tânărul, şi nu debutantul, pentrucă versurile se impun dela început prin vigoarea lor şi maturitatea de simţire a poetului. De altfel, maturitatea sufletească e una din caracteristicele generaţiei noastre de tineri intelectuali luptători, de aceea poezia d-lui Caraion poate fi revendicată de oricare dintre ei. întrebuinţarea pronumelui plural e simptomatică în versurile sale. Nu e vorba de un « noi» academic, nici nu se vrea purtător de cuvânt al gene- raţiei sale. Pur şi simplu, scrie «noi» aşa cum simte—colectiv—căci propriu d-lui Caraion îi este să simtă < noi» şi nu « eu ». Noi am scris cu nevroză pe ziduri Şi am colindat neurastenia să bem Igrasia din ploaie, rachiu din poem. sau Noi suntem nebunii cari vor muri Pe marginea dintre noapte şi zi Fără îmbrăcăminte, fără adăpost, Lângă toate înţelepciunile veacului prost. Peste o sută de ani veţi veni înapoi, Să întrebaţi de inscripţii, să vorbiţi despre noi, Scârbe ale lumii, cu gravitate de gong Trântite comod în chaise-long. ION CARAION: «PANOPTICUM» ao7 Nimic din ce a simţit şi încercat această generaţie nu îi este străin: — Dispreţul burgheziei, a «acelei cuminţenii reumatice a inşilor bolnavi de centimetri pătraţi». — Apăsarea «oraşului-cangrenă», în care «tinereţea putrezeşte pe străzi ». — Tristeţea unor timpuri când « ar fi ridicol să te gândeşti la altceva decât la război ». — Exasperarea celor care « mâine descompuşi pornesc iar la atac ». E un tineret fără vacanţă, care se gândeşte ca la un lux, la « pomii prie- teni vegetali», ar vrea să mai audă « cum umblă grâul », să « mai scoboare o treaptă şi încă una spre vorbele simple ». . Dacă urmărim temele şi am vrea să arătăm mijloacele, le descoperim uşor, căci poezia d-lui Caraion nu are ascunzişuri. E o poezie în aqua forte. Obsesia mahalalei « cu uluci strâmbe şi buruiană amară », cu « cer murdar şi caldarâmuri blegi»—conturează un peisaj care nu se interiorizează niciodată — căci propriu poetului e doar amărăciunea. E o amărăciune ce trebuie bine deosebită de cinismul altor generalii blazate, saturate peste măsură de plăceri ori rafinament. Nu e în amărăciunea aceasta nimic strident, niciun ţipăt de revoltă, doar geamătul înfundat al unei guri peste care apăsa pumnul. Ne gâtue măsura, ne pune cătuşă Geografia unor molii cu belciugul la uşă In genere, poezia d-lui Caraion nu e tare prin epitet— prin expresii ori îndrăzneli de tehnică, ci prin convingerea care răzbate în cuvânt. Tocmai de aceea «Ciclul schizofrenic» e mai puţin izbutit. Sub titulatura de « Ciclu schizofrenic », poetul îşi putea permite simţiri disparate, imagini arbitrar aşezate una lângă alta, dar cum de fapt e o na- tură echilibrată, poemul apare voit. De aceea: « Maimuţa începuse să şchiopăteze. înţelegi nu mai erau stelele ca nişte bureţi» ori: «Pe urmă B’au arătat ploile şi a picat moartă barza opincii», nu reuşesc să impresioneze deosebit de temeinic, ca celelalte. De asemeni, d-1 Caraion scoboară sub propriul său nivel în poezia pic- turală, căci nu coloarea, ci intensitatea dau accente poetice versurilor sale: Luna cât un jnep, cât o femeie, Atârnă la geamuri buruiană, Inima plângea pe zid—'Virană — Pasăre tăiată ’n curcubee» Noaptea — blid cu oase negre sparte, La bolnavi în braţ fuma mohârcă Fiecare ceas ne lua în cârcă Şi ne da să bem niţică moarte. ^ Revista Fundaţiilor rk6aLC 2oă Corect, sensibil, fiumos chiar, dar,., s’a mai spus. Şi alţii au spus-cţ poate mai fiumos—iar în artă nu rămâne până la sfârşit decât ceea ce aro caracter de revelaţie. Mă gândesc la acele ultime sincerităţi în caie, poetul se descoperă pe sine şi în el « omul» — cu tot schematismul şi com- plexitatea pe care o comportă această noţiune. , Nu sinceritatea îi lipseşte d-lui Caraion, ci drumul e greşit în ciclu schi- zofrenic şi în ccl al « Vegetaţiei turbure », unde sunt cuprinse poemole de război. Acestea nu atrag şi nu captează, sune oarecum «reportaj » şi un reportaj convenţional, redat aşa cum îl ştim din E. M. Remarque ori Celino — căci d-1 Caraion a trăit mai cu seamă cealaltă luptă, a franctirorului pe cont propriu, a partizanului, s’o spunem deschis. Faţă de aceasta şi tocmai pentrucă îi este intimă, nu îşi permite lux de detalii, lirisme şi nici grimasă. E un lucru grav, trăit, transfigurat prin con- vingerea cu care l-a trăit. Se simte un tânăr căruia « buba amară i s’a urcat pân’ la gât » şi « umbletul îi e simplu dar paşii turburaţi», ca al întregii sale generaţii cu care se simte solidar. Este d-1 Caraion un poet-artist? Iată întvcbarea ce se impune la apa- riţia celui dintâiu volum pe care ni-1 dă un scriitor. Dacă ne referim la muzicalitatea versului, la imagini şi mai cu scamă la aceea « aura » specifică poeziei, care face ca im vers, o frântură de vers, primele lui silabe chiar, să te urmărească pretutindeni, absurd, piin simpla lor frumuseţe — atunci va trebui să facem oarecari rezerve. Daca însă recunoaştem că tânărul acesta nu a făcut şi nu vroia să facă — credem noi—o experienţă estetică—ci mai degrabă a resimţit poetic o experienţă de viaţă— atunci vom spune că nu numai criticul are drept de judecată asupra poetului, ci şi generaţia lui, iar această generaţie se va recunoaşte — sunt sigură în versurile lui Caraion şi îl va revendica. RUXANDRA OTETELEŞANU TAŢIANA SLAMA: REALISMUL ÎN TEATRUL LUI PJRANDELLO Este o lucrare critică, privită sub toate aspectele şi dusă la capăt con- ştiincios. D-ra Taţiana Slama încadrează fenomenul pirandellian în curentul « veiismului»,—al cărui iniţiator în Italia a fost Verga—cercetează atent nuvelele şi dramele lui Pirandello şi ajunge la concluzia că: aşa după cum în nuvelă predomină dialogul—adică clementul dramatic—piesele lui Pirandello sunt un amestec do nuvelă şi dramă — căci, pentru oititor, figura personagiilor se conturează din «didascalii» (indicaţiile scenice pe care autorul le pune la îndemâna regisorului), oare la Pirandello au un caracter desciiptiv de nuvelă. tATIANA SLAMA: REALISMUL IN TEATRUL LUI PIRANDELLO 30$ întâi de toate, nu văd de ce «nuvela » ar fi eminamente descriptivă, astfel încât acest simplu termen de « descriptiv » să ne îndreptăţească de a considera nuvelistic orice gen în care am găsi o descriere. In al doilea rând, didascaliile lui Pirandello sunt ample, pentrucă ex- perienţa lui teatrală îi dovedea că numai aşa reprezentarea poate cores- punde spiritului piesei. Acelaşi lucru îl observăm la Strindberg şi alţi dra- maturgi. Indicaţiile scenice pentru Dansul Morţii se extind pe mai bine de două pagini. Dacă d-ra Taţiana Slama descoperă în didascaliile lui Piran- dello caracterizări admirabile şi peisaje redate cu o singură trăsătură nu e pentrucă drama lui ar fi un amestec de nuvelă şi dramă, ci pur şi simplu pentrucă Pirandello e un autor mare şi îşi stăpâneşte meseria lui scriito- ricească. Atâta tot. D-ra Taţiana Slama susţine, de asemeni, că Pirandello e realist şi pentru a-şi dovedi teza aduce exemple din, lucrările dela începutul carierii, ce se inspirau din Sicilia, punând în scenă personagii simple, cu un limbaj local etc. Dar Pirandello nu e realist. Pentru toţi cei care i-au adâncit opera, ca şi pentru toţi acei care îl cunosc măcar sumar, Pirandello transcede rea- litatea. Poate părea paradoxal faptul că părerea celor care cunosc superficial un lucru să fie pusă pe acelaşi plan cu adâncirea. Experienţa dovedeşte totuşi că un autor, un artist, intră în masă prin trăsăturile lui fundamentale şi portretul acesta global, pe care şi-l însuşeşte majoritatea, corespunde de obicei adevărului. Astfel, pentru majoritate ca şi pentru specialişti, Raffael va avea, în ultimă analiză, ceva mângâietor, după cum Michelangelo va fi un pictor puternic, iar Botticelli unul delicat. Numai cei dela mijloc, care cunosc un lucru pe jumătate, se pierd în nuanţe. Repet: Pirandello nu este un realist. Oricâte * trăsături realiste am găsi în opera lui, nu-1 putem considera realist. Intr’un autor mare, poţi desco- peri multe trăsături— una singură îl defineşte: aceea care îi e proprie numai lui şi îl caracterizează. Astfel nu putem spune de Balzac că e « romantic », deşi nu e lipsit de romantism,, după cum nu-1 putem considera pe Flaubert « fantastic », deşi a scris Tentaţia Sfântului Anton. E natural ca într’o operă complexă să descoperi mai multe aspecte, dar pentru a o defini, pentru a o analiza din punctul de vedere just, se cere să nu schimbi raporturile, să nu faci principal din ceea ce este secundar, nici să aşezi în centru un atribut periferic. Să ne reamintim experienţa simplă a cititului. Adeseori pronunţi just un cuvânt, deşi era scris greşit, pentrucă textul impune o anumită interpretare, ori noţiunea e în legă- tură cu textul. D-ra Taţiana Slama îşi susţine însă argumentele şi, ceva mai mult: cu un spirit de pledoarie surprinzător, prevenind contra-argumentul. Citind o afirmaţie a d-sale, nici nu ai timp să-ţi formulezi obiecţia că te previne prudent: «Ştiu că mi s’ar putea răspunde cam astfel» dar la aceasta eu pot să argumentez...» şi argumentează, de cele mai multe ori aşa cum trebuie, ca să-ţi paralizeze replica. Astfel, după ce timp de 62 pagini a demonstrat U 210 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE realismul lui Pirandello, conchide: «Pirandello se sbate şi se sustrage for- mulelor, nevoind să se fileze în niciuna; după cum nu este naturalist, nici verist, nici Verghian, nu e întotdeauna şi nici numai — realist». Atunci la ce bun toată demonstraţia? îmi face impresia că Realismul lui Pirandello este o bună lucrare de licenţă, dacă nu o lucrare mai slăbuţă de doctorat (să-mi ierte dootorii observaţia aceasta), pe care d-ra Taţiana Slama a vrut s’o valorifice. Nu- mai că lucrarea pare scrisă de o studentă inteligentă şi bine informată, care a lucrat în limitele unui subiect prost pus. Ştiu că şi la aceasta, d-sa ar putea să argumenteze — citându-mi — aşa cum face de nenumărate ori, autori şi cărţi care văd în acelaşi sens, ori susţin aceeaşi teză ca şi d-sa, dar am avut totdeauna convingerea că toate cărţile — dar absolut toate — sunt scrise de oameni şi că oamenii se pot înşela, de aceea şi ocolesc citatele. îmi place să greşesc de unul singur. Abuzul de citaţie şi trimiteri din această lucrare mă îndeamnă să cred că nu numai din spirit de onestitate le-a menţionat d-ra Taţiana Slama. Departe de mine să o acuz de dorinţa de a uimi — dela primele pagini simţi că ai de-aface cu un spirit conştiincios — dimpotrivă o suspectez de timi- ditate, o timiditate nejustificată, de vreme ce gândeşte şi argumentează cu tărie. D-ra Taţiana Slama trebue îndemnată să aibă mai multă încre- dere în gândirea sa proprie, să uite atunci când scrie— tot ce a citit— să aibă curajul părerilor, chiar dacă nu le-ar putea sprijini cu un citat. D-sa are o armă cu mult mai eficace: «argumentul» — care, dacă uneori e cam avocăţesc—e totuşi de multe ori just. (Chiar atunci când se contrazice — aceasta dovedeşte că d-ra Taţiana Slama a depăşit faza gândirii mo- nolog — ştie să despice — să discute cu sine). Renunţând la citate, ne-ar putea da lucrări mai puţin indigeste. Re- nunţând, de asemeni, să susţină, cu orice preţ, lucruri numai pe jumătate adevărate, ne-ar putea da lucrări bune chiar. Poate să scrie — pasul merită să fie făcut. RUXANDRA OTETELEŞANU RÂNDURI PENTRU IAŞI Plăzmuit până la ultima piatră dintr’o abureală suavă de poezie, oraşul acesta înconjurat de coamele bătrâne ale dealurilor care-1 veghează a în- fruntat urgii necunoscute altui oraş. In timpurile bune, referindu-mă la ceea ce se numesc timpuri bune pentru Iaşi, când dimineaţa personalul de 6,30, vărsa pe peronul muced tineri cu o ex- cepţională ascendenţă de păr şi vestigii poetice, care veneau să se recreieze în apusurile morbide ale soarelui care apunea după dealurile Ţicăului pră- fuindu-1 cu irizaţii, laşul îşi trăia domol viaţa. Amortizat de sgomote, aici totul se desfăşura « au ralenti» ca o babă care-şi târâe papucii după ea. urşii 21t Viaţa sentimentală trăia totuşi mai tumultos ca oriunde. Bogat în aven- turi sentimentale, oraşul era sguduit de dramele pasionale, când a unui mărginaş încurajat de un păhărel de rachiu, când a doamnei care-şi