ANUL XI 1 IANUARIE 1944 Nr. 1 , CARACTERUL D. CARACOSTEA..........Caracterul.................... V. VOICULESCU..........Colind pentru vânătorii de munte . . CAMIL PETRESCU.........Sinucidere........' . ........ C. RĂDULESCU-MOTRU . . . Wilkelm Wundt şi filosofia ştiinţifică . C. I. ŞICLOVANU ...... Rai...........’.......’....... EMIL GIURGIUCA.........Versuri...................... G. OPRESCU.............Arta ţăranului român la Ziiricli . . . PROFIRA SADOVEANU . . . Versuri . ................... ION ZUGRĂVESCU ..... Hormoni artificiali............ . . VLAICU BÂRNA...........Ciclu uitat................... ZORICA LAŢICU..........Zeul.......................... PETRONELA NEGOŞANU . . Hermann Hesse................. AUREL MARIN............Note de pe front.............. ION TUDOSE , . . . . . . . Versuri................... ION LUCA . . . . . . . . . Năframa iubitei........... N. DAVIDESCU...........Din ciclul «Ţara Românească» . . . . ION PIUAT ........ Versuri . . ’................. P. P. PANAITESCU.......«Perioada slavonă» la Români . . . . 3 30 31 32 39 40 44 50' 54 65 70 72 90 - 93 96 118 123 126 - TEXTE ŞI DOCUMENTE AUREL VASILIU . . . . . . Eminescu şi Kogălniceanu. 152 COMENTARII CRITICE . PETRU COMARNESCU . . . Lucrări româneşti de filosofie .... 162 OCTAV SULUŢIU......Pe margini de cărţi . .......... 170 ION ŞIUGARIU....... . Viaţa poeziei ..’............ 185 CRONICI gUPHÎ TANRIOER de ~D. Caracostm - DELA « LUNA CĂRŢII» LA «ANTOLOGIA PITORESCULUI ROMÂNESC * * de Ion Minulescu; CONSTANTIN KIR1ŢESCU: PALAESTRICA de Constantin Galavrezo; VALABILITATEA LUI HIPPOLYTE TAINE de Dinu Stegărescu ■ . NOTE ■ LITERATURĂ ROMÂNĂ de Augustin Z. N. Pop, Otilia Cazimir, Ion Pătraşcu, Adrian Marino, Ion Şiugariu, George Putneanu, Petru P. Ionescu; LITERATURA GENERALĂ de Adrian Marino, George Putneanu; STRĂINII DESPRE NOI de Elena Isacu; RELAŢII ŞI COLABORĂRI INTERNAŢIONALE de Petru P. Ionescu N U Mi RUL — 240 PAGINI— 120 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1 REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ DIN APRILIE 1941 CONDUSĂ DE D. CARACOSTEA Secretar de redacţie: OVIDIU PAPADIMA REDACŢIA ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III 39, BULEVARD DI, EASCAR CATARGI, 39 TELEFON 3-06.40 ABONAMENTUL ANUAL PENTRU INSTITUŢII-, RURALE: LEI 3000 PENTRU INSTITUŢII URBANE: LEI 5000 ABONAMENT DE SPRIJIN: LEI 11000 PENTRU .PARTICULARI: LEI 1440 ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENŢI, PREOŢI ŞI ÎNVĂŢĂTORI DELAŢARĂ) LEI 800 -CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL XI, Nr. i, IANUARIE 1944 FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI 1944 CARACTERUL Pentru cine a urmărit atent viaţa ultimelor noastre decenii sub îndoitul aspect al faptei practice de însemnătate socială şi al creaţiunii pur spirituale, problema caracterului apare ca însăşi pârghia destinului nostru. In sistemele de filosofie a istoriei, unii gânditori au pus accentul pe conceptul de providenţă divină, alţii pe ideea de libertate etc., etc. La noi, generaţia vizionarilor renaşterii ardelene sublinia ideea de luminare a maselor; generaţia dela 1840 a privit întreaga istorie a Românilor, cu luminile şi umbrele ei, ca o ilustrare a împlinirii idealurilor sociale ale vremii. Astfel, Cântarea României de A. Russo şi Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul de N. Bălcescu ilustrează mărimea şi decadenţa fazelor noastre istorice, prin creşterea şi descreşterea cultului pentru libertate şi dreptate. Dar dincolo de aspectele ideologiei mereu în prefacere, con- siderând în chip critic preblemele proprii româneşti, trebue să recunoaştem necesitatea de a valorifica faptele raportân- du-le la acest punct de maximă convergenţă care este carac- terul şi prin care se îmbină viaţa socială şi trăsăturile indivi- duale. Voi dedica problemei acesteia două capitole care se întregesc. In primul, voi privi fapta legată de resorturile spirituale ale con- ducerii omului în război. Intr’al doilea, voi privi realizarea operei de creaţiune înaltă, în primul rând raportul dintre caracter şi poezie. 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE I CARACTER ŞI CÂRMUIRE Pe baza studiilor mele de folclor, mi s’a făcutTn 1919 onoarea de a fi chemat de Marele Stat Major să dau promoţiilor de atunci ale Şcolii Superioare de Război o sistematizare psihologică a războiului pentru unitatea naţională. Pentrucă un cercetător nu poate face toate investigaţiile, câte sunt posibile, iar biblio- grafia străină îmi oferea prea puţin, am recurs la metodele dove- dite rodnice în ceea ce Englezii numesc folklore, iar Germanii Volkskunde, ştiinţa despre popor, luând cuvântul în înţelesul lui larg. Am făcut deci apel la bogatele trăiri ale promoţiilor 26 şi 27 ale acestei Şcoli, alcătuite din încercaţi combatanţi, astăzi conducători ai destinelor noastre ostăşeşti. Pentru ca să-mi asigur o bază obiectivă de selecţie a mate- rialului, am căutat să organizez experienţa de atunci cu ajutorul unor anchete în care, precizând unele întrebări, am lăsat libertatea răspunsurilor, aşa încât acestea să nu fie întru nimic turburate de vălul consideraţiilor teoretice. Realitatea însăşi trebuia să fie lăsată să vorbească nestânjenit, atunci când amintirile erau încă proaspete. Rezultatul investigaţiilor a fost concretizat în cartea Aspectul psihologic al răsboiului apărută în anul 1922 şi care a alcătuit baza cursurilor de psihologie ţinute timp de 10 ani la această înaltă Instituţie 1). Lucrarea a fost privită de unii conducători ai oştirii noastre ca o primă încercare de doctrină românească a omului în război. Gândul călăuzitor a fost să cercetez fac- torii sufleteşti ai înfrângerii, care ne dusese pe marginea pră- pastiei, şi apoi să pun în lumină acele resorturi prin care am biruit *) *) Titlul acesta: Aspectul psihologic al războiului marchează opoziţia faţă de metodele şi vederile cuprinse sub acelaşi titlu într’un capitol din lucrarea d lui D. Guşti, Sociologia războiului. Pe temelia aceasta de generalităţi, nu se putea clădi. Era firesc să nu pot cita nimio dintr’această lucrare străbătută de numeroase puncte de exola- maţie—ale autorului, care mărturiseşte totuşi că «je ne propose rien, je n’Lmpose rien: j’expose »... Lucrarea aceasta m’a întărit în convingerea că era necesar să aplic războiului pentru unitatea naţională metodele ştiinţei despre popor— Volkskunde. CARACTERUL 5 destrămarea, învrednicindu-ne a ne înălţa din infernul înfrân- gerii prin purgatoriul refacerii, la înfăptuirea unităţii noastre naţionale. Făcându-mi-se onoarea de către conducerea acestei Şcoli de a fi invitat să ţin în Aprilie şi Noemvrie 1943, în faţa celor mai încercate promoţii, un număr de prelegeri, mi-am recitit cartea pentru a vedea ce este caduc şi ce dăinueşte, aşa încât partea rezistentă să rămână temelie pentru preocupările noi. Mi-am dat astfel seama că partea vestejită şi depăşită prin progresele ştiinţei este aceea a teoriei şi abstracţiei; iar partea vie este aceea în care am izbutit să captez însăşi viaţa, chiar atunci când pulsul ei ar părea că este în contrazicere cu unele cerinţe normative sau teoretice. Mai presus de toate, un lucru rămâne: primatul factorilor sufleteşti. Dincolo de orice puşcă, orice tun, mitralieră, tanc şi avion, stă arma aceasta hotărîtoare: un suflet de om. Şi cu cât un popor e aşezat în situaţie geografică mai grea sau se află în inferioritate numerică şi tehnică, el cu atât mai mult trebue să facă apel la Generalul Psihologos. Cartea din 1922 a pus în lumină principalele resorturi sufle- teşti ale omului în luptă, iar capitolul întitulat Şeful a subliniat calităţile care îl impun cu necesitate. Astăzi, este necesar să arăt cum factorii sufleteşti superiori dobândesc tot relieful grupându-se în chip firesc în jurul acestui centru de maximă convergenţă: caracterul. In teoria războiului, cunosc două păreri opuse, dincolo de care stau două lumi şi două concepţii. Cine vrea să se adâncească în caracterologia poporului rus, nu va scoate mult folos din cărţi de tipul L’âme russe şi nici chiar din studii de sociologie ca acelea atât de documentate ale lui T h. G. Masaryk: Zur rus- sischen Geschihis- und Religionsphilosophie. In schimb, va citi cu mare folos vestitul roman Război şi pace al lui T o 1 s t o i, care zugrăveşte măiestrit războiul Ruşilor cu Napoleon I. Cartea aceasta cuprinde, ca un fel de anexă, o filosofie a războiului, potrivit căreia marile lupte apar ca aspecte oarecum cosmice, în care nu poţi prevedea şi nici măcar observa decât stricte aspecte parţiale. Războiul este o nesfârşită înşiruire de situaţii 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care se desfăşoară haotic. Iar tacticianul care anticipează acest fel de a fi este vestitul general rus Kutuzof. In opoziţie cu această teorie, stă concepţia apuseană a lui Clausewitz. După el, totul se întâmplă din motive necesare, fără spaţii şi întâmplări neutrale. In concepţia aceasta, războiul este un tot care nu poate să fie divizat, ale cărui membre (izbân- zile parţiale) nu au valoare decât în raport cu totalitatea. In acest chip, acţiunile şi victoriile parţiale nu însemnează prin ele decât prea puţin, căci numai subordonate configuraţiei şi cerin- ţelor generale, dominate de izbândă, îşi dobândesc sensul. Generalii care reprezintă acest fel de a vedea sunt Fre- deric cel Mare şi Napoleon, pe experienţa cărora se întemeiază Clausewitz. In centrul vederilor lui Tolstoi stă concepţia mistică a spaţiului şi a maselor. In centrul concepţiei lui Clausewitz stă caracterul înălţat la valoarea de persona- litate. Ideile lui Clausewitz, în deosebi cele din lucrarea sa devenită clasică, Vom Kriege, sunt astăzi considerate ca cea mai de seamă concepţie despre primatul sufletescului în război, deci al carac- terului în conducere. Iar de curând un psiholog preţueşte con- ceptul despre războiul văzut ca o configuraţie totală — drept o anticipare a vederilor moderne despre configuraţie (W. Metz- ger, Psychologie, 1941). Iată în ce chip strategul german pune în lumină valoarea caracterului. «Prin caracter sau tărie de caracter, denumim perseverenţa într’o convingere, indiferent dacă aceasta este rezultatul judecăţii proprii sau a unei alte persoane, dacă e urmarea unui principiu, a unei păreri momentane sau a unei inspiraţiuni». Extinzând izvorul convingerii şi la aceea purceasă dela alţii, cugetătorul ţine seamă de împrejurările omului în luptă, care de cele mai multe ori este executorul unei concepţii cu care s’a identificat. Dominanta rămâne statornicia. «De sigur, despre un om, care-şi schimbă părerile în fiecare moment, nu se poate spune că are caracter, chiar dacă aceste schimbări ar proveni numai din convingere personală. Rezultă că numai oamenii cu păreri statornice au caracter ». CARACTERUL 7 Dacă în conducerea războiului este un consensus de a se pune atât de mult preţ pe caracter, este pentrucă în luptă nu încap amânări, oportunisme şi nici apelul la viitorime, ca în literatură. Pentru ostaş, acum şi aici se hotărăşte: izbândă sau dezastru. Faptul că oştirea este o forţă organizată dă şi criteriul pentru a judeca părerea, pe cât de răspândită, pe atât de primejdioasă, că psihologia mulţimilor este cheia izbânzilor militare. Astfel, cea dintâi lucrare de psihologie militară, nu numai la noi, dar în întreaga literatură europeană, aceea a doctorului Câm- pean u, publicată în limba franceză cu o prefaţă laudativă de T h. R i b o t şi tradusă în mai multe limbi, punând temei pe psihologia mulţimilor, susţine că succesul în război atârnă de transformarea regresivă a indivizilor într’o stare caracterizată prin eliminarea a tot ceea ce este însuşire personală. Redusă la ceea ce autorul numeşte « proces de animalizare », o formaţiune militară devine ceva asemănător cu o forţă elementară pe care o arunci asupra vrăjmaşului. Dar mulţimea este amorfă şi schimbătoare. Prin faptul că oştirea are la bază un sistem de organizare şi face apel la însuşirile de iniţiativă şi personalitate, ea este negaţiunea spiritului gloatelor. Dacă este necesar ca unităţi să se transforme în mulţime, Ucestea sunt ale adver- sarului. Iar mişcările de răsvrătire nu sunt primejdioase în faza de amorfă manifestare a maselor, ci numai în măsura în care acestea dobândesc un centru de organizare prin revoluţionarul în stare să le stăpânească. Dacă mulţimea este negaţiunea caracterului, există o altă latură prin care se relevează aspecte statornice: spiritul etnic, aşa cum îl descifrăm din manifestările cu caracter obştesc. O altă părere de largă circulaţie este aceea care vede în entusiasm cheia victoriilor. Şi aceasta trebue să fie privită cu spirit critic. Fără a tăgădui puterea avântului, vom conveni că entusiasmul nu este o stare de lungă durată. Dimpotrivă, fiind cea mai intensă dintre toate, ea se istoveşte repede. In încleştările de astăzi, entusiasmul e stârnit mai ales de suc- cesele iniţiale şi rapide.' Intr’o excelentă revistă germană, închi- nată vieţii ostăşeşti şi intitulată Soldatentum, în fruntea numă- rului de 1 Ianuarie 1940, stă un articol cu motto: Begeisterung s REVISTA FUNDAŢIILOR RECAI.B ist alles. Aceasta se potriveşte pentru războiul-fulger; însă când intrăm în faza războiului de durată, altele sunt calităţile necesare, bunăoară tot ce se află în câmpul semantic al cuvântului Ausdautr, însuşirea de a fi statornic în sforţare. Din punctul de vedere al caracterologici etnice, poporul român nu este nici mai entusiast nici mai puţin entusiast decât altele. In firea poporului stă în schimb o preţioasă însuşire pe care conducătorul în război e chemat s’o folosească: liniştea cu care în deosebi săteanul priveşte situaţiile, chiar pe cele mai grele. Pe vremuri, a făcut senzaţie observaţia Carmen Sylvei care punea în lumină trăsătura de nil admirări a ţăranilor noştri. Nu este aici nepăsarea, ci calmul acelei părţi din populaţie care, fiind un produs al mileniilor, priveşte întâmplările ca ceva firesc, la fel cu tot ce se întâmplă în natură. In firea poporului nostru sunt două trăsături care pare că se exclud. Deoparte individualismul, de altă parte nevoia de încadrare în obşte. Trăsături de individualism apar şi la alte popoare, bunăoară la poporul german, aşa cum le-a observat Goethe; iar într’un grad şi mai accentuat, la cel englez. Şi totuşi, printr’o nevoie de compensaţie, ambele popoare sunt exemple de simţ organic al vieţii sociale. La fel şi săteanul nostru, dar sub alte forme. îndeletnicirea păstorească a desvoltat cuta individualistă la noi. Ciobanul trebuind să se împrăştie pe spa- ţiuri largi, aşa încât păşunea pe unde trece el să nti mai fi fost călcată de alţii, — s’a deprins cu o viaţă de izolare prielnică indi- vidualismului, în sens că nu-i convenea să fie cârmuit de alte cerinţe decât acelea ale propriei îndeletniciri. La aceasta s’a adăogat faptul că poporul român a trăit pe spaţii largi, cu imense păduri şi având o populaţie rară. împre- jurări prielnice izolării şi trăsăturilor de individualism. Dar după cum navigatorul englez, absent cea mai mare parte din timp de acasă, a simţit nevoia conservatoare a unei ordini statornice în patrie, tot astfel păstorii noştri s’au simţit cu atât mai mult legaţi de păstrarea formelor îndatinate, cu cât cea mai mare parte din timp hălăduiau în depărtări. De aici izvorăşte în mare parte conservatismul nostru şi organizarea vieţii satelor în tiparele îndatinate, în care individul dispare, rămânând numai funcţiunea lui. CARACTERUL 9 Dintre forţele sociale de coeziune, omenia şi drep- tatea cer să fie privite de aproape. Pentrucă vremurile noastre sunt caracterizate printr’o ten- dinţă de ridicare a masselor, iar omul care a îmbrăcat uniforma are, oricare i-ar fi gradul, o soartă comună cu a obştei sub forma ei militară, conducerea războiului trebue să ţină seamă de aceste cerinţe menite să cimenteze unitatea sufletească a luptătorului. In primul rând aşez dreptatea socială. Pentru a ilustra rolul ei, în lucrarea citată am dat exemple care arată cum comandanţii unor unităţi au simţit că deficienţele dreptăţii însemnează o diminuare a forţii de coeziune sufletească. Ostaşul care vede că cei rămaşi la vatră, văduve, orfani nu sunt deajuns ocrotiţi de lege, simte o apăsare sufletească pe care comandantul de caracter şi iniţiativă trebue s’o înlăture, pentru a face din unitatea lui un tot gata să înfrunte orice încercări. Războiul dându-se astăzi între toate forţele organizate ale unui neam şi acelea ale adversarului, este clar că poporul cu o mai dreaptă alcătuire socială şi cu instituţii de chezăşie, îşi va apăra bunurile concretizate în stat cu cea mai mare înverşunare. Subliniind acestea în lucrarea din 1922, afirmam: «Munca e temelia formelor sociale ale viitorului. Preţuirea, răsplătirea ei este ceva sfânt, —iată marea forţă socială care, contopindu-se cu instinctul de familie, vă înălţa conştiinţa morală în luptele viitoare». Cu atât mai mult cuvintele acestea sunt adevărate astăzi. Numai un comandant om de caracter poate avea iniţiativa şi răspunderea de a lucra în cadrul dreptăţii sociale, atunci când simte că în sectorul său măsurile sunt o platformă militară. In strânsă legătură cu problema socială, se cuvine să dăm o deosebită atenţie instinctelor şi sentimentelor de proprietate şi familie, nu pentru foloasele individuale, dar pentru funcţiu- nile lor sociale. Proprietate nu este numai pământ, casă, plug, pădure, dar toate deprinderile şi legăturile morale, fără de care individul s’ar simţi rupt din comunitate şi n’ar înţelege viaţa. Intre altele, tot ceea ce este sevă locală, din care creşte treptat imaginea totală: patria. Conducerea fiind expresia neamului, trebue să ţină seamă de trăsăturile de caracter etnic. După cum străvechiul Anteu IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îşi scotea puterile din contactul cu pământul, tot astfel ostaşul nostru îşi simte resorturile sufleteşti întregi, atunci când stă pe pământul său şi pe spaţiul vechilor migraţiuni păstoreşti. Cea dintâi trăsătură de caracter anunţătoare a neamului nostru a fost nepărăsirea Daciei. De bună seamă că dintre toate grijile aceea de copii e cea mai chinuitoare. Adesea am înregistrat afirmări ca următoarea: «majoritatea exclamaţiilor celor răniţi pe câmpul de luptă s’a referit la copii». Aici este însăşi pârghia biologică a neamului. De aceea este o trăsătură de caracter colectiv grija de orfani şi văduve. Combatantul care vede în jurul lui că se poate încrede în ocrotirea obştească, atunci când el ar cădea în luptă, este eliberat de cea mai apăsătoare dintre griji şi cel care trece se simte inte- grat în obştea care rămâne. Există deci o strânsă legătură între starea de spirit a frontului şi stările de acasă. Un ochi pătrunzător ar putea descifra din anumite trăsături de caracter ale vieţii din interior semnaliza- torul destinului pe câmpul de luptă şi invers. Pe linia siguranţei familiei, o parte din tăria Germaniei de astăzi stă în faptul că, sub raportul economic, fiecare cetăţean îşi are asigurată partea absblut necesară din bunurile vieţii. Ca într’o operă de artă, toate elementele naţionale fac un tot din care, dacă se turbură ceva, întregul suferă. Un alt aspect al omogenităţii este cuta provincială a unităţilor. Având aici o problemă de psihologie diferenţială, firea munteană, bănăţeană, olteană, ardeleană şi moldoveană se cuvine să fie luate în consideraţie. Realitatea naţională care a rezistat acţiunii disolvante străine nu este limba noastră cultă şi nici conştiinţa abstractă a românismului, ci însuşirile locale, provinciale, hrănite de seva unei desvoltări de Veacuri. Dela această realitate se cuvine să plecăm, pe ea trebue să clădim, con- duşi de imperativul că aspectele provinciale sunt feţe ale acelei unităţi organice: firea neamului. Când compari deosebirile noastre provinciale cu acelea ale altor neamuri, îţi dai seamă că la noi ele nu se pot diviza sufleteşte. Indiferent de provincie, este în neamul românesc o trăsătură de ospitalitate, de a fi binevoitor faţă de străin. Departe de a în- semna nevoia de a fi tutelat, aceasta vine din încrederea în pro- CARACTERUL 1 priile puteri. Este înclinarea de a ne pune în lumină comparativ însuşirile şi de a nu rămânea mai pe jos. Pentrucă generozitatea este o trăsătură caracteristică a poporului nostru, calea pe care străinul ne poate cuceri inimile este nu impunerea, ci atitudinea care la generozitate răspunde cu generozitate. Din mărturiile războiului trecut, bunăoară ale maiorului de atunci Şteflea Ilie, se vede cât de sensibil este sufletul româ- nesc şi cum poate să fie câştigat prin mărturii de prietenie, care cimentează credinţa celor ce se sacrifică pentru victoria comună. Şi dimpotrivă, rezerva, nepăsarea aliaţilor de atunci a fost un factor deprimant. înainte de trădarea Ruşilor, izbise atitudinea lor de aşa zis protector, acel: niet tavarăş, protiedor, prin care voiau să-şi impue superioritatea. Netăgăduit că, faţă de popoarele apusene romanice şi ger- manice, există în caracterul românesc şi anumite trăsături pro- prii Orientului. Dar tocmai acest fond, ca şi cel traco-iliric, duce la o calitate de care conducătorul şi aliatul trebue să ţină seamă: credinţa, însuşirea pe care Germanii o preţuesc sub nu- mele de Treue. Când ştii să-i cucereşti sufletul şi să-i faci dreptate, coborîtorul traco-iliric îli rămâne credincios. De aceea, îşi schimbă cu greu sentimentele, dar, odată câştigat, te poţi bizui pe el tot- deauna. Vicisitudinile istoriei au putut crea uneori aparenţa oportu- nismului, care se mlădie după cum bate vântul, Dar gestul autoh- ton al lui Decebal, care mai bine se distruge decât să primească o definitivă robie străină, a revenit necontenit în istoria noastră; şi în împrejurările de faţă continuă a ne cârmui din adâncuri ancestrale. Este o trăsătură de caracter: în faţa marilor pro- bleme ale existenţei, cum este războiul actual, o hotărîre odată luată trebue dusă până la capăt, sub pedeapsa de a fi despreţuit de forul tău interior, de aliaţi ca şi de vrăjmaşi. Şi aici se aplică acel cuvânt al Evangheliei: cine stărueşte până la capăt este mântuit. Fireşte, o trăsătură de caracter al unui popor este şi senti- mentul dinastic, pârghie a coeziunii morale şi a rezistenţei. E tipic proverbul nostru: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. O dinastie este un mare capital moral, în care generaţiile îşi concretizează cuceririle. Spiritul dinastic reprezintă continuitate, izbăvire de intrigi, solidaritate. 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întregul nostru folclor, chiar atunci când zugrăveşte Voievozi uşurateci, este pătruns de evlavie faţă de monarhul care trebue să rămână intangibil. Familia şi rasa prin care timp de veacuri s’a săvârşit func- ţiunea de a conduce oferă garanţii de caracter. Istoricul şi criti- cul literar H. T a i n e în cartea sa Les origines de Ia France contemporaine, afirma că distrugerea aristocraţiei franceze şi executarea familiei regale, săvârşite de revoluţie, au dat semna- lul decadenţei pe care o prevedea. Spre deosebire de poporul francez, Germanii au continuat să vadă în monarh un simbol naţional; ei nu şi-au distrus aristocraţia, care împotriva apa- renţelor are şi astăzi un rol conducător. Caracterul nu este însă un apanagiu al marilor familii. Apare adesea şi în acele pături care au o desvoltare organică. Individul format în cadrul unei ordini fireşti are cuta necesară pentru a preţui unitatea în manifestări. Eroul dela Mărăşeşti, Generalul Cristescu, era fiu de ţărani din Argeş. Cel care-şi crează el hrisovul de nobleţe are conştiinţa că este începător de tradiţie familiară şi ca atare simte îndemnul de a fi la înălţimea coborîtorilor aleşi ai vechilor familii. Caracterul nefiind un şablon, diversitatea originilor sociale implică virtualităţi felurite, a căror desvoltare este necesară, întru cât războiul cere multiple funcţiuni şi cel destoinic pentru una nu este potrivit şi pentru alta. Egalizarea socială, crearea unei pături-standard, aşa cum sunt obiectele uzuale, nu este prielnică tipurilor multiple de caracter, aşa încât vin împrejurări când cauţi omul de caracter şi nu-1 găseşti, pen- trucă ai stârpit posibilităţile multiple şi ai vrut să ai un singur tipar de oameni. Toate consideraţiunile acestea ne duc la psihologia diferenţială a fiecărui popor şi a feluritelor forme de Stat. Dintre filosofii istoriei, cel dintâi care şi-a pus problema resorturilor morale proprii fiecărei forme a vieţii de Stat a fost Montesquieu. "El credea că onoarea este suportul monar- hiei, iar datoria suportul republicei. De fapt, ambele sentimente iau forme felurite, după caracterul popoarelor şi al vremilor. Ar fi greşit să identificăm sentimentul onoarei în sens fran- cez medieval cu acela sub Ludovic al XlV-lea sau sub Napo- CARACTERUL 13 leon I. Dar, dincolo de deosebiri, este un fond general omenesc. Esenţa onoarei este afirmarea calităţilor morale care te integrează cu demnitate într’un tot. Sub forma ei înaltă, onoareae acea stare de demnitate morală care se naşte din nevoia de a ne şti preţuiţi nu numai de noi, dar şi de ceilalţi. După cum literatura franceză ţine constant seama de părerea şi înclinările celor care o recepţionează, ca şi cum ar fi auditori, şi după cum limba, în deosebi sintaxa, ţine seama de ceea ce un cunoscător numeşte «Einstellung auf den Horer», tot astfel societatea franceză a ţinut seamă, în chip deosebit, de valorificarea prin onoare. Funcţiunea socială a onoarei la poporul francez nu vine din înclinarea meridionalului de a fi văzut, aprobat, admirat, dar din întreaga directivă a culturii franceze. Literatura, poezia, fi- losofia, ideologiile politice au pus de secole onoarea în fruntea valorilor. Cel dintâi monument literar caracteristic acestui popor Chan- son de Roland, preamăreşte în vestitul Paladin întruparea onoarei. Literatura medievală preţueşte onoarea ca o supremă întru- pare a demnităţii. După ce Renaşterea aduce forme literare nouă, cea dintâi creaţiune clasică este Le Cid, în care onoarea apare ca bunul sufletesc intangibil. Diagrame făcute asupra frecvenţei reprezentărilor dramatice arată că, în timpul războiu- lui trecut, autorul clasic cel mai des reprezentant şi mai gustat în Franţa a fost C o r n e i 11 e, a cărui operă este, sub felurite aspecte, preamărirea onoarei. Napoleon spunea că, dacă ar trăi Corneille, l-ar face Pair de France. Când la 1830, literatura fran- ceză este la o răspântie şi o nouă operă reprezentativă stârneşte entusiasmul, piesa-stindard a generaţiei romanticilor este Her- nani a lui V. H u g o, în care eroul, un bandit, luptă pe terenul onoarei cu însuşi monarhul Cai ol al V-lea. La fiecare nouă treaptă în desvoltarea literaturii franceze, primul motiv care a găsit larg răsunet în public a fost preamărirea onoarei. In drama burgheză creată de Emile Augier, aceea care a avut un mai larg răsunet este Le fils de Giboyer, în care eroul, fiul unui declasat, ridică în faţa aristocraţiei demnitatea şi onoarea pătu- rei burgheze pe care o reprezintă. Aceeaşi trăsătură de caracter şi în viaţa politică, în care It point d'honneur şi la preseance au fost punctele cardinale. Cu- •4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vântul din captivitate al lui Francisc I: Tout est perdu, hors l’honneur, departe de a fi panaş, reprezintă o răspicată poziţie faţă de existenţă. Şi în timpul frământărilor feudale şi la apogeul monarhiei franceze şi sub republică, punctul de onoare a rămas un îndreptar statornic. Când din vârtejul revoluţiei încep a se desprinde valori sociale noi, onoarea predomină; ceva mai mult: când, în 1802, consulul Bonaparte vrea să creeze o supremă distincţie, întemeiază ordinul la ligion d’honneur. Toată cultura franceză a lucrat de secole în această direcţie. Dispoziţiile născute ale poporului au susţinut-o. Felul clar-văzător şi realist al poporului acesta i-a arătat că idealismul onoarei e departe de a fi în contrazicere cu raţiunea, şi cu preocupările practice. Intr’adevăr, fiind un sentiment social care se hrăneşte şi din părerea altora despre noi, din aprobarea sau desaprobarea acestora, onoarea are preţiosul avantaj că ţine trează luarea aminte nu numai asupra propriilor stări sufleteşti, dar şi asupra psihologiei altor popoare. Amintita părere a lui Montesquieu că onoarea este resortul monarhiilor, pe când al republicilor este datoria, fusese formu- lată într’o vreme când nu existau elemente suficiente pentru o caracterologie a popoarelor moderne. De fapt, ambele resorturi coexistă; de aceea felul de a fi al deosebitelor popoare se oglin- deşte şi în chipul cum fiecare întrupează îndemnul datoriei. Când Francezul a vrut să formuleze un imperativ suprem, el a creat expresia un devoir d'honneur. Dacă la Grecii vechi predomina etalonul kalos şi agalos, iar la Romani principiul de drept, dintre popoarele moderne, acela care are drept trăsătură etnică fundamentală sentimentul datoriei — este poporul german. După cum onoarea este o funcţiune socială, tot astfel şi datoria, aceasta izvorînd din im- perativul subordonării şi al ordinii. Individualismul poporului român, cu acel câte bordee atâtea obicee, îngrădit prin nevoia de integrare spirituală, de care am vorbit într’un context anterior, îşi poate găsi material de medi- tare şi corectiv în trăsătura fundamentală germană a datoriei, care de fapt este subordonarea faţă de anumite exigenţe ob- şteşti cerute din ce în ce mai mult de viaţa modernă. Cu cât o populaţie este mai rară, cu atât rămâne loc liber pentru anumite Caracterul 15 porniri individualiste. Şi dimpotrivă, cu cât populaţia este mai densă, înclinarea înăscută pentru rânduială devine o necesitate. Unii cercetători ai sufletului german au pus accentul pe indi- vidualismul acestui popor. Şi dacă privim originalitatea oraşelor şi desvoltarea a ceea ce se numeşte Heimatkunst, precum şi diviziunea statelor şi stătuleţelor care aici au dăinuit mai mult ca oriunde pe continent, trebue să recunoaştem că a existat în acest popor o răspicată trăsătură individualistă, prielnică originalităţii locale şi vădită în creaţiunea literară. Privind însă lucrurile în desvol- tarea lor istorică şi căutând totodată să pătrundem în esenţa acestui popor, ne dăm seamă că, după cum la Francezi onoarea s’a altoit pe unele predispoziţii, tot astfel la Germani datoria. Cine consideră viaţa locală a acestui popor, atât de dornic de a-şi, păstra originalitatea provinciilor, îşi dă seamă că aceasta implică un răspicat simţământ al încadrării. împlinirea individului nu se săvârşeşte decât în cadrul unui grup social. Pentru fiecare este o nevoie elementară să facă parte dintr’un Verein, dintr’o corpo- raţie. Şi ideea că monarhul este primul slujitor al Statului, dacă şi-a găsit formularea în Prusia, a fost de mai înainte reprezentată prin conducătorii ereditari chiar şi ai numeroaselor stătuleţe. Funcţiunea de a fi rege, nicăiri n’a fost mai reală ca în cuprinsul familiilor domnitoare germane. De aici, faptul că niciun popor n’a dat altor neamuri dinastii mai multe decât cel german. Paralel cu această trăsătură, stă faptul că în nicio altă socie- tate calitatea de a reprezenta o anumită funcţiune nu e mai sub- liniată ca în Germania. Titulatura nu este, ca într’alte părţi, o măgulire sau o convenţie, ci e pronunţată cu stima pe care o con- feră funcţiunea ca o parte din ordinea socială. Când Germanii vorbesc de ordine, aceasta vine la ei din- tr’o necesitate adâncă. Să privească cineva din istoria germană cel mai caracteristic dintre capitole: secularele frământări şi lupte pentru imperiul roman de naţie germanică. Era formula politică a unei ordini europene, aşa cum fusese ordinea romană, înfăptuită însă prin străduinţele germane. Astăzi uriaşele lupte ale acestui popor sunt de fapt continuarea vechii idei potrivit vremurilor noi. Şi dacă astăzi problema socială stă pe primul plan, este de prevăzut că, dintre toate marile popoare ale lumii, poporul german va fi cel chemat să găsească forma socială a vieţii i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de mâine, în care tocmai cerinţele de organizare şi de subordonare a individului faţă de imperativele obşteşti îşi aşteaptă pe cel care vine, nu să strice dar să împlinească. Această îmbinare organică între ordine şi datorie este în con- cordanţă cu o altă trăsătură de caracter a acestui popor: Ger- manii sunt singurul neam de pe continent care n’a făcut revo- voluţii în sens de răsturnări fundamentale şi distrugeri de clase. In literatură, faţă de individualismul purces din Renaştere, Germanii au reprezentat, chiar şi în plină romantică, necesitatea integrării creatorului în totalitatea din care a purces. De aici, curentul mai puternic decât oriunde al valorificării substratului poporan. Şi tot de aici noile concepţii de volkshafte Dichtung, ca o terapeutică împotriva exceselor individualismului de singula- rizare.’ Pentru nevoia de integrare a creatorului în patrimoniul ob- ştesc este reprezentativ R. Wagner. Iar filosoful reprezen- zentativ al neamului acesta este creatorul doctrinei imperativului categoric: necondiţionata subordonare faţă de datorie. Formula- rea lui: două lucruri îmi umplu sufletul cu o nesfârşită evlavie, cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în interiorul meu, este ţipică pentru însăşi poziţia poporului german. Iar dacă în literatură căutăm un simbol dominant, finalul din Faust, în care eroul îşi găseşte izbăvirea prin munca închinată nevoilor obşteşti, confirmă primatul acestei trăsături de datorie în caracterologia poporului german. In sfârşit, în domeniul reli- gios, creaţiunea poporului german este Reforma. Aceasta însem- nează absoluta subordonare a individului faţă de cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în Evanghelie, fără niciun alt mijlocitor şi fără nicio altă autoritate decât directa legătură dintre textul sfânt şi sufletul credinciosului. Glasul intern al propriei conştiinţe este aici, ca şi în datorie, supremul îndreptar. Pe când în caracterul poporului francez privirile sunt îndrep- tate în afară, caracterul poporului german este mai interiorizat, ca şi al zeităţilor vechii mitologii germane, privirile fiind aţin- tite în propria conştiinţă. Idealul ar fi îmbinarea acestor două resorturi. Cine ascultă exclusiv de glasul onoarei riscă să atârne prea mult de părerea altora şi să alunece în ispita gesturilor care cer aplauze. Iar cine ascultă numai de glasul datoriei, CARACTERUL 17 întâmplă-se orice s’ar întâmpla, este uneori ursit la izolare. Cei mai de seamă cârmuitori politici şi conducători militari ai celor două popoare de frunte ale Europei, un R i c h e 1 i e u şi un Napoleon, deopotrivă cu un Frederic cel Mare şi B'ismark, au avut ambele calităţi, semn că întrunirea lor este idealul caracterului de conducător. Nu mă pot opri aici la caracterul rus, de care m’am ocupat în studiul Limba română în Basarabia, publicat într’al doilea volum de Critice literare (pp. 353—385). De sigur, este o trăsătură mistică şi misionară în firea rusă, dar este în acelaşi timp o lipsă de măsură, în discordanţă cu firea noastră. De aici, sentinţa lapidară a lui B. P. H a s d e u, acela dintre Români care a cunoscut mai adânc Rusia: «Drama ru- sească este o piesă în cinci acte: primul act: dragoste; actul al cin- cilea: asasinai; cele trei acte dela mijloc: ruble, decoraţii, ti- tluri, minciuni şi infamii». Astăzi, mijloacele s’au schimbat, ţelul a rămas. Instinctul nostru european vorbeşte prin toţi marii noştri scriitori moderni care, dela Heliade-Rădulescu până azi, au luat, fără excepţie, atitudine contra Rusiei. Este o trăsătură din caracterologia poporului român şi un imperativ al destinului nostru istoric. Oricât de tragic ar fi, numai înplinind acest destin ne vom mântui. Numărului şi mijloacelor gregare şi mecanice, opunem sen- timentul înnăscut al valorii şi puterea de rezistenţă a caracte- rului. Sub aspect sufletesc, mulţimea nu poate să fie biruită de cât prin fermitatea simbolizată în David. Din orice parte am privi situaţia noastră sufletească, reve- nim la caracter. ' Ştiinţa ea însăşi este o formă a caracterului, la fel puterea de organizare. Locul central al caracterului în viaţa sufletească vine din faptul că el implică unitate şi un chip statornic de a reacţiona în feluritele împrejurări. Aceasta ne duce la mijloacele prin care asigurăm unităţilor caracterul militar. Dela uniformă până la deprinderea şi automatizarea mişcă- rilor, inclusiv marşurile, în organizarea militară, totul are ca ţel de a spori conştiinţa luptătorului că face parte dintr’o unitate 2 i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe care o susţine şi de care atârnă soarta sa de combatant. Este şi aici un aspect al caracterului colectiv. Dintre toate mijloacele menite să dea caracter unităţilor, deprinderea şi automatizarea mişcărilor merită o deosebită atenţie. Este vorba de chipul cum sunt stă- pânite unităţile, aşa încât să li se asigure în orice împrejurare caracterul ostăşesc. Trăim în vremuri de luptă între nevoia de ordine şi tendinţele de răsvrătire. Acestea înfăţişează tocmai pornirea de a sfărâma deprinderile câştigate. Dar firea conservativă a omului şi deprin- derile dobândite printr’o experienţă de veacuri sunt o forţă de echilibru. Nu ne putem desface de ele aşa cum s’ar desbrăca cineva de nişte zdrenţe. Fondul câştigat continuă să înrâurească viaţa noastră. De aceea, un puternic mijloc de a stăpâni tendin- ţele care vor să facă din oştire o masă anarhică şi instrument în serviciul răsturnărilor este apelul la caracterul ostăşesc dobândit prin deprinderea devenită o a doua fire. Ceea ce pentru coman- dant este caracterul sub formele lui înalte, pentru mulţimea ostaşilor este reacţiunea automată sădită în deprindere. Un caz sugestiv din răscoalele dela 1907. Autenticitatea lui mi-a fost confirmată de mai mulţi. Intr’un sat din şesul Munte- niei, spiritele erau profund agitate. Răscoala se întinsese în comu- nele învecinate şi incendiile pustiau hambare şi locuinţe. Coman- dantul din această regiune, trimete în satul acela un sergent pentru a culege informaţii. Acesta găseşte oamenii adunaţi în faţa primăriei, gata să înceapă opera de incendiere. îndemnurile la linişte ale sergentului neavând niciun alt efect decât de a spori agitaţia, gradatul are inspiraţia de a se adresa rezerviştilor din regimentul local dând comanda: pe două linii v’aliniaţi! Oamenii, surprinşi şi sugestionaţi de tonul poruncitor şi sigur, se aşează în ordinea cerută şi sergentul, dând ordinul de marş, izbuteşte să conducă în satul vecin pe cei care până atunci erau ameninţători. Este aici o îndoită trăsătură de caracter. Forţa automată a deprinderii la care instinctiv recursese gradatul, a biruit agitaţia înainte de a lua forma răzvrătirii. Cazuri concludente s’au întâmplat în reacţiunea ostaşilor noştri faţă de mişcările anarhice ale Ruşilor când, în Moldova războiului pentru unitatea naţională, voiau să stârnească revo- CARACTERUL 19 luţia. Va rămânea pildă vrednică de meditat acţiunea unităţilor noastre care au izbutit să dezarmeze un număr neasemănat superior de Ruşi mult mai bine înarmaţi. In astfel de împrejurări, nu încape şovăire. Gestul ofiţerilor noştri care au reacţionat imediat împotriva încercărilor de a li se smulge epoletele, este un simbolic fapt de caracter. Dacă este o tehnică a revoluţiilor, există din fericire şi o teh- nică a ordinei. Este necesar să ne pătrundem de ea, pentrucă tot patrimoniul culturii româneşti precum şi întregul nostru destin stă în tăria de caracter a păturilor luminate. Aceasta nu în interesul lor, ci în interesul însăşi al maselor. A lua în calitate de conducător măsurile menite să dea pilda dreptăţii sociale, a sublinia primatul factorilor superiori, onoarea şi datoria, a lua măsuri împotriva răsunetului desordinii morale din dosul frontului, a afirma neclintit credinţa în dinastie, a păstra neştirbită autoritatea şi a fi totuşi bun camarad, — toate aceste calităţi şi câte decurg din ele arată că în caracter este o funcţiune socială. Trăsăturile proprii spiritului etnic sunt de fapt aspecte a ceea ce trebue să numim caracterul colectiv. S’ar părea că între tendinţele fundamentale proprii neamului şi între caracterul individual este distanţa dela factorul social la acel personal. Dar acesta din urmă nu-şi scoate puterea decât ca exponent al forţelor sociale, pe care trebue să le mânuiască. N’a fost mare conducător de oştiri, în care trupa şi ofiţerii să nu recunoască întruparea tendinţelor şi aspiraţiunilor înalte. Este ceva asemănător cu ceea ce întâlnim la scriitorii reprezentativi ai unui neam: în răspicata lor personalitate, descoperim o parte din însuşi sufletul nostru. Pentrucă termenul de caracter are multe accepţiuni, oarecare precizări sunt necesare. Mai întâi separarea lui de temperament. Acesta este cu totul desfăcut de funcţiunile sociale. O reacţiune de temperament se poate produce şi la un ins care ar trăi într’o pustie, pe când caracterul implică socialul. . înţelesul cel mai Vechi al cuvântului este scoaterea la iveală a trăsăturilor proprii. Caracterologia antică a unui Theofrast, ca şi cea modernă a lui La B r u y & r e, reprezintă o portre- tistică a diferitelor tipuri de oameni; linguşitorul, sgârcitul, 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE gelosul, neîncrezătorul, vanitosul iubitor de adulaţie şi aplauze etc. înţelesul acesta al cuvântului caracter este cel mai general şi e mai mult un instrument de clasificare decât de valorificare. Din punct de vedere al conducerii, atari tipizări sunt necesare, mai ales pentru cel care trebue să-şi cunoască adversarul. Când, de pildă îţi dai seama că adversarul reprezintă un tip gol şi umflat, care ţine mai mult la a părea decât la a fi, cunoaşterea îţi înlesneşte prevederea reacţiunilor obişnuite ale adversarului. De asemenea când ai înainte un sforar etc. etc. . Toţi marii conducători au fost şi intuitivi cunoscători de oameni. O alegere nepotrivită a colaboratorilor diminuează pre- stigiul. Tocmai pentrucă în trecutul nostru apropiat au fost mari deficienţe de caracter, sporite şi prin faptul că vechea noastră aristocraţie s’a pulverizat, făcând loc «apoliticilor» aviatori de cluburi politice, — spiritul nostru public este astăzi deosebit de sensibil asupra fermităţii de caracter. O altă accepţiune a cuvântului caracter, mai utilă selecţiunii, este aceea care ţine seamă de directivele permanente ale voinţei. La noi, unde exhibiţia şi abilitatea sunt trăsături frecvente şi unde uşurinţa de a vorbi este pentru mulţi un semn al valorii, aspectului intelectual al unei personalităţi trebue să i se aplice criterii severe. Alminteri schimbăm decorul, dar realităţile rămân. In împrejurările acestea, se cere o terapie specială. Şi aspectul voliţional în sensul fermităţii de caracter este un mijloc de selecţiune care se impune. Consideraţiunile acestea ne duc la o a treia accepţiune a cuvântului caracter. Note proprii poate să aibă oricine, dar conceptul de cafacter este nedespărţit de ideea de temeinicie. Numai acesta poate să aibă o rodnică funcţiune socială. Carac- terul este un centru de organizare, pentrucă acţiunile şi reac- ţiunile lui reprezintă un factor statornic în caleidescopia împre- jurărilor. Coducătorii înzestraţi cu astfel de însuşiri sunt ase- mănători farurilor. Opus caracterului este amorful, ale cărui reacţiuni sunt imprevizibile, pentrucă se schimbă dela caz la cat, potrivit întâmplătoarei dispoziţiuni. O diferenţiere este necesară: între caracter şi ceea ce po- porul numeşte încăpăţânare nu este nicio legătură, După cum caricatura onoarei este exhibiţionismul dornic de adulaţii, CARACTERUL 21 de aplauze şi de succesul zilei, tot astfel încăpăţânarea, atitu- dinea lipsită de înţelegere a celui care persistă într’o apucătură egoistă şi absurdă, este caricatura caracterului. In caracter, stă o mare putere de catarsis, în sens că te ridică deasupra succesului şi insuccesului vremelnic. Caracterul este o condiţie a izbânzilor trainice, dar înfrângerea pe o mare plat- formă de caracter plăteşte uneori cât o victorie. Când Romanii cinsteau pe generalul înfrânt, dar care dusese până la capăt acţiunea, aveau sentimentul că învinsul experimentase voinţa zeilor, ceea ce le poruncea să ducă mai departe acţiunea celui vremelnic învins. Intre doi conducători, unul înzestrat cu toată ştiinţa tehnică a vremii şi altul la care luminile minţii sunt puse în slujba unui caracter, cel dintâi poate fi chemat să alcătuiască un admirabil plan de operaţiuni, poate fi deci un strateg, nu însă un tactician pe teren. In sensul acesta, a formulat mareşalul M o 11 k e aforismul: « In război, calităţile caracterului cântăresc mai mult decât cele ale intelectului». Calităţile de unitate ale caracterului nu implică unilateralitatea. Nimic mai primejdios de a introduce în intuiţia şi valorificarea caracterului spiritul geometric prin care, eliminând divergenţele adânc sădite în firea omenească, ne lăsăm ispitiţi de pedanteria să construim caracterul dintr’o dominantă, în chip deductiv. Adesea extremele se îmbină în caracter, ca în viziunile sha- kespeariene ; şi în orice caz, polaritatea aspectelor, ca şi dualitatea lor, aduce o tensiune care dă personalităţii orizont şi adâncime. Din mărturisirile şi firea marilor cârmuitori, ca şi din a crea- torilor, avem adesea prilej să observăm cum firile deosebite ale părinţilor dăinuesc în urmaşi. Când Platon înfăţişa omul prin simbolul unei hidre cu mai multe capete, dădea expresia acestei realităţi. La fel când Goethe mărturisea că de-abia târziu şi-a dat deplin seamă de propria lui fire. Sunt unii care se minunează cum, în concepţia unui om de ştiinţă, ca şi în caracterul unui mare poet, intră adesea extreme care ar părea că se exclud. Ochiul superficial al pedantului lipsit de simţul organic, este înclinat să vadă eclectismul acolo unde este lărgime de orizont care, la temperatură înaltă, crează noi sinteze. 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pentru ca să ne mărginim numai la domeniul faptei, dinamica ei arată, în caracterul cârmuitorilor istorici, o trăire dualistă a existenţei, în care însuşirile marelui comandant nu sunt unilate- ralitate, ci pătrundere şi voinţă în acelaşi timp. Când Platon a zugrăvit idealul de conducător, el şi l-a întruchipat ca gândi l or şi războinic totodată: deoparte însuşirile de agresivitate, curaj, agerime, putere neînfricată; de alta înţelegere măsură, linişte şi adâncime. Fireşte, totul dominat de ţelul cu care se identifică. ★ * * Faţă de însemnătatea problemei, cineva ar putea zice, pe drept cuvânt, că teoretizarea şi exemplele nu ajung, ci este nevoie de o adâncire cu mijloacele de preciziune pe care ştiinţa de astăzi le pune la îndemâna studioşilor. Şi pentrucă în ultimul timp s’a desvoltat o nouă ramură a psihologiei, psihotehnica, disciplina care are de scop să afle printre altele calităţile înăscute ale indivizilor, aşa încât rezultatele cercetărilor ei să slujească la selecţionarea şi îndrumarea profesională potrivit aptitudinilor fiecăruia — să vedem ce ne spune această disciplină despre posibilitatea de a cunoaşte însuşirile de caracter. Cum se întâmplă adesea, preocuparea de problemele militare a servit ştiinţei, care a fost chemată să pue la îndemâna unor servicii speciale mijloacele de a cunoaşte şi de a selecţiona pe cei mai apţi dintre luptătorii deosebitelor arme. Nu este deci de mirare că s’a dat o atenţie deosebită problemei caracterului. In privinţa aceasta, o interesantă lucrare recentă: D r. M. S i m o n e i t, Wehrpsychologie, apărută într’o a doua ediţie în 1943, îşi propune să adâncească, pe cât posibil, cunoaşterea practică a oamenilor. Este ceva analog cu ceea ce încearcă să facă T i t u Maio- r e s c u în articolul său: Din experienţă. Şi se poate măsura distanţa dela eseul maiorescian la preocupările moderne de a scoate la iveală însuşirile caracteristice. Interesul cercetărilor actuale stă şi în faptul că ele vor să ne pună la îndemână mijloace pentru a prevedea pe ce teren anume este dat fiecăruia să-şi valorifice însuşirile. Se introduce astfel o preocupare de previziune, care, întru cât oferă prilejul de a fi Valorificată pe teren, se supune prin chiar acest control probei CARACTERUL 23 temeiniciei. Când este vorba de datele elementare ale simţurilor, rezultatele unui observator controlate printr’ale altora în felurite împrejurări, duc la o aproximaţie de adevăr. Din nefericire, nu tot aşa stau lucrurile, când este vorba de funcţiuni mai înalte şi mai complicate. Aici numai totalitatea deosebitelor aspecte poate să ducă la o dreaptă înţelegere. Pentru ca să dăm un exemplu de greutatea problemei, voi lua unul din domeniul posibilităţii de a prevedea dacă un înce- pător în poezie — fie el chiar Eminescu adolescent, de care ne vom ocupa în numărul viitor — are darul adevăratului poet. Un psihotehnician îi va cerceta din primele poezii ritmul în sens de mişcare interioară, altul tiparele metrice, alt exami- nator va da atenţie imaginilor, alţii construcţiilor fie muzicale, fie arhitectonice etc. etc. Dar toate acestea sunt la începător virtualităţi şi simptome şi mai rămâne ceva, anume tocmai esenţialul: însuşirea de caracter, totalitatea sufletească, primul contur al caracterului menit să se înalţe mai târziu la persona- litate. Aici stă marea greutate, căci se cere un sistem de selecţiuni şi o privire unitară, care presupun un dar propriu de intuiţie din partea celui chemat să judece şi să prevadă. După cum în poezie, tot astfel şi în caracterologia vieţii practice, înşiruirile calităţilor sau defectelor parţiale nu pot spune ceva decât integrate organic în totalitatea insului de cercetat. Pentru a ne mărgini la problema caracterului în funcţiune de viaţa practică, în special sub forma atât de actuală a omului în război, sunt recomandate şi folosite în citata lucrare a lui Simoneit unele procedee, care deşteaptă rezervă. Nu ne unim de pildă cu cerinţa de a pune temei, în selecţiunea valorilor, numai pe acele caracteristice asupra cărora sunt de acord toţi examinatorii sau majoritatea lor. Acest principiu ar putea să fie admis numai când însuşirile de caracter şi-au' făcut dovada prin faptă, deci pe câmpul de luptă. Maşina psihotehnică atârnă deci şi ea de darul intuiţiei. Şi aici valorificarea unei virtualităţi preţueşte atât cât cel care o intueşte direct, aparatele fiind numai un mijloc de a spori precizarea impresiunilor noastre. In concepţia autorului citat despre lupta pentru apărare, există o contrazicere între teze. Intr’un capitol, el recunoaşte 24 RBVISTA FUNDAŢIILOR R**ALE că pătrunderea psihologică atârnă de puterea şi puritatea umană, ca şi de darul psihologic al examinatorului. Şi pentrucă la unii acest dar este redus şi numai la prea puţini este puternic, rezultă că sunt grade între examinatori, deci nu toate au calităţile nece- sare. Astfel cade teza anterioară, care cerea consensul sau cel puţin majoritatea cercetătorilor. M’am oprit la chestiunea aceasta a sondajului în caracter, pentrucă şi în literatură ne interesează de aproape. In capitolul deosebit Caracter şi poezie, mă voi reîntoarce la vederile acestea, când voi cerceta dacă şi în ce chip se poate prevesti în chiar faza adolescenţii că un adevărat poet s’a născut. Magii legendari descifrau din stele ivirea lui Mesia; noi astăzi avem, când este vorba de poezie, ceva mai uşor de pipăit: înainte de apariţia expresiei definitive, sunt virtualităţile dovedite prin expresia simptom, care ne desvăluie din începuturi însuşirile latente ale celui chemat la un mare destin literar. Când însă este vorba nu de mărturia prin cuvânt ci prin faptă şi este deci vorba de cel ursit să fie cârmuitor fie politic, fie militar, aici expresia ne mai fiind hotărîtoare, numai intuiţia totală este chemată să scoată la iveală dominanta. Reguli nu pot fi date. Dovada că aşa este, o avem în chiar lucrarea de psihotehnică amintită, care, după ce trece în revistă mijloacele tehnice de selec- ţiune a celor înzestraţi, pentru viaţa ostăşească, simte că ele nu sunt deajuns pentru a ilustra pe cel chemat să fie conducător. Proba acestei chemări este numai fapta împlinită. De aici, capitolele despre analiza caracterologică a unor personalităţi istorice, îndeosebi aceea asupra lui C 1 a u s e w i t z, cel ursit să afirme primatul sufletului în război. Aceasta ne duce spre ultima treaptă a împlinirii omeneşti. Caracterul care şi-a însuşit toate mijloacele de pregătire pentru a putea face faţă multiplelor cerinţe ale îndeletnicirii lui — re- prezintă cea mai înaltă formă de valoare socială: configuraţia statornică în învălmăşala împrejurărilor: personalitatea. Altoită pe caracter, personalitatea nu se poate mărgini la ideologie. Când Eminescu notează undeva: « Complexul ideilor obişnuite, iată vertebrele personalităţii», aceasta era de sigur numai un gând fugar al poetului. Temeiul cel mai sigur pentru a intui o GARACTKRUL >( personalitate^ este Însăşi fapta, deci creaţiunea. Cine zice per- sonalitate, zice unitate profundă a sufletului şi acord între deo- sebitele aspecte ale manifestărilor caracteristice. Când Eminescu traducea cunoscutele versuri ale lui Goethe: Numai personalitatea Este binele suprem, x el împământenea la noi o formulare confirmată de istoria diferi- telor terenuri de activitate umană. Ştiinţa însăşi este o formă a caracterului. Din nefericire, caracterul stă în afară de posibilităţile noastre de a-1 produce. Cu îngrădirile arătate, putem să-l selecţionăm, dar nu să-l creăm. Dar după cum există o psihologie ca ştiinţă a sufletului, există şi o psihologie, o artă de a mânui realităţile sufleteşti. De nimic n’are mai multă nevoie azi societatea românească decât de o cale de a descoperi şi a selecţiona caracterul, dându-i toate putinţele de desvoltare, pentru a deveni o personalitate în sensul larg al cuvântului. După cum în acţiunile comune săvârşite cu rânduială de unele animale — de pildă, în conducerea cocorilor în sbor — individul cel mai destoinic ocupă pieptiş locul cel mai greu şi prin aceasta conduce, tot astfel şi în organizările primitive de ofensivă şi defensivă şeful se impune prin valoarea lui. In trilogia istorică a d-lui M. Sadoveanu, Fraţii Jderi, până astăzi cea mai amplă creaţiune epică de -adâncire a etnicului românesc, în centru stă icoana lui Ştefan cel Mare, conducătorul pretutindeni prezent, dar care apare rar pe scena povestirii. Este aici zugrăvită icoana ideală a conducătorului. Şi probabil aşa a fost în esenţa lui Voievodul: în frunte totdeauna unde este greul faptei, răsplătind exemplul de preţ şi selecţionându-şi cola- boratorii în aşa chip, încât încrederea dată să rămână nedesminţită. Cuvântul Evangheliei « cel din urmă va fi cel dintâi » se adeve- reşte şi aici, în sensul că cel mai vrednic să servească se impune la conducere. Nimic nu arată mai bine nevoia de conducător şi adevăratele lui însuşiri decât experienţa războiului. De orice grad ar fi, şeful devine în primejdie centrul de grupare al energiilor. Privirile se 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îndreaptă instinctiv spre el, acţiunea lui pilduitoare hotărăşte acţiunea oamenilor. Aici, în faţa primejdiei, se face adevărata dovadă dacă şeful impus prin organizare şi ierarhia galonului este şi şeful născut şi pregătit pentru chemarea lui. De aici, puterea exemplului. Niciun epolet şi niciun discurs nu pot să înlocuiască autoritatea faptei temeinice. Pentrucă oşti- rea este afirmarea unei soarte comune, puterea exemplului se vădeşte mai ales în situaţii grele, cum ar fi, de pildă, retragerile în urma unei înfrângeri ca cea din 1916. « Simţeam, ne spune o mărturisire, ceva ca o forţă care venea spre noi ofiţerii. Toţi se grupau în chip firesc în jurul comandantului şi ofiţerilor, pentrucă aceştia duceau într’adevăr aceeaşi viaţă ca soldaţii. Dacă noaptea, în marş, ne opream undeva, unde s’ar fi găsit 2—3 case, şi ofiţerii sau comandantul s’ar fi dus să se adăpostească acolo, n’ar mai fi fost acea oţelire pe Care o dobândisem. Puterea exemplului şi suferinţele îndurate în comun au făcut să ajungem compacţi ca unitate şi cu spiritele dominate de încrederea că vom reînvia curând ». Ca urmare a împărtăşirii soartei comune sunt curente actele de devotament pentru şef. In carnetul unui ofiţer din reg. 10 roşiori, am citit următoarele cu privire la moartea comandantului de escadron: «Toţi călăreţii plângeau şi numai cine nu-1 cunoştea putea să nu regrete pierderea. Căzuse lovit cu un foc de mitra- lieră, ducându-şi unitatea la asalt sub o ploaie de gloanţe care făcuse ca soldaţii să se grupeze în jurul lui, pentru a face un pa- rapet din corpurile lor pentru iubitul şef ». Ceea ce aici se petrece în mic, se petrece în mare când şeful are nimbul unor probe excepţionale. Prestigiul şefului se întemeiază pe destoinicia lui care nu poate să fie separată de pregătirea profesională. Trebue ca fiecare om să aibă convingerea că acela aşezat la cârmă este şi cel mai destoinic. Numai astfel ierarhia morală corespunde cu aceea a galonului. Ordine clare şi scurte vădesc pătrunderea situaţiei şi siguranţa internă. In privinţa aceasta, ordinele şi proclamaţiile lui Napoleon, atât de sobre şi vibrante totodată, dau măsura celui dela care au purces. Echilibrul de însuşiri ale inteligenţei şi voinţei dă şefului liniştea în toiul pericolului. Pentru biruinţa fricii în subalterni, CARACTERUL *7 liniştea şefului este un element preţios. Atitudinea aceasta calmă este o chestie de temperament, dar se cucereşte şi prin deprin- derea de a prevedea mai multe ipoteze în desfăşurarea situaţiei. A fi optimist, a lucra cu toată energia pentru atingerea ţelului propus, dar a conta şi cu împrejurări neprielnice şi a fi pregătit să le faci faţă, e o atitudine înţeleaptă în lupta vieţii. Cu atât mai mult în război. Dacă s’ar studia bine cazurile numite de in- spiraţie genială, s’ar vedea că secretul lor nu este numai dispoziţia momentului, dar şi o îndelungată meditare şi pregătire în vede- rea eventualităţilor. Când împrejurările impun o anumită personalitate, când ac- ţiunea unui şef se arată binefăcătoare în multe şi grele împreju- rări, prezenţa lui este un factor de îmbărbătare şi deci de stăpâ- nire a fricii. Spiritul popular îşi creează o figură reprezentativă, de care îşi leagă toate nădejdile, şi care câteodată ia proporţii mitice. Este cea mai înaltă treaptă a conducătorului, atunci când el face una cu permanenţa instinctelor neamului său, pe care îl repre- zintă în raporturile internaţionale. Cu cât conducătorul are mai multă răspundere şi stă mai sus, cu atât e necesar să se libereze de grijile mărunte, pentru a realiza scopurile mari. Aceasta atârnă de chipul cum îşi alege colaboratorii. Orice împreună-lucrare cere ca şeful să fie nu numai temut, dar şi iubit. N’a fost şef mare fără o dreaptă înţelegere a oamenilor, Numai cunoscându-i poţi să-i mânueşti. E darul acela rar de a pătrunde dintr’o privire, dintr’un cuvânt, felul de a fi al cola- boratorilor. Numai un om într’adevăr mare poate să spună cuvintele: — încrederea mea o dau odată, definitiv şi pentru totdeauna, pentrucă numai un conducător înnăscut poate să pătrundă in- tuitiv calitatea sufletească a celor ce-i stau în faţă, ca să pună omul potrivit la locul potrivit, fără să fie desminţit. O atare ale- gere sporeşte încrederea subalternilor. Ei văd în ea o pătrundere superioară şi iubesc pe acela care a ştiut să deosebească valoarea de simulacrul ei. Ca să judeci valoarea unui om, nu este de ajuns să-l observi cum se poartă atunci când execută o mişcare impusă, ci se cuvine să-i observi resorturile sufleteşti statornice; acestea apar în aS REVISTA FUNDAŢIILOR RBQALK deosebi, atunci când impunerea a dispărut. De aceea se cere să vezi ce face, ce este şi cum judecă cineva şi în timpul răgazului. Pentru aceasta trebue să ştii să fii uneori familiar cu inferiorul. Spune-mi ce te preocupă în răgazul tău şi-ţi voi spune exact ce eşti şi ce poţi deveni. Toate trăsăturile înfăţişate până aici sunt funcţiuni de inte- grare a conducătorului într’un tot pe care este chemat să-l ducă la victorie. Dar mai este o integrare, care le depăşeşte pe toate: situaţia faţă de forţele tainice care ne învălue şi ne cârmuesc de sus, — sentimentul religios. Acesta este altceva decât dogmă. Este o realitate sufletească pe care trebue s’o iei ca atare, obiectivitatea ei stând în însăşi existenţa şi funcţiunea ei. N’aş putea da o formulare mai potrivită acestei funcţiuni vitale decât aceasta: «La serviciile divine care se făceau pe front, vedeai îngenunchind alături şi credincioşi şi necredincioşi: toţi credeau acum, aveau nevoia să creadă...» Am subliniat cuvintele acestea pentrucă, ilustrând nevoia de a crede, ne înlesnesc şi înţelegerea fenomenelor de conversiune. Câmpul de bătaie este adesea un drum al Damascului. Cu toată deosebirea tipurilor de convertire, ele au ceva co- mun: dominarea primejdiei, încrederea că eşti purtat de o putere mai presus de tine. Fără acest sentiment, nimic de seamă nu s’a făcut pe lume. Ne-am ocupat de el de aproape în ultimul capitol al lucrării dift 1922, întitulat Experienţa religioasă a războiului. Dintre doi conducători cu egale însuşiri, va birui acela care are şi puterea credinţei. Dacă, după ce am arătat calităţile conducătorului, s’ar pune întrebarea unei expresii rezumative, aceasta nu-mi vine ca o formulă, ci ca o icoană. Este idealul pe care Michelangiolo l-a dăruit, tăiat în marmoră, cetăţii sale: David, luptătorul de nebiruit. Priviţi-1. Temeinic aşezat pe piciorul drept, înfipt parcă în marmora pe care calcă, simţi că nimic n’ar putea clinti din loc energia muşchilor. Mijlocul sprinten, pieptul tare, muşchiulatura de oţel a mânii drepte, totul arată putere liniştită, dar gata de faptă. Eroul e înfăţişat în momentul când îşi observă adversarul. Piciorul drept adus înainte indică un început de acţiune, pe când CARACTERUL 29 mâna stângă ţine praştia aşezată pe umăr. Bărbia energică, buzele strânse, tăietura imperioasă a nasului şi faţa, în care fie- care muşchi arată încordarea, sunt încadrarea potrivită pentru privirea aceea încărcată de fulgere şi iscoditoare aţintită asupra duşmanului; Dincolo de privirea aceea, simţi parcă zămislindu-se gestul care va culca pe uriaş la pământ. Nimic teatral şi mai ales nimic provocator, necum vorbăreţ, în această marmoră care veş- niceşte un ideal uman. E o îmbinare de tânără putere a corpului şi de pătrundere a minţii. Frica nu se poate sălăşlui în acel ce aşteaptă astfel duşmanul. Şi liniştea care învăluie această putere stăpânită este efectul siguranţei lăuntrice, al credinţei în victorie. Privindu-şi duşmanul în faţă, eroul fără seamăn ştie că mintea-i arată clar calea de urmat şi că lovitura, când va fi necesară, va merge în plin. E siguranţa celui care simte puterea pietrei lui Dumnezeu în praştia lui David. Cum Florentinii aşezase icoana aceasta pe înălţimile dela San Miniato, ca o straje înaintea porţilor cetăţii, aşa o vedem în cuget la hotarele ameninţate ale graiului nostru. .. D. CARACOSTEA COLIND PENTRU VÂNĂTORII DE MUNTE Pe cei munţi cărunţi Viscol ţipă ’n brazi Iuţi roind prin ger Urlă lupi în vânt. îngeri dârzi trag punţi Voi vestiţi că azi încheiate ’n cer. E Crăciunul sfânt. Val-vârtej străbat Foc şi vâlvătăi Smârcuri şi pustii Pumnii voştri-aprind Fulgerând se bat Clocoteşte ’n văi Cu grele stihii. Aprigul colind. Codrii cad surpaţi Dar nu ştiţi c’aici Apele s 'ascund Nu mai e Isus? Fug înspăimântaţi Negrii bolşevici Demonii la fund. Iarăşi l-au răpus. ■---• îngeri din Apus --- Deşi ’n munţi şedem Luminos obraz Cu armele în mâni Ce cătaţi voi sus îngeri nu sântem Tocma ’n Caucaz? Ci ostaşi români. Prin zăpezi cât teancul Cum ne-a prins Crăciunul Colindăm cu tancul Şi urăm cu tunul. 