9 ANUL XI IULIE 1944 Nr. 7 T. ARGHEZ1 .......... 0V1DIU CONSTANTINESCU. BASIL MUNTEANU . . . . M1RON RADU PARASCHI- VESCU.............. I. AGÂRBICEANU....... ŞERBAN CIOCULESCU . . R. HAN.............. MAR IA GOLESCU ...... G. MĂRGĂRIT......... DEM. GH. NOLLA . . . . \ DEMETRU IORDAN A. . . . EUGENIA MUREŞĂN . . . OVID1U PAPADIMA . . . . ,GAMIL PEŢRESCU TEXTE ŞI DOCUMENTE Noua lege de organizare a Fundaţiilor Culturale Regeşti...............137 COMENTARII CRITICE TUDQR VIANU ..............Figuri şi forme literare (I. Minulescu; G. Bacovia) ................ 139 ŞERBAN CIOCULESCU . . Ion Petrovici: Raite prin ţară . . . 150 PETRU COMARNESCU . . Tipăriturile Şcoalei Sociologice din Bucureşti................... 156 CRONICI « FRESCA UNEI VIEŢI », de Emanoil Bucura; « SFÂRPIT DE VEAC IN BUCUREŞTI» AL D-LUI ION MARIN SADOVEANU, de Octav Şuluţiu ; O TEORIE A ISTORIEI LITERARE, de Adrian Marino; O ISTORIE A FILO SOFIEI CONTEMPORANE ITALIENE, de Giovanni Villa REVISTA REVISTELOR ftrăine — româneşti NOTE DESPRE ADOLESCENŢĂ, de Camil Petreseu; M. ANTOINE, de C. P.; ESTETICĂ, de Adrian Marino ; PLASTICĂ, de Ovidiu Drimba, Caius Jiga, loan I. Mirea; TEATRU, de I. Diacu-Xenofon; RELAŢII ŞI COLABORĂRI INTERNAŢIONALE, de Ovidiu Drimba; NOTE TRANSILVANE, de George Popa; ISTORIE, de V. Mihordea, Augustin Z. N. Pop; TEOLOGIE, de Arh. Vasile Vasilache; FOLCLOR, de Dumitru Al. Nanu, A. Z. N, Pop Traduceri din La Fontaine.......... 3 Duo acrobat........................ 7 Paul Hazard........................25 Cântecul apelor mari ....... 33 Prăpastia (III).......................47 Un moment sentimental din tinereţea lui Caragiale . ....................64 Din «Elegii lui EndyMîon» . . . . 79 Contribuţii la istoricul motivului «Viaţa Lumii» sau « Fortuna Labilis . 82 Mitologie ............................97 Dor.............•...................99 Trecere .............................100 Versuri . . . . . . . . . . . . . . 105 Tradiţionalismul românesc şi poziti- vismul ..............................107 Iată femeia pe care o iubesc (II) . . 117 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 9 REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, AL. TZIGARA-SAMURCAŞ, OCTAVIAN NEAMŢU Redactor şef: CAMIL PETRESCU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA CULTURALĂ REGALĂ REGELE MIHAI I BUCUREŞTI III — BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 2-06.40 ABONAMENTUL ANUAL PENTRU INSTITUŢII RURALE: LEI 3000 PENTRU INSTITUŢII URBANE: LEI 5000 ABONAMENT DE SPRIJIN: LEI îoaoo PENTRU PARTICULARI: LEI 1440 ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENŢI, PREOŢI ŞI ÎNVĂŢĂTORI DELAŢARĂ) LEI 800 CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XI, Nr. 7, IULIE ig44 FUNDAŢIA CULTURALĂ REGALĂ REGELE MIHAI I BUCUREŞTI 1944 LA FONTAINE LUPUL CIOBAN Tot înfruptat, încet, încet, Din turma satului tot anul, Odată, deşteptându-se şiret, Voi să facă lupul pe ciobanul. Şi-a pus opinci, iţari, cojoc Şi ’n bete fluierul de soc, Şi, meşter ne ’ntrecut în dibăcie. Ar fi fost parcă ispitit să scrie ’ Cu slove roşii de ţidulă « Eu sunt ciobanul vostru » pe căciulă. Se-apropie de staul şi cioban, Care dormea cu capul pe buştean. Dormeau şi câinii şi dormea Turma, şi ea. Făţarnicul crezând să ’nşele îndeosebi pe mieluşele, Adaose la port şi glasul. N’aduee însă anul ce aduce ceasul Şi s’a stricat dintr’o greşeală O ’ntreagă bună socoteală. Căci ghiersul lui trezi ciobanul, Dulăii, turma, toroipanul. Biet măscăriciul, încurcat în straie, Nu mai putu să scape de bătaie. De-ai lua-o, javră, iute sau domol, Tot într’o zi te dai de gel. COARNELE CERBULUI Se oglindea un cerb în iaz, înfumurat dar cu necaz. La nişte coarnă mândre şi măreţe Răspund nişte picioare, nişte beţe. Ce cap şi ce copită I Impărechierea e nepotrivită. Sus, ramurile se lovesc de cer şi curcubee Şi dedesubt de-abia nişte crâmpeie Cu pasul strâmb, pe vârfuri şi sucit. « Tare-s frumos » îşi zice, « dar tare şi pocit». Vorbind aşa, cu vorbe ca şi noi, L-a pus pe cerb, pe fugă, un copoi Şi, ca să scape teafăr, el, uşure, A nimerit de-a dreptul în pădure. Acolo, coarnele-1 încurcă. Sau îşi scoboară capul sau şi-l urcă, O ramură de corn în câte-o cracă împiedicând picioarele să treacă. Coroana lui bogată, răzbind prin câteşicâte, I-o scapă de primejdii picioarele urîte. Atunci se dumireşte şi ’nţelege Cât îl slujesc podoabele de rege. MĂGARUL ŞI CÂINELE Măgarul blând şi câinele la fel Mergeau la drum, măgar lângă căţel, Şi cu stăpânul, domnul, după ei, Tăcuţi câteşitrei. Stăpânul adormi într’un imaş. Păştea măgarul drăgălaş. Murind de foame, câinele îi spuse: «Ai o dăsagă printre catrafuse. «Apleacă-te niţel până la câine « Să ia şi el din sac un drob de pâine ». Măgarul socotind c’ar pierde O gură de păşune verde, Rămase surd şi, doar întru târziu, Dete răspuns: «Aşteaptă-mă să viu. « Să se trezească domnul. « Când isprăveşte somnul «Are să-ţi dea tainul cuvenit. «Nu te grăbi: nici eu nu sunt grăbit». Dar nu ştiu cum ieşi ca din pământ Un lup, şi el flămând. Măgarul chiamă câinele într’ajutor. «Fii, dragul meu, mai înţelegător » Zise Grivei « şi nu te turbura — «Până ce domnul tău s’o deştepta. «Nu te grăbi, nici eu nu sunt grăbit. «Duminică de-abia te-a potcovit. «Ai, slavă Cerului, potcoave noi. «Dă şi tu cu copitele de dinapoi». A dat? N’a dat? Nu mai cutez să spui ce s’a ’ntâmplat. ŞOBOLANUL CUVIOS Un şobolan scârbit de lume, Nu-l ştiu pe nume, Dar l-aş cunoaşte daca l-aş vedea, Ori după grai, ori pe giubea, Intr’o ’ntristată după prânză S’a ’nstrăinat, ascuns într’un burduf de brânză. Smerit, călugărit, Şi cu canonul lui de schit, Nu-i mai lipsea nefericitului nimic: S’a îngrăşat şi s’a făcut voinic. Căci Dumnezeu e milostiv cu cei Ce se ’ngrijesc de pielea de pe ei. Odată, apăsaţi de un năduf, Trei şobolani veniră la uşe, la burduf. Vestita capitală a patriei, Chiţcanii, O ’mpresuraseră duşmanii, Pisicile şi cotoşmanii — Şi deputaţii ei mergeau din ţară ’n ţară Să capete-ajutoare din afară, Cerând câteceva, câte puţin, Cât inima îl lasă pe creştin. «Dragii mei, zise el, către aceşti, «Nu mai slujesc la cele pământeşti. «Ce poate face un sărman «De pustnic, dac’ar fi şi şobolan? « O să mă rog lui Dumnezeu «Dintru adâncul sufletului meu « Să vă ajute, să vă dea izbândă, « Şi poate să aveţi noroc ». Sfântul mâhnit, cu voce blândă, închise bine uşa burdufului la loc. T. ARGHEZI DUO ACROBAT In hotelul elegant pe care-1 alesese doctorul Adrian, la orele zece seara sgomotele începeau a se potoli, paşii celor întârziaţi se stingeau în covoarele de lână ce ţineau firul sălii, întinse drept ca nişte panglici şi tivite cu alb, iar uşile capitonate se închideau uşor şi tainic. In odaia caldă caloriferul, cu un clinchet regulat — ca de pendulă ce-şi desmorţeşte maşinăriile obosite — îmbia la somn. Doctorul citea câteva pagini dintr’o carte şi apoi, cu ochii pironiţi în tavan, lăsa gândurile să vagabondeze printr’o viaţă plină şi de necazuri şi de bucurii. Era un om singur, căruia izolarea nu-i mai inspira teamă, dar nici nu-i era necesară cum le-ar fi mizantropilor. învăţase a o primi alături, ca pe o tovărăşie bună şi potolită, mai mult indiferentă. Nelinişti nu mai avea. Cei şaizeci de ani pe care-i purta cu vigoare şi calm, îl văduviseră şi de prie- tenii, după ce printre rude nu mai numărase decât persoane înde- părtate, dintre cele cu care te poţi întâlni numai la parastase ori, întâmplător, într’o sală de teatru. Pe tavan lampa a trimis un cerc de lumină gălbuie; acolo doctorul Vladimir parcă ar căuta să străvadă semne, să deslege enigmele zilei trecute. In nări purta încă parfumul unei femei care, cu o dimineaţă mai înainte, în tren, trecând pe culoar, îl lovise uşor cu braţul. O scuză murmurată în grabă, un surâs mic şi apoi femeia pornise mai departe către vagonul restaurant. In urma ei însă se statornicise, pentru câteva clipe, un parfum bine cunoscut lui, adiase o suavă mireasmă care chema amintirile, multe, nepo- tolite şi triste, ca nişte păpuşi cu capetele sparte. întrebarea a plutit câteva momente numai şi apoi s'a domolit. Doctorul se desobicinuise de a mai stărui asupra lucrurilor nefolo- s REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sitoare. Iar acum, senzaţia, dacă revenise, era pentrucă în cercul de lumină de pe tavan, se răsfrângea galbenul pe care-1 sugera mireasma de ambră a acelei adieri. Pe coridor soneria prinse a sbârnâi nervos, apoi uşa camerei alăturate fu deschisă cu sgomot. O voce şopti, cuprinsă parcă de panică, repede, câteva cuvinte — o întrebare căreia camerista sosită în grabă nu ştia ce să-i răspundă: — Să vedem. Am să-l întreb pe portar. Trecu un minut pe care doctorul îl socoti a fi foarte lung, mo- lipsit de nerăbdarea persoanei care aştepta pe sală. Camerista se întoarse, vorbi ceva, apoi, în uşa odăii lui se auziră câteva bătăi. — Domnule doctor, vă roagă o pasageră să veniţi: i s’a făcut cuiva rău. îşi petrecu un halat. Pe coridor îl aştepta o femeie cu părul desfăcut pe umeri în bucle arămii, ou faţa toată de grije. — Yă rog, vă rog mult, iertaţi-mă că vă supăr, dar soţul meu... Vladimir trecu înaintea ei şi împinse uşa camerei de alături: becurile lustrului erau toate aprinse; pe pat sta întins un tânăr cu faţa palidă, cu buze întredeschise, cu ochi înneguraţi. Pija- maua lui era desfăcută şi pe piept o compresă improvizată din- tr’un prosop ud. — Inima? — Nu ştiu — bâlbâi femeia — a leşinat. Nu a mai avut până acum asemenea crize. Tânărul suspină din adânc, ca şi cum s’ar fi desfăcut de o mare greutate. Privirile-i prinseră a căpăta conştiinţă. Mâna se ridică într’un gest neînţeles. — Lucien, dragule, ce vrei? Părul arămiu îşi coborîse şuviţele pe obrazul de ceară. Băr- batul căută să alunge senzaţia neplăcută iscată de câteva fire ce-i atingeau buzele. Doctorul îi prinse mâna, pentru a-i lua pulsul şi, cu un gest domol, încercă să potolească zelul soţiei: — Are nevoie de aer. Doi ochi verzi, de coloarea frunzelor tinere, căutară spre el, ascultători, naivi, plini de nădejde. — Nu... nimic, nimic... bolborosi bolnavul, care de abia acum observă prezenţa unui al treilea în cameră. — Stai liniştit, dragule, e un medic. DUO ACROBAT 9 Buzele tânărului se strâmbară nemulţumite, fălcile i se încle- ştară dârze. « 27 » număra doctorul, cu ochii pe ceasornic şi limba secundarului ajunsese de abia la sfertul de minut. — Are temperatură mare. Se află pe aici vreun termometru ? Intre perne, capul bolnavului se scutură, cu toată puterea pe care o mai avea. O mână voinică se încleştă în braţul lui Viadimir: — Să plece ea, să plece — izbuti bolnavul să îngaime, înspăi- mântat. Imenşi, ochii negri cu tiv bogat de gene se fixară stărui- tori asupra doctorului. Femeia ascultă, nedumerită. Un foşnet de mătăsuri şi uşa se închise. Tânărul păru deodată a fi cuprins de o înfrigurare ciudată. încercă să se ridice şi, cu greutate, reuşi, ajutat de Viadimir, să se salte ceva mai sus între perne: — Ascultă-mă doctore... Gâfâia. In obraji îi reveni o. coloare sângerie. Mâna încleştată pe braţul lui Viadimir, ardea. Pe frunte i se iviră broboane de sudoare. Avea un glas armonios, deşi stins. Cuvintele se îngră- mădeau, pătimaşe, fricoase: — Ea nu ştie nimic. Nu trebue să afle nimic. — Ce? Degetele se prinseră, ca nişte ghiare, în tivul pijamalei: — Pieptul. E ca un foc. Viadimir căută să-i pătrundă privirile. Avusese de-a face până acum cu tot felul de oameni ciudaţi, cărora cu greu le dădeai de rost, oameni care-şi complicau singuri viaţa, aducând fumul închi- puirii în limpezimile unei realităţi simple. — De mult simţi astfel? Nu vrei să te desbraci puţin? Tânărul surâse amar: — Cunosc sentinţa, am avut grije şi de asta. Apoi? Repaos, aer curat, linişte? Pe urmă? Din ce trăiesc? Meseria noastră nu ne dă răgaz. Iar dacă i-aş fi spus şi ei, ce aş fi rezolvat prin asta? Se aprinsese tot: vorbea repede, înnăbuşit, cu teamă. O umbră de râs ironic se ivi pe buzele doctorului: — Sunt atâtea pensiuni modeste prin partea locului... De ce-ai avea nevoie de un hotel luxos? — Ah, Doamne! — suspină celălalt — mai am în buzunar tocmai atâţia bani cât să mai trăiesc o lună, cu îngrijiri. După aceea? Doar dumneata ştii că vindecarea este, dacă nu imposi- IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bilă, cel puţin foarte târzie... Vreau să trăiesc aşa cum îmi place. Ce rost ar avea o agonie amânată? — Spune-mi te rog — vorbi moale medicul — care-i meseria aceea atât de necruţătoare, încât nu-ţi poate lăsa nicicând linişte? ______«Vera & Lucien, duo acrobat» afişele sunt în toate vitri- nele. «Duo acrobat» — râse el silnic. — Ce mizerie! Jucăm în- tr’un circ. Pe vremuri eram dansatori şi dădeam recitaluri. Câştigam tocmai atât cât să nu murim de foame. Vera mai ales avea un talent puţin obicinuit. Intr’o seară şi-a rupt glezna. Osul s’a sudat dar piciorul nu mai era tot atât de sigur pe mişcare, obosea repede. In timpul unui spectacol a ratat o scenă întreagă. A plâns, s’a frământat, apoi a renunţat. Nu puteam s’o las singură, începusem amândoi cariera. Eram deprinşi cu aplauzele — ar fi fost prea tristă o retragere definitivă. Tinereţea ne-a îngăduit să învăţăm o meserie nouă. Acrobaţi la bară — salt mortal fără plasă. Pentru asta nu mai era nevoie de o gleznă perfectă, doar braţul trebuia să fie sigur şi ochiul precis. Iar Vera are atât de mult curaj!... Obosise. Sudoarea i se prelingea pe obraji ca nişte lacrimi. Ochii îi străluceau fierbinţi: — Mâine seară avem spectacol. Te rog, nu-i spune nimic. Am încredere în dumneata. S’ar putea ca, aflând, să-şi piardă sigu- ranţa. Am mai avut şi altă dată temperatură şi am jucat. Astăzi însă... nu ştiu... a fost o ameţeală puternică... — Asta e sinucidere curată, tinere I — N’am de ales 1 — Ştiu şi eu... Sunt deprins să dau din umeri de câte ori văd aşa ceva. Dacă aş suferi pentru tot ceea ce văd în casele în care sunt chemat... Există însă momente când mai am puterea de a fi mişcat, de a mă simţi slab. E păcat de tinereţea dumi- tale... Viaţa nu înseamnă numai capriciu. Dacă m’aţi lăsa să mă ocup puţin de voi doi... Bolnavul închise pleoapele, se încruntă: — Sunt încăpăţânat doctore, e zadarnic. Ştiu bine ce trebue să fac şi de ce. — Ascultă băiatule, se supără medicul — nu ţi se pare că te complici în «tragedia» dumitale? Ar fi mai bine ca nici să nu te mai ascult. DUO ACROBAT II Cu o mişcare surprinzător de energică, tânărul se ridică din pat şi-şi încleştă degetele în umerii lui Vladimir: — Nu, înţelege-mă odată. Dacă Vera ar afla... mi-e teamă. Dar caută să înţelegi! Mi-e teamă să nu plece. Nu pot — se cutre- mură el — nu pot să sufăr asta şi tocmai acum încă... Eu nu am pe nimeni altcineva... Mi-e teamă doctore, mi-e teamă să nu mor singuri Glasul îi răguşise. Vorbele sunau despicate, destăinuind o grozavă tulburare, erau ca o chemare într’ajutor, disperată. — Cum ai să joci în halul ăsta, mâine seară?— se înduplecă Vladimir. Dar femeia tocmai deschisese uşa cuprinsă de nerăbdare: privirile verzi îi cercetară pe cei doi, căutând să înţeleagă taina ce se urzise între timp. — Lucien, dragule, putem să amânăm reprezentaţia — prinse ea capătul frazei. Bărbatul se înţepeni, neînduplecat, nu mai vru să asculte nimic. Vladimir găsi prilejul să se retragă. Era nedumerit, încurcat. In clipa când închidea uşa, ochii lui întâlniră strălucirea sălbatecă şi rugătoare din privirile tânărului. Femeia vroi să-l conducă, însă se văzu oprită de porunca tăioasă: — Vera, rămâi aici I Mai apoi, un bilet trimis prin cameristă şi purtând un scris subţire, delicat, îi ceru doctorului o întâlnire pentru a doua zi, în hallul hotelului, la orele zece. La ceasul fixat, coborînd scările, Vladimir o văzu pe femeia din seara trecută aşteptându-1 pe un fotoliu, în faţa lojii porta- rului. Purta un tailleur simplu, de coloare albastră închis, şi avea o înfăţişare de adolescent, cu figura ei limpede, în care doar linia obraznică a nasului aducea un pic de cochetărie. II întâmpină cu un zâmbet timid: — Ai fost prea bun aseară. Eram atât de zăpăcită încât mi-am uitat obligaţiile. Doctorul nu răspunse; o privea ca prin ceaţă. Era surprins să regăsească adierea de parfum care-i turburase, pentru câteva clipe, pe culoarul trenului, gândurile. Acum câţiva ani... sau de mult, foarte de mult, nici nu mai şi-aducea aminte, trăise zile fru- 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE moaşe... O chema... Dar ce se întâmpla ? Mai putea oare inima aceasta obosită se simtă ceva? Tresări: uitase unde se află. — Fetiţo dragă, mi-ar face plăcere să vorbim prieteneşte câteva momente. — Pentru aceasta am şi venit. Am căutat să scap de el. Din fericire, azi aveam oră de studii. Ne place să ne amintim uneori că am făcut cândva şi artă: dansăm pentru noi numai, ca să uităm mizeriile. Avem o pianistă care ne însoţeşte pretutindeni. Poate că ai să asişti odată la studiile noastre: ar fi o ironie să-ţi spun că-ţi facem o favoare, dar ceasurile acestea e tot ce ne este mai drag... Am plecat dela oră spunând că trebue să fac câteva cumpă- rături. Doctorul n’o asculta însă: îi cerceta obrazul palid, luminat de vioiciunea puţin şireată a ochilor. Căută să surprindă oarecare perfidie în ceea ce spunea, deoarece nu avea încredere în limpe- zimea celor petrecute — şi de abia atunci observă că nu prinsese înţelesul cuvintelor: — Dacă s’ar putea să vorbim într’altă parte — aici nu avem destulă linişte. Porniră pe străzi, căutând drumurile ce duceau către munte. — La ora asta spre Tâmpa nu e nimeni. Intr’o vitrină, un afiş mare anunţa pentru aceeaşi seară un spectacol al marelui circ «Arnoldo »; cu litere groase, mijlocul îl ocupa numele celor doi «Vera & Lucien, acrobaţii la trapez, salt mortal fără plasă». Alături o fotografie: într’un maillot negru, subţire, fragilă, micuţă, Vera surâdea cu o ciudată sucire a bu- zelor, jumătate ironie, jumătate amărăciune; ochii verzi, apro- piaţi, pătrunzători, aveau o limpezime nevinovată şi tristă. Grav, sumbru, Lucien într’un maillot alb care contrasta cu pielea uşor smolită a obrazului şi cu ochii întunecaţi, părea că respiră numai taină. — Frumoasă pereche — spuse doctorul, oprindu-se o clipă să privească fotografia. Acelaşi surâs ciudat se ivi pe faţa Verei: — S’ar spune că am fost potriviţi astfel pentru reclamă. îşi urmară drumul în tăcere. Câţiva paşi mai încolo, într’o altă vitrină, se lăfăiau nişte cosciuge înconjurate de coroane din flori artificiale. Femeia avu o tresărire şi întoarse repede capul. DUO ACROBAT 13 — Se simte mai bine bolnavul nostru ? — întrebă domol me- dicul. — Spune-mi, doctore ce are? — se agăţă Yera de braţul lui, se strânse toată speriată. Doar nu mai sunt un copiii N’am dormit toată noaptea. Am stat în pat lângă el şi l-am privit: era atât de obosit, a gemut de câteva ori în somn. Am presimţiri rele. Spu- ne-mi, e bolnav atât de rău? — Aveţi amândoi nervii sdruncinaţi. Fii cuminte, vom vorbi pe îndelete, asta vroiam şi eu. Pe strada largă ce ducea spre Tâmpa, frunzele toamnei căzu- seră din belşug. Erau atâtea sclipiri arămii în covorul de pe cal- darâm, câte în buclele femeii. In stânga lor ruinele unui bastion de cetate îşi încălzeau zidurile cenuşii la soare. Se aşezară pe prima bancă întâlnită în cale. — Ţi-ar fi greu să renunţi la meseria de acum? — începu Yladimir, abrupt, simţind totuşi că făcuse o greşală. Vera îl privi uimită. Nu vroia să înţeleagă. — Sunt bătrân şi nepriceput, fetiţo. Crede-mă însă, că-ţi vor- besc ca un părinte. Bărbatul dumitale este destul de bolnav. Nu ştiu cum n’ai observat până acum. Să-i facă dragostea atât de orbi şi de egoişti pe oameni? Te cert pentrucă o meriţi. Ai avut grije să-ţi clădeşti o viaţă cât mai plăcută şi nu ţi-ai dat osteneală să cauţi mai cu atenţie le ceea ce se petrecea alături. Băiatul acesta are un curaj aproape smintit. • In starea în care se află să mai poată ţine piept tuturor efor- turilor pe care le face.. .e aproape de necrezut. Sfatul meu? Dar ce spun, sfat, este evidenţa însăşi, e ordinul unui medic: pleacă, dacă se poate chiar astăzi, cu el, undeva într’un sanatoriu, într’o pensiune cât mai retrasă. Odihnă, de asta aveţi nevoie amândoi. Mai sunt încă speranţe să-l poţi salva. O neaşteptată asprime se aşternu pe figura femeii. — Avem angajamente de respectat. De altfel nu suntem de fel bogaţi. Cred că exagerezi puţin domnule doctor, ca să-mi sileşti hotărîrea. In orice caz mai trebue să mă gândesc la ceea ce am de făcut. Glasul era îngheţat, vorba răspicată. Yladimir se aprinse: — Nu mai e nimic de gândit aici. Dacă vrei ca bărbatul dumi- tale să trăiască nu mai ai nicio zi de şovăit. Altfel... »4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Privind-o întâlni un chip descompus, chinuit, urâţit: — Ce vrei să fac? Crezi că nu m’am frământat destul din pricina lui Lucien? II urmăresc, îl văd cum slăbeşte pe zi ce trece. Este puţin desechilibrat — dacă n’aş fi fost în permanenţă alături de el, ar fi făcut cele mai mari nebunii. Eu i-am ţinut locul de judecată, l-am domolit întotdeauna. Mă învinuieşte de egoism? Există oare un egoism mai feroce decât al lui? Totul vrea să fie făcut după cum îi abate. Iţi va fi spus că e un sacrificat, bănuesc, că suferă pentru a nu-mi produce mie necazuri. Trebue să vii odată la un spectacol: numai atunci când ştie că-1 privesc sute de oameni, că are răspunderea actului pe care-1 îndeplineşte, poate să se schimbe. E crispat tot, numai voinţă, numai energie. După aplauze redevine acelaşi Lucien nehotărît, capricios. Dacă ţine să trăiască e numai pentru aceste momente de prefacere, când câştigă în proprii lui ochi; sau când dansează: dacă ar şti în clipele acelea că mi s’a întâmplat un accident, cred că nu ar întrerupe o mişcare frumoasă, nici nu s’ar clinti măcar. Tăcu. O tristeţe adâncă se lăsase pe faţa ei. — Poate de aceea îl iubesc atât. Şi nu mă pot plânge că nu-mi răspunde la dragoste... dar nu totdeauna. Poate fi adevărat chiar că a renunţat la multe pentru mine. Sunt sigură însă că, dacă aş fi rămas infirmă, m’ar fi părăsit. Doctorul îşi aşeză părinteşte mâna pe umărul ei: — Orice vei fi hotărît să ştii că-ţi sunt întotdeauna aproape. Cu puţinul pe care-1 am... întrebarea sosi lămurită, dreaptă: — De ce? Vladimir şimţi cum se înroşeşte. Murmură intimidat: — Nu înţeleg. — De ce vrei să faci asta? — N’am ce să răspund. Poate pentrucă am mai făcut-o şi altă dată. Şi s’ar putea chiar să-mi fiţi dragi... Vera clătină capul: — Mai există lucruri făcute gratuit?... Bătrânul se ridică, îşi netezi haina: — Să mergem. Pot să-l văd puţin pe soţul dumitale? — Dar te rog, fără alte taine. Vreau să ştiu şi eu ce vorbiţi — se repezi ea. DUO ACROBAT »s — Fii liniştită. Bătrânul se căina: «Am procedat fără tact. Şi, în definitiv, ce nevoie aveam să mă amestec în lucruri care nu mă privesc? Gene- rozitatea asta stupidă mă poate costa liniştea. Şi foloasele?» Surprinse privirea admirativă a unui trecător îndreptată asupra însoţitoarei lui şi simţi atunci un fel de mândrie — se născu în el 0 cochetărie întârziată. Iar soarele care-i mângâia părul încărunţit 1 se păru atât de bun, atât de dragi Se opriră pe o stradă îngustă, din Braşovul cel vechi, cu înfă- ţişare medievală. Poarta boltită le dădu drumul într’un gang, apoi într’o curte interioară plină de ferestre. Pe o scară interioară, mult sucită, ajunseră în faţa unei uşi masive, cu lemnul înflorat şi cu balamale de fier călit şi mcrat cu ciocanul. Se auzea cântecul unui pian, o melodie de Chopin executată cam fără artă. Vera apăsă clanţa. Li se înfăţişe o sală micuţă al cărei mobilier redus era alcătuit dintr’un pian aşezat în colţ şi o oglindă cu cristal prost, făcând ape. Pe taburet, în faţa pianului, şedea o femeiuşcă rotundă şi jovială care îi salută de nenumărate ori, zâmbindu-le galeş, cu un aer de răsfăţ. Lucien studia o atitudine înaintea oglinzii: purta nişte pan- taloni de trening agăţaţi cu bretele de umeri şi un tricou albastru cu mâneci scurte. Avea o graţie puţin feminină, delicată, dar gestul era precis şi cu o siguranţă viguroasă. O privire furişe îi măsură pe cei doi noui sosiţi, dar niciun semn nu arătă pe figura lui că i-ar fi văzut. — Lucică maică, să-ţi dau un doua-patra — gânguri, ţuguin- du-şi buzele, pianista, apoi îndreptă un surâs binevoitor către Vladimir: — Poftiţi, poftiţi, e un loc pe banca asta lângă mine. Continua în acelaşi timp să cânte, mecanic, indiferentă la mişcarea dege- telor. Vera o prezentă: — D-na Popescu — noi îi spunem mai scurt, Popeasca. — Am şi compoziţii, maică — se repezi femeiuşcă, alintân- tându-se şi frecându-şi obrazul de umăr. Avea ochi frumoşi şi o gură exagerat de mică, lucru care-i da înfăţişarea unui sugaci de celuloid. Să-ţi cânt pe urmă sonata mea. Aici nu mă interesează ce fac; de altfel şi bucăţelele astea de dans tot eu le compun. Numai când obosesc o mai dau prin Chopin ori Beethowen. Vezi 16 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dumneata, eu sunt artistă de meserie, nu mă pot mulţumi cu fleacuri din astea. Mişc degetele şi mă uit pe fereastră sau prin sală, câteodată mai moţăi, când mi se face somn. Dar Vera şi Lucică , sunt atât de drăguţi, cum să nu-i ajut? Mai ales Lucică e o bomboană de băiat. Dansatorul se deslipise de imaginea lui şi, întors către ei, îi adresă un salut îngheţat doctorului: — Nu te desbraci Vera? — Sunt prea obosită, iar după masă facem exerciţii în arenă. Ar trebui să termini .şi tu. Uite, doctorul ar vrea să te consulte puţin. — Dă-i drumu la nişte piruete, Lucică maică, şi să închid şi eu pianul... — Dă-mi o variaţie Vera, încă nu s’a încheiat ora — vorbi el iritat. Soţia se supuse, cu un aer ostenit. Privind în jos, începu să mişte picioarele, alcătuind şi îmbinând figurile: era uşoară de tot şi vioaie în ceea ce făcea; pantofiorii micuţi păreau că sunt nişte fluturi al căror sbor se ţesea prin aer, complicat şi totuşi cu o admirabilă regularitate. Mai suple poate nu erau nici picioa- rele păianjenilor când plăsmuiesc arhitectura pânzelor de mătase. — Echapppâ battu, brise, brisâ, glipade, jetâ, ballone, assamblâ — formă ea tema variaţiei, ezitând în alegerea figurilor. Pianul atacă o melodie bine ritmată; mâinile executantei izbeau cu pu- tere în clape. Dansatorul repetă variaţia fără greş: avea un trup elastic, subţire, muşchii ascultau,, supuşi, orice comandă. Privirile lui căpătaseră ceva inspirat, pleoapele erau desfăcute mult, buzele surâdeau tainic şi toată înfăţişarea lui mărea impresia de plutire în* gol, de falnică descătuşare din legile gravitaţiei, pe care o avea privitorul. Repetă variaţia de mai multe ori la rând, până ce, obosit, transpirat, merse să se rezeme de oglindă. Vera îi aduse un prosop, îl înveli cu mişcări moi, materne. — Gata, gata acum — ajunge 1 Intr’o cameră alăturată se afla vestiarul în care se retraseră amândoi. Pianista aşteaptă până ce se închise uşa apoi un vârtej de vorbe porni din gura ei: — Să-ţi cânt sonata mea, maică. Să vezi mai întâi cum am compus-o, că e lucru tare ciudat. Visam, dragă, că eram la pian când deodată se deschide uşa şi apare un fel de cosciug îmbrăcat DUO ACROBAT 17 în cearceafuri. II purtau doi oameni. «Ce aveţi acolo?» îi întreb eu. «E Beethowen»— şi numaidecât dintre cearceafuri apare Beethowen în carne şi oase, aşa cum e masca aia a lui din vitrine. Şi ce să vezi maică, din ceafa lui pornea un fir electric, lung de tot, ca o coadă. Iar oamenii aceia îl pun pe Beethowen la priză — aşa ziceau ei. Atunci, nu ştiu cum, mi-a venit să mă apuc de cântat şi mergea strună, dar eu nu ştiam ce cântam. Când mă trezesc mi-aduc aminte bucata şi o execut întocmai ca în vis. Dar mai departe nu mai mergea de loc. Făcusem şi marşul piticilor din final dar andantcle nu-mi venea dragă, să mă tai şi nu mai aveam inspiraţie nici de doi bani. « Beethowenică maică — mă rog eu — dă-mi şi partea a doua a sonatei că pe celelalte acum le am ». Atâta mi-a fost, că odată simt cum fierbe ceva în mine şi degetele prind să se mişte pe clape — şi gata a fost şi partea a doua. înfrigurată, pianista începu să cânte. Lovite tare, clapele desacordate desfăşurară o cascadă de game; apoi se preciză un fir melodic, ca de romanţă, în genul celor la modă prin 1910, fre- donate de duduile visătoare. — Asta-i partea a doua. Acum allegro din introducere. Dar tocmai când se pregătea să izbească din nou în cla- viatură cu degetele bondoace şi răşchirate mult, Vera intră în sală: — Popeasca, nu mai e timp; lasă că o să vină domnul să te asculte, altădată. înciudată, femeiuşcă trânti capacul pianului, îşi strânse lucru- rile şi porni spre uşc. Le aruncă un «bună-ziua » burzuluit şi plecă. Vera izbucni în râs: — Aşa e ea, cam sucită, dar nu trebue să te superi. Nouă ne-a fost totdeauna de mare ajutor. Lucian sosit şi el, îi întinse grăbit mâna doctorului. — Cum te mai simţi? — îl întrebă acesta. — Minunat, nu se vede ? Palma însă îi ardea. — Tinere dragă, nu vrei să mă asculţi un pic? — îl opri Vla- dimir. — Ah, ce zăpăcit sunt! Aseară am uitat onorariul — îl între- rupse celălalt, ducând mâna la buzunarul interior al hainei. Vera 2 l8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îl privi, speriată de bruscheţa lui, care încerca să semene a făţişe insultă. Doctorul vorbi întristat: — Ce păcat că înţelepciunea nu vine nici la bătrâneţe I Tinere, socoteşte că nici nu ne-am văzut vreodată şi că deci nu ai nicio obligaţie faţă de mine. De altfel nici nu aveam ce căuta în rosturile voastre. Faceţi cum credeţi că e mai bine. Porni spre uşe. Vera alergă după el: — Te vedem astă-seară la spectacol. Te rog, vino, pentru mine cel puţin. Vladimir încercă să se odihnească după-amiaza. De când sosise în Braşov, întâmplările se adunaseră mai multe decât în- căpeau într’o zi obicinuită, îl frământaseră zadarnic. Chipul Verei îi stăruia între gânduri. Ii revedea, cu deamănuntul, gesturile, îi auzea glasul, îi simţea prezenţa, apropiată, vie, tânără. Şi începea să viseze. Se sili să oprească rătăcirea. « Slută şi nebună mai e şi bătrâneţea» constată el ca încheere. Adormi. Se trezi târziu, transpirat, cu gura amară. Afară se înserase dea-binelea. Aprinse lumina: era trecut de ceasul opt — spectacolul începuse. Se îm- brăcă în grabă, apoi se opri pentru a aduce oarecare dichis toa- letei. îşi zâmbi sie-şi, cu batjocură. « Slută-i bătrâneţea » îi reveni în minte gândul de mai înainte. Coborî scările, uşor, însufleţit. Ajunse tocmai la mijlocul programului: numărul celor doi acrobaţi se sfârşise tocmai, se auzeau aplauzele. Se interesă de cabina lor şi porni în culise, printre clowni, câini dresaţi şi armă- sari cu picioare subţiri şi piele de mătase, să-i caute. Pe Vera o află singură, într’o odăiţă de scânduri cu mobilier mizer: ţinea în mână o carte de vizită pe care erau scrise câteva rânduri. Părea îngândurată. — O clipă numai — se scuză ea faţă de Vladimir, apoi adougă două cuvinte pe cartea de .vizită, deschise uşa şi înmână cartonul unui plasator care aştepta afară: — Uite răspunsul. Sosi şi Lucian care întârziase în culise. Părea nespus de mul- ţumit, deşi oboseala îi adâncise cearcănele de sub ochi. Părea mai bine dispus faţă de Vladimir. Se trânti cu un oftat, pe o ladă aşe- zată în chip de scaun într’un colţ al camerei. Un fior îi scutură întreg trupul. Apucă un şervet şi-l înfăşură în jurul gâtului, tre- murând. DUO ACROBAT 19 — Imbracă-te Lucien. — Ştii că nu-mi place să te ocupi atât de mine — îi răspunse iritat soţiei. — Vroiam numai să-ţi spun — adăugă ea fără a se tulbura — că ar fi bine să pleci înainte. Astă-seară te las să mănânci singur cu Popeasca. Directorul m’a întrebat dacă vrem să continuăm tur- neul şi ne-a invitat la masă. Ştiam că eşti ostenit şi te-am scuzat. — Mulţumesc — fu răspunsul tăios — ai întotdeauna grije de mine, chiar prea multă grije. Tăcută, Vera, în faţa oglinzii, continua să-şi scoată fardul de pe obraz. Lucien îşi desfăcu maillot-ul şi-şi frecă pieptul cu un prosop înmuiat în alcool. Sfârşi repede îmbrăcatul. Cu gesturi încete Vera îşi pieptăna buclele, gânditoare; doar când bărbatul ei puse mâna pe clanţă, se întoarse brusc şi îl cuprinse întreg într’o privire fierbinte, a cărei disperare numai doctorul o putu vedea. — La revedere Lucien — tremură glasul şi parcă lacrimi se iviră în ochii verzi, deschişi mari. El tresări, încruntă spâncenele, o privi o clipă, apoi ridicând din umeri, se apropie, o sărută neglijent pe frunte şi plecă. Amarnic, batjocoritor, fu zâmbetul ce strâmbă gura femeii I Rămase abătută, cu umerii plecaţi a obidă, cu pieptenul uitat în mână. — Ce vrei să faci fetiţo ? — Cred că ai înţeles — şi ai înţeles bine. Vreau să mă conduci până la hotel. Mă aşteaptă cineva acolo. Plec în seara asta. — Şi crezi că ai rezolvat ceva ? — Ţi-am spus că judecata mea împlineşte lipsurile celelalte. Totul e socotit în amănunt. Contractul s’a sfârşit. Lui Lucien îi rămân banii pentru ultimele două săptămâni ale angajamentului. Mai apoi am să-i trimit Popeaschii alţii. I l-am lăsat ei în grije pe "Lucien: ştiu că e îndrăgostită de el şi că n’are să-l părăsească niciodată. . Iar cel cu care plec e un om foarte bogat, care mă urmăreşte dela Bucureşti. — Socoteşti că are să dureze mult legătura aceasta? — Nu-mi pasă, am să muncesc mai apoi. îmi voi găsi un alt partener. Eu pot trăi şi în mizerie, câştigul i-1 voi păstra lui Lucien. Cum vezi, până la urmă, sfaturile dumitale au dat roade. 2 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Dar eu n’am vrut asta. Nu crezi că e o laşitate ceea ce faci? — Mai ştiu eu? Poate mi-e groază să-l văd chinuindu-se astfel. Inţelege-mă însă că altceva mai bun nu exista. Lucien e atât de îndărătnic, de orgolios! — Va fi scârbit când va afla, te va urî! — Ce-mi pasă! Amintirile nu ţin cât lumea... Se ridică în silă de pe scaun. îşi îmbrăcă pardesiul: — Vei fi ultimul prieten dela care îmi iau acum rămas bun, ultimul meu prieten. Bătrânul veni alături de ea, îi cuprinse umerii; vorbi timid, în şoaptă: — Fetiţo, în casa mea se mai află un loc. Nu am rude, sunt singur. Tinereţea ta îmi va face bine; iar pentru tine e mai bine să ai un adăpost al tău. Nu-ţi cer nimic, să nu mă înţelegi greşit, .doar tovărăşia ta. Vom fi doi oameni singuri şi e mai mângâietor să ştii asta. Eşti atât de înţeleaptă încât nu se poate să nu vezi drumul cel bun... Vera îşi lăsă fruntea să cadă pe pieptul lui şi dădu libertate lacrimilor ce o sugrumau: — Eşti atât de bun, încât nu pot primi. Lasă-mă, fii sigur că nu am să mă pierd. Viaţa ne-o facem fiecare după cum socotim că e mai simplu. Pentru ce complicaţii zadarnice? Ceea ce am ales va fi bun ales. In uşa hotelului îl îmbrăţişe din nou: — Aş vrea să ne mai întâlnim. Şi tot întâmplător, cum a fost şi de data aceasta. Doctorul Vladimir mai rămase câteva zile în Braşov. încercă să-l întâlnească pe Lucien, dar se pare că acesta îl evita. II zări' o singură dată în parcul din faţa hotelului, stând pe o bancă ală- turi de pianistă. Purta un pardesiu gros, era înfăşurat în şaluri: timpul se răcorise. Popeasca sporovăia fără încetare, punându-i întrebări cărora el nu le răspundea nici măcar cu privirea. Slăbise puţin, umerii obrajilor se iveau proeminenţi, ochii păreau mai mari, mai neguroşi ca înainte. Doctorul trecu prin faţa lui dar el nu-1 văzu şi, socotind că ar fi indiscret să-l mai turbure, Vladimir îşi continuă drumul. • Peste câteva luni, în miezul iernii, o întâlni pe Vera într’un magazin de muzică, la Bucureşti: alegea nişte plăci de patefon: DUO ACROBAT 31 — îmi pare atât de bine că te văd — îi luă ea braţul. M’am gândit deseori la dumneata. Ai cumva câteva zile libere? N’ai vrea să mă însoţeşti? Popeasca mi-a scris: locueşte la Predeal cu Lucien. îmi spune că e foarte liniştit; s’a îngrăşat, se odihneşte şi mănâncă bine. Are nevoie de câteva lucruri pe care vreau-să i le duc acum. Te-aş fi rugat să-l vizitezi dumneata în locul meu. Cred că ar fi prea de vreme să ne revedem. Nu-i spui nimic despre mine, e foarte uşor să găseşti un pretext. Vezi că n’am făcut nicio nesocotinţă? Vladimir primi, prietenos. In anticamera lui, de altfel, nu prea se îmbulzeau clienţii. Vera desfăşură în tren povestea ulti- melor luni: — După cum ai prevăzut, m’am întors curând la vechea me- serie. Joc într’un varieteu, mi-am găsit şi un partener. Peste câteva zile plecăm într’un turneu, apoi în străinătate: Viena, Paris. Părea foarte veselă, vorbea mult şi despre orice, iar numele lui Lucien îl rostea cu o nepăsare ce-1 supără pe Vladimir: — Nu credeam că ar fi cu putinţă... o mustră el. Vera închise ochii, îşi lăsă capul în pernele canapelei. — Ţi-am spus că sunt o femeie cu judecată. In definitiv cred că toţi oamenii sunt mulţumiţi aşa cum se află. Surâsul ironic şi amar apăru ca altădată pe buzele crispate, ca o remuşcare. Doctorul nu o mai întrebă nimic. In Predeal îi întâm- pină, ţopăind sglobie pe peron, Popeasca, de parcă mergând, s’ar fi rostogolit ca o mingie. — Ce splendoare te-ai făcut păpuşico! Dar să-l vezi şi pe Lucică, e ca o bomboană! Rumen şi grăsuţ de plezneşte. încolo liniştit: banii i-am spus că sunt ai mei. Ce mai faci domnule doctor?- A, să-ţi dau o veste teribilă: mi-a promis cineva că mă cheamă la radio să-mi cânt sonata. O să fie o revelaţie, nu altceva! Am şi vreo doi elevi pe aici, nişte mucoşi, dar plătesc bine părinţii. Vero, maică, să ştii că nu-i chip să vii la noi. I-am pomenit cândva de tine lui Lucică şi a început să înjure, ca la uşa cortului. Asemenea cuvinte murdare n’am auzit în viaţa mea — şi el care era un băiat atât de delicat! — Nici nu aveam de gând.. Cred că doctorul, în schimb, ar putea să-l vadă? 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Femeiuşcă ezită, încurcată: — Da, de ce, poate c’o să-l mai scoată din muţenia lui. Porniră. Vera se opri în drum la o pensiune, unde urma să-l aştepte pe Yladimir. . — Să-ţi spun ceva — se agăţă de braţul doctorului Popeasca — faţă de Yera mi-era greu să vorbesc. Ştii, Lucică vrea să inten- teze acţiune de divorţ. Şi de ce nu şi-ar reface şi el viaţa, că ne- vastă-sa, văzuşi şi dumneata, n’a rămas de căruţă. O fi având şi ea vreo doi-trei bărbaţi pe la Bucureşti, că urîtă nu e şi nici proastă. Lucică ar vrea să ne căsătorim. Apoi cred că, însfârşit, şi-a găsit şi el femeia potrivită, că mai bine de cum îl alint eu, nu se poate 1 Pe bărbat îl ţii legat cu o masă bună şi cu un pat moale şi cald. Vera e altfel făcută. ., Limbuţia ei continuă tot drumul. Se opriră mai apoi în faţa unei căsuţe înnecate în zăpadă. Ferestre multe cu geamuri scli- pitoare, o pârtie trasă frumos până în prag. — Eu am făcut-o. Am învăţat de toate aici: să gătesc, să sparg lemne, să curăţ zăpada. Dimineaţa tot eu fac şi piaţa, că nu avem servitoare: îl enervează pe Lucică. Dintr’un coridor curat trecură într’un hali cu mobilă de brad vopsită în culoarea scoarţei de copaci. Era cald şi lemnul mirosea plăcut, a pădure. Intr’un fotoliu,' în faţa căminului, cu un pled pe genunchi, Lucien sta aplecat deasupra unei cărţi deschise şi însemna, din când în când ceva pe o filă albă. — Magdaleno, nu-mi găsesc ochelarii — se auzi o voce slabă şi indiferentă. Doctorul nu-1 recunoscu la început. Obrazul altădată subţire părea buhăit, privirile nu mai aveau nicio expresie, buzele erau răsfrânte în chip neplăcut. Văzându-1 pe mosafir, Lucien nu avu nicio tresărire; îi întinse, moale, o mână caldă şi puţin transpirată: — Ne-am întâlnit pe drum — începu să explice Popeasca — şi am crezut că ai să te bucuri dacă o să-l vez^... El nu luă în seamă cele spuse: — Mai pune un lemn pe foc. Ai întârziat cam mult în oraş: e zece jumătate şi încă nu mi-ai preparat sandwich-urile 1 Ii aruncă o privire leneşe, obosită, lui Vladimir: — învăţ contabilitatea. Sper să reuşesc şi fără profesor. Mă gândeam să-mi caut o slujbă în Braşov; de altfel ştiu perfect două DUO ACROBAT 23 limbi străine. Cred că n’o să-mi fie greu, ce părere ai doctore? Arăt ceva mai bine acum, nu? Ai avut dreptate, te rog să mă ierţi că n’am ştiut atunci să-ţi apreciez sfaturile: simt cum îmi revine tot mai mult sănătatea. Mănânc enorm. Nici nu mă mai gândesc să plec din locurile acestea. —■ Urmezi vreun tratament? — Mi-am făcut nişte radiografii la sanatoriu; nimic grav: o leziune neînsemnată la vârful plămânului stâng — a şi început să se cicatrizeze. A doua radiografie a fost mulţumitoare. Fac apoi injecţii cu calciu. Dar aş vrea să ştiu şi părerea dumitale. Magdaleno unde mi-ai pus clişeele? Ce mâncare faci astăzi? Poate că doctorul rămâne cu noi... — Plec curând şi trebue să lichidez şi nota dela hotel. Am trecut numai să te văd. — Nu fii atât de grăbit, doctore. Am învăţat între timp că graba e cu totul zadarnică în viaţă. Timpul tot acelaşi e pentru toţi, cu aceeaşi măsură. Tuşi uşor. Ceru termometrul, apoi o sticlă cu apă caldă. După ce le avu, se instală mai comod în fotoliu, închise ochii şi oftă mulţumit: — Ce bine e să trăieşti fără gânduri — murmură. Apoi o strigă din nou pe tovarăşa lui, care se agita prin bucătărie: — Magdaleno, nu vrei să ne cânţi ceva? Femeia îi asculta cu supunere toate cererile; deschise pianul care se afla pe o estradă, între două ferestre, acoperit cu un şal. — Ce-ţi doreşte sufleţelul, Lucică maică? — Ştii, melodia aceea a lui Chopin. — Aha, «Intimite». Degetele pianistei câştigaseră în artă, erau mai sensibile. Mu- zica se strecura caldă, insinuantă, legăna inima, o înduioşa. — « Viens dans mes bras, o mon amour »... încercă să fredoneze Lucien, dar îl cuprinse un nou acces de tuse. Respira greu. îşi acoperi fruntea cu palmele şi ascultă astfel, tăcut, încremenit. — Nu ştiu ce am, mă ustură pleoapele... Intre gene îi rămăseseră două lacrimi micuţe. Doctorul se ridică să plece. — Când mai vii pe aici, să nu ne uiţi — îl pofti Lucien, 24 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Vera îl aştepta în camera de lectură a pensiunii. Răsfoia o carte, spicuind fraze, de ici, de colo: — întrevederea a fost calmă? El însă găsi inutil să-i mai povestească ceva. Odată reveniţi în Bucureşti, se despărţiră fără a-şi mai fixa vreo altă întâlnire. Turneul Verei începea de altfel după câteva zile. La o săptămână dela voiajul spre Predeal, ziarele anunţau accidentul pe care-1 suferise cuplul de acrobaţi «Vera & Jimmy» într’un varieteu din Timişoara. Trapezul avusese o legătură slabă, se desprinsese. Femeia fusese transportată la spital, cu o fractură la baza craniului, partenerul avea numai câteva contuziuni. In primăvară îl află pe Lucien, în tovărăşia pianistei, la un spectacol de operă. — Am venit să căutăm nişte acte pentru cununie — îi explică Popeasca — apoi o ştergem înapoi la Braşov. Lucică şi-a găsit o slujbă, eu am să dau lecţii. A, dar nu ştii: biata Vera a murit într’un spital la Timişoara, din cauza unui accident. I-am spus eu — prea era mare imprudenţa să joace fără plasă! Dar ea nu vroia să asculte nimic: pretindea că ar avea angajamente mai sigure şi mai bine plătite astfel. In sală se stinseră luminile. Cortina se ridică pentru scena din tavernă, din «Carmen»: o pereche de dansatori se învârteau în faţa rampei, schiţând un joc spaniol. Lucien se aplecă spre doctorul Vladimir: - — Dansul acesta l-am interpretat cândva şi eu cu Vera. Avea atâta talent, săraca! OVLDIU CONSTANTINESCU PAUL HAZARD Pentru Franţa îndurerată de astăzi şi pentru acea umanitate care mai crede în adevăratele valori umane, dispariţia întrucâtva tragică a lui Paul Hazard înseamnă încă o rană, care va sângera multă vreme. S’a stins, la Paris, acum două luni, în câteva ceasuri, răpus de o angină pectorală, pe care organismul său şubrezit de atâţia ani de privaţiuni n’a mai putut-o combate. E umilitor pentru omenire ca un mare cărturar să fi suferit de frig ierni de-a-rândul, pradă pneumoniilor periodice cu greu vindecate, pândit la fiecare pas de coaliţia tuturor relelor... Deşi la vârsta de 66 de ani, Paul Hazard a murit prematur, în plină producţie, în plină înflorire intelectuală. Originar din Flandra franceză, era un «Nordic» cu statură mijlocie şi cu ochi albaştri, rece şi distant la primele apropieri, cu gesturi şi cuvinte puţine şi măsurate. Dincolo de aceste manifestări sobre stăruia însă o inimă largă şi inteligentă, care se dăruia rareori, dar se dăruia bine şi pe care puţini au cunoscut-o. Faptele şi oamenii, le judeca aspru, dar fără greş. In totul, o personalitate viguroasă, perfect închegată, clădită pe valori bine meditate, pe renunţări consimţite odată pentru totdeauna şi pe calităţi contradictorii, împăcate într’un sănătos echilibru. Era Francez cu desăvârşire, condus de cele mai nobile şi mai încercate instincte ancestrale. Francez, în primul rând, prin cali- tatea unei inteligenţe care-i domina întreaga fiinţă, o inteligenţă suverană, sigură, precisă, calmă, fără acele ascunzişuri obscure, care dau iluzia adâncimii, adâncă totuşi prin însăşi structura ei luminoasă; o inteligenţă cartesiană, dotată cu mare putere selectivă, cu mari aptitudini intuitive, îndreptată spre concluzii ferme şi hotărîte, fără precipitări, dar şi fără acele îndoieli prea stăruitoare, 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE susceptibile să paralizeze acţiunea spiritului; o inteligenţă cu atât mai viguroasă cu cât îşi cunoştea limitele fatale şi consimţea să se menţină în interiorul lor, fără depăşiri iluzorii, fără ambiţii nemăsurate şi sterile. Paul Hazard nu credea în virtutea sistemelor şi evita din instinct orice automatism. El nu avea pretenţia să creieze o lume, ci s’o înţeleagă pe cea existentă. Nu era un demiurg, ci un cercetător. Lumea îi apărea sub specia unui proces deschis, bogată în nepre~ văzut, mereu nouă. O întâmpina cu proaspete mirări şi cu activă curiozitate, mereu regenerată. Sensibil la misterul vieţii şi la valorile ideale, Paul Hazard reducea aceste fapte la dimensiunile omului şi se ocupa, nu de ele, ci de reflexul lor în spiritul trecător al epocilor. Lipsită de predispoziţii metafizice, inteligenţa lui Paul Hazard era inteligenţa unui admirabil observator psiholog, supus imperativelor de măsură, de tact şi de discernământ ale rasei sale. Om de carte, Paul Hazard n’a fost robul, ci stăpânul cărţii. Erudiţia nu-i strivise personalitatea, ci o ajutase să înflorească armonios şi omeneşte, fără umbră de pedantism. Spontan, dar poate şi ca un corectiv al vieţii sale de studiu, căuta apropierea de viaţa simplă, de realitatea concretă, pe care le aborda cu ingenuitate şi voioşie. De aceea, se îndrepta cu înţelegere spre misterul copilului, iar una din cărţile cele mai personale din câte ne-a lăsat, se ocupă tocmai de psihologia şi de literatura infantilă (Les Enfants, les Hommes et les Livres, Ed. Hachette). Nu era un om de salon, dar reuşea să fie un fermecător om de societate. Stăpânea din instinct arta sociabilităţii şi o practica nesilit. Fără să urmărească strălucirea şi fără să acapareze cu indiscreţie atenţia şi conversaţia, ştia să povestească delicios, fără lungimi, fără rătăciri episodice, fără căutare şi afectaţie, totdeauna nou şi semnificativ, sobru şi simplu: fraza, naraţiunea, conversaţia lui Paul Hazard erau o încântare permanentă. Acelaşi farmec specific francez avea şi « omul de spirit». Spiri- tual aşa cum numai Francezii pot fi, Paul Hazard mânuia cu măe- strie cuvântul vioi, fin, eliptic, totdeauna potrivit situaţiei, pe care unii străini îl bagatelizează, fiindcă nu-i înţeleg comorile de expe- rienţă şi de înţelepciune condensată. Darurile acestea variate de pătrundere, de sobrietate, de limpede raţiune, de răsbătătoare intuiţie, compuneau un exemplar uman. PAUL HAZARD *7 de excepţională calitate şi perfect reprezentativ. Căci Paul Hazard a fost floarea unei civilizaţii fără egal, care a ştiut să se desăvârşească în uman, dispreţuind gratuitatea sterilă a salturilor în ipotetice supraumanităţi. In faţa acestui înţelept, te simţeai parcă în sigu- ranţă. îndoielile chinuitoare se potoleau. Soluţiile pe care le afla pentru cele mai spinoase şi confuze probleme aveau o modestie solidă şi înaltă, care te smulgea din contemplările fără rezultat tangibil şi te reinstala în posibil. Prin el vorbea un lung trecut de mari şi decisive experienţe spirituale, o întreagă societate înte- meiată pe valori statornice, verificate de veacuri. Ascultându-1, înţelegeai mai bine pe Montaigne, pe Racine, pe Voltaire, pe Stend- hal, al căror ideal intelectual şi moral se rezuma oarecum în personalitatea lui. Rând pe rând conferenţiar la Universitatea din Lyon, profesor la Sorbona, apoi la College de France, Paul Hazard a fost un învă- ţător cu mare vocaţie. Vreme de douăzeci de ani, a fost poate pro- fesorul cel mai căutat şi mai consultat de către sute de elevi recrutaţi din toate colţurile globului. In jurul lui se constituise un fel de republică a literelor, cu raporturi cordiale între Australieni, Neoze- landezi, Americani, Francezi, Români: o imagine în mic a ceea ce într’o zi ar putea şi ar trebui să fie o mare realitate. Astăzi, aceşti foşti discipoli sunt profesori la Sydney sau la Princeton, la Liverpool sau la Lausannc, şi pcrpetuiază acolo memoria şi învăţătura maestrului. Un astfel de prestigiu se explică prin tactul suveran al profeso- rului, prin simpatia şi înţelegerea pe care o avea pentru tinerele personalităţi. Deschis discuţiei, sensibil Ia argumente contrarii şi la puncte de vedere noui, Paul Hazard lăsa inteligenţele să evo- lueze liber, pe căile lor proprii, mulţumindu-se să semnaleze pri- mejdiile în perspectivă şi impasurile sterile. Pentru fiecare dintre elevii săi, el era conştiinţa care veghează şi prevede. Tuturor, le-a comunicat un spor de lumină şi de organizare, un gust anume pentru expresia precisă şi pentru compoziţia riguroasă, calităţi pe care studiile franceze le postulează şi le implică. Mai mult însă decât prin aceste intervenţii dela caz la caz, profesorul influenţa prin însuşi exemplul său, la catedră. Se ştia că-şi pregăteşte minuţios fiecare lecţie, fapt cu fapt, idee cu idee. Deşi dotat cu spontaneitate şi memorie, Paul Hazard nu vorbea 28 REVISTA FUXDAŢIILOR REGALE niciodată fără note, uneori desvoltate, şi fără concluzii formulate dinainte. Avea o metodă personală de a-şi redacta şi clasa fişele, pe capitole şi paragrafe; o metodă strictă, care nu lăsa câmp liber fanteziei şi-i interzicea să rupă firul unei expuneri, totdeauna bogate şi limpezi, pentru a se risca în desvoltări prestigioase, pe care le dispreţuia. Astfel îngrădit pe un teren cu grijă explorat, talentul profesorului se desfăşura fără afectaţie şi fără improvizări, cu exemplară probitate intelectuală. Nu aspira să îmbete şi să entuziasmeze, ci numai să instruiască. Şi totuşi, fiecare cuvânt al profesorului era aşa de plin de sevă, aşa era de directă şi de sinceră viziunea faptelor reprezentate, aşa de viguroasă interpretarea şi traducerea lor în idei, încât conferinţa lui Paul Hazard încânta chiar pe profani. Ştia să reducă la semnificaţii esenţiale faptele cele mai variate, să împletească în sinteze luminoase complexele cele mai rebele, să construiască solid exacte peisagii de idei. Ştia mai ales să descopere ca nimeni altul interesul istoric sau omenesc al vieţilor şi al textelor. Viaţa unui autor, chiar secundar, povestită şi interpretată de Paul Hazard, căpăta un relief halucinant. Aşezate de dânsul în viul epocii, scrierile cele mai obscure şi mai lipsite de sare, revelau sensuri nebănuite. Nu urmărea efectele de elocvenţă. Totuşi, în sobrietatea ei, conferinţa lui Paul Hazard era o neîncetată scânteiere spirituală. Cuvintele de spirit izvorau spontan, cu necesitate, din însăşi faptele expuse. Iar din când în când, la articulaţiile planului, o formulă sintetică rezuma desbaterea şi opera transiţia. Interesul nu ostenea niciodată. Expunerile cele mai severe progresau sigur spre concluzie şi revelau o gândire dinamică şi hotărîtă. Expunerile cele mai aride căpătau aripi, se gradau savant şi oarecum dramatic, devenind un act din imensa dramă fără desnodământ a spiritului omenesc. Paul Hazard a fost un maestru al cuvântului măsurat, fără îndoială unul din cele mai desăvârşite talente de catedră ale Universităţii franceze din zilele noastre. îşi formase concepţiile literare şi îşi perfecţionase metodele de cercetare la Şcoala Normală Superioară, sub dascăli iluştri. Ca toţi contimporanii lui, concepea istoria literară în mod pozitiv, ca pe o disciplină ştiinţifică, întemeiată pe documentare scrupuloasă şi vastă, pe critica textelor şi a mărturiilor, pe gruparea riguroasă PAUL HAZARD 29 a faptelor. Influenţa lui Gustave Lanson asupra tânărului cărturar a fost poate decisivă. Dar personalitatea lui Paul Hazard depăşea pura doctrină lansoniană. Preocupări de artă, de simetrii şi stilizări, interveneau în construcţiile şi în stilul său, vădind influenţa altor înaintaşi iluştri, a unui Taine, poate chiar a unui Jules Lemaître, oricât de paradoxale ar părea aceste apropieri de nume. Rămâne sigur, în orice caz, că între un Daniel Mornet, un Georgcs Ascoli, un Felix Gaiffe, lansonieni de strictă tradiţie, şi un Paul Hazard, mult mai complex şi mai eclectic, diferenţele sunt foarte sensibile. Originalitatea lui Paul Hazard se manifesta prin lărgirea ori- zontului literar. De tânăr, emigrase din studiile literaturii naţionale şi privise peste fruntarii, cultivând literaturile străine, cu deosebire pe cea italiană. Teza lui sorboniană din 1910, despre influenţa Revoluţiei franceze asupra literaturii şi spiritului italian (La Revo- lution franţaise et Ies Letires italiennes) îl aşeză printre cei dintâi reprezentanţi ai celebrei şcoli franceze de literatură comparată, succesor al lui Joseph Texte, confrate mai tânăr al marelui Fernand Baldensperger. Cu acesta din urmă întreprinse în 1921 publicarea vestitei Revue de Litterature comparee, de reputaţie mondială, scumpă elevilor celor doi maeştri. Până la dispariţia ei în 1940, vreme de aproape douăzeci de ani, această publicaţie a reunit în ale sale douăzeci de volume de câte aproape o mie de pagini, un imens material de fapte şi de idei « comparate », privind toate lite- raturile globului, şi a devenit un organ de referinţă necesar oricui întreprinde studii de influenţă şi de transplantare literară. Alături de această revistă, creştea o colecţie de monografii cu acelaşi obiect, dintre care unele rămân preţioase şi astăzi. In jurul celor doi profesori se înfăptuia astfel o imensă muncă de laborator, la care participau reprezentanţi ai multor literaturi, însufleţiţi de aceeaşi concepţie a unei spiritualităţi internaţionale, cu rădăcini înfipte în soluri locale, dar înflorind în adierea aceluiaşi cer comun. Pe această cale, se iveau explicaţii noui pentru fenomene cunoscute de multă vreme şi socotite ireductibile, iar sfera originalităţii individuale, pierzându-şi o nouă fracţiune de mister, tindea şi mai mult să coincidă cu adevăratul nucleu al impulsului creator. Litera- tura comparată, mai mult decât simpla istorie literară, devenea, sub anumite raporturi, cea mai preţioasă documentare a genezei şi formelor estetice. 