REVISTA ANUL X i NOEMVRIE 1943 Nr. 11 D. CARACOSTEA ...... V. VOICULESCU . ..... MIHAI BENIUC........ EMIL TH. CAPIDAN . . . . N. DAVIDESCU........ GR. TAUŞAN .'....... ION PILLAT ........ WOLF von AICHELBURG . AGATHA GRIGORESCU- BACOVIA ........... PERICLE MARTINESCU . . TRAIAN CHBLARIU . . . . AL. RAICU........... NICOLAE PETRESCU . . . -REMUS LTJCA........ D. MARMELIUC........ Clasicismul stilisticei poporane (II) . . 243 Toamnă târzie........................ 267 Versuri................................ . 269 Intre Doneţ şi Nipru................. 271 Din ciclul <1 Ţara Românească » . . . . 293 Arta de scriitor a lui Nicolae Iorga . . 298 Holdcrlin: Trei imnuri târzii........ 305 Poetul şi nebunia.................... 313 Versuri . . .............................. 320 Paradisul nostalgiilor ........ 322 Bate securea......................... 353 Pastel . . ............................... 355 Problema progresului văzută de un filosof român.................................. 356 Vitrina cu păpuşi de porţelan........ 368 O dramă războinică a lui Eschyl: Cei şapte împotriva Thebei............. 379 TEXTE ŞI DOCUMENŢE I. S. FLORU......File de jurnal: Titu Maiorescu şi vre- mea lui................................. 395 ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU ION VELICIU........Poveste de pe front....... 415 COMENTARII CRITICE PETRU COMARNESCU . . . Lucrări de filosofie .... 426 OCTAV ŞULUŢIU......... Pe margini de cărţi . -.. 433 ION ŞIUGARIU........Viaţa poeziei............... 442 CRONICI » O NUNTĂ BOIEREASCĂ 9 PE SCENELE STRĂINE de Tr. lonescu-Nişcov ; LUCREŢIA SUCIU — SCRIITOARE DIN BIHOR de Lucia A. Popovici; VICTOR SLĂVESCU ŞI POSIBILITATEA UNEI ISTORII A GÂNDIRII NOASTRE ECONOMICE de Costin I. Murgescu ; RASĂ, CULTURĂ ŞI CIVI- LIZAŢIE de Ştefan lonescu CRONICA BIBLIOGRAFICA de George Baiculescu . ,^240 PAGINI — 95 LEI N U M ARUL REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ DIN APRILIE 1941 CONDUSĂ DE D. CARACOSTEA Secretar de redacţie: OVIDIU PAPADIMA REDACŢIA ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III S9, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 59 TELEFON *-06-40 ABONAMENTUL ANUAL PENTRU INSTITUŢII RURALE: LEI loco PENTRU INSTITUŢII URBANE: LEI 300* ABONAMENTE DE SPRIJIN: LEI 5000 PENTRU PARTICULARI: LEI 1100 ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENŢI, PREOŢI ' şi învăţători delaţară» lei 8o® CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABbNAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL X, Nr. ii, NOEMBRIE 1943 FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI 194 1 CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE ii , In opoziţie cu toţi câţi s’au ocupat cu studiul creaţiunilor poporane epice (fie la noi, fie peste hotare), ne-am încredinţat treptat că imaginile fundamentale, marile simboluri, organizarea lor formală şi tensiunea lor spun mai mult despre esenţa plăsmui- rilor decât orice alte investigaţii. De aici dobândim optica exactă a centrului întruchipării, ferindu-ne de orice intrusiune doctrinară. Atenţiunea aceasta firească dată expresiei însemnează desfacerea de orice dogmatism, începând cu separarea scolastică dintre fond şi formă şi sfârşind cu formalismul înclinat să vadă pretutindeni numai meşteşug şi reţetă. Privind creaţiunea din centrul ei de cristalizare formală, cercetătorul se aşează exact în poziţia însuşi a artistului, având totodată şi obiectivitatea necesară. Urmează că numai cine intueşte exact estetica unor atari creaţiuni — deci esenţialul — poate avea un temei pentru a des- cifra ceva şi din istoria lor. Reducând imaginile din Balada Crivăţului la datele ireducti- bile, în Marcoş Paşa este intipuită încumetarea demonică de a iupta cu elementele de nebiruit ale firii, iar în portretul Crivă- ţului, cât şi în tot ce săvârşeşte, stă o putere supraumană care, fiind stârnită, nimiceşte pe încrezut. Dincolo de evidentele deosebiri de valoare şi de orizont, pri- vind balada noastră sub aspectul categoriilor estetice şi al atitu- dinii faţă de existenţă, atât imaginile cât şi tensiunea dintre ele sunt de o fiinţă cu întruchiparea lumii din care a crescut tragedia 244 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE antică, străbătută în întregime, ca şi balada aceasta, de tensiunea dintre încumetare şi pedeapsa legilor cereşti. Cum Prometeu, de pildă, provoacă pe Zefs, vrând să-i ră- pească focul, tot astfel Paşa din balada noastră înfruntă pe Crivăţ; şi după cum în legenda poporană elină Titanul care a înfruntat pe Zeul ce deţine puterea focului, piere prin foc, tot astfel în ba- lada noastră, cel ce a provocat pe Crivăţ este nimicit prin îngheţ1). In balada noastră, atât simbolurile cât şi planul de rezonanţă ne trimet spre forme primitive, mitice, cu atât mai interesante cu cât prezenţa lor la noi, în loc să dea lămuriri despre te miri ce moment periferic al istoriei noastre, este chemată să deschidă perspective spre aspecte străvechi din întruchipările păstrate şi ridicate numai la noi la forma artistică de care ne ocupăm. Ne integrăm astfel în primitive viziuni mitice care, dacă îm- pânzesc planeta, au în balada noastră o viaţă proprie cu atât mai vrednică de adâncit cu cât vechimea motivului este semn de o străveche viaţă chiar şi a baladei ca gen. De bună seamă, întrebările cum de s’a păstrat anume în balada noastră o astfel de întruchipare mitică, ce funcţiuni au prezidat la naşterea şi la dăinuirea ei şi în deosebi cum de şi-a ales anume această formă pentru a scăpa dela peire un bun străvechi atât de însemnat, sunt în strânsă legătură cu însăşi vechimea formei de artă a baladei la nQi. Atunci când seva străveche mitică a scăzut, cedând locul altor întruchipări, în deosebi celor creştine, imaginile tradiţionale şi sensul lor nu puteau fi salvate printr’o simplă transmisiune, ca bunăoară aceea comunicată deC.Rădulescu- C o d i n în Legende, Tradiţii şi Amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muşcel (1910). O atare povestire în proză nu avea conturul necesar duratei şi era ursită peirei. Dimpotrivă, balada, actualizând-o unor cercuri mai largi, avea o altă circulaţie. Atât în cadrul sărbătorilor şi nunţilor de iarnă, cât şi în cadrul celor de vară, unde povestea Crivăţului era actualizată prin contrastul cu vremea aspră şi prin aluziile de diferenţă între luna lui Cuptor şi luna lui Făurar, balada găsea o mai largă circulaţie socială decât x) In domeniul colindelor, paralel» cea mai apropiată de mitul demonului care răpeşte focul din cer este Colindul numit al Arhanghelilor ce pedepseso pe Iuda care a furat scaunul de judecată şi podoabele strălucite ale T&iului. CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE *45 crâmpeiul narativ în proză de tipul celui amintit. Nici legenda, nici basmul, nici tradiţia nu erau primitoare de un astfel de cuprins. Interesul publicului, este deosebit de receptiv pentru tot ce priveşte viaţa atmosferei. întregul complex al omului primitiv nu a putut să fie esenţial deosebit de interesul firesc al omului de azi pentru «vreme » şi schimbările ei. Dela ţăranul care, de dimi- neaţă până seara, cată necontenit spre cer, până la un T. Maio- rescu, cel care însemna zilnic în jurnalul său mai întâi cum e vremea, interesul pentru schimbările atmosferice e o constantă general umană. Metereologia poporană oferă nesfârşite dovezi. Dar toate acestea, dacă lămuresc în parte receptivitatea moti- vului şi circulaţia lui, nu explică decât parţial şi periferic interesul pentru o atare plăsmuire. Intr’adevăr, dovezile de atenţie pentru schimbările atmosferice împânzesc planeta, pe când balada în forma dată este un bun al nostru. O altă explicare a dăinuirii ar fi aceea care susţine că, atunci când anumite forme ale vieţii păşesc spre amurg, acestea intră mai uşor în domeniul contemplării şi plăsmuirile de artă le sal- vează amintirea. Dar între expresia populară şi viaţă există rapor- turi care arată şi cazuri contrarii. Exemplu tipic este acela al baladei Mioriţa care în Banat este astăzi redusă, pe când la Românii din Serbia şi îndeosebi Ardeal circulaţia este foarte mare. împuţinarea motivului nostru în Banat este în legătură cu redu- cerea formelor de viaţă păstorească în această provincie. Rezultă că dispariţia unei forme de viaţă nu marchează totdeauna şi o creştere a motivelor răsărite din acea formă. Consideraţiunile acestea ne îndreptăţesc să afirmăm că imagi- nile din balada Crivăţului n’au trecut^în această formă de artă ca un fel de compensaţie pentru amurgul lor mitologic. Dimpo- trivă, seva străveche dăinueşte în această formă de baladă, ceea ce deşteaptă întrebarea dacă n’a existat o baladă românească într’o epocă mult mai veche decât cea admisă astăzi pentru bala- dele apusene şi nordice. Oricum ar fi, numai o pregnanţă artistică deosebită putea scăpa dela peire acest aspect românesc de veche întruchipare mitologică. Iar semnificaţia tensiunei ne trimete spre sfera crea- ţiunilor în legătură cu luptele care au însoţit peirea lumii prin vânturile dela miazănoapte şi îngheţ. La rândul lor, acestea sunt 246 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE o parte din plăsmuirile pe tema largă a miturilor, legendelor şi povestirilor în legătură cu sfârşitul lumii. Pentrucă în astfel de probleme nu ne putem mărgini numai la câteva variante, ci este nevoie de arătarea tuturor tipurilor, voi considera acum o mărturie culeasă la extremitatea sud-vestică a unităţii daco-române, la Românii din Serbia. Ţinutul acesta pre- zintă interes mai întâi pentrucă pune problema legăturilor cu tradiţiile narative ale Slavilor de sud. In cazul special al acestei balade, aria laterală din spre Serbia fiind la extremitatea opusă ţinuturilor unde s’ar fi zămislit întâi balda ca un reflex al amin- titei lupte între Turci şi Poloni, se mai pune întrebarea dacă, fiind mai departe de presupusul loc al originii, structura ei nu reprezintă alterări şi inovaţii provenite din această împrejurare. Din cât am putut constata personal şi consultând pe specia- lişti, balada populară sârbă nu are motivul acesta. Povestirea despre nunta surprinsă de îngheţ, care se întâlneşte în domeniul sârbesc, precum şi poveştirile despre vânturile care se încaeră, aşa cum le întâlnim într’unele tradiţii albaneze, n’au nimic comun cu balada noastră. Cu atât mai mult se cuvine să privim mărturia din colecţia Dela Românii din Serbia, publicată în 1913 de G. G i u g 1 e a şi G. V â 1 s a n. A fost auzită dela un cântăreţ neprofesionist, despre care culegătorii ne spun că nu ştia decât trei balade. Dintre acestea, n’au publicat decât două. Prima este lenciu viteazul, motivul tânărului care se travesteşte în femeie pentru a se strecura în odaia iubitei, ca să şi-o facă soţie. Această baladă este înfăţi- şată cu lux de amănunte, unele pitoreşti, şi e bogată în peripeţii1). In schimb, varianta baladei Crivăţului este una din cele mai reduse din câte au fost culese până acum. Ar fi greşit să credem că x) Motivul acesta, în aparenţă o simpla snoavă, prezintă trăsături care pot servi ca mijloc de caracterologie. Diferenţa între forma românească şi cea italiană, de pildă, este sugestivă. La noi, berbantul este înfăţişat mai amănunţit şi cere mamei sfatul pe care-1 urmează. Organizarea artistică este mai desvoltată. Travestirea sfătuită de mamă vine după un rămăşag între cei doi, oeea ce aduce tensiune în desfaşurârea baladei, sporind voia bună a ascultătorilor, în deosebi la nunţi. De asemenea, cea mai izbitoare deosebire între forma românească şi cea italiană vine din chipul felurit al travestirii: pe CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE *47 aceasta vine dintr’o împuţinată circulaţie a baladei în localitatea Râtcova de pe malul Dunării, unde a /ost culeasă. Chiar faptul că printre puţinele balade de care îşi amintea cântăreţul este şi aceasta — vorbeşte pentru frecvenţa ei, altminteri n’ar fi zis-o, căci nu avea vocaţiune specială pentru atari motive. Două trăsături alcătuiesc fizionomia acestei variante: dispa- riţia totală a imaginei Crivăţului şi înlocuirea ei prin Dumnezeu; paralel cu aceasta, balada este întruchipată în cadrul legendar al minunilor dumnezeieşti. Aceste alterări ar putea fi explicate prin situaţia periferică a variantei: cu cât s’ar depărta de centrul originei, cu atât îşi pierde caracterul. Dar în cazuri de acestea, trebuie să privim atât însuşirile pozi- tive cât şi pe cele negative ale cântăreţului. Numai astfel poţi deosebi ceea ce este întâmplător într’o variantă de ceea ce poate da mărturie despre tipurile ei. Introducerea este laborioasă. In stil de basm, este înfăţişat Colceag Paşa, fără acea izbitoare prezenţă a lui la Fântâna Ge- rului. In loc să fie prilej de a-i sublinia valoarea prin amintirea isprăvilor din trecut, bătrâneţea paşei arată numai tipul omului bătrân, ceea ce atenuează trăsătura de îngâmfare, care de altmin- teri nu este nicăieri subliniată în desfăşurarea baladei: Fost-a, Doamne, fost-a, dragă, Cel Colceag paşa bătrân, Barba albă pân’ la brâu. Barba-i bate braţele, Genele urechile, Mustăţile umerele, Da păru călcâile. Se scula, s’aridica, Multă oaste-mi aduna, Câta frunza şi iarba. când la noi Iencea se travesteşte în femeie care caută refugiu, pentrucă a fost bătută de bărbat, Giovannin della Vignarella se travesteşte în călugăriţă. Variantele italiene, rânduirea lor geografică şi compararea lor cu cele catalane, franceze şi dalmatine, de unde se vede tradiţia unitară romanică apusană,— sa află în lucrarea lui Vittorio Sânt oii: Cinqut eanti popolari dalia raccolta Bărbi (Bologna, 1938), pp. 117—164 »ubt titlul L* ţinta monacalla. *4* REVISTA FUNDAŢIILOR RRGALE Lipsa de caracterizare a îngâmfării nu vine însă din noul chip de organizare a baladei. Incumetarea este atât de viu legată de însăşi situaţia fundamentală, încât nezugrăvirea ei este numai un lemn de neînzestrare artistică a cântăreţului. La fel, când trece la prezentarea oştirii: trăsăturile ornamentale biruie zugrăvirea funcţională. Cântăreţul se lasă mânat de rimele interioare, care arată strălucirea ostaşilor. Interesant în sine, crâmpeiul acesta descriptiv ar fi putut juca un rol pentru a sub- linia mai târziu contrastul dintre incumetare şi pedeapsă. Dar în partea aceasta rămâne o linie moartă. După arătata înşiruire de elemente în stil de basm, când oştirea ajunge La Fântâna Gerului, Gerului Crivăţului, Puterea lui Dumnezeu — acest puterea lui Dumnezeu, căzut neorganic, ar fi singurul element de conflict dacă provocarea Crivăţului ar fi accen- tuată. Dar de fapt cântăreţul nu poate spune, într’un singur vers, decât că Paşa ajuns la fântână îşi aşează taberele. Nimic despre intenţia de luptă. Şi lucrul este firesc: lupta nici nu se dă între Crivăţ şi Paşa, ci între Dumnezeu şi oştire. Ar fi fost o posi- bilitate să se menţie ceva din imaginea Crivăţului, dacă el şi Gerul ar fi devenit atribute ale puterii lui Dumnezeu, ceea ce nu se în- tâmplă. ' Lupta dându-se vara, varianta nu mai are asprele posibilităţi de încordare. întregul se aşează nu într’un cadru firesc, ci într’unul excepţional de minune. In concordanţă cu acestea, trăsăturile de portretizare a Crivăţului trec asupra lui Dumnezeu. Da Dumnezeu ca un sfânt Să cobora pe pământ, La fântână că mergea Vara ’n Postu lui Sân-Pietru Cu toiag de ghiaţă ’n mână, Cu mustăţile de brumă Şi cu barba de chidie. Da Dumnezeu ca un sfânt Puţintel ger că-mi lăsa, Fântâna că-mi Îngheţa. CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE »49 înfăţişând totul ca o minune: îngheţ în toiul verii, este firesc lucru ca varianta să fie lipsită de acel dramatism al luptei împo- triva Crivăţului, propriu baladei. Când fântâna îngheaţă, Paşa se plimbă printre soldaţi şi are şi vremea şi liniştea să-şi aprindă «ciubucelul». Lipseşte orice fel de cerere a oştirii înspăimântate către cel care, din propriul îndemn, dă porunca să se aţâţe focul cu suliţele. In contextul acesta, apare şi o imagine, care arată că varianta de faţă nu este chiar lipsită de oarecari trăsături sugestive: focurile aprinse de ostaşi stau. Ca cum stau, zău, stelele. Nu este o întâmplare că într’acest moment apare o imagine mai vie. Suntem anume în părţile de maximă relevanţă epică a bala- dei : spulberarea focului şi îngheţul oştirii în coşciugele cailor. După cum faptele de memorie care se şterg mai greu, sunt tocmai întipăririle izbitoare din copilărie, tot astfel dintre imaginile unei plăsmuiri epice cele mai vechi au o durată mai lungă. Pilonii de lemn înfipţi în vechiul vad rămân, chiar după ce apa încărcată de mâl şi prundiş a spart podul. Când Paşa, a doua zi, îşi vede oştirea îngheţată, încheierea e tot atât de turbure ca şi restul. Este un sfârşit pe linia didactică a învăţăturii de minte. Această imprecaţie a celui ce se leapădă de greşală este însă la rândul ei ştearsă şi amestecată cu elemente ce n’au ce căuta aici: Fie câne pe pământ, Cân’ s’o bate Turo cu Turo Şi cu geru, crivăţu, Puterea lui Dumnezeu. Dela început până la sfârşit, varianta îşi caută un centru de greutate, pe care nu-1 găseşte nici în basm, nici în încercarea de a cristaliza totul în jurul unei minuni. Pentru aceasta din urmă se cerea o altă organizare şi un dramatism superior rudimentelor respective din baladă. Şi apoi minunea este ceva atât de categoric şi absolut prin esenţa ei, încât cu greu suferă o împotrivire. Domeniul artei fiind ilimitat, teoretic poţi concepe o creaţiune romantică în care să se desfăşoare lupta titanică împotriva unei minuni. Dar o atare întruchipare iese din sfera poporană ;i cer» complicatele mijloace ale poeziei culte. 250 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In toate aceste neîntocmiri, cineva ar putea să vadă un semn că, în spre Timoc, balada reprezintă destrămarea datorită depăr- tării de vatra originară. Şi totuşi, totala înlocuire a Crivăţului prin Dumnezeu este mai aproape de forma primitivă decât s’ar părea. Ea este revelatoare, pentru mitica situaţie primitivă în care Crivăţiul era el însuşi un zeu, împotriva căruia se încume- tează un demon sau vraci. In contrast cu această mărturie culeasă la Românii din Serbia, sunt cele 3 variante publicate de I. Diaconu în lucrarea sa preţioasă Ţinutul Vrancei I, pp. 221—228 (1930). Pentrucă tustrele variantele au trăsături de înrudire, mă voi ocupa aici de poema Cântecul Gerului, care este şi cea mai rotunjită. A fost culeasă în comuna Colacul din Vrancea dela un lăutar bătrân, care, după cum se vede din varianta Mioriţei publicată în aceeaşi lucrare, era înclinat spre desvoltări epice. In privinţa aceasta, e caracteristică mărturisirea făcută după ce a zis balada păstorească: «are sucituri multe cântecul acesta ». Sucituri, adică desvoltări şi variaţiuni. Dar deşi înclinat să observe aspecte şi să dea amploare narativă, aici ocoleşte « sleiturile » şi merge drept la ţel: pedeapsa celui care s’a încumetat. Fraza iniţială înfăţişează sintetic sosirea la fântâna Gerului a lui Veki Paşa bătrân. In denumirea Veki stă un dublu joc: şi ceva ca un nume, dar şi sugestia că nu de ieri de azi are dregătoria şi este deci încercat în lupte. Nu avem în această mărturie acele surprinzătoare simetrii de baro-reliefuri din varianta Teleormanului. In schimb, părţile se echilibrează. înfăţişarea eroilor şi provocarea la luptă prezintă o unitate într’un număr de versuri aproape egal cu cea de a doua unitate, descrierea fazelor luptei până la nimicitorul îngheţ. Deosebirea nu este decât de un vers mai puţin în partea doua. Când este vorba de simetrii nu numerele drămuite hotărăsc, ci echilibrarea greutăţii părţilor. In cuprinsul acestor două unităţi, părţile alcătuitoare dobân- desc relief şi prin articularea provenită din simetria părţilor: cele două faze ale luptei au un număr egal de versuri. Prima frază aşază pe Paşa în spaţiul estetic al baladei, sugerând fabuloasa depărtare şi, în cadrul acesteia, fixând jaloanele nece- CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 351 sare întruchipării. După repetatele departe, departe, acea strunire nici aşa foarte departe, arată parcă o nevoie de limitare proprie stilisticei clasice. Să compare cineva ceea ce avem aici cu stă- pânitele elanuri eminesciene ale depărtării şi pe acestea cu cele tipic romantice ale pierderii în nemărginire şi va avea trepte deosebite dela întruchiparea clasică la cea romantică. Iată această cuprinzătoare frază iniţială: Departe, vere, departe, Nici aşa foarte departe: Sfârşitul pământului, La marginea cerului, La fântâna gerului, Nimerit-a, poposit-a D’alei, Veki Paşa bătrân, C’o mie de călăraşi C’o mie de prez ostaşi. Unele trăsături arhaice, bunăoară inversiunea nemerit-a, poposit-a, apar şi într’alte variante. Ceva unic este însă mireasma arhaică din prez ostaşi. Am urmărit uneori cum acelaşi cântăreţ variază expresiile din baladă, întru cât ţine seamă şi de cel pentru care o zice, căutând să-i fie pe plac. Pentru unul pe care-1 simte iubitor de trăsături vechi, strecoară uneori cuvinte din câmpul reprezentărilor bătrâ- neşti, iar unui auditor vesel îi împleteşte note de humor, etc. Publicul modelează adesea felul de a se zice. Şi mi s’a întâmplat să văd cum prezenţa «boerului * la horă este pentru părtaşi, dar mai ales pentru lăutari, îndemn să dea sărbătoarei o ţinută mai supraveghiată. Ceea ce azi e rar, în trecut a fost, de bună seamă, frecvent. In cazul de faţă, controlând prin d-1 Mihai Pop această ba- ladă zisă de acelaşi cântăreţ la un răspas de timp de trei ani dela însemnarea d-lui I. Diaconu, lăutarul (spunea acum că are 81 de ani) a întrebuinţat neologismul pedestraşi, care-i plutea în minte, dar l-a ocolit când a zis prez ostaş. Pentrucă în nevoia de a ne apropia de întruchipare, cântăreţul a dat amănuntul o mie de călăraşi, care are ceva dintr’o reprezentare ostăşească actuală, a căutat s’o atenueze, să se depărteze în chip arhaic de câmpul întruchipărilor de azi şi a ales în prima lui variantă acel prez REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE *3* ostaşi, etimologie populară în care propoziţiunea lucrează nu atât prin înţeles cât prin arhaismul ei. Astfel dă joc liber evocării neobişnuitului fabulos. Concentrarea arătată până aici apare şi în zugrăvirea felului cum e îmbrăcată oştirea şi în provocarea Crivăţului, redusă la aceste trei versuri: Aleo, sfinte Crivăţ, Ieşi afară să te văz Să te văz şi să mă vezi. Acea interjecţie iniţială aleo este singura expresie directă a pornirii şi ca atare cuprinde în sine o lume. Nu este o simplă pro- vocare, ci ca un strigăt din adâncuri, stăpânit însă, şi totuşi menit să spuie toată porneala drumului străbătut, satisfacţia că în sfârşit a ajuns şi mai ales încrederea în sine. Vocativul sfinte Crivăţ arată că cel care vorbeşte nu este un necunoscător al pri- mejdiilor. Iar setea de luptă vibrează în cele două versuri ultime: Ieşi afară să te văz, să te văz şi să mă vezi. In primul, stă preţuire, ca pentru cineva vestit; într’al doilea, o tensiune în care se încru- cişează parcă puterile măsurate din ochi, dominanta fiind acel încrezut să mă vezi. Şi aici pornirea este nemăsurată. Dar sobrietatea expresiei dă măsura stăpânirii clasice. Portretul Crivăţului înfăţişează, pe lângă trăsăturjle curente, două care cuprind concentrat soarta luptei: Prima are o mişcare ritmică de largă desfăşurare, cu o vocalizare, care subliniază admirativ puterea, arătându-1 cum creşte parcă până la cer; cealaltă, în finalul portretului, vocalizat sumbru, totalizează în imaginea care nu ştie de glumă asprimea şi străşnicia: Sfântul Crivăţ Din fântână că-mi ieşea, De ’ncălţat şi de ’mbrăcat, Până ’n cer este 'nălţat: Cu cisme de capră stearpă, Care suferă la apă; Cu toiag de ghiaţă ’n mână, Cu barba de chiciură, Cu mustăţi de promoroacă, Cu păru făcut de brumă, Care nu ştie de glumă. CLASICISMUL STILISTICEI POPORAN® *53 In faţa celui zugrăvit astfel şi care întreabă de nu i s’a urît de zile, paşa are un răspuns de trei versuri, construite la fel că prima provocare, aceea de a se măsura din ochi unul pe altul: Aleo, Sfinte Crivăţ, Am venit ca să te bat, Să te bat şi să mă baţi. Stârnit de acest repede şi concentrat veni, vidi, care-şi aşteaptă încrezut pe viei, răspunsul Crivăţului cade batjocoritor: — De bătrân, bătrân îmi eşti, Dar de minte, prost îmi eşti. Astfel se încheie prima parte, cea alcătuită din grupurile cu aceleaşi dimensiuni: sosirea şi provocarea. A doua înfăţişează cele două faze ale luptei, având o simetrie la fel ca prima parte. Sunt două baso-reliefuri fără pregătiri, înfăţişând numai esenţialul. In faţa dezastrului, urmează rugămintea de iertare a paşei. Şi începe exact cu aceleaşi cuvinte cu care începuse provocarea semeaţă: Aleo, Sfinte Crivăţ, Ieşi afară să te văd, Să te văd şi să mă vezi. Se pregăteşte astfel o formă închisă prin revenirea la cuvintele care au însoţit primul gest de provocare. Dar câtă deosebire între toniil semeţ dela început şi tonul de jalnică umilinţă dela sfârşiţi Este, fără îndoială, tact artistic în revenirea la aceleaşi cuvinte. Oricare altele n’ar fi actualizat contrastant provocarea în chiar momentul ispăşirii. . Cât priveşte încheirea, ea este cârmuită de străşnicia acelui care nu ştie de glumă din partea întâi. Când paşa îngenuche şi dă să sărute dreapta Crivăţului, Buzele-acolo îi rămânea Şi mai rău că se sluţea. Simţul de rânduire simetrică dă revenirii în final a versului: să te văd şi să mă vezi, o relevanţă deosebită, care lucrează nu numai prin contrastul dintre tonul prim şi cel din urmă, dar şi prin faptul că articulează începutul sfârşitului. Indiferent dacă este o întâm- plare sau nu, fapt este că şi aici balada este organizată simetric: numărul de versuri iniţiale, care culminează prin provocarea să te *54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE văd şi să mă vezi, este egal cu numărul de versuri finale, care încep prin aceeaşi provocare. Toate calităţile arătate înfăţişează o alcătuire de măsură, de echilibru, şi de formă stăpânită, în care nimeni nu va putea tăgădui trăsături proprii disciplinei şi felului clasic de a vedea lumea. Axa de rânduire simetrică se află exact la linia unde se încheie provocarea şi începe lupta. Pe de o parte, o linie crescendo de afirmare a Paşii; de altă parte, o linie de înfrângere a lui, care, deşi este un descrescendo pentru destinul eroului, rămâne totuşi o continuă creştere a interesului, până unde începe clausula pocăin- ţei şi a pedepsei. In cadrul acestor mari linii şi a mişcării condi- ţionate de ele, sunt celelalte simetrii arătate, care marchează tot atâtea momente din mişcarea ritmică a intregului. Resorturile variantei vin numai din tensiunea dintre cele două figuri antagoniste, menite să înfăţişeze căderea tragică a celui care s’a încumetat peste fire. Nu este aici nimic străin de firea şi opo- ziţia eroilor. Destinul stă numai în natura lor şi a conflictului. Dacă din aceste trăsături formale e îngăduit să tragem o concluzie asupra vechimei acestui tipar, el stă mărturie despre o formă primitivă, care nu are nevoie de alte resorturi decât cele vădite în conflictul esenţial. Nu zic prin aceasta că varianta reprezintă o transmisiune directă dintr’o formă primitivă, aşa cum s’ar stabili printr’o filieră genealogică a unei critice de text cult. Dar fapt cert este că aici trăieşte străşnicia primitivă a luptei cu forţa elementară întrupată în cel care nu ştie de glumă. ■ Toate aceste însuşiri formale nu apar ca o haină impusă din afară, cum se întâmplă adesea la reprezentanţii academismului modelelor, care lucrează după canoane, cum am avut prilejul să arăt la unii scriitori ai noştri. In varianta aceasta, calităţile ară- tate sunt crescute organic din însăşi fiinţa motivului. Din fericire, cântăreţul n’a avut prilej să se împărtăşească din vorbăria celor care străjuesc Graalul secolului lui Pericle înarmaţi cu locurile comune ale manualelor. Şi nici n’a fost atins pe undele văzduhului de propaganda retorică a dansatorilor pe funii în numele secolului lui August. Rezultă că însuşirile formale ilustrate în plăsmuirile noastre sunt adânc sădite în însăşi firea omenească şi au deosebită aderenţă CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 355 în natura motivelor şi a expresiei româneşti. Ceea ce însemnează că aici trebuie căutată temelia clasicismului românesc, înţeles nu ca imitaţie ci ca desvoltare organică. Cu totul altfel este construită o altă variantă din Vrancea — aceea culeasă de d. Petre Caraman şi publicată în amintita lui lucrare. Şi totuşi, subt altă formă, caracterul clasic persistă. In varianta Diaconu, axa cădea la mijloc între provocare şi lupta împotriva Crivăţului. Este o tehnică asemănătoare cu unele baso-reliefuri antice şi pânze ale prerenaşte'rii, unde mediana împarte simetric desfăşurarea întruchipării. Dar în varianta cer- cetată este parcă un gol între ambele părţi, pe când în varianta Caraman, deşi linia mediană e mai vizibilă, legătura părţilor este rotunjită. Simţi mai viu puterea ordonatoare. Şi aceasta datorită faptului că, după schimbul de cuvinte între Paşă şi Crivăţ, acesta se suie în slavă, la Dumnezeu, şi îi spune pricina: — Alei, Doamne, Sfinte Doamne, In aseară pe ’nserat, Nemerit-a, poposit-a Buruiman, paşă bătrân, S’aţine cu oastea ’n drum. Dar Dumnezeu ce-mi ziceai — Dacă mi-i vorba, pe-aşea Du-te cu puterea mea, Numai ce-i vrea, ăi lăsa. • Intrevorbirea aceasta cu Dumnezeu aşezată exact în mijlocul baladei este ca o cupolă centrală. Şi păstrând toate proporţiile, are o funcţiune asemănătoare cupolei centrale boltită deasupra Luceafărului. In varianta aceasta, uneşte manifestarea liberă a Crivăţului cu ordinea creştină. Acel du-te cu puterea mea nu lasă nicio îndoială asupra executării, iar indicaţia numai ce-i vrea, ăi laşa, dând libertatea de acţiune, face posibilă încordarea ascultă- torilor. In acest chip se săvârşeşte unirea celor două întruchipări ale lumii: străşnicia străvechii mitologii păgâne închinătoare ordinei fireşti a lucrurilor se împlineşte aici subt semnul puterii lui Dumne- zeu care cârmuieşte totul. Artistic şi totodată ca atitudine faţă de existenţă, ne aflăm aici într’un complex de expresii dominat de împlinirea unei legi mai presus de noi. Cum în Meşterul Manole, în Fratele strigoi, în REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aj6 Soarele şi luna etc., tot astfel şi în Balada Crivăţului, eroii stau subt puterile de dincolo de lume. După cum în creaţiunea unui poet cult există o solidaritate a motivelor, tot astfel în plăsmuirile poporane un motiv nu apare singur şi semnalizează prezenţa altor motive unite prin tainice legături, pe care ştiinţa trebuie să le scoată la iveală. Această solidaritate a motivelor face una cu felul cum este întruchipată lumea şi este nedespărţită de viaţă socială a satului. In cadrul acesta, nu prinde şi nu dăinueşte în cântecul popo- ran decât ceea ce are o funcţiune potrivit mentalităţii obşteşti, reprezentată prin ceea ce este tipic satelor noastre. La fel, în anti- citatea clasică, eflorescenţa formelor nu poate fi desfăcută de comu- nitatea cetăţii. Cântecul nostru bătrânesc, privit formal, înfăţişează o dăinuire în care factorii vechi se împletesc cu cei noi şi cu înclinările indi- viduale numai în măsura în care sunt de o fiinţă comunităţii sociale pe o exprimă. Astfel, expresia baladei rămâne cârmuită de forma dintâi, care şi-a cucerit dreptul la viaţă prin experienţa şi selecţia generaţiilor. Nu se întâmplă aici acea rupere violentă de continuitate care a fost uneori încercată într’alte domenii ale artei, bunăoară în plastică. Chiar şi acolo, când elemente noi sociale s’au impus, formele străvechi dăinuesc străbătute de duhul nou, în deosebi în cea mai socială dintre formele plastice, în arhitectură. In istoria plasticei, au fost atari încercări de rupere cu trecutul. Un caz tipic este complexul monumental dela San Clemente, bise- rica din Roma, sub temelia căreia se află vechea încăpere desti- nată cultului lui Mitra. Creştinismul desfăcându-se de trecut, s’a zidit intrarea la încăperea cultului păgân. Şi totuşi chiar şi aici ceva din forma dintâi dăinueşte în bazilica subterană, deasupra căreia se înalţă biserica secolului al Xll-lea. Când străbaţi întreg complexul acesta arhitectonic şi altele asemănătoare, îţi dai seama că, dincolo de prefacerile istorice, există anumite raporturi formale care dănuiesc nu atât pentrucă le-ai recepţionat, dar pentrucă sunt în fireş. formelor, bunăoară spaţiul dreptunghiular, altarul, etc. Atari forme îşi au viaţa lor şi se impun pentrucă sunt cerute de însăşi natura lucrului. Bazilica antică, în sens de tribunal, a devenit biserica creştinilor pentrucă CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE *$7 atât tribunalul vechi cât şi biserica cereau aceeaşi structură. După cum slujitorul legii în tribunal, tot astfel slujitorul divinităţii în biserică trebuie să se diferenţieze de massa celor prezenţi prin distanţare. Şi aceasta nu se putea face mai bine şi mai simplu decât într’o încăpere de formă dreptunghiulară. La fel se întâmplă în balada noastră. Formele străvechi organi- zate în jurul figurilor principale, chiar când acţiunea se desfă- şoară sub semnul crucii, dăinuiesc. Ceeace constatăm aici în baladă este frecvent în toata viaţa poporană. Sărbători păgâne supra- vieţuiesc în practica religioasă creştină. Iar acolo unde nu s’a putut face o atare întrepătrundere, forma şi spiritul vechi au fost păstrate fie în credinţele despre vrăjitori, fie în jocurile de copii, etc. Şi pen- trucă balada Crivăţului se aşează în complexul luptelor omului îm- potriva forţelor atmosferice, când devin primejdioase, amintesc aici, n’aş zice un joc, dar o datină proprie copiilor din satele noastre. Când seceta bântuie, copiii, într’o procesiune de înmormântare, păstrând obiceiurile locului, duc la groapă o întruchipare ce repre- zintă pe «tatăl soarelui». Şi în apropiere aşează într’un loc expus chipul care reprezintă pe «mama ploii», modelat în lut. Se face o adevărată slujbă, la mormântul «tatălui soarelui». Iar dacă vine curând ploaia şi durează prea mult, se înmormântează «mama ploii» şi se desgroapă «tatăl soarelui». Dacă prima încercare de a influenţa forţele atmosferice n’a izbutit, ea se repetă încă de două ori. Toate acestea sunt de esenţă păgână, deşi crucea şi slujba dela mormânt arată o influenţă creştină. Este ceva asemănător cu ceea ce am constatat în balada Crivăţului, unde dăinuiesc formele păgâne, iar într’unele variante, peste ele, bolta creştină. Revenind la ultima variantă a baladei noastre, mai amintesc alte calităţi. Sunt unele trăsături ce arată înclinarea de a interesa un public mai ales decât cel obişnuit dela sate. Iată bunăoară în ce chip este înfăţişată îmbrăcămintea lăudărosului paşă, care începe prin a vorbi astfel: — Alei, sfinte Criveţe, Ia vezi ăst caftan pe mine? Câte flori îs pe caftan Cu-atâtea oşti m’am bătut, M’am bătut le-am biruit, M’am culcat, m’am hodinit. 2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aft Şi cu tine-am să mă bat, Să mă bat să mă răsbat, Că vreau să te birueso Ş’apoi să mă hodinesc. In această imagine se împletesc două aspecte strâns legate. Se vede că lăutarul a zis şi pe la curţile boiereşti. Numărând izbânzile după florile caftanului, imaginea subliniază o trăsătură de vanitate şi este pe placul unui alt public decât al simplelor petreceri săteşti. Dar aceasta nu este decât un cadru în care apare esenţialul exprimat prin cele două versuri dela urmă. Şirul de izbânzi ante- rioare nu sunt decât trepte şi îndemnuri pentru suprema incu- metare. Aceasta este privită ca încununarea biruinţelor lui trecute, după care orice altă luptă nu-şi mai are rost. De aici acel « să mă hodinesc » dela sfârşit, în semn de curmare a oricărei posibilităţi de ascensiune. In concordanţă cu acestea, sporesc trăsăturile de incumetare a paşei, care rămâne dârz până la sfârşit. Este singura variantă în care paşa, chiar şi după înfrângerea oştirii, nu se dă bătut; în loc să se plece rugător, zice următoarele: — Alei, Vinte Criveţe, Astă noapte m’ai bătut, Nimenea nu m’a văzut! Este o trăsătură de titanism cu atât mai relevantă cu cât vine în final. Acel nimenea nu m’a văzut vrea să anuleze înfrângerea de până acum. Neavând martori, ea nu e consfinţită social, deci nu pe de-a’ntregul realizată. Gata să înceapă dela început, paşa rămâne acelaşi până la sfârşit. Şi în această singură variantă de neînduplecată dârzenie, titanismul este stăpânit. Nu sparge întru nimic tiparele clasice ale expresiei măsuraţe. Pedeapsa incumetatului împotriva rostului firesc al lucrurilor stă în însăşi firea vechilor întruchipări mitologice ale baladelor noastre. Astfel, în ordinea erotică balada Soarele şi luna. S’ar părea că în ordine socială lucrurile stau altfel, mai ales când e vorba de conflictul dintre sărac şi bogat, aşa cum apare în complexul poe- ziei haiduceşti. Dar chiar şi în câmpul acesta, răzvrătirea socială se face în numele unei table de legi proprie mentalităţii obşteşti. Şi există deci o frână. Când haiducul, de pildă, are în puterea lui CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 259 pe voievodul uşuratec şi ar fi pornit să-l ucidă, el este oprit de ceva mai presus de el şi îi zice: Cât nu mor şi împăraţii, C’acum ţi-aş mânca ficaţii! Sub o astfel de poruncă stă şi cel care se ridică împotriva Cri- văţului: ca aţâţi alţii, este lovit şi trebuie să ispăşească. Această limită pusă puterilor omeneşti, care încheie cercul incumetării fără margini, prin fireasca ispăşire a greşelii, este în plăsmuirile poporane un semn de împlinire concepţională şi de realizare a unei configuraţii clasice. Polaritatea aceasta, care îmbină dualitatea unitar, apare nu numai în artă, dar şi într’alte domenii ale vieţii populare: în domeniul religios, când pângărirea e pedep- sită, apoi în înţelepciunea populară a proverbelor, care pecetluesc adesea vina semeţiei etc., etc. Dovada cea mai convingătoare că această polaritate: avânt titanic şi prăbuşire reprezintă concepţional o poziţie clasica* faţă de existenţă o Vedem în tragedia elină. Eroul tragediei antice este ispăşirea unei încumetări peste fire. Numească-se Prometeu, de care am amintit, Agamemnon, Clitemmestra, Oedip, Creon, Medeea etc., pretutindeni el se ridică dincolo de limitele omeneşti şi prin aceasta se prăbuşeşte. Şi eroul romantic se încumetă, dar acolo răzvrătirea e preamărită chiar şi în nimicirea lui. Deosebirea între clasic şi romantic stă în aceea că atitudinea clasică faţă de exi- stenţă are un alt rezonator faţă de destin şi alte mijloace artistice pentru cristalizare. Finalurile tragediei clasice «umplu sufletul de teroarea pedepsei, finalurile plăsmuirilor romantice continuă preamărirea eroului, oarecum canonizat. Incadrându-se astfel, balada Crivăţului, cât şi întregul complex dia care face parte, ilustrează în folclorul nostru tendinţa către calităţile formale clasice. Aceeaşi stăpânire a materialului, aceeaşi sobrietate în alegerea imaginilor, reduse la strictul necesar, aceeaşi tendinţă către forma rotunjită închisă, către simetrii şi opoziţii de grupuri echilibrate. Fireşte, nu este vorba aici de atingerea per- fecţiunii prin aceste calităţi, ci numai de tipul formal către care tind plăsmuirile. Cineva ar putea să obiecteze: dar nu ai toate variantele la înde- mână. Unele chiar dintre cele publicate nu le-ai luat în conside- 2* 26o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE raţie. Foarte multe circulă pe buzele fie ale lăutarilor fie ale săte- nilor şi n’au fost culese. Printre ele pot fi mărturii prin care încu- metarea să nu mai fie trăsătura esenţială a paşei. Am lăsat anume la o parte o seamă de variante, dintre care amintesc aici numai câteva. In Legende, tradiţii şi amintiri istorice (1910), adunate din Oltenia şi Muscel de C. Rădulescu-Codin, în afară de amintita povestire în proză Marcos în luptă cu Crivăţul, este şi balada cu acelaşi nume (pp. 93-95). In Balade adunate de C. N. Mateescu (1909) avem varianta Arcoş paşa şi gerul, care a fost culeasă în Albeşti, Argeş. In Folklor din Râmnicul-Sărat (1933), cules de I. D i a c o n u, interesanta variantă Cântecul gerului, în volumul I, iar în volumul II o altă variantă, unde avem şi variaţiuni culese numai la câteva ore după o însemnare anterioară. Chiar şi într’o culegere foarte recentă făcută de G. I. Tăzlăoanu şi prtvită înainte de încheierea acestor rânduri ni se serveşte un Marcoci şi Crivăţul (Comoara Neamului, v. I, 1943, pp. 12— 18). Făşii de imagini despre Moş Marcu, paloş bătrân, sunt în balada cu acelaşi nume publicată în Literatura populară românească, adu- nată de N. Păsculescu, 1910, pp. 211—214, şi în culegerea citată a lui G. I. Tăzlăoanu, pp. 88-95. Aici textul încadrat în chenar şr pe hârtie deosebit de luxoasă coincide în chip surprinzător, mai ales în cele două treimi dela sfârşit, cu textul lui N. Păsculescu, chiar şi într’unele inadvertenţe ortografice şi fonetice. Iar pentru cine ar vrea să vadă chipul cum a fost mânuit motivul nostru în producţii popularizante, până acum avem numai ceea ce a dat Florian Cristescu în Povestea Neamului Nostru, apărută într’a şasea ediţie la Cartea Românească. Aici în cartea IlI-a, există un capitol Popa Stoica şi Mulcoci-Baba-Mulcoci. Este un episod povestit din memorie după o legendă auzită de autor în copilărie într’un sat din Teleorman aşezat pe Valea Oltului. Mai târziu, auzind balada şi dela un cioban din Romanaţi, s’a gândit s’o împletească în amintita lucrare. Datele baladei au fost contaminate cu legenda lui Popa Stoica şi povestite pe larg, ca să dea impresia unei lupte patriotice... Dintre toate acestea, interes deosebit prezintă varianta Dia- conu publicată în volumul I din Folklor din Râmnicul Sărat, CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 361 pp. 52— 6. Aici, Paşa motivează duşmănia lui împotriva Cri- văţului: Că ştii, vere, da nu ştii? Iarna baţi şi viscoleşti, Multe vite-mi prăpădeşti, Multe case-mi desveleşti, Multă lume sărăceşti. O încercare de a motiva apare şi în varianta Densusianu, de care ne-am ocupat. Dar acolo motivarea se făcea prin transpu- nerea întregului în sfera păstorească a luptelor pentru păşune, ceea ce ne depărta de reprezentările fireşti ale baladei date. Amintesc toate aceste mărturii, de care nu mă pot ocupa, pentru a da material şi prilej criticei de azi şi de mâine să facă împotriva vederilor mele ceea ce a făcut Crivăţul cu încumetarea Paşei din baladă: să le spulbere, dacă sunt neîntemeiate. Această invitaţie nu este la rândul ei o încumetare, ci vine numai din în- demnul de a trezi spiritul de contrazicere animator al ştiinţei. * * * Cele arătate cu privire la clasicismul baladei populare sunt observaţii obiective făcute cu scopul de a descifra ştiinţific însu- şirile formale proprii acestui domeniu al patrimoniului nostru oral. Dar pe lângă aceasta, paralel cu ştiinţa, vin întrebările cerute de conştiinţa literară. Fiecare literatură îşi are modalităţile ei proprii de receptivitate a clasicismului. Şi e necesar să ştii în ce loc precis al configu- raţiei noastre literare trebue aşezată pârghia împământenirii, aşa încât spiritul şi valorile clasicismului să se integreze organic lite- raturii naţionale. Sunt anumite momente prielnice realizărilor clasice, cum la noi a fost epoca Junimei şi a ideologiei maioresciene. Azi, ar putea să joace mare rol reacţiunea împotriva exceselor de sin- gularizare. Dar tocmai pentrucă epocile sunt limitate în timp, trebuie sondat mai adânc, atunci când este vorba de a găsi te- renul de maximă rezistenţă şi înrudire. Prima dată când patrimoniul nostru epic s’a prezentat la scau- nul nostru de judecată al criteriilor clasice, sentinţa a fost o grea osândă. Iată cum vedea T. Ci pariu: «au de nu vrei să te REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a6z mulţumeşti cu baladele lui V. Alecsandri, de care şi la noi în Ardealu canta orbii pe la toate podurile şi tergurile, şi în Tier’a romaneasca lăutarii cigani. Ce clasici 1 Paguba numai că i-au între- cutu Serbii cu Urasin şi Marcu Craleviciu, care cu epopeele ro- mane seamana ca ou cu ou». Evident, pentru pontiful purismului clasicizant al vremii, între plăsmuirile anticităţii şi patrimoniul nostru oral era o prăpastie! Şi nu se punea întrebarea: pe ce cale a creativităţii au ajuns anticii la supremele lor eflorescenţe?. La noi până în prezent, următoarele au fost căile prin care s’a încercat să actualizăm problema clasicismului. Unii au căutat să urmărească ce s’a tradus la noi din literaturile clasice ale antichi- tăţii. Şi cum calitatea şi cantitatea sunt prea reduse, calea aceasta retrospectivă românească n’a fost rodnică. Alţii au continuat, uneori cu talent, alteori fără, uneori mergând la izvoare, alteori privind pieziş la te miri ce juxtă, opera de traducere. Şi fără îndo- ială, pe calea larg deschisă de G. Murnu este încă mult de cucerit. Paralel cu aceasta, azi se desfăşoară o operă de vulgarizare din pâlpâirea căreia vezi adesea filele manualelor străine şi ale locurilor comune. Vezi trecând umbre cu suliţi retorice şi auzi zgomotul dansului pe funii în numele «modelelor eterne». însuşi conceptul de clasic rămâne vag. Când auzi vorbindu-se despre «clasicismul greco-latin» dela înălţimea unor astfel de îndeletniciri şi a unor pregătiri care n’au fost în stare să dea măcar o pagină de cucerire ştiinţifică intrată în circulaţia europeană, te gândeşti la poziţia lui Maiorescu în faţa eroilor vremii lui care se închinau conceptului atemporal de drept roman, când de fapt el înfăţişează atâtea aspecte câte faze istorice a avut. Clasicismul greco-latin este ca acele isvoare din poveste pe care numai mâini pioase şi încercate îl pot curăţa. Numai un mare om de ştiinţă uns cu harul de sus ar despotmoli izvoarele adânci, preschimbând apa moartă în creativitate românească. Altmin- teri, te pierzi în ornamental; te asemeni acelor preoţi care au mereu pe buze cuvântul Dumnezeu, dar deşteaptă surâsul celor care ştiu ce este jertfa contactului cu divinitatea. Până ce aceste lucruri se vOr limpezi prin critica de specia- litate, cate va trebui să sfârşească odată cu faza aici caracterizată, CLASICISMUL STILISTICEI POPORAN» 363 terenul trebuie să fie pregătit arătând ceea ce avem în patrimoniul nostru românesc de o fiinţă cu clasicismul. Nu numai al unei epoci şi al unui popor, dar în esenţa tipului clasic de pretutindeni. In sensul acesta, clasicismul este cristalizarea supremă a con- vergenţelor. El nu este privilegiul artei clasice mărginită la cutare sau cutare secol. Asemănările pe care le relevează câteodată diver- sele forme ale clasicismului nu sunt rezultatul conceptului funest de imitaţie. Ideea «modelului o duce la academism şi la epigo- nism. Urmărind forţele mereu în acţiune în diversele perioade şi medii ale culturii umane în tendinţa ei către armonie şi preg- nanţă, îţi dai seamă că cristalizarea clasică a însemnat împlinirea unor virtualităţi sădite în firea unei culturi date. Cristalizarea clasică nu poate să fie săvârşită pironindu-ţi privirile în afară de unitatea organică pentru care plăsmuieşti. Principiul imitaţiei celor vechi duce la ideea neîntemeiată că valorile clasice s’au realizat odată definitiv şi pentru totdeauna, ca privilegiul unic al anticei culturi mediteraneene. In epoca ei de aur, aceasta a crescut dintr’o viaţă proprie şi o stare de echilibru social în care creatorul era părtaş la funcţiunile obşteşti ale cetăţii antice. Fără această integrare, nu este adâncire temeinică. Experienţele artistice supreme ale antichităţii erau controlate şi îndrumate nu de critică sau de dogmă, ci de sentimentul cetăţii întrunite în faţa unui spectacol dramatic. Valorificarea şi selecţiu- nea se făceau printr’o continuă colaborare între creator şi publicul care vedea cum poetul vorbeşte în propriul său nume, dar din avutul Obştesc. Când intri într’o sală de spectacol modern, îţi dai seamă de deosebirea dintre creatorul vremurilor clasice şi publicul de azi. Toate acestea arată necesitatea unei integrări proprii. Şi pa- trimoniul nostru epic de care mă ocup, stă mărturie că între ten- dinţele şi procesele de organizare ale artei clasice la apogeul ei şi între modestele în aparenţă tipare ale plăsmuirilor noastre popo- rane, nu este deosebire de esenţă, ci numai de grad. Din toate cercetările făcute în acest capitol, s’a putut vedea cum instinctele formale ale acestui popor, experimentate dea- lungul veacurilor au un răspicat caracter clasic. Pe lângă primordialul interes ştiinţific legat de aceste probleme, suntem deci îndreptăţiţi să afirmăm că există şi un interes — n’aş 264 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vrea să zic de îndrumare, dar în orice caz de lămurire a conştiinţe literare. După cum în Expresivitatea Limbii Române am căutat, între altele, să întemeiem o estetică românească pe însăşi firea limbii noastre considerată ca instituţie de artă, ne-am îndrumat acum spre descifrarea calităţilor expresive ale cântecului bătrâ- nesc, privit ca al doilea mare domeniu de străveche experienţă artistică a acestui popor. Calea astfel deschisă este menită să ducă la clasicismul românesc. Iată de ce, câtă vreme nu vom avea o privire limpede în virtualităţile artistice ale patrimoniului nostru oral — şi o parte înrudită cu el, bunăoară substratul de basm din Odiseea, de pildă, circulă şi în folclorul nostru — zgomotul pe tema clasicismului la noi va rămânea darabană deşartă. După cum cla- sicismul antic a crescut organic din întruchipări isvorîte din însăşi fiinţa neamului, ca acea de care ne-am ocupat aici, tot astfel clasicismul românesc. Tiparele noastre de universalizare trebuie să fie scoase din însăşi fiinţa noastră. Cineva ar putea să aducă obiecţiuni: aceasta ar însemna mărginire numai la orizontul nostru. Spiritul modern cere însă universalizare, căi libere spre marile creaţiuni străine ale vremii noastre. A te izola, însemnează a te micşora. Arta poporului român nu se cuvine să rămâie un domeniu al curiozităţii idiomatice, aşa cum priveşti într’unele muzee vitrinele specificului popoarelor din Extremul Orient. Oricât de interesante, acestea nu te pot opri multă vreme, căci nu-ţi deschid sufletul decât asupra unor iscusite curiozităţi excentrice. Dar caracterul indoeuropean al culturii noastre, nedespărţit de fondul autohton, ne garantează împotriva primejdiei de a rămânea juori le mura. La fel, viul schimb internaţional, propriu vremurilor noastre. Descifrând deci din cântecul nostru bătrânesc virtualităţile artistice ale aGestui popor, am scos la iveală unele trăsături care, în clasicismul de pretutindeni, au devenit tipare de universalizare. Eroarea clasicizanţilor stă în superstiţia că s’a întâmplat odată ca niciodată o minune, codificată în table de legi pe care trebuie să le urmezi. Dar observând viaţa artistică a popoarelor de înaltă cultură, constatăm că fiecare şi-a creat un clasicism propriu. Ceva jnai mult; pând străbaţi curentele literare cele mai CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 265 opuse vechilor plăsmuiri clasice, constaţi, dincolo de trăsăturile deosebitoare ale diferitelor şcoli, anumite permanenţe.Privind lucru- rile istoric, unii au afirmat că acestea sunt străfulgerări dealungul veacurilor ale cristalizărilor clasice şi ale doctrinelor întocmite după ele. Astfel, un cercetător a vorbit despre Le classicisme des romantiques, înţeles ca o dăinuire a doctrinei sec. al XVII-lea. Dar tot atât de îndreptăţit se poate vorbi de un clasicism al sim- bolismului şi al altor direcţii şi şcoli literare. Aceasta arată că e greşit să vezi în permanenţa calităţilor clasice o influenţă teoretică sau de imitaţie. Dăinuirea aceasta trebuie să stea mult mai adânc decât în teorii, şi anume în chiar construcţia sufletului omenesc şi mai ales în cerinţele de organizare a materialului artistic. Oricare ar fi înclinările şi procedeele de şcoală literară, şi diferenţele de sensibilitate a vremurilor, sunt anumite întocmiri care plac, altele care contrazic receptivitatea firească. Creaţiunile poporane înfăţişează cea mai bogată documentare experimentală în această direcţie. O experimentare cu atât mai concludentă cu cât n’a fost voită. Din materialul şi vederile pre- zentate în acest capitol, s’a văzut cum, dincolo de diversitatea însuşirilor şi întruchipărilor personale, care îndrumează pe unul spre transpuneri realiste, pe altul spre transfigurări idealiste, pe altul spre stilizare în direcţie de legendă etiologică, de basm, de proverb sau de întâmplare de pomină etc. etc., există anumite raporturi de imagini, contraste şi întocmiri formale, care se îmbină şi se atrag în chip firesc. Fiind sădite în însăşi firea omenească, astfel de calităţi formale sunt realizate la unele popoare mai puţin, la altele dobândesc o pregnanţă deosebită. Plăsmuirile noastre poporane fac dovada că reprezintă în chip deosebit atari calităţi, care ies la iveală oriunde faci un sondaj. Sunt însuşiri care cârmuiesc din adâncuri destinele întregii noastre expresii, nu numai poporane. Trăsătura de titanism stăpânit pe care am subliniat-o în această baladă este o dominantă şi a expresiei eminesciene, cum am arătat cu alte prilejuri. Tiparele formale puse în lumină în acest capitol sunt destul de largi pentru a lăsa fiecăruia deschisă calea originalităţii. Ori- cărui cântăreţ din cei de care ne-am ocupat, i se poate aplica dictonul horaţian: proprie communia dicere. a66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cât priveşte supremele cristalizări literare clasice, acestea vor deveni mai rodnice când creativitatea lor va fi înfrăţită cu a patri- moniului nostru. In lipsa unei epoci de experienţă, ca aceea pe care Apusul a avut-o în Renaştere şi Umanism, noi avem în limbă şi în trăsături folclorice hrisovul de înrudire spirituală care arată în ce spirit trebuie să cucerim partea patrimoniului clasic de o fiinţă cu noi. D. CARACOSTEA întrebând pe d-1 Ion M u ş 1 e a, directorul Arhivei de folklor a Aca- demiei Române, dacă are în colecţiile sale variante ale Baladei Crivăţului, d-sa mi-a trimes caetul 401, scris în 1932, în comuna Valea Mare din jud. Caraş-Severin, de săteanul plugar Eată Gheorghe. Aici sc găseşte (pp. 39—41) o ciudată baladă, Beţia lui Sân-Petru, culeasă dela plugarul Petru Ivaşcu, din aceiaşi comună. * Coborîndu-se pe pământ şi «birturile gustând», St Petru « rău se îm- bătă o. Trimete cărţi tuturor crailor să se adune la bătaie. Când se trezeşte în faţa mulţimilor înarmate, chiamă în ajutor pe Dumnezeu, care dă un îngheţ. Zadarnic aprind soldaţii patul puştilor şi şeile cailor, căci Dumnezeu trimite şi « ploaie de foc », de nu pot scăpa nici în « coful cailor ». Pe lângă hazul ei propriu, varianta este şi un interesant produs de regre- siune pe un registru care aminteşte scene din lumea divinităţilor păgâne. Dar, oricât a fost înclinat săteanul să dea începutului o atmosferă de snoavă, fondul primitiv iese la iveală. Şi momentul ploii de foc păstrează ceva din complexul răzvrătirilor pedepsite. Cu toate deosebirile, ploaia de foc aminteşte ceva din pedeapsa idolilor şi a lui Iuda din cunoscutul Colind al Arhanghelilor, de care am vorbit, ca reflex la noi al legendei lui Prometeu. TOAMNĂ TÂRZIE Trăim necontenit în mijlocul unei neîntrerupte, unice poezii a naturii. Numai noi oamenii o frângem în nuanţe, aşa cum norul îmbucătâţeşte lumina albă în feţe de curcubeu. S’ar putea spune că noi trăind conştient poezia naturii, umanizând-o, o creem a doua oară. Poezia toamnei este poezia omului care îşi transfigurează astfel declinul vieţii, împărtăşindu-şi destinul lui pieritor, cu al cerului şi al pământului. Somptuoasele agonii ale cerurilor de toamnă sunt mai mult ale vieţii noastre şi zilele descresc mai mult în noi. Ne scuturăm frunzişurile de clipe îngălbenite la fel cu copacii păliţi de brumă. Flotilele de cocori străbat spaţiile reci, ca să se refugieze undeva în tropicele sufletelor noastre unde aşteaptă. Când se întorc, cântând, tot din noi revin. Simţim solstiţiul toamnei, ca pe soltiţiul vieţii noastre şi furtunile din afară ne bântue şi nouă lăuntricele mări ale sângelui. Ce semnificaţie adânc umană au podgoriile crucificate pe lem- nele haracilor, cu rodul aşteptând zdrobirea sub picioarele morţii. Rămân în urmă dealurile vieţii călcate de argaţii năimiţi ai desti- nului. Dar paşnica poezie a toamnei ne împacă aşa cum ne-ar împăca o operă de artă făurită de noi înşine. Ne contemplăm melancolia împuţinării noastre, tristeţa treptatei noastre întu- . necări. Le contemplăm însă trecute în proporţii uriaşe şi divin tălmăcite în peripeţii aeriene şi cereşti, în drame vegetale care cuprind codrii unei ţări intregi, în spaime ce acoperă munţ'i cu giulgiuri de neguri, în panice stârnite în toate aripele ridicate pentru surghiun. 