1943 Ianuarie. V. VOICULESCU TRANSCENDENTALII SINUCIDERE Tot pasul îşi răstoarnă faţa Fapta creşte poate clipele îndreptate — dar moi aripele. Steaua polară îşi cerne ceaţa. Fiecare plăteşte foaia de drum a vieţii, Coboară bolnavi spre brădet Paşii de tipic ai albului ascet. Scrie cuminte condica dimineţii. O, dacă acest rac ar putea fi uitat... Dar niciodată ochii din oglindă, Inima stupidă de sub grindă. Cuvântul nu l-ai vrut, dar a stat. Cum ai putea să ştii ce a fost? Ceea ce azi e cu putinţă alege Mâine zarul e dincolo de lege. Istovită-i urechea. Mai greu, şi fără rost. Uitaseşi şi iar ai venit. Moartea te aşteaptă din ajun. Către ea te duce orice drum Cauţi doar pe cel mai ocolit. 1 Dec. 1940. CAMIL PETRESCU WILHELM WUNDT ŞI FILOSOFIA ŞTIINŢIFICĂ Wilhelm Wundt se apropia de vârsta de 50 de ani, când fu chemat de Universitatea din Leipzig, pentru a succeda la catedra lui Gustav Thcodor Fechner; catedră pe care el o înavuţi pe dată prin crearea unui laborator de psihologie experimentală şi o ilustră apoi cu o activitate profesorală care a durat până aproape de vârsta de 80 ani. Până a fi chemat de Universitatea din Leipzig, Wundt se ocupase cu cercetări de fiziologie şi fizică medicală. Şi-a început cariera universitară, ca docent, în Heidelberg; apoi a fost asistentul marelui fizician şi fiziolog Helmholtz în Berlin şi în sfârşit, înainte de a veni în Leipzig, profesor la Universitatea din Ziirich. La Facultatea de filosofie a Universităţii Leipzig el a predat mai multe cursuri, în afară de Psihologie. A făcut cursurile de Istoria Filosofiei, de Etică, de Logică şi de Teoria Cunoştinţei. Cursul care i-a stabilit însă o reputaţie mondială şi a atras lângă el studenţi din toate ţările culte a fost acela de Psihologie. In laboratorul de Psihologie experimentală al lui Wundt se găseau studenţi de toate naţionalităţile. Atât de nediscutată era faima şcoalei de Psihologie experimentală pe care o conducea Wundt la Leipzig, că spre sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului actual, majoritatea catedrelor de Psihologie experimentală din Universităţile europene, americane şi japoneze le aflăm ocupate de elevii lui Wilhelm Wundt. Unde o Universitate introducea, în locul, sau pe lângă vechea Psihologie tradiţională metafizică, Psihologia nouă experimentală, acolo găsim mai totdeauna, ca profesori, pe elevii şcoalei din Leipzig. Numărul acestora este WILHELM WUNDT ŞI FILOSOFIA ŞTIINŢIFICĂ 33 extrem de mare. Cităm pe cei mai cunoscuţi. In Germania, func- ţionau la diferitele Universităţi: Oskar Kiilpe, Ernst Meumann, Felix Krueger, Th. Elsenhans, Wirth, Storring, Otto Klemm, Karl Marbe, Hellpach, J. Cohn şi mulţi alţii. In Italia, Felix Kiesov şi Benussi. In Elveţia, Eduard Claparede. In Belgia, Bierlivet, Dwelshauvers. In Statele-Unite ale Americei, Titchener, A. Kirschmann, Cattell şi încă alţii. Iar în România, la ambele Uni- versităţi unde au fost înfiinţate laboratoare de psihologie, la Bucu- reşti şi la Cluj, profesorii titulari ai catedrei de psihologie au fost formaţi la şcoala lui Wilhelm Wundt. Profesorul dela Cluj este astăzi d. Florian Ştefănescu-Goangă, iar cel dela Bucureşti a fost până de curând însuşi autorul care are cinstea să scrie rândurile de faţă. Şi la Universitatea din Iaşi profesorul de psihologie, C. Fedeleş, a fost un elev al lui Wundt. In această Universitate însă un laborator de psihologie nu s’a înfiinţat până acum. Lucrările lui Wilhelm Wundt, pe terenul variat al Filosofiei şi în special pe al Psihologiei, sunt foarte numeroase şi sunt şi până astăzi considerate ca lucrări fundamentale pentru acei care-şi îndreaptă munca lor spre aceste obiective. Enumerăm pe cele principale, dând titlul lor în traducere şi în ordine cronologică: Lecţiile asupra sufletului la om şi animale au apărut în prima ediţie la 1863. La 1906 ajunseră la a 4-a ediţie. Principiile de Psihologie fiziologică au apărut în prima ediţie la 1874. La 1908 erau la a 6-a ediţie. Aceste Principii au fost tra- duse în mai multe limbi. Ele formează astăzi trei volume masive. Logica, apărută la 1880, este astăzi la a 4-a ediţie. Etica, apărută la 1886 este de asemeni încă dela 1907 la a 3-a ediţie. Sistem de Filosofic, apărut în 1889 este dela 1907 în a 3-a ediţie. Psihologia popoarelor, apărută până acum în zece volume, a început să fie publicată dela 1900 înainte. Toate aceste lucrări au un caracter filosofic, în înţelesul dat de Wundt Filosofiei. Pentru Wundt, Filosofia are de scop să com- pleteze şi să aprofundeze datele pe care ştiinţele speciale le dobân- desc prin observaţie exactă şi prin experiment. Ştiinţele speciale îşi au hotarele determinate de metodele lor proprii, pe care ele trebue să le aplice. Filosofia depăşeşte aceste hotare, îmbinând metodele diferitelor ştiinţe speciale, şi completând datele obţinute 3 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de acestea prin raţionament. Căci logica raţionamentului nu se opreşte la observaţie şi experiment; ea merge mai departe, cău- tând să fundeze observaţia şi experimentul pe principii, care au să mijlocească omului o unitate de concepţie asupra lumii şi vieţii. Prin logica raţionamentului, filosoful ajunge astfel la afirmaţii, care nu se sprijină direct pe observaţie şi experiment, dar care sunt necesare pentru a stabili o ordine unitară de cunoştinţe în mintea omenească. Această Logică a raţionamentului, nu este dat numai filoso- fului să o aplice. O aplică şi omul de ştiinţă specială, de multe ori prin constrângere. Matematicianul, bunăoară, este constrâns, prin Logica raţionamentului, să inventeze ficţiuni prin mijlocirea cărora îşi duce calculul la bun sfârşit. Tot aşa şi Fizicianul. Legea' inerţiei este o invenţie a raţionamentului, fără de care fizicianul n’ar putea generaliza faptele de experienţă. Tot aşa şi psihologul, când vorbeşte de inconştient, pe care el îl presupune, alături de conştient, deşi contrazice natura faptelor sufleteşti, fiindcă alt- minteri nu ar putea ajunge la explicarea continuităţii acestora. Dar atunci, dacă Logica raţionamentului este aplicată şi de omul de ştiinţă specială, ce rost mai are filosoful? Mai este oare o deosebire între omul de ştiinţă specială şi filosof? O deosebire esenţială nu există, — răspunde Wundt. Există numai o deosebire de gradaţie. Omul de ştiinţă specială începe operaţia de Logică, pe care o desăvârşeşte filosoful. In ştiinţele speciale stau înce- puturile filosofiei. Filosoful duce mai departe şi consolidează, pe bază de principii, aceea ce omul de ştiinţă specială a dibuit la lumina metodelor sale proprii. Fiecare om de ştiinţă specială poate deveni filosof, dacă izbuteşte, prin ajutorul raţionamentului, să construiască pe baza datelor ştiinţei sale speciale o concepţie ordonată unitară despre lume şi viaţă. Intre ştiinţa specială şi filosofie nu este aşa dar o contrarietate, ci o continuitate. Filo- sofia continuă ştiinţele speciale; ea este ştiinţa ştiinţelor; sau în termenii lui Wundt: este filosofie ştiinţifică. Filosofii cei mari ai omenirii au fost toţi filosofi şi oameni de ştiinţă în acelaşi timp. Astfel, Platon a fost matematician şi filosof; Aristotel, om de ştiinţă naturală şi filosof; Descartes şi Leibniz, matematicieni, fizicieni şi filosofi; Kant şi Hegel, enciclopedişti ai ştiinţei tim- pului lor şi filosofi; şi aşa cu toţi marii filosofi. WILHELM WUNDT ŞI FILOSOFIA ŞTIINŢIFICĂ 35 In acest înţeles, socotim şi pe Wilhelm Wundt ca un mare filosof. Toate lucrările lui pornesc dela rezultatele dobândite de cercetările ştiinţelor speciale, pe care apoi în mod critic, prin ajutorul raţionamentului le coordonează şi le unifică în sinteze filosofice. Ceva mai mult. Acolo unde el nu găseşte rezultate sigure, dobândite de către ştiinţele speciale, se substituie el specialistului, şi începe singur prin a-şi aduna asemenea rezultate. Astfel în Psiho- logie şi Etică. înainte de a construi teorii filosofice asupra vieţii sufleteşti, el observă cu metoda specialistului această viaţă, supu- nând-o observaţiei şi experimentului, şi numai după aceea face filosofie asupra ei. Bine înţeles, acest fel de a lucra nu este pe placul tuturor şi de aceea nu se poate zice că punctul de vedere al lui Wundt a triumfat peste tot în rândurile gânditorilor înclinaţi spre filosofie. Multora le place să facă dea dreptul saltul în sfera înaltă a abstrac- ţiunilor filosofice, fără a mai trece prin şcoala observaţiei şi a experimentului. Vanitatea de a dobândi dela inspiraţie, în mod direct şi fără trudă, aceea ce cercetarea metodică a specialistului dobândeşte numai după multă trudă, a fost şi va rămâne pentru totdeauna o meteahnă nedespărţită de natura omenească. De aceea, alături de filosofia ştiinţifică, şi poate mai bine răspândită decât filosofia ştiinţifică, va fi totdeauna filosofia speculativă metafizică. Wundt totuşi s’a bucurat în timpul său de o mare popularitate. A fost pus în comparaţie cu Aristotel şi cu Leibniz şi a avut în centrele universitare cei mai mulţi elevi. Iată cum se explică această popularitate şi mai ales cum se explică numărul cel mare de elevi. Lumea cultă, din a doua jumătate a secolului trecut, era prea obosită de speculaţiile metafizice. Noile invenţii ştiinţifice apoi, care se succedau din ce în ce mai des, ridicaseră foarte sus presti- giul omului de ştiinţă specială. Wundt cu filosofia sa ştiinţifică venea tocmai să corespundă unei cerinţe generale. Marea lui ino- vaţie de a cerceta faptele vieţii sufleteşti prin metode experimen- tale, care pe la începutul secolului trecut ar fi provocat numai surâsuri în lumea cultă, în a doua jumătate a aceluiaşi secol a pro- vocat dimpotrivă o vie curiozitate. Ea a câştigat din primul moment aderenţi, care au propagat-o cu entuziasm prin scrieri şi lecţii 3* 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de pe catedră. In Paris, bunăoară, Sorbona era potrivnică Psiho- logici experimentale; în schimb, la College de France, Th. Ribot, şi la Hautes Ftudes, Julcs Soury o prezentau ca pe singura Psiho- logie îndreptăţită să poarte numele de ştiinţă. Chiar în Bucureşti, pe când îmi făceam studiile, numele lui Wundt era foarte des citat în lecţiile de psihologie ale profesorului Ion Crăciunescu. Această vie curiozitate deşteptată prin inovaţia adusă în stu- diul vieţii sufleteşti explică şi marele număr de studenţi, veniţi din toate ţările culte, ca să lucreze sub direcţia lui la laboratorul de psihologie din Leipzig. Dar această cuiiozitate nu explică faptul că cea mai mare parte dintre aceşti studenţi au rămas elevi cre- dincioşi metodei lui de lucru şi după terminarea studiilor. Acest fapt are o explicare specială, pe care voi încerca să o definesc, înainte de a termina. Elevi mulţi şi uşor de identificat, de regulă au filosofii, cu stil frumos şi cu sisteme orânduite anume pentru a servi ca un fel de cheie magică la deslegarea orişicărei probleme. Ca exemplu tipic de asemenea filosofi poate fi luat Henri Bergson. Sistemul filosofic al lui Bergson, scris într’un stil atrăgător, are toate cali- tăţile pentru a servi contemporanilor săi la înlăturarea oricărei dificultăţi ce stă în calea gândirii. Matematicianul, biologul, psihologul, juristul, moralistul, până şi misticul găsesc în el for- mulate gata teorii care pot să le vină în ajutor. De aceea, deodată cu filosofia lui Bergson, a apărut şi bergsonismul. Filosofia lui Wilhelm Wundt nu prezintă aceste calităţi. Stilul în care ea este scrisă nu face concurenţă literaţilor. Nici concluziunile teoretice la care ea ajunge, nu pot servi pentru deslegarea oricărei probleme. Atât prin formă, cât şi prin fond, Wundt nu urmăreşte să pară a fi mai mult decât aceea ce este. El a rămas un gânditor conştiin- ţios cu sine însuşi şi cu cititorii săi. Mulţimea elevilor săi se explică prin altă cauză; cauză care intervine ceva mai rar, decât aceea care a produs bergsonismul, dar care i-a asigurat elevi mai cre- dincioşi de cum a avut Bergson. Wundt este departe de a prezenta sistemul său de filosofie ca un ultim cuvânt al raţionamentului filosofic, şi în consecinţă să pună în lumină numai aceea ce convine concluziunilor sale şi să lase în umbră ceea ce nu convine; dimpotrivă, raţionamentul filo- sofic este dus de el până la capăt, cu toată rigoarea şi cu toată WILHELM WUNDT ŞI FIL0S0F1A ŞTIINŢIFICĂ 37 sinceritatea; «parti pris», adică păreri preconcepute, la el nu există; concluzia la care el ajunge nu are niciodată caracterul de dogmă. In aceasta stă secretul maiei sale influenţe asupra acelora care l-au ascultat la cursuri, sau i-au citit scrierile. Pentrucă nu toţi care se ocupă de filosofie vor să aibă o soluţie gata, în opera magistrului lor, pentru a o folosi; sunt mulţi care vor să găsească în opera magistrului numai o călăuză pe care să o poată urma. Adevăraţii elevi sunt tocmai aceştia care continuă opera magi- strului, nu aceia care imitează. Din elevii care continuă se for- mează şcolile filosofice şi ştiinţifice, pe când din elevii care imitează se formează numai clici sau coterii. Meritul cel mare al filosofiei lui Wundt stă în aceea că ea a servit drept călăuză mai tuturor cercetătorilor, veniţi după el, pe terenul Psihologiei şi al Sociolo- giei. Căci, fără teoria «sintezelor creatoare» sprijinită de el pe baza experienţei sufleteşti şi fără teoria «realităţilor sociale», care stau deasupra organismelor individuale, unde ar fi astăzi sta- diul ştiinţei Psihologiei şi Sociologiei? In filosofia aceasta, aşa dar, fără strălucire ca formă şi fără pretenţie exagerată ca fond, stă în bună parte progresul gândirii filosofice contemporane. Elevii lui Wundt au cu ce se mândri, recunoscându-1 ca magistrul lor. Adaog că în aceea ce priveşte Ţara noastră, Wundt a avut ca auditori şi în parte ca elevi, continuatori ai operei sale, nu numai pe aceia care au lucrat în laboratorul său de psihologie experimentală, ci pe mulţi alţi intelectuali, care au studiat la Universitatea din Leipzig şi i-au citit scrierile. Nu cred să mă înşel afirmând că Wundt este, dintre filosofii străini, unul dintre cei mai cunoscuţi la noi. Aş putea afirma că el nu este numai un profesor al profesorilor noştri, ci este şi profesorul multora dintre profesioniştii noştri de frunte. * Ce dispoziţii sufleteşti excepţionale au întreţinut la Wundt o muncă atât de intensă şi de persistentă? Din contactul meu per- sonal cu dânsulj cred că aceste dispoziţii s’ar putea defini în urmă- toarele rânduri, pe care le-am publicat şi cu altă ocazie (Icoana savantului european, în Europa Tânără, 1943, nr. 4). Avea Wundt dispoziţiuni excepţionale de memorie? Nu. Memoria lui era bună, dar nu excepţională. Se servea foarte des de fişe. Dispoziţii de imaginaţie inventivă? Şi acestea nu erau peste nivelul normal. La vârsta de 10—11 ani, a avut, cum spune singur, înclinaţii spre 38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reverie, pe care le-a pierdut însă cu înaintarea lui în munca şco- lară. Nici încordarea atenţiei lui nu era dintre cele extraordinare, precum am avut ocazia să mă încredinţez personal dintr’o exa- minare cu teste. Pe planul dispoziţiunilor psihologice, luate fiecare din acestea în parte, nimic excepţional. Excepţionalul începea la el pe planul de sus, al corelaţiunilor dintre aceste dispoziţii. Memoria, imaginaţia, atenţia se asociau la el într’un mod atât de fericit, că împreunate ele constituiau un instrument perfect pentru munca intelectuală. Un instrument, făcut nu din materialul cel mai fin, dar rezistent la uzură, şi gata să se plece la toate întrebuinţările pe care i le cerea stăpânul: un instrument perfect pentru munca de savant. * * * In scrierile filosofice contemporane numele său este din ce în ce mai puţin pomenit. Aceasta nu se poate contesta, dar faptul nu trebuie să ne mire. In filosofia contemporană, prestigiul ştiinţei este pentru moment eclipsat de speculaţiile metafizice. Dar eclip- sarea aceasta este trecătoare, ca toate care au fost până acum. Speculaţiile metafizice sunt faţă de progresul ştiinţei aceea ce sunt nourii faţă de lumina soarelui. In curând lumea secolului nostru va fi obosită de speculaţiile Metafizicei, aşa cum a fost şi lumea secolului trecut. Când secolul nostru va ajunge în a doua sa jumătate, sunt convins că eclipsa în care se află filosofia ştiin- ţifică va fi trecută şi atunci numele lui Wundt va fi din nou po- menit, alături de numele marilor filosofi ştiinţifici, ca Aristotel şi Leibniz. C. RĂDULESCU-MOTRU R A I La bălţile raiului cum ai ajuns, De pe pământ prin ce poartă? Ai trecut prefăcându-te moartă? In ce fel de vis te-ai ascuns? Prin gospodăria cerească îngerii scotocesc, Deretecă, muţi în nesfârşită osândă. Coapsele tale nu mai sclipesc, Obrazul de plâns nu ţi se mai strâmbă. Trupul sufletului, fără asemănări în cuvânt, .Se desluşeşte numai când umblă. Cum de-1 presimt când aicea nu sunt Nici ecouri măcar, nici amintire, nici umbră. Din putrezite dureri storşi în rai, Eu te mai ştiu cum erai. C. I. ŞICLOVANU CÂNTECUL PĂDURII Fuiorul ploii fruntea mi-a atins Şi dintr’odată o pădure-mi pare Că s’a deschis în preajmă cântătoare Şi de frunzişe moi mă simt cuprins. Şi ramuri mari, domol legănătoare, Spre faţa mea întoarse dinadins, Ca spre un cerb în raza flintei prins, Murind pe-un ţărm de prietene izvoare, Adună ’n jurul meu adânci poene, îmi plouă somnul florilor pe gene Şi ’n cântecul pădurii adormind, In muşchiul cald genunchiul se scufundă Şi inima, fântână, bate blând Sub bolţi de frunze, undă după undă. VIS IN ZADAR Arzând mormântul călător al verii, Un trist amurg linţoliul să-i poarte, Rotinde nalbe fumurii împarte, Eres floral, sub stelele puzderii. Landoul nopţii, înfloritul, arde Iluzii, visuri, iedera durerii, Ajunsa primăvară, prunii, merii Mânând pe roţi scăpărătoarea Moarte. Orfeu plângând în cele patru vânturi Limanul pur, cătându-1 printre gânduri, Dumnezeindu-te Euridike, Oracol nefiresc în drum încearcă, Veghează visul stins să se ’nfiripe, Amar rugând neîndurătoarea Parcă. COPIL DELA NORD Copilul aplecat pe cartea veche îşi mai aduce-aminte, Domnişoară, De graiul dulce, fără de pereche, In care l-ai strigat întâia oară. Ca floarea era gura dumitale Când povestea, c’ai fi putut să vezi Cum înfloresc curatele vocale Ca pietrele de rouă pe livezi. Unde-ai plecat? Copilul, singur, plânge Şi cată îndelung peste hotar. Dar seara lângă lampă ’ntreg se strânge: Miei, melci — corniţe scot pe-abecedar. Acuma ’n locul tău e un străin. Degetul sfânt cetindu-i: o-i, oi Copilul doar l-aude cătilin Şi-ţi simte răsuflarea caldă ’n foi... FEREASTRA Cuprins de-al lumii nesfârşit suspin, Cărare nouă sufletu-mi încearcă. Din umbră ’n matca unui câmp virgin Cată ’n azur fragila, alba arcă. Şi aspra suferinţă, din vuitori Neîncăpute crengi întinde-afară, Fumegătoare de aprinşii sori Care ’n copac s’au desfrunzit să moară. Fereastră dulce cu văzduhul plin De bruma dimineţii luminate Cum să cuteze îngerul străin, Cernitul înger către cer să cate? Dar tu, pe veci a cerului mireasă, Nesocotind tărâmul înoptat, Multul albastru i-1 reverşi în casă, Seraf prieten, bunul meu curat! EMIL GIURGIUCA ARTA ŢĂRANULUI ROMÂN LA ZORICH Intre multiplele arme de atac, de care se servesc duşmanii noştri, după afirmaţii neîntemeiate cu privire la originea noastră, la regiunea unde s’a făurit naţiunea română, la rostul nostru în trecut, şi după jonglarea cu statisticele de tot felul, cea care a fost mai des întrebuinţată în ultimul timp — şi, trebuie să măr- turisim, cu oarecare succes — a fost acuzarea că suntem un popor semi-sălbatec, impropriu pentru cultură, un element de «balca- nizare » în acest colţ de Europă, unde ne-a fixat soarta. Se prc- zintau în sprijinul acestei insulte ce ni se aducea, pentru a o face plauzibilă, fotografii mai mult sau mai puţin trucate, numărul neştiutorilor de carte dela noi, multe slăbiciuni administrative, unele reale, altele imaginare, traiul modest şi mereu acelaşi, de sute de ani, al celor dela sate, anume insuficienţe din organizarea vieţii noastre de stat, care existau, ce e drept, comparativ cu situaţia din Apus, dar care existau, şi uneori mai evidente, la cei care ne acuzau de ele. Şi, cu oroarea de minciună a oricărui om civilizat din Apus, cu obiectivitatea dela care obişnuit nu se depărtează nimeni acolo, chiar în cursul celor mai violente discuţii, nu se putea bănui că duşmanii noştri jucau cu cărţi măsluite. Iar aceştia, profitând de faptul că proba contrară era greu de făcut pentru cine nu s’ar fi deplasat din Apusul lui, ca să vină şi să vadă cum se prezentau în realitate lucrurile, continuau calomniile lor, când în articole şi publicaţii arogante, pe ton de polemică, când insinuându-le la te miri ce ocazie, pe un ton dulceag. Totul era organizat şi subvenţionat dela centru, condus cu bagheta, ca de un bun şef de orchestră, care indica fiecăruia intrările şi tempo ce. trebuie să execute. ARTA ŢÂRANULUI ROMÂN LA ZORICH 45 Ministerul Propagandei a înţeles primejdia şi a luat hotărîrea s’o combată. Trebuiau produse în faţa Apusului probele peremptorii că suntem un popor nu numai maleabil şi permeabil, capabil să-şi însuşească toate formele culturii, chiar ale celei mai rafinate, ci şi inventiv, vioi, posesorul'unor daruri de creaţie, care de sute de ani au lucrat pe tot întinsul pământului românesc, cu o vita- litate fără precedent, uneori în condiţii excepţional de grele; că în straturile superioare ale neamului s’a practicat şi se practică arta cultă, cu rezultate ce pot sta alături de cele întâlnite chiar la popoare vechi şi numeroase, iar în cele inferioare, la cei cu ade- vărat neştiutori de carte, dar crescuţi în contact permanent cu pământul şi posesori ai unor experienţe milenare, se găseşte o altă artă, cea ţărănească, atât de variată în aspectele ei, de armo- nioasă, de potrivită scopului, de perfectă ca execuţie, încât nicio altă producţie similară europeană n’ar putea-o întrece. Aşa s’a născut ideea celor două expoziţii destinate străinătăţii, cca de artă cultă contemporană şi cea de artă ţărănească. Şi una şi alta au costat multe parale; mă îndoesc însă dacă vreodată banul public a fost mai cu folos şi mai cu efect cheltuit. Prima a străbătut Italia, Germania, Elveţia, iar acum se găseşte la Stok- holm, având pretutindeni un succes desăvârşit; cea de a doua a parcurs aceleaşi ţinuturi, iar acum se află în Elveţia, la Ziirich deocamdată, de unde va fi în urmă transportată la Berna. Fiind însărcinat să pregătesc opinia publică elveţiană, prin conferinţe, în vederea acestei ultime expoziţii, cea a artei ţăra- nului ; conducând apoi, la anumite date, seara, pe vizitatori, făcând adică ceea ce, în limba germană, se numeşte o Fuhrung, este na- tural s’o fi urmărit de aproape şi s’o cunosc mai bine. De aceea în deosebi de această manifestare mă voi ocupa în prezentul articol şi, pentru ca să nu mi se poată face imputarea de părtinire, mă voi mărgini aproape numai la citarea unor pasaje din articolele ce s’au publicat în presa elveţiană, cu ocazia expoziţiei. S’au scris astfel câteva zeci de note şi de articole, în cele mai însemnate ziare din Ziirich ori din Geneva, în revistele de artă, în revista Societăţei de Radio, în reviste ilustrate populare. Iar ziarele din provincie, pentru a informa direct pe lectorii lor, pe măsură ce succesul expoziţiei se aflirma, şi-au trimis corespondenţi speciali, pentru a face dări de seamă. Ca o curiozitate voi adăoga numai 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE că cele mai mari case de confecţiuni feminine din Ziirich şi-au trimis de asemenea directorii, pentru ca, eventual, să introducă în moda pentru iarna viitoare unele broderii, după iile, fotele sau betele ţărancelor noastre ori, chiar croieli de haine de damă, după cojoace şi mantale ţărăneşti. Aranjarea expoziţiei, care prezenta un aspect cât se poate de original, era suficient de modernă, ca să constituie o curiozitate, dar evita bizareriile întâlnite mai pretutindeni în ultimul timp. Catalogul, afişele, mai ales cel pentru expoziţia din Geneva, care se va repeta şi la Berna, au deşteptat mult interes. Totul s’a exe- cutat sub direcţia a doi tineri arhitecţi din personalul Ministerului Propagandei, Cucu şi Gherghiceanu. Felul ingenios în care au crezut că trebuie făcută prezentare^ celor peste o mie cinci sute de obiecte, cu un mobilier destul de impropriu, de vreme ce pri- mitiv fusese destinat unei expoziţii vânătoreşti, a găsit aprobarea tuturor, în presă, ca şi în conversaţiile cu publicul şi cu artiştii elveţieni. Neue Zurcher Zeitung, cel mai mare şi mai răspândit ziar el- veţian, a publicat două articole şi o pagină ilustrată, ca supliment, în numărul de Duminecă, 15 August, cu o troiţă, cu câteva furci de tors, câteva oale şi un cojoc. Articolul prim, scris de d-rul Briner, unul din criticii artistici ai jurnalului, la 29 Iulie, adică a doua zi după deschiderea expoziţiei, spunea între altele: «In adevăr, im- presia izbitoare şi fericită, pe care o căpătăm dela această stră- lucită selecţie (prachtvolle Auslese) din arta ţăranului român, este că acolo există încă viguroase şi neînfrânte puteri creatoare. Este cu adevărat uimitor să vezi ce intensitate în fantezia colorilor, în invenţia ornamentelor, bazate pe puternice tradiţii, în înde- mânarea tehnică cea mai ingenioasă, se exprimă aici, în toate do- meniile cele mai felurite ale artei ţărăneşti. Şi trebuie notat că e vorba, în genere de obiecte de întrebuinţare practică, aşa încât în chip necesar căpătăm o impresie uimitoare despre cultura artistică de toată ziua, despre plăcerea naturală în ornamentare şi despre solid înrădăcinata bogăţie de forme, la acest popor. Chiar şi concepţiile de obiect de artă actual şi istoric se şterg într’o mare măsură. Căci multe produse, care după dată sau după alte semne sunt evident moderne, posedă nobleţă artistică a unei vechi tra- diţii ». ARTA ŢĂRANULUI ROMÂN LA ZURICH 47 Un al doilea articol, din 27 August, scris de d-na Schulteiss, şi el extrem de elogios, se ocupă mai ales de latura tehnică a con- fecţionării unor obiecte, insistând mai mult asupra scoarţelor, oprcgelor şi cusăturilor: Rumănische Textilien. Volksrecht, ziar de stânga, din 29 Iulie, spunea între altele: « Putem, dacă vrem, şi dacă privim nu numai cu ochii realităţii, dar şi cu imaginaţie, considera vizita prin expoziţia de artă a ţăranului român, ieri deschisă oficial, ca o adevărată vizită prin România. Se cuvine să vorbim deci despre ea ca despre o mul- ţumire a ochilor, fiindcă de pretutindeni ne întâmpină mulţimea obiectelor bogate în colori şi de cele mai frumoase forme. Cineva, cu greu ar ieşi de aici obosit. Din contra, parcurgând sălile te simţi înviorat şi împrospătat. Mai întâi, te impresionează puternic co- loritul. Apoi, eşti nevoit să admiri formele. Şi, în cele din urmă, totul împreună formează o atât de puternică armonie, încât avem în faţa noastră, putem spune, o imagine de ansamblu evidentă a întregii arte populare româneşti». Die Tat, din 31 Iulie, ziar care avusese o atitudine foarte re- zervată faţă de expoziţia de artă contemporană, de data aceasta este poate cel mai călduros. « Sunt puţine momente în viaţa unui om, în care să avem convingerea că am prins şi am înţeles, cu privire la frumos şi la apariţiile frumosului, creaţia la izvorul ei, ca pe un fenomen care nu se mai poate deriva. Minunea unui astfel de moment s’a îndeplinit! Aceasta s’a întâmplat în expoziţia de artă ţărănească românească, la Kunstgewerbemuseum... Natura omenească, ieşită acum, ca şi cu mii de ani mai înainte, ca un fruct dureros de frumos din tiparul creaţiunii, a produs aici cea mai omenească operă de artă. Intre a fi şi a deveni, între a trăi şi a te strădui, nu mai intervine nicio separaţie. Nu e vorba de o « art pour l’art», nici chiar de o artă despărţită oarecum de nevoile zilnice. Operele de artă suni aici chiar obiectele necesare vierii. Şi aceste obiecte de întrebuinţare zilnică sunt cele ale vieţii ţăranului ». Şi mai departe: «De fapt, arta ţăranului român merge pe dru- muri, care aproape s’au pierdut, până în epoca pietrei... şi, pentrucă urmele acestei antice origini s’au păstrat în ea, trăim creaţiunea oarecum la izvorul timpurilor. Ceea ce ochiul nostru vede s’a înscris, nevăzut, în cea mai adâncă amintire. Şi mişcarea amândorora, a trecutului de mult uitat şi' a prezentului ce nu se 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE poale uita, devin un eveniment, a cărui violenţă, în zadar cere să se exprime prin vorbe », Articolul se termină cu constatarea: «Aşa dar expoziţia ne vine ca un dar preţios, abia compensat de recunoştinţa şi mul- ţumirile noastre ». Tagesanzeiger der Stadt Zurich publica de asemeni, la 31 Iulie, un lung articol, care începea astfel: «Cam acum patru săp- tămâni am avut ocazia, în Kunsthaus din Zurich, să cunoaştem arta română contemporană, pictura şi plastica, întâlnirea cu această artă a fost o surpriză, căci nu ne-am fi aşteptat să găsim o artă aşa de înalt cultivată, de european-internaţional îndreptată. Insă surpriza este şi mai mare când trecem prin sălile dela Kunst- gewerbemuseum, unde este neînchipuit de bogata expoziţie a artei ţăranului român », Toate aceste articole cuprindeau, ca foiletoane, trei sau patru coloane. Revista die Kunst-Zeitung din August, care apare în formatul mare al ziarelor, a publicat două pagini întregi, iscălite de Karla Goetz, şi ilustrate cu nouă clişee, obiecte din expoziţie. Textul, foarte admirativ, se baza mai ales pe informaţiile din introducerea catalogului. Iar Werk, cealaltă mare revistă elveţiană de artă, condusă de profesorul dela Universitatea din Zurich, Gotthard Jedlicka, îmi cerca un articol care, însoţit de ilustraţii în colori şi în negru, a apărut în numărul de Septemvrie, Publicul elveţian a răsplătit cum doream iniţiativa noastră şi munca celor însărcinaţi cu realizarea expoziţiei. La Geneva ea a fost vizitată de aproape zece mii de persoane; la Zurich, la ple- carea mea şi înainte cu două săptămâni de închidere, de peste şapte mii. Printre ele am fost fericit să constat clase dela şcoalcle secundare şi dela cele profesionale, conduse de profesori' lor. In unele zile câte cincizeci de elevi lucrau în sălile muzeului, copiind un obiect sau altul, sau făcând proiecte, inspirându-se dela formele ori dela decoraţia lucrurilor expuse. In chipul acesta nici unul din el nu va uita că în această parte a Europei există un popor de ţărani, mulţi din ei neştiutori de carte, e adevărat, şi trăind o viaţă lipsită adesea de confort, dar posedând un suflet impresio- nabil de artist şi cele mai evidente însuşiri de practician, spre a crea sutele şi miile de obiecte de întrebuinţare zilnică, ale căror ARTA ŢĂRANULUI ROMÂN LA ZtÎRICH 49 forme şi ornamente le-au făcut demne de a figura în muzee şi de a fi arătate în expoziţii. In fond un neam de oameni dintre eei mai interesanţi, tocmai contrari portretului odios pe care-1 răspân- diseră în lume, despre ei, cei care nu le erau prieteni. Avem deci motive să fim satisfăcuţi cu rezultatele acestor manifestări ro- mâneşti, într’o ţară amică, a cărei opinie contează până dincolo de hotarele ei. G. OPRESCU 4 DESCÂNTEC Du-te, Domn al plaiurilor mele însorite, peste care treci cu-a armăsarului copite, — să măsori ca vremea veşnicia mea şi ca veşnicia vremea să mi-o bei cum îşi suge taina din laptele ei. Du-te, Zmeu al mlaştinelor mele nesfinţite de pe tărâmul celălalt, unde cresc de veacuri, înflorite, păcatele căzute din înalt. Du-te, du-te, cum se duce clipa pe care veşnic o scăpăm din mâni şi care ţi-a împrumutat aripa. Urcă ’n zborul disperării ca un şoim al veşniciei, DESCÂNTEC 31 spre lumina care ’nşală ce ridică stea ’nainte şi în urmă umbră pală. Du-te, până ’n podul lumii, unde viaţa se opreşte, unde mintea nu mai curge şi ’ntrebarea osteneşte. Că eu, buza ’n spinul dragostei ţi-am aninat, părul în şuviţa dorului ţi l-am legat; ţi-am lăsat veninul amintirii ’n sânge, să mă iei cu tine, — zână moartă, — amândoi deavalma să păşim spre poartă, să intrăm în raiul fără ceas unde vremea în sfârşit face popas, de ne-ajung din urmă paşii din trecut şi toate câte le-am dorit şi le-am pierdut, Du-te, Domnul şi Stăpânul meu, du-te pân’ la Dumnezeu. 4’ PÂNDĂ De sub streşina lumii afară privesc: plecatu-s’a ’nseratu ’n brânci şi ochii lui nenumăraţi, — de ceţuri viorii —, mă urmăresc. Trageţi perdeaua 1 nu-s încă gata.— Să rămân pe-acestălalt mal. — Mai aşteptaţi-mă, paseri albastre cu ciocul de cristal; că ciuma roşie e încă în mine, o simt cum fierbe ca un stup de-albine. Mai aşteptaţi-mă, din zarea voastră moartă, nu mă luaţi cu zorul, pân’ mă cunun cu viitorul; mai aşteptaţi-mă, în apa ochilor albaştri numai cu vălul lacrimilor, din zbor să m’arunc, să mă scufund. Dar pân’ atuncea, unde »ă m'ascund? PSALM Iată-mă, Doamne, m’a durut şi cu floarea ruptă a sufletului la picioare ţi-am căzut. Apleacă ochii să ţi-i cetesc şi să simt că din nevăzut şi neştiut puteri adevărate-mi cresc. Lasă-mă aici lângă tine, căci văd că toate mă părăsesc câte cântau semeţ în mine. Stai tăcut, cu zâmbet dulce, şi numai când ne-am copt trimiţi un înger să ne cosească şi să ne culce. Greşit-am c’am crezut în mine şi că din soare, flori, inimi şi rai nu te-am urzit pe Tine. Că n’am ştiut să Te ’nţeleg şi apele luminii nesfârşite din îngheţ să le desleg. Iartă-mă, Tată, şi nu mă părăsi, că poate-odată, până la sfârşit, ales al Tău voiu fi. PROFIRA SADOTT5ANU HORMONI ARTIFICIALI Ideea de acţiune fiziologică hormonală apare pentru prima oară în ştiinţă, datorită observaţiunilor lui Theophile de Bordeu (1775) făcute asupra acţiunii extractului testicular. Mult mai târziu Berthold (1849) reuşeşte să modifice caracterele sexuale secundare ale claponului grefându-i glande de cocoş. In acelaşi an, se do- vedeşte că prin încetarea funcţiunii capsulelor supra-renale apar simptomele caracteristice ale unei maladii cunoscută de atunci sub numele de «maladia Addison 1>. Deşi aceste fapte şi multe altele încă păreau să demonstreze existenţa secreţiunii interne, lumea ştiinţifică de atunci, într’o exagerată prudenţă, prefera să examineze toate aceste date expe- rimentale ca « fapte izolate ». De abia către sfârşitul secolului trecut, înainte de a se fi putut izola şi cunoaşte vreo substanţă chimică fiziologic activă, marele fiziolog şi gânditor francez Claude Bemard enunţă principiul secreţiunii interne. Câţiva ani mai târziu doi cercetători englezi, Bayliss şi Starling, reuşesc să pună în evidenţă principiul activ al secreţiunii interne a pancreasului, pe care îl numesc «secretină»; Starling dă apoi numele generic de hormon (6q>[x6cco = a excita) oricărui principiu chimic înzestrat cu activitatea fiziologică, care este secretat intern de o glandă. Faţă de cunoştinţele din acea epocă, un hormon părea a fi un instrument de care o glandă se serveşte, pentru a produce un efect de distanţă. începând cu secolul nostru, acest capitol nou constituit al ştiinţei face uimitoarea progrese mai ales în ultimii 15 ani, când colaborarea dintre fiziologi şi chimişti se dovedeşte a fi deosebit HORMONI ARTIFICIALI 55 de fecundă. In liniştea discretă a laboratoarelor, cercetătorii reuşesc să izoleze şi să dovedească constituţia primului hormon, arătând că el nu este altceva decât o combinaţiune organică cu o structură simplă şi bine definită. Se părea în acel moment că un alt văl gros care ascundea esenţa misterioasă a procesului glandular a fost îndepărtat. Ştiinţa nu s’a oprit aici; plecând dela combinaţiuni relativ simple, dar utilizând metode ingenioase, cercetătorii au reuşit să sintetizeze unii hormoni. Şi au constatat atunci cu emoţie că substanţa fabricată în aparatură de sticlă a laboratorului posedă aceeaşi acţiune fiziologică ca şi extractul glandular. Primul hormon izolat în stare pură a fost adrenalina, secretată în organism de regiunea medulară a glandelor suprarenale. Un an mai târziu Abel (1902) îi stabileşte constituţia chimică, iar Dakin şi Stolz reuşesc să-l reproducă pe cale sintetică. După 20 de ani dela această memorabilă sinteză, un alt chimist, Harington, izbuteşte să determine formula chimică a hormonului tiroidian, tiroxina, şi să-l reconstitue sintetic. Tiroxina sintetică are aproape toate proprietăţile fiziologice cunoscute ale produsului natural şi poate să-l înlocuiască de multe ori. Cercetările de natură biochimică din ultimul deceniu aduc un mare progres în cunoaşterea unei importante grupe de hormoni: hormonii sexuali. Prin descoperirea acestei interesante clase, un câmp vast de experienţe se deschide oamenilor de ştiinţă şi mii de fapte noi desvălue treptat natura chimică a procesului hormonal. # * * Hormonii, ca şi vitaminele, se găsesc în cantităţi mici în orga- nismul animal. Această constatare cum şi alte proprietăţi comune, interpretate ca fiind rezultatul unor reacţiuni de natură catalitică, au tentat pe unii cercetători să considere aceşti doi factori ca aparţinând unei aceleaşi clase. Deşi sunt unele argumente care pledează pentru această apropiere, este mai ştiinţific totuşi de a-i studia în mod separat. Vitaminele se pot defini, fie ca substanţe exogene de origină vegetală, fie ca factori parţiali sintetizaţi în organism din produşii naturali şi care sunt necesari în cantităţi mici vieţii animale. Sunt vitamine care, după unele lucrări recente, joacă roluri de hormoni REVISTA FUNDAŢIILOR REOALE 56 în planta care-i conţine. Pentru regnul vegetal deci, nu vom putea găsi o definiţie în acest sens, care să distingă pe aceşti doi factori: vitaminele sau phytohormonii şi hormonii animali, secre- taţi intern de glande, sau zoohormonii. In timp ce botanistul L. Jost nu acceptă deosebiri de origină — endo sau exogenă — a substanţelor active prezente în organism, F. Kogl, chimistul care a descoperit clasa hormonilor vegetali, susţine că o delimitare între aceşti doi factori este necesară. Astfel punctul de vedere biologic este susţinut de chimist, iar botanistul apără cu convingere pe acel al biochimistului. Dar dacă este greu să stabilim deosebiri între hormoni şi vitamine, luând în considerare originea lor, deosebirea între aceşti doi factori devine evidentă atunci când este vorba de modul lor de acţiune în organism. Astfel se constată experimental că intensitatea procesului fi- ziologic este direct proporţională cu cantitatea de hormon prezentă în acel moment în organism, iar desfăşurarea acţiunii hormonale se face cu participarea sistemului nervos, în timp ce acţiunea enzimatică sau vitaminică se desfăşoară independent de acesta. Dependenţa dintre sistemul nervos şi acţiunea hormonală ne face să bănuim că procesul hormonal nu poate fi identic sau compa- rabil la animalele care se găsesc pe diferite trepte ale evoluţiei biologice. Pentru nevertrebrate nu se cunosc încă substanţe homronal active — aceasta poate şi din cauza lipsei unei metode sigure de detecţie .— dar logic trebue să le admitem existenţa atât timp cât la plante întâlnim phytohormonii. Hormonii de provenienţă animală, din clasa vertebratelor, nu se deosebesc între ei în ce priveşte ansamblul de reacţiuni fiziologice pe care le provoacă. Din pancreasul de peşte se obţine un extract hormonal brut care se dovedeşte a fi activ la mamifere şi chiar la om. Aceasta nu ne dă dreptul însă să tragem o concluzie pripită asupra identităţii celor doi hormoni, cu atât mai mult cu cât astăzi este dovedită existenţa hormonilor artificiali. Sunt totuşi unele cazuri în care aceste substanţe sunt identice din punct de vedere chimic, iar acţiunea pe care o desfăşoară în corpul animalelor de specii di- ferite, este asemănătoare. In general se admite că există o strânsă legătură între glandele endocrine şi sistemul nervos, care totuşi pot să nu se manifeste HORMONI ARTIFICIALI 57 în mod permanent. Sunt cazuri când atât hormonul cât şi sistemul nervos acţionează asupra anumitelor organe independent unul de altul; aceasta este o acţiune directă. In mod indirect, sistemul nervos comandă asupra unei glande, iar hormonul secretat de aceasta provoacă excitarea organului respectiv. Se cunoaşte însă şi o acţiune hormonală inversă, în care hormonul secretat excită sistemul nervos, iar aceasta la rândul Iui comandă organului respectiv. Ultimele cercetări par a dovedi că chiar în cursul unei aşa zise acţiuni directe, sistemul nervos acţionează tot prin in- termediul unor anumiţi componenţi chimici. Mecanismul acţiunii hormonale nu se cunoaşte şi nu se poate urmări prea bine, din cauza nenumăratelor acţiuni inhibitoare sau stimulante, care au loc atât între diferitele glande, cât şi între hormoni şi vitamine. Pentru a ne face o idee despre această de- pendentă, vom reprezenta printr’o schemă acţiunile reciproce dintre lobul anterior al hipofizei şi celelalte glande (după Ruzicka): pancreas (insulină) glandele sexuale (hormoni steroizi) lobul anterior al hipofizei (diferiţi hormoni) glandele suprarenale (adrenalină) glanda tiroidă (thyroxină) Nu putem stabili asemănări între acţiunile diferiţilor hormoni în organism sau o erarhie între secreţiunile diferitelor glande. Lipsa unor anumiţi hormoni, de exemplu a insulinei sau a cortico- steronei, produce într’un timp relativ scurt moartea individului; alţi hormoni, — cazul hormonilor sexuali, — pot lipsi din orga- nism, fără ca individul să moară, el însă nu se mai poate reproduce. In primul caz se produce destul de repede moartea organis- mului, în al doilea caz însă este primejduită conservarea speciei. Depinde de punctul de vedere pe care-I preferăm pentru a stabili o ordine erarhică. Un hormon care lipseşte parţial sau total din organismul unui individ, fără a-i provoca moartea, poate să con- ducă totuşi la o degenerare şi în felul acesta întreaga speţă este ameninţată. Din aceste motive, nu putem avea criterii pentru a 5« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE decide dacă un hormon este mai important decât un altul; deşi au roluri diferite, sunt toţi la fel de importanţi în desfăşurarea fenomenului vital. In raport cu activitatea fiziologică pe care o desfăşoară, hor- monii se deosebesc între ei din punct de vedere al constituţiei chimice: insulina este o proteină cu greutatea moleculară mare, adrenalina un difenol conţinând în catenă o funcţiune amino, androsteronul are o structură sterinică. Hormonii din aceeaşi grupă fiziologică însă au pentru aceeaşi speţă biologică o configu- raţie asemănătoare. Astfel toţi hormonii sexuali se aseamănă între ei, indiferent de sexul căruia aparţin, cum şi de locul sau felul acţiunii pe care o desfăşoară. Este firesc ca, în urma acestor con- statări, să ne punem întrebarea dacă nu putem stabili unele rela- ţiuni între constituţia chimică şi natura activităţii. A găsi un răs- puns la această întrebare înseamnă să putem cunoaşte tocmai locul legăturii posibile dintre chimie şi fiziologie; descoperirea hormonilor artificiali a făcut ca răspunsul la această problemă să devie şi mai greu de găsit. Cercetările din ultimii ani au dovedit că unele substanţe cu o constituţie chimică complet diferită de a hormonului natural, pot să provoace în organism o aceeaşi reacţiune fiziologică şi în anumite cazuri să-l întreacă în activitate. Această remarcabilă descoperire, datorită lui E. C. Dodds şi colaboratorilor săi, a produs o mare încurcătură printre cercetătorii acestui domeniu. Primele lucrări în domeniul hormonilor artificiali au arătat că unii polinitrofenoli preparaţi sintetic au o acţiune fiziologică asemănătoare cu tiroxina. Tiroxina provoacă creşterea metabolis- mului bazai la persoanele normale, vindecă mixedemul şi, în cantitate mai mare, produce reacţiuni caracteristice în sistemul cardio-vascular. Cu ajutorul unui derivat din clasa nitrofenolilor, se poate obţine o ridicare a metabolismului bazai proporţional cu doza administrată şi la prima vedere ar părea că acţiunile tiroxinei şi a nitrofenolului — a cărui constituţie chimică este complet diferită de acea a hormonului — ar fi identice. Dacă însă vom supune unei atente examinări modul de acţiune al produsului natural cât şi a nitrofenolului respectiv, vom constata că deşi amândoi ridică metabolismul bazai, modul lor de acţiune este diferit. Cercetând activitatea ambelor substanţe asupra unei por- HORMONI ARTIFICIALI - 59 ţiuni de ţesut izolat, după metoda manometrică a lui Warburg, se constată că în timp ce dinitrocresolul accelerează respiraţia şi glicoliza, tiroxina — ca de altfel toţi hormonii naturali — nu are nicio acţiune asupra ţesutului animal in vitro. O altă deosebire între aceste două substanţe este că în timp ce tiroxina vindecă complet mixoedemul, dinitrocresolul nu are nicio acţiune cu- rativă. Din aceste deosebiri se constată că nitrofenolul amintit nu este un hormon artificial, ci mai degrabă un « fals hormon », înzestrat numai cu o parte din activitatea produsului natural; experimental, avem oricând posibilitatea să stabilim o deosebire netă între natura acţiunilor fiziologice, pe care le desfăşoară aceste două substanţe. In alte cazuri însă, nu mai avem posibilitatea să facem aceeaşi distincţie. Adrenalina, secretată de regiunea medulară a glandelor suprarenale, are proprietatea de a ridica presiunea sanguină, când este introdusă în organism pe cale paranterală. Astăzi se cunosc produşi de sinteză, ca paradrina sau benzidrina, a căror constituţie chimică este complet diferită de a adrenalinei, însă introduşi în organism ridică de asemeni presiunea sanguină. Nu putem afirma în prezent, din lipsa datelor experimentale, dacă aceşti hormoni artificiali posedă absolut toate proprietăţile adrenalinei; considerând însă variaţia presiunii sanguine ca un test valabil, benzidrina apare mai mult ca un «hormon artificial» decât ca un fals hormon. Cele mai interesante rezultate, pe care ne vom strădui să le expunem în rândurile ce urmează, s’au obţinut însă în clasa hor- monilor sexuali. Urina femeilor gravide furnizează pe lângă hormonul folicular cunoscut sub numele de foliculină sau oestronă şi o altă substanţă, cu o constituţie chimică diferită de foliculină, oestriolul, care s’a dovedit că are proprietăţi fiziologice asemănătoare cu foliculină. Faptul acesta 3 făcut să nască întrebarea dacă nu cumva şi alţi produşi cu o structură analogă cu a ostronei sau oestradiolului sunt fiziologic activi. Cercetările lui Cook, Hewit Lawson şi mai ales ale lui Dodds, au condus la rezultate extrem de intere- sante. După migăloase experienţe în care s’au întrebuinţat toate mijloacele de detecţie s’a reuşit să se dovedească că o întreagă serie de substanţe conţinând nucleul fenantrenic, dar cu o con- stituţie moleculară deosebită de foliculină, sunt înzestrate cu 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acţiune oestrogenă. Câţiva din aceşti produşi sintetici sunt ca- pabili să producă instinctul de acuplare la şoarecele femelă castrat şi împiedecă totodată apariţia, în lobul anterior al hipofizei, a ce- lulelor de castraţie întocmai ca şi foliculina. Aceste rezultate dovedesc că aceşti produşi sintetici, care prezintă toate acţiunile fiziologice până acum cunoscute ale foliculinei, sunt identici din acest punct de vedere cu aceasta. Cercetările nu s’au oprit însă aci şi în marile institute din străinătate s’a întreprins studierea acţiunii hormonale, a diferite clase de substanţe fără structură fenantrenică, căutându-se în felul acesta să se evite orice posibi- litate de înrudire a acestor produşi cu hormonul folicular. S’a putut dovedi astfel că unii produşi de sinteză din seria acenafte- nului sau a stilbenului posedă toate acţiunile cunoscute până în prezent ale oestronei, între altele şi pe acelea de a feminiza penele claponului. Intre aceste substanţe şi oestrona naturală nu există nicio asemănare de constituţie; ne aflăm astfel în faţa unor veri- tabili hormoni artificiali. Dela început trebue să constatăm că un hormon natural pro- duce în organism un şir de reacţiuni care formează ansamblul acţiunii hormonale. Prin utilizarea hormonilor sintetici înzestraţi numai cu o parte din activitatea produsului natural (hormoni falşi), putem decela, prin compararea celor două activităţi, reac- ţiunile fiziologice pe care le produce hormonul adevărat şi care rămâneau până atunci oarecum ascunse. Aceste constatări nu mai sunt însă valabile în cazul hormonilor sexuali artificiali, căci toate reacţiunile cunoscute ale substanţei secretată de organism sunt reproduse şi de hormonul artificial. S’ar putea obiecta că nu cunoaştem încă în întregime activitatea fiziologică a foliculinei, identitatea pe care o constatăm este apa- rentă, rezultând din coincidenţa că hormonul artificial reproduce acele reacţiuni care în prezent ne sunt cunoscute. Indiferent dacă această obiecţiune ar fi valabilă sau nu, este important de aflat însă, căror factori putem atribui facultatea ce o prezintă hormonul artificial, de a «induce în eroare » la un moment dat organismul. înainte de a răspunde Ia această întrebare, trebue să lămurim în ce măsură suntem îndreptăţiţi a recunoaşte o specificitate chi- mică şi fiziologică a hormonilor cunoscuţi până în prezent. Lu- crările Iui Korenchevski şi Laqueur au arătat un lucru surprin- HORMONI ARTIFICIALI 61 zător: majoritatea hormonilor sexuali izolaţi în stare pură — astăzi se cunosc ii—prezintă activitate faţă de ambele sexe, Pro- gesterona este singurul hormon propriu zis femenin, neavând nicio acţiune asupra sexului masculin. Până acum nu se cunoaşte un hormon unic masculin, deoarece s’a dovedit experimental că aşa zişii hormoni masculini, andresterona şi androstandiolul, care în doze mici au o acţiune regeneratoare a glandelor sexuale a şoarecilor castraţi, când sunt administraţi în doze mari, pot pro- voca desvoltarea uterului şi a vaginului la şoarecele femelă. Tot astfel hormonii femenini, oestrona şi oestradiolul în doze mari, influenţează într’o oarecare măsură desvoltarea glandelor seminale a şoarecilor bărbaţi castraţi. Adevăraţii hormoni bisexuali, testo- sterona şi andorostandiolul produc la ambele sexe regenerarea până la starea normală a organelor sexuale atrofiate. Astfel privind faptele, s’ar părea că nu mai putem susţine cu convingere ideea unei specificităţi chimice absolute a moleculei hormonului; acţiunea hormonală este dirijată şi în alte sensuri, atunci când cantitatea de hormon prezent în organism îngădue lucrul acesta. De altă parte nu putem renunţa uşor la noţiunea de specificitate chimică a unui hormon, conformă structurii Iui moleculare şi cu atât mai mult Ia conceptul de specificitate fizio- logică. De aceea trebue să găsim alte ipoteze pentru a da o ex- plicaţie existenţei hormonilor sexuali artificiali. Avem două posibilităţi pentru a interpreta faptele fără a com- promite noţiunea de «specific»: i) hormonii sexuali artificiali sunt utilizaţi de organism ca material de sinteză, transformându-i în oestronă, sau 2) atât hormonul artificial cât şi hormonii din clasa foliculinei sunt transformaţi în organism în molecule mult mai simple, care singure sunt înzestrate cu activitate oestrogenă. Deşi nu avem argumente hotărîtoare pentru una din aceste două interpretări posibile, sunt însă unele indicaţiuni de ordin experi- mental care nu ne permit să considerăm primul mecanism drept posibil. De exemplu: Verificarea acţiunii oestrogene a hormonilor artificiali se experimentează pe animale femele al căror ovar a fost extirpat; dacă — după prima ipoteză — hormonii artificiali ar servi drept materie primă pentru sinteza oestronei, această sinteză trebue să aibă loc chiar în ovar, care în acest caz lipseşte. De altă parte, e greu de conceput că substanţe aşa de diferite între 62 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ele, cum sunt stilbenii substituiţi sau derivaţii dibenzantracenului, s’ar putea transforma în foliculină. A doua ipoteză însă pare a fi mai verosimilă şi mai uşor de susţinut din punct de vedere chimic. Astfel se poate admite că molecula de foliculină se desface, după o schemă posibilă, în aşa mod încât să rezulte o moleculă de difenil. De altă parte s’a arătat experimental că unii produşi din grupa difenilului posedă activi- tatea oestrogenă. Nici această ipoteză însă nu lămureşte legătura posibilă dintre transformarea chimică pe care o suferă molecula hormonului şi activitatea fiziologică pe care o desfăşoară. Pentru a putea lămuri în mod ştiinţific legătura dintre aceste două procese, vom încerca să întregim aceasta a doua ipoteză cu unele dovezi experimentale care fac posibilă o înţelegere a fenomenului sub o perspectivă mai largă. Putem considera că acţiunea hormonală propriu zisă este re- zultanta unei transformări, — în sensul unei degradări, — a mo- leculei de foliculină. Această transformare, dacă are loc, nu se poate face decât treptat în organism şi în sprijinul acestei afirma- ţiuni putem cita unele constatări de ordin experimental. Se cu- nosc mai mulţi hormoni sexuali, toţi prezenţi la un moment dat în organism, înzestraţi cu acţiunea fiziologică identică, însă de intensităţi diferite. Astfel foliculină şi dehidrofoliculina sunt hor- moni oestrogeni; primul se găseşte în cantitate mai mare şi are o activitate mai redusă decât al doilea, care se găseşte în cantitate foarte mică şi are o activitate cu mult mai pronunţată. De altă parte, utilizând metode chimice, putem trece dela dehidrofoliculina (hormonul mai activ) la foliculină (mai puţin activ), supunând primul hormon unei acţiuni moderate de oxidare. Molecula de dehidrofoliculină, pierzând în această reacţiune doi atomi de hi- drogen şi trecând în oestronă, suferă astfel şi o degradare a activi- tăţii hormonale. Din aceste motive, putem considera că acţiunea hormonală este legată numai de posibilitatea pe care o are molecula unui anumit hormon, — respectiv dehidrofoliculina, — de a suferi în anumite condiţiuni acea reacţiune chimică care conduce la pier- derea a 2 atomi de hidrogen (dehidrogenare) dintr’o poziţie de- terminată. Procesul fiziologic se desvoltă în organism în mo- mentul şi din cauza acestei reacţiuni chimice Care conduce astfel la o sărăcire, la o degradare, a activităţii hormonale. HORMONI ARTIFICIALI 63 Desfăşurarea procesului hormonal ar semăna, sub raportul transformărilor chimice, cu un proces de natură enzimatică fără a fi însă reversibil ca acesta din urmă. Tot în sprijinul acestei ipoteze pledează şi constatarea că hormonii care sunt eliminaţi din orga- nism în cantitate mai mare au şi cea mai scăzută acţiune fiziologică. Nu putem stabili până la ce punct teoria specificităţii chimice satisface actualele cerinţe ale ştiinţei, notăm totuşi că imaginea dată de Fischer, — există numai o anumită chee care deschide o anumită broască, — rămâne încă valabilă pentru întreg domeniul biologic. Dovezile de ordin experimental, pe care le putem aduce astăzi în sprijinul mecanismului propus de noi, nu sunt nici numeroase şi nici hotărîtoare şi de aceea, până la noi probe, ipoteza de mai sus continuă să rămână în domeniul posibilităţilor de ordin spe- culativ. # * # Nu putem şti astăzi în ce măsură un organ este «indus în eroare » atunci când prezintă o anumite reacţiune faţă de un hormon artificial, identică cu aceea provocată de un veritabil hormon, căci nu putem examina problema decât din punct de vedere chimic, deci parţial, şi nu ştim în ce măsură cele două reacţiuni sunt iden- tice. Argumentele, care fac astăzi să deosebim între ei cei doi hor- moni şi care sunt numai de ordin chimic, poate să nu prezinte valoare din punct de vedere fiziologic. Nu avem argumente ho- tărîtoare pentru a putea face legătura între constituţie chimică şi activitatea fiziologică; toate dovezile care sunt astăzi la dispoziţia ştiinţei nu pot fi utilizate decât exclusiv pentru a demonstra ne- concordanţele. Când este vorba însă de concordanţe, de inden- tităţi, ca în cazul hormonilor sexuali, argumentarea sau lipseşte sau nu mai este valabilă. Criteriile chimice, de care ne servim spre a face asemănări şi deosebiri între molecule, nu pot servi pentru a găsi explicaţiuni în domeniul fiziologic. Din această cauză nu puten descoperi bazele specificităţii chimice şi nu se poate da pentru noţiunea de specificitate o singură definiţie cu conţinut ştiinţific care să fie valabilă în acelaşi timp, în domeniul chimic şi în acel fiziologic. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Legătura posibilă dintre procesul chimic şi fenomenul fiziologic trebueşte căutată poate într’un alt domeniu, în care aceste două discipline s’ar reflecta într’o egală măsură. Astăzi oamenii de ştiinţă încearcă mai degrabă să substitue după împrejurări, datele experimentale dobândite cu metodica şi în cadrele unei discipline, unei alte discipline. Acestea sunt însă metodele ştiinţei actuale care, pentru a cunoaşte mai bine lucrurile, trebue să le dividă, să destrame ansamblul în cazuri particulare şi unice, pe care le clasifică apoi în diversele compartimente ale unei discipline ştiinţifice. Drumul invers, de resinteză a acestui întreg din elementele care au fost divizate (pentrucă ştiinţa numai astfel poate să le cunoască), este foarte greu şi adeseori imposibil, căci ne lipseşte planul după care trebue să aşezăm cunoştinţele noastre elementare, pentru a constitui mozaicul care să ne redea întreaga şi adevărata faţă a unui fenomen. ION ZUGRĂVESCU FATA DIN VIS Fata din vis a pierit, Fata din vis a trecut... Povestea acum e sfârşită Dar când, oare când a ’nceput? E o linişte stranie ’n casă Ca ’ntr’un cer pustiu, fără îngeri. Inimă taci. Să nu plângi. Să nu sângeri. Aşteaptă mai bine. Poate, In vis va veni totdeauna Când peste apele vinete In nopţile reci trece luna. TOAMNA ACEIA Toamna aceia lângă munţi, Lângă poalele de ceaţă ale munţilor, Ne ’nnegurează şi azi ' Palida lumină a frunţilor. Prin văzduhul ei, brazii îşi plecau întunecimile, frământători. Ecourile lor se ’ntorc de departe Ca un vârtej de ninsori. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Zilele toamnei de-atunci, Luminile ei transfigurate, Mă ’nvălue cu gene de-amurg In singurătate. O, dacă poţi cu blesteme şi farmece Din gând şi din inimă frânge-le.. . Mereu, beţia lor mă cuprinde, Cu sevele-i grele ca sângeie. ACOLO LÂNGĂ MUNŢI Acolo lângă munţi, toamna Intre neguri şi brazi... Erai departe. Neliniştea de-atunci Mă cuprinde şi azi. ■ Nopţile toate sub palizi luceferi Zilele singure cu neguri de-argint. Ca un fum alb, prin visuri, — Braţele tale ’n alint. Apoi ai venit. Printre ierburi, Lângă florile de munte, aevea erai — Sus, pe colinele umede Cu-al brazilor verde alai. Culegeam flori împreună Flori galbene, cu arome de câmpie... Sus ne străjuiau neclintiţi Munţii cu-a lor veşnicie. A M A B O TE Te voi iubi mereu cum te iubesc De-atâţia ani sub spuzele tăcerii. Cu toamnele mă scutur şi renasc In mugurii şi ’n zarea primăverii. CICLU UITAT 67 Mă pierd într’una şi din nou m’adun Precum furtuna îşi adună norii, Pogor din noapte lin ca un izvor Spre mările de foc ale-aurorii, Mă chiamă dorul, chinul mă alungă, Se sbate ’n mine demonul visării... O, de m’ar coperi cu albe văluri Ninsorile de-azur ale uitării I Să dorm adânc sub alba lor urzeală Ca o cetate stinsă în abisuri, Să-mi piară umbra vechilor nelinişti, Fantomă de chinuitoare visuri, — Şi drept, ca un stejar culcat de vânturi, Să putrezesc sub zodia de veci Când steaua—singură—pe mări şi codri îşi luminează sborurile reci. JOC DE COPII Anii au trecut ca un val . Mereu legănat sub stemele lunii, Pe o mare stăpânită într’una De duhul furtunii. In tiparele inimii toate sunt treze Imagini de-atunci, speranţe şi trude, Bruma dimineţilor, umbre şi stele Miresmele nopţilor, crude. O, amarul acelor tristeţi Revine ca un val repezit în stâncă; Tu auzi cum răsună ’n străfunduri Prăpastia lor adâncă? O, dar totul n’a fost decât O glumă ciudată; o ştii... Un joc liric şi trist — Joc de copii. 