SANUL X . 4 x FEBRUARIE 1943 GEORGE PUTNEANU . . . C. RĂDULESCU-MOTRU . GEORGE POPA........ LUCIA MANTU........ Ing. CRISTEA NICULESCU I. VALERIAN........ IULIAN VESPER . ... . G. DĂIANU..... NICOLAE ROŞU ...... VINTILĂ HORIA ...... ZINA MACAVEU....... SERGIU CRISTIAN . . . . CONSTANTIN KIRIŢESCU EUGENIU SPERANŢIA . . D. CARACOSTEA ..... Balada cruciaţilor.............. . Problema Logicei .................... Versuri......................... . Schiţe cu calici..................... Intre abstract şi concret . . . . . Ochii fratelui de peste neguri . . . Isus................................ Şeherazada .............. .......... Medicină şi destin.................. De morţiş,........................... Trei poeme în proză.................. Versuri......................... Specificul românesc şi arta mişcării Poemele cerului...................... O frescă folclorică (II)............. TEXTE ŞI DOCUMENTE PERPESSICIUS.....Ion Alecsandri (Anexe: scrisori) . . . COMENTARII CRITICE Nr. 2 243 252 271 375 278 292 308 313 314 331 332 337 339 1364 367 391 D. MARMELIUC...........Pe marginea «Orestiei» lui Eschil în traducerea d-lui G. Mumu.... 419 ION ŞIUGARIU ..... Viaţa poeziei....................... 440 C R O NI CI1 1 BAZA FILOSOFICĂ A ETNOPSIHOLOGIEI ROMÂNEŞTI' de Gavrilă lacoş; ORIO VERGANI, PSIHOLOG AL ADOLESCENŢEI de Mariella Coandă; JURNAL BERLINEZ de D. C. Amzăr ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU Col. Alex. Petrescu şi Cpt. Aurel Marin ; înainte de luptă, viaţa nu e lipsită de farmec REVISTA REVISTELOR străine — româneşti ‘ NOTE 1 ■ , George Putneanu — Grigore Popa: Armând Goudoy — Revista istorică — Al. Popescu-Telega: Gramatica spaniolă — Forţele vitale ale istoriei germane NUMĂRUL — 240 'PAGINI — 95 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 9 REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ. ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ DIN APRILIE 1941 CONDUSĂ DE D. CARACOSTEA Secretar de redacţie: OVTDIU PAPADIMA REDACŢIA ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III 89, BULEVARDUL LASCAK CATARGI, 39 TBLBFON 2-08.40 ABONAMENTUL ANUAL PENTRU INSTITUŢII RURALE: LEI 2000 PENTRU INSTITUŢII URBANE: LEI 300» ABONAMENTE DE SPRIJIN: LEI 5000 PENTRU PARTICULARI: LEI itoo ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENŢI, PREOŢI ŞI ÎNVĂŢĂTORI DELA ŢARĂ) LEI 800 CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL X, Nr. 2, FEBRUARIE 1943 FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI 19 4 3 BALADA CRUCIAŢILOR Ne târîm, vizionari, pe sub ceruri umede. Cine ne-a dat nume de Cruciaţi ? Cruciaţi ? Inimi dârze de bărbaţi, ne ducem pe umeri veşnicia tot mai adânc în Rusia. Cine ne-a urzit cu glie firul răstignirii toarceri ? Drumul nostru n’are ’ntoarceri; duce numai înainte printre ruine, printre morminte, cu hăţişuri si cu cotituri * * * până ’n sfinte bătături. Tot înainte, copii! Unul cade, zece rămân; mai departe pe drumurile desfundatei Rusii cu toate marginile sparte. Cine dintre noi va supravieţui, va vedea la capătul zării albastre minunea împlinirii noastre. Cei ce murim, ne ’mplinim. Noroade vin după noi. Noi suntem numai începutul unei vieţi noi. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mai departe, peste genuni, pământul e plin de minuni pentru cruciaţii mei b>uni. Morţii sunt veşnici ca stelele. Doar sângele lor de rubin, prelins pe obrazul divin, trecută viaţă arată în ei. In viaţă să nu pui temei. Drumul în veşnicie t numai moartea îl ştie. # Unul, mai plăpând, dintre tinerii copii, prinde a se tângui: « Doamne, dac’aş mai trăi până mâne ’n zori de zi, ca să văd...». N’ai ce vedea, s’a aprins şi steaua ta. Pe fratele căzut îngropaţi-1 în lut, La marginea asta de drum. Cei ce vin după noi în năpraznic şivoi prin moarte şi scrum, vor avea călăuză pe unde-am trecut. Cine se tânguie e rob şi robii nu au destin. Pentru dânşii cerul e ciob, iar tina maramă de in. Ca râma, lipiţi de pământ, ei nu văd luna şi stelele cum le strălucesc inelele. BALADA CRUCIAŢILOR *45 Alt cruciat, tinerel, ascunde mereu sub dimie o scumpă fotografie. Teamă-i e să nu-1 învinuim că-i rob de inimă. Dar noi îl ştim drept îndrăzneţ la toate cele, fără tremur de gloanţe şi şrapnele. Doamne, noi ştim că odată si odată toate lucrurile vor muri. Vor muri şi îngerii Tăi, Tu însu-Ţi vei muri. Atunci ce ne va folosi viaţa haină din fiecare zi în petrecere şi nebunii ? Trăiesc numai faptele mari de cruciaţi vizionari. Moare şi azi şi mâne şi dintre toate, rămâne veşnic, plin, neîntinat, versul luminat, care prin veacuri ne dăinue. Cine ni le poate şti zilele noastre fără bucurii, când în groapa fiecărui cruciat zeci si mii de brandturi bat. » Până şi luna spânzurată de cer şi plesnită rotund într’o parte, par’că-i o schijă de fier. • Fericirea de a ne ’mplini este singura dintre bucurii ce ne cercetează noapte şi zi. Totuşi simţim uneori cum ne dor cătuşele slăbiciunilor. » Atunci ne ceartă blând căpitanul că suntem buni de ’nhăţat cu arcanul. 246 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu ştim cum e viaţa haină de-acasă. Am uitat de părinţi, de mireasă. In mersul nostru sângerat şi de bietul suflet am uitat. Nu ni-e permis să privim înapoi căci ne prefacem în stane, înainte e cerul cu noi, Trăind în gropi şi vizuini asemeni negrelor jivini, ne umbrim de stele şi luceferi ca să ne rămână ochii teferi. Ah, ochii care vor să vadă până a nu intra ’n baladă o faţă albă de zăpadă. Căci fiecare are ’n ladă o domniţă de zăpadă, pentru suflet jucărie. Ştim că e deşărtâciune să iubeşti o poză de cărbune. De-aceea pe ascuns privim icoanele ce le iubim. Mai departe, e cântecul nostru sublim. Ne-apasă pe umeri o sfântă povară. Şi uitând că au să ne doară rănile şi depărtările, visăm cu toţii să ne răstignim. # Vine unul într’un suflet. Ce minune să ne-aducă? De prin ceruri o nălucă, fulgerând într’un bordei, iarăşi ne-a mai pus pe ducă dintre cruciaţi vreo trei. Viaţa, s’o njai iei temei? BALADA CRUCIAŢILOR 24- Câţi au mai rămas din cei hărăziţi să urce ’n cer? Teamă mi-i că sunt stingher printre tinerii fărtaţi. Astfel bunii cruciaţi, cu feţele luminate, intră în eternitate. Miezul nopţii bate în eternitate. Cine dintre noi se duce schimb pentru cruce ? E greu să te deslipeşti de obiceiurile pământeşti cărora le-ai fost rob şi duce. Dar dacă bine socoteşti, toate câte ai visat să le dregi acolo sunt aevea şi întregi. Atunci n’ai mai sta la îndoială pentru veşnicia ta. Ultima oră bate. Cine intră în eternitate ? # înainte de atac ceruri şi pământuri tac. Ştim că mâne ’n zori de zi toate temeliile se vor clăti. Mulţi dintre noi vor trece între sfinţi. Noaptea aceasta ne vom gândi la părinţi şi la domniţele ce nu ne-or mai iubi. Trupurile noastre, după atac, ca zorile purpurii (Jin hainele stepe 248 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vor înflori ’n mohor. Rănile sunt frumoase, copii, ca florile de mac, şi nu vom simţi că ne dor. Consemnul atacului îl ştie fiecare: > Cine va cădea pe-al stepei alb chilim, să nu strige că e frig şi-l doare, căci nu vedem, nu ştim, nu auzim şi n’avem timp de ’nmormântat cu bocitoare. Undeva prin văi a răsunat o armă şi într’o clipă cerul peste pământ se darmă. Făurari titani din peşteri năvălesc şi cu baroase grele zenitul îl lovesc. Vin proiectile şi bombe mereu. Hăue pământul ca de cutremur mare. Sar bucăţi de stane, de carne şi oţel în noi, cu noi, peste noi, E-un măcel de crezi c’a murit Dumnezeu. Ard toate zările hanilor de Krâm. Cerul tună şi plouă cu smoală şi scrum. Cei ce se mişcă, năluci, prin noaptea de gloanţe şi tuci, prin moarte şi fum, •par fantome din dantescul tărâm, BALADA CRUCIAŢILOR 249 Peste trupuri sfârtecate de fraţi, coboară, Doamne, noapte de infern. Pe lângă ei să trecem furişaţi, să nu le vedem zâmbetul etern. Cine se pregăteşte pentru veşnicie nu trebuie dinainte să ştie cum arată împliniţii cruciaţi. Ei sunt negri şi uscaţi ca zgura, asemeni sfinţilor > din sfintele racle. In juru-le obuzele bubue — clopote. Le arde pământul la capete — facle. Stau sfinţi nemişcaţi, cu urechea aplecată spre pământ. Şi cum nu pot merge cu noi mai departe. ascultă mersul nostru îndrăzneţ prin urgie, spre victorii şi moarte. Am văzut ochii ultimului cruciat lovit, întorşi după noi spre răsărit, aşteptau par’că să răsară soarele, fără să simtă şi să vadă că-i lipsesc picioarele. Dintre cei căzuţi, numai unul, muieratic, a plâns înainte de moarte, poate gândind la copii. 250 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ne-am făcut că nu-1 vedem, până i s’a stâns glasul sub zăpada stepei argintii. # Ce frumoase sunt serile senine, după atac ! Duhul sfânt se coboară pe pământ şi ape. Luna iese ca o fecioară albă ’n ceardac şi heruvimi ne mângâie să adormim, pe pleoape. Atunci numărăm pe furiş câţi am mai rămas: Belibău, Apostolache, Levărda-trei. A fost fără ’ndoială cel mai negru ceas. Nu-i nimic. Vechiul obicei: In viaţă să nu pui temei. In orele când ziua îşi arde trupul pur, e linişte de parcă se plimbă printre noi cete de îngeri în neauzit condur, ca să ridice pe tărgi de azur • trupurile cruciaţilor morţi în război. (Pe undeva aproape o să apun şi eu, ca să mă culeagă îngerii lui Dumnezeu). Iar noaptea când e senin şi nu s’aude tunul, culcaţi în şanţuri, cu ochii spre curţile cereşti, stăm de vorbă cu sufletele fraţilor căzuţi pe rând câte unul în lungul drum prin stepele ruseşti. * BALADA CRUCIAŢILOR z$i A sosit un ordin: Plecăm pe înoptat. Nimeni dintre noi nu ştie unde. Bănuim. Cu ultimul cort ridicat, împlinind tăcut destinul cruciat, coloana peste câmp se ’ntinde punte. Seara ne oprim şi pornim pe răsărit de soare. Niciodată nu-i de-ajuns cât am mers. Drumul nostru cadenţat ca un vers îl scriu morţii rămaşi pe ogoare. Flămânzi şi osteniţi de drumuri şi victorii, cu tălpile rănite, de spate aplecaţi, înaintăm spre soare, arhangheli cruciaţi din ţara unde ’ntineresc păstorii. GEORGE PUTNEANU PROBLEMA LOGICEI îndreptăţirea pe care ar avea-o ştiinţa Logicei, de a fi o ştiinţa separată de celelalte ştiinţe, constitue şi astăzi o problemă pentru filosofi. Problema stă anume în discutarea îndoielii, apărute dela începutul culturii moderne europene, dacă Logica este o ştiinţă a adevărurilor eterne, în tot cazul, a normelor eterne după care se descoperă adevărurile; sau dacă Logica este o ştiinţă, în rândul celorlalte ştiinţe, cu adevăruri relative fiecărei epoce, cu singura diferenţă numai, că Logica are un caracter mai general, întru cât obiectul ei nu este cercetarea ştiinţifică directă, ci sistematizarea şi aprecierea criteriilor de verificare ale adevărurilor găsite de celelalte ştiinţe speciale. Primul punct de vedere, Logica adevăru- rilor, sau a normelor eterne, este acela al Logicei formale, cultivată cu preferinţă de filosofii antici şi medievali, precum şi de o parte a filosofilor moderni; cel de al doilea punct de vedere este acela care se afirmă treptat în filosofie, cu cât ne apropiem de timpul nostru, şi care a fost împărtăşit şi de noi în lecţiunile ţinute la Universitatea din Bucureşti. Argumentarea pe care se sprijină Logica formală o găsim aproape în mod complet redată încă dela începutul ei în scrierile lui Aristotel, şi se poate rezuma în urmă- toarele. Adevărul adecvat realităţii, adică acel etern, nu se desvăluie simţurilor şi în genere experienţii, fiindcă simţurile şi experienţa în genere nu prind aceea ce este general şi esenţial în lucruri, ci numai aceea ce este pe măsura individului om, adică părerile individuale; adevărul etern îl poate prinde raţiunea numai, fiindcă aceasta ştie deosebi forma neperitoare de accidentele peritoare: ideea, de materie. Operaţiunile prin care ajunge raţiunea să des- copere adevărul adecvat realităţii, unul şi acelaşi pentru toţi oa- PROBLEMA LOGICEI 2S3 menii, sunt susţinute pe categoriile logice, date dimpreună cu raţiunea; în mod aprioric, cum zic mai târziu unii din apărătorii Logicei formale. Adevărul este, prin urmare, luat direct după realitate, prin intuiţia raţiunii, sau prin o amintire a acesteia, cum credea Plato; în orice caz, nealterat de mijloacele simţirii omului; desvăluit, nu elaborat; de aceea el rămânea acelaşi deasupra vre- melnicei experienţe. In ce fel raţiunea, care este şi ea o funcţiune sufletească a omului, izbuteşte să se desprindă din vremelnicie, pentru a ajunge pe planul realităţii eterne şi a prinde de pe acest plan adevărurile adecvate realităţii, aceasta nu o aflăm dela Aristotel şi nici dela acei care au continuat direcţia lui în Logică. Toţi susţinătorii Logicei formale abundă în argumente, când este vorba de a arăta insuficienţele legate de datele simţurilor şi în genere de experienţă, dar sunt de o rară parcimonie, când este vorba să arate deosebirea de origină şi de manifestare a raţiunii faţă de restul funcţiunilor sufleteşti. Raţiunea are darul de a prinde din lumea experienţii, aceea ce este general şi esenţial, zice Aristotel; de a se ridica prin dialectică dela concretul sensibil la logos, zice Plato; dar pe ce se întemeiază acest dar atât de miraculos, nu aflăm *). Părinţii Bisericii creştine aduc, în această privinţă, o primă comple- tare. Ei socotesc că darul pe care-1 are raţiunea de a desvălui adevărul etern vine din afinitatea, sau conaturalitatea raţiunii cu Fiinţa Dumnezeirii, care este A-Tot-Ştiutoarea. Completarea aceasta însă nu rezolvă problema Logicei. Afinitatea cu Fiinţa Dumnezeirii o are întreg sufletul omenesc, nu numai raţiunea; de ce atunci o deosebire aşa de mare între raţiune şi restul funcţiu- nilor sufleteşti ? Oare nobilele hotărîri ale voinţei, precum şi subli- mele sentimente omeneşti, nu sunt şi ele în faţa Dumnezeirii pe acelaşi plan cu operaţiile raţiunii ? Este mai aproape de Dumnezeire omul cu pătrunderea raţională, şi nu omul cu o adâncă iubire pentru semenul său ? întrebare grea, şi care nu găseşte răspuns la niciunul dintre Părinţii Bisericii creştine. Argumentarea pe care se sprijină Logica formală, chiar cu completarea adusă de Părinţii Bisericii creştine, este atacabilă. Ea cuprinde dovezi negative, nu pozitive. Nu ne convinge de îndreptăţirea pe care o are raţiunea de a ajunge ea singură la adevăr, *) Th. Ziehen, Lehrbuch der Logik, (Bonn 1920), p. 29 şi urm, REVISTA EuNDA?HLOR rRgALE 2S4 ci ţine să ne convingă numai că alte funcţiuni sufleteşti, în afară de ea, sunt şi mai puţin îndreptăţite şi că deci pentru a găsi un temei deosebirii dintre adevărul adecvat realităţii şi părerea simplă, pe măsura omului, trebue să recurgem la existenţa unei raţiuni. Alte completări mai cu miez nu se adaogă vechei argumentări aristotelice în tot cursul filosofiei moderne. Iem. Kant observă de aceea cu drept cuvânt că Logica, bine înţeles Logica formală, este singura ştiinţă care dela înfiinţarea ei n’a făcut niciun pas înainte 1). In schimb direcţia contrară Logicei formale se afirmă din ce în ce mai mult. In filosofia contemporană se afirmă prin aceea că Logica este strâns legată de metodologia diferitelor ştiinţe speciale. Rolul covârşitor atribuit altădată raţiunii, socotit că se exercită pe un plan superior tuturor cercetărilor ştiinţifice, este distribuit acum după natura obiectelor în domeniul fiecărei ştiinţe. Prin această distribuire a fost găsit de unii ca potrivit în particular la obiectul matematicei si încă nici la toată întinderea acestuia. Sunt destui t matematicieni contemporani care au convingerea că raţionamentul ştiinţei lor implică un formalism cu mult mai complex, de cum este formalismul implicat în vechea Logică aristotelică şi că prin urmare Logica formală ar constitui mai curând un modest capitol al Matematicilor, iar nicidecum baza metodologică a acestora * *). De altă parte, multe alte cercetări ştiinţifice, în special cele experi- mentale, s’au scuturat încă dela începutul lor, de credinţa că pot fi conduse de formalismul Logicei tradiţionale. Ele admit criterii noi de verificare pentru adevărurile descoperite prin invenţia ipotezelor, utilizând raţionamentul prin inducţie, într’o măsură ce depăşeşte regulile clasice ale raţionamentului aristotelic. De către toţi bărbaţii de ştiinţă de astăzi, Logica formală tradiţională este redusă la o aplicaţie restrânsă, dacă nu este chiar direct ignorată. Două cauze mai principale au provocat deprecierea Logicei formale în timpul nostru. Prima este datorită noilor cunoştinţe despre funcţiunile de cunoaştere ale omului, pe care cercetările *) Iem. Kant, Kritik d. r. Vemunft. Vorrede zur zweiten Ausgabe. *) In afară de matematicieni, filosofii grupaţi în aşa numita şcoală vieneză, şi care au ca organ de publicitate revista Erketmtnis (Verlag F. Meiner), înclină spre această părere. PROBLEMA LOGICEI *55 de psihologie le-au dat la lumină, în ultimele trei secole. Aceste cunoştinţe au schimbat în mod radical înţelesul despre origina şi rolul raţiunii în problema Logicei. A doua cauză este datorită diferenţierii şi complexităţii, pe care ştiinţa modernă le-a dobândit în cursul desvoltării sale, în urma aplicării metodelor experimentale. Prin cea dintâi Logica şi-a revizuit baza psihologică, înlocuind speculaţiile metafizice împrumutate filosofiei aristotelice cu date noi verificate experimental; iar prin aceea de a doua Logica şi-a extins orizontul de aplicaţie în proporţii nebănuite de cei vechi; aşa că prin una ca şi prin cealaltă ea a fost silită să-şi modifice direcţia avută până aci. Ne vom ocupa pe rând de fiecare din aceste cauze. Despre funcţiunile de cunoaştere ale omului, ca şi despre funcţiunile sufleteşti în genere, filosofii antichităţii aveau păreri cu totul diferite de ale ştiinţei de astăzi. Cunoaşterea era pusă de ei pe seama identităţii de natură care ar fi existând între părticelele de materie desprinse de pe lucrurile externe şi elementele sufletului omenesc. Ochii văd şi urechile aud, fiindcă în organele acestora ar fi elemente de natură luminoasă şi sonoră. Similia similibus. Rătăciţi de asemenea păreri, care amintesc superstiţiile primitivilor, era natural ca ei să nu găsească originea adevărului în funcţiunile simţurilor, ci să caute pentru adevăr o origină aparte, pe cât se poate în opoziţie cu natura simţurilor. A fost găsită în raţiune, care a fost înzestrată cu darul de a deosebi în înfăţişările experienţii aceea ce este general şi esenţial, pentru a constitui adevărul. In raţiune a fost creat astfel un mit, analog celorlalte mituri obişnuite vremii antice. S’a împodobit o funcţie sufletească cu darurile dorite de omul setos de lumina adevărului. Raţiunea a personificat în ea perfecţiunile care lipseau simţurilor. Ca şi zeiţa Minerva, ieşită din capul lui Jupiter, înarmată gata, aşa şi raţiunea era socotită independentă de condiţiile vremelniciei omeneşti. Lumina ei imaculată răsfrângea adevărurile eterne. Este caracteristică de altmintreli, împrejurarea că filosoful, care a stăruit mai cu dina- dinsul asupra rolului covârşitor, aproape magic, al raţiunii, a fost Plato, cunoscut ca un mare poet, admirator al miturilor. De bună seamă, aceea ce se ascundea, ca observaţie verificabilă, sub mitul raţiunii, era în primul rând aceea ce psihologii moderni înţeleg prin funcţiunea abstracţiei; funcţiune importantă, ba chiar hotă- 256 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rîtoare în constituirea cunoştinţelor ştiinţifice, fiindcă prin mijlo- cirea ei se ajunge la diferenţierea elementelor comune în datele experienţii, fără de care nu este cu putinţă o generalizare ştiinţifică. Funcţiunea abstracţiei este, precum ştim, aceea care constitue principala caracterizare a omului faţă de animal; caracterizare la care ţineau aşa de mult şi filosofii antici. Cunoaşterea abstracţiei este destul de grea; nu este nici astăzi bine limpezită; mai ales în aceea ce priveşte substratul din care ea creează simbolurile utilizate de diferitele ştiinţe. Abstracţia în domeniul Matematicei duce la simboluri, sub care se cuprind realităţi de o altă natură, de cum sunt realităţile definite prin simbolurile ştiinţelor naturale. De asemeni abstracţia este uneori sprijinită pe intuiţia simţurilor, iar alte ori tinde să se emancipeze de orice intuiţie pentru a-şi urma desfăşurarea pe un plan în opoziţie cu planul intuiţiei simţu- rilor. In toate cazurile însă funcţia abstracţiei rămâne pn obiect de cercetare ştiinţifică; legătura ei cu celelalte funcţii sufleteşti, în special cu aceea a limbajului, nu se întrerupe de loc; omul de ştiinţă de astăzi o urmăreşte sub toate formele pe care ea le îmbracă. Această funcţie totuşi, deşi se află la origina limbajului şi la origina celei mai elementare generalizări de cunoştinţe, nu este cercetată cu atenţie de către filosoful antic, ci este înglobată în raţiune, ca un atribut, iar nu ca fiind însuşi fondul constitutiv al acesteia. Tendinţa spre mit a prevalat asupra tendinţei spre cercetarea obiectivă ştiinţifică. Timpurile moderne au rupt definitiv cu aservirea ştiinţei la tendinţa spre mit şi prin aceasta au pregătit Logicei o nouă direcţie. Darurile extraordinare, cu care Plato şi Aristotel împodobiseră raţiunea, restrânse mai întâi de către filosofii raţionalişti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, la absolutul metafizic, apoi discutate în mod nimicitor de criticismul kantian, au sfârşit la urmă prin a fi complet eliminate din preocupările filosofilor, înţelesul cuvântului raţiune revine astfel la aceea ce trebuia să fie dela început: denumirea generică a funcţiunilor intelectuale, fără ca între acestea să se accentueze că ar fi existând un abis între cunoaşterea prin mijlocirea simţurilor şi cunoaşterea prin funcţiunea abstracţiei. După o lungă perioadă de dualism vrăjmăşesc între raţiune şi simţuri, ştiinţa a reîntregit pe om în unitatea sa naturală de fiinţă dotată cu inteligenţă. PROBLEMA LOGICEI *57 Această schimbare aduce pentru ştiinţa Logicei condiţii de desvoltare cu totul nouă. Logicianul timpurilor noi nu găseşte înaintea sa abisul care separa în filosofia antică simţurile de ra- ţiune. Cunoştinţele de psihologie genetică îi înlesneşte trecerea dela simţuri la raţiune, şi-l deprinde să vadă în aceasta din urmă un obiect de cercetare. Nu este locul aci de a stărui mai pe larg asupra împrejurărilor anume, cărora se datorează ivirea şi înmulţirea cunoştinţelor de psihologie genetică. Este destul de a indica pe cea mai principală: pe aceea care a fost produsă de cercetările asupra sistemului nervos, cercetări care s’au înteţit de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Medicii şi bărbaţii de ştiinţă naturală studiază după acest secol, deopotrivă şi cu toată râvna, proprietăţile sistemului nervos, acoperite până aci de un gros văl de ignoranţă. Dela primele rezultate dobândite de ei, începură a se clătina vechile teorii filo- sofice, prin care erau explicate funcţiunile sufleteşti. Abisul dintre raţiune şi celelalte funcţii ale vieţii omeneşti se dovedi din ce în ce mai limpede ca o simplă superstiţie. Formalismul logic, moştenire a vechei Metafizici aristotelice, nu a dispărut totuşi din cărţile de Logică cu aceeaşi repeziciune, cu care au înaintat rezultatele cercetărilor asupra sistemului nervos. Lucrul acesta nu trebue însă să ne mire. Intre viaţa biologică a sistemului nervos şi viaţa sufletească a omului sunt încă multe relaţii care mai trebue elucidate, înainte de a avea o teorie psiholo- gică satisfăcătoare pentru actele de cunoaştere. Suntem deocamdată în stadiul de pregătire al unei asemenea teorii, dar suntem siguri că ea nu se va lăsa prea multă vreme aşteptată, întrucât o bună parte din argumentarea ei este de pe acum schiţată. Psihologia genetică ne obligă să trecem la o comparaţie între înţelegerea omului şi aceea a animalului. înţelegerea animalului se opreşte la actele de conştiinţă ce însoţesc reacţiunile sensoriale. De această înţelegere este încătuşat mecanismul mişcărilor reflexe şi instinctive, cu ajutorul cărora se produce adaptarea animalului la mediul vital. Acest mecanism al mişcărilor nu este un avut câştigat în cursul vieţii actuale a animalului, ci el este o moştenire dela generaţiile care l-au precedat, şi pe care animalul actual o transmite generaţiilor care-1 urmează. Intre animalul actual şi generaţiile trecute ale speciei lui este o continuitate. Aceeaşi 2 2S& REVISTA FUNDAŢIILOR regale continuitate există şi între omul actual şi generaţiile Care l-au precedat. In omul, ca şi în animalul actual, viaţa de specie îşi urmează ritmul în mod neîntrerupt. Dar pe deasupra acestei asemănări se produce, de îndată după naştere, între om şi animal, o mare deosebire, care aduce un destin propriu fiecăruia. Mişcările omului nu sunt încătuşate de actele conştiinţei lui sensoriale, cum sunt reflexele şi instinctele la animal. Omul reuşeşte să-şi creeze atitudini de expectativă şi de prevedere. Actele conştiinţei lui sensoriale se înmagazinează şi se organizează pe lungă durată înainte de a se descărca în mişcări. In creierul lui încep să activeze o mulţime de funcţiuni, necunoscute, sau aproape necunoscute animalului. In primul rând, actele de conştiinţă senso- rială, nu rămân la el fixate în structurile lor de origină, ci sunt transformate până ce ajung de nerecunoscut. Astfel funcţiunea abstracţiei făureşte între ele, scoţând în relief pe unele şi' punând în umbră pe altele, tot felul de relaţii noi şi originale. Aceste relaţii, făurite de abstracţie, se substituesc datelor venite prin simţuri şi dau un nou cadru adaptării la mediul vital. Animalul trăieşte în actualitate, pe când omul în perspectiva duratei şi a spaţiului; perspectivă pe care şi-o crează el însuşi din relaţiile făurite de abstracţie. Dacă ar fi rămas cu mişcările încătuşate în actualitate, omul n’ar fi putut trăi, căci mediul lui de viaţă este prea complicat şi prea supus neprevăzutului, pentru ca adaptarea la el să se poată face prin simple reflexe şi instincte, cum se face la animal. Func- ţiunea abstracţiei, care făureşte relaţiile de prevedere pe un întins orizont spaţial, este astfel la el o funcţiune de utilitate vitală. Dar abstracţia nu i-ar fi de ajuns. Pentru ca relaţiile Murite de abstracţie să fie de un ajutor real mai trebue ca ele să se combine, cât mai repede şi cât mai felurit. La funcţia abstracţiei trebuie să se mai adauge funcţiunea imaginaţiei inventive. Această funcţiune este tot aşa de vitală 1). In sfârşit amândouă aceste funcţiuni ar fi dat rezultate slabe, dacă ele n’ar fi fost sprijinite pe funcţiunea limba- jului. Funcţiunea limbajului, cum temeinic este arătat de Arnold Gehlen în scrierea sa « Der Mensch, seine Natur, und seine Stellung in der Welt», consolidează relaţiile făurite de abstracţie şi de *) *) Arnold Gehlen, Der Mensch, seine Natur und seine Stellune in der Welt, (1940), p. 349 şi urm. problema logice! *S9 imaginaţie, dând posibilitate omului să-şi creeze armatura culturii. Limbajul apoi, pe lângă că fixează înţelesul relaţiilor făurite de abstracţie şi de imaginaţie^ în acelaşi timp mijloceşte colaborarea omului individual cu semenii săi, fără de care continuitatea culturii n’ar fi cu putinţă. Omul trebuie să inventeze, din datele primite prin simţuri, o lume a lui proprie de relaţii abstracte pentru ca să poată trăi. Lumea acestor relaţii abstracte se transmite prin mijlo- cirea limbajului din generaţie în generaţie şi formează aceea ce numim ştiinţa omenească. Cercetările de Psihologie genetică ne aduc astfel un material destul de bogat la pregătirea unei teorii care să ne explice actele de cunoaştere; acte care formează nu numai obiectul Psihologiei, ci şi al Logicei. Din ele reiese că diferenţa între inteligenţa animalului şi aceea a omului stă în strânsă corelaţie cu diferenţa între condiţiile de viaţă ale unuia şi ale celuilalt; că la om funcţiunile de abstracţie şi imaginaţie sunt funcţiuni de ordin vital întocmai cum sunt la animal reflexele şi instinctele. Nu poate fi dar vorba larom de un abis între cunoaşterea prin actele conştiinţei sensoriale şi cunoaşterea prin relaţii făurite de abstracţie şi imaginaţie, deoarece unele ca şi celelalte sunt legate de funcţiuni nervoase, care se întregesc între ele în scopul final de a asigura adaptarea organismului la mediul său de viaţă. Cercetările de Psihologie genetică nu răspund însă pe deplin la aşteptările logicianului. Logicianul vrea să ştie după ce criteriu se aleg, între relaţiile făurite de abstracţie, acelea ce merită să fie numite relaţii adevărate, adică relaţiile de judecată logică. Şi el are dreptate. Cercetările de Psihologie genetică nu se ocupă de valoarea, ci de natura faptelor pe care Ie studiază. Relaţiile făurite de abstracţie şi imaginaţie sunt pentru psiholog fapte produse de funcţiunile de adaptare ale individului omenesc la mediul său de viaţă, pe când pentru logician ele sunt adevăruri adecvate unei realităţi care depăşeşte sfera mediului de viaţă a omului; psihologul urmăreşte să găsească legi de dependenţe cauzale, pe când logi- cianul urmăreşte să găsească regulile după care se recunoaşte dacă adevărul este bine dovedit sau nu. Primul are înaintea sa fapte, asupra cărora poate aplica măsurătoarea, şi în orice caz observaţia; cel de al doilea are înaintea sa creaţiuni intelectuale, între care trebuie să aleagă, dându-şi aprobarea sau desaprobarea. * a* ifi® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prin urmare cercetările de Psihologie genetică trebuie să fie completate, cu cercetări din punct de vedere logic, pentru a ajunge la o teorie satisfăcătoare pentru explicarea actelor de cunoaştere. In ce direcţie şi pe ce baze se vor face aceste din urmă cercetări ? Pentru cine a renunţat să apeleze la personificări mitologice în deslegarea problemelor filosofice, răspunsul la această între- bare nu poate fi decât următorul: singura bază pe care se pot în- treprinde cercetările, care să completeze din punct de vedere logic, pe acelea de Psihologie, o constituiesc sistematizările de cunoştinţe pe care le oferă ştiinţele speciale. Din aceste sistemati- zări se desprinde direcţia în care evoluează ştiinţa Logicei, şi totodată în aceste sistematizări găsim şi materialul documentar, de care ne putem servi pentru deslegarea problemei adevărului pusă în filosofie de către Logică. O ştiinţă de începuturi, tcq&zt) e sin za, pornim dela formula sin (a + (!) = sin a cos -f- cos a sin , şi făcând a = obţinem sin 2 a = 2 sin a cos a Ce exerciţiu de gândire s’a putut face prin aceasta ? Este aplicarea aceleiaşi metode, care a mai fost aplicată în aritmetică, atunci când s’a înmulţit un număr cu 2, adică s’a adunat numărul cu el însuşi. O cercetare mai amănunţită a algebrei şi ramurilor de mate- matici ce-i urmează va scoate la iveală acest adevăr: totul se reduce la o memorizare de formule şi la combinarea lor. De sigur, din punct de vedere al studiului matematicilor în sine, aceasta poate constitui un exerciţiu mintal. Te deprinzi să cauţi formula de care ai nevoie. Dar pentru viaţa reală această deprindere dusă prea departe, poate cliiar să te împiedece să faci celelalte feluri de asociaţii de idei necesare. Căci în viaţa reală brrfcE abstract şt coNCkfeT ai? aste nevoie de asociaţii de idei ce se referă la noţiuni reale, nu la formule abstracte, inventate de om. Şi acum începe să apară pricina acelui fenomen scos la iveală de d-1 Prof. Vâlcovici: incapacitatea d6 a trece dela abstract la concret. Nu numai că nu s’au făcut exerciţiile necesare pentru a deprinde mintea elevilor cu această trecere, dar chiar spiritul lor e pus să frământe numai noţiuni abstracte, fără nicio legătură cu realitatea. Se va spune însă: legătura cu realitatea se ţine prin exerciţi şi probleme. Lăsând la o parte faptul că programele sunt astfel alcătuite încât exerciţiile şi problemele ocupă un loc foarte redus, să cercetăm şi valoarea practică a acestora. Să revenim la problema de aritmetică din articolul precedent: « Diferenţa a două numere este 76; cel mai mare este de 5 ori cel mai mic. Cari sunt aceste numere ? » Cine şi-a pus în viaţa practică o astfel de întrebare? Să luăm o altă problemă cu caracter mai concret, tot de arit- metică. (Vom lăsa într’adins de o parte problemele mult mai abstracte din matematicile superioare): Un curier trebuie să facă 306 km mergând cu 8 km/oră. Pe drum a fost oprit, din pricina unui accident, 5 ore. Iar după aceasta, pentru ca să ajungă la timp şi-a îndoit iuţeala. La ce distanţă de punctul de plecare s’a în- tâmplat accidentul? (Exerciţii de aritmetică de F.G.M. Nr. 57). întrebăm iarăşi: Şi-a pus cineva până azi în realitate o astfel de problemă? Poate cineva să meargă fără să se oprească timp de peste 38 ore, aşa cum prevede enunţul ? Dar, trecând peste acest lucru, pentru ca cineva în viaţa reală să-şi puie o astfel de problemă trebuie să aibă o minte anormală. Ştie că un curier s’a oprit undeva, ştie cât s’a oprit în acel loc, ştie cu ce iuţeală a mers până la acel loc şi după aceea. Un singur lucru nu ştie: unde era acel loc? Numai pentru ca să stabilească anume cât timp s’a oprit curierul trebuie ca, ori acel cineva, ori altcineva de încredere, să se fi găsit acolo atât la sosirea cât şi la plecarea curierului. Prin însuşi acest fapt cunoaşte şi poziţia locului de oprire şi nu mai are nevoie de calcule mai mult sau mai puţin complicate, pentru a o afla. âS8 Revista fundaţiilor regale Prietenul nostru, răposatul Henri Stahl, în bogata lui colecţie de anecdote, avea una cu un profesor de matematică, ale cărui picioare eşeau din plapomă. După ce s’a chinuit câtva timp, are o idee: se scoală, se duce de ia metrul, măsoară lungimea şi lă- ţimea patului, ridică valorile găsite la pătrat, le însumează, extrage rădăcina pătrată a sumei şi constată că, aşezându-se în diagonală, nu-i vor mai ieşi picioarele afară. Şi într’adevăr se culcă în dia- gonală strigând «trăiască Pitagora ». Găsiţi mare diferenţă între problema cu determinarea locului unde s’a oprit curierul şi anec- dota cu profesorul? Negreşit toate problemele, ce se pun de obicei în şcoală şi în care se vorbeşte de un curier, probleme care de fapt se referă la relaţiile dintre spaţiu, timp şi viteză în mişcarea uniformă, ar putea să fie puse sub o faţă, care să corespunză unei realităţi. S’ar putea de exemplu începe, în cazul curierului care se opreşte pe drum, prin a vorbi de un factor, care trebuie să ducă poşta dela un sat la gară şi care pe drum se opreşte un timp oarecare, ca să vorbească cu cineva. S’ar pune atunci problema, cât trebuie să grăbească după aceea pentru ca să nu piardă trenul. Apoi s’ar pune întrebarea, dacă factorul poate sta oricât de vorbă cu prie- tenul său. S’ar arăta de exemplu că, dacă ar întârzia până în mo- mentul intrării trenului în gară, degeaba ar mai goni calul, căci trenul tot nu-1 mai poate prinde. S’ar pune atunci problema cât poate întârzia. S’ar căuta să se determine elementele (locul opririi şi iuţeala maximă) de care atârnă răspunsul la această întrebare. S’ar face o paralelă între găsirea acestor elemente pe calea raţio- namentului obişnuit şi a celui matematic şi aşa mai departe, până ce s’ar ajunge eventual la problema stabilirii distanţei, la care factorul se poate opri un timp anumit, pentru ca să mai fie în stare să prindă trenul. Cu alte cuvinte s’ar provoca în mintea elevului şi procesul de gândire, care duce la punerea problemei matematice. Şi în acelaşi timp s’ar menţine şi legătura cu realitatea. ■ * * * Reiese deci că, dacă matematicile se predau pentru mate- matici, metoda actuală poate să fie păstrată. Dacă însă ele se predau ca disciplină pregătitoare, pentru cineva care urmează să le aplice în viaţa reală, metoda trebuie neapărat schimbată. Din acest punct ÎNTRE ABSTRACT ŞI CONCRET 289 de vedere metoada de predare a matematicilor trebuie studiată din nou, şi studiată serios. O anchetă întreprinsă printre unii profesori ai Politehnicei din Bucureşti în privinţa unei discipline de matematici superioare şi aplicate a provocat răspunsuri, care pot fi rezumate în cuvintele: « Să se facă aplicaţii practice ». Dintre aceste răspunsuri foarte interesant este al colegului I. Constantinescu: « Orice noţiune trebuie să aibă un suport fizic şi originea fizică a acestei noţiuni trebuie să fie scoasă in evidenţă chiar dela început, pentru ca studentul să poată vedea în fiecare formulă fenomenul fizic corespunzător ». Iată ce scria, în aceeaşi ordine de idei, eminentul nostru mate- matician, d-1 Profesor D. Pompeiu, încă din 1921: « Aritmetica, Geometria, Mecanica, aşa cum se găsesc expuse în cărţile elementare clasice, sunt rezultatul acelei evoluţii, care făcând în ştiinţe din ce în ce mai mare partea logicei formale, au îndepărtat aproape cu totul noţiunile fundamentale ‘dela originea lor reală. Sarcina profesorilor este dar de a le readuce în apropierea lumii reale, punându-le astfel la îndemâna celor ce numai pe cale intuitivă le pot pricepe adevărat. Grea sarcină şi ce muncă cere şi cât tact din partea profesorului ! Dar, din fericire, lucrarea aceasta nu este imposibilă. Aproape pentru fiecare din chestiunile fundamentale, esenţiale, este pe lângă maniera obişnuită de a le prezenta şi o cale elementară, accesibilă celor puţini familiarizaţi cu abstracţiunile. Totul e de a căuta calea aceasta elementară, care de multe ori nu pare a fi imediat la îndemână » 1). # * # Se vede că atât profesorii, care predau discipline ce folosesc matematicile, cât şi d. Pompeiu, profesor de matematici pure, găsesc că este nevoie de o schimbare radicală în predarea lor, atunci când se are în vedere învăţământul tehnic, aşa ca să readucă noţiunile fundamentale în apropierea lumii reale. Mergând mai departe, noi am arătat că este nevoie ca în însăşi aplicaţii să se in- troducă o reformă, nu mai puţin radicală, aşa ca să se menţie şi *) *) Matematicile în învăţământul tehnic elementar. In Revista « Energia» Mar- tie 1921. 4 2»0 revista Fundaţiilor regale mai mult legătura cu realitatea şi în special să se aducă elevul până acolo încât să-şi formuleze singur problemele. Intr’adevăr, atunci când problema se formulează de altcineva, acest altcineva a pus premisele, nu tu. Pe când în problemele ce ţi se pun de viaţa reală, trebuie să cauţi singur toate faptele sau fenomenele, ce pot interveni. Exerciţiile, aşa cum am arătat că se propun azi, îţi vor servi ca, după ce aceste fapte şi fenomene au fost catagrafiate de alţii, să le ai în vedere pe toate, dar nu te vor împiedeca ca, atunci când rămâne ca tu să faci catagrafierea, să scapi din vedere unele din ele, aşa după cum inventatorul, de care am pomenit, a scăpat din vedere să puie pe lista premiselor sporirea pe care vibraţiile o aduc în rezistenţele la care va fi supus mate- rialul, sau reducerea coeficientului de frecare a cauciucului pe fier, atunci când plouă. Şi această lipsă o găsim foarte des atât la elevii noştri, cât şi la mulţi ingineri ieşiţi de pe băncile şcolii, mai ales la cei ce au lucrat tot timpul în birouri şi n’au ieşit pe şantier. Există chiar un antagonism permanent între inginerii de şantier şi cei din birouri. Cei dintâi găsesc întotdeauna, atunci când primesc pla- nurile întocmite de cei de-ai doilea, că nu s’a ţinut seama de anumite fapte de căpetenie, ce intervin la execuţie. # # # Revenind la reforma metodei de predare a matematicilor, trebuie să ne referim din nou la cele spuse de Fayol: Profesorii par foarte de temut şi cu atât mai de temut, cu cât sunt mai sa- vanţi şi mai zeloşi. Ei ar vrea să treacă elevilor întreaga lor ştiinţă... Şi mentalitatea lor, am putea adăuga noi. Căci mai intervine un lucru: tendinţa matematicienilor de a generaliza, ceea ce provoacă îndepărtarea din ce în ce mai mult de realitate. De sigur posibilitatea de a generaliza a fost şi rămâne una din pârghiile cele mai puternice, pe care matematicile au contribuit la progresul tuturor. In momentul, în care s’a ajuns să se lucreze cu simbolurile cari cuprind toate cazurile concrete, s’a făcut un mare pas. S’a trecut dela particular la general. S’a suprimat nevoia de a cerceta toate cazurile particulare, rămânând să se cerceteze numai cazul general. Dar în acelaşi timp s’au şi scos din evidenţă, ca sâ zicem aşa, cazurile particulare. Intre abstract şi concret 391 Când apoi generalizarea s’a dus şi mai departe, instrumentul a fost perfecţionat, dar întunecarea realităţii a devenit şi mai mare. Şi această înaintare din ce în ce mai mult spre abstract îţi dă, e adevărat, anumite desfătări intelectuale: «Excelsior».. . « Tot mai sus ». . . «In istoria gândirii omeneşti se recunosc două tipuri de acti- vitate matematică: matematica elenă, dominată de categoria formei, şi matematica secolelor XVII—XIX, dominată de categoria can- tităţii. Azi avem un alt tip de matematică, o matematică nouă, dominată de categoria structurii. Iar problemele structurale dau o puternică impresie de frumos matematic » 1). Şi este natural ca desfătarea provocată de îndepărtarea tot mai mult de un obiect să provoace drept contraefect şi desgustul de acel obietc. Desgust care ne-a îndreptăţit mai sus să vorbim de o in- toxicare matematică. Citam mai sus cuvintele d-lui Profesor Pompeiu, care spunea că ne aflăm în faţa rezultatului acelei evoluţii, care făcând din ce în ce mai mult partea logicei formale, a îndepărtat aproape cu totul noţiunile fundamentale dela originea lor reală. Pentru a da un exemplu de cum vede lucrurile matematica nouă, vom cita următoarele rânduri: « Printr'o analogie s’ar putea spune că conceptul fizic este schela necesară pentru ridicarea construcţiei axiomatice şi care, după ce aceasta a fost terminată, se dâîntr’oparte, ca nemaifiind necesară » a). Aci stă marea dificultate a reformei învăţământului matema- ticilor. Câţi din cei chemaţi îşi vor da seama de primejdia in- toxicării, de efectele ei asupra lor înşişi ? Câţi vor vorbi ca d. Profesor Pompeiu ? In orice caz primejdia intoxicării există. Iar învăţământul clasic, prin menţinerea legăturii cu fazele prin cari a trecut ome- nirea pentru ca să ajungă la concepţiile de azi, poate constitui un puternic antidot. Inginer CRISTEA NICULESCU Profesor la Politehnica din Bucureşti *) Gr. C. Moisil, Tendinţa nouă în ştiinţele matematice. In Revista Fundaţiilor Regale, Iunie 1942. *) Prof. Dr. Richard Baldus, Nichteuklidische Geometrie. 4* OCHII FRATELUI DE PESTE NEGURI — Hai, noroc băieţi şi să fie cum gândesc eu. — Noroc, nene Hâncule, dar tare greu mai trec zilele de aici. — Răbdare, mânjilor, răbdare şi tutun. Eu am mai trecut printr’o cumpănă ca asta, în celălalt război şi ştiu ce spun. Dum- nezeu nu ne lasă; ţineţi minte ce vă spun eu acum, la un pahar de vin, curând, curând va veni ziua răfuielilor. — Să te audă Domnul! Se găseau pe « zonă », într’un oraş de lângă Prut, mai mulţi ofiţeri la un restaurant unde era popota regimentului. Printre ei căpitanul de rezervă Andrei Hâncu, cunoscut ziarist, era cel mai vârstnic. Ostaşii nu se desmeticiseră încă din coşmarul retragerii po- runcite. Pe figurile lor muncite se citea aleanul străbunelor be- jenii, în scânteerile ochilor vultureşti se putea ghici dorul luptei frânt de vitregia unui destin neaşteptat. Din noaptea aceea bleste- mată a ultimatului bolşevic, armata de voinici era nevoită să-şi macine astfel aşteptarea la malul Prutului, ascultând de dincolo chiotul asiatic al cotropitorilor, hohotind peste jelania fraţilor. Şedeau la pândă, cu muşchii încordaţi, lei fugăriţi, ascuţindu-şi unghiile în vizuine, chemând din toată puterea sufletului pălmuit clipa revanşei. Acum, în burniţa de toamnă, ofiţerii simţeau parcă mai greu plumbul din inimi şi căutau să se îndemne unul pe altul, pentru a suporta mai uşor năvala gândurilor. Căpitanul Hâncu, moldovan dintr’o bucată, dăduse dovadă de multă stăpânire de sine. Băieţii parcă îi auzeau şi acum vorbele potolite din zilele acelea când OCHII FRATELUI DE PESTE NEGURI »93 dinţii scrâşneau, iar unora le şuroiau lacrimi pe obrazul neras: «ţineţi-vă firea fraţilor, nu stricaţi disciplina, că tocmai asta o doresc ticăloşii». Nu scăpaţi niciun foc, nu credeţi pe cei care spun că Ruşii de abia aşteaptă să se predea. Asta e şiretenie mon- golă. Vor să ne aţâţe. Răbdare băieţi, răbdare şi tutun ». In seara asta de toamnă însă, nici lui Hâncu nu prea îi erau boii acasă. Poate unde vântul sgâlţâia prea duşmănos fereastra, îl ajunseră şi pe el dorurile. Cine ştie! Privea din când în când cu ochii duşi câte o frunză lipită de geam ca o inimă şi tăcea, — el care de obicei avea traista nesecată de glume şi întâmplări. Ofiţerii isprăviseră cina şi nu le prea venea să plece prin ploaie. Se uitau la căpitanul Hâncu şi n’ar fi vrut să-l vadă astfel pe gân- duri, parcă le mărea şi lor restriştea. — Zău, bădie, matale nu-ţi stă bine melancolic, — spuse un tânăr sublocotenent. — Ce să-i faci, măi Mânzule, iaca mi-a venit şi mie aşa, tam-nesam. — Ei, trebuie să fie ceva. — Este, măi, o chestie de demult care a înviat, aşa deodată. E toamnă şi vremea asta îmi readuce în minte o altă toamnă, din tinereţe, ştiută numai de mine, de mine trăită. Când eşti tânăr, te crezi în stare să apuci pământul în mâini, ca pe un bulgăre şi să dai cu el de-asvârlita în lună. Tocmai târziu te dumireşti că nu prea însemni mare lucru, că nu faci nimic dela tine, fiind purtat de hăţuri, asemenea unui cal în manej. Şi lumea, măi băieţi, e aşa de mică şi lipsită de noutate, iar vederea noastră atât de în- gustă ! Nu poţi să zăreşti nimic din ce e dincolo, nu poţi să afli nicio zare în besna care ne înconjoară. Iată, de când am cantonat aici, voi habar n’aveţi că eu retrăiesc o veche poveste. In timpul celuilalt război întâmplarea a făcut să poposesc tot în oraşul ăsta, cu locuinţe mici şi grădini nesfârşite. Aerul de aici l-am mai respirat, vinul din pahar l-am mai sorbit, îi cunosc prea bine buchetul, e din apropiere, din dealul Cornilor. Acum întrebaţi-vă şi voi, de ce, după douăzeci şi ceva de ani mă aflu tot prin tărâmurile acestea şi tot într’o vreme de război ? «Simplă coincidenţă» veţi răspunde, oarecum mulţumiţi că aţi găsit o explicaţie ştiinţifică. Ei bine, în cazul acesta ştiinţa nu face nici două parale. Ce mi s’a întâmplat mie nu pot să-mi explice 294 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE legile ştiinţei, nici raţiunea. Este un adevăr dincolo de lume, pe care eu îl simt aici în piept, pentrucă l-am trăit. Iată, inima-mi spune că am fost mânat zilele acestea pe aici de un regisor nevăzut să mai joc odată comedia, fiindcă aşa are gust dumnealui. Regăsesc decorul de odinioară: uite, colo peste drum, în casa «Berea» era comandamentul Armatei I-a unde lucram, dincoace, aceeaşi grădină publică din toate oraşele de provincie, iar eu mă găsesc, cu aproximaţie acelaşi ofiţer mobilizat, numai că eram pe atunci în « verde », nu « kaki » şi dragă Doamne, purtam tresa de sublocotenent, ca puştiul ăsta, de lângă mine. — Treci la subiect, nene Hâncule, nu deraia, răspunse cel vizat. — Să nu mă întrerupi, ţâncule, decât în momentul când vei simţi că mi s’au uscat strunele gâtului şi trebuie să-mi umpli paharul. Acum taci şi ascultă. Locuiam tocmai la marginea oraşului, în suburbia Corni, cea cu vinuri vestite. La început mă cam sburlisem că biroul carti- ruirii mă aruncase atât de departe, dar după ce gazda mă con- duse în beci, arătându-mi într’un cotlon tăinuit câteva butoiaşe salvate de ochii moscoviţilor, îmi trecu repede supărarea. Pesemne că străbunicii mei nicoreşteni mi-au transmis odată cu hrisovul de nobleţe şi o nestinsă sete pentru zeama de struguri. Peste câteva zile am avut bucuria să se mute la mine sublo- cotenentul George Damian, un prieten din copilărie. Venise în localitate să-şi termine convalescenţa la centrul de instrucţie al Armatei, ca şi mine. Odată la două zile mergeam împreună la pansat, eu oblojind muşcătura unei schije de obuz la braţul stâng, el o rană de glonţ la picior. — Mă, Gicule, îi spusei eu într’o zi, văzând că rănile mer- geau spre tămăduire, curând vom arunca la gunoi feşile astea care ne strâng ca nişte şerpi. Ce zici — ? ’ ’ — Cum, nu-ţi pare bine ? — Nu prea, mormăi el cu ochii în jos. Această atitudine, ce-i drept m’a cam mirat, dar nu i-am dat multă însemnătate. Pe măsură ce ne apropiam de vindecare, to- varăşul meu arăta o mutră tot mai acră, tot mai abătută. Din băiat sburdalnic, gata de cântec şi joc, devenea din zi în zi tot mai yrsuz, Se vedea că-1 roade ceva, OCHII FRATELUI DE PESTE NEGURI «95 Intr’o zi, intrând pe neaşteptate, l-am surprins cu bandajul desfăcut, căutând să-şi sgândărească rana. M’am prefăcut că nu înţeleg şi i-am ajutat să se lege la loc. Ii dăduseră lacrimile şi o stânjeneală plină de umilinţă i se citea în ochi. — Ce-i cu tine, Gicule, eşti bolnav ? — Nu sunt, măi. Pe neaşteptate izbucni într’o criză de nervi, cum n’am mai văzut nici când la un bărbat. Printre hohote de râs şi plâns îmi desvălui groaza ce-i încleşta sufletul ca o moluscă. — înţelegi, nu mai pot să îndur, simt că înnebunesc. Nu mai sunt în stare s’o iau dela început. Trebuie să mă spovedesc ţie să alung gândurile ce mă bat. Mă înţelegi, prietene ? — înţeleg, nervii. Am trecut toţi prin asta. Lasă, nu-i nimic. — Da, măi, nervii nu mai rezistă. Au fost prea întinşi, peste puterile mele. L-am lăsat să-şi verse tot amarul ca în faţa unui duhovnic. Putea s’o facă în voie şi fără ruşine, — doar ne cunoşteam de mici. Fusesem tovarăşi de joacă pe plaiurile Tecuciului, urmasem şcoala primară şi liceul în aceeaşi bancă şi ne înscrisesem amândoi la drept ca să ajungem mari avocaţi. Hei, visuri din tinereţe. Răz- boiul ni le zburătăcise pe toate. Luptasem neştiuţi pe fronturi deosebite şi numai întâmplarea făcuse să ne întâlnim în oraşul acesta, dela Prut. Până în clipa aceea traiul de aici mersese strună. Vinul gazdei se dovedise minunat şi ni-1 dădea numai cu doi lei litrul. Ce vre- muri, dom’le! Tot să bei, să te refaci. De aceea, odăiţa noastră devenise un fel de rai al camarazilor, mai ales, că prietenul Gicu ştia să-i zică straşnic din vioară. Zaiafeturile nu se mai terminau, iar vinul generos şi cântecele ne încălzeau inimile, aducând o stare de beatitudine zeească. Era o destindere binevenită după încercările îndurate, dar parcă nu făceam a bine. Mai ales Gicu se cheltuia cu o frenezie exagerată, ajungând răsfăţatul tuturora. Băiatul ăsta era urzit numai din cânt şi zbur- dălnicie. Intrase în legătură cu elita de aici şi de multe ori se făcea nevăzut prin casele cu dudui frumoase. • Dar lucrurile trebuiau să aibă un sfârşit şi iată că în preajma plecării, el omul de viaţă îşi pierdea cel dintâi cumpătyţ, 296 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Măi, am o presimţire că dacă mă întorc pe front, mă curăţ din prima zi. — adăugă el într’un târziu. — Vorbeşti ca babele. Cum ne-a ferit Cerul până acum, ne-o feri şi de azi înainte. Ţi-ar conveni oare, să rămâi cu babalâcii la partea sedentară ? Haide, nu mai cobi, — mai bine ia cobza aceea şi cântă-ne ceva. • Ştiam că vioara îl va potoli mai repede decât sfaturile mele şi într’adevăr a cântat mai inspirat ca niciodată. Arcuşul îl ajută să-şi reverse pe ulucile strunilor tot năduful strâns pe tăcute. Improvizaţii furtunatice, amestecate cu frânturi din diferite opere se succedară într’o cascadă de triluri vrăjind odaia. L-am ascultat înmărmurit. De sigur amicul meu avea stofă de mare artist. După vreun ceas părea cu desăvârşire schimbat. Imbrăţişân- du-mă cu exaltare, îmi zise: — Să jurăm că vom fi totdeauna nedespărţiţi. Vrei să ne facem fraţi de cruce ? Lângă tine simt că am curaj, altfel, nu ştiu ce se poate întâmpla. — Mă Gicule, tot copil ai rămas. Păi, nu eşti tu cel mai bun prieten al meu ? -— Nu aşa, răspunse el încăpăţânat. Cu jurământ sfinţit şi legământ de sânge ca să rămânem fraţi şi dincolo de viaţă. Te rog, fă aceasta de hatârul meu şi poate încă pentru altă cineva. Ştii tu. Era prima oară când prietenul Gicu făcea aluzie la o anumită persoană. In jocurile din copilărie, în excursiile adolescenţei noastre se întâmpla să ia parte şi Ana, sora lui, un drăcuşor cu ochii albaştri-verzui, ca ai lui frate-su. Erau aşa de frumoşi ochii lor, încât nu ştiu dacă prietenia pentru colegul meu nu se datora în bună parte sorii sale. Taina o credeam numai a mea şi iată că astăzi Gicu se agăţa de ea. — Fie cum vrei tu, — i-am răspuns, lăsându-1 pe amicul meu să înşire toate jurămintele pe care el le ştia ca un bătrân haiduc. — Ei, acum suntem legaţi pe vecie, aidi şi dincolo, îmi zise el cu gravitate. Tot ca pe vremea copilăriei rămăsese ciudatul meu amic. Destul că toate acestea îi aduseră lui o mare satisfacţie. Redevenise iar omul de lume, se bărbieri cu grija, îşi dădu cu pudră şi parfum, apoi înşfăcând vioara se pregăti de plecare. — Hai să facem o vizită Olimpiei. OCHII FRATELUI DE PESTE NEGURI 397 — Haidem, i-am răspuns, încântat că-i trecuseră hachiţele. Domnişoara Olimpia era noua cucerire de campanie a lui Gicu. Chiar în ziua descinderii în acest oraş, fantele nostru o zărise la cofetărie şi se dădu în vorbă. Cum avea destule avantaje de partea lui, nu i-a fost greu. Peste puţin intră în familie şi rămase favoritul casei. «Amor galopant»,—îl necăjeam eu, în vreme ce el se căznea să-mi demonstreze că Olimpia este cea mai ideală fată, cea mai dră- guţă şi că, în fine, destinul i-a trimis iubirea cea mare a vieţii lui. Eu nu prea -îi împărtăşeam entuziasmul. Eroina îmi făcuse dela început o impresie cam îndoielnică. Inchipuiţi-vă o duduie romanţioasă, cu zulufi oxigenaţi, cam deochiată în oraş, locuind cu mama sa, văduvă, într’o căsuţă din centru. Şi mama şi fiica se considerau în protipendada târgului, adică aveau sindrofii ne- sfârşite, cu joe de cărţi, cafele turceşti şi tutun. In jurul mesei de « poker » se aduna o lume cam pestriţă, afacerişti de război, ofiţeri în trecere şi toată acea plevuşcă scoasă la suprafaţă de apa turbure a vremurilor acelora. Nu pot zice că Olimpia era urîtă. Cu părul blond şi ochii negri oferea o capcană destul de periculoasă pentru un bărbat. Unde mai pui că ştia să clămpănească niţeluş la pian, putea să miorlăie din gură câteva romanţe la modă, astfel că amicul meu se antrenă într’o serie de dueturi nesfârşite, prinzându-se tot mai mult, ca o muscă în plasa de păianjen. II ştiam om cu experienţă şi cre- deam că se va opri la timp. De aceea nu mică mi-a fost mirarea, când pe drum camaradul îmi spuse deodată. — Am să-ţi comunic o noutate; mă logodesc cu Olimpia. — ?! — Poate ţi se pare cam excentrică, dar e fată bună în fond şi o voiu da pe brazdă. E drept că maică-sa i-a cam stricat reputaţia, dar după război am s’o iau pe Olimpia la noi acasă. Ce zici ? — Să fie într’un ceas bun ! # Căpitanul Andrei Hâncu se opri, făcând un gest semnificativ cu degetul la gât. Tânărul sublocotenent se grăbi să-i umple paharul după poruncă. In noaptea aceea Hâncu povestea mai emoţionat ca niciodată, iar ofiţerii din jurul lui îi sorbeau cuvintele vrăjite. 298 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Mă, să fie ai dracului de gărgăuni! Odată cuibăriţi în capul omului, nici sfântul Sisoe nu-i mai scoate. Şi aşa după cum aţi auzit, îl credeam pe fratele meu de cruce încântat de fiica vă- duvei, irosindu-şi în casa ei toţi bănişorii. Totuşi, ipohondria stăruia în mâlul din apele sufletului. Intr’o zi îl văd pe Gicu desfăcând din hârtie o sticlă cu un lichid galben. — Iată, mi-am procurat nişte ulei care produce gălbinare. Când m’or vedea doctorii cu ochii de lămâie mă internează sigur în spital. — Ia seama, Gicule, să nu te joci cu focul. El zâmbi satisfăcut, admirând lichidul auriu care se clătina amăgitor în bătaia soarelui de toamnă. Apoi se uită lung la mine, clipind şiret dintr’un ochi. — Lasă, n’ai grijă, ştiu eu ce fac! Strălucirea ochiului în momentul acela avea ceva sticlos, aseme- nea licărului unei fântâni părăsite. Parcă mă privea cineva străin prin rotunda ferăstruică albastră-verzuie a ochiului. Mi s’a întipărit de atunci în amintire şi parcă o văd şi acum într’un ungher al odăii. Nu credeam în fleacurile băbeşti ale prietenului meu, şi nici astăzi nu ştiu dacă există vreun ulei aducător de boală. Totuşi, * > ' peste câteva zile îmi arătă un bilet de intrare în spital pe care am citit lămurit: « icter cataral». M’am uitat curios în ochii amicului, cu gene prea lungi, um- brindu-i ca o streaşină, — ochii minunaţi ai Anei, ce-i purtam în inimă. Mi s’a părut şi mie că albul lor bătea puţin în galben. Gicu era în al noulea cer. îşi aduna lucrurile sărind într’un picior şi fluera ştrengăreşte, pregătindu-şi geamantanul. — La revedere, puiule, să ne vedem sănătoşi la spital. « Mă, al naibii, chiulangiu, — mi-am zis, privind cum se de- părta în piruete reverenţioase şi în clipa aceea, cred că l-am invidiat. .. .Se burzului toamna, — era cam pe vremea asta. Un vânt aspru peste noapte deslănţui pe străzi măcelul frunzelor. Dis- dedimineaţă, călcând turburat pe covorul veşted, nu ştiu de ce mi-am adus aminte de Gicu: « ce-o fi făcând el acolo ? Poate se simţea stingher privind toamna de afară ». Mi-am îndreptat paşii pe drumul ce ducea Către spital. OCHII FRATELUI DE PESTE NEGURI *99 Din această clipă aducerile aminte încep să se învolbureze ca un stol de grauri gonit de furtună. A urmat o seamă de întâmplări atât de neaşteptate şi ireale, încât dacă nu le-aş fi trăit cu adevărat, aş crede că le-am cetit de mult într’o carte, sau le-am visat. Eu vă spun lucrurile aşa cum s’au perindat, fără să pun nimic dela mine. Aşa dar, îmi revăzui amicul întins pe un pat alb, într’o sală mare, duhnind a formol şi iodoform, cu bolnavi mulţi, mai toţi ostaşi. Avea obrazul tras, nebărbierit, iar ochii încercănaţi păreau mult mai mari. La căpătâi o femee în alb îi lua temperatura. — Ei, vezi că sunt bolnav ? — îmi zise el cu glas stins. Nu schiţase niciun zâmbet, nu făcuse niciun gest inutil. îşi juca rolul cu gravitate. Teribil actor! îmi aruncai ochii pe foaia de observaţie: « Febră tifoidă » !... Mă, mă, dar asta de unde mai ieşise ? Unde-i icterul cataral ? I-auzi, doctorii de aici îi găsiseră o boală mai cu moţ. Tifos ! ? îmi venea să pufnesc în râs, dar înfăţişarea serioasă a infir- mierii mă reţinu. Cu gesturi gingaşe îi luă termometrul dela sub- sioară; apoi scrise cu atenţie pe foaia dela căpătâi: 40 grade! — Să-i duci Olimpiei din partea mea un coş cu struguri, — murmură prietenul. 