REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XI IUNIE 1944 Nr. 6 CAMIL PETR.ESCU .......... Iată femeia pe care o iubesc... 483 ION AGÂRBICEANU........... Prăpastia (II)...................... 512 V. VOICULESCU............... Schiţă pentru o meditaţie . ~r. .-. 548 ION VINE A ............... Versuri .......... ..'......... -650 ANTON DUMITRIU ........... Paradoxele logice ................... 552 N. DA VIDE SCU ............. Versuri .......................... 571 PETRU MANOLIU ............Un zeu urât cântă............... 674. COCA FARAGO .............. Fragment...........---------... 578 RADU BRATEŞ .............. Vântul din vatră ..............- 584 GEORGE POPA ..............Versuri ............fii'..'........... 685 P. P. IONESCU ..........., Golul .............. .’........... 589 ION APOSTOL POPESCU .. ..'Acolo ’n munţii Ţebei........... 603 OVIDIU PAPADIMA........... Evoluţia europeană a pozitivismului.. 604 AL. T. STAMATIAD ......... Sonet............................... 623 PETRU COMARNESCU .........Valoarea românească şi universală a ■ sculpturii lui C. Brâncuşi .... 624 i&jŞsfcE N T A R I"1 CRITICE ..... ‘ ’ TUDOR . I.- L. Caragiale ............. 657 ŞKRBA1^0CI$|f$& • .^| ■ B. P. Hasdeu....v................. 677 DIN războiul nostru Căpitan mRG^^iHiRIAC 687 .. Lupta .................. . TEXTE ŞI DOCUMINTE ' DAN SIMONESCU........ Răsunetul Unirii Principatelor la Berlin691 CRONICI LUCIEN ROMIER ŞI CÂTEVA ■ PROBLEME EUROPENE de Adrian Marino; REFLEXIUNI ASUPRA VOLUMULUI«MATERIA ŞI VIAŢA » de T. Vescan N O .T E • NOTĂ REDACŢIONALĂ de C. P.; SOCIOLOGIE de Petru Comamescu; DREPT CONSTITUŢIONAL; PLASTICĂ; LITERATURĂ GENERALĂ, de Adrian Marino, Tana Mugurel, Augustin Z. N. Pop, Mariella Coandă, C, Săndu- . lescu; FOLCLOR, de Dumitru Al. Nanu t!- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 9 REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, AL. TZIGARA-SAMURCAŞ, OCTAVIAN NEAMŢU Redactor şef: CAMIL PETRESCU RE DACŢIA » ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA CULTURALĂ REGALĂ REGELE MIHAI I BUCUREŞTI III 39, BUI.EVAR.DUI, I.ASCAR CATARGI, 39 TEEEFON 2-06.40 ABONAMENTUL ANUAL PENTRU INSTITUŢII RURALE: LEI 300» PENTRU INSTITUŢII URBANE: LEI 5000 ABONAMENT DE SPRIJIN: LEI îoooo PENTRU PARTICULARI: LEI 1440 ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENŢI, PREOŢI ŞI ÎNVĂŢĂTORI DELAŢARĂ) LEI 800 CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE FUNDAŢIA CULTU- RALĂ REGALĂ REGELE MIHAI I REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XI, Nr. 6, IUNIE 1944 FUNDAŢIA CULTURALĂ REGALĂ « REGELE MIHAI I » BUCUREŞTI 1944 IATA FEMEIA PE CARE O IUBESC COMEDIE IN 3 ACTE (9 TABLOURI) PERSOANELE: Profesor Dr. Omu Aihitectul Mihai Stănculescu Alex. Gui ău - Doiteşti Dr. Valeriu Băllan Berbecaiu Un domn somnoros Un jucător de cărţi tânăr Un jucător de căiţi bătrân Un jucător de cărţi obraznic întâiul infirmier Al doilea infirmier Ana Zadu Bella Zadu Esmeralda Maria Bunica Dora Medici, o supraveghetoare, infirmiere, bolnavi şi bolnave la jocul de cărţi. Un grădinar. Notă de regie Nu se va pune în joc nici o intenţie ostentativă de comedie sau dramă. E doar o întâmplare cu oameni, extrem de sinceri în visul şi în nebunia lor. ACTUL I Cabinetul medicului şef al Casei Snagov. Arhitectură geome- trică foarte modernă. Interiorul e totuşi oarecum asimetric din intenţii de originalitate. Esenţial e ca decorul să aibă ferestre enorme, eventual una concavă în stânga şi trei uşi de sticlă mată. 4«4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Una în fund spre hali, alta spre camera de consultaţie, alta spre biroul administratorului, spre dreapta. Pe un perete, pe cel din fund, e agăţat un enorm panou, reprezentând originalul placatului- reclamă. E înfăţişată o clădire în stil excesiv modern, cu o imensă verandă, aşezată pe malul unui lac şi are, pe aliniate, următorul cuprins cetibil din sală: CASA SNAGOT Aşezată într’o poziţie magnifică pe malul lacului Snagor Trei hectare parc modern de brazi Debarcader şi plaje proprie Două terenuri de tenis şi de voley, sporturi de iarnă: patinaj, bobsleigh, sky... Camere cu tot confortul modern... Cură de odihnă... Desintoxicare... Analize integrale Trei medici specializaţi în psihoterapie sub conducerea marelui savant prof. Dr. Omu. Un birou de metal lăcuit verde în dreapta, pe care stau cărţi de specialitate, mici aparate medicale, un telefon, caiete, un mic vas cu câteva flori. Un safe de metal pentru acte în dreapta. Un cuier de care spânzură câteva halate albe. Din cauza asime- trici camerei biroul uşor e mascat faţă de uşa din fund şi e necesar să fie aşa. Pe pereţi, fotografii în halat ale profesorilor şi gru- puri de medici. La ridicarea cortinei, Domnul somnoros, om de afaceri, cu faţa nervoasă şi brăzdată adânc, cu o mustaţă spic tuns scurt, parcă lipită de gură, doarme îmbrăcat şi ghemuit într’un fotoliu îngust de metal. Ana, care vine întovărăşită de o soră, îl priveşte lung din prag. Ana, eroina celor ce se vor întâmpla, este o splendidă fată de vreo douăzeci şi patru de ani, îmbrăcată mai curând modest, cu o pieptănătură extrem de simplă, părul scurt până aproape de umeri, cu o cărare într’o parte sau eventual cu fruntea toată descoperită. Cu o graţie de care ea nu-şi dă seama, vag sensuală, cu mers de leopard domesticit. Acum e îmbrăcată, peste rochia de vară care se vede intermitent, cu un halat sobru de serviciu. Este medicinistă în ultimul an şi asistentă la sanatoriul „Casa Snagov”. Tabloul I ana (către Dora, privind din prag pe cel adormit): Bună me- todă I (vine lângă domnul somnoros, îl trezeşte uşor). domnul somnoros (se întinde... cască... şi când se trezeşte întreabă speriat): Unde sunt? IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC 4»S ANA (surâzând): Ei, aţi dormit bine? domnul somnoros: Cum o să dorm, de 7 ani sufăr de insomnie. Nici nu ştiu ce a fost cu mine. D-v sunteţi doctor? ANA: Da... Aţi dormit. Uite raportul soreî (citeşte). La ora 10 seara citea... La 11 a întrebat dacă nu mai vine domnul profesor. domnul somnoros (nervos): Mi s’a spus să-l aştept aci pe d-1 profesor şi nu cumva să adorm până vine. Auzi glumă... ana: Aşa e vorba aci... la 11% aţi adormit şi sora v’a trezit spunându-vă să aşteptaţi pe d-1 profesor. domnul somnoros: A da... mi-aduc aminte... m’a enervat... ana: La ora 12% v’a trezit din nou spunându-vă că domnul profesor nu mai vine. domnul somnoros: Am cerut să mă duc în camera mea, iar sora mi-a spus că nu e nici o cameră liberă, că va fi nevoie să rămân în birou. Am protestat împotriva acestei neglijenţe. ana: Şi pe urmă aţi adormit iar. Raportul: la 12% dormea, la 5 dormea, la 7 dormea... acum e 8% şi va începe serviciul de zi... Vă rog să părăsiţi biroul. domnul somnoros: Dar nu mai pot de somn, vă rog să-mi daţi camera mea. ana: O aveţi încă de aseară... Vă va fi pusă în socoteală n’aveţi nici o grijă. domnul somnoros : Când am dormit toată noaptea pe scaunul ăsta idiot? ana: Principalul este că aţi dormit... Face parte din tratament, (către Dora) Condu-1 pe domnul. domnul somnoros: Of... daţi-mi repede camera, că mor de somn. De 7 ani n’am dormit, (iese prin fund condus de Dora). ana (consultă lista din mâna ei, notează ceva pe biroul pro- fesorului, consultă iar lista ca să vadă ce are de făcut şi iese prin dreapta). SCENA II • Esmeralda, apoi Domnul Somnoros, doi infirmieri esmeralda (e o femeie de o vârstă nedefinită, cu părul tot alb, poate o splendită perucă, încă foarte frumoasă. Din fosta ei carieră i-a rămas «alura». E ceva imperial, fie şi în copie, în portul ei. E voluntară şi sigură de ea. Pare îmbrăcată într’o rochie somptuoasă cu guler de dantelă ridicat la spate deşi poate să fie un simplu capot bogat lucrat. Are o diademă în păr, bră- ţări, degetele încărcate de inele. Se simte că e de o activitate exagerată şi că dă mult de lucru celor din sanatoriu. E în ea o permanentă sete de evadare din real. Acum venind din fund se strecoară cu grije în birou. Se uită în toate părţile, apoi solemnă se aşează în fotoliul dela masă, ca 486 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe un tron): Generale, am luat notă de nedreptatea care ţi s’a făcut. Voi da ordin ca Gligor Alexandrovici Potemkin să fie biciuit în piaţa publică. E un mârşav care jefueşte aprovizionarea armatei, (cu un zâmbet graţios de suverană) Voi binevoi să-mi amintesc de d-ta, generale. domnul somnoros (se întoarce să-şi ia servieta, dă cu ochii de Esmeralda): D-na Nicolaide, ce surpriză, ce plăcere. Nu ştiam că petreceţi Week-end-ul la Vila Snagov. Când ne-am despărţit eri la ora unu nu mi-aţi spus nimic... esmeralda (nu pricepe nimic): Ce e ? Ce vrei să spui ? domnul somnoros: Cu atât mai bine. Eu am venit aci ca să studiez în linişte contractul nostru. Mâine trebue să-l semnăm şi mai sunt câteva puncte nelămurite. Le vom mai discuta împreună. Snagovul acesta este o minune. Acum înţeleg de unde vine celebra d-voastră energie (şi-a găsit servieta şi, arătând-o). Dar acum nu vă mai las I doi infirmieri (voinici amândoi, care o căutau o descoperă şi aleargă s’o prindă). esmaralda (care îl ascultase pe d-1 somnoros, cu o imperială nedumerire, când îi vede o rupe disperată la fugă, cei doi o aleargă): Ajutor I Ajutor I Garda I Garda I ' doi infirmieri (se opresc împietriţi în poziţie de grenadiri, picioarele desfăcute, mâna stângă pe inimă, braţul drept întins). I infirmier: Majestate, garda e aici. al ii-lea infirmier: Să trăiţi MajestateI esmeralda (brusc liniştită): Au vrut să mă răpească, ticăloşii. E opera lui Gligor Alexandrovici Potemkin. i infirmier: Vă vom apăra cu preţul vieţii noastre. Urmaţi-ne, Majestate...! (Pleacă prin fund toţi trei în formaţie: un servitor, apoi Esmeralda, la urmă I-iul servitor). domnul somnoros (care a urmărit toată scena uluit, reţine pe prag pe întâiul infirmier): Ascultă domnule, nu e d-na Nicolaide, proprietara întreprinderilor Vitex? Eri la prânz am tratat cu ea în biroul ei! i infirmier: A fost... A fost d-na Nicolaide până eri Sâmbătă la prânz... Acum este Ecaterina a Il-a. domnul somnoros (îngrozit): Ce vrei să spui? nu se poate... Am cu ea un contract de treizeci de milioane... care trebue semnat mâine... i infirmier: Fiţi liniştit domnule. Mâine luni la prânz rede- vine d-na Nicolaide şi vă semnează contractul. Pe urmă sâmbătă vine iar aci... domnul somnoros (uluit): Şi? i infirmier : Şi redevine Ecaterina Il-a până luni la prânz... (iese). domnul somnoros (aiurit iese şi el şi scena rămâne goală). IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC 487 SCENA III Maria, Un servitor maria (o fată foarte frumuşică intră prin fund furişându-se, după ce a privit în toate părţile. Dă impresia de frică... de nehotă- rîre. Desface un halat din cuier. Ii e frică, îl aşează iar. Se aud paşi. Se sperie. Intră I-iul infirmier să ia ceva de pe birou. Ea întoarce spatele şi se preface că urmăreşte prospectul. Infirmierul o măsoară bănuitor. Are aerul să vrea s’o înşface ca pe Esme- ralda. Pe urmă iese. Ea scoate un pachet din buzunar, îl pune într’un sertar. Iese... speriată de ea însăşi, tot prin fund). SCENA IV Bâtlan, Ana (venind din dreapta) băllan (un tânăr frumos ca de 25 de ani, îndeplineşte funcţia de intern. E foarte ambiţios şi cam indiscret din cauza aceasta. Are prea multe păreri. Un snobism cultural şi oarecum de specia- litate îl face să apară foarte activ. OarecareTneglijenţă vestimen- tară care îl prinde. Intră îmbrăcând grăbit halatul, îl încheie mergând): Unde e... unde ai pus-o? ana: Uite-o aici, n’avea nici o grijă... E totul în regulă. N’o să ştie nimeni. băllan: 23 cum a dormit?... Ţi-a cerut injecţii? ana: L-am lăsat să ceară... 17 a avut migrenă... a vomitat... voia şi el injecţii. Vezi însă neapărat ce e de făcut cu 26. E furios... a făcut o gălăgie infernală... a vrut să-l lovească pe Vasile... cu lampa de masă. Băllan: Şi Vasile ce-a păzit? ana: L-a domolit... Dar să ştii că e periculos... trebue să-i explici profesorului. ' băllan (citeşte situaţia): Trebue s’o învăţ... ca să raportez şefului... (după ce a parcurs-o îi mulţumeşte cu un salut militar, zâmbind). In regulă. Ană: Ei cum a fost?... Te-ai amuzat? BĂllân : Pentru serviciul pe care mi l-ai făcut n’am să te uit... Iţi aduc un Janet şi ţi-1 las o săptămână. AnA, Dar spune, cum a fost piesa? BĂLLÂN (entusiast): Revoluţionară... cu totul altceva decât pie- sele obişnuite. Intr’o vorbă... Pirandello... Am văzut tot ce s’a reprezentat de el... şi mi-era necaz să n’o văd tocmai pe asta. Iţi mulţumesc iar că mi-ai ţinut locul. ANÂ: Eu mă duc să mă schimb şi plec... Am de făcut de dimi- neaţă câteva injecţii în oraş... Ai grijă de 26... BĂLLAN: N’avea nici o teamă, (când ea a ajuns în prag) Stai... 488 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE AnA (oprindu-se): Da... băllAn: Ce facem cu bujorii aceia? Ana (ocolind întrebarea): ...Lasă asta. O să mai vedem noi... băllAn: Eşti o şireată. (amărît) N’o să vedem niciodată nimic. ana (ca să scape totuşi de el, camaradereşte): Nu se ştie... Vezi de 26... La revedere (iese prin fund după câteva clipe, Băllan iese prin stg. In afară de indicaţii anume, toate intrările şi ieşi- rile se fac prin uşa din fund care dă în hali). SCENA V Măria, Berbecaru mAriA (intră iar, acelaşi joc. Ia pachetul din sertar şi îl pune în buzunarul halatului. Vrea să iasă din nou pe furiş. Se întâl- neşte cu Berbecaru care intră. Se privesc jenaţi. Ea se uită apoi într’o parte, el într’alta). berbecaru (un bătrânel cu cioc, maniac, inofensiv, foarte obsedat de maladiile lui, care plictiseşte toată lumea din sana- toriu): Ai hipergliycemie? Eu am 2% grame (şi-i arată o foaie). mâriA (nervoasă, ridică din umeri şi iese brusc). SCENA VI Berbecaru, Băllan berbecaru (priveşte de aproape şi cu o nesfârşită curiozitate telefonul care sună repetat ca şi când n’ar fi văzut în viaţa lui un telefon). băllan (intră în fugă din stg. ia receptorul): Da.. Casa Sna- gov... internul de serviciu. .. aa... aici e Băllan domnule pro- fesor... Nu, d-1 profesor Omu n’a venit încă... trebue să vie acum... curând... Da... da... da, foarte bine... Lypemanie acută? A încercat să se sinucidă? S’a vindecat? întreb dacă i s’a vindecat plaga de glonţ de la piept... a... bun... Cred că n’a venit încă... Cum vine îi spun d-lui profesor... Cum se numeşte tânărul? Mihai Stănculescu... E fiul unui... repeta- ţi-mi vă rog.. . aa ... al unui fost dascăl de liceu al d-v şi al profesorului Omu. Bun... am să-i spun întocmai. Avem toată grija... Va fi supravegheat de aproape. Cameră la etaj... toate camerele sunt la etaj... dar avem unele cu, gratii la ferestre... ca să nu se arunce bolnavii dela etaj... întocmai... Vă salut, domnule profesor... (către Berbecaru) D-ta ce cauţi aici? Te rog du-te în salon. Toţi veniţi toată ziua bună ziua pe aici. berbecaru : Eu am hiperglycemie... băllan : Bine... bine... vorbim pe urmă (îl împinge uşor spre uşă). IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC berbecaru: Cred că am şi glycosurie... BĂLLAN: Ai şi glycemie... şi glycosurie şi asotemie... Ai de toate. berbecaru (vesel): Da?... (se întoarce din prag) Dar oxalemie. BĂLLAN: Ai de toate... n’avea nici o grijă (închide furios uşile din fund. Intră profesorul Omu urmat de o întreagă suită de medici şi asistenţi. Sunt cel puţin Băllan, un medic asistent, medicul radiolog, apoi Maria care acum şi-a pus un halat, su- praveghetoarea, două infirmiere... Profesorul Dr. Omu este un bărbat foarte frumos de 45—46 de ani de care e îndrăgostită toată clientela femenină. Gurile rele spun că femeile din lumea bună se prefac bolnave numai ca să fie tratate de el. Poate că tocmai extrema lui seriozitate le aţâţă mai rău. Maria care e îndrăgostită cu un soi de disperare de el şi de care se împiedecă la tot pasul ca de un căţeluş îl cam plictiseşte chiar, mai ales că deşi e preparatoarea lui nu-şi vede de studii. Pare foarte pre- ţuit ca profesionist şi ca savant. Gurău, administratorul sanatoriului şi din ce în ce mai mult proprietaruLlui, e un bărbat cam de aceeaşi vârstă, foarte între- prid, extrem de inteligent, afectând o familiaritate înşelătoare. E unul din acei impulsivi permanenţi care ştiu să se domine perfect când e nevoie... Verva lui e foarte apreciată şi a ţinut anume să-şi creieze o reputaţie de cinism şi spirit practic. Toţi sunt îmbrăcaţi în halate afară de Omu şi de Gurău). OMU (către Gurău, după ce a ajuns la birou, în continuarea unor reproşuri începute în vestibul): A, nu ... nu ... Nu-i aşa ... E mult mai grav decât crezi ... (către ceilalţi) Vă rog să mă lăsaţi cu domnul administrator. SCENA VII Omu, Gurău GURĂU (ca să scape de discuţie): Avem puţină treabă la de- barcader,. OMU (vede afişul): A, uite şi despre afişul acesta vreau să-ţi vorbesc. L-ai reprodus şi în ziare (scoate un ziar). GURĂU: Avem nevoie de multă publicitate... Astfel de insti- tuţii sunt necunoscute la noi... Trebue formată mentalitatea publicului... afişul e o splendoare... Marcu e un specialist. OMU (sever): Ascultă Gurău, ne cunoaştem de 25 de ani, am fost colegi de liceu amândoi... am acceptat direcţia acestei case cu toată bunăvoinţa... dar te rog... şi te rog... odată pentru totdeauna... să nu-mi mai faci astfel de neplăceri. GURĂU: Dar ce ai de obiectat dragă doctore? Eu credeam că ai să fii încântat... 49® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE omu: încântat? D-ta îţi dai seama ce ai scris acolo?... Mă compromiţi... Mă faci de râsul colegilor... gurău: Nu pricep absolut nimic (citeşte pe perete) «Casa Snagov ». omu : Perfect... citeşte 1 gurău: «Aşezată într’o poziţie magnifică pe malul lacului Sna- gov. Trei hectare parc modern...» omu (nervos): Dintr’un hectar ai făcut trei. gurău: Aşa se obişnuieşte în prospecte.... (citeşte) «parc mo- dern. .. brazi... » omu (enervat): Parc de brazi? Care parc de brazi? Sunt trei brazi cu totul... GURĂU: Trei, şapte... şaptezeci ... vorba e că sunt brazi. Nu mă şicăna pe chestia asta (citeşte mai departe) «Debarcader şi plaje proprie...» omu (iritat): Hm... GURĂU: Vrei să spui că nu avem debarcader şi plajă proprie? (continuă) «Două terenuri de tenis şi de voley... Sporturi de iarnă: patinaj, bobsleigh, sky...» omu (sever): Sky? Ei cum? Nu ştiam că există dealuri la Snagov... gurău: Foarte simplu, sky... pe câmp... pe zăpadă... In Norvegia se face sky şi pe lacuri... a, da... să adăugăm şi sky cu cai. omu (face un gest de enervare): Pune şi alpinism. gurău: Ar fi exagerat. omu (exasperat): In sfârşit... «exagerat»... e cuvântul ... gurău (citeşte): «Cură de odihnă. Dezintoxicare. Analize inte- grale. Camere cu tot confortul modern...» omu (aşteaptă): Ei... gurău (cu gura moale): «Trei medici specializaţi în psihoterapie. (Vede că Omu n’a protestat şi acum continuă umflând vo- cea crezând că îl flatează) sub direcţia marelui savant profesorul Dr. Omu». OMU (consternat): Marelui savant profesor Dr. Omul Cum ai avut îndrăsneala să scrii asta? gurău: Cum, nu eşti profesor la Facultatea de medicină? Nu ai publicat studii de psihiatrie în revistele străine de specialitate? Suntem mândri de tine... omu: Gurău, nu-ţi dai seama ce faci. Ceeace ai scris nu e numai o grosolănie pe care eu nu o pot admite... şi care mă face să mă simt prost faţă de colegii mei... Auzi e marele sa- vant » dar... gurău: Te rog... ascultă-mă pe mine... Nu te sinchisi de colegii d-tale... Sunt invidioşi toţi. IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC 491 omu : Taci... ceeace faci este şi o gravă încălcare a regula- mentelor profesionale. D-ta nu-ţi dai seama că pot fi radiat din colegiul medical? D-ta nu ştii că medicul nu-şi poate face altă publicitate decât indicând numele, adresa, specialitatea şi orele de consultaţie? gurău : Aşa zic toţi... Şi pe sub mână umblă cu agenţi de recomandat clientela... Au făcut... Lasă-mă, că-i ştiu pe toţi. omu (grav, decis, scăzut): Gurău, discutăm de prisos. Vei dis- truge aceste afişe... numaidecât... Iar pe viitor orice afiş şi orice notă de publicitate cu numele «Casa Snagov * va fi văzută mai întâi de mine. gurău: Fie şi aşa. Dar n’ar fi rău să mă consulţi puţin şi d-ta pe mine, OMU: Orice cuvânt e de prisos, (a sunat, către soră) Cheamă pe Dr. Băllan şi d-ra Maria aci. SCENA VIII Aceiaşi, Băllan, Maria, Dora gurău : Vreau să-ţi explic... Ai să vezi... omu (mergând să-şi ia halatul, apoi către Gurău care a schiţat un gest): Nu... nu niciun cuvânt... (dă fără să vrea peste un pachet în buzunarul halatului, îl scoate mirat) Mânuşi? (nesigur, căci i se par prea curate) Parcă sunt ale mele.,. Ce-i asta? Mânu- şile care mi s’au furat alaltăeri! (se uită neîncrezătot, vrea să le încerce, dă peste un bileţel, îl citeşte mirat) « Mânuşile, oricât de murdare curăţate cu benzină şi date cu puţină ceară se fac ca noi. Dacă sunteţi satisfăcut adresaţi-vă în viitor cu încredere la casa noastră». (Nervos) Ce-i prostia asta? toţi (tac ca nişte vinovaţi. Maria s’a făcut mică de tot). omu: Nu prea e destulă seriozitate aici... mi-e teamă că nici serviciul de noapte nu prea se face cum trebue (se întoarce brusc şi totuşi fără răutate). Cum ţi-a plăcut aseară piesa lui Pirandello, d-le Băllan? BĂLLĂN (hait, a aflat) Da... da... (mirat) da... toţi (schimbă priviri semnificative şi râd pe înfundate). băllan: Profesorul Stănoiu ne trimite un bolnav... A încercat de două ori să se sinucidă. Ii e teamă să nu fie un caz de Lype- manie. omu: Da, mi-a telefonat şi mie... (Măriei) Vezi d-ta dacă a venit cumva. Până mă întorc dela 26, (Lui Băllan) D-ta fă-i fişa. II văd pe urmă şi eu. (Iese cu ceilalţi). BĂLLĂN (aşează situaţia într’un bibliorapht) 49* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE SCENA IX Băllan, Maria, Mihai, Bunica (Intră, introduşi de Maria, Mihai şi bunica lui. Mihai eroul celor ce urmează e un tânăr de 27 de ani, de o frumuseţe palidă şi chinuită. Merge parcă fără să-şi dea seama ce e cu el, fără să se întrebe unde e dus, indiferent la tot ce e în jurul lui. E cu totul istovit, cu umerii încovoiaţi ca un bolnav grav. Capul îi atârnă pe umeri într’o parte. Are privirea lucioasă şi fixă, cu «pleoapele de carton». Trăsăturile feţei s’au adâncit într’o tristeţe, pe care rarele lui zâmbete, vagi, abia schiţate o fac şi mai impre- sionantă. Face din când în când câte o sforţare să vorbească, atunci istovirea devine şi mai evidentă. Bunica, foarte în vârstă, dar foarte vioaie, învechită ca o dantelă, cucoană, e foarte demodat îmbrăcată cu lucruri altfel de preţ. Vorbeşte foarte repede, gesticulând expresiv, cu pauze mari. E impresionată de sanatoriu şi din bună creştere vorbeşte cât mai mult în şoaptă. Are un simţ al demnităţii care o face foarte puţin ridiculă. E tot timpul cu ochii pe nepotul ei. Băllan nu i-a văzut când au intrat). mAriâ: Domnule Băllan... băllan (surprins): Dumnealui e bolnavul? Ce are? ^ ^ bunica: (repede în şoaptă) Domnule doctor, de două săptă- mâni de la nenorocirea aceea, n’a mai mâncat nimic şi n’a închis ochii. Doctorul dela spital, care i-a îngrijit rana^ spune că acum are nevoie de odihnă şi să schimbe aerul. Zice că aci la Snagov... băllân: Bine, lasă că vedem noi (către Mihai, arătându-i uşa) Vrei să treci cu mine în camera de consultaţii?... ^ mihâi (care abia se mai ţine pe picioare, vrea parcă să spuie ceva, nu poate şi trece în camera de consultaţii). ^ bunicA (după ce s’a uitat de prisos împrejur să nu audă cineva, spune confidenţial şi cu desgust): O femeie, domnişoară... o femeie... maria (care căzuse pe gânduri, tresare şi întreabă mirată): Cum o femeie?... _ BUNICA (convinsă. Secret grav): O femeie l-a nenorocit (expli- când foarte impresionată ea însăşi). A trecut glontele pe lângă 'inimă (arată). Spunea doctorul că doi milimetri mai la stânga şi rămânea mort pe loc... mAria (tot nu pricepe): Ce femeie? ^ ^ bunica (cu dispreţ, simplu): O «aia»! O şanteză... (încruntată, în şoaptă) Cred că i-a făcut farmece. Nu mai doarme, nu mai mănâncă şi dacă-1 laşi singur încearcă iar să se sinucidă... mAriA (exaltată, ca pe altă lumel: Ah! frumoasă e iubirea... nu mai mănânci., nu mai dormi! (iese) ^ bunicA (se închină bănuitoare) : Mare e grădina lui Dumnezeu. IATĂ FEMEIA PE CARB O IUBESC 493 SCENA X Esmeralda, Bunic» esmerâldA (de afară, strigând): Arhitectul... să vie numaidecât arhitectul., (intrând) Să-mi trimiteţi numaidecât un arhitect aici. Să se construiască trei pavilioane de vânătoare pe malul lacului... bunicA (tresărind toată): Doamnă, nepotul meu e arhitect... a ieşit al doilea la diplomă. esmerAldA: Nu mă interesează diploma. Ştie să construiască pavilioane de vânătoare...?! bunica (nu vrea să scape-norocul băiatului, agitată): Numai asta a studiat. E grozav în pavilioane de vânătoare. Profesorul Tomescu ăla, directorul, i-a spus chiar: d-ta să te specializezi în pavilioane de vânătoare... ‘ esmeralda: Bine... pavilioane de vânătoare... dar să fie pe malul lacului. bunicA (grăbită): Ştie de toate... şi pe malul lacului... şi în apă... esmerâldA: Cum şi în apă? Ce-i nebun? bunicA (repară speriată): Adică să se vadă în apă... pe mal vreau să zic... E visul lui aşa ceva... esmerâldA: Bine, atunci să se adreseze intendentului şef şi să-mi prezinte proiectele cât mai repede... (iese) SCENA XI Omn, Măria, Bunioa omu (căutând pe birou situaţia): A venit un tânăr acum de dimineaţă? mariA (tresărind se zăpăceşte, intimidată ca totdeauna de Omu): Nu... nu... omu (se uită la ceas): Mi-a telefonat Stănoiu acasă că l-a trimis. mAriâ (nu se poate regăsi): Un pacient... da... da... a venit... • omu (iritat): A venit sau n’a venit? mAriA (nenorocită): N’a venit... dar... eaici... omu: !?! mAriA (mai nenorocită, cu ochii în lacrămi): N’a venit devreme... dar a venit acuma... omu: Ce a venit... n’a venit? Ce-i bâiguiala asta? Ce îmi tot ieşi în cale la fiecare pas şi te zăpăceşti ca o caraghioasă când îţi vorbesc?... Ce-i cu d-ta? bunicA: întrebaţi de nepotul meu? L-am adus, uite scrisoa- rea... 494 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE omu (speriat): Unde e... ? L-au lăsat singur ? bunica: E cu un domn doctor aci înăuntru... îl cercetează... MAria: Doctorul Băllan îi face fişa. OMU: Poftim, iată că ştii să vorbeşti... Dacă ştiai că e aci de ce spuneai că nu e aci? MARIA (exasperată, vrând s’o repare): Să vedeţi, domnule pro- fesor am vrut să vă explic... că nu e aici, în birou. OMU (exasperat şi el): Ei, asta-i, aici în birou... Unde ţi-s minţile, domnişoară? M’ai rugat să te admit aci şi de trei zile faci numai încurcături... BUNICA (neliniştită): Domnule profesor, nu vreţi să-l vedeţi şi d-v? (arată cu mâna). omu : Nu, doi doctori odată... îl impresionează... Dar ce are, anume? BUNICA (zăpăcită, caută): Aşaa... n’are nimic... Dar nu mai doarme... nu mai mănâncă.. . şi nu scoate o vorbă tdhtă ziua. omu: Şi asta numeşti d-ta nimic?... O să-l vedem noi... Dar ce-i cu încercarea de sinucidere? bunica (denunţă inimoasă şi zorită): Nu ştiu, s’a certat cu ea, vrea să se ducă s’o vadă şi pe semne că era cu altul. Nu ştiu ce a fost... A vrut el să facă scandal... (cu silă). Că ea e o aia... o stricată... I-a spus că nu vrea să-l mai vadă nicio- dată ... A încercat el de câteva ori... nu-1 primea servitoarea dela uşe... înţelegi d-ta... avea ale ei... dar el prost, (semn cu mâna):... uite, cum îl vezi, nici una nici două să se omoare... Că nu poate fără ea... (confidenţial şi senzaţional): Am spart cu vecinii uşa de l-am găsit într’un lac de sânge... Abia mai respira... (clătină din cap): Pe urmă toată ziua murmura ca pro- stit. ..: « Să-mi facă ea mie asta! »... Domnule Profesor trebue păzit să nu se sinucidă. omu (face un semn vag cu mâna) SCENA XII ' Aceiaşi, Mihai, Băllan (Care vin de alături): OMU: Ei? băllan : Un caz tipic de Lypemanie. I-am văzut şi buletinul dela Filantropia (apoi enumără) Bradycardie, Olygurie accentu- ată, hypotermie, insomnie, turburări secreţionale. OMU (cu privire încruntată): Amnezie? Băllan : Nu am putut să constat... O stare gravă de prostaţie. OMU (îl bate pe umăr pe Mihai): Bine domnule să faci una ca asta? Un flăcău frumos ca d-ta? mihai (cu ochii ficşi, cu gâtul moale, palid ca de ceară, cu mâinile pleoştite, surâde ca şi când n’ar fi vorba de el). IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC 495 omu (cordial): Şi Napoleon a fost înşelat... Şi ce crezi că a făcut? MIHAI (ca şi când ar răspunde totuşi... priveşte năuc). omu: A fugit, domnule, a fugit. A scris şi o cugetare chiar. «In amor singura victorie posibilă e fuga». De ce n’ai fugit şi d-ta? mihai (rămâne năuc cu privirea vagă): omu: Era frumoasă măcar? ' bunica (cu dispreţ, scoate o fotografie perforată din poşetă şi i-o întinde): Aş I o aia... OMU (neînţelegând de ce e perforată): Nu-i urîtă, dar ce mai e şi asta? bunica (mânioasă, dar în şoaptă): Nebunia lui (arată cu de- getul confidenţial şi grav): A pus-o pe inimă când a tras cu revolverul... omu (către Mihai): Ce vârstă ai I mihai (încet, absent, face un efort să vorbească) bunica (răspunde repede pentru el): 30 de ani. omu...: Nu răspunde d-ta... lasă-1 pe el să vorbească... 30 de ani... Păi eşti bărbat în toată firea.., bunica (indignată): Lasă-mă cu bărbaţii... sunt toţi nişte tâmpiţi. omu (o clipă uimit căci şi el e bărbat): Dar lasă-mă madame că nu te întreb pe d-ta... (către Mihai): Ascultă, te-ai certat cu ea ? mihai (apatic, obosit): Da... omu: Ţi-a închis uşa? mihai (întârzie să răspundă) bunica (furioasă): O aia... i-a trântit uşa în nas şi l-a îm- brâncit pe scară... omu (face un gest de protest şi enervare): Doamnă. bunica (explosivă): Las’că ştiu eu tot ce-a fost... O matracucă... omu: Ce meserie ai d-ta? mihai (absent, cu o privire de idiot): Da... omu: Te-am întrebat ce meserie ai? bunica (repede, scăzut, cu multă importanţă): E arhitect. A ieşit al doilea la diplomă... de nu mai putea de necaz Munte- nescu, zicea că fiu-su... omu (politicos): Madame dragă, nu te-am întrebat pe d-ta... bunica (mânioasă): Văd că-1 descoşi... Vrei să ştii toate... omu : Nu madam dragă, nu sunt curios... Nu-1 întreb ca să-l descos. Asta face parte din examinarea lui... Vreau să-i văd reacţiile, să-i pun diagnosticul exact... bunica (şi-a pierdut răbdarea): Ce să mai vedeţi? De două săptămâni stă ca un idiot aşa... Nu scoţi o vorbă dela el... 496 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE OMU (o priveşte lung, surâde cu simpatie, apoi către Mihai): Tinere, bunica d-tale cam are dreptate... Eşti cel mai crâncen idiot din dragoste pe care l-am pomenit în cariera mea. mihai: (surâde absent de parcă ar fi vorba de altul). OMU (către bunica): Doamnă o să-l ţinem aici vreo dou săptămâni la aer. O să vedem ce o să putem face. BUNICA (şovăind): Aş vrea să vă spun vreo două vorbe. OMU (mirat): Da? (către Mihai-Maria): Da pofteşte d-ta c d-ra dincolo. bunica (cu o voce sec alarmată): Să nu-i lăsaţi vreun revol- ver la îndemână. OMU (mirat): Ce revolver? bunica : Şi să nu ia vreun medicament... Vreo otravă... Nici cerneală să nu-i lăsaţi în cameră... c’o bea... OMU: N’avea nici o teamă. Am eu grijă de el. Nu degeaba mi-a fost dascăl tată-său. bunica (foarte important, foarte confidenţial): Domnule pro- fesor să vă spun eu ce l-ar putea face bine... OMU: Da, spune. bunica: Lui i-a plăcut nespus de mult... de copil... arhi- tectura. Idealul lui era să construiască. Dacă ar primi vreo co- mandă de lucrări eu cred că ar uita şi de şanteză şi de toate. OMU: Ar fi de încercat... Dar cum s’o facem? De unde să-i luăm lucrarea? bunica (tot mai confidenţial, insinuant, rugător): A venit adi- neaori patroana... Adică proprietara... OMU (mirat): Ce proprietară? bunica (necăjită, insistentă): Proprietara del proprietara sana- torului ăsta... A spus că vrea să construiască imediat trei pavilioane... OMU: Ce proprietară, Băllan? Bunica (convinsă): A fost adineauri aci... (explică) une dame d’un certain âge... dar e foarte bine... Vrea să construiască trei pavilioane de vânătoare. (Intră Gurău). OMU (amuzat): Pavilioane de vânătoare ?... Măcar de ar fi fost pavilioane pentru bolnavi... Cine naiba să fie? SCENA XIII Aceiaşi-Gurău GURĂU (care intrase pe replica bunicii întreabă suprins): Pavi- lioane de vânătoare? (râde) A fost nebuna de Esmeralda. Aia îmi bate mereu capul cu pavilioane de vânătoare... bunica (uimită): A fost aci adineauri... a şi dat ordiu. IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC 497 BĂLLAN: Madam dragă... Aia e o nebună... E o clientă a sanatoriului. BUNICA (speriată): Vai... Părea o persoană foarte bine. OMU: Cumsecade sau nebună n’are acum importanţă. Dar ştii că ideia bunicuţii mi se pare excelentă, (către ea): Băiatul ăsta îşi iubeşte cu adevărat meseria? BUNICA: De copil a fost visul lui să devină arhitect şi să construiască. A fost nemaipomenit de ambiţios până a întâlnit-o pe creatura aceea____Acum patru ani după ce şi-a luat diploma, umbla ca un nebun după vreo «comandă de lucrări»... OMU: Ar putea foarte bine să-l ia în întreprinderile ei. Ce ar fi să-i vorbim? Ea trebuie să aibă nevoie... Gurău, te rog, vorbe şte-i d-ta. GURĂU (sare speriat): Eu?... Nu mă poate suferi... Cum mă vede începe să urle la mine... Mă crede Potemkin. OMU (amuzat): Potemkin?... fii flatat... A fost amantul ei. GURĂU: Dracu ştie ce-o fi fost... Că de cum intră Sâmbătă la prânz în sanatoriu până Luni la prânz mă caută în toate părţile şi mă ameninţă că mă spânzură. OMU: Atunci de ce n’o dai afară? GURĂU: Vai de mine !... de pe urma ei trăeşte tot sanatoriul. BĂLLAN: Şi pe urmă e altceva, domnule profesor. Azi e Dumi- necă. Aici în sanatoriu nu discută niciodată pentru nimic în lume afaceri. Uită complet că în oraş e conducătoarea marilor întreprin- deri Vitex, aşa cum de Luni la prânz până Sâmbăta următoare uită complet că două zile pe săptămână este în sanatoriu, Ecaterina II. OMU: Chiar aşa? Nu m’a interesat prea mult cazul ei. ESMERALDA (de afară): Să vie primul şambelan. BĂLLAN: Auziţi-o... O chem aici (strigă): Maiestate ! Majestate 1 GURĂU (vrea să iasă): Stai puţin să ies eu. (dar n’apucă să iasă căci pe uşe intră Esmeralda). ESMERALDA (dă cu ochii de el, furioasă): Aci mi-erai Gligori Alexandrovici Potemkin (pronunţă Patiomkin). La pământ tică- losule... (e crâncen de convinsă, e ceva furios în mânia ei). GURĂU (speriat îşi face încet loc spre uşe): Am să vă explic... ESMERALDA (la fel): N’ai să-mi explici nimic. Ai să te explici călăului, (către profesor) Generale, ţi se va face dreptate ...de- plină dreptate... Gligor Alexandrovici Potemkin eşti cea mai mare bestie din cuprinsul imperiului meu... Am să pun să te spânzure. GURĂU: Perfect... Dar mai întâi mă duc să predau comanda armatei. • ESMERALDA (conciliantă): Bine... atunci predă întâi comanda şi pe urmă vino să fii spânzurat... GURĂU (pripit şi speriat): Am înţeles... foarte bine... mă duc să mă spânzur şi mă întorc. ' 2 498 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE OMU: Doamnă, aş vrea să vă fac o rugăminte. Să angajaţi în întreprinderile d-voastră un tânăr arhitect foarte meritos... ESMERALDA (îl priveşte imperial mirată): Ce doriţi? BĂLLAN (luând cuvântul repede căci Omu e surprins): Ma- jestate, uitaţi despre ce e vorba... Aţi ordonat să se construiască de urgenţă trei pavilioane de vânătoare... Am şi găsit un arhi- tect bun şi vrem să-i comandăm imediat proectele... ^ ESMERALDA: Foarte bine baroane... să prezinte imediat pro- ectele. BĂLLAN: Miercuri sau Joi se va prezenta Majestăţii Voastre /în Capitală... Nici nu discutăm chestia angajamentului... Mări- nimoasă cum sunteţi, n’aţi vrea să donaţi însă un premiu ace- stui arhitect de merit, pentru frumoasele lui proecte? ESMERALDA: A... un premiu... de sigur că da... Ce pre- miu? . BĂLLAN: Atunci daţi-mi un cec de trei sute de mii de lei... ESMERALDA (rămâne pe gânduri, pe urmă scoate poşeta şi iscăleşte cecul): Poftim. _ OMU: Daţi-mi voie să vă pun o întrebare şi eu... De ce pur- taţi d-v carnetul de cecuri la d-v... ? când aţi putea da ordine unui ministru al tezaurului... ? ESMERALDA: Eşti un întârziat generale. .. Nu ţii seama de progres.. ■ Trăim în veacul progresului ■.. Cecul e cea mai co- modă formă financiară (iese majestuoasă) OMU (se uită mirat): E cel puţin valabil? ^ BĂLLAN: Desigur domnule profesor... Nu e pusă sub inter- dicţie. Dimpotrivă... Se zice că e un geniu într ale finanţelor. Eu cred că a vrut să vă facă o plăcere d-v. .. De aceea a do- nat premiul... » „ OMU: Ca să-mi facă mie plăcere? (rămâne pe gânduri): Ascultă domnule Băllan, eu n’am prea avut timp să mă duc pe la teatru... Nu e nici felul meu... Dar d-tale îţi place şi ai vă- zut mult teatru. Ascultă, ai văzut-o pe cabotina asta jucând vreodată? Avea ceva talent? Mă pune pe gânduri. . BĂLLAN: E greu să vă spun, domnule profesor... Eram prin liceu acum vre-o cinsprezece ani... şi... o vedeam dela galerie... Nu era rău... unii o credeau chiar mare actriţă. OMU: Şi de ce s’a lăsat de teatru? ^ BĂLLAN: A fost un scandal mare... Nebună... A spus că îi e silă, că se sufocă... A dat nişte interviewuri... Cerea ca toţi actorii să fie ucişi ca să se mântue teatrul... Mi se pare că fraza e din... o luase dela Duse... Mi se pare că s a şi călugărit... Nebună. ^ OMU: Şi averea asta mare cum a făcut-o? Se pare că e colosal de bogată. IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC 499 BĂLLAN: A deschis sau a moştenit, nu ştiu, nişte ateliere de filatură... Pe urmă fabrici de ciorapi de mătase... Acum do- mină toată piaţa, cu firma ei Vitex. Importă din Anglia trenuri întregi de ţesături şi stofe, căci nu-i ajung fabricele ei... Dar e nebună... BUNICA (emoţionată): Nu e nebună sărăcuţa de ea dacă îmi scapă nepotul... V’am spus eu că e o persoană foarte bine. OMU: Bunicuţo, poate că ai noroc. Dar ştii că dacă nici comanda asta nu-1 trezeşte din starea asta de prostaţie nu mai e nimic de făcut, (către Ballan) Aduceţi-1 încoace. bunicuţa: O să vrea... De 4 ani de când şi-a luat diploma aşteaptă şi el o comandă de lucrări. SCENA XIV Omu, Bunica, Mihai, Maria, Băllan OMU (către Mihai): Te rog ia loc... Uite ce am dori... bunica (nebună de bucurie): Maică, ai să construeşti aci trei pavilioane... OMU (cu reproş): Doamnă... (către el): Uite, noi avem nevoie aici de un pavilion pentru bolnavi şi vrem să profităm că d-ta ca arhitect. Vei sta să te odihneşti aci vreo două săptămâni... Ne vei face planurile acestui pavilion... Iţi oferim pentru aceasta suma de 300.000 lei din care vei cheltui doar costul pensiunii aici. Ei ce zici? Primeşti? Uite şi cecul. .. toţi (aşteaptă cu încordare rezultatul experienţei). mihai (face o sforţare parcă, dar e prisos, nu poate să-şi adune nici un gând, murmură istovit, absent): Un pavilion? bunica (emoţionată): Prima ta lucrare, maică 1 OMU: Dar să ştii că vrem o adevărată operă de artă.,. mihai (ca într’un vis greu, zâmbeşte penibil şi murmură absent): De artă.., toţi (aşteaptă, privindu-se unii pe alţii). mihai (se frânge şi cade iar în starea lui de apatie). OMU (dezolat, ridică din umeri): Nu e nimic de făcut. bunica: Mihăiţă, mamă, ascultă... (nu mai găseşte nici ea vorbe). SCENA XV Aceiaşi, intră Ana ÂNA (intră în ţinuta de oraş, vorbeşte cam din spatele lui Mihai): Domnule profesor, vă dau acum graficele? sau le aduc mâine la curs? omu : Dă-mi-le.., (Ana trece în faţa lui Mihai ca să dea graficele). 8' 500 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE MIHAI (în clipa când o vede se ridică nebun în picioare, nu poate vorbi de emoţie şi pe urmă se repede spre ea urlând săl- batec) : Bella I Bella 1 w ANA (se sperie, nu pricepe ce vrea bolnavul, crede că e un atac furios, se aruncă în braţele profesorului): Ah 1 BĂLLAN (speriat şi el ca toată lumea l-a prins în braţe pe Mihai care se sbate furios, au intervenit şi doi infirmieri). MIHAI (în timp ce e scos se sbate furios, urlă mereu): Bella... Bella... Vreau să vorbesc cu Bella (cei doi infirmieri îl scot afară). w w ANA (îşi revine, deschide ochii şi întreabă încă în şoaptă spe- riată): Ce-a fost? Ce vrea? OMU (linişte): Un bolnav... te-a confundat cu obsesia lui, Bella... Cine o fi aceea ? w ANA (tace o vreme, gândindu-se evident, pe urmă încet): E sora mea, Bella. OMU (surprins de tot): Sora d-tale ? Ai o soră ? Bella ? Iţi seamănă atât de mult? ^ ANA (abia îşi revine): Nu l-am văzut niciodată... suntem surori gemene. băllan: Pe el l-ai cunoscut? ANA (abia îşi revine): Nu l-am văzut niciodată... Vai cum m’am speriat. OMU: E un băiat foarte bun, d-ră. Profesorul şi colegii lui socot că e vorba de un mare artist. Eu nu mă pricep în arhi- tectură, dar marii artişti sunt rari şi datoria noastră a medicilor e plină de răspundere în asemenea cazuri. E un tânăr arhitect... E pe cale să facă o demenţă melancolică... Nu se mai poate hrăni. Pare-se că sora d-tale a fost foarte crudă cu el. ANA: 01 cred... E o fiinţă foarte rea, lipsită cu totul de inimă. băllan: Cazurile gemenelor sunt foarte turburătoare în ştiinţă... Dalton pretinde — şi citează zeci de cazuri — că gemenii au nu numai fizicul indentic... ci şi personalitatea... chiar şi destinul. Citează cazul fraţilor X... care au murit în aceiaşi zi, în oraşe diferite, la 300 km. distanţă, de anghină pectorală. OMU: Sunt şi cazuri contrare... Sunt aşa numiţii de Ribot «gemeni echivalenţi». Expresia însă mi se pare greşită... Prefer «gemeni complimentări» care au personalităţile perfect opuse... Ca ziua şi noaptea... ANA: Unde e acum? OMU: Lasă-1 în pace... a fost dus într’o rezervă până i se face camera. Ascultă d-ră, băiatul acesta trebue salvat... A pri- mit o lovitură prea brutală, o surpriză, un şoc nervos. Nici un refuz nu trebue sporit inutil cu brutalitate şi batjocură. IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC 501 ANA: E odioasă... îşi bate joc de tot şi de toate... OMU (s’a gândit câtva timp): Ascultă, mergem amândoi la ea... Voi încerca să-i vorbesc. Am să-i explic şi are să mă în- ţeleagă. Un refuz brutal exasperează o iubire. Provoacă adevă- rate rupturi psihologice. E necesară o modulare... o amortizare... a loviturii... Organismul are reacţiile lui... Despărţirile în iubire trebue să fie fără traumatisme. BĂLLAN: Domnule profesor, credeţi că... OMU: Uită-te la o pisică liniştită, aproape adormită... Intin- de-i un ghemotoc de hârtie... Se uită Ia el plictisită... Ia-i-1 de dinainte încet, fără nici o intenţie... Pisica rămâne plictisită... Smulge-i-1 brusc... va repezi laba pe el. Intinde-i ghemotocul şi retrage-i-1 brusc, se va îndârji ca o nebună. Refuzurile bruşte stârnesc reacţii spontane. Astea sunt aproape legi fiziologice... Dacă rupi brutal cicatricea de pe rană, niciodată nu se va vindeca. Mergem la ea... ANA (sărind în sus speriată şi îndurerată): Nu... nu... nici- odată, domnule profesor... N’am nimic comun cu fiinţa aceea odioasă... n’are nimic sfânt, e o destrăbălată, moartă după lux şi bani... mi-a batjocorit munca... m’a umilit întotdeauna... I-am spus că niciodată nu-i voi mai călca pragul. Şi de trei ani n’am mai văzut-o.. . E o fiară... nu e o femeie. OMU: Bine dar trebuie făcut ceva... dă-mi mie adresa ... mă voi duce eu la ea... ANA: Nu o ştiu... poate o cunoaşte bolnavul... OMU: Am să caut eu s’o văd chiar acum de dimineaţă... A nu, că la 1 mă duc la comitetul permanent... După masă, pe la 4. BĂLLAN: Domnule profesor, v’aş face o rugăminte, mă inte- resează acest caz de gemene... vreţi să-mi permiteţi să viu şi eu? Aş trece să vă aştept acasă la d-v. OMU (iar se gândeşte): Nu, prefer să mă duc singur... Caută- mi adresa. Cortina Tabloul II (Acasă la Bella. In după amiaza aceleiaşi zile. Un apartament standard într’un bloc de pe B-dul Brătianu. Un fel de hali salon, mobilat oarecum la moda zilei. Pe o canapea câteva păpuşi de cabaret, subţiri şi înalte cam de un metru, ca nişte mondene de stofă şi mătase. Una reprezintă un bărbat în frac. Două uşi opuse. Un scaun de lux în stg. O servitoare a condus pe Omu care e puţin solemn, puţin emoţionat, îmbrăcat de vizită. 502 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Apare Bella din dreapta într’un deshabill6 pretenţios. Are în braţe un căţel de lux. Aferată. Deşi e o soră geamănă se deose- beşte totuşi la înfăţişare cu totul de Ana. Chiar ca fizic, deoarece ţinând totdeauna umerii drepţi pare mai voinică. Are sprâncenele lung trase, cu intenţia de a părea mai vampă. Mult fard pe obraji, o coafură foarte pretenţioasă bazată pe bucle. Unghiile foarte roşii. Priveşte totdeauna demnă. Când zice «eu» sau «cu mine» se vede că ar» un eu, cu totul categoric, în orice caz la ea opoziţia Eu —Lumea este foarte puternică.Gesticulează meditat şi distins — dar în niciun caz caricatural — şi vorbeşte într’un mod pe care ca îl crede foarte natural). SCENA XVI OmUj Bella OMU (se înclină cu o distincţie profesorală): Doamnă, vă rog. BELLA (corectându-1 uşor, scurt): Domnişoară. (11 invită să ia loc într’un fotoliu lângă o masă rotundă). OMU (rezervat): Domnişoară, vă rog să mă scuzaţi că nu v’am spus la telefon obiectul vizitei mele, dar veţi înţelege numaidecât că nici nu era cu putinţă (e puţin cam încurcat). Vreau să vă spun... (o priveşte lung). E foarte reală asemănarea fizică cu sora d-voastră. BELLA: Ana? E numai o primă impresie. Privite cu atenţie, ne deosebim mult... Cel puţin aşa acum vreo trei ani, când ne-am văzut ultima oară. Ce vrei Lucky maică? Nu fii prost... stai liniştit... Căţeii ăştia sunt foarte plicticoşi. Aţi avut vreodată căţei? OMU (o priveşte stânjenit de frivolitatea ei). BELLA (inconştientă): E de rasă pură... Are un pedigree foarte interesant. Dar să vă spun o chestie... Rasa asta e puţin cam murdară... Stai cuminte, stai cuminte Lucky, să nu faci (în gând: pipi). OMU (o priveşte lung, parcă deziluzionat): Aşa e se pare rasa asta. BELLA (se aşează provocătoare în fotoliu): Despre ce voiaţi să-mi vorbiţi domnule? OMU (desiluzionat, tace, pe gânduri): Despre nimic (ezită) Domnişoară... BELLA: Cum despre nimic? OMU (foarte încurcat): Mă gândisem la ceva... am renunţat (parcă ar vrea să se scoale). BELLA (vulgar): Am impresia că sunteţi cam timid (îl încura- jează cu privirea protectoare, mai profesional). OMU: E cu putinţă. IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC S°3 BELLA: Cu ce vă ocupaţi? OMU: Sunt profesorul Dr. Omu. ^ BELLA: Omu... mi se pare că am auzit de d-voastră... n’aveţi d-voastră un frate... Lucky stai cuminte că te arunc cât colo... (sună energic, apoi servitoarei): Yino să iei pe Lucky să nu murdă- rească covorul (servitoarea ia câinele şi iese în dreapta). OMU (e tăcut şi desgustat de vulgaritatea ei). BELLA (crede că e un bărbat timid şi îşi dă aere protectoare): Vrei un whisky domnule Omu... e foarte bun... o să vezi... OMU (s’a decis, deşi cu greutate, uşor, net): D-şoară, uite despre ce e vorba. Vreau să veniţi să vedeţi de vreo două, trei ori un bolnav al meu, în sanatoriul Snagov. L-ar calma puţin. BELLA: E amuzant. Ce bolnav? OMU: E vorba de un tânăr arhitect, care are un grav şoc nervos... şi se pare din cauza d-voastră. w BELLA: Domnule vă rog, drept cine mă luaţi? Ce vreţi să spu- neţi? nu înţeleg ce-mi propuneţi? ^ OMU: Domnişoară, nimic... nimic altceva decât să veniţi să-l vedeţi de două, trei ori. Să-i spuneţi câteva cuvinte de prie- tenie. ... BELLA: II cunosc foarte bine pe acest domn, m’a plictisit destul cu insistenţele lui şi nu văd acum, când am scăpat de el, dece să îndur să mă bată iar la cap. OMU: E un om care vă iubeşte, domnişoară, care şi-a distrus viaţa din cauza d-voastră. BELLA: Ei, dacă aş sta eu să consolez pe toţi aceia cari pre- tind că-şi distrug viaţa din cauza mea... pe toţi cari au poftă de mine, ar trebui să deschid un spital. Nu sunt damă de caritate. OMU: A fi soră de caritate e o meserie mai mult decât onora- bilă, domnişoară... E o reală nobleţe... BELLA: Posibil domnule, dar nu mă interesează. ^ OMU: Nădăjduiam domnişoară, că aveţi un pic de inimă. BELLA: Nu este exclus, domnule... dar dece nu lucraţi d-v pe cont propriu? dece... (o întrerupe privirea lui tăioasă). OMU (se scoală): Domnişoară, eşti femeie şi eu nu-ţi pot spune părerea mea cu aceeaşi francheţă cu care te exprimi d-ta... Dar văd încă odată confirmată o veche părere a mea despre sinuci- derile din dragoste... Anume, am observat că astfel de drame se întâmplă numai într’un anumit mediu... BELLA (fără să priceapă). OMU: Intr’un mediu în care nefericirea despărţirii dintre inimi e nesfârşit agravată de vulgaritatea partenerilor- Unii operează uşor cu bisturiul, atât cât e nevoie, cu regret parcă, alţii răsu- cesc în rană până şi mânerul cuţitului de bucătărie, apoi mai lovesc şi cu piciorul. 5°4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE BELLA (arogantă): Dacă am înţeles bine, domnule profesor, ce spuneţi că sunteţi, m’aţi făcut vulgară... Şi dece sunt, mă rog, vulgară? Pentrucă l-am rugat pe acest domn să mă lase în pace?... Să nu-mi explicaţi mie ce am de făcut... Cu mine nu merge... (refuză agitând convinsă degetul arătător, ca un orator). OMU: Şi crezi că ai făcut bine? BELLA: D-Ie profesor, cum ziceţi că sunteţi... am şi eu ca d-v o veche părere: că fiecare îşi cunoaşte socotelile lui mai bine decât pretinde că i le cunoaşte un strein... A trebuit să-l trimit la plimbare... OMU: Şi nu te-a mustrat deloc conştiinţa? BELLA: M’a mustrat, cum să nu mă mustre, ce, eu nu sunt om? Dar am eu un leac straşnic pentru ea... Stai să ţi-1 arăt şi d-tale... OMU (aşteaptă uimit, încremenit). BELLA (se duce în dreapta şi dintr’un scrin de lux vine cu o boccea pe care e prins cu acul un bilet. I-o trânteşte pe masa din mijloc). Vezi biletul ăsta? Citeşte-]... te rog, citeşte-1... OMU (îl ia sfios, citeşte automat): «Madame, dacă până diseară nu aduceţi 5000 de lei, luaţi-vă catrafusele dela portar şi şter- geţi-ol» (el e jenat). BELLA (ştiind ce spune, foarte emoţionată sub stăpânirea amintirii): Locuiam amândouă într’o mansardă, într’o casă veche de pe Brezoianu, care acum s’a dărâmat. Când am venit la prânz, am găsit uşa închisă şi biletul ăsta pe uşe (arată biletul). Uite, scrie data, 15 Octombrie 1937. Am alergat până seara pe la prie- teni, la cunoscuţi, dar a fost de prisos. Atunci a fost prima seară că n’am mai dormit cu tâmpită de Ana — că e şi aşa o intrigantă. Peste trei zile mi-am făcut o garderobă solidă... Aveam şi apartament, dar mi-am pastrat şi conştiinţa... Uite-o... (desface acum bocceaua). Uite 1 (scoate cu desgust şi emoţie o rochie sli- noasă, rufe, pantofi găuriţi în talpă)... Aţi văzut că am conştiinţă? Are şi data: Conştiinţa Bellei la 15 Octombrie 1937 (a arătat alt bilet cusut pe boccea). Şi n’o uit... O întreb mereu... In seara când protejatul d-tale mi-a făcut o scenă îngrozitoare şi mi-a cerut să mă duc la el, cu leafa lui de mizerie, am scos conştiinţa din dulap, m’am sfătuit cu ea şi apoi i-am spus d-lui să mă lase în pace... Şi acuma ce vreţi d-v? Dece să mai încurc lucru- rile?... OMU (rămâne mult pe gânduri): Domnişoară... BELLA (foarte hotărîtă, dar ca un ecou, scăzut): Nu pot (rămâne o clipă pe gânduri). Ana, proasta aia, e tot aşa? Vai de capul ei: mirosea .mereu a tinctură de iod... Lua două cornuri în buzunar să le mănânce după ce ieşea din sala de disecţie... IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC SOS OMU (un timp pe gânduri, totuşi nu o aprobă): Nu mai vreau nimic d-ră, bună ziua (spre ieşire). BELLA: Bună ziua domnule profesor... şi dacă într’o zi aveţi poftă de un pahar de whisky... (arată cu un gest larg sticla şi paharul). Tabloul III Cabinetul medicului şef din tabloul I. SCENA I Omu — Băllan— Gurău— Mihai—Dora (Medicii îl privesc enervaţi şi dezolaţi că nu pot face nimic). MIHAI (agitat, aproape nebun, cu hainele şi cu părul în des- ordine): Domnule profesor, vă rog, spuneţi-mi ce a devenit Bella? Unde aţi dus-o? Şi pe urmă aş vrea să ştiu precis ce a căutat ea aici? (îşi frânge mâinile de disperare). BĂLLAN; Ascultă domnule odată... crede ce ţi s’a spus de atâtea ori... Nu era aceea domnişoara Bella... Ţi s’a părut d-tale... De ieri îţi tot spun asta. Urli mereu... şi ţi-ai pierdut şi noaptea de prisos, MIHAI (exasperat, într’o nouă sguduire): Ea era... pentru numele lui Dumnezeu, ea era. .. Trebue să fie pe aici pe undeva închisă... E un mister care mă înebuneşte... (se plimbă agitat, chinuit, prin cameră). OMU: Dece s’o închidem? Dece s’o ascundem? MIHAI (dezolat, istovit de chin, cu buzele arse): Ştiu eu ? Asta mă întreb nebuneşte de ieri... m’am întrebat toată noaptea. Ce-a căutat aci? Peste ce amestec de întâmplări am căzut?... Dece mi-o ascundeţi? Unde aţi închis-o? GURĂU (enervat): Băiatul are dreptate... Trebue să se termine comedia asta. OMU (speriat): Gurău, ce vrei? Pentru Dumnezeu... GURĂU: Am obosit eu, domnule... du-te în camera d-tale şi-ţi promit eu că într’o jumătate de oră ai deslegarea enigmei acesteia care te roade până la os. OMU: Gurău, ce vrei să spui ? GURĂU: Vorbim numaidecât... Dora condu pe d-1 Mihai Stănculescu în camera lui... Vin eu imediat acolo. MIHAI (merge spre uşe năucit de speranţă şi îndoială în acelaşi timp): Dar nu mă lăsaţi prea mult să aştept? GURĂU: Te rog să. ai încredere în mine. MIHAI (bâlbăit, pierdut): Da... da... (iese împleticindu-se). REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 506 SCENA II Omuj Gurău, Băllan OMU (izbucnind): Ascultă Gurău, ai înebunit tu? GURĂU (la capătul răbdării): Dar nici asta nu poate conti- nua... De ce-i ţineţi despărţiţi unul de altul? Ii vom spune cine a fost... OMU: El o vrea pe Bella. GURĂU (cu un gest din umeri «asta-i acum»). Ei, când o vedea-o pe Ana.* o s’o uite pe Bella. OMU: E foarte delicat lucru... e chiar foarte riscat... Şi nici nu ştiu la ce rezultat vom putea ajunge... GURĂU: Rezultat (râde aproape isteric). Ce rezultat? Va fi acelaşi de când e lumea... Cui pe cui se scoate. O va vedea pe Ana şi o va uita pe Bella. Toate femeile sunt acelaşi lucru... Lăsaţi-mă cu prostiile astea... Ce are una... au toate. Putea să fie oricare alta, dar dacă mai şi seamănă pe deasupra e cu atât mai simplu. (Furios): Moftangiul ăsta a pierdut o cheie şi a găsit alta la fel. OMU: Gurău, ce te-ai aprins aşa? GURĂU (explosiv): Văd că faceţi o problemă dintr’un fapt de toată ziua... Spuneţi-i băiatului ăsta: Mă, nu fii dobitoc. Ai pierdut una, uite aci alta identică. OMU: Alta, cum alta, Gurău? GURĂU (exasperat, cu braţele în tavan): Alia... şi încă alta... zece... o sută... Altele. OMU: Vorbeşte anapoda. GURĂU: Mă rog şi dece să n’o vrea pe Ana ? Bineînţeles dacă o vrea ea şi mai ales cum o vrea ea. Dacă sunt gemene... şi dacă seamănă atât de mult? înţelegi d-ta, sunt identice: iden- tice în anatomia lor, în fiziologia lor, în chimismul lor organic... Pentrucă de atâtea ori d-ta îmi faci mie filosofie, îţi fac şi eu d-tale... Pentru Leibniz asemenea asemănări şi identităţi consti- tuiau «indiscernabile i> (silabisind furios) Indiscernabile... Dacă idiotul ăsta de băiat, nu pricepe... trimite-1 la Leibniz să se explice cu el. OMU: Bine dar dacă totuşi au altă personalitate? GURĂU (gesticulând uimit): De unde vrei să iasă altă perso- nalitate? Din acelaşi fizic ies aceleaşi reacţiuni şi acelaşi moral. Ribot spune clar: Tel organisme, telle personnalitdI (explicând intenţionat didactic): Cum e organismul aşa e şi personalitatea. OMU: O fi spus Ribot aşa, dar s’ar putea să nu fie chiar aşa. BĂLLAN: Nici nue deloc aşa. Chiar dacă au acelaşi fizic... doi gemeni pot avea personalităţi deosebite căci mai e şi influenţa mediului. Viaţa le oferă prilejuri deosebite chiar fraţilor siamezi. Iar gemenii nu merg tot timpul de mână. Fiecare are timpul IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC 5®7 lui... un trecut propriu. In cazul de faţă, uite, Bella e cântăreaţă de varieteu, iar Ana o strălucită medicinistă. Dacă i-am înfăţişa pe Ana pur şi simplu, oricât e de mare asemănarea fizică, el ar spune că nu-1 interesează decât Beila* Propun însă cu totul altceva: să prezentăm pe d-ra Ana Zadu drept sora ei, Bella. GURĂU i Dacă seamănă atât de ce să complicăm, domnilor, lucrurile? Cum le mai descurcăm pe urmă? OMU: N’ar fi pentru multă vreme. BĂLLAN: Şi bineînţeles, dacă d-ra Ana Zadu primeşte. OMU: De primit, primeşte, dece să nu primească. D-ra Zadu e medic, are obligaţii profesionale, şi mai ales e medic al sanato- riului. De altfel nu-i cere nimeni imposibilul. Să se ocupe puţin de bolnav, să fie din când în când prezentă lângă el, atentă ca o soră. Să joace în sfârşit rolul unei femei care a părăsit un bărbat dar nu cu brutalitate, ci cu părere de rău, cu un soi de dezolare că nu poate fi altfel, cu promisiunea unei camaraderii loiale. Principiul e, cum v’am spus, să reparăm efectul trauma- tismului. BĂLLAN: Aşa, ca un soi de soră a lui s’ar putea s’o amuze chiar. GURĂU (se ia cu mâinile de păr): Nu mai complicaţi domni- lor, lucrurile. Ce-i asta să se dea drept sora ei, cântăreaţa? Să joace teatru? Fugiţi de acolo. Este destul ca d-ra Ana să apară aşa cum e, cu personalitatea ei proprie. Numai să zâmbească puţin şi năucul acela o va uita pe cealaltă. BĂLLAN: Şi dacă n’o va uita? Pe urmă ce mai putem face ca să-l scăpăm? Nu mai are nicio şansă ca să se vindece. GURĂU (vine întins spre el): De ce să n’o uite, domnule, nu e tot femeie? Toţi bărbaţii ştiu din experienţă, că nimic nu con- solează mai bine de pierderea unei femei, decât tot o femeie. De aceea, întâia grije a unui bărbat înşelat e să se afişeze nu- mai decât cu altă femeie. Dar chilipirgiul acesta are şansa nemai pomenită să aibă la îndemână în locul exemplarului pierdut care şi aşa era terfelit rău, un exemplar din aceeaşi ediţie, nou, poate chiar cu filele netăiate. OMU (cercetându-1 pudic): Gurău | GURĂU : ... zic poate. OMU (mai pudic, deşi e medic): Gurău I GURĂU (îi vine parcă să râdă, apoi furios): Ei asta-i... Să-mi spună el mie că nu vrea să-l citească; (furios de tot): Vă spun eu, e un chilipirgiu... (exasperat): Lua l-ar dracu şi pe el şi pe mine. OMU: Dar pe d-ta, de ce să te ia, Gurău ? GURĂU (asvârle braţele, desgustat de el însuşi): Uite, pen- trucă eu, om de cifre şi de administraţie, m’am încălzit în mod caraghios într’o chestie ridicolă ca asta. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 508 OMU: Nu e chiar ridicolă. E aci o problemă esenţială pentru ştiinţă. BĂLLAN: Părerea mea e că nu e cuminte să riscăm prezen- tând-o pe d-ra Ana Zadu drept ea însăşi, când avem şansa unui rezultat terapeutic pozitiv, înfâţişând-o drept sora ei Bella. OMU: Eu aş primi orice propunere. Dar, gândeşte-te mai bine: Crezi că băiatul acesta, care o iubeşte atâta, nu va observa înşe- lăciunea ? Cele dintâi întrebări în legătură cu trecutul lor şi totul se va da pe faţă. îmi pare rău că trebue să ţi-o spun, dar e o încercare tot atât de riscată. BĂLLAN : Dacă e abilă nu se va observa. In primele două trei zile... GURĂU (ţâşnind iar): Complici domnule lucrurile. Să-i spuie pur şi simplu că e Ana şi gata. BĂLLAN : Nu o va primi. Personalitatea unui om nu e fizi- cul său, care se poate transforma prin accidente, prin boală şi aşa mai departe. Este memoria trecutului propriu, capitolul de experienţă proprie. Este şi ceea ce preţuim de fapt la un om. Personalitatea lui Napoleon este istoria lui, sunt faptele lui. Pi- randello are dreptate: Cine îşi pierde amintirea propriului trecut şi nu mai ştie cine e, îşi pierde de fapt personalitatea. OMU: Nu-i mai amesteca pe scriitori, căci dacă ne luăm după ei deraiem cu totul. La Pirandello al d-tale am impresia că per- sonalitatea se pierde ca o simplă umbrelă... BĂLLAN: Domnule profesor... OMU: Găsesc că scriitorii cam abuzează de... maladiile per- sonalităţii... Mi-aduc aminte că am văzut o piesă care se ocupa cu « a doua conştiinţă » sau aşa ceva... « ziua procuror... noap- tea hoţ »... Era un simplu « fabricat » literar. Chiar pretenţiile lui Pirandello mi se par cam certate cu ceea ce poatj oferi, atât de puţin, e drept, ştiinţa. Fireşte, dacă dăm personalităţii sen- sul ei temeinic. Altfel o să ajungem mâine, poimâine să cu- noaştem vreun autor dramatic care să declare că eroina sa îşi schimbă personalitatea după felul rochiilor pe care le îmbracă. Până la 5—6 personalităţi pe oră, iar altul proclamându-şi eroul, după obiectele pe care le are întâmplător în mână... Dacă ţine în mână o sabie, omul devine Napoleon... iar fiindcă într’o zi, vizitând muzeul lui Goethe, şi-a pus în picioare papucii lui de noapte, începe să scrie Faust... Chiar pentru literatură e mult prea mult... Atâta superficialitate nu poate sluji teatrul. GURĂU: Dar în definitiv este atât de interesantă problema asta a personalităţii? OMU: Gurău, Goethe a spus... GURĂU (precis, tăios): Personlichkcit ist das hochste Gut. IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC 5°9 OMU (surprins, încântat): Da, Gurău, personalitatea este cel mai înalt bine. Este de fapt problema centrală a filosofiei din toate timpurile, căci este în fond vechea problemă metafizică a sufletului. Ca om de ştiinţă eu pot să-ţi spun că o viaţă me- rită să fie trăită numai pentru a găsi răspuns la întrebarea ce e personalitatea. Din păcate mi se pare că o viaţă de om nu e de ajuns. Uite marele meu maestru Pierre Janet, timp de mai bine de patruzeci de ani a căutat la cursul lui şi în cărţi de specialitate să răspundă la această întrebare, dar n’a izbutit să definească personalitatea. GURĂU (caritabil): Să lăsăm deocamdată consideraţiile filo- sofice şi să vedem ce facem cu băiatul acela, că înnebuneşte acolo sus până definim noi personalitatea. OMU (rămâne pe gânduri, caută). BĂLLAN: Domnule profesor, am o soluţie care poate nu e rea. GURĂU (scurt): Zi-i... OMU: Da... BĂLLAN: Vă era teamă adineaori că propunerea mea nu e realizabilă deoarece d-ra Ana Zadu nu se va putea descurca în privinţa trecutului... Că nu va şti ce să răspundă când el se va referi la trecutul lor... OMU: Exact... Se va demasca din primele clipe... BĂLLAN: Am o soluţie pentru asta. GURĂU ( cu vocea seacă): Pune-o pe masă... BĂLLAN: Să născocim o întreagă poveste. Să-i spunem tână- rului acesta că ieri, în clipa în care a aflat că el a vrut să se sinucidă din pricina ei, biata fată a leşinat... a avut un şoc nervos şi... GURĂU: Şi? (foarte curios). ^ BĂLLAN (simplu): Şi şi-a pierdut personalitatea (accentuând) Şi-a pierdut personalitatea... GURĂU: Unde vrei să ajungi? BĂLLAN: Adică nu mai ştie cine e... a uitat câţiva ani din viaţă. Şi acum e foarte simplu, d-ra Bella nemaiavând perso- nalitate, nu mai are nici trecut şi deci nu mai e obligată să răspundă întrebărilor despre acest trecut. ^ ^ GURĂU (iar enervat): Altă complicaţie... (s’a săturat de atâ- tea întortochieri): Domnule e mai simplu ca Ana să fie Ana... OMU (după un lung răstimp de gândire): Băllan, propunerea d-tale mă încântă. Are mai întâi avantajul că îl poate vindeca pe acel tânăr disperat. Cu alte cuvinte, sper că vom rezolva pro- blema clinică, ceeace e fireşte destul de important. Dar mai ales implică problema personalităţii. GURĂU (uluit lui Băllan, aşezându-se moale şi el): Stai jos... Când e ceva cu personalitatea, e grav. 5«o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE BĂLLAN: Domnule profesor vă ascultăm. OMU (va vorbi de aci încolo cu o pedanterie profesională afectată): Dispunem, ca material, de două surori gemene şi de un tânăr îndrăgostit până la demenţă de una din ele. Aceşti ter- meni iniţiali ne permit să realizăm un număr interesant de ipo- teze, de variaţii ale problemei, întocmai ca în clasica metodă a variaţiilor concomitente... GURĂU (net): Vino la fapte. OMU (surprins şi indulgent): Gurău, spui vino la fapte, cu disperarea cuiva care ar cere, prins în curentul apei, o frânghie... GURĂU (hotărît). Vino la fapte... OMU (vorbind ca la curs în continuare): Domnilor, iată ce vom face: vom trece prin dreptul acestui atroce îndrăgostit, Mi- hai, pe iubita lui Bella, dar i-o vom trece desfăcută în elemen- tele ei componente, ca să zicem aşa, cu alte cuvinte, procedând după prescripţiile metodei experimentale. I-o vom prezenta întâi ca fizic, adică îi vom spune: iată o alta absolut identică la trup şi ca viaţă a trupului, cu Bella d-tale. Numai că se numeşte Ana. Propun ca această primă ipoteză s’o numim ipoteza Gurău. BĂLLAN: E o ipoteză de prisos. E o enormă greşeală... GURĂU (îl priveşte plictisit): Dimpotrivă... OMU: Votez şi eu împotriva ei şi o respingem de plano, căci ar fi de încercat numai dacă am avea de a face cu un îndrăgo- stit mai călduţ, nu cu unul fierbinte, care clocoteşte ca plumbul topit. Renunţăm la Bella-fizic şi îi trecem pe dinainte lui Mihai, dela început, pe Bella din ipoteza a doua, s’o numim, ipoteza aceasta ipoteza Băllan. BĂLLAN (se înclină cu satistacţie). OMU (maliţios): Deşi ar fi poate mai nimerit s’o numim ipo- teza Pirandello.. . BĂLLAN (e desamăgit): Al OMU: Vom prezenta pe Bella drept ea însăşi, dar fără per- sonalitate, în sensul Băllan, vreau să zic fără amintirea pro- priului ei trecut. BĂLLAN: Foarte bine. OMU (către Dora): Pofteşte pe domnul acela aci... jos. In principiu deci, convenim că vom trece pe dinaintea lui numeroase fragmente combinate din personajul Bella până când el va zice: 4 Iată femeia pe care o iubesc I» Noi vom face în clipa aceea un semn: Staţii Luminăl Experienţa s’a terminat (doctoral). Vom conchide: Iată de ce era el însetat, iată deci în ce constată per- sonalitatea Bellei, iată prin urmare şi esenţa personalităţii cău- tată de veacuri. In comunicările noastre ştiinţifice vom numi apoi această experienţă «experimentarea personalităţii prin iu- bire». Intuiţia neasemănată a unui îndrăgostit, 6etea lui mortală IATĂ FEMEIA PE CARE O IUBESC 5 ii de fiinţa iubită, poate şi instinctul ancestral, ne vor da—cine ştie — cheia acestei copleşitoare enigme. Dialectica inimii, mai sigură decât dialectica filosofică şi ştiinţifică, ne va da, să nădăj- duim, soluţia personalităţii. BĂLLAN: Domnule profesor, pariez că acest Mihai... OMU (uşor, tranşant): Acum nu maipariem nimic. Să aşteptăm să vedem ce se întâmplă. Să vedem ce ne aduce experienţa 1 SCENA III (finală) Aceiaşi— Mihai MIHAI (intră cu o înfăţişare de nebun furios; după el se ţine îngrijorat un infirmier care-1 avea în pază): Vreau s’o văd numai- decât pe Bellal Ce face, e bolnavă? e prizonieră? Ce se întâmplă aici? In ce casă blestemată mă găsesc? Ce e misterul ăsta de iad? OMU: Nu e nici un mister, ţi se va explica totul. MIHAI: Viaţa şi moartea pentru mine sunt dincolo de pereţii aceştia. E undeva, aci, la un pas... şi d-v mă chinuiţi arătându-mi o clipă femeia pentru care m’am întors din mormânt şi pe urmă mi-o ascundcţi ca într’un joc blestemat? Ce urmăriţi cu atâta cruzime? OMU: Ascultă tinere, aşteaptă până mâine şi vei fi lămurit, vei vedea că nu e nimic. MIHAI: Dar până mâine sunt 12 ore. Să vreau să aştept şi nu pot. In mine s’a deslanţuit o elice pe care nu o pot opri şi care sfâşie totul. Trebue s’o văd pe Bella, trebue să ştiu ce e cu ea, acum numaidecât, nu mâine. GURĂU: Domnilor, îl omorîţi. MIHAI: Să mă omoare? (rânjeşte nebun). Nu există forţă în stare să mă omoare pe mine, înainte de a o vedea pe Bella (iar agitat): Devastez totul, sparg ferestrele, rup gratiile, dărâm pereţii; (în paroxism): dau foc sanatoriului ăsta... Dar trebue să ştiu ce e cu ea... s’o văd... OMU (impresionat, către Bălan): Domnişoara (ezită) Bella e în camera ei? (şi când Băllan dă din cap afirmativ, către Mihai): Du-te câteva minute aci. TOŢI (ies, afară de Mihai care se frânge cu un soi de desnă- dejde în prag). — Cortina — CAMIL PETRE SCU PRAPASTIA ii Advocatulj Vasile Popovici nu se grăbi să ia o hotărîre pentrucă era, într’adevăr, mulţumit până acum de activitatea dactilografei. Două săptămâni erau, de altfel, prea puţin timp pentru a cunoaşte şi judeca temeinic munca unui om. «Vom vedea după o lună, două», îşi zicea el. Dar mulţumirea era numai un element secundar între acele care îl determinară să mai amâne. Mai întâi, chiar dela întâia întâlnire cu fata, se deşteptă în el, abea ca o adiere, sentimentul acela de gingăşie şi de ireal, pe care-1 simţea din tinereţe faţă de femei, dar mai ales faţă de fetele drăguţe, sentiment care, abea acum, îşi dădea seama, nu se trezise în el când o cunoscu pe Stana. Poate din motivul că o cunoscuse, înainte de a o vedea, din descrierea şi istorisirea părinţilor lui, şi nu-i rămase lui să înlăture piede- cile ce pun de împrejurări şi societate, pentru cunoaşterea unei fete tinere. Piedecile acestea ce ridică tot atâtea cercuri de apărare* pentru o fată, pentru el erau greu de trecut, dar, în aceeaşi vreme, reprezentau tot farmecul ce-1 învăluia când se gândea la ele. Farmecul acesta nu-1 simţi în legătură cu Stana, şi poate aici era unul din motivele că o uită atât de curând, şi că adânc în sufletul său nu se hotărîse niciodată, în chip serios, să se însoare cu ea, — cum se întâmplase în cazurile altor fete. Se adăoga acum o stare sufletească ciudată, care abia mijia, abia se infiripa: apropierea continuă, zi după zi, de o fată împrumută o vrajă nouă sentimentului primordial, aceea a durării unei punţi între bărbat şi femeie, care era cu atât PRĂPASTIA 5*3 mai primejdioasă cu cât se lucra parcă dela sine, în chip firesc, fără a fi nevoie de nicio sforţare dintr’o parte sau de alta, ci numai în urma atracţiei a celor doi poli opuşi. Cei doi funcţionari întăriră numai în parte adevărul când şeful îşi mută biroul într’o cameră a lui: nu putea lucra cu fata în aceeaşi cameră, dar nu din motivul că nu o putea suferi, ci pentrucă puntea aceea cu farmecul ei i-o aduce tot mai aproape. . Advocatul se trezi că-i place să fie în permanenţă în biroul lui o femeie, o fată, şi adevăratul motiv pentru care amână preavizul, fu chiar această plăcere. Era o situaţie deosebită de cele prin care trecuse până acum. Pe Irma o cunoştea nu întâmplător într’o societate, la o petrecere, ci în biroul său, şi încă într’o activitate care era activitatea lui, într’un mediu mai familiar lui decât oricare altul, şi într’o muncă de bărbat, nu de femeie. Puntea cea nevăzută dintre bărbat şi femeie se urzea prin aerul nou din birou, prin parfumul acela unic, şi mai ales prin identitatea muncii de fiecare ceas. Toate acestea îmblânziră timiditatea lui faţă de femei, îl coborî, din ireal, cel puţin în semireal şi-i făcea plăcere să ştie şi să simtă că în definitiv şi o femeie este un om. Revelaţiile acestea noi îi făceau plăcere şi pentru aceea nu se grăbi cu hotărîrea preavizului. Advocatul se trezi, pe nesimţite, într’o situaţie plăcută, plină de farmec, vaporoasă parcă. Şi aceasta ca şi când nu ar avea nici o legătură cu o persoană anume, cu Irma. De aceea se simţea mai bine izolat, în camera lui, decât de faţă cu ea. Nu se apropie de el nici umbra gândului că fata asta ar putea fi odată soţia lui. Persoana —îi era cu totul indiferentă, aşa credea şi aşa-şi spunea, el uneori; îl interesa numai situaţia nouă în care ajunsese, lucrând o fată permanent subt un aco-' periş la el, în acelaşi birou avocaţial. Dacă şi-ar fi pus problema căsătoriei, dată fiind reacţia firii lui, s’ar fi stricat tot farmecul de azi. El era sigur şi acum că vremea căsătoriei i-a trecut, şi că nici un plan de viitor nu ar mai face în legătură cu însuratul, cu întemeiarea unei familii. 