ucidea metodic amantul cu gloanţele cât bobul de linte ale unui browning sidefat. In această atmosferă trăia poezia, nu poezia ultimului strigăt ci liniile mari ale clasicismului sau cel mult ale unui romantism îndulcit de speci- ficul moldovenesc. Dar laşul mai mult decât orice era bine reprezentat de şcolile, univer- sităţile şi bisericile lui. Nu de aceia care au încercat zădamic şi ruşinos să compromită valorile lor spirituale în scopuri de ură. Sumedenia de licee care împânzeau oraşul pulsa la orele obişnuite ale şcoalei mănunchiuri de elevi şi eleve în care tresărea viaţa şi tinereţea, iar pe strada Carol, la sfârşit de cursuri, defilau rânduri dese de tineri însufle- ţiţi de ştiinţă, dar mai mult de setea de viaţă. Deşi nu toate valorile spirituale ale oraşului dădeau decizii care să ră- mâie neclintite, totuşi era la mare preţ judecata cărturarilor ieşeni. Mai mult decât orice, Ieşenii au simţ estetic şi trierea valorilor spirituale era făcută cu multă severitate şi mai ales prudenţă. Multe succese bucureştene au căzut la Iaşi, nu din lipsa de înţelegere ci din dreapta judecată. De aceea mplţi, ca un al doilea titlu pe lângă diploma înrămată, îşi pun şi acela de absolvent al cutării facultăţi din Iaşi. Bisericile multe şi primitoare erau lăcaşurile unde, în după amiezele muiate, în ore monotone cu fruntea rezemată de strana roasă, puteai să guşti mucegaiul tăcerii în fumul de tămâie şi psalmodiere bizantină. Erau multe biserici în Iaşi... câte vor fi mai rămas... Oraşul utopiilor şi al visurilor- continuă să rămâie închegat în sângele celor care s’au născut în el chiar dacă nu fac parte din asociaţii şi cercuri cu numele lui... AL. POPOVICI URŞII Au reapărut pe străzile Bucpreştftdui groteşti, bruni şi estompaţi din umbre, urşii. Ţinute în lanţuri de nişte ţigani buzaţi şi jerpeliţi, animalele triste au colindat mahalalele. In acompaniamentul strident şi oriental de clarinet şi darabană, urşii schiţau caraghioase şi miloase gesturi care vroiau să fie dansuri... O fetiţă mică, nu mai mare ca un pumn şi cu ochii tot atât, s’a apropiat sfioasă de ţigan şi i-a aruncat un pol în darabană, apoi a fugit fricoasă la tăticu. Ţiganul şi-a cumpărat un covrig iar urşii au plecat tăcuţi mai departe. Aduceau urşii un miros de sălbătăciune şi un aer de libertate tânjită, de lâncezeală şi de spaţiu fără acoperiş. Undeva în ei mai trăieşte poate acela care zvârlea bolovani de pe Ceahlău şi mânca nede- licat zmeură. Ţiganul a pocnit cu ciomagul pe ursul oel mai mic, cu ochii injectaţi. A urlat o clipă şi i-au curs bale printre colţii ascuţiţi şi galbeni, 14* 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE apoi a dansat în ritmul şchiop al flautului şi zăngănitul lanţului care-1 pi- lonea de nas. Oare n’o fi existând şi pentru urşi democraţie, să-i scape de ţiganii care nu le lasă nasul în pace, pironindu-i cu lanţul greu şi ruginit prin maha- lalele murdare? AL. POPOVICI O CARTE DESPRE PARISUL DE AZI Mă pregătisem sufleteşte înaintea lecturii volumului de mai sus, aver- tizat de titlul mai mult decât onorabil al autoarei. După parcurgerea cărţii de faţă m’a convins însă că nu era nevoie de această pregătire... Cartea, sub forma unor momente prinse în fugă, prezintă scene din ocu- paţia germană a Parisului, a « domnilor în uniforme verzi * cum îi numeşte autoarea. Pe această temă se vor fi putut scrie şi de sigur că se vor scrie opere monumentale, rupte din mijlocul tragediei acestui popor atât de apropiat sufleteşte de noi. De sigur scriitorii francezi vor avea grijă de aceasta şi posteritatea îi va judeca. _ Cu o intuiţie specific femeninâ, autoarea a prins momentele care ar fi interesat mai mult o femeie, sub diferite forme: anecdote, cancanuri, bârfeli sau aventuri sentimentale. Prinse în zborul condeiului şi aducând repor- taje, autoarea, cu un humor fin şi parisian, desenează cu toată vigoarea unu1 condei femenin pe « enervanţii» ocupanţi şi pe colaboraţionişti, pe care îi gratifică din plin cu tot dispreţul d-sale. De partea cealaltă, adevăraţii patrioţi şi francezi cari au rămas neîn- duplecaţi în faţa şuncilor şi a benzinei pe care ar putea-o căpăta prin inter- mediul german, sunt frumos descrişi. De multă atenţie din partea autoarei se bucură şi femeile -de tot felul, care devin mici eroine prin legăturile lor amoroase sau prin rezistenţa lor faţă de ofiţerii verzi. Interesante lucruri (puţin cam de magazin femenin) despre actorii şi scriitori francezi în actu- alitate şi despre care nu ştim mare lucru. Interesantă evocarea mult iu- bitului de Români Paul Hazard şi destul de emoţionant examenul de doctorat al autoarei în aula Sorbon^i. Cartea, scrisă curat şi neted, cu vădite calităţi humoristice, vădeşte un cert talent care so va putea afirma şi mai mult, când va depăşi stadiul de reportaj. AL. POPOVICI CEVA DESPRE TRADIŢIE ŞI INSTITUŢIE LA ENGLEZI Chipul în care sunt privite diversele aspecte ale tradiţionalismului en- glez este, de obicei, greşit. Se dă atenţie numai formei pe care o îmbracă CEVA DESPRE TRADIŢIE ŞI INSTITUŢIE LA ENGLEZI 213 unul sau mai multe elemente, se generalizează pripit — inducţie insufi- cientă — şi urmează o părere falsă. Curiozitatea pe care o reprezintă ele, fie că este considerată cu simpatie, fie dimpotrivă, provoacă în noi un sentiment de proprie superioritate, şi implicit, tot în noi, unul de inferio- ritate ; a acelora care reprezintă asemenea lucruri «nepotrivite *, anacro- nice. Se mai întâmplă ca unii să priceapă « tradiţionalismul * pe alocuri, să nu-i găsească însă justificare în multe domenii. In fine, mai toţi se întreabă: cum pot coexista aspecte tradiţionaliste calificate, alături do aspecte ultra-mpderne î Cum se face că Anglia este acest curios amestec de tradiţie şi noutate ? Ce sens are el ? Pentru a schiţa o lămurire, măcar parţială, este necesar să încercăm a descoperi generalul din diversele forme particulare ale tradiţionalismului englez. Una din notele caracteristice ale sale cred că este ceva extrem de profund şi anume: Noţiunea de om, de personalitate în cadrul comunităţii engleze sau aceea de Englez în cadrul comunităţii mondiale. Ceeace în anume sens e tot una. Ne explicăm. Englezii au încercat —pe de o parte con- ştient, natural, pe baza structurii lor şi a condiţionării istorice, pe de alta — să dea un conţinut practio noţiunii de personalitate aşa cum îna- intea altora o înţelesese pe plan metafizio şi moral mai ales Kant. (Poate că nu este fără o oareoare semnificaţie faptul că filosoful era în bună parte de origină scoţiană, adică în fond engleză, bunicul său semnându-şi încă numele Cant). In procesul de desvoltare al personalităţii, Englezii au creiat instituţii al căror rol este atât individual cât şi social. Graţie lor, omul devine un membru satisfăcut al corpului sooial, cel puţin în parte satisfăout, întrucât îşi realizează, în oadrul instituţiei, o sumă de trebuinţe şi încă mai bine decât ar fi realizat singur: < Clubul» este în această privinţă un exemplu tipio. Utilitatea socială a satisfacerii se vede imediat: Spiritul revoluţionar sooial, sub formă brutală, dispare sau este mult atenuat. Din alt punct de vedere, instituţia reunind pe acei având aceleaşi tendinţe, individul se simte mai bine, se institue un control reciproo şi integrarea in colectivitate se face oarecum dela sine. Dar instituţiile liberează pe indivizi: în afară individul poate aoţiona oum înţelege, după oe prin instituţii s’a realizat un dublu scop: mulţumirea individuală şi încadrarea sooială. Din libertate se naşte uneori dorinţa de a călători, spiritul de aventură eto. Dar şi acestea măcar, se realizează în oadrul unor încrudşeri de instituţii, în care indi- vidul primeşte dela colectivitatea organizată care este instituţia, un ajutor (moral) şi acesta primeşte dela el un serviciu: actele sale poartă peoetea comunităţii, în speţă, engleze. ' Oele oe am spus se aplică instituţiunilor private, mai exact celor neofi- ciale. Oâind e vorba de instituţiuni ofioiale intervin şi alţi factori, legaţi de geneza şi desvoltarea puterilor publice> se ştie, şi ele esenţialmente empirice. «Instituţia» îşi manifestă autoritatea morală, prin faptul că ea repre- zintă «tradiţia» în tot ceeace are mai bun. E vorba de o lungă experienţă Care ® menţinut Clementele mei bunB, demne de a fi asimilate, şi a înlă- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 214 turat pe cele rele, străine corpului social. Instituţia nu este dogmatică, închisă, ci receptivă, deschisă. Ea primeşte mereu ce e nou — noutatea — elimină ca e rău şi reţine ce e bun: inovaţia. Ea este deoi esenţialmente adaptabilă, deci lung — viabilă. E ceeace explică, bunăoară, cum în An- glia, sub guverne conservatoare, s’au introdus măsuri socializante, fără Bă distrugă cadrele anterioare. In ceeace au /permanent, ca factori ai ex- perienţei istorice, dominant utilitare. Este ceeace explică de asemeni dece socialiştii englezi, ajunşi la putere, se manifestă în multe privinţe ca tra- diţionalişti, am spune chiar conservatori. Din cele schiţate, rezultă în chip clar că «instituţia» păstrează «perso- nalitatea» şi că în cadrnl ei, alături de «inovaţie», tradiţia joacă un rol însemnat. Se poate deci spune că, în bună parte, tradiţionalismul englez este forma pe care o îmbracă instituţionalismul englez. Este drept că une- ori formal, acest tradiţionalism apare umoristie dar şi aceasta trebue pusă în legătură cu acel sense of humour al Englezilor, ei singuri fiind cei mai inclinaţi în a considera din acest punct de vedere instituţiile lor. Fondul este însă de o seriozitate maximă şi reprezintă concilierea pe un plan superior, a antagonismului : individ— coleotivitate şi în acceptarea per- sonalităţii în adevăratul sens al cuvântului, adică potrivit celui mai mare grad de sociabilitate. O sumă de factori : potrivirile de fire, structura geo-politică, au făcut posibile toate aceste lucruri în cadrul societăţii engleze. Personalitatea, formal, este tipic engleză. Ea este însă prin exemplul ei, tipic umană (e vorba de umanitate evoluată). Şi nu este considerată engleză o asemenea personalitate decât pentrucă nu i se pricepe rostul ei adânc. Care, odată înţeles, e instructiv şi de imitat, desigur potrivit necesităţilor şi posibili- tăţilor locale. ALEXANDRU T. TIMON DOUĂ STUDII SOCIOLOGICE DE D-L AL. CLAUDIAN Ne-a interesat în deosebi cele două studii recent apărute în domeniul sociologiei teoretice (pleonasmul e menit doar să sublinieze oaracterul do- minant al acestei direcţii sociologice) şi iscălite de profesorul Al. Glaudian în Ethosid ieşan al d-lor Şt. Bârsănescu şi N. Bagdasar, având oa titluri: Reflexiuni asupra legilor sociale (rev. cit. Nr. 1, pp. 37—46) şi Hazard istoric sau lege socială? (idem, Nr. 2, pp. 197—203). Obiectivul principal al cercetărilor sociologice de până acum ale Prof. Al. Claudian e în deobşte cunoscut. El se rezumă în formula descoperirii determinismului social al ideilor filosofice. Lămurirea explioativă a istoriei filosofiei prin oondiţiile ei sociale, înseamnă de fapt o foarte interesantă operaţie, am spune de umanizare a ei, de aerisire a compartimentelor până acum ermetic închise, o depăşire a criticii de "texte şi un proces, de redu- cere la concret dintr’o lume uneori înăbuşitor de abstractă. Pe linia socio- DOUĂ STUDII SOCIOLOGICE DE D-L AL. CLAUDIAN 2IJ logiei cunoaşterii deci, în forma supremă a filosofici, Prof. Al. Claudian, continuând dar mergând şi paralel cu severul spirit constructiv al lui Şt. Z"letin, a descifrat—cu multă probabilitate de adevăr—substratul social al ideilor politice sau filosofice ale lui Platon sau Aug. Comte. De data aceasta, în cele două studii ce recenzăm, profesorul dela Iaşi meditează sistematic asupra temeiurilor disciplinei sale, cu vioiciunca-i cu- noscută în mânuirea ideilor, cu spiritul clar şi îndreptat esenţial spre inima problemelor, fără superstiţia folosirii metodelor de ultimă oră, cu pasiune statornică pentru lumea ideilor care apar — în lumina înţelegerii sale — în s-lipiri de o surprinzătoare noutate. Cum e şi firesc, cercetătorul nostru îşi pune, şi din punctul său de vedere, problema de piatra unghiului a constituirii ştiinţifice a sociologiei, dar fără a folosi balastul metodei istorice sau instrumentele pedante ale fenomenolo- giei de pildă, care degenerează uneori în simplă schimbare de terminologie. Patru sunt piedicile — spune d. Al. Claudian—care se opun constituirii definitive a sociologiei ca ştiinţă: 1. Credinţa multora că în domeniul istoric şi social nu există legi, fiindcă pu întâlnim « fapte de repetiţie i> cum li se spunea în şcoala Rickert-Win- dclband-Xenopol. 