268 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ajunşi la maturitatea acţiunilor şi dincolo de cruziciunea pa- siunilor, ne alinăm descumpătul interior cu marele calm în care se înfăşoară natura pregătindu-se de amorţire. Romantismul din nor şi veşnicul dor de mit se măguleşte cu formele aurite în care ne vedem învestmântate trecerile noastre prin toamna trupească şi sufletească. Tot brume ne bat şi creştetele noastre şi dintr’o dată bruma devine poetică. La fel tivite cu galben grădinile zilelor noastre îşi coboară sevele în pământ, spre rădăcinile stră- moşilor. Poezia toamnei destrupează până la nemărginire şi ideal durerea sleirii noastre şi în măreţul joc al simfoniei de culori privim fresca pogorârii noastre către apus. Azur pustiu fără de căldură —■ tristă chiar la amiază — pământ acoperit cu flori mor- tuare, umbre reci căzând grabnice din amurgul chinuit, foi irosite cu aurul nefolositor... Câte avertismente înscrise în tragicele şi frumoasele stihii din afară şi din noi. V. VOICULESCU MI-I MARE PĂCATUL Mi-i mare păcatul: Am strâns nori în braţă Vrând să-mi fie natul O nouă viaţă. E iadul în minei Lăsaţi-mă singur, Vreau să mă pierd ca tine, Avesaloane, ’n crânguri. Moartea Satrapul Pe calul furtunii Să-mi Teteze capul Cu secera lunii. URSOAICA Am dat în lături aripile porţii, Iar după mine am tras Ursoaica de azur a nopţii Cu verigă de aur în nas. Ciocanul inimii în toba pieptului Bate sălbatecul joc. Ursoaica joacă în faţa înţeleptului Şi ’n faţa acelora ce au doar noroc. Hai joacă, ursoaică, sai sus, Să râdă copiii, bătrânii deavalma — Din 'naltele singurătăţi te-am adus Printre staturile cât palma. Hai joacă şi ’mbată-te singură De propriul sânge, ca mine, Vom fi plătiţi: eu cu o lingură, Iar tu cu faguri plini, fără albine. Hai joacă, hai joacă mereu. Căci până la urmă, ştiu bine, Doar tu mai rămâi şi cântecul meu Pierzându-se ’n tine. MIHAI BEOTUC INTRE DONEŢ ŞI NIPRU1) (KAMENSK-STALINO-ZAPOROSJE) Deseori am avut prilejul să fiu nemulţumit de felul cum se purta sergentul Oprişenescu în momentele lui de libertate. Ciobanul acesta venea în război tocmai din munţii Lotrului, de unde nu mai cobprîse în toată viaţa lui decât o singură dată: atunci când a tre- buit să-şi facă stagiul militar, doi ani de zile la oraş. In cazarma din Râmnic, păstorul vâlcean se cioplise deabinelea, trebuind să înveţe multe regulamente militare, pentru ca să se întoarcă iarăşi la oile lui, cu o tresă de aur pe umăr. Acum* în timpul campaniei, în diferitele oraşe, sate sau cătune din nesfârşitul Rusiei, pe unde ne-a purtat înaintarea continuă a oştilor noastre, sergentul Oprişenescu devenise telefonistul cel mai de nădejde dela centrala cu treizeci de numere, pe care o mânuia fără greş. Ţi-era mai mare dragul să priveşti pe oierul oltean, cu ochii lui mari şi inteligenţi, făcând faţă cu un calm desăvârşit situaţiilor celor mai grele, când centrala era asaltată cu cereri din toate unghiurile frontului. Apelurile fonice înregistrate de clapele de vorbire, simultan în mai multe locuri, nu turburau câtuşi de puţin atenţia încordată a centralistului. Mâinile lui vânjoase umblau ca două sfârleze, manipulând cu promptitudine fişele de joncţiune, iar vocea lui energică răspundea măsurat tuturor, aşa încât în durata unui singur minut, să poată mulţumi cel puţin zece-două- sprezece persoane. Şi Oprişenescu, spre deosebire de toţi camarazii lui, la nevoie, putea să înfrunte centrala telefonică o zi şi o noapte!' întreagă, fără să resimtă cea mai mică oboseală. Memoria lui vi- ') Din volumul Transmisiuni. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a7a zuală şi auzul nu-i slăbeau niciodată, iar glasul lui răsuna întot- deauna, fără să-şi piardă timbrul său iniţial. Dacă spuneam însă că sergentul dela centrală m’a nemulţumit de multe ori, este că, în afară de serviciu, în relaţiile lui cotidiene cu ceilalţi ostaşi şi cu populaţia civilă, răbufnea din el adeseori ciobanul dela munte, desbrăcat de orice fel de politeţe conven- ţională. Sergentul nostru ştia una şi bună: cu superiorii lui trebuia să vorbească la telefon aşa cum scrie la carte, în limitele formu- lelor învăţate odinioară cu multă caznă din regulamente şi care-i intraseră acum în sânge, de vreme ce avea prilejul să le repete ori de câte ori îşi făcea serviciul la centrală. Faptul că ştia însă să-şi îngrădească temperamentul său tumultos şi să răspundă la telefon aşa cum învăţase, nu-1 împiedeca să se simtă în largul lui în relaţiile cu ostaşii sau cu lumea din localităţile pe unde treceam. Cu aceştia din urmă Oprişenescu se purta ca la el acasă. Energia lui ştia să-şi impună voinţa sau părerile, argumentând cu aceleaşi mâini vârtoase, ce operau la centrală, şi care, în momentele lui de tur- burare, se încleştau adeseori în doi pumni masivi ce îi împărţea cu o dărnicie rară. Dar toate plângerile ce-mi veneau împotriva sergentului Opri- şenescu se loveau de un singur argument: ciobanul era indispen- sabil la centrală, deoarece îşi îndeplinea misiunea ca nimeni altul. Prin urmare, el era întotdeauna iertat şi lăsat să-şi facă în conti- nuare meseria lui de telefonist. Se întâmpla câte odată ca telefonul să fie întrebuinţat şi de alte persoane, care nu purtau grade pe umăr, punându-1 pe opera- torul nostru într’o grea încurcătură. Bietul cioban nu ştia cum să le mai răspundă şi, într’o bună z;, a căzut într’o capcană care m’a silit, fără să vreau, să-l îndepărtez dela centrala telefonică. * * * Mă găseam în fruntea plotonului meu de transmisiuni, pentru a treia oară în decursul aceleiaşi toamne, în orăşelul Kamensk, aşezat pe malul apusean al Doneţului. De astă dată, venisem să organizez serviciul telefonic al celor şase spitale române şi germane, asigurându-le legăturile cele mai bune cu frontul, de unde le veneau necontenit răniţii. INTRE DONET ŞI NIPRU »73 Intr’o zi, cineva dela Spitalul german de campanie Nr. 423 a cerut la telefon pe comandantul centrului de transmisiuni din Kamensk. Am luat imediat receptorul în mână cu o vădită strân- gere de inimă, crezând că este vorba de un prieten care fusese rănit. Era însă cu totul altceva: — Sunt sora Margareta, îmi spuse un glas subţire, infirmieră şi agentă de legătură cu spitalele româneşti din localitate... Dom- nule sublocotenent, să nu-mi luaţi în nume de rău... dar vreau să vă adresez o plângere... — Sora mea, vă rog să-mi spuneţi imediat tot ce vă doare. — Mi s’a adresat o mojicie la telefon... — Şi cu cine aţi stat de vorbă în momentul când aţi fost insul- tată? — Tocmai cu operatorul dela centrală, acum câteva minute, când am cerut insistent Spitalul românesc de campanie Nr. 5, de unde aşteptăm să ne vie în grabă patru răniţi... — Sora mea, fiţi pe pace, căci de acum înainte n’o să mai aveţi prilejul să mai recunoaşteţi la telefon vocea celui care v’a su- părat... Nu văzusem în dimineaţa aceea pe telefonistul de serviciu, dar bănuiam că isprava a fost făcută numai de Oprişenescu. Ştiam dela începutul campaniei că oierul nostru avea un dispreţ suveran pentru «muierile» ce s’amestecă în treburile bărbăteşti şi-l cre- deam capabil de ori ce fel de mojicie faţă de o persoană neînca- drată în ierarhia gradelor militare. Din nefericire, nu m’am înşelat; intrând la centrală, am dat tocmai de dânsul: — Mi-o făcuşi, Oprişenescule... tocmai cu o femeie streină care veghiază zi şi noapte la căpătâiul răniţilor noştri... Spune repede, fără niciun ocol cei-ai spus infirmierei dela spitalul german? — Domnule sublocotenent, mă suna într’una să-i dau spitalul Nr. 5, în timp ce era ocupat... nu avea răbdarea să aştepte câtuşi de puţin... — Şi tu ce i-ai spus? — Ocupat I — Bine mă, Oprişenescule, crezi tu că pentru atâtica lucru s*a supărat Nemţoaica, de mi-a crăpat mie obrazul dc ruşine, fiindcă n’am ştiut să-mi instruesc oamenii cum trebuie să vorbească celor ce îngrijesc pe răniţi noştri? s *74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Vă rog să mă iertaţi, domnule sublocotenent... dar n’am ştiut c’o să vă supăraţi aşa de tare 1... — De data aceasta nu mai încape nicio iertare, căci ne-ai ter- felit obrazul faţă de o persoană străină... Dar mărturiseşte mai întâi cu gura ta ce obrăznicie i-ai spus? Ciobanul tăcea cu ochii la pământ, căci văzuse că s’a îngroşat gluma. Privirile mele se opriră atunci asupra plantonului, care avea aerul că vrea să-mi spună ceva: — Rotarule, tu ai fost aici şi trebuie să fi auzit ce i-a spus infir- mierei? — Am auzit, domnule sublocotenent, dar dacă am să vă spun dumneavoastră, mă tem c’o să mă bată domnul sergent... ca azi dimineaţă, când i s’a părut că n’am pus destule lemne pe foc. — Spune repede ce i-a spus? — i Moaşă-ta pe ghiaţă... aşteaptă şi d-ta puţin 1» Am rămas ruşinat de expresiile ce era în stare ciobanul să le trans- mită la telefon şi, trecând peste faptul că el învăţase la şcoala răz- boiului să manipuleze ca nimeni altul centrala de treizeci de numere, m’am hotărît din acea clipă să mă despart de dânsul, trimiţându-1 la construcţiile de linii. Mi-am zis că, pe câmp, oierul se va găsi în largul lui şi, mai ales, n’o să mai fie pus în situaţia de a răspunde ciobăneşte tocmai persoanelor care trebuiau sa se bucure de prietenia noastră. Din ziua aceea, sergentul Oprişenescu a devenit comandantul unei echipe de control, însărcinată să urmărească traseele telofonice pe porţiunea Kamensk-Lihaia ţi să le restabilească ori de câte ori ele se deranjau. Ciobanul s’a adaptat foarte repede noii sale misiuni. Cu toate că iarna se apropia cu paşi repezi şi era mai bine să fi rămas la centrală în căldură, decât să alerge acum zi şi noapte peste câmpuri sgribulit în ataşul unei motociclete, totuşi Oprişenescu se arăta foarte mulţumit cu noua lui misiune, făcând ori unde îl trimetea! treabă bună. Inteligenţa lui practică l-a îndemnat, ori de câte ori mergea pe traseu, să tragă cu ochiul la motociclist, ca să vadă cum porneşte el «drăcia care prâieşte*... Şi mai în glumă mai cu seriosul, Oprişenescu s’a pus cu tot dinadinsul să înveţe să-şi conducă singur motocicleta. — Ai învăţat-o şi pe asta!... mă minunai eu, întâlnindu-1 într’o zi alergând cu ea în plină viteză. INTRI DONIT ?I NIPRU *7i — 0 mânuiesc tot aţa de bine ca pe o centrală de treizeoi dţ, numere 1 — De acum înainte mai avem încă un motociclist.., — Lăsaţi, domnule sublocotenent, că cine ştie la ce e bună şi asta? * * * Odată cu căderea primilor fulgi de zăpadă, a început pe tot întinsul oceanului de ninsoare ce acoperea întregul front de răsărit obişnuita ofensivă rusească. Teatrul de operaţiuni se apropia acum tot mai mult de locul unde ne aflam şi era de prevăzut că frontul va fi scurtat în regiunea Kamenskului, de unde trebuia să ne retra- gem la momentul oportun. Spitalele, unul câte unul, începuseră să se evacuieze în alte loca- lităţi mai îndepărtate de linia de foc. Activitatea dela centrala telefonică devenea tot mai neînsemnată, iar plecarea ultimului spital din localitate avea s’o reducă cu totul. Aşteptam din zi în zi să primim o altă misiune. Şi, într’adevăr, după ce a fost evacuat ultimul rănit din Kamensk, am primit ordinul să fiu pregătit ca, la' un moment dat, să mă deplasez cu plotonul meu în localitatea Rovenki, din regiunea carboniferă a Doneţului, pentru a instala o centrală telefonică pusă la dispo- ziţia unui post de comandă. Ordinul mai prevedea însă ca, la ple- care, să las la Kamensk o mică centrală telefonică deservită de doi telefonişti, care să asigure legăturile cu fir, atunci când frontul se va stabili pentru câtva timp dealungul Doneţului, adică la o distanţă de câteva sute de metri depărtare de centrala noastră. De obicei aceste posturi înaintate de transmisiuni cad în mâinile inamicului, deoarece telefoniştii care le deservesc au misiunea să asigure legăturile, până ce ultimul soldat din ariergărzile ce se retrag, luptându-se la diferite intervale, a reuşit să se evacuieze. De aceea, de cele mai multe ori, cei cărora le este dat să'facă faţă unor atari împrejurări nu mai au timpul să se salveze, fiind încon- juraţi de primele formaţiuni inamice care au ocupat toate ieşirile din localitate. In asemeni ocazii, tot ce le rămâne de făcut tele- foniştilor este distrugerea centralei telefonice şi a tutulor celorlalte instalaţii. Iată de ce îmi venea foarte greu să numesc pe cei doi telefo- nişti care trebuiau să aştepte neclintiţi, cu căştile la ureche, pătrun- s’ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 376 derea inamicilor în oraş. Totuşi am executat ordinul, adunând plo- tonul meu la raport şi cerând celor ce se cred în stare să se salveze numai după evacuarea completă a oraşului, să se ofere singuri să rămână la Kamensk. Retragerile organizate îşi au tâlcul lor. Mai întotdeauna ele dau posibilitatea comandantului să verifice calităţile ostaşilor săi în împrejurările cele mai grele. Dacă atunci, când armata este în plină înaintare, poţi să-ţi dai seama de îndrăzneala şi avântul osta- şilor care pătrund înaintea altora în cele mai înaintate linii duş- mane, numai în retragere ai prilejul să constaţi sângele rece şi carac- terul unora din oamenii tăi. Căci retragerile din toate timpurile şi în toate împrejurările, fie că sunt strategice, elastice sau forţate, au fost întotdeauna şi rămân o şcoală a caracterelor. Imediat ce am pus întrebarea: — Cine vrea să rămână la Kamensk? am văzut venind glonţ la raport, în faţa plotonului, pe sergentul Oprişenescu, urmat de cel mai bun prieten al său, elevul sergent Rădulescu. Amândoi mi-au raportat cu glas hotărît: — Noi, domnule sublocotenent! Am rămas o clipă pe gânduri, apoi m’am hotărît să-i refuz: —. Eu n’aş vrea să .rămâneţi niciunul din voi doi aici... Ştiu că sunteţi amândoi însuraţi... Oprişenescu are patru copii, iar Rădulescu doi... Să se prezinte în locul vostru doi flăcăi... S’au prezentat în cele din urmă şi doi flăcăi, cu mai puţină prom- ptitudine şi mai puţin convinşi ca cei dintâi. Sergentul Oprişenescu însă, nici că s’a clintit din loc, neînţelegând să dea îndărăt: — Pe mine, vă rog, să mă lăsaţi aici în orice caz! — De ce ţii să rămâi neapărat la Kamensk? — Fiindcă sunt sigur că n’au să poată Ruşii pune mâna pe mine! — Eşti aşa de sigur? — Domnule sublocotenent, întotdeauna când mă prezint în faţa dumneavoastră ca să-mi încredinţaţi o misiune, îmi fac soco- telile mai dinainte, ca să-mi iasă lucrurile bine. De data aceasta vă făgăduiesc pe capul copiilor mei că n’are să se întâmple ce vă este dumneavoastră teamă, căci atunci când va fi vorba la adică, eu sunt mai bolşevic de cât bolşevicii şi am să le vin eu de hac,.. INTRE DONET ŞI NIPRU »77 In felul acesta, sergentul Oprişenescu a reuşit să mă convingă să-l aduc din nou la centrala telefonică, fiind sigur că de data aceasta n’o să mai aibă prilejul să mă facă de râs faţă de aliaţii noştri ger- mani. * * * Niciodată nu mi s’a părut Kamenskul mai prietenos, decât acum, în zilele de iarnă, când casele acestui orăşel cochet stăteau pitite sub povara zăpezii. Abia acum, în ajunul plecării noastre, dispăruseră pentru totdeauna enormele baricade zidite în piatră deacurmezişul drumurilor, ca să păstrăm poate impresia că părăsim un oraş, unde n’a mai rămas nicio urmă a războiului. Se apropia Crăciunul şi mă bucuram că, abia după doi ani trăiţi în vâltoarea războiului, vom avea prilejul să sărbătorim cre- ştineşte naşterea Domnului, în catedrala ortodoxă din centrul oraşului. Trecerea primelor trupe româneşti redăduse cultului acest locaş de închinăciune, transformat în ultimele două decenii într’un local de distracţii. După atâta amar de vreme, credincioşii din Kamensk aveau prilejul să revadă impunătoarele vitralii ale vechei catedrale, ce stătuseră aproape douăzeci de ani în întunerec, fiind acoperite de un perete gros de cărămidă. Din ele se desprindeau acum chi- purile impresionante ale sfinţilor, cernuţi, zi şi noapte, de fluturii de zăpadă ce le brodau aureola cu zale albe de argint. Când târnăcoapele ostaşilor noştri au dărâmat în toamna aceea primul zid care acoperea o astfel de firidă, lumina ce s’a revărsat în interiorul catedralei spre locul, unde se înălţa odinioară catape- teazma, părea că trece prin privirea melancolică a Maicii Domnului, cu ochii aţintiţi spre altar. Sub imboldul acestor ochi givraţi în sticlă, ce se revărsau luminos pe estrada unei scene de teatru, ostaşii noştri au început să dărâme în grabă nelegiuirea ridicată în locul altarului. Nu mică le-a fost mirarea când, sub dărâmături, au descoperit o catapeteazmă poleită în aur, aşezată orizontal şi păs- trată intactă sub ridicătura acelei scene. Mâinile credincioase ale celor ce cu silnicie au lucrat tremurând la transformarea locaşului sfânt într'un «edificiu de utilitate publică» au ştiut, desigur, că, într’o bună zi, va trece furtuna fărădelegilor şi credinţa va scoate din nou la iveală comorile de artă bizantină, tăinuite vremelnic în zidurile profanate. 37# REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu câteva luni în urmă, pătrunzând pentru prima oară în Ka- mensk în fruntea unei coloane de transmisiuni, am descălecat în piaţa mare a oraşului, tocmai când se celebra cea de a doua sfin- ţire a catedralei. De atunci, împrejurările nu mi-au mai permis să mă mai abat pe la biserică şi nădăjduiam acum ca Sfintele Sărbă- tori ce se apropiau să-mi prilejuiască să mai admir încă odată măreţia serviciilor divine, oficiate ca odinioară în pravoslavnica Rusie. Războiul însă îşi are legile lui necruţătoare şi nu ţine niciodată seamă de filele calendarului însemnate cu roşu. Iată de ce ajunul plecării noastre din Kamensk a coincis cu ajunul Crăciunului 1942. In după, amiaza acelei zile, dinaintea Sfintelor Sărbători, mă găseam în cantonamentul meu, amuzându-mă cu copiii gazdei mele, ce-şi împodobeau singuri pomul de Crăciun. îmi părea ciudat că tradiţia sărbătoririi bradului fusese permisă de cei ce găsiră cu cale să închidă locaşurile Domnului. Cocoţat pe un scaun înalt, pentru ca să ajut pe micii mei prieteni să-şi caţere beteala argintie stropită cu stele^ roşii sau să-şi atârne nenumăratele stele de argint încrustate cu câte o seceră şi un ciocan, mi-am dat seama însă că sărbătoarea păgânească a bradului, îmbrăţişată mai târziu de tradiţia creştină, a putut fi adoptată fără teamă şi de comunişti, după ce au îmbrăcat-o mai întâi în mantia argintie a propagandei marxiste. Nu terminasem încă cu aranjarea pomului de Crăciun, când am auzit pe cineva bătând la poartă. Uşile care s’au deschis în grabă, vrând parcă să primească pe Moş Crăciun, au lăsat să pătrundă în casă aerul rece şi tăios adus de vijelia vântului de stepă. Un curier încărcat de zăpadă pătrunse în ogradă asemenea unei arătări albe... In câteva secunde ordonanţa mea mi-a adus în odaie ordinul de plecare... . — împachetăm, domnule sublocotenent? — Imediat... căci mâine, în prima zi de Crăciun, trebuie s’o pornim la drum cu noaptea ’n cap... * * * Maşina, pregătită de plecare, fusese revizuită toată noaptea de şoferul ei, în vederea drumului lung de iarnă ce ne aşteaptă. INTRE DONEŢ ŞI NIPRU *79 Marginile vehicolului fiind căptuşite cu un strat compact de tele- foane, dublate pe alocuri cu bobinele de cablu gros, cuprindeau la mijlocul camionului un minunat adăpost pentru cei şaptesprezece ostaşi ai mei. Când eram gata s’o pornim, iată că-şi face apariţia sergentul Oprişenescu, încărcat cu doi saci enormi de paie, spre bucuria celor ce se temeau c’au să degere pe drum. După ce ciobanul a aşezat frumos paiele în maşină, tocmai cum le-ar'fi presărat într’un ţarc de oi, privea neputincios la prelata de pânză a vehicolului, care prezintă o slabă garanţie că-i va apăra camarazii de vântul tăios al stepei. Aspectul oamenilor mei, încălţaţi peste bocanci şi moletiere cu nişte păslari enormi şi învăluiţi într’o pătură groasă din creştetul căciulei până la poalele mantalei, era mai degrabă al unor eschi- moşi decât al unor transmisionişti călători. Afundaţi în paie până la glesne, ei stăteau strânşi unul într’altul ca într’o clocitoare artificială, nădjduind astfel să înfrunte gerul de minus treizeci de grade care pătrundea în oase. Am luat şi eu loc alături de şofer, în timp ce Oprişenescu îmi înfăşură picioarele cu o pătură care-mi fixa ermetic mantaua de blană pe tot corpul meu. Apoi mi-a urat: — Umblaţi cu bine, domnule sublocotenent 1 — Oprişenescule, o să mai stăm noi de vorbă la telefon, imediat ce vom instala centrala din Rovenki... Până atunci să asculţi de Rădulescu, că-i mai bătrân decât tine şi e om cu carte... Apoi, la urmă de tot, după ce o să vă faceţi datoria până la capăt, vreau să vă văd întorcându-vă iarăşi sănătoşi şi teferi... — Să n’aveţi nicio grije, domnule sublocotenent 1 ' — Rămâneţi cu bine... Maşina se urni din loc, scârţâind sub povara ei zăpada înghe- ţată de pe şosea şi lăsând în urmă dârele dantelate în alb de amprentele roţilor îmbrăcate în lanţuri de oţel. La ieşirea din oraş, am regăsit şoseaua flancată cât ţinea zarea, cu Impunătoarele metereze, care stăviliseră la marginile drumului pietruit troenele de zăpadă purtate de vântul stepei. Aveam im- presia că înaintam acum în fuga maşinii, pe albia îngheţată şi cernută de ninsoare a unei ape, ale cărei maluri înalte nu ne per- miteau să privim decât drept înainte. Am străbătut astfel această nesfârşită pistă timp de o oră, două, trei, şi chiar mai multe, la adă- a8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE postul grilajelor pudrate cu zăpadă, până când ochii începură să obosească, fiind copleşiţi de imensitatea albă ce ne înneca privirile. Numai din când în când, trecerea efemeră prin preajma aşeză- rilor omeneşti, distanţate cu zecile de km unele de altele, schimba aspectul monoton al tabloului de iarnă, oferindu-ne din depărtare panorama unor dune albe, sub ale căror straturi de omăt se ascun- deau şirurile de căsuţe alineate inegal dealungul unor străzi camu- flate şi ele în zăpadă. După amiază însă am avut o surpriză, când am văzut ridicân- du-se, la periferiile oceanului de ninsoare, primele movile de cărbuni ce se profilau în zare, una lângă alta, asemenea unor impunătoare piramide de omăt. Apropiindu-ne de ele, ne-am dat seama că ajun- sesem în regiunea industrială din bazinul Doneţului. O armată întreagă de muncitori lucra cu asiduitate la extragerea cărbunilor de piatră dela poalele acestor enorme, ridicături geometrice, de unde porneau, asemenea unor dâre negre de funingine imprimate pe un spaţiu imaculat, nenumăratele şine înguste pe care se perindau decovilele încărcate cu cărbune. Pe înserate, după ce am străbătut o lungă făşie din această câmpie presărată cu nenumăratele mogâldeţe în jurul cărora un furnicar de oameni desfăşura atâta energie, am ajuns la porţile unei aşezări, care după toate socotelile mele făcute cu harta în mână, trebuia să fie Rovenki. Primul om, oprit în faţa maşinei noastre încărcate cu ţurţuri de ghiaţă, mi-a confirmat că ajunsesem la destinaţie. Băieţilor care s’au dat jos în grabă, amorţiţi şi în- gheţaţi de frig, le-am dat ordin să-şi caute un cantonament în casele, din marginea satului şi să se odihnească până ’n ziua următoare, când trebuia să ne apucăm de lucru. M’am hotărît să rămân în noaptea aceea în prima casă unde am nimerit. Căminul, aşezat în mijlocul gospodăriei, radia în toate încăperile o căldură moleşitoare, iar vatra lui mistuită de para cărbunilor vărsaţi cu nemiluita, tremura o lumină discretă, care întregea licărirea palidă a unei lumânări. După ce gazdele mele m’au lăsat singur în odaie cu Ion, am despachetat în grabă cozonacul ce ne fusese distribuit cu o zi înainte la Kamensk, din care am început să îmbuc cu lăcomie, cu toate că era aproape îngheţat. INTRE DONET ŞI NIPRU *81 — Cum se face, domnule sublocotenent, că pe drum nu mi-aţi cerut nimic de-ale gurii? — Nu mi-a fost foame, Ioane. Gerul m’a făcut să uit că mai trebuie să pun şi câte ceva în gură... Ion însă îmi rezervase o surpriză: — Eu vă pregătisem nişte ţuică caldă, adusă dela mine de acasă, când am venit din concediu... Credeam c’o să vă prindă bine pe drum, dar nu e ea de lepădat nici acuma... Când am ciocnit amândoi paharele cu ţuica păstrată caldă încă în termosul meu, mi-am adus aminte că sărbătoream astfel prima zi de Crăciun: — La mulţi ani, Ioane I — La mulţi ani... iar la anul, să dea Domnul să ciocniţi paharul la dumneavoastră acasă... * * sfc A doua zi, dis de dimineaţă, ne-am adunat iarăşi cu toţii pe un ger cumplit în faţa cantonamentului meu, de unde trebuia s’o pornim la lucru. Construirea centralei telefonice din Rovenki, cu nenumăratele circuite legate de traseele exterioare dela periferiile satului, precum şi întinderea firelor mai mărunte din interiorul localităţii, constituia o problemă greu de rezolvat la o temperatură de minus 34 de grade. ^ Am făcut mai întâi o recunoaştere, pentru ca să instalăm cen- trala în locul cel mai potrivit, cu o maximă economie de cablu, şi am găsit de cuviinţă că trebuie să ne aşezăm lângă poştă, prin apropierea căreia treceau toate traseele telefonice, legând Rovenki de restul lumii. Apoi, după ce am schiţat pe o hârtie punctele princi- pale pe unde aveam să întindem circuitele de legătură între dife- ritele servicii ale postului de comandă, ne-am luat inima în dinţi şi am început lucrul. Vroiam să evit dela început ca băieţii mei să fie expuşi un timp prea îndelungat cu mâinile goale în ger. Şi fiindcă înnodarea firelor, pe rolele stâlpilor telefonici sau pe trunchiurile arborilor, se putea face numai fără mănuşi, a trebuit să recurg la un procedeu ce nu l-am găsit însemnat în niciun regulament militar privitor la construcţiile de linii, dar foarte potrivit în asemenea împreju- rări. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 282 •^Am împărţit toţi oamenii mei în patru echipe formate din câte patru ostaşi, cu misiunea ca fiecare echipă în parte să lucreze alter- nativ numai zece minute, la întinderea aceluiaş circuit, în timp ce echipele celelalte se încălzeau în casele din apropierea traseului. In felul acesta, constructorii mei înfruntau gerul aspru de iarnă, la intervale foarte scurte, distanţate de o odihnă de treizeci de minute sub un acoperământ încălzit. Cu ceasul în mână, eu făceam în mod permanent pe şeful acestor echipe şi mai schimbam din când în când, înainte de termen, pe cei cărora gerul le lipea degetele înţepenite pe'firele de metal. In asemenea condiţiuni treaba mergea foarte greu şi fără spor, stăvi- lită uneori şi de vântul tăios care ne imobiliza la răscrucile de dru- muri, fără să putem înainta măcar un singur metru. Totuşi am reuşit ca în timp de două zile să^ desăvârşim construirea întregii instalaţii telefonice. Astfel, după munca încordată din zilele de Crăciun, aveam acum prilejul să ne odihnim după sărbători, în aşteptarea postului de comandă care avea să dea viaţă legăturilor noastre telefonice. I Gerul năpraznic dela Rovenki cât şi lipsa oricărei distracţii în acest sat despopulat în timpul zilei de locuitori lui, în marea lor majoritate lucrători pe la minele din apropiere, făcea ca toţi ostaşii, indiferent că erau sau nu de serviciu, să stea în timpul zilei în mod permanent la centrala telefonică. Alături de ei, adunaţi în jurul sobei, mi-am petrecut ultimele zile ale anului 1942, ascultând pove- ştile celor mai sfătoşi şi vorbind la telefon cu ceilalţi camarazi din batalion, răspândiţi în diferitele puncte de pe front. In seara din ajunul anului nou, centralistul mă anunţă că mă cheamă Kamenskul la telefon. —'Cine este acolo? —■ Sergentul Rădulescu... —■ La mulţi ani Rădulescule... Ia spune-mi ce e mai nou pe la voi? —■ Domnule sublocotenent, vă anunţ că Ruşii au ajuns pe malul celălalt al Doneţului şi că tot oraşul nostru s’a umplut de trupele aliate care, în parte, se retrag, în timp ce ariergărzile luptă la adă- postul tranşeelor săpate pe malul din partea noastră... Să între- rupem puţin convorbirea, ca să puteţi auzi mai bine ce frumos pârâie focul mitralierelor... INTRE DONET ŞI NIPRU 283 —■ Ei şi ţi-e frică să nu dea Ruşii peste tine? — Nu... dar vroiam să vă raportez că Oprişenescu m’a lăsat pe mine singur la centrală, spunându-mi că se duce să lupte în noaptea aceasta şi el în tranşee, alături de infanterişti, ca să cureţe de anul nou niscaiva bolşevici... Noua ispravă a lui Oprişenescu m’a pus pe gânduri şi, plecând dela centrală spre casă, mă căiam că mă lăsasem înduplecat de rugăminţile ciobanului ca să-l las acolo. II ştiam inimos, capabil de orice nebunie, şi mi-era teamă ca nu cumva Rădulescu să ră- mână izolat la centrală în momentul când trupele noastre se vor desprinde din Kamensk, evacuând întreg oraşul... Doi dintre ostaşii mei, care tocmai atunci treceau pe stradă, mi-au alungat aceste gânduri, • agrăindu-mă: — Să trăiţi, domnule sublocotenent... Nu vreţi să veniţi cu noi într'o casă din apropiere, unde am fost invitaţi să facem revelionul? — Dragii mei vă mulţumesc, dar sunt foarte obosit şi mă duc să mă culc. —■ Veniţi numai câteva momente să vedeţi cum petrec Ruşii de anul nou şi apoi vă vom conduce noi acasă... Curiozitatea m’a purtat într’o casă din apropiere, în interiorul căreia am dat de o încăpere destul de mare, unde se întindea o masă cu toate bunătăţile ce puteau fi găsite la zile mari în timp de război. Castraveţii muraţi, varza acră şi cutiile cu carne congelată um- pleau masa dela un capăt la celălalt. Mai mult am fost izbit, însă, de nenumăratele sticle pline cu vodcă, ce aşteptau să fie golite în pahare de toate mărimile. La masă nu se aşezase încă nimeni, deoarece, în încăperile ală- turate, cei câţiva tineri lucrători ruşi dela minele de cărbuni, îm- brăcaţi în bluzele lor cenuşii, dansau pe rând cu o tovarăşe din cârdul de muncitoare mult mai numeroase decât dânşii. Tinerele proletare erau îmbrăcate cu rochii lungi de mătase, imprimate în colorile cele mai vii. Ele s’au bucurat foarte mult la sosirea noastră, văzând că acum numărul cavalerilor era sporit. La un moment dat, 4) femeie mai în vârstă a întrerupt patefonul care sgâriase până atunci câteva melodii săltăreţe, stingând în acelaşi timp pentru câteva minute opaiţul ce lumina sfios întreaga casă. Am înţeles că în clipa aceea bătuse ora 12, păşind astfel pe pragul anului 1943. *8+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Un chiot de bucurie răsună din toate gâtlejurile răguşite ale dănţuitorilor cufundaţi acum în întuneric, iar, când lumina opai- ţului fu reaprinsă, toţi muscalii se repeziră la sticlele cu vodcă. După ce mi-au umplut mie primul pahar, fără să le pese că făcu- sem până atunci opinie separată în colţul unei camere, s’au pus pe mâncare şi băutură, într’o veselie fără margini. Pe măsură ce sticlele se goleau, cheful se înteţea, iar câţitccele deveneau tot mai stridente. Ceea ce mă uimea mai mult era că Ru- soaicele, la băutură, nu se lăsau mai prejos decât bărbaţii. Ele aruncau pe gât, cu aceaşi repeziciune impresionantă, cantităţi enorme de alcool sorbite într’o înghiţitură. Când toată vodca a fost epuizată şi rusneacii erau în culmea beţiei, au început deodată să trântească paharele la pământ, cu o satisfacţie bolnăvicioasă. Epilogul acesta ciudat, oglindind obiceiul unei sălbăticii tura- nice, ne-a obligat la plecare să călcăm peste molozul de cioburi sparte. — Multe mai vede omul cât trăieşte, spuse unul dintre ostaşii care mă însoţea acasă, dar până acum n’am mai pomenit aşa oa- meni, cărora să le strălucească ochii când sparg paharele! —■ Dacă ai fi ca mine din Ardeal, interveni celălalt însoţitor al meu, şi ai fi avut prilejul să vezi cum petrec magnaţii, nimicind toată sticlăria scumpă şi oglinzile mari cât peretele, nu te-ai fi mirat atât de mult de sălbăticia lor... Şederea noastră la Rovenki nu avea să fie de lungă durată, deoarece batalionul nostru primise ordinul să se regrupeze în re- giunea Zaporosje. In consecinţă, ?im predat centrala telefonică, în primele zile ce urmară anului nou, unei alte unităţi de transmisiuni, pregătindu-ne în acelaşi timp pentru un drum lung de mai multe sute de kilometri. ' In ziua când trebuia s’o pornim, gerul se potolise deabinelea, iar condiţiunile călătoriei se arătau în dimineaţa aceea dintre cele mai favorabile. Ne făceam socoteala ca până la amiază să ajungem la Stalino, unde aveam să poposim la o cantină militară, şi apoi să ne continuăm drumul mai departe. Şi fiindcă socoteala de acasă nu se potriveşte cu aceea de pe drum, o ninsoare abundentă, care INTRI DONEŢ ŞI NIPRU a8s părea că n’o să mai înceteze, a înzăpezit pe alocuri şoseaua, îngreu- nând astfel circulaţia autovehicolelor. Totuşi am ajuns pe la orele patru după amiază la periferiile marelui oraş. Deoarece soarele trebuia să apună în curând, ne-am hotărît să înnoptăm la Stalino. Am oprit maşina în centrul oraşului, admirând bulevardele lungi şi drepte ce se alineau în toate direcţiile. Paralelismul lor era atât de evident, încât a permis administraţiei germane să le numeroteze cu literele alfabetului, aşa cum sunt însemnate liniile paralele de pe figurile manualelor de geometrie plană. Blocurile din cartierele centrale păreau de o construcţie recentă, dând întregului oraş un aspect modern. Circulaţia era foarte ani- mată. Peste tot întâlneai siluetele femeilor care dominau întreaga animaţie de pc străzi. Ele erau îmbrăcate în blănuri sau paltoane lungi de iarnă, aveau capul îmbrobodit în şaluri de toate colorile şi erau încălţate cu cizmuliţe lungi de pâslă. Sexul bărbătesc, repre- zentat mai mult de uniformele soldaţilor aliaţi, trecea grăbit pe jos sau în fuga autovehicolelor militare. . Am luat-o şi noi cu maşina la pas, în căutarea unui adăpost pentru la noapte. Pe drum am zărit la intrarea în hall-ul unui cine- matograf, afişul filmului « Amelie » care, după câte ştiam din ziare, rula în acelaş timp şi la Bucureşti. Deodată am fost opriţi de un stop luminos la o încrucişare de străzi: — Pe unde o mai luăm Dincă, l-am întrebat nedumerit pe şofer, nevăzând nicăieri un loc unde să putem adăposti maşina. — Nu este de noi aicea în centru, domnule sublocotenent, în locurile acestea n’o să găsim niciodată o poartă mare şi o ogradă unde să putem trage la noapte. — Eşti de părere să părăsim oraşul, ca să ne apuce noaptea pe drum? — Doamne fereşte, dar este mai bine s’o luăm pe la periferiile oraşului, unde casele sunt mai mici, curţile mai mari şi oamenii mai primitori. Experienţa războiului mă făcuse să constat că Dincă avea dreptate. Chiar şi în Uniunea Sovietelor, oamenii modeşti dela periferiile marilor oraşe industriale, erau mai puţin ursuji decât «proletarii» instalaţi în confortul blocurilor moderne. Prin urmare ne-am hotărît să mergem drept înainte pe prima stradă ce ne-a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a U ieşit în cale şi am tot umblat până când am dat de un cartier cu case vechi şi scunde, presărate printre grădini. După ce am fixat o curte, unde aveam să garăm maşina peste noapte, am dat ordin ca toată lumea să caute un cantonament în casele din jurul ei. Un bărbat, cu o figură delicată, mă primi prietenos în casa lângă care adăpostisem maşina. Deoarece în momentul acela toţi oamenii mei coborau din camion, noua mea gazdă mă întrebă cu resemnare: — Vreţi să vă adăpostiţi cu toţii în astă seară la mine ? — Vă rugăm să primiţi numai pe unul din noi, căci mai sunt şi alte case pentru ceilalţi... Rusul se arătă foarte mulţumit de răspunsul meu şi mă pofti să intru înăuntru. Felul cum erau aranjate mobilele vechi din casă arătau că mă aflam în locuinţa unui om cu gust, înstărit pe vre- muri, dar nevoit acum să se refugieze sub un acoperământ modest. După ce m’am aşezat pe un fotoliu ce se afla în faţa unui pian, gazda mea se grăbi să-mi ofere un pahar de vodcă, scuzându-se că nu are o băutură mai aleasă, care să mă încălzească după atâta drum. I-am mulţumit pentru atenţie, oferindu-i un păhărel de rom, pe care-1 bău cu multă plăcere, declarându-mi că nu mai văzuse aşa ceva dela începutul războiului. Păhărelele ce urmară l-au dispus pe Rusul meu atât de mult, încât luă în mână o ghitară şi începu să-mi cânte un cântec de pe Volga. Instrumentul părea o adevărată jucărie în mâinile lui nervoase. Din primul moment m’a ţinut într’o continuă încordare şi mi-am dat repede seama că mă aflam în faţa unui virtuos. Prin zecile de localităţi unde am umblat prin Rusia, văzusem atâtea ghitare, încât eram aplecat să cred că această nesfârşită ţară este patria ghitarelor. Intr’adevăr, în fiecare casă dela oraş sau dela ţară, am dat de acelaşi instrument atârnat pe peretele din camera cea mai bună. După ce a terminat bucata, Rusul, uitându-se la ceas, îmi spuse că trebuie să plece fără întârziere la operă, din a cărei or- hestră făcea parte. Văzând părerea mea de rău, îmi oferi două bilete pentru «Cio-Cio-San », care se reprezenta în acea seară. Cu toată oboseala resimţită după un lung drum de iarnă, n’am putut rezista tentaţiei de a vedea opera rusească din Stalino. INTRE DONEŢ ŞI NIPRU 3*7 însoţit de ordonanţa mea, care nu asistase niciodată la un ase- menea spectacol, am ajuns, după un drum lung prin întunerec şi zăpadă, în faţa unui vechi teatru, în interiorul căruia am dat de o sală cu o acustică minunată. In ciuda descompletărilor ivite în ultimul timp din cauza ple- cării multora pe front, întregul ansamblu a depăşit orice aşteptări. Aşezat alături de Ion al meu, care a început să moţăe din primul act, am asistat la una din cele mai reuşite reprezentanţii ale acestei tragedii muzicale. Este drept că d-ra Tamara Obrenowskaja, inter- preta eroinei japoneze, era mai mult decât corpolentă şi arăta de trei ori vârstă celor cinsprezece ani ai «micuţei» Cio-Cio-San. Acest inconvenient nu o împiedeca însă să ne împărtăşească ine- puizabilele sale resurse vocale. Singurul lucru care m’a mirat în cursul celor patru acte, a fost că n’am auzit niciodată pronunţându-se numele «Madame But- terfly s>, aşa cum înţelesese Puccini să-şi numească opera. De aceea, la sfârşitul reprezentaţiei, mi-am permis să cer gazdei mele unele lămuriri: — Cum se face că afişul spectacolului din astă seară, intitu- lează această operă altfel decât marele compozitor italian? —. Vedeţi, îmi răspunse el foarte încurcat, cuvântul « madame » părea prea burghez în ochii regimului proletar şi fiindcă titlul operei ar fi rămas prea denaturat dacă ar fi fost tradus în « Tova- răşa Butterfly». S’a recurs pur şi simplu la numele adevărat al eroinei japoneze... * * * înainte de plecarea noastră din Stalino, am trecut disde- dimineaţă pe la centrala telefonică germană. Vroiam să intru în legătură cu cei rămaşi la Kamensk şi să aflu dacă Oprişenescu se întorsese între timp la centrală. — De alaltăieri seara, îmi răspunse telefonistul german, cen- trala românească din Kamensk nu dă niciun semn de viaţă. — Daţi-mi atunci o centrală germană din apropiere... bună- oară cea din Lihaia... — Toate centrele de transmisiuni de pe malul Doneţului au fost evacuate sau distruse încă de acum două zile, când grosul armatei noastre s’a desprins de acolo... a88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ara dedus din această conversaţie că sergenţii Rădulescu şi Oprişenescu trebuiau să fie acum pe drum în urma noastră, în cazul când izbutiră să scape teferi din Kamensk. Părăsind centrala germană, m’am apucat să studiez cu luare aminte harta mărită a porţiunii dintre Stalino şi Zaporosje, ca să pot stabili cel mai scurt itinerariu posibil. Drumurile fiind îngheţate, nu riscam prea mult dacă o luam peste câmp în linie dreaptă, ocolind traseul şoselei asfaltate care cobora tocmai pe la Mariupol ca să ajungă la Nipru. In curând ne-am felicitat de această hotărîre, deoarece pe tot parcursul drumurilor de ţară, am putut să mergem cu o vitesă maximă, neîntâlnind niciun fel de obs- tacol. Cu cât ne îndepărtam de regiunea industrială din bazinul Doneţului, cu atât satele de pe întinsul stepei apăreau mai rare. Am gonit astfel toată ziua peste câmpurile pustii, fără să ne oprim nicăiri. Pe înserate, am constatat totuşi că mai aveam de parcurs încă 80 sau 100 de km, până să ajungem la Zaporosje. Ne-am hotărît, prin urmare, să înnoptăm în primul sat ce ne va ieşi în cale. Noaptea însă se lăsă deabinelea, fără să se arate la orizont vreo aşezare omenească. Numai după ce am umblat o bună de bucată vreme cu farurile aprinse, lumina lor s’a revărsat în sfârşit peste o serie de căsuţe-tip, construite în cărămidă roşie şi înşiruite de o parte şi alta a drumului, fiind acoperite uniform de acelaşi strat gros de zăpadă. Am oprit bucuroşi maşina, dându-ne jos în grabă. Procedând ca de obicei, am dat ordin băieţilor mei să-şi caute un cantona- ment cât mai aproape de locul unde staţionasem. Nu mică mi-a fost mirarea, când primul ostaş care a pătruns într’o casă de peste drum, a venit să-mi raporteze că a dat înăuntru de o crescătorie de păsări. In curând toţi ceilalţi ostaşi făcură aceeaşi constatare în toate celelalte căsuţe. Ne găseam deci în mijlocul unui « colhoz » de păsări, în pavilioanele cărora era foarte firesc să dăm de coteţe în loc de aşternuturi calde. — Şi n’aţi dat de niciun păzitor în toată ferma ? — Nu, domnule sublocotenent! — Ia să mai luaţi odată toate crescătoriile la rând până ’n capătul fermei, căci trebuie să găsiţi -şi locuinţele păzitorilor... Doar toate aceste orătănii trebuiesc hrănite şi îngrijite... INTRE DONET 91 NIPRU 389 După o cercetare mai amănunţită Î11 lungul şi ’n latul colho- zului, oamenii mei au descoperit un nucleu de case locuite de un batalion de femei care, după plecarea bărbaţilor pe front, rămă- seseră singurele păzitoare ale fermei. Ele ne-au pus la dispoziţie câteva camere încălzite, unde am improvizat la repezeală, pe nişte scânduri acoperite cu paie, un culcuş adecvat împărăţiei păsărilor, unde picasem ca din senin. * * * Continuându-ne în ziua următoare drumul, pe la 11 dimi- neaţa, am ajuns în faţa malurilor adânci ale Niprului. Marele fluviu era îngheţat peste tot şi din depărtare se vedea ca un imens şanţ anticar, de o sută de ori mai lat decât cele obişnuite, încon- jurând ca un brâu enorm cele două oraşe din preajma lui. Cel mai mare din ele era vechiul Zaporosje, întinzându-se *Binuos pe malul fluviului, cu împrejurimi ce nu deosebeau prea mult marile oraşe ruseşti. Un aspect cu totul deosebit avea Noul-Zaporosje, răsărit ca din pământ în decurs de numai şapte ani la vreo zece km. de oraşul vechi, în faţa uriaşei turbine electrice de pe Nipru. Propaganda sovietică făcuse din acest oraş-model, construit în plin câmp după planurile elaborate de o armată întreagă de ingineri şi arhitecţi, o adevărată vitrină, prin faţa căreia erau perindaţi rarii vizitatori oficiali care puteau să ajungă în Rusia Sovietică. Când am pătruns în interiorul acestei expoziţii de blocuri-tip, alineate pe străzi, care nu se deosebeau câtuşi de puţin unele de altele, am rămas surprins de monotonia ce se degaja de pretutin- deni, în ciuda celor câteva edificii monumentale destinate insti- tuţiunilor proletare. Intrând în mai multe blocuri, am constatat că ele cuprindeau acelaşi număr de apartamente-tip, compuse numai din două sau trei camere şi încălzite de un singur furnal gigantic, care răspândea căldura în tot oraşul. Chiar şi mobilele din interiorul lor erau construite în serie la aceeaşi fabrică. In felul acesta, pentru prima dată dela începutul campaniei, am avut prilejul să fiu cantonat în condiţiuni identice cu absolut toţi ostaşii mei. Toată această aşezare omenească, zidită demonstrativ pentru ilustrarea unei anumite doctrine, părea o emormă machetă artifi- 4 ago REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cială, în interiorul căreia prezenţa puţinilor locuitori, câţi îi lăsase războiul, era mai mult decorativă. Abia trecuseră câteva ore dela instalarea noastră în locuinţele ideale ale proletarilor, când mă pomenii cu elevul sergent Rădu- lescu, care mă descoperi tocmai în blocul unde intenţionam să locuiesc: —■ Să trăiţi, domnule sublocotenent! — Bine-ai venit Rădulescule... Mi-era mereu gândul la voi.. Dar unde este Oprişenescu?! — A venit şi el odată cu mine... Acum vă caută în tot oraşul... Bucuros că mi-au venit băieţii teferi şi mai repede decât îmi închipuiam, l-am rugat pe Rădulescu să-mi povestească toate peripeţiile prin care au trecut. — S’o iau dela capăt, domnule sublocotenent: De atunci de când v’am telefonat că Oprişenescu se dusese să lupte în tranşee alături de infanterişti, nu l-am mai văzut decât acum patru zile, când a revenit la centrală, spunându-mi că cei de pe poziţii au început să se retragă şi că chiar în seara aceea tre- buia să părăsim şi noi Kamenskul. Eu am vrut să distrug toate instalaţiile cu dinamită, dar cio- banul m’a împiedecat, zicându-mi că e păcat să nu ia cu el aşa bunătate de centrală... Luând-o în spinare, a părăsit casa cu puşca în mână, spunându-mi să-l urmez... Ne-am aflat deodată în centrul oraşului, unde nu era ţipenie de om. Prin întunerecul străzilor dosnice, am vrut să ne îndreptăm spre câmp, dar în curând am auzit uruitul tancurilor ruseşti pă- trunzând în oraş. In clipa aceea, neştiind ce să fac, am vrut să mă ascund într’o casă de peste drum. Am simţit însă mâna viguroasă a ciobanului care m’a smucit, îndemnându-mă să fug cu el până ’n piaţă. L-am urmat fără să-mi dau seama dacă era mai bine aşa. Numai când am zărit, înaintea noastră, catedrala cu porţile larg deschise, mi-am dat seama că era singurul loc unde ne pu- team ascunde. — In biserică, îmi spuse Oprişenescu, n’au ce căuta bolşevicii 1 — Totuşi, i-am răspuns eu, ar fi bine să ne ascundem în sub- solul ei, până ce grosul armatelor ruseşti va părăsi Kamenskul... In noaptea aceea am veghiat tot timpul lângă gratiile de fier ale unei ferestruice aşezată lateral sub scările catedralei, ascul- INTRE DONEŢ ŞI NIPRU 3*1 tând uruitul asurzitor al blindatelor ce se scurgeau spre drumul care ducea la Lihaia. A doua zi, dis de dimineaţă, ne-a fost frică să nu. intre cineva In biserică şi să ne descopere. Niciun soldat rus nu s’a apropiat însă de ascunzătoarea noastră. Peste zi, armata, care trecea în- tr’una pe străzi, a început să se împuţineze, aşa că spre seară piaţa catedralei se făcuse iarăşi goală. Ne-am făcut atunci socoteala să ieşim noaptea din ascunzişul nostru şi s’o luăm pe câmp, ocolind drumurile cunoscute. Opri- şenescu cunoştea, de pe vremurile când l-aţi dat la construcţiile de linii, toate potecile tăiate în zăpadă peste câmpuri, şi astfel credeam că vom izbuti să ieşim din zona ocupată de inamic. Insă abia am făcut câţiva paşi în piaţa cea mare, când am văzut trecând pe lângă noi o motocictetă cu ataş, care s’a oprit în faţa poştei. Ciobanul s’a repezit, cât ai clipi din ochi, în locul acela. Cei doi curieri sovietici nu bănuiau c’au să se trezească în spate cu un soldat român. Printr’o mişcare dibace, Oprişenescu i-a pocnit la repezeală cu patul armei pe cap, lăsându-i pe amândoi în nesimţire. -.. După ce ne-am îmbrăcat în grabă cu mantalele şi şepcile lor, ne-am suit pe motocicletă, şi fără să dăm de prea mult# primejdii, am ajuns până aici.. Mă găseam în cancelaria batalionului nostru, instalată într’una din cele mai impozante edificii publice din Noul-Zaporosje, când am fost chemat la telefon de Spitalul german de campanie Nr. 423, evacuat nu de mult timp în acest oraş. Am recunoscut îndată vocea subţire a infirmierei care vorbea bine româneşte. De data aceasta, nu avea nicio reclamaţie de făcut. Dimpotrivă, ea mă ruga în numele medicului colonel german sa împrumut în mod provi- zoriu spitalului o mică centrală telefonică, care avea să lege mul- ţimea pavilioanelor răspândite pe o suprafaţă foarte mare. Am chemat imediat pe sergentul Oprişenescu şi i-am dat ordin să instaleze acolo centrala salvată de el la Kamensk. — Domnule sublocotenent... mi se pare că spitalul ăsta este cel cu pricina... 39a REVISTA FUNDAŢIILOR RBOALB — Tocmai de aceea te trimit pe tine acolo, ca să ai prilejul să-ţi ceri iertare dela infirmieră, pentru purtarea ta nesocotită dela Kamensk... — Am înţeles, domnule sublocotenent 1... După amiază, sergentul Oprişenescu, foarte satisfăcut, s’a pre- zentat să-mi raporteze că a executat ordinul dat. Apoi îmi măr- turisi : — M’am împăcat cu infirmiera aceea nemţoaică, şi s’a mi- nunat când i-am povestit cum am adus centrala aceea din Ka- mensk. .. — Bine, dar i-ai cerut iertare pentru vorbele urîte ce i-ai spus la telefon? — I-am cerut degeaba, domnule sublocotenent... fiindcă ea nu le înţelesese prea bine... — Ce te face să crezi una ca asta? — Păi, să vedeţi domnule sublocotenent: ... Nemţoaica mi-a povestit că, înainte de a veni infirmieră voluntară pe front, învăţase româneşte la o maternitate din Bucureşti, unde era moaşă 1 .__ — Dar ce legătură are una cu alta? — Atunci când biata femeie era nerăbdătoare la telefon şi am trimis-o... să alunece pe ghiaţă a fost ea supărată, dar s’a şi minunat de unde ştiam ce lucrase ea mai înainte. EMIL TH. CAPIDAN DIN CICLUL «ŢARA ROMÂNEASCĂ t CHEMARE LA HOTAR Păreau că-şi scaldă ’n aur crestele cocoşii Intr’o dimineaţă arzătoare Când mitropolitul ca un soare Şi-a binecuvântat cu-agheazmă credincioşii. Norodul înaintea lui îngenunchiase Şi ’n veşminte albe de credinţă Aduna sclipiri de biruinţă Intr’ale inimii lui pajişti de mătase. A doua zi urma la luptă să pornească Cu Tătari iviţi pe la hotare Ca o haită aprigă de fiare Vărsate din spre miazănoaptea muscălească. Veniseră chemaţi cu focuri de pe munte Să primească binecuvântare Şi să plece ’n urmă fiecare Cu soarta lui alături pe vrăjmaş să ’nfrunte. Purtau cu toţi pe dedesubt pieptar de zale Şi se sprijineau pe suliţi care Se ’ndoiau la fiece mişcare A steguleţelor din vârf, voevodale. In faţa lor sta domnul ţării ca o stâncă Şi biruitoarea lui ţinută Se desăvârşea ’n mândrie mută De mare liniştită ’n albie adâncă. VISUL DIN LEMN A ’nfipt lemnarul barda într’un buştean cu sete Şi somnului alături cu truda lui se dete. I s’a părut că însă a ’ntârziat, şi că Şi soarele pe zare se cam întunecă Şi cum până s’ajungă acasă e o cale A şi pornit cu pasul mai repede la vale. Departe o lumină de aur se zărea Şi-şi dete vânt să iasă cât mai curând la ea, Dar când sosi acolo zări printr’o fereastră, Ca rădăcina unei flori prinse într’o glastră, Printre făclii aprinse pe masă un Român Cu barda ca un trăznet înfiptă ’ntr’al său sân. S’a speriat lemnarul şi-a şi plecat nainte Rugându-se, cu gândul la Dumnezeu, fierbinte S’ajungă-odată-acasă când, către mai spre zi, După ocoluri multe şi grele se trezi Că tot acolo parcă sosea şi că i se-arată Acelaşi om cu barda în sân, dar de-astă dată Păzit ca de o iazmă la căpătâi de-un lup, Doi şerpi loveau într’însul ca biciul cu-al lor trup. Şi-a început s’alerge spre casă prin pădure Ca izgonit cu pietre de urşi de printre mure, Dar pentru-a treia oară din fugă s’a trezit Tot la aceeaşi casă cu omul înlemnit, Intre făclii aprinse şi galbene ca luna Pe care-1 loveau şerpii, păziţi de lup, într’una. Dar cel lovit într’astfel era chiar el acum Şi obosit de somnul lui greu ca de un drum S’a deşteptat de-odată cu mâna parcă friptă Şi-a smuls din buturugă securea lui înfiptă. HAGIUL Pământul semănat fusese De Dumnezeu cu anemone roşii, Şi ’n cupele lor delicate şi alese Păreau că-şi scaldă ’n aur crestele cocoşii. Acestea-au fost odinioară Frumoşii «crini sălbateci» dela care Isus Cristos se inspira ca o vioară In comparaţiile lui adânci şi clare, Sămânţa, pomul şi cu floarea Parabolele lui aici sunt poate Alături de colina albă ca ninsoarea Pe care şi-a rostit cuvintele lui toate. Pe mal stă luntrea lui de unde învăţătura i-a pornit în lume Ca nişte valuri liniştite şi profunde Cu creştetele lor mântuitoare ’n spume. Şi ’n aerul greu de lumină Figura lui tot mai strălucitoare Cânta prin sufletul meu ca un sbor de-albină Şi răsărea pe căile lui ca un soare. DUPĂ BIRUINŢĂ . Se ’ntorsese domnul după biruinţă Şi ospăţ întinse Feţelor de seamă din divan, deprinse Să cinstească lucrul după-a lui cuviinţă. Un ţigan cu cobza a cântat balade Tuturor la masă Şi, ca. borangicul pentru nunţi, de-aleasă, Melodia ’n inimi ajungea cascade. Episcopii ţării şi mitropolitul Şi viteji din oaste Căpătară daruri şi pământuri vaste Să păzească ’n ele ţării răsăritul. Nu-au uitat să binecuvânteze ’n urmă Şi pe Cel în care Totul începutul şi sfârşitu-şi are Şi e baci pe ’ntreaga oamenilor turmă. Cioara zicea ’ntr’una lucruri adunate Parcă din poveste Şi dădea cu ele stelelor de veste De-a moşiei noastre vrednică cetate. EXCELSIOR Trupul meu a fost ars de o stea Care-a trecut prin el într’o noapte; Rănile razelor ei sunt şoapte Smulse cu gândul din cer prin ea. Sigur e dar că port azi în mine Eternitatea cu care sunt Unul şi-acelaşi rost pe pământ Cu-al liberării mele de sine. Unul acum sunt, şi-altul am fost Când într’o biată clipă fugară Căutam miere nouă şi ceară Ca să-mi ridic din ele-adăpost. Azi din planetă pasu ’n planetă îmi adânceşte drumul mereu, Şi, cu privirea spre ^Dumnezeu, Trec printre stele ca o cometă. Un cerşetor buimac s’a trezit Cu crisalida mea în spinare Că desluşeşte cu resemnare Urmele mele prin infinit. N. D AVIDE SCU ARTA DE SCRIITOR A LUI NICOLAE IORGA Acuma aproape 100 de ani un tânăr moldovean de 18 ani pleca din Iaşi în Franţa lui Ludovic Filip şi apoi se stabilea la Berlin, de pe atunci chiar o mare cetate a civilizaţiei, reţinut acolo la studii înalte. Dar acest tânăr nu se arată copleşit de formele noi ale vieţii de acolo, nici nu se simte desconsiderat prin comparaţii pe care-alţi tineri superficiali le fac când trec graniţele, ci, în Berlin, copil încă, nu uită ţara sa şi acolo el pune temeliile istoriografiei româneşti. Trăind în marele stat prusian, se simte totuşi singur şi izolat pentrucă nu are destule cărţi româneşti, căci de acestea avea nevoie sufletul său, — şi pe acestea i le cere tatălui său. Pe tânărul acela îl chema M. Kogălniceanu. Peste 60 de ani un alt tânăr, pe care un colegiu universitar, tot din Iaşii lui Kogălniceanu, îl numeşte « un fenomen », pleacă şi el şi tot la 18 ani, ca şi marele său înaintaş, dar în Italia, pentru a-şi reface şubreda lui sănătate, aproape distrusă prin enorma sforţare a unei tinereţi excepţional de muncite. Acolo, în mijlocul splendidelor cetăţi italieneşti, care sunt mărturii ale unei civilizaţii cu care umanitatea se mândreşte, iar spiritul european revendică pentru el dreptul de a fi înaintaşul civilizaţiunii mdndiale, simte toată frumuseţea vechei civilizaţii şi tânărul călător din. Italia, care în ţară speriase pe profesorii săi şi faţă de care oficialitatea de atunci, sub larga înţelegere a înţeleptului Lascar Catargiu, fusese nevoită a comite o ilegalitate, îngăduind copilului-minune ca să termine toate cursurile într'un singur an, admiră vestigiile civili- zaţiei vechi, gustă climatul ce se întemeiază pe miracolul antic şi are ca decor pitorescul unei naturi dăruite de Dumnezeu, cu toate ARTA DE SCRIITOR A LUI NI COL AI IOR9A *9* frumuseţile. Dar, ca şi celălalt călător moldovean din trecut, tânărul de acum nu se lasă ispitit de plăcerile uşoare ce i se ofereau, ci se închide ceasuri întregi, de dimineaţa până seara, în biblioteci şi în arhive, claustrat printre maldărele de cărţi şi de hrisoave. Nicolae Iorga, căci despre acest pelerin, misionarul de mai târziu ale drepturilor noastre sfinte, scriem aci, nu face decât să culeagă date şi informaţii despre ţara lui, — care era totul pentru copilul- minune. întreaga evoluţie a umanităţii nu er& pentru el decât un cadru şi un decor compus din fapte sincronice ale vieţii româneşti. Şi, după cum înaintaşul său Kogălniceanu deschizând cursurile de istorie universală afirma ca un credo al vieţii lui împărăteşti că niciun fapt glorios din istoria lumii nu are pentru el o mai mare importanţă decât o bătălie de a lui Ştefan sau a lui Mihai, tot astfel N. Iorga, care cunoştea, de copil, istoria umanităţii, nu este impre- sionat şi atras decât de viaţa poporului român. Pe aceasta o urmă- reşte cărturăreşte în arhivele străine; acestei vieţi îi robeşte toate ceasurile zilei, simţindu-se fericit când noaptea, frânt de oboseală, închide ochii în odăiţa lui de student sărac cu fericirea de a fi căpătat un material nou pentru cunoaşterea istoriei poporului său. Această pasiune ce avea în ea chemări mistice şi pe care o întâlnim la N. Iorga, din primele licăriri ale miraculoasei sale acti- vităţi spirituale, dă personalităţii sale o coloare proprie. Această pasiune va fi suportul ori nucleul, izvorul ori stimulentul activităţii lui multiple şi excepţionalei. Istoric glorios, orator fascinant, poet şi autor dramatic, ziarist fără odihnă, el este în toate aspectele expresia unui suflet pasionat de iubirea ţării. Ea îl stăpâneşte până la obsedare şi îl conduce până la tirania unei directive de viaţă ce nu înţelege s’o altereze şi nici să i se abată cu o pătrime dintr’un milimetru dincolo de brazda de suflet ce pusese stăpânire pe fiinţa lui. Şi pentrucă acuma ne interesează, din complexul acestei firi excepţionale, aspectul de scriitor a lui N. Iorga, suntem îndrep- tăţiţi a afirma că întreaga lui artă de scriitor — şi a fost un autentic artist al scrisului — este infeodată acestei pasiuni naţionaliste. S’a spus uneori ca teatrul său nu e la înălţimea creaţiilor sale de pe alte domenii, pentrucă tehniceşte e lipsit de o intrigă bogată, de interesul crescând dramatic, de conflictul intern al unei piese 3°o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE corneliene şi shakespeariene. Dar marii pasionaţi de o idee sau stăpâniţi de un sentiment, nu pot fi, pe marea tribună a teatrului, decât oratorii propriilor lor convingeri. Să ne gândim la teatrul lui Voltaire şi să scuzăm pe alţii ce-i seamănă. • N. Iorga a scris poezii, multe poezii. Ele sunt oarecum reci, pentrucă sunt produsul unei intelectualităţi care e prea vivace pentru a da narcosa armoniei poetice, în care sensibilitatea trebuie să domine. Dar şi în domeniul acesta N. Iorga a fost un mare animator cultural, traducând cu fidelitate un enorm de mare număr de poezii străine. Nu aci găsim, însă, marile lui merite literare. Talentul lui de scriitor se desfăşoară din plin şi căldura sufletului dă viaţă eternă scrisului, chiar acelui scris care pentru alţii ar fi fost efemer, când e prins în cotidianul ziaristic, în portre- tistică şi evocări de oameni ce au fost. Actualitatea devine, sub condeiul său de istoric, izvor de lapidarism statuar şi monumental şi ziaristul este spectatorul prezentului filtrat prin prisma veacurilor ce el le cunoaşte şi prin al căror desiş a trecut de multe ori ca un călător ce-şi cunoaşte bine toate potecile străbătute. Unii au afirmat — şi îmi pare că aceştia nu au voit să înţeleagă omul în complexul lui întreg şi s’au oprit la pagina liberată mo- mentan de un control intern — că fraza lui N. Iorga, prin lungime, prin multe perioade incidente, este confuză şi greoaie. Socotesc că aceştia nu au voit să citească fraza lui N. Iorga în stil oratoric aşa cum ar fi rostit-o autorul ei, dacă ar fi vorbit. Poate că atunci lungile perioade ar fi luat aspectul unui cortegiu sărbătoresc, în care înţelesul se desprinde limpede prin semnificaţia generală ce o dă intonaţia nimerită. Dar dacă frazei lungi şi savante ale lui N. Iorga i s’au putut aduce unele critici, niciuna nu poate fi îndreptată contra scrisului său ce-1 întâlnim în portretistică, în evocări solemne, ori în multi- plele sale note de călătorie. Necontestat aci, N. Iorga este un mare artist şi fraza românească ia un alt vestmânt prin topica frazei, prin figurile şi comparaţiile neaşteptate. Cu N. Iorga în portretistică ne simţim atraşi pe planurile mora- listului artist, îndrăgostit de trecut, şi alături de un suflet care voeşte să se lămurească şi să lămurească şi altora misterul naturii omeneşti. Arta lui N. Iorga este astfel legată de tendinţele moraliste în sensul conceptului francez al secolului al XVIII-lea, căci în orice ARTA DE SCRIITOR A LUI NICOLAE IOROA 301 portret al său se simte curiozitatea filosofului dornic de a cunoaşte misterul intern al omului, ca şi dorinţa moralistului de a amenda, corija, îndrepta şi încuraja. De altfel maximele cuprinse în micul volum « Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul » sunt încă o dovadă a acestei înclinări filosofice de autocritică şi de descifrare a sensului vieţii. In această ipostază de portretist şi de evocator, exemplificăm la întâmplare felul cum el prezintă posterităţii pe aventurierul şi nefericitul desrădăcinat Panait Istrati: « In ce taine de nepătruns e înfăşurată această biată viaţă omenească 1 Din ce adâncuri fără fund ne vin chemările şi călău- zirile 1 Şi ce neputincioasă e şi cea mai ascuţită inteligenţă, cea mai aprigă dârzenie faţă de poruncitoarea lor magie 1... « Panait Istrati a vrut să fie aiurea decât în lumea sa, în ţara sa, în al cărei sân stă să se odihnească acum. Iluzia ispititoare a balau- rului revoltei l-a prins, l-a învârtit în aer, l-a aruncat în slăvi la care nimeni dintre ai noştri nu s’a ridicat. Furtunosul ionian care i-a fost tatăl, le-a asvârlit în aceste furtuni ca acelea pe care neamul lui l-a înfruntat pe ape. Dar ţăranca noastră, mama lui, l-a chemat cândva la sine, şi bolnav, sdrobit de glorie, el s’a întors la dânsa. A zăcut aici, şi-a închis ochii aici, — şi ea îl aşteaptă acum, aşa cum a vrut ea din mormânt, lângă dânsa, în cimitirul Sf. Con- stantin din Brăila. « Eroi ai marilor aventuri din orice domeniu, ceea ce vă aşteaptă, — acesta e.. .