■‘Xî v I A<-f I. .D I ; < AKAVgSTT.A , . FU W CHEL A. G. . . V -iVHC’J^CI i. AM! .? ..'i..'.' ■A\ i • .Cl> '.'I ' I £ i I..WA!AM» .EEA'.r J(C. MOI? A WOLi- o, Airih'LP.CKM a 1 a > .oh ■ ■ ? sci <.l? .‘.I AC>L\rn xt - • o. T • < E: X Si i. , i A Ai •• <:?hho orX c'j-'nr l h ’■ ; I.amLjtr .1 ,1 ti nm>- • * ■ t- - Xc ■ . ‘ ■ II . II- ■ ■ IA ■ : A,: ■ ¹ , A' ‘ .. . M-tAiclie, piiCnul i'uțu neamului I) .prr Trnan tr^.l .. '!.i .. AL T'o; ।‘cu- i'. kₜ>) ■ ?■ >c ut->'h + - . !)■ 21 al li" <11 Ai . < i. : pic ; Kt ,..,■■*• ui' - . • Rj’Lun r< i CcLLii A ■ • ÎL: >_ n. Jui ■ <■ t-.ll.-t 1 ,:..n':;ri3 ■■ .1 • . '• 1131111 .... . ... ■ ... 0 freeca'K'LA.- 3 , ’ din interiorul provinciilor romane. Fiind incapabili de a închega un stat din impuls propriu și având toate aspectele unei vieți de primitivi, Slavii au trebuit să ia din Imperiul roman, mai precis din formele în care el se continua sau se restaura, deci din Imperiul din Constantinopol și din acel carolingian, modelul de monarhie ereditară, de origină divină, cu o Curte și cu respectivii ei demnitari și funcționari. Popoarele cele mai atrase în sfera bizantină, ca Bulgarii, au luat din Constantinopol noțiunea și cuvântul țar (titlul adoptat în Bulgaria dela Simion încoace, care scria în grecește), care în rea- litate este «Caesar». Croații, la rândul lor, prin intermediul Regatului Moraviei, au trebuit să primească dela Carolingieni concepția și cuvântul Kralj, adică rege, care în realitate este nu- mele lui Carol, deci Carol cel Mare. Acest cuvânt a pătruns din centrele slave de pe coasta adriatică și la Sârbii din interior, iar dela Slavii meridionali la Unguri, unde există kiraly, precum și la Bizantini, care prin xpâĂT]? denumeau pe principii din Bul- garia, Serbia și Ungaria. Nu se poate pierde din vedere faptul că în Bulgaria domină, încă din sec. VIII, un Paganus și un Latinus, descendenți ai acelei vânjoase seminții latine care se opunea, în Moesia, cu dârzenie dispariției; de asemenea nici împrejurarea că regele Croaților Tomislav, în actele Sinodului din Spalato, în afară de titlul de rex avea și pe acela de consul, întrebuințând deci formule rămase dela Carol cel Mare, sau probabil dela Dogii Veneției. Astăzi concepția și chiar denumirea puterii supreme întrebuințate de Romani s’au perpetuat, cu toată probabilitatea, direct la Români, în denumirea împărat, alături de domn, adică «imperator » și « dominus » cu înțelesul de șef nelimitat al țării, precum și la Albanezi, în mbret, adică tot «imperator », deci tot cu sensul de rege absolut. Alăturea de rege apar apoi clasele pri- vilegiate. Noțiunea claselor privilegiate, după cele mai minu- țioase cercetări, la Slavi, Sârbi și Bulgari, este luată de asemenea din Veneția și Ragusa, precum și din Albania angiovină, sau poate din Ungaria. La Români, ea este împrumutată dela Slavii care 490 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE erau subjugați viguroasei influențe din Italia sau poate din Po- lonia, influențată de Germania, sau din Ungaria. Cine spune Ungaria, Ungaria nobililor, spune occident, deoarece demnitarii Curții, care la un anumit moment se remarcă între anumite po- poare ale Europei sud-estice, sunt de origine occidentală, prin filieră directă ungurească. îndreptând deci cercetările în jurul / manifestației celei mai înalte ale spiritului, se adeverește că în România, înainte de a fi acționat Bizantinii cu rigida lor ordine ierarhică, a existat o Biserică rurală și patriarhală — potrivită, adecvată autonomiei satelor, condusă de preot sau «presbyter » și datorită misionarilor latini, occidentali, din sec. IV și V, — care Biserică a întărit Creștinismul pătruns odată cu cucerirea colo- niștilor (Dalmați, în mare număr, încreștinați în primul secol), care s’a continuat până la începutul sec. XIX. O Biserică latină și rurală se întâlnește, sau e necesar să o presupunem existentă, și la Slavi în general, nu numai la cei din vecinătatea teritoriilor dalmatine; de asemenea istoric se poate constata fără îndoială o puternică influență și penetrație catolicii în întreaga regiune danubio-balcanică. Când, mai târziu, se destramă Imperiul roman, când se micșorează autoritatea statului, Romania orien- tală organizează prin acei judices și acei boni homines — în româ- nește juzi și oameni buni — instituțiunile pentru administrația și justiția orașelor părăsite ale Imperiului și ale satelor (acestea sunt oare în întregime de origină tracă ?) adunate în județe sau iudi- caturae, asemănătoare cu acelea din Sardinia, întocmai ca și în Romania occidentală. Prin urmare, în epoca barbară n’a fost în întregime distrusă viața acelor civitates, care a reprezentat fala epocii romane, căci ea a putut dăinui mai mult sau mai puțin intens, menținându-se viguros în Dalmația, sub conducerea lui dominus episcopia, cu renume și învestit cu deplină autoritate. Deci pc organizațiile districtelor sau ale județelor, în frunte cu acei judices, care nu pot fi altceva decât vechii magistrați muni- cipali romani, s’a format România, Țara Românească, care repre- zintă, prin acest fapt, o creație splendidă nu numai a latinității Daciei, ci chiar a acelei Romanii autonome și populare din Evul Mediu, al cărei nume îl păstrează și care continua neștirbită supe- rioara civilizație a Imperiului roman. (Aproape de drept, Ro- mania orientală a fost ilustrată în fiecare aspect al său de doctrina LATINITATEA ȘI ITALIENITATEA IN EUROPA SUD-ESTIC 491 miraculoasă, de care mă folosesc și eu, a Românului N i c o 1 a e I o r g a, care a pus în lumină geneza și evoluția, precum și aspec- tele comune ale lumii dunărene și balcanice. Recent, problema a fost studiată printre alții, pentru a o delimita în spațiu și a o pre- ciza, de G. I. Brătianu). De asemenea, deoarece originea și desvoltarea limbajului omenesc nu ni le putem închipui altfel decât în strânsă legătură cu istoria civilizației, trebuie să recu- noaștem că limba latină a României orientale s’a păstrat în limba română până în sec. X sau XI, când ea nu era încă despărțită în mari grupuri dialectale, teritorial separate, având încă o pu- ternică structură unitară. Mai mult decât atât, limba română altădată era mult mai larg difuzată, deoarece toponimice nume- roase de origine românească se întâlnesc astăzi în Pannonia meri- dională, în Boemia, Moravia, Slovacia, în Ungaria meridională, precum și în Serbia, Croația și Bulgaria. Cuvinte de origină româ- nească apar în graiurile actuale din limba polonă, cehă, ungară, • sârbă, croată și (în măsură remarcabilă) în bulgară, precum și în albaneză și în neogreacă, fiind în aceste două din urmă toate de proveniență aromână. De asemenea și acei oameni buni, pentru a ilustra ceva din istoria lucrurilor alături de acea a cuvintelor, se găsesc la unii Slavi. Deoarece Românii s’au trezit icniți între Sârbi și Bulgari, lor trebuie să le recunoaștem marele merit de a fi împiedicat formarea unei mari Slavii compacte în sudul Pe- ninsulei Balcanice. Deci România din epoca Romei încoace, întocmai ca și romanica Dalmație, a reprezentat un centru de iradiație și o barieră fortificată pentru apărarea civilizației occi- dentale, latine și creștine. Acțiunea de civilizare pe care Roma a întreprins-o asupra popoarelor balcanice și asupra Românilor a fost reluată de Europa occidentală la începutul anului 1000, în special datorită Repu- blicelor noastre marinărești, atunci când Italia, între sec. XI și XIII, trăia prodigioasa ei tinerețe și, între sec. XIII și XIV, când dobândi primatul comercial și financiar al lumii. Orașele de coastă ale Italiei, care primiseră în sânul lor ele- mentele cele mai bogate, cele mai culte și mai active, fugite de furia devastatoare a barbarilor, păstrând prin această situație tradițiile de aleasă origine romană, înaintară spre Levant (fac 49» REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE aluzie mai ales la Amalfi și Veneția) încă înaintea Cruciatelor. Aceste cruciate dădură liberei inițiative italiene, reprezentată în primul loc de Veneția și Genova, posibilitatea de a crește în vigoare, prin « ofensiva economică », prin debușeuri, prin stațiuni comer- ciale și prin colonii, în teritoriile Bizantinilor și ale Musulma- nilor. Veneția, aproape smulsă de continentul Italiei, nu apare «atât un oraș italian, cât mai curând capitala italiană a unui enorm imperiu colonial din orient» pe care ea și-l construise cu o eroică tenacitate, după ce transformase în golf venețian Marea Adriatică (prin stăpânirea Istriei, Dalmației nordice și a punc- telor strategice ale Albaniei, refăcând prin urmare unitatea romană de pe ambele maluri), și care imperiu, după Cruciada din anii 1202—1204, cuprindea a patra parte și jumătate din Imperiul bizantin și un mare număr de stabilimente din interiorul Levan- tului. Fiind întărit apoi în funcția de Patriarh al Constantino- polului un supus venețian, Biserica întreagă din așa numitul Imperiu latin, devenit colonie a occidentului, era pusă în directa dependință a cetății San Marco. Genova, falnica antagonistă a Veneției, se ridică spre culmea puterii mercantile și coloniale în ultimii ani ai sec. XIII, care văzuseră Superba fondând colonia Pera, controlând Bosforul și extinzându-se în Marea Neagră, unde a avut timp de două secole monopolul maritim și comer- cial, precum și în Marea Caspică, în timp ce Veneția continua să se bucure de o poziție preponderantă în insule. Chiar de pe malurile orientale ale Adriaticei, Italia va continua să însufle- țească Levantul: din Dalmația, în primul rând din Ragusa, desti- nată oficiului de mijlocitoare comercială și culturală între occi- dentul latin și țările dunărene-balcanice, și din Albania venețiană și angievină. La această întinsă mișcare de expansiune italiană spre bazinul oriental al Mediteranei, folosindu-mă de cuvintele lui Caffaro, pot spune că acțiunea a fost condusă pro Jionore patriae, more solito Romanorum, neputând să-i lipsească, și nu i-a lipsit, participarea inimoasă a Casei de Savoia, în primul rând prin Contele Verdi. De sigur că rolul Italiei, crescut ulte- rior în sec. XIV, n’a încetat prin căderea Constantinopolului în mâna Turcilor, care (în baza unui disciplinat și modern orga- nism militar) loviseră mai mult decât au reușit să covârșească Grecii și Slavii, puternicele organizații latine anterioare, deoarece, LATINITATEA Șt ITALIENTTATEA IN EL’ROPA sud-estică 493 în fața Imperiului otoman, Veneția și Genova și, împreună cu Veneția și litoralul dalmatin, reacționară intens, ținând viu spi- ritul occidentului în insule, asupra cărora a stăpânit Serenissima mult timp (în Creta ea a rămas stăpână dela 1204 până la 1667) și reușind să împiedice, atât în insule cât și pe continent, prin desfășurarea unei activități comerciale, și unei stimulări a gân- dirii și a artei, ca Balcania să ia aspectul unei complete înfățișări asiatice. In Creta, Veneția a transmis formă și materie italiană literaturii și îmbelșugate elemente de limbă venețiene, ajung ân- du-se chiar la împrumutarea endecasilabului nostru rimat, la a se scrie grecește cu litere latine și Ia întrebuințarea în teatru, a unui limbaj puternic amestecat cu cuvinte venețiene. In ceea ce privește comerțul, moștenirea Veneției va trece mai târziu asupra orașului Trieste, fără ca să pierdem din vedere, în secolele XVIII și XIX, comerțul levantin al orașelor Genova, Livorno și Napoli, precum și ale orașelor marinărești din Puglia. Drepturile italie- nești asupra regiunilor Mediteranei orientale au fost revendicate de Regatul Sardiniei în războiul Crimeei. Ideea independenței naționale și a libertății politice, care agită Peninsula noastră în epoca Risorgimentului și care îndemna la răscoală populațiile balcanice, fu, după o lungă inerție și aproape părăsire, ultima dâră de lumină pe care Italia a revărsat-o binefăcător asupra vieții politice din învecinatele teritorii orientale. In lumea bizantină, Europa romanică acționează cu energie, puternic animătoare în timpul dinastiei Comnen, care reprezintă o nouă dar și ultimă epocă de splendoare în istoria Imperiului din orient. După cum au pus încet, încet în lumină istoricii cei mai de frunte, dela elegantul și documentatul Charles Diehl încoace, contactul cu Latinii, deci cu reprezentanții «inițiativei și creației populare », schimbă moda și obiceiurile dela Curte și acele ale aristocrației din Constantinopol, interpreta «tradiției și autori- tății »transmite prozei și poeziei spirit și forme din epica și romanul de aventură din occident, deschizând astfel drumul acelor con- cepții ale societății feudale și cavalerești, din care urmează să se inspire Manuel Comnen în viața sa de aproape desăvârșit palatin, trezește gustul pentru poezia și limba poporului, corectând și reînviind incolora imobilitate a culturii grecești tradiționale. In aceleași timp, paralel, și mai ales după modelul orașelor și colo- 494 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE niilor occidentale ale Italienilor, se promovează și se urmărește, sub Paleologi, desvoltarea unei organizații noi și autonomă a vieții urbane a Imperiului. Când apoi, în 1204, prin partitio Ro- maniae, apune civilizația Romei noi a Bosforului, superioară până în această vreme civilizației occidentale printr’un fastuos rafina- ment intelectual și prin obiceiuri, penetrația europeană, de fac- tură italiană, nu numai venețiană și genoveză, se aprofundează și se amplifică, fiind în continuu progres până la sfârșitul sec. XV, Bizanțul fiind tot mai mult substituit, în raporturile lui cu popoarele balcanice și cu Românii, de această penetrație europeană. In schimb Veneției îi revine misiunea, odată proprie Constantino- polului, de a păstra și apăra moștenirea spirituală a occidentului, care misiune, în nord de Balcani, a fost îndeplinită de România. Pentru țările slave e de ajuns să menționăm acum că trecutul Croației formează în realitate un capitol din istoria dalmată. In ceea ce privește Serbia, pe lângă raporturile politice și religioase cu Pontificii și căsătoriile dintre familiile ei regale cu acelea ale Dogilor, precum și pe lângă relațiile lor comerciale cu Italia prin intermediul Veneției și a Ragusei, trebuie să accentuăm că arhi- tectura bisericilor sârbești, din sec. XII până în jumătatea sec. XV, demonstrează strânse legături cu occidentul. Aici se acordă importanță deosebită armelor și stofelor de origină venețiană, care apar așa de des în cântecele populare sârbești. Ion Cvijic a descoperit chiar la Karlovo case și magazine de tip italian. In schimb, din pricina religiei ortodoxe și a stăpânirii Semilunei, Bulgaria rămâne mult timp în'afară de viața occidentală, lipsită fiind de legăturile determinate de Biserica Romei și de Repu- blicele marinărești. Izolarea geografică, ortodoxismul grec și slavismul vor împie- dica și pe Români să continue intim evoluția civilizației latine occidentale. (In complexa istorie a legăturilor care unesc și înfră- țesc pe Români și Italieni trebuie să se amintească cel puțin nu- mele lui R a m i r o O r t i z). Dar în sec. XVII, și mai ales în sec. XVIII, România, în căutarea Italiei prin firesca înclinație valorificată prin întrebuințarea constantă a limbii latine, se încăl- zește, prin cultura italiană din Polonia, ale cărei institute au fost frecventate de primii istorici români Grigore Ureche și C o s t i n, la flacăra Renașterii noastre. Apoi, datorită urcării pe LATINITATEA ȘI ITALIENITATEA IN EUROPA SUD-ESTICĂ 495 tronul Moldovei și al Munteniei a Grecilor din Fanar, care stu- diaseră la Padova, Pavia și Pisa, se bucură larg de limba neo- greacă plină de cuvinte italiene și înălțată la rangul de limbă ofi- cială și de cultură, și de scriitorii italieni traduși în limba neo- greacă și din aceasta în limba română, precum și de autorii greci italienizați. In această epocă, prin influența din Franța, Viena și Transilvania, Românii se apropie, din punct de vedere intelec- tual, de Italia. Italia poate să influențeze mai direct asupra Ro- mâniei în sec. XVII (de fapt încă mai de înainte influențase și va influența încă o parte din sec. XVIII), prin intermediul Ve- neției, a cărei artă a fost reprodusă în arhitectura bisericilor și a mănăstirilor românești lucrate de Dalmatini, pe lângă Sârbi, desvoltându-se în special într’o splendidă fuziune de stil baroc si bizantin, stil asa numit brâncovenesc. Chiar arta venetiană tipografică, cu caractere chirilice, a fost importată la Români de un călugăr sârb, de Macarie. Alături de Veneția, ocupă primele locuri Republica Genovei, Biserica din Roma și Ragusa. Geno- vezii, cărora tratatul lui Nimfeu le acordase dreptul absolut de acces la Marea Neagră, posedau înfloritoare debușeuri pe litoralul românesc, la Vicina, dispărută mai târziu, la Licostomo, Chilia de astăzi, și la Maurocastro, Cetatea Albă de astăzi — și, stăpâniți de o râvnă neastâmpărată pentru noi debușeuri comerciale, ei urcară de pe litoral pe cursul Dunării. Chiar Licostomo și Mau- rocastro, afirmă un pătrunzător economist al nostru, au ajutat desvoltarea în forme concrete a individualității naționale și lingvi- stice a Principatelor Moldovei și Munteniei, deoarece, punându-le în contact cu lumea italiană, lor li s’a oferit posibilitatea unei structuri economice adevărate, care le-a permis să se fortifice, să se unească și să se organizeze în. lupta contra Turcilor. In general, în sec. XIV, se recunoaște intensificarea ritmului întregii vieți românești sub un impuls neolatin care acționa puternic, ca și în cazul Angiovinilor din Ungaria, tot din Veneția, Genova și Ragusa, aceasta din urmă foarte activă dealungul Dunării, deținând, pe la sfârșitul sec. XVI, comerțul celor două Principate. La rândul lor, Pontificii romani au înțeles apoi să reunească Bisericile cato- lică și ortodoxă și când, către 1700, Românii ortodocși din Tran- silvania aderară la catolicism, păstrându-și ritul lor grecesc, lor Ii se oferă posibilitatea să studieze în Colegiul de Propaganda 496 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Fide. Dela Roma, Românii au luat îndemn și informații de docu- mentare a originei latine a limbii și a poporului românesc și a continuității în Dacia lui Traian, dând astfel naștere Școlii «lati- niste » din Transilvania, difuzată în Moldova și în Muntenia și inaugurată de Samuil Mi cu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, care susțineau necesitatea înlocuirii din limba română a elementelor străine, slavone, turcești, ungurești, gre- cești, cu cuvinte si forme latine si înlocuirea cu litere latine a alfabetului chirilic, pregătind astfel, printr’o nouă conștiință și voință a națiunii, Renașterea României. Din școala latinistă s’a născut cea «italienistă »alui Ion Heliade Rădulescu și Gheorghe Asachi, care propuneau să se înlocuiască cuvintele străine din limba română cu cuvinte italiene. Din cele precedente se desprinde următoarea concluzie sigură: cine caută influența Italiei în Peninsula Balcanică și în România se află aproape totdeauna în fața Republicii San Marco (fapt valabil și pentru Ungaria) și aceea a Sfântului Gheorghe sau a orașelor dalmatine. In afară de aceasta, orașele dalmatine se pre- zentau adesea ca vehicol al italienității Veneției însăși, formând o perfectă analogie cu rolul lor de odinioară, când ele reprezentau pentru negustorii și coloniștii latini și italici, precum și pentru misionarii creștini plecați din Italia, adevărate centre de iradia- țiune și punte de trecere spre teritoriile din sud-estul european și din întreg cuprinsul Daciei. In urma acestor împrejurări e firesc, de exemplu, ca terminologia fondamentală a Creștinismului românesc să fie de origine latină, nu grecească, nici slavonă. In realitate, după împotriviri dar printr’un proces foarte rapid de asimilare, Dalmația, aprobând pașnic stăpânirea Romei, a devenit un centru dintre cele mai vii de cultură latină și de viață creștină (fapt care a fost demonstrat în mod neîndoielnic de istoricul dalmat Giuseppe Praga). Dintre toate teritoriile sud-dunărene, ea sin- gură și-a menținut propria denumire de origine ilirică, Dalmația, consacrată fiind și de Roma, și ea singură a reușit să păstreze toate numele vechi ale insulelor, alături de alte importante urme antice. In urma acestei situații rezultă acum o altă concluziune sigură: aspectul latin al Dalmației prezintă un caracter specific italian care, din prima epocă a Evului Mediu până la începutul sec. XV, s’a desvoltat, atunci când nu s’au impus specifice evoluții LATINITATEA ȘI ITALIENITATEA IN EUROPA SUD-ESTIC 497 de limbă, într’o formă lingvistică ce concordă mult mai profund (întocmai ca și limba română) cu dialectele din Italia centrală și meridională, la care se adaogă și cele trei insule (Sicilia, Sar- dinia și Corsica), decât cu limbajul, dialectele sau graiurile din oarecare altă regiune a Italiei sau a unei alte națiuni neolatine. Acest rezultat apare mai întâi într’o pagină celebră, din 1666, a lui Giovanni Lucio din Traîi; el a primit acum o luminoasă confirmare și precizare prin cercetările ulterioare a lui Matteo Bartoli care, stabilind afinitățile ce leagă limbajul dalmaților cu alte graiuri romanice ale orașelor de pe coasta Albaniei, reînvie o întreagă lume populară, o Românie specifică de pe celălalt țărm al Adriaticei, rebelă barbarilor și cu fața îndreptată spre Italia. După toate acestea, acum nu ne mai miră ultimele rezultate asupra italienității și, la un moment dat, a autohtoniei artei pre- venete a Dalmației (considerată din punct de vedere național mai curată și mai latină, nu numai față de cea lombardă, ci chiar față de asemănătoarea artă romanică a Toscanilor și a Pugliezilor), a independenței și a latinității municipiilor și Statutelor din Arbe până la Cattaro, precum și a comerțului care împrăștia pe Dal- mați dealungul mărilor Italiei centrale și meridionale. Suveranitatea Republicii San Marco în Dalmația n’a însemnat o introducere de italienitate, asemănătoare unui element străin, ci a reprezentat o aprofundare a unor raporturi naturale și secu- lare. Limbajul dalmat nu a fost cotropit în întregime de marea masă slavă, deoarece el se contopește și se transformă în dialectul venețian, putând să supraviețuiască până în sec. XIX în Veglia, deci în cea mai nordică dintre insulele Dalmației. Dialectul vene- țian și italian, arta și gândirea, religia și obiceiurile Italiei din regiunea dalmată vor găsi tot mai mult deschisă calea pentru cucerirea spirituală a Slavilor, a Românilor și a Grecilor. In timpul din urmă se adună, se cercetează și se examinează influențele, adică formele de gândire și de cultură, pe care dia- lectul venețian le-a transmis celui dalmatin și, de obicei pe cale indirectă, celor românești, precum și în limbile neogreacă, alba- neză, sârbă, croată și turcă. Limba neogreacă, la rândul ei, se dovedește remarcabil centru de transmisiune a cuvintelor ita- liene, în special venete, în albaneză, în macedo-română, în daco- română, în bulgară, precum și în turcă. Această situație se asea- 2 49^ REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE mănă cu acțiunea neolatinei din Veneția, care a influențat neola- tina din Genova, deși această influență s’a exercitat cu un rezultat mai limitat. Referitor la fiecare sferă de activitate practică și spi- rituală, putem recunoaște mai intensă mai ales pătrunderea ele- mentelor italiene în urzeala limbii neogrecești (pentru confruntare se poate menționa numai stratul italian păstrat în limba croată din Dalmația), care se recunosc în mod categoric în Insulele Ionice, mai apropiate, mai lipite de Italia și lipsite de orice stă- pânire turcească. Putere de răspândire trebuie să recunoaștem însă aceluiași dialect dalmat, care a lăsat urmele sale proprii în dialectul venețian, urme care în graiurile sârbești și croate din Dalmația nu exprimă numai termeni în legătură cu pescuitul, ci care privesc organizația Statului și a Bisericii. De altă parte astăzi este recunoscut faptul că limba italiană, în Europa sud-orientală, în sec. XVII și XVIII a avut, până la venirea altor civilizații, o forță de ascensiune, ca fiind, prin excelență limba diplomației, păstrată în această calitate până aproape în jumătatea sec. XIX, ca singurul limbaj oficial în Insulele Ionice, ospitalierul refugiu al exilaților politici din Risorgimentul nostru, precum și rolul de limbaj în genere bine cunoscut în Levant. Ca și expresiile lingvi- stice, tot astfel sunt o mărturie importantă a civilizației italiene în orientul apropiat zidurile orașelor, porțile, cetățile, castelele și bisericile, toate opera arhitecților Veneției și Genovei și din alte ținuturi ale Italiei. Trebuie să mai adăogăm faptul că ele- mentul italian, sub raport lingvistic și cultural, operant pe lito- ralul dalmat și răspândit și de restul Italiei, a contribuit la inten- sificarea unității limbilor, îndeletnicirilor și obiceiurilor din întreg sud-estul Europei, deci la popoare care între dânsele sunt profund diverse prin origine etnică și prin limba pe care o vorbesc. In aceiași ani, în care spiritele alese ale Europei nu mai erau atrase, ca altădată, aproape numai de activitatea practico-politică a Italiei marinărești și negustorești, ci erau seduși oarecum de farmecul stimulator, artistic si cultural al Italiei Renașterii si Barocului, călugări, în deosebi italieni, dalmați în special și băști- nași din Ragusa — mai târziu tot mai des chiar Croați din Dal- mația și Croația, însă educați în Institutele și Colegiile din Italia —, cu gândul de a restaura catolicismul roman pe teritoriile invadate de protestantism și de ortodoxism, aceștia redeșteptară conștiința LATINITATEA Șl 1TALIEN1TATEA IN EUROPA SUD-ESTICĂ 499 națională a Slavilor (care va reclama apoi, după exemplul și cu ajutorul Italiei, independența politică) și proclamară ideea înfră- țirii lor etnico-lingvistice, destinată să formeze bazele unei unități religioase. Pentru scopurile lor de propagandă, pentru a forma clerul și pe credincioși, pentru a sădi ideea originii comune și a misiunii slave în emulația internațională, acei călugări s’au angajat (cum a demonstrat din nou și foarte bine Arturo Cronia) la o neîntreruptă activitate filologică și de erudiție, publicând gra- matici, dicționare și istorii, care favorizară desvoltarea literaturii, sistematizarea și îmbogățirea limbilor, disciplinând în același timp spiritele cu filosofia tomistă, ridicându-le și apropiindu-le de sentimentalismul sec. XVII și de arta barocă, ce și-a sărbătorit triumful ei în multe țări ale Slavonismului și în primul loc la Praga. Benedictinul Mauro Orbini din Ragusa redacta între timp în italiană acel Regno degli Slavi, de renume și valoare singu- lară, care până astăzi se poate considera ca unica narație istorică completă a vicisitudinilor slave, și care, tradusă în rusește, îm- preună cu Annales ecclesiastici a Cardinalului Cesar Baronio, și aceasta de asemenea în formă redusă și în rusește, a fost printre izvoarele celebrei Istorija Slavenobolgarskaja a călugărului Paisi («Istoria slavo-bulgară »), care a contribuit la deșteptarea națio- nală și culturală a Bulgariei în secolele XVIII și XIX. Noile și contrariile curente de cultură care dealungul sec. XVIII se răspândeau din Europa Centrală și orientală asupra acelei sud-estice, accentuară slăbirea operei de civilizație prin care Italia, condusă și protejată de vulturii Romei, de Cruce și de steagurile dela San Marco și San Giorgio, a ridicat atât de mult popoarele danubio-balcanice. Astăzi însă Italia, printr’o reîntoarcere istorică fatală, revine pe teritoriile dalmate de unde au pornit altădată țăranii și legio- narii latini și italieni, însărcinată din nou de providențiala misiune de a face cunoscut orientului apropiat — din Dalmația, din Al- bania reintrată în hotarele sale și sub suveranitatea Regelui și împăratului victorios — o formă de viață nobil regeneratoare, religia și arta sa, gândul și limbajul său x). Roma, 21 Decemvrie 1942. ALFRED SCHIAFFINI *) Traducerea a fost făcută de Sever Pop și revăzută de Al. Schiaffini. 2* * CREATIVITATE ȘI CREAȚIE¹) După cât se pare, concepția mea critică literară începe să intereseze, ca și poziția voit izolată. Ultimele lucrări, dând un sens drumului străbătut, actualizează pe cele anterioare. La aceasta se adaogă direcția ideologică pe care cititorii au urmărit-o doi ani în « Revista Fundațiilor Regale», număr de număr. Poate este un tâlc în faptul că deși concepția s’a afirmat cu ani în urmă, deci independent de contingențele vremilor de azi, interesul pentru ea apare într’o vreme de mari frământări, când simțim că suntem și în literatură pe pragul unor prefaceri necesare. începem să ne dăm seamă că spiritul literaturii naționale va trebui să fie altceva decât cel de ieri. In lipsa unui mare creator — eventual paralel cu el — prefacerile vor veni dintr’o conștiință critică alta decât acea a foiletonismului comod care ne-a bântuit. Este nevoie de o critică de creativitate a propriei meniri, nedespărțită de integrarea europeană și de critica valorilor. De aceea tineretul care mâine va mânui condeiul lămuririi critice, având pregătirea și chemarea necesară ca să urmărească toată crea- țiunea neamului, dela chipul de a vedea lumea întrupat în cuvânt și dela patrimoniul poporan până la ultimele plăsmuiri în spirit modern, — va vedea că în paginile care încep cu acest volum, se afirmă o critică și atitudine fundamental deosebite de acelea în care s’au complăcut toți câți au ținut până astăzi un condei critic. Dar pentru destinul unei concepții noi, nimic mai primejdios decât faza ieșirii din anonimatul în care a trebuit s’o făurești: } > ’) Prefața la Critice literare, voi. I, sub tipar. ♦ CREATIVITATE ȘI CREAȚIE 501 încep răstălmăcirile. Acestea vin din două direcții. In primul rând, sunt depășiții — bătrâni sau tineri. Aceștia, încleștându-se în vechile formule, vor căuta să împuțineze atitudinea purceasă din cu totul alte imperative decât cele în care au fost crescuți. De altă parte, vor intra în arenă unii noi veniți mânați de iluzia că universul începe dela ultima indicație a minutarului. De când lumea, se perindează mereu sub alte forme atitudini de acestea. Adesea noii veniți au iluzia pentru ei vitală că propriul tic-tac este însuși pulsul universului. Situația grea a criticei la modă azi va veni și din faptul că unii reprezentanți ai ei, chiar și cei preocupați de etnicul românesc — au căutat un punct de reazim în cutare sau cutare constelație externă, când directivele criticei naționale trebuie să se întemeieze numai pe propriile noastre imperative. împrejurările acestea mă hotărăsc să adun în câteva volume lucrarea mea critică, cea mai mare parte răspândită în periodice, dar și destule pagini rămase în manuscris, pentrucă nu le sunase încă vremea. In forma nouă a volumului n’am schimbat nimic din fondul concepției, așa cum s’a afirmat la data alcătuirii. Singurele modi- ficări vin din necesitatea de a înlătura unele asperități de for- mulare; apoi, rareori sunt schimbări de termeni care vin din lumina proiectată de conștiința de azi asupra drumului străbătut. Nu începuturile explică vederile maturității, ci acestea lămu- resc sensurile începuturilor care, numai dacă-mi va fi dat să îm- plinesc întreaga clădire, își vor destănui toată semnificația. Este obiceiul ca, în fruntea primului volum, un capitol să înfățișeze sintetic spiritul lucrării în unitatea ei. Aici însă lucrul este din două motive nepotrivit. Ar trebui mai întâi să vorbesc despre criticele pe care cititorul nu le are prezente; într’al doilea rând, o astfel de înfățișare are avea aerul de « pro domo », menit să capteze pe cititor, ceea ce este în contrazicere cu întregul stil al atitudinii mele. Un lucru trebuie totuși să fie subliniat. Critica pe care o dau la iveală nu este un meșteșug de serie. Sunt unii care, alcătuindu-și odată un tipar, toarnă în el materialul la nesfârșit. In contrast cu acest fel, fiecare pagină de critică pe care o public aici repre- REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE zintă o poziție față de o esențială problemă literară, așa încât odată ce m’am lămurit asupra acesteia, nu mai revin făcând să defileze în serie înaintea cititorului felurimea adesea anecdotică a aparițiilor. De bună seamă, acest chip de a lucra nu este practic și te ține în afară de partea caleidoscopică a actualității. In schimb, există aici altă actualitate, mai presus de sgomotul zilei, pe care cititorul iubitor de altfel de critică decât cea curentă poate o va găsi aici. Mărginindu-mă la volumul de față, unitatea preocupărilor constă în a scoate la iveală în ce chip creativitatea și expresia purced din încordarea iscată de o trăire dualistă a existenței. In fiecare dintre prozatorii prezentați aici, există un îndoit plan de rezonanță care, potrivit personalității, dă timbrul propriu, expresia și semnificația plăsmuirilor. Deși nicăieri n’am amestecat în aceste preocupări de pură viață spirituală datele științelor naturii, indic metaforic unele apropieri menite să-mi lămurească mai ușor concepția. După cum în biologie formele mai complexe sunt rezultanta celor doi factori eterogeni din care cresc mereu reînnoite întrupări, iar în dome- niul fizicei existența electricității pozitive și negative dă naștere unei tensiuni, poeții își încarcă sufletul cu experiențe care, rân- duindu-se în serii și ciocnindu-se, luminează noi adâncuri umane și se cristalizează în noi valori. Pentru poeți, finalitatea tensiunii este creațiunea: ei se liberează de încordare plăsmuind. Mai lămurit poate fi urmărită dualitatea în creațiunea știin- țifică. După cum marile cuceriri ale științei apar la hotarele a două discipline, atunci când curentul de idei al uncia fructifică pe cealaltă, tot astfel excepționalele plăsmuiri literare nu vin dintro vibrație monocordă. Creativitatea scriitorilor reprezen-' tativi purcede dintr’o intensă trăire a unei duble realități. Orice atitudine implică opoziția față, de alta. La adevărații creatori, aceasta este însoțită de nevoia de a elimina tot ce este străin de rezultanta întruchipării noi. Este forma artistică a ne- voie! de unitate a sufletului omenesc. De aici se naște iluzia că te adâncești într’o structură cu totul omogenă și din care a fost eliminată orice contrazicere internă. In realitate însă, dualitatea tensiunii creatoare este pipăită în dominantele expresiei, cum se vede în fiecare creațiune cercetată în acest volum. CREATIVITATE ȘI CREAȚIE 503 Am subliniat îndeosebi acest aspect unitar al volumului de față, pentrucă aici problema genezei trebue să fie văzută prin aceea a creativității, având ca finalitate însăși opera. Străbătând atât materialul primului volum cât și pe al celor următoare, se va vedea că, după cum atunci când a fost vorba de a întemeia critica modernistă, cât și în critica de adâncire a aspectelor etnice, apoi în sinteza dintre tradiție și modernism, în sfârșit în problemele actuale, necontenit am ținut seamă de cerințele creativității. J > Conceptul acesta fiind nou, are nevoie de unele precizări. Dominanta lui este dinamismul interior stârnit de opoziția pla- nurilor de rezonanță în care vibrează felul constant de a fi al creatorilor. încordarea acestora se descarcă în imagini, în ritm, în arhitectonică, într’un cuvânt în forma definitivă printr’un proces tipic de cristalizare. După cum este o creativitate a pîăsmuitorilor, există și una a criticei. Pornind dela pură intuiție, am făurit conceptul acesta încă dela începutul activității mele critice, pentrucă fără el critica își pierde inițiativa și trebuie să se mărginească la a fi un simplu birou de înregistrare. Astfel, în considerațiile introductive la Poezia română de azi (1910), care vor apărea în volumul închinat înce- puturilor modernismului nostru, arătând necesitatea criticei de creativitate, chemată să devie «un factor activ în determinarea prefacerilor literare », scriam următorul aliniat: « Această intuiție nu este un supra-simț mistic, ceva căzut din cer, ci rezultanta cunoașterii conștiincioase a trecutului, produsul nemulțumirii de de prezent și al năzuinții către forme superioare de cultură: ea dă criticului adesea curajul de a critica la nevoie și în numele a ceea ce trebuie să fie ». O atare poziție este cu totul altceva decât critica genetică. S’ar părea că titlul acestei prefețe Creativitate ți creație, arată o poziție în care cumpăna ar închina spre dinamismul vieții de artă în detrimentul plăsmuirii. Dar atitudinea noastră nu im- plică, așa cum se răstălmăcește, că trecem pe planul al doilea problema valorii. Oricine va străbate criticile noastre va vedea că în centrul interesului rămâne constant criteriul estetic, deci primatul operei create. 504 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE A afirma contrariul, este tot atât de absurd ca și atitudinea estetizanților care nu-și dau seama că în faza actuală a culturii europene a mai susținea primatul estetic în poezie este tot una cu enponcer des portes otivertes. Lucrul fiind elementar și dela sine înțeles, chestiunea este: cum vei prinde însăși esența operii, cu ce instrument și orizont vei valorifica-o. De aici necesitatea de a pune pe primul plan și de a adânci cu mijloace proprii problemele de expresivitate românească, așa după cum am făcut în ultimele lucrări. In fruntea studiilor, am așezat pe Gala Galaction pentrucă dualitatea reprezentată prin el are un caracter care depă- șește pe scriitor. Este însăși dualitatea existenței creștine: de o parte pământul și păcatul cu toate ispitele lui, din care cu nece- sitate se naște celălalt plan de rezonanță, cerul cu imperativele lui de izbăvire. Dualitatea reprezentată prin Galaction are însemnătate nu numai pentrucă desvăluie pentru prima oară poeziei noastre ori- zontul larg religios, dar și pentrucă pe fondul nostru sud-est european, ea se diferențiază în chip fericit aducând o vibrație pe care n’o au celelalte literaturi ortodoxe înconjurătoare. Tensiunea din care a crescut opera aceasta este însăși duali- tatea clasicismului creștin, termenul de evoluție necesar al poziției păgâne față de lume. De aici mijloacele de expresie proprie scrii- torului și acea întrepătrundere uneori, acel contrast alte dăți, între real și dumnezeiesc. Și dacă s’a oprit la legendele cărora le-a dat contur modern, este tocmai pentrucă ele ofereau opoziția dintre relieful de aici si iraționalul si taina de dincolo. M’am oprit la partea de creațiune poetică a acestui scriitor și pentrucă i-a fost dat să reprezinte pentru prima oară o sinteză de viitor între tradiție și modernism. Mai târziu însă, când în dualitatea lui intră prea mult factorul raționalist, tensiunea crea- toare scade, rămân numai fragmente, și poezia scapătă ca luna mușcată de vârcolacul predicei. O dualitate cu totul deosebită este aceea a lui Brătescu- V o i n e ș t i. Scriitori mai tineri, cu un ritm mai larg, se deo- sebesc de el și, în orice caz, au rezerve, pentrucă văd în scriitorul CREATIVITATE ȘI CREAȚIE 505 nostru un sentiment minor al .existenței. Dar adeseori rezervele arată totuși unele apropieri. Creativitatea lui Brătescu-Voinești vine, ca și expresia, dintr’o tensiune proprie, în centrul căreia stă destinul valorilor omenești. Dela înduioșare până la umor și tragic, pretutindeni planul de rezonanță al unui contrast de valori. Mâine, când literatura noastră va cuceri tragicul românesc față de lume (și sunt semne că războiul din Răsărit ne desvăluie acest destin: afirmarea noastră în ciuda adversităților conjurate și în prezența necontenită a morții), creațiuni reprezentative vor afirma mereu valoarea care înfruntă destinul. Atunci sentimentul deplin al tragicului, care încearcă să se înfiripeze într’o parte din paginile de război care-mi vin la « Revista Fundațiilor Regale », va fi acasă în creațiunile românești de mâine. Reacțiunea negativă a multor tineri de astăzi față de Brătescu- Voinești vine nu atât din atitudinea față de artă, cât dintr’una față de vibrația lui. Dacă destinul valorilor le-ar fi indiferent, atunci ar gusta cristalizarea artistică. Dar pentrucă generația acestui război are nevoia unui alt fior de viață decât felul pasiv al valorilor zugrăvite de Brătescu-Voinești, de aceea reacționează. Mai târziu însă, când noul destin expresiv se va împlini și o altă aristocrație decât aceea perimată a renunțărilor contem- plative va apărea, atunci acest scriitor va fi văzut în perspectiva reală, așa cum l-am individualizat. Atenția dată scriitorului a fost un prilej de a ilustra și verifica un anumit fel de a vedea și creativitatea și creațiunea literară. In sensul acesta, am pus problema formei, adâncind expresivitatea. Este o concepție aristocratică a formei stăpânite, discretă ca și firea eroilor. Chestiunea aceasta, a poziției aristocratice față de lume, de- pășește cu mult aspectul social al lui Brătescu-Voinești. Dincolo de atâtea aparențe ale unei literaturi în timpul din urmă mercan- tilizate, pârghia literaturii noastre nu este oare problema valorii omenești ? Iar în perspectiva viitorului simțim că față de « ridi- carea noroadelor » care ne înconjoară, noi nu putem opune decât instinctul nostru de aleși. Și dacă la scriitorul acesta constanta este pasivitate, în sensul că eroii se hrănesc din dureroasa con- tempare a conștiinței despre ei, mâine, sentimentul valorii înăscut ₅o6 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE acestui neam, se va afirma puternic în literatură, cu alt orizont, făcând una cu însăși menirea noastră. Aceasta însă nu trebuie să ne împiedice a valorifica pe înce- pătorii cari s’au realizat până acum, în limitele și împrejurările date. Pentrucă deceniile 1920—1940 stau sub semnul încercărilor de a da viață romanului românesc, am ales drept ultim capitol factorii din cari a crescut primul roman modern, capodopera lui Cervantes. Și aici creativitatea stă în tensiunea a două planuri de rezonanță, cu două figuri contrastante, venind din două stra- turi sociale și din două direcții literare opuse, dar rotunjindu-se într’o nouă formă de artă și de permanentă semnificație. Nu este o întâmplare că, dela început și până astăzi, romanul nostru este în căutarea unei tensiuni românești, fie între planuri proprii de rezonanță, fie între două clase sociale, fie între două caractere sau destine contrastante. In cadrul acesta, este semni- ficativ că, Ia începutul epicei noastre moderne, Budai-De- 1 e a n u, pentru a exprima situația socială a vremii și ceva din ființa noastră, alege instinctiv modul de organizare al dramatis- mului și inventivității purcese dela Cervantes. Este dualitatea Beciherec și scutierul său, frătuțul Crăciun iobagul, prilej de a înfățișa tensiunea conflictelor sociale ale vremii și ceva din firea mărginită, practică și superstițioasă a norodului neluminat. Prin trăsăturile date aici, unitatea acestui prim volum de critici este numai parțial indicată. Rămâne ca cititorul să urmă- rească spiritul și aspectele întregului, cu mulțimea problemelor. O carte în care fiecare capitol și fiecare filă nu sunt o concluzie, nu merită să fie citită. Caracterizând dualitatea creatoare a scriitorilor prezentați în acest volum, cititorul a putut să întrevadă totodată și tensiunea din care a purces întreaga mea concepție de critică literară: crea- tivitate și creațiune. D. CARACOSTEA NECUNOSCUTE-MI SUNTEȚI ȘI PURURI Necunoscute-mi sunteți și pururi inima plină de pace pâlpâie peste adâncul ' vostru, se ’nclină goală de orice vrere și ’n graiuri simple vă spune mersul, puteri ale U futilii feWii Uflivei piatră, văzduhuri, în seve, în apele pure și ’n toată draga lumină. Curatul cuget se ’nchină vrajă vă face și semne și-aprinde jertfe drepte, ascultă vântul și vede colțul ierbii și-i pare că-i auzit. Dară cine ține ’n mâinile-I mreaja mărilor grele și cortul cerului mare-1 întinde, n’are nevoie de omenească trudă. In gându-I totul s’adună pașnic și peste voi, El, stăpânul bun priveghează și Lui Ii tremură ’n palmă suișul 5«8 vostru și-apusul Numai cu 'naltă dragoste ’ndreaptă cursul cotit și greșala voastră, El, și ’n privirea-I voi, mulțumite evul vi-1 duceți și dulce vis vi-i odihna. Noi, ca prin brume razele soarelui însă, cu ’nfrigurare fața Lui că mijește câteodată-o bănuim și atuncia lacrimă-i ochiul și plânsul ne e tăcut și sufletul umblă sublima-I BCUurmă s’adulmece, umblăLᵢbᵣₐᵣy Oᵤⱼ mâna-I iubită să o sărute, dar buza nu o cunoaște, n’ajunge. TRAIAN CHELARIU NIETZSCHE, PĂGÂNUL Et super nos !... După a noastră cunoștință, afirmația care urmează nu a fost rostită categoric până în prezent; ea va părea justificată unora, sau cel puțin legitimă în bună parte. Unora, adică celor care se vor fi apropiat cu pathosul necesar de filosofemele lui Nietzsche, sau, ca să rostim deschis gândul care ne muncește, acelora care s’au lăsat podidiți ani în șir de mereu mai dornica sete de a cu- noaște și desprinde critic sensul adevărurilor nietzscheiene. Pen- tru aceștia, oricare le-ar fi puținătatea numărului, afirmația noastră sună: Nietzsche a iubit pe Christos. Afirmația implicând o încercare de lămurire fundată pe text, rostul acestei cercetări devine pozitiv, fie că acest rost înseamnă un răspuns la întrebarea directă, fie la aceea răsturnată: fost-a Nietzsche un ateu autentic? Un păgân? Soluția acestei teme și popasurile dialectice care ne duc spre această soluție-răspuns sunt pline de tâlc lăuntric și — grandilocvent enunțat— doldora de revelații. Este vorba doar de originalul părinte al lui Zarathustra, a cărui gândire nu se oferă lesne iscodirilor obicinuite și grăbite. De bună seamă este cuprinsă aici, în cercetarea problemei noastre, o serie de alte momente interogative importante în nietz- scheianism și anume: întrebarea asupra păgânismului eleno-fil al gânditorului, acea morală a disprețului anti-creștin față de slă- bănogi, cu consecințele sale de ordin vitalist-afirmativ, apoi între- barea asupra princiilor anticreștinismului nietzscheian și în fine, aceea asupra duplicității punctelor de vedere ale lui Nietzsche, gânditor nestatornic și un soi de Janus bifrons, precum și între- barea, inițiată de Klages, a incantației proprii, mai bine spus a REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 5 la înșelăciunii de sine, Selbsttauschung, despre care vom vorbi mai departe. Enunțate astfel, enumerativ, aceste elemente interogative ar putea să pară searbede, eventual pretențioase până în mo- mentul lămuririi lor critice; după ce vom fi înfăptuit adică o stă- ruelnică sfredelire în text. Cum, altmintreli, am putea pricepe sensul dogmelor sau cel puțin al apophtegmelor nietzscheiene ? Adică al acelui text jucăuș, inegal, abil, adânc și banal, omenesc de simplu și de dificil, cântat, ritmic ? Nu într’aitfel decât citindu-1, recitindu-1, învățându-1 pe dinafară, precum ne cere undeva Nietzsche însuși. Intr’acest chip vom atinge cumva etapa unei satisfăcătoare cunoașteri a gândirii nietzscheiene, familiarizându-ne cu inconsistența concluziilor și contrastul dintre enunțările dog- matice. Cysarz, Jaspers, Klages ne-au atras atenția asupra bipo- larității afirmațiilor nietzscheiene. * ’’ Dintru început, suntem obligați a face o distincție între pă- rerea lui Nietzsche despre creștinism si aceea despre întemeietorul creștinismului. Oricât ni s’ar înfățișa de paradoxal, aflăm și acest postulat aparent ambiguu în filosofia lui Nietzsche x), anume postulatul contrastului dintre Christos și creștinism: «Reviu, povestind istoria autentică a creștinismului. Deja cu- vântul «creștinism» este un non-sens, în fond a existat doar un creștin și acela a murit pe cruce. Evanghelia a murit pe cruce. Ceea ce se chiamă din acea clipă «evanghelie » a fost exact opusul a ceea ce a trăit el: « o veste rea », o dysanghelie ». Asupra contrastului pe care îl stabilește Nietzsche între Christos și creștinism, un anumit creștinism, vom avea prilejul să mai discutăm; deocamdată să notăm o a doua distincție pe care gân- ditorul o face între creștinismul originar, istoric, și cel de astăzi, ’) In ce măsură putem să-l considerăm pe Nietzsche ca filosof și opera lui ca filosofie este o întrebare cardinală pentru studiul acestei opere. Rickert nu este de părere că putem să-l privim pe Nietzsche ca pe un filosof în sensul clasic al cuvântului (Rickert spune ca pe un mare filosof)', deoarece încă nu s’a demonstrat că el a făcut să progreseze întru câtva cunoașterea vreuneia dintre problemele «atemporale ale filosofici, care stăpânesc dela Platon încoace, gân- direa europeană». (Rickert, Die Philosophie des Lebens, 181, nota). NIETZSCHE, PĂGÂNUL Su cel de până astăzi. Distincția are Ioc în cadrul încercării sale de revizuire a valorilor, care treceau drept «supreme» până aici (Voința de putere, II) și reșede în următoarea frază: «Nu trebue confundat creștinismul ca realitate istorică cu acea obârșie singulară de care amintește numele lui: celelalte obârșii din care a crescut acesta au fost cu mult mai puternice. Este o greșală fără pereche când astfel de făpturi decadente și forme eronate care se numesc « biserica creștină», « credință creștină» și « viață creș- tină» se desemnează prin acel nume sfânt. Ce a tăgăduit Christos? Tot ceea ce azi se chiamă creștin ». Pasajul următor adâncește și mai mult ideea vieții creștine adevărate și a rolului lui lisus în conturarea acestei vieți, așa cum este concepută de apologetul voinței de putere: «lisus a pus în contrast o viață autentică, o viață întru adevăr, față de viața aceea obișnuită: nimic nu este mai străin de dânsul, decât absurditatea goală a unui « Petre înveșnicit», a unei durabi- lități veșnice personale. Ceea ce combate este prețiozitatea «per- soanei»: cum ar putea el să voiască a veșnici tocmai aceasta?». Dacă judecăm bine faptele cuprinse în filosofemele citate, personalitatea reacționară a lui Christos prezintă sau este împo- dobită de Nietzsche cu acele însușiri pe care le propovăduia și le dorea el însuși, în primul rând împotrivirea față de valorile vieții obișnuite, față de prejudecata insului, adică a « persoanei» și față de tot ceea ce, în chip fals și depărtat de doctrina origi- nară, a ajuns să fie obiect de predică a bisericii creștine. Este de căutat în viața lui Nietzsche momentul explicativ al antipatiei lui față de tehnica și de executanții practicei religioase creștine, bine înțeles catolice; de bună seamă și protestante în egală mă- sură, deoarece Nietzsche nu scapă prilejul de a invectiva figura lui Luther, în calitatea displăcută a acestuia de inhibitor al miș- cării Renașterii. Este de căutat, cu alte cuvinte, ca în toate atitu- dinile afective ale gânditorului, momentul care ar lămuri în parte ura Iui pentru slujitorii Bisericii; fără cunoașterea temeinică a biografiei nietzscheene, opera plină de simboluri și de reminis- cențe, uneori de autentice figuri-măști din seria celor pe care i-a cunoscut, de pildă un Wagner, ar fi mai greu de înțeles. Să sistematizăm deci datele de până aici ale temei propuse: lisus a fost promotorul unei vieți altcum organizate, opusă adică 512 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE celei trăită până la dânsul, și în această calitate el este considerat de Nietzsche ca un ins demn, cu care gânditorul crede a se iden- tifica și ca autenticul creator al creștinismului, pe care același gânditor îl condamnă parțial; îl condamnă în felul și din pricinile pe care le vom desprinde mai departe din bogata lui operă. De aceea, ajunși la acest punct al discuției, este utilă o analiză mai amplă a așa numitului anticreștinism nietzscheian, deoarece con- statările expuse mai înainte, noi pentru unii — postumele ne oferă material și mai curios — ar putea în mod greșit îndreptăți părerea despre un Nietzsche prieten al creștinismului. Pentru a lămuri de altă parte apophtegma: «Nietzsche a iubit pe Chri- stos », cată să revenim critic asupra întregii probleme a păgânis- mului acestui mare suferind, convinși fiind că vom avea să învă- țăm noi înșine fapte noi, adâncindu-ne totdeodată vechile noastre cunoștințe în materie. Această revenire școlărească, străduelnică, este de altfel, pentru cel informat, în nota cerințelor însăși ale filosofici pustnicului dela Sils Maria. Nietzsche acuză creștinismul — această acuzație este un bun comun — de a fi promovat morala minoră și anti-vitală a slăbă- nogilor, de a fi încurajat devierea dela pornirile naturale ale vieții și dela țelurile afirmative ale acesteia, de a fi un soi de « nu » spus vieții autentice, biosului primar. Dulcegăria pasivă, opoziția față de viată ca atare si fată de instinctualismul ei, a fost în defi- nitiv obiectul perpetuei antipatii din partea etern înfierbântatului Nietzsche. Că aceasta ar însemna echivalentul unui complex de inferioritate vitală, somatică în primul rând, faptul poate fi ade- vărat de-a-binelea; notăm aici această tentativă de explicație răstur- nată a dinamismului nietzscheian, original și plin de tâlc: Nietzsche dinamic, vitalist din deficiență organică x). Dar închizând paran- teza acestei încercări lămuritoare, să păstrăm totuși imaginea unui Nietzsche promotor al virtuozităților pozitive, aproape instinctuale ale vieții și să cităm — deși nu este necesar — aceste propozițiuni care ni se par că închid în sincera lor simplitate, întreg sensul unei Lebensphilosophie nietzscheiene: ’) Opera lui cuprinde numeroase pasaje, care ne dovedesc aceasta, în afară de mărturisirile directe asupra metehnelor lui organice. Nietsche a fost fără îndoială un om bolnav. NIETZSCHE, PĂGÂNUL 513 După milenii de rătăcire și pribegii, am avut norocul să regăsesc calea care duce la un Da și un Nu! Eu predic Nu, pentru tot ce slăbește, istovește. Eu predic Da, pentru tot ce întărește, ce răspân- dește forță, ce desăvârșește simțul forței. Iată, cuprinsă în câteva cuvinte, filosof ia integrală a confor- mismului vital, căreia i se pot aduce de bună seamă critici din punctul de vedere științific. Intru cât ne privește, grijulii de res- pectul adevărului, vom aminti că atitudinea filosofului expusă mai sus și comun-cunoscută se cere stăruelnic lămurită, iar nu afirmată monosensic — e vorba doar de Nietzsche— adică din postura fișieră a intelectualului care clădește pe o singură idee scoasă de undeva, din cuprinsul acestei opere. Este recomandația cu valoare generală pe care ne-o face d. profesor Rădulescu- Motru în articolul d-sale despre Rostul filosofiei. Nu va fi de pildă lipsit de interes să notăm că nietzscheiana atașare de viață și de « sensul pământului» prezintă curiozitățile sale, dintre care aceea că Nietzsche a îndrăgit totuși suicidul, nu va părea cea mai inedită cercetătorului familiarizat cu opera gânditorului. Măsurile obișnuite criticei filosofice, vrem să spunem a operelor de filo- sofic, nu sunt de regulă aplicabile celui care într’o bună zi a avut revelația veșnicei reîntoarceri. Să reținem dar că Nietzsche este în chip obișnuit împotriva creștinismului, din spirit vital-energetic, dacă putem spune astfel. Aceasta ca o primă cauză. Cată să ocolim creștinismul pentrucă el se apropie cu dragoste de cei slabi și umili, pentrucă el ia partea «idioților », contrazicând astfel rosturile pozitive, vijelios-pozitive ale vieții, după Nietzsche: Creștinismul a luat apărarea a tot ce e slab, josnic, nereușit; el a făcut un ideal din opoziția împotriva instinctelor de con- servare ale vieții viguroase; el a corupt rațiunea însăși a naturilor spiritual puternice, deoarece Ie-a învățat să priceapă valorile supreme ale spiritualității drept păcate, rătăciri, ispite. Nietzsche ca « Lebensphilosoph » este prin urmare un dușman al doctrinei morale creștine, poate și din pricină că el este un dușman al moralei existente, în genere: Morala e un caz special al realei imoralități; fapt care nu re- zultă însă numai din acest scurt citat, ci din tendința nietzscheiană însăși de a reforma valorile existente, de a crea «noi table ale 3 51 ; REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE valorilor » și de a fundamenta o morală inedită. De bună seamă, toate acestea au caracterul net de pure pretenții, irealizabile faptic; căci ce nu a încercat Nietzsche să răstoarne, să transforme ? Este în fond expresia constantă a unui zbucium nemărginit, expresie el însuși a eternei drame a cunoașterii. Dacă despre peisaj se spune că este natura văzută printr’un temperament, apoi filosofia nietzscheiană nu este decât viață frântă în cristalul unui tempe- rament. Iar această încercare de fundamentare a unor noi norme morale pleacă dela postulatul radicalei prefaceri a ideilor cardinale despre bine și despre rău. Nietzsche nu a ajuns vreodată să ne spună categoric ce sunt acestea, ce este binele și răul; de aceea ura și dragostea din paginile lui sunt relative. De pildă, lupta aceasta cu valorile etice deja fixată este sufi- cient de relativă, întru cât privește figura lui lisus: Nu am declarat război palidului ideal creștin cu intenția de a-l nimici... Perpetuarea idealului creștin face parte dintre lucrurile cele mai de dorit, care există... Iar, dintr’un alt punct de vedere, lupta însăși contra crești- nismului a dus, precum observă Jaspers x) la o potențare a spi- ritului în sine, spirit care a devenit un soi de « arc în tensiune » cu care se poate ținti în cele mai depărtate țeluri. lezuitismul, pentru prima oară, apoi iluminismul democratic, au însemnat cele două încercări de micșorare a tensiunii acestui arc-spirit echivalent opoziției anticreștine. lezuitismul și epoca iluministă a democrației au constituit două încercări de îmblânzire a ten- siunii anticreștine. Observația aceasta de ordin psihologic este interesantă: creștinismul s’a afirmat calm, pasiv, subteran în primele timpuri, născând o mișcare opoziționistă pe dublul plan, practic (persecuțiile) și doctrinar (curentele iezuite, antiteismul democratic, căruia noi i-am adăoga varianta stupidă a bezbojniciei bolșevice), mișcare care a iscat un impuls asupra spiritului ca atare, exceptând ateismul rusesc, sterp și degradant. Așa dar o schemă dublă creștinism-pasivitate și anticreștinism-stare acută de veghe, se poate stabili în cadrul filosofării nietzscheiene. Rolul revoluționar al aparent-pasivei mișcări creștine este de constatat *) K. Jaspers, Nietzsche. Einfilhrung, p. 131. NIETZSCHE, PĂGÂNUL 515 pe tărâm istoric; o afirmație a lui Nietzsche se valorifică și în cazul acesta: Cele mai liniștite cuvinte sunt acelea care aduc furtuna. Gân- durile care vin cu pași de porumbel, cârmuesc lumea, — cuvinte apli- cabile în întregime istoriei creștinismului. Prin urmare, o primă cauză a anticreștinismului nietzscheian rămâne caracterul milos-ocrotitor al doctrinei, morala celor slabi (și a sclavilor, în contrast cu acea HerrenmoraVp, mila este aste- niantă, distrugătoare de elan, «nihilistă», sau cum se exprimă filosoful în Antichristul, «mila este practica nihilismului». Iar această distrugere a elanului înseamnă pentru Nietzsche distru- gerea pornirilor instinctive care fundamentează viața însăși, sau cel puțin o deviere dela aceste porniri naturale caracteristice omului ca atare. Omului-om. Căci: Omul este, relativ privit, cel mai nereușit animal, cel mai bol- năvicios, cel care se depărtează în chipul cel mai periculos de in- stinctele sale (Am gefăhrlichsten Abgeirrte). Dacă vrem să redăm cu exactitate sfatul neitzscheian referitor la conducerea în viață, atunci nu vom greși afirmând că filosoful ne îndeamnă să trăim viața more ferarum. Ca animalele; atitu- dine pe care anumite observații de ordin medical-biologic, dintre cele mai recente ne-o confirmă, bunăoară cu privire la alimen- tație. De fapt ideea nu aparține exclusiv lui Neitzsche; iar unul dintre cei mai fini protagoniști (teoretici) ai acesteia, Rilke, nu va fi fost fără îndoială înrâurit de gânditorul de wagneriene nuanțe, atunci când a scris aceste particular de adânci filosofeme ale elegiei a opta duineze: Mit allen Augen sieht die Kreatur Das Offene.. . Filosofeme cruciale pentru gândirea poetică europeană, pe care noi le redăm cândva în românește, într’o interpretare ne- luată în seamă: Cu ochii largi privește Creatura Faptul fățiș. Doar ochii noștri sunt parcă întorși și îndreptați spre ei cu totul, ca niște capcane în jurul slobodei lor ieșiri. Ce e ’n afară, știm numai din privirea animalului: căci pe copilul plăpând, noi 3* REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 516 îl răsucim deja și îl silim să vadă de-a’ndoaselea făptură, ci nu faptul fățiș atât de-adânc pe figura animalului. . . Nietzsche a fost de bună seamă și dânsul un vajnic îndră- gostit al trăirii, un spirit « dionisiac », un căutător al incantațiilor pure și al satisfacțiilor subtile purcese din dragostea pentru lu- cruri, fire, cântec; ne vom feri însă de a-1 socoti pe Nietzsche drept poet, folosindu-ne de propriile sale mărturisiri asupra acestui gen de creație. Creștinismul contrazice așa dar instinctele sănătoase caracte- ristice vieții autentice, vieții legate de pământ, așa cum ne cere Nietzsche să o trăim, rămânând adică «credincioși pământului, cu puterea virtuții noastre »; și nu numai creștinismul îndușmă- nește oarecum viața, ci orice soi de credință teistă — Gott ah Widerspruch des Lebens abgeartet — spre a nu mai vorbi despre buddhism, religie abulică și« decadentă » și spre a nu mai vorbi încă despre creștinismul gen Sfântul Pavel, pentru care Nietzsche află deosebite formule invective. O a doua pricină a urii nietzscheiene față de creștinism, reșede după a noastră credință în faptul imensei dragoste a filosofului pentru clasicismul greco-roman dărâmat de creștinism și de ceea ce persistă ca iudaism în acesta. Nietzsche a rămas întreaga lui viață un îndrăgostit de valorile antichității clasice, nu numai de aceea romană, pe care pretindea a o socoti mai pe gustul său, ci cu deosebire de aceea greacă, pe care a preferat-o fără îndoială ca filolog, dar și ca psiholog dornic de material original. Este plină opera lui Nietzsche de acuzații la adresa celor mai de seamă reprezentanți ai gândirii grecești, iar capitolul despre « Ceea ce datorez celor vechi» din Amurgul Zeilor, cuprinde indicații pre- țioase asupra raportului filosofului cu clasicii; structura însăși a personalității nietzscheiene pare a purcede dela Elini, pe care i-a cercetat cu deosebire în tinerețea-i rodnică din punct de vedere filologic, fapt care îi atrăgea stima unui Ritschl. Pentru cel care voiește a prinde integral fizionomia culturală a lui Nietzsche, lectura studiilor sale filologice nu va fi fără interes, ca și aceea a indispensabilului Nachlass. Nietzsche se opune dar creștinis- mului și din pricină că acesta a iscat decăderea antichității sau a favorizat-o în bună parte: NIETZSCHE, PĂGÂNUL 517 Creștinismul ne-a irosit rodul culturii antice, după cum a irosit mai târziu cultura islamică în Spania, Iar cu un capitol mai înainte, în același Antichrist, aflăm o explicație mâi largă a datelor problemei: întreaga muncă a lumii vechi, zădărnicită; nu găsesc vreun cuvânt spre a exprima simțământul meu în fața unei asemenea mon- struozități. Având încă în vedere că munca ei era una preliminară, că tocmai se așezase cu o conștiință granitică de sine temelia unei munci de milenii, întregul sens al lumii vechi să fie zădărnicit! Pentru ce Grecii? Pentru ce Romanii? Toate circumstanțele în vederea unei culturi savante și toate metodele științifice erau pregătite, se stator- nicise tocmai marea, inegalabila artă de a citi bine — această con- diție pentru o tradiție a culturii, pentru unitatea științei; știința naturii în unire cu matematica și mecanica erau pe drumul cel mai bun, — simțul faptelor, cel din urmă și cel mai prețios din toate simțurile, își avea școlile sale, tradiția sa veche deja de secole ! Pri- cepem noi aceasta? Tot ceea ce este esențial fusese aflat spre a putea purcede la muncă... Atunci apare creștinismul și toate devin zădărnicie: o amintire doar, peste noapte! Grecii! Romanii! Noblețea instinctului, gustul, cercetarea metodică, geniul organizării, marele Da spus tuturor lucrurilor, perceptibil sub forma de Imperium Romanum, perceptibil pentru toate simțurile, stilul măreț nu numai ca artă, ci devenit realitate, adevăr, viață... Nu ne vom extinde ermeneutic asupra acestor pasaje prea lucide, prea sincere spre a mai reclama un comentar nefolositor; stăruie într’însul de o parte viziunea Clasicismului binefăcător pentru omenire, iar de alta rolul ingrat al creștinismului distru- gător de echilibru și de valori pe cale de permanentizare și de rodnică sublimare. Nietzsche este fără îndoială mai degrabă un Elen decât un cetățean al Romei clasice. O a treia pricină reșede în critica pe care Nietzsche o face practicei religioase creștine ca atare, așa dar privește Biserica și pe slujitorii acesteia. Aici Nietzsche este sensibil artificial și nu izbutește să construiască o armătură valabilă de argumente: Condamn creștinismul, ridic contra Bisericii creștine cea mai groas- nică dintre acuzații, care a sălășluit cândva în gura unui acuzator. Ea este pentru mine cea mai mare dintre corupțiile care se pot concepe... 