2. Părerea subordonată celei de mai sus, după care istoria e stăpânită de hazard, accident, întâmplare oarbă. 3. Socotirea individualităţii ca determinantă a istoiiei. 4. Explicarea exclusivă prin factorul individual sau social, subordonat primului, cu alte cuvinte teoria lui Tarde cu privire la individul creator şi la imitaţia socializatoare. Privite mai de aproape, cele patru piedici se reduc însă numai la una fundamentală: scepticismul faţă de legile sociologice sau explicarea exclu- sivă prin determinantul individual. ' In cel dintâi studiu citat, Reflexiuni asupra legilor sociale, d. Al. Claudian izbuteşte, analizând fenomenul revoluţiei cu metoda logică a variaţiilor concomitente, să descrie tipurile de revoluţie socială în funcţie de extinderea sentimentului public de nemulţumire, şi să formuleze astfel o lege socială precisă: « o revoluţie socială tinde cu atât mai mult oătre tipul de revoluţie făcută fără violenţă şi fără luptă sângeroasă cu cât sentimentul de nemul- ţumire al poporului este mai apropiat de un sentiment general şi unanim în ceea ce priveşte extensiunea lui» (Ethos, Nr. 1, p. 43). In cel de al doilea studiu al său, Hazard istoric sau lege socială?— com- plement firesc al celui dintâi de altfel — se discută cu aceeaşi siguranţă logică semnifioaţia aşa numitelor aocidcnte ale istoriei. La o examinare mai atentă a faptelor, se ajunge însă—cu drept cuvânt-—la o convertiro a acestor « accidente » la factori sociali, pe care cele dintâi îi manifestă numai. Hazaidul dispare atunoi şi se revelează din nou legea socială. Ambele studii ale d-lui Al. Claudian reamintesc cea mai autentică linie do' gândire şi formulare a pozitivismului sociologic în descendenţa Comte- Taine-Durkheim şi înseamnă o nouă confirmare a valorii de totdeauna a metodelor raţionaliste de cercetare. - ' • • Al. DlifA REVISTA REVISTELOR O TEORIE A ROMANULUI DATORITĂ LUI ION GHICA Studii Literare— Volumul III—Sibiu—1944 Publicaţia Seminarului de Istoria Literaturii Române Moderne dela Universitatea R “gole Ferdinand I, Cluj-Sibiu, Studii Literare, cuprinde interesante studii şi note. D-l D. Popovici se ocupă de Difuzarea ideilor Luminării in, ţările române, d-1 E. Turdeanu cercetează izvoarele apusene şi reflexele româneşti alo poeziei Lordului Byron Oscar of Alva, iar la note d-l Olimpiu Boitoş sem- nalează O teorie a romanului datorită lui Ion Ohica, formulată într’o scri- soare către redactorul publicaţiei Independenţa din Bucureşti, în 1861, unde i s’a publicat fără semnătură fragmentul de roman Dom Juanii din Bucureşti, Se publică în întregime textul scrisorii despre roman, în care Ion Ghica se arată a fi familiar cu opera lui Balzac, Thackeray şi Dickens, recoman- dând ca şi la noi scriitorii să cerceteze viaţa societăţii, dând « romanţe de obioeiuri » şi tipuri caracteristice, fiind încă foarte departe de Comedia Umană. EXAMENUL DE DOCTORAT AL LUI TITU MAIORESCU Studii Literare— Volwmul III— Sibiu— 1944 D-l Licu Pop precizează, pe baza unei informaţii dela Universi- tatea din Giesson, că Titu Maiorescu a « făcut numai un examen oral, fără să depună deci vreo luorare în soris » ou prilejul dootoratului Bău. Astfel, se elucidează discuţiile asupra tezei de doctorat a marelui oritic, pe care unii o oredeau publicată, iar alţii rămasă în manuscris. IN AMINTIREA LUI G. IBRĂILEANU Viaţa Bomârnoecâ— Anul XXXVI— Decemvrie 1944 D-l Tudor Vianu semnează o sugestivă evocare a Iaşilor şi a personali- tăţii ademenitoare a criticului Ibrăiloanu, în cadrul acestei lumi atât de deosebite, trăind, mai intim şi mai disoret, cultul valorilor. Sunt mărturii proprii despre atmosfera de odinioară a Vi?fii Borxâ^ii la Iaşi, însufleţită (?9 regretatul critic. REVISTA REVISTELOR 217 D-l Mihai Ralea publică un fragment din Explicarea, Omului, intitulat *Ceea ce e nobil», cu remarcabile analize şi disociaţii caracteristice esei- stului format la o temeinică şi variată cultură filosofică, având gustul sub- tilităţii şi frământarea analistului, care confruntă mereu arta cu psiho- logia socială. Sumarul începe cu studiul d-lui Lucreţiu Pătrăşcanu « Epoca de redeş- teptare naţională în Principatele Române», fragment din lucrarea Un Veac de frământări sociale, din care au mai apărut în aceeaşi revistă capi- tole disparate, în 1937—1938, sub pseudonimul Ion C. Ion. Dl F. Aderca publică un crud document uman, sub titlul Aţi fost arestat vreodată? La Cronica literară, d-l Petru Comarnescu cercetează, în întregimea ei, opera dramatică a d-lui Ion Luca, prezentând primul studiu critic despre acest interesant dramaturg. Numărul mai cuprinde epică semnată de d-l Dumitru Corbea; versuri de d-nii M. R. Paraschivescu şi Geo Dumitrescu; articole de d-nii Stanciu Stoian şi Paul Zotta; cronici de d-nii I. Biberi şi G. Cantacuzino; recenzii de d-nii C. I. Botez, Adrian Marino, Florian Nicolau şi G. Popescu-Găsteşti. Vie ca totdeaima, Miscellanea. PREAMĂRIREA IAŞILOR Tribuna Poporului— N-rik din 20 şi 23 Noemvrie 1944 Cotidianul Tribuna Poporului, de sub direcţiunea d-lui G. Călinescu, a publicat câteva articole despre Iaşi, cu prilejul campaniei de ajutorare a Ardealului şi a Moldovei, iniţiată de Apărarea Patriotică şi pusă sub înaltul sprijin al Majestăţii Sale Reginei Mamă Elena. D-l G. Călinescu a evocat astfel capitala Moldovei: «laşul se întinde în albia făoută de câteva dealuri rotunde, dar mai ales între povârnişul Oopoului şi valea bătută a şerpuitului Bahlui... Intrat deodată între aceste dealuri sau ridicat pe un dâmb, oălătorul se află în faţa unei privelişti măreţe. In jurul celor patru turle ale Mitropoliei, ce par colo- sale, un oraş feerio se lungeşte în patru labe. Din cauza râpilor,' zidul cel mai sound pare fortăreaţă, turla unei bisericuţe turn medieval. Mănăstiri cu olopotniţe ţuguiate înconjurate de forturi se albesc pe dealuri înconju- rătoare. Când te cobori în oraş năluca se spulberă... Casele nu sunt mă- reţe oum par, dar sunt nu rareori de o eleganţă remarcabilă, adevărate hoteluri aristooratice, uneori îngrădite cu ziduri... Sălile se întrevăd enorme, înalte, putând oonţine la serate, sub lumina rămuroaselor candelabre, un mare număr de invitaţi... Pe o uliţă, răsare o lungă oonstruoţie de un rând, asemănător în chip vădit dughenelor şi proptindn-se în stil italian pe un portic de pilaştri... Coloane mari veneţiene ţin portioul unor mari prăvălii care au un aer prea va«t, dezolat... Oraşul posedă câteva instituţii monumentale: o univer- sitate-da rmmbrtj&se facultăţi,. Un tribunal în stil gotic .moldovenesc cate 2l8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE isbuteşte prinţr’un truo de proiecţie să facă impresia unui colosal West- minster, o cazarmă romantică la Copou, ridicată de Karl von Kugler, rudă, probabil a poetei ieşene Mitilda Cugler, într’un stil feudal obişnuit în epoca Napoleon III, notabil printr’o dantelă de creneluri la cele patru aripi tra- tate ca donjoane, un dom metropolitan, sprijinit la fiece colţ de un fel de campanii clasic sfârşind cu câte o oupolâ vag bramantiană, în faţă cu şase coloane peste care se sprijină un fronton în « ochiul Domnului». D-l Mihail Sadoveanu a scris despre Primăverile Iaşilor următoarele: « Şi totuşi — poate — va înflori iarăşi cândva laşul tinereţii mele. Din grădini se vor uita peste zaplazuri la trecători, trandafirii. Vor înflori locurile unde s’au desfătat bătrânii noştri. Vor înflori lianele pe zidurile sfintelor mânâstiri ruinate şi, pe morminte celebre, merişorul pui uri verde. Când cel din urmă poet tânăr, care n’a împlinit încă douăzeci de ani vârstă, îl va privi, într’o dimineaţă limpede şi mai ales liniştită, de pe dea- lurile dela Păun şi Repedea, îl va vedea răsfirat ca sub un abur de legendă şi va simţi tresărind în sine chemarea morţilor. Aşa l-a văzut Âlecu Russo la 1840, aşa i-a zâmbit, sub splendoarea lui Aprilie, poetul « Doinelor şi Lăcrămioarelor ». Curg întâi desgheţurile; pâraiele omătului varsă la râpă impurităţile. După aceea, într’o zi unică în toată eternitatea, când nu adie pic de vânt şi lumina soarelui e aur fluid, — toţi oamenii privesc cu plăcere unii la alţii şi sunt toţi prietini. In Podul Verde, uliţa boierimii, zuzuie subţire albinele în jurul spumei salcâmilor. Se îmbulzesc Ieşenii spre Copou, alţii treo mai departe spre Breazu, ca să găsească o comoară. Sara, suflă aer cald dinspre miazăzi. In noaptea care urmează soseso în tufişurile din mar- gine cântăreţii. Chiar în dimineaţa de a doua zi, gangurii dau bună-dimi- neaţă cetăţenilor. Şi după trei zile de hodină, îşi încep ooncertele privighe- torile la luna plină. In râpa Ţicăului, lângă o umilă căsuţă, unde a trăit Creangă şi a fost găzduit un răstimp Eminescu, mai durează încă nişte tufărişuri de atunci, şi, la un cuib vechi, vine o păreche nouă, care se trage dintr’un amor dela 1880, când o păreche tot aşa de isteaţă ca cea de acum, cânta unor poeţi care de mult au murit. Pluteşte cu câte un scurt pâlpâit oucul pe deasupra Copoului şi ne ohiamă. Pe toţi cei cari au plecat, pe toţi cei cari au murit, pe toţi coi cari nu vor mai fi în curând, îi chiamă aoeastă pasăre a singurătăţii. Fără nicio îndoială au fost primăverile Iaşilor, Cele mai frumoase. pri- măveri. Şi, poate, vor mai fi». D-l Victor Eftimiu, preşedintele Sooietăţii Scriitorilor Români, a scris următoarele despre Cetatea Culturii: . e Cetatea culturii noastre, de unde ne-au venit atâţia cărturari de seamă şi aţâţi, vizionari ai unei lumi mai bune, nu poate fi lăsată în ruine şi uitare... Şi nu va fi lăsată... . Oamenii cari mai sunt bogaţi, ultimii privilegiaţi ai vremurilor de odi- nioară, trebuie să se gândească la ziua de mâine şi priotr’o acţiune generoasă REVISTA REVISTELOR 219 să răscumpere generozitatea, uneori nedreaptă, cu cari i-a hărăzit provi- denţa până azi şi să-şi plătească tributul de recunoştinţă Moldovei legen- dare, nobilei Moldove, de unde ne-a venit atâta lumină ». 2400 ANI DELA MOARTEA LUI ESCHIL Luceafărul— Sibiu— Anul IV— Nr. 8—9— 1944 D-l Şt. Bszdcchi încbihă creatorului tragediei un desvoltat studiu, cu prilejul împlinirii a 2.400 dela moartea lui, în apropiere de oraşul Gela din Sicilia. Biografia şi opera lui Eschil sunt cercetate cu amănunţime, raă- rindu-ne regretul că scenele noastre n’au reprezentat uriaşele şi elevatele-i creaţiuni. MOARTEA LUI ARTHUR EDDINGTON Jurnalul de dimineaţă— Anul VI— Nr. 17— 1 Decemvrie 1944 D-l Brof. Eagen Neculcea a publicat un articol cu prilejul morţii ma- relui savant astronom şi matematician Sir Arthur Stanley Eddington, din care cităm: « Sir Arthur Stanley Eddington moare în plină putere de creaţie, la vârsta de 62 de ani, după ce-şi câştigase o reputaţie mondială, mai ales prin contribuţia sa la teoria evoluţiei stelare, la mişcarea stelelor şi la teoria relativităţii lui Ein«tein. Studiile sale universitare le făcuse la renumitele Owen’s Collcge din M inchester şi la Trinity College din Cambridge. Dela 1900 la 1913, el ocupă postul de asistent-şef la Royal Observatory din Green- wich şi în 1913 deveni profesor de astronomie la Cambridge şi, în acelaşi an, el fu ales membru al vestitei Royal Society din Londra ». «In afară de lucrările sale de astronomie matematică, el fu printre puţinii oari au înţeles dificila teorie a relativităţii, a lui Einstein, şi contribui enorm la clarificarea şi expunerea inteligibilă a acestei teorii, întrezărită deja de marele Henri Poincară, pe care de altfel, şi astăzi chiar, foarte puţini parvin să o înţeleagă. Eldington publică mai târziu extrem de interesantul volum intitulat Nature of the Physical World, unde se dovedeşte un filosof de prima linie, în genul lui Henri PoincarA Eu l-am ounoscut prin 1934, oând prof. Paul Lingevin, dela Collâge de France din Paris, îmi propuse să expun într’o colecţie dirijată de el, ideile lui Eldington asupra chestiunii, foarte desbătută atunci — ca şi acum, de altfel — a «indeterminismului». Ou această ocazie am luat contact cu Eddington, care aflând prin prof. Lan- gevin că sunt elevul lui Henri Poincar6, îmi făcu o vizită la Paris şi cinstea de a-mi da împuternicirea adaptării teoriilor sale « â la francaise », în ve- derea publicării lor în colecţia lui Lingevin, destinată savanţilor francezi. Nu pot uita, cu aoeastă ooazie, enorma admiraţie pe care Eddington o avea pentru Poincară, pe care-1 considera ca cel mai profund geniu mate- matic al Franţei şi care — îmi declară el — l-a influenţat imens de mult în desvoltarea sa ştiinţifică şi filosofică iflterioară». . 