1 ' Era vădit obosit. II priveam şi nu ştiam ce să mai cred: juca, ori nu juca ? Un fior necunoscut începea să mă încerce, ca o undă de vânt venită din senin. Femeia îmi făcu semn să mă retrag. Am vrut să-i strâng mâna, dar ea mă opri cu un gest categoric. — Nu se poate, contagiune ! Nu mai înţelegeam nimic. îngrijitoarea mă întovărăşi pe co- ridor, apoi cu o voce compătimitoare, cu totul nefirească la o femeie de spital, îmi spuse: — Are familie, rude ? — Are. Dar de ce ? — Ar fi bine să-i anunţaţi grabnic. Bietul băiat! — E aşa de grav? — Fără îndoială. începea să se îngroaşe gluma, jocul depăşea toate socotelile. Cineva mai rafinat începea să tragă sforile din culise, purtându-ne ca pe nişte păpuşi, amuzându-se ca de o farsă tare reuşită. Poate acel regisor necunoscut, 3 cărui prezenţă o ghicim câteodată din 3oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE umbră, dar ne sfiim să-l chemăm pe nume, se amestecase nepoftit între noi şi schimbase acţiunea comediei. Auzi, 40 grade temperatură ! — asta era febră în toată regula. Doar văzusem cu ochii mei când a scos termometrul dela sub- soara bolnavului. Nu fusese nici în paharul cu ceai, nici altă scamatorie. Deci, era ceva serios, ăsta-i adevărul. Mă, drăcia dracului, ce să mai cred ?! Striveam în neştire frunzele pe trotuar şi câteodată urmăream cu gândurile duse câte o foaie ce se desprindea din copaci legă- nându-se părăsită în faţa mea. Cerul era posomorit, iar oamenii şi câinii fugeau zgribuliţi, goniţi de prevestiri. M’am trezit la oficiul poştal îngăimând o telegramă: «George bolnav, veniţi urgent». Am pregetat câteva clipe să-mi pun sem- nătura, parcă iscăleam o sentinţă. îmi închipuiam ce răscoală va isca în familia lui Gicu depeşa aceasta. Probabil tatăl lui va lua primul tren, iar în urmă va rămâne teribila aşteptare, lungind clipele în sufletul Anei şi al mamei sale, ca anii, ca veacurile. Se înoptase deabinelea când am sunat la uşa Olimpiei. Ca de obicei, din năuntru veneau frânturi de glasuri, acorduri de pian şi clinchet de pahare. Lepădăturile benchetuiau fără gnjă. Logodnica apăru vaporoasă în prag, măscuită şi decoltată ca maică-sa. — Iată, ţi-am adus din partea lui George un coş cu struguri. Ar fi venit el dar este în spital. — Drăguţul de el, uite s’a gândit la mine ! Dar ce boală are ? — Tifos ! — Vai tifos ! Boală molipsitoare ! Vă mărturisesc că în entuziasmul celor douăzeci de ani de atunci am crezut că fata va cere imediat s’o însoţesc la spital. Aşa citisem eu prin cărţi. Dar ea n’a ştiut cum să dispară mai repede, ca o marionetă trasă pe sârmă. Bietul Gicu ! Straşnică logodnică, n’am ce zice. Am strâns fălcile în urma ei, murmurând printre dinţi: cocotă 1 . Ochii fratelui de peste negurI 301 A doua zi dimineaţă, după o noapte cu ploaie furtunoasă, cu vise urîte, mi-am purtat paşii din nou spre spital. Cine a avut vreodată o fiinţă dragă în lăcaşul boalelor cunoaşte toată gama de îndoieli, până ajunge la patul bolnavului. Simţeam nevoia să respir larg,' parcă aş fi mers pe culmi cu aer rărit. Minutele se tălăzuiau ca într’o armonică: aici, îmi părea că merg prea repede şi aş fi vrut să mai întârzii; aici, mi se părea că de abia mă mişc şi nu voi mai ajunge niciodată. Prin negura dimineţii mă trudeam să-mi amintesc de câte zile se află amicul meu în spital şi nu puteam. Poate câteva ceasuri, poate câteva luni ! Iată o problemă pe care n’am deslegat-o niciodată. Calendarul acelor zile îmi apare ca o Sahară străbătută în somn, cu miragii îndepărtate şi chipuri vagi de oameni. Dacă nu m’aş afla astăzi în acelaşi oraş nu aş crede nici în ruptul capului, că prin străzile acestea liniştite mi-a fost dat să trec prin stări atât de neobişnuite. Iuţeam paşii, nădăjduind să ies mai repede din pâcla toamnei, şi din hăţişul visului urît. Doream din toată puterea să aflu o zare de lumină, un pic de înţelegere. Prea luaseră lucrurile o în- torsătură atât de neaşteptată, prea păream o frunză vântuită în jocul acesta de toamnă, în simfonia aceasta cenuşie adusă anume pentru noi. Mi-am regăsit camaradul, mai absent, mai pământiu. Nasul parcă i se lungise în obrajii scofâlciţi. I-am dat « bună-dimineaţa » şi de abia a schiţat un gest de înţelegere. — Frate, murmură el; răsuflând greu, simt că mi-i rău, să nu mă părăseşti, să nu mă laşi... Olimpia. De ce n’a venit Olimpia ? Pupăza aceea nu-i ieşea din gând. Ce puteam eu să-i răspund ? Lasă că vom aranja noi chestia asta mai târziu. De altfel, păru că nu-1 mai interesează. Mă şi uitase. Privea cu îndărătnicie într’un colţ din tavan, respirând precipitat, de răsuna toată încăperea. — Se luptă cu boala, şopti îngrijitoarea. E robust, de sigur va birui. Ce băiat drăguţ! N’am văzut de când sunt aşa ochi frumoşi! Ii plăceau şi ei ochii prietenului meu, dar de unde atâta afec- ţiune la această necunoscută în alb ? Şedea numai la căpătâiul lui, schimbându-i des compresele pe frunte. 302 revista Fundaţiilor regale Dela o vreme, bolnavul începu să aiureze. — Are temperatură mare, murmură ea. Nu mai puteam să asist la o astfel de luptă. Am fugit, lăsându-1 In paza acelei femei în alb. Pe culoar am zăbovit un răstimp. De dincolo de uşă se auzea limpede respiraţia suferindului, pu- făind ca o locomotivă ce urca o panjă de munte. Iată şi astăzi, aproape după un sfert de veac, mi se pare că mai aud acel răsuflet de trântă aprigă cu un duşman nevăzut, un adversar laş care vroia să dea lovituri din umbră, bunului meu prieten. * . Andrei Hâncu mai făcu o pauză. Glasul alterat dovedea că emoţia îl copleşea. Se făcuse târziu, iar de afară vântul şi ploaia continuau să zvârle cu furie frânturi de crengi în geam. Jazul toamnei se desfăşura din plin. — Iată, iubiţilor, tot aşa jucau diavolii afară în noaptea aceea de pomină. întreaga zi mi-o petrecusem în aşteptarea bătrânului Damian, o zi nesfârşită ca un an. Deoarece întârzia, am căutat să trec şi pe la Olimpia, în nădejdea că o voi hotărî să vie cu mine aşa cum cerea bolnavul. Fetişcana plecase însă cu nişte ofiţeri la un cules de vie. Poate ar fi trebuit să mai dau pe la spital, dar simţeam fără voia mea o mare silă faţă de clădirea aceea şi amânam spunându-mi că tot o să mă duc cu tatăl lui. Se înoptase de tot. Hotărîi să mai dau o raită pe acasă, să văd dacă sosise bătrânul. Trebuie să vă mai spun că locuinţa mea se găsea în fundul unei mari grădini şi până acolo aveam de străbătut o cărare um- brită de copaci bătrâni. De abia deschisei portiţa, când pe alee mi se păru că mă întâmpină cineva. îmi amintesc destul de lim- pede, nu eram băut şi cred că nici nu mâncasem în ziua aceea. Şedea acolo rezemat de trunchiul gros al unui arbore, iar îm- brăcămintea deschisă se distingea pe fondul întunecat. — Domnule Damian, dumneata eşti ? am strigat din poartă. — Nu-i tata, sunt eu. Am îngheţat! Era glasul lui Gicu potolit şi catifelat ca o fâl- âire de aripi. Mare comedie, să ştii că a fugit în febră şi acum hoinăreşte în neştire ! S’au mai întâmplat astfel de cazuri cu bol- navi nepăziţi. Ce mă fac eu ? OCHII FRATELUI DE PESTE NEGURI 30J — Intră în casă, Gicule. Ai să răceşti. — Ssst, nu vorbi aşa de tare. Se ţinea mereu în umbra copacilor şi pe măsură ce înaintam, el se retrăgea, păstrând o prudentă distanţă. Ii zăream mereu conturul alburiu, de sigur halatul de spital. Nu ştiam cum să procedez. Să-l iau repede, — cu binişorul ? Rămăsei câteva clipe în nehotărîre. Niciodată nu mai fusesem într’o astfel de situaţie. Deodată ceasul din turnul primăriei îşi scutură molcom bă- tăile de gong deasupra oraşului. Le numărai: una, două, trei... A bătut de zece, murmurai eu fără voie. — Da, e ora zece. Iată, frate, am venit. Trebuia să viu. O să apară şi tata în curând; să-l iei cu încetul, că e de pe drum şi tare-i trudit sărmanul! « Aiurează, trebuie să-l duc în odaie cu orice preţ », — şi mă repezii dintr’un salt să-l prind; dar prietenul meu dispăru printre copaci. Am fugit după el, lovindu-mă de tulpinele ude, l-am strigat cu putere, l-am rugat. In zadar, nu se mai zărea nicăieri. Din fundul ogrăzii câinele gazdei se porni pe neaşteptate într’un urlet pătrunzător, înfiorând prelung tăcerea nopţii. In grabă am luat din casă un felinar şi am cercetat amănunţit toată grădina, toate ungherele casei. Degeaba, Gicu parcă intrase în pământ. « Să alerg la spital, poate s’a îndreptat într’acolo ». Am pornit prin mijlocul drumului, prefăcut acum într’o mo- cirlă clisoasă. Ploaia mă lovea cu bice reci peste obraz, dar puţin îmi păsa. Călcam deadreptul prin noroi, lopătând cu cişmele de campanie, iar pământul se lipea de tălpi, ca nişte râme vâscoase, grele. De câteva ori am alunecat. Spitalul era în câmp la oarecare depărtare de oraş. « Mai re- pede, mai repede », îmi porunceam cu glas tare, ca un sărit din minţi. Felinarul arunca dâre fugare, licărind amăgitor în terciul şoselei. Mergeam aşa de un an, de o viaţă, ca într’un blestem şi nu mai ajungeam. Gândurile scăpate din zăgazul lor prinseră a se învârti cu furie ca pe scocul unei mori nevăzute. Eram îndârjit pe îngrijitorii spitalului. Probabil din neglijenţa lor fugise bolnavul şi acum cine ştie ce se poate întâmpla. Nimic mai uşor decât evadarea unui bolnav în delir pe vremurile acestea I 3 04 REVISTA FUNDAŢIILOR RE&ALfi tulburi, când nimeni nu-şi mai vede de treabă. Am să fac un scan- dal să mă pomenească. Cu cât mă apropiam de ţintă pasul devenea mai nehotărît, iar sfredelul îndoielilor pătrundea mai adânc, ca un burghiu de foc. Plescăiturile de apă cădeau pe suflet ca pe o foaie de cort. O nelinişte stranie începea să mă cuprindă; aveam impresia că nu mai sunt singur, că prin noapte mă urmăreşte cineva. Sim- ţeam în ceafă o răsuflare rece şi parcă zgomot de paşi străini în urmă. întorceam din când în când capul, întrebând: «hei, cine-i acolo ? »— dar nu-mi răspundea nimeni şi totuşi impresia nu dispărea. Poate era vântul, altfel cine putea fi? Nu ştiu cât timp am patinat aşa alungat de ploaie prin smârcu- rile acestui oraş provincial. — Huşi, — huşi! Huşi, — huşi! ţipau tălpile mele prin noroi, strigând monoton numele urbei acesteia. Cu drumurile astea desfundate, cu ploi nesfârşite, bine i-a zis cine l-a botezat aşa ! Din întunerec, clădirea spitalului îmi răsări deodată în faţă ca un monstru odihnind pe labe undeva la capătul pământului. Un ochi de geam clipea roşu, duşmănos. îmi făcui repede o cruce, rugând fierbinte pe Dumnezeu să mă scape de coşmar, să-mi găsesc prietenul la bun adăpost. Poarta era deschisă, iar într’o gheretă paznicul moţăia, ferit de ploaie. îmi venea să ţip, să mă reped în gâtul lui: « Dormi bestie, ai ? Aşa îţi faci datoria ? » Dar nu fui în stare să deschid gura. Vroiam să ajung mai întâi la patul bolnavului, să văd cu ochii mei. In coridorul cel mare, prin întuneric şi tăcere, paşii răsunau tare pe ciment, ca nişte izbituri de ciocan. Altfel îmi apăruse spitalul în lumina blândă a zilei, cu pereţii imaculaţi, ogoind oarecum, casa suferinţii. Nu mai cunoşteam uşa salonului lui Gicu, în coridorul acesta fără de sfârşit. Am început să luminez clanţele pe rând. Toate uşile erau la fel, parcă înadins făcute să mă desorienteze, să-mi lungească rătăcirea. Din fire nu sunt prea sperios, iar războiul mă făcuse să trăiesc multe scene uluitoare. In clipele acelea însă cred că am priceput ce-i frica. Luându-mi inima în dinţi am încercat uşile la rând. Unele erau încuiate, altele răspundeau în saloane străine. O voce lăuntrică mă apostrofă: Ce cauţi noaptea aici, ca un strigoi rătăcit orbăcăindu-şi culcuşul ? Mirosul de formol şi descompunere se OCHII FRATELUI DE PESTE NEGURI 3»5 simţea mai copleşitor noaptea când toate simţurile erau ascuţite. Din încăperile alăturate câte un geamăt se prăvălea până Ia mine. In ceafă simţeam mereu acelaşi răsuflat rece, a^veam mereu im- presia acelei prezenţe străine şi nu îndrăzneam să mă întorc, de teamă să nu urlu. In pâlpâirea felinarului pereţii deveniseră ju- căuşi, se dilatau şi se strângeau peste mine cu înverşunare, cer- tându-mă: «Aha! Ţi-a sunat ceasul». Ca o pasăre în laţ mi se zbătea inima, fără a o putea linişti şi o sudoare rece aluneca pe şira spinării. In sfârşit, am recunoscut salonul tificilor, după mânerul în- făşurat în tifon antiseptic. Trăsei cu urechea, nu se mai auzea răsuflarea zbuciumată de dimineaţă, semn că bolnavul era mai liniştit. O lampă cu petrol spânzurată de tavan, cernea o lumină mohorîtă peste mumiile înfofolite în pături, ca într’un muzeu. Tificii! Cât de tulburător răsuna acum acest cuvânt! Simţeam mişunând milioanele de bacili, căutând să se ridice pe glezne, pe coapse, ca Iipitorile unor mlaştini imense, gata să mă înşface, să mă sugă. Lăsând felinarul Ia uşă, m’am strecurat cu grijă spre patul lui Gicu. Era gol! Dintr’un aşternut din fundul salonului, văzui atunci cum se înalţă un cap mare, sburlit ce se profila diform pe perete. — Ce cauţi aici, noaptea ? Glasul infirmierului de serviciu suna ca trâmbiţa judecăţii de apoi. — Am venit după sublocotenentul George Damian, prietenul meu. Era astăzi în patul acesta. — II ştiu, I-am dus de aici. O tuse furioasă de bătrân fumător sugrumă ultimele silabe. Zgomotul însă nu trezi pe nimeni. Yăzându-mă tare nedumerit, adăugă ceva mai îmbunat. — înţelegi, I-am « ştramportat » în casa morţilor. — Când s’a întâmplat ? — Păi, acum vr’un ceas, cam pe la vreo zece. — Vreau să-l văd, gemui eu. Nădăjduiam că omul acela mă minte de frica răspunderii, că Gicu totuşi fugise, şi acum se ascundea pe undeva. Aş fi admis i 306 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE orice neglijenţă, orice minciună, numai să nu fie adevărat ce au- zisem. Nu se putea termina atât de repede cu un om plin de atâta viaţă, de atâtea nădejdi, ca mine, ca voi. Nu, asta nu puteam s’o cred, nu putea fi adevărat. — Dacă ţii neapărat, spune-i paznicului dela poartă să-ţi arate, conchise somnorosul, lăsându-şi capul cu nepăsare pe pernă. Afară vântul se juca pe acoperiş cu ploaia, ca un diavol scăpat din iad. In jurul lui toate ielele toamnei era prinse în danţ săl- batec, hohotind prin noapte. Spitalul era muiat într’o pustietate udă, ce pătrundea până la os. Mergeam împleticit, cu sufletul încărcat de neguri. Amintirile se învălmăşeau cu o iuţeală ameţitoare, aducându-mi pe ecran frânturi din scenele copilăriei noastre, asemenea unui film rulat cu înfrigurare. Mă vedeam cu Gicu în băncile şcolii, în luminoa- sele zile de acasă şi o ciudată sfârşeală îmi apăsa inima. Iată-ne asistând odată în urbea natală la un proces dela Curtea cu Juri, când faimo-ul decan al Tecuciului, după o straşnică pledoarie, făcu să fie achitat un asasin. « Măi, avocaţi să ne facem », exclamă Gicu entuziasmat. Toate planurile îmi apăreau prăbuşite în ruinele unui oraş fumegând. Aş fi vrut să dau ceasornicul timpului înapoi, baremi cu o oră, să întorc roata destinului, să nu mai aflu cele ce ştiam. Mă simţeam singur, fără apărare în faţa nopţii şi poate din umbră mă pândea şi pe mine straniul joc, poate veneam la rând. Ajuns în faţa gheretei, am sgâlţâit portarul care dormita fără grijă. — Condu-mă la morgă. Omul deschise nişte ochi speriaţi, dar nu făcu nicio împo- trivire. Uniforma şi tonul meu hotărît îi impuneau. Pornirăm aşa, prin ploaie, până la o baracă din fundul curţii. Uşa era fără încuietoare, de abia închisă, doar cei din năuntru nu mai aveau gustul plecărilor în oraş. Am ridicat felinarul sus, luminând încăperea. Trupurile des- golite se odihneau pe un pat comun, ca nişte cetăţeni paşnici într’o baie populară. Cel pe care-1 căutam stătea chiar la intrare, ca o desăvârşită statue de efeb. Apropiai lumina şi văzui ochii albaştri, larg deschişi, ochii lui Gicu cu gene lungi de fată. Mă privea cu înţeles ca şi atunci, OCHII FRATELUI de peste neguri 367 când îmi arătase lichidul acela auriu în bătaia soarelui de toamnă. Părea că îmi spune şi acuma: « Lasă, n’ai grijă, ştiu eu ce fac ». Pupilele aveau aceeaşi licărire de cristal şi în clipa aceea de supremă încordare mi se lămuri deodată taina lor. Prin ochii sărmanului meu frate, ca printr’un ochean se uita acela care regisase toată comedia şi privirea lui semăna cu lumina rece a piscurilor din ţinuturile lunare. Mi-a rămas imagina aceea înti- părită în cuget şi par^ă o văd şi acum. Ochii fratelui de peste neguri m’au urmărit mult timp după aceea şi câteodată i-am întâlnit la unii camarazi în iureşul atacului. Un fior de frig mă făcu să văd cu uimire că eram ud leoarcă şi împroşcat cu noroi. Am încercat să fac semnul crucii, dar mâna mi se sgârci la jumătate. Nu mai aveam niciun rost acolo. — Caută o pătură şi pune-o deasupra, spusei paznicului de noapte. Am aşezat felinarul la căpătâi să-i lumineze paşii prin întunerec şi am fugit la ghereta paznicului, unde am stat ghemuit până la ziuă. Aveam nevoie de un adăpost, de prezenţa unui om care să-mi împrăştie stolurile de corbi. Pentru nimic în lume nu m’aş fi întors în camera noastră, de unde m’am şi mutat a doua zi. Ce noapte, dom’le, ce noapte a fost aceea! încă una ca asta n’aş mai putea suporta. • Căpitanul Hâncu oftă adânc. — Uite, a început să se lumineze de ziuă. Haideţi băieţi la culcare ! I. VALERIAN 6* ISUS Se pleacă ’n noapte marginile lumii Ce-i viu Te vrea. Uscate mâini se ’ntind Spre chipul Tău ca palidul luceafăr Ce blând vesteşte oamenilor pace. Trecute zori ce nu se mai arată Trufaşe valuri de ’ntuneric vin. Oh, raza Ta din adâncimi ne cheamă Şi noi păşim în noaptea ’nsângerată Şi n’auzim nici glasul de aramă Şi fruntea ni-i pe veci întunecată. Pustii oceane’şi oglindesc durerea In visul Tău şi Tu le mângâi lin Şi stepelor le ’mpaci nemărginirea Dai munţilor uşoare povârnişuri In palma Ta se lămureşte firea. Săruţi trudite frunţi ce Te aşteaptă Corăbii trec sub zarea Ta de foc, Creşti din visare şi rămâi în faptă. Eşti bici năpraznic, umbră înţeleaptă, Şi tronul Tău răsare ’n orice loc. Alungă-ne din raiul milei Tale, Goneşte-ne din slava Ta de crini Ridică al răzbunării aprig fulger Nu mai mustra pe cei de ură plini. Oh, stinge-Ţi ochii ce ne-aduc iubire. ISUS 309 Prea blândă-i mâna ce pe tâmple trece Nu mai putem răbda. Ni-i glasul veşted Lasă-ne ’n bezna cea de-a pururi rece. Şi uită-ne. .. Te-am răstignit odată In cuie mâinile le-am pironit pe lemn Şi atunci cerşeai iertare pentru oameni Şi Te uram şi ne-ai iertat c’ un semn. Te-am adăpat cu fiere când strigai: Mi-i sete Pe ucenici cu pietre-i ucideam în drum. Ardeau pe ruguri trupurile ’ncinse Şi altarele Ţi le schimbam în scrum. Şi azi tot iertător. . . Intoarce-ţi faţa Rămâi prea bun în cerul Tău pustiu Fii paznic drept iubirii Tale treze Nu Te-arăta, ştim bine că eşti viu. Dar dă-ne azi pământu ’n stăpânire Prea slab eşti fierul aspru să-l înfrunţi Bătrâni Ţi-s sfinţii. . . Viaţa ne ascultă. Ea umple cerul şi coboară munţi. Un semn fac şi popoarele pe şesuri Isi mişcă ’n valuri umbra călătoare. t t Motoare vii îţi vor goni odihna Aripi ca gândul vor ţâşni în soare. Priveşte ’n luciu armele viteze 1 In aspru pas oştirile pornesc Vezi graniţe în flăcări. .. Ard oraşe... Mulţimi nebune Ţi se roagă Ţie E rece fierul cald în inimi laşe Se schimbă ’n plâns tăcuta bucurie "Că Tu şi-acum îi vei putea iubi. Oh, iată desnădejdea cenuşie Aripa ’şi fâlfâie din zori de zi Pe buze supte rugile ’ncetează In ochii stinşi nu arde nicio rază Ei ştiu că noaptea asta vor muri. 3io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ajută-le de poţi... Intinde-ţi mâna Ei tot mai cred minciuna Ta cerească, învie morţii... Iată săptămâna De când jelesc cei vii. Oh, prind să Te urască Şi cei mai credincioşi; se leapădă de Tine. In loc de rugi, rostesc blesteme. Mâine Vor zgudui şi zările-Ţi senine Pentru o bucată mucedă de pâine. De jos un vaer se ridică ’n noapte Pământul faţa şi-o ascunde ’n mâini Prelungi suspine, rugăminţi în şoapte Se 'nalţă dintre ziduri şi mini. Mulţimi îndurerate de bătrâni, Copii ca florile de câmp, senini, Ridică ochii spre icoane arse Morminte tinere pe lângă drum Păzesc vieţi ce ’s în pământ întoarse. Din noi hugeaguri se ridică fum Femei cu prunci în braţe la altare Cu ochi curaţi Te caută ’n văzduh Presimt în inimi pacea viitoare Le ’nvie iar puternicul Tău duh. Războinici tari cu suflete de piatră Surâd ca ’n vis câmpiilor de luptă Ei văd cum altă viaţă le răsare Se ’ncheagă iarăşi vremea întreruptă Sclipeşte ’n zări odihnitoarea vatră Pe drumuri vechi copiii îi aşteaptă Ei vin mereu, zâmbind, cu faţa suptă S’au războit pentru o pricină dreaptă. Ci totuşi jalea sufletul le ’neacă Aţâţi tovarăşi ce-au cântat pe aici Doar umbre ’n nopţi târzii o să mai treacă. Iertarea ’n inimi lin îşi face loc Şi mila ’n lacrimi ochii trişti îmbracă Sub streaşini arma şi-o ascund. Acasă ISUS 311 Copiii toţi stau roată lângă foc. Bogată pare vatra cea săracă Ca ’n basme viaţa iarăşi e frumoasă Şi obrajii le râd vesel de noroc. Ogorul negru pieptul îşi desface Şi fierul luciu cântă pe câmpie In aer suflete domnesc în pace Ating din zbor colina argintie Simt freamătul ce ’n brazde tainic zace Şi trupul lor ca purpura adie. Cetăţi şi târguri freamătă în soare Corăbii iuţi oceanele despică Se aprind din nou boltitele cuptoare Păduri, furnale, cerul înegresc Pe cheiuri largi se 'nalţă macarale Semeţul piept vapoarele’şi opresc Hamali spre punte o pornesc agale Alţi saci se-aruncă proaspăt pe cântare Alţi muşchi plesnesc sub negrele poveri Miroase a gudron şi-a dor de mare Odgoane tari catargele strunesc Se sbate-un suflet trist şi-o sărutare Pecetlueşte cald trecutul ieri Streine ţărmuri flutură în zare Cetăţi de-argint, strălimpezi primăveri Şi Maica Domnului stăpânitoare Le-adună iarăşi slabele puteri. Un chiot viu. O salvă. Corăbierii Se ’ndreaptă necăjiţi spre nicăieri. Luptăm mereu. Pe ţărmurile lumii Se 'nalţă ziduri, freamătă oraşe Ciobanii turmele spre munţi le urcă Sclipeşte ’n zori luceafărul pe cer • Şcolarii ’n cărţi învaţă ce-i viaţa De pretutindeni mâinile Te cer Suntem bolnavi. Viaţa ne usucă. 3«2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tristeţea neagră carnea ne sfâşie Simţim pe buze şoapte de nălucă Ni-i pasul greu pe ’ntinderea pustie. Unde ne duci? Spre ce minuni de mâine Ne urci trudind în fiecare zi? Primim în dar bucata Ta de pâine Din lut şi somn ne-ajuţi să ne trezim. Putea-vom oare în lacrimi răsplăti Că ochiul Tău ne rabdă să trăim? Loveşte-ne, căci dragostea Ţi-i vie Flămânzi ne lasă, Te-om dori mai mult Striveste-ne, mereu te vom slăvi. Redă-ne pacea, vei găsi tumult. Stoarce ţărâna, vei zări iubire Trudeste-ne, mai tari ne vei afla. In ochii stinşi visând nemărginire Stă cerul plin de îndurarea Ta. Eşti pomul vieţii, noi suntem frunzare Eşti vis, noi trupul Tău vom fi Râu veşnic, Tu, noi unde călătoare Timp luminat, noi umbre de o zi. Semănător, în snopi ne vei culege Eşti grâu etern, noi brazde şi pământ. Eşti lege Tu, noi cei fără de lege Eşti gând statornic, noi purtaţi de.vânt. iîşti floare Tu, noi spinii Tăi firavi In cer întâiul, noi mulţimi de rând Eşti Tu puternic, noi mereu cei slabi Tu arzi în veci, ne" stingem tremurând. Flacără trează, îti suntem cenuse Temei de veac, noi pulbere în soare Palat de-argint, noi prag suntem şi uşe Obraz sublim, noi lacrimi trecătoare. IULIAN VESPER ŞEHERAZADA Stăpânul meu mi-a fost pândit viaţa, Iar eu i-am rătăcit deplin râvnirea Când noaptea-i despicam în duhuri ceaţa Şi-i vămuiam în păcătoşi mâhnirea. .Să am alături inima-i de mine, O port pe caravane, prin pustii; El soarbe apa ’n oazele streine Când vorba-mi curge ’n zorii albăstrii. Porunca lui, mai ieri nepăsuită, Sorocul re’nvierii-si întârzie: > Atunci poftise viaţa-mi opăcită, Azi mii de nopţi îl paşte moartea-mi vie. La pâlpâitul păcii dintre basme, Cruzimea lui o snoavă pare-i-se; Iertarea, doar, trăieşte ’ntre fantasme Şi-i mulcomeşte visele deschise. G. DĂIANU MEDICINĂ ŞI DESTIN O istorie a medicinii nu trebuie să fie o întocmire bio-biblio- grafică sau o cronologare metodică a materialului, care răspunde nevoii de documentare, ci însufleţită de un spirit nou, ea va căuta să fructifice viziunea şi truda premergătorilor. S’au scris şi se scriu încă istorii documentare, — opere de colecţionari şi comen- tatori, — sufocate de date informative, dar fără colorit pitoresc, fără adâncirea şi amplificarea stilurilor istorice. Aceste alcătuiri lexicografice sunt utile, dar nu atât de indispensabile precum se crede. In faza iniţierii, în studiul evoluţiei unei ştiinţe, ele trebuie să se afle pe masa de lucru a fiecărui cercetător. Fără documente autentice şi înlănţuite cronologic, nimeni nu poate scrie istorie. A scrie istoria, nu înseamnă însă a scrie în spirit istoric. Cu- noaşterea istorică, întru cât este un fenomen autonom, şi deslegat de orice atingere cu ştiinţa modernă, presupune valorificarea fap- telor istorice. Crede oare cineva că, în medicină, desvoltarea cu- noaşterii empirice implică stratificarea achiziţiilor astfel încât să se poată vorbi de un âdevărat progres ? De sigur că nu. O istorie completă şi eficientă a empirismului medical ar cuprinde o bună seamă din datele fundamentele ale ştiinţei experimentale de astăzi. Folclorul medical, cu deosebire, este atât de bogat, încât fiecare capitol nosologic îşi află în el partea introductivă. Chiar în pro- cesele imunologiei, folclorul medical îşi are intuiţiile lui care preced descoperirile lui Pasteur, de aceia, adesea ori oamenii de ştiinţă, ignorând tezaurul medicinii populare, au luat lucrul dela capăt ajungând la aceleaşi rezultate. Mentalitatea anonimă şi agramată a poporului a întrevăzut ceea ce medicina pozitivă a lămurit numai după laborioase cercetări. MEDICINA ŞI DESTIN 315 Când fiecare studiu începe cu un capitol bio-bibliografic, când se face un abuz neîngăduit de rezumate, comentarii şi extrase, istoria medicinii este sterilizată de putinţa de a învedera destinul istoric al omului. Cei care se apleacă înţelegători asupra acestui destin, vor ‘trebui să-şi susţie interpretarea cu un efort creator de integrare şi raportare a fenomenului medical la structura omului şi a timpului istoric. Ajungem astfel la convingerea că numai o istorie filosofică şi dogmatică a medicinii va putea învedera isto- ricitatea fenomenelor şi doctrinelor medicale. Studiul sistemelor filosofico-medicale, în corelaţie cu spiritul epocilor, deschide o spornică perspectivă de înţelegere şi valorificare a fiecărei idei după momentele structurale ale timpului. Prin urmare, o istorie a medicinii ar trebui să fie un studiu de antropologie medicală, adică, o sinteză a omului istoric, biologic şi social, singur el în măsură să ne lămurească apariţia şi prefacerile marilor fenomene morbide. După cum precizează foarte bine Paul Diepgen, o istorie a istoriografiei medicinii J) nu se poate scrie avându-se în vedere numai materialul bio-bibliografic, ci trebuie în primul rând să se insiste, cu un ascuţit spirit critic, asupra gândirii caracteristice pentru fiecare epocă, ţinându-se seama, cu o obiectivitate ştiin- ţifică, de spiritul şi de stilul acelor cercetări. Studiul lui Christian Wilkelm Kestner (1743) este pentru Paul Diepgen un punct de plecare, el fiind prima lucrare ştiinţifică în aceâstă direcţie. Pentru timpul care s’a scurs dela origini, până la data când apare opera lui Kestner *), istoriografia medicală n’a urmat calea indicată mai sus. Nici chiar Hippokrates, în cartea lui Despre vechea me- dicină, nu atinge probleme de istorie, ci se opreşte numai la « che- stiuni de principiu 1>; şi nici Plinius n’a făcut istorie, ci a urmărit drumul medicinii dela Greci la Romani, înregistrând etapele unui itinerariu. Când a venit rândul Arabilor, aceştia după cum se ştie, s’au mărginit la prezentări biografice şi la simple notaţii informative, fiind complect lipsiţi de spirit critic. Printre cei mai cunoscuţi este citat numai Ibn Abi Osaibi, fără a se ţine seama de numeroşii comentatori şi traducători ai medicinii elene. *) Paul Diepgen, Mediziti und Kultur. Stuttgart, 1938, p. 8. a) Kurzer Begriff der Historie der medizinischen Gelahrheit, Halle 1743. 3»6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « O nouă istoriografie» medicală x) începe cu umanismul, şi Petrarca şi Boccaccio sunt citaţi printre premergători, deşi oste- neala lor se mărginea numai la schiţe biografice, cu deosebitul respect ce îl datorau antichităţii, ceea ce de asemeni le ştirbea spiritul critic. Anecdotele şi curiozităţile din viaţa acestor vir{ illustres preocupau pe biografi. Aşa s’a întâmplat cu o serie de comentatori şi cronicari din vremea Renaşterii care nu pot fi menţionaţi ca adevăraţi istorici. Influenţa modei umaniste se resimte şi în studiile erudite şi substanţiale ale lui Symphorien Champier2), «tendinţa artistică-estetică» fiind pe primul plan. Umanismul avea un anume stil de cunoaştere, individualist, care lăsând accentul să cadă asupra valorii personale, se răsfrângea şi asupra obiectului studiat, cuprinzând partea lui. vitală. Pe de altă parte, Renaşterea urmărea « cunoaşterea exactă a izvoarelor », ceea ce limita osteneala cercetătorilor la o operă riguros informa- tivă. Plecând de aici, s’a ajuns la Bibliotheca universalis a lui Konrad Gesner (1545). Clasificarea alfabetică şi cronologică a materialului era tendinţa de căpetenie, şi secolul XVI este consacrat cu deose- bire lexicografici medicale. Se citează astfel numeroşi autori din ţările occidentului care n’au făcut decât istorie bio-bibliografică. Tot în acest timp, studiul istoriei medicinii pătrunde în uni- versităţi prin prelegerile lui Jan van Heurne şi Michael Doering *). Nu este de mirare că, îndepărtându-se de spiritul ştiinţific şi didactic, se făcea un abuz neîngăduit şi totuşi amuzant de anecdote, ciudăţenii şi întâmplări fabuloase, citate şi aforisme, care consti- tuiau un balast greu de suportat chiar pentru erudiţi. « Critica istorică era extrem de slabă. Numai tradiţia lui Esculap era ade- vărata istorie», — spune Paul Diepgen. Un secol mai târziu, tendinţa pragmatică a cucerit spaţiul cunoaşterii istorice, şi Her- mann Corning este aşezat printre cei mai reprezentativi istorici, urmat la scurtă vreme de Daniel Leclerc cu a lui Histoire de la medicine (Geneva, 1696), unde se vorbeşte de raţionament şi ex- perienţă, şi care a fost scrisă în spiritul filosofiei luminilor, res- pectându-se totuşi tradiţia hippokratică. Pragmatici erau şi unul * 2 3 *) E. Fueter, Gesctachte der neueren Historiographie. Miinchen, 1911. 2) De claris tnedicinae scriptoribus, etc., apărută la Lyon în 1506. 3) Paul Diepgen, loc. cit., p. 14. MEDICINĂ ŞI DESTIN 317 şi celălalt, dar cu deosebire John Freind (1725—26) accentuiază punctul de vedere empiric. De acum încolo începe verificarea izvoarelor, cercetarea autenticităţii materialului, cronologarea ri- guroasă şi înlăturarea falsurilor, ceea ce denotă o preocupare critică şi ştiinţifică, dar nu mai puţin, sub influenţa luminismului raţionalist, se pune în circulaţie teoria neştiinţifică a catastrofelor istorice. Astfel se valorifică nu numai de oamenii de ştiinţă (Ch. Linne), dar chiar şi de istorici, ideea spaţiilor catastrofice din cultura europeană. Sub influenţa spiritului laic voltaireian, Evul Mediu este apreciat ca o cavernă demonică şi întunecoasă, plină de bleste- măţiile şi libaţiunile scelerate ale călugărilor. Aceşti filosofi şi literatori de senzaţie credeau că ştiinţa medievală trecea printr’o eclipsă şi toate presupusele ei descoperiri sunt lipsite de semni- ficaţie. A trebuit să treacă oarecare timp până când valorile car- dinale ale spiritului medieval, — Thomas din Aquino şi fran- ciscanismul, — şi-au aflat restaurarea cuvenită. Totodată a fost curăţată de zgura criticismului pozitivist şi ştiinţa medievală, găsindu-se un mare spaţiu de încadrare al chimiei şi şcolilor medicale din'Salem şi Montpellier. Contribuţiile lui M. Berthelot, Menendez y Pelayo, Karl Sudhoff, O. v. Lippmann şi mai înainte de ei Lenglet Dusfrenoy, sunt adevărate revelaţiuni şi minunăţii pentru obscurii detractori pozitivişti. Albertus Magnus, Arnoldo Villonovanus, Roger Bacon şi mulţi alţii, chiar foarte mulţi, ne conving de fertilitatea ştiinţifică a cunoaşterii alegorice. Ceea ce rămâne încă de neînţeles pentru -mulţi dintre istoricii moderni este apropierea dintre scolastică şi medicină, dar şi această para- doxală sinteză a fost lămurită 1). S’a mers chiar atât de departe încât spiritualitatea veacului XX s’a lăsat captivată de furoarea metafizică şi teologică a cu- noaşterii medievale. Gânditori cu totul deosebiţi ca mediu de formaţiune şi structură intelectuală, precum ar fi J. Evola, J. Maritain şi N. Berdiaef, sunt promotorii unui nou Ev Mediu. In faţa acestor descoperiri şi valorificări, poziţia pe care s’a fixat *) *) Studiile lui Karl Sudhoff: Kurses liandbuch der Geschichte der Medizin, Berlin 1922, şi articolele lui publicate în Archiv fur Geschichte der Medizitt sunt cele mai însemnate contribuţii asupra medicinii medievale. 3*8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE concepţia pozitivistă în istoria medicinii este vătămată de igno- ranţă. Un loc aparte în istoria medicinii i se consacră lui Albrecht Haller J) apreciat ca un continuator al lui Herman Conring. El vi deschide un « mare spaţiu » de înţelegere medicinii populare, şi tot el va arunca într’un teren productiv fundamentele vitalis- mului. Studiile lui, de o erudiţie impresionantă, izbutesc să dea un contur arhitectonic marilor sinteze istoriografice. Concepţia lui filosofică este însă tributară spiritului luminist. Aici îşi află locul medicina romantică. Dacă studiile ştiinţifice asupra istoriei medicinii au făcut un pas mai departe sub influenţa romantis- mului, întru cât filosofia şi ştiinţa naturii păreau că aduc adevă- ratul spirit al cunoaşterii ştiinţifice, — după cum pretinde Paul Diepgen, — este o aserţiune care trebuie discutată. Printr’o derogare dela orientarea istorică a medicinii, se scriu istorii în spirit ştiinţific pozitivist, robite de amăgitoarea iluzie a progresului. O primă categorie de istorici se opresc la cercetarea tehnico-profesională; alţii învederează curiozităţile şi partea anec- dotică şi amuzantă a medicinii istorice: Docteur Cabanos, Sep- time Gorceix, Guardia, L. Delmas sunt printre aceştia. Cei mai mulţi au o viziune naturalistă şi pozitivistă confruntând doctrinele istorice cu datele ştiinţei medicale moderne. £. Littre, Ch. Da- remberg, Neuburger, Cumston, A. Castiglioni deţin titlurile de profesori ai şcolii moderne *). Greşala unora ca şi a altora decurge din predominanta in- fluenţă a spiritului comtist. Pozitivismul contist se opreşte la următoarele repere: i. Faza teologică, căreia îi corespunde me- dicina teurgică, magică şi sacerdotală; 2. Faza metafizică, având corespondenţe în sistemele teoretice: metodismul, galenismul, iatromecanica, stahlinismul şi brownismul; 3. Faza pozitivă, căreia îi corespunde medicina ştiinţifică a timpurilor moderne cu Bichat, Laennec şi Magendie, precedaţi de Hippokrates, Vesale, Harwey şi Morgagni. Aceleaşi repere metodologice le găsim ex- *) Paul Diepgen: Albrecht Haller und die Geschichte der Medizin în Medizin und Kultur, pp. 31—41. s) Istorismul secolului XIX a deschis posibilitatea de participare a medi- cinii la interpretarea fenomenelor politice: J. Michelet, H. Taine, Sainte-Beuve au lămurit istoria prin clinică. MEDICINA ŞI DESTIN 3'9 puse în lucrările lui Sprengel, Haeser, Daremberg, Wunderlich, Neuburger şi Castiglioni. Cele trei studii ale lui Auguste Comte nu sunt o descoperire senzaţională de ordin filosofic, şi nici o împărţire arbitrară a istoriei spiritului ştiinţific, ci ele corespund într’adevăr unui mod de a vedea aşa cum l-a înţeles omul în scurgerea timpului. Greşala lui Auguste Comte nu stă în faptul de a le fi învederat, căci aceasta a stat până atunci în putinţa oricui, ci în faptul de a fi făcut din ele, după o concepţie filosofică raţionalistă, etape de evoluţie ale progresului. Concepţia pozitivistă este crepusculară, învederând oboseala gândirii occidentului: dacă faza pozitivă, despre are vorbeşte Auguste Comte, este ultimul stadiu al progresului, înseamnă că ştiinţa va fi nevoită să se satureze prin ea însăşi, să-şi epuizeze toate resursele, fiind încarcerată de tirania unor principii şi metode limitate numai la anumite ori- zonturi. Dacă ne aşezăm din punctul de vedere pozitivist, şi analizăm fiecare fază în parte, căutând să-i pătrundem esenţele, vedem că ele corespund unui mod de cunoaştere specific epocii respec- tive, dar nu mai puţin valabil ca modalitate de cunoaştere a spiritului medical în genere. Medicina teurgică şi sacerdotală, corespunzătoare fazei teologice, folosea operaţiunile de magie, şi pe această cale de investigaţie, de sigur că s’a ajuns la unele re- zultate satisfăcătoare. Faza teologică, fiind expresia unui sens antropologic, valabil în configuraţia istorică specifică, presupune prezenţa unei puteri spirituale în fiecare act de cunoaştere şi deci eficienţa procedeelor teurgice. Omul era anume pregătit pentru aceasta, şi putem spune că spiritul, acţionând direct asupra pro- ceselor biologice, săvârşea adevărate minuni. Cercetând terapeutica magică suntem nevoiţi să-i recunoaştem un domeniu « ştiinţific », adică pozitiv, întru cât fenomenele con- semnate au o evidenţă neîndoielnică. Dar prea adeseori, ameste- cându-se noţiunile, se crede că iraţionalismul medical nu presupune o dovadă concretă, ceea ce este o pretenţie cu totul eronată. Ira- ţionalismul este un mod de cunoaştere care poate duce la aceleaşi rezultate ca şi modul raţional. Practic este aşa, dar procesele de investigaţie sunt cu totul deosebite. Ceea ce relevă iraţionalismul este de neînţeles pentru raţionalişti, deoarece căile parcurse 320 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sunt în esenţe şi domenii diferite. Este totuşi utopic ca ceea ce apare evident pentru un iraţionalist să apară ininteligibil, ca o aberaţie, pentru un raţionalist, — dar nu mai puţin adevărat este că esenţa unui fenomen nu este numai aceea pe care o înţelegem raţional, ci poate fi şi alta, care ne cuprinde în urzeala forţelor ei sau o intuim printr’un simţ de direcţie a celorlalte. Toată ne- înţelegerea provine din faptul că raţionalismul are un câmp de investigaţie limitat la fenomenele ponderabile şi determinate ex- perimental prin metoda pozitivă: ceea ce nu poate înţelege, omul raţional afirmă că nu există. Totuşi magia, prin unele din aspectele ei, este o ştiinţă iraţională de o reală eficacitate* *1). In faza metafizică, forţele macrocosmice se puteau concentra în diferite operaţiuni alchimice sau esoterice, astfel încât feno- menele biologice (bolile) sau plastice (transmutaţia) se lăsau pătrunse de câmpul «magnetic » al universului astral. In aceste împrejurări, omul era catalizatorul fenomenelor macrocosmice şi telurice, şi frecvenţa titanilor, a aventurierilor cu puteri bizare şi apucături extravagante, a oamenilor excepţionali, era un fapt istoric. Alchimiştii medievali sunt expresia acestui dinamism spiritual, şi puterea lor colosală este de esenţă metafizică. Con- cepţia omului titanic, — Paracelsus, — putând prin gândirea lui universală să influenţeze procesele cosmice, denotă prezenţa mo- dului metafizic al cunoaşterii. Aceste linii de forţă converg către medicina romantică. Anton Messmer (1734—1815), precedat de Robert Fludd (1574—1637) şi van Helmont (1577—1644, descătuşează fenomenele supra- naturale, misteriologia şi magnetismul. Un Cagliostro, cu ciudă- ţenia aventurilor sale, nu este departe de alţi medici romantici cum ar fi Fr. Hufeland, Justius Kerner şi Lavater 2). Desvoltarea luminismului filosofic şi a enciclopedismului a influenţat şi a dat noi resurse de adaptare medicinii romantice. Mesmerismul, spiritismul, profetismul şi vizionarismul, sunt posibilităţi umane care transcend condiţia raţională a ştiinţei pozitive. ' In faza pozitivă, investigând tehnic materia, se trece în do- meniul inponderabil şi infinitismal, unde ştiinţa se rătăceşte com- *) V. Memoriul lui Hubert şi Mauss în Antiee Sociologique, 190a—'1903. *) Wemer Leibrand, Romantische Medizin, Leipzig, 1937. P. 119 şi următ, MEDICINĂ ŞI DESTIN 321 plet, pentrucă evaluările ei cantitative, praguri de saturaţie, reacţiuni de laborator, cifre medii, statistici, sunt insuficienţe care nu pot releva ultima esenţă a fenomenelor. In concluzie, medicina modernă suferă până la infirmitate de viciul cunoaşterii raţionale. Condiţia plebeică a omului modern contestă ceea ce este de neînţeles, si această democratizare a cunoaşterii este o adevărată apologie a ignoranţei. # # # O nouă orientare în medicină începe cu lucrările lui Karl Sudhojj. Pe urmele lui au mers Ranke, H. E. Sigerist, W. Pagei şi Paul Diepgen. Cu deosebire acesta din urmă, în volumul lui antologic, aduce sugestive contribuţii la deslegarea problemei istorismului medical. Karl Sudhoff arată că istoria medicinii n’a avut etape de evoluţie progresivă, ci epoci caracterizate printr’o anumită structură patologică. Bolile sunt oarecum specifice mo- dului de a vedea şi de a trăi al epocilor respective. Lepra în lumea antică; ciuma în Evul Mediu; sifilisul în Renaştere; tuberculoza în romantism; cancerul şi psichopatiile în lumea modernă. Fiecare boală este structurată de destinul epocii respective. Lepra în antichitate n’are alt sens decât blestemata hâzenie a păcatului; ciuma este corespunzătoare tenebrosului demonism medieval; sifilisul în Renaştere este stigmatul lubricităţii individualiste; tuberculoza se acomodează temperamentului morbid şi totuşi cu exaltări crepusculare al romantismului; iar cancerul este anarhia celulară a societăţii moderne. Cu această viziune, caracteristică fiecărei epoci, izbutim să ne desprindem de uniformitatea interpretării pozitiviste şi să deschidem mari ferestre de lumină în spaţiile medicinii istorice. Cercetând structura spirituală a unei epoci, implicit ne explică orientarea medicinii din vremea aceea. Să ne oprim bunăoară la epidemiile de ciumă cunoscute foarte bine la Atena, în timpul lui Pericles şi descrise cu revelatoare amănunte patogenice de Tukidide în Războaiele Peloponeziene. Fenomenul patologic colectiv nu apărea izolat, ci într’o conjuctură cosmo-telurică, după cum era orien- tată şi filosofia naturii la antici. In Evul Mediu, Guy de Chauliac, medicul Papei Clement VI, explica epidemia de ciumă prin con- juncţia celor trei planete, Saturn, Jupiter şi Marte, la 23 Martie 6 323 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1345. Aceeaşi credinţă, întemeiată pe investigaţiuni astrologice, o împărtăşeşte Geronimo Cardano şi Marsilio Ficino. Mijloacele terapeutice şi profilactice, de zăgăzuire a flagelului se reduceau numai la asistenţa sufletească a bolnavilor. Cei sănă- toşi nu erau feriţi de atingerea molipsitoare. Ca şi la Atena, unde populaţia îngrozită năvălea în temple, în Evul Mediu mulţimile implorau graţia divină, se organizau procesiuni şi se ţineau slujbe religioase de izbăvire. In Renaştere, sub zodia libertinajului, fiecare făcea ce vroia şi, de aceea, egoismul fiind la limită, cei cu un instinct de conservare exagerat se izolau în mănăstiri (aşa a început Boccaccio povestirile lui) sau se luau cele mai cumplite măsuri împotriva bolnavilor de ciumă, mergându-se chiar până la suprimarea lor. Romantismul aduce ridicolul costumelor de protecţie, adevărate carapace şi măşti groteşti, fără nicio altă eficacitate decât aceia de izolare a medicilor. Medicina sacer- dotală, magică şi medievală, în chipuri variate, combătea ciuma cu puterea credinţei mântuitoare. « Practicile medicinii iraţionale, magice, teurgice, magnetice, etc., se întemeiază pe ceea ce creşti- neşte numim mângâiere, pe un sprijin al credinţei care să înto- vărăşească existenţa bolnavului în singurătate » 1). Astfel susţinuţi sufleteşte, stările depresive ale bolnavilor se spulberau, şi în inima lor creştea nădejdea vindecării. Bolnavul nu mai era un pacient infectat şi contagios, de care trebuie să te fereşti, ci un om vrednic de mângâiere şi devotament. Care este atitudinea medicinii moderne faţă de boală şi bolnav, şi ce aduce ea pentru liniştea lui sufletească şi morală? Boala este o entitate morbidă, un complex nosologic, studiat la lumina obiectivităţii reci şi pozitive a spiritului ştiinţific. Bolnavul^ stig- matizat de egoismul societăţii moderne, este un blestemat, un inadaptat, un vicios, un om putrezit de păcatele materiei, deoarece, în viaţa lui, n’a respectat întocmai regulile sublimei mediocrităţi a existenţei standardizate. Totdeauna, medicina impută bolnavilor o oarecare vinovăţie, şi dintr’odată, omul suferind are în faţa lui atitudinea duşmănoasă a societăţii care, arogând reguli profi- lactice, dictează izolarea şi pe cât posibil eliminarea lui. « Boala *) *) Pedro Lain Entralgo, Medicina e Historia, Ed. Escorial, Madrid, 1941, p. 3°4- MEDICINĂ ŞI DESTIN 323 unui membru al societăţii este pentru această societate un fenomen de eliminare. Bolnavul este, în anume mod, un apostat. Boala lui îl reduce la o ^existenţă privată, şi numai vindecarea lui îl îna- poiază societăţii » *). Şi ce poate fi mai dureros, pentru un bolnav, decât izolarea lui, smulgerea lui din mediul familial, luarea copi- lului de lângă mamă şi a soţiei de lângă soţ, întemniţarea între zidurile unui lazaret unde nu va găsi niciodată patetica înţelegere pe care o dă cu generozitate inima caldă a dragostei. Şi de sigur, «numai singurătatea, izolarea, robinzonismul este boala bolna- vului om modern, şi primul lui simptom este solus recedo al lui Descartes. Bolnavul deci are nevoie de o tovărăşie mângâietoare, nu de o tovărăşie circumstanţială, ci de una efectivă» 2 3 4 *j. Cine îi dă această tovărăşie mângâietoare ? Medicul modern ? Foarte rar. Acesta vede în bolnav, de cele mai adeseaori, un obiect de cunoaştere, un fenomen ştiinţific, un prilej de experimentare. «Medicul exclusiv teoretic şi intelectual, — spune Pedro Lain Entralgo, — este un chose qui pense, ca şi spiritul în Descartes, care transformă realitatea tangibilă şi caldă a bolnavului, şi care se găseşte în noi, urgentă şi năvalnică, într’o serie mai mult sau mai puţin conexă de species intellectuales » 8). Marii clasici din medicina secolului XVIII, Hoffmann, Stahl, Boerhaave, van Swieten, Barthez şi Chr. Hufeland, adepţii orien- tării vitaliste, au arătat că boala se află în noi, în fiecare individ, fie că este sau nu suferind, şi că ea nu se poate combate decât prin reacţiunile naturale ale organismului. Principiul vital este o flacără care însufleţeşte materia şi o regenerează, cârmuind evoluţia fe- nomenelor fizico-patologice într’un sens finalist, cu spirit de misterioasă prevedere, cauzalitatea nefiind altceva decât o re- întoarcere la geneza fenomenelor morbide. Intr’o prelegere *) a prof. Vedel, despre vitalismul barthezian, găsim aceste fraze: «In fond viaţa nu are un sens acceptabil decât dacă îi cunoaştem fina- litatea. Dacă viaţa n’ar fi altceva decât manifestarea terestră a x) H. Freyer, Der Arzt und die Gesellschaft, în Der Arzt und der Staat, Leipzig, 1929, pp. 14—15- . *) Pedro Lain Entralgo, loc. cit., p. 304. 3) Loc. cit., p. 259. 4) Rostită la Reuniunea ceKli de al XX Congres francez de medicină la Montpellier în 1929. 6* 3*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fenomenelor fizico-chimice, ar trebui să ajungem la un fatalism dureros şi paralizant. Dar dacă admitem că în afară de materia pieritoare există un spirit nemuritor care se răspândeşte, după moarte sau poate chiar înainte, în sfere mai înalte de acţiune, în spaţii interplanetare, acolo unde Arrenius presupune că există molecule vii care însămânţează şi reînsămânţează globul terestru, nu avem datoria de a trăi mai bine cu scopul de a transmite ceva din noi, bun şi util, scopurilor succesive ale umanităţilor viitoare ? Pentru ce să nu credem în Nemurire şi să nu trăim cu privirile întoarse spre Cer ? » Medicina clasică şi vitalistă este străbătută de un flux stenic care reînvie în sufletul bolnavului credinţa izbă- vitoare în scopurile finaliste ale vieţii. Bolnavul nu se mai află singur, izolat şi blestemat, ci susţinut de procesele spornice pe care le săvârşeşte spiritul. Tot într’un stil umanitar, corelat al concepţiei vitaliste, este îndrumată şi medicina hippokratică. Hippokrates se strădueşte să cunoască omul* *), şi el a introdus ideea totalităţii biologice în concepţia simptomului. Bolnavul nu era purtătorul unui germene patogen sau obiectul destinului individual, cât mai degrabă cutia de rezonanţă a timpului şi a locului. « O istorie clinică hippokra- tică ne arată întotdeauna pe omul concret bolnav şi niciodată pe ftizie sau pe cel bolnav de plămâni; pacientul este feciorul lui Kydis, sora Harpalidei, soţia lui Hermoptolemos, sau mai tăcut şi discret «acela care locuieşte extra muros». Pe de altă parte, istoria este într’un chip foarte răspicat «viziune prezentă», cu alte cuvinte cel mai puţin «istorie » ce se poate închipui; să nu căutăm acolo antecedentele îndepărtate sau hereditare, cât ceea ce medicul « a văzut» în bolnav şi în ambianţa lui, în De aere, aquis et locis, în Epidemiarum libri, — într’atât încât s’a pus în atingere cu el. Interpretarea anamnezei şi a descoperirilor exploratoare are un sens prognostic şi se configurează după o concepţie hu- morală a naturii (physis). Iată deci toată mentalitatea elenică, «vizuală», obiectivă, firească, călăuzind şi îndreptând interpre- tarea simptomelor » *). *) Max Pohlenz, Hippokrates und die Begriindung der tuissenschqftlichen Medizin. Berlin, 1938. *) Pedro Lain Entralgo, loc. cit., pp. 328—29. MEDICINĂ. ŞI DESTIN 325 Pentru medicul modern a pune diagnosticul înseamnă a in- ventaria un mănunchi de simptome, cu scopul de a cunoaşte o boală. Boala, odată cunoscută, este combătută. Inamicul este entitatea morbidă. Omul de ştiinţă are în faţa lui un capitol no- sologic şi nicidecum viaţa bolnavului. Lupta se dă între terapeu- tică şi simptome. Grosso modo, între anumite medicamente şi o stare patologică. Tratamentele simptomatice, cauzale, specifice sau profilactice, toate au aceeaşi ţintă. De exemplu: a combate durerea, înseamnă a anestezia nervul. Anestezia nervului nu are o corelaţie satisfăcătoare cu evoluţia procesului patologic. Diag- nosticul bolii nu înseamnă nimic dacă nu se pune diagnosticul bolnavului. Principiul: qui bene diagnoscit, bene curat, — este eronat. Boala este o condiţie de a fi a organismului, şi acesta va " trebui cercetat cu precădere. Pedro Lain Entralgo combate şi el teoria celor trei stadii din Discours sur l'Esprit positij, ridiculizând utopia din medicina mo- dernă, cum de o pildă cura lui Paul Ehrlich, — therapia sterilisans magna, — care credea că vindecă prin injecţiuni toate bolile. Prin aceasta revenim la utopia medievală, magică sau gnostică, a pa- naceelor. «Momentul utopic al progresismului» este atins în tehnica culturilor de ţesuturi, de unde se trag concluzii asupra nemuririi; apoi în teoria sciziparităţii indefinite a protozoarelor şi a operaţiilor de întinerire 1). Heidegger şi Dielthey au fost aceia care au lărgit câmpul ştiinţelor, insistând asupra poziţiei centrale a istoriei, şi elaborând pentru aceasta o antropologie şi o ontologie a unei noi teorii a cunoaşterii. Omul, fiind o fiinţă cognoscibilă şi istorică, înseamnă că, pentru a cunoaşte medicina, trebuie să se studieze antropologia teoriilor medicale, cu alte cuvinte, biologia unei cunoaşteri va- riabile după punctul de vedere al omului. Medicina fiecărei epoci fiind o stare de spirit structurată de o concepţie dominantă, nu putem discuta o teorie, referindu-ne necontenit la poziţia ştiin- ţifică a pozitivismului modern, fără să cădem într’un exclusivism îngust şi obscur. Nu putem, pentru acelaşi motiv, să studiem 1) Lucrările in această direcţie ale lui Carrel şi Pearl y Harrison, au fost discutate în studiul lui H. A. Shryock, Die Entiviklung der modemen Medisiti. Stuttgart, 1940. 326 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE istoria medicinii fără să ţinem seama de destinul fenomenelor biologice, variabile după configuraţia specifică a epocilor. Prin urmare: orice studiu complet trebuie să nu piardă din vedere cele două perspective hotărîtoare: una antropologică şi alta cosmo- biologică, la care adăogăm pe cea istorică, întru cât cultura, civi- lizaţia şi factorii componenţi ai vieţii sociale modifică destinul bolilor şi al epidemiilor. Intr’adevăr, bolile au un destin ca şi celelalte procese biologice. Când vorbim de destin în medicină, ne gândim fireşte, la acele forţe vitale şi totodată inponderabile care nu pot fi determinate cantitativ sau provocate experimental, deoarece complexul fizico- chimic, în care tânjeşte medicina modernă, este insuficient pentru a putea releva ceea ce se petrece în esenţele fenomenelor biologice. Bolile au un destin care este în funcţie de structura personalităţii omului, şi deci a fiecărui individ. Bolile care, în virtutea acestui destin, sunt entităţi personale şi specifice, se manifestă prin simptome individualizate, variabile dela un om la altul. Chiar germenii patogeni, întru cât constituiesc o materie biologică pro- teică, au un destin istoric care cu timpul le modifică felul de ma- nifestare şi efectele morbide 1). Pe lângă destinul individual bolile mai recunosc un destin colectiv, coexistent fenomenelor cosmice, telurice sau numai isto- rice. O punte de trecere între destinul individual şi destinul co- lectiv îl alcătueşte arborele genealogic al fiecărui individ, struc- tura lui ereditară, în care se întrunesc liniile de forţă, convergente sau divergente, ale strămoşilor. Destinul ereditar se află în noi, fiind intrinsec periodicităţii organice a fenomenelor patologice. Destinul colectiv se află în afară de noi; lui ne integrăm ca specie biologică, solidari cu tot complexul de reacţiuni specifice; desti- nului ereditar ne integrăm ca individ izolat, cu receptivităţi şi stări refractare personale. Destinul colectiv este cu totul altceva: aici activează elementele exogene, care hotărăsc destinul unei boli cu un caracter social, asupra unei grupări de indivizi încadraţi geografic. La lumina acestor consideraţiuni, trebuie să presupunem că nu numai tabloul simptomatologie individual, dar şi configuraţia l) Charles Nicolle, Destin des maladies infectieuses, Ed. Alean, 1933. MEDICINA şi destin .1*7 specifică a unei epidemii era odinioară cu totul deosebită de cea de azi. Nu se poate voi bi de aceeaşi boală la o distanţă de mii de ani, fără să ţinem seama de destinul istoric. Când se spune bună- oară, că tumorile maligne sau paralizia generală progresivă sunt boli ale lumii moderne, trebuie să înţelegem prin aceasta că de- stinul omului nu mai este acelaşi cu cel din antichitate. Calami- tatea epidemiilor de odinioară impresionează şi îngrozeşte pe omul modern. Ciuma din Atena,* variola din Evul Mediu, holera din secolul XIX, sunt date ca fenomene medicale în faţa cărora omul, din pricina mijloacelor profilactice şi higienice, era complet desarmat. O eroare mai puţin gravă decât cealaltă care ne face să credem că pericolul bolilor contagioase a dispărut cu desăvârşire. •Acestea sunt fenomene cosmo-biologice sau istorice, după cum tot fenomen istoric este epidemia de tifos exantematic din 1917. Omenirea trebuie să se aştepte la noi flagele pe care nici nu le cunoaşte şi deabia atunci, când se vor ivi, va începe studiul lor. La boli noi, sau la boli vechi cu altfel de manifestări, se vor cere noi medicamente şi altfel de tratamente. # # # In medicină nu se poate scrie decât istoric. Nimeni nu pleacă dela un mănunchi de date pozitive şi prezente desconsiderând complet istoria medicinii. Pentrucă ceea ce medicii au observat şi au studiat cu scopul de a lămuri o problemă, nu aparţine nici- decum prezentului, ci în general, şi uneori cu deosebire, tre- cutului. Fiecare a contribuit cu ceva, şi edificiul unei chestiuni prezente se ridică pe eşafodajul constructorilor de odinioară. Medicina actuală este o sinteză istorică, un lanţ neîntrerupt de investigaţii şi ipoteze, care încearcă să explice şi să rezolve ceea ce corespunde puterii modificatoare a timpului. Vrând nevrând, medicul trebuie să se refere la anumite fapte istorice, nu pentrucă acestea au fost consemnate şi reprezintă o înşiruire cronologică,, al căror punctus terminus este modali- tatea actuală, ci pentrucă ele constituie o parte integrantă şi orga- nică din complexul stării prezente. Istoria medicinii nu trebuie privită ca o introducere, sau numai ca o parte dintr’un întreg, ci ca însuşi scheletul acestei arte. Numai în acest sens trebuie înţeleasă poziţia medicului de azi faţă de istoria medicinii. 