5’8 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Invectiva de mai sus face parte din acel balast, în mod cert existent după credința noastră în opera lui Nietzsche, balast care trebue desprins grijuliu din paginile doldora de duh ale filoso- fului. Că Biserica nu merită a fi identificată unui instrument de corupție, că «singura practică a creștinismului» nu este « para- zitismul », cum se exprimă Nietzsche, sau că creștinismul nu este aceia care a suprimat cultura antică, precum nu a tăiat aripele creației Renașterii, cum socotește dânsul, acestea sunt fapte discu- tabile pe alt plan exegetic; dacă vrem pe planul extins al filosofici culturii, căreia opera nietzschciană îi procură un imens material de studiu. Creștinismul și Biserica creștină nu sunt, cum pretinde Nie- tzsche, pură « voință de minciună », nici expresii decadente și tot atât de puțin, disprețuitoare ale pornirilor instinctuale. De bună seamă acuzația nietzscheiană nu este una directă si comună; de aceea o comparație între viziunea despre creștinism a filosofului si aceea esențială a doctrinei, asa cum o intuim si o trăim noi, creștinii, este fără îndoială de prisos. Le altă parte, ideea cre- ștină, departe de a fi generatoare de astenie și nihilism, se înfră- țește în chip comod și total — așa cum a fost cazul și așa cum se întâmplă în contemporaneitate — cu ideea dinamicei și a luptei. Nu avem decât să amintim faptul cuprins în noțiunea de cruciadă. Ich verurteile... Condamn. .. este deci încă una din expre- siile tari ale gânditorului aparent anticreștin. Nu ar însemna o angajare pe panta obiectivități! dacă vom mai adăoga o pură afir- mație impresionistă: Nietzsche omul sincer este și omul pozei perfecte, un abil actor, dacă nu o mască autentică, în ciuda elo- giului fanatic pe care îl face undeva ideii de adevăr. Să ne amin- tim de aceea achiziție psihologică remarcată și discutată de Klages, achiziție nietzscheiană conform căreia omul ar fi în continuă cău- tare, ar adu’meca în chip constant «înșelăciunea de sine », « Selb- sttăuschung»x). Să fi avut Nietzsche însuși intuiția utilității vitale a măștii? Nu ne putem angaja, repetăm, pe făgașul acestor discuții descărnate, dorința noastră fiind de a capta cunoștințe pozitive, de a învăța ceva real, sau, prețios spus, acel pragma ti platonic. Nu rostul pur al vorbelor, adică o înșirate de logomahii ’) L. Klages, Die psychologischen Errungenschaften Ntetzsches, 1930- NIETZSCHE, PĂGÂNUL 519 ne interesează în cazul Nietzsche; aici, ca și cu alte prilejuri, am înțeles să căutăm pururi lucrul nou, dacă este cu putință lucrul adânc. Să învățăm așa dar, din oroare față de superficial și de jumătatea de măsură; astfel stilul, acea căutare de vorbe, mai cu seamă stilul «frumos», ni se pare de o splendidă inutilitate. * * Ci nouă ne incumbă dovada faptului că Nietzsche a îndrăgit figura lui Christos. Am arătat că filosoful face o distincție între doctrină și creatorul ei, ceea ce reșede în pasajul citat, care ar cuprinde «autentica istorie a creștinismului»; Cuvântul creștinism este deja un nonsens (ein Missverstăndniss), în fond a existat doar un creștin... Și acel creștin unic, Christos, a murit pe cruce. Și odată cu el, Evanghelia, autentica Biblie. Nu am putea afirma fără îndoială că noi, muritori ai dreptei credințe, ne-am dus pururi viața în conformitate cu cerințele sfinte ale Scripturii; în acest sens, Nie- tzsche are dreptate și nu e locul a face critica motivelor de loc și timp pe baza cărora filosoful a îndușmănit creștinismul. Nietzsche are dreptate. In rândurile următoare pasajului citat, ni se spune că numai viata dusă de Christos este autentic creștină si că acest soiu de viață poate fi realizată azi și oricând; renunțând, tăgă- duind, răsturnând valori false, adăogăm noi, reflectând asupra doritei identificări lăuntrice a lui Nietzsche-Zarathustra cu Cel Răstignit. Se poate ca Nietzsche să se socotească un creștin au- tentic, Christos însuși. Bertram, în capitolul Filoctet al încercării sale mitologizante, ne vorbește despre prezența în operă a unei creștinătăți moștenite, cu străvechi obârșii, despre existența în sângele nietzscheian a unei eingeborene altvererbte Christlichleit. De altă parte, sora filosofului scrie despre dragostea deosebită — zarte Liebe — pe care Nietzsche a păstrat-o până la sfârșitul vieții sale lucide pentru întemeietorul creștinismului Nietzsche a fost, ca om, un purist și un autentic naiv; ascetismul său con- verge în același domeniu al purității creștine. Această afecțiune pentru Christos, ca tot ceea ce a îndrăgit filosoful, se revarsă deschis, vajnic în stil; Nietzsche a fost de ') Elisabeth Forster-Nietzsche, Nietzsche der Einsame, p. 502. In sfârsit, ni se pare de mare interes constatarea lui Jaspers XT. ’ ^luifCeutn Jmversitv Library tJu . Nietzsche se socotea in concordanta cu sine insusi cu privire 520 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE o sinceritate primară, realizându-se livresc ca atare. Și pe această cale ne lămurim însușirea sa de « nefilosof» în sensul cotidian și istoric. Rickert se întreabă pe bună dreptate dacă Nietzsche poate fi numit un filosof autentic; Jaspers ne întreține asupra «filoso- fării» nietzscheiene; iar Cysarz ne lămurea într’o conferință faptul însemnat că Nietzsche nu a dus nicio afirmație filosofică până la termenii concludenți. Problema ține însă de conceptul de filosofie însăși, raportat la realitatea, om și operă, nietzscheiană; iată de bună seamă un atrăgător subiect de explorare dialectică. Poate că scepticismul în fond al gândirii nietzscheiene, manifestat printr’o atitudine radical critică ■— din care Liebert constitue nu- cleul acestei gândiri — se va fi afirmat în chip tăgăduelnic, inhi- bitoriu asupra constructivismului filosofic clasic; o reacție împo- triva alternanței reciproc distructive a concepțiilor filosofice, — o reacție conștientă, — înseamnă de bună seamă filosofarea fără sau cu ciocanul, a lui Nietzsche. De altfel cunoaștem cre- dințele nietzscheiene despre filosofie însăși. că la atitudinea sa slobodă de orice morală, pentrucă aceasta a fost și credința lui lisus: «căci a spus lisus: ce ne privește pe noi fiii Domnului, morala?». Sau într’altă parte: Dumnezeu, gândit ca o stare slobodă de morală, toată mulțimea contrastelor acumulându-se într’insul și mântuindu-se în dumnezeescul chin, legitimându-se: — Dumnezeu, drept ceea ce e dincolo... de bine și de rău. Cu tre- cerea anilor si ascuțirea tot mai stăruelnică a tăișului critic, Nie- tzsche ajunge a plana cu gândul într’o lume cârmuită de viziuni proprii și de slobozenia unor norme cu adevărat dincolo de bine și de rău; a plana cu mintea într’un loc însingurat (adjectivul e nietzscheian), echivalent, dacă nu ne înșelăm, unei pure credințe religioase, unui soiu de religii originale, cu Dumnezeul ei și cu lisus al ei și cu sfinții ei laolaltă. Acolo Nietzsche simte identitatea cu Dumnezeu și cu fiul Omului. Suntem de altfel în epoca dinaintea obnubilării definitive, epoca tocmai a Anti- christului și a curiosului Ecce homo. Acolo în lumea aceasta, pe care Nietzsche o concepe pur și simplu ca pe o lume aparte, ca pe un « supra-creștinism », filosoful regăsește integrala satis- facție. NIETZSCHE, PĂGÂNUL 521 Iată deci că, dacă Nietzsche stabilește un contrast între cre- știnismul curent și viața autentică, ideală, sau după expresia lui Klages între «viața trupului și valorile creștine ale moralității», acest contrast nu numai că nu se păstrează când e vorba de ra- portul între întemeietorul creștinismului și Nietzsche, dar el se preface într’o netă identificare: Nietzsche a fost un iubitor de Christos. El s’a identificat fătis cu Christos, asa cum i se cerea unui creștin autentic: căci Nietzsche a dus viată de creștin si a luptat prin critica lui, în bună parte, pentru creștinism. « Atot- puternicia » creștină convenea de altfel într’un mod anumit mo- ralei nietzscheiene stăpânitoare. In felul acesta, pe baza unor stăruelnice despicări în text, vom putea ajunge la concluzii mai ferme cu privire la raportul dintre Nietzsche și creștinism. Ne grăbim a repeta că aceste con- cluzii trebuesc formulate cu precauție, când este vorba de Nietzsche, om al tâlcurilor lăuntrice duble și al surprizelor. Pre- cum am arătat, trebue deosebit în opera lui Nietzsche ceea ce este supraîncărcare și circumstanță de ceea ce este organic și autentic-nietzscheian, procedeu care cuprinde reale dificultăți; revendicăm paternitatea acestei încheieri asupra metodei de cer- cetare a operei nietzscheiene, menită să elimine poate neajunsul cuprins în justa observație a lui Cysarz: « despre Nietzsche putem afirma orice ». Vom socoti așa dar drept un fapt câștigat pentru noi, acel al dragostei nietzscheiene față de Christos, desfășurată paralel cu antipatia gânditorului pentru un anumit fel de creștinism la care se gândea Nietzsche în 1883, când îi scria lui Peter Gast: Sunt unul dintre cei mai teribili dușmani ai creștinismului și am aflat un soi de atac despre care Voltaire nu avea habar. Suficient de artificiale ni se par fără îndoială aceste afirmații; dotate adică cu destulă poză și mască. Sentiment pe care îl încer- căm poate și din pricina fățișei sincerități în expresie. Doar Nietz- sche este acela care se întreabă undeva de pildă: « pentru ce sunt eu atât de deștept ? ». Nouă ni se pare că scrisul lui Nietzsche este limpede ca cristalul; citind și recitind, ajungem să cuprin- dem mult din această operă plină de duh și de fapte surprinzătoare. In acel moment descoperi însă că toată forța nemăsurată de înțelegere supranormală a faptelor este adeseori expresia unei 522 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE reale suferinți morale a omului acestuia. Intre altele, o dramă socratică a cunoașterii adevărului a fost din plin tăiată de singu- raticul dela Sils-Maria. Experiența vieții lui, a vieții lui poetice depășește cu mult limitele banausice. Acestea toate, nedumeriri și extaz, căutări și zbucium, cresc mereu în intensitate de-a-lungul vieții nietzscheiene, cristalizându-se în ritmul predicilor zarathu- strice, uneori adevărate cuvântări ale lui Sakya-Muni, arzând lăuntric sufletul pribeagului sub cerul clasic al Italiei, până într’o zi când marele suferind încearcă suprema consolare din Diti- rambul lui Dionisos: Nu vei mai înseta prea mult Inimă pârjolită, Căci guri necunoscute îmi șoptesc: •— Sosește marea înfrigurare. Ziua aceea socotim că l-a aflat pe Nietzsche creștin pe de-a’n- tregul; Nietzsche, care își învolburase permanent viața și gândul sub semnul vajnicei depășiri, creștine în fapt, a propriei condiții. Căci acea trepidantă și zarathustrică deslipire din matca omului curent, poate fi de-a-binelea identificată cu creștinească ridicare morală deasupra trăirii mirene, neștiutoare și plină de păcate, așa cum o încerca sufletul convertit al Sfântului Augustin în fața bătrânului care îi oferea suprema consolare a Scripturii: et super nos !... ... Privește mai presus de tine 1 Nietzsche, păgânul, l-a iubit pe Christos. C. SĂNDULESCU BISERICUȚA NEAMULUI VII Când preotul, în sacrele-i veșminte, El însuși un bătrân cu chip de sfânt, — Cu pielița tămâie și pământ — Pășea încet cu darurile sfinte, Rostind sacramentalele cuvinte; Mulțimea ’ntr’o tăcere de mormânt, Plecându-se ca trestia la vânt, Cădea ’n genunchi și se- ruga în minte. .. Deși oricare se ruga în sine, Din lume, de ici-colo, când și când, Se auzea vreo voce suspinând: ■— « Greșește, Doamne, omul în nevoi! » — « Intoarce-ți, Doamne, mila Ta spre mine ! » —« Apleacă-ți, Doamne, fața Ta spre noi!» * Și ’n reculegerea acelei clipe De rugăciune și credință tare — Minune ! — o cerească arătare Sub boltă începea să se ’nfiripe: Deasupra noastră licăreau aripe Și sub cupolă o lumină mare; Iar clopotul suna fără ’ncetare, Se tânguia, plângea, pornea să țipe... REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Și iată: din lumina sclipitoare A razelor, țâșnea un porumbel, Un pui de porumbel cu pene moi, Ce, fluturând svâcnea din aripioare, Că Duhul Domnului svâcnea în el — Iar harul sfânt se pogorîse ’n noi. * Când după slujbă mă trezeam afară, Cu biata mama si cu frații mei, Dulceața glasului și ochii ei Ne ’nvăluiau cu-o bunătate rară. Plutea o pace-albastră peste țară, Miros de ierburi și parfum de tei; Pe cer pluteau un stol de porumbei Și-un soare mângâios de primăvară. BCU Cluj / Central Umveiîity Library Cluj Iar lumea ce ieșea albind pe drum, Târînd cu ea al cerului parfum, Simțea în sufletu-i o desfătare... Precum trecea pe-atunci o văd și-acum: Da ! fiecare se simțea, mai mare Și fiecare se simțea mai bun. VIII In serile când preotul, la denii, Scotea din evanghelie cântări, Cu modulări de glas și cu oftări Și se ’nneca în fum de mirodenii; Mulțimea, copleșită de mustrări, Părea o ’ngrămădire de vedenii, Incremenite-acolo de milenii Sub norii fumului de lumânări. BISERICUȚA NEAMULUI 525 Și toate-acestea-mi pare c’au fost ieri, Deși-au trecut atâtea primăveri, Atâtea Paști cu soare luminos; Iar lumea ’ngenunchiată până ’n ușă S’asculte pătimirea lui Cristos, De mult e numai umbră și cenușă. * Iar Vineri seara se cânta Prohodul. Pluteau întâi domol, ca niște nori, Cântări de jale, jalnice plânsori Ce doar în bocete-și găsesc izvorul. Și Crist dormea sub maldăre de flori; Plângeau femeile, ofta norodul, Că Răutatea își dăduse rodul. — Dar corul de copii — privighetori Ce cântă când stau seara să se culce — Sbucnea în slăvi, te ridica pe sus, Când începea cu « Primăvară Dulce ». Și cântecul, al sufletelor leac, Sburând în cer, — parc’ auzeai prin veac Cum se jelește maica lui lisus. * Apoi cu sfeșnice și cu făclii Ieșea cu Sfântul Aier tot soborul Și după el cu lumânări poporul, — Femei cu lumânări și cu copii. Când ciripiți de glasuri argintii Nălța ’n văzduh din vreme ’n vreme corul; Când glasul preoților își lua sborul In ruga pentru morți și pentru vii, La nord, la răsărit, la sud și-apus, Trezind din somn toți morții din morminte... Iar lumânări, făclii, lumânărele, 5Z^ REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Păreau din depărtare-un râu de stele Ce se mișcau în jurul casei sfinte, Plângând îngropăciunea lui lisus. IX In noaptea blândă-a sfintei învieri, Treziți din somn de mama sau de-o zână, Porneam pe drum, ținându-ne de mână... Nicio lumină încă nicăieri. . . Din vale o răcoare de fântână. Iar din livezile de pruni și meri Mirezme și ușoare adieri. . . Un singur foc pe dealul dela stână Și mii și mii de candele pe cer. .. Iar la bisericuță curtea plină. .. O lume mai cucernică, mai dreaptă, In așteptarea sfântului mister Al învierii Domnului, așteaptă... I-e sete și i-e foame de lumină ! * Dar și lumina iată că răsare 1 Și preotul se roagă și se ’nchină. Și deodată, cu o voce plină, Grăiește către lumea ’n așteptare: « Iubiți creștini, veniți să luați lumină ! ». Și lumânarea dela lumânare Grăbește să-și aprindă fiecare In reculegerea cea mai deplină... Și para lumânărilor aprinse E ca un joc de fluturi, ce se scaldă In aburi galbeni de lumină caldă, Cu scurte-repezi licăriri de-aripe Ce fluturau pe chipurile ninse, Ca și fugarnicele vieții clipe... * BISERICUȚA NEAMULUI 527 Și ’n vremea-aceea îngeru-a strigat: « Să cânte slavă turma și păstorul, C’a înviat Cristcs, Mântuitorul! ». — «Iubiți creștini, Cristos a înviat !». Rostește preotul. — « Adevărat C’a înviat! » răspunde ’n cor poporul. Și cântă preotul și cântă corul Și cântă clopotele trăgănat. . . Și cântecele învierii sboară. Și însăși cetele de îngeri cântă, Așa cum au cântat întâia oară. . . O pace albă și-o lumină sfântă In sufletele noastre se coboară. Natura ’n straie nouă se ’nveștmântă. Când se sfârșește slujba ’n osanale, Un ochi de foc la răsărit apare: E ziuă albă; soarele răsare. —• Răsare soarele ’nvierii Tale Să lumineze scurta noastră cale ! Slăvită noapte ce-a trecut, îți pare C’a fost un vis, și-o încântare. Din cer, din pomi se scutură petale, Iar lumea cu făclii coboară ’n sat. Lumina soarelui se-aprinde ’n geamuri, înveselește cea mai tristă casă, Stă cu creștinii și lisus la masă; Se răspândește peste țări și neamuri; Vestește că Cristos a înviat. DONAR MUNTEANU DESPRE TRAIAN¹) Din nou întrezărim în actualitatea științifică spaniolă statornica temă a hispanismului în împărăția Romană. Recentul studiu al lui Eloy Bulion despre Politica socială a lui Traian ne oferă frumos prilej de a evoca, încă odată, trăsăturile acelei providențiale figuri a lumii antice. Și parcă niciodată prilejul n’a fost mai plăcut. Printre iubitorii istoriei este îndeajuns de cunoscut înțeleptul academician și umanist spaniol și dacă n’ar ajunge prestigiul său spre a redeștepta, cu răsunetul cuvenit, această temă a trecutului nostru hispano-roman, ar fi îndestulătoare emoția și entuziasmul cu care a scris cartea ce alcătuiește obiectul preocupărilor noastre, cât și îndemânarea cu care sunt fixate problemele sociale ale acelei vârste frământate. PERSONAJUL Traian este unul dintre eroii pentru care, în ciuda însușirilor lui de erou, nu s’a făcut epopeea. Găsim la el un fel de măreție căreia nu i se pot aplica dimensiunile epicului. Este, întreagă și pe deplin, o măreție istorică. Eroicul se realizează în trei categorii: Epică, în culturile ce se nasc: eroul dominând destinul. Istorică, în culturile ajunse la apogeu: eroul fiind expresia destinului. Tragică, în culturile ce se prăbușesc: eroul fiind învins de destin. In prima și ultima există conflict. In a doua, nu. Ei îi aparține Traian. Vremea lui împrăștie o lumină peste măsură de zenitală. Șterge din jurul oamenilor orice nedeslușit ce ne-ar face să ne J) Cu prilejul lucrării lui Eloy Bulldn, La politica social de Trajano, Madrid, 1935, prin care a deschis cursul academic în 1935. DESPRE TRAIAN 529 gândim la îndepărtări de necuprins. Panegiriști, istoriografi și sculptori ne deschid larg intimitatea epocii. De aceea cunoaștem cu precizie personajul. Apare proiectat limpede peste veacul lui, și parcă superior. La prima vedere tră- săturile-! sunt contradictorii. Plănuiește fapte mari, dar le reali- zează cu prudență. Practică o bunătate fără margini, dar pedep- sește cu asprime. Apare ca un războinic care nu se gândește decât Ia dușmanii împărăției, și este de asemenea un filantrop, care se gândește la copii și la înfometați. Această antinomie aparentă își are o explicație destul de lămu- rită. Traian are o îndoită fire. Este un țăran din Spania și un soldat din Roma. Ca împărat, topește amândouă însușirile într’o superioară unitate providențială și prevăzătoare. SPANIA ȘI ÎMPĂRATUL Această fire spaniolă a lui Traian este esențială pentru a fi înțeles în întregime. In zadar se silește Paribeni — contrazicând autoritatea lui Dion Casiu, transmisă de Xifilin — să-i caute îndepărtată obârșie italiană. Ulpiu Traian nu era italian, ci italician. Poetul Claudian, de pe pragul culturii medievale, zice gân- dindu-se la Spania: Tibi saecula debent Traianum. «Numele Spa- niei și numele lui Traian au rămas strâns legate în amintirea locuitorilor împărăției» conchide Bulion. Această identitate între Spania și primu-i împărat, nu era o trecătoare coincidență geografică. Nu privește geografia, cât spi- ritul. Traian reprezenta spiritul, felul de a fi și esența intimă a provinciei lui, în care mijea latentă o Spanie. Corespunde unui moment genial de viață al Beticei. O întru- chipează și o poartă cu el. «Trebuie să ne gândim, — zice regretatul Basterra, în niște pagini de neuitat despre împăratul andaluz — că, în anume moment, Betica își impune menirea de a întări în toate chipurile societatea romană, deoarece tot ceea ce întreprindea suveranul cu sceptrul, întreprind și compatrioții cu cuvântul și scrisul; căci n’a fost întâmplătoare și personală dârzenia salva- toare a lui Traian, cât înmugurire a aceluiași avânt ce dădea atât cetăților, cât și filosofici, elocinței și poeziei și echivalează cu intrarea în acțiune a Spaniei în destinele Romei». 4 53° REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE SENECHISMUL LUI TRAI AN Bulion izbutește mai ales, în monografia lui, acolo unde pune accentul pe acest aspect: senechismul lui Traian. Pentrucă una dintre manifestările fundamentale ale spaniolismului lui Traian este acest senechism. Seneca, mai înainte de orice, este un filosof spaniol. « Nu-i spaniol numai prin patrie, cât de asemenea prin caracterul general al scrierilor lui, zice Bonilla, întâlnindu-se în aceeași părere cu Menendez y Pelayo. Și poporul spaniol, poporul de țărani și lucrători ce nu se pricepe la umanisme și filosofie, grăiește prin gura lui Seneca atunci când vrea să arate înțelepciune. Multe dintre trăsăturile comune pe care, aevea unui mediu învăluitor, le deslușim Ia Seneca și Traian, vin mai de grabă din pecetea întipărită de patrie feciorilor ei, decât din ucenicia filosofică. Bulion documentează istoricește cu ajutorul lui Aureliu Victor senechismul lui Traian. După acest autor, Traian afirmă «că acțiunea celorlalți împărați, stă mult departe de a putea să se ia la întrecere cu acel quinquenium Neronis, cu alte cuvinte, cu primii ani când într’adevăr n’a fost discipolul lui Seneca, ci acesta diriguia politica împărăției». Și Bulion conchide: «Astfel ajunge de se altoiește politica împăratului nostru pe filosofia prea spaniolă a lui Seneca ». într’adevăr. Această altoire se datorește mediului comun de hispanism ce învăluie atât pe filosoful cordoban, cât și pe cuce- ritorul din Italica. Se datorește de asemenea si unei efective deri- > } vări doctrinare. Numeroase apucături și maxime ale lui Traian au un vădit caracter senechist. împăratul pare plecat o idee spre stoicism. Nu mai mult decât o idee, deoarece în ultim termen știut este că stoicism și senechism nu sunt pe de-a’ntregul sinonime. Seneca scade și depășește vechea școală. Iar Traian, spre a fi un stoic desăvârșit, are prea mult sentimentul ierarhiilor, și prea multă voință de dominare, generos exprimată în întreprinderile lui. ANECDOTE SENECHISTE Nu lipsesc anecdote din viața lui Traian ce constituiesc măr- turii ale acestei tendințe senechiste. DESPRE TRAIAN 531 Numit împărat, când se întoarce din campania-i germanică, își face pe jos intrarea în Cetatea Eternă. Dă necontenit dovezi de simplitate și blândețe și le explică zicând: «Vreau să mă port cu ceilalți așa cum aș vrea să se poarte și ceilalți cu mine dacă n’aș fi împărat ». Din parte-i filosoful scria lui Luciliu: « Poartă-te cu inferiorul așa cum ai vrea să se poarte superiorul cu tine ». Preoții fac rugăciuni pentru o lungă domnie a împăratului, cerând prelungirea, și acesta zice: « atâta vreme cât voi merita-o ». Tratatul De Clementia, amintește Bulion, « a fost foarte citit și prețuit de Traian». Vigilentul censor al Cesarilor, Tacit, laudă pe marele împărat spunând că în «timpul său fiecare putea gândi orice voia și spune orice gândea». Adieri liberale străbăteau împărăția. Blândețea împăratului molipsea pe prieteni. Exista o școală politică traia- nistă. Pliniu, panegiristul și juristul, recomanda guvernatorului Ahaiei cel mai desăvârșit respect pentru orașe, obiceiuri și oameni. Și guvernatorul se duce să asculte pe Epictet, după cum însuși împăratul ascultă pe Dion Crisostomul. Din toate aceste lucruri, se desprinde, de bună seamă, o dulce simplitate senechistă, o lămurită nuanță de stoicism, și mult din franchețea soldatului. AUTORITATE Dar există o limită pe care n’o depășește blândețea împăra- tului țăran andaluz, anume: simțul autorității. Stoicismul, ca doc- trină ce se întinde și se desfășoară prin toată lumea veche, și din maestru în maestru face înconjurul Mediteranei, prezintă vădite semne de decadență. Stoicismul, cu vremea, inițiază critica împotriva Statului. Roade sentimentul împărăției. Strecoară concepția raționalistă a vieții. Sapă simțimântul și acceptarea vechilor și permanentelor ierarhii romane. Traian, care purta ca nimeni altul în suflet simțimântul Impe- riului și al marilor și creatoarelor ierarhii, nu depășește niciodată marginile cerute de păstrarea și vitalitatea lor. Astfel îl vedem, prin temperament și seninătatea sufletului, plecat spre purtarea generoasă; totuși, neînduplecat și aspru când simțul autorității și decorul Statului o pretindeau. 4' 532 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Blând cu creștinii, sfătuește pe Pliniu să nu-i persecute ori să-i fugărească. Dar de îndată ce episcopul de Antiohia trece măsura impune respectul prin severitatea pedepsei. Lasă să umble liber pe prietenul său Partamasiris, dar în fața unui gest neres- pectuos al acestuia, poruncește să fie ucis. Pactizează cu Decebal după ce-1 biruie în prima campanie din Dacia, dar de îndată ce regele răsvrătit strică pacea, nu-și îngăduie odihnă până nu stârpește orice putință de desordine. Obține, într’un cuvânt, prin asprime ceea ce nu poate obține prin bunătate. Iar în mânuirea autorității și vigilența pentru pre- stigiul Imperiului ajunge — odată apucat pe drumul asprimii — la aceleași culmi îndepărtate suite de oricare altul dintre marii cancelari de fier ai Istoriei. UN VECHI ROMAN Pentrucă acesta este paradoxul profund al lui Traian. Acest general din Betica este un roman din vechile timpuri. Familia lui ne apare mai ilustră prin fapte decât prin vechime. Și atunci această spiță, încă nouă în Traian prin istoria ei, în realitate pare veche prin sentimentul demnității și al puterii. Cu toată dreptatea observă Bloch: «Betica era una dintre provinciile cele mai romanizate și niciun împărat n’a fost mai adânc roman ca acest Spaniol». Studiind identitatea Roma-Traian, gândim și înțelegem că Cetatea E ternă își realizase ecumenul ei. Opera de unitate a lumii antice cu puternica denumire comună, Roma, se înfăptuise. Traian aduce împărăției mai multă romanitate ca oricare alt Roman. Toată împărăția era de mult urbs. Traian ne apare mai roman decât Cesar, și tot atât de roman ca August. Cele două obsesii ale lui sunt ogoarele și cuceririle. Război și agricultură. Are toată adâncimea țăranului și tot avântul cuceritorului. lubirea-i de împărăție se mărturisește prin salvarea Italiei. Acest provincial știe foarte bine, după cum a știut și vărul și urmașul lui, că împărăția avea o temelie de nezdruncinat și această temelie era Italia. In desvoltarea sa, împărăția era toată lumea, dar în nucleul său inițial era Urbs. Dacă se dorea mântuirea împărăției, trebuia DESPRE TRAIAN 533 să se salveze Italia. Și hotărî că oricine candida la magistratură, trebuia să dovedească mai întâi că poseda conace la țară și pă- mânturi în Italia. In felul acesta geniul provinciei se preschimbă în adevărată providență. RĂZBOI ȘI AGRICULTURĂ Această măsură a determinat o urcare a prețului pământurilor italiene. Dar cea mai arzătoare problemă ce se prezenta economiei Imperiului, nu era deprecierea. Lucruri și mai grave și mai adânci se întâmplau în lumea romană. Italia se depopula. Cei mai buni reprezentanți ai acelei culturi vedeau cu groază scăzând contingentul omenesc al locuitorilor Imperiului, mai cu osebire al Peninsulei Italice. « Traian era speriat, ca toate min- țile înțelepte, de depopularea crescândă a ținuturilor dimprejurul Romei», scrie Boissier. De aci politica socială a lui Traian, atât de cu îngrijire stu- diată în lucrarea lui Bullân. Izvoarele cele mai însemnate pentru înțelegerea acestei politici, sunt inscripțiile din Veleia și Ligures Baebiani. Acolo se vorbește de ocrotirea agricultorului sărac, de încurajarea îndeobște a muncii agricole și de stimularea creșterii populației. Instituția, zice Bulion, «consta din înlesnirea de bani cu dobândă neînsemnată proprietarilor rurali, care garantau cu hipoteca tuturor sau numai vreuneia din fermele lor. Fiscul ne- având intenția să câștige, renunța la dobânzi, ce intrau în fiecare sat în fondurile de binefacere sau casa specială, unde încasările se preschimbau în pensiuni pentru hrănirea copiilor săraci de oameni liberi, dându-se preferință celor legitimi asupra celor nelegitimi. Sub acesta și multe alte aspecte s’a desfășurat opera împă- ratului. Precedentele ei se găsesc în Nerva. Urmările i se pre- lungesc ani dearândul în viața Imperiului. Parte din propășirea lăuntrică a Imperiului într’o îndelungată perioadă se datorează acestei inițiative senioriale a marelui cuceritor spaniol. Urmașii lui au știut să lărgească și să menție generoasa înfăptuire. Se cuvine iarăși să desprindem, dintre celelalte numeroase aspecte pe care silit Ie treceri} sub tăcere, măsurile menite să descătușeze pe sclav, spre a se da împărăției oameni liberi. Pe ei se întemeia atât demnitatea cât și economia Romei. Autorul 534 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE nostru amintește și elogiază cele trei senaturi-consulte ținute cu scopul de a se ușura și scurta liberarea fideicomisariatelor. Astfel este, plină de prevedere și de nobleță, orientarea socială a lui Traian. In ea nu trebuie să se vadă doar un spirit de filan- tropie în felul celei moderne și nici consecința umanitarismului stoic ce cuprindea sufletul împăratului. Se supune, atât unui sentiment generos, cât și convingerii că numai pe această cale se însănătoșea economia lumii romane. Este politica unui vechi Roman, plin de bun simț și încredințat că bunăstarea patriei se sprijinea pe agricultură ca pe o temelie vitală și pe război ca pe un destin colectiv. De aceea Traian era un agrarian. Ca și la Sila și la August, cei doi mari creatori ai romanității, la Traian se ghicește disprețul pentru demagog și financiar, an- versul și reversul aceleiași monete — falsă — mereu în tovărășie spre a pune în primejdie civilizațiile abia născute. Dinaintea demagogiei și a capitalului monetă, a capitalului speculanților și al marilor negustori ai secolului I, Traian năzuiește să restaureze bogăția agrară, bogăția recoltelor îmbelșugate, a- muncitorilor sătui și veseli, legați de patrie prin pământ. ’ îndoit program al acestui agricultor-războinic. Să ia din pă- mânt adâncimea și orizontul. Adâncimea cu plugul și cu sabia orizontul. Toată împărăția va trebui să dea poporului pâine și de lucru. Pâinea agricolă a țarinelor rodnice. întreprinderile mili- tare ale unui mare destin de cuceriri. De aci îndoitul scop imperial. Refacerea agriculturii. Purtarea războiului. RĂZBOIUL Și e, vrem să arătăm, ceva fără de care nu se poate pătrunde nici personalitatea gravă și senină a acelui Spaniol cum au fost puțini, nici adâncul și genialul înțeles al operei sale de guvernă- mânt, pildă veacurilor și oamenilor. Traian s’a născut în anul 53. Dela patrusprezece ani a luat parte la acțiuni militare și războinice. Cariera i-a fost anevoioasă, primejdioasă și lentă. Pretor la ^2 de ani, guvernator la 38 al provinciei Tarraconense și la 40 al Germaniei. Adoptat apoi de Nerva, grație uriașului său prestigiu, și împărat la 45 de ani. DESPRE TRAIAN 535 O fire gravă, blândă, o îndelungată și susținută experiență a vieții, și o sănătate de oțel, alcătuiau condițiile de căpetenie, exce- lente spre a sprijini o energie de fier, piedestalul propriei sale măreții. In timpul vieții în serviciul împărăției, l-au surprins epoci și bune și rele. Copilăria și-a petrecut-o dealungul anilor sălbateci ai lui Neron, iar pe pragul adolescenței — ocupată în expediții militare — a fost martor al domniilor efemere ale lui Galba, Oton și Viteliu. Dela 15 la 25 de ani a putut să observe și să-și asimi- leze politica aspră a mândrului italic, maestru al neîndurărilor și preceptor al neînduplecătorilor, care a fost Vespasian. Până în anul 81, cu alte cuvinte până la 27 de ani, a putut învăța dela Titus maxime părintești și politica sufletului îngă- duitor. Venit-au apoi anii furtunoși ai lui Domițian, care au început îndurători si au sfârsit siniștri. Bună scoală de învățătură si uce- i > > » > nicie. Când a murit năpraznicul tiran, Traian se apropia de 43 de ani. Doi după aceea Nerva îl ridică la cea mai înaltă treaptă a Imperiului. Toată această lungă viață de muncă și observație: necontenit în misiuni și necontenit în studiu atent al problemelor de guver- nământ; îmbărbătat uneori de propriile-i succese ori fierbând de necaz din pricina greșelilor împărătești, formă încet, încet din ostașul beție pe cârmuitorul iscusit care a fost generalul nebiruit cunoscut de Daci și Părți. De aceea opera Iui Traian este o operă de maturitate. Nu se vede la el năvălnicia ce aduce lui Alexandru măreția de Semizeu, nici maniera militară a lui Juliu Cesar. In totul lucrează ca un soldat țăran. Gândește și cugetă. Este un ostaș priceput și un bărbat matur. Legiunile lui nu merg în pas grăbit și vijelios de hexametru latin. Merg în ritm domol de cântec de secerători. Și ce secerători! O pot spune Decebal și evreii răsvrătiți din Mesopotamia. De acum sunt departe vremurile eroului macedonean când încă se mai putea întipări evenimentelor istorice o măsură de Iliadă, precum și ale lui Cesar, când mai rămâneau multe lucruri de împlinit în Galia și Orient. Acum destinul mergea cu alt pas, mai potolit, poate, dar tot atât de inexorabil ca totdeauna. 53& REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Savoir faire-ul lui Traian a fost să se constituie interpretul credincios al destinului irevocabil și unic al timpului său. « Aceasta-i trăsătura caracteristică a personalității lui: a cunoscut care-i era menirea în ceasul acela al Romei și al lumii și și-a împlinit-o fără șovăire și fără teamă până la urmă », ne spune cu exactitate Bulion. CEASUL ZENITAL Pentrucă asupra acelui Spaniol prezent în destinele lumii au apăsat toate rigorile ceasului zenital. Se află în toate civilizațiile un moment de îngrijorătoare vibrare, în care culminează veacurile și culminând declină. E ceasul zenital, când destinul a pierdut măreția epică a primelor timpuri, și nu are încă măreția tragică a celor din urmă. Un ceas groaznic ce nu mai este mijire de cul- tură necoaptă, când nu se pot întemeia republici, nici dărâma Tarquinii și nici nimici Galii năvălitori. Și care nu este nici lichi- darea fatală a oricărei culturi când trebuie să te declari, la des- nădejde, ca Iulian, Zeu, și să pornești fără arme spre culmi și glorie. In aceste ceasuri zenitale, traianice, de cea mai urcată temperatură pentru popoare, fără epos și fără tragedie, destinul nu se arată ca o forță primară și clocotitoare, ci se află pe marginea orizontului vizibil, stăpânind tainic asupra oamenilor și popoarelor, și e nevoie să fie tradus în formule exacte și fecunde. Lucrul acesta l-a înfăptuit pe de-a’ntregul Traian în momentul culminant al culturii antice. Totul părea că ajunsese la maximum de tensiune și procesul de destrămare și decădere începuse. Istoria romană se preschimbase în povestirea domestică a unor serii de crime. Capacitatea de cucerire fusese înlocuită printr’un pact rușinos cu Decebal. Descreșterea populației, pornită la începutul secolului I, ajunsese la proporții de hecatombă. In clipa aceasta apare suveranul spaniol. Oprește decăderea lăuntrică și străbate cele trei frontiere primejdioase ale împărăției: Rinul, Dunărea, Eufratul. «Traian a fost ultimul Cesar care a servit Romei bucatele glorioase ale unei întreprinderi în stil mare », zice Basterra. «Ii plăcea războiul. Prin anexarea Daciei geniul cuceritor al Romei, trimise cu el ultima-i strălucire», comen- tează Bloch. DESPRE TRAIAN 537 Toate războaiele lui Traian poartă aceeași pecete. Un plan adânc meditat. O hotărîre nestrămutată de a le purta până la ultimele lor consecințe. In sfârșit, o metodă lentă, dar zdrobi- toare. Pasu-i de cuceritor rămâne întipărit pentru deapururi pe pământurile pe care le calcă. După el rămân ziduri, întăriri, șan- țuri, poduri. Cucerește pentru veșnicie. Colonizează pentru eter- nitate. A trecut împărăția romană, și latinitatea romană a Daciei s’a păstrat vie și viguroasă dealungul veacurilor. Era viteaz. In aceasta coincid toate izvoarele, iar columna dacică ni-1 reprezintă în luptă cu dușmanul. Dar în războaie vitejia nu-i virtutea de prim plan, cât calculul și prevederea. Și mai cu osebire avântu-i lent și cutropitor, ce-i dă ceva din neîn- duplecarea destinului. Când Decebal vede pe celălalt mal al fluviului pe lucrătorii oștirii înălțând stâlpii podului pe care Apolodor din Damasc îl construia peste Dunăre, din clipa aceea nu mai putu avea nicio îndoială cu privire la soarta ce-1 aștepta. Nu-i mai rămânea alt mijloc decât munții și pădurile din miazănoapte, sau s’o încheie cu mândria sălbatică. Pe podul acela avea să vie împărăția romană, întâi legiunile; apoi coloniștii și la urmă administratorii și func- ționarii. Ursita fusese pecetluită. Traian este, deci, un traducător al propriei măreții în formule simple. Nu poate muri, ca Alexandru, înainte de a-și termina opera; nici ca Cesar, în clipa când în realitate se pregătea s’o înceapă. O sfârșește, o duce la capăt. Proiectele (visul Indiei, pedepsirea orientului apropiat) ce-i rămân de împlinit la moarte, sunt secundare. Opera războinică era expediția germanică, expe- diția dacică și expediția partă. In câte trele nu se poate zice că a sosit, a văzut și a învins, pentrucă învinsese înainte de a sosi. Prevăzuse. Toată opera lui este numai prevedere. DECORUL PUTERII Nimeni — într’adevăr — atât de curtenitor. Nimeni — de sigur — atât de necăutat. La urma urmelor Spaniol, ostaș și nobil țăran. Dar iarăși este adevărat că nimeni, ca el, n’a fost mai intran- sigent în menținerea demnității puterii și respectului Statului. Niciodată nu s’a văzut, zice Eutropiu, atâta bunătate unită cu atâta vitejie. Vorbește apoi de curtenia lui. Totuși, la mo- «8 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE mentul potrivit, când o cerea adversitatea împrejurărilor, nimeni nu l-a întrecut în rigida aplicare a unei autorități ce nu șovăie. Pedepsirea impusă răsvrătirii iudee, când împăratul era sexa- genar, în ultimul an al vieții, grăiește limpede despre strășnicia și capacitatea-i de dominare. Eruciu Claro în Seleucia, Marcio Turbo în Egipt și Cirenia, Quieto în Ninive și Edesia, execu- tând poruncile împărătești, au reînoit exemplul decisiv al lui Vespasian și Titus. Revoltele, zânzăniile după calapodul lui Gracus, conspirațiile și mișcările pretoriene nu mai erau decât amintiri. Ceva din toate acestea trebuie că a bănuit oștirea nedisciplinată, deoarece anun- țându-se adoptarea lui Nerva, se făcu tăcere și respectul reveni printre magnații răsvrătiți. Și ceva despre acestea trebuie că se bănui despre tot neamul lui, deoarece s’a păstrat aceeași atitudine și pentru vărul și urmașul lui. Simțul puterii i s’a manifestat în multe și felurite chipuri: prin asprimea sancțiunilor; prin înfrânarea ambițiilor particula- rilor; prin decorul ales al casei și neamului său; și prin centra- . lizarea efectivă a puterii romane, fiind providența tuturor pro- vinciilor, dar contribuind de asemenea la unificarea sistemului și metodei de guvernământ. N’a fost darnic, grăiesc istoricii, cu dreptul de cetate. Respectând și iubind provinciile, a limitat privilegiile și excepțiile. VIRTUȚI ȘI TRĂSĂTURI Nu-i nevoie, spre a-i evoca portretul, de panegiricul bunului prieten și discipol Plinul al Doilea cel Tânăr. Lăsând de o parte entuziasmul acela retribuit, trăsăturile împăratului se desprind cu destulă limpezime din chiar faptele lui. Dela puține familii romane a rămas o amintire atât de curată si atât de nobilă. Sora lui, Marciana si soția, Plotina trăiau în asa chip, încât suntem siliți să ne gândim la austerele și gravele familii spaniole din Veacul de Aur ale Casei de Austria și dinaintea atâtei nemeșteșugiri și neprihăniri cuvântul hidalguia coboară pe nesimțite în vârful condeiului. Chiar moartea-i în brațele soției poartă pecetea neamului bun, în care tradiția se preschimbase în atmosferă. Printr’o întâmplare DESPRE TRAIAN 539 a destinului, a putut cel ce a dus viața războinicului să moară ca un bătrân patrician plugar, încojurat de ființele cele mai scumpe. Acest bărbat grav, care umple cu prezența-i activă o perioadă emoționantă a Vârstei Antice, care practică o elementară filosofic de ostas, care se războiește fără teamă si adesea scrie comentarii — din nefericire pierdute — ale campaniilor sale, și epistole lumi- noase guvernatorilor, duce, totuși, cu el o ciudată putere de admi- rație și adeziune. Ulpiu Traian n’a fost un om plin de atracția epică a câtorva eroi ai vechii Grecii și ai vechii Rome, ori de farmecul patetic al unui Julian, după cum am spus. Totuși, concentrează în jurul lui adeziuni extreme, ce ajung până la sacrificiu și arată gradul suprem al fidelității. Astfel acel viteaz Longinus, care, prizonier al lui Decebal, se ucise spre a lăsa împăratului libertatea de ac- țiune și a evita să se speculeze răscumpărarea lui, în paguba Impe- riului și a prietenului. Această stranie atracție ce împrăștie chipul lui dăinuiește până departe dincolo de moarte. Istoria romană, nerușinată și neres- pectoasă, se oprește și se înfrânează dinaintea numelui său. «Fii ca Traian», se spunea urmașilor lui. Neobișnuita urare ar avea o îndoită valoare. Apără-ne, mântuiește Roma, ca Traian. Și fii ca el. Chiar Evul Mediu creștin îl respectă și-l iubește. Pontificele Grigore cel Mare roagă cerul pentru mântuirea lui. Sfântul Toma și Dante îl cred în slavă. O ultimă trăsătură îi desăvârșește portretul. Graba de a con- strui. Acest legislator, acest soldat, vrea să fie și un constructor într’un sens real, nu numai metaforic. « A trecut la posteritate, zice Eloy Bulion, ca un neobosit încurajator al operelor publice de utilitate și podoabă ». Și s’a folosit de ele pentru ca posteritatea să-l cunoască mai bine. Cea mai vorbitoare istorie a lui este via și însuflețită povestire a războiului dacic, de pe coloana din înăl- țimea căreia îi grăiește încă faima. Dar n’a fost doar Roma obiectul și singurul scop al construc- țiilor lui. A umplut urbea, asigură Eutropiu. Italia, Spania, Africa, Dacia, Orientul. A reclădit Antiohia distrusă. La trecerea lui răsăreau edificii și cetățui în toate părțile. Amian ne transmite o 54° REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE frază a lui Constantin: numele lui Traian, zicea acest împărat, este ca iarba la temelia zidurilor. Galenus coincide în același elogiu. Astfel unifica imperiul. Șosele și poduri înlesneau comuni- cațiile; cetățui și ziduri îl apărau; edificii și arcade îl înfrumu- sețau sau îl așezau. Iar lucrătorii trăiau și munceau, sub ocrotirea activității împărătești. RAMSES, WU-Tî, TRAIAN Pentru istoricii moderni, nu-i ușor să ajungă să înțeleagă și să situieze cu limpezime această figură. Hertzberg stăruie în a apropia sistemul lui de guvernământ de despotismul luminat al secolului XVIII. In realitate, deosebirea între unul și celălalt e ca dela împărătesc la biroucratic. Nici în concepția lui Spengler nu apare situat drept. « Ramses, Traian, Wu-Ti, aparțin fluctuărilor uniforme ale perioadelor neistorice », ne spune. Nu mai încape îndoială că gândirea lui Spengler are o imensă valoare înnoitoare și nici nu mai e discuție că în multe privințe a spus cuvântul definitiv, după care trebuie pus punct. Totuși, recapitulând și rânduind concepțiile și tezele anunțate dealungul celor trei mari cărți ale lui, spre a le aplica structurii și sistema- ticei istoriei universale, se ivesc pe dată greutățile și excepțiile. Atunci s’ar trece prin primejdia de a se stabili o scolastică spen- gleriană, cu privire la istorie, care în niciun chip n’ar fi peste măsură de fecundă. In ceea ce privește pe Traian, nu se poate primi corespon- dentul lui Ramses II. După Traian se deschide un lung period de măreție. Tocmai consacrarea acelei pax romana și aetas aurea a Imperiului. Dimpotrivă, Ramses al II-lea lasă totul șovăitor și neprecis; după el se deslănțuie prăbușirea. Cu Traian culminează cesarismul, cu Ramses al II-lea declină. Aceasta-i deosebirea. Mai mult corespunde lui Tutmes al III-lea. Tutmes n’are, ca Ramses, o tristă bătălie dela Kadesch, nici pacea șchioapă ca 4ui Kattusil al III-lea. Este, dimpotrivă, vârful expansiunii egiptene, ca Traian al celei romane. Cucerește Siria, și după el sunt oștiri formidabile, ca legiunile lui Traian. Și ca el clădește și construiește fără răgaz. DESPRE TRAIAN S4> Cesarismul roman în figura noastră hispanică nu corespunde nici cesarismului chinez al lui Wu-Ti. Tocmai cu acest împărat începe cesarismul. In Traian, culminează. După Wu-Ti, Hanii orientali mai cuceresc încă și mai au ambiții. După Traian, sau se păstrează, sau se pierde. Nu-i, deci, Traian, o figură inițială a cesarismului, ca Wu-Ti, nici finală, ca Ramses. Este, pur și simplu culmea. Clipa de cea mai mare strălucire când încă nu se pierde o palmă de pământ, și când încă se mai cuceresc provincii imense. Trăiește, de sigur, o perioadă de civilizație, o perioadă ne- istorică. Dar pune in formă (primind această expresie dreaptă a lui Spengler) tot organismul imperial. Reîntinerește, restituie. Și într’un Stat fără finalități eroice, creează deodată niște ținte glo- rioase, le așează într’o îndepărtare grea, și începe un marș spre Orient: Germania de Sus, Panonia, Dacia, Armenia, Babilonia. TRAIAN ȘI CLAUDIU JULIAN Ceva asemănător a încercat să realizeze, cu secole mai târziu, Flaviu Claudiu Julian. Acesta a fost eroul postum, eroul tragic. Și el, ca și Traian, a vrut să puie în formă imensul trup al Impe- riului. Și el a vrut să-1 proiecteze spre răsărit, și să-l ducă la biru- ință pe vreun drum suitor. Era însă prea târziu. Trecuseră vremurile dacice și auguste. Cultura magică se strecurase în împărăție săturând-o. Toate ele- mentele ce alcătuiau vechea și impunătoarea arhitectură, se risi- piseră, după ce-și pierduseră coeziunea primară, și se găseau pe pragul prăbușirii. Dar când se ivește un Cesar cu o măreție eroică, eroismul ia unul sau celălalt semn, dar se realizează irevocabil în viața sa. Julian fatal a trebuit să se așeze în fața destinului. Fatum-xA i se prezintă în felurite chipuri. In chip de Nazarinean și în chip de Persan bun ochitor și fugar. Lupta e zadarnică și se va sfârși ca o veche tragedie eschiliană. Nu i-a slujit la nimic că a reînnoit expedițiile lui Cesar în apus și s’a luat la întrecere cu Alexandru ¹ în răsărit. La câțiva ani după moarte, opera i se ștersese și abia dacă mai rămânea amintirea patetică a vieții și luptei lui. Cuvântul ai învins, pe care legenda i-1 atribuie lui, la rigoare e îndreptat * 542 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE împotriva forțelor fatale și profunde, pe care concepția elenică a istoriei le așează în adâncurile întâmplărilor omenești. Acest Cesar plin de amar și măreție, ne-a schițat un fugar portret al lui Traian. Nu lipsesc din el ironia și trăsătura bur- lescă pe care groaznicul grec imperial le punea de obicei în cu- vintele sale. Dar nu lipsește nici anume nostalgie ce se deslușește printre rânduri. Traian ia parte în apărările ce-și fac Cesarii singuri într’un dialog cu totul superior frumoaselor modele ale lui Lucian. Vorbea strigând, scrie Julian, gândindu-se la soldatul biruitor și puternic din Dacia și Armenia. «Am luat conducerea Republicii când trăgea să moară, din pricina tiraniei domestice ce a îndurat vreme îndelungată». Aceste cuvinte le pune Claudiu Julian în gura împăratului nostru. Și Julian a luat conducerea Republicii după o tiranie domestică, și pe pragul hecatombei. Dar Traian a putut-o salva, pe câtă vreme Julian a căzut învins în întreprindere. Cu toate acestea niciunul nu rămâne mai prejos de celălalt. Numai vremurile erau deosebite, atâta tot. Apoi portretul continuă. « Am părut cel mai îndurător și blând dintre împărați». Și Julian, împărat și filosof, a practicat o cle- mență indulgentă și disprețuitoare. Și scoate apoi în evidență energia predecesorului său spaniol. « Pe Părți n’am socotit drept să-i atac până ce ei nu m’au ofensat, dar odată ofensat, nu m’am lăsat până ce nu le-am cutropit țara». Și în sfârșit îl face să ro- stească aceste vorbe, care într’adevăr resfrâng pe Traian, și prin ricochet resfrâng și pe împărătescul satiric: « Clement cu supușii, de temut cu dușmanii, și cultivator și păstrător al filosofici». In același dialog se strecoară o frază, care evidențiază deose- birile de destin între unul si celălalt. Traian zice lui Hermes: « Am dorit tot așa ca Alexandru, deși cu mai multă cumpătare ». într’adevăr: bărbat matur și prudent general roman. Traian a știut să dorească măsurat, fără hodină și fără grabă. Și Julian, ca și Traian, a dorit tot ca Alexandru, dar fără frâu, năvalnic, tragic. PAX ROMANA, PAX HISPANA Orice ar putea scrie și.'spune modernii spre a judeca opera Romei, nu va putea întrece niciodată, în emoție și justiție ceea ce au spus câțiva scriitori ai decadenței, când soarele roman DESPRE TRAIAN 543 apunea hotărit, și când zburase din răzeșia latină și ultimul vultur imperial. Printre ei se numără istoricul nostru Orosio, care într’o neui- tată Decadență a occidentului a pus în circulație prin lume cuvântul Romania, pentru a desemna totalitatea popoarelor grupate sub prapurul și puterea Romei. Și aceasta, printre multe altele, fai- mosul Rutilio Namanciano, care într’o scurtă poemă aceste ver- suri, de sute de ori citate, și niciodată destul de repetate: Fecisti patriam diversis gentibus unatn Urbem fecisti quod prius orbis erat. . . Acesta a fost, exact, opera Romei. Să unească într’un mă- nunchi toate popoarele, să creeze o lume nouă care cu depă- narea veacurilor a fost lume veche, temelie și răzeșie a unui ciclu al istoriei. Să construiască, să pacifice, să colonizeze, să puie rân- duială între triburi, și împărăția între hoardele fără lege. Să creeze o patrie popoarelor risipite în discordii și să facă cetate și cetățenie ceea ce era îngrămădeală împestrițată de barbari și decadenți. Să întemeieze pe lume Cesarismul și unitatea. Această sarcină, uriașă și providențială, pe care o începe Republica și o sfârșește Traian. A Traian, deci, înseamnă, în istoria Romei, capătul fericit al operei sale universale. Sfârșit și consolidare a unei munci de veacuri și pentru veacuri. Dar Traian este în același timp — după cum am văzut — un Spaniol. Și nu un Spaniol oarecare, cât un arhetip de Spaniol. Este, spuneam într’un citat august al lui Ba- sterra, intrarea în acțiune a Spaniei în destinele Romei. Spania care îmbogățește imperiul; care-i dă un secol de poeți și gânditori; care-i întărește legiunile și-i asimilează duhul, Spania, sângele Imperiului și Imperiu ea însăși din anii lui August, sfârșește și termină prin Traian opera romană. încheie expansiunea un Spaniol și alt Spaniol deschide era lungă și rodnică a păcii romane. La pax romana, este deci, pax hispana. Acea ucenicie și colaborare, cu secolele, au fost reînnoite de o nouă împărăție universală: împărăția spaniolă. Atunci și numai atunci, s’a repetat în istorie opera romană. De aceea se poate spune, gândind la împărăția ce culminează în Traian, și la cealaltă ce culminează în cel de al doilea din casa 544 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE de Austria, că, dacă pe tărâmul teologiei se poate vorbi de pro- vidența lui Dumnezeu, pe tărâmul istoriei se poate vorbi de ase- menea de providența Romei și de providența Spaniei. UN EPITAF Și ca punct final al acestor note, făcute în chip de meditație asupra unui Spaniol excepțional al lumii romane, iată câteva cu- vinte ale lui Orosio. Nu sunt propriu zis un epitaf, dar par. N’au fost scrise niciodată pe un S.T.T.L. săpat în slove capitale. Au fost scrise într’o istorie a lumii (în prima istorie a lumii) pe care, după stăruințele unui Părinte al Bisericii, a alcătuit-o rătăcitorul literat spaniol, adversus Paganos. Nu se găsește nicio laudă în ele. Este numai o simplă înșirare a întreprinderilor și faptelor. Dar atât de scuturată de podoabe, atât de militărească și atât de severă, încât din însăși scurtimea ei se desprinde măreția omului la care se referă. Grăiesc așa: Apud Agrippinam Galliae urbem insignia sumpsit imperii; mox Germaniam trans Rhenum in pristinum statum reduxit; trans Danuvium multas gentes sugebit; regiones autem trans Euphraten et Tigrin sitas provincias fecit; Seleuciam et Ctesi- phontem et Babylonem ocupavit. Traducere din spaniolă SANTIAGO MONTERRO DÎAZ de Al. Popescu-Telega ȘOARECELE Păși pragul călcând lung, cu cișmele înnoroiate apăsând nu atât a stăpânire — nu de asta îi ardea lui acum — ci mai mult pentru a-și verifica parcă oboseala ațipită la șolduri, genunchi și glesne. Ba îl durea și mijlocul, iar în pulpe i se împlântase o toro- peală pe care abia o stăpânea tinerețea și voința lui de totdeauna de a se birui. Nu era un orgolios, dar totdeauna îi plăcuse să se coboare în el cu priviri de stăpân și să-și spună: m’am biruit! O făcea cu plăcere, glăsuind tare și — de câte ori! — își controla chipul înfrânat în fața oglinzii, ca să i se întipărească în suflet tăria de a fi el, așa cum el voia să fie, cum el se socotea că trebuie să fie. După el se strecură prin ușa joasă, de lemn negru și vechi, sfios ca totdeauna, dar cu ochii lucind a mulțumire de câine care păzește bine ograda stăpânului, Fekete Gabor, ordonanța. In urma ordonanței se încumetă să pătrundă în încăpere și gazda — hazaika — o femeie de vreo cincizeci de ani, cu ochii oblici, cu pomeții ieșiți, cu nasul turtit, blondă-spălăcită, cu fața arsă de soarele și vânturile monotone și nesfârșite ale stepei. Se opri în mijlocul încăperii. Era lunguiață, cu două intrări: asta pe care au pătruns și o a doua, ascunsă de o perdea roșie, de lână, care da, de bunăseamă, într’o altă încăpere, înapoia casei. Patul era așezat dealungul peretelui din fund, sub o ferestruică legată în drugi puternici de fier, măcar că prin ea nu ar fi putut să pătrundă niciun copil de zece ani. Dar prin ochiul acesta de lumină pătrundea în încăpere verdeața unor nuci imenși și acope- rișul de olane roșii al unei case nu departe orânduită frumos de mâna unui gospodar care — și el, ca mai toți bărbații din sat, era la război. întoarse ochii spre pat. Culcușul îl chema îmbietor și ■ 546 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE sta gata să-i frângă dârzenia. Era de fier, curat, cu o somieră care cam scâr.âia și, deasupra, cu un pled de lână călduros. Sub pled se ghiceau perine moi și multe. După ce îl încercă, apăsând cu pumnul somiera, dădu din cap în semn că-i bun. Gazda zâmbi umilit. Cercetă cu ochi obosiți încăperea. La capătul patului, spre ferestruica de olane roșii și nuci imenși, o masă de brad vopsită în brun. Pe masă, un acoperământ de lână în dungi roșii și galbene. Lângă masă, un raft plin cu cărți rusești și cu fotografii vechi șterse, sau noi, de bâlci. Intre raft și masă, un scaun curbat. . . Apoi, lângă ușa pe care intrase, un garderob vechi și ros de cari, un cuier din coarne de bou prins în ținte galbene și încă un scaun. Pe jos, peste lutul lipit proaspăt mirosind reavăn, un preș simplu de iută... Pereții erau curați, văruiți în verde pal, acoperiți cu fotografii de familie. Deasupra patului două stele sovietice, roșii, de carton presat. Casa era curată, iar «hazaika» părea să fie femeie de treabă... Se arătă mulțumit, după ce, la un semn al lui, femeia smulse din perete stelele de mucava, cu secera și ciocanul imprimate la mijloc. Soldatul îi citi gândul pe chip. Se bucură și, făcând o sforțare lingvistică, zâmbi către gazdă: — Haraso !... Femeia zâmbi și ea stângaci, ferit, într’o parte și, slobozind niște vorbe pe cari nici locotenentul aviator conte Denesz de Foldhar și nici Fekete Gabor nu le-au priceput, porni să gesticu- leze, aruncând mâinile în depărtare, dincolo de orice vedere, poate de orice închipuire... Acolo, peste zarea nesfârșită a stepei, se afla de bună seamă dus un suflet drag femeii, pentrucă gesturile ei încercau să dovedească dragoste și tristețe. Femeia va fi avut poate chef de sporovăială pe limba ei aspră și apăsată, dar el era obosit.. . Ar fi dormit din picioare... încerca să închidă câte un ochi dar îl deschidea repede, de teamă să nu-1 răpună oboseala asta aprigă. Se gândi să se lase c âteva clipe pe pat... De aceea, fără vreo explicație pe care ar fi dat-o deasurda de altfel, concedie cu un gest obosit și pe Gabor și pe « hazaikă ». ȘOARECELE 5+7 — Eu, dorm alături, se ținu dator să-și anunțe permanența prezenței ordonanța. Când aveți trebuință, mă strigați... Și salutând ca un ostaș ce se afla — scurt și reglementar — se pierdu dincolo de perdeaua roșie de lână, după femeia cea spălăcită și streină. « Dacă ar fi mai tânără, l-aș invidia pe Fekete », gândi locote- nentul. .. Gândul însă se șterse repede, biruit și el de oboseală... Sub fruntea lată, puțin bombată și rumenită de soarele Rusiei, nu i-a mai rămas decât imaginea somnului, a somnului total, profund, lung... își desmorți brațele răsucindu-le în jurul umerilor, iar trosniturile încheeturilor îi făcură bine... Căscă fericit, ca un copil prins de somn după o baie caldă și lungă... Ce bine e să dormi! gândi simplu. .. Se așeză pe scaunul de lemn curbat dela masă... O toropeală prinse a-i înmuia trupul hărțuit de drum și arșiță. Nu mai dormise de trei zile și trei nopți prin vânturile fierbinți ale cerului rusesc sau prin noroaiele cleioase ale drumurilor ucrainiene, drepte și nesfârșite. .]