220 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE VEAC NOU Anul 1 — Nr. 1 — 10 Decemvrie 1944 Organul săptămânal al Asociaţiei Române pentru strângerea legăturilor cu U.R.S.S., Veac Nou, publică o seamă de interesante articole de ideo- logie socială şi culturală, precum şi literatură, urmărind a face cunoscută creativitatea sovietică la noi şi, totodată, a limpezi şi defini poziţiile noi româneşti faţă de marele popor vecin. D-l P. Constantinescu-Iaşi face istoricul amicilor U.R.S.S. dela noi, d-1 Eugen Jebeleanu reliefează anumite credinţe ale lui N. Bălcescu, d-l Gh. Dinu portretizează personalitatea poetului luptător Utkin, d-l 1. Bem- ştein cercetează opera lui Nicolai Ostrowski, d-l Minuel Mjnicovici scrie despre « trădarea naţionaliştilor », d-l Ilie Cristea despre « bugetul demo- cratic », iar d-l G. Ivaşcu despre «reformele dela 1 Februarie 1944». Cu prilejul împlinirii a opt ani dela constituţia stalinistă, d-nii Petre Pandrea şi V. V. Stanciu publică studii, care reliefează anumite aspecte ale acestei constituţii. Tratând despre Spiritul Constituţiei Staliniste, d-l V. V. Stanciu observă în concluzii: «Minunea constă în aceea că (această constituţie) a înfăptuit din principiile fundamentale: socialism şi democraţie, reglementarea rapor- turilor dintre un stat puternic şi indivizi cu drepturi garantate ». D-l Petre Pandrea cercetează Problema Muncii în Constituţia Sovietică, analizând amănunţit şi cu competenţă ■ juridică dispoziţiile şi concepţii’e respective. D-l Atanase Jojea studiază pe Lenin ca filosof, despre care se poate repeta ceea ce spunea Cicero despre Socrate: a scoborît filosofi a din cer pe pământ, netăind însă aripile filosofici, după cum demonstrează, autorul. VIRGIL MADGEARU, TEORETICIANUL POLITIC Gândul Nostru— Anul I— Nr. 7— 10 Decemvrie 1944 D-l Sfcanoiu Stoian portretizează personalitatea regretatului Virgil Mad- gearu, om care « nu-şi ascultă inima când porneşte la lucru, ci-şi verifică ştiinţa, iar când i se cere mai mult şi mai precis caută în biblioteci sau în raftul ou fişe... Virgil Madgearu şi-a demonstrat ou ştiinţă şi logică, întot- deauna obieotul iubirii sale. Această înseamnă Bă fii tehnioian, în accep- ţiunea cea mai bună a cuvântului». VIRGIL MADGEARU, ORGANIZATORUL Finanţe fi Industrie— Anul III — Nr. 233— 13 Decemvrie 1944 D-l Eugen Bălan înfăţişează contribuţia lui Vîrgil Madgearu oa ministru al Finanţelor. Cităm: « Aotivitatea lui Virgil Madgearu Ia Ministerul Finanţelor s’a desfăşurat într’o perioadă în care aproape toate ţările lumii făceau experienţe cctetra- REVISTA REVISTELOR iii clictorii, căutând soluţiile unei crize care purta în sine germenii războiului de azi. A preluat portofoliul Finanţelor în Noemvrie 1929, la începutul crizei, şi l-a părăsit în Noemvrie 1933, atunci când apăruseră semnele unei redre- sări posibile. In acest interval, a fost ministru de două ori—însumând cu totul abia 20 de luni de activitate. Au trecut 11 ani. Realizările lui au avut de înfruntat examenul dur al uneia din cele mai frământate epoci de gândire şi de soluţii financiare şi economice. Miracolul a fost împlinit. Tot ceea ce a gândit şi a realizat Virgil Mad- gearu, într’un timp în care punctele de sprijin păreau să cedeze, a rămas neatins: legea contabilităţii publice, legea de organizare a Ministerului de Finanţe, legea vămilor, tariful Vamal şi multe altele, îi poartă şi astăzi numele. Li s’a adus de atunci unele modificări impuse de situaţii speciale. Struc- tura lor însă, principiile călăuzitoare, unitatea aceea care împrumuta uneori legilor o viaţă aproape organică, au rămas neschimbate. Toate realizările lui purtau semnul pasiunii luminate, al dragostei de a servi, al unei puteri unice de a adapta teoriile abstracte realităţilor aparent schimbătoare. ' Dar nu e numai atât. Virgil Midgearu a veghiat cu dârzenie neobosită, ca reformele să fie aplicate, ca gândirea lui să prindă viaţă. Pentru a-şi selecta personalul a introdus criterii de rigoare extremă. A avut apoi răbdarea să asculte, să explice, să convingă». ORIZONT Anul I — Nr. 2 — 1 Decemvrie 1944 Numărul al doilea al revistei Orizont este excepţional de bogat ca pro- ducţie literară şi critică. D-l Miron Radu Paraschivescu închină un poem-odă Mareşalului Stalin, d-l Ion Călugăru publică un poem de mare suflu epic şi social « Jijia », d-l Ştefan Roii un poem viguros « Manifestaţie <>, iar d-l Ion Caraion vizionează «omul profilat pe cer». D-l N. D. Cocea publică amintiri din timpul revoluţiei dela 1917, pe care a trăit-o la Petrograd. D-l Scarlat Callimachi scrie despre Lenin, iar d-l Ion Vitner subliniază umanismul sovietic, înfăţişat de constituţia sta- liniană. D-l Şasa Pană închină un desvoltat eseu poetului Vladimir Maiakovski, care «proslăveşte în versuri puternice pe cei cari au dobândit, prin luptă împotriva libertăţii fiecăruia, adevărata libertate pentru toţi». D-l Geo Dumitrescu caracterizează poezia d-lui Ion Caraion. Deosebit de preţioase, recenziile despre cartea sovietică făcute de d-nii Sergiu Lezea şi I. Ţintea. Cel de al doilea se ocupă de marele roman al scrii- torului sovietic Constantin Simonov, Zile şi Nopţi. revista Fundaţiilor regale iii NUMERE SPECIALE ÎNCHINATE STATELOR-UNITE Democraţia— Anul I— Nr. 11— 17 Decemvrie 1944 The Roumanian Economic Journal— Anul I— Nr. 12—13— 12 Dec. 1944, Săptămânalul Democraţia închină Statclor-Unite un bogat material literar, ideologic, social şi economic, urmărind ideile şi realizările americane în mai toate domeniile. Numeroşi scriitori şi oameni de ştiinţă colaborează la acest număr, în care găsim şi unele interesante traduceri din poeţi ame- ricani, ca Archibald Mac Leish, unul dintre preţioşii colaboratori ai Preşe- dintelui Raosevelt. In articolul său publicat în Democraţia, d-1 Anton Bi- bescu scrie: « Se crede că Americanii iubesc banii, dar adevărul este că nu există pe lume oameni mai desinteresaţi, mai generoşi. Niciun om nu va înţelege spiritul american, dacă uită rolul pe care îl are idealismul în viaţa acestui popor, care nu se poate desvolta decât în libertate ». Numărul special închinat Statelor-Unite cuprinde articole şi eseuri sem- nate de d-nii Anton Dimitriu, directorul revistei, Petru Comamescu, Al. Mironescu, E. C. Crăciun, C. Clonaru, N. Argintescu-Amza, Marcel Avra- mescu, Ion Zugrăvescu, Ion Biberi, Al. Posescu, Edgar Papu, Alexandru Stănescu şi alţi numeroşi scriitori şi publicişti. Un mesaj al Preşedintelui Raosevelt, traduceri din memorabile articole ale d-lor Cordell Huli, Wendell Wilkie, William Gray şi Lincoln Barnett tutelează acest număr excepţional de bogat al revistei Democraţia. De asemenea, revista publicată în limba engleză, sub conducerea d-lui Paul Zotta, The Roumanian Economic Journal închină ultimu-i număr Statelor-Unite ale Americii, număr la fel de bogat, cuprinzând pe lângă arti- colele conducătorilor vieţii politice şi culturale româneşti, numeroase articole datorite fruntaşilor economiei noastre, printre care menţionăm numele d-lor Mas Auşnit, A. Leucuţia, Cezar iPopescu, N. Chrisoveloni şi alţii. POEZIA AMERICANI TÂNlRĂ Scânteia Tineretului—Anul I—Nr. S—24 Decemvrie 1944 D-1 Mihnea Gheorghiu publică un articol Poezia americană tânără, în care se referă la o seamă din poeţii mai noi ai muncitorimii de peste ocean, la poezia scrisă şi popularizată de muncitori, fiind «p creaţie populară, apropiată mult de folklorul pionerilor trecutului, dar actuală prin conţi- nutul ei politic. Această tradiţie orală, concretizată în faimoasele song-books (cărţi cu cântece) care fac ocolul Statelor-Unite, constitue un nou folklor, cu rădăcini în prezent, robust şi plin de coloare ». Sunt citaţi, printre alţii, Joe Hill (poet şi muncitor, evocat în marile meetinguri şi cântat în uzine), Alfred Hayes, Alfred Kreymbourg, Langston Hughes, poetul negrilor, Kenneth Patcben şi Mary Jackson. Citează din Kreymbourg următoarele versuri: Mi-i atât de greu să scriu despre clarul de lună de băncile iubirilor din parcuri, când peste lume e foamete şi disperare ». PROGRAMUL*) ACTIVITĂŢII EDITORIALE A FUNDAŢIEI ’ REGELE MIHAI I CARTEA SATULUI GEORGE CATANĂ........Basme bănăţene NICOLAE AL LUPULUI . . . Povestiri olteneşti ELENA CUPARENCU .... Comori străbune EM. BUCUŢA.............Folclor rus V. VOICULESCU.Toate leacurile la îndemână, ed> IlI-a MIRCEA DAMIAN...Viaţa unui băiat de ţară IOSIF NEMOIANU...........Aricii I. L. CARAG1ALE...........Basme BIBLIOTECA «ALBINA» MIHALL SADOVEANU .... Psalmi CARTEA MUNCITORULUI JON PAS ...................Lumea noastră ŞTEFAN BACIU........Antologia muncii G. SPINA .................Din istoria romantismului social G. IVAŞCU .................Stakhanov şi Slakhanovismut ST. TITA............Mai multă omenie. CARTEA COPIILOR SIDONIA DRĂGUŞANU . . . Moaţa, Creaţa şi Orasu la bal KENETH GRAHAME . . . Vântul prin sălcii, trad. din englezeşte de d-na F. Papadache *) Fundaţia Regele Mihai I îşi propune a realiza în cursul anului de activitate 1945/1946 în întregime acest program, dacă condiţiile tehnice (tiparul şi hârtia) vor îngădui. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S24 BIBLIOTECA «ENERGIA» AMELIA ERHARD ............Cel din urmă sbor, trad. din limba en- gleză de d-na Teodora Sadoveanu Ştiubei SCHAIRER G. E, JAMESON Eroii bărcilor de salvare, trad. din limba • engleză de Ionel Jianu J. KESSEL.................Mermoz, trad. din limba franceză de d-na Lia Busuioceanu E. COOK ..................Viaţa Florenţei Nightingale, trad. din limba engleză de d-ra Elena Constante SCRIITORII ROMÂNI VECHI ŞI MODERNI A. D. XENOPOL..........'