3z8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE încă din vremea lui Hippokrates, sau chiar mai înainte, me- dicii şi medicina au ţinut, ca orientare generală, de principiile unor anumite şcoli, care se concurau sau se aflau în conflict de dogme şi de metode. Acei care împărtăşeau doctrina uneia din aceste şcoli respectau o tradiţie, şi prin acest fapt poziţia lor era istorică. Tendinţa empirică, dogmatică sau metodică, învederează cele trei curente fundamentale ale medicinii din toate timpurile. Faptul că aceste şcoli şi curente se aflau într’o confruntare per- manentă, care s’a consumat în nenumărate polemici, dovedeşte cu prisosinţă imposibilitatea de a găsi o linie de mişcare uniformă care să satisfacă toate cerinţele. t Medicina se strădueşte necontenit, de două mii de ani, să devie o ştiinţă, şi medicii dovedesc prin valoarea lor personală că este mai mult o artă. Accentul cade cu deosebire asupra per- sonalităţii, şi nici într’o altă disciplină nu se vorbeşte mai mult de prezenţa omului decât aici. Medic şi bolnav sunt personalităţi vii, cu reacţiuni şi virtualităţi specifice. Anonimatul dispare aproape cu desăvârşire, şi prezenţa nominală este indispensabilă. Numai artele plastice şi literatura sunt legate atât de mult de persona- litatea omului. De numele lui Hipokrates este legată teoria humorală, punct de plecare a clasificării temperamentelor şi a tipologiei; de Herophil şi Vesale anatomia; chirurgia recunoaşte în Galien un clarificator desăvârşit. In bacteriologic se spune Koch pozitiv sau negativ, după numele descoperitorului; reacţia de fixare a complimentului este a lui Wassermann, după prin- cipiul lui Bordet. Microbii sunt ai acelora care i-au descoperita Fenomenele fizio-patologice, semnele clinice, reacţiunile de la- borator, sunt paternităţi nominale cu drepturi de proprietate. La obârşia unei interpretări, investigaţii, ipoteze sau teorii, se află totdeauna un nume. Şi de vreme ce numele descoperitorilor nu se pierde, după cum se întâmplă în alte ştiinţe, care au evoluat necontenit, rămâne bine stabilit că prezenţa lor este tot atât de actuală astăzi ca si odinioară. t Oricâte încercări se vor face de a cunoaşte istoria medicinii, ele rămân infructuoase atâta vreme cât nu se ţine seama de in- fluenţa modificatoare a timpului, iar pe de altă parte, de structura caracteristică fiecărei epoci. Metoda istorică în medicină va trebui să aibă în vedere contribuţia creatoare a timpului, nu la propă- MEDICINĂ ŞI DESTIN 329 şirea ştiinţei, după cum se crede de obicei, cât mai degrabă la precizarea poziţiei omului în corelaţie cu nevoile sale de cunoaştere. Nu avem niciun motiv ca să trăncănim tot timpul la palavre pe seama superstiţiilor medievale, şi nici să ne îndoim de grandioasele descoperiri ale ştiinţei antice, care în multe direcţii depăşesc spiritul modern. De altfel, interesul pe care istoria ştiinţelor îl manifestă faţă de aceste modalităţi de cunoaştere este din ce în ce mai evident. « O istorie a ştiinţelor... nu poate să fie o istorie a progresului uman, după cum se înţelegea odinioară şi după cum unii înţeleg şi astăzi. Pe de altă parte, în afară de anumite cazuri particulare, va fi foarte greu, mai întotdeauna, de a preciza care sunt erorile sau digresiunile inutile pe care expunerea istorică trebuie să le neglijeze. Este chiar potrivnic unui adevărat spirit istoric de a lua drept criteriu şi de a considera ca însuşi qdevărul ştiinţa de astăzi, care, ca întotdeauna, este supusă unor transfor- mări necontenite » 2). Istorismul novecentist, de care s’a făcut atâta caz, este astăzi în decadenţă. Funcţia creatoare a istoriei este o stare de spirit autonomă, care n’are nicio legătură cu ideea progresului. Când medicina hippokratică este pusă de acord cu datele pozitive ale medicinii modeme, prin chiar acest fapt ideea progresului se retrogradează. Intr’adevăr, «în Hippokrates apare adevărata men- talitate ştiinţifică, se poate spune chiar că a fost un revoluţionar şi totodată un păstrător al bunelor tradiţii» 2), dar acest fenomen este determinat de sigur de viziunea personală a celebrului medic din Cos, străluminată de complexul culturii antice. Nu se poate vorbi totuşi de un neo-hippokratism, în forme originare, oricâte împrumuturi va face medicina modernă din opera lui Hippo- krates, după cum nu se poate reînvia clasicismul în haina neo- clasicismului. Acei care îmbracă toga, şi cu gesturi largi para- frazează pe tribunii forului roman, nu înseamnă că reînvie viaţa de odinioară. Ei schiţează o parodie, căreia îi lipseşte stilul autentic izvorît dintr’o altă concepţie de viaţă. De aceea, tot ce poartă eticheta neo, corespunde spiritului epocii respective, cu acele *) Pierre Brunet şi Aldo Mieii, Histoire des Sciences. Ed. Payot, I935> P- 12. ) F. Enriquez şi G. de Santillana, Storia del pensiero scientifico. Ed. Nicola Zanichelli-Bologna, 1932. Voi. I, p. 314. 330 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE contemporaneităţi superficiale şi apropieri de sensuri care nu au prospeţimea şi originalitatea trăirii. Vita brevis, ars longa, occasio jugax, experimentum periculosum, judicium dijjicile, — spunea Hip- pokrates, şi în acest aforism aflăm toată filosofia şi măsura de care trebuie să se pătrundă istoricul medicinii. Este chiar obligator ca orice istorie a medicinii să înceapă cu o critică a pozitivismului ştiinţific, chiar dacă mai târziu, ajungând la această fază filosofică, va fi nevoit să-i consacre un capitol, ca şi celorlalte dogme şi teorii. NICOLAE ROŞU DE MORŢIŞ... Doamnei M.-J. L. Nu-ţi plânge cavalerul căzut în glie, Doamnă. Să ne rugăm vieţii să-l ierte c’a trăit, Să ne rugăm iubirii să-l ierte c’a iubit Şi să ciocnim să sune sonore frunze ’n toamnă. Nu moare nimeni, Doamnă, şi nimeni nu se naşte, Ci trecem fără veste din umbră în lumină Prelung gustând din ierburi tăcerea ce ne paşte Şi putrezind de toamnă ca fructul din grădină. Nu-ţi plânge, Doamnă, ’ntr’una frumosul cavaler! Ascultă-i seara glasul bogat de depărtare Şi ’ntinde ’ncet obrazul spre calda sărutare A buzelor aprinse de flacăra din cer. Ascunde-ţi numai ochii sub tristele pleoape, Căci morţii fug de plânsul celor rămaşi în lut. Mai bun ca sărutarea luminii peste ape E cântecul de viaţă din vechiul lor sărut. Iţi dau în dar o frunză din buna asta toamnă Ca să ghiceşti în palma nervurilor din ea Uitatul timp al sevei şi urma lui din stea Spre care toţi vom trece cândva, tăcută Doamnă. Viena, 31 Octomvrie 194a. VINTILĂ HORIA TREI POEME IN PROZĂ PĂSĂRI DE VÂNZARE Dimineaţă rece cu cer închis, cenuşiu, duşmănos. Bruma - groasă pare că s’a aşternut pentru vecie pe acoperişuri, pe asfalt, peste tot. In piaţa de păsări forfoteală. Jidoafce grăbite, zgribulite, cu paltoane pe care stau lipiţi de generaţii fulgi albi de gâscă, se mişcă, aferate, încoace şi încolo. Azi sunt foarte multe păsări de vânzare. Iată aici două raţe de toată frumuseţea! Cu penele albe, nă- clăite, stau într’un fel de toropeală indiferentă. Mâini de gospo- dină le pipăie pieptul şi spatele apoi le asvârl din nou pe pământul îngheţat: — «Prea scumpe! Prea scumpe! Abia dacă pot scoate din ele untură câtă le trebuie ca să se frigă! » Nişte gâşte, într’un coş sunt deadreptul jalnice. De frig, au uitat că întreaga lor eleganţă şi farmec stă în gât. Una, cea mai descurajată, îşi lasă capul să atârne în jos, la întâmplare. Gâtul inutil, s’a încovoiat, nefiresc, ca şi cum ar fi de cârpă umplut cu târâte de lemn. Gâscă întruchipează întreagă jalea jucăriilor stricate, aruncate în pod. Altă gâscă are un ochi scurs: — «La ce-i mai trebuie ochi ? Să fie grasă. Să primesc un preţ bun pe ea. Ce vede ea şi aşa, cu ochiul ei de sticlă albastră ? » — Pleoapele galbene, zbârcite de frig şi suferinţă, se strâng peste fereastra oarbă a ochiului inutil. Nici nu mai scot obişnuitul strigăt de protest: «Ga a g!» Stau nemişcate, înţepenite de frig. Pui micuţi de găină, cu ochişori rotunzi, duioşi, foarte bine educaţi, îşi vâră căpşorul sub propriile aripioare, abia mijite. TREI POEME lN PROZA 333 Simţi nevoia să le atribui un dor omenesc de maica lor ! De călduruţa intimă de sub cortul aripilor ei protectoare. Curcile nervoase, ca nişte guvernante bătrâne, sunt foarte revoltate. Stau într’o demnă înţepeneală, cu ochii rotunzi şi goi de un negru lucios, patetic. Un ţăran stă şi el înţepenit de frig. In mâinile roşii, lemnoase, ţine câte o raţă. Le ţine spânzurate de aripi. Ceasuri şi ceasuri să stai spânzurată de aripi! Biete raţe ! Aţi merita un locuşor în calendarul zburătoarelor. La picioarele unei femei, pe o zdreanţă de sac, viermuiesc şapte răţuşte. Sunt tinere şi grăsuţe. Vioaie: «Eravamo sette sorelle... » Cumpăr una din cele şapte şi mă îndrept satisfăcută spre casă. In aerul îngheţat, pe pământul acoperit cu brumă groasă, târgul continuă: Azi e joi şi ţine până la ora 12. NUCUL BĂTRÂN Când privesc la nucul din faţa bucătăriei, simt'cum mă cu- prinde o milă nesfârşită. O milă .cumplită, fără nicio licărire de speranţă, ca pentru cineva iremediabil sfârşit... Bătrânul nuc se încăpăţânează, totuşi, să trăiască. Şi trăieşte, cu o nesfârşită voluptate, fiecare clipă din zi şi din noapte, cu toate fibrele trunchiului găunos pe trei sferturi, cu fiecare celulă din frunzele ce i-au rămas. Clorofila se strecoară, picătură cu pi- cătură — o simte, o urmăreşte cu infinită voluptate, pe fiecare — cântând triumfătorul cântec al vieţii: Trăiesc! Trăiesc! Pe creanga cea mai înaltă — care s’a uscat, acum, în plină vară — au fost o mulţime de nuci. Acum, atârnă vlăguite — inutile şi triste podoabe — dar nu cad, nu cad! Pe singura creangă ce a mai rămas printre frunzele provocator de verzi, se răsfaţă, rotunde şi mustoase, 4—5 nuci. Poate sunt ultimele roade. Ultimii copii dragi, în care s’au strecurat, cu tot focul sfârşitului, ultimele pâlpâiri disperate de viaţă. Sau, poate... Poate... Dumnezeu se va milostivi. Va mai trece o iarnă cu geruri aspre, cu zăpezi grele şi umede, ce te înfioară până în adânc de măduvă... Va mai veni odată primăvara, şi creanga va simţi cum o furnică fiorul sevei ce începe să pulseze 334 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spre viaţă nouă. Va simţi cum se ridică, din ea, ţâşnind spre lu- mină, mugurii puternici, în care freamătă viaţa. Poate, va mai simţi adierea vântului de seară mângâind, dealungul, cu limbă catifelată, frunzele fragede de Mai... Poate se vor mai rătăci albine harnice, să strângă polen din mâţişorii grei şi aromaţi. Poate... Poate... Crac! Crac! Scârţâie, lugubru, trunchiul găunos, pe trei sferturi putred. UN ZBOR FANTASTIC In sala de aşteptare a aeroportului acum au sosit toţi pasa- gerii. Drept în mijlocul sălii s’au postat două doamne oxigenate, îmbrăcate după ultima modă. E primul lor zbor şi sunt grozav de agitate. Uri domn bătrân, înalt şi slab, îmbrăcat într’un costum de stofă englezească veritabilă, le dă — plin de importanţă — ex- plicaţii şi îndrumări de felul în care trebuie să se comporte în timpul zborului. Doamnele îl ascultă cu genele rimelate îndreptate — uimite şi încântătoare — spre buzele lui. Un domn gras şi roşcovan şi-a deschis deja romanul legat în piele cafenie, pe care are de gând să-l termine astăzi, în timpul zborului. Până la Arad are tot timpul să-l sfârşească tocmai bine. Acolo îl aşteaptă mai mulţi prieteni, toţi serioşi oameni de afaceri. Au plănuit acum ceva « formidabil». Dacă va reuşi această « lo- vitură » va fi cu siguranţă milionar. Intr’un colţ retras, pierdută aproape în imensitatea fotoliului, stă o domnişoară tânără. E îmbrăcată într’un taior negru, de o distinsă şi sobră eleganţă. Părul castaniu fumuriu i se revarsă sfios şi cuminte pe umeri, amintindu-ţi nostalgia molatecă a săl- ciilor aplecate asupra oglinzii strălimpezi a unui lac. Ochii ei mari, albaştri — un albastru adânc, cu nuanţe viorii — privesc în gol, cu o infinită tristeţe. — Biletele, vă rugăm şi legitimaţiile. • Toţi pasagerii prezintă ofiţerului aviator legitimaţiile şi auto- rizaţiile de călătorie. — Domnişoara Marcela Voina ? — E domnişoara de pe fotoliul din colţ — lămureşte omul de serviciu. TREI POEME lN PROZĂ 33.5 — Da, ştiu. Domnişoara e logodnica sărmanului nostru ca- marad Viorel, căzut acum două săptămâni, în împrejurări atât de tragice... — Vă mulţumesc doamnelor. Treceţi, vă rog pe aeroport şi urcaţi-vă în avion. Agitaţia doamnelor oxigenate a atins culmea. Domnul în costum englezesc le calmează, atingându-le cu gesturi elegante mâinile înmănuşate. Acum urcă pilotul — e unul dintre cei mai buni piloţi de linie — şi observatorul. Motorul şi-a început cântecul, al cărui ritm devine tot mai trepidant; huruitul se face din ce în ce mai puternic. Aparatul — ca un armăsar de rasă — tremură din toate mădularele. Câteva viraje, apoi, ca şi când ar fi scăpat din lanţuri invizibile, avionul se smulge de pe pământ ţâşnind spre nori, în zbor graţios de uriaşă libelulă. Bucureştii se aştern, ca un covor cubist, la picioarele călăto- rilor : Pădurea, de un verde întunecat, lacul, ştrandul... O supra- punere fantastică de planuri. Avionul pluteşte acum liniştit peste întinsul verde. Doamnele rimelate au împălizit suspect. Zborul continuă peste culmile prăpăstioase ale Carpaţilor. Plutesc deasupra norilor. Nori albi, imenşi munţi de zăpadă, se încalecă, se înlănţuie, într’o năpraznică luptă, ce are, totuşi, un aspect ireal, aproape imaterial. încleştarea sălbatică a norilor are ceva din puterea ocultă dar copleşitoare a viselor unui creer cuprins de febră. Rostogolirea lpr uriaşă şi continuă te ameţeşte, te învăluie, insinuant, ca o hipnoză. .. Deodată, motorul a stat. Pilotul e dat la o parte de o mână nevăzută şi în locul lui se profilează mai mult decât se aşează silueta unui alt aviator. Se întoarce spre pasagerii îngroziţi. Zâm- beşte larg şi prietenos, lăsând să i se vadă dinţii albi, strălucitori, puternici. Ochii negri, scânteietori, s’au oprit pe figura palidă, transfi- gurată, a Marcelei... Marcela ascultă, ca în vis, chemarea. Ar vrea să atingă mâna subţire a logodnicului, dar atunci când încearcă, mâna ei nu atinge nimic material. Degetele ei nu pot să prindă mâna ce stă, energică şi fină, pe volanul avionului. Şi totuşi... se simte atât de fericită 336 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE alături de el. Sufletul pare că i s’ar contopi cu năluca de alături. Şi o linişte adâncă şi gravă s’a aşternut peste tot. Motorul porneşte din nou. Dar de astădată un alt zbârnâit se aude: E mai repede, mai subţire, parcă. Avionul urcă mereu, vertiginos. Norii, turme de berbeci uriaşi înlănţuiţi în vijelioasă luptă, rămân jos, în adâncuri. Elicea se învârteşte năpraznic, mai repede, tot mai repede. Mai sus, mai sus, cântă, sălbatec, motorul. Totul e scăldat aici într’o lumină de auroră boreală. Ca un lac adânc, albastrul imens, imaculat, te absoarbe... Dar iată: Năluca începe să se destrame, să se risipească. In curând Marcela nu-1 va mai vedea.. . nu-1 va mai putea nici măcar simţi pe aproape !... Marcela se ridică. Pilotul şi-a recăpătat sângele rece şi prinde din nou volanul. Avionul coboară vertiginos. Uşa se deschide, lăsând să pătrundă, o clipă, ca o vijelie, aerul îngheţat al înăl- ţimilor. » Trupul plăpând al Marcelei s’a afundat în abis, dar plutind spre înălţimi nebănuite, se străvăd, într’o licărire rubinie de soare, două umbre, două năluci, urcând mai sus ! Avionul a aterizat cu o oră întârziere pe aeroportul Sibiu. Pasagerii sunt palizi, cu privirile rătăcite. Cele două doamne oxigenate zac leşinate pe fotoliile elegante ale avionului. — Ce s’a întâmplat ? — întrebă şeful aeroportului pe cura- giosul pilot, care a pus, de atâtea ori, pe toţi în uimire cu îndrăz- neala sa. Dar el dă din umeri, fără să poată articula un singur cuvânt. In asemenea condiţii zborul nu mai poate continua. Şeful aeroportului Sibiu dictează o radiogramă pentru aeroportul Arad: «Avionul Nr. 2777, plecat la orele 15,30’ din Bucureşti a aterizat pe aeroportul Sibiu cu o oră întârziere. Din cauza stării extrem de rele a pasagerilor şi a pilotului însuşi, zborul va fi în- trerupt la Sibiu. Dintre pasageri lipseşte o persoană». ZINA MACAVEU O, FRUMOASE ELEGII! I O, frumoase şi triste elegii Cu mâinile albe de floare, Cum de nu sunteţi rupte din soare, Voi, cu suflete vii, elegii ? II De ce nu purtaţi cerul cu voi Şi stelele toate sub frunte ? Ne-am face, noi înşine, punte, Să fim lângă 'naltele creste şi noi. III O, elegii coborîte din munţi Şi, voi, melancolice svonuri de mări, Nu mai cunoaştem albe chemări, Nici gânduri tăcute nu mai ştiu frunţi. IV Din tulnicul Muntelui-Mare Daţi trâmbiţe zărilor mării, Şi slavă daţi astăzi viorilor zării Şi noului om, închinare ! 7 COLIND DE ANUL-NOU Aho-hoo, voinici feciori, Visători colindători, Struniţi, voi, viori de nea Cu arcuş de viorea, Din chimir, fluere noi Scoateţi, cântăreţi vioi, Şi din inimi, cântec bun; Iha-ha, plugule, plug 1 E-he-he, mânaţi, mânaţi; Plugul ară, voi cântaţi I Noroc vouă, boieri mari, Nouă, gânduri de hoinari Pentru dor şi vis pribeag Peste brazde verzi în prag ! I-a-ha, viorilor Slavă duceţi slăvilor ! • Grâu de toamnă, grâuşor, ' Din ogor până ’n ogor. Bob de aur — soare ’n cer — Lerui, Doamne, lerui-ler. E-he-he, mai trageţi, măi Brazdă nouă printre văi! Bravilor, feciorilor, Daţi bineţe zărilor, Zilele, închinaţi-le Şi deschideţi porţile 1 I-ha-ha, viorilor Slavă duceţi slăvilor! SERGIU CRISTIAN SPECIFICUL ROMÂNESC ŞI ARTA MIŞCĂRII IZVOARE TRADIŢIONALE CU PRIVIRE LA EDUCAŢIA FIZICĂ IN . ROMÂNIA Cercetările făcute în domeniul limbii, literaturii, folklorului şi artei au reuşit să determine elementele specificului românesc şi să contureze aspectul unei culturi populare originale. Există însă un domeniu, deopotrivă de caracteristic pentru firea poporului . nostru, în Care investigaţiile sunt prea puţin numeroase şi precise. Este acela al vieţii de mişcare — exerciţiile fizice — fie ca expre- siune a necesităţilor de viaţă, fie ca manifestări exterioare ale sen- timentelor, ori pur şi simplu ca efect al excesului de vitalitate umană. Pedagogia modernă a reunit formele acestui fel de acti- vitate omenească, selecţionate, clasate şi cultivate în vederea unei potenţialităţi maxime, sub numele de « Educaţie fizică », cuprin- zând în acest nume generic, atât exerciţiile gimnastice de şcoală cât şi jocurile sportive. Contrariu unor idei preconcepute, adoptate ca dogmă în cul- tura noastră, ca efect al unei regretabile lenevii de gândire, edu- caţia fizică — înţelegând aci mai ales pe copilul ei răsfăţat: spor- tismul — nu este o născocire modernă, ci un fenomen cultural vechi de când e lumea, pentrucă îşi are obârşia şi legături strânse cu însăşi viaţa noastră fizică şi morală. Este o expresiune a vieţii interioare la fel cu poezia, muzica, credinţa religioasă, obiceiurile etc. Educaţia fizică este un element constitutiv al vieţii populare. Preistoria, etnologia şi istoria au proiectat lumini vii asupra ori- 7* 3*0 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ginei, desvoltării şi bogăţiei acestui fenomen, asupra legăturii lui cu viaţa biologică şi psihică a popoarelor. Această lărgire de cadru a avut efectul să îmbogăţească domeniul cunoştinţelor noastre, să lămurească sensul unei preocupări ce a căpătat o importanţă considerabilă în lumea modernă şi să ne facă a părăsi multe pre- judecăţi şi idei false. Cu atât mai mult, educaţia fizică românească părea să fie o apariţie nouă în domeniul pedagogiei şcolare şi sociale. îndeobşte, superficialii o consideră ca o idee de importaţie străină. Un examen logic ar fi putut dovedi a priori falsitatea acestei opinii. O cerce- tare mai aprofundată va arăta, la lumina faptelor, că interesul pentru exerciţiile fizice este străvechi în poporul românesc, — ca de altfel la toate popoarele — şi că complexul de exerciţii ce alcă- tuesc Educaţia fizică se găseşte reprezentat prin forme extrem de bogate, felurite şi pitoreşti în viaţa poporului român. # * # Elemente tradiţionale. In colţul sud-oriental al Europei, unde a fost zămislit şi s’a desvoltat, poporul român a trăit izolat de marile state occidentale şi de influenţa culturilor. Cultura ro- mânească veche a avut un caracter autohton, în care se pot dis- cerne pe lângă elemente de obârşie traco-ilirică şi romanică, influenţele popoarelor vecine, cu care Românii au avut contacturi mai strânse: bizantine, slave, greceşti ş. a. Influenţele occidentale sunt de dată recentă; ele caracterizează istoria culturală modernă a României. Educaţia fizică a urmat, cum era firesc, procesul general de desvoltare al culturii româneşti. Vom găsi deci elemente autohtone cu caracter popular tradiţional, alcătuind un capitol de istorie veche românească, şi vom găsi apoi elemente de importaţie, în diverse grade de modernism, alcătuind un dapitol din istoria cea mai nouă a culturii româneşti. Pentru a putea stabili materialul exerciţiilor fizice, care alcă- tuesc primul capitol al istoriei educaţiei fizice, lipsesc cu desă- vârşire datele istorice propriu zise. Suntem nevoiţi a căuta dovezi indirecte. Trebuie să ţinem seamă de încă d6uă lucruri. Evoluţia întârziată a ţărilor române a prelungit Evul Mediu românesc până în secolul XIX. Influenţa culturii occidentale, sub diferitele SPECIFICUL ROMANESC ŞI ARTA MIŞCĂRII 341 ei manifestări, nu începe a se simţi decât în acest secol. De aceea, capitolul privitor la cultura populară este de o deosebită impor- tanţă, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp. In al doilea rând, trebuie ţinut în seamă că obiceiurile populare sunt de căutat numai la populaţia dela ţară. Acolo se găseşte rasa română în puritatea ei etnică, cu caracteristicele ei sufleteşti, izvor de energie şi de vitalitate. Oraşele cu populaţia lor de origină amestecată, cu marea lor proporţie de streini, contează foarte puţin în evoluţia culturii istorice româneşti. Educaţia fizică, în desvoltarea ei istorică şi tradiţională, are deci o formă exclusiv populară, a ţă- rănimii si a micii boierimi rurale. * Izvoarele ce ne îngăduiesc reconstituirea vieţii fizice a popo- rului român sunt două: întâiul izvor este poezia populară. Baladele eroice sunt ade- vărate şi preţioase documente ce ne ajută să reconstituim diferitele aspecte ale vieţii poporului român, sentimentele lui, atitudinea faţă de fenomenele şi împrejurările vieţii, obiceiurile, etc. Printre acestea, puterea fizică — voinicia — şi întrebuinţarea ei practică ocupă un loc însemnat. Oricât de puţin precise ar fi aceste date şi oricât ar fi ele de înfrumuseţate, înfăţişate adeseori sub haina supranaturalului, pentru trebuinţele expresiunii artistice, infor- maţiunile ce ne dau sunt totuşi de mare preţ, pentrucă ele co- respund unor realităţi tangibile. Baladele populare române fac acelaşi serviciu istoriei educaţiei fizice pe care l-au adus pentru scopuri identice epopeele literaturilor străine: poemele homerice pentru reconstituirea vieţii fizice din Grecia prehelenică, Chansons de geste pentru primele timpuri ale cavalerismului francez, Nie- belungenlied pentru Germani, Epopeele nordice Sagas, Edda ş. a. pentru popoarele scandinave, islandeze, pentrucă au însuşirea comună de a reflecta întreaga viaţă sufletească şi corporală a epocei în care au fost compuse şi gustate. Al doilea izvor ni-1 oferă fenomenele de proiecţiune ale ace- leiaşi vieţi în timpurile de astăzi. Poporul a păstrat prin tradiţie acele obiceiuri care n’au fost suprimate ori n’au devenit inutile prin desvoltarea civilizaţiei. De sigur evoluţia socială şi politică a naţiunii a adus schimbări adânci în felul de viaţă al poporului. Multe din aspectele vieţii de odinioară au trebuit să fie părăsite ca inutile sau ne mai corespunzând organizaţiei şi trebuinţelor 34* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE societăţii moderne. Au rămas totuşi o serie de exerciţii care se practică şi astăzi, în forma originală în care se practicau şi odi- nioară, sau în forme schimbate, pentrucă ele izvorăsc nu din ra- porturi sociale ci din însuşirile biologice ale fiinţai umane, din impulsuri fiziologice şi psihice. Acestea sunt jocurile, sub ambele lor forme: jocuri atletice şi danturi. Fiind legate şi unele şi altele de exerciţiul mişcării, această funcţiune fundamentală a fiinţei omeneşti, urmărind şi unele şi celelalte producerea aceluiaşi sen- timent al plăcerii, cele dintâi mai ales prin satisfacţia pe care o dă întrebuinţarea forţei,'a îndemânării, a dibăciei, cele de al doilea mai ales prin satisfacţii estetice, jocurile alcătuesc un capital su- fletesc al naţiunii, legat intim de firea ei, neinfluenţat decât într’o măsură mică de împrejurări exterioare. Ca atare, ele s’au transmis din generaţie în generaţie, s’au fixat prin tradiţie, şi le găsim şi astăzi executate aproape în aceleaşi condiţiuni ca şi în trecutul îndepărtat. Determinate de împrejurări bio-etnice, jocu- rile capătă, pe lângă caracterele lor generale, şi multe forme specific naţionale, alcătuind unul din tezaurele de cultură cele mai preţioase, doveditoare ale vitalităţii şi unităţii neamului românesc. * * # Exerciţiile jizice în baladele populare. Calităţile fizice şi valori- ficarea lor au fost totdeauna preţuite de Români. Cei ce le po- sedau în grad superior erau înălţaţi în stima poporului până a li se atribui însuşiri de eroi. Imaginaţia populară a creat pe eroul basmelor noastre: Fât-jrumos, îmbinare armonioasă a frumuseţii fizice cu forţa corporală, cu dibăcia şi cu calităţile morale. împrejurările politico-sociale din secolii XVIII şi XIX, cu apăsarea şi exploatarea neomenoasă a populaţiei româneşti de către clasa suprapusă, şi în special de elementul străin, a provocat apariţia fenomenului de reacţiune populară violentă al haiduciei. Poporul român dela ţară privea cu simpatie pe haiduci. Bandi- tismul lor avea puncte de plecare naţionale; ei nu erau consi- deraţi ca hoţi în adevăratul înţeles al cuvântului, ci ca executori ai unor anumite comandamente morale şi sociale: nişte răzvrătiţi, răzbunători ai împilărilor şi jafurilor la care era supus poporul din partea în special a veneticilor. Haiducii alcătuesc în imagi- SPECIFICUL ROMÂNESC ŞI ARTA MIŞCÂRII 343 naţia populară un fel de «cavaleri» sui-generis. Li se atribuie diferite calităţi fizice: forţă corporală, îndemânare în luptă şi în mânuirea armelor, dibăcie şi rezistenţă la călărie, curaj şi avânt generos, precum şi calităţile sufleteşti ce completau figura morală a cavalerului: mila şi protecţia acordată celor slabi. Aceste virtuţi ce poetizau fiinţa haiducilor se regăsesc adeseori în legendele şi baladele populare 1) fiind împărtăşite laolaltă cu acelea ale boie- rimii purtătoare de arme. Admiraţia pentru calităţile fizice se poate vedea din câteva versuri ale baladei populare Radii Şerban Basarab, interesante mai ales că e vorba de performanţe sportive multiple: mers, luptă, aruncare, tir — caracterizând pe Român ca pe un fel de atlet complet: Românul e om vânos Merge noapte şi pe jos; Românul e furios Pe Ungur răstoarnă jos Lancea ştie s’onvârtească Pe Tătari să-i potopească, Cu flinta ştie să dea Turcii grămezi vor cădea Să se ducă pomina I Aceste calităţi fizice îşi găsesc punctul cel mai impresionant în competiţiune. întrecerea este un factor de stimulare. Poporul preţuieşte pe acela care îndeplineşte fapta mai bine decât altul. De aceea, provocarea la lupta de întrecere — « la harţă » — se întâlneşte peste tot, însufleţind, îmbiind, stimulând, atât pentru satisfacţia plăcerii pure legată de biruinţă, cât şi uneori pentru o recompensă materială, cele mai deseori câştigarea iubirii. In balada Radu Calomjirescu, boierii Buzeşti şi Căpleşti pro- voacă în chipul acesta pe Calomfirescu: Noi in cale ţi-am ieşit C’avem dor de hărăţit. Hai la harţă voinicească . Şi la joacă războiască. ') V. Alecsandri, Poezii populare ale Românilor. Buc. 1866. G. Dem. Teodorescu, Poezii populare ale Românilor. Buc. 1885. 344 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lupta e spectaculoasă ca într’o adevărată jută cavalerească, căci învoiala este ca: - Stăpânii să hărăţească Şi slugile să privească. Toate formele jocurilor atletice se găsesc cântate în baladele populare. Cel mai popular dintre jocuri, ca fiind cel mai impre- sionant, este de sigur lupta sau trânta. Sunt descrieri plastice ce ne amintesc episodul luptelor din poemele homerice sau din Eneida. Astfel este de pildă lupta lui Mihu cu Ianuş Ungureanul, luptă condusă după cel mai cavaleresc fair-play, căci urmează după ce adversarii au stat împreună camaradereşte la masă: Şi benchetuesc Şi se veselesc • Ploştele ciocnesc Veseli chiuiesc. Apoi încep lupta care e cruntă: . Că e pe omor Cine c’a pica Nu s’a mai scula. Iar Ungurii, nepoţii lui Ianuş: Stau de mi-i privesc Cum mi se 'nvârtesc Cum mi se smucesc Cum mi se trântesc. Până ce deodată, Mihu: In loc se opreşte Pe Ianuş suceşte Sus îl opinteşte Jos încă-1 izbeşte Şi ’n genunchi îl pune Şi capu-i răpune. Lupta de trântă se dădea în mai multe feluri. Românul are predilecţie pentru lupta dreaptă, cu forţa musculară proprie, preferând-o luptei cu armele. In poveştile populare, Făt-Frumos, provocat de Zmeu să aleagă: «In paloş să ne tăiem, — ori în trântă să ne ’ncercâm? », răspunde: «Ba ’n trântă dreaptă — cd-i de Dumnezeu lăsată >>. Afară de « lupta voinicească » în care apucarea SPECIFICUL ROMÂNESC ŞI ARTA MIŞCĂRII 345 se făcea numai de braţe, era şi lupta cu apucare de brâu — ca în Bretania şi în lupta păstorilor elveţieni — cum se arată în lupta dintre Păunaşul Codrilor şi Stoian Şoimul, din balada Vidra: . Ei de brâie s’apucară Şi la luptă se luară Zi de vară pân’ în seară. Când în loc mi se ’nvârtea Când la vale s’aducea Nici unul nu dovedea. Dar Stoian mereu slăbea Brâul lui se descingea. / Stoian cere Vidrei, iubita lui, să-l ajute strângându-i brâul, dar Vidra, femeie practică şi oportunistă, îl refuză declarând că: Vreau lupta pe dreptate Şi ori care-a birui Eu cu dânsul m’oi iubi. In varianta «Ghiţă Cătânuţâ»— aceeaşi idee e exprimată astfel: « .. .caripe cari aţi birui — tot un bărbăţel mi-o fit>. Stoian, într’o încordare supremă îşi înfrânge duşmanul: . Pe Păun că-1 aducea Şi ’n pământ că mi-1 isbea Cât pământul despica l?ână ’n brâu că mi-1 băga. Baltagul apoi ridica Capul lui Păun sbura. Vidra, care se făcuse vinovată de călcarea credinţei, de acel păcat grav pe care cavalerismul francez îl socotea ca cel mai greu păcat: foi mentie, e pedepsită şi ea cu tăierea capului. Caracterul cavaleresc, plin de mândrie, al eroilor baladelor, răsare luminos în Mihu Copilul, din pasajul în care Mihu pro- voacă pe Unguri să ridice de jos armele şi zalele lui, ceea ce aceştia nu reuşesc, atât erau de grele; atunci Mihu, care le ridică numai cu degetul mic, îl apostrofează cu dispreţ: « Voi mişeilor Haraminilor! Codrul mi-1 lăsaţi Jugul apucaţi 346 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Că nu sunteţi voi Nu sunteţi ca noi Oameni de mândrie Buni de vitejie, Ci oameni de gloată Buni de sapă lată ». Adică, argaţi, nevrednici de luptă ci buni numai de munca pământului. Din câteva amănunte materiale, precum faptul că Mihu umbla călare, îmbrăcat în costum de zale, atât el cât şi calul, din vitejia lui personală, din arta cu care mânuia armele şi caracterul său mândru se poate deduce contemporaneitatea baladei cu vremurile cavalerismului şi existenţa cavalerilor, după modelul străin, în România. O variantă interesantă a luptei este cea din Ghiţă Cătănuţă. Eroul luptă cu Turcul Aran-Paşa pentru câştigarea fetei dorită de amândoi. Au început lupta cu « spatele » (spadele = paloşurile) pe care apoi le-au rupt, pentrucă « lupia e voinicească — iar spata e mişelească » şi s’au luptat cu apucarea de chimir. E aceeaşi con- cepţie despre nobleţea luptei cu mijloacele corporale proprii faţă de lupta cu armele, care făcea pe nobilii francezi să dispreţuiască arma care lovea din depărtare (arcul şi arbaleta), preferindu- arma albă, singura demnă de un cavaler. Călăria era un exerciţiu fizic utilitar. Calul e prietenul şi to- varăşul de luptă al voinicului şi e de obicei desemnat şi mângâiat cu porecla trasă din coloare: murgul, roibul, bălan, şargul. In oastea domnitorilor români, călărimea era elementul cel mai în- semnat, care intervenea în momentul cel mai hotărîtor ca să dea lovitura de graţie. Alecsandri în Dumbrava Roşie şi Eminescu în episodul bătăliei dela Rovine din Scrisoarea IlI-a, descriu ivirea călărilor bătând caii cu scările lor de lemn. Haiducul — ca şi cavalerul — nu poate fi închipuit decât călare: el trebuie să fie călăreţ iscusit ca să poată străbate iute distanţele şi, la nevoie, să scape în fuga calului de urmăritori: potere, arnăuţi domneşti ş. a. Balada populară cântă dibăcia călăreţului şi prietenia lui cu calul. Haiducul Codreanu evadează din închisoare si-si cheamă t i calul, Iară roibu-1 auzea. Iată roibu-1 necheza SPECIFICUL ROMANESC ŞI ARTA MIŞCĂRII 347 Dela iesle se smucea La glas de stăpân venea Venea vesel ne ’nşâuat Ne ’nşăuat şi ne ’nfrânat. Sbura vesel pe pământ Nara ’n vânt şi coama ’n vânt. Codrenaş se ’nveselea Pe el iute s’asvârlea Printre gloanţe viu trecea Zid de piatră nalt sărea. Corbea e şi el straşnic călăreţ; în toate variantele baladei el fuge călare şi sare cu calul zidurile: Zidurile că sărea Pinteni roşului când da, Sbura roşul cât putea Sbura roşul şi-l ducea Cum pe-o pană o duce vântul De nici nu atinge pământul. Român Grue Grozovanul călăreşte pe negrul său atât de iute « că sărea tot iepureşte — şi-alerga tot ogăreşte»; el întrece pe Tătarii încălecaţi pe « bahmeţii» lor, care se despart înşirându-se unul după altul, încât Grue poate să se întoarcă şi să-i ucidă, atacându-i unul câte unul. Toma Alimoş, rănit mişeleşte de Manea hoţomanul, încalecă şi porneşte în urmărirea hoţului, îndemnân- du-şi murgul prin admirabilele versuri: Aşteme-te drumului Precum iarba câmpului La suflarea vântului 1 Imaginea voinicului, călărind caii mici dar ageri, româneşti, străbătând plaiurile şi câmpiile, chiuind şi hăulind, netezind coama calului si vorbindu-i ca un tovarăş, e una din icoanele cele mai familiare ale literaturii populare române. Vechimea exerciţiului călăriei la Români reiese dintr’un episod al poemului german Niebelungenlied1). La descrierea primirii Kriemhildei de către Attila (Etzel), se arată că printre călăreţii *) V. Tempeanu, Sippenfeindschafft und Wiedervergeltung in Niebelungenlied. Fălticeni 1938. 34» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ce au ieşit întru întâmpinarea logodnicei — pe lângă Ruşi, Po- lonezi şi Greci (Bizantini) — erau şi «Valahi, alergând repede pe caii lor cei foarte buni, căci ei călăreau din toate puterile, aşa cum li era obiceiul s>. In fruntea lor era « ducele Rămunc din ţara Valahilor », care « se vedea alergând ca pasărea în zbor ». Evident, numele «Rămunc» (= Român) înlocueşte, prin denumirea po- porului căruia îi aparţinea, numele personal al ducelui, pe care autorul anonim nu-1 cunoştea, iar povestea, dată ca petrecută în timpul lui Attila — deci prin secolul V d. Chr.—trebuie reportată în timpuri mult mai apropiate de compunerea poemului, fiind inspirată probabil de evenimente contemporane (prin sec. XII). Călăria a rămas până astăzi un sport iubit al Românilor, cu toată degenerarea rasei cavaline. «Incurarea cailor» în ziua de Sân-Toader, este un prilej tradiţional de întrecere în călărie, practicat pe toată suprafaţa pământului românesc. Aruncarea avea la Români atât interes utilitar, cât şi sportiv. Aruncarea era perfecţionarea loviturii; ea permitea să se lovească la depărtare mai mare decât lungimea braţului. De aceea unele arme serveau în acelaşi timp şi la lovitura din apropiere şi la aruncarea la distanţă, precum erau — în ordinea perfecţiunii lor — ghioaga, buzduganul, paloşul, baltagul; altele loveau numai în lupta la distanţă, precum era tragerea cu arcul. Exerciţiul mânuirii acestor arme, cu scopul ca ostaşii să câştige îndemânarea necesară în luptă, făcea ca armele să fie întrebuinţate şi în chip sportiv, pentru plăcerea exerciţiului în sine, şi dădea naştere la pasionate jocuri de întrecere. Aceeaşi armă slujeşte şi pentru lovire şi pentru aruncare. Haiducul Badiul loveşte cu buzduganul în uşe: Buz- duganul duduia — tot în uşe că pocnea. Ori în aruncarea la distanţă: — Buzduganul asvârlind — şi paloşul răsucind. In balada « Movila lui Burcel» Ştefan cel Mare întâlneşte pe Şoiman Burcel arând într’o zi de sărbătoare. Românul povesteşte domnitorului necazurile lui: Pân’a nu-ajunge plugar Aveam falnic harmăsar Şi o ghioagă nestrujită Cu piroane ţintuită, ■ Care, când o învârteam, Proaşcă prin duşmani făceam Câte opt pe loc turteam ! SPECIFICUL ROMÂNESC ŞI ARTA MIŞCÂRII 349 Aruncarea buzduganului e descrisă sugestiv în lupta lui Mihu Copilul cu Ianuş, de unde se vede că Mihu era nu numai tipul cavalerului desăvârşit, dar şi al atletului complet. In acest episod Ianuş: In grab se ducea Brâul că ’ncingea Buzduganul lua Şi mi-1 opintea Şi mi-1 învârtea Şi mi-1 asvârlea. . Şi când 1-asvârlea Frunza şuera Codrul răsuna... Iar Mihul râdea Mâna că ’ntindea Buzdugan prindea ’n palmă-1 sprijinea Sus că-1 asvârlea. Aruncarea buzduganului s’a transmis şi generaţiilor mai noi ca exerciţiu sportiv. Astfel la serbarea tradiţională a Junilor din Braşov, în ziua de Paşti, ea este un punct din program. Junii merg în cortegiu călare spre plaiul de pe Tocile, slobozind pistoale, pentru ca acolo, printre alte jocuri sportive, să arunce şi cu buz- duganul. In Mogoş Vornicul se descrie aruncarea paloşului de către cei şapte fraţi ai Stancei, în cumnatul lor Mogoş, învinuit de a-şi fi părăsit soţia în mâinile Tătarilor. Tragerea cu arcul era un exerciţiu eminamente militar, dar ti- nerii boieri îl practicau şi în chip sportiv. Cronicarul Neculcea povesteşte cum a ales Ştefan cel Mare locul de ridicare a mănă- stirii Putna. Legenda a fost versificată de V. Alecsandri în « Al- tarul Mânăstirei Putna ». Adresându-se agerilor şi mândrilor săi arcaşi, Domnul le zice: , Copii, trageţi, eu vreau astăzi să mă ’ntrec în arc cu voi I Arcaşii se pleacă, îşi încoardă arcele, trag: săgeţile zboară, spintecă văzduhul şi cad pe câmp, departe. Acum e rândul lui Ştefan: Sbâmâie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata ’n vânt Piere, trece mai departe şi ’ntr’un paltin vechiu s’a frânt. 35° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acolo, după hotărîrea Voievodului, va fi altarul mănăstirii. Înotul şi vâslitul erau exerciţiile oamenilor ce trăiau pe lângă ape. Vecinătatea unei ape mari ca Dunărea a desvoltat ocupaţia pescuitului şi, în legătură cu el, exerciţiile utilitare ale înnotului şi vâslitului. Acesta din urmă îşi avea aplicare şi în război. In timpul cruciadei întreprinsă în 1455 de ostile ungare şi polone, la care s’au asociat flotele burgundă şi papală, sub comanda lui Ioan Corvinul 1), spre a răzbuna înfrângerea dela Varna şi moartea regelui Vladislav, a fost şi o acţiune importantă pe Dunăre. Au fost atacate cetăţile Silistra, Turtucaia, Giurgiu şi Turnu. Vlad Dracul, domnul Munteniei, a trimis în ajutorul flotei creştine ce urca Dunărea dela Chilia prin Brăila, o flotilă română alcătuită din 150 de luntri monoxyle, alcătuite din trunchiuri de stejari şi plopi, scobite, precum şi o oaste de 4000 călăreţi, comandaţi de Vlad Ţepeş, fiul domnitorului. Românii, dibaci vâslaşi şi înnotători, au dat un ajutor preţios comandantului flotei, Wawrin, la cuce- rirea Giurgiului şi la asediul Turtucaiei şi Rusciucului. La asediul Nicopolei mai mulţi Români, făcuţi prizonieri la Turci, au evadat aruncându-se în Dunăre, pe care au trecut-o înnot la celălalt mal, aducând informaţiuni preţioase. In timpul domniei lui Radu Şerban Basarab la 1603, după povestirea raguzanului Radibrad, un corp expediţionar român trimis de Domnitor dela Brăila în susul Dunării, a debarcat la Dăeni, pe malul dobrogean, dar ne- susţinuţi de forţe de uscat şi atacaţi de populaţia locală. Românii s’au îmbarcat în grabă, cu care prilej unele luntri s’au răsturnat. Cucerirea malurilor Dunării de către Turci si instalarea ace- 1 stora în cetăţile danubiene a îndepărtat pe Români dela marele fluviu; ei au rămas o simplă populaţie de pescari în raialele du- nărene. Practica înnotului şi vâslitului s’a resimţit din această cauză, totuşi ea s’a păstrat ca un semn de vrednicie pentru tine- retul local. Poezia populară face adesea menţiune despre această calitate. Iorgovanul «hoţomanul», aruncat în fundul Dunării, legat cu o piatră, răzbate la suprafaţă, ia piatra în spinare: Şi ca peştele înoată De la vadul Diului Până ’n câmpul Sminului. l) In parte, după Ap. D, Culea, Ziua Apelor, Ed. Liga Navală Română. Buc. SPECIFICUL ROMÂNESC ŞI ARTA MIŞCĂRII 351 Aceeaşi ispravă se pune şi pe seama lui Stanislav: La Dunăre se ducea înot Dunărea trecea Şi ’n Dirstor că ajungea. In altă versiune: Stanislav se ridica Şi ca peştele 'nota Că Dunărea-1 cunoştea, Ea pe dânsul, el pe ea. Poporul preţuia cu deosebire înnotul şi fetele puneau la probă pe flăcăi, mărturisind dispreţ pentru cei nevolnici în acest exer- ciţiu indispensabil în regiunea dunăreană. Kira Kiralina, frumoasa crâşmăriţă din Brăila, e curtenită de o sumă de flăcăi, feciori de boieri şi de negustori, din care ea trebuie să-şi aleagă soţul. Ea îi provoacă la o întrecere: • Din voi cine-o vrea Soa(ă să mă ia In Dunăre să dea Şi numai din coate Trei zile să ’noate *. faţa acestei probe grele. Kira îi batjoco- * Da din ăşti cincizeci De voinici pribegi Nimeni nu ’ndrăsneşte Şi nu se găseşte In Dunăre să dea Pe Kira s’o ia. Iar cine nu poate In apă să ’noate Muierea l-o bate Pe bună dreptate », Şi le-a dat ea însăşi exemplul aruncându-se în apa Dunării. Această obligaţie a ştiinţei înnotului, sub sancţiunea dispreţului tovarăşilor, şi în special al femeilor, pare a fi trecut şi în unele cutume juridice locale. Exerciţiile atletice puse în evidenţă de baladele populare sunt semnele de manifestare ale unei rase viguroase, posedând cultul Tinerii şovăiesc în reşte şi îi provoacă: 3S2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE calităţilor corporale, pe care le pune în serviciul mai rar al instinc- telor şi dorinţelor personale, de cele mai multe ori în acela al unor obligaţiuni sociale ori morale, după concepţia şi împrejurările de viaţă ale timpului. La începutul istoriei noastre, apărarea pă- mântului ţării, pregătirea pentru oaste, a fost impulsul cel mai activ pentru întreţinerea şi întărirea vredniciei corporale. Mai târziu, odată cu schimbările adânci petrecute în viaţa politică şi în structura internă a ţării, puterea fizică a Românului n’a mai fost întrebuinţată pentru apărarea pământului contra duşmanului din afară, ci ca o reacţiune de răzbunare internă, pentru regularea socotelilor cu asupritorul dinăuntru. înstrăinarea unei mari părţi a clasei boiereşti, moleşirea păturilor de sus, crescânda decadenţă materială şi morală a păturilor ţărăneşti, pricinuită de condiţia socială rea a ţăranului, obligat la o viaţă de muncă grea şi obosi- toare care-i ruina puterile şi sănătatea, nu era de natură a favoriza ocupaţia cu sporturile atletice, ce reclamă astfel de dispoziţii sufleteşti. Ele au rămas ca o amintire păstrată în arhiva literaturii populare. Multe din vechile exerciţii au supravieţuit şi s’au transmis generaţiilor mai noi sub formele atenuate şi mai blânde ale jocu- rilor practicate de copii. * # • Jocurile de copii. Jocurile sunt manifestări naturale ale vieţii fiziologice şi psichice ale tineretului, legate de sentimentul plă- cerii. Cele mai multe sunt tradiţionale, moştenite din generaţie în generaţie. Forma lor e influenţată de împrejurări de rasă şi mediu. Ele alcătuesc un capital de cultură populară, de o considerabilă valoare din punct de vedere ştiinţific şi educativ. Unii autori au studiat jocurile româneşti după criterii socio- logice 1), neglijând pe cele individuale şi dând importanţă deose- bită jocurilor cu caracter social, care cer un număr mai mare de participanţi. Dintre acestea, jocurile instituţionale, care cer res- pectarea unor anumite reguli mai dinainte stabilite, se împart în jocuri de ansamblu, în care fiecare participant joacă pe cont propriu şi jocuri pe echipe, care desfac pe participanţi în două *) *) Traian Herseni, Observaţii sociologice privitoare la copiii din Drăguţ. Arhiva, i—4> 1933- SPECIFICUL ROMÂNESC ŞI ARTA MIŞCĂRII 353 partide cu interese contrarii, iar în interiorul echipei impun o solidaritate de grup. Privind jocurile din punctul nostru de vedere, ne interesează mai mult raportarea lor la genurile de exerciţii fizice pe care le reclamă execuţia lor. De aceea, vom lăsa la o parte atât criteriul psichologic cât şi cel sociologic şi vom considera jocurile din punctdl de vedere al manifestărilor fizice de mişcare în legătură cu exerciţiile fundamentale: alergare, săritură, aruncare, mânuire de arme, luptă, jocuri de exerciţiu al simţurilor, de dexteritate, etc. adică jocurile cu un caracter cât de simplu atletic, reclamând o cheltuială apreciabilă de energie fizică, forţă, îndemânare, re- zistenţă 1). Grupa jocurilor de alergare e foarte bogată, uneori alergarea fiind combinată şi cu un alt exerciţiu, de pildă cu aruncarea (tip: oină). Forma cea mai simplă este aceea a jocului « de-a prinselea », cu infinite variante: de-a hoţii, de-a lupul ţi oile, leapşa, de-a v’aţi ascunselea (cucul, mijoarca), de-a puia-gaia, numite după regiuni şi: de-a baba-gaia ori de-a cloanţa — în care jocul e însoţit şi de dialoguri versificate. Când leapşa e însoţită de alergare, cu lăsarea în jos pe vine, dă naştere variantelor, leapşa pe ouate, ulcelusa, cârpa spurcată, etc. Cele mai multe jocuri de acestea au obârşie în capitalul jocurilor universale. In Iliada se descrie sub numele de r^pavo? — şirul cocoarelor, un joc identic cu « de-a puia gaia », iar « v-aţi ascunsele » este vechiul a7to5t.8paaa.iSva al Elinilor * *). Folkloristul T. Pamfile spune *), după date culese din judeţul Tecuci, că « pe vremurile bune de altădată, când munca era mai puţină şi traiul mai lesnicios » jocul de alergare pe echipe « Hoţii şi poteraşii» se aprindea, intrând în joc până şi oameni bătrâni; jocul se făcea pe teren vast de kilometri pătraţi, zile întregi, pe nemâncate, şi aceasta rămânea ca un eveniment însemnat în sat. Din aceeaşi clasă fac parte jocurile importate dar încetăţenite de multă vreme la noi, precum Barul de origină germană, joc de *) Cele mai bune ţi mai bogate culegeri de jocuri populare sunt: Tudor Pamfile, Jocuri de copii. Analele Academiei Române, 1906, 1907, 1909; P. Ispi- rescu, Jucării şi Jocuri de copii. Sibiu 1885. *) G. Dem. Teodorescu, Poezii populare ale Românilor. Buc. 1885. *) Loc. cit. 8 354 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE echipe cu luare de prizonieri *) şi Şotronul, de origină — cel puţin ca nume — franceză: Ckaudron, joc de săritură într’un picior cu împingerea unei târşii în despărţiturile unei figuri de- senate pe pământ. Grupa jocurilor de sărituri e reprezentată în special prin « capra » care se joacă în două feluri: cu piua unică şi cu piua multiplă. La cel dintâi, greutatea jocului se gradează prin deplasarea trep- tată a copilului care stă de piuă, astfel ca săritura să fie din ce în ce mai lungă şi prin ridicarea treptată a corpului său, astfel încât săritura să fie din ce în ce mai înaltă. In cea de a doua variantă, copiii se aşează piuă unul după altul, în şir, astfel încât săritura să se facă « de-a călare » în tot lungul şirului. După ce a fost sărit ultimul, săritorul se aşează la rândul său piuă, iar cel dintâi din şir se ridică şi intră în rândul jucătorilor ce sar, astfel, încât lanţul piuei se retează mereu la un cap şi se lungeşte la celălalt. O va- riantă a jocului este « Apiolanul» zis şi abiolan sau biolan, ori simplu Măgarul, cu încărcarea şi descărcarea « măgarului» peste care se sare, şi cu strigături, dintre care una: bonjurlan sau bon-jurnal, pare a indica o influenţă franceză a terminologiei, deformată de jucători. Grupa jocurilor de trântă este mult cultivată. Trânta e mij- locul clasic de încercare a puterii, reprezentând o amplificare, întregire, stilizare şi reglementare convenţională a mişcării simple care este: îmbrânceala. Trânta e practicată nu numai de copii, dar cu deosebire de tineri şi uneori chiar de adulţi. Metodele de luptă sunt variate. Cea mai caracteristică metodă de luptă ro- mânească este lupta voinicească, în care cei doi adversari, stând depărtaţi unul de altul, se apucă de braţe, căutând a se trânti prin zmucituri şi împinsături. Lupta dreaptă constă în apucarea corpului cruciş, cu o mână pe după gâtul adversarului şi cu alta subsioară. îndeobşte, piedeca nu e îngăduită în lupta leală, care se mai numeşte şi luptă pe dreptate. Piedeca este privită ca un şiretlic ce falsifică adevăratul raport de puţere, totuşi, în lupta ciobănească, ea intră în regula jocului. Mai sunt alte variante, precum lupta ursârească, cu prinderea mijlocului, lupta numai cu o mână, etc. In trânta mocănească, adversarii se apucă de mâini, l l) Loc cit. SPECIFICUL ROMANESC ŞI ARTA MIŞCĂRII 355 îşi ating vârful picioarelor şi numără un, doi, trei; la semnalul trei, caută să se prindă şi cel ce apucă mijlocul celuilalt are sorţi de izbândă. Biruie cel ce pune pe adversar jos, pe spate, sau chiar numai dacă-1 zvârle jos, cum e cazul în lupta voinicească. Grupa jocurilor de aruncare este cea mai bogată: ele sunt prin excelenţă exerciţii ale braţelor, dar efortul brachial pune în acţiune în realitate, prin efectul coordonărilor neuro-musculare, o reţea mult mai generală a aparatului scheleto-muscular. La obârşia acestor jocuri stă aruncarea cu piatra — atât de cultivată sub formă spor- tivă în Evul mediu de popoarele de rasă germanică —; perfecţio- narea lor stă în înlocuirea pietrei prin mingea, confecţionată de obicei din cârpe făcute ghem şi legate strâns cu sfoară, aşa încât « să nu-i curgă peticele », sau din păr ieşit dela scărmănatul boului ori calului şi păturit cu palmele până se îndeasă şi se face tare ca fierul. Pot sluji la aruncare şi altfel de proiectile, ca de pildă bucăţi de oase ori de lemn, dând naştere la o infinitate de jocuri, foarte variate după regiuni. Ele se pot deosebi după cum scopul urmărit este precizia aruncării sau jforţa măsurată prin distanţa aruncării; în acest din urmă caz, mingea este bătută de obicei cu băţul. Cele mai populare jocuri de aruncare sunt: oină, poarca, ţâcul, mingea în gropiţe, cu multiplele lor variante; apoi ţurca, arşicele, etc. Oină sau hoina este întru câtva tipul jocului de minge « pe echipe », echivalentul românesc al jocului occidental longue paume. Mingea e bătută cu putere şi aruncată pe sus la distanţe mari, prin lovitura cu scândura sau cu un băţ gros. Aruncarea cu bătaie e însoţită şi de aruncări cu mâna, cu încercări de prindere a mingii din sbor, cu sărituri şi mişcări de mlădiere spre a scăpa de lovituri, precum şi de alergarea jucătorilor spre a ocupa diferite poziţii de luptă însemnate pe teren. Din cauza aceasta, bina este un joc complet, eminamente educativ, punând în mişcare multiple re- sorturi funcţionale ale corpului, ceea ce a făcut ca să fie adoptată ca exerciţiu şcolar. Poarca este dimpotrivă tipului jocului de minge la pământ. Proiectilul trebuie să fie mai greu: de obicei este un os mare de vită: calcaneu, rotulă, cap de femur ori de tibie târşiit spre a i se da o formă cât mai rotundă, uneori chiar o piatră. Face parte din seria jocurilor numite în occident la crosse. Jucătorii, înarmaţi 8* 356 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu beţe groase, păzesc fiecare găurile lor, numite gaşcă, înşirate pe un cerc — rohatcă-, în centru e o gaură mai mare: coteţul sau jirul. Porcarul mână poarca spre coteţ, bătând-o cu băţul şi caută să profite de neatenţia vreunui jucător spre a-i ocupa gaşca lui. In lupta de atac şi apărare stă dibăcia şi plăcerea jocului. Poarca se joacă şi la periferia oraşelor; în Ardeal se numeşte în gogi. In mahalalele Bucureştilor, acum 50—60 de ani, poarca era jocul adolescenţilor: băeţii sub 15 ani nu erau primiţi în joc, fiindcă loviturile de ciomag puteau fi primejdioase. Ţâcul sau ticul este o combinaţie între jocul la pământ, cu să- pare de găşti proprii, şi aruncarea pe sus. Exerciţiile constau în bătaie şi porcârealâ (prindere); are importanţă dacă mingea e prinsă din ţâc, adică din sbor, sau din cuc, adică după ce a « mâncat pământ» şi a sărit în aer. Variantele ţâcului sunt denumite după numărul jucătorilor, ceea ce atrage după sine variaţii în dispozitivul găştilor şi a liniilor de atac şi apărare; ele se numesc: mingea în trei, în patru, în şase, în opt (clincea). Ambiţia jucătorului este să fie la bătaie; când un purcăraş execută prinderea bine, trece la bătaie. Jocul comportă simulări, spre a încurca şi enerva pe parteneri. Uneori, se execută cântări ritmice, în pasul alergării. Mingea poate fi aruncată şi cu mâna, cum este în jocurile care pun punctul de greutate pe precizia aruncării. Tipul acestor jocuri este mingea în gropiţe, care se joacă sub diferite nume şi cu variante pe tot cuprinsul ţării. Aruncarea spre gropiţe, care este exerciţiu de precizie, este urmată de fuga spre anumite ţinte, cu sancţiuni pentru jucătorul nedibaci, fie în aruncare, fie în fugă. furca este un joc de aruncare, în care proiectilul este un lemn scurt, ascuţit la capete, iar impulsiunea aruncării este dată prin lovirea cu un băţ mai lung; este un exerciţiu de putere prin bătaia ţurcei cu băţul, şi de precizie prin aruncarea cu mâna a ţurcei înapoi spre gaşcă. înrudirea ţurcei noastre cu jocul popular francez numit «jeu de chat» *) este evidentă; este greu de stabilit deri- vaţia sau influenţa. Tot joc de precizie este jocul cu arşicele. Arşicele aşezate în şir în mijlocul unui cerc însemnat pe pământ — şi numit perghel — trebuie să fie lovite şi doborîte prin lovirea în plin cu ichiul cel greu, aruncat dela distanţă, ceea ce presupune ') Jusserand, Les sports et jiux d’exercices dans Vancxenne France. Paris. SPECIFICUL ROMÂNESC ŞI ARTA MIŞCĂRII 357 vedere bună, apreciere corectă a distanţei şi îndemânare la aruncare. Cel mai complet joc de arşice este jocul în armean. Joc de în- demânare este surchideala, constând în a face ca, prin aruncare, arşicul să cadă cu siciul ori cu beiul în sus. Grupa jocurilor de îndemânare este destul de bogată. Cele mai simple şi mai răspândite sunt: jocul în buşi şi bâza sau fripta. Cel dintâi constă în aruncarea de pietricele în sus, prinderea lor pe dosul mâinii, apucarea celor rămase jos cu degetele mâinei încărcată cu pietricele; figura cea mai grea, este aruncarea pietri- celelor pe poarta formată cu degetele unei mâini, cealaltă, care manevrează, fiind încărcată cu pietricelele pe dosul ei. Fripta este un joc de lovire cu palma în care reuşita lovirii ori a apărării necesită repeziciunea şi dibăcia mişcărilor. In grupa jocurilor executate cu jucării, confecţionate de copiii înşişi, cel mai mult practicat este jocul cu Zmeul, de origină est- asiatică, importat la noi probabil pe calea turco-tătară. înălţarea zmeului şi manevrele necesitate de menţinerea lui în aer cer calităţi de observaţie, de atenţiune, precum şi un însemnat exer- ciţiu al braţelor; încurcarea zmeurilor reclamă calităţi de dibace ma- nevră şi repeziciune în mişcări. Puşcociul, construit de copii din tulpini de soc ori de cucută, este sarbacana populaţiilor prijnitive, cu deosebire că impulsiunea micului proiectil — de obicei o bobiţă de soc sau un cocoloş de argilă — nu este dată prin suflarea aerului expirat, ci prin presiunea aerului provocată de jocul unui piston ce poartă, după localităţi, diferite nume ca: arbiu, răştoc, chimpuş, mişcându-se într’o ţeavă, numită proaşcă; sunt şi puşcoace cu apă. Alte jucării confecţionate de copii sunt: sfârâitoarea (cu nucă), bâzâitoarea, morişca, praştia, sfârleaza, etc. Folosul