>>. In puţine cuvinte, cât de multe şi mari înţelesuri 1 Lirismul său îl face uneori să sculpteze în piatră figuri minore care l-au atras poate tocmai prin modestia cu care se prezentau în lume. E cazul unui « poeta minor » N. Volenti, al vechei « Junimi» dela Iaşi: « Din viaţa sa literară încheiată, el păstrase ochi dulci şi blânzi, senina faţă de frumuseţe visătoare, graiul vibrant şi încet ca pentru rugăciune, aplecarea spre cei care îi simţea fraţi în cuget, — însuşiri cari deosebeau pe poeţii acelor fericite zile de idilă în care-şi petre- cuse anii cei mai buni. Apoi nu-1 mai întâlni nimeni. Se arată numai fereastra unor frumoase case mari, dincolo de perdeaua albă a cărora se stingea încet un suflet ale cărui legături cu lumea fuseseră REVISTA FUNDAŢIILOR RBGALE jO* rupte de fatalitatea oarbă, care cruţă mai puţin pe cei născuţi ca să fie mai cu deosebire cruţaţi. Privirea care se uita dela acea fereastră, care încadra lumea lui, apusurile de soare în ceruri strâmte şi tresăririle de primăvară în grădinile bogate ale marelui oraş de amintiri, s’a stins. Lin, ca o rază. Şi numai acel cântec al lui, ferit de lume, ascuns ca un tezaur, rămâne să ne aducă aminte de dânsul. Pământul nu-i va fi greu visătorului: el are doar flori pe dânsul ». Şi iată cum fraza aceasta solemnă se desfăşoară în falduri de purpură peste statuia de marmoră albă evocând personalitatea lui Mommsen: «— Şi, astfel, când atletul binefăcător ajunse la acea vârstă care ridică pe un om mare mai presus de rândurile tutulor celorlalţi tovarăşi ai lui, îl impersonalizează, îl preface într’un simbol de veneraţie, când asupra lui, desluşitorul lor, se revarsă această mai înaltă favoare a zeilor Yechimei, o bătrâneţe sănătoasă şi însetată de muncă nouă, poporul german recunoscu în Mommsen, cum recunoscuse în Bismark, cea mai admirabilă din însuşirile sale: stăruinţa orânduită, îndărătnicia metodică. Astfel ceremonia funebră dela Charlotenburg, înaintea viitorului împărat al Ger- maniei unite, n’a fost îngroparea obişnuită a unui om mare, ci, în înfrăţirea tutulor inimilor ce bat acolo pentru idealurile înalte ale omenirii, un imn către însuşirile, către munca şi către viitorul naţiunii întregi». Moralistul ce trăieşte în portretistica lui Iorga ne apare întreg în cuvintele atât de măestrit combinate, ca într’un mozaic artistic, • la moartea lui Haşdeu: « Şi în viaţă, în simţire, în scris, în gând, când te uiţi bine, rămâne mai ales ce ai dat altora, ce ai lăsat dela tine, ce ai jertfit. Prin înstrăinarea de tine însuţi capeţi şi consecvenţă şi stăruinţa şi caracterul şi iubirea oamenilor. Astfel poţi rămânea pentru multe timpuri un stâlp de lumină caldă, în jurul căruia creşte şi înfloreşte viaţa; altfel, bineînţeles, poţi să rămâi oricât de mare, dar ca statuia de sare a soţiei lui Lot, uriaşă, clară, rece şi amară în mijlocul pustiului veşnic. « Aşa cum a fost însă, neamul lui nu-1 va uita, şi chiar refuzându-i iubirea nu-şi va opri admiraţia faţă de această strălucită minte omenească, ce a scânteiat printre noi, şi poate că în creştinescul ARTA DE SCRIITOR A LUI NICOLAE IORGA 303 « Dumnezeu să-l ierte », rostit la pragul mormântului ce cuprinde uriaşa frunte a cugetătorului şi ’n lumina ochilor isteţi, se vor topi, pentru cei ce vin după noi, greşelile ale căror martori, plini de supă- rare uneori, dar mai adesea de durere pentru mărimea celui ce le săvârşea, am fost noi». Ceea ce este surprinzător apoi la N. Iorga e faptul că acest om care trăia între cărţi şi pentru cărţi, care copil încă afirma, plin de entuziasm, marea lui pasiune pentru prietenii lumii, care sunt cărţile, are totuşi ochiul viu al călătorului, al înţelegătorului de pitoresc, de coloare, de peisaj şi de viaţă. Acest îndrăgostit de lectură nu e cărturarul prăfuit de cărţi şi hrisoave, ci atunci când pleacă la drum devine călătorul isteţ şi vesel, care se delectează în faţa marei feerii a naturii, se pierde îg contemplarea unei bisericuţe uitate de Dumnezeu pe un vârf de deal, ori e prins de vraja vechilor cetăţi, care păstrează în zidurile lor ecourile unei lumi ce nu mai este. Omul de carte devine peregrinul expert în care orice atitudine ivrescă se estompează în faţa unui peisaj, unei ico*ăne, unui tablou, unui cortegiu triumfal din vreun oraş străin. Iată de ce notele sale de drum, cu descrieri de ţări îndepărtate, de oraşe şi de sate, ori de mănăstiri şi biserici dela noi, fac o parte integrantă din autentica sa artă de scriitor, care se adaogă ca o glorie deosebită le acea câştigată pe planul marilor preocupări savante, care îl aşează pe N. Iorga în lumea întreagă drept un înviat peste secole al unui miraculos om din Renaştere. N. Iorga e altul în descrieri de lucruri văzute decât acela ce-1 cunoaştem din vastele tomuri de istorie, în care enorma masă de cunoştinţe dau aparenţa unui potop ce trece dincolo de marginile normale ale expresivităţii unui scris. Iată cum, şăgalnic, descrie pe gondolierul veneţian: «Dar vorba cu el — ca şi mişcările de artist, care ştie găsi drumul şi unde nu este, — e plină de înţelepciunea, de altfel larg răspândită în tot poporul italian şi mai ales aci, în Veneţia, unde sângele nobil nu-1 mai ştii cât de adânc a pătruns. — El arată cele două insule ale nebunilor şi nebunelor şi observă, ca un păţit ce este, că « nebunii cei mai nebuni nu sunt la casa de nebuni». Această minte frumoasă, care corespunde cu trupul frumos, cu frumuseţea ţinutei, cu frumuseţea gesturilor, face ca orice cetăţean, 3-sehr einfăltig aber die Bilder, so sehr heilig sind die, dass man wirklioh oft fiirclitet die zu beschreiben. Imaginile ingenue, naive, sunt atât de sfinte «încât de multe ori ţi-e teamă, într’adevăr, să le descrii». Du schones Băchlein, du scheinst ruhrend,, Indem du rollest so klar, wie das Auge der Gottheit durch die Milchstrasse. Ich kenne dicb wohl, aber Trănen quillen Aus dem Auge. Pârâul, care limpede curge (se rostogoleşte) ca «Ochiul lui Dumnezeu prin calea lactee », îl cunoaşte prea bine. Intimitatea senină a copilului cu lucrurile lumii nu a fost turburată. Şi cu toate acestea durerea mare şi anonimă, a cărei expresie, nu a cărei cauză, este nebunia, apasă ca o umbră grea deasupra viziunii senine: «dar lacrimi ţâşnesc din ochiu-mi». Poetul e fără ajutor. Parcă mut ne-ar implora. Dincolo de o anumită limită, cuvântul nu i se mai dăruie şi lacrimile curg. Poetul atinge pragul morţii, al nefiinţei. Dar moartea cuprinde ca o taină împlinirea, depăşirea vieţii. Perfecţiunea, obiectul neatins al visului romantic de odinioară, acuma, în strania-i pribegire prin raiul sufletului, în epoca de destrămare a forţelor mentale, se desprinde ca sămânţa unei vieţi noui din rodul morţii. Wie still ist’a nicht an jener grauen Mâner, Wo druber her ein Baum mit Fruchten hăngt; Mit schwarzen tauigen und Laub voii Trauer, Strofa aceasta e din poezia « Der Kirchhof t (Cimitirul). Peste zidul de despărţire, peste zidul morţii, pomul cu fructele-i coapte, «negre înrourate» îşi întinde crengile cu «frunzişul îndoliat o. Fructele însă, îngrămădite în ciorchini, sunt de o frumuseţe perfectă. Intre moarte şi perfecţiune, între nebunie şi fericire nu mai e niciun zid despărţitor. POETUL ŞI NEBUNIA 319 Plugarul, văzând « cum anul se înclină spre un sfârşit senin » (poezia «Der Herbst», Toamna) este imaginea echilibrului dintre sfârşit şi nesfârşit, dintre timp şi eternitate. «Ziua omului» se împlineşte prin astfel de imagini: Die Friichte aber sind sehr schon gedrângt. In solcben Bildemisa des Menscben Tag vollendet. Moartea e linişte, încetarea mişcării. Contemplaţia pură, pri- virea care nu mai doreşte, absoarbe neliniştea sufletului pribeag. «Und die Vollkommenheit ist ohne Klage » (Perfecţiunea e fără plângere) nste unul din versurile cele mai adânci ale poetului. Rămâne de neînţeles cum sub astfel de versuri, poetul nebun a putut să semneze în maniera-i ciudată «cu supuşenie Scarda- nelli» şi adăugând o dată bunăoară «la 3 Martie 1648 ». Dialectica dintre viaţă şi poezie, fenomenul originar al poetului de totdeauna, nu se şterge în epoca aceea de refugiu în raiul sufle- tului pur. Dimpotrivă, se accentuiază. Pe aceeaşi foaie găsim cea mai pură poezie împreună cu iscălitura aiuristă a bolnavului şi o dată imaginară. Parcă ni se înfăţişază aici printr’un simbol intangibilitatea poeziei faţă de realitatea vieţii, misiunea esoterică a gestului creator, care merge până la sacrificarea minţii spre a atinge ultima perfecţiune de expresie magică, moartea sub imaginea maturităţii. WOLF von AICHELBURG CÂNTEC Parfum de tei, parfum de tei, Din stropi de aur mititei, Striviţi pe drum de paşii grei Ca anii tăi, ca anii mei... Ameţitoare vrăji cuprinzi Când sus pe creştet te aprinzi, Când soarele toarnă scântei Pe floarea ta, bătrâne tei... Cu stropi de aur mititei Tu ai vrăjit toţi anii mei... Ce trec mai trişti şi tot mai grei Bătrâne tei, bătrâne tei!... DOINA PLOPULUI DIN VALE... Plop înalt, cutremurat, Şi de nimeni desmierdatl Ploi se duc, seninuri vin, Nu te odihneşti puţin? Plop înalt şi fremătat, Tare ne-am asemănat.,. Tu cu vârful spre cer stai, Eu spre nostalgii de rai... Dar cu trupul iad în viaţa, Fără-o blândă dimineaţă, Fără un amiaz de tihnă, Fără-o noapte de odihnă... II Plop înalt, însingurat, Numai eu te-am desmierdat... Şi pe soare, şi pe lună, Fost’am pururi împreună.,. Ţi-am împodobit cu jale Salba frunzelor din vale... Ţi-am împodobit cu dor, Taina frunzelor ce mor, Dragostea, care te doare, Visurile-amăgitoare, Gând bătut de veşnic dor, Plopule, fremătător... AGATHA GRIGORESCU-BACOVIA < PARADISUL NOSTALGIILOR lui Anton M. Am ajuns din nou la Syra, seara, pe la opt şi jumătate. După cele câteva zile petrecute la Delos, insulă pustie, aco- perită numai de ruine şi singurătăţi şi populată doar de câteva turme de oi ce păşteau liniştite pe la marginea cimitirelor de monumente, ca nişte reminiscenţe ale turmelor Dianei, şi după scurtul popas dela Myconos, feeria albă a pictorilor şi patria mo- rilor de vânt cu aripile întinse în albastrul azurului ca nişte lilieci fantastici, întoarcerea la Syra, în această seară liniştită de pri- măvară, a trezit în mine emoţia reîntâlnirii cu febrilitatea unei capitale. Bulevardul din faţa portului, adăpostit în partea dinspre oraş de un lanţ de prăvălii, cârciumi, cafenele, magazii şi birouri în plină activitate, era înţesat de lumea care coborîse din centru să asiste la sosirea noastră. De trei ori pe săptămână, cel mai mare eveniment la Syra este sosirea vaporului; fie că vine dinspre Pireu, cu veşti noi de pe continent, fie că se îndreaptă într’acolo, el este salutat cu o bucurie unanimă de aproape toată populaţia oraşului. Cafenelele şi tavernele de pe chei sunt măturate din timp şi stropite cu apă proaspătă pe jos, iar gramofoanele încep să-şi psalmodieze melodiile lor arhaice în tot felul de sunete ascuţite şi puternice, sau grave şi scălâmbăiate, pentru a face o impresie bună vizitatorului care coboară pentru prima dată în insulă. In realitate, debarcând de pe vapor, la Syra, ai impresia că pătrunzi într’un mare iarmaroc. Fumul grătarelor de pe chei, freamătul portului şi mai ales acea simfonie stridentă a gramo- foanelor, pun stăpânire pe călător imediat ce acesta a scăpat de PARADISUL NOSTALGIILOR 3*3 uruitul maşinilor ascunse în fundul vaporului. Lumea elegantă a oraşului este în picioare pe cheiu, mişcându-se în valuri într'o parte şi în alta, pe dig şi pe bulevard, privind manevrele de anco- rare ale vasului şi aşteptând debarcarea pasagerilor. Momentul acesta este solemn, fiindcă, după ce vaporul s’a fixat în mijlocul portului, întorcându-se cu prova spre larg, toată suflarea ome- nească se opreşte dealungul cheiului, înşirată pe marginea apei ca la un concurs de fregate. Este ora când larga piaţă Miaulis, din centrul oraşului, cu scări înalte de marmoră şi cu lespezi colorate, se face dintr’odată pustie, deoarece toată lumea care ieşise să se plimbe braţ-la-braţ dintr’un capăt la altul, a coborît în port, «la vapor ». Femei îm- brăcate în tot felul de colori, cu rochiţe subţiri de stambă şi bole- rouri brodate cu arnici sau borangic, răspândind în jurul lor par- fumuri insinuante de curtezane provinciale, fete şi băieţi îndră- gostiţi, sau elevi cu ghiozdane la subţioară alergând dela şcoală să nu scape acest eveniment, laolaltă cu negustorii şi funcţionarii comerciali agitaţi să încarce sau să descarce mărfurile, populează cheiul ca la o defilare solemnă. întregul oraş a coborît în port, ca şi cum s’ar fi anunţat sosirea unui rege sau a unei stele de cine- matograf. Lipsesc numai drapelele şi arcurile de triumf pentruca simpla sosire a unui vapor şi a celor doi-trei călători necunoscuţi care descind pentru prima dată la Syra să capete aspectul unui grandios eveniment oficial. Mirosul de carne friptă, de zarza- vaturi îngrămădite în bărăci, de peşte sau de portocale putrede, îmbâcseşte atmosfera din centrul micului port, în mijlocul căruia vaporul pare un munte uriaş înconjurat de bărcile ce se încalecă unele pe altele pentru a prinde fiecare câte ceva din bogăţiile namilei de metal ce se odihneşte câteva minute în viesparul lor. Muzica edulcorată a gramofoanelor şi odicolonul curtenitor al femeilor, aruncă o miazmă subţire de ispită şi cochetărie în faţa călătorului amator de exotism ce coboară pentru prima dată în această insulă plină de zgomot şi febrilitate. Syra este capitala Cicladelor. Aici vin pelerini din toate insu- lele de prin prejur pentru a gusta binefacerile civilizaţiei şi de aici pornesc vapoarele către celelalte insule din jurul ei. Ceea ce pe continent este un nod de cale ferată, este aici Syra: o intersecţie a căilor de navigaţie şi un important centru economic. Fiind 324 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE oraşul cel mai mare din regiunea Cicladelor, aici sunt cele mai multe firme comerciale, aici se strâng bogăţiile insulelor din jur, de aici pornesc toate articolele de export şi tot aici sunt descăr- cate mărfurile necesare populaţiei din insulele mai mici legate între ele prin curse de barcazuri, de bacuri sau de simple bărci cu pânze. Oraşul este aşezat în amfiteatru, pe două piramide uriaşe, având fiecare câte o biserică în vârf şi este înzestrat cu hoteluri amenajate, cu restaurante, cinematografe şi baruri, ca orice oraş marin care trăieşte numai de pe urma oamenilor legaţi de mare. Negustorii, turiştii, locuitorii de prin celelalte insule şi localnicii se întâlnesc la Syra pentru o noapte sau pentru câteva ceasuri, gustând împreună atmosfera plină de veselie şi muzică uşoară, cu localuri de petrecere şi cu femei frumoase ce dau vieţii un caracter mai dulce şi mai optimist. La Syra este lux şi bogăţie, zgomot şi aglomeraţie şi banul, câştigat cu trudă aiurea, capătă aici impor- tanţa lui primordială: de achiziţionare a plăcerilor. Pentru un turist obosit ca mine, popasul la Syra, până în dimi- neaţa următoare, era destinat unui scop mult mai simplu şi mai prozaic: somnului. Pentru a profita de cele câteva ceasuri libere — într’o excursie eşti «liber s> numai când nu ai nimic de văzut şi nici un monument sau muzeu de vizitat — eram hotârît să le consacru în întregime somnului, spre a mă fortifica pentru noi expediţii pe apele şi printre ruinele de marmoră albă ale Cicladelor. Ca să nu pierd niciun minut din preţiosul timp hărăzit odihnei, cum coborîi din vapor, mă îndreptai spre vechiul hotel « Krithy » (Creta), unde dormisem şi acum patru zile când venisem prima dată la Syra, înainte de a mă duce la Delos. Era, dealtfel, singurul hotel pe care-1 cunoaştem bine, situat în cartierul portului, foarte aproape de debarcader. Deşi nu era prea confortabil, fiind mai mult un hotel marinăresc, avea farmecul lui şi faptul că era chiar la câţiva paşi de cheiu şi că îl cunoaşteam mai dinainte, mă decise să găzduiesc şi de data aceasta tot acolo, fără să mai pierd timpul căutând altul mai bun. Cum pusei piciorul pe uscat aşa dar, mă îndreptai spre el în grabă, strecurându-mă prin mulţimea îngrămădită deasupra danelor din port şi furişându-mă pe una din străzile mici, înguste, sumbre şi murdare ale cartierului. Hotelul « Krithy » este o clădire neagră, de scânduri, deasupra unor prăvălii de coloniale. Butoaiele cu măsline şi coşurile cu smo- PARADISUL NOSTALGIILOR 3*5 chine verzi se întind pe sub ferestrele lui, răspândind un miros aspru de ulei amestecat cu sare şi cu frunze lâncede. Intrarea o are printr’un gang întunecat de piatră, unde sunt nişte scări înalte care urcă până la uşa scundă de sus, deasupra căreia scrie: Xeno- dochion (Hotel). La intrarea din stradă e un clopoţel de alarmă care sună de câte ori se deschide uşa la apariţia vreunui călător. De câte ori sună clopoţelul, pe ferestruica uşii din vârful scărilor apare figura unei bătrâne de vreo optzeci de ani, care vine să cer- ceteze scara, cu privirile iscoditoare şi prudente ca ale unei gazde de hoţi. Dacă cel care urcă scările i se pare om cunoscut şi cum- secade, atunci îi deschide uşa şi-l lasă să intre în hotel. Scările sunt lungi şi greu de urcat, parcă anume făcute astfel pentruca bătrâna să aibă timp să se lămurească dacă este cazul sau nu să deschidă noului vizitator. Dacă înfăţişarea acestuia nu îi place, ea se retrage numai decât în umbră, astupă cu capacul geamlâcul uşii, se încuie mai tare cu zăvorul de fier, nu răspunde la njci un zgomot şi casa pare pustie. Descoperisem acest hotel original şi straniu într’o dimineaţă ceţoasă când căutam buimăcit, după o noapte de mers cu vaporul pe o mare care îmi întorsese stomacul pe dos, un refugiu de odihnă şi refacere. Extrem de obosit şi neavând niciun fel de recoman- daţie la Syra, rătăceam pe stradelele, pustii la ora aceea matinală, ale cartierului portului, în speranţa că am să întâlnesc pe cineva să-mi spună unde aş putea găsi un loc pentru odihnă. Deodată, zării pe zidul unei case, deasupra unor prăvălii, o firmă mare, scrisă cu smoală pe zidul alb: Xenodochion. Căutai numai decât intrarea şi după ce o descoperii, mă pomenii pe scara care urcă spre lăcaşul cu aspect vrăjitoresc al bătrânei. După ce mă cerce- tase bine şi se convinsese că nu sunt un om rău, ea îmi deschise uşa şi mă conduse prin vreo două camere cu paturi multe pline de perini, plăpumi şi pături răvăşite, în care ardea câte o lampă slabă cu petrol. Era desordine şi murdărie şi se vedea că înaintea mea abia plecaseră ceilalţi clienţi, ce luaseră poate chiar vaporul cu care venisem eu. Peste tot un aer închis, de dormitor aglomerat, şi bătrâna era singura fiinţă care se afla în acest «Hotel». Ară- tându-i impresia proastă pe care mi-o făcuseră acele odăi şi mani- festându-mi dorinţa de a-mi da o cameră mai curată, bătrâna făcând un gest înţelept din cap, în semn că înţelege ce vreau şi 326 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE că sunt un călător « subţire », care nu se mulţumeşte cu orice, mă conduse pe nişte scări înguste,'care urcau printr’un orificiu strâmt ca un horn, spre mansarda casei, unde trase un zăvor, deschise o uşă şi mă invită într’o cămăruţă curată, cu linjerie albă şi proaspăt călcată. Dacă hotelul în general avea un farmec bizar prin cali- tatea lui proastă, cămăruţa aceasta părea rătăcită acolo dintr’un cămin de domnişoare. Deasupra ei se afla o terasă, de unde se vedea tot oraşul, cu casele lui construite una peste alta până în vârful piramidei, şi portul cu bărcile mici ca nişte scoici legate de pontoanele cheiurilor. După ce m’am închis bine, trăgând zăvorul şi obloanele dela fereastră, m’am culcat şi am dormit până după amiază nestin- gherit de nimeni, deoarece, în odaia aceea, eram departe de agi- taţia vieţii de afară şi apoi bătrâna mă păzea bine, ştiind că sunt obosit şi că vreau să mă odihnesc. In aceeaş odăiţă doream să dorm şi în noaptea asta, dornic de linişte şi singurătate. Imediat ce debarcai, mă îndreptai deci spre hotelul « Krithy », nerăbdător oarecum de a o revedea pe ciu- data bătrână care era patroana lui. Cum intrai pe uşa dela stradă, odată cu sunetul clopoţelului de alarmă, zării în capătul scărilor figura gravă, părând speriată şi liniştită în acelaş timp, şi uscată ca o poamă, a bătrânei care cerceta cu atenţie scările depe ferestruica de sus, să vadă cine urcă spre ea. Recunoscându-mă, deschise repede uşa şi mă întâm- pină bucuroasă de oaspete nou: — Kirio romanos I... Kallispera I Kallisperâ, Kirio romanos 1 zise ea mirată că mă revede şi făcându-mi loc să intru, întâm- pinându-mă cu tot felul de plecăciuni prin care îşi manifesta bucuria copilărească de a mă primi din nou. îmi spunea « Kirio romanos » fiindcă atât putuse să afle despre mine rândul trecut, când trecusem pe aici. Nici nu o mai inte- resau, dealtfel, şi alte amănunte. Faptul că eram un călător străin, care nu înţelegea graiul ei, venit singur de departe şi nimerit tocmai la hotelul său, i se părea o favoare a providenţei. Mă conduse numai decât în «camera mea», cum îi spusei zâmbind dela început, adică acolo unde dormisem şi rândul trecut (aceasta i-o explicai prin gesturi, arătând cu degetul în sus), şi se aşeză pe un scaun, uitându-se cum mă spăl, cum mă bărbieresc, examinându-mi PARADISUL NOSTALGIILOR 3»7 fiecare lucru, punându-mi, cu vocea stinsă şi rară, din când în când câte o întrebare la care dădeam din umeri în semn că nu înţeleg nimic şi simţind o bucurie copilărească să-mi pipăie hainele, baga- jele, ca şi cum nu aş fi un om de rând, ci o apariţie rară visată de închipuirea ei senilă. Era un semn de admiraţie profundă în felul ei de a se purta cu mine. Aflase că sunt român şi înţelesese că vin de departe şi că, până să ajung acolo, am străbătut lumea largă, cu vapoare multe şi cu trenuri, cu oraşe ca în poveşti şi cu munţi acoperiţi de păduri, pe care cei optzeci de ani ai săi nu avuseseră timpul să o cunoască decât cu închipuirea. Auzise poate că în afară de Syra şi dincolo de Grecia, mai sunt şi alte ţări pe lume, cu alţi oameni şi alte obiceiuri, dar despre toate acestea ea nu ştia nimic. Din cele ce se străduia să-mi povestească, pomenind des nume de oraşe şi ţări îndepărtate, am înţeles că trebuie să aibă şi ea vreun fiu care a plecat cu vaporul în străinătăţi şi nu s’a mai întors: primeşte, din când în când, câte o veste dela el, însoţită de câteva lire sau drahme, dar de văzut nu l-a mai văzut de mult. Fiecare străin ce trece prin casă îi aduce parcă ceva din prezenţa celui plecat în lume şi de aceea bătrâna priveşte toţi străinii cu o admiraţie şi cu o curiozitate sentimentală. De obicei, prin hotelul ei se perindă mai mult localnici, marinari, lucrători de prin cele- lalte insule, care vin, dorm, pleacă, fără să trezească niciun ecou în inima ei. De câte ori vede însă vreun străin, inima bătrânei începe să bată mai tare şi gândul o duce departe, într’o lume plină de miraj pe care ea o socoteşte oricum mai bună şi mai frumoasă decât lumea ei. Altminteri, bătrâna era o fiinţă foarte ciudată. Aci râdea cu 0 poftă ce te făcea să uiţi toată oboseala din oase, aci devenea sumbră şi gravă ca în faţa unei nenorociri. Rând pe rând, faţa 1 se lumina şi i se întuneca, nemai având parcă puterea să-şi con- troleze emoţiile şi să-şi stăpânească impresiile care acţionau în mod automat asupra ei. înainte de a mă culca, am încercat să o rog să mă trezească din somn, la ora trei, căci aveam de gând să plec cu vaporul care sosea de cu noapte în port. Nu a fost uşor s’o fac să priceapă care îmi este dorinţa, din cauză că nti înţelegea niciun cuvânt din ceea ce îi spuneam, iar eu nu înţelegeam nimic din ceea ce îmi spunea ea, astfel că vorbeam mai mult prin semne şi aveam slabe 3a* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE speranţe să ajung la vreun rezultat. Tocmai când eram pe punctul de a renunţa a o mai face să înţeleagă ce doresc, hotârîndu-mă să am grijă să mă trezesc singur, bătrâna îmi ghici deodată gân- durile, căci îmi sări în faţă cu o zburdălnicie copilărească şi îmi spuse: — A iris ora... cioc! cioc! cioc! (eu voi veni aici, continuă să-mi explice ea pe greceşte prin semne, ducându-se la uşă şi ară- tându-mi cum are să facă; voi bate tare, tare de tot în uşă şi voi striga): Kirio romanos, iris ora... vapori... Mă mulţumii cu această explicaţie naivă şi mă culcai oarecum îngrijorat că am să pierd vaporul. Către ora trei de dimineaţă însă, o ciocănitură în uşă, slabă de tot, însoţită de un murmur imperceptibil, mă trezi din somn. Deschisei şi bătrâna,* sleită de oboseală, fiindcă probabil nu dor- mise toată noaptea de teamă să nu îşi calce cuvântul, intră şi stătu în odaie până când mă pregătii de plecare. La despărţire, observându-i pe sub genele umezite privirile îndurerate ce mă conduceau spre ieşire, am avut impresia că am vizitat un tărâm al morţilor, de unde unul mă însoţeşte până în pragul vieţii, fericit că a văzut un om viu alături de el, dar şi mai trist că nu poate pleca împreună cu acesta în viaţă. Ea mi-a amintit în clipa aceea de fata dela Mykonos, care plângea pe dig în momentul când vaporul ieşea din port şi se îndrepta spre larg. Şi pentru una şi pentru cealaltă, viaţa începe dincolo de zările din faţa lor şi ele Br da totul să poată pleca măcar odată cu vaporul până la capătul cursei lui, ca să cunoască şi lumea pe care închipuirea şi nostalgiile o fac în mintea lor atât de frumoasă şi ireală... * * * Portul era învăluit într’o tăcere adâncă de ţărm pustiu. Nu se simţea nicio adiere de viaţă, niciun zvon omenesc. Hărmălaia decuseara, lumea, gramofoanele, copiii şi negustorii gălăgioşi de pe cheiu, mi se păreau depărtate ca o amintire din altă existenţă. Un jandarm şi câte unul sau doi călători ce coborau ca nişte fan- tome din oraşul clădit ca un amfiteatru deasupra mării, apăreau pe cheiul adormit, la picioarele căruia bărcile legate de ţărm se legănau goale pe suprafaţa apei răscolită de un vântuleţ rece şi ascuţit. In noapţea întunecată încă, Syra, cu luminile ei nume- PARADISUL NOSTALGIILOR 329 roase, ce se împuţinau cu cât te uitai mai sus, părea un pom uriaş de Crăciun proiectat pe un panou de smoală. Vaporul nu sosise încă şi pasagerii care îl aşteptau se îngră- mădiseră într’o cafenea de pe cheiu, venind sgribuliţi de afară şi aşezându-se pe lângă mese, în faţa paharelor cu ceai sau a ceştilor de cafea, să se mai trezească. Unii dintre ei fiind somnoroşi, alţii fiind obosiţi din cauză că îşi petrecuseră toată noaptea acolo, jucând cărţi, table sau barbut, nu prea aveau chef de vorbă. In liniştea care stăpânea totul, se auzea doar boncănitul bărcilor de afară pe care valurile le săltau în sus şi în jos, izbindu-le una de alta ca şi cum ar fi căutat să le desprindă din legătura frânghiilor ce le ţineau captive la ţărm şi să umple marea cu ele. Vaporul îşi anunţă sosirea printr’un şuerat scurt, trezind toată lumea din somnolenţă şi producând zarvă dealungul che- iului care se umplu deodată de viaţă. Călători, negustori şi bar- cagii, erau cu toţi la datorie. Vasul, ca o namilă neagră, se proptise ca deobicei în mijlocul portului, aşteptând bărcile dela ţărm încăr- cate cu mărfuri de tot felul, ce trebuiau îmbarcate. Zgomotul lanţurilor dela ancoră şi al elevatoarelor de pe punte, ca şi plescăitul bărcilor sau vocile oamenilor ce abia se treziseră, dădeau portului aspectul unei activităţi clandestine, plină de febrilitate la ora aceasta extrem de matinală când noaptea se îngâna cu ziua. Vântul aspru dinspre răsărit deveni mai tăios şi pasagerii se strângeau în hainele subţiri, ghemuindu-se pe la adăpostul lăzilor şi cabinelor de pe punte, tremurând de frig. In momentul când tocmai mă pregăteam să pun piciorul într’o barcă spre a mă duce la vapor, văd alergând dealungul cheiului un tânăr voios, cu o şapcă de dril, îndreptându-se spre mine şi privindu-mă cu multă veselie, ca şi cum, vechi prieteni, nu ne-am fi văzut de ani de zile. — Kallimera, kirio! exclamă el voios, dârdâind de frig. — Kallimera 1 răspund nedumerit, căutând să-mi aduc aminte când şi unde ne-am cunoscut. — To Mykono... vino... To gazoleto... mă scoase el numai decât din încurcătură, bănuind că, din cauza semi-întunericului dela ora aceea, nu l-am recunoscut. îmi adusei, într’adevăr, aminte. Era mecanicul «gazoletului» care face cursa pe mare dela Mykonos la Delos pentru turiştii 330 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care vor sa viziteze insula sfântă şi pustie a lui Apollo. Intâl- nindu-mă cu o seară mai înainte, pe stradă la Mykonos, el mă invitase la un pahar de vin, împreună cu doi amici ai săi, soco- tind că are dreptul acesta în urma călătoriei pe care o făcusem până la Delos şi înapoi, cu barcazul condus de el, pe o mare plină de primejdii, ce era să ne arunce de câteva ori în fundul ei. Se vede treaba că vinul fusese dulce, aşa precum şi-l lăuda, iar chitara lor măiastră, şi că ne împrietenisem mult în seara aceea, judecând după simpatia pe care mi-o arăta acum tânărul miko- niot, al cărui suflet deschis era limpede şi atrăgător ca cerul Cicla- delor surâzătoare. Ne-am îmbarcat împreună. El mergea până la Naxos, eu ceva mai departe, la Santorini. De cum ajunserăm pe bord, tovarăşul meu intră în vorbă cu toţi pasagerii, cei mai mulţi fiind cunoscuţi ai lui de prin insule, sau concetăţeni greci depe continent. Mă ţâra printre ei, râdea, vorbea, le povestea tuturor, cunoscuţi şi necunoscuţi, cine sunt, deşi nu ştia nimic despre mine şi mă arăta peste tot cu degetul, spunându-le că sunt prietenul său dela My- konos. Uneori eram nevoit chiar să strâng mâini şi să primesc tot felul de complimente şi mă simţeam stingherit de acele priviri pline de curiozitate şi admiraţie ce se îndreptau din toate colţurile spre mine. Miconiotul îmi făcea o propagandă febrilă printre pasa- gerii de pe punte, ca şi cum aş fi fost un exhibiţionist celebru ce urma să se producă în mijlocul lor odată cu răsăritul soa- relui. De fapt, el nu îşi manifesta prin aceasta, în faţa concetăţenilor săi, decât mândria de a mă cunoaşte şi nimic mai mult. Eram pentru el un englez sau american, căci fusesem la Delos cu un grup de trei americani, ceea ce îi justifica orice orgoliu de a sta de vorbă cu mine în faţa celorlalţi. încântat de voioşia lui, stăteam retras într’un colţ, oarecum intimidat de publicitatea gratuită ce mi o făcea şi mă simţeam nedemn de privirile mereu admirative ale grecilor din jurul meu, fără să ghicesc isprăvile grozave imaginate de miconiotul vorbăreţ pe socoteala mea şi a lui, bineînţeles. Le povestea, cu siguranţă, aventura noastră dela Delos, când era să intrăm în fundul mării cu oi, măgari, americani şi tot ce se mai afla în barca cu motor care îndrăznise să iasă în larg pe o furtună cumplită. Fusesem cel mai rezistent, atunci, dintre americani, PARADISUL NOSTALGIILOR 331 fiindcă nu leşinasem sub pologul de muşama ce ne apăra de valu- rile care se spărgeau peste noi, şi probabil de asta mă priveau acum cu atâta admiraţie grecii de pe vapor. După ce epuiză materialul de legendă ce mă privea pe mine, simpaticul meu amic zări pe puntea vasului alţi clienţi în exploa- tarea cărora porni numaidecât. Era o pereche de turişti care călă- toreau în condiţiuni cât se poate de boeme, pe punte, unde îşi găsiseră un culcuş mai cald, la adăpostul cambuzei, pe nişte lăzi mari de scândură acoperite cu muşamale groase. Era un tânăr îmbrăcat sportiv în costum de ski şi o fată învelită în multe pături şi pardesie ca să se poată încălzi şi dormi liniştită. Fiind singurii străini de pe punte, călătorii aceştia mă intrigaseră şi pe mine, dar nu avusesem prilejul să intru în vorbă. După înfăţişare păreau a fi nordici, englezi sau americani, veniţi să facă un voiaj « ori- ginal »> în Ciclade, călătorind pe punte în loc să ocupe câte o cabină la clasa întâia ca toţi ceilalţi compatrioţi ai lor. Păreau a fi stu- denţi, erau blonzi amândoi şi îmbrăcaţi în costume de excursie. Tânărul se plimba singur pe punte, fumând din când în când câte o ţigare, iar fata stătea ascunsă sub maldărul de pleduri şi paltoane, de unde scotea doar capul să vadă unde se află vaporul sau să întrebe dacă mai e mult până la răsăritul soarelui. Nu aveau niciun fel de contact cu cealaltă lume de pe vapor şi poate tocmai din cauza aceasta ceilalţi călători îi priveau cu respect, deşi, în limba lor, făceau tot felul de glume pe socoteala tinerilor pasageri. Tânărul meu miconiot, a cărui vervă mucalită nu îi dădea astâmpăr, rupse numaidecât distanţa dintre călătorul aristocrat ce se plimba la pupă încoace şi încolo, ca o sentinelă fidelă în jurul fetei care dormea, şi desfăcându-se din rândul celorlalţi, se apropie de el plin de siguranţă de sine şi îl întrebă direct, fără ocol, ca şi cum i-ar fi spus unui cunoscut «ce mai faci»; — To ghermanos? — Ia, ghermanos, răspunse străinul cu oarecare voe bună, amuzat de îndrăzneala simpatică a grecului. •— To Santorini? mai întrebă odată acesta din aceeaşi mân- cărime de limbă ce nu îi dădea pace şi îl făcea atât de simpatic tuturor. ■ — Ia, Santorini. 33* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu toată pofta de vorbă a grecului, conversaţia se împiedecă aici, deoarece vocabularul internaţional pe care-1 poseda el se epuizase. De fapt, omul îşi satisfăcuse curiozitatea: străinul era german şi călătorea spre Santorini. Mai mult nu avea nevoie să ştie şi ceea ce era principalul aflase. Cu aceste două informaţii esenţiale, imaginaţia lui înflăcărată avea să brodeze în faţa conce- tăţenilor săi o întreagă istorie romanţată pe seama turiştilor de pe punte. Dar, când era să se despartă de german şi să se îndrepte spre ai lui, miconiotul îşi aduse iarăşi aminte de mine zărindu-mă privind peste bordaj spre o insulă pe lângă care tocmai treceam, şi, crezând că-i face un serviciu sau o plăcere neamţului, mă arată cu degetul şi-i spuse că şi eu sunt tot german şi că merg tot la Santorini. Aceasta mă decepţionă puţin, căci mă obişnuisem cu rolul de «american» în faţa grecilor de pe vapor, care mă admirau necondiţionat tocmai din acest motiv!... Atmosfera în care pluteam nu era tocmai plăcută. Răsărise soarele, dar ceaţa groasă ce se lăsase pe mare împiedeca razele să ajungă până la noi. Se făcuse, totuşi mai cald, oamenii ieşiseră din adăposturi şi vaporul plutea liniştit spre sud, printre insulele ce abia se distingeau prin negură. Dacă ar fi fost să judecăm după atmosfera dela ora aceea, am fi putut crede că soarele nu va mai apărea toată ziua, şi că ar trebui să ne aşteptăm mai degrabă la o zi cu ploaie decât la o zi senină. Teama aceasta de a avea o zi urâtă într’o excursie are o influenţă ciudată asupra «turiştilor» de pe vapoare. Ca un ultim refugiu, ei caută să se apropie, să se cunoască între ei şi să se împrietenească, spre a suporta mai uşor, în comun, o zi ratată. Din acest imbold şi spre a-şi spulbera curiozitatea pe care i-o stârnise grecul spunându-i că şi eu sunt neamţ, ceva mai târziu, către ora şapte, tânărul german, făcându-şi drum pe lângă mine* se opri şi mă întrebă politicos: — Sie sind Deutsch auch? — O non, răspund, je suis Roumain. PARADISUL NOSTALGIILOR 333 înfiripăm o conversaţie destul de vioaie, după noaptea rece şi solitară. Aveam chef de sfadă, fiindcă de două zile nu vorbisem decât monosilabic cu diferiţii greci cu care avusesem de aface. Din câteva cuvinte, ne cunoaştem fiecare identitatea, originea, scopul călătoriei şi o parte din impresiile culese pe drum. Inter- locutorul meu vine dela Berlin, unde e student la Facultatea de Ştiinţe Naturale şi merge la Santorini, fiindcă a aflat că acolo sunt specii rare de şerpi şi şopârle necunoscute pe continent şi pe care vrea să le studieze pentru teza lui de doctorat. Asta mi s’a părut în primul moment hazliu, dar am căutat să-mi stăpânesc surprinderea, gândindu-mă că, în definitiv, în Grecia nu toţi oamenii vin numai pentru soare, mare, temple şi ruine, ci că mai sunt şi alţii mânaţi aici de curiozitate ştiinţifică sau de interese ceva mai practice şi mai reale. Poate, la urma urmei, tânărului acesta îmbâcsit puţin de spiritul scientist al Germaniei şi care va fi cu siguranţă un foarte bun profesor universitar, să i se pară tot atât de ciudat aflând că pe mine mă interesează mai mult oamenii şi ruinele, decât şopârlele pe care el le vânează pe la picioa- rele templelor cărora nu le acordă nicio atenţie şi care mie îmi stârnesc în fiecare clipă interesul şi plăcerea de a le studia. Peste câteva minute se ridică din culcuşul ei şi Elga, tovarăşa doctorandului în Ştiinţele Naturale. înainte de a-i fi fost prezentat, îmi făcusem despre ea o idee puţin măgulitoare; mi-o închipuisem bătrână, grasă, friguroasă şi posacă, după felul cum stăteim învăluită în păturile şi hainele de pe lada dela picioarele gabiei, şi de unde scotea din când în când doar nasul să miroasă atmos- fera ; dar a trebuit să-mi schimb numai decât părerea în momentul când ea a apărut alături de noi. A venit şi ne-a spus bună dimi- neaţa cu un surâs somnoros, nu lipsit de graţie. Era încă îmbră- cată cu două pardesie şi avea capul înfăşurat într’un fular gros de lână, din care i se vedea numai faţa tânără şi prietenoasă. Ochii îi erau mai mult obosiţi decât sătui de somn şi pe figura ei se putea ceti uşor urmele unei insomnii înăbuşite. înainte de a se scula, îmi închipuiam că trebuie să fie una din acele nemţoaice burgheze, obicinuită cu excursiile în munţi, robustă şi sănătoasă, purtân- du-se băieţeşte şi căreia cochetăria îi lipseşte cu desăvârşire, chiar până la anularea feminităţii. Rămăsei însă surprins când, desgo- lindu-şi mâna, mi-o întinse şi i-o simţii subţire şi gingaşă în mâna 334 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mea rece, asprită de vântul rece al dimineţii şi de aerul sărat al mării. — Domnul este Român şi merge cu noi la Santorini, mă pre- zentă Willy, cum îi spunea ea doctorandului în Ştiinţele Nan turale. — Cunoaşteţi Santorini, aveţi vreo recomandaţie acolo ? îmi displăcu interesul acesta direct pentru vreun eventual avantaj ce l-ar putea obţine prin mine şi avui o mică decepţie psihologică. îmi deveni deodată mult mai simpatic Willy, cu preocupările lui zoologice, desinteresat şi detaşat. Elga strica parcă farmecul acestei călătorii gratuite, îndreptată totdeauna spre neprevăzut şi necunoscut, căutând să afle ce are în faţă, ce surprize sau ce neplăceri o aşteaptă. Era însă Jemeie, speţă care se desprinde greu de realitate şi are totdeauna aprehensiunea riscurilor. — N’am mai fost niciodată la Santorini, şi nu cunosc pe ni- meni, i-am răspuns. Merg la întâmplare. Vaporul înainta acum cu toată vitesa pe albastrul mării, lăsând în urma lui o brazdă lungă pe suprafaţa apei, ca două panglici nesfârşite ce-i atârnau de coadă. Cerul se însenină deodată şi zările se umplură de lumină, iar soarele ne învălui în razele lui dulci care prevesteau o zi minunată. Teama noastră că vom avea o zi urîtă, nu fusese întemeiată decât de faptul că nu cunoşteam atmosfera şi capriciile dimineţilor mediteraniene. Deobiceiu, mai toate dimineţile sunt ceţoase printre insule, dar nu târziu după răsăritul soarelui aerul se limpezeşte, cerul îşi descoperă faţa lui albastră, frigul de dimineaţă se spulberă şi temperatura de peste noapte se schimbă repede. Vântul tăios şi rece încetează şi el, se face linişte, marea devine calmă şi strălucitoare ca oglinda şi în curând trecem la atmosfera din ce în ce mai caldă a prânzului, când aruncăm după noi, una câte una, toate hainele şi rămânem în cămăşi, cu braţele goale, sub baia de raze a soarelui a cărui putere ne va face în curând să căutăm colţurile mai umbroase. Intr’o parte şi în alta a vasului încep să se desprindă din ceaţă insulele mai mici pe lângă care trecem şi care se văd frumos, estom- pate, ca printr’o sticlă colorată. Unele sunt albe şi pietroase, altele au coloarea peruzelei şi seamănă cu nişte podgorii îmbru- mate. PARADISUL NOSTALGIILOR 335 După ce s’a desmorţit bine, respirând aerul rece al dimineţii şi făcând câţiva paşi dealungul punţii, Elga a căpătat deodată altă înfăţişare. A devenit zglobie, surâzătoare, intimă, calităţi pe care nu mă aşteptam să le descoper atât de repede la ea. Obrajii i s’au îmbujorat şi, după ce şi-a scos cele două pardesie cu care era îmbrăcată şi şi-a desfăcut fularul gros din jurul capului, şi-a eliberat părul blond şi bogat şi o coapsă fină, arcuită armonios, de adolescentă: acum nu mai avea nimic din înfăţişarea femeilor teutonice, croite bărbăteşte şi pline de forţă fizică, ci trupul ei elastic, la care se adăuga o inteligenţă vie şi plină de fantezie, îi dădea mai curând aspectul unei naturi galice sau meridionale. Vorbea puţin franţuzeşte, dar din teama să nu facă greşeli prea grave în conversaţie, ne lăsa mai mult pe noi să discutăm, ea inter- venind din când în când cu câte o întrebare, o reflexie sau o obser- vaţie asupra celor din jurul nostru, care ne provocau hohote de râs. Formam un grup bine dispus, pe care nimeni nu l-ar fi crezut atât de proaspăt închegat. Fără să prindem de veste, din vorbă în vorbă, Elga a scos dintr’o valiză o portocală, a curăţat-o încet, aruncând cojile peste bord pentru pescăruşii care zburau încet în urma vasului, pe urmă a rupt-o în trei părţi egale şi ne-a oferit câte o bucată cu graţia simplă şi fermecătoare a unei gazde care ştie să primească şi să se facă plăcută musafirilor. — Inchipuiţi-vă că sunteţi invitaţii mei, la un ceai, într’o după masă de vacanţă... — Ne lipsesc fotoliile şi e cam dedimineaţă pentru un ceai de ora cinci, îi răspunse Willy surâzând. — De aceea v’am şi servit doar câte o felie de portocală... Zeama dulce a fructului îmi alunecă pe gât rece şi îmi pătrunse în stomacul gol, dându-mi fiori noui de răcoare. Ea m’a înviorat însă şi mai mult şi m’a făcut să văd în Elga o fiinţă admirabilă, cu totul deosebită de aceea pe care mi-o imaginasem mai înainte. Aprindem câte o ţigare şi ne sprijinim toţi trei de bara punţii, admirând priveliştea Cicladelor care strălucesc acum, în bătaia soarelui de dimineaţă, ca nişte uriaşe pietre preţioase răspândite pe deasupra mării. Uneori trecem pe lângă insule mai mari pe suprafaţa cărora se văd case, mori de vânt, şi chiar câte o biserică. Alteori trecem pe lângă câte una mai mică, unde nu se zăreşte 326 REVISTA FUNDAŢIILOR RECALE decât o clădire cenuşie, fără ţipenie de om în jurul ei: e un lagăr de deţinuţi politici sau militari spre care se îndreaptă atenţia pasa- gerilor de pe punte. Vaporul nu acostează la niciuna. Populaţia de pe insule apare la ţărm ca să privească trecerea « cursei», salu- tându-ne de departe cu braţele ridicate în aer şi cu fluturări de batiste colorate. Câte o barcă se desprinde de pe plaja de nisip care constituie portul fiecărei insule şi aţine calea vaporului pentru a primi poşta. Curierul i-o aruncă de pe punte, în goana vasului, într’un săculeţ pe care barcagiul îl prinde în braţele-i vânjoase, schimbând şi câteva vorbe cu cel de pe punte, întrebându-1 despre cineva sau spunându-i ce mai e nou în insulă, şi vaporul trece apoi mai departe, fără să se mai uite cineva înapoi. încet, descu- rajată, barca se îndreaptă spre ţărm, din ce în ce mai mică, până când n’o mai zărim deloc. Acesta este singurul salut pe care civi-' lizaţia îl trimite oamenilor izolaţi din aceste insule înconjurate de linişte şi singurătate, răscolindu-le, cu trecerea fiecărui vapor, sentimentul nostalgiei şi dorinţa evadării spre ţărmurile de din- colo de apele şi zările ce-i împresoară dela naştere şi până la moarte ... * Către ora zece ajungem la Naxos. Nume frumos şi evocator de insulă cu trecut mitologic, Naxos ne întâmpină de departe cu cele două propilee albe ridicate pe cea mai înaltă cotă a ţărmului, acolo unde fusese odinioară templul lui Apollo. La poalele şi în jurul lor, străluceşte oraşul alb ca creta, ca mai toate aşezările omeneşti din arhipelagul Cicladelor. Intre albastrul mării şi albastrul cerului, albul oraşelor dă atmosferei de aici o notă de incandescenţă cosmică şi creează o impresie de vis şi imaterialitate. Vaporul ancorează în faţa portului plin de vase pescăreşti cu pânzele strânse în jurul catargelor subţiri şi cu nenumărate bărci de cabotaj. In cele câteva minute ale staţionării vasului aici, se face schimbul de mărfuri şi de călători. Unii coboară în bărcile care-i vor duce la ţărm, alţii se urcă pe scara de serviciu a vasului, bucuroşi că vor călători cu vaporul. In acelaşi timp, restul pasagerilor asistă la îmbarcarea ani- malelor care se face cu ajutorul palancelor intrate rapid în funcţiune. Paradisul nostalgiilor 337 In jurul vaporului sunt bărcile numeroase încărcate cu tot felul de animale pe care le exportă insula. Oile sunt îngră- mădite în nişte lăzi mari de scândură, aşezate deacurmezişul pe pereţii bărcii. Cârligul elevatorului apucă frânghia cu care este prinsă lada şi aceasta e ridicată pe deasupra apei mai sus de nivelul punţii, apoi macaraua îşi schimbă direcţia şi oile călătoresc prin aer până la prora vasului unde s’a Improvizat un ţarc pentru adăpostirea lor. Boii sunt încinşi cu chingi mari pe sub burtă, legaţi bine de coarne şi ridicaţi astfel în aer, în poziţie normală, până la nivelul punţii. La început, animalul, simţind că pierde contactul cu pământul, dă puţin din picioare, se zbate în strânsoarea chingilor, apoi rămâne ' deodată inert, ca şi cum l-ar ameţi această călătorie involuntară pe deasupra mării. Viţeii sunt legaţi de copite şi ridicaţi, aşa pe spate, cu capetele atârnând spre apă şi cu ochii mari îndreptaţi spre lumea pe care o văd răsturnată şi căreia îi cer ajutorul spe- riaţi până în momentul când sunt lăsaţi pe burtă deasupra punţii. După ce li se desleagă picioarele din lanţul macaralelor ei se scoală singuri, se clatină puţin spre a se desmetici din voiajul aerian făcut pe neaşteptate, apoi sunt legaţi cu spatele spre marginea vasului, la rând cu celelalte cornute. De aici încolo, vom avea astfel tovarăşi noi de voiaj. Va- poarele greceşti care fac curse prin Ciclade au dus democraţia până la absurd. Rezervând cabinele numai englezilor şi ameri- canilor, care le plătesc în lire şi dolari, ele nu se jenează niciodată să primească printre pasagerii de pe punte şi voiajori din rândul patrupedelor. De multe ori, când oamenii sunt mai puţini, căpitanul vasului, sau directorul companiei de navigaţie căreia îi aparţine acesta şi care deobiceiu însoţeşte orice cursă, încarcă bucuros animalele, fiindcă transportul lor este tot atât de bine plătit şi nu se poate face prin alt mijloc de locomoţie. Atunci e vai de călătorii care se află pe punte şi mai ales de cei ce se grăbesc 1 Din cauza operaţiilor de îmbarcare a animalelor, care se face mult mai greu decât cea a oamenilor, vaporul stă ore întregi în câte o insulă, unde curioşii pot să debarce şi să o viziteze în voie,i ar cursele se prelungesc fără niciun fel de grabă câte două trei zile peste programul stabilit. Una din surprizele excursiilor în Ci» clade o constituieşte mai ales această totală lipsă de punctualitate. 