. . Opere filosofice, voi. I, ediţie îngrijită de prof. D. Guşti G. IBRĂILEANU ............Opere, ediţie îngrijită de C. Vişoianu ION CREANGĂ ..............Opere, ediţia Il-a, ediţie îngrijită de G. T. Kirileanu M. KOGĂLNICEANU .... Scrieri istorice, ediţie îngrijită de prof. Andrei Oţetea D. ONCIUL.................Opere, ediţie îngrijită de A. Sacer- doţeanu AL. MACEDONSKI ...........Opere, voi. IV, ediţie îngrijită de prof. T. Vianu C. DOBROGEANU-GHEREA Opere, ediţie îngrijită de G. C. Nicolesou M. EMINESCU ..............Opere, voi. I, ed. Il-a şi voi. IV (Poezii postume), ediţie îngrijită de Per- pessicius C. HOGAŞ ......... Opere, voi. II, ediţie îngrijită de Vla- dimir Streinu EDIŢII DEFINITIVE MIHAIL SADOVEANU . . . Opere, voi. IV şi V CAMIL PETRESCU ..... Teatru SCRIITORII ROMÂNI CONTEMPORANI TUDOR ARGHEZI ............Ce-ai cu mine vântule? ediţia Il-a GEO BOGZA ................Cartea Oltului EMIL ISAC ................Versuri si proză MIHAIL CELARIANU .... Versuri ION LUCA .................Salba Reginei RADU TECULESCU .... Noul Robinson (Versuri) DIMITRIE STELARU .... Poeme LUCIA DEME l'RIUS .... Album de familie (Nuvele) PER^ESSICIUS..............Menţiuni critice, voi. V PROGRAMUL 325 ION VINE A...................Poezii F. AEER'JA .................Revolte (Roman) MIHAIL RALEA ................Nord-Sud MAG1)A ISANOS................Imnuri 'pentru pământ SOR\NA ŢOPA..................Teatru O. LEMNARU...................Povestiri fantastice DEMOSTENE BOTEZ .... Poezii BARBU BREZIANU...............Nur BIBLIOTECA DE LITERATURĂ UNIVERSALĂ GONC1AROV ...................Oblomov, trad. din limba rusă de A. Frunză MARTHA BIBESCU...............Cele opt raiuri, trad. de T. Nicolaescu CERVANTES ...................Iscusitul Don Quijote, voi. II, trad. din limba spaniola de Popcscu-Telega GRIBOEDOV ...................Nenorocirea de-a avea prea multă minte trad. din limba rusă de Dan Pe- traşincu ' B. SHAW.....................Om şi supraom, trad. din limba engleză de Costache Popa CEHOV........................Nuvele, trad. din limba rusă de Sorana ’ Gurian RIMBAUD .....................Poezii, trad. de Ion Frunzetti PUSKIN ......................Povestiri, trad. de Dan Petraşinru LERMONIOV....................Nuvele, trad. din limba rasă de Elena Ettimiu SHERIDAN.....................Teatru, trad. din limba engleză de I. ’ Gberea MORÎ1AS .....................Stanţe, trad. de Al. Ciorănescu BAUDELAIRE ..................Poeme in proză, trad. de Al. T. Sta- matiad MARCEL PROUST ...............In căutarea timpului 'pierdut, I. Swann, • trad. de Radu Cioculescu » » Cronica Anei Magdalena Bach, trad. de Eugen Sehileru GALSWORTHY ..................Un sfânt, trad. do Carola Muston » Eseiştii spanioli, trad. de Ovidiu Drimba - » Daruri traduceri din liric ■ universală de N. Argintescu — Amza BIBLIOTECA DE CULTURĂ MODERNĂ (Limbi şi Literaturi, Istorie şi Geografie, Ştiinţe naturale şi exacte, Artă şi tehnică) . N. CARTOJAN..................Istoria literaturii române vechi, voi. IU GH, Oi RESCU ................Grafica românească in sec. al XlX-lea, voi. II AL. TZIGARA-SAMURCAŞ . . Arta în România 15 326 RfeVISTA FUNDAŢIILOR REGALE AL. PHILIPPIDE . . D. POPOVICI .... AL. ROSETTI . . . IACOB MIHĂILĂ . . HORIA DUMITRESCU Dr. GR. T. POPA . . BASIL MUNTEANU ALICE VOINESCU . ŞERBAN CIOCULESCU Studii literare Teoria literaturii Istoria limbii române, voi. I-IV, ed. II Cultura fizică in România Anatomia umană, voi. II Tendinţe noi in biologie Permanenţe franceze Eschil Viaţa lui I. L. Caragiale, ed. Il-a BIBLIOTECA DE SOCIOLOGIE ŞI POLITICĂ H. H. STAHL .....................Sociologia satului devăbnaş, I. Struc- • tura economică şi juridică a trupu- rilor de moşie PETRE PANDREA ...................Introducere în criminologia dialectică ION DONAT .......................Vechile clase sociale în Ţara Românească MIRCEA I. MANOLESCU . . . Ştiinţa dreptului şi artele juridice ANTON GOLOPENŢIA .... Cealaltă Ungarie... BIBLIOTECA DE FILOSOEIE PETRE ANDREI.......... ANTON DUMIIRIU........ TUDOR VIANU........... MIR'EEA FLORIAN ...... ION BIBERI ........... AL. MIRONESCU ........ AL. T. TIMON.......... PETRU COMARNESCU ‘ . . . Filosofia Valorii (publicată de D. Guşti) Paradoxele logice Estetica, ed. III Credinţă şi misticism Individualitate şi destin Limitele cunoaşterii ştiinţifice Malebranche Kalolcagaton BIBLIOTECA DOCUMENTARĂ ELENA PERTICARI .........Din viaţa şi opera Doctorului Davila, ed. Il-a sporită Ing. N. P. CONSTANTINESCU Enciclopedia invenţiunilor tehnice vol.III BARBU THEODORESCU . . . Istoria bibliografiei române C. BAICULESCU şi N. ISTRATI Bibliografia Revistei Fundaţiilor Regale W. CHURCHILL IERONIM ŞERBU COLECŢIA « SECOLUL XX » Marii contemporani, trad. de Oscar Lemnaru ........Oamenii visează pâine. NOTE UN NOU SCRIITOR Şi un scriitor nou în acelaşi timp, d-1 Alexandru Ştefanopol, autorul paginilor din numărul de faţă, Cilică primit în aula slovelor frumoase cu bucurie. Cititorul iniţiat a văzut cu toate acestea că autorul nu-i un debutant. Inflexiunile de idee şi limbă, linia tare şi fină, cuvântul împuternicit cu semnificări, mai cu seamă verbul, dus la un potenţial superlativ, apar- ţin unui condei stăpân pe expresie şi pe limitele ei. Maturitatea sigu- ranţei, evidentă, dă stilului o armă- tură masivă, în profil delicat. Am avut de curând pentru con- sultare manuscrisul unei traduceri din englezeşte: Vântul din Sălcii (The wind in the Willows. Tradu- cătoare: d-na Frida Papadache). Kenneth Grahame, decedat în 1932, a scris această singură a lui carte cu şoareci, care trăiesc omeneşte, pentru amuzamentul copilului lui, fără nicio altă preocupare şi fără bănuială că ar fi scris o capodoperă, care va intra, de a doua zi după ce a fost publicată într’o doară, în literatura clasică britanică. El nu a fost un scriitor profesionist. Era, pur şi simplu şi mai ales simplu, secretarul Băncii Naţionale a Rc- gatului-Unit... Intre acest mare scritor englez şi confratele lui, revelat de Revista Fundaţiilor Regale, sunt oarecare analogii. D-1 Ştefanopol face parte de pe acum din istoria literaturii şi nif'e, nici el, un literat profe- sionist în sensul calificativului deri- zoriu. D-1 Ştefanopol e... inginer. Mesteacănii şi molifţii printre care a umblat cu joagărul şi sacurea şi cu băţul noduros i-au dat ceva din seva lor viguroasă, lăsându-i în mustaţă şi câte o scânteie argintie. Intre oalcule, bibliotecă şi căli- mări, în viaţa adâncă a pădurii, el nu şi-a pripit notorietatea, care unui bărbat cu poziţia sufletească stabilită concret îi e indiferentă, dar a putut să deie graiului româ- nesc paginile fragede şi cu vânjul dur, ce s’au citit; îmi permit să cred că cele mai bune din câte s’au scris, dincolo de confecţiunea de Bucureşti. Povestirea s’a publicat cam fără voia autorului, pe care l-am cunoscut în codru acum vreo zece ani. Odată îmbrâncit în marea amară, el trebuie să înnoate şi îi va plăoea aroma nouă, amestecată cu gustul răşinilor de brad. De pe fundurile dintre alge, el va scoate scoicile ca nişte străchini de aur şi de azur, în care clocoteşte talazul. T. Argheti 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE RITMUL INTELIGENŢEI ELEVUL TI DE LICEU Turburătoare sunt concluziile Ia care ajunge d-1 Fanu Duţulescu în urma unei anchete făcute asupra unui colectiv de 3.500 elevi de liceu, (cl. I—VIII). Ancheta d-lui Duţu- lescu, publicată în Volumul X din Analele de Psihologie, apărut zilele acestea, duce la concluzia că ritmul inteligenţei elevului de liceu (sub acest titlu «este publicată ancheta) merge descroscând în calitate. La vârsta de 11 ani, când intră în liceu, elevul prezintă o gândire, de efort şi de durată, superioară. Dela 11 ani merge apoi descrescând cali- tativ, până Ia 19 ani. Şcoala îi spo- reşte în cantitate inteligenţa înmul- ţindu-i cunoştinţele, dar nu şi în ca- litate. Ca funcţiune naturală de orientare şi judecată, inteligenţa elevului decade, cu cât merge spre adolescenţă. Li 19 ani, gândirea lui este mai superficială, adică cu un efort de mai scurtă durată, de cum este la vârsta de 11 ani. Cu alte cuvinte, în loc de a-şi ascuţi inte- ligenţa, elevul prin frecventarea celor opt clase de liceu mai de grabă se prosteşte. Care să fie explicarea acestui paradox? Lăsând la o parte erorile de teh- nică experimentală, care se pot în- tâmpla totdeauna în anchetele de acest fel, dar care în cazul de faţă nu pot fi într’o aşa măsură pentru a fi hotărîtoare, explicarea nu poate fi găsită decât în următoarele două cauze. Structura sufletească a ele- vilor anchetaţi, sau organizarea de- fectuoasă a învăţământului în şcoală, unde acest ritm al inteligenţei a fost constatat, şi care evident este cauza probabilă. Structura sufletească a elevilor poate fi o explicare pentru popoarele cu inteligenţă precoce şi cu ritm accelarat de îmbătrânire, aşa cum sunt unele popoare sălbatice; greu de presupus ca fiind expli- carea cazului de faţă. Rămâne cauza de a doua: organizarea defectuoasă a învăţământului din şcoală. Asupra acestei cauze s’a atras de mult atenţia, dar într’un mod greşit. S’a vorbit de programe prea încărcate, şi în consecinţă de oboseala elevilor împovăraţi cu prea multe cuno- ştinţe, în loc să se vorbească de metode defectuoase în predarea o- biectelor de învăţământ. Un învă- ţământ bine făcut nu oboseşte, fio el cât de încărcat. Oboseşte însă un învăţământ rău făcut, chiar când , este redus. Paradoxul din conclu- ziile anchetei d-lui Duţulescu se ex- plică aşa dar uşor. D-1 Duţulescu, prin constatările sale a verificat odată mai mult cunoscuta lege, care explică scăderea inteligenţei ani- malului forţat la domesticire. Un animal îşi ascute inteligenţa trăind în mediul său natural, unde are ocazie să-şi exercite şi să-şi perfec- ţioneze chiar înzestrarea intelec- tuală cu care se naşte; pe când în mediul artificial al vieţii de dome- sticitate, înzestrarea sa din naştere se împuţinează, prin lipsa de exer- ciţiu şi mai ales prin nepotrivirea care se stabileşte între cerinţele inte- ligenţii şi datele pe care le oferă mediul artificial al domesticităţii; Aceiaşi lege se aplică şi la elevul de liceu. El intră în şcoală cu în- zestrarea intelectuală pe care i-a dat-o natura. Această înzestrare creşte dacă învăţământul şcolii co- respunde la cerinţele ei: dacă o ITOTB 229 exercită şi perfecţionează prin me- tode bine alese; descreşte, dacă învăţământul şcolii, din contra, înă- buşe exerciţiul care duce la perfec- ţionare, înlocuindu-1 cu înmagazi- narea pasivă de cunoştinţe dobân- dite printr’o memorizare mecanică. Şcoala cu un învăţământ bine orga- nizat nu prosteşte pe elev. Deci direcţia liceului, unde d-1 Duţulescu şi-a făcut ancheta, are motiv să reflecteze. G. R.-Motru IDEI AMERICANE PENTRU RECONSTRUCŢIA LUMII, In toate domeniile, Americanii iau măsuri să nu se mai repete greşelile trecutului, de pe urma că- rora sufere astăzi întreaga omenire. Dinamismul spiritului american este prezent peste tot. Nu numai pe frontul militar sau pe frontul pro- ductivităţii economice; nu numai în măsurile politice şi în actele oamenilor de Stat. La fel ca şi aceştia, conducătorii vieţii intelec- tuale americane sunt preocupaţi de asigurarea unei lumi mai bune, după ce pacea ce va veni. Ne-a impresionat în deosebi un articol al preşedintelui vechii şi celebrei universităţi Harvard, James Bryant Conant, publicat în New- York Times Magazine, sub titlul « Un program al viitorului ». In acest articol, profesorul Conant eaută să înlăture neajunsurile pe care le-a suferit tinerimea intelec- tuală după celălalt război mondial. S’a spus că relativa inerţie şi criză a democraţiilor occidentale s’a da- torit, în parte, faptului că războiul , trecut a secerat numeroase vieţi din care ar fi ieşit o seamă de câr- muitori valoroşi pentru omenire.' Dar mai ales, criza democraţiilor occidentale s’ar datora faptului că educatorii n’au ştiut îndeajuns cum să adapteze metodele de în- văţământ condiţiilor noui, creeate după încheierea păcii trecute. Ace- stor neajunsuri le caută, în recentul articol, soluţia profesorul şi pre-' şedinţele Universităţii Harvard. Ideea de bază a programului său pentru viitor este următoarea: « tre- buie formulat un sistem de instrucţie generală pentru oamenii liberi, în- tr’o naţiune care se sforţează să dea tuturor putinţa egală de a se in- strui ». In lumea educaţiei, conflic- tul sau dificultatea cea mare nu constă, pe cât se afirmă, în lupta dintre cunoştinţele generale şi cu- noştinţele specializate, cât în a se instrui». Educatorii nu trebuie să mai stăruie în mărirea conflictului dintre cunoştinţele generale şi cu- noştinţele specializate. Omul nu mai trebuie format numai pentru profesia lui, ci pentru patria lui şipentru ome- nire. învăţământul trebuie să facă din licean şi student un cetăţean, în deplinul înţeles al cuvântului. Tânărul trebuie educat în întregul lui. Un student, al cărui regim spi- ritual şi intelectual, este deficient, devine repede pradă ideilor obscu- rantiste. Dacă el se mărgineşte de a dobândi doar o meserie sau un meşteşug şi caută să aibă doar cunoştinţe tehnice — « el nu va cu- noaşte nimic din viaţa afectivă, nici din experienţele practice ale omului». El nu va pricepe că omul ■— aşa cum a spus Pascal — este totodată gloria şi ruşinea univer- sului... Evoluţia lui spre starea de om liber îi va fi paralizată». Şi REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE >30 mai departe, sorie d-1 Gonant: « un program de Btudii ideal nu trebuie să înceteze o clipă de a îndrepta atenţia studentului către proble- mele naturii şi destinului omenesc, probleme ce se află ouprinse în Literatură, Istorie şi Filosofie. Ori- care i-ar fi nivelul intelectual, matu- ritatea inteleotuală, fie că este la liceu sau la universitate, tânărul trebuie să fie preooupat de a deosebi adevărul de minciună, în acelaşi timp pe plan etio ca şi pe plan ma- tematic *. James Bryant Gonant pledează, aşa dar, pentru o educaţie pe linia tradiţiei liberale şi omeneşti, în care, alături de pregătirea tehnică pentru o profesie sau meserie, să se dea atenţia cuvenită cunoştin- ţelor morale, artistice şi filosofice. Prin această perspectivă, pe care am numi-o humanislă, numai prin ea se poate forma omul nou de mâine, care să fie ferit de fana- tismul ignoranţei, de sadismul min- ciunii, de sufioienţa instinctului ne- călăuzit de raţiune. Aştfel de idei şi planuri au fost mereu emise de elitele intelectuale Şl artistice, după 1920 încoace. Dar Americanii nu numai le emit, dar le şi realizează. Iar oând un pre- şedinte de universitate le formu- lează, înseamnă că mâine vor fi realităţi. Pragmatismul a fost de mult depăşit în idealista şi huma- nista Americă. Intr'o formă telurică, pragmatismul există doar în Eu- ropa nazistă şi fascista. Aceste doc- trine politico, acum în definitiv as- finţit au abuzat de ideea că ade- vărul este ceea ce foloseşte cuiva, îa un moment dat, că adevărurile se verifică doar prin caracterul lor de operaţie eficientă, de folos unui om sau unei colectivităţi. Astfel erezii le refuză democraţia huma- nistă americană şi învăţământul de peste ocean, care ştiu că adevărul este unic şi veşnic, pentru toţi oa- menii şi toate popoarele. Petru Comarnescu POET ŞI COMBATANT: I. V. UTKiN Scriam în R.F.R. că Robot pre- zintă în ultima lui producţie lirică conceptul de poezie trăită, defi- niţie ce se potriveşte în chip major, dar într’altfel, lui Iosiv Utkin. Personalitatea lui ne e cunoscută dintr’o scurtă şi bogată în urmări vizită făcută în România, unde a fost obiectul atenţiei cercurilor noa- stre literare şi gazetăreşti. Ni s’a desvăluit cu acel prilej că Utkin înfăţişează cazul, frecvent în U.R.S.S., al scriitorului totodată luptător şi însuşi poetul Utkin a stăruit asupra acestui amănunt, afirmând că se mândreşte de faptul că, ori decâte ori împrejurările au cerut-o, scriitorul sovietic a găsit într’însul destulă putere şi bărbăţie să-şi facă exclusiv datoria de soldat. Când făcea această declaraţie, Utkin nu ştia că nu vor trece nici două luni şi el va promova cu propria-i făptură şi jertfă simţământul de mândrie exprimat, şi că va duce consecvenţa dualităţii: rapsod-com- batant până la ultima ei consecinţă: propria-i moarte. Conceptul de poezie trăită e una: dar să-ţi justifici poezia şi să legi- timezi conceptul de poet luptător, luptând efectiv şi, asemeni lui Saint Exupăry, să cazi în misiunea de NOTE 231 combatant, iată o frumuseţe şi o sfinţenie pe care ne-o învaţă rap- sodul Utkin. Moartea lui în plină şi rodnică producţie, ne sileşte ca, Înainte de a vorbi de opera lui lirică, să pomenim de contribuţia lui ca luptător în războiul actual. In prealabil, trebuie însă să con- semnăm că poporul sovietio cu- noaşte exemple de vitejie în luptă şi moartea eroică a scriitorilor so- vietici. In lupta partizanilor sovie- tici împotriva cotropitorilor germani, a pierit cu arma în mână răsfăţatul tinerilor cetitori sovietici: Arcadie Gaidar. Juri Krimov, celebrul autor al unei cunoscute povestiri, a pierit de asemeni de o moarte ce a sguduit opinia publică sovietică, prin no- bleţea atitudinii sale în faţa mitra- lierilor germane. A mai căzut pe front şi cunoscutul scriitor Vladimir Stavsky, membru al Sovietului Su- prem, decorat de patru ori cu ordi- nul de războiu. Printre scriitorii sovietici se găsesc doi «Eroi ai Uniunii Sovietelor » şi foarte mulţi poeţi şi scriitori decoraţi cu ordine de război. Pasiunea lor artistică, lasă totuşi loc temperamentului lor de apărători ai Patriei. Acum când ochii ce au . avut harul să primească de sus mesajul fără moarte al divinei poezii pri- mind cu aceiaşi smerenie moartea — s’au stins, putem desvălui ceea ce modestia lui Utkin n’ar fi îngăduit. Din primele zile ale războiului acesta, Utkin s’a aflat pe front. Liricului de inefabilă structură i-a fost dat să constate că împrejurările şi constrângerile vieţii de front sunt uneori contrarii vocaţiei şi cinului său, întrucât în lupta pentru oraşul Briansk a luat parte nemij- locită şi şi-a condus unitatea la atao. Atunci a fost rănit uşor, ră- mânând totuşi în formaţie şi con- tinuând să lupte. După ce germanii au fost scoşi din poziţiile lor din staţia Jukovka, de lângă satul Biscovici, încercând să înconjoare centrul de comanda- ment al regimentului din care făcea parte Utkin, încercuit de nemţi, poetul a fost grav rănit, dar vin- decându-se, cu rănile abia cicatri- zate, s’a întors pe front, reocu- pându-şi locul, astfel încât decoraţia ce strălucea pe pieptul său, atunci când a fost în Capitală, a căpătat-o nu în calitate de scriitor, ci de ofiţer combatant. In răstimpul petrecut în spital, cu rănile oblojite, a scris un volumaş de versuri de război, printre care se află şi cea mai populară poezie a sa din campanie: De vei fii, iubite, rănit in război. Cu acest prilej să menţionăm că stihurile scrise de Utkin în răspasul războiului au fost de curând editate la Moscova, într’o culegere al cărei conţinut se relevă prin titlul său: Despre patrie, prie- tenie şi dragoste. Căzut în misiune cu avionul, ca şi Saint Exupdry, arhanghelul-lup- tător Utkin scrie prin moartea lui al patrulea cuvânt fundamental, ca adaus la poemele lui din război: moarte. Camil Baltazar ALEXANDRU DOMINIC Autorul volumului de atât de sugestivă rezonanţă Revolte şi ră- stigniri face o figura aparte în lite- ratura noastră printr’un lirism care, fie că îşi trage seva din experienţa 23* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vieţii sau a sufletului, se umple de un miez şi o problematică. Dela poezia de simboluri şi abstracţiuni, poezie oarecum cu teme date, ca poemele « Taina lucrurilor moarte », « Piramida şi Sfinxul», dar care îşi găseşte un nutriment şi un substrat în experienţa divină, poetul trece la sectorul de rapsod social ce râv- neşte la misiunea de a întrupa dureri şi aspiraţii colective. Misiune pe oare a trăit-o şi a realizat-o: credinţa într’o reprezentanţă ce de- păşeşte posibilităţile individuale pen- tru a înfăţişa umanitatea sau sufe- rinţa universală, poetul a materia- lizat-o în « Israel », « Omul » « Invo- caţie », « R îgăciune » şi «Ispăşire ». Era normal ca acela ce părea că poartă pe firavii săi umeri balastul suferinţei întregii omeniri, să fi fost sensibil şi la încercările neamului său; nu pătimirea măruntă, efemeră, ci aceea care constitue însuşi de- stinul acestui popor, căruia poetul îi solicită harul să-i cânte durerea fecundă şi să-i releve menirea: Eu nu ştiu nimănui mai mare rost / Decât a fi ‘pământului nedemn / Luminător şi veşnic răsvrătit;/ Pre- cum eşti şi atunci când eşti hulit / Şi ’n bezna lumii veşnicul îndemn / Şi cioplitor de idealuri sfinte f Chiar dincolo de marile-ţi morminte. Alături de accentul de rapsod social, se distingea, încă din primul său volum, filonul erotic, subliniat în unele poeme, ca acelea din ciclul «Iubire», dar de expresie şi con- fesie afectivă directe, ca în ciclul « Sărbătoarea inimii », precum sunt altele în care globulele roşii ale vieţii se aliază cu reflecţia filozofică, aşa cum e poemul antologic Orele. A treia latură a lirismului Iui Dominic — cea mai adâncă şi mai impresionantă prin lungimea ei de undă— pe care a mai atins-o numai în Israel, este ciclul unde mărturi- seşte întoarcerea lui către Dumnezeu. Poemele «Spre rodul Domnului» cresc din această experienţă de intensă viaţă religioasă, dintr’o nece- sitate de a se spovedi Domnului, apanajul sufletelor singuratece, aşa cum a fost Dominic, dar ele izvorăsc mai cu deosebire din simţământul ce răzbate permanent din poezia lui şi e statornic strecurat printre meandrele versurilor: fiorul morţii apropiate, presentimentul, senzaţia transcenderii lui în tărâmul de din- colo. Aici lirica lui atinge nota majoră de grandoare şi umilinţă a sufletului acestuia bogat în credinţă, aşa cum a fost avut în bunătate şi omenie— dar tocmai de aceea mai aproape de Domnul, astfel cum transpare din «înălţare », ce are un caracter de epitaf testamentar, aşa cum e în «Predoslovie », ardentă mărtu- risire de credinţă a aceluia care — lumesc şi ateu — până la o vreme, se întoarce definitiv către Dum- nezeu. Afirmând că Dominic este un continuator al lui Oct. Goga, criticul Lovinescu nu se gândea să-i atribue liricei dominiciene o influenţă gogistă ci constata şi consemna fiorul de mesianism ce străbate opera lirică a poeţilor amândorora şi pe care Dominic a culminat-o în « Israel ». In privinţa acestui poem, e reve- lant şi semnificativ pentru carac- terul lui de suferinţa universală faptul că Ion Pillat şi Perpessicius, voind să dea în « Antologia poeţilor decazi » o poemă de răsuflu mai lung şi totodată reprezentativă pen- tru lirica poetului antologiat, au NOTE 233 ales tocmai «Israel», poezie îmbi- nând în aluatu-i sentimentele duale ee însufleţeau pe Dominic, topite în retorta artei suverane, ce ridică particularul la general, universa- lizând un motiv cu substrat etnic. Faptul că poemul a fost ales să figureze într’o antologie a poeţilor români învederează că a fost în- ţeles în spiritul aoesta. Tot astfel, când N. Iorga scria în «Istoria literaturii române » des- pre « Pomul »: « este de sigur cea mai nobilă poemă ce s’a scris în româneşte de întregi decenii şi se va ajunge cu greu superba evocare a « Oceanului » puternio şi misterios din altă poemă », o făcea din pre- dilecţie pentru poezia de expresie retorică în ceea ce priveşte « Ocea- nul », dar în Pomul preţuia poezia ce pleacă dcla particular şi se ridică la general, aducând fructul sub- stanţial al unei idei generoase. A mai rămas să pomenim de ar- tistul scrupulos ce întregea pe liric, pe şlefuitorul de lunete, vădin- du-se în felul cum ştia mânui lexicul şi limba, dându-i întorsă- turile voite şi scoţând din ea tot ce îşi propunea; vizibil în simţul economiei materialului— chiar a- tunci când abordează tema funda- mentală ; în felul cum sub apa- renţa simplicităţii, ce era treapta ultimă atinsă de un rafinat meşter— dă la sfârşitul unui vers impecabil construit, o idee, ca în « Diamantul » model al genului: Eşti lacrima în veci încremenită / in care se resfrănge Dumnezeu / eşti bucuria lui nemăr- ginită J iar eu ce sunt? Durerea lui — sunt eu? Acelaşi artist se descoperă şi în ciclul « Spre rodul Domnului», când poetul se caută şi caută pe Dum- nezeu şi flagelarea e la început un act de voinţă, ca să devie apoi o sbatere aprigă, o luptă grozavă cu aine însuşi: Robust ca un pietroi cioplit în stâncă / cu dalta grea în vrerea mea cioplesc tăcut / şi ascu- ţita daltă-o tot ascut / ca să cioplesc în cute mai adânci I şi să te-ajung in miezuri pământeşti / acolo Doamne, unde eşti! Vorbeam la începutul incursiunii mele în lirica lui Dominic de senti- mentul de singurătate ce a chinuit pe poet şi pe om; el voia să exprime senzaţia pe care o simte oricine: că în durere sau situaţii dramatice, omul e singur; de-aşijderi el voia să semnifice starea de singurătate, de izolare în care vieţue de obşte artistul, care este un singur. Nu e lipsit poate de tâlc faptul oă poe- mul ce închide volumul Clopote peste adâncuri, întitulat Pe şesuri stinghere, are acest final: Şi-adânc in mine merg mereu ca ’ntr'o pustie I de lume şi de mine înstreinat / şi sunt un cântăreţ care se ştie / învins cum e un rege exilat / Şi dacă azi mai cânt, e că sunt singur / ca rătă- citul pe un drum târziu / ce cântă cu tărie in pustiu / ca să-şi adoarmă spaima de-a fi singur. Poet considerabil şi de plurale potenţe, A. Dominic nu a exercitat vreo influenţă şi nu are imitatori. Dacă mi-i îngăduit însă să pome- nesc, într’o notă critică şi comemo- rativă, de omul care întregea pe artist, voi afirma că dezideratul ca omulsă completeze artistul, nu şi-a găsit nicicând o mai perfectă în- trupare ca în personalitatea armo- nioasă a autorului volumului cu reflex biografio « R 'volte şi răstig- niri ». Sbuciumul, arderea ce a măcinat omul, nu l-a înrăit, ci 234 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE elevat, transfigurat. Pentru a cu- noaşte şi adânci pe artist, în cazul lui Dominic, se cuvenea să cunoşti