3 514 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In situaţia asta nouă şi în atmosfera plăcută ce se împânzi în biroul lui avocaţial trecură săptămâni şi luni. Când stagiarul aduse, peste vreo trei luni, vorba de anga- jamentul serios al fetei, fiindcă până acum o lună de provizorat era urmată de alta, advocatul se învoi numai decât să iscălească. — Rămânem la salarul de trei mii, domnule şef? Eu sunt convins că ţine locul la cel puţin două dactilografe. Cred că i se poate urca la trei jumătate. — Ei, să-i urcăm dacă zici dumneata. — E vrednică, domnule şef. Nu mai vorbesc după o expe- rienţă de două săptămâni. — Ştiu. M’am convins şi eu. Dumneata te vei fi convins şi mai uşor ca mine, zâmbi avocatul. Nu, nu protesta; glumesc. Dar nu mai puţin adevărat e că doi tineri se apreciază mai uşor, decât la vrâste deosebite. Şi domnişoara Irma te apreciază. — Pe mine? — Pe dumneata, sigur. Iţi laudă pregătirea şi priceperea. Eu simt încredinţat că In sufletul ei îţi laudă şi alte calităţi. Stagiarul se înroşi puţin. — Nu mi-a dat niciun semn de simpatie deosebită: aceea dela coleg la coleg. — Semne 1 Semnele vin mai târziu, prietenei Oricum, eu mă bucuri Ion Negru se miră de ce i-a venit şefului. Niciodată, — afară de aluzia de mai de mult că s’a schimbat în advocatul fetei, — n’a purtat cu el o convorbire despre femei. Era încredinţat de sinceritatea şefului, că i-ar fi plăcut o prietenie mai intimă între el şi Irma. Era generos în senti- mente şi apoi era mai mult decât evident că advocatul nu ar putea fi întru nimic interesat. Se mira totuşi că omul se obişnuise relativ destul de repede cu aceea împotriva căreia, la început, protestase cu toată sinceritatea. Dela obişnuinţă însă până la ceva mai serios era o prăpastie de care ştia că şeful nu va trece nici odată: era o imposibilitate, fiindcă era o absurditate. Ion Negru urmărea adeseori cu privirea pe fată, îi făcea mici servicii] de câte ori i se dădea prilej încercă să o curteze discret. Prăpastia SiS Dactilografa părea că nu vede nimic. Se părea că nu o impresionează nicio atenţiune a stagiarului. Părea că-i mai simpatic bătiânul Negură, de ale cărui glume râdea bucuroasă. — E tare cetatea, zâmbea el către stagiar, sau e neînde- mânatic cel ce dă asaltul. — Cred că e o fiinţă reoe, calculată, şi are nevoe de un asediu mai îndelungat. Poate să fie îndrăgostită de cineva: n’ar fi mirare la vrâsta ei, de altfel, dragă domnule Negură, eu nu urmăresc decât un strop de distracţie. Nu pot avea gânduri serioase. îmi repugnă şi orice intenţiune imorală. — Poate asta e cauza, îl întrerupse bătrânul. — Nu ’nţeleg I — Poate asta e cauza că fata nu reacţionează. Simte că nu ai nicio intenţiune serioasă, nici de altă natură. Altfel, să mă crezi pe mine, ar reacţiona într’un fel. Unguroaicele sunt femei de temperament. Să-mi dai voie să constat, pentrucă le cunosc. Stagiarul se gândi că poate colegul său cu veche experienţă avea dreptate. Fusese adeseori ispitit, când era lângă olaltă cu Irma să-i pună o mână pe umăr, să o mângâie uşor pe faţă, dar s’a stăpânit. Cine ştie, poate fata se aşteaptă la mici atingeri nevinovate. Dar experienţa îi dovedi contrarul, fata nu se mai apropia de el în măsură să o poată atinge, după două trei încercări ale lui, de a-i mângâia obrajii trandafirii. — Nu merge nici cum 1 se plânse el într’un rând pensiona- rului Negură. De atingeri se fereşte. — Făgădueşte-i atunci că n’ar fi imposibil să te căsăto- reşti cu ea. — Să mint? — Nu se ştie, dacă ţi-e simpatică se poate întâmpla şi ase- menea lucru. Ţi-am mai spus că intimitatea din birou între im bărbat şi o femeie tânără e primejdioasă. — Dar e imposibilă pentru mine o asemenea căsătorie, aşa că ar trebui s’o mint, şi până aici nu mă pot cobori. Dacă ea nu înţelege că nu-i rămâne să se distreze fără vină şi fără anga- jament cu un om tânăr, treaba ei. Poate, cum e singură în lume, Be foloseşte şi ea de o sgardă care o apără de anumite primejdii. 3* Sj6 revista Fundaţiilor regale Dela convorbirea asta cu bătrânul, stagiarul rări încercările de apropiere de Irma până ce ajunseră în termeni strict colegiali. La început, fata păru mirată, aştepta unele cuvinte, unele atitudini cu care o obiciuia Ion Negru. Dar peste câ- teva zile nu mai simţi să-i lipsească nimic, şi-şi văzu liniş- tită de lucru. In orele de birou, ea intra adeseori la şef cu acte bătute la maşină pentru control şi pentru iscălire. Câ- teva luni ea păstră o distanţă cuvenită de masa lui de lucru, dând explicaţiile ce i se cereau. Dar mai târziu, când el se oprea cu degetul pe un rând, sau la o expresie, ea se apro- pia de masă, se apleca peste ea, pentru a-i da desluşiri sau, rar, pentru a-şi nota un adaos ce trebuia intercalat după cutare frază. Advocatul, la început, se cam sperie de această apropiere, dar se obişnui în curând şi simţea chiar o plăcere în ea. Simţea acum nu numai mireasma parfumului acela ciudat, ci şi o alta, a trupului ei, care-1 turbura ca o mângâere. Greşelile pe care trebuia să le corecteze uneori proveneau din greutatea de a descifra scrisul advocatului care era destul de greu de citit. Dactilografa îi spunea de multe ori:— «Pentru ce nu în- cercaţi să-mi dictaţi mie? V’aş scăpa de chinul scrisului, şi nu aş mai face nici greşeli. — Chinul scrisului? o înlreabă el într’un rând. De unde ştii dumneata că scriu greu? — Se vede din manuscris. — Am întradevăr o mână grea. Cu cât îmbătrânesc scriu tot mai încâlcit. — A, nu! Nu bătrâneţea e de vină. Sunt oameni care aşa scriu totdeauna. Şi, anume, cei ce pun în scrisul lor nu nu- mai inteligenţă ci şi pasiune. Ei apasă condeiul. Cât despre bătrâncţă, ce ar avea de căutat în scrisul dumneatale? Eşti în cea mai frumoasă vârstă a vieţii, în plenitudinea puterilor. O uşoară roşaţă adumbri obrajii advocatului, în vreme ce fata se opri, respirând repede. A voit să spună atâtea lu- cruri? N’a fost prea liberă? Vasile Popovici bătu o vreme un tact uşor cu degetele în masă. —Am împlinit patruzeci de ani, domnişoară. Te-ai cam grăbit cu aprecierile. PRĂPASTIA 517 — Dar tocmai la o asemenea vârstă este omul în plenitu- dinea forţelor sale, domnule advocat. Aşa că nu poate fi vorba de vârstă în scrisul dumitale cam încurcat. Mult aş da să facem o încercare, să vă dau câteva lecţii, sau mai exact să faci dumneata câteva probe. — Ce probe ? Gândurile lui se rătăciră pe alte meleaguri. — Să-mi dictaţi. Să vă obişnuiţi a compune dictând. Dacă s’ar întâmpla să gândiţi prea repede —şi aceasta produce o scriere puţin lizibilă — eu voiu stenografia. Cunosc destul de bine şi stenografia. Ii trebui multă stăruinţă pentru a-1 determina să facă o încercare. La început nu mergea de loc. După câteva cuvinte capu-i rămânea gol. Nu ştia cum să continue. Fata, în orele de birou, îşi avea lucrările obişnuite de făcut, ca şi advoca- tul, de altfel. Apoi, din când în când, intra şi stagiarul pen- tru unele îndrumări sau lămuriri. — In orele de birou nu se poate să învăţaţi, domnule şef. E nevoie de muncă în afara lor. Aţi fi dispus să lucrăm după masă, după ce ies domnii, un ceas, două. Cred că într’o săptămână nu mai luaţi condeiul în mână. — Nu cred că voi reuşi, răspunse el şi amână exerciţiile. In vremea asta, dactilografa deveni tot mai prietenoasă, tot mai intimă cu el. Până citea advocatul textele bătute la maşină, ea nu numai că se apleca peste masă, ci, uneori, plimbându-se cu paşi uşori prin cameră, se apropia pe la spa- tele lui, şi pentru a observa unde se oprise advocatul, se apleca peste umărul lui, şi simţea pieptul ei cu sânii tari, apă- sându-i pe umăr. Când se aplecă întâia oară peste scaunul lui în chipul ace- sta, Vasile Popovici, după ce fata se retrase, îşi duse mâna la umăr. Simţea că rămăsese acolo o urmă, şi păru că vrea b’o şteargă. Dar nu-i reuşi. Toată ziua, simţi povara sânilor ei... Cum, ea n’a observat nimic? Căci iată, gestul acesta se repeta acum de mai multe ori pe fiecare zi. Era o sen- zaţie nouă care-1 .turbura adânc, deşi era încredinţat că fata nu o făcea intenţionat, că nici nu-şi dă seama de mişcarea ei. Nici privirile, nici vocea fetei, nici atitudinea ei respec- toasă nu se schimbase după astfel de apropieri. 5*8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In sfârşit primi, la stăruinţele ei, să facă exerciţii pentru dictare. Sporea destul de repede, totuşi nu-i trebui o săp- tămână, ci două. Şi nici acum nu-i dicta decât lucrări mai uşoare. Nu se putea lipsi de scris. Vremea asta de două săp- tămâni fu nu numai un chin, ci un întreg deliciu pentru el. Fata râdea luminos de greutăţile pe care le întâmpina el, îl încuraja, punându-i adeseori mâna pe umăr când el se pleca să prindă firul textului. Când se descuraja, fata-i spunea că este un copil mare care a rămas un şcolar rău, că, dacă vrea, poate birui ori ce obstacol. — De unde eşti dumneata atât de sigură? — Am darul să cunosc oamenii. Ştiu că în cariera dumitale nu te opreşti la piedeci. Primeşti cauze aşa de grele pe care alţi advocaţi nu ar cuteza să le primească. Adeseori, în cursul exerciţiilor se opreau şi stăteau de vorbă. Advocatul se mira cu câtă uşurinţă şi naturaleţă se interesa fata asta de viaţa lui, fără a părea totuşi încă cutezătoare, nici obraznică, şi simţea cum cercurile de izolare din jurul lui, când era vorba de femei, se destind şi cad unul câte unul, lăsând o intimitate pe care nu o putuse crede niciodată posibilă între el şi o femeie străină, ci numai între el şi soţia lui. Dactilografa îi intra în viaţă într’un chip firesc, fără ca ea să-şi dea seama, cum credea el. Se simţea tot mai puţin izolat de lume şi de viaţă, şi vedea că în cazul dat, timiditatea lui se topise încetul cu încetul. Ii povesti, în diferite rânduri, frânturi din viaţa lui şi rămase surprins că fata cunoştea destul de aproape activitatea sa dela prefectură, ca şi pe cea parlamentară. — Ei, Doamne, cum să nu ştiu, făcu ea la mirarea lui. Doar am trăit mereu în acest oraş şi despre un om ca dum- neata, cu situaţia dumitale, vorbeşte toată lumea. Pot să vă asigur că n’am auzit decât vorbe bune despre dumneata. — In toate împrejurările? — In toate! Dar, Doamne sfinte, sunt lucruri în care, după părerea mea, un străin nu-i îndreptăţit să judece pe deaproapele. — Adică, totuşi, nu în toate împrejurările ai auzit despre ipine numai vorbe bune, PRĂPASTIA 519 — Dar nici rele. In chestiunile intime iată n’are să se amestece un străin. Cu ce drept, de-o pildă, se miră unii că un om cu situaţia dumitale nu s’a însurat încă? — Se miră de asta? — Da, am auzit! Dar mă întreb cu ce drept? Căsătoria, după părerea mea, e cel mai intim şi personal act. Nimeni n’are dreptul să judece ori să critice pe unul care nu s’a însurat până la vârsta de patruzeci de ani. Alte dăţi era rândul lui să o întrebe despre viaţa ei tre- cută. Află lucruri triste. Sunt săraci. Ea, întâi, a crescut în sărăcie şi e obişnuită cu ea, dar pentru mamă-sa care e odrasla unei famibi odată bogată, e o continuă jertfă şi prilej de sufe- rinţă. Mai ales de când a murit tatăl său. Intr’un rând, veni vorba despre războiu: doi fraţi ai mamei sale căzuseră pe front. Vorbi despre ei, apoi deodată se învârti pe scaun şi-l întrebă: — Dumneata ai făcut războiul? — întrebi serios? — Dar pentru ce? făcu fata mirată. — Păi, eu port urmele războiului în picior. Nu se poate ca dumneata să. nu fi observat. Acea uşoară şchiopătare? Am observat-o de sigur, dar ea putea proveni şi din alte cauze." El îi istorisi câteva crâmpeie de pe front şi Irma îl asculta cu o admiraţie sinceră. — N’am putut suferi niciodată pe învârtiţii de războiu, zise ea. Eu admir vitejia şi de aceea sunt mândră de cei doi fraţi ai mamei care au căzut pe front. Ce folos însă de toată vitejia — adause ea cu vocea şi privirea schimbată — dacă patria totuşi s’a prăbuşit! Advocatul tresări; o sensaţie neplăcută îl taie ca o lamă as- cuţită. Se schimbară şi privirile şi faţa lui i se întunecară. Irma înţelese numaidecât că s’a lăsat dusă prea departe de însufle- ţirea ei pentru jertfele celor doi cumnaţi. încercă să micşoreze impresia pe care văzu că o produse asupra şefului. — Dumneata ai fost rănit în acelaşi războiu de patru ani. Eu admir pe omul viteaz, oricine ar fi, orice naţie... Dar simţi că nu se apropia de ceeace trebuia şi tăcu. 520 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Advocatul închise numai decât şedinţa aceea. CrezuBe că fata asta era aşa de aproape de el, şi acum simţi că-i desparte o prăpastie... Ce folos de toată vitejia, dacă patria totuşi s’a prăbuşit. « Patria »1 Patria ei se’nţelege 1 E limpede că ea nu avea nicio legătură, niciun sentiment pentru altă patrie, pentru patria lui! Dar rămas singur, după o îndelungată frământare, în care se acuză că ţinea o unguroaică în birou, el ajunse să vadă situaţia mai just. Fata fu luată de avânt şi după firea ei, nu putea fi decât sinceră. Numai de azi ştie el că ungurii inte- lectuali nu pot vedea în România o patrie a lor? Ba, ştiuse totdeauna acest adevăr şi nu numai el. Şi nici nu putuse con- damna o generaţie crescută înainte de războiu. Mai bine să se arate aşa cum sunt, decât să încerce a ne înşela. A fost mereu de părerea asta... Şi acum pentru ce se amărâse că o biată fată, dactilografa lui, fusese sinceră, de sigur fără niciun gând de a-1 jigni pe el? Proastă 1 Pentru ce s’ar supăra? Alta ar fi dacă... dacă Irma asta ar fi intrat mai adânc în lumea lui internă. Dar apropierea de el nu făcea decât să subţieze un zid dintre el şi femeie, oricare femeie tânără şi frumuşică. Era, îşi zicea el, o înrâurire impersonală, fata-i putea rămânea şi pe mai departe Indiferentă. Atunci, pentru ce-1 amărâse sinceritatea ei? Nu cumva din motivul că, fără să-şi dea el seama, în subconştientul lui intrase o presimţire mai serioasă în legătură cu Irma? Că zidul acela de izolare nu privea atât de mult pe orice fată, ci mai ales şi numai pe dactilografa lui? — Cum? se întrebă el tare. « Se furişase în mine gândul că mă voiu însura cu Irma ? ». El începu să râdă singur. Absurd! Absurd! N’am curajul să mă mai însor cu nimeni de aici încolo! Fu atât de hotărîtă această constatare încât el se linişti deplin şi nu se mai gândi la ieşirea fetei. O uitase de a doua zi. După cele două săptămâni de exerciţiu, fata intra adeseori pentru vreme mai îndelungată în odaia şefului. înainte, când îi ducea textele bătute la maşină, pentru revizuire şi iscălire, nu rămânea decât puţin timp, câteva minute. Acum însă, scriind la dictatul lui, rămânea şi un sfert, şi o jumătate de ceas. PRĂPASTIA 52* Pensionarul Negură ridica adeseori ochii de pe hârtiile sale şi privea îngândurat spre uşa şefului. Uneori îi scăpa câte un « hm 1 » semnificativ. Stagiarul Negru începu să fie şi el neliniştit. Când fata ieşia dela şef, ochii amândurora o urmăreau cer- cetători. Dar nicio schimbare nu se vedea pe faţa dactilo- grafei. Ea îşi continua lucrul tot atât de veselă şi de harnică. Stagiarul se interesa acum mai puţin de ea, după ce văzu că-i respinge orice încercare de apropiere. Obişnuindu-se cu ea în birou, nu-i mai părea nici chiar frumuşică. Era o funcţionară la subordinele lui şi una care rămânea mereu simpatică prin hărnicia şi corectitudinea muncii. Mai mult părea că se inte- resează acum de ea pensionarul Negură. Cerca mereu să-i descopere o schimbare în faţă, în priviri, în atitudini, de câte ori Irma ieşia din camera şefului. Şi, în aceeaşi măsură, îl Bpiona şi pe advocat, când i se dădea prilejul. Vasile Popovici devenise mai vioiu, mai comunicativ, ba uneori îi invita pe cei doi funcţionari la o bere, la un aperitiv, când închidea de prânz, ceeace nu făcuse niciodată înainte. — Asta se datoreşte, cred, frumoaselor succese şi încasări ce le-a avut în timpul din urmă, zise stagiarul. — încasări frumoase, chiar superbe, a avut el şi înainte, răspunse bătrânul cu faţa întunecată. — Ce-1 îndeamnă, altfel ? Nu avea obiceiul să ne însoţească pe noi la bodegă. — Mă întreb şi eu! O schimbare este. Omul e mai viu. Par’că a mai întinerit. N’ai băgat se seamă că şi glasul i s’a schimbat? E mai plin de căldură. Trebue să fie ceva ce vine . dela suflet, din viaţa interioară, care e înrâurită însă de împre- jurările din afară. , — Sentenţios şi filosofic, râse stagiarul. Nu cumva vreai Bă spui că înrâurirea e a dactilografei? — Pentru ce nu? Până-i viu, omu-i om! — Eşti şi dumneata sub înrâurirea ei ? — S’ar putea, dar în alt înţeles! — Eu m’am obişnuit! Pentru mine nu mai radiază nicio emanaţie primejdioasă. 5*2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — E uşor de explicat, după ce ai cercat zadarnic să te apropii de ea. Tânărul zâmbi: — Vezi multe, dumneata I — Cu cât Îmbătrâneşte omul, vede mai multe, deşi vede- rile-i slăbesc. Vede cu experienţa şi cu liniştea simţurilor. Cred, şi am crezut de mult, că fata ţi-a respins curtea pentrucă avea alte intenţii. Uneori, îmi vine să cred că cu alte intenţii s’a şi prezentat la concursul nostru. — Enigmatic şi totuşi limpede 1 Crezi că şi-a pus ochii pe şef? — Hml Să fim sinceri, tinere! Dumneata nu te temi cel puţin, sau bănueşti aşa ceva? Pentru ce o cercetezi aşa de amănunţit când vine din biroul lui, după ce a scris la dictat. — Hm 1 Poate ai dreptate I M’am gândit şi eu, dar nu cred să fie o bănuială serioasă. — Cât mă priveşte, e serioasă. Cazuri de precedenţă sunt destule: dactilografe care s’au măritat cu şefii lor. Iţi aduci aminte ce ţi-am spus despre primejdia intimităţii în biiou între cele două sexe. — Ei, cum ţi-am spus atunci, eu aş fi primit cu plăcere o astfel de primejdie, dar ea nu s’a arătat. — Nu, pentrură interesul nu cerea un atac împotriva dumitale, ci împotriva altuia. — In cazul acesta, va fi nevoie de un asalt de proporţii. Şeful, dacă nu-i un misogin îndărătnic, e la tot cazul, un timid îndrăcit. — Tocmai aici e primejdia, când e dată condiţia intimi- tăţii în munca de birou. — Cum aşa? — Păi, ai spus dumneata! Nu e nevoie decât de un asalt de proporţii. De-o intrare cutezătoare cum s’ar zice « in mediaş res» şi cetatea e cucerită. Şi cred că fata noastră, dacă scopul ce i-1 bănuesc e adevărat, are curajul să intre în «mediaş res». Stagiarul rămase un răstimp pe gânduri. — E adevărat că nu mai pomeneşte nimic de un dactilo- graf. Nici să-i aflăm o dactilografă româncă. PRĂPASTIA 5«3 Intr’o amiază, la un aperitiv, Vasile Popovici îi aviză că a hotărît să lidice salarul fetei la patru mii de lei. — Nu i-am dat nimic pentru orele suplimentare când am făcut exerciţii pentru dictat. Dar, peste toate merită, e o foarte bună putere de lucru. Mai este şi mizeria In care trăieşte. Pensionarul Negură privi cu înţeles la stagiar. — Nu mai încape îndoială că merită. Fata e pricepută şi muncitoare. Cu patru mii de lei va ajunge între cele mai bine plătite dactilografe din oraş. Poate să fie mulţumită, zise bă- trânul. — Dar ea a fost mulţumită şi până acum. Nu mi-a cerut urcarea de salar. Asta o fac din proprie iniţiativă. — Atunci e, «atunci e rău», voi să spună pensionarul Negură, dar se răsgândi şi zise: «atunci e cu atât mai bine». Rămaşi singuri, cei doi funcţionari se priviră. — Mă tem că bănuiala mea e adevărată, zise Negură. — Şi pentru ce te-ai teme? Nu cumva eşti gelos? râse stagiarul. — Nu-i nimic de râs. E un lucru foarte primejdios. Dacă fata are intenţii serioase, va izbuti. — Va izbuti, cel mult, să se prostitueze, ca şi alte dacti- lografe, de cumva nu va fi făcut-o până acum în cariera ante- rioară. Dar să se mărite cu şeful, nu cred că va reuşi vr’odată. — Hm! Eu sunt mai bătrân şi am mai multă experienţă ca dumneata. Zici că şeful e un timid îndrăcit. Dar chiar ăştia fac prostiile cele mai mari, luaţi odată de ispita unei femei. — In sfârşit! Ar fi cu o căsătorie mixtă mai mult! Ce im- portanţă mai poate avea, când avem destule şi până acum? Cine le mai bagă în seamă? Cine se mai miră? — Ar fi cu o nenorocire mai mult! Pentru şeful, după cât îl cunosc eu, ar fi o catastrofă. Şi pentru societate im nou scandal! Nu, n’ai dreptate spunând că nime nu se mai miră, că nimeni nu le mai ia în seamă! Fiecare caz e un scandal pentru societatea românească. In aparenţă nu, dar în reali- tate aşa este. Lumea noastră nu se împacă cu asemenea ino- vaţie. Toţi condamnă pe bătrânul român cape se încurcă cu o străină. 5*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Doamne sfinte I Dumneata eşti om de legea veche şi ju- deci lucrurile cu mentalitatea dinaintea unirii. Atunci putea fi o primejdie căsătoria cu o străină. Azi nu cred să mai fie aşa! Căsătoria cu o străină nu mai poate fi un scandal. E poate un îndemn al instinctului rasei stăpânitoare, pentru a se proceda la asimilarea minoritarilor. Negură, la început, nu-şi putu da seama dacă stagiarul vor- beşte serios ori nu. Dar ascultându-1 până la sfârşit, se în- furie— băuse şi cam multă ţuică—şi izbi păhărelul pe masă: — Cum, tocmai dela dumneata să aud asemenea prostie? Nu e de ajuns că o proclamă alţii mai puţin inteligenţi şi mai ales cei interesaţi? Da’ să ştii dela mine, domnule stagiar, că amestecul sângelui românesc cu sânge străin, e în primul rând o crimă împotriva rasei, a purităţii ei, iar, în al doilea rând, să mai ştii că asimilarea, cu o nevastă unguroaică, e o absurditate. Nu poate exista nici o înţelegere spirituală între doi din rase aşa de opuse, de deosebite, şi că marea majoritate a unor asemenea căsătorii sunt nenorocite. Iată pentru ce mă tem de şeful! E un om prea bun şi prea cin- stit pentru a nu merita o soartă mai bună. — La vrâsta lui raţiunea e în urmă. — Da, în materie de căsătorie, suveranitatea asta nu se manifestează. Nu ştii dumneata vorba românească, cuprinză- toare de mare adevăr şi realitate: «După patruzeci de ani nu- mai dracul îl mai însoară pe bărbat»? Ei, tare mă tem că în cazul şefului dracul a luat forma fetei noastre. Şi atunci vom avea şi noi o parte de vină. — Noi? Pentru ce? — Noi i-am adus-o în birou! — Doamne sfinte! Dar cu asemenea intenţiuni? — Sigur că nu! Dar puteam publica un nou concurs, puteam cere să fie necondiţionat un bărbat, — cu patru mii de lei am fi aflat şi bărbat, — mai puteam birui încă şi fără ajutor. — Conştiinţa dumitale e plină de subtilităţi, domnule Ne- gură, şi repede se schimbă într’un coşmar. Eu sunt mai fe- ricit, am o conştiinţă mai simplă. Intre timp, Negură mai supse vreo câteva ţuici. Pleoapele i se înroşiră, umerii obra- zului şi nasul i se învineţiră. Deveni foarte susceptibil. PRĂPASTIA 525 — Păi, da, coşmar, subtilităţi! Dar prefer asemenea coşmar conştiinţei simple, care nu poate descoperi nicio catastrofă In căsătoria unei minoritare, şi mai ales, unguroaică, cu un români Ei, da, mai toţi din generaţia mea, am avut succep- tibilităţi de conştiinţă în această materie şi mai avem încă. Dumneavoastră, generaţia tânără, sunteţi mai nesimţitori la problemă. Spuneţi cu emfază: ne căsătorim cu minoritare pentrucă ajutăm asimilarea! Stagiarul îl vedea aprins de băutură şi încercă să-l po- tolească. — Ai dreptate, domnule Negură. Dar nu eu sunt cel în primejdie de a mă căsători cu o unguroaică. Ci şeful — cum susţii dumneata. Apoi dumnealui, cu vârsta, mi se pare că e mai aproape de generaţia dumitale decât de a mea. Negură îl privi mirat, părând derutat. Dar repede îşi reveni: —Asta e singura nădejde ce-mi mai dă curaj. Şeful e cam format înainte de războiu. Drept să spun e mai aproape de generaţia mea decât de a dumneatale. Pe acest fapt-mă ra- zim când mai sperez că, deşi în mare primejdie, el totuşi nu va face prostia. împăcaţi acum, părăsiră bodega. Negură mergea pe două cărări şi, din când în când, spunea tare câte un cuvânt din meditaţia lui interioară. Trecu o jumătate de an de când Irma Covaci fusese angajată dactilografă în biroul avocaţial al lui Vasile Popovici. Apropierea şi intimitatea zilnică dintre bărbat şi femeie prăbuşi zidul acela des- părţitor pe care el îl simţise, din tinereţe, mereu între el şi femeie. Se risipise acel farmec vag, acel sentiment vaporos de irealitate, de vis, cu care se gândea la o fată frumuşică, şi înţelese că distanţa între cele două sexe e numai o vrajă a tinereţii, lăsată parcă pentru protecţia femeii, ori, dimpotrivă, pentru ademenirea mai sigură a bărbatului. Socotea vraja aceea ca parfumul sau coloarea florilor pentru atragerea fluturilor, ca o ţintă bine fixată de natură, pentru a îndeplini un rost al ei. Era aproape convins că parfumul acela nu există în realitate, că trăieşte numai în sufletul tinereţii. Altfel cum nu l-ar mai simţi şi acum, după ce se obişnuise cu fata? In schimb, la apropierea ei, cu cât treceau lunile şi obişnuinţa sporea, se trezea şi creştea o îmbătare a simţurilor, de care se miră REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 526 la început, îi făcu plăcere mai târziu, iar la sfârşit începu să se teamă. Irma simţea, prin instinct, toate stările acestea sufleteşti prin care trecea Vasile Popovici, chiar când nu-i privea faţa şi ochii. Dar semnele enervării lui erau tot mai evidente, cu fiecare zi. Adeseori trupul lui tresărea uşor când fata se apleca asupra lui cu coala bătută la maşină şi i-o punea pe masă. Ea aştepta din clipă în clipă, ca advocatul să facă un gest, s’o atingă, s’o îmbrăţişeze. Dar treceau zilele şi săptămâni, şi gestul nu se arăta. Avocatul nici nu cuteza, dar nici nu voia să facă un astfel de gest. Era conştient de urmările lui şi, cu toate că o dorea, nu voia să aibă nici o legătură mai intimă cu ea. Gândul că poate fata l-ar respinge, nu se apropie de el niciodată. Nu-şi putea da seama de unde avea siguranţa asta. Astfel teniându-se de ispită, el începu dela o vreme să se fe- rească de apropierile dactilografei. Fata observă îndată schimbarea lui şi simţi că teama de ea o determinase. Intr’o după amiază, rămase în birou după plecarea celor doi funcţionari, sub pretextul că n’a terminat încă o lucrare urgentă. Dar nu mult după ce se închise uşa în urma lor, ţăcănitul ma- şinii de scris încetă. Irma se sculă, îşi scoase din poşetă oglingioara, îşi aranjă gră- bită părul şi faţa, şi intră cu hârtia bătută la maşină în camera avocatului. In uşe îşi aduse aminte de ceva, reveni, încuie uşa birou- lui ce dădea în stradă, apoi se strecură prin uşa deschisă în locuinţa lui Vasile. Avocatul citi la repezeală actul. Era vesel: era ultima bucată dintr’un dosar important. — Mulţumesc, domnişoară, Acum ne putem odihni şi noi. Domnii au plecat ? ‘ — Da. Ea luă coala iscălită de şef, o ţinu un răstimp în mână, apoi o puse iar pe masa de scris a avocatului. Cu paşi uşori trecu la spatele lui, şi fără niciun cuvânt, îi înlăn- ţui grumazul cu braţele. Avocatul se sufoca: PRĂPASTIA 5*7 — Pentru Dumnezeu,’domnişoară 1 Ce-i cu dumneata? Nu ţi-e bine? Ea nu răspunse decât târziu: — Nu-mi mai spune domnişoară; spune-mi pe nume. De când doresc asta! Te iubesc şi te doresc de mult! ’ .. .Aşa începură legăturile intime dintre dactilografă şi Vasile Popovici. Femeia, urmându-şi ţinţa finală, dădu ea atacul, dispe- rată că avocatul nu cuteză, şi înfricată să nu-1 scape, când văzu că el se fereşte de atingerile ei. Omul îşi pierdu, câteva zile, minţile. Voia să dea un concediu de câteva zile celor doi funcţionari, să rămână, ziua întreagă nu- mai cu Irma. Dar când să le anunţe, îi veni în minte că făcând aşa. s’ar descoperi singur. Apoi propuse fetei să-i dea ei un concediu, iar el să plece cu afaceri în capitală, şi să se întâlnească acolo, dar fata-i spuse că nu o putea lăsa pe mamă-sa singură, şrnu i-ar putea explica lipsa ei din oraş-. Zăpăcit, nu mai ştiu ce să inventeze, aşa că rămase să-şi con- tinue munca la birou. \ Dar vreme de două săptămâni nu fu bun de nimic, studia în zădar dosarele. Plângându-se mereu de durere de cap, dădea do- sarele stagiarului Negru, rugându-1 să vadă el de ele. In vremea asta, în orele de birou, Irma era mai mult în odaia şefului decât în birou cu Negru. — S’a intrat «în mediaş res » zise într’o zi la aperitive pensio- narul Negură. — S’a intrat! răspunse stagiarul. Amândoi văzură, de a doua zi, nu numai schimbarea şi în purtările fetei şi în zăpăceala şefu- lui, ci erau siguri şi de motivul ei. Dar se făcură amândoi că nu bagă de seamă nimic. Le era greu să vorbească împreună despre ceea ce se petrecea. Acum, şezând la o măsuţă într’un ungher al bodegei, pensio- narul nu se mai putu răbda. — De ce m’am temut, s’a împlinit, continuă el supărat. De acum, nu ştiu ce va mai urma. Dacă ar rămânea numai la actul întâi, poate tot ar mai fi o scăpare. — Actul întâi? — Păi, da! Să rămână întreţinuta şefului. — Şi actul al doilea, care ar fi? REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5*8 — Căsătoria, se ’nţelege I Dacă se intră şi în actul al doilea al dramei, va urma cu siguranţă, al treilea, şi poate al patrulea. — Nu cred să ajungă la căsătorie I Şeful a alunecat, dar nu se va lăsa târît în vâltoare. Om şi el, ca toată lumea I Dumneata însă ai avut dreptate: fata asta a venit aici cu o ţintă precisă. Se vede că mijloacele i-au stat la îndemână. — Ţinta nu e actul prim, ci al doilea. Dacă ar fi avut nevoie numai de salar mai mare, îl putea câştiga, aşa cum câştigase şi până acum o importantă sumă de avansuri, pe care şeful nu i le mai cere înapoi. — Avansuri? — Dai Mi-a mărturisit ea însăşi. Le-a cerut la sfatul meu. îmi spunea în ce strâmtoare financiară se afla. — Nu mi-ai spus niciodată! — Ce să-ţi spun I Era, după părerea mea, un lucru inofensiv şi care totuşi nu era frumos să fie divulgat. Toţi am fost uneori între asemenea împrejurări. Dar pe urmă am văzut că şeful nu-i reţine din salar avansurile luate. Şi de atunci bănuiala mea sporise. Dumneata spui că nu crezi să ajungă şeful la căsătorie. Dacă ar atârna de el, aş crede, poate, şi eu. Dar atârnă numai de fată. Şi ea a jucat actul întâi numai pentru a ajunge la al doilea. — E adevărat că mai sunt cazuri. Dar sunt destule şi de acelea în care fata se mulţumeşte a fi întreţinută. Cunosc destule în bi- rourile din oraş. — Cunosc şi eu. Dar Irma nu-i dintre acestea. Ea nu e la întâia încercare. — Ce vreai să spui? — Păi omul prevăzător se mai informează. De când am înce- put să bănuesc intenţiile ei, am căutat şi am aflat motivul pentru care a părăsit biroul notarului public. Dela început, mi-am zis că o diferenţă de salar de cinci ori şapte sute de lei, nu-1 putea face pe notarul public Vişan, să concedieze o muncitoare atât de îndrăcită. — Şi care e motivul? — Unul care nu poate veni în ajutorul şefului: doamna Vişan. — Doamna Vişan. — Ea i-a dat drumul. A scos-o din birou în faţa soţului şi a celorlalţi funcţionari. Era pe marginea să-i dărâme căsătoria. D-l Vişan înebunise după ea. Se gândea să divorţeze. PRĂPASTIA S*9 — Sunt informaţii sigure ? — Absolut sigure. Le ştiu dela funcţionarii prezenţi la scenă. Doamna Yişan, cum ştie toată lumea, e o femeie energică. Şi, vezi dumneata, în ajutorul şefului n’are cine veni. — Suntem noi aici. — Aşa s’ar cuveni, căci noi i-am adus pe dracul cu lăutari în casă. Dar noi nu suntem aşa de intimi cu avocatul pentru a-i pu- tea vorbi. — E datoria noastră, să-i facem cel puţin cunoscut trecutul fetei. — Hm I Asta s’ar putea, dar nu ştiu cu ce rezultat. Dacă i-ai spune dumneata, poate ar crede că eşti gelos; dacă i-aş spune eu, ar zice că sunt palavre de prin crâşmă. In robia patimilor omul nu mai judecă limpede şi obiectiv. — Dar pentru actul al doilea ar avea de furcă cu părinţii lui. ■—Ce părinţi? Tatăl său ştii doar că a murit de trei luni, iar mamă-sa, o biată bătrână, ce împotrivire ar mai fi în stare să facă ? — Totuşi, eu nu pot lua lucrurile aşa de tragic, ca dumneata. In sfârşit chiar dacă s’ar căsători cu ea! Mai sunt şi alţii! — Sunt, din nenorocire! Dar eu am ţinut şi ţin mult la şeful nostru. E un om prea bun şi prea drept să ajungă şi el pe mâna unei... Pentrucă, vezi dumneata, cei care se încurcă cu străine, cu unguroaice, ba chiar cu jidovoaice — spre cea mai mare ruşine a păturii intelectuale de azi! — nu iau femei din familii bune, nici baremi fete avute, ci în toate cazurile numai nişte lepădături. Ne spurcă şi sângele, şi ei ajung nenorociţi. Spune-mi dumneata, cunoşti o singură căsnicie, dintre acestea fericite? Eu nu cunosc, deşi m’a interesat de aproape problema, şi am adunat informaţii. Stagiarul se gândi la cazurile cunoscute de el, şi nu putut să aducă unul singur de căsătorie fericită. — Ei vezi dumneata, acesta e adevărul. Se hotărîră ca Negură să-i spună avocatului ceea ce ştia despre Irma. Trecu totuşi vreme îndelungată şi bătrânul nu avu curajul să-l informeze. Yedea că şeful s’a schimbat mult în timpul din urmă, şi era tot mai distanţat şi de el şi de stagiar. In schimb, dactilografa începu să-şi iea aere de stăpână şi în birou, şi în toată casa avocatului. Pe Ion, pe servitor, îl repezea 4 530 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pentru nimica toată. Cu cei doi funcţionari vorbea tot mai rar şi tot mai de sus. Ba cuteza să le facă şi observaţii. Venea la birou tot mai neregulat, cu întârzieri de ceasuri. Când stagiarul îi arătă, mai întâi că sunt lucrări în întârziere, Irma se grăbi să-i spună, înţepată, că are timp destul să le isprăvească, şi că ea nu se amestecă în lucrările lui, nici într’ale domnului Negură. Când rămaseră singuri, bătrânul oftă şi zise: — îşi arată colţii mai repede decât credeam. Drept spunând o ţineam mai inteligentă. — Şi mai bine crescută 1 — O, cât despre asta 1 Tatăl său a avut o mică prăvălie. S’a ri- dicat dintr’o pătură burgheză, săracă. — Dar parcă spunea că tatăl ei fusese ceva nobil scăpătat sau aşa ceva. • — Minciuni 1 Un funcţionar dela Vişan mi-a arătat şi dugheana care o ţinuse tatăl său. — Mă gândesc mereu la vorba dumitale că noi suntem vino- vaţi. Cum ne-am informat acum ne puteam informa şi înainte de angajarea ei. — E adevărat 1 Dar nici un om nu-i desăvârşit în lumea asta. Avocatul Vasile Popovici, încet-încet, începu să revie la reali- tate. Când fu din nou stăpân pe simţuri şi pe raţiune, văzu fundul prăpastiei în care căzuse. Pentru el, luând în seamă vieaţa lui de mai înainte, traiul comun cu Irma, în faţa subalternilor, şi, poate, a oraşului întreg, însemna o prăpastie. De sigur va vorbi întreg oraşul, îşi zicea el. N’a luat nicio măsură de precauţiune. Patima îi întunecase raţiunea. Ii era cu neputinţă să nu se condamne pe sine însuşi 1 Zadarnic îşi spunea că vina principală e a fetei, el ştia că o dorise, că apropierea ei l-a ispitit mereu. Ea nu făcuse decât actul de curaj pe care el nu îndrăznise să-l facă. Căderea lui, văzută în această lumină, era şi mai umilitoare, şi mai ruşinoasă. El nici nu se gândi să se oprească după întâia greşală, cum s’ar fi întâmplat dacă ar fi fost vorba de o simplă alunecare, de o biruinţă momen- tană a simţurilor. . Nu 1 El s’a complăcut în această situaţie, do- vadă că a dorit-o de mai de mult, numai cât nu avu îndrăzneala să ia iniţiativa. Fata nu-i fusese indiferentă chiar dela început. încă parfumul ei neobişnuit rămas în birou, îl tulburase, şi-l simţea şi acum cu PRĂPASTIA S3i plăcere. Irma era frumuşică, era, mai ales, tânără. Nu se putea gândi la ea fără a se simţi mereu ispitit. Se condamna, deci, simţindu-se vinovat, dar parcă nu pentru alunecare în sine, pentru prăpastia în care căzuse, ci pentrucă vieaţa lui era fundamental schimbată. Vasile Popovici de acum nu mai era cel de mai înainte. El aprecia pe cel dintâi, pe care-1 apreciase şi lumea, cel de azi nu-i era cunoscut, trebuia poate să se împrie- tenească cu el, pentru a nu-şi mai simţi degradarea. ’ Dar chiar obişnuinţa aceasta se întrevedea extrem de grea: cum se va putea obişnui el să-şi aibă, ca întreţinută, pe dactilo- grafa din biroul său, şi aceasta în faţa lumii întregi? Pentru el gân- dul era imposibil de suportat. Dar mai era ceva ce-1 făcu să-şi simtă degradarea: unde va ajunge continuând cu ea traiul nelegiuit? Care va fi sfârşitul? El simţi, deîndată, ce căzu în mrejile fetei, că Irma nu se va mulţumi cu simple avansuri pe care nu i le-ar mai cere înapoi, cu gratificaţii, ca un ajutor discret pentru mamă-sa, cu o mărire cin- stită de salar. Dacă ea ar fi una dintre multele fete din ziua de azi, care consimt la o viaţă de întreţinere fiind de convingerea că sunt deplin stăpâne să-şi aleagă felul de viaţă ce le convine, — avocatul, trezit la realitate, s’ar fi împăcat mai uşor cu situaţia. Ar fi penibil, de sigur, la început, până te obişnueşti şi tu cu omul nou din tine, până se obişnueşte şi societatea, cunoscuţii, cu noul tău fel de a trăi. Pe urmă, obişnuinţa aduce nepăsare şi dintr’o parte şi din- tr’alta. Câte cazuri asemănătoare nu cunoaşte el, de care lumea s’a scandalizat la început, iar în scurtă vreme, cei vinovaţi erau con- sideraţi ca şi cei ce trăiesc în situaţii legale, sau cel puţin nimeni nu desconsideră pe un bărbat neînsurat pentru legăturile lui intime. Deşi simţea că-i o decădere dela ceea ce a fost, se temea că ar putea continua şi el o astfel de vieaţă: conştiinţa nu i se mai revolta la perspectiva ei. Mustrarea ei se reducea la mici tulburări, neli- nişti, peste care era convins că ar trece cu timpul. Simţea însă instinctiv că Irma nu se va mulţumi cu atât, că nu pentru asta s’a apropiat de el. In afară de intuiţia sigură, cu cât treceau zilele erau tot mai multe semnele externe care întăreau gândul urmărit de fată, semne pe care avocatul le urmărea cu o tot mai mare nelinişte. 4 53* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dactilografa se făcu stăpână pe toate camerele lui. Le aranja după gustul ei, mutând mereu lucrurile, mobila din cameră, şi to- tuşi nu era mulţumită. Locuinţa lui era o locuinţă rece, de burlac. Partea cea mai mare din mobilă era veche, unele bucăţi chiar hodorogite. Ea îşi arătă mirarea cum un om aşa de bine situat materialiceşte şi mai ales unul cu situaţiile pe care le avuse el, — fost prefect, fost deputat — poate trai într’o casă aşa de rău mobilată. După părerea ei, trebuia mobilă nouă în dormitor, în salon, fără a mai vorbi de prânzitor, care nici nu exista. Pe jos avea trei-patru covoare ieftine, vechi. Ce-1 putea împiedeca să cumpere covoare turceşti, pe care azi le poţi afla şi în locuinţele celor mai slab plătiţi funcţionari? El tre- buia să se hotărască — spunea fata — să o autorizeze pe ea să-i schimbe locuinţa... « într’un cuib cald ». Avocatul ceda azi, ceda mâine, şi mobila începu să se prime- nească. Din cea veche ducea, în toată săptămâna, servitorul la pod. Veniră, pe rând, şi covoarele turceşti, şi perdele scumpe la fereşti. Când îşi făcu la urmă avocatul socoteala, înţelese că pri- menirea aceasta îl costase peste două sute de mii de lei. Dar, în schimb, Irma era foarte mulţumită pentrucă-i aranjase un «cuib cald », şi dragostea ei părea cu mult mai arzătoare, alipindu-se de el cu nouă şi nenumărate mângâieri. Faptele acestea erau mai mult decât concludente pentru avo- catul Vasile Popovici. Irma urmărea nu un « cuib cald » pentru el, ci pentru amândoi. El însă respingea mereu gândul căsătoriei. Când îi venea în cap se scutura ca de ceva respingător. Nu, alunecarea lui nu putea merge atât de departe 1 Căsătoria cu Irma era imposibilă, cum ju- deca la trezirea la realitate, din mai multe motive. întâiul era sen- timentul hotărît că e prea târziu să se însoare. Dacă nu era con- vingerea asta, poate s’ar fi căsătorit cu văduva aceea, cu Stana. Era, apoi, deosebirea de vârstă, şi el ştia din ce a văzut în vieaţă că astfel de căsătorii sunt nenorocite. Şi în sfârşit: nu s’ar putea în- sura niciodată cu o unguroaică sau jidovoaică, aşa cum au făcut destui intelectuali şi ofiţeri români, după unire. Era nevoie, îşi zicea el, să-i dea fetei să înţeleagă, ori să-i spună limpede că dacă se gândeşte la căsătorie, se înşeală amar. PRĂPASTIA 533 Amâna însă, de pe o zi pe alta. Ii părea rău să strice buna dis- poziţiune a fetei, care, mai ales după ce mobilă aproape din nou locuinţa, şi mai pe urmă, cumpărase şi argintărie, — era de-o ve- selie exuberantă, iar în relaţiile cu el era de-o gingăşie şi dulceaţă nouă. Intr’o zi, cei doi funcţionari stătură mai multă vreme la sfat. Tot oraşul vorbea de încurcătura lui Yasile Popovici cu dactilo- grafa. Se ridicase un mare scandal. Când porniră cele dintâi zvo- nuri nimeni nu voia să creadă. Dar când Irma începu să cutrecre magaziile de mobilă, nimeni nu se mai putu îndoi. întreaga socie- tate era scandalizată. — Iacă unul 1 — încă un bătrân nebun 1 — E nemai pomeniţi — In loc să fericească pe o româncă, l-a încurcat dracu şi pe ăsta cu o străină 1 — Un om cu situaţia lui, fost prefect, fost deputat! — Dracu’ nu doarme 1 I-a dat curaj şi unuia neajutorat ca el în faţa femeilor! — Ei, a fost un fariseu! Părea un misogin îndrăcit şi în fond nu era decât un pervers. Toate observările se făceau în legătură nu cu traiul lui imoral, ci cu căsătoria, ca şi când aceasta ar fi fost hotărîtă. Cei doi subalterni ştiau tot ce se vorbeşte în oraş despre şeful lor. După mobilarea locuinţii, ei erau convinşi că fata e sigură de căsătorie. După ce se sfătuiră îndelungat, hotărîră din nou ca Ne- gură să-i spună ce ştia despre fată, şi încă în ziua următoare. Orice amânare ar fi acum primejdioasă. A doua zi pensionarul, îşi făcu de lucru până ce plecară Irma şi stagiarul. Ii trebui întreaga putere de voinţă să bată în uşa şe- fului. De mult avocatul nu mai vorbea cu cei din birou decât che- stiuni strict oficiale. — Intră, se auzi glasul avocatului. Negură, tuşi, îşi drese glasul. — Ai cumva nevoie de un acont, domnule Negură? întrebă şeful văzând tăcerea lui. . — Nu, domnule avocat. Am venit dintr’un simţ al datoriei şi pentrucă eu v’am apreciat şi v’am iubit totdeauna, ca pe-un om drept şi nobil. 534 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Ei, lasă-le astea... — Nu le pot încunjura pentrucă ceea ce voiesc să vă spun e în legătură cu sentimentul ce mă leagă de dumneata. îmi cer dela început scuze şi vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău. Sunt mai în vârstă ca dumneata, altfel nu aş fi îndrăznit. Am stat multă vreme în cumpănă. Avocatul începu să se neliniştească; ridică ochii din dosar: — Ei bine, despre ce este vorba, domnule Negură? — Despre căsătoria dumneavoastră. Avocatul tresări. Un nor uşor îi trecu peste faţă. — Căsătoria mea? Cu cine? — Păi, cu domnişoara Irma Covaci. — Dar nu e vorba de nicio căsătorie, dragă domnule Negură, zise el cu glasul schimbat. — Tot oraşul vorbeşte despre asta. Urmă un răstimp de tăcere grea. Omul se posomorî şi zise cu vocea obosită: — Că vorbeşte, îmi închipuiam! Cred că dumneavoastră, per- sonalul din biroul meu, ştiţi de mult ce relaţii sunt între mine şi dominşoara Irma. La căsătorie însă nu m’am gândit niciodată. — Noi credem că dumneata nu te-ai gândit, dar se gândeşte ea. Fata, prin purtarea ei, nici nu mai ascunde că se crede stăpână aici. — Cum? Se poartă urît cu dumneavoastră? — Asta n’ar fi nimic! Dar faptul că ea a făcut toate cumpă- răturile de mobilă în oraş, de covoare, de argintărie e de notorie- tate publică. Toată lumea îl interpretează în înţelesul că se pregă- teşte de căsătorie. , — Dar căsătoria e din doi! făcu strâmtorat avocatul, condam- nându-se că nu se gândise la această interpretare când a autorizat-o pe fată să-i primenească mobila. — Din doi, exact. Dar voinţa unuia se poate impune celuilalt. — Nu ştiu cum ar fi posibil în cazul dat! — Nici eu nu ştiu, dar ţin, am ţinut să vă previn, să vă arăt că fata e primejdioasă. Am voit să vă spun mai de mult ce ştiam despre ea. Dar n’am îndrăznit şi cred că am făcut rău. Am aflat încă de mai de mult domnule avocat, pentru ce a părăsit biroul notarului public Vişan. Nu pentru diferenţa de salar. PRĂPASTIA S3S — Dar din ce motiv? — A dat-o afară doamna Vişah. Era pe punctul să-i dărâme căsătoria. A scos-o din birou în faţa bărbatului şi a personalului. M’am gândit că dumneata nu ai pe cineva mai apropiat decât pe noi, să-ţi atragem atenţiunea asupra primejdiei. Afară, bine înţeles, de cazul că voeşti a o lua în căsătorie. Atunci vă rog a considera ca şi când n’aş fi vorbit. Avocatul se aplecă din nou asupra dosarului ce-1 avea înainte, închise ochii şi rămase multă vreme gânditor. — Nu poate fi vorba de nicio căsătorie, domnule Negură, zise el într’un târziu. Iţi mulţumesc pentru bunăvoinţa dumitale. Sunt încredinţat că mi-ai vorbit numai pentrucă ţii la mine, ca şi sta- giarul de altfel. Şi mai sunt încredinţat că nu dela dumneavoastră au pornit zvonurile în oraş. — Să fiţi sigur, domnule avocat! — Sunt 1 După un nou răstimp de tăcere, adause: — Ţi-aduci aminte că eu am fost dela început împotriva an- gajerii unei fete sau femei în birou. Am stăruit să fie un bărbat pentrucă, după cum iarăşi ştii, eu în vieaţa mea nu prea am fost prieten cu femeile. De sigur, eu nu m’am gândit, când vorbeam aşa, şi la ceea ce mi s’a întâmplat. Dacă aş fi bănuit aşa ceva, i-aş fi dat drumul fetei a doua zi după sosirea mea acasă. — Eu m’am temut dela început, domnule avocat. Eu sunt om bătrân şi mai ales om cu experienţă. Ştiam că o intimitate prea mare între cele două sexe poate fi primejdioasă. Dar eu mă gân- deam la Negru, nu la dumneata. — Şi Negru nu s’a resimţit întru nimic? O cam luase dela înce- put subt protecţia lui? — Tânărul ar fi dorit, dar fata cu răceala şi nepăsarea ei, i-a stins, dela început, orice încercare de apropiere. Ea intrase, cred, la noi, cu un plan de bătaie bine stabilit. Avocatul ar fi voit să spună: «Asta o ştiu eu mai bine decât oricine », dar se răsgândi şi tăcu. Bătrânul Negură se ridică. . — Am crezut că fac bine, domnule avocat, spunându-vă toate acestea. Am ajuns aici după o amânare destul de îndelungată şi Jn deplină înţelegere cu stagiarul. 536 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Vă sunt recunoscător la amândoi. De altfel, sunteţi exact în vederile mele: nu mă voiu căsători niciodată. E prea târziu să mai întemeiez acum o familie. Şi mai ales nu mă voiu căsători cu fată tânără, şi pe deasupra şi unguroaică. Ei, o alunecare, o slăbiciune omenească trecătoare. — Dacă-i adevărat, lucrul cel mai cuminte ar fi să-i denunţaţi fără întârziere serviciul. Omul tresări şi îl privi zăpăcit. — Aşa... fără niciun preaviz? — Ba da, cu preaviz. Dar cu preaviz legal şi plătit înainte, fără a mai reflecta la serviciile ei, începând chiar de Luni. Orice zj prezenţa ei e o primejdie în plus. Avocatul se gândea cu totul la altceva, dar zise: — Puteţi afla muncitor în loc până Luni? — Dactilograf nu e nici acum. Dar o dactilografă româncă, da. — N’o să mai sufăr femeie în birou. — De acord. In cazul acesta ne vom spori noi orele de lucru până vom afla un bărbat. Acum nu se află, dar pentru patru-cinci mii de lei o să putem afla unul: chiar dacă ar fi să înveţe întâi dac- tilografia câteva săptămâni. Cât priveşte sporirea orelor noastre de birou, suntem înţeleşi, stagiarul şi'cu mine, __D-voastră aţi făcut, dumneavoastră să desfaceţi, zise cu un zâmbet silit avocatul. Ştia că nu vorbeşte din adâncul sincerităţii: oriunde ar fi ajuns acum, nu-şi putea ascunde că el, în simţirea lui, nu regreta nimic din cele întâmplate. Fusese un episod în vieaţa lui pe care nu putea fi supărat. Fata asta adusese în birou o lumină şi o căldură nouă, pe care nu le bănuise a fi în contactul zilnic cu o femeie. Un episod pe care, iată şi acum, ar fi gata să-l continue, dacă ar fi să rămână numai un episod prelungit. De opinia publică puţin i-a păsat şi până la venirea fetii în bi- rou. Nu i-ar păsa nici acum. Dar el simţise înainte de a-1 auzi pe Negură că fata e, de aici încolo, primejdioasă, că ea urmăreşte căsătoria... Negură îşi dădu seama, numai după ce ieşi, că avoca- tul nu-i promisese nimic, în legătură cu denunţarea serviciului dactilografei. Vorbise cu el Vinerea, dar trecu Lunea, şi Irma continua să vină la birou. Şi povesti stagiarului întreaga convorbire avută cu şeful. Se liniştiră puţin numai cunoscând voinţa avocatului de a nu se căsă- prApastia 537 tori cu fata, şi cu nicio altă femeie. Dar acum ştiau amândoi că, daqă Irma nu era îndepărtată îndată, voinţa lui nu mai însemna mare lucru. De aceea când fata se prezentă la serviciu Luni către amiazi, o nelinişte mare puse stăpânire pe cei doi funcţionari. Nu trecură decât vreo patru zile şi, într’o după amiază, din ca- mera şefului răzbătu glasul ridicat al fetei, şi în curând răzbătu prin uşe o ceartă aprinsă. Cuvintele nu se înţelegeau. Intr’un târziu cearta se înecă în hohotele de plâns ale Irmei. Ochii pensionarului Negură străluciră: — Se ţine bine şeful 1 zise el. De acum trebue să se limpezească în grabă situaţia. — Mie mi se pare să fie numai începutul, răspunse stagiarul. — Se poate că ai şi dumneata dreptate. Dar nu e nicio primejdie dacă şeful se va ţinea mereu bine. Certele în camera ayocatului ajunseră zilnice. Irma nici nu mai scria la maşină, dela o vreme nici nu mai trecea prin biroul comun, ci intra şi ieşea prin locuinţa avocatului. De prezenţa ei nu aflau decât dacă, întâmplător, intrau să ceară vreo indicaţie şefului, ori să iscălească acte. Uneori îl aflau singur, alteori fata şedea în faţa biroului, enervată, cu ochii înroşiţi. Alteori aflau de prezenţa ei numai când izbucnea ceartă aprinsă care " pătrundea prin uşe. Avocatul îmbătrânise în câteva zile cu ani. Era supt la obraz, cu ochii stinşi. Se vedea limpede că era nedormit. — « Şeful nostru e un erou », domnule stagiar, zicea cu mân- drie Negură. Nu se dă bătut, şi-mi închipui ce asalturi îi dă fiinţa asta. — Mă mir că nu o dă pe uşe. Pentru ce această chinuire zilnică? — Hei tinere, dacă ai fi avut de lucru cu femeile cât am avut eu nu ai mai pune astfel de întrebări! După convorbirea cu Negură avocatul, şi mai convins în ceea ce-i spunea instinctul că fata urmăreşte căsătoria,—începu să-şi ia măsuri de precauţiune. Ştia că cel mai cuminte lucru ar fi să-i denunţe serviciul imediat, dar i se păru că ar fi prea mare brutali- tatea din partea lui. Va fi mai distanţat, mai rezervat, mai rece, şi pe încetul sau va înţelege că a fost o slăbiciune trecătoare din partea lui, sau îi va spune limpede că de căsătorie nu poate fi vorba. 538 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar dela cela dintâi rezerve ale lui, încă de Sâmbătă, după con- vorbirea cu Negură, în ochii fetei sclipiră lumini reci de înţelegere. Nu voi să mai amâne nicio zi, ci-i puse încă atunci problema căsătoriei. Se ’nţelege, el nu fu surprins. Surprins era numai de glasul nou cu care-i vorbea fata, de cuvintele ei extrem de calculate, de logica strânsă cu care-i vorbea. — Draga mea, eu am avut multe prilejuri să mă însor, la vreme potrivită. Am renunţat definitiv la acest gând, când am împlinit patruzeci de ani. Dus în rătăcire de vorba ei măsurată, de logica ce punea în ar- gumentare, el crezu că fata e liniştită şi că se poate discuta cu ea în acelaşi fel. Vorbi despre el, despre rezerva şi timiditatea lui în societatea femeilor, despre lipsa de voinţă de a se căsători la timp. Şi povesti .şi întâmplarea de mai în urmă cu Stana, o văduvă care, după vârstă, s’ar fi potrivit cu el. Irma îl ascultă neclintită, cu luminile acelea reci în ochi. După ce isprăvi, ea începu, tot atât de calmă şi stăpânită, să-i răstoarne toate argumentele aduse pentru explicarea burlăciei lui. Nu era un urgisitor al femeilor. A fost un timid, şi atât 1 Ea l-a simţit de în- dată ce a dat cu ochii de el. Ştia că un astfel de bărbat nu cutează să se apropie de o femeie, chiar dacă-i place, şi în asemenea cazuri femeiea care iubeşte bărbatul trebue să facă ea primul pas. Pentru ea avocatul, ca bărbat, nu era bătrân, era un om la vârsta cea mai frumoasă, aşa cum i-a spus dela început. Acum, de când trăiesc îm- preună, ea s’a convins că avusese dreptate. Care tânăr e mai pasio- nat şi mai cald în dragoste decât el, ar vrea să ştie 1 Oamenii tăcuţi, închişi, sunt cei mai nepreţuiţi în dragoste. Ei i-a fost simpatic în primele zile încă: Apoi a început a-1 iubi. Lecţiile de dictat la ma- şină nu le-a iscălit pentrucă ţinea anume să-l înveţe, ci pentru a putea fi cât mai multa vreme lângă el. Dar s’a gândit şi la faptul că e străină. Dar educaţia ei întreagă e românească, şi nu vede ce piedecă ar fi în iubirea lor, în căsătoria lor, un asemenea incident. El s’a putut convinge că în birou e o bună forţă de muncă. Se va convinge repede că-i şi o foarte bună gospodină. Ea însătoşează după un cămin familiar, şi e sigură că dela început s’a apropiat de el numai cu gândul ăsta. Nu a fost şi nu era o fată uşuratică. Dim- potrivă, a fost mereu foarte serioasă. In sfârşit, ea îi va face un cuib cald şi un cămin fericit. PRĂPASTIA 539 îşi spuse întreaga pledoarie cu toată liniştea şi convingerea. Avocatul o ascultă cu încordare, cu unele tresăriri uneori. Avu con- vingerea că fata asta e o fată înţeleaptă, şi până la urmă va putea-o convinge că ceea ce-i cerea era o imposibilitate. El replică, deci, aducând noi argumente împotriva căsătoriei. Fu atât de înşelat de liniştea ei încât crezu că-i poate mărturisi că flacăra pe care ea a aprins-o pe o vreme, e pe cale de a se stinge, ca o dovadă că el era un ciot uscat care nu poate întemeia o căsnicie cu o fată tânără, şi de altfel, cu nicio femeie de-aici în colo. Mărturisirea asta dădu drumul întregei revolte a femeii, prea mult stăpânite. încordarea ei nervoasă ajunsese la culme. începu să ridice glasul, pe urmă să ţipe, şi să-i arunce avocatului cuvinte grele, care îl pălmuiau şi-i ardeau obrazul ca nişte bice. II acuza, nici mai mult nici mai puţin, că el e vinovat de pierderea nevinovăţiei ei, că şi-a bătut joc de ea ca de o târfă de pe stradă, şi acum, sătul de ea, vrea să o arunce în drum. Avocatul nu mai putu răbda neruşinarea care se ascundea subt vălul nevinovăţiei. — Te rog, te rog, să nu mai vorbim de nevinovăţie. Nu am fost eu primul bărbat... Ea sări în picioare ca o furie. — Cutezi să afirmi? Dar cine a fost primul? — Eu nu pot şti. Dar ştiu că din biroul notarului public Vişan n’ai eşit de bună voie pentru o diferenţă de salar. Ea se albi ca varul: — Te-ai pus să spionezi? Frumos, din partea dumitale. Dar dacă vrei să ştii, între mine şi domnul Vişan, n’a fost nimic. Dar ne- vastă-sa era de o gelozie nebună, dacă vrei să ştii. — Oricum, de nevinovăţie să nu mai vorbeşti. Irma fu apucată de un plâns isteric, şi el trebui să-i vină în ajutor. De-atunci, scenele se repetară zile de-a-rândul. Nu mai puteau lucra amândoi aproape nimic. «Pentru ce nu-i denunţ serviciul» îşi zicea avocatul. « M’am înşelat, văd eu bine! Pe cale paşnică nu mă pot dezbăra de ea». După fiecare discuţie răspunsul lui Vasile Popovici era cate- goric negativ. Ceea ce nu-1 împiedeca să reînceapă în ziua urmă- toare. 540 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cum nu o mai lăsa să se apropie de el, avocatul din zi în zi era tot mai tare, potrivnic de ceea ce se temuse Negură. Simţurile lui păreau că se eliberează de o otravă, şi voinţa i se înzdrăvenea din zi în zi, până când într’o dimineaţă, când Irma începu din nou cearta, avocatul îi zise: — Domnişoară, aşa nu mai putem continua. Nu mai lucrăm aproape nimic. Şi scandalul de-aici ajunge adeseori în urechile clien- ţilor din biroul vecin. Aşa că, cu regretul pentru toate cele întâm- plate, va trebui să ne părăseşti. Iţi plătesc salariul pe şase luni înainte, dar de mâine te rog să nu mai vii la birou. Renunţăm la serviciile dumitale. Dactilografa se albi ca peretele. Nu spuse un cuvânt. îşi des- chise poşeta, scoase o cutiuţă mică, albastră, şi din ea înghiţi, după olaltă, trei buline surii. Avocatul îi privi toate mişcările, cu o extremă curiozitate, dar nu înţelese nimic. Poate luase ceva îm- potriva enervării, ori a durerii de cap de care se plângea mereu în timpul din urmă. După ce înghiţi bulinele fata închise ochii. Nicio linie a feţei nu i se clinti. Părea că nu mai respiră. Avocatul, înspăimântat, sări de pe scaun şi-şi aplecă urechea de gura ei. Respira. Adormise? Ce înghiţise? In cameră era o tăcere de moarte. Lui Vasile Popovici începură să i se ridice rădăcinile părului la gândul că pilulele acelea ar puteif să fie otravă. Nu peste mult fata fu cuprinsă de convulsiuni puternice, care cu tot ajutorul avocatului, o trântiră în grabă pe podea. Inebunit, avocatul începu să urle. Cei doi subalterni intrară speriaţi: — Repede un doctor. S’a otrăvit, ţipă el. Stagiarul alergă peste drum unde locuia un doctor. 11 aflară acasă şi omul veni în paşi alergători. Nu aruncă decât o privire asupra Irmei şi porunci: .