30 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Orizontul lui Paul Hazard era însă şi mai larg decât al literaturii comparate propriu zise. Conştient de interdependenţa în timp şi spaţiu a tuturor formelor de manifestare spirituală, Paul Hazard a înţeles că scrutarea acestui paralelism revelează noui aspecte ale fenomenului literar. Dincolo de diversitatea aparenţelor, un substrat comun alimentează toate manifestările unei epoci, filosofia ca şi religia, moravurile ca şi politica, ştiinţa ca şi arta. Acest postulat, cu evidenţă apriorică, se verifică pe teren, dar nu rigid şi automat, ci subtil şi liber. Privită din acest înalt punct de vedere, o epocă apare ca o reverberaţie de idei şi de forme, modificate şi deformate la infinit, când supuse contemplaţiei şi topindu-se în sensibil, când armate de voinţă şi aruncându-se în vâltoarea acţiunii. Aceleaşi orientări şi tendinţe ale unui timp se metamorfozează în sisteme de gândire, se cristalizează în forme de sensibilitate şi de artă, se proiectează în fapte sociale. Urmărirea şi identificarea acestor similitudini nu stau la îndemâna oricui. Nicăieri observaţia nu e mai dificilă şi nu oferă mai multe miraje. Pe terenul alunecos al acestor jocuri subtile şi fecunde nu evoluiază cu succes decât cercetătorii cu vastă şi variată informaţie, capabili să reziste ispitelor facilităţii şi să descopere sensurile celei mai fluide curgeri şi celei mai adânci realităţi. Paul Hazard se număra printre aceşti cercetători. Cele trei volume despre Criza conştiinţei europene în epoca de mari turburări şi răsturnări dela 1700 (Ed. Boivin, 1935) sunt produsul unei asemenea viziuni integrale. Mai puţin sistematic decât Taine şi în acelaşi timp mai selectiv şi mai sintetic, dar înrudit cu acesta prin darul de a reduce aparenţele la semnificaţii şi divergenţele la unităţi esenţiale, Paul Hazard redcschidea istoriei literare o cale pe care nu se umblase de mult şi pe care va trebui totdeauna să se înainteze cu extremă prudenţă. . In cartea aceasta, care constitue unul din triumfurile istoriogra- fiei moderne, prudenţa se alia cu ingeniozitatea. Filosofi ca Spinoza şi Leibniz, heterodoxi ca Richard Simon, Pierre Bayle, Fontenelle, Fenelon, conservatori ca Bossuet, doctrinari ai « naturii» în religie şi în drept, călători, utopişti, revoltaţi — o întreagă lume împărţită în tabere naţionale şi ideologice, când unită, când desbinată de conflicte epocale, colabora la răsturnarea unei societăţi şi la instau- rarea alteia, dacă nu mai bună, cel puţin mai conformă gradului de PAUL HAZARD 3» evoluţie atins de umanitate. Câte perspective grandioase în această vastă încăierare, care vestea cel mai dramatic dintre veacurile moderne şi permitea să se întrezărească sângeroasa şi fecunda con- cluzie a Marei Revoluţii! Preocupările de acest ordin puteau conduce pe cercetător către orizontul prestigios al marilor explicaţii abstracte, aşa cum încearcă să le formuleze filosofia istoriei. Dar Paul Hazard nu era un teore- tician. Pentru a opera rodnic, gândirea lui avea nevoie de suportul colorat al faptelor şi al textelor, cât mai numeroase şi mai variate. In vecinătatea proiecţiunilor filosofice, Paul Hazard rămânea un istoric, tributar al documentului strict. Dar tributul acesta nu era idolatrie migăloasă şi îngustă. Dacă pasiunea lui Paul Hazard nu se prelungea în filosofie, ea se pre- lungea şi se realiza în artă. A fost cel mai artist şi cel mai inspirat dintre istorici: un istoric cu mare talent de scriitor şi cu preţioase daruri de compoziţie dramatică şi arhitecturală. Peisajele complexe pe care le zugrăvea, formau tablouri de epocă, savant construite şi perfect echilibrate. Dialectica istoriei se desfăşura sub ochii lui pe un ritm larg şi se ordona în ample simetrii şi gradaţii. Criza conştiinţei europene dela 1700, era drama conştiinţei europene dela acea epocă. Stilul însuşi îşi avea personalitatea lui — nervos, scurt, spiritual şi dens, fără ornamente retorice, dar încărcat de sugestii şi de prestigii organice. Alături de artist, stăruia moralistul. Un moralist «francez », aplecat pe destinele omului şi încercând să le descifreze misterul. Nimeni nu a ştiut umaniza literatura şi istoria cu o mai pasionată curiozitate. Ce gândea şi simţea un Francez, un Englez, un German dela 1700; cum îşi împăca neliniştea şi cum îşi căuta fericirea; cum renunţa la ce-a fost şi se exalta pentru ce va fi; cum inventa idealuri, năruite mâine... Ambiţii, nelinişti, orgolii şi căutări de sine, aceleaşi şi mereu altele... Spectacolul acesta uman prin excelenţă se desfăşura sub ochiul, când melancolic, când ironic, al unui istoric pentru care istoria, mai mult decât o disciplină şi o tehnică, era o mare şi sguduitoare mărturisire. Alegându-1, în 1940, Academia Franceză, mai mult decât un savant istoric, prizonier al disciplinei sale, alegea un om de mare talent şi de mare vibraţie umană. 3» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Au sosit apoi durerile şi restriştea. Surprins de război în America, unde universităţile îşi disputau concursul său, Paul Hazard a înţeles să-şi reia cursurile la College de France şi studiile despre veacul al XVIII-lea european. Cartea lui din 1935 trebuia să se desăvârşească printr’un studiu de aceeaşi întindere despre filosofia luminilor. In ciuda dificultăţilor personale şi naţionale, cartea se întregea şi începea să trăiască. Iar în ultimele săptămâni, ieşiseră primele co- recturi din ceea ce urma să fie La Pensee europeenne au siicle des lumiăres, 1715—1780... Dincolo de această carte, Paul Hazard zărea alte perspective: descoperise, în furnicarul misticilor şi teo- sofilor vremii, un veac al XVIII-lea nebănuit. O descoperire pe care a închis-o mormântul, odată cu o mare inteligenţă şi un mare farmec omenesc. Se mândrea către sfârşitul vieţii sale îndoliate că învinsese încă o iarnă şi că-i mai rămâneau doar şase lecţii pentru a-şi termina cursurile, mai fericit decât Paul Valery care, bolnav, de-abia le începuse pe ale sale. Şi aici Paul Hazard a mers până la capăt. Astfel, moartea lui e o ultimă lecţie. A murit eroic, pe înaltele baricade ale spiritului, în tranşeele aeriene ale ideei. înainte de a muri, a suferit şi s’a învins pentru ca Franţa să trăiască, pentru ca spiritul să învingă. In năruirile şi răsturnările vremii noastre, sunt lucruri care nu se pot răsturna şi nărui. Pentru onoarea adevăratei omeniri însângerate, Paul Hazard n’a abdicat. Iar moartea lui se schimbă într’un simbol aşa de transparent, încât oricine îi poate desluşi sensurile mari. Murind aşa cum a murit, Paul Hazard ne învaţă că la groapa lui nu trebue să plângem, ci să stăruim. BASIL MUNTE ANII . CÂNTECUL APELOR MARI 1. Din nou, oamenilor, viu între voi, din nou, după lungi rătăciri, după dibuiri prin bezne şi cenuşă. Luaţi seama bine I Eu, Miron Radu Paraschivescu, (adică cel dinainte şi anume pregătit), viu din nou între voi, cu toate viorile despletite în mine, cu toate cântecele adunate de ani şi ani de zile, cu toate dorurile şi faţa mea arsă, cu părul răvăşit de vânt, cu inima plină. Luaţi seama şi ascultaţi-mă 1 Sau, mai bine, nu ascultaţi de nimic şi de nimeni I Veţi auzi de departe sosirea mea: fiindcă port odată cu mine, ca ’n cărţile de şcoală, anatomice, pomul cel alb al sistemului nervos, cu el vin împreună, cu pomul alb ca un fluviu cu milioane de afluenţi, de râuri şi pârâiaşe. E undeva, poate ’n inima pământului, poate ’n inima lui de piatră tare, poate între ferigi şi pomi de mult putreziţi, în trunchiuri de pomi în care frunzele şi melcii şi-au lăsat tipare!>' ca ’n neagra huilă, e undeva, departe, peste creste de smarand, şi dincolo de ele şi sub ele, ’n adâncuri, undeva unde nici un ochi nu poate pătrunde, 3 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în pădurile bătrâne sau calcinate de milenii, în păduri unde doar mierla fluieră ziua şi privighetoarea cântă în noapte cu lăcrămi cât stelele, ascultaţi cum se aude undeva, un susur blând, un şuier uşor ca un oftat, mai mult un svon, e undeva la capătul pământului, sau poate în inima lui, o şoaptă, o adiere de vânt şi de răcoare, sau de jar. 2. Care copil a intrat aici, cu degete ude, cu degetele lui de scoică şi miere, şi-a dat la o parte ferigile, brusturii? In pădurea neagră, de noapte, în noaptea ei mai noapte decât noaptea, cineva, cine ştie de unde, a pătruns aici şi a zărit un fir. Un fir de iarbă şi pe geana lui, o lacrimă de rouă. Aşa se nasc pâraiele ’n păduri, vin de departe, de cine ştie unde, poate dela marginea pământului, poate din inima lui, de undeva de unde niciun ochi nu poate pătrunde, poate — cine ştie? — din inima mea. O, desigur, din inima mea pornesc pâraiele toate. Oamenii mei, oamenii mei, sânt multe aceste izvohre ascunse, fecunde, voi nu le-aţi ştiut, — şi nici eu, care ochi le poate pătrunde? Dar ele au fost dintotdeauna, au aşteptat tăcute în culcuşul lor pe care-1 credeam cu toţii de piatră, de cremene. Luminile astea din ochii mei, negre, vedeţi-le, sânt gemenei CÂNTECUL APELOR MARI 35 Aşa sânt toate râurile, toate vânturile, toate pâraiele: gemere, surori, ca şi voi, ca şi noi, oameni nesătui, neosteniţi, iscoditori. Izvoarele cresc în mine ca nişte flori. In dimineţi, o mierlă fluieră subţire, după cine fluieră mierla? In nopţi de mătase şi de sticlă tare plânge prelung o privighetoare, cântă cu lăcrămi, — după cine oare? Ca ele am plâns, m’am sbătut, am aşteptat, am dorit. Pe voi toţi v’am dorit, în nopţile voastre cu somn ca pământul cel negru şi bun, eu am plâns pentru mine, am plâns pentru voi şi-am fluierat în dimineţi senine, am fluierat ca un mierloi, după cine? o O. Ascultaţi, ascultaţi, sau mai bine nu ascultaţi de nimic şi de nimeni, de nimeni decât de voi, de durerile voastre, de dragostea voastră, de bucuriile şi izbânzile • voastre! Aşa am ascultat şi eu, în pădurea adâncă a singurătăţii mele; îmi treceau vânturi prin creste ca jaguarii, ca vulturii, se despleteau crengile ca nişte bărbi de verdeaţă în vânturi, şi din toate acestea s’au născut mărunte, unul câte unul, pe rând, toate aceste despletite cânturi. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE j6 i. Care din voi n’a fost călător, care din voi nu s’a topit de dor, care din voi n’a iubit şi n’a înşelat, care din voi n’a pătimit, n’a plâns şi s’a bucurat? In călătoriile mele, nesfârşitele, am umblat şi desculţ şi ’n cizme de şapte poşti, dar n’am iubit nici verdeaţa cea neagră a bradului, nici alba lumânare a mesteacănului, nici drumul larg şi tare de ţărână, cum am iubit izvorul ieşit în cale simplu, firesc, dăruindu-se mereu, tuturor; atâtea suspine erau în lacrima lui, atâtea lăcrămi în limpezimea lui, atâtea guri au băut din el, dar el trecea mai departe, mereu acelaşi, mereu, nesfârşit, —■ , izvoarele, oamenii mei, au un rost de ’mplinit. îmi place pasul izvoarelor prin culcuşuri de frunze, îmi place drumul lor şoptit printre arbori şi pietre, izvoarele trec cu nişte paşi de înger, cu paşii lor de îngeri ai pământului, şi ’n apa lor se oglindeşte şi cerul şi furtuna. I. Acum, se aude cum vin, de departe, de cine ştie unde, ca un cântec domol şi dulce, ca un suspin, izvoarele limpezi pleacă din munte. Merg undeva, spre rostul lor ştiut, niciun pom nu le-abate, nicio piatră, şi iată: s’au întâlnit undeva, şi-au dat mâna, firul mărunt e acuma o apă, un râu. CÂNTECUL apelor mari 37 Priviţi planşa anatomică, albă, acolo sunt toate râurile, tăinuite, acolo e începutul tuturor acestor cântece. 6. Prin degetele mele de flautist, subţiri, trec râuri mărunte, firave, şi urcă, şi coboară peste oase, prin carne, şi iată-le, acum se adună. Luaţi seama 1 râurile din mine au pornit pe drumul lor sigur, de neoprit, s’au adunat şi cresc încruntate; uneori, uneori, în luminişuri, sunt limpezi râurile mele. Dar voi nu vă încredeţi în ele, oameni cu ochi iscoditori; trec râurile prin mine ca nişte fiori, îndată se vor revărsa peste plaiuri, peste pietre şi poiene, peste dealuri şi văi. Se umflă tare aceste râuri, acuma sunt cai nestăpâniţi, armăsari, Aceşti armăsari au pornit-o din mine, sunt râuri mari care grăbesc spre marele fluviu, luaţi seama! râurile astea sunt eu, şi ’n curând vor sbucni peste câmpiile voastre. Nimeni nu le va opri, niciodată, — abia au început să se adune! luaţi seama! râurile mele sunt armăsari fără hăţuri şi fără frâne, degeaba le puneţi zăbală, zăgazuri, ele tot vor rupe stăvilarele toate: vin în puhoaie, — gheţurile s’au topit. 38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O, digurile voastre sunt prea slabe: iată cum le rup apele mele, râurile scăpate din mine, şi dacă le rup, însemnează că digurile voastre acum nu mai sunt bune, şi că trebue să faceţi altele mai trainice, mai tari, pentru aceste râuri-armăsari. Cresc râurile mele, dragile, sălbatice, puhoiul lor mă ameţeşte când mă uit în jos, pasul râurilor e altul decât al izvoarelor, e drept, puternic şi primejdios; unda lor va rupe malurile de nisip. Aşa trebue să facă, să le rupă I să le poarte cu ele, să le nimicească, aceste pământuri sterpe, de nisip şi de piatră, pe care nicio floare n’a ştiut să crească! Dar pretutindeni, oamenii mei, pretutindeni unde râurile mele vor întâlni un mal cu pomi, cu frunze, cu flori şi cu iarbă, acolo, apa lor va ocoli cu grijă, şi pe unde trec apele mele, pomii vor creşte mai semeţi, florile mai roşii, iarba mai înnaltă. 7. Şi voi, Voi toţi v’aţi adunat pe malul meu, din apa mea n’aţi Vrut să beţi niciunul, (vă plac, se vede, doar izvoarele mărunte care şoptesc sfioase, dar nu ştiţi că aici s’au strâns izvoarele toatei) Aţi aruncat gunoaie în mine, şi lături, dar apele mele adânci, apele mele din străfunduri, nevăzute, le-au primit pe toate gunoaiele voastre şi le-au cernut prin pânza tare de piatră, prin culcuşul lor, şi trec mai departe acuma, cu unda mai limpede şi mult mai adâncă. CÂNTECUL APELOR MARI 39 Şi hoituri se găsesc în apa mea, dar ele putrezesc repede, repede, şi din oasele lor îmi fac pietre albe, de calcar, din care voi alegeţi varul pentru case; doar câte-un hoit mai greu şi unsuros, un hoit netrebnic, puturos, care-mi spurcă apele şi le ’ncarcă degeaba, ele-1 aruncă departe, pe maluri. Puteţi bea din apa aceasta fără teamă: nicio otravă n’a atins-o, n’a îngălat-o nicio spurcăciune I 8. O, ştiu, oamenii mei, cât vă sunt de dator! Apele mele, durerile mele, tot ce-i în mine limpede, adânc, îmi vine dela voi. Voi mi-aţi dat tot fiindcă toate mi le-aţi luat, cu fiecare nădejde spulberată, cu fiecare piatră aruncată ’n apele mele, cu fiecare dragoste furată, cu fiecare scuipat de-al vostru, voi n’aţi făcut decât să-mi daţi mereu, mereu, de-aceea sunt al vostru cu totul şi cu totul şi cu totul şi cu totul vă dau tot râul meu. 9. In calde după mese, de zăpuşeli, de vară, la umbra bătrânelor sălcii, unde nisipul meu e mai mărunt şi unda mai domoală, mai adâncă, în după mese de Iulie, cu soare, prin curcubeiele de lacrimi şi dogoare, în coturile mele, cele mai adânci, se cufundă, goi, copiii, fetişcanele; 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ei ţipă toţi de răcoarea mea, dar le place, şi eu mă ’nfiorez, şi unda mea se face mai rotundă, le mângâie coapsele subţiri, pulpele de trestie, glesna lor se rotunjeşte ’n apa mea, ca gresia, şi braţul lor încearcă să-mi străbată malurile dela un capăt la altul. Pe sub pietre fug păstrăvii ca briceagul, iar noaptea, când numai luna îşi spală în pamblica mea chipul, noaptea, când privighetorile din sălcii plâng în mine cu stele mărunte, broscuţele verzi, şi galbene pe burtă, îmi cântă legănarea şi povestea, şi pietrele prundului meu bat în cântecul lor castaniete. 10. Râul meu coboară spre fluviu. E, acum, plin de miresme, de lumini, atâţia pomi, atâtea case şi feţe dragi s’au oglindit în pânzele mele de sticlă, umblătoarei La confluenţa marelui fluviu, în noapte, pescarii îşi leagănă ’n luntre năvoadele pline, îşi leagănă ’ntre braţe ca pe-un copil iubit, harmonica neagră, sbârcită, şi cântecul lor se urcă pe apele mele, în sus, până ’n pădurile bătrâne, la izvor, urcă într’una, domoale, ca. un neostenit şi tare ’nnotător, până ’n rădăcinile mele, de piatră, până ’n inima mea, de ferigi, de pomi putreziţi demult, şi izvoarele mele ţâşnesc din nou, mai limpezi, fiindcă din cântecul vostru se nasc izvoarele lumii, toate. MIRON RADU PARASCHIVESCU PRĂPASTIA in După cununie plecară din oraş. Nu ştiau unde se vor opri. La birou îşi va trimite ulterior adresa. Graba cu care se săvârşi căsătoria avu darul să risipească scandalul cu încercarea de sinucidere a dactilografei. Un răstimp lumea vorbi de un scandal — acela al căsătoriei — dar cum astfel de căsătorii se mai încheiară, în scurtă vreme fu uitat şi acesta. Câţiva prieteni sinceri ai avocatului regretară şi mai departe întâmplarea, spunând că Vasile Popovici era vrednic de o soartă mai bună. Alţii, indiferenţi, ridicau din umeri când mai venia vorba de căsătorie, sau, cel mult, reluau discuţiile ce se porneau la fiecare caz similar, asupra căsătoriilor mixte. Marea majoritate a opiniei publice din oraş se declară şi acum împotriva lor. Oamenii nu voiau să vadă niciun proces firesc de asimilare în ele, şi nu doreau o asemenea asimilare. Erau, în sfârşit, alţii cari se mărgineau sa râdă şi să se provoace la vorba populară: — După patruzeci de ani numai dracul te mai însoară. Dar cine nu putea uita, până la moarte, nenorocirea ce dăduse peste advocat, fu mamă-sa, rămasă acum văduvă. Advocatul stătu mult la cumpănă să o înştiinţeze ori nu pe bătrâna. Sentimentul ce îl oprea era ruşinea şi convingerea că mamă- sa va fi foarte nenorocită la auzul acestei veşti. Pentru ce să-j amărască puţinele zile ce le mai are de trăit? Dar se gândi că o veste ca asta nu putea să nu ajungă la urechile bătrânei şi dacă ar fi tăcut el. I se mai părea că era şi o mare necuviinţă să nu o înştiin- ţeze nici acum, după cununie, dacă n’a făcut-o înainte. Astfel îi 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE arăta într’o scrisoare că s’a însurat, că împrejurările au fost de aşa natură, încât toate lucrurile a trebuit să le facă la repezeală. Voia să-i scrie cât mai rece, cât mai sec, dar scriind lacrimile i se adunară în ochi, se deşteptă în sufletul lui poate pentru cea din urmă oară duioşia de copil, şi, luat de nevoia sinceri- tăţii, îi scrise pe larg cum a ajuns la pasul acesta. Nu uită să trimită voie bună şi familiei Pascu; mamă-sa le va arăta că n’a fost nimeni invitat la ceremonie. Nu uită să pomenească pe Stana, şi să-i spună mamei sale cât de rău îi pare că nu a ascultat de sfatul ei. Bătrâna dorise adânc, toată vremea, căsă- toria fiului său. Totuşi, după citirea acelei scrisori ar fi dorit să fie în mormânt, alăturea de soţul său. Multă vreme nici nu cuteză să vorbească cu familia Pascu. Nu mai merse pe la ei. Şi, ciudat, parcă erau înţeleşi, nici ei nu veniau la ea, după obicei. Când, în sfârşit, cuteză să le spună, văzu că pentru ei nu era nicio noutate. — Am aflat îndată, spuse doamna Pascu. — Mare nenorocire, oftă bătrâna. — Nu se poate şti înainte. Dacă vor ajunge să se înţeleagă... — Dar aici nu poate fi vorba de înţelegere 1 Când cineva intră în căsătorie cu sentimentele lui Vasile, nu mai poate fi vorba de înţelegere. — In locul dumitale eu aş nădăjdui. Nimeni nu se cunoaşte pe sine însuşi până în adâncuri. Num^i viaţa ridică mereu vălul. Fapta e făcută, în zadar ai mai judeca-o dumneata sau chiar advocatul. Datoria de acum şi a lui, şi a dumitale e să lucraţi pentru a întoarce spre bine răul săvârşit, dacă într’adevăr a fost un rău. Cât mă priveşte pe mine, eu sunt cam fatalistă în materie de căsătorie. Cred că fiecare îşi are soarta lui, de care nu se poate feri. După credinţa mea e cu putinţă încă să iasă o căsătorie fericită. O femeie care s’a arătat atât de hotărîtă pentru a-şi ajunge scopul, poate să fie dotată şi cu alte calităţi. — Nu pot prevedea decât nenorocire. Dacă s’au întâmplat toate acestea, să fi fost, cel puţin, mai bătrână şi româncă 1 Nu mă pot gândi la nepoţi jumătate români, jumătate ungurii Nu mi-1 pot închipui pe Vasile mulţumit lângă o femeie care s’a îndesat în el ca străina aceea. PRĂPASTIA 43 — Multe din cele ce le credem cu neputinţă, ajung realităţi. Cine se poate lăuda că cunoaşte viaţa şi tainiţele sufletului omenesc? In orice caz dumneata nu ai încă o răspundere. — Ce folos că nu am răspundere dacă am o inimă? Doamne, cum aş voi să fiu în cimitir, alături de bătrânul... Dorinţa i se împlini mai curând decât crezuse. La trei luni după cununia lui Vasile, se stinse, peste noapte, într’un atac de inimă. Advocatul şi nevastă-sa se stabiliră la Predeal, după ce văzură o parte din ţară şi Marea Neagră. El plecă din oraş, după cununie, numai pentru a fi cât mai departe de oraşul în care el ajunsese erouL zilei. Ce trist era, se gândi el I Ajunsese să atragă interesul societăţii tocmai în lucruri de care se ferise toată viaţa !.., Pentru el era absurd să se gândească a pleca într’o călătorie de nuntă, sau că-i stă înainte luna de miere. Dar pentru Irma, toate acestea îşi aveau semnificaţia lor ori- ginală: ea se complăcea şi în călătoria de nuntă şi în luna de miere. Era lacomă să cunoască, să călătorească fără întrerupere. La Constanţa numai cu mare greutate o putu face advocatul să renunţe la o călătorie la Constantinopol, şi numai după ce i-a pus în vedere, ca ultim argument, că situaţia ei de femeie însărcinată şi boala de mare nu sunt potrivite de a le pune una lângă alta. Femeia nu zise nimic, dar se lăsă convinsă. Multă vreme se părea că advocatul nu-şi putea da scama de realitate. încă nu se ridicase din vârtejul ce-1 luă când cu încercarea de sinucidere a fetei. O vedea mereu lângă el, plină de veselie şi de-o exuberanţă a fericirii. Uneori îi părea că e un copil care a câştigat jucăria la care ţinuse mai mult în viaţă. Irma nu făcea nici cea mai neînsemnată aluzie la trecut. Părea că nici nu l-a cunoscut mai de aproape înainte de căsătorie. Lua toate lucrurile dela început, toate mângâerile cu care îl înconjura pe bărbat. Vasile nu putea să nu simtă sinceritatea cu care se alipea de el. Era dragoste adevărată? Era numai recunoştinţa că a primit s’o ducă într'o viaţă la care ea râvnea de mult? Ceea ce înţelese mai întâi advocatul era că Irmei îi plăcea grozav să trăiască în cele mai bune condiţii şi materiale şi sociale. In oraşele prin care au trecut alegea hotelurile cele mai luxoase, îl ţâra în restaurantele cele mai scumpe. Se mira că, pe aici, foarte rar întâlnea Vasile vr’un cunoscut. Ii plăcea să fie cunoscută de 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ei, să intre în vorbă, să-i reţină cât mai mult în apropierea lor. I-ar fi plăcut să fie anturată mereu, şi de cele mai multe ori, fiind singuri la masă, ochii ei fugeau mereu prin sala restaurantului pentru a descoperi o faţă cunoscută. — Mă mir că ai aşa de puţini cunoscuţi. Un om ca tine: care a fost prefect, parlamentar, — ar trebui să cunoşti şi să te cunoască multă lume! —Ţara e mare şi oamenii împrăştiaţi. Poate nici n’am avut eu prea multe cunoştinţe. Am trăit mereu retras, am o fire puţin sociabilă. Advocatul simţea şi vedea dorinţa ei de a fi în atenţiunea altora, îşi zicea că asta se datoreşte faptului că ea, din copilărie aproape, s’a înhămat la muncă, şi nu a avut prilej şi posibilitate de a duce o viaţă socială. Poate era şi urmarea situaţiei ei sociale, care nu era cea indicată de fată, ci, după cum se convinsese şi el, cea dată de Negură: se ridicase din mica burghezie. Era, deci, o năzuinţă firească la cele mai multe femei care pornesc de jos, şi el era în stare să o înţeleagă, deşi nu o aproba. Totuşi când putea, când întâlnea pe cineva cunoscut, nu se ferea să-i ofere plăcerea de a sta de vorbă cu el sau a-1 invita la masa lor. Pentru ce nu i-ar satisface această plăcere? Firea lui generoasă îl îndemna să-i îndeplinească dorinţele. Nu trecură printr’un oraş fără ca femeea să facă cumpărături. Când se stabiliră la o vilă a lui la Predeal, veniră cu o mulţime de pachete şi pacheţele. Era bucuros că Irma nu face nicio aluzie la trecut, şi că se poartă cu el ca şi când acum l-ar fi cunoscut mai întâi. In mod deosebit îi era recunoscător că ea parcă-şi uitase ca fusese întreţinuta lui, iar acum îi era soţie; nu se apropia niciodată de el, în felul cunoscut de mai de mult, nu-i dădu prin nimic să înţeleagă că l-ar dori. Nici nu dormiră, dela cununie, în aceeaşi cameră. Avea senzaţia că femeia devenise mai pufă. In tot cazul îi era recunoscător că nu se mai îmbulzeşte în el, ci se apropie numai cu afecţiune... «Poate fiindcă e însărcinată se poartă aşa » îşi zicea el, fără ca această reflexie să-l mişte în mod deosebit. Setea ei după viaţa nouă ce i se deschidea, plăcerea de a trăi în deplin confort, fără nicio preocupare de ziua de mâine, rezerva ei sentimentală faţă de advocat, contribuiră la liniştirea acestuia, în- PRĂPASTIA 45 cetul cu încetul. Se părea uneori că rolul lui e să distreze pe fata asta străină, plină de viaţă, să-i împlinească micile dorinţi, şi începu să simtă o bucurie de câte ori îi putea face o plăcere, cumpărându-i ceva, sau ducând-o în societate. Astfel se scurseră săptămânile şi împliniră două luni dela căsătorie, departe de oraş. Stagiarul stăruia în timpul din urmă că prezenţa lui e necesară în câteva cazuri. Irma stăruia mereu să mai rămână, şi el o asculta bucuros. Dorea să fie cât mai departe, cât mai mult departe de oraş. Se gândia chiar dacă n’ar fi mai bine să-şi mute biroul într’alt oraş, unde nu-1 cunoaşte lumea. Avea de mult sensaţia, prin noul fel de a se purta al Irmei, că începe o viaţă nouă. Mutarea într’un oraş străin, ar mări sensaţia acestei vieţi nouă, îşi zicea el. Dar reflectă mai adânc asupra gândului şi văzu că era greu de realizat. El avea un birou invidiat de toată lumea, — în vremuri de criză aşa de grele pentru advocaţi, cum erau cele de acum. Aici şi în întreg jurul era cunoscut de mult. Avea un vad bun. Cum să-l schimbe? Intr’un oraş necunoscut cine i-ar călca pragul? Pretutindenea sunt mulţi advocaţii Oricum, ar trebui să treacă ani până să se poată impune. In vremea asta ar trebui să trăiască din capital. Iar capitalul de care mai dispunea nu era mare lucru l Cheltuise cu mobila nouă, cu călătoria asta, cu cumpărăturile de care avea nevoie Irma, mai mult de un sfert din depozitele sale... Nu, nu putea schimba oraşul, deşi ar fi dorit să ajungă într’un loc necunoscut. Nu putea părăsi un vad sigur chiar acum când aştepta un copil... Pe urmă viaţa de familie. A ţinea o casă e mai greu decât o persoană singuratică I Intr’un rând, în vremea cât fu frământat de problema asta, îi spuse şi femeii ce-i umblă prin gând. Irma desaprobă cu hotărîre planul. Şi spre mirarea lui îi aduse aceleaşi argumente pe care le aflase şi el. — Dragul meu, eu te înţeleg. Nu poţi uita, şi eu îţi sunt încă o povară. Dar lucrurile se vor schimba. Lumea îşi are necazurile ei, şi va veni vremea când nouă ne vor da pace. Eu regret din tot sufletul că nu s’a putut ajunge la căsătoria noastră fără acel scandal. Dar toate vor trece, lumea va uita. Şi, poate, eu voi răscumpăra suferinţele priu care ai trecut. Advocatul trebui, în cele din urmă, să revie la birou. 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Irma îi sugerase să se mute în altă locuinţă, şi să păstreze în cea veche numai biroul. Ştia de vânzare o casă nouă, cu patru camere, şi care s’ar putea cumpăra destul de ieftin. Advocatul văzu casa şi-i plăcu. Era către periferia oraşului, unde se construise un întreg cartier nou. O cumpără şi-i mai răma- seră încă bani. Cuteză să o cumpere fiindcă chiar acum erau spre isprăvite patru procese mari, din care avea să primească vreo şase sute de mii de lei. După ce iscăli contractul nu se mai interesă de nimic, ci se cufundă în dosarele lui. Irma conduse întreaga mutare. Mai fu nevoie de mobilă pentru o bibliotecă a lui. Nu se duse să vadă noua locuinţă decât după ce fu complet aranjată. Ii plăcu şi privi recunoscător la Irma. Femeia plecă ochii şi zise: — Dragul meu, sunt unele lucruri esenţiale ce ne mai lipsesc. Pe unele ar fi trebuit să le ai tu, pe altele să le aduc eu. Dar eu n’am avut o zestre. Nu am adus nimic, iar tu nu ai simţit nevoie de unele lucruri. Vorbea cu un glas umilit şi blând, cu un fel de ruşinare. Advo- catul simţi ca un început de sufocare. Pentru ce era nevoie de umilirea ei? — Nu-ţi pot face niciun reproş, şi n’am de gând să-ţi fac, cred că mă puteai cruţa. De ce lucruri mai este nevoie? — De lingerie de toate felurile; de vase de bucătărie, de... — Ei, cumpără tot de ce mai avem nevoie. Când ne putem muta? — Cred că peste trei zile. — Bine. îmi vei presenta ca şi în trecut facturile. In birou era mult de lucru. El va rămânea şi pe mai departe aici, era un vad bun, cunoscut de multă vreme. Fu angajată o nouă dactilografă, o femeie văduvă, care muncea destul de repede şi bine. — Acum nu mai interesează faptul că va fi o femeie sau un bărbat, spunea pensionarul Negură, când se gândiră la o nouă putere de muncă. «De acum poate fi chiar o fată cât de frumoasă. Totuşi, vom căuta o româncă ». Pe văduva Marioara Pop o cunoşteau de mai de mult şi, îndată ce putu părăsi biroul în care lucra, o angajară în cancelaria advo- catului Vasile Popovici. PRĂPASTIA 47 Cei doi funcţionari, îndată ce advocatul îşi «luă ocupaţiunea obişnuită, nu mai văzură în el schimbările ce-i răvăşiră faţa în vremea certurilor cu Irma şi a încercării ei de sinucidere. Rămase mai slăbit, mai palid, dar încolo îi reveni masca de linişte cunoscută de mai înainte. Cu trecerea vremii dispărură din privirile şi vocea lui şi acele nuanţe de jenă pe care le avea la începutul căsătoriei, în faţa subal- ternilor. Ii privea deschis, liniştit, când vorbea cu ei. Nici el nici ei nu făcură nicio aluzie la cununie, după încheerea ei. Uneori Negură, când era numai cu stagiarul, aducea vorba despre căsnicia şefului, dar tânărul nu intra în discuţie. O singură dată constatară amândoi, când întâmplător Irma intră în biroul lor, crezând că advocatul era acolo, că nu se înşelară nici în presu- punerea lor din urmă: femeia nu părea nici acum să fie însărcinată. Dela cununie Irma nu mai lucrase în birou. Nici nu intra acolo, părând că se fereşte de întâlnirea cu funcţionarii între cari lucrase. Când veni atunci să-l caute pe advocat, cei doi rămaseră surprinşi de tinereţea şi frăgezimea ei. Părea mai frumoasă ca înainte, şi nicio urmă de bănuială că ar aştepta un copil nu era. Ea-i privi şi le vorbi cu îndrăzneală, şi cu un aer de superioritate, ca şi când era conştientă că cei doi erau angajaţii bărbatului său. Nu se grăbi să iasă când văzu că advocatul nu era acolo, ci stătu bucuroasă cu ei de vorbă, le povesti unele lucruri din călătoria ei de nuntă, şi constată că e nevoie urgentă să angajeze o nouă dactilografă. Negură şi stagiarul avură timp destul să o examineze: nu putea fi vorba de nicio aşteptare. — N’ai crede ca femeia asta să fie capabilă de atâta neruşinare, zise Negură după ce Irma ieşi... Ai crede-o după vorbă, după purtare, că e femeia cea mai corectă, ba chiar nevinovată. — Poate nu era decât o fată cuminte care a ştiut cum să se poarte cu un prost ca şeful nostru. Deşi nu mă priveşte faptul, nu pot să nu simt un fel de dispreţ pentru el. — Cred că e mai îndreptăţit un sentiment de compătimire decât dispreţul. — Să-şi strice cineva în chipul acesta viaţa la drumul ju- mătate 1 — De, tinere, nu e bine să judecăm prea greu pe alţii. Viaţa poate aduce surprize pentru orice om, independent de planurile 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi voinţa lui. Este neîndoios că şeful s’a împotrivit cât l-au ajutat puterile. De atunci rar mai vorbiră despre căsnicia şefului, deşi în oraş începu să fie din nou subiect de conversaţie, de când advocatul cumpără casa, şi Irma nu mai sfârşia cu instalarea în noua locuinţă, cu cumpărăturile. Erau femei care cunoşteau amănunţit cumpărăturile Irmei. — Venetica îşi aranjază acum trusoul, se spunea. Bine că s’a mai găsit un Român inconştient să ne mai aducă în societate o străină parvenită. E ruşinos şi umilitor pentru noi 1 — Cei de făcut 1 — spuneau alte femei; fetele noastre nu sunt aşa de îndrăzneţe ca străinele. Se tot spune că tineretul din ziua de azi nu mai are principii morale. Dar, mulţumită lui Dumnezeu, e superior încă şi în moralitate celor ce se laudă cu cultura şi tra- diţiile lor. — Al câtelea caz este Popovici? — Al şaptelea; şi numai în oraşul nostru. Pretutindenea e aşa 1 — Străinele se căpătuesc, iar fetele noastre rămân nemăritate. — Eu prefer să rămână aşa decât să se mărite prin mijloacele de care se folosesc străinele. — Cel puţin dacă ar lua fete din societatea bună, sau fete avute. Dar în toate cazurile e vorba de mezalianţă. Aşa vorbeau din nou femeile, în legătură cu căsătoria lui Vasile Popovici. Unele vorbeau şi cu oarecare invidie, văzând marea cheltuială de care nu se speria Irma. — A ajuns cu mâna în bani până la coate. Veţi vedea încă ruina advocatului. Astfel de femei nu cunosc valoarea banului muncit, şi sunt setoase să parvină în toate chipurile. După ce se mutară în casa proprie, advocatul avu sensaţia că se începe o viaţă nouă pentru el. încă în prima oră după mutare, Irma începu să-i dea târcoale, să înceapă o apropiere de el. Advocatul o văzu neliniştită şi înţelese că ar voi să-i spună ceva. — îmi place cum ai aranjat locuinţa, îi zise el... A costat cam mult, dar, în sfârşit am trecut peste o cheltuială necesară. — Totul e în regulă afară de un lucru, zise ea, şi glasul îi tremura. O umbră, ca o temere, îi trecu prin ochi şi peste faţă. — Care lucru? — Mi-e aşa de greu să-ţi spun 1 Cred că mi-e şi ruşine 1 PRĂPASTIA 49 __Ei, am trecut de acum peste toate. Ce este? Ea făcu o sforţare, şi privind în altă parte, zise: — Ţi-aduci aminte ce ţi-am descoperit la spital? — Ce mi-ai descoperit? Ea păru a înţelege că el nu-şi mai aducea aminte, şi aproape regreta că începuse a vorbi. — M’am înşelat atunci 1 Am aşteptat mereu să mai am şi alte semne, dar semnele n’au mai venit. Cred că înşelarea de atunci se datoreşte împrejurărilor şi sbuciumului prin care am trecut. Mi s’a părut acolo în spital, după ce mi-am revenit în simţuri, că l-am simţit mişcându-se. Dar se vede că a fost vreo altă comoţie internă, în urma spălăturilor ce mi s’au făcut. — Vreai să vorbeşti de sarcina ta? — Dai Câteva săptămâni după căsătorie am tot aşteptat un semn nou. Dar n’a mai venit. De câte ori n’am voit să-ţi spun, dar n’am îndrăznit! ^ Minţea. Mărturisirea aceea nu-i mai veni în minte după cununie. Era hotărîtă să nu-i pomenească de ea decât târziu, când se va simţi mai la adăpost. Dar nu minţea spunând că n’a îndrăznit. Era mai mult o teamă instinctivă decât lipsă de îndrăzneală. Rămase foarte uimită când văzu că mărturisirea de acum nu face nicio impresie asupra bărbatului. îşi zicea că probabil el îşi dăduse seama de minciuna ei, nevăzând nicio schimbare la ea, atâtea luni după căsătorie. ^ ^ Rămase şi mai consternată când îl auzi vorbind, după o lungă tăcere: __Spunând adevărul, nu m’aş fi bucurat de o naştere care ar fi venit prea repede, înainte de vreme, după cununia noastră. Copilul ar fi purtat un stigmat toată viaţa. Data naşterii lui şi a căsătoriei noastre i-ar fi putut arăta oricând că a fost conceput din relaţii păcătoase. Ar fi fost şi destui binevoitori sau binevoitoare cari să-i atragă luarea aminte, când ar fi ajuns om mare. Irma-i fu atât de recunoscătoare pentru cuvintele acestea, încât, luată de un val de duioşie îi îmbrăţişe grumazul cu braţele. Era întâia atingere sentimentală de el după cununie, începu să plângă: — Cât m’am temut să nu fi interpretat greşit mărturisirea mea de atunci 1 Să nu mă crezi o fiinţă josnică. 4 50 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Să lăsăm trecutul! In casă nouă începem o viaţă nouă. Aşa se reluară relaţiile intime, legale acum, între advocatul Vasile Popovici şi Irma Covaci. Urmă un răstimp de mare hărnicie pentru Irma. Stăpână pe casa asta frumoasă, ea o ţinea curată ca un pahar. Luase o servitoare, dar aceea lucra aproape numai în bucătărie, spăla vasele, freca podelele, lustruia parchetele. încolo şi gătirea mâncării şi curăţirea camerelor, erau în grija Irmei. Lucra cu plăcere, însufleţită, şi adeseori prin geamurile larg deschise pătrundea în stradă cântecul ei. Cânta în limba ei, cântece poporale, romanţe. Avea o voce plină, caldă. Cântecul abia făcea inteligibile cuvintele, pe cari nu le spunea întregi. Cine o vedea dereticând prin camere şi cântând, cu părul strâns într’o năframă roşie, credea mai de grabă că e fata în casă decât stăpâna. Uneori trecătorii se opriau în stradă să asculte cântecul. Femeia nu-1 minţise pe advocat: se pricepea la bucătărie, şi lucra şi aici cu aceeaşi plăcere, pregătind ea toate felurile de bucate. Află în grabă mâncările lui favorite, şi le dădea mereu la masă. — Dragă Vasi, ţi-ar plăcea cutare? îl întreba în fiecare dimi- neaţă, înainte de a pleca el la birou. El îi ceru în câteva rânduri să-i spue pe nume, Vasile. Dar femeia fie că uita, fie că-i era mai la îndemână numele pe astfel, tot Vasi îi spunea. Dcla o vreme el nu-i mai făcu nicio observaţie, deşi nu-i plăcea. Se gândea că sunt destule familii curat româneşti, în acest ţinut de frontieră, cari şi azi se agrăesc cu numele de botez, diminutiv, la fel. Intre timp el avu prilejul să se întâlnească cu destui cunoscuţi, cu oameni cari aveau situaţii înalte în societate, şi constată că cei mai mulţi par a nu fi luat la cunoştinţă schimbarea ce s’a petrecut în viaţa lui. Doi, trei prieteni mai intimi se interesară ce fusese adevărat din ceea ce se vorbise în legătură cu căsătoria lui. încolo, indiferentism, în lumea bărbaţilor, cari se interesau mai mult de afacerile, de procesele lui, decât de căsătoria cu o străină. Cu femei convenia rar, ca şi mai înainte. Deşi se gândise că ar fi necesare câteva vizite cu soţia, nu se grăbi să le facă. Nu a avut întinse relaţii sociale nici înainte de căsătorie. Irma, până acum, nici nu pomeni că astfel de vizite ar fi necesare, şi-i era recunoscător. PRĂPASTIA 5« Pentrucă alta era să se întâlnească singur cu un bărbat sau o femeie cunoscută, şi alta să intre într’o familie, la braţ cu soţia sa. Aşa credea, şi mai ales, aşa simţea el. Singur nu i-ar fi păsat încă de observările ce, eventual, i le-ar fi făcut un bărbat ori femeie, pentrucă sbuciumul şi suferinţa prin care a trecut, îl făcuse mai puţin sensibil. Dar în adâncul conştiinţei trăia încă teama de responsabilitatea ce avea căsătorindu-se cu o străină, şi simţea că sentimentul acesta, pe care voia să-l uite, să nu-1 bage în seamă, s’ar fi ridicat la suprafaţă îndată ce ar fi intrat într’o familie româ- nească alăturea de Irma. Advocatul se gândea aşa, fără să-şi pună întrebarea dacă fami- liile româneşti ar fi dornice să-i primească, dacă 1 -ar face o plăcere. Pân’ acum nimeni nu-i făcu nicio aluzie, nu primi nicio invitare de nicăiri. Nu-şi dădea seama însă, şi nici nu-şi punea problema, dacă izolarea în care era ţinut era intenţionată, ori numai întâm- plătoare. El se simţea bine în izolarea asta, şi vedea că Irma n’o observă de loc. ' Trecură săptămâni şi luni de când se mută în locuinţa proprie, şi nu făcură nicio vizită. Numai mama Irmei, venia din când în când, la masă. Mai târziu problema relaţiunilor sociale nu se mai putu pune: Irma era acum într’a patra lună de sarcină. Vasile Popovici o sfătuia mereu să se cruţe, să mai ia o servi- toare, dar femeia refuza spunând că lucrul îi face şi bine, şi plăcere. Purta într’adevăr sarcina fără nicio greutate. Advocatul era încercat mereu de două sentimente contrarii: bucurie şi îngrijorare, în legătură cu sarcina Irmei. In doi ani şi jumătate Irma îl dărui pe advocatul Vasile Popovici cu doi copii: o fetiţă şi un băiat. In vremea asta se mută la ei şi mama Irmei, doamna văduvă Iolan. Trebuia să dea o mână de ajutor într’o casă cu doi copii mici, veniţi atât de repede unul după altul. Advocatul, deşi generos din fire, o invită prin Irma în mai multe rânduri să se mute la ei, dar numai din datorie. Ii păru bine că nu veni, până în apropierea naşterii întâiului copil. Soacră-sa susţinea că nu pricepe nicio boabă româneşte. Nu se gândea cu plăcere ca, de dragul ei, să vorbească în casă altfel. Era mai mulţumit ca Irma să o ajute, rămânând ea în locuinţa ei. 4* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5» De când rămase văduvă nu avea niciun izvor de venit, afară de câştigul fetei. Era firesc ca acum, după căsătoria ei, advocatul să-i plătească chiria şi toate cheltuelile unui menaj simplu de altfel. El însă îi lăsă toată libertatea Irmei să se îngr'jască de mamă-sa. Apropiindu-se naşterea întâiului copil insistă el însuşi, şi acum din convingere, să se mute bătrâna la ei. Era o femeie înaltă şi uscată, cu ochi albaştri spălăciţi, cu părul în coloarea cânepii, încât nu se putea cunoaşte în ce măsură e cărunt. Uneori era de-o limbuţie drăcească, obosind şi enervând pe cei din jurul său, alteori tăcea întins cu ceasurile şi cu zilele. Era uşor iritabilă, şi cum Irma nu se prea sinchisea de părerile şi atitudinile ei, era adeseori enervată. Fata nu semăna de loc cu mama, nici la trup, nici la suflet. Irma era o fire văratecă, deschisă; în mamă-sa părea că mereu mocneşte ceva. Deşi Negură-i spusese că răposatul Covaci a ţinut o mică prăvă- lioară, advocatul era totuşi aplicat, după ce începu să cunoască mai bine pe soacră-sa, că avusese dreptate Irma când i-a spus că mamă-sa a crescut într’o familie bine situată. In felul de a fi, în purtarea şi atitudinile soacră-si, era o distanţare, care parcă o înstrăina chiar de fata sa. Era destul de neîndemânatică în gospodărie. Totuşi le fu de un folos real în vremea lehuziei Irmei mai ales. Dar odată cu mutarea lui Iolan în casa lui, limba străină se încetăţeni în familie. Fură nevoiţi să ia şi servitoare străină,— acum aveau două, trebuia una şi la copil. Soacră-sa nu se putea înţelege în nicio altă limbă decât în cea a ei. Irma stărui să cuteze a vorbi câte un cuvânt şi româneşte, pentru a învăţa. Ea susţinea, în faţa lui Vasile, că mamă-sa pricepe româneşte, dar că nu cutează să vorbească. Văduva protesta însă cu vehemenţă. . — Irma spune prostii. Nu înţeleg nimic, cu tot regretul meu. De altfel de unde să ştiu? Am crescut şi am trăit fără a avea contact cu « Românii». La început când vorbea de Români zicea Valahi, dar a băgat de seamă roşaţa ce se ridica în obrazii advocatului, şi acum avea grija să spună Români. După descrierile făcute de Irma, ea semăna cu tatăl său şi la făptură. Fusese un om mijlociu, cam beţivan, dar plin de viaţă PRĂPASTIA 53 şi de spontaneitate. Băga de seamă că Irma nu o prea simpatiza pe mamă-sa, şi părea că mai mult se teme de ea. Cu soacra în casă advocatul nu mai avea prilejul să vorbească româneşte cu nevastă-sa decât când rămâneau singuri. încercase de câteva ori, fiind şi Iolan de faţă, dar văduva se ridică înţepată şi părăsi camera. Ba într’un rând le şi spuse limpede: — Buna cuviinţă, dragii mei, pretinde să nu folosiţi o limbă pe care nu o înţeleg toţi cei din societate. Aşa că limba străină domina în prânzitor, în salon, în bucă- tărie. Numai în dormitor se mai vorbia româneşte. Vasile Popovici săptămâni şi luni de-a-rândul suferi de situaţia asta nefirească. Se simţea foarte umilit şi ruşinat când din mediul din birou ajungea în cel din casa lui. Ştia că ceea ce se întâmplă era aproape necesar, după ce soacră-sa nu ştia o boabă româneşte, şi după ce avea nevoie în familie de prezenţa şi ajutorul ei. Ştia că e urmarea căsătoriei sale. Totuşi multă vreme se apropia de casa lui cu o strângere de inimă. Părea că nu mai are convingerea că e a lui casa, ci că e una străină. Se revoltă însă când băgă de seamă, mai târziu, că nevastă-sa avusese dreptate: că Iolan înţelegea destul de bine româneşte. — Pentru ce nu încearcă să vorbească româneşte ? întrebă iritat pe Irma. — Mama ţine mult la ea însăşi. Nu vrea, nu poate suporta să râdă cineva de ea. — Dar pentru ce să râdă? Cine să râdă aici la noi? Eu? — De sigur că nu, dar poate servitoarele. Schimbul de vorbe fu pe vremea când servitoarea era numai una, şi româncă. Acum, cu două slujnice străine, el se resemnă să audă mereu vorbă străină în casă. Simţea că e un lucru nefiresc, care-1 umilea, şi se simţea vinovat, dar nu avea încotro. Cu doi copii mici, Iolan, deşi cam neîndemânatică, era totuşi de mult folos în casă. Cu ea, copiii erau în siguranţă de câte ori Irma avea treburi în oraş. Era o calitate care-i impunea lui Vasile Popovici: îi îngrija şi-i apăra ca o leoaică puii. Părea că sunt ai ei copiii, nu ai fetei. întâi cu silă în suflet, apoi obişnuindu-se, din zi în zi, el se trezi că şi Irma vorbeşte tot mai mult în limba ei, chiar când erau numai amândoi. 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La început îi ceru să vorbească cu el numai româneşte, dar, cu timpul, ieşind din prânzitor şi trecând în dormitor, el însuşi continua convorbirea cu Irma în limba ei. In vremea până fură copiii mici veniră şi alte schimbări în casa advocatului. El băgă de seamă că a rupt aproape orice contact cu societatea românească, abia după ce casa lui începu să se umple de cunoştinţe ale Irmei şi ale mamei sale. E adevărat că înainte de prima sarcină a Irmei el îi fu mulţumitor că nu se ducea de-acasă nicăiri, şi că pe urmă copiii mici făceau să nu se pună problema vizitelor şi a legăturilor sociale. E adevărat că el nu suferise din pricina izolării sociale în care se afla. Dar acum, văzând că în casa lui vin mereu femei streine, şi nicio Româncă, îşi dădu seama că viaţa lui familiară continuă într’o anormalitate care-1 umilea, şi care începu să-i fie o povară. Norocul lui era că partea cea mai mare din zi o petrecea la birou, restimp în care parcă se desbrăca încet de o haină grea, care-1 sufoca, până la ora când trebuia să plece acasă, şi când o îmbrăca din nou. Sensaţia că s’a aruncat între două lumi, ca într’o prăpastie, în care spânzura neajutorat, creştea din zi în zi. Rar se întorcea dela birou, fie la amiazi, fie seara, să nu afle un oaspe întârziat la locuinţa sa. Fumul des din prân- zitor, mucurile de ţigări strivite grămezi în scrumiere, arătau că nu una ci mai multe vizitatoare s’au perindat pe la ei. Casa lui răsuna acum numai de vorbă străină. Rar mai vorbia şi Irma româneşte cu el. Din conştiinţa că el şi-a băgat capul în această viaţă împotriva firii, pornea o paralizie a voinţii, care-1 făcea apatic şi bleg, ca şi când viaţa lui nu ar mai fi avut niciun rost. Din apatia aceasta se trezea numai când se întâmpla să asiste la discuţiile ce se desfăşurau în casa lui, cu prilejul multelor vizite ale cunoştinţelor soţiei şi soacrei sale. Băgase el seama de mult: convorbirile acestea erau stânjenite de prezenţa lui. Adeseori când intra el, femeile îşi aruncau o privire fugară, şi schimbau imediat subiectul conversaţiei. Totuşi când nu aveau ce ascunde, ele continuau şi în prezenţa lui. Subiectul de predilecţie, în faţa lui, era critica moravurilor publice, a decadenţei acestora, a sperţurilor, abuzurilor, a ilegali- tăţilor. Doamnele acestea citeau zilnic nu numai presa lor, ci, cel PRĂPASTIA 55 puţin unele dintre ele, şi presa românească. Cunoşteau scandaluri care erau relatate numai de aceasta din urmă. Era pe vremea când luptele între partide ajunseseră la cuţite, şi când acuzele reciproce umpleau coloanele ziarelor, când toată lumea îşi spăla rufele mur- dare în stradă. Advocatul simţea, de fiecare dată, cu câtă satisfacţie, sete şi plăcere, se aruncau străinele acestea asupra mizeriilor şi co- rupţiei publice, relatate de ziarele româneşti, şi multe şi de către cele minoritare. Era consternat de a vedea că prezenţa lui nu le împiedecă să discute, în toată libertatea, şi să tragă concluziile cele mai drastice. In câteva rânduri se trezi din apatia lui, şi le arătă că presa exagerează multe păcate şi abuzuri. «Nimeni nu mai judecă azi obiectiv » spunea el. « Trebue să se ţină seamă că toate faptele sunt relatate prin prisma interesului de partid. De altfel cred că ştiţi şi dumneavoastră, că, după război, moravurile publice au decăzut în toate ţările, nu numai Ia noi. Omenirea încă nu şi-a regăsit un echilibru moral, şi nici nu şi-l va regăsi în grabă. Asistăm la o nouă aşezare a societăţii, la toate popoarele. Există un haos intelectual şi moral care se resimte în toate faptele omeneşti. România nu este o excepţie. După câte se aud, nici în vecini nu e mai bine ». Când vorbea aşa urma un restimp de linişte. Dar totdeauna se afla câteo vizitatoare care venia cu un caz concret, cunoscut de ea: cum ajunge cineva mai uşor să i se fixeze şi să capete pensia cuvenită; cum e nevoie de bacşiş pretutindenea, pentru înain- tarea unei cereri drepte, pentru a nu întârzia cu anii, şi multe altele. Era silit să condamne şi el toate aceste obiceiuri. Le condamna şi când le citea în ziare, sau era informat în mod particular. Dar condamnarea lor pe faţă, înaintea acestor străine, îi sângera parcă demnitatea lui. Nu mai era nevoie să cunoască discuţiile ce se purtau în casă în lipsa lui. Intr’un rând, sosind dela birou, intră de-a-dreptul în dormitor. In prânzitor era o discuţie aprinsă, la care participau mai multe. Auzi şi glasul Irmei, dar mai ales al soacrei sale. Uşa era închisă, dar discuţia se urma pe un ton ridicat, aşa că el o putu înţelege aproape în întregime. revista fundaţiilor regale 56 ______Provizorat, provizorat 1 Dar, m’am săturat de atâta provi- zorat. Cei din tara liberă pot aştepta 1 Nu vor să ştie însă ca răbdarea noastră e pe sfârşite. — Ştiu, şi se gândesc, te asigur. Nu trece zi să nu lucreze pentru noi. Azi lumea întreagă e convinsă de nedreptatea strigătoare la cer ce s’a făcut. Toată lumea ştie că am fost lăsaţi pe mâna unui popor necivilizat, un neam de opincari cari nu vor ajunge niciodată la călcâiul nostru. — Ce ne foloseşte 1 Nimeni nu-şi ridică braţul pentru noi, pentru eliberarea noastră. Ne este dat, de ani, să vedem zilnic armata, poliţia, slujbaşii români, stăpâni pe ţara. Noi nu mai avem putere nici să rezistăm. Ne întovărăşim cu ei, facem politică cu ei, pacturi electorale, pentru câteva locuri în Parlament. Mândria noastră ofensată şi-a uitat de sine însăşi. Izolarea în care ne-au ţinut în primii ani ai nenorocim, a fost părăsită. Sărăcia ne scade şi va topi în curând orice rezistenţa» — Eşti prea pesimistă, draga mea, vezi prea în negru toate. Politica noastră, mai e nevoie să spun, e de circumstanţă. Niciunui conducător al nostru nu i-a trecut prin cap să recunoască acest blestemat stat român. Dar tocmai pentru a nu ne istovi e nevoie de o acomodare, la suprafaţă, să nu ne pierdem poziţiile, să putem rezista până la mântuire. Nu e de ajuns că opincarii ăştia ne-au luat pământul, moşiile moştenite din moşi strămoşi? Vrem să pierdem şi alte puteri? E o politică înţeleaptă aceea pe care o duc fruntaşii noştri. v __Ei, se spunea că sunt informaţii exacte, că armata noastră va intra în acţiune atunci şi atunci. Toate termenele au trecut, cu toată informaţia exactă, pe care se laudă unii că o au. Eu nu mai cred în termene. Eu vreau fapta imediată 1 __Hei 1 Cine nu o aşteaptă, cine nu o vrea 1 — oftă un glas. Şi advocatul recunoscu vocea soacrei sale. ^ __E nevoie de pregătirea terenului. Am câştigat până acum pe partea noastră Anglia, America, Italia, chiar şi o parte din opinia publică franceză. Dar nu avem până acum categoric de partea noastră Germania. — Neamţul ne-a fost totdeauna duşman. Ştia el Kossuth ade- vărul. Cu Neamţul nu ne vom ferici. PRĂPASTIA 57 — Şi totuşi fără Germania va fi greu. Italia ce contează? Soldaţii noştri s’au întors din războiul trecut desgustaţi. Ei ne vor sprijini numai cu vorba, nu şi cu fapta. — Să nu uităm că şi noi cei de aici trebue să fim trezi. Nu e de ajuns să aşteptăm, ca desrobirea să ne vină de-a gata. Acţiunea pentru dezertările peste frontieră trebue sprijinită din toate pute- rile. Contribuţia bănească să nu ~ne sperie. Reţeaua de spionaj trebue desăvârşită. Instrucţiunile date prin consulatele noastre din Ardeal, trebue urmate cu sfinţenie, cu orice jertfe. — Da, cu orice jertfe 1 Dar de toată lumea 1 Nu înţeleg ca unii să huzurească în belşug şi în situaţii, şi să nu le pese de cei puţini cari aduc jertfe. Sunt oameni cari şi-au pus în joc viaţa, sunt femei cari s’au resemnat să trăiască cu Români în interesul spionajului. Iar cocoane mari visează în castelurile lor reîntoarcerea în ţară. Şi, să ştiţi dela mine: când vor veni ai noştri, în frunte nu vor fi cei ce s’au jertfit, ci cei cari au moştenit nume ilustre. — Câţi au fost suprimaţi pân’ acum la încercarea de trecere clandestină a graniţei. Familiile lor ce recompensă vor avea? Ba nu, zău, ştim că se fac mereu tablouri cu toţi demnitarii pe când se vor întoarce ai noştri, dar n’am auzit să se fi întocmit tablouri cu cei sacrificaţi pentru visul milenar. Unii îşi perie în toată ziua costumele de gală, iar alţii putrezesc în şanţuri, culcaţi de senti- nelele române dela frontieră. E nevoie dc-o singură măsură pentru toată lumea. — Şi mai e nevoie de răbdare, draga mea; cine n’are nervi nu trebue să neliniştească pe toată lumea şi să o umple de pesimism. Advocatul recunoscu aici vocea soţiei sale. — Ascultaţi acum ultimele informaţii, se auzi un glas nou. Se făcu deodată linişte. Vocea cea nouă vorbea încet. Vasile nu mai putu înţelege nimic. Se auzea numai, din când în când, câte un chicot de mirare. In seara aceea advocatul nu cină ci se culcă de vreme, pretextând că-1 doare capul. Când veni Irma se prefăcu că doarme, deşi nu putu aţipi toată noaptea. Se simţea bolnav nu numai cu sufletul ci în tot trupul. Toate membrele îl dureau. Pentru el nu erau nicio noutate preocupările acelei lumi femenine străine, a cărei conversaţie o surprinsese fără voia lui. Ştia din auzite, dar era convins şi din instinct, la ce visează REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 58 necurmat lumea acelora. Dar faptul că se putea desfăşura o astfel de conversaţie în casa lui, îl revoltă adânc. Simţi şi mai amarnic prăpastia dintre două lumi în care se aruncase, şi începu să se dispreţuiască cumplit. Ce ajunsese el? Ce ajunsese familia şi casa lui? Dar mai erau ale lui? Nu e sub dominaţie străină? N’a ajuns casa şi familia lui un colţ de străinătate? Ce ruşine I Şi el, în birou, în viaţa zilnică, avea încă tupeul să se creadă şi să se dea drept Român I Şi soacră-sa I I-a fost mereu antipatică, i s’a părut mereu că are ceva de viperă ascuns în fiinţa sa I Şi Irma I Da, despre sen- timentele ei luă cunoştinţă încă în vremea când îl învăţa să dicteze la maşină. Atunci îi părură fireşti, fiindcă ştia că aşa simt toţi cei de-un neam cu ea. Dar îi părură fireşti şi la ea şi la alţii, numai pentrucă îi erau indiferente. Dar încă atunci se gândi că n’ar mai putea rămânea aşa, când Irma ar fi soţia lui. Femeia nici nu i-a mai dat vreun prilej să-i bănuiască senti- mentele. De altfel era altceva să ai un sentiment pentru el însuşi, ca ceva firesc, şi ajtceva să-l pui la bătaie în urmărirea unor scopuri criminale. Dela ea nu se aştepta la aşa ceva. Dar iată că prezenţa soacrei şi pe urmă vizitele acestea dese, au avut cea mai proastă înrâurire şi asupra Irmei. El văzu acest lucru, încă înainte de a începe vizitele. Numai sub îiyâurirea mamei sale, ea se desobişnui să vor- bească româneşte. Să fie acesta adevărul, ori ea n’a aşteptat decât prilejul să-şi poată schimba haina? Dimineaţa, înainte de plecare, advocatul o rugă să rămână puţin de vorbă cu el. Ea îl privi mirată. De obicei vorbeau foarte puţin între patru ochi. — Vreau să-ţi atrag atenţiunea, cu toată seriozitatea, asupra unui lucru, începu el. — Mă rog, sunt la dispoziţia dumitale, zise ea, ţuguindu-şi buzele. Vorbeau româneşte. . — Iată ce este I Noi nu avem nicio relaţie socială cu societatea românească din oraş. Poate e mai bine aşa. Tu nu ţi-ai arătat nici- odată dorinţa. Poate nu era momentul. Copiii au venit după olaltă. De acum, cred, e prea târziu, pentru înnodarea unor legături, care trebuia să aibă loc dela început. Nu-mi pare rău pentru asta. Eu am trăit totdeauna singuratic. Poate, nu ştiu sigur, nici nu ar fi -fost dorite vizitele noastre. Toţi cei căsătoriţi cu străine, trăiesc destul de izolaţi. PRĂPASTIA 59 — Izolaţi de ai voştri, dar nu de societatea noastră. — Ii priveşte pe ei! Cât mă priveşte pe mine, eu nu doresc nici societatea alor voştri. ’ — Adică ai dori să trăim ca în mijlocul codrului? zise ea cu ironie. — Ascultă, Irma! Aseară am surprins fără voia mea conversaţia voastră din prânzitor. Eu nu pot admite ca să se schimbe casa mea într’un adăpost al celor ce uneltesc împotriva ţării mele. Sunt destule case şi familii străine în oraş pentru acest scop. Şi ştiu că pretutindenea se ţes intrigi şi uneltiri. Cred însă că nu vei admite nici tu ca asemenea lucruri să se petreacă în casa mea. Bun şi prost voi fi eu, dar la atâta decadenţă încă nu am ajuns. Deci interzic cunoştinţelor tale şi ale mamă-ti, să mai vină în casa mea. Femeia, palidă, îşi muşca buzele. —■ Va fi foarte greu de executat ceea ce-mi ceri, dragul meu. Mama nu poate trăi fără societate. — In cazul acesta n’are decât să ne părăsească. Cum m’am îngrijit mai înainte de existenţa ei, mă voi îngriji şi pe viitor. —• Va fi greu să mă despart de ea, după ce m’am obişnuit să-mi ajute la copii. Ţine foarte mult la ei, dragă Vasi. Apoi, şi eu, mai trebue să schimb o vorbă cu cineva. Tu eşti toată ziua dus, şi de altfel şi când eşti acasă, eşti destul de scump la vorbă. Ah! S’o fi luat dracul pe doamna Barna! Ea pune astfel de probleme în discuţie, ea aprinde conversaţia, care pe urmă nu se mai termină. In cazul că te-aş asigura să elimin 'câteva firme din societatea ce vine la noi, şi că nu voi mai admite astfel de discuţii în casa ta, n’ai fi bun să-ţi retragi hotărîrea? Mama n’ar putea suporta. — Mamă-ta I Dar îmi pare că ea e mai aprinsă ca altele în aşa zisa chestiune naţională. Până şi tu ai fost luată de avânt. Irma înţelese că Vasile ascultase întreaga conversaţie, şi nu mai ştiu, ce să spună. — In sfârşit, zise ea în urmă, dacă aceasta e voinţa ta, o să ne conformăm. Vom încerca. Vreo două-trei săptămâni nu mai veni nicio străină în casă. Irma nu avu decât să le spună că bărbatul său a auzit întreaga convorbire. Ele se temură să nu fie denunţate, şi se 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aşteptară zile de-a-rândul să vadă pe agenţii siguranţei intrând în casa lor. Dar nu se petrecu nimic. Advocatului nu-i trecu nici prin gând să le denunţe. Ştia că aceeaşi atmosferă complotistă era în toate familiile care se ţineau aparţinând clasei de sus. Astfel, după o vreme, unele din ele, la insistenţa lui Iolan, veniră iar. Veniră şi altele nouă. Puneau însă lucrurile astfel la cale ca advocatul să nu mai poată bănui. Totuşi uneori le surprindea, venind la ore neobişnuite dela birou. Le surprinse uneori încetând subit convorbirea. înţelese că Irma nu se ţinuse de cuvânt. Dar se făcea că nu mai observă nimic. Se pare că revolta lui fusese momentană şi că trecu, căzând din nou în apatia lui obişnuită. Aşa crezu Irma, aşa i se păru lui însuşi. Poate din motivul că o problemă cu mult mai gravă se pusese conştiinţii sale, îndată ce copiliţa începu să spună primele cuvinte. In adâncurile lui sufleteşti zăcea dela început problema copiilor, şi toropirea spirituală în care trăia pornea de aici. Toată viaţa fusese dornic să aibă familie, să aibă copii. Dar evidenţa ce nu mai putea fi contestată, că se apropie naşterea întâ- iului său copil, în loc să-l bucure, îl întristă şi-l nelinişti adanc. I se părea aproape un lucru împotriva firii ca să aibă el un copil jumătate român şi jumătate străin. Era pentru el o idee de nesuferit, de care cerca să fugă. I se părea că niciodată n’a simţit anormali- tatea legăturii sale familiare ca acum — aşteptând venirea în lume a unei fiinţe nenaturale, n’a simţit ca acum deosebirea şi prăpastia dintre cele două neamuri. Nu simţi nicio bucurie la naşterea copiliţei, care semăna leit cu mamă-sa, ca şi al doilea copil de altfel. Dar cu timpul, după ce copiii mai crescură, începu să se împrietenească cu ei. Ii lua în braţe, se juca cu ei, şi adeseori seara îi legăna, bornoind uşor un cântec de leagăn românesc învăţat din copilărie. Irma râdea şi se bucura când îl auzea cântând încet lângă leagăn. Mamă-sa Iolan se irita, şi se auzea cum trânteşte uşile prin odăile vecine. «Copiii nu sunt vinovaţi de nimic» îşi sfârşi el frămân- tările. «Vinovat sunt numai eu, şi pentru naşterea lor dintr’o alianţă nefirească, şi pentru ceea ce, eventual, vor avea de prApastia 6 suferit în viaţă din cauza aceasta. Educaţia lor va fi româ- nească de sigur». De când începu să gângurească fetiţa, să spună primele cuvinte, el puse piciorul în prag şi schimbă slujnicele. Aduse două Românce. Soacră-sa părăsi casa câteva zile, dar pe urmă se întoarse, tot îmbufnată. _ El petrecea acasă mai multă vreme ca mai înainte, şi se juca mereu cu copiii, învăţându-i întâiele cuvinte. Trecură aşa săptămâni şi luni, copiii creşteau şi gângureau cuvinte româneşti, când într’o bună zi se trezi cu ei ca spun şi vorbe străine. Advocatul făcu observaţie Irmei: __Ne-am înţeles că copiii vor învăţa numai româneşte la început. Nimeni nu poate învăţa deodată bine două limbi. ____ Eşti prea puritan, dragul meu. Iată mai prind şi ei câte un cuvânt dela mama. N’o să se facă gaură în cer. Mama e veşnic cu ei. Ce vrei, să stea toată ziua mută? Vasile căută pe soacră-sa, şi-i făcu observări. Iolan ascultă palidă, apoi deodată se învineţi: __Astfel de pretenţie nu poate avea decât un cap de bou ..., izbucni ea. Dar cum crezi dumneata ca un copil să nu înveţe limba mamei sale? E absurd şi pervers ce pretinzi dumneata. Şi, în definitiv, copiii sunt ai Irmei. Nu vezi că n’au nicio linie de asemănare cu dumneata? Irma interveni speriată: — Mamă, pentru Dumnezeu, ce te aprinzi aşa? Nu e dreptul lui să-şi crească copiii cum îi place? — Nul E dreptul tăul Tu eşti mamă. Numai un om prost şi rău crescut poate avea asemenea pretenţii absurde. Să înveţe numai româneşte 1 Şi ce folos vor avea din asta? Ii va face Români? Aşa crezi dumneata? Asta niciodată! Când te-ai căsătorit cu o stiaină trebuia să ştii atâta lucru. — Dar, mamă, cum poţi vorbi asemenea prăpăstii? __Tu să taci! zise soacra tot mai înfuriată. Destul e că ne-ai făcut neamul de ruşine, să te legi de un bărbat străin. Cel puţin dacă ar fi fost tânăr şi frumos. Dar tu ţi-ai luat unul bătrân şi şchiop. __Mamă 1 ţipă Irma desnădăjduită. Advocatul era alb ca varul. El ridică mâna în semn de tăcere. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 6e — Are dreptate mamă-ta. Las-o să vorbească. Ea spune ade- vărul. In tine poate tace încă, poate se ascunde, dar acesta e ade- vărul: am făcut amândoi nu o prostie, ci o crimă. Suntem două rase care se vor duşmăni în veac de veac. Iată rasa voastră personificată în maică-ta. Apoi, întorcându-se spre Iolan: — Aprob tot ce spui, dar cred că vei şti că eu nu m’am îmbulzit în căsătoria asta nefirească. Ori doar’ Irma nu ţi-a spus niciodată nimic? — Ce Irma? Irma e un fleac din tineretul ăsta de azi, care n’are niciun ideal decât o viaţă confortabilă. Până acum, nu e decât un fleac. Dar se va trezi şi în ea nu peste mult datoria... — Te-ai silit dumneata de cum ai pus piciorul aici să i-o trezeşti. Dar cred că nu era nevoie. Ea e tot atât de străină ca şi dum- neata, dar ea are altă inteligenţă şi alt tact. In sfârşit, mă bucur că ne-am limpezit punctele de vedere. Cum nu înţeleg să renunţ la dreptul de a-mi creşte copiii în limba şi legea mea, iar dumneata eşti la bariera opusă, va trebui să ne despărţim definitiv. In sfârşit, nu cu dumneata m’am cununat. Iolan îşi muşcă buzele, se învârti într’un călcâi şi izbi uşa în urma ei. Un an nu i-a mai trecut pragul lui Vasile. Copiii erau mărişori. Dar la vrâsta de trei şi patru ani advocatul văzu că ei învăţaseră şi ştiau şi limba mamei. Irma rămăsese cu ei, şi cu toate că aveau poruncă să nu vorbească decât româneşte cu tăticu, ei se scăpau adeseori. Ii învăţase Irma, acum când nici servitoarele nu ştiau o boabă? Mai venia, fără ştirea lui, soacră-sa? Sluşnica-i ducea la Iolan acasă? Ii era penibil şi umilitor să întrebe pe sluşnici, iar Irma se făcea că nu aude când copiii scăpau câteo vorbă străină. Ce era să facă? Să rabde până ce copiii vor putea fi daţi la o grădiniţă. Cum soacră-sa se bolnăvise greu şi Irmei îi venia foarte la neîndemână să o îngrijească într’altă locuinţă, o aduseră iar la ei. Boli vreo jumătate de an. După ce se ridică în curând, lucrurile îşi urmară cursul lor normal ca şi mai înainte: vorbea şi ea, şi acum şi Irma, cu copiii numai în limba lor. PRĂPASTIA 63 Cunoştinţele începură să vină iar, şi advocatul se simţea ca un câine bătut. Prăpastia se deschidea tot mai îngrozitoare la picioarele sale. Ameţea privind din marginea ei. Dar nu mai avea puteri să se depărteze de ea. Uneori îşi zicea amărît: «o să mă înghiţă şi pe mine ca pe alţi rătăciţi ». I. AGÂRBICEANU UN MOMENT SENTIMENTAL DIN TINEREŢEA LUI CARAGIALE Mai acum cinci ani, când pregăteam « Viaţa lui I. L. Caragiale », am rămas foarte uimit de cuprinsul unei scrisori primite de au- torul «Nopţii furtunoase» dela unul din amicii săi, arhitectul N. Gabrielescu. ‘ Pe acesta îl cunoscuse poate numai cu un an înainte, când, în calitate de revizor şcolar al judeţelor Argeş şi Vâlcea, avea dru- muri mai dese la Curtea de Argeş, unde se lucra la restaurarea mănăstirii, sub conducerea lui Lecomte du Nouy, asistat de arhi- tectul român. Gabrielescu era un băiat de viaţă, în care veselul revizor şi-a găsit un bun tovarăş de petreceri. Scrisorile lui sunt uneori împănate cu «apropouri» galante, despre cunoştinţele facile ale amândurora. De rândul acesta însă, cazul era mult mai neaşteptat; aş spune aproape: grav. Gabrielescu lua un ton sus- ţinut de sfătuitor într’o împrejurare sentimentală misterioasă, în care umoristul făcea figură lamentabilă. Plecase dela Iaşi «într’o stare de plâns », însoţit la gară de Gabrielescu şi de Petre Th. Missir, junimistul. Dela Craiova (iar nu dela Curtea de Argeş 1), Caragiale trimisese lui Gabrielescu o scrisoare, se vede, plină de impacienţă şi de mustrări la adresa ambilor prieteni, că nu se ocupă de proiectul matrimonial a cărui tranşare o lăsase pe seama lor. Aşa dar, lucrul era serios. Caragiale era îndrăgostit de-a- binelea, dar din sfială poate nu se declarase şi nu ceruse părinţilor mâna domnişoarei, încredinţând afacerea, celor mai apropiaţi prieteni dela Iaşi. Gabrielescu îl dojeneşte pe îndrăgostitul lă- crimos de slăbiciunea pe care o arată în această împrejurare, îl desvinovăţcşte pe Missir de învinuirile lui Caragiale care credea UN MOMENT SENTIMENTAL DIN TINEREŢEA LUI CARAGIALE 65 că-i ascunde ceva, şi îndeamnă la răbdare (scrisoarea, cu data de 9 Aprilie 1883, e reprodusă în «Viaţa lui I. L. Caragiale », la Bibliografie, nota 100). Episodul acesta îmi deşteptase curiozitatea, prin postura sur- prinzătoare în care se arăta « cinicul » umorist. Am crezut a-i afla peste câtva timp deslegarea: în momentul când d-1 ing. N. P. Missir, mi-a încredinţat spre publicare scrisorile lui Caragiale către părintele său, şi pentru documentare, acelea ale lui Petre Th. Missir, către Caragiale. Intr’adevăr, câteva scrisori, din primă- vara anului 1883, se raportează în termeni destul de luminoşi, la această chestiune. Caragiale era în vârstă de 31 ani. Numele persoanei care-i inspirase o simţire atât de vehementă, era Fri- dolina, — evident, un nume dat în glumă, după o romanţă de pe atunci. Ea era pomenită în acelaşi timp cu Caudella, compozitorul, şi cu alte personaje ieşene, unele cu numele în iniţială sau prescurtate altminteri. Acelaşi ton al disperării, ca şi în scrisoarea, nepăstrată, la care răspunsese Gabrielescu. Astfel, la 31 Martie, joi (1883), în drum spre Bucureşti, Caragiale îi scrie lui Missir că a «plâns toată noaptea în vagon ca un mizerabil» şi că, scriindu-i', plânge iarăşi. Avea la el un portret al persoanei cu nasul asa, pe care-1 privea mereu, dar care portret era « rece şi nu vrea să răspunză la niciuna din mângâieri... ». Apelul e disperat. «Te rog scrie-mi. Sunt pierdut. Ce am să mă fac într’o lună de zile? Dacă nu-mi scrii tu, dacă îmi lipseşte şi trăsura asta de unire între Craiova şi Iaşi, ori mă împuşc, ori rămâiu cel mai ticălos om din lume». Caragiale îi cere lui Missir să mijlocească pe lângă mai multe persoane, împlinindu-şi astfel făgăduiala făcută la gară, înainte de plecarea lui: «că o să studiezi bine terenul, că ai să informezi exact despre toate, că ai să obţii o viză feminină pe una din scri- sorile tale, că poate o să obţii o scrisoare dela nasul cel momos, că poate să capeţi pentru mine autorizarea să scriu însumi doamnei Reineke ». Scrisoarea e scurtă, dar mai are câteva note de lamen- taţie şi de îndemnuri fierbinţi către prietenul căruia-şi « conjiazâ toată fericirea... cea mai adâncă prietenie şi cea mai mare recu- noştinţă ». E de asemenea vorba acolo de cineva, pe care îndră- gostitul se sprijină încrezător: « Spune-i Anetii cât sunt de neno- rocit şi cât contez, pentrucă o ştiu cât e de bună şi de simţitoare, pe compătimirea ei». 5 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Peste alte patru zile, o nouă scrisoare dela Craiova, unde Cara- giale avea să se stabilească pe timp de o lună. De rândul acesta, misiva e foarte lungă şi dintre cele mai frumoase (Corespondentă, Opere, VII, pag. 522—527). O pereche bătrână, din compartimentul comun, îl înduioşase pe Caragiale, prin schimbul de drăgălăşii sentimentale, în care nu intra nicio trivialitate; acest tablou de iubire conjugală îl făcuse să se viseze în călătorie de nuntă cu Fri- dolina, spre Viena. Se află însă la Craiova «mai nenorocit ca oricând». Urmează un nou apel, în acelaşi ton disperat: «Scrie-mi. Nu te uita că nu pot să-ţi spun cât sufer; nu pretinde retorică şi stil dela mine; crede-mă numai că niciodată în viaţă n’am fost în starea asta. Sunt dureri de moarte, omule, fie-ţi milă de mine, că poate s’o păţi şi tu». Se repetă îndemnul de împlinire a făgăduclilor, enumerate iarăşi. Caragiale vrea să ştie ce spun rudele Fridolinei:.«.. .se interesează de mine cumva, se mărginesc la o indiferentă compătimire de cuviinţă, sau, curat şi simplu, râd de mine? » Ce spune Fridolina însăşi? Suspinătorul scrie dela masa sa, având înainte «portretele Fridolinei şi Anetii... deoparte şi de alta a portretului lui Biberi». Dimineaţa le sacrifică buchete de viorele, admirând «ce bine le şade momoaţelor în încadratura albă şi albastră de flori». Urmează comisioanele civilităţilor pe care Missir are să le îndeplinească pe lângă tot cercul Fridolinei. Aminteşte cu sentimentalism şi de şedinţele săptămânale ale «Junimei», care nu-şi strămutase încă revista la Bucureşti: «In toate sâmbetele seara să ştii, râzând la « Junimea », că mă gândesc la voi; ştiu cam când începe dosarul, apoi corespondenţa redacţiei, apoi blăstămăţiile lui Roesler, apoi « uşile, uşile!». ■ Ca să se vadă însă, că turburarea sentimentală nu schimbase, oricât de provizoriu, alcătuirea sufletească a umoristului, e de citit în aceeaşi scrisoare, episodul întâlnirii lui Caragiale la Cra- iova, cu pedagogul Leonardcscu, neuitată scenă de comedie, în care abia dacă se simte şarja. Nu rezum cu fidelitate misiva, de vreme ce poate fi urmărită de oricine. Amintesc însă că îndrăgostitul are, pe lângi diminu- tivele gingaşe de până acum, şi altele, însoţite de mângâieri în care tonul copilăresc alternează cu gesturile pasiunii virile: «Ţe faţe Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul. Mânţe-i măsa Un moment sentimental din tinereţea lUi caragiale 67 nasul asa şi peţeţele I» In ultimul post-scriptum, după ce abundă în asigurări sentimentale («Mi-e dor grozav de ioţi: mai aks de tine, cel mai omenos şi cel mai inteligent prieten; de Anetta cea mai îngerească inimă; şi de nasul asa mi se frige inima»), aminteşte de visurile-i matrimoniale, calificate «castele spa- niole » şi face chiar portretul fizic al Fridolinei: «... cu nasul asa, cu ochii ei albaştri, cu capul ei frizat...». Ultimul cuvânt e pentru Aneta, care i-a spus într’o seară: «Dama de tobă sunt eu; ai încredere în Dama de tobă». Caragiale apelează la miloasa prietenă, « care cu inima ei delicată înţelege cât e de dureros un sentiment contrariat». In scrisoarea a treia către Missir, trimisă în grabă, din Gara Craiova, nu mai e însă vorba de niciun sentiment; Fridolina ru mai e numită; o menţiune de amiciţie însă, pentru Aneta căreia i se trimit complimente (23 Aprilie 1883). Iar în următoarea, adresată tot din Craiova poate la începutul lui Mai, găsim o întorsătură .tot atât de surprinzătoare ca şi ac- centul disperării, din primele două: «Nu mai avansa nimic nicăiri în privinţa prostiilor mele cu Fridolina. Ţine-te şi mai ales ţine- mă într’o onorabilă rezervă ». Din contextul scrisorii, am fi ispitiţi a crede că schimbarea de atitudine a lui Caragiale s’ar datora unor diversiuni mai mult galante, oferite de capitala Olteniei («. . iute trec zilele, mai iute, pentrucă mai dulce trec nopţile...»), cu amintiri de altă natură decât acelea ale pasiunii ieşene. Aşa se isprăveşte paragraful sentimental din corespondenţa lui Caragiale. Am crezut, în cadrul prezentării Corespondenţei, că deţin cheia secretului. Cum era vorba de atmosfera laşului din 1883, cu personaje mai toate dispărute, cui era să mă adresez pentru lămurirea lucrurilor? Atunci, — era prin 1941, m’am gândit la C. Meissner, ultimul supravieţuitor al « Junimei », căruia-i mergea faima de om plin de civilitate şi bogat în amintiri. L-am căutat la Arhivele Statului din Bucureşti, unde locuia, găzduit de d. Aurel Sacerdoţeanu. Meissner m’a primit foarte prietenos şi mi-a fost de mare folos; mi-a identificat câteva din persoanele care constituiau cercul Fridolinei şi m’a pus în legătură epistolară cu Aneta, compătimitoarea martoră a focului de pae care fuses< 6" 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iubirea lui Caragiale. Dela d-na Anna G. Pădure, văduva directo- rului "Băncii Naţionale din Brăila, am aflat aşa dar cum spunea G. Bogdan-Duică «multe şi mărunte» despre Fridolina. Fridolina era f.iica unei doamne Reineke, cumnata lui Francisc Caudella, tatăl lui Eduard Caudella; numele ei adevărat era Leo- poldina; aşa dar Leopoldina Reinecke era vara primară a lui Ed. Caudella. Tatăl Leopoldinei, Andreas Reinecke, căsătorit la Yiena cu fiica unui fabricant de trăsuri, şi fratele tatălui, Chri- stian Reinecke, furnizau echipaje boierimei ieşene. Murind, Andreas Reinecke nu lăsase o avere mare, ca să-şi înzestreze cele trei fete. Caragiale, în primăvara anului 1883, pregătea, în colaborare cu I. C. Negruzzi, libretul comediei muzicale « Hatmanul Baltag », a cărei partitură fusese încredinţată lui Ed. Caudella. In casa lui a cunoscut-o pe Fridolina, precum şi pe Aneta, fiică a d-nei Clara Ed. Caudella dintr’o altă căsătorie. Aneta îşi numea tatăl vitreg, cu care se înţelegea foarte bine, Biberi, aşa cum i se spunea şi de ceilalţi, în familie. Fridolina şi Aneta erau de o vârstă şi bune prietene, mai mult decât rude prin alianţă; li se spunea «ies ins6- parables ». Prin temperament, erau totuşi foarte deosebite; iată cum caracterizează d-na Anna G. Pădure, pe Fridolina şi pe Aneta de odinioară: «... Leopoldina, un caracter rece şi liniştit, eu însă veselă, glumeaţă şi plină de draci.. ». Ea îşi aminteşte perfect de sentimentul lui Caragiale: « Caragiale când venea dela Bucureşti era toată ziua la noi [adică la Ed. Caudella 1], ştiam pentru cine vine. Leopoldina îi rămăsese în inimă, dar ea foarte rece şi indiferentă, o fire ascunsă, în zadar se învârtea Caragiale pe lângă ea, inima ei era dată unui maior Costică B .., foarte bine, în toate privinţele adevăratul cavaler de salon ». Când se îndrăgostise Caragiale de ea, Leopoldina era foarte abătută, pentrucă maiorul, sau mai-exact vorbind, căpitanul C. B., care îi ceruse mâna şi o obţinuse, se purtase necavalereşte, părăsind terenul şi Iaşii, când aflase că zestrea era necorespunzătoare aşteptărilor lui. Leopoldina, de altfel, deşi îl iubea, nu-şi mani- festase sentimentul, păstrându-şi răceala. Suferi cumplit, din pri- cina despărţirii. N’a mai iubit pe nimeni după aceasta (a făcut o căsătorie de convenţie, cu un inginer dela căile ferate, mult mai în vârstă şi foarte zuliar). Leopoldina Reinecke era o fire mândră, cum vom vedea mai departe, din scrisorile lui Petre Th. Missir. UN MOMENT SENTIMENTAL DIN TINEREŢEA LUI CARAGIALE 69 In casă, era preferata tatălui. După moartea lui, rămăsese podoaba casei; toate atenţiile familiei şi ale străinilor, se îndreptau către dânsa. D-na Pădure mi-a dat fotografiile, format cabinet, ale celor două «inseparabile», despărţite însă în faţa obiectivului fotografic (Foto Swiatoniowski, Iaşi). Leopoldina se pozase convenţional, cu o carte în mâini şi cu privirea absentă; în timp ce portretul Anetei, deşi rezemată în cot, cu o mână la bărbie şi cu cealaltă prinsă de o floare artificială, e mai mobil, prin vioiciunea ochilor; Leopoldina era însă frumoasă: oval pur, ten alb, trăsături deli- cate, nasul uşor ridicat (nasul asa, cum îl numea Caragiale!). Sfatul unui bun prieten'avea să-l capete Caragiale, răspicat, dela Petre Th. Missir. Cu câţiva ani mai tânăr decât scriitorul, juristul era cel mai bun prieten al lui Caragiale, din cercul ieşean al « Junimei». Missir era foarte inteligent, foarte săritor şi foarte sincer. Au rămas dela el, către Caragiale, un mare număr de scrisori pe care le voi publica in extenso, cândva. Missir judeca ferm şi scria viguros, cu o argumentare strânsă, In chestiunea Fridolinei, se păstrează de d. ing. N. P. Missir, o singură scrisoare scurtă, dela 1 Aprilie 1883, răspuns la prima scrisoare a lui Caragiale, dela 31 Martie. Sus, în stânga, pe o bucată mică de hârtie, Missir desemnase cu creionul nasul Fridolinei, uşor ridicat din vârf şi scrisese dedesubt: «asa»! E o iute dare de seamă a împlinirii comisioanelor sentimentale. S’a dus a doua zi după plecarea lui Caragiale, la Ed. Caudella, unde a găsit-o pe Fridolina cam indispusă; ea se arătase faţă de Aneta, surprinsă că suspinătorul ei plecase din Iaşi fără s’o vadă: o primă nedumerire asupra seriozităţii pretendentului! Piesa principală, în chestia dosarului sentimental, ne-a lipsit pe vremea pregătirii corespondenţei până ce, prin bunăvoinţa d-nei Ştefania P. Zarifopol, am obţinut deslegarea deplină a mi- sterului. D-sa mi-a înmânat scrisoarea lui Missir, nedatată, [uşor databilă 9 Aprilie st. v.], dar desigur răspuns Ia scrisoarea II (Craiova 4/16 Aprilie 1883) a lui Caragiale. Misiva e lungă, de opt pagini, foarte importantă prin conţinut şi nepreţuită prin sublinierile şi adnotările lui Caragiale, în vederea redactării răs- punsului. Missir accentuiază din capul locului asupra trecutului senti- mental al Leopoldinei, care a avut « veleităţi pentru un militar ». 7o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar dacă, cum spune spiritual corespondentul, ea «ar consimţi să aibă-pe ^viitor intenţiuni literare », care ar fi situaţia? Missir îl sgâlţâe prieteneşte pe Caragiale, ca să-l facă să judece limpede. In prealabil îi menajează cu abilitate susceptibilităţile, asigurându-1 că va reuşi uşor-să obţină mâna domnişoarei, dacă se va prezenta la Iaşi cu o cerere categorică. Totodată îi sgândără însă amorul-propriu, pomenind de contrarietatea suferită de Leo- poldina, prin plecarea «clopotarului» ei, căpitanul, şi de neho- tărîrea ei faţă de noul pretendent, pentru care nu simte deocam- dată nicia înclinare. După aceasta, Missir atacă cu hotărîre pro- blema^ pe care o priveşte cu deosebită gravitate, sub unghiul psihologiei feminine. Poate o femee tânără să consimtă uşorJa căsătoria cu un bărbat care o cere stăruitor, fără a se gândi daca i-a stârnit « coarda pasională o? este femeia mai puţin liberă decât bărbatul, să reflecteze îndelung asupra unui pas de asemenea însemnătate? egoismului bărbătesc, nu trebue oare să i se opună dreptul femeii de a decide, cu totul neinfluenţată? Missir repetă nedumerirea Fridolinei, pomenită în scrisoarea precedentă: «%,. o asemenea, femee va fi indispusă, că pe când îi ceri mâna ei, tu te duci d * 3 cri "pe zi într’o casa unde este o fată de măritat ţAneta 1], că promiţi să vii să-ţi iai adio şi tu laşi numai o cartă poştală şi de altmintrelea toată ziua aceea o petreci la. Cau- della Caragiale să nu ceară prea mult dela. prieteni, care nu pot decât să-l pună. « pe pragul casei », unde urmează a face singur « cele alte păsuri % când va veni la Iaşi. ' După ce s’a ridicat la o [frumoasă înălţime morală, pledând pentru egalitatea sexelor înaintea căsătoriei, Missir examinează creşterea şi caracterul Leopoldinei. «Fridolina nu. este dintre indiyidualiţăţile din mijlocie. Se distinge de aceste printr’un fel de mândrie, care o face să vadă lumea cam indiferentă. De ce aceasta? Ea a crescut în anume împrejurări. M-me Reinecke îmi spunea zilele trecute că bărbatul eî pe patul de moarte au spus cuvinte de deosebită-iubire pentru copilul lor cel întâi. De atuncea şl până şstăzi ea a fost drăgostită de maică-sa şi recunoscută de fraţi şi surori Ga primă violină în orchestra casei lor. In această situaţie s’a format personalitatea ei, în care moţa principală este în adevăr oare pare mândrie, semnul unei puternice conştiinţe UN MOMENT SENTIMENTAL DIN TINEREŢEA LUI CARAGIALE 71 de sine... Cu mândria ei a exasperat tot timpul pe căpitanul clopotar, încât milostivul suflet a Anetei trebuia să-l mângâe pe clopotar ca să nu se uite că e rece, dar că totuşi ea are slăbiciuni pentru dânsul. Iată dar fortăreaţa pe care trebue să o asediezi. Recunoaşte deci că trebue asediu în toată regula », y După acest avertisment, de bun psiholog, Missir mai obiec- tează două dificultăţi; una de ordin material, de a pune viitoarei sale soţii la dispoziţie traiul fără griji şi privaţii, din casa maică-si; alta, sufletească: «fi-va potriveală de caracter, între răceala ei aparentă şi profuziunea ta sentimentală, o potriveală care să-ţi îndulcească interiorul tău de căsnicie?». Missir închee, ca răspuns la gândurile negre ale lui Caragiale, cu condamnarea sinuciderii: «...ai fi un laş, care ţi-ai greşit viaţa ca un caraghios, şi care cu greşala ta ai lăsa amare suferinţi acelora dela care ai primit iubire şi afecţiune tot timpul cât ai gustat această viaţă ». Din fericire, desnodământul n’a fost dramatic, cum se temeau Missir şi Gabrielescu. Scrisoarea l-a silit pe Caragiale să reflecteze asupra unei serii de chestiuni: dovadă însemnările lui mar- ginale. Prima începe curios (acolo unde e vorba de abandonarea defi- nitivă a partidei, din partea căpitanului): «cenuşa (sic). Tocmai pentru aceea nu am îndrăsnit s’o cer pe Aneta (sic)... (şi aci e locul să constat că rabia mea sentimentală a provenit din atmosferă. Acum îmi dau seama. Eu nu am văzut-o pe Fridolina decât de 2-trei ori. Ceva mai mult, hevăzând-o vreo şapte-opt zile, mi-a venit în cap s’o cer şi de a doua zi mergând la Caudella şi stând toată zioa cu Aneta, m’a apucat rabia. Atmosfera). Ştiam că este angajată şi în cazul cel mai bun pentru mine ar fi abandonată. De aminteri ştii tu. Ce suflet poate să-ţi acorde o femee, oricât ar fi de puternică şi de tranşantă căsătoria (cuvânt nedescifrabil), fiind abandonată ». A doua adnotare, acolo unde Missir îi ceruse lui Caragiale să se pună în situaţia Leopoldinei, adică a unui bărbat căruia i s’ar propune mâna unei fete, care nu-1 inspiră şi nici nu-1 ademeneşte prin avere (« Ai putea zice îndată da sau ba ? nu ţi-ar veni în minte ideea egoistă că nu vrei să te vinzi cu una cu două »): «Impropriu şi nefiresc, nepomenit, neîntâmplabil». REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 72 A treia (Missir scrisese: « Cu cât mai mult au rezon femeile să fie nedumerite. Ele pentru (sic) care căsătoria le scoate din « non-existenţa » în care fuseseră lăsate, pentru a le aduce în fine în valurile lumei în bine şi în rău, la realitatea toată şi întreagă a acestei vieţi »): « absolut fals ». Din aceste două scurte adnotări, se vede că nu tot aşa judeca I. L. Caragiale problema căsătoriei, rămânând un partizan al concepţiei conservatoare, care lăsa fetele pradă soţilor, prin căsă- torii convenţionale, fără consultarea lor. La paragraful în care urmează îndemnul ca pretendentul să vină la Iaşi, pentru demersul hotărîtor, Caragiale face însemnarea a patra: ' «Nu e (cuvânt indescifrabil), la maigre pitance d’une soumis- sion â mon sentiment comme mari, când în transporturile mele amoroase (şi ştii că felul firii mele e să ducă până la mai absurdă expansiune acele transporturi), ea să dea ochii peste cap să între- vază chipiuri şi să audă clopotele. Fridolina luată aşa cum vreu 'eu e alta decât aşa cum este ea. Cum vreau mi-ar trebui mie (?) fata care a fost cerută, lăsată (în parantez un cuvânt nedesci- frabil). Dar dacă urechile-i vâjie încă de clopote; dacă hotărîtoarea superioritate intelectuală (scuză-mă că mă laud) termenul de com- paraţie [cu] clopotarul reduce fatuitatea mea la cele mai mici proporţii». Ultima notă e o glumă, în marginea locului unde Missir scrisese că Fridolina era în orhestra familiei, prima violină. « Mă stimez bun maestru de capelă ». Adnotările se opresc aci. Caragiale poate nici nu s’a mai ostenit să scrie răspunsul proiectat, de vreme ce un astfel de răspuns nu s’a găsit printre scrisorile sale, grijuliu păstrate de Petre Th. Missir. Ce putem deduce din aceste însemnări, cu privire la retra- gerea lui Caragiale, din bătălia matrimonială abia începută? După cum vedem, el nu răspunde, marginal, la cele două principale întâmpinări ale lui Missir: problema bazei economice a căsniciei sale şi chestiunea potrivirii caracterelor. Adnotările lui aruncă însă o vie lumină asupră împrejurării în care s’a născut puternica impulsiune sentimentală a lui Caragiale: atmosfera. A întrezărit-o UN MOMENT SENTIMENTAL DIN TINEREŢEA LUI CARAGIALE 73 pe Leopoldina de două-trei ori în casa lui Caudella, apoi n’a mai văzut-o, o săptămână întreagă. Asta a fost deajuns ca să-i pro- voace rabia amoroasă. Temperamental, s’ar fi potrivit mai bine cu Aneta, vioae şi nebunatică, dar l-au atras răceala şi mândria celeilalte. Fiinţa prestigioasă, îndepărtată, netangibilă şi suferindă, l-a fascinat. Caragiale îşi cunoştea reacţiunile exagerate în dragoste, «transporturile » lui, de vreme ce nu era la cel dintâi. Până la urmă, ori focul de paie s’a stins singur, nemotivat, odată ce « at- mosfera » devenise neoperantă, la distanţă, ori ideea de a se căsă- tori cu o femee neconsolată, l-a trezit la realitate; în orice caz argumentele raţionale, atât de bine întemeiate în scrisoarea lui Missir, nu par a fi avut efectul hotărîtor asupra lui Caragiale. Intr’adevăr, ce răsunet puteau avea raţiunea şi bunul simţ asupra unui impulsiv sentimental? mai ales în clipa când impulsiunea se sleise, prin propriu exces? ŞERBAN CIOCULESCU Anexe SCRISORILE LUI PETRE TH. MISSIR, RELATIVE LA LEOPOLDINA REINECKE I Iubite Caragiale ! [1 Aprilie 1883] Pe scurt. — Ai plecat Miercuri de aice. Joi a fost o zi ploioasă şi tristă. După Tribunal o dorinţă m’a atras să mă duc la Cau- della J). Nu ştiu ce motiv o făcuse pe Fridolina 2) să vină şi ea acolo. Mie coincidenţa mi-a plăcut în interesul tău. Am avut timp să-i spun D-nei Caudella în ce stare ai plecat de aice. Şi Aneta * *) a avut timp să-mi spue că Fridolina i-a spus că n’ai venit înainte de plecare. Eu i-am explicat pentru ce n’ai venit. Nu ştiu pentru ce Fridolina nu era bine dispusă, dar ştiu că nu era veselă. Mâine Ed. Caudella, compozitorul. *) Leopoldina Reinecke, vara primară a precedentului. *) Eiica d-nei Clara Ed. Caudella, dintr’o altă căsătorie, Aneta; azi d-na Ansa G. Pădure. 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sâmbătă voi trece pe la Caudella. Iţi trimet alăturat aice un « aşa » de nas 1). Fii cuminte, că te las la mal, al tău P. T. Missir II [9 Aprilie st. v. 1883] Scriu această scrisoare Sâmbătă dimineaţa la oarele 8 şi x/2. după reîntoarcerea mea din domiciliul extra-legal. Iubite Caragiale ! Aş dori un lucru. Cât vei sta la Crajova să ţi se vindece rana sau să prindă macar peliţă într’atâta, ca să poţi capata neatâr- narea minţei tale de focul pasiunei ce te-a cuprins, pentru ca să poţi resolvi cu mintea rece problema ce ţi-ai creat şi pe care o formulez astfel: Tu pătimeşti pentru dânsa. Ea a avut veleităţi pentru un militar, dar să presupunem că faţă cu purtarea mili- tarului şi cu afirmarea ta, ea ar consimţi să aibă pe viitor inten- ţiuni literare. Este sau nu bine pentru fericirea voastră să înce- peţi a colabora? Când eşti în stare de a da un răspuns acestei întrebări, fără nici un alt motiv decât acel pasional, atunci chestiunea e foarte simplă; Când zice omul că voeşti un lucru, fiindcă voeşti pur şi simplu problema se resoalve uşor. Oricât de puternică şi adâncă va fi pasiunea ce te-a cuprins şi oricât de < avantagioase > favo- rabile ar fi perspectivele de reuşită a voinţei tale, nu tu trebue şi poţi fi dintre aceia, care să faci un pas atât de decisiv pentru viaţa ta numai şi numai fiindcă căldura inimei ţi-1 cere. Nici starea ta intelectuală nici cea finanţiară nu te îndreptăţesc la aşa ceva. Dar pentru D-zeu 1 tu cu judecata ta sănătoasă şi atât de indepen- dentă de altmintrelea să nu ai destul scepticism, pentru a înnă- duşi clamoarea sentimentului şi a putea judeca liber—'această laşitate nu ţi-o pot presupune până la urma urmelor. Şi te rog să mă urmezi fără a fi descurajat nici contrariat câtuşi de puţin. Cu aceste premise luate dela rădăcina lucrului, să nu crezi că voi să te pregătesc pentru ca să înduri vr’o contra- rietate ori vr’o veste care să lovească fie în iubirea ta pentru Fri- dolina, fie în amorul tău propriu. Nu, nimic din toate acestea. *) *) Sus, în stânga, pe o bucată mică de hârtie de scrisoare, Missir a făcut desenul cu nasul Fridolinei, uşor ridioat din vârf. Caragiale a scris dedesubt asal UN MOMENT SENTIMENTAL DIN TINEREŢEA LUI CARAGIALE 75 Iţi spun dela început. Venind la Iaşi şi făcându-te cu puţină osteneală pretendent serios vei reuşi. Clopotarul*) a fost chiemat de stăpânii din Bucureşti la o biserică unde era post vacant, el a fost transferat la Bucureşti, încât şi acest motiv de nelinişte sufle- tească trebue să nu-1 mai ai. Ş’apoi chiar de ar fi şezut la Iaşi, amicul său căpitanul Păun, pe care l-am întrebat cu ce inimă se duce B. din Iaşi, ini-a spus că foarte liniştit, fiindcă toiul era definitiv abandonat2). Căpitanul clopotar părăsise projectul faţă cu zestrea mică a Fridolinei. Apoi dela Aneta ştiu că Fridolina se află (sufleteşte luată), aşa cum trebue să fie, în situaţia cea mai normală; pusă deoparte între o pornire sentimentală contra- riată şi între un îndemn care pare a-i surâde, ea nu ştie ce să facă. Nefiind sigură că va putea inaugura căsătoria ei cu tine, cu ataşa- mentul sentimental de care are nevoe orice suflet femeiesc pentru a împodobi realisarea celui mai frumos vis din viaţa ei, Fridolina stă şi se întreabă, ce trebue să facă. Gândeşte-te tu în posiţia ei, tu care eşti bărbat, care ai gustat viaţa în bunătăţile ei toate, şi care prin însurătoare vrei să-i dai numai modalitatea cea mai agreabilă — gândeşte-te tu că ai fi în posiţia ei, că ţi s’ar propune mâna unei fete, care nu te inspiră deodată şi care nu te ademe- neşte prin averea ei. Ai putea zice îndată da sau ba? nu ţi-ar veni în minte ideea egoistă că nu vrei să te vinzi cu una cu două 3) Cu cât mai mult au rezon femeile să fie nedumerite. — Ele pentru care căsătoria le scoate din «non-existenţa » în care fuseseră lăsate, pentru a le aduce în fine în valurile lumei în bine şi în rău, la realitatea toată şi întreagă a acestei vieţi4). Pe dânsele trebue să le coaste mult să reducă importanţa acestui pas la un act de simplă oportunitate. Aşa ceva trebue- să lovească şi în amorul lor propriu. Cum D-l pretendent vrea să mă ia ca o jucărie, fără să ştie dacă fiinţa lui îmi poate stârni coarda pasională? D-lui se mulţumeşti numai că nu mi-e antipatic? Dar poate să fie mulţi oameni ce nu-mi desplac. Toţi aceştia să fie în drept a-mi spune: «D-şoară, aştepţi un bărbat, ai interes să te măriţi, mie îmi placi grozav, te iubesc 1 1) Căpitanul C. B., pretendentul Fridolinei, care a renunţat Ia mâna ei, din cauza zestrei modeste. a) cenuşa (sic) Tocmai pentru aceea nu am îndrăsnit s’o cer pe Aneta. .. (şi aci e locul să constat că rabia mea sentimentală a provenit din atmosferă. Acum îmi dau seama. Eu nu am văzut-o pe Fridolina decât de 2-trei ori. Ceva mai mult, nevăzând-o vreo şapte-opt zile, mi-a venit în cap s’o cer şi de a doua zi mergând la Caudella şi stând toată zioa cu Aneta, m’a apucat rabia. At- mosfera). Ştiam că este angajată şi în cazul cel mai bun pentru mine ar fi abandonată. Da aminteri ştii tu. Ce suflet poate să-ţi acorde o femee, oricât ar fi de puternică şi de tranşantă căsătoria (cuv. nedescifrabil), fiind abandonată (nota lui Caraqiăle). “) Impropriu şi nefiresc, nepomenit, neîntâmplabil (nola lui Caragiale). *) Absolut fals (nota lui Caragiale). 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE chiar, fă bine şi vină după mine, lasă toate ilusiele la o parte, vom trăi bine, pe urmă şi ai să mă iubeşti când mă vei cunoaşte mai bine ». Orice femeie care are amor propriu va zice în sufletul ei: păcat să mă înjosesc, şi când acea femeie nu va fi prea indignată, va sta la îndoială cum stă Fridolina, şi va întreba în dreapta şi în stânga ce să fac, cum a întrebat ea bunăoară pe Aneta « Dar dacă te-ar cere pe tine te-ai duce după dânsul?» şi Aneta i-a răspuns că pe dânsa ri’o vrei. Mai mult, o asemenea femee va fi indispusă, că pe când îi ceri mâna ei, tu te duci de 3 ori pe zi într’o altă casă unde este o fată de măritat, că promiţi să vii să-ţi iai adio şi tu laşi numai o cartă şi de altmintrelea toată ziua aceea o petreci la Caudclla, şi în adevăr din întrebările puse de Fridolina Anetei, acestea au fost impresiele ce le-a păstrat Aneta şi impresia ce mi-a făcut şi mie, când mi-a istorisit Aneta întrebările Fridolinei. Vezi prin urmare tinere, că eu şi altul sau alta nu-ţi putem face alte servicii decât să te punem pe pragul casei, de aci înainte cele alte păsuri şi jocuri în casă să le faci singur şi să le faci când vei veni la Iaşi* *). încă un detail înainte de a trece mai departe la firul scrisorii. Intre motivele care apasă asupra Fridolinei în favoarea ta sunt şi îndemnurile Fraţilor Konya şi D-nei Konya2) Fridolina a comunicat aceasta Anetei, şi Konya cel blond mi-a spus că dacă te-i întoarce la Iaşi şi-i vei cere serios mâna, ea se va decide. D-na Caudella din contra i-a dat Fridolinei părintescul sfat, de a nu se decide până ce nu va avea probabilitatea că va putea uita pe cel alt şi că te va iubi pe tine. Acum să-ţi dau câteva detaile din care să vezi că Fridolina prin excelenţă trebue să fie nedecisă şi să sufere în ea o luptă între motivele da şi ba. Expunerea aceasta pe cate o fac din cele ce le ştiam şi eu şi pe care ţi le-am spus, şi din cele complectate din informaţiile respective, îţi va putea da măsura caracterului Fri-, dolinei, şi-ţi va deschide putinţa de a da răspuns dacă este ea femeia ce te va putea face fericit după trecerea anului de noviciat. 1) Nu e (cuv. nedescifrabil) la inaigre pitanoe d’une soumission â mon sen- timent oomme mari. când în transporturile mele amoroase (şi ştii că felul firii mele e să ducă până la mai absurda expansiune acele transporturi) ca si dea ochii peste cap să întrevază cliipiuri şi să audă clopotele. Fridolina luată aşa cum vreu eu e alta decât aşa cum este ea. Cum vreau mi-ar trebui mie ( î) fata oare a fost cerută, lăsată (cuv. nedesoifrabil). Dar dacă ureohile-i vâjie încă de clopote; dacă hotărîtoarea superioritate intelectuală (scuză-mă că mă laud) termenul de comparaţie [ou] clopotarul reduce fatuitatea mea la cele mai mici proporţii (nota lui Carnqiale). *) Ginerii şi una din fiicele lui Christian Reinecke; fraţii Konya, farma- oistul Carol şi chimistul Samuel, erau aşa dar prin alianţă, verii primari ai Leopoldinei Reinecke. UN MOMENT SENTIMENTAL DIN TINEREŢEA LUI CARAGIALE 77 Fridolina nu este dintre individualităţile din mijlocie. Se distinge de aceste printr’un fel de mândrie, care o face să vadă lumea cam indiferentă. De ce aceasta? Ea a crescut în anume împrejurări. M-me Reinecke *) îmi spunea zilele trecute că bărbatul ei pe patul de moarte au spus cuvinte de deosebită iubire pentru copilul lor cel întâi. De atuncea şi până astăzi ea a fost drăgostită de maică-sa şi recunoscută de fraţi şi surori ca prima violină în orchestra casei lor2). In această situaţie s’a format personalitatea ei, în care nota principală este în adevăr oarecare mândrie, semnul unei puternice conştiinţe de sine. In familia mea am o verişoară crescută în aceleaşi condiţii, şi care deşi are peste douăzeci de ani, spune că nu se va mărita decât când va fi sigură că va renunţa [la] traiul de până acum, pentru altul mai bun. De ce oare Fridolina să nu fie de aceeaşi părere? Cu mândria ei ea a exasperat tot timpul pe căpitanul clopotar, încât milostivul suflet a Anetei trebuia să-l mângâe pe clopotar ca să nu se uite că e rece, dar că totuşi ea are slăbiciuni pentru dânsul. Iată dar fortăreaţa pe care trebue să o asediezi. Recunoaşte deci că trebue asediu în toată regula. In această privinţă nu mai am nimic să-ţi spun. Tot restul te priveşte, singur tu îl poţi între- prinde. Se lesemo dar toate aţeste s). Şi să venim de acolo de unde am început. Să presupunem că ai venit la Iaşi, ai tras şi tu clopotele vr’o săptămână de zile şi că lucrul e gata de făcut. Fi-va bine că-1 faci? Iată ce trebue să gândeşti. Eşti tu omul să lupţi cu două dificultăţi? * 1. şi cea mai principală — să-ţi poţi da un trai mulţămit în care ea să domnească fără grijă şi privaţiuni, aşa cum trăeşte la maică-sa. Este de gândit la aşa ceva înainte de a-ţi fi asigurat o posiţie oarecare echivalentă cel puţin cu una ce are ea, şi dacă presupui că neavând această posiţie îţi vei face-o în urmă, crezi [că] tu eşti omul de afaceri, mai mult decât omul cu lumea lui plină de simţire şi de toate păcatele ei foarte dăunătoare intere- selor băneşti? Iată atâtea întrebări la care trebue să răspunzi. 2. fi-va potriveală de caracter, între răceala ei aparentă şi profuziunea «ta sentimentală, o potriveală care să-ţi îndulcească interiorul tău de căsnicie? Iată o altă întrebare pe care poate că vei resolvi-o mai uşor decât pe cele alte. Aceasta fiind situaţia, să nu mă întrebi pentru ce nu ţi-am zugrăvit-o pe când erai în Iaşi? Ţi-aş răspunde că nu te credeam *) Mama Leopoldinei. *) Mă stimez bun maestru de capelă (nota lui Caragiale). *) Dicton cu pronunţie grecească, frecvent în corespondenţa Caragiale- Missir. 78 REVISTA FUNDAŢIILOR RECaLE atât de periculos, nu credeam că focul pasiunii are să-ţi întunece până într’atâta mintea încât să nu-ţi mai lase glasul decât pentru a striga şi a plânge că o iubeşti şi o iubeşti şi iar o iubeşti. Scrisoarea mea poate să-ţi facă şi bucurie şi durere. Aşa-i realitatea lucrurilor. Eu ţi-o pun în faţă. Dacă desesperezi de dânsa şi te socoţi incapabil de a o predomina, află un lucru. Şade grozav de bine unui om care are simţire să fie amorezat. Pasiunea lui chiar contrariată este foarte des un- piedestal pe care se rădică personalitatea lui cu toată gravitatea ce i-ar lipsi poate de-alt- mintrelea. In tot cazul dacă contrarie ta tea eventuală 'te-ar afecta oricât de adânc, dacă ai merge atât de departe încât să-ţi arunci o încăr- cătură de pistol în cap, ai fi un om laş, care ţi-ai greşit viaţa ca un caraghios, şi care cu greşala ta ai lăsa amare suferinţi acelora dela care ai primit iubire şi afecţiune tot timpul cât ai gustat această viaţă. In cazul dar când nu vei putea răspunde în bine la chestiunile ce ţi-le pun, trebue să fii om ca toţi oamenii în bine şi în rău şi cine este dotat de calităţi sufleteşti ca a le tale, nu trebue să se teamă că nu vă fi în stare să guste fericirea ceva mai lină, cu o altă Fridolină. (ss) Edgar x) îţi sunt al tău prieten devotat P. T. Missir P. S. Jacques 2) cere copia de pe Baltag cu toată insistenţa, te declară a fi un nepoliticos faţă cu dânsul. O. T. M. 1) Nu ştiu cine este Edgar. a) I. C. Negruzzi, nerăbdător de întârzierile lui Caragiale, la depunerea contribuţiei lui (în Hatmanul Baltag, proza era de Caragiale şi versurile de Negruzzi). DIN « ELEGII LUI ENDYMION » FRONTISPICIU In aspre gururi de canap Stau caii gândului în ham, — Tuspatru negrii — O, — ce n’aml Brăţări de umbră, — scump pieptar Din fir de volbură, — amar I In jurul verdelui hanap îmi tremură rubine, — Să-mi fie vinul dureros In piept când curge... Voi lega câmpii de mijloc! Domol, — voi gânduri murge I * * * Voi trece lin, — pe lângă tine; Ghirlande să-mi adaogi, — foi Ca mii de inimi să-mi suspine! Voi trece lin pe lângă tine In singuratece vârtej e, — Cu rece nimb, — Pe fruntea ta desăvârşită, — Suave melodii să plimb... O, când mă voi pleca spre tine, — De albe dolii îndoită! VIZIUNE In caldele zări, Se duc să se scalde Fecioare călări Prin mări de zmaralde. Crud fâlfâe nucii Din vii Şi caii sunt lucii Norii. Cu flori de neghină, — Fecioarele cântă. Şi caii cei suri, — Ca brumate poame, — S’avântă, Fluturi îşi anină In coame. Endymion, — nefericirea Pe frunte mă mângâe-ades Chemându-mă ’n şoaptă, pe nume; Dar eu prin ovăsuri nebune Cu iedul cel negru mă joc! Bogate tristeţi vină mâine 1 Prin albe marei desluşind Un fior de mreană, — argintiu, — VIZIUNE 81 Mă voi întoarce odată, — 0, — cine ştie cum I Pe-acelaşi drum din nou croit Acum, —- Şi ’n alb reînoit, sunând a rece, Sunând a rece, — da, sunând, In pulberea ’ngheţată de curând 1 Mă voi întoarce — odată, — da 1 Cumplitul gând când mă va săgeta... — Un gând de ’ntoarccre, — târziu I Va trebui, poate, să cânt, — Va trebui, poate, să ştiu Ca ’ntr’o copilărie,—poezii... O, Mie — Va să-mi rămână mult zăpada Şi caii sinellil R. HAN 6 CONTRIBUŢII LA ISTORICUL MOTIVULUI «VIAŢA LUMII» SAU «FORTUNA LABILIS» Lanţului reconstituit cu intuiţia şi migala eruditului de către d. Ramiro Ortiz !), ne propunem să-i adăogăm şi noi câteva verigi. Este vorba de motivul poetic cercetat de d-sa în studiul purtând titlul Fortuna labilis, care însumează o serie de lecţiuni ţinute la Facultatea de litere din Bucureşti; în lunga enumerare a celor ce au folosit acest subiect, dela Ovidiu şi până la Leopardi, autorul aminteşte pe scriitorii români Miron Costin, Radu Greceanu (tra- ducătorul Triodului din 1700), Budai-Deleanu, Cârlova, Gr. Alexan- drescu, Heliade-Rădulescu, Bolintineanu, Creţeanu, Vlahuţă şi Eminescu. D. Ortiz ne arată cum motivul care ne interesează se întâlneşte în toată lirica romanică, având o dublă origine: latină şi eclesiastică. Această temă se poate destrăma în două fire care se mai despletesc în altele, se împletesc iarăşi, se destramă din nou. Primele diviziuni sunt: nestatornicia norocului şi atotputernicia morţii. In subdivi- ziunile categoriei dintâi intră motivul enumerării oamenilor — sau a popoarelor, a oraşelor — aflaţi cândva în culmea fericirii şi cari apoi se prăbuşesc; din a doua categorie fac parte aluziile la deşer- tăciunea celor lumeşti şi triumful morţii. Toate variantele, precum spuneam, se contopesc şi se diferenţiază mereu. Pentru d. Ortiz, motivul latin porneşte dela Ovidiu, iar cel creştin dela sfântul Ioan Guiă de Aur, dela cuvântarea sa funebră în lauda unui oarecare >) Fortuna labilis, Storia di un motivo poetico da Ovidio al Leopardi, Buo. Cultura Naţională, 1927. ISTORICUL MOTIVULUI « VIATA LUMII » SAU « FORTUNA LABILIS » 83 Theodoru, cuvântare în care vanitatea bunurilor pământeşti, nestatornicia norocului, sunt demonstrate printr’un fel de « Triumf al Morţii, din care-şi trag originea toate celelalte triumfuri venite mai târziu şi manifestate în plastică prin compoziţia dela Campo- santo din Pisa » * *). Nouă ni se pare şi mai caracteristică omilia pronunţată de sfântul Ioan Gură de Aur în favoarea lui Eutropiu, cu atât mai mult cu cât arată adevăratul izvor al acestei idei, izvorul biblic, Eclesiastul: «Totdeauna, dar mai cu seamă acum e oportun a repeta: «vanitatea vanităţilor, toate sunt vanitatel». Unde este acum ilustrul vestmânt al consulatului? Unde sunt scânteietoarele torţe? Unde aclamaţiunile, ospeţele şi acele adunări de sărbătoare? Unde sunt cununile şi vălurile? Unde sgomotul oraşului? Triumfurile în circuri şi adulaţiunile spectatorilor? Toate au dispărut, şi un vânt suflând puternic a doborît frunzele, ne-a arătat arborele despuiat şi sguduit chiar din rădăcini... Unde sunt acum amicii cei falşi? Unde sunt bancheturile şi festinurile? Unde este droaia paraziţilor?... Noapte şi vis erau toate acelea şi fă- cându-se ziuă au dispărut; flori de primăvară erau, primăvara a trecut şi toate s’au vestejit; o umbră erau şi au trecut, un fum şi s’au împrăştiat, băşică de ploaie şi s’au spart, pânză de păianjen şi s’au rupt. De aceea să repetăm continuu: «vanitatea vanităţilor, toate sunt vanitate 1 »... Cugetând la nestabilitatea lucrurilor umane, căci şi acesta dacă s’ar fi temut de această nestabilitate n ar fi suferit-o... nimic nu e mai debil decât lucrurile umane. De aceea, orice nume ar da cineva periţiunii lor, va zice mai puţin decât adevărul, ori de le-ar numi fum, sau iarbă, vis, flori de primăvară sau orice alt, căci astfel sunt de efemere, mai de nimica decât nimica » 2). Cuvântările sfântului Ioan au fost demult cunoscute la noi în ţară; sub denumirea de «Mărgăritare » au fost traduse din limba greacă în româneşte de Logofătul Şărban şi de Radu Greceanu ceea ce explică prefaţa acestuia la Triodul din 1700 de întâia oară la 1691; acestei traduceri au urmat altele, între care una din *) Ibid, p, 59, _ . •) Discursul Sfântului Ioan Chrysostomul in favoarea eunucului Eutropiu, trad, românească de N. Rădescu, Buc, Soc. Renascerea, 1872. 6* 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1825 a Medelnicerului Ianache Papazoglu şi una a Mitropolitului Grigorie din 1827. La sfântul Ioan Chrysostomul întâlnim acel «Unde ?» care urma să aibă aţâţi sorţi de izbândă în toate timpurile şi în toate literaturile. Forma interogativă însă, după cum a semnalat-o d. Ortiz, a fost întrebuinţată mai întâi de Ovidiu: « Cine nu a auzit pomenindu-se de bogăţia lui Cresus? Şi totuşi, acest prizonier cu greu îşi putu dobândi viaţa, ca un dar, din mâna vrăjmaşului»; tot astfel ni se arată măreţia şi scăderea lui Dionis, tiranul din Siracusa, a lui Pompei, a lui Marius a). De aci porneşte enumerarea oamenilor vestiţi, unul din elementele care vor deveni caracteristice în evoluţia motivului. Reprezentări plastice asemănătoare Triumfului Morţii dela Camposanto din Pisa, care, în ciuda afirmaţiilor lui Yasari, nu se mai atribuie astăzi lui Orcagna, ci mai de grabă lui Traini, sau după unii, şcoalei emiliene, se cunosc mai multe; cea mai veche ar fi cea dela San Benedetto allo Sacro Speco din Subiaco, lângă Roma. Mai e reprezentată tema şi la Palermo, în colonada curţii interioare a palatului Sclafani care a devenit o cazarmă; fresca pictată sub arcade se atribuie unui Flamand de pe la sfârşitul veacului al XY-lea. Şi Dansurile macabre se alătură acestor compoziţii inspi- rate de ideea vremelniciei celor lumeşti, dar, anterioare lor, sunt compoziţiile ce ilustrează poemul medieval Dit des Trois morts et des Trois vifs, tot atât de cunoscut în Franţa cât şi în Italia, al cărui subiect este următorul: Trei tineri seniori, plini de viaţă şi de nepăsare, întâlnesc la o răscruce pe cele trei schelete cărora le vor semăna mai târziu. Patru poeme dela sfârşitul veacului al XlII-lea au tratat această temă care nu intră în repertoriul artei religioase decât pe la începutul veacului al XV-lea. Ducele Jean de Berry a pus să se sculpteze subiectul menţionat pe portalul Inocenţilor din Paris în anul 1408; în gropniţa aceluiaşi cimitir s’a zugrăvit şi un Dans macabru în anul 1424; tipografii francezi Guyot Marchand (1485), Vesard (1492), şi Mathieu Husz din Lyon (1499) au editat gravuri după asemenea compoziţii, îngăduindu-le astfel să circule în toate ţările 2); dansurile acestea au pornit, *) *) K. Ortiz, op, cit., p. 56. *) C. von Mandach, Niklaus Manuel Deutsch, sein Leben und sein Wirken Urs Graf Yerlag, Basel, p. XVII. ISTORICUL MOTIVULUI « VIATA LUMII > SAU « FORTUNA LABILIS » 85 pare-se, dela un fel de omilie dramatică, dela o predică ilustrată, în care predicatorul amintea toate condiţiile sociale ale omenirii. Deci, propovăduirea călugărilor ce făceau parte din ordinele aşa zise cerşetoare, insistând asupra deşertăciunii măririlor şi a bunurilor pământeşti, a înrâurit crearea temelor de care ne ocupăm 1). Dacă d. Ortiz citează desenele lui Diirer cu acest prilej 2), noi să evocăm opera lui Niklaus Manuel Deutsch, soldat, şi ca atare bun cunoscător al vremelniciei vieţii şi a posesiunilor materiale; pictor şi gravor, în măsură deci de a înfăţişa plastic viziunile care-1 turburau; poet, gata să formuleze în stihuri gândirea filosofică, aceea căreia îi plăteşte şi dânsul tribut ca şi premergătorii săi. Elveţianul care, pe lângă celelalte însuşiri, a mai fost diplomat şi prefect, a pictat pe lemn în 1512 o serie de mari tablouri înfăţişând dansul macabru al reprezentanţilor tuturor stărilor sociale, tablouri destinate să fie agăţate de zidul ce înconjura mănăstirea Domini- canilor din Berna. Nici el nu a inventat subiectul pe care l-a pre- lucrat numai, căci el trezeşte din nou, sub o formă diferită în amă- nunt, dar nu în esenţă, dansurile macabre ce-i stătuseră dinaintea ochilor la mănăstirea de maici din Klingenthal, care datau din anul 1429, şi pe zidurile exterioare ale cimitirului din Basel s), lăsându-se furat de fascinaţia stranie a subiectului, care sdruncină temeliile făp- turii omeneşti: de o parte a cumpenii, tinereţea, dragostea, frumuse- ţea, belşugul; de cealaltă, bătrâneţea, nenorocirea, mizeria, moartea. Poemul — atât de admirat de către d. Ortiz — al lui Jorge Manrique, poetul spaniol din veacul al XV-lea 4), se termină în formă dramatică printr’un discurs pe care Moartea îl ţine Cavale- rului, care-i răspunde; avem şi noi aci un dialog al Morţii cu Pictorul resemnat care, văzând că nu se poate în niciun chip feri, invocă ajutorul ceresc: Moartea: Manuel, faţa lumii întregi Ai zugrăvit-o pe acest zid. Acum să mori, nu e scăpare; De clipă nu eşti sigur, nici de ceas! * 8 i) L. Br^hier, L'Art chritien, son iconograpHe, Paris 1928, pp. 385, 389, 390. *) Op. cit., p. 101. _ 8) Armând Dayot, Qucl^ucs mtt&s svx Nicolus Afcmud în L Att ct Ies Avtistcs, VI, 1914, Nr. 69, pp. 99—110. *) Op. cit., p. 85. 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Manuel: Mântuitorule, rogu-te, ajută! Să stau aci nu e nădejde. De-mi cere moartea socoteală, Rămâneţi cu Domnul, tovarăşi iubiţi! Stihurile de mai sus erau scrise pe una din reprezentările Dansului de care am vorbit; de altfel, toate îşi aveau versul lor. Câte un schelet invita la ultimul joc pe exponentul fiecărei stări sociale; în primul rând venea clerul condus de papa şi terminat prin călugăriţă, apoi mirenii cu regele în cap, înfăţişând în cele din urmă pe zugrav, căruia scheletul, apropiindu-se de-a-buşele în spatele său, îi smulge penelul din mână. « Ideea Dansului macabru se bazează pe reprezentarea vieţii trecătoare. Fiecine poate fi chemat, de o zi pe alta, în mormânt. De aceea trebue să se pregătească tot omul să apară dinaintea judecătorului suprem. Gândul morţii îi stă deci la bază, de o parte, faptul nestabilităţii omeneşti, de alta, îndemnul ca fiecare, din orice categorie socială ar face parte, să îndeplinească cu cinste slujba ce i-a fost încredinţată » J). Dar în afară de această temă, întâlnim la Niklaus Manuel Deutsch şi alta, provenind dela Ovidiu: episodul povestit de poetul latin a inspirat pe pictorul elveţian pentru marea sa compo- ziţie care narează moartea îndrăgostiţilor Pyramus şi Thisbe. El mai desenează şi moartea «Lucrcţiei Romana ». Iată reprezentări ce se leagă de înşirarea numelor care subliniază nestatornicia frumuseţii, trecerea faimei şi a fericirii în dragoste, bunuri pămân- teşti atât de preţuite şi mereu râvnite. Criticul, care vorbeşte de desenele lui Manuel, se întreabă ce a vrut să înţeleagă pictorul poet prin alegoria reprezentată într’una din schiţele sale: pe Fortuna, pe Nemesis, sau numai o figură a celor trecătoare?2). Mai vedem şi pe Venus sub aspectul femeii goale cu aripi, ţinându-se în echilibru deasupra unui glob care pluteşte în văzduh — drept zeiţă a dragostei o proclamă un mic Amoraş cocoţat în spinare-i, ce se pregăteşte de săgetat, şi laţurile pe care le strânge în mână — la Diirer însă, ea se numeşte l l) C. von Mandach, op. cit, p. XVI. >) H. Koegler, Niklaus Manuel der Zeichner, în Niklaus Manuel Deuisch,' Urs Qraf Verlag, Basel, p. XLVII. ISTORICUL MOTIVULUI « VIAŢA LUMII * SAU < FORTUNA LABILIS * 87 Nemesis; deşi denumirile variază, înrudirea reprezentărilor indică aceeaşi idee a unui bun instabil, a cărui existenţă e neîncetat ameninţată, idee care este chiar concepţia Fortunei labilis. Tema sfârşitului ineluctabil e cunoscută şi în iconografia răsă- riteană ; psaltirea sârbească dela Miinchen conţine şi alte scrieri pe lângă psalmi: ea începe cu o serie de consideraţii asupra nestatorni- ciei vieţii omeneşti şi ne oferă o miniatură în care Moartea întinde potirul fatal unui tânăr care stă culcat3). In cazul acesta, imaginaţia mai puţin înaripată, abia îndrăzneşte să personifice moartea la căpătâiul celui condamnat, renunţând la altă alegorie mai subtilă. O Psaltire engleză înluminată de \V. de Brailes, mai veche, din veacul al XH-lea, prezintă o miniatură a « Roţii Norocului» 2), pe care d. Ortiz o pune în legătură cu tema Fortuna labilis, citând cu acest prilej Roata lumii de pe domul din Trento. Am publicat cândva mai multe note despre acest subiect, vorbind de diferen- ţierea pe care o face M. Didron între roata vieţii omeneşti, a vârste- lor omului, şi roata norocului3). Deoarece moartea învinge fără abatere în amândouă cazurile, se pot alătura şi aceste exemple pentru a spori lista — şi aşa destul de bogată — a ilustrării subiec- tului nostru. Să enumerăm deci, pe lângă cele citate de d. Ortiz, şi roata sculptată la Saint Etienne dela Beauvais, pe cea dela Amiens, pe cele zugrăvite la mănăstirile Iviron dela Sfântul Munte şi Sophades din Tesalia 4), pe cea dela biserica Naşterea Domnului din Arbănaşi şi pe cea dela mănăstirea Preobrajensky, lângă Târ- novo în Bulgaria, iar la noi în ţară, pe cea dela Păpuşa lângă Arnota, pe cea dela Dozeşti, în Vâlcea, şi pe cea sculptată de Andrei Caridis pe piatra unui mormânt din biserica Bărboi dela Iaşi. D. Dan Simonescu ne mai semnalează una pe biserica veche din Răşinari. Tot d-sa ne atrage atenţia că tema s’a reprodus şi în Calendar pe 140 de ani, tipărit la Buda în 1814 6). Cu deosebire ne interesează * *) x) J. Strzygowsky, Die Miniaturen des serbischen Psalters in Miinchen în Denkschriften der hăis. Akademie der Wissenschaften in Wien, ti m. 62, 1906, ’) The Illustraled London News, 1932, Mai 28, p. 889. *) M. Golescu, Roata Lumii în « Revista Istorică Română o, Tom. I (1934), fasc. 1—4 şi Lumea aceasta deşartă şi amăgitoare în « Cronica Numismatică şi arheologică », 1938, Nr. 109. *) M. Didron, Manuel d’iconographie chritienne grecque et latine, Paris, 1845, 475. e) Comunicări, Iaşi, 1943, Nr. 3, p. 48. 