ț(J De când se pornise iureșul, erau peste bolșevici în continuu... Certetau liniile, reperau ascunzișuri inamice, bombardau, mitraliau, raportau... Apoi iarăși cercetări pe linii vrăjmașe, iar reperări, iar recunoașteri, iar bombardamente... Și tot mai adânc în inima necunoscutului rusesc... O, necunoscutul rusesc!... El era sigur că va afla, va trebui să afle, pe lângă imensitatea aceasta sfâșietoare de pământ și cer slav și sufletul din cărțile lui Tolstoi, poate chiar vreuna din eroinele lui Dostoewski... Mai ales... Nu era un romantic locotenentul conte Denesz de Foldhar... Ba dimpotrivă, era curajos, temerar chiar, sportiv și privea viața simplu, fără probleme și chestiuni « mari» de inimă. Dar de când trecuse Carpații simțea că va trebui să trăiască o mare experiență care să-l smulgă din fireștile orândueli ale vieții lui și să-1 înalțe într’un alt conte Denesz de Foldhar... Cum ar fi putut să fie acel « alt » el, îi era greu să-și lămurească... Până atunci acțiunea aceasta în permanentă încordare îl oțelea, îi biciuia nervii și sângele... Și era bine așa. Nu simțise încă, 5* 54® REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE nu simțea nici acum când lupta din răsputeri cu oboseala trupului, vreo carență a organismului său voinic. Oboseala asta era logică, era în firea lucrurilor și pentrucă se afla lângă un pat îmbietor, într’o casă simplă și curată, în răcoarea ocrotitoare a unor ziduri mirosind mult a busuioc sălbatec, trupul îi cerea somn... Sufletul însă îi era odihnit, lâncezea de odihnit ce-1 simțea acolo undeva, sub mușchii puternici ai pieptului. Cu ochii încețoșați cerceta cărțile din raft. Erau toate de școală, cu coperți tari de culori mohorîte. Descifră cu greu, silabisind literele pravoslavnice: Fizica... Algebra... Istoria Literaturii... Germana... «Trebuie că gazda are copii la școală...» gândi locotenentul. Dar gândul se pierdu într’un căscat imens. Aprinse o țigare. Fumul porni vioriu, în rotocoale liniștite, mișcând prin pânza lui cețoasă încăperea, într’un balans, ca ’n leagănele copilă- riei. .. Ațipi. Se trezi când țigarea rămasă între degete, i le dogori puternic, fumându-se singură... Mai trase un fum, se scutură cu toată energia ce-i rămăsese neobosită în trup și prinse să se desbrace. Vestonul... cravata,^, bretelele. ; — Gabor !... Umbră supusă, soldatul apăru de după perdeaua roșie de lână, respectos: — Trage cișmele. In mâinile lui Gabor, puternice și cu palmele late, cișmele alunecară scârțâind înnoroiate și umede,până la brăciele cu cătărămi ale carâmbilor, eliberând piciorul înghesuit trei zile și trei nopți în strânsoarea lor de piele groasă și umflată de apă. împlinind operația scoaterii cismelor cu aleasă dexteritate, ordonanța ținu să-și informeze superiorul: — Don’ loco’nent... are rusoaica două fete, pțu !... țuguie el buzele, alungindu-le imaginar în aer cu cele trei degete de cruce dela mâna dreaptă. Una-i mai posacă; nu-i vorbă că-i un pic mai urîțică sireaca !... Da’ una mă tot întreabă de ’mneavoastră cum s’ar zice... Ne ’nțelegem prost, da’ eu tot nu mă las bătut... E și frumoasă aia ’nfiptă, oftă el dându-și ochii peste cap ca o vădană gata de iubit. Zicea că sunteți voinic ciolovec — așa zic ei pe limba lor în loc de om — și se sumeți așa cum se va fi sumețit fata cea înfiptă a gazdei... Și eu, păi eu ce să zic ? Zic ca ea. . . ȘOARECELE 549 V’a văzut când ați intrat. Pe fereastră v’a văzut... Tot ea mi-a spus... Al dracului viezure de fată don’... Ii joacă ochii ’n cap ca la strigoi, zău... râse cu gura largă și crăpată de vânt ostașul. Dela o vreme băgă de seamă că pe locotenent nu-1 interesează prea mult spusele lui și se opri oarecum nemulțumit de acest lucru, cu toate ca i se păru că undeva, în adâncul lui, faptul îl bucură. Ochii îi sclipiră ghiduș: — S’teți obosit don’... O să dormiți noaptea asta așa, ca după sapă. Eu mă culc mai târziu... Am și eu socotelile mele... Fata de!... — Ce-ai zis ? Denesz de Foldhar se smulse din oboseală deodată așa, împuns de un junghi... Necunoscutul rusesc... Eroinele lui Dostoiewski... Ce-ar fi?... Și tocmai tâmpitul ăsta de Gabor să i-o arunce în cale !... Mai știi! Se înfurie la gând și porunci aspru soldatului: — Pleacă... — Plec, se urni spre ușa cu perdea roșie Gabor, oarecum uimit de asprimea cu nepusă masă a superiorului... — Gabor.. . Soldatul trecuse dincolo... — Cum o chiamă ? — P’a frumoasă ? Locotenentul îl privi dușman. — Valia !... se repezi sperios cu vorba Gabor... Valia !... Asta-i a vorbăreață... P’ailaltă tot Manisia. E plină țara asta de Marusii... Dădu s’o pornească iar pe sporovăit, dar un gest moale al locotenentului îl concedie ușor... Se retrase dea ’ndărătelea, încurcându-se în preșul de iută, temător să nu-1 mai supere cumva pe ofițer. « E tare obosit »... gândi el. Rămas iarăși singur, locotenentul Denesz de Foldhar își scoase cămașa care parcă îl înăbușea. Brațele mușchiuloase și arse de soare s’au răsfrânt ușor în paloarea unei oglinzi afumată de lampa cu petrol de pe masă și de bunăseamă uzată de vechime. Se cercetă atent, dionisiac... Același Denesz de Foldhar, bine legat, viguros, chiar când cearcănele îi adâncesc ochii și-i înmoaie trupul, ca acum. Făcu mișcări energice, gimnastice și-și aminti de Marika. S’o fi gândind la el ?!.. . O întrebare fără rost, fără sens !... Pentrucă 55° REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Marika, doamna lui, îl iubește din plin, fragedă, întreagă.. . Știe el bine lucrul acesta... Și totuși burghiul nefiresc al întrebării stărue undeva afund, în el. Se mai cercetă odată în oglinda afumată și aburul întrebării nefirești se topi. Iși zâmbi satisfăcut și își aruncă pe spate pijamaua răcoritoare, înviorătoare. Roșul vișiniu al vestmântului îi șterse paloarea chipului obosit. Scoase iconița sfântului Anton.. . O așeză pe masă cu grije. . . De cincisprezece ani este nedespărțit de ea. I-o dăruise maică-sa când trecuse examenul de promovare în clasa cincea a liceului, ca să-i poarte noroc. O privi înduioșat și se închină așa cum se închina când era copil... Dacă l-ar fi zărit cineva, s’ar fi rușinat poate, el, netemătorul, viteazul, nebunul escadrilei... Căscă somnoros. A câta oară ? Se asvârli în pat... Bun culcuș, gândi încolăcindu-se după forma moale a saltelei. Iși trase perna bine până peste umăr. Mai căscă odată și dădu să închidă ochii, cu plumb greu pe pleoape... Văzu însă o lumină puternică țâșnită de după perdeaua roșie de lână, pe unde se topise « hazaika » și, cu câteva clipe înainte, ordonanța. Ei drăcie ! Marika... doamna lui.. . Se frecă la ochi... Visa? Da’ de unde? Era treaz, așa cum sunt toți oamenii cari nu dorm și nici beți nu sunt. Marika păși spre el, veselă... Și după Marika, un chip de fată plină de viață, așa cum i-o descrisese Gabor pe Valia. . . Pășea parcă îmbrâncind înainte tot Universul... Marika s’a oprit și așa cum el o știa, cum trăia în sângele și în nervii lui, suavă și bună, cu un pas șovăelnic, fără ocrotirea cu care el, bărbatul, vajnicul, poruncitorul, o obișnuise, s’a prăbușit ca și când brațele lui acum moarte, neputincioase, ar fi sprijinit-o în semn de întreagă apărare.. . O, brațele lui!... Ale lui sunt brațele astea fără sens bărbătesc, fără puterea vrăjitei lui tinereți ? Nu au primit dulcea povară care se cerea oprită din cădere. Dar — oroare 1 — Marika a luat chip nemernic, respingător, groaznic, de șoarece. S’a dat înapoi, înmărmurit. . . ... Și fata care semăna la chip cu cea descrisă de Gabor s’a pornit într’un hohot de râs.. . Un râs cum nu i-a fost dat Iui Denesz de Foldhar să mai audă până acum... Clocotitor, cu ȘOARECELE 551 suneie metalice, într’o gamă în continuă urcare.. . Un râs fantastic, nebun, neoprit, batjocoritor... Sunau a bronz grinzile casei de râsul acela năpraznic, cu bice de patimă în el... — Taci! Dar graiul lui, care, în loc să fie poruncitor, cerșea îndurare nu a avut putere. . . Denesz se simțea umilit întâia dată în viață. .. fata asta de basm și-a oprit cascada râsului, luând chip de stană neclintită. De jos, de acolo de unde se prăbușise Marika, doi ochi mici, de șoarece, ca două mărgele de foc, îl priveau scormonitor. Groaza permanentă, pe care nu și-o putuse explica prea bine niciodată și pe care o simțea numai, când vedea asemenea animale, îi încreți pielea aprigului zburător care era locotenentul Denesz de Foldhar, as între ași, erou între eroi... Ochii i-au rămas înfipți ca două cuie în ochii rozătoarei de jos. Dacă prezența asta hidoasă nu l-ar fi imobilizat ca pe un paralitic în pat poate asul, eroul, ar fi fugit fără pic de orgoliu, numai boabele de foc ale ochilor aceia să nu-i mai stea în cale. Dar animalul creștea, se umfla murdar, se întindea ca o pecingine, umplea încăperea cu perii lui umezi și țepoși, cu ochii lui injectați și rotunzi... Coada șoarecelului, lungă, cenușie, solzoasă, rece ca pielea unei salamandre, se întindea ca un gârbaci peste pat și țintea parcă să-l sugrume într’un laț de a cărui tărie bănuită se cutremura pierdut... Scârba, noțiunea aceasta insuportabilă, se materializa imensă sub bieții lui ochi de om neputincios... Șoarecele înălță puțin capul, domol, stăpân, așa cum în era fiarelor apocaliptice va fi ridicat capul un titanozaur la fâșâitul unui biet om ca el, ca Denesz de Foldhar... Mișcă ritmic și mobil nasul cenușiu și umed, își plimbă perii mustăților, lungi, nefiresc de lungi, în jurul lui, ca și când ar fi vrut să-l cuprindă într’o veșnică îmbrățișare. Se feri de atingere. Animalul imens rânji cu dispreț... Eroule, asule, ...i-a tălmăcit Denesz un gând tâmp pornit de sub țeasta păroasă și teșită. Făcu câțiva pași repezi înainte, ca într’un dans drăcesc. Deodată se opri atent, chinuindu- cu prezența lui vâscoasă. Ii arătă ghiarele care îl îngroziră desă- vârșit. Niște ghiare strevezii, ca mâlul apelor stătute și încovoiate ca ’n pozele cu draci din copilărie... * * 552 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Nu era un om fricos locotenentul... Cel puțin așa se știa el: netemător... Ba dimpotrivă. Toate faptele lui de arme, toate eroismele lui, decorațiile cu spade de pe tunică, citațiile din ordinele de zi, prezența lui voluntară în rândurile celor mai încercați piloți, dovedeau că este un om dintr’o bucată, cum îl categoriseau cama- razii. Nu se temuse de moarte. Nu se temea nici acum. II îngrozea însă prezența hidoasă a șoarecelui care îl privea posesiv, libidinos chiar, dacă se gândea la sfidătoarea atitudine a animalului acesta care îl domina cu scârboșenia lui naturală și care ar fi trebuit să fie fricos. Se gândi o clipă să se scoale și să-l strivească sub călcâi. Ii păru însă gândul o nebunie, pentrucă imediat și-a dat seama că epiderma lui, chiar și cea de pe talpa piciorului, nu ar fi suportat un contact cu blana rece și alunecoasă a animalului... Și apoi, crescuse... se mărise... devenise un fel de lup sinistru, de șacal. Oroarea și groaza născute din scârbă, îl imobilizau pe Denesz de Foldhar, îl contopeau cu patul, iar ochii de mărgele incendiate, injectați în albul cenușiu, crescuseră, deveniseră de dimensiuni incomensurabile, ca două izvoare de vâlvătăi diavolești si-1 țineau pe el, om zdravăn și fără greș construit, sub hipnoza teroarei lor... O clipă, animalul îl scuti de biciul privirii lui arzătoare. întoarse ochii spre stana cu chip de fată de alături. Stana clipi repede, svârlind priviri vindicative spre el, spre Denesz, ca spre un con- damnat la moarte care va fi executat în secunda următoare pe scaunul electric. El o privi rugător, o imploră cu mâinile lui moarte, cu ochii lui stinși, cu gândul lui stors ca o lămâie... « Scapă-mă fată vrăjită... Rob îți voi fi, ibovnic, paznic, stăpân sau stăpânit... Numai scapă-mă...». Dar ochii de piatră au rămas așa cum erau: de piatră, ficși, nepăsători... Șoarecele de bună seamă a înțeles lămuritoarea privire a fetei... Cu pași rari, târîți, scoțând înainte ghiare verzi-putrede, încârligate, aduse ca niște seceri sub labele pufoase, măsurând dușman timpul și distanța dintre ei, se apropia stăpân, neiertător, ca o groaznică pedeapsă pentru o vină pe care nu și-o știa, gata să-l cuprindă cu brațele lui subțiri, firave și atotputernice, să-l strângă, să-i pârâie oasele, să-i strivească sufletul... ȘOARECELE 553 Sfârșit, mai avu puterea unui gând plin de renunțare: «ani- malul acesta răzbună toti șoarecii omorîti de mine...cu toate că nu-și amintea să fi omorît prea multe asemenea grețoase vietăți. Gândul îi amorți orice înfiripare de gest, de acțiune... Nici să se roage, să implore un duh mai mare, nevăzut, atotputernic, nu mai avu tăria. .. S’a lăsat obosit pe o parte, fără ură, fără iubire, fără nimic omenesc în el... Labele și respirația groaznică a fiarei l-au prins în puterea lor. S’a cutremurat totuși și atunci când se simțea ființă nemernică, sfârșită, locotenentul aviator Denesz de Foldhar și-a adunat toate puterile și a răcnit înfiorător, smucindu-se din lumea de moarte a visului... In rama ușii, ascunsă de perdeaua roșie de lână, au apărut Fekete Gabor, « hazaika » cea bătrână și un chip zglobiu de fată. Fata era într'adevăr, stana din coșmar... — Ce s’a ’ntâmplat don’ ?.. . l-a cercetat din ochi, mirat și puțin înspăimântat, Gabor. Lui Denesz de Foldhar îi fu rușine. — Nimic, un vis... -—■ Asa-i cu oboselile astea... Nici să dormi ca lumea nu-i chip... Soldatul și femeia s’au tras ușor înapoi. Printr’o margine a perdelei ochii de stană îl priveau zâmbind stăpâni... .. .Eroina lui Dostoiewski... Adormi deabinelea... II Fekete Gabor era un flăcău tomnatec, cu unele fire de păr alb mestecate prin castaniul-roșcat al părului, care prinsese să i se rărească de deasupra sprâncenelor, către creștet. Avea o față ciolănoasă, cu o frunte teșită și lipsită de strălucire. încolo, la chip nu arăta rău. La trup, asemenea, numai că mușchii i se legau cam noduros pe ciolane. La minte se schimbau lucrurile, devremece se dovedea a fi rămas dator Creatorul cu el... Se arăta însă a fi om de inimă si credință. De aceea locotenentul aviator Denesz de 7 > 554 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Foldhar, când venise vremea să-și schimbe ordonanța, pusese ochii pe el din toată gloata de recruți și pe el i-au rămas, măcar că plutonierul Tamasy îl avertizase: — E prost ca apa ’n cismă dom’ locotenent. .. — E muncitor măi Tamasy? — Ca un bou în jug... — E credincios ? — Până la moarte. .. — Cinstit ? — Să-1 pui să păzească visteria reghimentului cu cheile ’n broască. .. — Atunci ? — E prost dom’ locotenent. N’o să vă înțelegeți cu el. Locotenentului i s’a părut că plutonierul exagerează un pic. O fi el prost Fekete Gabor, dar chiar în halul ăsta... Și apoi n’o să-i pună mintea la grele încercări nici de literatură, nici de mate- matici, nici de tactică militară măcar. Dacă a învățat poziția de drepți a ostașului și mânuirea armei, Gabor poate fi o ordonanță excelentă. Atât cât să-i lustruiască cișmele, să-i perie hainele, să-i măture prin casă și să-i fiarbă un ceai, s’o deda el cu priceperea lui... — Eu îl iau, Tamasy. .. — Cum doriți, dom’ locotenent. După o vreme Tamasy a adăugat: — E prost, dar e și șiret câteodată... Vorba aceasta de încheiere a plutonierului a venit, pentru locotenent, ca o întărire a unor presupuneri ascunse care îl rodeau: Tamasy nu voia să i-1 dea pe Fekete. — II echipezi și mi-1 trimeți acasă... * * * Locotenentul Denesz de Foldhar nu s’a înșelat cu alegerea făcută. Fekete Gabor nu sclipea de inteligență, dar nici în rândul cretinilor fără leac nu putea fi trecut. Era o ordonanță sârguincioasă așa cum sunt alte sute de ordonanțe și acolo unde nu pricepea ceva, întreba odată, de două, de zece ori, până când înțelegea, cu riscul chiar de a plictisi pe cineva. Soldatul Fekete era ordonanța pe care o căuta Foldhar. ȘOARECELE 555 Apoi nici domniței Maryka, soția locotenentului, nu-i răspundea obraznic Gabor Fekete, așa cum se întâmplase cu mai toate ordo- nanțele de până acum, care «îi făceau nervi », încât cu toate trebuise să aibe el, Denesz, de lucru, de multe ori cu argumente care ieșeau din firea lui blajină și mărinimoasă. Când îi poruncea domnița ceva, Gabor întârzia un pic, așa că de multe ori era nevoită să adauge imperativ: pleacă ! Locotenentul da această fâstâceală a soldatului pe felul lui simplu și greoi de a fi... « Un țărănoiu târîe-brâu » și cu această explicație se socotea totdeauna lămurit. Acest lucru i l-a arătat și Marykei odată, când soția s’a mirat către el: — Ce s’o fi uitând Gabor al tău ca un tâmpit la mine ! ?... — Ei... Și tu... Parcă numai cu cucoane a avut de aface !... Deși nu a mulțumit-o explicația aceasta vagă, femeia a trecut peste toate caraghioslâcurile soldatului. # * # O singură dată Denesz de Foldhar s’a înfuriat pe Fekete Gabor: când cu șoarecele. ’ r l’ A Denesz nu suferea din copilărie șoarecii. Avea pentru aceste mici animale o repulsie organică. II îngro- zeau pur și simplu. Un șoarece care i-ar fi ieșit în cale, l-ar fi poso- morit toată ziua: ba si în ziua următoare si-ar fi amintit cu oroare de înfățișarea lui cenușie si umedă. Era curioasă starea asta de natură mai mult psihologică la un om de deosebit curaj, dar legată de o întâmplare tragică a copilăriei lui, părea explicabilă. La escadrilă era cel mai bun pilot... Brevetul și-l luase pentru teme- ritatea cu care își stăpânea manșa, cu care strunea vânturile înălți- milor, nu pur și simplu pentrucă sfârșise școala de pilotaj. La meetinguri, înainte de război, forma totdeauna numărul care îngheța sângele în vinele asistenței. La volan sau pe motocicletă nu se lăsa cu o iotă mai pe jos. Era un sportiv întreg, un om de desăvârșit curaj, un gentleman... Totuși, un șoarece îl paraliza pur și simplu. Degeaba încercase și în direcția aceasta să-și educe voința. Oroarea venea din copilărie și o purta cu el, incapabil să o arunce din gând, din faptă, din sânge. Coșmarul rozătoarelor cenușii îl teroriza fără remediu. 556 REVISTA FUNDA] IILOR REGALE Intr’o seară, în pat, citea o gazetă. Când, undeva, într’un ungher întunecat al dormitorului, a auzit ronțăitul unui șoarece, o clipă a rămas ca hipnotizat. Nu a avut putere nici gazeta să o arunce din mână. Literele, încețoșate pe pagina albă, au prins să-i joace nebunește sub ochii măriți de teama asta caraghioasă. Marika, alături, dormea zâmbind în somnul unui vis. Ce să facă ?... Ronțăitul se accentua, se apropia, creștea imens, cuprindea camera, casa întreagă, strada, orașul... El a început să gâfâie ca sub o grea povară... S’a gândit să coboare ușor din pat. Jos era șoarecele... Groaznică situație!... Când a prins un grăunte de judecată, după panica primei clipe, a foșnit ziarul, motolindu-1 cu mâini nervoase... Animalul, în ungherul lui întunecat, a întrerupt fierăstruiala câteva clipe, iar Maryka a suspinat și s’a răsucit caldă sub acoperământul ușor. Ii era necaz pe Maryka... Doamne, cum putea să doarmă cu acest imperti- nent animal sgâriind liniștea de noapte a camerei ? A mai foșnit odată ziarul, mai nervos ca înainte... Șoarecele s’a oprit din nou din ronțăit... Apoi iar a pornit la chinuitoarea lui ocupație... La al treilea foșnet, canalia cenușie nu s’a mai sinchisit; spinteca liniștea cu dinții lui ascuțiți, fără pic de teamă și milă... Denesz de Fbldhar n’a mai putut. Și-a adunat tot curajul, sau poate toată teama și așa, galben la chip, tremurând din toate mădularele, cu broboane mari de sudoare șuroindu-i dela tâmple pe obraji, s’a îndreptat cu pași mărunți și pripiți spre ușe. A deschis-o și a ieșit în hali. De acolo, urmărit de toate duhurile rele din lume, a trecut în sufragerie și apoi în bucătărie. Se simțea atât de umilit, atât de coborît în proprii-i ochi, încât îi venea să plângă, om în toată firea, ca un copil. Laș și înfrigurat de teamă, a dormit în noaptea aceea în patul aspru, cu saltea cazonă și perină de paie, al lui Gabor, căruia i-a dat ordin să nu-i spună domniții nimic din întâmplarea asta pidosnică... Și i-a mai dat ordin ca a doua zi să facă așa cum s’o pricepe el, Gabor, ca să dispară șoarecele. Pe deasupra i-a pus în podul palmei aspre zece fileri, cu gândul de a-i cumpăra tăcerea. In zori, Gabor l-a sculat. El, bravul, sportivul, netemătorul, s’a strecurat, mic, în dormitor, lângă trupul cald și odihnit a 1 femeii lui. ȘOARECELE 557 Pe la ceasul prânzului cel mic, un cotoi adus de ordonanță făcuse de petrecanie rozătoarei care chinuise somnul de o noapte al domnului locotenent aviator Denesz de Foldhar, cel mai nete- mător pilot al aviației ,.. Mintea lui Gabor Fekete cel prost a reținut frica născută din scârbă a superiorului său. # * * — Pe Gabor te rog să-1 iei cu tine. Eu o aduc pe mama aici. — Dar ai nevoie de el la treburile mai grele. Oricum, două brațe de bărbat pot folosi... — Las’ că facem noi toate treburile, cu ceilalți oameni de curte... — Biiine... Maryka s’a arătat a fi hotărîtă, iar Denesz de Foldhar s’a lăsat învins. Pleca pe front cu Gabor. . . Ordonanței nu i-a venit bine vestea, ba i-a părut rău... «De frică », și-a zis ofițerul... A și plâns când a pornit-o spre aerodrom cu geamantanele superiorului în spate. Domnița l-a încurajat și i-a dat chiar o cutie cu o sută de țigări, ca. să aibe «la necaz ». Nu și-a lămurit niciodată de ce, dar Maryka a simțit că i se ridică o povară de pe piept atunci când soldatul s’a urnit să-și urmeze ofițerul... Bucuria și-a ținut-o doar pentru ea, pentrucă i s’a părut că împărtășind-o altcuiva, chiar lui Denesz, ar deveni ridicolă... La despărțire i-a șoptit bărbatului printre lacrimi... — Ferește-te de Gabor... « Vorbă muierească », a hotărît Denesz și a socotit-o ca neave- nită. De atunci, zi de zi, săptămână de săptămână, Denesz cu avionul său, Gabor cu geamantanele la coloană, înaintau, înaintau... * * * Aici, pe câmpul acesta imens, cu hangarele rămase sărmane schelete de fier și beton, cu pământul răscolit de bombe și pârjolit de flăcări, se părea după toate semnele, că or să rămână vreme 558 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE mai îndelungată. Denesz de Foldhar s’a bucurat din inimă, de olaltă cu ceilalți sburători ai escadrilei, de acest binemeritat popas. Singurul nemulțumit era căpitanul Bartha, comandantul escadrilei, care ar fi dorit să ierneze pe undeva prin Turkestan, dincolo de Caspica. De asemenea lungă și odihnitoare ședere s’a bucurat mai tare soldatul Gabor Fekete. Pentrucă nu mai căra lădoiul de campanie după el... Sue-1 în mașină. .. Dă-1 jos din mașină... Mai ales când plouă și bate vânt neiertător din fundurile nevăzute ale stepei, Gabor Fekete sudue pe toți Rușii, dar mai amarnic pe bolșevici, pe care nu-i amestecă, în mintea lui puțină de om neumblat prin lume. Bucuria odihnei acesteia i-a fost până în seara aceea. .. Denesz de Foldhar se întorcea dela una din interminabilele partide de rbmy cu pietre și era vesel: câștigase. Fluera, ca de obicei, aria din Rigoletto.. . Era mulțumit de el, mai ales că în ziua aceea trecuse pe răbojul biruințelor încă o pasăre dușmană prăvălită sub iureșul neiertătoarelor lui gloanțe... îCU Cluj / Centr Femeia aaaare Fire ușoaaaară E-amă... De după tufele de salcâmi din fața casei, Valia i-a ieșit înainte și, la doi pași s’a oprit, înțepenită aproape, cu bustul înălțat și pironit a luptă, cu bărbia săltată în sus, cu albastrul ochilor în ochii negri ai locotenentului. Denesz a curmat aria și a privit-o lung. Ea i-a suportat privirea, semeață... Lui i-a plăcut surpriza. Valia nu era rea... Ba, dim- potrivă ... Era focoasă ’n ochi și mai ales în trupul care se bănuia perfect sub fusta largă de stambă ieftină... O ochire i-a fost destul... Fata merita un pic de atenție... A dat să o prindă de umeri, dar Rusoaica a devenit... dosto- iewskiană și, prin urmare, s’a strecurat ca o apă vie într’o parte, încât abia a ajuns-o cu vârful degetelor... Ei, Valia... a dracului îmi ești dumneata, dar și eu ți-oi arăta că toate lucrurile au un cap... Fata s’a oprit alături și a chicotit un « harașo » ciolovec » cu atâta patimă ’n glas încât a izbutit să-l înțeleagă și el, Denesz de Foldhar.. . Poate l-a înțeles și altfel decât numai cu auzul. . . ȘOARECELE 559 Nu spunea Valia ca un banal compliment acest « harașo », pentrucâ i se păruse lui de mai ’nainte vreme că fata asta nu prea știe să glumească în viață... Așa că el, Denesz de Foldhar, n’avea decât să se bucure de aprecierea sentimentală a fetei cea vorbăreață, dar aproape imposibil de ajuns cu fapta. A stat o clipă în cumpănă. A privit înainte, înapoi, în dreapta, în stânga. Nu era nimeni. Dar singurătatea asta în doi l-a intimidat pe bărbat. A dat să pornească înainte printre tufele de agriși, spre casă. Valia i-a sărit înainte mai agresivă ca prima dată, s’a proptit bine pe picioarele pe care el le ghicea arcuite sub fusta de stambă ieftină, s’a înălțat cât a putut, pe vârfuri, a repezit două curbe albe pe după grumazul vânjos al bravului nostru locotenent și, fără pic de grai, fără o pregătire sentimentală obișnuită în asemenea întâmplări, l-a mușcat de buza de jos puternic, aproape cu ură... Da, da, necunoscutul suflet slav, a gândit într’o fulgerare, mai ales că treaba a mers atât de repede, atât de suplă s’a arătat fata la gimnastica asta amoroasă și cu năbădăi, încât Denesz de Foldhar nu a avut vreme nici de un răsuflet întreg. Când a vrut să o prindă în brațele prin care prinsese să curgă lava unui vulcan erupt dintr’odată, trupul de mreană iute la fapt nu mai era acolo... Rămăsese un ușor parfum de patimă și — cum și-a dovedit sieși mai târziu locotenentul — duhul de Rusoaică aprigă până și ’n iubire al Valiei. Ce este de făcut, locotenent ? Și-a cercetat atent unghiile dela mâna dreaptă pe care a întors-o cu eleganță în toate pozițiile posibile, a cercetat din nou împrejuri- mile, constatând că totul s’a petrecut fără mărturie omenească, și-a potrivit cascheta puțin dată pe ceafă de saltul năbădăios al Rusoaicei, și-a potrivit părul căzut vraiște pe frunte și s’a hotărît spre casă, fluerând aria din Rigoletto... A deschis ușa și liniștit aparent, a pășit pragul. Cu el a pătruns în casă moleșala fără orizont a stepei și duhul chemării de dragoste care îl înlănțuia într’o amarnică satisfacție de om biruitor. Din fundul curții, ochii de foc ai lui Fekete Gabor l-au urmărit cu nelămurite ascunzișuri de grele întunecimi sufletești, iar în 560 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE mintea lui puțină s’a lipit ca o pecingine frica născută din scârba de care pătimea acest om care-i intrase în socotelile amoroase... * * * Buimac, s’a lăsat pe scaunul curbat dela masa cu cărți de școală scrise în rusește. Căuta să-și lămurească izbucnirea Rusoaicei. Dacă o văzuse de două, trei ori... Nu-i dăduse nicio importanță, niciun semn de interes nu-i arătase... Atunci ?... . încerca să vadă lucrurile cu capul, dar inima îi poruncea faptă; faptă fără prea multă chibzuință. De bună seamă, fata asta cu ochii de albastrul betlitelor lui, cu fața rotundă, cu nas dilatat senzual și cu pomeții ieșiți destul de pronunțat dar de un farmec greu de lămurit, voia dela el ceva. II căuta, îl cerea, îl copleșea. Și el, ce putea să-i dea el altceva decât clocot din clocotul sângelui lui, refulat dealungul tuturor salturilor bătute năprasnic de legile războiului și ale neîndurării, de vânturile chinuitoare ale întinderilor de cernoziom si, arare, de imaginea chipului bun, lilial și credincios al Marykăi ? Dar tot ceea ce putea el să-i dea fetei acesteia în răgazul unui popas dintre două înaintări, era viață, viață din viața lui... Și aici, ca peste tot, aceeași chemare spasmodică a Vieții. Lupta cea mare a prins să se dea în el, între chipul îndepărtat si suav al Marikăi si acesta de aici al Valiei, vulcanic si neiertător în faptă. Ridică ochii spre fotografia de pe masă. Marika îi zâmbi primăvăratec din rama de metal argintiu. Dar, peste ea, din colțul gurii, într’un rictus amar, se prelingea cu cerneală scrisul de școlă- riță al Rusoaicei, care pecetluia uluitor un « Valia » scris ostentativ cu litere rusești, dintr’un colț la celălalt al dreptunghiului de carton. S’a ridicat văzând și necrezând. I s’a părut acel« Valia » așternut deacurmezișul fotografiei, peste paloarea chipului zâmbitor al soției lui, atât de nefiresc încât, trecându-și dosul mâinilor peste ochi, și-a șoptit neîncrezător: — Nu se poate !... A prins fotografia cu degetele într’un tremur lipsit de auto- control. într’adevăr, realitatea era cruntă, de față, înaltă ca o coloană rămasă dintr’un templu vechi. S’a apropiat de fereastră, cu mirarea ȘOARECELE 5&I de pe chip transformată în chin. Soarele se prăbușea în rotocol de aur, în asfințitul imens al stepei. Era un apus marin pe întinde- rile binecuvântatului pământ, lipsit de orice ondulație, de orice aspect masiv, solid... Pământul curgea parcă nesfârșit spre zare, ca un ocean pus în mișcare de forțe nevăzute, negândite, neînchi- puite. Dar umbrele salcâmilor cu frunzele îngălbenite de paloarea toamnei în toi, se lungeau enorm spre răsărit, fugind îngrozite de negurile neștiute încă ale nopții care se vestea. Ele se dovedeau a fi catargele corăbiilor pământului, navigând statornic în înțepeneala trupului: colibele nesfârșitelor câmpii rusești. O rază ruptă auriu din rotocolul care se îneca în valurile pământului plat, a căzut obosită peste fotografie... Nu mai încăpea, nu mai era chip să încapă nici urmă de îndoială: negru ca un păcat, numele Rusoaicei se suprapunea impetuos, poruncind neuman peste forma fină, prelungă, delicată, a mult iubitei lui soții Marika. In inimă îi amorțise orice sentiment, în trup toți nervii. O clipă viața i-a stat pe margine de prăpastie. In clipa următoare, un urlet s’a ridicat orgolios în el și i-a cerut acțiune, luptă, biruință... Cum a îndrăznit ?! Cum ?... O va pedepsi crunt... O va lovi... O va aresta... O s’o dea pe mâna celor care se ocupă cu spionii. Dar va găsi el o pedeapsă pe măsura faptei ei îndrăznețe ? S’a întors brusc. A voit să cheme pe Gabor... De după perdeaua roșie de lână, fata a pășit cu brațele strânse dela cot în sus, pe piept, cu pași de somnambulă... A pășit ca un destin venit de dincolo de voința lui, adevărată eroină de roman rusesc, înverșunat necunoscut de stepă... S’a oprit înaltă în cele din urmă raze ale apusului... Cu un gest laș, Denesz de Foldhar a ascuns fotografia desfi- gurată a soției lui, la spate. Rusoaica s’a oprit în mijlocul încăperii și cu mâna întinsă albă și certă spre mâna sfioasă care ascundea fotografia, a șoptit — sau a șuerat —un singur cuvânt, pe care el l-a tălmăcit mai mult, sguduit de faptă: eu. Era pornit să o nimicească... El ? O, nătâng erou !... Atitu- dinea ei de nespusă dârzenie îl desarma, îl inferioriza. A rămas cu fotografia în mână, uitată între degete ca un lucru cu totul și cu e 562 revista fundațiilor regale totul inutil. Nu avea grai, nu avea gând de faptă. Fata l-a țintuit cu albastrul rusesc și pătrunzător al ochilor ei, și a mai înaintat un pas.. . Coapsele-i tremurau, piciorul se cambra elastic, sânii se sbuciumau clocotiți de răsuflarea grăbită a fetei.. . S’a oprit deodată.. . Era într’adevăr frumoasă. Era asa, asa cum si-o închi- puise în lâncedele lui vise. Asemeni unei leoaice flămânde gata să-și sfâșie prada, s’a repezit furioasă, cu părul auriu și bogat căzut pe tâmplă, i-a smuls pe Marika din mâna care se apăra bicisnic — mâna lui de bărbat întreg și plin de el! — a prins fotografia stăpână și, triumfătoare, a sfâșiat-o în fața ochilor lui îngroziți. .. Denesz de Fbldhar a rămas o clipă năuc. Dar foșnetul sfâșiat al fotografiei s’a prelungit în el, de sus în jos, răvășind toate bunele-i judecăți. In clipa următoare a venit deslănțuirea. .. Un urlet articulat cu totul nedeslușit, venit poate din alt Denesz de Fbldhar — un Denesz care va fi trăit cu veacuri în urmă — a cutremurat încăperea. Viforos, năprasnic, total, s’a repezit spre fata din față. A prins’o în brațe s’o sfarme.. . Buzele ei tremurătoare năvalnic i-au căutat buzele... Păianjăni i-au căzut peste pleoapele care vedeau, trăiau, se îmbătau si nu credeau si — în cea mai desăvârșită uitare de sine, trăind din plin — două trupuri omenești s’au prăbușit cu ură și clocot, în cenușiul tot mai opac, tot maț izbăvitor al înserării. Jos, desechilibrat de linia albă a sfâșierii, chipul masacrat de cerneluri al Marikei, privea nimicnicia cu ochi morți. De după perdeaua roșie de lână, alți ochi, vii, încinși, mistuiți, săgetau înfrânți încăperea. Erau ochii lui Fekete Gabor. Gemetele celor prăvăliți se amestecau cu gemetele chinuite ale soldatului. III Fekete Gabor se părea că are două patimi: grija de don’ loco- tenent și.. . șoarecele. Pe bună dreptate domnul locotenent aviator conte Denesz de Fbldhar nu avea a se plânge cu nimic în ceea ce privește hărnicia, cinstea și dragostea de curățenie a ordonanței sale. Ba, dimpotrivă, ȘOARECELE 563 Gabor Fekete era deadreptul de laudă. Hainele periate fără cusur, cămășile totdeauna cu nasturii prezenți la apel, mesele servite curat și la comandă, ceaiul de dimineață cu puțin rom și cu multă pâine prăjită rumen, așa cum îi plăcea lui Denesz și cișmele... cu cișmele ofițerului era o întreagă poveste. Ajunseră de pomină în escadrilă prin lustrul de care se bucurau datorită osârdiei ostașului. — Măi Foldhar, cine-ți lustruește așa de sdravăn cișmele ?... l-a întrebat odată cu invidie comandorul... — Ordonanța, domnule comandor, s’a mândrit pe bună drep- tate locotenentul de hărnicia și priceperea lui Gabor. — Să mi-1 trimeți și mie, l-a rugat mai în glumă, mai în serios, superiorul, cercetându-și cișmele cu noroiul uscat pe la tocuri și printre zimții branțurilor și astupat grosolan cu cremă îmbâcsită, de vreun soldat lipsit de conștiință. Să mi-1 trimeți să dea o lecție boului meu de Șandor. — Prea bine... a zâmbit locotenentul. Comandorul a plecat să-și vadă de treburi, oftând și gândindu-se la cișmele cele lustruite ale lui Foldhar, iar acesta a intrat să transmită lui Gabor rugămintea-ordin a șefului... S’a oprit în ușa cuhniei, scârbit: — Iar cu murdăria aia Gabor ?... Uitând de ordinul cu cișmele, a tras ușa repede în afară și, gata de luptă cu un dușman nevăzut care-1 pândea de bunăseamă de dincolo de intrarea cuhniei, s’a oprit eroic tocmai sub un salcâm din fundul ogrăzii rusești. «Murdăria» era un șoarece ademenit de Gabor, pe care soldatul îl purtase într’o colivie, dealungul anevoioaselor drumuri de război ale stepei rusești, de acasă, de pe câmpul de sbor dela Gyor. Gabor tocmai îi da să mănânce din palmă slănină și bucățele de pâine fărâmițate tare mărunt, ca să-i vină sălbăticiunii ușor la ros. Parcă era un copil care întinde palma cu grăunțe unor po- rumbei. .. Gabor arăta o nefirească dragoste de părinte vietății mici, cu blană cenușie și catifelată, pe care o mângâia ușurel-ușurel, cu degetele-i butucănoase și aspre de plugar de pustă, punând toată gingășia de care era capabil un om aspru ca el, în această părin- tească treabă... Cel puțin dacă ar fi un șoarece alb, un cobai, gândi 6* 564 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE locotenentul retras gata de apărare sub salcâmul cel mai înde- părtat de locul primejdiei... La alintările soldatului, șoarecele se lăsa ușor pe burtă, agita mustățile în semn de satisfacție poate, mișca repede și lateral botișorul foarte mobil și teșit spre gât și întindea în afară labele mici, aproape transparente, sfârșite cu gheruțe lungi, nefiresc de lungi la finețea labelor... Toate aceste mișcări le făcea în chip alintător, ca un fel de mulțumire animalică, greoaie... Mulțumirea șoarecelui era mulțumirea Iui Gabor Fekete... — Așa, cloțănelu’taichii, așa... Ia tu dela taica... Intinde-te taică... Așa... Ușurel... Așa... Când șoarecele se sătura de ros din palma ocrotitoare și obosea desmierdându-se, pornea agitat în recunoaștere dealungul tunicii lui Gabor. Ii intra pe sub mânecă, pătrundea repede pe căptu- șeală ’n sus, ieșea pe la subsuoară, trecea peste cămașe, se agăța de cravată, o lua dealungul gulerului și dacă afla un loc cât de mic pe unde să se strecoare, intra sub cămașe, alunecând pe pielea ostașului până jos, la brâu. Dacă nu putea face b asemenea cale, care pe Gabor îl mulțumea foarte, cobora pe cealaltă mânecă a vestonului... In asemenea întâmplări, chipul lui Gabor se acoperea cu o nespusă mulțumire. Ochii lui cu priviri bolovănoase începeau să râdă copilărește, mușchii feței i se destindeau a zâmbet, fruntea i se resfira de crețuri și necazuri, adânca brazdă din crucea ochilor — pe care și-o știa acolo încă de copil, ca un semn neîndurat de năpăstuită viață — se limpezea de abia o mai vedeai... Dar câteodată, când șoarecele prindea să-i roadă pripit sfârcul urechii, sau crețurile dela încheetura vreunui deget, Fekete Gabor, după ce răbda până-1 podideau lacrămile, prindea vietatea în podul palmei făcut căuș și o așeza moale pe genunchi______ — Ajunge, flăcăul taichii, ajunge... Mă doare și pe mine... Dar astea erau bucurii pe care numai el, Gabor, și le știa. De văzul celeilalte lumi se ferea cu grije mare, pentrucă lumea, batjo- coritoare și gata de clevetit în fiece clipă, îl lua în umilitoare derâ- dere. .. Și toate le suporta Fekete Gabor, toate le ducea în inimă, numai batjocura, ba... Mai tare se ferea de don’ locotenent, care putea fi un om bun ca pâinea cea mai albă, și cea mai caldă, dar care nu ȘOARECELE 565 suferea șoarecii și nu-1 ierta pe chițăilă al lui așa cum era el, fără pic de vină. Și pentru asta, ofițerul era un om rău. * # * După ce, desorientat, și-a adunat în el tot calmul de care a socotit că are nevoie, locotenentul Denesz de Foldhar a părăsit adăpostul de sub salcâmul din fundul ogrăzii rusești și, trântind ușa după el, înfiorat, a trecut repede în camera lui cu miros puternic de busuioc vechi. Soldatul abia a avut vreme să dosească palma care ocrotea șoarecele. Când a ridicat capul, locotenentul trecuse. Ordonanța a oftat cu năduf si s’a ridicat cu amărăciune mare, dar si cu mare ciudă, să-l vâre pe chițicăilă în colivia lui. In liniștea camerei lui, locotenentul a încercat să uite scena aceea imposibilă cu șoarecele lui Gabor, pe care o suporta acum pentru nu știa nici el a câta oară. De fiecare asemenea întâmplare, Denesz de Foldhar se înfiora de i se încrețea carnea de scârbă si groază. Patima ținea de mult, din pâcla copilăriei. Se înfipsese în el ca un piron puternic și nici ani, nici școală, nici prieteni și nici expe- riența vieții nu putuseră să i-o scoată. Avea vreo doisprezece ani atunci... In castelul părinților lui din orășelul natal... într’o după amiază de vară, cu soare mult și liniște patriarhală... într’o zi, voind să intre în pivnița castelului plină cu lemne și gunoaie, loc bun de joacă de-a « hoții și vardiștii » cu copiii slugilor dela curte, a rămas pironit în ușa căscată ca o gură imensă de balaur. într’o parte a pivniței, umedă și cu cărămizile roase roșu- putred ca o cangrenă, sub o palidă lumină scăpată în besnă printr’o firidă, un cârd de șoareci, — zece, douăzeci, o sută sau o mie, nici el nu știe și nici nu a știut cândva câți —rodea din trupul unui om mort. Cu groaza împietrită în ochi, cu sufletul strâns de urâțenia spectacolului, s’a rupt deodată din loc și într’o fugă nebună, s’a pierdut spre casă. Ajuns la adăpost de grozăvie, a dat să spună maică-sei cele ce văzuse, dar bâlbâit și înlăcrimat nu a izbutit decât să-i cadă în poale, leșinat. Trezit din leșin, groaza dublată cu o scârbă pentru aceste respingătoare rozătoare, i-a rămas în 566 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE ochi și, vedenie de altă lume, îl urmărește și-1 chinuește ca o pe- deapsă. Peste această stare de vechi sbucium, vine patima lui Gabor pentru spurcata lighioană.. . Și ce nu făcuse să-l desbare de șoarece1... Pentrucă soldatul era o ordonanță cum rar se află, Denesz de Foldhar a socotit să-1 ia mai întâi cu binișorul: — Măi Gabor, dă-1 dracului. .. — Da’ ce rău face el don’... ? — Măi băiatule, nu-1 pot suferi. .. Gabor a oftat din străfunduri, s’a încruntat la ofițer pe'nevăzute, dar de șoarece nu s’a atins. Denesz l-a luat cu amenințări: — O să te schimb Gabor, s’a răstit el odată cu nesiguranță... — De ce don’ ?... •— Șoarecele... — Sărac de mine, da’ pornit sunteți don’ locotenent!. . . — Pornit, nepornit... Eu să nu te mai văd cu șoarecele. .. Atât! Locotenentul, furios, a plecat la sbor în ochi cu priviri crunte și ’n sânge cu clocot dușmănos. Gabor a suspinat adânc și a strâns măselele neputincios, iar șoarecele a rămas biruitor mai departe... Intr’o zi când, întors obosit dintr’un greu sbor, l-a găsit pe soldat cu șoarecele dănțuind pe masa lui de lucru, Denesz de Foldhar și-a ieșit din fire. — Ce făci, boule ? Ce-ți faci de cap ? a scăpat el o sudalmă. Pe masa unde eu mănânc și scriu tu joci tontoroiul cu spurcăciunea ? Soldatul a prins pripit șoarecele, l-a vârît în sân și a dat să iasă, vinovat. Trei perechi de palme ale contelui ofițer i-au ridicat sângele în obraz și i-au încleștat ura în pumni. Atât numai, pentrucă Gabor Fekete se simțea tare vinovat și pustiu ! Așa de vinovat și așa de pustiu, încât mintea lui nu afla decât o singură scăpare din necaz: moartea... Moartea lui, a locotenentului, a lumii întregi... Numai a șoarecelui, nu. Denesz de Foldhar ar fi omorît șoarecele, asa furios, cum era, dar și-a zis că ar înebuni în clipa în care piciorul lui, chiar încălțat fiind, ar strivi, vietatea. ȘOARECELE 567 A căutat o mâță, dar în satele stepei rusești asemenea animale sunt tare greu de aflat, mai ales că în înaintarea asta repede, popa- surile veneau pe nerăsuflate și tot pe nerăsuflate se duceau. Și apoi Gabor, își ocrotea prea bine lighioana ca să fie ajunsă de ghiara flămândă a vreunei pisici... Din toată învrăjbirea ofițerul ieșea tot mai neliniștit, soldatul tot mai amărît, mai pământiu, iar chițăilă se simțea, sub ocrotirea ordonanței, mulțumit și victorios. Asta o citea bine contele Denesz de Foldhar în ochii rotunji și roșietici ai animalului. Și constatarea îl înfuria, îl înebunea, îl zăpăcea chiar. Se dovedea a fi un becisnic, un neputincios, el bravul între bravii sburători ai flotilei. * * # Cerul este plin de soare. Salcâmii dau o umbră tremurată în bătaia unui vânt ușor și obositor de stepă. Aburi calzi ies din cernoziomul câmpului năpădit de ierburi mărunte și prăfuite. Oamenii robotesc grăbiți în jurul păsărilor de oțel. Unii au deslăn- tuit motoarele. Urletele uniforme ale carapacelor metalice sparg ’ ’Cl Cjjji ■ Central UniversincLibrarx Cin zidul invizibil al liniștii campestre supărător de prezentă. Piloții patrulei sunt gata. .. Denesz de Foldhar și-a pus hărțile la punct și acum odihnește într’un hamac, cu gândurile în cine știe ce colind neștiut... I-a rămas pe buzele arse sărutul apăsat al Rusoaicei. Minunată femeie ! Lângă ofițer, în smerită atitudine, glasul dogit al lui Fekete Gabor înșiră vrute și nevrute. .. Denesz nu-1 ascultă. Prinde doar crâmpeie de vorbe... — I-a dracu’ don’ lo’ent... Vă sudue și zice că dacă ar putea ea, v’ar omorî că sunteți dușman... Eu, zău ! să fiu în locul dumneavoastră, m’aș muta dela ea... Sunt atâtea case bune în sat. .. Mai știi... Nebuna asta de bolșevică poate o ’mpinge aghiuță la vreo trăsnaie... Doamne ferește... Sunteți om bun și mândru... Mai știi... — Ce trăsnaie mă’ Gabor ? — Să nu v’omoare, trăiti... — Cum să mă omoare leat ? Și de ce ? — Dacă-i bolșevică.., 568 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE — Dacă e, ce ? — Păi dumneavostră nu stiti ? Ofițerul zâmbi gândindu-se la raționamentul primar al solda- tului, dar nu-i descoperi ascunzișul. Ii trecu o carte pe care o frunzărise și-i porunci să-l lase în pace cu asemenea prostii... După sbor Gabor își întâmpină stăpânul cu prefăcută bucurie și prinse să-i ajute la desfăcutul cheutorilor și al catarămilor. — Nu vă spuiu eu don’... Aia are gânduri negre... — Care, soldat ? — Fata gazdei. — Valia, mă păcătosule ? — Mhî... puse soldatul capul în pământ. — Să nu te mai prind, leat, că dai de dracu ! Ai înțeles ? — ’țeles, trăiți... Gabor a răspuns cam înțepat pentrucă gândurile lui nu voiau, nu puteau să înțeleagă altceva decât clocotul sângelui și poate al lutului din el. BCU Cluj / Central Un*crsitv Library Cluj * * Gabor se prăjește în gura imensei vetre și răscolește alene jarul, cu chipul înroșit de para obosită a focului. Valia a intrat în cameră, ușor... A lăsat cosuletul de merinde pe măsuța de lângă fereastră și s’a repezit la perdeaua roșie de lână, cu mare nerăbdare. Din cosulet a căzut un șervete! alb si o bucată de pâine, dar nimeni nu a luat seama să le ridice. Dincolo, în camera ofițerului, nu e nimeni. Valia și-a înălțat pieptul tânăr în adânc oftat. Denesz va fi întârziat la vreo partidă de șah, ca în alte dăți... Gabor a cercetat-o cu ochi aprinși și inimă svâcnindă. In toată casa, în toată ograda, erau numai amândoi. Și pe ulița largă și prăfuită nu se arăta nimeni. S’a ridicat viclean, s’a apropiat ușor de Rusoaică și a dat s’o prindă de mijloc... A, ce mijloc subțire și mlădiu are Rusoaica... Valia s’a tras într’o parte, sărind ca o veveriță. A vrut să strige, dar s’a răsgândit, îngrozită... Soldatul, cu ochii aprinși și cu tot trupul lui noduros în tremur, s’a îndreptat spre ea, amenințător... Fata și-a adunat puterile ei puține dar iuți și l-a îmbrâncit înfuriată. A glăsuit și ceva, — poate ȘOARECELE 569 vorbe de ocară... Omul a căzut peste un scaun și cu scaunul jos, proptit de marginea vetrei uriașe. S’a ridicat umilit și, robit sân- gelui, s’a târît la picioarele ei. Ce mare, ce puternică, i se părea Valia!... Cerea ceva, bâlbâia vorbe neînțelese de urechea fetei străină și la grai și la inimă, întindea milog mâini butucă- noase, scotea sunete guturale asemănătoare răgetelor de sălbă- tăciuni... Valia, semeață, l-a fulgerat cu scăpărări dușmane de ochi și a așteptat... Ii era scârbă de el. Gabor s’a prăbușit cu fața în palmele butucănoase, plângând cu sughițuri și gemete lipsite de toată înduioșarea plânsului. Desprins din suspinele sufletului umilit, un gând aprig s’a ridicat în ordonanța locotenentului de Foldhar... S’a ridicat, a privit în el, în vraiștea inimii lui, în gâlgâirea sângelui care i se părea că miroase tare a pământ. Gândul a fost mulțumit de înfă- țișarea răzbunătoare a omului... S’a îndemnat să se ridice ca o închipuire de pierzanie, să privească în ochii fetii semeț și dușman, să arunce ochii, ochii lui bulbucați și roșii ca de bețiv, în camera cu perdea roșie de lână... bCC Cui / Central LlniversityLibrary Cluj Toate au fost așa cum gândul a dorit... A ieșit în ogradă... Fata tremurând de groază și poate de ură, poate de scârbă, a simtit, asa cum numai femeile simt, că soldatul acesta sălbatec a luat o hotărîre rea. In cușca lui de lemn, șoarecele se sbătea amarnic... Fata și-a astupat ochii cu brațul și a izbucnit în lung și neostoit plâns. * * * Din seara aceea Gabor Fekete s’a întrecut pe sine în treburile lui de ordonanță sârguincioasă și tare grijulie cu superiorul... Aproape era plicticos de îndatoritor ce se arăta. Denesz de Foldhar, deși îl știuse totdeauna om harnic și ascultător, începuse și el să se mire de purtarea asta fără pic de vină. II îndemna pe Gabor să mai lase treaba, să mai meargă și el prin sat. Să se mai odihnească. — Azi ești liber Gabor, se arăta binevoitor ofițerul. — Ce să fac cu libertatea don’... ? — Du-te și tu cu ostașii ceilalți la colhoz. 570 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Colhozul era locul de adunare al localnicilor în zilele de sărbă- toare, că și păgânii au sărbătorile lor păgânești. Și soldații se ame- stecau voioși în cârdășiile de Ruși îmbrăcati curat, ca de sărbă- toare. — Ce să fac acolo ? — Ei, ce să faci ? Dar prost mai ești măi leat!.. . Ia, un pic de fustă rusească, insinua îmbietor ofițerul. Gabor ofta, se încrunta, mesteca avan fălcile și arunca priviri piezișe către ușa cu perdeluță roșie de lână. Locotenentul conte Denesz de Foldhar ar fi vrut să rămână și el singur o zi, o zi măcar. Și dincolo, după perdeluță ușor despărți- toare, Rusoaica ar fi vrut la fel. Când Gabor nu mai avea nimic de trebăluit, își lua colivia și scotea vietatea din ea la soare. Șoarecele chițcăia bucuros și se strecura repede, repede, în ascunzișurile numai de el știute din haina ostășească a stăpânului său. * * * Până într’o duminecă. . . Ar fi putut fi zi de odihnă, dacă apele frontului nu s’ar fi învârtoșat într’o amară tălăzuire de oameni si moarte. Sborurile de bombardament se țineau lanț. Veneau vești îngrijorătoare. Tunurile hăuiau tot mai cumplit și mai aproape. Rușii spărseseră frontul într’un sector nu prea îndepărtat și acum înaintau spre inima alor noștri. Aerodromul era în calea lor. S’ar fi putut ca până ’n miezul nopții să fie peste ei. Trenul mobil al escadrilei, cu motoarele pufăind a ciudă parcă, era gata de plecare în cale- întoarsă. Avioanele stau gata să țâșnească, nervoase și răzbunătoare, spre focul frontului Ofițerii se agitau și ordonau grăbiți, alergând cu panica în ochi și ’n glas, dela o escadrilă la alta, dela un avion la altul. Ostașii se învârteau mai mult fără decât cu rost, în jurul ma- șinilor. Panica amenința cu rânjet de tun și glonț. Rușii din sat, tinerii mai ales, priveau ponciș la fierberea asta neobișnuită a solda- ților străini: simțeau și ei că se petrece ceva neobișnuit acolo unde stăpânea tunul și moartea. Denesz de Foldhar voia să pornească spre aerodrom. Avea de împlinit o misiune urgentă. Valia i-a tăiat drumul, agitată. L-a prins sdravăn de braț și — așa cum s’a priceput, cu vorbele ei ȘOARECELE 571 străine — i-a explicat un vis al ei cu teamă. Un vis urît cu Gabor, cu avioane, cu moarte... Ar fi vrut ca ofițerul să nu sboare în ziua aceea. Semnele sunt rele... Gabor, de după ușe, asculta cu ochi de lup, cu gândurile lui întunecate, la tânguirile femeii. Și se bucura. Se bucura animalic, crud. In el clocoteau la olaltă dragoste și ură, viață și moarte. Acum, acum s’apropie clipa eliberării dorului închis în neputința micimii lui, a faptei lui. A ieșit grăbit. A trecut prin camera cu perdea roșie de lână, a prins colivia cu șoarecele sub braț și, ca un ucigaș pornit spre pră- pastia faptei sale, a început o fugă nebună, neoprită, poruncitoare, spre aerodrom. Șoarecele, trepidând nervos între gratiile culcușului său, se muncea în salturi, cerând parcă eliberarea. «Poate bănue și el ceva », gândi soldatul. — Ai simțit bădie și tu... îl mustră cu glas tare. Da’ ce să fac ?... Dacă nu era el... Dacă nu era... Mi-a luat-o și tu trebue să mă mântui... Că nu aflu scăpare din chin decât numai așa... Gabor vorbea gâfâind sub oboseala necontenitei fugi. Vorbea, lăcrima, se destăinuia. .. — Da’ o să vezi, o să vezi tu. Mi-i fi de ajutor acolo... De mare ajutor... Și o să-l pedepsești așa cum n’a fost pedepsit chip de om până ’n ziua de azi. . . O să moară ! O să se ducă pe veci! Și atunci eu și Valia. . Eh, eu și Valia !... L-a înecat un suspin și s’a împiedecat nevolnic de un bulgăre de glod uscat de era să cadă cât era de lung. Și-a contenit gândul cu frică, să nu-1 audă cineva, măcar că totul era doar gând. Dinspre aerodrom venea don’ sergent Nicolae Ilea... Era bun om valahul acesta din valea Bârgăului, că-i dădea totdeauna dohan și chiar câte un gât de vinars... Ascunse cutia cu șoarecele sub veston. .. Cu grije... Să nu-1 răstoarne, să nu-1 izbească. . . Duse mâna la șapcă și salută. — încotro, Gabor ? — La avion, don’ sergent. — O să sburăm acu-acușica, vesti oarecum ocoș sergentul. Unde e domnul locotenent ? — Acasă... Vine-acum. . . 572 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE — Dar ce ții sub veston cu atâta grije, Gabor ? y — Ia... ’ ' Ordonanța îndrugă ceva nedeslușit. Românul trecu înainte, fără să ceară altă lămurire la vorba încâlcită a ordonanței. Nu știa că vorba aceea s’ar fi putut să-1 trimeată pe drumul cu nori și veșnicie al morții... Trecu fluerând o doină de-a lui, românească. Fekete Gabor răsuflă ușurat. De sub tunică scoase colivia șoarecelui și se lumină la chip într’o schimonosire de zâmbet diavolesc văzându-1 așa, vioi, sărind printre grătiuțele de lemn nemeșter orânduite de el în chip de cușcă. Se furișă spre avion... Ajuns lângă pasărea mare, albă, aprinsă de lumina argintie a soarelui, se bucură să nu afle pe nimenea pe aproape... Nu erau acolo nici Dombosz lojy mecanicul, nici servantul Incze Gyorgy. Se agăță de avion și cu greu, din pricina cuștei, deschise ușa. Vârî trupul în trupul rotund și burduhănos al pasării de fier și se târî până sub postul de comandă, — locul unde știa el că stă ofițerul când ^^r^- Central l Jniversity Library Cluj Deschise ușița coliviei și prinse șoarecele între degetele lui grele, în chip de mângâiere. Lighioana se strecură sglobie în podul palmei, unde se opri cu frică în ochi. Cu mâna cupă, Gabor duse spurcăciunea la gură și într’un sărut lung și neomenesc de aprins, pecetlui destine. Cu gesturi repezi împinse șoarecele în colivie și, după ce se asigură că ușița este bine deschisă, o ascunse după tabla de aluminium a ceasornicelor cele multe la care se uită ofițerul Când strunește pasărea în ceruri. Ieși repede. In dreapta, nimeni. In stânga, nimeni... Aerodromul era într’o tulburătoare liniște de amiază. « O să înceapă larma în curând », gândi Fekete Gabor și o porni agale, ca un om nevinovat, spre tufele de salcâmi din mar- ginea aerodromului. Ajuns acolo, se opri, își smulse un oftat adânc de ușurare din fundul pieptului, apoi o rupse de fugă spre casă, gâfâind ca un hoț sau ca un om care a omorît pe cineva așa cum se simțea de când îi intrase în cap cuiul nemerniciei. ȘOARECELE 573 IV Mitraliorul Niculae Ilea înainte de a porni la atac încerca armele dela bordul avionului mai mult din obișnuință. Știa el dinainte că mașinăria « merge unsă », dar obișnuința era mai tare. Apăsă pe trăgaciu cu o voluptate deosebită așa, ca și când ar fi apăsat șoldurile unei femei frumoase. In gest era și ceva născut, din instinct, după cum tot din instinct puii de pasăre își încearcă aripele înaintea primului lor sbor. Armele au clănțănit peste hăurile cerului ca o grindină venită ’n toi de vară din seninul seninului, peste tarlalele pustei. Locotenentul Denesz de Foldhar a întors capul spre el și a zâmbit satisfăcut. Cu valahul acesta s’ar fi avântat între zece Ruși și ar fi fost sigur de izbândă. Se făcuse trăgător aerian în școala românească dela Someșfalău... Când Românii s’au pornit înapoia granițelor, Nicolae Ilea, mitraliorul, s’a cerut să rămână în Bârgău. Avea părinți bătrâni și nu se putea deslipi de glie... Astea, toate, i le povestise ostașul, când a fost chemat la armată, în escadrila lui. El, Denesz de Fbldhar, fecior de grofi, nu prea înțelesese bine pasiunea valahului de brazda din satul lui. Ba-1 socotea un pic renegat, de vreme ce nu a chibzuit să plece cu Românii lui... Dar asta e altă poveste și aici sergentul mitralior se arăta a fi om de conștiință, curaj și încredere. Și un grof cum era el, contele Denesz de Fbldhar, n’avea decât să se fălească la bord cu un luptător ca valahul acesta... De altfel, victoriile dela Kolomeea, dela Czortkov, dela Berdicin și acum, în urmă, bravura dela Bielgorod care i-a costat pe Ruși trei avioane răpuse în cinci minute de gloanțele mitraliorului valah, puteau fi tot atâtea bla- zoane pentru noblețea curajului lui. El, locotenentul, credea desăvârșit în posibilitățile misterioase de luptă ale lui Ilea și îl socotea de neînvins. De altfel, pentru aceleași pricini de nețărmurit curaj și Ilea și-aprecia șeful în bine, măcar că îi păreau tare curioase unele ticuri ale acestui ofițer cu sânge albastru și nume străvechi. Aprecierea valahului se potrivea în bine chiar cu a comandanților pornind dela cei de pe aerodrom și oprindu-se la mai-marele sburătorilor, din Capitală. Faptele de aripi ale locotenentului ajunseră de pomină... Fusese citat pe întreaga armată a coroanei Sfântului Ștefan pentru « curatele nebunii» săvârșite în sbor îm- 57+ REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE potriva sburătorilor dușmani. Comandanții au trebuit sau să-l pedepsească aspru pentru unele peste fire de năbădăioase ieșiri aeriene, sau să-l decoreze... De bunăseamă, au ales calea din urmă, iar Denesz de Foldhar, locotenent aviator și coborîtor al cavalerilor din pustă, a ieșit crescut în ochii tuturor. Izbutise omul acesta frumos, tânăr, strașnic la faptă să fie cineva în țara de pe întinsele șesuri. Curajul lui era de legendă: unul era locotenentul aviator, cavaler si conte de Foldhar. Ataca dușmanul din fată, de jos, de sus, dintr’o parte, asemenea cum vor fi făcut și strămoșii lui în grele armuri, în războaiele îndepărtatului ev mijlociu. Acolo unde tuturor li se părea că se vâră în gura morții, de Foldhar brava... Sfida moartea și ieșea învingător. Soldații hotărîseră într’o seară în jurul unui foc camuflat de pâclă, că acest lup al cerului a băgat în răcori până și pe doamna Moarte, care fugea de el ca diavolul de cruce.. . — Cum să-i stea în cale fraților, c’o dărâmă și pe ea! s’a dat cu părerea un leat mai vechi de prin părțile câmpiei balatonice. Și părerea lui a rămas bună pentru toată flotila, pentru toată aviația, pentru întreaga armie a regatului. Ilea, sergentul valah, a privit cercetător spre pilotul conte. I se păreau lui curioase tare multe împrejurări din firea ofițerului și nu putea să se uite la el decât astfel... La manșe Denesz de Foldhar era numai ochi și nervi. Sergentul s’ar fi simțit oarecum bucuros de norocul ce-1 avea de a lupta pe un avion pilotat de lupul acesta cu brazde aprige pe chip, dacă nu l-ar fi mistuit gânduri curioase, venite de undeva, din adâncul asupritor al timpului poate. * # # Avionul hăuia năpraznic peste liniile dușmane. Trecuse aproape o jumătate de oră de când se 'deslipise de mătasea verde a ierbii de pe aerodrom și, după socotelile hărții, după direcția acului dela compas, după toate semnele mecanice ale mașinăriilor acestea cu viață în ele, erau aproape de țintă, de obiectiv. Locotenentul conte Denesz de Foldhar făcu semn mitraliorului valah, de picaj. Dedesubt, un strat alb de nori îi adăpostea la timp potrivit, în loc potrivit. Artileria dușmană își vesti existența prin răvașele alburii ale obuzelor, trimise în întâm- ȘOARECELE 575 pinarea lor ca niște buchete de crini albi, învolți și uriași, la o serbare a cerului. Acul altimetrului cobora disperat, vertiginos. Picajul era accentuat; «prea din fire de curagios », gândi Ilea. Când au ieșit din nori, ținta — o uzină uriașe așa cum mai văzuseră ei multe în Rusia asta, care începuse să nu mai fie chiar surprinzătoare, — aproape de un fluviu lat și tulbure, prinse să crească imens dede- subtul avionului, să se resfire întortochiată, ca o picătură de păcură căzută pe întinsul limpede al unei ape liniștite. Declanșarea... * Ilea aștepta... Aștepta cu sufletul la gură, cu mâinile încleștate pe trăgacele mitralierelor... Bombele însă nu se urneau.. . Mitraliorul privi mirat și nerăbdător spre locotenent... Ei, drăcie, gândi valahul. .. Pilotul, îngrozit, hipnotizat, cu mâinile și picioarele înțepenite pe comenzi, se prăbușea în haos ca Manole din legenda copilăriei lui Ilea... Se îngrozi... O fi rănit loco- tenentul !... Dar cum ? Și unde ? In față, pe ebonită tabloului cu aparatele de bord, șoarecele, într’o chinuitoare prezență, semeț, sfida înălțimile, înlemnind pe locotenent. Ilea nu i-a luat seama. Poate l-ar fi alungat, poate l-ar fi ucis, pentrucă bine cunoștea și el groaza ofițerului grof la vederea unei asemenea spurcate lighioane. — Don’ locotenent, redresați... Ne prăbușim, se alarmă el. Dar dacă văzu că pilotul nici gând să miște, înșfăcă brățările manșei peste umerii lui prăbușiți și tremurați. In clipa când avionul ar fi trebuit să se sfarme în mii de țăndări de acoperișurile albe de dedesubt, Nicolae Ilea, valahul, a tras cu putere manșa, iar avionul scrâșnind din încheeturi la smucitură, a cabrat voini- cește în slăvi. — Don’ ... dom’ locotenent... Puneți mâna pe manșe... Locotenentul rostogolea în orbite ochi chinuiți, implorându-1 cu ei, cerându-i ocrotire.. . — Ce-aveti dom’... ? — E groaznic, izbuti să bâlbâie urmașul cavalerilor de pustă din evul mijlociu. E groaznic Ilea !... Ia-1.. . Mă sfâșie. .. Mă ucide... Ia-11 — Ce ? Pe cine ?. .. 576 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Mitraliorul roti ochii în carlingă. Nu văzu nimic. Nu văzu pe nimeni... Nici nu se putea altfel... «Are vedenii», gândi. Dar acum nu era loc pentru gândit. Faptă repede, întreagă... Asta îi putea scăpa din prăbușirea care se arăta groaznică. Locotenentul Denesz de Foldhar, amețit, căzu într’o parte, ca un lemn fără viață. Șoarecele se furișă de sub ochii sergentului Ilea și într’un salt drăcesc, căutându-1 a răzbunare parcă, fu pe gâtul cu vinele umflate de stau să plesnească ale celui biruit de el, de ochii lui roșii, de gândul ucigaș al lui Fekete Gabor. Când îl simți pe gât, alunecând sub încheetura vestonului, groaza locotenen- tului se preschimbă în nebunie. Iși adună toate sforțările și îndru- gând în neștire un «iartă-mă Gabor » bolborosit, se sculă într’un spasm pe care gândul nu-1 poate cuprinde și condeiul nu-1 poate arăta în toată sbaterea lui și se repezi, ca o vită lovită între coarne, spre carlingă. — Dom’ locotenent... Sergentul se cutremură de chipul înebunit, murdar, schimo- nosit, al locotenentului aviator conte de Foldhar. — Dom’ locotenent, ce aveți de gând ? In clipa în care ofițerul a stat să se arunce în hăurile fără fund de sub avionul în vuet năpraznic, Ilea l-a prins de pulpana vesto- nului cu o mână... Cu cealaltă țînea manșea... Sub veston, șoarecele a început o sbatere furioasă, neîmpăcată. — Aici, aici Ilea... Locotenentul a urlat cuvintele, iar mâinile i s’au strâns țapene în jurul pieptului, ocrotindu-se parcă. — Aici e moartea mea... E viața mea... Groaza îl înăbușea... — Mă ucide Gabor, sergent... Râse într’un hohot sinistru. — ... pentru ea, pentru Rusoaică, sergent... « E nebun», gândi pe bună dreptate valahul dela mitralieră. Ca să nu mai încerce o faptă nesăbuită, sergentul îl împinse pe locotenent cu piciorul, în fundul cabinei în josul fuselajului, ho- tărît să nu lase brățările manșei și să stăpânească avionul cu slabele lui cunoștințe în meșteșugul pilotajului. Sub piciorul care apăsa fără vrere dar ca o aspră datorie, râsul sinistru și hohotitor curgea ca un izvor țâșnit din nebănuite adâncuri... Apoi glasul pus la ȘOARECELE 577 popreală de buna judecată a valahului a prins să se roage, să se tânguie, să geamă, să urle, să ordone. . . — Ei, dar ce mama focului are ! Sergentul își făcu în gând închinăciune și privi neînțelegător la mâinile pilotului strânse cruce pe piept, ca pentru a înăbuși acolo un dușman sângeros. Sub veston, șoarecele se sbătea ca gândurile neiertătoare ale lui Fekete Gabor. — Ți-o las Gabor... ți-o las. Numai iartă-mă... ... Și în jurul păsării de oțel obuzele dușmane curgeau ploaie. Schijele plesneau din toate părțile. Una l-a lovit pe Ilea în braț.. . Sânge mult și cald începu să se prelingă din rană pe mâneca hainei și de aci să picure înfiorător peste chipul muncit al omului în luptă cu desnădejdea groazei, înghesuit în spasmul de oroare și râs tâmp. O altă schije l-a lovit pe mitralior în picior. O a treia îi sfâșie carnea într’o coapsă. Dar în loc să-și frângă cerbicia, mai tare crește în valah chemarea luptei. Cu svâcnirile șoarecelui sub veston, în dreptul inimii; pe haina înroșită de sângele scurs din rănile sergentului, locotenentului Denesz de Foldhar i s’a părut — într’adevăr i s’a părut sau e aievea ? — că vede labele butucănoase ale lui Fekete Gabor strângându-i fără pic de scăpare, grumazul. înăbușit, a dus mâna la guler și a smucit cu putere. Nasturii au sărit pocnind, iar cămașa i-a eliberat gâtul... Aer... Ce bun e aerul!... Și ochii aceia turtiți, asiatici, ai soldatului! Și rânjetul, cu dinții mari, galbeni și rari! Și fruntea păroasă și coborîtă greu peste sprâncenele fioroase ! Toate, toate, ale lui Gabor care nu poate fi arătare... II ucideau. II ucidea mai tare gândul că el, locotenentul conte Denesz de Foldhar poate fi un nimic în labele acestui monstru, care se furișase în avion sub chipul celui mai insuportabil animal. De aceea, când mâinile s’au strâns pe piept, sufletul și-a descătușat groaza și gura i-a urlat înfricoșarea care l-a năucit până și pe chibzuitul valah, sergentul mitralior, Nicolae Ilea. Dar din urlet s’a închegat gândul ucigaș. Atunci a strâns puternic vietatea dela piept și așa, în svâcnirile pe care le simțea tot mai înăbușite sub veston, știa bine că-1 ucide pe dușmanul aprinsei lui întâmplări de dragoste. Cu bucurie drăcească în ochi, chiuia, urla, striga... Și cu cât viața șoarecelui se scurgea, cu atât 578 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE puterea de groază a ordonanței se topea. In mintea-i tot mai răvășită, Denesz de Foldhar își striga atotstăpânitor tăria. Să știe cerul, să știe pământul, apele, munții, tot universul, că el este cel ce hotărăște. Așa1... Ce bine se simte în strigătele acestea de fiară care îl sperie până și pe un om ca Nicolae Ilea, mitraliorul! * * * Când avionul a pus roatele pe reveneala binecuvântatului pământ, valahul a mai făcut o sforțare, a redus gazele și a căzut, obosit, bolnav, rănit, fără sânge, peste manșe. Avionul a făcut o piruetă nefirească și s’a lăsat gemând a fier și lemn, pe o aripă, cu trosnete obosite. Dela postul de comandă al aerodromului, mașina cu cruce roșie deasupra a prins să dudue, apropiindu-se într’o fugă salva- toare. Când s’au apropiat de pasărea rănită, oamenii din mașină au auzit urletele de biruință ale locotenentului conte de Foldhar înebunit de groază. într’o mână agita, ca pe un trofeu, ca pe cel mai scump trofeu al vieții lui, stârvul șoarecelui strivit sub veston în spasmele nebuniei. Cu mâinile atârnând în brătările manșei, valahul salvator, gemea greu, a moarte. Ochii tuturor priveau îngroziți și nu se luminau. De undeva, din mașină, doar ochii lui Fekete Gabor înțelegeau. Bulbucați imens, priveau stârvul șoarecelui și dorita pierzanie a superiorului său. In întunerecul bicisniciei lui se lăsa puternic haos și din el, nesfârșită nădejde. LADMISS ANDREESCU Nish-Sierogosi, 1942. DESCÂNTEC DE URSITE S’au luminat cu toatele Zilele rotatele; Zilele surorile Cu toate comorile: Lunea — cu minunea Desferecă porțile, Porțile ’nceputului încă nefăcutului Și urzește ’n firul rău Ceasul Bun și Ceasul Rău. Marțea — cu plecările Adulmecă zările Și-și trimite Piaza-Rea Pân’ la Sfânta Miercurea, Sfântă care le descântă Toate nenoroacele Uimele, soroacele Și trimite pe muncele Bube dulci Și . Bube rele. De n’ar fi cu zorile Joile cu ploile Ca să spele știma lor Din copita caprelor, 7* 5«₀ N’ar năboi florile Clipele și orele La chemarea vântului, Vântului, pământului. Că din pismă și mânie Sfânta Vineri — vinerie Ar lega cu nouă cercuri Zilele crescute ’n verguri Și le-ar ține ’n uscăciune Pe foc viu și pe cărbune Și le-ar ține ’n jeregai Pe foc viu și ciumafai... Dar din toate, Piaza-Rea Se topește Sâmbăta. Sâmbăta — Dumineca De se ’ncheagă ploile Cluj De Prⁱⁿ toate ,văⁱle brary Și s’arată stelele Pe toate muncelele. Iar la Maica Precista Urcă ’ncet. Dumineca, Urcă, ’ncet, acolo, sus, Lângă Maică și lisus Și se roagă Ziua ’ntreagă Veac de veac Și grai de grai Să le ție toate ’n Rai. Să le ție toate cele Om și gâze Flori și stele. I«N M0L8A DESPRE NUVELA GERMANĂ CONTEMPORANĂ Formele literare, genurile, nu sunt — sau nu sunt dela început — niște invenții arbitrare. Ele se nasc cu necesitatea formelor orga- nice, întru cât și spiritul uman, privit în ansamblul evoluției sale, pare a fi ceva organic, în orice caz ceva condus de niște legi și impulsuri necondiționate de geniul individual conștient. In urma diferitelor revoluții de stil și manifeste estetice din ultimele sute de ani, s’a ajuns la o așa de mare confuzie în pri- vința nomenclaturii literare, încât credem de a fi necesar — înainte de a porni la un studiu cu o sferă mai restrânsă — să cercetăm începutul formei estetice respective și izvoarele ei istorice, « ne- cesare ». Formele au evoluat mult în cursul vremurilor, denumirile însă au rămas de multe ori aceleași. Astfel s’a ajuns la situația că sub aceeași noțiune să fie cuprinse cele mai diferite lucruri. Tipic în privința aceasta este noțiunea de « erou ». La Greci și în evul mediu figuranții principali ai tragediilor și epopeelor au fost — dacă nu semi-zei — eroi, eroi adevărați. Romanul, o creație a epocii burgheze, a fost menit să țină locul epopeei din timpul cavalerismului. Structura societății se modificase radical. In mod firesc, interesul publicului alunecase dela omul de arme de mai înainte în spre stâlpul societății de atunci, omul cu preocupări mai pașnice, mai burgheze. Se vorbea, însă, ca și înainte de « eroul » romanului și în mod general de eroul tragediei, nuvelei, schiței, deși în cele mai multe cazuri acești «eroi» erau funcționari mici, spălătorese, fete de stradă, vagabonzi, detectivi, directori de întreprinderi și tot feluRde tipuri^de această speță. 58a REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Aici mascherada ciudată, la care a fost supusă noțiunea în cauză, este evidentă pentru orișicine, deoarece avem încă o no- țiune destul de precisă despre ceea ce este un « erou ». Problema devine mai grea în momentul în care căutăm să demonstrăm o asemenea schimbare de înțeles la noțiunea de nuvelă; mai grea, în primul rând, din motivul că avem de a face cu un concept exclusiv estetic-literar, care nu poate fi verificat prin comparație cu o noțiune curentă din viața comună. Dacă ne întoarcem însă la începuturile istorice ale genului, dăm și de ideia lui originară. Arhetipul nuvelei este nuvela italiană din secolul al XIII-lea și al XlV-lea, în special nuvela lui Bocaccio. Secole dearândul acest model a fost respectat și și-a dovedit virtuțile constructive imanente. Ne-am duce prea departe, dacă am cerceta legile so- ciologice și de evoluție de stil, care, presupunem, au dat naștere acestei forme specifice. Numai pe scurt câteva cuvinte. Lămuri- toare ne pare comparația cu un gen minor, strâns înrudit cu nu- vela, cu anecdota. Anecdota este povestirea unui fapt autentic sau presupus autentic, care prin calitatea sa de neobișnuință și noutate a stârnit atenția primului povestitor, care l-a găsit demn de a fi povestit și altora. Anecdota ca și gluma este o formă de ultimă comprimare, care într’un focar minuscul adună razele unei anumite lumi, unui anumit caracter. Anecdota însă nu este un gen literar propriu zis, deși.presupune, dacă este inventată, efectivarea unei calități creatoare de o importanță capitală: con- cepțiunea. Propriul artistului este crearea unei lumi, este însu- flețirea cu viață a lucrurilor și personajelor date. Acest lucru nu este posibil în cadrul prea mic al anecdotei. Am zis că anecdota este povestirea unui fapt neobișnuit și nou. Ori, nuvelistul își pune întrebarea, prin ce mijloace poate să evidențieze cât mai cuprinzător factorul acesta neobișnuit. Noutatea, aici, constă sau în faptul că este o exemplificare frapantă a unui adevăr, sau în aceea că aruncă prin înmănunchierea evenimentelor o lumină intensă asupra unui caracter, asupra unei stări, sau asupra unei lumi. Aici intervine darul intuitiv al scriitorului, care prin evo- carea unei lumi vii, capabilă să-ți dea iluzia unei realități, face să răsară acest adevăr « nou ». De aici numele de « novella ». « Vreau să vă povestesc ceva nou, ceva interesant». Astfel trebuie să ne închipuim, comprimat într’o formulă, începutul oricărei nuvele DESPRE NUVELA GERMANĂ CONTEMPORANĂ 583 adevărate. Povestitorul nu va povesti deci despre micile obiceiuri de toate zilele ale unui vecin, despre dragostea dintre doi tineri oarecare, despre moartea cuiva sau pasiunea secretă a unui alt neînsemnat. (Să nu fim rău înțeleși: nu este vorba de oameni extraordinari, ci de întâmplări extraordinare). Acestea fac con- ținutul bârfelii, nu prezintă un interes general și nu vor fi pre- zentate sub titlu de poveste, în niciun caz sub titlu de noutate, de « novella » — deși astfel de locuri comune ale realității umane au fost propagate în ultimele sute de ani sub denumirea improprie de nuvelă. Nuvela adevărată conține întotdeauna ceva senzațional în sensul mai general al cuvântului; tot așa ea trebuie să prezinte o acțiune bine rotunjită, plăcerea ascultătorului provenind în mare măsură din logica înlănțuirii faptelor. O altă caracteristică a nu- velei este «conflictul», un moment dinamic, care dintr’odată dă acțiunii o direcție nouă. Lumina, ca într’un focar, se concen- trează într’un punct, care de cele mai multe ori cuprinde un element irațional, ceva nedesvăluit: o întâmplare constrânge per- sonajul în cauză să ia o hotărîre netă față de evenimentul întâmplat și astfel să-și manifeste viața interioară, caracterul. Nuvela nu se povestește deci pentru o înlănțuire oarecare de fapte, dar nici pentru redarea unei atmosfere sau pentru farmecul stilului. Ea se povestește pentru o acțiune, care revelează un sens interior și care prin ea însăși devine remarcabilă și nu prin modul în care este povestită. Se vorbește mult de « atmosfera » din « O mie și una de nopți »; s’au scris povestiri-basme în genul lor de autori moderni, tipărite cu ilustrațiuni rafinate și pline de farmec; « baletul rus » a înscenat pe vremuri reprezentații sugestive, pline de coloritul voluptos și parfumat al orientului, inspirat din « O mie și una de nopți». Nu trebuie să uităm însă că și aceste nuvele-basme au fost scrise pentru a face cunoscut un adevăr prin fapte și nu prentru farmecul și coloritul decorului, nu de dragul limbajului metaforic. Naturalismul și poporanismul, care derivă din el, nu s’au mai interesat într’atâta de aceste fapte întâmplate, ci mai mult de mediul, care în sine prezenta un interes atât de mare, încât în- tâmplarea de multe ori a fost redusă la rolul de un simplu «pre- text ». Același lucru îl putem spune și de nuvela simbolismului. 