7 33* RfcVlStfA FUNDAŢIILOR REGALfi TDupă ce operaţia îmbarcării noilor pasageri s’a terminat, viaţa de pe vapor îşi ia din nou cursul ei obişnuit. Suntem infor- maţi că până la destinaţie nu vom mai avea nicio escală şi ne pre- gătim pentru o lungă plutire prin soarele care a început să ardă acum cu putere. împreună cu prietenii mei, nemţii, ne-am instalat la pupa vasului, pe dunetă, unde am găsit mai mult loc liber ca să ne întindem în voie şi să privim priveliştile din jurul nostru. Elga şi-a împachetat pledurile şi fularele aruncate azi dimineaţă de pe ea într’un rucksac enorm de culoarea muşchiului marin, şi a rămas într’o rochie subţir- de vară, cu braţele goale, albe ca laptele şi cu părul bălaiu resfirat în bătaia brizelor. Grecii, care de dimineaţă râdeau de ea văzând-o înfofolită în atâtea-haine, o priveau acum cu admiraţie ca pe o nimfă apărută din valurile mării. Era frumoasă, într’adevărl Părea o zână coborîtă din basmele mito- logiei nordice, venită să-şi întâlnească aici surorile din mitologia mediteraniană. Pulpa ei se cabra puternic sub rochia subţire care-i dădea o înfăţişare aeriană. Sânii se grăbeau parcă să străpungă zările şi privirile ei albastre se întindeau pe deasupra mării ca nişte cântece răcoritoare de sirenă. Pe deasupra, avea o cochetărie provocătoare, ce contrasta în mod făţiş cu seriozitatea profeso- rală a lui Willy şi care întărită privirile tuturor grecilor de pe vapor. ’ Câtva timp călătorisem împreună. Luasem prânzul pe covertă, apoi vorbisem, râsesem cu poftă şi ajunsesem la o prietenie adevă- rată, care se părea mai veche decât istoria apelor prin care plu- team. Mai târziu însă, eu şi Willy, ajunşi de oboseala de peste noapte şi copleşiţi de soarele dogoritor ce ne cădea nemilos în creştet, am început să toropim. Willy îşi făcuse un culcuş pe nişte lăzi de lângă scara dela puntea de comandă, eu mă întinsesem pe o bancă dintre odgoanele dela pupă. Elga, fiindcă se sculase mai târziu azi dimineaţă, se plimba acum pe covertă cu un Kodac mic, fotografiind insulele pe lângă care treceam şi figurile sau, aspectele mai pitoreşti de pe vapor. Fiecare ne retrăsesem în câte un univers propriu, fie dormitând, fie privind, când într’o parte, când într’alta, filmul de imagini, mereu aceleaşi şi totuşi mereu altele, ce se desfăşurau în jurul nostru. Din locul în care mă aflam, eram acum cu totul absent la viaţa de pe vapor, dar mă simţeam prezent în marele miraj cosmic ce mă PARADISUL NOSTALGIILOR 330 învăluia. Mi se parca că plutesc într’un vis nesfârşit. îmi plăcea să rămân aşa, absent, în legănarea uşoară a vasului a cărui elice se învârtea mereu, undeva, în fundul apei, cu uruitul ei neîntrerupt şi obsedant. Din când în când, deschideam ochii şi vedeam iarăşi realitatea din jur, plină de contraste şi de revelaţii. Deoparte, liniştită şi frumoasă ca o împărăţie de basm, marea cu insulele ei colorate ca într’o pictură exotică, de cealaltă parte furnicarul de pe vapor cu tot felul de oameni pestriţi, insignifianţi şi prozaici: umanitatea. Câţiva greci s’au apucat să mănânce prin colţurile umbrite de pe vas, desfăcându-şi pachetele cu ouă, brânză, măs- line şi ceapă şi aruncând resturile peste bord, pentru pescăruşii ce pluteau lin prin aer în urma vasului şi se aruncau ca nişte săgeţi să culeagă frimiturile din apă. Alţii s’au întins cu burţile la soare, cutropiţi de lene, acoperindu-şi faţa cu pălăria ca să poată dormi mai bine, iar cei mai mulţi stau tolăniţi pe unde pot, vorbind, fumând tacticoşi ţigări răsucite între degete şi scuipând în mare savuros cu indiferenţa unor miliardari americani. Toţi sunt plic- tisiţi, nimeni nu mai prezintă vreo importanţă pentru ei şi phiar curiozitatea pe care le-o stârnisem noi la început, ca străini, nu-i mai preocupă acum. Facem parte din aceeaşi familie şi ne cunoa- ştem bine unii pe alţii. Privindu-i cum stau aşa, într’o pasivitate absolută, fiecare cufundat în universul lui interior sau absent dela orice adiere de viaţă, am impresia că şi vaporul stă pe loc şi că elicea se învârteşte zadarnic, neobosită, în fundul apei. Dar nu, vaporul merge mereu, brăzdând calmul mării şi lăsând în urmă insulele mici care nu se mai termină, pline de deportaţi politici sau de deportaţi ai vieţii şi pe care le salută des prin câte un şuerat în semn de răspuns la gesturile celor de pe ţărm, care par foarte fericiţi că mai văd un vapor trecând prin faţa lor. Plină de un neastâmpăr copilăresc, Elga se urcă peste tot, fotografiază, intră în vorbă cu toată lumea, răspândind numai graţie şi simpatie în jurul ei. O surprind alături de mine, rezemată de bara vasului, fixând aparatul asupra unei bucăţi de pământ, pe lângă care treceam atunci. Şuviţele ca borangicul i se sbăteau în adierile care-i învăluiau gâtul şi-i fluturau rochiţa subţire ca o pânză de alge melodioase. Părea un cântec al luminii pe care nu-1 puteam asculta fără să nu-mi turbur liniştea. Mi-am întors privirile dela ea tocmai în momentul când îşi îndrepta spre mine *• *• rEvisTa Fundaţiilor rSgalS faţa inundată de lumina amiezii. Strălucea ca o statuie de marmoră şi zâmbea fericită şi zâmbetul ei mă răcorea ca o briză plăcută. Cu toate că îmi era atât de lene încât avui silă să mă scol din locul meu inundat de soare şi să-i ţiu de urît, să privim împreună albastrul mării şi zborul pescăruşilor din jurul vasului, când a trecut pe lângă mine, învăluindu-mă cu o mireazmă discretă de lavandă, i-am aruncat în treacăt câteva cuvinte, vrăjit mai mult de frumuseţea ei care se simţea aşa de bine în această baie aprinsă de lumină: Vous etes si jeune, si belle, Comme la divine Cybelle... — Vous etes un rimeur, mon ami I îmi răspunse ea descope- rindu-şi dinţii albi ca spuma în lumina albă care-i transfigura faţa. — Mais non, mademoiselle. C’est vous qui a fait cela... — O, alors vous etes trâs gentil I adăogă cu o modestie care-i mărea şi mai mult farmecul. Complimentul meu îi făcu plăcere, căci observai cu câtă bu- curie zâmbea acum tuturor, ca şi cum şi-ar fi accentuat conştiinţa propriei sale frumuseţi. In acest timp, în cealaltă parte a punţii, Willy intrase în vorbă cu un grec care-I asalta cu tot felul de întrebări, unele mai deose- bite decât altele. Grecul rupea câteva vorbe franţuzeşti şi încerca pe această cale să înfiripeze o discuţie cu neamţul. Părea foarte grav şi oarecum conştient de demnitatea ce o avea în acel mo- ment vorbind cu un turist adevărat şi mai ales într’o limbă pe care n’o înţelegeau concetăţenii săi. Deşi nu se putea înţelege în niciun fel, deoarece toată conversaţia lor se reducea Ia întrebări şi răspunsuri monosilabice, grecul stăruia totuşi în întreprinderea lui ca o iscoadă care ţine morţiş să-şi demaşte victima. EI părea că are misiunea de a continua opera miconiotului de azi dimineaţă, coborît la Naxos, căutând să realizeze cu orice chip înţelegerea şi apropiererea între popoare. Willy, plictisit şi obosit de călătoria asta lungă, stătea trântit pe un balot de bagaje şi privea undeva, pe deasupra mării, zările îndepărtate incendiate de lumină. Grecul stătea în faţa lui, corect, pe o Iadă şi căuta să arate străinului că e de un nivel ceva mai ridicat decât al celor- lalţi concetăţeni (după haine se vedea că e un intelectual, un PARADISUL NOSTALGIILOR 34* funcţionar, sau aşa ceva), fără să înţeleagă că omul ar fi avut poftă să fie lăsat în pace, să se odihnească, să viseze. Intrase în vorbă fără niciun preambul, rupând repede distanţele prin inter- mediul unei ţigări, pe care grecul, dintr’o politeţă proprie celor ce încep să se simtă egali cu cei superiori lor, i-o oferise neamţului, începu apoi să-i pună tot felul de întrebări, doar va izbuti să capete un răspuns claT la vreuna din ele. După fiecare întrebare rămasă neînţeleasă şi fără răspuns, el îşi apleca ochii în jos, ca şi cum ar fi căutat în scândurile punţii cuvintele ce-i trebuiau şi, necăjit că nu se poate înţelege cu neamţul, mai scuipa odată peste balu- stradă în mare, sau îşi rătăcea privirile pe deasupra zărilor, apoi, luându-şi din nou inima în dinţi, îi punea o nouă întrebare. II întreba, desigur, din ce ţară este, încotro merge, câţi tovarăşi are şi alte chestiuni mărunte care, nu făceau decât să mărească şi mai mult plictiseala interlocutorului. Aceasta îi răspundea prin câte un cuvânt în limba franceză sau germană, pe care grecul îl repeta numaidecât, cu un accent mirat, adaptându-1 limbii lui materne prin adăogirea unui « os » în coadă şi încercând să lege de el o altă întrebare la care spera să capete un răspuns mai precis. Ma uitam la ei şi mi se păreau doi copii care încearcă să se împrietenească, fără să izbutească însă. Prietenia cere mai întâi de toate comunicativitate, mărturisire, înţelegere. Toate acestea nu puteau exista la ei din cauza frontierelor limbajului care-i des- părţeau mai mult decât un ocean. Intr’un moment de lapsus de vocabular, grecul mă surprinse privindu-i puţin amuzat de situaţia lor copilărească şi, arătând spre mine cu capul, îl întrebă pe Willy: — Ghermanos? voind să se clarifice măcar dacă şi eu sunt neamţ. Ne văzuse vorbind împreună şi îşi închipuise fără îndoială că trebuie să fim tovarăşi de drum, prieteni. — Nein, Rumănen! răspunse calm, indiferent, cel întrebat. — Românien, Romanos! făcu el uimit, deschizând deodată ochii mari ca şi cum ar fi vrut să mă înghită, sărind de pe ladă şi îndreptându-se spre mine cu bucuria subită a unui detectiv care descoperă pe neaşteptate o pradă urmărită ani de zile. — Dumneavoastră sunteţi român, domnule? mă întrebă el nerăbdător, ca şi cum ar fi avut în faţă un călător dintr’o altă planetă ? 342 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Da, român, i-am răspuns tot atât de surprins că cineva vorbeşte limba mea aici, în mijlocul Cicladelor. — Vai de păcatele mele I... Pe Dumnezeul meu, mare noroc am avut că acum sunt aici. Ştiţi, era să rămân la Naxos, să viu poimâine, cu cursa cealaltă, mă lămuri el, apropiindu-se şi aşe- zându-se pe banca pe care a trebuit să-i fac numaidecât loc, sub privirea mirată a lui Willy căruia, de data asta, îi revenise rolul de a ne studia amuzat. Eu am fost în România, domnule, continuă el, o cunosc bine — o, ce ţară I ce ţară I — am stat două- zeci de ani acolo, am fost îndrăgostit de o româncă, domnule, una Chiva dela Slobozia, care plângea şi ofta când am plecat şi îmi spunea mereu: «Dionisos, să nu mă uiţi, Dionisos, să te întorci că am să te aştept mereu ». Am auzit că a murit pe urmă de oftică sau de inimă rea şi de atunci n’am mai fost în România, domnule, să nu mă îmbolnăvesc şi eu... In timp ce vorbea, şi-a scos de prin buzunare tot felul de hârtii mototolite şi îndoite pe la colţuri, bani amestecaţi cu chitanţe, cu bilete colorate de voiaj, cu legitimaţii murdare, şi dintre toate îmi întinse o carte de vizită ca să fac cunoştinţă deplină cu per- soana lui. Cartea de vizită era scrisă cu caractere latine şi-i indica numele, domiciliul şi profesiunea într’o ortografie franţuzească originală: DIONYSOS MORPHESIS Agent de la Societe de Tourismus « Vulcan i> Naxos-Santorini După prezentările de rigoare a început să-mi facă o serie de mărturisiri intime cu o repeziciune verbală caracteristică rasei. In câteva minute cunoşteam jumătate din biografia lui, din care nu lipsea, bineînţeles, episodul principal, marea lui dragoste dela Slobozia. M’a întrebat apoi dacă cunosc Brăila, Galaţi şi Călă- raşi, dacă mai există plăcintăria din gara Slobozia, pe care a în- fiinţat-o el prima dată, dacă Dunărea curge tot spre Sulina şl dacă mai există podul dela Feteşti. Era un bărbat între patruzeci — patruzeci şi d oi de ani şi vorbea româneşte curent, păstrând doar accentul a scuţit al gre- cilor, cu « s » şi «ţ »-uri dese pronunţate pe vârful limbii ca la şerpi. Confesiunile lui m’au angajat faţă de el pentru totdeauna. PARADISUL NOSTALGIILOR 343 Nu mai putea fi vorba de vizitarea Santorinului fără să-l urmăm pe el, care avea să ne recomande cel mai bun hotel şi cel mai bun restaurant şi avea chiar să vorbească pentru noi ca să ni se facă preţuri mai mici peste tot. — Ii luăm şi pe nemţi cu noi, ca să le arătăm şi lor ce însemnează un grec care a fost în România... Ehe, domnule, de multe ţări am auzit eu, dar ţară ca România mai rar... Dar nici Santorinul nostru nu e mai prejos! E cea mai frumoasă insulă din lume, vin artişti aici ca să filmeze, tocmai din America, începu să se exalte el la gândul că va fi cel dintâi care ne va arăta frumuseţile insulei. Willy şi Elga au primit cu bucurie vestea că vom avea un ghid care ne va conduce la Santorini şi se va îngriji de noi tot timpul cât vom rămâne acolo. Dionisos a început să se intereseze de bagajele noastre, dân- du-şi o importanţă maximă, fiindcă ora sosirii se apropia. Santorini se zărea la proră ca o uriaşe stâncă neagră, pe vârful căreia stră- lucea broderia de diamant a oraşului resfirat pe muchea pereţilor vulcanici ai insulei. Către ora patru după amiază, vaporul intră într’o lagună largă, ca într’o cetate închisă de jurîmprejur de pereţi înalţi de piatră ce se ridică până la cer. Sunt ca nişte prăpăstii înegrite de vreme, plini de crăpături adânci, faleze şi grote din care s’a scos nisip şi piatră pentru construcţiile albe ca mărgeanul din vârful lor. Portul e desemnat de un cheiu îngust de asfalt, dea- lungul căruia se înşiruie câteva clădiri mici în care sunt birourile şi magaziile, înconjurate cu stive de butoaie cu vin sau cu măs- line. Totul este alb ca o pajişte acoperită cu trâmbe de pânză, contrastând puternic cu pereţii uriaşi, fantastici şi negri ai insulei ce-ţi dă impresia înfricoşătoare şi sublimă a unui tărâm de legendă. Când am debarcat am avut o clipă senzaţia că am pătruns în vid. Liniştea şi muţenia pereţilor imenşi de deasupra noastră astupa sub măreţia lor agitaţia oamenilor din port, bâzâitul băr- cilor cu motor şi strigătele marinarilor grăbiţi să îmbarce şi să debarce mărfurile de pe vapor. Dealungul cheiului aglomerat şi încins de soare se afla şi aici mulţimea de femei şi copii ce cobo- rîseră de sus, din oraş, să asiste la sosirea vaporului şi debarcarea noilor pasageri. Din cauza pereţilor înalţi ai insulei, totul părea 344 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE redus la proporţii minuscule şi-ţi dădea impresia că ai coborît într’o colonie de furnici harnice familiarizate cu aspectul apoca- liptic al acestei insule bizare. Dionisos luase în sarcina lui debarcarea bagajelor noastre şi îl văzurăm înconjurat deodată de un grup de oameni cărora le dădea repede ordine în stânga şi în dreapta, aferat şi nervos, ca şi cum ar primi o solie regală sau aşa ceva. După ce a aranjat bagajele, dispunând să fie transportate în oraş, la un hotel indicat de el, a venit, în sfârşit, spre noi, tamponându-şi cu batista fruntea îmbrononată de sudoare şi s’a oferit să ne conducă personal până la hotelul unde avea de gând să ne instaleze cu o grijă paternă de a nu suferi nici cea mai mică neplăcere. Ne conduse mai întâi în spatele clădirii principale a portului, unde ne-am trezit deo- dată în faţa unui ţarc plin cu măgăruşi ce stăteau îngrămădiţi şi moleşiţi de căldură, ca nişte gândaci culeşi de o mână nevăzuta şi închişi acolo. — Haide, alegeţi-vă fiecare câte unul şi încălecaţi, ne porunci Dionisos, fără să observe surprinderea de pe feţele noastre. — Dar pentru ce? îl întrebarăm toţi deodată. — Să urcăm în oraş, la Phira, ne explică el. Abia atunci am observat lungul şir de scări ce urca în serpe- tină spre creasta peretelui de lângă noi unde era clădit oraşul propriu zis, Phira, cum îi spun localnicii în limba proprie. Aveam de urcat cam 250 m., un drum compus numai din scări care, din cauza serpentinelor lungi şi numeroase, atinge aproape trei kilo- metri. 'Nu putea fi vorba de urcat cu piciorul atâtea mii de trepte, aşa că am înţeles numai decât rostul măgăruşilor din faţa noastră. Dealungul scărilor se vedeau, dealtfel, şiruri de asemenea vehicule vii ce urcau sau coborau domol, încărcate cu lăzi, butoaie, coşuri, geamantane şi oameni ce închiriaseră câte un astfel de animal care înlocuia trăsura sau taxiul oraşelor europene. Dionisos ne îndemnă încăodată să încălecăm pe măgari, căci nu aveam timp de pierdut, dar nu-i ascultarăm nici de data aceasta sfatul. Erau prea murdari măgarii şi apoi, după o zi de călătorie cu vaportul aveam pofta de puţină mişcare pe pământ. — Numai să vă ţină picioarele 1 Dacă pornim pe jos, mergem pe jos până sus, pe drum nu găsim măgarii ne avertiză el arătân- du-ne cărarea. PARADISUL NOSTALGIILOR 34S Pornirăm sburdalnici dealungul celebrei «Scala dela Phira », dar pe la jumătatea drumului ni se înmuiară picioarele. Elga, care pornise cea mai entuziastă la drum, se văeta acum că a obosit şi se ruga de Dionisos să-i aducă un măgăruş, fiindcă numai poate urca. Portul rămăsese jos, cu casele mici albe, cu bărcile ca nişte scoici legate la ţărm şi cu vaporul ce părea o jucărie de copil lan- sată într’un eleşteu liniştit şi cald. Dionisos o . încuraja mereu pe Elga, spunându-i că mai avem puţin până sus, dar totdeauna ne apărea în faţă câte o nouă serpentină la vederea căreia fata se înspăimânta şi se proptea de parapet ca să răsufle. Dionisos avea braţele şi umerii încărcate cu hainele lepădate de noi, pe care el, ca un veritabil gentleman, se oferi să ni le ducă până sus. Când ajunserăm la cele dintâi case, el ne invită la o verişoară a lui, care stătea prin apropiere, să ne odihnim şi să ne răcorim cu câte un pahar cu apă, mai având încă de urcat câteva trepte până la capăt. Părea foarte interesat să ne prezinte el personal întregului oraş, începând cu rudele şi cunoscuţii săi. Apucarăm pe un gang lateral, pătrunzând într’o aglomerare de. clădiri albe ca creta, înconjurate cu ziduri de piatră, cu terase suprapuse, cu scări întortochiate care urcau sau coborau spre casele învecinate, rătăcindu-ne într’un adevărat labirint format de această curioasă şi pitorească arhitectură urbană. Dionisos ne conduce însă sigur peste tot cunoscând bine fiecare casă, fiecare treaptă. Mai urcăm câteva trepte, trecem pe sub o casă construită deasupra noastră, coborîm alte scări, ne căţărăm pe alte terase, până când, în sfârşit, omul nostru se opreşte în faţa unei ferestre deschise şi strigă familiar, după ce în urma noastră răscolisem întregul «cartier» care ieşise să ne privească. — Hei, allo, Caliopi, Cătină, Raluca, veniţi că v’am adus musafiri, deschideţi uşile să-i primim cu cinste. To BeTlino, to Bucarestiu, to Parigi, voilâ madame Backviesh, Kirio Barbuni, Her Romanos, strigă el într’un limbaj internaţional, din care nu înţelegeam mai nimic, prezentându-ne şi lăudându-ne pe fie- care, ca şi cum ne-ar fi scos pe toţi la licitaţie. Femeile apărură numaidecât în prag şi duseră uimite mâna la gură. «Trăznitul de Dionisos, iar ne-a adus balamuc pe cap 1» păreau că spun privirile lor surprinse şi mirate de apariţia noastră. 346 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fără să le dea timp de gândit, Dionisos ne invită în casă, ne dădu repede câte un scaun şi vorbea mereu vesel: « madame Backviesh, Kirio Barbuni, Her Romanos », cum ne botezase el dela început pe fiecare, de când ne împrietenisem pe vapor. Mai des pomenea cuvân- tul « romanos », spunându-le femeilor că eu vin din ţara unde a fost şi el pe vremuri şi povestindu-le pentru a mia oară întâmplarea cu dragostea lui veche dela Slobozia. Se simţea la largul lui aici şi ţinea cu orice chip să le arăte femeilor că îi suntem prieteni şi-i apreciem calităţile de care ele se cam îndoiau, pesemne, de multă vreme. Gazdele, împinse mai mult de Dionisos, care adeseori se repezea la ele pe greceşte, ne aduseră câte o dulceaţă de smochine verzi şi câte un pahar cu apă. In casă era răcoare între pereţii albi aco- periţi cu scoarţe şi broderii lucrate de mână şi după ce ne desmor- ţirăm puţin, am început să studiem fiecare lucru, fiecare colţişor, stimulând prietenia femeilor care văzând că le admirăm lucrurile din casă se arătară mai voioase şi începură să scoată de peste tot câteva ceva, arătându-ne cu bucurie broderii, perini, fotografii, haine. Ele se întreţineau mai ales cu Elga, la care se uitau cu admiraţie, privindu-i părul blond şi mătăsos, ochii, tenul, braţele albe, rochia, sandalele, ca şi cum n’ar mai fi văzut aşa ceva. Dionisos vorbea mereu, când cu ele pe greceşte, când cu noi pe româneşte, spunându-ne cine sunt femeile, cu cine sunt căsă- torite, unde le sunt bărbaţii, şi altele ca acestea. Eu trebuia să traduc nemţilor în franţuzeşte tot ce-mi spunea el, aşa că discu- ţiile noastre aveau un caracter foarte original. Elga şi Willy vor- beau nemţeşte între ei; Willy şi cu mine vorbeam franţuzeşte, eu cu Dionisos ne înţelegeam în româneşte, iar Dionisos transmitea în greceşte gazdelor impresiile noastre asupra lor. Dacă, bunăoară, Elga voia să întrebe ceva pe vre-una din gazde, întrebarea ei trebuia să fie transmisă prin trei limbi deosebite, ca să poată fi înţeleasă de grecoaice, iar răspunsul acestora urma aceeaşi cale ca să ajungă la urechea tovarăşei noastre. La un moment dat? Elga zări pe o măsuţă din casă o cutie simplă de lemn cu încru- staţii de sidef şi o arătă extrem de bucuroasă prietenului ei: — Willy, ich habe eine gute Schachtel fur die Eidechsen gefunden. Grecoaicele, întărîtate de curiozitate, îl întrebară pe Dionisos ce a spus fata. PARADISUL NOSTALGIILOR 347 — Ti ipe? Ti ipe? Dionisos, care nici el nu ştia despre ce este vorba, mă întrebă pe mine: — Vor să ştie ce a spus madame Backviesh despre cutie? Eu îl întrebai pe Willy: — Qu’est-ce que’elle a dit? In sfârşit, Willy, care nu fusese atent la ceea ce îi spusese Elga, o întrebă din nou: — Was hast du gesagl? Şi răspunsul se întoarse pe aceeaşi cale către gazdele care aşteptau cu nerăbdare şi urmăreau cum întrebarea lor atât de simplă în fond, avea nevoie de atâtea complicaţii ca să poată fi înţeleasă: — Ich hăbe eine gute Schachtel fur die Eisdechen gefunden, repetă Elga, explicându-i încă odată lui Willy descoperirea ei. — Elle a trouve une boite propre pour Ies lezards, îmi traduse Willy, ca să transmit mai departe. — Spune că a găsit o cutie bună pentru strânsul şopărlelor, îi explic lui Dionisos, care le lămuri numaidecât pe grecoaice: — Leghi pos thă ithele afto to cuti, dia na văii mesa tis ehidnes. — Ehidnes?! strigară uimite, în cor, grecoaicele, când auziră despre ce este vorba. Dionisos le explică atunci pe larg ce este cu şopârlele, ţinân- du-le un adevărat curs de zoologie. Kirio Barbuni, adică Willy, este un savant care a venit tocmai dela Berlin ca să caute şopârle la Santorini, fiindcă şopârlele de aci sunt mai deştepte decât cele din Germania şi dealtfel acolo nu se găsesc şopârle ca la San- torini, iar savanţii germani umblă după ele cu gura căscată şi plătesc mult eelor ce le aduc asemenea şopârle... Femeile răma- seră stupefiate de această poveste şi începură să se uite la neamţ ca la altă aia, gata să-i cadă în genunchi de admiraţie, sau gata să-l dea pe uşă afară de scârbă. Auzi d-ta, un om care a venit tocmai din Germania să strângă şopârle de aici I Doamne-fereşte, trebuie să fie nebun şi cu siguranţă că este nebun, un nebun pe care numai Dionisos l-ar fi putut aduce în casa lor I Cam aceasta părea să fie impresia lor, după felul cum începură să-i vorbească lui Dionisos şi cum acesta căuta să le astupe gura cu autoritatea lui masculină. 348 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Femeile au tăcut, dar continuau să ne privească acum şi mai curioase, căci pentru ele devenisem cu toţii nişte vânători de şopârle, pe care zăltatul de Dionisos şi i-a luat în cap ca să se com- promită şi mai mult în târgul lor. Când am ieşit din casă, bucu- roase că au scăpat de noi, ele au adus la cunoştinţa curioşilor de prin prejur scopul şi misiunea noastră la Santorini: — Au venit tocmai din Germania să cumpere şopârle dela noi! Inchipuiţi-vă... Vestea s’a răspândit ca fulgerul în tot oraşul. Din curte în curte, pe deasupra zidurilor, dela fereastră la fereastră, pe scări, pe terase, femeile, copiii, toţi care ne vedeau, explicau şi transmiteau mai departe cine suntem şi ce căutăm. Dionisos mergea în fruntea noastră, războindu-se cu poporul acela de curioşi, care-şi bătea joc de el în toate felurile şi căruia el îi răspundea cu îndrăzneală, uneori închizându-i gura prin câte o ripostă ameninţătoare. Pe unde treceam, toată lumea ştia cine suntem şi ce căutăm şi eram arătaţi cu degetul ca nişte canibali aduşi să fie văzuţi de toată lumea. Când am ajuns la hotelul « Feoxenia », unde ne aşteptau bagajele, hotelierul ne întâmpină în prag, adresându-i-se lui Dio- nisos : — Ăştia îţi sunt şopârlarii, Morphesis?... Păi, par oameni cumsecade, măi; mi-era teamă că ai să vii cu nişte hingheri... Uite, nici nu le cărasem bagajele sus, dar acum că-i văd, le dau odăile cele mai bune. Cele trei zile cât am stat la Santorini, am fost obiectul de senzaţie al oraşului. Când eşeam din hotel să ne plimbăm, eram întâmpinaţi de copiii care ne aţineau calea cu câte o şopârlă vie în mână pe care o trăgeau de coadă şi ne-o ofereau spre vânzare: • — Mia drahma, mia drahma! (O drahmă, o drahmă!). Se ţineau droaie după noi cu şopârlele în mână şi numai când Dionisos se repezea la ei să-i gonească, aruncau şopârlele şi fugeau vociferând şi făcând tot felul de glume proaste la adresa noastră. Din balcoanele sau dela ferestrele caselor eram priviţi cu o mare curiozitate. Cum ne zărea printre case sau pe stradă, câte o fetiţă o sbughia în casă să-şi anunţe familia: — Mamă, vin şopârlarii, haide să-i vedeţi! Şi numai'decât, prin colţul ferestrelor, peste ziduri şi pe după uşi, eram priviţi de zeci de ochi care ne urmăreau din umbră, PARADISUL NOSTALGIILOR 340 pe furiş, admirându-ne sau blestemându-ne ca şi cum am fi adus ciuma în oraş. Dionisos, am înţeles mai târziu, era ceea ce s’ar putea numi «trăznitul» oraşului, un neisprăvit care se ocupă cu tot felul de chestiuni, intră în vorbă cu tot felul de oameni, promite, aleargă, caută în dreapta şi în stânga, dar nu este luat de nimeni în serios. Dimpotrivă, i se întind peste tot numai curse şi i se fac tot felul de farse, în cari, de cele mai multe ori, cad tocmai aceia ^ărora el vrea să le facă bine. Cât am stat acolo am fost « victimele » lui. Şi-a întrerupt orice activitate la biuroul de voiaj «Vulcan » şi şi-a lăsat baltă toate interesele, ţinându-se tot timpul de capul nostru şi plimbându-ne prin insulă ca pe nişte rude adevărate, venite din America să-i viziteze agoniseala. Ne-a arătat câteva crame cu celebrele vinuri de Santorini, am intrat prin toate bisericile, am vizitat chiar şi muzeul din Phira, unde Dionisos, improvizat pe neaşteptate în arheolog, ne-a arătat piesle cele mai interesante, dându-ne şi preţioase explicaţii asupra lor. Aici după ce ne-a pus în faţa unei minunate statui de marmură ce înfăţişază chipul Faustinei, soţia lui Marc Aureliu, Dionisos luându-mă discret de braţ şi lăsându-i pe nemţi să admire portretele, mă duse într'un colţ mai ferit, unde îmi arătă cea mai senzaţională piesă a insulei. Era o sculptură într’adevăr originală, de forma unui falus uriaş, pe care se afla această inscripţie curioasă: «Pentru prieteni». — De câte ori au încercat Americanii să ne-o răpească, îmi şopti la ureche Dionisos, dar de geaba, santorinioţii ştiu şi ei să preţuiască astfel de capo d'opere. Au vrut să mute şi muzeul la Atena, dar a fost scandal mare, am avut noroc cu Venizelos, care ne-a susţinut... Tot timpul Dionisos vorbea, explica demonstra şi făcea o pro- pagandă înfocată pentru insula lui. După ce am vizitat tot ce era mai interesanUîn localitate, el ne-a condus la cel mai bun restau- rant, o tavernă pitorească, clădită deasupra stâncilor « cu vedere spre vulcan j^. Localul era extrem de sărac, dar pentru priveliştea lui dinspre vulcan se bucura de o faimă rară. Dionisos ne anunţă că vom avea un ospăţ grandios şi începusem chiar să credem că aşa va fj, judecând după fierberea pe care o produsese în rândul personalului, dela patron până la ultimul chelner. 3J6 REVISTA FUNDAŢIILOR RfiGALfc — Veţi mânca acum ceva grozav, ne anunţă el, specialitatea Santorinului: chefalachi la tigae. Comandase două capete de miel care trebuiau fierte şi prepa- rate apoi la tigae şi pe care le aşteptam cu nerăbdare, intrigaţi de felul cum toţi grecii de acolo lăudau această mâncare. Fiindcă pre- pararea lor dura însă cam mult, patronul, în înţelegere cu Dionisos, care acceptă cu mare haz aceasta, propuse să ni se dea un « mizilic » înainte, spre a putea bea sticla de « uzo » pe care ne-o pusese pe masă. In jurul nostru se strânseseră o mulţime de curioşi din oraş, care aşteptau parcă ceva. Dionisos le dădu la toţi câte o ceaşcă de «uzo » şi strigă la patron să aducă mai repede «mizilicul» promis. Acesta apăru numai decât cu trei farfurii de tablă din care se ridicau aburi cu miros de friptură ce ne întărîta şi mai mult foamea. Ne servi fiecăruia câte una şi se retrase în mijlocul grecilor care se uitau la noi cu ochii holbaţi şi cu răsuflarea între- ruptă. In farfurii se afla ceva în formă de peşte fript, cu câte o bucăţică de lămâe şi un sos apetisant din care dăcfurăm să gustăm numai decât. Dar când să ducem la gură prima bucăţică, localul răsună de hohotele celor din jurul nostru, cari trecuseră deodată dela admiraţia cea mai profundă faţă de noi, la un haz ire- zistibil. Când ne uitarăm bine în farfurii, văzurăm câte o şopârlă pră- jită gătită cu diferite verdeţuri şi servită aşa de bine încât o luai drept scrumbie fără să te gândeşti că grecii aceia respectoşi ţi-ar putea juca o asemenea festă, Acesta era «mizilicul» anunţat, care trebuia să ne potolească foamea până la apariţia mult lăuda- ţilor « chefalachi», Când apărură aceştia, preparaţi conform regulei şi serviţi în aceleaşi farfurii de tablă, am avut altă surpriză. Cele două capete de miel fierte şi desfăcute spre a putea fi împrăţite în trei porţii egale, aveau o singură limbă, doi ochi, un creer minuscul şi o mulţime de fălci cari umpleau farfuriile, amestecate cu verdeţuri, dând impresia unui menu îmbelşugat. Ne-am făcut că nu înţelegem şmecheria patronului şi am început să mâncăm, îmbărbătaţi de naivitatea lui Dionisos, care stătea la masă cu noi şi ne admira cum ne luptam înfometaţi cu oasele: — Ei, ce zici? Grozavi chefalachi 1 Asta este specialitatea Santorinului, nu se găseşte nicăieri în Ciclade. Când te-oi întoarce PARADISUL NOSTALGIILOR 35i în ţară să le povesteşti grecilor din România ce chefalaclii avem noi la Santorini... La plată, cei doi chefalachi, ne-au costat 80 drahme, plus 30 drahme pe care a trebuit să le dăm pentru cărbunii consumaţi la fierberea lor şi alte zece, pentru garnitura de verdeţuri. Era o sumă exorbitantă faţă de preţurile de atunci şi Dionisos văzând figurile noastre surprinse şi indignate, începu să-i ţină o lecţie de morală Iui Spiro, patronul, spunându-i că nu se face să « potco- vească » astfel tocmai « oamenii lui ». Spiro însă, mai puţin idealist, abia ne făcu o reducere de 40 drahme, plecând înjurând şi apostro- fându-1 pe acesta cu tot felul de epitete sângeroase. Noi, făcându-ne că nu înţelegem nimic, am recunoscut că chefalachii au fost foarte kala-kala şi ne-am îndreptat spre hotel să căutăm ceva de mâncare prin geamantanele de acolo. Din seara aceea însă lui Dionisos nu i-am mai spus decât: Kirio Kefalaki. A treia zi luasem hotărîrea să părăsim insula, fiind zi de « cursă ». Vaporul sosea după amiază în port şi pleca după vreo două ore spre Pireu. De dimineaţa încă, Dionisos pusese tot oraşul în mişcare, anunţând peste tot că prietenii lui pleacă şi trebuiesc conduşi până la vapor. El însuşi nu-şi mai vedea capul de treburi şi era veşnic agitat: să ne scoată bagajele dela hotel, să le încarce pe măgari şi să le trimeată în port, să ne vizeze biletele şi alte lucruri simple cărora el le dădea importanţa şi gravitatea unor eveni- mente mondiale. Liniştitul oraş, adormit sub înfăţişarea lui orbi- toare de cretă, părea acum răscolit de un vânt de nelinişte, pro- vocat de verva îndrăcită a prietenului nostru. începeam să presimt durerea lui Dionisos în preajma despăr- ţirii. Era un om care nu se potrivea cu mediul lui şi căuta mereu prilejuri de evadare. Prezenţa noastră îi crease câteva ore iluzia că trăieşte într’o altă lume, departe de concetăţenii săi care nu-1 înţeleg niciodată, aşa cum trăiesc excursioniştii care vizitează insula lui. După plecarea noastră, el va trebui să reia existenţa prozaică şi monotoană din totdeauna, ca director al societăţii de turism «Vulcan», societate care nu activează însă decât când se află vreun turist în localitate. Restul timpului, Dionisos şi-l petrece pe terasa cu << vedere spre Vulcan » a lui Spiro, în faţa unui pahar RjtViaTA FUNDAŢIILOR R&GALfe 3ii cu «uzo», privind mereu marea de unde aşteaptă să sosească vaporul cu noi clienţi şi răsfoind prospectele vechi, luate dela biurou, ale agenţiilor de voiaj din străinătate, înăbuşindu-şi în ele nostalgiile amare ce-1 rumegă pe dinăuntru. In ziua plecării noastre, cheiul portului era plin de lume. Dio- nisos montase aşa de bine totul, încât aveam o despărţire ca în filme. Copiii veniseră şi acolo cu şopârle în mână, oferindu-ni-le gratuit, în semn de omagiu al pământului, iar femeile se îmbră- caseră în rochiile lor multicolore ce înfloreau ţărmul acestei des- părţirii duioase. îmi părea rău că plecăm aşa de curând, mai ales că acum verificam simpatia unanimă a santorinioţilor cari, deşi ne făcuseră atâtea farse, ne iubeau totuşi şi ar fi vrut să mai ră- mânem la ei. Dionisos, care ne-a condus până la vapor, ne îmbră- ’ ţişă pe rând cu o emoţie puternică şi ne ură călătorie bună, în vreme ce populaţia de pe cheiu ne striga în soarele după amiezii ce inunda tot portul: — Sănătate, şopârlarilor I ' De pe puntea vasului, i-am trimis ultimul salut lui Dionisos, ce ne făcea mereu semne cu braţele din mijlocul concetăţenilor săi care, pentru prima oară de acord cu el, îşi fluturau batistele parfumate de melancolie în aer. — Adio, Kefalache I... Spre seară, când am vrut să îmbrăcăm pardesiile, prin toate buzunarele am găsit câte o şopârlă vie înfăşurată în hârtie şi ascunsă acolo de către cei ce ne aduseseră bagajele la vapor. Ne-am întors privirile spre insula minunată din mijlocul Mediteranei, dar Santorini nu se mai vedea şi crepusculul îşi lăsa umbrele încet pe deasupra mării... De pe terasa lui Spiro, Dionisos poate priveşte şi acum vul- canul fumegând, în faţa paharului cu « uzo » în care caută să-şi ascundă lacrimile ce-i umezesc ochii bolnavi de nostalgia depăr- tărilor şi încearcă să reintre în singurătatea lui neînţeleasă, după ce evadase câteva zile din închisoarea lui spre lumea evocată de apariţia noastră... Ciclade, paradis al nostalgiilor I . PERICLE MARTINESCU BATE SECUREA Bate securea ’n desişuri. Auzi? O auzi de departe. Ascunsă în crânguri, frunzişuri şi ’n verzi luminişuri, ciocănitoare de foc şi tăciune, îşi fulgeră-o clipă, ca la poruncă, licărul aripei, licărul buzei, icnitul, muşcă rotundele trunchiuri, aruncă aşchii de albă lumină, albă lumină, culcă paltinii, brazii, stejarii, fagii, arţarii, clatină, frânge, înclină toată mândreţea, toată podoaba făpturii, — doar iubitoarea de gânji şi hâzenii, Muma-Pădurii, îşi ocroteşte, becisnică ’n branişti şi mută, becisnică, slută, pititele ’n umbră sluţenii. Bate securea ’n desişuri. Auzi? O auzi de departe. Cerul, mesteacănul, pinul, cornii şi tisa ’n hucişuri, zadul, molizii, arinul, plopii, jugaştrii, alunul, , carpenul, gârniţa, ulmii, salcia, teiul, gorunul, toate-şi dau viaţa, > 354 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE toate se clatină, ’nclină ’ii vifor de albă lumină, albă lumină, freamătul verde-al făpturii, gem, li se frânge trunchiul, se curmă, — doar iubitoarea de gânji şi hâzenii, Muma-Pădurii, îşi ocroteşte, becisnică ’n branişti şi mută, becisnică, slută, pititele ’n umbră sluţenii. Bate securea ’n desişuri. Auzi? S’aude departe. Tot ce-a fost zor, frumuseţe, dor, aşteptări, tinereţe, totul ce ’n toiul minunii râs-a de norii furtunii, toată-a luminii şi verii falnică lume-a tăcerii cade, — se ’mparte vlaga şi fala făpturii, — doar iubitoarea de gânji şi hâzenii, — Muma-Pădurii, îşi ocroteşte, becisnică ’n branişti şi mută, becisnică, slută, pititele ’n umbră sluţenii. TRAIAN CHELARIU PASTEL Oglinzi îs adâncurile azi, Cu cerurile blonde căzute aici. Malurile au tăceri de veacuri şi brazi Şi ’n lotci au căzut rândunici. Pe gene se 'nalţă verzile unde, Barcă depărtată a tristeţilor albei Răsar trupuri de aramă, salbei Nisipul deşertului marin le ascunde. Tresar în dimineţi uitate romanţe, Corăbii cu pânze în tainele mării; La geamurile vilelor semnele zării, Şi cerul odihnitor de vacanţe. Se sbate aur pe unde Şi scrie valul un nume uitat. In epava de vase ’nnecate clopote bat: Un căpitan de corabie ’n legendă se-ascunde... .. .Era poate, o noapte cu înalte stele, Un cânt, o lumină, luneca la bord: Erau marinari pribegi dela Nord, Cu voci de furtuni şi ancore grele. Acum, în afund, trece veacul tăcerii, Lângă celelalte din lume tăceri. Tremură un catarg peste visul de ieri, Şi se-aud sub pânzele apei năierii. AL. RAICU PROBLEMA PROGRESULUI VĂZUTĂ DE UN FILOSOF ROMÂN Problema progresului este una din cele mai turburătoare chestiuni, pe care le pune civilizaţia contemporană. In faţa multi- plelor înfăptuiri din toate domeniile de activitate, dar mai ales în faţa nepotrivirilor de adaptare şi a conflictelor sufleteşti des- lănţuite de aceste realizări, nu este indiferent a şti încotro se în- dreaptă omenirea, dacă înaintează sau stă pe loc. Căci fiecare om încearcă, într’un fel sau altul, să afle un răspuns, sau cel puţin să găsească o explicare a crizei morale şi intelectuale, ce pare 3 fi implicată de însuşi procesul progresului. In volumul al III-Iea al operei «Destinul Omenirii», apărut de curând x), d-1 Profesor P. P. Negulescu ne oferă o amplă şi temei- nică analiză a datelor problemei. Ne amintim că primele două volume2) au înfăţişat cadrul de organizare politică, economică şi socială, precum şi ideologiile, care au creat şi întreţin frământă- rile lumii de azi, indicând în acelaşi timp calea care duce la regă- sirea evoluţiei normale a civilizaţiei. După această expunere, cetitorul este pregătit să cunoască problema progresului, de a cărei rezolvare atârnă răspunsul la întrebările de mai sus. O ase- menea problemă e considerată de autor în lumina faptelor pozitive, adică a cuceririlor civilizaţiei şi a realizărilor de cultură, pe care le înregistrează istoria din cele mai îndepărtate timpuri şi până * *) *) Editura Gugetarea. *) Apărute în 1938 şi 1939 în Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă. PROBLEMA PROGRESULUI VĂZUTĂ DE UN FILOSOF ROMĂN 357 azi. Distincţia între aspectul negativ al fericirii, « adică reducerea, în marginile posibilităţilor pe care le îngăduiau împrejurările, a durerilor vieţii», şi aspectul pozitiv al fericirii, « adică partea plă- cerilor », ne previne de a nu confunda două puncte de vedere, care deseori împiedecă pe unii gânditori să vadă toate laturile problemei. Cel dintâi a preocupat pe om încă dela primii paşi pe care i-a făcut, când s’a desprins din animalitate, pe când cel de al doilea a format foarte târziu un scop, având şi azi, pentru marea majoritate a oamenilor, un rol secundar. Examinând starea primitivilor contemporani, a căror viaţă arată până la un punct ce trebuie să fi fost condiţiile omului pre- istoric, d-I Negulescu îşi pune întrebarea, dacă aceşti «reprezen- tanţi aproximativi ai omenirii primitive » sunt mai buni sau mai răi decât civilizaţii. Pe baza unui bogat material etnografic şi socio- logic, răspunsul se desprinde dela sine. Sălbatecii de azi sunt, din punct de vedere etic, inferiori. Această constatare este de reţinut, căci de ea depinde în bună parte elucidarea problemei progresului. In adevăr, dacă datele de care dispunem asupra părţilor îna- poiate ale omenirii de azi, precum şi acelea privind trecutul înde- părtat al speciei, arată o deosebire atât de mare din punct de vedere etic, atunci realitatea progresului este evidentă. Nivelul moral scăzut al sălbatecilor de azi este explicabil, după autor, prin lipsa lor de stăpânire asupra sentimentelor egoiste, reflectată în con- duita faţă de semeni. Căci moralitatea omenească e determinată de doi factori: pe plan intelectual, de «ideea abstractă a datoriei», iar pe plan afectiv, de «pornirea concretă a simpatiei pe care o avem pentru semenii noştri». Sub acest raport, oamenii civilizaţi, cu toate scăderile lor încă destul de numeroase, stau pe un plan superior. D-l Negulescu nu se mulţumeşte însă cu o asemenea constatare, ci examinează şi obiecţiunea cunoscută a unor sociologi, după care moralitatea primitivilor de azi n’ar fi decât o probă de conformism social cu «reprezentările colective», care predomină concepţia lor de viaţă. Conformismul acesta, nu numai că nu recunoaşte aceleaşi norme de comportare faţă de semeni, ci pare a fi şi indi- ferent la semnificaţia morală a actelor săvârşite în convieţuirea zilnică. Astfel sălbatecii nu respectă condiţiile, care dau Q valoare 358 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE morală normelor de conduită, anume — recunoaşterea dreptului la existenţă a fiecărui om, simpatia pentru suferinţele aproapelui şi dorinţa de a încuraja şi ajuta pe fiecare om de a se desvolta şi a-şi îmbunătăţi viaţa. Nerespectarea acestor condiţii este rezul- tatul, nu atât al concepţiei lor de viaţă, cât al inferiorităţii intelec- tuale, care aduce cu sine inferioritatea lor morală. Corelaţia între moralitate şi desvoltarea intelectuală formează obiectul unui capitol aparte, dându-ne explicarea deosebirilor de concepţii ale sălbatecilor şi civilizaţilor. Ceea ce constitue nota diferenţială între cele două ramuri ale omenirii, după d-1 Negulescu, este « desvoltarea puterii de reprezentare ». Aceasta aduce cu sine o deosebire de moralitate, fiindcă «evoluţia morală constă, în esenţă, în evoluţia sensibilităţii omeneşti dela egoism la altruism *, care la rândul ei determină naşterea simpatiei printre oameni. Simpatia însă se desvoltă tot sub influenţa directă a puterii de reprezentare. Sălbatecii de azi au o foarte slabă putere de repre- zentare, fiindcă desvoltarea lor intelectuală este redusă. Astfel inferioritatea lor intelectuală explică inferioritatea lor morală. «Şi dacă admitem», continuă autorul, «că ei reprezintă, în mod aproximativ, pe oamenii primitivi, putem conchide că, dela apariţia ei pe pământ,'omenirea n’a rămas nicidecum neschimbată, cum pretind atâţia din adversarii ideii de progres ». Pentru a dovedi desvoltarea moralităţii în lumea civilizată, d-1 Negulescu examinează evoluţia formelor războiului şi semni- ficarea ei etică. Este ştiut că, din antichitate şi până astăzi, cru- zimea în războaiele dintre popoare a scăzut în mod treptat. Ideea apărută încă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, că «răz- boiul însuşi, ca negare a dreptului pozitiv, trebuie să rămână în limitele dreptului natural», indică un evident progres moral pentru lumea civilizată. Diferitele încercări de a suprima războiul, afirmate în timpurile moderne şi cu deosebire în ultimii ani înainte de izbucnirea conflictului actual, sunt de asemenea dovezi ale unei dispoziţii de spirit, care nu poate fi întreţinută decât de progresul etic al oamenilor. Alte confirmări de asemenea progres se întâlnesc în societăţile înaintate. Aşa, starea socială, economică şi culturală a masselor a fost îmbunătăţită în continuu. Muncitorii şi femeile au beneficiat în primul rând de această îmbunătăţire. Tot aici trebuie menţionată îmblânzirea metodelor de investigaţie şi pena- PROBLEMA PROGRESULUI VĂZUTĂ DE UN FILOSOF ROMĂN 359 litate juridică. Toate aceste fapte arată, fără îndoială, că « oamenii au devenit din ce în ce mai puţin capabili să facă pe semenii lor să sufere, chiar şi atunci când suferinţa ar părea, pentru unii dintr’înşii, pe deplin meritată ». In sfârşit, simpatia, ca dispoziţie afectivă, s’a desvoltat la oameni, nu numai faţă de semenii lor, dar şi faţă de animale. Apariţia numeroaselor societăţi pentru protecţia lor confirmă o asemenea extensiune. Cu toate aceste constatări de netăgăduit progres, d-1 Negulescu nu trece cu vederea criza morală contemporană, ceea ce numeşte d-sa «semnificarea unui fenomen divergent», care pare a contra- zice realitatea progresului etic. Pentru a explica un asemenea fenomen, autorul analizează în primul rând cauza, de natură subiectivă, care a determinat criza. Aceasta este «covârşitoarea desvoltare intelectuală », a vremurilor în care trăim. Dela înce- putul epocii moderne, ştiinţa şi filosofia au luat proporţii nebă- nuite, cea dintâi prin realizarea unor progrese mari, iar cea de a doua prin încercările ei de a explica problemele noi survenite. Aceste sforţări « creează şi întreţin, incontestabil, o stare de eflo- rescenţă intelectuală, ce turbură, mai mult sau mai puţin, echi- librul sufletesc al claselor culte ». Vechile credinţe religioase, care altădată formau o puternică frână morală, au fost slăbite de pro- gresele ştiinţei şi filosofiei. Efectele unei astfel de influenţe se observă cu deosebire 4 în păturile semi-culte şi inculte ale popoarelor, în care indiferenţa religioasă pătrunsese de asemenea, prin conta- giune, dar care erau lipsite de corectivul unei desvoltări intelec- tuale mai însemnate». In straturile cu o cultură adevărat supe- rioară, slăbirea credinţelor religioase este compensată de « întărirea morală pe care le-o aduc pe de o parte convingerile lor ştiinţifice şi filosofice cu privire la valoarea socială a moralităţii, iar pe de alta desvoltarea puterii lor de reprezentare ». In acest înţeles se poate vorbi de 4 anarhia intelectuală a timpului nostru ». Printre cauzele de natură pozitivă, care creează şi întreţin scăderea moralităţii popoarelor civilizate de azi, d-1 Negulescu examinează mai întâi democraţia. Prin libertăţile şi drepturile garantate tuturor, democraţia a încurajat puterile egoiste alături cu desvoltarea puterilor fireşti ale individului, indiferent de stratul social din care venea acesta. Exodul rural, produs pe tot timpul secolului trecut şi prezent, a fost datorit acestor posibilităţi. Dar 360 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE concomitent cu regimul democratic şi fenomenul migraţiunilor dela sat la oraş, conflictele de adaptare ale individului se înmulţeau şi constituiau pentru el atâtea împotriviri de ordin sufletesc. Cu alte cuvinte, democraţia, « prin acţiunea ei excitantă », a sporit într’o proporţie necunoscută până acum «declasarea unităţilor sociale », contribuind la creşterea numărului delictelor şi crimelor, cum arată statisticele. Astfel democraţia a devenit o cauză directă de scădere a moralităţii. Iar libertatea presei şi libertatea economică, încurajate de acelaşi regim, au contribuit la aceeaşi scădere. Această situaţie nu însemnează însă că democraţia ca atare este o formă primejdioasă şi inutilă de guvernare, ci numai că liber- tăţile pe care le garantează sunt mult prea mari pentru stadiul de desvoltare intelectuală a oamenilor. De aceea d-1 Negulescu relevă şi cu această ocazie, ceea ce a arătat în volumele prece- dente, că o asemenea instituţie, deşi adevărată şi utilă în sine, a putut da naştere la perturbări de ordin moral. Introducerea libertăţilor înainte de pregătirea intelectuală şi morală a oamenilor a fost determinată însă, nu de « uşurinţa, nerăbdarea şi graba intem- pestivă a reprezentanţilor teoretici ai democraţiei, ci egoismul şi duritatea, nepăsarea şi neprevederea reprezentanţilor practici ai absolutismului au fost de vină că popoarele au recurs înainte de vreme la o formă de organizare, politică şi socială, pentru care nu erau încă destul de pregătite». Caracterul oarecum paradoxal implicat de efectele nefaste ale unei bune întocmiri îl explică autorul în sensul că «adevărul nu poate să aibă, prin el însuşi, o acţiune anti-socială. El nu poate să împingă, prin natura lui chiar, la fapte imorale. Dacă, totuşi, progresul adevărului a contribuit, dela începutul timpurilor mo- derne încoace la scăderea moralităţii popoarelor civilizate..., această acţiune a lui n’a fost decât accidentală ». După cum repre- zentările mintale pe care le au oamenii despre origina universului, cauzalitatea fenomenelor, rostul vieţii şi alte probleme ce trec prin diferite schimbări, le slăbesc momentan moralitatea, tot aşa şi progresul adevărului zdruncină momentan temeliile moralităţii. In locul credinţelor şi convingerilor de altădată, ştiinţa şi filosofia n’au izbutit încă să realizeze un sistem de idei definitive. « Perioada analizelor prealabile, adică a activităţii critice, mai mult sau mai puţin dizolvante, nu s’a sfârşit încă pentru ele, iar perioada ma- PROBLEMA PROGRESULUI VĂZUTĂ DE UN FILOSOF ROMĂN 361 rilor sinteze, adică a unificării, mai mult sau mai puţin depline, a ideilor, deabia începe». Numai când o asemenea stare se va realiza, anarhia intelectuală va-înceta şi astfel echilibrul sufletesc şi moral se va restabili din nou. D-l Negulescu nu se îndoieşte de afirmarea unei unificări sufle- teşti în viitor. Prevederile sale optimiste în această privinţă se întemeiază însă pe faptul că « progresul, în activitatea intelectuală a omenirii, urmează legea multiplicării efectelor. Orice descoperire nouă atrage după sine mai multe altele, — şi nu le provoacă numai, ci le şi înlesneşte. Progresul intelectual merge astfel, nu numai amplificându-se, ci şi accelerându-se». De un secol şi jumătate încoace, acest progres a fost continuu în ştiinţă, dacă nu şi în filosofie. «Putem dar spera », afirmă autorul, «că, graţie princi- piului multiplicării efectelor, progresele pe care le va face de acum înainte vor şi mai mari încă, şi că, prin urmare, viaţa ei sufletească va izbuti să ajungă în cele din urmă, — poate mai curând decât ne închipuim, — la unificarea dorită ». Ritmul progresului din cursul istoriei ne arată că scăderile şi crizele morale prin care a trecut omenirea n’au fost decât vremelnice. După un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, omenirea şi-a reluat mersul pe drumul pro- gresului etic şi social. E probabil că acest progres nu va urma o linie dreaptă în viitor, după cum n’a urmat în trecut. Ni-1 putem înfăţişa mai de grabă « printr’o linie sinuoasă, cu maxime şi minime ». Dar în toată această mişcare, omenirea nu încetează să înainteze. Pentru a lămuri pe deplin destinul omenirii, d-l Negulescu se întreabă « unde are să ducă, de acum înainte, vastul şi compli- catul proces psiho-social» al progresului. Are acest proces un scop? Dacă ne amintim însă că « progresul nu e decât forma pe care a luat-o în lumea omenească evoluţia generală a naturii o, e greu să admitem că el urmăreşte un anumit scop. Progresul omenirii nu poate fi considerat decât «a « un caz particular » în cadrul proce- sului cosmic general al evoluţiei. Exista, totuşi, deosebiri între acest proces general şi cazul particular al progresului. In primul rând este deosebirea de proporţii. Pe când «evoluţia stăpâneşte întreaga existenţă cosmică, sub toate formele ei, anorganice şi organice », progresul « nu depăşeşte, propriu Vorbind, limitele socie- tăţilor omeneşti, în lăuntrul cărora nu se desfăşoară nici măcar .deopotrivă, în acelaşi timp şi cu. acelaşi, ritm». In al doilea rând 36a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE este deosebirea modalităţilor de realizare. Evoluţia, ca proces mecanic, nu poate urmări niciun scop şi nicio stare de « mai bine *, de satisfacţii şi mulţumire. Progresul însă, « ca să-şi merite numele, trebuie să aibă un scop, care să se realizeze treptat, în fiecare din perioadele lui succesive. El trebuie, anume, să tindă a aduce ome- nirii, în fiecare din momentele desvoltării ei necontenite, un «mai bine * relativ, făcându-i existenţa, încetul cu încetul, mai uşoară şi mai plăcută, făcând adică pe oameni mai mulţumiţi cu viaţa lor sau, cum se zice de obicei, «mai fericiţi *. Fără, un asemene' scop, progresul n’ar mai fi decât o serie de schimbări, indiferente pentru sensibilitatea omenească». In asemenea caz oamenii nu i-ar mai atribui nicio valoare şi n’ar mai avea niciun interes să se străduiască a-şi îmbunătăţi viaţa, căci le-ar lipsi conştiinţa unui spor de fericire. Cu toate acestea, continuă d-1 Negulescu, trebuie să recunoaştem că nu e uşor să admitem că progresul e determinat de un scop, când ne gândim că acest proces este vast, complicat şi foarte vechi. Intr’adevăr, scopul nu se poate desprinde în mod efectiv, ca un atribut necesar al progresului. Numai din punct de vedere subiectiv se poate admite finalitatea progresului. « Şi anume, să presupunem că reprezentarea, în care se rezumă Ta început scopul acestui vast şi complicat proces, l-a precedat sub singura formă sub care o putea face, adică preexistând în mintea unei fiinţe supranaturale, în inteligenţa supremă a Divinităţii, care, când a creat omenirea, a predeterminat de asemenea, în întregime, modul cum urma să se desfăşoare, până la sfârşit, viaţa ei. O asemenea ipoteză este, evident, posibilă. Dar ea trebuie să rămână rezervată religiilor, — presupunând că ar voi s’o adopte. In concepţia religioasă a lumii, putem foarte bine să credem că progresul omenirii a fost pus la cale, în vederea unui scop anumit, de către divinitatea creatoare. Credinţa însă nu e tot una cu ştiinţa. Şi n’avem, din nefericire, niciun mijloc să transformăm o asemenea ipoteză religioasă într’un adevăr ştiinţific ». Din punct de vedere subiectiv însă, putem admite un scop al progresului şi anume în sensul că oamenii, luaţi indivi- dual, urmăresc în viaţă fericirea. Iar ca proces colectiv, progresul poate fi presupus a realiza fericirea omenirii în general, dacă există acordul scopurilor individuale. Dar şi aici apare o dificultate, pe care autorul caută s’o lămurească. « Dacă fericirea este în adevăr PROBLEMA PROGERSULUI VĂZUTĂ DE UN FILOSOF ROMAN 363 scopul progresului, şi dacă ea nu este o simplă iluzie subiectivă, atunci, pe măsură ce înaintează în cultură şi civilizaţie, — cele două forme pe care le ia, după părerea generală, progresul, —. oamenii ar trebui să se simtă din ce în ce mai fericiţi. Se poate oare afirma, cu destulă îndreptăţire, că a fost şi este, în adevăr, aşa? >. In această privinţă trebuie să ţinem seamă de aspectul negativ al fericirii. După autor, termenul «fericire» indică «mai mult absenţa durerilor, decât prezenţa plăcerilor ». Acest înţeles reiese din toate silinţele omului de a-şi îmbunătăţi viaţa prin evitarea sau atenuarea suferinţelor de tot felul şi mai ales a celor fizice. Că din acest punct de vedere omenirea a realizat progrese conside- rabile, este evident. Şi în privinţa micşorării suferinţelor de ordin moral, constatăm un progres continuu, cu toate reacţiunile şi încercările de rezistenţă ce au avut loc în anumite epoci ale istoriei, dintre care influenţa credinţelor magice şi religioase a fost cel mai mare impediment. Dispariţia treptată a acestei influenţe, dela începutul erei mo- derne încoace, se datoreşte însă progresului intelectual realizat de ramura mai înaintată a omenirii. Descoperirea cauzalităţii naturale înlătura concepţia, după care desfăşurarea fenomenelor ar atârna’ de- voinţa Divinităţii. Această realizare avea şi partea ei întune- coasă. In locul convingerilor despre o explicare integrală a lumii, s’au substituit cunoştinţe exacte, dar restrânse, asupra fenome- nelor. « Dându-le însă cunoştinţe mai sigure », zice d-1 Negulescu, «ştiinţa le-a dat, în schimb, oamenilor, cunoştinţe mai puţine. Ea nu le-a mai spus, atât de amănunţit cât'le spunea religia, cine a creat lumea, când şi cum a creat-o, cu ce intenţii şi în ce scop. Ea nu le-a mai spus, nici cum trebuiau să trăiască, ei înşişi, în viaţa pământească, şi ce-i aştepta dincolo de moarte. Din aceste puncte de vedere, evident, ştiinţa n’a mai putut fi tot atât de satisfăcătoare ca religia'. Dându-şi seama, însă, că cunoştinţele pe care li le oferea religia erau subiective, şi că mai multe decât cele pe care li le pro- cura, deocamdată, ştiinţa, cu metodele ei obiective, nu puteau avea, în stadiul ei actual, oamenii s’au împăcat cu ignoranţa lor relativă, resemnându-se ». Se înţelege că înlocuirea explicării supra-naturale a religiei prin explicarea naturală a ştiinţei a contribuit, nu numai la pro- grese în ordinea intelectuală şi la o schimbare radicală de metodă 364 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în studiul fenomenelor, dar şi la desvoltarea treptată a inteligenţei. Concepţia despre lume şi viaţă suferea, în aceste condiţii, de ase- menea o schimbare. Imaginea totalităţii, a explicării integrale, dispărea, lăsând un gol în aceea ce priveşte înţelegerea Univer- sului. Dacă inteligenţa cucerea noi orizonturi în adâncime, în schimb pierdea vederea de ansamblu şi unitatea. Căci ceea ce îi ofereau rezultatele obţinute, erau numai «explicări parţiale ale unora sau altora din categoriile limitate de fenomene ale naturii. O explicare generală însă, care să îmbrăţişeze totalitatea lor şi să îngăduie astfel o înţelegere a Universului întreg, a modului cum a luat naştere el şi a scopului pentru care există, n’au putut oamenii să găsească încă, pe calea nouă pe care s’au avântat, dela începutul timpurilor moderne încoace. Ipoteze s’au făcut destule, atât în ştiinţă cât şi, în deosebi, în filosofie. Dar niciuna din aceste ipoteze n’a izbutit, până acum, să satisfacă pe deplin pe toată lumea ». Situaţia, oricât de sumbră ar părea, nu este însă fără scăpare pentru omenire. Dacă progresele realizate în domeniul intelectual n’au suprimat cu desăvârşire suferinţele morale, în schimb ele le-au redus şi le-au luat din cruzimea de odinioară. «Nemulţumirea de care sunt cuprinşi oamenii de ştiinţă şi filosofie, când constată cât sunt încă de neîndestulătoare metodele lor de cercetare, neliniştea ce îi frământa în faţa enigmei, încă nepătrunsă, a lumii, nu mai au nimic din acuitatea suferinţelor pe care... le impuneau ome- nirii credinţele ei străvechi. Nemulţumirea şi neliniştea de care e vorba sunt stări mai mult intelectuale decât afective, al căror conţinut de noţiuni abstracte, cu caracter impersonal, e prea mare, ca să mai poată produce turburări, cu caracter personal, atât de intense, ca acelea pe care le provocau la oamenii de odinioară teama de spiritele rele sau de mânia zeilor, sau, în sfârşit, groaza de pedepsele veşnice din viaţa de apoi». Drumul parcurs de omenire, pe care acum îl cunoaştem cel puţin îrt liniile lui mari, nu poate decât să ne inspire încredere în viitor. In această privinţă, expunerea d-lui Negulescu lasă cetito- rului un sentiment înviorător. Optimismul care se desprinde cu atâta convingere din analiza faptelor, deschide un nou orizont şi ne face să întrevedem destinul, pe care-1 trăieşte omenirea în evoluţia ei. Cu toate scăderile morale şi insuficienţele intelectuale, 'de natură mai mult trecătoare şi în cuprinsul unei desfăşurări PROBLEMA PROGRESULUI VĂZUTĂ DE UN FILOSOF ROMĂN 365 ce nu poate fi măsurată şi apreciată după criteriul unei singure generaţii, omenirea înaintează. Căci în năzuinţa lor pentru fericire, ca şi în aspiraţiile lor de a se desăvârşi, oamenii n’au încetat să cuce- rească noi mijloace, care nu numai le micşorau durerile, dar le şi sporeau, cantitativ şi calitativ, plăcerile în viaţă. Aceasta însem- nează că înaintarea are un înţeles deopotrivă negativ şi pozitiv. Iar dacă procesul progresului a fost lent, în schimb el n’a fost nicio- dată discontinuu şi fără a produce o îmbunătăţire cât de mică pentru desvoltarea ulterioară a condiţiilor de viaţă. S’ar putea obiecta, desigur, şi autorul însuşi a prevăzut obiec- ţiunea, ca un asemenea optimism, cel puţin din punct de vedere moral şi pe vremuri de mare criză, cum sunt cele de astăzi, să apară neîndreptăţit. Condiţiile în care se desfăşoară conflictul mondial ridică îndoieli asupra progresului etic al popoarelor civilizate. Se poate susţine că, deşi formele cruzimii s’au schimbat, cruzimea însăşi n’a dispărut şi nici efectele ei. Dar asemenea împrejurări sunt, după d-1 Negulescu, trecătoare. Mai curând sau mai târziu, omenirea îşi va relua mersul spre o continuă înfrânare a pornirilor egoiste şi o afirmare a înclinărilor altruiste. Ceea ce întrerupe, în unele momente ale istoriei, această îmbunătăţire, este incompleta desvoltare intelectuală, de care atârnă, cum am văzut, desvoltarea morală. Ecuaţia « virtute = cunoştinţă », pe care o afirma Socrate, este valabilă şi astăzi, explicând în bună parte lipsurile de care suferă omenirea sub raportul etic. Adevărul este că d-1 Negulescu nu este un optimist dogmatic. Cunoaşterea naturii omeneşti îl fereşte de â lua una din cele două atitudini tranşante, întâlnite de obicei la autorii care se ocupă cu problema progresului. Opti- mismul la care ajunge are un caracter critic, fiind întemeiat pe realitatea faptelor, a căror examinare riguroasă, după cum s’a văzut, duce în mod necesar la concepţia unei vederi cuprinzătoare a datelor relative la problematica. şi promovarea progresului. Această poziţie, care este a omului de ştiinţă, îl face să scrie urmă- toarele rânduri caracteristice pentru punctul de vedere, din care priveşte progresul etic: « Omenirea nu e, desigur, atât de bună, cât cred optimiştii cu orice preţ. Dar nu e nici atât de rea, cât susţin pesimiştii fără leac. Luaţi în general, oamenii sunt însufleţiţi de dorinţa sinceră de a ajunge la adevăr, în ordinea teoretică, şi la bine, în ordinea practică. Dacă izbutesc atât de rar, cu toate stră- 366 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE duinţele lor neîncetate, să se apropie de aceste ţeluri ideale, e numai din pricina că puterile nu le sunt totdeauna îndestulătoare, iar împrejurările nu le sunt totdeauna prielnice ». Faptul hotărîtor în realitatea progresului este că oamenii n’au rămas neschimbaţi. Fondul lor sufletesc, intelectual şi moral, continuă să se desăvârşească, în ciuda unor scăderi inerente ori- cărei creşteri, care nu are loc niciodată în mod linear. Această con- cluzie reiese din toată desfăşurarea istorică a omenirii. De aceea d-1 Negulescu formulează concepţia despre ceea ce filosofii seco- lului al XVIII-lea numeau «perfectibilitate», sau ceea ce unii sociologi americani au numit « meliorism », întemeindu-se pe expe- rienţa trecutului, a cărei analiză duce în mod nemijlocit la con- vingerea că destinul omului va fi din ce în ce mai bun şi mai frumos. Sentimentul înviorător, de care vorbeam mai sus, întâl- neşte şi explicit în următorul pasaj, care sună ca un imn de laudă adus speciei umane: «Când ne dăm seama, aşa dar, cu ajutorul ştiinţelor biologice, de ceea ce am fost, în realitate, la început, şi când vedem, uitându-ne în jurul nostru, ce am ajuns să fim astăzi, nu putem să nu privim trecutul cu o îndreptăţită mândrie. In contemplarea progreselor, în adevăr enorme, pe care le-a făcut omenirea până acum, presimţind pe acelea, şi mai mari încă, ce îi rămân de făcut de acum înainte, trebuie să găsim întărirea cre- dinţei în puterea ei de propăşire, a speranţei în posibilitatea reali- zării visului ei de totdeauna, în posibilitatea domniei viitoare a fericirii pe pământ». S’ar părea că acest optimism depăşeşte faptele, prevăzând viitorul dincolo de cunoaşterea pozitivă şi în acelaşi timp exprimând o judecată de valoare, ce ne depărtează de reali- tate. Să nu uităm însă că, în cazul progresului, asemenea antici- pări sunt pe deplin justificate. Fericirea este până la urmă scopul urmărit de om în viaţă. Ceea ce-1 interesează este un « mai bine », fie chiar subiectiv, pentru a-şi găsi liniştea în mijlocul frământărilor şi în faţa conflictelor, de care nimeni nu e scutit. Aşa dar, « posibi- litatea domniei viitoare a fericirii pe pământ» poate fi gândită cel puţin ca ideal. De altfel, volumul următor al lucrării se va ocupa cu factorii şi modalităţile progresului, pentru a ne ajuta să între- vedem «spre ce culmi, ascunse în negurile viitorului, se îndrep- tează omenirea » şi să ne facem o idee aproximativă despre « de- stinul ei*. Prin aceasta prevederile vor căpăta un contur mai PROBLEMA PROGRESULUI VĂZUTĂ DE UN FILOSOF ROMĂN 367 precis şi ne vor permite să preţuim şi mai bine rezultatele obţinute până acum. Scrisă într’un stil sobru şi cu o claritate ce nu sacrifică adâncirea şi nici nuanţele cugetării abstracte, lucrarea d-lui Negulescu oferă specialistului, ca şi marelui public cetitor, o lectură din cele mai atrăgătoare şi fecunde. Idealismul care străbate paginile ei nu poate fi decât bine venit pentru vremurile cumplite, prin care trecem cu toţii. Credinţa în viitorul omenirii, atât de zdruncinată astăzi, se reafirmă la filosoful român pe baza unei analize logice, dar totdeauna sprijinită de fapte. Astfel, şi din punctul de vedere al metodei, expunerea poate servi de model, mai ales pentru gene- raţiile tinere, a căror alunecare spre speculaţii insuficient înte- meiate formează un obstacol frecvent în găsirea adevărului şi a unui criteriu de ţinută morală în viaţă. NICOLAE PEXRESCU VITRINA CU PĂPUŞI DE PORŢELAN DUET He He a râs ghiduşul din poet, He He a râs dogit şi a tăcut, — căci doi erau — el, măscăriciul slut şi un artist — ce straniu duet. He He a râs ghiduşul cocoşat, bubos şi negru ca o pită arsă. — Ce cântec de lumină se revarsă ? De-atâta greu poetu’a lăcrămat. Era aşa de albă primăvara şi o minune de albastru cerul. Că dragostea şi-a acordat vioara în visul lui, ştia doar condeierul. Două flori cu suflet alb, doi fluturi înlănţuiţi: —îmbrăţişare vagă. Dragostea, He He, aşa se leagă: trup în trup, He He, de ce te scuturi? Cădea aşa frumos în vag o stea. Tăcerea a crescut până ’n tavan. Cei doi scriau. Poetul: Dragostea. Ghiduşul iar: . . Vitrina cu păşuni de porţelan*. VITRINA CU PĂPUŞI DE PORŢELAN 369 In cartea asta n’am să-ţi cânt, doar mie-mi cânt. ' In cartea asta nici n’am să te laud; ajuns-am doar pe mine să mă caut, orb care se dibuie pe flaut şi ’n lumina care l-a înfrânt. Cartea asta nici n’am să ţi-o vând pe dragoste... .. .