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Roata Lumii zugrăvită la Păpuşa, pentrucă poartă următoarele inscripţii: Voi să împărăţesc; împărat; Am împărăţitşi m’amînlors de unde am venit1). Sunt cuvintele cu care se termină o veche epigramă foarte răspândită în Evul Mediu şi care a fost citată de d. Ortiz: Regnabo, regno, regnavi, sum sine regno. Şi pe vitralii au fost înfăţişate vârstele trecătoare ale omului; atât la Troyes, în biserica Saint Nizier, cât şi în catedrala din Canterbury, se văd asemenea reprezentări inspirate de miniaturile vechilor manuscrise. De aceea şi învaţă manualul zugravilor, Erminia, cum trebuesc compuse. Dar înfăţişarea norocului, a instabilităţii lui, s’a mai personificat şi sub altă formă mai puţin cunoscută, aceea a Momentului prielnic. Kairos, cel mai tânăr fiu al lui Zevs, divinitatea care saltă pe vârful picioarelor într’aripate, cu un ciuf de păr ce-i cade pe frunte şi cu ceafa goală, ţine o cumpănă într’o mână, iar în cealaltă un brici. Ciuful de păr evidenţiază că îl poţi prinde atâta vreme cât nu te-a întrecut, căci dacă întârzii nu mai ai de ce-1 apuca, rămânând să ai parte numai de tăişul briciului îndreptat către spate. Cumpăna indică lămurit cât de şovăitoare este viaţa care trece lesne dela bine la rău. La origine, Kairos nu a fost decât întruparea momentu- lui prielnic, dar cu timpul această figură a ajuns să simbolizeze viaţa trecătoare. Pe lângă alţii care au discutat în jurul acestui subiect, doi poeţi bizantini, Theodor Prodromul în preajma anului 1150 şi Manuel Philes care a trăit între anii 1275 şi 1345, cu prilejul descrierii vieţii deşarte şi nestatornice, evocă personificarea « goală ca sfârşitul vieţii, cu picioarele într’aripate aşezate pe roţi, fiindcă viaţa trece în fugă, cu balanţa şovăitoare ca şi viaţa ». D. V. Grecu, în studiul consacrat lui Kairos, conchide că în Bizanţ se aflau imagini de ale acestei divinităţi la care se refereau scriitorii, şi icoane reproducând tipul creat de Lysip, căci a găsit în două Erminii, dela Iviron şi dela Atena, învăţătura despre cum trebue zugrăvit 2). *) !) V. Brătulescu, Comunicări în « Bulet. Comisiunii Monumentelor Istorice », an. XXVI (1933), fasc. 75, p. 91. ' *) Die Darstellung des y_aip6ţ bei den Byzantinern în « Atti del Congresso Intern, di studi Bizantini Roma», 1936 (Studi Bizantini eneoe llenici, voi. VI), p. 147. ISTORICUL MOTIVULUI « VIATA LUMII * SAU « FORTUNA LABILIS * 8 9 In lungul «Itinerar » cu multe popasuri, căci d. Ortiz priveşte cercetarea acestui motiv ca un pelerinagiu, dăm acum de menţiunea Decameronului lui Bocaccio. Ne surprinde însă că nu se pomenesc şi alte lucrări ale autorului citat, scrise în limba latină, care se intitulează: De casibus virorum et foeminarum illustrium şi De claribus mulieribus, în care Bocaccio demonstrează, cu exemple adunate din analele tuturor popoarelor şi ale tuturor epocelor, cum gloria umană poate ajunge la adânca mizerie 1), şi care au avut o mare înrâurire. Că ele se leagă de subiectul studiat, nu încape îndoială, căci soarta schimbătoare a oamenilor vestiţi e unul din firele recunoscute ale împletirii de teme care alcătueşte noţiunea de Fortuna labilis. Ca să dăm o idee de raza de răspândire a subiec- tului, luat dela Ovidiu şi dcla Bocaccio de poetul englez pe care misiunile sale diplomatice îl duceau în Italia, Franţa şi Flandra, poet care mărturiseşte fără înconjur că nu revendică paternitatea materiei pe care o tratează, dăm traducerea câtorva pasagii din poemele lui Geoffrey Chaucer; iată mai întâi ce ni se spune în prologul poveştii călugărului din Canterbury Tales — serie de poeme recitate pentru ca să scurteze drumul de pelerinaj, alcătuire asemănătoare cu Decameronul — şi care se intitulează chiar «De casibus virorum illustrium» ca opera latină a lui Bocaccio, deşi este scris în vechea limbă anglo-saxonă: «.. .Tragedie, în adevăr, este s’asculţi o oarecare poveste amin- tită de foarte vechile cărţi, despre cel ce s’a aflat în fericire mare, prăbuşindu-se apoi dela înălţime ca să sfârşească în cumplită neno- rocire. Şi această poveste s’a versificat de obicei în versuri de şase picioare numite hexametron; multe s’au scris şi în proză, s’au şi rimat în dese şi felurite chipuri... Nu încape îndoială: când îi vine gust norocului să fugă, nu stă în puterea nimănui să-l oprească; să nu se încreadă nimeni în oarba prosperitate şi fiecine să păstreze în minte aceste pilde vechi şi adevărate ». Apoi: «De Alexandro. Povestea lui Alexandru e atât de cu- noscută încât tot insul cu oarecare învăţătură cunoaşte o parte, dacă nu Întreaga sa jalnică soartă. O demne, o nobile Alexandre, vai I De ce a trebuit să se adevereze lucru ca acesta I Otrăvit chiar de ai tei ai fost; norocul ce-ţi dăduse la zaruri şase, ţi-a redus i) G, Maffei, Sioria delta letieraiura italiana, Is Firenze 1882, p. 146. 9° RLVISTA FUNDAŢIILOR REGALE numărul la unu, fără a vărsa pentru tine o lacrimă măcar I... Mie cine-mi va da lacrămi de compătimire pentru moartea nobleţii şi a sincerităţii, care a cucerit lumea cu a sa putere, crezând totuşi că n’ar fi de ajuns. Atât de mare îi era râvna de a îndeplini fapte măreţei... Vai, cine îmi va ajuta să descriu norocul înşelător şi să desprcţuesc otrava, aceste două lucruri pe care voiu să le înfierez?»1)- Faptul că Chaucer a tradus De consolatio philoso- phiae a lui Boethius (e curios de notat că s’a găsit în Bucovina o ediţie a acestei lucrări, tipărită la Lipsea în 1513 2) ne arată de unde s’a inspirat şi pentru balada în care omul reclamă şi sfidează norocul, care-i răspunde în forma dialogată atât de dragă Evului Mediu: « Născut eşti în schimbătoarea mea domnie, In jurul roţii, cu ceilalţi toţi te vei mişca!» Faima este reprezentată de Chaucer ca fiind soră cu norocul; prin faptul apropierii lor, făcută probabil din cele mai vechi timpuri,- se explică şi mai limpede desvoltarea unui motiv dintr’altul. De aceea dovedim enumerarea de nume şi la poetul englez, prin urmă- toarea baladă, inspirată în cea mai marc parte, ca şi tot poemul « Casa Faimei» din care am extras-o, din Eroidele lui Ovidiu (o spune chiar autorul: «Citeşte pe Virgiliu în Encida sau Epistola lui Ovidiu »; şi iarăşi: « Cine vrea să le cunoască, trebue să citească multe linii din Virgiliu sau din Claudian, sau Dantc, care pot să-i spună »), şi din alţi autori clasici cunoscuţi direct sau prin inter- mediarele italiene. « Piteşte-ţi Absolone, clarul păr de aur, Estero, la pământ aşteme-ţi umilinţa; Ascunde-ţi, Ionatane, zâmbirea de prieten; Penelope, tu; şi tu, o Marcia Catone, Credinţa de soţii n’o puneţi dimpotrivă. Frumuseţea, să v’o pitiţi, Isoldo şi Eleno: Stăpână pe virtuţi, Alkestis a sosit. Să nu se mai străvadă, frumosul, trupul tău, Lavinio; iar tu, Lucreţie, a Romii cetăţeană, Cu Polixenia, ce dragului simbrie mare aţi dat, * *) x) Chaucer's Complete Works, Oxford, p. 631, p. 119. *) T. Cbelaru, în Codrul Cosminului, 1936—1939, Cernăuţi, 1940, p. 662. ISTORICUL MOTIVULUI «VIATA LUMII* SAU «FORTUNA LABILIS * gi Şi Cleopatro, tu, cu toată a ta pasiune, A dragostei credinţă să v’o pitiţi, şi marea voastră faimă, Şi Thisbe, a ta, prin dor atât de chinuită: Stăpână pe virtuţi, Alkestis a sosit, Hero, Dido, Laodamia, voi toate laolaltă, Phyllis, ce pentru Demofon cu ştreang te-ai spânzurat, Şi tu, Canace, cu frumuseţea ta surprinsă, Isifilo, ce cu Iason mişel ai fost trădată, Credinţa voastră n’o lăudaţi, nu trâmbiţaţi al vostru dor; Şi Hypermnestra, şi Ariana, şi dânsele să tacă: Stăpână pe virtuţi, Alkestis a sosit! *) *) «Niciun autor n’a fost mai mult citit în Evul Mediu decât Ovidiu 1 — ne spune d, Ortiz — niciun autor mai adesea imitatl Metamorfozele acestui poet au fost parafrazate mereu. Evul Mediu a celebrat eroii mitici din antichitate alăturându-i de personajele biblice, cu alegorii de tot felul. Împăraţi şi filosofi păgâni şi creştini, profeţi şi condotieri scoşi din Biblie şi din romane cavalereşti, au fost reprezentaţi pe zidurile capelelor şi ale sălilor de arme din castelele medievale, unde apar şi eroinele frumuseţii şi ale dra- gostei »2). Pentrucă am depănat acest fir din motivul central, să-l urmărim şi mai departe. Geoffrey Chaucer compunea poemul în 1369; Franşois Villon revine şi dânsul asupra subiectului acestuia în cele patru balade ale sale din Marele Testament, dar mai cu deosebire în ProbUme sau Ballade au nom de la Fortune, aproape cu un veac mai târziu: «Priveşte şi vezi din faptele mele de altădată, aţâţi oameni viteji prin mine morţi şi înţepeniţi... Alexandru care vărsă atâta sânge, care la Cloşca cu pui se sui, de aproape ca s’o vadă, fiinţa sa de mine fu dusă la groapă ». Iar în Ballade en vieux frangais: « Unde-s ai Ţarigradului împăraţi cu pumnii dauriţi?.., Domnii, morţii-s hărăziţi ca şi bieţii muritori; de se înfurie, de se ’ncruntă, dusu-s’au cu vântul»3). După ce a parafrazat pe Eclesiast, Franşois Villon transpune în versuri versetul 6, cap. 7, din Iov, cu următorul înţeles: i) Chaucer, pp. 356—357, şi Ovidiu, Leltres d'Amoureuses i Les Hiroides, G. Miroux ed. R, Kieffer, Paris, 1919. !) R. Ortiz, op. cit., p. 64. *) Fr. Villon, Oeuvres publ, par P, Lacroix, Paris 1877, pp. 133, 39—40. REVISTA FUNDAŢIILOR regale 9* «Zilele mi-au fugit la întâmplare ca firele unei pânze, atunci când ţesătorul tine în mână şomoiogul de paie aprinse. Dacă iese un fir din ţesătură, pe loc îl pârleşte. Nu mai mă tem astfel de neno- rocire, căci în clipa morţii, totul s’a sfârşit 1 » 1). « Itinerarul » ne duce aşa până la Miron Costin. D. N. Cartojan, în Istoria literaturii române vechi II, analizează pe larg micul poem filosofic alcătuit de cronicarul nostru înainte de 1673, intitulat Viaţa Lumii şi a cărui temă este deşertăciunea şi vremelnicia mări- rilor pământeşti. D. Cartojan ne spune cum ar fi cunoscut Miron Costin motivul poetic de care s’a vorbit, prin mijlocirea unui model polon, alcătuit în ţara vecină, unde a fost adus prin studenţii polo- nezi din universităţile italiene 2). Dar la noi a mai venit şi pe altă cale. Nu trebue să uităm tra- diţia monastică, al cărei fir s’ar putea urmări neîntrerupt prin scrierile religioase. D. Emil Turdeanu atrage atenţia asupra copierii Cuvântărilor sfântului Ioan Gură de Aur de către călugărul Chiriac la 1470, adăogând: «O cercetare amănunţită la mănăstirea Putna va trebui să pună în valoare manuscrisul cuprinzând o Vita şi un Hexameron ale sfântului Ioan Gură de Aur, în copia făcută la 1481 a călugărului Chiriac » s) s’ar putea urmări, zicem, dela primul izvor creştin prin traduceri, prefeţe şi prelucrări, până la poezia relativ recentă a lui Tolstoi numită Tropar. Inspirată, după părerea lui Nicolae Iorga, de instructorul său, călugărul Ieremia Cacavela, lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, se integrează perfect în cerce- tarea noastră, oferindu-ne următorul pasaj: « Ce s’au făcut împăraţii Perşilor cei mari, minunaţi şi vestiţi? Unde Chyros şi Crisos? Unde este Xerxes şi Artaxerxes? Aceştia cari în loc de Dumnezeu se socotia şi mai puternici decât toţi oamenii lumii se ţinea, până ’ntr’atata cat şi cu lucrul mării şi cu valurile furtunii ei vrea să stăpânească, oamenilor săi poruncind să bată marea şi să o puie în obezi, căci i-au stricat podul cel (ce) peste mare făcuse, la bogazul Chersonisos, care loc să chiamă acum Bogaz-Hisari, şi alte locuri de virtute ce au arătat. Unde este •) i) Ibid., pp. 30, 270. •) Pp. 170—173. ») Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare în « Cercetări literare », V, publ. de N. Cartojan, Buc. 1943, pp. 120, 139. ISTORICUL MOTIVULUI « VIATA LUMII < SAU « FORTUNA LABILIS » 93 Alexandru Marele Machedoneanul, care nu pentru mărirea statului, ci pentru mari şi minunate războaie şi a multe ţări biruinţi, Marele se numeşte. Şi să nu te mai miri pentru alţi vechi şi minunaţi ai Grecilor împăraţi întrebaţi, ci pentru aceşti mai de curând: Unde este Constantin Marele, ziditorul Ţarigradului? Unde este Justinian, cel ce are acea minunată şi de toată lumea lăudată, în toate unghiu- rile a rotunzelii pământului vestită zidită biserică, care să chiamă sfânta Sofia? Unde este Teodosie cel Mare şi Teodosie cel Mic? Unde este Yasilie Machedon şi cu fiul său Leon Sofios şi alţi împă- raţi puternici, mari şi vestiţi ai Grecilor? Unde sunt împăraţii Romei, cetăţii cei de toate biruitoare? Unde este Romilos, ziditorul ei şi alţii până la Chesar August căruia toate părţile i s’au închinat? Şi ce să-ţi mai zic? Unde sunt moşii, strămoşii noştri? Unde sunt fraţii, prietenii cu cari ieri, alaltăieri aveam împreunare şi într’un loc de petrecere, cari acum din mijlocul nostru pieriră şi acum se pare că nici odinioară n’au fost?... Dar după moartea lor, spune-mi dentr’atâta avuţie şi vistiare ce au avut, ce au rădicat şi au dus cu sine? Să ştii că numai o fealigă de pânză învăliri, ca cum ar fi în cămaşa cea de mătase învăscuţi şi într’un săcriiu aşăzaţi ca în haina cea de purpură mohorîtă îmbrăcaţi şi în gropniţă aruncaţi ca în saraiurile şi palatele cele mari şi desfătate aşezaţi, s’au fusu-se iară alta nemica, nici în sân, nici în spate n’au rădicat cu sine »*) *). In capul lucrării sale, Cantemir tipăreşte un desen compus de el în care se vede « Desfrânata lume, sau trupul» sub aspectul unui om ciufulit şi bărbos, cu picioarele goale şi sabia în mână, care duce în spinare globul pământesc, înfăţişarea lumii, iar alături, «Omul înţelept, sau sufletul», un tânăr frumos şi elegant, cu coroane pe cap, în echilibru pe un glob asemănător celuilalt, cu- prinzând pământul cu locuitorii şi casele, iar deasupra firma- mentul. Amândouă figurile sunt aşezate în câte o nişe susţinută de coloane 2). Această scriere a lui Dimitrie Cantemir apare în tipografia din Iaşi în anul 1698, douăzeci şi cinci de ani după opera lui Miron Costin. Accentul care îl pune asupra împăraţilor bizantini, cu toate celelalte amintiri din Herodot, arată într’adevăr o marcată in- ' x) N. Iorga, Istoria Românilor, VI, Monarhii, pp. 440—441. *) Bianu şi Hodoş, Bibi. Rom. Veche, I, p. 358. 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fluenţă constantinopolitană. Dimitrie Cantemir prin aceasta nu a plătit încă tot tributul vechiului motiv; îl regăsim în versurile cântate de păsăruică atunci când o atacă şoarecele în Istoria iero- glijică: « A lumii cânt cu jale cumplita vieaţă Cum se trage şi cum se rupe ca cum ar fi o aţa »... sau: «Tânăr şi bătrân, împăratul şi săracul Părintele şi fiul, rude ş’alalt statul, In zi ce nu gândeşte, moartea îl înghite Viilor rămaşi otrăvite dă cuţite»... Plagiat aproape verbal din Miron Costin, spune d. Sextil Puşcariu 1). Un ecou avem şi în stihurile asupra morţii lui Grigore Ghica din 1777 Din averile lui toate Neavând la a sa moarte Măcar patru coţi de pânză Ca pe dânsul -s’o întinză *). Cercetând motivul în plastică, ni se impune şi seria reprezentărilor sfântului Sisoe, care ridică braţele cu palmele deschise dinaintea unui sicriu unde se ghiceşte, mai mult decât se vede, un schelet: aşa e zugrăvit la Bălineşli, chiar dela începutul veacului al XVI-lea ; tot aşa, puţin mai târziu, la Suceviţa 8), iar în biserica mânăstirii Valea din Muscel, tot astfel pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Motivul identic se întâlneşte şi în mănăstirile atonite de unde ne-a venit şi anume: la Lavra este zugrăvit în trapeză pe la anul 1512, iar inscripţia alăturată comentează asupra morţii înspăimântătoare şi inevitabile; la Dochiariu, din 1568, inscripţia ne lămureşte în aceiaşi termeni că ne aflăm şi aci dinaintea cugetării filosofice atât de răspândită din cele mai vechi timpuri: «Privind la tine, morminte, aş vrea să pieri din ochii mei; şi eu vărs lăcrămi care-mi picură din inimă, ceea ce este de datoria >) Istoria literaturii, Epoca veche, Sibiiu, 1930, p. 172. *) Sextil Puşcariu, op. cit., p. 209. «) I. D. Ştefănescu, L’Evolution de la Peinture religieuse en Bucovine et en Moldavie, Texte, Paris, Geuthner, 1928, pp. 100, 148. Album, pl. XXXV, 2. ISTORICUL MOTIVULUI «VIATA LUMII« SAU « FORTUNA LABILIS » 95 fiecăruia, şi mă spăimânt când mă gândesc, vai, cum voi trece şi eu prin aceasta; moarte, cum poate cineva să te ocolească?»1). La Valea, textul spune: «Văz mormântul şi mă spăimântez de vedere şi din inimă lăcrămi de umilinţă vărs: oare acesta este împă- ratul Alexandru carele toată lumea o birui, iar moartea nu o putu birui?». Zugrăveala se află alături de pilda bogatului2). La uşa bisericii din Ruda, Argeş, din anul 1601, se citeşte: « O Minune 1 Mare împărat Alexandre, unde ţi-i împărăţia şi puterea de care se temea toţi craii şi împăraţii dela toate marginile pămân- tului? Căta-vei în mormânt oase goale întru deşertăciunea lumii; eu am fost ca voi, că şi voi veţi fi ca noi » 3). Intr’un manuscris al Alexandriei din 1620, copistul intercalează următoarea însemnare: « Adecă eu mult greşit şi ticălos Popa Ion din Sâmpetru scriş această carte care se chiamă Alexandrie şi mă usteniiu cât putuiu şi o scriş să cetească şi să socotească bine ce este împărăţia ceştii lumi deşarte şi mângănoasc»4). O redacţie românească mai veche, anonimă, a unei cărţi de pictură bisericească bizantină, din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, învaţă ce «sfitoace» să se scrie la reprezentarea « cu- vioşilor, purtătorii de Dumnezeu părinţi, ce au strălucit în pustnicie: «Theodosie, începătoriul de obşte, bătrân cu barba despărţită zice... Grija cea deşartă a valurilor lumeşti tâmpeşte vedearea cea curată a sufletului, arătând pre minte oarbă şi plină de întunecare ». « La gropi şi morminte scrie aşa: A lui Ioan Damaschinul: Care desfătare a vieţii rămâne neîmpărtăşită de scârbă? Care slavă a stătut pre pământ nestrămutată? Toate sânt deşertăciune ceale omeneşti, câte nu rămân după moarte; nu rămâne bogăţia, nici călătoreşte împreună mărirea»6). Iată deci încă un mijloc de răspândire a motivului. * *) 1) Gabriel Millct, Monumente de l’Athoa, I; Les Peintures, Paii3, Leroux, 1927, pp. 241, 2; 150—151, 3. Datorez traducerea inscripţiei greceşti d-rei Ştefania Papadopol. *) V. Brătulescu, M-rea Valea, în « Bul. Com. mon. Ist. », XII, 1929, p. 122. *) V. Drăghiceanu, Bis. din Ruda, Argeş, în 8 Armata de copite trosnea podişca ’n vaer de tropote Şi goana delirantă scurma pietrişul crănţănit în ropote Nuelele ’nţepeneau spinarea la bovine ’n fumuri şi ’n clocote Potcoavele cirezii erau dangăte de clopote. Gâtlejurile turmei repezite se legănau ca valurile, Ca rădăcinile ’mpletite coarnele desenau malurile, Pădurea lor de arbori colţuroşi, coarne sidefoase Plutea ’n răsuflet greu ieşit din nările păroase. Şi crupele umplute şi guşele udate păşeau procesional Cărămiziul trupului scăldat împrăştia un aer autumnal. Şoldurile arcuite cupolă, coarnele solemnă moschee, Părea arhitectura vie ce s’oglindea ’n căile lactee. Harapnice de zei mângâiau şfichiurile ’n turmă Centaurii cu oastea ’n nămol lăsau heraldică urmă, Vânatul plesnea ’n fălci de mamut Cerbii, caprele, oile, taurii veneau în scut. A lui Zeus ofrandă carnea ’n smirnă-afumată, Fumega în nori de-osânză şi fiertură parfumată, Sătui se tolăneau în iarbă boarii. Când soarele în ceţuri spărgea săgeţi prânzeau Icarii. G. MĂRGĂRIT DOR Mai stăruie şi-acuma obrajii tăi în palme, Ca ’ntr’un căuc aroma de piersică brumată, Şi ochii de cărbune par două ape calme, Cu arcul de sprinceană — corabie culcată. Şi-acum mai curge părul — şuvoaie de ’ntunerec — Şi se revarsă, valuri, peste strânsoarea mâinii. De ’ncerc cumva, iubito, dorinţa să mi-o ferec, Svâcneşte amintirea, cum îţi svâcniră sânii. Mă umple tinereţea din tine ca un cântec, Aşa cum umple seva copacul, primăvara, Şi, nu ştiu, este blestem acesta ori descântec, Căci, de-mi hrăneşte ziua, îmi otrăveşte seara. Doar palmele, frumoaso, ca două vechi paftale, Mi te prăstrează ’ntreagă, mai vie ca o rană, Şi de mă arde buza de focul gurii tale, M’aplec şi-ţi sorb făptura din ele, ca din cană. DEM. GH. NOLLA TRECERE Stă nemişcat între braţele jilţului, care-i cuprind trupul în odihnitoarea lor nemişcare. Nimeni nu ştie că e un filosof al re- nunţării şi al singurătăţii. Stă aşa de nenumărate ceasuri, şi ar sta şi luni, şi ani, dacă ar fi cu putinţă minunea asta. împrejurul lui este o linişte largă, o linişte ca în acele epoci istorice când, după furtuni şi războaie, se înstăpâneşte pacea, între oameni în- vrăjbiţi, aşa încât viaţa se poate statornici iar între hotarele ei. E absent şi adâncit în gânduri; pare îndepărtat în timp, poposit într’un veac din urmă. Capul rotund are frunte golaşe, şi chelie, şi încă puţin păr alb pe lângă tâmple. Aşa cum stă înclinat acum, cu bărbia aproape sprijinită în piept, ochii nu pot să privească decât de jos în sus; şi toate astea sunt parcă cioplite într’o ne- clintire de statue. Au murit de mult cei care l-au iubit şi care i-au fost dragi. A murit evlavioasa şi veşnic îngrijorata lui mamă, dela care învă- ţase să se roage şi să creadă, să cânte şi să iubească oamenii. A murit şi tatăl său, cel posomorit şi încruntat într’una, dela care a moştenit pricepere şi asprime, dar şi glasul care a răsunat în atâţia ani sub bolta bisericii, de> lăcrămau babele şi oftau bătrânii. A murit şi Leanca, femeia lui, care i-a făcut viaţa şi caldă şi rece, dar care l-a înţeles şi l-a iubit. A murit şi Mihai, întâiul copil, şi Anca, şi Măria, şi Evdochia, dragile copile, pe care le-a crescut cum se cresc muşcatele în glastre, şi pe care Domnul Ie-a chemat pe rând, alăturea de mama lor, în micul cimitir dela marginea satului. Şi astfel casa a rămas pustie şi veche, cu tainele, cu liniş- tile şi cu tristeţile vieţilor care s’au irosit între zidurile ei. Unde s’au dus sufletele acelea plăpânde şi albe? A rămas singur, aici. A TRECERE 101 rămas ca un arbore bătrân într’o pustietate. Şaptezeci şi doi... şaptezeci şi trei... câţi ani o fi având? A uitat. Şi e tot aşa de singur ca un arbore uscat într’o pădure verde. Cei care se învâr- tesc pe lângă el nu sunt din lumea lui; sunt oameni grăbiţi şi uituci. Fac totul de parcă-i zoreşte un demon din spate — şi uită; uită că sunt tineri, că sunt oameni, că sunt mici şi neînsemnaţi în faţa Domnului. In tinereţile lui, erau altfel de oameni. E-hei... Dacă îndrăzneşti să-i cerţi pentru tot ce fac necugetat, sau să le arăţi ce este bine şi ce este rău, se supără de parcă le-ai fi luat o jucărie. Copii, copii mari şi fără minte, care trăiesc ca orbeţii, care nu ştiu încotro să-şi caute un rost. Uite, Tudoriţa asta, nepoata asta rămasă dela Mihai, care se învârteşte pe lângă el cu minţile într’altă parte. Nu-i chip să-i intri în suflet sau în cuget cu vreo vorbă, de parcă ar fi vrăjită de cineva din mari depărtări. —«Fa Tudoriţo, nu m’auzi?» —«Ai?» —«Ce-ai tu, fa? spune moşului». — «Ei păcatele mele», bombăneşte Tudoriţa. Apoi parcă se tre- zeşte şi-şi dă seama. —«Ce să am? Iacă n’am nimic. Vezi-ţi de păcatele d-tale, şi lasă-mă’n pace ». Da, nu-i chip să-i intri în suflet sau în cuget cu vreo vorbă. Şi asta ţine aşa de ani de zile. Ce oameni... parcă nu mai au chiag în sufletul lor. Pe vremea lui era altfel. Eh... Câteodată mai vine pe aici şi primarele. Vine ca să-l întrebe de sănătate, dar şi el este grăbit şi cu minţile furate, de parcă i-ar trece năluci prin gânduri. —«Ce mai faci, moşule?» De câte ori l-a întrebat aşa? Şi-l întreabă astfel de parcă s’ar mira că n’a murit. —«Ce să fac? Mă tot uit mereu spre cer, doar oi vedea un semn şi-oi auzi un glas chemându-mă: Vino dascăle. E şi timpul». Primarele rânjeşte pentru sine, cu minţile încâlcite în socoteli; pe el, se pare, nu-1 ademeneşte cerul, ci lucruri mai apro- piate de pământ. —«Auzi tu glasuri?»l-a întrebat râzând. —« Apăi da, când nu mă turbură nimenea. Se aud de departe şi de sus, ca nişte chemări de pe munţi. E-he... cine are urechi de auzit, le aude». —«Şi ce spun glasurile?» —«Păi nu grăiesc în limba noastră omenească. Trebui să le simţi — uite aşa, ca pe o boare, ca pe un vânt...». Primarele n’a crezut, şi-a zis doar că bătrânul dascăl «are păreri». La a aşa vârstă, e şi firesc să-i fie minţile slăbite. Dar încă se ţine bine moşul, bată-1 să-l bată. Nici Tudoriţa nu-1 crede pe bătrân. Cum se poate asta, să auzi glasuri de departe şi de sus, ca de pe munţi? Cine să glăsuiască din 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aşa de mari depărtări, ca să se audă? Ei, moşu-său a dat în minţile copiilor. Ca să-l necăjească, îl întreabă câteodată: «Azi ce mai auzişi?». Bătrânul dascăl tace, şi gândeşte: Adevărat, nici azi n’am auzit nimica... Ce să fie? Cât o să mai aştept aici, degeaba? O ir, Ui este de mine, acolo sus... Acolo e şi mamă-mea şi ta1- i -meu... şi Leanca, şi Mihai, şi copilele... Ce greu-i să fii singur. Şi bătrânul dascăl oftează din adânc. Apoi încearcă să-şi închipuie cum stau dragii lui acolo, sus, dar nu poate să vadă decât un abur albastru de tămâie, prin care strălucesc chipurile fericite; apoi toate se amestecă în mintea lui. Câteodată, Tudoriţa e aşa de supărată pe acel cineva din depărtări, care-o vrăjeşte, că nu mai ia seama de vorbe, şi-şi varsă necazul pe bătrân aşa cum îi vin vorbele pe buze —«Lovi-te-ar moartea să te lovească, de hodorog... că n’am eu şi altă pacoste pe cap». Bătrânul pleacă fruntea. Şi tace. Şi aşa, cu fruntea înclinată, îşi adună toată viaţa în ureche şi ascultă; dar nu aude decât glasuri nelămurite, vagi, care-1 mângâie, îl alină, dar nu-1 cheamă. Aburul albastru de tămâie se împrăştie peste tot pământul, zeci de chipuri fericite strălucesc prin el, dar nicio chemare nu se aude, de parcă cerul a amuţit pe veci. Ei, ei, să mai aştepte, să mai aştepte; poate mâine, poate poimâine... Acum fruntea i se înclină iar, şi în înclinarea ei mişcătoare, pare o cupolă veche de biserică, pe care vremea o doboară încet. Privirile i se îndreaptă de jos în sus, spre golul dreptunghiular al ferestrei, prin care pătrund afară, spre îndepărtata privelişte a câmpului uscat de secetă. Niciun fir de iarbă nu e verde, niciun petec de pământ nu este umed. Pretutindeni căldura a îngălbenit şi a albit frunze şi pământ, uscându-le, iar acum totul pare că zace în părăsire şi uitare. Priveşte cerul gălbui şi imens şi zăreşte un nor neguros, răscolit de copite şi de roţi dela carul ceresc, care înaintează fără sgomot, cu o ciudată strălucire, apoi deodată amiaza începe să se întunece, armăsarii se avântă cu copitele de argint, un bici plezneşte îngrozitor pe nemărginirea cerului, un cap alb, cu o barbă care flutură, asmute norii cu o voce ca de tunet, — şi iată, pe fondul cerului deschis, care din orizontul în- depărtat se arcuieşte peste marginea de sus a casei, până la cea- laltă margine a pământului, nori uriaşi se adună greoi din sdrenţe, care cresc şi se apropie, umbrind pământul pe care lumina se ascunde acum sfielnic. Din pulpanele sfântului s’a pornit un vânt TRECERE 103 prelung, care poartă cu sine norii sdrenţuiţi şi ameninţarea unui potop de apă. Iarba care se răsfrânge din glie, arsă şi sfrijită, îşi culcă vârfurile umilă, ropotele cailor se aud. In foşnete începe acum a geme pământul, în sbucium încep frunzele a se sbate, în troznete uşoare se îndoaie acum crengile tinere, cărora vântul le smunceşte podoaba, iar neliniştea, înfrigurarea şi posomorîrea de pe chipul sfântului se furişează pretutindeni. Acum norii se în- ghesuie, se reped furioşi între ei şi se pătrund, orizontul scapără luminos pe întregul disc al câmpului, iar pe cer panglici de lumină lucesc şi dispar. Sfântul plezneşte din bici, caii se avântă în- spumaţi, furioşi, şi deodată... trăznete cu scăpărări de fire stră- lucitoare şi ramificate, vâjieturi şi şuierături prelungi de vânt răbufnind prin crengi, şuşuituri, tunete năpraznice şi răgete de animale care se ascund, se amestecă într’un sgomot infernal, prin care răzbeşte ropotul cailor înebuniţi, ca într’o fantastică înscenare a firii. Chiote de oameni care nu se văd, ploaie care acum răpăie înfigându-se în pământ, geamăte, urlete se îmbină înfiorător, iar de departe, un jalnic chemător behăit de miel rătăcit de turmă pare că vesteşte sfârşitul lumii. Cerul este acum numai negură şi frământări asurzitoare, bucăţi din el pare că se prăbuşesc pe pământ, şi mereu strălucitoare fulgere crapă în zig-zag zăbranicul întunecat, luminând şi limpezind, o clipă, reliefuri şi contururi, ca apoi mai adânc să le afunde în întunerec... iar de departe, prin negurile sfâşiate de lumini, care se ivesc şi pier imediat, tot mai jalnic şi mai pătrunzător se aude chemătorul behăit al mielului rătăcit de turmă... ’ Clipe lungi ţine potopul ăsta înfricoşetor. Dar apoi... caii saltă şi se avântă uşor, copitele lor de argint strălucesc, chipul încruntat se înseninează, şi carul se afundă în nemărginirea încă înourată. Treptat treptat, ploaia şuruitoare în- cetează, vântul îşi pierde tăria prin îndepărtate locuri pustii, norii încep să se destrame şi să se împrăştie, ca prin golul larg ce-1 fac, cerul curat ca lacrima să pâlpâie albastru; iar pretutindeni, liniştea şi născânda lumină încep a se înstăpâni. Acum cerul pare o nemărginită câmpie de cicoare, rotundă şi boltită, pe care superb se arcuieşte curcubeul, răsărind mândru şi încondeiat dintr’o zare, ca să piară într’alta. Râde acum iarba împovărată de picuri, râde şi pământul care pe alocuri e golaş, râd frunzele şi pomii, râde 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cerul şi zarea, iar departe, încolo, râde parcă şi mielul eare şi-a găsit turma... Bătrânul dascăl râde şi el, ciudat de fericit. Priveşte cu ochi stranii tot ce se înfăptueşte ca o taină înaintea lui. Priveşte mereu. Şi ascultă. Şi acolo, în zare, departe, pe cer, vede deschizându-se grele porţi, porţile care până acum au fost închise, şi în pragul imensului imperiu înflorit, îl vede pe El. Şi-l aude. — Vino dascăle... I-a făcut semn, un gest care parcă a străbătut veacurile şi spaţiile nemăsurate care-i despart. Ii face semn şi-l cheamă: — Vino dascăle, vino... ' Chipul bătrânului căpătă o ciudată însufleţire. Să se ducă, să se ducă... Buzele lui murmură: —Vin, Doamne, aşteaptă-mă... Ochii îi scânteiază ca nişte stele singuratice, fruntea pare o cupolă luminată, trupul întreg i se mişcă în jilţ. — Vino dascăle... El se ridică şi porneşte înainte, spre porţile acelea deschise larg, ca veşnicia, un dor aprig îl îndeamnă într’acolo, el se îndreaptă spre zare... ■ — Vino dascăle, vino... Glasul se aude firav, dar limpede, dela nemăsurate depărtări, şi de sus, iar mâna ca o pată de lumină, îi face semn: Vino dascăle... El aleargă... Şi cade jos cu un sgomot surd. Cu chipul încremenit în surâsul fericit al veşniciei. DEMETRU IORDÂNA VIEŢI Mi-am adunat toate vieţile care m’au robit Şi le-am întrebat: surorile mele, pentru ce aţi trăit? Una mi-a răspuns: «ca să-ţi aduc copii — Intro’ zi apoi salcie plângătoare să fii». Alta a râs: « Ca să placi bărbatului în spre scară Şi să-l stăpâneşti cu sărutarea ta rece şi amară ». « Ca să fii frumoasă » — a strigat alta. « Dar numai unul să ştie Vecinică cenuşereasă frumuseţea ta oamenilor să fie ». Şi una, care stătea ca o piatră în capul unghiului, a rostit: « Ca să iubeşti tu pentru toţi aceia care n’au iubit». eugenia;mueejan TRADIŢIONALISMUL ROMÂNESC ŞI POZITIVISMUL Am socotit necesar să întreprindem o destul de lungă privire sintetică asupra evoluţiei pozitivismului european 1), spre a putea circumscrie mai precis domeniul cercetării ce credem că trebue începută la noi. Această privire asupra evoluţiei gândirii europene în timp de aproape un secol am ţinut s’o efectuăm pentrucă, după cercetarea istorică pe care am întreprins-o şi din care a ieşit schiţa, de faţă, niciunul din aspectele principale, pe care le-am însemnat, nu a rămas fără ecou în viaţa culturii româneşti din secolul al XlX-lea, Acest ecou s’a manifestat uneori la intervale de timp surprinzător de mici dela fenomenul originar; alteori, dimpotrivă, mult mai târziu. Fără a risca o afirmaţie prea hazardată, s’ar putea spune că în medie stă intervalul de o generaţie (20—30 de ani) între fenomenul originar apusean şi paralelele lui la noi. Dar fără a anticipa astfel asupra rezultatelor cercetării înseşi credem că e mai bine să spunem ceva, după cum am promis mai sus, asupra obiectului şi domeniului ei. Cu privire la obiect, ne simţim obligaţi să precizăm — oricât ar părea de superfluu aceasta— că ar fi greşit să vrem să demonstrăm cu orice preţ echivalenţe filosofice la noi ale acestor forme ale gândirii europene. Fiindcă majoritatea constatărilor la noi e de ordin mult mai modest, în- semnând ecouri când mai ample când mai reduse ale marelui sbucium filosofic al veacului al XlX-lea în viaţa culturii româneşti din acelaşi secol şi în deosebi în acele forme de cultură care stau în *) *) A se vedea: Evoluţia pozitivismului european, în «Revista Fundaţiilor Regale », Iunie 1944, Nr, 6, tradiţionalismul românesc şi pozitivismul 107 legătură cu viaţa artei, fie ducând la creaţia literară fie la co- mentarea şi critica ei. Ar fi de făcut o cercetare a ideologiei româneşti despre viaţă şi artă în deosebi, întru cât această ideologie a fost in- fluenţată de evoluţia gândirii europene sau întru cât a trebuit să meargă în acelaşi pas cu ea. îndrăznim într’adevăr această afirmaţie secundă — şi pentru ca s’o putem face am desvoltat atâta studiul precedent. Sperăm că din felul cum a fost conceput se poate stră- vedea şi convingerea noastră modestă că în evoluţia gândirii europene a fost o logică interioară care i-a impus dinlăuntrul ei — indiferent de împrejurările sociale, economice, politice care o puteau secunda — să evolueze astfel, Dela Comte şi Geoffroy Saint-Hilaire filosofia trebuia să ajungă la Cari Marx, pentrucă pe drumul pe care pornise: acela de închinare mai mult sau mai puţin totală faţă de spiritul şi metoda ştiinţelor naturale, numai acolo putea să ajungă. După cum — odată ajunsă acolo — trebuia să vină un cap genial ca Dilthey şi să îşi dea seama că filosofia europeană în rivalitatea cu ştiinţa ajunsese la o fundătură şi că ştiinţele spiri- tului — dacă vor cu adevărat să fie ştiinţe, adică nici robite fante- ziei şi impresiei dar nici ducând la erori grave printr’o logică gre- şită— trebuie să părăsească metodele ştiinţelor naturale şi să-şi făurească ele înşile o metodologie adecvată. începută încă în timpul de culminaţie al pozitivismului, în 1865 prin studiul asupra lui Novalis, publicat în Preussische Jahrbucher, continuată în 1867 x) prin cel despre Lessing şi cel despre Schleiermacher în 1870 — reacţia lui s’a definit prin opera sa principală în 1883: Einleilung in die Geisteswissenschaften. Dar Dilthey nu ajunge să fie înţeles deplin şi de mulţi — spiritul timpului nu îngăduise până atunci aceasta — decât la începutul veacului al XX-lea, când din altă parte, din Franţa, se afirmă reacţia puternică a filosofiei lui Henri Bergson, care, venit mai târziu cu mult decât Dilthey, ajunge să-şi impună mai repede împotrivirea faţă de pozitivism. După cum tot atât de logic era ca şi la noi gândirea lui Dilthey să întâlnească fecund târzii tendinţe asemenea. După exagerările pozitiviste ale lui Gherea şi Ibrăileanu — s’a putut remarca şi la noi în ultimele două decenii tendinţa de a lepăda poziti- 1) Publicat tot în Preussische Jăhrbiicher. io8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vismul fără a renunţa la crezul în ştiinţă, în domeniul vieţii spiriluale. Credem astfel că anumite paralelisme — chiar mai târzii — ale problematicei româneşti faţă de filosofia apuseană nu sunt atât determinate, cât lămurite, fecundate de această filosofie. Şi că la ele ducea aceeaşi logică interioară pe care am căutat s’o întrevedem în Apus. Punctul de plecare era doar foarte apropiat acelaşi. Cu privire la domeniul cercetării noastre, ne simţim obligaţi să precizăm că el trebuie să se întindă în timp între momentele cu care începe şi se sfârşeştg schiţa noastră asupra istoriei filosofiei apusene în secolul al XlX-lea, adică dela afirmarea amplă a pozi- tivismului prin Comte până la desenarea materialismului marxist prin cel care i-a dat numele. Această delimitare e determinată — în afară de banalul şi inevitabilul motiv tehnic de a-ţi fixa anumite limite, dacă nu vrei să începi dela facerea lumii ca cronografele şi să sfârşeşti în nelămurita mişcare a prezentului imediat — şi de faptul că pentru epocile care preced şi urmează intervalul care credem necesar să-l cercetăm sunt câteva bune lucrări de sinteză, ceea ce nu e cazul intervalului însuşi. Pentru epoca precedentă avem cele două cărţi excelente ale d-lui D. Popovici, Ideologia literară a lui I. Heliade-Rădulescu şi Sania Cetate, între utopie şi poezie. Utilizând şi împlinind cerce- tările predecesorilor cari au atins în altă ordine de idei aceeaşi problemă istorică: Ovid Densusianu, N. Iorga, G. Bogdan- Duică, N. Cartojan, G. Ibrăileanu, etc. — adăogându-le o sumă impresionantă de investigaţii personale, d. D. Popovici izbuteşte să dea o sinteză aproape singură îndestulătoare asupra legăturilor noastre ideologice cu filosofia romantică sub aspectul utopismului social: Heliade, Teodor Diamant, Cezar Boliac, Ion Ionescu dela Brad, C. A. Rosetti, C. Aricescu ca entuziaşti ai utopiei, Ion Ghica şi N. Bălcescu ca adversari ai ei sunt lămuriţi astfel în legătura lor cu utopismul social al lui Saint- Simon, al elevului său Pierre Leroux, al lui Charles Fourier, La- mennais, P. J. Prudhon şi Louis Blanc, până la Victor Cousin, ultimul reprezentant al pathosului filosofic romantic, de astădată în formă academică, în Franţa. Despre evidenţierea unor legături deologice în acel timp cu Germania, cu atât mai puţin Anglia — TRADIŢIONALISMUL ROMÂNESC ŞI POZITIVISMUL 109 în afară de ideile asupra istoriei, care nu ajung însă niciodată la o filosofie a istoriei, ale lui M. Kogălniceanu, datorite contactului cu cultura germană a timpului său * *) — nu poate fi vorba. Perioada problematicei cu caracter marxist la noi, precum şi a ecourilor pe care le-a avut la noi reacţia rusească a « popora- nismului » în legătură cu marxismul, răzbătând bunăoară în critica lui Iosif Nădejde, C. Dobrogeanu-Gherea, C. Stere şi G. Ibrăileanu, a fost de asemeni cercetată de d. G. C. Nicolescu 2), utilizându-se o bună parte din informaţia pe care o putea avea cineva care nu cunoaşte limbile slave. Numai cine va cunoaşte literatura şi ideo- logia rusă a vremii — dar în acelaşi timp va folosi întreaga bogăţie de aspecte şi de idei a literaturii apusene a epocii, mai ales cea franceză, care a hrănit subtilitatea critică a lui G. Ibrăileanu spre deosebire de Gherea — va putea să dea cartea* de sinteză care ne trebue în această problemă. Pentru intervalul de predominanţă a pozitivismului — cel dela Auguste Comte la materialismul marxist — în ceea ce priveşte corespondenţele sale la noi, nu avem o lucrare de sinteză, şi nici măcar lucrări de amănunt mai importante. S’a urmărit la noi, în lucrările de amănunt, mai mult un alt aspect — mult mai major conturat — şi anume acel al puternicei vieţi ce a crescut la noi dintr’o surprinzător de viguroasă transplantare şi supravieţuire a idealismului filosofic german. Astfel, în legătură cu puternicele personalităţi la care acest proces a devenit creator — cum au fost un Titu Maiorescu şi un Mihail Eminescu — cercetarea mo- nografică a fost nevoită să adâncească problema ecourilor idealis- mului german la noi în a dQua jumătate a secolului al XlX-lea şi mai târziu 3). x) Cf. Iorga N., Mihail Kogălniceanu—scriitorul, omul politic fi Românul, Bucureşti, 1922. Dragnea Radu, Mihail Kogălniceanu, ediţia Ii-a întregită şi prelucrată, Bucureşti, 1926. *) Ideologia literară poporanistă, oontribuţia lui G. Ibrăileanu şi bibliografia problemei. Bucureşti, 1937. *) Dăm mai jos lucrările în care aceste raporturi de idei sunt mai amă- nunţit cercetate. Ga privire la Ma’oresru: Bagdasar N., Istoria filosof iei românefti, Bucureşti 1940, (cap. despre « Titu Maioresou »). ZIO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Celălalt aspect — al pozitivismului şi materialismului filosofic, cu ecourile lor în filosofia istoriei şi a artei — nu s’a împlinit la noi în personalităţi atât de dominante. De ce, rămâne încă de cercetat şi mai ales de meditat. însuşi Vasile Conta — în care atâţia au văzut la o vreme cu entuziasm pe singurul adevărat filosof român — sub aspectul extrem de modest în care ne apare astăzi e greu să-l consideri ca acea unică personalitate de mari dimensiuni din filosofia materia- lismului la noi. Intr’adevăr, dela părerea exprimată târziu de N. Iorga cu acelaşi surprinzător entuziasm ca şi în tinereţea lui: «Vasile Conta, cugetătorul format, uimitor de personal, fără nicio influenţă asupra tinereţii lui, acela care, şi într’o formă literară aleasă, onorase Revista dela Iaşia) prin publicarea teoriei fatalis- mului şi a încercărilor de metafizică» 2). Bogdan-Duică G., Titu Liviu Maiorescu— discurs de recepţie la Academia Română—Bucureşti 1921. Brucăr I., Cadenţe filosofice, Bucureşti 1934 (cap.: « Pentru o filosofic a lui Titu Maiorescu *). , Caracostea D., Critice literare, voi. II, Bucureşti 1944 (capitolele «Titu Maiorescu » şi « Actualitatea lui Titu Maiorescu »). Florian Mircea, Filosofia s Junimii», în «Conv. lit.», LIX (1927), pp. 99—105. Florian Mircea, începuturile filosofice ale lui T, Maiorescu, în «Conv. lit.», LXX (1937), p. 132 urm. Murăraşu D., Maiorescu şi Schopenhauer, în «Conv. lit. », LXXII (1939), p. 39 urm. Petrovici Ion, Titu Maiorescu, 1840—1917, Bucureşti. Rădulescu-Motru C., Titu Maiorescu in filosof ie, în «Conv. lit. », IUI (1920), p. 295 urm. Vianu T., Fragmente modeme, Bucureşti 1925 («Ideile estetice ale lui T. Maiorescu »). Vianu T., Influenţa lui Hegelîn cultura română, Analele Acad. Rom., Mem. Seoţ. Literare, Seria HI, Tom. VI, Bucureşti 1933 Cu privire la Eminescu. G. Calinescu., Opera lui Mihai Eminescu, Bucureşti, voi. I: Filosofia teore- tică, filosofia practică, 1933 şi voi. II: Cultura, 1935. Dima Al., Motive hegeliene in scrisul eminescian, Sibiu 1934. Florian Mircea, Gândirea lui Eminescu, în « Noua Revistă Română», 1914, Nr. 5. 2) E vorba de « Convorbiri literare ». *) Iorga N., Istoria literaturii româneşti contemporane, voi. I: Crearea formei, Bucureşti 1934, p. 278. TRADIŢIONALISMUL ROMANESC ŞI POZITIVISMUL III Şi până la felul în care-1 vedem azi,’ cunoscându-i mai bine izvoarele şi foarte puţinul cheag de personalitate originală — e o mare distanţă. D. N. Bagdasar bunăoară, nu poate să-şi încheie capitolul închinat cărţilor acestuia decât cu o semnificativă serie de « dacă »a). Conta fiind aşa cum e iar o altă mare personalitate dominată de gândirea pozitivistă la noi neexistând — asta nu înseamnă deloc că cercetarea ecourilor acestei gândiri în cultura românească nu ar merita să fie făcută. Ca dovadă, stă micul dar extrem de echilibratul şi densul studiu al d-lui C. Crăciun 2). ’ Ca pentru foarte multe dintre personalităţile creatoare în cultura românească dela sfârşitul veacului al XlX-lea, — şi pentru Hasdeu pozitivismul european dominant între 1860—70 n’a fost un prilej de supunere, ci, dimpotrivă, de desbatere fruc- tuoasă şi independentă cu filosofia occidentală a vremii. Aceasta nu putea să domine covârşitoare la noi din mai multe motive. Mai întâi atmosfera romantică, cu rădăcini adânci în romantismul francez, era încă puternică. Până către 1856 N. Iorga poate vorbi sigur despre « Regalitatea literară a lui Vasile Alecsandri» s). Iar tinerii care, începând cu Maiorescu, caută alte orientări în instituţiile de cultură ale Germaniei, găsesc acolo pe cei mai puţin ispititori stegari ai materialismului filosofic, aşa cum am văzut. Un Moleschott şi un Vogt, cu îngustimea şi obtuzitatea lor de vederi, un Biichner cu vorbăria lui superficială — nu puteau câştiga admiraţia totală a unora din tinerii cei mai aleşi dela noi, care plecaseră într’acolo tocmai din nevoia instinctivă de noui şi largi orizonturi. Chiar în Germania, epidemia de spiritism — căci nu i se poate zice altfel — care se întinse atât de repede din America *) Op. cit., p. 83: «Dacă acest gânditor şi-aţ fi putut forma o cultură filo- sofică sistematică şi nu una autodidactică cum a avut-o el, dacă n’ar fi fost constrâns de împrejurări să-şi împartă activitatea între obligaţiile profesionale juridice şi preocupările filosofice care erau mai puternice decât orice, şi dacă ar fi putut duce viaţa până la capăt, cu atât mai temeinică ar fi fost opera pe care ne-a lăsat-o ». *) B. P. Hasdeu şi ideologia naturalistă in istoriografie, Bucureşti 1941 (Extras din « Revista Fundaţiilor Regale », 1941, N-rele 8—9 şi 10). - *) Iorga N., Istoria literaturii româneşti tn veacul al XlX-lea, voi. HI, p. 131, Vălenii de Munte, 1909. 112 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de Nord în Apusul Europei, dovedea că şi acolo oamenii erau înse- taţi de altceva x). Şi atunci, aproape de 1860, adică aproape de sfârşitul vieţii lui singuratece din Frankfurt am Main, Schopen- hauer îşi vede sosit ceasul după 40 de ani de aşteptare. Este desco- perit, cetit cu religiozitate 2). Un succes care îşi are urmele vizibile în sufletul mai tuturor Românilor care au cercetat pentru studii Germania dintre 1860—75. Deşi adversar fără iertare în ironia lui faţă de hegelianism, e totuşi — în paternitatea ce şi-o revendică cu dârzenie: a lui Kant, ca şi în tot ceea ce era romantic în el, ca fantezie, înclinare spre intuiţie, încredere în analogie ca mod filosofic de a înţelege — pe linia mare a idealismului german şi succesul său antrenează şi o mişcare de reînviere a acestuia. Astfel Maiorescu, Eminescu, Slavici chiar — cu tot spiritul lui pragmatic — se întorc din Germania impregnaţi de hegelianism şi Schopenhauer. Iar cei ce vor veni mai târziu, ca un A. D. Xenopol, deşi înclinaţi încă din ţară spre pozitivism prin formaţia lor, vor avea totuşi şi unele temelii atât de tari de idealism încât nu se vor clătina cu totul niciodată. E totuşi o deosebire între atitudinea unui Maiorescu între pozi- tivism şi idealism şi a unui Xenopol, a unui Eminescu chiar. Aceştia sunt mai aproape de felul de a reacţiona al lui Hasdeu. Vrem să spunem anume că acei care la noi aveau în gradul cel mai puternic sentimentul apartenenţei la naţiune, încât ideologia lor se organiza dela sine în jurul conceptelor de rasă şi de neam, aceştia au găsit în pozitivism o sumă de adevăruri hrănitoare, o sumă de elemente care le-au permis să-şi împlinească şi să-şi fortifice concepţiile. Dela B. P. Hasdeu şi cei mulţi din jurul său la eminescianism şi de aici până la sămănătorismul lui Iorga şi poporanismul lui Ibrăileanu —■ trăsătura aceasta se poate observa la noi cu destulă claritate. Să luăm cazul lui Iorga, fiindcă acest aspect al său e mult mai puţin cunoscut. Influenţa directă a lui Gherea, şi, mai depărtată, a lui Taine, asupra formaţiei lui în tinereţe este atestată clar3), •) *) Ziegler Theobald, Die geistigen und aozialen Siromungen dea 19. Jahrhun- ierta, Berlin 1899, p. 344. ' *) Ziegler, op. cit., p. 344. •) Vaaile Toasu către Nicolae Iorga, în 22 Mai 1890: « Marţi am ascultat la < Junimea » o dare de seamă despre Criticele lui Gherea, în oare se zicea oă calapodul după care Gherea face cri icelo nu este original, al său, ci este luat TRADIŢIONALISMUL romanesc şi pozitivismul 113 cea a lui Hennequin, discipolul lui Taine1) e mărturisită de Iorga direct: «N. Iorga încă student la Universitatea din Iaşi, unde vechiul curent socialist, de care şi el se împărtăşeşte, era disparent, încerca, în aceleaşi Convorbiri literare, sub influenţa lui Bourget şi Hennequin, o caracterizare « ştiinţifică » a lui Creangă şi a Vero- nicăi Micle, care amândoi trecuseră dincolo de cercul interesului actual. Un şir de studii de critică (astfel «Pesimismul la artist», ... (I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, voi. VII, p. 270). Referentul, indicat în scrisoarea lui Tassu ca «un tânăr, Bogdan », este Ion Bogdan, istoricul (cf. Torouţiu, VII, p. 465, note). *) La crilique scientifique, Paris 1888. *) Iorga N., Istoria literaturii româneşti contemporane, voi. II, pp. 14—15. *) Convorbiri literare, an. XXIV (1831), p, 385. 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ti4 provincie, pentru a descifra cauzele catastrofei în Les origines de la France contemporaine. Thibaudet observă cu dreptate că Taine cel din De Vintelligence poate fi părintele spiritual al acelui tip de roman de geometrie psihologică, reprezentat pregnant prin Paul Bourget şi mai ales prin al său Le Disciple. Dar în acelaşi timp recunoaşte că Taine cel din Origines a dăruit o conştiinţă, o ideologie, hnagini, tuturor partidelor de dreapta. Barres şi Maurras pornesc de aici x). De asemenea, Desthieux 2) citează recunoaşterea acestui fapt chiar de către acel cărui ar fi putut să i se pară că stau pe poziţii ireconciliabile, imposibil să aibă aceeaşi bază: de către Paul Bourget. « C’est encore lui qui a appel6 Maurice Barrăs « un ăleve de M. Taine »; cela est de toute ăvidence. L’inspiration d’un livre comrne Les Deracines est toute empruntee â celui qui a 6crit: «L’entree d’un jeune homme dans le monde et ses premiers pas dans le champ de l’action pratique ne sont le plus souvent qu’une suite de chutes douloureuses ». La plupart des opinions professâes par M. Barres, toute,? les campagnes qu’il a menees dans la presse, auraient l’approbation de son maître. Nul n’ignore que l’influence de M. Barrăs a âte elle-meme considerable sur toute cette găndration d’âcrivains, dont les guerres ont andantie les plus belles promesses ». Să ne gândim la toată acea literatură a desrădăcinării pe care a adus-o în mod atât de tipic Sămănătorismul — şi inevitabil anumite paralele nu pot să nu se desemneze în mintea noastră. Influenţă directă, sau proces urmând şi acolo ca şi aici aceeaşi logică interioară — asta rămâne să se cerceteze mai amănunţit şi să se vadă; în orice caz, în răspasul obişnuit de o generaţie, paralelismul există la noi. Tot Desthieux, în aceeaşi carte cu câteva bune sugestii, vede în Taine şi o bună parte din sursele reînvierii atât de fecunde a regionalismului francez către finele secolului s). Nu credem că facem o prea riscată apropiere, alăturându-i pasiunea de cercetare scor- monitoare a întregii ţări, care a fost una din dominantele activităţii lui Iorga, atât celei ştiinţifice cât şi celei critic-literate. Şi nici *) *) Hi st. de la Ut. frarţaise depuis 1789 ă njs jcura, p. 351. *) Taine, son Oeuvre, Paris 1923, p. 45. *) « Ce qu’on a appelă le Regionalisme n’est pas ântiărement issu de sa pensee. Prudhon et Mistral lui ont ătâ des parrains piuă devou&; mais ou m’âorivait point l’histoire du regionalisme sans comprendre Taine parade les TRADIŢIONALISMUL ROMÂNESC ŞI POZITIVISMUL 11$ rezultatele acestui apostolat laic al său, care au constituit partea ce'a mai deosebită şi cea mai trainică a Sămănătorismului — cea care îl face să mai reziste şi astăzi în atâtea colţuri umile de ţară: faptul că a descentralizat cultura şi literatura românească. Atâtea reviste care au luat fiinţă şi au înflorit în timpul lui: « Ramuri »la Craiova, «Datina » la T. Severin, mai târziu; «Luceafărul» în Ardeal ; « Făt-Frumos » în Moldova, alături de multe altele au descentralizat nu numai creaţia pur literară — ceea ce se întâmplase mai di- nainte — ci însăşi viaţa literaturii şi a ideilor, prin crearea unui fel de fecund orgoliu al centrelor regionale, ca Bârladul, Cra- iova, etc. Dar să nu anticipăm prea mult asupra cercetărilor necesare de mai târziu. Ceea ce am spus până acum, credem că sprijine clar convingerea noastră că această cercetare a ecourilor pozitivismului occidental la noi merită să fie întreprinsă, dat fiind rolul lor ani- mator şi fecundator — fie chiar prin opoziţie faţă de ele — în ideologia atâtor personalităţi dela noi. Odată această convingere exprimată, putem trece la cercetarea propriu zisă a acestor ecouri, urmărind pe cât posibil succesiunea lor cronologică, întru cât ea prezintă paralele cu evoluţia ideilor în Apus. S’ar vedea astfel dela început că acest paralelism— în mare — există. De altfel întreagă această cercetare — nu va putea avea la început decât misiunea de a privi lucrurile oarecum «în mare ». Adică ar avea caracterul de schiţă pe Care i-1 impune nou- tatea terenului ce şi-ar propune să-l defrişeze precum şi lungimea apreciabilă a intervalului de timp din istoria culturii româneşti în sec. al XlX-lea, pe care şi-ar lua sarcina să-l parcurgă. ovroru papadima pferea de l’id6e »... « c’est moina â la formation de la doctrine regionaliste qu’â la crCation de 1’atmosphÂre favorable que l’ceuvre de Taine noua fut precieuse. Noua l’avons vu, le premier, â l’instant d entreprendre aon formi- dable travail d’histoire, a’enquerir des condiţiona de la vie hors de Paria, fouiller lea archives dea provincea, s’intCresser aux mceurs dea payaan8, dea petits citadina, dea bourgeois, non paa en romancier, comme Balzac, qui ne noua fut pas moina utile â cet 6gard, maia en hiatorien, en savant. H a, lui seul, â n’en pas douter, mia en honneur le gout des rech.erch.es regionales, locales, sur le pass6 dea villes, l’histoire particulare des provincea, la formation des regiona » (pp. 46—47). 8* IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC ACTUL II TABLOUL IV Camera Bellei la Casa Snagov. Foarte modernă şi luxoasă. Tot puţin asimetrică. Peretele din fund e aproape tot o imensă fereastră, în pătrate mari, prin care se vede ca de la etaj o parte din lac şi pădurea. In stânga un pat verde înconjurat de o canapea de lemn rotundă şi lăcuită în alb. La căpătâi de-a-Iungul peretelui o cutie etajeră din lemn negru şi creton înflorat. Peretele din faţă are de-a- lungul lui o altă etajeră-cutie cu aceleaşi motive. Lângă pat, în mijlocul scenei, un fotoliu-bergeră, tot în motivele mobilierului, mai la dreapta o masă de metal şi două scaune albe din ţevi metalice, îmbrăcate în creton înflorat. Fereastra are numai o perdea de catifea verde, cum e acoperit şi patul, dreaptă, strânsă la stânga. Pe etajere obiecte de artă, fotografii de ale Bellei, cărţi, un patefo i portativ deschis. Intrarea e în dreapta, în stâ. gj. o uşe mascată duce la baie. SCENA I-a MIMAI— BĂLLAN— ANA BĂLLAN (intrând din dreapta dă surprins cu ochii de Mihai) : De ce ai venit aci? Profesorul ţi-a spus să aştepţi în cabinetul lui, jos... MIHAI (privind nedumerit prin cameră, extenuat de atâta agitaţie): Unde e? De ce o ţineţi închisă? Vreau să-i vorbesc. BĂLLAN: Da, dar nu aci, în camera ei. Trebuia să rămâi jos. Ai fi văzut-o când o aducea din camera de consultaţie. MIHAI (abia se ţine pe picioare, speriat): Spune-mi, e grav? BĂLLAN (se preface îngrijorat) : E destul de grav... MIHAI: Pentru numele lui D-zeu, spune-mi, ce i s’a întâmplat? BĂLLAN: Ai să vezi... Dar nu poţi s’o aştepţi aci. Du-te în camera d-tale. mihai (dement, îşi revine, hotârît) : Nu plec de aci pentru nimic în lume... (furios, disperat) Să fie atât de aproape de mine! Să i se întâmple o nenorocire şi eu să nu pot să-i ajut 1 Vreau să-i vorbesc... IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC 117 înţelegi, nimeni şi nimic nu mă poate împiedeca să-i vorbesc... (iipă) Bella, unde eşti Bella? (nu poate sta locului, se plimbă agitat prin cameră). BĂLLAN (îi astupă gura) : Taci domnule, pentru numele lui Dumnezeu... înţelege, viaţa femeii este în pericol... MIHAI (nebun, înfrigurat): Cum e în pericol? De ce e în pericol? BĂLLAN: Din cauza d-tale. Numai din cauza d-tale... (mânios) Eri când te-au adus aci nu scoteai o vorbă... şi acum nu te putem ţine. ANA (e adusă teatral, pare leşinată). MIHAI (ţipă scurt): Bella 1 BĂLLAN (îi pune mâna pe gură destul de brutal) : Taci odată... o ucizi. Du-te în camera d-tale. MIHAI (sufocat, se opreşte năuc): Bella... ANA (s’a trezit o clipă din leşin, îl priveşte fără să-l recunoască, apoi închide iar ochii). BĂLLAN (afectând vorbirea în şoaptă): Ascultă domnule, lini- şteşte-te. După ce că eşti cauza unei adevărate nenorociri, acum nu te astâmperi. Vrei s’o ucizi? 