lor este că deprinde pe copii cu atenţia, observaţia, educaţia simţurilor, dex- teritatea manuală, şi le dă bucuria creaţiunii, constituind o ex- celentă şcoală activă. Nu ar putea fi trecută cu vederea, în această sumară expunere, grupa jocurilor de iarnă, dintre care cea mai însemnată prin exer- ciţiul de mişcare este alunecarea cu săniuţa pe derdeluş, adică pe pantele dealurilor sau ale malurilor înclinate, acoperite cu zăpadă. In afară de importanţa jocurilor ca exerciţii de mişcare şi deci, a influenţii lor asupra funcţiunilor bio-fiziologice, a educaţiei simţurilor, şi a vieţii sufleteşti — stimulând imaginaţia şi puterea 358 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de creaţie — sociologii recunosc o importanţă deosebită, în special jocurilor de ansamblu şi pe echipe — cum sunt majoritatea jocu- rilor româneşti *). Ele desvoltă spiritul social al copilului, prin organizaţia pe care ei o dau jocului, prin reglementarea exterioară, prin disciplina pe care o impun, creând o opinie publică a copiilor, şi o morală de grup cu sancţiuni de natură socială. Ele alcătuiesc în ţara noastră una din cele mai puternice forme de cultură popu- lară, cu atât mai importantă, cu cât cultura formală, inspirată de importaţia streină, este de origină recentă. * * * Danturile populare alcătuiesc un tezaur al folclorului românesc şi interesează nu numai din punct de vedere muzical şi etnografic tradiţional, dar în cel mai înalt grad din punct de vedere al exer- ciţiului mişcării. Spre deosebire de mişcările jocurilor, în care predomină caracterul atletic, mişcările danţurilor au formă rit- mică şi caracter estetic. Totuşi, cele mai multe din ele conţin prin natura lor importante elemente de dinamism fiziologic, aşa că pot fi cuprinse pe drept cuvânt în categoria exerciţiilor fizice. Considerate din acest punct de vedere, mişcările danţurilor au în primul rând efecte corective asupra ţinutei corpului. In al doilea rând sunt foarte bune exerciţii de mlădiere şi activează funcţiunile vitale, în primul rând respiraţia şi circulaţia. Dacă mai adăugăm că danţurile populare se execută în aer liber, avem explicaţia completă a clasării lor printre exerciţiile sportive igienice. Această proprietate este cu atât mai preţioasă, cu cât danţurile populare româneşti sunt lipsite de caracterul de lasci- vitate sensuală a danţurilor modeme importate din ţările streine. La sporirea efectului estetic al danţurilor populare contribuie şi pitorescul costum naţional, care completează tabloul plin de graţie şi de coloare, armonizându-se de minune cu peisajul românesc. Danţul popular e constituit din două elemente principale: choreografic şi muzical, ambele mergând mână ’n mână, în cea mai intimă armonie, influenţându-se reciproc: ambele sunt strâns legate de firea poporului, de tradiţia lui, de originea magică a credinţelor şi obiceiurilor populare. Originea danţurilor e mul- *) Tr. Herseni, loc. cit. SPECIFICUL ROMANESC ŞI ARTA MIŞCĂRII 359 ţiplă. Se găsesc elemente străvechi traco-illirice şi romane, şi influenţe mai noi slave; în provinciile dela marginea teritoriului etnic român se pot discerne influenţele ţărilor mărginaşe: polone, germane, ungare, ruseşti şi sârbeşti. Contactul cu oraşul a făcut ca satul să împrumute unele forme ale danţului modern; nu de acestea poate fi vorba aci, ci de danţul curat popular tradiţional, atât de bogat şi de variat. Clasificarea danţurilor se poate face după ritm. Poetul Vlahuţă caracterizează astfel diversitatea jocurilor populare după ritmul lor: « Unele jocuri sunt vijelioase, cu mişcări repezi şi smucite, cu în- cleştări de braţe şi învârtejiri ameţitoare, ce parc’ar da să închipuie o luptă, o răpire, o rupere la fugă. Hora e un joc potolit; jucătorii, în roată largă, se mişcă încet, în dulce legănare; ea înfăţişează în închipuirea poporului, ca şi în cântecele poeţilor, împăcare, frăţie, unirea tuturor. Ea e temeiul jocului, în care se prind şi oameni în vârstă, uneori şi bătrâni cu barbă albă ». Sunt trei feluri de danţuri, după ritmul în care se execută: i) danţuri cu paşi încetinei, tip hora; 2) danţuri cu paşi repezi, executaţi în şiruri lineare sau în semicerc, tip sârba sau brâul; 3) danţuri săltăreţe, executate de perechi ce se învârtesc în cercuri, tip învârtită. Sunt danţuri ce se joacă pe toată întinderea teritoriului românesc, con- stituind un bun colectiv naţional, cum este hora. Altele au caracter local, luându-şi şi numele dela localitatea unde-şi au originea: astfel sunt: Ardeleanca, Haţegana, Lugojana, Ca la Breaza, Hangu, etc. Din grupa jocurilor cu mişcări încete, cel mai important e hora, regina jocurilor româneşti, care se joacă pe tot pământul locuit de Români. I se atribuie origină religioasă, în legătură cu cultul; ar pleda pentru aceasta numele — dela grecescul %oqoq —, chorul antic, mişcarea lentă, precum şi asemănarea cu unele ri- tualuri bisericeşti, ca de pildă, « Isaia dănţueşte » din ceremonia cununiei. Ceea ce e sigur, este că aria de răspândire a horei este sud-est europeană, mediteranee. Dănţuitorii se ţin de mână formând un cer închis, ce se mişcă ritmic în întregul lui, oamenii făcând un pas înainte, unul înapoi şi câţiva paşi laterali spre stânga şi dreapta, câştigând mereu câte unul sau doi paşi spre dreapta. Muzica constă din două sau mai multe perioade de câte 8 măsuri, cu reprize. Variantele muzicale ale horei sunt infinite. O colec- 360 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţiune a jocurilor româneşti cuprinde din 2364 de jocuri, nu mai puţin decât 943 de hore 1). Hora e strâns legată şi de ideea socială, de sentimentul aparţinerii obştei, colectivităţii sociale. «Ieşirea la horă » a flăcăului şi a fetei însemnează botezul social, încorpo- rarea tânărului în masa socială a). O variantă interesantă a horei este danţul miresei sau Nunasca, cu caracter ritual, legat de evenimentul nunţii, întovărăşit de stri- gături cu nuanţă glumeaţă, care contrastează cu seriozitatea şi emoţia reţinută a mirilor. Acest danţ reprezintă momentul cul- minant al solemnităţii nunţii. Când, după săvârşirea actului re- ligios al cununiei, tinerii ies şi se prind în horă împreună, ei în- deplinesc un act ritual solemn, cu adâncă semnificaţie, legarea pentru totdeauna pe drumul vieţii. Caracterul grav al solemnităţii îl întipăreşte ritmul muzicii şi al mişcării. ’ Din grupa jocurilor cu inişcări repezi, fac parte: 1) jocurile în coloană deschisă, tip sârba — cu nenumărate variante muzicale,— brâul, brâuleţul, chindia, bătuta, în ritm şi mai rapid. Ele se joacă de şiruri de jucători ţinându-se de umeri, sau pe după mijloc, într’un ritm rapid. Muzica constă din două perioade de câte 8 măsuri, în tact de 3/4. Grupul jocurilor executate de perechi sunt răspândite mai ales în Ardeal şi regiunile de munte, având ca tip învârtită şi ca la Breaza, jucate de un flăcău cu o fată ori cu două. Jocurile au două sau mai multe părţi, constând, cea dintâi din mişcări individuale, urmate de prinderea perechii care se învârteşte pe Ioc în ritm rapid. Din categoria jocurilor aranjate şi stilizate din elemente popu- lare, face parte Banul Mărăcine, care se joacă individual, nu în perechi, nici în şiruri, jucătorii ţinându-şi mâinile pe şolduri. Jocul este eminamente atletic, constând din paşi săriţi pe loc, lateral, înainte şi înapoi, lăsări pe vine şi bătaia alternativă a căl- câielor cu palma. Din aceeaşi categorie face parte « Romana » un fel de cadril de salon, combinat din figuri împrumutate din di- ferite danţuri populare — Haţegana, Someşana, Olteana. Danţul a fost aranjat la Braşov în 1850 de Iacob Mureşanu: după pilda 9 G. T. Niculescu-Varone, Jocurile noastre naţionale. Bibi. « Satul», No. 4, Buc. 1937- Idem, Dicţionarul jocurilor româneşti. Buc. 1931. *) G. Breazul, Patrium Carmen, în colecţia « Melos 0. Craiova 1941. SPECIFICUL ROMANESC ŞI ARTA MIŞCĂRII 361 sa, Emilian a alcătuit un an mai târziu « Romanul» şi o « Bătută », care nu sunt decât variante stilizate ale dantului Căluserilor 1). Un loc deosebit ocupă în choreografia românească Jocul Că- luşarilor, cel mai pitoresc şi mai vechi joc, a cărui origine a dat naştere la multe ipoteze şi discuţiuni 2). Jocul căluşarilor se prac- tica odată pe toată întinderea pământului românesc. Astăzi, el se mai joacă în Oltenia, în judeţele Munteniei din apus şi centru, iar în Ardeal în judeţele din valea Mureşului şi Târnavelor. Călu- şarii sunt o ceată de dănţuitori, numai bărbaţi, care cutreeră satele în timpul sărbătorilor Rusaliilor, executând danţul lor ca- racteristic şi primind în schimb daruri. Numele lor vine dela o figură simbolică,' închipuind un cap de cal, înfipt într’un mâner, uneori învelit într’o blană de iepure, pe care-1 poartă cu ei ceata căluşarilor. Ei poartă costum bărbătesc de sărbătoare, cu două cingători colorate peste umeri, care se încrucişează pe piept; la picioare au ciucuri, pinteni şi clopoţei, iar în mână ţin beţe. Per- sonajele principale ale cetei sunt: vătaful care poartă sabie de lemn, stegarul care poartă steagul, primul câlucean care poartă capul de cal şi mutul, care poartă şi el o sabie de lemn ori un bici, personajul comic al grupului. Jocul căluşarilor este voinicesc, atletic, executat pe o melodie aproape aceiaşi în toate regiunile ţării. El constă din 12 figuri: tinerii cu beţele în mână stau roată în jurul vătafului, la distanţă de 1—2 paşi unul de altul. Vătaful execută întâi singur fiecare figură a jocului pe care apoi o repetă toţi ceilalţi jucători: sunt paşi ritmici, sărituri şi lovituri de călcâie ce fac să zornăe clopoţeii picioarelor, executate cu mare iuţeală. Mutul se învârteşte în jurul cercului, pocnind din bici. Practica jocului căluşarilor e foarte veche. Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae arată că ei se îmbrăcau în vestminte cam ca femeile, îşi acopereau faţa cu văl alb, îşi subţiau vocea şi purtau în mâini săbii goale. Mai este sigur că jocul pâcurăresc (ciobănesc) x) Istoricul Renaşcerii jocurilor noastre naţionale, descrise de unu martoru oculara. Iaşii, în 1886. Romana, dans în colonă în 5 figuri. Braşov 1903. ’) R. Vuia, Origina jocului de Căluşari, Dacoromania, Anul IÎ, Cluj, pp. 215—254; Curt Sachs, Eine Weltgeschichte des Tanzes. Berlin 1933; Dr. Val. Branisce, Muzică şi danţuri la Români în veacurile XVI şi XVII. Braşov 1919; C. Brăiloiu, Dansurile populare româneşti, Conferinţă. Universul, Martie 1939- 36* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe care l-a jucat Valentin Blăjeanul (Balassius) la 25 Septemvrie 1572 în faţa împăratului Rudolf de Habsburg, era jocul călu- şarilor. Istoricul ungur lstvanji spune că împăratul Rege şi ceilalţi principi «non sine voluptate spectavissent». Jocul ajunsese la modă la curtea principilor transilvăneni în secolii XVII şi XVIII sub numele de «joc românesc». Originea jocului căluşarilor e foarte controversată. Cercetătorii mai vechi din şcoala latinizantă i-au atribuit origine romană, derivându-1 de la jocurile Coli-Sălii ale Romanilor, sau că ar fi simbolizând răpirea Sabinelor. Alţii l-au considerat ca joc răz- boinic din familia vechilor danţuri pyrrhice. Anumite caractere dovedesc însă că este vorba de un joc mitic în legătură cu cultul soarelui — ca dovadă că se joacă numai dela răsăritul până la apusul soarelui — cu schimbarea anotimpului şi cu anumite di- vinităţi primejdioase: Ielele, Dânsele, Frumoasele ori Rusaliile. In evoluţiile jocului căluşarilor se vede tendinţa ca, la această epocă, importantă răscruce a anului, care înseamnă trecerea dela pri- măvară spre vară, să se cheme în ajutor forţele naturii pentru belşugul ogoarelor şi să se gonească duhurile rele. Ceremonialul primirii noilor căluşari în ceată pare a da elemente de sprijin acestei interpretări. Introducerea creştinismului a legat resturile cultului vechi păgânesc de sărbătorile bisericii creştine. Sărbătoarea Ru- saliilor — dela Rosalia, cultul rozelor, simbolizând exuberanţa estivală a vegetaţiei — legată de superstiţia temerii de spiritele rele (cf. expresia «luat din Iele » ori « apucat de Rusalii») e ge- nerală la popoarele sud-orientale: Rusalci la Bulgari, Rusalky la Ruşi. Varianta jocurilor căluşarilor la Aromânii din Macedonia se numeşte «Aluguciarii». Jocuri asemănătoare, cu căluţul de lemn, executate de dansatori cu clopoţei la picioare, danţând în jurul pomului de Mai, se găsesc şi la popoarele din Apus; căluţul se numeşte la Francezi: Cheval Mallet, la Germani: Schimnel- reiter, la Englezi: Hobbyhorse, danţatorii fiind numiţi Morris- dancers. Ceea ce e sigur, este că jocul căluşarilor s’a format prin influenţa mai multor credinţe şi ceremonialuri, în legătură în primul rând cu mitul solar, cultul zânelor şi al fecundităţii solului. SPECIFICUL ROMANESC ŞI ARTA MIŞCĂRII 363 Baladele populare, jocurile de copii şi danţurile naţionale ne revelează existenţa unui tezaur folcloristic, a unui capital bogat de exerciţii legate de viaţa fizică şi sufletească a poporului român. Elementele lui sunt de natură sportivă, atletică, tradiţională, pi- torească şi estetică. Ele se impun în chip natural ca punct de plecare al oricărui sistem de educaţie fizică în România, dăruindu-i cea mai importantă dintre temelii: cea populară şi naţională. Imitaţiile adoptate dela străini nu ne pot da decât mijloacele unei perfecţionări technice şi metodice, menite a intensifica efectul pedagogic: substanţa trebuie să fie împrumutată în cea mai mare măsură din specificul naţional. Tradiţia ne-a păstrat practica vechilor jocuri atletice care dădeau poporului român vigoarea lui de altădată; copilăria de astăzi o pildueşte prin tezaurul ei de jocuri ce ascut spiritul şi oţelesc trupul; danţurile populare desăvârşesc idealul de armonie şi frumuseţe a făpturii româneşti; formele de asociaţie specifice ale vieţii satului alcătuesc cadrul natural al acestei activităţi. A folosi aceste dispoziţiuni naturale şi tradiţionale, a le desvolta după indicaţiunile date de ştiinţă şi pedagogie pentru sporirea potenţialulu inaţiunii române, aceasta alcătueşte un vast program de acţiune al Educaţiei fizice, încadrat în marele comandamente naţionale. CONSTANTIN KIRIŢESCU POEMELE CERULUI HEXAMETRII MIEZULUI DE NOAPTE Somnul de piatră, ivit din nu ştiu ce negre adâncuri Tainicul cheag şi-a turnat pe sbuciumul nostru zădarnic. Brusc îngheţară pe glob stridentele voci ale urii. Visul e singurul drum rămas nostalgiilor noastre. Stelele mute vorbesc în tâlcul tăcerii eterne. Descătuşat de pământ, eternul din noi le răspunde. Imensităţi de cristal, aceleaşi oricând si oriunde, îmbrăţişează ’ntr’un gest întreagă Povestea Vieţii. HEXAMETRII CERULUI ŞI INIMII Cerul e inima mea şi inima mea este Cerul Una e ’ntinderea lor şi-acelaşi le este misterul. Nu mă apasă la fel durerea şi noaptea şi dorul ? Nu-s’ deopotrivă pribegi, pe lume, şi visul şi dorul ? Ploile toamnelor reci în sufletu-mi simt cum se varsă, Totuşi, de patima mea întreagă câmpia e arsă. Tunetu ’n mine-1 aud, în mine stă bolta cu stele, Dar universul e plin de raza nădejdilor mele. Sunt primăveri ce ’nfloresc şi sufletul meu şi grădina, Cântec e-azurul atunci şi largă iubire-i lumina. Insă când crivăţul’alb prin viscol îşi vâjâe spada Cerul e plin de fiori şi ’n inima-mi cade zăpada. Inimă, ce tăinuieşti în ceaţa-adincurilor tale? Cerule, oare ce-ascunzi mai sus de a Robilor Cale ? Lanţ nevăzut, ne ’nţeles, pe veci împreună ne ţine. Şi mă ridic în spre Cer când Cerul coboară spre mine. ESTE PE LUME UN FOC... Este pe lume un foc. Din el zămislită e lumea. Este pe lume un foc, un foc ce gândeşte şi-aude. Soarele soarbe din el tot clocotul măduvei sale. Numai de-acolo se-aprind văpăile dragostei pure. Este pe lume un foc ce arde cu flacără-albastră. Singur din tot ce-i creat, doar Cerul îl vede şi-l ştie. Luciul pe care i-1 dă argintul din inima noastră Pururi oglindă va fi imaginei focului tainic. SINGURĂTĂŢILE DE OŢEL Turme sărmane, ce sug din trupul Planetei inerte, Veacuri în şir suferim, captivi neştiinţei opace, Singurătăţi de oţel împrejmue zările sure. Cerul e ’nchis peste tot iar dincolo nimeni nu trece. Lin ocean răsturnat deasupra neliniştii noastre, Carte pe care-o cetim cu teamă ’n tot lungul vieţii, Rece fântână cu spor a minţii ce bea absolutul, Câmp roditor pentru toţi câţi vor să culeagă iluzii... Câţi cărturari iscodesc prin arhitectura genunii, Câte ’ntrebări isbucnesc şi rămân spânzurate ’n tăcere... Nimeni nu vede nimic, nimic nu apare din beznă Insă ’n secret ne şoptim că Dincolo este-un Prieten. 366 HEXAMETRII MORŢII ALBASTRE Cerul e timp îngheţat, văzută vecie prezentă, Amforă ’n care se strâng pârae de rugi şi de lacrimi. Timpul e cer curgător ce ’nvârte ceasornicul Ursei, Scocul adânc de azur e nestrămutat dintre Zodii. Clipele câte se scurg sunt picuri de-albastru ’n risipă. Sufletul nostru ’nsetat le bea ca pe-o proaspătă rouă, Beat de safirul vrăjit se umple de cer şi \ ecie... Moartea e, poate, şi ea, albastră şi clară ca cerul. EUGENIU SPERANTIA O FRESCA FOLCLORICA ii Fizionomia vederilor noastre folclorice în deceniile 1880 şi 1890, dacă este condiţionată de creşterea materialului documentar, este caracterizată prin consideraţiuni noi, care însă apar adesea ca tot atâtea experienţe de adaptare a materialului românesc la concepţii străine de esenţa lui. întrucât vederile acestea sunt reflexe ale unor direcţii ideologice străine, ele ne apar ca ex- perienţe necesare, căci ilustrează necesitatea de a vedea plăsmu- irile noastre cu ochii noştri şi pentru noi, iar nu ca să documen- tăm cu material românesc te miri ce vremelnice teorii de aiurea. Până la 1880, cercetătorii au, cu toate deosebirile, ca notă comună, că îşi întemeiază afirmaţiile numai pe studiul textului dat la iveală de Alecsandri. Colecţia lui pune în umbră pe toate celelalte. Cu anul 1883, apariţia studiului M. G a s t e r, Literatura populară română, şi mai ales cu anul 1885, când apare colecţia lui G. D e m. T e o d o r e s c u, începe o fază nouă în stu- diul literaturii noastre poporane. De aici înainte, însemnătatea noţiunii de variantă începe încet să-şi facă loc, fireşte cu multe împotriviri, al căror suport îl vom vedea. In amintitul studiu al lui Gaster, avem şi un capitol de 12 pagini despre balada poporană. Vorbind despre Mioriţa, M. Gaster aminteşte şi de studiul lui O d o b e s c u şi are faţă de el atitudinea celui care, pe de o parte, se îndoieşte de valoarea ştiinţifică a procedeelor înaintaşului, pe de altă parte, însă, nu este în stare să dea el însuşi ceva mai sigur. Studiul lui Odo- b e s c u e calificat de « un studiu foarte poetic », ceea ce în cu- 368 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE getul unui om deprins cu cercetarea ştiinţifică nu putea fi decât o rezervă politicos exprimată. Şi totuşi concluzia lui Odobescu: « mândrul voinicel» nu este altcineva decât Adonis-Tamuz din legendele semito-egiptene, este oarecum tacit admisă de Gaster. El afirmă, nu fără oarecare ironie, că pe acest Adonis îl descopere şi într’o colindă publicată de Athanasie Marienescu. Este de reţinut că acest culegător îşi publicase prima ediţie de Colinde, culese şi corectate, încă din 1859, la Pesta; o a doua ediţie fusese tipărită la 1861. Şi totuşi, până la Gaster niciunul dintre cercetătorii literaturii poporane nu observase acest lucru foarte simplu că, într’adevăr, unul dintre colindele acestea, Ju- decata păcurarilor1), înfăţişează mai multe momente comune cu Mioriţa. Colindul ne vorbeşte şi el de trei păcurari şi nu dă alte lămuriri despre ei, decât faptul cerut de rimă: că sunt «veri primari ». Cel mai tânăr este judecat de ceilalţi să piară pentrucă a pierdut multe oi. Ciobanul osândit se roagă să fie înmormântat lângă oile lui. Aici este punctul de asemănare cu Mioriţa, nu în scenerie, după cum crede Gaster. Deosebirile de varianta Alecsandri sunt următoarele. In colindă, omorul este ispăşirea unei vini, motivare care lui Gaster i se pare mai întemeiată decât cea din Mioriţa, unde mobilul omorului este pisma şi furtul. De altă parte, un aspect surprinzător: în colind lipseşte, pe de o parte, oaia năzdrăvană, iar pe de altă parte, maica bătrână. Tot pe temeiul textelor publicate până la acea dată, Gaster mai relevează încă un fapt: B u r a> d a publicase un cântec care dovedea existenţa motivului «maica bătrână» izolat de contextul Mioriţei2). Gaster relevează că acest motiv circulă şi în cântecele populare greceşti, din care aminteşte şi alegoria a se însura, pentru a muri. Cu toate aceste apropieri, nu întâlnim la Gaster eroarea de a reduce Mioriţa la aceste două momente amintite. Deşi relevase cele două asemănări cu poezia poporană grecească, afirmă că n’a putut încă găsi la niciun popor o analogie perfectă cu Mioriţa. Ceea ce aducea Gaster nu era o explicare nouă, ci relevarea asemănării dintre balada noastră şi amintitul colind, apoi obser- 1) In ediţia dela Pesta, la p. 147. Intr’a doua ediţie, la p. 164. *) T. B u r a d a, O călătorie în Dobrogea, p. 113. 5 frFscă Folclorică 369 varea că «maica bătrână» există, ca motiv izolat, şi la noi şi aiurea. Erau aici două observări simple, dar mai de preţ decât toate filosofările unui Crăciunescu. Totuşi observările lui G a s t e r au rămas nerodnice. Nepunându-şi întrebarea origi- nilor, relevările lui păreau numai chestiuni de amănunt, din care nu putea să iasă nimic mai mult decât simplul fapt conţinut în ele; de altă parte, adâncirea esenţei, problema configuraţiei şi a expresiei rămâneau streine de preocupările acestui cer- cetător. Istoria părerilor şi mentalităţii cercetătorilor de până acum explică de ce, la 1885, când apare colecţia lui G. D e m. Teo- dorescu, ca o primă încercare de a aduna şi a coordona un material mai bogat, spiritele nu erau pregătite să vadă însemnă- tatea ivirii unei noi variante; ceva mai mult, se încinge o discuţie dacă colecţia lui G. Dem. Teodorescu este sau nu de un real folos. Spiritele, chiar cele mai luminate, nu erau încă pregătite să înţeleagă cerinţele cercetărilor ştiinţifice pe acest teren. Punctul de vedere care predomina în discuţii era nu acela al esenţei, ci acela al valorii poetice văzută însă cu criterii străine de gustul poporan. Dintre toţi criticii, acela care reprezintă mai hotărît părerea mijlocie cu privire la alegerea, publicarea şi interpretarea mate- rialului, este A. D. X e n o p o 1. Şi mai înainte el se ocupase de literatura poporană, dar felul lui se vede mai limpede cu pri- lejul apariţiei amintitei colecţii. In tabloul pe care-1 facem chipului cum s’a pus la noi problema literaturii poporane, este . cu atât mai necesar să ne oprim la vederile lui Xenopol, cu cât el înfăţişază nu numai mijlocia vremii lui, dar şi unele păreri care circulă şi azi. De altă parte, discuţia aceasta aduce un început de critică de text, de comparare a variantelor şi, prin aceasta, unele întrebări cu privire la izvoarele şi autenticitatea textului Alecsandri. Ce-1 izbeşte pe Xenopol, când, după Alecsandri, ia cuno- ştinţă de varianta Mioriţei din G. Dem. Teodorescu, este « deo-r sebirea lor imensă ca valoare poetică ». Lipseşte tabloul încântător din final; în schimb, « o mulţime de umpluturi fără gust şi fără poezie înăduşe cele câteva versuri frumoase ce mai simt păstrate 37» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în ea». O explicare a deosebirilor între cele două variante o dăduse Teodorescu: Alecsandri «înfrumuseţase şi completase ». Xenopol nu e de părerea aceasta, pentru două motive: «mai întâi fiindcă Alecsandri ne spune că a cules acea baladă din gura unui baciu de pe Ceahlău şi suntem ţinuţi să credem pe Alec- sandri; apoi fiindcă se vede din tot contextul poeziei că e topită dintr’o bucată, că nu este dreasă şi adaosă ». Dar în ceea ce pri- veşte izvorul, mărturia Iui Alecsandri, în urma contrazicerii dintre nota dată de el sub balada Doica, la care se referă Xenopol, şi acea din Bucovina, pierde din însemnătatea ei. Pe lângă argumentele citate, care pledau pentru nealterarea textului lui Alecsandri, Xenopol mai aduce o mărturie proprie: într’o călătorie în Bucovina, a auzit balada «într’un chip aproape identic cu forma ce o are la Alecsandri, spusă de un tânăr cioban de pe muntele Ouşorul, lângă Dorna. Erau poate numai mai multe repetări, dar frumoasele versuri finale le-am auzit- din gura lui, precum le-a auzit şi Alecsandri din aceea a baciului de pe Ceahlău »*). Mărturia aceasta a lui Xenopol trebue, fireşte, să fie reţinută. Dar ea ar fi fost o dovadă că într’adevăr Alecsandri a redat exact balada, numai când ni s’ar fi dat mai multe amă- nunte despre ciobanul bucovinean şi am fi avut înainte însuşi textul. Coincidenţe strânse între varianta lui Alecsandri şi cântece culese după două-trei decenii nu pot fi concludente pentru autenticitatea textului lui Alecsandri. Balada aceasta începuse să fie răspândită. Prin şcoli şi prin tipar, textul poetului devenea tot mai popular. De pe acum ni se impune deci o normă metodică. O mărturie nu poate avea va- loare concludentă, decât cercetată în cadrul celorlalte mărturii culese în aceeaşi regiune şi comparată apoi cu totalitatea variantelor. Tot cu privire la creditul ce e de acordat deosebitelor măr- turii, A. D. Xenopol mai aduce un punct de vedere: acel al izvo- rului însuşi dela care au adunat cei doi culegători. Alecsandri a cules deadreptul din popor; Teodorescu a cules dela un lăutar ţigan, Petrea Creţu Solcanul. Şi astfel Teodorescu este învinuit că, necunoscând în ce fel se păstrează balada în popor, «face să creadă publicul că forma cea admirabilă în care a prezentat-o l) A. D. Xenopol. 6 FhESCĂ FOLcLOftlCÂ 3t* Alecsandri aparţine poetului, şi nu poporului, răpind acestuia paternitatea celei mai mândre şi mai frumoase creaţiuni ». In chipul acesta, se contesta valoarea baladelor culese din gura / lăutarilor. Şi de atunci este un loc comun afirmarea că ceea ce este slab, fals, făiă măsură, în cântecul bătrânesc, este modifi- carea ţigănească a lăutarilor, pe când variantele frumoase sunt cele luate deadreptul din popor. Şi cu alt prilej Xenopol expri- mase această părere, înainte de apariţia colecţiei G. Dem. Teodo- rescu. Astfel, în darea de Seamă din Convorbiri Literare, VI, pag. 209, despre colecţia lui N. C a r a n f i 1: Cântece populare de pe Valea Prutului, Huşi, 1872, explică de ce mai toate cântecele nu sunt la înălţime prin împrejurarea că au fost culese dela Ţigani. Dacă cercetăm afirmaţiile acestea la lumina faptelor, vedem că lticrul nu este aşa de simplu cum afirmă Xenopol şi alţii. Se cuvine să facem o cercetare critică asupra acestei păreri, împăr- tăşită de mulţi, pentrucă de ea este legată o întrebare de o însemnă- tate capitală în studiul epicei noastre poporane: întrucât o variantă culeasă dela un lăutar ţigan poate fi socotită ca o mărturie a cân- tecului nostru bătrânesc ? Să presupunem, ceea ce e greu de admis, că varianta Alecsandri n’a fost culeasă dela un lăutar, ci dela un ţăran şi publicată fără alterări. Urmează de aici că deo- sebirile de alte variante culese în Regat dela lăutarii ţigani se explică prin sursa aceasta eterogenă ? Să fie oare adevărat că în gura ţăranului cântecul bătrânesc e curat şi frumos, iar în acea a Ţiganului trebuie să devie neapărat turbure, fără valoare docu- mentară şi estetică pentru studiul cântecului poporan ? însemnătatea problemei reiese limpede, atunci când, urmă- rind istoria cercetărilor la alte popoare, observăm cum creşterea interesului ştiinţific a fost însoţită, la început instinctiv, apoi metodic, de priceperea însemnătăţii punctului de vedere geografic. Când U h 1 a n d şi urmaşii lui, prin cercetări serioase, încep a se desprinde de romantică, punctul de vedere geografic se im- pune cercetărilor, fiind tot mai mult pătrunşi de nevoia de a ur- mări răspândirea cântecelor. Răspândirea unui cântec intră chiar în definiţia adevăratului produs poporan. Astfel se învederează tot mai mult, ca ceva dela sine înţeles, nevoia de a loca- liza variantele. Luând, cântecului poporan posibilitatea localizărilor, luăţn studiului nostru unul din cele mai importante 9* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALfe 3?A temeiuri ştiinţifice. Cum foarte multe variante din Vechiul Regat şi din celelalte provincii au fost culese din gura lăutarilor, mai putem pune temei pe autenticitatea lor poporană şi pe locali- zarea lor ? Nu numai A. D. X e n o p o 1, ci şi alţi cercetători au in- sistat asupra influenţei nefaste a Ţiganilor în ce priveşte valoarea cântecelor. Astfel e caracteristic că singurul punct de program precis, în prima noastră revistă de folklor, Şezătoarea, a fost acela de a culege dela izvor autentic, nu dela Ţigani. Cel care străbate însă atât colecţia revistei acesteia, cât si a celorlalte, vede că, de fapt, conducătorii nu şi-au putut ţine făgăduiala: cân- tecele culese dela Ţigani sunt destul de numeroase. Şi totuşi directorul revistei Şezătoarea avertiza: «după mine, se face o greşală neiertată culegând cântecele din gura Ţiganilor, care schimonosesc tot ce le intră în auz » (Şezătoarea, VIII, pag. 141). Această părere este împărtăşită şi de unii filologi, de I. A. Ca n- d r e a, de pildă, care, în Revista nouă, VII, pag. 65 şi urm., a publicat un studiu: Influenţa Ţiganilor asupra poeziei poporane române, preţios prin aceea că adună din cronicari, istorici şi călă- tori mărturii despre existenţa cântăreţilor poporani în tre- cutul nostru. Părerea că Ţiganii schimonosesc a devenit un fel de loc comun, ca şi credinţa contrarie că balada poporană zisă de un ţăran veri- tabil este mai frumoasă. In ce priveşte latura estetică a problemei, ea e uşor de lămurit: avem ţinuturi româneşti unde lăutarul ţigan are în domeniul cântecului bătrânesc un rol redus; astfel la Românii din Serbia, în Banat şi în anumite regiuni din Ardeal. Cine compară frumu- seţea baladelor culese în aceste ţinuturi cu cele de aiurea, constată că şi acolo unde Ţiganii au un rol mai redus, cîântecele bătrâ- neşti nu înfăţişază frumuseţea aşteptată. Iată, de pildă, ce ne spune un culegător din Bănat: «se pare, atât ca număr cât şi ca fru- museţe, că ţinutul Bănatului întrece toate celelalte ţinuturi ro- mâneşti. Ţăranul bănăţean are putinţa de a fi mai puţin subiectiv decât o mare parte a ţărănimii, el are liniştea şi obiectivitatea fără care nu se poate naşte adevărata epică »*). Dacă deschidem însă x) E. H o d o ş, Poezie poporană din Bănat, II, Balade, p. 6. O FRESCĂ. FOLCLORICĂ 373 o colecţie de balade poporane bănăţene, făcută de un culegător cu pregătirea cuvenită, Iosif Popovici, de pildă, obser- văm la tot pasul scăderi, tot atât de neestetice ca şi la multe din poeziile culese dela Ţigani într’alte ţinuturi. Este clar că credinţa în neapărata frumuseţe a baladelor din izvor curat ţărănesc este unul din acele resturi ale romanticei noastre care, în literatura cultă, a dus la preamărirea tendenţioasă a aspectelor vieţii ţărăneşti. Dar, frumoasă sau urîtă, o baladă culeasă dela un lăutar ţigan, întrucât poate să fie un document pentru ţinutul unde este cântată ? Pentru cine cunoaşte câteva colecţii din cântecele popoarelor înconjurătoare, pe de altă parte pentru cine străbate epica noastră cu caracter etnic, apoi baladele eroice, haiduceşti, etc...este clar că nu Ţiganii au putut crea aceste plăsmuiri. Unii cunoscă- tori ai folclorului ţigănesc afirmă că Ţiganii n’au balade în pro- pria lor limbă, ci numai lirică momentană. De fapt, au numai rudimente de locuri comune şi câteva motive care arată cât de mult expresia este diferită de a noastră. Astfel, rolul lăutarilor s’a mărginit la a face să circule, la anumite ocazii, un fond pe care nu l-au creat. Dar acum intervine partea mai complicată: întru cât fondul acesta este modificat în variantele zise de lău- tari î Mai putem oare privi aceste variante ca pe un document local ? Pentru epică, răspunsul pare îngreuiat printr’o definiţie a cântecului poporan, care azi are de partea ei mulţi cercetători din Apus. După cum am arătat cu alt prilej, pentru J. M e i e r şi şcoala lui poezia poporană e definită prin faptul că ea trăieşte în gura poporului şi prin aceea că, faţă de ea, fiecare individ, în orice împrejurare, ia o atitudine necondiţionat do- minantă 1). De cât, aici este nevoie de un distinguo. In definiţia pe care am dat-o, am arătat că trebuie să se ţie seamă şi de gustul . *) J. M e i e r, Kunstlied uni Volkslied in Deutschland, p. 14. La fel înKunst- lieder im Volksmunde şi în Grundniss der germanischen Philologie*, II, 1, p. 1179. Mai târziu, în primul volum din ediţia sa de cântece poporane: Dat deuttche Volkslied, Leipzig, 1935, deşi pleacă tot dela definiţia din 1897, atenuează accentul pe care-1 punea înainte pe acea «autorităre und herrs- chende Stellung jedes Einzelnen *. 37+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE poporan. Dacă în lirică, unde adeseori la origine nu poate să fie vorba de un public şi unde individul ale un teren mai liber pentru nota lui subiectivă, definiţia lui J. Meiţr ar părea îndestulă- toare, — în epică însă, unde caracterul obiectiv al motivului e mai pronunţat şi intervine în chip evident un alt element însem- nat: publicul, definiţia aceasta trebuie să fie modificată. Dacă individul este, de bună seamă, cel care creează, în circulaţie însă gustul dominant şi tradiţiunea unei regiuni sunt factori de care trebuie să se ţie seamă. Este aici un fenomen analog cu ceea ce observăm în viaţa limbajului. Cercetări recente au stabilit că nu numai cel care vorbeşte are un rol, dar şi auditorul determină selecţiunea cuvintelor, expresiilor, mijloacelor sintactice, etc. Paralel cu ceea ce observăm în limbă, în epica poporană pu- terea de receptivitate a publicului, mediul literar şi gustul unei regiuni, sunt factori determinanţi. Cu drept cuvânt, un specia- list german afirmă despre creaţiunea populară, că « s’a modificat totdeauna potrivit gustului şi puterii de concepţie a auditorilor » (F. von der L e y e n, Das Mărchen, pag. 143. Aceeaşi părere însufleţeşte şi lucrarea sa Volkstum und Dichtung, Studieri zum Ursprung und zum Leben der Dichtung, 1933). Astfel, nu numai dispoziţia individuală a cântăreţului determină caracterul deosebit al feluritelor variante, dar şi publicul. Avem o serie de mărturii că locuitorii ţinuturilor cunosc bine cuprinsul baladelor şi le cer aşa «după cum e pofta opiului » ( H o d o ş, Balade, pag. 5). Alţi culegători ne încredinţează că « de obicei baladele, după cuprins şi după titlu, le ştiu şi cei- lalţi săteni, care, la ocazie, comandă lăutarului să-l cânte pe al lui Stanislav, pe al lui Golea », etc.... (Giuglea-Vâlsan, Românii din Serbia, pag. 377). In prima redactare a mărturisirilor lui literare, Gala Galaction, relata cum în satul copi- lăriei Iui, în Teleorman, auditorii baladelor îndreptau pe lăutari: <( nu-i asa ». > Odată ce admiţi însă că publicul cunoaşte balada, iar cel care o cântă este plătit « să zică una din bătrâni », trebuie să recunoşti că libertatea cântăreţului de a modifica conţinutul este foarte îngrădită. Observarea pe teren a chipului cum se zic cântecele bătrâneşti poate să aducă preţioase date cu privire la raportu 1 dintre cântăreţ O FRESCĂ folclorica 37S şi public1). O lucrare de felul acesta ne-a dat slavistul M. M u r k o în Bericht tiber eine Bereisung vom No rdwestb om ien und der angrenzenden Gebiete von Kroatien und Dalmatien behufs Er- forschung der Volksepik der bosnischen Mohamedaner în Sitzungs- berichte der k. k. Akademie der Wissenschaften in Wien. Philo- sophisch-Historische Klasse, 173 Bând, 3 Abteilung, Wien, 1913). De atunci, materialul de observaţie menit să integreze plăsmui- rile poporane în viaţa obştească a sporit. Aceasta în parte da- torită preocupărilor ce stau la baza disciplinei pe care Germanii, care vor să evite neologismele, o numesc Volkskunde, iar noi o denumim tot prin termenul «folclor», cu înţeles lărgit, cum de fapt l-a avut totdeauna. Dar problema lăutarilor ţigani la noi poate fi urmărită nu numai în observarea condiţiilor actuale, ci şi istoric. Cercetările amănunţite ale lui F. M i k 1 o s i c h: Ober die Mundartem und die Wanderungen der Zigeuner Europas, publicate dela 1872—1873 în 8 părţi, dintre care cele mai însemnate pentru noi sunt părţile III, IV şi V (în aceste două din urmă avem po- veşti şi cântece a’e Ţiganilor din Bucovina), ne dau material îndestulător să urmărim când au venit Ţiganii în Europa şi când au ajuns în contact cu noi. Pe plan larg european, materialul acesta trebuie să fie întregit cu acela publicat în Journal of Gypsy Lore Society (dela 1882). In Europa, ei au pornit din Grecia; iar în nordul Dunării sunt dovediţi în secolul al XlV-lea, într’o vreme când fizionomia literaturii noastre poporane era fixată. Pe criterii lingvistice, M i k 1 o s i c h ajunge la următoarea con- cluzie : « Ţiganii au admigrat în teritoriul poporului român din *) După cum geografia motivelor poate să fie un temei pentru a descifra istoria lor, tot astfel geografia condiţiilor materiale în care circulă balada este chemată să lămurească ceea ce a fost în trecut. Când în 1849, E r 1 i c h culege muzica poporană în Moldova, el notează că şi sătenii zic baladele însoţiţi de vioară (Zimbrul, I, 26). Acelaşi lucru este adeverit şi pentru Muntenia. Există deci un tip de cântăreţ care este plugar şi lăutar în acelaşi timp. El se află şi la Ro- mânii din Serbia, după cum am avut prilejul să constat în taberele de prizonieri timoceni. ' Tranziţia dela tipul acesta la lăutarul profesionist n’a făcut însă din acesta un factor creator, ci unul numai Teceptiv şi de circulaţie, — condiţionat de cererea auditorilor. 376 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţări unde limba grecească era dominantă ». In Grecia, au trecut din Corfu, unde sunt menţionaţi la 1346. Cel mai vechi document referitor la prezenţa lor la noi este acela din 1385 cu privire la sălaşuri ale mănăstirii Tismana. O repede răspândire care poate să fie măsurată şi prin următoarele date: la 1417 sunt la Marea Baltică, iar la 1422 la Bolonia... Dar dacă Ţiganii sunt la noi atestaţi dela sfârşitul secolului al XrV-lea, influenţa lor în cântecul nostru poporan nu putea începe decât după ce ei au ajuns să stăpânească deplin limba noastră, ceea ce fără îndoială, la un popor atât de eterogen, nu s’a putut întâmpla atât de curând. Un cântăreţ de baladă care ar zice fapte vitejeşti cu accent străin ar fi prilej ilariant, nu de emoţie artistică. Pentru aceasta se cere timp îndelungat. Când Ţiganii vin la noi în mase mari şi se împart în diferite categorii, nu dintre cei vagabonzi: rudari, lingurari sau lăieţi, spaima şi batjocura satelor, ci dintre cei aşezaţi, dintre vătraşi, robii până nu de mult ai boierilor şi mănăstirilor, se recrutau lăutarii de seamă ( M. Kogălniceanu, Esquisse sur Vhistoire, Ies moeurs et le langage des Cigains, pag. 15, Berlin, 1837). Dispoziţii muzicale au şi ursarii, care ilustrează ceva din pu- terea de incantaţie a muzicei. Şi e de notat că vătraşii se recru- tează dintre ursari şi căldărari. Faptul că azi la Ţiganii nomazi nu înfloreşte muzica, aruncă lumină asupra situaţiei din trecut: muzica se desvoltă odată cu încetarea migraţiunilor dintr’o ţară în tr’ alta. Cât priveşte aspectul social, sunt fapte care arată că func- ţiunea lăutărească a Ţiganilor purcede de sus în jos. Este semnifi- cativ că primul document unde sunt amintiţi lăutarii — în sec. al XV-lea — îi arată cântând în suita sultanului. La fel, mai târ- ziu, în. suita Voievozilor noştri, bunăoară faptul relatat de Ş i n- c a i sub anul 1659, când vorbeşte de «muzicul cântăreţilor lui Constantin Şerban-Vodă» (Cronica Românilor, ediţia 1886, voi. III, pp. 123—124), se referă probabil la un atare profesionist. Treptat, marii dregători şi ceilalţi boieri şi-au avut lăutarii lor. Departe de a însemna o scădere, aceasta arată o nevoie sta- tornică, ceva asemănător cu o breaslă de executanţi menită să satisfacă îndatinata nevoie de artă. După cum executanţii străini ai unei opere nu-i răpesc caracterul, tot astfel aceşti cântăreţi O FRESCĂ FOLCLORICĂ 377 chemaţi să fie oricând la dispoziţia ascultătorilor cântecului bătrânesc. Aşezându-se într’un ţinut, devenind vătraşi, Ţiganii începeau să se îndeletnicească mai statornic cu muzica, învăţau apoi cân- tecele cunoscute şi iubite acolo. Pentru cuvintele arătate mai sus, în cântecul bătrânesc ei nu-şi puteau îngădui prefaceri. După liberarea Ţiganilor, până azi, fiecare ţinut, fiecare oraş, chiar şi satele îşi aveau lăutarii preferaţi. Ei nu cutreerau ţara, aşa cum ne-ar face să credem analogia cu unii cântăreţi peregrini din Apus. Pentru toate cuvintele acestea, nu putem răspunde afirmativ la întrebarea pusă de Ramiro Ortiz în articolul său Lăutarii e Giullari publicat în Varia Romanica, pag. 365 şi urm., dacă ei au fost autorii poeziei poporane române şi nu numai exe- cutori. Existenţa lăutarilor români alături de cei ţigani este un fapt. Când Erlich culegea la 1849 muzică populară, constata că şi sătenii moldoveni zic balade, însoţiţi de vioară. Aceleaşi lucru l-am văzut constatat în Ardeal. Pentru Bănat, cea mai veche mărturie amănunţită despre un cântăreţ de balade este aceea a lui At. Marienescu din articolul Mareea Giuca, publicat în fruntea revistei Familia din 4 Decemvrie 1866. Este vorba de un bătrân gospodar înstărit, fabulos «baladist». Acesta învăţase cântecele dela un preot care, la rândul său, le învăţase dela un lăutar «ţigan care încă în secolul trecut era vestit prin cântecele sale ». Amintesc de baladistul lui Marienescu, pentrucă reactuali- zează un vechi tip de cântăreţ, după o fază care cuhoscuse pe lăutarul profesionist. Faptul că astăzi cântăreţii neaoşi de baladă sunt împuţinaţi, şi duc o existenţă firavă, nu vorbeşte nimic despre stări din trecut. In folclor, adesea trăsături arhaice dăinuiesc sub o formă redusă, pe când forme relativ noi sunt mai în vază. Dar dacă împrejurările istorice şi de fapt ne împiedecă să ve- dem în Ţigani creatorii baladei noastre, rămâne deschisă între- barea : în ce măsură lăutarii ţigani au putut să influenţeze aspec- tele cântecului nostru bătrânesc ? Mai întâi observ că, dintre toate cântecele poporane, balada este mai independentă de muzică. Astfel, din prefaţa pusă de Iosif P o p o v i c i, la culegerea de Poezii populare din Bănat, 378 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reţinem următoarea constatare: «In Bănat, cântecele bătrâneşti sunt deobicei numai recitate şi nu cântate, rar se aud şi cân- tate cu acompaniament instrumental, în deosebi de vioară. In Bănat, Ţiganul cântă numai din vioară şi nu din gură, ca în Regat ». La noi, deşi lăutarul este atât de frecvent, nu factorul muzical predomină în'felul lui de a zice. Astăzi încă, balada este mai mult recitată decât cântată. Astfel, o modificare a baladelor prin fac- torul muzical nu poate fi admisă, pentrucă nu muzica, ci recitarea este esenţialul. Observaţia vieţii Ţiganilor de azi arată că pribegia n’a fost prielnică muzicii. Muzica s’a desvoltat în măsura încetării migra- ţiunilor. Studiul lui B. B o b u 1 e s c u, Lăutarii noştri, arată că, după cum în trecut, şi astăzi îndeletnicirea aceasta ar caracte- riza pe Ţiganii aşezaţi, nu pe nomazi. Din toate faptele acestea, rezultă că o influenţă a muzicii asupra baladelor nu poate fi în stare să le strice caracterul vechi. De altminteri, însăşi partea muzicală reprezintă o străveche formă tipică şi puţin variabilă. După cum s’a făcut la unele popoare vecine, cercetări viitoare de muzicologie, vor trebui să pună în lumină întrucât muzica lăutarilor este deosebită de aceea culeasă de pe buzele sătenilor noştri neaoşi. Rămâne să urmărim dacă, în structura textului, Ţiganii au putut avea o influenţă stricătoare, aşa cum susţin aţâţi cercetători, dela Xenopol şi T. D. Speranţia (Mioriţa şi Călu- şarii, urme dela Daci, pag. 193—237) până la Candrea şi alţii mai recenţi. Calea cea mai potrivită spre a învedera influenţa stricătoare a Ţiganilor asupra textului poporan era simplă: să iei motive, pe care le găseşti şi în limba lor, şi să arăţi cum în variante româ- neşti zise de Ţigani se streocară particularităţi proprii cântecelor ţigăneşti. Calea nu era grea şi dovada ar fi fost concludentă. In textele date de Miklosich în opera citată, cât şi în cele publicate de V1 i s 1 o c k i în Volksdichtungen der siebenbiir- gischen und sudungarischen Zigeuner (Wien, C. Graeser, 1890) se găsesc motive asemănătoare cu ale noastre şi care circulă în tot Bilcanul, astfel Doicin, Nevasta vândută pentru bir, etc. Se deschide astfel o problemă de literatură comparată a for- melor. O FRESCĂ FOLCLORICĂ 379 Comparaţiunea variantelor noastre zise de Ţigani cu cele pur ţigăneşti e chemată să aducă dovada, dacă da sau nu, textul nostru a putut fi influenţat. Dacă mentalitatea specific ţigănească ar fi fost factorul de destrămare al baladei noastre, dovada hotărî- toare ar fi adus-o intrusiunea baladei ţigăneşti în textele noastre. Aceasta însă nu s’a întâmplat. Comparaţia arată că unele motive general balcanice nu duc şi la apropieri de expresia noastră. Ne aflăm în faţa a două structuri deosebite. Argumentele că Ţiganii ne-au « stâlcit» balada, întemeiate pe compararea unor variante pur româneşti cu unele culese dela lăutari, au atâta valoare cât poate să aibă un exemplu căruia îi poţi opune cu uşurinţă un contra-exemplu. Totul atârnând dela darul cântăreţului, fiecare mărturie trebuie să fie cercetată în parte. Dacă ne-am oprit atâta asupra părerilor lui Xenopol şi a celor- lalţi, este pentrucă trebuia să ne lămurim dacă da sau nu putem pune temei pe balade culese dela lăutarii ţigani. Toate faptele sem- nalate ne-au încredinţat însă că lăutarul cântă profesional pentru public balade pe care nu le-a creat el, diferite ca expresie de acelea ale neamului său. Fiind cunoscute de publicul care le cere, ele trebuie să corespundă deprinderilor şi gustului acestui public. Variantele culese dela lăutari rămân deci mărturie despre gustul local, fireşte, aplicând fiecărui motiv criteriile de critică cerute de orice mărturie, când vrem să ne întemeiem pe ea. Cât priveşte valoarea estetică a variantelor, nu izvorul româ- nesc sau ţigănesc determină valoarea, ci darul poetic al celui care cântă. O baladă auzită dela un ţăran poate fi tot atât de încâlcită ca şi cele mai slabe balade culese dela un lăutar. Colecţiile revistelor de folclor şi culegerile făcute direct dela ţărani ne stau mărturie. De altminteri, pentru partea cea mai însemnată a baladelor noastre, pentru motivele pur -etnice izvorîte din forme trecute ale vieţii româneşti, avem mase compacte de mărturii culese de pe buzele sătenilor neaoşi, material vast pentru a controla aspec- tele pur etnice. . Cercetarea critică a părerilor lui Xenopol era necesară, pentrucă ele sunt curente în ce priveşte chestiunea lăutarilor. împotriva acestor păreri vom pune temei, atât în localizarea variantelor, cât şi în estetica lor, şi pe mărturiile culese dela lăutari după o critică de text prealabilă. Lăutarii au avut un rol în istoria ba- 380 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iadei noastre, pe care n’au creat-o, dar au recepţionat-o în calitate de cântăreţi profesionali şi au făcut-o să dăinuiască până azi, deşi în multe privinţe condiţiunile nu mai erau prielnice acestui gen. In cea mai maje parte a ţinuturilor româneşti, lăutarii fiind păstrătorii cântecului bătrânesc, a ne lipsi de mărturiile lor ar însemna să ne lipsim de izvoare indispensabile1). Repet: această poziţie principială a noastră îşi găseşte un co- rectiv în critica de text aplicată fiecărei variante, aşa încât să iasă la iveală întâmplătoare intrusiuni străine gustului poporan. - In afară de această chestiune principială, X e n o p o 1 mai aduce în discuţie unele întrebări. Constatând în varianta G. *) Chestiunea lăutarilor ţigani se cuvine să fie considerată şi in raport cu conceptul de rasă, aşa cum este reprezentat, între alţii, de istoricul literar german Iosef Nadlerşide şcoala sa. Acesta, punând accentul pe seminţia scriitorilor, dă conceptului de rasă un loc mult mai larg decât în cercetările anterioare. Şi la noi, aplicările sunt necesare. Astfel, este îndreptăţit să vorbim de o cută moldoveană, ardeleană, olteană, munteană — aceasta din urmă mai deschisă inovaţiilor. Astfel, simbolismul nostru, de pildă, este, în cea mai mare parte, o realitate munteană. In altă ordine de preocupări, originea suddunăreană are reflexe în scrisul nostru, după cum provenienţa este armână, slavă, greacă sau albaneză. Dar aceste aspecte nu pun chestiunea rasială în semnificaţia ei adâncă: arian — nearian. La noi, literatura dintre 1900—1940 a marcat o intru- siune semită, caracterizată prin accentuarea spiritului de destrămare. In folclorul nostru însă, neîntâlnind atari opoziţii, problema nu se pune la fel ca în literatura cultă. Aici conştiinţa originii şi a însuşirilor individuale joacă un rol deosebit, pe când cântăreţul poporan zice având conştiinţa că este un glas dintr’o totalitate. Funcţiunea cântăreţului poporan este să se subordoneze formei interne şi externe tradiţionale. Spre deosebire de acesta, scriitorul modem se priveşte adesea ca o experienţă individuală fără păreche. Văzând lucrurile sub aspectul rasial, locul lăutarului, privit şi susţinut de popor ca exponent al gustului obştesc, este cu totul deosebit de adevărata opoziţie rasială, în care scriitorul ieşit din gheto, este urmărit de instinctul destrămării. In privinţa aceasta, este tipic cazul unui însemnat scriitor semit de limbă germană, Iakob Wassermann, care în lucrările sale este dus de con- ştiinţa originii iudaice în zădamicele ei sforţări de asimilare şi integrare într’o comunitate arică. Despre imposibilitatea tragică de a deslega această antinomie prin lepădarea de cutele rasiale, amintesc studiul luiFranz Koch, Jakob Wassermanns Weg als deutscher und Jude, publicat în Forschungen zur Judenfrage, Bând I, pp. 150—164. 6 tfRfeSCÂ tfoLcLORtci 38* Dem. Teodorescu absenţa motivului «maica bătrână», Xenopol regretă absenţa vestitului tablou final. Ar fi fost de sigur foarte surprins să vadă că cele mai multe mărturii pur ţărăneşti sunt şi ele caracterizate prin absenţa acestui motiv final. In ce priveşte ţinutul de origine, după Xenopol, « Mioriţa este un produs al munţilor Moldovei». Argumentul este că în chiar «corupţiunea» publicată de Teodorescu, eroul baladei este un păstor moldovean. Interesul de căpetenie al lui Xenopol este acela al frumuseţii cântecului poporan, aşa cum fusese destăinuit de Alecsandri. De aici vine şi opoziţia dintre lăutar ţigan şi sătean. Cu toate erorile, ceva rămâne totuşi din discuţia lui Xenopol: în faţa unei variante nouă care nu-1 mulţumea estetic, Xenopol e nevoit să arate deosebiri dintre textul ei şi al lui Alecsandri, să puie chestiunea autenticităţii, făcând astfel să mijească probleme de critică de text, a căror necesitate se va învedera de acum la fiecare pas. O dovadă vom vedea-o în ceea ce apare după el în fresca pă- rerilor despre Mioriţa. * # # In deceniul următor, predomină tot preocuparea valorii este- tice, ca o formă a entuziasmului pentru cântecul poporan. Se publică material mai bogat, mai ales prin reviste. Variantele trec însă neobservate, căci cercetătorii sunt stăpâniţi de superstiţia unei literaturi poporane superioare celei de care culegători ne- îndemânateci se învrednicise până atunci. _ Contribuţia cea mai importată este aceea a lui A r o n Den- s u s i a n u, apărută în 1895 sub titlul Epopeea noastră păstorească în Revista critică literară, III, pag. 315—331. Admiraţia fără margini faţă de literatura poporană se vădeşte dela început prin accente ca acestea: « ferice de scriitorii care vor ajunge să o vadă toată, sau aproape toată, scoasă din sânul bine- cuvântat de Dumnezeu al ţăranului român. De mii de ori fie binecuvântat sânul care a ştiut să conceapă, să nutrească şi să adăpostească de furtunile secolilor această sfântă moştenire », etc. Suntem la 1895. Deşi până la această dată se publicase mai multe variante, din ele A. Densusianu nu cunoaşte decât tot pe 3&2 REVISTA FUNDAf IILOR REGALE cele din Alecsandri şi Teodorescu. Ce introduce el nou, ca ma- terial, este publicarea unei variante din Ardeal Mioriţa laie (Re- vista critică literară, III, pag. 253—266). Studiul este o încercare de a deslega problema originii Mio- riţei pe baza întregirilor pe care le aducea această nouă variantă, după A. Densusianu, superioară din toate punctele de vedere celorlalte două. Intr’un alt context, vom arăta că A. Densusianu se servea nu de o mărturie autentică, ci de un fabricat. Aici ne interesează felul lui de a judeca şi aceasta ne va servi mai târziu la critica textului publicat de el. A. Densusianu constată că cele două variante cunoscute, cu toate deosebirile lor, au totuşi ceva comun: «ambele cuprind numai un fel de testament ce-1 lasă ciobanul, când Mioriţa îi prevesteşte moartea ». La Alecsandri, se găseşte în acest testament un gând duios faţă de mama ciobanului,—«cântecul şi-a păstrat fondul etic- familiar ». Frumuseţea cântecului este un semn de vechimea lui. In varianta Teodorescu însă, lucrurile stau astfel: «acest minunat fond etic-familiar s’a frivolizat, substituindu-se cu o banală rela- ţiune de amor, cu drăguţa lui, şi, ceea ce este şi mai desgustător, nici cavalul ciobanului, nici oile care se strângeau şi plângeau, nici câinii care se adunau şi lătrau, chemând pe stăpân, nu mai vedeau venind pe fetiţă... Va să zică, drăguţa lui cu neagra cosiţă era mai nesimţitoare decât lemnul cavalului, decât oile şi decât câinii! ». Această nesimţire a iubitei dă prilej să încheie: «frumosul cântec, în gura Ţiganului rapsod Şolocanul, s’a ţigănit cu totul». Pentru noi, dacă un atare final va fi un unicum, aceasta va fî do- vadă că ceva din sentimentalitatea cântăreţului care ofta şi pe teme de romanţă populară — nu poporană — s’a strecurat în acest final, subliniind necredinţa iubitei, printr’o contaminare dintr’o sferă într’alta. Faţă de acest cântec «trivalizat», Densusianu recunoaşte superioritatea sursei Alecsandri. Totuşi nici această variantă nu-1 mulţumeşte. Şi aici intervine o critică a ambelor variante care «în privinţa desvoltării acţiunii şi a momentelor psihice, sunt foarte inferioare », — comparate cu o variantă deocamdată pentru O FRESCÂ FOLCLORICA 383 noi x, care singură e ferită de scăderi. Avem aici o îndoită rezervă care, alăturată amintitelor impresii ale lui Alecsandri, Odobescu, E. Kretzulescu si Michelet, se cuvine să fie reţinută. «Am zis că variantele dela Alecsandri şi Teodorescu sunt numai un fel de testament asupra unor lucruri ce ar putea să se întâmple în viitor. Va să zică înaintea ochilor noştri nu se petrece absolut nimic din ceea ce formează fondul cântecului, căci nici pe cio- banul nu-1 vedem omorît de rivalii săi, nici nu-1 vedem îngro- pându-1 lângă stână», etc. Cu alte cuvinte, ceea ce lipseşte în varianta Alecsandri, este înfăţişarea vie a unui fapt. De această scădere, A. Densusianu leagă cea de a doua critică, pe care am văzut-o apărând şi la alţii, aşa numitul fatalism al ciobanului: «el stă pasiv ca mielul la jungjiere ». Pe baza acestor lipsuri, ajunge Densusianu la încheierea: « evident că în aceste două variante admirabila Mioriţa laie — x al nostru — a degenerat cu totul ca fond şi caracter în gura acelora dela care au cules-o Alecsandri şi Teodorescu,nefiind decât o copie fragmentară, palidă şi confuză». Prin urmare, variantele cu astfel de scăderi nu sunt adevărata Mioriţă, — în aceasta, lipsurile re- levate sunt înlăturate şi ea singură poate fi privită ca prototipul desăvârşit, ca forma cea mai veche. Această variantă fără scăderi este varianta publicată de Den- susianu sub titlul Mioriţa laie, « după un manuscris din Transil- vania, anterior anului 1848». Intr’adevăr, varianta aceasta nouă e ferită de toate scăderile semnalate: ciobanul duce o luptă crân- cenă şi totul ne este înfăţişat aievea, — nu cu acel « dacă o fi », ca în «fragmentele» lui Alecsandri şi Teodorescu. Fiind lipsită de scăderi estetice, şi completă,, această variantă este, după A. Densusianu, însăşi forma primitivă a baladei. Din cât se scrisese despre baladă, A. Densusianu nu aminteşte decât studiul lui Odobescu ale cărui concluzii le respinge, şi pă- rerile lui Hasdeu din Istoria critică. El stăruie mai mult decât înaintaşii asupra vieţii păstoreşti din trecut. Din ea s’a desprins balada, « o tragedie păstorească, de care nenumărate s’au întâm- plat şi se întâmplă în viaţa păstorilor ». Scriitorul îşi aminteşte din copilărie, de «cântecul păcurarului care şi-a pierdut oile », după el cel mai frumos cântec, după cum Mioriţa este cea mai frumoasă baladă. Aceste două documente artistice dovedesc că 384 ftkVlStA FbNDATllLâfc REGALfi «în toată sfera ideală şi sentimentală a poporului nostru a rămas mai adânc întipărită viaţa de păstor ». Nu e deci de mirare că din aceasta au crescut cele mai alese plăsmuiri. In chestiunea dacă balada noastră s’a ivit mai întâi la Aromâni sau la Dacoromâni, Densusianu respinge prima părere, mai întâi pentrucă criteriile ligvistice ale lui Odobescu i se par neîntemeiate, apoi pentrucă la Aromâni nu s’a găsit urme din Mioriţa. Ţinutu- rile muntoase din nordul Dunării se potrivesc mai mult cu pei- sajul încântător al Mioriţei, ceea ce este iarăşi o replică la pă- rerea lui Odobescu. Se anticipează astfel, oarecum embrionar, ceva din teza susţinută cu alt aparat ideologic de Lucian Blaga, când vorbeşte despre peisajul modelator al baladei. Rămânea de determinat provincia nord-dunăreană unde s’a născut balada. Temeiul lui A. Densusianu este aici denumirea ţinutului de origine a celor trei ciobani. Pentrucă în cea mai auten- tică dintre variante, avem faţă în faţă pe Mocanul Murgan în lu- mină favorabilă şi pe Vrâncean ca ucigaş, evident că balada e de origine ardeleană, cu atât mai mult cu cât ea dă până şi nu- mele eroului. Mocanii au fost cei mai de seamă ciobani: «poporul nu-şi poate închipui că cineva poate să fie avut oi în fără să fie Mocan ». Era însă deajuns să-i amintească cineva de balade ca: Ciobanul fecior de Domn sau de motivul Stâna prădată, pentru ca să vadă netemeinicia părerii. Dar ceea ce îl însufleţea pe A. Densusianu, era patriotismul său local, de Ardelean. Ca document, studiul lui Densusianu este interesant pentrucă înfăţişază caracterele unei epoci de tranziţie. Spiritul critic se vădeşte în deosebi în discuţia părerilor lui Odobescu; preocu- parea de variante este vie, ca şi aceea de psihologia etnică. Prin interesul pentru viaţa păstorească, Aron Densusianu anticipează ceva din poziţia de mai târziu a lui Ovid Densusianu. Dar mai presus de acestea, ceea ce conduce totul este tot o formă a vechiului entuziasm pentru frumuseţea cântecului, care trebuie înfăţişat în puritatea lui primitivă. Problema originii este subor- donată acestui concept al frumuseţii. In momentul când poţi aduce o variantă lipsită de scăderi estetice, ai stabilit însuşi izvorul. Dar acest fel de a vedea era călăuzit tot de criterii de literatură cultă. Acestea au determinat şi critica variantelor anterioare, precum şi modificările culte introduse în noua variantă. De fapt, 6 FRESCĂ FOLCLORICĂ 385 lăudata Mioriţă laie era un fabricat, după cum voi arăta într’un alt context. Cu căderea autenticităţii poporane, cad fireşte şi toate vederile de mai sus, studiul lui Aron Densusianu rămâ- nând ca un document pentru o fază de tranziţie, aşa cum am arătat. Până acum, ne-am ocupat de părerile unor scriitori a căror origine şi structură aparţinând păturei culte, este explicabil că cu greu puteau fi receptivi pentru autenticul poporan. Cu atât mai interesant e cazul lui Gheorghe Coşbuc, dintr’un neam de ţărani din părţile Năsăudului. Coşbuc nu admite valoarea ca « document» a literaturii popo- rane, în sensul de document din care să putem descifra vieaţa istorică, filosofia, cultura unui popor. Prin urmare, teza lui e fundamental deosebită de şcoala etno-psihologică, aceea care pune ca ţel al studiului tocmai cunoaşterea neamului. Concepţia pe care se sprijine Coşbuc este că elementele literaturii poporane « sunt fondul comun al rasei ariene ». Fondul povestirilor, al ba- ladelor, etc., trebuie deci să fie căutat în idei cosmogonice 1). Astfel, faptele omeneşti, ca atare, nu pot impresiona un popor întreg, încât să dea naştere la o baladă. Nu în astfel de fapte, ci în legătura lor cu cosmogonia universală trebuie să căutăm ori- ginea plăsmuirilor epice poporane. E falsă părerea că un fapt divers, ca moartea unui haiduc sau ca pieirea unui păstor în « Mio- riţa », etc., poate da naştere unei balade. Pentru ca aceasta să fie posibil, trebuie ca faptul acela să se potrivească unui mit stră- vechi ; numai atunci poate dăinui o baladă. « Motivul mitic există în popor, e oarecum în aer, aşteaptă numai un fapt ca să primească nume de oameni şi de localităţi». Prin urmare, masa baladelor fiind un bun comun indo-germanic, este ceva fără sens să cauţi a explica de unde a venit cutare sau cutare motiv. Observăm că, deşi Coşbuc subliniază fondul străvechi universal, deşi, de altă parte, tăgăduieşte că un fapt ar putea da naştere unei balade, totuşi el are o părere mijlocie între cele două 9) Elementele literaturii poporane în Noua revistă română, I, 1900, pp. 159—168. 