şi oare te-am iubit? (Eu nu mai cred în mit). Nu m’a smintit privirea ta, căci tu eşti o păpuşe de porţelan şi poate nici atât. Aş vrea numai să râd, numai să râd... Ca un dement ce s’a întors acasă, să râd văzând vitrina răvăşită. N’a fost nimic... Căci nici n’ai fost frumoasă. Morgană, tu doar fostu-mi-ai iubită. Şi nici n’am fost poetul care-a scris că ochii tăi sunt mări şi genele ţi-s vise-întrebări. Nici Tg.-Mureş nu cred să fi fost decât poveste scrisă fără rost. Cu-adevărat, nimic n’a fost. Nimic n’a fost... Ci poate gândul de poet golan, să-şi ierte visele de năsdrăvan a născocit un basm nepotrivit: Vitrina cu păpuşi de porţelan. » 370 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE UVERTURĂ Păpuşa mea de porţelan, Căzuse primăvara de pe-aiurea; Straie nouă revărsa pădurea; Poetul a rămas tot un golan. Cerul era ca un vis de-artist, Imens, albastru ca albastrul clar Din ochii tăi pierduţi într’un zadar; Poetul doar... poetul era trist. Nu se ’ntrebase nimeni de ce-i gol. De-au râs, a fost că a ieşit din modă Ca un nebun care-ar fi scris o odă Pentr’un omor şi pentru un viol. Şi pentrucă poetul nu ştia Decât de vers, de dragoste, de moarta, De-o carte care nopţile-i fura Şi de-o păpuşe amintită vn carte. Vei râde azi şi tu de ce a fost Căci eu am râs de mult de tot ce-a acrit Acest zălud îndrăgostit de vis, De ochii-albaştri cei fără vreun rost. LEGENDĂ Mai eri plivea miresmele pe plaiuri; azi din cenuşă şi din mucegaiuri Legenda-i ca un craniu gol. A fost ca nici odată un poet, îndrăgostit de vis, de alcool şi de-o păpuşă cu surâs discret. El n’avea Dumnezeu şi nici Destin şi nici nu ştiu ce l-a adus pe lume, VITRINA CU PĂPUŞI de PORŢELAN mai gol decât viaţa goală cum e, mai mult nebun şi vesel mai puţin. Privit atât amar de vreme, cerul şi-a cuibărit în ochii lui misterul şi n’a mai fost plecare să nu-1 cheme şi n’a mai fost plecare să nu-1 doară. Pleca să moară, se ’ntorcea să moară cu-o nostalgie-albastră ’n ochi şi ’n carte. Şi dragostea el şi-o vedea departe, albastră, vagă, larg de orizont, albastră, ideal de vagabond. In vers şi porţelan păpuşa albă, Ducea lumini de depărtări în ochii-i Şi un ecou mărunt de dans în rochii, In pas plutiri de vis şi ’nmlădieri de nalbă. Nostalgii pentru zâmbetul nescris încă pentru nicio primăvară, Floare adormită pe vioară, Basmul nebuniei lui Narcis. Fruntea: poate cântecul ce-aşteaptă Peste ape să răsară — lună. Intâlni-vom inimă nebună Să ni-1 crească — straniu — dintr’o şoaptă? Pastel banal, cântat ades şi demodat: O întâlnire sub salcâmi, o stradă nepavată, verde, ca ’n baladă. Un poet — golan — îndrăgostit, păpuşa cu un ten imaculat. Poetul murmură încet şi greu ca basmul unui ţărm îndepărtat: — De ’n ochii tăi privesc, parcă plecat pe mări de Sud, nu mai sunt eu. Păpuşa e frumoasă şi distrată. RfcVISTA FUNDAŢIILOR RfiGALB 3*» întreabă candidă: —Tu poate ştii. Floarea ceea cu petale vii, cum îi spune. Cred că nu-i muşcată. — Glasul tău mi-aduce în ureche svonuri de tavernă japoneză. Ca ’n nu ştiu ce metamorfoză veche, argint şi porţelan au prins a naşte o muzică, cum nu se mai cunoaşte. — Vezi căţeluşul ăsta? Ce frumoşi Parcă-i un mototol de vată. Cuţu, cuţu. Pentru ce-i sfios? Nu vezi că e băiat şi tu eşti fată? VOCEA PĂPUŞII Cline cline Fulgii mari privesc pe geam şi-apoi se sting, cline cline. Cline cline Ceşculeţe râd cu voce fină. In serata albă nostalgii polare ning ceşculeţele cu voce fină. Cline, cline. Cline cline Râde şi păpuşa cu gropiţe în obrazul fin. — Mămiţico, Bob a spus un banc. şi râde cu gropiţe în obrazul fin. cline clanc. Cline clanc cline Pe geam au îngheţat îmbrăţişaţi o muscă şi-un paing. cline clanc cline cline clanc Poetul a pictat pe geam curmali. — In sobă, iarnă. Iarnă în bocanc. El se visa un şeic între curmali. Cline clanc. cline clanc cline. VITRINA CU PĂPUŞI DE PORŢELAN 373 Şi ’n muzica şi ’n coloritul florilor, pe geam, nedeslegări uşoare se preling şi mor sub fruntea rezemată ’n geam cline cline. Cine a vorbit în noaptea albă? Din irizarea stranie de-afară, ce îngânare-a ciocănit — bizară — porţelan lovit? A înţeles târziu în noaptea albă vagabondul unui cer răsăritean, că nu vorbea în noaptea albă decât păpuşa lui de porţelan. INSCRIPŢIE Mă sting şi mă destram în fum. Aş vrea s'adorm în propria-mi cenuşă ca un amurg ce-i rătăcit în drum, să nu te văd, să nu te văd, păpuşă, să nu închege straniul contur făptură vie, să palpite-aproape, să nu mi te prelingă sub pleoape, sămânţă ipocrită de azur; Să nu te mai respir — pălind din vin — să nu răsări, albastră, din vioară, să chicotească ’n mine-un drac străin, păpuşa, fum albastru de ţigară; să-mi spulber sufletul aicea —- scrum — şi să adorm în propria-mi cenuşă ca un amurg ce-i rătăcit în drum, să nu te văd, să nu te văd, păpuşă. 374 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE DANS Un pas — o neclintire — un plutit. Păpuşa se 'mlădie. O notă se prelinge prin mătăsuri. Vioara mângâie, de pare vie. Un vis — o stea ce cade — un tumult un vals uşor, Păpuşi, burgheji, nimic mai mult. Necăutaţi de cântec, nervii nu vă dor. Eu n’am dansat, păpuşa mea, căci n’am ştiut s’adun în suflet subtila dansului minune. Cultura mea-i puţină şi furată. Dar cum te înţeleg şi cum te sorb; cum primăveri din aer soarbe-un orb. Mă ’mbată pasul tău coreografic, mă ’mbată ’ntreg vârtejul tău artistic. Nu mă mai ştiu, când genele-ţi se pleacă, se ’ntredeschid şi se sărută mistic. Dar cum nedumerirea ta s’o ’nving, cum întrebarea buzelor s’o sting? Eu n’am dansat, păpuşa mea, căci, vezi, strămoşii mei n’au fost de catifea, ci-au frământat ogoarele desculţi cu noduroase palme de ţărani, nu fine cizelări în porţelan, anume pentru clape de pian. Strămoşii mei cu toţii-au fost inculţi. Şi de-aia n’am dansat, păpuşa mea. Cum aş putea să ’ncerc? Aş ameţi la jumătăţi de cerc. Ridicol chiar te-aş face de ruşine şi vezi, cum joci, mi-aşa de drag de tine. VITRINA CU PĂPUŞI DE PORŢELAN 37 S DELIRUL Ceasurile trag să moară;.. Amurgul cade sur şi ’ngroapă burgul. Ce pustiuri mă ’nfioară? Nu mai e sur amurgul. E alb. Şi respiraţia mi-e albă. O văd materială. Se prelinge şarpe lanţ funie •labă. Şi gândul mi-e o clipă alb. — Se stinge... Ce drac mi-a ciocănit în geam? — Intră. — Da sunt bine, cum eram în Tg.-Murăş, un zălud. Poet. Păpuşa unde mi-i? Ssst. Mai încet. Uite-o vine... Are ochi albaştri, buze fine. Sânii ei vezi ce contur discret? Şi paşii ei — o muzică i-e mersul — (în tine drace, nu începe versul?) Frumoasă-i... Taci... Ascultă... De unde-atâta fremătare multă şi vânt şoptit? ' de unde-atâta vânt? diavole, ’n pădure sânt, dorm cu urechea sub pământ? De unde-atâta vânt şoptit? n Păpuşi? Păpuşi? De unde vin? 376 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Poetul amăgit de vin una ştie una doar şi vin şi vin pă-pu-şi-le. S’au liniştit... Nu... nu... S’au înmulţit ca bacteriile în plămânul sdrenţuit. Vezi? vezi? colorează şi draperiile cum fluturii ’nfloresc pe ’ntâia brumă. Plutesc în aerul de toamnă ’nmiresmat cu nuanţări de cloroform. Vorbeşte, diavole — trăesc? sau dorm? De ce dansează? unde? pleoapele îmi tremură. —Visează? Hei, ce cuţit în pieptul cald pătrunde rece. De unde vin, de ce mai vin?... să plece... să plece. Păpuşa una mi-i, şi-s mii. din geamuri şi din colţuri şi din uşi păpuşi păpuşi păpuşi. Aici şi pretutindeni şi în gând şi ’n creeri şi ’n plămâni, VITRINA CU PĂPUŞI DE PORŢELAN în carne şi în nervi. 377 Eşiţi, păpuşilor, diavole cu râsul strâmb, ieşiţi, ieşiţi. Sunt obosit, păpuşo, obosit. M’ai chinuit prea mult şi astăzi în plămânul smTilt prea mult putregai îmi Ieşi. Ieşi ieşi .. .până nu-s un leş. E seară. Da. Şi dracul a plecat. Amurgul a înebunit şi a plecat. Păpuşile? Păpuşa a plecat. Ce-a mai rămas? O melodie oarbă bate ’n geam, nu ştie cum să intre. Şi melodia oarbă a plecat. A mai rămas Delirul, Delirul de culori, de game şi de verbe, o ’nşiruire albă de vertebre frânte de baletul lor nebun. El m’a chemat pe nume. Ce să-i spun? Delirul şi el a plecat. Ce-a mai rămas? ce poate să rămâie? Un fulger în plămâni şi-o nebunie care bate la toate geamurile la toate uşile, Uîhh păpuşile, păpuşile, păpuşile... 37* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE PYGMALION Eu te-am creat, păpuşă. Eu. Ha Ha, din vis şi din sminteală. Privirea ta: cer furat de mine, Hei, şi dăruit găteală ochilor — să tăinuim nimicul — Obrajii... — veghea anilor copii — nu poţi să ştii cât suflet am mai coborît în ei şi ’n buze... Voi-va d-şoara să mă scuze că scris-am în căldura fi toţi anii mei? Cum de-am putut, dar cum de-am îndrăznit şi-am adunat atâta mit, atât îmbăt şi-atâta poezie, ca să te văd întreagă, păpuşă dragă...... Păpuşă vie. De unde-am învăţat atâta cântec de ţi-am cules ca de pe clape mersul? Ce bine se ’mbina cu versul cel născător de trup şi de descântec. Aşa minune albă cum e păpuşa răsărită din grai şi răsuflet, m’a adunat în altă lume. Te miri acum că£nu|ţi-am dat şi suflet? Eu te-am creat, păpuşă. Eu. Ha Ha, Viaţă ruptă din viaţa mea, Cântec viu din rana-mi vie smult... — Nici Dumnezeu n’ar fi ’ndrăznit mai mult. REMUS LUCA O DRAMĂ RĂZBOINICĂ A LUI ESCHYL: CEI ŞAPTE ÎMPOTRIVA THEBEI Lui I. Andrieţescu Nu există în literatura popoarelor poveste mai tristă ca mitul Iui Oedip. De aceea nu e de mirare că tragedia casei Labdochizilor a inspirat atâtea creaţiuni epice, ca Thebaida, străvechea epopee, atribuită lui Homer, care, dacă autorul ei, a plăzmuit-o înaintea Iliadei1), apoi Oedipodia şi Epigonii. Dar mitul acesta cu destine prăvălite din lumea crepusculară a zeilor primitivi asupra unor oameni, care în dorinţele şi păcatele lor n’au trecut peste limita omenescului de totdeauna, a fost izvor de inspiraţie pentru toţi marii poeţi tragici ai Athenei, dela care ni s’a păstrat cel puţin o parte a dramelor cu subiect din acest ciclu de legende thebane. Eschyl a scris o tetralogie thebană cu piesele Laios, Oedip, Cei şapte împotriva Thebei, cărora li-a urmat drama satirică Sfinxul, toate reprezentate în orchestra Teatrului lui Dionysos la serbarea Marilor Dionysii ale anului 467 î. d. Chr. Din cauza că atât epopeele Thebaida şi Oedipodia, din care s’a inspirat Eschyl, cât şi cele două dintâi piese ale tetralogiei lui s’au pierdut, este greu de a reface cuprinsul primelor două tragedii, pentru care suntem avizaţi nu- mai la indicaţiunile ce le putem desprinde din textul Celor Şapte * *). *) Vezi W. Schmid, Oeschichte der griech. bit., Ilt Miinchen, 1929, p. 203. *) Cfr. P. Mazon, ediţia lui Eschyl, I, Paris, 1931, Introducerea la Cei Şapte, p. 103 urm. 380 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Laios, regele Thebei e îngrijorat că rămâne fără urmaşi. De trei ori cere el sfat oracolului din Delphi şi de trei ori i se dă acelaşi răspuns că, dacă va încerca să aibă copii, va nimici cetatea. In ver- siuni de mai târziu oracolul adaugă că şi el va pieri de mâna fiului său. Laios nu urmează sfatul lui Apollon. Dar când soţia sa Iocasta îi naşte un băiat, el se cutremură la amintirea profeţiei pythiene şi încredinţează copilul unui păstor, cu ordinul să-l expună într’un vas de lut pe muntele Citheron. Acestuia i se face milă de frumoasa şi nevinovata fiinţă şi, în loc să-l expună într’un loc singuratic, îl predă unui păstor al regelui Polybos din Sikyon sau Corintx). Aflând la o joacă cu băieţi de vârsta sa că el nu e fiul regelui, Oedip părăseşte curtea regală şi se îndreaptă spre Delphi, ca să întrebe oracolul despre adevăraţii săi părinţi. In locul lămuririi cerute Pythia îi răspunde că va ucide pe tatăl său şi se va căsători cu maica sa. Oedip, temându-se că părinţii săi sunt totuşi Polybos şi soţia lui, nu se mai îndreaptă, spre curtea lor, ci apucă drumul Thebei. La răscrucea dela Potniai2) el ucide pe un bătrân, care-1 loveşte din trăsură cu biciul, şi apoi, pentru a scăpa de răzbunare, soarbe din sângele lui şi scuipă. Ironie tragică, deoarece răzbună- torul acestei fapte n’avea să fie altcineva decât el însuşi3). Prima tragedie mai cuprindea probabil răpunerea Sfinxului, urcarea pe tronul Thebei şi căsătoria cu Iocasta 4 *). In cea de a doua piesă, Oedip, eroul tragediei ajunge la cuno- ştinţa faptelor sale. Iocasta se spânzură, iar el îşi scoate ochii. Fiii săi, Eteocle şi Polynice, îl închid într’o cameră dosnică a pala- tului regal şi prin umilinţi, care-1 supără pe nenorocitul bătrân, îl fac să-i blesteme « ca să-şi împartă moştenirea cu sabia în mână »6). După moartea lui Oedip intervine probabil o înţelegere •) întte fiii *) C. Robert, Oidijms, Qeschichte eines poetischen Sloffes im griechischen Altertum, Berlin, I, 1915, p. 258 e de părere că Oedip creşte în Beoţia între păstori, pe cari îi întovărăşeşte, când e mare, pe muntele Citheron. *) Precizare găsită într’un fragment din Laios (F. T. G,, Nr. 173 Nauck). *) M. Pohlenz, Die grieschische Tragoedie, Leipzig und Berlin, 1930, p. 82. 4) după W. Schmid, o. c., p. 210 şi C. Robert, o. c., I, p. 280. •) Cei Şapte, pp. 788—789. ' •) Aşa interpretează W. Schmid,, o. e., p. 211 şi C. Robert, p. c., p. 271. P. Mazon, o. e., p. 104, crede însă că imediat după moartea lui Oedip, între cei doi fraţi s’au iscat certuri pentru tron, în urma cărora Polynice a părăsit Theba, fugind la Argos. O DRAMĂ RĂZBOINICĂ A LUI ESCHYL 381 săi: Eteocle rămâne în Theba, iar Polynice pleacă cu o misiune la Argos, unde devine ginerele regelui Adrastos, pe care-1 determină să formeze o armată, cu ajutorul căreia să încerce a-şi dobândi tronul dela fratele său. Cu asediul Thebei de către această armată, condusă de 7 co- mandanţi, începe acţiunea celei de-a treia piese a tetralogiei. In mijlocul unei pieţi încăpătoare a Thebei, împodobită cu altare ale zeilor, tânărul rege Eteocle, prevenit de un proroc (Teiresias), că în curând se va deslănţui un atac puternic împotriva cetăţii, ia în faţa cetăţenilor adunaţi măsurile de apărare a « pământului-mamă, care pe toţi, de mici copii, cu drag îi nutreşte f> (v. 16) şi care cu- prinde sfintele altare ale zeilor. «Deci la metereze şi la porţile cetăţii cu toţii, înarmaţi până în dinţii Umpleţi parapetele, ocupaţi terasele zidurilor şi turnu- rilor şi înţepeniţi-vă la porţile cetăţii, fără frică de numărul cople- şitor al invadatorilor. Dumnezeu e cu noi l» (v. 30—35). Auzim parcă şi aici cântecul de asalt al marinarilor dela Salamina, pe care poetul, el însuşi luptător în această uriaşă şi salvatoare bătălie, ni-1 reproduce prin rostul vestitorului din Perşi: « Săriţi, fii de Eleni 1 Salvaţi patria, mântuiţi copiii şi nevestele voastre I Liberaţi ve- trele zeilor pământeni şi mormintele strămoşilor voştri I E lupta pentru tot ce avem mai sfânt I » (Perşii, v. 403—405). Atitudinea vitejească a lui Eteocle trebuie să inspire încredere tuturor cetăţenilor. Prevăzător, el a şi trimes un ostaş, ca să ob- serve mişcările inamicului. Chiar acuma trimisul acesta soseşte cu ştiri importante din tabăra armatei de asediu: Cei 7 comandanţi ai ei au jertfit un taur pe un scut negru, şi-au muiat mânele în sângele lui, au jurat la Zeul războiului şi la însoţitorii acestuia, Enyo şi Fobosx), să dărâme cetatea lui Cadmos sau să îngraşe cu trupurile lor pământul din preajma ei. Prin tragere la sorţi ei şi-au împărţit sectoarele de atac după cele 7 porţi2) ale cetăţii şi au pornit la asalt. Praf se ridică de sub copitele cailor înspumaţi. Carele de luptă durue pe pământul Thebei. Măsuri grabnice trebuie luate. * *) 1) Personificarea Zeiţei războiului, Bellona romană, şi a Spaimei. *) După Pausanias, cetatea Thebei avea numai 3 porţi, dintre care cea de-a treia avea 5 eşiri. Cf. C. Robert, o. c,, p 236 urm., U. Wilamowitz, Hermea 26 (1891), p. 197 urm. revista Fundaţiilor regale 3*a Ce minunată şi sugestivă descriere a primejdiei iminente, din care se desprinde parcă începutul de furtună al asaltului I Eteocle ştie însă că peste puterea omenească stau zeii, cu aju- torul cărora omul trebuie să pornească la faptă. O rugăciune izbuc- neşte din pieptul său către zei, dar şi către puterea misterioasă a Blestemului tatălui său, pe care o simte urmărindu-1 pas cu pas, identică cu Furia prigonitoare şi ucigaşă. « Nu distrugeţi prin furia duşmanului un oraş de graiu elin cu atâtea evlavioase căminuri. Nu îngăduiţi, zeilor, că pământul acesta şi cetatea lui Cadmos să te plece sub jug de sclăvie I Fiţi-ne scut de apărare I Este doar şi interesul vostru acesta, deoarece numai un oraş înfloritor poate cinsti pe zei cum se cuvine 1 » (v. 69—77). Cu gândul exclusiv la apărarea patriei, fiul lui Oedip simte, fulgerător, fiorul blestemului ce apasă asupra sa. E începutul luptei sale cu destinul, pe care va avea să-l înfrunte cu bărbăţie, pentru a rămânea el, hoplitul Eteocle. Acuma însă în lături orice grijă per- sonală, orice sentiment individual, afară de salvarea patriei 1. Prologul tragediei — cel dintâi prolog în opera lui Eschyl — s’a terminat. Arhaic, simplu, fără dialog, deşi vorbesc diferite per- soane, el ne înfăţişază figuri, una lângă alta, « ca pe un vas antic ». Şi totuşi, câtă viaţa interioară izvorăşte din el, câtă unitate lăun- trică prezintă acţiunea lui. Ni se învederează pregnant situaţia din oraşul asediat şi din tabăra duşmană. Simţim cu auditorul lui Eschyl din anul 467 că soarta cetăţii depinde de curajul şi energia unui singur om, Eteocle, care dela primul său cuvânt câş- tigă simpatia noastră1), cum Cucerise de sigur, pe cea a specta- torilor atenieni. Comandantul cetăţii se depărtează, pentru a lua măsurile de apărare. In orchestră se năpusteşte, purtată pe aripi de groază, ca un stol de păsări speriate, o ceată de femei, umplând cu ţipetele lor nebune cetatea. E corul tragediei. Din vorbele lui, precipitate de groaza asaltului, pe care-1 vede din acest loc ridicat al oraşului, se desprinde parcă icoana armatei asediatoare în mişcare, se aude parcă zornetul scuturilor, huruitul carelor de luptă, tropotul cai- lor, zângănitul săbiilor şi zbârnâitul săgeţilor. Corul se roagă zeilor cu glas tare, strigând. *) *) Vezi ţi M. Poblcnz, o. c., p. 83 urm. • DRAMA râzboinicA a lui eschyl 38* 0 ploaie de bolovani se abate asupra meterezelor. Rugăciunea •olului e mai insistentă, mai zgomotoasă. « O, zei atotputernici şi zeiţe ocrotitoare ale turnurilor cetăţii, nu îngăduiţi ca oraşul nostru să cadă pradă unei armate de alt grai 1 Ascultaţi fierbintea noastră rugă! Ascultaţi ruga tuturor celor ce întind braţele spre voi. învă- luiţi cetatea cu ajutorul vostru proteguitori Dovediţi că o iubiţi. Nu uitaţi de jertfele ce vi le-a adus...» (v. 166—180). Emoţionantă intrare a corului, prin care, cu arta sa măiastră, poetul ne imprimă parcă în nervi groaza ce domneşte într’un oraş asediat şi zbuciumul fizic al asaltului asupra lui. Totdeodată ne trezeşte însă şi sentimentul primejdiei, care poate izbucni din panica populaţiei şi care-1 face pe Eteocle să se întoarcă din drumul, pe care pornise, şi să interzică, cu vorbe aspre, văicărelile corului, pronunţând, în enervarea sa explicabilă, o condamnare integrală a sexului femenin: «Nici la nenorocire, dar nici în dulcea fericire n’aş vrea să fiu părtaş cu vreo femeie. Căci când se simte biruitoare, este de o îndrăzneală fără margini; iar când intră spaima în ea, este cea mai mare nenorocire pentru casă şi pentru cetate » (v. 187—190). Şi acuma panica, răspândită de strigătele ei, poate însemna pieire. De aceea, cine nu .se va supune ordinelor sale, bărbat sau femeie, va fi distrus. Poartă grija războiului bărbaţii. Femeia n’are ce căuta aici, nici măcar cu sfatul. Datoria ei este să stea acasă şi să nu strice I Răspunsul corului ne zugrăveşte onomatopeic x) groaza, de care e cuprins şi care l-a mânat să îngenunche la zeii cetăţii, spre a le cere ajutor împotriva cutropitorilor. Ceea ce Eteocle nu desaprobă. E doar şi în interesul zeilor să apere cetatea, deoarece « după cum se spune, zeii părăsesc un oraş cucerit» (v. 218). Dar « disciplina este mama biruinţei» (v. 224). De aceea corul să nu răspândească panică între cetăţeni, şi dacă nu poate sta liniştit acasă, cu linişte să înalţe către zei singura rugă a ceasului de faţă: ca ei să lupte alături de apărătorii Thebei. El însuşi, grăbit să plece, unde-1 cheamă urgenţa apărării, face juruinţa unei măreţe jertfe pentru izbândă. Scena aceasta, în care Eteocle se întoarce brusc din drum şi dojeneşte corul, a fost aspru criticată de unii învăţaţi. De ce nu l) v. 20:;— 201: găsia’ &xouaaaa t6v 4p(xaT6xTU7tov Brofov 8to|Sov. 384 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pleacă el acolo, unde-1 cheamă postul său de comandă? Şi-apoi poetul n’aduce aici nicio noutate în caracterizarea persoanelor, niciun spor de acţiune. Şi totuşi scena e necesară. Nu pentru a ne înfăţişa unul din păcatele lui Eteocle, bruscarea femeilor din cor şi condamnarea întregului sex femenin, cum crede unul dintre aceşti criticix) într’un studiu valoros asupra lui Eschyl, ci din alte motive. Unul ni-1 arată însuşi Eteocle: apărarea cu armele a unei cetăţi asediate nu poate reuşi fără o puternică disciplină şi solidari- tate interioară. Luptătorul dela Maratona şi Salamina va fi văzut, de sigur, scene de panică în Atena, la apropierea potopului de armate şi corăbii persane. De aci convingerea că în timp de război oprirea primejdiei interne este tot atât de necesară ca şi lupta pe metereze. Dar scena aceasta este în acelaşi timp o scenă de relardare, corespunzând unei norme a artei tragice greceşti: aceea de a încorda, prin oprirea pe loc a acţiunii, atenţiunea şi curiozitatea auditorului, chiar dacă poetul cade uneori în contraziceri grele, cum arată aceasta, pentru Sofocle, Tycho Wilamowitz-Moellendorff în cartea sa despre arta dramatică a lui Sofocle2). Eschyl potenţiază în această scenă încordarea sufletească a publicului, înfăţişându-ne icoana unui oraş asediat prin aducerea în orchestră a corului de fete îngrozite, care aleargă ţipând prin oraş cerând ajutorul zeilor, pe când sub ziduri bântue lupta, şi ploaie de bolovani şi săgeţi zboară spre parapete. Rămas singur, corul înalţă o rugă agitată, dar nu zgomotoasă, în care cuvintele adresate zeilor se întretaie cu expresii ce înfăţi- şează vuetul luptei din preajma zidurilor sau triste viziuni din oraşul ce poate fi cucerit. «Vreau să te ascult», îi spune el lui Eteocle, care pleacă grăbit. « Dar inima nu mi se linişteşte de frică, şi grijile, vecine cu inima, mereu îmi aţâţă spaima. Tremur de groază, văzând mulţimea din jurul zidurilor, ca şi o porumbiţă înspăimântată, când vede şerpi apropiindu-se de cuibul puişorilor ei. O parte din duşmani a pornit, pâlcuri-pâlcuri, spre ziduri. Ce mă fac? Alţii aruncă asupra luptătorilor noştri, împresuraţi din toate părţile, pietroaie colţuroase... Zei născuţi din Zeus, ocrotiţi cu toata puterea voastră poporul lui Cadmos. *) 1) I. Coman, L'idÂe de N&misia chez Eschyle, Paris, 1931, p. 140 urm. *) Die dramatische Kunst des Sophokles, Berlin, 1917, pissim. O DRAMĂ RĂZBOINICĂ A LUI ESCHYL 385 Cu ce regiune mai frumoasă vreţi să schimbaţi voi, zeilor, glia thebană, lăsând pradă duşmanilor pământul acesta cu brazde bogate şi izvorul dircheic, cel mai răcoritor dintre toate izvoarele ce le trimit din adâncuri Poseidon şi fiicele Thetydei1). Aşa, zei stăpânitori ai acestui oraş, trimiteţi celor ce împresoară zidurile lui, laşitatea ucigătoare de bărbaţi, iar luptătorilor noştri daţi-le glorie biruitoare. Rămâneţi aici, la locurile voastre, salvatori ai cetăţii. Cu gemete sfâşietoare vă rugăm. Grozav ar fi ca străvechea noastră cetate să fie prăbuşită spre Hades, pradă de sclăvie a lăncii şi prefăcută în fărâmicios scrum de furia oştenilor achei, şi cu voia zeilor. Ca femeile ei, tinere şi bătrâne, văduvite de soţii lor, să fie târîte, vai, de păr ca nişte iepe capturate, cu hainele sfâşiate. Ca gemăt prelung să scoată oraşul, părăsit de poporul său, care ar cădea pradă pieirii. Cumplit dezastru poate veni asupra noastră. La gândul lui, tremur de groază. Ce tristă perspectivă l Fecioare neprihănite, târîte de dreptul sălbatic al biruitorului pe groaznicul drum al siluirii în locul gin- găşiei unei cununii legale! Decât această soartă, mai bine moartea 1 .Vai, nenumărate nenorociri pot veni, când un oraş cade pradă duşmanului. Prizonieri, omoruri, incendii l Fum, ce acopere cu zgură întregul oraş! Furios gâfâie zeul războiului, ucigător de bărbaţi şi pângărind tot ce e sfânt! Ha, ce sgomot surd aud în oraş? Plasă deasă se întinde în jurul lui până sus, în vârful meterezelor. Nicio scăpare. Iată, oşteni se prăbuşesc, însuliţaţi de oşteni. Ţipete, înecate în sânge, de sugaci, smulşi dela sânul mamelor lor, taie văzduhul! Jaf pretutindeni I Tâlhari, încărcaţi cu pradă, se încrucişează cu tâlhari de acelaşi fel. Cei ce n’au pus încă mâna pe nimic se cheamă, unii pe alţii, se întovărăşesc, porniţi cu toţii după pradă tot mai mare. Câtă neno- rocire, doamne! De abia o cuprinde închipuirea »2) v. (287— 356). După acest cântec de cor aşteptăm lupta hotărîtoare: asaltul zidurilor şi al porţilor, respingerea atacului şi sfârşitul celor 2 fraţi, *) 1) Okeanidele, fiicele lui Okeanos şi ale Thetydei, după Hesiod (Theog. v. 364), 3.000 la număr. *) Versurile ultimei strofe (348—356), nesigur tradiţionate, sunt traduse după textul lui U. Wilamowitz, editio maior, Berlin, 1914. 10 386 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE blestemaţi de părintele lor. Dar nu urmează aşa ceva. Dimpotrivă, acţiunea e ţinută iarăşi pe loc de o scenă lungă, care formează miezul tragediei şi după care tragedia îşi are numele. Aci Eteocle, întâlnindu-se cu acelaşi ostaş, pe care-1 trimisese din nou să cerce- teze mişcările inamicului, ia, în faţa spectatorilor, măsurile de apărare pentru fiecare poartă în parte, opunând fiecărui luptător argeian, descris de ostaş, un apărător theban. In această scenă, alcătuită aproape schematic, ni se înfăţişază individualităţi carac- terizate precis, poetul dovedind în această privinţă un mare progres faţă de dramele sale anterioare, Suplicantele şi Perşii. Iată d. ex. pe Capaneus, sortit pentru poarta a doua, poarta Electra, « un uriaş mai păgân decât Tydeus » dela poarta întâia. Semeţia lui nu e pe măsură omenească. Ameninţarea lui e blas- femie. « Vrea sau nu vrea Zeus, el va dărâma cetatea Thebei. Nici măcar mânia lui Zeus, care se descarcă în trăznete nu-i va opri asaltul. Scăpărările fulgerului sunt doar raze de soare, care ard în nămiezi. Pe scutul său, un luptător nud poartă o torţă, iar în dreptul gurii lui deschise stau, săgetate cu litere de aur, cuvintele: « Voi preface în cenuşă cetatea » (v. 424—434). Eteocle, pentru care descrierea fiecărui argeian cuprinde o provocare, răspunde hotărît că cel ce sfidează fulgerele lui Zeus de ele va pieri. « Când oamenii sunt cuprinşi de semeţie nebună, propria lor gură devine cel mai puternic acuzator al lor. Capaneus ameninţă, gata să treacă la faptă. Ei, binel Sfidând pe zei cu gura-i ce svâcneşte de trufie şi din care trimite spre cer vorbe răsunătoare şi nechibzuite, fulgerul îl va izbi cu flăcări de' foc, care nu i se vor mai părea raze de soare în nămiezi» (v. 438— 446). Astfel, rând pe rând, trec prin faţa spectatorilor, descrişi de ostaşul lui Eteocle, ceilalţi luptători argeieni, cărora comandantul cetăţii le opune apărători thebani, tari şi hotărîţi, dar lipsiţi de semeţie şi cu credinţă în sprijinul zeilor. Când numărătoarea ajunge la poarta a 6-a tonul se schimbă, atât în descrierea oşteanului cât şi în răspunsul lui Eteocle. Aici va lupta, din partea asediatorilor, Amfiaraos, «bărbat care uneşte în persoana sa cea mai deplină înţelepciune cu cea mai nobilă vitejie o (v. 568—569). Proroc neno- rocit, care silit trebuie să participe la nelegiuita expediţie, al cărei sfârşit îl cunoaşte dinainte, el mustră cu vorbe aspre pe Tydeus, O DRAMĂ RĂZBOINICĂ A LUI ESCHVL 387 numindu-1 asasin familiar1) şi turburător al patriei sale, deoarece a sfătuit pe Adrastos să pornească la luptă contra Thebei. La fel îl dojeneşte pe Polynice, scandându-i numele 2), pentrucă a pornit să-şi distrugă patria: «A, ce frumoasă ispravă, plăcută zeilor, glorioasă şi vrednică a fi transmisă posterităţii, este, de a-ţi sfărâma patria şi zeii pământeni, aruncând împotriva lor o armată streină. Dar, ce pretenţie omenească poate îndritui pe cineva să sece izvorul laptelui propriei sale mame», care e patria? (v. 580—584). Fără nicio emblemă pe scut, deoarece nu vrea să pară, ci să fie viteaz, el ştie că va îngrăşa cu trupul său pământul acesta strein, luptând pentru o cauză nedreaptă. Şi Eteocle vădeşte emoţie sinceră faţă de acest nobil duşman. Ce soartă a putut uni pe acest om drept cu atâţia nemernici, a putut îmbarca în aceeaşi corabie pe un om detreabă cu marinari porniţi spre crimă, pentru a pieri cu toţii împreună? Totuşi şi lui trebuie să-i opună un theban chibzuit şi hotărît. In întreagă scena aceasta, Eschyl a gradat sentimentele lui Eteocle faţă de duşmanii, cari au venit să-i prefacă în cenuşă patria, punându-i în gură chiar cuvinte de omagiere a unui viteaz ca Amfiaraos. Când însă vestitorul ajunge cu descrierea la poarta a 7-a, pentru cucerirea căreia sorţul a desemnat pe Polynice, care şi-a pus pe scut, ca emblemă, însăşi figura divină a Dikei cu in- scripţia « Voiu reînstăpâni pe acest bărbat în patrie peste cetate şi peste căminul părintesc », în sufletul lui Eteocle străfulgeră ura împotriva fratelui său, soră bună cu blestemul părintesc. « Ha, de zei înebunit şi grozav de zei urît, neam de plâns al lui Oedip, neam al meu! Cum se plineşte acum blestemul tatălui meu »I (v. 653—655). Pe când în acţiunea de până aci a tragediei şi chiar în dialogul dintre ostaş şi Eteocle e vorba numai de salvarea patriei, a cărei strâmtorare ni se învederează tot mai viu, cu cât se apropie lupta hotărîtoare dela cele 7 porţi, aici, când oşteanul aminteşte numele lui Polynice, Eteocle este o clipă fiul lui Oedip, blestemat de tatăl său, să împartă moştenirea cu fratele său, ucigându-se reciproc. Dar numai o clipă. «Nu se cuvine mie să plâng şi să mă jeluesc. S’ar putea naşte de aci o jale şi mai mare I » (v. 653—657). * *) l) Deoarece a asasinat o rudă a sa, după unii un frate, după alţii un unchiu, după alţii iarăşi, doi veri. *) Polyneikea (IIoXu şi veîxoţ) = omul oare caută continuu ceartă. 10 388 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deşi ştie dinainte sfârşitul luptei dela poarta 7-a, el e hotărît să înfrunte pe « cel mai îndrăzneţ dintre pământeni», care vrea să nimicească propria sa patrie. « Rege contra rege, frate contra frate, duşman contra duşman — aşa vreau să-l înfrunt I » (v. 674—675). In zadar corul încearcă să-l abată. In zadar îi arată, în versuri emoţionante, că destul sânge curge în lupta dintre Thebani şi Argei. Sângele acesta se poate însă justifica. Dar sângele de frate, care-şi ucide fratele şi e omorît de acesta, nu există veac să-l poată spăla. Eteocle rămâne neînduplecat. Cum poate admite el câştigul vieţii cu dobânda ruşinoasă a laşităţii? El ştie precis ce-1 aşteaptă la poarta lui Apollon. Cu atât mai binel Sfârşească-se odată cu neamul lui Laios, neam urît de Apollon. Blestemul tatălui său, personificat, demonizat, Ara, e lângă el şi cu ochii seci îi şopteşte: « înainte 1 Mai bine acuma, decât mai târziu!» — Niciun zeu nu se mai îndură de el. Numai ofranda vieţii sale îi poate mulţumi. Şi el o dă vitejeşte, cu gândul că numai aşa îşi salvează patria. — « Nu sunt aceste cuvinte pentru un hoplit», răspunde el demn, când corul îi spune « că şi un succes fără de glorie este un semn al graţiei divine > (v. 714—715). Scena aceasta mare dintre Eteocle, vestitor şi cor, care este miezul şi apogeul tragediei, deoarece la sfârşitul ei se hotărăşte soarta Thebei şi a lui Eteocle, ţine parcă prea mult pe loc acţiunea înaintea desnodământului. însuşi Euripide o găseşte prea lungă 1), iar învăţaţi moderni, ca H. Patin 2) şi alţii o caracterizează la fel, găsind-o chiar monotonă. Ea se explică însă, în primul rând, prin insuficienţa mijloacelor tehnice, de care dispunea Eschyl. Pe scena teatrului modern, toţi luptătorii argei şi thebani ar apărea în per- soană şi şi-ar expune sentimentele, voinţa şi gândurile. Eschyl nu putea realiza această înfăţişare, deoarece, întâi de toate, nu putea schimba locul acţiunii, şi apoi pentrucă avea la dispoziţie numai doi actori. Cu atât mai mult trebulfe să admirăm arta lui, de a fi pus în descrierea aceasta atâta mişcare, atâta minunată viaţă, încât nu ştim, dacă scena ar fi fost mai dramatică, în cazul că toţi eroii aceştia s’ar fi perindat prin faţa spectatorilor s). *) 1) Fenicienele, v. 751 urm. *) Etudea awr la trogiquea greca, I, Eschyla, Paris, 1890, p. 193. *) Vezi şi M. Croiset, o. c., p. 113 urm. O DRAMĂ RĂZBOINICĂ A LUI ESCHYL 389 Contrastele cu care operează Eschyl aici, luminile ce le aruncă asupra diferiţilor luptători, gradaţia în'descrierea lor, produc un efect deosebit. Şi apoi, toţi luptătorii thebani sunt prezentaţi cu simpatia, cu care Homer ni-1 înfăţişează pe Hector: viteji, fără a fi provocatori, înţelepţi fără semeţie, eroi ai pământului străbun, a cărui apărare este pentru ei cea mai sfântă datorie. Numai Eteocle are o trăsătură şi dela Achil: ca şi acesta el are de ales între o viaţă mai lungă, dar fără glorie, şi o imediată moarte glorioasă. Timpul ideal, în care se presupune că se dă lupta la cele 7 porţi, e umplut de un cântec al corului, care răscolind blestemele şi păcatele, ce s’au înlănţuit, după vremuri, în familia lui Laios, vede acum infiltrându-se ca o otravă fapta acestui rege, care, neascultând de porunca lui Apollon, a zămislit, urmând unor neso- cotite dorinţi, pe Oedip, spre a-i fi ucigaş. Vede apoi plinindu-se trista urare a lui Oedip « nebunul». 0 mare de nenorociri s’a abătut asupra Thebei, una mai grozavă decât alta. Corului îi este teamă, « ca oraşul să nu fie distrus deodată cu cei doi regi > (v. 764—765) şi tremură de frica Eriniei a toate plinitoare. «Fiţi pe pace» anunţă acelaşi vestitor. « Oraşul a scăpat de jugul sclaviei», (v. 792—793). Este cuvântul de izbăvire, aşteptat de întreaga suflare din cetate. îngâmfarea puternicilor atacatori — continuă vestitorul — s’a prăbuşit. Theba şi-a recâştigat fiinţa prin vitejia apărătorilor ei de pe metereze şi dela porţi. Numai la poarta a 7-a s’a împlinit pedeapsa lui Apollon asupra urmaşilor lui Oedip, pentru vechea nebunie neascultătoare a lui Laios. Cei doi fraţi s’au ucis reciproc. Acuma fiecare va stăpâni din pământul Thebei atâta cât îi trebuie pentru un mormânt. Scena aceasta scurtă (v. 792—821) n’are text sigur în manu- scrise. Cercetători moderni ca H. Weil1) şi A. D. Vcrrall2) declară nesigure versurile 803—821. Autenticitatea lor e susţinută însă de U. Wilamovitz *) *) după care întreaga scenă este necesară, deoarece poetul trebuie să anunţe rezultatul luptei şi aducerea în orchestră a trupurilor neînsufleţite ale lui Eteocle şi Polynice. Tremurând de nesiguranţă, ce să facă mai întâi: să mulţumească zeilor sau să jelească moartea celor doi fraţi, corul înalţă o rugă de l) In ale sale Etudes sur le drama antique. *) In comentarul ediţiei acestei tragedii, London, 1887, p. 93. ') O, c., p. 85 urm. 39° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mulţumire zeilor, şi în deosebi lui Zeus Izbăvitorul, şi apoi se opreşte cu vorbe înduioşate asupra soartei celor 2 fii ai lui Oedip, pe care i-a ajuns blestemul părintelui lor. Ce fatală a fost neascultarea lui Laios I Oraşul n’a scăpat totuşi de groază, căci oracolele nu-şi tocesc uşor puterea1). In orchestră apar, aduse de soldaţi, tărgile cu cadavrele celor 2 fraţi. In text corul, care se împarte în două, aşezându-se câte jumă- tate lângă fiecare targă şi continuându-şi jelania, anunţă şi sosirea celor două surori ale regilor morţi, Antigona şi Ismena (v. 861— 874), care, după unii comentatori, iau parte la jelania ce urmează până la v. 1004, după alţii ele nici nu apar, versurile respective fiind apocrife. Nu este aici locul să cercetăm în amănunte problema sfârşitului acestei tragedii, despre care care s’a scris foarte mult, fără a se ajunge până astăzi la o soluţie, recunoscută măcar de majoritatea învăţaţilor, care s’au ocupat de opera lui Eschyl. Deoparte şi de cealaltă a baricadei sunt personalităţi ştiinţifice de mare prestigiu. U. Wilamowitz, C. Robert, Joh. Geffken, M. Croiset, H. Patin ş. a. contestă autenticitatea sfârşitului după v. 1004, în care Anti- gona susţine faţă de autoritatea de Stat, care interzice prin rostul unui crainic, înmormântarea lui Polynice, că ea îl va înmormânta cu orice risc, « aducând în sânul hainei sale ceea ce trebuie pentru înmormântare * (v. 1039—1049), deci probabil praf, ca în Antigona lui Sofocle. Aceştia condamnă şi versurile 861—874, prin care se anunţă apariţia în orchestră a Antigonei şi Ismenei. De cealaltă parte învăţaţi ca decanul filologiei clasice europene W. Schmid, apoi W. Nestle, M. Wundt, B. Snell şi alţii susţin autenticitatea acestui sfârşit cu argumente, care cumpănesc pe cele ale criticilor adverşi. E drept că sfârşitul tragediei, cum ni-i tradiţionat în manuscrise, e curios. Până la v. 1004 tonul dramei pare a fi că, prin îndoita moarte a fiilor lui Oedip, blestemul ce apasă asupra casei Lobda- chizilor şi-a plinit menirea şi cei doi fraţi pot fi înmormântaţi împreună lângă tatăl lor, ş unde e locul cel mai potrivit * (v. 1003). Deodată linia aceasta dreaptă, care poate să se sfârşească aici, 1 1) In oracolul, primit dela Laios, i se spunea că dacă va avea un moşte- nitor, Theba va fi desfiinţată. O DRAMĂ RĂZBOINICĂ A LUI ESCHYL 391 continuă, frângându-se prin sosirea unui crainic, care în numele probulilor — autoritate administrativă, care în Atena se iveşte cu această titulatură abia în a. 411 î. d. Chr. — interzice înmormân- tarea lui Polynice. Antigona îi declară că nu va respecta edictul, ci îi se va face funerariile obligatorii după legea cultului morţilor la Greci. Contrazicerea evidentă între aceste părţi ale tragediei, nu- mirea probulilor, asemănarea dintre felul cum Antigona îşi înmormântează fratele în drama sofocleică şi enunţarea voinţei ei, de a-şi face cu orice' risc datoria în mod asemănător în drama eschyleică, au fost, pe lângă chestiuni de limbă, motivele principale, pentru a declara apocrif sfârşitul Celor. Şapte după v. 1004. Argumentul lingvistic a fost desfiinţat însă de B. Snellx), care făcând o statistică a cuvintelor din versurile discutate, ajunge la concluzia că « dacă aceste versuri s’ar fi găsit undeva fără stăpân, ele ar fi trebuit să fie atribuite neapărat lui Eschyl». Iar faţă de celelalte 2 argumente, autoritatea lui W. Schmid aduce 2) o serie de fapte, care le clatină. Astfel, susţine W. Schmid, apariţia craini- cului e pregătită în cântecul de jelire al corului (v. 861—1004). Cine vrea să înlăture sfârşitul tragediei după v. 1004, trebuie să taie şi cântecul corului, începând cu v. 861, cum face de ex. E. Houmld3). Tragedia ş’ar putea încheia şi la v. 960, înainte de a începe învinuirile reciproce ce şi le aduc, în numele celor căzuţi, cele două jumătăţi de cor4). In cazul acesta trebuie eliminate şi versurile 861—874, în care e anunţată apariţia Antigonei şi Ismenei. Dar atunci nu s’ar vorbi niciun cuvânt despre înmormântarea celor doi fraţi, ceea ce ar fi în desacord cu simţul religios al lui Eschyl. Intr’adevăr, acesta e cel mai puternic argument adus de apă- rătorii autenticităţii. Cultul morţilor prevedea la Elini, că nicio fiinţă omenească nu poate rămânea fără înmormântare. De aceea nicio tragedie elină nu se termină numai cu moartea eroului: cu moartea este împreunată de obicei şi înmormântarea, a cărei execu- tare trebuie cel puţin indicată ca în Agamemnon al lui Eschyl, * l *) Aitchylos uni dos Handeln im Drama, Leipzipr, 1928, p. 90 urm. l) OtschidUe ier gr. Lit. It. p. 216 urm., nota 5. *) Die griechische Tragoedie, Mtinchen-Berlin, 1930, p. 70. *) In manuscrise aceste versuri scurte, ce se succed în responsiune. sunt atribuite Antigonei şi Ismenei. . 39* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pentru a se împlini în Hoefore, dacă nti se descrie în detalii cu toate greutăţile ce le întâmpină, ca în Aias al lui Sofocle, în Trachiniile şi Electra ale aceluiaşi autor sau în Heracles al lui Euripide. Se poate admite oare că Eschyl n’a respectat această normă, în deosebi când ne gândim că legenda despre fecioara Antigona, care înfrunta autoritatea de Stat, pentru a asculta de legea celor trecuţi în veşnicia Infernului şi de glasul sângelui, era bine cunoscută publicului atenian ? Ipoteza lui M. Croiset * *), că tragedia, de care ne, ocupăm, s’a terminat, în mod împăciuitor, cu înmormântarea fraţilor alături de Oedip şi că de abia la reluarea ei pe scena teatrului din Atena, după moartea poetului, au fost adăogate versurile 1005—1078, pentru a se aduce în concordanţă sfârşitul Celor Şapte cu acţiunea dramei Eleusiniile a aceluiaşi autor, în care Theseus cerea şi obţinea dela Thebani cadavrele celor 7 coman- danţi argeieni, deci şi al lui Polynice, pentru a le înmormânta, — această ipoteză nu poate modifica credinţa învăţaţilor, care apără autenticitatea sfârşitului tragediei, că Eschyl, un păstrător atât de cucernic al motivelor principale din miturile greceşti, nu se putea să nu amintească măcar de înmormântarea lui Polynice de către Antigona. Cum nu poate clinti din această convingere ipoteza celorlalţi învăţaţi, în frunte cu U. Wilamowitz, că acest sfârşit a fost adăugat mult mai târziu, după reprezentarea Anligonei lui Sofo- cle. Ba C. Robert2) coboară data acestei adăugiri până în anii 409—405, după reprezentarea Fenicienelor lui Euripide. Apariţia Antigonei în orchestră e deci necesară. Versurile 861—874 trebuie considerate ca eschyleice. Le menţine de altfel şi C. Robert. Şi dacă Eschyl ar fi avut la dispoziţie mai mult decât 2 actori, versurile scurte 961—1004, atribuite de manuscrise Anti- gonei şi Ismenei, ar fi putut fi rostite, în responsiune, de către surorile îndurerate de moartea fraţilor lor. Cum însă în scena ultimăt care urmează imediat după aceste versuri, cei doi actori reprezintă pe Antigona şi crainicul, Eschyl nu dispunea de al treilea actor, pentru a reprezenta pe Ismena, în cazul că surorile ar fi participat la jelania corului. De aceea Antigona şi Ismena trebuie considerate ca persoane mute — mute de durere — care l) O. c., p. 125.. *) O. e., p.' 377. O DRAMĂ RĂZBOINICĂ A LUI ESCHYL 393 plâng în tăcere lângă tărgile cu trupurile fraţilor lor. Versurile, pe care manuscrisele le atribuie lor, sunt intonate de cele 2 jumătăţi ale corului. De abia când apare crainicul autorităţii publice, care în con- cepţia lui Eschyl putea fi o regenţă, numită în v. 1006 7tp6'(3ouXoi1), iar în v. 1026 Tipoaraxat, şi interzice înmormântarea lui Polynice, în sufletul Antigonei se trezeşte glasul sângelui, care-i porunceşte ca şi acest frate al ei să fie înmormântat. Sfârşitul acestei tragedii trebuie judecat după necesităţile, impuse teatrului antic de tehnica, estetica şi tradiţia cultului morţilor, în vigoare la Greci pe timpul acela dela începutul veacului al V-lea în. d. Chr., nu după consi- deraţiuni estetice moderne. Nu ştim, dacă, intenţionat sau nu, Eschyl a împreunat în Cei Şapte cele două motive conducătoare din dramele sale anterioare, Suplicantele şi Perşii, şi anume existenţa individuală primejduită şi destinul Statului periclitat, ceea ce dă acestei tragedii vigoarea ei deosebită şi tragicul ei specific2). Soarta lui Eteocle e legată astfel de destinul Thebei, încât cetatea poate fi salvată numai prin moartea regelui ei. Eteocle e conştient de aceasta şi totuşi merge să înfrunte pe fratele său, de mâna căruia ştie că va muri. El adaugă deci la blestemul tatălui său şi propia sa voinţă, care nu este însă identică cu ceea ce mai târziu se numeşte liberul arbitru, după cum cred unii comentatori, deoarece vrerea aceasta a lui nu izvorăşte exclusiv din resorturile sale sufleteşti, ci e influenţată de acea putere miste- rioasă, care e blestemul tatălui său. Două trăsături principale de caracter se disting în personalitatea lui Eteocle: apărătorul patriei şi fiul blestemat. Dar ele nu dedu- blează individualitatea aceasta, cum socoate U. Wilamowitz *), ci o reliefează mai puternic. E posibil că Eschyl s’a inspirat pentru crearea caracterului lui Eteocle din două izvoare diferite, în care a găsit două personalităţi deosebite, «doi Eteocli diverşi». Dar el nu le-a împrumutat numai, aşezându-le una lângă alta, «inse- *) Deoarece din cele 90 de drame ale lui Eschyl ni s’au păstrat numai şapte, nu putem avea pretenţia de a cunoaşte întreg vocabularul acestui poet, care putea întrebuinţa cuvântul 7tp<5pouXoi pentru noţiunea de regenţă. *) Vezi Albr. Blumenthal, Aischybs, Stuttgart, 1924, p. 90. *) Aittfhyfos, Intierpretationen, pp. 66—67. 39+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE parabile, dar nefuzionate», ci le-a topit, la flacăra geniului său, în figura unui mare erou, luptător pentru patria sa în cea mai grozavă primejdie, ce s’a abătut asupra ei, « o figură de o grandoare şi putere neîntrecută » x). Hoplitul dela Maratena şi Selamina a creat, izvorîtă din nobilul său suflet, figura unui hoplit, care nu cunoaşte altă iubire în viaţă decât iubirea de patrie, care n’are altă preocupare decât salvarea ei, care pentru patrie nu pregetă să se arunce în focul bătăliei, chiar acolo unde ştie că îl aşteaptă moartea sigură. Figură uma- nizată totuşi prin acel moment de ezitare, când aude cine e desemnat prin sorţ din partea Argeilor să lupte la poarta a 7-a. Minunată pildă de luptător pentru idealul atât de tragic actualizat în zilele noastre de apocaliptică încleştare a tuturor popoarelor, Eteocle pune capăt, prin moartea sa eroică, primejdiei ce ameninţa cetatea, pe care trebuia s’o apere, frângând în acelaşi timp reţeaua misterioasă cu care blestemul lui Oedip îi învăluise fiinţa şi viaţa. D. MARMELIUC ’) G. Perotta, I tragici greci, B&ri, 1931, p. 57 urm. TEXTE ŞI \DOCUMENTE FILE DE JURNAL: TITU MAIORESCU ŞI VREMEA LUI 1907 1411. A început să scadă gerul (—10°), excepţional în această săptămână. Marţi era senin, cerul mat ca de sticlă, fără niciun nor, soarele palid, fără căldură şi fără lumină, iar din aer cădeau bobiţe de zăpadă, mici şi îndesate. Pe haine, pe străzi se aşternea un strat de zăpadă fină, care sub picioare troznea. 22/1. Am fost la d-1 Maiorescu. M’a primit cu mare intimitate. M’a aşezat pe scaun şi a început cu Dragomirescu. II condamnă că a pus titlul de « Convorbiri» revistei lui. Apoi lasă această chestiune, se întoarce, ca şi cum ar aştepta dela mine un îndemn, sau o apro- bare şi-mi zice: «Numai cu d-ta am mai rămas acum, numai cu d-ta mă mai pot înţelege, dar te rog să nu mai spui nimănui, fireşte afară de Madame Floru. înainte de Crăciun am fost solicitat prin Mişu Cantacuzino să mijlocesc împăcarea cu Carp. Eu n’am spus nimic lui Carp, până nu mi s’au părut mie acceptabile condi- ţiunile. Anume: să formeze ministerul cu Carpişti, să dizolve camera, şi dacă regele n’o da dizolvarea să se retragă cu noi în opoziţie. Carp nu primeşte însă împăcarea, dacă nu i se dau in- ternele. I-am obiectat că şi Cantacuzin ţine la interne ca Lascăr Catargiu, dar că această ţinere nu e lucru mare, probă liberalii unde nu Sturza, şeful partidului, a avut internele; probă chiar Eevruariştii, unde, cu toate internele lui Cantacuzin, Tache şi-a făcut majoritate. Degeaba, Carp nu voieşte să audă. De aceea am plecat în străinătate fără să mai spun ceva lui Cantacuzin. Dar bătrânul, nerăbdător şi fără înţelegere că dacă eu nu l-am mai întâlnit însemna că nu mi se păreau juste pretenţiile lui Carp, a căutat el să vadă pe Carp, şi îndată s’a ştiut de toţi. Aceasta a făcut pe rege să trimită pe Tache la Berlin, unde i s’a făcut acea prhpîre». , 396 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Regele este contra lui Carp. Ce crezi, dar? Să stăm cu Carp, chiar dacă el nu vrea să intre în combinaţie? chiar dacă partidul nostru se risipeşte? ». «Domnule Maiorescu, i-am răspuns, eu nu cunosc prea bine politica, nu sunt ambiţios, deşi mulţi tineri sunt nerăbdători; eu, dacă mi se face onoarea unei întrebări, sunt de partea d-lui Carp, chiar dacă refuză împăcarea. L-am admirat pentru stăruinţa lui, pentru caracterul lui, şi cum rămân admiraţiile noastre şi meritele lui? Aceasta este părerea mea, o părere poate naivă, dar cinstită». Când mi-a pus Maiorescu întrebarea, avea o figură muncită, muşchii feţei încordaţi, sângele în faţă, întunecat. După răspuns s’a luminat, a simţit parcă o desvelire, ca o părere de rău, sau ca o plăcere. A revenit însă: «dar partidul se duce. Iată, eu n’am mai dat pela Club de astă primăvară, căci nici Carp, nici Filipescu n’au voit să turburăm jubileul, să-l împiedecăm ». «Domnule Maiorescu, dacă Cantacuzin are nevoie de noi, pentrucă vrea să scape de tachişti, să-l lăsăm să simtă tachismul mai bine şi, sau să cedeze d-lui Carp, sau să cadă în opoziţie. Ali- anţa s’o facă în opoziţie ». « Nu este acelaşi lucru, căci în opoziţie tachiştii sunt mai tari decât noi şi decât cantacuziniştii. Condiţiunile ce ni le-ar impune ar fi mai grele »... «Ce zici de ceastălaltă combinaţie?: Dacă s’ar putea să nu intre Carp în minister, să rămână pe dinafară conducător, sau pre- zident de cameră, şi fireşte, în acest caz, fără ministrul nostru la interne?». «Ar fi bine, dacă ar primi d-1 Carp ». Bătuse ceasul 12. Am plecat, căci d-na Maiorescu începuse să tuşească. Maiorescu era atunci într’adevăr preocupat de această combinaţiune, spre a împăca cele două direcţiuni ale partidului fonservator. A şi mărturisit-o public, mai târziu, într’un discurs. 