584 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Aici nu mai interesează atât mediul social cât subconștientul și viața sufletului, tot un fel de mediu, dar mai interiorizat. Nuvela psihologică și psihoanalitică au mutat numai accentul. Comun tuturor acestor genuri este lipsa unui model de construcție și în consecință, a unui plan de construcție. Forma se disolvă. Acest proces de disolvare a fost accelerat și de larga răspândire a unor genuri hibride, cum au fost schița episodică a lui Cehov și a lui Maupassant și foiletonul presei. Schițele acestor autori nu cuprind un tot rotunjit de întâmplări, cum se cere dela o nuvelă bună, ci înfățișează un episod oarecare, rupt dintr’un întreg mai mare, care se presupune, fără a da însă vreun indiciu pentru ceea ce premerge și urmează. Ele pot fi privite ca un «rudiment de roman ». Denumirea de « schiță » este împrumutată din domeniul plasticii. Observăm și aici fenomenul atât de caracteristic pentru a doua jumătate a veacului trecut și pentru mai târziu: confu- ziunea genurilor. In cercurile literare germane de azi problema nuvelei a fost obiectul multor discuții înflăcărate. Discuția această nu este nouă. ist nrvLrsr rrr Goethe încă a chibzuit mult asupra acestor probleme, și faptul că avem din pana sa o poveste, care poartă ca titlu numele generic « Nuvela » (a scris, de altfel, și un basm model, intitulat « Basm »), arată că a căutat să-și lămurească în mod rațional condițiile estetice ale creației sale și să dea în același timp un « model» al genului respectiv, cum îl concepea el. Discuția n’a fost întreruptă și s’a reluat cu insistență în zilele noastre de Paul Ernst, marele și neclintitul susținător al conceptului de clasic în artă în toiul manifestelor moderniste. Paul Ernst a cules, a tradus, a prelucrat și a editat nuvele din secole trecute, îndeosebi nuvele italiene și franceze până prin secolul al XVII-lea, a scris o serie de articole critico-estetice despre acest subiect și a compus el însuși o mul- țime de nuvele, printre care se găsesc adevărate perle ale genului. El și-a impus un ideal ascetic. Toate descripțiile, ornamen- tațiile, dialogurile caracterizante și toate mijloacele analizei psi- hologice directe sunt aproape eliminate. El vede asemănarea nu- velei cu tragedia printre altele și în necesitatea unei limitări la indispensabil. Nuditatea nuvelelor sale nu este, cum s’a spus uneori, goliciune sărăcăcioasă, ea este împlinirea formei prin DESPRE NUVELA GERMANĂ CONTEMPORANĂ 585 reliefarea ei: taina artei clasice de totdeauna. Renunțarea la atâtea mijloace de efect, descripția naturii, a mediului, relevarea epi- soadelor pitorești, analiza frapantă etc. pare a lovi însuși nervul de viață a povestirii. Dar, iată, cu toate acestea, nuvelele sale măiestre sunt de un farmec de neuitat și personajele lor ți se imprimă în memorie cu toată atmosfera, cu toată ambianța lor. Scriitorul a intuit adânc lumea pe care ni-o descrie și de aceea viziunea ei se reproduce în noi fără ajutorul mijloacelor de evocare obișnuite. Am fi în stare să descriem amănunțit coasta albă și calcaroasă, pe care briza mării scutură parfumul din grozama aurie, Marea Neagră, care în nuvela « Die Prinzessin des Ostens » (Principesa dela Răsărit) scaldă stâncile pe a căror înălțime se ridică trufaș cetatea Trapezunt. Am fi în stare să o descriem amă- nunțit, am spus, deși autorul abia ne amintește în treacăt aceste detalii ale mediului. Cetatea este condusă de o împărăteasă. Turcii au cucerit toată împărăția și numai reședința cu o țărișoară de întindere minusculă în jurul ei a rămas sub suveranitatea nevătă- mată a împărătesei, ultimul vlăstar al unei mari dinastii. Pe măsură însă în care barbarii îi sfâșie și-i contestă cu succes puterea su- verană, inima i se umple de mândrie. Conștiința împărătească devine ceva gigantic, încremenit în sufletul ei. Nimeni dintre toți principii lumii nu este demn de a-i fi consort ales. Din turnu-i înalt zărește într’o zi un tânăr frumos, conducător de măgari, dă ordin să fie adus în alcov, și în aceeași zi omul este omorît, tot din ordinul ei. Ea dă naștere la o fată, pe care-o crește în același spirit de mândrie austeră. într’o bună zi sosesc trimișii princi- pelui Portugaliei, care o cer pe principesă de soție. împărăteasa acceptă și după pregătiri ceremonioase și îndelungate o corabie neînchipuit de bogat înzestrată pornește cu principesa pe bord spre îndepărtata țară a viitorului ei soț. Jumătatea corăbiei este domeniul rezervat al principesei, care, tronând într’un decor fastuos și rece de atâta aur și giuvaeruri, nu schimbă cu nimeni nicio vorbă în tot timpul drumului. Trec prin Marea Neagră prin Bosfor. Intervin nenorociri, corabia este prinsă de furtună, se rătăcește, face un popas îndelungat pe o mică insulă din Me- diterană, își continuă în sfârșit drumul lung și sosește cu mare întârziere la destinație. Principele o primește pe principesă cu toate onorurile cuvenite, dar foarte stingherit. Crezând că nu va j86 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE mai veni, uitase de angajamentul luat de mult și se logodise între timp cu o altă fată. Fără a mai spune vreun cuvânt și cu toate oboselile călătoriei lungi și pline de peripeții, principesa dă ordin de plecare neîntârziat. împărăteasa mamă este între timp de- capitată de Turcii cuceritori și capul ei înfipt pe creasta cea mai înaltă a castelului, păstrând încă și în moarte aceeași înfățișare de trufașă distanțare și nevătămată mândrie. După un rând de peripeții principesa devine soția contelui de Provence. Soțului însă, nefiind tocmai de rangul ei, abia îi îngăduie din când în când să i se apropie respectuos, păstrând de altfel toată distanța, ce ea crede de cuviință. într’o zi fuge cu un bătrân vânzător de biju- terii flamand și îi devine undeva în îndepărtata Flandră o soție umilă, supusă și harnică, suportând tăcută toate grosolăniile bă- trânului ursuz, arțăgos și posomorit, care o tratează ca pe o ser- vitoare. Schimbarea aceasta ciudată nu ne este «explicată», devine totuși verosimilă prin felul povestirii, pe care nu-1 putem reda. Sunt secrete corespondențe în această poveste, taine de construcție, care ne pot apropia de tâlcul căutat. Există oare un raport între soarta principesei și o presupusă răzbunare post mortem a ta- tălui ei, conducătorul de măgari ? Multe întrebări din felul acesta s’ar putea pune, dacă am urma mai de aproape cursul evenimen- telor povestite. Paul Ernst a constatat într’un loc că există un raport de în- rudire între basm și nuvelă: amândouă fiind forme necesare, cu o logică de construcție imutabilă. Goethe încă spunea că nuvela ține mijloc între realismul vieții comune și lumea basmelor. O altă trăsătură specifică a nuvelei, subliniată de Paul Ernst, și care întru câtva confirmă cele spuse aici, este, că o nuvelă bună con- ține întotdeauna un element irațional, un nucleu insolvabil și inexplicabil, care constituie farmecul genului. Ne referim, în treacăt, la nuvela lui Caragiale «La Hanul lui Mânjoală». Comoara inepuisabilă a operei nuvelistice a lui Paul Ernst este cuprinsă în șapte volume, care poartă titluri generice ca: « Nuvele romantice », « Povești comice », « Povești germane », « Povești despre hoți și comedianți» etc., titluri puțin obișnuite în ziua de azi, care ne amintesc titluri ca « Novelas ejemplares » de Cervantes sau « Contes drolatiques » de Balzac. DESPRE NUVELA GERMANĂ CONTEMPORANĂ 587 Wilhelm von Scholz și Will Vesper au un ideal artistic înrudit cu acela al lui Paul Ernst. Cel dintâi i-a fost prieten și a aparținut aceluiași curent literar, sau mai degrabă aceleiași grupări de scriitori. Caracteristic pentru Wilhelm von Scholz este predilecția sa pentru tainicul fenomenelor și întâmplărilor care câteodată se întrețes cu firele vieții noastre obișnuite și ne dau presimțirea unei lumi lăuntrice cu perspective nebănuite în dosul lumii noastre fami- liare și cunoscute. Visurile, clarviziunea și toate fenomenele pe care le numim oculte, fac parte din această lume de fond. Nu este tocmai lucru greu de a produce efect într’o povestire cu astfel de rechizite clar-obscure. Nici nu este așa de greu, precum s’ar putea crede, de a produce o încordare a nervilor printr’o îmbinare misterioasă de fapte, care la sfârșit găsesc o desvăluire rațională, o explicație, care arată că toate s’au produs pe cale normală, cauzalitatea întâmplărilor fiindu-ne ascunsă. «Cartea înțelepciunii» de Edgar Wallace face parte din acest gen de po- vestire, care rămâne absolut la suprafața întâmplărilor. Avem artă în momentul în care o serie de întâmplări rămân misterioase, inexplicabile, fără însă să pierzi iluzia unor fapte întâmplate, verosimile, cât timp citești sau asculți. Adică, fără ca întâmplările povestite să rămână un joc fantastic gratuit sau să devină absurde. Acest efect se produce, dacă autorul știe să dea întâmplărilor o dimensiune simbolică, știe să împletească firele realului și firele iraționalului în așa fel, încât să producă iluzia vieții reale, viață, care privită de aproape, nici ea nu este decât o împletire de imediat și transcendent, ce ne invită să-i deslegăm înțelesul tăinuit. In arta nuvelei, povestitorul deșteaptă această dorință de a pătrunde prin înălțarea faptelor povestite la rang de simbol. Pentru a vedea la ce grad de artă a știut Wilhelm von Scholz să înalțe nuvela cu subiect ocult, să se citească nuvela « Antwer- pener Sage » (o legendă din Anvers). Finețea psihologică și ethosul profund al autorului nostru le putem cunoaște, pe de altă parte, din scurta dar profunda nuvelă « Die beiden Kunsthăndler » (Cei doi negustori de artă) din colecția a doua de nuvele ale autorului, care poartă titlul « Die Gefahrten» (Tovarășii). Din această ca- tegorie, mai mult realistă, face parte și sguduitoarea dramă în formă de nuvelă « Die Pflicht» (Datoria). Felul în care în această nuvelă generalul japonez — fără să facă cea mai mică aluzie și 588 REVISTA fundațiilor regale prin cuvinte care lasă să se presupună tocmai o voință contrară — dă să înțeleagă pilotului că trebuie să se prăbușească cu avionul în mare, și felul cum aviatorul înțelege porunca nespusă și-și execută misiunea, sunt într’adevăr de o artă unică de plăzmuire de viață sufletească. Un al treilea gen de nuvele cultivat de autorul nostru este povestirea comică. Pentru a da și aici un exemplu, amintim de încântătoarea umorescă « Der Anzug aus einem Stuck » (costumul bărbătesc dintr’o bucată). Aici, însă, nu mai putem vorbi cu drept cuvânt despre o nuvelă. Este mai mult o povestire, fiindcă o mare parte a farmecului ei constă în spiritualitatea stilului: un factor formal care nu este de ordin constructiv, ci mai mult de ordin interior. Intrăm aici în domeniul romanului. Will Vesper, dintr’o generație mai tânără, a cules nuvelele și povestirile sale de o calitate inegală într’un mare volum, ce poartă titlul « Geschichten von Liebe, Traum und Tod » (Povești despre iubire, vis și moarte). Idealul său artistic este același ca acel al lui Paul Ernst: limitarea la strictul necesar, o construcție logică și bine echilibrată și ca mijloc pentru crearea atmosferei și evocarea cadrului nu o descripție cuprinzătoare, ci alegerea amănuntului cel mai potrivit, cel mai caracteristic, deviza generală fiind economie în decor. însuflețirea lumii imaginate nu este de o egală intensitate în toate nuvelele lui Will Vesper. Pe alocuri simțim lipsa de o aprofundare a întâmplărilor. Acolo unde Will Vesper însă a intuit într’adevăr personajele și lumea închipuirii sale, avem impresia că suntem în fața unui adevărat mag. Figurile abia atinse de sufletu-i creator, abia ieșite din mâna-i febrilă de plăsmuitor, se umplu de o viață care debordează făpturile și stăruie în jurul lor ca o atmosferă supraîncărcată, în care toate moleculele sunt în veșnică mișcare. Câtă viață în toate acele personaje din nuvela «Kampf um Kurland » (lupta pentru Kurlanda), care prin intrigile lor parcă aruncă o plasă de nepătruns deasupra lui Moritz de Saxa, ducele micului principat baltic Kurlanda! El se menține tocmai grație firelor de interes multiple, care se încrucișează ca un des păian- jeniș deasupra micului stătuleț, până ce toate aceste fire se rup și tronul său, dela început mai mult imaginar, deși îl ocupase, se prăbușește. Se retrage într’un mic castel situat pe o peninsulă îngustă a unui lac, hotărît să reziste până la urmă. Rușii îl ase- DESPRE NUVELA GERMANĂ CONTEMPORANĂ 5^9 diază. N’are ce face și nu se poate mișca. Găsește în biblioteca castelului o ediție franceză a lui « Don Quijotte » în care se adân- cește. Când adjutantul său vine să-i anunțe că Rușii în sfârșit au pornit la asalt, îl bufnește râsul și exclamă: « Nu vezi că totul nu e decât o comedie ? » « Dar Rușii atacă foarte serios », îi răspunde adjutantul îngrijorat. El cu toate acestea își continuă lectura și numai când nu mai poate ceti din cauza detunăturilor prea dese și apropiate vâră în buzunar cele două volume frumos legate în piele cu povestea tristului cavaler, pune sub jiletcă documentul alegerii sale, coboară în curte, încalecă, însoțit numai de valetul său, străbate cu calul lacul în partea opusă asaltatorilor și scapă. Pleacă din ducatul său fără niciun ban și fără sprijin, gonit de toți, numai cu « Don Quijotte » în buzunar și — cu documentul alegerii sale, pe care-1 păstrează cu sfințenie până la moarte: un comedian desiluzionat, care involuntar continuă să joace o comedie. Prin intervenția simbolică a cărții lui Cervantes în punctul crucial al poveștii, toate intrigile politice, toate manipulările di- plomatice în dosul cărora, totuși, stau puteri reale, pasiuni, forțe armate, tot acest joc periculos, urmat cu încordare și interes, care însă rămâne totdeauna într’o oarecare măsură joc, dintr’odată, parcă din înălțimea unei priviri de zeu, se relevă ca o comedie inconsistentă. Moritz de Saxa străvede că toate aceste întâmplări, care le trăise cu atâta pasiune, cu atât efect și risipire de forță nu sunt, privite de pe un piedestal mai înalt, decât un joc, o co- medie — și ascunde la piept cu îngrijorare, același om, docu- mentul alegerii sale, hârtia aceasta cu atâtea semnături și orna- mentații frumoase și sigilii colorate. II păstrează până la moarte ca o relicvă sfântă, deși între timp se acopere cu glorie ca ma- reșalul Franței, urmașul marelui Turenne, și uitase de sigur visu-i aventuros de altădată, ducatul Kurlandei. într’o altă lume intrăm cu Rudolf Georg Binding, acest poet și scriitor distins^ mort în anul 1934, care până la o vârstă de patruzeci de ani nu scrisese niciun rând de literatură, ale cărei probleme nici nu-1 preocupaseră. Arta sa are ceva de matur-născut, și nuvelele lui, de care ne ocupăm aici, sunt asemănătoare unei esențe uleioase și concentrate, din care s’au evaporat toate elemen- tele ușoare, nesubstanțiale. Dacă am căuta să le clasificăm — o preocupare care firește rămâne arbitrară și aproximativă — am 59° REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE putea vorbi de « nuvela simbolică », un gen al cărui inițiator în literatura germană este C. F. Meyer. Prin aceasta înțelegem că toate constituantele povestirii n’au decât o valoare simbolică, adică corespund între ele, se reflectează și se intensifică reciproc, toate țintind la același centru vital al povestei, pe care-1 revelează prin gesturi semnificative. Construcția este cât se poate de ri- guroasă și funcțiunile arhitectonice îndeplinesc în același timp funcțiunea simbolică amintită. Orice trăsătură, în aparență acce- sorie și trecătoare, trebuie să-și găsească undeva în întregul orga- nismului o corespondență, o replică. Nimic nu servește exclusiv caracterizării fără să intre în același timp și într’o secretă relație cu totul, cu miezul acțiunii. Lipsește analiza directă și explicită a romanului. Orice trăire, care se petrece în interiorul sufletului, este exprimată printr’un gest exterior, palpabil. Lipsește la fel orice caracterizare prin descripție, în general tot ce amplifică, împodobește și presară acțiunea. Nuvela «Angelucia» începe precum urmează: « Ca Loira, râul Tourainei, pe care zilnic îl vedea din fereastra castelului său, limpede și strălucitor în soare dar semeț și încă- pățânat, așa era și tânăra contesa din Nevers. Râul știe să se apere de robia navigației, căci sub oglinda albastră-argintie își întinde, strecurându-le peste tot, limbile sale galbene de nisip, care pun piedică oricărei carene care ar încerca să-și taie brazda în valu- rile sale mândre. Și tânăra contesă de Nevers își are limbile sale de nisip sub suprafața râzătoare... ». Avem aici comprimați într’o singură imagine doi factori epici de primă importanță: cadrul exterior, mediul și caracterul per- sonajului principal. Mediul natural și destinul omenesc sunt în strâns raport, un raport fatalist. Totul este condiționat, în func- țiune tectonică — nu una cauzală — de întreg, proporțional legat și închiegat. In unele din nuvelele lui Binding elementul irațional, de care am vorbit la Paul Ernst, este atât de pronunțat, încât suntem înclinați să le numim nuvele fantastice. Mă gândesc în deosebi la nuvelele «Angelucia» și «Unsterblichkeit (nemurire). Fan- tasticul, aici, nu este în destinul venit din afară, într’un eveniment, cum este de multe ori la Wilhelm von Scholz, ci el este în interiorul sufletului. In realitate și la W. v. Scholz nota de mister a întâm- DESPRE NUVELA GERMANĂ CONTEMPORANA 591 plătii iși are rădăcina în interiorul personajelor, nu se prezintă ca o forță demonică independentă, ci mai mult ca demon interior proiectat în afară. Binding ia ca subiect constituții psihologice foarte delicate, neobișnuite, însă nu neverosimile. Lovituri pu- ternice venite din afară produc schimbări profunde în sufletele acestea delicate, care reacționează într’un fel cu totul neobișnuit, ce poate fi denumit cu drept cuvânt fantastic. Tânăra nobilă belgiană din nuvela «Unsterblichkeit», care este convinsă că copilul ei este copilul acelui dușman urît și adorat cu pasiune, eroul aviator german, pe care nu-1 văzuse decât o singură dată, și care, plecând dela aeroport de pe terenul moșiei tatălui ei, se scufundă cu avionul în Canalul Mânecii — această tânără femeie, pentru care marea se confundă cu iubitul însuși și care într’o zi, într’un extaz calm, pășește cu copilul strâns la sân în mare, fiind înghițită de valuri, brațele iubitului care o îmbrățișează, nu este — pentru imaginația noastră — deloc «țicnită»; fantasticul complexului ei sufletesc nu are nimic absurd în sine, este impu- nător, sublim. Arta autorului, bine înțeles, înfățișează faptele în așa fel, încât nimic nu-ți pare curios. Printre nuvelele mari ale lui Binding ținem să amintim, în afară de « Angelucia » și « Unsterblichekit», « Der Opfergang » (drumul de jertfă), « Die Waffenbruder » (frații de arme) și una din cele mai minunate nuvele de război pe care le cunoaștem, povestea de un farmec nepieritor, « Wir fordern Reims zur Uber- gabe auf» (Somăm orașul Reims să capituleze). Wilhelm Schăfer, azi septuagenar, este incontestabil un talent epic cu vocație. Distanța interioară de orișice obiect atins, calmul vederii, un zâmbet între ironie și desmierdare, pe jumătate ascuns, revelează echilibrul interior al unui spirit cu o experiență matură și în același timp o dragoste largă, care îmbrățișează toate formele multiple ale vieții, virtuțile și slăbiciunile oamenilor din jurul său și din timpurile îndepărtate. «Anecdotele» sale, care de fapt ca lungime și ca tratare sunt nuvele, se disting printr’o cores- pondență perfectă dintre fond și formă. Fiecare mediu, fiecare epocă istorică, fiecare personaj istoric își găsește o expresie stilistică adecvată, fără însă ca aceasta să se manifeste prin mij- loace stilistice exterioare, prin forme arhaizante, prin particula- rități de grai regional, sau alte mici trăsături care îndeplinesc o 592 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE funcție de caracterizare. Atmosfera specifică pornește pe ne- observate din intuiția interioară a subiectului respectiv, se des- prinde din viziunea scriitorului, care crează pornind din centrul vital al obiectului imaginat și nu caută să-i dea un costum adus din afară. Și la Schăfer accentul principal cade pe tâlcul unui eveniment, pe semnificația interioară a unei întâmplări. El este însă, mai mult ca bunăoară Paul Ernst și Will Vesper, un gour- mand al unei atmosfere specifice, al unui climat spiritual și istoric aparte. Nepierzând nicio clipă din vedere conturile esențiale ale subiectului ales, el pătrunde totuși cu un gust de fin artisan în amănuntul lucrurilor și atmosferei și știe să-i scoată — cu toată economia în detaliu — ceea ce are mai prețios ca parfum deosebit. Această predilecție de artisan se manifestă și în stil, însă sub formă de o oarecare prețiozitate, care câteodată pare puțin voită și se apropie de manierism. In afară de ampla colecție de povești, numită de el « Anecdote», Schăfer a scris o serie de nuvele de proporții mari, capodopere ale genului. Cităm «Die unterbrochene Rheinreise» (călătoria pe Rin întreruptă), «Anckemanns Tristian » și «Winckelmanns Tod » (moartea lui Winckelmann), care este povestea filosofului și esteticianului german, din secolul al XVIII-lea, Winckelmann, marele luptător pentru un clasicism exclusivist, orientat numai după antichitate, închipuită ca o lume de calm, de nobleță și armonie nevătămată. Winckelmann își petrecuse cea mai mare parte a vieții lui la Roma, care îi devenise o a doua patrie. La vârsta de cincizeci de ani, deodată, un dor arzător și o neliniște interioară îl îndeamnă să apuce drumul spre patria sa, orașul Stendal în Germania de Nord, pe care nu-1 mai văzuse din fra- geda-i tinerețe. Ajuns însă la înălțimile trecătorilor peste Alpi, îl apucă deodată o teamă stranie, că nu-și va mai putea realiza niciodată visul vieții sale, să vadă cu ochii « țara sfântă », Elada. întrerupe dintr’un impuls brusc călătoria și se întoarce spre Sud. La Trieste îl așteaptă o moarte mârșavă, e omorît și pungășit de un hoț ordinar. Scriitorul a căutat să relefieze sensul destinului lui Winckel- mann. Omul care se deslipise de tot de patrie și de poporul său si care crezuse că se va putea înrădăcina într’un pământ străin, acuma, în pragul unei morți tainic presimțite, dorește o recon- DESPRE NUVELA GERMANĂ CONTEMPORANĂ 593 ciliere cu solul său natal, dorește o reîmbrătisare cu lumea care i-a dat viața și de care, în ultimă analiză, tot mai depinde interior. Nu poate regăsi însă poteca pe care venise de mult, și care trebuia să-1 conducă înapoi în țara copilăriei. Aceeași neliniște a sângelui care-1 gonise spre Nord, îi întoarce acum privirea spre Sud. Neliniștea aceasta, graba subită și inexplicabilă de a vedea Elada, au avut o justificare secretă. O moarte apropiată i-a fost hărăzită. O întâmplare tragică ? Sau nu cumva, dimpotrivă, o întâmpinare voită de el? El doar îi ieșia în cale. Dacă nu s’ar fi întors? In această presimțire a morții, conflictul tragic al sufletului său — acoperit timp îndelungat —- cetățenia în două patrii, se mani- festă în această neliniștită pribegie, în dorința aceea dureros des- picată de a îmbrățișa în același timp amândouă lumile: lumea fericirii copilăriei, lumea caldă a sufletului, lumea mamei, și lumea destinului, lumea austeră a idealului. Sinteza îi este imposibilă. Prea din timp a rupt rădăcinile din pământul patriei, prea uitat de sine însusi a îmbrățișat calea idealului himeric. Moare, deci, între cele două lumi, la linia de despărțire, la granița dintre Nord și Sud, acolo unde i se deschide drumețului, care coboară Alpii și dealurile monotone ale Carstului, zarea nesfârșită a mării sudice: la Trieste, în colțul cel mai nordic al Mediteranei. Moartea — această aparentă întâmplare crudă — devine deci simbolică pentru viața sa întreagă, și în relevarea raportului secret care parcă există în legătura acea misterioasă dintre destin, daimonul interior și întâmplarea exterioară, intervenția brutală și oarbă a Parcei, în relevarea acestor raporturi prin înfățișarea evenimentelor sub semnul simbolului, scriitorul și-a văzut misiunea. Și mai intensificată apare această preocupare artistică la bal- ticul Werner Bergengruen. Ca și Schafer el este un epic destinat: are largă vedere, suflarea calmă și sigură, dorul de distanțare, acea calitate magică a marelui epic de a dispare total prin și sub creaturile sale. O puternică inclinație spre lumea vizionară, spre lumea visului și a fantasticului relevă originea sa baltică (e originar din Riga), iar alternarea acestei trăsături cu o dragoste de detaliu realistic, văzut cu un ochi muiat de sclipirile umorului, indică o afinitate de vedere și simțire cu fiul provinciei învecinate, cu E. A. T. Hoffmann, originar din Prusia Orientală. Pe când însă la Hoffmann întâmplările misterioase, de multe ori, rămân un 8 594 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE joc exuberant al imaginației, mulțumită în sine, Bergengruen sapă totdeauna rădăcinile unei întâmplări și caută sensul vieții, unde alții văd o suprafață multiformă și multicoloră. Nuvela sa « Die Legende von den zwei Worten » (Legenda celor două cuvinte), pentru a ne limita la un singur exemplu, ne arată pe principele Enric al Bavariei cum, descălecând pe un drum de pădure și dând suitei sale ordin să-l aștepte, merge singur pe o potecă spre o capelă mică în mijlocul pădurii, deși viața sa e în continuu pericol, fiind pândită din toate părțile de pumnalele adversarilor săi po- litici. Cât timp însă poartă o relicvă sfântă ca amulet în jurul gâtului, se simte ocrotit și în siguranță. Deschizând cartea orelor, dă de cuvintele din sfintele scripturi, care-i vorbesc despre de- șertăciunea gloriei pământești și de gloria coroanei eterne. Sguduit de sensul cuvintelor care nu-i par întâmplătoare, se întoarce ca într’un vis, auzindu-se strigat. Vede o umbră de asasin dispărând la ușa capelei și o mică fată de țăran, care, bănuind intenții necu- rate la cel ce fugise, îl strigă ca să ia seama. In același timp însă, plutind între vis și realitate, extasiat în întunericul micului locaș hirotonisit, vede în lumină slabă a unei lumânări, ca o panglică de jăratec în întunericul bisericuței, un text, parcă proiectat din cartea-i de rugăciuni. într’o clipită însă lumina literilor miste- rioase se stinge și principele mai poate distinge doar două cu- vinte « după șase... ». Sub impresia cuvintelor sfinte și a apariției asasinului, completând instinctiv frântura de text întrezărit, își repetă cu buze tremur ânde și fără de glas: « după șase zile vei muri». După fiorul primelor clipe a acestei revelații îl stăpânește o liniște senină și supus voinței lui Dumnezeu ia lanțul cu amu- letul ocrotitor și-1 pune în jurul gâtului fetiței. Nu spune ni- mănui nicio vorbă despre întâmplarea aceasta și răspunde cu tăcere răbdătoare tuturor întrebărilor îngrijorate referitoare la amuletul dispărut. Continuă călătoria întreprinsă, parcă nu s’ar fi întâmplat nimic, uimește însă pe toți aceia, pe care-i întâlnește, prin bunătatea, răbdarea și înțelepciunea sa. Sufletul său este pregătit de moarte. In secret își scrie ultima voință, iar în seara zilei a șasea ia sfânta împărtășanie și-și așteaptă în rugăciune și cu ușile deschise asasinul. Bate miezul nopții și nimica nu tulbură liniștea tării adormite. Isi dă seama, că acele cuvinte misterioase însemnau peste șase săptămâni. Continuă viața obișnuită, iar DESPRE NUVELA GERMANĂ CONTEMPORANĂ 595 după șase săptămâni și încăodată după șase luni pregătește toate treburile în țara sa în așa fel, încât să le poată lăsa împlinite în urma lui. Umblă pretutindeni fără nicio pază, fără armă de apă- rare; atât de sigur se simte sub ocrotirea prognosticului divin. Face toate sub semnul morții, caută să ducă toate la bună împli- nire și să fie cât mai drept, acționând mereu sub ochiul justiției eterne. Astfel viața sa a suferit o secretă dar esențială transformare, și după șase ani, cea mai mare măsură de timp dată omului, are absoluta siguranță că destinul i se va împlini. Dă ordin, ca toate porțile castelului să rămână larg deschise și nepăzite și se retrage într’o cămăruță mică, într’un turn înalt, rugându-se mereu și pregătindu-și sufletul pentru trecerea pragului etern. Când soarele se lasă, zărește deodată în depărtarea câmpiei pe un drum de țară un grup de călăreți cu paloșe strălucitoare în lumina apusului înflăcărat. Cu pași grăbiți, cu ochii orbiți de strălucirea armăturii cavalerilor și cu fața luminată în apusul soarelui le iese înainte. Călăreții se opresc brusc, sar din șea și închinându-se în fața lui îi anunță, că cei șase electori — cu excluderea vocii sale proprii, bine înțeles — îl invită să meargă la Aachen pentru a primi cu voința lui Dumnezeu coroana Sfintei împărății Romane de Nație Germanică. O întâmplare, o închipuire — sau poate un semn dintr’o altă lume ? — dau vieții unui om o altă direcție. Iar în urma transformării de caracter votul alegătorilor cade pe el, împlinind semnul profetic într’un sens neașteptat, dar totuși condiționat de interpetarea greșită și — justă în același timp. # * * Conform expunerii noastre inițiale am privit aici doar nuvela în înțelesul riguros al conceptului estetic, lăsând la o parte bogata literatură de povești, care prin preocuparea ei principală, de a înfățișa o lume sau de a crea o atmosferă, țin mai mult de clasa romanului. In această categorie cad poveștile lui Hans Grimm (în afară de unele care merită titlul de nuvelă cu drept cuvânt, ca de exemplu minunata «Richter in der Karu » (Judecătorul în stepa Karu) deosebite prin ținuta lor sobră, limba clară și vi- guroasă și o profundă cunoaștere a mediului preferat, Caplanda și Africa de Sud. De acest gen țin poveștile de un colorit nespus de bogat și nuanțat și de o rară putere de evocare a unei epoci 8* 596 REVISTA FUNDAI III,OR REGALE istorice îndepărtate ale scriitoarei Agnes Miegel, poveștile de o matură factură artistică ale lui Ernst Wiechert și poveștile-basme ale defunctului Hugo von Hoffmannsthal, acele stranii viziuni detașate de lumea reală și înzestrate cu sugestivitatea visului. Lui Hoffmannsthal i-a reușit de altfel o nuvelă măiastră, inti- tulată « Das Abenteuer des Marschalls von Bassompiere (Aven- tura Mareșalului de Bassompiere). Nuvele inspirate de o conștientă năzuință spre forma pură a scris și Hans Frank, format în am- bianța spirituală a lui Paul Ernst, și tânărul Curt Langenbeck, unul dintre talentele cele mai de seamă ale tinerei arte dramatice germane. Langenbeck nu a publicat până în prezent decât o singură nuvelă, «Frâu Eleonore», care merită însă deosebita noastră atenție. Intensa suflare dramatică, ce te cuprinde dela primul cuvânt al micului volum de 60 de pagini, apărut în colecția « Die Kleine Biicherei », și care nu te mai lasă până la sfârșit, amintește stilul lui Heinrich von Kleist. Kleistiană este de asemenea tendința vădită de sintetizare, de comprimare, care se manifestă în pre- dilecția scriitorului pentru un stil cu construcții de fraze ample și cu o structură complexă dar străvezie și de o logică de con- secuție aproape juridică. Fără ca să vrem să o deducem din acti- vitatea creatoare a lui Langenbeck pentru teatru, ținem să subli- niem încă odată acea pulsiune dramatică specifică, ce îți taie suflarea, și care este parcă o moștenire peste un secol dela maestrul nuvelei clasice, Heinrich von Kleist. De legile artei dramatice ține observarea întocmai a celor trei unități, de acțiune, de loc și de timp. Evenimentele și împrejurările precursoare indispen- sabile pentru înțelegerea acțiunii prezente, ce țin în genere de «expoziție», sunt întrețesute cu mare artă contrapunctică în cursul povestirii întregi, în fazele acțiunii, care permit o relaxare, o zăbovire și care în același timp fac necesare o intercalare. Acțiunea principală, unica acțiune, care se petrece între trei per- sonaje, nu suferă nicio întrerupere, nicio stagnare; se aprinde deodată ca un mare incendiu, pornește fără ocoliri spre punctul culminant și se stinge ca un superb decor scenic acoperit de o cortină coborîtă în grabă. Sub formă de rezumat am putea zice că neobișnuitul, acest «novum», care a fost descoperit de maeștrii nuvelei germane DESPRE NUVELA GERMANĂ CONTEMPORANĂ ₅r>₇ contemporane ca fiind una din condițiile formale esențiale ale genului, fie el înfățișat într’o lume realistă sau subliniat prin introducerea trăsăturilor magico-vizionare —, neobișnuitul acesta nu este poate în esență altceva decât destinul însuși. Destinul, « fatum», forța aceea demonică ce pătrunde din afară în viața noastră și stă totuși într’o oarecare tainică legătură cu caracterul nostru, demonul nostru interior, este arcul care încordează lumea nuvelei. Și nu credem că renașterea artei nuvelei, artă care ne înfățișează destinul în multiplele-i aspecte, în Germania contem- porană, este un fenomen stilistic întâmplător. Niciun popor, poate, nu este însuflețit astăzi, într’o așa mare măsură de conștiința destinului, ca poporul german, cu aspectele luminoase și tragice ale acestei conștiințe. WOLF von AICHELBURG BCU Cluj / Central University Library Cluj RĂZBUNAREA CIDULUI (din Romancerd) ROMANȚA I Rușinat stă Diego Lâinez că ’ntinat e al său nume mândru, nobil, și mai vechi chiar decât Inigo și-Abarca, și simțind că-a lui putere nu e ’n stare să-l răzbune, că-i slăbit de zile multe BCU Cluj / Central Lmvcrsitv Library Clui și nu poate sa mai lupte, noaptea nu-i mai este noapte, ziua nu vrea să mănânce, ține la pământ privirea și din casă nu mai iese, . cu prieteni nu vorbește, ba chiar spatele le ’ntoarce, că se teme să-i mânjească răsuflarea lui spurcată. Și pe când astfel se luptă cu chinuitoare gânduri, vrea să facă o ’ncercare, și norocu-i ține partea. Pe feciori la sine-i chiamă, nicio vorbă nu le spune ci la toți pe rând le strânge mâna dreaptă ’ntr’a lui mână, RĂZBUNAREA CIDULUI 599 nu ca să le cate ’ntr’însa chiromanticele linii, căci această ’nșelăciune nu se cunoștea ’n Castilia; dar luând puteri din focul bătrâneței urgisite ce ’nfierbântă al său sânge și arterele ’nghețate, așa tare ’n mâni îi strânge, că ei strigă: — « Doamne, — ajunge ! Dă-ne drumul, că ne doare ! Ce ne ceri ? Ce vrei cu noi ? ». Când fu rândul lui Rodrigo, înghețase ’n el nădejdea că va mai găsi ce cată, harul ce lipsea în ceilalți, BCU Cluj / Central University Library Cluj dar cu ochii plini de sânge, ca un tigru de sălbatic, cu mânie și ’ndrăsneală astfel s’a răstit Rodrigo: — « Pentru Dumnezeu, dă-mi drumul, lasă-mă, pentru toți dracii, că de n’ai fi al meu tată, nu m’as mulțumi cu vorbe, ci cu propria mea mână inima din piept ți-aș smulge, folosindu-mă de unghii ca de-un sângeros pumnal ». Lăcrimând de bucurie, Contele-i grăi: — « Iubite, supărarea ta mă ’mpacă și necazul tău îmi place; 6 o© REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE dar tăria ta arat’o răzbunând a noastră cinste, ce va fi pe veci pierdută dacă tu nu ne-o răscumperi». Povestindu-i supărarea, îl blagoslovi cu spada, moartea contelui de Gormaz și viața faimei lui. ROMANȚA H Gânditor rămâne Cidul că-i silit atât de tânăr să răzbune pe-al său tată, ucigându-1 pe Lozano. Știe câți prieteni are prea puternicul său dușman, care tine ’n munți o mie de temuți Asturieni; se gândește că la curtea din Leon a lui Fernando glasul lui se-aude ’ntâiul, ca și brațu-i în războaie. De nimic însă nu-i pasă ca de josnica insultă, cea dintâi ce pângărește sângele lui Lâin Calvo. Cerului dreptate-i cere, lumii-un colț prielnic luptei, tatălui său învoire, bărbăției lui izbândă. Nu se teme-a fi nevârstnic, că ’nvățat e din născare să se bată pentru cinste ca un curajos) hidalgo. RĂZBUNAREA EIBULU1 601 De pe zid desprinde spada Castillanului Mudarra, ruginită și ’nvechită de când zace ’nchisă ’n teacă, și gândindu-se că ’ntr’însa stă nădejdea lui întreagă, înainte de-a o ’ncinge tulburat îi spune astfel: — « Luptă-te, vitează spadă, ca și când aș fi Mudarra, ca și când tot el te-ar strânge, căci e și a lui necinstea. Știu că n’ai de ce fi mândră că te afli azi cu mine, dar vedea-vei la nevoie că nu știu să dau ’napoi. BCU CTuj / central University Library C Ilij Tare ca oțelul lamei tu mă vei vedea la luptă, și stăpânul tău de astăzi va fi demn de cel din vremuri; și mă leg că ’n ziua ’n care un viteaz mă va învinge, până la mâner în pieptu-mi mânios te voi înfige. Dar să mergem; bate ceasul când pe Contele Lozano îl voi pedepsi cum cere limba lui nerușinată ». Hotărît pășește Cidul, și cu-atâta nerăbdare, că nici ceasul nu trecuse și pe Conte-și răzbunase. 6oa REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE ROMANȚA III — « Nu e fapt de om cu minte, nici de cavaler de frunte, să înfrunți pe un hidalgo mai în vârstă decât tine. Vijelia urii tale si nevrednica-ti mânie * > nu se cade să se-abată pe o frunte de bătrân. Și cu-atât mai rău, că se-află în Le6n un om în stare pe-un moșneag să îl lovească, nu să lupte c’un viteaz. Ai uitat că-i al meu tată și urmaș lui Lâin Calvo, și că-un sânge ca acesta mârșevia ’n veci n’o iartă. Cum de-ai îndrăznit să ’ntuneci cinstea unui om pe care eu îl apăr, împotriva chiar și-a Domnului din cer ? Semănat-ai- pe-a sa față nourul nemerniciei, dar ca soarele veni-voi să-i aduc din nou lumina. Numai sângele mai spală pata ce ’ntinează cinstea, și dea Domnul s’o șterg astăzi cu-al tău sânge vinovat. Conte crud, voi pune astăzi capăt vieții tale triste, căci mânia te împinse spre necugetate fapte. 603 RĂZBUNAREA CIDULUI In a Regelui vedere ai lovit pe-al meu părinte; n’ai gândit că-i vatămi cinstea și că fiul lui sunt eu. Greu păcat făcut-ai, Conte; deci proclam a ta trădare și vei ști că nu mi-e teamă să te-aștept la luptă dreaptă. Diego Lâinez mi-a dat viață și în vine sânge bun, și-mi voi dovedi puterea pedepsindu-ți mârșevia. Cu nimic nu folosi-va meșteșugul tău la luptă, căci găsi-vei împotrivă spada mea și-al meu pumnal». BCLLCliij / Central JUniversity Library Cluj Astfel Contelui grait-a bunul Cid Campeador, căci așa-1 numiră ’n urmă pentru multele-i isprăvi. II ucide și-și răzbună și în urmă capu-i taie și-alergând la al său tată în genuche i-1 îmbie. ROMANȚA IV Stă plângând Diego Lâinez așezat în fata mesei și amare lacrimi varsă cugetând la-a sa necinste. Mintea lui neliniștită și de griji înfierbântată îi arată mii de spaime și de nobile dureri, 604 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE când sosește don Rodrigo aducând ținut de plete capul Contelui, din care curge un șiroi de sânge. Pe-al său tată-1 ia de mână, din visare îl trezește și strigând cu bucurie în acest chip îi vorbește: — « Iarba rea a fost tăiată, deie Domnul numai bună. Tată, nalță-a ta privire și obrazul, căci se ’ntoarse cinstea ta, și cu viață dintre morți am înviat-o. Pata ei a fost spălată, si cu toată-a lui mândrie, BCU Cluj / Central University Library Cluj mâna-i azi nu mai e mână și-a lui limbă amuțit-a. Răzbunat ești astăzi, Doamne, că-i ușoară răzbunarea, când dreptatea stă de-a dreapta celui care ți-o păzește ». Tatăl crede că visează, dar de mult pierdut-a somnul. îndelunga lui durere crede că-i scornește stafii; ~ în sfârsit ridică ochii mohorîți de triste umbre, și-și cunoaște-atunci dușmanul îmbrăcat în haina morții. — « Fiul meu iubit, Rodrigo, învelește capu-acela, RĂZBUNAREA C1OULUI 60$ să nu fie o Meduză care trupul împietrește și să am și-acea durere de-a muri de bucurie înainte de-a ajunge îndestul să-ți mulțumesc. O, nevrednice Lozano ! Cerul astfel mă răzbună și dreptatea mea ’ntărit-a brațul drept al lui Rodrigo. Fiul meu, ia loc în fruntea mesei, căci acel ce-aduce capete cum e acesta, cap va fi la mine ’n casă». ALEXANDRU CIORĂNESCU BCU Cluj / Central University Library Cluj STĂPÂNUL BĂRĂGANULUI — PRELUDIU — Legenda a luat viață odată cu Bărăganul, țara lupilor. întinderea de pământ cu uriașe păduri de ciulini, scaieți și drăcilă, în care trăiau jivine, una mai urîtă decât alta; cu un hotar lângă apele verzi ale mării și altul aproape de umerii munților, se îngemăna cu legenda în nepătrunsuri, în taine și vrăji.. . Iarna bântuiau viscole cu potopuri de zăpadă și geruri de crăpau lemnele și pietrele, iar vara pământul și aerul erau aprinse de arșița ucigătoare. Odată cu trecerea vremii, pe câmpia împreunată cu cerul, lângă « Apa Morților », în diminețile limpezi, și cu « Calea Lap- telui », în nopțile senine, au început să se adâncească văi, râuri și bălți răcoritoare, să se înalțe codrii nepătrunși de stejari ce atingeau norii cu vârfurile, să sburde animale, să sboare pasări cântătoare, să crească flori. Bărăganul a pornit să se desprindă din legendă. O viață nouă și-a arătat fața pe tot cuprinsul. Omul s’a trezit voinic și bun, cu nemărginitul în priviri și soarele în inimă. Și-a săpat bordei sub cerul limpede, printre ierburi. Odată cu sămânța căzută din cer și aruncată în cea dintâi brazdă, râcâită cu mâinile, a devenit stăpânul câmpiei și al cântecului. Munca lui s’a desfășurat întotdeauna prin cântece... Pe temelia bordeiului s’au înălțat colibe: stâlpi de pământ acoperiți cu iarbă uscată.. . Lângă colibe, s’au făurit mai târziu case, sate, orașe. STĂPÂNUL BĂRĂGANULUI 607 Și astfel, câmpia bunilor și a străbunilor mei a ieșit din legendă și a intrat în viață... Azi, Bărăganul are, pentru fiecare călător rătăcit în împărăția lui, taine deosebite. într’un fel îl vede omul care vine să-și odihnească gândul, să-și înalțe simțirea în nepătrunsuri; într’altfel, drumețul necăjit de calea fără capăt, prin arșiță sau prin ger și cu totul deosebit îl privește vânătorul care-i adună semnele vii: dropiile, prepe- lițele, potârnichile, iepurii, vulpile și lupii. Singur plugarul, muncitorul și stăpânul pământului, desleagă firele adevărate ale Bărăganului. El este crescut din pământ, alături de grâu și porumb; întreaga lui viață este frământată de forțele nepătrunse ale gliei, cu aceeași putere cu care brațele vân- joase răstoarnă brazda pentru rod. Când am descifrat această taină a câmpiei, eram un țânc, ivit printre răzoare, nu mai înalt decât inul înflorit. .. Seară caldă de August. Alergătura din sat și până Ia câmp, munca strânsului de snopi, îmi secaseră trupul. Eram frânt de oboseală. M’am întins cu fața în sus pe o căpiță de fân. Seninul cerului mi-a luat ca prin farmec durerea din oase. Aveam acum poftă să mă joc cu stelele, să le adun în gând și să le înșir ca pe niște mărgăritare. Am început să hoinăresc fără nicio țintă, pe lunca minunată a înălțimilor, cu atâtea mii și mii de flori de lumină. într’un colț, mai mulți luceferi mi-au făurit un car cu bidivii înaripați. M’am suit în el și am pornit să sbor pe o fâșie largă de aur, căreia taica îi zicea « Calea Laptelui» și « Drumul Ro- bilor ». Eu nu mă împăcăm deloc cu aceste numiri. Le găseam fără nicio noimă. De ce drumul robilor și nu al Bărăganului? Nu pornea el dela o margine a câmpiei, se ridica pe cer și cobora la celălalt țărm? Nu era cel mai frumos drum al nostru, al celor crescuți pe Bărăgan ?... In seara aceea, calea se arăta luminată cum nu fusese niciodată. La mijlocul ei s’au strâns în jurul meu « Cloșca cu pui », « Rarițele » și multe alte zeci și sute de stele cu care m’am jucat până aproape de miezul nopții. 608 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Atunci, din inima celui mai mare luceafăr s-’a deșirat un fir lung cât cuprinsul câmpiei: povestea cu viață și moarte a Bără- ganului. .. POVESTEA CU VIAȚĂ ȘI MOARTE A BĂRĂGANULUI Liana, deschidea în fiecare noapte inima florilor și sbura pe deasupra câmpiei, însoțită de corul greerilor și al păsărilor. Fata pământului își căuta dragostea, întruchipată în cântec și vis... Când cerul poleia cu purpură geana pământului, se aduna iarăși, toată, în cuibul ei. într’o noapte, zborul devenise greu cum nu fusese până atunci; fața și părul îi străluceau ca toate stelele laolaltă. Cântecul ei era mai cald, mai plin de chemare... Lângă malul unei ape, zgomot de trâmbiți îi opri aripele. Fără să se aștepte, pe o potecă de lumină coborî un voinic a cărui pelerină țesută din fire de lună făcu un val rotund la picioarele ei. Ochii de cer ai tânărului o priviră adânc. Ea se clătină ca o floare mângâiată de zefir. Nu-i venea să creadă. Bănuia că-i o închipuire. Strălucirea voinicului o amețise. — Să nu-ți fie teamă, îi vorbi el în șoaptă. — Te asemeni atât de mult cu visul meu. Glasul Lianei se răspândea în câmpie, ca un cântec. — Iar tu cu viața mea. — De unde vii ? — Din cer. — Cine ești ? — Al luminii domn. Stăpânul tău. — Al meu stăpân ? Cât de mult te-am așteptat, în singură- tate și în plâns. — Iți priveam de sus, chemările. Dar sorocul nu era împlinit. Știam că va sosi odată și clipa miezului de noapte, când să pot coborî la tine, să te ridic de aci, din inima câmpiilor, printre umbre și lumini, în cetatea de dincolo de nori. — Adevărat ? Nu voi mai sta singură în marea mea pustietate ? Brațul voinicului de lumină îi cuprinse mijlocul. — Vom zbura chiar acum. STĂPÂNUL BĂRĂGANULUI 609 Fata pământului se lăsă înfiorată în brațele tânărului care îi sorbi, printr’un sărut lung, toată tremurarea din trup. In adâncuri stelele clipeau șirete. Florile Bărăganului își deschiseseră toate inimile în lumina vie a luceferilor. Iubirea stăpânea întreaga fire. Dor și Liana întinseră aripile și porniră pe deasupra ciulinilor. Dar zborul lor era ca de plumb. Nu se puteau ridica mai sus de vârfurile ierburilor. Toată lupta, tot zbuciumul, se dovedeau de prisos. Sufletul câmpiei îi ținea aproape, cât mai aproape și n’ar fi vrut în niciun chip să se despartă de ei. Multe nopți au mângâiat ierburile cu sborul lor obosit până când fata pământului gemu cu glasul stins: — Aripile de-abia mai mă țin. — Nu te lăsa învinsă, o îmbărbătă Dor. Voi porunci vântului nopții să ne dea ajutor, să ajungem la țărmul mării. Uite, trecem peste o apă curgătoare. Și vântul se apropie. De dincolo de ape, din împărăția bălților, porni să se audă un șuerat lung. Dor strigă atunci cu glas cutremurător: — Vântule din miază-noapte 1 Fiul luceafărului și fata pământului se simțiră pe aripile vân- tului. Până la țărmul mării li s’a părut zborul, printre nori, frumos și domol, ca un vis. Când ajunseră lângă frământarea valurilor, sub lumina înălțimilor, Liana izbucni: — Ce frumoasă e marea, în bătaia lunii! — Valurile n’au fost niciodată mai vesele ca în noaptea aceasta, îi răspunse Dor. Din toate zările, talazurile au pornit să-ți cânte, în dans, numai ție. Liana asculta simfonia valurilor ca fermecată. Din înălțimi începu să se împletească o cărare de lumină printre stâncile cerului. Fata pământului nu se mai sătura privind minunea. Drumul ajunse până la picioarele ei de crin. — Mă simt vrăjită, șopti Liana. Niciodată sufletul nu mi-a fost atât de înalt. Pe poteca de aur, cu luna înainte și stelele după ei, Dor și Liana se înălțată până în palatul lor de dincolo de nori. Marea le-a cântat tot timpul drumului. Trâmbițașii cerului i-au primit cu imnuri de slavă. Cetatea era pregătită de nuntă împărătească. Se cununa fiul cerului cu fata pământului. * * * 9 6io REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Timpul ă’a măcinat, an după an. In nicio parte a câmpiei însă, trecerea veacurilor nu s’a observat. Aceleași buruieni creșteau vara, adăpostind aceleași jivine. Iama, Bărăganul era troienit de acelaș viscol care ridica munți albi de zăpadă, acolo unde primăvara creșteau flori. Odată, cele patru surori: iarna, vara, primăvara și toamna n’au mai voit să plece din câmpie. Iși așteptau și ele stăpânul. Atunci a căzut din cer o piatră. Din ea s’a ridicat un om cu fruntea de lumină, îmbrăcat în zale de argint. A privit cu ochii de soare nemărginirile și a îmbrățișat lung anotimpurile. — In sfârșit ai ajuns, vorbi ele cu glas tremurat. — Câte lumi n’am colindat, zile și nopți fără odihnă, ani și ani întregi, până când să vin aici. Zânele vremii, adunate la pieptul omului cu fruntea de lumină, îl întrebau, una mai nerăbdătoare decât alta: — Pe unde ai întârziat atât de mult ? — Pe țărmuri cu alti sori si alte stele. —■ Ce-ai făcut pe acolo ? — Am cântat durerile și bucuriile lumii. —-Aici, în pustietate va trebui să clădești o lume nouă, în cântec, lumină și întunerec, cu viață și moarte. Noi te vom ajuta, vorbi înțelept iarna cu părul de argint. Stăpânul Bărăganului avea înfățișarea unui împărat rămas pe gânduri. Va trebui să făurească o lume nouă cu primăvară, vară, toamnă și iarnă; cu dureri și bucurii, cu viață și moarte... Iși aminti cum și-a trăit copilăria lângă părinții și frații lui, acolo, în țara luceafărului; cum a plecat din munții roșii într’o zi când soarele ieșise ca un glob de mărgean peste înălțimi și cum s’a dus în lumea altei stele; într’o lume albă, pretutindeni albă. Cu cât se depărta de locul unde-și trăise copilăria, cu atât mai mult puterile îl îndemnau spre limanul unde avea să-i înflorească adevărata lui viață. Zilele în șir, nopțile fără odihnă, luni întregi a colindat drumuri care de care mai grele, mai neumblate. In calea lui fără popas, când ajungea în primăvară, pasările îl primeau cu cântece, florile îl îmbrățișau, fluturii îi făceau hori din aripele albe, ca niște cununi de crini pe lângă fruntea lui gânditoare. In urmă, lăsa o dâră de lumină învăluită în taină, cântece lungi și frumoase smulse din inimă. Cu aceste cântări ființele tărâmului STĂPÂNUL BĂRĂGANULUI 61t alb se mângâiau la tristețe, se veseleau Ia petrecere. Tot cu ele mamele își adormeau copiii în leagăn. Câteodată, când cineva îl oprea în drum și îl întreba: — Cine ești tu, călătorule fără popas ? EI îi răspundea scurt, dar cu multă lumină în ochii adânci. — Stăpânul unui tărâm nemărginit, chemat să cânt durerile si bucuriile lumii. Apoi își urma drumul cântând. Cu cât înainta în mijlocul acestei lumi albe, căreia îi dăruia cântece din ce în ce mai fru- moase, cu atât se simțea mai tare, cu atât chipul lui se însenina mai mult. După ani și ani de rătăcire, faima călătorului ajunsese să fie cunoscută în lumile tuturor stelelor. Cântecele lui erau îngânate de toate buzele; erau simțite de toate inimile. Din steaua aceasta albă a coborît în câmpia lui pe scara de trăznet... Stăpânul Bărăganului se mai uită încăodată în largul întinderii pustii, fără nicio oază, fără niciun om. Cele patru anotimpuri, văzându-1 atât de mult furat de gânduri, plecară încet de lângă el. Cum era tare obosit și cum nu știa ce să facă, se întinse cu fața în sus și căută să adoarmă... Stelele străluceau în adâncuri. El își anină gândul de ele, în timp ce trupul și-l simțea ușor plutind parcă pe deasupra câmpiei, cu iarbă înaltă, susur de greeri și multă lumină de argint, răspân- dită de sufletul dăruitor al lunei care stăpânea în tăcere marea câmpie. Târziu, în puterea nopții, Stăpânul Bărăganului fu deșteptat de un glas lung, răgușit. — Vânturilor din răsărit, din apus, din miază-zi și miază- noapte, veniți din toate părțile și aduceți-mi pe aripile voastre Stăpânul care ne-a sosit din steaua cea albă. Cât ai clipi, tânărul se simți luat de toate vânturile și proptit în fața unui bătrân cu haine cusute din iarbă crudă, cu barba de mătase verde, cu plete galbene de grâu și ochii albaștri pătrunză- tori. La lumina stelelor și a lunei se citea pe chipul bătrânului o blândețe cerească. — Bine-ai venit Stăpâne, îl întâmpină căpetenia vânturilor. — Să trăiești, Măria Ta, strigă Austrul. 9* bl2 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE —■ Părintele nostru te-așteaptă de mii de ani, zumzăi Băltărețul. — Credeam că nu mai vii Stăpâne. Ne erau sufletele grele ca pământul, șueră Munteanul. — Bine v’am găsit, le glăsui Stăpânul Bărăganului bucurat de această primire. — De când te-aștept să-mi luminezi și mie sfârșitul cu cân- tecul tău, așa cum ai mângâiat viața atâtor lumi de dincolo de pământ, mai glăsui bătrânul. Vezi aici, sub dealul acesta, e cuibul care te va adăposti și pe tine ca pe cel mai mare Stăpân al în- tinderilor. Bătrânul și Stăpânul Bărăganului, în fruntea celor patru vân- turi, intrară într’o groapă săpată adânc în mijlocul unui deal ce despărțea câmpia de o apă. Merseră câtva timp printr’un întunerec umed, până când dădu de o poartă de fier. Moșneagul o deschise. O lumină albastră îi lovi pe amândoi în față. ■— Iată cetatea noastră, reluă vorba căpetenia vânturilor. Un salon larg de marmoră îi primi cu lumini în toate colțurile, pe toate dungile. La mijloc, se afla o masă de aur pe care se găseau farfurii de cleștar, cuțite și furculițe de argint. Se așezară pe scaune de smaragd și la fiecare semn al bătrânului, mâncăruri alese erau servite de vânturile împărăției. Stăpânul Bărăganului mânca cu o poftă de lup flămând, pe care n’o avusese niciodată prin lumile pe unde colindase. După masă, simți prin tot trupul o moleșală neașteptată. Căpetenia vânturilor îl duse pe Stăpânul Bărăganului într’o altă încăpere tot atât de largă și frumoasă, cu un pat lângă perete pe care erau așternute cearceafuri albe ca zăpada. Tânărul coborît din cer se lăsă încet pe salteaua de puf de păpădie și adormi. Moșneagul se întoarse în sala de marmoră, să se mai sfătuiască cu vânturile. — Alte vești mai aveți copiii mei, întrebă el cu același glas blând de părinte. — Liniște tată, pe întreg Bărăganul, vorbi Austrul. — Am eu ceva de spus, se apropie Munteanul. — Să aud. — In noaptea aceasta, toate florile s’au însuflețit și s’au îm- brăcat în haine care mai de care mai frumoase. Vor să iasă mâine în calea Stăpânului. STĂPÂNUL BĂRĂGANULUI 613 — Foarte frumos, zâmbi căpetenia vânturilor. Dar despre Urâtul Bălților, ați mai auzit ceva? — Fiara neastâmpărată ? intră Crivățul în vorbă. Da, mi se pare că ar fi plecat la frate-său, jivina de fier a munților. — Da’ de unde ? sări Băltărețul. L-am văzut eu cum se lupta cu valurile mării ca să intre în palatul Domniței Răsăritului. — Care palat ? căută să-l ia peste aripă Munteanul, ăl de l-a dărâmat furtuna acum câteva zile? — Măi, măi, da’ deștept mai ești matale ? îi răspunse cu ifos Băltărețul. Crezi că Domnița Mării are numai un castel ? Le-ai uitat pe acelea de sub ape și tumul de pe înălțimea țărmului pe care nici noi nu-1 putem atinge cu aripele ? — A, da, făcu Munteanul. — Voi ce credeți băeți, o să învingă Urâtul ? căută bătrânul spre ei neliniștit. — De, ce să zicem taică, o jivină atât de puternică ar fi în stare să răstoarne toate mările și întreg pământul pentru această femee, vorbi apăsat Crivățul. — Ai dreptate, fiul meu. Urâtul Bălților a sfâșiat atâtea vieți în împărăția lui. Uite, d’aia mă cam tem și eu. — Te temi tu, părinte ? întrebă Crivățul mirat de vorbele tatălui său. — Fiara cu inimă de venin ar fi în stare să ne omoare Stăpânul, dacă l-ar auzi cântând. Ar crede că toate cântecele lui sunt făcute pentru Domnița Mării. — Eu îmi dau cu pararea că nu s’ar pune la luptă cu Stăpânul nostru, vorbi Băltărețul. — Să dea Domnul. Acum, fiii mei, haideți să punem la cale serbarea de mâine în cinstea Stăpânului nostru. Tu, Crivățule, să dai de știre tuturor păsărilor și animalelor din miazănoapte. Tu, Munteanule, să vestești cântăreții din partea ta, iar voi, Au- strule și Băltărețule, aduceți vestea marei sărbători păsărilor și florilor din părțile voastre. — Vom fi la datorie părinte, șueră vânturile laolaltă. — Mâine în zori ne apucăm de lucru, îi îndemnă bătrânul, întreg Bărăganul va trebui să trăiască cea mai luminată săr- bătoare. — Va fi așa cum zici tu, răspunse Crivățul, 6i| REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Apoi cele patru vânturi se retraseră în odăile lor din palatul de sub pământ. Bătrânul, de abia târându-și miile de ani care îl apăsau pe umeri, intră în camera lui de argint, luminată cu o flacără violetă, ieșită din miezul pământului. Se desbrăcă pe în- delete și se culcă, rugându-se pentru sănătatea Stăpânului lor. Același lucru îl săvârșea fiecare din cele patru vânturi în încăperea lor. Moșul, cu ochii pe jumătate închiși, înainte de a adormi, începu să fie furat de aducerile aminte... E, he, părintele vânturilor de azi fusese pe vremuri cel mai temut împărat. Țara lui se întindea dincolo de mări, la capătul pământului. Neamurile vecine tremurau de frica lui. De aceea îl și porecleau împăratul Vijelie sau împăratul Bici de Foc. In războaie împăratul era, într’adevăr, când vijelie când bici de foc. Dacă nu-1 supăra nimeni, apoi atunci era cel mai blând om de pe pământ. Cei patru fii ai lui îi semănau în totul. Mândri, frumoși și înalți. Când ieșea tatăl cu copiii în largul Răsăritului, călări pe caii lor cu aripi de foc, păreau sori aprinși, coborîți pe pământ. Lumea toată se minuna de strălucirea lor. D’apoi și când o porneau în zborul cailor în cinci părți ale lumi: spintecând zările. Atunci se cutremura pământul, iar toate ființele se ascundeau care încotro vedeau cu ochii, de frica lor. într’un război, avut cu popoarele dela mijlocul pământului, împăratul și cei patru fii s’au aruncat în lupte cu atâta înverșunare, au răspândit în jurul lor atâta furtună de foc, încât n’a mai rămas viu niciunul dintre luptătorii tărâmului cald. Dumnezeu, văzând prăpădul pe care-1 săvârșiseră, îi prefăcu din oameni în vânturi, trimițându-i departe de împărăția lor, în câmpia fără margini, unde nu găsiră decât mărăcini, scaieți și bălării, prin care se încurcau din când în când și nenumărate mușuroaie de pământ pe care Ie mai răsturnau, așa câteodată, când le era prea mare necazul. — Aici, le glăsui Dumnezeu, când veți avea poftă să răsturnați pământul, o veți putea face fără să vă mai supere nimeni. împăratul îl rugă atunci pe Dumnezeu să-i dea voie să-și aducă în pustietatea aceasta, din împărăția lui, măcar palatul care îl moștenise din moși strămoși. Domnul îi îndeplini ruga. împă- ratul, ne mai încăpând în piele de bucurie, porni cu fiii săi spre fosta lor împărăție, atât de fericiți că nici nu băgară de seamă când întoarseră pe partea cealaltă mai mult de jumătate din fața STĂPÂNUL BĂRĂGANULUI 615 pământului. Domnul din cer văzând că iar au luat-o razna, le făcu semn să se astâmpere, amenințându-i că îi va pedepsi din nou. Vijelie și vânturile se liniștiră. Luară încet pe aripi palatul cu toate bogățiile și veniră în inima câmpiei lângă o ridicătură lungă de pământ, pe malul unei ape curgătoare. Aici, în două zile și două nopți săpară o văgăună în care așezară palatul de aur, argint și pietre scumpe. De atunci părintele vânturilor și-a dus viața în această pustietate, când cu amar, când cu zile senine. Acum, bătrânul e tare fericit că a coborît din cer Stăpânul Bărăganului, fiul Lianei și al lui Dor și că, în sfârșit, el se va mai odihni. — Mi-o fi deajuns cât am hoinărit pe fața pământului, gândi moșneagul, lăsându-se de-a-binelea pradă somnului... * * * Dincolo de câmpia Bărăganului, peste ape și mlaștini, peste dealuri, movile și văi, într’un castel cu turnurile de oțel și porțile de aur, clădit pe țărmul mării, trăia o fată născută din spuma albă a valurilor. Mică la statură, cu ochii rupți din adâncul nopții, această făptură a luminii se simțea fericită în împărăția ei. Când soarele își întindea aripele peste ape, peste grădini și luncile pă- mântului, domnița cânta la braț cu primăvara, cu vara și toamna. Când viscolul arunca furios zăpadă peste lume, atunci ea se ascundea în fundul mării. Grădinile de sub valurile mereu în frământare erau pline de cântec și vraje, cum pământul nu avusese încă rai mai frumos. In mijlocul lor se înălța palatul de smaragd. Aici, ca și în cuibul ei de pe țărm, Domnița se simțea fericită. îmbrăcată în haine croite din pietre scumpe, se lua de multe ori la întrecere cu peștii de aur și de argint. Viața ei se desfășura ca o poveste. * # * In ziua când pe Bărăgan se desfășura serbarea în cinstea Stăpâ- nului cu fruntea de lumină, veni lângă palatul de pe țărm din smârcurile bălților, Urîtul: trup de balaur, cap de mort, gât de girafă, picioare de cămilă. Urâtul Bălților era numele arătării acoperite cu păr de leu. Scotea flăcări de foc pe nări. Când bătu în poarta castelului, cerul se întunecă, marea porni să se frământe, să urle și să-și ascută lamele. Domnița, de frică, coborî din ca- 6i6 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE steiul de pe țărm în palatul de sub ape. Urîtul încercă să fugă după ea. Valurile îl opriră la țărm. Se deslănțui o luptă pe viață și moarte. Bătălia ținu zile și nopți, cu atâta înverșunare că mai toate valurile se înnegriră de sângele Urîtului. — Am să vă sugrum pe toate și tot am să pătrund în palat, răcni el. — Avem să-ți sugem sângele și ai să putrezești pe țărm, dar n’ai să pătrunzi în cetate, îi răspunseră valurile ca un tunet. — Mi-ați tăiat șapte brațe, dar tot eu o să vă birui. O să vă otrăviți cu sângele meu și tot o să vă răpesc Stăpâna. Lupta Urîtului cu valurile mării se întețea. Aici, ziceai că uriașul e învins; aici, credeai că valurile mării vor fi sugrumate... Pe întinderea Bărăganului, cerul se împreunase cu pământul. Se desfășura marea petrecere la care veniseră toate florile, îmbră- cate în fel de fel de rochii, ca niște zâne mici; greerii, muzicanți renumiți; păsările de prin toate lanurile; iepurii, vulpile și toate, toate viețuitoarele din întreg cuprinsul câmpiei. într’o singură zi, Stăpânul Bărăganului strânsese prin cântecele lui o mulțime ne- închipuită de viețuitoare și stinsese din piepturile lor ura, patima, minciuna. Lupii se îndrăgeau cu iepurii și mielușeii; vulpile stă- teau la sfat cu păsările ca niște bune prietene, iar fluturii se jucau de minune cu florile. Era atât de frumos, cum nu fusese niciodată în această câmpie fără hotar. Ziua toată s’au învârtit hori largi, în care au jucat animalele și florile. Cântecul Stăpânului era însoțit de chiote de bucurie. Zvonul acestei mari veselii a ajuns până la palatul Domniței mării, oprind pentru o clipă lupta valurilor cu Urâtul Bălților. — Ce se aude ? întrebă Urîtul cu ochii însângerați de ură. — Un cântec, răspunseră valurile gâfâind de atâta hârjoneală. — Cine îndrăznește ? — Inima pământului și sufletul cerului, Urîtule. Te poți lupta și cu ele ? Cântecul cuprinsese văzduhul și întinderile. Ura din pieptul Bocitului și clocotul din sufletul valurilor se potoliră brusc. O minune se desăvârșea. In ochii Urâtului răsăriră, pe neașteptate, raze de blândețe. Marele cântec al Stăpânului Bărăganului, îi prefăcuse dintr’odată pe toți. stăpânul bărăganului 617 — Ce e asta ? Ce se întâmplă cu mine ? Se întrebă Urâtul, mișcat de o simțire nouă. Nu mai îmi curge sângele. Mi-au crescut brațele. Cântecul mi-a pătruns în inimă. Mă simt altul. Doamne, cât de frumos e cântecul pe care L-ai trimes. — Și noi am început să ne limpezim, murmură valurile. Urîtul căzu în genunchi, în fața apelor, cerându-le iertare de tot ceea ce le pricinuise. Acum nu se mai simțea puternic și în- dârjit. Cântecul îl renăscuse. Ura din sufletul lui, veninul pe care-1 purta de atâta amar de vreme în sânge se stinseră. — Vă las cu bine, valurilor. Mă duc unde e cântecul. Unde e Dumnezeu. Rog cereți iertare Stăpânei voastre de fapta nelegiuită pe care am săvârșit-o. Glasul Uriașului era acum schimbat. Valurile îi urară drum bun: — Mergi cu bine. Cântecul și pe noi ne-a potolit. Talazurile gătite acum cu diademe de mătase albă, limpezi și albastre, se strânseră la țărm liniștite. Cântecul de pe Bărăgan pătrunse încet, cu farmec, în grădinile-minune, apoi în palatul de smaragd, în sufletul domniței, în somnul ei de vraje... Domnița visa cum prințul cântecului coborîse și el, odată cu glasul vrăjit pe fereastra cea mare. O mângâia cu mâinele ca de mătase, pe frunte, o sărută lung pe buze, pe obraji, pe pleoape. O săruta prințul sau cântecul ? Cine îi legăna atât de mult simțirea de părea furată de iubire ? In hora florilor și a păsărilor, viețuitoarele porniră să vorbească, între ele, în timp ce Stăpânul lor se uita lung în zare, parcă a fi presimțit că acolo, departe, făptura visului său îi asculta cântecul vrăjit. — într’o singură zi, Stăpânul nostru ne-a făcut viața frumoasă. — Până azi ne ascundeam în văgăuni, pe sub movile, de nici vânturile nu ne găseau, șișoti vulpea fără șiretenie în ochi. • — Niciodată câmpia noastră n’a fost mai luminată, iar inima mea mai plină de curaj ca astăzi, îi răspunse iepurele cu semeție. — Cântecul meu e azi mai vesel și mai cu viață, ciripi o pasăre. — Rochița mea e atât de strălucitoare, se mândri Floarea Soarelui. 