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE PRINTRE UMBRE Te regăsesc printre umbre Cu-acelaşi zâmbet, cu aceleaşi priviri. Sfioasă — uneori — ca o taină, Fluidă ca un lan de trestii subţiri. Senină şi tristă — jocul tău favorit, Jocul ştiut al acelor zile... Mai stărue urmele noastre, urmele In uitatele lor argile. De undeva de departe Din codrii sfioaselor umbre Cornul prelung al lunii Ne ’ntoarce ecouri sumbre. Sunt demonii nopţilor noastre, Demonii uitaţi ai iubirii; Neliniştea lor — pârâu înspumat Sub stelele nemuririi! N’AI VREA...? N’ai vrea să retrăim o clipă numai Acele zile cu beţia lor de brume, Tristeţile şi vechile nelinişti, Ameţitorul vis peste genune? N’ai vrea să-mi dai ca altădată mâna Şi buzele cu zâmbete, şi ochii, Să mă ’nfioare lin ca o pădure Foşnirea de mătase-a unei rochii? Nimic din câte-au fost să nu mai fie, Când inima — aceeaşi — ţi le cere? Zâmbeşte-mi, ca în serile de-atunci, Cu buzele crispate de durere. CICLU UITAT 69 AE TERNA Prin anii târzii, Prin zile târzii, Aceeaşi rămâi: Icoană a Sfintei Marii. PLECARE Scriu poate ultimul poem, Ultimul joc la despărţirea noastră Lin, ca o lină cădere de stele Pe bolta albastră. Mâine păşesc în hora ciudată, In hora umbrelor. La festinul lor, Demoni de fier, lugubri convivi, Ne vor soarbe sângele clocotitor. Mâine, mâine, voi întâlni Pe un câmp aurit de lună, Spectrul Ei, — cuprinzându-ne Cu bucuria-i nebună. Numai oasele ne-or mai rămâne Spălate de ani, — ivoriu de flute; Sub stele, sângele nostru — pârae De ape neîncepute. EHEU FUGACES Şi totuşi, anii se duc înapoi, tot mai departe. Tinereţea noastră — cu ei... Noi — tot mai aproape de moarte. Curând vom pleca spre abisuri, Curând — pe apele vremii. Tovarăşi de veci: Nefiinţa Scarabeii şi viermii. VLAICU BÂRNA ZEUL Zilele mele s’au scurs, liniştite ca cerul de vară. N’am cunoscut niciodată, Lamprissa, plăcerea amară. Ochii mei n’au cunoscut niciodată arsura de lacrimi, Trupul meu fraged şi tânăr departe stătuse de patimi. Nu ştiu ce zeu a voit să-mi sfâşie viaţa senină. Sunt ameţită, Lamprissa, ca omul ce-i beat de lumină. Simt cum o dulce sfârşeală-mi pătrunde tot trupul subţire, Pieptu-mi se sbate şi ochii-mi sunt umezi de-o caldă simţire. Toate le ştii tu, Lamprissa. In zori ne sculam amândouă Şi ne scăldam pe ’ntuneric, ca florile noaptea în rouă. Ne pieptănam la lumină—ţi-aduci tu aminte, surioară? — Pentru a strânge ’n cosiţe a razelor mândră comoară. Cât era soarele sus, torceam şi ţeseam împreună. Pânza de in era fină şi albă ca raza de lună. Caprele-apoi le păzeam împreună, stând sus pe stâncă. Noaptea ades ne-a găsit pierdute în zarea adâncă. Stele ardeau în văzduh, aprinzându-ne ’n suflet lumine, Cântecul nopţii-şi ţesea armonia din blânde suspine. Astfel, în noapte, stăteam amândouă cu ochii la stele. Nopţile verii sunt scurte, Lamprissa, ca clipele rele. Viaţa-mi curată şi plină era ca o rujă ’nflorită. Vântul fierbinte de patimi suflă peste ea o clipită. Nu ştiu ce zeu mă atinse, în noapte, cu suflu-i fierbinte. Ştiu că din clipa aceea tot haosu-mi urlă în minte Vântul îmi scutură ruja, — bogată şi dulce risipă. Anii senini mi s’au dus, mi s’au dus ca un vis de o clipă. ZEUL 71 Nu ştiu ce zeu mă făcu să cuprind adâncimile firii, Cine făcu să-mi pătrundă în inimă patima lirii, Cine e cel ce mă ’mbată cu caldă mireasmă de floare, Cine îmi arde obrajii cu blândă mătasă de soare? El mi-a robit trupul tot, în sufletul meu locuieşte, Mâna mi-o poartă pe liră şi ’n cântece line-mi vorbeşte. Patima sfântă în mine cu flacără tainic aprinde. El, numai el, şi viaţa şi visul întreg mi-1 cuprinde. Cine e zeul puternic ce ’n suflet îmi zace şi cântă? Cerul întreg şi pământul cu drag către el se avântă. El e puternic şi mare, — e mult adorat în Larissa. Mâna mi-o poartă pe liră, măreţul Apollo, Lamprissal ZORICA LAŢJCU HERMANN HESSE Scriitorul german de circulaţie europeană, Hermann Hesse, este ultimul cavaler din şirul glorios al romanticilor. El este pe linia lui Jean Paul, de care-1 leagă iubirea de natură şi de neliniştile inimii, este graţiosul şi piosul romantic din şcoala fraţilor Brentano şi a lui Holderlin. In sufletul lui poartă pe toţi nerealizaţii, şi dacă aş putea da cuvântului înţelesul cel bun, aş zice pe toţi neisprăviţii, ale căror temeri, necazuri, doruri şi experienţe le găsim în opera lui. Hermann Hesse nu iubeşte cărţile de mare format. La el arta scrisului constă în puterea de a reduce, de a omite. O propoziţie, o tăcere, înlocueşte un întreg capitol. Ceea ce atrage la el, nu este tehnica romanului şi a teatrului de pasiuni etalate, dar nici abstrac- ţia şi goana după impresie. Mai mult ca niciunul din poeţii contem- porani, Hermann Hesse este înrădăcinat în tradiţie. El este însuşi cântecul popular german în infinitele lui variaţiuni. Şi este mai mult: este interpretul profunzimilor şi înălţimilor lui. Modulaţiunile, colo- ratura, arabescurile şi contrapunctul de abia te mai lasă să recunoşti melodia iniţială. Paginile lui Hermann Hesse amintesc de Schubert, de Hugo Wolf, de Chopin şi de Mozart. Dar la bază găsim întotdeauna cântecul popular. Găsim copacii, liniştea, parcul, pădurea Neagră şi Odenwaldul, grădina care doarme, noaptea fremătătoare şi moar- tea, pentru care găseşte cuvintelor fraţilor franciscani. Pentru spiri- tul pătrunzător al acestui poet nu există înflorituri; cuvântul său măsurat, şlefuit, exprimă îndeosebi stările inimii, cu aceeaşi putere cu care reuşeşte să le dea strălucirea şi pregnanţa. Pentru a înţelege însă mai bine firea ciudată a poetului, însin- gurarea lui nu numai literară ci şi omenească, cât şi înrudirile sale spirituale, trebuie să cunoaştem familia din care se trage. HERMANN HESSE 73 S’a născut la 2 Iulie 1877 în oraşul wiirtemburghez Calw, pe Na- gold. Cu toate astea, niciunul din părinţii săi nu- era suab. După tată avea şi sânge balt. Unul din străbuni a fost soldat hanseatic la Liibeck, cu trăsături fine, deşi tip puternic, cu ochii albaştri vii, păr deschis şi temperament calm, liniştit, înclinat spre plăcerile nobile şi cavalereşti ale vieţii. Mama sa se născuse în India răsăriteană, tatăl ei fiind misionar calvin din Neuchâtel. Bunicul său după mamă este unul din primii misionari pietişti în India. Aici îşi descopere un extra- ordinar talent pentru limbi. El învaţă multe dialecte indiene, stă în legătură cu numeroşi savanţi filologi şi scrie în domeniul acesta foarte multe cărţi. Nu mai puţin interesant este şi bunicul său după tată. Medicul Hermann Hesse este un om vioi, plin de viaţă, cu o mare pasiune pentru florile din grădina sa şi pentru religie. In casa lui Biblia se citea zilnic. Deci şi acest bunic este pietist. Fiul său Johannes, tatăl poetului, devine la 21 ani predicator misionar. De sigur că Hermann Hesse a suferit magia numelui bunicilor, amândoi cu numele de Hermann. Părinţii săi, legaţi prin activitate de oraşul Calw, care i-a asimi- lat, erau mult deosebiţi ca înfăţişare. Mama, sosită din India, avea o figură de ţigancă, în timp ce tatăl său avea o figură de nobil balt. Johannes Hesse, care a fost pentru un scurt timp în India, n’a putut suporta clima, de aceea s’a întors şi a fost trimis la Casa Gundert, unde a redactat 11 ani revista misionară « Basler Missionsmagasin ». In casa indclogului, care devine a doua sa familie, îşi găseşte şi vii- toarea tovarăşe de viaţă. Astfel poetul Hermann Hesse îşi petrece copilăria între trei şi şapte ani nu în Suabia, ci la Basel. Calwul este descris de poet în multe cărţi. II găsim în « Schon ist die Jugend », « Unterm Rad », « Knulp », « Mârchen ». Intr’o veche şi puţin cunoscută carte a sa, apărută înainte de « Camenzind », există un scurt impromptu, intitulat « Convorbire cu mutul», care dovedeşte o dragoste aproape geloasă de locul natal. Dar atmosfera spirituală a acestui oraş este amintită de abia mai târziu. Pietismul micului orăşel, totuşi de extindere mondială, l-a preocupat mult pe Hesse. In el găsim rădăcinile sale spirituale, ale conştiinţei sale estetice, ale felului său de viaţă şi ale celor mai de seamă conflicte spirituale ale sale. In această lume i se desvoltă simţul pentru natură, pe care o redă atât de sensibil, într’o limbă ale cărei 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE subtilităţi Ie-a învăţat dela bunicul şi tatăl său, constituind pentru el un atât de flexibil instrument. Pietismul, cu toate că multora le provoacă un zâmbet, nu trebuie desconsiderat. Un Schelling, un Megel, Morike, Holderlin, Strauss ori Fischer nici nu pot fi concepuţi fără el. Mişcarea aceasta trebuie înţeleasă ca o tendinţă de a împăca în mod practic marea discor- danţă creată de Reformă. Importanţa ei filologică, de care se leagă o serie de studii şi traduceri din limba indiană, chineză şi japoneză, este cu totul deosebită. Oamenii acestui curent sunt mult mai liberi în consideraţiile lor asupra mişcărilor spirituale hinduse şi brahmane, pe care şi le-au apropiat. Realizând o cunoaştere a templelor şi zeităţilor păgâne, ei au depăşit cu mult cadrul mişcării romantice. In tinereţe, Hermann Hesse nu şi-a căutat idealul artistic într’un cenaclu, curent literar ori experienţă proprie. Nu, el îl căuta în cărţile vechi, în biografiile timpurilor trecute şi în legendele italiene. El găseşte pentru fiecare situaţie cuvintele adecvate. In localuri de noapte ştie să spună complimente spaniole cu aceeaşi uşurinţă cu care, acasă în singurătate, se ocupă de părţile nobile ale sufletului. In acest ideal se împletesc demonica vioară a lui Lenau şi sunetele vesele ale Renaşterii. Poetul rămâne şi în căsnicie un izolat. Soţia sa e prea legată de familia proprie şi nu are înţelegere pentru veselie. Anonimatul uman al poetului începe să se disolve de abia după 1911. Nici relaţiile sale cu lumea externă nu sunt mai uşoare. El îşi găseşte greu adevărata sa poziţie în lume, un fapt care se oglindeşte puternic în opera sa. «Camenzind » de exemplu, este un afront adus culturii şi lumii moderne. Aceeaşi operă care poate fi luată drept inofensivă, constitue o periculoasă divergenţă cu cultura actuală. In cărţile scrise pe Bodensee, Hesse se strădueşte să renunţe la problematica socială. Pe atunci îi lipsea încă experienţa. Dar depre- siunile produse de războiul mondial găsesc la Hesse o mare rezo- nanţă. « Demian » este o creaţie mai mult simbolică decât reală. Mai târziu, Hesse cel din «Camenzind » reapare. «Pot iubi pietrele — scrie el — copacii şi scoarţa lor. Acestea sunt lucruri. Dar nu pot iubi cuvintele, de aceea învăţăturile nu înseamnă nimic pentru mine. Nu există un lucru care să fie Nirvana. Nu există decât cuvântul HERMANN HESSE 75 Nirvana ». In « Kurgast» acest limbaj devine agresiv. In sufletul poe- tului se dă lupta între lumea creaturilor şi lumea mecanizată, care pentru el nu are nicio realitate. De aici şi până la convorbirile anar- histe de noapte ale lui « Steppenwolf» nu mai este decât un pas. In prăbuşirea civilizaţiei dimprejur, el îşi simte anacronismul, iar în singurătatea lui absolută, încearcă să găsească viaţa, într’o oarecare măsură, suportabilă. * * * Copilăria lui e plină de parfumul florilor şi al morţii, de lacrimi şi temeri care depăşesc cu mult o limită normală. El încearcă să evite întotdeauna această copilărie învăluită în mister, de aceea crează deasupra ei. Temerile îngrozitoare din acei ani îl fac să iubească pe Baudelaire şi pe Chopin. In însemnările lui « Hermann Lauscher» găsim foarte multe lucruri interesante din copilărie. El ar dori să ştie cum beau copacii apă cu rădăcinile. Dar învăţătorul la şcoală ştie o sumedenie de lucruri plictisitoare, în afară de aceasta. Lau- scher regretă mai mult supărările făcute mamei decât tatălui. O seară în care merge să se culce fără sărutul mamei, nu e uitată niciodată. Corecţiunile făcute de tatăl sau, deşi le recunoaşte, îl amărăsc mult. Acest copil nu poate uni piozitatea de persoana care-i aplică corecţia. De aceea el va compara în viaţă totdeauna, în modul cel mai sever, cuvintele cu ţinuta oamenilor. Caracteristic operei lui Hesse este că ea rezultă din observaţie. Fiecare epocă a vieţii sale e descrisă pe bază de experienţă şi obser- vaţie. Am putea considera acest fapt un narcisism foarte evoluat, dar totodată şi o necesitate de a da lumii socoteală despre sine. Nici- unul din poeţii de azi nu scrie cu atâta sinceritate despre lucrurile care-1 înconjură. La niciunul imaginile şi cuvintele nu sunt atât de cumpănite şi gândite, izvorînd dintr’o mare cunoaştere a limbii. Fiecare lucru pe care-1 spune este desvăluit în esenţa sa. Limba sa e matură, desăvârşită, iar proza e calmă, profundă, înţeleaptă, simplă, lucrată şi totuşi fără artificii. Toate acestea sunt la poet o consecinţă a preocupării de sine, de propriile impulsuri şi simţuri, ca şi când şi-ar fi examinat fiecare moment al vieţii şi l-ar fi distanţat şi obiec- tivat. In afară de Goethe, aproape că nu există poet care să se fi observat atât de mult ca Hesse. Toate sentimentele sunt la el foarte libere, curate şi ascuţite. - 7(5 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In cărţile pe care le-a scris, Hesse a spus despre viaţa sa tot, sau ceea ce n’a spus, a trecut intenţionat sub tăcere. Poetul îşi aduce aminte de acei ani în care credea că a iubi este ceva pentru copii, că numai aceştia au gândurile delicate, jena simţurilor şi a lacrimilor de dragoste. O epocă în care Hesse nu-ţi descrie viaţa, este aceea a alegerii carierei. Familia l-a destinat să studieze teologia la Maulbronn. Fuga lui Hermann Heilner din « Unterm Rad » este propria sa fugă din acest seminar. Cartea nu este tipică pentru creaţia sa literară. Se simte un fel de reticenţă, precauţie şi străduinţa de a păstra o apa- renţă liniştită. Ruptura cu familia din cauza carierii la care a renunţat a lăsat mult timp în sufletul lui Hesse o rană. In « Siddhartha » con- flictul cu părintele său se rezolvă armonios. Intr’o scurtă autobio- grafie (Neue Rudschau 1925) poetul vorbeşte de acei ani, afirmând că la 13 ani era decis să se facă poet sau să renunţe la orice. « Există fel de fel de meserii pe lumea aceasta — scria Hesse — pentru fie- care există o şcoală pregătitoare, numai pentru poeţi nu. Era îngăduit să fii poet şi chiar o cinste, dar să vrei să fii era ridicol şi chiar ruşinos. Despre aceste lucruri mi-am dat în curând seama ». Faptul că Hesse fuge din seminar nu e atât de neobişnuit cât modul în care săvârşeşte fuga. Se pare că în Suabia există o adevă- rată nevroză a celor care sufereau de pe urma seminarului. Holderlin a suferit îngrozitor la Maulbronn, tot aşa Waiblinger şi Morike. Hesse simte că la Maulbronn urmează să fie «omorît» fără să ştie de ce. Intr’un articol intitulat «încăpăţânare » scris în timpul războiului mondial, spune că a asculta este o virtute. Dar, a asculta de cine? A asculta de legile făcute de oameni sau de propria ta lege? Numai încăpăţînatul nu întreabă de legi; el are legile sale proprii, ca şi eroul care are curajul să-şi urmeze calea destinului. Articolul e scris în epoca lui « Demian » când două lumi stau faţă în faţă: voinţa sa pro- prie şi voinţa celor din jur. Dar Hesse nu e dispus să cedeze, şi cu atât mai puţin să capituleze. După fuga dela Maulbronn, Hesse cere să fie trimis la Basel. Problemele care se pun cu această ocazie încep în Hermann Lauscher, pentru a fi continuate în Demian şi a se termina în Steppenwolf, prin dizolvarea propriului său eu. HERMANN HESSE 77 Hermann Hesse este un autodidact. Cunoştinţele şi convingerile sale despre artă, morală şi religie le-a dobândit singur. «La cinci- sprezece ani am început energic şi conştient educaţia mea ». Nu este vorba de educaţia pe care a avut-o acasă cu prisosinţă, ci de o edu- caţie romantică a simţurilor, care n’avea nimic comun cu realitatea. Mama sa avea o dragoste rece, era dedicată Domnului, iar tatăl său era uneori de o severitate draconică. « Pios n’am fost decât până la treisprezece ani, — recunoaşte poetul. La patrusprezece ani gândirea mea a devenit lumească şi în curând pietismul a devenit pentru mine ceva subaltern, ceva lipsit de gust. In prima mea tinereţe m’am revoltat împotriva lui». In opera lui Hesse educaţia şi autoeducaţia iau proporţii foarte mari. « Demian » îşi face educaţia prin prieteni şi femeie; morala este înlăturată în favoarea unei lumi interioare izgonite, stingherite. Omul poartă în sine multe lumi. Acestea trebuie să iasă la lumină pentru ca să poată începe o educaţie constructivă. Apoteoza autoeducaţiei o găsim în « Siddliartha ». Băiatul de misionar părăseşte casa părintească în care a trăit conform tuturor riturilor şi se duce să-şi facă educaţia la un negustor şi o curtezană. Viaţa trebuie să înceapă dela început. Concluziile la care ajunge nu sunt deci rezultatul ascultării şi al învăţăturii, ci al experienţelor şi al durerilor. « Steppenwolf » una din cele mai interesante opere ale poetului, este tot o carte de educaţie. Pentru a disolva conturul său interior puternic, îi trebuesc contraste mari, de aceea intră în şcoala unei dansatoare şi a unui saxofonist. El vrea să fie un om al timpului său, să nu fie înşelat în viaţă. Această viaţă nu este nicidecum o plăcere pentru el, dar totuşi e obiectul meseriei sale. Este o forţă pe care o stăpâneşte şi o menţine în echilibru, pe care o poate desco- peri, sublima şi pe care trebuie s’o cuprindă cu sufletul său înainte de a o reda. Germania este un stat cu o permanentă tendinţă de reformă. Cu toate acestea Hermann Hesse pune problema educaţiei şi a şcoalei într’un mod foarte serios. In nicio altă ţară nu apar atâtea romane educative ca în Germania, majoritatea autorilor fiind autodidacţi. Problematica lui Hesse e tipică, şi mai jos ne vom da seama de ce s’a făcut în jurul operei sale o tăcere din ce în ce mai mare. Spre deose- bire de Franţa, unde elevii eminenţi ajung deobicei oameni de seamă, 7» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unde figuri ca Rimbaud sunt excepţii, în Germania lucrurile se pe- trec tocmai dimpotrivă. In confesiunile sale, Hesse nu tinde să rezolve probleme; el merge totuşi pe drumuri noui. Se poate afirma că din aceste cărţi înveţi să te cunoşti mai bine, chiar dacă dela triumful spiritului mergi până la apăsătorul infern al conştiinţei. In « Demian » Hesse a încercat să îmbine în persoana sa tipul german cu cel protestant şi să-l mântu- iască. Dar pentru a ajunge aici, a trebuit să asimileze toate neliniştile, imoralitatea, demonismele, romantismul şi pe Steppenwolf însuşi. Conflictul de educaţie este în Germania tradiţional. Cele mai de seamă exemple sunt Luther, în filosofie Fichte şi Kant, iar în literatură Goethe, Schiller şi Herder. încăpăţânarea, o trăsătură a caracte- rului german, este la Hesse atât de pronunţată, că merge până la înclinarea spre sinucidere şi nevroză. In timpul războiului mondial el îşi apără opera faţă de critică, aşa cum numai un Luther sau un Calvin ar fi făcut-o. Cunoştinţele dobândite în biblioteca din Calw sunt amplificate la Tiibingen, unde Hesse nu merge ca student, ci ca negustor de cărţi. Aici studiază cu multă atenţie pe Goethe, căruia mişcarea pietistă nu i-a fost străină. La douăzeci şi doi de ani, adică în 1899, Hesse a plecat la Basel, fiind deja cunoscut ca poet şi literat. Apăruseră deja « Cântecele ro- mantice » şi « O oră după miezul nopţii» schiţe cărora Rilke le-a acordat o deosebită consideraţie. In acest oraş, centrul pietiştilor, Hesse începe să câştige mai bine, atât cât să-şi poată permite o ex- cursie şi să aibă câteva relaţii. Tot la Basel termină pe «Hermann Lauscher », care apare în 1901, studiază pe Nietzsche, poezia roman- tică şi pe Jakob Burckhardt. Numai datorită cunoaşterii lui Nietz- sche se poate explica de ce două cărţi atât de apropiate, ca Lauscher şi Camenzind, sunt atât de deosebite una de alta. Lauscher este o reîntoarcere spre trecut, spre tristeţe, cu nuanţe şi cuvinte pe care tot atât de bine le-ar fi putut întrebuinţa Hofmannstahl, George, Trakl ori Maeterlinck. Lauscher este un timid, nu are educaţie, nu ştie săruta mâna unei femei elegante şi nu ştie lega cravata. Severi- tatea conştiinţei şi coralele învăţate acasă i se vedeau în maniere. Cultul pentru estetic este la Hesse foarte mare. « Ştiu că religia mea nu e bigotism — scrie Hesse. Această religie poate da înălţarea, HERMANN HESSE 79 care în puritate şi spiritualitate este aproape de aceea a sfinţilor ». Şi mai departe: « Pentru noi esteţii, singurii inamici sunt credincioşii. Ei cunosc profunzimea vieţii de toate zilele, ştiu ce însemnează res- pectul adevărului şi al unui ideal. Dela prăbuşirea antichităţii numai aceste două căi s’au ridicat deasupra comunului». Spre sfârşitul şederii sale la Basel, Hesse e pe cale să împace pro- testantismul cu catolicismul în idealul romantic. Majoritatea ro- manticilor sunt de provenienţă pietistă şi însuşi pietismul este un fel de compromis între cele două religii. «Peter Camenzind » este opera care-1 face pe Hesse celebru. In ea găsim vinul, soarele dar şi' înfrăţirea cu moartea. Romancierul Paul Ilg a atras atenţia edito- rului Fischer asupra lui Hesse. Acesta cere poetului să-i prezinte un manuscris. « Este prima recunoaştere şi încurajare ce mi s’a făcut», scrie Hesse. Şi în anii cei mai grei, Fischer a înţeles să întreţină at- mosfera unei elite intelectuale, un sprijin care dădea operei un fel de realitate, chiar înainte de apariţie. Este probabil că această editură a dat lui Hesse acel sens care-i era necesar şi fără care, întreaga sa operă n’ar fi fost poate unde este azi. ■ « Camenzind » este cunoscut de un cerc larg de cititori. Vehemenţa cu care poetul încearcă să-şi facă o patrie este foarte mare. Părinţii lui puteau fi consideraţi tot atât de bine ruşi ca şi englezi, francezi şi elveţieni, ca şi indieni. Până la treisprezece ani, când s’a naturalizat german, poetul era supus elveţian, cum a cerut să fie din nou, după războiul mondial. Totuşi problema unei duble patrii a rămas, pen- trucă poetul şi-a petrecut la Calw cea mai frumoasă parte a copilăriei. Dacă Lauscher este rezultatul studiilor şi al bibliofiliei, Camenzind este pasul în viaţă, în natură, este descoperirea sa proprie. Odată cu apariţia lui Camenzind, începe în viaţa lui Hesse epoca burgheză. In vara anului 1904 se însoară cu Maria Bernoulli, care e cu nouă ani mai în vârstă decât el. Pentru noi, ea este femeia căreia Hesse îi închină în 1913, după ce s’au separat, una din cele mai mi- nunate poveşti ale sale, întitulată « Iris ». « Dacă ar fi să trăiesc cu un bărbat spunea Iris — ar trebui ca muzica sa lăuntrică să fie în concordanţă cu a mea, şi singura lui dorinţă ar trebui să fie ca această muzică să fie în armonie. Atunci vei înceta să mai devii celebru, casa ta va fi liniştită, iar cutele de pe fruntea ta se vor netezi. Câteodată spui că rostirea numelui meu îţi aduce aminte de ceva sfânt, înde- 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE părtat. Eu cred că sufletul tău a pierdut acel ceva sfânt şi îndepărtat şi ar trebui să te trezeşti ca să regăseşti ce ai pierdut ». In felul acesta vorbeşte o vrăjitoare. Poetul care-şi dă seama cât de greu este să dai ceva acestei femei frumoase şi reci, vrea să lupte cu toate problemele vieţii, nu să renunţe la ele. După ce s’a însurat, s’a aşezat în satul Gaienhofen pe Bodensee, aproape de natură şi de pământ. Scurta biografie pe care ne-o dă din această epocă, ne face să credem ca evoluţia lui s’a terminat. El e mulţumit că a dovedit celor de acasă că şi scrisul are laturile sale bune şi e măgulit că a învins atâtea adversităţi. In Gaienhofen se pare că anii de studiu s’au terminat, ca şi pro- blemele autoeducaţiei. Izolarea are totuşi pentru Hesse un sens. La Basel problemele deveniseră prea ameninţătoare. Deşi renunţă la aparatul intelectual, el este totuşi departe de a fi satisfăcut cu această viaţă. In soţie, în care aude vocea iubită şi temută a mamei, nu gă- seşte tovarăşul care să-l înţeleagă. Schiţele din această epocă sunt edificatoare. In mediul calm al casei, cu muzică de Schumann şi Chopin, se trezeşte nostalgia după cavaleri şi castele spaniole, apoi un fel de a se simţi vinovat, de a se acuza, şi dorinţa de fugă (Wenn es Abend wird). In schiţa « Lindenbliite », care datează din epoca în care-şi clădeşte casa, fericeşte pe călători: «Pe fiecare din voi îl văd ca pe un rege. Chiar dacă-i dau câţiva bani, el e mai bogat decât mine, e un cuceritor. Dar şi eu sunt cu voi. Cunosc dorul de ţară, lip- surile şi nesiguranţa. Intre mine şi oamenii cu socoteli nu s’a încheiat nicio înţelegere. Aud în mine cum mă cheamă vocea din tinereţe şi n’am de gând să-i devin necredincios ». Epoca burgheză nu însemnează nimic în viaţa lui Hesse. Viaţa sa de pe Bodensee se aseamănă cu a lui Walt Whitmann pe lacul Michigan şi a lui Knut Hamsun în Fiorduri. Dar vocea lui Knulp şi a lui Steppenwolf îl chiamă. In căsătorie, poziţia sa e destul de ciudată. In « Roshalde » roma- nul căsătoriei, el va lupta pentru salvarea sufletului copiilor împo- triva mamei. Tensiunea dintre femee şi bărbat este la el tensiunea între a fi şi a deveni, între linişte şi mişcare, între armonie şi diso- nanţă. Hesse, ca şi Strindberg, este un admirabil observator al tuturor nuanţelor sufleteşti. In femee Hesse vede întruchipată mama şi so- ţia. Atâta timp cât soţia are chipul mamei, el se simte acuzat, iar când e numai soţie, atunci devine străină, duşmană. In primele cărţi HERMANN HESSE 81 ale lui Hesse toţi tinerii suferă pe urma unei iubiri neînţelese. Toţi aceşti tineri n’au noroc, ei vor să fie mângâiaţi de prietene, dar au opriri şi ajung să li se pară că a fi îndrăgostit este o absurditate. Problematica de pe Bodensee are totuşi format, dar poetului îi lip- sesc termenii de comparaţie pentru a se putea verifica. Puternica dorinţă de evadare îl decide să facă o călătorie în India, ţaia pe care o cunoaştea atât de bine din casa părin- tească. Dar cu această împrejurare, cultul Indiei se sfarmă. In loc să se reîntoarcă eliberat, el îşi simte şi mai grea şi mai apăsătoare situaţia. . Când izbucneşte războiul mondial, în 1914, Hesse are închiriată la Ostermundigen la Berna o casă, unde primeşte un cerc de prieteni, însufleţirea sa patriotică nu este de loc mare. In această epocă scrie romanele « Roshalde » şi « Gertrud » Poeziile dovedesc o atât de mare luptă interioară că este aproape de marginea prăpastiei. «Die Musik des Einsamen » este una din cele mai tipice confesiuni. In acelaşi timp publică în ziarul « Neue Ziircher Zeitung » un articol întitulat « O Freunde, nicht diese Tone ». El cheamă pe toţi poeţii şi gândi- torii Europei să salveze pacea. Romain Roland a scris cu această ocazie despre el că este « au dessus dela melee » şi că dintre toţi poeţii germani, este singurul care a păstrat în acest război demonic o atitu- dine goetheană. La el simţul vechi aleman, universal şi puternic în felul cum a existat pe timpul Staufenilor, era foarte accentuat. Presa germană, care n’a încetat nicio clipă să-l preţuiască, l-a criticat ca pe un trădător. Doar câţiva prieteni au curajul să-l apere. In anul 1926, când este invitat să citească cu ocazia unei comemorări a lui Schiller, unul din ziarele din Stuttgart, afirmă că este « de neînţeles » această invitaţie. Dar care a fost atitudinea lui Hesse în timpul războiului? Deşi pe jumătate elveţian, el s’a pus la dispoziţia Consulatului german şi împreună cu profesorul Waltereck a înfiinţat o secţie exteritorială pentru aprovizionarea prizonierilor de război germani cu cărţi de li- teratură. Tot Hesse conduce publicaţiunea « Sontagsboten fiir deut- sche Kriegsgefangene». Hesse suferă cumplit din cauza «marilor timpuri». Nici zece ani mai târziu, când publică Steppenwolf, nu poate uita critica adusă lui de presa germană, ce a constituit pentru el un imbold spre o nouă estetică. 6 8z REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Divejgenţele de atunci, cât şi conflictele personale, îl aduc într' o stare de nervi insuportabilă şi se internează în sanatoriul Sonnmatt din Lucerna, unde este tratat de tânărul medic D. B. Lang, elevul lui Jung, şi are ocazia să cunoască amănunţit toată psihoterapia. In cărţile care urmează după Lauscher, deasupra căreia fâlfâe imagina mamei, găsim o tânguială, o nemulţumire, când pe faţă când ascunsă. Tendinţa poetului de cercetare îl duce la revoltă, la nemulţumire şi melancolie. Este ciudat că în tinereţe Hesse se simte bătrân şi abia la bătrâneţe reuşeşte să se elibereze şi să fie cu ade- vărat tânăr. In romanul « Gertrud » el încearcă să-şi dea seama de motivul izolării sale. Profesorul vorbeşte elevului său astfel: «Dum- neata eşti bolnav în spirit. De sigur medicii nu cunosc această boală. Este înrudită cu « moral insanity » şi ar putea fi denumită şi indivi- dualism ori singurătate închipuită ». Hesse scrie aceste rânduri când nu cunoaşte încă pe Jung şi pe Freud, dar citise filosofia romantică şi cunoaşte' drumul spre sine. Experienţa războiului îl apropie pe Hesse de viaţă. In acest timp citeşte pe Freud, pe Lang, Bleuler şi Steckel. Concluziile la care ajunge Lang în psihanaliză sunt datorite unei convingeri creştine catolice, conform căreia individul este responsabil de toate împrejurările vieţii exterioare. Rezultatul cercetărilor şi al convorbirilor cu medi- cul dela Lucerna, este redat de Hesse parţial în «Mărchen » şi pe larg în romanul său « Demian » care a luat naştere în 1917, în mod vehement, aproape ca toate cărţile lui Hesse. Convorbirile dintre Hesse şi medicul său sunt redate în forma apolinicului pus faţă în faţă cu dionisiacul. Toată cartea oscilează între real şi ireal, în colori şi tonuri de o mare fineţe, pe care numai un mare artist le poate întrebuinţa. O astfel de carte n’a putut lua naştere decât în împre- jurări extraordinare. Demian, una din cele mai profunde şi rare cărţi ale literaturii germane, este opera care-1 duce pe artist spre sine, spre eul său, cel mai ascuns, este un imn adresat mamei. Frâu Eva, o femee încon- jurată de toate elementele furtunatece de dincolo de real, este cultul eului legat de cultul mamei. Stilul este clar, străveziu şi totuşi într’o lumină lunatecă. Până la sfârşit învinge însă lumina. După cum am spus la început, muzica şi indologia au jucat un rol foarte mare în viaţa lui Hesse. Când scrie Siddhartha, Hesse HERMANN HESSE 83 aprofundează cunoştinţele sale de teozofie şi pentru prima dată apare în opera lui divergenţa dintre occidentul personal şi orientul impersonal, cu Confucius, Laotse şi Bhagavad Gita. Primele studii de chineză apar în «Das Haus der Trăume » şi apoi în « Mărchen », « Klingsor » şi « Bilderbuch ». Dela Camenzind până la Siddhartha este o cale enormă. Mediul din Camenzind este foarte restrâns, pe când Siddhartha îşi începe evoluţia într’un palat. Totuşi cele două cărţi se întregesc; una în- cepe acolo unde se termină cealaltă şi ambele sfârşesc în natură. Anii de oscilaţie ai războiului, în care politicienii şi nu poeţii re- prezintă umanitatea, sunt pentru Hesse foarte bogaţi în experienţă. Cu « Demian» Hesse ispăşeşte ultimul rest de nebunie şi de vis. Ce însemnătate mai avea că erai poet, când toate realităţile oscilau? In Germania, politicienii dela sfârşitul războiului mondial erau extremişti, anarhişti şi comunişti. Oricât ar fi fost Hesse de anti- burghez şi desrădăcinat, această epocă nu era pentru el binevenită. Knulp are o ţinută, o puritate sufletească, are maniere şi e curat. Dacă Hesse nu era de acord cu regimul lui Wilhelm II, aceasta nu însemna că el este anarhist. « Zarathrustas Wiederkehr», scrisă în Decemvrie 1918, este testamentul revoluţionar al lui Hesse şi cea mai de seamă publicaţiune politico-bterară a sa. In 1919 apare « Demian ». Hesse alege numele de Emil Sinclair, pentrucă în acea epocă citise pe Holderlin, al cărui cel mai bun prie- ten se chema Sinclair. Cât de legat este Hesse de germanism o dovedeşte faptul că în Iulie 1919, când se serba 100 ani dela moartea lui Keller, el aminteşte de următoarele cuvinte ale acestuia: «Welie einem jeden der nicht sein Schicksal an dasjenige der offenthchen Gemeinschaft bindet I». Dar unde mai există atunci această comunitate? Hesse îşi dă seama de aceasta şi mai ales de tristul fapt că scriitorii germani pierduseră legătura cu masa poporului. Această stare de disolvare, la Hesse este şi mai accentuată de faptul că i se îmbolnăveşte soţia de nervi. « Unde să mai găseşti rea- litatea şi adevărul? In muzică? In cărţi?» Hesse pierde consideraţia faţă de sine, totul i se pare un fard şi, în poeziile pe care le scrie atunci, îşi cântă propria durere. Voii von Freunden war mir die Welt, Als mein Lebcn noch Licht war; G* 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nun, da der Nebel fiillt, Ist keiner mehr sichtbar. Prietenii încep să fie împotriva lui, pentrucă ceea ce scrie nu aduce nicio deslegare pe de o parte, iar pe de altă parte, pierduse din frumuseţe şi armonie. In « Lebenslauf » Hesse le răspunde: « Prietenii au dreptate să mă ocolească. Ceea ce scriu a pierdut din frumuseţe. Dar astfel de cuvinte nu mă fac decât să râd! Ce însemnează frumu- seţea şi armonia pentru cel condamnat la moarte, pentru cel care goneşte printre ziduri ce se prăbuşesc?». Dintre publicaţiile din acea epocă, «Fraţii Kamazovra ori pră- buşirea Europei» este deosebit de interesantă. Sub semnul Europei din 1913, ca şi Spengler în «Declinul Europei», vedea şi Hesse pră- buşirea continentului nostru. Dar spre deosebire de Spengler, Hesse o vedea venind mai mult din profunzimile spiritului, din interior. Cuvântul declin, conform învăţăturii sale despre iluzia divergenţelor, devine în curând şi pentru el identic cu înviere. Ceea ce înţelege Hesse din Dostojewski, este divergenţa dintre idealul Renaşterii şi al Reformei, divergenţă ce apare mai întâi în Demian şi care pentru Hesse înseamnă suspendarea moralei, eliberarea de lege, stat, şcoală, şi în special emanciparea de educaţia părintească. In Siddhartha, Hesse încearcă o sinteză între omul din Naum- burg şi cel din Moscova, pe care i-a trăit şi împletit în consideraţiile fiului de preot indian. De data aceasta, lui Hesse nu-i mai rămâne decât propria sa persoană, propriul său vis, în faţa figurii rănite a omului. Ceea ce rezista în el, era sensibilitatea şi elasticitatea, pute- rea de a trăi o viaţă, în care din când în când mai apărea şi o bucurie. Era o mângâere, un stimulent şi o speranţă aceasta şi conţinea în sine atât curiozitatea de a merge mai departe cât şi sentimentul că este încă în căutare, pe drum, că tot n’a ajuns la ceva definitiv. In vara anului 1919 Hesse merge la Tessin, unde scrie «Klingsors Letzter Sommer», care conţine un'clocot de sentimente. Este un strigăt în faţa unui public care nu-1 mai înţelege şi care nu mai are pentru el nicio bunăvoinţă. Considerată în întreg complexul ei, car- tea este una din cele mai curioase din câte a scris Hesse. «Aud cheile cum se învârtesc — scrie unui ziarist elveţian — cum se învârtesc spre ce are poetul mai profund». Povestirea «Kinderseele» este grozavă prin felul cum desbate problema geniului: « Cum să ştie pă- rinţii că ei au dat naştere unui geniu? » Modul cum se desvoltă con- HERMANN HESSE 85 ştiinţa copilului, tăcerea şi durerea lui, şi spiritul său de pătrundere în tainele părinţilor, sunt tot atât de impresionante ca şi volumul lui Marcel Proust « Du cote de cliez Swan » atunci apărut, care descrie o copilărie plină de spaime. Această bucată de un extraordinar tragism este lupta copilului dusă împotriva părinţilor care nu-1 înţeleg. După fragmentul «Klein und Wagner » în care găsim disolvarea propriei sale familii, interesul poetului se îndreaptă şi mai mult spre sine; îşi descrie propriul roman, încercând să dea vieţii sale o semnificaţie. In autoportretul din Klingsor, durerile devin vizi- bile şi suportabile. Hesse vorbeşte despre Arles şi Gauguin, deşi pictorul van Gogh îi este mult mai apropiat. Citind pe Hesse, ne amintim de cuvintele lui van Gogh: «Und im Gemălde mochte ich cine Sache sagen, trostlich wie Musik ». Prin anul 1920, editorul îl invită pe Hesse să-şi revadă opera şi să se pronunţe asupra ei, şi despre felul în care a luat naştere. Intr’a- devăr a urmat o revizuire, al cărei rezultat îl avem în primul rând în «Ausgewăhlte Gedichte » din 1921, apoi în 1924 « Das Bilderbuch » care redă fidel activitatea sa dintre anii de pe Bodensee, până la Tessin. «Kurzgefasste Lebenslauf» datează din aceeaşi epocă. Poetul se strădueşte aici să termine cu scriitorul burghez Hesse. El încearcă să creeze spaţiu pentru operele sale de după război. Nu mai găsim în el pe moralist şi pe clasic, iar în locul armoniei întro- nează disonanţa. Dar şi această biografie este întrecută azi de opere ca « Kurgast » şi « Steppenwolf ». Pentru Hesse, cea mai măre artă constă în aceea de a lucra cu o spiritualitate de neobişnuit nivel, în contrast cu simţurile, la fel de puternice. Contrastul acesta este la el foarte mare. Moralistul luptă împotriva actorului, ascetul, cavalerul şi eroul, luptă împotriva omu- lui căruia-i place viaţa şi societatea. Poetul trebuie să împace încă din copilărie aceste două tendinţe opuse ale sale. El trebuie să-şi lărgească mereu spiritul pentru a ajunge la sfera cullurii moderne, şi să dea libertate şi simţurilor, pentru a putea evolua, pentru a găsi o ideologie spirituală şi una sensuală. Se înţelege că societatea din acea epocă nu putea fi prea prevenitoare faţă de el. 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Intr’o carte de mic format, care a trecut pe atunci aproape ne- observată, «Kleiner Garten » (1918) găsim una din cele mai dureroase confesiuni ale lui Hesse, dovedind cât avea de luptat cu sine. «Leide nur mein Sohn, leide nur und trinke den Becher aus 1 » scria el. Studiile sale psihanalitice îl aduc probabil la concluzia că bună- tatea naturală a omului nu este tocmai o realitate. Analiza nu-1 duce numai spre poezie şi natură ci şi spre o lume perversă şi dena- turată. In orice caz imaginea idilică a lui Rousseau şi chiar ideea divi- nităţii naturii a lui Goethe sunt tulburate. In « Gertrud » putem citi următoarele: « Das Leben war launisch und grausam, es gab in der Natur keine Guute und Vernunft». Bu- nătatea şi înţelegerea puteau fi găsite numai la oameni şi atunci numai în chip accidental. Nu este aceasta oare o renunţare la tot ce e mai nobil în om? Nu este un fel de nihilism? La Hesse exista însă ceva dureros, era sufletul pe care nu-1 putea elibera. Dacă dădea li- bertate simţurilor, se răsvrătea spiritul, cu ură şi dispreţ. Dacă se întorcea spre spirit, pierdea terenul de sub picioare. încercării de a se găsi în « Demian » i-a survenit conflictul cu societatea, iar dacă se lăsa la voia întâmplării, ca în « Klingsor », devenea un netrebnic şi un mizerabil. Nicio experienţă nu putea da rezultate, pentrucă cele două lumi, a spiritului şi a simţurilor, nu puteau fi conciliate; dorul de fericire în viaţă era crucificat de dispreţul spiritului. Aceasta este poate cel mai puternic conflict al lui Hesse. El des- coperise că există în viaţa sa un ritm al divergenţelor, adică perioade de izbucniri pasionale, urmate de epoci de linişte şi însănătoşire. In « Kurgast» aceste izbucniri sunt foarte mascate. Cetăţeanul Hesse se duce să se vindece într’o staţiune balneară de ischias. Dar cititorul îşi dă seama curând că boala nu este decât un simbol, că gluma, satira şi ironia ascund probleme cu mult mai grave. Cuvintele spuse uşor, sunt aici dovada unei depresiuni periculoase. Sub acest aspect facil şi delicat, alături de poet apare gânditorul de mari fineţuri şi profunzimi, desbătând probleme atât de bine cunoscute de psihiatrii. De sigur, nu este o simplă întâmplare că oameni ca Nietzsche, Strindberg, van Gogh ori Dostojewski, au fost mai mult sau mai puţin nevropaţi. Suferinţele lor nu pot fi considerate numai organice, ci şi o consecinţă a factorilor noştri religioşi, educativi, şi în general a tendinţelor de exagerare. Este semnificativ că găsim această ne- vroaă mai ales la geniile nordice, spre deosebire de cele latine. Arfei- HERMANN HESSE *7 stul neurastenic este caracterizat de cuvântul interiorizare, intro- versiunea însemnând o mistică personală, care face foarte grele rela- ţiile cu lumea dinafară. Romantismul este azi mai viu ca oricând în Germania. Din ro- ftiantismul francez întârziat, avem spirite ca Bloy, Peguy, Suares, Claudel. In Germania, unde romantismul părea a se fi terminat cii Nietzsche, orientalismul şi accentuarea psihanalizei au deschis căi noi. In aceste condiţii, un spirit care nu numai că este înrudit cu romantismul, dar îl şi trăieşte, putea simţi o adevărată misiune în a apăra această moştenire. In felul acesta trebuie să-l înţelegem pe Hesse şi dorinţa lui de a se menţine într’o lume cavalerească, spre deo- sebire de o lume desiluzionată. Credinţa lui Hesse este considerată azi nu numai ca întruchiparea unui mare trecut ci şi ca o reînviere. In ultimul timp, tragedia geniului a preocupat din nou pe Hesse. In « Steppenwolf Gedichten» necesitatea de autodistrugere apare din nou. Ecce Homo lui Nietzsche face la prima lectură aceeaşi im- presie. Cât l-au costat pe Hesse aceste poezii nu o ştiu decât cei care-i cunosc discreţia, puterea de ascundere şi suferinţă. Sagt, seid ihr alle so scheusslich allein Oder muss nur ich auf dor schonen Welt so einsam und wiitend und traurig sein ? » Mărturisiri ca acestea nu sunt rare, şi nici recunoaşterea ce, de acum încolo, clădeşte pe ruine. In Holderlin şi Novalis, Hesse vede pe omul genial căruia nu-i reuşeşte adaptarea la lume. Aceasta este problematica pe care o gă- sim şi în poeziile sale. In « Nachwort» asupra lui Novalis Hesse scrie următoarele: «Asemenea vieţii sale scurte, lipsite de fapte, care dă totuşi impresia unei plenitudini rare şi pare a fi secat orice spiritua- litate şi sensualitate, este şi opera lui Novalis, care pătrunde până în abisurile spiritului, ale dumnezeirii prin spirit, şi care dispare în spirit». Iar despre Holderlin: «Este un pericol de moarte să supui viaţa instinctelor vieţii spirituale, pentrucă fiecare instinct căruia nu-i reuşeşte să se sublimeze pe deplin, aduce mari suferinţe. Aceasta a fost problema individuală a lui şi Holderlin, datorită ei a sucom- bat. El a cultivat în sine o spiritualitate care-i violenta propria sa natură». 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Hesse nu vrea însă să fie distrus de aceste două forţe contrarii. In romanul « Steppenwolf », una din cele mai recente incarnaţii ale sale, el luptă să aducă la lumină pe inamicul său din interior. In felul acesta ar distruge animalul din om, imaginea demonică ar fi nimi- cită şi temerile şi histeria înlăturate. După apariţia lui Steppenwolf, figura lui Hesse devine foarte cunoscută. La cincizeci de ani el nu vrea să se lase înşelat de viaţă, merge până acolo încât învaţă să danseze step. In această carte modernă, profundă şi serioasă, roman- tismul în formă negativă, apare din nou. In toate cărţile lui Hesse până la Steppenwolf, vom găsi aceeaşi evoluţie, care pleacă dela copilăria lui Camenzind, cu mistice reli- giozităţi, ca să ajungă la Demian, a cărui singură profesiune de cre- dinţă este reîntoarcerea la sine însuşi. In Steppenwolf însă, finali- tatea nu mai este desăvârşirea propriei persoane, ci reîntoarcerea spre natură, spre Dumnezeu, spre tot. Cu toată diversitatea şi bogăţia, problematica lui Hesse nu are nicio fisură. Fiinţa lui e prea adâncă, ceea ce însemnează o unitate în spirit şi viaţă. Viziunea unităţii o aveau şi Sinclair şi Siddhartha, pe care Steppenwolf încearcă însă să o sublimeze. Acesta ne desvălue străduinţa lui Hesse spre o nouă devenire, cu disperările, pierderea credinţei şi durerile tuturor naşterilor sale în teatrul magic al lui ® Pablo: disarmonia lumii îmbinată cu propria sa disarmonie. Dualitatea trebuie demascată în favorul diversităţii aspectului spiritului. Prăpastia care-1 separă pe Steppenwolf de această lume, nu poate fi trecută decât cu insistenţa înţeleptului de a accepta lumea aşa cum este şi cu un anumit umor. (Deşi umorul este un compromis). Libertatea la care se poate ridica Steppenwolf este libertatea spiritu- lui, depăşirea ordinii burgheze şi împăcarea prin acceptare. In «Morgenlandfahrt» care este o întregire a lui Steppenwolf, Hesse mai redă odată trezirea omului spre sine. Călătorul H. H. este un frate mai înţelept al lui Steppenwolf, aşa cum este şi Leo un frate mai mare al lui Pablo, ei luând lucrurile mai uşor, ridicându-se de- asupra înşelătoriei lumii. Disonanţele se armonizează iar forţele terestre se disolvă aici într’un surâs. Asupra marelui roman « Glasperlenspiel», din care au apărut câ- teva capitole în revista «Corona nu se poate spune încă ceva defi- nitiv. Este un roman educativ, absolut unic în felul său, fiindcă por- neşte cu o desinvoltură tipic romantică Ia construirea unei lumi noui, HERMANN HESSE 89 imaginare. Ordinul care conduce diferitele instituţii de educaţie, este conceput după modelul unui ordin călugăresc şi înseşi instituţiile sunt asemenea celor călugăreşti. Viaţa care se desfăşoară în ele este însă cu totul nouă. Elementul religios lipseşte iar formele vieţii călu- găreşti sunt puse în slujba unui ideal estetic — umanitarist, care îşi are rădăcinile în ideologia clasicismului şi romantismului german. Joseph Knechteste figura principală a cărţii, care-1 preocupă de mult pe Hesse. De abia acuma suntem lămuriţi asupra misterioaselor poezii « Gedichte des Joseph Knecht» apărute cu mult înainte. Se pare că în această carte Hesse şi-a realizat idealul său uman în forma cea mai apropiată de intenţiile sale, spre deosebire de dualitatea Demian-Sinclair, Harry Haller-Pablo, Narziss-Goldmund şi H. H.-Leo. In 1936, cu un an înainte de a împlini 60 ani, împrejurare în care Hesse a fost sărbătorit cu deosebită cinstire, i s’a decernat premiul Gottfried Keller, nu numai ca un omagiu literar dar şi ca o recu- noaştere adusă omului care a rămas credincios liniei sale, şi a cărui semnificaţie şi contribuţie la literatura modernă nu poate fi încă apreciată în toată plenitudinea sa. PETRONELA NEGOŞANU NOTE DE PE FRONT IARĂŞI OPRIM Iarăşi oprim. Ce naiba ! Să te opreşti, să mergi, Tălăzuind coloana, că noaptea nu-i destul ce Ne sâcâie ! Şi calul visează să se culce Şi stă ca o momâie, o labă să i-o ştergi. Hăt, către ziuă ’n câmpul imens şi neclintit Din care fug ca umbre pasările stârnite Dela un cap la altul trec ordine pripite. _ — Bivuacăm ? — Nu-i glumă ? — Nu ! — Doamne, în sfârşit. Jos cu bocancii. Numai o clipă, peste tot, Lungiţi în ierburi nalte, ostaşii trag aghioase; Ii stânjenesc ciudate şi multe flori ochioase Şi vântul îi îngână şi-i mângâie pe bot. O, somn obligatoriu, vei mai fi fost cândva? La drumuri lungi, în grâne, să-ţi dăruim tributul. O, noapte nesfârşită, oferă-ne iar scutul Şi nu lăsa ca luna să scapete ’n vâlcea. Bolborosim de una, de alta, ca şi cum N’am preţui răgazul ce nu ştim cât va ţine. Simt sufletul deodată că s’a desprins de mine Şi-mi pare că rămâne, călcat de toţi, în drum NOTE DE PE FRONT 91 E O LUMINĂ, NUMAI UNA E o lumină, numai una, In câmp, în grânele prea coapte. Patrula noastră e de noapte Şi tocmai că răsare luna. Până să pregătim, scurt, saltul Târâş, în marginea de groapă, Un nor, ca o enormă pleoapă, Ne-acopere. La unul şi-altul Mă uit. Ce palizi, fără veste ! Dar să pornim oricum, acuma. Parcă sunt morţi. Dar lasă gluma. Pândarii se târăsc la creste. Un glonţ îmi piuie aproape, O pasăre-a ţâşnit năucă. Simt gura cum mi se usucă. Şi fruntea toată numai ape. Ne ridicăm şi nu ştim unde Şi, cum ne fofilăm, ne trece Pe frunte raza lunii rece Şi norul repede ne-ascunde. Şi dintr’odată înainte Sunt numai limbi de foc subţire. Sub apriga deslănţuire Stăm ţintuiţi, cu luarc-aminte. Răniţi îmi cad echipierii. Duşmanul a fugit ca unul! Arareori mai bate tunul. In zori, ne strâng brancardierii. Cei răniţi, nici să le vie-a, crede, Dintr’un loc în altul se tot mută 1 Şi când, tolăniţi, nimeni nu-i vede, Boarea nopţii trece şî-i sărută. 92 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE DOAR O RAZĂ Doar o rază mai străbate până ’n cort Dela luna peste vârfuri clătinată. Când şi când, în şoapte, se arată Sanitarii care poartă înc’ un mort. Somnu ’n gene cade ca de plumb Şi-l înlătură prelunga prohodire, Râgâiala broaştelor subţire, Pe deasupra verdelui porumb. Mă trezesc sărind afară drept In picioare, care-mi tremură deodată. Pe brancarda slab iluminată, Stau întins c’o rană grea în piept. AU RĂMAS Au rămas pe câmp răniţii, morţii, Sub obuze ’n şuer şi şrapnele, Până ce apar sfioase stele, Ca să lumineze calea sorţii. Vaiete străpung tăios văzduhuri îmbibate cu mirosuri crude, Unuia-i se pare că aude Cum aleargă, printre rânduri, duhuri. Dă ca să se ’nchine, braţul însă Ii atârnă frânt de jumătate. Aiurează-apoi întins pe spate. Vântu-i şterge leneş faţa plânsă. In privire cerul se destramă. Lacrimile curg lin, în neştire. Singură, aproape, cu iubire, Luna-1 oblojeşte, ca o mamă. AUREL MARIN INTRE HOŢI Voi n’aţi vrea să alunecăm cu toţii Pe povârnişul muntelui vieţii Când tremură răcoarea dimineţii Şi se odihnesc sfornăind, hoţii...? Schimbăm baltagul, toporul, cuţitul, Pragul casei îl legăm în cruce. Voinicul, cuib ascuns, te părăseşte, se duce, II goneşte singurătatea, urîtul. Schimbăm cuşmele, chimirul încins Inelele de argint, ca şerpii, încolăcite După măciucile sfinţitelor bâte, De teama lor multe nedreptăţi s’au învins. Opincilor le luăm juratul legământ Şi năravul îl desbrăcăm în pădure Ştirbim tăiuşul lucios de secure Ne botezăm din nou, cu pământ. Spunem apoi cinstita rugăciune Ieşim printre oamenii blânzi, de treabă. — «Cât vom ţine jurământul, Buzarabă?» —«Un ceas, două până ce luna iarăşi apune » IN CASTEL Fugii în castelul unde moartea A uitat coasa ruginită. Coaste rupte, mână răvăşită Fostă cine ştie cărui vas-om, toartea. Lespezile mari par omoplate De uriaşi, cu iarbă printre ele. Locul ochilor, locuri de stele Cerurile largi, câmpii neumblate. Sun din cornul prinţului păgân Ce s’a întors în ev dela vânătoare, Privesc spre balcon, prinţesa nu apare Să facă semn marelui stăpân. Chem robii, chem pagii în zale In coifuri, cu săbii, cu lănci de fier, D’abia acum ecourile cornului pier Cu ele deodată, şi razele pale. Bat din palme, buruienile se mai apleacă Suflate de vântul rătăcit. De sub treptele sfărâmate o şopârlă s’a ivit, Se coace la soare o clipă şi pleacă. M’au alungat aici, frica sau soartea1 Furtuna vieţii sau iubirea? Ori paşii mei s’au înfrăţit cu rătăcirea? Nu mai plec, aici a murit moartea. ARIPILE VĂZDUHULUI Cânt deodată cu zorile Ce coborîră pe nevăzute trepte, Lumina lor albă să se ’ndrepte Să-mi aducă ’n palmă depărtările. Ploile de stele din icoane, Florile împrăştiate pe piept, Armele toate să le îndrept Spre inima ta puternică, Ioanei Cântecile din fluier, din cimpoi Ce scormonesc grădinile aplecate Sub greul stelelor negre, pe spate Să le ’mpletim în zumzetul de roi. O lopată de pământ asvârl peste gard, Ies limbi de foc la miezuină, Ca Eva, fata din vecini, vrăciueşte ’n grădină; Peste cotârlaie stelele clipotesc şi ard. Trecui. Foşnetul e încă aproape Aripile văzduhului încă bat Capul rotund al lunii tremură beat, Ca un ochi galben fără sprincene şi pleoape. Cătărămile nopţii deschise Peste vaduri, peste ape ce clicotesc; Bat dimineaţa pe umăr, s’o trezesc, In treacăt ascund fulgerul ce lucise. Toate câte veniră le făcui glob Ce-1 asvârlii pe acoperişul cerului, de-a dura, Simt sub limbă, sub tălpi şi călcâi, arsura Marelui nimic peste micul lui rob. ION TUDOSE NĂFRAMA IUBITEI Acţiunea se petrece în Bizanţ în sfertul din urmă al veacului al optulea. SCENA I-a Grădină publică în Bizanţ. Zi nourată. Scena e lipsită de perspectivă din pricina neluminei. SINCELUL. (Intrând cu Nichijor). ...îmi dau seama. Vân- turăm lumi felurite. NICHIFOR. Dragă Sin cele. Tu eşti istoric. Râvneşti a fi cro- nicarul Bizanţului. Eu sunt omul cifrelor. Vreau s’ajung vistier- nicu ’mpărăţiei. Degetele să-mi fie asprite în număratul banilor ca judecata istoricului asprită în socotirea întâmplărilor. SINCELUL. O, o! Apropiere de lucruri prea depărtate 1 Jude- cata istoricului şi socoteala vistiernicului... NICHIFOR. Nu eu le apropiu. Calapodul lori SINCELUL. Ce calapod? NICHIFOR. Calapodul preţului... Vezi, noi vistiernicii de bani, pe voi cronicarii, vă socotim vistiernici de fapte. Adunaţi întâm- plările care au preţ, scădeţi pe cele care n’au, le mulţiţi amă- nuntele când vă pare preţul mai chipeş, iar împărţirea lor o faceţi cu-acelaşi cântar. SINCELUL. Preţul faptelor în aritmetica noastră n’are cuscrie cu preţul din socotelile vistiereşti. NICHIFOR. Adevăru-i ca banul. Nu face osteneala nimănui dacă n’are preţ. Iar preţu-i hotărît de interes I SINCELUL. (Ca în faţa unei nelegiuiri). Vai, vail NICHIFOR. (Urmând). Ce preţ are-o baniţă de aur în deşertul fără apă, când mori de sete? Şi adevărul tău istoric de ce să-l am când pier flămând cu el, sau poate-i otravă în bucătura care mi-o ’ntinde? SINCELUL. Dar bine I Ca istoric n’am niciun interes a înşira fapte altminteri de cum sunt. NĂFRAMA IUB1TBI •7 NICHIFOR. N’ai niciun interes? SINCELUL. Nu. NICHIFOR. Fă-ţi-11 Un om care n’are interes în ce trăieşte sau face, nu-i om! SINCELUL. (Răzvrătit). Dar... (Trece Irina citind şi Doica ei). NICHIFOR. Priveşte! SINCELUL. A! NICHIFOR. Irina, Atenianca. SINCELUL. Cea mai frumoasă fecioară din Bizanţ. NICHIFOR. Uimeşte cu învăţătura ei aleasă şi cu înţelepciunea timpurie. (Irina şi Doica ies). SINCELUL. (După o tăcere de privire). Iată un prilej să vezi că eşti nedrept cu adevărul. NICHIFOR. Ce prilej? SINCELUL. Irina e frumoasă. NICHIFOR. Aşa-i. Sincelul. O spunem din interes? NICHIFOR. Bărbăţia-i interesată la vederea unei femei frumoase. SINCELUL. Cred, un bătrân ar vedea-o la fel. NICHIFOR. (Cu desgust). Im... Nu-ţi doresc s’o vezi fru- moasă ca un bătrân... Că frumuseţea unei femei stă în taina bărbăţiei, te rog închipue-ţi: Cum o văd pe Irina ? nu bărbaţii I Femeile din Bizanţ! Tot frumoasă? SINCELUL. Eh, femeile!... Femeile invidioase pe... NICHIFOR. Tocmai! Şi invidia svoneşte-a interes. Aşa că fru- mos şi urît, adevărul lor îl porunceşte oriunde şi mereu: interesul 1 (Trece Tarasie iscodind). SINCELUL. Tarasie! NICHIFOR. Teologul... Are degetele bătătorite în măsură- toarea lui Dumnezeu. SINCELUL. Degetele minţii. NICHIFOR. Ale cărnii! SINCELUL. Carnea măsoară pe Dumnezeu?! NICHIFOR. (Arătând pe Tarasie). II vezi? Caută o femeie. Nu ne-a băgat în seamă. SINCELUL. Suntem bărbaţi... NICHIFOR. Urmărind o femeie, umblă după însuşirile lui Dum- nezeu. Frumuseţe, bunătate, sfinţenie, desăvârşire... E ciudat să cercetezi Cerul şi să nimereşti o pământeancă. Şi vrând să te pleci Atotputernicului să te trezeşti închinându-te unei plă* pânde femei... M’am întrebat de multe ori: ce-i mai Dumnezeu pentru bărbatul tânăr? Dumnezeu însuşi ori femeia? Şi ce atot- puternicie simte mai apăsat? A celui veşnic ori a unei muri- toare dragi? (Chemând). Tarasie! 7 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE (J8 TARASIE. Cine strigă? NICHIFOR. Vino ’ncoa I TARASIE. Al Voi sunteţi? NICHIFOR. O cimilitură! TARASIE. Ce anume? NICHIFOR. Vino mai aproape. TARASIE. Haide spune 1 NICHIFOR. Mai aproape 1 Să simt din răsuflare şi din lucirea ochilor tăi minciuna şi neminciuna. TARASIE. Mereu năsdrăvan în vorbe. NICHIFOR. (Ţinându-l în ochi). Teologulel Pipăitor de veş- nicii 1. .. Hm... (Rămâne cu un surâs de batjocură. Tăcere). TARASIE. Dar spune ce ai de spus 1 NICHIFOR. Nu te pripi să afli întrebarea când te aşteaptă zăbava în răspuns... Ia spune tu... TARASIE. Da. NICHIFOR. Gingăşia unei flori, ce-ţi trezeşte în minte? Gin- găşia Creatorului sau gingăşia iubitei? Şi foşnetul crângului înserat ce-ţi stârneşte? Freamătul de taină al vecinătăţii cu Dumnezeu, sau apropierea celei aşteptate?... Răspunde 1... (Intorcându-se la Sincel). Priveşte-11 Teologului i se încleie limba când noi, ccştilalţi, pentru a gusta vraja celor dumnezeeşti, picurăm în vorbe puţintică mirodenie omenească. (Trece Irina şi Doica. Nichifor le vede). Im... Ţi-aş ciufuli mai sdravăn sfiala, dar... TARASIE. (Văzând pe Irina). Ol Mă iertaţi... nichifor. Ehl Nu spuneam eu?... TARASIE. (încurcat). Mă iertaţi... nichifor. Du-te, du-te, şi... TARASIE. întâlnire obişnuită... nichifor. ...şi ai îndrăzneală cu dumneaei, câtă obrăznicie ai în scotocirea lui Dumnezeul (Tarasie se grăbeşte la Irina. Se desprinde limpede că revederea li-e plăcută. Tarasie, Irina şi Doica ies). nichifor. Se ţese-o poveste-acolo. SINCELUL. El are patruzeci, ea douăzeci. nichifor. Destul să fie ceva. SINCELUL. A început dând lecţii de filosofie. nichifor. (După ce a privit ieşirea Irinei şi a lui Tarasie, . tresare la un gând). Uite-mi vine... SINCELUL. Ce-ţi vine? nichifor. Să intru în pielea ta de istorici SINCELUL. Să . . . ? 1 NICHIFOR. Te întreb... SINCELUL. Da. NĂFRAMA IUBITEI 99 NICHIFOR. Irina e frumoasă. SINCELUL. Am spus-o. NICHIFOR. Dacă avem un interes. SINCELUL. Cum asta? NICHIFOR. Eu râvnesc să fiu vistiernicul împărăţiei. Tu, cro- nicarul ei. SINCELUL. Bine. Şi? NICHIFOR. Irina-i frumoasă dacă... Ai priceput? SINCELUL. Nu văd ce. NICHIFOR. ...Dacă are cu năzuinţele noastre vreo legătură mănoasă... SINCELUL. Tot nu pricep. NICHIFOR. Să ne strecurăm de-aici... Ei au pornit un basm. Noi ne-amestecăm în el. Schimbându-i făgaşul, facem din basmul lor basmul nostru. ...Cât priveşte cronicăria ta, ce vei scrie în hârţoagele tale... nu te grijii Voi avea eu giijă mai multă ca tine... Hail Uite-i 1 Vin. (Ies. Intră Irina şi Tarasie. Doica după ei). IRINA. Dragul meu. Am să-ţi lămuresc. Prietenii se pot lămuri între ei. tarasie. Poate-i îndrăzneală că mi-am desvăluit sufletul întreg... IRINA. De ce? Nimic mai firesc decât să fii sincer. TARASIE. Neîndemânarea în dragoste amestecă teamă în îndoiala mea. IRINA. (Arătând banca). Aici. La locul nostru. (Se aşează. Doica împleteşte pe altă bancă). tarasie. Locul prieteniei noastre... IRINA. Tarasie 1 Cutează a spune: Locul dragostei noastre. tarasie. (Prins de nădejde). Ol... IRINA. Aici două suflete s’au legat, năzuind aceleaşi culmi... Lecţiile tale vrăjite, înlesnind înţelegeri mari, mi-au dat aripi gândului... Iată, refac în amintire toate cugetările tale... Aripile mele bat sus, sus de tot, departe de carne, departe de pământ... Când sunt cu tine, sau cu amintirea de tine, am o trăire ciudată... Uite acum. Mă uit în jur... Văd toate, parc’aş privi prin sita genelor strânse... (Uneşte pleoapele şi caută în jur). Umbre colorate întinse ca o zugrăveală pe un perete larg... Lucrurile au pierdut din adâncimi, din forme, din linii. Colorile se fac simple. Desenurile simple... şi ceva mai mulţi In simpli- tatea înconjurului simt... Trupul meu se strânge, se ghemoşe, se pierde, dispare!... II am fără să fiu în el. Trăiesc numai sufletul 1 Descărnare 1... Prea m’ai fermecat cu tainele nemate- riei, să mai pot gândi la cele trupeşti... De m’ai întreba ce ochi ai, ce gură, ce mâini, ce haine... (Strângând umerii). întreabă! 