— Repede un automobil! Trebue s’o ducem de urgenţă la spi- tal să-i facem spălături interne. Când peste trei ceasuri Vasile Popovici se duse la spital, direc- torul îl primi zâmbind. — Nu mai e nimic, domnule avocat. N’a fost o otravă mortală. Norocul fetei 1 Stagiarul şi Negură, care îl însoţeau pe avocat, fiindcă nu avuse curajul să meargă singur, se priviră cu înţeles. PRĂPASTIA 541 După ce plecă doctorul, Negură zise: — Sunt sigur că a fost o simulare de sinucidere. Şi-a jucat jocul până la sfârşit. Un doctor cunoscut ei îi va fi dat ceva puţin ofensiv. Avocatul îl privi buimăcit. Nu se putea trezi din toropirea în care căzuse după spaima ce îndurase. Să încerce a se sinucide pentru refuzul lui, în camera lui! Era un lucru îngrozitor la care nu s’ar fi putut gândi niciodată. Se sim- ţea anihilat şi ca om, şi ca avocat, şi ca prestigiu în societate. De- acum nu mai avea niciun rost în vieaţă 1 El care se ferise şi de um- bra bănuelilor în întreaga lui carieră, şi în funcţiile publice, şi în profesiunea lui, era acum centrul imensului scandal care clocotea în întreg oraşul 1 Era de nesuportat. Nu înţelese cuvintele lui Negură, deşi nu se gândise o singură clipă că Irma ar fi încercat sinuciderea din dragoste pentru el, văzându-se respinsă, ci numai din cauza refuzului său categoric de a se căsători cu ea. Când cuvintele lui Negură, ce-i intrară în urechi ajunseră până la judecata lui, le respinse. Nu a putut fi o simulare... Deşi a spus şi doctorul că nu a fost un venin mortal. Cei doi nu voiră să intre cu şeful în camera bolnavei. II conduse o infirmieră care râdea spunându-i că a fost un fleac, şi că fata se simte foarte bine. Vasile Popovici intră, totuşi, în cameră ca la spânzurătoare. Irma îl întâmpină cu privirile luminoase. — Vino mai aproape, te rog. Dă-mi mâna. Strângându-i dreapta cu amândouă mâinile, îl privi îndelungat, apoi zise: — Bine c’a trecut! Să uităm toate prostiile astea. Este ceva mai mult decât tot ce s’a întâmplat, adause ea cu vocea coborîta... Dragul meu! Dragul meu!. — Ce este? S’a întâmplat ceva? o întrebă el cu sufletul la gură. Ea înclina din cap: — Da I Azi, după ce m’am trezit l-am simţit întâia oară I Avocatul se albi: aiurează, îşi zise el. — Pe cine l-ai simţit? Ea coborî vocea şi mai jos, încât abia se putut auzi: — Copilul I Avocatul rămase trăznit. Ausise bine? Ce copil? REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S4* — Am crezut mereu, dar n’am fost sigură. Azi însă l-am simţit. Dragul meu Vasi I Şi ea îl trase spre pieptul ei, înlănţuindu-i gru- mazul cu braţele. Pentru întâia oară-i spuse numele ăsta, pe ungureşte: Vasi, în loc de Vasile. Omul abia putu pricepe. Dar peste pricepere, avu sentimentul hotărît că rămâne legat de femeia asta. . Scandalul provocat de încercarea de sinucidere vuia încă în oraş când altă senzaţie îl risipi: avocatul Vasile Popovici se căsă- tori, în cea mai simplă formă, cu Irma Covaci. Afară de martori, cei doi funcţionari ai săi, nimeni nu fu de faţă însă la ofiţerul stării civile, nici la scurtul serviciu divin dela biserică. Lumea află eve- nimentul numai după săvârşirea lui. Stagiarul şi Negură nu primiră bucuroşi să fie martori la cununie. Erau încredinţaţi amândoi că încercarea de sinucidere a fost o simulare bine jucată. Directorul spitalului dela care se informară amănunţit iscă părerea că fata, de capul ei, n’ar fi putut alege un astfel de medicament care să dea şi simptomele otrăvirii şi să fie şi inofensiv. Un prieten doctor trebue că i-a stat în ajutor. La întâia rugare a lui Vasile Popovici de a-i fi martori, ei se simţiră obligaţi să-şi spună părerea asupra înveninării. Avocatul nu putu zice niciun cuvânt. Ridică mâna dreaptă în semn de tăcere. — Asta nu mai are acum nicio importanţă, spuse el zâmbind. Altă nenorocire s’a întâmplat. Cei doi nu ştiau ce să creadă. — Fata a rămas însărcinată. Funcţionarii se priviră tulburaţi greu. — Sunteţi sigur? întreabă Negură. — A simţit copilul 1 Urmă un răstimp de tăcere îndelungată, în vreme ce şeful privea fix un punct din perete, iar cei doi, neputând vorbi în faţa lui, schimbară priviri de înţelegere. — Afirmaţia ei cred că nu este de ajuns, spuse Negură. Ar trebui să fie confirmată prin consultul unui doctor mamoş? Avocatul făcu un gest care combinat cu privirile lui moarte, spunea: — Nu mai pot! Sunt sătul de toate acestea. prăpastia 543 Cei doi înţeleseră. După ce primiră rugarea să-i fie martori, şi rămaseră singuri, stagiarul zise: — Poate să fie adevărat! — De sigur că e posibil, dar pe o posibilitate nu se poate arunca cineva în prăpastie. Mie nu-mi vine să cred că o fată rafinată ca Irma va fi lăsat să rămână însărcinată câtă vreme nu era asigu- rată de căsătoria viitoare. Aşa de proastă nu poate fi. — Fetele spun că, cu toată grija, lucrul acesta e posibil. — Nu dau nimic pe afirmaţia în materie a femeilor. însuşi faptul că a simulat înainte sinuciderea dovedeşte, după mine, că nu este însărcinată. — Cum aşa? — E limpede. Dacă ar fi într’adevăr însărcinată nu mai trebuia să joace comedia. Era de ajuns să-i descopere şefului adevărul, şi el nu s’ar mai fi împotrivit căsătoriei. Dar văzându-i de mai îna- inte rezistenţa cu care s’a opus căsătoriei se putea teme că, în toate minţile fiind avocatul, va cere o expertiză medicală mai întâi. Cred că a purces la comedia asta pentru a-1 înfrica şi deruta mai întâi, şi numai pe urmă să-i spună minciuna, sigură că el nu va mai avea poftă şi curaj de expertiză, în mijlocul scandalului fiind. Cred chiar că a spus minciuna numai de teamă că se va adeveri curând comedia jucată. Altfel scandalul singur era de ajuns să-l silească la căsătorie. • — Poate că ai iarăşi dreptate. — Sigur nu pot fi. Numai consultul unui doctor mamoş ar pu- tea arăta adevărul. Dar dacă el se opune — şi înţeleg desgustul său pentru toate — cine să ceară consultul? — Se va vedea mai târziu dacă a minţit sau ba 1 Negură avu un zâmbet trist: — De sigur! Dar mai târziu, va fi prea târziu. Catastrofa va fi consumată. Acum că-şi daseră consimţământul să fie martori la căsătorie, şi că se aflau,, astfel, în faţa unui fapt ca şi împlinit, ei discutară din nou problema căsătoriilor cu străine. In cazul dat era şi stagiarul de aceeaşi părere cu Negură: căsătoria asta nu putea fi fericită. Calităţile spirituale ale fetei, cunoscute de ei nu puteau asigura această fericire. Ea s’a dovedit o egoistă feroce, care în urmărirea scopului nu se uită la moralitatea mijloacelor. S44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Stagiarul susţinea, însă, că, între alte împrejurări, cu o fată străină cu alte însuşiri sufleteşti, o căsătorie mixtă ar putea fi to- tuşi mulţumită. — Eu rămân la convingerea mea, zise bătrânul. Suntem două rase care nu avem nimic comun. Sângele şi sufletul ne sunt deosebite deopotrivă. Nu cunosc, dinainte de unire, niciun caz când din unirea con- jugală a unui român cu o unguroaică să se fi întemeiat o familie românească, indiferent de cum vor fi trăit împreună. Cazurile erau extrem de rare în pătura cultă, şi rezultatul era inevitabil acelaşi: copiii ajungeau unguri. — Da, admit, însă în cazurile acele rare familia mixtă locuia de obiceiu în mediu unguresc. Românul ajungea la o slujbă de stat prin intermediul familiei nevestei. Au fost cazuri, ştiu şi eu. Când nu numai copiii erau unguri, ci se maghiariza cu timpul şi bărbatul, dacă nu ajungea şi mai rău, un trădător de neam. Dar azi împreju- rările sunt fundamental schimbate. Bărbatul român cu soţie un- guroaică trăieşte în statul român, într’un mediu românesc, copiii învaţă în şcoală româneşte... — Şcolile, da I Cât despre mediu I In marile oraşe, cum e şi al nostru, societatea străină, — ungurii şi evreii laolaltă — e în pre- ponderenţă încă. Dacă o soţie unguroaică vrea să păstreze contactul zilnic cu societatea, ea va fi cea străină, te asigur, iar nu cea româ- nească. Şcoala f da f Dar până Ia şcoală e familia. Şi copilul va fi aşa cum e mama. — Vor fi deosebiri şi între ele. Nu trebue să credem că orice unguroaică trebue să fie şi şovinistă. — E de ajuns să rămână aşa cum este: rasă străină, sânge străin, instincte străine, pentru a gândi şi a acţiona totdeauna ca ungu- roaică, nu ca româncă. Iar prin căsătorie rasa femeii rămâne ne- atinsă. Dacă nu birue — când nu birue I — în copii, structura lor spirituală, întemeiată pe amestecul celor două rase ce nu au nimic comun — va fi o corcitură, o progenitură de hibrizi. Noi am asi- milat multe neamuri în scurgerea veacurilor, slavi mai ales. Dar pe unguri nu i-am asimilat, nu numai pentrucă au trăit departe de noi, într’altă ţară, ci şi pentru respingerea instinctivă între cele două rase deosebite când, mai târziu, au venit colonişti printre noi. Pentru ce ar forţa generaţia de azi, natura. Săvârşind acte contra ei? PRĂPASTIA $45 Stagiarul nu răspunse, urmărea cu încordare pe bătrân. Avuse totdeauna mare stimă pentru Negură. Era un om citit, cu vaste cunoştinţe, şi avea o logică îndrăcită. Intuiţia-i era ascuţită, mai ales după ce bea o cantitate de alcol, şi descoperea adevăruri aşa de limpezi, încât era cu neputinţă să nu le admiţi. — Pentrucă încheind căsătorii mixte cu unguroaici, forţează na- tura! Cum ţi-am mai spus, dispreţuesc cu desăvârşire pe românii care se însoară cu jidoavce ? La noi, înainte de unire, asemenea ca- zuri au fost inexistente. Nici nu vreau să mă gândesc la descrierea dintre rasa noastră şi cea jidovească 1 0 căsătorie cu evreică e, pur şi simplu, o monstruozitate, şi urmările lor dezastruoase, catastro- fale, se vor cunoaşte în grabă în societatea românească. Pfui! să nu mai vorbim de asta. Dar cu unguroaicele nu stăm cu mult mai bine 1 . Ascultă-mă pe mine tinere: orice unguroaică căsătorită cu un român creşte numărul spionilor în ţară. — De mult trebuia să vină stăpânirea cu o lege care să oprească, cel puţin pentru ofiţeri şi slujbaşii publici, căsătoriile cu evreice şi unguroaice. La noi, toate măsurile de iau prea târziu. Particularii, liber profesionişti, afară de clasa muncitorilor calificaţi de pe la fabrici nici nu prea închee căsătorii mixte. Acum, domnule Negură, nu avem încotro. Ne-am dat cuvântul. Trebue să asistăm la căsă- toria şefului. Am angajat dactilografa fără voia lui, acum e rândul nostru să lucrăm fără voia noastră. — Ce era de făcut? Şeful e zdrobit de scandal şi de mărturisirea femeii. N’ar fi avut curajul să roage pe altcineva, iar situaţia în care se afla nu o mai putea suporta. Mi-a fost milă de el. Vom ve- dea ce va mai fi. Vasile Popovici era într’adevăr un om zdrobit. încercarea de sinucidere a Irmei, în biroul lui, mai mult: în locuinţa sa particu- lară, îi dădu o lovitură de măciucă. Pentru el, atunci, când o văzu zvârcolindu-se pe podele, era o certitudine că fata voise să moară. Rămase uluit cu desăvârşire. Nu se gândise, nu putea bănui un astfel de gest. II iubea sau ba, dar oricum, să-şi piardă un om viaţa din cauza lui, era un gând cu care n’ar mai fi putut trăi. Cunoştinţa lui perfect sensibilă la drept şi la dreptate, concepţia lui asupra lumii şi vieţii, în care responsabilitatea omului era pe planul întâi, fuga lui instinctivă de orice acţiune eşită din comun, & 546 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — şi aici se concentrau o parte din motivele pentru care părăsise viaţa oficială publică în care trebuia să săvârşească şi acte de cutezanţă, de autoritate — se treziră toate ca nişte monştri în sufletul său în faţa actului de sinucidere. Putu să-i treacă mai târziu prin minte bănuiala că a fost un simulacru. Nimic nu putea îndepărta din mintea şi inima sa ta- bloul îngrozitor când fata se zvârcolea la picioarele lui fără să-i poată ajuta. N’ar fi cutezat să se mai opună căsătoriei după scena asta: simţi adevărul încă atunci când o duseră pe Irma din camera lui la automobilul ce aştepta în faţa uşii. După destăinuirea ce-i făcu Irma la spital, simţi că soarta lui e pecetluită. Călca, astfel, peste hotărîrea lui de a nu se mai însura, de a nu lua o fată tânără şi străină mai ales, fără putinţa de a se mai opune. Ca în toate cazurile când forţe externe constrâng pe om la ac- ţiuni împotriva voinţii lui. ajunse la o deconcentrare sufletească, la o răsturnare şi tulburare internă, care nu-i mai îngăduia să vadă nimic limpede. Ochii lui erau adormiţi, uneori morţi de tot. Gândul că va avea un copil nu-i aduse nicio dâră de lumină în întunericul din el, ci dimpotrivă îl prăbuşi la un adânc şi mai mare. Nu se gândi niciodată că ar putea avea un copil din relaţiile lui cu Irma, sau din altele, incidentale, dinainte de a cunoaşte pe dactilografă. La copii se putea gândi numai în cazul căsătoriei, şi îşi dorea, fiind mereu atras de nevinovăţia şi drăgălăşenia lor, oriunde-i vedea. Dar acum nu-i pricinui nicio bucurie gândul că va avea chiar el un copil. Ii păru nefiresc, artificial, ca şi când pe el nu l-ar privi. Dar simţi totuşi că destăinuirea era hotărîtoare în ultimul grad pentru căsătoria lui. Cum ar putea părăsi o femeie care poartă în sân rodul păcatului său? Responsabilitatea conştiinţei îl făcu să se cutremure: orice va fi, el trebuia să meargă înainte. Lucru vrednic de mirat era că deşi nu simţi nicio bucurie la ştirea că va avea un copil, că lucru-i păru nefiresc, el putu, totuşi să se gândească rece la întrebarea care-i veni din bun senin: copilul va fi român sau ungur? Problema şi-o puse ca şi când nu l-ar privi pe el, ci pe unul străin. Şi stârnirea asupra ei îl făcu să i se ridice rădăcinile părului. Nu se gândise niciodată la aşa ceva. Avea sen- zaţia că-i un om bolnav greu care are halucinaţii şi nu se poate scutura de ele. PRĂPASTIA 547 înainte de a pleca la ofiţerul stării civile, construcţia juridică şi legalistă a spiritului său îi puse o problemă neaşteptată, ca şi când l-ar fi întrebat tare un străin: — Dacă consensul face căsătoria, ce căsătorie va fi aceasta la care pleci numai constrâns de împrejurări? Nu va fi nulă, inexi- stentă? - Avocatul se simţi obligat să-şi argumenteze că necesitatea mo- rală, aprobată de conştiinţă, poate suplini consensul obişnuit, şi că, pe urmă, consensul poate veni şi el. De altfel n’a avut el acest consens necesar la căsătorie când a trăit cu Irma? Dacă nu i-ar fi plăcut fata, putea să-şi piardă minţile — om în vârstă — cum şi le-a pierdut? Reuşi în chipul acesta să-şi împace şi conştiinţa sa juridică şi legalistă, şi închee, destul de calm, căsătoria cu Irma Covaci. ION AGÂEBICEANU 6* SCHIŢĂ PENTRU O MEDITAŢIE încet se ’ntoarce noaptea cu umărul spre munte. E tot mai moale bezna şi cerul se ’nfioară, Lin inima luminii începe-ascuns să bată. Din cuib de somn sălbatic, prin foşnet de ’ntuneric O tainică făptură se scoală sperioasă: Deschide aurora adâncii ochi de aur, Priveşte ’n zări şi piere pe malurile zilei. Din răsărit, cu paşii senini călcând văzduhul Viaţa iese ’n lume cu sfintele ei Daruri Şi soarele ridică potirul de lumină. Jos orice fir de rouă e-o cuminecătură In care se răsfrânge întregul univers Şi ’n seceta cumplită ce bântue pământul împărtăşeşte iarba cu ’naltă adăpare. O ciurdă se iveşte şi parcă ’mpunge gânduri Cum mişcă fără pace cununile de coarne. Ce vechi mânii şi furii le-au împietrit în frunte? Alături băetanul închipue un înger Şi-un vultur, sus, urzeşte în cercuri largi alt cer. Dar Cel Prea ’Nalt ridică fulgerătoarea-i mână Şi iată, norii negri aluatul îşi adună Pe care Băltăreţul îl bate şi-l frământă. Un tunet; altul. Câmpul setos îngenunchiază Sub patrafir de ploaie vărgat de curcubee, Tăcut îşi încovoae rărunchii lui puternici Şi ’ngândurat, primeşte zămislitorul Har. 8CHIŢĂ PENTRU O MEDITAŢIE S49 Ca un copil ce ’nvaţă acum întâi să meargă, In lumea limpezită de paşnica furtună S’anină slabul cuget de-o floare, de-un copac. Şi vrând, în fugă, clina minunilor să urce — Doar unde numai duhul în uragan te-asvârle, — De-un vreasc al firii mintea se ’mpiedecă şi cade. Ursita e ca steaua ce ziua nu se vede: Un pârâiaş porneşte domoalele-i meandre Şi altele culege în calea-i spre liman. ' O, lasă tristul suflet la fel să curgă ’n matcă Sub ropotul de lacrimi, sub tunetul durerii Mai roditor, mai spornic spre marea liberare — Aşa, crescut, mai iute duci luntrea cu poveri Acolo unde orice durere se descarcă. V. VOICULESCU STEAUA SOMNULUI In adânc, unde uitare nu e şi doar în vis pătrunzi prin al somnului fără de fund abis, tu mă aştepţi în nopţile de altădată. Calmă reîntâlnire, singură clipă vie în clarul nopţilor de altădată, locul ţi l-ai scris pentru vecie în adânc unde uitare nu e. E mult de-atunci şi eşti mereu aproape lângă izvorul limpede şi mut pe care-1 sorbi cu setea ta nestinsă şi-învii priviri în moartele pleoape. Topită ’n tremurai de aşteptare eşti steaua somnului unde-mi dorm apele şi veghea ta, căinţă ’n mine suie. Ziua e de prisos: noaptea e de lumină în adânc, unde uitare nu e. CĂLĂTOARE Ploaia prin noapte pasă ’n noroi trec milioane solii ei goi cu flamuri de vânt în cer fără stele. Chip galben de os rătăceşte sub ele. Femeea caută azil pentru picioarele-i reci pentru sufletul de câine ud. — Bate, femeie, la toate ferestrele, oamenii dorm greul pământului... La margini e grădina de flori veştede, caută-i băncile putrede paznicul însuşi în vis scapătă. Femeie, poartă-ţi pretutindeni semnul, ca o cruce besna te copleşeşte, pe sub arcade, pe sub portaluri prin toată lumea tuşea ta descreşte... Umbră din umbre desluşită, ora de doliu asupră-ţi pregetă... In veşnicie pierde-te, pierde-te, cetatea e surdă şi zăvorită. PARADOXELE LOGICE Importanţa problemei. — Prezentarea paradoxelor. — Soluţia lui Russell. — Insuficienţa teoriei tipurilor. — Construcţia unor noui parudoxe. Sub numele de paradoxe sau antinomii se întâlnesc, de-a- lungul istoriei ştiinţei şi filosofiei, o serie de impasuri ale gândi- rii, de contradicţii, care, cu toată evidenta lor logicitate, sunt imposibile. Raţiunea, în desfăşurarea ei necesară, le creează, dar tot raţiunea se găseşte în imposibilitate de a le admite. Problema paradoxelor a preocupat, încă din antichitate, pe gânditori, şi se poate spune că abia astăzi i s’a putut da o soluţie aproximativă. Dacă însă, în trecut, antinomiile erau privite mai mult ca jocuri dialectice, în timpul nostru chestiu- nea a devenit destul de gravă, întrucât asemenea contradicţii s’au ivit chiar în matematici. In anul 1897, un matematician italian, Burali-Forti, publică un articol intitulat « Una chestione sui numeri transfiniti»1), în care arăta, printr’o demonstraţie matematică riguroasă, că plecând dela aceleaşi date din teoria ansamblurilor, se ajunge la două propoziţii contradictorii, ambele valabile. Curând după aceasta, logicianul englez Bertrand Ru- ssell descoperă alt paradox; urmează paradoxul lui Richard, al lui Zermelo, al lui Grelling, al lui Godel, etc. La început s’a crezut că aceste contradicţii se dator esc unor insuficienţe de exprimare, unor cencepte matematice nu destul de desluşite. Revine meritul lui Russell de a fi arătat că paradoxele sunt de natură pur logică, şi că în domeniul logicei trebue căutată explicaţia lor. Russell a creat, în scopul acesta, o teorie —teoria Rendiconti del circolo matejnoIiQo di Palermo (Voi. XI, 18î)7). PARADOXELE LOGICE 553 tipurilor — care completează logica clasică şi pe baza căreia paradoxele pot fi eliminate. In faţa unor asemenea viduri ale gândirii, putem recunoaşte trei poziţii principale, deosebite esenţial, şi care constituesc, de fapt, trei atitudini filosofice. 1. Valabilitatea gândirii logice nu poate fi pusă în discuţie, în ea însăşi se satisface singură. Atunci, apariţia paradoxelor trebue atribuită unui factor exterior ei. Dar, deoarece antino- miile se nasc din aplicarea raţiunii la lumea fenomenală, urmează că explicaţia lor trebue căutată în această lume. Lumea feno- menală, nefiind complet raţionalizabilă, este iluzorie, este o apa- renţă, realitatea profundă fiind dincolo de fenomenele aparente, care se exprimă antinomic. Aceasta a fost, în trecut, poziţia susţinută cu mare strălucire de Şcoala Eleată. Sunt cunoscute argumentele celebre, aduse de această Şcoală, în special de Zenon, prin care se nega mişcarea şi pluralitatea. 2. O a doua poziţie este diametral opusă acesteia. Ea apar- ţine lui Kant, Filosoful dela Konigsberg a tras o consecinţă, nu în ceeace priveşte lumea fenomenală, ci în privinţa raţiunii. Odată ce raţiunea omenească se izbeşte de dificultăţi de netre- cut, în anume probleme, trebue să conchidem că ea nu se poate aplica în mod nelimitat în orice domeniu. Anume, există o serie de concepte metafizice, care dau loc la probleme inso- lubile pentru raţiunea omenească. In domeniul metafizic raţiu- nea este inaplicabilă, dar îndată ce vrea să extrapoleze, să ajungă la realitatea în sine, «an sich», raţiunea se înfrânge singură, devenind contradictorie şi creând antinomii. 3. In sfârşit, avem de notat încă poziţia logico-matematică contemporană, care recunoscând existenţa paradoxelor, întâlnite chiar în matematici, voeşte să le depăşească, prin crearea unui instrument logic din ce în ce mai vast. După cum apariţia lui ]/—1 în calculul algebric a fost un paradox, dar care nu a putut împiedeca desvoltarea matematicilor, tot astfel antino- miile logico-matematice nu au putut opri gândirea în loc. Am supus simbolul ]/— 1 unei condiţii în plus, care nu reeşea din regulile algebrice acceptate până la apariţia lui: (ţ/—1)2= — 1. In calculul algebric ordinar, nici un număr algebric, pozitiv sau negativ, ridicat la patrat, nu poate da un rezultat negativ. 554 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acceptând totuşi rezultatul acesta, matematicienii au introdus o nouă clasă de numere numerele complexe sau imaginare care s’au dovedit extrem de folositoare şi care au condus la rezultate extraordinare. In acelaşi mod, Russel a creat teoria tipurilor, cu ajutorul căreia logica se poate desfăşura mai departe: ea este de fapt, o condiţie în plus, faţă de logica aristotelică, aşa fel că aceasta suferă o restricţie, dar devine, cu ajutorul ei, capabilă să în- lăture orice obstacol. Ne vom ocupa, mai departe, de teoria tipurilor logice. Vom menţiona, pentru un moment, că proce- deele de genul acesta, foarte des întrebuinţate de matematicieni, salvează ştiinţa lor, prin introducerea unor discontinuităţi. Con- diţia (J/—1)2 = —1 a introdus, cum am văzut, o nouă clasă de numere, 'un nou tip de numere, cele imaginare. In mod analog, teoria tipurilor creează clase de concepte, tipuri de noţiuni, bine separate, care nu mai pot fi confundate. Numai dacă nu ţinem seamă de această condiţie, apar paradoxele. Prin această delimitare numerele, ca şi conceptele, se împart în clase; se introduce astfel o discontinuitate, o tipizare, şi saltul dela un tip de numere sau de concepte la altul nu se mai poate face decât pe baza condiţiei care tocmai le distinge. Iată trei categorii de soluţii sau de atitudini filosofice, în faţa gravelor dificultăţi pe care însăşi raţiunea şi le opune singură. Am numit aceste soluţii filosofice, pentru că, în primul rând, ele apelează — în deslegarea conflictelor prezentate de pa- radoxe — la concepte sau concepţii din afara logicei pure. Soluţia Eleaţilor este de natură metafizică, ca şi aceea a lui Kant. Ideea că există o realitate transcendentă, dincolo de experienţa sensibilă, explică apariţia antinomiilor. Pentru Zenon, această realitate este surprinsă de raţiune; pentru Kant, ea rămâne exterioară raţiunii pure. Dacă nu putem numi soluţia lui Russell direct metafizică, în orice caz ea este de natură filosofică şi nu de natură logică. De oarece ea nu izvorăşte, cu necesitate, din analiza logico- deductivă a materialului conceptual, soluţia tipurilor este o ipoteză ataşată arbitrar logicei clasice. Vom numi o rezolvare filosofică a antinomiilor orice soluţie care are în vedere con- ţinutul conceptelor, datele sensibile şi nu forma pură a raţia- PARADOXELE LOGICE S5S namentului paradoxal. Ceea ce apare vizitii la Zenon sau Kant, anume natura metafizică a soluţiei, este mai puţin evident la Russell; dar s’ar putea arăta uşor implicaţiile metafizice pe care le presupune. In cadrul de care dispunem, nu putem face această analiză. Ca o indicaţie, vom spune, deocamdată, că plecând dela Tractatus Logico-Philosophicus al lui Wittgenstein, logica este a priori, în sensul că nimic nu poate fi gândit nelogic x). Acelaşi logician afirmă însă, că «nu există ordine a priori a lucrurilor»2). Şi încă: «Tot ceea ce vedem putea să fie altfel». In condiţiile acestea, deoarece teoria tipurilor afirmă o ordine pentru concepte şi prin urmare pentru lucrurile pe care le exprimă, ea nu poate fi a priori şi deci nu poate fi logică. ■ Cei mai mulţi logicieni şi matematicieni au acceptat teoria tipurilor, chiar dacă unii dintre dânşii i-au adus oarecare uşurări, cum sunt Ramsey şi Carnap. Câţiva au conchis că e vorba de o eroare foarte subtilă, care se strecoară în interiorul paradoxelor, dar nu au putut arăta în ce constă această eroare. Printre ultimii vom cita pe H. Behmann, Felix Kaufmann, Ch. Pereleman. Nu se poate spune, însă, că apariţia antinomiilor nu a avut o influenţă extraordinară asupra logicei actuale. Kurt Grelling scrie în acest sens: «Această problemă (a antinomiilor) a avut o influenţă predominantă asupra desvoltării logicei în secolul nostru, care se poate urmări până în ultimii ani şi nu a în- cetat nici astăzi»8). Numeroasele memorii şi lucrări referitoare la această problemă, care au apărut în ultimele decenii, sunt o dovadă a importanţei ce s’a dat acestei chestiuni. Vom con- chide dar, odată cu Fraenkel, care face un bilanţ al soluţiilor propuse până în anul 1939: « Este incontestabil că aceste con- tradicţii— numite antinomii sau paradoxe—întâlnite de spi- * *) *) Tractatus Logico-Philosophicus, prop. 5. 4731 (Ed. Kegan Paul, Londra, 1922). *) Ibidem, prop. 5.634. *) Kurt Grelling, Der Einfluss der Antinomien auf der Entwicklung der Logik im 20. Jahrhundert. (Travaux du IX Congrâs de Philcsophie, voi. VI, Logique ei Mathâmatique, Hermann, 1937). 556 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ritul omenesc, fie în contactul cu natura, sau nu, au exercitat influenţa cea mai fecundă asupra logicei şi teoriei cunoştinţei»1). Se cunosc o mulţime de paradoxe, unele rămase încă dela filosofii greci, altele noi, în special' din teoria ansamblurilor. Russell citează şapte dintre cele mai importante2). Le vom urmări şi noi, după Russell, completându-le cu câteva amă- nunte şi adăogind altele. Cea mai veche antinomie este a mincinosului (Pseudomenos). Forma iniţială, în care a formulat-o Eubulide Megaricul, era: « Minţi, când spui că minţi»? Două răspunsuri sunt posibile: ori minţi, ori nu minţi. Dacă cel ce spune că minte, minte, atunci nu minte că minte, deci spune adevărul: aşa dar nu minte. Dacă cel ce spune că minte, nu minte, atunci e adevărat că minte, deci nu minte când spune că minte. Prin urmare mincinosul care spune «eu mint», nu poate să declare această propoziţie nici falsă, nici adevărată, fiindcă oricum ar declara-o, ajunge la concluzia contrară afirmaţiei lui. O altă formă a acestui paradox este aceea cunoscută sub numele de Epimenide: «Epimenide Cretanul spunea că toţi Cretanii sunt mincinoşi». Dacă Epimenide spunea un adevăr, atunci, fiind şi el Cretan, minţea, deci nu spunea adevărul; dacă Epimenide minţea şi el, atunci el nu contrazicea afir- maţia «toţi Cretanii sunt mincinoşi », deci el spunea un adevăr şi nu minţea. Oricum am întoarce propoziţia aceasta, ajungem să afirmăm odată cu ea propoziţia contradictorie ei. Mincinosul nu poate exprima situaţia lui de mincinos, decât printr’o contradicţie. Ceea ce este însă grav, nu e că întâlnim un cerc vicios —fiindcă toate paradoxele sunt cercuri vicioase (Vicious-circle) —ci faptul că nu putem exprima o anume stare decât paradoxal. In primele sale consideraţii, H. Poincare *) l) A. Fraenkel, Le probUme des antinomies el ses diveloppements ricents (Revue de M6taphysique et de Morale, A vrii, 1939). *) Principia Mathematica, voi. I, p. 63 (Cambridge University Press, 1910). PARADOXELE logice S57 credea că este de ajuns să descoperi că o antinomie este un cerc vicios, pentru ca să fie soluţionată. Russell a lămurit însă problema. « Poincară — scrie Russell — crede că toate aceste paradoxe vin dintr’o speţă de cerc vicios şi aicea sunt de de acord cu el. Dar el nu vede dificultatea care există In a evita un cerc vicios de felul acesta »1). Intr’adevăr, presupunem că în realitate cineva se decide să mintă absolut totdeauna; această atitudine are un sens bine definit şi clar; cu toate acestea ea nu poate fi exprimată decât contradictoriu. Nu are omul libertatea de a minţi consecvent ? Problema gravă e că, dându- se anume propoziţii cu sens bine determinat, nu se poate spune despre ele că sunt adevărate sau false, fără a cădea într’un paradox. Antinomia mincinosului poate fi exprimată mai simplu: « pronunţ acum o propoziţie falsă »2). Dacă această propoziţie este falsă, atunci am spus un adevăr, deci e adevărată; dacă e adevărată, e adevărat că am spus o propoziţie falsă şi deci propoziţia mea e falsă. 2. Se numeşte un ansamblu — sau o clasă — o colecţie de obiecte — reale sau imaginate întrunite pe baza unei pro- prietăţi comune. De exemplu, avem ansamblul numerelor prime, ansamblul noţiunilor abstracte, ansamblul mamiferelor etc. Obiectele care formează un ansamblu, se numesc elementele ansamblului. In general un ansamblu nu este de aceeaşi natură cu elementele lui; de pildă, ansamblul numerelor prime nu e un număr prim. Spunem atunci că ansamblul nu-şi aparţine, nu se conţine ca element. S’au dat însă şi exemple de an- sambluri care se conţin: ansamblul noţiunilor abstracte este o noţiune abstractă, deci se conţine. Cu toate că existenţa an- samblurilor care se conţin a fost contestată, problema care urmează nu depinde de faptul dacă astfel de ansambluri există sau nu. Dându-se un ansamblu, întrebarea « acest ansamblu se conţine sau nu se conţine»? are un singur răspuns: sau se conţine, sau nu se conţine, a treia posibilitate nu există, cum *) *) B. Russell, Lee paradoxes de la logique, p. 627 (Revue de M6ta. et Morale, 1906). *) D. Hilbert şi W. Ackermann, Grundzuge der theoretischen Logik, p. 116 (Springer, Berlin, 1938). REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 558 a arătat Fraenkel1). Insă în ceea ce urmează intervin numai ansamblurile care nu se conţin, aşa că discuţia asupra exi- stenţei ansamblurilor care se conţin nu interesează aici. Să considerăm acum toate ansamblurile care nu se conţin; ele formează un nou ansamblu W. Şi cu privire la acest an- samblu W ne punem întrebarea: se conţine sau nu se conţine? (tertium non datur). Ei bine, ori care din presupuneri am face, ajungem la o antinomie. Intr’adevăr, să presupunem că W nu se conţine; cum W conţine toate ansamblurile care nu se conţin, el se conţine. Să presupunem că W se conţine; cum după definiţie W conţine numai ansamblurile care nu se conţin, el nu se conţine. Paradoxul acesta, descoperit de Russel, este frapant. 3. Vom mai adăuga la lista din « Principia Mathematica» antinomia descoperită de Russell, referitoare la proprietatea a impredicabil», şi care este asemănătoare cu paradoxul claselor care nu se conţin. Ea arată că, independent de noţiunea de clasă, se poate ajunge la acelaşi paradox. Să considerăm un predicat oarecare: el se va numi predi- cabil, dacă îşi aplică propria lui proprietate. De pildă: predi- catul abstract (proprietatea de a fi abstract) este el însuşi abstract, deci este predicabil. In caz contrar, un predicat se va numi impredicabil: concret este impredicabil, fiindcă predi- catul concret nu convine lui « concret » (concret este abstract). Aşa dar putem spune că, dându-se un predicat oarecare, ori i se aplică proprietatea pe care o exprimă, ori nu i se aplică. Adică, sau e predicabil sau este impredicabil, tertium non datur. Să considerăm acum însuşi predicatul « impredicabil». După ceeace am spus mai înainte, impredicabil Bau este predicabil sau impredicabil, a treia posibilitate nu există. Dacă impredi- cabil este impredicabil, atunci se aplică lui însuşi, deci e pre- dicabil; dacă impredicabil este predicabil, atunci trebue să-şi aplice propria lui proprietate, deci este impredicabil. Tot de această antinomie se leagă şi aceea descoperită de Grellinga), formată cu cuvintele autologic şi heterologic, şi care *) l) A. Fraenkel, Einleilung in der Mengenlehre, p. 163 (Springer, Berlin, 1923). *) K. Grelling şi L. Nelson: Bemerkungen zu den Paradoxien von Russell und Burali-Forti (Abhandlungen der Friesachen Schule, Neue Folge, 2, 1908). PARADOXELE LOGICE 559 este foarte asemănătoare cu antinomia lui Grelling se serveşte de cuvinte. Se pot împărţi cuvintele în două grupe şi anume: vor fi numite autologice cuvintele cărora li se aplică conţinutul conceptului pe care-1 desemnează; vor fi numite heterologice cuvintele care nu împlinesc această condiţie. Spre exemplu, cuvântul «românesc » este el însuşi românesc, deci este auto- logic; tot aşa cuvântul « scurt », fiind scurt, este autologic. Cuvântul «german t> nu este el însuşi german, deci este hete- rologic; tot aşa cuvântul «lung », nefiind lung, este heterologic. Pe scurt, orice cuvânt sau are proprietatea pe care o ex- primă, sau nu o are; sau este autologic sau heterologic, ter- tium non datur. Să considerăm însă cuvântul « heterologic». Urmează că el âste sau autologic sau heterologic. Dacă este autologic, atunci îşi aplică propriul lui conţinut, deci este heterologic. Dacă este heterologic, atunci are chiar proprietatea pe care o exprimă, deci este autologic. 4. Fie T relaţia care subsistă între R şi 5, totdeauna când R nu are relaţia R cu S. Atunci ori care ar fi relaţiile R şi S, propoziţia « R are relaţia T cu S » este echivalentă cu « R nu are relaţia R cu S». Atunci dând valoarea T şi lui R şi lui S avem: «71 are relaţia T cu T% este echivalent cu T nu are relaţia T cu T. 5. Paradoxul lui Burali-Forti. Se poate arăta că: 1° oricare serie bine ordonată are un număr ordinal; 2° că seria numere- lor ordinale până la un ordinal dat, inclusiv, întrece acel ordi- nal cu unu; 3° că seria tuturor ordinalelor (în ordinea de mărime) este bine ordonată. Urmează că seria tuturor numerelor ordi- nale, are un număr ordinal, să-l numim fi. In acest caz seria tuturor ordinalelor, inclusiv fi, are numărul fi +1, care trebue să fie mai mare ca fi. Astfel fi nu e numărul ordinal al tuturor ordinalelor. 6. Numărul silabelor în cuvintele care numesc numerele întregi, dintr’o limbă oarecare — să spunem din englezeşte — tinde să crească indefinit, cu cât întregii devin mai mari. In condiţiile acestea, cum numai un număr finit de nume poate fi format cu număr finit de silabe, ne punem întrebarea: care este ultimul număr întreg, care nu poate fi numit în mai puţin 560 revista Fundaţiilor regale de nouăsprezece silabe, de exemplu (cu nouăsprezece silabe se pot forma numele unui număr finit de numere, între care unul va fi cel mai mic). Atunci: «Ultimul întreg care nu poate fi numit în mai puţin de nouăsprezece silabe» va desemna un întreg definit; în fapt desemnează numărul 111.777. Insă « ultimul întreg nomabil prin nouăsprezece silabe* este el însuşi un nume compus din optsprezece silabe; aşa dar, ultimul întreg care nu poate fi numit prin mai puţin de nouă- sprezece silabe, poate fi numit prin optsprezece silabe, ceace este o contradicţie. 7. Printre numerele ordinale transfinite, unele pot fi definite, altele nu. (AlephJ fiind numărul întregilor finiţi, vor fi posibile (Aleph0) definiţii, pe când numărul ordinalelor trans- finite este mai mare decât $ţ0 (Aleph0). Urmează atunci, că trebue să existe numere ordinale indefinisabile şi printre acestea va fi unul ultim. Dar acesta este definit ca fiind « ultimul ordi- nal indefinisabil *, ceace e contradictoriu. 8. Paradoxul lui Richard *) se leagă de paradoxul ultimului ordinal indefinisabil. Să considerăm toate zecimalele care pot fi definite cu ajutorul unui număr finit de cuvinte; fie E clasa unor astfel de zecimale. Atunci E are $Ş0 (Aleph,,) termeni şi ei pot fi ordonaţi ca întâiul, al doilea, al treilea etc. Fie acum un număr N, definit după cum urmează. Dacă cifra a n-a, în numărul zecimal al rc-lea, este p, pentru N vom lua cifra a n-a, p +1 (de exemplu, dacă p = q, pentru p + 1 corespunde o) N este astfel diferit de toţi membrii lui E, de oarece orice valoare finită ar avea n, a n-a cifră în N este diferită de cifra a n-a în al rc-lea număr zecimal din E; prin urmare N este diferit de al rc-lea număr zecimal, adică de oricare număr al lui E. Cu toate acestea am exprimat pe N într’un număr finit de cuvinte şi prin urmare, prin definiţie, trebue să aparţină clasei E, Aşa dar: N este şi nu este membru al clasei E, 9. Paradoxul lui Godel. După Godel, există două mari si- steme logice formale: Principia Mathematica, pe deoparte şi sistemul lui Zermelo-Fraenkel (desvoltat, mai departe de J. V. *) Acest paradox a fost publicat, într’o primă formă de J. Richard în Eevue gtnirale des Sciences pures et appliqui.es (Martie, 1905). fARÂBOtfELfi LOGltiE 561 Neumann) care este sistemul axiomatic al teoriei ansamblurilor. Godel a arătat că speranţa pe care o aveau matematicienii, de a exprima totul formal, este iluzorie şi că există, în ambele sisteme citate mai sus, probleme relativ simple (din teoria nu- merelor întregi), care nu pot fi soluţionate. Nu putem da aici demonstraţia teoremei lui Godel, demonstraţie de ordin pur matematic, dar vom enunţa numai teorema: « în orice clasă de formule necontradictorii există propoziţii nedeterminate (unent- scheidbare)». Aceasta vrea să însemne: oricare ar fi sistemul logic, vor exista formule care nu vor putea fi declarate nici demonstrabile, nici nedemonstrabile (beweisbar-unbeweiibar)*). 1 ilbert vede în acest paradox chiar paradoxul mincinosului2). Intr’adevăr, dacă cineva declară, spune Hilbert: «Propoziţia pe care o pronunţ acum nu poate fi rezultatul unei demon- straţii», această presupunere duce la un paradox ca şi propo- ziţia « eu mint». * * * Soluţia cea mai importantă, dată în problema antinomiilor, până acum, era teoria tipurilor, datorită lui Bertrand Russeîl. Cu toate că, după cum Russell însuşi a afirmat, această teorie s’a născut din necesitatea de a evita paradoxele logice, ea are un caracter mai general8). Ne vom ocupa mai departe, mai în amănunt, de teoria tipurilor. Deocamdată vom spune pe scurt că, principial, teoria tipurilor rezultă din aşa numitul «principiu al cercului vicios» ( V icious-circle principie) — cum spune Russell—; aceste cercuri vicioase s’ar naşte din faptul că se presupune că o colecţie de obiecte poate să conţină membri care nu pot fi definiţi altfel decât cu ajutorul colecţiei luată în totalitatea ei. In general, scrie Russell, să ne dăm un grup de obiecte aşa că acest grup fiind capabil să fie tota- li Kurt Gfidel, Ueber formal nnentacheidbare Sălze der Principia Mar thematica I, (Monatshefte fur Math. u. Physik, Bd. 38, 1931, pp. 173—198). *) D., Hilbert und P. Bernays, Orundlagen der Mathemaiik, voi. II, p. 270 (Springer, Berlin, 1939). ») Bussell scrie: But ihe theory in queation ia not wkoUy dependent upon thia indirect recommendation / it has alao a certain conaonance wxth common aense vihich maJces it mherently credible. (Principia Mathematica, voi. I, p. 39). e REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 562 lizat prin ipoteză, trebue să conţină membri care presupun această totalitate; atunci acest grup nu poate fi totalizat1). Propoziţiile afirmând astfel de lucruri, adică definind membrii unei totalităţi cu ajutorul colecţiei însăşi, sunt cu după Russell, fără sens. Paradoxele logico-matematice s’ar naşte din astfel de propoziţii fără sens. In mod simplu, teoria tipurilor este următoarea: conceptele pot reprezenta indivizi, care vor fi concepte de tipul 0; apoi proprietăţile indivizilor care vor fi concepte de tipul I; proprie- tăţi ale proprietăţilor, concepte de tipul II; etc. Ei bine, teoria tipurilor stabileşte că nu se poate aplica decât un concept de tipul n + l unui concept de tipul n; dacă se calcă această ordine şi se sar treptele ierarhiei, în particular, dacă se atribue o proprietate de tipul n ei însăşi, atunci se obţine o propoziţie fără sens. Cu aceasta se elimină, e adevărat, toate propoziţiile care dau loc la paradoxe, dar se elimină o mulţime de alte propoziţiuni, Care au un sens perfect determinat. De exemplu: propoziţia «conceptul abstract este el însuşi abstract», după teoria tipurilor ar trebui eliminată, ca fiind fără nici un înţeles, deşi, cum e evident pentru oricine, ea are un sens bine definit. In afară de aceasta, logicienii şi-au dat seama că, chiar dacă teoria tipurilor este satisfăcătoare, ea nu este necesară2). Această teorie, care constituia principial — împreună cu prin- cipiul de reductibilitate — deosebirea şi progresul logicei noi faţă de cea aristotelică, nu avea nici un fundament riguros stabilit Vreau să menţionez încă un punct important. Ramsey * *) a despărţit antinomiile în două grupe distincte — fapt neglijat de Principia Mathematica. Iată cele două grupe ale lui Ramsey, compuse din câteva dintre cele mai cunoscute paradoxe: A) 1. Clasa claselor care nu se conţin singure ca membri. 2. Relaţia între două relaţii, R şi 5, când R nu trebue să aibă relaţia R cu S. *) Op. cit., p. 39. *) Ă. Fraenkel: Le prdbUme des antinomies. p. 233 (Revue de M6ta. et de Morale, 40 Annde, 1939). *) F, P. Ramsey: The Foundations of Mathematics, p. 20 (Kegan Paul, London, 1931). PARADOXELE^LOGICE £63 3. Paradoxul lui Burali-Forti asupra celui mai mare >> ordinal. B) 4. « Mint ». 5. Ultimul întreg care poate fi numit prin mai puţin decât nouăsprezece silabe. 6. Ultimul ordinal indefinisabil. 7. Paradoxul lui Richard. 8. Antinomia formată cu cuvântul « heterologic ». Ce remarcă Ramsey? Că în paradoxele din grupa A intră noţiuni matematice, sau logice, ca acelea de clasă şi număr, şi prin urmare se vor ivi în ori ce sistem matematic sau logic. In grupa B însă, se găsesc referinţe asupra gândirii, limbajului sau simbolismului, care nu sunt termeni formali, ci empirici. «Aşa dar, scrie Ramsey, ele nu sunt datorite unei logice sau matematice vicioase, ci unor idei (eronate despre gândire şi lim- baj »1). Pentru al doilea grup Ramsey se referă la observaţia lui Peano asupra antinomiei lui Richard, că «Exemplo de Ric- hard non pertine ad Mathematica, sed ad linguistica» *) In loc însă să numească această grupă, după Peano, antinomii lin- guistice, Ramsey le numeşte epistemologice (antinomiile acestea vor fi numite de logicienii polonezi şi de cei vienezi, antinomii linguistice, semantice sau sintactice). Iată însă care e profitul adus de această despărţi: e. Russell introdusese teoria tipurilor cu scopul de a elimina paradoxele. Teoria tipurilor adusese însă unele complicaţii (de exemplu: în teoria numerelor reale) aşa fel că Russell a fost nevoit să introducă o axiomă în plus, aşa numitul pricipiu de reductibili- tate (axiom of reducibility)t care afirmă, în esenţă, că: .dacă o proprietate oarecare a unui obiect convine unei colecţii de obiecte, atunci există un predicat determinat care convine aceleiaşi colecţii3). Distincţia introdusă de Ramsey arată că antinomiile sintac- tice nu pot apărea în nici un sistem logic sau matematic; cum primele antinomii sunt eliminate prin teoria tipurilor simplă, urmează că axioma de reductibilitate devine inutilă. *) F. P. Ramsey: op, cit,, p. 21, *) Itiirista di Mat., 8 (1906) p. 157, oitat de Ramsey. *) Principia Mathematica, voi. I. p. 59. 564 revista Fundaţiilor regale S’a căutat, de către foarte mulţi logicieni, să se evite teoria tipurilor logice. Adevărul e că, deşi această teorie este mai simplă decât oricare alta, şi mai cu seamă, mai în legătură cu intuiţia noastră, ea introduce o serie de dificultăţi, dintre care cea mai importantă este că există o pluralitate de sisteme de numere. In particular, logicianul american W. V. Quine a formulat un sistem logic satisfăcător, care permite să se utilizeze teoria tipurilor sub o formă foarte restrânsă1). Tot astfel logicile construite de Church, de Scholz, de Kleene etc., au intenţia Bă se debaraseze, pe cât posibil, de teoria tipurilor. Rudolf Carnap, rămânând la distincţia introdusă de teoria tipurilor, reuşeşte însă să facă un pas înainte, în lucrarea sa iLogische Syntax der Sprache » 2). Intr’adevăr, după teoria tipuri- lor urmează să existe o infinitate de clase, iar această existenţă trebue introdusă printr’o axiomă — axioma infinitului —. Iată în ce constă progresul făcut de Carnap. El creează o limbă de coordonate (limba II) aşa fel că expresiile din aceaBtă limbă nu exprimă obiecte ci «locuri», coordonate (Leerstellen), Afirmaţia de existenţă a tipului cel mai jos, nu semnifică altceva decât existenţa unor locuri de argumente goale, dar nu face să intervină vre-o presupunere despre numărul obiectelor care eventual ar ocupa aceste locuri. Nu numai atât, însă această axiomă e demonstrabilă în sistemul lui Carnap 8). Vedem, astfel, că toate încercările de rezolvare s’au izbit de teoria tipurilor şi au trebuit să o presupună, chiar numai sub o formă mai restrânsă. Ceeace a făcut pe Fraenkel să scrie: «In ceeace priveşte rezolvarea antinomiilor logice, poziţia adop- tată de Russell, în primii zece ani ai secolului, nu ar putea fi considerată ca fiind actualmente depăşită» 4). Toate acestea au condus la o încheere mult mai importantă decât se bănuia la *) *) V. W. Quine: A system of Logistic. (Cambridge, Mass, 1934). *) Springer, Wien, 1934. *) Pentru comparaţia sistemului lui Carnap ou celelalte sisteme vezi «Logische Syntax der Sprache », pp. 80—88, unde autorul face singur această comparaţie, (p. 33: « Vergelich der Grundgesătze jind Regeln .von II mit denen anderer Systeme). *) Articolul citat, p. 242. PARADOXELE LOGICE 565 Început. Pe deoparte, Şcoala Poloneză, în frunte cu Lukasiewicz şi elevul său Tarski, a căutat şă fundeze o metalogică, aşa cum Hilbert a definit metamatematica. Există propoziţii logice, dar există şi propoziţii despre propoziţiile logice, care sunt de ordin metalogic. Aceste două feluri de propoziţii nu trebuesc confun- date. Iată însă care este teorema lui Tarski. Fie o limbă logică în care se utilizează conceptele de adevăr şi fals. Ei bine, aceste concepte nu pot fi riguros definite în aceeaşi limbă, ci într’un limbaj metalogicx). Cu alte cuvinte, conceptele de adevăr şi fals aparţin, riguros, unei alte logici, care vorbeşte despre logica (sau limba logică) întrebuinţată. Iată însăşi concluzia lui Tarski: A. t Pentru oricare limbă formalizată se poate construi în meta- limbaj o definiţie formală corectă, pozitivă şi exactă, a propoziţiei adevărate cu ajutorul simplu al expresiilor cu caracter logic gene- ralj cu ajutorul expresiilor din limba însăşi şi termenilor din mor- fologia limbei însăşi, totuşi sub condiţia ca metalimba să fie de un ordin mai mare decât acela al limbii care este obiectul cercetării. B. Când ordinul metalimbei este egal cu ordinul limbei însăşi o asemenea definiţie nu se poate construi % *) *). Să numim un formalism logic — o limbă logică — cu 5; formalismul metalogic (despre propoziţiile din S) cu 5X; for- malismul metalogic referitor la Sx, cu S2, etc. Demonstraţia lui Tarski arată că noţiunile de adevărat şi fals nu pot fi definite în însuşi formalismul 5, şi nici într’un formalism de acelaşi ordin, ci într’o metalogică, Slt S2, etc. Aşa dar nu putem vorbi despre valorile de adevăr pe care le iau propozi- ţiile într’un sistem formal S, în însuşi sistemul S, dar putem vorbi strict într’un metasistem. Dacă nu ţinem seamă de această teoremă, atunci putem da peste paradoxe, cum este cazul cu paradoxul mincinosului. Mincinosul se decide să spună numai propoziţii false. Dar el nu poate spune nimic în însuşi sistemul său de propoziţii false, chiar despre valoarea acestor l) Alfred Tarski: Der Wahrheitabegriff in den formalisierten Sprachen (Studia Philosophica, Leopoli 1935). *) A. Tarski: Op. cit., p. 399. 5^6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE propoziţii. Când însă spune: propoziţia «eu mint» este ade- vărată (sau falsă) el declară ceva despre valoarea de adevăr a propoziţiei «eu mint» în însuşi sistemul lui, ceeace este imposibil. Deaceea se ajunge la contradicţii. De aceste cercetări se leagă rezultatele la care au ajuns Godel şi Carnap. Godel a demonstrat că există, în orice sistem formalizat, propoziţii despre care nu putem afirma nici că sunt demonstrabile nici că sunt nedemonstrabile (unenlscbeid- bnre Sătze) *). Rezultatul acesta este extraordinar. Intr’adevăr, dacă este aşa, orice sistem logic formalizat este limitat. Un formalism deductiv are graniţele lui şi deductibilitatea logică nu poate trece dincolo de anume limite. Carnap generalizează aceste concluzii, încheind că orice aritmetică este lacunară şi matematica este un sistem incomplet2). După noi, rezultatul acesta este inevitabil şi nu este decât o extensiune a teoriei tipurilor. Intr’adevăr, Carnap afirmă că «Pentru oricare sistem al unei aritmetici se pot da noţiuni aritmetice in definise bile şi propoziţii nedeterminat»3). Şi mai departe: «Die Mathematik ist nicht durch ein System erschdpfbar, sondern erfordert eine unendliche Reihe immer rei- cherer Sprachen » 4). Nu pot intra mai amănunţit în analiza acestei concluzii, dar este evident că ea nu e decât o extindere a teoriei tipurilor, de la fracţiuni propoziţionale la sisteme. In faţa unui paradox provenit din faptul că unei funcţii i se atribuia ca argument funcţia însăşi, Russell a conchis că funcţia nu se poate determina ea însăşi, ca argument al său, limitând astfel valorile argumentului. In faţa unui paradox provenit din faptul că vrem să ex- primăm sintaxa unei limbi logice S, în aceeaşi limbă S, Carnap i) Rurt Gfldel: TJeber formal unentscheidbare Sătze der Principia Mathe- matica und verwandter Systeme I (Monatshefte fur Math. u. Ph., pp. 173—198, Bd. 38, 1931). ») Rudolf Carnap: Die Antinomien und die Unvolhtăndigkeit der Mathe- matik. (Monatshefte fur Math. u. Ph. Bd. 41, 1934). •) Loc. cit., p. 273. *) Idem, p. 274. PARADOXELE LOGICE 567 trage concluzia că o limbă logică e limitată, şi că vor xeista totdeauna noţiuni şi propoziţii, care vor fi în afara dome- niului ei. Este exact aceeaşi poziţie. * ♦ * . Am văzut că teoria tipurilor, care nu este necesară, a fost totuşi socotită de logicieni ca fiind suficientă să elimine para- doxele, deoarece, dacă ţinem seamă de ea, expresii de forma «impredicabil este impredicabil», « heterologic este hăterologic », etc., nu pot fi formate, neavând nici un sens. Ne propunem să arătăm — şi aceasta este tema studiului de faţă — că teoria tipurilor nu este nici ea suficientă. Cu alte cuvinte, pot să apară paradoxe, chiar respectând teoria tipu- rilor. Pentru aceasta vom construi antinomii noi, cu concepte de tipuri diferite. Să presupunem că luăm toate predicatele, şi le numero- tăm într’o ordine oarecare, fie cea lexicografică, adică exact cum sunt in dicţionar: fiecare predicat va avea un număr de ordine perfect determinat, şi unui număr ÎL va corespunde un singur predicat şi numai unul. Vom obţine un şir, pe care să-l scriem astfel, pentru a pune în evidenţă numărul de ordine respectiv (însemnând cu P, pe scurt, predicat): P1) Pii P8> Pfi.........Pn - • • • Această numerotare a predicatelor o putem face şi în altă ordine; de pildă tot lexicografic, însă după literele finale. In cazul acesta, aceleaşi numere ar fi indicat predicate diferite decât indicau numerele precedente, Să însemnăm seria de predicate, obţinute în acest de al doilea mod de numerotare, astfel: p' p» p' p' p' -*2) ■*8) -f»)....■‘ti--- Aceste două serii sunt formate cu acelaşi număr de ele- mente; urmează că pentru un predicat P& de un rang dat, din prima serie, de pildă, corespunde cu necesitate un predi- cat Pi, din a doua serie şi invers: corespondenţa este univocă. Fie acum două predicate de acelaşi rang Pk şi Pi, care se corespund: dacă se întâmplă ca unuia din aceste predicate să-i convină drept predicat, celălalt predicat, vom spune că el 568 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE are proprietatea de a fi isonom; în caz contrar vom spune că e heteronom. Aşa dar, dacă P* are predicatul Ph, Ph este isonom, dacă nu-1 are, este heteronom. Propoziţia « oricare pre- dicat Px sau are predicatul P’x, sau nu-1 are », este o tautologie şi, deci, adevărată totdeauna. De aceea putem spune, ţinând seamă de cele două serii, că orice predicat este sau isonom sau heteronom, tertium non datur. Acum, heteronom este el însuşi un predicat, exprimând o anumită proprietate, în cadrul proble- mei noastre. Cum şirul dintâi cuprinde toate predicatele posibile, el se găseşte în acest şir, cu un număr de ordine precis, fie p. La numărul p, din seria a doua, găsim un predicat diferit, Pp. Aşadar, cele două predicate, care se corespund în rang, sunt: heteronomp Pp Iusă Pp este un predicat determinat; şi el trebue să fie sau isonom sau heteronom. Dacă Pp are proprietatea isonom, atunci el are proprietatea de rang egal din celălalt şir, care este tocmai heteronom. Dacă Pp este heteronom, atunci are proprietatea rangului său, din şirul celălalt, deci este isonom. Pe scurt: dacă Pp este isonom, atunci e heteronom ţi dacă este heteronom atunci e isonom. Paradoxul e flagrant. Ceeace e important este că aici nu mai e vorba de o proprietate care se aplică ei însăşi, ci de o proprietate oarecare Pp, care, dacă nu are o proprietate străină ei (heteronom), o are, şi viceversa. Vom construi acum, chiar în interiorul teoriei tipurilor, un paradox. Să despărţim conceptele în: indivizi, concepte de tipul zero, pe care le vom nota cu X°, pentru a pune în evi- denţă tipul respectiv; proprietăţile indivizilor, concepte de tipul unu, vor fi însemnate cu X1; pi oprietăţile proprietăţi- vor însemna cu ~X2, etc. Putem face şi o numerotare eventual, într’o ordine oarecare: K xS, Y° .. X° ... . ^3j...... *2, Xl,...... . . xl Xl xl,....... PARADOXELE LOGICE 569 ■771---1 ■v-m---1 ■v-m---i 1 1 A 2 , A-3 •771 -irtrt vm 1 7 -*2 , A3 , Dacă un element dintr’un şir are un predicat, acesta tre- bue, după teoria tipurilor, să fie de ordin imediat superior: predicatul de ordinul m nu poate fi atribuit decât unui con- cept de ordinul m—1. Fie acum seria predicatelor de un tip oarecare m, nume- rotate într’o ordine oarecare de pildă, lexicografică: yTTl rrtfl TTtJl yîll ^1 1 1 A3 , . ....... An, .... Obiectele de tipul m-1, cărora aceste predicate li se pot aplica, pot fi grupate astfel: luăm grupa de obiecte care au predicatul XŢ; apoi grupa de obiecte care au predicatul X™; etc. Vor fi exact atâtea grupe, câte predicate de tipul m avem. Să numerotăm acum şi aceste grupe într’o ordine oarecare. De pildă, am avut numerotate elementele de tipu m— 1, în ordine lexicografică: V m—1 vm—1 vm—1 Ai , A 2 , A3 , . . . , Grupa care va conţine elementul nulnerotat 1 în această ordine va fi numerotată 1; grupa care va conţine elementul cu numărul cel mai mic, mai mare ca unu, va fi notată 2, etc. Vom nota aceste grupe astfel: yffl—i yîl—i yîl—i ytn—1 yWl—1 > Aa, > ^a, 9 ^oe« > • • • -*0^ • • • Predicatele posibile ale tuturor elementelor din aceste grupe sunt: yîll yîTl yj71 yffl yW Al, A2, A3 , A4 , . , , An , , , (în primul şir avem: 1 < a2 < a8 < vt <... < a* <...). Fiecărui rang până la n îi corespund un predicat de tipul m şi o grupă de elemente de tipul m—1. Putem pune problema: luând un element de tipul m 1 din grupa a*, el poate avea predicatul corespunzător X%, sau poate să nu-1 aibă. Proprie- tatea de a avea chiar predicatul de acelaşi rang o vom numi compatibil, şi în caz contrar, incompatibil. Aşadar putem spune: 570 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE orice element de tipul m—1 de rangul k sau are proprietatea de rangul k, sau nu o are; un element din grupa -X™-1 are predicatul X**, sau nu-1 are. Adică orice element este sau com- patibil, sau incompatibil. Insă predicatele compatibil şi incom- patibil sunt, prin definiţie, proprietăţi ale elementelor de tipul m~ 1; ele sunt dar elemente de tipul m. In particular, incom- patibil este un predicat din şirul de tipul m, cu un număr de ordine determinat, fie h, este adică, -XJJ1. Lui îi corespunde grupa X”'1, de tipul imediat inferior. Acum să venim chiar la grupa X™~ ; un element oarecare din această grupă este compatibil sau incompatibil, tertium non datur. Dacă este com- patibil, atunci lui îi convine chiar predicatul corespunzător, care este .X™ = incompat bil; deci este incompatibil’, dacă este incompatibil, atunci el are tocmai predicatul de acelaşi rang, -X™, deci este compatibil. Paradoxul a apărut chiar în interiorul teoriei tipurilor. Teoria aceasta nu este necesară; ea nu este nici suficientă. Problema paradoxelor rămâne, astfel, complet deschisă. ANTON DUMITRIU ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎNSEMNĂRI pe apa negrei In apa-aceasta Neagra lui Negrea voevod Şi-al veşniciei sale pecetluit prohod, Ca o icoană ’n aur în flacără şi ’n sânge, Alunecă pe veacuri cu sufletul şi plânge, Iar apa cu-al ei murmur rostogolit în râu Ca murmurul la moară al boabelor de grâu Desfăşură ’n auzul pădurilor povestea De care se dusese până departe vestea A tinerei şi-a caldei ei străluciri de stea Aprinsă de surâsul lui Dumnezeu în ea. Şi-a fost de mult odată un voevod cu-o fată Ca luna când din rouă s’arată de curată, Ca floarea de frumoasă de alb mărgăritar, Ca ramura ’ntre ramuri de sveltă de stejar, Ca firele mătasei porumbului de vară De blondă ’n frumuseţea ei palidă de ceară, Şi, ca un val în care luceafărul şi-a fost Găsit în nopţi de-a-rândul răcoare şi-adăpost, De limpede, de-adâncă şi binefăcătoare, Fecioară’ntr’ale toate pământului fecioare. Aflară-acum feciorii de împăraţi de prin împrejurimi de-această domniţă ca un crin Şi-au început, cu gândul ca să-i câştige mâna, Să-i curgă peţitorii la curte, ca fântâna. Ea însă cu niciunul din ei nu se ’nvoia Nădăjduind că numai un pământean să ia. 572 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi dacă peţitorii văzură şi văzură S’au îndreptat spre fată şi tatăl ei cu ură Şi luptă-a pornit unul din ei mai înrăit Cât l-a lăsat păcatul şi soarta de-a trăit. Ea a căzut ucisă de el cu o săgeată Şi el de-a ei săgeată pieri cu ea odată. Acum această apă la care-am plâns atunci Când îi scăldarăm leşul adus de peste lunci Ii povesteşte ’ntr’una cu undele-i albastre, Amestecate ’n jocul oceanului de astre, Viaţa ei de aur, de sânge şi de foc; O prind în sbor plutaşii şi-o duc din loc în loc Ca pe-o mireasmă, vara, de floare de sulfină Cu care-a dună ’n suflet întreaga Bucovină, Şi ’n apa-aceasta Neagra lui Negrea voevod Şi-al veşniciei sale pecetluit prohod, Ca o icoană ’n aur, în flacără şi ’n sânge, Alunecă pe veacuri cu sufletul şi plânge. CRÂMPEI DE VÂRĂ Auzi fată, piţigoiul Spune să mai uiţi războiul Ca să desfundăm zăvoiul. Ne îndeamnă pitpalacul Să ne oglindim în lacul Unde-şi pleacă fruntea macul. Flutură ’n zori ciocârlia Ca să laşi din lucru iia Şi să colindăm câmpia. Să ne ducem împreună Şi pe soare şi pe lună Cu luceferii cunună. Să vedem crai nou în ţară Şi din roşii maci de vară Să-ţi fac braţului brăţară, Din îmbrăţişare faşe Pentru carnea ta trufaşe Şi din mângâieri cămaşe. Apoi ofiliţi la faţă Ca doi trandafiri de ghiaţă Să ne legănăm prin ceaţă. N. DAVIDESCU UN ZEU URÂT CÂNTĂ... I Te întregeşti cu ce-ai putut muri, Precum un pom cu toamnele la umbră; Iar sporul tău în fruct nu-1 desluşi; — Nu face steaua bezna şi mai sumbră ? Târziu mă simt în mine şi în toate; Prăpastia mi-e sora de apoi; Prind orele din sbor, şi, desghiocate, Las clipele să nască timpuri noi. Bat lutul meu păros şi ferecat, De scoarţe-1 frec să scapere în soare, Cu* fiecare rană mă abat Şi anii mă înghit ca o ninsoare. Dar, dacă ’n miezul nopţii simt că ’n mine Mă latră golul şi mă văd cum fug, Sparg luna ’n iaz, dau buzna ’ntre albine, Strivesc un fagur, şi, râzând, îl sug. II Un fir de chin, în bezna oblonită, Ascute piscul minţii, şi-l veghează; De nefiinţă, hohotind smintită, Făptura-i beată şi ’nîre morţi dansează. un zeu urAt cântă. .. 575 Sunt zeu, şi pasu-mi sub destin se ’ndoaie! —■ Dar cine plânge ’ndurerat că nu e? .. .Pe faţă, gândurile-mi curg şiroaie, Ca un frunzar de umbre pe-o statue. III In grota ’n care dorm, ca pe-o lucarnă, Vin viespile luminii să mă ’nţepe; Cu fiecare chin o moarte ’ncepe Când ceru ’n ochii turburi se răstoarnă. Mereu>prigoana fuge după mine; Cu scai şi spini mă mângâie pământul; Cânt fără mâine, să ucid şi cântul In inima în care nimeni nu mai vine. Doar vântul mai pogoară pe-o petală, Precum un pui, să-l legăn între coarne, Şi-atunci, trăiesc fiorul pur, prin carne, Al ierbii alintând Ispita goală... IV Sus pe tăpşan, în rosmarin, Cu mâinile sub cap şi faţa ’ntoarsă, Aştept amurgul să-mi aducă plin Ulciorul serii pentru gura arsă. Burează linişti peste înoptat; Tăcerea-şi duce norii la culcare; Un greer în ureche mi-a intrat, Şi cântă ca ’ntr’un zid de închisoare. Mioara nopţii, —■ luna, — vreau s’o mulg, Argintul să i-1 beau, în loc de lapte; Sărmană minte, slabă ca un fulg, Pomătul tainei are fructe coapte... REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5?6 V Nădejdea ’n spate-o port, ca pe-o desagă, Să am, în zori, culcat între sulfine, Un trup de vrajă caldă, pentru mine, Cu capu ’n iarbă, hohotind, şi dragă. Dar creşte îndoiala cu-adevărul Am ochi umflaţi, nas cârn şi burtă mare, Şi numai luna în spinare-mi sare, Ca o pisică, să-mi sburlească părul. YI Din parodii, din rouă şi din beznă, M’au tălmăcit ursitele dintâi; Port sdreanţa lumii prinsă de călcâi Şi-o zeitate întrupată ’n gleznă. Când curge vremea fâşâind prin iarbă, Şi-mi gâdilă auzul toropit, Zâmbesc durerii şi adorm sluţit Ca tristu-mi sânge ’nsigurat să fiarbă. Dă-mi, Zeus, somnul neştiinţei tale, Sau sfarmă-mi coaja veşniciei reci; Atâtea fructe, când le iau, sunt seci, Şi-atâtea svonuri, de le prind, sunt goale, Că, pe hotarul dintre morţi şi soare, Sunt aspru lângă mine aruncat! Dă-mi, Zeus, locul I Tu mi-ai uzurpat Puterea îndoielii roditoare. VII Nemângâiat şi hulpav te-aştept La pâra gurii mele să te coci, Să sparg în dinţi a sânilor boboci, Şi, fericit, să te zidesc în piept. UN ZEU URÂT CÂNTĂ... ţ77 Mi-s ochii plini de rugăminţi şi buni; Prin sita lor singurătăţi se cern; Sunt beat de adevăr şi sunt etern; Iluzii vreau, vremelnicii, minciuni. ...Tu, ceas al tainei, unde mă cobori? Un pui de vânt s’a strecurat în nai, Şi cântă singur, mustrător, căci, văii M’alungă moartea dintre muritori. VIII Prind, câte-odată licurici, să-mi joace In podul palmei, vechi şi argăsit, Să-mi pară cerul pur şi ’mpuzderit O parodie-a unor dobitoace. Dansaţi dihănii mici în lumea joasă, Să amăgesc nărozii din Olimp, Căci eu vă cânt de dincolo de timp, Şi fac din taină, pentru gând, mireasă. IX Cum să termin, cum să păşesc în moarte? Statuia mea cum s’o îngrop în lut? Mă răsfoiesc mereu la început, Căci sunt precum o nesfârşită carte. ...