10 3§6 ftEVistA FUNDAŢIILOR REGALE extreme: lasă să se înţeleagă că balada se naşte printr’o fuziune dintr’un anumit fapt şi străvechile motive mitice. Părerile lui Coşbuc determină şi atitudinea lui faţă de înain- taşi. Din studiul lui Odobescu, Coşbuc primeşte o parte şi înlă- tură alta. Odată ce admiţi că originea baladelor trebuie căutată în fondul comun străvechi indo-european, toată străduinţa lui Odobescu de a urmări căile pe care Mioriţa a pătruns la noi este fără rost. Şi totuşi o parte de adevăr, fireşte, cu întregirile necesare, trebuie, după Coşbuc, să i se recunoască lui Odobescu: Mioriţa e într’adevăr un bocet, afirmă Coşbuc, însă, adaugă el, un bocet solar. « Ciobanul ucis e soarele, maica bătrână e pământul, dar de ce să jie acesta cântec egiptean? Toţi indo-germanii au acelaşi cântec, aceeaşi concepţie despre moartea soarelui peste iarnă. O să aduc cu altă ocazie un bocet din mitologia nordică şi-l voi pune alături cu Mioriţa, ca să se vadă că au acelaşi fond. Poate o fi emi- grat cântecul lui Adonis până la Scandinavi? ». Aceleaşi păreri determină şi chipul cum Coşbuc desleagă problema de atâtea ori relevată, a aşa numitului fatalism al cio- banului. Se găsesc anume în basme momente analoage cu situaţia ciobanului, care arată că eroul nu reacţionează, pentrucă aşa cerea concepţia de mitologie cosmică ce stă la temelia producţiilor po- porane. Astfel, Făt-Frumos este pizmuit de Strâmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră pentru acelaşi motiv, gelozia, ca şi ciobanul din Mioriţa. « E de notat că Făt-Frumos ştie că vor să-l omoare, cum ştie şi ciobanul moldovean, dar nici ciobanul nu se luptă cu cio- banii, nici Făt-Frumos nu-şi ucide tovarăşii, cu toate că putea ». Cerinţa mitului solar era ca ciobanul să moară. De aceea nu luptă. « Şi chiar în varianta lui Aron Densusianu, cu toată lupta, cio- banul tot trebuie să moară ». Convingerea aceasta că fondul comun primitiv arie este izvorul plăsmuirilor epice poporane îl duce pe Coşbuc la o altă părere: la afirmaţia că Mioriţa, fiind străveche la noi, face parte din bunul comun indo-european şi prin urmare se găseşte şi auirea. Mioriţa e a noastră, românească, şi n’am importat-o de nicăierea, ci am avut-o noi totdeauna. Şi sunt convins că şi Slavii şi Germanii şi Francezii, şi toţi arienii o au. Prea multe rudenii are în basmele noastre, în credinţele, în obi- ceiurile româneşti, şi prea e concordant cu toate ale noastre acest cântec, ca să fie un vagabond adus de vânturi... De ce Mioriţa o FRESCĂ FOLCLORICĂ 387 ar fi egipteană şi nu mai bine o legendă creştină, căci şi aşa Hristos e între multe şi între toate asemănător cu un erou solar. El a ştiut că moare şi nu s’a apărat; a fost trădat de tovarăşi; maica bătrână de ce n’ar fi Maica Precistă? Moartea ciobanului e descrierea morţii lui Hristos ». » Se vede în această parte finală nevoia de a împăca intuiţia că Mioriţa e adânc legată de viaţa poporului român cu părerea despre fondul comun arie de mitologie cosmogonică al baladelor. Cât priveşte apropierea dintre soarta lui Hristos şi ciobanul din Mioriţa, Coşbuc nu dă mai mult decât rândurile citate. Dacă ar fi stăruit în apropierea aceasta, ar fi putut să aducă unele puncte mai strânse de asemănare. De pildă, prima iconografie a lui Hristos aşa cum o vedem în mozaicuri ale secolului al V-lea, ni-1 înfăţi- şează ca pe bunul păstor, înconjurat de oi. Astfel fantezia ar fi avut material să ţese mai departe asemănările... Iar apropierile dintre Mioriţa şi colind, care au fost numai indicate de Gaster, ar fi putut da lui Coşbuc material să susţie apropierea dintre Hristos şi ciobanul din Mioriţa. Felul de a vedea al lui Coşbuc are pentru noi însemnătate nu prin rezultatele la care ajunge, ci ca mărturie despre un întreg sistem de a vedea. Pentru ca să fie convingător, în cazul nostru, i-a lipsit ceva esenţial: dovada că Mioriţa se găseşte pretutindeni. Cât priveşte temeiul teoretic al concepţiei lui Coşbuc, el este vechi şi se urcă până la părerile fraţilor G r i m m. In legătură cu vestita lor colecţie de basme, ei dau şi un răspuns cu privire la originea plăsmuirilor poporane. Iată cum se exprimă W. G r i m m: « E o notă comună a tuturor basmelor că ele sunt rămăşiţele unor credinţe, care se urcă până în vremurile cele mai îndepărtate şi care se vădesc sub formă de imagini ale lucrurilor supranaturale. Elementul acesta mitic alcătueşte conţinutul po- veştilor, satisfăcând totodată înclinarea firească pentru tot ce este minunat.-Cu cât privim în urmă, elementul mitic predomină; se pare chiar că el a alcătuit unicul cuprins al poeziei vechi». Dar pe când gândul fraţilor Grimm şi al şcolii lor era de a căuta în basm, şi în genere în epica poporană, urme ale străvechilor credinţe mitice despre zei şi eroi, urmaşii lor merg mai departe. După cum am arătat şi într’un alt context, adesea ei vor să întrevadă în epica poporană nu numai zei şi eroi, 10* 388 RfeVisTA Fundaţiilor RRGALfi dar şi fenomene ale naturii. Astfel, luna, soarele, ziua, noaptea, anotimpurile, vântul, vegetaţia, încep să fie privite ca tot atâtea aspecte care ne vor da cheia conţinutului producţiunilor epice. Unul din gândurile care au îndemnat la început pe I a c o b G r i m m, mai ales, era acela de a descoperi urme ale străve- chiului trecut german. Ideea aceasta devine mai târziu, în urma lucrărilor lui K u h n, Max Miiller şi Brdal, un sistem care afirmă, că în vre- mea unităţii arice, datorită unei boli a limbajului, câte se spuneau cu privire la fenomenele firii s’au transforamt în afirmaţiuni cu privinţă la fiinţe supranaturale. Teoria aceasta are între 1889—1890 numeroşi reprezentanţi în toate ţările. întrucât ea nu căuta să urmărească răspândirea unui motiv şi desvoltarea lui în trecerea dela un popor la altul, ci avea numai doi termeni de comparaţie: producţiunea epică de o parte şi străvechea mitologie arică de alta, lăsa un câmp liber fanteziei, aşa încât nu e de mirare că e sedus şi imaginaţia poetului nostru. Azi, teoria aceasta pe care se sprijinea Gh. Coşbuc este cu desăvârşire părăsită. Ştiin- ţific, cercetarea modernă caută pe alte căi că explice înrudirea motivelor. Şi pentru noi această înrudire nu este decât un mijloc spre a scoate la iveală ceea ce este unic, propriu unui neam. Este drept că frământările deceniului 1930—1940 au adus din nou la suprafaţă vechea mistică a originilor. Mai mult progra- matic şi ca vedere generală a lumii se cere azi scoaterea la iveală a străvechilor trăsături rasiale, pentru Germani, bunăoară, cele nordice în puritatea lor primitivă, de sânge, de datină, de credinţă. Dar dela fraţii Grimm până astăzi, întrebarea nedeslegată rămâne: cum vei prinde acest specific de care atunci ca şi astăzi cercetătorii sunt însetaţi. Dacă ne-am oprit la eroarea lui Coşbuc, este pentrucă el aplica sistemul mai sus caracterizat tocmai într’un caz în care e mai puţin potrivit, la un produs etnic căruia tocmai în ceea ce are el mai caracteristic nu i se pot da paralele din literaturile popoarelor universale. Bocetul scandinav pe care promitea el să-l dea ca paralelă, nu l-a putut aduce. De altă parte, pentru Coşbuc, la fel ca pentru toţi folcloriştii noştri, problema expre- siei nu există, deşi e singura cale care ne poate duce să prindem specificul românesc. O FRESCĂ FOLCLORICĂ 389 Intr’alt chip se exprimă Coşbuc cu privire la Mioriţa în interesantele sale note: Gum se jac ţi cum se răspândesc poeziile poporane. Aici, el afirmă că balada aceasta «este o creaţiune a oierilor bârsani». Argumentele sunt următoarele: Bogat în oi, aşa cum e înfăţişat Moldovanul din Mioriţa, este numai Bârsanul « căci e cioban per excellentiam ». Pentru Coşbuc eroul baladei primitive nu putea fi Moldovanul, pentrucă în Moldova oieritul nu a fost atât de răspândit. In forma primitivă a baladei, cei trei ciobani erau deci astfel denumiţi: unul e Bârsan, unul Ungurean, altul e Vrâncean.. . Printr’un proces uşor de înţeles, în Moldova, s’a făcut din Moldovan eroul, înlocuindu-se Bârsanul. Dovada însă că în forma primitivă lucrurile se înfă- ţişau altfel, o avem în versurile: Oiţă bârsană, De eşti ne zdrăvană... Ele sunt un rest din forma primitivă. Au rămas în contextul baladei, pentrucă aici a uitat Moldoveanul să schimbe pe Bârsan în Moldovan. Observăm în această argumentare un procedeu pe care l-am mai întâlnit: este eroarea de a căuta un punct de sprijin pentru explicarea originii în interpretarea unui cuvânt care, fiind nepo- trivit ales şi explicat, argumentarea cade. Intr’adevăr, cercetând răspândirea şi însemnătatea adjectivului bârsan aplicat la oi, con- statăm că el e foarte răspândit şi a pierdut însemnarea locului, accentuând pe acea a calităţii. Astfel, în Muntenia şi în Moldova, « oiţă bârsană » este aceea « cu lână multă, lungă, aspră şi creaţă puţin la vârf», cum sună unul din răspunsurile la chestionarul lui H a s d e u (voi. XI, fila 5, de comp. fila 26, 40, etc.). Este evident că, dacă nu putem pune temei, pentru determi- narea originii, pe unele cuvinte subliniate de Odobescu şi de Hasdeu, tot astfel nu ne putem întemeia pe prezenţa cuvântului bârsan, pe care se reazimă argumentarea lui Coşbuc. M’am oprit la părerile acestea ale lui Coşbuc nu numai pentru a învedera erorile de metodă, dar şi pentru a pune în lumină un fapt care surprinde. Dela publicarea primei variante a baladei până în 1900, când scrie Coşbuc, a trecut o jumătate de secol. In răstimpul acesta, doi beletrişti s’au ocupat de Mioriţa: Odo- 39° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bescu şi Coşbuc. Acesta din urmă este şi cel mai însemnat dintre poeţii care s’au ocupat de baladă. De altă parte, prin originea lui, de bună seamă era cel mai apropiat de gustul poporan. Ne-am fi aşteptat ca el să se apropie de balada noastră cu preocupările celui chemat să pună în lumină valoarea expresivă a plăsmuirii potrivit gustului poporan. In locul acestora, arătatele teorii despre substratul indo-germanic şi preocupări de a descifra originea baladei dintr’un simplu cuvânt atât de puţin concludent. Fiind vorba de un poet, erorile mai sus arătate şi înlăturarea preocu- părilor de artă poporană îţi aduc pe buze întrebarea: « de ce să rătăceşti atât de departe, când poezia îţi stă atât de aproape ?». S’ar părea că este o contrazicere între semnalarea acestei de- ficienţe şi nenumăratele interpretări ale entuziaştilor din trecut si ale estetizanţilor de azi. > » Dar pe cât de simplă pare întrebarea valorii, pe atât de greu este răspunsul, după cum arată lungul şir al erorilor de până azi. Orice individualizare, necum valorificarea, implică o poziţie faţă de lume. Fiind vorba de ceea ce este mai adânc sădit în fiinţa noastră etnică, răspunsul nu putea fi dobândit în chip impresionist şi nici pe calea analizei psihologice, ci adâncind comparativ conform răspândirei şi condiţiilor proprii de viaţă — configuraţiile expresiei româneşti. D. CARACOSTEA TEXTE ŞI DOCUMENTE ION ALECSANDRI Despre colonelul(de fapt locotenent-colonelul)Iancu Alecsandri, fratele poetului, am ştiut totdeauna foarte puţin şi poate că şi atâta mi se părea prea mult la vremea aceea. Cele câteva date biografice, multe din ele greşite, ce se strecuraseră ici şi colo, şi mai totdeauna în subsolul referinţelor, nu aveau aerul să ispi- tească şi cu atât mai puţin să îndemne la cercetări mai amănunţite. Cu câţiva ani mai mic ca fratele său, de bună seamă că Iancu îşi datora bruma de nume gloriei lui Vasile Alecsandri, bardul lati- nităţii dela Dunăre şi poetul apoteozat încă din timpul vieţii. O epistolă de-a lui tipărită (minus post-scriptumul) în Scrisoarea ce Ion Ghica închina în 1887 memoriei lui Nicolae Bălcescu ni-1 arăta prieten amândorura şi păstrător a « o serie de epistole » (opt la număr), «adresate în anul 1850 de Ion Ghica din Con- stantinopoli lui Niculai Balcesco», care locuia cu el la Paris. «Câte suvenire în câteva cuvinte !» exclama de îndată Iancu Alecsandri şi după aceea: «Pe cât îmi aduc aminte acele epistole au fost lăsate la mine de mult regretatul nostru amic, când el a plecat la Palermo, d; unde, apoi, a plecat la sferele înalte ». Şi cum era convins că ele aparţin istoriei care, sub acţiunea unora din ei (« unora din voi», preciza fără prefăcută modestie) «înce- puse deja pe atunci a pomeni de ţara noastră », se grăbeşte să le restituie «autorului» lor. Aceasta la 8/20 Septemvrie 1883. Ceva mai mult se putea găsi în corespondenţa fratelui său, al cărei prim volum (din nefericire, şi ultimul, până la data aceasta) a apărut în 1904, sub îngrijirea lui Ilarie Chendi şi a Eugeniei Carcalechi. La 27 Septemvrie 1881, Vasile Alecsandri scria lui Iacob Negruzzi, vestindu-1 că fratele său « a promis să fie cores- pondentul (citeşte: colaboratorul) Convorbirilor ! » (dar termenul nu era chiar atât de impropriu, dacă ne gândim la excelentele cores- pondenţe pariziene, pe care Iancu Alecsandri le-a trimis, între 1879 şi 1881, Pressei lui B. Boerescu), că el se bucură nespus de hotărîrea fratelui, dar că avea să-l îndemne şi el, din parte-i, 39* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « să se ferească de politică, politica fiind filoxera literaturii» 1). Un an mai târziu, deci la 25 Septemvrie 1882, Iancu Alecsandri nu se hotărîse încă să-şi înceapă colaborarea la Convorbiri, al căror cetitor asiduu era, din care nu primise ultimile trei numere, şi le cerea lui Iacob Negruzzi, prin intermediul fratelui său, care, la epoca aceea făcea şi pe curierul scrisorilor londoneze, ale lui Ion Ghica, ce-i erau de fapt adresate şi pe care le reexpedia re- vistei ieşene * *) La 20 Decemvrie, acelaşi an, Alecsandri ţinea să ştie dacă se primiseră, transmise prin Maiorescu, două poezii, una a fratelui său, compusă la 1857 şi alta a lui Millo scrisă la 1851 *). (In treacăt, poezia lui Iancu ce avea să apară abia în 1885, după moartea lui, era o bine imitată « Odă la unirea Românilor », în spiritul Mirceştilor şi de un foarte puternic aer de familie). La 20 Octomvrie 1883, aşa dar doi ani după ce-şi manifestase intenţiile de colaborare Iancu trimitea, prin fratele său, nuvela Dor de morţi, care şi apărea în numărul de Decemvrie, al Con- vorbirilor. «Am cetit-o şi am rămas foarte emoţionat» îi scria Alecsandri lui Iacob Negruzzi, şi după aceea: « Mă grăbesc dar a ţi-o comunica şi a te ruga ca să o publici în viitorul număr, căci astfel ai face o mare mulţumire bietului meu frate, care pă- timeşte de o boală foarte grea şi prin urmare trebuie să fie încurajat spre a-şi alunga ideile posomorite ce-1 torturează *). La 4 Ianuarie şi după aceea la 7 Ghenar 1884, redactorul Convorbirilor era so- licitat, din nou, să se intereseze de soarta celor două poezii (a lui Iancu era, pare-se, «tipărită pe o foaie volante ») şi să i le tri- mită căci ar fi putut, mai la urma urmei, să-şi afle un loc în ospi- talierele coloane ale Familiei lui Iosif Vulcan B). La 9 Februarie, acelaşi an, (în aceeaşi scrisoare în care îşi împărtăşea temerile despre soarta protejatului său, aflat încă la Viena: « Dea Dumnezeu ca însănătoşirea bietului Eminescu să fie deplină !.. însă mă tem... »), Vasile Alecsandri voia să ştie dacă a făcut rău pro- miţând lui Iancu să-i tipărească în Convorbiri traducerea unui articol de astronomie al lui Flammarion, care, pe lângă « un stil foarte poetic », avea şi «talentul de a vulgariza într’un mod atră- gător misterile cerului » •). In Mai — şi anume la 15 Jz'] Mai 1884 — Iancu Alecsandri murea la Paris şi prizonierul dela Mir- ceşti — o sciatică rebelă îl chinuia tocmai în vremea în care Fântâna *) V. Alecsandri, Scrisori, I, ed. II. Chendi ţi E. Carcalechi, 1904, p. 124. *) Ibid., p. 129. *) Ibid., p. 13a. 4) Ibid., p. 138. *) Ibid., pp. 138—139. *) Ibid., pp. 140—141. Tot acolo informaţiuni despre ginerele lui Iancu Alecsandri şi despre fata lui, d-I şi d-na Charles Bal, plecaţi in America să-şi refacă averea ruinată pe urma unui dezastru financiar lp Bursa din Paris. ION ALECSANDRI 393 Blanduziei înfrunta rampa Naţionalului — scria, întâi (17/29 Mai 1884) lui Al. Papadopol-Callimach, pe care-1 ruga să intervie pentru pensia ce i s’ar fi cuvenit nenorocitei sale cumnate *) şi după aceea (25 Mai 1884, aşa dar la 10 zile după moartea fratelui), lui Iacob Negruzzi, care-i ceruse, pentru Convorbiri, « din « ma- nuscriptele ce s’ar afla între hârtiile Iancului » şi căruia îi spunea, între altele: «Iubitor de tot ce este frumos pe lume, de tot ce înnalţă omenirea, el a şi făcut mari servicii ţării lui, în timp de 6 ani, cât a fost agent diplomatic la Paris sub Napoleon III, şi dacă ar fi avut timpul să se ocupe de literatură, ar fi produs însemnate scrieri. Dumnezeu a vroit să-l scape de crunţile lui suferinţi şi mi l-a luat, lăsându-mă cu un mare gol în inimă şi cu un mare deşert împrejurul meu, căci am rămas singur dintre ai mei. Mâh- nirea mea e fără margini, însă ideea ce mă susţine este că voi regăsi într’o zi toate fiinţele care m’au iubit şi m’au părăsit. Va veni şi rândul meu să plec, şi crede-mă că nu cu disperare voi vedea sosind momentul de plecare » *). Crunţile suferinţi ale fra- telui, despre care vorbeşte Alecsandri, erau, după cum aflăm dintr’o scrisoare datată Castel Peleş, 3 Decemvrie 1887 şi adresată soţiei sale, ale unei boli care nu iartă: « După masă, îi comunica el, Regina mi-a spus că Regele este foarte mâhnit de boala fe- ciorului împăratului Germaniei, care era chemat a moşteni tronul. El are din nenorocire aceeaşi boală ca şi bietul Iancu, cancer în gât. Prin urmare e condamnat de doctori! » *). Insă gândul că Iancu Alecsandri va fi fost un spirit cu ade- vărat superior şi că aprecierile fratelui său s’ar fi prea putut să nu fie de fel convenţionale, ca şi intenţia de a pătrunde ceva mai adânc în cunoaşterea acestei vieţi ni s’a impus, câţiva ani în urmă, când am luat cunoştinţă, mai pe îndelete, de scrisoarea ce Iancu Alecsandri trimetea în Martie 1884 lui Titu Maiorescu, în care se întâlnesc nu numai unele din cele dintâi dar şi din cele mai entu- siaste aprecieri despre poezia lui Eminescu, (a cărei primă culegere abia ieşise de sub tipar), şi din care am spicuit pentru întâiul volum al ediţiei noastre rândurile referitoare la Călin, iar pentru al doilea, cele ce privesc Scrisoarea l-a, cu elogiul atât de avântat al zidirii lumilor şi cu întâia indicaţie a unui izvor cosmogonic. Iar la vremea aceea nu ştiam nimic de asprul calvar al ultimilor săi doi aţii de viaţă şi nici că toate acele pagini, de puritatea idilică a nuvelei Dor de morţi sau de entusiasmul elogiului lui Eminescu, erau smulse, cu cât eroism, se înţelege, boalei care-1 martiriza şi întunericului ce-şi strângea tot mai mult zăbranicele în jurul *) Ibid., pp. 171—17*. *) Ibid., p. 14*. *) Ibid., p. 305) 394 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui. Aşa cum nu luasem seama nici că memorabila scrisoare, primită încă din Martie, apare în Convorbiri abia la două luni după moartea lui, în Iulie 1884. # Cele câteva detalii ce am cules, despre viaţa şi activitatea colonelului Ion Alecsandri, fie ele cunoscute sau inedite, sunt departe de a reprezenta mai mult decât o imperfectă schiţă. Căci pentru a putea năzui la o minuţioasă reconstituire a carierii lui diplomatice, jurnalistice sau literare s’ar cuveni cercetate nu numai dosarele Ion Alecsandri, aflătoare la Academie, pe care însuşi el şi le-a orânduit cu cea mai gospodărească migală, în care se află atâta din istoria domniei luî Cuza, al căruia unul dintre intimi şi devotaţi a fost cu statornicie şi cu al căruia Cabinet princiar între- ţinuse, între 1860 şi 1866, cât timp a condus Agenţia Principatelor dela Paris şi Londra, o corespondenţă foarte activă, cifrată sau alt- minteri, dar şi toată cronica politică a veacului, precum şi toate reflexele ce s’ar putea întâlni în opera sau documentul cunoscu- ţilor şi tovarăşilor săi de generaţie. De aceea şi schiţa noastră nu se sfieşte să lase largi spaţii necercetate sau să treacă, în sbor oarecum, peste altele. Născut la 30 Decemvrie 1826 * *), Ion Alecsandri va fi urmat2), în afară de cele rezervate carierei armelor, şi şcoli de cultură ge- nerală, fie în ţară, fie în străinătate, aşa cum se va putea verifica şi cum se desprinde din câteva incidentale mărturii ale lui. Re- latând, într’una din cele mai amuzante din corespondenţele pa- riziene trimise Pressei (19 Mai 1880), despre conferinţa d-şoarei Hubertine Auclerc pe tema emancipării femeilor, Ion Alecsandri îşi aduce aminte « de studiile sale din tinereţe şi fără voie se sur- prinde monologând» unul din cele mai retoriceşti imnuri, în- chinate Phryneei şi Aspasiei. Iar în scrisoarea — adevărat cântec de lebădă, cum s’a văzut — ce trimitea cu puţin înainte de moarte, lui Maiorescu, vorbea, cu umor dar poate şi cu oarecare ascunsă mândrie de începuturile sale poetice, încât, preciza el, «a lipsit puţin să nu fiu împodobit de gloriosul nimb înaintea fratelui meu, care, pe vremile acele, spinteca omenirea la Clinica din Paris ». In 1846, tânăr în vârstă de douăzecj de ani, îl aflăm, dimpreună cu Bălcescu şi Negri, într’o excursie la Pesta, de unde trimet prietenului din ţară, Alecu Russo, o epistolă colectivă de cea mai bună dispoziţie. « Nous sommes â Pesth depuis hier, raporta *) Sever Zotta, La centenarul lui Vasile Alecsandri (1821—1921). Material inedit privitor la familia poetului, Iaşi, 1921, p. 73. *) Corecte detalii biografice în articolul lui II. Chendi şi E. Carcalechi, dela 1905, amintit mai departe. ION ALECSANDRI 395 lancu, et nous y sommes encore sous l’impression desagreable d’un Belisaire estropie par une mechante Gesellschaft de chan- teurs allemands » şi întrebarea este dacă nu e vorba cumva de romanţa lui Garat, pe cuvinte de Nepomucene Lemercier, « qui fut, informează Larousse, un des engouements musicaux du Directoire ». Din fericire, — şi misterul rămâne să fie desvelit — Fanny Elssler îi face să întrevadă pe mâine compensaţia supli- ciului îndurat. « Caravana » e de « o veselie nesecată », ce sperie autorităţile pestane, căci, adaogă tânărul moldovan «nous nous couchons en riant et nous nous levons pour rire de nouveau » 1). Un an mai târziu, îl aflăm la Paris, cum reiese din scrisoarea dela i Octomvrie 1847, pe care Bălcescu o trimetea lui Vasile Alecsandri, îndurerat de pierderea Elenei Negri. «Aseară m’am dus la ţară la Miculi, pianistul, de care frate-tău ţi-a vorbit, gândesc, îi scria Bălcescu. Ara petrecut toată noaptea ascultând muzică. M’am săl- băticit atâta de vreo câtăva vreme, cât numai muzica poate a mă dumestici şi a-mi da oarecare mulţumire ». Şi după o frumoasă şi consolatoare diversiune pe tema credinţei în « nemurirea su- fletelor şi a păstrării personalităţii omeneşti şi după moarte» (căci lancu îl roagă încă de mult să-i scrie ca să-l încurajeze), îl îndeamnă să reia proiectul poemului pentru «Cuprinderea Daciei» de către Traian, pentru care-i şi trimite corespondenţa acestuia cu Plinie şi va căta să-i facă rost şi de un Atlas al coloanei traiane. « Tu Vezi, iubite Basile, încheia Bălcescu, că eu şi frate-tău te iubim şi ne gândim la tine şi am dori să te ştim mai liniştit, să te vedem lucrând o scriere vrednică de tine, vrednică de prie- tena noastră şi de memoria ei»* *). La 12/24 Decemvrie 1851, vornicul Vasile Alecsandri îşi dădea consimţământul pentru ca fiul său lancu « să se cunune cu demuazela Noemi, fiica legiuită a domnului Ghiliar (Dr. Guillard) şi a soţiei sale doamna Ghiliar, care se află aşezaţi la Paris » 8). In 1856, când Vasile Alecsandri vinde locul cu case de pe uliţa mare, din Iaşi, peste drum de Mi- tropolie, « căpitanul I. Alecsandri», care-şi vânduse moşia Moi- meşti din judeţul Iaşi, încredinţează «plenipotenţa » drepturilor *) Mărie G. Bogdan (năe Vasile Alecsandri), Autrefois et aujourd’hui, 1929, p. 198. *) I. Bianu, Cinci scrisori ale lui Bălcescu către Alecsandri, în Convorbiri Literare, L, x, Ianuarie 1916. — Despre un amic limusin, Antonin Dessus, din 1847, la Olimpiu iioitoş, Două scrisori ale lui Ion Alecsandri în Con- vorbiri Literare, an. 64, Iulie—August 1931.—Despre misiunea lui Ion Alecsandri în Bucovina, o scrisoare a lui Alexandru Golescu-Arăpilă, din Paris, 29 Nov. 1849 în George Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti, II, 1939, p. 384 şi despre o datorie a aceluiaşi, de 100 fr. către lancu Alecsandri, într’o scrisoare din Hyăres, 18 Martie 1852, ibid. III, 1939, p. 302. , *) Sever Zotta, op. cit., p. 75. / 396 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sale « d-lui A. Rusu »1 * * 4). Unirea îl instalează în postul de agent con- sular la Paris, pe care avea să-l păstreze şi servească cu abnegaţie până la căderea lui Cuza. Cu raportul din 8 Septemvrie 1860, ce tri- mitea dela Paris lui Mihail Jora, ministrul Afacerilor Străine la Iaşi, vestea că Agenţia Principatelor Unite dela Paris şi Londra mergea bine şi solicita un concediu de 2 luni pentru îngrijirea intereselor sale în ţară *). Raportul Ministerului către Domnitor, din 9 August 1861, vorbea de o prelungire a concediului cu încă trei luni şi de numirea ad-interim, la Paris, a lui Yasile Alecsandri*), ceea ce Cuza şi aproba prin decretul dela g August 1861 *). Anii însărcinării diplomatice, dela Paris, sunt bogaţi în fapte şi măr- turii, ce privesc de aproape domnia lui Cuza, atmosfera din străi- nătate, intrigile şi campaniile din ţară şi ei ar putea fi reconstituiţi în mare parte, graţie Dosarelor-Ion Alecsandri, de care am amintit. Audienţa din 1864 la Londra, întâi la lordul John Russel, mini- strul de externe şi după aceea la prim-ministrul lord Palmerston, despre care şi dă seama într’un amplu raport, care a fost publicat şi de care va fi vorba mai departe, reprezintă unul din cele mai frumoase momente din cariera lui diplomatică, cu nimic mai prejos de aceea a misiunilor fratelui său. Ultimele zile ale domniei lui Cuza îl află grav bolnav şi în imposibilitate de a remite îm- păratului Franţei (misiune ce revine fostului ministru de externe A. Cantacuzino), scrisoarea Principelui său, acea amplă confesiune a lui Cuza asupra politicei sale externe, al cărei original, necu- noscut lui Xenopol, s’a tipărit nu de mult. Cu căderea Domni- torului, oficiul de agent diplomatic la Paris, al lui Ion Alecsandri, încetează. In 1871 se află la Bucureşti — drumurile între ţară şi Paris vor fi fost foarte frecvente — unde îngrijeşte tipărirea bro- şurii sale Aperpu sur le projet du pont de fer entre Giurgevo et Rustschuk, expunere tehnică însoţită de o planşă inginerească. Proiectul data de mai bine de 8 ani, de când Ion Alecsandri pri- mise din partea fratelui său împuternicirea să trateze cu bancherul Lefevre din Londra, care se oferea să plătească, în schimbul dreptului de exploatare a drumului de fier Bucureşti-Giurgiu, Galaţi, Orşova, un milion franci lui Vasile Alecsandri, căruia îi fusese dată această concesiune. Ceea ce făcea pe poet (a cărui reşedinţă aştepta îmbunătăţiri) să viseze o nouă şi înfloritoare epocă pentru Mirceşti: «la bosse de bâtisses prend chaque jour des proportions plus colossales sur mon crâne » B). Ce se va fi ales din toate aceste visuri nu e greu de bănuit. După 28 Octomvrie l) Ibid., p. 80. . *) Ibid., p. 82—83. *) Ibid., pp. 83—84. 4) Ibid., p. 84. *) Dosare Ion Alecsandri, Corespondenta, II, postim. ioK ALECSANDRi âţ>f 1874 se întorcea din nou la Bucureşti, cum reiese dintr’o scrisoare în care poetul ruga pe fiică-sa, să transmită unchiului Jean, care avea s’o viziteze înainte de plecare, comisionul de a-i aduce « une boite de papier extra-superjin de chez Iones, Boulevard de Ca- pucines » 1 * * *). In Decemvrie 1875, una din fete îl informează de cum se petrece la Paris a) iar din scrisorile lui Vasile Alecsandţi aflăm că mătuşa Noemi a dat ospitalitate Măriei, fiica poetului, care studiază, în societatea verişoarelor, pianul şi pictura8) şi că este introdusă în saloane distinse, între altele, la de-al de Fer- dinand de Lesseps, constructorul canalului de Suez şi Drouyn de Lhuys, fostul ministru de externe*). In timpul războiului independenţei pare să fi fost în ţară şi să fi urmărit nu numai cu dragostea nedesminţită a patriotului, dar şi cu agerul ochiu al diplomatului încercat, atât mersul războiului, cum se vede dintr’un număr de note ale jurnalului său, observaţii personale sau comentarii în marginea presei timpului5 *), cât şi consecinţele de ordin extern, cum reiese din răsunătoarea intervenţie a scrisorii deschise ce adresează lui Gorciacoff în chestiunea retrocedării' Basarabiei 8). Către începutul anului îl aflăm participând la deschi- derea conferinţelor publice dela Ateneu, cetind poezii de ale fratelui său 7), pe care nu numai le aprecia într’un grad foarte înalt, dar nu pregeta să le evoce şi să citeze din ele, ori de câte ori i se oferea prilejul, în epistole sau în corespondenţele pariziene ce trimitea Pressei din Bucureşti, între 1879—1881. Periodicitatea acestor corespondenţe întăreşte impresia că Ion Alecsandri nu a mai venit în ţară în ultimii ani ai vieţii, între 1879 şi 1884, anul în care se stinge la Paris. Biografia ultimilor săi ani s’ar putea reconstitui din străbaterea acestor corespondenţe pariziene, orânduite chiar de el, în unul din Dosarele, testate Academiei, şi după aceea din corespondenţa intimă a lui Vasile Alecsandri, atâta din ea inedită, la care vin să se adaoge cele XII bilete şi scrisori, pe care Iancu Alecsandri le-a primit dela Ion Ghica, între 1882—1884 şi pe care le re- producem în Anexele acestui articol. Proclamarea regatului pe care *) Mărie G. Bogdan (năe Vasile Alecsandri), op. cit., p. 130. *) Ibid., p. 147. *) Ibid., p. 140. *) Ibid., p. 151. 5) Ion Alecsandri, Note zilnice în Literatură fi Artă română, IV, 1899—1900, passim. •) Cf. Timpul, III, aş, joi 2 Februarie 1878. O lună mai târziu, Timpul, (III, 48, joi 2 Martie 1878) tipărea, reproducând din ziarul Le Nord din Bruxelles, Un răspuns rus la scrisoarea colonelului Alecsandri, precedat de o excelentă notiţă introductivă a lui Eminescu. (Cf. M. Eminescu, Opera politică, ed. I. Creţu, I, p. 217 + 597)- \ 7) Timpul, III, 5, vineri 6 Ianuarie 1878. 39& REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bardul marilor acte naţionale i-o împărtăşeşte în accente atât de înflăcărate, în scrisoarea din 14/28 Martie 1881 (cf. Anexa XIII) n’a fost scutită de o înteţire a luptelor politice, al căror suprem stigmat, aşa cum se poate urmări în istoricul publicării ei (cf. voi. II al ediţiei noastre), este însăşi Scrisoarea a 111-a a lui Eminescu, fără ca ecouri mai directe sau mai tangenţiale să nu se fi strecurat chiar în corespondenţa lui Vasile Alecsandri. Răspunzând unei sugestii, a prietenului său din Londra, care ar fi voit să-l vadă intrând în diplomaţie, ceea ce se va şi întâmpla peste doi ani, Alecsandri arată lui Ion Ghica (Mirceşti, I Oct. 1881) motivele pentru care nu solicită o Agenţie oarecare. întâi, pentrucă-i re- pugnă să ceară pentru sine şi, după aceea, pentrucă «la hidoasa pocitură saisirait avec bonheur cette occasion pour me porter un coup de jamac. Cet individu cherchera toujours â se venger de moi, pour l’avoir stigmatise; je lui reconnais moi-meme ce droit de repressailles, et par consequent je me garderai de lui fournir des armes... » * *). Cu atât mai mult cu cât totul îi arată disgraţia cu care e împărtăşit el şi ai lui. Ginerele său, întâiul soţ al Măriei, Callimaki-Catargi, e pus la index, iar încercările de a găsi lui Iancu («mon malheureux frâre ») un loc de agent de schimb rămân fără rezultat şi rândurile prin care constata această stare de fapt (Mirceşti, 10/22 Decemvrie 1881) aduc o inedită şi surprinzătoare notă în peisagiul senin, aşa cum l-a acreditat legenda, al Mirceştilor: « .. .je me suis convaincu, precizează Alecsandri, plus que jamais qu’en Roumanie il n’y avait pas de place au soleil pour Ies Alecsandri, ni meme pour leurs enfants. — Soit, je ne me plains pas mais je constate un fait. Mon frere reste abandonne dans Ies rues de Paris, tandis que avec son intelligence et sa connaissance des affaires il pourrait etre utile â son pays »*). începutul anului următor inaugurează întreaga serie de nenorociri ce se vor ţine lanţ. O scrisoare a lui Vasile Alecsandri (Mirceşti, 5 Februarie 1882) către fiică-sa, vorbeşte « du desastre boursicotier de Paris», din care ginerii lui Iancu s’ar fi degajat totuşi mulţumitor *). Ce este sigur, precum s’a văzut mai sus, e că unul din gineri, va căuta peste puţin să-şi refacă averea în America. Anume proiecte de colonizare româ- nească în Louisiana, desbătute în corespondenţa celor doi fraţi, indică prezenţa unor simptome utopice în temperamentul parizie- nilor noştri. In Mai acelaşi an, cei doi fraţi se întâlnesc în Paris, unde laureatul din Montpellier ajunge, după o călătorie triumfală la prietenii provansali, în frunte cu Mistral. Iancu îl aşteaptă în l) Alecsandri â Ghica, [Correspondance], I, ms. 803, p. 272. ’) Alecsandri â Ghica, ibid., pp. 275—275 v. *) Mărie G. Bogdan, op. cit., p. 157. ION ALECSANDRI 390 gară 1 2 *), iar de a doua zi îl vizitează, împreună cu Baligot, fostul secretar al lui Cuza, zilnic a). Aşa că poetul putea face un raport destul de ademenitor fiicei sale, în scrisoarea din 26 Mai 1882: « J’ai vu ton oncle, îi scria el, ta tante, tes cousines, la Princesse (de sigur Elena Cuza), Baligot et tutti quanti, tous bien portants et florissants » a). In toamna aceluiaşi an, se porneşte un crâmpei de corespondenţă între Londra şi Paris, cu două octave mai jos, negreşit, decât aceea dintre Mirceşti şi Londra, însă nu mai puţin interesantă pentru cele câteva lumini ce aduce. Ea se poartă asupra unei investiţii financiare, greu descifrabilă până la ora asta, la care Iancu Alecsandri îmbiase pe Ion Ghica (Anexa I), care şi soseşte în Londra pe ziua de 28 Octomvrie 1882 (Anexa II); asupra unui arbore genealogic al d-nei Petzold (Anexa III) şi a legăturilor Sutzuleştilor din Moldova şi din Valahia (deşi punctat de glume, se prea poate ca jocul să fi avut şi o latură serioasă), pentru care Iancu e rugat să facă cercetări la Biblioteca Naţională şi să refere asupra « sotissier »-ului patronat de umbra lui Prodănescu, poetul ieşan de tristă memorie, celebru de pe vremea « Muzei dela Borta Rece » a lui Mihail Zamfirescu, ceea ce sugeră lui Ion Ghica răutăcioase dar explicabile glume la adresa lui Macedonski, care-şi îngăduise să atace pe Vasile Alecsandri, premiat de Academie, în urma raportului lui Ion Ghica, şi din a cărui revistă, trimeasă lui de Basile, îi şi citează: « Ruşine, ru- şine, d-le Alecsandri, de trei ori ruşine să-ţi dai singur premiu care era destinat tinerimei» (Anexa IV); asupra publicaţiei ba- ronului de Tourtoulon (dela care numeroase scrisori şi în do- sarele Ion Alecsandri) « La Revue du Monde Latin », unde trebuie să trimeată un articol, pentru care cere lui Iancu să-i sugereze o idee ca şi despre svonul că Basile ar fi refuzat să reprezinte ţara la Paris sau Roma (Anexa V), iar în biletul din 31 Decemvrie 1882 (Anexa VI) despre numărul pe Decemvrie al Convorbirilor, al căror colaborator asiduu era, însă nu i se trimeteau (Negruzzi «îl persecuta »), şi pe care ţinea să-l citească. Cu începutul anului următor, veştile dela Paris sunt hotărît rele. La 8/20 Februarie 1883, Vasile Alecsandri comunica lui Ghica grava boală a fratelui şi părerea lui de rău că nu se poate duce să-l vadă4). In Iulie era la Paris, şi trimitea la Londra (14 juillet 1883) de unde abia plecase, cu soţia, după o vizita de 20 de zile la Ghiculeşti, următorul dureros tablou: «Le lendemain, scria el, Jean est venu me voir. Grande emotion !... il a pleure comme un enfant, et ma foi, je me suis tenu â quatre pour ne *) V. Alecsandri, Scrisori, I, p. 281. 2) Id., ibid., p. 282. *) Mărie G. Bogdan, op. cit., p. 161. *) Alecsandri â Ghica, [Correspondance], II, ms. 804, P- 7° v- 4oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGÂLfi pas faire comme lui. Pauvre frere !... il est d’une tristesse na- vrante. La perte de sa voix le rend excessivement malheureux et iui enleve Ies moyens de travailler pour vivre. Est-ce que Mi- titza Stourdza ne pourrait pas lui creer ici un poşte quelconque de Consul commercial ou de correspondant de journaux, avec des appointements de sept a huit milîe francs ? Pensez-y un peu, mon cher vieux, et trouve quelque chose; ce serait le plus grand service que tu pourrais me rendre»x) Imaginea dramei dela Paris revine nu numai în scrisoarea din 26 Iulie 1883, trimeasă fiicei sale din Aix-les-Bains 2), unde va merge şi Ghica (Anexa VII), dar în oricare din vestigiile corespondenţei sale din vremea aceasta. Mai mult, ea impune poetului noui răspunderi şi dă pe faţă o iubire frăţească, adâncă şi plină de atenţii, ce-şi ţese în jurul bolnavului mrejele, ca o adevărată conspiraţie de recon- fortare. Am amintit, către începutul acestui articol, de încercările ca şi de ezitările literare ale lui Ion Alecsandri. Paralel cu orân- duirea hârtiilor, care aveau să dea preţioasele Dosare în păstrarea Academiei astăzi, cum s’a văzut din amintita epistolă dela 8/20.9 [Septemvrie] 1883 ®), cu care restituia lui Ion Ghica opt scrisori ale acestuia către Bălcescu, Ion Alecsandri se simte îndemnat să pună ordine şi în proiectele sale literare. In Octomvrie, nuvela « Dor de morţi » este expediată fratelui4), care o comunică lui Ma- iorescu, şi stăruie, în acelaşi timp pe lângă Iacob Negruzzi s’o tipărească, neîntârziat în Convorbiri, unde şi apare în numărul pe Decemvrie. Despre aceasta îşi informa la 11/23 Noemvrie 1883 B), corespondentul din Londra, căruia, după apariţia nuvelei îi comunica impresii şi-l conjura în cuvinte, a căror nobilă de- licateţă nu mai are nevoie să fie subliniată: «As-tulu — îi scria el lui Ghica, la 15/27 Decemvrie 1883, — dans la numero du 1 Decembre des Convorbiri une nouvelle de mon frere, intitulee: Dorul de morţi? Comment l’as tu trouvee ? Maioresco m’en fait des grandes eloges dans une lettre qu’il m’a ecrite a propos de ce debut litteraire de mon cher malade. J’en suis ravi, car cet encou- ragement engagera Jean â continuer et â trouver ainsi une distrac- tion â des idees noires. Si tu trouvais â propos de lui adresser aussi quelques mots de felicitation, tu me ferais un sensible x) Alecsandri ă Ghica, II, p. 79. _ ’) Mărie G. Bogdan, op. rit., pp.164—1* *65. *) Ms. Ion Ghica, 802, pp. 13—14. — Minus post-scriptumul şi cu orto- grafia epocei, scrisoarea apare întâia oară în articolul lui Ghica despre Bălcescu, la 1887. *) Pentru scrisoarea lui V. Alecsandri către Maiorescu, atât de elocventă pentru ansamblul sentimentelor fraterne, cf. E. Carcalechi, Scrisori de V. Alecsandri către d-l T. Maiorescu în Convorbiri Literare, XXX X, 6 Iunie 1905. *) Alecsandri & Ghica, II, 102: * .. .mon frfere a envoyă une assez jolie nouvelle auz Convorbiri, tu la liras dans le prochain număro >. ICttTALfiCSANDRI 401 plaisir... »1 * * 4). Şi prietenul dela Londra se execută cu cel dintâi prilej, aşa cum, de bună seamă, în curent cu starea de spirit a bolnavului, dacă nu chiar din proprie iniţiativă, încearcă să-l întreţie cu lucruri vesele, cum e amuzanta relaţiune despre criza de locuinţe la Londra (Anexa VIII) sau legate de noua orientare, literară, a lui Iancu, precum e continua cerere a numerelor din Convorbiri (Anexa VIII şi IX). « On m’a vorbi d’un article in- titule « Dorul de morţi», on m’en a merae beaucoup parle » îi scria Ion Ghica la 1 Ianuarie 1884 (Anexa X) şi după ce-i citeşte «la charmante nouvelle si simple et si touchante », o recomandaţie destul de stângace, sau cel puţin aşa ni se pare, în scrisoarea din 11 Ianuarie 1884 (Anexa XI): «tu devrais continuer, il y aurait de si jolies bluettes & cueillir dans Ies couvents de jeunes filles surtout » *). Dar la vremea aceasta, Iancu Alecsandri primise fru- moasele aprecieri ale lui Maiorescu, le răspunsese încă dela 30 Decemvrie a anului trecut *) şi se pregătea să redacteze entusiasta şi revelatoarea epistolă închinată poeziilor lui Eminescu, amintită către începutul acestui articol şi publicată în Convorbiri, după moartea sa. La 22 Martie 1884 textul acesta aşa de preţios era în posesiunea fratelui său, care-1 felicita a fi realizat nu numai «une esquisse litteraire finement faite, mais encore, ce qui est le prin- cipal, un beaume consolateur pour le pauvre poete, echappe â sa grave maladie » (Anexa XIV). Şi ca să-l smulgă şi mai mult gândurilor negre, îi cere consultaţii despre « Fântâna Blanduziei » *), din care i-a trimis o copie, care este « capodopera » lui dramatică, după părerea tuturor şi pe care i-o dedică, de sigur şi pentru aceea; îl întreţine pe larg despre sciatica, ce l-a ţintuit în casă, şi-l opreşte să asiste la premiera piesei sale sau să participe la serbările cen- tenarului lui Fabre, în Provanţa, unde i se pregătesc atenţii, între altele tălmăcirea «Cântecului gintei latine» în patru idiomuri l) Ibid., pp. 112—112 v. — Ca şi celelalte scrisori din vremea aceasta, epistola informează despre iminenta apariţie a volumului lui Eminescu, pentru a cărui trimitere la Viena, Alecsandri conferenţiase la Ateneu, şi al cărui volum Ghica era invitat să şi-l procure — detalii ce se vor putea ceti în completarea articolului nostru relativ la « Conferinţa lui Alecsandri », în volumul Jurnal de lector (com- pletat cu Eminesciana), în curs de tipărire. *) Din nou « ta charmante bluette » în biletul din 24 Ianuarie 1884 (Anexa XII), cu care-i înapoiază numărul respectiv din Convorbiri, *) I. Chendi şi E. Carcalechi, Iancu Alecsandri, fratele poetului, în Luceafărul, IV, 11, Iunie 1905. Din scrisoarea, atunci întâi tipărită şi în păstrarea lui Ma- iorescu : « Ştii admiraţia mea pentru autorul Epigonilor şi a Nuntei împărăteşti [Călin]. Sărmanul, sărmanul Eminescu 1 Ce scumpă pierdere 1 Voi primi cu recu- noştinţă volumul scrierilor lui şi acel al lui Kotzebue ». 4) Despre toate acestea, şi alte detalii, cuprinse între cele două relerinţe despre « Fântâna Blanduziei *, cf. Dosar I. Alecsandri, Corespondenţă, I, pp. 82—106, passim, unde sunt frumos orânduite, ca şi cele ale lui Ion Ghica, repro- duse la Anexe, scrisorile ultime, primite dela Vasile Alecsandri. U 402 feEVISTA FttNDATXlLOR REGALE (de Mistral în provensala, iar « en franşais par Bornier ou peut-etre meme Victor Hugo, m’assure-t-on (sic)»); îi trimite, pentru «sotissier »-ul lui, texte dintr’un nou Prodănescu dela Craiova sau prohodeşte, cu sarcasm, decesul «tâlharului» de Mihalache Sturza; se alarmează când veştile primite prin Ghica în legătură cu sănătatea lui sunt rele (« allons, nous sommes deux invalides; donnons nous la main et au diable Ies idees noires ») sau se li- nişteşte (12/24 Mai 1884) când sunt mai bune, ceea ce aduce o « acalmie » chiar în suferinţele lui; la 23 Mai, stil nou de sigur, deci cu patru zile înainte de moartea lui Iancu, îi expediază «comme primeur» întâia pagină din «Fântâna Blanduziei» *), tipărită, iar la 15 /27 Mai 1884, aşa dar chiar în ziua în care Iancu se stingea din viaţă, Vasile Alecsandri scria lui Ion Ghica, între altele: « Les demieres lettres de Paris me rapportent des nouvelles plus rassurantes de l’etat de Jean»8). Şi cu toate că venea să puie capăt unor suferinţe inimaginabile şi fără de remediu, moartea fratelui său se abate ca una din acele prevestitoare încercări peste viaţa aceluia în care stihul de tinereţe al lui Eminescu a văzut un « rege al poeziei, vecinie tânăr şi ferice». Scrisoarea ce trimite din Mirceşti, lui Ion Ghica, la 6 Iunie 1884 8) (Anexa XV) stă mărturie cu toată reţinuta şi îndurerata ei confesiune* 4). # Oricâtă grabă am pune, şi oricâtă îndreptăţită nădejde, să descoperim în Ion Alecsandri un scriitor de netăgăduite resurse, pe care singure împrejurările, cum atât de just intuise fratele său, îl ţinuseră sub obrqc, e neîndoios totuşi că meritul lui cel dintâi, cel mai întins şi cel mai semnificativ rămâne acela al activităţii lui diplomatice. Vorbind în două din scrisorile, adresate lui Ad. Papadopol-Callimach 5), despre meritele ce fratele său îşi câşti- gase în calitatea lui de agent consular, Vasile Alecsandri sfârşea cu cuvintele: « Iancu aparţine generaţiei care a pregătit sosirea măreţelor aşezăminte, de unde au eşit renaşterea şi însemnătatea României de astăzi » şi adevărul este că nu e detaliu sau concluzie în rândurile acelea, care să nu poată fi demonstrate cu prisosinţă. *) Loc. cit., pp. 82—106. *) Alecsandri â Ghica, II, p. 163 v. — Tot acolo, detalii suplimentare inte- resând starea lui Iancu sau informaţii de ordin literar, în scrisorile dintre Crăciun 1883 (P- “3 v.) şi 3 Mai 1884 (p. 159 v.). *) Ibid., pp. 166—167. 4) Informaţii complimentare, în legătură cu familia lui Ion Alecsandri, cu descendenţa lui, la Paris în R. V. Bossy, Agenţia etc. pp. 9—10, al cărei titlu întreg e citat mai departe şi V. Alecsandri, Poezii, I, ed. Elena Rădulescu- Pogoneanu, «Scrisul Românesc», 1940, P- 312. — Felurite ecouri în V. Alec- sandri, Scrisori, I, pp. 171—2 şi Mărie G. Bogdan, op. cit., p. 170. *) V. Alecsandri, Scrisori, I, pp- I71—T72. ION ALECSANDRI 4<53 Spuneam, în treacăt, că Dosarele Ion Alecsandri reprezintă o arhivă de întâiul ordin pentru reconstituirea Domniei lui Cuza sau a întâiei noastre Agenţii diplomatice din capitala Franţei. Lucrări de specialitate, tipărite în ultimul deceniu, au ilustrat aceasta din plin punând la contribuţie o bună parte din docu- mentele originale ale Dosarelor. Istoricul abdicării lui Cuza *) sau acela al Agenţiei diplomatice române din Paris a) menţinându-se în limitele strictei cercetări ştiinţifice, constituie chiar prin aceasta, o continuă ratificare a meritelor diplomatice şi a rolului, nu numai de martor dar şi de colaborator, pe care Ion Alecsandri l-a jucat într’o epocă din cele mai delicate a istoriei noastre naţionale. El este atât de categoric, acest rol, al diplomatului înzestrat cu însuşiri . excepţionale şi aparţinând unei rase predestinate, de misionari ai românismului, încât, vorbind de inexperienţa agenţilor diplomatici de după căderea lui Cuza, Paul Henry putea scrie că ea era cu atât mai evidentă, cu cât contrasta « singulierement avec l’aisance et l’urbanitd des agents de Cuza, Jean Alecsandri par exemple," et surtout Costache Negri, grande âme, remarquable homme d’fitat et diplomate consomme». De bună seamă, portretul au- tentic şi, am adăoga, în mărime naturală a lui Ion Alecsandri, diplomatul, rămâne încă de făcut. El va trebui să polarizeze în jurul luminoasei lui figuri, toate acele mărturii ale continuei lui participări şi după aceea să acorde toată atenţia şi toată preţuirea unora din paginile cele mai patetice ieşite din pana diplomatului. Şi mă gândesc, în primul rând, la magnificul raport ce Ion Alec- sandri trimitea Principelui său, la 15 Iunie 1864, a doua zi după audienţele avute la Londra. Multiple şi complexe sunt impresiile pe care le sugerează documentul acesta, reprodus şi în amintitele două lucrări de specialitate. Claritatea expunerii, stăpânirea pro- blemelor politice, mânuirea nuanţată a protocolului, demnitatea şi aerul uşor melancolic al solului desamăgit se conjugă tot timpul şi fac din referatul acesta, tehnic oricum, dar înviorat de dialogurile atâtor episoade, o lectură din cele mai vii, faţă de care relaţiunea stilizată a misiunilor diplomatice ale fratelui său păleşte din- tr’odată. Sunt, aici, detalii portretistice şi de caracterizare ce vădesc o mare vocaţie scriitoricească. Iată, întâi, pe lordul John Russel, ministrul de externe al Angliei, a cărui conversaţie, se resimte de pe urma unei « uşoare surdităţi» şi ale cărui impresii defavorabile se cuvin atribuite «aussi â l’imperfection de ses connaissances dans la langue frangaise». Iată, după aceea, pe Layard, subsecretarul de Stat la Foreign-Office, «plus causeur et infiniment plus rompu avec la langue frangaise » şi ale cărui *) Paul Henry, Uabdication du Prince Cuza * Alean », 1930. s) R. V. Bossy, Agenţia diplomatică a României în Paris ţi legăturile politice franco-române sub Cuxa-Vodd, « Cartea Românească >, 1931. 11* +04 kEVISTA FUNDAŢIILOR REGALfi sentimente se disimulează cu artă « sous une espece de bonhomie diplomatique ». Şi iată, în sfârşit, şi pe vijeliosul prim-ministru al Marei-Britanii, Lordul Palmerston, la a cărui grindină ostilă diplomatul nostru opune calmul aşezat al deprinderilor noastre arhaice. Dar lucrurile acestea, fie ele observaţiuni, reflecţii sau consideraţii adânci şi perfect formulate, fie scene de un dramatism şi de un pitoresc, neîntrecute, se cuvin cetite în chiar litera şi spiritul originalului *). «Vous etes approuve sur toute la ligne » îi răspundea, din partea Principelui său, la 18 Iulie, Baligot de Beyne, secretarul lui Cuza şi, în sgârcenia lor, cuvintele acestea cuprind unul din cele mai frumoase atestate. Asupra înclinaţiilor realiste, mai corect, a unei anume priceperi şi pregătiri economice a lui Ion Alecsandri, unul sau altul din amănuntele acestei schiţe au putut să arunce o cât de vagă lu- mină. Nu e nici locul, nici timpul să spunem mai mult. Aşa cum broşura, amintită, dela 1871, în chestiunea proiectului de cale ferată între Giurgiu şi Rusciuc, nu poate lipsi din marile capitole ale istoriei drumului de fier în România şi L’Etat economique et jinancier de la Roumanie (Bucureşti, 1877, 60 pag.) se rezervă acelor conştiincioase examene bugetare, cu care trecutul presei noastre ne-a deprins şi care revin atât de des în activitatea ziari- stică a lui Eminescu. Să ne oprim, pentru astăzi la admirabila prefaţă, parafrază spirituală precât şi abilă a motivelor ce-1 fac să-şi dedice opusculul fratelui său, poetul Vasile Alecsandri, şi despre care s’ar putea spune că este « une esquisse litteraire fi- nement faite», pentru a folosi însăşi cuvintele aceluia, spuse, cum s’a văzut cu alt prilej. « Mon cher Vasili, începe dedicaţia, On assure de tous cotes que tes Doînes, tes Pastels, tes Legendes sont ecrites avec quelque talent et j ai bien du me decider ă le croire avec tes flatteurs ». Insă lucrul de care nu se îndoieşte de fel este că numeroşi amici şi femei încântătoare au avut parte de atenţia unei dedicaţii (în versuri, negreşit, pentrucă Voiajul în Algeria dela 1856 îi era lui dedicat şi încă în ce cuvinte duioase !), în timp ce el s’a văzut exclus dela această repartiţie. « Serait-il vrai que Ies arbres empechent de voir la foret» se întreabă dânsul ? Pentru această «mică neglijenţă de familie» s’a gândit să-l pe- depsească şi să facă să explodeze în mijlocul paşnicului lui cămin, « ce cher berceau de notre enfance, quelque gros obus etourdis- sant de chiffres ». Ceea ce şi face dedicându-i acest opuscul «te- ribil », iniţiat chiar în locul, unde « Concertul în luncă » a văzut lumina zilei. Poetul va citi de sigur lucrarea ce i se dedică, pen- trucă vine dela dânsul, dar se va întreba poate, « comment on peut raisonnablement entreprendre de dire la verite ă des gens qui *) Paul Henry, op. cit., 116 sq.; R. V. Bossy, op. cit., pp. 348—355. ION ALECSANDRI 405 n’aiment pas ou qui n’ont point pris l’habitude de l’entendre ». Căci lucrarea lui Ion Alecsandri, cu toate excelentele infiltraţii anecdotice, semn al şcoalei galice, de unde venea, şi asupra cărora nu ne putem opri, este o severă cercetare tehnică şi un avizat semnal de alarmă pentru preîntâmpinarea falimentului financiar ce ne pândea: «La faillite?» se întreba el către sfârşitul epistolei dedicatorii. «Qui l’aurait cru? En 1859 la Moldo-Valachie etait comme le Far-West de l’Europe oii notre soleil levant eut du nous trouver, alignes dans nos champs fertiles. Malheureusement la parole a remplace la charrue; la confusion a supplante l’autorite et en 1877 la Roumanie, qui eut pu devenir uik petit pays mod&le, n’a mis que 18 ans pour etre PEtat le plus obere de dettes... ». Corespondenţele pariziene ce Ion Alecsandri, trimise între 1879—1881, Pressei din Bucureşti alcătuiesc un tot armonios, care nu poate lipsi din istoricul ziaristicei noastre, şi pentrucă sunt scrise într’o elegantă românească dar şi pentrucă vin să com- pleteze peisagiul presei noastre, în epoca celei mai strălucite afirmări din câte a cunoscut ea, până astăzi, am numit epoca ziaristului Eminescu, întru nimic mai prejos de aceea a liricului. Ion Alecsandri aducea în exercitarea oficiului acesta de cores- pondent nu numai uşurinţa de a prinde şi comunica esenţialul, dar şi una din acele pregătiri, deprinsă în anii săi de diplomaţie, care-1 făcea să urmărească presa timpului, dovadă cele 17 volume in-folio, de «Extracte din jurnalele franţuzeşti privitoare la Ro- mânia, 1862—1884», absente astăzi (să sperăm că nu pentru tot- deauna) din rafturile Academiei Române. (Să spunem, în treacăt, că obiceiul tăieturilor din ziare, sistematic şi sistematic orânduite, era practicat şi de Maiorescu şi că despre el vorbeşte, într’o in- structivă pagină G. Vâlsan în prea frumoasa lui carte postumă, « Sfaturi pentru studenţi »). Evenimente politice, precum perspec- tivele carierei lui Clemenceau («eu iarăşi zic că acest bărbat e chemat, fie pentru fericirea sau pentru nenorocirea Franciei, la un mare viitor 0), evenimente meteorologice, iarna cea grea din Paris, inundaţiile dela Szegedin şi Murcia, evenimente sociale, ca lupta pentru emanciparea femeii sau literare, precum succesul romanului lui Zola « Nana », ajuns la a 40-a ediţie « şi care ne- greşit va deveni una din cărţile didactice ale instrucţiei laice, gratuită, obligatorie şi nu mai ştiu ce... », evenimente tehnice, ca descoperirea lămpii electrice, pe care Edison o anunţa de dincolo de Atlantic, prin cablu, etc. etc. — şi totul în una din cele mai agreabile expuneri — iată ce face interesul şi actualitatea retro- spectivă a acestor corespondenţe pariziene. Fără să mai spunem că, oricât de preţioase pentru cronicar, faptele sunt numai pretexte şi că întotdeauna comentarul ce le însoţeşte e de o calitate supe- rioară, fie ca se aplică — acest cetitor al lui Hume şi Monţes- 406 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE quieu — asupra stărilor politice şi sociale, din afară, fie că, în bilanţul din pragul anului 1880, scrie o frumoasă pagină sceptică (« sublim vorbea poetul; înţelept gândea filosoful ») pe tema celor 40 de ani, de când Grigore Alexandrescu scrisese «Anul 1840 » şi a atâtor iluzii amăgite. Prilej, totodată, să arunce una din acele ireverenţioase săgeţi epigramatice, ce nu-i sunt în obicei, împotriva lui Victor Hugo şi intervenţiilor aceluia pentru delicvenţii politici internaţionali, cu cari, evident, nu se împăca. «Tenor învechit, odinioară marele Hugo » sau «Ilustrul bard nu citeşte deajuns Arhivele diplomatice» sunt printre cele mai nevinovate. Dar pentru a surprinde, cât de palid, un accent-două din timbrul stilistic al acestor corespondenţe transcriem următoarele rânduri din monologul sugerat de mişcarea pentru emanciparea femeilor, care augurează, cum spune cu o imagină de pe la noi, «veacul roşiorilor» şi pe care i-I inspiră reminiscenţele studiilor sale din tinereţe: O voi Phrynd şi Aspasie I Voi, acele fiinţe divine la a căror singur nume sufletul meu se simte electrisat; ce aţi zice când aţi auzi o tânără femee invocând egalitatea cu noi, eternii sclavi ai voştri ? Tu Phrynee, tu metresa lui Praxi el, tu modelul Afroditei, transformată in un simplu tulumbagiu I Şi tu Aspasie 1 Tu, stăpâna lui Pericles, stăpânul Atenei, ce ai simţi in sânul tău dumnezeesc văzându-te redusă la rolul de Comisar de Verde 1 O nume scumpe şi iubite 1 Iertaţi această invocaţie injurătoare vouă 1 Republica voastră era după imagina voastră adorată: era numai frumuseţă şi spirit. Republica noastră e numai realism şi apetit şi in locul vostru avem pe Nana. Insă recunoaşterea cea mai emoţionantă a darului său scriito- ricesc se leagă, cum s’a văzut, de nuvela Dor de morţi şi ea i-a venit din partea pontifului criticei din acea vreme, Titu Maio- rescu. « Dor de morţi s’a născut în mijlocul unor încercări extreme pentru mine: ceasuri de sf ârşenie... [n’ar fi exclus ca originalul epistolei să fi fost mai explicit, n. «.]