1113. La ora 9,30 str. Lipscani era închisă şi plină de Evrei, pentrucă Iorga şi studenţii au anunţat că ţin o întrunire la Dacia la ora 1. Mişcarea ţărănească a scos lui Carp declaraţia: «mai întâi represiune, apoi vom aviza ». Mulţi îl dezaprobă, între alţii Pangrati, pe care l-am întâlnit în librăria Alcalay. După masă am trecut pe la Palat, am întâlnit pe Chirileanu cu care am mers până în Piaţa Teatrului. Peste tot lume deasă ca un roi: copii, elevi, ţigănuşi cu pălăria peste urechi, cari alergau printre mulţime. Trecerea spre Capşa era oprită de un cordon de soldaţi cu baioneta la puşcă. La un moment se produce o învălmă- şală, trăsuri în fuga cailor, pietoni împingându-se şi fugind. Poli- ţiştii îndemnau lumea să se risipească: « Circulaţi domnilor, circu- FILE DE JURNAL: TITU MAIORESCU ŞI VREMEA LUI 397 laţi, că nu mai e nimici A trecutI». Am ajuns acasă cu mare grijă de răscoală. 12/3. Revolte ţărăneşti în multe părţi ale ţării. Guvernul fevruarist s’a retras. Noul guvern format de liberali. Nu mi-a făcut bună impresie gestul şi vorba lui Sturdza, care după spusa unui liberal, când cobora dela Palat, fiind întrebat ce aduce dela rege a arătat portofoliul şi a zis: « aduc ceva bun 1 ». Să te gândeşti la demnităţi, la situaţii, chiar la legi bune, într’un moment atât de tragic, când se spune că Austriacii au concentrat două corpuri de armată ca să ne ocupe I 13/3. Veşti grave de tot despre răscoale. « Neue Freie Presse > ironizează proclamaţia către ţărani a lui Alimănişteanu, numit prefect, care începe cu: «oameni buni!».... 14/3. La Convorbiri, Filipescu a cetit un articol despre agri- cultură, apoi la discuţie a zis: «Ţăranul nostru deşi are multe defecte, este foarte inteligent, încât pune în mirare pe străini, de uşurinţa cu care învaţă să mânuiască unelte noi, să execute mişcări, să mânuiască arme în armată; dar e imoral... L-am întrerupt. «Exageraţi domnule Filipescu. Eu cunosc bine viaţa ţăranului, am stat la ţară până la 18 ani. Dorm iarna într’o chilie cu toţi ai casei: tatăl într’un pat cu băieţii mai mari, mama cu fetele şi cu vreun copil mic, în patul de lângă sobă, vreo slugă doarme îmbrăcată în patul dinspre uşe. Trăiesc mai în natură, vorbele sunt mai crude, dar acţiunile la care vă gâţdiţi nu se pomenesc. Nu numai între rude apropiate, ca între cumnaţi, veri, unchi şi nepoate, dar nici într’un neam până la a zecea spiţă. Nu se închipueşte. O fată cum se cade defăimată, se ştie peste 7 sate ». — «De unde eşti d-ta », mă întrebă Săulescu. — «Din judeţul Olt». Filipescu s’a mai moderat, dar Pogoneanu a pus chestiunea pe clase: «Boierii sunt mai imorali decât ţăranii 1 ». Mehedinţi mai înainte zicea că ţăranii au nevoie de pământ, acum susţinea că au nevoie de cultură, cum zice Carp. Duică era pentru o reformă agrară. Filipescu mi-a strâns mâna la plecare. 3/4. înmormântarea soţilor Olănescu (Grigore şi Adina), morţi în deraierea din Ungaria. Au venit la casa lor d-1 şi d-na Maiorescu, Cantacuzin, Carp... Am stat cu I. Manliu. Am urmat sicriul pe o ploaie măruntă, fără umbrelă. 11/4. Am făcut lecţie la Ateneu despre Anglia sub Casa de Hanovra, maximele guvernului parlamentar. Au asistat şi d-nele Mavrocordat, Vasile Boerescu. D-ra Maria Moruzzi era încântată şi când a plecat mi-a mulţumit. 1714. Marţi. De dimineaţă am întâlnit pe Mehedinţi care mi-a spus că la ora 3 se va face fuziunea cu Fevruariştii. Unire în opoziţie 39* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cum se prevedea. Stăm în dreptul pasagiului. când trece Carp cu C. Arion. Se opreşte, ne dă mâna (mie pe cea stângă), la amândoi deodată: « ce mai e nou ? *. « D-voastră să ne spuneţi ceva nou, acum cu fuziunea», răspunde Simion: «Fuziunea e deja veche... mais plus ţa change, plus ţa reste la meme chose ». « Nu le mai spune aşa să nu-i întristezi», zice Arion. «Atunci regretăm că nu suntem mai aproape de Hamburg să emigrăm în America *, răs- punde Mehedinţi. Ne depărtăm, noi spre Palat şi ei spre teatru. Mehedinţi spune că e hotărît să-i părăsească, fiindcă nu ştie cu ce obraz mai poate privi în faţa studenţilor. M’am îmbrăcat cu haine de vară (prima zi din an) că e foarte cald, m’am dus să hotărăsc pe Mehedinţi să meargă la Club, căci dacă este să-i părăsim să vedem ce idee au în chestiunea rurală, dar mi s’a răspuns că nu-i acasă. M’am dus la Pogoneanu şi l-am făcut să meargă la Club fără voie: «Aidem de curiozitate, e eveni- ment istoric, e teatru gratis». La club se adunaseră mulţi, mai mulţi ca totdeauna şi necunoscuţi destui. La 3,10 soseşte Carp, primit cu aplauze, dar el nu intră în sală, ci trece în camera din fund pe dinaintea uşilor. Peste puţin, trece printre noi, fără să dea cuiva vreo atenţie, la mesele unde unii jucau cărţi. Trec minutele, căldura creşte, aşteptăm ca şeful să spună o vorbă; nimic. In acest timp la clubul celălalt se adunaseră mulţi, balconul, ferestrele erau ticsite. Aşteptăm o vorbă dela şef. Nimic, deşi se apropia ora 4. Deodată, fără un cuvânt, ne pomenim că toţi se precipită pe uşe: se zice că şeful le-a făcut un semn cu pălăria, ca să-l urmeze. Intre cei care merg în urmă este Pangrati, cam plouat în pardesiul lui larg şi vechi. Eu cu Pogoneanu am rămas în balcon, privind ceata destul de mică (70—80) pentru piaţa teatrului. Carp mergea în mijloc în haină neagră şi cu joben, pe când Fevruariştii din balcon şi de pe la ferestre îl aşteptau bătând din palme, iar birjarii din piaţă priveau curioşi, că ce ar fi vrând acel mic număr de boieri. In noul club n’am călcat. 28/4. Anghel, Prefectul de Olt, a spus lui Lambru lucruri grozave dela represiune şi că Brătianu (I.) s’a arătat îngrozit faţă de Sturdza pentru asprimea ei... 2115. A venit moş Avram, bărbatul sorei mamei tatei, voinic, frumos, alb ca o oaie. Pe strada Mercur m’am întâlnit cu Maiorescu. A dat mâna cu moşu: «Bravo ţăran » a zis el. Seara am stat în balcon şi am ascultat cum povestea moşul că ţarănii trăiesc acum mai bine ca altădată (tot aşa mama), că cei cari au făcut mişcarea sunt golani,că numai sosirea armatei i-a scăpat magazia lui cu grâu... 1913 10/4. La ora 11 seara clopotele din tot oraşul au început să cheme lumea la Sfânta înviere. Ne-am dus şi noi toţi la Popa Chiţu. Preotul a ieşit afară, toată lumea a aprins lumânările, dar ochii FILE DE JURNAL: TITU MAIORESCU ŞI VREMEA LUI 199 tuturor erau la spate, că se temeau să nu le ia foc hainele în înghe- suiala mare. In biserică, fum şă-1 tai cu cuţitul. Căldura creştea mereu, respiraţia era grea, slujba înainta încet. Un cântăreţ răguşit a repetat poate de o sută de ori refrenul cântat « înviind Iisus din mormânt, precum a zis mai dinainte, ne-a dat nouă viaţă veşnică paacee şi mare milăă ». Cântăreţul dela strana stângă, relua ceva mai fals şi mai subţire: « înviind Iiisus din mormânt precum a zis mai înainte, ne-a dat nouă viaţă veşnică; paaace şi mare milăăăă ». Rar întrerupe preotul cu îndemnuri scurte: «Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm», căci dascălii încep un adevărat canon: « înviind Iisus... >. Ştiam că serviciul Paştelor e vesel, triumfal, îmi aminteam de cuvântarea Sft. Ioan Hrisostom: «Azi e ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm, să ne înveselim. Veniţi toţi, cei care aţi plâns şi cei care aţi râs, cei care aţi postit şi cei care n’aţi postit, cei trişti şi cei veselii Veniţi toţi, sărbătoriţi pe cel care a înfrânt puterea morţii şi a deslegat legăturile Iadului. Bucu- raţi-vă, de biruinţa Domnului nostru 1». Aşteptam cuvântul «"Ev ap^vj ’rjv 8 Xoyoc, y.at.1 o Xoyoţ’vjv 7tpoţ tov Ssov... ». In loc de aceasta dascălul cel răguşit începea: « înviind »... iar cel fals relua: « înviind... ». Copiii mă sileau să plecăm, lumea pleca, ceasul arăta 1, dar dascălii cântau obosiţi: «înviind Iisus... ». Am plecat cu regret. Afară era răcoare, linişte, aer curat, cer plin de stele. Mulţi copii, femei, bărbaţi, se întorceau ca şi noi de pe la biserici cu lumâ- nări aprinse, în glasuri argintii nevinovate. 1114. In Cişmigiu este atâta lumină, frunzele şi florile strălu- cesc atât de curat. Jenică admiră curajul unei păsăruici, care stătea pe o nuia şi nuiaua se îndoia sub greutate şi se ridica în sus, apoi se cobora în jos. Ceilalţi copii admirau mai mult succesele celor ce se plimbau în bărci. 2016. Viitorul şi toate jurnalele liberale anunţă că partidul liberal a cerut să declarăm război. La palat se ţine un Consiliu. Calea Victoriei este înţesată de lume, în care liberalii se agită teribil, în special d-nii N. Lupu şi V. Sion. Eram cu N. Ionescu, fostul director. Ne-am oprit sub ferestrele palatului la ora 12 pe o mare căldură. Elevi de cursul superior dela Sf. Sava (Grigorescu Râul) stau împrejurul nostru. Când a plecat dela consiliu Prinţul Fer- dinand s’a făcut o mare mişcare în mulţime, care se băga înspre el şi striga: « Război 1 Război I Vrem război I Uraa I Trăiască Prinţul Ferdinand. Vrem război I» Ridicau pălăriile, săreau în sus. Prinţul nu putea trece. Cel mai tare în glas cu pălăria aruncând şi strigând « Vrem război > era Dr. Lupu, pe când Sion sta sub ferestrele pala- tului. Eu eram contrar Ruşilor, nu mă ridicam contra Bulgarilor, iar elevii care cunoşteau sentimentele mele, nu manifestau nici ei. A ieşit ministrul de răsboi şi a fost întâmpinat cu aceleaşi strigăte. Se zicea prin mulţime că ar fi declarat că se duce la minister 400 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE să dea ordin de mobilizare. In mulţime s’a făcut un curent, ca să nu se retragă şi să aştepte ordinul şi să manifesteze pe străzi. Pe când aşteptam, vedem pe Nicu Filipescu, îndreptându-se spre şelarul Beckman. Nicodim Locusteanu care era într’un grup apropiat, comentează cu voce: «Al dracului e Filipescu, se duce să-şi cumpere echipament ca să dea mulţimei ocaziune să-l aclame 1». La ora 1,10 m’am îndreptat spre casă, când o trăsură ameninţa să calce lumea, iar,în ea erau câţiva tineri liberali (avocaţi dela Capşa, cu Tache Policrat, agitau pe străzi) care strigau: «la 6, la ora 6 ». La ora 6 pe piaţa palatului era lume atât de deasă încât nu se putea pătrunde. Se purtau steaguri cu inscripţii contra Bulgariei, contra Austriei, trecea trăsuri cu oratori care perorau, dar a căror voce nu se auzeau, trecea lume imensă în valuri, încât ca să mergi într’un sens trebuia să faci parte dintr’unul şi o căldură şi un miros greu de năduşală! Un steag alb fixat la un trotuar pe o prăjină, şi la celălalt trotuar pe alta: purta: «Jos Austria! Ne-am săturat de Austria! ». Strada Vienei, care duce la legaţiunea austro-ungară era închisă cu un cordon de sergenţi. Am văzut defi- lând figuri cunoscute, între care pe a unui funcţionar dela Naţio- nala, societatea de asigurare, Diaconu. Intr’o trăsură generalul în rezervă Lambru, vorbea mulţimei, dar nu se auzea. In lume se vorbea că Kneazul Moruzi, prefectul Capitalei, a spus mulţimei că s’a ordonat mobilizarea. Prin strada Academiei am reuşit să ajung la universitate, unde o parte din public manifesta la statuia lui Mihai Viteazul. Acasă mi-au spus copiii că pe la ferestrele pră- văliilor se anunţă mobilizarea. 21(6. Vineri, la ora 12 clopotul mitropoliei a început să sune anunţând mobilizarea. îndată încep clopotele tuturor bisericilor. Sunt foarte îngrijat de acest pas mare dela care Austria ne opreşte, Rusia ne îmbrânceşte, iar noi mergem poate contra tuturor. Pe strada General Lahovary, întâlnesc puţini trecători şi pe feţele lor se citeşte graba şi îngrijorarea. Pe calea Victoriei observ mare schimbare. Au dispărut figurile elegante şi împopoţonate. Au pierit siluetele de coconiţe îmbrăcate numai în gază, nu se mai vede niciun Don Juan. Aleargă oamenii grăbiţi, lucrători, muncitori, ţărani, strada nu mai este a celor ce se expun, ci a celor ce merg la treabă. Uni- forma militară îţi iese înainte peste tot, automobile trec în grabă, purtând militari, prăvăliile sunt goale, afară de cele cu efecte mili- tare. Nu văz entusiasmul manifest, dar o grabă, o seriozitate neo- bişnuită în viaţa de până aci şi nu ştiam bine ce să cred: e descura- jare, e hotărîre, e lipsă de simţire? Aceasta era prima mobilizare în istoria noastră de sute de ani, o mobilizare pornită din propria noastră hotărîre. In 1877 străinii se mirau că aşa de puţin ia FILE DE JURNAL: TITU MAIORESCU ŞI VREMEA LUI 401 parte la război capitala, care ducea o viaţă de petreceri. Atunci se părea că ne luptăm pentru o cauză străină, acum voiam să luptăm pentru siguranţa noastră. Şi ochii parcă ni-i simţeam umeziţi, mă simţeam înălţat că mobilizarea se face aşa, cu seriozitate, nu cu manifestări uşuratece. întâlnesc un profesor francez, şi cu ezitare aparentă îi zic: «nous l’avons maintenant». «Qui, et vous, c’est-â-dire nous, l’avons tres bien »... Era încântat de graba, de deciziunea tuturor. Nu se vedeau soldaţi cântând, nici flori, nici nu se auzeau chiote, dar tramvaiele erau pline şi pe platformă. Un tramvai electric trecea dela Cotroceni pe lângă universitate încărcat şi când am ridicat pălăriile atunci au izbucnit în cântece. De altfel răsboiul se face nu din plăcere, ci din datorie grea. Cum să cânţi de veselie, când te gândeşti poate că vezi pentru cea din urmă clipă pe tânărul ce pleacă voios. Nu veselie ci hotărîre şi seriozitate. 2216. M'am deşteptat în strigătele mamei care a venit la noi: « Ce mai faceţi voi, măiculiţă, v’a luat şi băieţii voştri, te-a luat şi pe tine, că Bucureştii s’au golit toţi, stradele sunt goale de îţi poţi aşterne în mijlocul lori şi gata să plângă»! Am pus la cale să ne păstreze ceva brânză, unt, lucruri de mâncare, căci în Bucureşti cum s’a declarat mobilizarea, s’au scum- pit lucrurile, mai ales zahărul şi făina. Seara anunţa o ploaie care a început pe la 12 de urlau acope- rişurile caselor şi a ţinut peste o oră. Cugetam că a început prima greutate a războiului: câţi tineri crescuţi cu mari îngrijiri nu pot contracta după o asemenea ploaie o răceală, o pneumonie, fiind nevoiţi să meargă mereu uzi până la oase, să doarmă îmbrăcaţi şi uzi, să se scoale apoi, ca să continue mersul înainte. 23/6. Duminică. Am vrut să văd la biserică dacă în populaţia noastră s’a deşteptat sentimentul religios în aceste momente grave. La biserica Popa Chiţu erau numai câteva (5—6) femei. In Calea Victoriei întâlnesc un profesor rezervist din Bacău şi pe Beiu Palade: amândoi erau indignaţi că mobilizarea e o păcăleală: «minciună domnule, minciună, praf în ochii oamenilor. Era vorba ca astă poapte să plece. Ei bine, n’a plecat nimeni I». «Eu zice băcăoanul, un tip de altfel urît, m’am urcat în tren să plec, trenul plin de lume de nu încăpea nimeni. M’am aşezat pe bancă dar îndată a venit un ofiţer şi ne-a dat jos pe toţi. Am rămas aici unde nu găsesc nici casă şi în acelaşi timp lipsesc dela regimentul meu ». Eu căutam să înţeleg neactivitatea, din cine ştie ce complicaţii externe; poate că se opune Austria, care se zice că ne-a ameninţat că va ocupa Oltenia, poate şi Rusia să-şi fi schimbat părerea. In faţa bisericii Creţulescu, nici C. Dumitrescu dela Sf. Sava nu se arată încântat de mobilizare. Recunosc unele lipsuri, dar susţin că nu stăm aşa de rău cum crede acest coleg al meu, cu care discut aceste chestiuni deseori. Când ne despărţim, mă întreabă unde mă 11 402 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB duc şi-i răspund că mă duc la biserică: «se vede că dracu când îmbătrâneşte se călugăreşte 1». Şi aci lume puţină: 7, 8 femei, vreo 2 ofiţeri şi vreo 3 civili... 25/6. Numărul soldaţilor, ofiţerilor, voluntarilor s’a micşorat. Stradele sunt goale de trecători, cum şi berăriile şi localurile de petrecere sunt fără consumatori. Cumnatul meu vine să-şi ia rămas bun. Copiii l-au descins de sabie, l-au desbrăcat de haine, l-au căutat la gât să-i vadă cruciuliţa de aluminiu şi numărul lui matricular. Este o enervare generală. Toată lumea în stradă, citeşte jurnale, întreabă, povesteşte. Jurnalele nu mai ies la orele regulate, ci de 2, 3^ori pe zi, în format de câte 2 pagini. Mulţi caută locuri mai puţin expuse. O doamnă, Ionescu, era acum câteva zile numai lacrămi, azi mi-a comunicat cu multă bucurie, că soţul ei funcţionar la Ministerul Domeniilor, e trecut la^cancelaria regimentului. ■ Elevi din clasa a Vil-a şi a VlII-a s’au înscris voluntari. Ore- zeanu era radios, i-am urat noroc şi glorie. Le-am spus că şi şcoala noastră şi-a făcut datoria, că tineretul trebuie să crească cu senti- mentul de onoare şi de sacrificiu, ca să n’ajungem victimele altora. Ei îşi aduceau aminte de unele lecţii din epoce eroice. Mulţi aveau temeri nejustificate şi luau precauţiuni iraţionale. Teodor Crivăţ, profesor, senator, îmi spunea că în momentele acestea trebuie să te îngrijeşti de multe. El şi-a cumpărat câţiva saci de făină, o putină de brânză, cutii cu zahăr şi o să-şi cumpere şi un revolver cu vreo 200 de cartuşe. Tramvaiele electrice au rămas fără oameni, cele vechi fără cai, iar trăsuri foarte rare. In str. Păcii am întâlnit pe M-me Pereţ, foarte obosită: «vai, Domnule Floru, viu pe jos dela ginere-meu Disescu şi nu găsesc nicăieri o trăsură». . 27/6. A început încrederea în succes. Mergeam" în'tramvai pe strada General Lahovary şi un mahalagiu zice: « aşa, d-le, să vază ei Bulgarii ce poate ţara românească I ». In dreptul lui Marghiloman aşteptau 15—20. înăuntru, doi cam ameţiţi: «pe mine nu m’a luat, d-le, de, eu sânt peste 40, da poate să mă ia. Da sânt iuţi d-le Românii 1 Ăştia la război aleargă, d-le, ca caii» apoi luându-şi seama că a zis prea puţin, căci calul dela sine nu e animal tocmai ofensiv, se corectează: « ca tigrii aleargă, d-le, ca tigrii 1». 28/6. Citim că am intrat în Silistra. Fel de fel de ştiri. Că Ferdinand a înebunit, că poporul s’a revoltat şi că a încercat să omoare pe Danev. Că Filipescu ar fi trecut şi ar fi ocupat el Si- listra, fără ştirea guvernului, că ocuparea s’a făcut înainte de a se declara stare de război. Copiii se duc să facă nu ştiu ce serviciu de război. 30j6. S’a alcătuit un comitet pentru sprijinul familiilor luptă- torilor, la care m’a chemat şi pe mine Iuliu Valaori. Intre alţii, FILE DE JURNAL: TITU MAIORESCU ŞI VREMEA LUI 40J mai veneau Enache Ionescu şi Petre Gârboviceanu, care fusese unul din iniţiatorii comitetului. 117. In comitet s’a propus să contribuim cu câte o sumă pentru luptători. Unul se apăra: « eu sunt destul de plătit cu munca ce o depun şi cu băiatul care mi s’a dus». Băiatul este ataşat ca ofiţer adjutant pe lângă prinţul Bibescu, şeful aeroplanelor dar băiatul nu ştie aviaţia. 2/7. Eri a fost mare activitate la comitete, dela orele 9—1 şi dela 2,15—6. S’au scris vreo 700 de ajutoare, azi ceva mai uşor... 3/7. Nu este greu, dar e migălos. Se cer acte, se pun întrebări: cum cheamă pe soldat? Câţi copii ai? Cum te cheamă? Unde lo- cueşti? Mai pe urmă, prezidentul Camerei de Comerţ, Hagi Tudo- rache, ne-a dat deslegare să fim cât de binevoitori şi să scriem suma, dacă vedem că persoana o merită. Şi se vedea că o merită după mâinile aspre şi arse, după lăcrămi, după suspinele eăr de-ar da Dumnezeu să se întoarcă îndărăt, încât ne simţeam micşoraţi faţă de durerea adevărată. Unii cercetau actele şi fixau suma, alţii completau pe chitanţe suma d. e. 50, cincizeci lei, dela 1—15 Iulie, puneau data, cereau semnarea sau semnele digitale şi ex- plicau cum şi când să prezinte chitanţele. 4j7. Mulţimea femeilor a produs îngrijorări: este teamă să nu e ajungă banii. De aceea s’a hotărît să se micşoreze sumele. Se da de fiece om mare un leu pe zi, de fiece copil o jumătate de leu, încât se fixa suma de 75, 50, 90 pe lună, fie Român, Ţigan, Ovrei... Suma de 45 de lei se părea extraordinar de mare unei biete Ţigănci, de aceea unii, mai toţi profesorii, susţineau să se reducă ajutoa- rele. Constantin Kiriţescu afirma că a văzut cum au cheltuit banii pe nimicuri mahalagioaicele din apropierea lui. Hagi Tudorache nu vrea să cedeze: «avem destui bani, avem 2 milioane, vom avea 4 şi sperăm să ne rămână ca să facem şcoale de adulţi. Am calculat să cheltuim 200.000 lei pe lună şi tot avem pentru 10 luni». 6/7. Enache Ionescu nu mai vine la comitet. Auz că a răcit. Gârboviceanu vine regulat pe la orele 11 cu informaţii dela război şi cu aerul unui cunoscător de mari secrete: «O brigadă bulgară a fost făcută prizonieră », 6/7. Hagi Tudorache, văzând că mulţimea creşte şi-a pierdut capul şi a redus ajutoarele în mod ridicul. A însărcinat cu sumele pe colţatul de farmac'st Anghelcscu, un om slab şi pretenţios, care împreună cu Staicovici, secretarul camerei, au micşorat la 60 ajutorul de 90 lei (femei cu 5, 6 copii), la 30 chiar la 20 pe femeile singure (unele cu câte un copil la piept), care aveau 50. Ei nu ascultau nicio raţiune din partea unora dintre noi, nici plângerile sau lăcrămile femeilor. Căldura era grozavă, mirosul nesuferit. Multe femei nu puteau să-şi semneze numele din pricina tremu- ratului ... Multe veneau cu copii de mână ca să probeze existenţa lor. ll 4° 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Hagi Tudorache a cetit o listă de împărţirea ajutoarelor şi deodată, hodorofic tronc, a învinuit pe preoţi că nu-i dau ajutor. Dr. Istrati a vorbit contra proprietarilor că nu vin în ajutorul mobilizaţilor. C. poreclit P., a luat apărarea proprietarilor şi mereu a repetat că «trebuie ajutaţi nenorociţii, nenorocitele, care suferă de pe urma războiului». Când am plecat, am zis lui Banu: «să nu pui în Viitorul aceşti nenorociţi, aceste nenorocite, căci sunt ex- presii nedemne de soldaţii noştri şi de soţiile lor. Ar fi fost mai bine să le pună, ca să se vază starea sufletească a acelui burtă-verde, care din vârful milioanelor lui îşi permite să aibă milă de cei care îşi jertfesc viaţa. Deşteptul şi generosul 1» Era şi Ţigara-Samurcaş, voluntar, în jambiere galbene, care a ajuns până între soţiile miniştrilor, spre marele necaz al lui Gârboviceanu: « nu se poate să nu se apropie Grecu », zicea acesta, care de câţiva ani duce cu Ţigara o ceartă prin gazetă. Am plecat împreună cu Juga, care tot timpul a venit regulat şi a lucrat cu multă conştiinţă. El k făcut armata la Austriaci, a ieşit ofiţer, primul dintre 200 şi n’a primit să rămână activ. La frica mea că s’ar putea să ne atace Austria, el răspunde cu convingere: « Unde avem noi norocul să ne atace 1 Să ne atace 1 » M’a întărit şi pe mine. Se vede că Austria se teme de nesuccesul unePaventuri. 14j7. Pe o mare căldură la 12,30 am făcut constatarea la o femee dincolo de fabrica Bragadiru, peste calea ferată. Am în- trebat la o cârciumă dacă buletinul semnat de preot merită în- credere. Cârciumăreasa, după aparenţă prea serioasă, mi-a răspuns cu convingere şi cu oarecare mustrare că pun astfel de întrebare: «cum nu? Părintele nu dă buletine cui nu trebuie». In acelaşi fel mi-au răspuns şi alţi bărbaţi din cârciumă. 17/7. Venizelos a fost primit la palat. L-am văzut în auto la ora 5,15. II cunosc din fotografii şi fiindcă l-am văzut anul trecut la Atena. întâlnesc pe Chirileanu şi-i spun râzând de ce casc gura pe stradă. Mai vine şi Crivăţ, care n’are destule cuvinte de laudă pentru Maiorescu: «Mă, este de o luciditate, de o stăpânire de sine şi de o răbdare tinerească 1 La deschiderea provizorie a senatului, Moldoveanu nu ştiu ce întrebare i-a făcut şi a zis: faţă de modul neaşteptat cum a răspuns ţara la mobilizare... Atât i-a trebuit bătrânului. A improvizat un discurs superb: poate să nu se fi aştepţat D... poate să nu se fi aşteptat amicii săi, dar nu poate zice despre noi că ne-am îndoit de puterea şi de entuziasmul ar- matei noastre. A fost fulgerător. Nu este adevărat că-şi învaţă discursurile acasă. Improvizează foarte bine. La cetirea protoco- lului Silistrei a ţinut Camera două ceasuri într’o atenţiune încor- dată. Un tânăr n’ar fi putut suporta o osteneală atât de mare. Este desigur cel mai mare om politic al nostru ». Eu i-am obiectat că în războiul independenţei greutăţile erau mai mari, armata şi FILE DE JURNAL: TITU MAIORESCU ŞI VREMEA LUI 405 mijloacele ţării mai mici. Totuşi d. Maiorescu a dat dovadă de mare abilitate ca să obţină învoirea Rusiei, apăsând pe megalomania Bulgarilor de a se substitui Ruşilor la Ţarigrad, trecând peste ameninţările Austriei, tocmai pentrucă ne este aliată şi încheind pacea în câteva zile. Este cel mai abil om politic al nostru. Venizelos este brun, cu barbă mică şi căruntă, peste mijlociu, svelt, cu joben. Când ieşea pe poartă, mulţi s’au precipitat înaintea lui cu pălăriile în sus, fără un cuvânt. El a ridicat jobenul şi a trecut la hotel. 1917. Mă prepar de plecare la ţară, mâine. 20j7. Nori, rece, trenul nu prea încărcat. Iar clăi de grâu, soare frumos, câmpia noastră bogată, însufleţită de aceeaşi vred- nicie. Numai că se văd mai mult fete şi femei. Nelu şi Costică rămân în Buzău, noi cu fetele şi cu băieţii mai mici ne grămădim într’o birjă cu'doi cai. La 5% în Cărpiniştea, unde au fost mobi- lizaţi peste 150. 2617. Eri veştile dela conferinţă erau rele, azi mai bune. 28j7. Renaştem, suntem bucuroşi şi fericiţi nu numai că ieşim din timpuri grele, dar că ieşim aşa de bine! Jurnale cu încheierea păcii, cu cedarea Bulgarilor! 30j7. Trimit d-lui Maiorescu telegrama: « Primiţi, Vă rugăm asigurarea respectului şi admiraţiunii noastre pentru marea operă ce aţi înfăptuit». Igena a stăruit s’o trimitem la plural. 1018. Toţi se preocupă de război şi de pace. Cer jurnale, pe care pun copiii, ca să li le cetească. Numai Moş Andrei (66 de ani), scund, slab, brun, cu părul lung, filosof şi erou al suferinţei, fără frică şi fără speranţă, nu se teme de nimic şi n’aşteaptă nimic, deşi are la război un fiu şi un ginere. Om extraordinar, n’aleargă niciodată, îşi face treaba la vremea ei. Noaptea nu se scoală, măcar de s’ar mânca încăerân- du-se câinii între ei, ştie el că toate se liniştesc. A trăit în munţi cu urşi, a dormit şi doarme în totdeauna pe pământ, neavând altă perină decât streaşină căciulii lui, fără armă, fără băţ. « Nu e nimic d-le I». Chiar de ar fi ceva, chiar de s’ar omorî cineva, chiar de ar muri el, e lucru tot aşa de natural pentru el ca su- flarea unui vânt, ca dislocarea unei pietre: un mod urmând altuia, cum zice Spinoza. Vorba lui e piesă din natură: « a dracului căţea » zice despre o femeie, « a înşirat după ea atâţia derbedei şi fie-mea nu găseşte niciunul ». Fata lui, frumuşică, vrednică ca trei bărbaţi, munceşte singură 4, 5 pogoane, le seceră, strânge produsele, înca- sează venitul şi nu neglijează nici treaba femeiească din casă: bărbat dublat de femeie şi totuşi nu se mărită. Aceasta e o întri- stare a moşului, pe care o suportă ca un mare filosof. Ne va- părăsi la anul, căci dracul de fată a luat pe socoteala ei 10 pogoane cu arendă şi unchiaşul vrea să-i ajute la lucrarea lor. 406 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 18/8. Primit la ora 3 p. m. în comuna Cărpiniştea: TELEGRAMĂ Nr. 7 stat Nr. 11 part. Cuvinte 10 data 15/8/1913 ora 12,20 a. m. D-lui Profesor Floru Cărpiniştea, Vă mulţumesc din inimă. Maiorescu Nr. 535 oficial. Primit 18/8 1913 ora 3 p. m. în comuna Cărpiniştea cu o întârziere ce se constată din data de mai sus. Agent Poştal, Boricşanu. Mă simt înălţat de norocul ce am avut că cunosc bine pe omul care a condus ţara în aceste vremuri. Mi se pare că mă ridic şi eu niţel, căci şi eu am fost mult timp în societatea lui. 1917 20f3. Am fost la d-1 Maiorescu şi l-am găsit ieşind pe. poartă, ca să se plimbe. M’a luat de braţ şi am intrat în Parcul Ioanid, unde doi ofiţeri germani priveau la exerciţiile de călărie ale unui soldat. Calul făcea încercări de sburdălnicie, încât ne-am •ferit niţel din cale: «tocmai aici şi-au găsit şi ei să umble cu calul», zice d-1 Maiorescu. « Se vede că sunt dela guvernator, căci, aici în casa lui Bogdan mi se pare că stă Tuelf ». « Nu, nu stă aici... ». «Nu ştiu exact, văd însă garda şi steagul, pe când Mackensen stă spre Cişmigiu, în casele lui Meitani». « Da, ştiu, a vrut să mă vadă şi mi-a trimis vorbă. Eu i-am răspuns: Titu Maiorescu locuieşte în strada Lustrului Nr. 13. Mi-a mal propus Ţigara, n’am vroit însă. Dacă-mi ordonă, să trimită soldaţi cu puşca să mă ducă ». Despre pace, crede că în două luni se va vedea ce este în Rusia... După amiază a venit d-1 Maiorescu pe la mine. A găsit pe Ale- xandrina cu toţi copiii (venise şi Sandi dela spital), s’a aşezat îna- intea casei pe un scaun cu umbrelă de soare şi a stat o oră povestind. In drum spre noi a văzut o fată ţigancă cu boabe coapte (floricele) şi ca să nu-i dea de pomană, i-a cumpărat floricele, le-a băgat în buzunarul pardesiului şi le-a împărţit copiilor, care i se par mici. Când a auzit că Igena e licenţiată, Saddi înscrisă la medicină, Jenică şi Titu liceişti, se mira, îi venea greu să creadă că fetele sunt atât de învăţate. ■' 14/4. Pe la 17 a venit în plimbare d-1 Maiorescu, mi-a adus cartea lui Iorga (Buiucliu) din publicaţiile Academiei şi ne-a invitat pentru Duminecă, ora 3, împreună cu fetele la d-lui, ca să ne cetească introducerea istorică la volumul al Vl-lea al discursurilor, despre situaţia parlamentară, după moartea lui Lascar Catargiu. FILE DE JURNAL: TITU MAIORESCU ŞI VREMEA LUI 407 16J4. .. .La 3,45 am fost Ia d-1 Maiorescu. Ne-a arătat un album cu diferite notări, cu articole, cu afişe din diferite timpuri, afişe care caracterizează oamenii noştri... Ne-a cetit apoi cu multă căldură introducerea la discursuri până la formarea guvernului Carp. Eram numai noi: Alexandrina, eu, Igena şi Sandi. Ne spunea că ura generalului Mânu contra lui Carp era venită din mândria de boierie a lui Mânu faţă de Carp. Soţia generalului era mătuşe d-nei Carp şi se întâlneau des, dar se şi ciocneau. Ne-a mai spus că regina Elisabeta la început primea să i se facă observaţii la scris, dar de pe la 1880 n’a mai primit, s’a uitat curios la Maiorescu şi acesta nu i-a mai făcut. Regele Carol, în primii zece ani, alegea oamenii, mai pe urmă a voit să fie cu toţi îngăduitor (Eminescu i-a zis aşa). Regina zicea: « noi trebuie să fim ca soarele care răsare şi pentru cei buni şi pentru cei răi». La^ plecare a dat fiecărei fete câte o carte-album cu ilustraţii, cu semnare şi dată: «nu trebuie să plecaţi fără o amintire, ca la mănăstire ». 1216. Am fost să întreb dacă d-1 Maiorescu e mai bine, căci a^avut un atac serios de inimă. Am aflat că e mai bine. 18/6. Duminecă. Dimineaţa am fost la şosea (teii încă în floare) până la vila Minovici. Dela 3—5 a plouat. Pe când ceteam în cartea legendelor de Selma Lagerlof, din « Pentrnce papa ajunse aşa de bătrân » şi eram la pasajul: «Ah... dacă n’ar fi fost aşa de bătrân, dac’ar mai fi trăit încă mulţi ani, fiindcă este un om mare şi aşa de sfânt! Da, dacă n’ar fi fost aşa de bătrân... cursa vieţei sale trebuie să se fi împlinit. E imposibil să împiedeci moartea ca să nu-1 ia », când intră Titu în casă şi-mi spune c’a venit Titu Evol- ceanu să mă anunţe că a murit d-1 Maiorescu şi că i se face slujba la 6, ca să mă duc eu, căci Dumitru e bolnav şi Bogdan lipseşte. ^ Am lăsat pe Alexandrina plângând. La 5,20 eram la poartă, tocmai când coborau din trăsură mai mulţi domni în haine negre, magistraţi şi avocaţi. In antreu am găsit pe Mehedinţi, pe Po- goneni, pe d-na Motru, apoi au venit Dr. Şabner, C. Giurescu, Bianu, Alexandru Marghiloman. Corpul era în pat cu câteva buchete de flori împrejur, un sfeşnic cu o lumânare şi nicio coroană. Mai multe doamne formau un coridor până la uşe, încât eu l-am văzut din uşe. Marghiloman a venit cu un servitor, care purta o coroană mare, a luat-o şi a pus-o la picioare, a făcut o cruce mare, a sărutat mâna, a mai făcut o cruce largă şi a ieşit în antreu. Coroana avea pe panglică: « Lui Maiorescu, A. Marghiloman ». Am stat cu Me- hedinţi, care zicea: «cine să mai pue un cuvânt pentru noi, cu autoritatea acestui om, care cunoştea lucrurile germane mai bine decât Germanii, care punea zilele trecute în mirare pe Contele de Mirbach (însărcinat cu administraţia), care dovedea că şi în Va- lahia poate fi o minte superioară ». 4°8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Vine preotul Popescu-Moşoaia, îşi pune numai epitrahilul, zice vreo două rugăciuni, cântă singur de trei ori « veşnica pomenire », « pentru rugăciunile » apoi intră patru oameni ai carului funebru, îl pun într’un coşciug foarte sărăcăcios, îl scot pentru totdeauna dintr’o casă locuită: era ceasul 6. Carul avea doi cai şi a luat-o pe strada Icoanei, pe Polonă, pe Bulevard, pe Colţei, piaţa Florilor, Şerban Vodă, Bulevard, Parcul Carol, şoseaua Belu. Era nor şi răcoare după ploaie, niţel noroi pe şosea. Am mers pe jos în urma convoiului vreo 25 de bărbaţi: Marghiloman, Lupu Costache, Giurescu, Bianu (până la un loc) Mehedinţi, Bengescu, Ţigara, Pogonenii. La cimitir s’au coborît din trăsuri şi auto mai multe doamne încât în capelă eram 42 de persoane. Preotul, tot fără dascăl, a zis o scurtă rugă- ciune şi am ieşit ştergându-ne ochii. Erau 7,45. Am plecat cu Pogonenii. In apus era un norişor la orizont, tăiat de o zonă roşită de soare. La înmormântarea lui Haret, apusul era senin. In Parcul Carol am stat puţin pe o bancă, căci M-me Pogoneanu era prea afectată, plânsese mult. Zicea că d-1 Maiorescu s’a surmenat, căci făcea lecţii de filosofie cu fetele Ben- gescu, iar acestea se răsgâiau, fumau şi fumul îi făcea rău. Toată ziua era ocupat, abea pleca cineva la o oră şi altcineva sosea. Primul atac (angină) i-a venit cu vreo 13 zile înainte şi după el era mai bine, încât aproape numai era îngrijorat. Aseară (Sâmbătă) a auzit că lui Procopiu i s’a permis din cauza boalei de inimă, să vie din satul în care era ţinut ostatic să se caute în Bucureşti şi a zis: «Ei, Procopiu, săracul, e bolnav de inimă. El e grav, nu eu ». Şi dimineaţa la ora 5 s’a simţit rău. D-ra Neuman l-a aşe- zat pe un scaun, el a zis: «Binel Bine!». A plecat capul şi a murit. 19/6. Bukarester T. e consacrat în mare parte d-lui Maiorescu. Evolceanu era bolnav de mijloc, încât m’am dus la cimitir cu Con- stanţa, cu Alexandrina şi cu Igena. Constanţa şi Igena s’au oprit să cumpere o jerbă de flori. La 4,15 eram în capelă. Era multă lume, bărbaţi şi femei. Onciul, Bianu, Schlawe în uniformă de ofiţer german, cu sabie şi coif, Teodor Rosetti, dar puţini profesori, puţine profesoare. Pe alee, poliţişti germani cu puşcă. Slujba reli- gioasă a făcut-o preotulMoşoaia cu un alt preot bătrân, cu un dascăl de tot rustic. L-au dus pe umeri la mormânt. Onciul zicea că Germanii au interzis pronunţarea oricărui discurs... Era senin şi cald. L-am dus pe alei curate şi proaspete, însoţit de puţină lume. Preotul Moşoaia a vărsat vinul, a tras cu sapa zicând: «al Dom- nului e pământul şi plinirea lui lumea » a cântat veşnica pomenire şi îndată s’a auzit uruitul bulgărilor care cădeau pe capac. M’am cutremurat 1 FILE DE JURNAL: TITU MAIORESCU Şl VREMEA LUI 409 Am plecat cu toţii, (veniseră toţi copiii). Carp n’a venit să-l vază, nici acasă, nici la mormânt: ar fi zis că nu vrea să facă o vizită, care nu i se va întoarce. Titu Maiorescu a fost un cap extraordinar, dar n’a produs tot ce putea, căci a lucrat în prea multe direcţii. Inteligenţă rece, tăia fără cruţare în adversar. Ridiculiza cu un cuvânt, cu un gest, cu tonul, cu politeţea calculată, cu repetarea... nimeni nu analiza ca dânsul o situaţie şi nu întrebuinţa ironia cu atâta putere. La el se va fi gândit Eminescu, când'a găsit expresia: splendid ca o ironie. Crud, analiza pornirile şi ale celor mai de aproape şi le găsea resortul în tendinţe egoiste (Zizin Cantacuzino). Uneori şi poate pentru firi mai romantice schimba tonul: « nimeni nu e indispensabil» zicea el. Estet, â la Schopenhauer, i se părea urîtă, disgraţioasă femeia însărcinată şi nu numai urîtă dar parcă nepo- trivită cu natura ei. « O Doamne natural e totul, binele şi răul şi orice, dar alegerea e mult». Cu Regele Carol a variat după cum era mai aproape sau mai departe. Despre Regele Ferdinand: « e mai cu înţelegere decât se crede ». Lui Carp i-a zis odată: « eşti leneş » ceea ce i-a adus replica: « ai început să te ramoleşti Titule ». Ca profesor n’a fost un savant, nici nu ţinea să fie. Râdea de cei care credeau că-şi pregăteşte cursul şi socotea proşti pe erudiţi: « erudiţia e pritoceală, iei dintr’un butoi şi pui în altul, treci dintr’o carte în alta ». Nu studia pe filosofi în toată opera, ci numai în ce credea mai important. După norma lui Schopenhauer, tot Kant era în estetică, dar pe Auguste Comte şi pe Spencer îi prezenta mai complet. Nu era egal în toate prelegerile, dar când le meditase acasă era plin de imagini (Din Experienţă) şi de o claritate dia- mantină. In 1907 am ascultat o lecţie asupra geometriei analitice, superioară de sigur uneia făcută de orice specialist. Făcea foarte multe digresiuni, comparaţiuni, perioade lungi (ca Fichte) încât deseori auditorii târîţi de farmecul dicţiunii, de cadenţa propo- ziţiilor şi de eleganţa şi măsura gesturilor nu-1 mai puteau urmări, rămâneau ameţiţi ca de un vin tare. De câte ori nu-mi propuneam să-l urmăresc până la sfârşit şi-l urmam pe această cale, apucam pe ceastălaltă, apoi pe aceea şi pe cealaltă, ne întorceam la cea dintâi, din care se desfăcea alta paralelă cu prima, secundă, din care pleca o a treia în legătură cu toate. începeam a vagabonda, mai ales că gura se deschidea cam forţat, privită din profil, încât nu era aşa de armonică pe cât părea din faţă. Cu cât lecţia era mai puţin meditată, cu atât expunerea era mai savantă, încât fără să înţelegem prea mult ieşeam cu convin- gerea că filosofia e ceva sublim, (tocmai ca la Fichte) şi că profesorul e mare, deşi nu-1 aprobam în tot ce desvolta. Cellalt profesor bun de filosofie, C. Dumitrescu-Iaşi, ne încânta când era pregătit, 4io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iar când nu pregătea, şi cam des, suna ca un butoi dogit. Maiorescu era mai plăcut când nu meditase, căci avea ocazia să facă apropieri şi aplicaţiuni la stările actuale, la evenimente şi la persoane. Celor care găseau cursul său prea elementar, le opunea că nu trebuie mai mult la noi, că nici pentru acest puţin nu este destulă înţele- gere, că acest elementar trebuie repetat mereu, ca să se infiltreze în mintea tuturor. Ca om politic, repeta deseori că-i lipseşte ambiţiunea, ceea ce era mai mult o cochetărie, căci n’ar fi făcut atâta caz şi dânsul şi cei din apropierea sa, ca Mehedinţi, de greutăţile din tinereţe, de perse- cuţiuni, de proces, de pierderea catedrei. Greutăţi, când la 20 de ani ţinea cursuri universitare. Când era rector al Universităţii fără să fi împlinit 23 ani şi ministru activ puternic la 34 de anii Preotul Brănescu din Craiova îmi spunea că l-a luat Ion Maio- rescu să asculte o conferinţă a lui Titu, care abea sosise dela studii şi a fost mişcare în sală, când s’a ivit tânărul elegant şi înmănuşat. Introducerea în conferinţă a făcut-o scoţându-şi mănuşile 1 Dela primii paşi vorbeşte şi scrie cu autoritate, cu necruţare, ca Fichte, , într’o lume trăită de secole în respectul claselor, în ascultarea bătrânilor. Repetă că, deşi a tradus din Schopenhauer, deşi a introdus la noi pe acest filosof pesimist, dânsul este optimist. Părea astfel după plăcerea sa de viaţă, după epicureismul cel mai fin şi după gustul său atic (voia să profite de toate invenţiile timpului pentru asigurarea confortului), după respectul unei anumite tradiţiuni, al desvoltării istorice (« este cineva », « bunicul său a fost Vasile Sturza 1 Nepoata lui Vasile Sturza vrea să fie profesoară! Nepoata lui Vasile Sturza se face actriţă 1»). Ii impunea şi averea, odată i-am zis: Domnule Maiorescu, în timpul şcolarităţii mele (1882—5), credeam că d-voastră sunteţi şeful partidului constituţional, cum aţi rămas în urma d-lui Carp, când puteţi zice partizanilor « voi sunteţi ai mei? ». începe să râdă: « adevărat, Carp a venit mai târziu, dar el are avere, Ţibăneştii, cunoaşte ţara, eu nu cunosc ţara reală, eu sunt rat de viile. N’am petrecut la ţară decât o noapte în 1848 când fugeam în Ardeal cu tatăl meu ». Intervine N. Basi- lescu: « d-voastră d-le Maiorescu, trebuie să luaţi şefia I ». Surîde din nou, ca despre un lucru plăcut dar neelegant. In convingerea sa, că în imanenţa lucrurilor binele triumfă, se aştepta la o schimbare în ţara noastră, ca în Prusia după Fichte, ca să triumfe meritul real, dacă e real. Cineva desconsiderat, ţinut la o parte, va izbândi în cele din urmă: pierderea unui geniu e imposibilă. «Vedeţi, Costi- nescu e o forţă financiară a liberalilor, pe care n’au voit s’o între- buinţeze şi de aceea au adus pe Palade, pe Nacu şi pe atâţia, dar a venit greutatea şi au trebuit să găsească pe omul potrivit care s’a dovedit vrednic. Totul va veni dacă este să vină». FILE DE JURNAL: TITU MAIORESCU ŞI VREMEA LUI 411 Cu toată această filosofie optimistă, nemulţumirea, amintirea persecuţiilor care se simte chiar la bătrâneţe, când toţi cei cari scriu despre cariera sa politică regretă că n’a fost conducător politic, exprimă sentimentul său intim şi vădesc că era amibiţios şi pesimist. 0 ambiţiune însă nu activă, ca a lui Tache Ionescu, ci mai mult pasivă. Nu căuta lauda, nu voia să provoace tămâerea; voia ca meritele şi capacitatea să-i fie recunoscute cu spontaneitate. Era ambiţiunea elevului bun şi silitor care merită nota cea mai mare şi o obţine dela profesor, nu din graţia acestuia ci din exerciţiul demn al funcţiunii lui. Poate că succesele sale în Theresianum, în care la început se simţise umilit, dar unde în urmă i se recunoscuse superioritatea, au avut asupra sufletului său influenţă decisivă. Spunea câte odată că sub influenţa de acolo şi-a impus o ţinută ţeapănă. Când însă a venit momentul ca şi ambiţiunea să fie satisfăcută şi ţara să câştige depe urma calităţilor sale mari, n’a ezitat să sacrifice sentimente, amiciţie, consideraţii de societate şi apucând cârma puterii ridică regnul regelui Carol la apogeu, apare ca împăciuitor la Bucureşti, mare prin autoritate, mare prin consiliu şi moderaţiune, mai mare prin sacrificiul tuturor relaţiu- nilor şi sentimentelor din tinereţe, sacrificiu care iluminează ambi- ţiunea sa ca o împlinire de datorie. Şi aci a ajuns conform cu legea sa sufletească, nu alergând după situaţie ci oferindu-i-se prin co- nexiunea împrejurărilor. Ce cuvinte imprudente a pronunţat Carp la bauchetul de 70 ani, când l-a sărutat în aplauze în seara de 15 Februarie 1910: «Titule, ai suferit mai mult decât noi, pentrucă ai fost cel mai bun dintre noi!», Ceea ce era să vie a venit când a trebuit, poate cam târziu, pentru binele neamului şi al ţării, căci dacă ar fi fost el conducător dela 1888, cine ştie în ce condiţiuni ne-am fi desvoltat; dar trecerea lui la conducere a fost ca o aureolă care a venit conform legii sale sufleteşti, dar a fost de scurtă du- - rată. Viaţa sa se putea socoti încheiată. Alţii să facă reforme interne corespunzătoare vremei, alţii să pregătească armata pentru încer- cări noi, el nu poate sacrifica ultimile sentimente datoriei, care acum ar părea ambiţiune inferioară. Se retrage spre a îngriji de boala soţiei sale. Dacă ar fi avut o ambiţiune mai activă, n’ar mai fi fost estetul schopenhauerian: ar fi continuat să fie profesor fără vor- birea sa elegantă, să fie deputat într’o' cameră adversă, lipsit de partizani; pe când să se retragă lovit pe nedrept, aclamat de mii de studenţi în apusul splendid al unei zile de toamnă, solicitat de profesori universitari să-şi ţie prelegerile în alte săli; să se retragă dela putere, când o epocă ajunge apogeul şi alta epocă începe, când acest început se datoreşte lui, bătrân de 73 ani: ce frumoasă tinereţe! Ce sănătate de minte împerechiată cu abnegaţie 1 Ce exemplu dat urmaşilor 1 Şi totuşi cum realitatea întrece preve- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 41* derea! D-na Maiorescu, după o oprire la Stuttgart, îmi desfăşura planul, ca după retragerea dela universitate a lui Titu, să se aşeze în acel oraş frumos, nu prea mare, cu teatru şi cu toate institu- ţiile culturii, dar viitorul i-a urcat pe scena cea mai înaltă ca să însemneze locul lor în istorie şi apoi i-a luat pe amândoi iute, întregi, neuitaţi. Fondul sufletesc pesimist se mai vede şi din ideea lui că oamenii sunt răi. Spunea multe despre Heliade, despre Cogălniceanu, despre Odobescu, despre Vlahuţă, despre Caragiale, despre Coşbuc. Rănea pe mulţi prin răceala fineţei sale. Odată, Cerna i-a adus o poezie, la care i-a propus multe schimbări. Cerna a tăcut, a tăcut, până ce s’a revoltat în el spiritul de autor şi a zis: « Domnule Ma- iorescu poezia am făcut-o nu pentru d-voastră ci pentru marele număr ». — « Auzi, Titule, are dreptate d-1 Cerna >>, zice d-na Ma- iorescu. — « Da, da, d-1 Cerna are dreptate » accentuă d-1 Maiorescu. Lui Cerna i se urca sângele în obraji de câte ori îşi amintea de aceste cuvinte. In 1910, la banchetul pentru 70 . POVESTE DE PE FRONT 41» Sovieticii par sâ riposteze la desele incursiuni ale vânătorilor noştri şi îi caută «acasă ». Ei vin mai ales dimineaţa, în cursul după amiezii şi către seară. De aceea patrula de alarmă e în con- tinuă stare de zbor... Sublocotenentul Milu deţine recordul avioanelor bolşevice doborîte după decolări, în timpul atacului... Odată decolează cu gândul să dea-o raită prin sector. Nu ajunge însă la 150 de metri când primeşte vestea prin radio: « Milule, la Nord-Est de unde te afli, 7 inamici se apropie de aerodrom ». Nici nu pare să fi luat în seamă ceea ce i s’a anunţat, fiindcă avionul său, urmărit de cel al coechipierului din formaţia de celulă, se ridică vâjâind în linie dreaptă, spre răsărit... Târziu, face o jumă- tate de întoarcere şi cade exact în coasta duşmanului categoric surprins. Din două atacuri cu rafale scurte, doi duşmani îşi încheie socotelile cu viaţa. Două avioane «B2», sunt victimele sale ca o glumă, iar coechipierul său îşi ia şi el partea, doborând pe al treilea. Intre aceste «incidente» de campanie viaţa curge în mod aproape vesel pe aerodrom. Românii au ofiţeri de legătură pe lângă grup trei agreabili piloţi germani. Locotenentul von Boremsky, face parte din faimoasa flotilă Udet. Are la activul său vreo 88 de victorii şi poartă cu destulă modestie crucea de cavaler al Ordinului Crucea de fier. Apoi mai sunt sublocotenenţii Buby Horschelman şi Riiping; — toţi trei sunt admirabili camarazi şi, în zelul lor pentru a învăţa româneşte, schingiuesc cuvintele într’un mod foarte pitoresc, care provoacă destul haz. Cu cât vremea trece, lup- tele se adună la număr, încercări distincte ale caracterului şi desti- nului omului, şi prietenia se desvoltă cuprinzând colectiv grupul într’o adevărată armonie de familie... In mijlocul băieţilor, care fac cerc, locotenentul Polizu demon- strează cauzele eare duc pe aviatori la desorientare... De aci ajunge la povestiri de întâmplări. —• ... In general rătăcirile pot să fie şi de altă natură, spune el... Vintilă (este vorba de sublocotenentul Brătianu) are o întâm- plare nostimă... Făcea acum vreo patru ani parte dintr’o esca- drilă de legătură care pleca dela Iaşi la Bucureşti. Comandantul escadrilei pornise înaintea stolului său de avioane Fleet, trecând peste dealurile Bârnovei foarte mândru... Zboară aşa ei, până ajung în valea Şiretului, ceva mai jos de Bacău. Ce i se va fi părut comandantului, dar a avut convingerea că nu mai sunt pe drumul bun, că s’au rătăcit... — Păi, bine dar nu puteau vedea Şiretul, calea ferată? Că dacă mergeau pe ea ajungeau până la Bucureşti, sau în cel mai rău caz puteau să dea curând de Mărăşeşti... — De unde pot să ştiu eu ce va fi gândit el? Cert este că lângă Sascut a luat hotărîrea eroică de a ateriza cu întreaga escadrilă după el, pentru a se orienta... 12' 430 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Hazul este cu atât mai mare cu cât toţi piloţii îşi dau seama de grotescul acestei expediţii aeriene rătăcită pe valea Şiretului. — Ei, şi ce s’a mai întâmplat? întreabă plin de curiozitate subit. Mureşanu. — După o noapte petrecută lângă avioane, au decolat şi au continuat drumul, dar nostimada stee că iar au rătăcit şi s’au trezit de astădată la Galaţi... După trei zile au ajuns la Bucureşti... — Eu ştiu una la fel, tot cu Galaţii, spune unul. — Se zice că tot un navigator de calitatea acestora, şi, curios, tot dela Iaşi plecând, a voit să ajungă la Tecuci şi a aterizat la Galaţi. Când s’a dat jos din avion a interpelat cam aşa pe fostul camarad, pe care-1 găsise pe aerodrom: «Ei frate, bine că ajunserăm şi la Tecuci... Ce mai faci Po- pescule, de când eşti aici... Te ştiam la Galaţi? Ce mai este nou pe aici pe la voi?... Ofiţerul uimit încearcă să spună: — Domnule căpitan, dar greşiţi, vă aflaţi la Galaţi nu la Te- cuci ... — Ei, lasă, ie mai ţii şi acum de glume, Popescule?... Piloţii fac haz, iar unul încheie: — Asta ar fi bun cu noi pe aici, că ar ajunge plocon la Ivan... şi buna dispoziţie generală continuă în chipul acesta. Se hotărăşte o expediţie puternică împotriva unui mare aero- drom duşman, pentru pedepsirea îndărătniciei cu care bolşevicii continuă să-l atace pe al nostru. Dela popotă, piloţii se îmbarcă în cele două maşini germane şi se îndreaptă spre aerodrom... Drumul urcă o pantă uşoară spre câmpul de aviaţie, aşezat pe un fel de platou înclinat. Când cotesc după malul care le acopere o vreme vederea spre orizont, cineva strigă: « Opriţi că ne atacă Ruşii...». Von Bormesky, care era la volan, nu aude însă; ba încă accelerează... In vreme ce artileria antiaeriană trage, bombele şi grenadele duşmane se sparg pe câmp. Maşina se opreşte lângă primele două avioane gata de zbor. Locotenentul german şi loco- tenentul Polizu urcă în avioane, dau drumul motoarelor şi pornesc direct peste câmp, în decolare... Polizu, mai bine pus pe direcţie, ajunge repede ultimul avion duşman care trecea deasupra aero- dromul şi trage o rafală ^scurtă cu toate gurile de foc; Rusul se angajează în cădere plată, legănându-se ca o frunză bătută de vânt toamna. Pe urma sa rămâne doar dâra de fum ce se topeşte în zare... Boremsky s’a pierdut spre răsărit... Dar ceva mai târziu, când Polizu încă mai primea felicitări pentru victorie, avionul camaradului german trece la verticala aerodromului legănând aripile; c semn că nici el nu s’a ridicat zadarnic în aer... POVESTE DE PE FRONT 431 După ce se realimentează avioanele cu benzină, cu muniţie şi li se agaţă în lansatoare încărcătura de grenade, 12 avioane Messerschmidt G. decolează îndreptându-se spre răsărit. Au în fruntea lor pe bătrânul « Dyk » cum îi spun ei Germanului, cu toate că n’are decât vreo 24 de ani. Ţinta, aerodromul bolşevic, spre care formaţiile zboară iute ca gândul din poveste, luând şi înălţime... Fac un ocol pentru a obţine nepreţuita surpriză şi atacă dela răsărit. Atacul la sol constituie pentru vânători acţiunea cea mai periculoasă. De aceea se întrebuinţează oarecare şiretenie pentru realizarea surprizei şi foarte multă îndrăzneală pentru a intra în punctele cele mai sensibile ale obiectivului ca: depozitele de mu- niţie, de combustibil şi comandamentele, puncte care de obicei sunt şi cele mai bine apărate... Mitralierele şi tunurile uşoare antiaeriene pot să tragă atunci cu destulă eficacitate şi gloanţele primite lateral produc de obicei efecte serioase... Dar piloţii noştri îşi împart rolurile, potrivit planului. După primul atac făcut în masă, când lasă şi ploaia de grenade, se desfac în două grupe, şi unii atacă dela un capăt iar ceilalţi dela celălalt capăt al aerodromului, în dublu perpendicular. Gloanţele împrăştie foc în maşinile cisterne, în avioanele de pe pământ şi în muniţia care sare în aer. De jos, bateriile şi cuiburile de mitraliere împânzesc cerul, dar se pare că zburătorii porniţi în vârtej de pedepsire nu se sinchi- sesc. Trei avioane ruseşti care vor să decoleze sunt doborîte. Când semnalul de încetarea atacului se aude în căştile aviato- rilor, căpitanul Scurtu, care ţine acum şi locul de comandant de grup, rămâne să cerceteze efectul atacului... Ofiţerul român poate număra 18 incendii la avioane pe sol în afară de cele dela muniţie şi combustibil... La întoarcere, piloţii noştri se mai joacă, îm- puşcând vreo cinci locomotive, obiective căutate cu stăruinţă. A doua zi, comunicatul militar însemna noua ispravă a avia- torilor români cu cifrele rotunde ale ravagiilor făcute de acest nou atac în tabăra inamică... Dar în dimineaţa aceea sovieticii au voif să-şi ia revanşa... Piloţii stăteau răspândiţi în mici grupuri pe teren... Polizu era tachinat de prietenii săi Scurtu şi Rozariu, fiindcă fusese iar văzut pregătindu-se cu pachetul de şocolată şi bomboane, ca să plece la Rusoaica din sat, pe care, oriunde s’ar fi mutat grupul, el şi-o recruta fără întârziere... Era meteahna sa, pentru care cama- razii aveau de obicei toată înţelegerea. Insă, uneori, când aveau poftă de şagă, Nicu trebuia să primească senin tachineriile lor. — Ce voiţi, băieţi... să-mi pierd firea ? — Nu aşa, dar o să te găsim într’o zi hărtănit de partizani... — N’aveţi teamă... Am eu mijloacele mele de siguranţă, îi încredinţa de obicei, în vreme ce se depărta pierzându-se printre umbrele lungi ale înserării... 