1 . >' < v MIHAI (desnădăfduit) : Cum s’o ucid? De ce sunt eu de vină? Spune-mi ce s’a întâmplat anume? Spune-mi odată... BĂLLAN: Ascultă domnule, această fată când te-a văzut eri, a leşinat. Când şi-a revenit în simţiri, a întrebat disperată ce s’a întâmplat cu d-ta, pentru ce ai figura aceasta descompusă? De ce eşti în sanatoriu? MIHAI (aprins) : Ei şi ? BĂLLAN: Cineva a făcut îngrozitoarea greşeală să-i spuie fără s’o previe că ai încercat să te sinucizi din cauza ei. Atunci a leşinat din nou, prăbuşindu-se pe podea. Am crezut că i s’a rupt coloana vertebrală... A sărit imediat toată lumea să-i dea ajutor... MIHAI (îl întrerupe pierdut, uluit, parcă se sufocă, îşi desface gulerul, întreabă încet cu vocea alterată de emoţie şi uimire) : A leşinat când a aflat că am încercat să mă sinucid?! Bella a leşinat din pricina mea? (se sufocă iar, se sprijină de un fotoliu de nichel). BĂLLAN: Asta nu-i nimic. A venit d-1 profesor numaidecât, a examinat-o, i s’au dat imediat îngrijiri... MIHAI (mereu năucii, nu-i vine să creadă, tresare, neîncrezător şi umblă iar prin cameră): A leşinat Bella din cauza mea? BĂLLAN: Ascultă... Când şi-a revenit, parcă a revenit de pe altă lume. Nu-şi mai amintea nimic. Nu mai ştia despre ea însăşi decât numele. încolo nimic. Nici cine e anume, nici unde stă... MIHAI (nu se poate regăsi de fel, se frământă chinuit): Dar cum asta? BĂLLAN: Profesorul spune că a avut un şoc nervos... REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE IlS MIHAI (îi e capul plin, nu mai pricepe nimic): Ce fel de şoc nervos?... BĂLLAN: Aşa spune profesorul... MIHAI (prăpădit de emoţie): Şi acum ce face? Cum îi este? BĂLLAN: Tot aşa... Această stare va dura probabil multă vreme. A fost o mare greşeală că i s’a spus fără s’o pregătească nimeni despre încercarea d-tale de sinucidere... MIHAI (se plimbă năucit prin cameră, ia inutil o carte în mână, apoi mângâie fără rost, cu gândul aiurea florile din vas, murmură pentru el însuşi) : Din cauza mea a avut un şoc... (parcă tot nu realizează această întâmplare). Din cauza mea... (cade istovit în fotoliu, topit din ce în ce mai mult de această uluitoare întoarcere). BĂLLAN: Aşa, acum stai liniştit (iar el îşi face însemnările pe foaia de observaţie). MIHAI (a rămas câtva timp pe gânduri absent, iar când întoarce capul şi dă cu ochii de ea, parcă în sfârşit realizează totul, privirea i se umple de lacrămi, întoarce capul spre Băllan, explicând naiv el însuşi întâmplarea) : Doctore, din pricina mea biata fată... (se duce copleşit lângă ea, abia sprifinindu-şi mâna pe pat, de parcă ar atinge-o pe ea însăşi. O contemplă ca pe o icoană şi o întreabă uşor înfiorat, cu vocea în lacrămi) : Atât de mult m’ai iubit Bella? BĂLLAN (sare încet şi-l trage înapoi) : Las-o în pace, n’o turbura, e grav. Se pot ivi complicaţii (în clipa când a realizat adevărul celor spuse de Băllan el e vindecat tot atât de instantaneu şi de profund pe cât de profund şi integral e vindecat, transformat, cel cărui o nouă telegramă îi vesteşte că moartea celui scump a fost anunţată din gre- şeală. Faza de până acum s'a sfârşit, totul începe să fie de cealaltă parte a întâmplării. E de la început. Totuşi bucuria lui e atenuată de starea ei, o simte cu duioşie bolnavă. Se dă la o parte speriat să nu-i facă rău. Tonul cu care spune fraza următoare pare cu totul naiv, căci nu mai e nedumerirea unui om care nu poate să creadă, cum a fost până acum, ci e doar nedumerirea cuiva care îşi explică scuzându-se parcă, faptul că a fost în eroare până acum) : Doctore, n’aş fi crezut niciodată... (copilăros) : Părea cu totul altfel. BĂLLAN (cu o comică seriozitate) : Nimeni n’a pătruns până acum în inima unei femei. Când ele zic da, zic de fapt nu, iar când zic nu, zic de fapt da. MIHAI (privind nedumerit în gând, în urmă) : Era atât de ciudată. BĂLLAN (filosof de ocazie) : Femeie, ce vrei... MIHAI (prăbuşit cu totul în visul şi nebunia lui, ca în primul ceas al iubirii, cade în genunchi lângă pat şi îi spune exaltat, cu ochii în lacrămi, cu fervoare ca într’o rugăciune): Bella, divina mea Bella, voi fi lângă tine zi şi noapte. Te voi face bine. Nu se poate să fie altfel. Dumnezeu însuşi va veni lângă patul tău (aproape plângând) Yom fi fericiţi Bella. IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC II* ANA (după un timp deschide ochii, priveşte totul în jurul ei liniştif şi întreabă uşor afectat): Cc-i asta, unde sunt? (e îmbrăcată într’o pijama, peste care e un capot subţire de mătase şi, în abandonul ei leneş, în privirea turburător de sensuală şi de indiferentă, are mai ales acum liniştea unui leopard domesticit. Bineînţeles că de aci până la scena finală, nu mai seamănă de loc cu Bella, ci e Ana devenită de-a întregul femeie) : De ce sunt aici? BĂLLAN: Sunteţi la Snagov, doamnă... La Vila Snagov... Vreţi să ne spuneţi cum vă numiţi şi unde locuiţi? ANA (cu o privire bănuitoare, încet) : Bella Zadu... şi stau pe strada... strada... (caută să-şi amintească). BĂLLAN: Faceţi o sforţare... ANA: Pe strada Belvedere... Ml HAI (nu se poate stăpâni, dă un strigăt) : Bella... ANA (îl priveşte lung, liniştit, întrebător): Da?... Ml HAI: Nu mă cunoşti Bella? t ANA (ridică nedumerită din umeri): Nu. BĂLLAN (îl ceartă) : Ce-i asta? Aşa ne-a fost vorba (apoi către Ana) D-ră pe ce stradă staţi? ANA: Pe strada Belvedere... BĂLLAN: Aţi stat acolo acum patru ani... Acum staţi într’un apartament pe bulevardul Brătianu. ANA (hotărît): Eu? Nu. Stau într’o cameră mică pe strada Belvedere. Vă rog să mă lăsaţi să mă duc acasă (se ridică din pat eu greutate, cei doi o sprijină în grabă şi o aşează în fotoliu în mijlocul camerei). BĂLLAN: Cum o să vă duceţi acasă?... Ştiţi unde sunteţi acum? La Vila Snagov. ANA: La Snagov? Ce caut la Snagov? MI HAI: Domnule doctor... vă rog n’o obosiţi... Lăsaţi-o să să se odihnească... Bella stai liniştită. ANA (îl priveşte pe Mihai cu aerul: Dar d-ta cine eşticl). BĂLLAN: D-ră Bella, încearcă să-ţi aminteşti ce ai făcut ieri. ANA: Ieri am fost împreună cu... (face o pauză, ca o reticenţă) o prietenă Ana, să vedem pe o mătuşe a noastră, care are un copil bolnav. Stă departe şi cu tramvaiul am ajuns foarte târziu. BĂLLAN: Nu, d-ră Bella, ieri ai venit aci la Snagov cu un auto- mobil albastru, Buick, de două locuri. Erai singură la volan şi aci ai întrebat de prof. dr. Omu. Când ai intrat în cabinetul lui ai văzut pe domnul acesta... ANA: Nu pricep nimic... n’am niciun automobil albastru, n’am condus maşina niciodată în viaţa mea. Nu ştiu să conduc (iar adoarme). BĂLLAN (vrând să iasă, face semn lui Mihai să vie şi el). MIHAI (rugându-se umil): Lăsaţi-mă câteva clipe cu ea. 120 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE BĂLLAN: De, eu ştiu? Mi-e teamă de d-1 profesor. MIHAI: Câteva clipe numai... BĂLLAN: Dar nicio vorbă despre trecut. MIHAI: Nimic... nimic... Nici nu-i vorbesc... Stau lângă ea. BĂLLAN: Ascultă încă odată... nicio vorbă despre trecut... MIHAI: Nicio vorbă. SCENA Il-a ANA — MIHAI — PROFESOR OMU MIHAI (îşi duce un scaun lângă fotoliul ei. O veghează un timp, apoi când ea deschide sensual ochii, el îi spune recunoscător) : Draga mea, niciodată nu mi-aş fi închipuit că mă iubeşti atât! ANA (femeie şi totuşi angelică): Eu te iubesc pe d-ta? MIHAI (rămâne pur şi simplu interzis): Da, din cauza mea ai avut un şoc nervos. ANA (calm, uimită) : Am avut un şoc nervos? MIHAI (dezolat, ridică din umeri, pe urmă imperativ): Ţi-ai pierdut complet memoria. Nu-ţi mai aminteşti cine eşti. ANA (surâzătoare, liniştită, în contrast cu emoţia lui): Dar ştiu foarte bine cine sunt. MIHAI: Bella, nu-ţi dădeai seama că mă iubeşti. Bella, draga mea. ANA (după o pauză, cu o vagă ironie): Desigur că te... iubesc, dacă zici că te iubesc, dragul meu. MIHAI: Ah, cât îţi sunt de recunoscător... ai să te faci bine şi o să fim fericiţi. ANA (nedumerită) : Dar eu sunt foarte bine. MIHAI: Tu... Bella? ANA: Da... (se încurcă) domnule... MIHAI: Spune-mi pe .nume, Bella... Sunt Mihai. ANA (face un gest dezolant): Da (stângaci) Mihai. MIHAI (e între ei o stânfenire, rece, o lipsă de legătură): Ahl ANA (rece şi parcă dezolată de răceala ei. După un timp nu mai ştie ce să facă, întreabă jenată) : Iţi spuneam pe nume înainte? MIHAI (nervos): Bella mă iubeai... mă iubeai foarte mult (explicându-i secretul) însă nu ai avut niciodată curajul să mi-o spui. ANA (convenind, amuzată de incorijibila naivitate a bărbatului îndrăgostit) : Alunei de sigur că aşa e... \ mihai (fără margini de convins): Din pricină că erai foarte timidă. Niciodată n’aş fi bănuit că eşti atât de timidă. Acum înţeleg totul. Ascundeai o mare iubire. Şi eu care credeam că nu sunt pentru tine decât un indiferent oarecare, ba chiar că nu mă poţi suporta, că vrei să scapi de mine. (Cu totul luat de apa presupunerilor IATÂ FEMEIA PE CARE O IUBESC I* l lui) Acum înţeleg că tot ceea ce făceai, gesturile acelea ciudate, batjocurile tale nu erau decât ca să-ţi ascunzi marea ta iubire. ANA (uitucă, îl priveşte mirată): Ce iubire? MIHAI (o contemplă fără să o mai audă, ascultându-se numai pe el): Niciodată n’aş fi bănuit Bella. (îngrozit, răsucit în el însuşi, la gândul acesta) Ah, aş fi putut să mor... fără să ştiu cât mă iubeşti... (cu o nesfârşită emoţie, înlăcrimat) : Am fost nebun... nebun... SCENA IlI-a ACEIAŞI—OMU OMU (care a venit bineînţeles să-l observe pe Mihai) : Ei, cum te simţi frumoasă d-ră Bella? (Mihai respectuos a trecut în partea cealaltă a fotoliului). ANA: Mă simt puţin obosită, dar atâta tot. Nu pricep ce are toată lumea asta cu mine. încep să cred că mi s’a întâmplat ceva grav. OMU (amuzat de întorsături lucrurilor, dar afectând pedanteria profesională): Aproape că dimpotrivă. Când te-am examinat de dimineaţă, mi-am dat seama că nu e nimic grav. Şocul nervos ţi-a luat pur şi simplu patru ani din viaţă, fără să lase nicio altă tur- burare. Psychanalisa arată că inconştientul are tendinţa să ascundă, să refuleze anumite amintiri cu caracter neplăcut... Când uităm un obiect, o întâmplare, e din cauză că am avut interes s’o uităm, sau pentrucă ne-a fost dezagreabilă întâmplarea, sau am fi vrut să ascundem obiectul. Inconştientul nostru lucrează pentru noi. (Mai mult pentru Mihai) Pare-se că d-ta ai vrut din toată inima să anulezi patru ani din viaţa d-tale. Organismul îşi alege singur maniera. Iată, un şoc nervos şi nu mai ştii nimic din aceşti patru ani. Eşti femeia fără trecut, visată de toţi bărbaţii. Fata adormită din poveste. D-ră Bella eşti pur şi simplu n această lege. Statutele vor fi publicate în Monitorul Oficial ca decret-lege. Modificările Statutelor se fac prin decret-lege după aprobarea prealabilă a Majestâţii Sale Regelui. Până la publicarea nouilor statute. în Monitorul Oficial, actualele legi organice sunt şi rămân în vigoare. Noile Statute, care vor fi publicate în termen de cel mult 3 luni dela dala publicării prezentului decret vor stabili organizarea fiecărei fundaţii şi condiţia juridică a personalului lor. Directorii fundaţiilor se numesc de Majestalea Sa Regele prin decret contrasemnat de Conducătorul Stalului şi de Vice-preşedintele Consiliului de miniştri. Art. 3. — Uniunea Fundaţiilor Culturale Regale ale României, organizată prin legea Nr. 333 din 1941 şi Fundaţia Regală pentru literatură şi artă se desfiinţează. Patrimoniul acestor instituţii trece asupra Fundaţiei Regele Mihai I. ’ Filarmonica cu bugetul său trece la Ministerul Propagandei Naţionale, pe data publicării prezentului decret. Art. 4. — Fundaţiile Regeşti vor beneficia de scutirile şi reducerile de impozit şi taxe prevăzute de legile azi în vigoare. . Art. 5. — Se abrogă legea Nr. 333 din 1941, precum şi alte dispo- ziţiuni contrarii prezentei legi. NOUA LEGEA DE ORGANIZARE A FUNDAŢIILOR REGEŞTI 137 Acest decret-lege implică o seamă de consecinţe administra- tive şi modalităţi noi de lucru pentru o mai sistematică şi armonioasă activitate a Fundaţiilor Culturale Regeşti. In primul rând, recăpătându-şi autonomia lor iniţială şi statu- tară, Fundaţiile Culturale Regale au o legătură directă cu Majesta- tea Sa Regele, Care astfel prezidează o operă de însufleţire în întreg domeniul culturii româneşti: cultura elitelor, cultura universitară şi cultura satelor. Prin Fundaţia Regele Carol I din Bucureşti şi Regele Ferdinand I din Iaşi, care au misiunea de a înlesni şi îmbogăţi sistemalic cultura cărturarilor şi a studenţilor, prin biblioteci, burse şi activi- tăţi preocupate de ştiinţa universală şi cultura înaltă, se răspunde nevoii de închegare cât mai deplină a unei atmosfere prielnice elitelor neamului. Decretul acesta nu numai că nu reduce câmpul preocupărilor pentru cultura superioară, ci impune o nouă organizare a Fundaţiei Regele Mihai I, a cărei activitate nu a fost, de altfel, niciodată restrânsă prin lege numai la preocupările privitoare la vieaţa satelor. Inglobându-şi, pentru o mai bună administrare, şi preocupările de cultură superioară, pe lângă cele obişnuite ei până acum, Fundaţia Regele Mihai I îşi contopeşte, sub directa supraveghere a Majestăţii Sale Regelui Mihai I, preocupările pentru elitele orăşeneşti şi pentru elitele săteşti, opera de cunoaştere şi însufleţire a vii ţii satului şi oraşului, grija de publicaţii necesare culturii înaintate ca şi celei a maselor, întrunind astfel, unitar şi metodic, interesul pentru problemele româneşti fundamentale şi pentru păturile sociale care le trăesc. In felul acesta, Fundaţia Regele Mihai I îşi întregeşte activitatea cu scopul de a îmbogăţi deplin, dintr’o perspectivă armonioasă şi eficientă, cultul valorilor trainice şi necesare, devoţiunea faţă de intelectualul specializat şi faţă de ţăranul, creator de valori la fel de eterne. In noul ei plan de activitate, Fundaţia Regele Mihai I va cuprinde, aşa dar, în mod unitar şi cu intensificarea necesară, cele două sectoare de activitate culturală, contribuind mai organic şi mai plin la opera de creaţie spirituală românească. Continuarea Revistei Fundaţiilor Regale sub egida Fundaţiei Regele Mihai I este primul semn pentru noul ei program. Suveranul prezidează şi însufleţeşte într’o formă organică şi vie, prin mijlocirea celor trei Fundaţii Culturale Regale, creaţia neamului şi ridicarea culturii lui. In acest sens, noul decret-lege, reprodus mai sus, constitue baza unei sistematizări a activităţii Fundaţiilor Culturale Regeşti, chezăşie pentru continuitatea şi temeinica amplificare a creaţiilor spiritului, una din raţiunile existenţiale ale Regalităţii. COMENTARII CRITICE FIGURI ŞI FORME LITERARE 1. ION MINULESCU AL POSTERITĂŢII Cu Ion Minulescu a dispărut o figură foarte vie a mişcării noastre literare, un temperament original, amestec de boem şi dandy, purtător de steag al tendinţelor de înnoire în lirica româ- nească, după Macedonski, după Mircea Demetriade, Ştefan Petică şi Iuliu Săvescu, înaintaşii cărora le-a adus uneori omagiul său. Nimeni din câţi l-au cunoscut, l-au auzit citindu-şi versurile pe scenele pe care apărea cu plăcere sau numai l-au văzut trecând înfăşurat în marile lui şaluri colorate, nu vor putea uita pe artistul independent, în persoana căruia s’au concentrat timp de aproape patru decenii lozincele modernismului literar, şi monologul lui explosiv făcut din vervă paradoxală şi cinică va lipsi de aici înainte acelora care se obişnuiseră să vadă în el un camarad sau un înaintaş. Formula lui literară şi umană era aproape în întregime constituită curând după 1900 când, în urma celor câţiva ani de petrecere la Paris, gustul său fusese definitiv cucerit de poeţii simbolişti şi de acei versificatori în acelaşi timp rafinaţi şi populari, de tipul unui Jehan Rictus sau Aristide Bruant, cari, în fiecare seară, risipeau spiritul lor scânteietor în renumitele taverne literare ale Metropolei, la Chat noir sau la Noctambule. Când Minulescu se înapoiază în ţară şi, după începuturi gazetăreşti în Capitală, acceptă un post administrativ la Constanţa, literatura noastră era puternic stăpânită de semănătorism. Era o vreme de preocupări sociale şi naţionale, aşa încât jocul lui literar şi firea sa diletantă trebuiau neapărat să trezească rezerve. Revistele literare îşi ţin la început uşile închise pentru el şi poetului îi plăcea să-şi amintească, până în anii lui din urmă, de chipul cum a izbutit să-şi introducă versurile în Viaţa literară a lui Ilarie Chendi şi să-şi câştige admiraţia directorului, consimţind numai să-şi transcrie bucăţile în versuri regulate. La începuturile sale, Minulescu n’a dispreţuit figuraţia solemnă, atitudinile pontificale, gesturile largi. In 1908, când apar Romanţele FIGURI ŞI FORME LITERARE i f pentru mai târziu, poetul se înfăţişează pe sine ca un reprezentant al artei viitoare, bătând la poarta celor care dorm, afişând, împreună cu crezul unei revolte care anunţă moartea zeilor, un erotism aprins şi fără iluzii. In atmosfera mai mult rurală a poeziei noastre de atunci şi chiar de mai târziu, el izbuteşte să impună figura unui poet urban, atât prin motivele pe care le împrumută uneori peisa- jului orăşenesc, cât şi prin stările de spirit pe care el le cultivă cu o preferinţă pe care o autoriza precedentul şi exemplul aşa zişilor poeţi decadenţi ai Franţei, un Baudelaire, un Verlaine, un Jules Laforgue, un Tristan Corbiere, zeii lui tutelari. Erotismul lui se asociază cu un sentiment funebru al vieţii, astfel că acestui om robust şi jovial i se prezintă necontenit comparaţia funerară şi obsesia morţii. La Constanţa, Minulescu descoperise marea şi el devine primul cântăreţ al ei în literatura noastră, al unei mări care nu este însă cadrul unei forme locale de vieaţă, ca la scriitorii veniţi ceva mai târziu, un Ion Pillat sau Emanoil Bucuţa, ci marea ca un drum către necunoscut, capabilă să cuprindă reveria şi dorul nedefinit şi vrednică a fi iubită de poeţi tocmai pentru această însuşire. Până târziu, când poetul devine glosatorul propriei sale producţii mai vechi, intercalând în bucăţile de acum versurile sale de altădată şi comemorând evenimentul inspiraţiilor sale trecute, motivul mării revine necontenit în poezia sa şi determină uncie din accentele sale cele mai izbutite. Dela început, Minulescu se comportă ca şef de şcoală, al şcoalei simboliste. Unele din primele sale poeme sunt adevărate manifeste şi, creaţia sprijinind teoria, el întrebuinţează sau crede a între- buinţa principalele tehnice ale acestei şcoli literare: versul liber, simbolul, sugestia, corespondenţele. îndrăznelile formei sale sunt deopotrivă cu acele ale conţinuturilor lui, ambele stând la originea împotrivirilor pe care le va fi încercat la debuturile sale, dar pe care el le exagera, dacă ne gândim că nu numai succesul, dar chiar popularitatea, i-au venit fără prea mare întârziere. Astăzi când începe posteritatea lui Ion Minulescu, putem judeca mai bine măsura inovaţiilor lui şi putem determina cu mai multă precizie felul sunetului pe care l-a introdus în concertul literar al vremii. Se cuvine deci să spunem că multe din noutăţile lui Minulescu au fost mai de grabă aparente. Astfel, în primul rând, renumitul lui vers liber care, prin neregularitatea-i grafică, a lucrat ca un puternic motiv nu numai al neîncrederii dar şi al interesului cu care i s’a răspuns, un interes la care au colaborat deopotrivă cohor- tele imitatorilor entuziaşti, ca şi parodiile numeroşilor umorişti. Renumitul vers liber al lui Minulescu n’a fost însă niciodată liber cu adevărat. El n’a fost decât produsul fragmentării unor versuri regulate, în acord cu toate cerinţele prosodiei clasice, aşa încât Ilarie Chendi avea oarecum dreptate să ceară reintegrarea lor în 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE configuraţiile tradiţionale. Când versul liber a apărut mai întâi în literatură, cu un Walt Whitman sau cu poeţii simbolişti ai Franţei, lucru] a fost resimţit în adevăr ca o mare noutate. Pentru întâia oară, muzicalitatea poetică nu mai era constrânsă să se adapteze unor tipare generale şi obiective, ci era lăsată să se ma- nifeste neîncătuşat, urmând ritmul însuşi în care se desvoltă stările interioare ale poetului. Este evident însă că nimic din toate acestea nu se poate semnala în versurile lui Minulescu, aşa că stă la înde- mâna oricui să recompună două sau trei versuri ale poetului într’un vers regulat, răspunzând prin rima lui finală unui vers anterior sau altor două sau trei fragmente anterioare de vers. Exerciţiul a fost uneori făcut şi el nu merită a fi reluat decât pentru demon- straţii cu totul elementare. Aparentele libertăţi ale versificaţiei lui Minulescu nu erau altceva decât un mod de notare, cum ar putea fi întrebuinţat de pildă într’o clasă de declamaţie, o simplă modali- tate de transcriere menită să accentueze pauzele şi să izoleze anu- mite cuvinte sau membre ale frazei, pentru a le conferi relieful lor propriu. Nu vom spune deci că neregulata imagine grafică a versu- rilor lui Minulescu, de care s’a legat prima impresie trezită de ele, a fost produsul unui procedeu arbitrar, menit să izbească atenţia şi poate să scandalizeze, un simplu joc de virtuozitate cum a fost acela care, mai târziu, l-a făcut în Strofe pentru elementele naturii să-şi transcrie versurile în rânduri continue, după modelul lui Paul Fort. Fragmentarea versului răspundea' felului propriu al poeziei sale, făcută nu pentru a fi parcursă cu ochii sau murmurată în singurătate, ci pentru a fi citită cu grai tare, declamată şi jucată, aşa cum o făcea poetul însuşi pe scenele unde cucerea tunetele de aplauze ale ascultătorilor. A fost Ion Minulescu un poet simbolist? De sigur, din practica poeziei simboliste a Apusului, el a împrumutat mai multe din tehnicele apropiate. Intenţia sa evidentă nu este să exprime limpede şi complet, ci să sugereze. De aci deprinderea de a transforma unele cuvinte în simboluri, hipostazându-le prin majusculare şi acordân- du-le parcă un înţeles mai bogat şi mai misterios decât acel obişnuit, ca atunci când evocă Albastrul, Aureolele, Marele Poem, Trecutul, Nimicul, Perpetuarea, începutul, Sfârşiturile, defunctele Dureri, ba chiar Iubirea topită ’n Albastrul ceresc, supremul deapururi şi eternul de-atâtea ori. Din aceeaşi înclinaţie de a insinua o impresie nedeterminată provine vasta toponimie pe care a primit-o în poezia sa, cititorului putându-i-se întâmpla să viseze, tocmai fiindcă îşi reprezintă atât de puţin tărâmurile îndepărtate ale Antilelor, ale Spaniei cu Xeres, Estramadura şi Alicante, ale Golfului de Aden, ale Babylonului şi ale Ninivei, ale Syracusei, Cyterei, Lesbosului şi Corintului, când nu este Boston, New-York şi Norfolk. Totul i se prezintă poetului în grupuri trinare, trei corăbii pornesc pentru el FIGURI ŞI FORME LITERARE 141 către largul zării şi alte trei putrezesc de o veşnicie în rada portului, p călătoare lasă să-i pice trei lacrimi reci şi poetul îşi propune să-i adreseze trei romanţe, trei ode, trei elegii şi trei sonete sau să-i aducă în dar trei smaralde, trei perle şi trei rubine, etc. Cântăreţul îşi dă aerul că sesizează în numărul trei un înţeles adânc, inaccesibil mulţimii: fiindcă nu-i în lume, nimeni să ’nţeleagă simbolul Triole- tului. Vechiul număr mistic nu este însă în realitate pentru Minu- lescu decât o mică floare «decorativă sau o emblemă menită să distingă fabricaţia proprie. Tot tehnicei sugestiei îi aparţine şi forma interogativă de care poetul, mai cu seamă în prima lui ma- nieră, a uzat şi chiar a abuzat, poemele sale constituindu-se dintr'o serie de întrebări nostalgice, al căror răspuns nedefinit urmează să se constitue abia în imaginaţia cititorului. Dacă însă, făcând abstracţie de toate aceste mijloace ale ma- nierei minulesciene, ne întrebăm dacă poetul a manifestat vreodată o adevărată concepţie simbolistă a poeziei, răspunsul nu mi se pare că poate fi dat în sens pozitiv. Căci, fără îndoială, că poarta la care bate poetul sau cheia care i-a căzut din turn nu sunt simboluri, ci alegorii, concepţii noţionale mai mult sau mai puţin limpezi, folo- sind pentru a se exprima obiecte din lumea sensibilă, asociate cu ele printr’o legătură exterioară şi factice. Adevărata poezie simbo- listă a fost o formă a liricei indirecte, un mod al poetului liric de a se exprima printr’un mediu de aparenţe obiective (de pildă prin- tr’un peisaj) sau cel puţin printr’o impresie nemijlocită primită dela lucruri. Simbolismul a însemnat, prin această îndrumare a lui, un gest al rezervei şi discreţiei lirice, un pas către intimitatea mai adâncă a conştiinţei, o reacţie antiretorică. Prends l’eloquence et tords-lui le cou sfătuia Paul Verlaine pe tinerii lui contimporani. N’a existat însă un alt poet mai retoric ca Ion Minulescu. Sub învelişul manierelor lui simboliste, adevărata fire a poeziei sale ni se desvălue abia atunci când o înţelegem ca pe o formă nu numai a limbii vorbite (ceea ce în definitiv stă în firea oricărei poezii), dar a limbii declamate. De aici porneşte, împreună cu muzicalitatea ei contagioasă, toleranţa ei pentru locurile comune ale limbajului, enumeraţiile şi amplificările ei retorice, mulţimea interjecţiilor şi antitezelor ei, forma ei adresată. De^sigur, nimeni nu poate tăgădui marele dar verbal al lui Minulescu. Verva, mişcarea, dinamismul discursului au fost însu- şirile care au câştigat pe cei mai mulţi din admiratorii lui. Inventi- vitatea lui lexicală, apoi puterea lui de a asocia cuvintele în ra- porturi noi sau aceea de a găsi atribute inedite au fost cu mult mai modeste. Deşi poetul a folosit din plin vocabularul neologistic al limbii, subliniind aspectul neolatin al graiului nostru, peste tezaurul anexat de ultimii poeţi eliadişti şi de Macedonski, el nu a adăugat mult mai mult. Fantazia sa verbală este apoi destul de limitată în 142 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE direcţia conexiunii cuvintelor, limba sa mulţumindu-se cu atributul general şi consacrat, ca în truditul pas, drumuri prăfuite, ziduri ^ mute, secularii castani, sfintele amintiri, caldele cuvinte, nimicurile scumpe, ghiare încleştate, alba frunte, potecile pustii, întinsul fără de hotare, curtizana pală, buzele supte, urletul grozav, etc. Relativa sărăcie a limbii lui Minulescu corespunde slabei Iui aptitudini vizuale. Estetul care ştia să distingă lucrurile frumoase, dandy-ul care se îmbrăca cu un gust vestimentar atât de izbitor, prietenul pictorilor cărora le dedică mai multe din versurile sale, ne-a lăsat puţine pasteluri în adevăr evocatoare. Unul din ele este fără îndoială acela cuprins în Romanţa celor trei corăbii, unde albul pânzelor întinse / In cenuşiul depărtării / Zideşte trei mausoleuri în care dorm cei duşi pe apă. Altă dată el recurge însă la comparaţia abstractă, ca atunci când aceleaşi năvi par nişte suveniruri smulse îndepărta- tului trecut sau creează imagini artificiale, ca aceea a asvârlirii ancorelor care îi provoacă poetului asociaţia comparativă destul de neconvingătoare din punct de vedere plastic: Aşa cum fiecare par'că şi-ar îngropa un mort!... Dacă poetul vede în genere atât de puţin, lucrul provine din aceea că îi place atât de mult să vor- bească, voluptatea de a se exprima, ascultându-se pe sine, consti- tuind adevărata lui vocaţie. Cele mai multe din poemele lui Minu- lescu sunt construite pe schema dinamică a unui gest verbal. O declaraţie, o invocaţie, o cerere, o întrebare, alcătuesc de cele mai multe ori cadrul mobil al compoziţiilor sale. Cadrul acesta poetul îl umple apoi cu enumerări sau variaţii pe aceeaşi temă, după procedeul amplificativ al oricărei retorice. Deschid volumul ediţiei definitive a poeziilor lui şi subliniez necontenit acelaşi procedeu. Poetul se adresează Noului venit: Străinule ce baţi la poartă, / De unde vii I Şi cine eşti? Noul venit răspunde: De unde vin? pentru a adăuga îndată: Eu vin din, etc. Gestul acestei replici revine de câteva ori pentru a însuma din repeţirea lui substanţa întregei poezii. Alteori gestul verbal repetat în amplificările poemului este Porni-vom sau Mi-am zis sau Taci sau Te-am aşteptat sau Dă-mi sau Hai, vino! sau De ce-o iubeam? Celula germinativă a multora din poeziile lui Minulescu este un fel comun al zice- rilor, o mică propoziţie exclamativă sau interogativă, proectând din fuiorul ei, prin repetiţie şi amplificare, întregul corp al compoziţiei. Felul acestei procedări înrudeşte arta lui Minulescu nu numai cu formele tradiţionale ale retoricei, dar şi cu muzica, după cum au înţeles-o cei câţiva compozitori populari cari s’au inspirat din versurile sale. A recunoscut-o poetul însuşi când, ajuns la maturitate şi în deplina cunoştinţă a felului şi a limi- telor sale, a scris sub titlul Itaest... aceste rânduri cu adevărat semnificative, o altă artă poetică decât aceea a începuturilor sale, când atitudinile pontificale nu-i erau străine: FIGURI ŞI FORME LITERARE 143 Ştiţi voi, ce sunt versurile mele? Sboruri în «zig-zag» de rândunele — Sboruri fragmentate Rupte Şi ’nodate Ca să poată fi de toţi cântate, Nu cetite numai pe sub gene — Pui golaşi de vrăbii fără pene. Mergând către bătrâneţea, care nu trebuia să devină pentru el foarte înaintată, Minulescu părăsise largile gesturi ale începuturilor lui. In ultimele sale poeme nu mai întâlnim nici enigmaticele alegorii ale tinereţii, nici recuzita parnasiană şi simbolistă a parcu- rilor, statuilor şi castelelor de care debuturile lui nu fuseseră străine, nici atitudinile reprezentative ale unui mare revoltat. Poetul evoluase către o inspiraţie de un caracter mai intimist, mişcată de împre- jurări particulare, uneori de amănunte biografice, într’o limbă care nu dispreţuia prozaismele vorbirii curente, totul străjuit de acel umor care, chiar când aluneca spre facilitate, alcătuia farmecul personalităţii sale, cu atâta rost în animarea mişcării noastre literare mai noi. Aceste poeme refac imaginea omenească a lui Minulescu, acum când dispariţia lui lipseşte literatura actuală de o prezenţă în adevăr vie. 2. G. BACOVIA IN EDIŢIE DEFINITIVĂ Este un dar cu totul neprevăzut apariţia ediţiei definitive a operelor lui G. Bacovfa, publicata acum în urmă de Fundaţiile Regale. Nimeni nu se putea aştepta ca poetul care a purtat atât de puţină grije producţiilor sale, încât prima sa culegere de poezii, volumul Plumb, tipărit la Flacăra în 1916, n’ar fi văzut niciodată lumina fără asistenţa tinerilor poeţi chemaţi de C. Banu în jurul revistei sale (un Adrian Maniu, un Ion Pillat, un Horia Furtună, un Alfred Moşoiu) şi care dc-atunci n’a publicat d°cât puţine alte broşuri subterane, în condiţii de prezentare cu totul imperfecte, să fi găsit îndemnul de a-şi aduna toate versurile sale mai vechi şi mai noi, de a le revizui şi grupa şi de a le adăuga cu alte două texte în proză, foarte semnificative pentru conturarea personalităţii sale poetice. Această personalitate stă într’un raport cu totul caracteristic faţă de lucrarea sa. Operele cele mai de seamă ale omenirii, spunea Flaubert odată, sunt acele care ne fac mai puţin să ne gândim la autorii lor, de sigur pentru motivul că operaţia cristalizării literare este în ele atât de completă, încât pentru a le înţelege şi preţui nu este deloc nevoie de ipoteza umană a autorilor. Cu G. Bacovia s’a întâmplat însă tocmai cazul contrariu: opera a absorbit în întregime pe poet şi lipsa de îndemn de a-1 cerceta pe 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acesta în ipostaza lui umană provine tocmai din faptul că îl găsim în întregime în opera sa. Puţinele veşti care ne vin din când în când despre omul singuratic, fără legături, fără atitudini publice, nevăzând şi nevăzut de nimeni şi publicând numai la rare intervale unele din acele mici poeme cu atât ecou în sfera iubitorilor de* poezie ai ultimului sfert de veac, contribue să confirme imaginea omenească întipărită în poezia sa. Poetul se leagă prin începuturile sale literare de vechile reviste ale lui Al. Macedonski. Este şi el un simbolist al primului moment şi unele din motivele sau procedeele sale, ca şi unele particularităţi ale vocabularului său, îl leagă de acea etapă a poeziei noastre, către care se înapoiază atâtea din firele producţiei lirice de astăzi, atunci când încercăm să ni le explicăm mai bine. Istoria literară a lămurit şi va continua să lămurească unele din aceste legături, dar pentru G. Bacovia ele au rămas încă ascunse, într’atât poezia sa, lucrând într’un chip săgetător şi direct şi a cărei virtute esenţială dând impresia a fi o sinceritate nemijlocită, care o înrudeşte cu strigătul şi cu geamătul, pare mai puţin o lucrare literară, cât un document psihologic, depoziţia nefalsificată a unui suflet ulcerat, sucombând sub greutatea de a exista. Şi totuşi realitatea nu este în întregime aşa. Acum, când întreaga operă a lui Bacovia ne stă în faţă şi când îl putem citi cu preocuparea îngăduită de o asemenea prezentare, ne putem da mai bine seama de locul ei în literatura noastră mai nouă şi de mijloacele ei deliberate, care nu sunt deloc absente, chiar dacă accentele rezultate ne angajează într’un chip atât de direct şi pă- trunzător. Idealul literar al lui Bacovia s’a format într’o vreme când scena liricei apusene era dominată de acei poetes maudits, înfăţişaţi de Verlaine în articole renumite, poeţi care îşi resimţeau menirea ca un tragic destin şi care nu odată şi-au asumat numele de decadenţi. Cuvântul <( decadent» alcătueşte de altfel o particularitate expresivă a vocabularului bacovian, fie că poetul îşi închipue iubita citind o poemă decadentă, fie că el însuşi ni se arată visând în zăvoiul decadent, fie că adresându-se, în notaţiile în proză Dintr’un text comun, unui cântăreţ, îi spune: Ascultă graiul meu decadent. Beferinţa mentală la un anumit cerc literar este evidentă în toate acestea şi identificarea lui parţială ne-o uşurează poetul însuşi când, într’unul din versurile sale, el ne evocă pe Poe, Baudelaire şi Rollinat, de sigur maeştrii lui preferaţi. Amintirea lui Poe ni se impune şi într’o altă poezie a lui Bacovia (De iarnă), unde întâmpinăm replica oarecum a «Corbului», refrenul onomatopeic şi grotesc Chiar înlocuind pe fatidicul şi solemnul Nevermore al poetului american: O, corb I Ce rost mai are-un suflet orb.../ Ce vine singur în pustiu / Când anii trec cum nu mai ştiu, / O, corb! / Ce rost mai are-un suflet orb.../—Chiarl Nu vom urmări aici toate răsunetele baudelairiene FIGURI ŞI FORME LITERARE 145 ale poeziei lui Bacovia, care nu sunt de loc mai puţine decât în atâtea alte opere ale contemporanilor lui şi care vor trebui odată studiate în toată întinderea lor. Cât despre Rollinat, autorul « Ne- vrozelor », o figură secundară a decadentismului francez, amintirea lui lângă ceilalţi doi mari poeţi este de sigur rezultatul unei perspec- tive proprii mişcării noastre literare după 1880, când (după cum am arătat-o în notele ediţiei mele din Al. Macedonski, Opere, I, p. 451), Macedonski îl popularizează prin traducerile sale din Litera- lOrul (1883, 1884 şi 1886), căruia mai târziu i se alătură şi Cincinat Pavelescu (Lit., 1893). Poet decadent, al melancoliilor pluvioase, al toamnei, al iernii şi al unei primăveri resimţite cu nervii unui convalescent, cufundat în desnădejde şi în prevestirea morţii apropiate, Bacovia este şi un poet al provinciei moldoveneşti. Printre poeţii cari s’au aliat, după 1900, noului crez simbolist, se pot distinge două grupări: acel al Muntenilor, un Minulescu, un Stamatiad, un Davidescu, temperamente mai retorice, afişând exotismul şi un nevrozism livresc, apoi acel al Moldovenilor, un Şt. Petică, un G. Bacovia, un ţ. M. Raşcu sau Demostene Botez, naturi mai interioare, cultivând tonalităţile minore ale sentimentului. Poeţi urbani şi unii şi alţii, dar cei dintâi încadrându-se în peisajul marilor oraşe, prin estetism, prin cosmopolitism, prin gustul iubirilor venale, ceilalţi aparţinând sufleteşte micului târg moldovenesc. S’ar putea des- prinde o întreagă psihologie a oraşelor provinciale de peste Milcov, în care aţâţi poeţi, începând cu Petică, au resimţit viaţa ca o restrişte. « Un corb trece încet pe sus, evocă Petică Tecuciul tinereţii sale, dar sborul său e aşa de abătut, mişcările sale aşa de stranii, încât biata pasăre pare că ar avea şi ea conştiinţa desolării din oraşul fantomă» (Opere, p. 245). Este acelaşi corb vâslind... încet... tăind orizontul diametral din «Amurg de iarnă» al lui Bacovia, căruia i se adaugă, într’o icoană mâhnitoare, amintirea târgului îngheţat sau ploios, cu glod şi coceni, cu înmormântări evreeşti, cu galbeni şi bolnavi copii venind dela şcoală, cu cafenele goale, cu bangăte puternice de armă şi goarne sunând din marginea târgului, cu fanfara militară cântând târziu, în noapte, la grădină, o lume întreagă de înfăţişări văzute şi de sonorităţi, printre care sufletul simte că agonizează. Este, de sigur, în toate aceste, o altă imagine a oraşului moldovenesc decât aceea a aşezării patriarhale, cu oameni joviali, din unele nuvele ale lui C. Hpgaş. Căci Moldova literară configurează ea însăşi un dualism, dat în însăşi tovărăşia epocală a lui Creangă şi Eminescu. Nu poate fi de loc discutabil către care din aceşti poli se grupează producţia lui Bacovia, care, ca mai toţi poeţii moldoveni, a trebuit să plătească şi el obolul lui marelui liric. înrâuririle eminesciene pot fi din când în când semna- late în versurile lui Bacovia, printre care uneori este uşor să recu- 10 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE noaştem armonia tipic eminesciană: De mult, de mult cunosc doi plopi I Ce-mi stau şi azi în cale / îmi place mult ca să-i privesc / Dar mă cuprinde-o jale (Regret). Alteori sunt tipice asociaţii eminesciene de cuvinte, ca veşnicul repaos în strofa: Cu steaua care s’a desprins / Ce piere-acum în haos / O inimă poate s’a stins / Spre veşnicul repaos (Ca mâine). Alteori sunt numai cuvinte preferate ale vocabularului eminescian, nu numai ca jale şi haos de mai sus, dar şi ca acel adânc (al cărui rol nu numai în poezia, dar şi în proza eminesciană, am avut prilejul să-l pun în lumină în « Arta prozatorilor români »), precum în strofa: Un cântec trist din liră / Aş vrea să-ţi mai arunc / Din viaţa mea în noapte / De ne ’nţeles adânc (Versuri). Alteori, în fine, este mişcarea însăşi a frazei, cu antepoziţia propoziţiei condi- ţionale, ca în versurile eminesciene murmurând pe toate buzele: Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se cutremur’ plopii / E ca în minte să ie am / Şi ’ncet să te apropii, de care poate fi alăturat începutul poeziei Din liră a lui Bacovia: Dacă, de-acum, e târziu / Şi ochii mei sunt seci I Ajunge să ’pţeleg... / Plecată eşti, pe veci! Interesant este de constatat cum modul propriu al sensibilităţii bacoviene, cristalizată în dezolările oraşului de provincie şi originală în ciuda înrâuririlor identificabile pe-alocuri, şi-a exercitat o parte a pro- priilor ei influenţe dincolo de aria Moldovei, la un poet, el însuşi atât de personal, ca bucureşteanul Adrian Maniu, unul din pro- motorii ediţiei volumului Plumb din 1916, sau ca ardeleanul Mihai Beniuc, în care mi se pare a recunoaşte un continuator al atitudi- nilor socialiste din versurile lui Bacovia, pe care, într’un articol de acum câţiva ani, le-a subliniat printre cei dintâi. Printre procedeele artistice ale lui Bacovia mi se pare a putea distinge două îndrumări, despre care n’aş puteai spune că sunt succesive, pentrucă ne lipseşte, o cronologie a poeziilor sale, dar care se leagă totuşi de câte un alt moment al evoluţiei noastre lirice mai noi. Unele din versurile lui Bacovia se asociază în confi- guraţii decorative, stilizate, cu o largă întrebuinţare a refrenului, amintind pe Macedonski, aşa încât strofele poeziei « Decor » ar fi putut să fie semnate şi de autorul volumului « Excelsior »: Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar / Decor de doliu, fu- nerar. .. I Copacii albi, copacii negri. Este un moment în care poetul lucrează prin generalizarea unei singure impresii, un pro- cedeu de atâtea ori folosit de Macedonski şi în E MARGINI DE CÂRTI Î7S puternică lumină şi cu o viaţă personală netă, în acelaş prim plan unde se mişcă şi Urmatecu şi cu o aceiaşi perfectă dife- renţiere individuală. Pot afirma fără greş că personagiile cele mai neînsemţiate aparent şi cele mai episodice au aceiaşi tăie- tură accentuată de contururi, aceiaşi unică proprietate care nu îngădue nicio asemănare cu celelalte. Bogăţia şi varietatea de aspecte psihologice eroilor lui Ion Marin Sadoveanu îl apro- pie de asemenea de Balzac, cu a cărui sagacitate în făurirea de stări civile are multă atingere. Iancu Urmatecu face parte din familia de arivişti a lui Dinu Păturică sau Tănase Scatiu fără putinţă însă de a fi apropiat de ei pe laturea specific individuală. Mult mai schematici, eroii lui N. Filimon şi ai lui Duiliu Zamfirescu erau mai mult re- duşi la proprietăţile tipice ale cupidităţii unei oaibe parveniri materiale. Prima oară când aspiraţia de a se ridica, este de- plasată, în literatura noastră, din domeniul pur material pe un plan spiritual, e în cazul lui Mihnea Băiatu al lui Gib I. Mi- hăescu, erou inzestrat cu alte calităţi şi ambiţii de parvenire decât simpla situaţie financiară sau socială. Mihnea Băiatu în- cearcă o depăşire de sine pe plan pur sufletesc, arivismul său fiind de o nobilă esenţă, iar structura lui psihologică mai com- plexă. Eroul lui Ion Marin Sadoveanu n’are asemănare cu cei- lalţi decât în punctul de plecare. El este mult mai complex şi mai perfect individualizat decât eroii lui N. Filimon şi Duiliu Zamfirescu, deosebindu-se în nuanţe şi particularităţi şi de acela al lui Gib. I. Mihăescu. Construit dintr’o voinţă extraordinară, ajutată de o inteli- genţă neobişnuită, îndrumată nu numai spre practicarea afa- cerilor, dar şi spre cunoaşterea sufletească a oamenilor, schele- tul psihologic al lui Urmatecu este îmbrăcat într’o sumă de caracteristice şi nuanţe care însufleţesc şi umanizează profilul său literar. In centrul preocupărilor de parvenire ale lui stă iu- birea pentru copila sa, Amelica, pentru al cărei viitor mai bun face el toate sforţările de îmbogăţire. Urmatecu nu este un egoist primar, un ahtiat de folos pentru sine. Arivismul lui are un mobil bine determinat: el trebue să-i făurească fiicei lui o zestre care să o pună la adăpost pentru totdeauna de necazu- rile începuturilor pe care el le-a încercat şi refuză să şi le amin- tească. De altfel sufletul lui nu e înflorit numai de această iu- bire paternă, ci de o generozitate universală. Urmatecu este în fond un om bun. El iubeşte păsările şi câinii şi florile şi chiar unii oameni au un loc în inima lui, deşi în general n are motive să le păstreze dragoste. El ospătează la masa lui îm- belşugată întreagă familia soţiei sale, ofermdu-şi numai satis- facţia de a-şi bate joc de aceşti «proşti» pe care el îi dispre- 176 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţueşte. Ironia, Urmatecu nu şi-o poate reţine: ea este compen- saţia pe care şi-o ia inteligenţa în faţa prostiei umane. Urma- tecu dispreţueşte pe proşti şi nu se poate stăpâni de a-i şfi- chiui cu vorba. Este în această trăsătură însă şi un exerciţiu al voinţei sale: îi place să-şi. ascută şi să-şi arate puterea şi in- teligenţa. Ambiţia lui de a ajunge bogat este dublată de aceea de a se ciopli şi de a câştiga deprinderi alese. Din contactul cu boerii Barbu el nu se alege numai cu bogăţia, ci şi cu apu- cături care desăvârşesc sufleteşte pe om. In progresul sufle- tesc al lui Urmatecu se poate urmări progresul moral însuşi al burgheziei în contact cu boerimea. Gusturile noi, care la în- ceput sunt simple imitaţii, ajung cu timpul necesităţi organice. Viclean, izbutind să-şi tragă pe sfoară adversarul totdeauna, Urmatecu ştie să fure şi cu ochii şi cu sufletul. La acestea se pot adăuga: o poftă de via^ă extraordinar de puternică, în- soţită de negativul ei, groaza de moarte, al cărei aspect con- cretizat în cadavre nu-1 poate suporta; mândria de mascul do- minând toate femeile şi neîngăduind niciun advesar in preajmă, până acolo încât să facă curte şi unei slute pentru a-şi men- ţine apanagiul exclusiv de «crai». Printre aceste elemente se desfăşoară viaţa însăşi vie a sentimentelor şi pasiunilor, a ambiţiilor şi impulsiunilor lui Urmatecu, caracter energic şi ener- getic totodată, nesimţindu-se bine în inactivitate, mereu nea- stâmpărat şi mereu în luptă. Urmatecu e un om care face răul conştient dar fără cruzime. Lipsit de scrupule morale ca şi de religiozitate, singura nelinişte pe care i-o dă viaţa nu e de- cât gândul morţii, sclipire neplăcută mai mull de ordin biolo- gic decât moral. Pentru a ilustra cu un citat, un fragment din fizionomia psihologică a lui Iancu Urmatecu, a acestui Julien Sorel ro- mân, fără cultură, dar cu o uimitoare capacitate de asimilare a unui nivel superior de existenţă umană, voi alege tocmai pa- sajul care prezintă desăvârşirea lui pe plan interior. Este vorba despre obiectele din camera boerului Barbu: «Pentru fiecare, Baronul se uita la Iancu şi fără să se în- trerupă, îi mulţumea din ochi şi dintr’un scurt gest de încli- nare a capului, nepierzând nici pentru o clipă măcar, firul cu- vântului. Iar Iancu, de-a-lungul anilor, se deprindea cu fel de fel de lucruri care să-i împodobească viaţa. EI le dobândea fie cumpărându-le, fie mai simplu, din uşoare aluzii şi reamintiri făcute dărniciei stăpânului său. In felul acesta învăţa Urmatecu mai ales să-şi lărgească şi să-şi înobileze gustul. Şi lucrurile astea erau de toate felurile, dar printre cele dintâi erau ceasornicile de birou, cu arc puternic şi bătaie limpede, cu un cadran mare cu scrisul orelor lămurit pe el şi mai ales cu tocul de piele, cu PE MARGINI DE CĂRŢI *77 picior ce le făcea să stea ca pe un cadru. Apoi erau chiar aceste cadre, pentru fotografii de ţinut pe masă, din care Iancu nu mai văzuse până în casa boierului. Pe la ei fotografiile fiin- ţelor dragi se băteau numai în perete, lumea mică şi modestă neştiind decât să imite târziu dela boerime felul acesta intim şi duios de a coborî imaginile pe masa dela căpătâiul patului sau printre cărţi şi hârtiile de lucru. Erau apoi obiectele aju- tătoare de ştiinţă zilnică, termometre şi barometre, care îl în- cântau pe Iancu în curatul şi precisul lor. El le citea tare, cu un glas dc cunoscător ce le consultă în treacăt, dar cu un ton de mulţumire şi îngâmfare, pe care o ureche atentă l-ar fi prins întotdeauna la el. Aceasta, mai ales, pentru ca să acopere pre- ţuirea până la respect purtată pentru taina mecanismului lor, neînţeles bine când i-a fost odată explicat de baron, şi uitat după aceea. Şi peste toate acestea, mai era încă ceva, ceea ce Iancu a înţeles abia târziu: păstrarea şi risipirea în jur a lu- crurilor inutile, care azi nu mai au nicio întrebuinţare sau sunt numai frânturi din foste lucruri nobile şi bătrâneşti. Aşa erau narghilele, felinare mari de falaitari de sanie; bice şi cojoace de surugii; pistoale nemţeşti ce se încărcau pe la gură şi mai cu seamă panopliile, cu ghioage, săgeţi, baltage şi iatagane bă- tute în cuie pe câte o tablă mare de lemn, acoperită cu blană sau postav roşu. Iancu simţea că acolo e şi o mândrie şi o straşnică bogăţie de dincolo de parale. Panoplie încă nu avea la el acasă, dar era darul pe care şi-l făgăduise de îndată după lovitura cca mare, căci la panoplie jinduia de mult şi mai aprig decât la inelul de legătură al lui Dorodan » (p. 208—209). Este aci şi ambiţia mereu trează de a-şi îmbogăţi sufletul cu necesităţi noui, dar e şi acea curiozitate a omului lipsit de cultură dar setos de a şti. Lipsit de carte, Urmatecu îşi simte această lacună şi o deplânge dându-şi seama de ce ar fi în stare el dacă pe lângă calităţile înăscute ar fi înarmat cu puternicul instrument de luptă pe care ţi-1 dă operele scrise şi este in- teresantă scena când admiră biblioteca marelui avocat State Iacomin. Ca o replică a lui Urmatecu este Baronul Barbu, total lip- sit de voinţă, comod, îngrozit de orice i-ar putea complica exi- stenţa sau i-ar cere efortul unei hotărîri, dezinteresându-se până şi de ceea ce ar trebui să-l preocupe în primul rând, propria-i avere, a cărei fărâmiţare nu-1 afectează întru nimic. Sunt ex- trem de caracterizate două scene: prima, aceea în care el ezită să fixeze preţul livezii din Pietroşiţa pe care i-o vinde lui Ivan- ciu şi din lipsa de cunoaştere exactă a valorii lucrului, dar şi din laşitatea de a lua o hotărîre; a doua, când se sperie de re- velaţiile pe care Lefterică i le-ar putea aduce asupra cinstei lui 12 i78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Urmatecu, silindu-1 să se despartă *de omul lui de încredere, care vine la timp să înlăture orice dificultate prin îndepărtarea fără greutate a delatorului, incapabil de a-şi formula în mod concret acuza J,iile. Baronul Barbu trăeşte într’o inactivitate fan- tomală, înconjurat de obiecte ciudate şi de animale, nedespăr- ţit de căţeaua Fantoche, purtată până şi în biroul ministerial şi pe culoarele Camerii. Viaţa lui nefirească, într’un aer rare- fiat ca sub un clopot, nu e străbătută decât de pasiunea lui pentru Domniţa Natalia, pasiune constantă şi cimentată nu- mai de frecvente accese de gelozie senile şi de certuri repede aplanate de inteligenţa şireată şi cochetă a femeii răsfăţate. El este totuşi un boer, cu un simţ puternic al onoarei şi cu o nes- druncinată generozitate şi când Urmateeu i se plânge că fe- meia şi fiica lui au fost insultate de fiul baronului, mâhnirea acestuia e profundă şi sinceră şi-şi cere scuze pentru greşeala băiatului într’un fel care azi nouă ne apare puţin ridicol, care însă exprimă codul cavaleresc al unei întregi lumi apuse. Ge- nerozitatea lui se revarsă din plin asupra omului său de încre- dere, acoperit de toate răsplăţile şi morale şi materiale şi nu- mai slăbiciunea pentru el îl poate face să uite pe bătrânul Ioachim Dorodan, sluga cinstită înlăturată de Urmatecu. To- tuşi sentimentul nutrit lui Urmatecu nu poate înăbuşi demni- tatea boierului care nu îngădue familiaritatea acestuia şi reacţio- nează sever la încercarea lui de glumă nepermisă. Barbu încar- nează tipul în care s’a adunat toată vlăguirea unei clase soci- ale îndelung epuizată prin ereditate în posibilităţile de înfăptuire şi ideea este cu atât mai accentuată în fiul său, reproducere fidelă a tatălui său, într’o variantă mai tânără, cu aceeaşi apa- tie, întreruptă doar un moment de o scurtă trezire a mândriei boereşti, combinată cu reminiscenţa educaţiei politice căpătată la Viena, încercând o afacere cu fabrica de oglinzi, repede abandonată. Până şi în pasiunea pentrib femeie fiul îi seamănă tatălui, iubirea sa pentru Jurubiţa reflectând pe plan mai jos sentimental mai pur dintre tatăl lui şi Domniţa Natalia. Sin- gura deosebire dintre tată şi fiu este că pe când primul repre- zintă declinul lent, al doilea precipită procesul catastrofal. Cu tot atâta grijă este urmărită psihologia Jurubiţei, suflet lipsit de complicaţii şi de nuanţe, ascunzând o nestăvilită poftă de a ajunge, voinţă de putere rar întâlnită la o femeie, nu însă neverosimilă. Neputând să-şi învingă adversarul, mult superior — Urmatecu 1 — ea se mulţumeşte să izbândească pe plan ma- terial, consumând averea lui Bubi Barbu. Cochetă şi vicleană, amhiţioasă şi stăruitoare, aceeaşi lipsă de scrupuluri, întâlnită de obicei mai ales la bărbaţi, o mână. Suflet uşor schimbător Jurubiţa ştie să simuleze gingăşia şi tandreţa pentru a-şi ajunge PE MARGINI DE CĂRŢI 179 scopurile, dar atunci când este sigură pe ele nu se sfieşte de a-şi arăta provenienţa mahalagească ajungând la situaţii ca aceea a certei dela modistă. Feminitatea ei ajunge chiar până la ferocitate, atunci când pretinde Iui Bubi să meargă la bal deşi tatăl lui este bolnav, sufletul ei superficial neconsimţind să renunţe la nicio plăcere. Ea pretinde şi nu dă nimic dela ea. Bărbatul trebue să facă orice sacrificii, ea nesimţindu-se obligată cu nimic faţă de el. Lipsită de orice urmă de demni- tate, ea jigneşte şi calcă în picioare atunci când poate s’o facă tot aşa după cum suportă orice jignire atunci când n’are în- cotro. Genul arivist al ei se deosebeşte de acela al Iui Urma- tecu în sensul că pe când arivismul bărbatului este îndreptat spre un ţel precis, al ei este instinctual, confuz, lipsit de un obiectiv precis. Ar fi greu să insist în spaţiul restrâns al unei cronici asu- pra psihologiei tuturor personajelor, aşa cum am făcut-o pentru cei patru eroi de primă mărime, de mai sus. Cititorul va găsi însă în forma umană a cărţii satisfacţiile oferite de o varietate şi o bogăţie de individualităţi rare, fie că se va opri asupra femeilor: Coana Miţa, soţia tăcută şi supusă a lui Urmatecu, acceptându-i soţului pe care-1 admira toate greşalele împotriva căsniciei lor fiindcă ştie că tot acasă se întoarce până la urmă, colaboratoare energică şi pricepută în gospodărie; Amelica, fiica ei, temperament frigid şi timorat, având o groază, ne- mărturisită, de tatăl ei; Domniţa Natalia, boeroaică plină de graţie şi inteligenţă, răspândind împrejur numai veselie şi bună înţelegere; Păuna, fina şi ţiitoarea lui Urmatecu, spioana lui în casa Domniţei Natalia, înverşunată şi pasionată, dar şi urmă- rindu-şi cu mult simţ practic interesele; urîta Paulina Zehi, să- soaica amorezată de Urmatecu pe care-1 urmăreşte cu stăruinţa caracteristică slutelor; Mamzel Helene, franţuzoaica superbă, rătăcită, de un păcat de tinereţe, prin România ; cele două fete bătrâne, nemţoaicele Mili şi Mali, duo desuet şi înduioşător; Irma, iubita doctorului Matei Sântu, a cărei apariţie episodică e marcată totuşi viu de episodul leşinului ei din biserică la cu- nunia iubitului ei cu Amelica;—fie asupra bărbaţilor: Lefte- rică, prost şi apatic, servindu-i drept «tete de Turc» lui Ur- matecu, pe a cărei fiică o salvează totuşi dela moarte cu pre- ţul vieţii lui; boer Lefter, zaraful chibzuit şi avar; Ivanciu, bulgarul, om de afaceri cu posibilităţi intelectuale reduse, pru- dent şi calculat; Ioachim Dorodan, slugă credincioasă, îndâr- jită împotriva lui Urmatecu pe care-1 bănueşte a fi hoţ, om de o religiozitate degenerată în bigotism; Panaiotache Pota- miani, gazetarul afacerist, superficial, obraznic şi secătură; Gună Licureanu, secătura de provenienţă boerească; Procuroiul 12 i8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Al. Hangiu, tip calculat, urmărind calm o asociaţiune sigură în carieră; Ştefan, fratele baronului Barbu, iubitor de femei şi de cai; Manolache Târcă, conţopistul daco-roman, a cărui cari- eatură a schiţat-o Caragiale, om de nimic, jucărie în mâinile lui Urmatecu, Serian, casierul, imaginea devotamentului surdo- mut; Lică Schweickert şi Friţ, careta şui, germani aduşi în ţară de Carol I şi asimilaţi curând burgheziei române căreia-i creează necesităţi de confort şi de civilizaţie necunoscute de ea încă; Tudor, căpitanul, soţul Jurubiţei, definit prin tăcere cretină şi beţie; avocatul de mare prestigiu State Iacomin; doctorul Matei Sântu; şi acel număr grotesc de circ, nebunii lui popa Gose, apariţii troglodite şi tragice, al căror destin se îmbină ca o curiozitate neverosimilă printre firele celorlalte de- stine. Este o colecţie de tipuri unică, al cărui echivalent nu poate fi găsit în literatura noastră decât în literatura lui Ca- ragiale I. Luca, Mihail Sadoveanu din «Fraţii Jderi», Horten- sia Papadat Bengescu şi G. Călinescu, din «Enigma Otiliei» operă cu care «Sfârşit de veac în Bucureşti» se înrudeşte şi în structura internă şi în modalitatea epică. In aceeaşi măsură în care este un admirabil roman social şi psihologic «Sfârşit de veac în Bucureşti» este şi un roman de atmosferă, el reconstituind cu multă coloare şi pitoresc epoca dela finele secolului trecut, în Bucureşti. Capitala reînvie în în forma ei de atunci şi, păstrând diferenţa de timp, romanul lui I. M. Sadoveanu se înscrie în seria de opere evocatoare a specificului urban, analizată într’unul din numerele trecute ale revistei de Ovidiu Papadima. Roman citadin, « Sfârşit de veac în Bucureşti» evocă din primele rânduri Capitala, aşa cum se înfăţişa ea pe vremuri, ca un târg mai mare. Şi în acest caracter de evocare intră şi meritul artistului, atmostera nepu- tând fi redată decât prin mijloace artistice deosebite. Din primele rânduri ale cărţii darul de scriitor, înzestrat cu intuiţia plastică a realului şi exprimarea lui ca atare, se desprinde cu putere: «Acolo unde astăzi, în inima Bucureştilor, e o răscruce de străzi şi tramvaie numeroase, pe la