închide chipul, stinge amintirea, Rămâi cu tine, oblonit în gol, Iar chinu ’n beznă, nevăzut sobol, Iţi va urma, neumilit, cetirea. Ianuari»—Mai 1044. PETRU MANOLTU 7 FRAGMENT La ce s’o fi gândind omul de lângă uşă, înalt şi ţeapăn, ca o gogoriţă? îşi poartă umbrela cu importanta indiferenţă a unui cuier... Uite, eu n’am purtat niciodată umbrelă; m’ar fi stin- gherit, aşa cum, în momentul ăsta, mă sâcâie privirea doamnei care invită să-i cedez locul, mănuşile rupte ale copilului de lângă ea şi reverele pardesiului meu, ridicate, ca şi când încă nu m’aş fi adăpostit din ploaia de afară. Zădarnice răstimpuri, supărător de inegale, înşiră lăbărţat staţiile pe un ţipăt răguşit, de femeie fără vârstă, îmbrobodită peste gură şi urechi. Dacă aş închide ochii, mi s’ar părea că am adormit, într’atât de vătuit aud şi privesc tot ce se străduie să-mi clatine singurătatea. Stau aşa, —năucit parcă—, în miezul timpului răsucit nefiresc în spre noapte, prin îmbâcseala norilor şi toropeala frunţii sub care, ne- încetat, pâlpâie nemărginita şi albastra întindere a cerului aban- donat pe întodeauna între crucile fără braţe ale cimitirului, găsit întâmplător, în muchia oraşului încolăcit pe după deal... S’a urcat, adineauri, o fată palidă, cuprinsă în bluză de catifea neagră închisă până la începutul gâtului şi fără cercei. A rămas dreaptă, cu umărul din spre mine puţin ridicat şi cu ochii fumurii deschişi către fereastră. M’am uitat la ea, numai atât cât mi-a cerut gândul s’o închipui crescută între zidurile unui turn de stră- veche cetate, de unde, poate că la o răspântie printre răspântiile vieţilor noastre ca şi paralele, m’o fi petrecut cu aceeaşi perfectă linişte a mâinilor nelucitoare de inele. Am recunoscut-o, aşa cum am recunoscut, cândva, o peşteră înfiorător deschisă pe coasta unui munte de ţară depărtată, aşa cum mi s’a întâmplat cu odaia prietenului orb şi mai pe urmă cu inscripţiile descoperite pe cărămizile unei mănăstiri dărăpănate într’un şerpuit de pădure. Iată, îmi dau seama că datorită acestor destule recunoaşteri de FRAGMENT 57$ privelişti, fiinţe şi fapte necunoscute o altă dată, m’am înfăţişat oamenilor izolat de preocupările lor, pomenindu-mă din ce în ce mai străin de ei şi mai neînsemnat şi mai ridicol. Probabil că personajul ivit îndărătul meu tocmai în această zi ostentativ suspendată deasupra orelor şi anotimpurilor verificabile, a trăit şi trăieşte în pas cu tot ce a mai fost şi este al meu. Astfel, pre- zenţa lui într’un tramvai, şi înconjurat cu tot ceeace nu are cum să fie altfel decât apare, îmi prilej ueşte nu o impresie oarecare, ci un şir de simţiminte din ce în ce mai revelatorii şi în acelaşi timp evocatoare. Şi mai e probabil că tot ce m’a condus în această zi neaparţinând niciunui calendar, în această zi pur şi simplu a noastră, e rezultatul incertelor peisaje interioare, căutătoare de noi de-a-lungul întâmplărilor oricui şi de oriunde, în ritmul acelor lăuntrice şi line tăceri, întâlnite pe furiş de vecinătatea oricărei înţelegeri. Desigur, înscenarea e, până la un punct, jocul fanteziei mele, înveninată conştient de anumite coincidenţe şi de conto- pirea cu ele a gândului de dincolo de gând... Privirea fetei la care m’am uitat adineauri, a împresurat şi a străbătut obstacolele de oameni şi lucruri şi s’a ivit aici, în ochiul geamului pe care am urmărit, fără sens, perindarea pustie de orice rezonanţă a firmelor, a zidurilor şi a stâlpilor. E un mănunchi pământiu, odihnitor întretăiat de flăcări verzui şi albastre, împletite armo- nios, unduit, aproape melodios. Adulmecându-1 cu pleoapele între- deschise, îmi amintesc îngenunchierile copilăriei mele dinaintea căminului ce-mi înfăţişa camera de lucru a tatei drept mai stranie şi mai înfricoşătoare decât oricare alta dintre încăperile clădirii cu ferestre puţine şi boltite, înnodate de o parte şi de cealaltă a coridoarelor lungi, de-a-lungul cărora, involuntar, graba mersului se preschimba în fugă şi ropotul inimii te bătea pe umăr cu mâna întunerecului. Era un cap rânjit şi uriaş, de zeitate păgână, copiat fidel după un fragment de statuetă înşurupat pe capacul călimării. Focul, aţâţat cu teamă de o servitoare bătrână şi deşirată, pe care o chema Siia, fremăta îndărătul dinţilor ascuţiţi şi rari şi se căţăra în văgăunile ochilor prelungiţi până la tâmple, de unde se desfăceau, enorme, aripile-urechi prelinse pe podea. Multă vreme după moartea tatei, nimeni n’a mai îndrăznit să intre în — « odaia balaurului», cum o numeau slugile. Poate şi din pricină că tot acolo se împuşcase, într’o superbă zi de toamnă târzie, 7 580 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tânărul şi bogatul stăpân, în ajunul vânătorii la care invitase foarte mulţi prieteni. Detunătura i-a aflat pe aceştia sorbindu-şi ceaiul şi râzând, împrejurul samovarului strunit de mama. Şi-au zis, întâi, că li s’a părut însă, curând, ne mai găsind ce vorbi şi îngroziţi de paloarea femeii din faţa lor, s’au întrebat, —la început în şoapte şi apoi strigând, «ce a fost asta»? Fără nicio tresărire, fără niciun cuvânt, mama s’a strecurat prin uşa din spre coridor; au pornit după ea şi s’au oprit în urmă-i, pe înaltul prag de care atârna odaia, cu patru trepte tăiate în semicerc. Nimeni nu a putut pricepe vreodată pentru ce s’a sinucis tata. Mi-au povestit că nicicând, ca în acea superbă zi de toamnă târzie, nu păruse mai vădit fericit. îmi dăruise un ceas de aur, până atunci ascuns într’un sertar ferecat şi tăinuit, cântase la pian, istorisise cum a cunoscut-o pe mama la balul dat în onoarea celor şapte- sprezece ani pe care ea îi împlinea, şi îmi dăduse voie să mă joc în bibliotecă, adică în cea mai largă şi însorită dintre încă- peri, unde îmi plăcea să-mi răsfir, pe covor, micul univers de trenuri, vapoare şi cetăţi înfiripate din bucăţele de lemn vopsite şi măsurate anume. înviorată, mama se îmbrăcase de sărbătoare şi o învoise şi pe Siia să nu mai facă focul în birou, deoarece boierul nu avea să aibe răgaz, astăzi, de cetit ori de scris. Toată lumea era mulţumită şi veselă, ca şi în noaptea de Crăciun, când invitaţii roiau de jur împrejurul bradului, aşa cum aşteptau, acum, în preajma samovarului. După înmormântare, au venit să locuiască la noi câteva mătpşi, ţinute, până atunci, departe de primăvara unei căsnicii arcuită peste ambiţia lor de rude iernite în socoteli pe neamuri şi averi. O verişoară a tatei, o soră mai mică şi una mai mare, şi încă una, vitregă, bolnavă de piept şi mai puţin mohorîtă decât cele- lalte. Se înţelegeau ‘de minune între ele şi cu Siia. Pe mama, ori n’o băgau de loc în seamă, ori o făceau să plângă. Eu nu aveam nume. Când vorbeau despre mine, eram «copilul» sau «băiatul lui Andrei»; când vorbeau, cu mine, nu se osteneau să-mi spună în nici un fel. Camera de lucru a tatei rămăsese încuiată, ceea ce le sporea înverşunarea pentru mama, care le interzisese categoric orice tentativă de trecere peste cel mai înalt prag din casa noastră. Anul de doliu se întinsese peste vreo cinci. Mă duceam la şcoală cu trăsura şi veneam, seara, la fel. Oraşul din vecină- FRAGMENT 58l tate îşi cuibărise, cu solemnă cochetărie, căsuţele multicolore, ca de păpuşi, în poalele dealurilor iar pe cel mai înalt dintre acestea, oamenii înfăşuraseră cimitirul. Un cimitir, printre crucile căruia, lanţul priveliştilor din vale se desfăşura trunchiat, artificial şi provizoriu, ca un decor de teatru. Mi s’a întâmplat, contem- plându-1, să mă gândesc la Dumnezeu şi la peregrinarea unei frunze căzute pe o apă trecând prin mijlocul pământului, dela un capăt la altul al lui. Mi s’a mai întâmplat, — închipuindu-mi această vegetală călătorie, să-mi realizez o perfectă contopire cu ea şi astfel să mă conduc în miezul unei lumi ne mai văzute şi ne mai auzite, unde numai mie îmi fusese îngăduit să trăiesc, mai departe decât departe de tot ce aş fi putut auzi ori privi, cândva... Mi s’a mai întâmplat să ştiu că până atunci, nu mă simţisem nici singur, nici dureros de trist, atât de trist, încât desăvârşita-mi seninătate lua forma ca şi întraripată a necunoscutei atot- puternicii şi mi-era milă să mă întorc înlăuntrul unui trup care, când se roagă, îşi înalţă ochii minţii, în loc să şi-i coboare. Mătuşile se duceau în fiecare Duminecă la biserică şi mă luau cu ele. Ruxandra, cea mai tânără şi care semăna puţin cu tata, când mă lua de mână, zâmbindu-mi, nu aprindea lumânări şi nu făcea mătănii. Rămânea ţeapănă în strana dindărătul meu şi le supraveghia pe celelalte. Nu ştiu de ce, în această rezervă a ei, întrezăream oarecare complicitate nu atât cu mine cât cu pre- ferinţele mele. In prima Duminecă mai ales, o asemuisem — da- torită uimitoarei ei neparticipări la văluritul spectaculos al grupului de fantome, probabil — cu oricare dintre sfintele încremenite pe pereţi de o mână stângace, aceeaşi care încercase un portret de străbunic, pus aşa ca să-l vadă şi cine se uită în oglinda din salon. Atunci, am vrut să ştiu cum o'chiamă, ceea ce nu mă interesase nicidecum înainte, — sosirea ei la noi petrecându-se mult dincolo de preocupările mele care, aici o îmbrăţişau numai pe mama şi aici fugeau de tot ce o înconjura, ca să alerge pe coridoare, izbindu-se de uşile pe care niciodată nimeni nu le uita deschise. Cum am venit acasă, am întrebat-o pe mama. Am aflat şi că Ruxi — aşa o răsfăţau surorile bune — a fost foarte neno- rocită şi de aceea, poate, era mai înţelegătoare şi mai veselă decât celelalte. Pe adevărata soră vitregă a tatei, am descifrat-o, curând, 582 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în buzele strânse ale verişoarei care mă certa că nu exersez la pian şi că dorm cu lampa aprinsă. Diminutivul acordat fetiţei înfiată de bunicul, după moartea bunicii, rămăsese o viaţă în- treagă unicul murmur de generozitate al surorilor pe drept moş- tenitoare ale numelui şi moşiilor părinţilor. Ruxi se născuse între străini, cu vreo câţiva ani înaintea tatei, şi fusese internată într’un institut de călugăriţe, de care pomenea la fiecare sfert de ceas, în timpul meselor şi al drumurilor spre biserică, aducând, în treacăt, vorba despre anii ei cu dărnicie irosiţi în broderii şi deretecări ce-i justificau preţul bunului trai din « familie»,— pe când atâtea alte femei au dansat şi au călătorit şi în totul şi-au dibuit o soartă mai mult sau mai puţin aidoma celei vi- sate. In loc să se mânie, mama îşi găsea de lucru cu câte o farfurie ori născocea o întrebare pentru Siia, plasată la dreapta ei. Su- frageria noastră căpătase, de la moartea tatei, aspectul unei săli de mâncare dintr’o mănăstire: tot personalul femenin al casei se găsea laolaltă. In capul mesei stătea mama, cernită şi gravă, asemeni unei maici superioare, şi la stânga ei, faţă în faţă cu Siia, stăteam eu. Mătuşa cea mare, Eleonora, ocupa locul din capul celălalt, având-o în dreapta pe sora ei, Marta şi în stânga pe verişoara Gabriela. Ruxi —inventatoarea acestei regii—îşi distribuise scaunul de lângă mine. Serviciul era îndeplinit de bucătăreasă şi de fata în casă care pândeau semnalele din ochii Silei şi gesturile mamei sau ale dădacei Ruda, aşezată între veri- şoară şi Ruxi. Din fiecare fel de mâncare se alegea mai întâi o porţie copioasă, destinată primului om sărac zărit pe drum. Sufletul tatei (îngropat în fundul parcului), îşi obţinea, astfel, iertarea păcatului săvârşit prin a se fi descătuşat din viaţă, fără învoirea cerească, dată fiecărui creştin la ceasul său şi Ruxi îşi mai plătea din datoria faţă de acela care murise numai ca să i se cuvină ei o corvadă zilnică mai' tihnită. Oaspeţii, vânătorile, pomul de Crăciun şi darurile dispăruse. Treptat, aten- ţiunea mătuşilor, pe nesimţite dirijată de furişată pricepere a Ruxiei, — fără îndoială nu numai cea mai deşteaptă dar şi mai cunoscătoare de oameni şi lucruri,—mă transformă din «băiatul lui Andrei» în purtătorul numelui meu, îndulcit de mângâierea mamei: Danu. Rolul de fiinţă neînsemnată şi de prisos i-1 oferiseră piamei, deşi continuau şă-j ceară părerea în tot ceea ce mă privea FRAGMENT S«3 din tot ce decideau. Punte între ele şi ea, se aşternea Ruxi, încântată că i se permite să-şi ia noi răspunderi şi să-şi dea încă o importanţă. In asemenea împrejurări, călca numai pe vârfuri şi când ajungea la uşa îndărătul căreia nu era câtuşi de puţin aşteptată, se oprea, ducându-şi, — ca după un car de fugă, — o mână pe inimă. Pe urmă, cu degetele aceleiaşi tremurânde mâini, ciocănea răspicat, ţinându-şi răsuflarea. Intra zâmbind altfel de cum îi era obiceiul: mai larg şi mai fără ascunzişuri. — Caterina dragă, ciripea mieros, ai niţică vreme să stăm puţin de vorbă ? Mama ştia perfect că ori de câte ori i se spunea «dragă», urmează o discuţie despre mine. Dar stropul de rouă din potopul plânsetelor ei, rămăsese, — nici ea nu ştia pentru ce, — Ruxi. Deci, se prefăcea pribeagă de orice bănuială: — Cu plăcere, îi răspundea. Tocmai îmi spuneam: ce bine ar fi să vină cineva, să-mi ţină de urît... Cumnata îşi savura dibăcia, netezindu-şi vreo inexistenta cută a rochiei sau privind cu sprinten interes vreun obiect oarecare. — Sper că nu te-am deranjat, îngâna, mai târziu. — De fel, o asigura mama. Dar de ce nu iei loc? — Mulţumesc, eşti foarte amabilă, Caterina. Uite, mă aşez aici... nu de alta dar ca să te văd mai în lumină... Mama o trata cu bomboane şi se informa cum o duce cu sănătatea ori de unde şi-a cumpărat unicul medalion sau veş- nica broşe de care nu se desparte niciodată, — ceeace pudra obrajii foarte palizi cu o discretă îmbujorare. Apoi, comparau anotimpul cu cel din anul trecut, cântăreau vârsta şi metehnele Siiei, îşi aminteau câte şi mai câte răceli, promenade şi modele de pălării, puneau la cale prânzurile pe o săptămână, numărau borcanele de compot şi cele de dulceaţă, gângureau şi dădeau din cap aşa, ca turturelele, până când ceasul de nisip din gândul mătuşii îşi rostogolea ultimul bob în uitătura piezişe fulguită către minutarele pendulei. Atunci, se ridica, îşi lua rămas bun graţios ca un firicel de lăcrămioară, pornea către uşă... dar de- odată se răsgândea şi îşi poruncea să se răsucească nepripit, spre a invita clipa următoare să-şi închine reverenţa «intrării în subiect», COCA FARAGO VÂNTUL DIN VATRĂ Pâlpâie flăcări In volbură lină. Vorbele lumii Nu se alină. Vântul din vatră Scurmă jăratecul. Sulul de flăcări Urlă, sălbatecul. Oare ce duhuri Leagă văpăile? Fulgere scapără. Sboară scânteile. Saltă cărbunii In horă nebună: Acuma se ’mprăştie, Acuma s’adună. Fumul se 'nalţă, Ba se opreşte. Valul de flăcări Creşte şi creşte; Umple văzduhul, Iadul se ’ntinde. .. Fă cruce repede, Căci te cuprinde Vuetul iadului, - Para şi vântul 1 Roată de flăcări încinge pământul. Duhuri te ’mprejmuie, Fantasme sure; Sufletul, sufletul Vor să ţi-1 fure! Sângele, sângele Clocote ’n vine. Sufletul, sufletul Ascunde-1 bine 1 RADU BRATHŞ neîntrerupta trăire Oseminte uitate se ascund sub coline şi peste ele holdele clatină belşug. Aici stau legendele, aspre sau line, viaţa de pasăre, sau nedreptul jug. Dacă ascultăm cântecul vechilor plaiuri prindem veacurile şi le punem la inimi. Cât de bogate, cât de plini-mi sunt anotimpurile trecutelor raiuri. Frânghii de pământ roditor împreună rădăcinile bătrânilor arbori cu tânăra frunză; duh de jertfă ne leagă, unică glie ne-adună trupurile, doinele, de furi să le-ascunză. In rotunda ramă a ţării manile niciodată nu s’au desfăcut, mormintele se leagă de noile vieţi, din zăpezi, proaspete ierburi au crescut şi din moarte alte tinereţi. Mereu, mereu, peste păduri împăraţi, cu ochiul ager şi cu pasul drept, cu vinul gloriei cuminecaţi, ne ducem crucea pe umeri, apoi o punem pe piept. VÂNT DE TOPIT ZĂPEZILE Vine vânt roz ca un steag subţire şi trece peste cămăşile în care dorm ogoarele. Se trezeşte sufletul holdelor şi sămânţa aşteaptă ora când poate să se nască pentru luminosul belşug. Şi-o inimă tânără aşteaptă, aşteaptă ciudatul vânt care deschide tainele, tristeţea vârstei de aur, ochii ce se miră şi sângele cântând tulburat de noul anotimp. Mergem spre zodia aceasta aşteptând să treacă somnul pădurilor şi oglinda frunţii să se şteargă de brumele ce au învăluit-o. Vin vânturi calde peste lungi coline. Omul de zăpadă se va topi, întorcându-se lângă inima de mamă a izvoarelor. In locul lui, odată cu arborii, cu pânza ogoarelor şi-asemeni lor, Alt om, pentru ziua de mâine. CEASUL NUNŢII ALBE Să nu ne întâlnim decât cu inima, oameni cu trupul de aer limpede, ca păsările care se ’mpreună mai mult în cântec. Să nu ne ’ntâlnim decât cu inima, printre albastre zăpezi, ca stelele cărora li se ’mpreună numai lumina. Să nu ne ’ntâlnim decât cu inima, ca arborii pădurilor care se sărută numai prin ramuri. Să nu ne ’ntâlnim numai cu inima, ca florile care nu-şi împreună rădăcina, ci doar miresmele. Ceas de albă petrecere, stăm, două tulpini, în aşteptarea binecuvântării. FRUNTE ÎNTOARSĂ Cu cât ne depărtăm, amintirile se fac tot mai frumoase şi tot mai calde luminile copilăriei. De peste codri ard cu fum albastru negurile, desvelind icoanele pe care le-am iubit. Ce soare de aur cade peste vechile chipuri şi ce blândă muzică vine din anotimpurile înflorite I Ne strângem cu grabă lângă culcuşul acesta, uitând elegiile ce ne-au împresurat. Ne depărtăm, ne depărtăm, nişte trişti călători, cu semnele destinului pe trup şi în inimi dar fruntea întoarsă către frumseţea pierdută o luminează raza stelei părăsite. GEORGE POPA GOLUL Din pridvorul arhondaricului se zăreşte, elegant şi leneş, cotul Nistrului. O uşoară înclinare de teren face ca mănăstirea să fie ceva mai sus decât nivelul apei acesteia. Malul Nistrului este însăşi marginea curţii mănăstireşti. Călugării au aici bărci de pescuit şi toate uneltele necesare. Fratele Gliervasie, marele meşter al prin- sului peştilor, mi-a explicat într’o zi toată taina aceasta, toate numirile tehnice ale meşteşugului. Bine înţeles, n’am reţinut nimic, nu am înţeles nimic. Dar îl ascultam atent, cu ochii pierduţi pe imensa întindere de dealuri dulci, fără svâcniri violente, dezolante şi aromitoare plaiuri basarabene, încărcate, toamna, cu rodul dulce al viţei. Mănăstirea are crama ei, pivniţa ei, o pivniţă, mi s’a spus celebră, prin rarităţile ce le conţine. Mii de pogoane îi constitue bogăţia. Turme de oi, vaci de lapte, boi de plug, cai de căruţă şi armăsari de prăsilă fac mândria stareţului care conduce toată această lume miniaturală, spre slava celui de Sus. Spre slava lui, crama unde lucrează, pasionat, fratele Iftodie; spre slava lui, untăria, brânzăria, brutăria I Spre slava lui, micul abator unde se taie vitele pentru hrana marilor praznice, când posturile se închid sau se des- chid. Spre slava Ta, Doamne, toată această grijă de pântec, de lumesc, de pământ dornic de bucurii mediocre l Nu cumva am greşit I Am venit ca să fug de lume, să mă caut pe mine şi pe Dom- nul şi am găsit copia, miniatura şi icoana lumii mele 1 Când am sosit era aproape noapte. Am venit cu sania mănăstirei, o troică cu trei rânduri de sirepii minunaţi şi focoşi. Hăţurile le ţinea un călugăr înfăşurat într’o imensă şubă, cu iufţi lungi în picioare şi cu capul înfundat într’o căciulă enormă. Ordinile stareţului erau catego- rice. Eram un personaj de seamă venit să mă distrez, să mă odihnesc aici, de clocotul lumii, să scriu o carte, să studiez. E un fost magi- 59° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE strat, scriitor 1 Stareţul, un doctor în teologie, era o figură impre- sionantă. înalt, voinic, cu o faţă energică, respiră viaţa şi mulţu- mirea. Foarte cult, se ocupase serios cu filosofia şi nu dispreţuia nici literatura lumească de bună calitate. Toate acestea le-am aflat privindu-i, în treacăt, biblioteca. Se lăsase seara când am sosit la mănăstire. Din şoseaua princi- pală, un drum lateral împrejmuit cu copaci deschidea o perspectivă de un farmec deosebit. In fund se zărea clopotniţa elegantă a in- trării. O poartă grea s’a deschis scârţâind. Am intrat într’o curte enormă înconjurată în careu închis de lungul şir al chiliilor. Zăpada punea margini albe pe toate prichiciurile, pe rampele scărilor, pe lemnul lat al balustradelor şi acoperea cu căciuli masive hornurile, turnuleţele şi cupolele. In mijlocul acestei curţi se ridicau trei bi- serici în vechiul stil moldovenesc amestecat cu linia capricioasă a cupolei ruseşti. Părintele stareţ m’a primit în pridvorul larg al arhondaricului. Am sărit din troică cu impresia penibilă a unei greşeli ce trebuia imediat reparată. Nu era locul meu aci. Poate că nicăiri nu e locul meu! Şi îmi părea rău, pentrucă aspectul mănăstirii acesteia, cu aer voievodal şi bătrânesc, mă mişcase. Am fost invitat într’o ca- meră spaţioasă de o exemplară curăţenie, cu covoare basarabene pe jos şi pe pereţi. O masă mare în mijlocul acestei odăi, care am înţeles că trebuia să fie sufrageria musafirilor de vază. In colţ, o sobă mare de zid cu ornamente fastidioase, cu tuburi exterioare, moda sobelor din Moldova şi Basarabia, ardea cu un foc enorm, lăsând să se vadă pălălaia lemnelor mari, prin uşa de fier cu orna- mente solide de bronz. Pe un perete am contemplat uimit un mare Christ pe Cruce, lucrat în manieră foarte modernă. Şi deodată gândul de a picta aci un Christ crucificat mi s’a impus. Să-l las aci, neştiut de nimeni, Hristosul meu, aşa cum îl văzusem eu, Hristosul meu, om şi Dumnezeu, Mântuitor şi mântuit El însuşi de greul poverii de a fi Răscumpărătorul păcatelor tuturor. —Dar acesta e Hristosul lui Aimte Morot, părinte stareţi — Da fiule, al lui Alinte Morot. II cunoşti? — I-am făcut o copie în muzeul din Nancy, — Tot acolo l-am văzut şi eu. Eram la Strassbourg, la Prote- stanţi. E mult de atunci. Când am vizitat Nancy-ul, m’a impresionat acest tablou, foarte puţin ortodox, mărturisesc. Am rugat pe un GOLUL 591 prieten care se ocupa cu pictura să-mi facă o copie. Iat-o! Nu e prea reuşită, poate, dar mie îmi place şi aşa. Mi se pare că te pricepi în pictură fiule? — Puţin. — Să trecem la masă. In cinstea dumitale am să trec azi peste opreliştea postului. Ţi-e foame şi trebue să mănânci bine. Drumul a fost greu şi foarte frig... Am avut o clipă de cumplită laşitate. Se aşeza masa. Fratele bucătar adusese bucatele. Simţeam mirosul plăcut al ciorbei, al sarmalelor şi din cuptorul sobei, unde era pus la cald, zâmbea îmbietor un curcan rumenit şi auriu. L-am privit pe stareţ lung. A fost o privire fără nici o intenţie. Omul acesta nu era vinovat cu nimic. Se frământa, puţin neliniştit. Făcuse propunerea cu toată bunăvoinţa. Era obişnuit cu asta. Domnii care veneau aci doreau să fie bine ospătaţi şi să-şi bucure cerul gurii cu licoarea minunată a pivniţelor mănăstirii. Economul îşi freca mâinile mulţumit. Neapărat, va lua şi el parte la prasnic. Aşa-i obiceiul. Lumea nu se sfârşea la poarta mănăstirii cum crezusem eu. Pătrundea aci. Cu fiecare nou venit aducea o nouă duhoare de plăcere şi de sacrilegiu. Dar omul acesta era minunat. Când mi-a întâlnit privirea, o privire dezolată, chinuită, obosită, îngrozită, poate, a înţeles. Cred că a înţeles. S’a scuzat o clipă. L-a tras pe econom de o parte şi i-a şoptit ceva. Mut, economul a făcut un semn aprobator din cap. A ieşit fără sgomot. — Te rog să mă ierţi fiule, dar nu am ştiut. De obicei procedez aşa. Când îmi vin oaspeţi mănânc cu ei. Ei, carnea şi friptura lor, eu cartofii şi fasolea mea. Iată-le. A ridicat un capac de pe o tigae şi o farfurie de pe un castron. Erau mâncările lui de post. — Bine părinte stareţ. îmi pare rău că a trebuit să te refuz. Dar am venit la mănăstire să trăiesc viaţa mănăstirii. Nu primesc nicio favoare. Şi nu am sosit aci pentru cele trei zile de huzur. Am venit să stau mult. Poate să nu mai plec niciodată,.. — Vrei să îmbraci haina, fiule? — Dacă vom fi vrednici, părinte, da. Dar trebue să mă regă- sesc mai întâi. Ne-am aşezat la masă. Nu am vorbit mare lucru. Stareţul îşi schimbase complet atitudinea. Ochii lui recăpătaseră lucirea omului 59* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care e fericit că reintră în atribuţiile lui fireşti. Era acum preotul, aşa cum văzusem eu preotul având în faţă oaia rătăcită care se întoarce la staul. (De ce nu pot scăpa de tine, diavole! Dar mi-a trecut prin minte gândul că fusese impresionat şi de dărnicia daniei făcută dinainte, mănăstirii I). După masă mi-a arătat camera în care trebuia să dorm. O în- căpere luminoasă, cu covoare pe jos, cu icoane, minunatele icoane ruseşti şi moldoveneşti, cu o sobă până la tavan asemănătoare cu acea din sala de mâncare. Un birou mare încărcat cu cărţi şi tot ceea ce trebuie pentru scris. Trei fotolii largi de piele, îmbiau la odihnă, la taifas sau la meditaţie. Nu am făcut nicio obiecţie. Mâine se va aranja totul. Mi-am făcut rugăciunea. Era ciudată uşurinţa aceasta cu care trecusem dela completa indiferenţă la înaltele tensiuni ale credinţei. Creştinismul are această calitate esenţială de a fi total, de a cere o completă adeziune la naivităţile ca şi la sublimul zărilor pe care ţi le deschide generos. 11 accepţi sau îl laşi. Fără compromis, fără jumătăţi de măsură. « Cine nu e cu mine e împotriva mea ». O luptă dârză. Nu e călduţ şi împăciutor. Nu admite diplomaţie între Mântuitor şi Satana. Nu e pernă de puf pentru odihnirea şi adormirea scrupulelor de conştiinţă t>. Nu am venit să aduc lumii pacea scrupulelor de conştiinţă. « Nu am venit să aduc lumii pacea, ci sabia ». Teribilul text care a dat atâta spaimă comentatorilor nu mă mira. Sau îl accept în totul, cu toate rigorile lui, cu toate legile lui, sau îl resping. Sufletul meu mergea până la ca- păt. Fără înconjur. Trebuia să realizez nevoia aceasta de completă purificare, de flagelare a cărnii mele, trăită în huzur şi în licenţă, să înlătur pentru mine orice încercare de scuză uşoară. Suntem tot- deauna gata să ne iertăm. Judecători blajini, ne găsim întotdeauna circumstanţe uşurătoare. A fi creştin înseamnă a nu te ierta nicio- dată, a nu te crede niciodată dincolo de păcat. Am acceptat şi am practicat postul nu pentru a îndeplini un ritual sec, ci pentru a realiza începutul purificării. Şi eram fericit. Chinuit şi gol, un gol pe care nu-1 puteam umple cu nimic, adânceam în mine condiţiunile exterioare ale ascezei în căutarea extazului mistic. Stareţul mi-a pus la dispoziţie toată biblioteca lui teologică. Am cetit toate tratatele de dogmatică, de canonică, de omile- tică, de exegeză. Am cerut gramatica şi dicţionarul ebraic şi am GOLUL 593 început să învăţ limba în care vorbise Domnul. Luam parte la toate slujbele mănăstirii, fără nicio excepţie, Dimineaţa mă sculam, odată cu fraţii, pentru utrenie, la 4. La miezul nopţii făceam slujba veghelor. După amiază eram la toate vecerniile. Am învăţat « gla- surile » ochtoicului în două săptămâni şi am cântat de atunci la strană. Stareţul era entuziasmat şi îngrozit. Fervoarea mea mistică îl înspăimânta. In primele trei luni, am încercat toată gama priva- ţiunilor ascezei. Nu mai dormeam decât 2—3 ore pe noapte, iar ziua lucram oriunde era nevoie. Am spart ghiaţă în Nistru, am tăiat lemne, am pritocit varză, am ajutat la bucătărie. In primă- vară am trăit marea bucurie a pământului. Singur, fericit, cu o feroce exclusivitate, am săpat grădina şi am aranjat brazdele. Drumul meu spre extrazul mistic se limpezea. II simţeam. In lungile nopţi de veghe, l-am trăit, pagină cu pagină, rând cu rând pe Dionis Areopagitul, pe Sfântul Ioan Damaschinul şi pe Maxim Mărturisitorul. Da. Aci erau porţile ferecate ale Paradisului. Aci. Prima predică am ţinut-o în primăvara aceia a anului 1940. In săptămânile ce au urmat la toate Duminicile şi praznicile am vor- bit. începuse să vie lumea din sate ca să mă asculte. Vorba era foc şi pară. Lacrimi se amestecau cuvintelor, într’o deslănţuire atât de pătimaşe încât în două rânduri, după predică, am leşinat. Apoi au venit sărbătorile Paştelui. O, marea săptămână a Patimilor t A fost săptămâna mea aceia I Au fost patimile mele, alăturate extatic patimilor Răscumpărăto- rului. A fost săptămâna cea mai pură, cea mai luminoasă, cea mai desumanizată din toată viaţa mea. Azi, când şi focul acesta s’a stins, când flacăra s’a consumat violent în prea cumplită tensiune, tânjesc după ea. Caut să o regăsesc şi nu aflu decât ecoul ei nostal- gic care îmi sfâşie inima. Da. Domnul a trăit, a murit şi a înviat atunci în mine I Nu ştiu cum să vă fac să înţelegeţi, voi acei care veţi ceti aceste rânduri I Nu scriu aci pentru mine. Scriu pentrucă o poruncă uriaşă, căreia nu mă pot împotrivi îmi spune să scot din mine toate acestea şi să le arunc lumii 1 Dar e cu putinţă ca lumea să primească această jertfă, acest semn al durerii şi al nebuniei celei mai mari, celei mai înalte 1 încă pe la mijlocul lui Martie nevoia de a-mi zugrăvi Christosul meu mă furnica. Ciudată senzaţiei O simţi în degete. O simţi în- 8 S94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fiorându-ţi mâinile. Am cerut să se comande la Chişinău toate cele ce trebuesc pentru pictură. Şasiul mi l-am făcut singur, în atelierul de tâmplărie. O săptămână nu am îndrăsnit să atac pânza. Am studiat fiecare amănunt în parte. Nu era un lucru de spontaneitate absolută. Era un chin. Pentrucă fiecare amănunt mă durea. In tot timpul lucrului am postit. Post negru. Când am pictat cuiele şi pieptul lovit de săgeata centurionului, am resimţit durerea cruntă a cărnii străpunse. Pentru a avea realizarea absolută a crucificării, am luat ca model pe tânărul frate Eudoxie. Am construit împreună Crucea şi i-am legat braţele pe ea. Au fost momente de nemaipo- menit extaz. Crucificatul cânta prohodul. Eu plângeam şi aşezam culoarea pe pânză. Fraţii ceilalţi erau adunaţi în spate, mirându-se. Unii căzuseră în genunchi şi făceau rugăciuni. Poate că privită din afară, cu un ochi străin (de un ochi critic), scena aceasta să fi avut o înfăţişare grotească, neverosimilă. Era oare cu putinţă ca în plin secol al electricităţii şi al ştiinţei moderne, undeva, într’o mănăstire basarabeană, un om care nu e pictor, un om care trăieşte tot coş- marul noroiului, să ajungă la exaltarea meşterilor medievali sau bizantini care-şi pictau icoanele în genunchi 1 Christosul meu a fost gata în Sâmbăta Patimilor. Cred şi acum, când nimic nu a mai rămas din toată această sfântă nebunie, că am realizat acolo, pe pânza aceea, într’o sală de mănăstire, imposi- bilul. Crucea se ridica imensă, într’un cadru de aproape trei metri. Nu era decât ea, această cruce, proiectată peste o lume de beznă. O cruce care împărţea lumea în două. In stânga întunericul, în dreapta lumina. Dedesubt nu era nimic decât vârful, neverosimil de strălucitor al unei suliţi. Trupul Domnului cădea peste această cruce în linii lungi, schematice, realizat în pete uriaşe de întuneric Verzui şi de lumină aurie. Capul era aplecat mult, pe piept aşa încât figura se vedea în « racourci )> cu bărbia spre piept, cu fruntea în linie dreptă, încât coroana de spini fusese tratată circular aproape. Braţele păreau două aripi, larg întinse, să acopere zarea. Unul plu- tea în negură, altul se desfăcea luminos în azur, un azur ce venea din sine însuşi. Tot corpul acesta divin emana, prin el însuşi lumină. Nu era numai aureola capului, ca în toate tablourile clasice, ci o aureolă totală. Crucificarea prefigura învierea peste trei zile. Carnea biciuită şi slabă, închipuia lumina interioară a spiritului. Golul 595 Ultimile retuşări de detaliu au fost făcute în zilele Paştelui. Aşa fusese lucrul zilelor, până la căderea serii. Urmau apoi deniile şi slujbele fiecărei zile... ... Şi strigătul 1 Strigătul acela disperat, neuman, uluitor al cântecului răstignirii 1 Ca un fier roşu l-am simţit în inima, în carnea meal Toată drama creştină a cosmosului este în el: «Astăzi s’a spânzurat pre lemn, cel ce a spânzurat pământul pre ape ». Sunt aci toate ipostazele, într’un strigăt, tainele Facerii într’o cântare, miracolul creaţiei, păcatului şi mântuirii, într’un geamăt. Atunci mi-am lovit fruntea de piatra rece. Şi am auzit în mine undeva în adâncuri, grele şi triste adâncuri, celălalt strigăt, acel pe care îl încuiasem cu toate lacătele mele. Mântuirea aceasta este a spiritului. Dar unde este mântuirea cărnii? Ai lovit-o, ai biciuit-o, ai alungat-o, ai uitat-o 1 Dar ea este aci. Eşti însuţi tu. Unde e, Doamne, mântuirea cărnii mele? După înviere a venit Mefistofel. Nu-1 aşteptam. Ii uitasem pre- zenţa. Dar el era aci. Trist şi gol ca şi mine, era aci. — Iată ai avut ceea ce ai căutat. Ai venit aici să afli Mântuire 1 Răspunde-mi, omule. Ai .aflat-o? Flăcăra lămpii lumina toată chilia. Era după înviere. Fraţii dor- meau obosiţi. Praznicul fusese bun. S’au mâncat ouă roşii şi cozo- nac. S’a băut vinul cald şi vesel. Spiritul cedase şi de astă dată, cărnii. De sigur, o carne transfigurată de bucuria Marei Vestiri. Dar carne, biată carne omenească cu nevoile şi dorinţele ei. Mefisto- fel şedea lângă mine pe pat. Era trist şi îngândurat. Nu venise din gol, nu bătuse din aripi de liliac, în hohot de râs baritonal. Cioc- nise timid la uşe. Nu îndrăsnia nici el să intre. Eu l-am chemat. Să stăm de vorbă. Din când în când mi-e drag şi el. Eram trişti amândoi. O tristeţe copleşitoare. Domnul îşi împlinise chemarea. Fusese cu noi, printre noi şi acum se ridică la Ceruri să şeadă la dreapta Tatălui. De ce? De ce? Nimic nu s’a sfârşit aci. Totul începe'dela capăt. Totul. Cu fiecare dintre noi. De ce te-ai dus Doamne cu su- fletul nostru şi ne-ai lăsat aci trupul? E greu şi omenesc. Fiecare fibră e vie şi. cere. Fiecare fărâmă e vie şi vrea, fiecare muşchiu e viu şi caută. — Te-am văzut, omule, şi m’am întristat. De ce nu ai ciocnit ouă cu fraţii tăi? Ţi-a fost teamă 1 De ce nu ai mâncat carne, cu 8* 596 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fraţii tăi! Postul s’a sfârşit. Acum e praznicul veseliei. Acum dă trupului ceea ce e al trupului. — Postul nu se sfârşeşte niciodată. — Acum cărţile s’au închis. Aţi jucat scena toată. Şi actorii îşi cer plata muncii lor. Toţi dorm îmbuibaţi. Niciunul nu se mai roagă. — Rugăciunea nu se sfârşeşte niciodată! — De ce! De cine vă este frică? De mine? Dar nu vezi că nu vă cer nimica. Nimica. Am venit doar să stăm de vorbă. Alungă spaimele. Nu simţi. Nu te ispitesc cu nimic. Nu-ţi aduc nici trupuri goale de femei, truc învechit şi stupid, nici imagina bogăţiei, nici dorinţa Puterii! Nimic. Alungă-ţi spaimele... — Spaima nu se sfârşeşte niciodată. — Joc de copil nebun şi pătimaş. Ce mai vrei! Repetarea scenei va veni târziu. Va veni peste un an. Atunci vei trăi aceleaşi clipe. Riserica are grijă de voi. Din când în când, vă aminteşte de moarte şi de înviere... — Moartea şi învierea nu se sfârşesc niciodată. — Uite, masa e încărcată de bunătăţi. Nu le refuza. Sunt ale tale. Ale cărnii tale. Mănâncă şi bea. De cine ţi-e teamă! De mine sau de tine? — De mine. — O, atunci nu mai e nimic de făcut! De obicei oamenii dau toată vina pe mine. Dacă păcătuiesc, eu sunt vinovatul: îi ispitesc. Dacă fură, eu sunt vinovatul: îi sfătuesc. Dacă violează, eu sunt vino- vatul ; îi aţâţ. Dacă ucid, eu sunt vinovatul; îi turbur. Niciunul nu vrea să se recunoască el vinovatul. Am fost scornit pe lume ca să vă justific mizeria. Prezenţa mea e necesară pentru liniştea conştiinţei voastre. Dar te întreb: Sunt eu aevea sau sunt scornitura voastră? — Nu mă sili să-ţi răspund, Mefistofel, la întrebarea ta. Mai bine du-te. Aibi milă de mine şi du-te... — Şi tu, tu ce vei face aici? Ţi-am admirat Christosul, dar Christosul tău eşti tu însuţi. Iţi aminteşti? — Ce să-mi amintesc? — Că ai venit la mine, înger pur, despicând în două, întunericul de lumină... Ai venit la mine să mă întrebi cu ce să umpli golul din tine. — Nu am venit eu. Altul. GOLUL 597 — Tu eşti totdeauna altul. Altul e totdeauna tu însuţi. Iară ai uitat] — Da, am uitat. Şi uitarea este dela cer, nu dela tine. — De sigur. Pentrucă eu nu pot uita. Eu, cel care sunt în tine, nu uit niciodată. Eu sunt doar mărturia şi justificarea uitării tale. Dar acum mi se pare că s’a terminat. Acum ai aflat totul. Ai găsit rădăcina golului. Toarnă să-l umpli. —Nu. Golul e mereu în mine. Ah. Mi-e groază să o spun. Golul e în mine. Am umplut golul spiritului, dar mi-a rămas carnea. O mortific şi ea nu moare. O biciuiesc şi ea nu cedează. Nu pofta, Mefistofel... — Ştiu. De aceea am renunţat la răsuflatele «tentaţiuni». — Nu pofta, deci. Ceva mai adânc. Mult mai adânc. Ceva ce nu-mi poate da nici Biserica, nici rugăciunea. Biserica este mân- tuire, dar nu este împlinire. Am crezut se va opri aci. Dar ea de abia începe. Necruţătoare. Am realizat, aproape, extazul mistic. Dar nu am nimicit carnea. Mi-am scos ofrandă, sufletul şi l-am aşezat în lumină. Şi sufletul s’a logodit cu lumina. Mă auzi, Mefistofel! Ceva îngrozitor] Sufletul s’a logodit cu lumina, dar a rămas trist. Pentrucă sufletul meu nu s’a' despărţit de carne. Era al cărnii şi eu l-am rupt dela ea. Şi trupul meu s’a logodit cu asceza şi cu sfinţenia. Dar era trist. Pentrucă trupul meu era al spiritului şi eu l-am rupt dela el. 01 Am înţeles, Mefistofel, lecţia ta 1 E dură şi implacabilă. Suntem unul şi ne rupem. Ne ru- pem şi suntem doi. Şi vrem să fim iar unul. Befacem legătura ruptă şi din nou altă durere ne pândeşte. Că acest unul este singur. Singur şi absolut. Şi atunci îşi caută, trupeşte, perechea. Iată golul nostru. Iată cum am fost făcuţi... Vizita lui Mefistofel mi-a turburat cugetul! Da. încercasem să escamotez prezenţa asta absolută a cărnii. Să o neg, să o anulez, deşi legea ei este de a fi, de a persista. Natura şi-a luat toate grijile pentru asta. Piere carnea mea, dar înainte de a pieri lasă urme pentru o altă carne care va veni. Ce sublimă împrăştiere de energie carnală, pentru a realiza, pentru a asigura această perpetuare! Intr’o singură împreunare biologică, natura a pus condiţiile teore- tice ale unei infinităţi virtuale de procreare. E nevoie de un singur element mascul pentru a realiza fecunda- rea. Şi natura îţi dă, pentru a-şi asigura împlinirea rolului acestuia unic, milioane, miliarde de alte elemente. De ce? Este oare soluţie 598 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de continuitate între planul iniţial al spiritului şi cel al cărnii? îşi urmează carnea drumurile ei absolute şi spiritul pe ale sale? Atunci de ce păcatul cărnii? Şi de ce tocmai actul fundamental al vieţii să fie piatra de încercare şi poticnire a celor încercaţi în pustie? Şi dacă este aşa, atunci de ce viaţa? Şi de ce creaţiunea? De ce nu am rămas numai spirit, spirit pur? Iar dacă suntem îngemănare întru el şi carne, de ce aceleaşi legi care se aplică spiritului nu se aplică şi cărnii şi de ce pedeapsa este egală şi pentru spirit şi pentru carne ?... Am întins atunci mâinile şi am mâncat. Şi liniştea şi bucuria se pogorau în mine. Da. Greşisem. Creştinismul ştie să facă şi compro- misuri. Iţi dă postul ca să-ţi liniştească fierbinţile bătăi de aripă ale dorinţelor. Când eşti la capătul puterilor, îţi spune: Acum ia! Bu- cură-te! Dă cărnii ceea ce aparţine cărnii, cu condiţia să nu uiţi spiritul! Niciodată. Spiritul stă, mentor implacabil, deasupra. De veghe! Ca un pedagog lângă un copil neastâmpărat. Şi nimeni, nimeni, Doamne, nu a văzut frumuseţea castă a bucu- riilor acestora ale cărnii! Parfumul lor de absolută sinceritate! De ce omul e altfel decât animalul? Vorbind mereu de animalul din om. E o figură poetică ratată. Nu prin abuz ci prin incongruenţă. Pentru că fapta animalului e absolut castă! Numai fapta omului este păcat şi scârbă! De ce ?... ...Şi nu aflam nicăieri răspunsul. Discuţiile, lungile discuţii cu stareţul mă deziluzionau. Amprenta ministeriatului său se sim- ţea. Supus până la servilism absolut textelor, el nu mai gândea, nu mai punea probleme, nu mai cerceta. Cita... Căci zice Ion...! Insă. iată ce găsim în Marcu! .. .Dar în Apocalipsă!... Ştii că aci Tertulian a zis!... Nu ai dreptate, pentrucă Sf. Damaschin a arătat...! Până şi autorii recenţi de tratate de dogmatică erau citaţi. Când l-am întrebat odată: — Dar d-ta părinte, d-ta ce zici? m’a privit consternat: — Eu, fiule? Dar cine sunt eu? Eu nu pot zice nimic. Aci e adevărul şi acest adevăr nu se discută! — De ce părinte? — Pentrucă este revelaţia Domnului... — Dar de unde ştii că este într’adevăr revelaţie! Ce dovezi ai ? Stareţul ridica din umeri. Tăcea sau dacă era bine dispus (de obiceiu după asemenea discuţii nu era) începea să expuie moţi- GOLUL 599 vele dogmatice, dovezile istorice, psihologice, morale şi metafizice ale revelaţiei. 11 ascultam atent. Toate acestea le ştiam. Numai răspunsul la întrebarea mea, nu-1 ştiam. Şi acest răspuns nu mi-1 dădea nicio carte. — Mântuirea cărnii 1 Hei 1 Iată mântuirea cărnii. O afli aci sau în viaţa de dincolo de zidurile mănăstirii. In secol. Biserica a orânduit totul. Au orânduit viaţa ca şi moartea. Pentru a opri îmbuibarea, a pus posturile, pentru a opri preacurvia a pus căsătoria, pentru a uşura conştiinţa, a instituit taina mărturisirii, pentru a te curăţa de păcat, înainte de a intra în lume, a pus botezul. — Şi ce a dat, ce a pus Biserica pentru a-mi potoli setea mea nestinsă de cunoaştere, de adâncuri, de împlinire? — Au pus fericirile. Fericiţi cei săraci cu Duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor. — Dar Duhul acesta 1 Ce să fac eu dacă nu e sărac? Ce-i pot face? Creştinismul mă mulţumeşte dar nu e totul pentru mine. Mai rămâne ceva. Şi ştiu ce mai rămâne. — Ce? — Ataraxia. Anihilarea completă a oricărei tensiuni^ Aplicarea capului sub jug. Ascultarea lui de dogme şi de rit. Adică, din punct de vedere al raţiunii, sclavia. Cu toate aceste gânduri, cu toate aceste discuţii înveninate de spirit critic, continuam să rămân un credincios. Un credincios prac- ticant. Urmând legii psihologice a expresiei emoţionale, atitudinea de credinţă, manifestarea ei exterioară crea în spiritul meu, ori de câte ori o înfăptuiam cu toată convingerea, starea aceea de eu- forică beatitudine care premerge extazului mistic. Nimic mai penibil şi mai trist, mai înduioşător chiar, decât cramponarea de credinţă şi de formele ei externe, ale omului care începe să simtă în el zdrobindu-se castelele interioare, «locuinţele lăuntrice » de care vorbia Sfânta Tereza. Mă eliberam. Mă simţeam plutind deasupra tuturor constrân- gerilor exterioare mie. Nu e oare cu putinţă ca adevărata ţintă să fie completă descătuşare? Să nu depinzi de nimic. Nici de cerinţele raţiunii tale, nici de imperativele credinţei. Să realizezi, prin ata- raxie spirituală, completă indiferenţă. Pentrucă numai din pridvo- rul ei poţi face saltul fie în braţele raţiunii, fie în cele ale credinţei. 6oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Să fii liber în chip absolut, aşa cum a fost poate sorocit la izvoarele creaţiei. Să nu te temi de nimic, să nu doreşti nimic, să nu te atragă nimic. Să nu te rogi şi nici să nu adori. Să nu cunoşti nici spaima, nici iubirea, nici dorinţa, nici nerăbdarea. Să fii un înger pur, cu ochii deschişi fără să vadă. Autenticitatea eului este libertatea lui absolută, independenţa lui desăvârşită. Fără a fi nimicul, fără a realiza Nirvana. Nirvana este negarea Fiinţei, libertatea aceasta absolută a eului este suprema formă de afirmare a Fiinţei. Ceva care fiinţează în sine, pentru sine. Fără origine şi fără limită în timp. Mă închideam în chilia mea, fericit, ca un şcolar în vacanţă, astupam urechile la sgomotul de afară şi ascultam cântecul acesta adânc şi grav al eului din străfunduri care se ridică, înnotător, scu- fundat, la suprafaţă. Ce sublimă senzaţie aceasta a libertăţii pure 1 Nu libertatea care afirmă: totul îmi este permis. Se confundă li- bertatea lăuntrică, statică, cu libertatea de acţiune. Omul mediocru, inferior, crede că a fi liber înseamnă a face ce vrea. Eroare stupidă 1 Libertatea pe care o visam realizată eu, era libertatea de a nu face nimic, de a înlătura toate imperativele acţiunii. Completa stare. Atât Am ştiut întotdeauna că absolutul nu trebue căutat în categoria mişcării şi a acţiunii. Dacă Dumnezeu este absolutul, este aşa toc- mai pentrucă e imuabil. O singură dată a mişcat degetul lui de foc. Şi a apărut Creaţia. Adică Răul. Pentru a înlătura deci Răul trebue înlăturată mişcarea, devenirea care sunt alterarea Fiinţei. Ordinile religioase, misticismul hindus, metafizica au bănuit câteodată acest adevăr. In practica Yoga se înlătură orice mişcare, se realizează, în marginile posibilului, neclintirea desăvârşită, până la suspenda- rea ritmurilor biologice fundamentale. In ordinul cistercienilor se realizează tăcerea absolută. In practica mistică evoluţia spirituală se foloseşte de suspendarea temporară a mişcărilor. Psihologia în- săşi cunoaşte, mi se pare, destul de bine, fenomenul. Spiritul, în momentele sale de tensiune supremă cere din partea cărnii repaosul absolut, anularea oricărei mişcări. Dar o face pentru a uşura de- pendinţa spiritului de graţia divinităţii. Eu încercam această practică nouă pentru a rupe — dimpotrivă __orice dependinţă, pentru a mă realiza în boarea parfumată a absolutei libertăţi. Să fiu liber. Unic şi liber 1 Să nu mă ating de nimic, să nu mă atingă nimic. Poate exista o religie a desăvârşitei libertăţi. Aşa după GOLUL 6oi cum există o religie fără Dumnezeu, a nimicului. Să mă întorc la unica, la adevărata mea condiţie: singurătatea. Da. Trebue să privim odată, curajos, în faţă, realitatea destinu- lui nostru, faţa lui adevărată. Suntem blestemaţi la unicitate, la singurătate. Suntem singuri. Cei mai mulţi ne înspăimântăm de singurătatea aceasta, unica noastră condiţie de a fi. Şi atunci ne împrăştiem în lume, ne căutăm tovarăşi de drum. Credem că nu mai suntem singuri. Şi totuşi, fiecare din noi, oricât am fi de apro- piaţi de un altul, ne urmărim firul visului interior, fără putinţă de comunicaţie directă, totală, cu un altul. Chiar propriul nostru eu, cel din zmâncurile unde se aşează drojdia, ne apare ca un străin. Ne sperie şi ne turbură. Nu avem şi nu putem avea cu el nicio co- municare. Iată condiţiunea noastră. Să fim veşnic solitari. Şi atunci nu e oare un act de logică şi disperată consecvenţă, acela de a ne retrage în adâncurile tăcerii şi ale singurătăţii noastre I Singură carnea cere tovărăşie şi împreunare. Spiritul încearcă în zadar aventura aceasta de a fi asemenea cărnii, de a căuta şi el tovărăşia şi comuniunea. Şi atunci se deschide în noi gura prăpăstioasă a golului. Fiindcă golul, acesta este. Conflictul dureros dintre unicitatea solitară şi liberă a spiritului şi nevoia de împlinire prin alţii, a cărnii noastre. Golul nu aparţine exclusiv cărnii şi nici spiritului ci logodnei dintre unul şi alta. îngerul pur nu simte golul pentrucă în sine el e desăvârşit şi plenar. Şi animalul de asemeni nu îl simte. Şi atunci toată aventura mea e zadarnică. E o luptă sortită înfrângerii, dintru început, aceea de a încerca umplerea golului prin revărsări din spirit. Sau prin îmbuibări carnale în vârtejul voluptăţii. Spirit şi trup sunt termenii unei ecuaţii unice, ar spune matema- ticianul. Şi această ecuaţie cuprinde şi păstrează o unică rădăcină. Una singură este valabilă, una singură verifică ecuaţia noastră. Celelalte sunt aproximaţii. Simţi că te-ai apropiat de dezlegare, dar nu ai deslegat nodul acesta al miracolului din tine. Dar vine ziua de blestem şi lumină, de furtună şi de miracol când omul a întâlnit chipul iubitei, când coincidenţa s’a înfăptuit. Să nu vă mire 1 E extrem de rară această coincidenţă. De aceea şi marile pasiuni sunt rare. Ca şi furtunile 1 Rup totul, înlătură totul. Logica lor e logica forţelor elementare. E dreptul ei acela de a se 602 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE realiza. Prea rară este pasiunea ca atunci când hazardul a vorbit prin glasul lui de aur, mărunte şi meschine piedici să-l acopere 1 Când prinţul norilor trece, corbii se dau în lături. Unde e, Doamne al îndurărilor şi al împlinirilor, marele meu vis 1 Unde e, înger al întunericului, Mefisto, trist şi întunecat de povara prea marei tale puteri, marea mea furtună 1 De unde şi când, ochii mei vor vedea chipul iubitei? De unde şi cum, urechile mele îi vor auzi pasul regesc? Când se va închide şi se va astupa golul?... Regăsisem lumea. Lumea aceasta din care fugisem laş pentru a mă contempla, unic, inegalabil, singur şi liber. Pentru a-mi justi- fica trădările faţă de mine şi faţă de alţii. Totul fusese greşit, rău -ridicolI Ce am vrut să fac la mănăstire? O cură de dezintoxicare 1 Nimic adevărat, nimic sincer. Nu am voit să îmbrac haina preo- ţească. Nu am făcut-o şi nici nu m’am gândit să o fac. Un act de cabotinaj, atât. De diletant al absolutului. De caricaturist al misti- cismului. Voisem purificarea şi căzusem în meschinărie. Cu ce să răscumpăr toate rătăcirile acestea 1 Cu ce 1 Să mă întorc la Mona, să-i cad în genunchi şi să-i cer iertare 1 Nu era nici demn din partea mea, nici posibil. Mona nu văzuse niciodată în mine jigodia plân- găreaţă care se târîe la picioarele stăpânului. Nu trebuia să-i dau acest spectacol trist. Să o las cu imagina unui om care poate nici nu există în realitate, a omului care fusesem în închipuirea ei. P. P. IONESCU ACOLO ’N MUNŢII ŢEBEI Azi dacă-i vrea, domniţă, în seri să mai aduni Legendele cu trup de aur şi de piatră, Să ştii că înflorite-s ele de străbuni De-atunci — când Dumnezeu îi întâlnea la vatră. Prin ţara-aceea visu-i pururea ispită Şi-undeva ’ntr’un basm dorm tăinuite chei. Când înserarea ’n cetini cade obosită, Te strigă amintirea în tulnice de stei. Molizii au pe-acolo chipuri de tribuni; De Iancu îţi vorbesc ca despre-o liturghie Şi când fereastra lunii plină-i de tăciuni Tot sufletul lor alb o să-l aducă ţie. Acolo ’n munţi, domniţă, în seară ciubărarii Norocu-o să-ţi aducă ’n doniţă de stele Şi ’n urmă, când şi-o scoate noaptea telegarii, Vei sui ’nspre zări cu gândurile mele. ION APOSTOL POPESCU EVOLUŢIA EUROPEANĂ A POZITIVISMULUI i Actualul profesor de istoria literaturii germane moderne la Universitatea din Berlin, îşi începe capitolul intitulat Vom Geisi zur Wirklichkeit din a sa istorie a literaturii germane x) cu amin- tirea unuia din acele momente în care viaţa sufletească a lui Go ethe a presimţit ceva din atât de complexa viaţă a comu- nităţii europene în timpul care îi va urma: Când, în ziua de 2 August 1830, Eckejmann a intrat în camera de lucru a lui Goetlie, acesta l-a întâmpinat cu întrebarea: «Ce credeţi despre acest mare eveniment? Vulcanul a ajuns în erupţie, totul e în flăcări şi nu mai e de aici încolo o desbatere cu uşile închise»...2) Eckermann se gândi că Goethe vorbeşte despre încercarea de revoluţie pariziană din 1830. Acesta privea însă mult mai adânc: la polemica academic-ştiinţifică ce tocmai izbucnise între Cuvierşi Geoffroyde SaintHilaire. Şi Goethe vedea poate mai departe decât perspectivele înseşi ale discuţiei de atunci — de era aşa de impresionat de ea. Nu era vorba aici numai de Cuvier, creatorul anatomiei comparate, deci * *) *) Koch, Franz: Geschichte deutscher Dkhtwng, Hamburg, 2 erw. Aufl., 1938, pag. 194: «Was denken sie von dieser grossen Begebenheit; Der Vulkan ist zum Ausbruch gekommen; alies steht in Flammen und ea ist nicht femer eine Verhandlung bei gescblossenen Tiiren ». *) Citatul din: Qoethes Gesprăche mit Eckermann îl dă şi Ziegler Theobald: Die geistigen und socialen Stromungen des Neunzehnten Jahrhunderts, Berlin, 1899 pag. 168. EVOLUŢIA EUROPEANĂ A POZITIVISMULUI 605 unul din părinţii ştiinţei moderne, care stătea faţă în faţă cu Saint-Hilaire, continuator într’un fel al cercetărilor lui compa- ratiste, ci de Cuvier contemporanul romanticilor >C h a t e a u- briand şi Lamennais, ca atare obicinuit să vadă lumea în trăsături uriaşe, prin teoria catastrofelor ca motor al schimbării speciilor pe pământ iar pe om ca ceva cu totul aparte simţind nevoia să creeze pentru el o categorie zoologică singulară, aceea a bimanelor. Iar în faţa lui, Saint-Hilaire, care, tocmai continu- ându-i cercetările, se îndrepta pe urmele necunoscutului L a m a r k spre teoria evoluţionismului, căreia ceva mai târziu Darwin îi va da o arhitectură atât de amplă, şi ca forţă de construcţie şi ca temelie bogată de documentare, încât va da impresia că a a împlinit unul din postulatele cugetării ştiinţifice a lui Goethe x) şi va domina cea mai mare parte din gândirea secolului XIX. Goethe simţea însemnătatea covârşitoare a momentului — din- colo de politicul care covârşea şi atunci. Poate că nu-i vedea adevărata lui faţă. Ni se pare curios să-i auzim azi comentariile. In victoria lui Saint-Hilaire în care credea, Goethe vedea victoria spiritului asupra materiei, — a spiritului sintetic asupra celui mărunţi tor-analitic în cercetarea naturii. Pentru Goethe, Cuvier era incomparabilul disecator rece, care împarte imperturbabil ceea ce i se dă în fărâme din ce în ce mai mici cu o mecanică preciziune; iar Saint-Hilaire era văzătorul întregului, pentru care orice amănunt capătă însemnătate numai prin pătrunderea întregului. Cuvier vedea natura încremenită gata; Saint-Hilaire o privea în neîncetată devenire2). Insă însemnătatea momentului în sine — o simţim şi azi tot atât de clar ca şi Goethe, deşi cu totul în alt sens decât el. La doi ani după aceasta, Goethe moare, după ce cu un an înainte trecuse şi Hegcl din viaţa pământească. O întreagă epocă cu întregul ei fel de a simţi, de a cerceta, de a cugeta—se sfârşi astfel. Urmând după strălucirile reci ale cultului raţiunii din epoca de Aufklărung — cu toată diversitatea treptelor lui: Sturm und Drang, Clasică, Romantică — timpul care se încheie cu moartea lui Hegel avea totuşi o pecete unitară, care a făcut pe unul din *) ,) «Die Wahrheit cler Descendenz evident gemacht zu haben ». *)K1ihnemann, Eugen: Ooethe., 2 Bde. Leipzig 1930, voi. II pag. 327, 6o6 REVISTA EUNDATHLOR REGALE cei mai temeinici cercetători din ultimul timp ai literaturii ger- mane să-l îmbrăţişeze unitar ca «epoca Goethe»1) Şi acel ceva comun era un mod de a considera lumea prin întregul suflet, nu numai prin raţiune; un mod cald de a iubi viaţa şi de a căuta s’o înalţi, chiar şi prin utopie filosofică, spre o lume ideală. In Germania fusese epoca sistemelor largi filosofice ale lui F i c h t e, Schelling, Schleiermacher, culminând în construcţia uriaşă a lui H e g e 1. In Franţa fusese timpul sentimentalelor utopii filosofico-sociale ale lui Saint-Simon, Charles Fourier şi discipolii lor. In Anglia, unde sfârşitul veacului al XVIII nu fusese atât de frământat social ca în Apusul Europei, e totuşi vremea lui Jeremy Bentham care, cu bunăcuviinţa în judecată a modestei tradiţii de gândire engleză, caută să găsească cuminte reguli pentru acţiunea omenească, pentru ca să se ajungă ţelul comun, al celei mai mari fericiri cu putinţă pentru cel mai mare număr de oameni8). * * *) * După timpul de atâta străduitoare atenţie dată în primul rând bietei inimi suferitoare şi înaltelor nostalgii umane începe însă o serie evidentă de gesturi de respingere, de fugă faţă de tot ce poate avea vreo contingenţă cu idealul. Un fel de refugiu masiv în contingent, în bobul mărunt al realului imediat. Un refuz de ce în ce mai ostentativ de a pune probleme care să ducă spre metafizică, spre întrebări la care cercetarea lumii imediate să nu îţi poată da răspuns. Şi aceasta se accentuează scurt timp după ce moartea lui Hegel pusese pecetea ei definitivă pe o culme dincolo de care idealismul filosofic german nu mai putea urca. Şi astfel accentele se deplasează şi în spaţiu, nu numai în spirit. Semănătorul de gânduri pentru multă vreme va fi de astădată un Francez: Auguste Comte (1798 —1857). Pe urmele lui Saint-Simon şi alor lui se va strădui şi el ca să gă- sească o cale pentru fericirea socială a lumii, care nu se poate x) Korff, H. A. : Oeist der Gtoethezeit — Versuch einer ideallen Entwick- lung der Klassisch-romantischen Literaturgeschichte, Bd. 1 1923, Bd. II 1930, Bd. HI, 1, Teii 1940. Leipzig. *) cf. Aster, Ernet von: Oeschickte der Philosophie, Stuttgart 1935. EVOLUŢIA EUROPEANA A POZITIVISMULUI 607 să nu vină prin progres. Adânc deosebitor însă — Comte nu pre- conizează pentru aceasta reforme ci ştiinţă. Cercetând trecutul, ştiinţa prevede viitorul. Ea prevede numai dându-şi seama. Fiindcă pentru Comte ea e tot atâta rezultat cât şi mijloc. Ea lămureşte logica determinativă a istoriei omenirii, care numai astfel poate fi: în cele trei stadii ale ei, în care cel ultim — pozitivist — e pe cale să se împlinească. Acestei evoluţii a omenirii îi răspunde cea a ştiinţelor, care începe cu matematica şi sfârşeşte cu biologia şi sociologia, între care se împarte deopotrivă psihologia. Ascultând şi ea astfel de legi indubitabile în evoluţia ei — ştiinţa le împli- neşte lămurindu-le. Şi le lămureşte numai întrucât fuge de meta- fizică şi lucrează doar prin observaţie şi experiment, ca să în- trevadă raporturile constante dintre fenomene, şi să le exprime ca legi. In 1839 îşi începe opera capitală: Cours de Philosophie positive. Prin opera aceasta Comte dă spiritului european o nouă . evan- ghelie : aceea a ştiinţei. Dar plin de consecinţe, care l-a condamnat pe cel ce l-a făcut la o viaţă de mizerie şi de izolare în mijlocul lumii care nu se resemna atât de uşor să-l accepte. Poate tocmai de aceea noua mistică — a ştiinţei — a ajuns uneori la forme tot atât de patetice, ca şi ale religiei, mai târziu 1). Prin urmare ■— 1838-43 — Cours de philosophie positive împli- nind cugetarea lui Comte în Franţa. In 1843 apare în Anglia A system of logic, rationative and inductive, de John Stuart Mill. In Germania, apare în 1835 Das Lelen Jessu, în 1840 Die christliche Glaubenslehre de David Friedrich Strauss, iar în 1839 Ludwig Feuer- b a c h publică a sa Kritik der Hegelsclien Philosophie, urmată în 1841 de Das Wesen des Christentums şi în 1843 de Qrundsătze der Philosophie der Zukunft. Datele vorbesc dela sine: sunt aproape. Titlurile de cărţi par însă mult mai depărtate între ele. Să încercăm să vedem ce stă sub ele. Nu e vorba încă de influenţa lui Comte. Ci de manifestări aproape simultane a ceea ce Goethe simţea că se schimbă în spiritul european: negarea metafizicei şi îndreptarea spre pozitivism. J) Comte: Trăiţi de sociologie institmnt la religion d’humaniti, Paris 1851—1854. 6o8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Comte va fi cunoscut în Anglia în mod sigur mai târziu; Millx) va scrie în 1865 abia Auguste Comte and ih Positivism, iar B u c k 1 e va aplica în istorie legile naturale preconizate de Mill. In Germania, Comte va fi tradus rezumativ abia în 1880, iar întreg în 1883. Dar totul, începând cu gândirea lui Comte, e mişcat de altceva: de triumful ce părea din ce în ce mai sigur al ştiinţelor naturale. Pentru Mill (1806—1873) astfel temelia oricărei filosofii e psi- hologia, adică cercetarea faptelor de conştiinţă (Mill înţelege prin aceasta: senzaţiile) numai pe bază de experienţă şi inducţie. Model sunt ştiinţele naturale — între care Mill numără şi istoria — care nu se preocupă de cauzele prime ci stabilesc numai legile fenomenelor. David Friedrich Strauss (1808—1874), teolog fără Dumnezeu şi filosof închinător şi el ştiinţelor naturale, stârneşte prin Das Leben Jesu o vâlvă care nu s’a stins decât după ce Re nan va da a sa şi mai sceptică Vie de Jesir, în care nu va mai vedea ca Strauss — totuşi pe urmele romanticilor germani — o creaţie a spiritului mitic al poporului, ci un caz de psihologie cu multe apropieri de pathologie. Pentru Strauss ca cercetător în Cliristlich» Glaubenslehre noi nu putem înţelege lumea decât prin perspectiva ştiinţelor naturale — adică evolutiv-istoric; şi nu o putem descifra decât tot numai prin metodele lor — adică empiric-inductiv. Procesul de fărâmare al Hegelianismului e şi mai evident la contemporanul lui Strauss: Ludwig Feuerbach (1804— 1872). In 1839 caută să se desprindă respectuos de maestru: Kritilc der EegeVsch.cn Schule. In 1841 se frământă cu aceleaşi pro- bleme ca şi Strauss: Das Wescn des Clirislentums, iar în 1843 se lămureşte întreg: Grundsătze der Philosophie der Zulunft. Pentru el, temelia filosofiei e antropologia, omul fiind doar o parte din natură. Filosofia e deci o ştiinţă a realităţii totale care poate fi cunoscută cu ajutorul simţurilor. Religia este doar o formă a instinctului de fericire al omenirii. Ea se schimbă după tipul l l) Schirmer, Walter F.: Oeschichte der englischen Literator, Hall*- Saale 1937, pag. 515. EVOLUŢIA EUROPEANĂ A POZITIVISMULUI 609 omului şi al dorinţelor sale: Grecul visa o viaţă lungă în lumea Iui pământească — de aceea aduce zeii lângă el, în Olimp. Iudeii visau puterea, de aceea şi-au făurit pe Jehova răzbunătorul ne- văzut. Creştinul visa eliberarea de mizeriile vieţii, de aceea l-a creat pe Christ îndurătorul şi paradisul vieţii viitoare... E aici ceva din calea de curând mai târziu a istoriei — de a lega viaţa sufletească de anumite tipuri umane, mai cu seamă rasiale. In acelaşi timp, în Franţa anului 1845, Emile LUI, e, discipolul lui Auguste Comte, comenta încă respectuos opera maestrului: Analyse raisonnee du cours de pliilosophie positive. * * * Dar această stare de spirit n’a putut dura mai mult de două decenii. Pozitivismul începe să fie depăşit de propriul său elan. Căutând în primul rând să făurească o metodă precisă, infailibilă, de cunoaştere a realităţii imediate — pozitivismul ajunge cu timpul să fie atât de entusiasmat de ea încât să fie ispitit să facă ceeace la început negase cu hotărîre că ar putea fi necesar şi nici ştiinţific: să revină pe marginea eternelor întrebări asupra principiului şi originii vieţii în univers. Ispita aceasta se arată mai puternică în Germania, dată fiind puternica tendinţă speculativă a spiritului german. O construcţie tot atât de unilaterală şi de veche ca şi a idealismului — deşi voind să i se opună cu totul — se încheagă aici: renaşte mate- rialismul. El capătă una din cele mai răsunătoare ecouri ale spiritului timpului în opera lui Moleschott, Vogt şi Biichner. In 1852 astfel Iacob Moleschott, fiziolog, publică Der Keeislauf des />& ns. Totul în lume nu-i, după el, decât felurită formă a materiei; gândirea bunăoară, nu-i decât produsul gră- similor fosforoase ale creerului: «Ohne Phosphor, kein Gedanke »... Cari Vogt, zoolog, face să apară în 1855 Kohlaglaube und WisseiiS'haft, profesând aceeaşi exclusivă credinţă în materie. Ludwig Biichner, medic, îi depăşeşte pe toţi însă ca succes. Opera sa principală Kraft und Stoff, tipărită în 1855, ajunge până în 1904 Ia 21 ediţii. Succesul acesta se datoreşte tocmai faptului că era cel mai puţin ştiinţific, faţă de ceilalţi, şi mai grandilocvent în entusiasmul său pentru atotputernicia ştiinţei. 6io ăevisTa Fundaţiilor regale In adevăr, în acei ani ştiinţa părea că va ajunge să descifreze până la ultima toate tainele universului. In 1828 încă, W 6 h 1 e r produsese pe cale sintetică ureea. Era prima substanţă organică produsă în laborator din materii anorganice. Un enorm entusiasm îi cuprinsese în primul rând pe fiziologi, medici, chimişti: pră- pastia de pfnă atunci între organic şi anorganic se credea acum trecută. Spiritul speculativ german avea acum pe ce să constru- iască iarăşi în mare. Emancipate cu totul de filosofie—ştiinţele naturale începeau acum ele să-i dicteze ei. Precursori erau de găsit, în materialismul antic al lui D e m o k r i t şi E p i c u r, în determinismul lui H o b b e s, în acel «homme-machine » al lui Lamettrie. Faţă de toţi aceştia, noii gânditori mate- rialişti nu aduceau niciun element nou de gândire; în schimb temelia de informaţie pe care le-o dădea ştiinţa vremii lor era incomparabil mai bogată. Aceasta dădea afirmaţiilor lor o îndrăs- neală contagioasă. Cu atât mai mult cu cât protivnicii lor — un Ulrici, un Herman Fichte, un Fabri—erau şi mai mediocri1). Cel care îi depăşeşte pe toţi, încercând să ridice scientismul vremii la rang de sistem filosofic, e Ernst Haeckel (1834—1919), zoolog şi el. In 1868 îi apare Nalurliche Schdpfungs- geseliicht<', care ajunge până în 1920 la 12 ediţii. Pentru el, filosofia e ştiinţă a naturii şi orice ştiinţă a naturii devine filo- sofie. Viaţa organică şi cea anorganică fac un tot, dominat de legea evoluţiei şi de cauzele mecanice care se pot determina cu precizia legilor fizico-chimice. Dacă omul s’a ridicat atâta dela fiinţele inferioare până la starea lui actuală, cu atât mai mult va putea progresa de aici înainte. Căci natura nu are nevoie de Dumnezeu; ea găseşte în sine însăşi forţe de creaţie pentru orice «minune ». Acelaşi fenomen se întâmpla şi în Anglia. Şi aici, încrederea dată de progresele ştiinţelor naturale ducea către reînvierea ma- terialismului şi cristalizarea lui în mari sisteme. Cu deosebire că aici s’a ivit şi omul pe potriva efortului ambiţionat. Acesta a fost Charlea Darvin (1809—1882). In 1853 îi apare On the origin 1 Z i e g 1 e r, op. cit.; p. 333 urm. EVOLUŢIA^EUROPEANĂ A POZITIVISMULUI 6n of species ly means of natural selection. Ea împlinea o linie mai veche de căutări, pe care se găsesc câteva nume mari, ca al lui L a m a r k -şi al lui G o e t h e. Ea aduce materialismului reînviat un sprijin direct extra- ordinar, înlocuindu-i conceptul haotic al oarbei întâmplări şi coin- cidenţe drept motor al evoluţiei naturii — acel trist «bellum omnium contra omnes » al lui H o b b e s — prin ideea evoluţiei fireşti, a descendenţei speciilor una din alta, dela cea mai elemen- tară până la om. In acelaşi timp îi aduce un sprijin indirect tot atât de puternic, fărâmând prin ideea descendenţei unul din cele mai puternice argumente ale teologilor şi spiritualiştilor: fixitatea speciilor, ca dovadă a intervenţiei divine. Creaţia lui Darwin nu s’ar fi împlinit aşa sigură dacă n’ar fi fost înainte efortul lui Stuart Mill, de a crea o disciplină practică a filosofiei pe bază de ştiinţe naturale. Procedeul acesta al lui Mill, de a aplica legile naturale în ştiinţele spiritului, a fost folosit de asemenea — cu un succes nu cu mult mai mic decât al lui Darwin — de către Thomas B u c k 1 e (1821—1862). A sa Eistory of Civilisation in England tipărită în 1857—61, introducând în istorie perspectivele lui Stuart Mill şi determinismul evolutiv al lui Auguste Comte, cunoaşte o răspândire europeană. Hartpole Lecky (1838—1903), elev al lui Buckle, urmă- reşte noţiunea de «civilizaţie » a lui Buckle în istoria filosofiei şi a politicei: Eistory of Raţionalism, in Europe, 18651). Dar cea mai vastă aplicare a ideii de evoluţie o întreprinde în filosofie Herbert Spencer (1820—1903). Intre 1860şi 1896 îşi publică monumentalul System of Syntetie PMlosophy, unde pri- veşte viaţa ca o necontenită adaptare la condiţii exterioare şi interioare, în universul care îi apare într’un veşnic ritm de creaţie şi de disoluţie, pricinuit de forţele antagoniste ce îl compun. Realitatea pentru noi «necunoscută» este energia. Evoluţia vieţii este o mecanică a acestei energii, căreia ştiinţa trebue să-i des- cifreze cauzele. J) Schirmer, op, cit., p. 615. 8* 6l2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE II Spre deosebire de marile viziuni filosofice ale secolului XVIII, aceste noi sisteme de gândire — chiar când ajung construcţii vaste, începând cu a lui Comte şi sfârşind cu a lui Spencer — au ceva comun şi în acelaşi timp profund deosebitor de vechile sisteme de gândire: amănunţimea şi precizia informaţiei ştiinţifice care le stă la temelie. Nu e numai avântul luat de ştiinţele naturale care duce la aceasta. Să observăm că cea mai mare parte din noii gânditori nu mai sunt diletanţi cu visuri de geniu, ci oameni mai mult sau mai puţin de specialitate: medici, chimişti, fiziologi, zoologi, etc. Nu e numai evoluţia prodigioasă a ştiinţei care atrage în domeniul ei şi creere de elită, dar în bună parte şi rezultatul noilor condiţii ale vieţii universitare. In Franţa se vede aceasta mai bine ca oriunde, fără ca fenomenul să fie restrâns numai aicea. Aici se vede clar că generaţia care întră în viaţa culturală a anului 1850 era mult mai bine pregătită decât cea precedentă, a romanticilor mai mult autodidacţi. Aceştia din urmă fusese pro- dusul nu prea strălucit al învăţământului cu poticneli şi cu goluri din timpul Consulatului şi al Imperiului. Golurile acestea tre- buiseră ei să le împlinească mai târziu cu fraze grandilocvente şi cu inspiraţie de ordinul sublimului. In proces de reorganizare până în preajma anului 1825, institutele superioare ale Franţei de abia atunci au fost în stare să producă profesori buni şi mult mai târziu încă, elevi buni*). Că aceşti profesori — ca Victor C o u s i n, ca're, cu toată retorica lui romantică, a avut o con- ştiinţă precisă de profesor de filosofie — au format în primul rând elevi care să-i nege pe dânşii, aceasta e ceva care face parte din însuşi jocul obicinuit al succesiunii generaţiilor. Urmările revoluţiei dela 1789 — directe în Franţa şi indirecte în mai toată Europa occidentală prin laicizarea culturii şi în deosebi a şcoalei — se simt mai pretutindeni în învăţământul universitar, până către 1825. Aproape trei decenii, acest învăţă- l l) Thibaudet, Albert: Histoire de la litt&aiure franţaise de 1789 â, nos jouis— Paris 1936, pp. 237—298. Despre Cousin, vezi p. 398. EVOLUŢIA EUROPEANĂ A POZITIVISMULUI 613 mânt funcţionează în ritmuri neregulate. Rezultatul îl observă cu multă fineţe tot Albert Thibaudet, făcând legătura între acest învăţământ şi generaţia de mari autodidacţi romantici, care se afirmă până către 1830 şi sfârşeşte în mare parte către 1850, dis- părând sau obosind: Lamartine, Vigny, Musset chiar, tăceau de pe la 1840; Balzac moare la 1850 şi V. Hugo se exilează... Către 1848—50 îşi termină procesul de formaţie — adică cei 20 ani larvari trebuincioşi — cei ce se născuseră tocmai în mo- mentul de culminaţie dela 1830. Nu sunt numai o echipă mare de hotărîţi antiromantici; nu beneficiază numai vrând-nevrând de avântul plin de entusiasm al ştiinţelor naturale de la mijlocul sec. XIX. Dar în acelaşi timp sunt o mare generaţie de «studioşi», prima echipă deplin formată de generaţia marilor profesori de universitate, căreia îi trebuise şi ei mai bine de un deceniu ca să se formeze. Thibaudet îi numeşte «Ies grandes scolaires»: ambiţioşi întâi de toate de a şti, pregătiţi solid, disciplinaţi serios în modul de a gândi şi lucra. L’Ecole Normale dă o mare promoţie de critici: Taine, ca critic de idei; Prevost-Paradol ca critic politic, About ca critic de moravuri, Weiss şi Sarcey ca critici literari, Fustei de Coulanges ca critic al istorici. In acelaşi timp Seminarul Saint Sulpice îl dă pe R e n a n, iar şcoala politehnică pe Charles Renouvier. Enumeraţia şi împărţirea pe categorii e a lui Thibaudet. Ea are partea de arbitrar a oricărei încercări de sistematizare prea stringentă: Taine trebue să fie numai «critic de idei» pentru ca să rămână Fustei de Coulanges «critic al istoriei»1). Un lucru rămâne cert însă: că, ieşind ţlin lunga criză post revoluţionară coincinzând cu romantismul, învăţământul superior începe să dea promoţii solid disciplinate şi pregătite, răspunzând serios pe toate terenurile elanului ştiinţific ce era al spiritului vremii. Generaţia aceasta îşi recunoaşte maeştrii până Ia urmă în Taine şi Renan. Nu numai în Franţa — ei aproape în toată Europa, dela 1865 când se afirmă din plin, până către 1890. Fiindcă cei doi Francezi aveau — şi prin formaţie şi prin firea lor — un spirit mai larg cu mult decât toţi ceilalţi, în stare să l) Thibaudet, op. cit., p. 303—304. 