6tS REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE — Inima mea n’a fost niciodată mai tare, intră în vorbă sângele voinicului. — Astăzi și eu sunt sătul și bun ca un miel. Ce fericit mă simt așa, glăsui lupul. — Vezi tu, mă lupule, acum suntem și noi frați, lătră încet câinele ciobănesc. — Da, toți suntem fericiți că ne-a venit Stăpânul, vorbi în triluri alese privighetoarea. Petrecerea cu jocuri și cântece continuă până seara târziu. Stăpânul Bărăganului cântase toate cântecele pe care le făurise pe tărâmurile unde colindase, în stelele și luceferii cerului unde trăise, înainte de a coborî pe pământ. Odată cu apusul soarelui, florile și animalele câmpiei însoțiră pe Stăpânul lor până la palatul de sub deal. După ce luă cina, împreună cu părintele vânturilor, Prințul cântecului se culcă în aceeași cameră în care dormise cu o zi înainte. » La miezul nopții bubuituri surde se auziră. Părintele vânturilor se ridică repede de pe scaunul unde se așezase să se odihnească și-se duse să deschidă marea poartă. Vâjâituri, susure, zgomote, se strecurară înăuntru. Bătrânul îi întâmpină: — Ce e cu voi ? — Bine și nu prea bine, răspunseră patru glasuri deodată. — Aduceți vesti rele ? — Și bune și rele. — Să începi cu cele bune. — După serbarea de azi, toate animalele și florile s’au strâns la sfat și au pus la cale să-i împletească Stăpânului o cămașă din razele de lună ca să nu-1 atingă niciodată vreun rău. Erau atât de fericite că au jucat toată ziua după cântecul lui și că de azi înainte nu vor mai sta ascunse prin hârtoape și mărăcini. — O lume nouă va trăi pe Bărăgan. Pustiul nu va mai fi pustiu. Noi nu vom mai bate, decât atunci când toate ființele vor fi adă- postite în cuiburile lor, se arătă mulțumit bătrânul de vestea adusă. — Da, așa ar fi bine, se îndoi gânditor Crivățul, dacă n’am avea dușmani. — Care sunt aceia ? întrebă încruntat bătrânul. — Care să fie, Urîtul și frate-său. STĂPÂNUL bărăganului 619 — N’au ei zile să calce în împărăția noastră. — Ei, vezi, tocmai asta voiam să-ți spun. Urîtul, când a auzit cântecul Stăpânului, a încetat lupta cu valurile și a pornit spre noi. — Adevărat ? tresări bătrânul. — Din nenorocire e adevărat, întări Crivățul. L-am văzut eu venind spre câmpia noastră. — Atunci ce-i de făcut ? — Ce să fie, iaca ne-om lupta, că doar meșteșugul acesta îl știm noi foarte bine, vorbi Austral încruntându-și fruntea. ■— Firește că ne vom bate, făcu tot îngândurat bătrânul. Noi nu ne dăm cu una cu două. Suntem hârșiți cu războiul. Dar e vorba de Stăpânul nostru. Pe el nu vreau să-l atingă nici cu un deget. — N’avem decât să-l ținem adăpostit în palat, își dădu cu părerea Crivățul. — Să-l ținem, să-l ținem nu zic ba, dar crezi că primește ? — Aici e necazul, făcu Munteanul cu amărăciune în glas. — Eu aș zice să nu-i spunem. Să ieșim afară și să încuiem porțile palatului. — Deștept mai ești, Băltărețule, atât ne mai trebue. Să creadă Stăpânul că-1 ținem închis. — O, asta nu. — Atunci ce e de făcut? — Să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne dea un gând bun, zise bătrânul. Deocamdată să ferecăm porțile și să ne odihnim. Cine știe ce ne va aduce ziua de mâine. Cele patra vânturi rămaseră câtva timp cufundate în gânduri. ...Barca unui vis înalt furase de mult sufletul Stăpânului Bărăganului pe lacuri de cristal, apoi pe o mare de lumină, spre un castel clădit din aur și soare. Sub ferestrele palatului, luntrea visului se opri. O domniță cu străluciri în ochi îl privi lung ca și când ar fi vrut să-i spună taine pe care el nu le înțelegea. Vru s’o cuprindă în brațe, dar Zâna pieri ca prin minune, iar el sări din somn. Cu hainele răvășite, Stăpânul Bărăganului intră în sala de marmoră, în care vânturile rămaseră încremenite când îl văzură atât de mișcat. , 620 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE — Ce e Stăpâne, întrebă moșneagul. — Am avut un vis care m’a pus pe gânduri, răspunse Stăpânul. Apoi începu să povestească pe îndelete. Vânturile erau numai urechi. Când sfârși, tânărul îi întrebă: — Ce ziceți de acest vis ? — Ciudat, vorbi bătrânul. — Foarte ciudat, întări Crivățul. — Vi se pare vouă ciudat, intră în vorbă Munteanul. Uite, eu care-mi duc viața mai mult prin ridicăturile de pământ și piatră am să vi-1 desleg numaidecât. — Să te vedem. Vântul se gândi puțin, se scărpină cu aripa după ceafă, apoi începu să tălmăcească cu sfătoșenie. — Așaa, va să zică Zâna a pierit când Stăpânul nostru a încercat s’o cuprindă în brațe. Foarte natural. Cum credeți voi că o Zână ar fi putut să stea locului când... — Ascultă, băiatule, nouă nu ne arde aici de glumă, îl dojeni bătrânul. — Nu glumesc de loc tată, vorbesc foarte serios. Chiar și ’n vis nu putea Domnița mării să fie îmbrățișată de Stăpânul nostru. — Și de ce, mă rog? întrebă Băltărețul. De data aceasta, era sigur că l-a dat gata pe frate-său, cu care se cam ciondănea din când în când. — De ce? Tu nu știi? E blestemată, sărmana. Atunci când o va atinge mâna unui Făt Frumos, fie el coborît chiar din stele, ca Stăpânul nostru, se va preface în stâncă. — E adevărat ce spui? tresări Stăpânul Bărăganului. — Da, Stăpâne, e adevărat. Domnița mării a fost blestemată de muma Urîtului. Numai el poate s’o vadă fără să i se întâmple ceva, și tot numai el poate s’o deslege din blestem. — Atunci, am să mă duc la el, răspunse Stăpânul. — Ce vrei să faci ? se îngrozi bătrânul. — Mă duc la Urîtul despre care vorbește Munteanul. — Doamne ferește, îi luă vorba din gură bătrânul. Atât ne-ar mai trebui. — Ce vrei să spui ? — Vreau să spun Stăpâne, că atunci când te-ar vedea Uriașul Bălților ar fi în stare să se lupte cu tine. stăpânul bărăganului 621 — Ei și? — Nu-1 cunoști. j — Nici tu încă nu mă cunoști bine, bătrânule. Ai fost odată un împărat vestit. Atunci nu-ți lua nimeni înainte. Acum văd că ti-e cam frică. — Frică mie ? Doamne ferește-mă de așa ceva. Mă gândeam numai la tine, Stăpâne. — Nu-mi duce grija, împărate Vijelie. Cum știu mânui cân- tecul, tot atât de bine și brațul, tot atât de ușor pot muta și munții din loc. Vânturile când auziră cuvintele Stăpânului lor, se uitau la el cu atâta dragoste în ochi încât ai fi zis că voiau să-1 soarbă. — Dac’ai ști Stăpâne ce greutate mi-ai luat de pe inimă, ce fericiți ne simțim, izbucni bătrânul. In această clipă vânturile își traseră și mai mult scaunele lângă Stăpânul lor. Și așa, într’o ne mai întâlnită apropiere sufletească, stătură de vorbă până când pe văgăuna de sub deal veniră în fugă zorile și le bătură în poartă. # * BCU Cluj / Central University Library Cluj .. .A doua zi, Stăpânul Bărăganului colindă câmpia în lung și în lat cântând, cu mai mult dor, un cântec de iubire. Când descoperise drumul care ducea spre Regatul Bălților, năvăli asupra lui un nor negru din care se desprinsese Urîtul. Crivățul care îl văzuse de departe strigă: — Uriașul bălților Stăpâne, ferește-te ! Stăpânul Bărăganului care nu se înfricoșase câtuși de puțin îi răspunse: — N’ai teamă, vântule, nu vine cu gânduri rele vecinul nostru. Și-apoi pe mine nu m’a îngenunchiat nimeni până azi. Tânărul cântă mai departe cu mai mult foc. Urîtul se apropie de el, îl privi lung, apoi, ca la o poruncă, îi căzu la picioare, orbit de lumina care se desprindea din ochii și fruntea cântărețului. Pocitul începu să urle: — Domn al cântecului, eu Regele Bălților cad în fața ta și îți aduc mulțumire. Până azi viața întreagă mi-a fost înnecată în ură. Cântecul tău m’a renăscut. Dacă vei veni odată și în regatul băl- ților și vei semăna și acolo lumina iubirii și a bunătății prin cântec, am să-ți fiu sclav toată viața. 622 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE — Scoală-te, îi glăsui prietenește Stăpânul Bărăganului, în- tinzându-i mâna. Nu-mi vei fi sclav, vom fi prieteni. Uriașul bălților sărută mâna marelui semănător de cântec, cu multă credință. — Iată minunea ! strigă tare Crivățul fără să se mai poată opri. — Minunea e totdeauna în noi, vântule. Numai să știm să-i deschidem porțile. Stăpânul Bărăganului luă de braț pe Uriașul bălților. — Și acum să mergem în palatul de sub pământ și să sărbă- torim așa cum se cuvine întâlnirea noastră. — Cât de neașteptată e cinstea pe care mi-o faci și cât de bun ești Stăpâne, mai vorbi Urîtul, în timp ce se îndreptau cu toții, luminați de bucurie, spre lăcașul de sub deal. In palatul de aur s’a întins o masă care a durat trei zile și trei nopți. A fost petrecerea păcii între baltă și câmpie. . . .. .Nu după multă vreme, dela această întâmplare, glasul Stă- pânului Bărăganului, alături de ciripitul pasărilor, stăpânea și întreg văzduhul bălților. Cu Urîtul la braț, călare pe vânturi au colindat prin tot regatul bălților, semănând lumina marelui frumos, cântecul și iubirea, până aproape de insula de piatră, în care își avea culcuș Regele șerpilor. Dintre toți, Uriașul bălților se simțea cum nu fusese niciodată: bun, dăruitor, frumos la suflet și liniștit. Un singur gând îl mai muncea. Să se împrietenească și cu Regele șerpilor din insula pustie. — Domn al cântecului, se rugă Pocitul, trimite glasul tău pe apa liniștită a bălții mele și apoi pe valurile albastre, până la insula de piatră din mijlocul mării. Cântecul făcător de minuni vreau să-1 îmblânzesc și pe Regele șerpilor, cu care mă hărțuesc de atâta amar de vreme. — Cu dragă inimă, prietene, zâmbi Stăpânul Bărăganului. Apoi cântecul porni mai plin de nebănuite frumuseți. împre- jurimile începură să tresară din adânc, apele să se limpezească mai mult, peștii și toate viețuitoarele bălții să iasă pe oglinda lucie a apei și să asculte cântecul dătător de viață și dragoste. Din spre mare se văzu atunci venind în sbor un balaur cu aripi de foc și cu cap de om. STĂPÂNUL BĂRĂGANULUI 623 — Uite, Regele șerpilor, strigă Pocitul. II aduce cântecul tău Stăpâne. De nu i-ar da prin gând să ne lovească cu aripile lui ucigătoare, — N’ai grijă, prietene, nu vezi ce lin sboară, îl liniști Stăpânul Bărăganului. Regele șerpilor se lăsă liniștit și fără cuvânt lângă ei. — Bine ai venit, prietene, îl întâmpină Stăpânul Bărăganului. — Bine te-am găsit, Stăpâne, îi răspunse balaurul. N’aș fi crezut niciodată că are să se facă atâta lumină în sufletul și în gândul meu. — Lumina vine din ceruri, vorbi plin de însuflețire Uriașul bălților. — Adusă de cântecul Stăpânului nostru, frate, îi luă el vorba din gură. — De când am dorit frățietatea de azi! In timp ce Uriașul bălților vorbea plin de căldură cu Regele șerpilor, Stăpânul Bărăganului cânta cu ochi duși în zare ca în- tr’un vis. Dorul Domniței îi pătrundea tot mai adânc în inimă. — Prietene, vorbi încetând cântecul ca la o aducere aminte, am să-ți fac si eu o rugă. Desleagă din blestemul maică-tii pe fata w . .' jiu. al \ f il r răsăritului și a mani. —- Cântecul tău Stăpâne a năruit de mult blestemul. Când a încetat lupta mea cu valurile, blestemul s’a prăbușit în fundul pământului. Atunci a înviat și sufletul meu. Stăpânul Bărăganului nu mai așteptă altă vorbă. Porni în sborul vântului spre mare, cu sufletul larg deschis. Sborul zefirului era acum mai degrabă sbor de vânt sălbatec. Când ajunseră în mijlocul câmpiei, Zefirul simțind că din spre mare adia o briză caldă, întrebă: — Stăpâne, se vede ceva în zare ? Tânărul, după ce își aținti privirile în largul câmpiei, îi răspunse: — Un punct alb, ca un fulg de mătase, strălucitor. Stăpânul Bărăganului începu să cânte dragostea care îi înflorea tot mai mult în piept. Briza se apropia pe măsură ce cântecul îmbrățișă tot întinsul câmpiei. Fulgul alb nu mai era fulg, era bulgăre de nea, era... când ajunse în fața tânărului coborît din stele, zâna mică, frumoasă și atât de albă de parcă ar fi fost plă- mădită din spumă de crini. Domnița, sărind de pe aripile Brizei, cu pași mărunți, în vârful pantofilor cu rubine, se apropie de 624 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Domnul cântecului, care rămăsese încremenit când văzu aevea făptura visului coborîtă pe pământ. — Nu te uita atât de mirat la mine, începu să vorbească fata albă, cu mult curaj. Un luceafăr mi-a fost tată ca și ție, iar adâncul mării mamă. Părinții mi-au dat viață, n’au putut însă să-mi dea și iubirea. Scorpia smârcurilor m’a blestemat să n’am parte de dragoste niciodată și atunci când mă va vedea un Făt Frumos, să mă prefac în stană de piatră. Cântecul tău mi-a descleștat sufletul și simțirea, a sfărâmat puterea blestemului. Iată de ce am venit să-ți aduc prinos viața pe care mi-ai dat-o, Stăpâne. Tânărul cu fruntea de lumină nu știa ce cuvânt să rostească. Simțirea lui întreagă era stăpânită de o putere pe care n’o în- țelegea. Făcu totuși un pas hotărît spre fata mării și a răsăritului. Luă trupul de lumină în brațe și-l strânse cu dor la piept... .. .Cât au stat, ochi în ochi, gură în gură, nimeni n’a încercat să le măsoare timpul, căci nimeni nu se mai afla lângă ei. Zefirul și briza sburaseră de mult în palatul de aur de sub deal, să ducă vestea bătrânului părinte al vânturilor. E nir; r ,n. Librarv CI . , Cântau florile Bărăganului, jucau stelele cu luceferii la braț. Soarele și luna dansau într’o îmbrățișare pe care niciodată n’o mai încercaseră. In noaptea aceea și-au mărturisit și ei marea lor dragoste. Cât despre Uriașul bălților și Regele șerpilor au băut atât de mult, că nu s’au mai trezit două mii de ani. . . Toți au îmbătrânit și s’au schimbat: marea, cerul și pământul. Numai Stăpânul Bărăganului și Domnița mării și a răsăritului au rămas aceiași. Dealul sub care au trăit mii și mii de veacuri, în palatul de aur, se vede și astăzi, mult mai mărunt, la marginea satului pe care oamenii l-au numit, Panduri. Palatul s’a dărâmat de mult. Vânturile au rămas de atunci fără adăpost. Când și când numai, se odihnesc prin pădurile de sălcii de pe malul râului pe care tot oamenii l-au numit Ialomița, sau prin întinsele lanuri de grâu și porumb. Câteodată, Vijelie își mai arată și el puterea prin praful câm- piei, așa ca să nu fie dat cu totul uitării. GEORGE ACSINTEANU SCURTĂ MĂRTURISIRE A ROMÂNIEI Cei obișnuiți să-și plimbe privirile și gândul peste hărțile care exprimă fizionomia pământului, aceia știu că, din loc în loc, liniile și formele reliefului terestru se îmbină într’un chip oarecum organic, dând naștere la ceea ce Cari Ritter n’a ezitat să numească «indivizi geografici» x). Geograful german privea fața pămân- tului nu numai cu ochii geografului, ci și cu aceia ai istoricului înclinat să considere această față în funcția ei umană, « â travers Ies visees et Ies intentions humaines ». In cadrul acestei concepții, același Cari Ritter avea să considere fața planetei noastre ca un fel de « casă de educație» a genului uman (Erziehungshaus). Proiectată în perspectiva retrospectivă a istoriei, concepția de care vorbim avea să stimuleze în chip neașteptat cercetările asupra vieții omenești trecute, care cercetări — la rându-le — aveau să ducă chiar la nașterea unor discipline științifice noi: Antropo- geografia, Geografia istorică, Geografia politică și, ultima din ele — răsfățata vremii noastre — Geopolitica. Și, așa cum Cari Ritter vedea fața pământului ca alcătuită dintr’o sumă de «indivizi geografici», așa Friedrich Ratzel vedea specia umană a planetei noastre ca alcătuită dintr’o serie de «indi- vizi biogeografai»— un fel de produse naturale —: popoarele. Iar Statul, în concepția aceluiași Friedrich Ratzel este, și el, un orga- nism născut din « asociația dintre o bucată de pământ organizată și un-fragment de umanitate ». Sunt cazuri în care «individul Articol scris pentru o revistă germană (I. C.). 10 6:6 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE geografic» se prezintă realizat până aproape de perfecția unei capodopere — să zicem cosmologice — și când, în plus, una și aceeași masă etnică, compactă și aproape omogenă, umple și acoperă fidel, din margini până în margini, întreg acest organism geografic, cu fidelitatea unei haine «tăiate pe corp ». Pământul și poporul românesc, considerate atât în parte cât și în raportul dintre ele, ne oferă unul din aceste rare și fericite cazuri. Spune undeva Jakob Burckhardt că raportul dintre marile personalități istorice și vremea lor este ca un fel de cununie sfântă, un hieros gâmos încă nedeslușit de mintea omenească. Să spunem și noi că acele cazuri de perfectă echivalență și solidaritate între aria spațială a unui popor și aceea a regiunii geopoliti.e naturale cu caracter de organism pe care el o acoperă, trebuiesc cu atât mai mult considerate ca tot atâtea cazuri de « hieros gâmos ». Cum spuneam, pământul și poporul românesc —• perfecta lor acoperire și solidaritate întreolaltă — ne oferă un caz de acest hieros gâmos. Pământul românesc exact așa este, cum spunea Strabo: «țară compusă ca după dorință, parcă în virtutea unei previziuni inteligente», iar poporul românesc — primii lui străbuni: Dacii și până azi — totdeauna începând cu așa l-a arătat geografia: divin (pentrucă perfect!) mulaj uman pe un organism geografic compus ca după dorință. Mulți savanți străini s’au ocupat și au scris despre poporul nostru. Unul din ei spune urmă- toarele : « Se poate, oare, imagina un bloc etnic, lingvistic și na- țional, mai masiv decât acela al minunatei « rase » românești ? ». După cum un altul, observând aderența și adeziunea lui carpatică izbitoare, a trebuit să scrie: « Blocul etnic românesc apare peste tot mai omogen în vecinătatea munților Carpați; cu cât ne de- părtăm de Carpați, cu atât apar, spre margini, mai numeroase elemente eterogene. Toate mărturiile istorice ne arată că e vorba, aici, de un fenomen foarte vechi». Sau, mai departe, același: « Dacă, pe harta care sintt tizează trăsăturile esențiale ale geografiei fizice românești, vom trage limitele blocului românesc, vom vedea că acestea sunt mai regulate în apropierea Carpaților, pe care-i învăluie din toate părțile » (Emm. de Martonne). Dar pă- mântul românesc nu este numai unul din cele mai armonios alcă- tuite spații geografice naționale, ci este — totodată — unul din cele mai bogate. Considerat în raport cu suprafața lui, poate că SCURTA MĂRTURISIRE A ROMÂNIEI 627 este cel mai bogat din Europa. Este suficient să amintim, de pildă, petrolul românesc, « care poartă pe umerii lui» mare parte din greutatea războiului de azi. Dar aurul, gazul metan, cerealele românești? Istoria ne-a fost vitregă, dar geografia românească a învins în cele din urmă, cândva nu de mult. Iată, în această pri- vință, următorul pasaj dintr’o lucrare a unui geograf german contemporan din Brașov (H. Wachner): « Neuitatul meu profesor și mare artist în descrierea geografică a țărilor, Theobald Fischer, într’o comunicare publicată cu mult înainte de războiul mondial, compara harta Statului român de atunci cu un vultur în zbor, căruia îi lipsea trupul, vultur — însă pe care împrejurări istorice ulterioare l-au dăruit cu un trup întreg, trup cu adevărat organic »: Revanșa geografiei, cum s’a spus, asupra istoriei. II Poporul român? Un popor format, în marea lui majoritate, din țărani — această bază de sănătate etnică și politică pe care și-ar dori-o orice stat din lumea de azi și de mâine, idealul bio- politic al statelor. Un popor de țărani cu una din cele mai vechi, mai bogate și mai interesante civilizații populare ¹). Arta noastră populară, pe cât e de necunoscută, pe atâta e de bogată și inte- resantă. Suntem, de felul nostru, buni, blânzi și de o mare sen- sibilitate : pe unii din noi, pe Olteni, de pildă, muzica ne omoară, mai ales cea cântată de noi înșine: prin ea vorbesc pământul și pădurile noastre, istoria noastră, într’un cuvânt — sufletul nostru. In partea sudică a țării suntem calzi ca soarele quasi-medite- ranean care ne încălzește. Dar suntem, totodată, tenaci si duri (când trebuie 1) ca frigul și vântul năpraznic pe care, prin inter- mediul stepei rusești, ni le dăruiește, iarna, anticiclonul din nordul Siberiei. Ne ținem cuvântul, ne iubim și respectăm prietenii și, mai ales, nu urîm pe nimeni. Nu dorim nimic din ce este al altuia, dar cu atât mai mult ținem la ce este al nostru. Când avem con- ducătorul care ne trebuie, mergem la moarte cântând și privim *) Poporul român este un popor de țărani, dar Statul Român e departe de a fi unul pur agricol: în preziua izbucnirii actualului războiu veniturile Statului Român erau jumătate agricole și jumătate industriale. 19* 6z8 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE moartea ca o izbăvire, întocmai ca strămoșii noștri Daci de acum două mii de ani. Și grozav ni se mai potrivesc cuvintele unui înțelept corespondent de presă german, aflător astăzi undeva în sud-estul Europei: « Țăranul român, care în existența sa perso- nală e lipsit de pretenții până la renunțare, este tot așa și în răz- boi. Răbdarea și rezistența (puterea lui de muncă) sunt aproape inegalabile. Și tocmai acest fapt ne dovedește cât de mari afini- tăți există între țăranul și soldatul român. Indiferent dacă este vorba de un car de țară încărcat cu roadă până la cer sau de un tun pe câmpul de luptă, acest țăran îl trece — și petrece — cu același sânge rece, și pe oriunde: fie prin munții de piatră, fie pe alte drumuri înguste și pline de primejdii. Suportă cu resem- nare vremea rea, căldura și frigul, ca țăran sau soldat — deopo- trivă. Cu același sânge rece, împăcat cu soartea-i, îndură foamea și setea până dincolo de posibil și-și face până la capăt datoria ». Și mai departe: «Aceeași agerime și pricepere a dovedit el în familiarizarea cu armele tehnice și cu mânuirea lor, etc. ». Alărturiile elogioase ale misiunii militare germane, care ne-a instruit în preziua războiului în care suntem angajați astăzi alături de Reich, constituiesc cea mai elocventă și mai de autoritate recunoaștere a acestor din urmă însușiri ale țăranului si solda- » > 9 » tului român, după cum comunicatele de război germane — mai ales cele din vara și toamna aceasta — vor rămâne drept cea mai calificată recunoaștere a spiritului de sacrificiu și al eroismului soldatului nostru. Iar una din ororile care repugnă cel mai mult firii noastre este buruiana bolșevismului pe care am stârpit-o până azi de două ori: în 1917 la noi acasă și, în 1919, undeva peste hotare, cu tot « Consiliul de patru » care ne interzisese expres să facem aceasta. Acum ne aflăm în a treia expediție de stârpire a acestui flagel, unde se pare că nu ne comportăm chiar așa de rău. Geopolitic, facem parte din ceea ce ne-am obișnuit să numim sud-estul Europei. Dar nu numai atât: prin faptul că neamul nostru este prezent — azi, ca și totdeauna — pe ambele versante ale Carpaților Meridionali, noi alcătuim ca un fel de punte isto- rică și geopolitică între Europa Centrală și acest sud-est. Ne răzimăm pe Carpați și veghem, în numele și interesul întregii Europe, asupra gurilor Dunării — una din cele mai importante artere economice, ale Europei și ale lumii. Și suntem suficient SCURTA MĂRTURISIRE A ROMÂNIEI 629 de conștienți că aceasta constituie unul din temeiurile noastre de mândrie și de încredere în ziua de mâine. Fără să ne placă să facem prea multă literatură în jurul no- țiunii de misiune istorică, am îndeplinit totuși o astfel de mi- siune — și încă jucând unul din rolurile principale în rezistența opusă năvălirilor barbare medievale, ca și în aceea opusă Semi- lunii. In timpul celei dintâi eram mulți, umpleam pădurile și văile Carpaților, dar istoricii vremii, din cauze pe care nu e locul să le discutăm aici, ne-au trecut sub tăcere: cu alte cuvinte, ne-am îndeplinit misiunea fără s’o trâmbițăm prea mult, aproape în chip anonim. Și, tot în legătură cu participarea noastră la « mi- siunea istorică a sud-estului», vrem să amintim două fapte: veci- nilor noștri din sud (pe care nu-i urîm — cum ar vrea unii să creadă —■ și cărora le prețuim fără sgârcenie bunele însușiri pe care le au) le-am dat pe trei din cei mai mari ai lor (și ai noștri) fundatori de state și conducători de oaste: pe împărații Petru, Asan și loniță; iar vecinilor noștri din nord-vest (pe care de asemeni nu-i urîm — cum ar vrea unii să creadă —• și cărora de asemeni le prețuim calitățile) le-am dat pe Ion și pe Matei Hu- niade, două din cele mai proeminente figuri ale istoriei lor. Iar pânzele etnice românești umpleau până ieri, alaltăieri •— ba încă umplu și azi, într’o bună măsură — o mare parte din Serbia, ca și din Bulgaria. Și știm că, etnic, acești doi vecini ai noștri sunt în mare parte din același aluat ca și noi. Unul din învățații noștri de seamă a spus: «Istoria și etnografia sunt martore că la originea acestor trei popoare stau aceleași rase în fond, acoperite de pojghițe mai noi și că la baza istoriei moderne a acestor trei neamuri stă aceeași necesitate a unității superioare pe care a creat-o Roma, a menținut-o Bizanțul, a moștenit-o Imperiul Otoman ». Privim cu simpatie și cu înțelegere spre vecinii noștri. Știm că, în ceea ce privește procentul de creștere anuală a populației, neamul nostru e printre cele dintâi ale lumii și că, chiar astăzi, în număr de peste 16 mii. numai la nord de Dunăre, suntem egali, la numărătoare, cu toți cei trei vecini amintiți la un loc (considerați în masa lor etnică pură). Și avem, cum spuneam, Carpații — după cum avem și Gurile Dunării, locuri din care nimeni nu ne poate smulge. Nu ne temem de vecinii din răsărit, 630 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE cu tot strigătul lor de teroare scitică: « Ihr seid Millionen; Menge, Menge, wir. Versucht, ob wir zum Kampfen taugen. Ja, wir sind Skythen, Asiaten wir, mit gierigen geschlitzten Augen !», « Testamentul» politic, dinspre răsărit, al Iui Petru cel Mare, nu ne sperie: în mare măsură, și din pricină că de dincoace, dinspre Vest, mai privește încoace un alt testament: «testamentul» politic, și economic deopotrivă, al lui Friedrich Liszt, testament care știm ce cuprinde. Nietzsche spunea: «cine vrea să fie erou, acela să-și clădească locuința pe Vezuviu ». Și le suntem recunos- cători vecinilor din Est tocmai pentrucă, din pricina lor, casa noastră e ca pe un Vezuviu zidită; tocmai pentrucă — din pricina lor — noi trăim voluptatea unui permanent «vivere pericolo- samente ». Aceasta ne-a ascuțit, în mare măsură, și simțul nostru geo- grafic. Corespondenții de presă care-și îndeplinesc astăzi misiunea în sud-estul Europei pot mărturisi oricând că ziarele românești publică, zilnic, mai multe schițe cartografice (privind mersul războiului) decât gazetele din orice altă țară europeană. Aceasta, de sigur, cum spuneam, în primui rând fiindcă suntem așezați la un foarte interesant vad geopolitic. Suntem, drept aceea, un stat de necesitate europeană prin excelență și ne place mai mult, drept aceea, să ne ocupăm de ceea ce se cheamă o misiune geopolitică (care este una a ‘viitorului) decât, ca alții, de ceea ce se cheamă o mi- siune istorică, care este una a trecutului. Și poate că tocmai din această pricină — dar și din altele, sigur ! — ne place așa de mult una din definițiile germane ale Geopoliticei: « Conștiința geogra- fică a națiunii». Și nu putem uita că forma și întinderea unui stat sunt determinate și hotărîte de forma și întinderea spațială a Națiunii (mai ales într’o lume organizată și pacificată) și nu putem uita că națiunea e întâi, că ea e singura permanență, statul putându-se strânge și întinde fără, chiar, pericol de moarte. Aceasta și aceștia suntem. Aceasta este mărturisirea noastră în fața Europei de azi și mai ales a Europei de mâine, care — pe baza tuturor acestora — va avea să decidă în ce măsură vom putea noi constitui unul din mădularele ei de substanță. ION CONEA VIOARĂ Lui Simion Stolnicu In sicriașul galben de lemn, unde-a trăit, gustând din nemurire, o lume ’ngemănată de sunete, așteaptă să fie re’nviată din somnul grav, din visul de vraje molcomit, aceeași melodie, cu-aceeași voluptate. In cămăruța asta infimă de vioară, salon eteric, punte pe spații și pe vremi, așteaptă doar arcușul, prin care să îi chemi, Beethoven, Bach și Mozart, ca și odinioară, să-și dăruie pe coarde iar geniul. Ci, de-mi re’nvii cu măestrie de magic virtuos minunile-armoniei și mă conduci deodată prin profunzimi de suflet sau boltă înstelată, mă vreau un lemn tot trupul, să cânt armonios oricând și-oricărei ființe de doruri săgetată. PEISAJ TRANSILVAN Roz, galben, verde, ocru, albastru, cenușiu, las ochiul să culeagă peisajul ăsta viu de primăvară crudă, pe Țară Transilvană, spre care doruri pleacă ’n colind de caravană. Pe vârfuri de colnice, de dealuri și de munți, pe unde și acuma mai străjuie-o cetate, se țese viu trecutul istoricelor punți, prin timp, către Valahii setoși de libertate. BCU Cluj / Central University Library Cluj Din depărtări, suspinul, cu-aceeași fremătare, dospește cu ecouri Carpații; uriaș reînviat, trecutul se’nalță și tresare cu toți gorunii ’n codru și svon de buciumaș... CONSTANTIN STELIAN O FRESCĂ FOLCLORICĂ iii Până la 1909, problema Mioriței nu intrase în polemicele lite- rare, făcute cu gândul de a impune sau de a infirma o anumită poziție ideologică. Dar către această dată, se afirma puternic acea direcție care, căutând în literatură o apropiere de popor, era înclinată să exagereze valoarea literaturii poporane. Poporanismul era într’unele privințe o adaptare la noi, dacă nu chiar o tradu- cere a ceea ce Rușii au denumit prin cuvântul narodnicestvo. Rusia era cel mai agrar stat din Europa. Prin structura noastră, aveam și noi un răspicat caracter agrar. Direcția literară a revistei dela Iași, Viața Românească, printre punctele cardinale, a avut și acest interes pentru țăran, după cum în Rusia narodnicii îl preamă- reau și căutau să se apropie de popor. Pentru cine se interesează de mentalitatea și direcția aceasta la Ruși, semnalez paginele lui Th. G. M a s a r y k: Zur russischen Geschichts- und Religions- philosophie. Soziologische Skizzen, Zweiter Bând, p. 291 și urm. După cum narodnicii ruși vedeau într’unii eroi poporani, de pildă în Ilja Muromez, un ideal de putere liberatoare (când lucrurile merg rău în Rusia, Ilja se trezește, își încordează puterile supra- naturale și mântuiește poporul), tot astfel poporaniștii noștri erau înclinați să vadă în literatura poporană dovezi de însușirile supe- rioare ale poporului. Dar după cum în Rusia mujicul, tot astfel la noi țăranul, nu putea să rămâie un ideal social și literar. Viitorul era nu al formelor de viață agrară, ci industrială. In discursul său de recepție la Academia Română, ținut în 1909, Duiliu Zamfirescu își propune între altele să 634 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE examineze întru cât vestita vorbă a lui A 1 e c s a n d r i, « Ro- mânul e născut poet», are o îndreptățire. Astfel, Duiliu Zam- firescu, nu din interes științific, dar din preocupare polemică, propunându-și să cerceteze valoarea culegerii lui V. Alecsandri ca mărturie exactă de literatură poporană, se oprește, cum era și firesc, pentru a-și ilustra părerile, la Miorița. Duiliu Zamfirescu amintește de notița lui Alecsandri din ediția dela 1866 despre baciul Udrea, și e înclinat s’o admită, necu- noscând afirmația anterioară din Bucovina. Dar ce-1 interesează în primul rând este: cine a creat Miorița? Dacă un Udrea oarecare ar fi fost autorul, aceasta ar fi o indicație că teza celor ce atribue poporului însușiri alese e întemeiată. Antiteza lui Duiliu Zamfi- rescu este următoarea: « este știut că toate poeziile populare de oarecare consistență nu sunt opera mulțimii anonime, ci a unor anumiți indivizi, poeți de curte boierească sau cântăreți pribegi, menestreli, trubaduri, lăutari». In chipul acesta, se afirma lămurit un adevăr care, deși fusese formulat mai dinainte, capătă un relief deosebit. Dacă mai înainte se spusese în treacăt că individul creează, acum se afirmă răspicat că individul ales a fost creatorul plăsmuirilor poporane. întâmplător, intuiția lui Duiliu Zamfirescu corespunde părerilor care se impun. După cum în limbă, tot astfel și în folclor, ne încredințăm că atât creațiunile cât și prefacerile pornesc dela un anumit individ, față de care mulțimile au rol receptiv. Dar pentru teza lui Duiliu Zamfirescu, atât nu era de ajuns. Trebuia să se dovedească limpede că varianta lui Alecsandri este o excepție, că individul ales este însuși culegătorul și că deci din ea nu se poate scoate afirmarea: poporul e poet. Pentru aceasta, scriitorul nostru cercetează variantele, citând în întregime varianta lui G h. C ă t a n ă, din revista Luceafărul, an. III, varianta colecției G. Dem. Teodorescu, o variantă din Mate- rialuri folkloristice, publicate de Gr. Tocilescu, și în sfârșit varianta din colecția V a s i 1 i u. Simpla lectură a acestor cinci variante e deajuns să nască îndoiala cu privire la autenticitatea poporană a variantei lui Alecsandri. Dar această impresie,trebuia acum să fie întărită pe calea argumentelor. Și criticele care se fac acum variantei lui Alecsandri amintesc unele rezerve pe care le cunoaștem. «Miorița lui Alecsandri ca născocire populară e o O FRESCĂ FOLCLORICĂ 635 imposibilitate. Iată un flăcău voinic, trăind pe corhane cu turma sa, căruia oița bârsană îi spune că ău să-l omoare baciul ungurean și cu cel vrâncean și care, în loc să pună mâna pe bâtă și să se apere, pune mâinile pe piept și face poezii! Combativitatea și forța mai cu seamă, care alcătuiesc caracterul specific al eroului baladelor, nu îngăduie o asemenea purtare ». Este critica pe care am tot văzut-o accentuându-se, dela M i- c h e 1 e t la A no n D e n s u s i a n u, cu adaosul că acum se subliniază oarecum și contrazicerea între psihologia eroilor popo- rani și felul ciobanului nostru. După cum rezerve de felul acesta dusese pe Densusianu să dea ca prototip varianta Miorița lae, afirmându-i superioritatea, tot astfel Duiliu Zamfirescu, care cunoștea lucrarea lui Densusianu, înclină să vadă în varianta publicată de Gh. Cătană, care și ea conține o luptă, forma primitivă, o formă în care ciobanul numai după ce cade în luptă își face testamentul, iar imaginea moartea-nuntă este pusă în gura Mioriței. Dar deși ferită de amin- titele scăderi, în această variantă întâlnești o serie de trivialități. In definitiv, e tot o poezie slabă. Ideea romantică pe care am mai întâlnit-o, care a stăpânit și aiurea multă vreme, în cercetarea epicei franceze de pildă, — ideea că forma cea mai veche trebuie să fi fost și cea mai frumoasă și că treptat a venit o lentă decădere, o găsim și la Duiliu Zamfirescu. « Dacă admitem că Miorița a fost creată în Ardeal și o găsim pe Ceahlău, în Teleorman și la Brăila, este evident că ea a venit cu turmele migratorii. Dar cu cât s’a depărtat de autorul său, cu atât jorma populară a înlăturat ceea ce era prea înalt și mistic în con- cepția finală, și a păstrat mai cu seamă onomatopeea: căvălaș de soc », etc... Ne-am fi așteptat ca Duiliu Zamfirescu să-și argumenteze părerea că Alecsandri a introdus dulcegării sentimentale, dar aceasta ar fi cerut o mai amănunțită critică de text, ceea ce el nu ne putea da. Pe lângă plusul că, după mult ocol, dela G a s t e r, revenim la variante, interesul studiului acesta stă în aceea că ilustrează o eroare. In loc de preocupare strict științifică, e însuflețit de o teză dominată de preocupări de polemică literară. Ciocnirea acestor două elemente, nevoia de explicare și cerința polemică, duce chiar la unele note contraditorii. într’un 636 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE pasaj, relevează faptul că autorul nu putea să fie decât « un om care a trăit cu oile ». Aceasta ar indica un om din popor. Insă teza nu era în concordanță cu această afirmare, de aceea scriitorul continuă: « dar este el baciul Udrea ? sau Tudor lăutarul ? sau Petrea Crețu Solcanul? Nu știu. Domnii care se îndeletnicesc cu adunarea de poezii poporane se simt umiliți la ideea că Miorița ar putea fi opera unui lăutar. Și cu toate acestea e probabil așa ». Discutând părerile lui A. D. X e n o p o 1, am arătat că, dacă nu putem face abstracție de lăutari în circulația baladei, nu le putem atribui rolul de creatori în acest domeniu. Cât privește problema originii baladei, constatăm la Duiliu Zamfirescu scăderi pe care le-am mai întâlnit: vrea să puie temei pe unele amănunte întâmplătoare. După el, Miorița e relativ modernă, pentru două cuvinte. In varianta ardeleană înfățișată ca cea mai apropiată de tipul primitiv, după Duiliu Zamfirescu avem un semn că « balada nu se poate ridica la Daco-Români din veacul de demult, deoarece în replica lui Tudor Lăutarul se vor- bește de pistol: Vranceanul se încearcă Pistolul își descarcă... Al doilea cuvânt pentru care i se pare că Miorița e nouă, este că atât morfologia, cât și sintaxa și lexicul sunt ale limbii noastre de azi. Erori de metodă ca aceasta am mai întâlnit la Odobescu, atunci când pleca dela cuvinte ca ortoman ș.c.l., la B. P. H a s d e u, când punea temei pe cuvintele Vrâncean și Moldovan. Atât afir- mațiunile acelea, cât și cea citată aici, dacă nu pot aduce nicio dovadă despre vechimea Mioriței, ilustrează în schimb nevoia de a căuta un punct de sprijin mai solid în datarea unor astfel de producțiuni. Pe temeiul tuturor faptelor și punctelor de vedere invocate, concluzia la care ajunge Duiliu Zamfirescu este că balada noastră, având un singur creator, a ieșit întreagă și desăvârșită din capul aceluia, iar poporul a stricat-o. Concluzia aceasta este, până la un punct, apropiată de părerea unei școli moderne care vede în lite- ratura poporană «Kunstlieder im Volksmunde». Iată concluzia lui Duiliu Zamfirescu: « Miorița este o concepție iranică, ieșită O FRESCĂ FOLCLORICĂ 637 din capul genial al unui locuitor din Carpați, care reunea în sine toate calitățile tipice ale unei rase. Dar acesta este unul singur. Din punct de vedere al mulțimii, el este un aristocrat în toată puterea cuvântului aristos, cel mai bun. Atât este de cel mai bun încât, pe lângă dânsul,' ceilalți nu mai sunt nici buni. Intr’adevăr, cu cât ne depărtăm de autor, adică cu cât coborîm dela munte la șes, cu atât replicele Mioriței devin imposibile. Și ce e mai curios ! Ele înlătură cu desăvârșire alegoria morții, ca un lucru de prisos, pe care nu-1 înțeleg și nu-1 gustă, până ce ajung la această inno- mabilă variantă dată de Vasiliu ». Deși părerea că autorul este unul singur, uri aristos, e în con- cordanță cu teoriile moderne amintite, ea nu vine din astfel de preocupări, ci, cum am arătat, din teza antipoporanistă. Cât privește chestiunea absenței momentului de alegorie al morții într’o seamă de variante, se cuvine să reținem numai obser- vațiunea. Rămâne ca cercetarea să Învedereze dacă absența ima- ginii se datorește lipsei de gust a cântăreților sau altor cauze. Pornind dintr’o intenție polemică atât de vie, era firesc ca părerile lui Duiliu Zamfirescu să stârnească o vie opoziție. Revi- stele poporaniste și semănătoriste ale vremii, abundă în notițe înțepătoare; de altă parte, era firesc ca notițe elogioase să apară în puținele periodice moderniste ale vremii. Dar atât din răspunsul lui Titu Maiorescu la acest discurs de recepție, cât și în discuțiile amintite, zadarnic ar căuta cititorul o lămurire înte- meiată pe cunoașterea faptelor. Nu apare nici măcar relevarea unor erori metodice. Duiliu Zamfirescu susținuse, de pildă, că valoarea estetică este hotărîtoare în chestiunea vârstei unui cântec poporan. La origine, Miorița fusese deosebit de frumoasă; cu cât s’a apropiat de noi, a degenerat, până la «innomabila variantă Vasiliu ». Ar fi fost atât de ușor să i se arate noului academician că o variantă nouă poate fi frumoasă sau urîtă, după cum cântă- rețul este înzestrat sau nu ! Tot astfel o variantă veche poate să fie transmisă într’o formă urîtă. Dar în toiul discuțiilor, preocupările metodice au fost lăsate la o parte. Cât privește pe Titu Maiorescu, el trece ușor peste chestiunea Mioriței și caută să explice și să apere atitudinea lui Alecsandri ca culegător, ceea ce din punct de vedere istoric era îndreptățit. Când însă Maiorescu își exemplifică părerea, el recurge lâ unele momente 638 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE din colecția lui Alecsandri, ca de pildă la bucata Șoimul și floarea, care de fapt nu este poporană. Intru cât controversa se făcea în Academie și pe o temă de un interes mai larg, lipsa unei discuții temeinice a problemelor ridicate era o dovadă de nepregătire pe acest teren, a cărui însemnătate totuși era afirmată solemn în răspunsul lui Maiorescu. Discuția stârnită de Duiliu Zamfirescu dovedea că domeniul acesta de cercetări se află încă în faza când nu preocupările de specialitate, ci cele de ordin literar domină. întrebarea era dacă poți scoate din cercetarea Mioriței argumente pentru sau contra unei anumite formule literare. Lipsa de rezultate convingătoare pentru toți arată că țelul către care trebuie să se îndrepte cerce- tarea se cuvenea să fie scoaterea acestui domeniu de sub înrâurirea curentelor sau preferințelor literare. Aveam nevoie de un studiu ale cărui rezultate să se impue cu necesitate, atât poporaniștilor cât și adversarilor. Se învedera astfel că domeniul acesta trebuia să fie studiat în ce este, pentru însemnătatea lui permanentă, nu pentru a ilustra te miri ce înclinări trecătoare. Numai în chipul acesta putem feri studiul de exagerări și, prin aceasta, de curba preamăririlor și ponegririlor. Discuția stârnită prin discursul de recepție al lui Duiliu Zam- firescu îndeamnă pe N. I o r g a să-și spună din nou cuvântul cu privire la epica noastră poporană. Literatura poporană a fost o preocupare constantă a acestei personalități. Era firesc lucru: dată fiind direcțiunea literară pe care voia să o statornicească, adesea a afirmat crezul că așteaptă dela un contact mai viu cu literatura poporană un folos « pentru îndreptarea portului, refacerea limbii și înnoirea inspirației». Pentru a înțelege părerile lui lorga despre baladă în genere și despre Miorița în special e interesant să urmărim mersul ideilor la acest cercetător. La 1901, în celebra introducere în Istoria literaturii române în secolul al XVIlI-lea înfățișază ca autor al poeziei poporane pe popor, precizând că înțelege din acest cuvânt mai ales pe țăran, păstrătorul străvechilor datini. Viața artificială, departe de natură, a boierimii decăzute, e pusă, într’una din cele mai frumoase pagine ale scriitorului nostru, în contrast cu viața necăjită dar mai sănă- O FRESCĂ FOLCLORICĂ 639 toasă, a țăranului. Poezia creată de țăran este dusă mai departe și vulgarizată de lăutari: « apa clară a munților crescând, se turbură de lutul pământurilor mâloase și cu greu ne-o putem închipui în puritatea ei primitivă ». Dar în afară de țăran și lăutar, mai sunt doi factori: mahalaua și ciocoii. Poezia produsă de aceste două pături e mai ușor de datat, — pe când «în adevărata creațiune poporană puține lucruri se pot localiza, statornici în timp, fără greșală ». In Istoria literaturii române în secolul al XlX-lea, în voi. III, cap. Alecsandri și poezia populara, N. lorga dă o serie de observații asupra modificărilor introduse de Alecsandri în cuprinsul baladelor. Aceste observații, privind și unele chestiuni de amănunt, nu pot fi cercetate aici. Părerile lui lorga despre baladă se precizează în studii următoare. Cu prilejul apariției colecției lui Vasiliu, publică, sub titlul O nouă culegere de poezii poporale din Moldova, un articol în numărul din Mai 1909 al Neamului Românesc literar (pp. 340—361). Aici se conturează acum liniile unui sistem de a privi literatura poporană; ceva mai mult: apar unele preocupări de a căror în- destulare atârnă științificarea acestui domeniu. In colecția lui Vasiliu, N. lorga observă că sunt elemente cunoscute și aiurea, în mai tot cuprinsul românesc. In multe din bucățile date, întâlnim tipuri cunoscute încă din colecția Alec- sandri. Dar observarea aceasta mai fusese făcută. Mai pline de urmări pentru felul de a vedea al cercetătorului nostru sunt o serie de constatări cu caracter geografic: citează bucăți în care apar felurite provincii și numiri de localități din tot cuprinsul românesc. Aceste fapte i se par lui lorga că prezintă material concludent pentru o explicare a originii baladei « Și iată că din aceste constatări privitoare la localizarea cântecului bătrânesc și voinicesc, a baladei, reies liniile mari ale unei teorii a baladei pe pământ moldovenesc mai ales, dar aplicabilă și cântecelor dintr’alte ținuturi». întâmplător, și alți cercetători încercase să pună temei pe unele denumiri geografice din baladă. Ceea ce intervenea acum ca ele- ment nou era gândul de a se stabili mai sistematic, cu ajutorul localizărilor, originea cântecelor bătrânești. Pentru discuțiunile noastre viitoare, se cuvine să reținem că o cercetare critică a materialului geografic, din punct de vedere al 64° revista fundațiilor regale crezământului ce trebuie să-l acordăm, nu se face. Astfel, cerce- tătorul caută de fapt, în considerațiuni și date istorice, un punct de sprijin mai sigur cu privire la originea baladelor noastre. Pe temeiul sugerărilor geografice pe de o parte, iar pe de altă parte pe acela al unor considerațiuni istorice, se formează la N. lorga noțiunea de ciclu. Această noțiune a circulat în studiul epicei apusene și antice, dar acolo este un efect al cercetărilor cu privire la eposul cărturăresc. Astfel, s’au alcătuit complicate legături genealogice cu privire la Dardanos, Eraclizi, etc. Bogata epică me- dievală franceză a fost și ea legată în cicluri. Dar aici ele s’au născut din activitatea conștientă a poeților. Din epica antică și medievală cultă, noțiunea aceasta de ciclu a trecut în folclor. S’a afirmat astfel că basmele asiatico-europene, ca să iau un exemplu, nu sunt ca niște copii găsiți, născuți la întâmplare, ci formează familii ale căror ramuri se leagă între ele ca acelea ale unui arbore genealogic. Povestitorii cei vechi ar fi simțit instinctiv aceste legă- turi pe care folcloriștii se cuvine să le lămurească. Privind însă critic noțiunea aceasta a ciclurilor în epica autentic poporană, nu putem primi părerea că poporul a putut avea vreodată astfel de complexe epice, ca ale unui arbore genealogic. Nu putem ști precis cum au stat lucrurile la Greci, dar dacă ne desfacem de părerea mistică despre o structură sufletească a vechilor Eleni cu totul deosebită de aceea a altor popoare, trebuie să admitem că și la ei ciclurile epice sunt produsul cult al unor epoce depărtate de primitivitatea poporană. Revenind la studiul lui lorga, cuvântul ciclu, aplicat la noi, pare că însemnează un ansamblu de balade «are purced din același mediu geografic sau din aceleași împrejurări istorice. La început, distinge numai patru cicluri și exemplificarea nu este prea bogată și nici nu se stărue în aducerea dovezilor. Unele explicări se înfă- țișază nu pe bază de dovezi, ci ca instituțiuni. Cele mai vechi balade ar fi « Cântecele bătrânești, în cel mai îndreptățit înțeles al cuvântului, acelea care se spuneau la mesele Domnilor ori la intrarea oștilor prin orașe ». Aceste balade, în care ar intra poate și o baladă ca Toma Alimoș, ar alcătui ciclul domnesc. Dacă ciclul acesta este caracterizat după criterii istorice, cel următor e întemeiat pe alt principiu de diviziune: p& considera- țiuni, nu numai istorice, dar și geografice. Acesta ar fi ciclul O FRESCĂ FOLCLORICĂ 64I izvorît din viața liberă, voinicească, a Codrenilor din vestitul codru al Chigheciului, de pe ambele țărmuri ale Prutului din Țara de Jos. In ciclul acesta s’ar răsfrânge viața liberă a Codre- nilor, luptele lor cu Tătarii și vrăjmășiile lor cu Mocanii, care veneau cu oile spre a ierna pe țărmurile Mării Negre. Dintru început se naște însă întrebarea, dacă strămutările păstorești erau mai frecvente anume în această regiune și dacă « Mocanii » nu luau mai degrabă căile de migrațiune din Muntenia. Strămutările păstorești nu se făceau fără organizație. Este justă intuiția unor lupte între « Mocani» și locuitorii, nu numai din ținutul Codrenilor, dar și din toate ținuturile pe unde ei aveau să treacă. Din informații personale, știu de pildă, că în tradițiile de familie ale unor Ardeleni, stăpâni pe turme numeroase, se păstrează amintirea unor organizări de pază aproape ostășească. In afară de ciobanii cu organizația și atribuțiile lor speciale, existau « Mo- cani » numiți de ciobani «trântori», pentrucă ei nu aveau grija specială a oieritului, ci erau formați, selecționați și plătiți numai pentru a se lupta cu vrăjmașii, atunci când turmele erau în pri- mejdie de a fi răpite. Astfel de organizații erau firești în epocele atât de frecvente de nesiguranță, așa încât condițiile care au putut alcătui ciclul numit de N. lorga al Codrenilor au existat pe întreg teritoriul pe unde treceau căile de migrațiune păstorească. însuși N. lorga afirmă că azi cântecele acestui ciclu nu mai trebuie să fie căutate în regiunea Codrenilor, căci ele au fost conservate mai ales la munte, de către ciobani. Din cele două, aspecte ale acestui ciclu, unul deci, cel bătrânesc, este general românesc, așa încât nu vedem de ce trebuie să fie localizat anume în ținutul Codrenilor și nu într’altul. Celălalt aspect, al luptelor cu Tătarii, nu poate să fie cercetat decât în ansamblul baladei noastre istorice. Dacă se va face dovada că există într’adevăr o baladă istorică românească și motive izvorîte din luptele cu Tătarii, atunci aceste motive ar putea să fie cercetate și în cadrul ciclului propus de N. lorga. Intr’al treilea rând, vine ciclul dunărean, în care Turcii « orto- mani» (= otomani, Neamul Românesc Literar, I, 350) au roluri însemnate de răpitori, jefuitori, răzbunători, etc. In sfârșit, împrejurările secolului al XVIII-lea alimentează ciclul haiducesc. 11 642 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Deși Miorița nu este amintită în acest sistem, ea însă își avea locul ca și indicat în cel de al doilea ciclu. Teoria baladei schițată în acest articol este întregită în prefața culegerii de balade poporane făcută de C. N. M a t e e s c u. Gândul care predomină acum este acela de a identifica istoric per- sonajele din baladă. Astfel, balada Dobrișanul (ciobanul bogat, fecior de Domn), are la bază figura lui Mircea Ciobanul; In balada Nașa înamorată de pin, de Vartic, «caracterul istoric se păstrează încă destul de bine »: Vartic este sfetnicul lui Petru Rareș și al lui Ștefan Vodă, etc. Era aici, aplicată la balada noastră, metoda identificărilor istorice, care a predominat și aiurea în studiul epicei poporane, până la lucrările lui B e c k e r și B e d i e r. Identifi- cările acestea însă nasc în chip firesc întrebarea: întru cât putem pune temei pe numele proprii întâlnite în baladă? Un răspuns la această întrebare apare indirect la N. lorga, în același an în care a publicat studiile de mai sus și anume în Istoria Literaturii Române în secolul al XlX-lea. Aici, voind să pună în lumină chipul cum Alecsandri a publicat unele balade istorice din colecția sa, arată că poetul n’a procedat-,«. în acel chip care poporul ține minte faptele mari ce s’au intâmplat și erou ce le-au săvârșit, făcând din toate luptele, din toate suferințele, o singură amintire și toți eroii anume tipuri de oameni care au fost, câteva figuri reprezentative, afară de care plutesc deasupra uitării doar nume care se întrebuințează după cum vrea cântărețul, sau cum se în- tâmplă » (Ist. Lit. Rom., sec. al XlX-lea, III, p. 163). Se afirma astfel un adevăr a cărui consecință nu putea fi decât o mare rezervă față de metoda identificărilor din studiul precedent. In lucrarea următoare, Balada populară românească, originea și ciclurile ei, care mai târziu a devenit primul capitol din cea de a doua ediție a Istoriei Literaturii Românești, se afirmă mai răspicat necesitatea de a studia științific literatura poporană. De sigur, această cerință a fost influențată de discuțiile prea subiective stârnite de discursul de recepție al lui Duiliu Zamfirescu. O in- fluență a acestor discuții se vede și în părerea despre autorul cânte- celor poporane. Observăm o schimbare de părere față de ce spusese atât de frumos în Istoria Literaturii Românești în sec. al XVIII-lea. Acum autorul nu mai este « poporul» țărănimea curată, trăită în mijlocul naturii sănătoase, ci «unul singur» (pentru baladă, un O FRESCĂ FOLCLORICĂ 643 lăutar), iar cercul în care se naște balada, publicul pentru care se zice^ e alcătuit din boierimea care cerea, la ospețe, să se zică fapte de seamă ale trecutului. Prin studiul acesta, N. lorga menține identificările istorice amintite și împărțirea în cicluri, înmulțind exemplele. Astfel ni se precizează și părerile despre originea Mioriței. Locul de origine trebuie să fie căutat în viața Codrenilor, în Țara de jos, în ciclul caracterizat prin balada Codreanului care pândește pe Mocani, spre a-i prăda. Pe bază documentară, se stabilesc așezări ale acestor Mocani în Moldova și trecerea lor spre Buceag și spre Dobrogea; din împrejurările acestea a ieșit Miorița. «Intre ciobanii noștri și acești oameni de altă țară, străini, se nășteau adeseori certe pentru pășunea cea mai bogată și alte înlesniri ciobănești. In viața păsto- rilor unii lângă alții, se trezea și lăcomia împotriva celui cu chimir mai plin; și ea putea să meargă prin acele locuri pustii și fără cârmuire până la omor. Dar « oița bârsană », dacă era « năzdrăvană », putea să dea de știre stăpânului. Cu privire la ce-I așteaptă pe cel fără rude, prieteni și răzbunători, numai el putea să-i încredințeze solia de jale pentru maica de acasă, solie pe care poezia din sufletul poporului o îmbracă în forma celei mai desăvârșite gingășii. Acestea sunt împrejurările la care se referă Miorița, vestită pentru con- cepția ei delicată, ca și pentru forma de superioară frumuseță — nu însă fără greșelile de limbă, de logică, de adevăr, ale cărturarului — pe care o îmbracă în culegerea lui Alecsandri». Rezultă deci că locul de origine e Moldova de sud și vechimea se urcă la sec. al XVIII-lea, aparținând ciclului Codrenilor. In realitatea ciclului acesta N. lorga crede și în 1914: «un troisieme cycle est celui des brigands qui depouilient Ies pâtres transyl- vains s’acheminant vers la stepe (type de Codreanu)». Aceasta cu privire la originea baladei. Cât privește acum problema valorii și însemnătatea variantelor, N. lorga nu se ocupă de ele decât o singură dată, în 1912, când, sub titlul O variantă a Mioriței, el publică un cântec alcătuit din întrebări și răspunsuri. Adresându-se unui Ciobănaș dela miori mort, cineva îl întreabă unde a murit, cine i-a ținut lumina, cine l-a jelit, etc. După fiecare întrebare urmează răspunsul: ciobanul a murit în vârful muntelui, lumina i-a ținut-o Domnul nostru lisus, păsările l-au gătit, etc. Evident, în cântecul acesta, ii’ REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 644 deși lipsește ceea ce este esențial în Miorița, totuși în atmosfera lui plutește ceva din mireasma deosebită, pe care, în legătură cu reprezentări ale naturii, o întâlnim în multe variante ale baladei. Cântecul este însoțit de o notiță. Aceasta nu este semnată de N. lorga, însă în critica pe care, în 1914, o face unei încercări despre elementele geografice în folclorul nostru, după ce învinuește pe autor că n’a cunoscut amintitele studii ale sale, mai face și următoarea rezervă: « une variante de la Miorița, que nous jugeons de beaucoup superieure, dans sa brievete â toutes Ies autres, se trouve dans notre Neamul românesc litteraire, 1912. Monsieur lonescu Sachelarie nel’a pas remarquee non plus » l). Ca și cu prilejul variantei din Ardeal, dată de A. Densusianu, nu ne putem opri acum la discuția amănunțită a acestei păreri. Privită în cadrul tuturor variantelor Mioriței, aceea relevată de N. lorga are o înfățișare cu totul deosebită și nu poate fi considerată ca o baladă, deși, cum vom vedea, într’unele variante motivul esențial din Miorița alcătuește însuși fondul acestui bocet. Activitatea lui lorga în domeniul baladei poporane aducea ca preocupare nouă pe aceea de a găsi un termen mai larg pentru a îndestula cerințele cercetării științifice: istoria literaturii poporane îl preocupă într’o măsură mai mare decât pe predecesorii săi. El credea că poate găsi un punct de sprijin în localizarea baladelor pe baza elementelor geografice conținute în ele, în delimitarea unor zone geografice de unde au pornit, în identificarea faptelor și personajelor istorice, în sfârșit, în arătarea tipurilor principale și a « ciclurilor ». Nu ne putem opri la întreaga bibliografie în legătură cu contri- buția lui lorga la studiul poeziei poporane. In criticele făcute volumelor de Materialuri folkloristice ale lui Gr. Tocilescu în studiul despre Adunarea și tipărirea izvoarelor relative la Istoria Românilor, publicat în Prinos lui D. A. Sturdza, în 1903, ca și cu alte prilejuri, s’a ocupat și de problema publicării textelor popo- rane și chiar a unei ediții critice. Iar în comunicarea Locul Româ- nilor în desvoltarea vieții sufletești a popoarelor romanice, publicată în fruntea celei de a doua ediții a Istoriei Literaturii Românești, l) Bulletin de 1’Institut pour l’etude de l’Europe sud-orientale, 1914: PMi- cations sur la' băllade populaire roumaine, p. 31, O FRESCA folclorică $45 comunicare de care ne-am ocupat de aproape într’un alt context, caută să integreze balada noastră în cadrul baladelor romanice apusene. Mărginindu-ne aici numai la contribuțiile mai sus amintite, care privesc viața baladei numai pe teritoriul nostru, observăm că, înainte de a rezolva chestiunile generale abordate, simțim nevoia unei prealabile, riguroase determinări a deosebitelor motive. Dacă, de pildă, un cântec în felul lui Ciobănaș dela Miori are nevoie de o precisă individualizare înainte de a fi primit ca o variantă a Mioriței, înțelegem că numai pe bază de astfel de individualizări ne-am putea fixa cu privire la tipuri și cicluri unde, problemele fiind mai complicate, putem mai ușor aluneca în erori. însăși noțiunea de baladă poporană și sfera conținutului ei deșteaptă unele rezerve. Astfel, în amintitul articol din « Buletinul Institutului pentru studiul Europei sud-orientale», vorbind de încercarea de a fixa ciclurile epice în care sunt de așezat baladele poporane române, lorga e de părere să elimine din ciclul baladelor o serie de motive care, adăogăm noi, erau greu de așezat în acele cicluri. «II fallai" cependent elaguer ces recits envers qui ne for- ment pas, â proprement parler, une ballade, mais plutot des inci- dents dramatiques (le malade abandonne par son amante, la vielle mere qui cherche son fils par Ies chemins, le jeune villageois tue par Ies plaisirs des villes, le pauvre qui rivalise en largesses avec le riche », etc.... Dar toate aceste motive sunt de fapt privite de cercetători ca balade; ele merită tot atât de mult să fie studiate ca și « fata răpită de Turci» și celelalte. De altă parte, însăși noțiunile de «tip » și de « cicluri» au nevoie să fie precizate. Astfel, noțiunea de « ciclu », dacă se confundă cu familia de motive, atunci elementele cele mai disparate ca origine pot intra într’un ciclu și se poate ca balade care fac parte fie din bunul comun balcanic, fie chiar din cel general european să fie grupate într’un ciclu numai pe baza unor întâmplătoare numiri geografice sau pe baza unui nume cu colo- ratură istorică, tot atât de întâmplător. Aceste rezerve și altele care s’ar mai putea adăuga, arată că lămurirea baladei poporane nu poate să purceadă dela considera- țiuni generale, ci trebuie să se întemeieze pe studiul comparativ al fiecărui motiv. Numai având monografia temeinică a 6₄6 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE principalelor motive, vom putea să deslegăm probleme ca cele de mai sus, din ce anume centru a plecat cutare baladă și dacă da sau nu poate fi grupată într’un ciclu. Geografia epicei noastre și istoria ei, acestea sunt întrebări pe care orice cercetare științifică trebuie să caute să le deslege. Ca nimeni altul, N. lorga a fost preocupat de aceste întrebări. Chipul însă cum ele se cuvine să fie deslegate, rămâne să fie căutat pe altă cale, decât cea ilustrată aici. Pe când N. lorga căuta un început de lămurire a baladei descifrată din viața ei pe pământ românesc, apare o lucrare, aceea a lui T h. S p e r a n t i a, care strămută din nou discuția, pe un teren atât de fantezist, încât nici n’ar face să te ocupi de el, dacă n’ar fi caracteristic pentru un anumit fel de a vedea și mai ales dacă n’ar fi avut urmări, care întrec orice măsură, și ca infor- mație și ca logică și ca mentalitate, într’o stranie încercare de exemplificare a Mioriței făcută de d. H. S a n i e 1 e v i c i. In prima lucrare, Miorița devine un mijloc de a se rezolva în chip naiv, pe bază de filosofic și filieră a religiunilor, perzistența noastră în Dacia. Intr’a doua lucrare, aceea a lui Sanielevici, Miorița e adusă ca mărturie despre originea semită a culturii noastre, într’un cadru de preocupări în care și antropologia noastră e înfățișată ca semită. Toate acestea, firește, cu un carac- teristic substrat în legătură cu « cheia sociologiei» noastre de azi, în care « țărănimea nu oferă debușeul necesar unei industrii și unei burghezii de sine stătătoare» (H. Sanielevici, Alte orizon- turi, studii și polemici literare și științifice, p. 356), premise pentru concluzia firească: neputând avea o burghezie din propria noastră viață, trebuie să adoptăm una de împrumut, care să fie în concordanță și cu psihologia și antropologia semită. Deși simpla cunoaștere a unor astfel de păreri ar fi de ajuns ca să le arate absurditatea, totuși, pentrucă puține lucruri învede- rează mai limpede nevoia de științificare a acestui domeniu ca astfel de păreri, mă voi opri la descrierea și discutarea lor. Fostul docent de folclor dela universitatea din București — Th. D. Sperantia — a ținut la două congrese ale « Societății pentru înaintarea științelor » două comunicări, a căror substanță a intrat în studiul Miorița și Călușarii, urme dela Daci. Dovadă că O FRESCĂ FOLCLORICĂ 647 punea mult temei pe studiul acesta este că, publicând în 1915 o culegere de mai multe studii de folclor, întreaga culegere poartă titlul de mai sus (pp. 3—55). Th. D. Sperantia pleacă dela constatarea că în Miorița se păstrează amintirea unui fapt, unui omor, între niște ciobani și se întreabă: cine să fi fost cel omorît ? Nimic recent legendar nu poate explica dăinuirea baladei. Nefiind o legendă de actualitate, trebuie neapărat să fie o legendă veche. Ca să fi putut dăinui atât, la baza ei trebuie să fi fost un străvechi «fapt celebru care l-a interesat, l-a mișcat pe popor ». «Miorița legendă de actualitate nu e. Nici tradițiunea, nici documentele scrise, nu ne spun nimic despre vreun omor de felul .acesta, petrecut pe undeva, pe la noi, ori în legătură cu noi, ori cu străbunii noștri de care ne mai amintim ». E interesant momentul acesta pentrucă se vede ce vie era credința în istoricitatea baladelor poporane. Cea mai însemnată piedcă pentru teoria lui Th. Sperantia aceasta era: dacă s’ar documenta un japt din trecu- tul nostru istoric în legătură cu omorul acela, atunci chestiunea ar fi fost rezolvată: balada ar fi fost reflexul legendar al acelui fapt. Cum însă istoria națională și nici « documentele » nu spun nimic despre un astfel de fapt, rămâne să căutăm pe alte căi originea baladei. Odată liberat de piedica aceasta a faptului istoric, în loc să caute în natura sentimentului exprimat și în structura deosebitelor variante un temei pentru a descifra istoria motivului, Sperantia nu vede altă cale decât aceea de a recurge la istoria religiunilor, pentru a căuta în acest domeniu o povestire asemănătoare. Și i se