7 100 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar cuvinte potrivite nu voi afla... (Văzând tristeţea copleşind pe Tarasie). Nu te mâhni. Tu eşti pentru mine omul duhov- nicesc. întâlnirile noastre mi-au înfiripat icoana ta astfel: Câteva linii pe o tencuială nelămurită. Din ele, privirea-mi desprinde înţelegeri peste înţelegeri. Nălucită mă poartă spre înflorata nemărginire a lui Dumnezeu. TARASIE. Să nu mai stărui...' . _ IRINA. Nu. Rămâi ce-ai izbutit să fii. Şi chiar de-ai stărui... (Turburată). Nu, nu! Mi-i peste putinţă să-mi închipui! Sfarm icoana ta de om fără de trup! TARASIE. Iartă-mă Irina. Bănuiam pentru mine şi o altfel de vieaţă... Ai dreptate. Dăruit cugetării, mi-am destoinicit mintea în căutări înalte. Să rămân acolo în lumea sufletului. La anii mei pot mai lesne înfrâna răzmiriţa lumescului din mine. (Tăcere. Apoi cu durere, dar senin). Ştiu ce voi face... irina. (Trecându-i mâna). Ştiu ce vei face... Vei adăoga icoanei tale din sufletul meu o pensulare mai mult. Şi adaosul va fi minunat. Tu nu poţi adăoga sufletului altminteri decât minunat! TARASIE. Iţi făgăduesc. In armonie cu totul de până acum. (Ii sărută mâna. Luarea mânii, sărutare, desprindere, sunt pre- lungi. O despărţire duioasă, care o lasă pe Irina cu ochii trişti în gol. Intră Aetius, căpitan împlătoşal. Voinic, vioi şi aspru, vine la Irina ca la o biruinţă). AETIUS. Irina! irina. (Trezită, se scoală dintr’odată). OI... aEtius. (Dându-i mâna sdravăn). Te caut nebun. ' IRINA. (Copleşită de bucurie). Aetius! Tu?! Cum ai venit? AETIUS. Mi-am cerut voie din tabără. Pe Saraceni i-am lăsat dracului! I-or scărpina ceilalţi cu lancea! (Scoate năframa iubitei). Mă chinuia neliniştea, dorul!... Vezi tu năframa care mi-ai dat-o la plecare? IRINA. Năframa! • AETIUS. Era destul s’o privesc, .era destul s’o pipăi! De-ar fi fost zi ori noapte, de-aş fi stat culcat ori în fierberea luptei, ochii mei jăruiau de chipul tău!... Irina ! Năframa ta-i Vrăjită ! IRINA. Lucrând-o, mi-am dăruit tot sufletul în ea! AETIUS. N’am mai putut răbda. Şi-am venit! (Arătând pe Tarasie). Domnul? IRINA. Profesorul meu de filosofie, Tarasie. AETIUS. In loc să împleteşti ciorapi, te ţii de... IRINA. (Aslupându-i gura). Sst! Vorbeşti copilării. Dar... dar le vorbeşti aşa de plăcuţi... (Iniorcându-se la Tarasie). Nu te-ai supărat? TARASIE. De loc. NĂFRAMA IUBITEI 101 IRINA. (După o tăcerfi în care a sorbit ochii lui Aetius. Ca beată). Aetius! aEtius. Ce ai? Te-ai schimbat la faţă! IRINA. Da, iubitul meu. Trăiesc o schimbare. (Innourarea îşi ia cerşaful de umbre. Soarele creşte lumina puternic. Scena capătă perspectivă. Irina se întoarce deodată la Tarasie. II ia de mână, apoi la fel pe Aetius, aducându-i lângă sine. In nedumerirea lor le vorbeşte înfrigurată, nălucită, privind înainte, la ei, în jur). Tarasie ! Aetius!... O! De-aţi trăi ce trăiesc eu!... Se rosto- golesc şi se înalţă în mine toate! Iată! Pâlpâire de duh, cobor văzduhul, mă întrupez! Carnea capătă rotunjimi, vinele-mi bat, pieptu-mi răsuflă. înconjurul şi-a schimbat înfăţişarea. Grădina e adâncă. In arbori frunze multe, multe. Liniile-s limpezi, um- brele grase. Colorile se aprind vii. Toate-s bucălate, toate mlă- diază forme de-aproape în departe... (Intorcându-se la Aetius). Aetius! Sufletu-mi îmbracă haine noi, şi cu dânsul toată firea !... Haideţi!... (Ii ia de mână). Haideţi! Duceţi-mă acasă şi... (Tarasie nu se lasă dus). Nu mergi? TARASIE. Nu. IRINA. (După o tăcere, împărtăşind durerea lui). Pricepe, dragul meu. Banca aceea-i numai a noastră. Pe ea, m’am de- prins să văd toate prin alţi ochi. Acum văzul mi-e schimbat. Nu pot rămâne. TARASIE. (Trist). Rămân eu cu ea. IRINA. (După ce-i măsoară din nou mâhnirea). Rămâi... Nu uita porunca dragostei: Bucură-te de bucuria mea. (Irina, Aetius şi Doica ies). (Tarasie se întoarce la bancă. O priveşte lung şi îndurerat, apoi iese prin stânga. Intră din dreapta Nichifor şi Sincclul). NICHIFOR. Ai văzut? [ SINCELUL. Am văzut. NICHIFOR. Ce-ai văzut? [ SINCELUL. Ce-ai văzut şi tu. NICHIFOR. Inchipue-ţi că treci la crdnică. Ştii cum stau lucrurile? . SINCELUL. Aproape. NICHIFOR. Nu, aproape! Istoricul ştie adevăru-adevărat... Hai spune, ce-ai seri la cronică? SINCELUL. Deocamdată nu-s bine lămurit. Să mai prind câteva amănunte. In timp. Aşa numai... Am văzut doi. A venit al treilea. Au plecat doi şi-a rămas unul... Asta nu-i de ajuns. Cuvinte, ştii prea bine, nu s’au auzit. Feţele nu se vedeau să citesc măcar de pe ele. Aşa că... NICHIFOR. (Cu dispreţ). Istoric ai rămas, istoric ai să piei!... Bine, omule I Umbli să lipeşti cioburi de fapte şi-ţi închipui că 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE durezi un vas din care să bei răcdarea adevărului. Dar nu izbu- teşti nimic. Nu-i mai bine să scrii istoria aşa. . . ca să fie bine? SINCELUL, (Nedumerit). Ca să fie bine?l NICHIFOR. Iar nu pricepi. SINCELUL. Fireşte. NICHIFOR. Svârîe priceperea la gâşte 1... Nici atâta nu ştii: Istoricul nu-i istoric decât din mila priceperii altora.. . SINCELUL. Cum vine asta?! NICHIFOR. Haide, şi te-oi lămuri 1 (II ia smucit de braţ şi iese). ■ Cortina SCENA Il-a Odaia de desfătare a împăratului Leon al patrulea. Hazarul. LEON. (Chirchilit). Hazarca, hăzărcuţa mea 1 (Bea). HAZARCA. Ce-i frumosule? LEON. Nu mă simt mai bucuros de viaţă decât alăturea de tine. HAZARCA. Măguleşti, cintezoiule drag. Şi când măguleşti, jumătate e minciună. LEON. Ai dreptate. Numai jumătate-s vesel că-s lângă tine. Jumătate-s vesel din pricină că-s beatl HAZARCA. Asta nu mă prea măguleşte. LEON. Ba da! Trebuie să te măgulească! HAZARCA. De ce? LEON. Eu nu mă îmbăt decât la bucurie. Şi cum nu mă bucur decât alături de tine, urmează că bucuria din băutură tot dela tine îmi vine I HAZARCA. Nu pricep. LEON. (Lămurind). Eu nu stau treaz decât la treburile împă- răţiei. Treburile împărăţiei se strâmbă la mine. Mă scârbesc. Dacă beau, se face scârba şi mai mare I HAZARCA. Parc’ai spus, băutura-ţi măreşte bucuria nu?... LEON. Şi bucuria şi scârba 1 Vezi tu? Când mă îmbăt, sufletul creşte, creşte I Se umflă, se umflă 1 Şi creşte şi se umflă tot ce se află în el. Dacă-i bucurie, mă bucur mai vârtos. Dacă-i năduf, se îngroaşe amarul grozăvit. .. Ai priceput, hăzărica mea, de ce beau când stau lângă tine? HAZARCA. Am înţeles. Eşti ca nelumea. Lumea bea la necaz. Să-l uite. LEON. Păi nu ştii? HAZARCA. Ce să ştiu? NĂFRAMA IUBITEI 103 LEON. Sunt împărat, HAZARCA. Eşti. LEON. împărat înseamnă că nu-s om ca toată lumea, HAZARCA. (Lămurită). Aha! LEON. Ai priceput, moţule! Haha! (Hohoteşte). Vino să te pup ! HAZARCA. (Intinzăndu-i obrazul). Cum vrei mata, piţigoiule. Piţigoiule scumpi (Intră feciorul). FECIORUL. Măria ta... LEON. (Mâniat). Bine, dobitoculel Eu sunt Leon cel viteaz, Cel viteaz şi veşnic treaz! Cum ai îndrăznit să-mi tai pupatul? FECIORUL. Nevoile împărăţiei... Aşteaptă de un ceas prea 'naltul Nichifor. LEON. Nichifor? FECIORUL. Mi-ai poruncit Măria ta. Să-ţi vestesc, dacă uiţi. LEON. Eu?! FECIORUL. Da, Măria ta. LEON. (Chipuri îşi aduce-aminte). Aşa-i, băiete. Eu!... Fire-ar ale dracului de treburi împărăteşti! Le uit ca pe moarte !... Şi... Aoleu, hăzărico! HAZARCA. Ce-i, mândrule? LEON. Aoleu ! Sunt beat! HAZARCA. Să fii sănătos! LEON. Nu 1 Nu se poate! Nevoile împărăţiei 1 Nu se poate! Trebuie să fiu treaz!... Ia, ia ia! Ia, mai bine spune-mi cum mă trezesc? • HAZARCA. Poi dă! Ştiu eu? LEON. (Amintindu-şi). Aha, da! Mă trezesc dacă ronţăi migdale. Trece buimăceala. (Stropşit). Unde-s migdalele? Mig- dalele 1 HAZARCA. (Oarecum îngrozită, se scoală de pe divan). Migdalele ? LEON. Ei? HAZARCA. Nu ştiu. LEON. (Răstindu-se la fecior). Unde-s migdalele, vită încălţată? FECIORUL. Nu ştiu, Măria ta. LEON. Cată-le! (Hazarca şi feciorul caută). LEON. Vine Nichifor! Poftim! Nichifor cu ghicitorile lui. Cu nevoile stufoase ale împărăţiei! (Strigând). Migdalele! (Hazarca dă peste cutia cu migdale şi le aduce lui Leon). HAZARCA. Nu te înfuria, pupăzoiulel LEON. Cum să nu mă înfuriu când ?... IO+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE HAZARCA. (Alintându-l). Te faci urît. LEON. (Speriat) Ce vorbeşti? Mă fac urît? HAZARCA. Nu te speria. Eşti aşa de frumos 1 Ai de unde scădea ! LEON. (Convins). Şi tot frumos rămân?... Aşa-il Dacă-i aşa, i-aşa!... Păi, ştiam şi eul Ştiam 1 (Ronţăie migdale fudul). HAZARCA. Un bărbat deştept ca mata, se poate să nu ştie?! LEON. (Molfăind). Băiatule 1 FECIORUL. La poruncă. LEON (împărăteşte) Să vină! feciorul. îndată. (Iese). LEON. Tu... ((Molfăe). HAZARCA. Eu... ? LEON. (Scurt şi stropşit). Pleacă! HAZARCA. (Parcă nu i s’ar fi răstit). Da... tehuiala matale a trecut? LEON. (Autoritar). Aşteaptă! (înghite vârtos). S’ajungă mig- dalele în pântece. Apoi ţi-oi spune 1 HAZARCA. (Dându-i dreptate). Aşa-i. LEON. Am zis... (Intră Nichifor). Şterge-o ! (Hazarca, văzând pe Nichifor intrând, iese fără altă ceremonie. Nichifor nu ştie ce-i cu i Şterge-o!». Crede c’a intrat prea curând. Se uită nedumerit la statuia ronţâind măreţ pe divan şi-i gata să iasă). NICHIFOR. Mă iartă, Măria ta... LEON. Stai, stai, stai! ’ NICHIFOR. Stau. (Rămâne şi s’apropie cu plecăciuni). Măria ta... LEON. Vorbeşte! NICHIFOR. întâi, mulţumesc Măriei tale pentru înalta înţelep- ciune de a mă fi primit. LEON. Bine. N’ai pentru ce. Mai departe! (Ronţăie). NICHIFOR. Treburile Bizanţului s’au încâlcit. Taina lor stă în trei feţe tuciurii. Trei, care una sunt, nedespărţite şi neîmpăr- ţite. Una fără alta nu are fiinţă, şi unimea lor nu poate fi mic- şorată prin nimic. Bizanţul rămânând ori cu una ori cu toate, aşijderea încurcat... LEON. Stai, stai, stai! Să înghit. (înghite). N’am înţeles. Prea filosoficească-i predoslovia ta. NICHIFOR. Să lămuresc... LEON. (Ronţăind). Zi-i!... Dar vezi... NICHIFOR. Da. leon. (Certăreţ). Mi se pare c’ai luat-o dela Sfânta Treime? NICHIFOR. Doamne fereşte! Nu m’am gândit... LEON. Ia, ia! Ia sai peste facerea lumii. Treci peste potop. Lasă profeţii şi venirea lui Hristos la o parte. Nu pomeni de începutul dinastiei mele şi... şi trage-i mai dincoace! Din ziua în caro mă priveşti acum la faţă! Da! (Molfăie). înţeles? NĂFRAMA IUBITEI 105 NICHIFOR. Tocmai. LEON. Hai, zi-i! NICHIFOR. Din cele trei înfăţişări tuciurii ale Bizanţului... întâia I LEON. Im? NICHIFOR. Păgânii lui Mahomed primejduiesc iarăşi hotarele împărăţiei. Hotare şi aşa destul de scâlciate... LEON. Ce vorbeşti?! (Ronţăie furios). NICHIFOR. Da, Măria ta. LEON. Nu cred. nichifor. Veşti dela iscoadele noastre. LEON. (Tâmpit). Zău? , NICHIFOR. Dacă vrei... Zău! LEON. (înghite prelung ca o gâscă la îndopat). Rău. NICHIFOR. Rău, Măria ta. LEON. (După o tăcere de stat pe gânduri, sbucneşte certăreţ). Ei, ei! Ce te-ai oprit?... Dacă eşti breaz, spune! Să te-aud! Cum o dregem la hotare? Ce-ai venit aici? Numai să cobeşti?... Hai, zi-i! NICHIFOR. Ii zic, Măria ta. LEON. (împărăteşte). Te-ascult! (Ia mutră ţanţoşe pentru ascultare). NICHIFOR. Avem armată minunată. Dar îi lipseşte ceva. Căpitănie! O căpitănie tot aşa de minunată ca şi armata. LEON. Eu nu plec în tabără. Altcineva! NICHIFOR. Ştiam. LEON. (Arţăgos). De unde şliai? Nu eşti prooroc! NICHIFOR. Iartă-mă. Voiam să spun... Bănuiam! LEON. Asta-i altă poveste! NICHIFOR. Căpitenie destoinică poate fi... LEON. (Cu răutate). Mă rog. Poate fi? NICHIFOR. Fără să întunece neajunsa iscusinţă ostăşească a Măriei tale! LEON. (Mulţumit). E-e-ei! Vezi? Aşa trebuia să începi! NICHIFOR. Mă iartă. LEON. Bine. Te iert. Şi... care-i grozavul ăla? NICHIFOR. Aetius, căpitanul străjii tale. A venit acum din tabără. De cum a sosit în Bizanţ, au şi pornit să umble din gură în gură basme despre vitejia şi destoinicia lui. LEON. Ce vorbeşti?! NICHIFOR Da. LEON. Bun. Să fie căpitenia oştirii la hotare (... Şi... Dacă-i el căpetenie, voi învinge? NICHIFOR. Sigur! LEON. (înveselit). Nu mă 'nebuni! io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE NICHIFOR. Da. LEON. Atunci... Haha! (Hohoteşte). întâia faţă tuciurie a Bizanţului s’a du...us! Halia! (Hohoteşte). nichifor. Aşa-i, Măria ta. LEON. (Năpădit de veselie). Nichiforel Bucuria unui împărat e să fie învingători Să beau în sănătatea vitejiei lui Aetius! In sănătatea izbândei mele împotriva necredincioşilor. Haha! (Hohoteşte). NICHIFOR. Cum vrei Măria ta. (Leon îşi toarnă, ia cupa, o duce lacom la gură, dar când să bea, peste marginea largă a potirului, ochii lui holbează de spaimă). LEON. Nichifor! NICHIFOR. Da. LEON. Zici... Mai sunt două feţe tuciurii ale împărăţiei? NICHIFOR. Mai sunt. LEON. (Lasă cupa galeş şi tot galeş ia migdale, măcinându-le în fălci). Zi-i, Nichifore, că te-ascult. nichifor. A doua faţă tuciurie... (Codindu-se). Lumea vor- beşte... (Tace). LEON. Ei? NICHIFOR. (Neîndrâznind). Vorbeşte... LEON. Vorbeşte, vorbeşte. De ce are gură? Să vorbească! NICHIFOR. Vorbeşte... (Găsind). Te laudă! LEON. Mă laudă. Fireşte. Ce vrei să facă decât să mă laude? NICHIFOR. Eşti cel mai desăvârşit artist al Bizanţului! LEON. (Prins tâmp). Cum ai spus? Artist? NICHIFOR. Lumea Bizanţului, neîntrecută în priceperea de frumos, când spune că eşti artist... LEON. Hai, zi-i! NICHIFOR. Te laudă pentru neasemuitul gust ales... subţire... LEON. E-ei 1 Spune mai repede 1 NICHIFOR. ... de-a. fi luat pentru desfătarea Măriei tale, pe cea mai frumoasă femeie! LEON. (Uşurat şi încântat). Hazarca, hăzărcuţa mea! NICHIFOR. Tocmai. leon. Bine dragă! Asta-i... asta-i... Apoi asta nu-i faţă tuciurie în Bizanţ! NICHIFOR. Parcă eu zic...? Dar... LEON Ce dar? NICHIFOR. Poporul ştie că în alegerea ta artistică n’ai dat greş. Dar hazarca e păgână. Şi poporul vrea să ai soţie, nu ibov- nică. Soţie creştină. Să dai moştenitor pentru tronul strălucit al Isaurilori LEON. (Zădărît). E-e-ei! Şi? NĂFRAMA IUBITEI 107 NICHIFOR. Şi norodul ţine să nunteşti cu o fecioară. Fecioria îmbată norodul. Au cântat-o de veacuri poeţii noştri în versuri, lăutarii în strune şi în organe, iar filosofii în cinstitoare cărţi... Luând o fecioară, aduci blagoslovenie pentru împărăţie dela Prea Sfânta, prea Curata, prea binecuvântata Fecioară, Maica Dumnezeului nostru şi oblăduitoarea steagurilor noastre ostă- şeşti... (Face cruce prelungă. Leon rămâne nătâng. Tăcere). LEON. (Deodată în nedumerirea lui). Zău? NICHIFOR. Zău, Măria ta. LEON. Şi spui... să mă însor cu o fecioară? NICHIFOR. Da, Măria ta. LEON. De unde să iau o fecioară? NICHIFOR. Din neamul nostru. LEON. Se găseşte? NICHIFOR. Fireşte. LEON. De unde ştii? NICHIFOR. N’ai nicio grijă. LEON. (Arţăgos). Cum să n’am grijă? Ce vorbă-i asta? NICHIFOR. Am vrut să spun... Ai încredere în sfetnicul tău, Nichifor I Văd eu... LEON. E-eil Asta-mi placeI Tu s’o vezi şi eu s’o iau?! NICHIFOR. A! Nu, nu! Adică, eu mă interesez de purtarea tinerei. Mă rog. Să fie sigur... Am şi găsit-o! LEON. Ce vorbeşti?! Ai şi găsit-o? NICHIFOR. Dacă spun... LEON. Şi-i frumoasă? NICHIFOR. Ca pentru artistu-artiştilor! LEON. Ca hazarca de frumoasă? NICHIFOR. Cum să lămuresc?... Frumoasă trupeşte, fru- moasă sufleteşte. Un înger!..'. Numai un înger se cade să urce pe aripile tinereţii, ale curăţiei şi ale frumuseţii până la înaltele trepte din alcovu împărătesc ! LEON. Zău? NICHIFOR. Zău, Măria ta. LEON. (Venit la alt gând). E-ei! Şi dacă nu mă însor? NICHIFOR. Rău. Bâzâiala norodului poate fi bâzâială de roi de albine înfuriate. LEON. înţeapă? NICHIFOR. înţeapă. LEON. (Induplecându-se). Bine, dragă. Să mă însor. Dar... Dar cu hazarca mea ce fac? NICHIFOR. Măria ta... Cu toată durerea... Ca sfetnic iubitor de adevăr şi de tron... Trimite cu daruri bogate hazarca Măriei tale, înapoi la neamurile ei... LEON. (După o tăcere, arţăgos). Ia ’n ascultă! io8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE NICHIFOR. La poruncă. LEON. Hazarca mea-i o lucrare de artă a Dumnezeului, făcător a toate! NICHIFOR. Aşa-i Măria ta. LEON. Ce fel de sfetnic iubitor eşti, când mă îndemni pe mine, artistu-artiştilor, să lepăd o lucrare de art’a Dumnezeirii? Sfetnic iubitor eşti ori duşman? NICHIFOR. (încurcat de atâta deşleplăciune din partea lui Leon). O-o! Mă ierţi. Nu te sfătui s’o lepezi. Dar... Cum să spun?... Vezi... LEON. Nu văd nimic. NICHIFOR. Dacă te însori, cum au să stea două femei?,,. LEON. (Iuţit). Taci! NICHIFOR. Tac, Măria ta. LEON. (Ţanţoş, grozav). Uită-te la mine! NICHIFOR. Mă uit. LEON. Am eu mutră numai de bărbat la o singură femeie? NICHIFOR. Doamne fereşte! LEON. Atunci? NICHIFOR. (Ca să nu strice). Ţine-o, Măria ta, şi pe hazarcă. Dar soţie, fecioară, trebuie să iai. LEON. (înveselii). Aşa, Nichifore dragă, aşa! (Hohoteşte). Acum sameni a sfetnic iubitor! Aşa-i! Am o soţie o fecioară şi ibovnică o nefecioară! Haha! Să beau în sănătatea lor! (Hoho- teşte sgomolos. Ia cupa, dar când să bea, se uită iarăşi speriat peste marginea năsirapei). Nichifor! NICHIFOR, Da, Măria ta. LEON. Mai e o faţă tuciurie în Bizanţ. NICHIFOR. Tuciurie rău de tot. LEON. Ce vorbeşti?! (Lasă cupa şi ia grăbit migdale, ronţă- indu-le din nădejde). NICHIFOR. Bani! Vistieria! LEON. Ce bani? NICHIFOR. Vistieria nu-şi află izvoare îndeajunse de umplere. Nevoile mari. Cheltueli multe... Priceperea vistiernicului tău de până acum... LEON. De unde bani? NICHIFOR. N’ai grijă. Eu ştiu de unde şi cum. LEON. Spune-mi şi mie! NICHIFOR. Dacă ar fi Măria ta singur să deslegi greul vistieriei, numai cu sfatul meu, de ce n’aş spune? Dar eu să descoper mijlocul şi vistiernicul Măriei tale, care-1 ai acum, să aibă el fericirea să mântue Bizanţul din nevoi? El, cu priceperea mea?... Nu-i drept... LEON. Şi, şi? " NĂFRAMA IUBITEI 109 NICHIFOR. Şi... Nu îndrăznesc... Ai ghicit cred... LEON. (Zădărît). Ce să ghicesc? Nu ţi-i ruşine? Ce mă crezi? Zodier?! Sunt împărat! NICHIFOR. Atunci îndrăznesc. LEON. Ei! NICHIFOR. Să-mi încredinţezi mie vistieria Bizanţului. Mie. LEON. (Uşurat). Asta era? NICHIFOR. Banii vor izvorî din piatră stearpă. Şi te vei bucura. LEON. Zău? NICHIFOR. Zău, Măria ta. LEON. (înveselit). Atunci... Beau In sănătatea vistieriei mele şi a vistiernicului celui nou! Nichifor! (Ia cupa grăbit şi vrea să bea). NICHIFOR. Să bei, dar... leon. Dar...? (Speriat, ia migdale şi rămâne nebolărîl şi tâmp între cele două mâini). Iar ceva tuciuriu? NICHIFOR. Cum porunceşti Măria ta. LEON. Eu hotărăsc?! NICHIFOR. Da. LEON. Eu?!... (Svârlind migdalele). Atunci... Atunci să fie alb! Alb strălucitor!... Zi-i! NICHIFOR. Căpitenie destoinică şi vitează pentru oaste ai. LEON. (Urcând veselia). Am! NICHIFOR. Fecioară înţeleaptă, frumoasă, tânără, vei avea ca soţie... leon. (Bâgându-i de seamă). Şi bazarea! NICHIFOR. (Primind). Şi hazarca. LEON. Bine! Am! Sunt vesel! (Ridică pocalul). NICHIFOR. Bani sunt. Vistiernicul cel nou are să-ţi umple vistieria! LEON. Am, Nichifoare, am! Sunt neînchipuit de vesel! (Ho- hote). Şi dacă le am, ce-mi mai trebuie? NICHIFOR. Lipseşte ceva. LEON. Ce lipseşte? NICHIFOR. Un cronicar iscusit. LEON. (Trăsnit). Ce?! NICHIFOR. (Indesându-i lămurirea). Un cronicar. Sincel îm- părătesc ! Să potrivească în slove nimerite domnia fericită a lui Leon al patrulea Isaurul! Leon izbăvitorul de păgâni, care a lăsat urmaş păstrător de împărăţie. Leon, care măiestrit a chi- vernisit cele de obşte cu vistiernicul său Nichifor, sfetnic cu bun chip... LEON. (După ce a ascultat nătâng). Zău? NICHIFOR. Zău, Măria ta. 110 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE LEON. Fie precum, zici I Un cronicari Sincelul Curţii împără- teşti I Haha!... Să scrie, să scrie 1 Haha 1... Are minunat de scris I (Hohoteşte, bea afund şi iar hohoteşte). Cortina SCENA IlI-a Odaia Irinei. In dreapta divan. Deasupra, icoana Maicii Domnului împodo- bită cu salbe şi nestimate. Candelă. In stânga stau atârnate coiful, spada şi platoşa lui Aetius. La ridicarea cortinei, Aetius încearc’ a săruta pe Irina. Aceasta, stând mai adânc pe divan, îl îndepărtează uşor. IRINA. Nu, nul Nu se poate. (Tăcere).' AETIUS. (înfrânt). Ciudat... Ne iubim şi totuşi... Să pun stavilă celei mai nevinovate mărturii de dragoste: sărutul. IRINA. (Podidită de gând). Sărutul... Sărutul e atingerea buzelor. Buciumul care chiamă în adăpătoare poftele pitulate ale cărnii. AETIUS. Care tineri nu-şi apropie suflarea în sărut cald îna- intea căsătoriei? Dragostea-i delăsare, părăsire, uitare în îmbră- ţişarea sufletelor şi a trupurilor. Tu... Tu presori prea multă prevedere, judecată. Macini în minte gestul poruncit de inimă. Dragostea mână fiinţa noastră în neştire. Nu cunoaşte hăţurile gândului. IRINA. Tu vrei beţia dragostei. Şi eu o vreau I... Dar beţie înseamnă amestecul a ceva străin. Ceva care ne preface obiş- nuitul, simţindu-ne mai plini, mai bucuroşi de noi... Cum vrei să mă simt mai bogată de mine când mă îndemni: Lasă-te în neştire I Părăseşte-te chemării trupului I aEtius. Şi-a sufletului. IRINA. O, şi-a sufletului... Dacă te uiţi pe tine, dacă treci în neştire, cuvintele nu mărturisesc ele înşile că-mi ceri să înăbuş sufletul prin care-mi dau seama, judec, aflu înţelesul trăirii?... Nu, nu. Aşa cum te iubesc eu, cu opreliştile mele, te iubesc mai cuprinzător... Fiinţa ta o îmbrăţiş nu în sărăcia de forme a vieţii trupeşti — trupeşte nu putem fi decât un fel — ci o îm- brăţiş în mulţimea formelor, de care numai sufletul e în stare... Iată 1 (închide ochii, priveşte prin gene). Tu mă învinui că nu te sărut... (Schiţează un sărut pătimaş către Aetius). Dar mintea mea te chiamă! Gura mea sărută cu înfrigurare buzele tale I Degetele mi te mângâie pe tâmple şi se înfioară de atingere I... (Intorcăndu-se). Sufletu-i minune 1 Carnea nu poate îmbrăţişa decât dacă timpul şi locul îngădue apropierea. Sufletul îmbrăţişe oricând, oriunde, în depărtări, dincolo de vreme, în veşniciei NĂFRAMA IUBITEI III Ajunge să iubeşti, ajunge să-ţi închipui. Icoana dragă se pre- face în fiinţă aevea şi trăieşti iubirea peste megieşiile materiei I... (Duios). Cât te-am iubit, Aetius, singură, despărţită de tine, în cămăruţa sufletului, după gratiile simţurilor 1... (Tristă). Să nu-mi pângăresc sufletul I Te-am îmbrăţişat cu el de mii de ori, cum am vrut, cât am vrut... Dai... Fug de apropierea trupească. Ea moare în clipă şi în fărâmă de loc. (Cutremurată) Te iubesc, Aetius I Braţele gândului meu te prind, te strâng. Aşa de fericită-s cu tinel... (Strânge în braţe vedenia lui Aetius). AETIUS. Nu mai pricep nimic.. .Te-am văzut în grădină. Mi-ai spus, revederea noastră-i sărbătoare. Că Jftrea întreagă s’a prefăcut în tine şi în afara ta, că totu-a luat forme şi lumină, Acum... Acum te văd străinată, neliniştită, abătută, tristă... IRINA. Nu cunoşti taina năzuinţei şi-a ’mplinirii. AETIUS. Ce taină? IRINA. Vezi. Erai departe... Plecând, ce-ai rămas în mine? Câteva linii în cutele amintirii. Tu, erai ceva nelămurit... Dar eu, eu care te păstram, dragostea mea care mă încălzea şi-mi da lumină, înmulţea liniile, adâncea umbrele, te rotunjea, zugră- vindu-te în colori vii. Trăiai întreg în sufletul meu, pentrucă eu, din puţinul care mi-ai rămas, te adăogam prin dragoste până la întregire I Aetius din depărtare era trăit prin Aetius alcătuirea mea I... Aşa te-ai înfiripat năzuinţă în mine I AETIUS. Şi acum când mă ai?... IRINA. Acum când te am, dragostea îmi trece frântă... Tu, cel aevea, te porunceşti sufletului meu cu formele tale I Chipul tău e încheiat şi deplin. Liniile tale-s crestate adânc şi luminat, închipuirea mea nu mai adaogă nimic, nu mai lucrează. Nu mă mai simt sufletească... Aşa-i. Implinirea-i lucru aevit. Ma- terie cioplită. Trup arătat prin forme... împlinirea leneveşte sufletul sprintenit de năzuinţa creatoare... (Mâhnită peste măsură). Uite, Aetius. Aş fi mândră să ştiu că-s icoană în sufletul tău. Că te cutremuri de ea, sărutând-o pe colorile penelate de tine, decât să fiu eu, aceasta, odihna buzelor tale.. . aEtius. (Cu spaimă). Irina! Pentru numele lui Dumnezeu! întăreşti în mine credinţa că revederea fiinţei dragi desamă- geşte? Că pe cine iubeşti mult să-l vezi puţin? IRINA. N’am vrut să spun asta. aEtius. Dar urmează asta! IRINA. (Refăcându-se). Un lucru încerc, să ţâşnească vânjos ca un-izvor de apă săltătoare: (înflăcărată). Minunea dragostei I Pricepe-o, Aetius! Ea e culmea noastră. Dumnezeirea noastră creatoare... Prin dragoste unesc icoana a ce eşti cu ceea ce-mi închipui prin dragoste de tine. Deasupra noastră se ’nfiripă vedenia, fiinţă nouă, îmbrăţişare de aevea şi de nălucire! Tur- 112 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE burător amestec de tu şi eu I... Acolo ’n vedenie, tu eşti desă- vârşit. Eşti cernut prin flacăra îndumnezeitoare a dragostei!... Lasă-mi cucernicia iubirii să te sărute acolo, şi nu aici... (Ră- mâne istovită de încleştarea mărturisirii). AETIUS. Nu mai ştiu ce să-ţi răspund. îmi pare că plutesc în nefiresc. IRINA. Nefiresc? AETIUS. Da. IRINA. I-aşa de firesc nefirescul care ţi se pare!... Caută în jur. II vei găsi mai mult decât te aştepţi. aEtius. Nu văd. IRINA. Iată, tu. aEtius. Da. IRINA. La hotar, cu ce chip ai fost în ochi? AEtius. Cu chipul tău! (Scoţând năframa). Năframa ta fer- mecată mi l-a înteţit mereu în amintire. IRINA. Altă icoană n’ai purtat? aEtius. Nu te iubesc decât pe tine! IRINA. Totuşi un ostaş adevărat... aEtius. La ce te gândeşti? IRINA. Un ostaş adevărat mai nutreşte şi altă iubire. AEtius. A, da! Iubeşte pe împărat. IRINA. Vezi? AEtius. Icoana ta dela care râvnesc plinul vieţii, stă lângă icoana împăratului pentru care îmi dau vieaţa!... Gelozeşti alăturarea ? IRINA. L-ai văzut pe împărat? AEtius. Nu. împăratul Leon nu s’arată în lume. Dar mi-1 închipui. IRINA. Cum ţi-1 închipui? AEtius. Bărbat vajnic, înţelept, viteaz, drept! Simbolul ţării! IRINA. II iubeşti, gata să mori pentru dânsul... De unde-i icoana lui în sufletul tău? Icoană, că mândru eşti de ea şi-ţi dai viaţa pentru dânsa?... începi să pricepi? (Intră Doica). DOICA. Stăpână... IRINA. Da. DOICA. Trimis dela Curte. IRINA. Dela? DOICA Dela Curtea împăratului. IRINA. (După o tăcere de nedumerire, căutând la Aetius şi el uimit, se scoală. Aetius strânge năframa). Să poftească! (Doica face loc Sincelului să intre). sincelul. (Cu plecăciune). Mă iertaţi... NĂFRAMA IUBITEI 113 IRINA. Te rog. SINCELUL. La Curte se ştie că în clipa aceasta Afitius, căpi- tanul destoinic din straja împărătească, se află aici. AETIUS. Eu sunt. SINCELUL. Prea bine. aEtius. Ce doreşti? SINCELUL. înalta bunăvoinţă a Măriei sale, cunoscând iscu- sinţa ta şi vitejia, te-a rânduit căpetenie întregii oştiri de pe mare şi uscat, păzind hotarele spre răsărit. aEtius. (Copleşii). Ol Neaşteptată cinstei (Tăcere scurtă). IRINA, (Turburată, amestecând bucuria şi durerea). Priveşte la mine, Aetius I aEtius. (Intorcăndu-se nedumerit). Ce-i, Irina? IRINA. (încleştată în privire). Nu aşa? Ai năzuit să fii. Ai izbutit. Toate au forme adânci, bucălate, pline de lumină 1 AETIUS. De ce-mi spui astea? IRINA. Nu-i aşa că simţi iubirea pentru împărat mai puter- nică? aEtius. Un împărat care-şi răsplăteşte... IRINA. Icoana lui va fi mai trăitoare în tine, pentrucă îl iubeşti mai mult. SINCELUL. Mă iertaţi... (Irina se întoarce îndurerată). AETIUS. Te rog. SINCELUL. Primejdia necredincioşilor se înteţeşte. împăratul porunceşte, chiar de îndată să alergi la hotar. IRINA. (Scoate un ţipăt năbuşit şi încremeneşte, jucându-şi durerea). Al... SINCELUL. Măria sa, trimite coiful, platoşa, spada de căpe- tenie de oaste. Calul şi straja de călăreţi aşteaptă la poartă. (Face semn. Intră doi ostaşi. Aceştia îi pun lui Aetius platoşa, coiful, şi-i atârnă spada). IRINA. Aetius 1 AETIUS. Da, Irina. IRINA. Pleci? aEtius. Vezi şi tu. IRINA. Eşti vesel. aEtius. Ostaşul trebuie să fie bucuros de datoria lui. IRINA. Nu te doare că mă laşi singură, departe, cu dragostea neîmplinită? , aEtius. Sufletul tău se nutreşte din împlinirea chipului drag, rămas în amintire. IRINA. De ce partea dragostei mele e numai suferinţa?... Iată. Năzuinţa ’mplinită nu mi-a ’mpăcat sufletul. (întărind dureros). Dar ştii... ştii tu ca mine acum ce pătimeşte sufletul când împlinirea se întoarce iarăşi în năzuinţă? s REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 114 aEtius. Irina! Să nu te îmbolnăvească judecata. Judeci toate prea mult... (După câteva clipe de neholârîre). Să-mi iau rămas bun... IRINA. (Dându-i mâna fără sâ-l privească, spune stins). Pleci? aEtius. Plec. (Se rupe şi pleacă. Sincelul şi ostaşii au ieşit. Irina se deşteaptă sălbatec şi strigă). IRINA. Aetius 1 (Aetius se opreşte). aEtius. Irina 1 (Tăcere lungă). IRINA. (Incarnată, se apropie ispititoare şi poftitoare. Pieptul ei saltă în răsuflare înteţită. Formele trupului ei înviorat se împli- nesc şi se alintează aproape, aproape de lot de făptura lui Aeiius). Pleci, Aetius? aEtius. Da, Irina. IRINA. (Pătimaşă). Aetius, te iubesc, cum nu cred că poate fi altă iubire 1 aEtius. (O prinde bârbâleşle în braţe). Irina 1 IRINA. Te-am dorit. M’am turburat că te-am dobândit. Iată, sufăr că-mi treci din nou în dorinţă... (Lasă fruntea pe pieptul lui Aetius. Tăcere, apoi încet). Mă iubeşti? aEtius. (Dulce). Tu ştii că te iubesc. IRINA. îndură şi tu ca mine durerea năzuinţei îndestulate, făcută iarăşi năzuinţă... Ai vrut să mă săruţi... Implineşte-ţi căutarea. Se va împrospăta mai arzătoare plecând... (îmbie sărutarea lui Aetius. Acesta apropie încet buzele de ale Irinei şi rămân prelung în strângerea dragostei. Aetius se rupe apoi din îmbrăţişare şi pleacă. Se opreşte ’n prag. Scoale năframa, o flutură şi apoi iese. Irina, sfârşită de durere, e aproape să cadă. Doica aleargă şi o sprijină, ducând-o la divan. Irina se lasă în el, se afundă cu faţa în perini şi plânge. Doica o mângâie pentru a o linişti. Se întunecă în odaie. Plânsul Irinei se potoleşte până ce întune- carea e întreagă. După un răstimp, de ajuns să arate o trecere mai mare de vreme, se luminează uşor divanul. Irina e culcată. Doica se ridică încet să plece, mai încredinţându-se odată că Irina doarme. Apoi iese. In scenă arde numai candela. In stânga, platoşa, coiful şi spada de căpitan a lui Aetius se desemnează nelămurit, fiind atârnate în cuier la depărtările în care stau obişnuit pe trupul lui. Doica ieşită, Irina dă semne de nelinişte în somn. Deodată se ridică pe divan, speriată. înmărmureşte privind armura lui Aetius. Ochii ei se prind de armură tot mai mult, lot mai mult. Nelămuritele linii ale armurii se mişcă. -Chipul lui Aetius, îm- brăcat în ele, ia formă şi vine plin de duioşie către Irina. Aceasta brăzdează pe întreaga ei făptură o bucurie cerească şi îngaimă, primindu-l lângă ea). ' IRINA. Aetius, dragul meu, Aetius... (Firesc, gingaş, se îm- brăţişează în nesfârşită sărutare... Se întunecă. Apoi lumina NĂFRAMA IUBITEI 115 mijeşte din nou pe divan. Irina doarme, Aetius nemai fiind. In stânga, armura stă nelămurită la locul ei. După o trecere de vreme lumina creşte, făcându-se dimineaţă. Odată cu luminarea, un cor de bărbaţi şi femei cântă dela încet la mai tare). CORUL.Te scoală din somn frumoasă fecioară 1 Că zorile vin, pe zâmbet pogoară Coloare de cald, lumină de viaţă. Te scoală şi ’n psalm auzul răsfaţă! (Irina se trezeşte uşor, se ridică, ascultă şi nu se dumireşte. Intră Doica). DOICA. Stăpână... ‘ IRINA. De unde-i. cântarea? DOICA, Solie împărătească. Vestitorii nunţii tale, IRINA, (Izbucneşte în bucurie). Aetius 1 (Intră Nichifor şi două tinere, purtând marama de logodnică şi flori de lămâi(â). NICHIFOR. îngerul cel întâi stătător din cer, a fost trimis să spună Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te 1 IRINA, Ce înseamnă închinarea aceasta? NICHIFOR. Eu, Nichifor, slujnicul împăratului Leon, vin să vestesc pe cea mai curată, pe cea mai înţeleaptă şi frumoasă fecioară din luminatul Bizanţ, că a fost aleasă de Dumnezeu şi de împărat să dea tronului prea slăvit al Isaurilor mlădiţă crăiască. IRINA. Cum poate fi aceasta când sufletul meu e închinat dragostei pentru altcineva? NICHIFOR. (Mereu dulceag, spăsit, supărător de spăsit). Măria ta, ştiu. Iubeşti pe Aetius, căpitenie de oaste. IRINA. Iubesc pe Aetius. NICHIFOR. Dar Aetius iubeşte pe împărat şi viaţa lui o dă pentru dânsul. IRINA, Ca un adevărat ostaş, NICHIFOR. Dacă Aetius, pe care-1 iubeşti, dă viaţa pentru împărat, Irina, fecioara care-1 iubeşte pe Aetius, nu poate da dragostea ei, când dragostea e mai puţin decât viaţa întreagă? IRINA, Dragostea-i mai mult decât viaţa. NICHIFOR. Irina e înţeleaptă. Pricepe totul uşor, uşor. Nespus de uşor... Gândeşte.,. Cutez a ruga să gândeşti,.. Dacă nu primeşti a fi împărăteasă... nu-i adevărat că viaţa cuiva! (Miş- care la Irina). E mai de preţ decât dragostea ta? IRINA. (îngrozită). Aetius va fi ucis?l 8* 116 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nichifor. (Prea plecai). Viaţa lui Aetius stă în cumpănă cu dragostea Irinei... CORUL. Zâmbeşte bogat 1 Zâmbeşte, fecioară I E vrajă în trai 1 Un basm ce ’nfioară. Fă zâmbetul plin. h Dă chiot dintr’însul. Mijesc doar izbânzi >sî Şi-apune tot plânsul! (Irina, risipită în durerea ei, stă nemişcată. La semnul lui Nichi- for, tinerele gătite în alb pun marama şi flori de lămâifă pe creş- tetul Irinei). Cortina • SCENA IV-a Undeva în Bizanţ. Noapte. Se aude muzică de instrumente, muzică de voci, chiote, veselie de mulţime. In scenă Nichifor şi Sincelul. NICHIFOR. Auzi? Revărsare de veselie. SINCELUL. Nunta Irinei cu Leon al patrulea Isaurul. Norodul petrece. NICHIFOR. Bucuria poporului ţese pe canavaua unui basm. Basmul lor 1... Craiul se însoară cu o mândră fecioară, dulce, tânără, frumoasă ca o zână!... (După ce iarăşi ascultă). Basmul răsfaţă veşnica noastră copilărie. Şi taina fericirii, poate e în a te lăsa lui, fără a şti că se băsmueşte cu tine... Mergem!... Ne strecurăm prin mulţime. Să împrumutăm din neştiinţa gloatei puţintică delăsare... (Ştrengar). Ce basm o fi împletind alcovul împărătesc?... Habar n’avem... Dar, să ne închi- puim !... Ba nu! Să nu ne închipuim! închipuitul unei astfel de petreceri să nu samene cu arta şoltică de copilandri mâzgă- lind pereţii cu cărbune. Ce zici? SINCELUL. Să mergem! (Ies). Cortina SCENA V-a Odaia de nuntă a Irinei. Intr’o revărsare de alb, patul, văzut printre per- delele grele din faţă, întunecate, are pe latura lui, stând jos pe trepte, pe împărăteasă. Plânge cu faţa îngropată în aşternut. Leon, la măsuţa din stânga, dincoace de perdele, bea din cupa largă şi adâncă. LEON. Cine socoteşte fecioria cea mai plăcută floare, e tâmpit sadea! (Bea). nAframa iubitei 117 Fecioara când se dăruie iubii ii, se dăruie firesc. Şi firesc înseamnă: vităl (Bea). Arta ne ridică dela vită Ia treapta om. Aşa că... (Bea). Drumul dragostei care mă înalţă Ia omenesc, e drumul spre arta desăvârşită a hazarcei mele... (Lasă cupa). Mă duc Ia eal... (Iese legănându-se beat). IRINA. (Plânsă). Dacă dragostea între femeie şi bărbat e aceasta... Doamne, din dragoste ai făcut un blestem 1 (Plânge sbuciumat). Cortina ION LUCA DIN CICLUL « ŢARA ROMÂNEASCĂ » ILIAŞ TURCITUL Cu creştetele lor mântuitoare ’n spume Vuiau învăţături în răzvrătire Şi se ’ncercau să-şi caute un nume Cu care să-şi vădească tragica lor fire. Un os domnesc de-al nostru şi-a lăsat credinţa Şi s’a turcit la Ţarigrad de-o vreme, Şi fapta lui ne-a ’ndurerat fiinţa Chiar dacă moldovean el n’o să se mai cheme. Râvnea la lux şi la turcească strălucire Şi socotindu-şi ţara fără fală Umbla pe la sultan cu-ademenire De-a înjgheba pe-aici o nouă rânduială. Mai marii noştri-au scos din totul a lui urmă Lăsată ’n pergamente sau în piatră Şi, oaie rătăcită de-a ei turmă, A fost îndepărtat de strămoşeasca vatră. Să-i fie pomenirea totuşi uşurată De lucru demn de ţinere de minte Şi de cinstire veşnic nepătată Că Petru Vodă Rareş fostu-i-a părinte. UMBRA Cânta prin sufletul meu ca un sbor de albină Imaginea unei domniţe care Să fi ţesut un văl cu ’ndemânare Din fire de păianjen albe şi lumină. Aş fi dorit să-acopăr piatra ’n mănăstire Sub care ea şi-a săvârşit viaţa, Ca soarele să-i iasă dimineaţa Din mătăsoasele şi caldele lui fire. Un Crist înalt şi palid ca o ’mpărătească Icoană să-i surâdă din mătase Şi genele lui umede să lase O lacrimă pe lespedea ei creştinească. înfăţişarea lui mai galbenă decât varul Să se strecoare seara printre iţe Ca să zâmbească tinerei domniţe Şi să-i primească cu melancolie darul. VOEVODUL Şi răsărea pe căile lui ca un soare Pe care-1 prevesteşte aurora Pe zarea gândurilor tuturora Şi-l poartă omul la ureche ca pe-o floare. Venea dela Călugăream sau Feldioara Dela Cetatea Albă sau Rovine Dar totdeauna mulţumit în sine Că-şi simte inima pe-acelaşi drum cu ţara. Era înalt şi liniştit ca o icoană Sau aspru şi puternic ca mistreţul, Domnia lui se cântărea cu preţul Credinţei noastre demne de-aşi făuri coroană. Oriunde însă şi ’n oricare ’mprejurare Cinstea pe Dumnezeu cu-o rugăciune Şi preamărea-aşezările străbune Cu-a braţului şi-a inimei lui apărare. VĂLUL MĂRIEI DIN MANGUP Şi ’n aerul greu de lumină In dreapta unei vechi biserici Părea o stranie regină Intr’un sobor tăcut de clerici. Ii contemplau boerii ţării Cu voevodul împreună Privirii ca reflexul mării Şi părul ca un clar de lună. Ea răspundea, surâzătoare Din firele de-argint şi aur, Privirii lor întrebătoare Pe-al umerilor ei tezaur. Erau aducerile-aminte Sortite-afară să rămână Din aşezate oseminte In liniştita lor ţărână. Un văl ales din fir şi rază Acopere mormântu ’n care Maxia din Mangup visează Din umbra lui Ştefan cel Mare NEGRU VODĂ Figura lui tot mai strălucitoare E totuşi enigmatică şi-acum Şi ’ntunecatul lui prin veacuri drum E-al nostru veşnic luminat de soare. De unde va fi scos atâta forţă încât să fi putut necontenit Să lumineze cu cât a trăit In viitorul nostru ca o torţa? Descălecarea lui e-o viziune In care noi ne străduim abia Să căţărăm încet ca pe-o vâlcea O ’ntreagă ne ’ncercată ’nţelepciune. Al Argeşului curs e gând şi faptă Găsite parcă de-un vultur în sbor, Să fie sprijinul unui popor A cărui soartă încă mai aşteaptă. II ştim cu fruntea prinsă ’n diademă Cu perle ’mpodobită şi cu crini, Ca cei purtaţi de regii Angevini Pe-al purpurei lui violet de stemă. Dar cine însă-ar fi putut să fie Acest semeţ şi falnic cavaler Pe care gândurile noastre-1 cer Şi-l spune-ajunsă ţară-a lui moşie? Ii ştim doar o biserică din care, De murmurul pădurii legănat, Cu strălucirea unui împărat, Răsare fără preget la hotare. N. DA VIDE SCU NARCIS Ascuns după oglinda apei clare, Ţi-apleci din vis misterios obraz Străin şi geamăn mie din născare Trăgându-mă cu ziua mea de azi Spre alt tărâm. O taină, tremurare De lebezi, roză, coapsă sau grumazi Lumină unduind o legănare De braţe înflorite în olmaz... Ce translucide linişti te opriră? In cale-mi cin’ te scoase? In ce somn Ce svon te întrupă din vânt pe liră Să-mi fii, în gol de suflet, rob şi Domn 1 Şi aripile toamnei, frunza, dorul, Privirea ta le soarbe' sau izvorul? OGLINDIRI Amiaza verii, doarme în odae Şi ceasul a tăcut. Cu umbra lui fereastra iar o tae Un ram, de ani ne mai văzut. M’am deşteptat sau somnul tot mă ţine? Odaea n’o mai ştiu. Din apele oglinzii îmi revine, Uitat, acest iatac pustiu. Invers şi clar trecutul în oglindă Sfidează omul de-azi — Şi în cleştar vrând viaţa lui s’o prindă Răspunde mut cu alt obraz. Tu, ce ’n oglindă ai rămas aeve Când dibuesc prin vis, Nu mă privi sub ramul fără seve, In limpezi nemuriri închis. Nu mă privi nostalgic — fără veste M’oi şterge ca ’n oglinzi De ape, norul dacă trece peste Străinul chip ce nu-1 cuprinzi. PREZENŢĂ Intre oglinzi şi umăr lângă umăr Cu mine, mă privesc la infinit: Multiplicat ecou ce m’a orbit Sau adevăr, pe-acelaşi când îl număr. In transparenţe reci de teoreme Oglinzile opuse îmi deschid Pe oceane legănate ’n vid O geometrie vie de poeme. O, timp invers I O, clar afund de ape Lovite ’n digul sufletului duri O, val lăuntric, sare şi azur, In care numai lacrima încape 1 Cu gemenii, din mine pribegiţi, Oglinzi pustii de ce să mai minţiţi? POST MORTEM... M’a părăsit azi» lumea ca şi haina Uitată colo ’n cui, Şi singur stau împărtăşit cu taina Ce n’o pot spune nimănui. îmi las toiagul, praful şi sandala: Nici umbră nu mai sunt. Din alt tărâm privesc în zări petala Luminii ce mi-a fost pământ. ION PILLAT «PERIOADA SLAVONA» LA ROMÂNI ŞI RUPEREA DE CULTURA APUSULUI Nenorocirea slavonă. Românii sunt un popor romanic, de limbă şi cultură latină, dacă nu de sânge, întru cât moştenirea rasială traco-dacică trage mai mult în cumpănă în această din urmă privinţă. Ei au păstrat numele Romei, tradiţia ei ne este scumpă şi e un impuls puternic al vieţii naţionale; în numele ei au luptat marii cărturari ai Şcoalei Ardelene şi pe ea o invocă Vasile Alecsandri în poema premiată la Montpellier, Ginta Latină. Dar această ramură orientală a romanităţii a avut o soartă diferită de a celor- lalte popoare romanice, Francezi, Italieni, Portughezi, Spanioli. Mai întâi Romanicii sunt catolici, Românii sunt ortodocşi; Românii n’au participat la marile eflorescenţe ale culturii apusene, creaţii eterne care îmbogăţesc patrimoniul sufletesc al omenirii. Dacă Românii au avut în adevăr o artă bisericească medievală de stil bizantin, care a compensat lipsa catedralelor gotice, în schimb le-a lipsit literatura profană a acestei epoci: epopeele eroice, chan- sons de geste, romans courtois, sau romanele satirice, tot ce a făcut farmecul vieţii nobile din Apus. Abia în secolul al XVII-lea au fost cunoscute unele din aceste opere în traducere românească. Când în Italia,' Germania, Franţa şi până în Polonia Evul-Mediu cunoştea universităţile scolastice, noi n’am avut până în secolul al XVII-lea nicio şcoală de cultură superioară. Renaşterea şi Humanismul n’au atins nici ele ţările noastre, cu cortegiul lor de artişti învăţaţi, iar în vremea când domnea Ludovic al XlV-lea la Versailles, Românii n’aveeu oraşe mari, nici filosofi, nici dra- maturgi, nici fabulişti. Abia în veacul al XlX-lea, după secolele «PERIOADA SLAVONA« LA ROMANI 127 ce par amorţite, «lumina » culturii occidentale începe să vie şi asupra noastră. Care să fie cauza acestei rupturi între cultura apuseană şi română, acest zid chinezesc între noi şi civilizaţie? De ce cultura apuseană se opreşte la graniţele noastre şi nu trece mai departe? Răspunsul se află în toate cărţile de istorie a Românilor, în aproape toate istoriile literaturii noastre, într’o unanimitate impresio- nantă: de vină este slavonismul şi în parte şi ortodoxia. Dacă Românii n’ar fi avut nenorocirea să fie în drumul năvălirilor Sla- vilor, dacă n’ar fi adoptat liturghia slavonă în Biserică şi de aci şi în cancelaria domnească, în actele private, în cronici şi în lite- ratură, nu s’ar fi ridicat un zid între Români şi Apusul Europei. In calitate de ortodocşi, deci fără contact sau în antagonism cu cultura' popoarelor catolice, şi mai ales ca unii ce ne adăpam la izvoarele turburi ale culturii slavone, nu puteam să ne bucurăm de binefacerile culturii europene. A fost o mare nenorocire pentru Români această influenţă slavonă, după părerea istoricilor noştri; cultura slavonă şi până la un punct ortodoxia ar fi de esenţă infe- rioară, nu se puteau desvolta şi împiedicau contactul nostru cu Apusul. E o adevărată ruşine, o pată pe istoria noastră, un balast care ne-a ţinut în urmă, în întunerec, faţă de popoarele care înaintau cu pas repede pe calea progresului. Timotei Cipariu tuna la Academia Română: « Secii pleni de întunerecu şi de barbaria, de carea nece un Românu nu si p6te adduce amente fâre grâtia şi înfiorare, gratia pentru barbari’a şi înfiorare pentru stricatiunea ce ne-au causatu sclavonismu în limba şi în cultura intelectuale »1). Iar Papiu Ilarian scria: «Romanii scappară prin aquâsta (tra- ducerea cărţilor bisericeşti) de osând’a aquea grozava a limbei slavone, quare de mai multe secole, dela petrecerea Romanilor cu Bulgarii şi attingerea lor cu alte naţiuni slavine, intră în bese- ric’a romanesca, îngrosiă întunereculu nesciintiei, domni cu un sceptru de ferru assupr’a Romanilor: un poporu, chiaru liberu fiindu, suptu limba străină, geme suptu o suppunere amara »2). !) Timotei Cipariu, Discursu asupra istoriei limbei române, Analele Socie- tăţii Academice Române, I, 1867, p. 19. s) Al. Papiu Ilarian, Istoria Românilor din Dada superioare, I, Viena, 1851, p. 62. iz8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar nu numai latiniştii înfioraţi de visul lor roman erau de această părere, ci ea se perpetuiază în cultura noastră şi este îm- părtăşită de autorităţile cele mai incontestabile. A. D. Xenopol spune: « La noi slavismul tâmpit, orb şi lipsit de orice idee, apăsa ca un munte asupra cugetului poporului român, fără să-i aducă niciun folos, îngroşând tot mereu întunerecul care-i cuprinsese minţile, în loc de a-1 împrăştia. Limba slavonă înnăbuşi gândirea românească. De aceea, pe când în Apusul Europei întrebuinţarea limbii latine aduse şi efecte pozitive şi rodnice asupra cugetării omeneşti, la Români predominarea slavonismului distruse numai cât, fără a crea nimic »1). N. Iorga este de aceeaşi părere: « Aceasta (desvoltarea literaturii) nu s’a putut face din cauza stricteţii imobile a slavonismului ortodox, de stângace contrafacere bizantină şi care mai avea pentru noi desavantagiul că, fiind o limbă liturgică, era pentru o parte din locuitorii Balcanilor şi o limbă populară, inca- pabilă de a se desvolta, cu atât mai puţin de a se întinde şi a cu- ceri, dar cu atât mai capabilă de a împiedica »2), Iar acum în urmă d. N. Cartojan, în Istoria literaturii române vechi, dealtfel exce- lentă, întăreşte aceste păreri: « Intrarea ţărilor noastre în zona cul- turii sud slave este un fapt capital în istoria românească... Ea a fost fatală pentru toată cultura noastră veche... Literatura ce se des- voltă mai departe în Occident pe temeliile Renaşterii, o literatură bogată şi variată..., rămâne străină sufletului românesc, închis în formele învechite ale culturii bizantino-slave... Dar dacă din punc- tul de vedere al integrităţii etnice ortodoxismul ne-a adus servicii incontestabile, alipirea noastră la cultura Slavilor sud-dunăreni a restrâns însă în chip simţitor orizontul vieţii noastre literare » s). Culturi superioare şi inferioare. Această teorie, care este impre- sionantă, nu atât prin logică, ci prin faptul că a strâns în jurul ei, cu puţine excepţii, aproape unanimitatea istoricilor şi a istori- cilor literari, prezintă însă dela început serioase nedumeriri pentru cei ce gândesc, în loc să repete cele spuse de autorităţile ştiinţi- fice. înainte de a analiza faptele istorice, adică originile şi rezul- tatele influenţei slavone la noi, trebue să punem câteva principii * *) >) A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, ed. HI, H, p. 122. *) N. Iorga, Istoria literaturii române, ed. H, I, Bucureşti, 1925, p. 12. *) N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1942, pp. 14—15. • PERIOADA SLAVONA * LA ROMÂNI 129 de temelie ce reies din studiul culturii. Există oare culturi supe- rioare şi inferioare prin esenţa lor, prin potenţialul lor de desvol- tare? De sigur că nu. Cultura este o manifestare a societăţii, nu este de sine stătătoare, cu posibilităţi proprii de evoluţie, inde- pendente de societate. Există de sigur popoare pe o treaptă de cul- tură inferioară şi altele pe o treaptă superioară, unele popoare cu cultură originală şi bogată, altele dimpotrivă slabe copii ale cul- turilor streine. Aceasta, din mai multe motive: sunt rase infe- rioare, care nu pot realiza creaţii superioare de cultură, şi sunt altele superioare, întocmai precum sunt animale superioare şi inferioare. Sunt apoi împrejurări favorabile pentru cultură şi altele nefavorabile: un popor independent, unitar din punct de vedere politic, bine organizat economiceşte şi omogen, este într’o con- diţie de creaţie optimă; un popor divizat sub stăpâniri streine, compus din elemente eterogene, anarhizat, sărăcit, nu va da o mare cultură naţională, dsunt şi momente favorabile, posibilităţi de optimă realizare a culturii, când evoluţia armonioasă a rasei coincide cu aceste condiţii externe favorabile. Atunci vom avea marile secole de cultură: al lui Pericle, al lui August, al Renaş- teiii, al lui Ludovic al XlV-lea. Aşa dai, cultura nu e superioară sau inferioară în sine, ci depinde de societăţile ce o crează. O cultură slabă, inferioaiă, se poate desvolta, o limbă săracă se îmbogăţeşte de către scriitori şi prin împrumuturi. Al doilea principiu de care trebuie să ţinem seamă când judecăm problema slavonismului la Români este acela că nu există culturi impermeabile. Oricare ar fi deosebirile religioase, conflictele poli- tice şi deosebirile de limbă, dacă un popor are nevoie de cultură şi a ajuns la un stadiu în care poate s’o adopte, el primeşte influen- ţele vecine sau mai depărtate. Dacă Românii n’au avut Univer- sităţi, n’au avut filosofi şi n’au avut pe un Michel-Angelo şi o Capelă Sixtină, nu slavonismul se opunea în principiu culturii universitare, filosofiei şi picturii Renaşterii, ci stadiul de desvol- tare al societăţii. Aceste principii foarte simple şi general verificate sunt în deobşte cunoscute şi totuşi a fost nevoie să le prezentăm, căci sunt ignorate de susţinătorii Loriii «nenorocirii slavone ». » 130 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Este deci clar că nu cultura şi influenţa slavonă au împiedicat pe Români să se împărtăşească în trecut de cultura Apusului şi să se desvolte în cadrul culturii lor slavone la o treaptă superioară a învăţăturii şi a creaţiei. Trebuie dar să cercetăm întâi, care sunt adevăratele cauze ale treptei inferioare culturale, pe care au stat Românii până în veacul al XlX-lea, ale lipsei de contact şi de schimb de influenţe între Români şi cultura Apusului, şi apoi de ce Românii s’au « complăcut», au adoptat şi au trăit în formele culturii slavone, de origine bizantină şi de spirit ortodox? P sibilită{ile de cultură superioară în istoria Românilor. Fără îndoială că Românii au avut în Evul-Mcdiu şi până în veacul al XVIII-lea o cultură care nu este de dispreţuit; pe lângă bogata cultură populară, care astăzi este în decădere, am avut o artă bisericească, un capitol evoluat şi original al artei bizantine, am avut o organizaţie de stat proprie şi originală, o literatură biseri- cească şi mai ales una istorică de valoapp. Au venit apoi legisla- ţiile (pravilele din secolul al XVII-lca), şcolile înalte domneşti dela Trei Ierarhi şi Sf. Sava, academii de studii clasice, am dat ortodoxiei pe un Petru Movilă, geografiei universale pe Nicolae Milcscu, istoriografiei pe Dimitric Cantemir. Dar cu toate acestea, dacă facem o comparaţie cu Franţa, Germania, Italia sau chiar cu ţări mai mici ca Suedia, Olanda, Portugalia, cultura noastră medievală şi chiar modernă este mult în urmă. Când Portughezii dădeau pe Vasco de Gama, care des- coperea drumul spre India, când picta Rafael şi când scria Erasm, noi nu aveam decât dascăli semi culţi, care abia silabiseau. Care este cauza acestei diferenţe de treaptă de cultură? Esenţa inferioară a culturii slavone? Este o glumă. Slavonismul n’a împie- dicat pe Poloni să dea un Copernic şi nici ortodoxia n’a împiedicat reformele culturale ale lui Petru cel Mare. Să fie Românii de rasă inferioară? De sigur că nu, şi dovadă că atunci când anume Români au fost puşi în mediul cultural favo- rabil, au putut da mari realizări de cultură. Dimitrie Cantemir a trebuit să se ducă la curtea de învăţaţi a lui Petru cel Mare ca să scrie Istoria Imperiului Otoman şi Descrierea Moldovei, cerută de mediul de acolo, Petru Movilă a fost în Polonia creatorul Acade- miei Ortodoxe, iar Milescu a devenit geograf, pentrucă a avut prilejul să meargă în China şi a găsit oameni streini care se inte- «PERIOADA SLAVONĂ» LA ROMÂNI 1.H resau de rezultatul acestei călătorii. Erau deci împrejurări defa- vorabile culturii la noi în ţară. Românii n’au avut linişte, au trăit în războaie continue pentru apărarea ţării lor şi prin aceasta pentru apărarea Europei, a cul- turii europene. Ştefan cel Mare a domnit 47 de ani şi a avut 44 de războaie, zice cronicarul, iar Mihai Viteazul numai 8 ani, din care niciunul n’a fost un an de pace. Şi nu numai atât: pa lângă războaie a fost stăpânirea streină. Cum puteau Românii să aibă grije de cultură, când Turcii exploatau veniturile principale, ca să nu. mai vorbim de cei ce deveniseră iobagi pe moşiile nobililor unguri din Ardeal? Lipsa de linişte şi lipsa de independenţă politică sunt de sigur două cauze importante, care au împiedicat pe Români să se ridice la o cultură originală şi creatoare. Totuşi aceste două împrejurări nu trebuesc exagerate, cum se face adesea de către necunoscă- tori ai istoriei noastre. Independenţă am avut de fapt în cele două principate, înainte de suzeranitatea turcească, căci suzeranitatea ungurească şi cea polonă au fost mai mult forme feudale decât realităţi politice. Chiar sub Turci s’a păstrat autonomia internă a principatelor. Iar răstimpuri de pace au fost totuşi în istoria noastră, unele destul de lungi, iar războaiele vechi din Evul-Mediu se făceau cu oştirile mici şi ciocnirile cele mai multe, afară de bătălii mari ca cea dda Valea-AIbă, nu erau prea sângeroase. Intr’un război de un an de zile nu piereau decât câteva sute de oameni. Prădăciuni mari ale ţării întregi cu satele, oraşele şi mănă- stirile, se pomenesc în istoria noastră câteva, dar cam la un secol odată: la 1574 în Moldova, după înfrângerea lui Ioan Vodă cel Cumplit, şi la 1650 sub Vasile Lupu, când a prădat hatmanul Cazacilor Bogdan Chmielnicki cu Tătarii împreună. Dar în genere într’o ţară agricolă, fără instalaţii industriale, fără aglomeraţii mari de populaţie, prădăciunile nu puteau însemna altceva decât arderea unor recolte şi răpirea unor vite şi acestea erau de obicei ascunse din vreme în munţi sau păduri, unde cetele de Tătari călări nu pu.tcau pătrunde. Prin urmare, deşi istoria noastră a fost în adevăr sbuciumată în comparaţie cu a Apusului (care a suferit şi el de altfel; să nu uităm, războaie cumplite, cum ar fi cele religioase şi cele de 100 de ani şi de 30 de ani), totuşi acest aspect nu trebuie exagerat şi nu el este cauza unică a lipsei de desvoltarc culturală mai înaltă. 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 13* Credem că o cauză mai importantă încă decât sbuciumul eroic al strămoşilor noştri este lipsa unilăţii politice româneşti. Popoarele care au izbutit să aibă o maximă desvoltare a culturii lor, o reali- zare a posibilităţilor de creaţie, au fost cele care au izbutit mai întâi să închege sub o formă sau alta o unitate politică. Franţa lui Ludovic XIV a dat marea ei eflorescenţă de cultură în gene- raţia ce a urmat după unificarea creată de Henric IV şi de Riche- lieu. Spania lui Carol Quintul şi a lui Cervantes, a marelui imperiu colonial a urmat după unificarea politică creată de Ferdinand Catolicul şi de Isabela de Castilia. Cultura secolului lui August a venit după unificarea imperiului şi stingerea războaielor civile. Este adevărat că secolul lui Pericle n’a fost într’o Grecie unitară, nici secolul Renaşterii într’o Italie unificată, dar în realitate Grecia fusese unită sub egida Athenei în lupta naţională cu Perşii şi Italia sub egida papei Iuliu II în lupta contra cuceritorilor francezi. Puteam da noi Românii o mare operă culturală de valoare eternă, când aveam Ardealul, cu Maramureşul şi Eanatul sub Unguri, când restul ţării era împărţit în două domnii deosebite, cea dela Suceava şi cea dela Târgovişte ? Fără Ardeal, românismul nu se putea realiza în creaţia de cultură. Nici temelia materială pentru această creaţie, monumente, curte bogată, centre univer- sitare, nu era posibilă cu această destrămare de forţe, nici con- centrarea forţelor vii ale neamului spre un ideal de cultjură unic. Ce cultură originală şi mare se putea naşte la un popor la care nu era o solidaritate în vederea unui ţel unic? Cultura înaltă pre- supune unitate spirituală şi aceasta e legată de cea politică. Dar pe lângă această consideraţie de ordin politic se mai adaogă şi o împrejurare economică. Românii au trăit până în veacul al XVIII-lea în mare sărăcie. Organizaţia noastră economică şi cea socială legată de dânsa era mai ales din veacul al XVI-lea înainte redusă la o exploatare agricolă şi a creşterii vitelor, formând aproape o autarhie economică. Comerţul foarte redus nu aducea bani în ţară, economia era mai mult naturală, fiecare gospodăiie boierească sau ţărănească trăia din produsul ei propiiu şi-şi fabrica nu numai hrana, dar şi îmbrăcămintea, uneltele, clădirile şi toate cele necesare pentru membrii ei. O asemenea economie închisă (vorbim de aspectul ei general, ea cuprindea şi multe excepţii: comerţul cu Grecii, cu Eraşovul şi Sibiul) nu permitea desvol- I PERIOADA SLAVON^ * LA ROMANI 133 tarea artelor, a ştiinţei, a şcolilor, a tehmcei, nu erau venituri cu ce să le ţii. Civilizaţia este strălucirea şi luxul popoarelor bogate. De asemenea, tot de aci rezultă o oarecare impermeabilitate pentru influenţele culturale străine, care întotdeauna vin întâi pe calea legăturilor economice. Nu cultura slavonă-ortodoxă era imper- meabilă, ci forma de viaţă a societăţii noaslre. Clasele sociale româneşti se reduceau la o boierime de pro- prietari agricoli şi la cultivatorii pământului, sătenii. Curtea dom- nească era apropiată de cei dintâi. Câtă vreme a existat în secolul al XV-lea, cu comerţul genovcz şi polono-săsesc, o burghezie bogată în târgurile noastre, ea a fost streină, Nemţi şi Armeni. Această societate agricolă nu era numai agricolă ca organizaţie economică ci şi ca spirit; simţea ţărăneşte, avea nevoile unei culturi ţără- neşti populare, cu toată înţ lepciunea ei naturală, dar nu simţea nevoia unei culturi tehnice şi intelectuale superioare. Chiar când, în secolul al XV-lea, au trecut pe la noi căile de comerţ dela Baltica la Marea Neagră şi din Ardeal 'spre Dunăre, comerţul acesta a fost în primul rând de transit şi un transit în mâna streinilor. Domnia s’a îmbogăţit prin vămi, şi-a întărit poziţia economică în ţară, dar societatea românească tot agricolă a rămas. In Franţa şi în genere în tot Apusul, epoca merovingiană şi cea care a urmat până la cruciate, nu a dat o mare înflorire de cultură, tocmai pentrucă societatea era redusă la seniorii pro- prietari şi la şerbii lor şi abia după ce au apărut oraşele comer- ciale din Flandra, Italia şi Germania, au apărut şi catedralele gotice, universităţile, epopeele şi descoperirile ştiinţifice. In Impe- riul Roman, câtă vreme Romanii au fost agricultori în Italia cen- trală, n’au dat o civilizaţie originală şi abia după ce au luat din mâna Cartaginezilor şi a Grecilor comerţul mediteranian şi oraşele maritime s’a născut o cultură mare a Romanilor. Noi Românii oraşe mari n’am avut şi cele ce purtau acest nume erau sate mai importante sau erau stră:ne. Este clar deci că struc- tura societăţii noastre şi împrejurările în care au trăit Românii nu îngăduiau o desvoltare culturală, tehnică şi intelectuală în stil mare. Societatea românească şi cultura apuseană. După concluziile la care am ajuns, rezultă că societatea românească până către sfâr- şitul veacului al XVIII-lea nu era în condiţii favorabile ca să creeze, 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nici să asimileze o cultură superioară. Aceasta explică de ce cul- tura de influenţă slavonă-bizantină a trecutului nostru n’a fost dusă mai departe, n’a dat o eflorcscenţă de talente creatoare la noi şi o desvoltare literară, artistică şi tehnică. Dar rămâne între- barea, de ce a fost preferată culturii apusene, de ce în lupta între influenţa apuseană, ce putea veni la noi prin Polonia, Ungaria şi prin negustorii italieni care treceau pe la noi şi între influenţa slavă-balcanică a învins cea din urmă? Trebuie să admitem că Românii n’au adoptat cultura apuseană, nu numai pentrucă ea ajunsese la forme superioare de manifestare, pe care societatea românească nu era încă aptă să le primească, dar şi mai ales pen- trucă structura însăşi, tipul de cultură occidental era străin de această societate românească. Nu este deci numai o chestiune de grad de cultură, ci mai ales de spirit deosebit între culturi sau mai bine zis între neamurile ce poartă aceste culturi. Cultura apuseană a fost la început o cultură a nobilimii independente feu- dale şi a oraşelor. Nobilimea a creat poemele truverilor, poemele eroice, iar oraşele au creat catedralele, universităţile, arta picturii, literatura individualistă şi profană, umanismul. Aceste forme de cultură corespundeau nevoilor sufleteşti, dar şi practice, ale nobi- limii de cavaleri luptători pentru ideale abstracte, în cruciate şi turnire, ca şi ale oraşelor bogate, în care trăia un lux artistic rafinat. Mai târziu, au venit regii unificatori: Carol Quintul, Francisc I şi Ludovic XIV, Elisabeta a Angliei; curtea lor a fost centru de creaţie culturală, cultura făcea parte din politică, era unul din instrumentele de stăpânire şi de atracţie; prin ea se ridica presti- giul regelui în ochii supuşilor, prestigiu care-i dădea autoritate şi-l diferenţia de nobili. La noi n’au existat nici nobilime de cavaleri cruciaţi, cu curte războinică în castele, căci boierii noştri au fost nişte seniori ai pământului, hgaţi de agricultură, nici oraşe mari şi luxoase cu o burghezie rafinată şi bogata şi nici o mare curte a unei regalităţi româneşti. De aceea nu puteam adopta şi n’aveam nevoie, în ţara noastră de ţărani şi de boieri, de formele acestei culturi streine de structura noastră socială. Este cea mai mare greşeală credinţa că, dacă noi am fi fost catolici şi nu ortodocşi şi dacă n’am fi avut formele culturii slave, apoi de sigur că între boierii dela cramele din Cotnari şi de pe valea Teleajenului s’ar fi născut un Rembrandt, «PERIOADA SLAVONĂ» LA ROMÂNI 135 un Corneille şi un Voltaire, iar la Curtea Veche de pe malul Dâm- boviţei s’ar fi jucat tragedii, în loc să cânte lăutarii ţigani. Cultura este în legătură cu formele sociale şi fără evoluţia lor ea nu se poate schimba. De sigur că istoria, mai ales când lucrează cu noţiuni generale, e plină de nuanţ® şi nimic nu e absolut. Aşa şi în problema pe care o cercetăm. Românii au avut o viaţă agri- colă şi de aceea n’au adoptat cultura apuseană. Dar în măsura în care în viaţa lor socială erau totuşi elemente mai evoluate, apropiate de formele de viaţă apuseană, au fost totuşi adoptate şi în trecutul nostru mai îndepărtat influenţe apusene pe fondul de temelie al culturii răsăritene. Şi pe de altă parte, în măsura în care anume forme de cultură apuseană erau potrivite sufletului românesc, ele au fost primite de Români. Astfel, în veacul al XlV-lea, curtea domnească dela Argeş, îmbogăţită prin vămile comerţului internaţional, avea mode apusene: paftaua din mor- mântul lui Radu Vodă zis Negru era de aur cizelat, reprezentând un cavaler şi doamna lui în balcoanele unui castel feudal, iar Mircea cel Bătrân apare pe tabloul ctitoresc dela Cozia îmbrăcat în haine apusene. La curtea lui Ştefan cel Mare din Suceava erau brocarturi veneţiene şi bisericile moldoveneşti de stil bizantin au multe elemente gotice, ca arcul frânt la ferestre şi contraforturi de cetate. Am arătat într’un studiu recent că în epoca lui Radu Negru şi a lui Mircea au existat şi la noi pentru scurtă vreme cavaleri români îmbrăcaţi în zale, care luaiă parte la un turnir dela Buda, alături cu cavalerii apuseni1). In organizaţia dregăto- rilor noştri de curte erau influenţe ale organizaţiei ungureşti şi polone de tip apusean. Iar în secolul al XVII-lea, când avem la noi o perioadă aristocratică, atunci când boierimea este totul, iar domnul nu mai este aproape nimic, boierii cei mai bogaţi din Moldova, adică cei ce pe lângă pământ, vite şi şerbi aveau şi ceva bani, se încuscresc cu nobilii poloni şi copiii lor (nu mai mult de 10—15 familii) învaţă la iezuiţi latineşte şi se scriu cronici imi- tate după cele polone. Secretari poloni şi italieni se ivesc la curţile domneşti şi la Academia lui Vasile Lupu dela Trei Ierarchi se învaţă latineşte. Iar în Braşov, încă din veacul al XVI-lea, sub ') P. P. Panaiteaou, Armata lui Mircea cel Bătrân, « Convorbiri literare », Septemvrie— Octomvrie, 1942. 