614 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trăiască toată drama spirituală a vremii lor. Căci sub entusiasmul atât de sgomotos pentra ştiinţă — care nu mai era însă deloc cel atât de naiv încrezător al utopiştilor dela finele veacului XVIII — mijea totuşi îndoiala celui care ştie multe. îndoială care va da în Franţa formele amar-senine ale pesimismului parnasian, în Germania accentele de nelinişte dramatică ale lui I m m e r m a n n cu al său Die Epigonen, iar la noi sbuciumul între credinţă şi negaţie al lui E m i n e s c u, care nu e deloc atât de departe de vremea lui cum obicinuieşte să se creadă. Taine şi mai ales Renan au astfel o solidă pregătire ştiinţi- fică : istorie, psihologie, filosofie, ştiinţe naturale, dar au în acelaşi timp şi temelia de nesdruncinat, încă din secolul XVIII, a uma- nismului tipic învăţămământului francez. Ca să nu mai vorbim de adâncimea sufletească ce le e proprie. Astfel ei nu sunt nicicând în primejdia de a rămâne la mate- rialismul strâmt şi elementar al lui Vogt, Moleschott sau Biichner — tocmai datorită culturii lor largi şi solide, care nu pierduse legă- tura cu bunuiile trecutului. Pe de altă parte, criticismul lor ascuţit de o lungă pătrundere a spiritului pozitivist îi împiedeca să aibă îndrăsneala de a a construi piramide ştiinţifice cu vârful în jos — pe un singur principiu — şi baza în aer, îmbrăţişând toată istoria lumii, ca un Darwin. In 1865, Claude Bernard publică Introduction â la me- dicine experimentale, încercând să transforme fiziologia şi medicina în ştiinţe experimentale, din ştiinţe descriptive, cum erau consi- derate până la el, introducând în domeniul lor metodele expe- rimentale ale fizicei şi chimiei. Cartea lui stârneşte o vâlvă care depăşeşte cu mult cercurile de specialitate *). Ştiinţa părea că nu mai vrea să dărâme filosofia — ca în cele vreo trei decenii de până atunci — ci că se merge către o împăcare, în care fiecare din ele să-şi păstreze o parte din prerogative. Tot în acel timp apar principalele lucrări ale Iui Taine: 1864, Histoire du positivisme anglais; 1865, Philosophie de Vari; 1864-69, Histoire de la littdrature anglaise, ca să fie împlinite la 1870 prin De Vinteligence *) Mornet, Daniel: Histoire de la littirature et de la pensee franţaise con- temporaines, Paris, 1927, pag. 1—3. EVOLUŢIA europeană a POZITIVISMULUI 615 Renan îşi începe în 1863 a sa Histoire des origines du Chris- tianisme, ca s’o termine după două decenii; publică fragmente din Histoire du peuple d'Israel. In acelaşi timp, în Italia, Cesare Lombroso publică Oeniu şi Nebunie (1864). Procesul spiritual al cărui semn de început îl văzuse Goethe în polemica Saint-Hilaire — Cuvier se apropie astfel de termenii săi ultimi. Scoborît din categoria lui aparte, integrat în cea animală, imaginea despre om trebuia să-şi urmeze destinul până la capăt. Văzut din ce în ce mai mult ca supus tuturor legilor naturii ca materie, va fi considerat din ce în ce mai mult ca inert, pe măsură ce legile mecanice se amplificau prin experienţe şi descoperiri. Din subiect al teologiei şi filosofiei, va ajunge pe rând subiect şi obiect al sociologiei prin Comte, al zoologiei prin Darwin, al statisticei, al criminalisticei prin Lombroso, al patho- logiei medicale prin Charcot care — în timp ce Renan descom- punea sub microscop creştinismul — îşi făcea Ia Salp&riere cursul de maladii mentale şi căuta să producă în laborator, cu ucenicii lui, prin sugestie şi hipnotism, la bolnavii săi, aceleaşi fenomene de exaltare, de iluminare, de isteric, care credea el că stau la baza Noului Testament1). Produs al eredităţii — în deosebi al rasei — ca animal; produs al mediului ca fiinţă socială; produs al pathologiei ca geniu sau criminal; produs al momentului ca sumă a tuturor determinan- telor, trecute şi prezente adunate într’un fascicol strivitor, omul părea că nu mai rămâne decât o biată minusculă păpuşe meca- nică pentru gândirea vremii, prinsă fără scăpare în cleştele deter- minismului ca fenomen dominant. Ernest Renan putea să-i spună astfel lui Marcellin Ber- thelot: «Le monde est aujourd’hui sans mystereD. Şi totuşi acest Renan era fostul elev din Saint Sulpice, era cel ce îl cetise pe Kant, îl cunoştea pe Hegel, îl studiase pe Herder, ca să ajungă la Strauss şi la ai săi. In adâncul entusiasmului său pentru natu- ralism, raţionalism şi pozitivism ştiinţific, care-1 făcuse încă de pe la 1848 să scrie triumfătorul Avenir de la Science publicat abia 1) Fonsegrive, George: VEvolution des idies dans la France contemporaine pe Taine â Peguy—Pţiris 1921. p. 34 urm. 6i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în 1890 — stătea mereu o fărâmă dureroasă de îndoială, de între- bare, care răzbate până şi în clara rugăciune de pe Acropole: «Raison, raison, n’cst tu pas le Dieu que je cherche?» Solida lui pregătire ştiinţifică, mai ales filologică — ce îl făcea să fie aproape patruzeci de ani centrul studiilor semitice în Franţa ') — deprinderea cu severele metode ale istoriografiei germane sc cum- păneau în el cu un sentiment aproape dureros al precarităţii existenţei omeneşti sub noile perspective, ca şi cu o neîngăduită sete de ideal, care îi dau toate farmecul unei totuşi largi înţele- geri, spre deosebire de matcrialiştii craşi ai vremii, înţelegere niţel amară din care va creşte faimosul său scepticism. Astfel ajunge la acel clar şi resemnat stil de gândire din Dialogu'S phi- losophiques şi la, totuşi, acea perspectivă a omului ca un «unicum », ca el: Renan, în Souveniis d'crţancc et jeun sse — opere ale bătrâ- neţii sale. Hipollyte Taine era şi el discipolul lui Comtc, îşi reven- dica drept strămoşi spirituali pe sensualişlii francezi, pe un C o n d i 11 a c împotriva lui Victor Cousin; era cunoscătorul şi propagatorul positivismului filosofic englez în frunte cu Stuart Mill. In acelaşi timp însă era humanistul de solidă pregătire, produs de marea tradiţie refăcută dela Col lege de France; era cunoscătorul dialecticei istorice a lui Hegcla), şi mai ales atât de impregnat de panteismul lui S p i n o z z a sub aspectul unui mo- nism 8) transfigurat de ideea evoluţiei atât de scump acelei jumă- tăţi de veac dominată de Darwin şi aşa de mult spinozzist încât să debuteze afirmând: «l’homme est un thdor&me qui marclie». «Ii rămăsese ceva puternic din filosofia idealistă * 4) pe care o abjura totuşi aşa de convins ; un imbold continuu de a merge către esenţă, către «tip» chiar. Conform mecanicei ideologiei sale positiviste, el nu voia să caute decât relaţii dela cauză la efect, adică legi. Şi totuşi îşi depăşeşte mereu modul voit de gândire *) Thibaudet, op. cit. p. 357. J) Chevrillon, A: Taine — formation de sa pensie, Paiis 1932. s) Cf. Taine: Sa Vie et sa correspondance, 4 voi. Corespondenţa cu Pre- vost—Paradol şi Creai d. 4) Monod, G.: Les Maîtres de l’histoire: Eenan, Taine, Michelet, (Paris 1894) p. 84, p. 85 nota. EVOLUŢIA EUROPEANĂ A POZITIVISMULUI 617 construind, abstractizând prea mult, apoi fugind cu această abstracţie — înfricoşat oarecum de ea — ca s’o umple de viaţă. Astfel tendinţa vremii de a considera antropologia ca nede- păşind cu nimic în esenţă cadrele zoologiei îl face să opereze cu conceptul abstract de «rasă », în sens de speţă zoologică asvârlită în lupta pentru existenţă. Dar din ideologia aceasta darwiniană aplicată de Taine la istorie iese câte un tip construit: omul englez, omul german, omul francez. Şi cu acest tip abstract el merge să întâlnească viaţa numaidecât — omul englez este Shakespeare; omul francez este La Fontaine; omul flamand este Rubens. Tipul acesta rasial trebuia totuşi văzut în mediul natural, iarăşi conform ideologiei deterministe a vremii, hrănit şi legat de acest mediu. Dar iarăşi Taine construeşte tipologie: clima vechii Hellade e tipizată prin câteva trăsături pregnantea); me- diul fizic al insulei britanice e la Taine o făptură aparte, cu tră- sături aproape umane2 *); dualitatea pământ-mare a Olandei e iarăşi o construcţie puternică şi specific taineiană ®). Crezând ca şi Comte că cea mai înaintată dintre ştiinţele naturale e sociologia, ca cea mai aproape de ştiinţele naturale mai ales după ce Daiwin lămurise atât de uluitor pentru timpul său legile selecţiei şi ale luptei pentru viaţă — Taine ambiţio- nează să facă din filosofia artei o sociologie a ei. Şi totuşi şi aici ajunge la construcţie: la tip — la acel «personnage regnant», care pentru el va reprezenta «momentul». Apropiindu-şi schema de viaţa istorier, personajul dominant va fi odată omul de curte şi va explica momentul Saint-Simon4 5 *) deopotrivă cu momentul R a cine8). Va fi altădată tânărul atlet alergând gol pe stadion şi dansând fără vestminte, ca Sophocle tânăr, pentru a celebra «planul» vreunei victorii, şi va explica momentul Fi di as*). x) Taine: Philosophie de l’art, II 4-e pârtie: La sculpture en Grâce. s) Taine: Histoire de la litteralure anglaise, t. I. *) Philosophie de l’art, t. I, 3-e pârtie: La peinture dans Ies Pays-Bas, Ch. 1: L s causes permanenta. *) Taine : Essais d? crilique el d’histoire: M^moires du Duo de Saint Simon. 5) Taine : Nouveavx essais de crilique et d’histoire; Raoine. ’) Philosophie de l’art, t. II, 4-e pârtie : La sculpture en Grâoe. 6i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Alături de scepticismul larg-cuprinzător al lui Renan funcţiona astfel, şi mai cuprinzătoare, pendulând între viaţă şi abstracţie, buna credinţă enormă a lui Taine. Omul care s’a împăcat la moarte şi cu religia, cerând un pastor protestant ca să-l asiste*) nu se speriase nici la maturitatea vieţii de cuvântul«ideal» — ca atâţia nenumăraţi ai vremii sale — şi-i va consacra ultimul capitol al filosofici sale de artă *). Fireşte, va face profesie de credinţă na- turalistă dela început8), apoi va defini acest ideal drept ideea ce şi-o face artistul despre «caracterul dominant», ceeace e în definitiv un mod de a gândi destul de aproape de buna clasi- citate a educaţiei normaliene a lui Taine. Fireşte, va clasifica întâi caracterele în artă după modelul ştiinţelor naturale — în permanente şi efemere; dar nu va ezita (pe linia tradiţiei etice a pozitivismului fijpsofic englez) să supraerarhizeze acestor permanenţe pe acelea dintre ele care sunt binefăcătoare omenirii1 * * 4) Va fi amăgit fireşte, de conceptul stadiilor evolutive ale ome- nirii repetând fazele de vârstă ale individului: copilărie, etc — conform unei obişnuinţe destul de vechi dar menţinându-se încă puternică în ideologia vremii, sprijinită de influenţa ştiinţelor naturale — şi va vedea în arta unui Giotto o«convergenţă incompletă prin ignoranţă», adică primitivitate 5). Dar chiar aşa, diformată de raţionalism, îşi va pune problema structurii şi lo- gicei proprii a operei de artă, care va cunoaşte o atât de mare atenţie în filosofia artei în secolul XX. Cu o temelie de cultură atât de largă, de diversă, şi cu o structură intelectuală atât de încăpătoare şi deschisă spre înţele- gere — un idealist totuşi în forme pozitiviste6) — era firesc ca Taine să domine, alături de Renan şi mai mult decât el, în- treaga viaţă a culturii europene, mult timp. Nici nu era în acel 1) Fonsegrive : op. cit. pag. 36, 37. T. II, 5-e pârtie : De l'ideal dans l'art. *) Idem p. 257. ' 4) Ibid: Le degrl d'importance du caractere şi Le degrl de bienfaisance du caracl&re. *) Philosophie de l’art, T. II pag. 394. *) Barzellotti, Giacomo: La philosophie de U. Taine, trad. din italiană de Auguste Dietrioh, Paris, 1900, mai ales paginile 29-43 şi p. 135 urm, EVOLUŢIA EUROPEANĂ A POZITIVISMULUI 619 timp figură europeană de gânditor, care să întrunească într’un asemenea grad şi atât de armonic două facultăţi care par că s’ar exclude: puterea de sistematizare, de abstractizare, şi înţe- legerea vie pentru viaţă, pentru amănuntul ei bogat, nedes- părţirea ideii de tipul uman. Aceasta cred că s’a văzut din în- săşi schiţa asupra evoluţiei filosofiei europene în secolul XIX * *), pe care am încercat s’o facem pe baza conceptului de generaţie (de aici, pedanteria aparentă a datelor cronologice) în acest studiu introductiv. Paul S o u d a y, are o vorbă, pe care el o atribue lui F a g u e t şi care reprezintă starea de spirit a acelei generaţii: «Renan mort, Taine n’eut plus d’egal en Europe». Aceasta nu e o precizare de ordin abstract, ci o stare de spirit care s’a simţit cu cea mai mare acuitate în însuşi momentul morţii lui Renan, în 1892. O zi după aceasta Eugăne Melchior de Vogiie îi scrie doamnei Taine: «Nous avons plus que jamais besoin d’âtre soutenus aux yeux d’Europe par notre chef intelectuel, maintenant que la disparition de M. Renan ne laisse plus â notre armâe littâraire qu’un seul marâchal autentique»2). Sub forma de patetic elogiu adulativ, adevărul acestei stări de spirit există şi se poate urmări nu numai în Franţa, ci şi în afară de ea, până la noi, după cum vom avea prilejul să vedem din însăşi desfăşurarea cercetării noastre. E în definitiv ceeace ne interesează pe noi — această schiţă a filosofiei europene dela mijlocul seco- lului XIX neavând alt scop decât să traseze cadrul general pentru a putea urmări cât se poate mai mult la noi din detaliile lui. III Dacă influenţa dominatoare a lui Taine se prelungeşte pe alocuri până către 1900, — aceasta nu însemnează că evoluţia filosofiei europene se opreşte între 1865—70, când se afirmă el şi Renan. Toate încercările de sisteme ale unor Haeckel, Spencer şi Taine nu au dus până la ultimele consecinţe gândirea naturalistă. x) Thibaudet: op. cit. pag. 343 urm; Ziegler: op. cit. pag. 600-601, Fonsegrive: op. cit. pag. 16 şi 20. *) Correspondance inldite, publice par M. Raymond de Vogiie, Bevue des Deux Mondes, 15 Oct. 1922, apud. Deathieux F. Jean: Taine, son oeuvre, Paris, 1923, p. 11. 620 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Preocupările lor sociologice evidente nu s’au desfăcut încă cu totul de idealismul filosofic ce îi precedase de departe. S p e n c e r, recunoscând o incognoscibilă realitate la rădăcina lumii — energia — vede în acest concept ceva care să dea posibilitatea împăcării între religie şi filosofie (vezi Etica lui mai ales). Haeckel, prin naiva lui credinţă în progresul speţei umane, vede în curând posibilitatea înălţării omului la un stadiu în care conflictul religie-ştiinţă să nu mai poată exista (vezi Dcr Monismus als Bând zmschen Religion und Wissnischaft, 1892). Renan avea credinţa lui, fierbinte până la rugăciune, în suveranitatea binefă- cătoare a raţiunii: după el, savantul lucrează ca să-l creeze pe Dumnezeu. "Cât despre Taine, l-am văzut şi mai pe larg în ipostaza aceasta, aşa că nu cred că mai e nevoie să revenim. Unul din criticii săi de mai târziu îl acuză chiar categoric: «Etant deja au seuil du matdrialisme historique, Taine n’a pas osd franchir le «Rubicon», il a reculd avec frayeur et s’est jetd dans Ies bras de l’iddalisme. Serrd dans Ies cadres dtroits de son systâme, il s’est trouvd, â un moment donnd, entre le marteau et l’enclume; la logique de son systâme le poussait indluctablement vers le matdrialisme, mais, ayant dit a il n’a pas osd dire l»1). Afirmaţia e exagerată, ca majoritatea celor din această carte tendenţioasă, tipică pentru o anumită mentalitate, dar e în ea un mare adevăr. Anume că logica interioară a tuturor acestor sisteme tindea către materialism; că modelul biologic al tuturor acestor sociologii le impunea să ajungă la ultimele lui consecinţe. Adică să admită şi să aplice principiul luptei pentru viaţă, din care Darwin făcuse tocmai cu puţin înainte, cu atâta sgomotoasă celebritate, însăşi temelia viziunii sale biologice. Dar lupta pentru viaţă înseamnă lupta pentru satisfacerea nece- sităţilor primare: foame, sete, apetit sexual. Se făceau experienţe cu şobolani masculi, închişi într’o încăpere de cuşcă de unde două uşiţe duc deopotrivă spre un compartiment unde sunt şobolani femele şi spre altul unde se găseşte slănină — şi se constata că majoritatea lor optează pentru mâncare. Deja înainte de Darwin, 1) Iokowicz, Maro: La Liiliraiure ă la lumtire du mattrialisme historique, Paiis, 1929, p. 42. EVOLUŢIA EUROPEANĂ A POZITIVISMULUI 621 Feuerbach spusese celebra frază «Der Mensch ist, was er isst». El se gândise însă, chiar spunând aceasta, pe linia idealu- lui : îmbunătăţirea hranei îl va duce pe om la înălţare morală — şi aici se întâlnea cu Moleschott în preocupările lui de îmbunătăţire morală prin economie a muncitorilorx). Ceva mai târziu, cuvintele lui Feuerbach vor fi luate ad litteram. Intre timp, însăşi condiţiile vieţii sociale de toate zilele impu- neau o concentrare a atenţiei în direcţia aceasta. Rapida industria- lizare a Europei, mai ales a Germaniei, până către 1870 impu- sese starea lucrătorului ca o problemă certă. Dumnezeu fusese negat şi nu mai putea aduce împăcarea. Ideea de rasă, căreia Taine încercase cu cel mai puţin succes — faţă de alte idei ale sale — să-i dea valoare literară, suferea o eclipsă ce va dura de altfel destul de mult. In sensul biologic al lui Darwin, ideea de solidaritate de rasă nu putea creşte. Darvinismul, cu întreaga filo- sofie materialistă a vremii, ducea mai degrabă la viziunea atroce a luptei pentru existenţă a fiecărui individ uman contra altuia, sub ochii naturii neîndurătoare, impasibile. Această consecinţă a şi fost trasă — chiar dacă nu s’a organizat în mod filosofic. Ea s’a manifestat mai mult ca o stare sufletească de apăsare, tristeţe, care a dus la acel val de pesimism european, manii estat în viziunea poetică a unui Immermann în Germania, a unui Leconte de Li sie în Franţa, a unui Eminescu la noi. Cei care tindeau însă către sistem filosofic au trebuit să vadă consecinţele altfel. Anume, dacă acest concept al luptei darwi- niene pentru existenţă nu poate fi considerat mai puţin haotic decât sub aspectul luptei oarbe dintre indivizi. Trebuia văzută lupta vieţii nu atât între ei cât între mase. Fiindcă pe atunci con- ceptele de rasă şi de naţiune erau încă demonetizate prin ban- cruta romantismului, care le folosise atâta, fiindcă aceia care în acel moment căutau să facă din lupta pentru existenţă principiul de temelie al filosofiei lor — ca Ferdinand Lassalle şi Cari Marx — erau de o origine care îi obliga să nu mărturisească ade- renţa lor la rasă şi să nege conceptul de naţiune, lupta darwi- niană pentru viaţă a ajuns să fie văzută sub forma luptei de clasă. O solidaritate umană era dorită şi exaltată: aceea a pro- >) Ziegler: op. cit, pp. 30-31. 622 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE letarilor. După agitaţia stearpă, negativistă, a lui Lassalle, Marx publică în 1867 voi. I din opera sa de temelie: Das Kapital. Mai târziu în Anglia, F.C. S c h i 11 e r, născut tocmai în anii de cristalizare a marxismului (1864) va transpune viziunea darwi- nistă a luptei pentru viaţă în domeniul spiritualului pur, consi- derând creerul ca un loc al ciocnirii pentru viaţă a formelor de gândire, dintre care rămân cele mai apte pentru trai1). Caută şi el însă o salvare metafizică în umanism. Acesta e unul din punctele extreme unde putea ajunge darwinismul. Cât despre materialismul istoric sub aspectul marxist, în filo- sofia propriu zisă, în cea a religiei, sau a artei, — înflorirea lui e atât de puternică şi de diversă un timp în Europa încât nu e locul aici s’o urmărim. Destul să menţionăm două extreme: Antonio La brio la (1843-1904) încercând să vadă mai concret istoria umanităţii, ca un complex de raporturi între omul social şi omul legat animalic de naturăa) şi George Plekhanov (1857-1918) încercând să vadă lupta de clasă şi pe latura ei psihologică, întrucât crează forme de artă 8). Ecourile sunt mult mai puternice la Ruşi, deoarece aici se întâlnesc cu elemente puternice şi specifice. Prin influenţa marxismului în unele puncte, în altele prin opoziţie faţă de el — întâlnesc aici p ideologie literară cu izvoare europene destul de vechi. E vorba de poporanism, ale cărui preocupări apar sub aspecte diferite — şi în alte curente din istoria filosofiei ca şi a ideologiei politice şi literare, în timpul romanticei mai ales. Un circuit se încheie astfel oarecum, în aproape un secol: dela socialismul utopic al sfârşitului secolului XVIII la socialismul politic agresiv al sfârşitului secolului XIX. Dela Saint-Simonism la Marxism. Intre cele două puncte — stă evoluţia interioară a pozitivismului european. OVIDIU PAPADIMA * *) *) Logic for usc. An introduction to the voluntarist Theory of Knowledge- London 1929. *) Vezi Labriola, Antonio: Eseais sur la Conception materialiste de l'his- toire, traducere, Paris 1928 după originalul italian: Saggi intomo alia con- cezione materialistica della storia; I In memoria del Manifesto dei Comuni- şti; II Dell materialismo storico, Borna 1896—6. *) Vezi Plekhanov, Georges: Les Questions fondamentales du Marxisme, traduoere, Paris 1927. SONET Unui poet Te duci spre ţări iubite, ideale... In urma ta: profundele regrete, E prea târziu, zadarnic e, poete, Nu şovăi şi nu te-abate ’n calei Tu ai cântat, în versuri sculpturale Ai întrupat superbele sonete, Şi ei, neghiobi, te-au sfâşiat cu sete, Ne ’nţelegând tot preţul artei tale. Acum sosit-a ceasul biruinţei: Ii vei vedea în chinul pocăinţei, Dar nu te ’nduioşa, tot înainte Pe culmile ’nsorite şi divine I Drum bun, şi nu uita ci ţine minte: Sunt inimi ce vibrează pentru tinel AL. T. STAMATIAD VALOAREA ROMANEASCĂ ŞI UNIVER- SALĂ A SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI I Se povestea şi mi se pare că şi ziarele au scris-o, acum vreun deceniu, că un colecţionar american vroind să aducă în patria sa o lucrare de Constantin Brâncuşi, vameşul nu a ştiut cum să o taxeze, susţinând că mai curând decât operă de artă lucrarea sculp- torului român ar fi o simplă bucată de piatră, luată din cine ştie ce peisaj stâncos al Europei. Vameşul avea perfectă dreptate şi repeta, fără să ştie, dilema lui Socrates din dialogul lui Paul Valery, Eupalinos ou LîArchitede. Rătăcind pe malul mării, Socrates a întâlnit un obiect aruncat de valuri, «un obiect alb, de cea mai pură albiciune; lustruit, dur, plăcut şi uşor », străluncid sub soare, obiect care i-a stârnit întrebarea dacă este opera vreunui om, ur- mărit de-o idee sau, dimpotrivă, produsul naturii, «fructul unui timp infinit». Neştiind cum să rezolve dilema, dacă obiectul e opera naturii sau a omului, Socrates a aruncat înapoi valurilor obiectul, înfăptuit din «aceeaşi materie ca şi forma lui, materie plină de în- doieli », preferând, în urma acestei experienţe, construcţiei artistice cunoaşterea cea mereu ispititoare şi care duce, cel mult, la construi- rea-de-sine. Astfel, genialul dialog neo-platonian îţi strecoară gân- dul că, uneori, omul-artist poate construi într’un timp scurt şi aprig ceea ce naturii îi trebue veacuri să formeze cu ajutorul vântului şlefuitor, al valurilor netezitoare şi mângâitoare, al nisipurilor care rod şi lustruesc, aşa cum ploile sapă şi colorează feţele pietrii, dân- du-ne o geologie spiritualizată, o geometrie vie, un timp făuritor de forme care minunează, suprinzând şi cuprinzând, în tot felul, îndoielile imaginaţiei şi ale cugetării. VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI 625 Ţăranul, mai ales ţăranul român, nu este depărtat de astfel de cuprinderi ale imaginaţiei. El nu vrea să ştie de distincţiile Este- ticii moderne şi mai puţin încă de opoziţiile stabilite între frumosul natural şi frumosul artistic, căruia i se mai spune şi artificialitate umană. Păstorul nostru ştie să umanizeze natura şi să aducă vieţii omeneşti legături şi asemănări din geologie şi zoologie. In câteva stânci roase şi şlefuite de ape şi vânturi, de zăpezi şi soare el ştie să desluşească chipurile Babelor şi al Omului, precum Vârfului cu Dor sau Ceahlăului le conferă sentimente omeneşti, ca şi oiţei năzdrăvane, brazilor şi păltinaşilor nuntaşi, păsărilor-lăutari şi stelelor prevestitoare, cu toţii participând la tâlcul unei metafizice ceremonii de stoică şi mângâietoare contopire a omului cu natura. Pentru ţăran iazurile se pot învestmânta cu mătasea broaştei şi oamenii se pot preface în arbori şi stânci. De fapt, în viaţa şi viziunea Românului, natura este stăpâna omului, iar Dumnezeu stăpânul tuturor, deci şi al naturii. Arta noastră este prin excelenţă naturistă, dela folclor până la Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, dela scoarţele olteneşti şi basarabene la pictura lui Luchian, Petraşcu şi Pallady, mai apropiaţi de feţele colorate ale atmosferii decât de expresiile chipului omenesc. Pro- babil că şi în muzică proecţiile sentimentale sunt mai puţin domi- nante decât notaţiile unui colorat lirism, apropiat de natură şi contemplaţie, aşa cum este la Enescu şi Jora şi la cei care prelu- crează cult folclorul. Am arătat într’un eseu « Om, Natură şi Dum- nezeu în plastica românească » (publicat în Nr. de Ianuarie 1943 al acestei reviste), că, în genere, arta noastră şi mai ales plastica nu au ajuns la o realizare pe plan humanist, ci şi-au dat până acum măsura pe linia unui naturism tradiţional, în care omul se exprimă prin contopirea cu natura şi cu Dumnezeu, plastica noastră ajun- gând totuşi la un nivel european în ultimile decenii, datorită fap- tului că şi arta occidentală s’a desumanizat, cultivând peisajul, spaţiul colorat, obiectele exterioare, în care lirismul discret şi con- templativ al artistului devine tot una cu ele, chiar dacă le aduce acel plus de sensibilitate caracteristic artei, care prin spiritul inspi- rat depăşeşte natura, îmbogăţind-o şi diferenţiind-o. Humanismul adevărat există numai când artistul are conştiinţa deplină a deosebirii dintre om şi natură, de o parte, dintre om şi Dumnezeu, de alta. Humanismul nu este, în mod necesar, protivnic 10 10 6a6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dumnezeirii, dar toate actele lui esenţiale pornesc şi se centrează în jurul omului, ca teatru al unei adânci şi chinuitoare drame atât lăuntrice cât şi exterioare. Gloria clasicismului helen, a Renaşterii şi a Barocului provine din conştiinţa nobleţii omului, care prin mândria spiritului său veşnic căutător şi prin preţuirea trupului ca oglindă a sufletului, iar nu ca nud interesant doar pentru pro- bleme de construcţie geometrică sau pentru jocuri de coloare — aşa cum a devenit trupul în vremurile mai noi, fiind tratat în pic- tură asemeni unui copac viguros sau unui asfinţit vaporos — s’a distanţat uriaş de naturismul primitivilor şi de umilinţa medievală. Repetăm că literatura, muzica şi mai ales plastica românească sunt relativ sărace în portretul psihologic, în drama humanistă, în ipostaza socială, în arătările semnificative ale chipului şi ale trupului omenesc, excelând, în schimb, în descrierea şi cântarea lirică a pă- mântului şi a peisajului, în naturi moarte şi flori. In acest plan naturist ne-am realizat cu o valabilitate universală prin Fraţii Jderi ai lui Mihail Sadoveanu, prin Ion a lui Liviu Rebreanu (bio- logie mai apropiată de natură decât de spiritualitatea humanistă), prin florile, peisajele şi naturile moarte ale lui Luchian, Andreescu, N. Grigorescu, G. Petraşcu, Th. Pallady, prin poezia lui Tudor Ar- ghezi şi Lucian Blaga, prin Oedipul şi Simfonia a IlI-a ale lui George Enescu (care vor avea nevoe de câteva decenii pentru a fi preţuite după cum merită). Dintre marii noştri creatori, apropiat de hu- manism a fost romanticul chinuit de mari drame lăuntrice şi de conştiinţa a ceea ce îl apropie şi îl depărtează de natură, ca şi de semeni, Mihail Eminescu. In orice caz, naturismul dând întâetate naturii şi lumii exte- rioare, în dauna omului, este cel mai puţin prielnic creaţiilor com- plexe ale omului. Sub diferitele lui forme estetice de preistorism, primitivism, naturalism, peisajism, impresionism, constructivism, etc. — naturismul anulează sau atenuiază marea sentimentali- tate şi inteligenţă a omului, trecându-le în magie (primitivismul), animalitate şi exterioritate (naturalismul) sau în contemplaţie fu- garnică (impresionismul) şi în abstractism (cubismul, constructi- vismul); în orice caz des-umanizând arta şi păstrând într’un cadru naiv şi prea simplist — chiar dacă uneori rafinat — complexa şi dramatica experienţă omenească. Fără humanism n’am avea tragedia antică, filosofia helenă, clasicismul francez, romantismul VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRANCUŞI 627 german (acesta în măsura interiorizării creaţiei, căci şi romantismul şi realismul pot deopotrivă aparţinea şi naturismului şi humanis- mului, după cum creaţia respectivă pune accentul pe omul întreg sau pe lumea exterioară şi mai ales pe peisaj); n’am avea pe Sha- kespeare şi Goethe, pe Da Vinci, Michelangelo şi Rembrandt, pe Velasques şi Tizian, pe Descartes, Leibniz şi Kant, pe Balzac, Tol- stoi şi Proust, pe Beethoven şi Wagner. Dar revenind la arta noastră, una e să observăm ceea ce ne lip- seşte — şi poate vom avea odată — şi alta este să ignorăm ceea ce avem, în loc de a ne bucura, în deplină cunoştinţă de cauză. Cazul sculptorului Constantin Brâncuşi constitue o pildă tipică de con- damnabilă neînţelegere, arătându-ne cum o bună parte din critică şi mai ales lumea aceea dătătoare de ton în aprecierile estetice sunt străine de fenomenul specific ţării şi cum, chiar într’o epocă de re- vendicări naţionaliste, noi judecăm după criterii nerelevante, după clişee primite din dramul de educaţie estetică europeană, pe care o aplicăm superficial şi cu întârziere de decenii acolo unde trebue şi unde nu trebue x). Deprinşi de decenii să credem că sculptura însemnează, în pri- mul rând, portret şi nud cât mai concrete şi mai asemănătoare cu modelul, uităm că sculptura a fost şi mai poate fi nenaturalislă ’) In genere, oritica streină a făcut mult mai mult pentru înţelegerea lui Brâncuşi decât oritica noastră. La noi, Brâncuşi a fost îmbrăţişat mai ales de mişcarea avangardistă dela Contemporanul şi Integral, reviste care au publicat reproduceri după opere şi articole mai mult admirative decât critice, precum au tradus şi două-trei articole substanţiale apărute în străinătate. Ion Vinea i-a dedicat poemul Pasărea Măiastră, iar Lucian Blaga Pasărea Sfântă în volumul Lauda Somnului. Poeţii Adrian Maniu şi mai ales Ion Barbu au multe în comun cu viziunea brâncuşiană a lumii. Ion Minulescu a publicat un înţe- legător articol în Integral (1 Aprilie 1925). O. W. Cisek şi St. Neniţescu şi-au dat seama într’unele articole de geniul lui Brâncuşi, dar nu cunoaştem un studiu consacrat sculptorului. Universul Literar (conducerea d-lui Camil Petrescu) i-a închinat un număr (Anul XLIV, Nr. 17, 22 Aprilie 1928). In Criterion Anul I, Nr. 3—4, 15 Noemvrie—15 Decemvrie 1934) noi i-am consacrat un articol, spunând că Brâncuşi crează ca în ziua a 3-a şi a 6-a a Genezei, subliniind caracterul românesc al primitivismului său, ce aparţine stadiului săteso al nostru, dintre natură şi civilizaţie. Intr’un articol <1 Ciopli- torul», publicat în Focurile 'primăverii şi flăcări de toamnă (Fundaţia pentru Literatură şi Artă, 1935) d. Adrian Maniu îl arată dac pe Brâncuşi, evocând minunea oreaţiei brâncuşene. In Volumul Limite (Cartea Românească, 1936) 10' 6z8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGVLE şi necorporală, simbol magic, pură geometrie, transfigurare spiri- tuală. Uităm nu numai arta preistoricilor, cu care naturismul ro- mânesc are mai multe în comun decât cu Michelangelo — acest humanist care a exprimat prin chipul şi mai ales trupul omului drama sufletului său — dar uităm până şi arta egipteană şl cea medievală, precum uităm arta primitivilor din toate părţile lumii şi mai ales abstractul nostru stil bizantin, care, în momentele-i esenţiale, trece peste corporalitate şi concret pentru a spiritualiza şi stiliza fiinţa, înfăţişând-o aşa cum s’ar arăta ea în faţa lui Dum- nezeu sau a veşniciei, la judecata de apoi. Dacă am fi consecvenţi cu ceea ce ne este tradiţional şi originar, nu am respinge din preţuirile estetice nimic din ceea ce se exprimă pe calea stilizării naturiste a folclorului nostru şi a spiritualizării bizantine, căci pe această cale ne-am dat noi până acum măsura. Iar dacă am fi dornici de criterii valabile universal încă ar trebui să în- ţelegem că în istoria artelor evoluţionismul nu mai este suveran de cateva decenii încoace, el fiind înlocuit cu metoda ciclurilor cultu- rale, care explică istoria culturii prin diferite faze creatoare care-şi au în ele autenticitatea şi perfecţia, nemaifiind vorba de o unili- niară şi progresivă înaintare dela simplu la complex. Astăzi, putem preţui simplitatea şi naivitatea unor arte primitive sau populare, d. Dan Botta îl vede reprezentantul stilului artei româneşti, vorbind de tracism, mediteranean şi bizantin la Brâncuşi, elementul bizantin fiind menţionat însă Încă din 1927, de Paul Morand. In 1938 şi 1944 apar două broşuri cu aprecieri critice mult mai desvoltate, scrise de d. V. G. Paleolog: C. Brâncuşi, 1938, retipărire după Arhivele Clte- niei şi A doua carte despre C. Brâncuşi, Ramuri, Craiova, 1944 şi care conţin şi reproduceri după lucrările sculptorului. In revista Meridian (Anul VI, N-rile 20 22, Iulie 1943) d. Petre Pandrea îl interpretează pe Brâncuşi ca pe un ţăran şi un proletar artistic, socotind că prin critica sociologică ar putea fi mai lesne înţeles. Se vorbeşte şi de «tragedia desrădăcinatului social», părere pe care nu ne-o însuşim, după cum se va vedea, căci pentru noi Brâncuşi nu este determinat de relaţia dintre arhaismul ţărănesc oltean şi doctrina anarhismului european, prima desvoltându-se la el fără de a doua. Studiul d-lui Pandrea cuprinde şi unele mărturii ale sculptorului, totdeauna interesante şi originale. In decursul expunerii vor apărea şi părereile mai însemnate ale criticilor streini. In recenta-i carte Pagini de artă, d. K. Zambaccian e departe de a arăta valoarea ce-o are Brâncuşi. Interesantă, părerea d-lui C. Rădulescu-Motru, din prefaţa cărţii a doua a d-lui V. G. Paleolog, că personalismul său energetic « nu este altoeva decât aceea ce este cosmicul la Brâncuşi». VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI 629 sau canoanele artei orientale, care-şi au tâlcul lor spiritual şi for- mele lor originare, fără însă să fi ajuns la desăvârşirea complicată şi concretă a artelor europene. Deci, şi din acest punct de vedere, deplin recunoscut în cercurile esteticienilor şi istoricilor artei, s’ar cădea să înţelegem stilurile, curentele şi modalităţile individuale cele aparent stranii faţă de arta europeană dela Renaştere încoace. Alături de humanism, ciclurile artei naturiste cu toate lumile şi viziunea ei, ca şi ciclurile artei transcendente din care şiEvul-Mediu s’a înfruptat cu nesaţiul credinţei lui creştine îşi au dreptul la înţe- legere şi preţuire. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în artă, epoca noastră — în mândre şi interesante căutări — nu a ajuns la un stil universal şi caracteristic ei, trăind mai mult prin ecclectism şi sinteze ocazionale. Cercetând mai adânc şi fără prejudecăţi arta lui Constantin Brâncuşi, constatăm că ea are îndoita caracteristică de a fi, de o parte, chintesenţa unei străvechi viziuni româneşti a lumii, iar, de alta, de a constitui o valoare universală actuală, tocmai prin faptul că drumul lui de artist tipic român coincide cu orientarea întregii arte contemporane către un naturism primitiv. Vom căuta să de- monstrăm, în cele ce urmează, cum ciclul naturist românesc, care îşi găseşte cea mai pură şi mai originală expresie în arta lui Brân- cuş, ciclu care la noi constitue o legătură neîntreruptă cu Iradiţia folclorului, se integrează în recenta orientare a Apusului european. In cazul sculpturii lui Brâncuşi observăm un fenomen mai in- teresant încă decât acela constatat în privinţa picturii româneşti. Am arătat că peisajele, florile şi naturile moarte ale pictorilor ro- mâni sunt, de o parte, expresii ale viziunii naturiste româneşti, iar, de alta, atât de contemporane cu arta Apusului, dela care ei au primit învăţătură şi modalităţi tehnice, pictorii noştri luând din viziunea Apusului ceea ce convenea firii şi sensibilităţii lor de oa- meni ai naturii şi izbutind astfel să fie deopotrivă oameni ai ţării lor, dar şi ai vremii lor, redescoperindu-şi, cu ajutorul Apusului, ceea ce sunt şi pot fi, căci la asta i-au ajutat refugiul în aerul liber, cultul peisajului şi al naturii moarte, adică impresionismul şi apoi constructivismul câzannian. Pe când străinătatea se înapoia la natură şi primitivism, părăsind academismul şi humanismul, noi ajungeam la ele, sărind peste stadiul humanist, care, în fond, lip- seşte întregii noastre creaţii, In cazul lui Brâncuşi, însă, se poate 630 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spune ceva mai mult: prin originalitatea lui profundă şi unică, el mai mult dă străinătăţii decât ia dela ea, determinând, într’o bună măsură, orientarea sculpturii universale către modalităţile de ex- presie ale geniului său. "Vom arăta cu date cum, în cazul său, sin- cronismul dintre arta română şi cea universală îl are pe el pioner de frunte sau factor determinant, pe când în pictură cazul este in- vers, noi descoperindu-ne naturismul cu ajutorul revenirii artei europene la natură. Nu numai prin calitatea artei sale, dar şi istoriceşte Brâncuşi reprezintă pe plan mondial un factor deter- minant către noua orientare naturistă (în sens primitivist şi cu nuanţele ce le vom vedea). II Şi acum să cercetăm caracteristicile artei lui Brâncuşi pentru a-i defini stilul şi valabilitatea. Ceea ce izbeşte, în primul rând, la acest sculptor este dispreţul său faţă de portretul şi nudul concrete şi apropiate de realitate, chiar când pot exprima sufletul artistului sau interpreta, prin stări sufleteşti, lumea. Pentru Brâncuşi nudul academic şi chiar acela al Renaşterii şi Barocului, nudurile create de genialul Michelangelo sunt biftekuri sau carne de măcelărie. Puritatea sa geologică şi animală fuge de ceea ce omenescul dra- matism michelangelian iubea mai mult şi de ceea ce Rembrandt, autorul acelei « Vaci spintecate » dela Luvru — spintecată şi aser- vită omului — înnobila, cu ochii unui orăşean care surprinde şi în vitele dela măcelărie un splendid joc de colori. Nu trebue să ne mire o astfel de repulsie faţă de tot ce este con- cret trupesc. Poate să fie aici vechea pudoare ţărănească faţă de trup, explicabilă prin cine ştie ce credinţe magice sau sexuale. Poate să fie şi credinţă creştinească, trupul fiind socotit lăcaşul păcatelor. Poate să mai fie şi repulsia faţă de idolatrie — mai ales când e vorba de portret — urmare a biblicei porunci de a nu face chip cioplit. Toate acestea pot constitui explicaţii, dar mai presus de ele orânduim viziunea păstorească a Românului, care în faţa munţilor cu stânci monstruoase şi cu armonie geologică totuşi îşi dă seama de nimicnicia omului şi de puterea imensului templu care este natura. De frăţia lui cu lemnul, şi cu animalele, sau cu tot ce e formă elementară. In arta lui Brâncuşi, anti-carnalul, se VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI 631 trezeşte dragostea pentru arhitectonica naturii, pentru acele con-y strucţii realizate de eroziunile milenare şi care trebue să fi inspirat şi pe acel popor de geometri şi arhitecţi, chiar şi în plastică, Egip- tenii. Am găsit o însemnare scrisă de noi, după ce am văzut unele lucrări egiptene la British Museum: «Egiptenii concep sculptura ca desprinsă din arhitectonica naturii. Sculptura lor e desprindere din natură, e însemnarea individuală a ordinii monumentale a naturii. E stilizare, muzicalizare omenească a materialului găsit în natură. Ei modelau blocuri uriaşe. Piatra le vorbea mai mult decât căldura trupului omenesc. Privesc cei doi lei din granit roşu, ce-au aparţinut clădirilor restaurate de Tut-Ankh-Amon (1360 î. d. Hr.). Leii sunt trataţi stilizat, de simţi încă ordinea pietrii, natura ei de bloc rigid şi colţuros. Granitul permite linii mari, esenţiale; nu amănunte şi de aceea o astfel de sculptură ar râvni-o şi cubiştii mai moderaţi». Nu trebue să ne gândim — când e vorba de primitivi sau de Brâncuşi — la acel modern sentiment al naturii, care farmecă mai ales prin priveliştile copacilor şi florilor. Acest sentiment presupune o distanţare orăşenească faţă de natură sau cultul unei evadări. Acest sentiment al naturii, pe care mai ales romanticii l-au adus culturii europeene, începe să fie menţionat — în sensu-i modern — mai întâi de către un poet alexandrin cam prin secolul al III-lea după Hristos şi anume în versurile următoare: «în casă ţi-e odihna, afară vraja naturii» (citat după Bosanquet, Three Leclures on Aesthetics, p. 54). E vorba de altceva la primitivi sau la oamenii naturii. La ei nu conştiinţa estetică a peisajului, ci comuniunea indisolubilă cu natura are semnificaţie. Ei nu admiră distant şi liric peisajul, ci-1 trăesc, asemeni ciobanului căruia, lipsindu-i preotul pe creştetul munţilor sau la marginea codrilor, se spove- deşte paltinului şi se împărtăşeşte, după străvechea-i lege, care este de sigur şi aceea a lui Brâncuşi vegetarianul, cu mugurii copa- cilor. Obiceiul acesta a fost constatat pentru Ardeal de G. Bogdan- Duică, iar pentru munţii Moldovii de către preotul Dumitru Fur- tună (Anuarul Liceului Petru Rareş din Piatra-Neamţ, 1942, p. 63). Brâncuşi îşi aminteşte de iconarul, care înainte de a începe să pic- teze şi de crucerul, care, înainte de a ciopli, posteau câteva săptă- mâni (articolul d-lui Petre Pandrea). In arta lui Brâncuşi stărue instinctiv ecoul primelor începuturi ale orientării omului preistoric în cosmos, atunci când se săvârşea 63 i REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB pura comuniune a omului cu piatra, dar mai ales anumite procedee tipice neoliticului. Comuniunea omului cu piatra începe încă din eolitic, care precede paleoliticul şi când se ivesc acele unelte de cremene, produse accidentale ale naturii, asupra cărora stărue aceeaşi nedumerire ca şi a aceea a vameşului american sau al lui Socrates, neştiindu-se dacă au fost sau nu întrebuinţate de oameni, înainte a de se ajunge la piatra lustruită, caracteristică ultimei părţi din neolitic, deci cam cu 6000 sau 5000 de ani înainte de Hristos, omul preistoric crease o sculptură şi o pictură uimitor de înaintate faţă de rudimentara-i cultură. Apropieri izbitoare se pot face între arta lui Brâncuşi şi sculp- tura paleolitică, mai puţin concretă şi descriptivă decât pictura de pe pereţii grotelor, sculptură care înfăţişează femei, exagerân- du-li-se formele legate de reproducere, ca acea statuetă Venus din Willendorf sau mai ales ca acele simboluri ale fecundei maternităţi, abundent întrupate, dela Menton, toate aurignacee şi slujind pro- babil unui cult religios. (Reproducerile lor se găsesc şi în Eckard von Sydow, Die Kunst der Naturvolker und der Vorzeit, Propylâ n Verlag, Berlin, ed. IlI-a, pp. 462, 463, 464, şi urm.) D. V. G. Pa- leolog menţionează o statuetă femenină în ivoriu, desgropată la Lespugue, în 1923, şi care aparţine aurignacianului (paleolitic), semănând cu unele sculpturi femenine lucrate mai înainte de 1923 de către Brâncuşi. Dimpotrivă, trebue observat că nu există aproape nicio legătură între Brâncuşi şi pictura aproape realistă, ce reprezintă pe pereţii grotelor animale, realizându-le, cu timpul, policrom, în stilul solutrean şi magdalenean al frescelor dela Font de Gaume şi Altamira, cu renii şi bizonii cei atât de concret şi fin descrişi şi care ne arată că nu trebue să stăruim în a asemui stăruitor pe omul preistoric cu sălbatecul de astăzi, căci niciodată sălbatecii nu ajung la desăvârşirea imaginilor paleolitice. Artiştii paleolitici ştiau să picteze realist şi uneori să dea în mod impresionist sugestia mişcării unei turme de reni, deliniind complet numai patru animale, iar restul turmei sugerându-1 prin trasarea coarnelor, nervos pre- lungite, într’un impresionant ritm (gravură magdaleniană găsită în grota din La Mairie). Arta abstractă, ajutată de o tehnică mai înaintată, se realizează în neolitic. Atunci se lustrueşte piatra şi se ridică acei stâlpi de piatră tainici, menhirii, monştri prin care se amintea şi se menea ceva, VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI 633 aşa cum o fac şi troiţele din Oltenia, legaţi şi ei de cultul religios şi funerar, fiind poate şi semne de conjuraţie şi magie, dar, de fapt, şi o imitare a naturii prin ridicări monumentale, făcute în sensul ei. Pentru a înţelege pe Brâncuşi să ne gândim la armele şi uneltele de piatră ale neoliticului, mai lustruite decât cel mai neted metal, la tăria respectată şi utilizată a cremenii, la monumentalii menhiri ce repetă geologia în funcţie de un gând omenesc. Prin aceste înfă- ţişări ale neoliticului şi prin realizările epocii bronzului şi metalelor, ca şi prin sculptura în lemn — piatra şi lemnul caracterizând până în zilele noastre civilizaţia românească, în primul rând civilizaţie de crescători de vite şi de agricultori, mai mult decât industrialul metal — trebue înţeleasă orientarea şi viziunea lui Brâncuşi. De sigur cronologia preistorică şi unele teorii asupra începuturilor artei oferă încă destule dificultăţi pentru a ne baza absolut pe ele. Datarea diferită a întâmplărilor din neolitic şi din epoca metalelor poate face ca monumentele megalitice din nordul Europii să fie creaţii de sine stătătoare sau, dimpotrivă, imitaţii după arhitec- tonica egipteană (A. L. Kroeber, Anthropology). De asemenea, dacă am accepta pe de-a’ntregul paralelismul stabilit, printre primii, de către Ernst Grosse (Anfănge der Kunst) între formele vieţii eco- nomice şi formele artei, anume că popoarele de vânători nomazi se exprimă în plastică naturalist (adică — în sensul nostru — în mod concret, realist, fidel descriptiv), iar popoarele de agricultori şi crescători de vite în mod abstract şi decorativ, atunci am înţelege mai puţin din religiozitatea şi puritatea artei lui Brâncuşi, care aparţine unei civilizaţii pastorale şi agricole, dar al cărui abstrac- tism, după cum vom vedea, este legat de concretul viziunii arhi- tectonice a lumii, de geologia, despre care nu se poate spune că e abstractă pentrucă nu respectă sensul formelor citadine din ultimele veacuri europene. De altfel, paralelismul lui Grosse a fost combătut de un Eckart von Sydow, care a propus cu mai multă temeinicie un paralelism între fenomenul religios şi cel artistic, alţii legând arta de totemismul religios şi social şi de sexualitate, găsindu-se, în genere, stiluri şi cicluri la preistorici şi la primitivi, ca şi în cul- tura mai nouă. Dar nu numai geplogia îi spune îndeosebi lui Brâncuşi tainele originare ale lumii, ci şi formele elementare organice. Naturismul său este dincolo de « naturalismul» animalier al realiştilor pictori 634 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE paleolitici, dar nu şi dincolo de frumuseţea animalelor, de forma lor originară. Oul şi pasărea vor fi primele teme fundamentale ale sculpturii lui. El nu caută, ca Rodin, jocul suprafeţelor şi al aparenţelor vizuale, ci forma originară, anorganică şi organică, esenţa structurii, funcţiunea originară a formelor. El e mai apropiat de lumea neoliticului—în care apar şi vasele preistorice, forme minunate împodobite geometric, ca minunăţiile dela Cucutenii Iaşilor şi poate că d-1 Adrian Maniu să aibă dreptate când crede că Pasărea « cântătoare a slăvilor » a lui Brâncuşi provine dintr’un ulcior — şi de arhitectonica Egiptului. Neoliticul a fost continuat de civilizaţia de piatră şi lemn a Da- cilor în care sculptorul contemporan se regăseşte. Primitivismul său e echilibrat, cuminte, luminos, aproape potolit de orice pornire sălbatecă sau brutală, asemenea lumii satului românesc, răbdătoare în creaţiile ei ca şi natura. Brâncuşi sapă piatra şi ciopleşte lemnul sau lustrueşte metalul cu răbdarea unui ţăran căruia nu-i este teamă de noaptea pădurii şi de fugămicia clipelor. Luminozitatea şi echilibrul său sunt depărtate de dionysiacul tracic şi de amorfele figuri şi reliefuri ale vechilor Slavi (secolul al Xl-lea, reproduse şi în SydoW, op. cit., pp. 534—535). Cu Egiptul, el are în comun unele trăsături spirituale şi altele tehnice. Tematica oului şi păsării şi-a găsit poate desvoltarea in- tr’unele forme ale plasticei egiptene, cu formele ei ovale şi rom- boidale de-o caldă geometrie. Capetele de uliu şi ibis, ca şi statua sveltă a unei purtătoare de ofrande, cu torsul triunghiular şi cu membrele alungite (din secolul al XVI-lea î. de Hr.), aflată la Luvru ca şi acel Ibis, cu un minunat joc de articulaţii, între picioarele aşe- zate pe soclu şi pliscul alungit, obţinându-se o ritmică la fel de fericită ca aceea a Rugăciunii (lucrările egiptene la care ne referim se găsesc reproduse şi în Elie Faure, Histoire de Vart, L'art ancien, 1926, pp. 44, 49, etc.). Măreţia artei egiptene — atât de hieratică, hermetică şi solitară de asemenea anonimă sau impersonală—căuta dăinuirea prin- tr’un material, care să reziste schimbărilor geologice şi să păstreze lăcaşul omului cât mai mult. De sigur, Brâncuşi nu are trufia farao- nilor şi credinţa de a dura în faţa morţii. Din această pricină, arta lui nu are monumentalitatea aceea uriaşă şi oarecum sfidătoare faţă de om şi apropiată de orizontul tainic. Pietrele, lemnele şi me- VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI 635 talurile Românului vor, însă, să dureze cât îi este dat lumii acesteia trecătoare, asociindu-şi durata de durata elementelor cele mai rezistente din geologia milenară şi industria modernă. Dârzenia lui de ţăran daco-roman nu are orlogiul conducătorilor egipteni, dar are destul din credinţa lor în viaţa granitului şi a materialelor re- zistente. Religiozitatea lui Brâncuşi nu mai are dogmatismul şi complicaţiile doctrinei egiptene, ştiind că lumea aceasta este pieri- toare. Dar sufletul lui caută depăşirea vremelnicului prin materialele mai dăinuitoare decât omul, procedând asemeni naturii anorga- nice. El singur nu poate lucra piramide şi nici ridica menhiri, dar de- voţiunea lui de cioplitor are de sigur multe din religiozitatea pre- istoricilor şi a Egiptenilor şi, adesea, o pietate de sculptor şi arhi- tect funerar. Ne povestea în toamna anului 1938, când l-am cunos- cut mai bine, că odinioară i se comandase un monument pentru Spira Haret. El a răspuns că nu înţelege să facă statuia unui domn în rendingotă, socotind că mai vrednică de neuitarea cuvenită lui Haret ar fi fost o formă pură care să încânte ochiul privitorului, monument abstract care odată cu bucuria contemplării lui să fie şi o pomenire a aceluia în cinstea căruia este ridicat. La noi la ţară, — ne spunea sculptorul — oamenii ridică în amintirea lui Ion câte o fântână şi Ion este astfel mai vrednic pomenit de-a-lungul anilor decât dacă i s’ar arăta chipul în piatră. Perpetuarea amintirii omului printr’o operă frumoasă sau bine- făcătoare, fiind totodată amintire şi menire: iată cum vede sensul artei Brâncuşi, urmaşul ridicătorilor de menhiri şi de monumente care repetă puterea şi dăinuirea naturii. Şi dacă artiştii şi artizanii egipteni, rămaşi anonimi, lucra adesea sub bătaia biciului, fiind de două ori sclavi, ai lumii şi ai artei, Brâncuşi îşi impune cu dela sine voie o devoţiune de sclav, lucrând din răsputeri la cioplirea pietrii sau a lemnului, la şlefuirea metalelor, la netezirea maniacă a formelor, concurând eroziunile încete, îndelungate ale naturii sau perfecţia formelor organice originare. Devoţiunea aceasta este mai mult decât aceea a artizanului medieval, căci constitue aproape o răspundere metafizică şi cere o sforţare suverană ca aceea a na- turii. Când ne referim la arta egipteană nu ne gândim fireşte la înce- puturile realiste, anterioare Sfinxului, ci la epoca clasică, atunci 636 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE când sculptura este religioasă şi funerară, repetând şi depăşind arhitectonica naturii, între cele două modalităţi de expresie exi- stând o durată de vreo treizeci de veacuri. Mai cu seamă Egiptenii sculpturii arhitectonice şi geometrice au pus o problemă atât de greu de înţeles până şi astăzi, aceea a corespondenţa dintre formă şi materie. Materializând geometria şi întrupând în granit idealuri geometrice, s’ar putea spune că la ei spiritul cârmueşte materia şi forma fondul. Dar adâncind bine monumentele marii sculpturi egiptene, putem să ne întrebăm şi noi, cum o fac atâţia esteticieni şi istorici ai artei dacă sculptorul geometru « ciopleşte stâncile în coloşi sau dă coloşilor aparenţa de stânci» (Elie Faure, Hisioire de l’Art, L’art antique, ediţia 1926, p. 67). Problema văzută mai adânc, prin corelaţia natură-artă, na- turism-humanism, frumos natural-frumos artistic a frământat atâtea spirite alese, căci nu e fără însemnătate să ştii dacă materia, adică natura a dictat forma sau dacă omul a impus materiei (na- turale) forma spiritului său. Un popor atât de spiritualizat, cu cre- dinţe religioase atât de complexe şi dinamice, ca acel egiptean, a creat deopotrivă o artă abstractă şi materială — abstractă, pen- trucă întrupează o idee şi o credinţă; materială sau concretă, pen- trucă totuşi această idee a găsit-o în măreţia geometrică şi în dăinui- rea geologică a naturii, frumosul natural şi frumosul artistic conto- pinduse într’o expresie unică, aşijderea ca în interpretările esteti- cienilor idealişti, care nu joacă pe opoziţia naturii şi a artei, a fondului şi a formei, ci dimpotrivă. In Metafizica sa (V, Cap. II), Aristoteles stabileşte patru feluri de cauz>: materia, forma, mişcarea şi ţelul final, spunând că arama, de pildă, poate fi socotită drept cauza statuei, a cărei materie este. Statuia are drept cauză, în acelaş timp, arta sculptorului şi arama din care e făcută. Polyclet statuarul şi nu omul e cauza directă a statuei, dar indirect şi Polyclet omul, căci câteodată cei doi Poly- cleţi nu pot fi izolaţi unul de altul. Spre deosebire de procesul organic, Aristoteles recunoaşte că în procesul artistic materialul potenţial există prin sine, iar munca artistului vine să se adauge. In procesul organic ele-s identice şi coexistente. Credem că arta, mai ales arta egipteană, pare a pleda pentru identitatea dintre materie şi formă, dintre natură şi artă şi de aceea a spune că arta egipteană sau cea a lui Brâncuşi sunt abstracte înseamnă a spune VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI 637 ca această artă nu este pe măsura concretului nostru omenesc, a mediului nostru înconjurător, deci abstractă faţă de viziunea so- cială a lumii de azi, dar nu şi faţă de cadrul naturii cu care geometria şi arhitectonica sculpturii egiptene se interrelează, în dorul unei expresii unice, dăinuitoare, măreţe. Ea nu merge la amănuntele şi aspectele cotidiene, ci la esenţele reale ale cosmosului, fiind uneori mai materială decât fragilele aşezări omeneşti. Coloanele fără sfârşit ale lui Brâncuşi sunt derivări ale geome- trismului egiptean — care iubea romboidalul, ca şi ovalul — şi poate reducţii perfecte ale idealului babilonian de a construi un turn infinit. Templul lui Baal se ridica la două sute de metri, având dorinţa nu de a sgâria norii, ci de a se apropia de cupola înstelată a cerului. Cu ajutorul avioanelor, noi ne-am ridicat mai sus decât Babilonenii, dar pentru a privi tot în jos, schimbând rostul vremel- niciei tot pentru vremelnicie. Un critic străin observa că proporţiile Coloanei fără sfârşit (cea din 1916—1918) a lui Brâncuşi contrazice principiile inginereşti privitoare la stabilitate (C. Gideon-Welcker, Modern Plastic Art). Dacă e aşa, nu avem în Brâncuşi un spirit în care se răsfrânge in- stinctiv şi cu o demiurgică inspiraţie dorinţa de infinit a Babilone- nilor şi tainele esoterice ale inginerilor egipteni? In legătură tot cu aceste generalităţi configuraţioniste, după care vom trece curând la analiza personalităţii şi creaţiei brâncu- şiene, amintim câteva observaţii substanţiale ale unui critic străin asupra spiritualităţii sculptorului român. Nu cunoaştem numele criticului, pentrucă articolul său l-am cetit doar în traducere, în numărul închinat lui Brâncuşi de revista Contemporanul (Anul IV, Nr. 52, Ianuarie 1925) şi acolo din nefericire nu se menţionează numele autorului, ci doar provenienţa articolului din The Arts, Iulie 1923. Criticul străin interpretează arta lui Brâncuşi ca apar- ţinând unei concepţii metafizice, având ceva din sistemul unui monist modern inspirat de filosofia lui tao. Brâncuşi intră în spiri- tul universal al lucrurilor, nelimitându-se la imitarea imaginei lor: el comunică senzaţiile realităţii, astfel cum ni le procură natura, fără a reproduce sau imita. Brâncuşi, susţine criticul, ne învaţă să apreciem calităţile sculpturale ale naturii, materia continuându-şi viaţa ei naturală. Brâncuşi nu săvârşeşte crima de lese-materie. Ca şi artiştii din primele timpuri ale artei creştine şi ca şi sălbatecii 63R REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE africani, Brâncuşi ştie să păstreze viaţa materiei, nerănind lemnul, respectând piatra, marmora şi metalele. Apărarea materiei — în numele principiilor lui Brâncuşi — de către criticul revistei The Arts merge până acolo încât el cere ca materia să determine subiectul şi forma, sculptorii trebuind să lucreze materia prin substracţie, iar nu prin adaos, cum se procedează îndeobşte în zilele noastre. Brâncuşi este «primul om» care a pus în sculptura lui ideea monistă a bătrânului Taoist, despre care se ştie că «iubea obscuritatea mai mult decât orice şi că a şters orice urmă despre dânsul cu bună ştiinţă ». Interpretarea este interesantă şi, în genere, descoperă multe adevăruri brâncuşiene, exagerând însă, unilateral, cultul materiei, chiar dacă îi conferă artistului şi o credinţă metafizică. Iubirea de obscuritate şi monismul acesta aproape materialist contrazic însă luminozitatea artei brâncuşiene şi spiritualitatea artistului. III Trecând la analiza personalităţii şi creaţiei brâncuşiene vom da şi câteva date biografice elocvente pentru arta sa. Ni le-a spus în 1938, când a stat mai multă vreme în ţară. Mic de statură, Brâncuşi are în ochi viociunea unui viezure. Chip arătos de înţelept creştin. Barbă sfătoasă, reliefând nişte buze calde, sensuale, zâmbitoare, armonios croite. Mâini fine şi nervoase. O maturitate senină, su- râzătoare, sănătoasă. Nimic de romantic sau de boem într’însul. Ceva de ţăran-boer român, calm în gesturi şi cumpănit la vorbă, dar iubind oamenii şi dornic de comunicare. In interior, purtând scufie şi un şal pe umeri avea ceva din tipul marilor pictori impre- sionişti. Mereu viu şi adânc, ca un om al naturii, vorbind simplu, dar sfătos. Un Creangă oltean, trecut prin străinătăţi şi rămânând mereu om şi privind totul printr’o adâncă înţelepciune de iluminat. S’a născut în comuna Peştişani din judeţul Gorj. Anul naşterii: 1876 (Cf. Cari Einstein). Nu ne-a vorbit de frageda-i copilărie, dar după d-1 V. Paleolog, un foarte devotat prieten şi luptător pentru cunoaşterea artei sale, reiese că fiul moşneanului Radu Brâncuşi a fost trimis cu oile după terminarea celor patru clase primare. A fugit de acasă mai întâi la Târgu-Jiu, muncind la un boiangiu, apoi, după o revenire în satul său, la Craiova. Aici — ne-a povestit sculp- torul — a fost băiat de prăvălie şi chelner, muncind câte optspre- VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRANCUŞI 639 zece ceasuri pe zi, într’o băcănie şi apoi cârciumă. Ne-a evocat fără ură dificultăţile acestui trai, spunându-ne că ele l-au şlefuit, fă- cându-1 diamant. Experienţa aceasta l-a fascinat şi întărit. Dela d-1 V. Paleolog aflăm că băiatul de prăvălie uimea prin îndemăna- rea-i de a lucra cu cuţitaşul. Câştigă un rămăşag că va face o vioară din scândurile uşoare ale unei lăzi de portocale. Urmează, apoi, la Şcoala de Arte şi meserii, pe care o termină cu premiul I şi se în- scrie la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti, isprăvind-o ca laureat numai după doi ani. Avusese ca profesori pe merituoşii Ion Geor- gescu şi V. Hegel. Este probabil interesat în Anatomie, căci lucrează un ecorche, ni se pare pentru Facultatea de Medicină. L’am văzut reprodus într’o revistă de mare prestigiu literar şi artistic. This Quarter, animată de cei mai puri poeţi anglo-americani de astăzi T. S. Eliott şi Ezra Pound, acesta din urmă admirator şi prieten al sculp- torului român. Am avut în mână acel număr voluminos, care con- ţinea numeroase reproduceri după operele lui Brâncuşi, începând cu ecorche-ul lucrat — dacă ne-amintim bine — în primii ani ai secolului nostru. N’am putut intra în posesia acestui preţios exem- plar din This Quarter, care ne-ar fi ajutat mult la cronologia opere- lor şi la stabilirea locurilor unde se află ele. Dintr’o anumită concepţie care va reieşi din mărturisirile ce le vom da mai jos, sculptorul nu a îngăduit să se publice o mono- grafie asupra sa, astfel că o cercetare a ordinii în care a creat şi a variantelor tematice ale operei sale este dificilă. Astfel, în jurul activităţii sale s’a închegat o atmosferă de legendă, nu uşor de controlat ştiinţific, mai ales că suntem în faţa unui artist cu con- cepţii proprii şi care el însuşi s’a exprimat în scris prin câteva afo- risme şi poveşti cu tâlc1). *) *) In 1938, Brâncuşi admisese, în urma insistenţelor d-lui Prof. Al. Eosetti, directorul Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, ca -această instituţie să publice o monografie autorizată, cuprinzând numeroase reproduceri, alese de autor. Pentru textul introductiv sculptorul se gândise la d. Paleolog sau la noi. Neştiind de această intenţie, editorul i-a propus ca textul să fie scris de un mare poet al nostru. Sculptorul, nevoind să aleagă şi fiind sigur că se poate înfăţişa mai relevant singur, a declarat că preferă să-şi scrie el însuşi textul, răspunzând de întreaga publicaţie. Războiul a împiedecat realizarea acestei monografii, atât de aşteptată în străinătate, ca şi la noi. 640 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Revenind la biografie, fiind încă în ţară Brâncuşi lucrează un Laocon, distrus, şi bustul D-rului Davilla, acesta în 1903 pentru Spitalul Militar. In 1938, a regăsit acest bust cu braţele ciuntite, adică ajustate, fapt care l-a supărat imens. In străinătate există oameni care-şi construesc încăperi speciale pentru a găzdui operele sale, iar la noi nu numai că nu i se păstrează cum se cuvine puţinele opere ce află în ţară, dar i se amputează — din cine ştie ce biete pretenţii artistice — sau îi rătăcesc prin pivniţe, după cum ne arată d-1 Paleolog că s’a întâmplat cu ecorche-ul menţionat. Mai lucrează — credem tot înainte de plecarea în străinătate — Copilul, aflat la Pinacotecă. Devine membru societar şi nu fundator — cum s’a scris din greşală — al Tinerimii Artistice, întemeiată în 1901. In 1904 pleacă în străinătate. Mai întâi la Munchen, apoi la Paris, mergând pe jos dela Munchen la Paris. Aici îi este profesor Mercier. Greutăţile traiului nu-1 părăsesc. E nevoit să fie cântăreţ la biserica română din Paris şi să şteargă paharele într’un restaurant. Ne spunea în 1938: Timp de douăzeci de ani am trăit la Paris, cu 20 centime pe zi. Nu m’am plâns nimănui, n’am făcut nimănui nicio reclamaţie. Puteam avea bani, dacă m’aş fi îndeletnicit cu altceva. Dar am vrut să fac sculptură şi tot pentrucă am vrut eu, am ajuns la Paris. Mon jeu est â moi... Brâncuşi nu este însă dintre artiştii care cred că dacă faci artă trebue să mori de foame. Râdea de pretinsa lege că artistul trebue să sufere, trebue să fie nenorocit. « Nu faceţi legi, căci legile strică demnitatea omului» spunea acest ţăran-boer, care crede în înţe- lepciunea naturii şi mai puţin în cea a oamenilor. El nu socotea drept ca marile începuturi să se facă uşor şi fără sacrificii, de aceea a îndurat mizeria ca mijloc necesar unui începător ca dânsul, dar nu o mai justifica odată ce artistul s’a realizat. De altfel, acest artist cu destulă faimă universală — care ar fi mult mai mare dacă el ar fi fost mai puţin demn şi legendar — are o foarte româ- nească părere despre bani. Când avea de luat bani, ne spunea: « banul e ochiul Dracului f>, pentru ca după ce i-a luat să ne spună: «bani au şi ţiganii». Adânciţi dialectica aceasta şi veţi înţelege cât de pur şi de natural este acest ţăran-boer. La Paris, tânărul Brâncuşi face bustul patronului său, Char- tier, proprietarul unui mare restaurant. Duce bustul într’o roabă şi-l prezintă juriului Salonului Oficial, care-1 acceptă şi-l aşează VALOAREA SCULPTURII LUl'C. BRANCUŞI 641 la loc de cinste. (Informaţia din V. Paleolog). Se pare că marele Rodin a vroit să-l cunoască, căci şi la Paris, ca şi în ţară, dela primele afirmări Brâncuşi apare un om excepţional, căruia triumful ieftin i-ar fi fost atât de uşor, dacă geniul său nu i-ar fi impus o cale pe cât de proprie şi originală pe atât de dificilă, totdeauna arta mare şi nouă întâmpinând rezistenţa celor deprinşi cu altceva. întâlnirea cu Rodin nu are urmări. De altfel, Brâncuşi va fi hotărîtor mai târzii* în opoziţia faţă de impre- sionismul rodinian. După doi-trei ani de izolare şi probabil de profundă concentrare de sine, Brâncuşi ajunge la modalităţile unei arte noi, la reali- zarea viziunii lui despre lume şi artă. Dacă nu greşim — noua orien- tare începe cu sculpturile La muse endormie (aflată la un colecţionar american) şi Le Commencement du Monde (Colecţia Rocher). In 1909, isprăveşte prima formă a Păsării Măiestre, a doua formă reali- zând-o în 1915, pentru a continua în numeroase variante, din ce în ce mai abstracte şi mai pure, această viziune a sborului avântat. Urmează atâtea opere celebre ca: Focă (aflată la Paris), Pinguinul (în Statele-Unite), La Negresse, Cariatida (în lemn), Noul născut, Leda, Socrate, La femme endormie (Muzeul Simu), Timiditatea, Hi- mera, Narcis, altă Ledă, Cuminţenia Pământului, Rugăciunea (ci- mitirul din Buzău), Cariatida (piatră), Portretul P. D. Ka, Sărutul (cimitirul Montparnasse), Portretul d-rei Pogany, încercări de fresce, Narcis, Pui de pasăre, Adam, L'Enfant Prodigue, Vrăjitoarea, La Colonne du Baiser. Lista e departe de a fi completă şi în ordine cronologică. Aceeaşi temă sculptorul o tratează în numeroase forme şi materiale. Puţine opere sunt în ţară. In afară de cele menţionate, ne amintim de un cap geometric în bronz, aflat mai de mult în atelierul d-lui Fr. Storck, şi de Cuminţenia Pământului (colecţia d-nei Darvari). De asemenea, nu trebuesc uitate monumentele dela Târgu-Jiu, comandate din iniţiativa d-nei Aretia Gh. Tătărescu, care binemerită omagiul tuturor celor care cunosc însemnătatea mondială şi românească a sculptorului, care în patria lui n’a putut fi profet. Târgul-Jiu va fi citat de acum încolo în cărţile de istoria artei moderne, cinste de care nu se va bucura niciun alt oraş româ- nesc în afară de Buzăul, în al cărui cimitir se află Rugăciunea şi în afară de Bucureşti, unde se află răspândite pe la colecţionari şi la două-trei instituţii câteva lucrări de Brâncuşi. 11 642 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înainte de a trece la analiza acestor creaţii unice, câteva amă- nunte elocvente despre om şi despre artist. Brâncuşi înţelege viaţa socială ca un loc de realizare a fiecăruia potrivit vocaţiei şi datoriei sale. înţelepciunea lui daco-romană are o teorie aşa zisă a piramidei fatale. Toţi oamenii — ne spunea el — văd lumea ca o piramidă (în viaţă, nu în artă n. r.) şi se înghesuesc într’însa pentru a ajunge cât mai sus, în vârful ei. De aceea, se mănâncă între ei şi sunt nefe- riciţi. Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte firesc, dacă s’ar desvolta ca spicul de pe câmp, fiecare ar fi ceea ce trebue sau poate fi. Căci unuia îi este dat să fie spic mare şi altuia spic mic... Apoi cam în aceeaşi ordine de idei ne comunica următoarele aforisme: Gloria este cea mai mare excrocherie pe care au născo- cit-o oamenii. (Se înţelege, credem, de ce Brâncuşi s’a ferit de reclama modernă, de ce nu a autorizat monografii şi de ce totuşi i s’a ţesut un fel de legendă în jurul fiinţei sale). Acest ţăran-boer, care a cetit pe Plato şi pe Aristoteles şi care a călătorit în India şi în America, crede într’un Dumnezeu nu exact creştin, ci filosofic (expresia este a sa). Prin artă, te desbari de tine-însuţi. Măsura şi numărul de aur te apropie de Dumnezeu. Crede că arta este de natură religioasă, trebuind să dea măsura oamenilor. După arta religioasă, a urmat decadenţa. Nudurile sunt biftekuri. «Fac artă pentrucă simt nevoia. Omul este ca într’un deşert şi îşi face o lume a lui, pricinuind bucurie celorlalţi prin artă, dar numai atunci când ajunge la adevărata lumină. Pentru aceasta, trebue să goneşti pe imbecilul din tine. In faţa celorlalţi, ai dreptul de a părea idiot»... « Lumea poate fi salvată prin artă. Artistul face, în fond, jucării pentru oamenii mari. El e ca viermele de mătase »... « Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi». Oltean, Brâncuşi nu este povestitor ca Moldovenii. El se ex- primă mai mult prin aforisme şi parabole, deci mergând, ca şi în arta sa, la simbol, chiar dacă întrebuinţează acelaşi material pro- venind, ca şi la Creangă, din contactul direct cu natura. In vorbirea sa se referă mult la animale, la flori, la natură. Exemplul cu spicul de grâu şi cu viermele de mătase. In legătură cu situaţia sa în ţară, unde niciodată nu a cerut nimic, având aceeaşi demnitate, dar şi conştiinţă a geniului, ca şi George Enescu, sculptorul ne spunea că la noi trebue să alergi după oameni, trebue mereu să-i cauţi — chiar când ei îţi propun ceva — pe când la Paris ei vin la tine. Şi Valoarea sculpturii lui c. brâncuşi 643 imediat după aceasta ne-a spus o poveste scurtă şi cu tâlc: O mai- muţă iubea atât de jrnult un iepure încât îl ţinea mereu la subţioară şi nu-1 lăsa nici să mănânce. Atunci iepurile şi-a zis că e mai bine să iubeşti decât să fii iubit. Această parabolă naturistă se potriveşte probabil relaţiilor dintre artist şi conducătorii societăţii. O alta, publicată de revista Integral (Anul I, Nr. 4, 1925) simbolizează probabil relaţiile dintre artist şi critic. E scrisă în franţuzeşte, dar răsună atât de româ- neşte, ca uneori proza lui Panait Istrati, aici textul fiind parcă al unui unchiaş ţăran: «II y avait dans Ies temps, trâs, tres, tres an- ciens temps, quand Ies hommes ne savaient pas comment Ies bâtes viennent au monde... Un jour de ces temps-lâ, un homme a trouv6 une poule qui couvait ses oeufs — Et comme ces temps-lâ Ies betes et Ies hommes se comprenait, il lui demanda qu’este ce qu’elle faissait. Et comme la poule etait gentille — car ces temps-lâ Ies bbtes avaient beaucoup de respect pour Ies hommes — Ah 1 beaucoup, beaucoup, beaucoup plus que maintenant — elle se leva pour ne pas tenir un homme debout et s’en alia lui expliquer. Et lui expliqua longtemps, longtemps, et tant que, quand elle retourna â ses oeufs, Ies oeufs etaitnt dejâ gates. C’est pourquoi que de nos jours Ies poules qui couvent Ies oeufs se fâchent â nous crcver Ies yeux, quand nous approchons de leur nids 1». Cât este de Român Brâncuşi în tâlcul şi expresia acestei po- veşti, cu sfătoşenie isteaţă, cu repetiţii naive, care adâncesc sensul în timpuri de mit şi cu un haz simbolic, nu e nevoe să mai insistăm. S’a spus că are din humorul latent al lui Joyce. Brâncuşi a rămas Român în arta lui, în expresia fiinţei sale, în concepţia despre lume şi, de asemenea, în viaţa socială. Deşi a lipsit, odată, la rând zece ani din ţară, nu s’a făcut cetăţean francez, păstrând paşaport ro- mânesc şi astăzi. «Nu m’am făcut cetăţean francez pentrucă vreau să fiu ceea ce sunt. Altfel aş fi un parvenit» ne-a spus el. înaltă conştiinţă artistică şi demnitate omenească 1 Revenind la legătura lui cu animalele, florile şi natura mai menţionăm ceea ce ne-a spus despre căţeaua lui. «I-am aruncat, odată, foarte departe mingea de golf. Căţeaua a alergat s’o prindă, mi-a adus-o înapoi, dovedindu-mi ce poate. A doua oară, însă, n’a mai vrut. Nu s’a lăsat dusă. Nici eu nu vreau să fiu mai prost decât căţeaua mea.» înţelepciunea aceasta instinctivă o are şi u 644 revista Fundaţiilor reCALE în alte privinţe: «Toate boalele vin din contrarietate. Animalele sălbatece nu se jigăresc; cele domestice şi oamenii se jigăresc, pentru că se lăsa roşi de contrarietăţi. In dragoste, contrarietatea e şi mai tare, căci amorul este cea mai mare excrocherie a naturii». Acest om vrea să fie ceea ce este. A rămas simplu şi natural, vorbind cu aceeaşi plăcere cu negustorii şi precupeţele Parisului, ca şi cu personalităţile lumii politice şi artistice, care adesea vin în frac şi rochii de seară în atelierul său, un adevărat şantier. Locuia în Impasse Ronsin 11 (rue de Vaugirard 152). Uneori, îşi îmbracă oaspeţii în salopetă ca să nu-şi murdărească hainele de gală. La Paris, Brâncuşi e mereu căutat şi ospitalitatea-i românească e cunoscută. Bucătar emerit, târgueşte singur, având o seamă de anecdote despre măcelari, precupeţe, vânzătoare de tutun, iar seara, după lucru, oferă cine oaspeţilor mai de seamă. E mereu în contact cu viaţa, cu oamenii, cu lumea, rămânând el însuşi, ştiind să fie pustnic atunci când trebue şi cunoscând bine valoarea oame- nilor, cărora în genere pare a le prefera animalele şi natura. «Mă simt stânjenit când se scrie despre mine. Nu mai pot deschide cu aceeaşi uşurinţă uşa celor care scriu despre mine, nu-i mai pot primi în saboţi». Ne-a povestit nedumerirea poetului Ezra Pound după ce i-a închinat articolele şi numeroasele reproduceri, probabil din This Quarter, Brâncuşi arătându-se nemulţumit pentru faptul în sine, iar marele Pound crezând că pentru motivul de a nu-i fi reprodus destule fotografii în revistă. Totuşi, nu trebue să se creadă că artistul e neglijent faţă de opera sa, fiindu-i indiferentă aprecierea lumii. Am arătat cât s’a supărat de amputarea «artistică» a bustului D-rului Davilla, vroind să dea în judecată instituţia căreia îi aparţine bustul. Avem impresia că e deplin conştient de valoarea fiecărei opere a sa şi ştie de soarta ei. Ne-a povestit cu satisfacţie cum un filosof din Los Angeles, care are opt lucrări de dânsul, printre care şi una din Păsările Măiestre, şi-a clădit o casă nouă pentru a aşeza cu perspec- tiva şi în cadrul cuvenit aceste lucrări. Un alt colecţionar ameri- can s’a mutat într’o altă casă pentru acelaşi motiv, iar un maha- radjah a modificat o măreaţă încăpere pentru a găzdui după cu- viinţa o operă a sa, Românul bucurându-se că a redat Orientului o formă în metal a legendei pe care Orientul a născocit-o, legenda Păsării Măiastre. Arta lui Brâncuşi s’a impus cu svon legendar, VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI 645 dincolo de publicitatea şi reclama obişnuită zilelor noastre. El este mai viu, mai prezent, mai căutat de spiritele care au reuşit să-l înţeleagă în atâtea părţi ale lumii decât în cărţile de artă străine, unde — cu excepţiile ce le vom arăta — nu i s’a statornicit încă locul ce-1 merită. IV Cu acea siguranţă şi mândrie tipică geniului, Brâncuşi şi-a dus singur povara formării sale şi niciodată nu s’a integrat în nicio mişcare, şcoală, curent sau grup, chiar dacă a acceptat să dea lucrări la unele expoziţii colective. El e singur, fiind prin el însuşi ceea ce este. Creaţia lui anticipează cronologic şi adesea întrece calitativ producţii care s’au bucurat de mai multă faimă publică şi de mai multă publicitate în cărţile de artă, mai ales pentrucă autorii s’au grupat în mişcări şi şcoli care au luptat pe toate căile, lansând manifeste, scoţând reviste, cooperând cu critica. Nimic din toate acestea, în cazul lui Brâncuşi. Dar tocmai din pricina aceasta, neexistând monografii şi studii cuprinzătoare despre el, nici măcar reproduceri suficiente şi sistematic înfăţişate, o analiză a creaţiei sale este cu totul dificilă, constituind un pionerat. Activitatea creatoare a sculptorului român se poate grupa după câteva viziuni sau teme, mereu formulate şi desăvârşite, im- punând simultan o deosebită aplicare tehnică asupra unor diferite materiale. încă din 1908, Constantin Brâncuşi materializează sau organi- zează geometria ovoidă, care va da acele capete culcate pe-un obraz, de femei sau muze adormite, ale căror ochi şi nas piatra abia le va delinia, pentru ca liniştea formei să fie deplină. Şi totuşi capetele acestea culcate au întreaga perfecţie formală a unui ou, acea netezire şi organizare a formelor din natura anorganică şi organică. Ţăranul din Gorj vede în ou principiul generator al vieţii, trezirea vieţii din însăşi perfecţia formei. Cu această viziune oare- cum de basse-cour, dar şi de esoterism egiptean el avea să aducă artei moderne o rezolvare tot atât de simplă ca şi oul lui Columb. Forma ovală dela 1908 va fi continuată şi din ce în ce mai abstracti- zată ca expresie şi mai rafinată ca proces de şlefuire. Oul — ca principiu de vieaţă, ca realitate încă dormantă, ca virtualitate de 646 REVISTA FUNDAŢIILOR RLGALE spiritualizare — este o monadă inspirată din care va proveni o parte din creaţia brâncuşiană. E una din acele forme originare, Urformen, pe care numai un om al naturii o putea găsi şi poetiza în piatră. Căci, în simplitatea esenţială a acestor forme ovoide, materia capătă o perfecţie, o frumuseţe organică şi tactilă, la care natura a ajuns după atâtea milenii. Paul Morand citează pe Jac- ques Doncet, minunându-se de Muza Adormită: «dacă această operă ar fi fost desgropată dintre ruine s’ar fi recunoscut în ea o minune ». Şi Morand adaugă: « Brâncuşi a ştiut cum să o aşeze pe ţărână, ca un cap pe o pernă sau un ou ţie struţ pe nisip. (Paul Morand, Papiers d'Identite). In formă ovoidă va lucra el şi o Le- bădă, precum şi alte subiecte, tratate cu aceeaşi perfecţie pură, în care geometria şi organicitatea se confundă, realizând expresia esenţială sau originală, dar cu un «uimitor simţ al raporturilor' şi cu cea mai delicată simţire», după cum a observat un este- tician de valoarea lui Clive Bell, care-i compară puritatea cu aceea a lui Poussin şi J. S. Bach. In 1909, realizează prima formă a Păsării Maiastre, care va avea variante din ce în ce mai abstracte, dar la fel de perfecte. Primele Păsări sunt, relativ, mai realiste, dar întemeiate tot pe ideea de a înfăţişa esenţa sau funcţia fundamentală: sborul. Bron- zul din 1919 e dintre cele mai uluitoare, volumul fiind parcă o alungire ovoidă, partea mai ascuţită stând la bază, subţiindu-se . pe nesimţite pentru ca plinătatea să ia un avânt în partea superioară şi să se subţieze iarăşi spre infinit. Pasărea aceasta nu mai are nimic real, dar forma-i de bronz, atât de neted şi de lucios încât îţi zăpă- ceşte privirile şi ţi le alunecă spre infinit, exprimă mai esenţial decât orice sculptură concretă caracterul esenţial şi minunat al păsării: avântul sburător, tensiunea-i organică înspre sbor, acea magnifique envolee a păsării. E ceva de mit în fiinţa măiastră a păsării, p poveste luxuriantă a farmecului Orientului, redusă la esenţă, prin forma perfectă, prin materia şlefuită cu o devoţiune de sclav egiptean sau de artizan medieval, prin lucirea-i nebunească. Sorii mâinilor tale i-am întins Pe mormintele nedeschise împinşi ne purtăm fântânile de sânge Să 'nălţăm vrem iară turnul lui Babei din năzuinţi cuib cuvântului dela început boltim, VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI 647 Ca în faţa unui cântec mare pasărea setii fulg de flacără răstignească-şi ivirea măiastră amăgitor de sfânt pe catapitcasmă. (Fragment din Ion Vinea, Pasărea Măiastră, 1920, publicat în Contempo- ranul, Ianuarie 1925). Din văzduhul boltitelor tale amiezi ghiceşti în adâncuri toate misterele. Inalţă-te fără sfârşit, dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi. (Fragment din Lucian Blaga, Pasărea Sfântă, în volumul Lauda Somnului, 1929). Fotografiile Păsărilor Măiestre sau de Aur sau de Fee — cum li se spune în diferitele limbi — conţin mai totdeauna pete albe, din pricina lucirii puternice a bronzului lustruit. E interesantă remarca d-lui V. G. Paleolog că «în luciul bronzurilor lui Brâncuşi strălu- cesc misterioase jocuri pyrice cu cuprins magic... Brâncuşi este cel dintâi care introduce prin lustruirea fără seamăn a materiei... esenţa focului, făcând astfel posibilă iradiaţiunea materiei... Focul bronzurilor lustruite, acea străluminare de adâncuri, pare reînvie- rea sufletului stins al materiei inerte » (Cartea a doua despre C. Brâncuşi, p. 31). Foca, Pinguinul, Peştele vor fi exprimaţi tot prin esenţa lor funcţională, care determină calitatea materiei. Iar cinetismul care în Pasărea Măiastră era sugerat de avântul formei şi de lucirea orbitoare a metalului, va fi realizat şi mai concret în Peştele jdin 1926, tot în bronz lustruit, —are şi altul în marmoră decorată cu multe vine — aşezat pe un soclu cilindric de marmoră şi făcut astfel încât să se poată roti în faţa privitorului. Geometrie dinamizată, cu suprafeţe netezi, având la un capăt o ascuţime necesară despi- cării apei, părând o forma formans sau arhetip platonian. Toţi peştii din toate apele lumii par întrupările particulare şi trecătoare ale acestei forme principiale, care conţine ideea sau raţiunea con- cretului organic. Dacă Păsările măiestre par o derivare verticală prin alungire şi prin rafinate împliniri de volum a oului sau poate a ulciorului ţără- pesc, Peştele apare un fel de turtire şi alungire orizontală a oului, 648 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La Brâncuşi, oul a fost înaintea pasării, dar amândouă sunt legate de o cauzalitate metafizică, inspirată probabil de miturile Orientului. In mitologia indiană, oul de aur care pluteşte deasupra apelor este soarele care răsare. La Greci, Leda dă naştere unui ou, în urma legăturii cu Zevs, metamorfozat în lebădă. Din acest ou iau viaţă Castor şi Polux, gemeni cu destine diferite, dar cu suprapământeană devoţiune. In alte viziuni, însăşi Leda e pasărea mică, încălzind ouăle de aur, care apar în folclorul atâtor popoare. Poate că şi ouăle roşii de Paşti, tradiţionale ţării noastre, să fi inspirat pe Brâncuşi, ca simbol al primăverii, al creaţiei, al lumii, sculptorul dând oului sensul de «act generativ unic», precum ţăranul îl înroşeşte, poate a semnifica forţa-i solară, actul minunat al creaţiei. Tematica aceasta ia diferite metamorfoze în viziunea brâncuşiană, la fel de semnificative şi plurale ca şi în mitologia măiastră a popoarelor ariene. Nu se putea ca un astfel de magician al formelor naturale să nu ajungă la sferă, circumscriind în ea ceea ce este mai perfect din realitatea noastră: capul omenesc. In piatră, marmoră sau metal, capul omenesc capătă aspecte de căpătâiu ale perfecţiei. Capete mai alungite, ovale cu aspect himeric, amintindu-ne de acelea ale lui Paciurea impresionistul, ale cărui forme par desprinse din noap- tea nefiinţei, dar care la Brâncuşi au structură geometrică şi duri- tate primitivă, chiar când sunt într’o somnolenţă animală. Hime- ricul reiese mai ales din pricina bazei contorsionate a bustului, mai mic decât ovalul capului. Ne gândim, apoi la acel cap femenin denumit Cuminţenia Pământului (colecţia d-nei Darvari) încă relativ concret şi la care piatra poroasă are din perfecţia eroziunilor geologice şi a rotunjimilor geometrice. Apoi capul acela femenin, lucrat în marmoră cu multe vine negricioase şi cu totul abstract, sferă înclinată pe un gât alungit, reprezentând o reducţie şi simpli- ficare geometrică — în folosul frumuseţii materialului marmorean — a acelui portret de femeie care se piaptănă, femeie cu capul alungit şi înclinat, împodobit de-un păr despletit şi care la 1909 fusese realizat încă şi mai concret şi totuşi stilizat, având asemănări cu plastica lui Lehmbruck, marele sculptor german despre care vom avea ceva de spus mai jos. Mai sferice şi mai abstracte încă sunt capetele lucrate în metal: de pildă faimosul portret al d-rei Pogany (1913) sferă de bronz aurit, perfect netezită şi rotunjită, căreia VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI 649 arcadele circulare ale sprâncenelor şi ochilor vin să se adauge, repe- tând circularitatea volumului. Şi tot sferic, este capul în piatră al lui Narcis, acesta înclinat într’o parte şi în faţă, părând numai ochii aplecaţi (două enorme delinieri elipsoide, sub o frunte rafinat bombată). «Narcis era aşa de frumos că nu se mai putea sătura admi- rându-se în luciul lacului. Şi din chipul lui Narcis al lui Brâncuşi n’a mai rămas decât doi ochi enormi şi oribili, care aveau să-i grăbească desnodământul final ». (Ion Minulescu, « Constantin Brâncuşi » în Integral Nr. 2, 1 Aprilie 1925). In desenele lui gingaşe, stărue aceeaşi puritate narcisică, obârşia purităţii copilăreşti, sigură pe geniul ei. Culmea abstracţiei este acea lucrare în bronz aurit Portretul Principesei X. Dintr’o formă bombată, aproape sferică, aşezată pe un soclu cubic de piatră se prelungeşte, înclinându-se, un cilindru (gâtul) care se termină cu o altă formă bombată (capul). E o geo- metrie circulară care-şi are geniale modificări prin şlefuire şi nete- zimi pyrice, o formă care nu mai are nimic omenesc într’însa, o formă frumoasă despre care ai tot dreptul să te întrebi dacă ex- primă o taină a naturii, un capriciu al geologiei, un organ animal. De fapt, acest Portret al Principesei X înseamnă o esenţă a organi- cităţii, putând fi şi portret redus la esenţă, dar şi esenţă generatrice. Unii critici s’au gândit la sexualitate, ceeace adesea se întâmplă — în arta preistorică şi primiţivă sexualitatea putând fi unul din fenome- nele cu care s’a asociat la început arta. Aflăm dela d. V. G. Paleolog că acest portret expus în cadrul expoziţiei Independenţilor la Petit Palais a fost înlăturat cu forţa publică din expoziţie pentru a trece apoi cu cinstea cuvenită la Metropolitan Museum din New-York. Dacă, în genere, capetele omeneşti l-au interesat mai mult.pe Brâncuşi decât trupul în aspectu-i carnal* nu se cade să uităm totuşi o lucrare de sobrul patetism al Rugăciunii, monument fune- rar aflat la cimitirul din Buzău. E o lucrare mai concretă, unde nu materia circumscrisă geometric primează, ca în acel tors cilindric prea geometric ca să ne spună ceva, fiind incomparabil cu celălalt torso lucrat în 1918 în onyx, cu suprafeţele de-o sensualitate pură pe care ar fi râvnit-o şi Egiptenii, şi Helenii clasicismului şi cu un volum ce monumentalizează şi geologizează carnalul. Rugăciunea, lucrare de tinereţe, înfăţişează un nud femenin îngenunchiat, având partea superioară şi capul aplecate ca în rugăciune. Raportul dintre componentele trupului, lungimea părţii superioare a picioa- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 650 relor, torso-ul oarecum triunghiular şi permiţând bustului să se aplece ceva mai mult de punctul unde sunt genunchii, în care se sprijină tot corpul, partea inferioară a picioarelor fiind şi ea alungită — constitue o armonie unic de izbutită, căreia capul femeii, demn şi cucernic plecat, îi dă o cunună de nobleţe. Echilibrul acesta, nes- pus de ritmat şi deplin articulat, este realizat atât prin dispoziţia părţilor trupului cât şi prin ingeniozitatea de a alungi picioarele şi de a trece la bust şi cap printr’un tors oarecum triunghiular. De sigur, gândul acestei creaţii i-a venit sculptorului şi dela imaginea ţărănoilor oltene, atât de mândre la trup şi umile la suflet, când se roagă lui Dumnezeu. Dar geniul constructiv al lui Brâncuşi, in- stinctul fără greş care impune organicului ordinea geometrică a naturii, întrupând peste tot arhetipul ideal şi nepieritor, l-a silit — pentru .armonia şi echilibrul construcţiei, pentru spiritualizarea formei care trebuia să se înalţe fizic spre a se pleca mai tare sufle- teşte — să alungească întregul trup al celei care se roagă lui Dum- nezeu. Astfel, instinctiv şi inspirat, geniul său a întrupat oarecum imaterializarea hieratică a stilului bizantin şi statura involtă a sculpturii egiptene şi gotice. O mai făcuse parţial şi când a întru- chipat femeia aceea cu plete bogate, strânse la spate cam decorativ şi o va face cu femeea despletită, care se piaptănă. Dacă Brâncuşi a trecut peste această spiritualizare umană prin alungirea picioare- lor şi învoitul avânt al trunchiului omenesc ce se subţiază spre a primi cununa capului uşor aplecat, el preferând să ajungă la ab- stractismul Păsărilor, care, în verticalitatea lor, vor repeta şi sche- matiza aceeaşi alungire şi avântare, menită însă sborului către infinit — un alt mare sculptor european, Wilhelm Lehmbruck îşi va realiza o carieră strălucită, specializându-se în femei înge- nunchiate şi în nuduri alungite (A se vedea acea lucrare Kniende din 1911, reprodusă şi în Cari Einstein, Die Kunst des 20. Jahr- hunderts, Der Propylăen-Verlag, Berlin, ed. IlI-a, p. 580 şi urm.). Legătura dintre Brâncuşi şi Lehmbruck, adică influenţa sculp- torului nostru asupra sculptorului german a fost stabilită în 1923 de către criticul Paul Wertheim într’un articol din revista Das Kunstblatt, pe care nu am putut-o găsi, luând cunoştinţă însă de traducerea publicată în Gândirea (Anul III, Nr. 5, 1 Aprilie 1923). Paul Wertheim scrie următoarele: «In faţa acestui cap (Muza adormită n. r.) trebue să te gândeşti la Lehmbruck, care, cum tfş- VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRANCUŞI 651 buc acum să presupun, a primit un hotărîtor stimulent dela Brân- cuşi. Am văzut fotografii ale unei mari figuri a lui Brâncuşi din anii 1908 şi 1909, pe care Lehmbruck a cunoscut-o şi care de sigur a contribuit, ca şi sculptura primitiv-gotică, la creaţiunea sa In- genunchiata ». Aceeaşi influenţă o recunoaşte şi un critic care nu admiră pe Brâncuşi şi nu îi dă un loc vrednic în cartea sa despre arta secolului al XX-lea, Cari Einstein: « In der Kn\enden (ale lui Lehmbruck, n. r.) beginnt bereits die Reaktion g?gen Hildebrant und Maillol. Jene liebten eindeutige Emfachheit statt Mehrdeu- tikeit der Achsen; mit der Knienden setzt die Raumwendigkeit eines richtungsdialektisclien Achsenbauesein, der in Simultană von Raumkontrasten geleilt und gefugt wird. Gotische Ueber- schneidung steilt gegen das Malerische Rodins. Wir nennen neben den beiden Gestalttypen Lehmbrucks zwei Skulpturen des Ru- mănen Constantin Brâncuşi; wurde der leicht empfăngllchc Deut- sche von diesen Arbeiten angeregt». (Cari Einstein, op. cit., p. 222). Iată cum în reacţiunea împotriva sculpturii picturale a impre- sionistului Rodin şi a celei neo-clasice şi academice, întreprinsă printre alţii de Wilhelm Lehmbruck, precursorul şi inspiratorul genial este Brâncuşi, tot aşa cum el va fi şi precursorul cubismului şi constructivismului. O adevereşte printre alţii în cartea sa Arta Plastică Modernă, criticul C. Giedon-Welcker — acesta un admi- rator al lui Brâncuşi, pe care-1 consideră cel mai mare sculptor în viaţă. Welcker scrie: «Mulţumită lui Brâncuşi arta plastică mo- dernă a fost în stare de a explora un teren cu totul nou. Volumele compacte şi minunat şlefuite ale lui Brâncuşi au fost prima şi cea mai pură expresie a unui domeniu ce se va lărgi mai mult. Acest sculptor român a rămas depărtat de tendinţele contemporane şi totuşi a ţintit inima problemei care îi frământa pe toţi. Atât de timpuriu, ca în 1908 (adică înainte de manifestarea primilor sculp- tori cubişti) el începuse să năzuiască o reînviere plastică dintr’o perspectivă cu totul nouă». (C. Giedon-Welcker, Modern Plastic Art, english version by P. Morton Shand, Dr. H. Girsberger, Ziirich, 1937). Iar Paul Morand, în articolul menţionat, spune: «Au fost şi artişti care l-au înţeles. întrebaţi pe Lipchitz, pe Zadkin, pe Arhipenko ce cred despre Brâncuşi». In felul acăsta, ajungem la ultimele două mari cicluri sau pre- ocupări majore ale creaţiei brâncuşiene: sculptura în lemn şi scuip- 652 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tura blocurilor de piatră. Aparţinând unui neam care trăieşte din plin civilizaţia lemnului şi provenind dintr’o regiune unde răs- crucile sunt însemnate de troiţe, iar gospodăriile posedă tot felul de unelte şi podoabe sculptate în lemn — era firesc ca Brâncuşi să iubească lemnul şi să-l cioplească, respectându-i structura şi frumuseţea. Cu timpul însă, ţăranul trecut pe la arte şi meserii şi având îndemânarea uneltelor, a adus cioplitul lemnului până la un rafinament primitiv, ajungând la tot felul de substracţii formale foarte abstracte şi misterioase, aşa cum netezirea pietrii şi a meta- lelor l-a dus la forme cu tâlc subconştient. In lemn, Brâncuşi realizează forme simple şi forme elaborate, dându-le denumiri simbolice, uneori paradoxale. Coloane cu margini romboidale sau elipsoide, sau cu rotunjimi semi-sferice se alătură unui trunchiu cu crestături triunghiulare, deschise cât gura unui animal preistoric, continuat apoi pe jumătate cu crestături rotunjite şi având de- asupra un paralelipiped culcat ca o cutie: Adam. Tovarăşa sa Eva este întruchipată printr’un joc de rotunjimi şi deschizături triun- ghiulare, susţinute pe un scurt băţ cilindric, terminat la bază cu doi bulbi. Rotunjimea e poate capul ei, deschizăturile gurile cu care a mâncat fructul oprit. Cocoşul — una din cele mai izbutite lucrări în lemn — este o formă oblică, alungită mult în sus, ca şi păsările, dar având crescături triunghiulare în faţă şi terminându-se ascuţit aproape ca o tensiune către soarele pe care-1 vesteşte. E ' întruparea formei dinţate a crestei şi materializarea vestitorului. Socrate este o formă care schematizează rotunjimea craniului, cu crestături şi scobituri circulare, susţinută de un subţiratec trunchiu, cu trei crestături rotunde şi terminându-se la bază mai larg. Fiul rătăcitor (1925) pare o imensă ploconire în faţa tatălui nevăzut. Vrăjitoarea e o îmbinare de două trunchiuri cilindrice, scurtate mult şi aşezate orizontal, lângă ele ridicându-se o semi-ogivă ascu- ţită şi înfiorătoare. Himera are un cap schematizat, părând o le- bădă cu capul strâns la gâtu-i involt. Elanul gâtului şi nasului, care poate fi şi plisc, şi ochiul de lumină ce scobeşte forma circulară a capului simbolizează articulaţia creaţiei organice. Himera este, de sigur, ca şi oul, o fiinţă elementară, putând aparţinea deopotrivă animalelor şi umanităţii, magiei şi geometriei. In aceste sculpturi în lemn, Brâncuşi depăşeşte nu numai formele omeneşti dar şi cele animale, crestând iarăşi urformen, forme originare sau arhetipuri, VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI 653 ca în preistoria cu animale nu atât monstruoase cât definite prin elementaritatea chemată să-şi dea măsura funcţiunii ei. E şi ceva totemic, magic, mistic — poate şi duh obscur aici, geometria în- trupând o organicitate pre-adamică. Sculpturile par răsfrângeri dintr’o lume puternică în care natura geologică şi cea animală trăiau ca acele monade dormante şi totuşi vii din Monadologia lui Leibniz, închise în misterul fiinţei lor. Asemănările cu arta afri- cană nu ne par atât de relevante ca altora. Sunt întâlniri acciden- tale la aceleaşi izvoare elementare, dar Brâncuşi e mai pur şi mai rafinat decât Negrii. Mai impunătoare încă şi de sigur mai armonioase, mai linişti- toare parcă ne par blocurile de piatră, pe care Brâncuşi le ciopleşte de-a-dreptul cu o răbdare — repetăm — de sclav egiptean şi de artizan medieval, mai precis cu răbdarea suverană a naturii anor- ganice. El îndeplineşte acea taille directe, despre care ne spune că este calea adevărată a sculpturii, respectând şi utilizând substanţa materialului. Blocurile de piatră au constituit măreţia paleoliti- cului şi a neoliticului; ele sunt monumentele naturii şi gloria Egip- tului. La Brâncuşi aceste blocuri cioplite cu religiozitate emană o frumuseţe odihnitoare, o odihnă fără luptă, înălţând spiritul şi dându-i certitudinea dăinuirii dure şi suverane a materialului. Dacă s’a spus că palmierul a devenit la Egipteni coloană, iar la Greci coloana pare circumscrierea matematică a vreunei fiinţe svtelte din Corint sau mai dure şi mai simple din lumea aprigilor Dorieni — cu atât mai mult se poate spune că fiinţele lui Brâncuşi sunt stânci însufleţite, geologia devenită organică. Săruturile în diferitele lor variante nu-s decât două paralelipipede de piatră îngemănate, la început de proporţii mai mici şi având încă distinct conturate capetele, aproape pătrate, ale celor două fiinţe îmbră- ţişate, braţele ce le leagă sub bărbie părând o legătură de fier ce strânge şi mai indisolubil tâlcul spiritual şi destinul celor două forme îngemănate dincolo de moarte. (Sărutul din cimitirul Mon- parnasse)x). Cu timpul, stâlpii aceştia dubli, gemeni sunt abia l) In articolul despre Brâncuşi din Universul Literar, (22 Aprilie 1928), pictorul Corneliu M hiilescu aminteşte că la Sparta s’a ridicat lui Castor şi Polux un monument compus din două puternice grinzi. înfipte perpendi- cular în pământ şi legate între ele eu altele mai mici, simbolizând astfel indisolubila unire frăţească a Dioscurilor, nemuritorul Polux împărtăşind destinul muritorului Castor. 654 RE\ ISTA PUN DALIILOR REGALE secţionaţi de o linie mediană şi nu mai au omenesc în ei decât poate ovalurile acelea geometric reliefate în spre capătul de sus al paralelipipedelor (blocurile din atelierul-şantier al sculptorului). Pe astfel de stâlpi sau blocuri îngemănate, masive, sugerând fiinţe îmbrăţişate într’un sărut ce le contopeşte geometric, se spri- jină concepţia Porţii Sărutului dela Târgu-Jiu, de o simplă şj splen- didă monumentalitate, având deasupra celor două serii de para- lelipipede — stâlpuri, îngemănând unitatea — un paralelipiped ori- zontal, perfect geometric ca o ladă de zestre ţărănească sau ca un sarcofag antic. Sobrele ornamentate au ceva egiptean. Coloanele fără sfârşit — minunate jocuri romboidale — sunt căutări ale aceluiaşi destin, sunt avântări către infinitul lumii, sunt apropieri de cerul şi soarele pe care l-au căutat şi preistoricii, şi primitivii, şi Egiptenii şi Babilonenii şi de sigur Dacii, urmaşii mai apropiaţi ai lui Brâncuşi, care se recunoaşte în ei. Dela naturismul acesta elementar asupra căruia am insistaţ la început la Dacismul aspru şi dur şi la hieratismul spirititualizat al Byzanţului, care şi el în fresce dematerializează omul, dar aduce stilizat duhul naturii prin podoabe florale, îmbinând visurile pure ale Orientului cu umilinţa omului în faţa lui Dumnezeu — calea este firească, iar legătura cu totul organică. La Brâncuşi, arta nu mai este o armonie paralelă cu natura, ci este descifrarea, pe răs- pundere proprie, a armoniei naturii, este procesul creator al na- turii luat în mână de un om şi realizat prin artă tot în sensurile ei. Dacă arta humanistă antropomorfizează, făcând din om măsura şi centrul creaţiei, arta brâncuşiană naturizează, trecând tot ce-i omenesc în geometria şi armonia naturii. De aceea, abstractismul său e astfel doar în relaţie cu formele umane şi cu experienţa noastră orăşănească, dar faţă de stâncile monumentale ale naturii, faţă de frumuseţele geologiei, faţă de produsele organice originare, faţă de viaţa pietrelor, lemnului şi metalului el este mai concret, mai viu, mai solidar decât realiştii. In consecinţă, ne-ar veni greu să-l orânduim printre sculptorii abstracţi aşa cum o face în noua Enciclopedie Franţaise (Tome XVII, II, p, 17. 18, 4) — unde i se reproduce şi o Pasăre în marmoră — d. Waldemar George, cre- zând dintr’o perspectivă de intelectual cu totul depărtat de natură că Brâncuşi «pleacă dela un cap omenesc pentru a ajunge printr’o serie de simplificări şi eliminări, la oval sau la sferă». VALOAREA SCULPTURII LUI C. BRÂNCUŞI 655 Adevărul e contrar: el pleacă dela oval şi sferă pentru a descifra prin ele forme omeneşti. E vorba de actul generativ primordial, iar nu de abstracţii moderne. Brâncuşi este un anti-camal; este împotriva romantismului prea firav şi omenesc; este un pre-humanist. Arta lui este natu- ristă, în sensul legării indisolubile cu natura şi a trăirii realităţilor ei elementare, armonioase, pre-raţionale. Fiind astfel, nicio mirare că el nu poate fi preţuit în Franţa raţionalistă şi clasicizantă în cultură, realistă în percepţii, intelectualizată în sensibilitate. Brân- cuşi e expresia unei culturi mai legată de natură şi de Dumnezeu decât de om: cultura română, care nici n’a ajuns la humanismul, ce-i va fi poate hărăzit într’un viitor încă îndepărtat. Dacă ne-am înţelege mai bine pe noi înşine, am vedea că el este expresia genială a naturismului românesc absolut. El s’a realizat pe calea culturii neamului său, găsindu-i esenţa şi virtualitatea majoră. Geniul lui însă a anticipat, prin tinereţea culturii româneşti, revenirea cul- turilor îmbătrânite la aceleaşi izvoare. Mersul lui firesc înainte a coincis cu înapoierea altora. Pentru odată, sincronismul dintre noi şi Europa ne are pe noi înaintaşi hotărîtori în sculptura modernă. Cubismul, constructivismul, na- turismul îl au precursor, iar prin vitalitatea şi autenticitatea lui de adevărat om al naturii, Brâncuşi este superior majorităţii cubi- ştilor, care au procedat adesea intelectual şi prin opoziţie pentru a ieşi din declinul sensibilităţii. Ceea ce la el a fost acţiunea conformă cu firea lui şi a neamului său, la ceilalţi e mai mult o reacţiune ex- perimentală. Degajarea de orice conţinut omenesc, cerută de cu- biştii, care trec dela om la obiectele văzute pur geometric şi fizic e mai ales o reacţiune, care nu are fireasca vigoare şi inspirata de- voţiune a acelui pentru care arta şi munca sunt tot una şi la care formele geometrice şi cele organice se contopesc în armonii elemen- tare, urmărind principiul creator al naturii şi concretizarea mate- rială sau naturală a frumuseţii artistice. Brâncuşi anulează, în fond, deosebirea dintre frumosul natural şi frumosul artistic, realizând, pur şi simplu, frumosul aşa cum era înainte de humanismul helen şi aşa cum mai există la primitivii zilelor noastre. De sigur humanismul adevărat e superior naturis- mului, dar în epoca noastră des-umanizată şi în cultura română, încă în stadiul pre-humanist, realizările lui sunt dovada unei crea- 656 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tivităţi maxime, care ţine de genialitate. O verificare în plus ar fi faptul că din plinătatea experienţei lui creatoare, un Lehmbruck, într’o direcţie de spiritualitate gotică, şi un Arhipenko, într’o di- recţie radical cubistă, îi sunt urmaşi, dela Brâncuşi desvoltându-se două curente atât de importante. Arta lui întâmpină încă multe rezistenţe şi la noi, şi în Parisul unde s’a ţinut departe de tot ce se făcea acolo la modă sau de gustul oficialităţii, fiind neînţeles de atâţia critici sau omis din cărţi care elogiază totuşi pe modernişti inferiori lui. In Mercure de France (Nr. 669, 1 Mai 1926), d-1 Adolphe Basler ironizează 'ârta lui Brâncuşi şi crede că el face cubism după ce cubismul a murit, când adevărul este că el anticipează cubismul şi nu a fost niciodată un cubist ortodox, rămânând un naturist genial, un primitiv ade- vărat. El este o «forţă a naturii», aşa cum spunea profesorul Jerome Carcopino despre Nicolae Iorga. In toate ţările sunt însă spirite care-1 preţuesc în deosebi. Am dat câteva nume şi păreri substanţiale, ca acele ale lui Paul Wert- heim, care a observat atât de just de ce Brâncuşi se ţine departe de tot ce se face la Paris şi care, ca şi Paul Morand, nu uită să con- semneze şi unele reflexe bizantine, precum şi ţărănismul românesc al artei sale. Alte culturi sau tinere de tot sau vechi de tot l-au înţeles mai bine, tocmai pentrucă acestea nu sunt înlănţuite în humanism şi academism. Welcker ne spune că Brâncuşi «trăieşte în lumea formelor tot atât de simplu şi apropiat, precum Sfântul Francisc trăia printre păsări ». Păsările lui sunt concretizarea fantasticului românesc, miracu- loasa întrupare a poveştilor folclorul’'] nostru, aşa cum pietrele şi lemnele lui continuă vechiul legământ şi destin al strămoşilor noştri cu munţii şi cu codrii legendari. Brâncuşi a anticipat o renaştere, fără să fie om de renaştere, nici măcar cât Meşterul Manole. Brâncuşi este opusul Meşterului Manole*1 pentrucă nu adaugă pietrelor o fiinţă omenească, jertfindu-le-o, ci descifrează în pietre, lemn şi metal fiinţa sau entelechia, scoţând din lumea geologiei şi a animalelor principiul formei creatoare, pura imagină a geome- triei vii din care ne întrupăm cu toţii. PETRU COMARNESCU COMENTARII CRITICE I. L. CARAGIALE Printr’un neaşteptat dar al soartei, în timp ce poezia română câştiga în Eminescu expresia ei cea mai înaltă, proza narativă şi teatrul ating acelaşi nivel în I. L. Caragiale, un scriitor pe care îl înrudeşte cu emulul său în lirică aceeaşi perfecţiune a conştiinţei artistice, acelaşi cult al cuvântului românesc, pe care îl înzestrează cu noi şi mari puteri expresive. Puţini oameni au fost cu toate acestea mai deosebiţi, prin tot felul lor de a fi, ca Eminescu şi Caragiale. In timp ce Eminescu este un geniu romantic, pasionat şi singuratic, un filosof care nu pregetă în faţa celor mai îndrăzneţe experienţe metafizice, un copil al rasei sale, o abreviatură a istoriei fiaţionale, Caragiale reprezintă o mare dotaţie clasică şi realistă, o natură socială, volubilă şi epicuree, însoţindu-se uşor cu semenii, mai întâi pentru plăcerea de a-i observa şi de a surprinde tipicuL în individual, un cetăţean atent la stările de spirit ale patriei sale, pe care studiind-o din unghiul mai îndepărtat al unui poet comic, a ştiut s’o înzestreze cu noi criterii în lucrarea de a se cunoaşte şi de a se rectifica. Aceste îndrumări generale ale firii lui Caragiale se desprind pe o întreagă structură de planuri în adâncime, dintre care unele ne vor apărea mai târziu. Felul de a fi al omului şi scriitorului se explică de altfel, cel puţin în parte, prin obârşia, formaţia şi etapele carierei lui, până în momentul în care ajung să-şi dea expresia definitivă. Ion Luca Caragiale face parte din dinastia teatrală a Carageli- ştilor, oameni veniţi de curând în ţară. Luca, fiul lui Ştefan şi tatăl lui Ion, se naşte la Constantinopol, în 1812 şi, după o scurtă trecere prin teatru, se aşază ca secretar al Mănăstirii Mărgineni din judeţul Prahova, apoi ca avocat şi magistrat în Ploeşti. Fratele lui Luca este autorul şi actorul deosebit de înzestrat Costache Caragiali, o personalitate cu rol hotărîtor în crearea teatrului naţional în Moldova şi Muntenia. Al treilea frate, Iorgu, este şi el actor şi direc- torul trupei care îl ar.gajază pe Eminescu ca sufleur. Ion Caragiale se naşte în comuna Haimanale (Prahova), la 30 Ianuarie 1852, ca fiu al lui Luca şi al Ecaterinei, fiica negustorului braşovean Mihail 12 658 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Alexevici. Ion Luca primeşte prima învăţătură dela institutorul ploeştean, de origine ardeleană, Bazilie Dragoşescu, care îi oferă o temelie de bune şi exacte cunoştinţe de limbă şi scriere românească şi despre care discipolul va vorbi cu recunoştinţă mai târziu (Peste 50 de ani, Opere, IV). Alte patru clase, gimnaziale, urmate la Liceul Sfinţii Petru şi Pavel din Ploeşti, încheie învăţătura şcolară a lui Ion Luca. Tânărul este destinat carierei teatrale, ca tatăl lui în prima tinereţe, ca unchii din partea tatălui. După cercetările d-lui Şerban Cioculescu, care, grupând toate documentele cunoscute şi unele descoperite de d-sa, ne-a dăruit în 1940 o preţioasă biografie a marelui scriitor, Iod Luca urmează clasa de declamaţie şi mimică a lui Costache Caragiali, la Conservatorul din Bucureşti, între 1868 şi 1870, unde este coleg cu un văr de-al lui, cu George (Iorgu), fiul lui Costache. Vremurile sunt grele. Tânărului de 18 ani i se găseşte un loc de copist la Tribunalul Prahova. In 1871, el revine însă la Bucureşti, şi Mihail Pascaly îl angajează ca al doilea sufleur şi copist de roluri la Teatrul Naţional. Caragiale descinde în cuşca în care luase loc cu câţiva ani mai înainte Mihai Eminescu, nu însă pentru multă vreme. Din 1873, el începe să publice versuri şi cronici umoristice în Ghimpele. Unul din personajele lui este Al. Macedonski (în anagrama prescurtată Aamsky), pe atunci la începuturile lui nesigure, rău susţinute de pretenţii nobiliare. Fiul Generalului Macedonski pretindea a descinde din conţii de Geniadevsky. Cara- giale îl persiflează: «Ia bine seama, iubite cetitor, cum, prin o coincidenţă fericită — care te face să presupui neapărat amestecul Providenţei la făurirea acestui nume — primele trei silabe ale conţiei arată, scurt şi cuprinzător, ce-i plăteşte osul contelui: Geniadevsky... Genia... Geniul». Mai târziu, Macedonski va schiţa, din amintire, portretul tânărului publicist, remarcat în boema Bucureştilor: « încă dela 1872, scrie Macedonski (Liga Ortodoxă, 1896), consu- matorii unor berării din Capitală, au avut ocaziunea să salute sosirea între dânşii a unui tânăr sgomotos, spirit bizar ce părea destinat, în cazul când s’ar fi devotat literelor sau artelor, a fi cu totul original. In adevăr, înfăţişarea acestui tânăr, gesturile lui repezi, zâmbetul sarcastic la colţul buzelor, vocea sa totdeauna întărîtată şi batjocoritoare, cât şi argumentarea sa sofistică, atră- geau lesne atenţiunea ». Urmează un şir lung de ani, în care Caragiale îşi caută nti numai un drum practic de viaţă, dar şi formula proprie talentului său. Spre deosebire de Eminescu, care ştiind dela început cine este, locueşte necontenit pe culmi, Caragiale debutează printr’o ucenicie modestă, în redacţia mai multor ziare liberale ale epocii sau în paginele revistei umoristice Claponul. Intr’un rând traduce în versuri abile tragedia lui D. Parodi, Rome vaincue, pe care Teatrul Naţional o reprezintă la finele stagiunii din 1877. In toamna aceluiaş an traduce Hatmanul 1. L. CARAGlALfi 659 de Paul Deroulede şi One camaraderie de Scribe. Din toată această activitate, lipsită de glorie, abia dacă se pot sublinia cronicele din România liberă (1877), apărute sub titlul: O cercetare critică asupra teatrului românesc (reprodusă în Opere, voi. V, ed. Ş. Cioculescu), în care este veştejită cu energie inferioara compoziţie a repertoriului teatral contemporan, ca şi deprinderea localizărilor şi a plagiatului răspândită printre autorii vremii. Puţini oameni ştiau în momentul acesta ce puteri se ascundeau în Caragiale. Unul din aceştia este Mihai Eminescu. Chemat ca prim-redactor al Timpului, Eminescu cere ca redacţia ziarului să fie completată cu Caragiale şi Slavici, care mai târziu a însemnat amintirile sale din această epocă. Cei trei prieteni întârziau în lungi discuţii de limbă şi literatură, în timpul cărora tipografia cerea necontenit manuscris pentru ziarul ameninţat să nu poată apărea. Intr’un rând ei pun la cale o gramatică a limbii române, în care Eminescu ar fi urmat să scrie partea rezer- vată morfologiei, Slavici topica şi Caragiale sintaxa. Lungile con- vorbiri din sala redacţiei de pe Calea Victoriei se continuau fără Slavici, uneori până către ziuă, în modesta locuinţă a lui Eminescu de pe strada Sfinţilor. De când îl părăsise pe Creangă la Iaşi, Emi- nescu nu întâlnise un alt om cu care să aibă a-şi spune atatea lucruri, într’o comunicare prietenească mai fecundă. Este probabil că prin Eminescu este introdus Caragiale în cercul junimist al lui Maiorescu şi în casa D-rului Kremnitz. Maiorescu ţine un album, în care roagă pe membrii cenaclului său literar să însemneze câte o cugetare. Caragiale notează maxime în care o luciditate neindurată se mani- festa în formele unei concisiuni lapidare (cf. C. L. XIV). Intr’un rând el scrie cu conştiinţa unui om fără iluzii: « In răsboiu necurmat trăim: cu inimicii în luptă, cu amicii în armistiţiu ». Altădată mărtu- riseşte crezul unei misantropii melancolice: «Dispreţ desăvârşit pentru părerea mulţimii şi milă adâncă pentru soarta ei — iată semnul înţeleptului». In altă împrejurare, sarcasmul lui abia se reţine: «Dacă şi între oameni cuminţi s’ar putea stabili înţelegere ca între nerozi, mulţimea acestora ar avea o soartă mai bună ». Din aceeaşi stare de spirit creşte reflecţia: «Pasivul şi activul fiecărui pas al omenirii sunt în echilibru. — Pasivul descoperirii tiparului: s’au recunoscut nerozii, s’au numărat şi s’au găsit a fi dânşii cei mai mulţi ». Altădată, în fine, stabileşte cu subtilitate deosebirea dintre atitudinile cunoaşterii şi ale contemplaţiei: « Voeşti să cunoşti lucrurile? priveşte-le de aproape. Vrei să-ţi placă? priveşte-le de departe ». Scriitorul care cugeta astfel nu era un om banal. In Noemvrie 1878, Caragiale îl întovărăşeşte pe Maiorescu la Iaşi, pentru a asista la banchetul celei de-a XV-a aniversări a Junimii. Aci, înainte de banchet, citeşte O noapte furtunoasă sau Numărul 9. Junimiştii ascultă caracterizarea incisivă a tinerei societăţi bucu- reştene, cu femei romantice citind Dramele Parisului, cu garda ei 66o revista fundaţiilor regale civică, cu ziarele democrate din care bravii negustori ai vremii primesc zilnic lecţia lui Rică Venturiano, «studinte în drept şi publiciste ». Iacob Negruzzi trecând prin Bucureşti cu un deceniu şi ceva mai de vreme primise ca o adiere din partea acestei lumi noi, aşa de izbitoare pentru criticismul aristocratului moldovean. Impresiile se refăceau acum aidoma în opera scriitorului venit din mediul însuşi al acelei lumi, în care nu se putea recunoaşte deocam- dată curentul de participare cordială curgând sub incisivităţile satirei. Comedia este înfăţişată Teatrului Naţional din Bucureşti, care o reprezintă în Ianuarie 1879. Când însă, la a doua reprezentaţie, Ion Ghica, directorul Teatrelor, introduce modificări la care autorul nu consimţise, Caragiale cere explicaţii şi cum i se răspunde fără deferenţă, apostrofează pe Director şi constată apoi înlăturarea piesei sale de pe afişele Teatrului. In acelaşi an, în timpul vacanţei de Paşti, Maiorescu îl ia cu sine pe Caragiale la Viena, unde, la Burgtheater, văd împreună Visul unei nopţi de vară de Shakespeare. Problema practică a vieţii rămâne într’acestea nerezolvată pentru Caragiale. In 1881, el se retrage din redacţia Timpiilui şi, în toamna aceluiaşi an, Ministrul Instrucţiunii Publice V. A. Urechia îl numeştfe revizor şcolar al judeţelor Suceava şi Neamţu. Din circumscripţia lui, Caragiale se duce deseori la Iaşi, în cercul juni- miştilor, printre cari câştigase prietenia lui Iacob Negruzzi, a lui V. Pogor, a lui P. Missir. In această vreme cunoaşte şi pe Veronica Micle. După un an, în 1882, este trecut ca revizor la Argeş şi Vâlcea. Dar când trebuie să părăsească însărcinările sale în funcţiunile de control ale şcoalei primare, situaţia sa materială este atât de rea, încât scriitorul care în acelaşi an, în 1884, urma să aibă cel mai mare succes al carierei lui, cu reprezentaţia Scrisorii pierdute, qgte nevoit să accepte postul de registrator la Regie. După un alt an, în 1885, se joacă D'ale Carnavalului. Piesa este fluerată la pre- mieră şi Maiorescu are ocazia să intervină cu articolul epocal Come- diile d-lui Caragiale, apărut mai târziu ca prefaţă la volumul de Teatru (Socec, 1889). Autorul, recunoscut ca una din primele forţe ale literaturii naţionale, caută însă mereu mijlocul de a exista, revenind pentru puţin timp în presa liberală, la Voinţa Naţională, condusă de N. D. Xenopol sau dând lecţii particulare la liceul Sf. Gheorghe. In 1888, el izbuteşte totuşi, după ce înfrânge rezistenţa lui Titu Maiorescu, pe atunci Ministru al Instrucţiunii, care îl socotea nepotrivit pentru un astfel de, loc, să obţină a fi numit Director general al teatrelor. Numirea produce oarecare nedumerire publică. In fotoliul directorial se succedaseră oameni venerabili şi nume ilustre, Ion Ghica, Gr. C. Cantacuzino, C. Cornescu, acum în urmă personagiul oficial C. I. Stăncescu, profesor la Academia de Belle- Arte şi potentat artistic al vremii. Caragiale, omul cu obârşii umile, I. L. CARAGIALE 66l modestul profesionist al presei zilnice, contestat încă de mulţi ca scriitor, simte nevoia să se explice, adresând o scrisoare ziarelor din Bucureşti, în care produce calitatea sa de junimist: «Având de de mult — pe când a fi junimist nu era aşa de neprimejdios lucru ca acuma — fericirea să fiu admis în societatea literară « Junimea », m’am făcut cunoscut în acest cerc ca un scriitor conştiinţios şi ca un foarte călduros amator de teatru şi de muzică. Dacă mi-e permis a fi indiscret, — în acest cerc, de aminteri cam dificil la gusturi, m’am bucurat totdeauna, şi ca amator şi ca cunoscător, de o oarecare deosebită stimă. In sânul acestei colonii literare, pierdută într’o vreme de nebulositate politică din atenţia publicului, am avut câteodată şi cu producerile mele şi în schimbul de idei, mici succese, a căror scumpă amintire nu se va şterge niciodată din inima mea; căci acele succese, datorite, fireşte, mai mult bunei voinţe a frun- taşilor decât talentului meu — care nu mă îndur a zice că nu era pentru ceva şi el în aceasta, — m’au încurajat a lupta multă vreme cu asprimea soartei şi cu prigonirea oamenilor ». Scrisoarea continuă, după arătarea titlurilor sale scriitoriceşti, cu mărturisirea sârguinţei lui ca director, pe care îşi propune s’o continue în ciuda intrigilor interesate, şi cu unele proiecte în legătură cu repertoriul. Directo- ratul lui Caragiale se caracterizează prin punctualitate şi străşnicie în conducere. Teatrul ca instituţie profită din această intervenţie, vremelnică, deoarece noul director trebuie să demisioneze în anul următor, după o singură stagiune. Scriitorul se înapoiază la masa lui de lucru. La începutul lui 1890 se joacă şi apare în volum Năpasta, care împreună cu volumul de Teatru, publicat cu un an mai înainte, sunt prezentate Academiei Române în vederea premierei. Hasdeu depune un raport defavorabil şi, cum Iacob Negruzzi încearcă să schimbe atmosfera, intervine D. A. Sturdza, cu învinuiri precise cât priveşte tendinţele morale şi naţionale ale operelor prezentate, determinând un vot negativ. Ofensa acestui insucces îl costă de sigur pe scriitor, care după ani de zile, în Epoca din 1897, consacrând un sângeros portret lui D. A. Sturdza (Opere, V, p. 122 urm.) îşi aminteşte de vechea contestaţie a adversarului său: « Ca membru fac-totum al Academiei, scrie Caragiale, fiind vorba de premierea unei lucrări literare cu caracter umoristic, (D. A. Sturdza) declară violent că asemenea lucrări, nu numai că nu trebuiesc încurajate, dar merită chiar persecutate, fiindcă talentele umoristice şi satirice n’au nimic sfânt şi deci sunt, nu numai nefolositoare neamului, dar chiar deadreptul primejdioase». Modelul portretului său este arătat ca un om fanatic şi nedrept, amestec de habotnicie, jaco- binism şi neînduplecare inchizitorială, manipulând « calabalâcul de vorbe late, cu cari falsa şcoală liberală a umplut de cincizeci de ani capetele secL Cine nu e colectivist ca d. Sturdza, e fanariot, e anti- 66z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE patriot, e duşman al Românismului ş.c.l...». Reacţiunea este a unui junimist. Va fi crezut totuşi Caragiale că junimiştii nu-i vor fi arătat o prietenie destul de activă în forul academic? Fapt este că, după un an, în 1892, Caragiale atacă Junimea într’o conferinţă publică şi tipăreşte articolul Două Note, în care Maiorescu este acuzat de a fi schimbat uneori textul poeziilor lui Eminescu şi de a fi tras foloase materiale de pe urma editării lor. învinuirile atât de nedrepte, determinate de un resentiment nestăpânit, introduc ireparabilul în relaţiile celor doi scriitori. Caragiale caută alte tovărăşii literare. După ce, către finele anului 1892, tipăreşte două volume de proză, Note şi Schiţe (la Sfetea) şi Păcat, O făclie de Paşte, Om cu noroc (la Gobl), la începutul anului următor începe a publica, deocamdată numai în răstimpul unui semestru, la revista umoristică Moftul român, împreună cu socialistul Toni Bacalbaşa. Moftul este un titlu simbolic; deviza scepticismului noii noastre societăţi, caracterizat de junimişti, relevat de pildă de articolul lui Teodor Rosetti. Cu moft! s’ar răspunde la noi în cele mai variate împrejurări. Cineva întreabă: Ce mai spun gazetele, nene? Nenea răspunde: Mofturi! Altcineva întreabă: Ce era azi la Cameră? Un deputat opinează: Mofturi! Un cerşetor degerat imploră: Fă-ţi pomană, mor de foame! Un domn cu bundă trece indiferent mai departe: Mofturi! Un tânăr îndrăgostit ameninţă: Acriviţo! dacă nu mă iubeşti, mă omor. Acriviţa nu crede: Mofturi! Primul număr al Moftului român, reproducând aceste dialoguri, continuă: «O Moft! tu eşti pecetea şi deviza vremii noastre. Silabă vastă cu neţărmurit cuprins, în tine încap aşa de comod nenumărate înţelesuri... Englezii au spleenul, Ruşii nihilismul, Francezii Ven- gouement, Ungurii şovinismul, Spaniolii morga, Italienii vendetta, etc.; Românii au Moftul! ». Idgea de a intitula cu acest cuvânt o revistă, era o formă a zeflemelii junimiste, o provocare adresată gogomanilor. încetând la sfârşitul lunii Iunie 1893, Moftul român reapare într’o nouă serie în cursul anului 1901, când vechiul client, Al. Macedonski, revine în paradoia poeziei «simbolist-instrumen- taliste ». La sfârşitul anului apare şi Calendarul Moftului român, 1902. Intre timp Caragiale se hotărăşte să facă un gest răsunător. Pentrucă literatura nu-1 poate hrăni, se decide să întreprindă o negustorie. In Noemvrie 1893 deschide o berărie în strada Gabroveni. După doi ani este concesionarul restaurantului din gara Buzău, ca prietenul său C. Dobrogeanu-Gherea la Ploeşti. In 1901 încearcă din nou o întreprindere comercială, «Berăria Cooperativă», urmată curând de vestitul « Gambrinus», în Piaţa Teatrului Naţional. Patronul, care semna acum «publicist şi comerciant» ţine masă permanentă, cu vesele tovărăşii, între care se remarcă aceia a lui Tony Bacalbaşa, a umoristului D. Teleor, a spiritualului profesor Jvicureştean I. Suchianu (care în zilele bătrâneţii sale foarte ^naintate I. L. CARAGIALE 663 va publica amintiri despre vechiul prieten), a maiorului Lambru, a actorului I. Brezeanu, marele interpret al comediilor carageliene, impus atenţiei publice printr’un articol al autouilui lor (în Literatură şi Artă română, 1898), magistrală analiză în care propriile personaje sunt considerate în viaţa nouă împrumutată lor de actorul stăpân pe o interpretare « sobră şi rafinată )>, iradiând în juru-i o atmosferă lirică particulară. Hotărîr'ea de a-şi croi un drum neatârnat în comerţ decurge paralel, la Caragiale, cu noi lucrări literare şi cu unele veleităţi politice. La 1 Ianuarie 1894 apare Vatra, sub conducerea lui Slavici, Coşbuc şi Caragiale» care se va retrage de altfel în curând. Caragiale publică, fără semnătură, în primul număr al revistei, un închipuit dialog între un ţăran şi un om dela Primărie venit să-i anunţe sosirea unei scrisori {Cum se înţeleg ţăranii, Opere, III, ed. P. Zarifopol, p. 216); Hei, mă din casă! — Cine?—Tu! Eu? — Păi cine? — Ce-i? — Cum ce-i? — Păi ce-i? — Ai o scrisoare. — Cine mă? — Tu — Eu? — Păi cine? — Ado 'ncoa! — Ce, mă? — Scrisoarea — Ce scrisoare, etc. Scurtul dialog, caracteristic pentru darul scriito- rului de a nota vorbirea vie, indispune pe Al. Vlahuţă, reprezentantul unui romantism rural, care (în Viaţa) vede în nepretenţioasa impro- vizaţie a lui Caragiale, une charge d’atelier cum o numeşte autorul ei, opera unui « ciocoi prost », deşi ar fi putut bănui pe autorul paro- diei rurale şi sentimentale Smărăndiţa (din Moftul român, 1893, Opere, III), în care maniera lui Delavrancea fusese crud ironizată, ca şi în manuscrisul autograf Dă-dămult... Mai dă-dămult (Opere, IV, p. 186). In Vatra are Caragiale o iniţiativă interesantă. Sub titlul Mărgăritare alese, el publică pagini de antologie din literatura istorică universală, pe care cititorii trebuiau singuri să le identifice, probabil din Macaulay, Tocqueville, Carlyle, Guizot, Augustin Thierry (după cum bănueşte P. Zarifopol, în ediţia Operelor, voi. III, p. 343), autori preferaţi şi de Anghel Demetriescu, învăţatul prieten al lui Caragiale. Iniţiative politice însoţesc peripeţiile vieţii literare. In toamna 1895 intră în partidul radical de sub conducerea lui G. Panu şi, la începutul anului următor, colaborează la ziarul acestuia Ziua, unde, printre altele, publică o serie de reportaje despre Culisele chestiunii naţionale, în care divulgă acţiunea lui Brote, aderentul ardelean al lui D. A. Sturdza. Când însă G. Panu, cedând mai mult combinaţiei politice decât logicei doctrinei, se înscrie cu grupul său în partidul conservator, Caragiale îl urmează şi începe să publice la Epoca, conducând în acelaşi timp Epoca literară (cf. Opere, III). Din mulţimea articolelor şi a cronicelor, subliniez pe aceea consacrată Studiilor critice ale lui Gherea, atunci la al treilea lor volum, în care scriitorul vorbeşte cu simpatie despre criticul său socialist, decla- rându-se totuşi indiferent faţă de latura sistematică a ideilor acestuia: 664 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Orice idee, părere sau sistemă, pentru mine e absolut, în sensul cel mai absolut, indiferentă ». Numai talentul interesează în lucrările literare de orice fel, şt Gherea are talent. Răspunzând unor întrebări ale ziarului asupra stării actuale a literaturii, în Câteva păreri ano- nime, el evocă într’un ton pe jumătate glumeţ şi pe jumătate serios cercul literar al vechilor săi prieteni junimişti, care nu i-ar mai recunoaşte talentul ca altădată, ceea ce nu-1 împiedecă să vorbească cu deferenţă despre desăvârşitul gust şi marea autoritate a lui Maio- rescu. Scriitorul, găsindu-se acum liber faţă de prejudecăţile cercului din care nu mai făcea parte, nu se poate împiedeca să recunoască alături de Maiorescu, pe Hasdeu: «figurile cele mai remarcabile ale literaturii noastre, (Hasdeu) prin operele proprii, (Maiorescu) prin influenţa pe care a exercitat-o asupra câtorva talente; unul prin invenţiune, celălalt prin direcţiune ». In rândul creatorilor literari, el mai aminteşte cu admiraţie pe Gr. Alexandrescu, Alecsandri, Bălcescu, Odcbescu, Eminescu şi Coşbuc. Numărul de 150 poeţi lirici din speţa « romantico-pesimistă », pe care crede că-i poate in- ventaria alături de scriitorii de nuvele «sentimentale şi lăcrimoase», i se pare însă prea mare. In acelaşi fel deplânge lipsa de legătură dintre literatura contemporană şi societate, o separaţie pe care nu o poate nicidecum remedia parodia franţuzitelor saloane literare ale vremii. Intervenţii caracteristice pentru concepţiile sale are Caragiale, în Epoca aceloraşi ani, în problema teatrului, pe care el îl socoteşte o artă cu totul deosebită de literatură. Teatrul « are un scop special: reprezentarea, reprezentarea frumoasă». Mai multă asemănare arc teatrul cu arhitectura: «In adevăr, precum planul arhitectului nu este chiar realizarea finală a intenţiunii sale, — adică monumentul, — ci numai notarea convenţională, după care trebuie să se strângă şi să se alipească materialele cerute, într’un tot ordonat, asemenea şi scrierea dramaturgului nu este chiar desăvârşirea intenţiunii lui, — adică comedia, — ci notarea convenţională, după care se vor alipi elementele proprii, spre a arăta o trecere de împre- jurări şi fapte umane. Mai scurt: pe cât de puţin planul arhitectului este pictură, tot atât de puţin e scrierea de teatru poezie ». In alte privinţe, el persiflează impostura literară, ca în bucata Poetul Vlahuţă (Opere, III şi IV) în care, în formă nuvelistică, narează peripeţiile unui fals poet, descins sub numele lui Vlahuţă într’un oraş ardelenesc, Opidul-nou, şi primit sărbătoreşte de inteligenţa locului: prilej de a zugrăvi moravurile entuziaste ale naţionalismului ardelean. In Iunie 1899, Caragiale este nevoit să accepte din nou un post la Regia monopolurilor, suprimat de altfel în anul următor, pentru motive de economie bugetară. In acelaşi an, începe sub titlul Notiţe critice, colaborarea la Universul. Din această nouă activitate zia- ristică, asemănătoare în multe privinţe ca gen cu vechile cronice I. L. CARAGIALE 665 din atâtea alte organe, se constitue materialul Momentelor, întrunite în 1901. Volumul cel mai de seamă al operei lui Caragiale în proză este deci fructul unei vechi direcţii a scrisului său, ajuns acum la suprema ei înflorire. Către începutul aceluiaşi an, prietenii îl sărbă- toresc cu prilejul împlinirii unui sfert de veac de literatură. Hasdeu îl felicită în scris. Take Ionescu şi Delavrancea iau cuvântul la banchetul oferit sărbătoritului, în timpul căruia se oferă comesenilor numărul unic al unei reviste cu titlul Caragiale, publicată pentru a fixa momentul. Dar pe când scriitorul se bucura de cinstirea recu- noaşterii în curs, prezidând masa prietenilor săi la « Gambrinus î>, în umbră se ţese o înscenare. Un tânăr publicist, care suferise odată înţepăturile ironiei lui Caragiale, Caion (pseudonimul lui Const. A. Ionescu), un adevărat caracter patologic, denunţă plagierea Năpastei după piesa autorului ungur Kemeny Istvân, tradusă în veacul trecut la Braşov. Revista literară a lui Th. Stoenescu aduce, sub semnătura lui Caion, dovezile de rigoare, după sistemul punerii pe două coloane. Macedonski comite greşala de a adăposti în ziarul său Forţa morală, campania destul de suspectă. Caragiale este la început impresionat de bizara coincidenţă. Dar, bănuind impostura, începe să cerceteze şi află că autorul şi opera indicate de acuzatorul său nu existase niciodată. Caragiale îl cheamă în judecată. Delavrancea pledează. Curtea cu Juri condamnă în 1902 pe calomniator, care obţine însă achitarea într’o a doua instanţă. încă din 1885, la moartea Ecaterinei Momolo Cardini, vara mamei sale şi văduva cunoscutului restaurator bucureştean din veacul trecut, Caragiale se găseşte în perspectiva unei însemnate moşteniri. Realizată succesiv, după peripeţii judiciare urmărite cu zel procesiv, după cum rezultă din sârguincioasa cercetare biografică a d-lui Ş. Cioculescu, Caragiale se găseşte în 1904 în măsura de a se muta, împreună cu familia, la Berlin. II atrăgeau în capitala Germaniei dorinţa unei vieţi confortabile într’o ţară occidentală, făgăduinţa de a-şi oferi mari plăceri artistice, mai cu seamă muzicale, râvnite totdeauna de pasionatul meloman, liniştea unei retrageri priincioase noilor sale proecte literare, poate şi o urmă de misantropie, neafişată de altfel, după atâtea decepţii ale vieţii. In Berlin, el duce însă dorul ţării şi al compatrioţilor. Din când în când reapare la Bucureşti. In jurul lui, la Berlin, se grupează adeseori colonia română, studenţii universitari şi câţiva tineri intelectuali rămaşi pentru cercetări în Germania, după terminarea stagiului academic, filosoful şi socio- logul D. Guşti, filologul cu vaste cunoştinţe muzicale P. Zarifopol. Cu acesta din urmă, pe care îl vizita adeseori la Lipsea, întreţine o intensă corespondenţă, una din cele mai vii din toată opera sa epistolară (Opere, VII) şi aceea care ne poate ajuta mai bine să ne reprezentăm pe omul Carâgiale în desfăşurarea reacţiunilor lui spontane, în gusturile sale, în felul său de a vorbi, în speţa umorului 666 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE său, în ideile lui familiare. Când în 1907 izbucnesc răscoalele ţără- neşti, Caragiale este zguduit. Ştirea tragicelor frământări ale tării cheamă din propriile-i adâncimi răsunetul vechilor dureri. In această stare de spirit scrie 1907, din primăvară până in toamnă, publicat mai întâi în limba germană în ziarul Die Zeit din Yiena (sub pseudonimul Un patriot), apoi în broşură românească în editura « Adevărul ». Dela Influenţa austriacă a lui Eminescu, dela In contra direcţiei de azi şi dela Introducerile discursurilor parlamentare ale lui Titu Maiorescu nu se mai scrisese pagini de analiză socială de o asemenea vigoare, susţinute de un patriotism mai luminat, mai pătrunzătoare în cunoaşterea stărilor noastre, mai patetice în dorinţa de a reforma direcţia vieţii publice. Studiul începe prin analiza diferitelor cate- gorii sociale: ţăranii trăind încă într’un regim feudal, muncind în mizerie pământurile care nu le aparţin, o clasă de mari proprietari suportând treptata lor sărăcire, produsă în avantajul hrăpăreţei categorii a arendaşilor mai mari, un comerţ cedat străinilor, o administraţie pe care partidele o înlocuesc periodic din rândurile unei plebe orăşeneşti, clientela lor, apoi speculanţii industriei politice, crescuţi de şcoalele mai înalte, o oligarhie care n’are nici măcar temelia etică a unei tradiţii istorice, nici bravură, nici nobilitate, strânsură de aventurieri îndrăzneţi. Tabloul este sumbru. El rezumă critica junimistă, aşa cum o formulase Maiorescu şi Eminescu. Mişcarea, căldura intimă a tabloului provine însă din experienţa autorului care, în timpul celor peste treizeci de ani de viaţă publică, în calitate de simbriaş al scrisului cotidian, asistase la comedia politică, adeseori de sigur cu un adânc sentiment de restrişte. « Să fi avut Patria nevoie de jertfirea noastră? » întreabă el odată pe Delavrancea. Uneori paginele taidoului fac impresia unui comen- tariu al Comediilor, al Momentelor, ca atunci când descrie clientela politicianistă, <( plebe incapabilă de muncă şi neavând ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelec- tualii semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber-cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi — toţi teore- ticieni de berărie; după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în imensa lor majoritate amovibili». Remediul îl vede Caragiale într’o lovitură de stat a Suveranului, « pentru realcătuirea (Statului) din temelii, pe temeiul îndreptăţirii raţionale şi echitabile a produ- cătorilor, şi înfrânării speculatorilor, de tot soiul ». După câteva luni, Caragiale completează studiul său, precizându-şi ideile: O nouă constituţie octroiată de Suveran, înlocuind pe cea arbondologică din vremea sa, ar aduce «abolirea alcătuirii politice de uzurpare, desfiinţarea celei mai odioase sisteme boiereşti, Iară boieri şi boiernaşi număraţi, ci cu nenumăraţi ciocoi şi cioclovine, — şi intrarea întregii I. L. CARAGIALE 667 ţări în stăpânirea dreptului ei întreg de a hotărî asupra avutului şi onoarei ei, asupra soartei şi destinelor ei, după voinţa lui Dumnezeu, numai prin voinţa ei ». Lovitura de stat a Suveranului trebuia deci să dea ţării folosinţa drepturilor şi libertăţilor ei democratice. Lucrarea (completată în sensul aceloraşi sentimente politice prin Fabulele publicate anonim în Convorbirile Critice ale lui Mîhail Dragomirescu), produce o imensă sensaţie. Delavrancea îi scrie cu obişnuitul entuziasm. Ce-ar fi dacă cei doi prieteni s’ar uni în cadrul partidului conservator, « ridicând din răsputeri piatra grea pe care au rostogolit-o politicienii în timp de 30—40 de ani?». Lucrul nu era însă cu putinţă. Scriitorul îndurase destul ifosele arogante ale vechilor conducători politici. Locul lui i se pare lângă un om'nou, lângă Take Ionescu, în şl cărui partid se înscrie în 1908, urmărindu-1 apoi în călătoriile politice dealungul ţării şi luând adeseori cuvântul în întruniri publice. Un moment crede că se va alege deputat; dar conducerea partidului îi preferă în cele din urmă pe altcineva. In 1909, Caragiale apare din nou în Universul şi, în anul următor, publică în Viaţa Românească, Kir Ianulea, povestirea cu o coloare locală atât de puternică în evocarea Bucureştilor la începutul veacului trecut, aşa cum era încă dominat de influenţele fanariote. Cercurile ardeleneşti îi arată o mare simpatie şi deferenţă. Vizitează pe stu- denţii români din Budapesta, cărora Ie recomandă energie făptui- toare şi civilizaţie apuseană, mai bine decât starea de spirit a lite- raturii rurale elegiace. Un tânăr ardelean, d-1 Horia Petra-Petrescu, studentul seminarului romanistic al lui Weygand la Lipsea, îi con- sacră o teză de doctorat. Când O. Goga este arestat în Ardeal, publică un articol în Universul amintind Ungurilor că evenimentul nu este de natură a face populară la noi amiciţia celor două state vecine. Trecând spre ţară, Caragiale se opreşte la Seghedin şi vizi- tează în temniţă pe poetul condamnat şi închis. In cursul anului 1911 colaborează la Românul din Arad, unde găseşte în Vasile Goldiş un mare admirator. Aurel Popovici şi Dr. Al. Vaida-Voevod sunt prietenii săi. Când în August 1911, Aslra comemorează la Blaj semicentenarul existenţei ei, Caragiale este invitat să ia parte la festivităţile organizate cu acest prilej. Asistă la zborul Iui Vlaicu şi împărtăşeşte pe proprii lui admiratori din verva-i nesecată. « Nenea Iancu » este un personagiu popular în Ardeal. Gândul unirii apropiate trece de sigur prin sufletul lui Caragiale, ca de mai multe ori în trecut, ca de pildă în articolul Peste 50 'le ani (Universul, 1909, Opere, IV), când în amintirea Unirii dela 1859, pe care o trăise ca mic copil, prezice pe cealaltă, pe care el n’a mai apucat-o. In 1912, Caragiale împlineşte şaizeci de ani. Evenimentul este come- morat în teatru şi presă. Refuză însă a lua parte la sărbătorirea sa, organizată de Societatea Scriitorilor Români, condusă pe atunci de Emil Gârleanu. D-lui C. Rădulescu-Motru care propusese o 668 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE subscripţie publică pentru marele scriitor trăind acum departe de ţară, îi scrie: «...orice amestec oficial, câtuşi de platonic, la opera voastră cetăţenească, precum şi orice subscripţie pe cale publică i-ar paraliza cu desăvârşire scopul, întru cât