432 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acum, însă, Polizu părea oarecum melancolic... Rozariu, adusese vorba despre situaţia matrimonială -a lui. Era povestea pe care Nicu Polizu o mai spusese şi altădată... Şi, încheierea era şi acum tot aşa ca o structură de păcat: , — O iubesc băieţi şi acum,... colosal... Dar trebuie să nu mă mai gândesc la ce putea să fie... De vină eu sunt... Ce să fac? E natura mea aşa... Sunt nestatornic... arunc ochii alături... O, şi e greu să ţin pe cineva lângă mine, în umilinţă... Era o spovedanie de om cinstit, care îşi evaluiază întâi păcatele sale, uşurând pe cei ce ar putea fi atât de lesne învinovăţiţi... O spovedanie simplă, omenească, cu toate că era a unui om de lume, răsfăţat de femei în Bucureşti, o spovedanie care-1 înfăţişa şi în felul acesta pe neînvinsul luptător sportiv şi sburătorul ade- vărat care era Nicu Polizu. Insă în vremea aceasta când tihna îndemna pe solitarii şoimi la confesiuni şi evocări, se deslănţueşte din aer un adevărat prăpăd de foc: douăzeci de avioane inamice veneau să ia revanşa... i • Fiecare om a sărit cum a putut mai repede să găsească un adă- post. Polizu şi Scurtu n’au altă posibilitate decât să se ascundă după roţile unui camion... Zece minute durează asaltul pe câmpul de zbor, zece minute care păreau că nu se mai termină... La sfârşit, de pe urmele grenadelor şi rafalelor de gloanţe, praful continua să se ridice ca după o cavalcadă... Insă toată lumea are bucuria să se încredinţeze că violenta incursiune duşmană, în afară de o foarte uşoară rănire a unui soldat, nu făcuse niciun fel de stricăciune. Este de neînchipuit atâta ghinion al duşmanului într’un asemenea atac... Căpitanul Scurtu face o propunere pe care Polizu o susţine cu entuziasmul său sănătos. — Voim să trimitem o scrisoare Ruşilor, informează el pe « bătrânul Dyk », care se însufleţeşte la această idee... Pun să se aducă îndată o femeie din sat care ştie puţin nem- ţeşte, pentrucă vor ca scrisoarea să fie trimisă în limba rusă. Astfel, ei dictează următoarea scrisoare către zburătorii lui Stalin: «Măi Ruşilor, V’aţi făcut de ruşine... Atacul vostru a voit să fie o revanşe. Ei bine, n’aţi făcut absolut nicio stricăciune, în afară de uşoara Tănire a unui soldat. Niciun glonţ sau schije n’au atins vreun aparat sau maşină dintre ale noastre. Pentru încredinţarea voastră, vă facem o propunere şi anume: Un pilot de al vostru poate să aterizeze în voie pe aerodromul nostru, pentru a verifica cele ce v’am spus. Vă dăm cuvântul nostru de onoare că nimic nu i se va întâmpla pilotului vostru; mai mult, îl vom conduce cu toată grija până în liniile voastre... POVESTE DE PE FRONT 423 Artileria noastră are ordin în acest sens. La venire, pilotul va zbura în linie dreaptă singur, la plafonul de maximum 1000 metri, între orele 9 şi 9,30 mâine 5 Mai 1943. Semnat: Grupul român de vânătoare ». Scrisoarea se închide într’un tub de mesaj, se pecetlueşte şi căpitanul Scurtu, von Boremschy şi Polizu pleacă spre aerodromul rusesc... Când ajung, fac o trecere la 30 de metri deasupra coman- damentului rus, fără să tragă vreun foc. Urcă, se duc până se pierd în zare şi se întorc în mijlocul pistei de decolare, unde Scurtu aruncă mesajul. Cei trei piloţi urcă iarăşi, fac un ocol şi se pierd în spre liniile noastre, fără să fi schiţat nici cel mai mic gest de agre- siune. De sigur, Ruşii se vor fi mirând de această ciudată vizită I La cantonament, piloţii noştri erau într’o destul de puternică febră de curiozitate. — Credeţi voi că vor trimite? Eu pariez că nu I opinează căpi- tanul Şerbănescu... — Măi băieţi, dacă Rusul vine, eu mă duc şi aterizez la ei să le întorc vizita... intervine gorjanul Dan Scurtu, plin de încredere. Dar de aci pornesc tot felul de consideraţii, până ce noaptea îi cuprinde în liniştea ei, turburată când şi când de paraşutele lumi- noase ale duşmanului. Ruşii au găsit cu cale să răspundă în felul lor, — ruseşte, — la acest act de cavalerism, aproape romantic. La ora 9 dimineaţa au venit într’un nou atac. In ciuda violenţei cu care atacau, nici de data aceasta n’au obţinut rezultate. Urmează câteva zile de continui atacuri ale vânătorilor noştri, pornind de pe acest aerodrom. Nicu Polizu a făcut două ieşiri şi este gata pentru a treia. Totdeauna este întâiul şi ca de obicei se impune pentru misiuni. Nu se poate găsi la el cea mai slabă intenţie de sfială, de ocolire a pericolului. Adesea băieţii îi spun: — Nae, mai potoleştc-te I... Ce zor ai să te vâri mereu peste duşman... Ai toate decoraţiile: Mihai Viteazul I Crucea de Fier, Virtutea Aeronautică cu trei barete şi 160 de misiuni. Ce mai vrei să iei? I El răspunde potolit, cu obişnuita sa şagă: — Crucea de lemn... dar se corectează, devenind mai grav: — Dacă suntem în luptă, trebuie să luptăm măi băieţi... — Bine, dar tu eşti comandant de escadrilă, ai un atât de bogat stat de serviciu... nu te poate nimeni împinge, aşa... Nicu le surâde şi le spune ’o glumă. Ei nu pot şti, nu pot să înţeleagă sau nu vor, pasiunea şi conştiinţa lui de luptător; să mai caute să le arate acest lucru e zadarnic. Cu aceleaşi argumente 4*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îl sfătuise şi familia la Bucureşti, să rămână acasă... Nu era însă el făcut dintr’un asemenea aluat... De aceea se pomeniseră cu el la grup, când nici nu se gândeau. Şi el continua să lupte cu acelaşi elan ca la începutul războiului, în Basarabia. Grupul se deplasează timp de două zile la sud-est de Stalino, de unde face protecţia unor uriaşe formaţiuni de bombardament germane, în atacurile asupra centrului de căi ferate dela Bataisk, lângă BostoW. Aci, adjutantul Vinca înregistrează alte trei victorii, Milu două şi Polizu una. Când revin pe câmpul de lângă Starominskaja, viaţa se reia în mod obişnuit... Parte din avioane intră în reviziile periodice... Se petrec însă destule ciocniri şi predomină atacurile aerodroamelor şi de o parte şi de alta, producându-se foarte adesea lupte îndârjite. In dimineaţa aceea, cerul era iarăşi mohorît, însă înălţimea norilor îngăduia acţiunea aviaţiei. Câteva patrule plecate în sector se ciocnesc cu avioane duşmane. Locotenent Bozariu vine împuşcat în trenul de aterizaj şi în limita de benzină. Trebuie să prindă terenul cu orice chip şi el face toate sforţările posibile. Atinge pământul cu gândul să pună avionul pe burtă... Nu ştia că la trenul de aterizaj o roată este ieşită... Când simte aceasta era prea târziu. Aparatul are o icnire ca spre a se propti în aripa dreaptă, apoi parcă vrea să se răsucească şi se întoarce peste cap, îndoind elicele ca nişte braţe de ancoră... Liniştea a cuprins aerodromul un moment, ca o tăiere a respiraţiei când se ia aminte la ceva... Praful se risipeşte în norişori subţiri peste avionul accidentat... Când pilotul se deşteaptă din lungul somn, se afla într’un spital german cu umărul stâng în ghips, cu fruntea în bandaje... Nu ştie de ce-i vine să zâmbească la gândul ivit parcă din vis: n’ar vrea să fie aşa, dar stărue în el sentimentul că urechea stângă i s’a scurtat... — Ai avut mare noroc că n’ai luat foc, îl lămuresc camarazii veniţi să-l vadă... ^ O săptămână mai târziu, către orele zece dimineaţa, un grup de B 2-iuri ruseşti vin să bombardeze. Nicu Polizu şi sublocote- nentul Dicezare sar în avioane, urcă şi angajează lupta... Polizu atacă în stilul său, căutând cu grijă să mute atenţia duşmanului dela adevărata lui intenţie prin manevră. Dicezare îl secondează cu măestrie şi în curând poate să se bucure că are în faţă un duşman mai puţin. Tunurile Gustavului sunt neiertătoare... Observă însă în acelaşi timp că Polizu pierde ulei dela motor şi pare să nu fie în toată puterea vitezei avionului. II face atent, strigându-i prin radio, Se miră însă că el mai continuă să lupte cu trenul de ate-. POVESTE DE PE FRONT 4*5 rizaj scos... Este vădit că în felul acesta nu poate să dea randa- mentul necesar... In vreme ce îl urmăreşte îngrijorat, Polizu reuşeşte să prindă o poziţie de tragere favorabilă şi rafala sa lungă nu se opreşte până ce nu se vede ieşind din aripile adversarului fumul învăluitor... Dicezare continuă să gonească avioanele inamice şi mai întârzie în aer. Când se întoarce vede într’o vâlcea un avion aterizat forţat. Nu va fi Polizu ? Se învârteşte de câteva ori deasupra şi se convinge că nu poate să fie dintre ai săi. La aerodrom, după aterizare, începe obişnuita povestire a amănuntelor de luptă. — Nae, domnule, se încăpăţâna să lupte cu trenul scos şi cu motorul lovit... Nu s’a lăsat însă până nu şi-a luat tainul... Dar n’a venit încă? ■ — Nu 1 spun camarazii, care de abia acum se îngrijorează. — A rupt lupta... nu mai putea continua; după ce a doborît un bolşevic a plecat... Dan Scurtu şi Dicezare se urcă în avioane şi se înfundă în zare spre locul unde s’a dat lupta. Dar se întorc fără niciun rezultat. Aşteptarea este totdeauna tristă, pe un aerodrom. In întârzierea celui aşteptat nu se pot presupune decât lucruri neplăcute. Ceva mai târziu, grupul este anunţat de un avion de recu- noaştere german că un aparat românesc arde la trei kilometri de aerodrom... In pavilionul unde este cantonat grupul român de vânătoare, o fostă şcoală de băieţi, Nicu Polizu zace pe catafalcul improvizat de camarazi... Cel ce a fost primul pilot al războiului sfânt; primul ostaş care în Ardealul durerilor naţionale, în anul 1940, dobora dintr’un foc duşmanul care se încumetase provocator peste graniţele ce nu se uită, — nu mai era acum decât o momâie rece pe jumătate scrum... Lângă el camarazii fac de gardă şi uneori vor să-i strige: — Mă Nae, auziJ mai zi unul din «colosalele» tale bancuri... Dar Polizu nu mai răspunde; zâmbetul său senin, înlemnise în spasmul ultim, dăruit de foc. Era al treilea comandant al escadrilei 57 Vânătoare, căzut la datorie şi poate... cea mai neuitată figură de erou şi camarad... ION VELICIU COMENTARII CRITICE LUCRĂRI DE FILOSOFIE Tratatul despre Stil al lui Demetrios — traducere, introducere, comentar de C. Balmuş (Iaşi, 1943). D-l C. Balmuş, profesor la Universitatea din Iaşi, a tradus cu toată atenţia şi deplin conştient de valoarea lor pentru istoria gândirii ca şi pentru Estetica şi Critica Literară, două texte greceşti de-o însemnătate deosebită, vrednice de a fi orânduite — după cum s’a şi spus — alături de operele platoniene şi aristotelice,, care, de altfel, le-au şi înrâurit, împreună cu acea a lui Teofrast: Tratatul despre Stil al lui Demetrios şi Tratatul despre Sublim al unui autor anonim. .’ Este aproape inutil să repetăm că, pentru cultura noastră, astfel de întreprinderi sunt capitale. Până nu vom avea traduşi şi cunoscuţi temeinic pe marii gânditori şi scriitori ai Antichităţii greceşti, nu este nicio nădejde pentru închegarea unei atmosfere obşteşti prielnice înfloririi filosofice şi mai ales estetice. Câtă vreme studenţimea şi oamenii cu pretenţii de cultură superioară nu vor cunoaşte Statul lui Plato şi Etica pentru Nichomachus a lui Aristoteles nu vom putea avea o viziune rodnică pentru filo- sofia socială şi estetică, precum în genere pentru disciplina cuge- tării. Traducerile regretatului Cezar Papacostea şi ale d-lor Şt. Bezdechi şi G. Murnu au contribuit într’o măsură apreciabilă la un început de familiarizare cu neîntrecuta cugetare şi viziune elenică a lumii, dar editate sporadic, adesea în condiţii tipogra- fice precare, traducerile filosofice sunt greu de găsit şi nu au intrat niciodată în lectura de căpătâi a oamenilor culţi dela noi, care cunosc, adesea, mai bine pe Wundt decât pe Plato şi pe Mari- tain decât pe Aristotel, preţuesc pe Nietzsche şi ignorează pe Plotin şi fac eseistică în jurul lui Kirkegaard în loc de Epictet. încă nu s’a constituit la noi atmosfera de recunoaştere a puterii inspiratorii şi de disciplinare capitală a filosofiei şi literaturii gre- LUCRĂRI DE FILOSOFIE 4*7 V ceşti, iar Eschyle încă îşi aşteaptă rândul pe scenele teatrelor noastre. Pe când în alte părţi, nu se concepe filosofie şi judecată este- tică fără Plato şi fără Aristoteles, afirmându-se chiar de unii savanţi că fără Kant şi Hegel se poate face filosofie, dar fără cele două genii ale Greciei antice nu, la noi literaţii trăiesc fără spiritul humanist, iar filosofii fără inspirarea fundamentală a gândirii greceşti. Dar tocmai din această pricină, aşa cum am mai observat şi în alte ocazii, avem o literatură, în care trecerea dela folclor la romantism şi la rafinatele forme moderne s’a făcut fără substan- ţialul stadiu humanist, precum în filosofie am avut un materia- lism şi empirism venite dela izvoare, dar în schimb şi un idealism şi un realism de mâna a treia, venite pe cale derivată şi după difor- marea criticistă sau dogmatică a secolului al XlX-lea. Traduceri ca acelea ale d-lor C. Balmuş şi D. M. Pippidi—acesta din urmă a tradus admirabil Poetica lui Aristotel, însoţind-o de o substanţială şi personală introducere, precum şi de un savant comentariu (Publicaţiile Institutului de Studii Latine, Traduceri, Autorii greci, colecţie îngrijită de D. M. Pippidi, Bucureşti, 1940) contribuiesc la apropierea de neîntrecutele izvoare. Tratatul despre Stil al lui Demetrios, care se arată mai mult un critic literar decât un retor, chiar dacă uneori admiră parcă mai mult pe Demostene decât pe Plato, este o operă dela sfârşitul veacului I după Hristos, contemporană lui Plutarh. Aici ne inte- resează semnificaţiile filosofice şi literare ale acestui tratat, care şi pentru filologi prezintă atâta interes, având «indicaţii de limbă greacă din perioada romană ». Demetrios face în acest Tratat ample consideraţii asupra peri- oadei şi componentelor ei, pentru a se concentra apoi asupra tipu- rilor de stil literar şi a cusururilor lor. După cum s’a observat de cercetătorii străini şi de traducătorul român, tratatul acesta este construit pe teoriile stilistice ale lui Aristoteles şi Teofrast, între- buinţaţi prin mijlocirea unor autori stoici. • Dar oricât de îndatorat le-ar fi, Tratatul despre Stil aduce o seamă de precizări şi analize în care găsim pe-un adevărat critic literar, cu o sensibilitate şi o intuiţie remarcabile.Referinţele continui ce le face la literatura, plastica şi muzica grecească sunt nespus de preţioase şi concludente. Exemplele date dovedesc un ade- vărat critic şi filosof al artei, iar principiile formulate, în mare parte valabile şi astăzi, sunt jaloane pentru viitoarea Estetică. Dacă au trebuit să treacă multe veacuri până să se recunoască sensibilităţii şi imaginaţiei o realitate şi un rost spiritual oarecum neatârnat şi, în orice caz, suveran în domeniul artei, creaţia arti- stică fiind legată de ele şi nu de raţiune, de conştiinţa morală sau de instincte — chiar dacă în marile opere acestea se contopesc — 438 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la Demetrios, ca şi la Plato şi la Aristoteles, distincţiile acestea nu numai că mijesc uneori chiar şi în teorie, dar se reliefează în aprecierile concrete, în intuiţiile particulare. Gustul Grecilor avea, în ciuda confuziei dintre raţiune şi creaţie artistică sau dintre bine şi frumos — confuzie, care, în fond este mai mult decât o confuzie, ajungând uneori la o sublimă con- cepţie — o siguranţă nedesmiriţită. Chiar Plato, uneori atât de puritan încât doreşte ca literatura şi arta să fie izgonite din ceta- tea-i ideală, recunoaşte stăpânirea ce-o are asupra sufletului arta, face deosebiri între poeţii şi muzicienii care aduc în arta lor virtuţile constructive şi întăritoare, necesare energetismului eroic al cetăţii sale, şi armoniile acelora care deprimă, înmoaie sau îmbată sufletele, filosoful preferând tulburătorului Marsyas pe luminosul şi curajosul Apollo (Republica, 392—400). Dar ceea ce pierde arta, câştiga la Plato viaţa omului, concepută cu armonii, ritmuri şi proporţii aristocratice, energice, luminoase, care ne fac să susţinem, cum am şi făcut-o, că existenţa omenească ideală devine la el o operă de artă, în care binele şi frumosul se conto- pesc întru desăvârşire. La rândul său, Aristoteles, spirit mai concret şi mai practic, va recunoaşte artei şi un rost purificator — în afară de acela de a pricinui plăcere — readucând-o în cetatea ideală din care o izgonise Plato — dar nu în totul — şi dându-i un rost armoni- zator în Etica sa. D. D. M. Pippidi a arătat în Introducerea la traducerea Poeticii cum, declarând-o purificatoare, Aristoteles a salvat arta, mai ales prestigiul ei social, anihilând puritana obiec- ţie platoniană. In morala sa, construirea-de-sine pare, ca şi la Plato, o vădită operaţie estetică şi acest aspect, plin de semnifi- caţii, ne-a părut totdeauna neluat în seamă, deşi constituie o cheie preţioasă. Fireşte, într’un sens, ca toţi Grecii antici, şi Plato, şi Aristo- teles judecă şi preţuiesc arta în funcţie de sensul metafizic al existenţei şi de slujba pe care o aduce ea binelui. De aceea, consi- deraţiile lor estetice sunt adesea amestecate cu consideraţii etice, iar forma estetică are ca punct constant de referinţă conţinutul de viaţă. De această perspectivă tipic helenă nu se pot lipsi nici criticul Demetrios şi nici misticul autor anonim al Tratatului despre Sublim. Şi totuşi oricât de înrâurit de Aristotel şi de-elevul acestuia, Teofrast, este Demetrios, procesul de relativă disociaţie dintre formă şi conţinut, precum şi conştiinţa interrelaţiei dintre ele se accentuiază în folosul artei. Faţă de Aristoteles însuşi Teo- frast, al cărui tratat s’a pierdut şi a cărui concepţie a putut fi dedusă doar fragmentar şi indirect, evoluase către o viziune este- tică. In tratatul său despre stil, Teofrast împăcase «teoriile lui Isocrate cu acelea ale lui Aristotel şi realizase o operă mai mult, lucrAri de filosofie 4*9 estetică, deoarece în ea gramatica, poetica şi retorica erau absor- bite într’o viziune unică, aceea a formei, care este faptul ade- vărat estetic» (Introducerea d-lui C. Balmuş, apud Solmsen şi Rostagni). Cetind Tratatul despre Stil al lui Demetrios, observăm cum relaţia dintre formă şi conţinut constituie o preocupare constantă. Intr’un loc, o spune răspicat: «Prin urmare, nu trebuie să ţinem seamă atâta de lucrurile spuse, ci de felul cum sunt spuse, căci se poate ca cineva povestind fapte mari într’o formă sărăcăcioasă să facă un lucru nepotrivit cu subiectul. De aceea se zice că sunt şi unii scriitori de talent, cum e Teopomp, care -vorbesc de lucruri impresionante fără să impresioneze » (75). Demetrios recunoaşte, ca orice estetician şi critic modern, întâietatea formei în materie de artă, dar totodată observă că, dacă forma trebuie să exprime conţinutul sau fondul, în schimb şi fondul impune o anumită formă, cerându-se exprimat de ea cât mai adecvat. Această adecvaţie între formă şi fond, în opera de artă, for- mează criteriul după care deosebeşte şi defineşte patru stiluri: stilul măreţ (căruia i se opune stilul rece), stilul elegant (căruia în rău îi corespunde stilul afectat), stilul simplu (corespondent negativ stilul arid) şi stilul energic (a cărui defectuozitate este stilul neplăcut). Stilurile acestea literare şi artistice îşi au obârşia în gândirea, expresia şi structura corespunzătoare a frazei. Sila- bele lungi, spondeul din hexametru, lungimea cuvintelor, parti- culele la începutul propoziţiei, repetarea aceleiaşi conjuncţii (ce dă ideea unei mulţimi infinite), reduplicaţia unui cuvânt, între- buinţarea de cuvinte puţin obişnuite, folosirea metaforelor şi a comparaţiilor, a epitetelor şi alegoriilor, a cuvintelor compuse şi cuvintelor-podoabe, schimbarea vie a ritmului — toate acestea contribuie la stilul măreţ, ca şi alegerea subiectelor măreţe. E drept că vorbind de defectele în care pot cădea căutătorii stilului măreţ — răceala şi pompozitatea — Demetrios recunoaşte că sunt cazuri în care se poate înălţa şi o faptă neînsemnată, dar dacă se face cu rost şi folos. In genere, însă, subiectul — sau cum am spune noi astăzi conţinutul sau fondul — trebuie adecvat cu forma, expresia literară trebuind să fie pe măsura sau potrivită lucrurilor de care e vorba. Ideea aceasta aristoteliană este valorificată de Demetrios prin numeroase pilde, din care reiese deplina conştiinţă a acestui critic că în expresia artistică forma şi fondul se condiţionează reciproc, constituind o unitate suficientă sie-şi. Această organicitate între artă şi viaţă se explică lesne prin mimesis sau ideea de imitaţie a lumii sensibile sau a naturii, ce stă la baza concepţiei aristote- liene despre artă; dar să nu uităm că, dacă aceasta e cu putinţă, apoi este nu numai din pricină că arta imită natura sau o repre- 43° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE zintă, ci şi pentrucă, la rândul ei, natura sau lumea sensibilă îşi are o ordine armonioasă. Prin urmare, este cazul de a sublinia — credem noi — că, imitând lumSa sensibilă sau natura, artistul îi redă ordinea şi spiritul ei, care nu mai e umbră sau copie de gradul al treilea a lumii ideale, ci imitaţie directă sau reprezentare. De asemenea, să nu uităm că însăşi imitaţia sau mimesis trebuie să redea lucrurile «fie cum au fost şi sunt, fie cum se spune sau par a fi, fie cum ar trebui să fie » (Arisoteteles, Poetica, XXV, 10). Deci concepţia artei ca imitaţie a naturii este la Aristoteles mult mai mlădioasă, mai dinamică şi mai cuprinzătoare decât se socoteşte îndeobşte, pentru ca la un Demetrios, de pildă, să devină şi mai liberă, după cum vom vedea. Aristoteles înlătura astfel o obiecţie într’adevăr importantă: «dacă se aduce poetului învi- nuirea că n’a înfăţişat fidel ce vroia să înfăţişeze, are dreptul să răspundă că l-a înfăţişat, poate, cum trebuia să fie. Aşa cum Sofocle spunea de eroii lui că « sunt cum ar trebui să fie, iar ai lui Euripide, cum sunt aievea». Şi cu asta se înlătură obiecţia» (XXV, 30, traducerea Pippidi). In activitatea artistică de imitare sau reprezentare a lumii sensibile sau a naturii, prin adecvarea formei şi fondului, ce la olaltă, potrivit esteticii moderne, în special celei a lui Croce, constituiesc expresia, Demetrios ne desvăluie o seamă de ade- văruri valabile şi astăzi şi care uneori constituiesc subiectul unor studii ce ne par cu totul noi, fără a fi. Astfel în paragraful 77 aflăm că vechile mituri sunt «parte din arta poeţilor », atingându-se, deci, adevărul că poezia ţine de mit, acesta obligând la un anumit fel de compoziţie în care se cuprind sau se conţin pe-un acela ş plan variatele elemente ale cosmosului. Legătura dintre mit şi poezie ne părea a o fi descoperit în anii din urmă, la noi, comen- tatorii d-lui Lucian Blaga iar în Franţa un tânăr eseist care a închinat un studiu acestei corelaţii. Tot acolo, Demetrios citează pe pictorul Nikias, «de părere că subiectul, prin el însuşi, e o parte din arta picturii». Când ne gândim de ce Nikias prefera subiectele mari şi nu lucrurile mă- runte, nu păsările şi florile, ci zugrăvirea luptelor navale şi luptele de cavalerie (după cum ni se spune în acelaşi pasaj) şi de ce modernii aleg tocmai naturile moarte, florile şi peisajele, înţelegem ce imitau ei şi ce imităm noi din natură, determinând stiluri, atât de dife- rite. Asupra metaforei, Demetrios ne spune iarăşi adevăruri vala- bile, dar pare a prefera uneori comparaţia, ceea ce nu mai e cazul în poezia modernă, care ocoleşte comparaţia şi preferă metafora. Plato folosea mult metafora, părând autorului un literat îndrăzneţ. Găsim şi alte principii şi norme, parcă formulate de un subtil critic contemporan. De pildă ideea că preciziunea dovedeşte un spirit mărginit sau că obscuritatea dă uneori vigoare, sau urmă- LUCRĂRI DE FILOSOFIE 431 toarea observaţie: «uneori conciziunea şi mai ales reticenţa dau frazei măreţie: anumite lucruri neexprimate şi mai mult insi- nuate par mai importante. Alteori, însă, prin conciziune expresia nu mai are însemnătate » (103). Ce aproape suntem de Mallarmâ, de sugestivitatea simbolismului şi a expresionismului, la care ne-am gândit, ca şi la baroc, atunci când Demetrios pomeneşte de «gluma care îngrozeşte t>. Consideraţiile despre cuvintele plă- cute la auz, în legătură cu stilul elegant — ni sunt date ca pildă Callislralos şi Annoon — ca şi justificarea, în anumite cazuri, a cacofoniei merg până la rafinamentele muzicii disonante moderne, ca şi eufonia pricinuită de întâlnirea vocalelor. Flautul cel prea sensual nu mai este condamnat de Demetrios, aşa cum era la Plato, care vroia să păstreze în cetatea-i ideală doar lira şi harpa — păstorilor lăsându-le fluerul — (399 D). Se pot cânta zeilor imnuri « cu ajutorul celor şapte vocale », aşa cum fac preoţii Egip- tului, găsindu-se astfel un echivalent flautului şi chitarei (71). Stilul energic, întrebuinţat de Demostene, «cere o expresie tare şi concisă şi seamănă cu acei care lovesc de aproape ». Perioada este înţeleasă ca «un anumit fel de aşezare la un loc a cuvintelor », vădindu-se «în mod clar că această frază a în- ceput într’un punct şi trebuie să se sfârşească într’altul, că ea merge spre o ţintă anumită, întocmai ca alergătorii, când li se dă drumul: chiar din momentul plecării ei văd vine capătul cursei». Această concepţie organicistă şi funcţională a perioadei, fericit limpezită de imaginea alergării, implică, apoi, diferenţierea într’un stil « strâns împletit o sau periodic — în care « membrele seamănă cu pietrele ce sprijină şi susţin o boltă o — şi într’un stil fărâmiţat sau desfăcut — unde membrele seamănă « cu nişte pietre aruncate numai unele lângă altele, fără a fi legate împreună ». Trebuie să recunoaştem cât de valabile pentru proza şi, în genere, pentru arta contemporană sunt aceste deosebiri, pe care azi le-am numi stil sintetic şi stil analitic, stil constructiv şi stil impresionist. Actuale rămân şi recunoaşterea vorbirii curente ca model pentru crearea cuvintelor noi şi a celor compuse. «Un creator de cuvinte seamănă doar cu acei care au dat, cei dintâi, nume lucru- rilor » (95). E o teză funcţională pentru care şi astăzi mai trebuie să lupte, în preocupările sale de expresivitate stilistică şi linguistică românească, profesorul Dimitrie Caracostea, legând spiritul fol- clorului de arhitectura creaţiei superioare. Totodată, recunoscân- du-se vorbirii obişnuite rol călăuzitor şi observându-se putinţa acestei vorbiri curente de a exprima metaforic aproape orice idee, Demetrios, asemeni lui Croce, recunoaşte imaginaţiei o realitate generală, un fundament comun speciei omeneşti, aşa că simţul artistic nu apare, ca la Kant, o facultare superioară, ci, dimpotrivă, una comună, explicându-se astfel simţul înnăscut pentru frumos 43» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE al poporului, ca şi putinţa de receptare a artei de către mulţimi, fireşte în diferite grade, după iniţiere şi educare. Intuiţiile lui Demetrios sunt remarcabil de juste şi mereu actuale, ca şi o bună parte din principiile şi normele sale stilistice. Nu am relevat confuziile şi contradicţiile tratatului său, care apar mai ales în capitolul despre stilul elegant, mai puţin sesizat decât celelalte stiluri. Graţiosul, veselia, gluma înfiorătoare, tristeţea, comicul şi straniul sunt corelate aici, ca în stilul baroc de mai târziu. E de altfel un stil greu de definit, între stilul măreţ şi cel simplu eleganţa părându-ne astăzi tocmai o măreţie şi o armonie îndreptate spre simplitate. De asemenea, unele din exemplele sale, menţionate defavorabil, ne par astăzi fireşti şi plăcute, expe- rienţele poetice diferenţiindu-se şi uneori devenind mai complexe. Dar, în totul, lectura Tratatului despre Stil, atât de atent tradus şi atât de folositor comentat de d-1 C. Balmuş, un adevărat ani- mator dela care aşteptăm şi alte contribuţii humaniste, rămâne un bun valabil pentru orice iubitor de cunoaştere a fenomenului estetic. Traducerea lui în româneşte constituie un act binevenit. PETRU COMARNESCU PE MARGINI DE CĂRŢI 1. Ioana Postelnicu: Beznă, roman. Editura Socec. Un voi. = 374 pag.; 2. Ion Pas: Simple întâmplări. Editura Vremea. Un voi. =168 pag.; 3. Damian Stănoiu: Preot fără voie, roman. Ed. Cugetarea. Un voi. = 400 pag. 1. Romanul Ioanei Postelnicu, Beznă, revelează frumoasele aptitudini pentru analiza psihologică ale unui robust talent feminin. Cartea nu este în sine o realizare ultimă şi o desăvârşire, ci o treaptă pe care evoluează posibilităţi întru totul remarcabile. Ioana Postelnicu are încă de luptat mult cu expresia până ce va izbuti să o domine şi să o mlădie şi mai are încă de învăţat în di- recţia meşteşugului propriu zis al romanului. Sunt două pro- bleme de voinţă şi de artă şi spre ele îndemnăm pe scriitoare să se străduiască. In ceea ce priveşte calitatea înăscută a ei, aceea de a intui realitatea psihologică şi de a construi tipuri sufleteşti, ea este un bun câştigat dela început şi ar fi păcat să nu fie susţinută şi scoasă în evidenţă de o mai îngrijită artă a scrisului şi a com- poziţiei. Tema — dacă poate fi vorba de o temă în romanul Beznă — pe care şi-a propus-o scriitoarea pare a fi prezentarea luptei dintre conştiinţă şi instinct. Dar să precizez, pentrucă mi se pare că nu este tocmai exact vorba de o temă, decât poate indirect şi poate fără intenţia precisă a romancierei. Autoarea nu-şi propune să demonstreze, nici nu teoretizează, ci pur şi simplu înfăţişează un material sufletesc, o porţiune de viaţă care ar putea ilustra tema luptei dintre conştiinţă şi instinct. Este un conflict dramatic în centrul cărţii, conflictul dintre raţiunea trează şi carnea oarbă, concretizat în lupta dintre Cosma Străjeru şi Clody, pe de o parte, pe de alta prin lupta ce se dă în sufletul celui dintâi. Clody este o biată fiinţă nenorocită, o fată care, în urma unui accident şi a unei boale nervoase, a rămas cu o uşoară paralizie dar mai ales cu o întunecare a minţii care face din ea o infirmă mintală. Frumoasă, dar anormală, ea trăeşte o viaţă de vegetală în care numai carnea vibrează, însufleţită de instinct. Cu o luci- 13 4*4 REVISTA FUNDAŢIILOR RS6ALI ditate puternică şi ciudată, ea se agaţă de vărul său, Cosma, car# se simte atras de feminitatea ei superbă, şi-l prinde într’un vârtej frenetic de posesiune animalică. Această Clody, pur feminină pe latura strict instinctuală, exercită asupra lui Cosma o tulburătoare atracţie, o ispită căreia el nu-i poate rezista, cu toată repulsia pe care o simte pentru boala fetei. El e rând pe rând atras şi respins de trupul fetei şi numai fuga îl poate scăpa din mrejele tentaţiei. Cosma pleacă departe de casă, la Cluj, unde tuberculoza îl prinde chiar la începutul studiilor lui. După o lungă cură sanatorială, el ajunge în Elveţia, unde cunoaşte pe Marta, viitoarea lui soţie. Căsătorindu-se cu aceasta, Cosma se desgustă repede de femeia care nu i-a inspirat decât o iubire superficială şi trecătoare. Fire timidă, Cosma simte nevoia să fie dominat şi condus de altcineva, aşa cum e dominat şi condus bunăoară de Ema, fosta guvernantă a Clody-ei, ajunsă, printr’un joc absurd al întâmplărilor mama lui Cosma. Marta, care este ca şi Cosma, un copil orfan, crescută de o mătuşă, regăseşte în Bucureşti pe Luky Durma, un pictor, cu care cochetase o vară la mare şi cu care reia în ascuns legăturile. Dar instinctul o împinge către unchiul ei, Andrei, pe care l-a iubit fără să-şi dea seama totdeauna şi de care a fost iubită. Ea se aruncă în braţele lui, desămăgită de Cosma, chiar în momentul cutremurului cel mare, şi se prăpădesc amândoi sub ruinele blo- cului care se prăbuşeşte, în acelaşi timp când acasă Cosma, nepu- tincios de a mai lupta contra farmecului bolnăvicios al Clodyei, se rostogoleşte cu ea în bezna patimii deslănţuite. N’am putut decât schematic să înfăţişez un subiect mult mai complex şi mai complicat. Romanul e bogat în fapte şi autoarea ne plimbă mult, prin sanatoriul de tuberculoşi din Cluj unde este internat Cosma, prin Elveţia, pe coasta Mării Negre, într’o serie de episoade care abat uneori atenţia şi interesul dela tema cen- trală, spre situaţii aproape independente. Am spus că romanul nu este bine compus, materialul şovăe adesea, desfăşurarea acţiunii este sau stângace sau întreruptă de unele digresiuni. Astfel în eco- nomia cărţii episodul dela mare, cu aventura dintre Marta şi Luky, este parazitar şi exagerat desvoltat faţă de mersul principal al acţiunii. Este un episod în care autoarea a uitat care sunt eroii principali ai cărţii sale, confundându-i cu Marta şi Luky, care în fond sunt eroi secundari. Beznă este o carte stufoasă ca o gră- dină neîngrijită şi plină de surprize. Ceea ce este remarcabil în toată această operă sunt tipurile, de un extraordinar relief, construite în adâncime, obsedante şi având o indelebilă pecete individuală. Şi nu mă gândesc numai la eroii principali, dar toţi eroii au o putere de viaţă deosebită. De fapt nici nu există eroi principali sau secundari în acest roman, decât prin faptul că toată construţia lui se reazimă pe Cosma şi PE MAR«INI DE GĂRTI 445 pe Clody, ca pe doi piloni ai unei clădiri. In acest sens numai ei doi sunt principali. Din punctul de vedere al valabilităţii estetice însă, toţi eroii din Beznă se menţin pe acelaşi plan. Ei sunt prezen- taţi în gesturi şi fapte mărunte şi analiza autoarei dă impresia unui sfredel care se răsuceşte şi se introduce tot mai afund în sufletul lor. Ioana Postelnicu calcă pe urmele Hortensiei Papadat- Bengescu, cu a cărei literatură romanul său are puncte de contact. Maniera analitică a Ioanei Postelnicu este puternic influenţată de aceea a Hortensiei Papadat-Bengescu şi în aceasta nu văd întru nimic un defect ci dimpotrivă. Nu e vorba de imitaţie ci de uce- nicie la şcoala unei maestre a analizei psihologice. Aş vrea să spun că figura maladivă şi bizară a lui Clody este cea mai impresionantă şi poate că ar fi chiar în adevăr, în sensul că Clody este şi cu totul originală. Dar ce să spun de Ema, tipul fetei bătrâne în care se trezeşte femeia şi în care simţurile se răsco- lesc în apropierea lui Alexandru Străjeru, devenind mai târziu o mamă grijulie din calcul, a lui Cosma, cu a cărui moarte ar pierde bunăstarea la care a ajuns. Viclenia şi prudenţa ei, energia de care dă dovadă, caracterul ei în mare parte viril, ambiţia, spiritul ei dominator, migrenele şi o sumă de alte amănunte concură să completeze un splendid complex sufletesc. Nu mai puţin interesantă e Bunica — mama Emei — cu pa- siunea ei de a scotoci prin secretele celor din casă, nu din interes, ci din voluptatea de a şti tot ce zace în fiecare şi de a-şi imagina că i-ar putea sdrobi cu revelaţiile ei. Este delicioasă această bătrâ- nică tăcută, blândă şi plină de secrete, care se strecoară prin casă ca o umbră. Patrulaterul acesta format din Cosma-Ema-Clody-Bunica are vigoare psihologică şi epică, are originalitate şi creează o atmos- feră extraordinară, atmosfera casei din aleea Isvoranu. Ioana Postelnicu se poate lăuda a fi pictat ceva în genul casei blestemate din «La răscruce de vânturi» a lui Emilie Bronte, minus bine înţeles satanismul de acolo. Tot atât de bine creaţi sunt şi Cosma, Marta, Andrei, Luky sau Alice. Ceea ce aş reproşa scriitoarei este predilecţia pentru domeniul sumbru al instinctelor. Beznă este o carte interesantă şi origi- nală, dar deprimantă. Oare oamenii nu sunt alcătuiţi decât din simţuri şi din instincte? Cam la concluzia aceasta ar ajunge cineva după terminarea lecturii 1 Viziunea vieţii, aşa cum o are roman- ciera, este pesimistă şi pentru aceasta nu-i putem aduce nicio obiecţie. Reproşul meu e pentrucă în toată bâjbâiala prin beznă a eroilor săi autoarea nu aprinde nicio luminiţă, nu pune pata de soare a niciunei purităţi. Un moment, acest element de contrast ai crede că-1 găseşti în persoana Martei. Dar şi fata aceasta e îs 436 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE hărţuită de întrebări casuale, şi de instincte, iar când ajunge femeie se integrează în ritmul celorlalţi cu o uimitoare repeziciune. Un pic de azur în întunerecul literaturii Ioanei Postelnicu nu numai că nu va strica, dar îi va da acel echilibru armonios care înalţă opera de artă. Dacă insist asupra scrisului Ioanei Postelnicu, o fac pentrucă sunt convins că autoarea ar putea să-l desăvârşească dacă ar pune mai multă atenţie şi mai multă muncă. Sunt în stilul său negli- jenţe regretabile, stângăcii uimitoare de care s’ar putea uşor debarasa. Ea scrie spre exemplu: « Ce-i era în definitiv Ema, în comparaţie cu ea, nevasta lui. O străină, care în definitiv... etc.», (p. 344) sau: « Se simţi singură, mai singură ca oricând. O necesitate de a pleca din casa în care acum se înăbuşea mai mult ca oricând, de a fi în prezenţa cuiva, în faţa căruia să simtă căldura, luă locul aşteptării. Toate şi până atunci mai fusese străbătută de o astfel de pornire, dar nu se gândise atent la ea, acum avea sentimentul dezolant că era singură în oraşul acesta mare. Şi totuşi nu mai era singură» (p. 325). Va recunoaşte de sigur şi autoarea că asemenea repetiţii sunt excesive, mai ales când nu corespund unei necesităţi interioare. Tot aşa o construcţie ca aceasta este cu totul imposibilă: «Animalul era blând şi cu cât înspăimântat se apropia de el, cu atât îl privea mai atent cu lumina ochilor îmblânzită » (p. 20). Cât de distrat scrie Ioana Postelnicu se vede din acest simplu exemplu luat de pe p'rima pagină a romanului, unde scrie: «şi zări braţul slab al ei» (p. 5) în loc de « braţul ei slab » cum ar fi fost corect. N’am dat decât câteva exemple: aş fi putut găsi încă multe. Renunţ, pentru a atrage atenţia scriitoarei asupra unui alt defect în care cade uneori stilul său şi anume acela al unui abstractism gazetăresc, nepotrivit cu analiza psihologică literară. Scriitoarea întrebuinţează uneori termeni tehnici şi neologisme abstracte, potriviţi numai în critică sau în general în ideologie, dar funeşti în domeniul concret al literaturii. Nu spun că uneori nu s’ar putea introduce şi câte un cuvânt sau două, abstracte, în stilul unui roman. E important însă dozajul lor şi felul cum sunt întrebuin- ţate. Şi mai ales nu trebuie să se abuzeze de asemenea scris. Fiindcă iată ce mostre dă excesul acesta, care departe de a fi profund psihologic, cum pare a crede scriitoarea, nu e decât un galimatias insuportabil: «Brava dorinţă de a da târcoale impunându-şi o sobrietate pe care o avea şi ea şi care la dânsa pornea dintr’o definitivă com- placere în această fermecătoare frământare adolescentă ce n’o arunca în procese de conştiinţă vis-â-vis de Cosma, nedându-i PE MARGINI DE CĂRŢI 437 conştiinţa unei înşelări, culegând doar roadele unei dragoste ino- cente, care o exalta, armonizându-i viaţa » (p. 336). Epitetul « beţie de cuvinte » e de sigur cel mai potrivit acestui pasaj. Din fericire nu sunt prea dese asemenea excese verbale în scrisul Ioanei Postelnicu. Totuşi, atâtea câte sunt, e bine să se scuture de ele. Şi e bine, fiindcă altfel ştie realmente să scrie bine 1 Este curios că scriitoarea are chiar înclinaţia de a scrie frumos, uneori chiar «face frumos» ceea ce iarăşi nu e bine. Scriitoarea are ceea ce se numeşte « formulări fericite » pentru anumite situaţii de ordin psihologic. Sunt predispoziţii lirice, esenţial femenine, traduse în imagini de o mare sugestivitate. Ele trădează virtualităţi de stil care ne întăresc convingerea că Ioana Postelnicu va putea să-şi învingă defectele mai sus amintite. Şi, pentru a fi drept, voi cita şi câteva astfel de pasagii care strălucesc în proza sa. Vorbind de izolarea lui Cosma în internat, scriitoarea găseşte o comparaţie pe care numai o femeie o putea descoperi: « Inima lui era uscată ca a unui burete pe care apa l-a aruncat pe mal în plină arşiţă şi el tremura de sete, de setea unei afecţiuni de care fusese lipsit prin moartea mamei, prin izolarea lui aci» (p. 55). Iată impresia pe care o are Clody la apropierea lui Cosma: « Apropierile de el îi produceau o stare de bucurie, ca o izbucnire de rachetă în fundul unui cer întunecat» (p. 64). Marta gândindu-se la Clody: «... şi gândul i se fixa pe fata bolnavă, ca o pată de cerneală ce cade pe o sugativă albă şi se întinde... se întinde...» (p. 259). Cosma şi Ema vorbind despre Marta în absenţă: « .. .amândoi găsiseră un subiect inepuizabil în a o desfrunzi pe Marta ca o floare scumpă căzută pe mâna unui copil rău » (p. 260) şi « Pianul Clodiei răsună prin pereţi, ca şi când talazurile mării ar fi făcut o gaură într’un vapor şi ar fi năvălit într’însul» (p. 357). Ca şi în privinţa greşelilor de stil, şi aceste frumuseţi nu sunt izolate, ci se găsesc în mare cantitate în scrisul Ioanei Postelnicu. Ele ne-au făcut să fim mai severi faţă de defecte, pentrucă acela care e înzestrat cu un talent este mai condamnabil când nu-1 desăvârşeşte decât un altul care nu-1 are. Ioana Postelnicu poate scrie foarte bine. Tocmai de aceea este mai trist că Beznă este scrisă cu mare neglijenţă. încheind, trebuie să accentuez că Ioana Postelnicu a izbutit să realizeze în romanul său momente epice de o înaltă tensiune, cum sunt spre exemplu: scenele din casa din aleea Isvoranu în general, mai ales acelea cu Clody cântând la pian sau la masă, scenele din sanatoriul de tuberculoşi, cu preocupările clinice caracteristice literaturii Hortensiei Papadat Bengescu, sau scenele dela mare 43# REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dintre Marta şi Luky. Acestea toate ne pun în faţă o scriitoare autentică şi care dacă nu va dispreţui minimum de artă necesar unui romancier va ocupa un loc printre cei mai buni ai noştri. 2. Genul pe care-1 abordează Ion Pas în Simple întâmplări este acela bine cunoscut al aşa numitului « cursiv » din gazetărie şi anume articolul care, fără să fie cu totul de informaţie actuală sau de politică, nu este nici cu totul literar, cochetând şi cu gaze- tăria şi cu literatura, luând dela cea dintâi vioiciunea, uşurinţa şi actualitatea, iar dela cealaltă forma. Intr’un « cursiv » intră de toate: literatură, comentarii ale faptelor ştiinţifice, geografie, istorie, dar mai ales curiozităţi, luate de obicei din izvorul bogat al faptelor diverse, sau cum le spune Ion Pas al simplelor întâm- plări. Gazetarul inteligent şi fin, care este dublat şi de un scriitor de talent, cum este cazul de faţă, ştie să scoată de sub crusta aspră a fenomenului banal şi zilnic semnificaţia lui omenească. Umanul, ca manifestare ciudată şi complexă, în toate formele lui, este urmărit de Ion Pas. Siluete de oameni, gesturi şi fapte cotidiane sunt surprinse cu pasiune de entomolog, dar consemnate cu un surâs ironic. Sunt «creionări» aşa cum îşi intitulează au- torul unul din capitole sau comentarii pe marginea realităţii. Ele constitue materia însăşi a vieţii şi pentru scriitor pâinea zilnică în- săşi. Epigraful lui Gogol, pus de autor în fruntea cărţii sună astfel: «Prietene, dacă vrei să-mi faci cel mai mare serviciu pe care îl aştept dela un creştin, culege pentru mine comorile acestea (micile fapte zilnice) de oriunde le vei găsi... Intr’un cuvânt, tot ce ochii tăi observă, dela lucrurile cele mai mari până la cele mai mici». Ele sunt prezentate direct, fără pretenţia literaturii, şi ceea ce caută în ele autorul ca şi cititorul nu este satisfacţia consumării faptului brut, ci asociaţiile de idei pe care le pot stârni, sensul lor adânc. Un cetăţean a cerut să i se schimbe numele de Traian Şoarec în acela de Traian S. Decebal. Iată cum coihentează autorul, cu umor, faptul: « D-l Traian Şoarec a cerut ministerului să fie autorizat a adăoga la'numele său pe acela de Decebal, spre a se numi pe viitor Traian S. Decebal. Dacă muntele opintindu-se, naşte câteodată un şoarec, de multe ori un şoarec poate făptui lucruri care lasă muntele de ruşine. « In cazul de faţă, dintr’un şoarec au ieşit doi împăraţi zămis- litori de neam. D-sale nu i se va spune decât aşa cum a voit desigur: Traian şi Decebal. ^ « Publicaţiunile ministerului de justiţie sunt, pentru noi, amu- zante şi instructive, deoarece desprindem din lectura lor e seri# de indicaţiuni psihologice preţioase. PE MARGINI DE CĂRŢI 43* «Vreau altceva»! striga tragic arabul care, bogat, puternic, proslăvit şi iubit, nu putea să alunge tristeţea fără leac din sufletul bolnav. - « Suntem neliniştiţi, în căutare de izbânzi şi satisfacţii noi, vulturi care năzuim spre cer şi care nu ne putem înălţa din bătă- tura cu prozaice orătănii. « In d-1 Traian Şoarec trăia, nu un biruitor, ci doi, după cum în d-1 Costică Brâncă stăruia tiranic un domnitor, căci d-sa a făcut cerere ministerului să i se îngăduie a-şi schimba numele, pentru a se numi în viitor Constantin Brâncoveanu, «Predilecţia pentru numele istoric îşi găseşte explicaţia în convingerea că nu numai haina face pe om, dar şi numele pe care îl purtăm. Şi apoi, e nedrept să îndurăm o viaţă întreagă ponosul unui nume. « Sunt nume groteşti, sunt împerecheri de nume deadreptul monstruoase. Sunt nume indecente. « Cum poţi să preîntâmpini un zâmbet când, într’un salon, te prezinţi unei doamne: Baston sau Piţigoi? « De aceea nu ne mirăm şi nu ne indignăm când d-1 Petre Rablă ţine să se lepede de numele-i urît. Cel mult ne-am întreba de ce din Petre Rablă a vrut să fie neapărat Petre Rareş şi de ce din Ghiţă So- caciu altul a făcut intervenţii pentru a se numi d-1 Ghiţă Sofocle. « Ne-am întreba, dacă nu am şti că în fiecare din noi stă călare un demon care, ca pe Harun-al-Raşid, ne îndeamnă să vrem alt- ceva, să fim altcineva ». ■f In rândurile de mai sus sunt toate calităţile scrisului cursiv, pregnant, sesizant, cu un umor reţinut, cu remarce inteligente, al lui Ion Pas, după cum sunt şi sintetizate toate caracteristicile întregului volum. Autorul are simţul umorului, ceea ce vrea să zică simţul vieţii însăşi. Şi uneori un astfel de cursiv, scurt şi vi- guros, este mai dramatic şi mai preţios decât un roman sau o nuvelă, desvoltate pe acelaşi subiect. In acest sens nu mă pot opri de a cita încă un pasaj, care cuprinde întreg absurdul ne- bunesc şi tragic al vieţii, într’o întâmplare pe care un scriitor cu greu ar putea să o «literaturizeze » fără să o facă neverosimilă şi inacceptabilă în teribilul ei: « Omul, ţăranul, a venit de la târg cu douăzeci şi ceva de hârtii a o mie de lei, rodul muncii şi averii lui transformată în bani. Cu ei avea să plătească el toate angaralele şi să încropească un rost pentru ziua de mâine. «Dar copilul l-a întâmpinat în prag. « — Dă-mi şi mie un leu, tătuţă. « Omul nu i-a dat, deoarece n’avea un leu. Avea douăzeci şi ceva de hârtii pe care le-a aşezat pe masă, ieşind apoi după cele nevoi. 44° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Dar când s’a înapoiat a văzut focul, — o pălălaie. «— Nu mi-ai dat un leu; uite ce ţi-am făcut, a spus copilul cu zâmbet de mic înger şi de mic drac. « Şi omul a văzut în foc toţi banii, toate bancnotele svârlite de copil. Atunci omul s’a mâniat şi cu o secure a retezat copi- lului un braţ. « Ce grozăvie! » veţi spune dumneavoastră. «Da, dar grozăvia nu se închee aci. Căci în odaia de alături, nevasta făcea baie în albie unui prunc de un an. Auzind răcnetul copilului cu braţul retezat, ea a dat buzna şi s’a luat cu mâinile de cap. Pe urmă s’a luat cu mâinile de păr căci şi-a adus aminte că uitase pruncul în albie, în apă. Pruncul se înecase. «Da, şi grozăviile nu se sfârşesc aici, deoarece, disperată, mama s’a aruncat în fântână, şi deoarece, după ea, s’a aruncat şi părintele, şi s’au înecat amândoi. Iar până să-i scoată lumea de acolo, a murit şi băiatul cu braţul retezat, astfel că... » Scrise cu nerv, inteligent şi viu, fără — mai ales — pretenţii de literatură şi fiind tocmai prin aceasta literatură de bună cali- tate, aceste Simple întâmplări sunt pagini care se citesc cu plă- cere, deşi-ţi lasă în gură gustul amar al oricărui contact cu comedia umană. 3. Dacă ne mai ocupăm cu literatura lui Damian Stănoiu o facem nu numai pentru stima ce ne-o inspiră câteva din tre- cutele sale opere, ci şi pentrucă este totuşi un scriitor autentic. Spunem totuşi, deoarece de câţiva ani operele sale lasă mult de dorit, fiind scrise în grabă, fără prea multă conştiinţă artistică şi degajând acel aer factice al lucrului făcut pentru a fi comercia- lizat. încurajat de un public cititor superficial şi care consumă orice, cu condiţia să nu-i dai prea mult de gândit, Damian Stă- noiu scrie o literatură pe măsura lui. E departe de Călugări şi ispite, de Necazurile Părintelui Ghedeon, sau de Ucenicii Sfântului Antonie. Că este totuşi un scriitor autentic o dovedesc sforţările sale de înoire, începând cu acel roman poliţist, O noapte cu ghinion, splendid scenariu cinematografic, cu o acţiune extrem de dinamică, plină de situaţii comice, e drept cam încărcată şi cam intenţionat lun- gită pe alocuri, dar bogată în mişcare şi care pe ecran ar produce efecte extraordinare. Este adevărat că O noapte cu ghinion rămâne ceea ce este, adică: o comedie poliţistă, dar ea revelează noi posi- bilităţi de expresie la scriitorul nostru şi se citeşte cu plăcere. Scenariştii noştri, în căutare de subiecte, ar putea scoate din O noapte cu ghinion un film excelent. De ce n’ar încerca autorul însuşi să-l facă? Ultimul roman al lui Damian Stănoiu, Preot fără voie, este o variantă personală a celebrei nuvele Popa Tanda a lui Ion Slavici. PE MARGINI DE CĂRŢI 441 Ca şi în nuvela transilvăneanului, şi în romanul lui Damian Stă- noiu problema este didactică iar concluzia morală şi în ambele opere tema e aceiaşi: cum cucereşte un preot un sat întreg care-i este ostil. Deosebirea stă în proporţiile date fiecărei opere. Cred că aceia a lui Damian Stănoiu ar fi câştigat enorm dacă ar fi fost concentrată în limitele unei nuvele mai mari, sau măcar la ju- mătatea actualului roman. Preotul Ilie Drumeţu, din satul Moara Banului, a ajuns paroh contra voinţei sale, deoarece, deşi având vocaţia necesară, fiind un om capabil şi având o blândeţe potrivită misiunii de preot, se simte lipsit de calităţile pe care le socoteşte primordiale în carieră: este foarte mărunţel şi nu-i prea creşte păr în barbă, n’are glas de loc şi e lipsit cu totul de darul vorbirii. Deci preotului îi trebuie un fizic prestant, barbă, să cânte frumos şi să vorbească bine. Ilie Drumeţu a cedat însă insistenţelor familiei sale, care cu mamă, socri şi nevastă s’au pus pe capul lui să-l facă preot, intervenind direct la episcop. Neavând încotro, Ilie Drumeţu şi-a ales dintre toate parohiile pe cea mai păcătoasă: Moara Banului. Locuitorii de aci, din cauza politicii şi a ticăloşiei preoţilor, s’au împărţit în două: o parte au trecut la sectanţi, iar cealaltă a devenit indi- ferentistă, nemai dând cu anii pe la biserică. Ilie Drumeţu şi-a spus că aici e locul lui fiindcă nu mai poate strica nimic şi nimeni nu-i va putea reproşa vreodată că din cauza lui biserica s’a dus de râpă. Totuşi acest om blând şi modest reuşeşte să se facă simpatizat de întregul sat şi să înfrângă orice începuturi de ostilitate îndrep- tate împotrivă-i. Şi aceasta nu pentrucă aşa şi-ar fi pus în gând, ci involuntar, ceea ce este mai caraghios, printr’o serie de boro- boaţe. Este puţin cam inadecvată temei romanului situaţia în care se găseşte părintele Ilie Drumeţu care, ajuns preot fără voie, ajunge să-şi facă treabă bună cam tot fără voie, atrăgându-şi simpatia sătenilor prin gafele sale. Până la sfârşit satul nu s’a întors de tot la credinţă, dar este pe cale şi rămâne ca într’un al doilea volum să vedem cum îşi va desăvârşi Ilie Drumeţu cariera sa apostolică. Sunt o serie de scene comice, nu de umor exterior, ci psiholo- gic, remarcabile, în Preot fără voie. Defectul în ansamblu este însă în diluarea acţiunii şi a faptelor, înnăclăite în prea multe consi- derente şi comentarii şi presărate cu o serie de discursuri kilo- metrice. Cred că Damian Stănoiu va scrie lucruri bune din nou, când nu se va mai gândi la public în niciun fel. Şi asta n’ar fi de loc greu. Numai să o vrea. OCTAV ŞULUŢIU VIAŢA POEZIEI 1. Constantin Nisipeanu, Femeia de aer (întreprinderile de arte grafice « Eminescu », Bucureşti, 1943); 2. Donar Munteanu, Simfonia vieţii (Imprimeria « Văcăreşti», Bucureşti, 1943); 3. Constantin Stelian, Aur de întuneric (Şcoala de perfecţionare în artele grafice, Bucureşti, 1943). Poemul lui Constantin Nisipeanu a readus în discuţie problema suprarealismului în poezie. In ultimul timp, de altfel, am putut asista, paralel cu limpezirea pseudo-clasică a poeziei curente, la o încercare reacţionară de reînviere a acestei mişcări. Am semnalat chiar în aceste pagini unele producţiuni ca Dolores de Alexandru Bălăci şi Anna-Mad deMihnea Gheorghiu. Câţiva tineri începători, printre care unii cu o activitate devenită subit notorie, agită şi ei această • chestiune. Nu de mult, unul dintre ei a fost încurajat chiar cu un premiu. Poemul lui Constantin Nisipeanu apare aşa dar într’o atmosferă prielnică. Prin libertăţile pe care autorul şi le acordă, ca un blazon de înaltă distincţiune intelectuală, prin imaginile de o netăgăduită varietate şi prospeţime, pe care le putem sublinia la orice pagină şi mai ales prin acea risipă elegantă de fraze simbolice şi de sen- sibilitate neconvenţională, el ne atrage şi nouă atenţia dela prima lectură. Evident, dificultăţile de sens şi de înţelegere imediată sunt, programatic, cu intenţie căutate. Autorul însuşi îşi rezumă arta poetică: La ochi esle admis orice monoclu (pag. 16). Nenu- mărate sunt enigmele în faţa cărora trebuie să ne optim. Dar tocmai aceste enigme formează unul dintre punctele de program ale suprarealismului. Astfel, A. Chaumeix, încercând o definiţie a modernismului poetic, spunea: « Yous fie comprenez pas, n’est-ce pas, ce que nous faisons 1 Oh, bien, chers amis, nous le comprenons moins encore. Quel bonheur, hein, vous avez raison I » Cam în acelaşi fel vedea lucrurile şi criticul nostru G. Ibrăileanu: « Poezia nouă poate însemna două lucruri: ori poezia celor tineri, ori un anumit fel de poezie, ale cărei caractere sunt senzaţia şi impresia rară, curioasă, stranie, uneori morbidă, disociaţia ori asociaţia extraor- VIAŢA POEZIEI 443 dinară şi epatantă, eliberarea de logică, suggerarea inexprimabilului, evitarea poeticului tradiţional şi poetizarea nepoeticului, exotismul, satanismul, confuzia, obscuritatea, gângureala, — ori numai afec- tarea tuturor acestora (sper că în privinţa imbecilităţii e afectare totdeauna); apoi, din neputinţă sau voluntar, ori ca efect natural al fondului, lipsa de vers, ori versul «liber» sau pur şi simplu greşit, — caractere divers prezente şi divers combinate la diferiţi poeţi noi ori la diferite specii de poezie nouă ». Citatele de felul acesta abundă în studiul lui Const. I. Emilian, intitulat Anar- hismul poetic. Dar, procesul suprarealismului, ca şi reacţiunea împotriva lui, sunt astăzi, atât la noi, cât şi în ţările apusene de unde a pornit, definitiv încheiate. De aceea, ni se par foarte goale asemenea obscurităţi prin care Constantin Nisipeanu încearcă încă să-şi epateze cetitorii: Lupii au ferestre în loc de brăţări. Dacă arunci un pantof pe o fereastră Oceanul se caţără pe zid ca o pasăre (p. 42). Drumul este privit deasupra unei lămpi. Iată: se văd cifre scrise cu cerneală simpatică: Prin mâini alunecă femei de apă. Tu te-ai legat la ochi cu o pădure. Mi-ai spus: va trebui să coşi palmierul acesta de mâinile mele (p. 51) Canibalii apar travestiţi în căni cu lapte (p. 61) Plantele au ajuns la manej. Pescarii întind năvoadele pentru curse. Un pahar cu vin roşu este lăsat între năvoade. Pescarii au grijă să aşeze pe fiecare copac Câte o pasăre de sticlă (p. 55). Aceste asocieri stranii, care definesc desigur o imaginaţie vie, scormonind cu voinţă regiunile cele mai întunecate şi mai fireşti, ilogice şi exagerate, nu ne mai pot interesa nici cel mai puţin ca elemente de curiozitate (toată producţia suprarealistă uzează de aceleaşi unelte). Cu atât mai mult, ele nu mai pot avea o funcţiune poetică. Poemul lui Constantin Nisipeanu conţine însă, totuşi, multe lucruri frumoase. Dacă unitatea, valoarea lui ca ansamblu se risi- peşte printre aceste siluiri de stil şi de logică, ajungând la o des- agregare şi la o descompunere detestabilă, în schimb, unele frag- mente de bogată sensibilitate şi de imaginaţie vie nu pot fi trecute cu vederea. Ele nu salvează poemul, dar definesc un temperament poetic remarcabil. Astfel: O ameţeală de frunze uscate mi-a trecut prin vertebre (p- 8). Deodată -am cuprins-o în braţe şi am sărutat-o lung, Până când toate pădurile s’au scurs prin sângele nostru (p- ®)- LEVISTA FUNDAŢIILOR REGAL* Intunerecul e în acelaşi timp întunerec E în acelaşi timp lumină. Dacă închizi ochii totul se transformă după cum îţi este inima (P- 12). Un gard cu o floare la butonieră E graţios ca o fată frumoasă Când se apleacă pe spate Cu mâinile la pământ (p. 14). In fiecare floare e un pavilion Unde îndrăgostiţii se întâlnesc Să se privească între ei, fără lunete (p. 22). Raima se îndreaptă în vârful picioarelor Către inima ei (p. 24). Râurile sunt brăţări pe care pădurea le poartă la mâini (p. 27) Când luna este absentă pădurea se descalţă - Şi îşi spală picioarele Cu apă din cântecul păsărilor (p. 28) O floare privită prin oglinzi Seamănă cu o cireadă de capre sălbatece (p. 31). Când marinarii sunt visători, Vaporul e o mână alunecând prin păr (p. 41). Ţi-ai descălţat cuvintele Şi în vârful picioarelor au început să danseze (p. 47). Seara a început să curgă pe lângă noi Ca un fir de lână Care se destramă dintr’o mănuşe (p. 54). De multă vreme, în cărţile de poezie pe care le cetesc, n’am mai întâlnit imagini atât de frumoase. In afară de funcţia lor plasticizatoare, ele mărturisesc un suflet poetic de o rară gingăşie, pe care nu-1 putem compara în lirica noastră tânără decât cu Virgil Gheorghiu. Metafora uşoară, melodioasă şi largă, este lim- bajul său firesc. Exemplele citate, fiecare, constituie un nucleu de poezie, în sine. Trebuie să observăm însă că autorul nu posedă instrumente sigure de unificare şi de aceea, toate aceste imagini nu se subor- donează unei viziuni de ansamblu a poemului. Valoarea lor este strict restrânsă. Poemul ni se prezintă descompus, o aglomerare întâmplătoare de material poetic primar. Lipseşte dozarea, repar- tiţia şi echilibrarea arhitectonică a acestui material. Astfel, firul care leagă, progresiv, artistic, aceste multe şi frumoase metafore, ne scapă. Simbolul şi valoarea de unitate a poemului se pierd. Cu alte cuvinte, socotim că poetul este o victimă a ideologiei pe care a îmbrăţişat-o. Suprarealismul poate servi de mască unui autor lipsit de talent. Obscurităţile şi asocierile ilogice, prin falsa VIATA POEZIEI 445 lor problematică poetică, acoperă aproape totdeauna o lipsă de vocaţie. Acest lucru se poate vedea în primul rând din faptul că niciunul din reprezentanţii extremişti ai suprarealismului nu a lăsat o operă durabilă în istoria literaturii. Poeţii de talent însă n’au nevoie de asemenea artificii de suprafaţă, pentru a se impune. Dimpotrivă, ele întunecă şi minimează partea cea mai frumoasă şi mai semnificativă a producţiunii lor. In cazul lui Constantin Nisipeanu această falsă doctrină a noutăţii şi a libertăţii absolute a determinat o cu totul defavorabilă risipă a unor admirabile, calităţi poetice. Părţile luminoase ale acestui poem, acele pasagii melodioase în care sensibilitatea nu este forţată să intre în tipare nefireşti, absurde, mărturisesc cu prisosinţă aceste calităţi. Ele pot fi interpretate şi ca o atenuare a stringenţei doctrinare, ceea ce ne-ar putea promite o opera viitoare de merit. Donar Munteanu face parte dintre acei scriitori de circulaţie restrânsă, a căror activitate se risipeşte printre ceţurile timpului, fără să fie băgată în seamă. Discreţia şi timiditatea lor tempera- mentală defineşte un destin. Nimic strident în această activitate, nimic din ceea ce atrage atenţia celor mulţi. Singuri şi retraşi de lume, aceşti scriitori îşi trăiesc cu o nobilă demnitate dramul de har împărătesc, prin care firea i-a deosebit de ceilalţi. Donar Munteanu se caracterizeâză singur, în această strofă: De valurile lumii stau de-o parte. Şi poate-i mult mai bine... — cine ştie! Şi tot gândind la ce-o mai fi să fie, Am amorţit cu mâinile pe-o carte. (Lacrimi şi cermşe, III, p. 81). Această carte, pregătită pe îndelete, fără graba noastră, a celor de astăzi, pare a fi tocmai culegerea de sonete pe care Donar Munteanu a publicat-o acum, în pragul bătrâneţii. Ea este inti- tulată simbolic Simfonia vieţii. Intr’adevăr, cele peste 130 de sonete ale acestui volum cuprind întregul peisaj de viaţă sufletească a autorului. Oarecum departe de frământările atât de divers colorate ale veacului, Donar Munteanu a rămas toată viaţa un adept cre- dincios al unui sămănătorism de substanţă, pe linia lui Alexandru Vlăhuţă (căruia îi închină ciclul de sonete Sărbătoarea primăverii), al lui Ştefan Oct. Iosif şi al poeţilor tradiţionalişti de astăzi. Mate- rialul său de inspiraţie nu depăşeşte cadrul idilic al satului şi al copilăriei, la care se adaugă sentimentul firesc al dragostei. In acest sens cartea de faţă este împărţită în următoarele cicluri: Zile de aur (evocarea nostalgică a satului natal şi a copilăriei feri- cite), Cântece din flăcări (poezii de iubire), Cântece din amurg (câteva momente de viaţă sufletească şi de auto-definire) şi Bise- 44* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rieuţa Neamului (o evocare a întregii vieţi religioase şi a credinţei româneşti). O asemenea viaţă, resemnată în cadrul strict rural, şi-a păstrat întregul ei patrimoniu de simplicitate şi de limpezime etnică, ignorând zbuciumul metafizic şi social al celor din jur. Cu aceste valori de conţinut, poezia lui Donar Munteanu rămâne, ca modalitate tehnică, la instrumentele exclusiv tradiţionale, de expresie directă curentă. In afară de regularităţile de ritm şi de rimă (de certe maniere parnasiene; — de altfel, Donar Munteanu, se pare, l-a cunoscut de aproape pe Al. Macedonski), limbajul său poetic nu se deosebeşte prea mult de limbajul obişnuit al prozei. Iată, bunăoară, acest sonet limpede, în culori idilice, care amintesc pe V. Alecsandri şi pe George Coşbuc: Şi iată că şi soaiele ratare! Şi boabele de aur îşi aruncă Pe casă, pe grădină şi pe luncă.. . Şi sufletul pământului tresare! Femei şi oameni trec grăbiţi la muncă,— Se-aud pe drum scârţâituri de care; Dar toate vietăţile ’n mişcare îndeplinesc a cerului poruncă: Albinele se mistue ’n livadă Şi cântă pasările cântătoare; Gainele cotcodăcesc gramadă... Plăvana ’n poartă-şi linge ’n bot viţelul; Iar « Puiul mamei », mângâiat de soare, Ce fericit se joacă cu căţelul! (Răsăritul, pr~ 29). Acest sonet poate servi ca unitate de măsură pentru întregul volum. Alte instrumente poetice Donar Munteanu nu întrebuin- ţează. Lipsit de complicaţiile sufleteşti ale poeţilor moderni şi fără o personalitate puternică, nu vom întâlni nicăiri, în poeziile lui, acele accente personale categorice care definesc un mare poet. Cântecul său se înfiripă monoton, pe coşrde cunoscute, reeditând cu fidelitate melodia uşoară şi curgătoare a poeziei tradiţionaliste. Elementele de pastel şi de idilă, uzând mai ales de descrierea realistă, în linii şi în colori potolite, fără proiecţiuhi problematice, sunt astfel repetate dela o poezie la alta. Versurile au un suport plastic care se conturează simplu, în cadre de tablou rustic, şters, într’un singur plan, de suprafaţă. Iată un astfel de tablou; Dar soaiele în aur se scufundă, Slăvind apusu ’n flăcări de-auroră; Iar lumea din poiană, dela horă, De subt umbrar, din prăvălia scundă, Involburându-se ’n această oră, Ca apa răscolită şi profundă, VIATA POBZIKI 447 Se scurge ’n drum, secund» su leeuadă, împestriţată şi multicoloră. Şi ’n urma ei muţenie de ghiaţă: Dulapu-a ’ncremenit ca o stafie, Iar hanul gol se ’ntunecă cu ceaţă. S’a frământat atâta tinereţe, S’a scuturat atâta veselie,! Şi, iată: numai umbră şi tristeţe! (Apusul, p. 23). In concluzie, reţinem aceste sonete pentru onestitatea lor directă, fără obscurităţi dubioase, şi pentru sinceritatea inspiraţiei care le-a determinat. Uneori, anumite defecte pot deveni calităţi. Ceea ce a atras atenţia criticii dela început asupra acestui volum al lui Constantin Stelian este inspiraţia lui oarecum nouă, deose- bită de ceea ce întâlnim în poezia de acum. De altfel, Constantin Stelian a mai publicat prin 1929 un volum asemănător, întitulat Pasteluri petrolifere. Pe atunci, poezia aceasta a aspectelor sociale moderne, a mediilor industriale create de o civilizaţie exclusiv materialistă, era aproape o modă. Numele lui Walt Whitman, a lui Verhaeren şi al tuturor poeţilor care au cântat miracolul energiei mecanice şi atributele omului modern, au fost adeseori aduse în discuţie. Poezia fabricii, a minerilor şi a marilor şantiere de muncă era chemată să împrospăteze, prin viziunea sa realistă şi imediată, inspiraţia poeziei curente, refugiată într’un simbolism complicat, prea rafinată şi prea mult subţiată de intelectualism. La noi, Aron Cotruş este poate singurul şi cel mai reprezentativ poet din această familie. Expresia dură, directă şi primară, este o haină cu totul adecvată a liricei sale emotive şi vulcanice. Constantin Stelian nu aduce în poezia sa petroliferă o viziune optimistă, a unei lumi mai bune şi mai fericite, clădită prin muncă şi prin triumf mecanic, materialist. Accentul ei cade mai mult pe latura întunecată a peisajului, pe sclavajul acesta modern al muncii pe şantiere, în plină mizerie morală şi fizică. Peisajul petrolifer constituie pentru poet o degradare a naturii idilice şi rustice. Iată un sonet în care cele două peisaje sunt puse alături: Amiaza le-a surprins în prosternare. Cu braţe largi şi de buchete pline, In adieri, se ’nelină anodine Argintului pulverizat de soare. Sporeso pe frunze jocuri caoline. In eavatina lor moleomitoare, Zadarnic glăsuiese miresme ’n boare Şi sângerează candid prin gradine. 