sfârşitul veacului trecut era o uliţă abia însemnată, printre livezi şi maidane rar împrej- muite, închipuită numai pe o singură lăture de-a-lungul căreia se înşirau câteva locuinţe răzleţe. «Binale şi temelii de o parte, scormonind un pământ afâ- nat şi apos, dospit din vechi depozite de bălegare dela mar- ginea oraşului, iar de cealaltă, cât prindeai cu ochiul, nuci, meri, salcâmi şi tei, încurcaţi în crengile lor, pe deasupra za- plazurilor pe jumătate putrede şi dărâmate. Primăvara era numai floare albă şi mirositoare, iar iarna, pe sub pomi, zăpada groasă, PE MARGINI DE CĂRŢI 181 cu haimanale zgomotoase şi câţiva beţivi adormiţi de Crăciun şi Lăsata Secului. «Pe partea clădirilor, dintre locuinţele scunde şi şoldii, se înălţa de curând casa lui Iancu Urmatecu, albă şi nouă, patrată, cu acoperiş de tinichea roşie, cu geamuri mari la catul de sus, trei trepte de piatră şlefuită la intrare şi fiare pântecite la ferestrele subsolului. Abia de câteva luni fusese lăsată din mistrie » (p. 7). Aşa începe romanul. Şi scriitorul continuă cu trăsături des- criptive fără greş, cu o peniţă apăsată, evocând străzi şi inte- rioare, siluete şi realităţi ale vechiului Bucureşti. Nu mă pot opri de a nu cita încă un pasaj caracteristic: «...Dela ei de acasă, din capătul de lângă apă al Podului Mogoşoaei, coti pe malurile Dâmboviţei, unde căruţele venite de cu noaptea în oraş, poposiseră. Un fel de târg se înşirase în stradă printre paie risipite, aducând un miros de sat în care coşuri cu ,ouă uşoare şi limpezi, doniţi cu bradul din care erau făcute încă ud şi verde, scoarţe cu ţesătura aspră şi bătătoare la ochi, se întindeau printre paşii călătorului, ca o piaţă ce nu încăpea în Piaţa Mare înspre care Bubi se îndrepta acum. Pe dreapta şi pe stânga erau numai mărfuri; din ele se umpleau cu vârf coşurile oltenilor, ce porneau apoi pe străzi, cu gură mare, plescăind de pietre tălpile goale. Erau acolo de toate. Maldăre de dovlecei cu floarea galbenă, fragedă şi neruptă; morcovii lemnoşi şi cărămizii; cartofii cu miros de pământ; verze înfoiate, tighelite pe frunze, cu picături de rouă; cireşi sticloase; crapi cu burţile pline de icre, cu aramă pe solzi şi cercuri roşii împrejurul ochilor rotunzi; lini pământii cu o mi- reazmă de iaz; plevuşcă bună de ciorbă, bibani de saramură, şi coşuri multe cu plăşi pe ele, sub care ţopăiau şi cotcodăceau găinile în mirosul lor înecăcios de pene şi praf » (p. 120). Este în paginile descriptive ale lui Ion Marin Sadoveanu o viziune picturală a vieţii, reţinută şi sobră, dar cu linii net delimitate şi colori armonioase. Scriitorul realizează în bună măsură descrierea, pe care romanul contemporan a trecut-o în magazia de rebut a elementelor literare, dar pe care ştie să o folosească I. M. Sadoveanu, alternând-o cu pasajele de naraţiune şi acelea de analiză sufletească. Cred că apropierea care s’a făcut între Ion Marin Sadoveanu şi «Craii de Curtea Veche» ai lui Matei Caragiale nu stă în picioare, latura evofcativă nefiind suficientă pentru o comparaţie. Proza lui Matei Caragiale este mai mult muzicală şi substanţa operei lui de un amărui parfum moibid, ideea lui e de a accentua delirul unei lumi, crepus- culul unui mod de a fi, pe când I. M. Sadoveanu este plastic şi analitic, romanul său se axează pe elanul unei lumi care se 182 RRVISTA FUNDAŢIILOR REGALE naşte şi al unui mod de a fi care se formează (ceeace îl apropie mai mult de « Enigma Otiliei » a lui G. Călinescu). Artist prin îngrijirea meticuloasă a stilului cioplit până în cele mai mici amănunte ale prozei, Ion Marin Sadoveanu este în aceeaşi măsură artist prin grija cu care şi-a construit romanul, arhitectonic, punând fapte şi detalii la locul lor, acumulându-le după legi de simetrie bine studiate, dovedind o luciditate netul- burată nici un moment, uneori deadreptul enervantă. E poate singurul defect ce i se poate atribui cărţii, acela de a fi fost prea minuţios construită, prea intenţional plămădită, cu prea multă inteligenţă compusă. Raţiunea pare a fi condus talentul scriitorului prea rigid şi prea matematic, neîngăduindu-i să-şi ia elanul liber, nu să se abată niciunei fantezii capricioase. Totul e calculat parcă cifric, cu rigla şi echerul Şi totuşi acest constructivism de sorginte pur intelectuală nu izbuteşte să înă- buşe forţa de viaţă a cărţii ci numai să o îndrume şi să o conformeze şi nicio urmă de artificiu nu abureşte oglinda lim- pede a realităţii. In Ion Marin Sadoveanu se contopesc: un epic intuind viaţa cu o pătrundere maximă şi un meşteşugar prelucrând în lumina rece a raţiunii materialul real în forme echilibrate şi geometrice. De aceea pe lângă spectacolul concret al expresiei epice, romanul său dă şi impresia de teoremă cu desfăşurarea calmă şi clară a ceeace este dat de demonstrat. Este la romancier un exces de artistism care ne pare nefiresc poate într’o epocă în care am fost obişnuiţi cu modalităţi de expresie derivate din intuiţionism şi subconştient. Nu e mai puţin adevărat că « Sfârşit de veac în Bucureşti » este o carte de mari realizări epice şi Ion Marin Sadoveanu se înscrie printre romancierii noştri cei dintâi, imediat alături de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat Ben- gescu şi Gib. I Mihăescu, ca şi de acel unic roman « Enigma Otiliei » al lui G. Călinescu. Trebue semnalate şi reţinute scene ca: masa în casa lui Iancu Urmatecu, cu participarea rudelor nevestii sale şi apariţia bufonă a nebunilor lui Popa Gose; momentul în care Urmatecu îl şantajează pe Ivanciu cu scri- soarea pentru a obţine un comision mai mare de pe urma me- dierii cumpărării livezii dela Pietroşiţa; jocul de loton la care participă şi Paulina Zehi şi când Urmatecu îl batjocoreşte pe Lefterică; răzvrătirea acestuia şi încercarea de trădare desco- perită şi dejucată de Urmatecu; discuţia dintre Bubi şi Urma- tecu privitor la fabrică şi triumful celui din urmă; cearta dintre coana Miţa, Amelica şi Juribiţa la modistă; momentul când baronul Barbu îi cere lui Urmatecu scuze pentru jignirea adusă de Bubi la modistă coanei Miţa; moartea spăimântătoare a lui Dorodan venit să-l găsească pe Urmatecu absent de acasă şi PE MARGINI DE CĂRŢI 183 sfâşiat de câine sub privirile disperate şi neputincioase ale bă- trânei paralitice dela fereastră; cearta lui Urmatecu cu Păuna, la moşie, bătaia femeii şi apoi fuga acesteia prin viscol; boala şi apoi moartea baronului; încercarea de mituire, nereuşită, a procurorului; momentul de dispreţ al lui Ivanciu care întâl- nind pe Jurubiţa scuipă în faţa ei; răzbunarea lui Urmatecu împotriva bulgarului asupra căruia asmute pe nebunii lui popa Gose; nunta Amelicăi, reprezentând culmea atinsă a ambiţiilor lui Urmatecu; şi în sfârşit scena finală care trebue neapărat citată. A doua zi după nuntă, Urmatecu îşi încarcă în brecul lui Friţ pe cei mai intimi, rude şi prieteni pentru a merge să petreacă < la iarbă verde '. «De departe, Paulina Z'hi văzu că se pregătesc de plecare. Inima ei, dornică de veselie, o mâna înspre petrecerea aceasta care avea să se lungească undeva, în aer liber. Iar dragostea ei pentru Iancu, acum, după ce nu l-a mai văzut o noapte întreagă, o ispitea să plece la drum. De aceea alergă pe cât putu, pe picioarele ei grele şi îndurerate să ajungă la brec. < Când a fost lângă scară, Urmatecu tocmai se pregătea să urce pe capră să ia hăţurile. Stătea cu mâinile prinse de tră- sură, tăindu-i drumul Paulinei. Femeia se apropie de braţul lui prvindu-1 galeş şi rugător. Par’că ar fi vrut să spună: « Ia-mă 1». Bărbatul se uită lung la ea, de data aceasta fără nicio umbră în ochi şi deodată cu o zmuncitură: < — Mia urâto! îi zise, dând-o la o parte cu cotul. Şi râzând, sări sus de pe roată struni hăţurile şi porni. « Şi pocnind din biciu el o luă înspre Herăstrău, să scoată soarele din lac, de fericit ce era ! (p. 477) Cruzimea bădărană a masculului satisfăcut e toată în acest gest brutal şi în această replică în care se găseşte Urmatecu. Despre romanul lui Ioc Marin Sadoveanu e greu să ispră- veşti de scris El va da loc la multe discuţii şi comentarii cu cât va trece timpul, deoarece este printre cele câteva opere epice de căpetenie ale literaturii române. Ceeace am vrut să subliniez şi nu ştiu dacă am reuşit, în cadrul modest al cronicei literare, este caracterul de frescă socială şi psihologică monu- mentală al operei. « Sfârşit de veac în Bucureşti» este un început de carieră echivalând cu un apogeu. OCTAV ŞULUŢIU REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 184 O TEORIE A ISTORIEI LITERARE Dacă o parte din polcmicile deslănţuite cu prilejul apariţiei unor destul de recente lucrări de istorie literară au avut darul să pună în lumină o lipsă de calm, indispensabilă controverselor de idei, caracteristică unei bune părţi dintre participanţii la dis- cuţie, nu este mai puţin adevărat că o asemenea desbatere a avut şi o lăture net pozitivă. Poate niciodată nu s’a discutat mai mult la noi, ca în ultimul timp, despre « subiectivitate » şi « obiectivi- tate » în istoria şi critica literară şi despre condiţiile proprii ale acestor două perspective de valorificare a fenomenului literar, cu toate noţiunile şi cortegiul lor de implicate estetice. Evident, prin provocarea unor asemenea discuţiuni, urmate de respectivul lor proces dialectic, s’a realizat un progres, ca orice trecere dela empirie, la controversa şi încercarea de fundamentare a unor principii generale, universal valabile, în cazul nostru, în domeniul estetic. Succesul ar fi fost desăvârşit, dacă s’ar fi ajuns la un acord oarecare între punctele de vedere în discuţie. Chiar şi aşa, simpla definire de poziţii, cu clarificarea atitudinei respective, este şi ea notabilă, înl^snindu-ne în multe privinţe cunoaşterea teoretică a desbaterii de care pomeneam mai sus. Fără a intra în prea multe amănunte, adepţii istoriei literare, concepută la modul tradiţional şi universitar, ca o întreprindere pur tehnică, bazată pe laborioase cercetări de izvoare, in- fluenţe, circulaţie de teme, bibliografie în josul paginei, etc., cu excluderea aproape totală a criteriului estetic, au reacţionat energic la apariţia unor studii care ilustrau o metodă diametral opusă. Autorii lor, fără a nega necesitatea pregătirii istorice, puneau accentul exclusiv pe criteriul pur estetic, concepând istoria literară în funcţie de o scară de valori. Operaţie dublă, de istoric, dar şi de critic literar în acelaşi timp, de natură a provoca, atât prin ostentaţie, dar mai ales prin propunerea unui termen hotărît antitetic, reacţiuni dure. In fond, ceea ce s’a petrecut la noi, reprezintă o reluare, în cadrele unei culturi mai mici, a unei răsunătoare discuţii inter- naţionale, care a avut loc acum două decenii, când studiile de istorie literară se orientaseră aproape total spre investigaţia pur istorică şi arhivistică, sub înrâurirea decisivă a metodei sorbo- niene şi a venerabilului său maestru Gustave Lanson. Prestigiul culturii franceze, comoditatea metodei şi ncobli- gativitatea unei vocaţii critice oarecare, generalizaseră astfel de procedee într’o măsură ne mai întâlnită în alte discipline. Este meritul unui valoros critic şi istoric american, J. E. Spingarn, autor, între altele, a unei History of literary criticism in the Renais- sance (1899), des citată — de pildă — de un specialist de talia O TEORIE A ISTORIEI LITERARE 185 lui Croce în partea istorică a Esteticei sale, care să fi reacţionat cu hotărîre contra aplicării prea riguroase a unor procedee de studiu ce anihilau orice desfăşurare a emoţiei artistice, fie cât de reduse. Polemica dusă în paginile sobrei The Romanic Review (1927—1928) a interesat pe mulţi esteticieni şi istorici literari de pe ambele continente, în special francezi (D. Mornet, B. Fay, F. Baldensperger, P. van Tieghem), care au participat cu diferite contribuţii şi precizări, unele remarcabile. Nu este locul unei intrări în amănunte. Fără ca partizanii estetis- mului absolut să fi realizat un triumf complet, s’a evidenţiat şi recunoscut parţial, în cele din urmă, necesitatea unui contact mai activ cu textul literar, realizându-se condiţiile unei auten- ticizări a reacţiunilor critice, operaţie care în fond stă la baza criticei literare. Reflexe din atmosfera unor asemenea discuţii au pătruns şi la noi, putere circulatorie având mai ales contribuţiile franceze. Unilateralitatea izvoarelor de informaţie reprezintă însă o defi- cienţă tipică şi astăzi nimeni nu mai poate aspira la o cunoaştere deplină, utilizând doar eternele referinţe franceze. Este clar că, limitându-ne doar la un singur sector linguistic, ne pot scăpa studii valoroase, întârziind sau anulând chiar eforturile noastre de docu- mentare. O situaţie analoagă a putut fi observată chiar în direcţia discuţiei de faţă, în pare a fost citat numele autoritarului Lanson, cu omiterea însă a unor contribuţii nu mai puţin interesante din multe puncte de vedere. Un puternic sprijin acordat poziţiei estetice vine, în această ordine de idei, pe linia controversei istorism-estetism, din partea unui istoric şi estetician ceh, Rene Wellek, bine introdus între altele în istoria literaturii engleze şi autor al unui Kant in England. Studiul său ce ne preocupă acum: The Theory of Literari] History («Travaux du cercle linguistique de Prague », voi. VI, 1936, pp. 173—191) reprezintă una din cele mai serioase încercări de fun- damentare teoretică a istoriei literare ca disciplină strict estetică şi, fără a anticipa asupra precizărilor de detaliu şi a concluziilor, credem că procesul referitor la aşezarea discuţiei pe baze exclusiv ideologice şi la definitiva concepere a istoriei literare organizată în jurul unei scări de valori pare a fi aproape deplin câştigat. Şi aceasta cu atât mai paradoxal, cu cât studiul porneşte dela o serie de premize estetice, unele destul de neconvingătoare. Situaţia a fost totuşi posibilă, deoarece diferitele compartimente ale cer- cetării nu se bucură de o corelaţie prea stringentă şi în plus vala- bilitatea unor observaţii finale, referitoare la identitatea stru- cturală dintre critică şi istorie literară, acelea care pentru noi prezintă o importanţă deosebită, nu depind decât într’o măsură foarte redusă de postulatele iniţiale. i86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Faptul că teoriile şcolii linguistice dela Praga, al cărei repre- zentant este şi Rene Wellek, s’au bucurat de succes în unele cer- curi filologice, aplicate şi la analiza valorii acustice a cuvintelor, nu este totuşi de natură a împrăştia un anume scepticism iniţial din partea esteticianului. Era de altfel nu prea greu de observat acum un amestec destul de eclectic de reminiscenţe crociene, axiologice — prin introducerea noţiunei de « valoare » —, dar mai ales de teorii tipice concepţiei sociologice a limbajului, ilustrată de Saussure. Distingând în opera de artă între « semn », structură şi valoare şi concepând la rândul său acest semn alcătuit dintr un «simbol» sensibil creat de artişti, la care se adaugă o «semnifi- caţie» (denumită şi «obiect estetic») operantă în conştiinţa co- lectivă, a publicului deci, aceşti esteticieni au anulat dintr’odată toate câştigurile crocianismului, cu respectiva discriminare dintre intuiţie şi expresie, aruncându-ne din nou în nesiguranţă. Prin faptul că « expresia » capătă acum denumirea de « semn », procedându-se mai departe la o analiză strict formala a compo- nentelor sale, se deschide prin aceasta poarta tuturor analizelor pur exterioare, în materie de poezie studiindu-se acum valoarea estetică intrinsecă a cuvântului, «semnul» adecvat al artei lite- rare, înţelegere de natură a pasiona pe unii cercetători. Pe alte căi, Grammont susţinuse acelaşi lucru, deşi valoarea acustică a cuvântului realizează numai o parte din emoţia poetică, acest filolog şi discipolii săi apropiindu-se mult de teoreticianii inefa- bilului. In plus, prin noua accepţie dată noţiunii de «structură» artistică — « semnificaţie » a simbolului sensibil în conştiinţa co- lectivă — se realizează şi o anumită confuzie, în afară de subli- nierea unui dinamism care va interesa în altă parte. (cf. Jan Mukarovsky: «L’art comme fait semiologique », Ades du huitieme congres internaţional de philosophie, Prague, 1936, p. 1065—1072 şi Mieczyslav Wallis-Walfisz: « L’art au point de vue semantique », Deuxieme congres internaţional d’eslhetique ct de science de l’art, voi. I, Paris, Alean, 1937, p. 17—21). Faţă de această concepţie semantică a artei, poziţia lui Rene Wellek este destul de fidelă. Esteticianul va păstra liniile generale ale teoriei de mai sus, înlocuind doar câţiva termeni şi dând o nouă accepţiune altora. Şi pentru Rene Wellek arta este în funcţie de «structură», «semn» («meaning») şi «valoare». Respingând vechea dicotomie între un fond indiferent esteticeşte şi o formă activ estetică, precum şi conceptul de «formă internă », cercetă- torul va denumi sub eticheta de «structură» toate clementele dintr’o operă de artă capabile de a juca un rol estetic, catalogând pe celelalte drept simple «mateiiale» (p. 177). Structura va fi privită deci ca un concept totalizant, cuprinzând atât aşa zisul «fond » cât şi respectiva « formă » organizate într’un scop artistic, O TEORIE A ISTORIEI LITERARE 187 opera de artă fiind în acest caz considerată ca un « dinamic sistem de semne, sau drept structura semnelor servind unui scop specific estetic » (p, 177), O problemă se deschide şi cu privire la preci- zarea condiţiilor de semnificare şi de existenţă ale operei de artă, care nu poate fi confundată cu simplele «reacţiuni provocate în conştiinţa' individuală », în contemplator deci, cu o pură stare de spirit a creatorului, ori a conştiinţei colective, ea necesitând o anumită «materializare » (p, 178—180), Termenul nu este prea fericit — de altfel întreagă această parte a expunerii este cam confuză — prin el înţelegându-se dobândirea de eficienţă comu- nicabilă, ceea ce în cazul artei literare ar fi echivalent cu «lim- bajul », Toate acestea erau mai mult sau mai puţin cunoscute, mai mult sau mai puţin acceptabile, dintr’o perspectivă estetică opusă sau adecvată. Este de notat totuşi că, după o asemenea analiză a « semnificaţiilor » operei de artă, Rene Wellek va acorda o im- portanţă deosebită atitudinii de «valoare», recunoscând că, într’adevăr, în procesul critic, operaţia separării analizei de valo- rificare nu este posibilă, «Prin simpla recunoaştere într’o operă de artă a unei structuri oarecare, prin însuşi acest fapt noi im- plicăm şi o judecată de valoare » (p. 180), In felul acesta este clar că nu se poate concepe nicio operaţie de natură a surprinde unei opere elementele sale valabile esteticeşte, fără o proiectare valo- rificatoare din partea celui ce o contemplă. Cu stabilirea acestei ultime condiţii, sistemul lui Rene Wellek se închee, el refăcând cu mici modificări toate tezele esteticei semantice înfăţişate mai sus, Respingându-se atât coneepţia unei scări absolute, de valori, prin recomandarea unei raportări continui la obiect, precum şi eventualul subiectivism exagerat, opera de artă va fi supusă aşa dar unui proces analitic, în care văzutele puncte de vedere vor varia. Studiul «structurii», «semnului» şi «valorii» vor alterna, aceste pseudo-criterii nefiind de fapt decât nişte aspecte ale unei singure probleme centrale referitoare la analiza operei de artă. Bazele teoretice ale criticei literare sunt în felul acesta deja puse. Perspectiva estetică de mai sus va primi în consecinţă şi un nou nume, Wellek creând astfel termenul de «perspectivism », menit să înlocuiască « semantismul » sau « structuralismul », peste care însă nu aduce aproape nimic nou (p, 181), Plecând dela aceste premize, unele discutabile, altele juste, după cum am avut prilejul să observăm, esteticianul va păşi de abia din acest moment la adevărata desbatere a "problemei sale. Rămâne însă de pe acum drept un bun câştigat necesitatea sprijinirii teoretice a discuţiei, fapt care să ne îngădue ferma deducere a cazurilor particulare dela nişte principii generale deja admise, precum şi evidenţierea importantului rol jucat în analiza i83 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE operei artistice, deci şi a celei literare, de către judecata noastră de valoare, ale cărei caractere («subiectivitate», pseudo-univer- salitate, etc.) ne sunt de mult cunoscute din estetică. Precizările ce vor urma nu se vor sprijini pe alte constatări. Respingând dcla început din mijlocul preocupărilor de istorie literară studiul relaţiunilor dintre creator, operă şi respectivul mediu social, ca fiind ir levante şi imposibil de precizat în ter- meni siguri, Rene Wellek n’a putut totuşi să se menţină prea mult timp pe o poziţie exclusiv estetică. Valoarea fiind eternă, arta ca atare nu poate avea istorie. Ea este veşnic prezentă. Astfel concepută, istoria literară apare ca un non-sens, ca o contradicţie în termen. In plan absolut, toate creaţiile literare coexistă, istoria literară fiind în acest caz pusă în situaţia paradoxală de a ne oferi numai o « cunoaştere a prezentului, a omni-prezentului, a eternului prezent» (p. 182), ceea ce duce la însăşi desfiinţarea conceptului de «istorie », condiţia lui intimă — evoluţia — dispărând. Este- tismul exagerat a fost însă corectat printr’o raportare la câteva date ale esteticei «perspectiviste » analizate mai sus. Concepân- du-se arta ca un sistem de structuri şi de norme, alături de valoare, şi neuitându-se accepţiunile «semantice» ale fiecărui termen, era firesc să se includă acum şi posibilitatea unei deveniri istorice. Evident, valoarea literară a unui poem, în măsura în care semnifică pentru noi creaţie pură, apare inatacabilă faţă de scur- gerea timpului. « Structura » sa însă este dinamică, prin aceasta deschizându-se poarta şi unui anumit studiu evolutiv. «Ea evo- luează dealungul istoriei, trecând prin spiritul atâtor cititori, critici sau artişti. Opera de artă prin urmare este în acelaşi timp «eternă», întrucât îşi menţine identitatea sa iniţială, şi «isto- rică », deoarece parcurge o anumită evoluţie, care poate fi urmă- rită (p. 183). Această structură la rândul său nu poate fi însă disociată de valoarea respectivă. Simpla izolare şi analiză a unei opere de artă implică în sine în mod firesc şi o judecată de valoare, deşi această operaţie efectuată asupra unei creaţii aparţinând trecutului nu mai poate semnifica exclusiv o simplă reacţiune per- sonală, ci o serie de judecăţi individuale suprapuse. Se realizează astfel şi o punte de trecere spre aşa zisa « obiectivitate » — termen care, în mod curios, nu este deloc utilizat de Rene Wellek — din acest examen prelungit ieşind biruitoare doar operele de valoare, ratificate de finul gust al generaţiei respective. Cu toată această disociere dintre «eternitatea » şi «istoricitatea » unei opere oare- care, s’ar putea totuşi obiecta că, în fond, studiul istoricităţii, astfel conceput, interesează foarte puţin sau chiar deloc în raport cu o analiză pur estetică, renunţându-se aşa dar la nişte operaţii com- plimentare şi în cele din urmă inutile. Unii esteticieni au procedat O TEORIE A ISTORIEI LITERARE 189 chiar în consecinţă, reducând istoria literară Ia critica literară, la esseul critic abia inseriabil. Aceasta ar fi urmarea firească a unui estetism consecvent şi intransigent. Nefiind însă un simplu critic, ci un estetician, adică un teoretician în căutare de principii universal valabile, Rene Wellek s’a străduit să obţină pentru «istorie » cât mai mult teren posibil, Şi în cele din urmă reuşeşte, după ce în prealabil fuseseră analizate punctele de vedere deja indicate în procesul de valori- ficare critică, abandonându-se atât criteriul clipei actuale, cât şi cel contemporan cu producerea creaţiei respective. De fapt, sin- gurul criteriu valabil esteticcşte este acela al sensibilităţii criti- cului. Practica însă demonstrează imposibilitatea unei complete izolări între pura rcacţiune a facultăţii noastre estetice şi celelalte facultăţi, astfel că evitarea atât a relativismului cât şi uscatului dogmatism se recomandă dela sine. Fără a face precizări mai ample, cu privire la echilibrul dintre termenii schiţaţi mai sus, al cărui secret este deţinut de talentul critic al fiecăruia, esteticianul se va găsi pe o poziţie analoagă, o soluţie de compromis fiind indicată (p. 185). Ajuns la acest punct — indicarea modalităţii de judecată — importanta problemă care aştepta de mult timp o 'rezolvare se precizează de abia acum. Trebuiau studiate care sunt anume posibilităţile desvoltării istorice ca atare şi care sunt în special condiţiile particulare ale evoluţiei frumosului literar, al cărui obiect de studiu să devină modalitatea istorică respectivă. Simpla operaţie de cronologizare încetând de multă vreme să mai satisfacă pe cineva, era firesc ca Rene Wellek să recurgă în această situaţie la conceptul mai adecvat şi mai cuprinzător de «ciclu » sau de «seric», analiza constituirii acestor «serii» literare însemnând probabil contribuţia cea mai însemnată din întregul studiu. Ope- raţia nu era din cele mai uşoare, anumite dificultăţi teoretice trebuind învinse încă dela ’nceput. In special apărea dificilă con- cilierea atitudinii de «valoare », cu aceea de «evoluţie » şi deci de «istorie», aparent heterogene. Sprijinindu-se pe constatările anterioare, esteticianul a putut totuşi realiza un acord, impasul principal fiind înlăturat. Pentru aceasta, printr’o analogie cu biologia, s’a recurs la ideea de evoluţie către un scop specific, subliniindu-se faptul că «fără teleologie conceptul de evoluţie nu este posibil» (p. 188). Nu interesează atât schimbările produse în decurgerea timpului, cât direcţia de desvoltare a seriei respective, finalitatea ei inte- rioară. Aplicată în domeniul ce ne preocupă, această înţelegere va duce la încheerea că istoria — şi deci şi cea literară — nu se va preocupa numai cu individualizarea valorilor generale ca pure « esenţe », date odată pentru totdeauna, ci şi ea la rândul său va 190 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fi producătoare de noi valori, lumea lor fiind într’o veşnică deve- nire. «Numai prin sensuri intuibile cu ajutorul unei scări dc va- lori, evoluţia istorică poate fi descoperită » (p. 189), valorile lite- rare precizându-se pe măsură ce noi ne putem da scama de direcţia specifică a serici respective (secol, perioadă, cprent, etc.). «După cum seriile de desvoltarc se constitucsc printr’o referire la valori, tot aşa aceste valori apar numai la o examinare a acestor serii» (p. 189). Procesul analizat mai sus se va desfăşura într’un cerc închis, perfect logic de altfel: materialul istoric fiind selecţionat, raportându-ne constant la valori, structurile respective» la rândul lor incluzând aceste valori, evoluţia în timp a acestor structuri va atrage după sine în mod necesar şi desvoltarea istorică a valorii conjugate. Procesul istoric se constitue în felul acesta cu ajutorul scării de valori, în timp ce scara de valori va deriva în mod obli- gator din acest proces istoric. Constatarea aceasta este esenţială, pe ea sprijinindu-se întreaga teorie, istoricul literar empiric şi fără spirit filosofic, înainte de a o respinge, trebuind să parcurgă atent şi integral demonstraţia anterioară. Odată stabilit faptul că istoricul literar nu se mai poate dispensa de judecăţile estetice, perceperea direcţiei de desvoltare a seriei literare studiate nece- sitând o continuă referire la valori, separaţia arbitrară care exista înlrc domeniul istoriei şi criticei literare dispare dela sine. Iden- titatea structurală dintre criticul şi istoricul literar ne este în felul acesta dovedită, în ciuda eventualelor proteste, relevarea acestei identităţi constituind un alt punct merituos al cercetării de faţă. Ceea ce alţii intuiseră în mod nemijlocit, Renâ Wellek demon- strează teoretic, concluziile sale putând fi oricând invocate în discuţia dc care aminteam la începutul acestor pagini. Dacă o deosebire substanţială nu există între aceste două domenii cu privire la evaluarea artistică, o diferenţă specifică va exista totuşi cu privire la delimitarea obiectului de cercetare: << ...în timp ce criticul este preocupat de o singură operă de artă şi de un singur autor, istoricul literar aspiră la studiul desvoltării artei literare » (p. 191). Sintetic cum este formulată, propoziţia aceasta ar avea ncvoe de câteva clarificări: se înţelege prin «desvoltarea (« deve- lopment») artei literale» numai evoluţia mijloacelor de expresie, a procedeelor de artă deci, sau o succesiune de valori grupate în scrii? Iată ceea ce esteticianul nu ne spune cu preciziune, lăsând parcă să se înţeleagă că prima ipoteză ar fi cea mai indicată, deşi din întreaga expunere de până acum s’ar fi dedus cu probabilitate cea de a doua ipoteză. Indiferent de soluţia subînţeleasă, este remarcabil faptul că se pune încă odată cu hotărîre accentul pe criteriul pur artistic, scoţându-ne dintr’un pseudo-scientism neconstructiv şi neadecvat, generalizat atât la noi cât şi aiurea. Fie că istoricul va urmări O TEORIE A ISTORIEI LITERARE Igi evoluţia laturii pur formale a acestei arte, fie că, după cum s’a mai procedat, sunt urmărite doar valorile realizate în decurgerea timpului, rezultatul va fi acelaşi şi el nu poate fi decât o mai justă percepere şi înţelegere a frumosului literar. Dacă la noi astfel de idei au apărut unora cu desăvârşire revoluţionare, străbaterea unui studiu merituos cum este acela al lui Rene Wellek, care promovează o concepţie similară, le va răpi desigur destul de mult din focul primului entuziasm. Şi acest estetician ceh nu este în străinătate un simplu izolat. In sfârşit, arătându-ni-se « cum literatura ca artă s’a desvoltat, mai întâi în cadrele unei naţiuni şi apoi în concertul naţiunilor, o istorie comparativă reală a literaturilor, care să nu fie numai o simplă colecţie de fapte, de influenţe sau de migraţii de motive, va putea fi scrisă cu destule şanse de succes de abia atunci » (p. 191). In felul acesta şi problema « comparatismului» capătă o rezolvare, de natură să atragă mai mult pe criticul literar ca până acum, indicându-i-se posibilitatea evadării din simpla erudiţie. Aceasta ar fi modalitatea istoriei literare văzută prin prizma unei estetice care, alături de câteva insuficienţe, face totuşi loc posibilităţii de constituire şi de disociare a valorilor, pentru noi fapt de o importanţă deosebită. Privită însă în absolut, o astfel de istorie credem totuşi că nu ar fi posibilă. Opera de artă repre- zintă, în ceea ce are ea mai particular, o individualitate perfectă, irepetabilă, independentă atât faţă de trecut, cât şi de creaţiile viitoare. Ea fiind dată odată pentru totdeauna, modul ei indicat de cercetare nu va fi în consecinţă cel «istoric », ci doar cel « mo- nografic ». Astfel se explică pentru ce majoritatea esteţilor şi chiar a creatorilor s’au arătat indiferenţi la istoria literară şi tot pentru ce, datorită raţiunilor expuse mai sus, un Benedetto Croce res- pingea posibilitatea fundării istoriei artelor şi deci şi a celei literare, pe care o concepea la modul analitic, sub formă de mono- grafii independente. Evident că progresul continuu era şi el negat, fiind recunoscută doar existenţa unei anumite desvoltări, în interiorul fiecărui ciclu istoric, ceea ce duce tot la concluziile lui Rene Wellek. O istorie literară perfect valabilă nu se va putea constitui în cele din urmă decât în jurul acestor propoziţii fundamentale, găsindu-se moda- litatea de studiu a intuiţiilor irepetabile, în legătură cu cadrul lor ciclic de manifestare şi desvoltare. ADRIAN MARINO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O ISTORIE A FILOSOFI EI CONTEMPORANE ITALIENE Nu credem să greşim afirmând că unul dintre cele mai impor- tante evenimente ale anului 1942 în câmpul filosofic a fost repre- zentat prin opera «II Secolo XX » a lui Michele Federico Sciacca, editată în două volume în editura Bocea din Milano. Primul volum (p. 767) are drept titlu . APĂRAREA CIVILIZAŢIEI MEDITERANEENE Reflets - Geneve - Anul V - Nr. 6 - Iunie 1944 D-1 Marcel Guinard semnează o pledoarie pentru civilizaţie. Considerând civilizaţia ca realizarea idealului uman de perfecţiune, autorul condamnă regresiunea la barbarie, în fraze de claritate logică perfectă. Acest bun su- prem al omenirii însă— civilizaţia— îl observă realizat în jurul Medite- ranei. «Parcă popoarele fascinate de frumuseţea acestei mări interioare 13 196 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi-au ales anume acest tărâm mult visat pentru a-şi împlini destinul». Civilizaţia noastră e civilizaţie mediteraneană. Războiul actual loveşte în deosebi în această civilizaţie. « Societatea Naţiunilor, scrie Guinard, pretindea să grupeze toate ţările lumii, fără să se preocupe de afinităţile lor, de desvoltarea lor, de cultura lor. Oare nu există, propriu zis, o societate deja constituită prin forţa isto- riei, a idealului comun de perfecţiune, şi care s’ar putea numi societatea civilizaţiei mediteraneene ? Oare nu în această regrupare trebue să reparăm noi barbaria războiului actual, şi să găsim credinţa necesară într’o recon- strucţie a lumii omeneşti? Să ne apărăm civilizaţia mediteraneană, să-i redăm Bufletul pe care e pe cale de a-1 pierde, şi puterea care i se pierde din inima sa sângerândă ». ATITUDINEA OMULUI NORDIC FAŢĂ DE MOARTE Deutsche Volkskunde - Anul V - Trimestrul 4 Sub acest titlu publică o schiţă de studiu d-1 Karl von Spiess. Autorul este cunoscut ca un activ cercetător folclorist şi mai ales ca unul din aceia care astăzi cred în Germania în existenţa unui spirit nordic aparte — specific rasei germanice — şi caută să-l reconstitue, mai ales descompunând stratu- rile mai recente de cultură populară creştină, pe care o consideră străină de spiritul nordic, germanio. D-sa îşi începe studiul cu o scurtă enunţare de principii: « După cum un mic gest ne desvăluie adesea fiinţa unui om, tot aşa oomportarea într’o anumită atitudine de viaţă ne poate prilejui o privire adâncă în lumea de înţelegeri a unui popor. Sângele şi Datinile sunt forţo permanente, condiţionându-se reciproc. De aceea în cercetarea noastră — cum stă omul nordic faţă de moarte ? — nu ne interesează atâta ce a devenit din ea cât, mult mai mult, ceea ce a străbătut din ea, neschimbat, tim- purile ». Autorul caută astfel să descifreze mai întâi atitudinea vechiului om nordio din străvechile Sagas. ' Aici vede mai întâi de toate o lipsă totală de teamă faţă de moarte. Dacă e să moară în luptă, se bate până la ultima armă; până la ultima suflare, nepăsător faţă de răni. Alături, îi stă până la urmă soţia— credin- cioasă dacă a respectat-o în trecut, nepăsătoare dacă a umilit-o. Dacă îi e să moară în pace, aceasta se întâmplă deodată, fără suferinţă. Moartea lui e privită ca ceva foarte firesc. Viaţa familiei lui merge neîn- trerupt înainte. Nu e plâns, nu se aud vaiete. In colina mormânt unde sunt îngropaţi toţi membrii unui clan, Be aud ciocniri vesele de cupe. Morţii vin ca oaspeţi voioşi şi aşteptaţi şi la cei vii, la cei înrudiţi, cu prilejul prân- zului de pomenire al lor şi de împăcare cu ei. D-1 von Speiss crede că această concepţie organică, armonică, senină, ar fi fost fărâmată de spiritul străin al creştinismului, care a adus în sufletul REVISTA REVISTELOR 197 nordic teama de moarte, prin ideea de păcat, necunoscută înainte, apoi teama de după moarte, prin ideea iadului, a diavolului. Morţii pot veni acum şi cu chipuri de groază, ca strigoi etc. Autorul crede însă că sub această haină creştină a rămas totuşi mult din vechiul spirit nordic. Liniştea şi firescul morţii a rămas şi azi în fami- liile din regiunile arhaic ţărăneşti, unde moartea vine de obicei fără boală şi nu întrerupe deloc ritmul de muncă al familiei. De asemenea, spiritul de comunitate largă, ce depăşeşte chiar umanul: moartea stăpânului e anun- ţată în grajd vitelor, până şi albinelor din stupi. Prânzul lângă mort este vesel, se dansează jocuri şi se cântă cântece de o ţinută foarte liberă... Studiul e astfel foarte preţios, atât prin materialul pe care îl aduce, cât şi prin evidenţierea riscurilor şi chiar a erorilor metodei. Autorul consideră astfel toate trăsăturile oitate ca specifio nordice,— pe când contrariul: plânsul în faţa morţii, vaetul, singurătatea în faţa ei, conştiinţa apăsătoare a păcatului, i se par străine, sudic-orientale. Fără a încadra hotărît poporul român în sfera sudic-orientală, trebue să însemnăm că trăsăturile însemnate de autor ca tipic nordice se găsesc şi în atitudinea ţăranului român faţă de moarte: liniştea, firescul, comunitatea cu familia toată, cu gospodăria şi chiar cu natura înconjurătoare—până şi veselia aproape de obscen, dela priveghiu. Da unde se poate deduce cât de complicată e problema. ROMANUL GERMAN ACTUAL El Espanol - Anul II - Nr. 52 Dela tratatul din Versailles încoace, aproape toate manifestările de artă şi literatură în Germania s’au inspirat din situaţia pe care pacea a creat-o poporului german, din dificultăţile noilor condiţii de viaţă. Literatura, proza şi poezia primesc un caracter realist, în acelaş timp elegiao şi eroic. Tema fundamentală a romanului german actual e poporul. Temă pe care Richard Wagner a exaltat-o la potenţe supreme. Problema unei influenţe clasice în romanul actual aduce în discuţie una din figurile cele mai proeminente: Hans Carossa. Carossa e cel mai autentio succesor al spiritului lui Goethe. La el, vulgarul şi cotidianul e transfigurat în mediator de noi forţe spirituale. Jurnalul său de război « Riimănisches Tagebuch » arată imensa lui forţă de transfigurare epică. Un important fenomen în istoria artei şi literaturii germane e apariţia concomitentă a două figuri care se completează mutual: Goethe şi Schiller. Azi: Carossa şi Binding, Carossa e minuţiosul narator al proceselor psiho- logice, în timp ce Binding e predicatorul unei concepţii virile despre lume. Spirit care a trăit interior celălalt război mondial, cartea lui Binding, Erlebtes Leiten (viaţă trăită), arată o figură cavalerească, autobiografia sa predicând atitudinea nobilă şi eroică în faţa vieţii. Hans Grimm se dedică problemelor vitale ale naţiunii sale (Volk ohne Raum), manifestând o puternică forţă dramatică, ce a exercitat o aprecia- bilă influenţă la Zillich (Zwischen Grenzen und Zeiten) sau Franz Tumler. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iş3 Bruno Brehm e şi el romancierul naţiunii sale, dar exploatând latura isto- rică (Apis und Este, Weder Kaiser noch Konig). In grupul romancierilor memorialişti, două figuri mari: Erich Dwinger (Ztvischen Weiss und Rot) şi Ernst Wieckert. O poziţie specială ocupă Ernst Jiinger, care îşi colorează memoriile cu note pe cât de personale pe atât de pitoreşti (Auf den Marmorlclippen). Scriitorul care închee această succintă prezentare — pe care o face, în cadrul unui interview hebdomadarul din Madrid, El Espanol (an. II, nr. 52) — e Kurt Kluge, autorul celei mai importante opere umoristice, Der Herr Korlum. LIRICA GERMANĂ ACTUALĂ Das Innere Reich- Caetul 2 D-l Karl Krolow face o prezentare a liricei germane a prezentului, adică a celor mai noi forţe de creaţie apărute. In adevăr, sunt în această schiţă numai nume noi sau extrem de puţin cunoscute pentru un cetitor de peste hotare. Să-i dăm cuvântul autorului să-şi spună concluziile: o Am ajuns la sfârşitul expunerii noastre. Ceea ce am întâlnit, a fost de tot felul. O parte apreciabilă din lirica nouă (Heinrich Georg Jiinger şi Gotthard von Beauclair sunt numai reprezentanţii cei mai de seamă) e prinsă în cursul unei evoluţii şi se smulge din mulţimea poruncilor inevitabile ale existenţei, prin frecventarea spiritului care modelează totul. Ei înclină să dovedească talent făuritor de limbă şi măestrii formale...». Am văzut însă şi cum realitatea poate fi recreată în diferite chipuri imagftabile (de către Odas Schaeffer şi Vring). Am întâlnit versuri, cari, în adânca lor participare la lume, apăreau ca ne mai spuse, ca neatinse de sgura lumii cotidiene (la Tumler). Am auzit cuvântul devenind cald în vecinica întoarcere către acel tu al ascultătorului (la Meckel) ». « Suflarea lui Merlin Vrăjitorul — credem — a plutit peste cea mai mare parte din aceşti poeţi. Despre opera tiecăruia (chiar la distanţa pe care am căutat s’o luăm faţă de ea) credem că poate fi luată ca semnul unui timp apropiat; rodnic şi prietenos pentru poezie ». ROMANUL ERANCEZ DE AZI El Espanol - Anul II - Nr. 52 Intr’un interview acordat hebdomadarului El Espanol, profesorul Gui- nard, dela Universitatea din Madrid, schiţează cadrul literaturii franceze actuale, referindu-se în special la situaţia romanului. Romanul francez actual e într’o criză serioasă, determinată nu numai de cauze externe — lipsa hârtiei şi dificultăţile de transport — dar şi de cauze intrinseci: încă înainte de război se putea observa o oboseală a ro- mancierilor atât de fecunzi între anii 1920—1925. Azi, marile figuri ale acelei generaţii publică puţin: Duhamel ntl înain- tează cu Cronica familiei Pasquier, iar Mauriac nu aduce nimic nou cu La REVISTA REVISTELOR i;9 Pharisienne. Alţii, ca regretatul Giraudoux şi Montherlant, s’au dedicat teatrului. Alţii, ca Benoit şi Morand, şi-au industrializat maniera. Alţii în fine, ca Gide, Maurois sau Romains, sunt plecaţi departe de patrie. Evenimentele din 1940 n’au avut repercusiuni remarcabile în tematică. Mari romane de război n’au apărut. In schimb, criza spirituală rezultată e bine tradusă în Jacques al lui Chr. Negret, sau Michel, ou V Affranchisse- ment a lui Max Hermant. Nu s’a impus niciun nume nou. Din ce în ce mai multă autoritate câştigă Marcel Arland, continuator al tradiţiei romanului psihologic. Louis Goui- lloux (Le Pain des Reves) şi Marc Bernard (Pareils ă des enfants) continuă tradiţia romanului vieţilor simple, umile. Tendinţe noi nu sunt. Doar o exarcebare a romantismului, fie sub forma unei reacţiuni a individului împotriva unei lumi prea mecanizate, fie sub forma de protest împotriva ipocriziei şi falselor convenţii sociale. Sub forma unei «reîntoarceri la natură» au mare influenţă Kamuz şi Jean Giono. De remarcat o orientare spre fantastic. Extraordinară a fost în ultima vreme influenţa cărţii Le Grand Meaulnes a lui Alain Fournier. Trei nume, aici: Georges Limenon, Pierre Vâry şi Marcel Jouhandeau. Opera cea mai originală a generaţiei ajunse în plină maturitate, a reali- zat-o Marcel Aume. Aplicaţia spre ironie în naraţiune, extraordinara natu- raleţe cu care fantasticul e îmbinat cu cotidianul, simţul limbajul ţăranilor de azi, dau cărţilor sale şi în special ultimei, Le passemurailles— valoarea unui lucru deplin realizat. GLORIA AUTORULUI DRAMATIC Jos6 Maria Pemân e un nume bine cunoscut în teatiul contemporan spaniol. Astfel că rândurile sale (apărute în revista A. B. O. din Madxid) capătă şi o valoare pentru estetică. Pemân discută eficacitatea criticei asupra artistului. «Eu, când pun tocul pe hârtie, simt instinctiv că mă năpădesc precauţiunile şi temerile întemeiate pe amintirea unei observaţii ce mi s’a făcut sau a unui sfat ce mi s’a dat. E o reacţiune instinctivă, aproape fiziologică. ..». Şi drama- turgul continuă: «sunt suficient de îndoctrinat pentru a crede altfel decât că o artă dirijată exclusiv de gustul publicului ar fi, fatal, o artă de- stinată decadenţei şi degradării. Fiecare spectator merge din când în când la teatru, dar un critic merge în fiecare zi. E o mare deosebire între o sensi- bilitate anesteziată de cotidian şi între o inteligenţă rafinată ce descopere toate defectele... Şi aici e gloriosul nostru privilegiu (al autorului dramatic, n. n.). Teatrul nostru trebue să satisfacă oameni satui de teatrul vieţii. Trcbue să mişcăm cu arta noastră pe cei împietriţi de viaţă. Avem de învins saturaţia. .. . « Şi în definitiv, teatrul nu e decât realizarea înţeleptei şi echilibratei ierarhii augustiniene: «în necesar, unitatea; în îndoelnic, libertatea». Şi asta, atât în conduita particulară cât şi în cea publică. Pentrucă, e evident că marile directive ale unui Stat— pacea, războiul, ordinea politică şi aoo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE administrativă — trebue să fie unice şi necesare. Dar întotdeauna va fi liber şi îndoelnic ca la sfârşitul actului al treilea eroina să se căsătorească sau nu, iar victima să ierte sau să-l asasineze pe libertin. ' « E frumos să mergi înainte, împlinindu-ţi ascetio arta, printre spini şi purificări, flancat de subtile libertăţi dar şi de circumspecte prevederi », închee notaţiile sale dramaturgul spaniol. HEINRICH WOLFFLIN LA 80 DE ANI Werk- Anul 31 - Caelul 6 - Iunie 1944 Revista elveţiană pentru artă, arhitectură şi arte decorative închină primul său articol—semnat de redactor: Gotlhard Jedlicka—împlinirii vârstei patriarhale de 80 ani, la 21 Iunie 1944, de către cunoscutul cerce- tător din istoria artelor Heinrich Wolfflin, care şi-a petrecut ultimii zeoe ani de activitate didactică la Universitatea din Zurich. Articolul se încheie cu o interesantă schiţă a profesorului ca vorbitor: « Activitatea sa oratorică nu poate fi despărţită de cea scrisă. Multe însuşiri, care în expresia sa scrisă de abia sună latent, însoţitoare, apar evidente în vorbirea sa; şi totuşi nu sunt altele decât acelea care îi caracte- rizează atât de puternic proza tipărită: O figură înaltă stă în întunerecul sau în lumina sălii de curs: forţă, concentrare, stăpânire de sine. Omul vorbeşte rar, ca şi cum ar trebui să gândească încă odată fiecare frază, înainte de a o spune. Fiecare propoziţie este de cea mai mare simplitate, de o inimitabilă siguranţă definitoare: o lovitură în negrul ţintei... ». «A vorbit încă odată, de curând, într’un cerc restrâns: era ca şi cum vorbi- torul îşi cioplea încet, în faţa auditorilor, cuvintele în marmoră ». ACTUALITATEA LUI MAURICE BARRES S’au împlinit douăzeci de ani dela moartea lui Bar râs. Personalitatea politică şi europeană a marelui naţionalist frantez • elogiată solemn de Santos Molero (în El Espanol). Omului care a înţeles să pună Patria înainte de toate a fost acuzat de «lipsă de inimă ». Pe Barres însă, cultul eului nu l-a dus la egoismul unui Rousseau, ci la principiul colectivităţii naţionale. Intr’o vreme când o po- litică metodică şi periculoasă urmărea surparea tradiţiilor franceze, Barres a exaltat cultul pământului şi al morţilor. L’Appel au soldat e replica inte- lectuală dată poetului popular al acelor « Chants au soldat». Acel « Roman al energiei naţionale » e opera fără precedent în literele franceze. In Franţa, Barres a fost cel care a lansat cuvântul «naţionalism », pe care Georges Sorel l-a calificat «forma ştiinţifică a patriotismului». Barrâs a trăit, ca nimeni altul, înăuntrul timpului său. Exclusivismul său naţional e acela al lui Bismarck, al lui Garibaldi, al lui Gladstone. Dar Barrâs e figura europeană, mai actuală azi ca oricând. Doctrinarul naţionalismului a fixat principiul unei federaţii europene care să unească forţele naţiunilor: morale, economice şi de apărare împotriva abuzurilor REVISTA REVISTELOR 201 de ideologii străine. Pentru ca această forţă să dea maximul de capacitate, nu se poate forma un amesteo de popoare—lucru imposibil—ci trebue să se intensifice geniul propriu al fiecăruia, pentru ca toate calităţile unuia să servească de remediu defectelor celuilalt. Iată de ce Barres e un mare european. Iată de ce figura lui e atât de aotuală, iar evocarea lui, — un pios omagiu binemeritat. RUDYARD KIPLING Rânduri de solemnă evocare a lui Kipling, dar şi de penetraţie critică semnează Dicio Rodriguez (în El Diario Palentino), din care extragem. Kipling rămâne creatorul a două tipuri: Tommy, raţiunea imperiului, şi Mowgli, faţă de care popularul Tarzan nu e decât o caricatură. Aceste două creaţiuni sunt suficiente pentru semnificaţia proteică a autorului Cărţii Junglei. De altfel, Kipling e o figură atât de reprezentativă încât fără el nu se poate înţelege patria sa. E poetul forţei, poetul faptei, al muş- chilor. Pentru Kipling debilitatea era o ruşine, iar grija de hegemonie, o lege şi un destin. De aceea, Wilhelm al II-lea îl considera « gloria de ase- meni a Germaniei». Educat la şcoala lui Burne-Jones—unchiul său—Kipling aduce viziunilor sale hinduse plasticitatea proaspătă şi simplă, unită cu origina- litatea temelor şi scenariilor, — o lume de refugiu pentru sufletele satu- rate de civilizaţie şi maşinism. Periodist prin vocaţie şi temperament, ta- lentul lui mergea sobru, cu paşi rapizi, prinzând caractere fugitive pe care perspicacitatea sa le primea fără să le mai pătrundă psihologiceşte. Prieten mai mult al jocului şi al peripeţiei decât al structurării tipurilor—în primul rând umane—se îngrijea mai puţin să deseneze, şi totuşi se punea numai- decât în contact cu jungla, ca în acel mănunchi de poeme legendare şi alegorice caro este Cartea Junglei. Nu romanul (Kim) a fost genul său predilect; inspiraţia sa debordează în risipa de graţie şi de spiritual, de subtilităţi şi sentimente din cele peste 50 de volume de povestiri. Şi deasupra tuturor, Cartea Junglei, simbol zoologic al umanităţii, plină de o filosofie rudimentară dar puternică şi energică, viguroasă, aparţinând artei eterne ». TRĂSĂTURI ESENŢIALE IN LIRICA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ Zeitschrift fur deutsche Geistesvnssenschaft - Anul 6 - 1943- Caetul 2 D-l Gh. Vrabie, lector pentru limba română la Universitatea din Berlin, întreprinde o scurtă prezentare germană a liricei româneşti din ultimele două decenii. Prezentarea e făcută cu un vădit entuziasm pentru mişcarea gândiristă. Atitudine explicabilă la d-l Vrabie, care e ştiut ca autorul unei cărţi de netă apologie a mişcării « Gândirii»— dar care îl duce aici la o prezentare vădit limitată a peisajului liric contemporan. 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Reproducem, pentru orientare, caracterizarea d-lui Lucian Blaga: « Ca interpret de fină sensibilitate al culturii române, în legătura ei cu cosmosul (pe care d-sa îl defineşte ca « spaţiu mioritic », după celebra baladă populară « Mioriţa ») Blaga nu-şi potoleşte neliniştea sufletului prin coloritul unui peisaj sătesc, oi în mijlocul dinamismului 'vulcanic al naturii. Se în- dreaptă către înălţimi astrale, se adânceşte în timpuri mitice pline de taină, pentru a asculta glasul sângelui şi pentru a vorbi cu strămoşii; altădată se adânceşte în natură, vorbind nu numai cu oamenii ci şi cu plante şi fiinţe fără niciun fel de viaţă; ascultă muzica aromitoare a izvoarelor şi râurilor, a munţilor şi a văilor, a peşterilor, a norilor neguroşi şi a vântului, care alcă- tuesc împreună o întreagă lume vrăjită cosmic-metafizică ». AXIOMELE MATEMATICE Blătter fur Deutsche Philosophie - Caetul IV-1944 D-l G. Martin (Eisenach) discută însemnătatea intrinsecă a axiomelor matematice, plecând dela credinţa că cele mai pure şi mai măreţe cuceriri ale spiritului omenesc sunt acelea de pe tărâmul abstract al matematicilor. Multiplicitatea axiomelor matematice se extinde acum în logică şi ştiin- ţele naturale, năruind legi vechi şi dând în vileag altele noi. Prin legile indentităţii, comutativităţii şi a selectivităţii, se luminează întreaga pro- blemă existenţială pe plan matematic. Autorul face o seamă de consideraţii privind desvoltarea ştiinţei axio- matice, dela Aristoteles la Descartes şi Kant, trecând prin descoperirile lui Saccheri şi Lambert şi ajungând la Nicolai Hartmann şi Zermolsch. Principiile lui Aristoteles cu acel nous absolut, ca putere de cunoaştere, au constituit multă vreme temelia ştiinţei axiomatice. Saccheri, prin con- tradicţie, află geometrii noi, în afară de acea euclidiană multe veacuri unică şi inviolabilă. Kant formulează legea comutativităţii, axiomatizând logica matematică. In sfârşit, alţii dau logisticii un loc de frunte în matematici. Axiomele aritmetice ajung să fie concepute prin legile identităţii, comu- tativităţii şi selectivităţii, ca expresii primordiale ale existenţei naturale. Matematicile se înfrăţesc cu ştiinţele naturale, prin puterea de cunoa- ştere a legilor naturii. Istoric, axiomele au fost mai întâi întrebuinţate şi apoi descoperite ca atare. Bunăoară, la Pitagora se găsea legea paralelis- mului lui Euclid, iar descoperirea lui Kant, acea lege a comutativităţii, a fost întrebuinţată mult înainte de a fi descoperită. Drumul dela legile fun- damentale logice la simplele legi ale numerelor a fost lung şi anevoios. Legile matematice scrise în formule trebuieso tălmăcite verbal—scrie d-l Martin — deducând de aici că începutul oricărui sistem logico-mate- matic se găseşte în vorbire. Numărul axiomelor nu are limite şi multe axiome se vor găsi de acum înainte, căci « cu fiecare axiomă nouă se aduce la lu- mină o nouă concepţie fundamontală a existenţei şi (tocmai) aceasta poate fi socotită drept una din cele mai rare şi mai grele înfăptuiri ale spiritului omenesc ». REVISTA REVISTELOR 203 DESPRE FRANŢA ŞI DESPRE PATRIOTISM Le moia auisse - Montreux - Anul VI - Nr. 60-Martie 1944 D-l Edmond Jaloux, dcla Academia Franceză, continuă să publice seria lui de substanţiale «Essences». Preocupat îndeosebi de situaţia franceză actuală, scrie: « Există oameni care poartă în ei, chiar fără să-şi dea seama de asta, toată istoria naţiunii lor. Patriotismul nu constă în a declama în orice ocazie — şi uneori în afară de ocazie — pământul în care te-ai născut, ci să simţi în toate fibrele tale ceea ce este bun şi salutar poporului căruia îi aparţii. Nu se învaţă din oărţi, nici la liceu, nici la cazarmă. Mii de indivizi au lucrat să distrugă Franţa, zi de zi, prin interesele lor, prin patimile lor, prin gre- şelile, venalitatea, declamaţiile lor jignitoare, urile sau furiile lor, indivizi care se credeau şi îşi ziceau patrioţi, ca şi amanţii care îşi asasinează iubitele din gelozie, invocând iubirea spre a se scuza. Numai consecvenţa actelor lor ne permite să judecăm adevărata lor intenţie ». II. ROMANEŞTI 1. Arte şi Stiluri ORIGINALITATEA ARTEI RELIGIOASE A ŢĂRILOR ROMÂNEŞTI Revista Istorică - Voi. XIII, Fasc. III - 1943 In studiul Arta balcanică şi arta religioasă a ţărilor româneşti, — d-l I. D. Ştcfăncscu discută gingaşa chestiune a originalităţii artei religioase dela noi,— despre care s’a susţinut că este greu de a fi deosebită de arta reli- gioasă din Balcani, în genere arta religioasă urmând anumite tradiţii gene- rale şi având obârşii comune. Totuşi, d-l I. D. Ştefănescu, — după ce pre- cizează tipul arhitectonic al Balcanilor, elementele Esenţiale ale deco- rativităţii plastice şi temele iconografice, — arată ceea ce avem noi în comun cu ele, — dar şi elementele originale ale noastre. Mai cu seamă, — arta religioasă din Moldova posedă elemente de o izbitoare originalitate. In arhitectură, bisericile lui Ştefan cel Mare şi Petxu Rareş au o fizio- nomie elegantă şi bine proporţionată, — cu cupole sprintene, — decorate sobru cu discuri smălţuite şi picturi. înăuntru,— sistemul de sprijinire al cupolelor este în progres faţă de trecutul balcanic, — având calităţi de graţie şi îndrăzneală şi un sistem constructiv logic şi solid. Asocierea cărămizii cu bolovanii şi piatra cioplită este iarăşi un element important. Din punct de vedere al logicii decorative, — artiştii moldoveni transformă şi pereţii exteriori cu figuri care îmbracă monumentul. Anumite teme pledează pentru origina- litatea picturii moldoveneşti, — ele nefiind prezente în bisericile din Balcani. In arhitectura bisericilor vechi ale Transilvaniei se resimte influenţa arhitecturii în lemn şi se arată un tip arhitectonic bine caracterizat. Dacă clopotniţele şi porticile bisericilor de piatră transilvane sunt de stil romanic, 30+ REVISTA FUNDAŢIILOR RESALE pictura votivă e de tradiţie tot apuseană, originile picturii istorice din bise- ricile ardelene fiind în Italia nordică, iar nu în Balcani. In Muntenia, — tipul arhitectonic constantinopolitan şi cel sârbesc fu- zionează cu vremea, şi sub înrâuriri italieneşti ajunge la arhitectura oanta- cuzinească şi brâncovenească, — deplin caracterizată de acele cerdace des- chise cu pereţi şi boite sprijinite pe colonete scunde. Portretele de pe pereţii bisericilor au personaje apusene uneori,— chiar papi, ca la Snagov şi Cozia (bolniţa), iar temele picturale nu sunt obişnuite Balcanilor. Problema originalităţii artei religioase dela noi este în stadiul de lim- pezire, prin noi date şi cercetări. IMPASURILE ŞI POSIBILITĂŢILE STILULUI ROMÂNESC Simetria - Caiete de Artă şi Critică - Toamna 1943 - V Tipăritură cu totul occidentală, scoasă pe hârtie aleasă, cu desene,— schiţe şi reproduceri care exemplifică textele, Simetria continuă a pune problemele fundamentale ale artei şi mai ales arhitecturii şi urbanisticii noastre. Ultimul caiet discută despre «Oraşe şi sate româneşti» (G. M. Cantacuzino şi O. Doicescu), şi« Bucureştii, oraş nou 7 »(Haralamb Georgescu) articole în care se revizuesc păreri acceptate prea uşor şi care nu se dovedeso operante în creaţiunea românească. D-nii Tudor Vianu şi Emanoil Ciomao publică studii despre criza ideii în literatură, primul, şi despre ultimele com- poziţii ale lui G. Enescu, — cel de al doilea. Tot atât de preţioase sunt,— însă,— notele enciclopedice despre dife- rite curente şi formule artistice, — precum şi problemele ce se ridică în pri- vinţa stilului românesc. Semnalăm cele scrise de d-1 G. M. Cantacuzino la Dicţionar despre Bizanţ, Bizantin, Coloană sau despre Roma, — precum şi nota despre stilul românesc. Pornindu-se dela ideea că Bizanţul este pentru noi Românii antichitatea noastră, — se arată că nu trebue să uităm faptul că pictura bizantină con- tinuă pictura antică, — iar arhitectura bizantină elementele creatoare ale artei romane târzii, ca « metodele de construcţie, cu alternanţa lor de con- glomerate betonice, — cu straturi de cărămidă, — placajul de marmoră şi de mozaic, precum şi pictura în frescă ». Toate aceste bunuri pot fi conti- nuate de noi şi desvoltate cu mai multă libertate,— aşa cum s’a procedat şi la Bizanţ, — unde s’a perfecţionat arta romană. E o greşală din partea noastră că « ne complăcem în pitorescul ieftin, strâmb, şi sentimental», din care pricină arhitectura noastră autohtonă nu dă rezultate. «Trebue să ieşim din cadrul monahal şi contemplativ, care nu mai corespunde acţiunii moderne. Planurile edificiilor romane,— terme, basilici, etc., sunt mai aproape de imperativele sociale de azi decât adăposturile misticei patriarhale. Astăzi,— ca şi în epoca romană,— socialul primează. Premisele acestei vieţi sunt întipărite pe pământul ro- mânesc ». ' REVISTA REVISTELOR 205 D-l G. M. Cantacuzino propune să ne călăuzim după monumentele gre- ceşti şi romane de pe pământul nostru,— monumente care încă sunt igno- rate în şcoalele noastre, — unde nu se fac nici măcar releveuri după ele. « Nu ştim că există în şcolile noastre un singur mulaj al unui capitel găsit între mărăcinii Dobrogii sau printre săpăturile din Haţeg. De ce ?». In Simetria se ridică probleme capitale pentru viitorul artei şi culturii româneşti şi, de aceea, caietele acestea de artă şi critică ar trebui mai binb cunoscute şi cercetate, — ţinuta lor aristocratică păstrând claritatea şi logica în expunere şi având eleganţa de a nu repeta banalităţi infructuoase, — ci dorinţa de a pune în discuţie chestiuni substanţiale şi deschizătoare de drumuri noi în creaţie. ARTA INDUSTRIALĂ IN BISERICILE DE LEMN DIN JUDEŢUL HUNEDOARA Luceafărul - Sibiu - Anul IV, Nr. 6 - Iunie 1944 Sub titlul de mai sus, d-l Coriolan Petranu arată superioritatea artei industriale bisericeşti din Hunedoara, stabilind de asemenea o seamă de date şi stiluri privitoare la variatele şi artistic lucratele obiecte bisericeşti, subliniind preocupările artistice ale poporului, pe care el le are şi când lu- crează singur, şi când cumpără dela alţii, impunând peste tot grija faţă de spirit şi de artă, adică respectarea stilului. 