pare că o găsește unde te-ai aștepta mai puțin. Dacă dăinuește până astăzi, e pentrucă Miorița « odinioară făcea parte dintr’un oficiu, dintr’o liturgie a cultului Cabirilor, o legendă care se recita ori cânta la misterele cabirice». După el, aceste străvechi mistere au pătruns și la noi. « Mai însemnat e că urme din acest cult se găsesc și în vechea Dacie, și mai de însemnat că găsim urme chiar ’ astăzi în folclorul român, în poezia noastră populară, ca și în obiceiurile poporului nostru ». Căutând astfel de apropieri în folclorul nostru, găsește unele mărturii vagi prin vechi și îndoelnici scriitori, care i se par conclu- dente. Iată una: «în cultul Cabirilor se cinstește fraticidul, căci 6₄8 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE unul din frații Cabiri a fost ucis de ceilalți doi la poalele muntelui Olymp și cel omorît este Cabirul pe care Macedonenii îl adoră cu o patimă nebună». Prin urmare, făcând abstracție de orice sentiment propriu baladei noastre și reducând-o la schema cea mai generală: doi frați ucid pe al treilea, crede că a găsit punctul de sprijin pentru descifrarea Mioriței. Restul documentării îl furni- zează diferite cioburi, oglinzi etrusce și te miri ce resturi icono- grafice, care înfățișează doi inși omorînd pe un al treilea. Legenda întregită pe toate căile acestea, se reduce strict la următoarele ele- mente « unul dintre Cabiri a fost ucis de ceilalți și o femeie de oarecare considerație urmărește moartea lui ». După Th. Sperantia, firește, femeia, este maica bătrână din balada noastră. « Elementele folclorice din Miorița nu se găsesc decât în aceste resturi ale cabirismului, deci Miorița face parte din cultul Cabirilor și anume din cultul Cabirilor egipteni-germani». Dar Sperantia cunoștea studiul lui Odobescu în care se făcea apropierea de un alt tânăr, de Adonis, mort și plâns de Afrodita. El mai amintește în treacăt și de povestea lui Cain și Abel. Din tot acest fond vag de religii comparate, lui însă îi trebuia ceva care să cuprindă cât mai multe elemente de apropiere cu Miorița și le găsește în legendele despre moartea lui Osiris. Iată toate trăsăturile acestei legende. Osiris a fost ucis de fratele său Set. Soția lui Osiris însă, Isis, pleacă în căutarea lui și îl găsește. In urmă Osiris învie. In peregrinările ei, Isis a fost însoțită de Anubis, un copil născut dintr’o legătură incestuoasă a lui Osiris. Acest Anubis, acoperit cu o piele de câine a întovărășit pretutindeni pe Isis, când aceasta își căuta soțul ucis. Cum în Miorița se vorbește și de câine și cum ciobanul ar dori să-și audă după moarte și câinii, pentru autorul nostru legătura este concludentă: « dorul ciobanului după câini, ar fi dorul lui Osiris după Anubis, fiul și credinciosul său ». După această lungă și complicată înșirare de nume și peripeții, iată în sfârșit și acest rezumat al apropierilor cu folclorul nostru: « după folclor, am avea, prin urmare, pe Osiris, tânărul omorît. Isis, femeia care-1 plânge. Set, care l-a ucis. Și Anubis, care înto- vărășea pe Isis în călătorie: câinii». Astfel, într’o baladă cu acești termeni atât de simpli: un păstor ucis și o mamă care îl caută, am avut, duși de nefericita idee a O FRESCA folclorică 649 identificărilor istorico-mitologice, prilejul să peregrinăm și pe la Osiris, Isis și ceilalți. Iar într’o baladă păstorească la un popor de păstori, prezența câinilor trebuia să ne vie dela egipteanul Anubis... Firește, pornit pe calea aceasta, era greu să te oprești. Ar fi fost ciudat ca în tot folclorul nostru, dela Egipteni să nu ne fi rămas decât atât. Autorul se mai gândește la o altă baladă în care e vorba de luptă, la Mihu Copilul: «lupta lui Mihu cu Haraminii este lupta lui Osiris cu cei ce l-au ucis. lanoș ungureanul repre- zintă pe Set ». Păcat numai că acest presupus Set, ucigașul, este el ucis de Mihu în luptă dreaptă! Dăr complexul acesta cu Isis și Osiris trebuia urmărit mai departe în literatura noastră și Sperantia vede și în jocul Călu- șarilor un rest din vechiul cult al Cabirilor în ținuturile noastre. Analiza argumentării ne-ar duce prea departe, dau numai rezumatul părerii formulată astfel: « Jocul Călușarilor dela noi pre- zintă uciderea lui Osiris și Călușarii reprezintă pe oamenii lui Set ». Urmărind apropierile și în costumul Călușarilor, care într’unele părți la noi au obișnuiții nădragi negri, dă următoarea explicare: « Nădragii sau poturii negri trebuie să fi reprezentând picioarele negre, adică pielea neagră a picioarelor goale a ostașilor lui Set, ostași recrutați din populația neagră din Egipet. Batistele alese cu fluturi trebuie să fie tot în legătură cu uniforma militară a unei țări călduroase ca Egipetul, unde omul avea nevoie să-și șteargă sudoarea ». Dacă cel care, după atâtea argumentări, are nevoie să se documenteze ce este cu mitul lui Osiris, cu înțelesul lui și cu plângerea femeii care-1 caută, găsește cele mai potrivite infor- mații în James George Fraze r, Le Rameau d’or, edi- țiunea prescurtată, tradusă de Lady Frazer (Paris, 1923). De aici se poate vedea caracterul lui de zeu al vegetației și al grâului, ceva atât de departe de sfera păstorească. Și pentrucă, dela Odo- bescu până la Sperantia, s’a vorbit de bocetele unor astfel de zeități în legătură cu Miorița, iată, după J. Frazer, câteva momente numai din bocetul zis de Isis pe cadavrul soțului ei. Bocetul se aseamănă cu acelea zise în cinstea lui Adonis. «Viens dans ta maison. O, dieu ! Viens dans ta maison, toi qui n’as pas d’ennemis. O beau jeune homme, viens dans ta maison, pour que tu puisses me voir. Je suis ta soeur, que tu aimes; tu ne te separeras pas de 650 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE moi. O beau jeune homme, viens dans ta maison... je ne te vois pas, cependent mon coeur soupire apres toi et mes yeux te desirent. Viens vers celle qui t’aime, qui t’aime...». Cum vedem, nimic care să aducă măcar pe departe cu vreunul din motivele baladei noastre. Astfel din incursiunea Iui Th. Sperantia în domeniul religiilor comparate nu rămâne nimic pentru lămurirea baladei noastre, decât încă un exemplu de cum nu trebuie să se procedeze. Iar din d-1 H. Sanielevici, teoreticianul burgheziei semite declarată burghezie românească, rămâne acest gest tipic: — Tentativa de socializare semită — a Mioriței. D. CARACOSTEA BCU Cluj / Central University Library Cluj e TEXTE ȘI DOCUMENTE MOTIVUL «ÎNTOARCEREA SOȚULUI ÎNSTRĂINAT» ÎN POEZIA POPULARĂ NEOGREACĂ ȘI ROMANĂ Motivul soțului care se întoarce din străinătate spre a scăpa pe soția lui, silită să se recăsătorească, fără voia ei, cu altcineva este foarte răspândit mai în toate literaturile populare ¹). Cea mai veche, mai perfectă și mai cunoscută tratare a acestui motiv o găsim în Odisea lui Omer, în care soțul înstrăinat, Ulise, vine după mai mulți ani și scapă pe Penelope de pețitorii ei. In literatura greacă — dela Omer și până astăzi — găsim nume- roase balade cu acest motiv. Variantele din literatura populară neogreacă se pot împărți în două tipuri principale. După primul tip soția lui Acritas este răpită de dușmanii lui. Acritas află răpirea ei în chip miraculos, urmărește pe răpitorii ei, îi învinge și liberează pe soția lui. După al doilea tip soțul înstrăinat (plecat la război, sau într’o călătorie depărtată, aflat în temniță, sau rob în corăbii) presimte prin niște semne miraculoase că soția lui este silită să se căsăto- rească cu altcineva. Pornește cu un cal pipernicit și nemernic în aparență, dar care merge iute ca fulgerul, ajunge acasă și zădăr- nicește, fie alungând sau omorînd pe logodnic, fie răpind pe soția lui, făcându-se cunoscut prin inelul pe care îl aruncă în paharul cu vin ce i-1 oferă soția lui ²). *) Cf. Dr. W. Splettstosser, Der heimkehrende Gattc und sein Weib in der Weltliteratur, Berlin 1899 și Ramiro Ortiz, Sul motiva folclorica del « Ritorno del marito * în închinare lui Nicolae lorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani, Cluj 1931, pp. 320—332. ²) Cf. N. G. Politis, « ’ExXoyal âîra toc TpayooSta tov IXXvjvixov Xaou ». (Alegeri din cântecele poporului grec), ed. II, Atena 1925, p. 106 și pp. 315— 316, unde Politis dă nenumărate variantey^pwj *5» REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE In literatura populară română avem de asemenea numeroase balade cu motivul soțului întors dela cat ană¹). In cele ce urmează vom publica o foarte frumoasă baladă gre- cească cu motivul acesta, în original și în traducere, o vom analiza și o vom compara cu una din variantele românești, arătând asemă- nările și deosebirile între ele. Balada grecească face parte din ciclul poeziilor acrilice. In acest ciclu de poezii, care cuprinde unele dintre cele mai frumoase produse ale muzei populare neogrecești, se preaslăvesc faptele vitejești ale soldaților care păzeau, în evul mediu, granițele impe- riului bizantin. Acești soldați se numeau ’Axplrai adică grăniceri, (derivat dela ăzpat = graniță), iar poeziile ce tratează despre ei âxpmxâ -rpaȚoiSta (cântece acritice). Mulți din acești grăniceri s’au distins pentru curajul și vitejia lor. Muza populară a exagerat isprăvile lor mărețe, a țesut legende în jurul numelui lor, i-a divinizat. Dar pe toți i-a întrecut în eroism și curaj, ajungând tipul ideal al grănicerului bizantin, Vasilie Dighenis Acritas, tânăr ca Ahile, viteaz ca Hercule și celebru ca Alexandru. Glo- rioasele fapte ale lui Dighenis Acritas au fost cântate nu numai în cântece populare, dar și în epopeea bizantină ce-i poartă numele, alcătuită în secolul al X-lea, dată la care nu luaseră încă naștere La Chanson de Roland în Franța și Niebelungenlied în Germania ²). Și acum iată cum începe balada grecească de care ne vom ocupa: 'O? erpcoya ta âț ^mva ne p.apjzapsvca TaoXa, 6 [taupoț plou xXifilvTpcas xal tÎ axaSl pcou ippâr;, x’ £p£va 6 vouț pion ToSaXs, Travrpeiouv ttjv xaXrj pcou, pis xootoiov &XXov Ti] pXoyovv x’ exdvT) 8sv t8v ^Xsi, TravrpsuappaSceviâ^ouv tt]v x’ spsva pi* âaTOxovvs. lispvco xal Traco arouț paupouț piou, rovț i68opi7)VTa7T£vTS. «Maupoc pion âxpiSorâyiaToc xal pioaxavaOpEppzivoi, notdț siv’ xal yX^yopoț, va t6v xa6aXXixstpw, v’ âaTpdc^n gtîjv âvaToXr; xal vâ Ppe0ȚÎ avi] Suav;; »’). *) Cf. de pildă G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române, București 1885, pp. 616—-626: Moșneagul. Elena Sevastos, Cântece moldovenești, Iași 1888, pp. 246—248: Frunzuleana grâu mărunt și pp. 252—254: Vinerea maica m'au făcut. Gr. Tocilescu, Materialuri folcloristice, București 1900, voi. 1, partea 1, p. 356: Recrutul, pp. 356—357: Foaie verde de năut, p. 357; Moșneagul, pp. 362—363; Frunzuliță usturoi. Ralade adunate de C. N. Mateescu, Vălenii-de-Munte 1909, pp.97—100: Dragnea. M. Eminescu, Literatură populară, ed. comentată de D. Murărașu (în seria Clasicii Români comentați) f. d., pp. 257—259: Frunză verde de curechiu. ’) Cf. D. Russo, Studii istorice greco-române, București 1939, voi. I, p. 7. •) N. G. Politis, Cf. «’ExXoyal ârro ta vpayoiSia tov sXXtjvixou Xaou ». (Alegeri din cântecele poporului grec), ed. II, Atena 1925, pp. 107—109. MOTIVUL ₍ ÎNTOARCEREA SOȚULUI ÎNSTRĂINAT . 653 Traducerea baladei: Pe când mâneam și beam la masa cea de marmoră, murgu-mi nechează și paloșul îmi plesnește. Prin gând atuncea mi-a trecut pe mândra mi-o mărită, cu altul o cunună cu cel ce ea nu-1 vrea, și făr de mine o logodesc și făr să știu o mărită. Mă duc la murgii mei cei șaptezeci și cinci la număr: Murgii mei hrăniți și adăpați cu multă grijă, care dintre voi este ager și iute să-l încalec și să pornească ca un fulger dela răsărit până la apus ? Murgii mei auzind acestea încremeniră, iar iepele auzindu-le lăpădară. Și numai un cal graur, un bătrân graur cu patruzeci de răni, ia cuvântul, se întoarce și spune: Eu sunt ager și iute ca să mă duc oriunde. Unde e nuntă și veselie, se duc catârii cei tineri, iar unde-i război groaznic, mă iau pe mine, bătrânul. Eu sunt bătrân și călătoriile nu sunt pentru mine, dar de hatârul stăpânei, mă duc cât de departe, pentru ea, care îmi dădea să mănânc în poala-i și mă adapa cu dragoste cu pumnul mânei. Ci leagă-ți capul cu două-trei mahrame și încinge-ți mijlocul cu două-trei brâne ca nu cumva de vuet să amețești și să cazi. Și bagă de seamă ca nu cumva dintr’un tineresc avânt să-mi dai pinteni, că o să-mi aduc aminte de tinerețea mea și sburând ca un tinerel să nu-ți seamăn creerii într’un ogor de șapte pogoane. Iute își înhamă murgul, iute încalecă. Dă odată cu biciul și merge patruzeci de mile și dă a doua oară și merge patruzeci și cinci. Pe drum, când se ducea, se ruga lui Dumnezeu: Dă, Doamne, să găsesc pe taica-meu la vie la cosorît. Ca un creștin grăi, ca un sfânt el fu ascultat, și găsi pe taică-său cosorînd via. Bine te-am găsit, moșule, dar a cui este via ? — A pustietății, a nenorocirii, a fiului meu înstrăinat. Astăzi îi dau mândrei lui alt bărbat Aseară au luat zestea și astăzi pe mireasă. — Te rog, moșule, spune-mi drept, oare ajung și eu la nuntă, ajung la cununie ? — De ai murg iute, îi apuci acasă, iar de ți-e murgul leneș, îi găsești la biserică. Dă bici murgului și merge patruzeci de mile și mai dă una și merge patruzeci și cinci. Pe drum, când se ducea, se ruga lui Dumnezeu: Dă, Doamne, să găsesc pe maica mea udând grădina. Ca un creștin grăi ca un sfânt el fu ascultat și găsi pe maica sa udând grădina. Să trăești, mătușico, a cui este grădina? — A pustietății, a nenorocirii, a fiului meu înstrăinat a cărui nevastă lua-va astăzi alt bărbat. [ Aseară au luat zestrea și astăzi pe mireasă. j Să trăiești, mătușico, spune-mi ajung și eu la nuntă ? — De ai murg iute îi apuci acasă, iar de ți-e murgul leneș îi găsești la biserică. 654 revista fundațiilor regale DăTbici murgului și ajunge în sat și acolo aproape de casa-i murgul nechează și mireasa auzindu-1 suspină adânc. Ce ai, fata mea, de te mâhnești și suspini adânc ? Nu-ți plac oare hainele, ori galbenii sunt puțini ? — Focul să-ți arză hainele și para galbenii tăi ci murgul care a nechezat parc’ar fi al iubitului meu. — De o fi întâiul tău bărbat să ies să-1 omor. — Nu-i întâiul meu bărbat să ieși să-l omori ci-i fratele meu mai mare, ce zestrea-mi aduce. — De o fi fratele tău mai mare du-te să-l cinstești. Apucă repede un pahar de aur ca să-1 cinstească. « La dreapta-mi vino, mândră, la stânga-mi șezi, fată ». își apleacă murgul și fata a fost pe el. își scoate și paloșul de aur și hangerul de argint, dă bici murgului și aleargă o mie de mile și nici murgul nu s’a mai văzut și nici praful de pe urma lui. Cine (din cei care îl fugăreau) a avut murg iute, a văzut praful, iar cine a arat murg leneș, nici măcar praful ¹). In cele cinci versuri dela început cititorul află că soția lui Acritas este silită, cu toate împotrivirile ei, să ia pe alt bărbat, lucru care îl face pe Acritas să încerce orice pentru a zădărnici planul ticluit acasă la el. Acritas se repede în grajd ca să aleagă un cal, care, zburând ca un fulger, să-1 ducă la timp. Urmează un dialog între el și caii lui, care cai, auzind că e vorba de o expediție fulgerătoare și îndrăsneață, rămân încremeniți. Numai unul, bătrân și încărcat cu răni se oferă, pentru dragostea ce-i arătase stăpâna lui în trecut, hrănindu-1 în poala ei și adăpându-1 cu pumnul ei, să întreprinză expediția lungă și să-1 ducă la țelul dorit. Calul bătrân, care în aparență nu se distinge prin nimic, se vede că e un cal năzdrăvan, precum găsim și în alte produse ale muzei populare ²). El este *) O traducere în limba română, nu tocmai fidelă, a acestei balade neogrecești, a Scut după versiunea franceză a lui Fauriel N. Mihăescu-Nigrin, publicând-o în Convorbiri literare, voi. 54 (1922), p. 660. N. Mihăescu-Nigrin nu a tradus întreaga variantă dată de Fauriel în Chants populaires de la Grece moderne, Paris 1825, voi. II, pp. 140—145. El a lăsat o bună parte dela sfârșit netradusă, tocmai partea cea mai frumoasă a poeziei. ²) Din literatura mondială, în care exemplele de caii năzdrăvani abundă, mă mărginesc să menționez pe Pegasul înaripat din mitologia greacă, pe Charatz, calul lui Marco Kralievici, din poezia populară sârbească, pe murgul lui Corbea (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, București 1885, pp. 517—527); calul lui Miul cobiul, care deșteaptă pe stăpânul său cu nechezatul ca să-1 scape de primejdia ce-1 amenință (G. Dem. Teodorescu, op. cit., pp. 490—496); murgul lui Toma Alimoș (V. Alecsandri, Poezii populare, București 1908, pp. 59—61); murgul Codreanului (Idem, op. cit., pp. 69—74) din literatura română, și în sfârșit calul lui Liacos, din literatura neogreacă, care scapă pe stăpâna lui (C. Fauriel, Chants populaires de la Grece moderne, Paris 1824, voi. 1, p. 138). Pentru caii năzdrăvani în genere cf. Jean Mușlea, Le cheval merveilleux dans l'ipopie populaire, înMelanqes de l’icole roumaine en France, Paris 1924, premiere pârtie, pp. 67—110. MOTIVUL «ÎNTOARCEREA SOȚULUI ÎNSTRĂINAT, 655 recunoscător către stăpâna lui, este de o velocitate extraordinară și are o grijă deosebită pentru stăpânul lui, căruia îi recomandă anumite măsuri de precauție ca nu cumva, în sborul să se amețească și să cadă. Urmează goana nebună a calului năzdrăvan cu călărețul în- drăzneț, care în calea sa întâlnește pe bătrânul său tată la vie cosorînd. Dela el află că chiar în acea zi se face cununia soției sale. Bătrânul, care amărît a plecat la vie ca să nu vadă cu ochii cununia odioasă, dă aceste informații fără să știe că acela cu care vorbește este chiar fiul său înstrăinat. Mai departe găsește pe maica sa udând grădina. Și ea — fără să-l recunoască — îi dă aceleași informații. Din convorbirea cu tatăl și cu mama sa vede câtă amără- ciune este și în sufletul bătrânilor pentru această cununie silită. Cum ajunge Acritas în sat și se apropie de casa lui murgul nechează și mireasa, recunoscându-i vocea, suspină. Mirele auzind suspinul o întreabă dacă hainele ei nu sunt destul de frumoase, sau galbenii salbei ei puțini. Mireasa blestemă și haine și galbeni și trădându-și emoția spune că a recunoscut nechezatul calului iubitului ei. Mirele amenințând să iasă să ucidă pe noul venit, mireasa, cu multă prezență de spirit, îndreaptă greșala ei spunând că nu este nechezatul calului iubitului ei, ci al fratelui ei. La această afirmație mirele o invită să se ducă să cinstească pe fratele ei, ceea ce ea face cu repeziciune, dar urcându-se pe calul năzdrăvan dispare împreună cu întâiul ei soț. După cum vedem momentele baladei sunt următoarele: Soțul înstrăinat are, din cauza unor semne miraculoase, presimțirea că soția lui este silită să se cunune cu altul; pornește cu o iuțeală ’ de fulger, ca în basme, pe un cal năzdrăvan ca să împiedice cu- nunia; se întâlnește cu tatăl la vie și cu mama în grădină, care amândoi, fără să-l recunoască îi confirmă presimțirea; calul apro- piindu-se de casă nechează și mireasa îl recunoaște după nechezat; răpirea miresei de întâiul ei soț și fuga lor vertiginoasă. Deosebitele momente se leagă în chip unitar într’o acțiune, care culminează în chiar finalul baladei. Ideea generatoare este dragostea reciprocă dintre soți și eliberarea soției în chiar ziua nunții. Tocmai aceste trăsături arată că avem aci o baladă din cele ce se cântă în deosebi la nunți¹), lucru care se vede și din finalul plin de voie bună și humor: Cine (din cei care îl fugăreau) a avut murg iute, a văzut praful iar cine a avut murg leneș, nici măcar praful. Sentimentul fundamental fiind acela al dragostei, care trebue să biruească neapărat depărtările, cântărețul popular știe să utilizeze J) In insula Cipru această baladă se cântă a doua zi după nuntă la ușa odăii nupțiale, cf. G. N. Politis, « ’ExXoyal and râ rvpafoijSia nou sXXtjixoO Xaov » (Alegeri din cântecele poporului grec), ed. II, Atena 1925, p. 107. 656 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE cele trei etape tradiționale ale unei acțiuni în tot atâtea momente de încordare ale vitesei. Dacă așa cum avem în alte balade, unde e vorba de o fugă năpraznică, am avea o singură încordare de vitesă n’am avea aceeași impresie de dramatism, pe care ne-o dau în chip gradat cele trei popasuri. La fiecare oprire, mai întâi tatăl, apoi mama (ca un mijloc de măsură a vitesei) repetă cuvintele: De ai murg iute, îi apuci acasă, iar de ți-e murgul leneș, îi găsești la biserică. Astfel, deși în goana calului avem două opriri, efectul vitesei este mai puternic decât dacă murgul ar fi străbătut dintr’odată întreaga distanță. Un tact deosebit al cântărețului este felul cum împletește miraculosul cu sentimentul de bun creștin, dând astfel un substrat de verosimil. Astfel, propriile sentimente ale eroilor se asociază cu cele ale calului năzdrăvan și cu ale părinților, făcând una cu vrerea lui Dumnezeu. Prin năpraznica sosire a călărețului se ușu- rează nerăbdarea cititorului, care în gând urmărește cu strângere de inimă îndrăzneață cavalcadă, dar imediat se naște în sufletul lui sentimentul de neliniște și teamă. Reuși-va oare Acritas să învingă ultima și suprema greutate: să scape soția sa din mâinile adversarului ? Deosebit de sugestiv și dramatic totodată este momentul când soția, recunoscând după nechezat calul iubitului, suspină. Iste- țimea cu care ea trece repede dela mărturisirea că e primul ei soț, la afirmarea că e fratele ei cu zestrea. Toate acestea dau deosebită mișcare. Iar ieșirea ei spre întâmpinarea noului venit cu paharul plin și repeziciunea cu care sare pe cal dau un deosebit relief finalului. Succesul deplin, povestit repede în câteva versuri, întretăiate cu un scurt dialog, înlătură și ultima nerăbdare, și astfel reușita eroului e împărtășită pe deplin de cititor, care urmărește cu simpatie dela început până la sfârșit dramatica aventură. Gestul biruitor al Soțului, care scoate sabia de aur și hangerul de argint, pare că încununează cu o strălucire de izbândă biruința eroilor, iar cele două versuri în care se arată că numai cei cu murg iute au putut să vadă praful iubiților dispăruți, sunt ca o descărcare de humor a întregii acțiuni. Parcă vedem pe cititor râzând de numeroșii urmăritori care se întorc acasă cu mâinele goale, învinși și rușinați de un singur om și de un cal bătrân. Așa dar, amestecul de dramatism și humor, repeziciunea desfășurării acțiunii, care domină dela început și până la sfârșitul baladei, dragostea calului pentru stăpânii săi, cavalcada îndrăzneață și fulgerătoare, mâhnirea socrilor pentru recăsătorirea nurorii lor, răpirea miresei din brațele noului soț, toate acestea sunt povestite așa de viu și cu o sobrietate în expresii, fără umpluturi și repetițiuni inutile, încât putem spune că această baladă — în MOTIVUL .ÎNTOARCEREA SOȚULUI ÎNSTRĂINAT. 657 care se preamărește tocmai acel sentiment ce este temelia căsni- ciei: credința reciprocă a soților mai puternică decât încercarea lungilor despărțiri, inerente felului de viață a poporului grec — este un mic giuvaer al poeziei populare neogrecești. * * * După cum am spus mai sus, balade cu acest motiv avem și în literatura populară română. Dar cu toate că motivul este același: întoarcerea soțului înstrăinat în chiar ziua cununiei soției sale și zădărnicirea acestei cununii, totuși deosebirea între balada gre- cească și cea românească este destul de mare. Să luăm spre comparare balada din colecția lui Eminescu: Frunză vrede de curechiu, Gheorghieș fecior de grec, Vineri mă-sa l-a făcut Și spre Sâmbăt’ a crescut, Dumineca s’a ’nsurat, Luni la oaste l-a luat Și ’n război l-a și băgat. El tare s’a supărat Maicii sale-a cuvântat: — Maică, măiculița mea Eu Ca Cu Cu Cu Cu te giur pe legea ta Dară nu l-a cunoscut. — Bună cale, moș bătrân, — Mulțămesc voinic străin. — Moșule te-aș întreba De ceva, de m’ai ierta, Să nu-ți fie cu bănat Unde sună pușca în sat ? — Ia sună la casa mea Că mărit pe noră-mea. — Moșule, dar cine-o ia ? — Feciorul lui Bezedea. să-mi ții nevasta bine zahăr și cu smochine, Gheorghieș fața ’nroșește pâine de grâu curat, vin roșu nestricat, colac în lapte dulce, Doar la mă-sa nu s’a duce, Când cătană m’au luat Să slujesc pe împărat, Nouă ani și nouă luni Și pe-atâtea săptămâni, Ș’apoi iar s’a întumat Și nevesti-a cuvântat: — Nevastă, nevastă mea, Anii când i-oiu împlini Eu la tine oiu veni. Gheorghe anii și-o ’mplinit Și acasă n’a venit, Nevasta s’a logodit Că credea cum c’a murit. Socru-său trist și ’ngrijit S’a gătit și s’a pornit Și s’a dus la deal la vie. Doar Gheorghieș n’a să vie. Și cu Gheorghe-al său iubit Pe-a sa cale s’a întâlnit, s’a întâlnit și l-a văzut Și pe murgu-i se avântă Și bătrânului cuvântă: — Tată bun, tătuțul meu, Eu sunt Gheorghieș al tău, Sari pe cal și dumneata Și ’ndată vom alerga. Cuvântă și se porni Și la poartă că sosi Cu picioru ’n ea isbi, Și când murgu-a nechezat Toți mesenii s’au sculat Iar Gheorghe le-au cuvântat: — Stați meseni, nu vă sculați, Stați meseni și ospătați, Insă mândra mea frumoasă Să se scoale dela masă, Poarta ’n grabă să-mi deschidă, S’o sărut și ea să-mi râdă, Și cu grabă să grăbească Murgul să mi-1 priponească, C’o sfaruță de mătasă Dela mândra mea din casă, C’o șfoară de ibrișim Dela mândra mea din sin x) l) Cf. M. Eminescu, Literatura populară, ed. comentată de D. Murărașu, (în seria Clasicii români comentați), Craiova, f. d., pp. 257—259. 12 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Comparând balada românească cu cea grecească constatăm , atât asemănări, cât și deosebiri. Punctele comune sunt: Gheorghe, eroul baladei românești, ca și Acritas, este la oaste departe de căminul său; în timpul absenței sale, soția lui, ca și soția lui Acritas, e vorba să se cunune cu altul; Gheorghe ca și Acritas, ajunge acasă în chiar ziua cununiei și o zădărnicește. După cum vedem motivul este același în amândouă baladele, totuși există și unele deosebiri. Balada românească începe cu plecarea lui Gheorghe Ia oaste, care roagă pe mama sa să îngri- jească și să hrănească bine pe soția lui în timpul absenței sale, pentru ca să nu aibă motive de nemulțumire și să plece înapoi la mama ei; iar soției sale îi spune că va servă pe împărat « nouă ani și nouă luni și pe atâtea săptămâni» și după împlinirea acestui timp se va întoarce acasă. In balada grecească nu există asemene^ recomandații; pe Acritas nu-1 urmărim din momentul plecării de acasă, ci îl găsim la postul său de grănicer x). Gheorghe nu se întoarce acasă Ia termenul fixat, iar soția lui, crezându-1 mort vrea să se mărite pentru a doua oară ²). In balada grecească soția lui Acritas îi rămâne până la urmă credincioasă. *) Există însă un alt tip de balade neogrecești cu motivul: întoarcerea soțului înstrăinat, care se apropie de balada românească din acest punct de vedere. Variantele acestui tip au și începutul asemănător cu baladele românești: « In luna Mai s’a născut Constantin, în luna Mai s’a botezat / în luna Mai l-au pețit, în luna Mai s’a însurat / în luna Mai i-a venit vestea să plece la oaste / ». Și plecând la oaste Constantin, eroul baladei grecești, roagă, ca și Gheorghe, pe mama sa să înconjure pe soția lui cu toata atenția și grija până la întoarcerea lui; s’o spele, s’o pieptene și să-i facă patul să se culce. Dar abia a plecat Constantin și mama lui, neluând în seamă recomandațiile lui, în loc să spele și să pieptene pe nora ei, ea din contra îi taie părul ei frumos și o trimite să pască oile. Constantin întorcându-se dela oaste, scapă pe soția Iui nu din mâinile unui rival, ci din persecuțiile unei soacre. La fel se petrec lucrurile și în balada româ- nească Soacra și nora (cf. G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucu- rești 1885, pp. 623—626). Trebue să observ că acest tip de baladă grecească.care are mai multe puncte comune cu balada românească, este culeasă din diferite regiuni grecești (cf. revista «Aaoypațxa» voi. 1 (1909), p. 605), dar varianta care se aseamănă mai mult cu balada românească este din Sozopolis, adică din regiunea Mării Negre, Sozopolis fiind un orășel așezat în golful Burgasului. Deși motivele baladelor populare împânzesc tot continentul, ele sunt răspândite aproape în forme tipice la toate popoarele, nu știm când și de unde au venit, care a fost centrul lor de radiere, totuși nu este exclus ca varianta din Sozopolis (cf. Anag- nostis Paraschevopulos, « Tpa6o68ia atjo^oXirtxot » (Cântece sozopolitane) în revista «©paxixa», 3(1932), pp. 282—283) să fi influențat în amănuntele ei va- rianta românească culeasă de G. D. Teodorescu la 1871, fiindcă foarte mulți din locuitorii greci ai orașului Sozopolis, după ocuparea orașului lor natal de către Ruși în timpul războiului ruso-turc din 1828—1829, au emigrat în Princi- patele Române, aducând probabil cu ei și comoara poeziilor lor populare, pe care mulți le știau pe dinafară și le cântau. !) In alte variante românești chiar bărbatul înainte de plecare recomandă soției sale să se mârite cu altul, dacă nu se întoarce el după nouă ani. MOTIVUL «ÎNTOARCEREA SOȚULUI ÎNSTRĂINAT» 659 A doua căsătorie, dela care o scapă Acritas, este forțată, nu cu învoirea ei. Gheorghe se întâlnește pe drum numai cu tatăl său, nu și cu mama sa, cum este în balada grecească. In afară de acestea mai constatăm că lipsesc din balada româ- nească acele semne miraculoase, care prevestesc pe Acritas de nenorocirea ce-1 așteaptă, precum și calul năzdrăvan care dă atâta farmec baladei neogrecești. Că Gheorghe se întoarce acasă în chiar ziua cununiei, aceasta este o simplă întâmplare; el nu are nicio presimțire și nici nu bănuește că soția lui se mărită. Trista știre o află dela chiar tatăl său, când îl întreabă: Moșule te-aș întreba De ceva de m’ai ierta, Să nu-ți fie cu bănat Unde sună pușca în sat? — Ia sună la casa mea Că mărit pe noră-mea. Acritas este recunoscut de soția lui după nechezatul calului; și în balada românească murgul lui Gheorghe nechează, la auzul lui însă nu se scoală dela masă soția lui, ci mesenii. O altă deosebire găsim la sfârșitul celor două balade. La balada grecească soțul răpește pe soția lui și fuge într’o goană nebună, așa încât acei care au încercat să-l urmărească abia au putut vedea praful de pe urma lui. In cea românească rămânem cam nedu- meriți. Gheorghe sosind acasă spune: Stați meseni nu vă sculați Stați meseni și ospătați Insă mândra mea frumoasă Să se scoale dela masă Poarta în grabă să-mi deschidă, S’o sărut și ea să-mi râdă, Și cu grabă să grăbească Murgul să mi-1 priponească C’o sfaruță de mătasă Dela mândra mea din casă C’o sfoară de ibrișim Dela mândra mea din sin. Din aceste versuri ce rezultă ? Că întâiul soț ia locul său de stăpân în casă. Dar la întrebarea firească a cititorului: soția- mireasa ce sentimente are față de Gheorghe, fostul ei soț, ce simte pentru noul ei ales, care rămâne ridicol, nu dau niciun răspuns. Dar ce devine mirele feciorul lui Beizadea? Ne-am aștepta la o reacțiune din partea lui, cu atât mai mult cu cât i-o permite și poziția lor socială, pe care reacțiune însă nu o găsim în versurile de mai sus. într’o variantă însă, publicată de Elena Sevastos '), ²) Elena Sevastos, Cântece moldovenești, Iași 1888, p. 248. 12* 66o REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE mirele reacționează la apariția întâiului soț. Când acesta poftește pe noul venit la masă, și el spune: Nici n’oi bea, nici n’oi mânca, Nici nevasta nu ți-oi da, mirele îi răspunde: Ba mănâncă, ia de bea, Că-s fecior de beizedea Și tu ești sub mâna mea Și ieu capu-ți pot tăia; lear ieu când am auzit, Sufletu-mi s’au otrăvit, Dela inimă-am oftat, La maica mea m’am uitat Și din ochi am lăcrimat Și la oaste am plecat Ș’așa tare am suspinat, Pământu-am cutremurat Și lume-am înspăimântat. După cum vedem în această variantă avem un desnodământ. Mirele se impune cu toată autoritatea lui de fiu de Beizadea, iar noul venit se mărginește numai la un oftat adânc, părăsește pe soția lui și se întoarce iarăși la oaste. ARIADNA CAMARIANO COMENTARII^ CRITICE PE MARGINI DE CĂRȚI i. Gala Galaction, In grădinile Sf. Antonie, nuvele (Ed. Vremea); 2. loan Ichim, Gib. I. Mihăescu, studiu literar (Ed. autorului, Tp. Orghidan, Brăila); 3. C. Constante, Șase nuvele din viața Aromânilor (Ed. autorului, Tip. Vremea). 1. Noul volum al lui Gala Galaction este o actualizare, sub titlul general, atât de fericit ales, «In grădinile Sf. Antonie », a unor mai vechi nuvele apărute mai întâi în « Caligraful Terțiu » sau în « Clopotele din mănăstirea Neamțului». Luptător ardent pentru promovarea vieții monastice —■ întru prezentarea căreia și readucerea în primul plan al atenției nu mai departe decât acum câteva luni a scris o serie de articole luminoase în « Vremea » —■ și scriitor de slovă ortodoxă ca în acele splendide pagini intitulate « Scrisori către Simforoza », autorul și-a adunat materialul noului volum în semnul marelui Antonie, întemeetorul vieții ascetice și trăitor în nisipurile pustii ale Egiptului, acel Sfânt Antonie popu- larizat de nenumăratele variante plastice care zugrăvesc celebrele-i ispite și care la rându-i a ispitit pe Flaubert să-i descrie viața și canoanele în cunoscuta « Tentation de Saint Antoine ». Sfântul nu apare direct în paginile cărții, dar prezența lui se simte ca un duh în fapta urmașilor și învățăceilor săi. Astfel titlul e numai simbolic și el mai este și semnificativ pentru latura psihologică a monahismului. Căci aridității și asprimii aparente și exterioare ce-1 înconjură pe călugăr, oriunde și oricând, în grădinile lui neaflându-se uneori nici flori bine mirositoare și nici arbori cu fructe cărnoase, ci doar piatră și pulbere fierbinte, acestui deșert material îi corespunde în interior o splendidă și luxuriantă vege- tație spirituală și afectivă, adevăratele grădini ale creștinismului fiind în sufletul său, unde se îmbată de gândurile și sentimentele care-1 apropie de ființa nevăzută dar omniprezentă a lui Christos. Nuvelele lui Gala Galaction sunt un mănunchiu de flori spi- rituale, ale căror și coloare și miros sunt laude aduse unicului Dumnezeu. 66a REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Și totuși nu ne aflăm în fața unei literaturi apologetice, de seacă și aridă argumentare teologică. Și nu e vorba nici de o plată ori banală înșirare de demonstrații ori de istorioare morale. Mi se pare că unii critici au luat o atitudine ostilă față de opera lui Gala Galaction pentru motivul că ar fi o literatură cu teză, o literatură morală, moralistă și moralizantă care, adică, n’ar avea nimic de-a-face cu «adevărata » literatură. După concepția acestora consecința ar fi că literatura nu poate fi decât imorală ca să fie « adevărată »! Căci, din condamnarea literaturii morale altă concluzie nu putem trage ! Unii scriitori străini au și rostit categoric acest gând, Andre Gide spre pildă spunând că nu se poate face literatură bună cu sentimente bune. Aceasta e o simplă butadă în care mai cred de sigur tinerii. (Și eu am fost odată tânăr). Și totuși s’au scris opere mari și cu sentimente frumoase. Fiindcă valoarea artei nu stă în subiect și sentimentele despre care e vorba mai sus sunt obișnuit subiectul. Valoarea artei stă într’un complex întreg din care subiectul e numai o infimă parte. Pentru a fi desăvârșită literatura nu trebuie cu necesitate să fie imorală, după cum nu e nevoie să fie nici morală. Să nu fiu înțeles greșit: nu înțeleg nicidecum prin aceasta că literatura urmează să fie amorală. Prin moral sau imoral vreau să desemnez intenția scriitorului de a catehiza ori de a corupe, intenție care trebuie să lipsească în mod egal. Pentru a fi realizat, frumosul pretinde o puritate inițială a concepției, o desbărare a creatorului de contingențe, sau mai bine zis o ridicare deasupra lor. Lite- ratura poate sluji însă un scop moral, în mod indirect, după ce a fost creată. Nu poate fi scrisă însă pentru a predica sfaturi și exemple. Dar nici nu pot fi condamnate sentimentele și faptele morale, ele având tot atâta drept de cetățenie în literatură ca și opusul lor și pentrucă Corneille este pictorul voinței și al eroismului moral nu e cu nimic inferior lui Racine, pictorul pasiunii des- frânate și al tuturor consecințelor ei imorale ! Având subiect moral sau imoral, literaturii nu-i poate fi permis a fi morală sau imorală ca tendință, valoarea ei constând numai în îndeplinirea cerințelor estetice (în care intră și cele etnice și metafizice). Dar prin efectele ei, prin influența ei literatura bună este, oricând și orice ar cuprinde ea, morală ! Prin rolul și misiunea sa de preot, scriitorul Gala Galaction trebuia să aducă și în opera lui laică preocupările din viața sa duhovnicească. Era și firesc, dar și necesar. Era bine că în felul acesta se împrospăta literatura noastră. Și, nu numai prin forța lui de expresie originală, dar și prin temele operelor lui, scriitorul aducea în literatura noastră o vână cu totul nouă. El n’a pledat niciodată, el n’a forțat nota etică. Literatura lui e icoana preo- PE MARGINI DE CĂRȚI 663 cupărilor teologice și etice, dar într’un mod surâzător și blând, fără nimic rigid și rebarbativ. Ea este expresia spontană a unei atitudini creștine sincere și ca atare este literatură, înainte de a fi morală sau teologică. Morala și teologia lui Galaction sunt implicate firești, naturale, sunt viziunea de viață a scriitorului, la fel cum sunt ele la Dante, la Racine sau la Dostoiewsky. Cu un cuvânt literatura lui Gala Galaction este edificatoare fără a fi demonstrativă. înainte de a fi caricaturizată și defăimată — cu talent, evident, și cu umor ! — de către Damian Stănoiu, viața călugărească a cunoscut prezentarea senină și binevoitoare a penei lui Gala Galaction. Dar pentru a ne face plăcută mănăstirea ₍și simpatic monahismul, scriitorul nu le ridică banale elogii, ci ni le înfă- țișază în acțiune, în viață. Pentru a fi mai convingător și mai zguduitor el folosește drept motiv literar argumentul supranatural al minunii. Prin această notă de miraculos literatura lui Galaction capătă o trăsătură spe- cifică, înrudindu-se uneori cu basmul popular (v. «Andrei Hoțul »), alteori însă aducând un suflu sublim de fragment de epopee. In mijlocul verii, Pahomie primește la mănăstirea lui vizita unui vechi prieten, Turcul Mustafa Efendi și a celor patru slu- jitori ai săi. Amândoi se reîntâlnesc cu multă bucurie și, ca prâc- ticanți înverșunați ai religiilor lor, ei reiau o veche dispută pentru a-și dovedi unul celuilalt superioritatea credinței. Turcului îi vine o idee năștrușnică. El se prinde cu rămășag ca să treacă la legea creștină, dacă Christos va face să ningă până a doua zi dimineața, și va trece la călugărie dimpreună cu cei patru ai săi tovarăși. De nu se va întâmpla minunea, starețul cu monahii săi să îmbrace legea mohamedană. Cu tremur în suflet Pahomie primește. Toată noaptea el și călugării săi o petrec în rugăciuni adânci și când se crapă de ziuă minunea se întâmplă: începe a viscoli și a ninge ca ’n luna lui Ianuarie. Convins de tăria minunii, « Mustafa Efendi ajunge Macarie monahul», iar cei patru tova- răși ai săi, Soliman, Aii, Budalah și Ibraim devin cuvioșii Sil- vestru, Antonie, Varlaam și losif. Minunea îndeplinește aci rolul unei revelații și ea n’a fost cu putință decât prin puterea rugăciunii. Nu este nimic naiv în această povestire care are o bună calitate pentrucă e valabilă în sine. Fabula însăși te cucerește prin ingeniozitatea ei firească și prin desfășurarea ei de o mare simplitate. Ea nu este nicidecum o predică pentru a dovedi puterea rugăciunii, sau superioritatea religiei creștine. Ci este o întâmplare, o aventură epică, din care liberi suntem să reținem sau nu, după cum ne convine, morala. Ca și într’o fabulă de La Fontaine unde morala este subînțeleasă fără a ne fi impusă cu necesitate, deoarece valoarea artistică a nara- 664 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE țiunii își este suficientă sie-și și în nuvelele lui Gala Galaction povestirea e perfectă în sine, iar morala teologică este numai o consecință al cărui parfum credinciosul îl va savura, iar necredin- ciosul îl va înlătura, fără a se putea sustrage însă farmecului inde- pendent al acestei literaturi. Puterea rugăciunii este ideea mai clară și mai bogat motivată din « Adamova » unde ni se arată convertirea unui ateu pe care toate argumentele raționale sau sentimentale ale iezuitului Vater Hermann nu l-au putut convinge, dar căruia puternicile rugă- ciuni ale acestuia i-au adus iluminarea și l-au condus până la lepădarea lumii și intrarea în mănăstire. Nuvela este mai com- plicată decât cealaltă și mai pretențioasă, deoarece eroul este un intelectual. De aici și caracterul ei abstract, dialectic-teologic, pe care se proiectează prin contrast visul în care îi apare eroului cerșetoarea Adamova în fericirea ei de dincolo de lume, episod cu contururi apăsate de gravură în apă tare. Minunea și rugăciunea se împerechează deopotrivă și în istoria lui «Andrei Hoțul» cel care vrând cu tot dinadinsul să-și răs- cumpere păcatele și să se împace cu Dumnezeu ajunge, după ce a împușcat doi călugări cari au refuzat să-i îngăduie intrarea 'în biserică înarmat, la schitul călugărului Nil. Acesta îl primește așa cum vrea el să intre, cu pușca și, sub pretextul că se duce să-și caute o carte îl încuie în sfântul locaș cu sfatul ca până la înapoierea sa haiducul să facă rugăciuni Ia toate icoanele. Și ple- când aruncă cheia într’un heleșteu. Deosebit de minune aici ne aflăm în plin miraculos literar căci călugărul Nil, bătrân la întâl- nirea cu Andrei, trăiește încă o sută de ani pentru a găsi, într’un pește ce i-1 aduc oamenii din sat, cheia bisericii unde-1 încuiase pe hoț. Iar acesta a trăit acolo închis, fără mâncare și fără bău- tură și a făcut atâtea metanii la icoane, încât în fața fiecăreia se află câte o groapă, iar în fața Maicii Domnului și a lui Christos două gropi mai adânci. Călugărul Nil înțelege că Dumnezeu și-a arătat voința sa și că mântuirea păcătosului e aproape. El descuie biserica și într’însa aduc oamenii din sat pe doi tineri otrăviți de un gelos, rămas necunoscut. In noaptea privegherii Andrei, rămas singur lângă sicriele celor doi logodnici uniți prin moarte vede apărând criminalul pe care-1 doboară cu ultimul glonte rămas în pușca lui. După aceasta călugărul îl spovedește, îl des- leagă de orice păcate și, printr’o altă minune Andrei moare, trupul său transformându-se ca prin farmec în țărână. Autorul a dat nuvelei o patină ușoară de basm (păsărelele vorbesc, coincidența găsirii cheii în pește). « Andrei Hoțul» este una diritre cele mai frumoase și mai clasice nuvele din literatura noastră, prin pate- ticul simplu al ei și prin îmbinarea atât de firească între real și supranatural. PE MARGINb DE CĂRȚI 665 In « Maica Rahila și sora Veronica » peisajul industrial al unei regiuni petrolifere este interpretat în aspectul lui apocaliptic și drăcesc, apărând în clarviziunea celor două călugărițe, cu mult timp înainte de a exista instalațiile petrolifere în acea regiune, ca o revelație cerută de rugăciunile celei dintâi, revelație a păca- tului și a pedepsei iadului de care sufletul pur al Veronicăi avea nevoie pentru a se putea feri de ispită și a trăi mai departe întru pocăință. « Dionis Grecoteiul» este povestea unui grec modest, sărman și prigonit de ai săi, care atras de viața monahală descoperită lui de un călugăr dela Sf. Munte, se călugărește și ajunge până la picioarele tronului lui loan Gură-de-Aur, pe care e gata să fie urcat, ca Patriarh al Constantinopolei. Dionis e un suflet simplu și tocmai aceasta îl poartă spre cele mai înalte demnități bisericești. Acesta nu e de fapt decât cadrul, sau mai bine spus finalul care este elementul de contrast al nuvelei. Conținutul ei constă în povestirea la persoana l-a a întâlnirii dintre Nicolachi și acest Dionis, în împrejurări neobișnuite, pe o furtună teribilă de care amândoi s’au adăpostit într’o biserică în ruine. Aci Nicolachi, plecat călare, cu o pungă cu galbeni, să cucerească viața, dă peste un fricos care tremură și-l roagă să nu-i facă niciun rău, căci îl ia drept hoț. Amândoi se explică și a aoua zi călătoresc împreună până la Brăila, unde se despart buni prieteni. Ei nu se vor mai întâlni decât după treizeci și cinci de ani, în Patriarhia din Con- stantinopol, unde Nicolachi va recunoaște în Mitropolitul de He- racleia care oficia Sf. Liturghie pe prăpăditul de grecotei din biserica în ruină. De fapt miezul propriu zis al nuvelei este prezentarea figurii simple a lui Dionis. Dintr’un fapt de puțină însemnătate autorul a știut să scoată un tablou cu umbre și lumini în tonuri rembrand- tiene. El și-a construit nuvela pe contrastul dintre povestitorul laic, venind dintr’o arzătoare pasiune și intrând în vâltoarea lumească și dintre Dionis, cugetul senin, pornind pe calea recu- legerii întru cele sfinte și a tuturor renunțărilor. întâlnirea lor la răscrucea celor două drumuri, în împrejurările în care are loc, discuția lor, încercarea lui Dionis de a-1 atrage și pe povestitor spre viața monastică, toate sunt ca un dialog dramatic între lume și mănăstire. Aproape toate nuvelele lui Galaction se bazează de altfel pe contraste. Nu este o antinomie romantică hugoliană ieftină, gen Gwinplaine sau Quasimodo, adică fizic hidos cu suflet angelic, ci un dialog dramatic în care se zvârcolesc semnificațiile și între- bările și se limpezesc înțelesurile. Contrastului interior îi cores- punde și unul în arhitectura exterioară așa cum e spre exemplu 666 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE ideea ninsoarei în miez de vară din « Mustafa Efendi ajunge Ma- carie Monahul», al visului din «Adamova » sau în « Dionisîe Grecoteiul» al celor două întâlniri prima în biserica în ruine, noaptea, a doua în biserica splendidă, ziua, în plină slujbă divină. Toate nuvelele lui Galaction sunt construite din contraste și simetrii, atât interioare cât și exterioare. Așa e și contrastul dintre « Maica Frăsina », călugărița simplă — Galaction are o înclinare mare către sufletele simple, acei așa numiți săraci cu duhul! — suflet de o ireală curăție, frământată de gânduri de bunătate și blândețe de prim veac creștin și dintre ucenica și urmașa ei, maica Ilaria — ce nume care spune tot! — rotofee, greoaie, plată și reală, pământeană! Trebuie însă să citez acest pasaj din care, ca dintr’o pictură naivă grotescă se desprinde chipul delicat al bătrânei călugărițe care — din nou contrastul, interior aci! — deși de o pietate extremă, în nevinovăția ei for- mulează una dintre cele mai înfricoșătoare erezii! « într’o seară, vorbeam de marea taină a iconomiei mântuirii neamului omenesc prin Domnul și Mântuitorul nostru lisus Christos. Cuvintele bătrânei se propagau în mine ca o muzică sfântă într’o apă subit limpezită și calmă. Niciunul din dascălii mei dela Teologie nu avusese vreodată asupră-mi atâta putere de convingere, atâta farmec cuceritor. Dar ajunsesem la o chestiune grea și temută. Scumpa bătrâna nu putea să uite că se află în fața unui teolog. Și atunci, cu glasul plin de prevenire, plin de sfială față de importanta mea știință, mă întrebă muzical: —Nu e așa că în veacul veacului, după ce Domnul va veni a doua oară și va birui alcătuirea lumii și se va ridica în slavă Ierusalimul cel ceresc, Diavolul se va pocăi și se va face și el bun? « O clipă, am rămas aiurit. Erezia celui mai mare dascăl al Bisericii, erezia nefericitului și osânditului de concilii Origen, sbura suavă, de pe aceste buze sfinte, în seara aceasta în care îngerii Domnului lăsau în jos, spre noi, lămpile constelațiilor! Ascunzându-mi confuziunea, i-am răspuns: — Scumpă Maică Frăsină, aceasta este o taină înfricoșată de care nu este iertat să ne apropiem. « Suflet pur! inimă izvorîtoare numai și numai de iubire, astăzi stai înaintea Domnului, astăzi privești lucrurile nu ca « prin oglindă și ghicitură », ci față către față; astăzi trebuie să știi și taina aceasta, dinaintea căreia pălește și se ascunde searbădă mea știință, dar înaintea căreia cugetul tău, neîntinat nici de păcate, nici de știință, stătea alb și drept ca o făclie !» (pp. 108—109). Tot pe contrast sunt brodate și cele câteva pagini ale dialo- gului funebru «Calipso greaca, fecioara» unde prezența unui craniu femenin în osuarul mănăstirii printre miile de cranii mas- culine aduce o notă de tulburător mister în fața zădărniciei celor PE MARGINI DE CĂRȚI 667 pământești, prilejuind scriitorului rânduri de o mare putere de sugestie. Nu voi transcrie decât evocarea atât de plastică, în câteva linii, puține, clasice, a osuarului: « Părintele Sevastian s’a învoit bucuros și am intrat amândoi în cimitir. La ușa criptei a scos din brâu o cheie seculară și cu ambele mâini a învârtit-o în broască. Am coborît câteva trepte și am privit în juru-mi cu mirare. Era o încăpere lungă și boltită, aerisită foarte bine și curată. Pe o parte și pe alta stăteau, pe lângă zid, ca într’un magazin de mărfuri, rafturi și dulapuri. Se părea că ești nu în țarina Olarului (Matei 27, 7), ci în atelierul de lucru al unui olar. Forme rotunde nenumărate tresăreau în lumina nehotărîtă a felinarului. Erau sute de cranii, aliniate ca niște oale, erau câteva generații de călugări, adunate aici, sub disciplina părintelui Sevastian. Țestele cele vechi, galbene-pământii, erau mai la coadă. Cele mai noi erau în frunte. Ce mi s’a părut neo- bișnuit e că aveau pe ele o stampilă largă și uniformă. Părintele Sevastian zugrăvea aceste căpățâni, și pe câmpul zugrăvit scria numele celui mutat la cele vecinice și pe cât cu putință anul mu- tării. M’am apropiat de dulapurile părintelui Sevastian, cu ceva din sufletescul și din curiozitatea lui Hamlet. Bătrânul necrofilax mi-a prezentat diferite bucăți din interesantul lui tezaur...» (P- ”9)- Fiorul apropierii morții nu putea fi mai bine redat cu mij- loace mai puține. Și aci ca și în celelalte nuvele e vorba de un sentiment creștin. întreaga operă a lui Galaction este expresia originală dată ideii creștine. Chiar și schițe după natură cum sunt « La Sihla » ori « La Neamțu, în Sfânta Mănăstire », sunt delicate peisaje interpretate și spiritualizate în sens creștin. Pe aceeași linie a descrierii sunt și impresiile de călătorie « Mările din miazăzi și Sfântul Munte », apărute mai întâi în revistă și strânse pentru prima' oară în volum. Ele se înrudesc cu pateticele și grandioasele impresii dela Sf. Mormânt și din Țara Mântui- torului, apărute mai demult — « Scrisori către Simforoza: In pă- mântul făgăduinții» — dar de astădată pe un plan mai redus și cu câteva tonuri mai jos. Gala Galaction reconstituie peisajul cu mănăstirile și oamenii Sfântului Munte, prins ca într’un dinamic film religios. Am lăsat într’adins pentru la sfârșit «Paiața Maicii Dom- nului » care nu e alta decât prea cunoscuta nuvelă a lui Anatole France: « Le jongleur de Notre-Dame ». N’ar strica — o ! dim- potrivă 1 — dacă traducătorii noștri care svârl cu nemiluita pe piață traduceri de-a-dreptul odioase, ar pune mai întâi mâna pe această nuvelă tradusă de Galaction, comparând-o cu originalul. Ceea ce a făcut Galaction e mult mai mult decât o transpunere obișnuită și onorabilă a unui text străin în limba românească. 668 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Nuvela nu mai este a lui Anatole France decât prin subiect — care de sigur că n’a fost imaginat de marele ironist și ateu,ci împrumutat de undeva! — ci a devenit bun propriu al lui Galaction. (E ceea ce a izbutit să facă mai recent o femeie, Domnița Gherghinescu Vania traducând « Le grand Meaulnes » al lui Alain Fournier !). Aceasta se datorește virtuților stilului său, limbii românești în care a fost turnată nuvela. Istoria bunului Varnava, a paiaței care neștiind cum să slujească Maicii Domnului mai bine, în naivitatea înduioșătoare a credinței sale se apucă să facă dinaintea icoanei jongleriile în care era foarte dibaci, această poveste e crescută parcă din chiar carnea limbii române. Nu e locul să analizez pe larg mijloacele scriitoricești ale lui Gala Galaction. Dar în liniile simple ale scrisului său, în carac- terul de seninătate mioritică, de simplitate clasică a povestirii și a frazei, în cumpătarea figurilor stilistice, în comparațiile plastice de care știe să se folosească cu măsură și la loc potrivit, în arhi- tectonica sobră a compoziției sale, în dozarea adjectivelor ca și în utilizarea cu un rost anumit a neologismelor (tema neologis- melor la Galaction a fost ingenios explicată într’un studiu amplu semnat de D. Caracostea și apărut în «Viața Nouă», între 1912—1914 și de curând de T. Vianu în «Arta prozatorilor ro- mâni »), în sugestivitatea descripției ca și în calitățile de pove- stitor sunt, înșirate în fugă și pe scurt, merite ce așteaptă să fie cu grijă studiate și evidențiate. Căci, înainte de a fi romancierul din « Roxana » și din «Papucii lui Mahmud», cărți de pe cea mai înaltă treaptă a valorilor noastre românești, Gala Galaction este unul dintre marii noștri povestitori și nuveliști. » * 2. Am cumpărat broșura lui loan Ichim, intitulată « Gib. I. Mihăescu » — și în paranteză « studiu literar » — cu acel sentiment ne mai încercat încă de pe băncile școalei: înfrigurarea și nea- stâmpărul de a câștiga pentru bibliotecă o nouă carte prețioasă. Până la proba contrarie orice nouă lucrare lasă deschis câmpul presupunerilor lacome de ceva bun și totdeauna așteptăm să vedem țâșnind dintre filele încă netăiate, din necunoscutul plin de promisiuni, mult dorita revelație, fie în poezie, fie în proză, fie în critică. Speranțele mele de cititor blazat și desobișnuit a mai da bani pe cărțile cu care editorii sunt obligați a răsplăti munca de mucenicie a cronicarului literar, speranțele acestea erau ispitite și întărâtate și de manșeta cărții, unde, între două dungi negre ca un chenar de anunț, mortuar din pagina penul- timă a ziarului « Universul», autorul își decerna, modest, urmă- toarea apreciere: PE MARGINI DE CÂRTI 669 « Un studiu complect (sublinierea e a mea) asupra celui mai bun cunoscător al sufletului omenesc dintre scriitorii tinerei generații». Acel complect, sunând ca un voluptos plescăit din limbă după ce ai degustat un vin excelent, mă ațâța și mă bucura. Gândul iritat că dintre criticii cu oarecare nume și prestigiu, din gene- rația între 35—45 de ani, niciunul nu și-a făcut timp spre a se pleca atent asupra operei lui Gib. I. Mihăescu, ori n’a avut ocazia ■ sau n’a binevoit să scrie asupra ei mult așteptatul studiu complect — cum zice d. Ichim, noi am spune complet —, gândul acesta era înlocuit de bucuria că s’a găsit în sfârșit criticul, măcar că anonim, care, la Brăila — oraș de undețaujpornit multe spirite ₜde elită! — îl imprimă, într’o broșură de 72 de pagini, pe chel- uială proprie — ce sacrificiu! — la Tipografia Orghidan. Tăind filele cărților am deprins obiceiul de a face un fel de degustație prealabilă a textului, citind, în fuga paginilor întoarse, ici un titlu, colo un cuvânt, dincolo o frază întreagă, uneori un pasaj. E ca un fel de luare de contact cu ființa fizică a operei, o pregătire și o recunoaștere de pe urma căreia știi la ce ai să te aștepți. Supunând și studiul lui loan Ichim ritualului obișnuit, mi s’a părut că recunosc pe alocurea câte o frază și pentrucă prea multe îmi erau familiare, m’am îndoit că ar fi vorba numai despre acel ciudat sentiment pe care Bergson îl numește «du deja vu » și care s’ar putea prea bine numi și « du deja lu » deoa- rece, ca și viața, și lectura îți dă foarte adesea prilejul unor astfel de întâlniri inexplicabile. îndoiala, întărită de frecvența impresiei de asemănare, a devenit presimțire, iar aceasta s’a transformat în curiozitate. Și deoarece unele fraze mi se păreau mai cunoscute decât să pot crede că e vorba de o simplă asemănare, mai bine zis părându-mi-se că-mi aparțin, am luat dintr’un raft al biblio- tecii volumul « Pe margini de cărți», Seria I, pe care mi-am per- mis să-1 editez în 1938 la Miron Neagu din Sighișoara. Presim- țirea și impresia mea s’au adeverit: stimabilul domn loan Ichim a furat pagini întregi din cartea mea, introducându-le în studiul său fără nicio modificare, fără să indice izvorul și fără să le pună între semnele citării, adică dându-le drept ale d-sale. Astfel la p. 12 tot pasajul de 13 rânduri care începe cu: « Gib. I. Mihăescu n’a fost un psiholog în înțelesul» se găsește, identic, în «Pe margini de cărți» la p. 311. Fraza: «Și într’adevăr mai toți eroii lui Gib. I. Mihăescu sunt voluntari, cu o inteligență sclipitoare, practică, unită cu o viclenie caracteristică, ceea ce îi duce la succese, la triumfări finale », dela p. 13 este luată din «Pe margini de cărți» dela p. 312. Tot pasajul dela p. 46 care începe așa: « Negrișor eroul principal, fără profesiune indicată... » e luat din «Pe margini de cărți» dela p. 284, iar p. 285 a cărții mele tio REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE se află reprodusă exact în p. 47 a broșurii lui Ichim, cu excepția ultimelor câteva rânduri. Dela p. 301 până la p. 303 și dela p. 304 până la 305 loan Ichim a plagiat tot ceea ce în broșura sa reproduce dela p. 61, începând cu: «Apoi autorul a ridicat ac- țiunea și personajele la rangul de simbol... » până la p. 63, ultimul rând. In sfârșit, începând cu: «E interesant că și «Dona Alba» ca și « Rusoaica »... tot restul paginii 66, precum și întreagă p. 67 sunt copiate întocmai din « Pe margini de cărți », întâi dela pp. 297—298, apoi dela pp. 305—306. N’am reprodus în întregime pasajele plagiate, deoarece ar ocupa un spațiu prea larg și apoi fiindcă e inutil. Eu am denunțat procedeul. Oricine dorește să se convingă poate foarte ușor, după indicațiile de mai sus, să compare și să identifice textele încri- minate. Mi-ar părea tare rău dacă s’ar crede că sunt supărat pe domnu’ Ichim. Doamne ferește ! Eu nu cred că e o nenorocire să ți se fure ideile ca nu știu care scriitor care, întrebat de ce scrie confuz și obscur, a răspuns că se teme să nu i se fure concepțiile ! A fi plagiat de alții este de sigur una dintre formele gloriei literare și operația hoțului de texte nu poate, subiectiv, decât să te mă- gulească. Dar recunoștința pe care aș avea-o eventual pentru deosebita onoare ce-mi face d-1 loan Ichim socotind vrednice de reprodus și de însușit modestele mele opinii critice, nu mă poate face să trec sub tăcere procedeul. Nu de alta, dragă Doamne, dar s’ar putea ca domnu’ Ichim să aspire la vreun premiu sau să-și treacă opera pe vreo listă de lucrări în vederea obținerii vreunui titlu. Și ar fi păcat să se încununeze o carte sau să se obțină vreun post de răspundere cu asemenea mijloace ires- ponsabile. Aș fi mâhnit însă și dacă denunțarea acestui plagiat mi-ar atrage acuzația lipsei de modestie pentrucă, fie din vanitate, fie din interes, m’am ocupat de lucruri ce m’ar privi personal. Lu- crurile stau însă cu totul altfel. loan Ichim e un plagiator mult mai amuzant decât s’ar crede. Poate că dacă nu m’ar fi furat decât pe mine ar fi putut pretinde că sufere de falsă memorie, sau că zețarul a uitat să culeagă numele citării, sau că aceste semne lipsesc tipografiei Orghidan sau că n’au mai fost de ajuns literele din tipografie ca să mai adaoge și indicația locului de unde a citat, sau, sau... Ori loan Ichim nu m’a furat numai pe mine. Și dacă am început cu cartea mea e pentrucă aceasta a fost pista pe care cercetările de poliție literară aveau să mă ducă la rezul- tate surprinzătoare. Pentrucă domnu’ Ichim a furat și-a com- binat, a luat de pretutindeni și a ajustat totul într’o nouă ordine în care original e doar felul nou al aranjării materialului... PE MARGINI DE CĂRȚI 671 Pentrucă în cap. V, la p. 40, pasajul care începe: «Subiectul romanului se poate rezuma în puține cuvinte... », până la sfâr- șitul paginii este furat din celebra «Istorie a literaturii române » de G. Călinescu, unde se poate citi la p. 679. Tot de acolo și tot dela aceeași pagină a furat pasajul dela p. 42 care începe cu: « Mai profund decât... » și ține până aproape de sfârșitul paginei! La p. 44 tot ceea ce ține, începând cu: « Pătrunderea psiho- logică a lui Gib. I. Mihăescu... » până la ultimul paragraf al p. 45 e furat din... « Arta prozatorilor români » de Tudor Vianu, dela pp. 381—382 ! Tot astfel la p. 68, începând cu paragraful: «Deși nuvelele și romanele sale cuprind variațiuni pe teme... » și continuând pe p. 69 până la paragraful al treilea, totul este furat din « Men- țiuni critice», voi. III de Perpessicius, dela pp. 231—232! E insolită concepția d-lui loan Ichim despre un studiu com- plet. D-sa crede că furând din toate părțile de pe unde s’a scris despre Gib. I. Mihăescu și punând cap la cap pasaje tăiate la întâmplare cu foarfecă ai izbutit să faci critică și istorie literară. Ce păcat că în felul acesta înțelege d-nealui să comemoreze cei șapte ani dela dispariția marelui nostru romancier și nuvelist care merita de sigur altă soartă și un adevărat studiu complet. Cititorii ar mai avea pretenție să le vorbesc poate și despre ceea ce, în acest studiu, îi aparține lui loan Ichim, deoarece se poate presupune — și o bănuiesc și eu 1 — că s’a strecurat printre pasajele furate și ceva original. Pentru a scrie însă despre partea aceasta ar trebui mai întâi identificate complet toate părțile pla- giate. Ceea ce am făcut eu mai sus n’a fost decât depistarea la întâmplare, a unor pasaje descoperite în fugă, cu ce-ți poate ajuta o memorie încărcată și frunzărirea grăbită a câtorva cărți. Las altora grija de a sublinia cu roșu tot ceea ce a luat loan Ichim dela alții și abia atunci când se va face treaba asta vom putea sta de vorbă și despre ceea ce rămâne personal. Se impune totuși cu tărie logicei noastre o întrebare: un om care a plagiat atât de copios mai poate să ne opună ceva original, ceva nou, care să ne intereseze ? Și, etic vorbind, îi mai putem acorda atenția noastră unui borfaș al literelor? Răspunsul cate- goric negativ e pe buzele tuturor. Cel puțin așa îmi place să cred. * 3. Cele șase nuvele ale lui C. Constante sunt după cum le arată și titlul, « din viața Aromânilor ». Ne aflăm deci, dela început, pe tărâmul artei cu tendință. Macedonean, autorul intenționează să ne introducă în viața compatrioților săi, arătându-ne peisajul, tipurile și moravurile patriei balcanice a Românilor din Pind. întreprinderea nu poate fi trecută cu vederea, deoarece viața t>12 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE macedoneană a fost prea puțin exploatată în literatura noastră. Scriitorii români nu și-au lărgit sfera de inspirație, atunci când nu s’au limitat la regiunea natală, decât în cel mai bun caz între granițele Statului nostru și au uitat că hotarele sufletului ro- mânesc le depășesc cu mult, mai ales către sud, pe cele poli- tice, trasate pe hartă. Afară de unele încercări ale lui N. Batzaria și de un început schițat, dar din păcate prea curând întrerupt, de M. G. Samarineanu, cu romanul «Kyaziom» din care au apărut câteva capitole în revista « Familia », degeaba încerc să-mi mai amintesc altceva din acest sector. Și astfel, deși avem studii temeinice asupra fraților noștri risipiți prin văile și pe culmile Peninsulei Balcanice — cum e mai ales de curând apărutul volum « Macedoromânii » al profesorului Th. Capidan —- ne lipsește încă evocarea plastică și epică a acestora în formă literară. In asemenea condiții este explicabilă atenția ce ne-o solicită nuvelele lui C. Constante. Ele vin să umple un gol și le îmbră- țișăm fără a lua în considerare precaritatea realizării lor artistice, ținând seama mai mult de curajul unui om care, nefiind un literat prin vocație, reușește să ne rețină și să ne intereseze. Căci, deși a mai scris și un roman, « Haiducii Pindului», C. Constante este mai mult un diletant în literatură. Cercetând lista lucrărilor sale, găsim între ele traduceri din limbile sârbă, greacă și bulgară, un vocabular româno-bulgaro-turc, impresii de călătorie ori studii etnografice și economice: « Spre Albania », « Românii din Valea Timocului si a Moravei», « Comerțul cu orientul». Nuvelele acestea sunt înainte de toate documentare și deci pe linia predilecției etnografice a autorului lor. Caracteristica lumii macedonene nu e surprinsă în nota literară a intuiției și imaginației ci redată cu prospețimea imediată a materialului au- tentic, folcloric, și a lucrului trăit. Sub aspectul de povestire, modalitate artificială azi, se ascunde de fapt efortul de a recon- stitui, cu elemente trăite sau primite din relatările bătrânilor, un colț de lume cu cadrul, obiceiurile și sufletul lui total deosebite de ale noastre. Fără podoabe stilistice și mai ales fără darul unei expresii originale, cu multe stângăcii și cu mult balast verbal, autorul reușește totuși în linii mari să povestească simplu și naiv și, acolo unde nu « face literatură », să fie dramatic și viu. Exceptând « Sora Magdalena » încercare timidă de psihologie femenină, cu o schițare vagă a eroilor, cu confuzie în sentimente și o totală lipsă de motivare a lor, subiectele nuvelelor sunt luate direct din viața Aromânilor. E în ele prezența unei existențe dramatice și fierbinți, oscilând între pasiune și moarte, viață sbuciumată de haiduci în luptă perpetuă cu persecutorii lor, stă- pânitorii Turci. Eroii lor, anonimi, sunt ciobani sau simpli me- seriași, care au luat calea muntelui și a codrului goniți de o răz- PE MARGINI DE CĂRȚI 673 bunare împlinită și chemați de altele, colective. Duhul răsvră- tirii și gâlgâitul sângelui vărsat sunt temele fundamentale ce se întretaie în toate nuvelele. Pasiuni vii și violente împing două sate dușmane să se extermine reciproc, în masă, pentru a răzbuna o ofensă («Vendeta»), atitudini rudimentare și elementare ce exprimă o concepție a onoarei în contact permanent cu cuțitul, suflete aspre, voințe neînduplecate de nimic, așa apar figurile din nuvelele lui C. Constante. Femeile chiar sunt plămădite din același aluat de stâncă energică și neîncovoiată. Așa spre ex. Marușa lui Nachi Niculiță (« Trei, Doamne, și toți trei!»), ce rezistă pe rând loviturilor soartei care-i răpește pe rând soțul și mai târziu, unul după altul, pe cei trei feciori ajunși bărbați, frân- gându-se doar după moartea celui din urmă, rămasă fără niciun rost. Mai tare Liliana (« Cu ghiocul ») desnădăjduind a mai întâlni vreodată pe Șuia, de care și-a bătut joc înainte ca să fi devenit căpitan de haiduci din cauza ei, intră în mănăstire unde va lâncezi până la moarte. E oarecare patetic melodramatism în aceste nuvele, este și o bună doză de perimare vetustă în acțiunea, în ideea ca și în tra- tarea lor. Autorul folosește cu generozitate obișnuitul bagaj al clișeelor literaturii eroico-sentimentale, iar sentimentele repre- zentate sunt reduse la rudimentele inițiale ce formează lucrarea favorită a cititorului mijlociu. El ignoră complicațiile sufletești și rafinatele nuanțe la care au ajuns sufletele contemporane în ex- presia literară modernă. Nici n’ar avea ce căuta analiza subtilă într’o lume unde sufletele sunt dintr’o bucată, fără întortochieri și fără problematică. De sigur cu mult cea mai interesantă e ultima nuvelă « Și eu sunt Român ! ». E istoria unui macedonean ajuns, — rară și ciu- dată întâmplare ! — călugăr atonit și mai târziu delegat al Patri- arhiei din Constantinopol, ale cărei interese le reprezintă la Bu- curești. E într’adevăr rar ca un macedonean să îmbrace haina preoțească, sub care se ascund mai mult Grecii, persecutori neo- bosiți și îndârjiți ai Românilor. Atanasie, fiul lui loan Zaicu- Buda, celnic din Avdela, nu va rezista totuși ispitei chemării, luând drumul mănăstirii, asemeni unui alt macedonean care, înaintea sa, ajunsese chiar un mare ierarh, Andrei Șaguna. Sub numele monahicesc de Averchie, el ajunge Arhimandrit și stareț al Mănăstirii Ivirul dela Sf. Munte. E picantă și tragicomică pătărania călugărului care, vrând să-și vadă rudele, se rușinează să apară în satul lui în hainele călugărești și se ascunde în tufiș, unde-1 descopăr consătenii și râd de el ^i apoi e constrâns să stea închis în casă ca să nu-și facă familia de râs. Repudiat de ai săi, Averchie Iviriotul a rămas în mediul gre- cesc al clerului, înconjurat de graiul și cultura elină, uitând de 13 674 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE ai lui și de necazurile lor. Și printr’o bizară întorsătură a vieții el, Român, va susține la București interesele bănești ale Patriar- hiei grecești în urma secularizării bunurilor mănăstirești. Dar venit în Capitala Țării Românești și invitat la Cotroceni la o serbare, la care oștirile române defilează prin fața Domnitorului Alexandru loan I Cuza, în inima lui Hagi Averchie se trezește vocea amorțită prea îndelung timp a sângelui și plin de emoție, uscatul călugăr începe a striga în auzul nedumerit al tuturor, în limba lui: « Și eu hin armân! Și eu hin armân!» adică « Și eu sunt Român ! ». Nu mai e nevoie să adaog că Averchie renunță la misiunea sa. E înduioșătoare întâmplarea lui, fapt istoric ilu- strând fără ostentație tăria iubirii de neam la poporul dârz și laborios al Macedoromânilor. Modestă, documentară și interesantă, cartea lui C. Constante e meritorie prin aceea că înfățișează un colț din viața macedo- neană și din sufletul macedonean. OCTAV ȘULUȚIU BCLJ Cluj / Central University Library Cluj CRONIC^ UN MARE ARTIST: GEORGE GEORGESCU Printre șefii de orchestră cu renume bine stabilit în străinătate, cei a căror faimă a depășit chiar și marginile Europei, un loc de seamă îl ocupă și un Român, d. George Georgescu, directorul general al Filarmonicei din București. Aprecierile superlative de care s’a bucurat încă de acum un sfert de veac, succesele mereu crescânde obținute pretutindeni, consacrarea ca dirijor de clasă înaltă ce i s’a făcut de către lumea muzicală competentă, sunt datorate, de sigur, excepționalelor sale însușiri personale, dar răsunetul lor se resfrânge și asupra neamului din care face parte; de aceea însemnăm cu o legitimă mândrie realizările acestui artist care face cinste atât nobilei arte pe care o servește cu pasiune cât și țării sale. George Georgescu s’a născut la 12 Septemvrie 1887 la Sulina, din părinți care nu aveau nimic comun cu muzica. Tatăl său — funcționar vamal — nu a voit multă vreme să admită ca sin- gurul său copil să îmbrățișeze cariera de muzician, « să se facă lăutar », și din cauza acestei opoziții, tânărul George nu a putut veni la București pentru studii decât la vârsta de 19 ani. In 1910, adică numai în patru ani, a absolvit Conservatorul din București (clasa de violoncel a prof. Const. Dumitrescu), obținând premiul I și dovedind de pe atunci o uimitoare virtuozitate. Tot împotriva voinței tatălui său și în urma unei certe defi- nitive cu el, părăsi casa părintească și plecă la Berlin, în același an 1910, fără bani, fără mijloace, ducând ca bagaj numai talentul său, în care avea o încredere nesdruncinată. Norocul l-a ajutat. Renumitul violoncelist și profesor la Academia de Muzică din Berlin (Hochschule fur Musik), Hugo Becker, îl primi numai- decât în clasa sa de perfecționare, iar Robert Kahn (fost elev al lui Brahms), îl admise gratuit în clasa sa de compoziție. Paralel, Georgescu urma și cursurile speciale de dirigenție. După un an, în 1911, Hugo Becker se retrase din Quartettul Marteau din care făcea parte de multă vreme, recomandând ca succesor pe cel mai bun elev al său, George Georgescu. Timp 13* REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE de trei ani, acesta fu violoncelistul celebrului Quartett Henri Marteau (prof. Marteau, Licco Amar, Hugo Kramm, G. Geor- gescu), cu care străbătu toate orașele mari din Europa și începu să cunoască celebritatea. In 1914 izbucni războiul și quartettul se risipi, așa încât G. Georgescu trebui să-și aleagă cariera de virtuoz solist, repurtând pretutindeni succese strălucite. Chiar după intrarea în război a României (1916), deși de fapt prizonier civil și reținut în Ger- mania, continuă să dea concerte și să fie tot așa de bine apreciat. In acest timp a cunoscut pe Richard Strauss, de care a rămas toată viața legat printr’o foarte strânsă afecțiune. In cursul unuia dintre aceste concerte, dat la Konigsberg, în Decemvrie 1916, simți o jenă neplăcută în degetele dela mâna stângă, așa numita « crampă nervoasă a virtuozilor ». Toate încer- cările, toate remediile prescrise de somitățile medicale, rămaseră fără efect. Nu mai putea cânta la violoncel!... Consternat și în desperare de cauză, luă hotărîrea eroică de a-și valorifica în alt fel talentul muzical cu care îl înzestrase natura. Sub influența binefăcătoare a marelui dirijor Arthur Nikisch și a lui Rich. Strauss, grație perspicacității și sfaturilor cărora își găsi adevărata vocație, Georgescu se apucă de lucru, își însuși repede cunoștințele necesare si în curând avea să devină un sef de orhestră desWâAit?