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE influenţa Reformei, Coressi tipărea cărţi în româneşte. Aceste influenţe occidentale sunt însă puţin lucru în comparaţie cu însăşi cultura apuseană în centrele sale de înflorire şi de sigur că n’au atins straturile adânci ale poporului român. Dar totuşi existenţa lor arată că viaţa ortodoxă şi slavo-bizantină dela noi nu era, cum se vorbeşte în deobşte, impermeabilă faţă de Apus şi apoi că acolo unde în societatea românească existau organe de adaptare, ca să zicem aşa: curtea în epoca ei de glorie, anume elemente ale boierimii, adoptarea culturii apusene se făcea în chip firesc. Dar aceste elemente apusene ale culturii noastre vechi, deşi importante, sunt însă excepţii în tabloul vieţii româneşti de odi- nioară. Noi am trăit o viaţă agricolă în forme patriarhale, iar cultura apuseană de spirit orăşenesc sau curtean ne era streină ca structură intimă. Cavalerul ca şi curteanul şi orăşeanul sunt individualişti, săteanul care trăieşte în comunitate de muncă este o parte a unui tot, trăieşte în comunitate şi prin comunitate. Oră şeanul care face negoţ cu socoteli şi afaceri e raţionalist; agri- cultorul e fatalist, intuitiv, legat de mersul vremii, de peiiodici- tatea timpurilor. Orăşeanul care crează întreprinderi noi, cu rizic, este dinamic şi creator, agricultorul este static şi tradiţionalist. Atâtea deosebiri care nu mai sunt de formă, ci de spirit între cultura Apusului şi aceea a poporului nostru. Este clar că şi în cazul când n’ar fi existat niciodată Bizanţul, Slavii şi ortodoxia, noi nu puteam adopta cultura apuseană şi nu acestea sunt de vină că n’am adoptat-o. Aci atingem o latură mult mai adâncă şi mai complicată a problemei. De sigur, cultura este în legătură cu structura socială, dar cine crează această structură? împrejurările geografice în parte, dar rasa în mai mare parte. Se pune deci întrebarea: nu cumva Românii sunt legaţi de spiritul Răsăritului prin ceva mai adânc decât împrejurările ce se pot schimba, ale stadiilor proce- sului evoluţiei sociale şi economice? Noi Românii suntem prin rasă Daci, Traco-Daci; numai prin cultură şi limbă latini (căci populaţia băştinaşe de aci e dacică rasial, o spun antropologii; noi nu suntem rasial Romani, adică Italieni, iar coloniştii lui Traian nu erau din Italia, ci tot provinciali romanizaţi, mai ales din Orient). Această rasă dacică pare a aparţine spiritual mai mult Orientului decât Occidentului. « PERIOADA SLAVONĂ * LA ROMANI 137 învăţaţii care au studiat ortodoxia noastră, cei care au studiat sufletul popular românesc s’au pronunţat hotărît în acest sens: noi suntem urmaşii şi perpetuarea unei rase orientale, cu spirit static tradiţionalist, cu suflet de colectivitate, iubitor de forme plastice şi nu de aLstracţiuni. Astfel sunt concluziunile lui Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Lucian Blaga. Ethnopsichologia şi mai ales studiul legăturilor ei cu rasa nu au dat încă rezultate detinitive, dar aceasta este din ce în ce mai mult rezultatul spre care se îndreaptă aceste cercetări aplicate poporului român. Şi atunci, dacă spiritul culturii apusene ne este congenital străin, nu numai că nu trebuie să învinuim slavonismul şi bizantinismul, ci trebuie să ne' gândim la posibilitatea de desvol- tare a unei culturi româneşti mari şi originale, dar de spirit răsă- ritean. Originiie şi caracterul culturii slavo-bizamine la Români. Dar chestiunea pe care o studiem are două laturi: întrebarea dacă puteau Românii să primească şi să asimileze în trecut cultura Apuseană şi apoi a doua întrebare necesară: era în schimb cultura de limbă slavonă, de origine bizantină şi de spirit ortodox, care a predominat la Români în Evul Mediu cu prelungiri până în veacul al XVIII-lea, adecvată, firească, atât pentru forma socială a poporului nostru de atunci, cât şi spiritul rasei noastre? Spre deosebire de cultura apuseană, era această cultură răsăriteană forma cea mai autentică de manifestare a românismului medieval? Sau, precum spun cei mai mulţi istorici ai noştri, a fost un acci- dent nenorocit, o abatere dela adevăratele rosturi intime ale evo- luţiei nostre istorice şi a trebuit totuşi să vie influenţa franceză din secolul al XlX-lea să ne puie din nou pe calea cea dreaptă? Pentru a răspunde la această întrebare plină de grave conse- cinţe, nu numai în aprecierea valorii trecutului nostru, dar şi pentru directivele culturii noastre în viitor, trebuie mai întâi să lămurim natura acestei culturi slavone dela noi şi împrejurările în care a fost adoptată de poporul românesc. înainte de toate, trebuie înlăturată o confuzie foarte răspândită Ia noi: slavonesc, în sensul medieval al influenţei culturale desvol- tate asupra Românilor, nu înseamnă rusesc. .Rusia Moscovită a fost ultima din ţările slave care s’a deşteptat la cultură, împru- mutând-o târziu dela ceilalţi Slavi. Mai întâi s’a ivit lumina cărţii 138 REVISTA FUNDATIU-OR REGALE la Slavii din Macedonia, prin opera fraţilor Metodie şi Ciril, origi- nari din Salonic, apoi la ceilalţi Slavi, unii prin ortodoxie, alţii prin catolicism. Rusia nu a avut niciun rol la crearea liturghiei slave,.ia adoptarea formelor de cultură slavă, şi dovada cea mai bună este că până azi limba liturgică în bisericile ruseşti este cea slavă-bisericească de origine bulgară-macedoneană. Este drept că în actele domnilor moldoveni predomină în genere influenţe ale limbii ruse-apusene, dar e vorba de cea'iicrainiană sau ruteană şi istoricii şi filologii seribşi admit că Ruşii şi Ucrainienii sunt două popoare deosebite. Românii au împrumutat liturghia slavă şi odată cu ea multe clemente de organizare politică, precum şi influenţe în arta bisericească dela Slavii dc Sud, în special dela Bulgari. împrejurările în care s’a exercitat această influenţă sud-dunăreană nu sunt bine cunoscute; ele cad în veacul al X-lea, adică după creştinarea Slavilor de Sud şi crearea alfabetului cirilic (până la anul 900) şi înainte de cucerirea Transilvaniei de către Unguri. Intru cât aceeaşi liturghie slavonă e comună şi Ro- mânilor din Ardeal şi celor de dincoace de Carpaţi, este clar că adoptarea ei s a făcut într’o vreme anteiioară cuceririi Transilvaniei, care a pus bariera graniţelor regatului apostolic la mijlocul Româ- nilor. Cucerirea Transilvaniei, cel puţin a părţii centrale şi sudice, are loc după anul 1000, adică în vremea lui Ştefan cel Sfânt. Iar motivul pentru care Românii au adoptat în veacul al X-lea limba slavă în biserică, şi nu ne îndoim că înainte de această dată ei au avut limba latină în liturghia lor, dovadă terminologia creş- tină a limbii i omâne — este de ordin politic. Imperiul bulgar al lui Simion, împăratul Grecilor şi Bulgarilor, cum se întitula ţarul dela Preslav, îşi întindea autoritatea politică şi militară şi asupra vechei Dacii din Nordul Dunării, până la graniţele Moraviei (Ce- hilor) şi până la Tisa, unde se întâlnea cu marginile înaintate ale Imperiului Carolingian. In Dacia erau pe atunci mai multe stătuleţe conduse de voevozi slavi, pe unele din ele le pomeneşte vestitul Notar Anonim al regelui Bela, alături de voevozii români. Slavii dacici, de fapt Slavi bulgari, aceia care se despărţiseră de masa slavă din părţile Yistulei şi trecuseră în Sudul Dunării în veacul al Vl-lea d. C., nu erau încă romanizaţi. Clasa cuceritoare a boierilor era dc sigur în veacul al X-lca slavonă şi ea redusese în ascultare pe Rumâni, al căror nume devenise sinonim cu şerbi. «PERIOADA SLAVONĂ t> LA ROMÂNI 139 Această clasă nobilă slavonă din ţările române a adoptat litur- ghia slavă, limba de cancelarie slavă, tradiţia slavă. Aci stă ori- ginea culturii slave la noi şi nicio altă explicaţie dată de istorici nu este suficientă (căci adoptarea unei limbi streine în Biserică şi ca limbă de Stat prin simpla influenţă a vecinătăţii, este impo- sibilă şi nu există niciun caz asemănător în istorie. Sunt o seiie dc istorici români pudici, care nu vor să vadă această imposibi- litate). Faptul că nobilimea proprietarilor de pământ a fost la noi de origine streină şi se trage din războinicii cuceritori este în concordanţă cu situaţia similara din toată Europa medievală. Aproape toate nobilimile popoarelor din Evul Mediu au fost de origine streină, din cuceritorii pământului. In Galia, nobilimea franceză s’a format din cuceritorii germani, Francii, în Italia din Longobarzi şi Ostrogoţi, în Spania de Vizigoţi, în Anglia nobi- limea lorzilor s’a alcătuit prin cucerirea normando-franceză a lui Wilhelm Cuceritorul, în Germania prin baronii cucerii ii carolin- giene, în Rusia prin Normanzii Varegi, în Bulgaria prin cuceri- torii tuianici, din limba cărora a rămas şi numele de boier; adop- tarea culturii slave la noi este deci rezultatul unui proces istoric social, asemănător cu cele din viaţa tuturor popoarelor medievale din Europa: stăpânirea streină şi formarea clasei nobile. Dar prin convieţuirea seculară a Românilor cu Slavii, prin fireasca permeabilitate a clasei nobile de proprietari de către celelalte clase de jos, cei dc sus mai puţin numeroşi au fost româ- nizaţi. E greu dc spus când a fost încheiat acesb proces de omoge- nizare a poporului român; credem că aceasta a avut loc în veacul al XH-lea, când cronicarii bizantini şi ruşi dela Chiev vorbesc pentru întâia oară de Românii din Nordul Dunării ca de un popor romanic deosebit dc Slavi. Slavismul etnic era deci în plină desa- gregare la noi în această epocă şi ultimele lui urme au dispărut în preajma întemeierii principatelor, act de energie românească, trecerea sleia trib la stat, ce nu s’a putut împlini decât de o socie- tate omogenă. Nu este vorba numai de o desnaţionalizare totală a elitei războinice de proprietari slavi, ci, de pe urma măcinării fireşti în vremuri turburi a acestei elite de înlocuirea ei totală cu o altă elită românească, ridicată pe încetul din rândurile luptă- torilor de jos. De altfel, de pe urma vremurilor turburi, a sân- gerai ii în războaie, în special a boierimii, care era în esenţa ei 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE militară, cu obligaţii feudale faţă de domn şi pe de altă parte a selecţiei boierimii de proprietari militari pe ba za criteriului erois- mului, ca să nu mai vorbim de cauzele economice, sărăcirea unor proprietari şi ridicarea altora noi, clasa boierilor noştri s’a pri- menit de mai multe ori; boierii lui Mihai Viteazul nu mai erau, cei mai mulţi, urmaşii celor din vremea lui Ştefan cel Mare şi aceştia cu atât mai mult nu mai erau urmaşii de sânge ai cuceri- torilor slavi. Aşa dar slavonismul etnic, Slavii din Dacia, dispar cu totul în veacul al XH-lea şi al XlII-lea, dar totuşi Românii păstrează ca o preţioasă tradiţie cultura lor bisericească şi politică încă cinci veacuri, până la sfârşitul veacului al XVII-lea, iar spiritul acestei culturi rămâne în haină românească până în veacul al XlX-lea. Cum este cu putinţă aşa ceva? Nu înseamnă oare că, în afară de limbă, adică de forma exterioară, această cultură nu era aşa de streină spiritului românesc, pentru ca Românii s’o îmbrăţişeze multe veacuri dearândul? Conservarea culturii slavone de către Români, multe veacuri după stingerea ca naţiune a Slavilor dacici, este un fenomen istoric poate mai interesant decât însăşi problema originilor influenţei slave asupra Românilor. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să examinăm natura acestei culturi. Am spus că ea esip. turnai de limbă slavă, nu însă în privinţa originilor şi spiritului pu Cultura slavă ortodoxă din Evul Mediu, aşa cum apare la Slăvit de Sud, nu este o creaţie a Slaoilor, ci este de origine bizantină Bizanţul a fost cel mai strălucit centru de cultură al primei perioade a Evului Mediu. Acolo şi numai acolo a înflorit filosoiia. teologia creştină, poezia, istoria, învăţătura înaltă arta arhitecturii şi a mozaicului, arta politică şi ştiinţa administrativă. Bizanţul a cucerit pentru cultură prin misionarii săi pe Slavi, adica pe Bulgari, pe Sârbi, ca şi pe Ruşi, creştinându-i. Tonte aceste popoare au devenit tributare culturii bizantine, au imitat-o în chip servil şi n’au sporit-o cu mare lucru. Slavii de Sud nu fost chiar mai multe veacuri sub stăpânirea bizantină. Prin urmare, această cultură adoptată şi de Români era cultura bizantină în spiritul şi origi- nile ei. Cultura bizantină are ca temelie credinţa, credinţa în formă răsăriteană, ortodoxă, de supunere Celui Sus, de religie a- ma- «PERIOADA SLAVONĂ» LA ROMĂNl 141 selor anonime cu tradiţie de umilinţă şi de înfrăţire. In artă Bi- zanţul înseamnă predominarea clasicului, a concretului asupra abstracţiei şi intelectualismului; în politică, stăpânirea centrală în contrast cu feudalismul cavaleresc apusean; în litere, tradiţia Antichităţii greceşti şi romane, întreruptă în Apus. Dar cultura bizantină era creată pentru un imperiu, pentru Noua Romă, iar Slavii erau popoare de săteni, monarhiile lor eraii patriarhale şi agricole, puterea de asimilare a culturii la ei era redusă. Slavii au adoptat din marea cultură bizantină, ceea ce au înţeles, ceea ce au putut asimila, potrivit cu gradul şi cu genul lor de organizare socială. Pentru aceşti ţărani şi păstori cu o curte creştină şi pa- triarhală, filosofia creştină bizantină nu era necesară, ei au tradus numai predicile pentru popor ale călugărilor; istoria bizantină în genul retoric al lui Tuchitide era de neînţeles, dar cronicile scrise la curte an cu an, cu faptele trecute ca în calendar, erau binevenite. Vieţile asceţilor şi ale mucenicilor, cântecele simple de laudă ale Fecioarei îndurătoare, proverbele isteţe, erau potrivite pentru popoarele de ţărani, cu mentalitate ţărănească. Arta mozaicurilor strălucite era prea luxoasă pentru ei, dar pictura bisericească pe zid în tempera, pictură cât mai multă, care să înveţe pe cei fără ştiinţă de carte faptele Mântuitorului şi ale sfinţilor tutelari, a fost îmbrăţişată de Slavi. Aşa dar, Slavii au cules din marea cultură bizantină numai părţile populare: cultura slavă este o cultură bizantină, pentru popor. Şi pentrucă accentul ei este totuşi bisericesc, ca şi în ori- ginalul bizantin, putem s’o caracterizăm ca o cultură bisericească de origine bizaniină-răsăriieană, adaptată unor popoare agricole- palriarhale. Aceasta este natura acelei culturi, în care numai haina exterioară era slavonă, adoptată şi păstrată de Români timp de nouă \eacuri. Societatea românească fală de cultura slavo-bizanlinâ. Societatea românească cu viaţa ei economică şi spirituală din Evul-Mediu nu era mult deosebită de acelea ale Slavilor de Sud. Aceeaşi viaţă agricolă, cu sate de răzeşi exploatate în comun şi sate boiereşti cu pământ mult lucrat de ţăranii supuşi, oraşe puţine cu aspect de sate mari sau aglomerare de curţi boiereşti cu toate acareturile lor, comerţ de transit executat de negustori streini. Domnul cu titlul interesant, slavonesc, de gospodar, care a dat în româneşte 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sensul de bun administrator al unei averi, era un şef patriarhal, adică cu legătură dela om la om cu boierii, precum era legătura acestora cu ţăranii. Economiceşte, puterea domnului român în Evul-Mediu era organizată prin marile dări, în special în natură (şi dela vămi), care se adunau în depozitele «casei domneşti», dela care se distribuiau apoi mănăstirilor şi oştenilor, roţi de caş- caval, buţi cu vin, pietre de ceară, pături, care cu peşte sărat. Domnul avea în diferite părţi ale ţării mori la oraşe, herghelii de cai în anume sate, pescării cu cherhanale la Dunăre, căşării la stânele din munte. Dela curte plecau regulat în ţară, ca să judece, să strângă veniturile şi să dea milostenii, boierii şi dregătorii tri- mişi ai domniei, funcţionari ambulanţi. Altfel, satele şi oraşele se administrau autonom cu sfatul oamenilor buni şi bătrâni. Boierii cu drepturi feudale aveau sate imune (ohabe), tot mai numeroase, în care nu pătrundeau funcţionarii domniei; ei judecau, ei încasau birurile, numai oastea toată era a domniei. Funcţia de binefacere, de asistenţă socială a ţării, precum şi cea de instrucţie elementară o împlinea Biserica, operă imensă şi de mare importanţă istorică. Caracterul esenţial al acelei epoci pare a fi, precât se poate stră- bate în sgârcenia de amănunte a izvoarelor istorice, legătura sufletească dela om la om, unificarea societăţii printr'o cultura puţin desvoltată, dar de o mare putere de solidaritate dată dă ortodoxie, o economie agricolă condusă de un mare gospodar, care avea însă şi o autoritate părintească acordată, lui de tradiţie şi de Biserică. Acestei societăţi i se potrivea întru totul cultura bizantină, aşa cum a fost modificată, popularizată, de Slavi, în chipul în caie am definit-o în paragraful precedent: o cultură religioasă cu iiftagini concrete, cu literatură de poveşti înţelepte cu suflet să- tesc, în contrast direct cu cultura Apusului, orăşenească, abstractă, corespunzătoare altui stadiu economic. Că această cultură a fost la noi în limbă slavonă, a fost o simplă întâmplare; ea a conti- nuat şi după secolul al XVII-lea cu acelaşi spirit şi conţinut în limba română. Această epocă din cultura noastră corespunde cu desvoltarea de atunci a societăţii noastre şi era deci necesară; ar fi absurd să ne închipuim că altfel de cultură s’ar fi potrivit mai bine sau măcar ar fi putut să fie suportată. «PERIOADA SLAVONA* LA ROMÂNI 143 Da" chiar, departe de a fi o nenorocire în istorie, cultura bizan- tină-slavă, o putem numi acum cultura veche românească, ne-a adus însemnate servicii în trecut. Se ştie că cea mai mare calitate pe care toţi istoricii au recunoscut-o poporului român în Evul Mediu şi până în epoca modernă, a fost aceea de a rezista. Am rezistat împotriva năvălirilor, a stăpânirilor străine, împotriva desnaţionalizărilor, a propagandei cultelor străine şi a sărăciei, câteodată o rezistenţă activă, de cele mai multe ori pasivă, dar neînfrântă. Cultura bizantină-ortodoxă, aşa cum a fost înţeleasă şi trăită de Români, i-a ajutat în această rezistenţă, a fost, putem spune, hotărîtoare pentru a-i întări într’un bloc de apărare. In adevăr, ea a creat o omogenitate de cultură şi deci de simţiri între domnie, boieri, săteni, toţi cam pe aceeaşi treaptă, dar îm- părtăşind aceeaşi credinţă vie ortodoxă. Mai mult, s’a creat o omogenitate între Românii din Ardeal, Moldova şi Muntenia. Cultura aceasta fiind populară nu era streină, n’a creat nicio pră- pastie între clasele dominante şi cele supuse. In formele ei tehnice1 a fost naţională şi anume în organizarea economică unitară sub egida domnului, precum şi în organizarea armatei. Oastea noastră veche era bazată pe două principii, care nu existau în Apus: oastea de curteni, ţărani, militari privilegiaţi, aşezaţi în satele domneşti, unde erau scutiţi de dări şi prestaţii în schimbul îndatoririi de a fi gata mereu cu armele în slujba domnului. Cu această oaste denumită « oastea cea mică » sau curtea, a câştigat Ştefan cel Mare toate victoriile lui. In al doilea rând cu tactica militară, marile bătălii de rezistenţă câştigate de Români au fost toate în codru; codrul a fost cetatea naturală, am zice naţională, a Românilor, lupta în codru a fost tactica lor particulară; aşa a fost Ia Rovine, la Vaslui, la Valea Albă, la Codrii Cosminului, la Călugăreni. Valorile morale fac parte integrantă dintr’o cultură: în această vreme noi am avut eroismul luptei seculare împotriva Turcilor pentru creştinătate, înţelepciunea lui Ştefan cel Mare, vitejia lui Mihai Viteazul, cuminţenia răzeşilor, dârzenia boierilor. Toate aceste valori morale formează un tot spiritual, călăuzit de senti- mentul religios ortodox şi de ideea solidarităţii creştine în afară, de legătura între Clasele sociale înăuntru. Putem spune cu drept cuvânt că, dacă privim consecinţele pentru trecut ale acestei culturi slavo-bizantine Ia noi şi dacă este îngăduit istoricului să judece 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi să aprecieze valorile, apoi noi Românii să-i fim recunoscători: ea ne-a asigurat coeziunea şi consolidarea neamului în ceasurile cele mai grele ale trecutului. Pe de altă parte, e uşor de văzut din cele precedente că acei istorici care deplâng starea înapoiată a culturii noastre în epoca slavonismului, dând vina pe această cultură, fac o confuzie între cauză şi efect. Cultura slavo-bizantină n’a fost cauza pentru care societatea românească a rămas multe veacuri înir’o formă de viaţă simplă şi patriarhală, ci tocmai dimpotrivă, a fost efectul acestei forme de viaţă, datorite împrejurărilor economice. Ea a fost expresia spirituală adecvată a acestui stadiu al desvoltării noastre istorice. Sfârşitul culturii slavo-bizaniine la Români. In definitiv, cultura slavo-bizantină se identifică la noi cu vechiul regim dinaintea perioadei burgheze şi capitaliste a istoriei noastre. Cultura aceasta în formele ei pure dispare în veacul al XVII-lea, adică atunci limba slavonă în Biserică, în Stat şi în literatură face loc celei naţionale. Am arătat într’alt articol intitulat: începuturile litera- turii în limba română *), semnificaţia acestei schimbări. Ea coincide cu schimbarea societăţii româneşti la sfârşitul secolului al XVI-lea, trecerea dela perioada voievodală la cea aristocratică-boierească. Domnia în forma dinastiei patriarhale dispare şi e înlocuită cu predominarea boierimii, adică a proprietarilor de pământ, atât în viaţa economică, cât şi în cea politică. Pe când slavonismul era forma tradiţiei hieratice a domniei, literatura în limba română a fost forma naţională a vieţii mai simple a stăpânirii boiereşti. Această schimbare în cultura noastră, aşa de importantă, care înseamnă începuturile literaturii române şi introducerea limbii române în Biserică, este deci rezultatul unei schimbări sociale în ţara noastră, constatare care întăreşte concluziile noastre privi- toare la cultura slavă-bizantină. Ea este rezultatul unei anume structuri a societăţii şi se schimbă odată cu modificările ce le suferă această structură, era deci în funcţie de organizarea noastră socială în trecut şi nicidecum nu este cauza ei. Totuşi, oricât de mare ar fi importanţa schimbării ce s’a produs în cultura românească în veacul al XVII-lea, care înseamnă sfâr- şitul slavonismului, spiritul adânc al culturii româneşti şi chiar ') « Revista Fundaţiilor Regale », Septemvrie 1943. • PERIOADA SLAVONĂ* LA ROMANI I4J în mare parte formele ei nu s’au schimbat. Deşi literatura repre- zintă de acum mentalitatea boierilor şi nu a curţii, aceste menta- lităţi nu erau profund deosebite. Societatea românească rămâne tot patriarhală şi agricolă, cu viaţă spirituală medievală. Unii boieri, cronicarii moldoveni, învăţând în şcolile iezuite din Polonia, alţii, ca Nicolae Milescu şi Dimitrie Cantemir, la Şcoala Patriarhiei din Constantinopol, unde predomina învăţământul clasic cu pro- fesori ce studiaseră în Italia, introduc la noi «lumina » Apusului, se face atunci marea descoperire a latinităţii noastre. Cu toate acestea, putem spune că în realitate cultura ortodoxă bizantină continuă: Acelaşi spirit ortodox religios predomină; tot ceea ce e superior e pentru slava lui Dumnezeu, aceasta e formula culturii noastre de atunci. Cultura epocii Brâncoveneşti de pildă a fost un imn de slavă religioasă. Operele istorice ale cronicarilor sunt opere de morală şi învăţătură, arta este esenţialmente religioasă, afară de palatele brâncoveneşti, care sunt şi ele în stil mănăstiresc. Acelaşi spirit sfătos, ţărănesc, lipsa completă a raţionalismului, chiar la cele mai înalte culmi. în Metafizica lui, Dimitrie Cantemir, acest autor care cunoştea lucrările apusenilor (Van Helmont, filosof experimental), conchide la respingerea, atât a raţiunii, cât şi a experienţei ca izvoare ale cunoaşterii, considerând ca singur izvor revelaţia divină 1). Nu ne este posibil să desvoltăm aci această temă, dar se poate dovedi din analiza operei lui Dimitrie Cantemir că acest scriitor a fost în primul rând un scriitor ortodox. Dacă aşa este cu figura cea mai îndrăzneaţă a culturii noastre vechi, e uşor de înţeles că tradiţia medievală s’a păstrat neschimbată la restul scriitorilor şi al purtătorilor de cultură. Nu numai spiritul culturii româneşti din veacurile al XVIJ-lea şi al XVIII-lea a rămas cel religios ortodox ca în Evul-Mediu, dar nici stilul bisericesc bizantin, singura creaţie de artă, nu s’a schimbat esenţial şi chiar alfabetul cu care se scria limba română, a rămas, precum se ştie, tot cel slavonesc-cirilic. O schimbare mai serioasă s’a produs abia la începutul veacului al XD£-lea; atunci abia se poate vorbi de o influenţă apuseană adâncă în cultura noastră. Este clar, deşi totuşi lucrul nu apare ') D. Cantemir, Metafizica, trad, N. Locusteanu, Biblioteca Universală, Bucureşti, 1928. 0 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lămurit în opera tuturor istoricilor noştri, că această schimbare nu se datoreşte unei simple «influenţe » a şcolilor şi literaturii apusene, în speţă celei franceze L), ci iarăşi unei schimbări sociale adânci. Cultura noastră devine din religioasă laică, din agricolă orăşenească (adică o cultură tehnică şi de şcoli înalte), pentrucă atunci se naşte burghezia română, noua clasă ce în scurt timp devine dominantă. Dispariţia vechiului regim este opera burghe- ziei şi a capitalismului comercial, începând la noi în jurul anului 1821, iar noua cultură este expresia noii societăţi burgheze. Cum şi de ce s’a format clasa burgheză la Români, care este cauza acestei transformări a societăţii noastre, care până la sfâr- şitul secolului al XVIIf-lea nu avea decât agricultori: proprietari şi muncitori, acest lucru este azi destul de limpede lămurit în urma studiilor lui St. Zeletin, G. Zâne, M. Manoilescu. La sfârşitul veacului al XVIII-lea şi mai ales la începutul celui următor începe în Europa capitalismul propriu zis (spre deosebire de Fruhkapi- talismus, care începe din secolul al XVI-lea), noul val de invenţii, noua expansiune colonială, duc la un capitalism internaţional mondial; acest capitalism a început să se intereseze şi de România, care nu era până atunci cunoscută comerţului internaţional, se face atunci «descoperirea» grâului românesc. Intrarea României în comerţul internaţional a creat instrumentele, personalul acestui comerţ, iar în inteiior agenţii exploatării capitaliste a negoţului, ca şi a pământului, acest personal a fost burghezia românească. Din ce elemente sociale vechi s’a recrutat această burghezie româ- nească, nu este uşor de spus, dar pare a fi dintr’o proporţie egală din mica boierime, coborîtă dela conacurile moşiilor la oraşe şi care capătă o educaţie tehnică, din membrii vechilor bresle din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, cu caracter local şi interese reduse, cărora nu le putem acorda numele de burghezie, din func- ţionarii locali şi eventual o mică parte de ţărani aşezaţi la oraşe, fii de preoţi şi de chiaburi. E drept că s’ar putea obiecta că cei ce au intiodus cultura occi- dentală la noi la începutul veacului al XlX-Iea şi chiar autorii * I, ‘) N. Iorga, La penăration des idies de VOccidmt dans le Sud-Esl de VEurope aux XVII-e et XVIII-e sticle, !n «Revue historique du Sud-Est europeen », I, 1924, pp. 1—36, 102—138, 250—296 (priveşte însă şi secolul al XlX-lea). « PERIOADA SLAVONĂ * LA ROMÂNI 147 revoluţiei dela 1848, care în cele politice este reflexul noii culturi româneşti, n’au fost burghezi, ci boieri tineri, care studiaseră la Paris şi în alte centre din Apus. Dar această boierime, e vorba de boierimea mică şi mijlocie, ca ranguri şi ca avere, devenea de fapt o burghezie prin angrenarea ei în capitalismul comercial internaţional. Anume proprietarii mijlocii deschid comerţul de grâne şi de vite cu Austria şi încep capitalismul comercial la noi (ce a adus atâtea nenorociri şi exploatarea ţărănimii, care nu era înainte, nici chiar în vremea Fanarioţilor). Unii boieri devin ofi- ţeri (Kogălniceanu, Bălcescu), alţii tipografi (C. A. Rosetti), cobo- rînd în clasa burgheză x). Dacă introducerea masivă în forme de copie servilă a culturii franceze la noi în secolul al XlX-lea a fost o fericire pentru cul- tura noastră, e o întrebare pe care n’o putem desbate aci pe larg. In cele economice influenţa occidentală era să ducă la sărăcirea ţărănimii, în cele culturale imitaţia a dus la forme adesea ridicole, care au provocat biciuirea ironică a unui Eminescu şi verva sati- rică a lui Caragiale. Fireşte, nimeni nu va susţine azi că trebuia să rămânem în formele şi spiritul vechiului regim, a culturii 1 izan- tine şi religioase. Ea îşi împlinise rostul în legătură cu o anume fază întrecută a evoluţiei noastre sociale şi odată cu trecerea acestei faze a trebuit să facă loc unei culturi orăşeneşti şi tehnice, pe care nimeni nu o poate învinui de inactualitate şi neorganici- tate. Dar dacă ţinem seamă că rasa continuă şi-şi cere drepturile, că viaţa agricolă continuă să fie predominantă la noi, vom înţe- lege mai bine tendinţele de azi de restaurare în această cultură a ortodoxiei şi a tradiţionalismului. Nu o cultură occidentală pură poate înlocui pe cea medievală românească, ci o nouă fază a cul- turii româneşti. Acest lucru apare azi posibil. Am arătat mai sus că nu numai cauzele economice şi sociale au produs caracterul patriarhal al culturii noastre vechi, ci şi cauze politice, care au menţinut la un nivel redus manifestările de cultură la Români şi anume: lipsa unităţii politice şi lipsa unei regalităţi româneşti de prestigiu general. In schimb, chiar după unirea parţială dela *) *) Cf. M. Manoilescu, Originile şi destinul burgheziei româneşti, Bucureşti, 1942. Singura obiecţie ce aş aduce luminoasei expuneri a autorului este că nu anul 1829 este hotărîtor pentru introducerea capitalismului comercial, ci e începe la sfâ.şitul veacului XVIII cu comerţul austriac în Principate. 0 * 148 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1859 s’a produs un potenţial de cultură superioară românească, iar domnia lui Carol I a însemnat o cultură naţională patronată de regalitate, mai ales în latura organizării tehnice. Unitatea completă românească poate prezenta condiţii optime pentru o eflorescenţă de cultură originală românească. Dar această chestiune se îndepărtează de obiectul nostru, care este numai vechea cultură românească de caracter slavo-bizantin, originile, căderea şi valoarea ei. Pentru cele ce voim a arăta, reţinem un fapt stabilit: cultura slavo-bizantină a făcut loc unei alte faze culturale la Români, numai atunci când acest lucru a fost firesc din punct de vedere social, când s’a transformat adică societatea. Este deci absurd să socotim această cultură veche ca o nenorocire şi o pată; ea a fost firească şi şi-a împlinit rolul istoric, dispărând numai atunci când nu a mai fost manifestarea organică a unui stadiu de evoluţie socială. Latinism şi slanonism. Am lăsat dinadins deoparte până acum argumentul în aparenţă cel mai puternic al celor care privesc cu o sfântă oroare epoca slavonismului la Români şi o socotesc o nenorocire istorică. Slavonismul bizantin şi ortodox, spun aceşti istorici ai noştri, nu numai că ne-a despărţit de cultura superioară a Apusului, ţinându-nc într’o stare de inferioritate faţă de celelate popoare, nu numai că prin esenţa sa inferioară a împiedicat orice progres, dar ne-a rupt de originile romane, întrerupând firul normal al desvoltării noastre ca neam, al destinului nostru cul- tural. Dacă am fi păstrat legăturile cu Apusul, am fi păstrat ca şi ţările catolice tradiţia romană, care la noi a fost întreruptă şi nu a putut fi regăsită, decât peste veacuri prin contactul cu Fran- cezii şi cu Parisul. In această judecată se face de fapt aceeaşi greşeală de logică, de intervertire a termenilor de cauză şi efect, pe care am văzut-o, când am examinat cealaltă lăture a problemei, anume dacă cultura slavo-bizantină a fost o cauză de inferioritate. Roma a fost o cetate, urbs, Imperiul Roman a fost extensiunea urbei; oriunde erau colonii romane, ele erau pe model de oraş. E drept, Romanii au fost agricultori, dar organizaţia lor nu a fost rurală şi patriar- hală, decât în epoca regalităţii şi a începuturilor republicii. La sfârşitul republicii şi în vremea imperatorilor, statul roman a fost • PERIOADA SLOVON» LA ROMÂNI 149 o# vastă organizare economică pe baze capitaliste, comerţul medi- teranian fiind baza bogăţiei imperiului. Exploatarea pământului se făcea de către senatori, în provincie de către cavaleri, cu sclavi cari ţineau locul maşinilor de azi. Chiar coloniile de mici proprie- tare ale veteranilor de pildă, cum erau atâtea în Dacia, erau mici orăşele, cu magistraţi temple, statui, ca la centru. Stilul culturii romane era acela al unui stat cu autoritate centrală, cu viaţă culturală de oraş, cu viaţă economică capitalistă. Organizaţia socială, religia de stat, arhitectura civilă, literatura clasică, toate erau la diapazonul acestui stil. Prăbuşirea Imperiului Roman şi trecerea dela Antichitate la Ev-Mediu a însemnat o ruralixare, dispariţia oraşelor, reducerea întregii economii la agricultură, decăderea culturii. In toată Europa, nu numai în Dacia, cultura romană antică a suferit o eclipsă din cauza schimbării sociale. In locul culturii antice a urmat o cultură ţărănească primară şi patriarhală, o organizare socială redusă la clasa seniorilor proprietari şi a ţăranilor muncitori1). Prin urmare, nu slavonismul a întrerupt cultura antică; ea era pierdută la noi în formele ei, de sigur dela părăsirea Daciei de către armata romană sub Aurelian, fapt care este un fenomen general european. Ruperea legăturilor de cultură cu Roma este mult mai veche decât slavonismul nostru; nu el a provocat-o, ci slavonismul a venit mult mai târziu, ca o urmare a ruperii acestor legături. Ruperea fusese aceeaşi şi pentru Apusul Europei dar, dela o vreme, prin biserica catolică, cu ajutorul universităţilor, a cur- ţilor regilor iubitori de cultură şi a marii nobilimi, Antichitatea a renăscut, mai ales când s’au format centrele orăşeneşti. Dar civi- lizaţia medievală târzie a secolilor al XlII-lea şi al XlV-lea în Apus nu este pur latină, ci în viaţa feudală predomină influenţa şi formele de gândire şi închipuire germanice. A venit apoi Renaşterea cu cultul Antichităţii în slovă şi imagini; Renaşterea a fost rezultatul ridicării oraşelor bogate de negustori din Italia, Olanda, Franţa. La noi nu s’a putut întâmpla aşa ceva, am văzut de ce; în ţara noastră n’au fost oraşe, cel puţin nu oraşe româneşti, n’a fost o mare nobilime feudală, nici o regalitate puternică şi bogată *) *) F. Lot, La fin du monde antlque et le că în caz contrar, Moldovenii stau la îndoială « dacă să lucreze ei singuri cu înseşi puterile lor pentru a lor scăpare, sau dacă, nefiind apăraţi de suzeranul lor, să alerge la altă putere străină » (p. XIV), făcând aluzie la Rusia. In concluzie, Kogălniceanu spune: «Dacă vreodată cuvintele lui Franois I al Franciei — tout est perdu fors Vhonneur — se vor aplica la vre un eveniment, aceasta este negreşit la purtarea lui Grigore Ghica şi a boierilor Moldoveni faţă cu răpirea Bucovinei... In mijlocul corupţiei generale numai Moldova legală, numai Gri- gore Ghika V. V. şi cu boierii Divanului său s’au ţinut necorupţi» (p. XX—XXI) Acelaşi lucru va lăuda şi Eminescu în seria de articole din Timpul, sub titlul general Bucovina şi Basarabia (dela 11 Aprilie — 27 Iunie 1878). EMINESCU ŞI KOGĂLNICEANU 161 Kogălniceanu încheie introducerea la broşura sa Răpirea Buco- vinei cu vorbele profetice: «Când virtutea strămoşilor noştri va reînvia între noi, ne va reveni şi dulcea Bucovină; căci minciuna, corupţiunea şi răpirea niciodată nu pot constitui un drept; căci cauzele cele drepte, întocmai ca şi dreptatea lui Dumnezeu, nu pier niciodată » (p. XXI). Aceasta era broşura pe care Eminescu i-o aduce clandestin la Cernăuţi lui T. V. Stefanelli şi o trimete chiar şi autorităţilor cernăuţene prin poştă, care au şi confiscat-o apoi. Ea a lăsat urme adânci în sufletul şi activitatea gazetărească a redactorului-şef dela Timpul. In special, în numărul din 4 Iunie 1878, Eminescu spune: «Astfel, lipsiţi de sprijinirea poporului, înşelaţi de cătră împărăţia în care nădăjduiseră, boierii Moldovei au pierdut o parte din vatra ţării lor, Ei însă, prin purtarea lor, au păstrat numele bun al ţării, au dat tărie încrederii în noi înşine şi au dovedit, că şi chiar în cele mai ticăloase vremi, Românul rabdă, dar nu re- nunţă ». Ca şi Kogălniceanu, şi Eminescu laudă pe boierii Mol- dovei şi în numărul din 9 Iunie 1878 al Timpului, care «după putinţa timpului şi-au făcut datoria şi nu au dat faptei împlinite (răpirea Bucovinei), prin învoirea lor, sfinţenia morală... Fără de învoirea lor, Moldoverii au fost desbinaţi, şi pentru aceea până în ziua de astăzi ei şi-au păstrat dreptul de a se simţi uniţi..» Şi Kogălniceanu şi Eminescu sunt adânci cunoscători ai reali- tăţilor şi problemelor bucovinene. Cât de mult s’a identificat Eminescu, sufleteşte şi ideologic cu aspiraţiile românismului din Bucovina am arătat în volumul: Bucovina în viaţa şi opera lui Eminescu. Şi legăturile intelectuale şi sufleteşti ale lui Kogălniceanu sunt destul de numeroase şi adânci. Să nu uităm că în fruntea tinerilor revoluţionari, refugiaţi la 1848, se afla M. KogMniceanu care, la C^rnău’i, formulează « Dorinţele partidei naţionale din Moldova »’). Să nu uităm că protestul cel mai documentat împotriva răpirii Bucovinei, .tot el l-a formulat. Şi Kogălniceanu şi Eminescu au cunoscut realităţile bucovinene prin proprie experienţă; şi unul şi altul s’au ridicat împotriva nedreptăţii istorice a răpirii vetrei Moldovei dela trunchiul comun. De aceea se cuvine să facem o apropiere între aceste două spirite eminente ale Moldovei şi ale literaturii româneşti. AUREL VASILIU 1) Kogălniceanu^dărueşte în 1865, « Societăţii p. cultură * din Cernăuţi, ▼reo 17 oărţi. (Vezi: A. Vasiliu, Bucovina in viaţa şi opera lui Eminescu, 1943, p. 157). 11 COMENTARII CRITICE LUCRĂRI ROMANEŞTI DE FILOSOFIE 1. Lucian Blaga: Trilogia Cunoaşterii (Eonul Dogmatic, Cunoaşterea Luciferică şi Censura Transcendentă), editura Fundaţiei Regale pentiu Lite- ratură şi Artă, 1943, p. 458. I Am recitit, întrunite în volumul Trilogia cunoaşterii, cam la un deceniu după apariţia lor, cele trei cărţi care constituesc baza epistemologică şi metafizică a sistemului filosofic al d-lui Lucian Blaga. Am vrut cu dinadinsul să vedem dacă, după atâţia ani, impresiile şi judecăţile iniţiale vor fi aceleaşi sau dacă timpul, cu atenuările şi dumiririle lui, ne va condiţiona un alt cadru de aprecieri x). In primul rând, trebue să mărturisim că, recitind paginile acestea pline de construcţii epistemologice şi soluţii metafizice, mai totdeauna înfăţişate înainte de constatările de ordin ştiin- ţific-concret, am fost mai impresionaţi de data aceasta decât la prima lectură de motivul adânc al căutărilor filosofului. La prima lectură ne impresionase tonul de revoluţionar coper- nician sau de descoperitor al unei sumbre Americi, poate neob- servând îndeajuns că sistemul epistemologic şi metafizic, închegat în cele trei volume, nu afirma atâta din proprie disponibilitate constructivă o nouă metodologie şi o altă viziune a lumii, cât răspundea şi el — ca atâtea alte explicaţii filosofice moderne — îndoelilor spirituale şi neajunsurilor dramatice ale cunoaşterii. Urmărind mai ales geneza acestor scrieri, izvoarele lor, am avut impresia, pe care de altfel ne-a confirmat-o, în parte, după prima sută de pagini şi autorul, mărturisind că « am fost mânaţi spre analiza dogmei de nedumeririle ce le-au stârnit în noi tocmai *) *) In ceea ce ne priveşte, am scris în 1932 (în N-rul 1 al revistei Azi) o cro- nică despre Eonul Dogmatic, iar în 1933 (în N-rul 2, Voi. XVIII al Revistei de Filosofic) o alta despre Cunoaşterea Luciferică, semnalând putena con- structivă a acestui gânditor şi aducând, totodată, unele obiecţii. LUCRĂRI ROMÂNEŞTI DE flLOSOFIE 163 teoriile în chestiune i> (p. 120). E vorba de teorii ca aceea a rela- tivităţii, a quantelor şi a entclechiei, care într’adevăr despică misterul şi formulează convenţiuni aproape dogmatice, cu care se poate opera relativ rodnic în realitatea noastră. Vrem să spunem că trilogia cunoaşterii şi mai ales primele-i două volume sunt tot un răspuns la inadecvaţia logică între concept şi intuiţie, de care şi-a dat seama criticismul, deci o aprigă şi mândră încer- care de a aduce noi scheme, care să mijlocească omului o cunoa- ştere mai îndrăzneaţă, cu «salturi i> în misterul care n’ar mai fi cu totul de nepătruns şi cu formulări paradoxale, care totuşi să ne îngădue, dacă nu o orientare mai spornică în lume, măcar putinţa unor operaţii inteligente, coherente şi lucrative, cum sunt cele ale matematicii şi ale fizicii recente. Oprindu-ne -la geneza trilogiei epistemologice a d-lui Lucian Blaga, am putut să ne convingem şi mai temeinic decât prima dată de încă ceva: că numai un filosof dublat de un poet putea construi o atare explicaţie de orientare în dogmă şi mister, răs- punzând într’un mod personal unor îndoeli şi dificultăţi ce fră- mântă pe orice cunoscător al filosofiei şi ştiinţei moderne. Aşa cum pentru marele public descoperirea radiofoniei a readus încre- derea în energiile imateriale sau nepalpabile, după crunta înfun- dare în materialism, ducându-1 la tot felul de analogii, care chiar când sunt fanteziste sau superficiale, încă îi slujesc pentru a-1 apropia de spiritualitate, la fel, pentru cei la curent cu ultimile teorii ştiinţifice, cunoaşterea manevrează în modul cel mai paradoxal misterul. Intre dogma treimii şi coexistenţa geometriei euclidiene şi neeuclidiene, spiritul d-lui Blaga a reuşit a stabili o seamă de surprinzătoare asemănări metodologice, pornind dela întrebarea cum cunoaştem lumea şi ajungând inevitabil la rezolvări care adesea depăşesc logicul. Fire plină de intuiţii esenţiale şi tempe- rament chinuit de fundamentale întrebări, d-1 Lucian Blaga a trăit din plin, pe marginea întrebărilor filosofice şi a noilor teorii ştiinţifice, problematica vremii noastre, roasă de îndoeli, antinomii, contradicţii, relativisme, ficţionalisme şi scepticisme şi totuşi încumetându-se să aprofundeze cele mai tăinuite zone ale realităţii. Meritul primordial al gânditorului român este acela că şi-a luat asupră-şi răspunderea cu adevărat împovărătoare de a căuta procedeele şi soluţiile crizei, stârnită de criticismul şi funcţio- nalismul filosofic şi de revoluţionarele teorii fizicale. Dacă ana- liza metodologică a dogmei este opera unui epistemolog iscusit, atracţia către despicarea misterului e, deopotrivă, rezultatul unui dramatic neastâmpăr de poet cu adevărat liric, ca şi o explorare de metafizician. Cum cunoaşterea intelectuală conţine 11 164 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi trăirea imaginativă, bogăţia schemelor şi în genere a construc- ţiilor teorice se lămureşte deplin în cazul filosofului-poet. «In- tuiţia misterului trecut în teorie şi devenit realitate directoare i-a făcut d-lui Lucian Blaga carieră de filosof, precum, în lirică, descoperirea substanţei mitice a poeziei, trecută în metafore cu adânc răsunet, i-a asigurat o configuraţie nespus de revelatoare. Dela Kant încoace ştim sau măcar bănuim limitele cunoaşterii noastre; credem că ştim ceea ce nu putem cunoaşte. Un spirit pozitiv ca Spencer a întocmit chiar o listă, a lucrurilor incog- noscibile, faimoasele unknowables. Până la un punct pe calea agnosticismului, d-I Lucian Blaga nu se va opri totuşi oricum în faţa misterului, aşa cum nu s’au oprit nici matematicienii, fizicienii şi astronomii moderni, făcând unele «salturi» acolo unde raţiunea părea că-şi recunoaşte limitele şi manipulând peste antinomii şi contradicţii. N’avem decât să urmărim liniile mari ale sistemului acesta pentru a ne convinge cum el este un răspuns personal la auten- ticile îndoeli ale oricărui cugetător contemporan şi cum dogma sugerează un anumit fel de cunoaştere pentru pătrunderea miste- rului. Astfel, vom rezuma din nou, pe scurt, trilogia cunoaşterii pentru a ne opri, apoi, la soluţiile aduse, discutând valabilitatea lor în partea a doua a acestui articol. După cum se ştie, în Eonul dogmatic, d-1 L. Blaga cercetează un aspect oarecum inedit al dogmei, anume caracterul ei episte- mologic sau metodologic. Până acUm, dogmele — aceste «anti- nomii transfigurate »— au fost studiate mai mult din punctul de vedere al temeiniciei lor religioase şi metafizice. Autorul român cercetează dogmele din punctul de vedere al structurii lor inte- lectuale, metodologice, deci ca modalităţi de anumită cunoaştere. Deşi renunţă a urma o adecvaţiune logică între gând şi rea- litate, dogma închide în ea « o ciocnire de termeni », constituind astfel un nou mod de intelectualitate, fundamental deosebit, spune d-1 Blaga, de metodele gândirii obişnuite sau de viziunile mitice. In dogmă, logica este depăşită şi forţată în absurd, deoa- rece dogmele sunt « antinomii transfigurate de misterul pe care-1 exprimă». Exemple de dogme: Afirmaţiunea lui Philon din Alexandria că din substanţa primară emanează existenţe secun- dare, fără ca prin acest proces substanţa primară să sufere vreo scădere. Formula creştină a treimii este, deasemenea, o dogmă: Dumnezeu e o fiinţă în trei persoane, sau, după cum s’a remarcat de atâtea ori, o substanţă în trei ipostaze. Dogma este văzută de autor ca o stare a intelectului qc-static, adică a intelectului ce se exprimă « net şi definitiv în afară de funcţiile sale logice » şi care « sare din sine, din încheeturile sale funcţionale, utilizând, totuşi, concepte intelectuale ». lucrAri româneşti de filosofie 165 Astfel, dogma, produs al intelectului ec-static, potenţează misterul, dându-i un fel de adâncime, contrar celuilalt fel de inte- lectualitate care împuţinează misterul. Dăm un citat lămuritor: « In gândirea dogmatică intelectul e silit din afară la saltul în antinomie şi, odată saltul săvârşit, intelectul rămâne în noua sa poziţie, care echivalează cu acceptarea unei antinomii, a unei antinomii transfigurată, apoi, în expresie a unui mister». Urmează din acestea concepţia plină de consecinţe: dogma « formulează transcendentul, fără de a-i răpi caracterul de mister », afirmaţie fundamentală în concepţia d-lui Blaga şi care urmează să vedem dacă este acceptată de ştiinţă, şi chiar în sensul acesta, de teologie, chiar când acestea ar proceda « dogmatic ». Cunoaşterii dogmatice d-1 Blaga îi vede şi prevede un mare viitor, sperând într’un eon dogmatic, adică un ev, în care să pre- domine această metodă de cunoaştere, ce este în fond o minus- cunoaştere. Pe baza acestei epistemologii dogmatice, se continuă în Cunoaşterea Luciferică o explorare a cunoaşterii, autorul deosebind două feluri de cunoaştere — deosebire de natură, după d-sa, iar nu de grad — şi anume: cunoaşterea paradiziacă —• în care cunoaşterea îşi este sie-şi suficientă, caracterizându-se printr’o integrală ataşare, plină de încredere, la obiect, aşa cum obiectul se prezintă pe planul intuiţiei, al abstracţiunii sau al imaginaţiei — şi cunoaşterea luciferică. ' Pe când cunoaşterea paradiziacă nu cunoaşte problematicul, fenomenul ei central fiind determinarea obiectului, primit aşa integral, « nedespicat» şi fără niciun gând de iscodire ipotetică, cealaltă cunoaştere, luciferică, este plină de tragism şi contra- dicţie, căci în năzuinţele ei intră tocmai misterul, nevoia de a deosebi într’un obiect ceea ce se arată şi ceea ce se ascunde, respectiv elementul «fanic » şi elementul « criptic ». « Obiectul cunoaşterii luciferice este totdeauna un «mister », un «mister care, de o parte se arată prin semnele sale, şi de altă parte, se ascunde după semnele sale ». Această cunoaştere provoacă o criză în obiect, răpind conţi- nutului unitatea lui de linişte. In cunoaşterea luciferică, misterul este problejnatizat, este deschis, intelectul funcţionând faţă de el într’un mod tragic, desprinzând părţi luminoase şi încumetându-se către alte întunecimi. In această cunoaştere, obiectul dat nu mai e suficient, ci e luat — spune autorul — doar ca simptom al ade- văratului obiect. «Cunoaşterea luciferică deschide un mister nu spre a-1 lăsa deschis, ci spre a-i imprima pe urmă variaţiile de care un mister este susceptibil». Cu alte cuvinte, necunoscutul în cunoaşterea paradiziacă este o lacună, o lipsă, un hiat, ce poate fi găsit şi înserat, pe când 166 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în cunoaşterea luciferică necunoscutul este misterul, care poate fi cunoscut printr’un salt intelectual în adâncimile lui, în partea nearătată, criptică, astfel atenuaţă, sau variată, lăsând intelec- tului alte porţiuni de mister pentru a fi deslegate cognitiv, pentru a fi pătrunse, despicându-se fanicul (ceea ce se arată) şi cripticul (ceea ce nu se arată). Câteva pilde, date de d-1 Blaga. Newton, supunând obser- vaţiei metodice fenomenele optice ale refracţiunii luminii prin prismă şi ale dispersiunii spectrale, a pus, primul, problema «dispersiunii spectrale », deschizând un mister. «Pentru saltul în cripticul acestui mister deschis, Newton a utilizat o idee cu funcţiune teorică: ideea «mecanicistă»... Newton şi-a realizat, «ideea teorică », propunând o « construcţie teoretică », pe care a formulat-o aproximativ astfel: «lumina e o mişcare de corpuscule materiale ». Ideea teorică se găseşte în vădită opoziţie de conţinut cu materialul fanic (ceea ce se arată, n. r.), care nu trădează, în niciun chip, nici elementul masă şi nici elementul mişcare. Con- strucţia teoretică a lui Huygens, prin care lumina e redusă la « ondulaţii în eter », ideea substratelor calitative prin care Goethe explică problema colorilor, chiar căutarea de către Thales a unei substanţe ca realitate a tuturor lucrurilor — constituesc acte luciferice de deschidere a misterelor. Intre a construi teoria că totul provine din apă şi aceea a lui Freud, care a revelat în visuri cripticul psihic, este o identitate metodologică, indiferent dacă observaţiile şi cunoaşterile viitoare le confirmă sau nu. Logiceşte, fazele şi momentele cunoaşterii luciferice sunt ast- fel rezumate de autor: I. Faza punerii problemei. a) deschiderea unui mister, prin actul provocării crizei luci- ferice în obiect (despicarea în fanic şi criptic); b) anularea virtuală a determinaţiilor conceptuale ale mate- rialului fanic; c) degradarea virtuală a fanicului şi punerea unui accent esenţial pe criptic. . II. Faza de trecere spre soluţionarea problemei. a) utilizarea unei idei tcorice ca suport pentru saltul în crip- ticul misterului deschis. Prin acest act se produce: b) o tensiune interioară în problemă, şi se deschide: c) o zare interioară în problemă. . III. Faza soluţionării problemei: a) enunţarea unei construcţii teoretice; b) acordarea indirectă a acesteia (sau a ideii teorice) cu fani- cul iniţial, prin accesorii teoretice sau neteoretice; c) degradarea de fapt a fanicului, anularea şi înlocuirea unora din determinaţiunile sale conceptuale (dislocare categorială). LUCRĂRI ROMANEŞTI DE FILOSOFIE 167 Pot fi cazuri când ne găsim în imposibilitate de a mai soluţiona partea criptică a unui mister, aflându-ne deci în faţa unei zero cunoaşteri luciferice, ajungând chiar la o permanentizare a mi- sterului. Altfel, intelectul trece la plus sau minus cunoaştere. In minus-cunoaştere, intelectul iese din funcţiunile sale logice, devenind ec-static şi transfigurând antinomiile misterului, minus- cunoaşterea caracterizându-se prin forma antinomică a teze- lor ei. In genere, progresul cunoaşterii se săvârşeşte în această fi- losofie « dela un iraţional complex la un iraţional mai elementar », raţionalizarea constând « doar în reductibilitatea în sine a iraţio- nalului », în înţeles numeric şi în înţeles de variere calitativă. « Raţionalismului superficial» îi opune autorul « un raţionalism care ştie că nu poate ieşi din cercul de vrajă al iraţionalului, un raţionalism care trage toate consecinţele şi e gata să accepte, uneori, rezultate care înseamnă ieşirea din sine a raţiunii». Epistemologia aceasta dogmatică, luciferică, supusă puterii inconvertibile a iraţionalului presupune conceperea lumii ca mi- ster. E ceea ce ne va arăta ultimul volum din trilogie, Censura Transcendentă. Metafizica este totdeauna implicată în epistemologie, chiar dacă, pentru convenienţe metodologice, se face sau mai precis se pretinde a se face abstracţie de ea. Marele Kant ne-a învăţat, mai mult fără să vrea, cercul viţios al lucrului-în-sine, cu care deşi nu ai voie să intri în epistemologie nu poţi rămâne fără el, căci de îndată ce-ţi pui întrebarea cum cunoaştem trebue să te gândeşti la ce cunoaştem. In volumul al treilea, trecerea dela epistomologic la metafizic se dovedeşte inevitabilă, chiar dacă, după cum vom vedea îndată, gândirea d-lui Blaga implică o me- tafizică mai curând negativă, totul fiind orânduit sub specia misterului. Factorului metafizic îi dă numele de Marele Anonim, iar la el ajunge — după cum singur recunoaşte d-1 Blaga — printr’un salt, prin postularea unei viziuni, nefiind « un produs de absolută stringenţă logică ». Raportul de cunoaştere între Marele Anonim şi cunoaşterea individuată este următorul: «Din motive care ţin de domeniul echilibrului existenţial, Marele Anonim se apără pe sine şi toate misterele derivând din el, de aspiraţiile oricărei cunoaşteri in- dividuate, creând între aceasta şi misterele existenţiale o reţea de factori izolatori. Reţeaua izolatoare pusă — între misterele existenţiale şi cunoaşterea individuată — se manifestă în forma specială a unei « censuri ». De vreme ce censura aceasta îşi are centrul iniţiator dincolo de orizontul nostru crono-spaţial, o nu- mim «censură transcendentă». Prin această censură transcen- 168 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dentă « se refuză cunoaşterii individuate orice cuprindere pozitiv- adecvată a misterelor existenţiale ». Cu alte cuvinte, noi, oamenii, nu putem cunoaşte deplin fac- torul metafizic, ce pare a fi tot una cu misterul existenţial. Mai mult, Marele Anonim ni se arată sau revelează «mascat» sau « disimulat», prin însuşi faptul cunoaşterii ce ni este dată, cunoa- ştere cenzurată faţă de care misterul predomină, iar dogma este o modalitate de potenţare, iar nu de luminare deplină. Cunoaşte- rea luciferică are drept obiect misterul, care «se ascunde, reve- lându-se ». (A nu se înţelege cuvântul « revelare » în sens teolo- gic, ci doar în sens de arătare. Gânditorul însuşi ne-o cere şi ştie bine de ce, căci cele mai adesea «revelarea misterelor consistă numai în noi disimulări »). Filosoful îşi dă apoi multă silinţă de a ne convinge că — între Marele Anonim şi noi existând censura transcendentă — orice concepţie metafizică implicând veracitatea Marelui Anonim, care pentru majoritatea filosofilor e izvorul adevărului şi reali- tatea care, prin ea însăşi, prin constituţia ei, nu ne poate înşela, cade dela sine, ea nefiind decât un mit. Noi suntem «creaturi înadins refuzate de adevăr, spre a fi cu atât mai mult creaturi destinate creaţiei». De asemenea, cu- noaşterea absolută ar constitui penTru obiectul cunoscut o pri- mejdie, putând fi astfel creat sau distrus, după plac. Noi rămânem mai curând la un fel de iluzie a adecvaţiei. « Cu- noaşterea individuată nu parvine niciodată la cunoştinţa că un mister existenţial se ascunde în dosul revelaţiei, că acest mister existenţial, care se ascunde, e altfel decât laturea sa care se arată, că revelaţia disimulează şi că arătatul ar putea fi înlocuit printr’o transcendendenţă criptică, ce scapă cunoaşterii». Nu putem converti misterul existenţial în non-mister. Cu- noaşterea luciferică se integrează în mister, încercând să-l ate- nueze, dar mai adesea îl permanentizează sau îl potenţează. Ra- ţiunea nu poate fi punte între cunoaşterea noastră şi Marele Anonim. Raţiunea « e o structură imprimată cunoaşterii indivi- duate în ordinea censurii transcendente #>. Marelui Anonim i se atribue o cunoaştere pozitiv-adecvată şi nelimitată, pe când cunoaşterii omeneşti una censurată, dar nelimitată, care se sub- divizează în qyasi-cunoaştere şi cunoaştere-negativ. Autorul crede că Marele Anonim nu poate fi mărginit sau condiţionat de raţionalitate. După înfăţişarea aceasta, cât mai fidelă, a concepţiilor d-lui Lucian Blaga exprimate în Trilogia Cunoaşterii urmează să cerce- tăm în a doua şi ultima parte a articolului acesta, consecvenţa lăuntrică a sistemului, adică puterea de construcţie filosofică a gânditorului, apoi, în ce măsură exprimă şi soluţionează el neli- LUCRĂRI ROMÂNEŞTI DE FILOSOFIE 169 niştile timpului, deci originalitatea autorului, originalitate ce nu capătă sens decât judecată în relaţie atât cu trecutul cât şi cu căutările vremii şi locului, căruia-i aparţine, în fine în ce măsură epistemologia şi mai ales viziunea-i metafizică exprimă geniul neamului său, acel genius loci, pentru ca, pe baza acestor con- statări, să desprindem eventuala valabilitate universală a siste- mului, chestiune fără de care critica filosofică şi însăşi filosofia nu au nicio raţiune de a fi. PETRU COMARNESCU PE MARGINI DE CĂRŢI 1. Dumitru Almaş: «Acolo in Filioara». Editura Gh. Mecu. Un voi. 580 p.— 2. Dinu Pillat: « Tinereţe ciudată ti Editura Moderna. Un voi. 220 p. — 3, Sărmanul Klopştock: * Feciorul lui nenea Tache Vameţul». Voi III. Editura « Casa Şcoalelor *. Un voi. 138 p. — 4. Petro- nela Negoşanu:* Am ucis albatrosul *. Editura Publicoin. Un voi. 112 p.— 5. Sebastian Popovici: « Vătaful Neculai». Un voi. 166 p. • 1. Dumitru Almaş s’a afirmat încă din momentul debutului ca un scriitor matur, lipsit de stângăciile şi ezitările începutului. El este dintre acei tineri care « pour leur coup d’essai veulent des coups de maître ». «Miron Costin », acel roman istoric, prima sa carte, impunea atenţiei noastre un scriitor deplin format, care nu s’a desminţit pe sine nici în al doilea roman al său, « Meşterul Manole», cu subiect situat de astădată în plină viaţă contem- porană. Noul roman al său, «Acolo, în Filioara », un volum compact şi dens, este o prezentare a vieţii săteşti. Aş spune chiar că e o adevărată monografie a unui sat, un document viu şi clocotind de dinamism, mult mai preţios pentru cunoaşterea sufletului ţă- ranului român, decât acele seci, statistice, rigide «anchete socio- logice» iniţiate la noi de şcoala profesorului D. Guşti. Nu vreau să neg valoarea cercetărilor sociologice rurale făcute la noi. Ele au însă mai mult o importanţă muzeală, rămânând nefructificate, în domeniul abstract al specialiştilor. Literatura, de calitatea celei a lui D. Almaş, pătrunde adânc în straturile intelectuale şi fecun- dează cunoştinţele, făcând un mai mare serviciu satului românesc. «Acolo, în Filioara» este un admirabil document monografic, complet şi complex, al satului nostru. Romanul lui D. Almaş este un bun prilej de reactualizare a discuţiei în jurul semănătorismului. Este sau nu esteticeşte vala- bilă această şcoală — sau să nu exagerăm, fiindcă nu poate fi vorba chiar de o şcoală — acest curent literar? Este, în măsura în care el se realizează de către o mare personalitate, de către un mare talent. Ce este Mihail Sadoveanu acest poate cel mai mare scriitor român de astăzi, decât un semănătorist? 1 Un curent literar PE MARGINI DE CĂRŢI X?I nu se poate condamna sau respinge pe bază de principii. Valoarea unei opere nu o dau principiile programatice ci regulile interne ale expresiei şi acestea ţin de personalitatea creatorului. Semănăto- rismul n’a dat scriitori mari? Aceasta nu e vina principiilor care guvernau curentul literar. Când un scriitor ca Mihail Sadoveanu a scris, atunci prin aceasta însăşi semănătorismul a câştigat drept de existenţă literară. D. Almaş nu e un scriitor semănătorist şi nici nu-mi place să categorisesc pe scriitori după şcoli literare decât în măsura în care aceasta este definitoriu pentru fizionomia lor. « Acolo, în Filioara » este însă un roman semănătorist, un bun, un excelent roman semănătorist şi o accentuez în ciuda acelora care se sperie de cu- vinte sau pentru care calificarea de semănătorist este infamatorie. D. Almaş ca şi M. Sadoveanu, ca şi Victor Ion Popa în « Velerim şi Veler Doamne » reabilitează acest epitet, dovedind încă odată că teoriile sunt totdeauna relative şi că valoarea stă în realizare. Dumitru Almaş are vocaţie deosebită pentru povestire. Epicul său este mai mult de povestire decât de roman în sensul balzacian al cuvântului. Este o povestire de esenţă moldovenească, plină de sentimentalism, de acea duioşie şi melancolie tânguioasă spe- cifică scriitorilor dela Nord de Milcov. D. Almaş e un tempera- ment sadovenist şi oferă multe asemănări cu marele său predecesor. Ca şi M. Sadoveanu, D. Almaş are simţul înăscut al naturii pe care ştie să o evoce în trăsături lirice, amestecând-o la fiecare pas în viaţa eroilor săi, ca şi Sadoveanu, el povesteşte cu plăcere şi evocă liric trecutul. Infiltraţia lirică din literatura lui D. Almaş este un caracter general al prozei scriitorilor noştri moldoveni, caracter devenit la Ionel Teodoreanu dominant şi parazitar. La D. Almaş, ca şi la Sadoveanu epicul şi liricul se împerechează într’un mod armonios. « Acolo în Filioara » se mai aşează şi sub zodia lui Ion Creangă, celălalt mare povestitor moldovean, prin latura de evocare a co- pilăriei rurale şi prin anumite accente de umor, puse din loc în loc şi care, fără să aihă frecvenţa şi intensitatea acelora ale scrii- torului din Humuleşti, au aceeaşi duioasă bonomie şi aceeaşi ghi- duşie. Şi, deşi la persoana IlI-a, elementul autobiografic este pre- ponderent în roman care astfel capătă o mai puternică autenti- citate. Fără să vrem a pretinde că eroul autorului, copilul Valeriu Barbu este D. Almaş, incontestabil că materialul întrebuinţat de scriitor este scos din propriile sale amintiri şi experienţe ale copi- lăriei la sat. Romanul are un timbru de viaţă trăită, de sinceritate, pe care rar îl întâlnim în literatura la pers. III. Totuşi aceasta nu scade cu nimic caracterul obiectiv al naraţiunii. D. Almaş a ştiut să înlăture orice urmă de subiectivitate, orice prezenţă a autorului, a cărui proprie aventură se presimte doar, printre rânduri. 179 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE D. Almaş nu este însă un scriitor dintre aceia care trăesc doar din propria lor experienţă de viaţă. El are acea intuiţie în adânc a vii ţii, datorită căreia se pot face numai marile construcţii epice. Dacă ştie să-şi amintească, el ştie să şi inventeze şi imaginaţia sa merge mână ’n mână cu observaţia. Marii romancieri sunt aceia care au ştiut să împletească datele observării realităţii, cu pro- dusele inventivităţii faptice. D. Almaş calcă şi el pe această cale şi întrebuinţarea, evidentă în «Acolo, în Filioara », a elementului autobiografic nu este decât un ajutător al intuiţiei vieţii şi al imaginaţiei. Noul roman al lui D. Almaş este în acelaşi timp o evocare a copilăriei cât şi a satului, amândouă integrate în cadrul grandios al naturii al cărui sentiment acut îl are scriitorul şi pe care o evocă în linii şi colori blânde. Viaţa satului este de altfel atât de strâns legată de aceea a naturii încât una fără cealaltă nu pot fi evocate. Ele se întretaie, se împletesc, merg uneori contopite una cu cea- laltă, încât natura nu mai e adesea cadru, ci devine unul dintre personajele operei. Aceasta este o trăsătură specifică de altfel literaturii române în general, mai ales celei de provenienţă moldo- venească şi convieţuirea dintre om şi natură, sinteza dintre viaţa umană şi natură, a fost ca nicăiri în altă parte mai puternic con- figurată în opera lui Mihail Sadoveanu. D. Almaş de asemeni realizează în mod fericit această sinteză om-natură. Acţiunea romanului începe în momentul declarării războiului din 1916 şi toată turburarea pe care o provoacă acest eveniment în sat este aproape în întregime subiectul. Bărbaţii pleacă de acasă şi femeile rămase singure trebue să ducă grija gospodăriei ajutate doar de copii nevrâstnici dispuşi mai mult către aventuri sgomotoase şi şolticării decât la muncă. Satul rămâne exploatare personală pentru şi ful postului de jandarmi şi notar. Şeful postului de\ine un fel de paşă al satului, din mila căruia trăLsc femeile care nu-i rtfuză graţiile lor, iar notarul adună avere pe spinarea nenorocitelor din al căror trai îşi face partea cea mai grasă. Copiii, lipsiţi de supravegherea bărbătească a taţilor, îşi fac de cap, ajun- gând să se constitue în bandă de haiduci şi să dea lovituri, tero- rizând satul şi punând pe gânduri pe cei rămaşi acasă. Ruşii, can- tonaţi în sat în câteva rânduri, sunt una dintre calamităţile vre- murilor turburi, mai mică totuşi decât mizeria, foamea şi nesigu- ranţa, deoarece ei fac bucuria multora dintre femeile lipsite de bărbaţi. Desfrâul rusesc se adaogă la acela al celui pus să pă- z ască satul. In sfârşit tifosul exantematic vine să pună nota Iui funebră peste toate relele. S’ar părea, după cele de mai sus că scriitorul este un pesimist şi că oferă o viziune deprimantă a vieţii rurale, viziune pe care am putut-o constata la Pavel Dan sau la Eusebiu Camilar. Mai ales PE MARGINI DE CĂRŢI 173 că Ia cele de mai sus se adaogă: răutatea nevestii notarului care se duşmăneşte cu învăţătorul şi familia lui, răutatea sătenilor şi a copiilor, dispuşi totdeauna să facă să sufere pe ceilalţi, ajungând până la a pune foc casei unei femei fără apărare când ea era plecată şi înăuntru se aflau numai copiii ei, figura fioroasă a lui Iii Broina, btţiv şi scandalagiu de frunte, bătându-se la cârciumă ca o fiară şi nesfiindu-se să lovească pe preotul intrat în ogradă cu icoana şi altele încă. Şi totuşi viziunea vieţii în scrisul lui D. Almaş nu e deprimantă. Nu lipseşte în construcţia aceasta epică elementul de echilibru şi de armonie, care să contrabalanseze aspectul răului. Dacă scriitorul a creat în Iii Broina tipul primar al ţăranului înrăit, beţiv şi devenit fiară, în faţa lui a aş zat pe Constantin Barbu, săteanul de treabă, gospodar cinstit şi harnic, văzându-şi de nevoile lui şi lucrând şi pentru binele obştei, nu împotriva ei. Alături de Niţulescu, bărbat fără energie, condus de nevastă, aprig doar la jecmănirea sătenilor, stă învăţătorul Spiridon Dandu, străduindu-se pentru necazurile sătenilor şi ajutându-i să-şi câştige pământ. Lângă şeful de post, brută scârboasă, abuzând de putere, stă părintele Dumitrache, figură blândă de duhovnic, ostenind şi el pentru înstărirea sătenilor. Faţă cu notăriţa, muere rea de gură şi de inimă, egoistă şi interesată, se înalţă chipul suav al Marioarei Dandu, fiica învăţătorului, devenită infirmieră şi şefă a spitalului improvizat în sat, datorită căreia se stăvileşte molima tifosului. Devotamentul ei merge mai departe, în grija pe care o pune faţă de copiii ţăranului, îndemnându-i să meargă la oraş, la carte, pentru ridicarea elementului sătesc. In sfârşit, din grupul femeilor din Filioara, necăjite1 şi mai bune şi mai rele, se desprinde mama eroului, Maria lui Barbu, tip de dârzenie care nu se lasă abătută de niciun necaz şi de nicio nedreptate, izbutind să-şi înalţe casă nouă şi să-şi dureze gospodărie nouă, deşi a rămas văduvă de război şi deşi vrăşmaşii i-au pus foc casei. Nimic nu o sperie şi nu o încovoaie pe această ţărancă frumoasă, care preferă să îndure foamea decât să cedeze asalturilor lubrice ale şefului de post căruia îi va rezista până Ia urmă cu succes, după cum îi va putea rezista şi lui Iii Broina, omul care o iubea ca fată şi l-a respins pentrucă era un nevrednic. In figura Măriei Barbu se simte mai mult decât o iscusinţă artistică: e fiorul de sensibilitate filială care înobilează şi desăvârşeşte materia, e cultul religioâ al mamei devenit incarnaţie literară. Lupta dintre Maria Barbu şi şeful de post pe de o parte, satul pe de alta, este de un puternic dramatism. Ea este elementul principal de opoziţie al răului în acest roman: nu însă singurul. Fără a fi moralistă, sau moralizatoare, cartea Iui D. Almaş este ecică şi acest caracter, departe de a strica esteticului îl întă- »74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rcşte şi-l adânceşte. Scriitorul nu trage concluzii morale, nu pre- dică, nici nu dă sentinţe. Dar aspectul însuşi al binelui şi al răului, lupta dramatică dintre ele, este suficient pentru a da romanului un puternic principiu etic. El e cu atât mai valoros cu cât reiese în mod firesc din acţiune, din fapte şi nu este nicăiri închegat teoretic, ceea ce ar dăuna epicului. Tema însăşi a romanului pare a fi abia presimţită, ca un fir ce se strecoară piintre fapte: foimarea corştiirţei morale a copi- lului Valeriu C. Barbu. Toate peripeţiile care duc pe acest copil de la starea de derbedeu care bate dealurile şi pădurile îi hăitat cu semenii lui organizaţi în bandă, până la aeţiunea de ajutorare a mutului Petre a Tachiţ i şi până la părăsirea satului sunt etapele progresive ale acestei conştiinţe care se desvoltă până la a face din erou un izolat fugărit de proprii săi camarazi, care nu pot suporta înălţarea lui morală. Valeriu Barbu este urmărit în tot complexul lui psihologic infantil, cu mare pricepere analizat. Fire de artist, contemplativ, irhibit, timid, lipsit de energia suficientă pentru a înfrunta viaţa, imaginativ, iubitor de poveşti mai mult decât de acţiune, Valeriu Barbu şovăie în faţa celei mai importante hotărîri pe care urmează a o lua: plecarea sa la oraş, la învăţătură mai înaltă. Contradicţiile lui interioare, ezitările, revenirile, sunt migălos analizate, până la triumful final, al avântării în viaţă. Figura copilului, precoce, uneori nefiresc de matură, este crescută viguros din viaţa întâmplărilor, din fluxul viu al vieţii. D. Almaş nu e un psiholog analist minuţios, ci un povestitor. Personajele sale, de altfel elementare, întru cât nu aparţin mediului urban, trăiesc prin gesturi, vorbe şi fapte, nu prin insesizabilul vieţii in- terioare, afară de eroul principal însuşi în a cărui intimitate sufle- tească pătrundem adesea. Revenind la atitudinea scriitorului în faţa vieţii, trebue să subliniem idealismul acesteia, în ciuda aparenţei de pesimism. De- fapt ceea ce pare pesimism, este, pe lângă melancolia amintirii, acel sentiment profund tragic al existenţei, care dă adâncime şi valoare deosebită operei. Eroii lui D. Almaş trăiesc viaţa cu con- vingere şi cu disperare. Este vieţuirea primitivă, elementară, apro- piată de pământ, vieţuire dramatică, patetică. Scena când Ilie Broina intră cu plugul în ogorul Măriei Barbu şi lupta cu Mihai Trifan, sau bătaia dintre Iii Broina şi săteni, la cârciumă, au în ele măreţia epopeică a trăirii directe, necondiţionate de conştiinţă şi sentimente, trecută din instincte dc-a-dreptul în voinţă şi faptă. Apoi goana copiilor după mâncare, descoperirea feluritelor rădăcini, frunze sau plante pentru a-şi minţi foamea sau a inventa feluri de mâncare, apoi apariţia hulpavă a mereu flămândului Iancu Hulpoi, groaza copiilor, sunt în mod egal vibrante şi impresionante. Viaţa aceasta e prezentată ca o permanentă luptă, cu şanse inegale, în PE MARGINI DE CĂRŢI «75 care cel mai îndrăzneţ şi mai hrăpăreţ. . . . Aceasta nu-1 împie- decă totuşi pe cel bun şi înzestrat cu calităţi să se ridice, biruind răul prin stăruinţă. Am insistat poate prea mult asupra părţii etice şi a semnifi- caţiilor romanului. N’aş vrea ca cititorii să rămână cu impresia că «Acolo, în Filioara» este o aşa numită carte morală, pentrucă de «moral » lumea modernă se fereşte ca de foc. (Şi totuşi ce înaltă valoare etică în arta literară a antic hi Lăţii pentru care modernii afiş ază atâta admiraţie 1). Romanul lui D. Almaş este un roman propriu zis, în a cărui lectură eşti prins de fluxul vioi al naraţiunii şi al personajelor. Aventurile şi .