2. 'Estetică fi Istorie Literară O EXPLICAŢIE A TRAGEDIEI FRANCEZE Kalende- Anul III, Nr. 1—?, 1944 D-l Bazil Munteanu, în eseul Comeille şi altruismul tragic, explică mira- colul apariţiei tragediei în timpurile modeme, tragedia fiind, după părerea sa, un gen tipic francez, — tipic clasic. Acest miracol se lămureşte printr’un tainic acord între tragedie şi societatea franceză a veacului clasic. Ea se datoreşte reacţiunii împotriva disoluţiei contemporane, — urmare a răz- boaielor religioase şi civile, — disoluţie care slăbise tradiţiile cavalereşti şi eleganţa morală şi introdusese, în schimb, brutalitatea în maniere şi lipsa de scrupule în relaţiile sociale. Forţele sănătoase din lumea religioasă şi literară, — cultul pentru Poetica lui Aristoteles, — pe care-1 avea un Chapelain, — om de societate şi om de curte, — precum şi cunoştinţele asupra activităţii compilatorilor italieni conduc la crearea tragediei corneliene, — în care ideea se impune peste oameni. Comeille «nu scrie pentru ochi, ci pentru spirit. El nu creează sensaţii, ci impune o idee; ideea pură şi nudă a celui mai nobil şi mai adânc resort al sufletului omenesc de totdeauna; ideea altruistă şi tragică a sacrificiului individual; ideea pe care o exprimă desăvârşit cel mai înalt dintre verbele tuturor limbilor; o servi*. 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ROMANTISMUL FRANCEZ Elhos - Iaşi - Anul I, Nr. 1, 1944 Dacă despre simbolism se găsesc unele elemente interesante în articolul lui Octav Botez privitor la ideologia lui Ştefan Petică şi a felului adânc şi just, în care acest critic a înţeles simbolismul— despre romantismul fran- cez se pot găsi în studiul d-lui N, I, Popa, Un bilanţ al romantismului francez, substanţiale îndrumări bibliografice, precum şi o trecere foarte documentată în revistă a diferitelor faze şi fenomene romantice franceze. Studiul este excepţional de dens şi informat, putând fi cetit cu folos de cei cari doresc să-şi adâncească temeinic cunoştinţele în această temă atât de însemnată pentru criticii şi istoricii literari. Se surprind de către d. N. I. Popa prelungirile în timp ale romantismului, înainte de secolul trecut, pre- cum şi filonul romantic din vremea noastră. Se subliniază meritele romantis- mului ca deschizător de drumuri pentru poezia pură, pentru literatura de cunoaştere, precum, în ordinea socială, pentru desvâluirea fiinţei naţionale şi a specificului naţional, prin conştiinţa cărora romantismul a răscolit spi- ritul european. « Atitudine estetică, concepţie despre om şi stil de cultură », romantismul este un fenomen care a dominat Franţa timp îndelungat, lăsând urme adânci în toate formele de viaţă ale veacului trecut. Romantismul nu este străin faţă de tradiţiile franceze. După un secol şi jumătate de clasicism, roman- tismul apărea şi în Franţa ca o necesitate istorică şi psihologică, fiind o chemare interioară, care a îmbogăţit sufletul francez, fără a-1 deforma t>. Acestea sunt unele din concluziile desvoltatului studiu al d-lui N. I. Popa, care de asemenea arată actualitatea romantismului în iraţionalismul, misticismul, folclorismul, miticul şi în geografia literară, atât de caracteristice, prezentului nostru. PAUL ERNST ŞI ŞTEFAN GEORGE Revista Limbii şi Culturii Germane - Anul III, Nr. 2—4 D-l Bernard Capesius scrie, cu prilejul împlinirii a zece ani dela moartea lor, întâmplată în 1933, un articol despre Paul Emst şi Ştefan George, ară- tând personalitatea fiecăruia şi subliniind faptul că, deşi atât de deosebiţi unul faţa de altul, amândoi poeţii au totuşi o latură comună: opoziţia faţă de epoca lor şi dorinţa de a vedea o lume mai înaltă şi mai nobilă. CALITATEA UNEI IDILE DINTRE ADOLESCENŢII TITU MAIO- RESCU ŞI OL GA CORONINI Convorbiri Literare - Anul 77, Nr. 1 - Ianuarie, 1944 Continuând publicarea ineditelor lui Titu Maiorescu, d-l I. E. Torouţiu ne dă textele corespondenţei dintre Titu Maiorescu, în vârstă de optsprezece ani, învăţând la Theresianum, şi contesa Olga Coronini, dintr’o strălucită familie austriacă, de obârşie italiană, şi ea cam de aceeaşi vârstă. Scrisorile REVISTA REVISTELOR 807 au o valoare istorică şi psihologică certă pentru cercetătorii personali- tăţii lui Maiorescu. Dar, dincolo de aceste foloase, corespondenţa constitue în sine un fermecător document uman, arătând totodată coloritul sufle- tesc al unei epoci şi calitatea tipică a unei idile între tineri cu adevărat superiori. Discuţiile dintre Maiorescu şi contesa Coronini privesc bazele filosofiei, dar şi ideile sociale şi politice ale vremii. Ţinuta scrisorilor este de o excepţională şi precoce intelectualitate, dar nici sentimentalitatea, de sigur pudică şi stăpânită, nu este absentă din ele. Tânără contesă este, ca şi un frate al ei, câştigată de ideile de stânga ale vremii, crede în libertate, în democraţie, detestă aristocraţia de sânge. Dimpotrivă, tânărul Maiorescu se arăta pe atunci conservatist, cerând maturizarea popoarelor pentru ca ele să pro- moveze ideile revoluţionare în mod constructiv şi raţional, apărând aristo- craţia, socotind că libertatea absolută este o absurditate ridiculă, având mereu grija distincţiilor logice, prelucrarea lucidă a noţiunilor, ţinuta măsu- rată, calea de mijloc. Corespondenţa merită a fi cetită pentru o seamă de motive, dar dintre ele nu neînsemnat rămâne acela că ea exprimă autentic şi vibrant dialogul dintre două firi alese şi nobile, în care tinereţea îşi arată generozitatea şi elanurile, dar şi răspunderea intelectuală. SUPERIORITATEA CRITICEI LITERARE A LUI ŞTEFAN PETICĂ Eihos - Iaşi - Anul I, Nt, 1, 1944 Regretatul Octav Botez a predat, înainte de a muri, revistei ieşene Ethos un articol, Ideologia literară a lui Ştefan Petică, în care subliniază persona- litatea complexă a acestui estetician şi critic, de nivel european, mult supe- rior contemporanilor săi. Reproducem concluziile: « Din toate cele spuse până aici, se vede că Ştefan Petică este primul critic literar român care a cunoscut poezia simbolistă din literatuia univer- sală şi a scris serioase studii asupra simbolismului în artă înaintea lui Ovid D msusianu, care nu şi-a început activitatea în această direcţie decât din anul 1905 încoace. Ori de câte ori a vorbit despre valoarea operei de artă, Ştefan Petică a scos în evidenţă valoarea estetică a cuvintelor şi importanţa tehnicei la artist, spre deosebire de contemporanii sai cari puneau accentul pe ten- dinţa socială a operei de artă (I. Gherea), sau pe sentimentul naţional (Ilarie Chendi şi Ioan Scurtu), In sfârşit, tot el a discutat cu pricepere şi competenţă problema influen- ţelor străine şi aceea a specificului naţional în literatura, înainte de apariţia revistelor Viaţa Românească şi Gândirea, în coloanele cărora s’au desbâtut pe larg aceste probleme, pentru a se ajunge la aceleaşi concluzii la care ajun- sese pe la 1900 şi Ştefan Petică. Pentru toate aceste motive, susţinem, odată cu N. Iorga, că « Ştefan Petică este un precursor căruia trebuie să i se facă dreptate ». REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ac8 3. Ştiinţă ţi realizări sociale MISIUNEA ŞI REALIZĂRILE CĂMINELOR CULTURALE Căminul Cultural - Revistă de Cultura Ponorului - Anul IX, N-rile 10—11 şi 12 Numărul ultim al revistei este consacrat « Doctrinei şi Activităţii Fun- daţiei Regele Mi hai I, în lumina celui de al şaselea congres general al Cămi- nelor Culturale », congres ţinut la Craiova în zilele de 24 şi 25 Octomvrie 1943 şi la care cuvântările inaugurale au fost rostite— în ordinea lor— de către d-1 General C. Z. Vasiliu, preşedintele regionalei Oltenia a Fundaţiei Culturale Regale Regele Mihai I; d-1 Octavian Neamţu, directorul general al acestei Fundaţii; d-1 Prof. Mihai Antonescu şi Mareşal Ion Antonescu. Reproducem din cuvântarea d-lui Octavian Neamţu acele pasaje din oare se desprind spiritul de lucru, misiunea şi realizările de până acum ale Fundaţiei Regele Mihai I şi Căminelor Culturale: t Munca Fundaţiei în lumea satelor nu este dintre acelea care se pot vedea şi pipăi dintr’odată. înfăptuită în mii de sate, Cămine Culturale, biblioteci, publicaţii pentru popor, duhul ei se oglindeşte totuşi, limpede, în impunătoare acte colective, ca adunarea de astăzi. Lumea adunată aici nu a fost luată la întâmplare, pentru vreo improvizată demonstraţie festivă, ci aparţine unei colectivităţi organizate, care merge, de ani de zile, un drum de muncă îndrumată metodic. Delegaţiile prezente, care îmbină într’o mi- nunată unitate de simţire pătura conducătoare şi pătura ţărănească, pe cărturar şi pe ţăran, au răspuns unei chemări la lucru... « Căminele culturale reprezintă temelia operei de organizare a naţiunii ou mijloacele culturii şi acestea repwzintă, în acelaşi timp, instrumentul şi scopul muncii culturale a Fundaţiei Regele Mihai I. « Nimeni din cei care slujim această muncă nu socotim că sporirea număr rului Căminelor Culturale înseamnă o rezolvare a răspunderii pe care, de hună voie, ne-am asumat-o. Dar nici nu facem greşala de a nesocoti prezenţa în aproape 5.000 de sate a unor oameni care au primit ideea Căminului Cultural. « Ca să izbândească, însă, o asemenea operă pe măsura nevoilor ţării şi oa o realizare deplină a ceea ce urmăresc Căminele Culturale, se cere o nesfârşită încredere şi în ţăran, şi în temeinicia lucrării noastre, şi, mai ales, un mers neîntrerupt pe drumul ales. Activitatea echipelor studenţeşti ale Fundaţiei şi aceea a Serviciului Social în acest sens s’a desfăşurat şi acest spirit au oăutat să-l creeze publicaţiile noastre pentru popor, în frunte cu Albina şi Cartea Satului, ca şi publicaţiile noastre de îndrumare tehnică în munca la sate, din Cartea Căminului Cultural. * Căminele Culturale înseşi exprimă şi ele această concepţie, când urmă- resc realizarea spiritului de echipă, spre a pune în valoare însuşirile indi- viduale, atât de vii, ale poporului nostru, din sânul căruia, prin Şcolile ţărăneşti, năzuim să alegem şi să formăm acele elite sociale ţărăneşti, cars să ia asupra lor conducerea satelor... Sporind numărul Şcolilor ţărăneşti până la 30 şi al cursurilor ţărăneşti până la aproape 700, prin care au trecut REVISTA REVISTELOR 209 peste 30.000 de tineri săteni, Fundaţia Regele Miliai I, Căminele Culturale şi organele lor de conducere judeţene, regionale şi centrale, s’au trudit să împlinească, în modul cel mai devotat, gândul înaltului lor ctitor, înţele- gând că unul din sensurile cele mai nobile ale Fundaţiilor Regale este acela al unei legături vii şi nemijlocite între Dinastie şi Naţiune. Misiunea aceasta o are cu deosebire Fundaţia Regele Miliai I, prin mijlocirea căreia se ma- nifestă atât de luminos înalta grijă a M. S. Regelui Mihai I pentru sate şi pentru ţărănime 9. MINUNEA DELA DODEŞTI-FĂLCIU Căminul Cultural- Revistă de Cultura Poporului - Anul IX - N-rile 10-11 şi 12 Printre lucrările congresului general al Căminelor Culturale, revista Căminul Cultural publică şi un raport al d-lui Petru Marinică, agronom, despre activitatea Căminului Cultural Dodeşti din comuna Dodeşti, jud. Fălciu, unde se pune în contrast starea satului acum nouă ani şi starea de acum. Ceea ce s’a realizat la Dodeşti în aceşti nouă ani pare a ţine de do- meniul minunii. Redăm părţile mai însemnate din raport: « Satul Dodeşti este o aşezare de răzeşi, situat la marginea de sud-vest a judeţului Fălciu, la o depărtare de 60 km de oraşul Huşi, capitala jude- ţului, şi la 12 km de calea ferată Bârlad-Iaşi o. « Astăzi satul are 325 capi de familie cu 1436 Buflete. Ocupaţiunea capilor de familie este următoarea: 310 sunt agricultori, 11 funcţionari şi 4 ne- gustori, dar cari se ocupă şi cu plugăria ». In anul 1935, când în satul Dodeşti a poposit o echipă a Fundaţiei Cul- tural Regale « Regele Mihai I », situaţia satului din punct de vedere cultural, religios, sanitar şi economic se prezenta astfel: Cultural, satul avea o singură şcoală cu patru săli pentru 7 clase: 4 pri- mare şi 3 complimentare şi grădiniţă de copii, deci insuficientă pentru nu- mărul mare de copii, cauză pentru care mulţi rămâneau în afară de şcoală. Pentru îngrijirea sufletului, un lăcaş de închinăciune, biserică veche, construcţie de pământ, neîngrădită şi fără clopotniţă. Starea sanitară cât se poate de precară. Casele mici, insalubre, fără aer şi fără lumină, satul murdar, iar bolile sociale, în special pelagra, făceau ravagii. Starea economică a marei majorităţi a locuitorilor dezastroasă. Instituţiuni economice ca: bancă populară, cooperative, etc., nu existau. Satul, deşi reşedinţă de comună, fără local de primărie. Drumurile—înguste, neîngrijite şi impracticabile, în cea mai mare parte. Satul despărţit în două de o râpă adâncă, care-1 ameninţa cu prăbuşirea, iar accesul dintr’o parte la alta a satului, prin fundul râpei, din lipsă de poduri. Pământ pentru plugărie 560 ha. teren de răzăşie, cea mai mare parte râpos şi nisipos, şi 659 ha. dat la împroprietărirea din 1922, la depărtare de 17 km de sat. 14 210 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Vite de muncă numai la 40% din locuitori şi acelea slabe şi pipernicite. Vaci, aşa zise cu lapte, dar fără lapte la 25% din locuitori. Inventar agricol, plugul pentru două vite şi tradiţionala grapă de spini. Niciun trior, nicio semănătoare, nicio prăşitoare, nicio tocătoare şi în fine nicio maşină care să dea posibilitatea, de a se face o plugărie mai îngrijită. Dealurile din jurul satului, ori pline de spini, ori cu pomi fără nicio va- loare, sau în cel mai bun caz cu vii de hibrizi producători direcţi. Izlazul comunal, suficient pentru vitele existente, dar plin de spini, bu- rueni, lipsit de iarbă şi brăzdat de eroziuni 0. « Ce a realizat Căminul Cultural împreună cu Echipa Regală, pentru remedierea acestei stări de lucruri? 1. Pe locul donat de d-1 Victor Ion Popa, a construit un local impu- nător pentru Cămin, cu 5 săli în care este adăpostită primăria, dispensarul, biblioteca şi sala de şedinţe a sfatului şi adunării generale. 2. A reparat biserica, a împrejmuit-o, a făcut clopotniţă, a reparat clo- potul, a făcut poartă la biserică şi la cimitir, a aliniat şi îngrijit mormintele. 3. La şcoală a construit magazie pentru lemne şi materiale, precum şi o fântână sistem american, de unde copiii să bea apă bună şi curată. 4. A stăruit la ministerul Sănătăţii pentru înzestrarea dispensarului cu instrumentele şi medicamentele necesare. 5. A distribuit var pentru curăţenia locuinţelor şi a construit o baie populară cu apă caldă şi duşuri reci, folosită astăzi de premilitari, elevi şi populaţia satului. 6. A aliniat uliţele satului, a asanat fântânile prin curăţire şi îngrijire, a construit fântâni noi şi a ridicat troiţe pe terenuri virane, plantând flori în locul spinilor şi buruienilor. 7. A construit pod mare şi solid peste râpa satului, înlesnind astfel locui- torilor trecerea cu carele încărcate cu bucatele câmpului. 8. A înfiinţat cantine, unde aproape la toţi copiii satului s’a servit masă bună şi substanţială. 9. In vederea îmbunătăţirii stării materiale s’a căutat a se mări puterea de producţie a pământului, prin aplicarea măsurilor şi lucrărilor recoman- date de tehnica agricolă. Pentru schimbarea seminţei în locul celei locale, plină de buruieni şi infectată de sămânţă-cu boli criptogamice, s’au adus mai multe vagoane de sămânţă bună şi s’a introdus în acelaşi timp grâul american 15, cu rezul- tate foarte bune. Tot în acest scop, s’au înfiinţat loturi demonstrative pentru cultura porumbului, pe care le-a însămânţat cu soiul propriu regiunei, aplicându-se toate lucrările recomandate de ştiinţa agricolă, iar recolta obţinută a fost răspândită locuitorilor. In vederea îmbunătăţirii mijloacelor de lucru, dela Minister şi Camera Agricolă, a adus în comună două semănători pentru păioase, un trior, o vânturătoare, 5 prăşitori, 3 tocători de nutreţ şi sfeclă, 2 maşini pentru itropit pomii, precum şi alte maşini şi unelte mai mici. REVISTA REVISTELOR 211 Pentru ca izlazul comunal să atingă scopul pentru care a fost creat, Căminul Cultural în unire cu autoritatea comunală l-a curăţit de spini şi buruieni, l-a cultivat cu lucerna, cu iarbă de Sudan, sfeclă furajera şi a introdus pentru prima dată în judeţ cultura borceagului de toamnă şi a celui de primăvară. Spre a tempera clima de stepă de care este dominată regiunea, a plantat cu pueţi de salcâmi, recoltaţi din pepiniera înfiinţată tot de Cămin, perdele de protecţie şi a oprit procesul de degradare al izlazului comunal prin plan- tarea eroziunilor. 10. Pentru adăpostirea maşinilor şi uneltelor agricole, a construit o remiză, iar pentru taurii comunali, care s’au procurat între timp, tot prin stăruinţa Căminului, s’a construit un grajd după toate regulile cerute de ştiinţa zootehnică. 11. Pentru plantarea terenurilor propice numai culturii pomilor a în- fiinţat o pepinieră de pomi fructiferi, pe care, după ce i-a altoit şi i-a format, i-a distribuit membrilor Căminului şi în special celor care s’au distins la cursurile ţărăneşti, iar pentru îmbunătăţirea hranei săteanului şi pentru de- prinderea lui cu cultura legumelor, a înfiinţat o grădină de legume comunală. 12. Industria casnică, părăsită de gospodinele din partea locului, a fost reînfiinţată prin aducerea a 5.000 kg sămânţă de cânepă, 200 kg sămânţă de in, şi câteva kg sămânţă de viermi de mătase, iar maestra de gospodărie şi de industrie casnică, prin secţia bunelor gospodine, a înfiinţat o coope- rativă sericicolă, obişnuind pe gospodine cu creşterea raţională a viermilor de mătase, cu prelucrarea borangicului, cu văpsitul cânepei, inului şi lânei pe cale naturală cu extrase de plante. Frumosul port naţional a fost din nou îmbrăcat de fetele şi flăcăii satului, iar în toate casele Dodeştenilor, se lucrează ţesături şi cusături de covoare, perdele, cuverturi, prosoape, feţe de mese, cu cele mai alese şi mai mândre motive româneşti. In anul 1938 a înfiinţat tot în cadrul lui o instituţie cooperatistă sub denumirea « Asociaţia Agricolă a Căminului Cultural Dodeşti o. Prin această nouă înjghebare, s’a cumpărat în anul 1938 dela uzinele Lantz un tractor, un plug şi o batoză în valoare pe atunci de 413.000 lei. Deşi răzeşii nu aveau bani, 12 din ei, membri ai Căminului, şi-au pus zălog la Binag (Creditul Naţional Agricol de astăzi) răzăşia lor şi au adus pentru prima dată in sat, tractor, batoză şi plug, revoluţionând prin aceasta viaţa agricolă şi economică a satului Dodeşti şi a celor vecine. împrumutul a fost făcut pe 5 ani, dar prin economie şi vrednicie a fost achitat numai in trei ani. Cu toate aceste înfăptuiri, în sufletul Dodeştenilor mai dăinuia încă o mare dorinţă: Din cauza pământului puţin, ei lucrau din moşi strămoşi o moşie boie- rească, la o distanţă destul de mare de satul lor. Această moşie trecuse prin mai multe mâini până când, în ultimul timp, ajunsese în mâna unui evreu. Moşia de 444 ha, preluată de C.N.R. a fost arendată de Asociaţia Agri- colă a Căminului Cultural Dodeşti. 14 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cum însă mijloacele de muncă nu erau suficiente pentru exploatarea moşiei, s’a simţit nevoia de a se mai cumpăra încă două tractoare, o batoză, trior, semănătoare, cum şi alte maşini şi unelte agricole. Aşa că, de unde înainte de Căminul Cultural în Dodeşti nu erau decât plugul şi tradiţionala grapă de spini, prin contribuţia membrilor Căminului, dealurile satului Dodeşti sunt răscolite astăzi de trei tractoare şi fel de fel de maşini agricole, toate puse în slujba de mărire a producţiei. Cu ocazia arendării moşiei Popeni, Asociaţia Agricolă a Căminului Cul- tural Dodeşti a mai cumpărat dela C.N.R. un număr de 750 oi de rasă spancă şi ţigaie, în valoare de aproape 2.000.555 lei, căutând prin aceasta înlocuirea şi regenerarea rasei locale ». REVISTA INSTITUTULUI SOCIAL BANAT-CRIŞANA încă de aproape acum un an, împlinind atunci unsprezece ani de exi- stenţă, Revista Institutului Social Banat Grişana, ce apare la Timişoara sub conducerea d-lui Dr. Cornel Grofşorean, şi-a îmbogăţit activitatea, datorită unei secţii istorice, constituită sub preşedinţia d-lui Prof. Victor Motogna şi având menirea de a redacta istoria Banatului românesc de tot- deauna. Astfel, această publicaţie sociologică îşi alternează numerele, gru- pându-şi materialul în două mari despărţâminte: Buletinul Sociologic şi Buletinul Istoric, pentru a sluji mai deplin opera de cunoaştere temeinică a Banatului românesc. Buletinul Sociologic, ce constitue numărul pe Septemvrie-Octomvrie 1943 al Revistei Institutului Social Banat-Grişana, a publicat, printre altele, un important articol al d-lui Dr. C. Grofşorean, Mişcările culturale în sud- estul Europei, în care d-sa discută chestiuni privitoare la cultura noastră în relaţie cu culturile germană ,şi ungară, chestiuni pe care unele cărţi şi reviste străine le- au ridicat nu totdeauna cu informaţia şi cunoştinţele cele mai riguroase. Autorul român discuta şi interpretează în special unele studii apărute în Siidost^Forschungen şi Vngarische Jahrbucher, precum şi studiul mai desvoltat al d-lui Pritz Valjavec: Der deutsche Kultureinfluss im, nahen Sud-O sten. Printre studiile pe care le discută se găseşte şi acela al d-lui, Laszlo Galdi, U ngarisch-rumânische Kulturbeziehungen, publicat în Unga- rische Jahrbucher, combătând, printre altele, afirmaţia neîntemeiată că Românii aj: fi primit, adesea, cultura europeană prin mijlocirea culturii maghiare. Cu precisele sale cunoştinţe sociologice şi istorice, nu-i este deloc anevoie d-lui Grofşorean să combată atari afirmaţii, care e bine să fie cuno- scute pentru a ne putea da seama de mistificările vecinilor noştri. Buletinul Istoric (Noemvrie-Decemvrie 1943) publică studii de d-nii Prof. Traian Popa, Prof. Al Borza, Valeriu Şotropa, Prof. Victor Motogna şi Şt. Manciulea, precum şi însemnări şi recenzii despre lucrări istorice care privesc statul nostru şi problemele lui. Studiile acestea formează o adevă- rată arhivă istorică pentru cunoaşterea realităţilor bănăţene şi a drepturilor de totdeauna ale Banatului românesc. REVISTA REVISTELOR 213 IPOTEZA SOCIOLOGICĂ GREŞITĂ A «EROULUI EPONIM, FONDATOR DE SATE » Sociologie Românească - Anul V - Nr. I—6 Sub titlul de mai sus, d-1 H. H. Stahl combate teoria potrivit căreia satele noastre, mai ales cele răzăşeşti, ar fi născute prin activitatea unui « fundator» al lor, teorie susţinută de marii noştri istorici, în frunte cu N. Iorga, pentru care satele sunt «sate genealogice», crescute biologic dintr’un singur autor. In parte, Xenopol a fost de părerea că locuitotii sa- tului nu trebue să fie numaidecât rudeniile sau coborîtorii fruntaşului, care dăduse satului numele său, dar acest istoric primeşte ideea existenţei fundatorului, cu sens de creator social al satului. D-1 H. H. Stahl susţine că satul românesc este o unitate socială extra- ordinar de complexă, în care socialul nu poate fi explicat prin biologic. Teoria eroului eponim nu poate fi dovedită documentar, este insuficientă din punctul de vedere al logicii sale interne; ne duce la o teorie a aşezărilor umane inadmisibilă; nu ne permite a fixa epoca fundării satelor şi, mai ales, nu explică existenţa satelor devălmaşe absolute. Satul nostru genealogic nu este un fenomen familial, chiar dacă se ajunge adesea la conştiinţa— de fapt, fantazistă sau legendară— a unei înrudiri a satului întreg, regulile de viaţă familială extinzându-se asupra întregului grup social, urmându-se deci mecanismul trecerii dela fenomenul familial la cel parafamilial. Autorul negând această teorie, ca insuficientă şi nesatisfăcătoare, îşi propune a aduce altă explicaţie. ŞCOALA VASILIANĂ Cuget Moldovenesc - Anul XII, Nr. 11—12 - Iaşi D-1 Dan Simonescu publică un articol, Şcoala Vasiliană, în care inter- pretează pe scurt imensul material privitor la această şcoală, despre care ocupându-te trebue să evoci întregul învăţământ moldovenesc dela Iaşi, începând cu anul 1640 şi terminând cu anul 1862. « Este atât de strânsă legătură între Colegiul Vasilian dela Mănăstirea Trei Ierarhi, din 1640, cu « Gimnazia vasiliană» din 1828, cu Academia Mihăileană din 1835 şi cu începuturile învăţământului pe facultăţi, în 1858—1859, încât avem o singură desvoltare organică, aproape cu ace- leaşi scopuri şi cu aceeaşi structură, bineînţeles evoluate potrivit cu tim- purile »■ CONTINUITATEA ROMÂNILOR IN LUMINA CERCETĂRILOR MAI NOUĂ Geopolitica şi Oeoistoria - Anul III - Nr. 1 - Martie-Aprilie 1944 D-1 Sextil Puşcariu arată într’un articol cu titlul de mai sus cum apariţia Atlasului Linguistic Român a pus din nou în discuţie chestiunea continui- tăţii Românilor în Dacia şi cum o seamă de savanţi străini aprobă conclu- 214 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ziile oamenilor noştri de ştiinţă cu privire la realitatea continuităţii. Se dau nume şi lucrări, în care se recunoaşte şi în vremea din urmă continui- tatea. Romanişti din Germania, Finlanda şi Elveţia, ca G. Rohlfs, Tulio, W. v. Wartburg, K. Jaberg sunt partizani convinşi ai continuităţii Româ- nilor în Dacia. « Tot pe temeiul Atlasului Linguistic, dar folosind alte hărţi, şi-a înte- meiat profesorul E. Gamillscheg faimoasa sa teorie a celor trei vetre ale poporului român, dintre care două erau aşezate la Nordul Dunării. Elevul său, G. Reichenkron, însuşindu-şi această teorie, arată cum repartiţia geo- grafică a unor cuvinte româneşti dovedeşte prioritatea Românilor faţă de Unguri, întărind relatările anonimului Regelui Bela şi cele din Vita S. Gerardi. In vremea din urmă s’au emancipat tot mai mulţi istorici străini de sub tirania concepţiei pozitiviste şi nu se mai închid în document, ca melcul în căsulia lui, ci întind antenele, ca să pipăe cu ele realitatea din jurul lor. S. Schmidt, studiind mişcările populaţiilor germane, admite persistenţa neîn- treruptă a populaţiei romanice în Transilvania, iar dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei antice, Fr. Altheim, W. Weber apar ca partizani con- vinşi ai continuităţii noastre. Partizanii teoriei imigrării Românilor dela dreapta la stânga Dunării — aşa numiţii « Roesleriani »—îşi întemeiază între altele părerea lor pe caracterul sudslav al împrumuturilor slave din limba română. Acestea ar fi o dovadă peremptorie despre o simbioză română-slavă în Peninsula Bal- canică. Această părere a susţinut-o în timpul din urmă, în repetate rânduri, filologul croat P. Skok şi istoricul german G. Stadtmuller. Cercetările mai nouă dovedesc însă, tocmai din contra, că influenţa slavă asupra dialectului daco-român s’a exercitat într’o regiune unde se vorbea un grai slav care avea de o potrivă elemente sudlave cât şi nord- slave. Această regiune nu putea fi decât ţinutul care formează puntea de trecere între Slavii meridionali şi cei septentrionali şi răsăriteni. Intr’un studiu recent, G. Reichenkron, studiind influenţa slavă, admite un «strat dacoslav t> care s’a exercitat asupra Românilor autohtoni în Transilvania. Cele 25 de seminţii slave din Dacia, despre care face amintire Armeanul Moise din Chorene, înainte de a dispărea în masele româneşti, au lăsat urme • din graiul lor, asemănător în multe privinţe cu al Slavilor balcanici, dar având şi atâtea particularităţi comune cu ale Slavilor estici, încât se poate vorbi despre un tip de grai slav deosebit. Foarte instructive sânt constatările făcute în privinţa aceasta de sla- vistul român E. Petrovici, unul dintre autorii Atlasului Linguistic. Iată faptul dela care pleacă el: Se ştie că în regiunile vestice ale teritoriului daco- român, cuprinzând Banatul, Crişana, Maramureşul şi vestul Transilvaniei, dentalele se rostesc muiate. Pe hărţile Atlasului linguistic se poate deli- mita exact regiunea în care un t, d sau n, înainte de e şi i, au o rostire pala- talizată. Această rostire este veche, precum rezultă din numiri de localităţi redate cu ortografie ungurească, ca Zelestye = Sălişte. jud. Turda (anul REVISTA REVISTELOR 215 1467), Begyesth = Bădeşti, jud. Severin (a. 1464). Kemyesth = Cârneşti, jud. Hunedoara (a. 1447). De sigur că această rostire « ardelenească » e încă şi mai veche decât secolul al XV-lea, numai că alfabetul chirilic din cele mai vechi documente n’avea mijloace grafice ca s’o redea exact. Muiarea dentalelor nu este desigur de origine ungurească, ci se datoreşte, după toată probabilitatea, unei inflenţe slave. Dintre Slavii însă cari au influenţat pe Romani, n’o au nici Bulgarii, nici Sârbii, vecinii noştri dela Sud, nici Rutenii, cu cari ne învecinăm la Nordest şi Est. O au însă Slovacii. Este foarte probabil că această particularitate fonetică, care se extinde în Nord şi la Poloni, ajungea, spre Sud, până la Dacoslavi, mai precis în regiunile nordvestice şi vestice, unde Slavii din Dacia trăiau într’o sim- bioză atât de strânsă cu Românii, încât rostirea aceasta a trecut şi în limba noastră. E tocmai regiunea unde, după relatările Cronicarului anonim al Regelui Bela, Ungurii, la venirea lor, au găsit pe Români şi Slavi sub con- ducerea lui Gelu. Sigur este că rostirea muiată a dentalelor n’ar fi putut fi adusă din Peninsula Balcanică de Români veniţi de acolo, căci n’o au nici Slavii balcaniei, nici Românii macedoneni, megleniţi şi istroromâni. O argumentaţie asemănătoare găsim şi în cea mai recentă scriere a lin- guistului italian Vittore Pisani. El pleacă dela o constatare pe care o făcusem şi eu în treacăt, încă în anul 1909, şi anume că anumite inovaţiuni de limbă se revarsă, în valuri mari, peste graniţele etnice, apărând la popoare înve- cinate, care vorbesc limbi diferite. Ca şi Petrovici, dar fără să-i cunoască studiul publicat în româneşte, Pisani constată că palatalizarea dentalelor, necunoscută Bulgarilor şi celor mai multe dialecte serbo-croate, s’a născut la Români sub influenţă slovaco-polonă. De aici concluzia: «ii romeno s’interpone fra il bulgaro e i dialetti slavi che si parlavano a Norddella Transilvania anteriormente alia invasione ungherese 9 (op. cit., p. 200). Iar mai departe: «am văzut deci câte fire leagă fonetica română de cea a lim- bilor slave învecinate şi am izbutit să identificăm câteva curente fonetice care au trecut dela Slavii septentrionali la cei meridionali, precum şi la Români, înainte de invazia maghiară, care a întrerupt continuitatea terito- rului slav » (p. 203—204) 9. 4. Filosofie şi Cultură O REVISTĂ DE APROFUNDARE A CULTURII SUPERIOARE * Elhos - Iaşi - Anul I, Nr. 1, 1944 Revista de teorie a culturii Ethos, având ca directori pe d-nii N. Bagdasar şi Şt. Bârsănescu, se arată dela primul număr o publicaţie adevărat univer- sitară, cercetând o seamă de probleme şi metode de cunoaştere tipice pentru cultura superioară. Colaborând la această revistă mai mult profesorii Uni- versităţii din Iaşi şi intelectualii grupaţi în jurul vieţii culturale însufleţită de această instituţie, Elhos îşi are un program limpede precizat, urmărind să fie o revistă de teorie a culturii, punând probleme substanţiale şi apli- când metode cât mai prielnice cunoaşterii filosofice. 2l6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE După cum ni se arată în articolul introductiv, « La Apariţie i>, revista vrea să fie «atât o revistă de răspunsuri la marile probleme ale culturii, cât şi de adeziune la anumite concepţii şi principii, dar numai în măsura în care natura cercetării şi a faptelor o pot permite. In acest chip, Ethos urmăreşte să contribue a vedea că, în afară de faptele reale, există valori ideale... într’un cuvânt, a avea un spirit critic şi norme, care să-l călăuzească atât în cele teoretice cât şi în cele practice». E o revistă de susţinere a credinţei în valori. In primul număr al publicaţiei ieşene, găsim un material variat şi con- sistent, adâncind probleme de filosofie, etică, sociologie, literatură şi eco- nomie, precum şi însemnări actuale, scrise de profesori şi asistenţi univer- sitari cunoscuţi. D-l Şt. Bârsânescu încearcă o interpretare fenomenologică a sufletului de student, d-l N. Bagdasar discută mijlo^tiele de iniţiere în filo- sofie, în articolul « Dela lectură la filosofie », Ideea de existenţă ca funda- ment al eticei este discutată de d-l E, Irion. Regretatul Octav Botez atrage atenţia asupra ideologiei literare a lui Ştefan Petică. D-l N. I. Popa face un bilanţ al romantismului francez. D-l Jean Livescu portretizează pe Holderlin. D-l Th, Simensky analizează Bhagavadgita. Preocupări sociologice găsim în studiul d-lui Al, Claudian « Reflexiuni asupra legilor sociale », iar lucrarea d-lui M. Manoilescu despre burghezia română este cercetată şi criticată de d-l I. Didilescu, într’un desvoltat studiu. După cum se vede chiar din înşiruirea sumarului, avem de a face cu o publicaţie de iniţiere şi aprofundare a preocupărilor de cultură superioară, o revistă universitară adevărată, scrisă de sigur nu numai pentru studenţi, ci pentru toţi intelectualii cari pot fi sau vor să fie la nivelul acestor preo- cupări. Aceeaşi ţinută de cult critic al valorilor se găseşte şi în însemnările şi recenziile semnate de d-nii St. Bârsânescu, N. Bagdasar, Al. Claudian, V. Pavelcu, N. I. Popa, J. Livescu, P. Botezatu şi I. Didilescu. SUELETUL STUDENTULUI Ethos-Anul I, Nr. 1 - Iaşi, 1944 In «încercarea sa de interpretare fenomenologică ti intitulată Suflet de Student, — d-l Şt. Bârsânescu caută să afle ceea ce este specific şi etern stu- denţesc, oprindu-se la dorinţa de a se remarca şi de a fi remarcat a studen- tului, la dorul său de studiu, — la început neprecizat şi plural, dar care apoi se concentrează la- o specialitate. « Studentul anului întâi frecventează asiduu cursurile, alergând dela o oră la alta şi luându-şi angajamente ce-i depăşesc forţele; apoi, el ascultă conferinţe chiar în afara specialităţii sale; la seminarii primeşte să facă lucrări pentru a trata subiecte pentru care nu are încă pregătirea necesară; acceptă uşor însărcinări universitare şi mai ales ia hotărîrea să pregătească examenele din timp şi bine ». Mai târziu, « dorul său de studiu încearcă un nou proces: de lămurire şi de decantare, în sensul că studentul, supunându-se acel i legi a formării individuale exprimată de Gcethe în formula In der Beschrănlcung zeigt sich erst der Meister, nu mai aleargă după cursurile mai multor secţii, ci îşi alege o specialitate ». Odată cu ataşarea la o specialitate REVISTA REVISTELOR 217 vine şi ataşarea de un anumit profesor sau de câţiva profesori din specialitatea lui. Urmarea este identificarea studentului cu specialitatea sa. Se mai arată — în cadrul studenţiei—gruparea tineretului în diferite categorii: în categoria acelora care studiază doar pentru a-şi câştiga o pro- fesiune şi în categoria aceloraşi cari, dimpotrivă, studiază pentru a face ştiinţă, pentru a cunoaşte desinteresat. Dintre aceştia din urmă apar cape- tele ştiinţifice şi tipurile teoretice, aceştia studiind pentru extinderea şi adâncirea pregătirii speciale. Analiza aceasta a d-lui Şt. Bârsănescu ne apare foarte justă. Ii urmează, însă, alte câteva consideraţii despre psihologia tinereţii, cam romantice şi convenţionale, înrâurite, în bună parte, de viziunea Vechiului Heidelberg al lui Foerster, viziune unilaterală şi deloc eternă. Trecând, deci, dela felul în care studentul se formează prin studiu la viaţa lui sentimentală, autorul îşi asumă obligaţia de a cuprinde un domeniu mult mai vast decât cel par- curs. Aici, uşorul romantism heidelbergian este cu totul insuficient. Psiho- logia tinereţii cunoaşte de sigur sentimentalismul şi dorul de petrecere, dar alături de ele apar drama cunoaşterii, optimismul şi pesimismul, şovăirea între cunoaştere şi acţiune, discrepanţa dintre gând şi faptă, evadarea în idealitate sau, dimpotrivă, în politică; aderarea lui la grupuri sau categorii sociale, iubirile, urile şi contrarietăţile lui sociale. Sufletul studentului este infinit mai tulburat şi complex decât ni-1 arată d. Bârsănescu, care a izbutit să ni-1 descrie tipic doar în fazele lui de for- mare ştiinţifică sau didactică. REVISTA U — PREOCUPĂRI UNIVERSITARE Revista U- Preocupări Universitare apare ca o activitate studenţească în cadrul Universităţii, având dublul scop de a strânge colaborarea ştiin- ţifică dintre profesori şi studenţi, de o parte, şi aceea dintre studenţii dife- ritelor facultăţi şi specialităţi, de alta. Materialul primului număr este deo- sebit de bogat şi variat, grupat pe specialităţi şi având la urmă note vii şi interesante. Colaboratorii sunt profesori universitari cunoscuţi ca d-nii Horia Hulubei, Iuliu Haţiegan, Gr. T. Popa, N. Ciorănescu, scriitori ca d-nii Emanoil Bucuţa şi Romulus Dianu şi d-na Alice Voinescu, dar şi stu- denţi, în parte cunoscuţi ca tineri publicişti: d-nii Florian Nicolau, Radu Stoichiţă, Romeo Dăscălescu, Al. Manuilă, Hie Balea, Ion Oana, Ioanichie Olteanu, G. Mărgărit, Ştefan Aug. Doinaş, Petru Hossu, N. Barbu şi alţii pe cari îi vom putea urmări mai bine după manifestarea în viitoarele numere ale revistei. Articolele rubricii < Revista Revistelor» sunt scrise de redactorii revistei, d-nii Petru Comarnescu şi Ovidiu Papadima cu excepţia celor despre publicaţiile spaniole, datorite în acest număr d-lui Ovidiu Drimba. NO TE DESPRE ADOLESCENŢĂ Găsesc în pagina doua a unei gazete, o notă care ispiteşte condeiul la unele comentarii. Dar mai întâi să cităm anume ceea ce este esenţial în notă însăşi: « Obrăznicia adolescenţii se situiază intre patologic şi normal. Dar asta nu-i scade nimic din frumuseţe, după cum nu-i adaogă nimic la însăşi prezenţa sa. E o criză care se defineşte mai curând prin ceea ce nu este, însă nici nu trebueşte silită să fie ceva. E un zero, asemenea celui care pre- merge progresia aritmetică. E o vir- tualitate în mimis. Dela ea poate începe totul sau nimicul. Am trecui cu toţii prin ea şi o cunoaştem, sau, cel puţin, o putem recunoaşte de îndată ce ni se vorbeşte despre dânsa. Delimitând-o, situaţia ei se fixează între cucerirea spaţiului de către timp, ajuns la ma- jora sa desvoltare, şi începuturile vieţii spirituale. E, deci, trecerea dela exte- rior la interior, dela obiect la subiect, dela obiectiv la subiectiv. Adolescenţa e şi genială şi cretină, şi atotştiutoare şi definitiv ignorantă. E o alternativă intre animal şi spirit. Poate de aceea e şi atât de superbă şi alât de stupidă. Vrea să ştie tot, dar nu ăre disciplina să cunoască nimic. Se sbate între titanismul iluzoriu pe care i-l dă primul contact cu lumea apusului, şi limitele de închisoare, până la sfârşitul vieţii, ale trupului cu legile şi mizeriile sale. Pur şi impur, în acelaşi timp; cu tendinţe de ascet şi de desfrânat; logic şi absurd ; sfâşiat de toate contradicţiile cari îl devorează ără a-l diminua ; sublim şi desgustă- tor ; generos şi meschin ; narcisic şi totuşi capabil de dăruire, — adoles- centul trezeşte mai mult milă, decât entusiasm ». Dacă lăsăm de o parte tonul de contraste excesive, ceea ce ni se pare semnificativ în rândurile de mai sus, este că ele apar anume într’o aşa zisă « pagină a doua » de gazetă — adică o pagină lăsată în genere pe mâna celor tineri şi uneori chiar prea tineri, cu un desinteres direcţio- nal total. Ni se pare chiar că putem identifica drept autorul ei pe un fost tânăr care a practicat genul ado- lescent cu o frenezie fără precedent până la aşa zisa «noua generaţie » adică fără precedent până la domnia sa. Asta dă o nuanţă de melancolie. Când eu însumi de altfel eram foarte tânăr, în revistele pe care le-am condus, m’am desolidarizat de propria mea generaţie şi de cea imediat următoare, tocmai pe motivul tita- nismului ei adolescenţial... Cred azi că opoziţia mea a fost mai puţin îndreptăţită decât mi se părea atunci. Anumiţi corpi chimici, organici, tie- buc lăsaţi să aprindă sângele şi să dilate, până la neasemănare, orgoliul scriitoricesc, atunci când sezonul o cere. T. ebue să f m înţelegători cu acest tineret care se ciede, beat de el însuşi, «la avangardă», pentrucă fierberea lui e un destin statistic Şi o înscriere în registrul sacrificiului total. Căci, dacă e adevărat că această ebuliţie tânără e făcută din ridicări furioase de goluri, e totuşi de netăgăduit că nu există fermenţi mai activi ai transformării limbii literare decât tineretul cu NOTE 119 releităţi revoluţionare în poezie. E una din marile contribuţii culturale. Dar e o reuşită colectivă şi, în genere, anonimă, răsplătită cu dis- pariţia totală sezonieră. Excepţiile nu apar din rândurile acestui tineret anonim, căci ele nu sunt legate de nimic ştiut şi deci nu participă nici dela un neconformism conformist. In genere, orice activitate tânără e alături de artă (cu excepţia Versi- ficării). Pare-se că e chiar o incom- patibilitate între tinereţe şi artă autentică. De altfel, după părerea noastră — care nu obligă pe nimeni— Versificarea este alături de marea artă, e un domeniu închis cu legislaţia lui, în care se pregăteşte numai utilajul creaţiei de artă. Poeţii se învechesc prin lirismul sau prin tehnica lor, şi supravieţuesc anume prin nuanţa lor epică, prin coefi- cientul de personalitate concretă... Evoluţia lui Tudor Arghezi, care de altfel şi-a publicat primul volum către 50 de aui, cu sacrificiul intâc- lor poeme, arata drumul spre arta de mare respiraţie. Deci, tinereţea este oarecum in- compatibilă cu creaţia artei. Puţine, foarte puţine opere mari s’au scris înainte de 25 de ani. Până la această vârstă scriitorul nu are nici măcar înţelegerea adevărată a artei. Nu ştie valoarea plictiselii... De vreo lună un tânăr confrate, care nu mai e chiar atât de tânăr, mă ţine la curent emoţionat, cu una dintre cele mai copleşitoare descoperiri în artă... De câte ori mă vede acest intelectual rafinat îşi arată aderenţa fanatică pentru opera unui scriitor, pe care e pe cale să-l înveţe în urzeala lui pe dinafară cum a învăţat acum 15 ani pe Proust. Marea descoperire este... Balzac, pe care îl aflase numai din şcoală ca... foarte plictisitor. Tocmai destinul ei de sacrificiu sta- tistic ne face simpatică tinereţea aceasta, care anume se crede ne- conformistă. Dar, pe de altă parte, atunci când, din vina celor care n’au veghiat fierberea lui, vasul dă pe dinafară şi totul apare pierdut, e cu neputinţă să se evite ţesătura de bănueli, îndoeli şi regrete. Se va şti într’o zi cât rău poate să facă unui neam, tineretul său în «ardorile» sale, când în loc să fie supus unei discipline intelectuale, e linguşit în accesele şi excesele lui. Am văzut cu nedumerire o revistă dela noi desgropând printr’un inter- view un soi de strigoi literar apusean, ignorând parcă tot răul pe care l-a făcut unei naţiuni iubite deşănţarea intelectuală a unui coctoism poetic în care puerilitatea nu era numai in- fantilă . .. Dar despre climatul coc- toist, cu alt prilej. .. Camll Pelres^u M. ANTOINE La 14 Martie 1887, un funcţionar al Companiei de Gaz din Paris, spirit revoluţionar, inaugura într’o fundă- tură parisiană, o sală mică de teatru care se numea Thealre Libre: Era o protestare împotriva nesincerităţii în arta dramatică, împotriva decla- maţiei romantice, o integrare a decorului în viaţa textului. Piesele erau în genere naturaliste (Zola asista la întâiul spectacol şi împreună cu Al. Daudet era unul dintre patronii literari ai regiei înoitoare), preferau să ofere simple «felii de viaţă» şi dintre ele puţine mai sunt pomenite azi. .. Dar jocul actorilor dela Th'atre Libre a influenţat tot teatrul european. Otto Bram la « Deutches 220 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Theater » şi Stanislawski la « Teatrul de Artă » din Moscova au primit un început de orientare dela Paris... De atunci actorii «[vorbesc omeneşte » pe scenă, nu umflând vocea şi nu trimeţând jerbe de tremolo în sală. ,. Dar mai ales în ceea ce priveşte decorul şi înscenarea materială a spectacolului, a fost revoluţionară regia lui Antoine. In locul uşilor de pânză şi a mobilierului zugrăvit, s’au plantat în scenă uşi de lemn lucrat şi mobilă adevărată: saloane complete, asemeni celor din oraş, prăvălii bine asortate etc. Până pe la 1914 regia naturalistă a fost curentă în toată Europa... Detronată de înscenările expre- sioniste, ea triumfă din nou de câţiva ani încoace.., Dar omul de teatru însuşi nu a fost norocos... N’a câştigat bani la « Theatre Libre », a dat mai târziu faliment la Odeon şi până în cele din urmă a rămas doar cronicar dramatic la ziarul comercial Vlnfor- mation... A fost câteva decenii — până după 80 de ani, până zilele trecute, în pragul morţii— cel mai ascultat critic de teatru al Parisului, şi cu el dispare unul dintre cei mai de seamă oameni de teatru ai timpului. <7. P. ESTETICĂ Metoda lui Arnold Bennettpentru formarea gustului literar Micul eseu al romancierului Ar- nold Bennett despre problemele Gustului literar n’a avut o carieră prea glorioasă. Publicat în 1909, a ajuns la ediţia a patra de abia după treizeci de ani dela apariţie, umbrit fiind de succesele romanelor. Şi totuşi punctul de vedere al lui Ben- nett merită o scurtă menţiune, cu atât mai mult cu cât în Europa răspândirea lui a fost minimă, iar la noi inexistentă. Pentru intelectualitatea patriei sale, poziţia succint formulată de scriitorul care ne preocupă este destul de reprezentativă şi, profitând de o reeditare (Literary Taste, how to jorm it... edited by Erank Swin- nerton, « Penguin Books », reprinted, 1939), înţelegem să dăm pentru cititorul român câteva note infor- mative. In fond, propoziţiile formu- late n’au nimic revoluţionar în ele, reprezentând doar opinii occidentale curente. Privindu-le însă comparativ cu tendinţele publicului nostru ac- tual, programul lui Arnold Bennett poate căpăta altfel de semnificaţii, dând o anumită satisfacţie oricărui om de cultură nemulţumit de dispa- riţia tot mai accentuată a acestui fel de gust. In acest spirit, eseul trebue de altfel privit şi comentat de noi. Prejudecata cea mai curentă a ci- titorului obişnuit se referă la o pre- supusă facultate, care ar fi absolut generală, constituind ceva analog cu regulile de bună purtare în societate. Gustul literar este privit ca o cali- tate mondenă, obligatorie, inclusă în absolut orice persoană din stra- turile mai înalte ale societăţii, fiind considerat ca un produs firesc al educaţiei sociale salonarde. El s’ar dobândi aşa cum—de pildă—în- văţăm să ne facem elegant nodul la cravată sau bridge-ul. Tocmai îm- potriva concepţiei acestui « elegant accomplishment», ciment în mediile snobe anglo-saxone, se ridică Arnold Bennet, propunând idealul unui gust literar format numai după NOTE 221 anumite metode strict intelectuale şi interiorizate. Disociaţia între gu- stul literar ca produs al atmosferei sociale şi acel gust provenit din contactul intim şi prelungit cu căr- ţile se face acum cu toată hotărîrea. Strâns asociate cu starea de spirit văzută se constată un dispreţ şi o ignorare pronunţată faţă de scriitorul intrat de mult timp în istoria literară, clasicul reprezentativ deci. Pretu- tindeni, ca şi la noi de altfel, doar romancierul la modă «se poartă», Inexistenţa culturii clasice condi- ţionează, aşa dar, în al doilea rând, absenţa unui astfel de gust. Modele literare, ca şi scriitorii de mare succes, schimbându-se cu repezi- ciune, un punct de reper în literatura contemporană nu va putea fi găsit aproape niciodată. Mulţi se vor fi adresat în acest caz şi lecturilor clasice. Situaţia nu va fi însă deloc încurajatoare, căci pentru majori- tatea acestei categorii de cititori « plăcerea izvorîtă din lectura clasi- cilor nu este proporţională cu renu- mele lor » (p. 25). Tocmai pentru a remedia această situaţie, autorul eseului a imaginat o metodă destul de comodă, practică mai ales, în- treaga încercare situându-se sub specia manifestărilor spirituale en- gleze tipice. Dar, înainte de a expune schematic metoda propusă, ce este un clasic? Răspunsul nu întârzie să sosească, foarte empiric de altfel: « Un scriitor este clasic atunci când procură plă- ceri artistice fiecărei generaţii de cititori interesaţi în mod viu de literatură» (p. 85). Accentul cade pe entuziasmul susţinut şi continuu al unei elite: « Opera clasică este aceea care dă plăcere unei minorităţi preocupate în mod intens şi perma- nent de literatură D (p. 40). Deci un punct de vedere experimental, de « bun simţ ». Continua verificare din partea spiritelor, aparţinând la epoci diferite, va face ca scriitorul ce va rezista acestui examen, prelungit de-a-lungul atâtor generaţii, să fie treptat învestit cu autoritatea la care aspiră. Clasicul, în cele din urmă, va forma punctul de plecare în procesul subţierii gustului literar. Dar, în prealabil, trebuesc luate câteva precauţiuni: Prima — şi cea mai importantă — constă din luarea unei deriziuni în acest s6ns. Trebue să ne hotărîm pentru formarea unui astfel de gust. Un adevăr banal, se va spune. Toată cartea este plină de astfel de ade- văruri banale, însă eterne, definitive, de toţi admise ca fiind înţelese, însă niciodată aplicate. A doua va consta din îndepărtarea tuturor prejudecă- ţilor şi opiniilor anterioare în materie de literatură. Pentru această ope- raţio, spiritul— oricât do multe di- ficultăţi s’ar ivi— e necesar să de- vină liber. Crearea unei atmosfere intelectuale, livreşti, este şi ea obli- gatorie. Cumpărarea de cărţi în număr cât mai mare, este iarăşi necesară. Ele nu vor fi depozitate în bibliotecă, ci vor fi citite şi me- ditate cu atenţie. Lecturile nu tre- buesc împărţite după genuri. Spi- ritul va face singur asociaţiile de trebuinţă, «o carte atrăgând pe alta » (p. 93). Orice sistem prea ri- guros e bine să fie evitat, fiind re- comandabilă doar menţinerea înăun- trul aceleaşi sfere. Pentru a începe, trebue ales un clasic (Bennett pro- pune pe Charles Lamb), despre care se impune o informare cât mai sub- stanţială. Neuitând că o operă nu poate fi separată de viaţă, perso- 222 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nalitatea scriitorului va fi studiată integral, inclusiv prin citirea de biografii. Pentru ca părerile pre- concepute să nu se strecoare, criticele trebuesc lăsate la sfârşit. Foarte importantă este şi încrederea abso- lută în scriitorul ales, care va fi abordat cu un anumit sentiment de inferioritate. Clasicul, pentru a se lăsa sorbit, trebue să domine. In lectura versurilor, procedeul e ceva mai complicat, Bennett ima- ginând un sistem gradat de poeme (Wordsworth) şi studii introductive (Hazlitt), citite progresiv şi cu anu- muite reveniri, după ce condiţiile anterior văzute au fost îndeplinite. Capitolul respectiv («Verse», p. 102—116) este poate cel mai inte- resant şi cine va citi vreodată Lite- rary Taste să nu ezite a-1 examina cu atenţie. Lipsa de spaţiu ne împiedecă dela desvoltările mai ample. Să notăm totuşi că, în afară de emoţia propriu zisă, se mai recomandă şi urmărirea unui scop adiacent (etic, erudit, filosofic, etc.), ceea ce poate fi de sigur discutat. In sfârşit liste complete, privind achiziţionarea unei biblioteci ideale de literatură engleză, ne sunt date. Prezentarea lor e deo- sebit de sistematică şi de o mare utilitate pentru cei interesaţi. Amă- nunt practic: ne sunt date şi pre- ţurile respective. Totalul ar costa aproximativ 87 lire. Amatorii pot face calculele.. . Programul văzut se prezintă, aşa dar, bine combinat, însă sufere de un viciu fundamental: nu se face nicio menţiune de dispoziţiile indi- viduale înăscute. Evident, gustul literar poate şi trebue format, însă, fără anumite înclinări congenitale, •forturile depuse nu vor duce la niciun rezultat. Faptul e confir- mat de experienţă. Cititorul subţire poate fi stilat. In prealabil trebue doar să se fi născut, şi restul—în condiţiile văzute — va veni dela sine. Adrian Marino PLASTICA Octav Băncilă şi Vasile Popescu Artele plastice au pierdut în de- cursul acestui an pe Octav Băncilă şi Vasile Popescu, reprezentanţi ai strădaniilor creatoare a două gene- raţii, atât de diferite, dar semănând amândoi prin firea lor independentă şi retrasă. Octav Băncilă, fiu de ţărani de prin preajma Botoşanilor, trăind modest şi retras la Iaşi, după ce urmase Belle-Artele de acolo şi îşi completase studiile la Miinchen şi în Italia, a avut o epocă de strălu- ciro în primul deceniu al secolului nostru. Atunci, pânzele sale cu ţă- rani şi muncitori, cu lume obijduită, înfăţişată oarecum realist, fără pi- torescul grigorescean, erau preţuite pentru umanitarismul lor, pentru expresia socială, sinceră şi aspră, a coloritului şi formelor lui. La 1907 a fost solidar cu frămân- tările ţărăneşti — căutând să le ex- prime în plastică. Până în preajma primului războiu mondial, pictorul obijduiţihr a fost preţuit şi la Bucu- reşti, dar mai ales în laşul şi Mol- dova lui, mereu iscodite de idealuri ademenitoare şi sentimente profunde. După 1920,— noi, oei din altă generaţie, l-am putut urmări doar în numeroase tablouri cu flori, care nu ne mai plăceau. Colorile erau adesea opace şi îmbâcsite, pasta NOTE 223 nevibrantă suficient, armoniile prea sărace, comparate cu rafinamentul cromatic al noilor generaţii de pic- tori şi cu geniul lui Petraşcu. De aceea, Octav Băncilă moare relativ ignorat de noile generaţii şi fără a avea locul ce-1 merită pentru activitatea sa dinainte de 1920. Opera sa răspândită pe la diferiţi colecţionari modeşti, care i-au cum- părat tablourile pentru subiectele şi temele lor sociale, va trebui cer- cetată şi pusă in valoarea ei. In istoria artelor noastre, Octav Băncilă rămâne ca un colorist cu îndrăzneli pentru vremea sa şi cu lucrări care privite şi azi — şi ne- confundate cu florile din ultima-i epocă — impun prin vibraţia cro- matică, prin relativul lor rafinament şi prin forţa constructivă a pastei. Iar tablourile sale cu teme sociale trădează un suflet mare, stăpân pe compoziţie, ştiind ce-i mişcarea şi gestul larg, căutând semnificaţia umană, iar nu pitorescul, chiar dacă uneori realismul său trece spre un uşor patetism murillian. Alteori, pare înrâurit de şcoala lui Bibera şi de o anumită pictură socializantă a Parisului şi Miinchenului. Compoziţii ca Semănătorul şi Popas merită a şedea în adevărata pinacotecă a ţării, căci Băncilă a fost o persona- litate a plasticii noastre, aBupra căreia criticii vor trebui să se con- centreze cu toată atenţia, cândva. Vasile Popescu a murit încă în puterea maturităţii sale. Născut în Bucureşti, din părinţi de obârşie albaneză, se pare, el aparţine şcoalei franceze contemporane, fiind un co- lorist de mare rafinament, pictorul atâtor naturi moarte şi privelişti urbane, unde căuta esenţa croma- tioă a formelor şi obieotelor. Poezia, muzica şi pictura coexistau în ta- blourile sale, care totuşi — în ciuda îndrăzneţelor sale experimente — nu ajungeau la calităţile fluide ale lui Matisse, la lirismul lui Pallady, la galanteria lui Dufy, deşi cu toate aceste elemente tipic modeme el avea atâtea în comun. In vremea din urmă, Vasile Po- pescUj mort în vârstă de cincizeci de ani, ajunsese la un schematism cromatic, păstrând tonurile prea simple şi prea vii, pentru a le pune în contraste forţate, nu lipsite de fericite armonii şi vibraţii primitive. Şi asupra sa vom putea avea o pă- rere mai precisă, când vom vedea numeroasele pânze pe care le avea gata pentru o expoziţie de maturi- tate, pe care o pregătea de vreo zece ani. In ultimii ani, expunea doar la expoziţii colective, lucrând încet şi temeinic cu gândul la de- finirea integrală, pe care avea să o înfăţişeze proiectata-i expoziţie-sin- teză. Petru Comarnescu Un articol spaniol despre pictura românească In cadrul unei prezentări a unui pictor român, d. Al. Macedonski, d. Josâ Francăs dela Academia Re- gală de Belle Arte face câteva apre- cieri, în El Espanol, Anul H, Nr. 35, despre pictura noastră modernă. O caracterizează ca produs a doi factori: sentimentul religios şi in- carnarea rurală, — produs sancti- ficat apoi de o durere infinită, de un orgoliu .melancolic şi de o tan- dreţe visătoare. Una din cele mai frumoase legende^ din lume — aceea a Mănăstirii Argeş — o simbolizează. Criticul începe prezentarea picturii noastre moderne sohiţând figurile 224 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui Tătărăscu, Lecca şi Mihai Pop, cu interesante consideraţii. Teodor Aman e socotit amplu, avid, pictor al existenţei triumfale şi eroice, por- tretist viguros ce aminteşte uneori pe Courbet. Andreescu vine cu o pictură austeră şi gravă, sobră, mi- zantropică şi profundă. Cromaticului desordonat, Grigorescu, pictor na- ţional, îi preferă pe Camil Ressu, care interpretează aceleaşi teme gri- goresciene mai dur, mai aspru, mai viril, mai concentrat. In Luchian, academicianul spa- niol recunoaşte pe marele pictor al sufletului românesc în ceea ce are el esenţial: intimitate, tandreţe, ex- taz sensitiv. Nu-1 uită pe Iser, « ma- rele sarcastic », elev al lui Goya,— şi merge până la cei actuali, din gene- raţiile iconoclaste. Şi, în altă ordine, pe Petraşcu, dens, mustos, ale cărui colori dau un sens dramatic peisa- jelor sale; sau pe Pallady care, odată cu nostalgia Parisului, aduce ceaţa Senei pe solul românesc. Ovidiu Driniba CĂŞTI Bodmer Heindricb: Leonardo Da Vinci, A. Hopfer 1940 Burg. b. m.. 64 p. + 42 reproduceri (Heimbiicher, Der Kunst., Fr. Winkler) - Autorul şi-a îndeplinit cu destulă pricepere cele propuse: o expunere generală a vieţii şi operei lui Leo- nardo Da Vinci. începe prin defi- nirea caracterelor artei din epoca « trecento » şi « quattrocento », arătând meritele lui Leonardo, « deschizător de drumuri noui ». Ni se povesteşte, cu destule şi interesante amănunte, viaţa artistului. II urmărim pas cu pas în creaţiunile sale alese şi în dorul lui neţărmurit pentru ştiinţă. Pe marginea aceloraşi adevăruri, aici spuse, simplu, dar expresiv, desprindem figura aceluiaşi Leonardo, umanist de concepţie largă şi cu talente unice. Vorbind despre tabloul Madona din 'peşteră, autorul crede că « sfu- mato » ar fi elementul fundamental al redării fiecărui obiect al naturii şi ar întruchipa lâ Leonardo lumina misterioaselor umbre de amurg, ce se ridică în cele mai delicate nuanţe la suprafaţă. Fără considerarea ace- stei lumini reţinute, fiecare repre- zentare artistică trebue să rămână pentru Leonardo neîndestulătoare şi plină de lipsuri. Analizând apoi misteriosul zâm- bet din celebrul tablou Monna Lisa, îl crede reflexul unei stări de fericire lăuntrică, transmisă de simţirea atotputernică a artistului celei în- făţişate: «Zâmbetul devine simbolul extern al acelei armonii care, după închipuirea pictorului, umple uni- versul şi se resfrânge admirabil în trăsăturile modelului femenin ». încheind, constată că operele lui Leonardo sunt cea mai curată întipărire închinată cercetării na- turii şi descoperirii tuturor legilor existenţei. A. Venturi: Leonardo e la sua scuola, 1942 Novar a, De Ago- stini XLII + 112 planşe. 