. Ce să mai zic ? Nuvela mea o trimesei lui Vasili, ca un adio nemărturisit; el o trecu la ordinul publicului, la care — să mă crezi — nici mă gândeam.. Şi iată cum avui fericirea de a fi cetit şi judecat de D-ta după pofta inimei mele », îi scria Ion Alecsandri la 30 Decemvrie 1883 şi dacă îm- prejurările acestea nu ajung să explice puritatea excepţională a acestui produs literar, ele nici nu pot fi trecute cu vederea. Singură intuiţia peisagiilor astrale, către care se va îndrepta în curând, putea să favorizeze unul din acele extaze luminoase ale conştiinţei şi ale fanteziei creatoare. Dor de morţi e povestea uneia din acele iubiri jertfite în umbra mănăstirilor, care au ispitit pe atâţia scrii- tori, mari şi mici şi care cu greu scapă de primejdiile convenţio- nalului. Nuvela lui Ion Alecsandri nu farmecă însă numai prin limba cristalină ce foloseşte, ce atât de mult plăcuse lui Maiorescu şi pe care el, recunoscător şi elegant, îi mărturiseşte a o fi deprins ION ALECSANDRI 407 atât din «mândra proză » a discursurilor lui parlamentare cât şi din «Legendele » lui Vasile Alecsandri — ea năzueşte, şi chiar realizează, cu mult mai mult. Deşi constituită pe două planuri, unul realist şi unul idilic, Dor de morţi se menţine tot timpul la tensiunea extatică pe care i-o imprimă atât castitatea acestui crin frânt în două, care este eroina, cât şi continuul monolog al eroului, mai puţin lunatic şi în dependenţa «diavoliilor magnetice» la care îl supune «fiica Latonei», cât neizbăvit Qrest al iubirii, urmărit de furiile aducerii aminte. Iată, spre pildă, în ce ton înalt debutează spovedania eroului: Ce nenorocire că dogma transmigraţiei sufletelor a mărginit inge- nioasa-i mângâiere pentru bieţii muritori la nişte transformări expuse întâmplării şi, adesea, înjositoare pentru ei I Cine ştie sub ce formă vrednică de milă sau de dispreţ ar fi, după bătrâna religie a lui Budha, condamnaţi a deveni pe lume un Horaţiu, o Cleopatra, un Napoleon I Care, din contra, nu ar fi magnificenţa acelei dogme, dacă ea ar rezerva rarelor şi sublimelor fiinţe omeneşti o soartă demnă de ele, sub forma unor spirite, precum^e un Virgiliu în Infernul lui Dante I Cine din noi, care a admirat sau a iubit asemenea fiinţe alese, s’ar stânjeni de a pătrunde în adâncurile Necunoscutului, spre a regăsi o Beatrice şi spre a'auzi-o rezicând cuvintele Luciei: « O Beatrice ! Tu oglinda perfecţiunilor Dumnezeului tău! De ce laşi tu pe cel care te-a iubit atât de mult şi care, o div nă, ca să te urmeze a părăsit vulgarele căi ale lumii etc. Şi iată, după aceea, şi un crâmpei din temerara spovedanie a eroifiei, acea virginală soră Maria, de a cărei « fisionomie » Maio- rescu însuşi era atât de mişcat şi în azururile sufleteşti ale căreia Ion Alecsandri a picurat ceva din balsamul nuntei din «Mioriţa» ce-i amintea, cu chiar vorbele lui, «însoţirea în faţa cerului, între Atala şi Chactas, descrisă de Chateaubriand »: — « O I nu mă socoti nepricepută sau nepăsătoare în faţa celor lăsate de Dumnezeu. Departe de lumea care mă înfiorează, îmi place a privi la nevinovata natură. Adeseori noaptea, în liniştea ei plină de farmec, eu aud şi ascult cum nevăzutele vietăţi se furişază pe sânul florilor; cum freamăte necunoscute spun de iubiri ascunse. Serile, ascult cu uimire şoaptele duioase din cuiburile de casă şi în zori eu văd bine cum, sub îndemnul unui vântişor blând şi deşteptător, iarba şi floricelele câmpului se îndoae şi se apleacă unele spre altele în o dulce desmierdare. Scrisoarea deschisă ce adresează lui Maiorescu, după cetirea poeziilor lui Eminescu, apărute în volum, către sfârşitul anului 1883 şi care singură ea ar ajunge să smulgă uitării pe unul din cei mai fervenţi şi mai pricepuţi admiratori ai Sărmanului Dionis, pleacă din aceeaşi stare de spirit, din care a izvorît şi Dor de morţi. « Se va fi subţiind mintea împreună cu firul vieţii ? » îşi întreba el corespondentul, voind să-şi lămurească pentru ce de astădată « nu numai Călin dar numeroase din ale lui scrieri mi-au pricinuit plăceri mult mai simţitoare decât la întâia lor cetire în Convorbiri », 408 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi adevărul este că îndoitul elogiu al lui Ion Alecsandri, pentru Călin ca şi pentru tabloul creaţiei lumilor în Scrisoarea I nu pot lipsi din cortegiul carului de triumf al celor două poeme emi- nesciene. Cum fragmentul al doilea a putut să dea naştere unor greşite interpretări (cf. in N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contimporane, o netă punere la punct) *) pe tema izvorului chaldean din care s’a inspirat Eminescu, transcriem pasagiul respectiv, lăsând cetitorului satisfacţia să descopere singur şi frumuseţea şi subtilitatea acestor rânduri: Aice, câteva rezerve. Când vorbesc de înrudire între douâ scrieri pe care le despart 4000 de ani, înţeleg aceea care naşte din comunitatea de porniri filosofice sau poetice, nu din principii religioase. Intre Chaosul Chaldean, cu Zeii lui numeroşi şi Tatăl poetului nostru, eu nu mi-aş fi băgat degetul dacă grija mea principală putea fi altceva decât de a pune în lumină una din cele mai frumoase bucăţi a literaturii noastre. Cu un tovarăş de cale ca d-ta, eu aş putea să mă opresc aice în linişte spre a contempla împreună lumile siderale, imensităţile desfăşurate sub penelul măestru al scumpului nostru poet. Cum să nu ne simţim uimiţi, faţă cu această icoană măreaţă a Creaţiunei ? Cum să nu fim răpiţi de splendida punere în mişcare a roiurilor luminoase de universe la apărerea neîncetat crescândă a Tatăluit In starea noastră de nefiinţă, eram inerţi, eram orbi; şi iată că isvoarele desrobite de Tatăl ne aduc şi ne dau fiinţa şi desrobirea. — E lumea născândă. E o cosmogonie supremă în versuri incomparabile. Dar cui le zic toate aceste în pornirea mea pentru această admirabilă scriere ? De sigur, nu d-tale.—Le zic acelor care, văzând paralelul încercat aice, ar obiecta cu o zâmbire generoasă, ca să nu zic miloasă, pentru mine, că Eminescu va fi cetit şi el pe Oppert şi pe alţii şi că, prin urmare, cosmogonia lui nu e altceva, sub o formă modernă şi mai cultă, decât o dibace potlogărie literară săvârşită de un Român asupra unui Chaldean pus în neputinţă de a protesta. Departe de a combate o asemene întâmpinare prin simpla şi unica alăturare a texturilor, eu îi deschid bucuros braţele, admiţând că Emi- nescu, care nu e deloc orfan de carte, a cetit nu numai pe Oppert, dar şi pe mai mulţi alţi doctori în texturi ieroglifice, în tâlcuiri de stele şi suluri Chaldeane din timpurile frumoasei şi glorioasei Semiamida, ba şi mai vechi încă, precum dovedesc numeroasele monumente adunate, în alte galerii europene şi egiptene, în sale Asiriane din nuzeul Louvre. Nici noi, nici Eminescu, nu vom regreta dacă el s’a adăpat la măe- stoasele isvoare ale antichităţii ca să ne dee (fără a imita cât de puţin un text atât de laconic cât şi de întunecos) în o limbă încă necultivată, în câteva versuri strânse « ca bobocul unui trandafir *, cum zice un poet oriental, cea mai bogată şi mai strălucitoare imagine a zidirii lumii. Şi bine i-a prins; căci poetul, cam sceptic în scrierile lui, deodată se înalţă la un lirism, ce bucuros aş numi eroic, când sufletul lui a pătruns în sânul măreţelor mistere. *) Cât de îndreptăţită era această respingere a bănuelilor, se poate uşor observa punând faţă în faţă admirabilul text al lui lancu Alecsandri, scris în atâtei suferinţe, cu resentimentele preconcepute din I. Suchianu, Diverse în- semnări ţi amintiri, 1933, pag. 64 sq. ION ALECSANDRI 409 Declar că nu mi-ar face niciun efect ideea că autorul Satirei I n’a avut cea mai mică noţiune de documentul Asirian reprodus aici, precum nu m’ar mişca destăinuirea că un Carlo Dolce, un Murillo, un Corregio au fost neştiutori de existenţa lui Rafael, când delicioasele lor opere păreau a lua inspiraţii din aceleaşi subiecte, ba chiar din minunatele lui plăsmuiri. Cele douăsprezece Virgine a nemuritorului pictor de la Urbino, nu au jignit intru nimic legitima admiraţie a lumii pentru acele a lui Murillo şi pentru dulcele fiinţe născute sub penelul lui Carlo Dolce şi a lui Corregio; ce e drept, pentru acest din urmă, destăinuirea ar fi şi cam stingheră, căci tocmai lui i se atribue faimosul « Anch’io son pittore » pronunţatul estazul său la vederea celui întâiu tablou al lui Rafael. Coincidenţa ideilor, înrudirea geniilor au fost şi vor fi cfit lumea. Să mai repetăm că toată această imperfectă schiţă a vieţii şi operei lui Ion Alecsandri nu depăşeşte cadrul unui simplu pretext şi unei modeste introduceri pentru cele câteva inedite din Anexe? Cetitorul se va fi convins, cred, cu lesniciune, deci cu atât mai mult va împărtăşi credinţa noastră că Ion Alecsandri va trebui să-şi afle biograful, demn de el şi de înaltele lui daruri. PERPESSICIUS ANEXE J) — Ion Ghica şi Vasile Alexandri către Ion Alexandri — I Londres, le 21 8-bre 1882 59, Prince’s gate Mon cher Jean, Je viens de recevoir ta bonne et obligeante lettre. Tu veux me loger dans un palais de cristal, mais mon cher tu n’a pas pense â une chose, c’est que pour cela il faut etre nippe et comme le dit fort bien ta lettre il faut verser immediatement, mais malheureux, si j’avais une goutte d’eau je la boirai, tant j’ai soif. Quelle bonne chose cependant que Ies millions. Ce sont de si bons gens et que leur societe m’irrait. Je compte aller dans quelques jours â Paris et si tu es assez intime avec ces messieurs tu me faira faire leur connaissance, je Ies saluerai avec tout le respect qu’ils meritent. En attendant, une bonne et fraternelle poignee de main 1 Ion Ghica II Paris, le 28 8-bre 82 Hotel Raestadt Mon cher Jfan, Depuis hier je suis dans Lutece. Si tu passes par hasard dans le voisinage de la rue de la Paix ou de l’avenue de 1’Opera entre un instant â l’hotel Raestadt. Tu trouveras deux bras prets â te serrer entre 8 et 12 heures. Tout â toi Ion Ghica x) Dosar Ion Alexandri, Corespondenţă, I, pp. 375—298. — Scrisul, punc- tuaţia şi chiar ortografia, oarecum sumare, ale acestor bilete, îngruiază uneori transcrierea. ION ALBCSANDRI 411 IJI Londres, le 9 9-bre 1882 59, Prince’s gate Mon cher Jean 1), Un philosophe de l’antiquite, Makedonski je crois, a dit: errare humanum est. Ce mot profond a ete prononce, a l’occasion d’une betise qu’il avait raconte, il n’en faisait pas d’autres. Â son exemple, â l’exemple de cet, illustre philosophe, je t’ai dit l’autre jour une betise. He, bien,v tu avais raison: Madame........ est bien la soeur de M-me Petzold, ce qui n’empeche pas sa tante ex-madame Isvorano, sa tante mariee recemment a un Van... je ne sais comment de haut et de bas, d’etre mariee aussi tout recemment. Aussi pour te convaincre que j’avais raison, voici une petite branche genealogique ainsi tu peux voir que M-me Isvorano, nee Costantin Soutzo, soeur de Gregoire Soutzo, dit Turcu si cămila, devenue actuel- *) Intre dată şi începutul scrisorii, monogramă imprimată I. G. în gen de pecete şi de jurîmprejur: Ion Ghica. La fel, în diverse culori, şi la scrisorile IV—VI şi VIII—XII. — Acelaşi gen de monogramă şi acelaşi fel de hârtie pentru scrisori şi la Vasile Alecsandri, în anii aceştia. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 41* lement la femme d’un banquier Wan der Van de haut et de bas est la tante et non la soeur de M-me Petzold. Et voilâ. Ton ami devoue Ion Ghica IV Londres, le i3.IX-bre 1882 59 Prince’s gate Cher ami, II y a du bon et du vrai dans l’arbre genealogique de la noble familie des Soutzo, qui d’aprfes un papirus trouve â la biblioth^que royale de Siam descend en ligne directe de feu Dracon Agaxovixi7 oueo ylvia comme l’appelle le grand Hipocrates. II est indis- pensable que nous dtablissions un parfait accord sur cette affaire si compliquee. Sachez donc que l’illustre Bezdade Gregoire Soutzo qui vecut de 1745 â 1830 de l’an de grâce naquit trois fils: Nicolas, Costantin et Jean dit Fradiavolo. Ce dernier mourut sans laisser de progeniture mais l’aind Nicolas eut une fille et cinq gargons, Michel, Jean, Alexandre dit Josselin, Othon et Costica. Jean a laisse un seul fils, celui dont le lorgnon s’est cole dans l’oeil. Othon a un fils et une fille. Costantin s’est laisse mourir gargon et Alexandre a eu trois filles et un gargon, savoir la Princesse Petzold, une demoiselle et M-me Verbraclu plus le militaire. Le second fils de Bezdade Gregoire Soutzo, Costantin de Coltzea a eu de sa premiere femme, le Scorpion, trois filles: M-me Soutzo I, la mfere du Palicar, M-me Soutzo II, M-me Mavromichali et Turcu şi camilla et il a eu d’une autre femme trois filles et un gargon: Madame Coco Sturdza ex Martyrt, M-me Filiti et M-me Van der... de haut et de bas ex M-me Isvorano. Veuillez controler toutes ces donnees â la bibliothfeque naţio- nale et s’il y a des errata indiquez-les moi. Si j’apprends encore quelque chose je vous en informerai. De votre cote ne manquez pas de me tenir au courant. Je Vous serai aussi tres reconnaissant si vous vouliez me tenir une petite esquisse qui lie Ies branches Soutzo de Moldavie avec celle de Valachie afin que le tout soit complet. Votre ami devoue Ion Ghica P.S. Je ne veux pas que ce chef d’oeuvre manque â la precieuse collection que vous faites et je vous le recommande. Connaisez ION ALECSANDRI 413 vous la revue de Makedonski ? Si vous ne l’avez pas, faites Ie moi savoir, je vous l’enverrai. Basile me l’a envoye. II y eut o broască ruşine, ruşine Domnule Alecsandri de trei ori ruşine, să-ţi dai singur premiu care era destinat tinerimei & le reste â l’avenir. V Londres le 17 decembre 1882 59 Prince’s gate Mon cher Jean, J’ai parcouru en riant Ies belles anneries de Prodănesco, que sa memoire soit imortelle, he bien! je l’aime mieux que Ies Ma- kedonsky et autres poetes qui enchantent aujourd’hui la jeune generation et qui s’encensent mutuellement. Aussi tu fais bien de faire une collection de toutes Ies productions du genre. Cette collection aura de la valeur. Je viens de recevoir une lettre tres aimable et tr£s flateuse du Comte de Tourtoulon et je ne sais reellement comment repondre â tant d’amabilite. Je voudrai ecrire quelque chose pour la Revue du monde Latin. J’ai Ies pieds si mouilles dans Ies eaux du Danube et la tete si vide que je n’ai pas la force d’invoquer une dee. Ne pouvez vous m’en suggerer une bonne, je m’y accrocherai et avec de la tolerance cela pourra peut etre passer. Je viens de recevoir une lettre de Basile, ii est enfin rentre â Mirceşti cet oiseau volage. Les journaux ont parle de deux refus, l’un d’aller â Rome, je le lui pardonne, l’autre d’aller â Paris, celui-lâ, s’il est vrai, je ne le lui pardonnerai jamais. Je t’envoie ci-joint la poesie de Prodănesco. Et la lettre. Je tâcherai de t’envoyer une correspondance qui a dure deux ans entre un îngrijitor de la terre Storoboneasa et la menagere de la terre de Atârnaţi, l’un dirige par Hariton Racota et l’autre conduite par Scarlatesco, il y a des lettres en prose et des lettres en vers. Ton ami Ion Ghica VI Londres le 31. decembre 82 59 Prince’s gate La Mulţi ani, după pofta inimei. Quant â moi je tremble â l’approche des Conferences et je m’ecrie avec notre ami et po£te Prodănesco « Facă ca poporul să nu cerce năpăstuirea şi să nu fie 414 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu Năpăstuire la ceea ce doresc, sper ca să dobândesc... ». Je cherche toujours un sujet quelconque pour la Revue du monde Latin et je ne puis encore que m’ecrier: Popini * [?] inspiră-mă. Je Tai appris par coeur et t’envoie le texte, ce serait dommage qu’un pareil giuvaer se perde. Je viens d’envoyer une petite nouvelle lettre en etrenne â ton frere. Je pense que tu pourras la lire un de ces mois dans Ies Convorbiri Negruzzi me persecute, il ne m’envoie que deux ou trois fois par an un numero de Sa publica- tion. Si tu a suffisamment lu le numero de decembre, envoie le moi pour que je le lise aussi. Mes souhaits et mes felicitations pour tous Ies tiens Ion Ghica VII Legation de Roumanie en France Mon cher Jean, Je suis â Paris pour trois jours et deşire te voir. Je suis chez moi tous Ies matins jusqu’â io % h. Fais moi connaître Ies heures oii on peut te trouver chez toi. J’ai passe quelques jours avec ton frere â Aix. 1. b. Tout â toi Ion Ghica ce 18 Sept. 1883. Hotel d’Orient Rue Daunou VIII Brighton le 11. 8-bre 83. Voici, mon cher Jean, le mystere qui plane sur Ies deux bro- chures des Convorbiri. En partant de Paris je Ies ai prises avec moi pour Ies lire â Londres ou en route, bien intentionne de te Ies envoyer de Londres des que j’en aurai eu pris connaissance, et en partant de Londres au lieu de Ies prendre avec moi je Ies ai laisses dans me chanbre. Ne sois pas inquiet. Elles se portent aussi bien qu’on peut se porter â Londres et des que j’y serai, elles t’arriveront sous bande. Ainsi la semaine prochaine ne sera pas evolue que Ies deux livraisons te seront rendues â Paris affranchies. ION ALECSANDRI 415 Ici il fait un tems delicieux. II ne fait pas plus beau certai- nement nulle part en Italie. Seulement que c’est assez difficile de se loger k moins qu’on ne se decide a se marier. Je viens ren- contrer un ami qui s’etant loge dans une mauvaise petite chambre a l’hotel est alle k la recherche d’un logis. Ayant jete l’oeil sur un Settling room sur le bord de la mer, la Land Lord lui a de- mande s’il etait mărie, car en sa qualite de demoiselle elle ne pourra louer qu’â des hommes maries ou k des dames. Le monsieur repondit en plaisantant qu’il n’etait pas mărie mais que son intention etait de prendre femme. AII right lui repondit la Miss et le voilâ admirabiement loge mais mărie. Cela n’a pas ete plus difficile que cela, tu comprend que ce moyen n’est pas k la portee de tout le monde Neanmoins de ne suis pas trop mal loge. Ton ami devoue Ion Ghica IX Londres le 24. 8-bre [1883] 50 Grosvernor Gardens Mbn cher Jean, Malgre le Prophete meteorologiste il fait un tems splendide et je vais â la poşte expedier tes deux brochures des Convorbiri. Serai-je indiscret de te demander la suite ? T. a. t. I. Ghica X Londres le i-er janvier 1884 50 Grosvernor Gardens Bonne sânte mon brave, bonne et heureuse annee, Merry Christmas and hapy new year. .. Ce dit tu me dois aussi une carte et sais-tu laquelle ? Le numero de decembre des Convor- biri. On m’a vorbi d’un article intitule Dorul de morţi, on m’en a meme beaucoup parle et comme Negruzzi est assez aimable pour inserer quelque bouts de lettres que j’adresse k ton frere, je croirai [etre] indiscret de le lui demander. Your truly Ion Ghica REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 416 XI Londres le 11 janvier 1884 50 Grosvernor Gardens Je te remercie, cher Jean, pour Ies Convorbiri du i-er decembre et t’en fait compliments, pour ta charmante nouvelle, si simple etsi touchante. Tu devrais continuer, il y aurait de si jolies bluettefe â cueillir dans Ies couvents de jeunes filles surtout. * Basile t’a envoye une copie de sa Fântâna Blanduziei. Tu me la passera ainsi que le No des Convorbiri du i-er Janvier quand tu l’aura reşu. Je comp te aller te voir en fevrier. Ton devoue Ion Ghica XII Londres le 24 Janvier [1884] 50 Grosvernor Gardens Cher Jean, Je t’envoie le seul numero des Convorbiri qui se soit trouve dans la maison de Grosvernor. C’est celui que tu m’as envoye dernierement contenant ta charmante bluette. Negruzzi est si avare de sa feuille qu’il ne la laisse pas passer la Manche. Quelle charmante piece que la Fântâna Blanduziei, pourvu que ce soit bien joue. Je ne doute pas de la Romanesco, elle est assez intelligente pour faire une bonne Getta, mais je crains que Mateesco ne fasse un [alb în orig.] un peu caraghioz et Notara un Orace pretentieux. II faudrait que to[n] frere la fasse repeter miile fois et ne la laisse jouer que lorsqu’on la saura bien vers la fin de la saison theatrale de cette annee pour avoir le tems d’ici â l’ouverture de la saison d’automne de faire le changement de roles que l’experience aura prouve necessaire. Je compte aller â Paris dans quelques jours et j’aurais le plaisir de te serrer la main. T. a. t. Ion Ghica ION ALECSANDRI 4iy XIII Bukarest 14/28 Marş 1881 * *) Mon cher Jean, Jette ton bonnet en l’air et crie: Vive le Roi!...’Aujourd’hui 14 Marş la Chambre et le Senat viennent de proclamer la Rou- manie Regat, et le Prince Rege! — J’ai pris la parole pour pro- noncer quelques paroles bien senties, et j’ai 6te couvert d’applau- dissements. Maintenant que Ies pessimistes exercent* leur imagination â broyer du noir, le fait est accompli, et c’est pour moi un grand bonheur d’avoir vecu jusqu’â ce jour memorable ou s’est realise mon grand reve. La Roumanie s’est couronnee elle-meme pour prendre la place qui lui est due au milieu des royaumes europeens. Par cet acte historique elle a couronne l’armee â laquelle nous devons notre independance; elle a noblement paye le sang de Peneş Curcanul. Donc Vive la Roumanie Regat! Je t’embrasse de tout coeur V. Alecsandri P.S. Ceci est mon present pour la cremaillere de ton nouvel appartement. XIV Bucarest, 22 Marş 84*). Mon cher Jean, Je viens de recevoir et de lire ta lettre â Maiorescu. Elle est fort interessante et certainement elle sera fort goutee de notre eminent critique. — Quant â Eminesco, je me rejouis k l’idee du grand plaisir qu’il en eprouvera. — En sorte que ta lettre a le double merite d’etre une esquisse litteraire finement faite, mais encore, ce qui est le principal, un beaume consolateur pour le pauvre poete echappe â sa grave maladie. Je suis tres occupe depuis mon arrivee et par Ies seances aca- demiques qui commencent â neuf heures du matin et par Ies repetitions de la Blanduzia qui vont assez mal et me donnent *) Dosar Ion Alecsandri, Corespondenţa, I, pp. 78—78 ▼. *) Ibid., pp. 80—80 v. 12 hkVISTA PbNDAfULOU Rfc.GAl.fe 4lS beaucoup de peine. II faudra pourtant que j’en vienne â boiit jusque dans une dixaine de jours, c’est-â-dire quatre jours avant la Semaine Sainte. Deux jours avant la representation, je ferai venir Pauline pour qu’elle assiste â mon triomphe ou â ma chutte. J’ai vu Floresco et une masse d’autres personnes de ta connais- sance qui m’ont toutes demande de tes nouvelles. Le tems est au beau, ma sânte s’en trouve bien, mais mon humeur est as- sombrie par Ies mauvaises nouvelles que tu donne de ta sânte. Ion Ghica t’envoie ses amities, ainsi que Sturza et tutti quanti. Je t’embrasse V. Al. XV Mirceşti, 6 juin 1884 *) Mon cher ami, je suis tres triste, tres abattu bt assez malade. La mort de mon frere m’a cruellement eprouve, quoique je m’at- tendais â ce malheur et que je le considerais comme une deli- vrance pour le cher malade. On a beau se raisonner, la douleur a ses droits, alors surtout qu’on perd le seul membre de la fa- milie qui nous restait. Me voilâ seul de tous Ies Alecspndri, et je vois chaque jour le vide s’elargir autour de moi. Nos contem- porains s’en vont, â peine restons nous quelques epaves de notre generation. C’est desolant. Mais je ne veux pas t’entretenir plus longtemps de mes mis&res. Dieu a voulu mettre un terme au martyre de Jean. Que sa volonte soit faite. II me reste l’espoir de retrouver un jour tous ceux que j’ai aimes et que j’ai perdus. C’est lâ ma religion. Tu m’engages d’aller â Paris? Qu’y chercherai-je? Mon frere n’est plus lâ. Venir â Londres ? Je n’ai pas le coeur aux voyages d’agrement, et d’ailleurs ma sciatique reclamme une cure imme- diate. Je me propose donc d’aller aussitot que je le pourrai â Aix-les-Bains, oii se trouve deja ma fiile avec Ies enfants. Alecsandri â Ghica, II, 1882—1884 (Ms. 8o4> PP- 166—167) COMENTARII CRITICE PE MARGINEA ORESTIEI LUI ESCHIL In traducerea d-lui g. murnu Măreaţa operă dramatică a lui Eschil, numită Orestia, este cunoscută, cel puţin în liniile ei mari, de fiecare om cult. Singura trilogie ce ni s’a păstrat întreagă din antichitatea clasică, ea cuprinde sfârşitul unui lung şir de orori, săvârşite în familia Atrizilor. Ctitor al familiei este Tantal, tatăl lui Pelops. Fii lui Pelops sunt în tradiţia homerică Atreu şi Thyest — fraţii, care se duşmănesc de moarte din cauza poftei neînfrânate a celui din urmă şi a răzbu- nării crunte a celui dintâi. l’hyest fură şi seduce pe soţia lui Atreu, iar acesta măce- lăreşte 12 copii ai fratelui său şi-i prezintă la masă propriului lor părinte. Pentru a se răzbuna, fiul lui Thyest, Egist, omoară pe Agamemnon. Fiul acestuia, Orest, ucide pe Egist. Aceasta e tradiţia homerică. Orestia lui Eschil dramatizează ultimele două fapte: asasinarea lui Agamemnon şi uciderea lui Egist. Numai că în opera eschiliană Agamemnon nu e ucis de Egist, ci de propria sa soţie, Clitemnestra, iar Orest omoară atât pe maică-sa cât şi pe Egist. Sunt aceste modificări ale mitului inovaţii ale poetului dramatic sau înrâurinţa unor opere poetice anterioare lui? Interesant e că Iliada lui Homer nu pomeneşte nimic despre legenda lui Orest, cu toate că tatăl acestuia, Agamemnon, a fost comandantul de căpetenie al armatei achee contra Troiei. In cealaltă epopee homerică însă, în Odissee, găsim o serie de locuri, în care ni se dau informaţiuni despre soarta lui Agamemnon şi a familiei sale 1). Aci, Agamemnon este rege în Micena. Când pleacă cu armata spre Troia, încredinţează unui cântăreţ supravegherea soţiei sale. Egist, fiul lui Thyest, reuşeşte însă să seducă pe Clite- l) Vezi asupra antecedentelor Crestiei şi P. Mazon, ed. lui« Eschyle »tom. II. Lrs Bellcs Leţtres, Paris 1935, Notice General, I şi II, pp. I—XIX. 420 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mestra, cu toate că fusese avertizat de Hermes că va fi ucis de Orest, dacă va urmări pe regină. Pentru a fi prevenit de sosirea lui Agamemnon, Egist aşează pe un deal un păzitor. Când corăbiile lui Agamemnon apar în port, Egist îl invită la un ospăţ, în decursul căruia se năpusteşte asupra lui cu 20 de ostaşi înarmaţi şi-l omoară. Intr’o cameră alăturată Clitemestra ucide pe Casandra, ale cărei ţipete ajung până la urechea lui Agamemnon, pe când se stinge şi el. Şapte ani mai târziu se întoarce Orest şi-l ucide pe Egist. Homer nu ne spune deci nicăiri că Clitemestra este ucigaşa soţului său, după cum nicăiri nu se aminteşte despre uciderea Clite- mestrei de către Orest. E drept că într’un singur vers din Odissee (11, 453) Agamemnon îi spune lui Odisseu în Infern că ea, Clite- mestra, l-a ucis (7t<£po; S& jxs 7t£>, cum îl vrea G. Perrotta x) — este redat foarte bine de către d. G. Murnu, care sesizează cu intuiţie psihologică cuvin- tele Zei? tcot* * &rr£v, traducându-Ie prin «oricare ai fi» ceea ce la alţi traducători nu e cazul. Căci P. Mazon d. ex. traduce: « Zeus !... quel que soit son vrai nom », iar U. Wilamowitz ■): « Zeus, Zeus, mit diesem Namen ruf ich ihn ». Or, în cuvintele tcot’ !ot£v nu se exprimă o nedumerire a corului, şi implicit şi a poetului, în privinţa numelui Zeus sau a altui nume, care i-ar fi mai plăcut. Corul din Cei şapte (v. 807) îl cheamă & jisyâXs Zeii? (puternice Zeus), iar în Choejori (v. 854) corul i se adreseaz i în rugăciune cu îndoita chemare a numelui lui Zeus: Zeu, Zeu, tL ’kbfOi ş. a. m. d. Ci poetul, care luptă ca şi Pindar împotriva antropomorfismului zeilor homerici şi al zeilor populari, vrea să introducă prin Zeus un regim de moralitate în lumea zeilor şi prin el în viata oamenilor. Cuvintele 6jti?7cot’ exprimă deci mai curând revărsarea unui suflet evlavios, care simte că nu poate cuprinde în vorbe şi nici chiar în numele zeului, întrebuinţat până la el, întreaga sa credinţă. • Şi în continuarea acestui imn către Zeus traducerea d-lui G. Murnu se caracterizează prin semiobscurul voit de Eschil, când vorbeşte de răsturnarea lui Uranos de către Cronos şi a acestuia de către Zeus: Oricine fuse-odată mare, Viteaz şi plin de-a luptei înfocare, I-acum uitat şi-o umbră pare Iar cine l-a urmat, a fost bătut De-un altul mult mai tare Ca el... Locuri de acestea, în care d. G. Murnu prinde sensul unor versuri sau chiar numai a unor întorsături de cuvinte mult mai bine decât alţi traducători, găsim multe în Orestia sa. D-sa ne-a deprins cu astfel de surprize în traducerea Iliadei şi Odisseii. Clitemnestra, care după unii8) comentatori apăruse în orchestră imediat la strigătul paznicului, dar după alţii *) nu apare decât *) I. tragici greci, Bid 1931, p. 39. *) Griechische Tragoedien, iibersetzt, V, Berlin 1900, p. 57. *) De ex. W. Schmid, Gesch. Gr. Lit., I 2, p. 229. *) De ex. U. Wilamowitz, Aischylos. Interpretationen, p. j6 PE MARGINEA ORESTIEI LUI ESCHIL 423 acuma, Ie anunţă noua veste îmbucurătoare pentru ea şi pentru cor — dar în înţeles diferit, adăogăm noi —, descrie linia geografică pe care a fost transmis fanalul, şi se pierde în amănunte asupra felului, cum îşi închipue ea, « o femeie », că s’a petrecut cucerirea şi dărâmarea cetăţii Iui Priam. Dacă ar fi cruţat măcar pe zei şi locaşurile lor. Căci de altfel « s’ar răzbuna a sângelui mânie dela răpuşi» (p. 27). Clitemnestra aci voia să ajungă cu sumbrele-i indegetări. Căci «a sângelui mânie dela răpuşi» este şi sângele Ifigeniei, care strigă după răzbunare. Vălul se ridică şi mai mult de pe intenţia ei criminală. Spectatorul atenian îşi încoardă şi mai mult aşteptarea. Cântecul de cor, care urmează, preamăreşte pe Zeus, păzitorul ospitalităţii şi răzbunătorul legilor ei, care l-a lovit acuma şi pe Paris. Dar răzbunarea pentru un păcat îi ajunge şi pe moştenitorii celui ce a greşit. De ordinea fatală a succesiunii pedepsei după crimă nu scapă nimeni. Atrizii au pedepsit crima Iui Paris, dar şi ei au jertfit cel mai nobil sânge al Grecilor. De aceea asupra lor apasă o grea răspundere. Poate că nici ştirea primită dela Clite- mnestra nu se adevereşte. Dar orice nedumerire dispare. Un crainic, trimis de Agamemnon, ca să-i vestească sosirea, confirmă ştirea. Clitemnestra e în culmi de bucurie: bucuria criminalului, care vede apropiindu-se clipa desăvârşirii planului său, pe care însă femeia aceasta ştie să-l învăluească cu satanică şiretenie. Soţul, atât de cu dor aşteptat, Acasă-şi va găsi nevasta credincioasă Cum a lăsat-o, ca un câne paznic bun de casă. Alintări seci şi nepotrivite, ca «soare dulce al primăverii», sau « veneratul meu soţ » vor să tăinue intenţia ei de a-şi răpune cât de curând tovarăşul de viaţă, înlocuit prin Egist. Corul rămâne de sigur uluit de ceea ce vede şi aude. După intrarea Clitemnestrei în palat el află dela crainic amănunte asupra războiului, asupra cuceririi Troiei, asupra întoarcerii eroilor achei, când Menelaos a fost aruncat de furtună pe tărâmuri străine, şi atunci femeia nefastă, Elena, îi răsare în minte: Elena cea nuntită Cu vrajbă de războiu, Arcan de-alean, menită ' Să fie spulberul de-armate De năvi şi ziduri de cetate (p. 35). Nicio traducere nu poate reda epitetele, date de poet acestei femei şi formate din însuşi radicalul numelui ei: £>ivaţ, fiXocvSpo?, gXimokiq. D. G. Murnu Ie stoarce însă, prin energia frazei şi versului său, înţelesul autentic: « spulber ţie armate, de năvi şi ziduri de cetate », 4*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Păcat că din traducerea d-lui G. Murnu lipseşte frumoasa comparaţie eschileană dintre Elena şi un puişor de leu, găsit de un gospodar în pădure şi adus acasă, unde,’cât e mic, se poartă bine cu copiii şi linge mâna bătrânilor. Când însă, cu timpul, îşi descopere firea din părinţi, se năpusteşte asupra turmelor binefă- cătorului său şi le sfâşie. « Fărădelegea naşte fărădelege », continuă corul. Orice semeţie se pedepseşte. Zeiţa dreptăţii (Dike) fuge din palatele bogate, dar stăpânite de o mână pângărită. Sumbră atmosferă, în care Agamemnon îşi face apariţia pe carul său de triumf, având la spate pe Casandra, cel mai preţios trofeu al cuceririi Troiei. O jumătate din această ^primă dramă a trilogiei s’a scurs în vederea acestei apariţii a eroului triumfător, pentru care poetul nu respectă nici măcar ordinea logică a timpului, făcându-1 să sosească dela Troia chear în ziua trimiterii semnalului de foc: să sosească la apogeul strălucirii, care e şi pragul abisului. S’a obiectat acestei prime jumătăţi a tragediei că e lipsită de acţiune. Criticii moderni, cari susţin acest lucru, au dreptate din punct de vedere a acţiunii exterioare, dar greşesc din punct de vedere al intenţiunii poetului. Cunoaştem aici, cum bine precizează A. Lesky 1), acea formă a dramei eschileice, pentru care întâmplarea exterioară înseamnă atât de puţin, care caută însă să dea cât de mult spaţiu pregătirii normative a ethosului tragic. Căci aşteptarea unei tragedii, care stă să izbucnească în fiecare clipă, nu e doar mai puţin tragică decât tragedia, ea însăşi. Simţim în această jumătate pregătitoare a tragediei lui Agamemnon, cum peste capul neştiutor al eroului se îngrămădeşte un destin iremediabil, care-1 învălue ca un nor *). Corul îl întâmpină cu respect, spunându-i totuşi cu sinceritate că atunci când a plecat la Troia, i se părea că Tu mintea-ţi bine nu o cărmuiai, Duceai doar în cutez nebun oştirea - La prăvăliş şi te păştea pieirea (p. 38) Nici acuma nu e sigur de gândul tuturor celor rămaşi acasă şi nu se poate desbăra de grija că un păcat naşte nou păcat, când îi soseşte timpul. Agamemnon mulţumeşte zeilor pământului, cari l-au ajutat să dărâme Troia, care « cenuşă-i azi şi fum ». Vifor de blăstem acum Mai vâjâie. Murind mormanele de spuză ' Răsfiră aburii comorilor ticsite De mai demult (p. 39). *) Die Griechische Tragoedie, Stuttgart-Leipzig, 1938, p. 67. J) G. Perrotta, o. e., p. 68. PE MARGINEA. ORESTIEI LUI ESCHIL 4*5 Majestos, dar rece, oficios, dar fără personalitate proprie, de parcă l-ar intimida prezenţa Clitemestrei, aşa ni se prezintă Agamemnon în această scenă. In amintirea lui Eschil a rămas ceva din caracte- rizarea homerică, unde distrugătorul Troiei este luptător viteaz, dar, ca om, orgolios, egoist şi rău la suflet. Totuşi poetul tragic îi dă o calitate, care ni-1 face simpatic. La culmea gloriei sale el arată o moderaţiune, care-i câştigă simpatia şi interesul nostru tot mai viu pentru soarta lui imediată 1). Căci atunci când soţia sa, întâmpinându-1 cu vorbe viclene şi învăluindu-1 în reţeaua drăgălăşeniilor ipocrite, îi aşterne la picioare covoare de purpură, pe care îl invită să calce, spre a intra în palat, — « casa neaşteptată », cum îl numeşte Clitemestra cu dublu înţeles —, el refuză la început să primească onoruri, pentru care ar putea să-l invidieze zeii. O străfulgerare a conştiinţei despre ceea ce formează hotarul între om şi divinitate îl face să mărturisească veşnicul adevăr propagat de Eschil şi Sofocle: « cumpăt şi înfrânare e cel mai mare dar al zeilor». Dar numai o clipă. Căci în cele din urmă, el cedează stăruinţei diabolice a femeii fatale, care triumfă de această biruinţă a sa, aruncând din pragul palatului această rugă către Zeus A-toate- împlinitorul, a cărei structură ni-o redă atât de bine d. G. Murnu prin întreita repetare a cuvântului a împlini, cum e şi rin textul original: O, Zeus, împlineşte tu, a-toate-mplinitor, Dorinţ’a tot ce ai de împlinit în viitor. Corul se cutremură şi mai mult. In ochi îi flutură « năluci de spaimă bănuită ». In suflet îi « cobeşte ca un bocet nestârnit şi neplătit de nimeni». Ar vrea « presimţul său să-l mintă ». Ar dori să-i treacă groaza, care-1 turbură tot mai greu. Dar groaza ia contururi fizice, se personifică par’că în figura Casandrei, nenorocita fiică a lui Priam, înzestrată de Apolon cu darul profeţiei, dar urgisită însă să nu fie crezută niciodată de nimeni, pentrucă nu i-a primit întreaga iubire. Clitemnestra iese din palat şi, pentru a-şi putea desăvârşi planul, o invită să coboare din carul, pe care o adusese Agamemnon şi să o urmeze. Casandra tace. Tăcerea aceasta, minunat mijloc de expresie, întrebuinţat mai adeseori de Eschil, o face şi mai intere- santă. Corul îi adresează câteva cuvinte de compasiune şi îndemn. Dar ea rămâne în aceeaşi muţenie, ca o stană de piatră, pe care însă, după intrarea Clitemestrei în palat, încep s’o cutremure spasmurile profetice. Suspine..., gemete... plâns convulsiv, şi din gura ei izbucneşte strigătul către zeul, care o nenorocise, dar care o stăpâneşte, *) *) M. Patin, Etudes tur let tragiques grecs, Paris I, 1890, p. 322. 426 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Apolon, în radicalul numelui căruia stărue mereu semnificaţia pierzării ei. Vai mie, vai profetic zeu Apolon, o Apolon I Pe căi tu dintre zei Cereşti îndrumător Şi pierzător al meu 1 (pp. 49—50). Şi în viziunea ei, comunicată în cuvinte de fior corului, se perindă scene îngrozitoare din trecutul casei Atrizilor, blestemat abator de fragezi copii, dumicaţi în fiertura oferită tatălui lor, favorit lăcaş al Eriniilor, îmbătat de sânge mereu vărsat, căsăpie în care a intrat şi Agamemnon, pe care ea nu-1 regretă şi nu-1 blestemă ca în tragedia lui Seneca cu acelaşi nume1) ci-i e milă de el. Călăul, care pregăteşte şi moartea ei, e Clitemnestra, căreia nu ştie ce nume să-i dea: O mască de femeie ! Cum, o iasmă, să te cheme ? Balaur veninos, o Schilă, a mării bală Din cuib de stânci, topenia plutaşilor, Turbată furie din iad, neîmpăcată Urgie a propriilor fii... (p. 58). Scena aceasta de o măreţie tragică, neîntâlnită în poezia niciunui popor, şi poate cea mai tragică inspiraţie a geniului lui Eschil * *), nu se poate reda prin nicio analiză. Dela spasm, eroina ei trece la calm, şi atunci repetă în vers de convorbire profeţia ei, pentru ca din noi « sbihuită » de duhul zeului, să treacă la sbucium liric, şi iar să se liniştească. In timpul acestei cutremurate scene ea-şi aduce aminte şi de motivul iniţial al nenorocirii casei sale, Paris, de dulcile meleaguri ale patriei sale şi se ’nfioară la gândul crâncenei sale .morţi: O Paris, jalnic nuntitor, • Al casei noastre surpătorl Scamandru, râul meu din ţară 1 Cum eu pe malurile tale Voios crescui odinioară 1 De-acum pierdută în curând Pe ţărmul apelor fatale Cânta-voi soarta mea plângând (p. 54) Redare minunată ! Numai că în ultimele trei versuri ale d-lui G. Murnu nu se desprinde înţelesul autentic al textului grecesc: Nuv S’âirţil Kcoxurdv re xd^epoualouc iama beanupSipeiv rctx«- *) Agamemnon, v. 859 urm. *) V. şi M. Patin, o. c.} p. 322. PE MARGINEA ORESTIEI LUI ESCHIL 4*7 Casandra avea să spună că va muri curând şi-şi va desvolta darul profeţiei doar pe malurile râurilor din Infern, Cocytos şi Acheron. Ceea ce nu rezultă din versurile traducătorului. Mă îndoesc dacă cetitorii vor ghici că prin «apele fatale» se înţeleg cele două râuri ale Infernului. Dacă n’ar împiedeca rima, întrebuinţată atât de minunat de d. G. Murnu, eu aş propune în locul celor trei versuri, următoa- rele două: Curând la Co-ytos pe maluri Şi lâng’Acheron profeţi-voiu. Casandra se repede spre uşa palatului, dar îngrozită se retrage. «Iz de sânge şi de măcel» o izbeşte în nări. Totuşi, rugând pe zei să răzbune moartea ei, ea intră în casa, unde ştie că va pieri în curând, înălţându-se la măreţia tragică a unui Eteocle din Cei şapte, care cu vorbe de acelaşi înţeles se îndreaptă spre poarta Thebei, la care-1 aşteaptă fratele său, spre a-1 ucide şi a fi omorît de el. Şi ’ntr’adevăr, imediat se aud din palat strigătele de moarte ale lui Agamemnon. Lângă el cade şi Casandra. In uşa palatului, care se deschide larg, apare Clitemnestra cu securea ucigaşă în mână, cu fruntea stropită de sânge. Lângă ea, acoperite cu un ciarşaf însângerat, victimele furiei şi răzbu- nării sale. Cu un cinism sălbatec ea-şi preamăreşte fapta, văzând în stropul de sânge de pe fruntea ei harul stropului de rouă de pe germenul unei flori. De trei ori a izbit cu securea, până ce ... Lungit aşa-şi-dădu suflarea, Şi-i curge şiruind izvor însângerarea, De-mi răcoreşte fruntea rouă sângerie, Şi mă înviorez nu mai puţin decât ogorul Udat de ploaie oe-1 înspică şi-i măreşte sporul (p. 67) O luptă aprigă de cuvinte se încinge între femeia asasină şi cor, care-i evidenţiază grozăvia crimei şi se zbate neputincios între indignarea contra ucigaşei şi durerea pentru moartea nemeritată a stăpânului său Cu ce venin te-a otrăvit Pământul sau adâncul mării De-ai îndrăznit, de-ai nebunit Să ’nfăptui culmea destrămării ' Omorul nemaipomenit? (p. 68). Clitemnestra nu se ’ndoaie. Dârză, ea contestă bătrânilor orice drept s’o judece, după ce n’au avut de spus nicio vorbă, când el, părintele, «jertfi pe fiica lui, copila dragă mie », Cât va trăi Egist, ţa nu şe teme de nimeni şi de nimic, 4*8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Intre Egist, care vine însoţit de trabanţi, şi cor, se naşte un conflict, pe care Clitemestra îl potoleşte, îngrozită de atâta sânge, vărsat şi acuma de demonul casei prin mâna ei criminală. Ce n’ar da ea acuma, să-l împace, să scape de înlănţuirea fatală dintre crimă şi pedeapsă ! In zadar... Chiar din gura ei se desprind, cu înfiorări de viitor, cuvintele: « Cine făptueşte, sufere » (ttocdeîv £p£avra?, v. 1658)... Cine ucide, -va fi ucis. Piesa a doua a trilogiei—HoeJorele, cum reproduce titlul ei d. G. Mumu — continuă imediat acţiunea primei drame. La mormântul lui Agamemnon, care se găseşte la o margine a orchestrei, Orest se roagă lui Hermes şi zeilor, să-l ajute. In spatele lui, figură mută, prietenul şi tovarăşul său Pilade. Pe când îşi taie o şuviţă de păr şi-o aşează pe mormânt ca semn de pioasă iubire pentru acela, la a cărui înmormântare n’a putut fi de faţă, din palat se îndreaptă spre mormânt un trist cortegiu de femei, îmbră- cate în lungi văluri de doliu, cu urcioare în mâirii. Intre ele Orest distinge pe sora sa Electra. Corul răspândeşte chiar dela început atmosfera sumbră, în care se va desfăşura acţiunea dramatică : Mânate din casă venim Aducem prinos la mormânt. Obrazul ni-1 rupem cu ghiara, Cu brazde cnintate-1 zdrelim Şi inima noastră cu chiuri De plâns o hrănim. O spaimă, zbărlindu-ne părul, Trezită din vis prin iatacuri Din somnu-i răsuflă mânie, Dă ţipăt in miezul de noapte... (p. 82) Mofţii cer răzbunare. Aşa au tâlcuit vracii acest ţipăt, care în miez de noapte, a răsunat îngrozitor în iatacul femeilor. Şi un vis, urmat de groază a îndemnat pe Clitemestra, « femeia fără Dum- nezeu », să le trimită Cu astfel de daruri nedaruri De calpă tămadă de rău (p. 83) Dar chiar dacă toate râurile din lume s’ar strânge pe o singură albie, «nu pot niciodată să spele o mână pătată de sânge » 1). Electra, care în tot timpul cântecului de intrare a corului a păşit cu .capul plecat, se adresează în preajma mormântului către cor: Ce rugăminte să aducă ea părintelui său ? Ea nu poate să se roage pentru maică-sa, nu poate spune mortului de sub glie, *) Cuvinte rostite şi de Macbeth in celebra tragedie a lui Shakespeare după uciderea lui Duncan. PE MARGINEA ORESTIEI LUI ESCHIL 4*9 că-i aduce prinos dela soţia-i credincioasă. Corul o sfătueşte să-i «închine ruga dela toţi cei buni cu ea», implicit şi dela Orest. Şi Electra se roagă lui Hermes, mijlocitor între pământenii şi zeii de sub pământ, şi umbrei părintelui său, ca aceasta să se îndure de ea şi de fratele ei, care să vie norocos şi să nu cruţe pe duşmanii lui; să fie « răzbunător, de ucigaşi ucigător ». Pe când Electra toarnă libaţiunile pe mormânt, corul intonează bocetul ritual: Lăsaţi să curgă lacrimi Bocite, irosite Pentru stăpânul dus. Turnaţi sfinţitul paos Pe locul de repaos Izbavă şi-apărare De orice rău de-aproape De molimă, de vrajă Blăstemului, de care Fiomic ne ferim Ajută să ne vie Bărbatul, înarmatul Mântuitor al casei Domneşti, şi el să fie Cu arc strunit şi gata Ca bun ţintaş vr’odată Să nu-i dea greş săgeata Şi sabia ’mpumnatâ (pp. 87—88). Pe mormânt Electra observă în timpul libaţiunii o şuviţă de păr şi o urmă de picior, care seamănă atât de mult cu ale şale. Cine a pus şuviţă şi a cui e urma ? Sbucium sufletesc, nesiguranţă. Atunci se arată Orest şi e recunoscut. Electra, în culmea fericirii, revarsă asupra fratelui său unde de cuvinte alintătoare. Ce frumos traduce d. G. Mumu versurile 235—236: & (prXTOCţov piXigpa Sc&jjuxaiv 7rarp6ţ Saxpuriţ âX7tlţ > > cearşaful, cu care Clitemnestra a înfăşurat pe Agamemnon, când l-a ucis. Lucid încă el îşi justifică fapta. Dar deodată începe să se îndoiască el însuşi de dreptatea ei. « E vinovată sau nu ? ». — Spiritul începe să i se desfrâneze. In zadar strigă încă odată, că pe drept şi-a ucis mama.. . In faţa ochilor i se arată Eriniile maicii sale, nu vedenii ale conştiinţei, cum vreau unii comentatori, ci Eriniile aevea, cum se înfăţişează în piesa a treia a trilogiei, în care formează corul. Ele-şi încep goana după ucigaş. Inebunit de groază, Orest se năpusteşte afară din orchestră spre Delphi, locul izbăvirii sale, cum crede el şi cum într’adevăr se şi întâmplase după un mit mai vechi, Apolon curăţind de păcat pe Orest cu sângele unui purcel. Ca şi între piesa a doua şi cea dintâi, şi aici continuitatea trilogiei nu e întreruptă. La începutul Eumenidelor 1), Orest se găseşte în interiorul templului din Delphi, cu sabia însângerată în mânile-i pătate de sânge, aşa cum plecase din Argos, iar în jurul lui Eriniile, adormite de Apolon, care nu abandonează pe Orest. Tabloul acesta ni-1 descrie Pitia, care venind dimineaţa să-şi facă slujba în templu, e îngrozită de misterioasa arătare dinlăuntru: ... Ele toate Sunt aripate, groaznice, întunecate. Le-auzi, cum straşnic sforăie cu gemet greu. Din ochi un suc scârbos le picură mereu. .. (p. 133). Prin uşa deschisă larg grupul se vede crepuscular. Orest lângă ' steiul de piatră din mijlocul templului, care este buricul pământului. *) U. Wilamowitz întitulează traducerea sa ♦ împăcarea » (Die Versohnung). 18 +34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lângă el cu spada într’o mână şi cu ramura de măslin în cealaltă, Orest în rugăciune, iar în jurul lui Furiile adormite. In fund apare, luminos şi chipeş, Apolon; lângă el Hermes. Apolon îl asigură pe Orest de sprijinul său şi-l trimite cu Hermes, veşnicul călăuzitor al drumeţilor, la Atena, unde judecată dreaptă i se va face. Orest dispare pe furiş, condus de Hermes. Se retrage şi Apolon. Din adâncuri răsare umbra Clitemnestrei şi trezeşte hidosul cor, pe care-1 asmute pe urma fugarului. Eriniile se desmeticesc cu greu, bâiguind în somn cuvinte ca « prinde-1», « nu-1 slăbi », «ia seama », dar trezindu-se, se înfurie împotriva zeilor noi, cari nu ştiu de dreptate şi-i reproşează lui Apolon că « spurcă vatra lui izbăvitoare », adăpostind la ea ucigaşi. Apolon apare din nou şi le goneşte din templu. Afară din altarul meu, că nu-i de voi I Căraţi-vă pe unde-i cumplitate, In locuri unde-s numai capete trunchiate, Ochi scoşi, măcel de vieţi, secată ’nseminţarea Copiilor, pe unde prăznuie desmădularea Şi unde cei bătuţi cu pietrele sau traşi în ţeapă, Tot urlă de durere şi tot omul pare-otreapă. Aceasta vi-i plăcerea, slăvită sărbătoare, La care daţi prilej, voi scârbe ’ngrozitoare (p. 140). Firesc ar fi fost ca Eriniile să ia imediat urma lui Orest. De ce nu pleacă? De ce aşteaptă să fie gonite de Apolon şi nu se depăr- tează totuşi nici după apostrofa lui ? Deoarece poetul vrea să lămu- rească aici, la prima întâlnire dintre zeii noi şi zeii vechf, întreaga semnificaţie a conflictului dintre ei. Pe de o parte Apolon, apără- torul legii răzbunării asasinatului, a oricărui asasinat; pe cealaltă parte Eriniile, care urmăresc răzbunarea numai faţă de acei asasini, cari au vărsat sânge propriu. Din cauză că Agamemnon şi Clitemnestra nu sunt de acelaşi sânge, Eriniile n’au urmărit-o pe Clitemnestra după uciderea soţului ei. Deci numai după ce se încearcă înzadar această lămurire a conflictului, Eriniile părăsesc templul şi se iau, în goană nebună, pe urma lui Orest, pe care-1 găsesc, în sfârşit, ghemuit la picioarele statuii Athenei de pe Acropole. Sălbatice se reped toate spre el şi-l ameninţă: Sângele de mamă 'n glie E scurs şi risipit pe o vecie. Tu-1 vei plăti. Din trupul viu ţi-1 voiu sorbi Tot sucul roşu, greaţa asta la băut. Uscat ca iasca sub pământ vei fi trecut Ca să răscumperi crima ce-ai făcut (p. 144). M MARGINEA ORESTIEI LUI ESCHIL 435 Şi strângând tot mai mult cercul în jurul lui, ele intonează acel sublim de fioros cântec, de care a fost inspirat Shakespeare la crearea descântecului vrăjitoarelor dela începutul actului IV din Macbeth. D. G. Murnu îl redă atât de strălucit, încât ar trebui reprodus în întregime. Ne mărginim totuşi la citarea a numai trei strofe. Deasupra jertfei să tot sune Un salt nebun, gândiri nebune, Din noaptea minţii ’n rătăcire Cântare fără de slăvire, E lanţ de suflete, uscăciune De omenire... Noi case năruim Noi neamuri risipim Şi celor cu prihană Le dăm turbată goană, Le sugem tânăr sânge Şi viaţa lor se frânge... Măriri de muritori Strălucitori sub soare Se irosesc ca flori Ce ’nghiaţă de ninsoare Când noi cernite năpădim Şi hora jalnică pornim (p. 147—148). Apariţia zeiţei Athena întrerupe cântecul acesta de înlănţuire a vinovatului. Mirată întreabă ea, ce este această « adunare nouă şi ciudată ». Eriniile cată s’o lămurească în senzul lor. Atunci zeiţa vrea să asculte şi partea ceala tă. De aceea ea-i spune corifeii: v. 428: Suoîv 7tap6vT0iv X6you îtdipa, pe care U. -Wilamowitz îl traduce prin « Ich sehe zwei Parteien, eine hor’ ich nur», iar P. Mazon: «Je voix lâ deux parties, mais n’entends qu’une voix». Traducerea d-lui G. Murnu: «Am isprăvit cu el, să vie al doilea dator » mi se pare neclară. El din versul d-lui G. Murnu, topic nu se poate referi decât la unul din substantivele din versul precedent: «Dar ce imbold mai tare-i la acest omorP», pe când d-sa a avut, de sigur, în vedere carul. N’ar fi mai potrivită versiunea: ' Voi sunteţi doi aci, şi-un singur vorbitor. După ce-1 ascultă şi pe Orest, Athena pleacă să-şi aleagă dintre cetăţenii Atenei judecători, « de lege bine cinstitori ». Corul, rămas singur freamătă: Pierzanie de datini noui ' Veni-va, dacă birui-va Al mamei ucigaş pe noi (p. 154) l). *) Şi din acest cântec de cor d-1 G. Murnu a tradus numai o parte, omiţând versurile *516—565 din textul original, în care corul exprimă aceeaşi credinţă a lui Eschil într’o ordine morală, care se înfiripează. 13’ 436 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Câte urgii, câte sângerări, ale părinţilor de pe urma fiilor! Se clatină dreptatea în temeliile sale ! In faţa spectatorilor se desfăşoară o scenă de judecată în care corul e acuzator, Orest acuzat, Apolon avocatul lui Orest, iar juriul, alcătuit din bătrâni ai cetăţii, areopagul sub preşedinţia zeiţei Athena. Cazul e greu. Acuza e zdrobitoare. Acuzatul nu-şi tăgădueşte fapta. Dar şi Apolon întrebuinţează iscusite trucuri de avocat, care l-ar diminua în faţa teatrului ticsit de spectatori, dacă în drama lui Eschil zeii ar fi prezentaţi în general ca fiinţe absolut morale şi n’ar dăinui încă concepţia homerică asupra zeilor, pe cale de transiţie spre * concepte religioase superioare ca etică, voinţă şi har divin. Unul din aceste trucuri este afirmaţia lui Apolon că mama n’are aceeaşi parte la crearea copilului ca tata. Ea numai hrană dă sămănătură. II naşte tata (p. 159). Apolon are la îndemână şi exemplificarea cazului: zeiţa Athena, care n’a avut mamă. In timpul cât membrii Areopagului trec la urnă şi-şi depun solemn votul, cearta între Erinii şi Apolon continuă. Athena dă vot de achitare. La despuiarea urnei, paritate de voturi. Orest este achitat. Apolon dispare. Eriniile se agită în culmea furiei, amenin- ţând că se vor abate.« ca un vânt de ciumă peste toate ». Şi atunci Frunzele-or cădea uscate, Naşterile-or fi secate Vieţi de oameni secerate (p. 165). Stăpânită în înţelepciunea ei, Athena luptă cu ele, şi din «zăcaşe» şi « abraşe », prin vorbele-i cuminţi le transformă în duhuri bine- făcătoare, în Eumenide, cărora le dă lăcaş într’o peşteră sub aceeaşi colină a lui Ares, pe care s’a ţinut tocmai judecata. împăcate, ele întreabă, cum să cânte pământul sfânt şi primitor al Atticei şi al Atenei. Prin rostul zeiţei luptătorul dela Maraton şi Salamina ridică acest imn de urare patriei sale: Cântaţi al sfintei biruinţe-avânt Şi de prin larg, din slavă şi din vânt Cântaţi răcoare care suflă ’n soare, Desfat de boare peste a ţărnei întinsoare. Bogat şi spornic rod de turme şi de glie Să fie şi să nu mai sece pe vecie, Să ’nfloare omeneasca seminţie 1 Iar zeiţa, ea însăşi va griji, ca în luptele de fală pline In joc războinic tot cetatea ’nvingătoare Să fie ’n lume cea mai înălţată floare (p. 17°)- *) In locul cuvintelor îl naşte aş scrie aici « crează ». PE MARGINEA ORESTIEI LUI ESCHIL 437 Şi corul intonează un lung şi minunat cântec de binecuvântare a gliei, a turmelor şi a perechilor căsătorite. D. G. Murnu se întrece pe sine, redându-ni-1 în graiu românesc. Iată numai câteva versuri : Toţi pomii, toţi măslinii Ca florile grădinii Să crească ’n ploi şi ’n rouă. Nici secetă, nici boală, Mălură sau reghină Să nu se ’ntindă ’n ţară, Spre a stârpi câmpia Cu holda si cu via De toată rodnicia. Şi turmele ’ngrăşate Vlăstări ’ngemănate Să dea... (p. 171) Fecioarelor iubite Daţi voie să-şi aleagă Perechea ce li-i dragă, Voi, zânelor Ursite, , Surorilor mărite (p. 172). Cu binecuvântarea pentru toţi locuitorii cetăţii, ca feriţi să fie de orice « răutate, caznă şi durere », Eumenidele pleacă în alaiu, condus de Athena, spre lăcaşurile lor. Niciuna din creaţiile lui Eschil păstrate de ruina vremii nu e stăpânită atât de mult de spiritul patriotic ca această ultimă piesă a Orestiei. In amurgul vieţii hoplitul dela Maraton şi Salamina mai strigă încă odată cetăţenilor săi, să-şi păzească cu sfinţenie aşezămintele tradiţionale, cum era Areopagul, a cărui înfiinţare prin har divin el o înfăţişează compatrioţilor săi tocmai în vremea, când Efialte aducea Reforma acestui înalt for de judecată. Faţă de radicalismul unei democraţii, care începea să zgudue vechi tradiţii, poetul se cutremură, şi îngrijorat de viitorul patriei sale, pentru care şi el a rupt atâtea lănci pe câmpiile de bătaie, strigă în auzul tuturor: « Cu teamă feriţi-vă de anarchie, dar şi de spiritul de sclavi! Nu nimiciţi în statul nostru tot ce înfioară cu spaimă. Căci câţi dintre muritori merg pe drumul dreptăţii, ei din ei, fără frică de ceva ?» a)... Măsură dreaptă în toate, cinste în judecată, necruţare faţă de orice rău, deapururea veghere asupra marilor interese ale patriei, iată ce sfătueşte, prin gura Athenei, poetul în ultima sa creaţie, reprezentată în teatrul lui Dionysos. * # # Pentru a putea reproduce din frumuseţile uimitoare ale tra- ducerii d-lui G. Murnu, am crezut că e bine să înfăţişez întreaga ') Versuri netraduse de d-1 G. Murnu. 43» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acţiune a Orestiei. Am citat prea mult ? Nu cred. Şi nu ştiu, dacă am nemerit totdeauna esenţialul. D. G. Murnu a dat literaturii româneşti o grandioasă operă, care se aşează cu vrednicie alăturea de Iliada şi Odissea. Căci o traducere a limbii masive, a gândirii profunde, a frazei lui Eschil, îmbogăţită de el cu atâtea cuvinte şi întorsături noi, e foarte grea. Recunoaşte acest adevăr însuşi marele U. Wilamowitz. «Dacă semidocţii»— e vorba de absolvenţii de atunci ai şcolilor din Germania, în care se învăţa de sigur mai mult clasicism greco- roman decât în şcolile noastre de totdeauna — « susţin că pătrund, cu puţinele lor cunoştinţe de limba greacă, dramele greceşti, atunci eu trăiesc de mai bine de 30 de ani în intimă comuniune cu ele, m’am sbătut în repeţite rânduri, şi chiar şi acuma, până la istovirea mea fizică şi sufletească, ca să le înţeleg, şi ştiu cu toate acestea, că de multe ori am greşit adevărul, şi anume nu numai acolo, unde conştient am pus un surogat al adevărului, care mi se tăinueşte încă, ci şi acolo, unde cred că-1 cunosc » x). Adevărul acesta îl mărturiseşte de altfel şi d. G. Murnu: « De această artă, cu totul superioară, înfăţişată în structura Orestiei lui Eschil, nu ne putem pătrunde deplin decât numai prin cea mai competentă studiare şi aprofundare a operei originale. Ea a fost interpretată în toate limbile culte, dar am convingerea că e foarte greu şi nu arareori chiar imposibil de a se transpune în mod riguros sau literal prodigiosul verb al lui Eschil» a). De aceea d. G. Murnu ne dă, în general, o traducere liberă a textului original. D-sa lasă apoi netraduse serii întregi de versuri şi în deosebi pe acele cu text avariat. Aceasta însă fără cea mai mică prejudiciere a întregului armonios al operei. Căci d-sa nu intenţionează să dea literaturii româneşti o tra- ducere literală a Orestiei, ci o dramă care să se poată reprezenta pe scena teatrului modern, în felul prelucrării aceleeaşi opere a lui Eschil de către O. Engelhardt d. ex. 8). De aceea pentru d. G. Murnu, Orestia nu e trilogie, ci dramă în 3 acte, împărţită în scene, cum cere tehnica teatrului de astăzi. Dar acestui fel de a concepe traducerea îi datorăm neîntrecuta frumuseţe de limbă şi de vers românesc în care poetul G. Murnu învestmânta comorile poetice ale lui Eschil, după cum se poate vedea din citatele noastre, şi cum poate constata mai bine, cine-şi ia osteneala, răsplătită din belşug, de a ceti cartea întreagă. Ca şi în Iliada şi Odissea, d. G. Murnu întrebuinţează acel grai plin şi vioi, îmbogăţit chiar de d-sa cu atâtea noi cuvinte şi *) Aischylos, Agamemnon ubersetzt, Berlin 1900, p. 5. ’) Cuvânt înainte la traducerea sa, p. 10. *) Die Chestie des Aischylos, iibertragen und fUr die Buline unseror Zeii tinge- richtet, Leipzig-Dresden-Berlin (fără dată). PE MARGINEA ORESTIEI LUI ESCHIL 430 întorsături de frază, ca văpainic sol (p. 16), ortacii de luptate (p. 21), neamurgind vreodată (p. 2t;)> visuri năplăite (p. 4«;)> sabia împumnată (p. 88), încolăcire ’nviperată (p. 92), înlimănit (p. 131), zăcaşe (răsbunătoare, p. 168) şi atâtea altele. In vremuri de crâncene îngrijorări şi strâmtorări sufleteşti, d. G. Murnu a făcut neamului românesc şi culturii lui un minunat dar de mângâiere şi înălţare: ne-a deschis o nouă poartă de lumină spre lumea fermecată de basm şi poezie a clasicismului grec. Ne-a invitat în grădina vrăjită a acestei lumi şi ne-a oferit din ea o nepie- ritoare floare, cultivată cu grijă de zeii tuturor timpurilor. Ba, şi mai mult, a scos-o de acolo şi a sădit-o pe pământul nostru. Să-i respirăm din plin parfumul, evocator de atâtea emoţii estetice, şi să mulţumim cu recunoştinţă magului, care ne-a adus-o din străvechi pământ binecuvântat. D. MARMELIUC VIAŢA POEZIEI t. Lucian Valea: întoarcerea lângă pământ. (Editura ziarului « Tribuna », Braşov, 1943); a. Ion Th. Ilea: întoarcere. (Editura «Contemporană», Bucureşti 1943); 3, Ştefan Stănescu: Poemul sistemului solar. (Imprimeria «Tiparul Universitar », Bucureşti 1943). Poezia d-lui Lucian Valea, cu toată sinceritatea ei incontestabilă, este încă dominată puternic de o serie de influenţe, dintre care, în primul rând, trebuie să o amintim pe a lui Gh. Coşbuc, Octavian Goga şi d. Mihai Beniuc. - De cel dintâi îl leagă nu numai orientarea sa către viaţa şi sufletul ţăranului ardelean, ci şi originea năsăudeană comună, pe care, în paginile acestui volum, o mărturiseşte de mai multe ori cu mândrie. De Octavian Goga, d. Lucian Valea se apropie prin latura revoluţionară a poeziei sale şi prin acea cântare profetică a energiilor latente ce zac în sufletul ţăranului ardelean, energii care vor împlini într’o zi destinul şi dreptatea neamului îndoliat. In fine, d. Mihai Beniuc este prezent în această carte printr’o serie întreagă de atitudini orgolioase şi de expresiuni adecvate, aspre, o mândrie tristă, de ales şi de slujitor al visului suveran. Influenţa lui Gheorghe Coşbuc şi a lui Octavian Goga, mai ales, este oarecum generală, trecând prin toate paginile cărţii şi neputând fi izolată in citate fragmentare. Cea a d-lui Mihai Beniuc însă, poate fi uşor exemplificată. Astfel: Că dacă jarul vremii ’n suflet arde, L-o stâmpăra ştiu bine veşnicia... Măi, ş’am să svârlu ’n ceruri poezia, Când viaţa mă va alunga cu joarde. (Spovedanie, p. 79) Am fost aşa cum sânt — nebun ori zeu — Dar mi-am avut în cer înfipt’o stea. Ce-i de-o să mă bârfească cineva, Că m’am luat de piept cu Dumnezeu ? (întoarcerea lângă pământ, p. 83) VIATA POEZIEI 44» O serie întreagă de ardelenisme, pentru prima oară legitimate poetic de d. Mihai Beniuc, ca manieră şi ca expresie, sunt reluate, uneori cu mult succes, şi de d. Lucian Valea. Exemple: Să nu-ţi pese sgomotul mulţimii Care râde surd după ferestre. De-o seca şuvoaiele luminii, Or rămâne batăr în poveste. {Poem despre noi, p. 70) Adverbul batăr, în loc de baremi, nu este întrebuinţat de d. Mihai Beniuc nicăiri, dar, cu toate acestea, felul cum este introdus aici, această îndrăzneală şi această mândrie de regionalism creator, este specific poeziei sale. De altfel, atitudinea orgolioasă a întregei strofe poartă această pecete. Tot astfel: De ce se uită toamna după noi ? Căpătă ei turbat de ce ne latră ? {Toamnă, atunci, p. 73) Mi-am vânzolit în vifor tinereţea Şi n’am crezut vreodată c’o să cadă. {Spovedanie, p. 79) Frate bun, amu-i un an De când ţara-i fără nume. {Scrisoare, p. 87) Acolo unde d. Lucian Valea transcrie direct graiul ardelenesc, nu putem să nu ne amintim de multele poezii de acest fel publicate în ultimii ani prin reviste de d. V. Copilu-Cheatră: Iară dacă direptatea n’are să vie, am să mă duc eu la Dumnezeu Şi la o cupă de vinars, am să-i spun tăt năcazul Ardealului meu. Ş’apoi dacă oi vedea că de sufletele noastre, ce crâşcă ’n dureri nu-i pasă, Am să urlu mocăneşte ş’am să izbesc cu pumnu ’n masă, De-o să tremure cerul şi-o să i se scuture tăte stelele, Ca să ne mai aline durei ile şi relele... Am să intru în rai cu cuşma pe-o ureche, cum făceam când mergeam cu oile, Ş’am să duc Preasfântului sufletul, ce mi l-au bântuit grijile şi nevoile. Şi pentru sufletul acesta, în care durerile au păscut cum pasc mieii primăvara , plaiurile, Dumnezeu are să-mi deschidă poenile şi raiurile... Hei, şi cum m’or aştepta şi bolovanii să-i strâng în braţe, mâne Când o să latre în inimă bucuria ca un câne. Am să vin la voi, mă năsăudeni, să mă scald în Someş şi să bem în ' făgădău Şi-apoi la iarnă, acolo, m’o ninge cu omătul iertărilor, Dumnezeu. (Împlinire, pp. 85—86) 44* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Remarcăm aceste vecinătăţi, de conţinut şi de expresie, pentru a stabili un climat poetic, o atmosferă mai largă şi mai generală, în care să plasăm poezia d-lui Lucian Valea. Chiar prea evidente pe alocuri, ele nu acoperă însă o anumită autenticitate primară, o răbufnire din adâncuri de suflet comunitar, specifică poeziei arde- lene de totdeauna. Cele mai bune bucăţi ale volumului sunt, în acest sens, cele cuprinse în ciclul întitulat Autoportret şi cele trei Invitaţii din ciclul Pentru fata din baladă. întâlnim aici o poezie aspră, energică şi dură, o autodefinire caracteristică. Poetul se vede pe sine şi se înfâţişază, prin toată acea largă bogăţie străbună, de experienţă istorică şi de viaţă comunitară dârză. Astfel: Eu sânt plămadă-a sute de ţărani Ce mi-au turnat viaţa lor in sânge. Veninul ei mă arde şi mă strânge Şi mă înalţă falnic peste ani. (Autoportret, p. 13) Ard ca o pară, să topesc în vine Ce mi-au lăsat mai bun din ei străbunii, Cresc, glie, ca un braţ măreţ, în tine Şi brazda ta mă leagă ’n grele funii. {Ion, p. 19) Nu te cunosc, nici te-am văzut la faţă, Te-ai adunat în mine ca într’o cuşcă, Simt gândul tău cum gândurile-mi muşcă Şi cum s’aprinde ’n setea-mi de viaţă. {Străbunul, p. 25) Acolo unde poetul părăseşte coarda lui firească, încercând o poezie de tonalităţi reţinute, o poezie de interior şi de dragoste, de suferinţe şi dureri personale, versurile sale devin" plate şi inex- presive, reeditând vechi banalităţi sentimentale: Văd gara, ca o carte în care nu se întoarce De două ori privirea pe rândurile dese. Ascult singurătatea ca un pisoi cum toarce Şi tot mai greu uitarea începe să m’apese. {Har, p. 47) Aceste exemple, de altfel destul de numeroase, ne pun în faţa unui versificator obişnuit, a cărui poezie de clişeu nu ne poate atrage atenţia nici prin conţinutul şi nici prin expresia ei. Rimând fără control: împlinirea cu nemărginirea (p. 9), zarea cu arătarea (p. 21), holdă cu boltă (revine în mai multe locuri), mărire cu amintire (p. 21), etc., d. Lucian Valea rămâne în atenţia noastră prin acele rare bucăţi amintite mai sus şi, prin atitudinea lor VIATA poeziei 443 aspră de răbufnire a sufletului comunitar (minus poeziile ocazionale iredentiste, primejdioase prin succesul lor eterogen). Ele sunt suficiente pentru a defini un poet autentic. # # # Indiferent de sensul lor diferit, aceste Întoarceri, exprimate în chiar titlul cărţilor, sunt semnificative pentru momentul actual al poeziei româneşti. întoarcerea d-lui Lucian Valea, înseamnă, după cum am văzut, o revenire la sufletul comunitar şi la realităţile neamului, la sensul străbun al istoriei şi al tradiţiei, o adunare a poeziei de pe drumul experienţelor de tot felul şi o rămânere a ei în ograda proprie 1). D. Ion Th. Ilea vizează mai mult o convertire ideologică şi politică, deşi poeziile cuprinse în volum, mărturisesc, până la urmă, aceeaşi revenire lângă pământ. Evident, aceste întoarceri, unele ajungând la o poezie ireden- tistă de clişeu (refugiul de totdeauna al poeţilor fără talent), sunt în strânsă legătură cu evenimentele frământate, politice şi sociale, prin care a trecut ţara noastră în ultimii ani. Se poate vorbi însă, privind manifestaţiunile poetice de astăzi, în ansamblul lor, şi despre o altfel de întoarcere. Este vorba de o revenire la simplici- tatea şi la echilibrul clasic, la limpezirea expresiei şi la adâncirea tematică paralelă. Nedepăşind încă momentele Blaga, Barbu şi Arghezi, a căror influenţă este adânc simţită de generaţiile tinere, preocupările acestei poezii tind către o sinteză deplină între con- ţinut şi expresie, o trecere dela cultul imaginii ca scop în sine la cel al metaforei simbolice şi o părăsire concomitentă a preocupărilor de detaliu pentru grija de întreg şi de unitate 2). întoarcerea aceasta l) In literatura franceză de astăzi a început să se vorbească, la fel, de o întoarcere lângă pământ. Intr’un articol intitulat Littdrature terrienne (.Prisent, 24 Noemvrie 1942), d. Klăber Haedens remarcă această întoarcere, oprindu-se la următoarele romane de ultimă oră: L'herbe pousse dans la prairie, de Raymond Dumay; Sol de France, de Joseph de Pesquidoux; şi La vie d’Olivier de Serres, de Femand Lequenne. Toate aceste romane descriu viaţa simplă a ţăranului francez, în mijlocul naturii. O revenire la literatura rustică. *) Iarăşi, fenomenul acesta poate fi urmărit şi aiurea. Iată ce scrie bunăoară revista Candide într’un număr recent (23 Octomvrie 1942): « Lectorul care n’a înţeles nimic din Cap de Bonne Espârance, descopere că Cocteau a mai scris şi Plain-Chant, că Louis Aragon a publicat Feux de foie, din care publicul n’a înţeles o boabă, dar şi Les yeux d’Elsa, unde găsim unele foarte frumoase poeme, trans- parente, uşoare şi grave. Versurile lui Lanza del Vasto, ale lui Robert Ganzo, ale lui Georges Neveux şi ale multor altora, inegale, dar bogate în promisiuni şi daruri, dau cititorilor bucuria de-a întâlni versuri care sunt versuri, alexandrini de abia liberaţi, rime, ritmuri şi esenţa însăşi a poe iei. Poeţii s’au împăcat cu epoca şi cu versificaţia. In acelaşi timp, cititorii s’au împăcat cu poeţii şi cu ţjoe ia * *. Tot în acest sens, amintim aici că Louis Aragon publică în fruntea volumului său recent Les yeux d’Elsa o importantă introducere consacrată ritmului şi rimei. 444 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE apare clară pentru cine a citit volumele de poezii apărute în ultimii ani (chiar şi acele care nu au nicio altă semnificaţie). Revenind la d. Ion Th. Ilea, amintim aici că d-sa este autorul culegerilor mai vechi Inventar rural (1931) şi Gloata (1934), fiind etichetat de critică încă de pe atunci ca un reprezentant al poeziei sociale. Este vorba adică de un poet ale cărui preocupări se în- dreaptă spre durerile şi aşteptările colective, un cântăreţ al munci- torilor, al şantierelor şi al ciocanelor din uzine, al muncii de pre- tutindeni şi al trudei pentru pâine. Un anumit tendenţionism politic, de luptă de clasă socială şi de ideologie periferică, nu este străin acestor culegeri. Volumul de faţă, deşi orientat spre alte orizonturi şi pătruns de noi convingeri ideologice, se orânduieşte, până la urmă, în acelaşi plan larg al primatului colectiv. Poetul rămâne acelaşi cântăreţ al durerilor şi al aspiraţiilor comunităţii, înlocuind doar tendenţio- nismul internaţionalist cu mesianismul naţional. In acest sens, cartea este împărţită în cicluri şi etape, caracteristice prin înseşi denumirile lor {întoarcere, Sete valahă, Cer de joc). Ca şi în poezia d-lui Lucian Valea (d. Ion Th. Ilea este tot năsăudean), întâlnim aici o evocare aproape iredentistă a energiilor ardelene, o răbufnire a sufletului străbun făuritor de istorie şi o înfăţişare a plaiurilor bogate ale ţării. Mai linear însă şi mai absent ca dramă şi ca tensiune personală, d. Ion Th. Ilea realizează o poezie de notaţie aproape realistă, interesând mai mult prin elementele ei plastice decât prin emoţia psihologică. Prea încărcată uneori, cu repetate forţări de expresie, şi nu totdeauna destul de clară, cu o sensibilitate pe alocuri dubioasă, poezia aceasta poate fi citată totuşi fără rezerve prea multe. Astfel : Satul ăsta poartă pe straşini îndemnul ţării, oameni bătrâni tră'esc în el, cu amintiri din vremile împilării, când erau prinsonieri în rezbel. Unii cari prin foc de puşcă au cutreerat mări şi ţări, cu vorba îţi spun multe întâmplări: cum în Italia, Vasile Lucaci i-a îndemnat prin anul o mie nouăsute optsprezece, să lase întâmplării pe împărat, să vină ’n România sub un nou drapel, fiind Români cu suflet, nu sluji cu inimă rece. Aici hrisovul muncii e scris pe coame de plug şi doina pe buze tinere cu dragoste de glie, şi mândri sunt de ei, tăind al sorţii crug, iar pentru Ţară, stau gata vreo mie de flăcăi, să biruie puteri drăceşti din lume. In satul ăsta soarele niciodată nu apune. (Sat bănăţean, pp. 50—51) VIATA POEZIEI 445 In alte bucăţi însă, d. Ion Th. Ilea este mai greoi şi mai încărcat, foarte puţin atent la sensurile unor expresii, cu un ritm şi o rimă defectuoase, cu imagini de clişeu, etc. Astfel: fiorduri de victorii (p. 15), stelele înţelesului (p. 16), cununi de dor (p. 16), dealurile amintii ii (p. 17), ieslea cugetului (p. 18), ciorchinii gândului (p. 19), sâni de luncă (p. 23),fagii tristeţelor (p. 36), turnurile nădejdii (p. 94), lunca părerilor (p. 96), etc. etc. Sunt imagini uneori bune, alteori cam forţate, care devin însă insuportabile repetate în fiecare pagină. D. Ion Th. Ilea, dispune, bănuim, de suficiente resurse de imaginaţie pentru a putea crea mai multă unitate în varietate şi pentru a putea curaţi o carte, de altfel bună, de asemenea impurităţi care-i strică tot farmecul. Cu aceste corective, Întoarcerea d-sale ar fi fost deplină, atât pe plan ideologic şi politic, cât şi pe plan propriu zis artistic. * # # In fine, Poemul sistemului solar al d-lui Ştefan Stănescu repre- zintă un exemplu pentru cea de-a doua întoarcere. Atât forma fixă a sonetului (întrebuinţată din ce în ce mai mult de poeţii tineri), cât şi variaţiile atât de surprinzătoare de ritm şi de metru, denotă o grijă şi o conştiinciozitate artistică dusă până la capăt. Cele unsprezece sonete din care este compus întregul poem formează treptat, prin înmulţirea progresivă a silabelor, un fel de creştere organică, o înălţare echilibrată spre sonetul final de 11 silabe (forma sonetului ideal). Primul sonet, intitulat Culegătorii, este astfel o invocare monosilabică pentru zeul soarelui: Ra, Dom 1 De-om Da Tom (A 1) Ca Pom, Greu, Vin; Pier... Zeu Din Cer I (pp. 11—12). Evident o poezie redusă la o formă sintetică atât de comprimată este în acelaşi timp artificială şi lipsită de orice muzicalitate. Ea nu poate căpăta o valoare decât considerată în ansamblul poemului, din care reprezintă o primă treaptă. Sonetele următoare, de două, 446 revista Fundaţiilor regale de trei, de patru, etc. silabe, în măsura în care se înmulţesc cuvintele devin mai cuprinzătoare şi mai bogate în conţinut. D. Ştefan Stănescu realizează o poezie reţinută, unitară, fără podoabe zadar- nice, o poezie de idei generale, exprimate cu o artă desăvârşită. Pentru poeţii tineri de astăzi, poezia aceasta, chiar dacă ar reaminti uneori pe d. Ion Barbu, prin ermetismul şi forma ei statuară, este un frumos exemplu de cinste şi de conştiinciozitate profesională (rog pe d-nii poeţi să-mi ierte acest termen de circulaţie atât de... prozaică!). Poezia, ca şi arta în genere, în afară de a fi un rod al imaginaţiei şi al sensibilităţii creatoare, mai este, în expresia ei ultimă, realizată, şi un rezultat al meşteşugului îndelung învăţat şi cu trudă continuă perfecţionat. Ceea ce cu atâta uşurinţă se atribue uneori inspiraţiei şi spontaneităţii creatoare, este deopotrivă şi un rezultat al acestei munci continue, de zi şi noapte, la care poetul de vocaţie nu poate renunţa nicio clipă. Asta nu însemnează însă că poţi deveni poet învăţând meşteşugul. El este de folos numai acolo unde se acordă cu acel dat nativ care este forţa si • • • ( » * necesitatea de creaţie, adică talentul sau gemul. Şi într’un caz şi în celălalt, poemul d-lui Ştefan Stănescu este semnificativ. Este un exemplu de meşteşug deplin stăpânit, dar în acelaşi timp şi un exemplu că meşteşugul singur nu este suficient. Poetul de adâncime şi de bogate rezonanţe interioare, cu aripi întinse spre largurile metafizice, aşa cum îl cunoaştem din Arca lui Noe şi din multele poezii publicate prin reviste în ultimii ani, este prezent în fiecare pagină din această cărticică. Cităm astfel sonetul al nouălea (9 silabe) intitulat Uranus: Sub zări stufoase de poveste Răsare-un astru întâi pe lume, Copil obscur tenebrei — mume, Când soarelui fiu mândru este... Foc tăinuit, prielnic nume, Drumeţului dă gând şi veste, Vestigiul gloriei celeste, Sărbătoriri şi nunţi postume... Orb, cine întâi minunea vede, Stă fără grai şi în solitudini Măsoară magica livede. Şi eu fui robul de-altitudini 1 Vârtejuri, axe, lunci albastre... Plâng, frânte în murmur, vieţi şi astre (pp. 43—44). Evocarea planetei este pentru poet în acelaşi timp un prilej de exteriorizare a unor tensiuni si drame sufleteşti, a dorului său de depăşire, de înălţimi celeste şi de singurătăţi de altă lume. Ultimele trei versuri ale sonetului aduc întreaga poezie din at- VIATA POEZIEI 447 mosfera obiectivă astrală, în vâltoarea de nelinişti şi frământări proprii ale poetului; cele două lumi conjugându-se şi având ca rezultat o poezie caldă în răceala ei statuară. Procedeul este la fel întrebuinţat şi în celelalte sonete. Iată planeta Saturn: Statornicite, ample roţi, Duc vârste în spaţii şi în etern. Zăpezi pe capete se cern, Pe inimi mari de sacerdoţi. Şi săbii la pământ aştern, La rând: martiri, bufoni, sau hoţi. (Li-i sufletu ’ntr’o stea la toţi, Un ochi de rai sau de infern. O stea, povară, sta la porţi, Blazon. Ca ’ntr’un vis rău, mereu, Mai simt săgeata întâei morţi, Când, sus la piept sau antereu, Când sub călcâie, la coturn. E ’ntreg inelul lui Saturn (pp. 39—40). Cu asemenea poezii, Poemul sistemului solar, chiar având uneori o notă prea construită şi prea strânsă în chingi tehnice, este un popas de frumoasă realizare, atât în cariera d-lui Ştefan Stănescu, cât şi în poezia tânără actuală. ION ŞIUGARIU CRONICI BAZA FILOSOFICĂ A ETNOPSIHOLOGIEI ROMÂNEŞTI * , Cartea «Etnicul românesc. Comunitate de origină, limbă şi destin » apărută de curând în editura Casei Şcoalelor, reprezintă concretizarea ultimelor preocupări filosofice ale ilustrului nostru gânditor, profesorul C. Rădulescu-Motru. Ea dovedeşte că aceste preocupări urmează linia dreaptă a evoluţiei gândirii sale schiţată în « Elemente de metajizicăo (1912) şi dcsvoltată succesiv în « Per- sonalismul energetic », « Vocaţia », « Românismul », « Timp şi destin ». Profesorul Rădulescu-Motru începe cartea sa cu definirea omului în general prin caracterele sale esenţiale şi universale (omul este «unitate desăvârşită de trup şi suflet», «animal cu manifestări spirituale ») pentru a se restrânge apoi la definirea ştiinţifică a unui tip omenesc: tipul etnic român. Din lipsa cer- cetărilor îndelungate şi a studiilor profunde asupra locului precis pe care îl ocupă etnicul Românului în ordinea condiţiilor materiale (geografice, antropologice), ale fiinţei lui şi în ordinea manifestă- rilor lui sufleteşti (a tipurilor psihice, de personalitate, de cultură, istorice, vocaţionale) şi asupra caracterelor specifice care deose- besc pe Român de toţi ceilalţi semeni ai lui, această definiţie nu poate fi dată. Sufletul populaţiei româneşti, adică etnicul Românului, n’a format până acum în România obiect de cercetare ştiinţifică, ci a fost utilizat doar în câteva scrieri de filologie, servind unor scriitori tineri drept pretext pentru făurirea multor speculaţii metafizice. «In primul rând lipseşte o concepţie despre fundarea etnicului, care să permită coordonarea documentelor (etnografice) adunate până acum, şi care apoi să îndrumeze cercetările viitoare; o concepţie care să servească omului de ştiinţă drept ipoteză de lucru, până la sistematizarea definitivă a cunoştinţelor despre etnic » (p. 12, id., p. 69). Această ipoteză de îndrumare trebuie să fie dată de psihologia omului individual, considerată din punct de vedere genetic, pen- trucă, deşi evoluţia sufletului colectiv nu reproduce pe aceea a BAZA FILOSOFICĂ A ETNOPSIHOLOGIEI ROMÂNEŞTI 449 omului individual, — fiind mai complicată decât a acestuia, — totuşi aceasta poate servi drept normă ipotetică pentru cea dintâi. Profesorul C. R.-Motru, ca psiholog şi filosof al culturii, formu- lează în chip clar această ipoteză în paginele ultimei sale cărţi, punând astfel baza filosofică a etnopsihologiei româneşti. Cartea, deci, nu conţine concluzii trase dintr’o cercetare în- delungată, sprijinită pe o bogată documentare etnografică şi pe o excepţională pregătire ştiinţifică în acest domeniu, ci ipoteze filosofice călăuzitoare pentru cercetătorii ştiinţifici ai etnicului românesc. Condiţia fundamentală care întreţine existenţa însăşi a etni- cului este conştiinţa de comunitate, fără care nu există societate, pentrucă ea coordonează actele societăţii spre unitate şi continuitate. Prin analogie cu evoluţia sufletului individual, Profesorul C. R.-Motru distinge în evoluţia istorică a acestei conştiinţe trei stări principale: conştiinţa comunităţii de origină sau de sânge, conştiinţa comunităţii de limbă sau de cultură şi conştiinţa comunităţii de destin sau de menire istorică. Pe prima, care izvoreşte din condiţii geo-biologice, se fundează cele dintâi organizări sociale, membrii cărora se consideră ca având la originea lor strămoşi sau ocrotitori comuni. Această conştiinţă de origine comună întreţine datinele, obiceiurile, ritualul cultului şi toate tradiţiile în port şî în muncă, aşa cum le întâlnim prin satele noastre. Ea nu este totdeauna luminată; destul însă că pândeşte din umbră la continuitatea uniformă a vieţii din comu- nitate. Ea devine conştientă de îndată ce se produce vreo abatere dela mecanismul uniform al datinelor. Asemenea abatere este considerată de membri drept o ameninţare directă la existenţa societăţii însăşi şi prin urmare aspru sancţionată (p. 14—15, 48). Acest stadiu corespunde, în evoluţia omului individual, la starea de primă orientare a conştiinţei lui în societate. Dacă aceste societăţi nu găsesc prilejul să se mişte din fixitatea acestei conştiinţe, prin mijlocirea oamenilor înzestraţi cu însuşiri excepţionale de inteligenţă şi de caracter, ele degenerează şi pier. In mod obişnuit, societăţile evoluează transformându-şi treptat conştiinţa comunităţii de origină în conştiinţa comunităţii de limbă, prin mijlocirea oamenilor lor de vocaţie. Limba este instrumentul cel mai de seamă al acestei treceri, fiindcă ea înlesneşte colabo- rarea oamenilor de vocaţie din cuprinsul unei ţări în instituţiile de cultură ale oraşelor. Ea înlesneşte comunicarea si deci unifi- carea între membrii societăţii ce locuiesc pe un teritoriu, care trece dincolo de hotarele satului, şi prin aceasta face posibilă cultura, 14 45° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE adică acumularea experienţei sociale dela o generaţie la alta. Ea îndeplineşte şi un rol de creaţie, incitând pe membrii societăţii la inovaţii. Societatea prinde prin limbă conştiinţa unităţii sale de cultură, căci prin cultivarea limbii un popor începe a se cu- noaşte ce este şi ce poate (p. 16, 43). Multe popoare îşi dato- rează unitatea lor naţională limbii, iar nu originei (p. 71). Chiar se poate spune că naţionalismul popoarelor europene din ultimul secol este produsul ideologic al stăruinţei cu care fiecare din aceste popoare şi-a cultivat limba (p. 16) în instituţiile dela oraşe. «In evoluţia omului individual, acest stadiu corespunde la starea conştiinţei orientată prin o cultură organizată şi dirijată », (P- 71)- ’ ’ . . . .. Trecerea dela conştiinţa comunităţii de limbă la conştiinţa comunităţii de destin se datoreşte, în primul rând, primejdiei pro- vocate de războaie, (16, 49), faţă de care naţiunile au trebuit să-şi asigure viitorul printr’o nouă conştiinţă de comunitate, aceea de destin, mult mai întinsă decât cea de limbă şi de origine. Prin destin, se pot lega între ele popoare care n’au în comun nici limba, nici originea. Acesta este criteriul politic al alianţelor contemporane. In evoluţia omului individual, acest de al treilea stadiu co- respunde conştiinţei cetăţeanului hotărît să se solidarizeze cu destinul comunităţii sale, din convingere intimă şi liberă. Etnicul nostru românesc are particularitatea de a prezenta câteşitrele aceste stadii. Stadiul întâi, etnicul sătesc, format sub impulsul conştiinţei comunităţii de origină, este reprezentat prin- tr’un material bogat (obiceiuri, credinţe, port, artă ţărănească, etc.) şi care este extins pe o perioadă de timp extrem de lungă, fiindcă începe dela perioada neolitică. Stadiul al doilea vine închegat prin conştiinţa ^unităţii culturale, la care am ajuns da- torită oamenilor noştri de geniu, care, luminându-ne conştiinţa comunităţii de origină şi trezindu-ne-o pe cea de limbă, au de- terminat o mişcare culturală care a adus la unitatea politică a Ro- mânilor. Stadiul al treilea, conştiinţa comunităţii de destin, începe cu ultimele mari războaie şi se perfecţionează sub ochii noştri în războiul sfânt din răsărit. Deci în studiul etnicului românesc trebuie să se ţină seamă pe viitor de toate aceste trei stadii ale conştiinţei comunităţii, pentrucă niciuna, luată în parte, nu reuşeşte să dea o bază pentru caracterizarea etnicului în întregime. * * # Noua ştiinţă a etnopsihologiei, aşa cum o întemeiază Profe- sorul C. R.-Motru, are ca obiect de cercetare descrierea şi expli- carea condiţiilor adânci prin care se întreţine în mod permanent sau din generaţie în generaţie, între membrii unui grup social, ORIO VERGANI, PSIHOLOG AL ADOLESCENTEI 45i conştiinţa comunităţii lor de origine, de limbă şi de destin (p. 23, 27, 63, 64), precum şi explicarea condiţiilor în care se produce evoluţia dela o conştiinţă la alta sau dela un etnic la altul (p. 82). La cunoştinţa acestor condiţii se ajunge prin interpretarea mate- rialului etnografic. Din această determinare a obiectului etnopsihologiei rezultă atât înrudirea ei cu psihologia generală, cu istoria culturii, cu so- ciologia, cât şi foloasele nebănuite până acum a studiului etnicului. înainte de a arăta aceste foloase, Profesorul C. R.-Motru precizează în tonul «Puterii sufleteşti» raporturile dintre etnic şi eticul creştin. Foloasele studiului ştiinţific al etnicului privesc sistemul de educaţie şi de conducere politică internă, precum şi de înţelegere a raporturilor dintre naţiuni în noua Europă, mai ales pentru de- limitarea suveranităţii naţionale sau pentru soluţionarea problemei spaţiului vital şi pentru constituirea statutului de recunoaştere a etnicului minoritar, adică pentru soluţionarea problemei mino- rităţilor de etnic străin. Cartea Profesorului C. R.-Motru reprezintă o însemnată con- tribuţie la explicarea filosofică a orientării noastre politice de astăzi. De aceea ea este îndreptată mai ales spre tânăra generaţie, care va culege « roadele victoriei în caz de desăvârşire a comuni- tăţii de destin în etnicul românesc sau va plăti cu amare sacrificii în caz de nedesăvârşire a acestuia». $ GAVRILĂ IACOŞ ORIO VERGANI, PSIHOLOG AL ADOLESCENŢEI Fiecare om poartă în suflet imaginea copilului care a fost odinioară. Afirmaţia poetului italian, Pascoli este un adevăr psi- hologic. Numai că, din nefericire, omului îi e ruşine de copilul care mai stăruie în el. Ii ucide proaspăta naivitate cu care ştie să întrebe, îi risipeşte entuziasmul, izbucnirile sincere de iubire sau de ură. Căci omul se constrânge în rigiditatea legilor societăţii. Zâmbetul spontan, râsul şi lacrimile, semănând cu o zi în care soarele se îngemănează cu ploaia, se prefac într’o făţarnică serio- zitate : prestanţa rece a omului cu conştiinţa de superioritatea lui. Sfânta poezie a avânturilor inconştiente adoarme mai târziu. Când şi când, aruncă o răsfrângere luminoasă pe frunţile adâncite o clipă în amintiri îndepărtate. Şi totuşi, există fiinţe rare ce ştiu să asculte glasul copilului din ele şi, apoi, îl pot desvălui şi celorlalţi. Scriitorul şi psihologul se unesc în făptura acestui om deosebit ce ştie să asculte şi să u* 45* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB tălmăcească sufletul copilului care se zbate neputincios în fiecare om, descoperind, astfel, o putere spirituală nesocotită de obicei. Un scriitor îndeplineşte astăzi, poate fără să-şi dea seama, misiunea de a descoperi omului matur pe copil. Şi acest scriitor este Orio Vergani. S’a născut la Milano în anul 1899. A început să scrie încă dela vârsta de şaisprezece ani, căci, după cum singur mi-a mărturisit, era un băiat sărac şi nu putea continua altfel studiile. S’a bucurat foarte tânăr însă de înţelegerea şi prietenia lui Luigi Pirandello şi Federigo Tozzi, cărora le închină, în memorie, astăzi, toată recunoştinţa sa. Primele nuvele ale lui Vergani în 1921 învede- rează înrâurirea celor doi scriitori. Pe măsură ce a evoluat în arta de a scrie, realismul primordial moştenit se transformă, purifi- cându-se. In anul 1926 a intrat redactor la Corriere della Sera. Cu scrierile ce au urmat îndată, Vergani aluneca spre panta opusă realismului: o artificializare lirică şi fantezie înclinând spre baroc, însuşirile personale, care l-au atras să observe lumea în cele mai delicate semitonuri psihologice, l-au făcut să se realizeze deplin în scrierile de după 1930. Dar personalitatea sa literară s’a desă- vârşit în urmă, prin două romane: Recita in Collegio, premiat de Academia Regală a Italiei în 1941 şi pe care l-am înfăţişat de cu- rând publicului românesc în traducerea Reprezentaţie la Pension, editat de Cugetarea, şi Un giorno della Vita din 1942 care, de ase- meni va apărea în curând tradus în româneşte la editura Gorjan. Pe lângă aceste cărţi epice, Orio Vergani are şi scrieri în care a povestit călătoriile sale în ţinuturile africane. Bogata activitate a lui Vergani s’a îndreptat şi în domeniul teatral. In prezent, se ocupă de arta cinematografică, supraveghind, între alte scenarii, transpunerea în film a ultimului său roman, Un giorno della Vita. Cum se poate defini în esenţă personalitatea acestui scriitor cu o îndeletnicire literară atât de multiformă? Eu l-as defini 1 astfel: este. scriitorul care trăieşte şi se înrâureşte fericit din vremea copilăriei şi a adolescenţei. In studiul psihologic al rpmanelor sale, Orio Vergani uneşte experienţa realismului cu fantezia idealismului. De aceea, el gă- seşte că nu e nevoie să descrie făpturile sale plăsmuite dealungul unei vieţi întregi. Nici măcar un episod din viaţă nu-i apare demn să fie întregit în cărţile sale. Cititorii rămân la ultimul rând al celei din urmă file cu întrebarea: s’a întâmplat aşa, ori altfel ? Dilema aceasta finală nu interesează de fel pe autor. Căci el a reuşit, într’un scurt interval, să desvăluie pătrunzător sufletele câtorva fiinţe, dintre care protagonistul este de obicei un băiat: în pragul adolescenţei, ca Mario din Recita nel Collegio, pe care-1 frământă dorinţa nelămurită si firească a iubirii, sau un băiat cu câţiva am înaintea adolescenţei, ca Pino din Un giorno della ORIO VERGANI, PSIHOLOG AL ADOLESCENTEI 453 Vita, pe care chinuitoarea nevoie de a cunoaşte dragostea de mamă îl nelinişteşte. Probleme mari de psihologie, deci, sunt analizate cu o finalitate etică. Insă această etică nu apare ca o tendinţă pe care autorul a voit să o impună, ci se desprinde pe nesimţite; şi tocmai acea încheiere, cu un vag punct de întrebare, accentuează estetica înclinării spre nostalgia unei drepte alcătuiri familiare. Un procedeu impresionist modern se poate desluşi în stilul aparent realist al lui Orio Vergani: fixarea unui element din cadrul înconjurător: de pildă, răsfrângerea lămpii din tavan în paharul de pe masă, în faţa lui Mario, micul erou din Recita nel Collegio. Acea punctificare iluzoriu reală a lămpii aduce, prin stârnirea atenţiei, nota de impresionism în stilul autorului. Alteori acest impresionism dă naştere la fantezii psihologice. Astfel, în ultimul roman, Pino, băiatul chinuit de dorul mamei necunoscute, este iluzionat, o clipă, de silueta unei doamne străine asemănă- toare cu aceea a chipului dintr’o fotografie de mai demult, repre- zentând pe adevărata sa mamă. Cărţile lui Vergani sunt presărate cu momente de o neînchipuită delicateţă sufletească, al cărei corespondent exterior este tocmai acest procedeu stilistic al clar- obscurului, momente a căror sinceritate apare şi mai netăgăduită în realismul nefalsificat de pudoarea povestirii. Sentimentul pudoarei aparţine numai psihologiei eroilor, nu şi cadrului firesc în care sunt sortiţi să trăiască. Farmecul estetic al celor două ultime romane, care reprezintă treapta desăvârşirii în plăsmuirea lui Vergani, este mărit de faptul că un amănunt din arta plastică joacă un rol de polarizator al acţiunii, făcând, de asertieni, parte din jocul împletirii dintre dinamic şi static, între real şi ideal: sfântul Gheorghe al lui Donatello e adus prin analogie compa- rativă în Recita nel Collegio; un afresc, reprezentând Învierea lui Piero della Francesca, contribuie în Un giorno dclla Vita la desfăşurarea acţiunii. Şi totuşi, personajele create de Vergani nu reprezintă tipul plastic-vizual, cât cel olfactic-muzical. Imaginea apare în povestire adesea ca un parfum, iar figura iubită se în- fă ţişează în gând ca un contur gol de conţinut: o deformare psi- hologică interesantă şi proprie artei analitice a lui Vergani. Viaţa apare, poate, descompusă de Orio Vergani în mici pie- tricele multicolore, umbrite şi luminate ca în mozaicuri. Dar, ca şi atunci când te îndepărtezi de mozaic spre a-i intui unitatea artistică, tot aşa, cu perspectiva cărţilor închise, viaţa destrămată estetic de Orio Vergani se recompune cu o logică neforţată şi, în centru, se desprinde mereu imaginea copilului adolescent care ştie să creadă, să dorească, să spere. Acest psiholog al adolescenţei şi-a câştigat în România dreptul de a fi citit şi preţuit. Căci Orio Vergani este un prieten al Ro- mâniei. In trei rânduri a străbătut plaiurile noastre. Prima dată 454 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în 1927. I-a rămas plăcută amintirea plimbărilor prin Bucureşti, în după-amiezi cu bogate amurguri de toamnă. A scris atunci articole, dintre care unul în legătură cu artera principală a Capi- talei, Calea Victoriei, interesând mult pe cititorii italieni. Reveni la Bucureşti după câţiva ani, cu ocazia unei traversări aeriene italiene în Rusia, la Odessa. Şi atunci cunoscu portul nostru do- brogean, Constanţa. Dar popasul cel mai lung a fost în 1931, în timpul iernii. A rămas la Bucureşti aproape o lună şi a vizitat zona petroliferă, despre care a scris diferite articole. Şi amintirea acestei vizite nu a încetat să fie vie în sufletul lui Vergani. El mărturiseşte, cu orgoliu de altfel, a fi autorul unui subiect cine- matografic pe care Consorţiul Italo-Român al Cinematografiei îl va realiza la primăvară şi care este inspirat din viaţa ţinuturilor noastre petrolifere. Orio Vergani mi-a mărturisit încă dorinţa de a înfăptui o nouă călătorie în ţara noastră cu intenţia de a închina o carte României. A fost împiedecat de alte călătorii lungi în Africa. Dar dorinţa i-a rămas proaspătă în suflet. Instinctul îl călăuzeşte sa aleagă drept studiu mai adâncit ţimitul plin de pitoresc al Deltei Dunării, în urma privirii fugare a acelui moment când ne-a străbătut ţara spre Odessa. Astăzi, când vitejii noştri au cucerit acel port îndepărtat al Mării Negre, el ar avea prilejul să admire România în plină evoluţie spirituală. Redau de asemeni un frag- ment dintr’o scrisoare a lui Orio Vergani, în care o amintire din viaţa sa de literat se leagă, printr’o întâmplare, de România: «In 1927 — aveam pe atunci douăzeci şi opt de ani — scrie Orio Vergani, primisem^ să scriu pentru suplimentele revistei noastre, La Lettura, primul meu roman, Io povero negro. II scriam, rând pe rând, cu câteva zile înainte de publicareaJunară a revistei. Ajunsesem la jumătatea cărţii. Intr’o zi, directorial meu m’a chemat. Era într’o luni şi mi-a spus că miercuri eu trebuie să plec în România. Cât timp aş fi stat departe ? Nimeni nu putea să-mi spună. Aş fi putut sfârşi romanul meu ? Lipseau treizeci şi şase de ore până la plecare. îmi făcui curaj, mă încrezui în puterile mele şi între luni şi marţi, în douăzeci de ore consecutive de lucru, am scris romanul până la sfârşit: cam vreo 180 de pagini, pe care le-am dat revistei fără măcar să le fi citit. Cartea a avut succes şi cred că, fără imboldul acelei plecări repezi, nu aş fi terminat-o cu atâta entuziasm. Iată dar, că România pătrunde chiar în amin- tirile mele tainice de scriitor. Şi, dacă ar trebui acum să primesc ordinul de a pleca pe neaşteptate la Bucureşti, aş dori să am puterea şi entuziasmul de atunci spre a scrie în douăzeci de ore jumătate de roman !». Şi Vergani a adăugat: « Cine ştie ce nu se poate întâmpla !». Culeg, parcă, un zâmbet optimist printre rânduri. Sunt rânduri cu pecetea sincerităţii pentru «una cara amica lontana» pentrucă am tălmăcit visul de iubire al adolescentului JURNAL BERLINEZ 4S5 de cincisprezece ani, Mario, din Reprezentaţie la Pension şi pentrucă încerc acum să redau în formă românească năzuinţa către dra- gostea maternă a unui suflet de copil, de unsprezece ani, Pino, în cartea O zi din Viaţă. Cred că făpturile acestea literare vor trăi viu în faţa cititorilor, deoarece scriitorul Orio Vergani este un adevărat psiholog al adolescenţei. MARIELLA COANDĂ JURNAL BERLINEZ SCHIŢELE ROMÂNEŞTI ALE PICTORULUI DE RĂZBOI VOLLBEHR Berlin, io Iunie 1942. Am vizitat astăzi atelierul pictorului de război Ernst Vollbehr şi am fost foarte plăcut surprins să văd printre ultimele sale lu- crări şi o serie întreagă de schiţe româneşti: porturile Constanţa şi Giurgiu, Mamaia, Sinaia, Predeal, Bucegi, o baterie de coastă la Marea Neagră, Porţile de Fier, insula Ada-Kaleh, Tabula Trajana, case ţărăneşti, biserica de lemn din « Muzeul Satului» etc. Schiţele vor deveni tablouri, după aceea vor trece în proprie- tatea Fiihrerului, din însărcinarea căruia autorul lor a prins în colori momente şi situaţii importante din istoria acestui război. Toată această operă, de neîndoioasă valoare artistică şi documen- tară, va apărea într’o serie de mape închinate diferitelor fronturi şi etape ale războiului. Ceea ce sporeşte valoarea documentară a acestor schiţe fugare, sunt însemnările pictorului, făcute sub formă de jurnal şi care vor apărea în aceleaşi caete la un loc cu schiţele. Judecând după vastitatea şi varietatea operei sale, Vollbehr este creatorul unui nou gen de pictură: pictura documentară. A străbătut toate continentele, a cunoscut popoare de toate gradele civilizaţiei şi opera sa este un impresionant jurnal de călătorie în colori, o mare frescă istorică şi etnografică. UN CUVÂNT LA TIMP - (28 Iunie 1942). Citesc în jurnalul de război al lui Ernst Jiinger (Garten und Strassen, 1942) despre satele pustii din Franţa, pe care populaţia, cuprinsă de panică, le părăsea până la ultimul suflet, şi mă gândesc ce cuminte a fost porunca trimisă de pe front a tatii, de a rămânea pe loc în toamna lui 1916, când, la intrarea armatei germane în ţară, ne pregăteam să luăm şi noi, împreună cu alţi fruntaşi ai satului, drumul refugiului. 45* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când am primit scrisoarea se aflau la noi bunicul din partea mamei, învăţător în Broşteni, şi alţi câţiva oameni, care-1 înto- vărăsau. » Toţi am fost contrariaţi de dispoziţia tatii, dar nimeni n’a îndrăznit s’o calce. Parcă ni s’a luat tuturor o piatră de pe suflet: niciunul nu pleca convins. Am făcut o masă bună cu merindea celor dela Broşteni şi am hotărît să rămânem, în ciuda tunurilor, care se auzeau în depărtare şi ale căror bubuituri zguduiau casa din temelii. A doua zi satul întreg a ştiut de întâmplarea « dela Cristian ». Rezultatul a fost că n’a mai plecat nimeni în pribegie — nici din Cerşani, nici din satele vecine. t PROFESORUL LIETZMANN (29 Iunie 1942). Moartea Profesorului de Istoria Bisericii dela Universitatea din Berlin, Hans Lietzmann, este o pierdere şi pentru Biserica noastră răsăriteană, cunoscutul învăţat german fiind cel mai mare specialist în istoria primelor 4 secole ale creştinismului. România era singura ţară ortodoxă pe care n’o cunoştea. Boala, care l-a chinuit în ultimul an, ne-a zădărnicit proiectul unei vizite în România, întocmit cu ocazia conferinţei Profesorului Nichifor Crainic la Berlin. Plănuise ca Profesorul Lietzmann să vorbească la Bucureşti despre: Concepţia despre Stat a Bisericii Răsăritene ţi a celei Apusene. I-am ascultat cursurile şi predicele, am locuit în căminul condus de el, Johanneum din Artilleriestrasse, am avut deseori cinstea de a-i fi oaspete acasă. L-am cunoscut pe Lietzmann în aspectele cele mai caracteristice ale personalităţii sale: savant şi duhovnic. Sunt profesori care predică ştiinţa şi sunt alţii care o practică. Aceştia sunt singurii, dela care se poate învăţa. Şi anume: nu ştiinţa respectivă, care se găseşte în cel mai nou manual, ci arta de a ajunge la ea. Lietzmann a fost un asemenea maestru. Cu el se stinge din viaţă unul din adevăraţii savanţi ai lumii, a cărui celebritate nu se datoreşte nici propagandei oficiale, nici reclamei personale, ci muncii lui oneste şi modeste, încoronată de cele mai trainice rezultate în domeniul istoriei bisericeşti. Lietzmann a fost unul din cei mai tipici reprezentanţi ai ştiinţei şi teologiei protestante: sigur pe ştiinţa proprie şi neîncrezător în ştiinţa în genere, nefăţamic şi necruţător cu adevărul istoric. A avut un singur fiu şi un singur elev de valoare: amândoi au căzut în campania contra bolşevismului anticreştin. JURNAL BERLINEZ 4S7 PROZA RITMICĂ A LUI ERNST JtlNGER Bansin, 3 August 1942. Volumul lui Ernst Jiinger «Auf den Marmorklippen» m’a interesat în primul rând prin proza lui ritmică, în care autorul pare a-şi pune în aplicare teoria sa mai veche despre semnificaţia sunetelor şi în special despre rolul vocalelor în armonia frazei. Cartea va apărea şi în limba franceză. Va fi greu de redat în traducere un scris, în care fiecare cuvânt este cântărit nu numai ca înţeles, dar şi ca valoare estetică (ca estem, cum ar spune Profesorul Caracostea). Justa distribuire a vocalelor şi consonantelor pare a fi fost, după cum reiese şi din ultimul său jurnal (Garten und Strassen), preocuparea de căpetenie a autorului în scrierea acestei cărţi, a cărei: limbă se caracterizează mai ales prin abundenţa vo- calelor. De altfel Jiinger acordă acestei categorii de sunete o impor- tanţă hotărîtoare în fizionomia limbilor. Vocalele, cărora Jacob Grimm le atribuie un caracter femenin spre deosebire de caracterul masculin al consonantelor, sunt pentru Ernst Jiinger partea căr- noasă, iar consonantele partea osoasă a unei limbi. Vocalele sunt partea pieritoare a limbilor şi totuşi — sau tocmai de aceea — ele fixează fizionomia specifică a fiecărui cuvânt. Şi carnea putrezeşte mai repede decât scheletul şi totuşi — sau poate tocmai de aceea — înţelegem mai mult din fiinţa omenească, atunci când studiem oameni în « oase şi came », decât atunci când îi studiem numai în oase... Privind faţa unui om viu înţelegi mai mult din sufletul lui decât vor putea spune toate măsurătorile craniului sau după moarte. In vocale, spune Jiinger, trebuie căutat motivul esenţial, care face ca poezia lirică să fie foarte greu sau chiar cu neputinţă de tradus. Şi Auf den Marmorklippen nu este numai o carte bogată în vocale, ci şi plină de lirism. POPOARE MARI ŞI POPOARE MICI ■ Berlin, 10 Septemvrie 1942. Popoarele mari fac deseori greşala de a trata popoarele mici ca pe copii. # Popoarele mici sunt ,mici ca număr, dar nu ca vârstă. # Popoare mici sunt popoarele meschine şi nedrepte în rapor- turile lor cu celelalte. 45» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Popoarele mici au dreptul de a se apăra împotriva celor mari; popoarele mari au datoria de a respecta fiinţa şi menirea celor mici. • Ca forţă popoarele mici sunt de sigur la discreţia popoarelor mari, dar din punctul de vedere al dreptului popoarele mari sunt, în judecata nepărtinitoare a istoriei, în funcţiune de popoarele mici. * Când le încredinţează misiuni, când le duce în ispită sau le ceartă cu grele încercări, destinul nu împarte popoarele în mari şi mici, ci în vrednice şi nevrednice. * Un popor mare poate distruge un popor mic; îl poate şterge pentru totdeauna de pe faţa pământului, dar nu-i va putea şterge niciodată amintirea din istorie. Dimpotrivă, fapta lui criminală va potenţa la maximum această amintire. DESPRE SCRIS ŞI SCRIITORI Berlin, n Octomvrie 1942. Ca şi în dragoste, în scris trebuie să fii mai de grabă zgârcit decât risipitor cu cuvintele. # Spre a fi operă de artă, orice propo-7 ţiune trebuie să atingă armonia frazei muzicale şi conciziunea formulei matematice. * Cartea bună e ca vinul: cu cât se învecheşte cu atât devine mai bună. O recenzie este interesantă şi cu adevărat utilă numai în cazul când autorul ei ştie în materia respectivă mai mult decât autorul cărţii recenzate. # Atacând scriitorii slabi, critica face o operă utilă: contribuie la împuţinarea lor; dar mă întreab, dacă lăudând prea mult scriitorii buni nu realizează uneori tocmai contrariul: sporeşte numărul celor slabi. P. C. AMZĂR ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU ÎNAINTE DE LUPTĂ, VIAŢA ÎN CAMPANIE NU E LIPSITĂ DE FARMEC E o dimineaţă limpede, caldă, de vară timpurie, cu cer înalt şi senin. De pe terasa primitivă, un fel de prispă cocoţată la al doilea cat al clădirii, privesc cum se răspândesc casele cu olane roşii, din Taraktasch-ul mic, dispuse etajat pe înălţimile care urcă domol, înverzite la poale şi golaşe către creastă. In fund, desprinzându-se dintre enorme blocuri de stânci, se zăreşte, întinsă, marea verde-albastră. Soarele răsare cu mult mai de vreme decât în alte părţi, deoarece se ridică din apa mării; în schimb apune mai repede, căzut după unul din dealurile pleşuve. Stăm liniştiţi de mai bine de trei luni, cu batalioanele de vâ- nători de munte în apărarea coastei Mării Negre, pentru a zădărnici orice debarcare a Ruşilor în sectorul Uskut, Kutlak, Now Swet, Sudak. In ceasurile lungi de răgaz citim cărţi trimise din ţară, jucăm table sau ne delectăm cu cine ştie ce băutură răcoritoare găsită, ca prin minune, pe fundul lăzilor popotei, în sticle cu aspect de spirt denaturat sau apă minerală. Ordinele sunt puţine şi rare. Corespondenţa oficială este adusă cu automobilele ce trec către ţărm şi, odată cu ea, ne sosesc cu regularitate scrisori, ziare, reviste. Cine a spus că e departe Crâmul? O şosea asfaltată trece printre păduri scunde de arbuşti, iese în luminişuri largi unde răsar şiruri de plopi subţiri apoi, cu cât coboară către apa mării, se strecoară pe lângă livezi de trandafiri; şerpuie prin vii pitice, alunecând pe sub bogaţi salcâmi în floare, şi se apropie, dreaptă, de câte un rând de chiparoşi ce-şi îndreaptă spre cer tulpinele majestoase, solitare. 460 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cobor pe scara de piatră, în curtea strâmtă şi strâmbă, cu pământ tare, calcaros. Gazda mea, o tătăroaică bătrână şi mioapă, şade pe vine, cu şalvarii largi revărsaţi peste pulpe şi peste pi- cioarele lăbărţate. Nu mă vede dar simte că am venit jos şi dă din cap cu un zâmbet care nu exprimă nici bucurie, nici necaz. Mă urmăreşte totuşi lung, de bună seamă în fiecare zi cu do- rinţa veşnic împrospătată de a mă distinge bine, ceea ce, se înţelege, nu reuşeşte. * » Ce va fi trecând prin mintea ei? Nu sunt decât un ofiţer român pe care l-a primit să doarmă, oferindu-i cea mai curată dintre simplele-i odăi. Am făcut un drum până la poartă şi m’am înapoiat repede. Azi m’am sculat cam târziu. Dacă aş fi ieşit cu o jumătate de oră mai devreme, aş fi putut-o urmări pe Emine cum, mânând voinica ei vacă roşie, trece pe adânca viroagă, spre inima muntelui împădurit, legănându-şi cu graţie şoldurile peste care cade un kimonou de stofă uzată, strâmt, — şi mişcându-şi braţele încă- tuşate în mâneci largi, cu gesturi încete, pline de farmec. Ceea ce, vă mărturisesc, mi-e ciudă. La înapoiere, mă abat spre locuinţa gazdei. Doi soldaţi stau dincolo de prag şi se tocmesc să primească nişte lapte. Târgul se face prin schimb. Dau pâine, iau lapte. De astădată cei doi au plecat devremg, ca să nu le-o ia alţii înainte. M’apropii şi-aşa, gol până la brâu, în chiloţi şi ’n papuci, nu sunt recunoscut. Ii ascult cum vorbesc ruseşte. Rup câteva cuvinte, împlinind, ce le scapă, prin gesturi. Astfel îi văd repetând semnul de a da de duşcă, adică cer ceva de băut, apoi pe acela de a arăta peretele, însemnând că au nevoie de ceva alb şi încheind prin a scoate, din sacul de merinde, câte o pâine întreagă. Au murdărit cu bocancii, la intrare, podina de pământ lipit şi pentru femeie nu-i tocmai plăcută treabă. I se poate ceti în ochi. Lipseşte baba, care şi de afară îi urmăreşte cu auzul şi când s’au îndepărtat revine înăuntru, plescăind mulţumită din buze. Ştie ce au adus. Rupe o coaje şi-o molfăie încet, aşezându-se pe un scăueş cu trei picioare, mărunt, de pe care nu se va mai ridica până către ora prânzului, cu toate că o mai sgândăre un copil, gâdilând-o pe la ceafă cu câte un fir lung de trestie. Sudalmele nu întârzie să vină şi copilul fuge aiurea să-şi facă de joacă. Este o vreme admirabilă din care fiece secundă trebuie între- buinţată cu folos, căci nu se ştie: mâine, poimâine, oricând, poate veni un ordin de plecare. ÎNAINTE DE LUPTA VIATA ÎN CAMPANIE NU E LIPSITA DE FARMEC 461 Ne-am obişnuit, ce-i drept, cu un trai destul de comod: somn într’un cantonament acceptabil, mâncare bună, băutură din belşug. Câteva ore pe zi se scurg cu inspecţia unităţilor ce stau pe poziţie. încolo; plimbări şi băi de soare. Răspândit spre vale, satul îşi înghesuie casele către înălţimi, unele într’altele şi toate la un loc în străzile ocolite, înguste, la care rareori apar garduri de lemn. Intre ele, casele sunt legate prin ziduri înalte de piatră şi pă- mânt. Pereţii toţi sunt mâzgăliţi de pe vremea Ruşilor: camuflare, printr’o spoială cenuşie-murdară, contra aviaţiei. Aspectul întregului sat e posomorit, neprimitor, şi doar lungile acoperişuri de olane mai atrag ochiul prin coloarea lor păstrată, ici şi colo, vie, ca petalele de mac. Nu e de mirare să vezi trecând câte o femeie în şalvari de coloare kaki sau verzuie-pătată. Dacă te apropii, recunoşti că sunt croiţi dintr’o foaie de cort, românească sau nemţească. In orice caz, asemenea şalvari sunt mult mai frumoşi decât cei al- baştri, verzi, cafenii, din pânză ieftină. Case distruse nu prea sunt, deşi pe aici au avut loc lupte. Urmele prăpădului de foc nu se mai arată. Poate numai o oarecare stân- jeneală în purtările locuitorilor, altfel veseli, buni de petrecere şi de muncă; nu mai e ca înainte. Ne gândim ce am putea lua de pe aici din cele ce am dori să avem spre amintire. Nu prea multe. Principiul este: Nimic în plus peste strictul necesar. Şi nu e lipsit de învăţăminte. Mă îmbrac şi merg la postul de comandă. Aici sunt adunaţi bărbaţi şi femei, spre a primi adeverinţe cu care pot părăsi comuna, propusce. Caută să se înţeleagă cu noi prin semne însă îşi dau seama cu mirare şi plăcere că ştim ruseşte şi ne vorbesc fără sfială. # * # Aud o bătaie în geam, uşoară de parc’ar izbi un cioc de pă- sărică, apoi alta mai tare şi alta la fel dar mai scurtă, nerăbdătoare, încât mă ridic în capul oaselor şi caut să văd, prin groasa perdea, cine m’a surprins în culcuş, în acest ceas târziu de dimineaţă caldă de vară. Ordonanţa nu poate fi, din mai multe puncte, dacă nu din toate, de vedere. Mai întâi că el nu bate, nici în geam, nici în uşă, cu toate recomandările mele de totdeauna de a în- deplini această elementară îndatorire. Am dormit numai cu pantalonii dela pijama. Alteori dorm în pielea goală, căci nopţile sunt extrem de călduroase. îmi iau bluza pe umeri şi dau perdeaua la o parte. Sunt somnoros şi ciufulit. De afară mă iscodesc doi ochi negri, ageri, scăldaţi într’un râs mărunt, potolit. 