m’ar pune pe mine în imposibilitatea absolută de a beneficia de rezultatele generoasei voastre iniţiative. Pentru un psiholog ca tine nu este, fireşte, nevoie şi de explicaţiuni. Sapient, te ştiu; destul ţi-e atâta!» (Opere, VII, p. 328). Este singurul accent al unei amărăciuni, care — după un fel de ordine naturală a lucrurilor — se leagă totdeauna de fapta împlinirilor de seamă. In primăvara anului se mai înapoiază pentru scurtă vreme în ţară, dar revenit la Berlin moare subit în noaptea de 8 spre 9 Iunie 1912. Cine parcurge etapele mai de seamă ale vieţii lui Caragiale, are o parte din explicaţia scrisului său. Omul trecuse prin multe şi variate medii. Petrecându-şi prima copilărie la ţară, luând parte mai apoi la viaţa teatrală şi politică, trecând prin mediile literare, cunoscând de aproape pe politicienii liberali şi conservatori, perso- naje înălţate din noianul anonimatului social sau posesori de nume istorice, patronând deopotrivă gazetele care îl întrebuinţau, cunos- când la fel de bine mica burghezie a oraşelor de provincie şi a Capi- talei, pe profesori, avocaţi şi funcţionari, pe Munteni, Moldoveni şi Ardeleni, în experienţa lui Caragiale s’au amestecat toate categoriile şi toate tipurile. Omul arăta de altfel o foame de experienţă, o curiozitate nesecată. In berărie, în trenuri şi gări, mereu călătorind, primind şi expediind scrisori, asociindu-se uşor cu oricine socotea că i-ar putea oferi un nou element de caracterizare, fie chiar numai numele său, după cum o dovedeşte lunga şi pitoreasca nomenclatură onomastică găsită în manuscrisele lui, Caragiale manifesta o pasiune a observaţiei, pentru care nu se poate găsi niciun alt exemplu asemă- nător. întinsa şi variata lui experienţă s’a revărsat în întregime în opera sa. Mu va fi posibil să se scrie istoria socială a veacului nostru al XlX-lea fără o continuă referinţă la opera lui Caragiale. «Am învăţat în şcoala lumii», scria el. Cealaltă învăţătură, a cărţilor, el o privea cu rezerve, ca şi pe posesorii ei, rămaşi numai Ia ea, pedanţii de toate categoriile şi tipurile doctorale. Cu neîncrederea lui faţă de ideile generale, semnalată şi mai sus, el persiflează odată mania filosofică într’unul din articolele consacrate prietenului său Gherea, teoretician şi restaurator, poate nu fără o referinţă mentală la polemicele acestuia cu Maiorescu: « O pulpă de viţel, scrie Cara- «giale, se istoveşte ca prin farmec sub cuţitul lui Gherea, care « aruncă ciolanul gol de o parte pentru a apuca o a doua pulpă ce « soseşte caldă. Iată, zic eu în gând, imaginea fidelă a nimicniciei «adâncilor cercetări ştiinţifice. Pulpa de viţel reprezintă natura, «lucrul în sine; cuţitul lui Gherea reprezintă spiritul nostru: el nu « poate face alta decât să taie felii, mai mult sau mai puţin subţiri, I. L. CARAGIALE 669 « după cum e mai mult sau mai puţin ascuţit, mai dibaciu sau mai «stângaciu mânuit. A tăia o felie, a tăia cât de multe, nu va să « zică a pătrunde în esenţa pulpii de viţel. După fiecare trăsătură, « ne vom afla în faţa altei suprafeţe: pulpa de viţel nu va voi să ne «arate decât suprafeţe, ascunzându-şi sistematic şinele, aşa încât, « când vom rămânea pe farfurie cu cea din urmă bucăţică şi cu cio- banul în mână, ne vom găsi tot în faţa unei suprafeţe... Vom «fi distrus, până la cea din urmă firimiţă, obiectul cercetărilor « noastre fără să putem pătrunde o clipă măcar în intima lui esenţă, «în şinele însuşi al lucrului. Atunci vom face ce-a făcut d. Gherea: «cu un zâmbet ironic, vom arunca ciolanul de o parte — şi iată «scepticismul! Vom arunca ciolanul la câini, precum aruncă, obosit, «filosoful chestiunea impenetrabilă în ghiarele comentatorilor şi «a profesorilor de Universitate » [Epoca, 1897, Opere, IV). Cu tot dispreţul său pentru speculaţia filosofică, Caragiale este un spirit cultivat în înţelesul deplin al cuvântului. Toate formele literaturii îi stau la dispoziţie şi gustul lui, totdeauna perfect, nu se înşală când persiflează tirada retorică în teatrul romantic, fastidioasa analiză psihologică în romanul mai nou sau folosinţa reglementată a tropilor în vechile Poetice şi Retorice şcolare. Citiţi Câteva păreri (Ziua, 1896, apoi în Notiţe şi fragmente literare, 1897), în care autorul în afară de aceste rezerve ale gustului său, intervine în desbaterea vremii asupra problemei artă pentru artă sau artă cu tendinţă, şi-l veţi vedea alegându-şi exemplele din Tacit, din Dante, din Sha- kespeare şi Moliere, din Schiller şi Goethe. Marile opere ale clasi- cismului nu-i sunt necunoscute. Mai cu seamă repertoriul teatral n’are pentru el secrete. In Vatra l-am văzut compunând pagini antologice din istoricii veacului al XlX-lea. Altădată traduce din Cervantes, Charles Perrault, Edgar Poe şi Mark Twain. Caută motive în vechii povestitori, în Machiavelli şi La Fontaine. Spre bătrâneţe descopere pe Anatole France şi după ipoteza cuiva care a trăit în intimitatea lui şi-i cunoştea bine desvoltarea artistică (P. Zarifopol, Opere, II, Introducere) modelul «umanistului arhaizant» nu va fi fost fără influenţe asupra compunerilor sale fantastice, în ultima lui epocă. In noaptea morţii, după cum o ştim din amintirile fiului său Luca (Ideea Europeană, 1920), reciteşte pe frlacbeth, cu emoţia gravă cu care se apropia de operele de seamă ale omenirii. Caragiale este un om de cultură. Darurile lpi naturale s’au şlefuit în frecven- tarea marilor modele. Cultura este însă la el o atmosferă de atelier. Dincolo de acesta,, în viaţă, omului îi place să trăiască în formele şi atitudinile tradiţionale, reproducând tipul unui mucalit oriental şi balcanic cum trebuie să se mai fi aflat vreunul în şirul ascendenţilor lui. Nu s’au adunat încă anecdotele cu privire la Caragiale şi nici crâmpeile monologului său public, unanim admirat şi din care se găsesc pe 670 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ici şi colo unele transcrieri. Când lucrarea aceasta va fi făcută, se Va vedea mai bine că umorul lui era alcătuit dintr’o abilă simulare a felurilor de a fi proprii celor pe cari dorea să-i observe mai bine, procedeu care permitea naivilor să se simtă la largul lor şi să-şi desfăşoare cu încredere deprinderile, ticurile lor sociale şi verbale. Omul era un desăvârşit actor şi un pince-sans-rire, un ironist care dădea cuvintelor sale un înţeles mental opus aceluia rostit, încât conlocutorii lui nu puteau fi niciodată siguri dacă li se vorbeşte «serios» şi dacă nu cumva li se întinde o cursă. Aceste atitudini au trecut uneori şi în scrisul său. Când Eleonora Duse şi Mounet-Sully vin în Bucureşti în 1899, Caragiale scrie o cronică (Opere, V) în care aduce mari laude actorilor, în stilul umflat al gazetăriei vremii: <( Cei doi meteori au trecut pe dinaintea ochilor noştri; s au arătat «strălucind orbitori, sguduindu-ne până în adâncul sufletului şi « au dispărut de pe cerul nostru, lăsându-1 şi mai întunecat decât <( fusese înainte de magica lor apariţie ». Dar după ce se desfăşoară în tonul acestor generalităţi entuziaste, cronica încheie: « Domnule «cititor, fac prinsoare că, citind rândurile de mai sus, dumneata « crezi că eu am văzut pe Duse şi pe Mounet-Sully... Uite! învaţă-te « minte: aşa se scriu în genere pentru dumneata cronicile noastre «teatrale ». Creaţia literară propriu zisă n’a rămas nici ea străină de aceste procedee. Citiţi finalul bucăţii Două loturi; « Dacă aş fi « unul din acei autori cari se respectă şi sunt foarte respectaţi, aş «încheia povestirea mea astfel... Au trecut mulţi ani la mijloc. « Intr’un târziu, cine vizita mănăstirea Ţigăneşti, putea vedea « acolo o maică bătrână, oacheşe, înaltă şi uscată ca o sfântă, etc. ». Simularea gravităţii, a patetismului, ca şi a tonului savant şi doc- toral fac parte din atitudinile cele mai frecvente ale umorului cara- gelian. In pornirea lui intimă, omul aspiră către simplitate şi înca- drare firească în mediul lui. Atitudinile teoretice în viaţă, ideolo- gismul de toate felurile, îi dau accente de impacienţă. Când aude că Gherea, ca socialist, a refuzat decoraţia oferită de Suveran, indig- narea lui amicală nu se mai stăpâneşte. In convorbirile cu Eminescu, după cum o ştim din amintirile lui Slavici, impresiona contrastul dintre buddhismul poetului, formă de religiozitate savantă, absor- bită din cărţi, şi religiozitatea lui Caragiale, « creştin drept credincios, care se închina şi se da în paza Domnului». Invocaţia lui Dumnezeu este frecventă în opera scriitorului. Când Principele Ferdinand se îmbolnăveşte grav în 1897, Caragiale introduce în articolul consacrat evenimentului, o rugăciune fierbinte. Scrisorile lui sunt pline de invocări ale ajutorului de sus, de binecuvântări împărţite amicilor lui şi familiilor acestora, cu gesturile tradiţionale ale unui om pa- triarhal. Pe acest plan se înlănţue, în sufletul lui Caragiale, cu ironistul lucid pe care l-am văzut mai sus, un sentimental, sensibil la durerile obşteşti, după cum ne asigură Slavici, stăpânindu-şi I. L. CARAGIALE 67I cu greutate în unele împrejurări emoţiunea. Când la banchetul Astrei, unul din vorbitori ridică paharul său în sănătatea marelui scriitor satiric, Caragiale ripostează cu vivacitate: «Eu sunt un sentimental, domnule! ». Şi când adunaţi în casa lui Vlahuţă, prietenii aşteaptă să-l sărbătorească pentru cei cincizeci de ani ai săi, împliniţi în aceiaşi zi, într’un târziu apare un om ostenit, gâtuit de emoţie, evocând adunării naşterea lui într’o casă săracă, greutăţile copilăriei şi ale drumului său de viaţă. Nu odată şi-a amintit Caragiale de originile umile ale familiei sale, de întunerecul din care a luptat să se desprindă. Lui Delavrancea îi scrie: «Frate Barbule, Am părăsit « amândoi de mici umilul acoperimânt părintesc şi, care dincotro — «tu din prăfăria Delei-vechi, eu din mocirlele Ploeştilor — am « pornit sub paza unuia singur de sus. Aspre cărări am bătut: amorţiţi «la ’ncheieturi, însângeraţi la tălpi, loviţi peste obraz — pe când « eram departe de odihna cu icoana la căpătâi şi de mâna care să fi « mângâiat cu milă fruntea pălmuită de străini ». Este evidentă în astfel de declaraţii, prin amintirea obârşiilor şi a începuturilor, expresia dorinţei de integrare în formele proprii, ale unui suflet patriarhal. ...Ale unuia aparţinând însă oraşelor, nu satului, deşi satul şi ţărănimea nu-i erau străine şi le putea înţelege, după cum o dovedeşte nu numai Năpasta, apoi La hanul lui Mcinjoală, In vreme de războiu, Păcat dar şi detaliile de realism rural într’unele din bucă- ţile lui fantastice. Oraşul este însă mediul firesc al lui Caragiale. Aci se simte la largul lui, printre oamenii adunaţi în furnicar, în agora, acolo unde se întretaie ştirile şi se pun la cale trebile publice. Când într’o vară se găseşte la Buşteni, împreună cu Slavici, în zadar acesta se încearcă să-l atragă în plimbări mai îndepărtate, «prin înfundăturile văilor şi peste coaste prăpăstioase până ’n poienele culmilor». Caragiale preferă tovărăşia oamenilor «plimbându-se prin parc, pe şosea ori pe peronul gării ». Sentimentul naturii nu i-a lipsit totuşi povestitorului care a scris Calul Dracului. Dar din feeria naturii, vechiului burghez îi place să se regăsească în locuri, unde contemplaţia este înlocuită de munca lui în atelier sau de convorbirea prietenească. Dela Travemiinde, unde petrecuse o parte a vacanţei de vară, Caragiale îi scrie în 1909 lui Zarifopol: «.. .mă călătoresc înapoi, spre casă, în Wilmersdorf, sătul de frumu- seţile naturii, ale cărei farmece nu le pot pricepe, dar ale cărei lacrimi celeste m’au răzbit până la măduva oaselor. .. .Mă întorc în atelier, la halatul meu...». Iar altă dată, anunţându-şi sosirea în Lipsea: « D-ta ştii, mi se pare, că, en fait de paysage, mie nu-mi pare altul mai frumos pe lume decât o Stammtisch burghezească ». Din astfel de îndemnuri ale firii sale se explică emigrarea sa târzie către un loc de superioară civilizaţie urbană ca Berlinul. Pe când in întreaga lui generaţie, cu Eminescu, cu Slavici, cu Delavrancea şi Vlahuţă, 672 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE triumfau idealurile unei vechi culturi rurale, Caragiale este singurul scriitor de seamă al vremii lui reprezentând oraşul şi aspiraţiile Iui de civilizaţie burgheză. Nu este deci de mirare că dintre toate peisa- jele şi drumurile ţării, Caragiale preferă pe acele în care se aşează mai întâi tipul civilizaţiei Europei de mijloc, pe linia ferată care uneşte Bucureştii, cu Ploeştii, cu Sinaia, cu oraşele Ardealului sau, pe o altă direcţie, cu graniţele cele mai nordice ale ţării. Este greu să se stabilească cu toată precizia activul itinerariu pe această reţea al lui Caragiale, călătorul neostenit, figura populară a expre- selor europene, pe care primarul Mizilului, bravul Leonida Condeescu, izbuteşte să le oprească în gara sa şi în vagoanele cărora întâlneşte familii plecate în vilegiatură, figuri de comis-voiajori şi atâtea alte tipuri şi împrejurări despre care Momentele nu încetează să mărturi- sească. Scenele din trenuri, din gări, călătorii şi ceferiştii abundă în schiţele lui Caragiale. Neîncetatele lui călătorii pe marile drumuri de legătură ale ţării cu Europa de mijloc, pe unde se introduceau noile forme ale civilizaţiei, l-au dus în cele din urmă în Berlinul ultimilor săi ani de viaţă. Scriitor burghez, Caragiale a evocat viaţa oraşului, a provinciei şi a Capitalei, în multe, în foarte multe din înfăţişările lor: orele târzii ale nopţii, cu cheflii întârziaţi, cu oameni care vin dela gară, cu măturători cari stârnesc praful străzilor, cu trăsuri pornite în goană să caute moaşa; orele aperitivului şi ale prânzului, cu func- ţionari întârziaţi dela masă, îndârjindu-se în discuţii inutile; ceasurile adormite ale după-amiezelor caniculare, cu birjari aţipiţi pe capră, cu străzi care păzesc siesta locuitorilor din casele zăvorite; multele străzi ale Bucureştilor, botezate de fantazia edililor umanişti, întreţinând cultul virtuţilor, cu nume ale Antichităţii sau cu ciudate nume alegorice, strada Fidelităţii, a Emancipării, a Pacienţei; saloanele mondene, în care se practică causeria şi se pun la cale conferinţe literare, unde lumea se adună pentru five o'clock, balurile high-life ; mesele îmbelşugate în jurul cărora iau loc invitaţii; beră- riile uijde se poate constata « atmosfera încărcată » politică ; birourile de avocaţi, vesela agitaţie populară a târgului moşilor, păcălelile de 1 Aprilie... Peste toate trece o undă de farmec, de împăcare cu viaţa, care dacă nu ia decât forme uşoare şi superficiale, trăite de oameni naivi cu manii inofensive, este un semn că existenţa obşteasca se desfăşura la adăpost de marile încercări. Aceasta este atmosfera Momentelor, în care este răsfrântă o societate oarecum cristalizată, cultivând plăcerea de a trăi. Ea înfăţişază a doua generaţie după a Comediilor, unde decorul este mic burghez, mahalagesc, unde oamenii nu sunt de obiceiu funcţionari şi cucoanele nu sunt încă franţuzite: lume de mici negustori, trăind patriarhal, cu stăpâni aspri dar creduli, straşnici în capitolul onoarei familiare; cetăţeni zeloşi, membrii ai gărzii-civice, politizând deşi abia ştiu să silabisească I. L. CARAGIALE 673 gazetele, iniţiindu-se în practicele tinerei democraţii începătoare, străjuiţi de femeile lor romanţioase. Intre Comedii şi Momente se aşează răstimpul unei generaţii, împrejurare confirmată şi de cro- nologia operelor, dacă ne gândim că Comediile sunt scrise între 1877 şi 1885, în timp ce Momentele în cea mai mare parte a lor sunt com- puse începând din 1899. Dar ca şi Momentele, Comediile nu conţin în genere nicio asprime, atmosfera rămâne împăcată, încât verva ironică a scriitorului nu trece dincolo de sublinierea unui comic de situaţii. O singură dată în teatrul său, satira lui Caragiale a devenit mai crudă, în O scrisoare pierdută şi o singură dată în povestirile sale satira ni se pare amară, în Grand Hotel <, echivalentă cu «violenta pictură a lui Cara- vaggio, în care vezi numai oase şi muşchi în loc de frageda şi cati- felata carne ». Foarte lucidă e recunoaşterea că unele poezii «explică până la un punct ţâţânele sociale, pe care se mişcă acest fenomen psihologic». Ce sunt oare ieşirile contra boerimii, schiţate încă din adolescenţă şi apoi statornic repetate, în toate operele de imagina- ţie, decât atitudini cu substrat de conştiinţă de clasă? In vocea lui Hasdeu nu se exprimă însă revolta plebei, ci a vechei clase boereşti, cu dospeli de declasare, exaltate de mitul unei ascendenţe princiare. Oda la ciocoi (primul titlu, « Oda la boieri») e o compunere corect retorică, a cărei temă, deşteptarea din letargie a ciocoiului, crezut mort, inspirată de evenimente politice astăzi date uitării, nu reu- şeşte să insufle groaza şi îndemnul final de luptă. Nici Sărăcia cu accent subiectiv, nu are ecouri în sensibilitatea cititorului. Hasdeu manifestă predilecţia pentru zugrăvirea teratologici. în care viziunea plastică e covârşită de intenţia moralistului. Sabatul leproşilor, din Complotul bubei nu e, cum pretindea să indice strofa liminară, din prima versiune, un tablou medieval, ci o satiră con- temporană, care nu se susţine prin figuraţie şi nici măcar prin legă- tura cu un eveniment- notabil. Iată ce ar fi voit să fie poezia lui Hasdeu: O poezie neagră, o poezie dură, O poezie de granit, Mişcată de teroare şi palpitând de ură, Ca vocea răguşită pe patul de tortură, Când o silabă spune un chin nemărginit. Nota senină, contemplativă, e înlăturată cu voinţă. Ar îi o ironie să cânt eu flori şi stele, In veacul nostru pe pământ, Când ele sunt o larvă, grimată cu văpsele, Iar adevărul geme tempeste şi resbele, Blăstem, urgie, neguri, pucioasă şi mormânt! Efectul cumulativ e contrar celui scontat, din cauza verbalismu- lui care ar vrea să asigure pe cititor că .. .Totul împregiuru-i printr’o imensă rană Exală din cangrenă un colosal miasm! B, P, HASDEU 681 Cu toată prevenirea din Prefaţă (« De câte ori mi s’a întâmplat a fi dulciu şi molatec, mă miram eu însumi »), recunoaştem în versul adeseori fluid şi polimetria sprintenă, factura lui Bolintineanu, ca amprentă formală hotărîtoare. Ideolog şi moralist, ispitit de ale- gorii şi simboluri (Frunzele, Muntele şi valea, Bradul), pamfletar cultivând macabrul ca şarjă socială (Complotul bubei) sau ca me- ditaţie filosofică (După bătălie), prea încrezător în facultăţile lui descriptive (Tabloul flamand), Hasdeu nu are o personalitate lirică bine definită. Răsvan Vodă (1867, mai târziu Răsvan şi Vidra) are meritul pri- mei noastre încercări de dramă romantică; versul de avânt liric lipseşte compunerii, ca să-i confere caracterul unei realizări desă- vârşite. In schimb piesa e solid construită, iar personajele sunt carac- terizate în acţiune; autorul manifestă libertate deplină faţă de ade- vărul istoric, compunând obscurului voievod o personalitate nouă, inventând figuri şi evenimente, după modul romantic, al conţraste- lor şi antitezelor. Prin aceste procedee, drama nu se inserează în realitate, neajutată de concursul eventual al istoricului, care ar fi putut da o mai mare atenţie « culorii locale ». Răsvan este apologia nobleţei morale, necondiţionată de naştere, satira boerimei, reluată cu mare aparatură şi complicată cu slăvirea haiduciei (« .. .eu am voit a depinge aristocraţia şi democraţia românească din secolul al XVI»..., scrie Hasdeu în Prefaţă), iar în lecţia sfârşitului, un avertisment împotriva deşertelor ambiţii. Impresionantă la Vidra este puterea de stimulare a energiilor latente din Răsvan; prin credinţa femeii în «zodia» eroului «scrisă pe frunte», Hasdeu a dat eroinei sale un fundament etic; ea nu face parte din familia spirituală a femeilor politice, care se slujesc de bărbaţi ca de nişte unelte; singură îşi defineşte rolul în acest fel: Vidra-i pentru tine ’n lume Ca isvoarele de munte Ce fac Dunărea să spume Din pâraele mărunte. In acest citat, cu o licenţă uimitoare (spume = spumege), la cenzorul de mai târziu al îndrăsnelilor formale, se cuprind poate şi versurile cele mai plastice din piesa care năzueşte la idealuri etice, prin parcurgerea treptelor perfecţiunii morale, de tipul subli- mului. Deşi lucrarea e construită imaginativ, ca o adevărată dramă ro- mantică, iar nu ca o fidelă transcriere istorică, Hasdeu are unele comportări de erudit, nerenunţând la note în text, prin care, bună- oară, relevă caracterul «aristocratic» al cronicei lui Miron Costin, reabilitează împotriva acestuia pe Ştefan Tomşa, sprijinindu-se pe 682 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE caracterizarea favorabilă ce i-o dă o cronică grecească, « bun mai ales pentru săraci, dar aspru cătră boeri, pentrucă aceştia erau nedrepţi cătră sărăcime» şi menţionând că « tot această linie de purtare ţinură în politica lor interioară Petru Rareş, Ion cel Cumplit şi Aron Vodă »; într’o altă notă explică demofilia domnitorilor prin absenţa «aşa numitului drept divin » în trecutul nostru şi aminteşte că a expus teoria şi probele în cursul de drept constituţional românesc ţinut în sala Ateneului în Septemvrie—Noemvrie 1856 (!?). Izvoa- rele sunt date chiar în corpul piesei, pentru susţinerea textului. Versurile lui Hasdeu sufere de oarecare sărăcie plastică. Teo- reticianul credea în eficacitatea ideii poetice, «adică ceva cu totul neatârnat de metru, de rimă, de haina cea meşteşugită, astfel că ai putea s’o pui în proză şi poţi s’o traduci în orice altă limbă, rămâne tot poezie » {Revista nouă, I, 3, 1888). Mai târziu şi-a completat gândul, susţinând că « poezia consistă în ideie şi în ritm » şi consi- derând rima ca «un accesoriu»; nimic însă despre figuraţie! In fond, Hasdeu teoretiza propriile lui aptitudini: înclinarea către ideile generale şi uşurinţa ritmică. Temperamentul său spontan şi direct se manifestă mai liber în proză. Duduca Mamuca (1862), nuvela scandaloasă, e scrisă cu un sur- prinzător « brio » în povestire şi dialog, amândouă la fel de cinice şi spirituale. La această bucată se gândeşte probabil Hasdeu peste un sfert de veac, în mărturia de credinţă din fruntea periodicului •« Revista Nouă» prin care se desvălue evoluţiile succesive, ca tot atâtea erori: «Fost-am şi realist â-la-Zola într’o vreme, ba chiar înainte de Zola, visând că omenirea cea sănătoasă se apără de mo- limă, dacă — ceva ca în teoria lui Pasteur, — dacă-i vom altoi, într’o meşteşugită quintesenţă, toate gunoaele omenirii cele stricate». Caracterizarea e însă greşită; povestirea nu e zolistă, nici realistă, deoarece nu stărue în descrieri amănunţite şi nu se sprijină pe teorii ştiinţifice; zugrăvirea societăţii ruseşti galante e executată cu verva unei «poşade»; iar a doua versiune Micuţa, din 1864, prezintă cercul studenţesc, de altfel cosmopolit, într’un mediu german, ca într’un travestiu oarecare, tot atât de plauzibil ca şi un altul. « Sce- lerateţea cea mai neagră» a povestitorului, seducător lucid şi cinic ca Lovelace, e o trăsătură din secolul al XVIII-lea; prin unele note, ca fiziognomonia, pe care Hasdeu avea s’o folosească curând apoi şi în studiile istorice, se vădeşte lectura lui Balzac, care se entuzias- mase de Lavater; dar adevărata geneză a nuvelei e probabil atmos- fera petrecerilor studenţeşti din Harkov, cu destăinuirile, uneori sincere, alteori fanfarone, ale tinerilor; şi mai este proecţia ima- ginară a unui alter-ego, căruia orice experienţă erotică i-ar fi reuşit (ipoteză confirmată întru câtva prin notele din jurnal, în care Has- deu se credea, într’adevăr, fascinant faţă de femei, cu un aer de modestie, faţă de puterea lui de seducţie). Mascaradă libertină, B. P. HASDEU 683 Duduca Mamuca e o povestire spumoasă, de o cuceritoare vioi- ciune, din al cărei joc de spirit nu lipsfesc nici săgeţile împotiiva ortografiei cipariene şi junimiste. Denunţul profesorilor protestatari e explicabil, în mediul rigorist, destul de nesincer, dela Iaşi, care avea să se întoarcă şi împotriva lui Maiorescu, peste câţiva ani; la dreptul vorbind însă, nuvela merită o analiză a procedeelor umo- rului hasdeian, nicăieri mai strălucit, care cunoaşte devieri şi co- borîşuri în Aghiuţă, revistă umoristică (1863) şi în multe alte mani- festări ulterioare. Cu mobilitatea sa spirituală neîntrecută, dela stilul adaptat scenelor scabroase şi limbajului cinic, Hasdeu înfăptueşte un ade- vărat salt mortal, prin stilul artificial, cu năzuinţe sublime, în mo- nografia despre Ion-Vodă cel Cumplit (1865). Am denumit acest stil artificial, prin raportare la stilul firesc din Duduca Mamuca ; el rămâne însă natural, prin raportare la auto- rul care, schimbându-şi punctul de perspectivă şi scopurile, îşi pro- pune să învie o figură puţin cunoscută din trecutul Moldovei şi să-i imprime o fizionomie de viteaz, de strateg şi de iubitor al mulţimilor; ce mijloc mai nimerit pentru asemenea restauraţie istorică decât entusiasmul, expresie a pasiunii, adică a unei alte laturi tempera- mentale de care dispunea multiplul Hasdeu? Prefaţa nu îşi ascunde intenţia, de a urma exemplul lui Bălcescu, din Istoria Românilor sub Mihai Viteazul, de curând dată la iveală de Odobescu în Revista Română: numai că noul monografist reco- mandă pe maestrul său ca «adevărat istoric, adevărat uvrier şi artist», omiţând pasiunea pentru model care l-a însufleţit pe mae- stru şi-l stăpâneşte şi pe dânsul, — element esenţial în naşterea şi susţinerea proectului. Abia în paragraful ultim din Prefaţădupă ce autorul îşi explică metoda picturală («trei scalpeluri de artă: critică, perspectivă şi colorit»), recunoaşte pentru sineşi substratul patetic al operei « .. .înima simţea în adâncul său ceea ce scria condeiul; iar când inima simte, condeiul devine scurt, laconic, iute ca bătăile pulsului... ». Operă de aprinsă dragoste pentru eroul său, Ion-Vodă cel Cumplit e scrisă, aşa dar, cu stilul pasiunii. Nu- mai că generalizarea lui Hasdeu, asupra scrisului pasionat, e discu- tabilă. La Bălcescu, altul e modul de expresie al fervorii: interior, profund, stăpânit; Hasdeu, în dragostea sa pentru prototipul ideal al domnitorului, căruia nu-i descopere nicio greşală şi niciun viciu de structură, e exterior, risipit, exploziv. Caracterul propagandistic şi apologetic al lucrării e mai evident la Hasdeu decât la Bălcescu, cu toată superioritatea sa în erudiţie şi metodă. Prin temperament, într’un fel cu totul paradoxal, istoricul mai pregătit oferă totuşi spectacolul îndoitului exces, în supraestimarea meritelor eroului său, precum şi în sacadarea retorică a scrisului. Ion-Vodă cel Cumplit nu e opera unui pictor, cum credea Hasdeu, ci a unui orator, doritor 684 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să-şi câştige publicul, prin focuri de artificii. Genul scrierii e patetic, până la melodramă, cu simplificarea datelor esenţiale, spre a-1 arăta pe voevod nu victima firii sale şi a împrejurărilor, văzute în complexul lor, ci a trădării negre, din partea unui « amic devotat şi nedespărţit, boerul moldovean Ieremia Golia, emigrat încă sub Lăpuşneanu », ba chiar « cel mai intim al său amic,... cu carele îl văzusem mâncând împreună pâinea străinătăţii». Ca în genul caduc mai sus numit, domnitorul întruneşte un summum de vir- tuţi şi genialitatea completă, manifestată atât în reformele interne, cât şi în arta războiului, în care ar fi întrecut pe toţi contemporanii, cu deosebire prin intuiţia rolului hotărîtor al artileriei. Hasdeu are o adevărată idolatrie faţă de subiect, iar nu libertatea de spirit, prin care se garantează critica obiectivă, în interiorul unei disci- pline ştiinţifice. Exaltarea admirativă sau indignarea, sentimente dăunătoare isto- ricului, îi inspiră tipare stilistice, ridicole prin solemnitatea tonului: « Ion-Vodă, privind din tabăra de lângă Bender, aplauda pe - copiii geniului său » (în speţă, căpitanul cazac Szwierczewski). « Ei bine! pentru treizeci pungi cu aur, al doilea Iuda, pârcălabul Ieremia Golia vându o suvenire, un amic, o patrie, o religiune!! » (Cele două semne de exclamaţie sunt ale autorului, fireşte). « Dar însăşi fatalitatea dete astădată peste un Prometeu gata a provoca la luptă toate fulgerele Olimpului! » 4 Le punem aci numele pentru a rămânea în vecii vecilor stigma- tizate în memoria strănepoţilor &. « Dar nu fu, nu este, nu poate fi nicio penalitate destul de crudă pentru a corespunde cu fapta unui vânzător de patrie! A împinge milioane de fraţi pentru secoli în abisul sclaviei, este un atentat nu contra unui om, nici chiar contra unei singure naţiuni, ci contra a zece, a douăzeci de popoare, ce se nasc unul după altul şi se numesc generaţiuni!... Cain fusese sânt alăturea cu pârcălabul Ieremia Golia!» Nenumărate sunt exagerările retorice din atât de bine documen- tata monografie. Materialul lexical e foarte bogat, cuprinzând un mare număr de neologisme, intrate mai apoi în uz, latinisme ale momentului ling- vistic (famă, famos, duplu, provăzut, fact, resbel, a recepe, etc.), barbarisme de tip galic (situri, caşet, desolaţiune, a voltija, spec- tatrice, a reva) şi chiar inovaţiuni verbale de acelaşi calapod (vita- litate pentru faună). Cu toată- împestriţarea limbii, cartea s’a citit cu plăcere timp de câteva decenii şi poate interesa şi astăzi pe cer- cetătorii de curiozităţi, prin barocul romantic al facturii. Mono- grafia nu se sfieşte să-şi însuşească stilul liric direct, cu leit-moti- vuri în interiorul aceluiaşi paragraf, şi chiar cu intercalări de texte din alţi autori, ca unele versuri eroice populare sau de Alecsandri. B. P. HASDEU 685 Autorul, devotat amintirii voevodale, ilustrează cartea cu gra- vuri, planuri de bătălii şi hărţi în care-şi desvălue variate talente de desenator şi topograf, culminând cu falsul portret al domnito- rului, dat ca reproducere după pictura unui autor recunoscut. Hasdeu nu e un artist: izbutirile sau neizbutirile stilistice sunt efecte ale hazardului, ca la o natură spontană şi vivace, cu scăpă- rări numeroase, dar a cărui lipsă de gust sau autocontrol se resimte. După cum poetul nu se îngrijeşte de figuraţia plastică, a cărei însem- nătate îi scapă, tot aşa şi prozatorul nu caută cuvântul expresiv, dar îl găseşte adesea. Hasdeu e un «inspirat», adică un tempera- ment năvalnic, care scrie în fuga condeiului, ca sub îndemnul unei puteri străine, care i-ar dicta cuvintele; asemenea naturi nu sunt totdeauna şi bine inspirate. De aceea, în sectorul istoriei pate- tice, — Ion Vodă cel Cumplit, întâlnim o neînchipuită tensiune în entuziasm şi în traducerea ei formală care este iperbola. Hasdeu susţine fără întrerupere aceeaşi notă înaltă, în sublim, fără să-şi dea un moment seama de stridenţele la care i se expune glasul; foarte lucid la ridicolul celorlalţi, umoristul nu-şi exercită niciodată con- trolul asupră-şi. Observaţia e valabilă şi cU privire la literatura lui satirică de juneţe, integral caducă. In exerciţiul polemic, de asemenea, Hasdeu e nepăsător cu privire la calitatea instrumentelor sale. Aci panoplia e foarte bogată, şi armele cele mai des folo- site sunt cele uşoare. Ca şi junimiştii, cu cari are multe note comune, deşi li se opune ca adversar aproape statornic, e un ze- flemist ; deosebirea stă în aceea că membrii «Junimei» cultivă zeflemeaua dintr’un scepticism raţionalist, pe când Hasdeu e un fanatic al convingerilor, prevăzut cu un spirit spontan, săltăreţ, de lăcustă, care sare dela una la alta, sau ca puricele, care ciupeşte în toate părţile. Inteligenţa sa este digresivă şi spiritul său, înţepător fără prea mare răutate. Evoluţia sa către spiritism ni se pare firească, după ce i-am surprins nota temperamentală, de posedat al pasiunilor, al căror copist se făcea. îşi pierduse în Iulia o copilă dotată care compunea în limba franceză (fusese crescută la Paris) versuri colecte, cali- grafice, cu o mare abundenţă. Lovitura a fost teribilă. Suferinţa tatălui se agrava prin iluzia dispariţiei unui geniu. Sub copleşirea durerii, într’una din frecventele stări de prostraţie, când sta la masă, absorbit de amintirea Iuliei, simţi o pulsaţie precipitată a venei temporale stângi, «întocmai ca şi când ar fi fost băgat în- tr’însa un aparat telegrafic » şi mâna sa scrise maşinal cuvintele dictate cu aceeaşi precipitare: « Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit de suffire. Julie Hasdeu b. Aceasta e ge- neza spiritismului său şi a filosofiei sale spiritualiste din Sic cogito, prin care o constituţie cerebrală până atunci nededată ideilor gene- rale, a căutat să împace, printr’o construcţie originală, ştiinţa cu 686 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE religia. In cursul şedinţelor de spiritism, mesagiile Iuliei nu erau decât efluvii rezultate din aşteptările sale, adică ale unui subcon- ştient stăpânit de o prezenţă permanentă. Omul deprins să se joace cu mai multe disciplini ştiinţifice, ca un prestidigitator, căruia lite- ratura îi era aşa dar cu atât mai uşoară, era acum jocul unei mari pasiuni, revelată postum. El îşi atinsese apogeul carierei ştiinţifice, precum şi echilibrul de scriitor, într’o proză largă, periodică, digre- sivă dar logic condusă, cu un ton firesc, apropiat, bonom. Consul- taţiile filologice din ajun, ca aceea intitulată Buccea ţi Căpăţână {Revista Nouă, 1888, Nr. 2), erau largi excursuri prin numeroase limbi şi dialecte indoeuropene, cu o dialectică sfătoasă, pe înţelesul tuturora, dar nu vulgarizatoare, deoarece îşi vădea o impunătoare originalitate. Criza spiritistă puse capăt cercetărilor ştiinţifice ale savantului, la vârsta de 50 ani; el îşi mai supravieţui aproape 20 de ani, cu numeroase svâcniri de vitalitate intelectuală, cu agerimi de condei, ca în perioada cea bună. Astfel ca o mostră de viziune caricaturală, vom da un fragment din Sic cogito, în care, după ce denunţă în pozitivism fenomenul patologic al vederii înjumătăţite, defineşte diferenţial manifestările intelectuale ale lui Littre şi Renan: « ...cel de ’ntâi—hemiopist foarte metodic, descriind măestreşte toate câte-i dă mâna să le vază şi pe cari se sileşte a le vedea lămurit; celalt — hemiopist frazeolog, dându-se pe ghiaţă cu o uşurinţă plină de haz, dar fără a o sparge vreodată ca să ajungă la apa cea vie, de frică de a nu cădea, şi mai ales de grija de a nu pierde desinvoltura mişcărilor. Un alunecător ca Renan, când cu capul înainte şi cu un picior în văzduh, când cu celălalt picior în văzduh şi cu capul asvârlit pe spate, cândmlădiin- du-se" la dreapta, când legănându-se la stânga, când învârtindu-se roată, pururea nurliu, pururea cu zâmbet pe buze, e ceva de mi- nune...» {Revista Nouă, 1891). In marginea acestei interesante schiţe a scepticismului renanian, nu e de observat decât nepăsarea scriitorului, de a o preceda cu o tot atât de vie reprezentare a minuţiozităţii mioape, cu care era prevăzut Littre. Scriitorul spon- tan nu s’a gândit însă la efecte de simetrie. ŞERBAN CIOCULESCU ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU LUPTA Primul care le-a văzut a fost observatorul. Pilotul s’a uitat mult timp în direcţia arătată, fără să vadă nimic. Nimic, decât întinsul apei până departe, acolo unde se unea cu cerul într’o pâclă uşoară. Trăgătorul din provă, cu regularitatea unui far tur- nant, cerceta cerul în toate părţile. Nici el nu le văzuse. Dar observatorul de pe No. 1 are o vedere excepţională. După câteva minute, pilotul văzu şi el cele două puncte. Clătină hidro- avionul de două ori pe-o aripă şi pe cealaltă şi făcu semn trăgă- torului, care se întorsese, să fie gata. Peste câteva clipe, o serie de semnale luminoase — transmise de mecanic — indicau « avioane inamice în vedere în provă». Pilotul şi observatorul schimbară o privire. Făcând echipaj de-atâta vreme, nu era nevoie decât de o privire pentru a şti că sunt de acord. Pe urmă observatorul se întoarse către telegrafist şi-i dete ordin să transmită mesajul stereotip care, într’un singur cuvânt indica apropierea luptei. Telegrafistul îl transmise de trei ori, strânse apoi antena şi trecu la mitralieră. Un freamăt de nelinişte trecu prin întregul echipagiu. Mâini nervoase strânseră mai bine cureaua de la cască, cercetară piedicile mitralierelor şi apucară apoi, în strânsoare de fier, mânerele. Observatorul îşi făcu ultimele socoteli de navigaţie şi arătă pi- lotului punctul unde se aflau: undeva, la câteva sute de km. departe de coastă. Pilotul dădu din cap, agăţându-şi apoi din nou privirea de cele două puncte. Dar acum nu mai erau două puncte. Erau două hidroavioane albe ca de argint, la vre-o două mii de metri în faţă şi mai sus cu două sute de metri. Aveau acelaşi drum. Sburau alături, cu vitesă redusă, în sbor liniştit de întoarcere. Trăgătorii, ştiindu-se aproape de casă, lăsaseră atenţia să aţi- pească, obosită de atâtea ceasuri de sbor. întinderea nemărginită 688 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de apă are ceva adormitor. Privirile se pierd în pâcla orizontului şi trec uşor dincolo, în vis. Ar trebui să te scuturi şi să reiei cu hotărîre cercetarea amănunţită a spaţiului fără hotare. Dar e aşa de greu să faci o mişcare 1 Mâinile, picioarele, tot corpul au devenit de plumb, iar privirile s’au prins de nemărginirea albastră şi s’au încurcat ea într’o plasă de păianjen. Vopsit în coloarea mării, No. 1 s’a apropiat pe nesimţite, pe dedesubt. Echipagiul e ca un arc. Feţele au devenit de piatră. Mâinile se strâng din ce în ce mai tare pe volan şi pe mânerele mitralierelor. Ochii au devenit duri, tăioşi, cu privirile dârze. Nimeni nu mai zâmbeşte. Teribil de uscate, gurile s’au strâns, închise într’o linie fermă. Fiecare ştie ce are de făcut. Nu este nevoie de niciun sfat, de niciun semn. In faţă, cele două hidroavioane albe sunt numai la câteva sute de metri. Sunt mari, enorme şi se apropie aşa de încet 1 Trăgătorul din prova îndreaptă încet mitraliera către cel din stânga. îşi alege o poziţie bună şi pleacă uşor capul să ia linia de ochire. « Nu încă 1 Nu încă 1» strigă pilotul în gând. «Aşteaptă să fim mai aproape». Echipagiul nu are nevoe de vorbe. Trăgătorul a înţeles. Nu va trage acum. In poziţia aceasta de atac numai el poate trage. Şi el ştie când trebue să tragă. încă un minut. Un minut nesfârşit, un an, un secol de aşteptare. Acuml A ochit pe dedesupt în prima treime a cocei, acolo unde trebue să fie pilotul. Degetul s’a strâns încet dar hotărît pe trăgaci. Se simte prima piedică. A trecut. încă o apăsare uşoară, în timp ce ochiul vede clar în mijlocul grilei partea ochită şi mitraliera trimite o rafală scurtă, apoi încă una. Gloanţele lumi- noase se pierd în coca hidroavionului. încă o rafală mai lungă şi trăgătorul — cu o mişcare bruscă — schimbă mitraliera spre cel de al doilea hidroavion. Nu are timp să tragă decât o rafală, căci, luat de viteză, No. 1 depăşeşte pe dedesubt cele două hidroavi- oane. Pilotul virează la stânga. Acum e rândul mecanicului şi telegrafistului. Ţinta li se arată lateral. Intr’o secundă, ei fac corecţia şi trag pe rând, pe măsură ce sunt în poziţie bună. De pe hidroavionul din stânga, pornesc acum nişte dâre albe ca nişte sfori luminoase. Trage. O singură rafală însă, căci trecerea a fost scurtă. Pilotul continuă virajul, pentru a reveni încă odată din spate şi dedesubt. Dar cele două hidroavioane s’au desfăcut. Cel din stânga, virând uşor, coboară. In urma lui rămâne o dâră albă, groasă şi neîntre- ruptă. Lovit în rezervorul de ulei, caută să fugă. Nu va putea sbura însă decât câteva minute, după care, va fi silit să amerizeze. LUPTA 689 Gu coca lovită de gloanţe nu va putea rămâne la suprafaţă decât exact atât cât îi va trebui echipagiului să-şi scoată barca de salvare. Celălalt începuse un viraj cu gândul să-l prindă pe No. 1 între două focuri. Văzându-se singur însă, renunţă. Cu motorul în plin, sboară acum drept înainte, picând uşor spre a spori viteza. No. 1 îl urmăreşte cu înverşunare. Dar distanţa creşte pe ne- simţite. Pilotul a tras maneta de gaze la refuz. Indicatorul de vitesă arată o cifră puţin obişnuită. Totuşi, celălalt devine din ce în ce mai mic. Trăgătorul din provă ocheşte cu grije şi trimite o rafală. Cele câteva gloanţe luminoase se văd o bucată bună, apoi se pierd. Nu mai este nimic de făcut. Pilotul se uită zâmbind la observator. Trăgătorul se întoarce şi el. Zâmbeşte. Feţele s’au destins, în ochii tuturor joacă o lumină nouă. Observatorul lucrează pe planşeta lui să «facă punctul». Dar câteva semnale luminoase atrag privirea pilotului. Meca- nicul comunică: «Avarie gravă. Amerizaţi imediat». Pilotul răs- punde, reduce motorul şi amerizează drept înainte. Prin gând i-a trecut un fulger: «Dacă e găurită coca?». Dar coca nu putea fi găurită, pentrucă inamicul n’a tras decât lateral. Elicea se opreşte. No. 1 tanghează uşor. Mecanicul coboară din carlinga lui — «Avem un rezervor găurit». Se vede într’adevăr o şuviţă de benzină curgând liniştit. — «Ce facem» întreabă pilotul? — « O să lăsăm să se scurgă benzina, apoi îl izolăm şi consumăm din celelalte rezervoare. V’am transmis să amerizaţi imediat pen- trucă era pericol de incendiu». Echipagiul a ieşit afară şi s’a aşejat pe cocă. Marea e calmă, ondulată abia de o hulă invizibilă. — «Ce-o fi la escadrilă acum ? Cu siguranţă că ne cred pier- duţi » vorbeşte observatorul. «Le-am dat mesagiul că ne-am întâlnit cu inamicul şi acum nu le mai putem transmite nimic. Cât o să dureze chestia asta ? ». — «Păi, vre-o două ore» răspunde mecanicul. — «Cam mult!» Nu-i mult. încet limbile s’au deslegat şi se retrăeşte lupta. Pilotul s’a întins pe cocă cu mâinile sub cap şi visează la un avion în care să fie singur, cu 8 mitraliere «ale lui»şi cu 600-700 kilometri la oră. Atuncea da! Atunci ar fi cu adevărat fericit. Ii râde însă o lumină în suflet: are o victorie! O victorie pe un hidroavion de recunoaştere, într’o luptă «unul contra doi». Nu e puţin lucru! Priveşte printre gene la ceilalţi. Mecanicul roboteşte pe la motor. Telegrafistul încearcă cu răbdare să stabilească o problematică legă- tură cu escadrila. Trăgătorul din provă, sergent dela ţară, s’a re- 11 690 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE zemat de turela lui şi visează cu privirea in zare. Unde s’o ii gândind? La «lupta» de adineauri, Bau la grâul de acasă care trebue strâns? Observatorul n’a terminat cu socotelile lui. In timpul luptei, el a însemnat toate schimbările de drum şi acuma fixează un punct pe planşeta de navigaţie: «Aici suntem»! Şi — deodată — pilotul are revelaţia legăturii invizibile ce uneşte această mână de oameni. Sunt părţi din el, fiecare. împreună, împletindu-şi idealurile şi destinele, au format o fiinţă nouă: echipagiul. Se cunosc între ei până în cele mai întunecate ascunzişuri ale sufletului. O undă caldă îi trece prin suflet. Ar vrea parcă Bă 8e ridice acum şi Bă-i îmbrăţişeze pe toţi. Dar mecanicul anunţă că totul e gata. Echipagiul trece la posturi. No. 1 decolează desprinzându-se cu greu de marea care ar vrea Bă-1 mai reţină, să-l mai legene. Observatorul indică reflex o direcţie pe care o ştim cu toţii acuma. No. 1 însuşi o ştie şi ia drum west dintr’odată, fără nicio ezitare. Departe, la câteva sute de kilometri, în afundul zărilor, aşteapă ţărmul prietenos al patriei. Căpitan aviator MIRCEA CHIR IAC TEXTE ŞI DOCUMENTE RĂSUNETUL UNIRII PRINCIPATELOR LA BERLIN — IACOB NEGRUZZI ORATOR LA 17 ANI — In colecţiile Muzeului Al. Saint-Georges din Bucureşti se gă- sesc mai multe acte referitoare la studiilq scriitorului şi acade- micianului Iacob Negruzzi, făcute la Facultatea juridică a Uni- versităţii Friederich Wilhelm din Berlin, la care s’a înscris ca student la 8 Noemvrie 1859. Doctoratul l-a luat cu diploma din 8 August 1863. Găsim printre aceste acte: certificate pentru absolvirea stu- diilor semestriale, certificate de frecvenţă, din care se poate vedea ce cursuri a audiat, numeroase caiete cu notiţe luate la cursuri, precum şi diploma lui de doctor. Printre actele şcolare mai descoperim însă şi numeroase con- cepte de scrisori, scrise de Iacob Negruzzi în româneşte, franţu- zeşte şi nemţeşte, părinţilor şi prietenilor lui; sunt nedatate. Intenţionăm a publica mai târziu întregul material, atât de preţios pentru reconstituirea atmosferei ce o găseau şi o formau studenţii români la Berlin, în epoca primilor ani ai Princi- patelor-Unite. începem cu publicarea unui mic discurs scris de Iacob Ne- gruzzi şi rostit în cercul studenţilor români aflători la Berlin, cu prilejul Unirii Principatelor. Iacob Negruzzi încă din anul 1852 era în Germania, unde plecase la tânăra vârstă de 10 ani x), pentru studii, însoţit de Karl Fieweger, profesorul copiilor consulului rus de Kotzebuc şi, mai târziu, după'plecarea consulului din ţară, al fraţilor Leon * 11 x) Iacob Negruzzi nu s’a născut la 1 Ianuarie 1843 cum scrie, nu ştiu p» baza căror izvoare, d-1 G. Călinescu, Istoria literaturii române, Bucureşti 1941, p. 378. Intr’un certificat eliberat de Polizei Praesedium zu Berlin, aflator în colecţia Muzeului Al. Saint-Georges, se arată ca dată a naşterii 11 Ianuarie 1842. 14* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 6g* şi Iacob Negruzzi. Călătoria dela Iaşi până la Berlin este descrisă de Iacob Negruzzi cu elemente pitoreşti şi cu humor 1). In « braşoveanca lungăreaţă (căruţa) a lui Herşcu » (chirigiul), fură duşi cei şase şcolari: fraţii Iacob şi Leon Negruzzi, Gheor- ghe şi Nicolae Dăscălescu, fraţii mai mici ai poetului Dimitrie Dăscălescu, Niculae Drăghici şi Emil Cantacuzino — toţi copii cam de aceeaşi vârstă. După ce învăţară cursul secundar german, se înscriseră în diferite facultăţi 2), astfel Emil Cantacuzino, Leon Negruzzi şi Nic. Drăghici la Medicină, Dăscăleştii şi Iacob Negruzzi la Drept. Numărul studenţilor români la Berlin era însă mai mare prin ani 1858—59: Dumitru Balş, D. C. Sturza, D. Ghica, Titu Maio- rescu, Const. Botezatu, D. Dianu şi Achile Rătescu * *). In acest cerc de tineri boieri, care urmăreau cu încordare desfăşurarea eveni- mentelor politice din Principate, se sărbătoreşte — unde, cum şi când nu ştim — actul Unirii celor două ţări surori. Discursul ţinut este scris şi compus, cu ştersături şi adaose, de Iacob Negruzzi. care n’avea decât 17 ani; nu era încă student, pentrucă în facul- tate s’a înscris la 8 Noemvrie 1859. De ce l-au ales pe cel mai tânăr dintre ei, ca să rostească discursul ocazional? Probabil, pen- tru darul lui oratoric. Domnilor, Scopul adunărei noastre de azi e serbarea Unirei Prin- cipatelor. Nime nu poate tăgădui că unirea e evenimentu cel mai însemnător, cel mai important nu numai în istoria presentă a Principatelor, ba încă în istoria multolor secuii trecuţi. Nu voi cita lungi episoade din istoria nostră, voi aduce numai aminte că de când România împărţită în mai multe domnii, deşi una sau altă parte o ajuns de cându în cându la o oaricare mărire sau putere, deşi am voi unu domnu a unei dintre aceste părţi, a văsuţ necesitatea Unirei Românilor, niciodată astă Unire de Români, aşa de mult dorită, nu s’a putut realisa. Acu asta e gata făcută. România se' ridică mândră din amorţeala în care multă vremi a secut. Cu speranţă se uită la un norocos viitor. l) Iacob Negruzzi, Amintiri din «Junimea», Bucureşti, f. an, p. 365—379 (« Din copilărie »). *) Vezi lista lor publicată de D. 0. Amzăr, Studenţii români în străină- tate. Date şi interpretări statistice, în Cercetări literare de sub direcţia d-lui prof. N. Oartojan, voi. IV, Bucureşti 1940. p. 225—226. *) Ibidem. RĂSUNETUL unirii principatelor la berlin 693 Noi, însă, tinerii Români, care patria a trimes în strei- nătate, noi sintemu aceia oameni pe care această sperenţă, acestu viitoru a patriei se rasemu. Deci, această adunare, această serbare şi acestu importantu evenimentu politicu fie pentru noi întărire şi împuternicire şi mai ales încura- geare. Nu ne mai rămâne decât a gândi şi la acei oameni care o înfiinţat Unirea. Noi ştimu toţi că o parte din com- patrioţii noştri, pentru interesele lor private, s’a împotrivit Unirei şi din nenorocire aceşti nu era puţini. Adevăraţii patrioţi, Domnul nostru Alexandru Ioan I, înainte de toţi, cu nemărginită energie o răsbunat. Strigând vivat şi dorind din toată inima fericire şi pros- peritate României unite, să trăiască şi I. S. Domnul nos- tru Alexandru Ioan I şi toţi înfiinţătorii Unirei. Discursul este, cum se vede, reţinut şi cam rece, dar ideile au un fond serios, care arată maturitate la un copil de 17 ani. L-am reprodus în ortografie actuală, pentrucă particularităţile ortografice ale vremii, l-ar fi făcut mai greu de înţeles (scria a în loc de ă; t şi s în loc de ţ şi ş; i în loc de î; e în loc de a; che în loc de că; sc în loc de şt; s în loc de z; z în loc de ţ; o în loc de oa; întrebuinţează substantivele nearticulate). Iacob Negruzzi este un exponent principal al culturii germane în România — şi printre primii. Cei 11 ani petrecuţi la studiu în Germania (14 Oct. 1852 — sfârşitul anului 1863), numeroasele lui traduceri din literatura germană şi îndemnurile date altora, de a-şi adânci educaţia şi cultura în Germania, sunt fapte încă necer- cetate; ele totuşi ar arunca multă lumină asupra raporturilor culturale româno-germane. Pentru luminarea lor începem publi- carea arhivei Iacob Negruzzi din colecţiile Muzeului Al. Saint- Georges din Bucureşti. DAN SIMONJESCU CRONICI LUCIEN ROMIER ŞI CÂTEVA PROBLEME EUROPENE Deşi un istoric ar avea motive particulare să regrete recenta dispariţie a cercetătorului care a dat importante lucrări despre secolul al XVI-lea francez, sferele intelectuale mai largi înţeleg să-şi amintească de opera lui Lucien Romier şi din altfel de consi- derente. Monografiile cu care a debutat (Jacques d’Albon de Saint- Andre, Marechal de France, 1909 şi Lettres el CheDauchees du Bureau des finances de Caen sous Henri IV, 1910) păreau a indica numai o vocaţie strictă de istoric, dedicat absent şi exclusiv doar investi- gaţiilor de arhivă şi de bibliotecă. Sintezele ulterioare despre Les origines poliliques des guerres de religion, 2 voi. (1913) şi Le rogaume de Catherine de Medicis, 2 voi. (1922) i-au adus în mod firesc con- sacrarea definitivă în cercurile specialiştilor, precum şi reputaţia publică de istoric. Insă incompetenţa ne împiedecă să ne pronunţăm fie măcar în treacăt asupra acestor contribuţii, în mod general recunoscute, obiectul notelor de faţă fiind constituit numai dintr’o scurtă examinare, în limitele spiritului critic, a unei alte laturi din activitatea dispărutului văzută în câteva aspecte relevante. Paralel cu astfel de studii de strictă erudiţie, au luat treptat naştere şi o serie de volume inteligente, bine compuse, de loc indigeste, pe scurt: atrăgătoare, dedicate unor probleme de actualitate şi de interes imediat, centrate cu deosebire în jurul feno- menului politico-social al epocei. Nu s’ar putea spune că faptul n’a produs oarecare surprindere. Istoricul, oscilând în aplicaţiile sale între materialism şi spiritualism, se revela dintr’odată perspicace observator al fenomenelor sociale, economice şi politice actuale, cu sforţarea evidentă şi merituoasă de desprindere a consecinţelor spirituale derivate din toate aceste condiţii. Eruditul apărea în mod neaşteptat dublat de un subţire cronicar — Lucien Romier a fost mult timp directorul ziarului Le Figaro — şi de un întreprid eseist. Cineva privea detaşat lumea contemporană, străin de spe- culaţie, atent la faptul concret, dar şi la semnificaţiile sale pe plan deologic, perspectiva istorică a observatorului făcea ca sintezele sale să capete diferite cristalizări particulare cu puternice tente LUCIEN ROMIER ŞI CATEVA PROBLEMB EUROPENE 695 empirice. De unde şi interesul lor deosebit, deoarece Lucien Romier nu mai pornea dela o anumită poziţie ideologică — deşi modul francez de a vedea se întrevede — observaţiile sale de- curgând fluent aproape numai dintr’o copioasă experienţă isto- rică. Formaţia istorizantă a eseistului, capabil totuşi de analize şi comentarii sociologice sau psihologice, nu întârzia deci să se evidenţieze şi printr’o serie de structurări, obiecţiuni şi valorificări ale societăţii contemporane, capabile toate de o circulaţie deose- bită. Având ca sferă preocupările văzute, un anumit spirit de « bon sens » înclinat spre controversă şi moralism în sens francez, lucra acum deosebit de activ în vederea constituirii unei poziţii critice personale, de natură a da intelectualului interesat de astfel de discuţii o primă orientare. O astfel de participare la atmosfera de frenetice discuţii ideologice provocate de crizele trecutului război mondial (declinul occiden- tului, psihologia omului modern, paradoxele societăţii contempo- rane, poziţia Franţei, etc.) a pus dintr'odată pe Lucien Romier în situaţia de a desbate, în perspectiva şi cu un limbaj propriu, evitând totuşi polemica deschisă, multe din aceste probleme insistent controversate. O asemenea incursiune în actualitate, oricât ar părea de suspectă spiritelor prea abstrase şi cu obsesiu- nea specializării, nu trebue de loc să surprindă. Structuri mult mai filosofice, Spengler, Keyserling, chiar un critic ca Massis, n’au ezitat să ia în discuţie o astfel de problematică, redusă, ce e drept, la aspectele ei strict ideologice. Şi de altfel oricând este binevenit punctul de vedere al unui spirit orientat istoriceşte, înclinat spre o viziune moderatoare şi realistă a situaţiilor şi fap- telor, oportun scrutate prin optica experienţei anterioare. Cine vrea să se introducă repede şi în acelaşi timp suficient de substanţial în studiul unor aspecte actuale, până la consultarea tomurilor groase, să deschidă fără ezitare câteva din eseurile lui Lucien Romier. Nicăieri nu va întâlni pagini aride sau confuze, dar nici priviri superficiale. Cu un spirit foarte francez, chestiunea este cu supleţe desbătută în punctele ei centrale, cu un dar firesc de sistematizare a faptelor şi clarificare a ideilor. Multe pagini cuprind şi ingenioase observaţii aforistice, iar altele se fac plăcut parcurse prin consemnarea de mici scene tipice, culese din cele mai variate domenii de observaţie, precum şi prin asociarea repetată a variatelor puncte de vedere — istorice, sociologice şi psihologice, — cu suprimarea oricărei pedanterii. Reflexiunea documentată, detaliul concret, observaţia rapidă şi abilă fuzio- nează la acest eseist, a cărui operă stimulează în mod deosebit pasiunea unei cunoaşteri mai adânci. Evident, la un Spengler, Keyserling, sau — între alţii — un Salvador de Madariaga (An- •glais, Franfais, Espagnols), care au desbătut—-cu un alt aparat 696 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE însă — un număr de probleme similare, soluţiile apar mai profunde, dându-ne o mai mare satisfacţie intelectuală. Nu trebue omis to- tuşi faptul că Lucien Romier, istoric şi eseist francez, s’a adresat de predilecţie doar intelectualităţii patriei sale, atât de iubitoare de idei clare şi distincte. Scrisul său va fi deci în mod firesc adaptat unui anumit nivel şi climat spiritual, pe care nu era nici obligat, nici îndemnat prin formaţie să-l depăşească. De altfel, după cum afirmasem dela început, punctul cen- tral al meditaţiilor sale ideologice trebue căutat tot în această di- recţie, complexul destin al Franţei văzut pe mai multe planuri preocupându-1 în mod fundamental. Chiar când în aparenţă dis- cută o chestiune absolut generală încercând să dea un răspuns în- trebării : Qui sera Ie maîlr-e, Europe ou Amirique (1928), sau anali- zează posibilităţile acelui L’Homme nouoeau (1928), atât de scontat de vizionari, situaţiile la care se referă de preferinţă sunt tot franceze. Fireşte, ajutat fiind de experienţa sa cosmopolită, problemele sunt desbătute pe plan european şi astfel se şi explică succesul acestor două cărţi traduse imediat în limba engleză, germană şi suedeză. Situaţia este şi mai evidentă pentru cine parcurge încercările ulterioare şi mai ales cunoscutul volum care deschide această serie, întitulat cam comercial: Explication de nolre temps (Paris, Grasset, 1925). Şi prin material şi prin momentul apariţiei, sinteza aceasta s’a bucurat de o largă publicitate fiind în mod curent asociată de numele lui Lucien Romier. Fiecare era curios să ia cunoştinţă de un punct de vedere independent, nemulţumirile cu privire la starea de atunci a colectivităţii franceze şi la consecinţele trecutului război fiind, nu numai în această ţară, deosebit de numeroase. Intervenea şi o anumită tendinţă de simplificare a marelui public care vrea să afle tot, repede şi — dacă se poate — sintetizat într’o formulă uşor manipulabilă. Explication de notre temps are şi o astfel de struc- tură, însă alături de această caracteristică prezintă şi sectoare cu adevărat substanţiale, căci în afară de unele aspecte prea expeditiv propuse (de pildă paginile despre «La perte du goât»), volumul reprezintă şi o sistematică încercare de critică a societăţii occiden- tale, plecându-se dela o serie de premize franceze contemporane. Recitit după aproape două decenii, acest eseu apare mai puţin învechit decât s’ar fi părut. De fapt, singura parte cu adevărat vul- nerabilă prin scurgerea istoriei — de altfel şi cea mai îndrăzneaţă —, este numai capitolul despre «Viitorul Europei» (p. 269—286), în care sunt strânse toate concluziile de ordin continental referitoare la evoluţia probabilă a civilizaţiei noastre. Experienţa a infirmat multe din precizările sale, însă o parte din pronosticuri s’au dovedit deosebit de clarvăzătoare. Elementele, ca şi condiţiile unei discuţii de confruntare mai ample, ne lipsesc încă. Dar, nici prin celelalte aspecte ale sale, Explication de notre temps nu constitue o carte LUCIEN ROMIER ŞI C&TEVA PROBLEME EUROPENE 697 prea uşor de rezumat şi de discutat, într’un cadru aşa de restrâns ca acel de care dispunem. Expunerea este foarte studiată în arhi- tectonica ei şi de o conciziune deosebită. Totuşi, în această minu- ţioasă analiză a compartimentelor vitale ale Franţei, care prezenta, cel puţin la acea epocă, un număr de grave insuficienţe, câteva idei directoare se fac insistent subliniate. Toate obiecţiunile posibile au putut fi polarizate aproximativ în jurul a două observaţii fundamentale, confirmate şi de expe- rienţa ulterioară: dacă naţiunea franceză, eugenie vorbind, suferă de o devitalizare destul de pronunţată, a cărei soluţie nu poate fi găsită decât într’o revificare a celulei de bază — satul — («La physique de destin franţais », p. 27), Statul francez, la rândul său, privit ca instrument social şi politic, apărea dominat de formalism, academism şi rutină («L’âtat, gardien sans conşigne», p. 225). Intre aceste două deficienţe structurale, jocul tendinţelor spiri- tuale, ideologice, economice şi profesionale s’a putut desfăşura aproape necontrolat, lipsind ferma armătură interioară. Rezulta- tele negative n’au întârziat să se producă: societatea franceză se în- făţişa lui Lucien Romier dominată excesiv de valorile economice, ste- rilizată în funcţiile ei creatoare de tirania şi uniformizarea opiniei publice, lipsită de o ideologie constructivă şi precis orientată şi incapabilă de a se ridica dela aspiraţiile mic burgheze. Consecinţele acestei situaţii, pe plan spiritual, interesează o stare de spirit mai generală şi vădit sumbră. Obiecţiunile formu- late aplicându-se şi altor ţări occidentale — Franţa constituind o adevărată sinteză a occidentului —, era evident că având ca punct de plecare o serie de fenomene particulare patriei sale, Lucien Ro- mier trebuia să se ridice în concluziile sale şi la consideraţiuni de ordin european. In acest punct, valabila sa critică se întâlneşte cu aceea a tuturor filosofilor care au protestat împotriva mecanizării şi standardizării individului modern, tot mai refractar adevăratei activităţi spirituale, cu disponibilităţile interioare aproape total anulate. Rabindranath Tagore nu gândea altfel: «Europa de azi, sufocată de industrialism, strivită de maşină, obsedată de mici şi meschine calcule, saturată de plăceri mecanice sau mercantile, aspiră la o eliberare spirituală » (p. 265). Soluţia nu poate fi găsită decât într’un efort care să restabi- lească valoarea umană, sustrăgând-o atât tendinţelor mistice, re- fugiul firesc al maselor desabuzate, dar şi colectivizării mecani- ciste: «Noua credinţă va consta din exaltarea demnităţii şi pleni- tudinei persoanei umane. Prestigiul perfecţiunii interioare va echi- libra dorinţa de putere prin tehnică » (p. 264). In fond, ceea ce propune Lucien Romier — fără a fi acum prea original — se în- cadrează cu oportunitate în curentul neo-humanist. In această direcţie, conştiinţele elitei europene vor trebui imperios să tindă, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 69S dacă valorile vechi noastre civilizaţii, raţionaliste şi sprijinite pe autonomia individuală, mai păstrează ceva din autentica lor sem- nificaţie. După mai mulţi ani apropiindu-se din nou de problemele fran- ceze, sintetic de această dată, în Plaisir de France (Paris, Hachette, 1932), Lucien Romier a renunţat la sistematica şi cunoscuta critică din Explication de nolre temps, fără ca prin aceasta să-şi renege opi- niile anterioare. Când s’a decis în cele din urmă să dea numai un scurt şi pozitiv portret al Franţei, fugind cu abilitate de cunoscu- tele locuri comune (claritate, raţionalism, burghezism, etc.), eseistul a preferat împrospătarea metodei de investigaţie. Acum vor domina atât punctul de vedere coagulant, o vădită înclinare spre eclectism, cât şi tonul îndulcit şi oarecum melancolic. Avea Lucien Romier motivele sale: studiile, de inspiraţie spengleriană în cea mai mare parte, care aduceau serioase critice civilizaţiei franceze, deveneau tot mai numeroase. O încercare de reabilitare era deci justificată. Trebue făcută totuşi o anumită distincţie: nu există european mai îndemnat să-şi critice patria şi în acelaşi timp mai sensibil la prestigiul ei în străinătate, ca intelectualul francez. Autorul, care face cu această ocazie odată mai mult ştiuta observaţie, n’a putut deci să nu treacă prin aceste două ipostaze contradictorii. Insă paginele sale sunt remarcabile tocmai prin discreţia cu care sunt strecurate obiecţiu- nile, precum şi prin emoţia repede refulată, prezentarea sa situân- du-se printre cele mai inteligente şi atrăgătoare cărţi despre Franţa contemporană, serioase fără pedanterie, suple fără superficialitate. Rezumarea este inutilă. Eseul Plaisir de France, întocmai ca şi celelalte, trebue parcurs şi meditat. Fie că ni se vorbeşte despre carac- terele solului («Le Sol Humanise »), temperamentele etnice («Les Tempâraments ») şi trăsăturile spirituale, psihologia diferitelor clase sociale (« Les Attaches de l’Esprit») sau a femeilor franceze (« Fem- mes »), fraza luminoasă este totdeauna găsită. Lucien Romier po- sedă talentul formulării deficienţelor sau calităţilor franceze eterne, tot mai mult evidenţiindu-se pasiunea sa pentru analiza alertă şi critica constructivă. Cartea trebue gustată ca o agreabilă pledoarie pro-franceză, plină de tact şi spirit de observaţie, aliment uşor pentru un epicureu al variatelor privelişti spirituale şi al rafina- mentelor: consideraţii despre peisajul francez, castelele, drumu- rile de ţară, arborii, grânele, vinurile^sau bucătăria franceză. Propoziţiile interesând pe sociolog, psiholog, cât şi pe criticul literar, sunt deosebit de numeroase, ele confirmând seria calităţi- lor eseistului prezente si în volumele anterioare: informaţia isto- rică, darul de sistematizare, alăturate ambiţiei ideilor generale şi spiritului critic. Orice amator de psihologie etnică, interesat de sufletul francez, va reţine caracteristicele diferitelor regiuni: vigu- rozitatea masivului central (p. 103), fantezia provinciilor din vest LUCIEN ROMIER ŞI CÂTEVA PROBLEME EUROPENE 699 («Vestul este regiunea imaginativă a Franţei», p. 107), umorul şi jovialitatea meridională, sau europenismul şi naţionalismul estului: «European prin industrie, relaţii de comerţ şi înclinări spirituale; naţionalist printr’un reflex de autonomie şi apărare* (p. 110—111). Nuanţele propuse sunt în număr mai mare, ca de altfel şi în cele- lalte capitole, pentru moment apărându-ne de reţinut numai această sobră caracterizare a psihologiei franceze: «Independent de modele efemere, Francezul îşi relevă caracterul sub trăsăturile următoare: necesitate de creaţie, instinct de economie, gust de a se înălţa pe sine—cât şi familia—printr’un efort care să-l distingă de prosperitatea sau nefericirea altuia. Proprietatea individuală a pământului, bazată pe ereditatea familiară, satisface mai mult decât orice, toate aceste înclinări naturale ale spiritului francez * (p. 79). Pozitivul şi negativul bilanţ cu care prezentarea analizată se încheie aruncă totuşi unele umbre cenuşii asupra întreg i perspec- tive. Autorul lui Plaisir de France' constată din nou, pe urmele concluziilor volumului anterior şi într’un acord aproape desăvârşit cu alţi critici, o anumită lipsă de elan novator, de curent vital subteran. Observaţia va fi reluată şi de unii literaţi, un Montherlant de pildă... S’ar părea că notaţiile din Explication de notre temps (p. 124— 131) ca şi din eseul văzut, referitoare la psihologia femeilor fran- ceze şi la influenţa lor asupra opiniei publice, transcriu doar o sporadică manifestare de amator. In realitate situaţia se prezintă altfel. Lucien Romier s’a simţit mult mai atras de o astfel de investi- gaţie, rezultatele la care a ajuns constituind chiar materia unui studiu întreg. Promotion de la femme (Paris, Hachette, 1930), apă- rut cu puţin înaintea lui Plaisir de France, reprezintă — în ordi- nea aceasta de preocupări — o încercare de definire discursivă a psihologiei femeii moderne, pe baze sociologice şi economice, în care diversitatea mijloacelor de analiză surprinde şi încântă în acelaşi timp. Rând pe rând, eseistul ne apare moralist în tradiţia observatorilor clasici şi a lui Stendhal din De Vamour, sociolog al familiei şi profesiunilor, sau economist al stărilor provocate de revo- luţia industrială, care a atras masa populaţiei spre centrele urbane, silind de asemenea şi elementul feminin să-şi caute stăruitor o în- deletnicire practică. Dela sociologism la psihologie trecerea se face uşor, discuţia pur tehnică fiind din principiu evitată. Interesant că Lucien Romier, deşi « nespecialist *, ori poate toc- mai din această cauză, căutând să dea o definiţie a dragostei, s’a oprit pe o poziţie spiritualistă. Este de altfel de remarcat că poporul cel mai galant din lume are despre dragoste o concepţie mult mai elevată decât s’ar părea. Sexologii celebri care au desbrăcat feno- menul erotic de orice idealizare, un Havelock Ellis, KrafftrEbing, 7oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Freud mai ales, n’au fost Francezi. Nu numai că prioritatea impul- sului sexual în acest proces efectiv este negată, dar Romier afirmă chiar existenţa unei situaţiuni exact contrarii. Dragostea ar cores- punde unei necesităţi de ordin superior, dovadă că în perioadele în care aceste tulburări se produc cu violenţă, — adolescenţa şi bă- trâneţea —, activitatea sexuală este din cele mai reduse. Intre cele două planuri există aşa dar o independenţă structurală: « reducerea dragostei la simplul act sexual apare la om nu ca o tendinţă origi- nară, ci mai de grabă ca un produs al calculului, o soluţie întârziată a egoismului chibzuit sau pervertit, care vrea să se sustragă com- plicaţiilor sentimentale » (p. 9—10). Originea trebue căutată într’o tendinţă imaginativă, specific masculină, care asociată unui tem- perament viril se va manifesta cu mai multă tărie ori de câte ori individul se găseşte în faţa complectamentului său sexual firesc, «imaginaţia » lui Lucien Romier având oarecare analogii cu « cri- stalizarea » stendhaliană. In Franţa, o asemenea discuţie a devenit tradiţională, cărţi de acest fel publicându-se mereu, dovadă im- portantul rol jucat de femeie în societatea franceză. Insă o situaţie analoagă a putut fi observată şi pe noul continent. In Statele- Unite şi în general în societăţile anglo-saxone, femeiea joacă un rol capital, acest tip feminin devenind un fel de prototip universal: «Popoarele nordice şi anglo-saxone concep acţiunea spiritului în- tr’o formă care corespunde tendinţelor fireşti ale inteligenţei femi- nine şi — în consecinţă — numitele popoare au pus în valoare această inteligenţă» (p. 60). Cu puţin timp înainte, Keyserling atrăsese deja atenţia asu- pra acestui proces. Citiţi paginele despre « Supremaţie de la femme » din Psychanalyse de l’Amirique şi veţi vedea cât de asemănătoare sunt în substanţă aceste observaţii. Insă comparaţia onorează pe filosoful german în defavoarea eseistului francez care s’a menţi- nut la impresii juste, însă cam de suprafaţă. Şi Lucien Romier notase înclinarea specific feminină, spre un standard universal (p. 113), însă Keyserling analizase vertical acest proces, în funcţie de toţi factorii psihici şi « stilistici» în afară de consemnarea câtorva intuiţii fundamentale. In plus, atitudinea «înţeleptului* dela Darm- stadt era net critică, acesta apărând cu pasiune şi cu mare forţă dialectică valorile culturii europene în faţa idealurilor de normalcy (« normalitate ») şi like-mindedness (« uniformizare mentală »), tipice peste ocean. După o astfel de delimitare a tendinţelor spiritului femenin, scrutate în acţiunea lor specifică, într’o serie de considera ţiu ni adiacente sunt analizate modificările produse în această psihologie de noile condiţii sociale de existenţă. Urmărirea fenomenului de « modernizare », atât pe plan interior cât şi public, la fel ca şi no- tarea aspectelor tipice din acest proces, are în cele din urmă ceva LUCIEN ROMIER ŞI CATEVA PROBLEME EUROPENE 701 din aerul fiziologiilor din secolul trecut, cu care de altfel această Promotion de la femme prezintă destule afinităţi. Transformarea vi. ţii de familie, fluctuaţiile modei puse în legătură cu adaptarea la noi mijloace de comunicaţie, sporirea formelor de sociabilitate, interesul pentru sport, cultivarea idealului feminin anglo-saxon, toate aceste aspecte sunt cu uşurinţă urmărite pe măsură ce discu- ţia progresează. In această expunere, ca şi în celelalte ocaziuni, teoretizarea fuzionează mereu cu observaţia directă şi chiar cu anecdoticul semnificativ. Ca ilustrare semnalăm o cosmopolită galerie de figuri reprezentând noua societate fem'nină occidentală (p. 153—168), precum şi câteva spirituale observaţii despre tipul parizian (p. 169—174), care par a confirma o veche maliţie a bonomului L. S terne, din The Sentimental Journey (ch. XXXI): «La Paris, doamnele au toate drepturile din lume, cu excepţia de a fi rege sau pair de France... ». Printre astfel de pagini de observaţie pozitivă care vădesc şi un anumit tal. nt literar, trebuesc amintite şi acelea care se referă la evoluţia mentalităţii europene, în sensul desorganizării interioare. Spiritul clasic, humanist, raţionalist dispare treptat, înlocuit fiind cu tendinţele mistice, precum şi de consecinţele noilor exigenţe me- caniciste ale societăţii moderne. Posedată total de ritmul accelerat, plină de aspecte neprevizibile, contradictorii, actuala colectivitate occidentală va fi ostilă atât meditaţiei cât şi raţionamentului clasic. Contribuţia psihologiei feminine, obsedată structural de concret este fără îndoială importantă la desvoltarea acestei stări de spirit. Sensibilitatea la o realitate imediată, care la rândul său surprinde printr’o mare mobilitate, sporeşte în mod firesc desor- ganizarea actuală, spiritul feminin căutând instinctual un punct de reper, o stabilitate, care mereu i se refuză. Această neaderare duce la discontinuitatea sufletească, la blazare şi la un anumit provizorat ce alimentează din plin frenezia sensorială. Problema, ca şi în alte ocaziuni, este pusă — fără îndoială — în termeni siguri. Dacă paternitatea observaţiei, în linii generale, nu-i poate fi totuşi re- vendicată, meritul unor formulări limpezi, întovărăşite de mici aplicaţiuni particulare ne apare evident. Inafară de consideraţiile amintite până acum, Lucien Romier poate atrage atenţia intelectualului român şi din motive particu- lare. Volumul său de impresii despre ţara noastră: Le carrefour des empires morts (Paris, Hachette, 1930) ne relevă încă odată un spirit mobil, obiectiv, înclinat ca şi până acum spre observaţiile şi teoretizările de tip istorico-sociologic, ferit atât de entuziasmele de rigoare cât şi de snobismele multor vizitatori străini. Totuşi, lec- tura volumului desamăgeşte puţin pe amatorul de coloare şi de notaţii mai abundente în genul lui Keyserling, ingenios amestec de antropologie culturală, sociologism şi psihologism. 