4° (Storia dela Pittura Italiana Multipla personalitate a lui Leo- nardo Da Vinci, atât de bogată şi de adâncă în aspecte, a dat un nou prilej de sinteză preţuitului istoric de artă italian Venturi, pe care l-am recitit recent. NOTE începând cu ucenicia făcută la maestrul Verrochio, dela care, cum subliniază autorul, Leonardo a prins numai noţiunile de tehnică pentru a şi le desvolta liber, până la sfârşitul vieţii sale petrecută în Franţa, se găsesc înşirate principalele îndemnuri ale operelor sale. Observaţiuni judi- oioase ne lămuresc asupra unor puncte mai puţin clare din desenu- rile şi schiţele lui Leonardo. Pe acestea autorul le consideră foarte preţioase, fiindcă redau, în mod neschimbat, impresiile, planurile, ideile noi şi îndrăzneţe ale artistului. Ele pornesc din sufletul său, spon- tan, cuprinzând în germene tendinţa de bază a lui Leonardo, reducerea asprimilor, înecarea lor în umbre şi luminarea treptată a suprafeţelor. Autorul crede nimerit să atragă atenţiunea asupra tuturor sculptu- rilor lui Verrochio, susţinând că în multe din ele s’ar putea recunoaşte concepţia lui Leonardo, ca de exem- plu, în opera Annunciazione, acum în muzeul Uffizi dela Florenţa. Odată cu amănuntele, expuse de autor într’un stil de cea mai înaltă expresie şi spirit critic, reiese clar sbuciumul artistului în crearea ope- relor sale nemuritoare. Venturi susţine că în timpul re- naşterii, epoca de unificare a activi- tăţilor omeneşti, arta însemna ştiinţă şi adevăr de viaţă, iar Leonardo a închis în fiinţa lui contrastul dintre sensibilitatea ascuţită a artistului şi raţiunea adâncă a omului de ştinţă. In trăsături scurte, sunt caracte- rizate apoi operele elevilor şi admi- ratorilor lui Leonardo: A. de Predis, G. A. Bolbraffio, Giampetrino, M d’Oggiono, B. de Conţi, C. da Sesto şi Bemardino Luini. *»5 Salmi Mario: II «Cenacolo» di Leonardo da Vinci e le Grazie, con şj illustrantoni, Milano, (1942) FratelliTraves, XXVII-[-40 planşe Intr’un scurt comunicat din vara trecută se spunea că şi mănăstirea Santa Maria delle Grazie, dela pe- riferia oraşului Milano, a fost atinsă de o bombă şi grav avariată. Această ştire a umplut, de sigur, cu tristeţe sufletul tuturor celor care au ştiut ce comori nepreţuite stăteau închise între zidurile ei, O mângâiere frumoasă şi utilă, făcută fără pretenţii ştiinţifice, sunt cele 40 de planşe însoţite de expli- caţii corespunzătoare, care dau o completă vedere asupra tuturor ope- relor de artă din mănăstire. Danii, medalioane, busturi, statui şi por- trete sunt aceeaşi expresie curată a spiritului universal al renaşterii. Loc de frunte ţine Oină cea de Taină a lui Leonardo, care deşi oarecum ştearsă de vremuri ne dă măsura întreagă a priceperii maestrului. Cărticica a fost tipărită la timp pentru a păstra cel puţin amintirea câtorva exemplare admirabile ale geniului omenesc. Colasanti Arduino: Donatello, con. 240 riprodmşioni in foto- tipia (1942) ed. 2, Milano; U. Hoepli, 141 pagini, 8° Geniile, ca toţi artiştii, sunt legate de timpul când au apărut. Opera lor, mare şi eternă, a fost şi o ex- presie fericită a unor împrejurări. Am putea spune, o scânteere divină la timp oportun. De cele mai multe ori, opera a fost mărită în valoarea 15 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ei, prin noutatea creaţiunii, a con- cepţiei şi a execuţiei. Acest luoru se poate spune şi despre Donatello. Suflet simplu şi curat, a ştiut, mai bine decât toţi contemporanii, să urmeze glasul na- turii, transformându-1 în tipare con- crete sub pecetea eternităţii sau, cum spune autorul, din instinctele vagi ale predecesorilor săi, a creat o operă originală, înflorită din sbu- ciumul comun. însoţită de întreg aparatul critio, cartea ne poartă pe căile muncii şi creaţiunilor multiple ale lui Do- natello. Prima parte cuprinde expunerea cronologică a devenirii operelor, cu amănunte asupra împrejurărilor ex- terne; a doua este o biografie ideo- logică, în care fiecare iparte a vieţii artistului este urmărită în raportul pe care l-a avut cu ideile şi imboldu- rile din afară. Autorul admite că este greu să se urmărească, într’o clasifi- care cronologică rigidă, fantazia li- beră a lui Donatello, când clasică, când de un realism îndrăzneţ, când înamorată de efecte picturale, când de o plasticitate puternică. Caracterizări potrivite ne dau mă- sura completă a geniului lui Dona- tello. Vorbind de o statuie a Sf. Ion Botezătorul, autorul susţine că artistul a rupt orice tradiţie, fiindcă îl prezintă pe Sf. Ion Botezătorul ca pe un adolescent slab, timid, şubred, sfârşit de suferinţă, cu ochii plini de viziunea lividă a deşertului. Privindu-1, ai impresia treptată că vastele orizonturi ale Mării Moarte îl despart încă de oameni şi îl închid într’un cerc magic, în care nu pă- trunde niciun sunet. Prin statuia admirabilă a lui S. Giovannino, a vrut să arate că opera cea mai per- fectă este cea simplă şi că victoria supremă este asigurată atunci când stilul nu mai este artistul, ci arta însăşi. Autorul mai crede că Donatello a redat figurii omeneşti individuali- tatea şi puterea expresivă originară. Restabilind, după multe încercări, raportul adevărat şi logic dintre corp şi haină, statuile sale au început să trăiască, la fel ca cele vechi, dinăuntru în afară. Donatello este un minunat inter- pret al vieţii în forma-i putemio omenească, spusă într’un limbaj simplu, viguros şi realist. Caius Jiga EXPOZIŢII Grupul Arta Poate că ar trebui ca arta să fie făcută numai de cei care au spiri- tualiceşte de spus ceva. Atunci, totul ar fi clar şi ar avea o netă amploare. Fenomenele de regres, care au abru- tizat unele manifestări de artă, au declanşat confuzie şi panică tocmai datorită faptului că limitele parti- cipării la creaţie erau depăşite de sterilitatea speculaţiunilor din afară. Argumentele false au circulat slo- bode, ponderat sau violent, înegu- rând şi schimonosind cea mai per- fectă corelaţie pe care omul o are cu el însuşi. Fără îndoială că evoluţia în artă nu se aseamănă cu o constantă ba- rometrică. Uneori este lentă, alteori este vasţă, câteodată tinzând către spasmele nelimitelor sau către calea întoarsă a odihnei din cenuşă şi mucegai. Iată că expoziţia Grupului Arta (dela Dalles) a avut de data aceasta ceva de spus. Dar a avut ceva de NOTE 227 spus neobişnuit, ca o mărturisire plină şi sguduitor de necesară. Expoziţia aceasta s’a deschis largă, încăpătoare, patetic de largă pentru ca prin pătrunderea nereţinută a tuturora să lase să treacă neob- servată, dureros de indiferent, cea mai autentică alcătuire din plastica noastră actuală. Mai mult chiar: expoziţia aceasta justifică nu exis- tenţa grupului Arta — care s’ar fi putut mistui fără nicio şansă şi fără nicio soluţie, — ci justifică prezenţa unui moment plastic în actualitate, justifică un efort ajuns la echili- brarea care a fixat o etapă lăun- trică pentru spiritualitate. Expozi- ţia grupului Arta s’a deschis majes- tos, împlinind destinul covârşitor al valorii. Ca orice etalon în carate fără posibilitate de schimb şi pre- ţuire, nu numai că până la această întâlnire de pânze totul a decurs normal şi discret, dar chiar de data aceasta totul s’a petrecut usturător de simplu, do neobservat, tiptil ca trecerea unui nimb de soare. Transcedental, mistuit în com- plexul adânc al celor trei-patru co- lori de piatră şi tenebre, de cataclism şi odihnă, de pace şi răscolire; sgu- duitor de liniştit,—supraumană du- rere, scofâlcită şi descompusă, vâ- nătă ca cea din urmă patimă a morţii care a nu a falsificat neputinţa de a doborî imponderalitatea spiritului —«Isus în giulgiu alb )> al d-lui Ew- staţiu Stoenescu este, poate, majora împlinire a acestui grup matur de artă. Isus în giulgiu nu numai că salvează o încâlcită finalitate de con- cepţii în plastica actuală, dar, în general, pânza aceasta de masive con- turări dă un avans picturii noastre. Aici d. Eustaţiu Stoenescu s’a lepădat prin intuiţie de gargara romantică a florilor de măr (care dacă nu sunt spălăcite au comun însă superficialitatea sentimentului), de rigiditatea petalelor şi glastrelor. Tot aci d. Stoenescu şi-a conturat tre- cerile dela clar obscur la suprafeţe de coloare mai cristalizate şi mai independente de cursivitatea lu- minii. Dela bătrânul G. D. Mirea remi- niscenţele d-lui Stoenescu s’au in- tegrat în abilitatea sa, ca şi Renoir, pe care l-a asimilat mai pe îndelete şi mai lăturalnic. Dacă d. Stoenescu are conştiinţa unui opogen care a avut do riscat în atâtea alte încercări, a unui opogen dozat cu inteligenţă şi rezolvat în trei-patru colori, începând cu discul acela incendiar de galben, cu faţa lui Isus verde putrefiantă (care re- aminteşte toate «răstignirile # lui Gauguin) până la giulgiul alb, re- vărsat în colţurile pe care trupul le-a primit căzând în marea sa li- nişte, — aceeaşi conştiinţă a conti- nuităţii a îmbogăţit catifelările moi, senzuale, ale colorii d-lui H. H. Catargi, ce l-au îndreptăţit ca şi pe Matisse să creadă în vârtejul fulgi- lor de papagal, ca şi pe Tonitza, ca şi pe Şirato. Inundată de mărgeane şi chihlim- bare de limpezimi şi sineală, pictura d-lui Catargi înfruntă pe d. Lucian Origorescu, care, după ce şi-a însuşit o fază a picturii franceze, tinde să deţină o supremaţie despre care este greu să nu spui că, dacă va rămânea aci, nu va fi depăşită. Dela analitica sa cromatică, ţi- nută în tonuri dense do gris, d. Lucian Origorescu a păşit la inter- ferenţe de game mai violente care, dacă în peisaj se susţin, chiar atunci când este prea fragmentar, în natu- 15' 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rile moarte Insă variabilităţile ro- şului nu-şi au corespondent şi rămân în afara efectului verosimil, de care altă dată ţinea seama. Efeverscenţa colorilor sale curate dozează mai mult imaginea optică decât sbucnirea sufletească, adică îţi dau iluzia unui contur cromatic similar cu desenul perfect academic al d-lui C. Ressu. Mai precis: de aici rămâi cu un vraf de colori răsleţe şi frânte, fără alt conţinut interior mai de durată, cum rămâi cu desenul d-lui C. Ressu fără să păstrezi mai nimic din colorile cretoase, pe care ţi-le spulberă fiecare coborît de pleoape întârziat ca să meditezi şi să ţi se lărgească porţile sufletului. Ponderarea d-lui Camil Ressu are în definitiv învăţămintele sale: pic- tura are nevoie de o organizare in- terioară, de o disciplină tematică sau stilistică. Corect faţă de sincera distribuţie a formelor,—în portretele d-lui Ressu (mai cu seamă în cel care înfăţişează pe autorul « Roman- ţelor pentru mai târziu») se întâlneso deopotrivă şi pâlpâirile psihice ale modelului. Iar întretăerea liniilor pune o anumită vigoare şi o can- doare liberă peste coloarea aşter- nută numai ca volumele să se angre- neze şi să devină o indisolubilă uni- tate. D. Lucian Grigorescu a aban- donat forma, fără voia lui, şi a obţinut dimpotrivă o altă poziţie. Sunt cioburi sticloase menite ca, strânse toate la un loc, să orchestreze şi să descompună firul de lumină în spectre şi oglindiri. Numai despre d-nii Ştefan Popescu şi Jean Sleriadi se poate spune că au rămas în acelaşi neclintit şi în deajuns de negerminat embrion. Pânzele d-lor au o venerabilitate legată mai mult de nume şi de trecut decât de nevoia de a mai circula în actualitate. Sculptura d-lui Ion Jalea e, în parte, cunoscută din expoziţia pe care a avut-o acum câţiva ani la Ateneul Român, iar cea prezentată recent se continuă pe acelaşi făgaş. Mărit, Arcaşul odihnind pare că şi-a pierdut (de altfel ca şi la Bour- delle) din perspective, din inedit. Concret în generaţia sa, Ion Jalea încearcă acelaşi efort pe care altădată îl încerca Policlet faţă de Phidias, pe care de două ori l-a învins (odată când a cioplit în marmura gălbue pulpele goale, fosforescente, ale unei amazoane, şi altădată când a cioplit într’o superbă încordare pe un atlet care aruncase discul). Participarea sa la grupul Arta este rodul unei juste selecţiuni. Ioan I. Mirea TEATRU Personalităţi Artistice Nu e vorba în cazul de faţă de personalităţi recunoscute public, con- sacrate, cum se spune. Nu este vorba de acele personalităţi care au luat parte la vreun festival. Este vorba de adevăratele personalităţi auto- nome, din punctul de vedere al creaţiei artistice de care sunt ca- pabile. In teatru, avem actori şi artişti. Avem, cum s’ar spune: meseriaşi şi profesionişti. Indiferent de rangul social la care au ajuns şi unii şi alţii, indiferent de faptul că au fost trecuţi şi unii şi alţii printre personalităţile prezente, indiferent de această ca- tegorisire obişnuită în marele public spectator, actorii nu sunt persona- lităţi. NOTB 229 Cel care intră în scenă cu gândul să termine cât mai repede specta- colul, ca să poată fi cât mai devreme la masa la care a fost invitat, este actor şi nu artist. Cel care odată lăsată cortina pe ultima replică, sau odată ieşit pe poarta teatrului, ră- suflă uşurat că poate fi şi el om cu ale sale gânduri (j^ro de care mai îndepărtate de teatru, este meseriaş şi nu profesionist. Cel care îşi interpretează rolul aşa fel numai ca să placă sălii, este actor. Poate fi un mare talent imitator, nu însă un creator. Actorul lucrează în « meseria » sa numai sub puterea autoritară a publicului din sală, numai sub teama de a nu displace spectatorului. Pe actor îl interesează întotdeauna « ce va spune publicul 9. Dacă n’a fost aplaudat la replica la care era obişnuit să culeagă acele înşelătoare efuzii de simpatie pu- blică, este gata să facă orice, să taie replici, să inventeze altele, să ia tonuri stridente ori melodramatice, numai să fie aplaudat, căci âltfel tot eşafodajul său artistic e ruinat. Pe actor îl urmăreşte îndeaproape pericolul cabotinajului. Uşor poate luneca pe panta triumfului trecător al momentului, căci scopul lui su- prem este întotdeauna de o pauperi- tate compătimitoare. Actorul este, din acest punct de vedere, asemenea rătăciţilor— şi, nenorocire, sunt de- stui în teatru! — fără pic de talent. Actor cu sau fără talent este tot una în ce priveşte comportarea lui faţă de public. Cu sau fără talent, şi unul şi altul devin deopotrivă, cu vremea, cabotini. Deosebirea e doar pe latura utilităţii. Artistul niciodată nu poate cădea în păcatul cabotinajului. Artist-ca- botin sunt două sfere care se exclud. Artistul, şi după premieră, tot mai răscoleşte în străfundurile sufletului său ca să mai găsească mijloace pentru o cât mai bogată conturare a rolului ce îi apasă greu umerii. Căci pentru artist orice rol e greu, adică necesită o deosebită atenţie. Artistul ştie, ca şi Erdmann care spunea cândva că eîn 'privinţa fan- teziei, rămânem copii ai timpului nostru şi nepoţi ai generaţiilor trecute, a căror muncă intelectuală ne-a fost transmisă 9. Dar « fantezia 9 aceasta moştenită, trebue dăltuită pe ici, pe colo de mâna dibace a originalităţii, a puterii de ridicare peste prezent şi trecut, cu un ochi personal deschis spre orizonturi noi. Artistul creează, adică lucrează în virtutea unei nevoi imanente de a înfăţişa publicului o perfecţiune. Inlăuntrul său pâlpâie, nestinsă în veci, flacăra simţirii valorilor de artă pură, neîntinată de pofta prezen- tului. Artistul nu-şi neglijează va- lorile-i personale, de dragul capri- ciilor unui public de cele mai multe ori neînţelegător şi, în orice caz, în- totdeauna prea puţin înţelegător. Aprobarea pentru creaţia lui, şi-o află în sine artistul, iar nu în ieftina gimnastică a palmelor unui public dispus să fie darnic cu ceea ce-i irită s r timent..l'‘ rudimentare. Actorul e insul care se naşte, trăieşte şi moare de dragul precep- telor admise unanim în societatea în care l-a făcut Providenţa să vadă lumina zilei. E individul care doarme, mănâncă, se îmbracă, umblă aşa cum face toată lumea. Este fiinţa care nu-şi permite să parcurgă dru- mul până la poartă, decât în atâţia paşi în câţi l-au parcurs înaintaşii. Artistul creează pentru arta în sine. Nu se preocupă de ce vor spune 230 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE semenii. Nu cere aprobarea faptelor sale dela lumea din afară. £1 poartă înlăuntrul lui o lume proprie — lu- mea lui — o lume de valori artistice, un tezaur de cea mai autentică scumpătate, şi către lumea lui răs- frânge întreaga-i operă. Este de sine stătător în actul creaţiei. Este eroul gata să răstoarne faţa lumii încon- jurătoare conform preceptelor lui de înţelegere a frumosului şi a vieţii. Este adevărata personalitate arti- stică, este o personalitate autonomă. I. Diacu-Xenojon BEL AŢII Şf COLABORĂRI IN 1ERNAŢI0NALE "Prezenţa Romei în România Sub titlul de mai sus, d. prof. Alexandru Marcu publică în El Espanol, Anul II, Nr. 54, un amplu şi interesant articol. Articolul începe tratând despre caracterele sufletului românesc, care numai codrului şi-a încredinţat pa- siunea singurătăţii sale, carfe îşi menţine echilibrul caracterului său între nostalgica doină şi voioasa horă, şi care a rezistat urgiilor istoriei graţie conştiinţei sale latine. Borna i-a întreţinut României această conştiinţă latină. Aproape toţi umaniştii italieni vorbesc de origina noastră latină: dela Ugolino Pisani şi Poggio Bracciolini şi până la Piccolomini şi Bonaccorsi. Desco- perirea istorică şi filologică a roma- nităţii noastre poate fi considerată consecinţa ştiinţifică a istoriogra- fiei rinascimentale italiene. Dar Renaşterea italiană s’a ma- nifestat la noi şi prin predicatorii franciscani şi iezuiţi italieni, din Moldova secolului al XVI-lea. Cărţile noastre apar sub influenţa tiparului veneţian. Până şi legile noastre fun- damentale sunt inspirate din com- pilaţii italiene. Secolul al XVII-lea aduce o re- afirmare a acestei conştiinţe, odată cu renaşterea istoriografiei moldo- vene, iniţiată în şcolile polone. Iar în secolul al XVIII-lea influenţa italiană e convertită într’un curent bine organizat, care se manifestă în creaţiile de cultură ale stilului brân- covenesc. In acelaşi timp, tinerii noştri studiază în Italia şi vizitatori italieni trec pe la noi. Se fac cu- noscute operele lui Metastasio; gustul teatral e format din piesele lui Gol- doni şi Alfieri. Pe urmă, cel mai mare romantic al nostru, Alecsandri, îşi începe cariera în Italia, de unde se va inspira şi mai târziu. Cazul se repetă cu Duiliu Zamfirescu, şi cu secretarul lui Maz- zini, întâiul adevărat istoriograf român, — Bălcescu. La noi, influenţa germană a avut un mare moment cultural, literar şi filosofic în a doua jumătate a seco- lului al XlX-lea ; influenţa franceză, în epoca lui Napoleon al IlI-lea; cea engleză ca şi cea spaniolă sunt noi şi exclusiv literare. Superioară tu- turor e influenţa italiană: ceea ce o distinge e eternitatea şi profunzimea sa în conştiinţa sa română. Influenţa slavă ca şi cea greco-fanariotă n’au apărut viguros, ele au fost impuse de circumstanţe politice,— ceea ce înseamnă că, în realitate, au fost nişte pseudo-influenţe. De remarcat însă că ele au avut întotdeauna o sursă italică. Astfel, spiritul românesc Se dese- nează a fi acela al unor italici pără- siţi pe malurile Pontului Euxin, ale NOTE 23* cărui acorduri eolice deşteaptă din câud îu când melancolia elegiacă a Tristelor celui mai solitar poet al latinităţii,— Ov iu. Ovidiu Drimba NOTE TRANSILVANE «Astra» şi misiunea ei culturală In presa noastră de acum câtva timp se făceau comentarii asupra destinului actual al Astrei, bătrâna noastră asociaţie culturală. I se găseau deficienţe, stagnări în evo- luţia practică şi mai cu seamă o anume scleroză, pusă j>e seama bă- trâneţii ei. Aceste frământări în jurul Astrei au arătat cert că forma de atunci, sub care se prezenta vechea şi respectabila noastră asociaţie de cultură, avea neajunsuri care tre- buiau soluţionate cât mai urgent, pentru menţinerea unui prestigiu câştigat în decurs de aproape un veac. Dar problema Astrei şi tot ceea ce se agită în jurul ei, pentru cine vrea să vadă mai vertical, e o pro- blemă a generaţiilor. Aceasta s’a putut vedea din articolele de presă şi din tot ceea ce a format biblio- grafia acestei chestiuni, pe care noi am privit-o întotdeauna prin im- portanţa-i naţională. învinuirile erau aduse de o seamă de tineri: drastice, violente uneori, pline de efuziuni proprii vârstei; răspunsurile erau ale celor din vechea gardă: domoale, evocatoare şi nostalgice. Criza părea a se datora faptului că lipsea, în acel moment, o idee cen- trală importantă care să canalizeze acţiunile, — ele fiind pulverizate în mod izolat — şi lipsei de elemente tinere în sânul Asociaţiei, care să dea viaţă ideilor şi acţiunilor. Idealul naţional odată înfăptuiţi se părea atunci că din programul Astrei se şterge tocmai ideea centrală a existenţei ei. S’au arătat apoi atâtea împrejurări nefaste, dintre care cea mai covârşitoare a fost politicianismul. Se pare că Astra a înţeles necesi- tatea unei reorganizări. In progra- mele adunărilor ei generale au fi- gurat mereu preocupări care de- notau o agitaţie în jurul unei noui formule de existenţă şi realizare. Se vedea tot mai necesară o Asociaţie care să nu trăiască la suprafaţă, numai dintr’un spirit de tradiţie, ci să fie vie prin înşişi membrii săi, încadrând toată viaţa românească din Ardeal, şi să capteze toate ener- giile care până ieri lucrau izolat. Printr’o fericită coincidenţă şi la un moment oportun, Stătu la venit să grăbească această transformare. El a încredinţat Astrei o misiune dintre cele mai frumoase: o acţiune de spaţiu general, pentru lămurirea evenimentelor actuale, cu colabo- rarea tuturor instituţiilor de Stat, care în această acţiune se subordonau Astrei. Iată bătrâna noastră Astră recăpătându-şi vechiul echilibru, prin fixarea unui scop atât de important în viaţa naţională. In misiunea aceasta de sprijinire internă a acţiunii pentru drepturile de totdeauna ale României, Astra s’a regăsit pe vechea ei linie de conduită naţională, continuând o luptă terminată abia ieri şi care azi se cere reluată cu mai multă pa- siune şi cu totală încredere într’un destin al dreptăţii. Sufletul de ieri al Astrei, atât de atent plecat lângă aburul pământului transilvan, în care cântă o istorie de oameni ne- îngenunchiaţi şi la care ea a adaugat 233 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pagini de ostenitoare trudă, *e înnoeşte cu drumul de azi care trece prin inima românismului, acolo unde ei i-a plăcut întotdeauna să popo- sească. Trei decenii dela premiera «Dom- nului Notarii Actualitatea lui Octavian Goga merge paralel cu evoluţia destinului nostru naţional. Permanenţa operei «ale e emoţionantă, mai ales într’un secol al tuturor căderilor, şi luminile ei trec adânc prin inima istoriei. Poetul vajnicei noastre pătimiri fi-a aşezat integral liniile realiză- rilor sale lângă meridianul de aur al ideii naţionale. De aceea pome- nirea a trei decenii dela premiera piesei sale Domnul Notar ne-a sur- prins plăcut, pentrucă ea vine să o înscrie puternic în actualitate. Literatura dramatică autohtonă are în Domnul Notar o puternică piesă socială, chiar dacă putem semnala scăderi de natură tehnică. Ea ilustrează mai aproape de real, mai practic, epoca de stăpânire străină în Ardeal, precum şi luptele pentru libertate. Am citit această piesă în adolescenţă, dar atâtea imagini ne sunt şi astăzi proaspete, aproape, emanând aceeaşi emoţie. E un pastel sumbru .această piesă de teatru, o antiteză, un proces de viaţă închisă între absurdităţi. Veş- nicul conflict, astăzi reactualizat cu tot atâta pasiune: de o parte, ele- mentul naţional, puternic înfipt în tradiţie şi în istorie, cu pieptul hotărît opus furtunilor, indestruc- tibil legat do pământ; de alta, spi- ritul oprimant şi anihilator, întrupat în autoritatea militară şi admini- strativă străină. Nu lipseşte nici din acest teatru elementul etic. El e prezent printr’un preot arhiconştient de misiunea sa spirituală, dar în aceeaşi măsură ştiind să facă fuziune complectă cu luptă- torul naţional. Şi nu e incidentală această prezenţă, ci necesară şi ilustrativă, fiindcă preotul ardelean a fost unul care sub cupola confe- sională putea mai uşor întreprinde o acţiune de iredentism naţional. (Avem şi alte piese în care preotul e personajul principal: Zorile, de St. 0. Iosif; învierea, de Ovidiu Hulea; să nu uităm nici Arhangheliit romanul părintelui Agârbiceanu). Reluarea acestei piese de turneul Teatrului Naţional din Bucureşti este venită la timp. George Popa ISTORIE General Radu Rosetti «Un capi- tol al luptei pentru neatâr- nare ». A. A. R. 1944 In prezenta lucrare — ca şi în alte studii publicate până acum — d. General Radu Rosetti ţine să înfăţişeze punctul de vedere că upta pentru independenţa României este mult mai veche decât momentul războiului dela 1877 şi că Unirea dela 1859 nu a fost pentru generaţia dela 1848 decât primul pas spre neatârnarea ţării. In continuare, murea definitivă din 1862, seculari- zarea averilor mânăstireşti, împro- prietărirea din 1864, baterea de mo- netă, eliminarea jurisdicţiei consu- lare, încheierea de convenţiuni co- merciale, participarea ţării la con- ferinţe internaţionale, sunt tot atâtea etape pe drumul emancipării do protecţia străină. NOTE *33 A doua Ei după războiul franco- german din 1870—71, Rusia a făcut cunoscut cancelariilor europene că se gândeşte la o revizuire a trata- tului din 1856, ţintind nemărturisit la reluarea Basarabiei de Sud şi pe faţă la anularea clauzei de navigaţie pe Marea Neagră, Această hotărîre a avut ecou şi în presa noastră, care susţinea că o compensaţie justă pentru pierderea neutralizării Mării Negre ar fi neutralizarea României. însuşi capul Statului, Domnitorul Carol, se gândea către sfârşitul anului 1872 să desfacă ţara de legă- turile ou Turcia. Propunerea Lui a fost primită în guvern cu entuziasm numai de V. Boerescu, ceilalţi mem- brii făcând obiecţiuni serioase, mai cu seamă asupra momentului ales. Ecoul trecând peste graniţă, gu- vernul austriac declara că nu va recunoaşte independenţa României şi a Serbiei în cazul când acest fapt s’ar produce. In călătoria sa la Viena, Domnitorul Carol a avut o întrevedere cu contele Andrassy, cancelarul austro-ungar, care i-a pre- cizat că, în cazul când se declară independentă, România ar rămâne în aer, pe când altfel existenţa ei este garantată de mai multe puteri. Nefiind sigur de consimţimântul Rusiei, guvernul amână declararea independenţei. In presă şi adunări, şefii politici arătau că România este de fapt independentă, deşi nu i se recu- noaşte formal acest drept. Gorceacov, care întâlneşte pe N. Creţulescu într’o serată la Berlin, susţine că siguranţa României atârnă de tra- tate şi ca atare să se păzească de o hotărîre pripită. La manevrele din 1874, ataşaţii militari străini sunt de părere că armata română se compune din materialul omenesc cel mai bun şi că în unele privinţe este foarte bine instruită, însă îi lipseşte orice practică tactică, Ca atare, pentru mult timp nu poate să-i fie atribuită o însemnătate militară decât ca trupă de ajutor sub co- mandă străină. Această părere au avut-o Ruşii în 1877 şi au încercat la început s’o pună în aplicare. Pe linia faptelor care duc spre ţinta finală mai trebuesc menţionate: cuvântarea Domnitorului la inau- gurarea statuei lui Mihai Viteazu, precum şi incidentul cu Austria pentru tipărirea documentelor din colecţia Hurmuzaki. Răscoalele din Balcani dau tot atât de multă îngrijorare marilor puteri în legătură cu dorinţa de independenţă a României. Austria se temea de o alianţă formală ro- mâno-sârbă. In încheierea tratatului de comerţ cu Austria (1876) Dom- nitorul vede în germene neatârnarea României. Pentru primăvara următoare, se aşteaptă la Bucureşti evenimente războinice, la care ar lua parte şi armata română, şi se credea că ea va coopera cu Ruşii, ceea ce de altfel s’a şi întâmplat, după ce mai întâi opinia conducătorilor Imperiu- lui ţarist de atunci s’a modificat în privinţa noastră, V. Mihordea Emil Chindriţ Codrescu, Mănă- stire a Vatra Moldoviţei, Cer- năuţi, 1944 Autorul, care de câţiva ani p-egu- teşte un minuţios studiu asupra instituţiei vitejilor î n vechea noastră ordine socială, tipăreşte în această plachetă (apărută în colecţia cercului REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 2 34 scriitoricesc «Bucovinaliterară») ghi- dul mănăstirei Vatra Moldoviţei, în stricta viziune a realităţilor istorice. Ctitorită dintâi de către Alexandru cel Bun în 1401, pe malul Ciumârnei, dar risipindu-i-se trupul într’un cu- tremur urmat de furtună iar pră- buşirea dealului din vecinătate fă- când-o numai ruină, mănăstirea Mol- doviţa şi-a găsit la vrerea lui Petru Rareş, exact o sută treizeci de ani dela fundare, altă « vatră », aceea pe care sfânta ei zidire adastă până acum, terminată fiind la 8 Septem- vrie 1532, sub stăreţia părintelui Ştefan. Monografistul urmăreşte apoi da- niile închinate hramului, lista egu- menilor, arhitectura, odoarele şi pic- tura chinoviei, prin care tezaurul frumuseţei bucovinene se valorifică alături de frescele Suceviţei, Humo- rului şi Voroneţului. Poate ar fi fost de înmulţit, lângă datele despre monahul Antonie, gră- măticul de Curte şi tovarăşul de exil al voevodului Gheorghe Ştefan până în Pomerania (el fiind un ucenic al curentului de cărturărie început de Anastasie Crimca şi afirmat româ- neşte prin tipăriturile din vremea păstoriei lui Varlaam), ceva mai precise date despre celălalt învăţat care l-a premers la Moldoviţa: « chir Efrem, episcopul de Rădăuţi (1609— 1614), înmormântat aici in 1626», de care vlădică, în faţa bisericei, până astăzi amintesc ruinele pala- tului său, peste care a prins buruiana şi nepăsarea vinovată. Dela Efrem se păstrează încă la mănăstire frag- mente din psaltirea slavonă, caligra- fiată de dânsul sau pentru dânsul, la Moldavi ţa. Schiţa d-lui Emil Chindriş-Co- drescu, temeinicită pe informaţie ri- guroasă, este, totodată, invitare la evlavie şi la patriarhalitatea altui ev, amuţit. Augustin Z. N. Pop TEOLOGIE CĂRŢI Sf. C'tril al Ierusalimului, Cate- hezele, partea I, traducere de Pr. D. Fecioru, 1943, 308 pag., 300 lei Tuturor cititorilor dornici de a ceti cărţile de o rară valoare din zestrea culturii universale, le vestim că a apărut în româneşte prima parte a Catehezelor Sf. Ciril al Ierusali- mului. Prin cateheze se înţeleg cu- vântările ce le-a rostit episcopul Ierusalimului, acum o mie şase sute de ani, către acei care aveau să primească Taina Sf. Botez, sau precum bine spune autorul, « către cei care au să se lumineze». In această primă parte se cuprind 12 cuvântări, urmând ca următoarele 11 să apară în alt volum. In aceste cateheze se descopăr neofiţilor acelor vremuri, ca şi nouă cefor de astăzi, adâncile comori ale credinţei. In ele afli multe taine ale înţelepciunii creştine. Cu această carte vei preţui şi mai mult tezaurul cel ceresc al învăţăturii descoperite nouă. Apoi oricine o va ceti va do- bândi şi o disciplină a gândirii sale cu privire la pravilele cele veşnice ale lui Dumnezeu. De aici vei afla în chip precis acele înălţimi de ori- zont în ale credinţei cu privire la Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sf. Duh. Şi iarăşi ţin să arăt, că cine va avea fericirea să o citească va afla cele ce trebue să ştie fiecare creştin despre Hristos NOTE 235 Domnul, despre Naşterea din Fe- cioara, despre Sf. Cruce, despre în- gropare, înviere, înălţare, judecata viitoare şi altele (vezi pag. 116—134). Iată ce spune însuşi autorul ei: «Stărue în cateheze! Chiar dacă vor ţine multă vreme cuvântările noastre, totuşi mintea ta să nu obo- sească vreodată! Primeşte arme contra puterii celei protivnice; pri- meşte arme contra ereziilor, contra iudeilor, samaritenilor şi păgânilor. Ai mulţi duşmani, ia multe săgeţi!»... (pag. 47). Dar pentru a se vedea pe ce temei de sfinte judecăţi îşi înalţă el sborul în aceste cuvântări, nu voi face decât următoarea citare: « Cineva însă va obiecta: — Dacă fiinţa dumnezeiască este cu neputinţă de înţeles, pentru ce vorbeşti despre eaî — Oare pentrucă nu pot să beau tot fluviul, să nu iau cu măsură nici ceea ce îmi foloseşte î Oare pentrucă nu pot să cuprind tot soarele cu privirea, să nu văd nici cât este de ajuns pentru trebuinţa mea? Sau pentrucă nu pot să mănânc toate fructele dintr’o mare grădină, în care am intrat, vrei să ies cu totul flămând?-; . . » (p. 153). Ne oprim aici, urmând ca cetitorii să-şi găsească desfătarea în largul cuprins al acestei cărţi de mare preţ. Tălmăcitorul în româneşte al ace- stor Cateheze, e învăţatul Pr. D. Fecioru, care cu aceeaşi râvnă de totdeauna, s’a străduit să le pună la îndemâna oricui. Ceea ce ţinem însă să arătăm e că, prin această nouă traducere, Pr. D. Fecioru a ajuns să ne dea o tălmăcire, putem spune, foarte bună. Experienţa sa îndelungată, precum şi bogatele cu- noştinţe ale limbii eline şi ale celei româneşti au învestmântat In chip sărbătoresc traducerea acestor cu- vântări. E o desfătare în cetire. De sigur că toate acestea le-a avut în vedere I. P. S. Patriarh, acordându-i un premiu de 50.000 lei. Ca un studiu personal al Pr. D. Fecioru, ţinem să menţionăm Intro- ducerea, în care înfăţişează în chip documentat viaţa Sf. Ciril al Ierusa- limului, iar în partea II adaogă un istoric al traducerilor în româneşte ale acestor Cateheze. Concertele spirituale Cel dintâi creator al concertelor e Dumnezeu. In lumea cea cerească a creat corul îngerilor, iar pe pă- mânt a pus dor şi îndemn pentru oameni în acele concerte minunate ale paserilor. O, ce minunate concerte putem auzi în crângurile şi livezile acestui univers! Cine merge să le asculte pe ele cu atenţiune ca la operă, apoi pe aceşti corişti îi va vedea aşezaţi în amfiteatru pe cren- gile pomilor, intonând o muzică ce- rească, la ale cărei glasuri abia cu mari sforţări s’au putut ridica unele instrumente. Ce armonii, ce bogăţii de repertorii, ce înălţimi de glasuri, ce triluri, ce puritate în glas şi cântece... totul e ceva divin... Şi din această măreaţă creaţiune muzicală pusă de Dumnezeu în na- tură noi atâta prindem cu simţurile noastre. Dar mă gândesc ce comori de armonii muzicale încă noi nu le percepem, căci sunetele muzicale sub 30 de vibraţiuni, sau cele peste 10.000 de vibraţiuni pe secunda scapă auzului nostru. Ori se spune că în acest palat al creaţiunii pla- netele şi aştrii, prin mişcările lor, 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE alcătuese o armonie de sunete de o nespus de mare frumuseţă; iar în lumea vegetalelor, de asemenea, e o orchestraţie corală ce se formează din foşnetul plantelor şi ierburilor In creştere... Iată pentru ce e un îndemn şi mai mare ca noi să folosim ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Şi precum în natură noi ne bucurăm de o zi cu soare, şi cu acea căldură primăvă- ratecă, împodobită cu flori şi con- certele paserilor, la fel şi noi să facem să fie în această mare familie a omenirii, lumină, căldură, florile virtuţilor şi acele armonii ale cân- tecelor. Da, popoarele să trimeată unele altora armoniile corurilor, ves- tind cu slavă laudă lui Dumnezeu şi ascultare de pravilele cele veş- nice ale Creatorului. Şi pe aceste trepte de .înălţare popoarele toate să se înalţe până la acele margini ale cerului din care să se învredni- cească a primi binecuvântarea de pace a lui Dumnezeu... Biserica veşnic slăveşte pe Dum- nezeu prin cântări cereşti, dar ome- nirea n’a auzit când trebuia. Muzica bisericească şi corurile religioase tot- deauna te înalţă, te îndeamnă la o filosofie cerească, ce revarsă în inimi seninătate, iubire de Dumnezeu şi de oameni... Văzduhul Ţării se învrednicise, înainte de actualele evenimente, să primească, cu binecuvântarea I. P. S. Patriarh Nicodim, prin osârdia d-lui Gh. D. Mugur, acest glas de armonie al muzicii bisericeşti, în înfăţişarea lui corală. Din două în două săptămâni, Vinerea între orele 6y2—7%, s’au transmis radiofonic dela biserica Sf. Spiridon din Bucu- reşti concertele spirituale ale celor mai de seamă coruri din Capitală — şi cu timpul bine ar fi să fie auzite şi cele din provincie. Cine le ascultă în biserica Sf. Spiridon, sau cine le aude la Radio simte că trăeşte acele clipe ale eter- nităţii, în armoniile ei şi în duhul ei. Culmile de sbucium, întunecate cu necazuri şi dureri, se topesc, totul e o câmpie, e o lumină revărsată din ceruri, e muzica adusă spre slava lui Dumnezeu, dela care noi aştep- tăm darul binecuvântării Sale. Dar ceva mai mult, când sufletul e pregătit prin frumos să se apropie de Dumnezeu, vine să se vestească şi Adevărul cel veşnic. Printr’o con- ferinţă de 15 minute, se seamănă cu mult folos învăţături sfinte, care să rodească hrană de viaţă. Dar bunul acestor concerte spiri- tuale noi îl mai vedem şi în aceea de a da posibilitate marelui public să asculte multe şi distinse coruri bisericeşti, iar nu numai pe acela al parohiei lor. In acelaşi timp va putea să se desfăteze cu bogate programe de coruri religioase. Fie- care cor aduce o notă nouă şi o bucată nouă. Iar alţii, cum a fost de pildă d. I. Croitoru, au adus un izvor nou pentru muzica corală religioasă, armonizând bucăţi din tezaurul muzicii bisericeşti de strană. Mai e însă ceva: aceste concerte spirituale au ajuns flacăra unor feri- cite îndemnuri pentru corurile bise- riceşti din Capitală şi din Ţară. ArTiim. Vasile Vasilache FOLCLOR Umorul ia colindele noastre Umorul de obicei e intimidat în colinde de misterul cântat, dar în schimb se desfoaie sănătos în urările de anul nou cu Pluguşorul. MOŢE 337 Cele mai multe glume, contrariu celor din strigături, nu satirizează pe alţii, afară de vreo babă, ori vreo stricăţică de vărsat, care niciodată nu sunt, Doamne fereşte, dintre gazdele la care se colindă. Scopul glumelor ca şi al laudelor e în mare măsură interesat, ur- mărind a dispune gazda la dărni- cie. Umorul popular din «Plugu- şoare » e asemenea cu acela al tru- badurilor şi truverilor medievali— dinainte de Rutebeuf până la Fr. Villon şi CI. Marot, — care învese- leau pe auditori sau cititori chiar satirizându-se pe ei înşişi spre a obţine un dar, «l’aumone». Mai întâi, colindătorul nostru aduce laude gazdelor, cu voie bună tot timpul, numindu-le «boieri mari». Li se laudă amănunţit casele, tot mari, fetele care. sunt frumoase, ocheşele, soţia gazdei care are «papucicu flori» din care plescăreşte elegant... mâini sopo- nite... (Col. S. FI. Marian, p. 31). De îndată, după această « capta- tio benevolentiae » urmează gluma pentru cererea răsplătirii. Pe când descriu urătorii munca la câmp, ei fac o abatere dela povestire şi ri- dică un incident meteorologic: « Vine-o ploaie cu ninsoare, Toţi plugarii cu mantale Numai unul cu ilic L-a luat dracul de frig » glumă prin care roagă apoi pe gazdă să le dea bani să cumpere celui nevoiaş mantaua ce-i lipseşte, pro- fitând de frigul de afară. In altă parte, se spune de-a dreptul, dar chipurile, tot în glu- mă: « Să ne daţi vreo trei parale Să ne cumpărăm mantale» Gluma de cerere sare pe neaştep- tate ca un iepure dintr’un tufiş. Astfel spunând că şi-au ales loc bun: « Ne-am apucat de arat, Dar ne iertaţi, n’am mâncat» sau — tot în legătură cu cererea mâncării—cine cere nu piere, mai ales dacă e colindător: « Pământu-i gloduros Şi fiarălele (plugului) ni s’au roi Ş’acum aşteptăm Drept osteneală ospăţ să luăm ». De asemenea, la sfâişitul unui Vicleem (cules de G.D. Teodorescu) spune un moş, — de astă dată pre- textând nevoia de înfrumuseţare ce contrastează umoristic cu vârsta înaintată: « Cere mai cu inimă, babo, cere Că-ţi trebuie ristic pentru sprin- fcene»]. Nenumărate sunt batjocurile lo- curilor de unde sunt plugarii—spuse la sfârşitul urării, tot pentru a pu- ne în contrast bogăţia gazdelor cu sărăcia urătorilor, spre a mări dăruirea ultimilor. Astfel auzim că ei sunt; « Dela Cuca Unde-i mămăliga cât nuca O păzesc şapte voinici cu măciuca Să n’o mănâce furnica», sau de unde: «Pentru-un pic de lapte dulce Stau fetele să se împuşce, Iar o mâţă miorlăia Crezând c’o împuşcă pe ea ». Nu e vorbă că şi în colindele de Crăciun copiii fac glume pentru ce- rerea darului. Astfel, într’un colind din Comu- na Mozăceni, Jud. Argeş, după ce se spune «Foaie verde portocală Noi suntem copii de ţară * REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 338 şi chiar: «Foaie verde lămâiţă Noi suntem copii de ţâţă» ei adaogă glume precoce: « Dă-mi un măr Să mă’nsor» spre a nu mai vorbi de glumeţele cereri atât de ştiute că dacă nu le dă o pară se dau cu capul de scară, ulu-ă etc. Tot printre glumele linguşitoare trecem şi versurile din Colindul de Învăţător (T. Pamfile), « Scoală, scoală. Domnule învăţător, Că a venit hârtie Dela stăpânire Ca să-ţi crească leafa..,» Asupra accidentului dela arat cu pluguşorul— spre a reveni la acesta — auzim că plugul : ,,Şi-a aninat fierul cel lung Intr’o rădăcină de căpşună Cu adevărat că nu-i minciună..." Sau bârfind in glumă casa altor săteni plugari, spun: « Leica are o fată Şi n’ar vrea cu capu’odată Să rămână nemăritată». Iar însăşi despre fata gazdei, după ce s’a adus făină dela moară: « Din sită fata cernea, La plugari din ochi făcea...» Tot cu tachinerii, vorbind despre secerătaore, poetul spune că s’au adus câteva « Se eri mai cârne Să secere babe bătrâne » pe când fetele s cerătoare: > Cu garofiţe în cosiţe, Cu flori roşii pe guriţă La cari inima-ţi sughiţă ». (Colecţia G. D.Teodorescu p. 150) Cum văzurăm, de bătrâni râd cam necuviincios plugarii; aşa ob- servăm şi în Pluguşorul cules de S. FI, Marian pag. 26 « Broasca striga oacaca, oacaca, Fugi moşule că te-a mânca* Dar de obicei, din aceste glume din pluguşoare, ca şi din multe din cele ale anecdotelor, pricepem sincera atitudine a ţăranului no- stru faţă de cei nebotezaţi. In colecţia N. Păsculcscu, pagina 22, etc., auzim spunându-se în glumă: « Ci suntem din Bucureşti Unde jidanii Port jobene De nuele Şi papuci L)in coji de nuci Când i-ei vedea Să tot fugi*. Tot aşa de batjocuritor e popo- rul în pluguşoare faţă de ţigani, la care se duc să-şi dreagă plugul frânt la arat: « Era în fundul bordeiului, Sta în vârful patului Cu 0"hii sticliţi, Cu luleaua ’n dinţi, Cu pantalonii ’n tur pl sniţi Cu mustăţile ’n şapte părţi Ca vrejul de castraveţi De te bagă ’n sperieţi» (Idem pag. 26) E o caricatură plină de vervă şi de pitoresc, care arată un spirit de observaţie al ridiculului şi o bo- gată imaginare vizuală din partea ţăranului nostru. In aceeaşi colec- ţie, tot despre ţigani, poetul vorbeşte batjocorind cu nedesmin- ţită putere de a găsi imagini' co- mice din natura pe care o cunoaşte Românul atât de bine: NOTE 339 « Sta la vatra focului Alb ca pana corbului, Sta ghebos şi sgribulit Ca un câine odârlit Si ’n gură avea o liulea De frigi-un cârnat în ea» Iar ţiganca lui e înfăţişată astfel: « Sla ’n bătaia fumului In fundul bordeiului îngâmfată, supărată Ca o cioară gulerată» E un umor popular, uneori cam vulgar, ca şi acela din « Căluşari» dar de un pitoresc sănătos şi pu- ternic ce caracterizează şi acel « humour gaulois *, care a inspirat adesea pe un Moliâre. Dumitru. Al. Nanu Traian Cantemir: Reflexe fol- clorice în poezia lui Şt. O. Iosif. [Publ. Institutului Cer- năuţi], 1943 Nu numai ca obiect în studiul critic, dar şi ca suvenir mereu măr- turisit pentru cel care în perioada i Semănătorului» adusese la Cer- păuţi şi de acolo către mai toate târgurile Bucovinei vechi cuvânt şi inimă românească, Iosif este con- tinuu reîmprospătat de sensibilitatea celor din Ţara Fagilor. Paginile Junimei literare cuprind inedite, articole meritorii despre au- torul «Patriarhalelor», care avusese întâi apologet acolo pe fratele de ţară Sextil Puşcariu. Tot acolo i se închină un număr de îndurerare la moarte, prin grija inimosului George Tofan. Făt Frumos, de asemenea, înregistrează note şi comentarii prin doi cercetători ai locului: Gh. Maxim- Burdujanu (Pe urmele lui Şt. O. Iosif, An. I (1926), Nr. 3, p. 86 şi urm., care, întregite cu cele ce tipărite în « Junimea literară» din acelaşi an şi regrupate, se publică în revista «Ţara Bârsei», de unde extrasul O piatră pentru adevăratul monument al lui Ştefan O. Iosif, voi. I, Braşov, 1933). D-l Leca Morariu, face la ca- tedra facultăţii de litere cernăuţene un curs bogat în sugestii şi raportări (anul 1932/1933). Pe baza mate- rialului publicat până în 1940, cu- legând şi câteva relaţii locale, Ştefan Pavelescu a tipărit în «Anuarul liceului «Ştefan cel Mare» din Su- ceava pe 1938—1939 » eseul Şt. O. Iosif în Bucovina (pp. 6—31), des- voltare a unei conferinţe, dintr’un ciclu de referate ce aveau să fie rostite în cadrul Reuniunei drama- tice « Ciprian Porumbescu », plănuită la încheerea celor dintâi douăzeci şi cinci de ani dela moartea visă- torului. Acestui bucovinism pro-Iosif i se alătură cercetarea d-lui Traian Can- temir, Reflexe folclorice în poezia lui Şt. O. Iosif, care, în adâncul ei, este documentarea pe foarte întinse pro- bări de izvor şi de conştiincioase paralele comparatiste a unor note din «Junimea literară», An. XV (1926), Nr. 3—4, pp. 92—94 şi Nr. 6—6, p. 141. Dela aceste pretexte, d. Traian Cantemir a ajuns la cea dintâi luminare a fondului folcloric care întreţine vocaţia şi, pentru vremea ei, realizarea poeziei lui Iosif. Se identifică, încă din copilărie atenţia arătată eposului ţărănesc şi constanta rămânere sub şoapta mu- zei poporane sau decalcul prelucră- rilor lui Petre Ispirescu. Noi întregim că, în chiar ultimii ani, poetul obişnuia să-şi verifice înţelesul scrisului prin citirea cu glas domol, la care îşi asocia pe bătrâna ţărancă, ce-1 îngrijea, femee cu men- talitate simplă — caz asemanator 240 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui Puşchin, care Iţi găsise mai pro- prie cititoare şi critic de ultim cu- rant pe mătuşa Arina; iar la noi, cazul lui Ion Creangă şi al ţiitoarei sale Ţinea Vartic. După filiera datorinţelor folclorice ale operei lui Iosif, stabilite cu auto- ritatea aparatului de studiu, d. Traian Cantemir conchide: «împrumutând eroilor suflet din sufletul lui şi impregnând poeziilor suflu de naivitate rustică şi de re- cunoscută gingăşie femenină, ta- lentul lui Iosif a ajuns la maturare după ce-a parcurs, mai întâi, în- treaga lume a basmelor fantastice şi o bogată gamă de balade eroice. Neimpunându-le atitudini străine de specificul structurii lor, cum a făcut, de pildă, V. Alecsandri, care le-a forţat în mod voit nota patriotică, poetul ardelean s’a străduit să scoată în relief doar partea de omenie a eroilor, insistând asupra bunătăţii personajelor conturate, ca unul ce-şi făcuse din nobleţă sufletească un crez al vieţii proprii». Concluzie care îl află pe liric în familia sufletelor discrete, dar adânc înrădăcinate pe tradiţia satului, la care adevăr cercetătorul a ajuns şi prin metodă şi prin fervoarea me- diilor lui cunoscute îndeajuns. Awgustin Z. N. Pop INCUNOSTJINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI DIN CAUZA LIPSEI GENERALE DE HÂRTIE, REVISTA 8B VEDE CU REGRET Tn IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPÂRI EXTRASE DIN 8TUDIILE APĂRUTE lN 8UMARUL 8ÂU. COLABORATORII REVI8TEI SUNT RUGAT! CA, ODATĂ OU MANU8CRI8ELE TRIMISE, 8Ă MENŢIONEZE ADRESA EXAOTĂ, UNDE 8Ă LI 8E EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, DACĂ ÎMPREJURĂRILE PERMIT ACEASTA, PRIMA CORECTURĂ. Tn cel mult trei luni dela depunerea fiecărui MANU8ORI8, AUTORUL VA PRIMI RĂ8PUN8 DACĂ MANU- SCRISUL A F08T ACCCEPTAT SPRE PUBLICARE.DIN MOTIVE FINANOIARE, REDACŢIA NU ÎŞI POATE LUA OBLIGAŢIA DE A RĂ8PUNDE Şl CELOR ALE CĂROR MANU8CRI8E NU AU FOST ACCEPTATE. MANU8CRI8ELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE DUPĂ NEOE8ITĂTILE DE ORDIN REDACŢIONAL. MANU8ORI8ELE NEPUBLICATE NU 8E ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL CON8IDERÂNDU-SE OBLIGAT SĂ-ŞI PĂSTREZE COPIILE NECESARE. EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE REGALE REGELE MIHAI I Anunţă apariţia următoarelor volume care se găsesc în librăriile din Capitală şi din întreaga ţară: ARGHEZI TUDOR BĂRBULESCU N. BENIUC M. BLAGA LUCIAN BLAGA LUCIAN BRONTE E. BYRD R. AMIRAL CALDERON DELA BARCA CALEDONIU OVIDIU CAMILAR EUSEBIU CAPIDAN TH. CAPIDAN TH. CARACOSTEA D. CARACOSTEA D. CARACOSTEA D. CARACOSTEA D. CARAGEALE I. L. CARTOJAN N. CAZIMIR OTILIA CIUREZU D. CONSTANTINESCU N. P. Ing. COTRUŞ ARON DAVIDESCU N. ELIADE MIRCEA EM1NESCU M. FRANKLIN B. GALACTION GALA GIURESCU CONST. C. G1URESCU CONST. C. GIURESCU CONST. C. GIURGIUCA E. HELIADE RĂDULESCU 1. K1RITESCU C. LOPE DE VEGA LUCA ION LUCA ION MACEDONSKI AL. MEHEDINŢI S. MEHEDINŢI S. MINULESCU I. MUNTEANU B. NOICA C. OPRESCU GH. OPRESCU GH. PAPADIMA OVIDIU PAPILIAN VICTOR PAULESCU C. N. Dr. PETRESCU CAMIL PILLAT ION POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. ROSETl’I AL. ROŞU N. SADOVEANU M. SADOVEANU M. SADOVEANU M. SHAKESPEARE 'W. SHAKESPEARE W. SHAKESPEARE W. SHAKESPEARE W. SIMIONESCU I. SPIESS COL. A. von STAMATIAD AL. T. TEODOREANU AL. O. TUDOR D. VESPER IULIAN VOICULESCU V. Versuri, ed. III adăogită Din tainele derivatelor - Poezii - Poezii, ediţie definitivă Trilogia cunoaşterii La răscruce de vânturi, ed. II Singur, traducere din limba engleză de B. Brezeanu Vieaţa este vis, trad. din limba spaniolă de Al. Popescu» Telega Vrăjitorul apelor — versuri Cardun Limbă şt cultură Macedoromânii Creativitatea eminesciană Critice, voi. I Critice, voi. II Expresivitatea limbii române Opere, voi. VII — Corespondenţa — ediţie ingrijită de Ş. Cioculescu - Istoria literaturii române vechi, voi. II A murit Luchi Cununa soarelui — versuri Enciclopedia invenţiutiilor tehnice, voi. II Rapsodia dacă — versuri Roma — versuri Insula lui Euthanasius Opere, voi, II, ediţie critică Ingriiitâ de Perpessfcius Autobiografie, trad. din limba engleză de Pr. Gâldfiu Riţa Crăiţa Istoria Românilor, voi. I, ediţia IV-a Istoria Românilor, voi. II, ediţia IV-a Istoria Românilor, voi. III, ediţia Il-a Dincolo de pădure, versuri Opere, voi. II, ediţie ingriiită de Prof. D. Popovici . Şcoala română fntr'o răscruce de istorie Fata cu urciorul şi Ţărăncuţa din Getafi - Rachieriţa Amon-Ra Opere, voi. III, ediţie îngriiită de Prof. T. Vianu * Opere complete, voi. 1, partea I-a Opere complete, voi. I, partea Il-a Versuri, ediţia Il-a Vela metodă la cunoaşterea literară Două introduceri şi o trecere spre idealism Grafica românească in secolul al XlX-lea Pictura românească fn secolul al XlX-lea, ediţia Il-a Creatorii şi lumea lor Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire Opere, voi. I, ediţie îngri’itl de Dr. V. Trifu Transcendentalia împlinire — versuri - Noţiuni de geologie Petrolul românesc Sarea regiunilor carpatice Istoria limbii române, voi. II, ed. Il-a Destinul ideilor ' Neamul Şoimăreştiîor Opere, voi. III Şoimii ' , Cum vă place? traducere din limba engleză de P, Giimm Otello, traducere de Dragoş Vrotoponescu Regele Lear, traducere din limba engleză de Dragoş Proto* popescu Scorpia îmblânzită Ţara noastră, ediţia Ilî-a cu numeroase îJustraţiun In text Din Ardeal la Kilimandjaro, traducere din limba germană de Radu Cioculescu Cortegiul amintirilor, versuri, ediţie definitivă Caiet, ediţia Il-a, versuri Oltenia Romană Izvoare —• versuri întrezăriri — versuri MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI.IMPRIMERIA NAŢIONALI.-C.25.065 120 Lei