şotiile copiilor, cu sublinieri de umor de bună calitate, amintind pe Ion Creangă, sunt pline de o savoare crudă. Romanul are momente epice de mare încordare şi foieşte de personaje de un extraordinar relief. încât ceea ce ră- mâne în atenţia cititorului este viaţa, viaţa întreagă a satului, cu toate implicaţiile ei. N’am mai relevat, deşi ar fi fost poate cazul, aspectele sociale ale romanului: problema împroprietăririi ţăra- nilor, perfecţionarea muncilor agricole, ridicarea elementului ţără- nesc prin îndreptarea lui spre carte pe de o parte, spre meserii pe de alta. Acestea se găsesc toate desvoltate în romanul atât de bogat şi de polivalent al lui D. Almaş. Scriitor de multe virtualităţi şi de realizări multiple, D. Almaş a făurit în « Acolo, în Filioara » icoana reală şi realistă a satului românesc, înfăţişat fără împodobiri exagerate dar şi fără părtinire, cu toată cruzimea feroce a adevărului, dând literaturii române o operă care, chiar dacă uneori i se poare reproşa unele lungimi sau lâncezeli, este totuşi o puternică realizare epică. 2. Dacă n’am fi aflat că Dinu Pillat este încă foarte tânăr n’am fi putut-o afla în niciun caz din stilul său. Fiindcă, trebue să remarcăm dela început, Dinu Pillat are un scris de o uimitoare maturitate. Reţinerea aproape clasică, absenţa subiectivismului parazitar adecvat vârstei, cumpătarea, claritatea şi preciziunea de turnură stendhaliană, conciziunea şi siguranţa, sunt atributele unui mod de a scrie care desvălue claritate şi siguranţă în gândire. Bănuesc că Dinu Pillat este un intelectual şi un cărturar, din con- formaţia abstractă şi geometrică a expresiei sale în care orice podoabe artificiale sunt înlocuite de simţul observaţiei realiste şi al detaliului caracteristic. Şi sunt convins că va scrie pe viitor o proză ideologică excelentă şi nu lipsită de substanţă. Deşi roman, «Tinereţe ciudată » anunţă un viitor critic, un observator inteli- gent şi studios al realităţii literare, un analist înzestrat cu un in- strument fin şi exact de expresie. Romanul lui Dinu Pillat trece dincolo de literatură, nu numai prin stilul propriu mai de grabă prozei abstracte, ci şi prin valoarea 176 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de document psihologic nealterat de artificiile obişnuite ale beletri- sticei. « Tinereţe ciudata » este un preţios sondagiu în terenul încă virgin al sufletului adolescent, care a format obiectul multor opere literare, mai ales în anii de după războiul trecut. Puţini scriitori ai reuşit însă să prezinte, fără să falsifice această operă incertă şi superbă din istoria individuală a omului. Dinu Pillat izbuteşte să ne înfăţişeze ceva din sbuciumul şi fervoarea adolescenţei în cokcţia de tipuri caracteristice ce popu- lează paginele romanului său. Sunt siluete turburătoare, pe ju- mătate încercări, pe jumătate fişe de laborator psihologic, suficient de viabile pentru a ne interesa, destul de puternice uneori pentru a ne turbura. Intâlnindu-se toţi în nevoia comună de prietenie şi de dragoste, precum şi în neliniştea ce-i răscoleşte, ei se indivi- dualizează în identităţi felurite după obsesiile fiecăruia. Tânăr studios şi blând Laurenţiu este sentimental şi trist; Sergiu este sgomotos şi înclinat spre farsă, aspirând să se realizeze pe tărâmul creaţiei, mereu organizând şi divizând pe ceilalţi; Adrian este însetat şi dornic de aventură, pregătindu-şi fuga spre ţărmuri exotice; Alexe este un răsvrătit, înverşunat de boală, care n’a găsit în casa părinţilor săi răspuns nevoilor sale sufleteşti, blazat el este prea repede desgustat de viaţă şi ajunge la sinucidere; Veniamin, infirmul care-şi găseşte consolarea în cr dinţă şi în Evangh lie şi care se sinucide cu seninătate... creştinească (deşi creştinismul respinge sinuciderea!); Manina, fata frumoasă şi oarecum int ligentă, plăcându-i să se lase curtată de toţi tinerii, să fie înconjurată şi adorată,; Vladimir, care şi-a găsit echilibrul în muzică; în sfârşit Yolanda, urîtă până la desgust, tânjind să fie iubită şi ajungând din exasperare să alerge pe străzi ca să fie luată de un bărbat. Aşa sunt aceşti adol scenţi şi mai sunt şi altceva. Ei mai sunt acel indefinisabil necunoscut, acel surprinzător ne- aşteptat, acel am stec neclar şi greoi de umbre şi lumini, acel farmec plin de nuanţe şi de incertitudini, acea împcrech re de farsă şi de seriozitate şi acel simţ dureros al gravităţii inutile şi stupide a vi ţii. Este ceea ce se desprinde din romanul lui Dinu Pillat ca un fum ameţitor, ceea ce a izbutit să redea, cu simplitate, cu acea nuditate îndrăzneaţă a stilului. Analizat sub unghiul estetic acest aşa zis roman ar prezenta multe stângăcii, multe insuficienţe. El însă nu poate fi judecat din acest punct de vedere, deoarece birue orice raportare la ca- noane, prin sinceritatea lui. Poate că Dinu Pillat va scrie romane mai bune, cu siguranţă că va progresa; niciodată nu va regăsi însă accentele cutezătoare ale adevărului şi cruditatea limpede a 'autenticului ca aci. Ce importanţă are că romanul e prost construit, că nu are o aşa numită axă, ori idee centrală, că nu este un frag- ment epic închegat! Autorul nici n’a vrut să facă un roman. El PE MARGINI DE CĂRŢI 177 a vrut numai să dea contur unei realităţi, acelei «tinereţi» cum îi spunea el, adoloscenţe cum ar fi mai exact spus, într’adevăr ciudată. Şi a reuşit. Este altceva decât literatura. Este un act de viaţă şi, poate, de eliberare. Literatură rămâi e să facă de aci înainte: timp mai are destul. « Tinereţe ciudată » o asemuesc cu acel « Bal du Comte d’Orgel» al lui Raymond Radiguet, document psihologic şi operă neîncadrabilă în genuri, speţe sau clase. Pentru cine va vrea să studieze sufletul adolescent cartea lui Dinu Pillat îi va servi drept îndreptar în aceeaşi măsură ca şi ac 1 roman tur- burător — ce păcat că a rămas în paginele «Vieţii româneşti * şi n’a fost publicat în volum I — scris în colaborare de Ioan Gherea şi Luca Ion Caragiale: «Nevinovăţiile viclene». Aş putea să citez câteva pasaje caracteristice. Aleg pe cel mai interesant: sinuciderea lui Alexe. In el se va vedea de câtă economie de mijloace se foloseşte scriitorul izbutind totuşi să exprime în mod sesizant un moment tragic: « Alexe se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre odaia lui Virgil Trofim. Se opri în treacăt în faţa oglinzii, observând apariţia unui coş pe bărbia nerasă de câteva zile. In definitiv, nu avea nicio în- semnătate ... Trase sertarul mesei de noapte şi scoase revolverul tatălui său, pe care îl privi cu mirarea naivă a unui sălbatic în faţa primei arme de foc văzute în viaţa lui. Se aşează apoi pe un scaun. Era ciudată această nevoie necontenită de a sta jos, ca un bolnav abia sculat din pat. Privirea lui Alexe urmări mersul unui păianjen, care înainta încet spre colţul stâng al tavanului. Mersul acela straniu şi dis- graţios. Se întoarse apoi din nou spre revolverul din mână, pe care îl uitase parcă. Ce mai aştepta? De ani de zile trăia numai cu gândul la această clipă, care avea să curme odată ulcerul plictiselii sale cotidiene. Atunci? Alexe se ridică încet, apropiindu-se din nou de fereastră: spec- tacolul străzii de totdeauna. Detunătura revolverului va turbura de sigur liniştea duminicală a puţinilor vecini, cari mai rămăseseră acasă într’o zi atât de frumoasă. Numai femeia dela fereastra din faţă — surdă de bă- trâneţe— nu va auzi nimic. Alexe duse revolverul la tâmpla dreaptă, cu o mişcare des- compusă parcă de un film « au ralenti». Simţi un început de su- doare rece la rădăcina frunţii. Dacă ar fi articulat ceva în clipa 12 78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aceea, cuvintele ar fi sunat de sigur mai răguşite decât de obicei. De undeva, poate din coltul străzii, izbucni aria tărăgănată a unei flaşnete. . Alexe ascultă o clipă: valsul din «Contele de Luxemburg». Şi apăsă deodată pe trăgaciu. Trupul lui Alexe se prăbuşi greoi. Aria flaşnetei răsuna mai departe, din ce în ce mai stins» (p. 213—215). Un astfel de pasaj dovedeşte pe deplin că avem de a face cu un scriitor autentic dda care putem aştepta surprize. 3. Sărmanul Klopştok publică al treilea volum din «Feciorul lui Nenea Tache Vameşul », fericită evocare a mahalalei bucureştene de acum nu mai departe decât cincizeci şi chiar patruzeci de ani. Şi de ce să mergem atât de departe când în copilăria mea, sunt de atunci numai douăzeci şi cinci de ani am avut prilijul să trec prin câteva dintre aceleaşi realităţi şi aspecte ale mahalalei bucu- reştene, descrise de autor în aceste cărţi, realităţi şi aspecte azi cu totul defuncte. Cine a cunoscut locurile şi oamenii, precum şi limbajul şi obiceiurile, aşa cum apar în tot pitorescul lor aut< ntic în cărţile Sărmanului Klopştock, rămâne uimit de pasul gigantic făcut de urbea bucureşteană în ultimii douăzeci de ani, fără să mai vorbim că între ce este azi şi ce era acum cincizeci de ani distanţa pare aproape aceea dintre două planete. Evoluţia urba- nistică a Bucureştilor a mers paralel cu aceea psihologică şi dacă au dispărut mahalale întregi şi străzile şi casele au luat alte forme, în acelaşi ritm au pierit tipuri şi caractere, ca şi atâtea forme ale limbajului. Poate, cu mare greutate, scotocind cu mare atenţie pe la actuala periferie dacă am mai găsi unele exemplare care să amintească trecutele vremuri. Iată pentru ce « Feciorul lui Nenea Tache Vameşul» are o valoare incontestabilă de mărturie, de muzeu, mai ales lexical, în care se păstrează ca în vechile cărţi poştale prost colorate, dar înduioşătoare, feţele şi vorbele Bucu- reştilor de altădată. Savoarea e calitatea principală a acestor amintiri, din care mai târziu viitorul istoric va putea reconstitui fizionomia, moravurile şi atmosfera Bucureştilor. Autorul este un memorialist înzestrat cu darul expresiei colorate. Ceea ce mai ales frapează în opera sa e lexicul, de o varietate şi o îndrăzneală, inimitabile. Amestec de arhaisme, mahalagisme şi neologisme, cu ortografia şi pronunţia specifică a mahalalei bucureştene, voca- bularul d-lui Klopştock e de o mare bogăţie şi putere de sugestie. El mai ales conturează atmosfera specific desuetă a trecutului. Autorul procedează prin acumulare şi aglomerare fără să păcă- tuiască, deoarece acest stil încărcat este perfect adecvat obiectului t*E MARGINI DE CĂRŢI 179 evocat. Iată spre exemplu începutul chiar al volumului III, în care Sărmanul Klopştoek sugertază trezirea vocaţiei de scriitor în ceea ce-1 priveşte: « — Nu ştiu, — nu ştiu ce a fost; haimanalele copilăriei, vivii maidanurilor, cokgii de bancă, tovarăşii de poarcă, arşice şi şotron, adversarii de ţurcă, sâmburi sau pietricele, duşmanii, discipolii, invidioşii sau binevoitorii, amantele, iubitele sau nevestele de mai târziu; în sfârşit, neantul, ntbuloza, vidul sau abisul, cerul sau pământul, Saturn, Caru-Mare sau Marte, Jupitir, luceafărul sau cloşca cu pui, zodia, vrăjile sau blestemul, deseântecui, horoscopul sau diavolul, mi-au băgat în cap într’o dimineaţă abia sculată din somn, că e este o divagaţie sentimentală-descriptivă pe marginea evacuării Balcicului. Lipsită de un miez, de o intrigă, nuvela are ceva din vagul unui poem în proză, fără lirismul po- trivit acestui gen. Câteva consideraţii politice banale, deplasate în cadrul de melancolie şi regret al despărţirilor, pot fi adevărate, dar n’au ce căuta acolo unde au fost puse. Ne-a plăcut mai mult « Intermezzo », nuvelă strict epică, de- senând cu delicateţă un colţ din sufletul copiilor. In cearta dintre cei doi fraţi şi în gestul final de o feroce cruzime inconştientă, al băiatului, de a se răzbuna împotriva surorei aruncând în foc ca- doul pe care ea i l-a făcut, este concentrată toată tragica gravitate a vârstei. Autoarea dovedeşte că are spirit de observaţie şi cred că nu mă înşe'l îndemnând-o să continue pe această cale. Şi în ultima nuvelă «Voevodeni», cu substrat autobiografic şi aspect de amintire se pot remarca trăsăturile de observaţie fi- delă a realităţii, împletite de astădată cu poezia transfiguratoare a trecutului şi cu optica deformatoare a copilului care totdeauna vede altfel decât noi. învăluită în poezia regretului evocarea bă- trânului Voevodean, făcută cu discreţie şi mândrie totodată, se înscrie în cadrul Transilvaniei de altădată, oropsite şi asuprite, însă nu lipsită de mari caractere. Petronela Negoşanu este o scriitoare care se află încă în stadiul căutării de sine. Cu nuanţe de subiectivism specific femenin, cu 182 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE preocupări descriptive nesusţinute de posibilităţi de expresie pla- stică, cu ezitări inerente începuturilor, dacă va urma făgaşul deschis cu « Intermezzo » va reuşi probabil să scrie şi lucruri mai bune. 5. « Vătaful Neculai » este primul volum de proză al unui poet. Sebastian Popovici a dat la iveală până acum trei volume de versuri şi anume: «Din ploile oraşului meu» (1939), «Dumnezeu la mine ’n casă» (1940) şi «Iarba fiarelor» (1942). Sensibilitate delicată şi înclinată spre jocul imaginaţiei, pe poet îl vom regăsi şi în volumul său de proză, aşa cum vom vedea mai la vale. « Vă- taful Neculai», subintitulat de autor roman este de fapt o nuvelă amplificată sau în orice caz un roman concentrat la limitele ultime posibile. Subiectul ca şi cadrul operei sunt o reeditare, cu mijloace noi, a unor aspecte semănătoriste. Vechiul «păcat boieresc» care se abate asupra unei familii decimând-o cu consecinţele funeste ale actului, ca un destin implacabil, capătă sub pana lui Sebastian Popovici un interes nou. La Ştirbeiani, pe moşia boierului Iordachc Cumpănă, unde vătaful Neculai, un ţăran înstărit şi destoinic conduce treburile câmpului, cucoana Adela, femeie superbă şi ambiţioasă, dorind să-şi amenajeze un parc lângă conac aduce dela oraş pe un tânăr fecior de boier, absolvent al unei academii agronomice din străi- nătate care să-i împlinească dorinţa. Surprizând între soţia sa şi tânărul grădiar improvizat o idilă şi poate ceva mai mult, boierul Iordaclie divorţează şi curând după aceea moare. Văduva, având şi un copil, conelul George, se recăsătoreşte cu avocatul Grigore Săcară, trimiţându-şi fiul la Paris la studii. Revenit din străinătate, conelul George care se pare a fi moştenit firea păcătoasă a mamei se leagă de o fată dela curte, orfană, Anica, pe care o necinsteşte. Ion vizitiul, înebunit de gelozie, pătrunde în camera tânărului boier, într’o iarnă când părinţii lui nu se aflau la moşie şi-l ucide. Copleşiţi de amintirile pe care le-ar mai fi putut avea, boierii îşi vând moşia retrăgându-se definitiv în viaţa lor dela Iaşi. Anica, disperată de durere şi ruşine, aruncă pruncul nou născut într’o fântână din parc, unde va fi descoperit cadavrul primăvara când se va face curăţenia apei. Anica este închisă ca şi Ion vizitiul. Vătaful Neculai singura legătură ce a mai rămas între foştii pro- prietari şi moşie se duce la Iaşi, arătându-i conului Grigore marca nenorocire şi cerându-i să salveze pe nenorocită. Acesta reuşeşte şi după eliberarea Anicăi o ia pe lângă casa lor. Cucoana Adela nu ştie însă nimic despre cauza morţii fiului său. Ea începe a bănui ceva atunci când Anica e adusă în casă. O întâmplare nefericită o face să afle adevărul chiar din gura Anicăi şi într’un acces de pe margini de cărţi 183 nervi se spânzură. Cu aceasta urmările fatale ale păcatului s’au încheiat. Timpul trece, moşia este împărţită după războiu ţăra- nilor şi Ion Vizitiul iese din închisoare. El revine în sat pentru a regăsi pe Anica la care i-a stat gândul tot timpul cât a fost închis şi probabil că o va lua de soţie. Sfârşitul romanului este moartea vătafului Neculai, acel slujitor al boierilor, dar în acelaşi timp iubitor al semenilor săi ţărani. El moare împăcat la vederea lui Ion, cu gândul că Anica îşi va găsi singurul sprijin de care are nevoie în viaţă. Sebastian Popovici a reluat în romanul său vechea temă a distrămării morale şi materiale a boierimii. In faţa acestor boieri urmăriţi de strigoii propriilor păcate stă, dârz şi senin tipul de ţăran robust şi cinstit care e Vătaful Neculai. Credincios stăpânilor, dar blând şi drept faţă de ţărani, Vătaful Neculai apără pe Anica cu o suspectă grijă. Oare numai faptul că pe vremuri a trăit cu mama ei să fie motivul, sau simţul răspunderii pentru faptul că el a adus pe orfană la curte să fie crescută de boieri? E aci un ele- ment numai sugerat şi parcă nu deajuns: oare nu cumva Anica e fata lui Nicolai, fructul tot al unui păcat? Dacă aceasta a vrut să o lase să se înţeleagă autorul n’a sugerat-o îndeajuns. Dacă sentimentul patern al vătafului nu e decât mila, întărită de dra- gostea lui pentru propria sa fată, legitimă, Elena, aceasta este totuşi o suficientă motivare pentru sprijinul dat Anichii. Vătaful Neculai este tipul central al romanului. In el se reflectă întreagă tragedia boierilor săi şi-l vedem trăind cu sfâşiere lăun- trică toate nenorocirile care se abat asupra moşiei. Regret şi milă sunt cele două aspecte ale omeniei care însufleţeşte pe acest ţăran. Sebastian Popovici e mai mult un povestitor decât un roman- cier şi un psiholog. Partea de povestire propriu zisă a romanului este admirabilă, plină de mişcare, plină de viaţă. Ea este scrisă într’un limbaj moldovenesc, dulce, învrăstat de cuvinte dialectele, dintre care pe unele le-am întâlnit în proza lui Sadoveanu, iar personajelor scriitorul le-a pus în gură pronunţia specifică a re- giunii descrise. Ceea ce i-aş reproşa este că nu tot romanul este scris în această limbă şi că alături de provincialisme ca: stadoală, sămiceri, şufăr, ciucleji, tăşulcă, otac, şarabană, a probozi, oplene, bâhnă, gobăi, a se cârpoi, crivat, opust, zgancă sau băblit, stau cele mai ciudate neologisme abstracte luate din vocabularul ideo- logic al gazetăriei sau psihologiei. Ceva mai mult: nu pot trece cu vederea că scriitorul se îmbată uneori de cuvinte şi se bălăceşte în el ca o vrabie în praf. Vrând să facă analiză psihologică scriitorul face astfel de fraze: « Era cel mai vechi vătaf de pe moşie, întărit de o austeritate şi o dârzenie sufletească, ce-1 depărta totuşi de vanitatea copioasă REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 184 a gravităţii călăreţului împodobit cu un decorativ al părăzii» (p. 16) sau: «Conelul George se plimba agitat, arzând de spasmele unei plăceri înfrigurate şi zăbovind cu somnul pe muchea unei între- prinderi intime, din care se putea desluşi indicaţiunea fermă a unei atracţiuni delirante» (p. 65). Asemenea exemple şi altele însă dovedesc că scriitorul este un romantic — conţinutul cărţii de asemenea o arată — care se lasă dus de excesele verbalismului. Fiindcă ce alta poate fi: «un ritm de viaţă plin de viziunile apocaliptice ale tuturor senzaţiilor», sau «o soţietate fără elan », sau «gustul otrăvit şi stimulativ», sau «să defrişeze liniştea poftelor», sau «prada inspiraţiei exci- tative », sau «o impresie de aspiraţie inexprimabilă »? La un moment dat ai impresia că romanul este scris de doi scriitori cu totul deosebiţi: unul povestitor domolit şi cu viers dulce moldovenesc, celălalt un romantic furibund făcând clăbuci abstracţi la gură. Cartea este alcătuită din două stiluri: unul bun, celălalt de care scriitorul va trebui să se desbere dacă vrea să valorifice pe cel dintâi. Fiindcă el este un poet şi imaginile scrisului său îi dau acestuia un preţ pe care încâlceala confuză a exemplelor date mai sus i-1 scade. Când scrie bine Sebastian Popovici scrie aşa: « .. .din stuhăriile de pe mal, un cârd de gâşte albe ca floarea de magnolia se ’ntorcea fudul, lăsând o cărare de apă încreţită cu tiv de aţă roşie, ca basmalele de pe cap a fetelor dela ţară » (p. 7). « Flăcăul zâmbi, răsuci capul spre cer, unde nişte nourasi albi se umflaseră ca o spumă de ouă bătute, în care soarele plutea ca un gălbenuş » (p. 48). «...coada iazului, moleşită de arşiţă, cu malurile ca nişte buze uscate, lipse de limba valurilor » (p. 54). « O pasăre trecu spre culcuş, iar sborul ei muiat în strălucirea lumii, părea al unei frunze căzătoare » (p. 73). sau: «In fund, a apărut o barză, curgând lin spre sat. Biserica, în sideful luminii aurii, lucea ca ’ntr’un vast chihlimbar » (p. 159). Având calităţi reale de povestitor şi de evocator dinamic al realităţii, Sebastian Popovici, renunţând la tendinţa de gongorism manifestată pe alocurea în stilul său, va izbuti să dea şi opere mai realizate, pe cars «Vătaful Neculai» le anunţă cu succes. OCTAV ŞULUŢIU VIAŢA POEZIEI 1. Emil Giurgiuca, Transilvania în poezia românească (Tip. «Lupta », Bu- cureşti, 1943); 2. Petre Stati, Chemarea soarelui (Editura Casa Şcoalelor, Iaşi, 1943). 0 antologie nu este un lucru uşor. Valoarea ei se măsoară atât după nivelul de artă al materialului ce prezintă, cât şi după calitatea lui reprezentativă. Oglindind o epocă sau o idee, mate- rialul antologic trebuie cumpănit între preocuparea unitară, de ansamblu şi între valoarea estetică. Cercetătorul de istorie lite- rară, scormonitorul de dosare şi de biblioteci, se cere dublat de un om de gust, cu simţ critic ascuţit. Numai atunci lucrarea lui va interesa literatura. Ceea ce este reprezentativ dintr’un punct de vedere eteronomic, să fie reprezentativ şi din cel exclusiv arti- stic. Cu un cuvânt, istoricul literar trebue să fie şi critic. In literatura noastră nu putem spune că s’a făcut abuz de antologii. In afară de Antologia scriitorilor ocazionali, din vecină- tatea Junimei, de Eugen Lovinescu, de cea a poeţilor parnasieni necunoscuţi, de N. Davidescu şi de alte câteva ediţii critice anto- logice, limitate la autori de a doua mână, sau la necesităţi pur didactice, niciun critic nu a fost atras de asemenea lucrări. Toate antologiile existente au fost alcătuite exclusiv de poeţi. Dintre ele, cea mai cunoscută şi mai completă este Antologia poeţilor de azi, de Ion Pillat şi Perpessicius. Ea reprezintă întregul sbu- cium al poeziei noastre din primul deceniu de după războiul trecut. Această lucrare a fost continuată de poetul Zaharia Stancu în Antologia poeţilor tineri şi de două remarcabile antologii regionale, întocmite tot de nişte poeţi: Antologia poeţilor ardeleni, de Emil Giurgiuca şi Antologia poeţilor bucovineni, de Mircea Streinul. Amândouă au fost amplu discutate şi criticate, la apariţie. Li se imputau în special anumite lipsuri şi toleranţe de grup. De curând, sub semnătura lui Ion Stoia-Udrea, a apărut şi un crâmpei de antologie bănăţeană. Cei 11 poeţi bănăţeni, însă, în afară de doi- trei, sunt mai mult bănăţeni decât poeţi. 186 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Faţă de aceste antecedente, Transilvania în poezia românească, de Emil Giurgiuca, reprezintă ceva mai mult şi ceva mai puţin. Reprezintă ceva mai mult prin conţinutul ei axat cu exclusivi- tate pe un singur şir conducător, îmbrăţişând toată istoria poeziei noastre moderne. Reprezintă ceva mai puţin prin concesiile critice pe care autorul a trebuit să le facă în faţa unui material cu deo- sebire reprezentativ pentru scopul acestei antologii, dar nu tot- deauna de o valoare poetică reală. De data asta trebuie să recu- noaştem dictonul: Scopul scuză mijloarele. Emil Giurgiuca a înţeles că poezia Transilvaniei până la Unire are în primul rând o valoare eteronomică, de iredentă naţională. El însuşi spune: « In cel mai puternic din aspectele sale, poezia ardeleană este corolarul operei politice naţionaliste a Românilor de peste munţi, receptacolul tragediei lor, expresia îndurerată a sbuciumului lor. Poeţii ardeleni de altfel au împărtăşit soarta conducătorilor poli- tici: temniţele, prigoana, ura». Autorul nu putea cere acestei poezii altceva decât ceea ce era ea într’adevăr: o poezie de luptă pentru dreptate, un strigăt continuu de libertate şi răzbunare. Poetul este un fel de procuror într’un mare proces istoric. Misiunea lui este profetică, adânc comunitară. Preocupările lui de artă şi de estetică înaltă cad pe al doilea plan. Vom putea înţelege mai bine caracterul acestei poezii urmărind ciclurile stabilite de însuşi Emil Giurgiuca. Ele sunt strict legate de perioadele istorice ale Transilvaniei. Volumul se deschide cu un Psalm introductiv al lui Teodor Corbea, din 1712, în felul versificărilor lui Dosoftei şi Varlaam. Interesează mai mult prin vechime şi printr’un sentiment religios sincer, decât prin calităţi poetice. Este ca un fel de motto. Ur- mează apoi primul capitol, intitulat Transilvania în lanţuri, care îmbrăţişează epoca dela 1784 până la 1894, adică dela Revoluţia lui Horia până la Memorandum. In afară de poeziile populare despre Avram Iancu, luate din colecţia lui Simeon FI. Marian, acest capitol cuprinde activitatea poetică grupată mai ales în jurul revistei Familia şi mai puţin în Foaia pentru minte, inimă şi literatură, Foaia literară, Foaia Poporului şi altele mai puţin cunoscute. Niciun talent mare nu a dominat această epocă. Mihail Eminescu care şi-a publicat primele versuri în Familia, începând cu De-aş avea şi continuând mai ales cu poezii de dragoste şi chiar Vasile Alecsandri, nu au scris poezii de iredentă ardeleană. Din primul, Emil Giurgiuca reproduce Doina, al cărei accent cade mai ales pe lupta împotriva străinismului, îmbrăţişând pe Ro- mânii de pretutindeni şi două poezii mai puţin cunoscute: Ieşit-au Draqoş Vodă şi Horia. Ultima este inspirată exclusiv din reali- tăţile naţionale ale Transilvaniei, dar este doar o încercare de tinereţe. Poeziile lui Vasile Alecsandri, uşoare, naive, într’un VIATA POEZIEI 187 obositor ton oficial, nu interesează nici atât. Adevărata măsură a poeziei iredente ardelene din această epocă o formează tot revista Familia şi Foaia pentru inimă, minte şi literatură. Versurile înflă- cărate şi calde ale lui Miron Pompiliu, Iosif Vulcan, Justin Pop- fiu, George Bariţiu, Gh. Bocu şi mulţi alţii, slabe şi mediocre ca valoare artistică, dar izvorîte dintr’o mare dragoste de neam şi dintr’un elan patriotic neprecupeţit, încălzeau inimile întregei Transilvanii. Sinteza acestei poezii este Deşteaptă-te Române a lui Andrei Mureşanu, cu titlul adevărat Un răiunet, apărut în Foaia pentru inimă, minte şi literatură, în 1848. Pusă pe note, această poezie face ocolul tuturor ţinuturilor locuite de Bomâni, umple sufletele de o nobilă revoltă şi încredere, devenind în scurt timp marşul libertăţii româneşti. Este un cântec revoluţionar şi pu- ternic, demn de anul 1848, de adunarea de pe Câmpia Libertăţii, de Avram Iancu şi de toată acea luptă îndârjită pe care au dus-o Bomânii din Transilvania în această epocă. Totuşi, puternica personalitate poetică a lui Eminescu, care îşi publică în Convorbiri literare în acest timp operele sale de ma- turitate, nu se putea să nu aibă ecouri în poezia Transilvaniei. Convorbirile literare erau citite cu asiduitate peste munţi şi activi- tatea Junimii bine cunoscută. însuşi Titu Maiorescu a purtat o corespondenţă bogată cu Iosif Vulcan şi cu fruntaşii scrisului ardelean. Iată un astfel de ecou eminescian: Laurian, Cipariu scrutează ale limbii vechi isvoare, Maiorescu cată fraţii risipiţi printre popoare; Bariţiu minţile deşteaptă, iar Bărnuţiu cel chibzuit, Ale dreptului origini chiar în fire le-a găsit; Mureşan loveşte lira şi din stânci în stânci Carpaţii întrunesc din patru unghiuri pe toţi fraţii ’nstrăinaţii; Iară tu părinte bune cu al crucii viu cuvânt Chemi poporul la ’nălţime şi-l ridici dela pământ. Eliad şi Lazăr saltă pe-ale nemurirei plaiuri, Şincai, Maior, cu dulceaţă recunosc a voastre graiuri; I) e acum nu mai e teamă că Românul va pieri, Când din neam în neam, o, Doamne, îi trimiţi astfel de fii. Aceste strofe fac parte dintr’un întins Fragment, intitulat Imnu şi Oda, dedicat Episcopului Ioan Popasu al Caransebeşului şi publicat în Amicul Familiei (Gherla), în 1887, de Zaharia Boiu. Influenţa lui Eminescu merge până la pastişă. La alţi poeţi, cum este Miron Pompiliu, ea este mai diluată şi mai mult filtrată prin melodia proprie. Totuşi, atmosfera, factura versului, ritmul, rămân cu evidenţă eminesciene. Iată câteva versuri: Mii icoane ’ngrozitoare îmi întâmpină privirea, Larmă, svonuri surde, şueri şi fanfare ’n aer tremur, Munţii vârfurile-şi clatin ca de im grozav cutremur, iS8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fulgerile săgetează, vajnic tunetul vueşte, Codrul de stejar se ’ndoaie, valea urlă, clocoteşte. In acest vârtej sălbatec, fulgere când trec prin ceaţă, Se arată scene crunte, care sufletul îngbiaţă; Mai apoi lucind cu slavă se pogoară dintr’un nor, Sab e de foc în mână, îngerul răzbunător. Factura şi atmosfera eminesciană sunt clare. Al doilea ciclu al antologiei lui Emil Giurgiuca este intitulat Chemarea Transilvaniei şi cuprinde epoca dintre 1894 şi 1914, adică dela Memorandum până la războiul mondial. In această epocă Transilvania cunoaşte doi poeţi mari: Coşbuc şi Goga. Locul Familiei este luat de Luceafărul. Gheorghe Coşbuc nu a avut o activitate de propriuz-zisă iredentă transilvană. Singura sa poezie de acest fel este In opressores, publicată în Vatra, în 1894. Emil Giurgiuca mai reproduce un fragment din Moartea lui Gelu şi un pastel, Pe Tâmpa. Mobilul interior al acestor poezii este însă altul. Totuşi, Coşbuc reprezintă un moment de culme în poesia transilvană. In baladele şi mai ales în idilele sale capătă viaţă întregul peisaj al Transilvaniei, natura şi viaţa dela ţară, sănă- tatea morală şi vigoarea sufletească a neamului. Este o viziune nouă, mai senină şi mai împăcată, reprezentând realităţile primare ale ţăranului transilvan, dincolo de încruntările şi durerile pre- zente. Gheorghe Coşbuc este singurul poet care întregeşte în mar- ginile unui umanism mai larg, mai puţin trist, peisajul exterior şi interior al Transilvaniei. Optimismul său este profund ţărănesc. Mai puţin mesianic, dar mai cald şi mai duios, el este mai poet. Este chiar un mare poet. cel dintâi poet adevărat al Transilva- niei, depăşind total şi definitiv atmosfera regională, prin marea lui artă şi rămânând totuşi în ea, prin conţinut. îmi permit să cred că Emil Giurgiuca ar fi trebuit să reproducă mai multe poezii, astfel caracteristice, din Coşbuc, în această anto- logie. E adevărat însă că întinsa coardă a sensibilităţi ardelene din această epocă este reprezentată de Octavian Goga. In jurul Lu- ceafărului s'au grupat cei mai mulţi poeţi, dela Andrei Bârseanu şi Maria Cunţan, la V. Albu, Ioan Borcia, Vidu Rusmin, etc. încordarea sufletească ajunge la culme, nemulţumirile şi strigă- tele de luptă nu mai cunosc oprelişti. Octavian Goga este poetul neamului obidit, cântăreţul pătimirii sale. Ceilalţi poeţi sunt puternic influenţaţi de dânsul. Iată-1 pe V. Albu: Eu vă ascult moşneei cucernici... Şi-mi pare jalnicul şoptit Că-i o poveste ’ndurerată, A unui neam desmoştenit. VIATA POEZIEI 189 Iată-1 şi pe bănăţeanul Cassian R. Munteanu: Astfel, moşnege, până astăzi Ne-a curs viaţa împreună Şi ’n sufletul amândurora Simt cum amarul se adună: In pieptul nostru clocoteşte Răsplata zilelor robite, Iar tu sub scoarţa împietrită Ascunzi puteri nebănuite. Şi când unealta pângărită, Va sparge ’n inima ta cale, Comorile să mi le fure, Atunci să tresărim de jale: Din temelie să te scuturi, Să gemi ca tunetul ce moare Şi să cutremure văzduhul Mânia ta îngrozitoare. Din adâncimea furioasă Să scoţi cenuşă, foc şi smoală, In beznă să se ’n brace zarea Ca ’n ziua când morţii se scoală, Câmpia lor pârjol s’o arză, Ca să rămână numai zgură, Cum noi vom stânge ’n bălţi de sânge Nepotolita noastră ură. - Toţi poeţii mărunţi ai acestei perioade sunt dominaţi de Oc- tavian Goga. In afară de conţinutul identic al inspiraţiei lor, această influenţă pătrunde până adânc în limbaj şi în formele de vers, în tehnică şi în imagini. Aceleaşi perioade largi, aproape retorice, cu strofe de 6—10 versuri, aceleaşi sonore rime feminine, aceleaşi versuri de tonalitate biblică, începute cu un şi general, fără o determinaţie gramaticală precisă. Aceeaşi proiectare a sufletului peste elementele naturii, umanizându-le, făcându-le părtaşe la durerea românească, asociindu-le la luptele şi revoltele poporului asuprit. Pretutindeni Octavian Goga domină. Totuşi, această epocă mai cunoaşte un însemnat poet care participă la iredenta Transilvaniei, el însuşi născut pe acele pla- iuri. Este Şt. O. Iosif. Mai liric decât Octavian Goga, mai domol şi mai retras în el însuşi, amestecând cântecul haiducesc cu me- lodiile minore, duios-intime, Şt. O. Iosif nu se ridică la perioadele largi ale lui Goga, cântarea lui nu are acel suflu uriaş care mişcă munţii şi tulbură massele. Reproducem o măsură: Trece ’n sus, pe plaiu în sus, Un voinio pe-un murg călare, înapoi se uită dus Feste mândrele hotare... 190 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dus el cată spre Ardeal Unde-o turlă ’n fund străluce Murgul urcă greu la deal Pe voinic de abia-1 mai duce... Neguri, de brădet se ’ntind. Turla ’n văi demult e ştearsă. Dar voinicul pribegind Tot mai ţine faţa ’ntoarsă. Acest înstrăinat care «tot mai ţine faţa întoarsă » spre Ardeal este însuşi Şt. O. Iosif. Poezia lui este adânc pătrunsă de durerea despărţirii, de jalea pribegirii pe drumuri străine. Cu accente po- tolite, de elegie şi cântec în surdină, această poezie oglindeşte o nouă imagine a liricei ardelene, aceea a dorului de casă şi de pei- sajul natal. Idilicul Coşbuc a simţit şi el acest sentiment, după stabilirea sa în Bucureşti şi ne-a lăsat câteva poezii pline de duioşie, în frunte cu acea cunoscută Mama. Octavian Goga, care se situa mai mult decât toţi în tradiţia de luptă a poeziei din Transilvania, nu este nici el străin de acest sentiment. El apare în poezii ca Bătrânii, Casa Noastră şi multe altele şi se subînţelege în toată lirica sa. Acest substrat intim, încordat până la o mare tensiune interioară, a dat prilej,lui Ovidiu Papadima, să încerce o nouă interpretare a poetului, acordându-i un interes mai larg şi sco- ţându-1 din formula de « poet al Ardealului». încercarea a reuşit. Şt. O. Iosif este deci în ton cu un accent continuu al poeziei ardelene. Trebue să subliniem prezenţa tot mai bogată a scriitorilor de dincoace de munţi, în procesul Transilvaniei. Mesianismul sgo- motos şi întins al lui Goga le-a dat şi lor avânt. Iată câteva nume: N. Iorga, D. Nanu, Corneliu Moldovanu, I. U. Soricu. Poezia lor nu se ridică până la tonul puternic al lui Goga şi adeseori nici până la cel al poeţilor ardeleni mărunţi. Ea interesează doar ca document pentru simţirea românească din acel timp şi pentru atenţia acordată în Principate cauzei Transilvaniei. De altfel literatura româneasca din acel timp, în poezie, trăia tot prin Coşbuc, Goga şi Iosif. Nici N. Iorga, nici I. U. Soricu şi nici chiar Cor- neliu Moldovanu, nu aveau nici circulaţia poetică şi nici vigoarea talentului lor. Odată cu începerea războiului mondial problema Transilvaniei devine mai acută, mai imediată. Refugiaţii ardeleni, în frunte cu Goga, nu încetează să ceară României o soluţionare grabnică, prin arme. Această epocă, cuprinsă între anii 1914 până la 1918, formează în antologia lui Emil Giurgiuca un nou ciclu intitulat Patria şi războiul pentru Transilvania. Ceea ce caracterizează această perioadă este participarea covârşitoare a poeţilor din VxaŢa EoEziEi IQI România liberă la cauza Transilvaniei. Poeţii ardeleni aproape nu există. Goga îşi lichidase, aproape, cariera sa poetică. Lupta sa întrebuinţa acum arme politice. Coşbuc şi Iosif sunt copleşiţi de dureri şi tragedii personale. Un poet nou ardelean nu se năs- cuse încă. In schimb, un Zabaria Bârsan, un I. Biciola, un Ovid Densuşianu, un George Gregorian, un Gcorge Murnu, un Mircea Dem. Rădulescu, un V. Voiculescu, îmbrăţişează cu entuziasm cauza Transilvaniei. Toţi cereau intervenţia României, prin arme, pentru a trece munţii. Motivul acesta este general în poeziile reproduse aici de Emil Giurgiuca. Iată-1 la V. Voiculescu: O chingă de munţi ne desparte Şi stâlpii cu steme străine... De-ar curge şi piedici de moarte Stau proptă între noi şi ’ntre tine. Ţintindu-şi privirea vitează, Din culmea ce-ameninţă cerul, Cu mâna pe puşcă oftează, Privindu-te lung, grănicerul. Căci vede largi câmpuri bogate, Tăiate de ape domoale, Cu grâne de vânt legănate Şi codri sălbateci la poale. Cuprins ca de-o aspră mustrare, Se ’ntoarce târziu către ţară, Din munţi peste văi, pân’ la mare O trece sub ochi şi-o măsoară. Ce gânduri îl poartă departe, Căci iarăşi se ’ntoarnă spre tine, Au chinga de munţi ne desparte Şi stâlpii cu steme străine? Aceleaşi pământuri şi sate, Şi braţele-aceleaşi pe pluguri, Dar stau între noi blestemate Ascunse şi vechi vicleşuguri. Aceşti munţi trebuie trecuţi. Toată poezia de iredentă arde- leană din timpul războiului mondial se rezumă la acest strigăt: « Să trecem munţii I» Fără îndoială, perioada dintre 1918 şi 1940, pe care Emil Giur- giuca o intitulează Transilvania liberă, este cea mai bogată în poeţi şi poezie. După Unire, idealul naţional fiind împlinit, spiritele se aşează şi se liniştesc, avânturile sufleteşti se întorc spre alte idealuri. Poezia transilvană din această epocă se îndreaptă în special spre peisajul bucolic al ţării, spre satul românesc de munte şi de câmpie şi spre realităţile noastre sociale. Mişcări tinereşti 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iau fiinţă în centrele mai importante ale Transilvaniei, la Cluj, la Sibiu, la Braşov şi chiar în oraşele mai mici ca Turda şi Mediaş. In 1921 apare la Cluj Gândirea. Transilvania intră astfel în ritmul de viaţă culturală a ţării, participă la lupta pentru unitatea ei spirituală şi la mişcările cu caracter polemic, de natură politică şi socială. Poezia sa este dominată de două mari talente, cu refe- rinţe unice în toată poezia noastră modernă: Lucian Blaga şi Aron Cotruş. Dacă ultimul este mai singular, mai puţin imitat, prin accentul social al liricei sale şi prin expresia ei dură, prea materială, celălalt intervine în procesul de formaţie al întregei poezii tinere. Orizonturile largi, de vecinătăţi metafizice, cu ade- renţe la folclorul şi la peisajul românesc, pătrund tot mai adânc în poezia Transilvaniei de după război. Apar câteva talente tinere excepţionale. Astfel sunt: Mihai Beniuc, Emil Giurgiuca, George Boldea şi chiar Ion Bălan, George Popa şi Ştefan Baciu. Grupările Abecedar, Pagini literare, Gând Românesc şi Lanuri, desvoltă o activitate poetică bogată, spre care se îndreaptă cu simpatie toată presa literară românească. Peisajul ardelean este blazonul cel mai de preţ al acestor poeţi. Citez din Mihai Beniuc: Aicea printre Ardeleni mă simt acasă. In fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui Iancu, Aii ce s’or mişca întro zi Munţii Apuseni, Ce s’or urnii din loc ca urieşii! Un accent social puternic, pe linia lui Aron Cotruş, străbate prin toată poezia lui Mihai Beniuc. In locul revendicărilor naţio- nale, poeţii ardeleni luptă acum pentru revendicări sociale. Lupta rămâne un caracter, dacă nu dominant, încă noloriu, al poeziei lor. La alţi poeţi, ca la Emil Giurgiuca, George Popa şi Vlaicu Bârna, primează peisajul bucolic, senin şi larg, cu elemente de pastel interiorizat. O imagistică bogată, decurgând din Lucian Blaga, dă acestei poezii un ritm lent, de vară leneşe, de poezie a contemplaţiei pure. Ce frumoase se scurg aceste unde domoale de peisaj estival (Emil Giurgiuca): înfig într’un snop galben secerea. Plesnit de soare ’n umere cu bice, Mă culc în ierbi de smalţ subt cocostârci de spice. Seninul fulgue pe pleoapa mea. Strâng braţele ’ntre vrejuri pe pământ, Să nu le mai pot descâlci din flori, Pe umere-mi cresc tufe de cicori — Pământul cald mă soarbe ca pe-un vânt. Furnicile mă cară ’n iarbă, strămătură Sunt ca un trunchi de pom căzut de mult Şi greerii mă ostenesc mai mult Urzind pe ochi un cer păios de bură. VIAŢA POEZIEI 193 De m’aş scula aşi fi un lan enorm, Un dâmb de ierburi începând să umble, Dar tot văzându-mi sfarmă greu pe tâmple Cântecul surd: s’adorm, s’adorm, s’adorm... Această împăcare în natură, în viaţa frustă şi rustică, unită cu o dragoste aproape sectară de peisajul Transilvaniei, de istoria ei şi de ţăranii ei şi cu o tendinţă de luptă socială, ca în poezia lui Aron Cotruş, a lui Mihai Beniuc, a lui Ion Th. Ilea şi a altora mai puţin însemnaţi, această orientare spre zări noi, rămânând totuşi în elementul de acasă, formează caracteristicile poeziei ardelene de după război. In concertul poeziei generale româneşti, atât de mult tulburată şi de bogat diversă, contribuţia Transil- vaniei este cu totul remarcabilă. Dela 1940, după evenimentele politice şi naţionale atât de dureroase, asistăm la o nouă poezie de iredentă ardeleană. Susţi- nută în primul rând de poeţii ardeleni, cu mult talent de Emil Giurgiuca, de Mihai Beniuc, de Vlaicu Bârna şi de alţii câţiva şi cu un talent mai palid de ceilalţi, această poezie, numită de data aceasta poezia refugiului, este zilnic prezentă printre noi. Ea este alimentată de foarte mulţi poeţi din Vechiul Regat, ca N. I. Herescu, D. Iov, George Gregorian, V. Voiculescu, etc. Au apărut chiar câţiva poeţi caracteristici, ca: Lucian Valea şi Justin Ilieşiu, cu o circulaţie de masă deosebit de întinsă. Aceşti poeţi îşi recită, cu un succes neînchipuit, propriile versuri, la şezători şi intruniri publice. Astfel, poezia Transilvaniei de astăzi are mai mult un caracter retoric, cumpănind iarăşi între patosul naţional şi între echilibrul estetic. In afară de câteva excepţii, ea intere- sează doar prin funcţiunea ei luptătoare şi eteronomică. Nu are o valoare poetică exclusivă. Fiind expresia unei atitudini comuni- tare, criticul trebuie să o judece în cadrele mobilelor politice şi naţionale care o determină, renunţând la toga estetică. Dacă Emil Giurgiuca, Mihai Beniuc şi Emil Botta au reuşit să împace şi să armonizeze primatul naţional şi patriotic cu cel estetic, acest fapt se datoreşte unui talent poetic deosebit. Numai ei însă şi ceilalţi câţiva egali lor, nu ar fi putut determina o atmosferă în- treagă, cu caracter de ansamblu. Pentru acestea sunt necesare toate celelalte contribuţii, mai mici şi mai neînsemnate, ca valoare artistică, dar uneori foarte însemnate ca atitudine generală, între- gitoare şi popularizatoare de atmosferă. De altfel, acesta este caracterul întregei poezii ardelene. * * * Masivul volum de poezii al lui Petre Stati (aproape 200 de pagini) ne atrage atenţia doar prin sbuciumul sufletesc pe care-1 conţine, prin acel tumult de experienţe interioare, de tristeţi şi de melancolii 3 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE meditative, în care recunoaştem o parte din frământările noastre, ale fiecăruia. In versuri oneste, scrise corect şi adeseori rclicfân- du-se prin câte o imagine sau prin câte o metaforă nouă, per- sonală, acest conţinut sufletesc ne este împărtăşit direct, fără pregnanţă, poetul pierzându-se deocamdată în apele comune ale lirismului curent. Totuşi, putem cita, remarcându-le, astfel de strofe: Mărunt burează ploaia toamnei Peste ’ntunerecul din lac. Spre apă, sălcii toropite S’au despletit elegiac... Ne bate ceaţa drept în faţă. Margăritaie ca de fum In părul blond, pe-alint de gene Ţi-au pus podoaba lor acum. Ce trişti suntem în astă seară! Purtăm în inimă poveri. Pe crengi de gând apasă clipe Din luminosul nostru ieri. S’au prefăcut în piatră norii. Lâncezitoare, umbra lor, Atinge huma răsmuiată Şi recii ei fiori ne dor. Se depărtează ţărmul zării. Poverile de noi se ţin, Ne ducem negura piin noapte Cu pas învins, pe drum străin. Versul precis, clar, denotă o activitate poetică încordată, o muncă de laborator îndârjită. Poetului nu-i lipseşte decât nou- tatea inspiraţiei, o viziune mai personală a lumii şi a propriului său univers liric, pentru a se impune. Deocamdată, foarte deseori îl pândesc banalităţi ca acestea: Norocul şi cu soarta sunt doi prieteni îăi. Norocul poate-i cântul unui nebun, în noapte, Din care ici pe colo mai piinzi răzleţe şoapte, Apoi aştepţi dearândul toţi anii buni ai tăi. Didactic şi comun, versul său rămâne cenuşiu şi inexpresiv, ratând un conţinut sufletesc bogat. Poetul trebuie să se adune, să fie el însuşi. ION ŞIUGAPJU CRONICI SUPHI TANRIOER Una din cele mai proeminente figuri din viaţa culturală a Turciei de astăzi este, după părerea unanimă a cunoscătorilor, Excelenţa Sa d-1 Suphi' Tanrioer, actualul ministru al Turciei la Bucureşti. El este coborîtor dintr’o ilustră familie, cere a dat patriei sale scriitori, oameni de ştiirţă şi de stat. Bunicul său, Chcik Medjib Effendi, a fost cel dintâi ministru modern de instrucţie publică şi ultimul reprezentant al poeziei clasice în literatura turcă; iar tatăl său, Abdullatif Suphi Paşa, a fost şi el ministru al instrucţiei publice, istoric şi numismat celebru, precum şi cunoscător al literaturii, atât orientale cât şi europene. D-1 Suphi Tanrioer uneşte astfel în persoana sa o glorioasă tradiţie şi spiritul modern de înnoire, care au dus la situaţia şi prestigiul Turciei de azi. Dela vârsta de 24 de ani, profesor de pedagogie şi retorică la şcoala normală din Istambul, apoi un an după aceasta, profesor de literatură turcă, de estetică şi istoria artelor musulmane la Facultatea de Litere din Istambul precum şi la alte mari insti- tuţiuni din capitala Turciei, d-1 Suphi Tanrioer s’a relevat de timpuriu ca un poet, a cărui inspiraţie l-a aşezat în fruntea miş- cării literare a patriei sale. Intr’un număr viitor al Revistei, vom da traduceri din opera sa. Dela început, a afirmat credinţa sa în renaşterea culturală şi literară a Turciei pe baza resurselor etnice inepuizabile ale acestui glorios popor. Orator de frunte şi organizator de seamă, el a fost purtătorul de cuvânt al mişcării Turkedjakilor, împânzind Turcia cu organizaţiile care au fost stâlpii marei prefaceri de înţeleaptă înnoire menită să rămână un exemplu unic în istoria contem- porană. Pentru noi, care avem acelaş crez, că numai prin bogatele resurse etnice străbătute de spirit modern se cimentează viitorul românismului la gurile Dunării, exemplul şi caracterul acestei excepţionale personalităţi sunt un reconfortant cu atât mai pre- ţios cu cât, în momentele prin care trecem, instinctul poporului ’3* 196 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE român ne arată că Turcia şi România sunt chemate să reprezinte, azi ca şi în viitor, două feţe ale aceluiaş destin. întreaga activitate a d-lui Suphi Tanriotr în calitate de repre- zentant al Turciei în patria noastră, a fost străbătută dtla început, de această credinţă manifestată în cci 13 ani de când Excelenţa Sa este solul şi ministrul plenipotenţiar al Turciei în România. Iar dacă ne amintim de vizita sa din 1910, când a condus aci un grup universitar din Istambul, şi de discursurile sale profetice ţinute aici, apoi de gestul marelui I. I. C. Brătianu, Preşedintele Consi- liului de Miniştri de atunci, care a intuit excepţionalele calităţi ale tânărului scriitor şi l-a invitat să-şi prelungească şederea între noi, ne dăm seama că legăturile dintre cele două ţări simbolizate prin persoana sa sunt nu un produs ocazional, ci reprezintă o desvoltare organică. Când doi ani mai târziu, universitarii noştri au vizitat pe colegii lor turci, d-1 Suphi Tanrioer a fost inima proverbialei ospi- talităţi turce şi acela care a introdus pe universitarii noştri în tezaurele artistice ale patriei sale. Darul său de orator a fost lapidar caracterizat de marele ctitor al Turciei moderne: Ataturk, atunci când a formulat fraza aceasta: « Elocvenţa lui Suphi Tanrioer este idee, poezie şi muzică întru- nite ». Prin tradiţiile familiei sale timp de mai multe generaţii, prin excepţionalele sale calităţi ilustrate în opera sa, şi prin caracterul care întrupează însuşirea fără pereche a rasei sale: statornicie şi credinţă, domnul Suphi Tanrioer este pentru noi simbolul patriei sale. Pentru toate aceste motive, credem că exprimăm sentimentul unanim al Universităţilor româneşti propunând Consiliului Facul- tăţii de Litere din Bucureşti, proclamarea sa ca doctor Honoris causa al primei noastre Universităţi.- 23 Noemvrie 1943 D. CARACOSTEA DE LA « LUNA CĂRŢII » LA « ANTOLOGIA PITORESCULUI ROMÂNESC » Sărbătorită pentru prima oară în primăvara anului 1933, aşa zisa «Ziua cărţii» s’a repetat la fel, patru primăveri dearândul. Schimbându-şi apoi numele, mai întâi în « Săptămâna cărţii» şi mai târziu, în «Luna cărţi1 », sărbătoarea cărţii a reuşit în fine să-şi tipărească personalitatea, cu cerneală roşie în calendarul tra- diţiilor noastre culturale. DE LA «LUNA CĂRŢII • LA «ANTOLOGIA PITORESCULUI ROMANESC* 197 Sărbătorirea acestui periodic eveniment cărturăresc, timp de 10 ani, n’ar trebui să se mai reia tot aşa după cum a decurs până în anul când a fost întreruptă brusc. Vreau să spun că n’ar trebui să se reducă numai la o eventuală nouă lansare pe piaţa literară, a cărţilor proaspăt ieşite de sub teascurile tipografice... Eu cred că această aniversare trebue pusă în valoare anual, dacă nu cu ceva mai multă amploare populară, măcar cu ecl ivalentul acelor agresive «tobe, surle şi trompete » cu care aşa zisele noutăţi ale zilei sunt impuse atenţiei marelui nostru public de cetitorii numai de ziare. Intre timp, m’am întrebat şi — ca să mă pot controla mai bine — am mai întrebat şi pe alţi confraţi, dacă o carte care, la urma urmelor, nu este cu nimic mai prejos decât un ziar obişnuit, n’ar merita şi ea — dacă nu completă — cel puţin pe sfert, aceeaşi atenţie pe care ştiutorii de carte din România, o oferă ziarului lui favorit, indiferent de coloarea lor politică. Cei mai mulţi, mi-au răspuns categoric «nu », deşi raţiona- mentul lor era tot aşa de şubred şi insipid ca orice noroi dintr’o ploaie trecătoare. Confraţii mei pretindeau că un ziar chiar me- diocru, dar scris de mai mulţi ziarişti, pare la citit mai atractiv chiar decât o carte remarcabilă, scrisă însă numai de un singur maestru al condeiului — autorul ei. Raţionamentul lor, după cum se vede, era cu adevărat dezo- lant, fiindcă — la drept vorbind — pe cititorul român nu-1 intere- sează de obicei nici autorul cărţii, pe care n’o citeşte decât din simplă curiozitate, nici autorul articolului din ziarul lui favorit, pe care îl citeşte din obişnuinţă. II interesează numai faptul în sine — sau cum se obişnuieşte în limbajul curent — « faptul di- vers ». Numai că graţie acestui simplu, dar diabolic « fapt divers », pâinea de toate zilele a intelectualului, care altă dată era « cartea » astăzi este «ziarul»— deşi ziarul nu este decât copilul bastard al cărţii. Eu totuşi, care nu mi-am pierdut încă nădejdea în mai bine, sunt sigur că, cu timpul, această rană purulentă a cărţii s’ar putea cicatriza — dar bine înţeles — numai atunci când scriitorii de cărţi vor înţelege că vremurile au evoluat şi că faimosul lor «turn de fildeş » de altă dată a degenerat într’un hidos monument funerar şi atâta tot... Revin, deci, la ideea care mă preocupă, pentru a încerca să mi-o pun pe picioare, deşi de când tot stă închisă în sertar, aproape ologise. Ideea mea, însă, n’are decât o importanţă relativă, de a fi REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 198 fost pusă în circulaţie înaintea altor idei, care venind mai târziu ar putea fi socotite mult mai realizabile decât ideea mea. Inlru cât mă priveşte pe mine, însă, declar că le aştept cu bucurie să sosească la rândul lor, cât mai multe posibil. Deocam- dată totuşi, în lipsă de altceva mai bun, socotesc că datoria celor în drept să mă judece, este să ia act mai întâi de ideea mea — după cum de altfel spune şi Francezul că «Faute de mieux, on couche avec sa femme ». Ideea mea?... Iat-ol Ca un fericit început al unui nou aspect de activitate cultu- rală, propun ca pentiu o nouă eventuală aniversare de primăvară « Luna cărţii » să fie sărbătorită printr’o « Antologie a pitorescului românesc »la care toţi scriitorii de seamă să fie invitaţi a colabora cu întreaga lor prestanţă artistică şi personalitate spirituală, ori- care ar fi punctul cardinal al ţării în care trăiesc în momentul de faţă, sau unde ar dori să-şi plaseze provizoriu inspiraţia lor ad-hoc, necesară pentru o cât mai completă armonizare a celei mai variate colaborări colective. Se înţelege dela sine, că originalitatea acestei «Antologii» sui-generis va fi în primul rând, chiar cuprinsul ei — un mănunchi impresionant de amintiri personale, scoase de fiecare scriitor în parte, din sertarul intimităţilor lui sufleteşti. La drept vorbind, ele n’ar fi decât nişte nimicuri scumpe — de care însă — în lungul vieţii tale, fie că eşti artist de seamă sau simplu om de rând, te simţi totuşi legat din an în an, tot mai mult şi tot mai proaspăt, fie de locul tău natal, fie de felurite alte localităţi din restul ţării, pe unde ai avut norocul să poposeşti temporar sau vreme mai îndelungată. Şi acum... Mă întreb care « Editură literară » din România s’ar încumeta să ducă la bun sfârşit această adevărată cheie de boltă a unei înfăptuiri naţionale de cultură? Ideal ar fi ca, de data asta cel puţin, editorii noştri să-şi dea mâna cu toţii pentru ca această primă «Antologie a pitorescului românesc » să poată apărea din punct de vedere tehnic, tot atât de sui-generis, ca şi cuprinsul ei literar. Mi-e teamă, însă, ca nu cumva, în ziua când vor veni în discuţie şi fondurile necesare pentru obţinerea acestei victorii culturale româneşti, editorii noştri să nu treacă cu buretele peste nobleţea titlului lor de «factori culturali» şi să rămână aceiaşi admirabili negustori, pentru care, chiar cărţile propriei lor case de editură, nu au alte rezonanţe decât a banilor pe care i-ar câştiga, riscând cât mai puţine cheltuieli. CONSTANTIN KIRITESCU: PALAESTRICA 199 Făcând abstracţie totuşi, de toate aceste meschine inconve- niente de periferic ordin cultural, socotesc că apariţia unei asemenea Antologii, n’o poate patrona decât autoritatea unei case de editură literară, desbrăcată de orice interes material imediat. Mă gândesc — cu tot respectul ce-1 datorez acestui frumos «vis de primăvară »— în primul rând, la editura «Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă » şi la nevoie chiar la colaborarea indicată a actualului nostru « Oficiu naţional de turism ». Deocamdată însă, cu nu fac d<.cât pe « nebunul » din cunoscutul proverb românesc, care după ce a asvârlit o piatră în apă, trece mâna celor zece înţelepţi, singurii care i-ar putea-o scoate din apă. Numai că, proverbul ca şi gumelasticul se poate întinde la infinit, cu condiţia însă, să nu plesnească. Şi dacă în anume cazuri «nebunul» trebue să aştepte până la «Calendele greceşti», în alte cazuri, act Iaşi «nebun» are norocul să fie luat în serios de către cei zece înţelepţi... Şi atunci... In cazul acesta, idcca mea nu va mai fi numai «ideea mea» fiindcă odată înfăptuită ea va deveni trambulina oficială pentru cele mai interesante figuri de acrobaţie stilistică a tuturor confraţilor mei, care până astăzi, după a mea cunoştinţă, s’au exersat numai « câte unul singur ». Să admitem, însă, — ca epilog — că minunea s’a produs. «Felicitările noastre» pentru «Luna Cărţii» care nu pot şti în care anume primăvară va împlini — iar nu mai pot şti — câţi ani anume. Ştiu însă, că după felicitările de rigoare, îi vom ura tradiţionalul « La mulţi ani». Şi iată cum « Antologia pitorescului românesc » se va încetăţeni în analele culturii noastre naţionale, cu cel mai complet, artistic, pitoresc şi elocvent elogiu, pe care scriitorii români au reuşit în fine, odată şi bine, să-l închine în bloc, pământului lor strămoşesc. ION MINULESCU CONSTANTIN KIRIŢESCU: PALAESTRICA Istoria educaţiei fizice din toate timpurile şi la toate popoarele. Origini, evoluţie, concepţii, metode, împliniri. Bucureşti, 1943, p. 477. Voluminoasa lucrare pe care nc-o prezintă d. profesor C. Kiri- ţescu, ca fructul şi sinteza preocupărilor sale de peste 10 ani în domeniul educaţiei fizice, împlineşte în ţara noastră două înda- toriri: una faţă de cultura românească, în care umple un gol, şi alta faţă de educatorii fizici, cărora le pune la îndemână, în limba noastră, un material greu de adunat, neapărat necesar desăvâr- şirii culturii lor. aoo REVISTA FUi-DAŢIILOR REGALE Ideea călăuzitoare în lucrarea de faţă, pe care autorul o subli- niază pretutindeni, e că educaţia fizică a fost o preocupare con- stantă în toate timpurile şi Ia toate popoarele, fiind unul din aspectele însemnate ale civilizaţiei lor. De aici interesul pe care-1 poate deştepta prezentul volum la orice om de cultură şi mai ales la cei cari se ocupă cu pedagogia, istoria şi filosofia. Cartea d-lui Kiriţcscu este împărţită în 6 părţi mari, din care întâia, intitulată Originile, ne înfăţişează primele licăriri ale exer- ciţiilor fizice. Capitolul cu titlul, Preistoria după ce ne arată ce feluri de exerciţii fizice practicau oamenii rasei de Neanderthal, cei ai raselor de Cro-Magnon, Aurignac şi Laugerian discută impulsurile care au dat naştere acestor exerciţii şi care au urmă- toarele patru origini: una biologică, decurgând din nevoia găsirii hranei, şi care se cristalizează în alergări, sărituri, căţărare şi înnot; alta socială: lupta cu semenii, cu şi fără arme; a treia mistică, având ca izvor legătura omului cu divinitatea, pe care o vedem evidenţiată mai ales prin dansuri, şi, în fine, cea psihică: plăcerea produsă de mişcările făcute într’o anumită ordine. Deoarece datele puse la îndemâna noastră de preistorie sunt sărace şi destul de nesigure ele trebuesc întregite — pentru adâncirea originelor exerciţiilor fizice — cu cele ale etnologiei, o ştiinţă mai exactă, căci cercetătorii ei au putut să le culeagă de-a-dreptul atât în veacul trecut cât şi în al nostru, d-1 Kiriţescu ne rezumă cele mai însemnate culegeri de astfel de date făcute în America, Africa, Oceania şi Asia, ajungând la concluzia că exerciţiile fizice s’au găsit şi se găsesc pretutindeni Ia popoarele primitive şi că arată o surprinzătoare bogăţie şi variaţie de forme atât din punctul de vedere atletic, cât şi din cel al jocurilor sportive şi al dansurilor. Numai citind aceste pagine, care pot fi întregite prin nenumărate alte mărturii — căci cercetările făcute la faţa locului de etnografi foiesc de astfel de amănunte — îşi poate da cineva seama de dreptatea acestor susţineri. . Cu partea a doua a lucrării sale intitulată Educaţia fizică la popoarele antice d. Kiriţescu intră din plin în istoria exerciţiilor şi a educaţiei fizice, aşa cum acestea s’au cristalizat la popoarele de cultură ridicată ale antichităţii şi mai ales în cultura greacă, unde ele au atins apogeul. Pentru înţelegerea exerciţiilor fizice ale acestei culturi, care sunt rezultatul unei evoluţiuni mai vechi, se discută întâi manifestările lor la Egiptenii vechi, la care le putem cerceta nu pe manuscrise, ci pe monumentele de artă, care ne-au rămas, ca d. p. trânta pe picturile murale dela Beni-Hassan. La Iudeii vechi dansul, atât sacru şi profan, era exerciţiul fizic cel mai răspândit. La Perşii vechi scopul ultim al educaţiei tinerilor era stăpânirea de sine. Indienii