702 REVISTA Ft NDAŢIILOR REGALE Aproape fără nicio fantezie de itinerar, atât de delectabilă la romantici, acest fin călător francez şi-a propus să urmărească sistematic doar etapele principale ale diferitelor provincii româ- neşti, lipsind şi preocuparea constantă a micilor însemnări de detaliu, de natură a ne sustrage dela defilarea unor peisagii nouă bine cunoscute. Şi apoi prezentarea are loc într’un ton suficient de cuminte, pentru ca după un număr de pagini interesul pentru o eventuală literaturizare să dispară, continuând a avea atenţia îndreptată doar spre observaţiile esenţiale. Aspectul de gbid subţire este deci de cele mai multe ori înlăturat de o justă înţelegere istorică a problemelor locale, precum şi de o serie de reflexiuni asupra cărora dacă s’ar fi insistat, interesul volumului, din punctul nostru de vedere, ar fi sporit într’o măsură deosebită. Fireşte, analiza de faţă — în mod fatal sumară — nu poate înregistra toate aceste contribuţii. Câteva opinii însă, referitoare la psihologia etnică a diferitelor noastre tipuri provinciale, vor trebui totuşi transcrise, cu sentimentul legitim de curiozitate de a vedea cum ne reflectăm într’o conştiinţă apuseană cu numeroase garanţii de seriozitate. Opoziţia dintre tipul moldovean şi muntean pe care se sprijină orice dialectică a spiritualităţii româneşti este încă dela început înregistrată, capitolul respectiv fiind de altfel central în această carte. Observaţia ar părea banală, într’atât discriminarea a fost mereu subliniată, neomiţându-se câtuşi de puţin caracterele Tran- silvaniei, autorul insistând suficient asupra aspectului « primitiv », «arhaic », al acestei provincii sufleteşti. Termenii formulării sunt totuşi notabili. Tipul valah este prezentat acum în strânsă legă- tură cu elemente balcanice, exterioare, accentuându-se astfel o netă apartenenţă la spiritul Mediteranei orientale, spre deosebire de Moldovean, care deşi a suferit prestigiul masei slave, se deose- beşte profund de ea printr’o absenţă totală a misticismului. La sud, spre părţile Dunării, se va resimţi aşa dar « fineţea sceptică şi inge- nioasă a Grecilor», precum şi «nepăsarea turcească», factori care condiţionează în aceste zone o structură mentală particulară. Ca- racterele observate confirmă în totul premizele: « .. .aceeaşi încli- nare spre critică, spre raţionamentul abil, aceeaşi aptitudine de a pleda în ambele sensuri şi de a da o justificare logică pasiunilor, aceeaşi dragoste de teorii şi pentru joc, aceeaşi dorinţă de afirmare individuală, aceeaşi « esprit de clientele » care favorizează politica personală, în sfârşit, aceeaşi serviabilitate insistentă în care se amestecă puţină ironie şi uneori cinism » (p. 25). Totul însă îi apare grefat pe un vechi fond de nepăsare şi de bunătate ţărănească. Trăsăturile înregistrate explică pentru ce tradiţia, în accepţia strict istorică, lipseşte în Muntenia, care ne-a dat, istoriceşte vor- bind, destule exemple de fermentare. Ibrăileanu, Lovinescu au ob- servat acest fenomen, pătrunzător analizat şi de Lucien Romier LUCIEN ROMIER ŞI CATEVA PROBLEME EUROPENE 7°3 în propoziţii coincise, sobre: «Ceea ce lipseşte sufletului muntean este conştiinţa unui mare trecut precum şi obligaţia eforturilor impuse de conştiinţa de sine. Când vrea, Munteanul este omul cel mai seducător din lume; însă această calitate pare a fi un dar efemer, gratuit, depreciat dela început de certitudinea că omul nu-şi poate cunoaşte viitorul. Critica mediteraniană, amestecată cu fatalismul oriental şi cu decepţii cauzate de o lungă serie de nefericiri, a dat Munteanului instinctul de a trăi de azi pe mâine, de teamă de a nu fi înşelat până la urmă... * (p. 26). In Moldova prin numeroasele urme istorice păstrate, mănăstiri, «resturile unei activităţi spirituale care a fost singura cu adevă- rat creatoare din întreaga istorie românească * (p. 28) şi cetăţi, tradiţia este puternic localizată. Tipul sufletesc va fi deci «mai bogat în elanuri profunde, mai interiorizat, aspirând nu numai la o afirmare personală ci şi la crearea unui lucru care să dăinue... » (p. 26). Cele mai interesante pagini se referă însă în această privinţă la trăsăturile absolut generale ale colectivităţii noastre etnice. De reţinut este faptul că eseistul amestecă acum criteriile, ceea ce face să se presupună absenţa unui punct de vedere consecvent în viziu- nea sa centrală a specificului nostru naţional. Faptul nu ne împie- dică totuşi să constatăm încă odată valabilitatea unor astfel de ob- servaţii, fie chiar parţiale: « Repulsie pentru misticism, în al doilea rând inaptitudine în .ordinea practică, la care trebue să se adauge o trăsătură pozitivă — un simţ foarte pronunţat al poeziei popu- lare » (p. 28—29), specificul nostru naţional găsindu-şi prin aceste caracterizări o valorificare neconvergentă. Parcurgând în cele din urmă o serie de terminale « Reflexions sur l’Europe de l'Est» luăm cunoştinţă şi cu un număr de con- cluzii, obiecţiuni şi pronosticuri, din cele mai documentate. Con- diţiile particulare ale Europei orientale găsesc la acest eseist istorizant formulări şi soluţii pe care evoluţia ulterioară a eveni- mentelor par a le confirma în cea mai mare parte. Gânditorul de formaţie istorică posedă în mod firesc o anumită optică empirică şi o filosofie bazată pe cicluri de repetiţie, verificată mereu de experienţă. Cu astfel de mijloace, Lucien Romier care a dat, ple- când dela premizele franceze, o apreciabilă critică a civilizaţiei occidentale actuale, şi-a demonstrat în treacăt posibilităţile de analiză şi în studiul realităţilor estice. Când, cel puţin o parte din toate aceste probleme, trecute sumar de noi în revistă şi ingenios desbătute de autor, vor fi reluate de generaţiile ulteri- oare, numele eseistului francez desigur nu va putea fi omis din seria inteligentelor contribuţii introductive anterioare. ADRIAN MARINO 704 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REFLEXIUNI ASUPRA VOLUMULUI «MATERIA ŞI VIAŢA» Inaugurate sub formă de conferinţe de d. prof. Ion Petrovici şi publicate cu o prefaţă a d-lui prof. V. Vâlcovici, sub auspi- ciile Institutului de cercetări ştiinţifice al României, referatele asupra «evoluţiei materiei în legătură cu fenomenul vital» conţin o serie de consideraţiuni care întrec cu mult cadrele unei recenzii obişnuite. Pe lângă ştiinţa cultivată în interes public şi cu menirea de a ajuta tehnica — se impune să se dea o posibilitate de desvol- tare, uneori chiar autonomă, şi ştiinţei pure. Este aceasta o soluţie la care au ajuns toţi aceia care au în- cercat, într’o măsură oarecare, planificarea ştiinţei. Ne gândim aici în primul rând Ia unele din marile uzine industriale din Apus, în special la cele germane şi americane, precum şi la expe- rienţa rusească, pe care din punctul de vedere al metodei n’avem voie s’o neglijăm, unde aceste trusturi, socializate sau ba, au des- chis o serie de laboratorare şi institute destinate ştiinţei pure fără să se intereseze de imediatele lor contribuţii la propăşirea tehnicei. Este o problemă deja cam veche, pe care am tratat-o mult mai pe larg şi sub toate aspectele sale într’un articol pu- blicat în revista «Ţara nouă» din Cluj şi anume «Industria şi investigaţia ştiinţifică » (1940). Era o vreme când a fost într’ade- văr foarte mult desbătută. Astăzi este o problemă veche doar ca formă, dar se reînoeşte mereu ca fond, căci ne ciocnim de ea în toate manifestaţiile vieţii zilnice. Este oarecum şi problema « utilului *, aşa cum această problemă a fost relevată de d-1 profesor D. D. Roşea dela Facultatea de Litere din Sibiu şi semnalată de d-1 Victor Iancu în articolul său asupra « Poziţiei ideologice a unui filosof ardelean». Intr’a- devăr în volumul său «Puncte de sprijin» d-1 profesor Roşea susţine că «mitul utilului» este oarecum o caracteristică a po- porului nostru, născută din situaţiunea lui politică, socială şi eco- nomică. Românul înţelege « prin util, utilul imediat, utilul direct» şi are oroare de « ştiinţă pentru ştiinţă », «teorie pentru teorie » «artă pentru artă », etc.. . deşi « nu există util mare fără mare util premergător», care ar fi deci teoria. Făr’ îndoială este un fond de adevăr în aceste constatări care exprimă în acelaşi timp şi o poziţie ideologică în favoarea «rea- lismului», deşi poate trebuia să mai observăm că tocmai în ştiinţă lucrurile sunt atât de îmbinate că nu poţi să faci vreo afirmaţie extremistă în favoarea uneia sau alteia dintre caracteristicele ştiinţei. REFLEXIUNI ASUPRA VOLUMULUI » MATERIA ŞI VIATA» 705 Majoritatea articolelor din volum se grupează în jurul chestiunilor biologice, în care se ia o atitudine critică precisă în privinţa discuţiunilor care s’au manifestat pe terenul * transformismului ». Este vorba în primul rând de distincţia esenţială pe care o fac autorii referatelor din partea a doua a cărţii, d-nii R. Co- dreanu şi Tr. Săvulescu între realitatea evoluţiei, existenţa ei incontestabilă şi interpretarea acestei evoluţii. Tot ce a putut produce critica în acest sens şi aici noi în- ţelegem concepţiile anti-ştiinţifice, (contrare oricărui progres, ce ar răpi misticismului din nou câte ceva din domeniile sale), a fost de a ataca interpretările evoluţiei şi nicidecum existenţa ei, ajunsă o lege aproape matematică. Ori critica ştiinţifică propriu zisă încă s’a ocupat în mod destul de serios de analizarea pro- ceselor de interpretare: lamarckism, darwinism, mutaţionism, etc. pentru ca să nu aibă nevoie de concursul unei atitudini cri- tice superficiale şi tendenţioase. Demonstrând în mod experimental existenţa transformismului, ştiinţa biologică s’a pus sub adăpostul empirismului. Dar această manieră nouă de a studia lucrurile a adus un nou succes neaşteptat pentru transformism. Anume, ocupându-se de transformism în mod empiric, bio- logii nu numai că au arătat că este o realitate, dar au şi găsit •o bază materială pentru interpretarea ei: cromosomii şi genele. Mecanismul transformărilor evolutive rezidă în gene şi stu- diul lor ne conduce mereu la noi şi noi rezultate sigure în privinţa interpretării evoluţionismului, alungând vălul de întu- neric şi de nesiguranţă şi din acest domeniu al ştiinţei, restrân- gând deci şi mai mult lipsa de interpretare a unor fenomene naturale de mult cunoscute şi respingând astfel chiar afirmaţiile până acum, în aparenţă, fondate, ale potrivnicilor transformis- mului. * * * Orice carte numai atunci îşi are valoarea ei, dacă în afară de cunoştiinţele pe care ţi le dă sau de emoţia estetică şi distrage- rea pe care ţi-le provoacă, te îndeamnă şi la reflexiune sau chiar la contrazicere; căci în spiritul de contradicţie al unora este ascuns uneori progresul ştiinţei. Ori volumul «Materia şi viaţa > te îndeamnă mereu la alte şi alte r^flexiuni şi cercetări, te con- trazice. în unele din credinţele tale primitive. Vom încerca să tratăm cu o altă ocaziune pe larg două din- tre problemele care au fost înfăţişate de acest volum: problema cosmologică (evoluţia şi structura universului) şi problema evo- luţionismului, prin prisma celor mai recente descoperiri, semna- late şi de acest volum, care este o preţioasă introducere în stu- diul sintetic al fenomenelor naturale, făcând cinste spiritului de sinteză al intelectualităţii româneşti. T. VESCAN 15 15 NOTE Experienţa din ultimul timp a Revistei Fundaţiilor Regale arată că este necesar să se revină la acea formă de conducere şi la acea ţinută de apreciere obiectivă a valorilor, care au prezidat începuturile şi desvoltarea revistei timp de aproape un deceniu. In consecinţă, începând cu numărul de faţă, Revista Fundaţiilor Regale trece din nou sub conducerea comitetului iniţial de direcţie, reînno- dându-şi firul spiritual cu acela întrerupt la data de 1 Aprilie 1941. Dispariţia lui Octavian Goga şi a lui Ion Simionescu rămâne o ireparabilă pierdere şi pentru comitetul de direcţie al revistei. Revista fiind a Fundaţiilor Regale, se impune întregirea comitetului cu participarea directorilor Fundaţiilor Culturale Regale, în persoanele d-lor Al, Tzigara-Samurcaş, directorul Fun- daţiei Regele Carol I, şi Octavian Neamţu, directorul Fundaţiei Regele Mihai I, urmând a se completa şi cu directorul Fundaţiei Regele Ferdinand I din Iaşi. NOTĂ REDACŢIONALĂ Ţara întreagă, Capitala ei, trec de vreo două luni prin încercări care sgudue totul din temelii. In asemenea împrejurări de frângeri şi de sbucium, vremelnicia fiinţei omeneşti este sentimentul pe care îl încearcă orice individ şi aproape nimic nu izbuteşte să-l abată dela aceasta. Dar din um- brele apăsătoare ale acestei vre- melnicii, apare, alături, acolo nebănuit până acum, alt senti- ment, acesta parcă şi mai pu- ternic, nutrit din ideea că totuşi putem dăinui, dacă nu individual, măcar prin spiritul colectivităţii, acel spirit obiectiv al filosofiei hegeliene, prin instituţii. Create de oameni trecători, acestea du- rează. Pe scena lumii, păpuşile vin grăbite, fac pe rând doi, trei paşi? pe urmă coboară una după alta. Dar instituţiile unui neam rămân, iar în ele pulberea vremelniciei noastre încrustată devine piatră. Revista Fundaţiilor Regale este în al unsprezeeilea an de existenţă continuă, alezată, masivă. Este pentru neamul nostru, acest solid început, un capital a cărui pier- dere ar fi de neînloeuit, tocmai fiindcă anii sunt ireversibili. Du- rata întreruptă nu se poate re- constitui. De aceea, cu toata NOTE 707 vitregia clipei se fac de către cei îndatoraţi toate sforţările, pentru a se realiza în măsura posibilului azi, dăinuirea regulată a acestei publicaţii. Trebue adunat ma- terialul, când colaboratorii sunt împrăştiaţi, trebue învinse greu- tăţile tiparului tntr'o capitală bombardată, trebue asigurată di- fuziunea când comunicaţiile sunt dificile. Se face tot ce este cu putinţă, pentrucă Revista Fun- daţiilor Regale este o mărturisire de cultură pe care nimic nu tre- bue s’o împiedece, nici plecarea oamenilor trecători, nici rezistenţa materiei. De altfel acest sentiment al duratei peste oameni, şi peste ceeace e al vremii, a fost prezent in această publicaţie încă dela începuturile ei. Trecerea în umbră a individului, atenuarea oricărei ostentaţii personale la o revistă de cultură cu caracter de insti- tuţie naţională, au fost ani şi ani o regulă călăuzitoare pentru re- dacţie, şi nu ni se pare de prisos în această privinţă să reproducem una dintre notele de sfârşit de an, care spre deosebire insă de toate celelalte, a trebuit, în Decemvrie 1942, să fie retrasă dela tipar: i La sfârşitul celui de al optulea an. Cu numărul de faţă Revista Fun- daţiilor Regale inchee fncă un an de apariţie. In alte timpuri mai puţin înverşunate, poate că ar fi îngăduită o clipă de oprire şi de privire înapoi, cu gândul de a de- osebi, în treacăt măcar, puţinul care merită să fie tras deoparte şi amintit în semnificaţia lui, din cele peste 25.000 de pagini până azi. Fireşte, multul care prisoseşte,' inevitabil pletoric, contribuţia sta- tistică, nu fără utilitate de altfel, trebue să cadă în anonimat, aşa' cum se întâmplă cu cea mai mare parte a materialului tuturor revis- telor literare şi culturale din lume şi din istoria literară. De altfel dificultăţile sporite de caracterul unei titulaturi unice în această istorie literară, impuneau şi impun o structură cu totul de- osebită acestei publicaţii, care—era evident — nu se putea angaja pe căile unui subiectivism patetic şi politic, şi ale unui accent personal fără să nu greşească. Ceva din aus- teritatea supratemporară a regali- tăţii însăşi care, permanent pre- zentă şi animatoare, nu se poate angaja niciodată în actual, impunea o ţinută şi un cadru (dramatic în necesitatea Iui) oricărei svâr- coliri creatoare şi oricărei desbateri culturale. Depăşirea vremii de faţă, durata, este legea esenţială şi deci simbolul concret al regalităţii şi al neamului. Acest simbol capătă azi când temeliile politice ale Europei, într’o cutremurare a civilizaţiei cum nu a mai fost, se aşează poate pentru multe veacuri, un înţeles copleşi- tor, aşa cum nu a mai fost — iar a participa la ceeace vine, nu prin fiinţa ta vremelnică — azi când existenţa individuală înseamnă mai puţin ca oricând — ci prin puterea luptătoare şi creatoare a neamului tău, dă un fior metafizic. Aşa a fost înţeleasă menirea revistei, a- nume pătrunsă de conceptul dura- 15' 708 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tei, intr’un stil anume, care impu- nea intensitatea tăcută şi rămâ- nerea In umbră, chiar unui tem- perament care putea fi înalte pu- blicaţii impetuos colorat şi incisiv de pildă. A şti să rămâi în umbră nu din temperament ci în contra- zicere cu tine Însuţi, din conştiinţa unei misiuni şi a unei discipline este totuşi un merit care s’ar putea să fie într’o zi preţuit. Aşa dar sentimentul din nevoia depăşirii temporarului a fost nu numai permanent ci şi esenţial prezent aci. Fie-ne deci îngăduit să cităm, acum, numai ca semn !n timp, ultimele rânduri ale măr- turisirii dela «sfârşitul cel de al treilea an», în Decemvrie 1936: «De altfel grija unei astfel de opere se îndreaptă mai mult spre viitor, decât să cuprindă fără re- zervă tot prezentul, iar sub acest unghiu, concluziile şi discuţiile de acum, lipsurile ocazionale, nu pot abate Revista Fundaţiilor Regale, dela menirea ei care comandă ne- apărat depăşirea organică a tim- pului de faţă. Actele în acest plan nu sunt dictate de concepţii redac- ţionale, ci de un concept care im- plică răspunderi formulate în vii- tor, fapt firesc la o revistă menită să fie trecută generaţiilor succesive care alcătuesc substanţa românis- mului ». CP SOCIOLOGIE D.Gusti: Legie Unităţilor Sociale Ultimele numere, pe anii 1942 şi 1943, ale revistei Sociilogie Românească de sub direcţiunea d-lui Prof. D. Guşti, constitue două volume masive şi atrăgătoare, pline de substanţiale studii şi articole, precum şi de grafice şi fotografii pilduitoare. Cetind cele şapte sute de pagini ale ultimelor două volume, constaţi cu vie satisfacţie că, in oiuda grelelor împrejurări, cercetătorii realităţii sociale româneşti nu şi-au încetinit activitatea; ba, dimpotrivă, relativa izolare a ştiinţei de preocupările imediate ale Statului, a îngăduit parcă o mai intensă con- centrare şi o mai sistematică pregătire în vederea rolului pe care Şcoala sooiologioă din Bucureşti va avea să-l îndeplinească în Statul nostru, îndată ce se vor restabili condiţiile normale. Fapt este că aoeastă Şcoală şi, în genere, preocupările şi metodele so- oiologice, mai precis monografice, şi-au relevat necesitatea şi temeinioia pentru cunoaşterea şi îmbunătăţirea reali- tăţii sociale româneşti. Mai mult, metodele şi cercetările monografice au oăpătat la noi puterea unei tradiţii binefăcătoare, iar în streinătate inte- resul pentru ele creşte în aşa măsură încât constitue un titlu de mândrie pentru ştiinţa ţării. In Germania, în Franţa şi în Un- garia— unde presa nu a putut ne- socoti adevărul că tineretul ungar a simţit nevoia cercetării satului după planul de muncă al Prof. Guşti— aotivitatea monografică este în deplină desvoltare, iar faptul că organizatorul şi animatorul noii metode de cunoa- ştere a societăţii a fost invitat ca profesor peste ocean sau felul în care savanţii lumii întregi au răspuns la lucrările celui de al XlV-lea Congres Internaţional de Sociologie, ce trebuia şi se va ţinea după război la Buou- reşti, sau celălalt fapt că dintre străinii, care au partioipat la monografiile dela noi, s’au găsit atâţia prieteni pentru ţara noastră, ei arătând cine suntem şi ce drepturi imprescriptibile avem— NOTE 7C9 toate acestea alcătuesc dovezi mărime asupra valorii mondial recunoscute a activităţii Şcoalei sociologice dela Bucureşti şi c&t a contribuit ea pentru progresul ştiinţei şi pentru prestigiul României, închegând o ade- vărată Ştiinţă a Naţiunii pentru Na- ţiune şi Universalitate. Dacă în n-rile pe Iulie-Decemvrie 1942, d. Prof. D. Guşti se ocupă de Ştiinţa şi Pedagogia Naţiunii—ară- tându-ne concepţia şi activitatea con- cretă ale Şcoalei dela Bucureşti, adică înseşi modalităţile în care s’an con- stituit Ştiinţa Naţiunii şi pedagogia elitelor Naţiunii, în instituţiile şi oamenii dedicaţi dublei directive a realismului sociologic şi a idealismului personalist— în volumul următor, recent apărut (Anul V, Nr. 1—0) d-sa cercetează problema centrală şi atât de aridă a unităţilor sociale, problemă care de altfel constitue şi punotul central al Congresului Internaţional de Sociologie, ce se va ţine la Bucureşti. întregind prin studiul Legile Uni- tăţilor Sociale, cercetări mai noi despre problema Sociologiei, metoda şi sistemul ei, creatorul Şcoalei dela Buoureşti sintetizează aici rezultatele cercetărilor făcute pe teren, în decursul cărora a observat oă diferitele forme ale realităţii sooiale erau toate « părţi ori întreguri, ce reprezentau o multi- plicitate unificată». Aceste întreguri sau unităţi sociale sunt « un produs al trecutului şi al mediului şi un pro- ducător al viitorului; un sistem închis de valori sociale prezente şi un sistem deschis pentru valorile ce se vor crea... Unităţile sociale mai mici sunt absorbite şi formează unităţi sociale din ce în ce mai mari, fără a-şi pierde totuşi specificitatea lor. Iar unitatea mai mare... este o unitate calitativ nouă, necuprinsă în unităţile componente şi cu o semnificaţie deo- sebită de acestea». Neamul, familia, gospodăria, biserica, şcoala, primăria, cooperativa, hora, şezătoarea simt unităţi sociale mai mici decât satul. Ele « fao parte integrantă din întregul satului, deşi fiecare, ca parte, este un întreg de sine stătător ». Adâncind « monumentalitatea arhi- tectonică a acestui întreg», d. Prof. D. Guşti descifrează legile realului social. Mai întâi, stabileşte legea cau- zalităţii, — unitatea socială având drept condiţii necesare ale existenţii ei mediul sau cadrele şi imboldul de socializare a mediului, care este voinţa socială, aceasta declanşând cauzali- tatea sooială, căci «în societate se cunoaşte cauzal şi se voeşte teleolo- gic». Descoperind, apoi, că în sânul realităţii sociale elementele catego- riale— spirituale şi economice, ju- ridice şi politice—funcţionează viu şi în legătură cu întregul sau totul social, se stabileşte legea paralelismului social, A treia lege, pornind dela constatarea că idealul etic nu se poate despărţi de realul sooial, idealul având caracterul unei legi a viitorului, fiind unicul scop final al vieţii, este legea Idealului şi a Dreptăţii. La aceste legi, dintre care primele două sunt ale realului social iar cealaltă este a realizării sociale, se adaugă legea cir- cuitului intre realuri şi valori. Aceste legi ale unităţilor sooiale formează un întreg valabil fiecăreia dintre unităţi şi, de sigur, unităţii sintetice a tuturor unităţilor, Na- ţiunea. Prin acest studiu, d. Prof. D. Guşti îşi articulează şi mai viu sistemul său, adâncind legăturile dintre mediu (sau oadre) şi voinţa socială, dând cadrelor o funcţiune deplină, iar unităţilor sociale tipice ca satul, 7io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE oraşul, naţiunea, complexitatea uni- tară şi funcţiunea integrantă ce o au in umanitate. Individului şi sooietăţii le descoperă interrelaţia existenţială şi legile ce îi oârmueso deopotrivă, d-sa nepăoătuind prin unilaterialitate sau printr’un realism lipsit de idealitate. Singura obiecţie care s’ar putea aduce unui sistem at&t de armonios şi de articulat ar fi aoeea de a nu ţine in deajuns seama de oonfliotele lăun- trice unităţilor sooiale, ca şi de acelea exterioare lor, integrarea făcÂndu-se adesea in istorie prin nimioirea sau asimilarea unor unităţi nu tot- deauna calitativ infeiioare. De ase- menea, divergenţele şi disorepanţele voinţii sooiale sau animalitatea şi insufioienţele individuale nu sunt îndestul luate în consideraţie, deşi este probabil că realismul oiroumsoris obiectiv îşi are drept corelat ideali- tatea sau necesitatea de a visai de a fi utopio, toomai pentruoă răul sooial şi vrăjmăşiile voinţii sociale sunt subînţelese, dar nu aooentuate în aoest nobil şi profund sistem sooiologio. Petru Comamescu N. Iorga: Sat şi Oraş In ultimul număr al revistei So- ciologie Românească aflăm textul unei conferinţe rostite în 1927, la Institutul Sooial Român, de neuitatul Nicolae Iorga. Sunt acolo idei şi observaţii mereu valabile şi mereu surprinză- toare ale unui om de geniu, adevărată tforţă a naturii* oum l-a numit Caroopino. Oraşele noastre sunt preţuite în caracteristioa lor de a fi sate prefăcute în târguri sau cetăţi, unele oraşe fiind compuse din mai multe sate sau chiar dintr’o vale întreagă. Mult mai târziu, oraşele s’au oreat forma} şi nenatural prin voia Domnitorilor sau a stăpâ- nitorilor străini. Patetică este apă- rarea adusă mahalalei de către marele istorio: privind mahalalele ca pe nişte celule vii, grupate în jurul unei biserioi şi adesea printr’o atitudine de omenie, susceptibilă de progres. In genere, N. Iorga apără tot ce s’a, constituit în mod natural, viu, organio tot ce e realitate sooială, iar nu formă impusă din afară. Şi mai ales tot oe se împărtăşeşte dela suflet, neizolând comunicarea vitală între oameni prin ziduri şi olădiri moarte. P. O. Amintiri din Şanţul Năsăudului Coperta ultimului volum din So- ciologie Românească reproduce slujba religioasă din biserica satului năeău- dean Şanţul, unde monografiştii au lucrat în 1930jji 1937, cercetând ele- mentele atât de tipice şi impunătoare ale realităţii româneşti de acolo. D-nii Prof. D. Guşti şi Emanoil Buouţa evocă măreţia biserioii din Şanţ, piotată de iscusitul Smigelschi şi unde slujea părintele Grapini, un cărturar de frunte care a luorat pe tărâmul istoriei şi al sociologiei, păstrând mereu un oaraoter luptător şi iluminat pentru binele biserioii şi al oredinoio- şilor ei, Românii aceia vrednioi, ne- plecaţi vrăjmăşiilor vremurilor, oi numai lui Dumnezeu şi nădejdii cele man, p q DREPT CONSTITUŢIONAL Şerban V. Ioănceanu: Libertate şi Autoritate Intr’un studiu apărut sub formă de broşură (Institutul Marvan, 1944) d. Şerban Ivănceanu cercetează înţe- lesul constituţional al Libertăţii şi NOTE 711 Autorităţii, înfăţişând sintetic marile atitudini ale istoriei faţă de aceste două concepte fundamentale şi pre- cizând, apoi, oare trebue să fie sensul şi valoarea lor pentru viitor. Dacă până la creştinism, Antichi- tatea a cunoscut aproape permanent principiul autorităţii, iar mai târziu Evul Mediu, îndată ce biserica s’a întărit, l-a reluat iarăşi, orânduind Statul înăuntrul Bisericii, contrar Antiohităţii oare pusese Biserica în Stat, epocele mai noi, Renaşterea, Reforma şi mai ales secolul al XVIII- lea vor afirma principiul libertăţii. Principiile dela 1879 au o valoare constituţională, libertatea căpătând abia atunci un conţinut sigur şi devenind o instituţie juridică. In sens pur juridic, libertatea «este facultatea de a se manifesta fără a întâmpina obstacole juridice... pu- tinţa de a înlătura piedioile ilegitime ce ar putea fi ridioate de organele de Stat împotriva exeroi ţiului ori- cărei facultăţi fizice sau juridice ». După această interpretare istorică, d. Şerban Ivăncoanu troco la aooep- ţiunea constituţională a celor două noţiuni, propunând, cu multă judicio- zitate şi dor de sinteză construotivă, ca aceste principii— autoritatea şi libertatea— să fie făcute a conlucra armonios, pentru a se închega deo- potrivă o sooietate puternică şi per- sonalităţi depline: «Esenţa perma- nentă alibertăţiicere ca personalitatea fiecărui individ să se desvolte, fără a fi împiedecată de autoritate... In adevăr, libertatea este scop, pe când autoritatea doar oa mijloc şi pregătire de liberă desvoltare a for- ţelor poate fi justificată». Distinsul jurist român este de acord, astfel, ou gânditorii sociali oa Harold Laski, care cere ca autori- tatea să-şi reducă la minimum ele- mentul imperativ, deoarece ea fiin- ţează nu pentru a distruge, oi pentru a libera puterea de oreaţie a omului. Un studiu limpede, judicios, în pas cu vremea şi deci foarte binevenit. Petru Comamescu PLASTICĂ Salonul Oficial 1944 Salonul Oficial de Pictură şi Sculp- tură al anului 1944 s’a inaugurat în sălile Dalles, în grelele săptămâni când Capitala a suferit cunoscutele bom- bardamente. Stăruinţa d-lui Ministru Ion Petrovioi oa aotivitatea artistică să nu-şi întrerupă mersul a fost răs- plătită cu o frecventare intensă a Salonului, lumea rămasă aici sau cea care mereu e în trecere găsind o bucurie—aoum devenită rară—în contemplarea tablourilor îşi sculptu- rilor. Dintre fruntaşii mai vârstnici ai artelor plastioe expun puţini la Salon, lăsându-se loo tineretului şi celor oare vor să-şi verifice formaţia. Aşa se face că atenţia ni s’a îndreptat către piotura atât de consistentă şi măreaţă a d-lui Horia Damian (Peisaj ou fabrici), către lucrările valoroase ale d-lor Alexandru Ciucurencu, Eugen Drăguţesou, Gh. Vânătoru, Al. Ţi- poia şi Aramik, sau către acelea ale d-nei Mariana Petraşcu-Riegler, d-rei Coca Meţianu, d-rei Nuni Dona. Dintre începători mai menţionăm pe Petru Hârtopeanu, Aurel Iacobescu, Sorin Ionescu, Ligi a Macovei, Eremia şi Eugen Profeta, Virginia Rudăslă- vesou, Nio. Ştefănescu, Şerban Zaineaj cu toţii în progres. Nu uităm pe copilul de unsprezece ani, Frumuzache Barcă, pe bună dreptate acceptat de 713 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE juriu pentru remarcabilul său simţ colorietio. La sculptura, d-nii Ion Jalea şi Cornel Medrea au foet întovărăşiţi de o pleiadă de tinere talente oa George Anghel, Ştefan Băeşan, Cri- stea Grosu, Hori ca Hocinng, Ion Jiga, dela aceştia având dreptul de a aştepta realizări superioare, aşa cum ni le dă Ion Gr. Popovici, cel mai interesant soulptor dintre cei încă tineri. Au mai expus nume cunoscute oa Ion Irimescu, Mihai Onofrei, George Dimitriu, Ion Vlasiu şi Vasiliu- Falti. In genere, un salon viu, plin de elan şi căutări, chiar dacă adesea începătorii imită prea vădit pe mae- ştrii contemporani, mai alee pe Pe- traşcu, Tonitza, Lucian Grigorescu, care şi-au pus atâtea probleme de lu- mină şi coloare, necesare de a fi mereu reluate, dar nu în mod servil. Petru Comamescu LITERATURA GENERALĂ Ceva despre familia luiMacedonski Nu fără oarecare constrângere, viitorul biograf de substanţă al poetului Macedonski, preocupat In primul rând dereconstituireaviabilă, portretistică, a eroului său,se vede si- lit să ia în dezbatere şi diferite puncte preliminare, mai toate deosebit de aride. Insă această operaţie prea- labilă de documentare îşi are ra- ţiunea sa şi niciun biograf serios nu va putea dispreţui micile inves- stigaţii de documentare, de natură a pregăti viitoarea construcţie. Evi- dent, detaliul trebuie depăşit, stors de toate semnificaţiile posibile şi apoi neglijat, însă pentru aceasta este necesar să fie mai întâi co- lectat şi bine cunoscut. Cu atât mai mult, cu cât în cazul lui Ma- cedonski asemenea cercetări au fost până acum destul de reduse. Astfel, o destul de mare nesigu- ranţă domneşte cu privire la ori- ginea, vechimea şi ramurile familiei poetului nostru, atât din partea maternă, cât şi dinspre latura ta- tălui. Se ştie, de pildă, că bunicii poetului dinspre mamă, părinţii Măriei (1 Ianuarie 1834—23 Aprilie 1903), viitoarea soţie a generalului Alex. D. Macedonski, au fost Ema- noil Fisenţa şi Ecaterina Urdărea- nu—Brăiloiu. In special relativ la această familie, Fisenţa, domneşte un Început de legendă. D-l Tudor Vianu (Opere, voi. I, p. XXV) con- semnează că < după tradiţia familiei, primul Fisenţa ar fi venit din Ru- sia», urmele acestei familii, stabilite in Oltenia, putându-se urmări până In sec. al XVIII-lea. Poetul însuşi acredita această versiune, declarând cu infatuarea sa obişnuită că «stră- moşul meu a fost intimul împă- rătesei Caterina Il-a», la curtea căreia ar fi obţinut ranguri înalte (C.Pavelescu: «Mărturisiri», RJ?.R. 1 Martie 1942, p. 513). Un cerce- tător mai vechi, Const. Iordă- chescu (« Familia poetului Alexan- dru Macedonski», Ad. Ut. 21 Oct. 1923) afirma tot în acest sens, fără o documentare precisă, că un ,,Mi- hail Fisenţa, trecând în Rusia, a servit în garda imerială sub numele de Fisenski şi a primit titlul de conte dela împărăteasa Caterina a Il-a”. Când şi în ce împrejurări s’a Întâmplat aceasta nu se ştie deocamdată. Numele nefiind pur românesc, s’au putut sugera şi alt- NOTE 713 fel de ipoteze. In felul acesta s’a bănuit cu justeţe şi o eventuală origine italiană, sprijinindu-se pe faptul că acest nume apare în acte şi sub forma de „Vâcenţ” (Vicenţa), ceace ar putea face să se presu- pună că strămoşul familiei, deşi venit din Rusia, sau stabilit acolo, era totuşi de origine italiană (G. Călinescu, Istoria literaturii române, p. 457). Problema este încă necla- rificată. Totuşi, despre aceşti Fisenţa se pot strânge o serie de ştiri, care atestă o vechime mult mai mare decât s’ar fi crezut. Familia apare stabilită în Oltenia, încă de pe la mijlocul sec. XVII, în această pri- vinţă existând atestări documentare sigure. Un Fisenţa este, astfel, re- dactorul unei inscripţii dela M-rea Plăviceni-Olt, încă dela 1648. Acest Fisenţa în 1645, era logofăt, iar în 1658, sluger. Este foarte probabil ca acel „Stan Fisenţa logofăt” care apare la 1657 ca martor într’un pro- ces să fie una şi aceiaşi persoană cu Fisenţa de mai sus. La 1663 se constată şi un frate al acestui Fi- senţa, pe nume Dumitraşco, iar la 1667 un fiu, Radu. In 1679, acest boer era mort şi împreună cu ju- pâneasa Neacşa, văduva sa, sunt pomeniţi şi alţi trei fii: Draguşin, Matei şi Fota. Neacşa se pretinde —fără dovezi pentru noi — a fi şi nepoata Doamnei Stanca, sora ma- relui vornic Dragomir, ctitorul M-rei pomenite, ascendenţa familiei că- pătând în felul acesta o strălucire în plus. De va fi fiind vorba de nişte imigranţi, ei apar la mijlocul sec. XVII prea cu multe relaţiuni şi pe deplin asimilaţi ca să nu pu- tem presupune că aceşti Fisenţa vor fi fiind şi mai vechi prin Dolj, unde au de altfel şi destule pro- prietăţi (Ioan C. Filitti: „Ctitorii de la Plăviceni — Olt şi neamul Doamnei Stancăi”, Arhivele Olteni- ei, VI, (1927), p. 275). Spiţa poate fi însă urmărită şi mai departe. Dintr’o listă de contribuţii din 1719, de sub ocupaţia austriacă, aflăm şi de un număr de descendenţi, alcătuită din următorii „Boerones tertiae Claesis”: Radul Fisentza, Matei Fisentza şi Iordaki Fisentza. Desigur primii doi sunt fiii logo- fătului Fisenţa, amintit mai sus. (Hurmuzaki,I)oc.,vol. VI, p. 323). In sfârşit, dintr’o carte de judecată din 13 Iunie 1775, mai cunoaştem şi un alt Fisenţa, un anume Con- stantin (Ioan V. Câncea: „Caima- camii Craiovei”, Arhivele Olteniei, IX, (1930), p. 314). Gradul de ru- denie dintre acest Constantin şi grupul de Fisenţa, citat mai sus, ne scapă deocamdată, după cum ignorăm şi ascendenţa directă a bunicului poetului, Emanoil Fisenţa care însă trebue neaparat să des- cindă fie dintr’un fiu al logofătului Fisenţa dela 1645, fie, mai degrabă din acest din urmă Constantin. Faptul poate fi presupus şi crono- logic : despre acest Emanoil Fisenţa ştim că moare la 8 luni dela naş- terea Măriei, mama poetului (1 Ian. 1834), adică în August 1834, în vârstă de 70 de ani (T.Vianu, Opere, voi. I, p. XXVII). Rezultă deci că se născuse în August 1764, pu- tând fi deci fiul lui Constantin Fi- senţa, citat la 1775, care, la acea dată, trebue să fi fost matur, de vreme ce figurează într’un proces. Până la dovada precisă, faptul ră- mâne însă numai probabil. Adrian Marino 7i4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 0 amintire despre Oh. Topârceanu Toamna se despletea prin grădi- nile laşului.... Bojdeuca lui Ion Creangă din Ţicău era troenită de frunze până peste pragul scund, iar geamurile Înguste şi joase, se uitau printre copaci, iscoditor şi trist... Când am intrat în tinda lipită pe jos, deoparte şi de alta, era câte o uşă coşcovită, încât nu ştiam pe care să intru. întâmplător, am apăsat clanţa din dreapta şi am intrat într’o ca- meră, care la vârsta mea de atunci, mi s’a părut un altar de biserică părăsită. Aveam doar treisprezece ani. Intr’un colţ, pe o masă veche, era o cruce mică de lemn, cu bra- ţele afumate, lângă un vraf de cărţi mucede şi prăfuite, pe care abea se mai putea citi: Aritmetică, Gra- matică etc. Pe aceiaşi masă, era o condică, în care vizitatorii îşi semnau numele. Pereţii murdari, cu dâre lăsate de ploaie, purtau două tablouri fără ramă, uzate, dar din care se des- prindea ca’n vis, chipul lui Creangă şi figura marelui Eminescu. încolo, nicio altă rămăşiţă, a- fară de un echer şi o linie, nu vor- bea de marele dispărut. M’am aşezat pe laviţa din lun- gul peretelui, privind cu evlavie păenjenişul crăpăturilor din tavan. Deodată, uşa s’a deschis şi a dat busna un domn subţirel, îm- brăcat în negru, cu o servietă de piele sub braţ. Când a dat cu ochii de mine, s’a răstit copilăreşte: „tu ce cauţi aici”. Am încercat să îngân câteva vor- be de scuze, fiind gata s’o şterg, dar el nici nu se mai uită la mine, ci sprijinind servieta de fereastră scoase din ea, un colac împletit şi nişte lumânări. — Stail mă opri el scurt, când am deschis uşa să plec. Şi trăgându-mă de mână lângă fereastră, îmi puse colacul pe bra- ţul stâng, apoi scoţând chibrituri din buzunar, aprinse una dintre lumânări şi mi-o dădu în mâna dreaptă. Mă zăpăcisem de-a-binelea. — Zi: „bogdaproste”—spuse el — să fie de sufletul lui Bădica Ion. — „Bodaproste” am răspuns eu tremurând, gata să scap colacul şi lumânarea din mână. Mă privea zâmbind şi nici nu mi-am dat seama, când mi-a cu- prins capul cu amândouă mâinile şi mi-a şoptit încet, drept în faţă: „Şi pentrucă bădica Creangă, era foarte pupăcios, să-ţi mai dau ceva de sufletul lui. Aşa, o sărutare". In repezeala cu care m’a sărutat nu ştiam dacă visez, sau dacă tre- bue să zic din nou „bogdaproste”. Cutremurată de primul sărut bărbătesc, am scăpat lumânarea jos şi am dat să fug, împleticin- du-mă. Ei m’a prins de mâîni. Mi-a fost aşa de frică, încât am strigat cât am putut: «bogdaproste». A răsunat un râs năvalnic şi braţele mi-au dat drumul imediat. Nici nu ştiu cum am fugit, roşie şi tulburată, de credeam că se sfâr- şeşte lumea. M’am oprit în stradă la primul colţ, privind colacul mare. L-am strâns la piept, cu primii fiori ai trupului şi am alergat a- casă, aproape plângând... In clasa patra de liceu, într’o fotografie din manualul de Limba NOTE Română, am recunoscut pe necu- noscutul din bojdeuca lui Creangă. Era Gh. Topârceanu, poate sin- gurul care s’a gândit să dea peste atâţia ani, un colac şi o lumânare de sufletul lui Creangă... Tana Mugurel D. Karnabatt, Bohema de altă- dată, Ed. Vremea, 1944 Volumul acestui scriitor adună amintiri dintr’o lume apusă cu ani in urmă şi totuşi, autorului, atât de familiară peste întunerecuri. Visători in mirajul literei, ma- eştri ai scenei şi gazetăriei, prinţi ai cafenelei şi boemei de suferinţă, evocările d-lui D. Karnabatt con- feră intre amănunt şi atmosfera generaţiilor neajunse decât în ca- drul lirizat al trecutui. Atâtea men- talităţi stranii pentru cetitorul ne- încercat de biografia acestor exal- taţi ,,de altădată”, încât ele îi dau diversiunea bunelor întâlniri livreşti. lată-1 pe Car agi ale in largul lui între clienţii cârciumioarei „Bene Bibenti”, la tejgheaua restauran- tului din gara Buzău, la Berlin audiind muzica beethoveană sau în exhibiţie electorală tachistă. Ros de tuberculoză, Ştefan Petică îşi plimbă splendoarea nepăsării prin- tre mesele dela Kubler, prin bodegi ordinare sau, în societatea lui Ra- du Văcărescu, la Capşa, alteori la Sinaia, în vreme ce palidul Iuliu Cezar Săvescu îşi agoniza orele proscrise la Fialcovschi, între ac- tori rataţi, necunoscuţi ocazionali şi lipsă. Registrul suvenirului face loc tribunatului politic al lui Dela- orancea, pentru care, încă din tine- 7i5 reţe, contemporanii i-au acordat favorul uimirei lor superlative; prie- tenii lui Delavrancea nu sunt obiş- nuiţi ai cafenelelor. La Pressa lui Eugen Vaian, Karnabatt întâlneşte pe Cincinat Pavelescu „poet cunoscut şi student întârziat la drept”, pentru câtva timp agreat lui Macedonski şi apoi, aristocratizat, căutând cu ostentaţie mediul distincţiilor aris- tocratice. DemConstantinescu- Teleor şi Gh. Rădulescu-Arhibald în admi- rabile evocări pentru stilul polemic ce-a cultivat beletristica lor, com- pletaţi în paralela sarcasmului li- niar de bătrânul Jiquide şi N. 8. Petrescu-Găină şi lângă ei posibili- tăţile de remarcabil prestigiu lite- rar ale lui A. Antemireanu, cel atât de curând uitat. Peste manuscrisele lui Balzac îl vezi aplecat conştiincios erudiţiei pe Jean de Mitty şi te înduioşea- ză, printre amănunte, lipsa de griji a lui C. A. Nottara, „lipitoare” de consumatori, fără casă, autorul ro- manului De Vânzare, văr cu ce- lebrul actor. Peste existenţa stinsă a întreprinderilor Frosei Sarandy, ale lui Constantin Murgeanu şi Au- rel Petrescu cortina se mai trage odată la rampa fugamicelor împros- pătări, pentru ca lectorul, sub ma- gia ferulei, să trăiască preajma lui 1900. Este o datorie — încă dintre cele mai mari — ca d. D. Karnabatt să continue amintirile bohemei de altădată şi pentru informaţia lor preţioasă, şi pentru duioşia împăr- tăşirei lor într’o generaţie îndepăr- tată de inima istoriei sfioase, a treia după tinereţea domni ei-sale. Augustin Z. N. Pop 716 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Traduceri franceze din Arqhezi şi Blaga Revista lunară de literatură Cahiers du Sud (Nr. 261) publică In traducere franceză următoarele poeme de d. Tudor Arghezi: L'An- drogyne, Langueur, Le Promis, A cache-cache, Julot şi Incerlitude, iar din d. Lucian Blaga: Biographie, Souvenir şi Conclusion, însoţindu-le de câte o scurtă notă biografică. Cităm a doua şi ultima strofă din traducerea De-a p'aţi ascun : C’est un jeu de veillards Avec des enfants comme Vous, [des fillettes comme toi, Jeu de domestiques et jeu de [maîtres, Jeux d’oiseaux, de fleurs, de [chiens, Et chacun le joue bien. Mes poussins, mes oisons, mes [enfants, Le jeu le veut ainsi, On le joue â deux, on le joue â [trois, On le joue â tant que l’on voudra. Ah, que le diable Pemporte. Cităm şi din Biografia d-lui Lu- cian Blaga: Oh et quand ai-je surgi dans la [lumiâre, je l’ignore Dans l’ombre je m’incite tout . [seul â croire Que l’univers est un hymne Au milieu duquel ensorcelâ Je m’accomplis et je m’âtonne. După cum se vede, anonimul traducător a izbutit să păstreze tonul specific acestor poeţi şi tot- deodată sensul şi exactitatea voca- bularului lor. E o bună reuşită, pe care O dorim continuată. P. C. Emil Pop: Un erou al culturii româneşti: Ştefan Micle In frunteaN-rului 2, An.IX(1943) al revistei „Ştiinţă şi progres” ce apare intermitent la Timişoara, d-1 Emil Pop evocă pe omul de ştiinţă care a fost Ştefan Micle, cunoscut, trebue să recunoaştem, mai mult prin amintirea diversiunei roman- tice dintre soţia sa şi Eminescu, decât prin contribuţia universitară In promovarea cercetării poziti- viste la noi. De fel din Feleac (n. 1820), şco- lar in sărăcie la Cluj şi ucenic la un fierar, apoi la seminarul b'ăjean, şi iar la Cluj, la universitate în- flăcărat luptător paşoptist alături de Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, P. Suciu, şi-a putut adânci din 1850 studiile de Politehnică la Viena, obţinând titluri înalte, pen- tru ca, după 1853, să profeseze la Academia Mihăileană şi să desfă- şoare impunătoare lucrări de labo- rator, în jur de care şi datorită îndemnurilor lui Micle — ceace au- torul neglijează să comunice — s’au format bărbaţi reprezentativi în ştiinţa românească: Petru Poni, M. Tzoni, C. Climescu, G. Roşu, C. Brândza, V. C. Buţureanu, C. Mă- nescu etc. La 1867, urmează lui T. Maiorescu la rectoratul Universită- ţii ieşene, rang pe care-1 deţine până în 1875. După patru ani, în 1879, Ştefan Micle răposă la o vârstă când experienţa lui putea să slujească şi şcoala şi disciplinele (fizică şi chmie) cărora se dedicase. Scris într’un stil exlamator, de- parte de precizările biografice ne- cesare chiar unei popularizări, medalionul d-lui Emil Pop nu slu- jeşte rememorării încercate, rămâ- NOTE 717 nând cu mult in urma paginilor de până acum despre acest savant ardelean,ultimele datOrindu-se corn* petent d-lor Ion Clopoţel în „Socie- tatea de măin&' şi C. G. Bedreag in Revista Ştiinţif ică «V. Adamachi». Pe fotografia-vizite din tinereţe care ilustrează articolul (pg. 4) nu avem autograful lui Ştefan Micle, ci duetul cursiv al poetei Veronica Micle. Auguslin Z. N. Pop Note asupra romanului italian Dorind a aşterne fugare impresii asupra romanului italian contem- poran, trebue dela început să ne oprim la afirmaţia că, in genere, spiritul Italienilor este in contra- dicţie cu structura propriu zis epică a romanului. Mai multe sunt, poate, cauzele: un cult perpetuu faţă de concepţia umanistă asupra vieţii şi a lumii, ceea ce impune litera- turii o tendinţă autobiografică di- rectă, autorul fiind mereu simţit in miezul povestirii; o sensibilitate estetică ce merge până la fanatism şi dă scrisului o ţinută de desăvâr- şire, în contrast cu imperfecţia vieţii ce formează esenţa epică a oricărui roman; o căutare originală de a interpreta faptele, ceea ce atrage şi in domeniul povestirii o subordonare a acesteia faţă de o idee conducătoare. Iată de ce romanul propriu zis se întâlneşte rar. Şi totuşi, esteticieni, critici, eseişti, artişti îşi scriu me- reu propriul lor roman. Florentini ca Manacorda, Papini, Soffici, Bar- gellini, Lisi îşi fragmentează viaţa in intuiţii, judecăţi şi sentimente legate de viaţa mai cuprinzătoare a Florenţei şi Toscanei. De curând Nicola Lisi a dat la iveală, sub titlul Diario di un parroco di cam- pagna, o autobiografie spirituală, plină de fantezie. Aserţiunea că mărturisirea pro- priei vieţi formează obiectul cu adevărat izbutit al prozatorilor italieni poate fi verificată şi prin- tr’o apreciere comparativă a roma- nelor lui d’Annunzio, faţă de căr- ţile autobiografice ale aceluiaşi a- utor, ultimele fiind cu mult supe- rioare. Baldini şi Cecchi, stilişti de frunte ai Italiei contemporane, sunt prozatori de impresii şi idei, nu de romane. Bune într’adevăr sunt romanele cu un substrat ideologic, semnate de scriitori sclipitori de inteligenţă şi ironie fină ca Pirandello şi Bon- tempelli. Acestor nume li se alătură întru câtva romanele lui Panzini la care humorul şi o cultură bine asimilată se imbină in chip armo- nios. In Lettere di una novizia, ce s’a bucurat de un succes prea răsunător, tânărul autor Guido Pio- vene a folosit, cu destulă îndemâ- nare, sofismul de a schiţa perso- najele sale ca neputându-se analiza în fundul sufletelor lor, justificând astfel, continua neconcordanţă faţă de ele înşile. Cu mult mai obiective şi deci mai izbutite ca gen, apar in lite- ratura italiană contemporană nu- velele. Crâmpeie din viaţă pot fi analizate cu multă delicateţă sau vioiciune, deoarece nu e nevoie de o îndelungată încordare a eului, ci de notarea unor fapte într’o în- grădire estetică de non finito, cu un final în suspensie, subtilitate atât de dragă artei italiene din toate timpurile. Poate că romanele lui Vergani sunt atât de vii, fiindcă REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 718 împrumută nuvelei toată graţia ei nehotărîtă, simplă în aparenţă, complexă doar în nuanţe. Insă numai viziunea realismului în proza italiană reuşeşte să smulgă orice oprelişti din calea făuririi romanului în adevăratul sens al cuvântului. Verga a fost primul, continuat de Tozzi.Astăzi, Bacchelli cu trilogia sa evolutivă alcătuind impunătorul roman, II mulino del Po, este cel mai demn reprezen- tant al romanului. Această formă realistă implică mai mult decât probleme psihologice: sociale. Un ţinut întreg, cu pitorescul obiceiu- rilor lui trăieşte în asemenea pa- gini de roman. Dar nu numai Si- cilia Graziei Deledda şi a lui Ver- ga se dărueşte cetitorilor, ci şi alte regiuni din sudul Italiei, pre- cum e Calabria. Imaginea ei în- sufleţeşte, de pildă, filele unui ro- man de curând premiat de Aca- demia Montadori şi editat de Gar- zanti, Emigranţi, datorit lui Fran- cesco Perri. Ne oprim la aceste impresii. Sem- nalăm, ca încheiere, un roman care merită o cercetare deosebită: Le sorelle Materassi al lui Aldo Pal- lazzeschi, apărut în editura floren- tină Vallecclii. Ne îngăduim să precizăm ca acest roman, cu totul superior ca structură psihologică, va apare şi în traducere româ- nească. Mariella Coandă Pentru cunoaşterea lui Nielzsche Scrisoare către Erivin Rhode, Nisa 22 Febr. 1884, Vechiul meu prieten drag, Nu ştiu ce se petrece: dar când am citit ultima ta scrisoare şi mai ales când am văzut drăgălaşul por- tret al copilului tău, mi se părea ca şi cum tu mi-ai fi strâns mâna şi m’ai fi privit apoi cu melan- colie: melancolic parcă ai fi vrut să spui: „Cum e oare posibil ca noi să mai avem încă atât de pu- ţin comun şi să trăim în lumi de- osebite! Pe când altădată..,”. Astfel prietene, mi se întâmplă cu toţi oamenii cari îmi sunt dra- gi: totul se iroseşte, trecut, fru- museţe ; te mai vezi încă, vorbeşti spre a nu tăcea, — îţi scrii încă, spre a nu tăcea. Ci adevărul vor- beşte din căutătură: şi el îmi spu- ne mie (îl aud destul de bine!): „Prietene Nietzsche, acum eşti pe de-a’ntregul singuri”. Atât de departe am ajuns acum de bună seamă. Intre timp îmi merg pe drumul meu înainte; la drept vorbind e o călătorie pe mare şi nu am trăit zadarnic în oraşul lui Columb. „Zarathustra” este gata în cele trei părţi: prima este la tine, pe celelalte două nădăjduiesc 6ă ţi le pot trimite în 4-6 săptămâni. Este un soi de abis al viitorului, ceva spectacular, mai ales în extazul lui. Totul în el este al meu propriu fără model, identităţi, precursori; cel care a trăit odată acolo, acela se întoarce iar în lume cu altă fi- gură. Dar nu se cuvine să vorbim despre aceasta. Ci faţă de tine, ca un homo litteratus, nu aş vrea să-mi reţin o lămurire: — îmi în- chipui că cu acest «Zarathustra» am dus limba germană către per- fecţiunea ei. Mai era de făcut, după Luther şi Goethe, încă un pas; — observă, tu vechiul meu tovarăş de inimă, dacă s’au mai aflat cândva laolaltă în limba noastră vigoarea, mlădierea şi armonia, Citeşte după NOTE 71» o pagină a cărţii mele pe Goethe— şi vei simţi că acea «ondulaţie» care a înlănţuit pe Goethe nu a rămas străină nici făuritorului de limbă. Eu l-am Întrecut în ce priveşte linia mai strictă, mai bărbătească, fără ca să mă bădărănesc totuşi ca Luther. Stilul meu este un dans; un joc al simetriilor de tot soiul, şi o depăşire, şi o batjocurire a acestor simetrii. Aceasta merge până la alegerea vocalelor. Iertare I Mă voi păzi de a da unui altuia lămuririrea aceasta, dar tu ţi-ai manifestat cândva, singurul cred, bucuria faţă de limba mea. De altmintreli am rămas poet până la limita extremă a noţiunii acesteia, deşi m’am tiranizat straş- nic cu opusul oricărei poezii. Ah, prietene, ce nebunească, tă- cută viaţă trăiesc! Atât de singuri Atât de fără de «copii»! Fii bun cu mine, eu sunt de-a- binelea ' Al tău F. N. Traducere de G. Săndulescu FOLCLOR înţelesul colindelor Celor ce privesc lucrurile numai pe deasupra, poate să le apară prea formalistă sărbătorirea Crăciunului, prin multele lui cântece. Dar oricine judecă sincer şi limpede înţelege că tocmai aceste multe cântece şi datini sunt mijlocul cel mai potri- vit de a face să bată inimile tu- turor laolaltă şi să se Însenineze Împreună. Instinctul artistic al po- poarelor şi in deosebi al Românilor a dictat acest fel de sărbătorire a acestei zile mari. Dacă arta, în general, are darul da a ne lumina sufletul, aducând uitarea de sine prin groază şi milă, putem adăuga uneori şi prin vese- lie, — dându-ne purificarea de care vorbeşte Aristotel, ce artă ar putea face minunea de a ne dărui uitarea durerilor vieţii mai mult decât arta populară de Cră- ciun? Niciun farmec nu e mai In sta- re să ne Însenineze, făcând-ne să uităm « grija cea lumească» dela banalitatea, obositoare a zilelor obişnuite până la negrele supărări ce se Îngrămădesc uneori ca norii de furtună. Niciun dar sufletesc nu ne poate Înălţa mai mult In acea caldă viaţă patriarhală de basm sfânt, care cântă naşterea Mântuitorului lumii, în seara când sfinţii coboară pe pământ să ne cerceteze greutăţile şi să ni le spul- bere, Înduplecaţi de a părăsi o noapte înălţimile cereşti de glasu- rile îngereşti ale copiilor, ce-i fac pe sfinţi şi pe oameni să asemu- iască pământul cu Raiul. Scopul subconştient al încântării pe care o conţin colindele e să făurească bucuria cucernică a creştinului, cu care el simte că trebue să pri- mească, în suflet primenit, vestea naşterii Mântuitorului. Si, într’adevăr, de câte ori vor- beşte colindul despre pământ, po- meneşte numai de primăveii cu flori, dorite din visul iernii, numai de bine şi de frumuseţe. De obicei însă, ca o răsplată a sufe- rinţei greutăţilor vieţii pământeşti, colindele cântă mai mult minunile cerului. Umilinţa creştină, inspirată de biblicul păcat originar, îl face pe om să simtă cu smerenie că viaţa pe pământ e păcătoasă şi nu poa- te să fie un tărâm în care să se 7*0 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE afle bucuria înaltă, Aceasta nu se poate găsi decât tn ceruri. Sunt multe colinde vechi, alături de cele ce amintesc de morţi, !n care omul însuşi la bătrâneţe se roagă lui Dumnezeu să-l ia în cer- Astfel Tudor Diaconu: « In genunchi cădea, Pe Domnul ruga, Calu’ napoia, Viaţa nu mai vrea, Domnul se ’ndura La cer îl lua » {Colecţia G. Dem. Teodorescu p. 38) Aceiaşi umilinţă creştină, carac- teristică mentalităţii medievale, l-a făcut pe poetul popular să simtă că viaţa păm&ntească a omului e atât de şovăitoare încât are ne- voie de încurajeri, mai ales spre a ne însenina şi îmbuna. Această concepţie cerută însă şi de tristeţe, ce se găseşte inversată şi tn maxima lui La Bruyâre că «nu se cuvine ca un muritor să râdă prea mult», are origini stră- vechi. Chiar credinţa Dacilor !n netrebnicia vieţii pământeşti şi în fericirea celei viitoare a făcut să fie primit uşor de strămoşii noştri spiritualismul creştin. Neîncrederea aceasta în fericirea pământească, la orice clipă ameninţată de pe- ricole şi griji, forma de altfel ex- perienţa umană de când s’a ivit conştiinţa. Ca probă, străvechile su- perstiţii temătoare din primiti- vism, ce mai durează şi astăzi. Dar ca o probă de creştinare a fricii de viaţă prin conceputul umilinţii creştine, avem înseşi aceste colinde. Câtă deosebire este între frica păgânului de stihiile pe care le îmblânzea prin jertfe omeneşti, şi teama creştină de Dumnezeu, pe care-L roagă oamenii (cu inchinări de care se vorbeşte şi în colinde), de pe când era mic Fiul Domnului, cu atâta duioşie şi gingăşie, ca de un copilaş sfânt ce era. Poporul a simţit deci că viaţa pământească nu e veselă prin esen- ţa ei, dar ea are nevoie de stră- lucirea bucuriei spre a cinsti na- şterea Domnului. De aceea în nicio manifestare a artei populare afară de descântece — pentru bolnavi — şi cântece de leagăn —pentru co- pii— nu se află mai multe suge- stii de fericire. De aceea şi în lu- mina Esteticei încurajările credin- ţei în mai bine, ca şi duioşia me- lodiilor care împodobesc colindele, au un farmec care nu se întâlneşte decât la cântecele de leagăn. Şi e firesc: ca şi acelea, colindele lea- gănă ce e mai copilăros şi curat în sufletele oamenilor: iluzii, mi- sticism, sfinţenie. « Linu-i lin şi iarăşi lin...» Pentru inspirarea credinţei sfinte şi a voii bune, cântătorii colin- delor sunt copii nevinovaţi, după cum tot un copil tălmăceşte pro- feţiile în «Vicleem». Pe copii i-a ales creştinul şi în colinde — în locul vechilor vestale — ca solii lui cei mai curaţi la Dumnezeu. încrederea în mai binele soartei omeneşti e cântată de conştiinţa răscumpărării din păcat prin jertfa lui Iisus Mântuitorul. Privind esteticeşte acest gen poetic, vedem că poezia populară şi în special colindele constitue însuşi elogiul simplităţii şi al na- turalului în poezie, care vor dura in literatură cât lumea, oricât de mull se va industrializa viaţa. Dumitru Al. Nanu INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI DIN CAUZA LIP8EI GENERALE DE HÂRTIE, REVI8TA 88 VEDE OU REGRET Tn IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRA8E DIN 8TUDIILE APĂRUTE Tn 8UMARUL 8AU. OOLABORATORII REVISTEI 8UNT RUGAŢI OA, O DAT A OU MANU8ORI8ELE TRIMI8E, 8A MENŢIONEZE ADRE8A EXAOTA, UNDE 8A LI 8E EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, DAOA Împrejurările permit aoeasta, prima ooreoturA. Tn oel mult trei luni dela depunerea fieoArui MANU80RI8, AUTORUL VA PRIMI RA8PUN8 DAOA MANU- 8ORI8UL A F08T AOOOEPTAT 8PRE PUBLIOARE.DIN MOTIVE FINANOIARE, REDAOŢIA NU Tşi POATE LUA OBLIGAŢIA DE A RA8PUNDE Şl OELOR ALE OAROR MANU8ORI8E NU AU F08T ACOEPTATE. MANU8ORI8ELE AOOEPTATE VOR FI PUBLIOATE DUPĂ NEOE8ITAŢILE DE ORDIN REDAOŢIONAL. MANU8ORI8ELE NEPUBLICATE NU 8E ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL OON8IDERANDU-8E OBLIGAT 8A-ŞI PA8TREZB OOPIILE NECE8ARE. EDITURA. FUNDAŢIEI CULTURALE REGALE REGELE MIHAI I Anunţă apariţia nrmătoarelor volume care se găsesc în librăriile din Capitală şi din întreaga ţară: ARGHEZI TUDOR BÂRBULESCU N. BENIUC M. BLAGA LUCIAN BLAGA LUCIAN BRONTE e. - BYRD R. AMIRAL CALDERON DELA BARCA CALEDONIU OVIDIU CAMILAR EUSEBIU CAPI DAN TH. CAPI DAN TH. CARACOSTEA D. CARACOSTEA D. CARACOSTEA D. CARACOSTEA D. CARAGEALE I. L. CARTOJAN N. CAZIMJR OTILIA CIUREZU D. CONSTANTINESCU N. P. In*. COTRUŞ ARON DAVIDESCU N. ELIADE MIP.CEA EMINESCU M. FRANKLIN B. GALACTION GALA GIURESCU CONST. C. GIURESCU CONST. C. GIURESCU CONST. C. GIURGIUCA E. HELIADE RĂDULESCU I. KIRITESCU C. LOPE DE VEGA LUCA ION LUCA ION MACEDONSKI AL. MEHEDINŢI S. MEHEDINŢI S. MINULESCU I. MUNTEANU B. NOICA C. OPRESCU GH. OPRESCU GH. PAPADIMA OVIDIU PAPILIAN VICTOR PATJLESCU C. N. Dr. PETRESCU CAMIL P1LLAT ION POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. ROSETTI AL. ROŞU N. SADOVEANU M. SADOVEANU M. SADOVEANU M. SHAICESPEARE W. SHAKESPEARE W. SHAKESPEARE W. Versuri, ed. III adăogită Din tainele derivatelor Poezii Poezii, ediţie definitivă Trilogia cunoaşterii La răscruce de vânturi,.ed. II Singur, traducere din limbă engleză de B. Brezeanu Vieaţa este vis, trad. din limba spaniolă de Al. Popescu- Telega • Vrăjitorul apelor — versuri r Cordun Limbă şi cultură Macedoromânii ■ Creativitatea eminesciană Critice, voi. 1 Critice, voi. II Expresivitatea limbii' române Opere, voi. VII — Corespondenţa — ediţie îngrijită de Ş. Cioculescu ♦ lltoria literaturii române vechi, voi. II A murit Luchi — Cununa soarelui — versuri Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. II Rapsodia'dacă — versuri Roma — versuri Insula lui Euthanhsius Opere, voi. II, ediţie critică îngriiită de Perpessicius Autobiografie, trad. din limba engleză de Pr. Gâldău Riţa Crăiţa Istoria Românilor, voi. I, ediţia IV-a IsU.?îti Românilor, voi. II, ediţia IV-a "Istoria Românilor, voi. III, ediţia II-a Dincolo de pădure, versuri Opere, voi. II, ediţie îngrijită de Prof. D. Popovici Şcoala română într'o răscruce de istorie Fata cu urciorul şi Ţărăncuţa din Geta fi Rachieriţa ' Anwn-Ra _ Opere, voi. IIl, ediţie îngrijită de Prof. T. Vianu Opere complete, voi. I, pârlea T-a Opere complete, voi. Ir partea II-a Versuri, ediţia II-a Dela metodă la cunoaşterea literară Două introduceri şi o trecere spre idealism Grafica românească în secolul al XlX-lea Pictura românească în secolul al XlX-lea, ediţia II-a Creatorii şi lumea lor **- _ Manechinul lui Igor şi alte. povestiri Je iubire Opere, voi. I, ediţie îngrijită de Dr. V. Trifii Transcendentalia • Împlinire — versuri Noţiuni de geologie Petrolul românesc * Sarea regiunilor carpatice Istoria limbii române, voi. II, ed. II-a Destinul ideilor Neamul Şoimăreştilor Opere, voi.,III Şoimii Cum vă place? traducere din limba engleză de P. Grimm Otello, traducere de Dragoş Protopopescu Regele Lear, traducere din limba engleză de Dragoş Proto- popescu Scorpia îmblânzită Ţara noastră, ediţia III-a cu numeroase ilustraţiun !n text ^-^-Dhi^Ardeal la Kilimandjaro, traducere din limba germană Cioculescu * CarKgţHfa&mintirilor, versuri, ediţie definitivă . I, . **Caiet,'^02ăa II-a, versuri z?j£:-y'-Oltenia \Ka>hand .-tettezdnri ,-rV versuri ijes ţfSAA'f' ’ îi ă-?. vpkU.v v V\ 22 g " ~ "i.-- ■=■ . —*4 !•--------------------------------------——— MONITORUL OFICIAL Şţ^^PRIAlBRllLE ŞjMULUI.IMPRIMERIA NAŢIONALĂ.-C.24.8I7 SHAKESPEARE W. SIMIONESCU I. SPIESS COL. A. von STAMATIAD AL. T. TEODOREANU AL. ( TUDOR D. VESPER IULIAN VOICULESCU V.