pe om, care desăvârşea pe scriitor prin demnitatea, ce i-a nimbat armonic pe amândoi; 'trebuia să iei contact cu spiritul de frăţie, capacitatea de a face bine, spiritul de jertfă şi cu prietenul săritor la nevoi, ce dubla pe poetul Dominic. Alături de emoţia artistică ce încerc ori de câte ori recitesc lirica lui meditativă, e imaginea pe care o voi păstra şi dincolo de mor- mânt despre Alexandru Dominic.. Camil Ballazar ULTIMUL VOLUM DIN «BIBLIOG ^AFIA ROMÂNEASCĂ VECHE» Frumoasa publicaţie a Academiei Române, atât de utilă istoriei lite- rare, iniţiată de Ioan Bianu, care a dat în colaborare cu Nerva Hodoş, respectiv în 1903 şi 1910, primele două volume* îşi găseşte acum între- girea firească şi de mult timp aştep- tată. Un al treilea tom, apărut în 1936, îngrijit de d-1 Dan Simonescu, avea să continue descrierea tipări- turilor româneşti vechi până în anul 1830, punctul terminus stabilit ini- ţial. Dar cadrul propus s’a dovedit neîncăpător... Pe măsură ce se descopereau tot mai multe cărţi, broşuri şi foi volante, nebibliogra- fiate până atunci, devenea din ce în ce mai evidentă concluzia că Biblio- grafia românească veche avea nevoie de încă un volum complimentar, care să înregistreze totodată şi tipă- riturile greşit sau numai incomplet ^descrise în tomurile anterioare ale masivei Bibliografii... Astfel s’a ajuns la conceperea volu- mului de faţă (Bibliografia româ- nească veche, 1508—1830, de Ioan Bianu şi Dan Simonescu, Tomul IV, Adăogiri şi îndreptări, Ed. Acade- miei Române, Buc., « Socec », 1944, 375 p., în 4°), redactat cu aceeaşi precizie şi erudiţie bibliografică de d-1 Dan Simonescu. Realizat într’un timp record, depăşind cu mult, prin rapiditatea execuţiei şi a tipăririi, apariţia tomurilor anterioare, cules, pus în pagină, corectat, broşat, după 4 Aprilie, deci în plin bombarda- ment, opul d-lui Dan Simonescu, în afară de valoarea intrinsecă, rămâne în acelaşi timp şi un mic document românesc de pasiune eru- dită. In definitiv, dacă admirăm bibliografia greacă a lui Legrand, sau cunoştinţele atâtor bibliografi parizieni, închişi în Biblioteca Na- ţională, de ce n’am stima şi o astfel de lucrare românească, prin defi- niţie ingrată, fără posibilitatea unui larg ecou intelectual, prezentată în termeni de o modestie absolută, nu mai puţin însă de o utilitate evi- dentă ? Considerat pur tehnic, acest vo- lum cuprinde descrierea a 491 cărţi româneşti vechi, necunoscute pri- melor trei tomuri, precum şi o serie de corectări şi întregiri la alte 341 de tipărituri, bibliografiate anterior, dar care solicitau încă revenirea, prin numeroasele omisiuni, greşeli de transcriere prin descoperire ulterioară de exemplare mai complete, treptat .puse în evidenţă. Totalul ar include deci un număr de 832 opere, alcă- tuite de Români şi tipărite în ţară sau în străinătate, între 1508 şi 1830, ceea ce ridică numărul căr- NOTE *35 ţilor româneşti ounoscute in acest in- terval, de la 1526 înregistrate în 1930, la 2017, în 1936. Progresul este apre- ciabil dar lista definitivă, este încă departe de a fi cu totul încheiată... In afară de aceste preciziuni, ma- terialul produs ridică şi o serie de probleme laterale, de interes istorio şi literar, enumerate de autor în « Lămuririle» sale(p.XI-XII), printre care mai importante ne apar con- firmările aduse teoriei ce susţine că înlocuirea limbii slavone în Biserică este şi o problemă de muzică reli- gioasă, descoperirea de noui tradu- ceri din greceşte ale Stolnicului Const. Cantacuzino, sau diferitele ecouri de influenţă protestantă prin filieră rusească la noi (un abecedar al teologului rus Theofan Proco- povici), care au provocat riposta unui D. Cantemir. Sunt inventa- riate şi alte contribuţii, de natură a stimula aprofundările viitorilor cer- cetători, d-1 Dan Simonescu între- prinzând în acest loc doar o revistă rapidă şi substanţială, simplă prefi- gurare a unor studii ulterioare de detaliu, întrevăzute cu toată sim- patia de către autor. Specialiştii vor supune, desigur, întregul volum unei examinări atente şi minuţioase, de care o operă de erudiţie are atât de mult nevoie, în vederea desăvârşirii finale. Indife- rent însă de eventualele completări sau corecţiuni, ultimul tom din Bibli- ografia românească veche constitue de pe acum o lucrare întregitoare, fun- damentală, utilă din toate punctele de vedere, de o tehnică şi realizare occidentale. Cea mai importantă operă de acest gen a erudiţiei româ- neşti şi-a găsit astfel o masivă şi riguroasă încheere. Adrian Marino IN JURUL ESTETICEI HORAŢIENE In general, sunt bine cunoscute esteticienilor tezele esenţiale cu- prinse în Arta Poetică a lui Horaţiu... Esenţa clasicistă a tratatului trebuia în mod firesc să conducă la anumite înţelegeri artistice adecvate,— con- cepţia imitaţiei stricte a realităţii, peripatetismul, intelectualismul pro- cesului creator, fantezia constrânsă a nu depăşi limitele verosimilului, ştc., reprezentând numai câteva din poziţiile tipice unei astfel de orientări anacronic?, chiar pentru epoca re- dactării ştiutei Epistole. Dar văzuta situaţie a esteticei horâţiene include şi un anumit paradox... « Avem în cazul de faţă un poet, un artist rafinat şi plin de probitate, a cărui inteligenţă şi gust n’au fost încă negate de nimeni, — şi el oare să se fi înşelat tocmai asupra naturii Crea- ţiei lirice şi mai ales asupra artei sale, până acolo încât să nu-i recu- noască nici măcar cele mai elemen- tare exigenţe î ». Aceasta este de altfel şi premiza unui pertinent studiu al d-lui D. M. Pippidi (Les deux Poetiques d’Horace, extrait de la «Revista Cla- sică », tome XI—XII (1939—1940), Buc., 1941), care caută să sur- prindă, să coreleze şi să pună în lumina ănalizei, diferitele propoziţii aparţinând unei presupuse estetice abandonate în momentul conceperii Artei Poetice. Operaţia este moti- vată de anumite aluzii referitoare la natura misterioasă a experienţei poe- tice, întrevăzute de exeget în Ode ((III, 1 şi III, 4), totul încadrân- du-se într’o viziune fundamental opusă ideilor mature din Epistola *36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE către Pisoni. Miterialul identificat cu acest prilej n’ar constitui în rea- litate decât o serie uitată de frag- mente, dintr’o primă estetică hora- ţiană, ulterior părăsită, a cărei nece- sară reconstituire schematică este cu abilitate încercată de filolog în studiul discutat. Pentru a-şi asocia o bază docu- mentară sigură, d-1 D. M. Pippidi îşi va sprijini cercetarea de faţă cu argumente precise scoase dintr’o satiră (I, 4, v. 39—62), supusă în consecinţă unei disecţii minuţioase şi informat asociative. Configurarea problemelor ridicate de textul a- mintit, mult anterior Artei Poetice, este făcută cu evidentă pătrundere analitică, precum şi cu oportune raportări la estetica actuală, de unde s’a putut deduce valabilitatea absolută a unor parţiale intuiţii ho- raţiene, treptat dovedite a fi de un surprinzător şi anticipativ « moder- nism ». 0 altă imagină a poetului vine în cele din urmă să se supra- pună p'ste teoreticianul clasicist din Epistola către Pisoni, poziţia sa de tinereţe fiind de altfel conformă cu aspiraţiile tipice lirismului de tot- deauna. In această privinţă, alături de o serie de p 'opoziţii perceptibile dela prima vedere (superioritatea « genu- rilor nobile» asupra comediei şi satirei, apărarea satirei, etc.), comentatorul român va sublinia şi alte aspecte, oarecum umbrite, susceptibile de nuanţate interpretări, problema in- spiraţiei apărându-i dela început drept cea mai importantă. Atributul de « mens diuinior » (v. 41), conferit poetului, întâlnit acum cu surprin- dere, încadrează dintr’odată pe Ho- raţiu în categoria «teoreticienilor» caro au privit procesul creaţiei analog unei manifestări instinctuale’ frenetice, imaginative, opuse total cerebralismului clasicist, o poziţie — am spune— «romantică», inte- gral deosebită de Arta Poetică (v. 309). Alte afirmaţii laterale, fugar notate de noi, converg în mod similar spre concluzia că poetul avea nu- mai puţin şi intuiţia distincţiei dintre versificaţie şi poezie, o disociere dintre spiritul prozei şi al poeziei fiind asemănător, deşi rudimentar, făcută. In estetica modernă, JB. Croce a dat acestei discriminări o formulare răsunătoare, concepţia ho- raţiană găsindu-şi, este adevărat, antecedente la Aristot, respectiva poziţie fiind însă puţin curentă în antichitate, din plin valorificată doar de ideile literare actuale. Dar Horaţiu va deplânge, în ex- presia şi conţinutul producţiilor co- mice, şi o anumită lip3ă a unui spe- cific « acer spiritus ac uis * (v. 46) « Suflul » şi « puterea » acestui gen de creaţie, care disting în accepţia sa comedia de proză, sunt acum ingenios interpretate de d-1 D. M. Pippidi drept nişte anticipaţii ale celebrelor «grâces secrâtes» sau «charmes impsrceptibles» ale lui Pâre R pin, precursor strălucit la rândul său al atâtor teoreticieni ai inefabilului. Informaţia modernă des- făşurată, pentru un filolog, este sur- prinzătoare, autorul citând cu faci- litate evidentă texte relevante din J. Segond sau H. Brâmond, hora- ţianele « spiritus » şi « uis » (carac- terele distinctive ale operei inspirate) fiind puse în cea mai favorabilă lumină. Nu numai că d-1 D. M. Pippidi izolează şi alte fragmente (v. 63—66), de natură a stabili o linie netă de demarcaţie între do- meniul poeziei şi al prozei, dar d-nia NOTE *37 sa merge şi mai departe, trăgând din întregul citat concluzia că Ho- raţiu devine prin aceasta «le pre- mier thâoricien de la poăsie pure...». Judecata, excesivă în aparenţă, este destul do aproape de realitate, stabilirea de precursori şi de ana- logii neavând în fond niciun fel de existenţă obiectivă, afară doar de ilustrarea unor poziţii eterne funda- mentale, peste care un mare poet ca Horaţiu trebuia cu necesitate să cadă, chiar dacă viziunea sa este- tică, din diferite cauze, a suferit ulterior o totală modificare. In anti- chitate, idei asemănătoare pot fi găsite şi la Filodem, d-1 D. M. Pippidi, mic Rjstagni al filologiei româneşti, specializându-se treptat în domeniul istoriei esteticei antice, unde a adus contribuţii (Aristot, Platon) din cele mai substanţiale. Alături de excelentele traduceri ale Tratatului despre sublim, şi Trata- tului despre stil, produse de d-1 C. Bahnuş, comentatorul român între- prinde o operă de divulgare supe- rioară, din cele mai utile, intelectua- lităţii române, prea servilă actua- lităţii imediate şi mult prea puţin interesată de valorile clasice ale umanităţii. Adrian Marino MARILE PUTE'"I ŞI ORGANIZAREA LUMII In primele rânduri ale cărţii sale despre: Grandes Puissances et orga- nisation du Monde (Editions de la Braconiâre, 1943), prof. Charles Burky spune următoarele: «Pro- blema organizării lumii este din acelea care pasionează pe oameni, oricare ar fi ei şi oricare ar fi apar- tenenţa lor politică. Cea mai mare parte dintre ei consideră prezentul cu multă nelinişte. Toţi ar voi să ştie unde ne va conduce redutabilul conflict care, pe întregul glob ridică pe oameni unii contra altora. A profetiza într’un asemenea domeniu, ar fi nu numai o speculaţie riscată dar şi condamnabilă ». Pentru a se orienta într’un do- meniu atât de dificil este necesară o justă şi obiectivă analiză a fap- telor. Şi primul fapt care se impune este desorganizarea socială şi eco- nomică pe care actualul război a provocat-o. Zugrăvirea acestei uriaşe desorganizări pricinuită de actualul război este faptul fundamental dela care ‘porneşte cartea d-lui prof. Charles Burky, război pe care îl denumeşte «noul război de treizeci do ani» deoarece el socoteşte în- ceputul încă din August 1914. «Tratatul dela Versailles n’a con- sacrat decât un armistiţiu. Prelun- girea acestuia a durat până în 1939. Armistiţiul este acum rupt. Vio- lentul război a fost reluat ». Expunerea, pe care d-sa o face asupra mersului războiului până în 1943, arată că expansiunea terito- rială considerabilă a puterilor fostei axe (ai cărei ultimi exponenţi sunt pe cale de a se prăbuşi astăzi), dacă n’a avut darul de a clinti forţa Na- ţiunilor Unite, a provocat prăbu- şirea politică a atâtor state europene şi