¹¹ In această nouă calitate debută în Februarie 1918, când con- duse pentru prima oară orhestra filarmonică din Berlin și, deși momentul politic și naționalitatea sa nu-i erau favorabile, cuceri dintr’odată publicul și presa berlineză, care nu ezitară să-l așeze de pe atunci printre cei mai mari conducători de orhestră. In «Mittags-Zeitung», criticul Dr. Maurer ’) își termina astfel elogiile: « Așa cum au cântat aseară de frumos nu cântă des filarmo- nicii sub șeful lor. Georgescu este un virtuoz personificat. E unul din instinctele muzicale cele mai sănătoase din câte avem. In afară de Weingartner, nu cunosc pe nimeni în felul lui». La acest concert se executase Simfonia patetică de Tschai- kowski, Concertul pentru pian și orhestră de Grieg și Till Eulen- spiegel de Richard Strauss. In stagiunea 1918—19, G. Geor- gescu a dirijat la Berlin în total 10 concerte. In Octomvrie 1919, două concerte populare cu Filarmonica din Berlin stârnesc iarăși o critică entuziastă. Profesorul Altman, directorul secției muzicale a bibliotecii Statului, și unul din criticii muzicali cei mai de valoare din Germania, scria în Die Post: V. Muzica, Decemvrie, 1919. UN MARE ARTIST: GEORGE GEORGESCU 677 « Nu e niciun an de când tânărul român Georgescu a apărut în fruntea Filarmonicei și vestea talentului său s’a răspândit atât de mult încât sala mare a Filarmonicei era arhiplină. El stăpâ- nește minunat partitura și îi dă o viață înfloritoare, având putința de a-și impune orhestrei interpretarea sa de o muzicalitate desă- vârșită ». Iar câteva zile mai târziu, același critic spune, vorbind de un concert dirijat de celebrul Arthur Nikisch: « Ca îhcheiere a lungului program, Nikisch a executat Simfonia patetică de Tschai- kowski cum, în afară de el, numai Georgescu ar fi în stare s’o redea cu atâta expresie ». In zilele de n și 18 Decemvrie 1919, conduce alte două con- certe la Berlin; ultimul era un festival Richard Strauss și marele compozitor a executat atunci în persoană, însoțit de orhestra condusă de George Georgescu, opera sa pentru pian Burleske. Ecoul acestor succese ajunsese firește și la București și Di- mitrie Dinicu, care conducea orhestra simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice, se grăbi să-1 invite să revină în țară. Și iată-1 apărând pentru prima oară în fața publicului româ- nesc, în dimineața memorabilă de 4 Ianuarie 1920, cu un pro- gram compus din uvertura la «Euryanthe » de Weber, simfonia în mi bemol de Mozart și simfonia V de Beethoven. înalt, elegant, cu gesturi sigure și expresive, modelând pla- nurile sonore cu grijă, dozând intensitățile polifonice cu un gust de cea mai aleasă calitate, menținând un echilibru just al nuan- țelor și al jocurilor de lumini și umbre, îmbinând știința cu pa- siunea, finețea cu avântul, concepțiile personale cu respectul pentru stilul cel mai exact, apariția sa de atunci a fost mai mult decât o revelație: a fost o deslănțuire dinamică a unei persona- lități în totul excepționale. Toată presa epocii și toți martorii oculari sunt de acord să declare că a fost o izbândă. Biograful său, d. Romulus Orchis, scrie ’): « George Georgescu a pășit atunci cu piciorul drept, decis să desmintă proverbul că nimeni nu e profet în țara lui. Dimitrie Dinicu, obosit și bolnav, se retrase din fruntea orhestrei și cedă bagheta, pentru totdeauna, colegului său mai tânăr... Și atunci s’a întâmplat un lucru unic în analele muzicale și anume s’a creat o societate pe acțiuni, cu capital subscris de două milioane lei, cu unicul scop de a înjgheba și de a pune la dispoziția lui George Georgescu o orhestră demnă de extraordinarul său talent». Era societatea « Filarmonica ». Regele Ferdinand acceptase președinția de onoare a societății, președinte activ al consiliului era Al. Marghiloman, vice-preșe- 9 R. Orchis, Douăzeci de ani de activitate muzicală a Filarmonicei, Buc., 1942. 678 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE dinți Dinu Brătianu și Anton Mocioni, iar membri erau Prin- cipele Basarab-Brâncoveanu, I. Simionescu-Râmniceanu, Em. Lupașcu, Th. Florescu, Petru Ghica, etc. Vechea orhestră a Ministerului Instrucțiunii Publice fu desfi- ințată, iar în locul ei se alcătui o alta, cu un personal de aproape 100 membri, dintre cari mulți aduși special dela Viena. Primul concert al « Filarmonicei» bucureștene a avut loc la 22 Octom- vrie 1920 și el înseamnă data cea mai importantă în istoria vieții muzicale în România. Pentru prima oară Bucureștiul auzea o orhestră mare, care putea rivaliza cu oricare alta din străinătate. Presa românească unanimă a salutat cu o bucurie frenetică și cu un orgoliu expli- cabil această splendidă realizare artistică, care devenise centrul interesului și simpatiei generale. Iată ce scria, de pildă, regretatul Maximilian Costin în revista «Muzica» din Ianuarie 1921: « Dela 22 Octomvrie 1920 și până azi — interval numai de două luni — orhestra « Filarmonicei » înfățișează progrese consi- derabile. De unde la primele concerte era aproape unanim regre- tată unitatea, coeziunea și efectele dinamice ale desființatei orhe- stre ireproșabile. Dar dacă în subtilitatea pianissimelor și în dozarea gradațiunilor de intensitate, orchestra oficială parvenise, sub dirigenția maestrului Georgescu, la oarecare superioritate, este incontestabil că niciodată această orhestră n’ar fi putut râvni la amploarea impunătoarelor ansambluri ale « Filarmonicei». Atunci, în 1921, și mai târziu, numeroși mânuitori ai con- deiului de critică muzicală au scris pagini pline de compe- tență despre maestrul George Georgescu și orhestra sa, fie în revista de specialitate « Muzica » (care din nenorocire și-a încetat apariția în 1925), fie în alte publicații. Notăm în deosebi, printre specialiști, pe d-nii: Alfred Alessandrescu și un cronicar care semna Klingsor la « Muzică », pe d-nii Mihail Jora, Georgescu- Breazul, Em. Ciomac, etc., etc., iar dintre melomanii neprofe- sioniști, pe d. Emanoil Bucuța, al cărui gust ales și talent stilistic i-au dat putința să scrie pagini încântătoare despre marele șef de orhestră ce venea din Germania cu o pregătire așa de temeinică. Când, în 1922, « Filarmonica » a trecut la Fundația Culturală «Principele Carol.», iar mai târziu la Fundațiile Regale, denu- mirea ei a rămas aceeași, iar d. George Georgescu a rămas neîn- trerupt directorul ei general, cu singura excepție a stagiunii 1926— 1927, când a fost angajat în America. Și astfel numele lui a rămas indisolubil legat de orhestra căreia, cu o râvnă și un devotament fără margini, i-a dăruit cei mai fru- moși ani ai vieții și care grație lui a putut atinge nivelul artistic recunoscut și prețuit atât în țară cât și în străinătate. Această UN MARE ARTIST: GEORGE GEORGESCU 679 orhestră a devenit unul din cele mai de seamă organisme pentru cultivarea muzicii înalte și rafinarea gustului. Toate capodoperele artei sunetelor au fost executate la Bucu- rești; cei mai celebri conducători, un Felix Weingartner, un Arthur Nikisch, un Vincent d’Indy, un Gabriel Pierne, un Phi- lippe Gaubert, un Maurice Ravel, un Richard Strauss, un George Enescu, un Hermann Scherchen, un Bruno Walter, un Henri Morin, un Ernst Kunwald, etc., etc., s’au perindat la pupitrul Filarmonicei noastre; cei mai mari violoniști, pianiști, violonce- liști și cântăreți ai lumii (Fritz Kreisler, Jacques Thibaud, George Enescu, Alma IMoodie, Remy Principe, Adolf Busch, Georg Kulen- kampf, Alfred Cortot, Wilhelm Backhaus, precum și Igor Strawin- sky, Claudio Arrau, Wilhelm Kempff, Conrad -Hansen, Pablo Casals, Gaspar Cassado, Em. Feuermann, Pierre Fournier, Enrico Mainardi, etc., etc.), au cântat acompaniați de orchestra românească. Toți vin cu plăcere la noi, fiindcă toți îl cunosc pe G. Geor- gescu și știu că se poate lucra frumos cu orhestra sa. Vom sublinia câteva din momentele mai caracteristice ale acestei activități: In Martie 1923, Richard Strauss a fost oaspetele Filarmonicei. Cu prilejul acela, marele compozitor a dirijat trei concerte sim- fonice, cuprinzând aproape întreaga sa operă simfonică. La 12 Februarie 1930, Igor Strawinsky a fost solistul « Filar- monicei », executând, sub conducerea lui George Georgescu, propriul său « Capriccio » pentru pian și orhestră, iar Duminecă 18 Februarie 1930 a dirijat un program de compoziții proprii. La 14 Februarie 1932, marele compozitor francez Maurice Ravel, care era și prieten personal al lui G. Georgescu, a dirijat un concert al cărui program era alcătuit exclusiv din lucrările sale, între altele și prima audiție a concertului pentru pian și orhestră, interpretat chiar de pianista căreia îi este dedicat, d-na Marguerite Long. La 9 Decemvrie 1937, George Enescu și Pablo Casals au exe- cutat dublul concert de Brahms pentru vioară și violoncel, orhe- stra fiind condusă de George Georgescu. Pablo Casals a mai fost solistul orhestrei noastre și la 17 Noemvrie 1937. Neîntrecutul pianist și muzician Aljred Cortot a fost în mai multe rânduri oaspetele Filarmonicei, ca și colegii săi de specia- litate, de asemenea celebri, Arthur Rubinstein, Walter Gieseking, etc., etc. La 5 Mai 1924 Jacques Thibaud și George Enescu au executat concertul de Bach pentru două violine și orhestră. Cel mai prestigios interpret al lui Beethoven, dirijorul Felix Weingartner, mort anul trecut, a condus de 3 ori Filarmonica (ultima oară în Martie 1939). 68o REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE De asemenea Bruno Walter și alți dirijori germani mari au condus-o de mai multe ori. Compozitorul și profesorul Vincent d’Indy a condus, în cadrul concertului simfonic dela 21 Octombrie 1923, lucrarea româ- nească « Făt-Frumos» a d-lui Șt. Popescu, fost elev al său la Schola Cantorum dela Paris. Pietro Mascagni a condus în Mai 1927 două concerte simfonice, la unul din ele executându-se Simfonia a IX-a a lui Beethoven. George Enescu a apărut la pupitrul Filarmonicei de nenumă- rate ori, fie ca solist, fie ca dirigent, conducând, între altele, de , două ori « Damnațiunea lui Faust» de Berlioz, în întregime, iar compozițiile sale sunt executate adesea. Numeroși alți Români, soliști sau dirijori, au avut foarte des onoarea să urce pe podiul Ateneului, dovedindu-se de cele mai multe ori talente mari. Simfonia a IX-a, Missa Solemnis și Damnațiunea lui Faust au fost realizări culminante ale acestei orchestre. Simfonia IX-a (executată pentru prima oară la 20 Mai 1923), s’a cântat până acum de cel puțin de 20 cri, aproape întotdeauna condusă de George Georgescu (a mai fost condusă de Hermann Scherchen, P. Mascagni, G. Enescu și Ionel Perlea). In sfârșit mai notăm că în Mai 1940, când orhestra filarmo- nică din Berlin a dbncerrat pentru a doua¹ oară în România, orche- stra a oferit maestrului Georgescu conducerea unuia din concerte. * * # In afară de concertele date în țară, Filarmonica a întreprins și în străinătate destul de multe turnee, în Turcia, în Grecia, în Austria, în Jugosiavia, în Cehoslovacia, iar acum doi ani în Germania; obținând pretutindeni succese măgulitoare. In deosebi turneul din Germania, în Ianuarie 1941, a însemnat o adevărată consacrare. Din darea de seamă publicată cu prilejul împlinirii a 20 ani de activitate a Filarmonicei¹), aflăm că George Geor- gescu a condus în țară peste 300 concerte (până în Decemvrie 1942) și că orchestra noastră a dat în străinătate 21 concerte, toate sub conducerea sa. George Georgescu a condus însă toate orchestrele mari din Europa și America. In afară de Filarmonica din Berlin cu care și-a făcut debutul, a dirijat la Paris, la Londra, la Viena, în Italia, în Spania, în Olanda, în toate orașele mari din Germania, la Var- șovia, la Sofia, etc., iar în 1926—27 a înlocuit pe Toscanini un an întreg la pupitrul renumitei orhestre din New-York. 9 R. Orchis, op. cit. UN MARE ARTIST: GEORGE GEORGESCU 681 Numai în anul 1942 a ieșit din țară de zece ori. In toamna lui 1942 a condus la Viena Simfonia IX-a și opera «Aida», cu d-na Lucia Bercescu în rolul principal. In Noemvrie 1942 a condus orchestra simfonică dela Sofia, având ca solist (concertul pentru vioară și orhestră de Beethoven), pe d. Alex. Teodorescu, prim concert-maestru al Filarmonicei noastre. Avem sub ochi un mare număr dintre cronicile ce s’au scris despre maestrul român în străinătate și din mândrie națională am fi ispitiți să le reproducem pe toate, dar vom extrage numai aceste pasaje, scrise la diferite intervale: « M. Georgesco, qui sort de la haute ecole dc Berlin et de Leipzig, abordera n'importe quel orchestre avec la meme cer- titude de pensee, avec le meme maniement aise de l’instrument ă cent tetes qui va devenii en un moment sa tete â lui et sa voix propre. Rien de plus interessant que cette prise de contact d’une telle nature avec une compagnie d’executants dont chacun est lui-meme une grande personnalite. Grand, elance, nerveux et sensible, le chef roumain sait obtenir exactement l’accent, la nuance, la dynamique, la lumiere, la plastique propres, qui feront Ies figures diverses de Mozart, de Beethoven, de Weber» (Le Temps, 14 Noemvrie 1921). Cunoscutul critic parisian Emile Vuillermoz scria în « Excel- sior » din 13 Ianuarie 1930: « Georgesco vient de traverser Paris en s’arretant quelques heures â la salle Pleyel pour conduire â deux reprises {'Orchestre Symphonique de Paris. Le sympathique chef roumain a obtenu hier un succes considerable. Apres son execution de la symphonie de Strauss, ce succes a pris Ies proportions d’un triomphe. Depuis longtemps Ies habitues de nos concerts n’avaient pas entendu de pareilles acclamations et des applaudissements aussi nourris. Ce fut une sorte de delire ! Nous n’en sommes pas surpris. Georgesco est un chef d’or- chestre dont le dynamisme ne s’exerce pas dans la seule direction des instrumentistes. Son fluide s’exerce, s’irradie tout autour de son estrade, ainsi que se propage dans Ies airs une onde sonore. Toute la salle en recueille l’influx. Peu d’hommes possedent une action aussi forte sur une collectivite d’executants ou auditeurs. Sous sa baguette, l’Orchestre Symphonique de Paris a rendu un son inaccoutume. Ses archets ont eu un mordant, une vigueur, une elasticite extraordinaires... Un chef de haute classe que je suis heureux de saluer et de feliciter une fois de plus pour Ies ■Services eminents qu’il rend non seulement â la musique de son pays, mais â celle de tout l’Univers ». Iar « Berliner-Zeitung » din 5 Martie 1935 publică următoarele, sub semnătura G. H.: 68z REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE «Georgesco ist der Prototyp des temperamentvollen Voll- blutmusikers, dem der Dienst am Kunstwerk hochstes Gesetz ist, dem die Treue zur Partitur nicht etwa nur unpersonliches Nachschaffen bedeutet, den vielmehr die eigene seelische Haltung, das echte Kunstlertum zu einem Erlebnis hinreisst, das sich suggestiv dem Orchester mitteilt und das dann von hier aus den Empfangenden aufs tiefste fesselt. Seine sehr sorgliche und deut- liche Zeichengebung verrăt ein ungeheures Temperament, das sich trotz ăusserlicher wirksamer und eleganter Gestik doch mehr der innerlichen Beseelung, der reinen musikalischen Ausdeutung zuwendet, das also somit den glănzenden Dirigenten offenbart. Dass Georgesco das Philharmonische Orchester nach dem hier Gesagten zu Hochstleistungen hinriss, ist selbstverstăndlich und sei nur erwăhnt, um das Spiel dieses Instrumentalkorpers mit dankbarer Anerkennung auszuzeichnen. Das Orchester folgte mit stârkster Anteilnahme, wie auch das Publikum, das zum Schluss des Konzertes dem Dirigenten herzliche Ovationen bereitete und offenbar mitgerissen war ». In altă ordine de idei, notăm că în cei 20 ani de activitate ai Filarmonicei, s’au executat nu numai capodopere ale muzicii universale, ci și 140 compoziții românești. Faptul e semnificativ și constitue un stimulent puternic pentru compozitorii noștri, vechi și noi, care pot astfel să aibă siguranța că lucrările de valoare se bucură de toată solicitudinea ce o merită. George Georgescu a fost și directorul Operei Române din București în trei rânduri și s’a străduit ca și la această instituție să instaureze cultul pentru muzica bună și grija de execuții arti- stice superioare. Ca încheiere vom reproduce câteva idei proprii ale sale *): «... De fapt, dirigentul nu transmite numai opera muzicală, ci o elucidează în anumită măsură, ceea ce nu însemnează că o face mai bună decât este, dar o adaptează unui spirit anumit, care poate fi tot atât de bine al unui individ ca și al unei națiuni sau unei epoci întregi. Căci o operă de artă e ca și natura, îndestul de vastă spre a fi divers interpretată, așa încât cutare simfonie a lui Beethoven, după oricât de multe execuții, poate să rămână deapururi nouă... ... Aceeași bucată poate suporta, în anumită măsură, un tempo diferit, o diferită dozare, o nuanțare specială a tematicei întregi, sau o deosebită nivelare a părții unui instrument; ceea ce face însă meritul unui dirigent nu e silirea unei concepții personale până la desfigurarea operei de executat, ci putința de a găsi, de descoperi, de a avea intuiția execuțiunii care desvăluie fondul primordial al operei în gradul cel mai înalt. ') G. Georgescu, Șeful de orhestră, Muzica. Martie—Aprilie 1921. i:.: UN MARE ARTIST: GEORGE GEORGESCU 683 «Fiind vorba de intuiție, ar urma că și în această privință dirigentul nu are nimic de învățat; și totuși nimic n’a compromis mai muît dirigenții, în cariera lor, ca încrederea prea mare în atotputernicia înzestrării. Dacă natura e mărinimoasă și înzestrează cu adevărat pe un ins, apoi acesta e dator a-i onora darul îngri- jindu-1, cultivându-1, crescându-1 cât mai mult, ceea ce numai prin muncă și studiu neîntrerupt se poate obține. « De aceea șeful de orchestră care la 101-a execuție a Simfoniei Eroica lui Beethoven nu o studiază, ca la data întâi, și lucrând-o pentru a o suta una oară nu descoperă într’însa lucruri noi, acela confundă chemarea de dirigent cu ceea ce mecanismul metro- nomului ajunge ca să îndeplinească ». * # ■# Acesta e George Georgescu, artist român cu renume uni- versal: o forță creatoare în veșnic neastâmpăr, o sensibilitate vie disciplinată de o conștiință profesională plină de demnitate, un îndrăgostit de frumos și un slujitor al frumosului etern, pe care îl realizează prin mijlocul artei celei mai adânc grăitoare, muzica. Farmecul ei fără nume, emoția pe care o strecoară ea în suflete, consolările pe care Ie dă ea, ca și desfătările spirituale pe care le revarsă, si-au găsit în acest fiu ales al neamului nostru un tălmăcitor rar. Cu bucuria nesățioasă cu care cercetătorul plăsmuirilor literare răsfoiește de zeci de ori atâtea frumuseți nepieritoare stabilite de gânditori, poeți sau prozatori, în forme definitive; cu înfrigu- rarea cu care călătorul avid de evadare contemplă înfăptuirile plastice dela Luvru, dela Prado sau dela Pitti și își umple ochii de armonia liniilor și colorilor; cu duioșia cu care visătorul îmbră- țișează florile dintr’o grădină, oprindu-se uimit și fermecat Ia fie- care din ele pentru a-și încărca apoi inima de miresmele tuturor; cu pietatea cu care credinciosul se duce ia templul credinței pen- tru-a se purifica și a deveni mai bun; cu același fior tainic vine iubitorul de muzică la aceste împărtășiri sufletești fără seamăn, care sunt concertele simfonice. Iată grația, gingășia, desenul elegant, sinuos și precis, ca într’un tablou de Ingres, ale melodiei lui Mozart cu formele ei geometrice, cu armonia-i simetrică, echilibrată, perfectă; iată profunzimea de gânduri, noblețea concepției și inspirația generoasă a titanului dela Bonn, simfonia a treia, a cincea, a șasea, a șaptea, a noua, atâtea și atâtea perle în valurile nesfârșite de muzică de o varietate, de o plenitudine, de o bogăție fără pereche; somptuoasă ca o pictură de Delacroix, delicată ca o poezie de Musset, impetuoasă ca un poem de Byron, larg umană ca o operă de Goethe, muzica lui Beethoven e cea mai cuprinzătoare, cea mai covârșitoare, cea 684 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE mai răscolitoare ce s’a scris vreodată; muzică pentru toți și pentru oricând, înveșmântată în limbajul acela unic, a cărui armonie vastă se împletește cu infinitele armonii de detaliu. Iată roman- tismul interiorizat al lui Schumann sau cel pitoresc și colorat al lui Berlioz; iată simbolismul lui Wagner, atât de adânc, atât de măreț, atât de amplu; iată frământarea aparent rigidă a neocla- sicului Brahms; iată puterea descriptivă mereu reînoită a lui Richard Strauss, iată austeritatea lui G. Faure, academismul lui Cesar Frank, impresionismul lui Debussy și al lui Ravel; iată scânteerile pline de umor și fantezie ale lui Strawinsky sau Ho- negger; stiluri diferite, procedee diferite, climate spirituale diferite. Toate se cern prin personalitatea dirigentului, « echo sonore aux miile voix diverses », cum ar zice poetul. Muzică gravă și muzică veselă, muzică sacră și muzică profană, muzică pasională și muzică umoristică, adevăratul șef de orhestră trebuie să știe să pătrundă în caracterul intim al fiecărui gen, să-i dea expresia cuvenită, să asocieze și pe executanți și pe ascultători, la simți- mintele lui. De aceea, fiindcă știm cât de imens e rolul conducătorului, ne mândrim că unul dintre cei mai mari ai lumii, e Român. Și de fiecare dată când auzim muzică, așa cum o redă el, ne vin în minte cuvintele lui Schopenhauer: « Pentru cei care iubesc viața, frumosul este suprema bucurie, iar pentru cei care o urăsc, singurul refugiu mângâietor ». LUCIAN VOICULESCU CE VREA SĂ FIE «TINERETUL FRANȚEI» x) Concepută numai zece zile după semnarea unui armistițiu care ilustra deopotrivă prăbușirea militară a Națiunii și desorganizarea totală a Statului, de sigur că organizarea și educarea tineretului francez în cadrul unor tabere în aer liber nu pornea dela anumite considerente ideologice. Operă izvorîtă din necesități sociale și politice, ea urmărea să înlesnească rezolvarea unei probleme legată de acest moment al armistițiului, prin adunarea contin- gentului mobilizat în zilele de 8 și 9 Iunie 1940, contingent care *) Activitatea și evoluția acestei organizații este ilustrată de volumul « Un an de commandement des Chautiers de la Jeunesse », în care au fost adunate, în ordine cronologică, după « Buletinul periodic al taberelor », diferite circulare, ordine, statistici semnate între August 1940—August 1941, de d. J. de la Porte du Theil. (Ed. Sequana, Paris 1941). De asemeni, în același volum, 5 instruc- țiuni semnate de d-nii Mourey, Michel Herr, Barron și R. Barrat dela Coman- dament. Tot materialul folosit în articolul nostru a fost cules din acest volum. CE VREA SĂ FIE «TINERETUL FRANȚEI» 685 — prin prăbușirea fulgerătoare a frontului — nu a mai luat parte la lupte și rătăcea acum prin toată țara, hoinărind fără rost pe la diferite centre, formațiuni și unități. Desordinea era atât de ■ cumplită încât nici măcar numărul acestor tineri nu putea fi evaluat și de unde se credea că ar fi vorba de circa 40.000 oameni, după deschiderea «taberelor » s’a constatat că el se urcă la peste 92.000. De altfel, necesitatea urgentă a înființării acestor tabere rezultă și din faptul că—-o lună după ce problema lor s’a pus — ele au început să funcționeze. Adevăratul caracter pe care urmau să-l aibe este evidențiat și de proiectul inițial, care prevedea adunarea acestui contingent, pentru o durată limitată, în diferite regiuni ale Franței, pentru ca în jurul taberelor în aer liber să se facă opera de reeducare morală a acestor tineri, pe care evenimentele politice și militare îi desorganizase atât sufletește, cât și din punct de vedere social. In timpul activității desfășurate, însă, ele au împrumutat anu- mite înțelesuri,pe care vom căuta să le lămurim în articolul de față. Pentru aceasta trebuie să facem însă dela început o observa- țiune: d. de la Porte du Theil, organizatorul acestor tabere, este un declarat adversar al principiilor și doctrinelor. El reneagă organizației create, din ordinul și sub răspunderea guvernului din Vichy, orice filiațiune cu organizațiile similare europene, mărturisindu-se, singur, drept un om de « bun simț » care, prin experiența de zi de zi a taberei, a căutat să modeleze un anumit chip tineretului țării în conformitate cu spiritul francez. De altfel, într’o carte în care d-sa adună mărturiile zilnice ale activității, ca și ale greutăților ce i s’au ivit în cale, d-sa evită orice înrămare doctrinară a tineretului din tabere. Ceea ce ne interesează pe noi și ceea ce urmărim să rezumăm în articolul de față este însă mai puțin reușita sau nereușita mi- siunii pe care i-a încredințat-o guvernul francez, cât tocmai iden- tificarea acestor poziții sprituale pe care tineretul educat în taberele franceze se situiază. întreprinderea noastră vizează deci precizarea unei atitudini doctrinare și în special lămurirea măsurii in care această atitudine pornește dela anumite realități imediate ale societății franceze și a chipului sub care, în linii generale, se înfățișazd noul om francez. Ne îndeamnă la aceasta și credința în efectivul aport pe care geniul francez îl poate aduce, într’un anumit sector, conceptului totalitar european și anumite particularități care singularizează formarea acestui tineret, față de mișcările având aceleași preo- cupări, în restul Europei. In primul rând, ne gândim la însăși pregătirile premergătoare taberelor; la aproape toate mișcările europene acestea au avut 686 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE într’un fel rostul de a verifica temeinicia anumitor concepții poli- tico-sociale. La niciuna, aceste concepții nu au izvorît ca o con- cluzie a taberei. Tabăra cel mult a confirmat și a rotunjit o con- cepție, nu a determinat-o. In al doilea rând și ca o urmare directă a primei observații, doctrina taberei — să-i spunem, mai aproape poate de realitate « spiritul» ei — s’a format la tineretul Franței, ca o contribuție colectivă a gândurilor acestui tineret. EI n’a avut — și nu are încă — șefii de vârsta lui care să dea expresia definitivă a stilului de viață nouă. D. de la Porte du Theil nu este nici dânsul tânăr decât sufletește; o tinerețe pe care o dovedește în special în posi- bilitatea de receptivitate a diferitelor sugestii pe care le primește dela tinerii săi, din diferite șantiere. Mai mult decât o confirmare a metodei sale ■— verificată în toate mișcările totalitare — de ocrotire a libertății de inițiativă, noi vedem în această participare entuziastă a tineretului francez la edificarea unui nou climat moral pentru poporul lui, o dovadă a autenticității organiza- ției, o confirmare a principiilor de viață colectivistă-totalitară și răspunsul pe care cei ce așteaptă tineretul francez să se înroleze în rândurile tineretului european de mâine, îl primesc,⁻ în sfârșit. Pentru a avea însă toate elementele trebuincioasejudecării acestei organizații, socotim necesar să vedem în ce condițiuni morale și fizice au venit tinerii aceștia, în vara lui 1940, în tabere, și în ce condițiuni au putut fi primiți aici. Vom cita, pentru exactitatea caracterizării, rânduri dintr’un raport publicat în «Buletinul» taberelor: «... complet demoralizați. Plecați pentru a face răz- boiul, martori neputincioși ai retragerii și ai desordinei provocată de înfrângere, ei au salutat armistițiul cu speranța eliberării și a întoarcerii definitive acasă. Adunați în centre de regrupare, ei au așteptat acolo mai mult de o lună, fără a face nimic ». Iată tabloul oamenilor desgustați, obosiți și deprimați cu care își încep activitatea taberele. Dar, imaginea încă nu este completă; din primele zile de tabără încep reclamațiile: copiii de bună familie amestecați cu lucrători ? masă la cazan ? viață colectivă, în tabără, fără niciun menajament? Toate prejudecățile Franței democrate răbufnesc în nemulțumirile manifestate, ale acestor tineri. Și ca și când acest tablou moral n’ar ajunge, îl completează cel fizic: rupți, nemâncați, îmbrăcați în zdrențe, obișnuiți să fure (vând echipamentul cu care-i îmbracă Statul și nu ezită să șter- pelească lucrurile taberei), bolnavi, roși de boli venerice și cu începutul unei epidemii de febră tifoidă, — acești tineri apar în tabere cu priviri iscoditoare și neîncrezătoare, care ocolesc ochii șefului, inventariind tot ce este aici. Dar «aici» nu este nimic; așezate la munte, cele mai multe tabere nu și-au făcut aprovi- CE VREA S FIE (TINERETUL FRANȚEI > 6S7 zionări, n’au lengerie pentru oameni și paturi, n’au nici paturi, n’au barăci, n’au cantonamente. In atmosfera de desorientare generală, în care un popor veșnic amăgit nu mai credea în nimic, cu utilajul și cu materialul uman arătat mai sus, «Taberele Tineretului Franței » își încep activitatea. Decretând deschiderea « Taberelor », d. de la Porte du Theil le fixează astfel programul « de a forma din cei mai bine dotați, șefi și din toți, oameni sănătoși, cinstiți, participând la focul ace- leiași credințe naționale ». Cu alte cuvinte, taberele trebuiau să creeze atmosfera morală în care să poată apărea un nou om francez. Pentru a ajunge aici, opera de educație trebuia să străbată o primă perioadă de cură- țire sufletească. Toate racilele, pe care un regim prăbușit le în- crustase în sufletul tineretului francez, trebuiau înlăturate. Opera de educație pornea dela conștiința păcatelor care apăsau socie- tatea franceză. In ce măsură deci aceste realități sociale hotărau făgașul activității taberelor, iată ce vrem să vedem — înainte de a încerca să descifrăm structura sufletească a noului tineret crescut în tabără. Pentru aceasta, două caracteristice ale programului d-lui du Theil ni se par dintru început semnificative. Lipsa oricărei preo- cupări politice și adversitatea hotărîtă pentru orice tendință de diferențiere de clasă socială sunt primele măsuri de desintoxicare democrată. Este vorba fără îndoială nu de sensul grav al unei conștiințe politice, fără de care o națiune este incapabilă să creeze pe planul istoric, ci de mărunta preocupare politicianistă care a fărâmițat unitatea comunității franceze,. în ceasurile cele mai grele ale epocei contemporane. Oficiind la «focul aceleiași cre- dințe naționale », taberele nu pierdeau din vedere semnificațiile unui stil politic, fără de care orice organizație de acest fel își iro- sește zadarnic eforturile; spiritul politicianist impregnase însă în așa măsură sufletul francez încât nu este de mirare că după armi- stițiu izbucnește — în întreaga operă a gânditorilor și educato- rilor francezi — o reacțiune violentă contra sensului politic al existenței omenești. Omul, definit în afara oricărei preocupări politice — este ceea ce vor să realizeze cei pe care viitorul Franței îi îngrijorează, și programul taberelor nu este străin acestui fel de a gândi. Dar peisajul social al unei țări turburate și frământate de nenumărate concepții socialisto-marxiste, în care apologia luptei de clasă ocupa fără îndoială locul de frunte, curente pe care indi- ferentismul democrato-libertar nu le putuse înfrunta, impunea necesitatea de coordonare și împăcare a tuturor claselor sociale. Este paradoxal că teoria luptei de clasă nu s’a desăvârșit decât 683 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE în regim liberal (paradoxal pentru poziția ideologică a regimului), dar paradoxul consacra o aspră realitate pe care taberele își pro- puneau s’o modifice, aducând un tineret învrăjbit la icoana Pa- triei renăscute. Metoda era una singură (singura valabilă într’o lume nouă): munca. O muncă în comun, care are semnificații spirituale și sociale ce depășesc cu mult pe cele economice; pentrucă era vorba de a munci, așa cum subliniază o circulară, nu cu brațele numai, ci și cu sufletul. Punându-se în programul taberelor o jumătate de zi de muncă, nu s’a urmărit randamentul (deși, în fața nevoilor grabnice de brațe de lucru nici acesta n’a fost neglijat), ci rea- lizarea prin muncă a unei opere de echipă sau de grupă. Prin această grijă, care este accentuată zi de zi, se urmărea formarea spiritului de comunitate, care lipsea « Tineretului Franței». Vorbind despre valoarea educativă a muncii în tabere, d. Barrat o sintetiza astfel, în Buletinul din 5 Iunie 1941: valoarea individuală, prin for- marea fizică a omului tânăr și prin formarea lui morală, pe care i-o impune disciplina muncii; valoarea națională și socială « pen- trucă desvoltă la tânăr sensul colectivității». Cred că din aceeași repulsiune pentru tot ceea ce a fost tre- cutul imediat al Franței, pornește și adversitatea pentru viața mondenă. In tabere, în creerul munților sau în marginea codrilor, tineretul trebuia crescut într’un ritm lur, din linii energice și aspre; este semnificativ că s’a simțit bine așa. S’a simțit bine — și subliniez lucrul acesta — pentrucă în taberele în care familia șefului taberei căuta să reintroducă această rămășiță democrată a salonului aristocrat, reacția a pornit din mijlocul tineretului, întâi. O dovadă în plus că « ceva » s’a schimbat la acest tineret « fin și distins », care-și dă seama cât și-a cloroformizat viața în mondenități. Un aer sănătos, de virilitate, respiră această înlă- turare a foșnetului de rochii. In legătură directă cu aceasta, trebuie să insistăm asupra conști- inței de familie pe care taberele vor s’o formeze. Popor care și-a bazat existența și strălucirea pe soliditatea căminurilor și care a fost înfrânt întâi de destrămarea acestora, nu se putea ca în clipa în care caută găsirea unui echilibru sufletesc, să nu se îndrepte din nou către familie. De altfel, întreaga pregătire din tabără pare a avea drept scop de a face din fiecare tânăr francez un perfect viitor tată. Un șef de familie. O încercare de tipologie revoluționară în contemporanul euro- pean, va găsi de sigur în această trăsătură « diferența specifică » în stare să caracterizeze revoluția națională a Franței, pe care o rea- lizează «taberele ». De această organizare, pe celula-familie, a societății, nu este străină nici stratificarea administrativă a Statului. In concepția CE VREA SĂ FIE «TINERETUL FRANȚEI» 689 revoluției franceze, funcțiunea esențială a Statului ni se pare a fi cea administrativă; i-aș spune, fără niciun sens pejorativ, o viziune gospodărească a Statului. De aceea nu este de mirare că opera de formare a noului om francez tinde să suprime defectul capital al administrației anterioare: biurocratismul. Insistențele cuprind în raza lor în special formalismul, lipsa de responsabi- litate și pasivismul funcționarului public; este departe de con- cepția revoluției suprimarea scriptelor bunăoară sau predominarea ordinului verbal. Administrația rămâne legată de toate îngrădi- rile actului scris, așa cum îl cunoaștem; revoluția nu caută decât să-i dea viață, să pună în mișcare sistemul prin continue veri- ficări între birou și realitate, prin neîncetatul control al superio- rului. Cu alte cuvinte, se desființează rolul de paravan al dosa- rului, pentru a i-1 păstra numai pe acela de concretizare a activității administrative. Punând în relief acest aspect al concepțiilor ne oprim de a emite vreo părere asupra lui; de altfel, intenția noastră este numai de a înfățișa ceea ce viața de fiece zi a taberei și strădaniile conducătorilor ei lasă să se întrevadă. Din grija aceasta pentru funcțiunea administrativă a Statului pornește și necesitatea de a impune o atitudine corectă față de patrimoniul acestuia; cinstea se pare nu a fi fost nici în Franța democrată monetă curentă, așa încât ea intră în cadrul preocu- părilor taberei, în rând cu alte probleme care, în chip normal, ar fi trebuit s’o depășască pe aceasta într’atât, încât să nici nu mai poată fi semnalată. Am fi însă nedrepți dacă am rezuma la aceste preocupări, de ordin social mai mult, programul taberei. In lupta pentru dobân- direa unui alt contur sufletului tineretului, tabăra își pune și problema de a înlesni acestui tineret cultul altor valori spirituale. Aș aminti, spre exemplu, ruptura cu cea mai degradant-ome- nească concepție democrată: numărul. Afirmând într’un ordin circular «nu voi sacrifica niciodată numărului, calitatea», d. de la Porte du Theil — și odată cu el întreaga organizație — se ridică la o concepție de comună circulație în totalita- rism, care arată tot spiritul nou și revoluționar al taberei. Afirmația cu atât mai prețioasă de altfel, cu cât nu era înre- gistrată în mijlocul unei mișcări liberă de orice obligații în afara propriilor ei credințe, ci în mijlocul unei organizații de Stat, care urma să contribuie la rezolvarea unui moment de criză al acestui Stat. De altfel, organizație de educație, «taberele » aveau și un pro- gram școlar-didactic, care desvăluie tot spiritul lor. Cred a nu fi risipă inutilă de spațiu, dacă reproduc aici schema unui pro- gram de istorie și a unuia de educație morală. 14 6șo REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE i. Vercingetorix și rezistența galică (Rezistența galică opusă civilizației romane în Galia) T). 2. Carol cel Mare și afirmarea unei civilizații (Evul nostru mediu). 3. Ioana d’Arc: apărarea teritoriului (Secolul XIV: Franța împărțită; cum duce fărâmițarea la ruină). 4. Richelieu și Ludovic XIV: constituirea unității franceze (Secolul XVII: Franța, Henric IV, Richelieu, Ludovic XIV). 5. Napoleon: condiția Franței moderne (Expansiunea fran- ceză în Europa: Revoluția, imperiul, codul civil). 6. Pasteur, adevăratul caracter al geniului științific și uman (Marile descoperiri). 7. Verdun (Rezistența țării: Marna, Verdun, a doua bătălie dela Marna). 8. Lyautey, geniul colonial (Afirmarea colonială și misionară). Și acum, câteva din cele 20 subiecte propuse pentru lecțiile de educație morală: 1. Onoarea, sensul onoarei. 2. Gustul adevărului: cavalerismul, sinceritatea. 6. Dragostea de meserie: conștiința profesională, gustul per- fecțiunii, dragostea pentru muncă. 7. Dragostea pentru familie, cum trebuie concepută formarea căminului. 10. Sacrificiul. 11. Valoarea efortului. Subiectele nu fac altceva decât să exemplifice modul de pre- zentare a lecțiilor și temele principale ale discuțiilor de purtat cu elevii. Nu vom discuta aici valoarea pedagogică și instructivă a lor, deși nu ne putem opri să nu subliniem sănătoasa concepție care a prezidat la alcătuirea acestor programe. Schema pentru istorie și geografie cred că ar putea sta oricând drept model pentru un program analitic, când va fi vorba să se alcătuiască un astfel de program, într’un spirit în adevăr în concordanță cu acela al revoluției totalitare. Ceea ce ne interesează pe noi este evidenta tendință de a sădi în sufletul tineretului, chiar și în cadrul unui program de obicei arid și rece, cultul valorilor naționale și eroice, cultul persona- lității și al curajului de a înfrunta timpul și oamenii. In special atenția acordată spiritului de aventură mi se pare întru totul relevantă; cu atât mai mult cu cât ea nu este întâm- plătoare. Când este vorba în adevăr de îmbunătățirea confortului în tabere, comandantul o condiționează de menținerea «spiritului ') In paranteză, schema Nr. 2 în care subiectele, organizate în prima schemă în jurul personalităților cruciale ale istoriei franceze, sunt organizate în jurul unor teme, cu o nuanță vădit mai didactică. CE VREA S FIE . TINERETUL FRANȚEI. 691 tânăr, spiritului de aventură ». Evident, nu este nimic exagerat sau împins până la limita extremă a noțiunii; aventura are mai mult înțeles de aventură sportivă, de gustul riscului pentru societate. Consecințele de ordin social ale aventurii ne apropie mult de concepția taberii, mult mai dispusă să îmbrățișeze bunăoară un « mit» Mermoz decât unul Gerbault. Am impresia că, deslegată de aceste eficiențe comunitare, aventura s’ar bucura mult mai puțin de atenția «taberelor»— ceea ce, prin prisma națională care prezidează opera, este mai mult decât explicabil. De altfel, opera de educație a «taberelor » poartă nu numai amprenta oficialității, ci și limitarea riguroasă a legilor tempera- mentului francez, de care trebuie să țină seama. Căutând să refor- meze diformațiile provocate de democrație, ea trebuie în același timp să liniștească anumite susceptibilități ale climatului francez. « Francezul are oroarea constrângerii», constată undeva d. de la Porte du Theil și activitatea taberei caută să nu contrazică prea mult această dorință de libertate, în care noi vedem mai puțin concepția superioară a libertății spirituale a lumii noi, cât un filon prin care se strecoară încă remanențe ale zilelor de ieri. Departe de a ne provoca neîncrederi, vedem în această împre- jurare o amplificare a proporțiilor luptei pe care geniul francez o dă cu el însuși, spre a ajunge să creeze valorile spirituale pe care veacul nostru le așteaptă dela el. Iar din punct de vedere al organizației «taberelor », ea pune în lumină și mai favorabilă opera națională pe care o desăvârșește prilejuind Franței deopo- trivă: împăcarea cu istoria ei și dovada capacității ei de a-și men- ține un loc, pentru care numai afirmarea gloriei trecute nu era suficientă, într’o lume în continuă schimbare, în care numai efortul creator și clocotul constructiv ierarhizează. COSTIN I. MURGESCU 14* ACTE ȘI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU PLECAREA CEA MARE — Jurnal de război — 25 Iunie 1941. Mă aflu la Dobrotinet, pentru a-mi lua rămas bun dela mama. Mâine plec la război! Sunt așa de emoționat când scriu aceste cuvinte, încât, în afară de conținutul lor tragic, nu mai simt nimic altceva. Toate suferințele de până acum mi se par fără sens. Cum de am putut uita că viața fără moarte e ca lumina fără întuneric ? Pentru a fi drept, Dumnezeu ar trebui să șteargă de pe fața pă- mântului pe toți cei care fug în ceasul de față dela datorie. Inte- lectuali de o vârstă cu mine, care nu ați vrut să faceți aceasta din inimă, eu vă judec, nu pentru trădarea dragostei de Patrie, ci pentru trădarea de viață. Voi nu cunoașteți fiorii plecării spre moarte și nu știți că viața începe să fie frumoasă și scumpă abia în clipa când a ajuns spre terminare. Cum să vă comunic bucuriile tristeții mele ? Ar fi să mă destăinui în zadar, fiindcă nu m’ați pricepe. Eu scriu numai pentru mine, cum toți cei cari pleacă scriu numai pentru ei. # Sunt foarte neliniștit. De dimineață m’am plimbat prin zăvoi, nu din dorința de a mă recrea, ci spre a putea lua hotărîri cât mai limpezi. Trebuie să distrug sau să ascund o parte din lucrurile mele intime: scri- sori de dragoste, fotografii, însemnări din liceu și din timpul studenției, poezii, și multe, foarte multe încercări de roman. Momentul e cu atât’mai greu cu cât împrejurările nu-mi îngăduie nicio amânare. In cel mult o săptămână, regimentul din care fac parte va fi pe front, și, odată cu el, și eu. Deci totul trebuie rezolvit acum. Mă așez fa umbra unui frasin, cu mâinile perină la cap și cu ochii la petecul de cer, care se vede, limpede și alba- PLECAREA CEA MARE 693 stru, printre frunzele de sus. O clipă nu pot gândi la nimic. Simt un fel de adormire, venită spontan, care mă separă de toți și de toate. Așa trebuie să fie când ochii sufletului dau piept cu Dumnezeu: încremenești fără de voie. încetul cu încetul mă cuprind însă amintirile. lată-mă mic, venit cu mama să spele cămășile la Olt. Mă jucam pe mal, făcând casă în nisip. lată-mă apoi în cârduri de copii, colindând crângurile după tămâioare. Le legam chite, așezându-le frumos în pălării. Mai târziu, când crescui mai mare, începui a colinda singur prin pădure. Ca elev de liceu și după aceea ca student, îmi petrecui vacanțele aci, citind și visând. Zăvoiul și pădurea sunt locurile cele mai bune pentru formarea spiritului unui adolescent. Te simți singur, ți se des- chid mii și mii de perspective, capeți încredere în tine și, mai presus de toate, te cuprinde nu știu ce fel de ciudată dorință de revanșă. Aci vin acum, în ajunul plecării mele în război, să iau hotărîri. Teribil moment! Cei care l-au trăit, știu bine ce searbădă e descrierea lui. Ce cuvânt e în stare să redea sfâșierile sufletești din clipele acelea? Am parcurs mai bine de o mie de ori drumul dela islaz până la Olt, incapabil să gândesc sau să fac ceva. Frasinul sub care stau acum e așa de frumos, încât m’apuc să-l privesc cu nesațiu. Nu tremură nicio frunză. Din- colo de ele, cerul se boltește ca o față de mare. L-am mai văzut undeva, de mi se pare așa de cunoscut ? Nu, nu l-am mai văzut. Atunci ? Ba da, l-am mai văzut. L-am întrezărit între filele roma- nului Război și Pace, acolo unde Tolstoi îl prezintă pe Prințul Andrei rănit. Am vorbit la Facultate despre cerul acesta. Era într’o seară de toamnă, puțin după întoarcerea din vacanță. La ieșire, m’am oprit în Piața Universității și-am privit cerul. Ce vremuri frumoase ! Oare, atunci mă gândeam că într’o zi voi pleca și eu la război? Mulți din cei cu care am vorbit în seara aceea, azi luptă. Poate unii au și murit, poate unii cad răniți chiar în clipa de față. Mă cuprinde brusc o stare de milă pentru ei, mă ridic rușinat dela umbră și plec spre casă. Cu lucrurile intime, voi face astfel: le voi pune într’o ladă, le voi încuia bine, le voi duce la noapte în pădure și le voi îngropa sub plopul dinspre Curtișoara. Dacă va fi să mor, vor putrezi acolo, cum voi putrezi și eu; dacă nu, le voi desgropa la'întoarcere și le voi pune, ca pe niște relicve, la locul de cinste. Mulțumit că am putut găsi o soluție în rezolvarea problemei care mă chinuie încă de ieri, pornesc voios spre sat. Plopul dinspre Curtișoara îl cunosc pe dinafară, încât l-aș nimeri și legat la ochi. E ceva romantic în hotărîrea pe care am luat-o și ea se potri- vește de minune cu firea mea de mare și incorigibil tăinuitor. Care om din lume nu închide ochii liniștit, când știe că moartea îl găsește complet pregătit? N’am niciun păcat pe suflet și n’am 694 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE făcut nicio faptă murdară, care s’o compromită pe mama și pe , ai mei, însă, nu știu de ce, nu-mi vine să las nimic din cele ce mi-au aparținut mie. Teancul acela de scrisori — pe care aș vrea să-1 ascund în fundul pământului — nu conține niciun gând rău: totul e curat și sincer, încât, cel care ar citi sutele de pagini din el, ar reuși să-și facă o părere mai bună decât ar avea-o poate despre mine. Insă — și aici începe partea curioasă — nu-mi surâde de loc această apreciere postumă. M’aș svârcoli fără încetare în mormânt, aș fi în vecii vecilor neliniștit, dacă aș ști că, printre infinit de multele aprecieri, s’ar strecura și un pic de surâs. Jig- nirea aceasta, deși numai în mintea mea, mă umple de durere. Știu bine că ea nu s’ar putea întâmpla. Mama s’ar închina în fiecare dimineață înaintea hârtiilor mele și le-ar săruta cu sfin- țenie. Pentru ea, ele ar conține sufletul meu, fiindcă — dac’ar fi să mor — trupul mi-ar rămâne sfârtecat pe undeva, prin Rusia... De aceea, îmi vine să cred că e mai bine să fac cum a zis Ileana: să-i las ei scrisorile, să le păstreze până în ziua când va afla că am murit. Atunci va veni la Dobrotinet, va căuta casa noastră, va bate la poartă și-i va spune mamii toată povestea iubirii. Firește, e mai bine așa. Simt lacrimi calde în ochi —■ atât de mare e viziu- nea morții mele — și mă sfâșii de jale că trupul nu-mi va avea mormânt. Biata mamă! Poate prevede și ea ceva funest, altfel nu m’ar privi cu atâta foc. Ieri, când m’am dat jos din trăsură, m’a aplecat de cap ca pe un pom înalt, spunându-mi că nu mai ajunge să mă sărute... Ora ii noaptea. Imposibil să dorm. Mi-e capul plin de amintiri. Simt o sen- zație nouă, de parcă m’aș fi desfăcut în mii de ființe. Mă ridic din pat, aprind lampa și mă așez la masă. Jos, lângă mine, stă lada cu cărți. Le-am pus una peste alta, enorm de înghesuite, ca să încapă toate. Deasupra am așezat un plic, conținând ultima mea dorință. Am renunțat să mai duc lada în pădure. O voi lăsa-o acasă, încuiată, iar pachetul cu scrisori îl voi expedia mâine la București. Mă las dus de amintiri, ca un fulg târît de ape. îmi revăd întreaga viață. Sufletul zăbovește în fazele ei, ca în niște odăi diferite. După ce le termină, le ia iar dela cap. Pe dinaintea ochilor îmi trece un tablou, care se reliefează din ce în ce mai bine: o masă, cu mâncăruri pe ea, din care nu mai ia nimeni. Pe un scaun stă mama, pironită parcă pe el, pe celălalt frate-meu, cu urechile ațintite afară. Urmează o pauză, după care se lasă, nedeslușită de amintiri, noaptea. Aci tabloul se întrerupe, fără putință de legare. Apoi continuă iar, cu deșteptări speriate din somn, cu clopote, cu oameni care ies din case, cu strigăte, cu plânsete... Oare unde am văzut toate acestea? îmi culc bine PLECAREA CEA MARE 695 capul în palme, și mă gândesc. Nu le-am văzut nicăiri. Sunt rămășițe din noaptea declarării războiului trecut. Eram copil pe vremea aceea, prea copil ca să-mi amintesc în întregime ce-a fost. Ceva tot țin minte. Adormisem de cu seară, mai fericit ca oricând. Uneltele de joc le ghimotisem la colțul prispei, zmeul îl legasem de mărul din grădiniță, iar ghemul de ață îl deșirasem până în casă, lângă patul meu, nu cumva să zboare peste noapte năzdră- vana pasăre. Dormeam liniștit, însă cu grijă să mă scol disde- dimineață, să bat iar potecile. Aproape de miezul nopții au prins a suna clopotele bisericii. Sunau cum nu le mai auzisem până atunci. Altfel decât în zilele de sărbătoare. Am ieșit afară, lipit de poalele mamii. începui îndată a tremura tot. Năvăliră asupra mea puzderii de povești, cu strigoi, cu balauri ce mișcă pământul din țâțâni, cu spâni ce dau foc și taie la oameni, —• fel de fel de basme, care mai de care mai fantastice. O oră mai târziu, apăru la răscruci jandarmul. Rostea cu glas tare un cuvânt nou și neîn- țeles pentru mine, ce trecea din om în om, căci toți se deștep- taseră acum și se îngrămădiseră pe uliți. Transmis din gură în gură, într’o tăcere de mormânt, cuvântul ajunse până la noi: război! O clipă crezui că este vorba despre cel de țesut, dar îmi dădui repede seama că la mijloc trebuie să fie ceva extrem de grav, altfel n’ar fi fost anunțat în miez de noapte. Pe când mă frământam să aflu ce-o fi — de întrebat nu întrebam, așa de mare mi-era panica—jandarmul trecu pe la poarta noastră, într’un galop asurzitor, pentru ca să anunțe, dela cealaltă răscruce, aceeași răscolitoare veste. Cuvântul se transmise iarăși, de data aceasta în sens invers, dar tot în tăcere. începui a-1 înțelege singur. Mă ajutau clopotele dela biserică, cu glasul lor de alarmă. Se auzeau sunând și cele din Linia-din-Vale și cele dela Curtișoara. Apoi mă lămuri de-a-binelea mama. In mintea mea de copil, pericolul creștea din minut în minut, mare, mai mare decât osica dela Șipote, mai mare și decât ulmii din Ceair, fiindcă eu mi-1 închipuiam pe dușman înalt și negru și ceva mai înalt și mai negru decât osica dela Șipote și ulmii din Ceair nu era. Ieșea din Olt, sub formă de drac, intra în zăvoi, trecea islazul cât îl ținea fuga și-o apuca la deal, spre sat. Tabăra întâi pe biserică •— de aceea țipau clopotele ! — și rămânea pitit în ududoi, gata să sară în sat... Mi-era frică de nu mai puteam. Până dimi- neața n’am mai închis ochii și-am auzit bătând toate clopotele din lume, cu toate că nici cele dela noi nu mai băteau ! La răsă- ritul soarelui jalea a fost și mai mare. Bărbații s’au pregătit de plecare și femeile n’au încetat o clipă plânsul. La prânz, totul era gata. Mobilizații se strânseseră pâlcuri, pâlcuri, câte unul sau două pe uliți, vorbind între ei. Nu intra nimeni în cercul lor. 1 Noi, copiii, stăteam ciurciumel pe la porți și tot pe la porți stă- 696 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE teau și bătrânii, femeile și toți cei care rămâneau pe loc. Când au fost să plece, s’a împreunat pâlc cu pâlc și s’a făcut unul mare și frumos. Era în vremea unui prânz de toamnă, cu soare gălbui și călduț. Adia ușor vântul și picurau lin, pe lângă garduri, frunze de salcâm. Gutuii din grădină își plecau vârfurile, legănându-și roadele. Cădeau din când în când mere, izbind în ulucă. Porțile de pe lături se închideau și deschideau, în semn de prietenos salut. Șirul înainta în pași de tăcută nuntă și cei din el împrăștiau, în mod nevăzut, îmbrățișări de adio, caselor. In coastă, au luat-o unul după altul, pe potecă, cotind pe șoseaua ce duce la gară. Noi am rămas în deal, sărutându-i cu privirea. Femeile își puse- seră mâinile strașină la ochi, bătrânii se răzimaseră în ciomag, iar copiii se întrebau în gând ce o să facă ei cu atâtea lucruri, pe care cei plecați o să li le aducă deseară, nu mai departe, din oraș... Ajunse aci, amintirile stăruiau asupra sufletului meu într’un chip înfiorător de plăcut. Păreau scoase dintr’o carte veche, știută acum parcă pe dinafară. Ca și azi dimineață, încep a regreta după vremurile din copilărie. Mă aflu în aceeași cameră de atunci și, dincolo de fereastră, în curte, se întinde aceeași veselă grădiniță. Insă între florile ei nu mai este pitit niciun zmeu și până ’n casă nu se mai deșiră niciun ghem de ață. Au murit și-au dispărut toate ! E rândul meu să plec acum la război. Adio zmeu, jocuri, adio copilărie, adio și tu grădiniță, adio sat și mamă, adio, lung și jalnic adio 1 26 Iunie. Am sosit la regiment pentru a-mi lua secția în primire. îmi găsesc soldații pe platoul de instrucție. Mă primesc toți cu bu- curie, însă cei mai noi, cari n’au fost la concentrarea de astă- toamnă și nici la cea din Martie, îmi arată oarecare răceală. Știu că vor fi sub comanda mea și-și închipuie că ’n timp de război un ofițer poate dispune cum vrea de soarta lor... Prejudecata aceasta mă supără. Aș putea să nu țin seama de efectul pe care prezența mea îl stârnește în sufletele lor, însă sunt prea mult de acord cu ei și detest și eu prea din plin disciplina forțată, ca să nu mă simt jignit, fie și pe nedrept, în pretențiunile mele de om cu învățătură și însușiri înalte. Drama lor o cunosc din pățite. Atâția oameni bădărani m’au lovit până acum, încât mi-e imposibil să fiu, la rându-mi, indelicat și josnic. Nu vă mai fie frică de mine, soldați care stați speriați! Am și eu o mamă acasă, care plânge și se roagă ca și ale voastre, și-mi este și mie greu să mă despart de ai mei, cum vă este și vouă. Mulți pricep parcă ce vreau să le spun și-mi mulțumesc din ochi. — Ne-om mai întoarce vreunul din noi, d-le sublocotenent ? îndrăznește să mi se adreseze din front soldatul Luca. PLECAREA CEA MARE 697 — Cum ne-o fi scris, îi răspund eu, fără teamă că-1 descu- rajez. .. Luca e din Olt, dintr’un sat situat mai la nord de al meu și, deși nu poartă niciun grad pe umăr, se pricepe foarte bine la telefonie. Anul trecut l-am întrebuințat ca ordonanță — fără să-și părăsească, bine înțeles, funcția lui de telefonist — și de atunci mi-a rămas tare devotat. Știe că scriu o « carte » și când, astăvară, mă retrăgeam în cort să citesc sau să lucrez vreun articol pentru « Gândirea », nu lăsa pe nimeni să circule prim-prejur: « — Ia-o mai pe departe, mă. Scrie domnu’ sublocotenent 1 ». Seara avea aceeași grije și rareori se întâmpla să lase pe cineva să vie până la mine. Nici chiar curierilor nu le da voie să se apropie. Tre- buiau să aștepte în vale, la bucătărie. II auzeam certându-se cu ei și, după ce termina toate argumentele, le arunca în nas, cu tonul cel mai sentențios din lume, aceeași cunoscută replică: « — Ce vreți, mă! Domnu’ sublocotenent scrie! Dați-le boții de ordine !». Numai când bănuia el că e ceva important se hotăra să Ie mijlocească pătrunderea la mine. Insă și atunci curierii tre- buiau să aștepte la distanță. Se apropia întâi el de cort — în vârful picioarelor — simula că vrea să-mi aducă apă și, când vedea că-mi ridic ochii de pe hârtie, șoptea cu frică să nu mă turbure: « — Domn’ sublocotenent, niște ordine de iscălit... ». Nu știu ce-1 făcuse pe Luca să aibe atâta respect pentru momentele mele de scris. La drept vorbind, uneori nu reușeam să aștern pe hârtie niciun rând. Mă chinuiam ore întregi cu cizelarea vreunei imagini, sau așteptam și mai mult până să-mi sosească alta. îndeletnicirile acestea căpătau însă în mintea de țăran a lui Luca proporții de însemnătate uriașă. Când mi-a văzut publicat în «Gândirea» întâiul articol scris sub ochii lui, cu semnătura mea la sfârșit, privirea lui a căpătat ceva stupefiat și s’a pornit să-I citească cu voce tare, deși nu înțelegea nicio iotă din cele tipărite acolo. Din ziua aceea numele meu a căpătat pentru el o însemnătate aparte. Eram ceva mai mult decât « domnu’ sublocotenent Dogaru ». Sau poate — fiindcă tot malul Prutului era plin de ofițeri — eram numai Vladimir Dogaru, cel care semna articolul din revistă... Ah 1 cât m’a bucurat constatarea aceasta! (Oare era adevărată, sau exista numai în închipuirea mea ?!). Iți sunt prieten Luca și, pentru prețuirea ta de atunci, îți rămân în vecii vecilor recu- noscător. Tu și cu Mihalcea, celălalt zăvod credincios, sunteți singurii mei admiratori. Numai voi, din mulțimea aceasta de aici, știți că vreau să scriu un roman și numai voi vă închinați înaintea idealurilor mele. De voi muri și veți fi pe-aproape, voi închide ochii liniștit, fiindcă voi fi sigur că n’am să mă sting anonim... P.S. Seara aflu că plecarea ni s’a amânat cu trei zile. Mă bucur, fiindcă mâine voi fi din nou la Dobrotinet. 