vechi n’au avut o educaţie fizică propriu-zisă decât pentru tineiii din casta războinicilor; pilda CONSTANTIN KIRIŢESCU: PALAESTRICA 201 cea mai bună e educaţia lui Gautama, întemeietorul Budismului. Chinezii vechi — China e o împărăţie, care durează de peste 3.000 de ani — îşi educau copiii nobililor prin exerciţiile clasice ale ar- cului, carului şi dansului şi mai practicau boxul, aruncarea cu piatra, lupta şi scrima cu sabia. Caracteristic pentru ei e sistemul de educaţie fizică medicală al lui Kong-Fu, care avea la bază mişcări însoţite de o gimnastică respiratorie corespunzătoare. La Japonezi întâlnim încă din vechime trânta, scrima, lupta de apărare şi tra- gerea cu arcul. Din Grecia prehelenică cele mai însemnate documente asupra exerciţiilor fizice sunt poemele homerice, în care se descriu amă- nunţit întreceri corporale cu ocazia serbărilor rituale la arderea cadavrului lui Patroclu şi întrecerile Pheacienilor, la care a parti- cipat şi Ulysse. In Grecia clasică o idee adânc înrădăcinată era aceea că un corp sănătos e condiţia unei funcţiuni intelectuale sănătoase. Concepţia greacă asupra exerciţiilor fizice a evoluat în trei direcţii: igienică, militară, armonică. Concepţia igienică, care urmărea atât întreţinerea sănătăţii cât şi recâştigarea ei, a avut reprezentanţi numeroşi, printre cari amintim pe Asclepios, Hero- dikos din Selimbria, Hippocrat, Galenus şi Phylostrat. Concepţia militară a fost realizată desăvârşit — după cum ştim din şcoală — în Sparta. Concepţia idealului armonic, sintetizată în cuvântul Kalokagathia, punea în primul rând preţ pe sănătatea trupească, bărbăţie, putere şi dibăcie, a căror rezultat era frumuseţea cor- porală. Din vrednicia trupească se desvoltă calităţile morale ale curajului, energici şi cumpănelii. Teoreticianul acestei armonii a fost Plaion, care în operele sale Legile şi Republica a dese, is un sistem de educaţie, în care gimnastica era factorul cel mai însemnat al educaţiei armonioase. Aristot socotea gimnastica, gramatica, mu- zica şi desenul singurele studii demne de oamenii liberi. Lucian, scriitorul din epoca decadenţei exerciţiilor fizice, a adunat într’o mică operă a sa toate obiecţiunile, ce se puteau aduce gimnasticei. Concepţia lumii greceşti despre exerciţiile fizice şi-a găsit — cum era şi firesc — reflexul în artă. Pe de o parte aria ceramică, cu mul- ţimea şi varietatea vaselor ce ne-au rămas, pe de alta cea statuară cu Discobolul lui Miron, Doryphorul lui Polyclet, cu Apoxyomenes al lui Lysippos, sunt cele mai grăitoare mărturii ale acestei concepţii. Educaţia Atenienilor între 14—18 ani era mai ales consacrată gimnasticei, care se învăţa în palestre, sub supravegherea pedo- tribilor şi gimnasticilor. Dela 18 ani în sus, sub conducerea sophro- niştilor, efebii îşi perfecţionau educaţia fizică şi o întregeau cu o instrucţie militară. Exerciţiile practicate în gimnazii pot fi împăr- ţite în trei mari diviziuni: în gimnastică, care cuprindea alergarea, săritura, aruncarea discului, a suliţe i şi lupta cu pumnii — aceste cinci probe laolaltă au fost denumite pentathlon, — la care s’a 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai adăogat pancraţiul, lupta de trântă combinată cu pugi- latul; tot ca exerciţii gimnastice pot fi socotite jocul cu mingea, înnotul, trasul cu arcul, aruncarea cu praştia, cursele de cai şi care. A doua mare diviziune, orchestica, arta dansului mimic, exteriorizâ o stare sufletească internă şi învaţă arta atitudinilor şi gesturilor. A treia diviziune, agonisiica, cuprindea jocurile de întrecere, dintre care cele mai însemnate se ţineau în celebra Olympie, măreaţa instituţie, care a strălucit timp de 1172 de ani. Idealul de cultură expus mai sus a suferit multe schimbări. In Grecia supusă dominaţiei politice a Romanilor cuceritori exer- ciţiile fizice au sfârşit prin a decade. Romanii s’au lăsat influenţaţi de cuceriţi, adoptându-le instituţiile, dar adaptându-le propriei lor structuri sufleteşti. La ei exerciţiile fizice ale tinerilor trecuţi de vârsta de 15 ani pregăteau pentru viaţa de militari. De aceea înnotul era foarte iubit. Prin educaţia fizică Romanii îşi creau forţa necesară guvernării popoarelor cucerite. Ca urmare ei nu admiteau dansul nici în viaţa tinerilor nici în cea publică. O insti- tuţie preluată dela Greci, căreia Romanii i-au dat o mare desvol- tare, au fost băile, care au devenit prin thermele imense o instituţie caracteristica a vieţii romane. Nicăieri ca în jocurile publice nu se poate vedea mai bine deformarea instituţiilor greceşti; astfel alergările de care şi cai şi luptele au devenit nişte spectacole sân- geroase de amfiteatru. Ca o reacţie împotriva acestor deformări s’a încercat în mai multe rânduri renaşterea gimnasticei greceşti, fără mult succes însă. Nici renaşterea interesului pentru jocurile olimpice n’a fost de durată. In anul 394 împăratul Teodosiu I decretă desfiinţarea acestor jocuri. Cu partea treia a cărţii trecem la cercetare i schimbărilor sufe- rite de educaţia fizică şi de exerciţiile fizice în Evul Mediu. După înscăunarea religiei creştine exerciţiile corporale au fost părăsite, deoarece corpul era socotit duşman al sufletului, care dăinuieşte în viaţa viitoare şi trebue pregătit pentru ea printr’o viaţă de mortificare a cărnii. In şcoala medievală tinerii învăţau cele şapte arte liberale, care nu cuprindeau aşa dar exerciţiile fizice. In schimb însă ele înfloreau la popoarele germanice năvălitoare, al căror spirit era foarte războinic. Alergarea, săritura, aruncarea cu piatra, înnotul, călăria, mersul cu patinele şi cu ski-urile erau practicate cu multă râvnă. Anglo-Saxonii primitivi cultivau exerciţiile fizice nu numai ca pregătire de luptă, ci şi din interes sportiv. Datorită haosului creat de năvălirile barbare felul de viaţă se schimbă în imperiul roman de Occident, omul trebuind să dea acum însem- nătate mare apărării sale. Se nasc astfel castelele şi burgurile, în care trăieşte castelanul cu oamenii săi de arme şi în care educaţia pentru luptă trece pe primul plan, instituţie cunoscută sub numele de feudalitate. CONSTANTIN KIRIŢESCU: PALAESTRICA 203 In această epocă ia naştere dintr’un vechiu obiceiu german cavalerismul, care sub înrâurirea bisericii a fost purificat de latu- rile lui în discordanţa cu morala creştină. Cavalerul primeşte o educaţie fizică, care-1 pregăteşte pentru războiu, iar etica care-1 domină este bravura desinteresată. Chansons de geste şi Nibelungen- lied cristalizează aceste concepţii în literatură. Tânărul nobil îşi începea novicialul, adică educaţia de cavaler, la 7 ani. Educaţia fizică era partea cea mai însemnată a acestei pregătiri şi cuprindea : călăria, înnotul, mânuirea armelor, aruncarea, lupta, viaţa de curte şi turnirul. Dela vârsta de 15—16 ani tânărul nobil devenea scutier pe lângă un cavaler, căruia îi făcea tot felul de servicii, iar la 21 ani era învestit cavaler. Exerciţiul cavaleresc prin exce- lenţă era turnirul, un adevărat joc de război între două echipe luptătoare. La început a fost sângeros; mai târziu, sub influenţa bisericei, a evoluat spre forme mai blânde. Forma simplificată a turnirului era juta sau turnirul în doi, în care luptătorii se loveau cu lancea. Juta a dat naştere întâi duelului judiciar, în care cel învins era socotit ca condamnat prin judecata lui Dumnezeu, iar apoi duelului privat, din care a ieşit scrima. Poporul, mai ales ţăranii, îşi avea şi el jocurile lui în aceste timpuri. Quintena era o parodie a jutei, în care se lovea o ţintă fixă. Lupta. Jeu de paume, mingea bătută cu palma. Când era aruncată în aer liber la distanţe mari purta numele de longue paume; jucată într’un local închis cu racheta, de către clasele de sus, se munca courte paume. In Franţa jocul acesta a avut o răs- pândire extraordinară. Din el a luat naştere în Anglia în anul 1874 lawn-tennisul, jucat pe iarbă. Mingea bătută cu piciorul, la soule, e tot de origine franceză; în vremurile noastre a devenit foot-ball-ul modern. Mingea bătută cu băţul, la crosse, a dat naştere prin evoluţie golfului, hockey-ului pe ghiaţă şi cricket-ului specific englez. O variantă a jocului la crosse era jeu de mail, în care se bătea cu un ciocănaş o minge de lemn; din el s’a născut croquet-ul şi biliardul. Un joc persan introdus în Europa de Englezi pe calea Indiei este polo-ul. Către sfârşitul Evului Mediu exerciţiile fizice au început să decadă. In locul călăriei avem careta, în locul turnirului carousse- lul. în locul jocului de paume biliardul şi în locul jutei scrima. Tot acum înfloresc dansurile cele mai variate. In nicio altă parte ca în a patra a cărţii, intitulată Renaşterea educaţiei fizice în timpurile moderne, bogăţia de informaţie a pro- fesorului Kiriţcscu nu se vede mai bine. Rândurile, care urmează, nu sunt decât un reflex palid al acestei părţi, care trebue citită pentru a putea fi trăită în toată plinătatea ei. Cu Renaşterea pedagogii humanişti au cerut formarea omului desăvârşit. Cel mai însemnat dintre ei în Renaşterea italiană, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ao+ Villorino di Rambaldoni da Feltre, a introdus în educaţia tinerilor educaţia fizică prin: alergări, înnot, pescuit, călărie, luptă, jocul cu mingea, tirul, aruncarea lăncii, vânătoare, dans, jocul de războiu şi excursii. In schimb eruditul Hieronymus Mercurialis în cartea sa Ars gymnastica a cercetat exerciţiile fizice ale antichităţii şi valoarea lor medicală, fără să treacă însă în niciun chip la prac- ticarea lor. In secolul al XlII-lea chiar biserica a început să pre- ţuiască virtuţile exerciţiilor fizice. Tot astfel arta — mai ales cu Michel Angelo — forţa corporală. Humaniştii germani însă n’au salvat exerciţiile fizice medievale, deoarece au pus spiritul pe primul plan al preocupărilor lor. Pedagogii humanişti englezi în cap cu Thomas Elyot au propovăduit dimpotrivă vrednicia cor- pului. Rabelais, rupând cu metodele pur intelectualiste, dă cea mai mare atenţie educaţiei fizice, gimnasticei şi higienii. Comenius cere şi el să facem necontenit exerciţii fizice, mai ales cu ajutorul jocurilor. Inspirându-se din Galenus, medicii evului mediu au proclamat sentinţa că exerciţiile fizice sunt cea mai bună condiţie pentru sănătate. J. J. Rousseau pune educaţia fizică pe primul plan în educaţia copilului dela 4—12 ani. Academiile cavalereşti, Şcoalele Iezuiţilor, Universităţile şi Şcolile publice engleze au practicat exerciţiile fizice, fiecare pentru raţiuni proprii şi cu programe deosebite. Odată cu epoca lumimlor « A ufklărurtg » educaţia fizică a fost reînviată de pedagogia germană, care a deschis astfel un nou capitol în evoluţia istorică a educaţiei fizice. Şcoala filantropică a lui Basedow a introdus educaţia fizică pentru întâia oară în pro- gramul şcolii. După el exerciţiile fizice urmăreau pe de o parte un scop utilitar, fiind un instrument al îmbunătăţirii naturii umane, şi pe de alta unul de educaţie generală pentru viitorii cetăţeni ai lumii. Izvorul lor, la Basedow, a fost gândirea greacă şi exerciţiile cavalereşti. Vieaţa de tabără şi jocurile au avut un loc de frunte în gândirea acestui pedagog. Continuatorii lui au fost Salzmann şi Gutsmuths — cel mai însemnat, — care a publicat lucrarea capitală Gymnastik fur die Jugend, o operă de mare valoare pedagogică, cea dintâi carte modernă de educaţie fizică şi temelia educaţiei fizice şcolare. După el gimnastica e un sistem de exerciţii ale cor- pului, cu scopul perfecţionării acestuia. Intre desvoltarea virtuţilor corporale şi morală există un paralelism strâns. Prejudecăţile timpului împotriva educaţiei fizice sunt discutate şi combătute. Exerciţiile trebuesc făcute în spaţiul liber. Opt sunt exerciţiile propriu-zise: săritura, alergarea, aruncarea, lupta, căţăratul, exer- ţiile de echilibru şi balans; de ridicare, purtare şi tragere; dansuiile, marşurile şi exerciţiile militare. Scăldatul în apă rece şi înnotul sunt recomandate stăruitor. Pentru Gutsmuths jocurile sunt fleacuri însemnate, necesare educaţiei tineretului. Contemporanul CONSTANTIN KIRITESCU: PALAESTRICA 203 lui Gutsmuths, Vielh, a scris o carte fundamentală de teorie a exerciţiilor fizice. Insuşindu-şi concepţia lui Platon, Pestalozzi restabileşte educaţia fizică în drepturile ei, dându-i un loc de onoare într’un sistem general de educaţie, ea fiind un mijloc de educare a spiritului, de educaţie estetică şi de desvoltare morală. Gimnastica lui privea numai articulaţiile; el e deci întemeietorul exerciţiilor libere. Herbart, influenţat de Pestalozzi, crede că edu- caţia fizică ne procură mijloacele de realizare a actelor de voinţă, căci numai naturile robuste îndrăznesc să voiască. După gânditorii în domeniul educaţiei fizice, de care am vorbit, au ieşit oamenii de acţiune, creatorii de sisteme pedagogice de educaţie fizică adaptate la trebuinţele ţărilor lor. Patriotismul a fost în Germania izvorul acestor reînnoiri, în Suedia grija de sănă- tate, în Anglia cultivarea personalităţii morale, în Elveţia spiritul de defensivă tradiţională, în Franţa spontaneitatea acţiunii. Pedagogii revoluţiei franceze, prinţie care cităm pe Condorcet, Lepeletier şi Lakanal, au dat educaţiei fizice un rol de întâietate în desvoltarea personalităţii omeneşti. Tot în Franţa spaniolul Amoros, inspirat de Pestalozzi, a reuşit să creeze la începutul veacului al XlX-lea o puternică mişcare de sprijinire a educaţiei fizice, înfiinţând gimnazii cu caracteristicele sale porticuri şi scriind mai multe lucrări, în care şi-a expus principiile. Temeiul psihologic al sistemului său sunt imaginile de mişcare, adică ima- ginile kinestetice, care ajută acţiunea şi ritmul, iar cel utilitar obişnuirea cu învingerea obstacolelor. Amoros a fost primul, care a întocmit o fişă fiziologică, şi a împărţit exerciţiile fizice în: gim- nastica civilă, adevărata gimnastică educativă, cu exerciţii ele- mentare şi de aplicaţie la aparate, în gimnastica militară şi în cea medicală. In lecţiunile sale Amoros întrunea preocupări ştiinţifice, intelectuale, fizice şi morale. Doi elevi ai lui au înfiinţat şcoala miiltară de gimnastică dela Joinville-le-Pont. Clias, adversarul lui Amoros în Franţa, are marele merit că a pus bazele gimnasticei copilăriei şi că a contribuit mult la progresul educaţiei fizice. Campaniile lui Napoleon, lovind sângeros Prusia şi restul sta- telor germane, sentimentul întregului popor german s’a îndreptat într’o singură direcţie: izgonirea străinului, câştigarea libertăţii şi unificarea naţiunii germane. Oameni ca Stein, Fichte, Scharnhorst, Arndt, Hegel, au socotit educaţia fizică ca un mijloc pentru reali- zarea acestor scopuri, deoarece nevoia dominantă a vremii era crearea de soldaţi. Friedrich Jahn, unul din cei mai de seamă exponenţi ai acestei tendinţe, a creat gimnastica populară ca mijloc de educaţie a poporului şi de unificare a germanilor. Cartea lui de temeiu Die deulsche Turnkunst cuprinde patru părţi: a) prima se ocupă cu introducerea unei terminologii gimnastice pur germane; b) a doua cu exerciţiile gimnastice, dintre care cele la 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aparatele fus şi paralele, construite prima oară de însuşi Jahn, sunt cele mai caracteristice; c) a treia jocurile gimnastice, în care se dă preferinţă jocurilor de partide şi d) a patra cu metodica, care stabileşte felul de construire a terenurilor, organizarea şedin- ţelor, exerciţiile, rolul profesorului. Principiile acestei gimnastici se pot rezuma astfel: activitate educativă şi morală, caracter popular, în afara şcolii, reacţiune împotriva comodităţilor vitţii şi franţuzismului, executarea exerciţiilor în plină natură, desvol- tarea gustului pentru turism şi sociabilitate. Jahn a avut o viaţă foarte zbuciumată, cu epoce de ridicare şi de decădere. Adolf Spiess este creatorul gimnasticei şcolare germane, care cuprindea exerciţiile libere, simple, exerciţii în comun, făcute cu toată clasa, şi exerciţii de ordine, pentru câştigarea disciplinei. Comanda şi muzica, jocurile şi excursiile sunt alte caracteristice ale acestei gimnastici. Sistemul lui Spiess a fost criticat pe motiv că nu desvoltă voinţa şi iniţiativa şi că a părăsit natura în fa- voarea clasei. Organizaţiile, care au continuat în Germania gimnastica la aparate, şi virtuţile germanice, au fost Turnvereinmile, asociaţiile de gimnaşti. Popoarele nordice au adus o contribuţie hotărîtoare în evo- luţia modernă a educaţiei fizice. Datorită lui Nachlegall, Danemarca a introdus prima în toate şcoalele sale un învăţământ metodic şi bine organizat al educaţiei fizice. Suedezul Ling, elevul lui Nachtcgall, om autodidact, de o cultură vastă şi variată, e crea- torul gimnasticei suedeze, bazată pe biologie, pe funcţiile organis- mului şi pe analiza mişcărilor. Ling nu pleacă dela execuţie, ca predecesorii săi, ci dela om, care trebue readus la normal. Scopul gimnasticei e desvoltarea armonică a organelor corpului omenesc. Ling o împarte în: gimnastică pedagogică, educativă prin exce- lenţă, care asigură desvoltarea normală; gimnastica militară, pentru stăpânirea adversarului, gimnastica medicală şi ortopedică, pentru prevenirea şi vindecarea deformărilor trupului; gimnastica estetică, pentru câştigarea armoniei formelor trupeşti. Principiile pe baza cărora Ling şi-a ales exerciţiile sunt: desvoltarea armonică, selecţiunea exerciţiilor folositoare organismului, gradarea exerci- ţiilor, preciziunea mişcărilor. Mişcarea e analitică în gimnastica aceasta, adică porneşte dela mişcări cât mai simple, care devin cu timpul mai grele. Respiraţiei şi coloanei vertebrale îi se poartă o grijă mare. Exerciţiile de ordine şi marşurile, mişcările propriu-zise şi jocurile alcătuesc gimnastica pedagogică. Critica de seamă, care s’a adus gimnasticei lui Ling este că e artificială. ' Realizatorul spiritului sportiv englez a fost Arnold, un cleric, reformatorul şcoalei engleze Ia începutul veacului al XlX-lea. Originalitatea sistemului său este că a întrebuinţat mijloace fizice CONSTANTIN KIRIŢESCU: PALAESTRICA 207 pentru realizarea unor scopuri morale, a educaţiei prin sport, şi anume asociaţiile de elevi cu spiritul lor de echipă şi jocul lor leal (fair-play). Reforma lui Arnold s’a răspândit în întreaga societate engleză şi a dat naştere cluburilor atletice. Filosoful Spencer, fără să realizeze un sistem, a socotit educaţia fizică temeiul oricărei educaţii. Pentru el succesul în viaţă depinde de o bună condiţiune a fiinţei fizice, de realizarea moralităţii fizice, cu ajutorul jocurilor, gânduri, care au avut un mare răsunet. Atâtea sisteme diferite trebuiau să intre în conflict unele cu altele. In Germania Rothstein, adeptul lui Ling, a luat apărarea gimnasticei suedeze, combătând cu multă vigoare pe cea a lui Jahn şi a elevilor Iui. Ideile sale au triumfat câtva timp în armată şi şcoală. Dar adversarii acestor idei au reînceput lupta, ajutaţi de savanţii Du Bois-Reymond şi Virchow, şi au câştigat, la 1863, lupta denumită a barelor, ceea ce a dus la introducerea acestor aparate în şcoală. După dispariţia lui Amoros şi Clias, Franţa cunoaşte o decădere a educaţiei fizice. Singură şcoala dela Joinville-le-Pont a mai cultivat tradiţia amorosiană. După 1880 însă s’a produs în Franţa o însemnată mişcare în favoarea educaţiei fizice, în care epocă batalioanele şcolare, adică gruparea şcolarilor în unităţi cu disci- plină militară, nu a fost decât o greşeală pedagogică trecătoare. Demeny, elevul fiziologului Marey, trimis în Suedia, se hotărăşte, la reîntoarcere, pentru un sistem eclectic cu împrumuturi dela Suedezi, cu păstrarea gimnasticei militare franceze şi cu higiena şi recreaţiile Englezilor. Gimnastica lui se deosebeşte de cea sue- deză, căci se bizuie mult pe mişcările naturale, pe mişcarea totală a corpului, clasifică exerciţiile după efectele lor fiziologice şi aşteaptă rezultate dela punerea în mişcare a tuturor organelor şi funcţiunilor. Partea ei originală e gimnastica educativă, care pregăteşte corpul pentru practica sporturilor şi exerciţiilor atle-> tice. împotriva acestor idei s’a ridicat doctorul Tissie, care a luat apărarea gimnasticei lui Ling. Tot atunci s’a început critica gimnasticei brachiale la aparate (de suspensiune şi sprijin), ară- tându-se că prin ea se rupe echilibrul fiziologic dintre sistemul ' muscular şi organele profunde, care se surmenează. Cu partea cincea, intitulată Evoluţia modernă a educaţiei fizice d. Kiriţescu trece la discuţia aspectelor educaţiei fizice în vre- murile noastre. Statele-Unite n’au o doctrină naţională de educaţie fizică, aşa încât diferite influenţe s’au făcut simţite, prin care cea dintâi şi una din cela mai puternice a fost a gimnasticei germane. Horace Mann şi Dio Lewis, doi educatori, au influenţat educaţia fizică în direcţia higienii. Cluburile şi asociaţiile au mare trecere, ca şi şcolile şi universităţile, datorită sporturilor, care se practică în 208 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ele în condiţii neîntrecute în alte părţi ale lumii. Jocul caracteristic al americanilor e base-ball-ul. In ţările nordice, Suedia, Norvegia, Danemarca şi Finlanda, s’au ivit diferite curente de adaptare a gimnasticei lui Ling la concepţiile vremurilor noastre. Astfel în Suedia Thulin a înţeles că rostul exerciţiilor fizice nu poate fi numai igienic, corectiv şi formator, ci trebue să aibă şi o acţiune de educaţie morală şi este- tică. Ele trebue să producă plăcere, mai ales prin ritm. Jocurile de copii mici le socoate de mare însemnătate. Pe scurt, gimnastica lui vrea să creicze un om întreg. In Danemarca Niels Bukh a revo- luţionat gimnastica suedeză. După el gimnastica trebue să fie simplă şi primitivă, ca să acţioneze cu repeziciune asupra schele- tului, muşchilor şi nervilor şi să elimine deformaţiunile pricinuite de profesiuni. Scopul gimnasticei este creşterea omului întreg spre frumuseţea armonică. In gimnastica aceasta execuţia e cât se poate de repede şi continuă. Ea se adresează numai tinerilor formaţi. In Finlanda EUi Bjorksten a căutat să inspire gimnasticei lui Ling preocupări de umanitate şi armonie şi să o adapteze nevoilor femeii, exprimând prin atitudinile corporale sentimente. Succesul acestor metode se datoreşte în mare parte calităţilor personale ale d-rei Bjorksten. In Franţa ofiţerul de marină Georges Hebert, convins că omul trebue să se întoarcă la natură, a creat metoda naturală în gim- nastică, cu care a realizat adevărate triumfuri. El a intrat în luptă cu concepţia şcoalei dela Joinville, a înfiinţat cea mai bună revistă franceză de educaţie fizică L’education Physique şi a influenţat prin ideile sale străinătatea. Metoda naturală se bizuie pe obser- vaţie şi cuprinde ca exerciţii «naturale» prin excelenţă: mersul, alergarea şi săritura. Este o metodă educativă, care vrea să facă atleţi compleţi, bine echilibraţi fiziceşte. Se practică în plină natură, exerciţiile făcându-se fără nicio oprire. Criticele aduse ei sunt: nu cadrează cu necesităţile civilizaţiei contimporane, e empirică nu ştiinţifică, şi nu e o metodă bună pentru şcoală. Educaţia fizică feminină a arătat ce valoare psihică şi estetică au mişcările şi ritmul. Francezul Delsarte s’a făcut campionul înlocuirii mişcărilor urîte printr’unele armonioase şi a avut ca urmaşi ai ideilor sale pe Geneviâve Stebbins, Bess Mensendieck şi surorile Duncan. Rudolf von Laban a creat gimnastica necesară dansului de expresie, iar Dalcroze a imaginat o gimnastică care să întărească simţul ritmului muzical. Mişcările lui Rudolf Bode, reprezentantul gimnasticei ritmice, au ca ţintă să exprime ritmul natural al omului prin imitarea mişcărilor din muncă. Generalul englez Baden-Powell a creat scoutismul (cercetăşia) cu scopul de a scutura tineretul de artificialitatea vieţii moderne prin viaţa de tabără, adevărat generator de şănătate, de mora- CONSTANTIN KIRITESCU: PALAESTRICA 209 litate şi educator al simţurilor. Asociaţia creştină a tinerilor (Y.M.C.A.) ca şi cea a tinerelor (Y.W.C.A.) pun şi ele educaţia fizică în serviciul educaţiei morale. Miroslav Tgrş şi Jindrich Fiigner au organizat printre Cehi sokolismul cu gândul de a ridica sănătatea fizică, intelectuală şi morală a poporului ceh. Mişcarea a luat o întindere enormă, astfel că în 1930 avea 3144 de asociaţii cu 663.702 de membri, şi se folosea de un sistem eclectic de exerciţii. In Germania s’a înfiinţat în 1912 organizaţia Jungdeutschland cu scopul întăririi fizice şi morale a tineretului patriotic. Asocia- ţiile Wandervogel au propagat practica excursiilor, construind în întreaga Germanie case de adăpost pentru tineret. Regimul naţional- socialist a dat educaţiei fizice un avânt deosebit, socotind întâia îndatorire a educaţiei întreţinerea şi desvoltarea sănătăţii fizice. Hitler-Jugend, organizaţia tineretului, asigură tânărului o formaţie fizică de bază completă, iar serviciile muncii obligatorii o între- gesc. Societăţile gimnastice sunt unite într’o organizaţie: Deutscher Reichsbund fur Leibesiibungen. Deşi educaţia fizică se deosebeşte, după cum am văzut, dela un popor la altul, se poate totuşi vorbi de una şi aceeaşi educaţie fizică, universală în marile ei componente şi în tendinţele ei. îndru- marea ştiinţifică, care se dă educaţiei fizice, a dus la stabilirea potenţialului fiziologic, adică la exprimarea posibilităţilor fizice ale individului. Influenţa aceasta a fiziologiei în educaţia fizică a fost combătută de şcoala hebertistă, sub motiv că educaţia fizică e mai ales o problemă de ordin pedagogic. O altă latură a acestei îndrumări e gimnastica medicală, socotită ca o parte a fisioterapiei. Medicina sporită caută să evite primejdia sportului, ca o urmare a abuzului de exerciţii. Dar asupra educaţiei fizice au exercitat o influenţă şi apostolii gimnasticei, ca d. p. celebrul I. G. Miiller, autorul cărţii Sistemul meu şi Hans Suren, creatorul mişcării nudiste. îndrumarea socială în educaţia fizică urmăreşte să înlă- ture efectele rele ale specializării şi mecanizării din vieaţa modernă, ceea ce a dus la democratizarea sportului. Jocul şi sportul desvol- tând spiritul de iniţiativă, alcătuesc aşa dar exerciţii intelectuale. Tot astfel turismul. îndrumarea pedagogică se simte în şcoală, căci educaţia fizică e în primul rând o operă şcolară, în care trebue să se cultive mai ales caracterul. Pentru aceasta e nevoie de edu- catori înzestraţi cu cultură şi moralitate. Şcolile în aer liber fac ca tinerii să dobândească un corp sănătos şi puternic, prin jocuri, gimnastică, sporturi şi muncă practică în grădini şi ateliere. In privinţa orariului Germania a realizat postulatul orei zilnice de educaţie fizică. Sala de gimnastică, terenurile de jocuri, piscinele, parcul sportiv alcătuesc instalaţiile necesare. Metodele tind să se unifice, anume prin adoptarea elementelor gimnasticei suedeze, 14 210 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca şcoală de formaţiune, şi a sporturilor de aplicaţie. Un interes precumpănitor se dă formaţiunii profesorului de educaţie fizică şi higienii, care merge mână în mână cu ea. Odată cu sportul, care s'a întins peste toată lumea, s’au ivit şi criticii lui, care combat recordul pe motiv că distruge organismul, degenerează în profe- sionalism, devine pseudo-sport pentru spectatorii inactivi, şi e incompatibil cu cultura intelectuală. La aceastea se răspunde: sporturile corespund unei trebuinţe a trupului şi a spiritului, produc sănătate, plăcere, bună dispoziţie, stimulează funcţiunile fiziologice şi psihice, liberează energia tineretului şi-l discipli- nează ; primejdiile lor se datoresc lipsei de organizare şi de metodă. In ciuda acestor critice sportul şi-a continuat mersul triumfal în lume şi a dus la reînvierea jocurilor olimpice, ideea francezului Pierre de Coubertin. Cu partea a şasea a cărţii Educaţia fizică în România d. Kiri- ţescu păşeşte pe un drum în parte necălcat. Educaţia noastră fizică cuprinde elemente autohtone şi elemente de importaţie. Pentru elementele autohtone primul izvor de adunare a mate- rialului e poezia populară, al doilea obiceiurile vechi, care mai trăiesc şi azi: jocurile atletice şi dansurile. Din baladele populare se vede preţuirea de către popor a haiducilor, care au forţa tru- pească, îndemânare în luptă, sunt buni călăreţi, au curaj şi avânt generos. Provocarea la lupta de întrecere e şi ea cinstită. Lupta voinicească sau trânta dreaptă, călăria, aruncarea cu ghioaga, buzduganul, paloşul, baltagul, tragerea cu arcul, aruncarea cu paloşul, înnotul şi vâslitul sunt de asemenea cântate. Jocul, un însemnat capitol de cultură populară, cuprinde: grupa jocurilor de alergare, care însoţite de aruncare dau oină, cu jocul « de-a prin- selea », având nenumărate variante, cu barul de origine germană şi şotronul de origine franceză; grupa jocurilor de sărituri, repre- zentate mai ales prin capră cu variantele ei biolanul şi măgarul; grupa jocurilor de trântă, cu îmbrânceala, lupta voinicească, lupta dreaptă (de dreptate), lupta ciobănească, trânta mocănească; grupa jocurilor de aruncare, cea mai bogată, cuprinzând oină, poarca, ţâcul, mingea în gropiţe, ţurca, arşicele; grupa jocurilor de îndemânare cu jocul în buşi şi bâza sau fripta; grupa jocurilor executate cu jucării, zmeul, puşcociul; şi, în fine, grupa jocurilor de iarnă, cu cel mai însemnat săniuţa. Şi dansurile naţionale pot fi socotite exerciţii fizice, care corec- tează ţinuta corpului, activează funcţiunea respiraţiei şi a circu- laţiei, se execută în aer liber. După ritmul cu care se execută sunt trei ftluri de dansuri: 1) dansuri cu paşi înceţi: hora, danţul miresei sau Nuneasca; 2) dansuri cu paşi repezi în coloană deschisă, tip sârba: brâul, brâultţul, chindia, bătuta} şi 3) dansuri săltăreţe, executate perechi: învârtită şi Ca la Breaza. Jocul Căluşarilor e CONSTANTIN KIRIŢESCU: PALAESTRICA 211 cel mai vechi şi mai pitoresc dans, a cărui origine a dat naştere la multe discuţiuni. Despre începuturile gimnasticei în ţara noastră ne lămureşte bine cartea profesorului D. Ionescu Istoricul gimnasticei şi educaţiei fizice la noi. La şcoala dela Sf. Sava se practică din 1776 exerci- ţiile corporale. Până la 1862, când soseşte în ţară ardeleanul Gh. Moceanu, educaţia fizică era în mâna unor străini aciuiţi. Mo- ceanu a inspirat timp de ţrei decenii organizarea gimnasticei; deci poate fi socotit părintele ei. înfiinţarea « Societăţii române de arme, gimnastică şi dare la semn » în 1867, introducerea gimnasticei în armată în 1863, introducerea obligatorie a gimnasticei în toate şcoalele în 1875 de ministrul Gh. Cbiţu, organizarea militară a elevilor din şcoalele primare şi secundare în 1879 sunt etapele primei perioade de organizare a educaţiei fizice. Ministrul Spiru Haret a introdus în 1898 în învăţământul secundar gimnastica cu o oră pe săptămână. Tot datorită lui a pătruns în şcoli oină. A fost ajutat de actualul profesor D. Ionescu, adept al şcoalei lui Demdny. Profesorul I. Bucovineanu în schimb era adeptul şcoalei suedeze. Ministrul Dr. C. Angelescu, influenţat de cele văzute în Statele-Unite, şi având ca colaborator pe profe- sorul C. Kiriţescu, a introdus educaţia fizică în învăţământ cu 4 ore săptămânal. Prin legea de organizare a Ministerului Educaţiei Na- ţionale din 1936 s’a creat în el un Serviciu al Educaţiei Fizice. Doctorul G. Istrati, doctorul I. Felix, profesorii I. Athanasiu şi I. Haţieganu sunt oamenii de cultură, cari au căutat să sprijine educaţia fizică, în ciuda prejudecăţilor, care îi stau la noi în cale. Până în 1923, când s’a creat Oficiul Naţional de Educaţie Fizică şi Institutul Superior de Educaţie Fizică, prin participarea activă a colonelului V. Bădulescu, pregătirea profesorilor de educaţie fizică nu era la înălţimea menirei lor. In 1937 Institutul a devenit Academia Naţională de Educaţie Fizică, care se ocupă atât de pregătirea profesorilor de specialitate cât şi cu cercetarea ştiinţi- fică a problemelor de educaţie fizică, publicând revista Analele Educaţiei Fizice. • După ce am expus cât se putea de scurt, dar totuşi pe înţelesul cititorilor cuprinsul cărţii d-lui Kiriţescu, să încercăm să ne dăm seama de valoarea ei. Unul din meritele cele mai mari este că pune la îndemâna publicului nostru, într’o limbă curgătoare, un vast material informativ, pe care autorul l-a adunat cu migală, în biblioteca sa de specialitate, ani de-a-rândul. Pentru prima oară s’a încercat o astfel de sinteză în ţara noastră, ceea ce este un act de o deosebită îndrăzneală, când se ştie ce restrâns e la noi cercul de cetitori interesaţi pentru problemele de educaţie fizică. Un alt merit al lucrării este că priveşte materialul nu din punctul de vedere strâmt al specialistului în educaţia fizică, ci-1 valorifică u' 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE prin prisma omului de şcoală şi a pedagogului, deoarece aceasta este calitatea principală a d-lui Kiriţescu. Datorită acestui fapt problemele de educaţie fizică sunt socotite ca laturi ale educaţiei în general, ceea ce au făcut de altfel — după cum se vede din prezenta lucrare — cele mai de seamă personalităţi din istoria culturii, care s’au ocupat de aceleaşi probleme. O altă calitate a cărţii e că din când expunerea materialului devine foarte atrăgătoare, atunci când nu se înşiră fapte şi date, ci se descriu scene de exer- citare fizică ale vieţii din trecut, ca d. p. turnirele Evului Mediu. Pe lângă meritele de mai sus cartea d-lui Kiriţescu are şi unele mici scăderi sau treceri cu vederea. Astfel titlul Palaestrica de pe copertă, deşi voit sugestiv, nu deşteaptă în eventualul cititor interes pentru cuprinsul ei, deoarece e nou şi necunoscut celor mai mulţi. Apoi ilustraţiile nu sunt aşezate mai niciodată la locul potrivit, în imediata apropiere a materialului pe care trebue să-l întregească vizual, iar înţelegerea lor e îngreuiată de faptul că explicaţia se găseşte la sfârşitul cărţii şi nu dedesubt. O altă greutate pentru cititorul serios e faptul că nu se fac note în josul paginelor, astfel că nu se ştie care e gândul autorului cărţii şi care al celui citat. Controlul acesta, posibil totuşi cu ajutorul indicaţiilor bibliografice care însoţesc marile capitole, e foarte greu însă. In ortografia unor nume străine s’au strecurat unele greşeli, ca d. p. în numele lui Diirer, scris cu doi de r (p. 155—156), şi au fost folosiţi — deşi rar — unii termeni prea străini de limba noastră, ca de ex. deba- rasat, detestat, designând, suplantat, scăpări, care sperăm că vor lipsi la o viitoare ediţie a cărţii. Mai departe, concluziile trase din materialul folkloric asupra educaţiei fizice în trecutul Româ- nilor nu sunt totdeauna convingătoare, mai întâi pentrucă acest material nu vorbeşte de cele mai multe ori decât de unele per- soane legendare, nu de mulţime, în al doilea rând nu e caracteristic, căci îl găsim asemănător la popoarele înconjurătoare, şi, în fine, pentrucă apoi istoricitatea eroilor poate fi pusă la îndoială. In sfârşit ne permitem să observăm că alături de expunerea istorică, deosebit de bine documentată, sunt şi părţi cu caracter psihologic, de o valoare mai mică, şi care nu se îmbină cu carac- terul istoric al cărţii ca d. p. când se discută, în partea întâi, ori- ginile impulsurilor, care au dat naştere exerciţiilor fizice la pri- mitivi. Se vede aşa dar că problemele de psihologie sunt mai străine autorului ca cele de istorie şi pedagogie. In concluzie, recomandăm călduros lucrarea d-lui Kiriţescu oricărui cititor, care doreşte să-şi întregească şi pe această lăture cultura, mai ales că preţul ei este de o eftinătate neîntrecută pentru vremurile în care trăim. In orice bibliotecă cartea aceasta va ţine multă vreme un loc de cinste pentru toţi, care se interesează de problemele educaţiei fizice. CONSTANTIN calaVREZO VALABILITATEA LUI H1PPOLYTE TAINE 213 VALABILITATEA LUI HIPPOLYTE- TAINE Elevii dela Rcole Normale din Paris numesc pe şeful promoţiei lor « cacic ». Cacic este un fel de şef de trib în triburile indiene sud-americane şi porecla aceasta a normaliştilor este o ironie la adresa colegilor lor iluştri. Hippolyte Taine a fost un cacic al promoţiei sale dela ficole Normale şi, după cum relevă Thibaudet, a rămas un cacic în lumea universitară, aşa cum Hugo a fost un cacic în poezie şi Bossuet în elocvenţa catolică. Dela moartea lui Taine au trecut cinci de- cenii şi, în timpurile de faţă, credem că e necesară o revizuire a ceea ce a însemnat şi a ceea ce mai înseamnă influenţa sa asupra spiritului european. Taine se naşte în 1828 — deci în perioada de reacţie post-napoleoniană. Era cu cinci ani mai tânăr decât Renan, dar numele lor — după cum relevă acelaşi Thibaudet — formează o tetrasilabă: Taine-el-Renan, pentru cele trei decenii ale sfârşi- tului secolului XIX. Tot Thibaudet observă că despre Taine s’ar putea vorbi ca despre cel mai mare Scolastic al secolului său. Afirmaţia e cum nu se poate mai justă, doar că Taine rămâne un ultim scolastic — întrucât Barres şi Maurras merg pe drumuri deschise de el şi de Renan. ' * Directorul Şcoalei Normale, Vacherot, îl judeca astfel pe cel mai bun elev al său: Inţeleqe, concepe, judecă şi formulează prea repede. Iubeşte prea mult formulele şi definiţiile, cărora le sacrifică deseori realitatea, fără a se ’ndoi, căci e de o_ perfectă sinceritate». Caracterizarea aceasta e aproape o siluetă, extrem de justă, a filosofului, criticului şi gânditorului Taine. In câteva fraze este greu de sigur să se schiţeze silueta sa spi- rituală, dată fiind vastitatea scrisului său şi mai ales mulţimea comentariilor ce şi azi încă se mai scriu. Se pot fixa însă câteva puncte esenţiale. Taine a fost filosof, critic literar, istoric, critic de artă şi chiar scriitor. Admira foarte mult pe Spinoza şi pe Hegel. Dela unul a luat dogmatica rece, raţionalistă; dela celălalt dialectica for- mulelor. întâi şi ’ntâi, Taine a voit să fie filosof şi a început lupta cu generaţia Victor Cousin—Mâine de Biran. Taine descindea însă din familia spirituală a lui Descartes şi Stendhal. Ne dăm seama că era un excelent psiholog, dar nu un deschizător de orizonturi. Caracteristica sa era tocmai munca cea migăloasă de om de cabinet, în cadrul foimulelor ce şi le stabilise. Nu reuşeşte la catedra de agregat în filosofie — şi teza sa asupra senzaţiilor (în care găsim spiritul lai Condillac) nu e bine pri- mită. 314 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Răzbunarea sa e Les Philosophes Franţais du XJX-e si ele. lucrare vie ce atinge pe alocuri culmi de pamflet. Metoda lui Taine în filosofie era necontenita analiză şi nu trebuie să ne mirăm că n’a putut fi un filosof în secolul care culminează cu Auguste Comte şi în care se anunţă primele zori ale sociologiei, acea ştiinţă carac- teristică a fenomenului social. Taine a fost însă un precursor, deşi nu era acceptat în gene- raţia pe care Barres o va numi mai târziu «generaţia retorică». Taine însă a deschis şi căile pozitivismului, dar un pozitivism abstract, rece, deosebit de pozitivismul metafizic, al lui Comte. Ceea ce i s’a imputat lui este tocmai prea marea abstractizare, importanţa exagerată pe care o dă experimentului şi analizei — şi aceasta ne face să observăm cât de mult datorează el lui Descartes şi Spinoza, în opoziţie cu generaţia reacţionară ce se va inspira mai mult din Sfântul Toma d’Aquino şi din Pascal. Nu e mai puţin adevărat însă, că a existat o întreagă gene- raţie a aşa numiţilor « psihologi experimentali», generaţie al cărei fir poate fi urmărit pornind dela Descartes, Spinoza, apoi Stendhal, Taine şi care culminează (oricât ar părea de curios) în literatură — cu Paul Bourget şi Barres. Reacţia lui Gide împotriva lui Barrâs, acuzaţiile de asiatism şi analiză exagerată, sunt tocmai reacţiunile împotriva întregului curent1). Am pomenit de apropierea Taine-Renan şi nu este locul să analizăm problema pe larg, dar în treacăt, pentru a observa că Renan, care a fost mult apropiat de Taine, se deosebeşte de fapt de acesta, aşa cum Barres se deosebeşte de Maurras şi aşa cum Pascal se deosebeşte de Bossuet. Acolo unde influenţa lui Taine dăinueşte încă, este în critica literară. Nu vom stărui prea mult asupra teoriilor sale, fiindcă ele sunt prea cunoscute (şi poate aceasta dovedeşte oarecum via- bilitatea lor). Taine aplică în literatură — ca şi în filosofie şi în critica de artă de altfel — metoda sa favorită a elaborării de principii funda- mentale, în cadrul cărora purcede la o analiză amănunţită. Conform acestor premize, Taine purcede la analiza în domeniul literar — deosebind «literatura » şi «artistul creator ». El con- sideră literaturile deosebit, pe ţări ori pe grupuri etnice — ceea ce e foarte important pentru timpul său, în care critica proceda «in globo », pe familii spirituale ori pe mari curente literare, fără a deosebi caracteristicile. Taine însă se preocupă mai întâi de acea «fa cult A maîtresse » ceea ce ar fi caracteristica geniului; apoi aplică cele trei determinante: rasa, mediul şi momentul *) *) Andr6 Gide, Journal (1934), pp. 21, 32—33.De asemeni articolele noastre Maurice Ban s şi Andri Gide septuagenarul, în ziarul « Viaţa » din 3 August şi 3 Octomvrie 1943. VALABILITATEA LUI HIPPOLYTE TAINE (istoric). In felul acesta, Taine se depărtează oarecum de critica subiectivă de nuanţă estetică în care excela pe atunci Sainte- Bcuve, dar nu e mai puţin adevărat că această abstractizare, acest scientism (cam scolastic de sigur) dădea o nouă literatură « ştiinţifică», adică critica analizei obiective, critica clasificării şi mai ales critica psihologică, ce analizează artistul prin prisma operei create şi în funcţie de împrejurările ce-au produs-o. In « Essais », «Histoirc de la litteiature anglaise » — dar mai ales în « La Fontaine et ses fablcs », Taine exemplifică desăvârşit teoriile sale. Din generaţia critică de sub egida lui Taine, amintim pe Brunâtiere şi pe Emile Faguet, care tocmai pe baza teoriei lui au explicat în mod impecabil pe Balzac şi generaţia post-romantică dela finele secolului XIX. Este interesant că şi Eugen Lovinescu aplică cu stricteţe teoriile lui Taine în critica literară — teorii trecute prin filiera maestrului său Emile Faguet — şi în felul acesta inaugurează faza critică pe baze deterministo-psihologice în cultura românească, fază ce se deosebeşte mult de generaţia semănătoristă Ghcrca-Ibrăileanu. Portretele literare din « Memorii » şi din « Aqua-forte » sunt un real memento Taine în scrisul lovi- nescian şi prin acesta introducem momentul Taine în cultura românească. Ca şi în filosofie, şi în critica literară înregistrăm reacţiunea nouei critici estetice împotriva criticii ştiinţifice. Azi e o reîntoarcere la Sainte-Beuve pe linia lui De Sanctis şi Croce, dar totuşi Taine înseamnă o culme în critică, aşa cum şi Hegel e o culme în filosofie cu toate criticele ce i s’au adus, căci nu tre- buie să uităm că tocmai reacţiunea înseamnă că fenomenul atacat a produs roade. Aceeaşi metodă deterministă, Taine o foloseşte şi în critica de artă, adică — după cum se exprima el însuşi — a scrie generalităţi ţi a le particulariza prin marii oameni. Dar acolo unde Taine îşi păstrează neştirbit contururile, este în opera sa istorică. Căci dacă cercetăm metoda sa, vedem că în ultimă instanţă e o metodă pur istorică. Nicăiri ca în istorie nu se poate aplica mai bine analiza fără sfârşit raportată la anumite principii dogmatice. In filosofie, în critica literară, în artă, era fatal să fie depăşit, dar în istorie, care nu e un fenomen legat de evoluţie, ci evoluţia însăşi în marş, metoda aceasta fluctuantă ce consideră serii de fenomene analizate în parte fără a trage o con- cluzie definitivă, este însăşi metoda istorică. I s’au imputat lui Taine pesimismul său iremediabil şi relativitatea abstractă cu care privea fenomenele istorice, pornind din contemporaneitate către trecut, dar nu atitudinea sa importă, atitudine ce de altfel în istorie — ştiinţă prin definiţie aposterioric criticistă — nu e operantă, ci tocmai metoda sa aplicată e esenţială. Căci Taine n’a fost un istoric, adică un om de cabinet analizând pentru a 216 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trage concluzii pentru prezent, ci a fost un gânditor în istorie, un filosof. Şi lucrul acesta e deosebit de important în cultura umană care are foarte mulţi, poate prea mulţi istorici, faţă cu atât de puţini filosofi ai istoriei, şi putem exemplifica aceasta tocmai prin faptul că momentul Taine îşi păstrează neştirbitul prestigiu, prin faptul că n’a putut fi depăşit. In felul acesta, îl descoperim şi pe Xenopol ca un discipol al lui Taine în teoriile sale istorice, ce deosebeau fenomenul istoric ca o serie de fenomene şi nu ca o repetiţie. In felul acesta Xenopol a ales calea cea mai sănătoasă, faţă de o ştiinţă care înseamnă viaţa însăşi. Şi în latura aceasta Taine a rămas şi va rămâne \iu deapururi; el, care se voia un filosof, excela în literatură, se descoperea un artist şi nu intuia faptul că va rămâne veşnic legat de istorie. DINU STEGĂRESCU NO TE LITERATURĂ ROMÂNĂ CĂRŢI N. Tcaciuc-Albu: Ienăchiţă Vă- car eseu (Viaţa — Opera—In- fluenţele streine) înrămat cercetătorilor şi beletri- ştilor încă din prima fază a Junimei Literare, d. Nicolae Tcaciuc-Albu este, printre exponenţii literelor bucovinene de astăzi, ultimul din generaţia care şi-a făcut din neosteninţe, pentru explicare şi pentru lirică, raţiunea continuării pilduitoare. Aşa l-au în- conjurat şi cei de după războiul celălalt; aşa l-au antologat printre tineri— vrednic indicativ primăve- rilor d-sale—şi «iconarii» d-lui Mircea Streinu In 1938. D-l N. T.-A. întrupează cazul unei activităţi lite- rare însă pân’ într’a treia generaţie, care îl întâmpină ştiutoare de trecut, dar trăind reactiv, cu bune preţuiri şi condescendenţă. Dintre numeroasele studii ce-a pu- publicat în periodice sau în tiraje restrânse, cercetătorii literaturii noa- stre îi cunosc: Gheorghe Tofan, 1923; Cântarea României, 1927; Viaţa ţi opera lui Tudor Flondor, 1934; Viata şi opera lui Ion Sbiera, 1936; Istoria literaturii române, ed. 2-a, 1937; Ge- neza poeziei « Somnoroase păsărele», 1939; Goethe şi Emineseu, 1942; Heine şi Emineseu, 1942; Schiller şi Emi- nescu, 1943, pe care acum lo ur- mează comentariul Ienăchiţă Văcă- rescu (Viaţa— Opera — Influenţele streine). In studiul din urmă, autorul discută data naşterii lui Ienăchiţă Văcărescu dată pe care unii biografi o aşează « pe la 1740 ». Se propune —prin raţio- namentul că fiii de boeri ajungeau în slujbele statului la 18 ani (poetul muntean este velcăminar la 1760) şi bazat pe amănuntul că Ienăchiţă s’a căsătorit cu Eleniţa Rizu în 1762, respectând astfel obiceiul vremii de a face căsătoria la 20 ani — anul 1742 ca an al naşterii. Dintre poezii explică Amărită turturea şi Intr'o grădină. Pentru cea dintâi, şi împotriva celor ce-au dis- cutat atât de deosebit graţioasa ba- ladă, atribuind-o, rând pe rând, fio inspiraţiei greceşti (dar să nu se uit® oă Erotos Apotelesmaia se tipăreşte în 1792, iar compoziţia Vâcăresoului îi premergea încă din 1780 şi s’ar putoa oa aloătuitorul greo să-l fi reprodus pe Văoărescu In traducere), fie influenţelor neaoşe ţărăneşti sau folklorului german, fie soootind-o ori- ginală, d. N. T.-A. propune întâlnirea cu fabula lui Gottlieb Konrad Pfeffel Die Turteltaube und der Papagei, apă- rută posterior baladei cu temă simi- lară Der Wanderer und die Turteltaube (1755) de Wilhelm Ludwig Gleim, pe care, deopotrivă, le-ar fi putut aii REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cunoaşte Ienăchiţă prin preceptorul său neamţ Weber. «D >Ia acest a a deprins să compue versurile sale cu o regularitate metrică destul de sigură, care pentru epoca de început a lite- raturii noastre este chiar excepţională şi deschizătoare de drum nou. E pro- babil că a scris şi versuri greceşti în acelaşi timp, după povaţa altor pro- fesori, căci a avut şi educatori greci )>. Intr’o grădină este raportată tot lui Pfeffel (Die Nelke), «ideea funda- mentală nu este chiar aceeaşi, dar e foarte apropiată ». In 26 August 1813, când îşi număra 64 ani, G the reluă motivul lui Pfeffel pentru o subtilă dedicaţie la 25 ani de căsnicie cu Christiana Vulpii's şi sciise Gefunden, pe care vechii noştri istoriografi până la d. I. E. Torouţiu, care cel dintâi i-a denunţat anacronismul prin con- trolul cronologic (v. « Pat-Prumos », An. VI, Nr. 4—5, pp. 200—204), o socoteau singur izvor lui Văcărescu. Greşeala a trecut apoi în manualele liceale vreme îndelungată. Pentru A doua moliftă de rugăciune la Sfânta Fecioară cercetătorul ală- tură două paralele lirice: Abendlied şi In Krankheit de Christian Gellert, spre care ipoteza comparatistă îmbră- ţişează identităţi convingătoare; lor li se întăreşte similitudinea prozodică a iambilor. In Ştefan Ion, stihuitcrul odei către Scarlat Grigore Ghica pe care o cuprindo manuscrisul Acade- miei Române Nr. 378 (Fondul grecesc), d. N. T.-A. citeşte just pe însuşi Ienăchiţă (= Ion fiul lui) Ştefan Vă- cărescu, poetul nostru, a cărui moarte nu mai este de mult sub semnul nelă- muritelor întrebări, de vreme ce Gr. Creţu într’o notă din Cercetări despre tipografiile, xilografiile, librăriile şi legătoriile de cărţi din oraşul Bârlad, 1907, p. 15, a transcris din M-ssul Ac. Rom. Nr. 1650, f. 6 datarea: 12 Iulie 1797, care trebue însuşită. Contribuţiile d-lui N. T.-A. încearcă m^ritos prin numitele suprapuneri şi adiacenţe tematice, îngreunate mult de lipsa unei ediţii critice ca şi de necesarele ridicări biografice neîncer- cate, scoaterea lui Ienăchiţă Văcă- rescu de sub caracteristica lirică fana- riotă— lăutărească şi corolarea lui în spaţiul influenţelor germane. Augustin Z. N. Pop Eminescu în viteză O inepţie teatrală şi muzicală care-şi zicea, Dumnezeu ştie pentru ce, Pe lângă plopii fără soţ, scoase din uitare, mai anul trecut, cântecul cu acelaşi nume. Cântecul: că la versurile lui Emi- nescu nu se mai gândea nimeni. Cine se gândeşte la ele, — nu le cântă. H mormăia deunăzi un licean în- cruntat, în intervalul dintre două pro- bleme de algebră irezolvabile (cum sunt toate problemele de algebră la începutul anului). O oră să mai fim amici, Să ne iubim de zor... Avea dreptate, băiatul. Ce poţi să înţelegi dintr’o biată singură oră, dacă nu dai zor un pic? Aşa-i tinereţea: expeditivă. Olilia Cazimir Spre o identificare de intermediar Cea de a doua traducere pe care Coşbuc o face din engleză, este după John Locke: Câteva idei asupra edu- caţiunei. La p. 4 din primul volum, simţin- du-se stingherit de traducerea unei vorbe precum ar fi « Decocţiune », Coşbuc mărturiseşte că în textul ori- NOTE si9 ginal « Locke zice « concoction », care însemnează..., indiciu în plus că traducerea ar fi făcută din engleză. Stângăciile de limbă nu lipsesc însă nici în această traducere. Iată, arun- cându-ne ochii pe prima pagină a cărţii, la primul paragraf, ne izbesc construcţii ca: să fie în stare de a asculta, sau spre a-i fi la toate ocaziu- nile aplecat de a lucra, care contrazic strident limba lui Coşbuc din Balade fi Idile sau Fire de Tort. La sfârşitul primei părţi din Câteva idei asupra Educaţiunei, Coşbuc ne traduce un capitol intitulat Viaţa fi Scrierile lui Locke, pe care îl mărturiseşte, într’o notă din josul paginii, a fi al bine cunoscutului pedagog german Dr. E. Sallwurk (1839—1926). Cum Sal- wtirk, printre alte lucrări ale sale, de specialitate, a cercetat şi câteva figuri de gânditori străini cum ar fi Rousseau, sau Locke el însuşi (cfr. Meier Lezikon, la vorba « Sallwurk »; « Ausserdem gab er Werke von Rous- seau, Locke... »), nu este exclus ca una dintre traducerile sale să-i fi ser- vit lui Coşbuc drept intermediar la traducerea în româneşte a «Ideilor despre Educaţiune » ale lui Locke. Alte note din partea a Il-a a ace- leiaşi opere, vin şi ele să mărturisească, odată mai mult, că traducătorul nostru s’a servit la rândul său de alte traduceri în limbi ce-i erau mai acce- sibile şi nu a mers direct la izvor în engleză. Undeva (John Locke, Câteva Idei asupra Educaţiunei, I—II, Casa Şcoalelor, 1910—12, p. 7) Coşbuc ne spune, într’o notă: Crousaz ‘n Trăiţi de l’education repovestefte după Locke această întâmplare ca exemplu, sau mai departe (John Locke, op. cit., p. 10) Coste amintefte aici vorba lui Laroche- foucault. In sfârşit într’o altă notă, (John Locke, op. cit., p. 25), reapare numele lui Sallwurk, dovedindu-ne cu preciziune a fi fost intermediar, cu toată confuzia pe care Coşbuc în- cearcă s’o creeze în jurul acestui nume. Iată această notă: Sallwurk dă o strofă din psalmul 64 pe care încercăm şi noi s’o potrivim cam afa cum e în englezefle: «De ce vâri mâna ta în sân Şi fără scut ne laşi? Haid, scoate-o iar, nu fii trândav, Plesneşte-i pe vrăşmaşi». întrebarea care ne vine imediat pe buze este desigur aceasta: Cum putea Sallwurk să dea o strofă din psalmul 64, într'o carte scrisă de Locke cu mult înainte, fi, mai ales, cum putea totufi Cofbuc s’o potrivească « cam afa cum e în englezeşte?». Ion Pălrafcu Ortografie Printre alte crize la ordinea zilei, nu se poate tăgădui că este la noi şi o criză, şi încă acută, a ortografiei. Cine să-şi mai bată capul cu un lucru atât de neînsemnat? Se scrie mult, se traduce mult, timpul e preţios. Editurile nu mai tipăresc decât căiţi dela un anumit număr de pagini în sus, pentrucă, motivează ele, cumpăr rătorul— bani sunt, slavă Domnu- lui— cere numai cărţi groase. Şi când trebue să scrii un roman do 7—800 de pagini, mai ai vreme 3ă te gândeşti la ortografie? Şi daoă până şi literatura tipărită se dispensează aproape oficial de această prejudecată învechită, de care se poticneşte stupid torentul inspiraţiei creatoare,— ce să mai pretindem dela ne-soriitori, chiar dacă s’au chinuit ani dearândul pe băncile şcolii cu regulele atât de capricioase ale gramaticei române? 320 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O domnişoară farmacistă (trecută, deci, prin: curs primar, liceu, baca- laureat şi universitate) scrie pe dosul unei fotografii destinată iubitului obişnuita prostie, pe care originali- tatea licenţei ortografice o înalţă la măreţia unui simbol: « Păstrea-ză copia şi nu uita ori- ginalul. .. *. Otilia Cazimir Un român despre o problemă de literatură comparată Nu s’ar putea spune că disciplina literaturii comparate, aşa cum a fost profesată de Revue de littirature comparie — publicaţia, din cauza eve- nimentelor, şi-a suspendat temporar activitatea—iniţiată de F. Balden- sperger ou colaborarea lui Paul Van Tieghem şi a lui Paul Hazard, ală- turi de care a şi condus-o până la plecarea sa din Franţa, când a cedat locul său profesorului de literatură comparată dela Sorbona, J.-M. Carr<5, n’a găsit ecou printre studenţii şi istorioii literari români, care au tre- out pa la Paris pentru studii de spe- oializare. Mulţi dintre ei—printre oare d. N. Cartojan trebuie oitat în primul rând— ca d-nii Basil Mun- teanu, N. N. Condeescu, Ion-Horia Rădulescu şi alţii, au oolaborat la această revistă, însuşindu-şi în totul programul ei de aotivitate. Printre aoeştia se numără şi ac- tualul suplinitor al catedrei de limbă şi literatură franceză dela Facultatea de Litere din Iaşi, d. N. I. Popa, care s’a simţit la fel de atras spre orientarea «sursieră» şi erudită a acestei occidentale reviste, de cercul căreia s’a apropiat, întocmai ca şi compatrioţii săi, încă din epoca cer- cetărilor d-sale dela Paris, concre- tizate într’o serie de studii nerva- licne: Le sentiment de la mort chez Qtrard de Nerval, Paris, Gamber, 1926, Les sources allemandes de deux « Filles du Feu », « Jemmy n ei * Isis » de Qtrard de Nerval, publicat chiar în această Revue de littârature com- parte (juillet 1930) şi mai ales într’o ediţie în două volume din aceleaşi Filles du, Feu, Paris, Champion, 1931, al doilea volum cuprinzând un studiu critic întreprins după cea mai rigu- roasă metodă sorboniană. Totuşi, preocupările d-lui N. I. Popa au şi o notă distinctivă, spre deosebire de ceilalţi « comparatişti» români, d-sa arătând interes şi pen- tru probleme teoretice ridicate de această formă de istorie literară, care a dus şi la conceperea unui studiu despre « Rezistentele » franceze tn lite- ratura comparată, Iaşi, 1938. Tipărit într’un număr extrem de restrâns de exemplare, pe cât se pare nepuse în comerţ, trecerea lui ou vederea nu ne miră, deşi este vorba do un studiu caro depăşeşte aotualitatea imediată. £1 merită a fi semnalat, întrucât, ou toate că se referă la situaţia din literatura fran- ceză— prin punctul de vedere adus, prin metoda şi planul lui de investi- gaţie poate fi util şi înţelegerii unor aspeote din literatura română, care a oferit şi oferă încă diferite exemple de asemenea « rezistenţe ». Noţiunea aceasta este înţeleasă de autor drept «tot oe intervine pentru a refuza, modifica, atenua sau de- forma elementele dc influenţă dintre două literaturi * (p. 7), opusul ei fiind « replica », rezistenţa creatoare, stimulaţia naţională în faţa succe- selor din străinătate. Pornind dela evidenţierea rolului jucat de « gust », în receptarea sau respingerea unor NOTE 221 opere literare străine, d, N. I, Popa întreprinde apoi ceea ce d-sa denu- meşte, cu un termen împrumutat dela Thibaudet, «fiziologia rezisten- ţelor », mecanismul lor de funcţio- nare, privindu-le ca un fel de anti- toxine, «anticorpi», menite să pre- zerve o literatură de invazia influen- ţelor exterioare dăunătoare. Stabi- leşte «în conflictul spiritual al rezi- stenţelor, trei serii de factori»: cel influent (personalităţi, opere, idei, sentimente,tipuri, atitudini sau forme de artă), intermediarii (călători, tra- duceri, fermenţi de cosmopolitism, oritici de iniţiativă) şi factorul 'pri- mitor «compus din anumite dispo- ziţii intelectuale şi sufleteşti, îndru- mate fie spre o oercetare liberă şi înţelegătoare, fie spre acceptarea uşoară, fie spre răsfrângere agresiv- naţională» (p. 16), Ne menţinem intenţionat lângă firul conducător al studiului, pentru a sublinia mai bine metoda de interpretare a problemei. Fără a intra în discuţia exemplelor aduse, dintre oare unele nu par chiar atât de concludente, dintr’un motiv pe care-1 vom evidenţia mai jos, reţinem deocamdată o schemă de studiu, ce poate oferi un punct de plecare. Sistematizarea materialului con- tinuă, procedându-se acum la o ana- liză a factorilor tradiţionali, grupaţi metodic. Sunt trecute în revistă tra- diţiile literare şi estetice ale culturii franceze: idealul «clasic», «retoric», specific; religioase: raţionalismul teo- logic, umanismul creştin; filosofice şi morale: curentul raţionalist în gândire şi, în sfârşit, tradiţiile poli- tice care izvorăsc din revoluţia dela 1789, întreaga această cercetare con- stituind o încercare de studiu de « sociologie a rezistenţelor », care dă — de Sigur— o orientare, întocmai ca şi enumerarea acelor categorii de « rezistenţe » ce provin atât din par- tea materialului uman (am fi dorit, poate, o discuţie mai amănunţită a acestei chestiuni, a factorului indi- vidual deci, în care, după noi, stă rezolvarea întregii probleme), cât şi a celui lingvistic. Sunt notate mai departe: adaptările sau simplificările atitudinilor generale şi a temelor, uitarea sau stilizarea diferitelor tipuri literare (Don Juan, eroul byronian, eto.), diformaţia estetică produsă prin încadrarea unei opere străine într’un cod estetic propiiu, precum şi rolul jucat de gloriile literare de moment, care împiedecă răspândirea multor adevărate talente. In sfârşit, autorul observă, într’o discuţie mai lungă asupra esteticii « rezistenţelor », caracteristicele pro- cesului de receptare: «Operele nu au o personalitate obiectivă şi o exi- stenţă de sine stătătoare. Ele sunt aceea ce le facem noi, Ls recreăm, rezistându-Ie, silindu-ne să le înţe- legem, şi asimilându-le personal: sunt rezistenţe active şi creatoare * (p, 68 sau: «Rezistenţa constitue deci o formă şi o categorie de judecată este- tică, înscrisă în însăşi conduita faţă de o operă de artă» (p, 69). Paginile acestea finale, împreună cu o privire sintetică asupra «feno- menului francez», sunt printre cele mai nuanţate ale studiului, însă. după modesta noastră opinie, ele nu par a acorda suficientă atenţie — obiecţia adresându-se, de altfel, întregii cercetări— caracterului pro- fund individual al iniţiativelor ace- stor « rezistenţe ». Pentru ca, de ex., întregul curent francez de « apărare * anti-romantică să ia naştere, a tre- buit să vină mai întâi reacţiunea aaa REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE individuală a unui Maurras sau Las- serre şi numai apoi să se pună în mişcare jocul întreg de forţe, studiat la capitolul «sociologiei rezistenţe- lor ». Iar, dacă se vor studia mai amănunţit împrejurări similare, se va vedea că la originea fiecărei « rezi- stenţe » a prezidat la început rcac- ţiunea unui « gust » strict individual, care ulterior şi din diferite cauze s’a generalizat. Voltaire nu gusta pe Shakespeare şi paginile lui defavo- rabile au fost mult timp decisive pentru contemporani, ca şi pentru generaţiile posterioare. înlocuind acum situaţia din lite- ratura franceză cu aceea din lite- ratura română şi utilizând planul de lucru văzut, am putea răspunde şi pe această cale unor întrebări, pe care mentalitatea noastră cauzală continuă să şi le pună: de ce expre- sionismul german, formele revoluţio- nare de artă şi, mai înainte, simbo- lismul, sau chiar mare parte din atitudinile romantice au întâmpinat rezistenţa multor mentalităţi româ- neşti î Care sunt deci factorii « rezi- stenţelor» româneşti? Explicaţia ge- nerală există, în perspectiva speci- ficului naţional. Insă un studiu, care să demonstreze discursiv fatalitatea, necesitatea acestor reacţiuni, nu ar fi inutil şi informata încercare a d-lui N. I. Popa poate oferi preţioase su- gestii în acest sens, neomiţându-se însă autoritatea gustului individual decisiv în acest proces intelectual, « rezistenţele» sau acceptările por- nind, în definitiv, numai dela doi, trei critici de mare suprafaţă şi uneori chiar dela unul singur, care însă a reuşit să formuleze mai bine idealul estetic al literaturii căreia apaiţine. Adrian Marino Ion Pillat: Tradiţie şi literatură D. Ion Pillat a publicat în 1936 un prim'volum de Portrete lirice în care se ocupă de câţiva dintre marii poeţi ai literaturii europene de astăzi. Ceea ce a surprins în acel volum era mobi- litatea sufletească a autorului, pu- terea lui de-a înţelege modalităţi arti- stice atât de diferite şi substanţe poetice contradictorii. Cititor cre- dincios do poezie şi familiarizat cu întreaga literatură universală, d. Ion Pillat ne aducea în acel volum atât un memorial de călătorie în lirica vremii, cât şi unele pagini critice re- marcabile. Era de aşteptat, după acea carte, ca autorul să se oprească şi la lirica românească. Volumul de faţă, apărut la Ca3a Şcoalelor, cu titlul semnifi- cativ: Tradiţie şi literatură, răspunde acestei aşteptări. El cuprinde câteva esseuri şi conferinţe elaborate într’o lungă activitate literară. Unele dintie ele datează chiar dinaintea războiului trecut. Problemele pe care le tratează se referă la poezia noastră populară, la influenţa ei asupra liricii culte şi la uncie figuri reprezentative de poeţi, ca: Anton Pann, V. Alecsandri, Emi- nescu, Cerna, Coşbuc, Macedonski, Goga, etc. Ideea conducătoare care leagă aceste subiecte este specificul etnic, modalitatea de expresie a ace- stui specific în poezia fiecăruia dintre poeţii studiaţi. Cu toată diversitatea subiectelor şi cu toată distanţa de timp dela un capitol la altul, volumul d-lui Pillat ne apare astfel unitar. El poate fi socotit ca o expresie clară a credin- ţelor poetice ale autorului, fiind astfel în concordanţă cu propria lui operă lirică, tradiţionalistă şi pseudo-clasioă. NOTE 223 Acesta este, poate, interesul său cel mai de seamă. Despre literatura gân- diiistă şi despre legitimitatea curen- tului tradiţionalist s’a scris foarte mult în anii din urmă. Pro sau contra, această literatură critica, sau numai polemică, a pornit dela o realitate a cărei importanţă nu o mai poate tăgădui nimeni. Mai mult decât pentru contribuţia lui la lămurirea ideologiei gândiiiste, reţinem acest volum, aşadar, pentru lămuiirea şi înţelegerea propriei piezii a lui Ion Pillat. După Mărturisirile publicate în Februarie 1942, în Re- vista Fundaţiilor Regale, articolele de faţă completează instiumentele de pătrundeie în opera sa liiică, pe care ni le oferă însuşi autorul. In acest sens, noul volum al d-lui Ion Pillat interesează pe cititorul do rând, cât şi pe criticul literar. Ion Şiugariu Odav Botez Nu ştiu dacă numele fostului no- stiu profesor de Istoria Literaturii Ro- mâne Modeme dela Facultatea de Litere din Iaşi spune ceva precis sau elogios cititorului actual. Neîntâi nin- du-i-se iscălitura în nicio revistă de mare răspândire, cu volumele de mult epuizate, cu apariţii tot mai rare chiar în publicaţiile ieşene, retras din viaţa publică, detestând mani- festările oportuniste, Octav Botez — şi în aceasta constă de fapt dureroasa particularitate a cazului său— îşi crease singur mare parte din condiţiile uitării sale, de altfel nedrepte. Fenomenul, în ultimă analiză se întâlneşte atât de des la intelectualii moldoveni şi n'ar spune nimic defa- vorabil despre sine, ci din contra. Insă situaţia sa ne pare complicată cu o eiie întreagă de factori particulari, care au colaborat în aşa fel, încât relativ puţina sa circulaţie capătă o semnificaţie paiticulară. Octav Botez era destinat unei ca- riere de critic pe care totuşi n’a pu- tut-o realiza integral, din cauze dife- rite: debutant la Viaţa Românească, el a întâlnit acolo marea personali- tate a lui Ibrăileanu, al cărui colabo- rator intim devine. Dacă această convieţuire spirituală a fost în multe privinţe salutară, o atitudine prea reverenţioasă, prea plină de solici- tudine, prea respectuoasă, prelun- gită atâţia ani deaiândul faţă de un maestiu, poate avea asupra unui inte- lect critic în foimaţie şi unele efecte negative. Această influenţă prelun- gită, credem, i-a răpit mult din ini- ţiativă, din spontaneitate, din emo- ţia juvenilă, agravându-i o anumită timiditate şi rezervă iniţială. Atunci s’a întâmplat ceva paradoxal: tână- rul Octav Botez care făcuse excelente studii de filosofie în străinătate, unde adunase o erudiţie de tip larg, uma- nist, şi care avea o cultură literară şi de idei, mai sistematică şi mai bine organizată decât a lui Ibrăileanu, — subliniem acest fapt riscând de a surprinde pe mulţi— dar care păşea sfios în redacţie, a început să devină foarte reticent faţă de propriile sale opinii, îndoindu-se adesea de propriul său gust, de altfel real, şi să adopte decizii deja formulate. D„“şi suntem inftrmaţi că regretatul dispărut era uneori în divergenţă de opinii cu Ibrăileanu, în special în discuţii relative la poezia mai nouă, el a şovăit mereu să dea o formă scrisă convingerilor sale, pe care le atenua mereu. In afară, deci, de această discreţie de sine, a doua ca- racteristică a lui Octav Botez, ce 224 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE decurgea d'n condiţiile amintite mai sus, era un spirit de excesivă auto- oritică. A fost unul din intelectualii cu cele mai puternice inhibiţii cunos- cute la noi şi această particularitate explică atât dc micul sau număr de studii tipărite la Viaţa Românească. Pline de seriozitate şi onestitate, pu- teau forma, dacă erau cule e, sub- stanţa mai multor volume. Octav Botez a selecţionat material deabia p°ntru unul singur (Pe marginea căr- ţilor, Iaşi, Viaţa Românească, f. a.). Dintr’o p ănuită monografie asupra lui D 'lavrancea a apărut deabia un capitol, care poate da însă o impresie despre ceea ce ar fi fost studiul întreg, plin de documente şi vederi juste, («Naturalismul în opera lui Dela- vrancea », Viata Rom., XXVIII, Nr. 0— 11, Sept.