desorganizarea economică a lumii întregi. Ţările industriale se văd obligate să se întoarcă spre agri- cultură; ţările agricole se industria- lizează cu mari sacrificii. Metodele de producţie, ca şi cele de consu- maţie trebuesc transformate. Po- 238 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pulaţiile lucrează mult mai mult, dar câştigă mult mai puţin; rela- ţiile monetare sunt complet răstur- nate, politica economică nesigură; deplasarea perpetuă a frontierelor se adaogă perplexităţii generale; comerţul internaţional se vede redus la cea mai simplă expresie iar sta- tele se îndatorează fără speranţa de a mai plăti vreodată. In faţa unui asemenea dezastru, se înţelege că cea mai grea problemă va fi aceea a reconstrucţiei şi a unei noui organizări a lumii. Ea nu este în funcţie de victoria unora din combatanţi, ci de posibilitatea pe care o vor oferi învingătorii, tuturor popoarelor, de a trăi şi de a conlucra efectiv la reorganizarea lumii călcată în picioare: «Ar fi fără sens să se creadă că, după acest război, câteva naţiuni favorizate se vor putea retrage într’un cerc privilegiat, pentru a merge singure înainte. Popoarele sunt în plin marş, fără distincţie de rasă, coloare şi credinţă. Problema se pune astfel: o producţie în plină desvoltare şi o repartiţie echitabilă» (p. 61). Experienţele naţionale, suferite de către fiecare popor în parte, lasă să se înţeleagă că rezolvarea tuturor problemelor nu se poate face fără o comunitate reală între popoare, bazată pe ridicarea producţiei şi pe distribuţia ei echitabilă mai ales. Ridicarea şi reorganizarea Franţei, pe de o parte, şi strânsa colaborare după război între Rusia şi demo- craţiile anglo-americane, iată fac- torii dinamici meniţi a colabora efectiv la realizarea reconstrucţiei post-belice. Celor care se temeau că victoria aliaţilor şi distrugerea paralelă a Germaniei ar putea însemna anar- hizare şi o împărţire în două tabere a Europei, ambasadorul Marei Bri- tanii la Madrid le-a răspuns astfel « In noua Europă va trebui să existe înţelegere pentru menţinerea tradi- ţiilor. Varietatea este de dorit, ca şi libertatea, pentru fiecare ţară, de a-şi alege propria sa formă de guvernământ şi administraţie, po- litică şi economică. Noi am vrea să aplicăm pe continentul de mâine idealul Sf. Paul, acela al unei cre- ştinătăţi diverse dar unite în acelaşi timp » (p. 222). Florian Nicolau D. KEMENOV LA MUZEUL SATULUI A doua zi de Crăciun, d. Keme- nov, distinsul reprezentant cultural al U.R.S.S. a vizitat Muzeul Satului Românesc, organizat de Fundaţia Re- gele Mihai I în 1936 ca un rezultat al activităţii de cercetare a Echipelor Studenţeşti, sub direcţia d-lui Prof. D. Guşti. Muzeul Satului Românesc înfăţişează varietatea locuinţelor şi felului de trai al sătenilor noştri, după regiuni. Oaspetele sovietic a fost deosebit de interesat în cerce- tarea acestui Muzeu, iar la plecare a scris următoarele în cartea vizita- torilor Muzeului: «Muzeul Satului Românesc dă posibilitatea de a face cunoştinţă cu diferite feluri de construcţii şi gospodării ţărăneşti din România, diferite broderii, costume şi altele. In aceasta constă importanţa Mu- zeului şi poate fi de mare folos pic- torilor şi arhitecţilor din România In organizarea şi expunerea ma- terialelor, se observă mult produc- NOTE 239 tivitate şi păstrare din partea celor ce l-au organizat pentru cul- tura populară în România. Muzeul merită să-şi continue ope- ra începută şi să atragă şi mai de- parte vizitatori *. De asemenea d. Inocentiew, spe- cialist în folclor şi care a însoţit pe d. Kemenev la Muzeul Satului, a scris următoarele: «Vizitarea Muzeului îţi face o adâncă mulţumire din punct de vedere al oreaţiei. Merită să li se aducă mulţumiri tuturor celor ce l-au organizat, depunând atâta mun- că şi deosebit gust, pentru a da fiinţă unei atât de măreţe opere în cultura populară a României». R. EDDIN GTON Numele marelui fizician-astronom englez mi-a apărut întâia dată semnificativ, în legătură cu fai- moasa verificare din 29 Mai 1919, când el a dat astfel girul său teoriei Relativităţii, ceea ce a corespuns cu o glorie universală pentru Ein- stein. Mai târziu, când preocupările substanţialiste m’au dus mai a- proape de lumea fizicienilor, numele lui Eddington mi-a apărut legat nu numai de tot ceea ce era constitutiv în astronomia contemporană, sau în fizica modernă, dar mai ales prin- tre cele mai citate în epistemologia ştiinţei. Eddington depăşise cu mult simplele preocupări ştiinţifice, tre- cuse spre regiunile cele .mai de mar- gine ale domeniului cunoscutului, acolo unde mijesc zorile filosofiei. S’a vorbit de o fizică modernă idea- listă, eddingtoniană. Născut în 1882, Eddington moare în vârstă de 62 de ani. Gamil Petreacu REDACŢIONALA Una dintre dificultăţile legate de apariţia unei mari publicaţii lite- rare este şi aceea a corespondenţei cu colaboratorii ei reali, ca şi cu oei posibili numai. Unele reviste îşi pot îngădui demersul unei « Poşta redacţiei», cele mai deseori amuzantă şi desigur foarte cetită. Dar e mai ales comodă pentru re- dacţie. Stilul pe care şi l-a impus în zece ani de apariţie Revista Fundaţiilor Regale nu îngăduie o astfel de corespondenţă publică şi de aici se nasc mulţime de neajunsuri. Ca să răspundem, în scrisori personale şi ca adresă şi ca redactare, dat fiind numărul atât de mare al celor care ne trimit material spre publicare şi nu pot fi acceptaţi, nu poate fi vorba. Re- dactorii unei reviste literare trebuie să fie ei înşişi scriitori sau în orice caz oameni în stare de o activitate literară proprie. Nu li se poate pretinde să redacteze o nesfârşită şi ineficientă corespondenţă, cu o destinaţie de multe ori anonimă. Spun ineficientă, pentrucă a cere prin corespondenţă modificarea unei poezii până devine publicabilă e un demers iluziv şi insolubil propriu zis. Dacă la o afirmaţie care pare întemeiată vine un răspuns explicativ care impune noui lămu- riri, proporţiile corespondenţei pen- tru un singur colaborator posibil se întind în spaţiu şi timp inde- finit. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 240 Şi totuşi, de atâtea ori fiind ne- voit să refuzi un manuscris pentru evidente stângăcii, pentru câte o simplă inadvertenţă uneori, eşti cuprins de o iritantă părere de rău oă nu există un mijloc economic de comunicare, pentrucă o aspră tăcere despre un manuscris promi- ţător, despre un mugur cert de per- sonalitate, o tăcere la fol cu aceea meritată de un manuscris ridicul, e un procedeu prea brutal, care poate descuraja temperamentele mai sensibile, adică tocmai cele care interesează poezia. Un corectiv la asemenea împrejurare, ni s’a părut posibil introducând o dimineaţă de convorbire cu cei ce doresc să în- ceapă să colaboreze la revistă pentru ca să le putem comunica, acestor invitaţi anume, sfatul no- stru de a stărui pe acel fir al încer- cării lor care ni se pare cel mai promiţător pentru propria lor îm- plinire. Dar fireşte acest lucru nu e po- sibil pentru cei care locuiesc în pro- vincie. Până la ei nu poate ajunge părerea noastră de rău, că nu le putem explica în ce măsură ar putea să fie prezenţi în paginile acestei reviste, şi cât de mică e uneori piedeca pentru care nu pot merge alături de noi. Fireşte, până când au prilejul să vie în Capitală şi când ar putea da curs invitaţiei noastre pentru o convorbire amicală. Secretariatul nostru comunică la cerere, celor interesaţi, orele şi mo- dalitatea acestor convorbiri. Până atunci,mai facem o rugăminte acestor viitori prieteni. Să ţie seamă de faptul că lectura manuscriselor în masă este cât de cât o îndatorire destul de obositoare. Să ne dea deci concursul prieteneso, trimiţând ma- nuscrise citeţe, clar numerotate, cu foile ţinând mai mult sau mai puţin unele de altele, ca să se evite rătăcirile pe drum. Mai sunt cores- pondenţi care ne trimit sertare întregi de manuscrise « ca să aleagă redacţia ». E un procedeu, e drept, comod pentru cel ce trimite dar nu la fel şi pentru cel ce primeşte. E necesară puţină auto-critică,aşa încât o întâie selecţie s’o facă însuşi cores- pondentul" trimiţător. Ceeace am vrea să subliniem în această notă este că adevărata co- laborare la o revistă, oricare ar fi ea, nu înseamnă o apariţie întâm- plătoare şi nesemnificativă în pagi- nile ei, ci e o participare reală, treptat pregătită o acomodare la mişcarea de idei şi la modul propriu al acestei publicaţii. Un colaborator poate participa în acest sens U, re- vistă chiar înainte de a figura în sumarul ei, după cum un nume fără temei, chiar apărut pe ooperta ei, nu înseamnă o colaborare reală. De câte ori am fost nevoiţi să refuzăm manuscrise, care în spiritul lor ne erau mai apropiate deoât multe apărute în paginile noastre, din motivele arătate mai sus. Un colaborator e înainte de toate un prieten şi prie- nia se câştigă reciproc. Nu trebuie să se uite, pe de altă parte,* că Revista Fundaţiilor Re- gale nu este o revistă personală, nici măcar revista unei anume şcoli literare. Ea corespunde unei deter- minate funcţii cultural în statul românesc şi are în frunte un Comi- tet de direcţie care o conduce efec- tiv. Am ţinut să precizăm din nou acest lucru acum când intrăm în al 12-lea an de apariţie. Camil Petrescu INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI DIN OAUZA LIP8EI GENERALE DE HÂRTIE, REVI8TA 88 VEDE OU REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRA8E DIN 8TUDIILE APĂRUTE IN 8UMARUL 8ĂU. OOLABORATORII REVI8TEI 8UNT RUGAŢI OA, ODATĂ OU MANU8ORI8ELE TRIMI8E, 8Ă MENŢIONEZE ADRE8A EXAOTĂ, UNDE 8Ă LI 8E EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, DAOĂ ÎMPREJURĂRILE PERMIT AOEA3TA, PRIMA OOREOTURĂ. ÎN OEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIEOĂRUI MANU8ORI8, AUTORUL VA PRIMI RĂ8PUN8 DAOĂ 'MÂNU- 8ORI8UL A F08T AOOOEPTAT SPRE PUBLIOARE.DIN MOTIVE FINANOIARE, REDAOŢIA NU fşi POATE-" LUA~OBLIQAŢIA DE A RĂ8PUNDE Şl OELOR ALE ŢOĂROR MANU8ORI8E NU AU F08T ACCEPTATE. MANU8ORI8ELE AOOEPTATE VOR FI PUBLIOATE DUPĂ NEOE8ITĂŢILE DE ORDIN REDAOŢIONAL. MANU8ORI8ELE NEPUBLIOATE NU 8E ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL OON8IDERÂNDU-8E OBLIGAT 8Ă-ŞI* PĂ8TREZ8 OOPIILE NEOE8ARE. EDITURA FUNDAŢIEI REGELE MIHAII Anunţă apariţia următoarelor volume care se găsesc in librăriile din Capitală şi din întreaga ţară: ARGHEZI TUDOR BACOVIA G. BĂ.RBULESCU N. BENIUC M. BLAGA LUCIAN BLAGA LUCIAN BRONTE E. BYRD R. AMIRAL CARAGEALE I. L. CARTOJAN N. CAZIMIR OTILIA CONSTANTINESCU N. P, Ing. DAN PA VEL DAVIDESCU N. EMINESCU M. EMINESCU M. FRANKLIN B. GALACTION GALA HELIADE RĂDULESCU I. HOGAŞ C. INSTITUTUL CANTACUZINO IOSIF ST. O. LOPE DE VEGA MACEDONSKl AL. EMINULSCU I. MUNTEANU B. OPRESCU GH. OPRESCU GH. PETRESCU CAMIL PILLAT ION POPESCU-VOITESTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. ROSETTI AL. SADOVEANU M. SADOVEANU M. SADOVEANU M. SADOVEANU PAUL MIHU VOICULESCU V. Versuri, ed. III adăogită Opere Din tainele derivatelor Poezii Trilogia culturii Trilogia cunoaşterii La răscruce de vânturi, ed. II Singur, traducere din limba engleză de B. Brezeanu Opere, voi. VII — Corespondenţa —ediţie îngrijită de Ş. Cioculescu Istoria literaturii române vechi, voi. II A murit Luchi Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. II Urcau bătrânul, ed. II Ţara Românească (poem) Opere, voi. II, ediţie critică îngriiită de Perpessiciua Opere, voi. III, ediţie critică îngrijită de Perpessîciui Autobiografie trad. din limba engleză de Pr. Gftld&u Riţa Crăiţa Opere, voi. II, ediţie îngrijită de Prof. D. Popovici Pe drumuri de munte Manual de boli infecţioase, cd. II Poezii, ed. II Fata cu urcioru /şi Ţărăncuţa din Getafi Opere, voi. IIJ, ediţie Îngrijită de Prof. T. Vianu Versuri .ediţia Il-a Dela metodă la cunoaşterea literară Grafica românească tn secolul al XlX-lea Pictura românească tn secolul al XlX-lea, ediţia Il-a Tramcendentalia Poezii — 3 volume Noţiuni de geologie Petrolul românesc Sarea regiunilor carpatice Istoria limbii române, voi. II, ed. Il-a Neamu Şoimăreştilor Opere, voi. III Şoimii Ca floarea câmpulti Poezii ;ed. definitivă MONITORUL OFICIAL 01 IMPRIMERIILE STATULULIMPRI)! BRIA NAŢIONALĂ.-C.27.774 400 Lei