462 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sunt cu desăvârşire surprins. Nu, asta e prea mult. Nu am crezut niciodată că Emine va veni la mine, în vizită. Curând însă mă conving că e aducătoarea unei veşti, mai bine zis, îmi face o surpriză: cu amândouă braţele îmi ridică în lumina ferestrei un mănunchi de cireşi coapte. Ii fac semn să intre. Râde încet şi clatină din cap, făcând apoi o mutră de copil îmbufnat: cum mi-am putut închipui că va intra în casă? M’am schimbat în doi timpi şi trei mişcări şi am ieşit pe te- rasa scăldată în soare. Emine îmi oferă, cu braţele întinse, ofranda grădinilor înde- părtate, de unde mi-a adus-o, cunoscând că iubesc florile şi fruc- tele şi păsările de tot felul. O, zile fericite, de odihnă neturburată, când izolat de lume, într’o lume străină, guşti cu aviditate din plăcerea după care tân- jeşti mereu, aceea de a te simţi în libertate, ca într’o vacanţă pre- lungită, undeva, pe munţi, când îţi permiţi să faci ce vrei! In praful uliţei, trei pui de tătari se învârtesc în loc cântând, tărăgănat şi monoton: Iazga cicsam ev alsam Creamet salsamah. Alăr edim băr câşcîc Borşca tapsamah. Borşca sana hâz ioctur Sai parasanah, Ketir câzî goruim/ Al parasanah. Un tălmaci improvizat ne traduce, într’o românească aproxi- mativă, silabele tătărăşti: — Dac'aş fi în stare, Mi-aş găsi o fată mare, Fată cu casă Şi cu parale multe. — Iţi dau fata, dă-mi paralele. Am trăit două săptămâni, Ţi-am adus-o înapoi. Na-ţi fata, dă-mi paralele 1 Am pornit acum, cu Emine, să pierdem vremea, într’o călă- torie fără de ţintă, dar tătăroaica a dispărut fără de urmă. E o zi de sărbătoare. Poate Duminecă, poate altă zi; cine le mai ţine socoteala? # * * Istoria se repetă. A trecut aproape o sută de ani de când ce- tatea Sevastopolului a trăit aceleaşi momente de vâlvă şi de în- fricoşător război. Înainte de luptă viata In campanie nu e lipsită de farmec 463 Cetate predestinată rezistenţelor îndelungate şi asediilor sân- geroase. Ce deosebire însă între lupta nimicitoare din luna Iunie anul 1942 şi asediul dela 1853—1856. Sevastopolul se află situat către extremitatea sud-vestică a peninsulei Crimeia, udat de apele Mării Negre. Un golf adânc, dantelat de altele mai mărunte pătrunde din spre Est: Severnaja Buhta. O ramificaţie, ca un deget, arată spre Sud: Jujnaia Buhta. Pe colinele ce se ridică dela ţărm, oraşul îşi revarsă casele înalte, despărţite de străzi largi. La Vest de oraş se întind alte golfuri mai mici, până la zece kilometri, unde este peninsula Kersoneţ, care coboară lin, netedă, nisipoasă, spre mare. Prin Sevastopol se înţelege oraşul, portul şi terenul din îm- prejurimi, având centura primelor fortificaţii spre Nord şi Est la zece-cincisprezece km. Terenul cuprins în acest semicerc este foarte variat ca struc- tură şi aspect. Centura primelor fortificaţii se sprijină pe un şir de înălţimi cu caracter stâncos, prăpăstios; în unele părţi cu pădure deasă de tufani piperniciţi, strâmbi, şi noduroşi, ce-şi târăsc coroana pe pământ, întreţesându-şi frunzişul într’o împletitură aproape de nepătruns. Solul pietros, cu văi şi povârnişuri abrupte, nu îngăduie o desvoltare normală a vegetaţiei. Tot ce creşte are o viaţă chinuită, scurtă. La lipsa de hrană a pământului se adaogă seceta obişnuită. Ierburi şi flori plăpânde, firave, încă din luna Iunie au început să se ofilească. Poienile şi coastele neîmpădurite sunt arse. Col- ţurile pietrelor ţâşnesc la fiece pas. înaintând spre oraş, prin desişul acestor păduri, pe asprimea stâncilor, la abia câţiva kilometri departe de ţară, terenul se deschide în faţa văii Kara-Su. Din întunerecul pădurilor ieşim în lumina albă, orbitoare. Vege- taţia a dispărut aproape cu desăvârşire. Niciun arbore, nicio plantă. Totul pare înghiţit, înmormântat sub stânci şi praf alb de var. Satele Nowo-Schuly şi Inkermann îşi arată câteva case de piatră ce par scoase proaspăt de sub lava unui vulcan. Iar sub lumina soarelui arzător albul acesta imens, întins peste văi şi dealuri şi mâzgălind întreaga perspectivă, capătă o strălucire obositoare. . In general albul dă impresia de curăţenie, de vioiciune; albul Sevastopolului, răscolit de bombardamente continui care îmbracă în acelaşi fum înzăpezit dealuri şi văi, sate şi drumuri, are ceva sinistru. Este însuşi doliul specific al oraşului şi împrejurimilor. 464 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe acest alb sufocant, ce chinueşte nervii, se întind a doua şi a treia linie de fortificaţii. Kara-Su adică Pârâul negru, faţă de sclipirea aceasta a pra- fului, nu putea fi numit altfel: sărac şi el, pârâul îşi adună apele din spre munte, alunecă pe valea dintre regiunea împădurită dela Est şi dealurile albicioase dela Vest, vărsându-se în golful cel mare, Severnaja-Buhta. Săpun Gora, probabil Dealul de săpun este ultima înălţime deasupra Sevastopolului care urcă din valea Kara-Su. La Vest de această val^, după ce pădurea îşi termină hăţişul, se înalţă albă, prăfuită, cu stânci ascuţite şi moloz alb ca o lavă vulcanică, dealul ţuguiat în formă de movilă, Saharnaja Golowka (Căpăţâna de zahăr), denumire expresivă atât prin forma înălţimii cât şi prin aspectul ei. Praful stârnit din stâncile acestea văroase enervează pe oricine. Lupta dusă de aici înainte împotriva apărării este mai puţin grea ca lupta contra acestui praf alb care învăluie întreaga regiune şi cerul de deasupra ei. Forţa acestui element este sporită de cir- culaţia furnicarului de trupe pe toate drumurile, de secetă, de bombardamentul aerian şi de exploziile miilor de proiectile de artilerie. In uruitul greoi al avioanelor care taie văzduhul, în cântecul obuzelor ce zboară necontenit spre ţintă, în zgomotul motoarelor tuturor maşinilor de război ce mişună pe toate drumurile, se ridică până la cer nouri albi de praf, albul murdar al stâncilor Sevastopolului, care cuprinde în pânza lui toată infernala frământare. Lupta în această fază pare o simfonie albă, macabră. Albul dealurilor Sevastopolului, întins dela valea Kara-Su până la ţărmul mării şi spre Kersoneţ, este doliul cetăţii de neînvins care se va prăbuşi, totuşi, de astădată. Cea mai inospitalieră regiune, cel mai respingător peisaj este înecat sub albul desgustător înecăcios, uscat. Ostaşii, pe jos, pe chesoane, călări sau în automobile, par clovni văruiţi şi de sub masca lor de var ies sclipirile de dinţi şi ochii vioi ale victoriei. Fortăreaţa este aşezată pe aceste două zone caracteristice: întâia împădurită, stâncoasă; a doua, lipsită de orice vegetaţie, albă, monotonă; între ele valea Kara-Su, dominată în spre Vest de Căpăţâna de zahăr şi alte înălţimi. Trei centuri de fortificaţii, arcuite în jurul oraşului şi al por- tului. ' In adâncime, întregul spaţiu este completat cu alte lucrări, în care sunt aşezate, cu multă iscusinţă, sumedenie de brandt-uri. Tot în acest spaţiu se găsesc bateriile de artilerie, de toate calibrele. ÎNAINTE DE LUPTA VIATA ÎN CAMPANIE NU E LIPSITA DE FARMEC 465 Pe cele trei centuri si în zonele dintre ele sunt miile de ca- > zemate: cuiburi în beton, agăţate pe stânci, vârîte în hăţişul pă- durii, presărate peste tot locul şi camuflate cu o dibăcie neîntre- cută. N’au putut fi descoperite decât după focul lor şi numai Ia câteva zeci de metri. Irdârjirea apărării, sub ameninţarea politrucilor, a fost de un fanatism necunoscut; nimeni nu a tras decât în ultima clipă când focul deslănţuit a constituit o adevărată grindină ucigătoare. Nenumăratele cazemate, aşezate într’un sistem de apărare din cele mai diabolice, erau legate între ele printr’o nesfârşită reţea de şanţuri, printr’un adevărat labirint. Niciodată, închisă o ieşire sau mai multe, nu s’a putut spune că rezistenţa este condamnată. S’au găsit alte şi alte ieşiri, necu- noscute, prin care şobolanii apărării s’au strecurat şi s’au regrupat pentru a deschide un nou foc. Tot pământul este coşcovit, găunos, sfredelit de galeriile de cârtiţe ale bolşevicilor. Adăposturi în stâncă, subterane, întâlneşti la tot pasul. Printre îngrămădirile de cazemate în lemn şi în beton, de şanţuri de tragere, de blindaje de tot soiul, semănate pe toate punctele importante ale apărării, străjuesc forturile cetăţii: Stalin, Lenin, Maxim Gorki, Molotow şi altele. Uriaşi de beton şi oţel, cu tunuri grele, cu cazemate metalice ce se leagă unele cu altele prin galerii subterane şi tuneluri. Fiecare fort de felul acesta constituie o adevărată poziţie in- dependentă de apărare, organizată după cele mai moderne metode, având un armament variat şi un număr destul de mare de oameni, cu depozite considerabile de provizii şi muniţiuni, cu instalaţii de lumină şi apă, cu adăposturi în pământ, la mare adâncime, pentru traiul în cele mai bune condiţiuni; cu tuneluri de legătură cu celelalte forturi. Totul a fost pregătit pentru o rezistenţă îndelungată, chiar în caz de încercuire. Fortul în sine este o carapace de beton sub care se poate des- făşura o viaţă normală în timpuri de răgaz şi de unde, în caz de atac, poate pleca instantaneu focul a numeroase guri de tunuri şi arme anticar, mitraliere, în orice direcţie din care s’ar porni un atac. Cele trei centuri de fortificaţii sunt completate prin baraje de reţele de sârmă şi prin şanţuri anticar. Apoi, câmpurile de mine! Aceste câmpuri de mine ce interzic orice comunicaţie, fiece bucată de teren pe unde se poate circula, fiece lucrare de apărare. Orice pas înainte deschide un semn de întrebare, un pericol dela care nu te poţi abate. Viaţa este măsurată cii fiece pas pus înainte. Fiecare, are senzaţia pericolului care îl pândeşte mereu, a morţii care poate irumpe de sub piciorul fiecăruia. 15 466 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Au fost descoperite şi ridicate prin operaţiuni de deminare, peste o sută de mii de mine. Şi multe au rămas încă nedescoperite. O armată de peste o sută cincizeci de mii oameni, în mare parte verificaţi, de încredere şi încadraţi de tot ce poate fi mai bun în ce priveşte cadrele de conducere militară şi politică, a folosit aceste lucrări şi armamentul cuprins în ele. Astfel a fost cetatea Sevastopolului, la începutul lunii Iunie când atacul s’a deslănţuit asupră-i. * * * Planul de atac, în linii generale, prevedea o rupere a primei centuri în sectorul de Nord-Vest, cel mai apropiat de fort şi de golful portului. In această parte este artera de comunicaţie, şosea şi cale ferată, ce vine dela Simferopol spre Sevastopol. Aici te- renul este mai puţin accidentat şi descoperit. O luptă se poate duce în mai bune condiţiuni, focul poate fi observat şi condus mai uşor. Odată operaţiunea reuşită, o împingere îiTainte până la Sever- naja-Buhta, pentru a ţine sub foc direct oraşul şi împrejurimile. O nouă împingere apoi, pe flancuri, către Vest, până la mare, şi către Sud, spre a se întoarce întreaga apărare a primei centuri prin atac de flanc şi spate. In felul acesta apărarea fixă a fortificaţiilor permanente, adică a cazematelor, a fost neutralizată, apoi distrusă, având îndreptat focul pe anumite direcţii. In fine, o împingere concentrică dela Nord, Vest şi Sud a tuturor forţelor atacatoare, pentru cucerirea liniilor de fortificaţie din jurul portului. Planul de atac s’a desfăşurat în fazele lui principale, aşa cum a fost conceput. A luat parte la acest atac uriaş, necunoscut până acum în istorie, un întreg corp aerian care, în decursul asediului, a executat peste douăzeci şi trei de mii de misiuni. Atacul a pornit printr’o pregătire de artilerie şi aviaţie de trei zile, de o vigoare ce nu se poate imagina. In ziua de 8 Iunie infanteria atacă primele poziţii, răscolite de proiectilele celor trei zile de pregătire şi arse de focul noilor arme germane, Nebelwerfer. Din zori şi până în noapte, zi cu zi, fără pic de odihnă, tunurile grele, supra-grele şi de toate calibrele precum şi brandt-urile şi-au aruncat proiectilele, sute de mii de tone de explosibili, ridicând mormane de dărâmături, scobind pâlnii adânci, pârjolind totul în cale, sfărâmând cazemate şi forturi şi prefâcându-le în cenuşă. Infanteria a muşcat, în fiecare zi, cu sacrificii enorme, din pământul fortăreţei. S’a mers încet dar sigur, fără şovăire, fără un pas înapoi. Colonel ALEXANDRU PETRESCU şi Căpitan AUREL MARIN REVISTA REVISTELOR STRĂTNE FILOSOFIA ŞTIINŢIFICĂ Zeitschrift fur deutsche Kulturphilosophie — Volumul 7 — Caetul 3 D. Otto Kroger (dela Halle i. Holst.) publică un studiu despre « Adevărurile fundamentale ale Filosofiei ştiinţifice şi însemnătatea lor ptentru ştiinţa experi- mentală şi viziunea lumii». Autorul începe prin a observa că, în ciuda străduinţelor seculare ale atâtor gânditori, se pare că filosofia n’a izbutit să fie încă o ştiinţă ordonată, rămânând până astăzi pradă bunului plac individual. Totuşi, scrie d. Kroger, se poate ajunge la o filosofie ştiinţifică şi care, fără să atârne de ştiinţele experimentale, să le fie îndreptar, precum să fie îndreptar şi vieţii individuale şi culturii. Gândirea îşi are drept necesitate criteriul adevărului filosofic, căci există anumite adevăruri fundamentale pe care filosofia trebuie să le accepte pentru a se constitui în mod ordonat, scăpând astfel de haosul directivelor actuale. Aceste adevăruri sunt: 1. In«(fr'£e înfăţişare existenţială se găseşte una şi aceeaşi fiinţă esenţială, cu toate aspectele-i esenţiale. 2. Cunoaşterea este înfăţişare a aceleiaşi esenţe, ca şi celelalte înfăţişări existenţiale. 3. In orice înfăţişare existenţială se găseşte una şi aceeaşi valoare (valoare esenţială). Aceste adevăruri sunt invariabile. Tot ce e subiect de cugetare e act de cunoaştere. Aici începe faptul filosofic. Conştiinţa înseamnă alăturare, extindere, având deci spaţialitate. Dar con- ştiinţa înseamnă şi succesiune şi schimbare, fiind deci temporalitate. Orice alăturare şi succesiune e o relaţie, un acord şi un dezacord, calitate pe care o numim sentiment. Libertatea nu-i decât acordul cu alăturarea şi succesiunea conştiinţei. Calităţile şi atributele conştiinţei sunt, în fond, noţiuni existenţiale şi nu se pot gândi singular. In genere, actul de conştiinţă este punctul de plecare în perceperea lumii. Filosofia duce pe om la convingerea că totul se bazează în lume pe o realitate superioară, ce tinde spre bine şi pe care omul n’o poate deplin înţelege. 15' 4 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ea este binevoitoare omului când acesta compătimeşte pe aproapele său şi lumea înconjurătoare, dar şi protivnică lui când se închide în egoism şi nepăsare. Filosofia ştiinţifică are caracter idealist şi conduce, în ultimă analiză, la o concepţie religioasă despre lume şi viaţă. EVOLUŢIA LUI GIOVANNI PAPINI Nuova Antologia — Anul 77 — Fascicola i6ga D. Luigi M. Personă, ocupându-se într’o cronică despre scriitorii actuali, de opera şi personalitatea lui Giovanni Papini, observă că marele scriitor care acum treizeci de ani a apărut ca un copil minune în lumea literară a Italiei; a fost un revoltat şi un reformator, care a violentat valorile dominante pe atunci, sgâlţâin- du-le din temelii. Neasemuitul său succes s’a datorat poate tocmai acestei brutale apariţii. Papini a vorbit crud şi sincer pentru tineretul generaţiei sale. In fond, însă, marele polemist ascunde sub violenţa expresiei strădanie creatoare şi groaznică suferinţă spirituală. E interesant să comparăm operele marelui scriitor din ultimii ani cu cele de odinioară. Cu timpul, marele neliniştit şi spiritul frământat a găsit alinare în prietenie şi dragoste. Astăzi el priveşte calm, de pe culmile pe care a ajuns, dra- matismul chipurilor omeneşti. Lucrarea Italia Mia (1939) ne înfăţişează pe Papini patriot, desenând un puternic şi eroic profil patriei sale pe care o iubeşte şi o slujeşte până la o jertfa totală. In Figuri umane (1940) regăsim pe poetul şi pe artistul în stare să exprime în adevărate accente emotive, valabile pentru toţi, o realitate poetică. Coroana de Argint (1941) ridică grava problemă a răspunderii artistice — artistul fiind acela care transmite viitorimii expresia culturală a epocii sale. In Arătări personale (1941), culegere de aforisme, consideraţii şi speranţe pline de poezie, sintetizează cuceririle papiniene în toate domeniile. Aceste patru cărţi recente cuprind esenţa experienţei spirituale şi poetice a scriitorului italian, care stăpâneşte gigantic istoria culturii din ţara sa în ultimii treizeci de ani. ETTORE TITO ŞI PICTURA CONTEMPORANĂ Nuova Antologia — Anul 77 — Fascicola 1675 D. Felice Carena publică un eseu despre pictorul Ettore Tito, în ale cărui studiouri din Veneţia şi de pe malurile Brentei a trăit clipe de încântare. Ettore Tito s’a născut în 1859, la Castellamare din golful Neapoli, dar toată copilăria şi cea mai mare parte a vieţii şi le-a petrecut la Veneţia. Pictura sa a fost mai mult descriptivă, purtând totuşi în sine neliniştea veacului. Temele preferate erau luate din viaţa cotidiană şi de aceea pânzele sale se aseamănă cu ale lui Carpaccio. A fost ademenit însă şi de teme măreţe cu atmosferă religioasă şi mitologică, lucrări vaste şi mai mult decorative. REVISTA REVISTELOR 469 Pictura italiană actuală, care s’a reîntors la sensul arhitectonic şi la constructi- vismul trecutului, tinde uneori spre un arhaism care ucide adesea viaţa, iar excesele intelectualiste pentru căutarea unui stil nou au dus uneori la anarhie şi sterilitate. Ettore Tito a rămas, însă, legat de viaţă şi de poezia ei. Prin multă strădanie a reuşit să cucerească acea realitate pe care critica o numeşte metafizică. Tabloul său « Pescuitul » e una din cele mai cunoscute lucrări şi se află la Galleria del’Arte din Roma, iar frescele sale din palatul Volpi din Veneţia sunt renumite prin tonalitatea caldă şi prin poezia lor. Faţă de anarhia expresio- nismului şi a altor curente, pictura aceasta înseamnă seninătate, siguranţă căldură. FILM ŞI ISTORIE Zeitschrift fur Deutsche Geisteswissenschaft — Anul V — Caetul 1 — 1942 Filmul istoric către care tinde în ultimii ani producţia germană — scrie într’un eseu d. Paul Hermann — constituie -o caracteristică a timpului nostru. Este o nevoie ce se va dovedi acută la sfârşitul războiului, când filmul va fi chemat să dea material documentar istoriografiei. Legile filmului istoric şi legile istoriei se pot suprapune. Faptul istoric se orândueşte pe planuri principale şi secundare, care re- produc realitatea istorică în perspectivă, • exprimând-o artistic şi deci creând o nouă realitate. In istoriografie, ca şi în filmul istoric, metodele de conducere vor fi cele istorice. Atunci când vom reuşi a da trăirilor sau faptelor valabilitatea şi înţe- legerea generală vom realiza istoric. înţelegerea istorică se va orienta astfel ca faptul spiritual ce a pricinuit şi produs un moment istoric să fie exprimat inteligibil şi apt de a fi retrăit. Cuvântul scris al istoriografiei va fi completat în viitor de gest. Aici va in- terveni filmul şi mai ales cel vorbitor cu imensele lui putinţi. NUNTA — UN MARE POEM DE HEINRICH RINGLEB Das Innere Reick — Caetul 6 —1942 Revista îşi deschide paginile cu poemul d-lui Heinrich Ringleb Nunta, lucrare de mare întindere şi suflu epic în care descriere estetică a naturii se îm- pleteşte, în mod minunat, cu stările sufleteşti ale eroilor, prevestind desfăşurarea dramatică a unui crâmpei din tipica lor viaţă. Vom urmări evoluţia epică a poemului, admirabil ritmat şi dovedind alese calităţi plastice, poem ce începe astfel: Nacht vertauchte das Meer in den Abgrund der glimmenden Ufer, Winziger Wellen durchwallt, die Iallend am Strande zerschellten, Kindlich eintoniger Hast, wie Menschen toricht im Traume Sprechen und wissen nicht, und von Schlaf und Erwartung verhange» Ruhten die Inseln des Meeres, die Wălder am Absturz der Kusten 47© REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Als der Mond sich erhob: erstorben, erloschenen Blickes Tastete er Ober Eiland und Festland, entbrach aus der Stemen FlOssigen Schwârze die Stumpfe und bâchedurchwanderten Seen... In preajma nunţii, Wiebka — neliniştită de rele presimţiri şi ciudate vise — se destăinue prietenei sale din copilărie, buna Elke. In tăcerea nopţii, fetele îşi împărtăşesc jalea şi îşi amintesc de trecutele clipe de fericire, deplângând soarta crudă care le-a răpit, la amândouă, logodnicii dispăruţi în război. Wiebke, frumoasa fiică de pescar, s’a hotărît, după îndelungată aşteptare, să se cunune cu omul acela chiabur, din satul ei, care de mult o iubeşte şi o aştepta. Elke, însă, rămâne nemângâiată şi singură. A doua zi nunta e în plin. Tot satul vuieşte şi se înveseleşte. In acest timp, jos, pe coasta mării, se arată un străin întunecat şi sdrenţăros, care, după o lungă pribegie, a ajuns pe malurile acelea. Pescarii duc vestea în sat. Wiebke îşi vede împlinite presimţirile şi visele. E gata să lase totul pentru patima-i din nou aprinsă. Străinul, însă, închină paharul în cinstea ei şi a mirelui, pregătindu-se de plecare. Nimic nu-1 mai "poate reţine. Viaţa Iui e peceduită de tragica trăire a morţii şi de prăbuşirea patriei. In sufletul lui, datorită acestor tragice întâmplări, i-a răsărit o nouă îndatorire şi poruncă de viaţă nouă, fiind deslegat de tot ce-i bun Şi drag. Jertfa lui este deplină. Wiebke nu înţelege şi zadarnic încearcă să-l păstreze, arătându-i patima dragostii ei. Acum, femeiea nu-i decât o piedică în calea marilor lui înfăptuiri. Cu blândeţe şi hotărîre, o desprinde din sufletul lui îndurerat, arătându-i viaţa şi datoria nouă ce-i stau în faţă. O cheamă, însă, la suprema întâlnire a dragostei lor curate, în clipa când tot ce e lumesc va rămânea în urmă. Astfel pornesc ei pe căi deosebite, aşteptând clipa veşniciei în care se vor regăsi. Am rezumat'acţiunea acestui mare poem epic, învederând mai ales ethosul lui tipic pentru vremurile de azi şi pentru noua cultură europeană. REPORTAJ DESPRE SCRIITORII ROMÂNI Europa Nouă — Anul IV — Nr. 134 — 1942 In ediţie românească, având ca redactor-şef pe d. G. Badea-Negulescu şi colaboratori români, revista berlineză Europa Nouă cuprinde în numărul de care ne ocupăm următoarele colaborări româneşti: «Reîntoarcerea din captivi- tate » de N. Olteanu; « Tineretul şi aviaţia » de Ilie Comşa; « La vânătoare de poeţi români » de Petre Jercea şi « Karl Baedecker * de Constantin Bâca. In reportajul d-lui Rudolf Eiche, corespondent de război, « Popescu trece prin foc * găsim o nouă descriere a vitejiei româneşti în actualul război. Reportajul d-lui Jercea « La Vânătoare de poeţi români » descrie interesul stârnit de prezenţa în Germania, cu prilejul întâlnirii dela Weimar din 194Z. a scriitorilor şi poeţilor noştri, dintre care nu au venit toţi cei aşteptaţi şi doriţi, REVISTA REVISTELOR 471 ROMÂNEŞTI ICOANELE PE STICLĂ DIN TRANSILVANIA Apulum — I — 1939—1942 * Buletinul Muzeului Regional Alba-Iulia, publicat de d. Ion Berciu, cu- prinde o seamă de studii şi articole interesante, semnate de d-nii C. Daicovici (Banatul şi Iazygii), D. Berciu, I. Berciu, Marius Moga, M. Macrea, Al. Băr- căcilă, Lucia Apolzan, etc. Interesant articolul însoţit de reproduceri al d-lui Gh. Pavelescu « Contribuţii pentru cunoaşterea picturii pe sticlă la Românii din Transilvania *. Cercetând în 1937 regiunea Sibiului şi a Albei, d. Gh. Pavelescu a aflat centre de pictură pe sticlă până acum neştiute sau nestudiate. Aceste centre sunt: Maeri, o mahala din Alba-Iulia, Lancrăm şi Laz pe valea Sebeşului, judeţul Alba, precum şi Bălişte şi Poiana Sibiului. La Maeri, d-sa a găsit două pictoriţe, mamă şi fiică, ştiute acolo sub numele de Prodănoaie. La Lancrăm, o familie Costea a dat mai mulţi zugravi pe sticlă, iar cel mai vechi pictor, Ni- colae. Acolo s’a găsit datată 1787 cea mai veche icoană pe sticlă din Transil- vania, din câte se cunosc până acum. La Laz se mai fac şi astăzi icoane pe sticlă, după ce acolo au existat mai multe familii de zugravi. Pictura dela Maeri şi Lancrăm este influenţată oarecum de cea dela Nicula, mănăstirea din apro- pierea Gherlei. D. Gh. Pavelescu susţine că valoarea folklorică a icoanelor pe sticlă este superioară valorii lor artistice. Icoanele erau căutate pentru virtuţile lor ma- gice, pentru minunile pe care anumiţi sfinţi le pot face iarăşi. A. C. CUZA LA 85 DE ANI Cetatea Moldovei — Anul III — Nr. 11 — 1942 Revista condusă de d. Gh. A. Cuza, închină un număr masiv lui A. C. Cuza, cu prilejul împlinirii vârstei de optzeci şi cinci de ani. Semnează articole omagiale Patriarhul Nicodim, Mitropolitul Irineu al Moldovii şi d-nii Nichifor Crainic, G. Tutoveanu, Artur Gorovei, Eusebiu Camilar, D. Iov, M. David, G. Bezviconi, Comeliu Dabija, Petre Stati, Ion G. Savin, A. C. Cusin, I. Leatris, Octav Sargeţiu, A. G. Stino, G. Ursu, Sergiu Matei Nica, D. Florea-Rarişte, Constantin Vârtej, Dem. Suţu şi d-rele Magda Isanos şi Ştefania Stâncă, precum şi d. Gh. A. Cuza şi fiul acestuia, Alexandru-Ion G. Cuza, deci reprezentanţii a patru sau cinci generaţii şi cărturari de diferite preocupări şi merite, cu toţii însă dornici de a-şi exprima recunoştinţa şi admi- raţia faţă de ideologul intransigent dela Iaşi. D. Nichifor Crainic face următoarele observaţii, aparent paradoxale: «A. C. Cuza a contemplat această mişcare mai mult decât a condus-o. . . Căci zadarnic ne iluzionăm noi, naţionaliştii, că A. C. Cuza ar fi un biruitor. Nu 1 Au biruit ideile sale, dar omul nu a vrut să birue. .. Ştiu eu 1 ? Poate, în ceea ce-1 priveşte pe A. C. Cuza e mai bine aşa. Omul de acţiune e nevoit să cedeze. Omul de doc- 472 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trină, dacă e şi om de acţiune, e în primejdie să-şi desfigureze singur ideile, traducându-le în fapte. Soarta l-a ferit pe A. C. Cuza de compromisuri şi desfi- gurări. A rămas pur în doctrina lui marmoreană. Atât de pur încât, din tot neamul nostru, singur Eminescu îi seamănă *. Legătura dintre creştinism şi antisemitismul lui A. C. Cuza o analizează cu competenţă, distingând meritele şi neajunsurile doctrinei cuziste în încerca- rea-i de a elimina elementul semit din filiaţia mesianică a Mântuitorului — scrii- torul care semnează Ion Gh. Savin. Doctrina economică a lui Cuza este bine expusă de d. A. Cuzin. Frumoase şi vrednice amintiri despre profesorul A. C. Cuza scrie d. I. Leatris. D. Gheorghe A. Cuza publică un articol despre poziţia ilustrului doctrinar antisemit, aşezându-1 şi în cadrul ştiinţei economice universale şi în cadrul culturii româneşti, unde e pe linie junimistă, el fiind acela care, printre primii, a impus criteriile simţului istoric, ce lipsea mai înainte unora dintre şefii junis ri- mului. Cariera şi lupta dusă de A. C. Cuza reies limpede precizate din articolul fiului său. D. George Ursu arată activitatea de îndrumător literar a lui A. C. Cuza direct şi prin discipolul său, Emil Gârleanu, la revista bârlădeană Făt-Frumos, care, dtlpă cum însuşi Nicolae Iorga a recunoscut-o, şi-a avut îndrumare naţio- nalistă independent de Semănătorul, tocmai prin legătura spirituală dintre Cuza, Gârleanu şi Tutoveanu. * INSUFICIENŢA MINTALĂ LA COPIII DE ŞCOALĂ Revista de Igienă Socială — Anul XII — Nr. 7-9 — I942 Revista condusă de d. Dr. G. Banu recenzează studiul d-lui W. Hartmacke Zur Frage des Antelis der Schwachsirmigen am Gesamtvolke din publicaţia Archiv fur Bezâlkerungswissenschaft und BevSlkerungspolitic, din care reiese că — după statisticile făcute de învăţământul primar din Germania asupra numărului de copii găsiţi anual inapţi să urmeze şcoalele de copii normali, fiind trimişi de aceea la şcoale auxiliare — numărul acestora este destul de îngrijorător, ca de altfel şi în alte ţări. * In anul 1937/38, la oraşe, proporţia de băieţi trimişi şcoalelor auxiliare a fost de 5,29% din populaţia şcolară. La ţară, numărul debililor mintali e şi mai ridicat... Pentru ambele medii reunite... fiecare al 13-lea băiat e insu- ficient din punct de vedere mintal. Proporţia de debilitate mintală la fete este ceva mai redusă. Mintal insuficientă ar fi fiecare a 18-a fată de şcoală». Recenzând o lucrare de demografie a d-lui E. Pfeil, care în aceeaşi publi- caţie germană se ocupă de populaţia bulgară, revista citează următoarele: « Bulgaria este azi un stat cu predominenţă agrară: 90% din populaţia ţării şi 80% din populaţia activă se ocupă cu agricultura. La prima vedere, se pare că densitatea populaţiei e foarte mică; dar calculând repartizarea locuitorilor pe suprafaţa arabilă, obţinem cifra de 89,6 suflete pe km*, ceea ce reprezintă cea mai mare densitate din Europa. (Danemarca are numai 33 loc. pe km* de teren arabil». REVISTA REVISTELOR 473 PATRU SECOLE DE CÂND MICHELANGELO A ISPRĂVIT «JUDE- CATA DE APOI» Ţara — Sibiu — Anul II — Nr. 435 — 1943 Ziarul dela Sibiu publică un articol al d-lui Mario Ferrigni în care se co- memorează marele fapt, de neuitată însemnătate, al terminării faimoasei pic- turi murale «Judecata de Apoi» zugrăvită în Capela Sixtină dela Vatican de către Michelangelo Buonarotti. Cităm: «Este vorba de o lucrare uriaşă, atât prin dimensiunile ei (20 X 10 m) cât şi prin măreţia concepţiei şi vigoarea expresiei plastice şi coloristice. Prin această operă Michelangelo a sfârşit fantastica figuraţie a Bolţii pe care o pic- tase cu 30 de ani în urmă (între 1508 şi 1512) şi care i-a cerut patru ani de muncă fără răgaz, în timpul când era gata să-şi piardă vederea, aşa după cum îşi pier- duse câtă va vreme simţul echilibrului, datorită poziţiei în care îl obliga să şadă cu capul întors tot timpul spre boltă. « Judecata de Apoi * este o frescă zugră- vită pe o suprafaţă netedă, întru executarea căreia Maestrul nu a mai fost supus chinurilor fizice de care am vorbiţ, Cu toate acestea ea a cerut şapte ani de muncă. Opera aceasta i-a fost comandată lui Michelangelo de Clement al VlI-lea, care a încredinţat-o urmaşului său, Paul al III-lea. Dar mai mult decât exe- cuţia materială... valoarea nepreţuită a acestei grandioase opere o alcătuiesc concepţia şi compoziţia ei, aşa încât, pe drept cuvânt a fost socotită cea mai de seamă poemă picturală creată cândva de un artist. «In « Judecata de apoi* se împletesc cea mai înaltă imaginaţie a spiritului creştin cu cea mai neţărmurită libertate. Astfel, opera aceasta trebuie privită ca o minunată exteriorizare a celei .mai înflăcărate credinţe, ca şi drept măr- turia falnică a atotcuprinzătoarei îngăduinţe acordată geniului unui artist. * Judecata de Apoi * este epopeea celor Vii şi celor Morţi, a Vieţii şi a Morţii. Ea simbolizează cea mai strălucită glorificare a umanităţii, în nesfârşita şi bo- gata varietate a indivizilor, şi deci a formei umane — plămădită după chipul şi înfăţişarea Domnului — care este expresia caducă dar necesară a spiritului nemuritor, liber şi răspunzător. « Michelangelo avea 66 de ani când a sfârşit < Judecata de Apoi 1 şi deşi încă voinic şi sănătos, nu se putea gândi că va mai trăi încă 23, până în pragul celor 9o de ani. ANIMALE SOLITARE Carpaţii — Anul X — Nr. 10 — 1942 Reproducem din revista de vânătoare, pescuit şi chinologie Carpaţii, ce apare la Sibiu, următoarele observaţii semnate de Moş Toma, interesante pentru cunoaşterea firii universale şi a psihologiei animale: « Bătrâneţa schimbă caracterul oamenilor, ca şi pe cel al animalelor. Cu- noaştem fiecare — din cei din jurul nostru — bătrâni, care au devenit arţă- goşi, acri, avari, bănuitori, mizantropi, duşmănoşi faţă de toată lumea. Tot aşa, cerbul bătrân caută singurătăţile, nu suferă în jurul lui alţi cerbi, e nervos, gata să strice nunta celor vrednici. Asemenea fioroşii mistreţi solitari, « pustnicii», 474 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care se înfundă în sihlele cele mai nepătrunse, şi îşi trăiesc viaţa în ură faţă de toate făpturile. Acelaşi fenomen îl găsim şi la cocoşii de munte. Dela o anumită vârstă (oare care e aceea ?), cocoşii nu mai sunt tovarăşii ideali pentru jocul de primă- vară. Le-a trecut vremea. Dar le-a rămas — s’a mărit chiar — pornirea de invidie şi gelozie. Vin şi ei la locurile de bătaie, pe care le-au cercetat şi unde şi-au trăit dragostele atâţia ani în şir. Aici însă, simt... neglijaţi. Alte gene- raţii au preferinţa frumoaselor — şi bătrânii în zadar îşi înfoaie trupurile mari şi îşi răsfiră cozile cu nouăsprezece pene, găinile aurii-ruginite se supun voi- nicilor mai tineri, uitând pe bătrânii în crucea bradului sau în pâlcul de ză- padă pe care joacă. Aceşti cocoşi sfârşesc a deveni nişte bătăuşi straşnici. Unde observă vreo apropiere între trubadur şi domniţă, se reped, începe bătaia, de cele mai multe ori biruesc şi alungă pe cel preferat. De cele mai multe ori, unde bătaia veche are câte un asemenea cocoş bătrân, acesta strică tot jocul. Am văzut cazuri, când câte un asemenea cocoş teroriza întreaga bătaie. Cânta bătrânul, cât cânta, apoi se repezea după cei mai tineri, cum auzea pe vreunul rotind. îndată zburau penele de parfeă le smulgeai cu mâna. Biruitor rămânea totdeauna bătrânul, cu greutatea trupului superioară, cu ciocul mai puternic, cu unghiile mai groase. Intr’o primăvară mă vesteşte paznicul R. în primele zile ale epocei de bătaie, că bătaia din Vârful G. «s’a stricat i. A mers în câteva dimineţi până în mar- ginea ei: niciun cântec. A auzit el fâlfâituri — de sigur cocoşi şi găini care treceau într’altă parte. Odată a bănuit şi un început de vers — tăiat imediat, ca şi cu foarfecele. Nu a putut găsi unde se va fi mutat bătaia. Ajuns în munte, după ce mi-am împuşcat cocoşul în altă bătaie, am voit să văd ce o fi cu renu- mita bătaie din G. Doar aceasta era bătaie de cincisprezece-douăzeci de co- coşi, cunoscută din vreme veche. Intr’adevăr, din marginea bătăii, care se pre- lungea până departe pe o culme de deal, nu am auzit nicio strofă. Am intrat mai înlăuntru, şi m’am aşezat la tulpina unui brad. îndată am înţeles ce a « stricat * bătaia. Erau cocoşi, erau găini. Ii simţeam mişcând, fâlfâind prin brazi, i-am zărit pe sus, pe pământ. Erau şi găini. Cocoşii nu cântau însă. Decât doar câte unul, cu frică, frânt. Am revenit şi a doua zi, am venit şi a treia zi, împreună cu paznicul, ca să observăm în două locuri. In fine l-am găsit pe acel cocoş bătrân, care fără să cânte el, nu făcea altceva, decât se năpustea, unde încerca vreun altul să cânte. Pretutindenea pe jos am dat de urmele bătăilor sălbatece — pene răspândite şi ici şi colo. Era un cocoş mare, pe care îl recunoşteam iară şi iară după o pată albă pe care o avea dealungul gâtului. I-am făcut judecata, şi R. a şi executat-o în una din dimineţile următoare. Şi atunci minune: au început chiar din acea dimineaţă să cânte cocoşii în bătaia « stricată » ca nişte nebuni. Scăpaseră de tiranul, care îi teroriza. De aici trebuie să tragă vânătorii o învăţătură: să elimine pe cei bătrâni. Adecă pe cocoşii de munte bătrâni. Nu pe toţi bătrânii, ... pe care dacă nu îi ai, să-i cumperi!». NOTE G eorge Putneanu, IN VIAŢĂ SĂ NU PUI TEMEI. De când aştept o poezie a războiului: crân- cenă, inegală şi, la nevoie, colţuroasă, cum e vremea, dar cu neîntrerupte scânteieri de dincolo de zarea de azi şi de aici! După Meliţa lui M. B eniuc, simbol contemplativ pentru un senti- ment pasiv al morţii fără tâlc, iată, în sfârşit! o imagină activă: Balada Cruciaţilor, semnată G. Putneanu, ne dă acea tresărire care vesteşte că ne aflăm în faţa unei rare posibili- tăţi de expresie a lui şi a noastră tot- odată. Nimic de poză sau întocmit în de- stinul Cruciaţilor care-şi duc până la transfigurare prin suferinţă, jertfa de vizionari. Să pu mi se numere unele aparente locuri comune in accente secundare. Să nu se arate cum ici-colo, în locul cuvântului direct, codul bunului sti- huitor ar fi cerut o transpunere. Atari aspecte dispar în simfonie. Aici cău- tarea ornamentală ar fi stricat uni- citatea şi ar fi alungat harul fiorului nou. Fiecare moment istoric îşi are con- diţiile lui pentru cucerirea de noi tă- râmuri ale expresiei. Sunt împrejurări când experienţa directă a vieţii e mai tare decât a cărţii, cumpăneşte ani de lectură, atunci când cel care trăieşte până la transfigurare tragicul vremii este un ales. In sensul acesta hotărăşte nu meta- fora de amănunt, ci metafora totală ţesută în jurul leit-motivului: In viaţă să nu pui temei... Paginele acestei balade, izbăvite de dresurile curente ale talentelor (ceea ce nu implică lipsă de supraveghere), situează de pe acum pe plăsmuitorul lor în câmpul încordatei noastre atenţii. Eroica acestui război cere ceva mai presus de măsura curentă a talentelor. Gestul plin de mândrie al celui care, stăpân pe sine, a zis: «am preferat haosul drumurilor bătute» şi ştie să creeze din haos o fume — îşi aşteaptă împlinitorul. D. Caracostea Grigore Popa, Armând Godoy pohte latin et chritien. D. Grigore Popa a început să publice de câtva timp, în editura ziarului Ţara, pe care-1 conduce, câteva variate bro- şuri de eseuri şi studii (Invitaţii, Pre- zenţa divină în filosofia contimporană, Esenţe totalitare, etc.), dintre care face parte şi această ultimă cărticică asupra lui Armând Godoy. Scrisă în limba franceză, într’un stil bogat şi curgător, de factură lirică şi entuziastă, cu ca- racterizări şi definiţii juste şi bine susţinute, într’o formă evocatoare şi directă, această broşură, menită să familiarizeze publicul nostru cetitor cu poetul francez în discuţie, nu are decât inconvenientul că nu a fost 475 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tradusă de autor în româneşte (ti- părirea ei în limba franceză este de- sigur un omagiu direct pe care d. Grigore Popa îl aduce, de acolo, din Sibiul d-sale, lui Armând Godoy). Alături de Paul Claudel, Francis Jammes, O. W. Milosz (prezentat şi lansat pentru publicul francez de Ar- mând Godoy) şi alţii câţiva (în proză mai ales Franţois Mauriac), Armând Godoy este unul dintre cei mai ca- racteristici poeţi ai Franţei catolice de astăzi. începând să fie cunoscută imediat după războiul trecut, opera sa a ajuns în curând foarte apreciată atât de cercurile literare ale vremii, cât şi de reprezentanţii oficiali ai bi- sericii (la noi, ea a fost analizată şi frumos prezentată de d. Sandu Tzi- gara-Samurcaş într’un studiu apărut în broşura Siluete creştine, colecţia revistei religioase Decalogul). Dintre cărţile mai cunoscute ale lui Armând Godoy amintim: Chansons crioles, 1926 (poetul este de origine cubană); Triste et Tendre, 1927; Le Carnaval de Schumann, 1927; Landes, 1927; So- nate de Bethowen, 1927; Hosanna sur le Sittre, 1928; Monologue de la Tri- stesse et Colloque de la joie, 1928; Le Drame de la Passion, 1929; Le Brasier Mystique, 1930; Les Litanies de la Vierge, 1934; Le Pobne de l’Atlan- tique, 1931; Ite Missa est, 1933; Du Contigue des Cantiques au chemin de la Croix, 1934; Le chemin de la Croix; 1937; Trois poemes de Saint Jean de la Crois, 1937; A Francis Jammes 1939; A Milosz, 1939. Această bogată activitate poetică (Armând Godoy mai are şi alte lucrări asupra Mareşalului Foch, asupra Ro- mei, etc.) este cuprinsă de d. Grigore Popa într’o înţelegătoare prezentare sintetică cu scoaterea în relief a ca- racteristicilor dominante şi ilustrarea lor prin citate şi texte foarte bine alese. Iată cum defineşte d-sa poezia lui Armând Godoy: «Trăsătura do- minantă a poeziei godoyene este un sentiment profund de nelinişte, pe care îl vom numi în mod provizoriu religios. Destinul său poetic este de- stinul pelerinului care nu-i împăcat până nu sărută crucea aspiraţiunilor sale. Chiar în prima culegere a poe- melor sale din «Triste et Tendre * unde poetul cântecelor creole pare încântat să rămână printre bunurile trupeşti ale pământului, simţim me- lancolia, teroarea şi neliniştea, cari, către sfârşitul cărţii îşi fac din ce în ce mai mult loc în sufletul poetului », Această nelinişte nedefinită stă la baza sentimentului religios care stră- bate întreaga operă poetică a lui Armând Godoy. Pentru cultura noastră, dar mai ales pentru poeţii noştri tineri dornici de noi atmosfere lirice, prezentarea acestei poezii este bine venită. /■ Şg. Sub titlul de Studii literare a în- ceput să apară o nouă revistă sub direcţia d-lui D. Popovici, titularul catedrei de Istoria literaturii române modeme dela Universitatea < Regele Ferdinand I * din Cluj-Sibiu. « Obiec- tul de studiu, zice d-1 Prof. Popovici în preafaţa sa, pe care ni-1 propunem, este Literatura română modernă, pri- vită atât în desvoltarea internă a valo- rilor ei artistice şi ideologice, cât şi în raporturile sale cu literaturile străine. Va fi deci o revistă de Istorie literară naţională şi de Literatură comparată pe bază românească*. Aşa dar pro- gramul Studiilor literare este cerce- tarea Literaturii române modeme, în legăturile ei cu literaturile străine. Cât NOTE 477 este de lucrat şi de studiat în domeniuţ literaturii comparate I Ceea ce s’a publicat până acum este foarte puţin faţă de ceea ce trebuie încă cercetat, căci literatura română, atât cea veche cât şi cea modernă, a fost mult în legătură cu literaturile slavă, neo- greacă, franceză, germană, engleză, etc. Studiile de literatură comparată fiind pretenţioase, deoarece cercetătorul este nevoit de a face comparaţii şi a repro- duce texte străine, cu greu se pot publica în orice revistă, de aceea sperăm că apariţia regulată a Studiilor literare va contribui mult la desvol- tarea acestor cercetări. Ii urăm nouei reviste din toată inima o viaţă rodnică şi îndelungată. In primul volum al Studiilor literare găsim, pe lângă un bogat şi variat material în legătură cu Transilvania, şi trei studii din domeniul literaturii comparate, precum şi o dare de seamă germană, publicată în revista Sieben- biirghische Quartalschrift, 1798, pp. 80—89, despre Ahilefs la Schiro şi Istoria lui Sofrortim, traduse de Pa- harnicul Iordache Slătineanu din limba neogreacă. Titlurile celor trei studii sunt: D. Popovici, Studii franco-române (pp. 1—58), Idem, Pope fi Conachi (pp. 224—228); N. Lascu, Alecu Beldiman traducător al Odiseei (PP- 94—128). Să ne oprim puţin asupra articolului d-lui Prof. Popovici Studii franco- române, ce se află în fruntea revistei. D. Popovici a cercetat unele publi- caţii uitate, ce apăreau pe la mijlocul secolului al XlX-lea în limba franceză fn Ţara Românească, ca de pildă Le Journal de Bucarest, La Voix de la Roumanie, La Roumania, Le Pays Roumain etc., şi a cules mai multe ştiri interesante, rămase până astăzi neutilizate, despre câţiva scriitori fran- cezi, care au trăit în Muntenia şi au avut o influenţă asupra orientării lite- rare a scriitorilor români din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Printre scriitorii francezi de care vor- beşte d-1 Popovici sunt: Auguste Gruson, care, în articolul său: Une excursion aux Karpathes, descrie câteva oraşe din Ţara Româ- nească: Piteşti, Târgovişte, Câmpu- lung, şi traduce în limba franceză unele versuri din Iancu Văcărescu şi Vasile Cârlova în legătură cu aceste oraşe (p. 2). Francis Robin, profesor de limba greacă, şi-a dat osteneala de a simpli- fica studiul acestei limbi şi a-1 reduce la un număr de opt rădăcini. Octo- rizie, ou le grec reduit â huit racines. Dar afară de aceste preocupări el a scris şi poezii despre România, Grecia, Egipt şi patria sa, Franţa (pp. 5—6). Superior celor precedenţi este Ulysse de Marsillac, care, ca « profesor, con- ferenţiar, ziarist, popularizator al lite- raturii franceze prjntre Români şi cercetător al literaturii române, al istoriei şi vieţii sociale române *, a avut o bogată şi variată activitate. In Lecţiile de literatură, publicate la 1859, şi în articolele sale literare din La Voix de la Roumanie, Le Pays Rou- main şi din alte publicaţii Marsillac se ocupă de mai mulţi scriitori francezi, printre care sunt Voltaire, Nerval, Chateaubriand, M-me de Stael, George Sand, Michelet, Vigny, Mus- set, Balzac, Renan, Victor Hugo, Lamartine etc. Dar Marsillac n’a vrut numai să popularizeze pe scriitorii francezi în Ţara Românească, ci să facă cunoscută şi România ospitalieră în ţările apusene şi de aceea el publică o serie de Lettres sur la Roumanie şi Etudes sur la Roumanie în publicaţiile ce le conducea, în care era înfăţişată REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu numai starea actuală a ţării, ci şi trecutul ei. O deosebită atenţie acordă Marsillac vieţii bucureştene, precum şi lăutarilor, regretând «că aceşti artişti nomazi încep să-şi modernizeze as- pectul *. El se interesează şi de lite- ratura română veche şi contemporană, folklorul şi teatrul românesc. Vorbind de teatrul lui Vasile Alecsandri, Marsil- lac scoate în vileag unele modele fran- ceze de care s’a servit poetul român. D. Popovici observă bine că « cu mult înaintea lui Drouhet, Marsillac stabi- leşte astfel exact izvoarele unora din operele lui Alecsandri. Dacă regretatul profesor dela Bucureşti ar fi pus la contribuţie cronicile înaintaşului său la catedra de literatură franceză, preţiosul său studiu ar fi căpătat unele puncte de sprijin mai mult şi ar fi putut exploata unele sugestii rodnice * (pp. 14—25). Un alt francez de care se ocupă pe larg d-1 Prof. Popovici este Ange Pechmija, o figură şi mai interesantă decât Marsillac. El cunoştea bine lim- bile turcă, arabă şi persană şi a făcut multe traduceri din aceste limbi. Fiind un cunoscător al limbii turceşti, a alcătuit un studiu despre poetul turc Fazil-Bey, pe care îl compară cu Heine şi cu Banville. PechmCja avea şi o înclinaţie către pictură. In cele câteva articole scrise despre artă el se declară ostil realismului. In domeniul liricei el a scris mai multe versuri, în care se vede dependenţa sa de Baude- laire. Trăind în ţară Pechmăja a arătat un deosebit interes de lucrurile din România şi literaţii ei. Iiv foiletonul ziarului Le Pays Roumain publică în traducere franceză romanul lui N. Filimon Ciocoii vechi fi noi. Ca şi Marsillac, Pechmăja a cercetat poezia populară română, dându-ne câteva traduceri, printre care se află şi balada Mioriţei, reprodusă în anexă, pe lângă alte câteva traduceri şi poezii originale ale lui Pechmăja (pp. 25—58). Studiul d-lui Prof. Popovici prin bogăţia informaţiilor şi precizările sale, expuse într’un mod clar şi documentat, va fi foarte util atât istoricilor literari francezi, cât şi celor români. Nestor Camariano evista istorică, voi. XXVII,- Ia- nuarie-Decemvrie 1941, p. 252. Di- rector Prof. N. Bănescu. După ce timp de un sfert de veac — dela 1915 la 1940 — revista întemeiată de Nicolae Iorga cu scop destul de modest la început a creat în câmpul istoriografiei româneşti o nouă posibilitate de orien- tare atât pentru specialist ca şi pentru începător, ideea marelui îndrumător se încheie într’un moment în care in- formaţia la zi şi îndemnul la cercetări se făcuse tot mai necesare. Apariţia trimestrială, cu o clasică regularitate, a Revistei istorice deve- nise o necesitate. Ea aducea, pe lângă noutatea articolelor — lipsite de bana- litate şi pedanterie — dările de seamă şi mai ales < cronica », acea bogăţie de informaţie şi caracterizare, care-i făcea de altfel originalitatea. Deşi alături de revista — sau mai bine zis revistele dela 1925 încoace —profesorului Iorga au mai apărut multe publicaţii cu caracter istoric, multe de o ţinută grafică superioară, cu program sever şi colaboratori selecţionaţi, niciuna din acestea sau toate la un loc n’au scos-o din circulaţie. Revista istorică trăia prin necrezuta putere de creaţie şi originalitate a conducătorului ei, care din înfăţişarea modestă şi sufletul depus de colabo- ratori a dat inegalabila publicaţie, cunoscută cu mult mai mult în străi- NOTE 479 nătate decât la noi, deşi rezumatul articolelor într’o limbă de largă răs- pândire nu era un punct din program. începând cu. numărul de faţă, dintr’un sentiment de adâncă pietate pentru ilustrul iniţiator, publicaţia este Încredinţată de comitetul Institutului Sud-Est European d-lui Profesor N. Bănescu, care semnează articolul pro- gram: « Gândul de a duce mai departe opera folositoare a celui ce a deschis atâtea cărări dinaintea noastră *. Cuprinsul, închinat memoriei lui Nicolae Iorga, e dat cu colaborarea d-lor: N. Bănescu, Elogiul academic al lui Nicolae Iorga, care a mai apărut şi în Analele Academiei Române; D. Berciu, Basarabia şi unitatea Daciei străvechi; Th. Capidan, N. Iorga şi Românii din Sudul Peninsulei Balca- nice ; Jărome Carcopino, Le professeur Iorga ; N. A. Constantinescu, Un boier român, negustor cu plutele pe Olt şi Dunăre, între 1846—8 ; Ionescu-Nişcov Alexandru Hasdeu; Ion I. Nistor, Bulgarii în Transdanuvia şi Dacia ; G. Oprescu, Câteva episoade necunoscute din viaţa lui Franz Liszt; General Radu Rosetti, Amintiri despre Regina Maria; I. Simionescu, Despre Nicolae Iorga; apoi un mare număr de articole şi notiţe rămase dela N. Iorga. Revista, ca număr omagial, apare într’o excelentă ţinută grafică. Se . cuvine a se menţiona numele d-relor Liliana N. Iorga şi Milena Iacob, prin grija şi devotamentul cărora numărul de faţă a putut să apară cu înfăţişarea atât de elegantă şi fără greşeli de tipar. Sperăm că numerele următoare nu se vor lăsa prea mult aşteptate. V. Mihordea Al. Popescu—Telega, Gramatica spaniolă. In ultima vreme, publicul român, de toate categoriile sociale, manifestă un viu interes pentru cu- noaşterea temeinică a cât mai multor limbi străine. Au loc la Bucureşti, ca şi în alte centre orăşeneşti, de câţiva ani, cursuri de limbi şi literaturi ger- mane, italiene şi spaniole, — fără să mai vorbim de cele franceze care au o tradiţie mai îndelungată, — urmă- rite de numeroşi ascultători. Faptul nu poate decât să ne bucure, difuzarea cunoştinţelor de limbi şi literaturi străine fiind primul pas în reciproca înţelegere spirituală dintre noi şi marile naţiuni europene. De aceea, luăm cunoştinţă cu multă satisfacţie de apariţia Gramaticei spa- niole, datorită profesorului Al. Po- pescu-Telega, căruia pentru neobosita şi rodnica sa muncă, Academia spa- niolă i-a conferit titlul de membru corespondent, iar guvernul spaniol subvenţionează catedra de limba şi literatura spaniolă dela Facultatea de Litere din Bucureşti, încredinţată d-sale. Apărută sub auspiciile asociaţiei hispano-române «Traian», de curând întemeiată, gramatica aceasta capătă şi o valoare simbolică: după încer- carea de gramatică spaniolă de acum 7—8 ani, datorită fostului lector Gil y Reglero, apărută în condiţii tehnice inferioare t şi fără vreun răsunet —, gramatica d-lui Popescu-Telega este prima manifestare în chip ştiinţific, serios şi cumpănit a dorinţei de apro- piere spirituală între noi şi sora noastră latină, Spania, cum ne mărturiseşte de altfel şi interesanta prefaţă sem- nată de actualul ministru al Spaniei la Bucureşti, cunoscutul scriitor Josâ Rojas y Moreno. Punând la contribuţie pe cei mai de seamă autori de gramatici spaniole — pe care-i aminteşte în prefaţă — şi călăuzindu-se de bogata sa expe- 480 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rienţă didactică, d. profesor Popescu- Telega a căutat să evite acel schema- tism sec şi rebarbativ pe care-1 în- tâlnim atât de des în gramaticele făcute deseori mai mult cu scopuri mercantile. Ilustrând regulile gramaticale cu multe exemple clare, luate din limba vie, curentă şi cu exerciţii adecvate, autorul izbuteşte pe de o parte să facă atractivă învăţarea acestor reguli, pe de alta, să introducă treptat pe cercetător în spiritul limbii spaniole. In acest sens trebuie amintite şi bu- căţile de lectură, — extrase din autorii clasici şi mai ales moderni, scriitori de circulaţia mondială, precum Ramon de Campoamor, Pia Baroja y Nessi, etc. Lecturile se remarcă prin stilul lor uşor, prin subiectele de actualitate, dintre care unele prezintă analogii cu datinele noastre. De asemenea, scurtele dar substan- ţialele indicaţiuni de ordin istorico- literar şi bibliografic referitoare la autorii din care se dau extrasele, sunt o inovaţie a d-lui Popescu-Telega şi în acelaşi timp un procedeu ingenios de orientare a cercetătorului începător, în istoria literaturii spaniole. Apariţia acestei gramatici, care va fi urmată, după cum ni se anunţă, de un dicţionar şi de o istorie a lite- raturii spaniole, datorite tot d-lui Popescu-Telega, marchează un mo- ment preţios în istoria relaţiilor cul- turale hispano-române şi felicităm căl- duros pe autor pentru opera d-sale. Horia Rădulescu Karl Richard Ganzer, Forţele vitale ale istoriei germane (Ed. I. F.Lehmann, Miinchen-Bcrlin). Cartea întitulată «Răscoală şi Reich * (Aufstand und Reich) cuprinde o culegere de articole şi cuvântări ţinute de autor dela afir- marea revoluţiei naţional-socialiste până la începutul războiului actual. Ele au un caracter politic, fiind directive şi norme pentru împrejurările în care au fost scrise. Colecţia aceasta de articole — care se ocupă de revoluţie, de conducere şi de Reich — deşi nu are o temă unitară, are totuşi o atitudine unică, impusă de faptele istoriei. Din ele decurg îndatoririle Reichului în ve- derea unei noi ordini. Epocei de destrămare şi de prăbuşire a Reichului, Fuhrerul Adolf Hitler i-a pus capăt, redând politicii nobleţă şi valoarea ei spirituală. Credinţa Fiihre- rului a trezit în poporul german acele forţe care însemnau refacere. El a trezit voinţa de libertate interioară şi exterioară. Voinţa spre noi năzuinţe, chiar dacă păreau imposibil de realizat, precum şi voinţa de responsabilitate şi voinţa de a crea o ordine nouă. Valorile multilaterale ale poporului german — acelea care au făcut din el un popor dominant — pot fi raportate Ia două caractere esenţiale: forţa revo- luţionară şi forţa de organizare. Istoria Germanilor — după cum scrie auto- rul — n’a fost fericită, a fost însă istoria unui popor viteaz şi eroic. Niciun popor n’a cunoscut atâtea pericole ca cel german, dar nici n’a avut succese atât de strălucitoare. Din acest motiv, poporul german a rămas tânăr şi viguros. Mişcarea naţional-socialistă este ca- racterizată de aceleaşi trăsături: revo- luţie şi ordine. Fuhrerul Adolf Hitler, care a chemat din nou Ia viaţă forţele poporului, întruneşte aceste calităţi într’o armonie neîntâlnită până acuma în istoria poporului german. Apariţii de astfel de personalităţi sunt rare au semnificaţia de a marca un nou început în istorie. P. N. INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI DIN OAUZA LIPSE» QENERALB DE HĂRTIE, REVISTA 8B VEDE OU REQRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRA8E DIN 8TUDIILE APĂRUTE ÎN 8UMARUL SAU. COLABORATORII REVISTEI 8UNT RUOAŢI CA, ODATĂ OU MANU80RISELE TRIMISE, SA MENŢIONEZE ADRE8A EXAOTA, UNDE 8A LI 8E EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, DAOĂ ÎMPREJURĂRILE PERMIT AGEA8TA, PRIMA OOREOTURA. ÎN OEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIEOARUI MANUSORIS, AUTORUL VA PRIMI RASPUN8 DAOA MANU- 8ORI8UL A FOST ACOEPTAT SPRE PUBLIOARE. DIN MOTIVE FINANOIARE, REDAOTIA NU ÎŞI POATE LUA OBLIOAJIA DE A RĂ8PUNDE Şl OELOR ALE OAROR MANUSORI8E NU AU FOST AOOEPTATE. MANU8ORI8ELE AOOEPTATE VOR FI PUBLIOATE DUPĂ NEOE8ITAŢILE DE ORDIN redaotional. MANUSORISELE NEPUBLIOATE NU 8E ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL OON8IDERĂNDU-SE OBLIQAT 8Ă-ŞI PĂ8TREZB OOPIILE NECESARE. EDITURA FUNDAŢIEI REGALE PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Director: Prof. D. CARACOSTEA Anunţă apariţia următoarelor volume care se găsesc In librăriile din Capitală ţi din Întreaga (ară: TH. CAPIDAN: SHAKESPEARE: N. DAV1DESCU: NICOLAE COSTIN: ESCH1L: SHAKESPEARE: D. CARACOSTEA: AL. T. STAMATIAD: N. CARTOJAN: Ing. NIC. P. CONSTANTI- NESCU: ARON COTRUŞ: CALDERON DE LA BARCA: EUSEBIU CAMILAR: OVIDIU PAPADIMA: SHAKESPEARE: B. FRANKLIN: G. OPRESCU: S. MEHEDINŢI: OTILIA CAZIMIR: , I. AGÂRBICEANU: N. DAVIDESCU: AMIRAL BYRD: HELIADE RĂDULESCU: OVIDIU PAPADIMA: Macedoromânii Cum vă place, în trad. d-lui Prof. P. Grimm Renaşterea Letopiseful Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de Ioan St. Petre Orestia, în trad. d-lui G. Mumu Poveste de iarnă, trad. Dr. Protopopescu Expresivitatea limbii române Cortegiul amintirilor Istoria literaturii române vechi, voi. II Enciclopedia inventiunilor tehnice, voi. II Rapsodia dacă Viaţa este vis, în trad. d-lui Al. Popescu-Telega Cordun Neam, sat, oraş în poezia lui Octavian Goga Regele Lear, în trad. d-lui Dragoş Protopopeacte, Autobiografie, în trad. Pr. F. M. Gâldău Grafica românească in sec. al XlX-lea Opere complete, voi. I A murit Luchi Licean odinioară Antologie critică Singur, în trad. d-lui B. Brezsanu Opere, voi. II, ed. îngr. Prof. D. Popovici Creatorii şi lumea lor / In cursul annlui vor apărea următoarele opere: / MIHAIL SADOVEANU: M. EMINESCU: V. VOICULESCU: C. KIRIŢESCU: AL. MACEDONSKI: MIRCEA ELIADE: LUCIAN BLAGA: N. BĂRBULESCU: I. POPESCU-VOITEŞTI: Ing. GH. MANEA: EMIL GIURGIUCA: ANIŞOARA ODEANU: ION LUCA: CERVANTES: V. PAPILIAN: LOPE DE VEGA: AL. O. TEODOREANU: Dr. N. C. PAULESCU: Opere complete, voi. III Opere, voi. II Umbra, teatru Şcoala română în răscrucea vremurilor Opere, voi. III, sub îngrijirea d-lui Prof. T.Viami Insula lui Euthanasiu Trilogia cunoaşterii Din tainele derivatelor Noţiuni de Geologie Petrolul românesc I [ ' ' Sarea regiunilor carpatice româneşti , Curs de amenajarea, organizarea fi exploatarea fabricilor Dincolo de pădure ‘ Moartea în cetate ’ Amon-Ra şi Rachieriţa, teatru Iscusitul Don Quijote dela Maticha, în trad. d-lui Al. Popescu-Telega Manechinul tui Igor ţi alte poveşti de iubire Teatru ales, în trad. d-lui Al. Popescu-Telega Caiet, ediţia Il-a Opere, ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu ■ONITOBUL OFICIAL 01IHPBIUKRIILE STATULUI. IMPBIXBBIA NAŢIONALA.—0. SA Ml.