—Nov. 1936 şi extras), iar teza sa de doctorat despre Ale- xandru Xenopol, teoretician şi filosof al istoriei Buc., «Casa Şcoalelor», 1928 a fost elaborată cu o prudenţă, erudiţie şi seriozitate occidentale. Este opera sa esenţială şi, luând cu- noştinţă acum în urmă de un studiu străin, ne-am putut da seama că o cercetare recentă asupra acele aşi probleme, cum este aceea a lui Henri Berr, specialist recunoscut în materie, (L'Histoire traditionelle et la syntMse hisiorique, Paris, Alean, 1936, p. 35— 35) nu anulează deloc monografia lui Gctav Botez, care mereu poate fi consulată cu folos. Totuşi această excepţională conştiinţă profesională 1- a împiedicat să încerce opere vaste, sinteze, constiucţii ample. Bogdan- Duică, pe care-1 depăşea prin fineţe, nu era In fond altfel, şi din această cauză cercetătorii cu o astfel do struc- tură Îşi refuzi ei înş şi realizările pentru care atât pregătii ea cât şi in- teligenţa îi arătau indicaţi. Dar a mai existat şi un alt impedi- ment: cea mai fertilă epocă, în care puteiea de creaţie e maximă, apro- ximativ între 30—40 de ani, la Octav Botez a fost pulverizată într’un anost profesorat liceal, pentiu care în mod evident nu era indicat. Când, într’un târziu, a ajuns la universitate, vi- goarea dispăruse. Acum se simţea îmbătrânit prematur, obosit de o ac- tivitate ingrată, antipatică oricărui in- telectual de o oarecare complexitate şi cu atât mai mult lui Octav Botez, constrâns, pentiu a putea trăi, să bage în cap în fiecare zi verbe fran- ceze cutărui fecior de popă din Ta- taraşi înscris şi el la Liceul Naţional. In Franţa, de ex., unde Alain poate fi profesor de liceu, situaţia se pre- zintă astfel, însă la noi Această formă de profesorat a consumat o serie în- treagă de energii care puteau fi uti- lizate din plin în altă parte. La Facultate, unde l-am cunoscut în aceşti ultimi doi ani, Octav Botez, care suferea din ce în ce mai mult de o afecţiune cardiacă, păşea încet, fantomatic, cu grija oricărui efort, a oricărei enervări. In serainarii, din această cauză, refuza orice soluţie decisivă ce ar fi putut da naştere la obiecţii şi deci la discuţii menite să rupă un echilibru visat de el mereu. Câte un student, plin de entuziasm, făcea o observaţie dură, o obiecţie spirituală, maliţioasă şi atunci Octav Botez cu un zâmbet de o fineţe indi- cibilă îl aproba tacit, iar ochii lui se luminau subit. Insă cum nu dorea să supere pe nimeni, iar despre lu- crarea slabă prezentată ştia că nu constitue nicio faptă rea, scânteia, un moment aprinsă, se stingea, iar fostul nostru profesor găsea vorbe de împăcare pentiu toată lumea şi nimeni nu pleca supărat. Era animat NOTE de un suflu de simpatie umană puţin obişnuit şi credem că niciodată n’a fost capabil de insultă, de expresie violentă, într’atât omul era plin de distincţie şi de o bunătate anacro- nice. Cine ar fi frecventat numai cursu- rile sau seminariile sale, nu şi-ar fi putut forma o impresie exactă despre Ootav Botez. Dogmatic, ponderat, reticent de multe ori în expunere, unde fugea de orice exagerare, de orice entuziasm, unui interlocutor căruia i-ar fi arătat încredere i s’ar fi prezentat însă altfel; dintr’odată, spectrul asistenţii dispărut, el se înfăţişa sub aspect neaşteptat: dis- cuţia se anima, devenea ceva între confesiune voalată şi joc suplu de idei, iar ironia apărea nestingherită. Spiritul său critic găsise o astfel de sublimare inofensivă, topit într’un zâmbet inefabil. Totuşi acest timid a dat şi dovezi de temeritate intelectuală. Amintim numai un singur fapt: Octav Botez a pronunţat un elogiu al lui Nicolae Iorga imediat după moartea aces- tuia, traducând în acel moment un act de independenţă a spiritului, pe oare el o avea. Toate aceste trăsături privesc mai mult relaţiile exterioare ale dispăru- tului. Era evident însă pentru oricine ar ii privit mai profund că numai o parte din agitaţia interioară era tra- dusă în gesturi, atitudini sau propo- ziţii, restul continuând să rămână ascuns. Credem că acolo se refugiase o mare suferinţă, aceea a imposibi- lităţii creaţiei, care dacă în tinereţe era provocată de elaboraţia lentă, acum, spre sfârşit, era complicată şi prin durerea fizică, afecţiunea, care-i interzicea orice 'forţare, precum şi de extenuante insomnii. Totuşi, în *25 ciuda acestor obstacole, activitatea intelectuală era dusă înainte şi Octav Botez, care trăia mai mult din amin- tiri, simţindu-se tot mai mult un izo- lat, odată cu dispariţia cercului revi- stei Viata Românească, ce constituia de fapt existenţa sa, a unora dintre membri, prietenii săi şi mai ales aceea a lui Ibrăileanu, fusese decis în ultima vreme să-şi republice câteva din stu- diile anterioare, pe care le socotea mai rezistente, împreună cu o serie de reminiscenţe despre maestrul său, într’un volum, astăzi în curs de tipărire. A murit însă înainte de apa- riţia acestei opere şi astfel ultima satisfacţie pe care intenţiona să şi-o procure i-a fost refuzată. Adrian Marino Sabin Velican: Drumul Sevas- topolului Broşura aceasta a prozatorului Sabin V -lican, autorul romanului Pă- mânt viu şi al volumului de nuvele Frumoasele, ridică o problemă inte- resantă, de acută actualitate: realita- tea imediată poate fi folosită sau nu ca mobil al artei? Experienţele, în majoritatea lor, au arătat că operele scrise sub impresia imediată a reali- tăţii nu pot atinge culmile artei. Sunt prea .încărcate de pământesc, de actualitate politică şi socială. Le lipseşte obiectivarea, transfigurarea, viziunea largă a lumii şi vieţii. Teme- ratul care încearcă totuşi trebue să fie dotat cu mult talent, să aibă .în el scânteia divină care poate însufleţi orice lucru, să stăpânească puterea de transfigurare şi viziune, necesară creării unei opere de artă, spre a scăpa de învinuirea de mai sus. E cazul lui Dinte (să mi se ierte îndră neala citării exemplului acesta), care a 16 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE transformat realitatea timpului său într’o operă nemuritoare: Divina Commedia. Dacă încercările de acest fel n’au perspectiva dăinuirii în artă, au cel puţin un ecou larg în actualitate. E cazul lui Sabin Velican, cu al său Drum al Sevastopolului. înzestrat cu reale calităţi scriitori- ceşti, Sabin Velican zugrăveşte în broşura amintită sbuciumul sufletesc al unei mame, care, presimţind moar- tea unicului ei fiu pe front, ia drumul Sevastopolului pentru a găsi, des- gropa şi aduce acasă scumpul mort. Pe această temă s’ar putea scrie, cred, o baladă, care să aibă răsunetul baladei lui Biirger. Sabin Velican scrie numai o povestire emoţionantă. I-am putea obiecta autorului că povestirea aduce un reportaj. Suferă de morbul realităţii actuale. Li se spune pe nume localităţilor de pe iti- nerarul parcurs de îndurerata mamă, sunt arătate mijloacele de transport în amănunţime, stăruinţele depuse pentru a obţine dela comandamentul militar permisiunea deshumării mortu- lui şi at&tea alte amănunte fără im- portanţă, dăunătoare povestirii. Tema e ademenitoare, dar n’a fost speculată artistic la temperatura înaltă a creaţiei. George Puineanu Sandra Colovu: Fascinaţie Deosebim în acest roman două părţi distincte. Prima parte este un jurnal copilă- reso şi capricios, ca orice jurnal fe- menin, inteligent şi lucid totuşi pe alocuri, în care Nanda îşi mărturi- seşte sentimentele pentru oratorul Eugen Burada, sentimente ce variază înţre iubire şi ură, admiraţie şi dispreţ. De sigur că numai o femee capricioasă ca Nanda e capabilă să facă exhibiţii cu sentimentele sale. Eroina e destul • de emancipată ca să mai aibă con- ştiinţa femeii măritate care se aven- turează în zone periculoase pentru situaţia sa de soţie. Căci autoarea, pentru a complica lucrurile, i-a dăruit eroinei un soţ, pe Victor, destul de comod şi de bună credinţă pentru a observa ceea ce nu trebue. Lucidita- tea temporară a Nandei, ocupaţiile sale sportive şi artistice, indiferenţa omului idolatrizat din umbră sau plecareainopinată a acestuia în Orient o împiedică totuşi să fie imorală. Partea a doua nu e decât un epilog, în care autoarea lămureşte cazul Nandei. Victor moare în împrejurări necunoscute. Datorită unei întâm- plări nu lipsită de haz, cei doi, care s’au căutat atâta vreme (între timp şi pe Eugen începe să-l preocupe fiinţa Nandei), se apropie nestinghe- riţi de niciun fel de convenţie socială. Intre aceste două părţi se simte un fel de ruptură. Saltul mare de vreme cât şi schimbarea planului, autoarea trecând dela persoana confesiunii la naraţiune, dela liric la epic, strică unităţii romanului, imprimându-i oa- racterul lucrului cârpit. Se remarcă de altfel un fel de grabă a autoarei în toate paginile romanului. Termi- nându-1 de citit, rămâi cu impresia că e neisprăvit. . Subiectul cărţii e destul de banal. Nu e aproape roman în care să nu regăsim, cu mici varietăţi, pe prie- tenul casei care fură inima soţiei a- micului său. Printr’un fel original de a simţi, d-na Sandra Cotovu încearcă să salveze subiectul, dar nu reuşeşte. Personajele romanului nu pot trăi cu fizionomia pe care le-a imprimat-o autoarea. Eroina voeşte cu orice NOTE 337 preţ aă-şi creeze singură o persona- litate, dar rămâne aceeaşi fiinţă naivă, fără voinţă, copilăroasă şi tul- bure, pretenţioasă şi decolorată, care nu ştie ce vrea şi ce-i cu ea. Nereu- şind să-şi creeze o personalitate prin viaţa fără semnificaţie pe care o duce, încearcă să se regăsească în pictură, pentru care îşi descoperă calităţi reale. Se pare că a reuşit pentru mo- ment. In artă îşi găseşte un refugiu, în care adorm simţurile ce-o robesc. Dar numai temporar, căci omenescul din ea e mai tare. Cu cât încearcă să-l oprime, cu atât acesta o va tor- tura mai cumplit. Şi tdma nuvelei Adarn şi Ispita, care completează cartea pentru a avea 200 pagini, se bazează tot pe o expe- rienţă artistică. Omenescul supus experienţei artistului îi va face pe cei doi eroi, Adam şi Didona, amândoi artişti, să sufere chinurile vecine mor- ţii. Iată paitea originală pe care o aduce d-na Sandra Cotovu. Ne-am fi aşteptat din partea unei femei scriitoare să aducă ceva necu- noscut din sufletul femenin, să facă noi sondaje în adâncul lui. Dar d-na Sandra Cotovu nu numai că nu duce nici cu un centimetru mai departe firul investigaţiilor întreprinse de d-na Hortensia Papadat Bongescu şi ale altor scriitoare ci rămâne cu mult în urma lor. Facilitate, naivitate, dulcegărie, ju- decată puerilă, livresc, umplutură, iată impresiile cu care te alegi după citirea cărţii d-nei Sandra Cotovu. Artă nu înseamnă transcrierea ime- diată a vieţii, transpunerea conştiin- cioasă a faptului brut, însemnarea riguroasă a impresiilor şi emoţiilor avute. Arta cere transfigurare, ridi- carea faptului la semnificaţie adâncă şi eternă. Nu putem spune totuşi că romanul d-nei SandraTotovu e lipsit de acel farmec cunoscut al literaturii feme- nine. Autoarea posedă un fin spirit de observaţie şi posibilităţi noi de expresie. Dacă şi-ar face un riguros examen al calităţilor şi defectelor sale, acordând cât mai puţine con- cesii editorului, publicului şi sieşi, ea ar putea deveni o bună scriitoare, alături de d-nele: Hortensia Papadat Bengescu, Lucia Manta, Ioana Postel- nicu, Anişoara Odeanu şi celelalte principese ale scrisului femenin. Qeorge Putneanu REVISTE Claviaturi Claviaturi este titlul unei reviste frumos prezentate, cu subtitlul acesta simplu şi sugestiv: Caete de poezie. Nu ştiu dacă un alt număr, următor acestuia, a mai apărut. Se pare că motive de ordin material ar fi îm- piedecat această manifestare, care avea pretenţia de a ne oferi puţin din apa binecuvântată a poeziei pure. D-l Gherghinescu-Vania şi-a pro- pus să strângă în aceste pagini, an- tologic, poezii ale unui număr destul de mare de poeţi tineri, fiecare pre- zent aci în câte o singură poezie. Intenţia d-sale fusese lăudabilă: aceea de a strânge aci versurile celor tineri «aceia în care abia au îmbobocit ră- surile ». Iar mai departe, nu ştim de ce, d. Gherghinescu-Vania dă sfa- turi utile poeţilor... îndrăgostiţi. Nu ne rămâne deci decât să subscriem la acestea. Ciudat însă că, dintre toate poemele prezentate aci în acest caet de poezie, sunt puţine, foarte puţine poezii de dragoste. Dimpotrivă ma- joritatea lor sunt de o cu totul altă esenţă. Nu aţi observat cum, poate, 16' -28 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sub influenţa acestui mare mag care este Lucian Blaga (poetul!) tânăra noastră poezie se îndreaptă cu paşi semeţi spre esenţele încete ale meta- fizicei? Le-am da şi noi acestor poeţi ai eterului pur un sfat analog cu acel al d-lui Gherghinescu-Vania: acela de a aştepta, de a sublima experienţa metafizică şi mai cu seamă de a citi mult. Aşa ca atunci când fac metafi- zică să nu fie poeţi şi când fac poezie să nu fie numai metafizicieni. Dar ni-e teamă că sfatul va fi urmat pe dos. Şi cine ştie dacă nu-i mai bine aşa. Numele întâlnite nu sunt toate noui. Un Horia Bottea, un V. Copilu- Cheatră, Ştefan Aug. Doinaş, B. Frunte, Al. Husar Ion Oana, Seba- 8tian Popovici, Gh. Sava şi alţii ne sunt mai de mult cunoscuţi. Dar de aci, şi numai cu o singură poezie e greu să formulezi o judecată critică. , Totuşi alegerea, în contextul ei total, e fericit realizată. Caetul se deschide însă cu acea uluitor de frumoasă poezie a lui Lu- cian Blaga: «Cânele din Pompei» în care metafizica şi poezia îşi dau mâna. De aceea poeţii să fie atenţi: e dure- ros şi trist să desfaci aceste mâini dar e şi mai dureros să nu le poţi niciodată împreuna... Petru P. Ionescu LITERATURA GENERALĂ CĂRŢI Dan Petraşincu : «Edgar Poe, Iluminatul», Bucureşti, « Cul- tura Românească » Mărturisim deschis că nu dela d. Dan Petraşincu, nuvelist şi roman- cier pe alocuri interesant, însă fără •pregătire ştiinţifică deosebită, am fi aşteptat întâia prezentare de an- samblu a operei lui Edgar Poe în literatura română, întreprindere în mod evident dificilă prin elevaţia spirituală, ca şi prin informaţia sigură şi directă ce presupune redac- tarea unui astfel de studiu. S’ar părea că autorul, refugiindu-se pe poziţia eseistică, enunţată liric dela început, socoteşte neadecvată şi chiar îngustă o analiză care să pună în evidenţă succesiv: gradul de aprofundare a scriitorului dis- cutat, iniţierea în materie de izvoare şi apoi, după acest prim examen, scrutarea viziunii integrale dela care se porneşte, alegerea coordonatelor, într’un cuvânt opera de «interpre- tare personală» propriu zisă. Cam acesta pare a fi fost şi gândul intim al d-lui Petraşincu atunci când afirmă în prefaţă că poate cunoaşte limba engleză, dar că în definitiv nici nu era nevoie de aşa ceva, oă a„ utilizat în special doar versiunea lui Baudelaire şi că a consultat, pentru orientarea sa generală, câteva monografii, fireşte, tot franceze. In faţa unor astfel de avertizări iniţiale, cărora nu li se pot contesta o anumită savoare, impresia critică asupra seriozităţii cercetării de faţă se formează aproape definitiv şi nu mai stărui aşa de insistent asupra acestor pagini decât din plăcerea analizei în sine, ca şi— lateral— din dorinţa de a demonstra cum nu trebuie Edgar Poe prezentat şi «in- terpretat » în publicistica noastiă. Cultura română a produs, credem, destule monografii serioase ca să poată pretinde, pe măsura comple- xităţii sale, un adevărat studiu des- pre acest poet fundamental, ori măcar un eseu, oferit însă dintr’un NOTE 229 alt climat intelectual decât acela al d-lui Petraşincu. In mod firesc Edgar Poe, ca şi oricare alt creator de altfel, care s’a exprimat într’o limba europeană, trebuia parcurs în textul original pentru a putea fi receptat just— o traducere, chiar de Baudclaiie, fiind principial o opeiă de a doua mână — şi urmărit pe toată întinderea lui. Ce valabilitate pot avea nişte obser- vaţii generalizate, sprijinite pe un material fragmentar ? Prevenind obiec- ţia, d. Petraşincu argumentează: «Nefiind o operă de informaţie exactă, ci una de interpretare per- sonală, cred că nici n’aveam nevoie să cunosc, în original şi în amănunt, absolut toată opera lui Edgar Poe. După părerea altor comentatori şi a mea (sic), cele două volume de nu- vele ale lui Baudelaire (consultate în diferite ediţii) cuprind esenţialul din opera în proză a lui Edgar Poe » (Prefaţa, p. VIII). Niciun critic, însă, judecând în absolut, nu va putea ac- cepta informaţia lacunară şi indirectă. Că sub acest raport Edgar Poe, iluminatul e o scriere inutilizabilă se demonstrează şi prin lista ope- relor poetului (pp. XXI—XXIII), incompleta (nuvele ca: The Elk, The Sphinx, The Assignaiion, The Spec- tacles, etc. lipsesc; ele n’au atras atenţia lui Baudelaire), prin incerti- tudinea biografică: «După dispariţia din casa părinţilor adoptivi, Allan Poe pretinde a fi colindat prin multe părţi ale planetei, până la Grecia şi Rusia. Pretenţiile acestea s’au do- vedit mai târziu a fi simple laude de sine...» (p. 160)—dar se ştie cu precizie că poetul n’a mistificat, — nu cităm izvoare—, precum şi piin faptul— şi mai surprinzător — că nici chiar traducerile lui Baude- laire par a nu fi fost citite integral. Se vorbeşte, după cum s’a văzut, de « două volume de nuvele ale lui Bau- delaire ». In realitate, Baudelaire a publicat trei şi anume: Histoires exlraordinaires, Paris, Michel Lâvy, 1856, Nouvelles histoires extraordi- naires, idem, 1857 şi Histoires gro- tesques et serieuses; idem, 1865, în afară de Aventures d’Arthur Gordom Pym, 1858 şi Eureka, 1864. Infor- maţii bibliografice putea găsi d. Pe- traşincu din abundenţă în: Oeuvres complites de Charles Baudelaire, âd. critique par F.-F. Gautier, continuee par Y.-G. Lc Dantec, Tome XIII: Traductions d'Edgar A. Poe, Docu- menta, Variantes, Bibliographie,Paris N. R. F., 1931, pp. 411—432. Domneşte chiar în referinţele cele mai simple, precum şi în citate, o imprecizie care, oricum ar fi moti- vată, e reprobabilă: The Thousand- and second Tale of Scheherezade e dată cu ortografia franceză: «A mia şi a doua poveste a SchEikrazadei» (p. 145); The Island of the Fays, devine: «Insula fâii » (sic), p. XXUI, 218; Four beasts in one o tradus aşa: « Patru dobitoace şi una » (p. XIII), deşi Baudelaire transpusese titlul corect: « Quatre betes en une », etc. Pretutindeni izvorul francez se între- vede indiscret. Titlurile povestirilor nu sunt nici măcar transcrise, con- secvent: A descent into the Maelstrom (recte: «Une descente dans le Mael- strom »), devine când: «O coborîre pe Maelstrom» (p. XXI), când «O descindere (sic) pe Maelstrom» (p. 159), etc. Inutil a continua procesele de de- taliu— am putea da şi exemple de greşite ti aduceri din fianţuzeşte — în«ă nici aihitectuia internă a eseului nu e scutită de lacune şi chiar de 230 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nadvertenţe. De pildă, analiza ideilor ostetioe ale lui Poe, care au atras atenţia atâtor generaţii de esteticieni, e expediată succint, despre Philosophy of fumilure nespunându-se nimic. Asociaţia cu Dostoievschi — numai parţial poate fi susţinută. Scriitorul rus e, de fapt, un mistic, în timp ce poetul america ne un halucinat, un obsedat de esenţe din afara expe- rienţei religioase. Dacă atitudinea lor faţă de poziţia geniului în raport cu vulgul e comună, a-i apropia sub motiv că amândoi au fost preocupaţi de tema dedublării (pp. 74—76) e exagerat, deoarece am putea cita o serie întreagă de scriitori romantici la care motivul poate fi urmărit (Hoffmann: Der Elixier des Teufels, Gautier: Le chevalier douhle, etc.), ceea ce nu mai poate constitui o punte limitată la două personalităţi. La fel, apropierea faptului că, în prefeţe, la respectivii autori, menta- litatea comună e avertizată (p. 85) e neconvingătoare. Raportarea: Dante-Poe — unde po- vestirile, poeziile şi poemul Eureka ar corespunde Infernului, Purgato- riului, Infernului — ţine mai mult de imagine, iar caracterizarea de «si- stem » (p. 278) aplicată poemului acesta Eureka a întâmpinat opoziţia tuturor comentatorilor, observându-se cu dreptate că nimic sistematic nu se exprima aici. Am fi dorit, în afară de informaţii conţi olate, o mai atentă încadrare a metafizicii lui Poe în curentul filo- sofici idealiste, despre reprezentanţii căruia sunt destule referinţe în nu- vele, precum şi a temelor sale, în literatura romantica a vremii. Mo- tive ca: dedublarea, castelul gotic, fantomaticul, automatul, etc. sunt, do fapt, un bun comun al tuturor povestirilor fantastice şi d. Petra- şincu ar fi putut face în această direcţie asociaţii mai substanţiale ca cele de până acum. Dar se va pretinde că totul, în fond, nu este, după cum s’a afirmat, decât o « operă de interpretate per- sonală » (p. VIII), în care autoiul a procedat conform viziunii salo. To- tuşi, o idee centrală riguros urmărită şi subliniată cu insistenţă nu se face de loc perceptibilă. Evident că Edgar Poe era un « obsedat metafizic » (p. XI), un fantastic, sau cum se pre- feră: un «realist al esenţelor reali- tăţii » (p. 48), însă întrunesc aceste caracterizări în mod riguros atributul de «personale » ? Sunt chiar aşa de originale asemenea opinii, sau altele care se referă la condiţia fantasti- cului: «Fantasticul poate lua fiinţă într’o astfel de ambiţie exasperată, care e însăşi ambiţia omului nemul- ţumit de condiţia sa, în încercarea de a realiza o altă condiţie » (p. 153), ceea ce, în fond, e un truism? Cu siguranţă, nu. Opera d-lui Petraşincu, sforţân- du-se de a depăşi domeniul vulga- rizării— în care totuşi se menţine: vezi, între altele, paginile în care se face procesul ştiinţei» (p. 130 sq.) — nesprijinindu-se pe o documentare serioasă şi nefiind gândită în termenii criticii literare de bună calitate, cade în planul producţiei de amatori. Dar să dăm şi alte exemple, care vor dovedi şi ele inconsistenţa eseului: în The System, of Doctor Tarr and Professor Felher (pp. 101—105), nu se face o teorie a geniului, ci numai una, subţire şi literal ă, a relativităţii, a dublului punct de vedere posibil. Deprecierea ciclului « poliţist » (pp. 118—119) nu poate fi împărtăşită. Facultăţile deductive fundamenta a- NOTE 231 Ia Edgar Poe, evidente şi în estetică (The philosophy of composition: «La gen&e d’un poâme») apar şi aici, exercitându-se însă numai pe un alt plan. Metempsihozei, idee destul de frecventă la acest poet, i se spune: «transmutaţie sufletească » (p. 123). Şi mai supărătoare ne apare trecerea completă cu vederea a unei alte idei specifice la Edgar Poe — alături de deducţie, reîncarnare, funebru, pre- dilecţia pentru fantastic şi iraţional, insistent profilându-se şi sentimentul damnării, ideea de predestinare, de fatalitate (cf. The Imp of Perqerse), care necesita evident un comentariu, un accent trebuind să cadă şi pe observarea abundenţei stărilor de patologie mentală şi frecvenţa cazu- rilor de obsesie (The Black Cai). Uneori, totuşi, d. Petraşincu, în- râurit sau nu, a dat pagini aproxi- mativ corecte, cum simt acelea despre ironie şi satiră la Edgar Poe, în genere juste, precum şi altele refe- ritoare Ia evaziune, abis, mare, sub- terană sau serafism. Insă ele, ca şi tot restul cărţii, sunt copleşite de o rară abundenţă verbală. Autorul, înlocuind sobrietatea în expresie, indicată în eseul critic, cu stilul liric, entuziast, a dat între- gului studiu o ţinută vaporoasă, de jurnal interior (vezi confesiunea dela p. XI), cu efecte discutabile. Dăm doar o mostră, deşi am putea extrage probe de oriunde, într’atât pasta este uniformă: «însetat de alte tărâ- muri, el se vizionează un Columb temerar, ancorând pe pământul mi- sterelor. .. » (p. 161). Edgar Poe, de sigur, cere criticii româneşti altfel de interpretări, care ; robabil nu vor întârzia prea mult a. se producă. Adrian Marino Orio Vergani: 0 zi din viaţă Acest roman din 1942 al scriitoru- lui italian prieten al poporului nostru şi admirator al frumuseţii peisagiului românesc, apărut în traducerea d-rei Mariella Coandă, în editura Gorjan, este a unsprezecea carte a romancie- rului, după: L'acqua alia golla, 1921; Soste del Copogiro, 1927; Le due madri, 1927; II cammino mile acque, 1927; Fantocci del carosello immobile, 1927; Io povero negro, 1929; Dome- nica sul mare, 1931; Levar del sole, 1933; Basso profondo, 1939 şi Recita in collegio, 1941, (roman tradus tot de d-ra Coandă şi apărut în editura « Cugetarea o sub titlul Reprezentaţie, la pension), făcând abstracţie de cele câteva cărţi în care autorul îşi descrie călătoriile sale în Africa. Suntem deci în faţa unui scriitor cu o bogată şi foarte apreoiată activitate lite- rară. In cuvântul înainte al versiunii de faţă d-ra Coandă îl defineşte pe Orio Vergani drept psiholog al adolescenţei. Şi al copilăriei, am putea adăoga noi. Şi în acest caz l-am putea apropia de mult răsfăţatul nostru Teodoreanu. Intr’adevăr Un giomo della vita, — cum sun 1 titlul original al romanului de care ne ocupăm—, este dedicat cunoaşterii sufletului unui copil de unsprezece ani, chinuit mereu de dorul mamei sale necunoscute. Până şi stilul cărţii, cu uşoare note umo- ristice, îl aminteşte pe autorul Mede- lenilor. Pino, copilul erou al romanu- lui, estei obiectul une subtile analize, care întrebuinţează toate procedeele moderne ale sondării sufletului ome- nesc. Pe Orio Vergani nu-1 interesează viaţa întreagă a unui personaj, ci numai atât cât e nevoe pentru a 23* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE analiza o stare sufletească, lucru ce-1 preocupă pe scriitor. Pentru a analiza dorul mamei necu- noscute din sufletul lui Pino, îoman- cierul ni-1 pune în faţa unei doamne foarte frumoase, a cărei atitudine dominantă din tron, cu capul aplecat puţin pe spate, reproducea poziţia mamei sale dintr’o fotografie veche, găsită de băiat într’un cufăr cu ve- chituri. Astfel, un moment Pino are iluzia că se găseşte în faţa mamei sale, moment prielnic pentru autor ca să pătrundă în sufletul său. O singură zi din viaţa copilului, irosită în călă- torie cu frumoasa doamnă Lisa, îi este suficientă romancierului, psi- holog înainte de toate, ca să-i anali- zeze starea sufletească. Realizându-şi scopul propus, se opreşte brusc, lăsând pe cititor în dilemă. Ce se întâmplă mai departe? Lisa merge spre Piero, iubitul ei, sau se întoarce la cămin, unde o aşteaptă soţul ei, Paolo, spre a se dedica copilului de şase ani? In tren, Pino i-a procurat viziunea copilului ei fără mamă. Va fi mai puternică iubirea ei pentru Piero sau va învinge dragostea maternă pentru micul Marcello? Aceasta nu-1 interesează pe autor în acest roman. Ar putea, cel mult, alcătui nucleul unui nou roman. Cu această nedume- rire se închee romanul analizat. Nu-i lipseşte deci şi o oarecare ţinută etică. Vieţile celor două personagii ale romanului se completează una pe alta, într’o ciudată atmosferă, de real şi fantastic. Pino întregeşte un moment viaţa Lisei, ţinând locul fiului ei, Marcello; iar Lisa înlocueşte pe Ma- rina, mama gândurilor micului Pino. Scrisă într’un stil sobru, energic şi realist, cu uşoare note impresio- niste, cartea se citeşte cu viu interes până la sfârşit. Alegerea fericită a acestei cărţi pentru a o transpune în limba noastră este un merit câştigat pentru d-ra Coanda, nu mai mic decât acela de a fi redat în limba româna toate ciu- dăţeniile stilului realist al lui Vergani. De altfel, d-ra Coandă este cunoscuta publicului prin cealaltă tiaducerc din Vergani, Reprezentaţie ta pension şi prin cronicile şi studiile italiene pu- blicate în diferite periodice. George Putneanu REVISTE STREINE Centenarul lui Balzac Eduardo Vazquez studiază, în N-rul 25 al săptămânalului madrilen El Espanol, o lăture mai puţin cuno- scută a operei lui Balzac, cu ocazia centenarului acestu autor al «celui mai considerabil ciclu de romane din toate timpurile ». Marea sa ambiţie—«a fi celebru, a fi iubit »— ne duce la studiul unui aspect prea puţin studiat: femeia în viaţa lui şi felul în care o reprezenta în scris. Balzac avea o idee aparte despre femei şi iubire. Galeria sa de femei cuprinde şi portrete stranii; trebue însă să recunoaştem că foarte puţini au ştiut crea eroine atât de romantice şi atrăgătoare. In mediul realismului său ă outrance, Balzae îşi rezerva cele mai bune pagini fan- tasmelor feminine visate prin deli- rantul său * a fi celebru, a fi iubit». Shakespeare, Goethe, Hugo au cântat în strofe înalta pasiune a iubirii, dar micile dureri ale acestei mari suferinţe rămăseseră necunos- cute până la Balzac. Intre tipurile feminine create de el, îndrăgostitele sunt cele mai bine interpretate. Iar ca vârstă sunt fe- NOTE 233 meile ajunse la vârsta legală a dra- gostei, la treizeci de ani. Nimeni n’a înţeles şi n’a descris mai bine a trac- ţiunea şi rafinamentele acestei vârste. Toţi romancierii car-> l-au precedat, fie clasici fie romantici, par a se fi pus de acoid în a nu alege de protagoniste decât impecabile canoane de frumu- seţe. Balzac în schimb, revoluţionează conceptul, fiind convins că în omul îndrăgostit sentimentul prevalează asupra instinctului. E evident că încântarea fizică pentru o femee îşi are limite, în timp ce înoântarea esen- ţialmente morală e infinită. Iubirile cele mai profunde şi subtile sunt acelea în care frumuseţea femeii are pentru om o valoare privată, pe care ceilalţi n’o pot evalua. O. D. Satul, purtător de valori con- stante Sub acest titlu publică Ginez Calvo în El Espanol (Nr. 25) un interesant studiu de sociologie din care extragem: « Dacă e monstruoasă negarea sau uitarea valorii om înaintea misiunii istorice a popoarelor, nu mai puţin monstruoasă o excluderea sau igno- rarea valorii sat în funcţia politică a naţiunilor. Ca şi omul, satul, element minim al oraşelor şi al naţiunilor, are funcţia unei transcendenţe fundamen- tale şi a unei semnificaţii aproape sacre. Puţini au observat că mulţimile, n reacţiunile lor urăsc pe om sau îl exaltează până la zeificare. Mulţimile nu posedă măsura adecvată pentru o analiză senină şi o valorificare justă. Mulţimea oscilează între extremele pasiunii,— iar în faţa influxului pasional analiza şi valorificarea nu sunt posibile. Dimpotrivă, mulţi au observat că oraşele, care în definitiv sunt mulţimi supuse unei aihitecturi determinate, au ca principiu faptul de a nu admite oscilaţii sau alternări. De aici s’a ajuns la a se considera oraşul ca exclusiv depozitar de cul- tură, la a se atribui oiaşului o perso- nalitate proprie. In fond, e aci un fenomen curios. Oraşele nu sunt decât o aglomeraţie de sate sau o mulţime de săteni,— în orice caz se alimentează cu săteni. Totuşi oraşul ignorează satul. Căci după cum mulţimea oscilează între extremele pasiunii, tot astfel oraşul, care e constituit din mulţimi arhi- tecturate, manifestă faţă de sat reao- ţiuni între extremele urii sau a uitării Fapt e că valoarea atribuită ora- şelor, ca şi aceea atribuită înainte maselor, e absolut falsă. E o valoare reflectată, nu o valoare reală. Putem admite oă oraşul ar fi depozitarul trăsăturilor culturale şi artistice ale popoarelor; putem admite chiar ca este unica reprezentanţă posibilă a splendoarei popoarelor. Dar nu putem admite oă, fiind depozitar sau man- datar, ar avea o personalitate de rang superior nucleelor— sat şi să- teni— care, pe lângă că îl întregeso, îi mai acordă, în delegaţie, ambele reprezentanţe i>. O. D. Durerea, sau vocea poetică Carlos Villacorta semnează, într’un număr din Arriba, un remarcabil mic eseu, pe care regretăm că nu-1 putem reda integral. La început a fost poezia, scrie Villacorta, căci Ia început a fost du- rerea păcatului originar. La extremi- tatea tulburărilor, când Dumnezeu 234 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE redeschide rănile, nu există o altă formă de expresie decât cea pur poetică. Adevărul e că în noaptea durerii numai gemetele sunt posibile. Şi omul nu-şi poate îndrcplăţi calitatea sa de victimă decât înserându-se cosmic şi armonios în sacrificiul uni- versal. Atunci e momentul când rănile sale exalează complexe poetice. Cea mai bună explicaţie a unei du- reri e sublimarea sa. Dar actuala rumoare a sângelui în Europa a dus fatal la amplificarea categoriei de poeţi profesionali. Fără discreţia inti- mităţii lirice, în faţa acestei rumori a sângelui s’au creat elocvenţe fără un suport interior, s’a creat poezie profesională. In loc de a fi cifru al universurilor tacite, astrală referinţă a rădăcinii creaţiunilor, poezia a fost diminuată la o tristă activitate quasi- administrativă. Şi e tot atât de im- pudic să fii poet profesional ca şi a fi un Don Juan profesional. Se fac versuri când se clarifică un punct într’un miracol, o faţă a lui Dumnezeu. Momentul poetic e tot atât de acut şi de excepţional ca şi momentul morţii. Numai când destinul ne identifică într’o comoţiune ce con- cordă cu unele prezenţe ale Fiinţei, e posibilă poetizarea. Dar orice poezie e creaţie. Şi crea- torul se învălue în odihna sa cea mai inhibită şi tăcută, cu cât mai grave îi sunt creaţiile sale. Dar pe bietul poet pţofesional îl întâlnim în per- petuă goană după cotidianul care să-i umple formele metrice. Ţine să fie fidel nu spiritului său ci oficiului său. Pronunţă cuvintele fără stu- poarea prezenţei misterului. Ori toc- mai în asta constă neliniştea vocii noastre poetice. O. D. Mallarme şi filosof ia chineză Raporturile doctrinei malarmeene cu estetica lui Edgar Poe, neomiţân- du-se nici filiera baudelairiană, au fost subliniate în repetate rânduri • până acum, încât problema aparte- nenţei spirituale precum şi aceea a «izvoarelor» gândirii sale păiea oare- cum elucidată. O încercare de a ră- sturna perspectiva, de a introduce în discuţie date noui, care să solicite o modificare a consensului actual, pă- rea puţin probabilă şi totuşi tentativa s’a produs, într’atât nu poate fi vorba în critică de soluţii absolut definitive şi de acceptări docile din partea ge- neraţiilor ulterioare. Evident, ultima opinie nu este totdeauna şi cea mai probabilă şi cazul de faţă ne pare a nu se prezenta altfel. Insă, cu titlul de informaţie, contribuţiile recente pot fi întotdeauna citate. Este deci vorba de un recent eseu al Ini Charles Mauron (Cahiers du Sud, 29-me annee, mai 1942, p.351— 367), care-şi propune, să dezbată rela- ţiile dintre poetica lui Mallarmâ şi metafizica taoistă: «Mallarmâ et le Tao ». Asociaţia, la prima vedere, pare de sigur suprinzătoare, stranie chiar, Mallarmă fiind considerat de noi ca o expresie pură a intelectualismului european. Scrutând însă situaţia me- tafizic şi perseverând în această di- recţie, apropierea pare posibilă, după cum se va vedea, căci gândurile a- dânci, intuiţiile profunde, marile sisteme oferă uneori turburătoare coincidenţe, spiritul uman având li- mitate posibilităţi formale. După ce observă în treacăt că « la vie superfi- cielle de Mallarmă fut pleine de « chi- noiseries», tantot admirables, tan- t6t agaşantes: gout des trop petits NOTE *35 riens, dâlicateases trop furtives et maniârăes, effacements un peu exa- gâres», paradoxalul eseist are fine- ţea de a nu căuta cu orice preţ iz- voare materiale de influenţă, totul neapărându-i decât ca o ciudată « rencontre spirituelle », « ou s’agit-il de davantage encore, d’une ressem- blance plus profonde, touchant â quelque communion, d’ailleurs pas forcement consciente î ». Oarecare ini- ţiere în materie de orientalistică avea totuşi Mallarmâ. Ne amintim, între altele, că este chiar autorul unui vo- lum postum de Cordea indiens, Paris, Carteret, 1927, editat de Dr. Bonniot, care a presupus o anii mită docu- mentare şi concentrare anterioară şi, oricum, o vagă iniţiere în spirituali- tatea asiatică, ce ar fi putut stimula apoi anumite depozite sufleteşti la- tente (cf. Jacques Scherer: «Notes sur Ies Contes indiens de Mallarmâ », Mercure de France, 1-er avril 1938, p. 102—116 şi C. Cuenot: « L’origine » des « Contes indiens » de Mallarmâ *, Idem, 15 nov. 1938, p. 117—126). Dăm numai o simplă sugestie, neştiind încă sigur dacă aceasta poate fi me- toda justă de investigaţie, sau mai degrabă simplul examen, care nu poate duce însă decât la concluzii va- labile în sine, eseul nedemonstrând în fond nimic, în afară de simple co- incidenţe spirituale. Fireşte, ele-şi pot găsi integrări metafizice. Insă ne întrebăm dacă, în cazul acesta, Mal- laime însuşi mai poate, interesa altfel decât ca simplu argument într’o dis- cuţie ce este exterioară cunoaşterii directe a poeziei sale. Interesul obser- vaţiei stă în altă parte şi adâncirea sensului propriu al poetului nu pro- gresează, apropierea făcută fiind mutată pe terenul problemelor de estetică metafizică. In măsura re- zolvării lor, fiecare caz particular de poezie se clarifică şi deci şi acel al lui Mallarmâ, însă de o explicaţie proprie lui nu va mai putea fi vorba. Ceea ce a izbit mai mult pe autorul acestui studiu este importantul rol jucat în creaţie, la Mallarmâ, de li- nişte, de inacţiune, de calmul meta- fizic desăvârşit, care, în mod uimitor, cheamă în memorie principiul unic din Tao-Te-King, acela al imobilităţii creatoare, liniştea dela care emană totul, vidul generator: « Ce principe central a la fixitâ du moteur immobile d’Aristote, il est l’âquilibre de l’agitation universelle, la paix de ses guerres, la quiâtude de ses inquiâtudes. Dans la mesure oh nous pouvons le reflechir, il nous propose l’image parfaite du non-agir. dont toute sagesse equilibrăe n’est qu’une imitation. De son silence, le verbe âmane et toute parole sensee vient y mourir i>. Plecându-se deci dela nişte principii cosmogonice, trans- poziţia în domeniul literar a acestor adevăruri va fi următoarea: poemul, ca şi întreg cosmosul, se naşte din li- nişte şi tinde spre linişte, spre repao- sul absolut, şi o pagină din Divagar tions, unde creaţia este evocată în acest sens, ilustrează surprinzător si- militudinea de concepţie a poetului cu filosofia chineză, Mallarmâ refecând intuitiv şi temperamental o străveche experienţă a gândirii umane: «Ap puyer, selon la page, au blanc, qui l’inaugure son ingenuite, â soi, oubli- euse meme du titre qui parlerait trop haut: et, quand s’aligna, dans une brisure, la moindre, dissâminăe, le hasard vaincu mot par mot, indâ- fectiblement le blanc revient, tout â l’heure gratuit, ccrtain maintenant, pour conclure que rien au-delâ et authentiquer la silence ». 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In felul acesta estetica poetului francez apare ca un document de ceea ce s’ar putea numi «logică cica- toare» concepţie de gândire pentiu care actul de creaţie constitue un dat primordial, elementar, autorul eseu- lui discutat distingând două metode de a gândi cosmosul: cea ştiinţifică (« Sa caracteristique est de n’admet- tre pas la crăation j’entends l’acte crăateur. Tout ăvănement doit pou- voir etre expliquă, c’est-ârdire răduit â des elements antărieurs ») şi con- cepţia «logicei creatoare » mistică, specifică metafizicilor tradiţionale («Elle prend l’acte crăateur comme une donnee ăl&nentaire, le surgisse- ment du nouveau, le jaillisement de la source comme allant de soi *). In această perspectivă, opera de artă are aşa dar o oiigină ex-nihilo. Ea se prezintă ca o realitate dată, extra- fenomenală, şi «ceci admis, lorsque Lao Tseu ou Mallarmă font dăriver ie monde ou le poăme du vide ou du silence, cela signifie d’abord qu’ils ont choisi entre Ies deux conceptions ». De această realitate creatorul se apropie numai atunci când utili- zează, în loc de fapte şi cuvinte, re- laţii: însă, din întreaga lor gamă, el va reţine doar raporturile stabilite în momentul absorbţiei artistului în puterea creatoare însăşi, celelalte, produse de spiritul său în stare lucidă, fiind evitate ca nesemnificative. Pu- nând în evidenţă întreg acest proces, autorul sfârşeşte prin a trage ultima consecinţă: « Que reste-t-il doncî Ce quo l’artiste sent de superieur â son intelligence, ce qu’il pressent et ne pourra jamais dire totalement. Telle est la vraie source de l’art— le si- lence le plus intime et le plus inexpli- cable du crâator. Tout le reste est ăchelonenemnt pom y atteindre». Nu este deci dificil de constatat eă o astfel de estetică se învecinează cu mistica, cu cunoaşterea nemijlo- cită, Mallarme dintr’odată căpătând o coloratură iraţională. Nu ştim dacă acest fel de argumen- tare, despre care noi am făcut câ- teva rezerve iniţiale, va avea darul să convingă, în special pe maliar- meeni. Interesându-se mai puţin de dezbaterea unei probleme de estetică transcedentă şi mai mult de situa- ţia particulară a poeziei lor preferate, ei se vor de interesa, credem, în cazul acesta, de speculaţie, preferând simpla ei contemplare, ceea ce, să recunoa- ştem, constitue o operaţie la fel de dificilă. Adrian Marino STRĂINII DESPRE NOI CĂRŢI Geografi din secolele XV—XVI de M. Popescu-Spineni Şovinismului unor vecini noi îi răspundem prin argumente istorice, concretizate în părerile cercetătorilor mai autorizaţi, pe care probabil ei le vor înţelege mai bine, căci, după cum remarcă d. prof. Brătianu, misti- cismul naţional de care este cu totul pătruns spiritul vecinului nostru «îl face insensibil la deducţiunile logice ale unui raţionament obiectiv i>. Un asemenea mănunchi de argu- mente ne prezintă d. Popescu-Spi neni în lucrarea sa Geografi din secohle XV şi XVI, din care reiese că, înoă dela începuturile înjghebării geogra- fiei ca ştiinţă şi cel dintâi con- tact, direct sau indirect, al celor mai competenţi oameni ai vremii, cu pământul şi poporul românesc, ava- lanşa de argumente pentru dreptatea NOTE 237 noastră spulberă din temelii fantoma- ticele construcţii alo fanatismului maghiar. începând cu cei dintâi umanişti, Aoneas Sylvius Piccolomini,‘Sebastian Minister şi Ioachim Vadianus, au- torul continuă să se ocupe de geografii italieni dela sfârşitul secolului al XVI-leaîntre care Ruscelli, Alexandro Guagnini, Antonio Posserrino. Ur- mează apoi părerile geografilor şi istoiicilor din bazinul Dunării, unde se citează în prima linie Bonfinius, un mare istoric al Ungurilor, italian de origine, Honteius, Reichersdorff şi Nicolae Românul (Olahus). Dintre geografii francezi sunt consultaţi Thovet, A. Du Pinet, Heyus etc. Lucrarea se închee cu comentarea operei lui Giovani Magini, autorul cel mai bine informat asupra ţărilor noastre. In expunerea celor douăzeci şi şase de geografi d. Popescu-Spineni începe printr’o scurtă biografie a fiecăruia, urmează apoi o succintă dare de seamă asupra operei, insistându-se asupra fragmentelor referitoare la ţara noastra, pe care autorul ni le ci- tează nu numai în traducere, ci. pen- tru o mai bună documentare, trans- crie chiar textul original, iar ca în- oheere urmeaza de fiecare dată un scurt comentar cu interpretări ale acestor fragmente. Ceea ce lipseşte lucrării d-lui Spi- neni, este un capitol al concluziilor. Deşi elj se desprind limpede din text, credem totuşi că orice cititor s’ar fi aşteptat la o închegare sin- tetică, la o formulare pregnantă a lor. Căci oricât de numeroase ar fi erorile de informaţie, confuziunile sau omi- siunile autorilor străini inerente ori- oărui început— şi pe care autorul român, graţie metodei sale critice, le corectează şi le completează, — este impresionant să vezi cum ştiinţa, prin reprezentanţii ei atât de nume- roşi şi diferiţi ca naţionalitate, dă parcă un asalt la porţile adevărului pentru a cădea de acord asupra a trei ch°stiuni capitale pentru poporul româneso şi drepturile Iui: Originea latină, continuitatea în nordul Du- nării cu aşezarea ulterioară a Ungu- rilor, Saşilor şi Secuilor în masa românească şi întinderea pământului românesc ale cărui hotare coincid de drept cu acelea ale vechii Dacii. «Valachi genus Italicum sunt» exclamă foarte convins Piccolomini. Vadianus vorbeşte de altă parte despre o delegaţie «foarte împodo- bită de Valahi, în care străluceşte dispoziţia înăscută a virtuţii romane şi gotice ». A. Possevino recunoaşte în Valahi pe coborâtorii Italienilor: «Şi încă aceia care se numesc Valahi, locuind în aceeaşi Transilvanie, dau destule semne de a coborî, care din Italia au mers acolo, având ei limba foarte stricată de italiană sau latină; şi arată după înfăţişare că sunt cobo- rîtori din noi înşine ». Bonfinius, ma- rele istoric al lui Matei Corvin recu- noaşte în originea română a regelui Ungariei «marea virtute precum şi mărinimia, înţelepciunea şi cuiajul roman ». In fine, iată ce spune Fer- dinand, regele Ungariei, învăţatului român Nicolae Olachus: «Valahii, neamul tău, se constată că se trag din Roma, cetatea stăpânitoare a lumii...». «De aceea chiar azi se numesc ei în limba lor Români». In privinţa problemei continuităţii este de amintit Vadianus, care. com_ bătând pe Vopiscus susţinătorul teo- riei retragerii integrale a coloniştilor romani peste Donare, arată că totuşi Valahii, urmaşii colonilor sunt răs- 238 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pândiţi pe tot cuprinsul vechii Dacii. Iată şi părerile lui liîagini asupra Clujului, de care se cramponează cu toată puterea disperarea ungurească în 1940: « Oraşul, spune Magini, era vechi, cu populaţie românească peste care s’au aşezat întâi Saxonii şi mai târziu Ungurii. El adaogă, cum cu trecerea timpului, din cauza negli- jenţei administraţiei, au primit pe Unguri mai întâi ca oaspeţi, apoi ca cetăţeni şi acum, din păcate, ei au ace- leaşi drepturi şi privilegii ca Saxonii». Este interesant faptul că acest autor italian consideră venirea Ungurilor posterioară aşezării Saşilor, ceea ce după părerea d-lui Popescu-Spineni nu este neverosimil. Este apoi iarăşi foarte semnificativă părerea lui Ma- gini, exprimată încă din secolul al XVI-lea, asupra originei Secuilor — cu totul diferită de aceea a Ungurilor, adevăr pe care abia în zilele noastre l-a pus în lumină marele istoric N. Iorga. Dar un adevăr ştiinţific— e lucru ştiut—n’a putut determina Statul Maghiar să renunţe la neînte- meiatele sale pretenţii asupra regiunii secueşti. Privitor la problema întin- derii pământului românesc, nu vom mai cita nume, dat fiind că toţi au- torii sunt de acord asupra hotarelor sale fireşti, pe care Ie stabilesc între Nistru, Tisa, Dunăre şi Mare, în ciuda multiplelor îmbucătăţiri ale ţării din acea vreme, sub stăpâniri diferite. Ne vom mulţumi să cităm numai în legătură cu această chestiune excla- maţia jalnică de regrete a lui Piccolo- mini — cu atât mai semnificativă cu cât este cu totul de actualitate: « Hotarele provinciilor însăşi, de cele mai multe ori sunt mutate potrivit cu autoritatea şi puterea stăpânito- rilor, căci provincia care a fost odini- oară cea mai mare, acum a dispărut sau e foarte mică şi din contră, cea care nu exista sau era foarte mică, o vedem cea mai mare şi cea mai înfloritoare». Şi mai departe: «Cu- rajul regilor şi străduinţa popoarelor în a supune popoarele vecine, schimbă hotarele fireşti ale neamurilor şi ţărilor ». Scrisă într’un spirit de adâncă obiectivitate, lucrarea d-lui Popescu- Spineni îndeplineşte nu numai scopul patriotic de a populariza păreri prea puţin cunoscute la noi şi care vor avea desigur ca efect întărirea con- ştiinţei drepturilor noastre, recunos- cute de atâţia savanţi străini, dar ea constitue în acelaşi timp un mijloc de propagare cinstită şi dreaptă, a adevărului, istoric, nu pentru Unguri — care prin firea lor nu-1 vor admite niciodată— ci pentru cei ce vor ho tărî destinele Europei de mâine, pen tru opinia publică mondială, căreia, după cum afirmă d. prof. Mehedinţi în prefaţa lucrării, din vina noastră nu i s’au adus la cunoştinţa lucruri cunoscute încă din secolul al XV-lea. Iar consecinţa acestei neglijenţe s’a văzut îndeajuns în dureroasa ampu- tare din 1940. Elena Isacu RELAŢII ŞI COLABORĂRI INTERNAŢIONALE Un studiu despre romanul româ- nesc înir'o revistă bulgară Ultimul număr, recent apărut, al revistei Balgarska Missal (Gândirea bulgară) de sub conducerea d-lui Prof. Mihail Arnaudov— publică, sub semnătura d-lui N. Crevedia, un lung studiu asupra romanului românesc. După ce arată care sunt precursorii romanului românesc, autorul insistă NOTE asupra oper lor lui Duiliu Zamfirescu, Mihail Sadoveanu şi Li viu Rebreanu. «In a doua jumătate a secolului al XlX-lea,— scrie, între altele, au- torul— când ia fiinţă statul român modern şi când cultura română atinge în toate domeniile adevărate culmi, o nouă etapă în evoluţia romanului o constitue ciclul de 6 volume, cunos- cut sub titlul iniţial de «Viaţa la ţară » şi despre care se poate spune, că este primul roman-fluviu, în româneşte. Aceasta este o frescă a societăţii româneşti din acea epocă şi bine caracterizat rămâne tipul arendaşului Tănase Scatiu, un vred- nic urmaş al lui Dinu Păturică, din romanul înaintaşului Nicolae Fili- mon, în opoziţie cu câteva frumoase şi tot atât de izbutite caractere de boeri români, aşa zişii Comăneşteni. Prin ideologia sa junimistă-con- seivatoare, prin simetria şi idealis- mul operei, precum şi prin calitatea cuvântului, Duiliu Zamfirescu ră- mâne un clasic al prozei române. Arătând însemnătatea curentului semănătorist în literatura română din veacul al XX-lea, autorul stu- diului, printre alte caracterizări pri- vind opera lui Mihail Sadoveanu, scrie următoarele: « Scrisul său, adoptat din izvoarele curate ale folclorului şi care nu cu- noaşte decât cenzura unei mari con- ştiinţe artistice, s’a înălţat peste orice critică şi bisericuţe. Sadoveanu e un mare evocator al trecutului boeresc şi voevodal. Romanul său «Fraţii Jderi» (3 volume) sugrăveşte, în to- nul magnific al epopeilor antice, epoca gloriosului Domnitor moldo- vean Ştefan cel Mare. El este şi un puternic înfăţişetor al prezentului, al vieţii şi oamenilor dela câmp şi din oraşe, al târgurilor moldoveneşti 2 39 mai ales. Ţăranii săi sunt naturi gre- oaie, aspre, dar ei sunt şi blajini, cumpătaţi, generoşi. Când recheamă trecutul, Sadoveanu e un liric şi un idealizant, ca şi celălalt moldovean, Mihail Eminescu, cel mai mare poet al Românilor. Duioşia este una din- tre cele mai profunde coarde ale po- vestitorului, în a cărui operă natura cântă prin toate frunzele, apele, vânturile şi graiurile sale tainice. Ca şi Eminescu, Mihail Sadoveanu mâ- nuieşte limba românească autentică, neîntrecută. Un stil magic, liturgic, de un farmec fără pereche. E un Omer al Moldovei, al acestei provincii româneşti dintre Carpaţi şi Nistru. Transilvania, pe lângă aţâţi eroi martiri ai libertăţii naţionale şi pe lângă aţâţi cărturari, dăduse, în veacul trecut, pe marele poet George Coşbuc şi câţiva prozatori, între care bunul nuvelist şi romancier Ion Sla- vici. împrejurarea că Ardealul a dat, în preajma războiului trecut, un alt poet glorios, pe Octavian Goga, — luptător pentru desrobire şi fost Prim Ministru al Ţării— nu umbreşte de loc figurile a doi prozatori: Ion Agârbiceanu şi Liviu Rebreanu, aceasta din urmă adevărată culme a romanului românesc. Analizând operele mai importante ale lui Liviu Rebreanu, d. N. Cre- vedia arată cum romanul «Ion» marchează o adevărată dată istorică în evoluţia romanului românesc, care se maturizează acum, devine obiectiv, epică pură. In drama lui Ion, care rezumă atâtea clocote şi violenţe, critica română a văzut tipul ţăra- nului român în general, ţăranul dor- nic de pământul care-1 hrăneşte, care-i dă un sens moral existenţei; pentru care, ca ţăranii din toate ţă- rile, a făcut şi revoluţie şi pentru apă- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 240 rarea căruia luptă şi acum, ca pe timpul năvălirilor. Rasă tânără, ageră caută, în acelaş timp, cu toată setea, iubirea. După încleştarea pentru ob- ţinerea pământului visat, Ion îşi caută liniştea, o izbăvire poate, în dragoste. In felul acesta, Ion este nu numai o dramă românească. Eroii acestui roman, adevărată frească a vieţii româneşti din Transilvania, cu ţaranii şi intelectualii satelor şi ai târgurilor, cu obiceiurile şi idealurile lor, sunt nişte oameni şi deci semni- ficaţia lor este cu mult mai largă. Romanul rezolvă o problematică ge- nerală, universală. « Compoziţia romanelor sale începe greoi, cenuşiu, ca o urcare pe munte; dar oamenii şi pasiunile cresc, viziu- nea se rotunjeşte, arta mare stăpâ- neşte apoi totul. Şi nu este o simplă întâmplare că pe podişul Transilva- niei, s’a născut cel mai mare roman- cier valah, acela care a cuprins în ochiul său grav aspectul acesta ro- bust şi profund al umanităţii româ- neşti ». Studiul arată apoi alte aspecte şi stiluri dominante în romanul româ- nesc contimporan. Se arată însemnă- tatea operelor unor Cezar Petrescu, Gib. Mihăescu, Ionel Teodoreanu, I. Agârbiceanu, C. Stere, Victor Papi- lian, Galaction, ş. a., până la roma- nele generaţiei tinere, care are In frunte talentele unor Mircea Eliade şi Radu Tudoran. Cu origini îndepărtate, în operele * unor Nicolae Milescu şi Dimitrie Can- temir, romanul românesc s’a format definitiv, epuizând toate genurile, până la chinuitoarele introspecţiuni proustiene şi până la revărsările epice, fluviale, din ultimul timp. Ca expresie a vieţii integrale, el redă într’un ton de vigoare, pasiune şi ra- finament analitic, frământarea tutu- ror provinciilor româneşti. Având un caracter rural încă destul de pronun- ţat— el tinde să îmbrăţişeze şi ani- maţia modernă a oraşelor. Şi în adân- cime a câştigat mult, prin operele de introspecţie ale câtorva din auto- rii citaţi. Unda emoţiei, bonomia, culoarea, frăgezimea, fantasticul şi exoticul— sunt tot atâtea aspecte care caracterizează romanul româ- nesc contimporan, care a trecut, de altfel, victorios, graniţele natale. O duzină cel puţin de scriitori şi de opere povestesc întreg echilibrul la- tin al sufletului românesc, aşa cum este el: plin de sănătate şi tinereţe, pasional, dramatic, optimist, dar şi ironic, visător şi eroic. Acest suflet, întrebător şi profund, îşi caută însă viguros conştiinţa de sine. B. INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI DIN CAUZA LIPSEI GENERALE DE HÂRTIE, REVISTA SE VEDE CU REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRASE DIN STUDIILE APĂRUTE ÎN SUMARUL SĂU. COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, DACĂ Împrejurările permit aceasta, prima corectură. In cel mult trei luni dela depunerea fiecărui MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DACĂ MANU- SCRISUL A FOST ACCCEPTAT SPRE PUBLICARE. DIN MOTIVE financiare, redacţia nu Îşi poate lua obligaţia DE A RĂSPUNDE Şl CELOR ALE CĂROR MANUSCRISE NU AU FOST ACCEPTATE. . MANUSCRISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE DUPĂ NECESITĂŢILE DE ORDIN REDACŢIONAL. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL CONSIDERÂNDU-SE OBLIGAT SĂ-ŞI PĂSTREZE COPIILE NECESARE. EDITURA FUNDAŢIEI REGALE PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Director: Prof. D. CARACOŞTEA Anunţă apariţia următoarelor volume eare se găsesc în librăriile din Capitală şi din Întreaga ţară: ARGHEZI TUDOR BĂRBULESCU N.: BENIUC M.: BLAGA LUCIAN: BLAGA LUCIAN: BRONTE E.: BYRD R. AMIRAL: CALDERON DELA BARCA CALEDONIU OVIDIU: CAMILAR EUSEBIU CAPIDAN TH.: CAPIDAN TH.: CARACOSTEA D.: CARACOSTEA D.: CARACOSTEA D.: . CARACOSTEA D.: CARAGIALE I. L.: CARTOJAN N.: CAZIMIR OTILIA CIUREZU D.: CONSTANTINESCU N. P. Ins;.: COTRUŞ ARON DAV1DESCU N.: ELIADE MIRCEA EMINESCU M.: FRANKLIN B.: GALACTION GALA: GIURESCU CONST. C.-. GIURESCU CONST. C.: GIURESCU CONST. C.: GIURGIUCA E. HELIADE RĂDULESCU I.: KIRITESCUiC. LOPE DE VEGA: LUCA ION: LUCA ION: MACEDONSKI AL. MEHEDINŢI S.: ,v MEHEDINŢI S. : MINULESCU I.: MUNTEANU B.: NOICA C.: OPRESCU GH.: OPRESCU GH.: PAPADIMA OVIDIU PAPILIAN VICTOR: PAULESCU C. N. Dr.: PETRESCU CAMIL: PILLAT ION POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. POPESCU-VOITEŞTI I. Dr. Prof. ROSETTI AL.: ROŞU N.: SADOVEANU M.: SADOVEANU M.: SADOVEANU M.: SHAKESPEARE W.: SHAKESPEARE W.: SHAKESPEARE W.: SHAKESPEARE W.: SIMIONF.SCU I.: SPIESS COL. A. von: STAMATIAD AL. T.: TEODOREANU AL. O.: TUDOR D.: ' VESPER IULIAN: .VOICULES CU V.: Versuri, ed. III adăogită Din tainele derivatelor Poezii Poezii, ediţie definitivă Trilogia cunoaşterii La răscruce de vânturi ed. II Singur, traducere din limba engleză de B. Brezeanu Viaţa este vis trad. din limba spaniolă de Al. Popescu- Telega - Vrăjitorul apelor — versuri Corduti Limbă şi cultură Macedoromânii . Creativitatea eminesciană Criticie, voi. I Critice voi. II Expresivitatea limbii române ‘ Opere, voi. VII — Corespondenţa — ediţie îngrijită de Ş. Cioculescu Istoria literaturii române vechi, voi. II A murit Luciii * Cununa soarelui — versuri Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. II Rapsodia dacă — versuri Roma — versuri Insula lui Euthanasius • Opere, voi. II, ediţie critică îngrijită de Perpessicius Autobiografic, trad. din limba engleză de Pr. Gâldâu Riţa Crăiţa - Istoria Românilor, voi. I, ediţia IV-a Istoria Românilor, voi. II, ediţia IV-a Istoria Românilor, voi. III ediţia Il-a Dincolo de pădure, versuri Opere, voi. II, ediţia îngrijită de Prof. D. Popovici Şcoala română intr’o răscruce de istorie Fata cu urciorul şi Ţărăncuţa din Getafi Rachieriţa Amnn-Ra Opere, voi. III ediţie îngrijită de prof. T. Vianu Opere complete, voi. I, partea I-a Opere complete, voi. I, partea II-a Versuri, ediţia II-a Dela metodă la cunoaşterea literară ‘ Două introduceri şi o trecere spre idealism Grafica românesed în secolul al XlX-lea Pictura românescă în secolul al XlX-lea, ediţia II-a Creatorii şi lumea lor Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire Opere, voi. I, ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu Transcendentalia împlinire — versuri Noţiuni de geologie Petrolul românesc Sarea regiunilor carpatice Istoria limbii române, voi. II, ed. II-a Destinul ideilor Neamul Şoimăreştilor . Opere, voi. III Şoimii Cum vă place? traducere din limba engleză de P. Grimm Otello, traducere Dragoş Protopopescu Regele Lear, trad. din limba engleză de Dragoş Proto- popescu Scorpia îmblânzită Ţara noatră, ediţia IlI-a cu numeroase ilustraţiuni în text Din Ardeal la Kilimandjaro, trad. din limba germnaă de Radu Cioculescu Cortegiul apxintirilor, versuri, ediţie definitivă Caiet, ediţia II-a, versuri Oltenia Română Izvoare — versuri întrezăriri — versuri MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI.IMPRIMERIA NAŢIONALĂ.-C.21.013