6ș8 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE 27 Iunie. Am vorbit toată ziua cu mama. Nu-și ia o clipă ochii dela mine. Mă întreabă ce mâncăruri să-mi dea, ce lucruri să-mi pună în lada de campanie și ce să facă cu revistele și scrisorile ce vor veni după plecarea mea. Ce palidă și îngândurată e ! De când așteaptă să mă vadă terminat cu învățătura! Vara aceasta urma să fiu în sfârșit liber. îmi pregătise camera dinspre grădiniță și eu o anunțasem că voi rămâne toată vacanța la Dobrotinet. Acum. .. — Cartea la care scriai ai terminat-o ? — Nu, n’am terminat-o... Trebuie trudă multă, mamă. Eu n’am avut nici timpul nici libertatea de scris. Tu nu știi ce este creația artistică. Insă cu simțul tău de țărancă talentată, ești mereu de acord cu mine că trebuie să-mi termin cartea. Și tu zăbovești mult la cămășile pe care le coși și la alesăturile pe care le țeși. Ambiția ta de a scoate minunății din mâinile tale s’a transmis și asupra mea. Nu știu dacă voi ajunge vreodată să-mi realizez visul. Singură tu te vei închina în fața operelor mele, pe care ți le las proiectate în hâr- tiile din lada de colo. Cum să arăt lumii că am visuri ? Să bat la ușile din dos ? De multă vreme mă căznesc să-mi dovedesc că nu sunt o secătură. Acum s’a ivit momentul! Eu nu vreau să mă duc la război din ordin. Eu vreau să plec înainte de toate pentrucă mă respect 1 Puțin îmi pasă că alții nu sunt de părerea mea. Ducă-se dracului cu ideile și cu cărțile lor 1 Eroii și mar- tirii adevărați s’au jertfit pentru patrie numai în măsura în care s’au respectat. E atât de elementar acest adevăr, încât mă mir cum de nu l-am putut descoperi până acum. Dar oare vorbit-au vreodată morții din războaie, ca să-1 aud dela ei ? Reflectăm fiecare în felul său. Mama se gândește de sigur la fericirea pe care ar fi avut-o dacă nu izbucnea războiul. Eu deplâng cam același lucru. Pentru prima dată constat că n’am făcut nimic măreț până azi. Examene la Facultate, licență, articole prin reviste, toate acestea n’au nicio însemnătate. Unde mi-i opera grozavă, despre care să se vorbească fără încetare ? Moartea e grea la tinerețe, pentrucă vine prin surprindere. Fiecare avem o zi a socotelilor. Bătrânii o suportă cu seninătate, fiindcă știu că au dispus de viață cum au vrut. Tinerii n’au răgazul celor dintâi. Pentru ei viața, de cele mai multe ori, abia dacă începe. De aceea mor încruntați. îmi vine să iau sulul de hârtie din ladă, să ies cu el în stradă, să strig, să urlu, să spun lumii întregi că n’am fost un pierde vară, c’am citit și am visat, c’am plănuit opere zguduitoare și că numai numărul mic al anilor mei e de vină că nu le-am realizat. A ! de mă voi întoarce din război! Mă jur că PLECAREA CEA MARE 699 nu voi pierde o clipă degeaba. Voi termina tot ce am început și mă voi gândi într’una la a doua zi a socotelilor. Binecuvântat fii ceas de ac um! Tu mi-ai scos înaintea ochilor legea cea adevărată a vieții. Fă ră tine m’ar fi înghițit întunerecul pierzaniei. Tineri feriți de moarte ! Voi nu veți cunoaște iluminările pe care le vom cuno aște noi și linia vieții voastre nu se va urca pe piscuri. Unde vă e curajul ? Credeți oare că ne veți întrece ? Suntem prea mulți ca să murim cu toții. Cei care ne vom înapoia vom fi însetați de absolut și vom avea prea proaspăt în minte imaginea morții. Vom zidi o spiri- tualitate nouă și vom fi necruțători în sfintele noastre idealuri. * Peste noapte, mă apucă o furie nebună de scris. Răscolesc în ladă după caiete. Le cercetez, în speranța că’voi putea termina cel puțin unul. Inspirația nu mă ajută și filele rămân mai departe albe. Mă mulțumesc să recitesc câteva manuscrise. Le găsesc bune, însă ce folos ! Le pun la locul lor și închid capacul. II redeschid imediat. Prin minte îmi fulgeră ideea că s’ar putea întâmpla să fie ultima mângâiere a cărților. Lada se transformă într’un fel de cosciug, în care așez parcă pentru vecie însuși su- fletul meu. N’am curajul să termin operația. Volumele îmi zâm- besc straniu și titlurile de pe coperte par rămășițele unor lumi cufundate. Vor putrezi aci, sau vor fi scoase iar de mâinile mele ? Secundele trec greu și răspunsul nu vine de nicăiri. îmi zvâcnesc tâmplele și-mi ard urechile. De afară, se aude vântul nopții. Cu un gest făcut mașinalicește, închid capacul și mă reped în pat. Am adormit târziu. 28 Iunie, ora 6 dimineața. Gata de plecare. Zăbovesc s’ascult un vis de-al mamii! —« Se făcea că veneam dela Curtișoara. In dreptul puțului din vâlcea, dau peste o baltă mare. O ocolesc cât pot, însă, când mai aveam de făcut câțiva pași, îmi rămâne un picior în noroi. M’am căznit să-l scot, dar n’am putut... ». Ne uităm speriați unul la altul. Oare să ?... Niciodată nu m’am gândit că s’ar putea întâmpla să-mi pierd o parte din trup în război. Gândul acesta mă înspăimântă. îmi vine s’o iau la fugă, s’alerg pe câmpuri, să mă satur de viață cât mai sunt teafăr... Dumnezeule, cum îmi va fi scris s’ajung? Orb, fără de mâini, ori fără de picioare ? Visul mamii prevestește ceva... Cu o jumătate de oră înainte de a pleca, mama s’a pornit pe plâns. Toate stăruințele mele de a înceta au fost zadarnice. Mi-a sărutat fața, uniforma, mi-a așezat centura,' m’a mângâiat pe păr, pe frunte, m’a privit din creștet până ’n picioare... — Rămân singură! Barem de s’ar termina repede 1 — In toamnă vin înapoi, mamă... 7oo REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE îmi dau seama că e o absurditate ce spun, dar totuși mă ușurez când susțin lucrul acesta. Părerea că războaiele sunt de scurtă durată nu e o născocire a celor dela cârmă, ci o încercare de a ameliora răul, născută în chiar sufletele celor sortiți să le îndure. Cei mari, oricât de interesați ar fi, doresc cu mai puțină ardoare. După ce îmi iau la revedere, mama îmi spune că va veni și ea la gară. N’o poate răbda inima să stea acasă. Va fi lume multă, dar n’are importanță. Ideea ei mă înveselește brusc. Ora io. Am ajuns la Slatina. Toată strada Obrocari și curtea liceului sunt pline de soldați, îmbarcarea a început de azi noapte, cu regimentul 3 Dorobanți. Au plecat până acum trei garnituri. Părinții celor porniți se întorc cu fețele plânse. Alte pâlcuri se îndreaptă spre gară. Orașul a devenit neîncăpător pentru atâta mulțime. Regimentul 21 Arti- lerie și un divizion dintr’al nostru se înșiruie din piață și până la cazarmă. Alți cai și alte tunuri așteaptă, în linie, pe platoul de lângă rampă. Comandanții de companii și de baterii sunt veșnic în mișcare. Până la ora 12, infanteria trebuie să fie îmbarcată toată. Artileria îi va urma imediat. Prevăd că nouă ne va veni rândul abia la noapte. Ora '4 după amiază. Am ieșit puțin în oraș. Vreau să-mi cumpăr cărți, însă până la urmă renunț. Nu găsesc nimic din ce-mi trebuie mie. In război, sufletul nu are nevoie de lecturi distractive. Cine crede așa se înșală. Scriitori români, ce lipsiți de ambiție sunteți unii din voi 1 Ce mică și fără de valoare spirituală e slova voastră ! Sute de tineri vor fi căutat azi să-și aleagă cărți de căpătâi din scrisul vostru și nu vor fi putut găsi. Lepădați condeiele, ardeți-vă volumele, și luați, ca un blestem de ispășire, armele. * Pe la 5, când ne înapoiem în cazarmă, un grup de elevi de liceu, întovărășiți de femei dela țară, încep să arunce flori peste tunurile soldaților. Gestul se întinde repede. Din toate curțile se culeg flori și se fac buchete. Un ofițer dela 21 își oprește calul și vorbește. Mulțimea îl ascultă în tăcere. Când termină, soldații isbucnesc în cântece. Coloana pornește ritmic și în frunte se înalță o cruce, împletită din frunze. Entuziasmul durează până ’n seară. Ofițerul care â vorbit am aflat că se chema Ciura ’). x) Acest brav ofițer a căzut rănit pe frontul dela Odesa, în ziua de 22 August 1941, odată cu autorul acestor însemnări. Ne-am întâlnit la ambulanța divi- zionară, pe tărgi. Noaptea, în timp ce era transportat cu un avion spre Bucu- rești, a murit. PLECAREA CEA MARE 701 Ora 3 noaptea. Sunt sus, într’un furgon cu fân, culcat pe manta. La 10 a trecut prin gară un vagon cu răniți. M’a trezit din somn Luca, să-mi spuie. Niște doamne dela Crucea Roșie le-au servit lapte și ceai. Se zice că răniții sunt din luptele dela Fălciu, unde Prutul n’a putut fi trecut. Cunosc bine terenul de acolo. Am făcut șase luni de concentrare. Amplasamentele, tranșeele, adăposturile și șanțurile sunt săpate de noi. Dacă rămâneam mai departe pe zonă, până acum am fi fost morți... îmi trec pe dinaintea ochilor scene închipuite de război. Mă văd în Pădurea Elanului, unde aveam tunurile și corturile. E întuneric besnă. Dorm la tulpina unui salcâm. Cineva mă trage de umăr. E agentul: — « Domnule sublocotenent, trebuie să vă duceți la observator! ». Mă scol, iau binoclul, carabina și echipa de oameni, și plec. Ne târîm prin porumbi, prin grâu. In deal dăm de maiorul dela infanterie: — « Supraveghiați bine Țiganca. Inamicul s’a ascuns în râpi! ». Ajungem la observator. Se luminează de ziuă. Dela baterie ni se anunță că pleacă primele lovituri. Le urmărim cu atenție. Un ceas și mai bine, valea răsună de bubuituri. La răsăritul soarelui, trag și Rușii. S’a pornit la atac. Sunt morți și răniți. Brancar- dierii îi cară pe tărgi, până la Murgeni. Sunt, parcă, și eu printre ei. Ce drum lung! Âlai e mult până la Slatina ? Să mă dați jos acolo. Eu merg ia mama.‘Apoi izbucnesc în plâns. O infirmieră mă mângâie pe frunte. Ii privesc ochii negri și părul gălbui. E Ileana... Când mă deștept din vis, inima-mi batea să-mi sară din piept. — Luca, am dormit mult ? — Nu, d-le sublocotenent. — Cam cât ? — Cât v’ar trebui să fumați o țigare. .. Mă scol, îmi șterg fruntea de sudoare, mă îmbrac cu mantaua și mă culc iar pe spate. Mi-e frică să mai adorm. Ascult troncă- niturile de pe rampă, uruitul vagoanelor și privesc cu nesațiu la stelele din Carul Mare... A doua zi, mama a venit foart^ de dimineață. Avea ochii plânși, fața palidă și era parcă mai îmbătrânită ca ieri. Ii spun să-și ție curajul. Se resemnează. Vorbim apoi despre multe. La plecarea trenului, izbucnim totuși în plâns. Ne vedem ca prin ceață. Din cauza lacrimilor, ori din pricină că moartea s’a așezat între noi ?! VLADIMIR DOGARU REVISTA REVISTELOR CALEA CREDINȚEI Gândirea — Anul XXII — Nr. i — Ianuarie 1943 Numărul de început de an al Gândirii aduce o interesantă, deși foarte cu riscuri, încercare a d-lui N. Crevedia de a-și îndruma Versul pe alte făgașuri, mai largi. ' D. Petru P. lonescu semnează Visul, un fragment de roman de o inten- sitate a gândului și a sentimentului cum rar se întâlnesc în proza noastră. D. Nichifor Crainic înseamnă viu trăsături largi în cronica măruntă. Părintele D. Stăniloae deschide numărul cu un eseu: lisus Cristos adevărata noastră transcendență, din care desprindem: « Calea pe care vine credința în om este un alt om. Și vorbim nu numai de credința ca cuprins — ceea ce-i de sine înțeles — ci și ca act și ca putere. Cel mai minunat lucru este forța cu care se comunică certitudinea de cre- dință dela omul care o are la cel care îl vede sau îl aude mărturisind-o. Cine se află în preajma unui om care își mărturisește încordat sau calm, dar neclintit, credința, greu poate rezista să nu devină și el credincios. Certitudinea din altul naște certitudinea în noi. Provine acest lucru tainic din încrederea pe care o avem în alt om? Nu, căci uneori acel ce crede este în alte privințe un om care deține un loc mai modest în considerația noastră și a societății, în compa- rație cu persoanele față de care suntem mai legați, mai obligați. într’un chip indestructibil suntem copleșiți de siguranța că persoana respectivă nu-și ia din puterile proprii certitudinea credinței, ci se află aici în lucrare puterea Iui Dumnezeu mai presus de a oricărui om. Știm prin noi înșine că omul dela sine nu poate ieși din îndoială, nu-și poate dărui certitudinea. Dacă întâlnim pe cineva care o are, avem siguranța că privim umbra mânii lui Dumnezeu în lucrare. Apostolul Pavel insistă asupra faptului că tocmai pentrucă se pre- zenta ascultătorilor în înfățișarea unui om fără putere, fără prestanță, lucra prin el cu mai multă forță cuvântul lui Dumnezeu. Astfel privind un om care crede, avem siguranța că vedem dincolo de om pe Dumnezeu și că cel ce lucrează din el asupra noastră, făcându-ne să credem, este iarăși Dumnezeu. Credința altuia este mediul, este cărarea, prin care transmite Dumnezeu credința în noi. De sigur minunat este în aceasta nu numai faptul că Dumnezeu lucrează, ci și acel că lucrează tocmai prin om, că ni se adresează dintr’un om. Cuvântul cifru pe care îl întrebuințează Jaspers pentru a arăta calitatea lucrului concret de a ne descoperi, când suntem în stare, transcendența, se potrivește cât se poate de bine în special pentru omul a cărui credință e ocazia care face să se aprindă în noi siguranța despre Dumnezeu ». REVISTA REVISTELOR 7°3 ORGANIZAREA UNUI MUZEU N. IORGA Vremea — Anul XIV — Nr. 678 — 1942 Comentând o serie de « fapte de cultură » în legătură cu învățământul istoriei, care în sesiunea aceasta își are la Universitatea din Cluj-Sibiu și un curs despre Istoria Ardealului, iar la București, prin noul an de activitate al Institutului de Istorie Universală, creat de Nicolae lorga și condus în prezent de d. George Brătianu, continuarea unei mari tradiții, — d. Barbu Theodorescu face urmă- toarele considerații: « Deschiderea noului an științific s’a făcut sub semnul lui Nicolae lorga ca luptător pentru drepturile românismului. Găsim aici pilda cea mai vie și imbol- durile cele mai luminate pe care le poate lua orice Român în lupta de apărare a pământurilor românești. Totodată s’a anunțat că locuința lui lorga va deveni muzeu, în care se va strânge orice se leagă de amintirea marelui dispărut. Ideea e de lăudat, dar propuneri pentru realizarea ei trebuie să pornească de oriunde. Mai întâi ar trebui strânse toate bibliotecile lui lorga într’una singură. Nu are rost să fie una la Liga Culturală, alta în Șoseaua Bonaparte, fosta locuință a Profesorului, și alta în Șoseaua Jianu. Muzeul lorga trebuie să pornească de aici, dela bibliotecă, adică dela instrumentul de lucru al savantului. lorga a trăit între cărți pentru cărți, de aceea biblioteca sa trebuie reconstituită. Se pune întrebarea dacă mai trebuie îmbogățită sau să rămână numai la atât cât a strâns fostul ei stăpân. Pentru viitorime interesează ceea ce a fost al lui lorga, fiindcă prin bibliotecă se vor putea face mai serioase studii asupra aceluia care a dominat timp de patru decenii viața spirituală și politică a României ». RĂZBOI, GRANIȚE ȘI DOINĂ Ethnos — Fascicola 2 — 1941—1942 Revista publicată de d. Ion Diaconu la Focșani aduce o seamă de colaborări interesante și mai ales probleme ce privesc în de aproape evoluția vieții și culturii românești. D. George Brătianu, în articolul România lui Ferdinand I, urmărește desvol- tarea ideii de unitate românească în decursul istoriei noastre, arătând că granițele României Regelui Ferdinand sunt de neuitat. « Nu e locul să stăruesc aci asupra împrejurărilor în care s’a ajuns la hotarele de atunci. Ajunge să amintesc că n’a fost colț al noilor margini de țară pentru care să nu fi fost luptă, fie cu armele împotriva comunismului vrăjmaș, ce încă de atunci încerca să se reverse dincolo de țara noastră, peste întregul continent, fie la masa verde a conferinței unde întâlneam laolaltă uneltirile dușmanilor și prea adesea și lipsa de înțelegere a prietenilor ». D. G. Brătianu își închee astfel articolul: « Luptătorii noștri nu duc, oriunde i-ar purta nevoile războiului, pofte de cucerire și de împilare: ei văd marginile pe care le-a tras neamului nostru obârșia sa dunăreană și carpatică; ei știu că aceste margini, oricum ar fi ordinea nouă ce va cârmui continentul nostru, constitue 704 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE o condiție esențială a păcii și a prosperității sale, pentrucă reprezintă dreptatea care nu piere; ei știu că moștenirea pe care ne-a lăsat-o România lui Ferdinand I se înscrie în lozinca, ce cuprinde întregul destin al neamului românesc: integri- tate și independență ». D. Petru Iroaie publică un studiu Doina, considerațiuni literare, în care cerce- tează următoarele probleme și relații: notele caracteristice ale doinii, dorul și urîtul, frumusețea ideală, cântecul iubirii, floarea dragostei, poezia înstrăinării, doina haiducească, cântecele cătănești, etc. D. Ion Diaconu se ocupă de Poezia populară de « militărie » în războiul nostru din 1941, discutând controversata problemă dacă poezia de militărie face parte sau nu din categoriile creației anonime rurale. Tot d. Diaconu cercetează, la notele critice, stilul d-lui Mihail Sadoveanu, legându-1 de modelu-i lingvistic, care este cronicarul Ion Neculce. Un pios și desvoltat necrolog al romanistului Mathias Friedzvagner, culegă- torul cântecelor populare românești din Bucovina, semnează tot d. Ion Diaconu. Publicația Etlmos mai cuprinde studii și articole de d-nii I. Simionescu, C. Rădulescu-Motru, S. Mehedinți, I. A. Basarabescu, Aurel lordănescu, M. Gregorian, Victor Moiariu etc. ■ t POETUL DUMITRU OLARU II’ l> Universul Literar — Anul LI — Nr. 48 Litoral — Anul IV — Nr. 1 Căzut vitejește în toamna anului 1942, în fruntea plutonului său și înmor- mântat la cimitirul eroilor din Abinskaia-Caucaz, poetul Dumitru Olaru, născut la Poiana Sibiului, facându-și studiile liceale la Sibiu și cele juridice la București, apoi stabilindu-se la Constanța, unde profesa avocatura — a fost un spirit lucid și o sensibilitate aleasă, care găsise în Dobrogea o țară « nouă, miraculoasă, o țară de basm. Poate pe calea unei prezentări descriptive a ei, care îl preocupa, ar fi ajuns să dibuiască firul unei masive depănări epice, în care ciobanii trans- humanți, din care însuși se trăgea, aveau să-și realizeze destinul lor mioritic » (Universul Literar). Autor al poemelor Crângurile Cerului (1940), Dumitru Olaru scotea la Constanța, cu colaborarea unor tineri poeți ca Aurel Dumitrescu, loan Micu, Ion Lolu și alții, o minusculă, dar frumos tipărită publicație de poezii Litoral, pe ale cărei pagini gravuri de C. Grosu, cu subiecte eroice, întovărășeau, bine paginate, versurile. In numărul pe care-1 avem dinainte, Dumitru Olaru avea următoarea viziune a lui Pygmalion: Urmându-i zeii calda rugăciune însuflețiră marmora aceea In care-artistul întrupase feea Unică a iubirii lui nebune. REVISTA REVISTELOR 7°5 Privea uimit cum izvora scânteia Din al privirii ei aprins cărbune-, Se limpezi un zâmbet și, minune, Ca dintr'un abur învie femeia. * Orbit atunci și beat de fericire Cuprinse ca o ederă mijlocu-i Intr’una sărutând-o în neștire. Dar clipei dulci simțindu-i crudul, tristul Amurg, de zei se roagă-acum artistul Ca s’o înmărmurească iar în blocu-i. Cu versurile acestea se învecinează Scrisoare dela Pontul Euxin a d-lui Ion Micu , cu aceeași atmosferă marină ce în alte poezii îl preocupa și pe poetul decedat: Sub geruite omături acum euxinicul țărm se cufundă.. . Aspre furtuni prin porți năpustesc din peșteri albastre, Unde cu grele zăvoare au stat ferecate. Când călătoare zăpezi, când viscole birue totul Cu vălmășagul ciudat al zeilor mării, Numai spre tine, de clasice gânduri prieten, Cutezătoare plutește corabia visătoriei. Poate că tu ai uitat, îmi spun deseori, de talazuri Cu viforoasele brațe de stânci agățate, Și de funestele panglici de alge mereu șerpuind pe sterpe nisipuri, Și de augustele nopți cu risipă de lună pe mare. AFIRMĂRI ȘI NĂZUINȚE NOI Curier leșan — Anul II — Nr. 13 — Iași Contrapunct — Anul II — Nr. 4 — Timișoara Orientări — Anul I — Nr. z — București România Tânără — Anul I — Nr. 4—6 — Brașov Reviste scrise mai mult de tineri, care-și afirmă, întru desvoltare, ideile și mai ales crezurile estetice, căutând uneori ca textul să fie întovărășit de gravuri bine alese, cum este cazul revistei Contrapunct — unde găsim un interior re- marcabil ritmat, invitând parcă la lectură, cu biblioteca, fotoliul, florile din vas, dar și de pe scoarța ce proiectează duh paradiziac, gravură semnată Sida lenea — și chiar al Curierului leșan — unde găsim gravuri de Th. Kiriacoff și Emanoil Florens, precum și o paginație mai deosebită, deși poate cam ostentativă (model de paginație pentru revistele literare au fost Ideea Europeană, Criterion, precum și Dacia, care a mai apărut încă anul trecut, iar, dintre cele de format mic, Lito- ralul dela Constanța, unde bunul gust stăruia peste tot, dar mai ales în alegerea gravurilor). Reviste care, adesea, statornicesc afinități de grup, cult pentru idei și viziuni și creează, mai ales în orașele de provincie, o atmosferă de afirmare și stimulare, necesară totdeauna, chiar și când frondele și pretențiile debutanților nu sunt totdeauna deplin motivate. 15 706 revista fundațiilor regale In Curier leșan găsim o poezie « Noapte în Ucraina » de d. G. Lesnea, o profesiune de credință a d-lui Gh. Chiper (« Credem în jertfa crucii tale, plugar necunoscut. .. Vrem strălucirea Patriei și veșnicia dreptății ce trebuie să vină »), articole despre structura poeziei (Dr. I. Braitenfeld), ilustrarea concretă a pole- micii dintre fonetism și etimologie (Const. Nonea), omagierea Episcopului Melhisedec (G. Bezviconi); versuri de Ion Sofia Manolescu, Emanoil Florens, Al. Doineanu, cronica literară fiind ținută de d. Romul Serdaru. Partea de critică afirmă dorința ridicării nivelului de viață culturală al lașilor și Moldovei. Cronica dramatică a d-lui Mircea Scripcă și cea muzicală semnată Radu Umbră arată lipsa de înțelegere a publicului față de manifestările superioare de artă și luptă contra gustului vulgar, suveran nu numai la Iași. D. Eusebiu Mironescu, la cronica plastică, se ocupă de spiritul moldovenesc în mișcarea plastică actuală. Epică de război semnează d. N. Stelian Beldie, iar despre poeta Maria dela Cozia, născută Flondor, soția d-lui Gh. Cuza, recent decedată, scrie d. Comeliu Dabija. D. Th. Simensky publică o seamă de cugetări budiste, foarte semnifi- cative. In totul, o publicație mai avântată și mai doritoare de depășire. Simți și printre rânduri că redactorii și colaboratorii ei doresc lucruri superioare și temeinice. Contrapunctul timișorean pledează și el pentru arta autentică, prin d. Ionel Olteanu, poet, dar realizat până acum mai ales ca director de scenă al Teatrului Național din Cluj la Timișoara, unde a prezentat Daria și Cruciada Copiilor de Lucian Blaga și îngerul a vestit pe Maria de Claudel, intelectual la curent cu evoluția regiei mondiale, publicând și în revista noastră două cronici despre regia germană actuală. D-sa accentuiază că receptarea artei cere inițiere și sforțări întru cunoaștere, pe care nu oricine vrea și poate să le dobândească. Fantezistul poet în proză Ilie lenea, autorul volumului Ard Luminile ’n Vitol, publică un nou fragment, din care reies aceeași subțirime intelectuală și rafinată sensibili- tate. Versuri semnează d-ra Elvira Dămian și cunoscutul poet Iulian Popa. Reproducem poemul « Cu tolba alături» semnat de d. Iulian Popa: Sunt singur cu tăcerea ce îmi vorbește tare, Din stânci și din prăpăstii ca și acum un an ; E poate Dumnezeu sau fătul său, Satan, Acelaș glas îmi pare și-aceeași îndemnare. Ca un ecou de gânduri trântit în hău de zare E doar o unduire în florile din lan Sau un îndemn ce-l poartă o crâșmăriță ’n han In undele ce curg'din cană în pahare. Un an și încă unul și alții mulți îmi pare. E numai anotimpul pe care îl aștept Când dorm cu tolba-alături și mâinile pe piept Aud un val ce plânge, e înghițit în mare Un an și încă unul. Sublimă amăgire, Iți dăruesc tăcerea și-ți cer o amânare... REVISTA REVISTELOR 707 In genere, Contrapunct reprezintă năzuința unui grup foarte restrâns de intelectuali aleși de a se afirma cât mai aristocratic. D-nii Ilie lenea, Ionel Olteanu ți Iulian Popa au izbutit a se păstra la un nivel intelectual superior. Orientări — revistă de preocupări juridice, economice și sociologice — con- dusă de un grup mai numeros și având ca redactor pe d. Mircea Coandă pune tinerește diferite teme și preocupări foarte serioase. Studii juridice alături de considerații de plastică sau muzică. Despre sinceritatea în arhitectură scrie arhitectul Dan Cotaru, care cere o evoluție organică și temeinică în crearea stilului românesc: « Rămâne generației noastre de a se încadra între cei care caută să găsească echilibrul între formele sincere, rezultate din utilizarea materialelor noi, și cele autohtone a căror valoare autentică nu trebuie nici nesocotită, nici interpretată greșit». Mare încredere în puterile educației găsim în eseul d-lui Gheorghe Selten. Juste, observațiile despre muzică ale d-lui Eugen Trancu-Iași, care, totodată, ne amintește de dirijorul român Sergiu Cilibidache, care, la Berlin, face o mare ucenicie la Furtwăngler, iar în materie de compoziție studiază cu cei mai de seamă compozi- tori. Pentru cei care îl cunoaștem pe Sergiu Cilibidache rândurile d-lui Trancu- Iași sunt deplin întemeiate. Mai colaborează d-nii Victor Popescu, Mihai Nicu- lescu, Mircea Coandă, Stroe Botez, Paul Miracovici și alții. Dela Brașov ne-a venit România Tânără — îndreptar politic, economic și literar — sub direcția d-lui I. Hașeganu, cu articole de d-nii S. Mehedinți, C. Rădulescu-Motru, Bazil Munteanu. Multe traduceri din R. Binding (d-ra Filomela Brătianu traduce nuvela «Nemurire»), Dante, Leopardi, Petofi; articole de economie de d-nii Ing. P. Roziade și I. Gârbacea), discuții asupra rolului Brașovului în economia românească și preocupări studențești (d. M. Moldovan scrie despre « cultura generală și profesională a studentului) sunt cuprinse în sumarul mai didactic al acestei publicații. MARTIN HEIDEGGER Universul Literar — Anul LI — Nr. 48 •— 1'442 D. Walter Biemel publică un articol despre filosoful Martin Heidegger, din care reproducem: « Trebuie să mărturisesc că am fost de tot încordat când, într’o admirabilă zi de April, urcând scările universității Albert Ludwig, — o clădire modernă din rocă roșie, cu inscripția luminoasă: « Adevărul vă va face liberi », — am trecut pe lângă cele două statui, ale lui Platon și Aristoteles, ca să fiu prezent, fora întârziere, la deschiderea seminarului despre Kant anunțat de Heidegger... « Deodată ușa se deschise și intră Heidegger. Bronzat de soarele Pădurii Negre și purtând un costum cenușiu, cu pantalonii bufanți scurți și întinși, el făcea mai de grabă impresia unui alpinist, decât aceea a unui filosof. Nimic ce ar fi putut fi artificiu academist, nicio poză, nimic din vreo morgă profesorală. In primul moment am crezut că nu e el. Când însă a început să vorbească, liniștit și încet, privindu-ne cu ochii-i neobicinuit de mari și vii din cari radia un foc ce ne aprinse pe toți, am fost copleșiți de marea personalitate a acestui om' și filosof. 15* 708 REVISTA FUNDAȚIILOR regale « El ne punea întrebări, întrebări așa de simple încât eram deadreptul uluiți. La răspunsuri nu admitea nici un fel de frazeologie înaltă sau vreo așa zisă propoziție filosofică. Fiecare cuvânt trebuia să-i fie explicat conform celei mai stricte accepții a lui, deoarece tocmai studenții în filosofie întrebuințează cu plăcere noțiune cari nu spun nimic, cu generalitatea sau abstracția lor. « Fără îndoială că o mare parte a puterii de a impresiona a Iui Heidegger rezidă în faptul că el dă noțiunilor o pondere nouă, neadmițând întrebuințarea niciunui cuvânt în semnificația lui uzată și palidă, ci mergând, la fiecare cuvânt în parte, până la înțelesul lui originar, pe care-1 opune apoi expresiei degenerate sau căruia îi împrumută un înțeles personal. De aceea lectura operelor lui Hei- degger îi și cade așa de greu novicelui, deoarece el, — începătorul, — e smuls din lumea sa expresivă și nu este obicinuit să pătrundă în această lume nouă, în cuprinsul căreia trebuie să lupți pentru fiecare pas făcut. Mai cu seamă gradările fine se șterg ușor, iar prin aceasta devine imposibilă însușirea cugetării lui Hei- degger. «Străinii obicinuiesc să spună că învață mai întâi nemțește și că, apoi, trebuie s’o ia dela capăt și să învețe limba lui Heidegger, — atunci abia li se deschide înaintea ochilor întreaga bogăție a limbii germane. Un exemplu: Analiza « întrebării » așa cum o înfățișează Heidegger într’un capitol introductiv din Sein und Zeit... « Dar Heidegger se ridică nu numai împotriva decolorării înțelesului cuvin- telor, ci el însuși e unul dintre cei mai mari creatori de cuvinte în rândul filoso- filor germani. Extraordinarul lui simț al limbii, rezultat al unei cugetări precise și pătrunzătoare până în ultimele ascunzișuri, îl situiază într’o poziție specială față de poeți. In ultimele semestre el a citit despre imnurile lui Holderlin ». POLITICA GERMANĂ A AUTOMOBILULUI România Militară — Anul LXXIX — Nr. 5—10 — 1942 Sub titlul de mai sus, d. Locot. D. Bordeianu cercetează ansamblul politicei de motorizare și mecanizare a armatei germane, fapt care explică în parte victo- riile și reușitele cunoscute. Cităm: « Rezultatele acestei politici, numai după patru ani dela instaurarea ei de către regimul național socialist, sunt într’adevăr surprinzătoare. Astfel în 1937 producția automobilă, tare de peste 500.000 vehicole, încincea pe cea din 1932 și era de 8 ori mai mare în ceea ce privește camioanele. Germania se situează în 1938 în locul 3 după Statele Unite și Anglia între țările constructoare de automobile. Numai exportul în 1937 întrecea întreaga producție a anului 1932, grație expansiunei economice în Europa Centrală, Belgia, Suedia, India, Uniunea Sud Africană, unde câștigase aproape în întregime piața ocupată până atunci de-Anglia. Numărul lucrătorilor întrebuințați s’a împătrit, numărul orelor de lucru s’a încincit, iar salariile lucrătorilor s’au mărit cu 10%... In 1939, Germania ocupă după Statele-Unite locul al doilea pe listă aprovi- zionării pieții mondiale cu mașini... In anul 1933, când Hindenburg cheamă la putere pe Hitler, Germania număra 7 milioane șomeri... REVISTA REVISTELOR 709 « Roadele nu întârziată să vină. In largi unde concentrice, binefacerile acestei industrii se răspândesc în toate domeniile de producție. Se creează noui carbu- ranți (benzina sintetică sau « leuna »). Cauciucul, element de import până atunci, se înlocuește cu un produs sintetic « buna » fabricat în țară. In acest domeniu, industria chimică germană ocupă, ca întotdeauna, locul de frunte:» Fuhrerul însuși în 1937 afirmă voința de a obține această autarhie. « Cea mai mare sarcină a Germaniei este de a nu mai depinde de import pentru materiile prime necesare întreținerii și construcției automobilului...» iar mai departe « Soluțiile vor veni, căci trebuie să vină ». « Mistica lucrului » de care Fuhrerul este pătruns devine adevărata bogăție germană și el nu precupețește nimic pentru a proteja acest lucru de crizele eco- nomice. Datoria Șefului este de a crea fără încetare pretexte de lucru, desfășurând noi nevoi, excitând noi justificări. Toată arta este de a putea menține « un ritm, o febră a cărei scădere ar fi pericolul regimului ». « Scopul militar al acestui efort spre autarhie, Germanii îl cunosc. Astfel, Colonelul Thomas în lucrarea sa Operatives und mrtschaftliches Denken spune: « Credința greșită într’un război scurt a pricinuit deja odată ruina noastră. Nu trebuie, chiar în epoca tancului și avionului, să ne lăsăm înșelați de dorința unui războiu scurt.Cărbunele și fierul vor avea în războiul care vine aceeași importanță ca operațiunile militare și ca eroismul trupelor ». « In concluzie, din grija de a se procura lucru, Germania capătă prin formida- bila desvoltare a industriei automobile un potențial de război mărit. Automo- bilul ne mai fiind pentru poporul german un articol de lux, ci unul de necesitate curentă, motorizarea nu a mai constituit pentru armata germană un program de realizat, ci o consecință naturală și evidentă a acestei politici. Rezultatele sunt victoriile din Franța, Belgia, Grecia, Jugoslavia și Rusia. Motorul este factorul esențial al luptei modeme. Datorită lui distanțele, care odinioară învinseseră pe Napoleon, astăzi nu mai sunt decât o chestiune secundară pentru vitesa mașinilor de război ». POEZII ENERGETICE ȘI DINAMICE SCRISE LA 1907 și 1915 Viața Basarabiei — Anul XI — Nr. 10—11 — 1942 In articolul său « Ceva despre țăranul basarabean », d. Pan Halippa reproduce, pentru a-și ilustra ideile și observațiile, câteva poezii scrise de Alexe Mateevici și de d-sa mai de mult, în vremuri grele. Noi reproducem din aceste poezii, pentru a semnala că stilul energetic, cu expresii dure și tăioase, obișnuit in ultimii ani în scrisul acelor poeți care cultivă eroicul și preamăresc mai ales țărănismul, vroind să-1 suggereze și prin forma și ritmica poeziilor, a existat cu mult înainte de ei, la un Alexe Mateevici, care la 1907 « făcea elogiul țărănimii băsarabene, publicând în primul ziar moldovenesc dela Chișinău,Basarabia, astfel de versuri: Eu cânt pe-acei ce ’n jug și chin Pe-a lor spinare țara țin, Care ’n robie și năcaz, Voinici, puternici au rămas. 7EO REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Vânjoși, înalți, ca fierul, tari, De soare arși, bătuți de vânt, Brăzdează harnicii plugari Al țării lor mănos pământ. * Din plug pe toți ei îi hrănesc, Vărsând pâraie de sudori, Dar tot puterile le cresc; Pe-acești puternici muncitori, — Pe dânșii eu îi cânt! Eu cânt pe-acei ce pân' acum, Fără cărare, fără drum, In noapte, rătăciți au stat, Nădejdea însă n’au lăsat; Pe acei ce tare, neclintit, Oftând amar din când în când, întreaga lume-au sprijinit, In urma phigului mergând ; Cari focul vieții nu l-au stâns In pieptul lor de fier făcut Și cât de mult pe-ascuns n’au plâns. Tot alte zile-au prevăzut, — Pe aceștia eu îi cânt! Eu cânt, căci văd că ele vin Acele zile de senin; Eu cânt, căci văd de acum că piere A țării veșnică durere; Eu cânt, căci văd năcazul frânt, Ș’aud plugari în zori cântând, Nu doine de amar, de dor, — înviorarea țării lor... Și glasul vieții ascultând, Venirea zorilor eu cânt! De asemenea, d. Pan Halippa reproduce un Cântec de Leagăn, scris de d-sa în 1915, dar oprit de cenzura rusească și în care noi aflăm anticiparea acelorași tonalități energice și ritmică dinamică, pe care unii tineri poeți le socot doar produsul prezentului lor. E ’n poezia aceasta mult din ritmica, imprecațiile și răzvrătirea liricei, unui Whitman, unui Cari Sandburg sau Essenin,genialii instigatori și profeți în diferite sensuri, dar participând la crearea unui aceluiași stil de poezie dinamică și energetică, într’adevăr profetică și cutremurătoare, mai mult prin fondul care depășește și robește forma. REVISTA REVISTELOR 711 La 1907 și 1915 nu este probabil că poeții Mateevici și Halippa cunoșteau modelele străine, în afară poate de unii poeți ruși. Dar starea lor sufletească și idealul patriotic, pe care-1 trăiau cu atâta suferință, dar și nădejde, le-au impus astfel de expresii, pe care ulterior alții le-au creat, paralel și poate în situații similare și cu mijloace proprii similare, făcând chiar o școală și o profesie de energetism poetic și socotind că lumea începe cu ei. Pentru confruntări și comparații ne-am îngăduit a semnala toate acestea, încheind cu Cântecul de Leagăn al d-lui P. Halippa, plin de puternica ironie a revoltatului și de mișcarea unei inimi profetice. (Observații scrise de Petru Comamescu): «Dormi, sprincenatule, Dormi, ne ’nduratule, Dormi, cât măicuța te ține în brațe, Sub chiorăitul flămândelor mațe — Cântec amarnic de inimă albastră. Cântecul foamei, muzica noastră!... Dormi, obiditule, Dormi, osânditule, Dormi, de pe-acum răzvrătit, Care ar vrea chiar de mâini să te ’nhame La munci cât mai grele și fără răsplată, Cum este ’nhămat oropsitul tău tată! Dormi, țărănașule, Dormi, buclucașule, Dormi, cât al nostru bordei nu e ocnă, Dormi, cât picioarele mele nu-s bocnă, Dormi, cât trudesc ca o roabă, cinstită, Și n’am ajuns de vânzare, ca vită! Dormi, Moldovanule, Dormi, năzdrăvanule, Care mă faci să mai cred in Scriptură: Chiar dacă toți mă înșeală, mă fură Și mă lovesc îndârjit ca pe un câine, — Tu-mi pregătești răzbunarea de mâine !... CE ÎNVĂȚAU TEOLOGII IN CERNĂUȚII DE ODINIOARĂ Viața Basarabiei — Anul XI — Nr. 4 — 1942 Intre 1904 și 1909, Gala Galaction a urmat Facultatea de Teologie din Cer- năuți pentru a-și lua doctoratul. Preotul și marele scriitor evocă atmosfera anilor aceia, care pentru mulți au fost hotărîtori în formația lor spirituală. Cităm: «Facultatea de Teologie din Cernăuți — singura facultate ortodoxă, pe vremea aceea, care dădea doctoratul după pravila universitară germană — era 712 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE farul de lumină către care privea toată ortodoxia balcanică. Am avut, la Cer- năuți, colegi bulgari (mai ales macedoneni), sârbi din Serbia, ca și din părțile austriace și — studenții cei mai de fală — feciori români din Ardeal și din Banat. Am fost coleg, aci la facultate, cu neuitatul Avram Imbroane, cu I. P. S. Mitropolit al Ardealului Nicolae Bălan, cu diplomatul loan Broșu, cu Pavel Roșea și cu alți frați ardeleni și bănățeni, toți, doveditori, cu vremea, de multă vrednicie românească și cărturărească. « Mai era încă ceva... Era ceea ce eu aveam să învăț deabia la Cernăuți. Teologia este o stranie învățătură. Nu seamănă nici cu medicina, nici cu mate- matica, nici cu științele naturale... Medicul, astronomul, naturalistul, dacă sunt mari învățați și mari specialiști nu sunt absolut obligați să fie niște exemple de ireproșabilă puritate morală. In teologie este cu totul altfel. Erudiția cea mai autentică și dovezile de specializare cele mai concludente sunt. ., o podoabă exterioară și melancolică, pentru un teolog, dacă, în intimitatea vieții lui este un călcător al Decalogului... La Cernăuți, am cunoscut pe teologul mare căr- turar, dar consolidat în învățătura lui de o viață cinstită și nepătată. Văd deapururi, în amintirea mea robită de admirație, icoanele profesorilor preoți Eusebiu Popovici și Vasile Găină. Mai întâi, erau preoți 1 Aceasta era pentru mine..., o noutate uluitoare. Eu nu văzusem până aci, la săvârșirea Sfintei Liturghii decât foarte modești preoți, mireni și călugări. Un profesor universitar, preot și liturghisitor — așa ceva vedeam întâia oară. La catedrala mitropoliei din Cernăuți se perindau, cu rânduială, toți noii profesori: părinții Eusebiu Popovici, Constantin Popo- vici, Găină, Saghin, Teodor Tarnavschi, Vasile Tamavschi, Voiuțchi, Gheor- ghiu și încă doi-trei. Decanul de vârstă și de cinste al acestor profesori preoți era Eusebiu Po- povici. Am vorbit despre el adeseori, dar niciodată în destul. Omul acesta, când ajungeai să-l cunoști de aproape, însemna, pentru tine, noroc în viață și mare câștig sufletesc. Știința lui teologică era enormă. Toți colegii lui din 1904 fuseseră ucenicii lui, chiar și venerabilul Vladimir de Repta, mitropolitul de atunci. In timp de vreo jumătate de veac, fusese, rând pe rând, profesor suplinitor la toate catedrele facultății. Dar aceste merite excepționale și toată învățătura lui păreau mai mici decât virtuțile acestui om. Eusebiu Popovici era modest, fără răutate, fără vicleșug, fără umbră de vițiu și de pofte pămân- tești, fără ambiții și fără iubire de mărire, ca un adevărat călugăr și ca un copil nevinovat, măcar că era preot de mir și avea o casă de copii. Cuviința lui Eu- sebiu Popovici, delicateța lui socială, purtarea lui cu noi studenții, munca lui, de o jumătate de veac între rafturile bibliotecii... ajunseseră un fel de legendă de aur și mândria Bucovinei intelectuale. « Bucovina învățăturii mele de acum patruzeci de ani ni se face încă odată dăscăliță, de data aceasta, cu mormintele ei cele proaspete, cu pustiirile și cu lacrămile ei... Și scumpa Basarabie la fel». NOTE N asile Bolea, Episcopul Samuil Vulcan al Orăzii. Implinindu-se la 25 Decemvrie 1939 o sută de ani dela moartea episcopului Samuil Vulcan, unul dintre cei mai de seamă luptă- tori pentru ridicarea culturală a nea- mului românesc din Ardeal, d. Vasile Bolea, pe atunci profesor la una din școlile gr.-cat. din Oradea, a închinat memoriei și activității bogate a ace- stui harnic păstor de suflete un studiu amănunțit, pe care-1 primim abia acum la această redacție. Hirotonit episcop unit de: Oradea-Mare la 25 Oct. 1806, Samuil Vulcan este una dintre cele mai impunătoare figuri din trecutul plin de frământări și de jertfe al Ardealului, numele lui fiind totdeauna pomenit alături de cei trei corifei ai Școalei Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, atât pentru legăturile directe de prie- tenie și idealism național, cât și pentru ajutorul, moral și financiar, pe care l-a dat acțiunilor culturale. Când, în 1780, apare gramatica lui Samuil Micu și a lui Gheorghe Șincai, prin care se fixează pentru prima dată principiul scrierii latine în locul celei cirilice, inovația aceasta a dat naștere la multe discuțiuni și atacuri din partea dușmanilor neamului românesc din Ardeal. Invățații și scriitorii ro- mâni au adoptat cu entuziasm for- mula, * dar, întâiul for românesc, re- prezentând o autoritate spirituală și administrativă care hotărăște izgo- nirea chirilicelor și introducerea lite- relor latine este Episcopia românească din Oradea, care avea în frunte pe Vulcan» (p. 81). Tot astfel Samuil Vulcan își are partea sa de merit îh tipărirea «Lexiconului dela Buda», care tipărire s’a făcut, — după cum se spune în prefață: « din porunca și cu spesele Prealuminatului și Preacin- stitului Domn Samuil Vulcan, Episco- pului greco-catolic al Orăzii-Mari, etc., etc. » (p. 85). Ceea ce constitue însă marele merit al lui Samuil Vulcan este activitatea lui pe terenul învățământului româ- nesc din Ardeal. înțelegând că re- nașterea neamului nu se poate în- făptui prin jalbe adresate împăratului și zădărnicite de intrigile dușmanilor seculari ai neamului nostru, el preco- nizează o renaștere națională prin cultură. De aceea, cu dragostea lui și cu posibilitățile lui materiale de care dispunea Episcopia gr.-cat. din Oradea, Samuil Vulcan este unul dintre cei mii îndârjiți întemeietori de școli din istoria noastră culturală. Atât școlile dela Beiuș, care-i poartă până astăzi numele, cât și cele dela Arad și sutele de alte școli mai mici din largul eparhiei sale, sunt peste veacuri mărturie despre această rod- nică și românească activitate. D. Vasile Bolea a adus desigur o însemnată contribuție istoriei literare 714 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE și culturale românești, publicând acea- stă carte, bazată pe o informație justă și scrisă într’un stil sobru și cinstit, de certă formație ardelenească. L Șg. r^nalele Moldovei, revistă de cer- cetări istorice și științifice. Publicație trimestrială, revista apare Ia Tecuci, sub direcția profesorului Const. A. Stoide. Lăudabila inițiativă a unui grup de tineri cercetători de a scoate într’un oraș de provincie — cu inerentele-i di- ficultăți pentru astfel de întreprinderi— o revistă cu « caracter istoric și știin- țific propriu zis » este unul din faptele demne de relevat spre a servi ca exemplu. Rostul publicației l-au definit inițiatorii în cele câteva rânduri de introducere, sobre și consistente: ma- terial documentar de tot felul, studii — nu numai de istorie — lucrări de a ; v cn“ sinteză, care să îmbrățișeze geografi- cește Moldova întregită dintre Nistru, Ceremuș și Carpați, cu scopul de a pune în evidență « permanența carac- terului pur românesc » și « dreptatea nezdruncinată a neamului», își vor găsi loc în coloanele ei, având drept singură călăuză obiectivitatea știin- țifică. Volumul începe cu un studiu al d-lui Constantin A. Stoide despre « Târgul lui Bamovschi Vodă», la care se adaogă: Nicolae Șendrea, Câteva lucruri în legătură cu ultimele momente ale revoluției ungurești din 1848. Inte- resante amănunte privitoare la Kossuth, soția lui și generalul Bem. Se aștepta ca ei să treacă în Moldova. Bem a și fost semnalat la Onești, în ținutul Bacăului, cu oaste și tunuri. De acolo a dat el la 12 Iulie 1849 o proclamație către Moldoveni, invitându-i să se alăture armatei sale (p. 24); Gh. T. Chirileanu, Răzeșii din Gârlești în luptă cu Logofătul Costache Conachi; C. Ciohodaru, Corespondența unui prefect de Roman de prin 1860—67 ; Gh. Duzinchevici, A participat Ștefan cel Mare la lupta din Codrul Cosmi- nului? unde se discută părerea profe- sorului Gorka, care, bazat pe unele informații nu tocmai convingătoare, neagă participarea marelui Domn Ia lupta din Codrul Cosminului. D. Duzinchevici, aducând în sprijin toate mărturiile cunoscute, combate părerea savantului polonez, restabilind valoarea faptei de arme menționată așa cum ne este transmisă de istorie. Constantin Turcu, Un blestem original pe o carte puțin cunoscută; Pr. D. Furtună, Mărturii despre C. Conachi; Constan- tin Solomon, Calistrat Hogaș; G. Ursu, Viața lui Neculai Beldiceanu; Victor Andrei, In jurul unei descoperiri geografice ; I. Rick, Despre iarna 1939 —1940 în orașul Iași; Alex. Alexinski, ' Elemente nouă pentru cunoașterea faunei Lepidopterelor din Bucovina. Lipsesc notele și recenziile, care sunt de altfel nervul unei publicații cu caracter istoric. Se anunță că vor apărea în numărul viitor. Tipărită la Iași, în condiții grafice dacă nu excelente, totuși mulțumitoare pentru timpurile de astăzi, «Analele Moldovei» se impune dela primul număr ca o publicație al cărei conținut nu desminte prin nimic punctele de program fixate în prefață. V. Mihordea /Antologia Filosofică: N. Bagda- sar, Virgil Bogdan, C. Narly ; Casa Școalelor, 1943. In cuprinsul realizărilor culturale din ultimul timp, în România, reți- NOTE - 715 nem cu o deosebită bucurie apariția unei antologii filosofice, alcătuită sub imbold oficial. Ea marchează un mo- ment important din evoluția gândirii românești, moment în care familiari- zarea cu problemele filosofice a găsit Ia conducerea editurii Casei Școalelor un susținător de mare competență. De apariția acestei lucrări se leagă, în adevăr, o importantă preocupare oficială de apărare a culturii cât și de orientare spirituală a viitoarelor gene- rații. Căci, în epoca aceasta de fră- mântare spirituală, în care toate inegalitățile și răsturnările de valori se succed în serie, misiunea conducă- torilor oficiali este ca să absoarbă publicul din jocul adaptărilor cir- cumstanțiale, facându-1 să simtă că, pe deasupra frământărilor mari ale actualității, realitatea stă pe un plan de înlănțuire mai depărtată, sub specie aeternitatis. Autorii lucrării aduc informații exacte, complete și sistematice, urmă- rind să determine pe cetitor la for- marea unei imagini sintetice despre lume și viață, în care personalitatea lui să găsească un motiv de adâncire, întocmirea unei astfel de antologii, din operele gânditorilor universali, răspundea—așa dar — unei nevoi și unei datorii de restabilire a valorilor învolburate de criza spirituală actuală, dar totodată ea reprezintă pentru ce- titori o școală a efortului, a perseve- renței și a unei pregătiri pentru tot ceea ce rezumă gândirea omenirii, ancorată în abstracțiune. Alegerea textelor a fost făcută în așa fel, ca ele să servească marelui public, studenților în filosofie și tot- odată învățământului filosofic din clasele superioare ale liceului, pentru ca fiecare din categoria acestora să poată găsi pe firul cronologic al evo luției istorice și peste toate eforturile minții omenești, o identitate de preo- cupări asupra vieții și lumii. Oricare din cetitorii acestei antologii poate urmări mersul ascendent la care a aspirat și s’a ridicat gândirea ome- nească, începând cu filosofia socratică și terminând cu opera lui H. Bergson și Giovanni Gentile, pentru a închega o imagine lămuritoare a lumii. S’au făcut și mai înainte traduceri în românește din unii gânditori uni- versali, ca: Platon, Aristotel, K.ant, Schopenhauer, Nietzsche, etc. Anto- logia aceasta, însă, aducând extrase potrivite din toți marii cugetători și așezându-le pe firul cronologic al istoriei filosofici, vine ca o expresie a trebuinței de sistematizare și clari- ficare a ideilor sporadic răspândite prin unele tratate. Dar, imboldul pentru întocmirea unei asemenea antologii, a pornit — de sigur —■ și dintr’un criteriu moral, din convingerea că adâncirea înțelepciunii aduce și o contribuție în lămurirea virtuților, alcătuind un îndreptar pentru viață și acțiune pe drumul propriei înțelegeri. Prin prezentarea sistemului și vieții fiecărui gânditor, cetitorii pot desco- peri câte eforturi și suferințe au costat stabilirea unor adevăruri, vor învăța ce este abnegația muncii intelectuale, modestia ei, așteptările ei răbdătoare ca și devotamentul obiectiv pentru cauzele adevărului. Lectura unei astfel de lucrări invită la o gândire mai senină, pentru a rafina gusturile și convingerile ca și stilul de comportare zilnică, pentru a avea o orientare mai sigură a sentimentelor și prin faptul că se adresează și tinerilor școlari, ea tinde să-i abată din drumul conțin- 716 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE gențelor imediate, pentru a-i face să militeze în sensul valorilor perma- nente, adică pentru o morală a muncii intelectuale. Dacă această preocupare lăudabilă va adânci tendințele spre studiu și cercetare a tineretului, vom asista la o îndepărtare a lui de toate inega- litățile ce au determinat criza spiri- tuală a epocei noastre, încercând să reia contactul cu formele clasice ale gândirii care să-1 ducă la orizonturi de viață descoperite în inima gândirii. Sebastian Poțovici Cjuido Manacorda se încadrează în spiritul italian prin acea armonie ponderată care se desprinde din scrie- rile sale. Nu este un epic și niciun liric propriu zis. Cărțile sale cele mai reprezentative aparțin autobiografiei. Formă largă și sinceră a scrisului, în care neliniștea culturii contemporane se exprimă mai firesc decât sub orice alt tipar, autobiografia servește lui Manacorda drept directă desvăluire a unei bogății sufletești rar întâlnite. Criticul erudit, filosoful teoretic și po- litic înlătură tot ce e ariditate, tot ce e împrumut al societății în gân- dire spre a se cufunda în artă prin autobiografie. Le Nuove Solitudini (Fi- renze, Sansoni, 1942—XX), ultima carte a scriitorului, ni se prezintă drept o adevărată simfonie literară. Și nu greșim pronunțând cuvântul «sim- fonie », deoarece forma în care se cri- stalizează cugetarea Iui Manacorda este cea muzicală; chiar atunci când frânturile de proză înaripată poartă titlul împrumutat din lumea picturii: Acqueforti. Acele mici proze contu- rând un ținut, un oraș, o zare, par fragmente descriptive ale muzicii, în felul cum un Respighi a întipărit prin note și ritm viziunile sale romane. Dar însuși autorul, care prețuește mu- zica mai presus de celelalte arte, a numit altă grupă Momenti musicali, unde același compromis între audiție și viziune se poate observa. Lângă intuirea geniului beethovenian prin Missa Solemnis, Manacorda a adus o laudă cetății sfântului Francisc, cân- tând cele cinci simfonii ale sale: pia- tra, florile, chiparoșii, păsările, clo- potele. Pe măsură ce se apropie de sfârșit, Noile Solitudini capătă, din ce în ce mai accentuat, tonul unei directe con- fesiuni. Un « intermezzo sotto l’insegna della Luna » îi servește drept punte de trecere. Aci putem descoperi afecția lui Manacorda pentru ființele sfioase sau discreditate de istorie: îngrijirea unei flori, elogiul greerului în con- tradicție cu celebrul verdict al lui La Fontaine și apărarea măgarului arată atracția scriitorului pentru lumea mă- runtă, « franciscană ». Manacorda a intitulat altă grupă din cartea sa « Ottocenteschi », în care vechi amintiri de școală, de facultate, se îmbină cu revelarea unor afecții pro- funde, atavice, față de holdele ma- remmane la seceriș, sau vestitul Chianti la culesul strugurilor. Asemenea frag- mente arată origina de plugar a scrii- torului, de care el e atât de mândru. Nouă ne lămuresc însușirile de în- frățire panteistă cu natura, acel simț de observație ascuțit, adumbrit doar de o bunăvoință față de oamenii cu care autorul vine în atingere. Impre- sionant e ultimul ciclu — Notturni — care încheie volumul. Neguri din răz- boiul trecut, reflexii cosmologice sub un cer înstelat, un prof 1 al Florenței în noapte, se alătură unei note care NOTE 717 atinge patetismul: Ex tenebris Lux. Cititorul trăiește cu autorul drama celui amenințat să-și piardă vederea ochiului stâng. La sfârșit, bucuria celui a cărui vedere a fost salvată se răsfrânge și asupra cititorului. Du- rerea scriitorului, a cărui energie crea- toare i se părea sfărâmată prin acea infirmitate trecătoare, ne-a adus în memorie paginile mai sfâșietoare ale cărții cu nume asemănător, Notturno, a lui d’Annunzio. Cartea aceasta a Iui Guido Mana- corda, care este o culegere de « amori et dolori sacrum »— după cum s’a exprimat însuși autorul într’o dedi- cație — este răsfrângerea unui suflet închinat frumosului și al cărui mijloc de comuniune cu lumea e bunătatea. Mariella Coandă JVTario Untersteiner, Le origini Mia tragedia (Milano, Bocea, 1942, în 8°, pp. 305. II pensiero greco, voi. 16). Problemă care leagă de ea, pe cât de nenumărate, pe atât de grave și capitale, o sumă întreagă de alte întrebări și răspunsuri, în legătură cu evoluția artei antice și cu drepturile de creație ale scriitorilor, — originea tragediei a fost totdeauna chestiunea asupra căreia agere minți de cărturari, ani dearândul, s’au aplecat, adu- când fel și chipuri de păreri, argu- mentate ingenios, până aproape de o evidentă și nediscutată soluționare. Dar încercând să descifreze, cu felurite puteri, începuturile de viață ale tragediei la Elini, învățații au dat la iveală vaste compendii erudite, — fără să fi isbutit vreunul pe deplin a se descurca limpede din toate nesigurele conjuncturi posibile. Nietzche însuși — ca să amintim un nume de mult celebru —, după ce a scris știuta-i Die Geburt der Tragodie aus dem Geiste der Musik, în care făcea Ioc unei originale și filosofice lămuriri asupra tragediei grecești, rodul a două moduri prin care se surprind sensurile vieții; apolinic și dionisic, — Nietzche însuși își arăta părerea-i de rău că « a stricat înțelesul grandioasei probleme a tragediei eline prin amestecul ei cu lucruri mo- deme » (Versuch einer Selbstkritik, Die Geburt der Tragodie, Neue Aus- gabe, pp. VII—XV). Nume cu nu mai puțin prestigiu — Wilamovitz, Moellendorff, W. Rid- geway, C. Del Grande — și nu de mult Cantarella și Mario Untersteiner, se adună în marginea problemei de care ne ocupăm aici sumar și numai în legătură cu semnalarea lucrării acestuia din urmă, menționată la înce- putul notei noastre. De fapt, contribuția d-lui Mario Untersteiner, care înseamnă și altceva decât o tentativă în plus întru cele ale tragediei antice, prin precizările și interpretările pe care Ie cuprinde, merită o cu totul altă luare aminte și discuțiuni mai amănunțite, pentru care cerem îngăduința de a Ie supune cu alt prilej cititorilor. E bine totuși să remarcăm, încă de pe acum, faptul că d. Untersteiner vede în caracterul exclusiv religios al originei tragediei atributul de seamă, care ține deopotrivă de cultul lui Dionysos și al lui Apollo: și de ase- menea, se cuvine notată, pentru înlesnirile pe care le aduce cercetă- rilor, atenta examinare a Poeticei Iui Aristotel, cu care autorul se ocupă de a doua parte a lucrării sale, căutând originea și drumurile de evoluție ale tragediei. 718 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Cartea d-lui Mario Untersteiner, deși nu ajunge nici ea la așteptata deslegare a problemei, prin analizele cu migală făcute, prin conjugarea multor chestiuni adiacente problemei fundamentale și, mai ales, prin preo- cuparea cinstită de a aduce câteva vederi noi, merită osteneala unui mai îndelung popas viitor, cu care ră- mânem îndatorați. Nicolae Predescu ȚErnst Krieck: Volkscharakter und Sendungsbeuusstsein (Ed. Armanen Lei- pzig). Cartea lui Ernst Krieck se ocupă de caracterul etnic și de con- știința misiunii germane. Conștiința etnică și rasială — după cum ne spune autorul — ia naștere dintr’o tensiune războinică. In Germania, și nu numai în Germania, ea s’a născut din opoziția dintre Evrei și Germani. Războiul actual, care se duce din cauza diver- genței dintre Germania și Anglia, dă posibilitate poporului german să ac- centueze și să prelucreze caracterul specific german și, prin aceasta, să dea un nou avânt poporului și Reichului. Revoluția național-socialistă are în- semnătatea unei treziri istorice a po- porului nordic și a conștiinței rasiale și, ca rezultat al acesteia, conștiința misiunii germane. Această revoluție se datorește războiului mondial, păcii dela Versailles și Weimarului, adică suprapunerii unui element străin spe- cificului german. Ernst Krieck caută calea și modul de a determina tipul german. De sigur, nu este un lucru ușor, pentrucă scopul în sine este o caracterologie etnică, luată ca baza unei științe despre Reichul politic și despre popor, con- siderat ca unitate și cu vîață supra- personală. Istoria fiecărui popor constă în procesul necesar dintre el și toate celelalte popoare, pentrucă fiecare popor are relații cu celelalte, relații fie pacifice, fie războinice, care influen- țează și formează caracterul etnic. De aceea, caracterologia etnică este o artă dificilă, care are nevoie de un principiu adevărat și viu, pe care să-și bazeze metoda și modul de cercetare. După ce se ocupă de aceste prin- cipii, autorul tratează problema luptei împotriva elementului străin, a vi- ziunii lumii germane, valoarea ordinii nordice, problemaț Reichului, reali- tatea Evului Mediu și caracterologia comparată a popoarelor. In partea a doua a cărții, întitulată Misiunea Reichului, autorul ne arată evoluția înaltei conștiințe de rang și de rasă a Germanilor. Conștiința mi- siunii s’a desăvârșit în formarea Rei- chului ca forță creatoare de istorie. Intre conștiința misiunii nordice și devenirea de popor, stă în istoria Germaniei Reichul ca un fapt istoric al geniului nordic, în sensul realizării misiunii nordice. Reichul va dura atâta timp cât vor exista Germani pe lume. Existența lor, îndatoririle lor de vjață și cultura lor este legată de Reich, scrie Ernst Krieck, care vede împlinirea misiunii Reichului în salvarea și refacerea Eu- ropei într’o nouă comunitate a po- poarelor. g P. N. Pervitina, substanța stimulantă a trusei aviatorilor, e în câmpul a noi cercetări. Flora Wunderle caută să vadă efectele pervitinei asupra unui individ care a luat o singură dată acest medicament. NOTE 719 Amintim că Ranke, experimentând pe 90 persoane a putut conchide că munca intelectuală noaptea, pentru individul obosit, fără pervitină, se face cu mai multe greșeli decât cu pervitină. Experiențele autoarei au avut drept scop să vadă în experiențele pe teren psihologic influența pervitinei asupra fluxului psihic, asupra dispoziției, nive- lului activității, rezistenței la muncitorii intelectuali. Experiențele durau trei zile. In prima zi subiectul asupra căruia se experimenta primea 3 tablete pervitină pulverizată și amestecată cu zahăr. După 3 zile experiența se repeta fără pervitină, iar a 3-a oară, expe- riența de control se făcea dându-se subiectului, în loc de pervitină, un amestec de calciu cu zahăr, spunân- du-i-se că i se dă pervitină. Experiențele au luat ca text: 1. Aprecierea timpului. 2. Asociația de idei. 3. Capacitatea atenției. 4. Re- petiția testului. Din cele constatate Ia alții și din ceea ce a constatat la dânsa, autoarea crede că în experiențele sale nu inter- vine nicio activitate sugestivă. Pervitină a produs la cei mai mulți indivizi asupra cărora s’a experimentat o activitate plăcută și o atenție mai mare față de chestiunea studiată, la unii chiar viața sufletească devenise mai impulsivă, mergând până la grabă și neliniște, gândurile se succedau repede și se împrăștiau. In ceea ce privește asocierile, atenția față de experiență era mai mare. Se constată o creștere a părții clare din ideile care apar, apoi o modificare a modului cum se rânduesc aceste idei. Imaginile devin mai lămurite și mai intense. Pervitină nu ameliorează atenția. Din punct de vedere practic, trebuia lămurită chestiunea dacă medicamentul de care ne ocupăm poate sau nu să împiedece apariția oboselei. In acest sens s’a întrebuințat în experiențe fie calcule de adunare și scădere (5 + 26 — 7 + 16) fie ștergerea literelor R și E din o pagină importantă (metoda lui Bourdon). După terminarea întregii pagini, se începea imediat cu o a doua la fel, în care se indicau toate literile N și U, calculul se modifică astfel 5 + 17 + 6 + 17 — 6 + 17 etc. Din aceste experiențe nu s’au putut scoate rezultate măsurabile, dar totuși s’a putut vedea că persoanele în experiență sub efectul pervitinei deve- neau mai accesibile, mai gata de muncă și mai puțin capricioase. Cuprinsul mărturisirilor comple- tează și clarifică experiențele. In special se arăta ca totdeauna, o sporire a acti- vității, o poftă de lucru și o excitație la muncă, iar oboseala era mică. Din aceste experiențe, pare că per- vitina are o influență stimulentă mare asupra minții. In primul plan, găsim o creștere a activității și a interesului pentru lucru, dispoziția e mai bună, oboseala e mai mică și rezistența e mai mare. Afară de aceasta, se notează o ușu- rare a fluxului psihic, în sensul că gândurile se succed mai cu ușurință, precum și o vioiciune mai mare a ideilor, care mărește productivi- tatea. Bine înțeles, adaogă autoarea, că aceste constatări făcute în cursul expe- riențelor sale nu se pot generaliza la cei care iau obișnuit pervitină. Aceștia trebuesc cercetați separat cu o metodă convenabilă. Ceva ce avem până acum, în această privință este puțin și ne- sistematizat, în general nu s’au dat decât cazuri izolate. “20 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE Rămâne de lămurit dacă între con- stituția somato-psihică și pervitină există legături sigure. (Experimental- psychologische Vntersich. uber die Wir- kung des Pervitin auf geistige Leistungen, de Flora Wunderle. Arch. fur Psych. u. Nervenkrankheit. 113 Bd. 5, 1941). Dr. State Drăgănescu "Vicens Vives, Espana-Geopolitica del Estado y del Imperio, Barcelona, 1940, Ed. Yunque, 215, p. + 84 hărți și diagrame. Una din ramurile științei propriu zise care a reușit să se impună în ultimul timp, prin mulțimea și calitatea studiilor apărute, este geopo- litica. Fără să poată ascunde cu totul, sub haina datelor și indicațiunilor de tot felul, o anumită intenție a reușit totuși să facă anumite legături îndrăz- nețe și să sublinieze puncte mai puțin cunoscute de restul cercetătorilor. Autorul cărții de față a avut dela început de întâmpinat greutăți destul de serioase. In primul rând lipsa unor studii de specialitate care să-i fi înlesnit cel puțin stabilirea unui punct de vedere. Faptul acesta n’a împiedecat pe autor să întocmească o geopolitică a Spaniei naționaliste de o concepție destul de îndrăzneață. Autorul se îndepărtează vădit de teoriile similare ale lui Ratzel și Kjellen. Dela început stabilește câteva prin- cipii. Așa spune (p. 25) că explicarea ideilor și metodelor geopolitice relative la geopolitica Spaniei sunt de impor- tanță covârșitoare și ar trebui să facă parte din preocupările fiecărui cerce- tător și om de stat. Prin faptul că a înființat imperii în trecut, care au avut o mare istorie și s’au continuat sub diferite forme și frânturi până astăzi, Spania s’ar putea considera ca una din cele mai mari unități geopolitice din lume. In spri- jinirea acestei idei autorul aduce mai multe argumente care nu ni se par destul de convingătoare. Oricât de mari și întinse ar fi fost pământurile stăpânite de imperiu, de cele mai multe ori le-a lipsit puterea de conlucrare și simțire comună tocmai fiindcă erau' îndepărtate și locuite de popoare străine.- Nu există, credem, istorie care să fie mai bogată în întâmplări și încercări de a slăbi puterea Statului decât istoria imperiului spaniol. V. Vives pare să fie stăpânit de ideea istorică ascendentă a imperiului spa- niol, pe care o pune în comparație cu ideea celorlalte imperii. Pe baza legilor pe care le crede neschimbătoare și aplicabile unor împrejurări asemănă- toare, stabilește spațiul vital spaniol. Reușește să dea, cu multă pătrun- dere, în hărți și diagrame sugestive, întocmite după criterii originale, o imagine completă a puterii dinamice a imperiului spaniol. Considerată sub acest aspect încercarea dovedirii știin- țifice este lăudabilă, sprijinind docu- mentar una din ideile de bază ale politicei culturale spaniole, care a și fost exprimată de nenumărate ori în ' publicațiunile mai noi. Caius Jiga