44* RBVIITA FUNDAŢIILOR REGALE In preajma lor, miasmele ridică, Din negru suc de fiinţe legendare, Felitul praf, care ’n corole pică Zoios, inert, precum o desfidare. Şi rozele, cavoului de mică, Aştern pios petale funerare. (Rozele, pp. 40—41). Poezia idilică a naturii rustice, primare, este încălcată brutal de erupţiile petrolifere, de fumul şi de uleiul ce ţâşneşte din pă- mânt. Poetul rămâne sufleteşte legat de natură, pe care o deplânge elegiac, după vechile canoane ale unui idealism pastoral. In acest sens această poezie petroliferă nu aduce, de fapt, nimic nou. Ceea ce poate fi socotit totuşi ca nou în volumul de faţă, mai ales pentru lirica noastră românească, este, nu atitudinea, nu vizi- unea sa poetică, ci anexarea acestui peisaj modern la tehnica pastelului. Dela Alecsandri şi până la Ion Pillat, trecând prin Coşbuc şi prin Şt. O. Iosif, pastelul românesc a rămas la natura rustică, la aspectul pitoresc şi pastoral al acestei naturi. Doar câţiva poeţi mai tineri pe linia lui Ion Minulcscu, Alfred Moşoiu şi Octavian Goga (Sonetele asupra Parisului) au încercat să dea o siluetă nouă pastelului urban, citadin, păstrând aceeaşi atitudine negativă şi ostentativă, prin comparaţie. Constantin Stelian aplică această tehnică a pastelului asupra unui material mai inedit. Acesta este, desigur, un merit. Poate singurul merit real al volumului de faţă. Iată un astfel de pastel: Zoaie cătrănite peste tină, Estompări cu vuete prin zare. Cânt balauresc de grea pricină^ Irumpat pe-o veche adastare. Bogăţii întinse în povară. Şerpi, prin şanţuri, fierul capturează. Tamburine ’n plete de comoară Spre noroc'postum, sub neagră rază. (Erupţie, p. 42). In general, volumul se menţine la nivelul constant al acestor strofe. Expresia rece, fără imagini căutate, adeseori prozaică şi săracă, rămâne, până la urmă, anonimă. Uneori, ea este prea forţată, ca în acest vers: « Irumpat pe-o veche adastare », despre care nu se poate spune că ar avea o funcţie poetică precisă. Dar, por- nind de aici, am putea intra într’o nouă discuţie, pe care, deocam- dată, nu o credem necesară. ION ŞIUGARIU CRONICI O „NUNTĂ BOIEREASCĂ" PE SCENELE STRĂINE Pe scena Teatrului Naţional ceh din Praga s’a reprezentat, în stagiunea care s’a închis, o operă muzicală de Karel Weis. Titlul — Nuntă boierească — trădează numaidecât existenţa unor ele- mente, desprinse din climatul vieţii româneşti. In adevăr, e vorba acolo de o nuntă într’o familie de moşieri români, din ţinutul Vălenilor de Munte. Cum de s’a ajuns ca un episod şi întâmplări din mediul românesc să intre în libretul muzical al unui compozitor ceh, nu e greu de ghicit. Weis, a cărui compoziţie muzicală a aşteptat multă vreme ascunşă în sertare, şi-a alcătuit libretul după drama « Die Hochzcit von Văleni, Schauspicl in vier Aufzugen von Ludwig Ganghofer und Marco Brociner, Stuttgart, 1890, şi tălmăcită în cehă de Bogdan Lachmann, sub un titlu oarecum schimbat: « Bojarova svalbaD, Praga, f. d. Miezul dramei e în esenţă un conflict social, un fragment tăiat pieziş dintr’un colţ de ţară românească, dela sfârşitul veacului trecut: în primul plan se situiază o meschină combinaţie de căsă- torie, în vederea reabilitării financiare, peste care se întind fire de complicaţii erotice; iar dedesubt, pe planul al doilea, — în lumea celor mulţi, — se aude scrâşnetul de răzvrătire al ţăranilor, care îşi cer înapoi ţarina furată de boieri. Intr’unul din saloanele castelului din Băneşti se sărbătoreşte întoarcerea dela studii a lui Ionel, fiul moşierului Demeter Fortunat. Cei zece ani de absenţă a tânărului Fortunat şi semeţia mofturoasă, căpătată printre străini, oferă autorului german un prilej nimerit pentru a strecura, chiar dela început, o usturătoare şarjă de mora- vuri: Alexe, cameristul, care trage cu urechea la uşă în timpul prânzului, întreabă pe Filema, fata din casă, dacă lui Ionel i-a plăcut mâncarea. — Nici n’a gustat-o, răspunse scurt Filema. — Nu ţi-am spus eu? continuă Alexe. Zece ani a mâncat conaşul nostru printre străini şi-acum nu-i mai place mâncarea noastră. Insă nu, toate pe franţuzeşte! Mănâncă franţuzeşte, bea franţuzeşte... 14 43* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Filema. Iar servitorii stau neplătiţi. O fi şi asta tot pe franţu- zeşte? De şase luni n’am primit niciun ban. Alexe. Niciun ban! Tu, năpârcă! Ai furat ca o coţofană, nu-i aşa? Bucuria reîntoarcerii fiului e turburată de apariţia neaşteptată a zarafului Gmnspecht, care aminteşte lui Fortunat de cele trei sute de mii franci-aur, împrumutaţi cu şase ani în urmă. Cu moşia ipotecată, boierul din Băneşti, neavând altă ieşire, recurge la obişnuita soluţie impusă de astfel de împrejurări: Ionel se va căsători cu Pia, fiica fostului ministru Mihai Bogdan, şi astfel moşia va putea fi salvată. Tânărul Fortunat însă, deslipit de curând de căldura cărţilor străine, e un romantic şi-un idealist, care mai crede în bunătatea oamenilor şi ’n forţa iubirii. El vrea să ridice la înălţimea lui o fată de jos, sărmană, trăită într’o colibă mizeră. De aceea, cu toate că i se pregăteşte Pia, amintirile din copilărie şi-o cicatrice de pe frunte îl mână înapoi spre Sanda, ţiganca, fata lăutarului Barbu, care într’o îndepărtată zi de primăvară îi sfarmă între buze un sărut fierbinte ca o amintire. La rândul ei, Sanda •— devenită acum o femeie de lume, frumoasă şi ispititoare — e destinată binefăcătorului ei, boierul Aristide Noiara, ale cărui pofte se trezesc târziu, în preajma fructului crescut ani de zile sub oblăduirea lui (împletirea motivelor cu parfum naturalist şi sămănătorist e evidentă). Ţesătura cuprinsului sporeşte cu un personaj în adevăr de esenţă naturalistă: procurorul Ciucu, prietenul familiei Fortunat, sfrijit şi ghebos, iubeşte cu pasiune ochii de flacără ai Sandei şi se ridică, prin deficienţele caracterului său, pe primul plan al acţiunii. Mărturisirea pe care i-o face lui Ionel e pornită tocmai dintr’un calcul meschin: desvăluindu-i rostul căsătoriei cu Pia Bogdan, — pentru liniştea părinţilor şi salvarea moşiei, — şi ispitind senti- mentele fostului tovarăş de copilărie al Sandei, Ciucu îşi nete- zeşte, prin eliminare, calea către femeia trupeşe, care urma să devină soţia unui bătrân, îmbogăţit din sudoarea muncii ţăranilor din Văleni. Dacă era nedrept şi mai ales inuman ca Sanda să aparţină lui Notara, într’o măsură egală ea nu putea fi nici a lui Ciucu, al cărui suflet era rotunjit după formele trupului: acru, rău şi perfid. Sanda iubeşte însă cu patimă pe Ionel, de care o leagă amintirea stranie a primului sărut. Recunoscătoare clipei care i-a trezit în suflet dorinţa nemărginită a înălţării, a evadării din casa mizeră cu laviţă spartă şi acoperiş de paie, Sanda încearcă totuşi faţă de Ionel, chiar în noaptea nunţii, justificarea acestei acceptări. Senti- mentele nu se mistuie cu uşurinţă şi Sanda, cu sufletul încărcat de greul iubirii, arde de dorinţa păcătuirii cu cel care i-a dat pentru întâia oară emoţia ascensiunii. încercarea dă greş şi figura lui O « NUNTĂ BOIEREASCĂ » pe scenele străine 451 Ionel coboară de acum pe plan secundar până în finalul dramei, când jertfa Sandei pecetlueşte definitiv trăinicia unor nepieritoare sentimente de iubire. Fără un reazem logic, conflictul e redus acum la lupta dintre Sanda şi Ciucu, care ţine cu orice preţ să înfrângă zăgazuri grele pentru a cuceri graţiile Sandei. înainte de a părăsi castelul, Ciucu Iasă acesteia o sticluţă cu morfină aducătoare de moarte. Inseilarea e transparentă şi surprinzătoare. Sanda, care nu pierduse nimic din frăgezimea rasei sale şi desgustată de preţul acestei răscumpă- rări, încearcă să se sinucidă, tocmai în momentul când bătrânul Barbu cântă în noapte o melodie evocatoare de amintiri. Furată de vraja melodiei, Sanda uită de farmecul hotărîrii supreme şi se lasă pradă amintirilor copilăriei. Câteva clipe mai târziu, Notara, obosit de ceremonialul zilei, soarbe cu sete conţinutul cupei şi... moare. Aşa dar, Sanda rămâne văduvă chiar în noaptea nunţii. Desnodământul acesta, pe care Sanda nu l-a aşteptat şi nici nu l-a dorit, sporeşte nemăsurat sentimentul desnădejdii. Cuprinsă de spaima singurătăţii şi sub povara unui simţământ de gelozie, greu ca un destin, Sanda desvăluie Piei — pentru împlinirea unui paralelism tehnic — pricina pentru care Ionel o cere în căsă- torie. Cu toate acestea, sufletul Sandei nu se uşurează. Dimpotrivă, lupta « pe viaţă şi pe moarte » abia acum începe. Pentru a amuţi şoaptele din jurul morţii lui Notara şi neputându-şi ajunge scopul făţiş, Ciucu recurge.la un procedeu josnic: In calitate de reprezen- tant al Ministerului Public, Ciucu dispune să se desgroape în taină cadavrul lui Notara şi — în urma celor constatate de medic, — dă ordin să fie arestată «asasina». Puţin înainte de a fi arestată. Sanda e pusă chiar de Ciucu în faţa unei singure alternative: căsă- toria cu el sau temniţa pentru crima săvârşită. Fireşte, Sanda alege calea onoarei şi actul 4 cuprinde desbaterea procesului în faţa curţii cu juri. Ciucu, cuprins de sentimentul răzbunării, acuză cu furie; Ionel o apără şi Sanda ispăşeşte tragic evadarea din climatul ei natal. Intre timp, în jurul localului de judecată se aud vociferări. Ţăranii din Văleni se adunaseră să ceară socoteală Iui Ionel de pier- derea procesului intentat împotriva lui Notara. La un moment dat, când duelul dintre Ionel şi Ciucu era pe sfârşite, ţăranii forţează intrarea şi dau buzna înlăuntru. După o scurtă altercaţie, unul dintre răzvrătiţi trage şi glonţul, îndreptat împotriva fiului lui Fortunat, nimereşte din plin în pieptul Sandei, care sărise ca să apere cu trupul ei corpul iubitului. Ispaşa era consumată. Acesta e firul erotic al dramei, care se menţine tot timpul pe planul întâi al acţiunii. Cu toate că elementele acestei drame stau, în parte, strâns legate de artificiile climatului naturalist, totuşi 14* 45* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spectatorul se simte înlănţuit de noutatea conflictului dramatic. Ciucu e un personaj foarte des întâlnit într’o anumită literatură, care a mers câtăva vreme alături de simbolism. Inferioritatea trupului e un semn dela Dumnezeu, pe care o recunoaşte şi-o acceptă până la euforia beţiei albe. Lipsit de abundenţa stărilor afective, procurorul din Văleni nu izbuteşte să se înalţe decât prin cinism şi ironie. Singura lui mângâiere e dragostea pentru Sanda, pe care caută cu orice chip să şi-o apropie. Nu izbuteşte, fiindcă Sanda se situiază, prin jăratecul sentimentelor ei, tocmai pe o poziţie potrivnică. Din ciocnirea lui cu Sanda ţâşneşte încordarea dramatică a întregii acţiuni. In acelaşi timp, Sanda urcă vertiginos din mediul ei spre viaţa luxuriantă a bogătaşilor, pe care a dorit-o cu sete de parvenit. Suflet simplu, însă cu multe rezonanţe deschise spre lumină şi înalte sensibilităţi umane. Convenţionalismul, care s’a adăogat peste incandescenţa sentimentelor primare, o obligă să se ascundă acum de ochii scripcarului. De un artificialism scenic evident e şi «darul de nuntă» al acestuia: în scai a nunţii, Barbu se furişează înlăuntrul Curţii şi desvălue Sandei cum mama ei, care i-a fost atât de fidelă, era deseori biciuită din porunca lui Notara. Sanda suferă şi trezeşte numai compătimire. E, în adevăr, personajul esenţial, ale cărui simţăminte le cunoaştem în deajuns. Dragostea curată pentru Ionel, tristeţea amară din ziua nunţii, prezenţa demonică a lui Ciucu, şoaptele din jur care o acuză de parvenitism, încercarea de sinucidere, moartea neaşteptată a soţului şi năpasta de a-şi fi otrăvit bărbatul, toate acestea aruncă peste sufletul Sandei lumini adânci de simpatie omenească. In schimb, caracterul lui Ionel e trunchiat de hotărîri neaşteptate şi lipsite de justeţe. E neîndoios că amintirile din copilărie au asupra lui o puternică înrâurire, fiindcă e o fire tandră şi visătoare. Hotă- rîrea de a se căsători cu fata fostului ministru Mihail Bogdan cade fără vrere,—mai ales că Ionel află de această combinaţie dela Ciucu, după cum,Pia află din gura Sandei motivul acestei căsătorii. Acesta e singurul punct unde cele patru personaje se întâlnesc, împinse de acelaşi destin prin acţiuni paralele, ca o încrucişare de neistovite drumuri şi voinţe. împrejurările sunt însă de aşa natură, încât ne-am fi aşteptat ca ele să trezească aversiune, în sufletul lui plăpând, iar nu sub- stanţa unor simţăminte de afecţiune faţă de Pia. De altfel, Pia e o femeie credulă şi naivă şi nu se ridică întru nimic deasupra multor altor personaje şterse, aduse în scenă pentru a completa cercul unei familii, pentru a spune un cuvânt, a aduce o veste sau a aţâţa o intrigă. Toate aceste personaje se sbat pe planul al doilea, ca şi frământările ţăranilor despuiaţi de pământ, ca nişte elemente de ornamentaţie socială într’o dramă de conţinut erotic. LUCRETIA SUCIU — SCRIITOARE DIN BIHOR 453 Cred că n’ar fi prea târziu ca Teatrul Naţional să reprezinte drama lui Ganghoffer 1), aducând astfel acasă elemente româneşti, împrumutate de un scriitor străin cu cincizeci de ani în urmă. Praga, Iulie 1943. TR. IONESCU-NIŞCOV LUCREŢIA SUCIU —SCRIITOARE DIN BIHOR Când Badea Cârţan—ciobanul cu ochi blajini şi suflet zbuciumat, care cutreera satele ardelene ca să întreţină conştiinţa naţională — se simţea prigonit de zbirii maghiari, el trecea atunci, pe poteci tăinuite Carpaţii. Sfătos, cu privirea dreaptă şi mândră, el îşi proptea cotul de toiag, obişnuind să pună întrebări cu tâlc, copiiilor ce se îmbulzeau în juru-i: — Măăă copii, mă, ştiţi voi, când trebuie omul să înceapă a învăţa carte? Şi în faţa cetei uluite, tot ciobanul cu plete sure răspundea cu blândeţe: — Cu douăzeci de ani înainte de a se naşte! Iar dacă Badea Cârţan ar fi întrebat-o pe Lucreţia Suciu: când ai început a face versuri? ea, i-ar fi putut răspunde cu fruntea senină: cu douăzeci de ani înainte de-a mă naşte! Da, într’adevăr, deoarece, cu douăzeci de ani înainte de naşterea ei, maică-sa Maria Suciu, născută Bosco, făcea versuri într’un sat din inima Bihorului. Dar nu numai atâta 1 Ea le şi publica. Bunăoară, în «Familia » din Oradea Mare şi în « Curierul Român » din Iaşi. Născută în 1842 în Tăutul Negru din Bihor şi începând a da la lumină versurile ei prin anul 1867, Maria Suciu este printre cele dintâi femei c^re au scris şi publicat versuri la noi. E drept însă *) *) Ludwig Ganghoffer s’a născut în 1855 la Kaufbeuren, dintr’o familie de cărturari bavarezi. La început a fost maşinist, iar mai târziu a studiat politehnica şi filosofia la Beilin. Ganghoffer a scris poezii lirice, romane şi piese d' teatru, care s’au bucurat la vremea lor de o întinsă popularitate. In 1881 a fost chemat la Viena, ca director al Teatrului Cereual, de care B’a leeat cu tot sufletul. «Es ist mir eine zweite Heimat geworden, auch als ich nach zwolf Jahre wieder verlassen musste », scrie cu melancolie Gan- hgoffer în « Lebenslauf eines Optimisten,— Buch der Freiheit», (Stuttgart, ed. VI, f. d.). Pentru motive neînţelese, Istoria literaturii germane s’a ocupat foarte puţin de opera şi viaţa acestui scriitor. In timpul pi imului război mondial, deşi destul de în vâistă, Ganghoffer a urmărit coloanele geimane în Galiţia şi Polonia; fapt după uima căruia a publicat «Die Front im Osten ». Berlin, 1915, 2 voi. şi « Reise zur deutschen Fiont 1915», Berlin, 1015, 2 voi, Ludwig Ganghoffer a murit la 17 Iulie 1920. 454 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE că prima ei poezie, intitulată: Ruga unei june, a apărut în « Familia » numai sub iscălitura de Maria. Şi dovadă că acest simplu nume femenin a stârnit atenţia generală şi a făcut şi oarecare vâlvă, este faptul că Iosif Vulcan, în numărul următor, prin câteva cuvinte de laudă şi încurajare, îi dă numele întreg în vileag — zicând că a fost rugat s’o facă, în urma interesului deslănţuit I înzestrată cu o sensibilitate deosebită, posedând şi o frumoasă cultură generală, Maria Suciu dă dovezi şi de-o dureroasă frămân- tare pentru soarta neamului său chinuit. Astfel poezia: La umbra mamei lui Ştefan cel Mare, ea o încheie cu cuvintele: Şi în toată ora, în adânci suspine Voiu să ’ndrept o voce, umbră, către tine: Să rogi pe ’nduratul, bunul Dumnezeu, Să proteagă veşnic, scump poporul mieu! Maria Suciu s’a ocupat de asemenea şi cu literatura populară, publicând doine şi cântece culese de prin ţinutul Bihorului, nein- dicând însă locul de unde le-a auzit, dând însă întotdeauna dovadă de un adânc sentiment poetic înnăscut. Versurile Măriei Suciu au avut un oarecare răsunet în viaţa culturală a Ardealului. Şi dacă este firesc ca Iosif Vulcan s’o intro- ducă în pragul literaturii române, trebuie să spunem că şi un critic maghiar face la fel. Sandor Mârki, în cartea sa Bihari român irâk, publicată în Oradea Mare în 1880, vorbeşte de poeta română Maria Suciu-Bosco şi dă în traducere o poezie lirică publicată în « Curierul Român » din Iaşi. Fată şi soţie de preot, ea-şi creşte singurul copil, pe Lucreţia, în atmosfera patriarhală a casei părinteşti, îngrijindu-se a-i da pe lângă o serioasă educaţie muzicală şi imboldul limbilor străine. Blândă şi sfioasă, cu uşoare înclinări pesimiste, Lucreţia Suciu ajunge să cunoască pe lângă limba maternă şi limbile: germană, maghiară şi franceză, dând ajutor şi tatălui ei în lucrările de birou, care obişnuia s’o numească: domnul secretar! In « Familia », ea-şi publică în 1884 cea dintâi poezie, intitulată Suvenir, şi astfel modesta casă a preotului Petru Suciu din Ucuriş adăposteşte acum două scriitoare: pe soţia Maria şi pe fiica Lu- creţia, care apar uneori în acelaşi număr şi pe aceeaşi pagină a foaiei din Oradea Mare. Atraşi de personalitatea acestor femei deosebite pentru vremea lor, tineri intelectuali ca: Gheorghe Coşbuc, Septimiu Albini, Gh. Bogdan-Duică, Aurel C. Popovici şi alţii, se opresc adeseori în Ucuriş ca să-şi citească versurile, să-şi comenteze articolele şi să-şi împărtăşească gândurile. Intr’o scrisoare adresată lui Aurel C. Popovici, care pe vremea aceea studiază medicina la Universitatea din Viena — ca să ajungă LUCREŢIA suciu —scriitoare din bihor 455 profesor de limba engleză la liceul Mihai Viteazul din Bucureşti — şi cu care se înfiripase o duioasă prietenie, Lucreţia Suciu spune: « Familia noastră are loc destul şi pentru mine. Mai târzior poate că o să trimet şi « Convorbirilor Literare ». Aş putea şi acum, dar pe lângă toate că cinstesc mult pe onorabilii din România, aş dori să public lucrările mele prime aci. Au ei destui poeţi şi scripcari de tot soiul». Şi intuiţia — această preţioasă călăuză a femeii — o face pe Lucreţia Suciu să ghicească adevărata natură a lui Aurel C. Po- povici, care apucă într’adevăr pe o cale greşită alegând studiul ştiinţelor medicale. Ea nu se dă în lături de a-i împărtăşi gândul plin de îngrijorare, scriindu-i în 1885: «Aşa dar eşti medicinist! Dumnezeu, grea carieră, mai cu seamă pentru cineva care are dragoste către filologie, şi cu ideile ce se apropie de această ştiinţă. Iţi doresc mult noroc la acest studiu greu, pentru oameni cu simţământ gingaş ». Tot mai convinsă de cele afirmate, şi în dorinţa de a-1 atrage pe tărâmul literar, ea repetă în 1886: « ... mi-e frică, şi să mă crezi cu temei, că tu sau mai ’nainte sau târziu vei regreta că te-ai con- sacrat ştiinţelor medicale. Şi vezi, dragul meu Aurel — nu te su- păra — dar medicina într’adevăr nu e pentru tine ». Ea încearcă să susţină şi să nutrească interesul literar în su- fletul studentului român din Viena, îndemnându-1 să citească: «Pe lângă învăţătură, ceteşti ceva scriitori de-ai noştri? Cred că da, dar dacă nu ţi-a venit în gând Eminescu — te rog să-l ceteşti cu interes. Ceva mai atrăgător-dumnezeesc nu afli nici la un poet renumit român — doar nici străin ». In acelaşi an, Aurel C. Popovici are prilejul să-l cunoască la Viena pe Vasile Alecsandri — care în trecere spre Paris, unde este numit ministru plenipotenţiar — ia contact cu studenţimea Ro- mâniei June. Iar Lucreţia Suciu îi scrie: «Ţi cred că eşti însufleţit prin Alecsandri, cine Doamne, nu s’ar simţi mişcat când numai ceteşti scrierile lui, dar când ai oca- ziunea d’a-1 vedea faţă’n faţă 1 Nu’ţi invidiez, pentrucă meriţi d’a te’mpărtăşi în astfel de mominte rare ». însufleţită ca şi toţi ceilalţi poeţi ai timpului său de scrisul lui Mihail Eminescu, ea nu tăgădueşte acest lucru. Insă i-e ciudă când Aurel C. Popovici, ca şi mulţi alţii, îi găseşte o asemănare cu poeziile Matildei Cugler-Poni, care de fapt tot de Eminescu era influenţată: «... şi alţii mi-au asemănat gândurile mele din acele două poezii cu ale d-nei Poni — dar eu nu cred să fie aşa — căci eu ador pe Eminescu, şi mai cu drag cetesc scrierile dânsului. Ale d-nei Poni, nici nu le-am cetit, afară numai ce-a apărut în « Familia ». 45* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi tot lui Aurel C. Popovici, care o îndeamnă să scrie, să cetească şi să publice, îi scrie în 1886, tot din Ucuriş: «Eu scriu ce simţesc eu, cu pene de păun nu vreau şi nici nu ştiu să mă înfrumuseţez. A imita nu-mi place. Pe Eminescu în- tr’atâta mi l-am luat de exemplu încât năzuesc a creia idei noi şi limbă curată. Mai departe nemic. In poeziile mele nu vei afla şire întregi cuvintele lui Eminescu mutate de ici colo ca la Românii din Iaşi şi Vlăhuţă, măcar că ist din urmă e un poet excelent». Scrisorile ei, presărate cu citate latineşti, cu câte-un gând de-al Iui Schiller sau Zschokke şi comentarii în jurul lui Racine, Balzac, Costache Conachi ori Schopenhauer, trec apoi deodată la unele realităţi ce-i rodeau sufletul deosebit de simţitor. Adnotând jalbele şi ascultând necazurile bieţilor săteni, care se perindau pe la casa preotului din Ucuriş, Lucreţia Suciu este îngrozită de completa lipsă de igienă din sat, şi adânc îndurerată de marea mortalitate a femeilor şi a pruncilor. Ea se adresează medicinistului Aurel C. Popovici, rugându-1 s’o sfătuiască cu ce anume «leac de casă, nu din apotecă» ar putea veni în ajutorul ţăranilor: «Medicul nostru cercual ie un jidov spurcat, carele nu are gând pentru mine, numai sumele de bani şi averea sa. Mor sărmanii Români cu zile ». Inteligenţa şi sensibilitatea îşi dau mâna şi găsesc expresie în versurile Lucreţiei Suciu, care, după ce publică timp de cinci ani poezii în «Familia », scoate în 1889 un volum, intitulat Versuri. Volumul apare la Sibiu şi este închinat lui Ion Slavici. In chip de introducere, Lucreţia Suciu ne lămureşte dintru început asupra conţinutului prin câteva rânduri: A sufletului lacrimi sunt A mele versuri toate, Ce curg atunci, când inima De doruri nu mai poate. Şi lacrimile acestui suflet ce stropesc paginile rând pe rând — cu toată stângăcia lor — dau dovadă de sentimente adânci, de-o versificaţie uşoară şi au darul să ne trezească când şi când, la câte o imagine nouă, chiar şi atunci când influenţa lui Mihail Eminescu este mai pronunţată, ca bunăoară în poezia Dor: Iar pe moi mântui meu sădiţi In preajma inimii un crin, Ca rouă rece ’n dalbe zori Din floarea lui să pice lin. Vor pieura toţi stiopii roci Şi ’n inima se vor opri, Doar dragostea se va raoi Şi pop* fi-va ’j} piept pe veci. LUCREŢIA suciu —scriitoare din bihor +57 Poeziile Lucreţiei Suciu sunt gustate în Ardealul însetat de scris românesc şi uimit să vază ieşind dintr’un condei feminin versuri ca: Vântul e rece, bate şi bate. Hainele calde vântul străbate? Nu! Eu nu tremur, ci vântul ţiae Sfadă cu fulgii, că iată vine Amurgul serii. (La drum), p. 44. Preocupat tot mai mult de drepturile istorice ale neamului românesc — drepturi ce-1 vor preocupa până la ultima suflare — Aurel C. Popovici lasă acum scalpelul şi începe a scrie. Lucreţia Suciu a avut deci .dreptate 1 După unele traduceri din limbile franceză şi italiană în « Lumi- nătorul » din Timişoara, el publică vreo câteva articole în « Familia »: Forme şi fond în cultură, Să dăm carte poporului, Din literatura filoromână. Din aceste rânduri —. ce nu cunosc şovăiala — se poate ghici de pe acum, caracterul acestui om, care-a ştiut, pentru o ideie, să facă toate sacrificiile. Din Graz, unde urmează acum la Universitate cursuri de socio- logie şi filosofie, Aurel C. Popovici trimite «Familiei» un articol despre versurile Lucreţiei Suciu. In aceste rânduri — mulţumit că poate şi pe această cale da carte poporului — citează şi critică versurile prietenei sale. Peste câţiva ani în Bucureşti, Titu Maiorescu, în numărul din Februarie al « Convorbirilor Literare » din 1898, vorbind de miş- carea culturală a Românilor din Ardeal, spune: «Tinerimea română de peste Carpaţi se înfăţişază deodată de a simţi şi de a întrupa frumosul în formele literare, deocamdată în poezia lirică, în balade şi în nuvele. Cea dintâi surprindere în această privinţă ne-au adus-o poeziile Lucreţiei Suciu, publicate într’o broşură dela 1889. E atâta adevăr al simţirilor în unele din ele şi pe alocurea atât natu- ralism seuin până aproape de libertatea antică, încât mica broşură dela 1889, cu toate defectele ei, merită să fie considerată ca primul simptom al renaşterii de care vorbim ». Şi iată că acum «Convorbirile Literare» numără printre « scripcarii» ei şi pe Lucreţia Suciu I Da. Deoarece comitetul redac- ţiei, în numărul din Martie al revistei, publică cinci poezii, însoţite de următoarele rânduri: «In numărul trecut al «Convorbirilor Literare », d-1 Titu Maiorescu a pomenit în articolul său şi despre poeta L. Suciu, foarte cunoscută scriitoare la Românii de peste munţi. La noi, însă, fiind prea puţin cunoscută, credem că facem un serviciu cetitorilor noştri, publicând aci câteva poezii şi anume: La poartă, La Dunăre, La scaldă, Norii şi întâia vorbă. 45* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE N. Iorga la rândul său, în Istoria Literaturii Române Contim- porane din 1934, vorbind de literatura feminină din Ardeal, distinge figura Lucreţiei Suciu, care, deşi nu a biruit încă greutatea de-a găsi o formă, întrece, spune el, cu mult, tot ce s’a mai dat în lirica femeilor. De poezia La scaldă, care se încheie astfel: Către mal păşeşte leneş, malul verde îi zâmbeşte. Soarele să o ajungă, razele şi lo lungeşte De pe trup să-i soarbă stropii, şi-i pândeşte toată taina, Supărat în nori s’ascunde, daoă ea-şi încinge haina. N. Iorga spune că se poate pune alături de bucata lui V. Hugo în Les Orientales. « Singur acest tablou face mai mult decât toate versurile numerotate ale unui H. Lecca ». Inspirate de-un adânc sentiment ce-1 nutrea studentului român care dăinuia printre străini, Lucreţia Suciu scrie în 1886 lui Aurel C. Popovici: «Ştii cine este, va fi şi a şi fost, care mi-a stârnit dor de-a creea câte-o poezie? Deci tac, şi nu-ţi spun nimic*-Vezi, aceasta este fericirea mea adevărată, atunci când creez ». După publicarea volumului de Versuri, scrie mereu, risipindu-şi poeziile prin diferite reviste mărunte din Ardeal, unde ele rămân uitate sub colbul trecutului. Şi dorul de-a creea — altoit pe-o minte isteaţă şi-un suflet ales — a scos din condeiul Lucreţiei Suciu versuri care ne fac şi astăzi să deplângem dispariţia prea timpurie a acestei scriitoare de pe pământul chinuit al Ardealului. In poezia Pace, apărută în revista « Foaia Ilustrată » din Sibiu în 1891, în cuvinte pe cât de simple pe atât de mişcătoare, descrie sfârşitul unei fete bolnave: .. .Pleoapa cade. Pe fruntea albă, netezită De mâna morţii, se ’ntinde Senin de veci... In lumânare Clipeşte mucul de lumină, Clipeşte rar— apoi dispare... Din sufletul plin de duioşie al Lucreţiei Suciu, cuvintele se ros- tuesc asemenea mărgelelor, dar ele sunt mai întotdeauna împletite cu lacrimile unui dor neîmplinit. Natura ei bogată cunoaşte toată gama sentimentelor, şi după ce s’a hrănit ani dearândul cu ima- ginea unei iubiri, care acum se destramă, semeaţă ea-şi înalţă capul şi spune cu mândrie în poezia E vremea, publicată tot în « Foaia Ilustrată » din Sibiu, în 1891: Şi crezi, că doar Îmi pare rau ? Ferească sfântul... Şi azi răsune glasul tău De-a rând cu vântul. LUCREŢIA SUCIU — SCRIITOARE DIN BIHOR 459 Aşa de trist şi tânguios Să plângi ca dânsul N’ai glas atât de dureros Să-mi stoarcă plânsul, Să simt regret că te-am pierdut. Nu, niciodată! Nici pe moment nu le-am avut. Vremea-i uitată Când mai credeam că mă iubeşti. Rămâi cu bine! Tu-ţi pleci privirea şi simţeşti Doruri senine. Călcând pământul răbdător Vesel mi-e cântul, Privesc în soare, nu mi-i dor Să văd pământul!... Dar pe măsură ce vremea trece, sufletul scriitoarei bihorene se întăreşte. Noi şi noi probleme îi bat gândurile, şi rămânem uimiţi când de sub pana-i care-a fost atât de timidă izbucnesc acum accente de-o nebănuită intensitate, ca bunăoară în poezia Ateul, apărută de asemenea în « Foaia Ilustrată » din Sibiu şi tot în anul 1891: Cităm în întregime această bucată, spre a nu i se ştirbi câtuşi de puţin avântul, pe care fiica preotului din Ucuriş a ştiut să i-1 dea: Cadavru rece alb ca varul, Icoană rece de sicriu, Am admirat tăcerea-ţi oarbă Când razele aşa de viu Luciau pe degetele-ţi strânse Pe după crucea ce ţi-au pus Creştinii buni, plângând de mila Biet sufletului tău. Te-au dus Acum în liniştea geroasă Sub boltitura criptei reci Ca să asculţi cum bat din aripi, In noapte negri lilieoi. Iar inima ce odinioară Se îndoia de Dumnezeu De ghiara morţii sugrumată-i, Tu, fără grai, tu rabzi mereu! Odată ’n van se va deschide Scrâşnind ţâţâna negrei uşi. Creştinii buni veni-vor iarăşi Să plângă pentru cei supuşi De-acuma liniştei de moarte. Se pleo genunchii ’n rugăciuni, Mirosul greu de muoezeală, Şi praf, se lasă pe cununi. 460 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cădelniţând preotul cântă, Tămâia arde sfârâind... Pe crucea de argint o rază Se joacă vesel strălucind... Şi tu, ateu fără sfială, Eşti liniştit acum şi taci! Cu gându-ţi uriaş, din scânduri Tu nu mai poţi să te desfaci, Să-ţi scuturi oasele secate, Cu dinţii tăi rânjind din os Nu poţi să rupi păreţii criptei, Să ieşi din umbră furios Să dai cu pumnii ’n boltitură, Să zboare piatra huruind Pe capetele ’n închinare, Iar tu puternic, tremurând Din fălcile fără de carne Să zbieri că nu e Dumnezeu! Ai fost o umbră, eşti nimica Căci fără grai, tu rabzi mereu, Atrasă de sufletul ţăranului bihorean, a cărui durere ea ştie s’o asculte, ea-i culege doinele şi-i redă datinele, fie în proză ca în bucata: Cum îşi fac fetele şi nevestele «de noroc», fie în versuri ca In şezătoare şi La Bobotează... convinsă, c’astfel crestate pe răbojul neamului, ea îi aduce cel mai curat prinos. In linii simple, Lucreţia Suciu descrie obiceiurile bătrâneşti — găsind însă şi acum mijlocul de a ne împărtăşi focul ce pâlpâie şi chinuie sufletul fetelor — în imagini neaşteptate: « .. .Bobotează e pe prag! Las’ să ningă, gerul crepe toate crengile de fag Să se facă foc cu ele, va fi vatra arsă bine, Ca şi inima de fată, arsă ’n doruri de suspine. (Familia, 1891). Dorul ei de-a se cultiva şi de aşi lărgi şi orizontul cunoştinţelor, îi dau ghies să răspundă unei scrisori primite din Germania din partea unui tânăr profesor şi doctor în filosofie: Wilhelm Rudow. Coleg de studii cu Gh. Bogdan-Duică, profesorul german studiază acum istoria limbilor orientale şi pregăteşte material ca să publice o istorie a literaturii române în limba germană. Atras tot mai mult de sufletul corespondentei bihorene, Wilhelm Rudow studiază mai cu râvnă limba românească, iar prin anul 1890 se hotărăşte să vină în Ardeal. El face acum traduceri literare şi scrie articole despre poporul român, pe care le trimite diferitelor reviste din Ger- mania. E greu de spus dacă profesorul german a băut apă din Dâmboviţa noastră 1 Ori poate că apa Crişului să aibe aceeaşi LUCREŢIA SUCIU —SCRIITOARE DIN BIHOR 461 proprietate 1 Aşa ori aşa, Wilhelm Rudow nu mai pleacă din Bihor. In 1891 el se căsătoreşte cu Lucreţia Suciu. Scriitorul german se ocupă acum de probleme culturale, de folclor şi de istoria Românilor. El publică între altele: Verslehre und Stil der Rumănischen Lieder, Neue Belege zu turkischen Lehn- worten im Rumănischen, iar în 1892 scoate la Leipzig: Geschichte des rumănischen Schrifttums. Această lucrare, deşi cam încurcată şi greoaie, se numără printre cele dintâi istorii de literatură româ- nească publicate în Germania. Wilhelm Rudow contribuie şi ca membru al Societăţii de Geografie din Germania, să atragă atenţiunea lumii asupra exi- stenţei noastre ca ţară şi popor, într’o epocă în care hotarele ţărilor balcanice, erau încă nelămurite într’un cap occidental. Astfel la pronunţarea cuvântului de Român ori România, un străin obiş- nuia să facă un gest larg şi să spuie: «ah, ja, da unten in der Tiirkei». Şi când acest nou filoromân ajunge în cartea sa Geschichte des Rumănischen Schrifttums, să vorbească şi de scriitorii timpului său, face loc şi Măriei Suciu-Bosco, subliniând c’a fost printre cele dintâi femei, care în Ţările Româneşti au publicat versuri. Mai arată de asemenea şi interesul pe care ea l-a arătat pentru folclor — într’o vreme când termenul însuşi abia se crease. Tot din condeiul lui mai aflăm că Lucreţia Rudow-Suciu a tradus şi opera lui Lessing: Laookon, acest studip.de critică şi filosofia artei. Trebuie însă să presupunem că această traducere nu s’a publicat, deoarece nu-i găsim urma în niciuna din editurile timpului. Afir- marea lui W. Rudow relativă la această lucrare este singura măr- turie, şi cum ea porneşte din mâna chiar a soţului, putem să-i dăm crezare. Manuscrisul de bunăseamă că s’a pierdut. însufleţiţi fiind de aceleaşi gânduri de cultură şi doritori de-a ridica nivelul social al Românilor din această regiune de hotare, soţii Rudow-Suciu hotărăsc să scoată o revistă literară. Astfel apare în 1897 în Oradea Mare revista: «Foaie Literară », având drept editor şi proprietar pe W. Rudow, iar drept redactor respon- sabil pe Lucreţia Rudow-Suciu. Cu râvnă şi seriozitate ea-şi înde- plineşte această sarcină — fiind şi cea dintâi femeie, care în Ţara Românească îşi ia asupră-şi o asemenea răspundere — într’o vreme când femeia nu îndrăznea să depăşească cercul strâmt al vieţii casnice. In primul număr ea se adresează cetitorilor, rezumându-şi ţinta într’un: Cuvânt redacţional: « Scopul nostru este să întemeiem o revistă, care fiind ieftină, să poată străbate şi în păturile care până acum nu pot fi părtaşe la mişcarea literară a poporului român. Asupra acestei mişcări vom da regulat notiţe scurte şi esenţiale şi pe lângă aceasta, vom face loc producţiei originale, care la noi a devenit foarte sfioasă. In mişcarea culturală se ivesc din când 462 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în când "chestiuni a căror importanţă ne va obliga să le discutăm într’o formă clară şi populară. A spune mai mult ar însemna a spune lucruri de prisos. Căci dela sine se înţelege că ne vom sili a face lucră- rile noastre şi plăcute, nu numai folositoare ». Printre colaboratori ea şi-l câştigă pe Gheorghe Coşbuc, care publică în primul număr şi la loc de frunte un Cântec, iar mai pe urmă fragmente din traducerea sa Eneida lui Virgiliu, pe profe- sorul Enea Hodoş, pe ziaristul Gh. Bogdan-Duică şi alţii. Având acum un teren larg înainte-i, ea-şi încearcă condeiul publicând pe lângă poezii şi articole şi un roman intitulat: Logodnica Contelui Stuart, ce poartă ca titlu: o povestire din viaţa Românilor bihoreni. Intr’adevăr, desfăşurându-şi acţiunea între dealurile Şiriei şi munţii Beliului, autoarea găseşte mijlocul să descrie în această povestire firea şi portul ţăranului, precum şi unele obiceiuri româneşti la nuntă şi înmormântare. Dar nu prin aceste descrieri, şi nici prin idila care este redată în această povestire, izbuteşte Lucreţia Rudow- Suciu să ne atragă atenţiunea. Nu. Ci prin lupta aprigă şi de fiece clipă ce se deslănţuie aci între Români şi Maghiari în preajma anului 1865. Logodnica Contelui Stuart, prin subiectul în sine şi sentimentele pe care le trezeşte, câştigă interesul întregului public ardelean şi contribuie să consolideze ideea naţională a Românilor bihoreni. Lucrarea apare mai târziu în volum în editura « Tribunei » din Sibiu. TeodorNeş, în cartea sa: Oameni din Bihor, apărută la Oradea Mare în 1937, o caracterizează: « Lucreţia Suciu a publicat o naraţiune istorică de-un pasionant interes local şi de-o veracitate autentică, verificate de noi la faţa locului ». Ca o ultimă licărire a acestui suflet zbuciumat, care primeşte durerea fără să se revolte, altoit fiind de un adânc fatalism, este poezia: Intime: Pe orice căi, eu pân’acum Am dat mereu de mărăcini; In loc de flori cules-am spini. Şi azi, alege-aş orice drum, Eu tot de spini şi pietri dau Pe căi ce capăt, margini n’au. Sunt drumurile fără rost, Sau doar sunt încurcată euî Stau tristă şi mă ’ntreb mereu. Şi pleo şi iar vin unde-am fost, Dar gândul meu e mai senin ■ Şi pare că-mi şopteşte lin: <1 C’o singură privire prinzi Un veao întreg în gândul tău, In suflet ai pe Dumnezeu, V. IfcĂVBSCU 91 POSIBILITATEA UNŞI ISTORII A GÂNDIRII ECONOMICE 461 Să fie lumea de oglinzi Tu veşnic n’o să vezi amar Când sufletul ţi-e blând şi clar i>. (Foaia Literară, 1897). « Nizuesc a creia idei nouă şi limbă curată » — a scris Lucreţia Suciu în anul 1886 lui Aurel C. Popovici. Intr’adevăr, ea a avut idei noi, ceea ce nu este dat oricui, dar s’a mai străduit să respecte limba, acest patrimoniu al neamului pe care nimenea nu are dreptul de a-1 schimonosi. Ea a dat dovadă de-un simţ al limbii, într’o vreme când limba românească din Ardeal se sbătea în tot felul de mărăcini. LUCIA A. POPOVICI VICTOR SLĂVESCU ŞI POSIBILITATEA UNEI ISTORII A GÂNDIRII NOASTRE ECONOMICE Scrisul din ultimii ani al profesorului Victor Slăvescu echi- valează cu deschiderea unui nou capitol în literatura noastră eco- nomică, în aşa măsură era străină acesteia preocuparea de a des- cifra gândirea şi preocupările celor care de un veac încearcă să dea, teoretic sau practic, soluţii problemelor economice româneşti. In altă parte1), am năzuit să schiţăm perspectivele pe care o atare întreprindere —, concomitentă cu altele, de aceiaşi natură, în compartimente diferite —le poate deschide culturii româneşti. In rândurile de faţă ne vom rezuma deci numai la schiţarea câtorva aspecte ale începutului de istorie a gândirii economice româneşti, reprezentat de ultimele volume ale d-lui Victor Slăvescu. Un început pe care noi îl socotim ca unul din momentele esen- ţiale ale constituirii ştiinţei economice la noi. Nu este, în adevăr, niciun secret pentru cei care străbat paginile lucrărilor de doctrină şi ştiinţă economică, ca şi pentru cei care urmăresc fenomenul economic românesc în ansamblul problemelor ce se pun, obser- vaţia lipsei unui element director, pe care nu-1 poate constitui decât o istorie a gândirii noastre economice. Lucrări dintre cele mai remarcabile se resimt de o îngrijorătoare disponibilitate de adeziune la poziţii dintre cele mai contradictorii şi uneori dureros de străine oricărei contingenţe cu realităţile societăţii româneşti. Nu vrem să dăm expresie aici unui opac xenofobism, care nu-şi are nici rostul, nici locul într’o atare discuţie. Disciplinele econo- mice, mai mult decât oricare altă activitate intelectuală, au una *) *) Vezi O istorie economică şi câteva speranţe în « Vremea », Nr. 709 din 1 August 1943. 464 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din condiţiile de existenţă în posibilitatea de largă comunicare cu cercetările şi concluziile gânditorilor de pretutindeni. Intr’o epocă în care problema dominantă a gândirii economice este alcă- tuită de posibilităţile de realizare a unei strânse solidarităţi eco- nomice internaţionale, nu noi vom căuta să facem din istoria gândirii economice româneşti pretext de pledoarie pentru desa- măgitoare şi păgubitoare bariere. Credem însă cu tărie că unitatea unei politici economice mondiale nu poate fi servită mai bine decât prin cunoaşterea adâncă a celulelor naţionale; fără aceasta toate eforturile riscă să se usuce în artificialisme dialectice şi efemere. Iar pătrunderea în realităţile vieţii naţionale nu se poate realiza numai în prezent; istoria, ca sinteză de experienţe de viaţă, este dacă nu principalul, în orice caz unul din primordialele ele- mente ale ştiinţei economice în descifrarea posibilităţilor şi tendin- ţelor sociale şi economice ale unui popor. Lipsită de acest capitol, gândirea economică românească este lipsită de «început». Poate porni adică, de oriunde. Şi este păcatul ei cel mai de seamă,* pe care nu-1 pot acoperi diferenţele de con- cepţii, de metode sau poziţii. Nu mai departe- decât în ultimii ani ai veacului trecut, Mihail Seulescu îşi putea inaugura un curs de economie politică la Facul- tatea de drept, vorbind despre «Nouile tendinţe ale economiei politice şi ale economiei naţionale în România », fără să cunoască scrierile lui N. Şuţu, Ion Ionescu dela Brad, I. Strat, etc.1). In felul acesta, este exclusă nu numai o adevărată politică economică românească, dar şi o ştiinţă economică I Fără a susţine că astăzi mai domneşte aceiaşi confuzie sau ignorare, nu se poate însă susţine că lucrurile s’au schimbat fundamental. Au lipsit pentru aceasta, în primul rând, textele scriitorilor economişti din secolul trecut. Lipsesc şi astăzi încă. Nu lucrări mărunte şi risipite, care şi ele se cer adunate, dar însăşi studiile mai întinse ale economiştilor noştri care ar trebui neapărat cuno- scute încă din Universitate. Ştiinţa economică românească n’are încă parte de o colecţie în care să se fi adunat scrierile lui Ion Ghica (integrate adesea cu lucrările literare), studiile de agro- nomie şi economie ale lui Ion Ionescu dela Brad, lucrările lui D. Marţian, Strat, Aurelian — ca să notăm numai câţiva din cei care constant au rămas în sectorul economic —, colecţie în care textele să fie precedate de o prezentare cuprinzătoare a omului şi epocei în care a scris. Chiar când s’a tipărit ceva, s’a făcut atât de disparat şi de rar încât astăzi încă se poate afirma că toată literatura noastră economică din sec. al XlX-lea este într’un fel, inedită! 1) Victor Slăvescu: Economistul B. P. Haşdeu, Buc. 1943, p. 3 nota. V. SLĂVESCU ŞI POSIBILITATEA UNEI ISTORII A GĂNDIRII ECONOMICE 465 In aceste condiţii, pot fi înţelese de sigur dificultăţile întâm- pinate de încercarea domnului Victor Slăvescu de a prezenta gân- direa economică românească a veacului trecut. O privire critică, unitară, sub înfăţişarea unei compacte istorii a gândirii economice nu putea fi realizată; nici nu putea fi concepută măcar înainte ca operile diferiţilor autori să fie adunate din biblioteci, ziare şi colecţii de manuscrise. Cu o energie tânără şi cu un devotament pe care-1 ilustrează numărul lucrărilor tipărite între 1936—1943, d-1 Victor Slăvescu a pornit la această anevoioasă întreprindere. Metoda aleasă nu a fost aceea a monografiilor care să pretindă a rezolva definitiv capitole dintr’o probabilă şi viitoare istorie economică, — metodă plină de riscuri, monografia presupunând ea însăşi evidenţa tu- turor lucrărilor existente —, ci prezentarea parţială de texte şi oameni, puşi în lumina şi ambianţa epocei, prin sumare referiri la textele publicate. Stăruinţei d-lui Victor Slăvescu îi datorăm astfel, în ultima vreme, ridicarea ceţii de pe unele din figurile cele mai interesante ale pu- ţinei noastre gândiri economice: Ion Ghica, Dionisie Pop Marţian, N. Şuţu, Petre Mavrogheni şi B. P. Haşdeu. Un loc cu totul aparte ocupă în această activitate lucrarea asupra raporturilor dintre Alex. Cuza şi Victor Place, consulul francez la Iaşi în epoca Unirii1). Legăturile strânse care au existat între cei doi oameni politici şi influenţa lui Place pe lângă Domnitor este unul din capitolele cele mai interesante, în legătură cu activitatea şi lupta lui Cuza pentru consolidarea Unirii. Iar alăturarea studiului lui Place « Idees gănerales pour servir â la reorganisation des Principautăs Unies de Moldavie et de Valachie » din Noemvrie 1859 de textul Mesagiului Domnesc din 6 Decemvrie 1859, dă o idee clară de măsura în care programul economic, financiar şi administrativ al Domnitorului era înrâurit de sfaturile diplomatului francez. Fără a ajunge la concluziile mult prea exagerate, la care ajunsese Marcel Fmerit, asupra rolului lui Place, d-1 Victor Slăvescu aduce prin consideraţiile sale asupra colaborării Cuza-Place şi a rupturii intervenite apoi între ei, o preţioasă contribuţie la istoria politică a Ţării; iar publicarea pentru întâia dată, a programului lui Place (Idăes gănerales...), alături de «Appendicele » acestuia: « Que- stion des paysans ou plutot affranchissement de la propriătă par l’ămancipation des paysans », scris tot în Noemvrie 1859, ca şi a scrisorilor lui Place către Cuza şi a rapoartelor către miniştri de finanţe, dela Iaşi şi Bucureşti, în legătură cu împrumutul din 1860, aduc în discuţie un material de viu interes pentru înţelegerea politicei economice a lui Cuza. l) Domnitorul Cuza şi Victor Place, Bucureşti 1942, p. 332. 16 466 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aceleiaşi epoci de frământări şi nesiguranţă, în care eveni- mentele politice creaseră un desechilibru economic şi financiar, din care nu se putea întrezări o eşire, aparţine şi Petre Mavro- gheni — primul organizator al economiei şi finanţelor româneşti. Ca şi V. Place, Petre Mavrogheni nu face parte dintre gânditorii noştri economici, cu care nici n’a avut legături. Pregătirea sa economică însă, pe care i-o recunoşteau deopotrivă prietenii şi adversarii, ca şi faptul că în multele sale treceri pe la departa- mentul finanţelor, şi alte departamente economice, înainte de Unire, sub Cuza şi sub Carol I, a înfăptuit reforme şi alcătuit legi care au prezidat începuturile economiei moderne a Statului român, justifică deplin studiul amănunţit pe care-1 face d-1 Victor Slăvescu operei sale ministeriale 1). Dintre gânditorii noştri economici, atenţia domnului Slăvescu s’a oprit până acum asupra lui Ion Ghica2), a cărui operă eco- nomică este prezentată cu o admirabilă cunoaştere a omului şi a cadrului în care a avut sa susţină convingerile sale economice, dobândite în timpul studiilor din tinereţe dela Paris şi asupra lui Dionisie Pop Marţian, ale cărui scrieri pun bazele naţionalismului economic românesc integral 3). Nicolae Suţu este economistul pe care lucrările d-lui Victor Slăvescu îl scot în plină lumină, situându-1 într’un studiu critic introductiv în rândul celor mai remarcabili gânditori economişti pe care i-am avut în secolul trecut, consideraţii critice pe care le întăresc textele prezentate de academicianul român în două volume4), ca şi observaţiunile sale asupra atitudinei lui Şuţu faţă de Domnitorul Grigore Ghica B), observaţiuni care deşi fără interes economic, completează totuşi figura omului Suţu. In sfârşit, prezentarea pentru prima dată, a tuturor scrierilor cu caracter economic ale lui B. P. Haşdeu, ca şi luminoasele con- sideraţii critice care preced textele, închee acest prim ciclu de contribuţii la istoria gândirii noastre economice. Din însăşi enumerarea sumară a operelor alcătuitoare ale acestui ciclu, rezultă ca d-1 Victor Slăvescu nu urmează un plan * *) *) Viaţa şi opera lui Petre Mavrogheni, A. A. R. Mem. Secţ. Ist. Seria III, Tom. XXI, mem. 19. Bucureşti 1939, 84 p. + XXII planşe. — Corespondenţa Petre Mavrogheni, — D. a. Sturdza. Extras. Bucureşti 1943, 34 p. *) Opera economică a lui Ioan Ghica. Bucureşti, 1936. *) Viaţa şi opera lui Dionisie Pop Marţian (Discurs de recepţie la Academie). Bucureşti, 1940. *) Viaţa şi opera economistului N. Suţu. Ac. Rom. Studii şi Cercetări. LVHI, Bucureşti, 1941. — însemnările de călătorie ale N. Suţu, A. A. R. Mem. Secţ. Ist. Tom. XXV Mem. 6. Bucureşti, 1943. *) Nicolae Suţu şi Domnitorul Grigore Ghica. Bucureşti, 1942. V. SLĂVESCU şi posibilitatea unei istorii a GÂNDIRII ECONOMICE 465 oarecare în alegerea economiştilor asupra cărora se opreşte. Sin- gurul criteriu este acela al importanţei pe care o prezintă anumite opere sau vieţi, dublat de acela al recunoaşterii lor în lumea inte- lectuală şi chiar de specialitate dela noi. Importanţa de prim ordin a activităţii d-sale nu scade cu- nimic prin aceasta. Dimpotrivă, noi o socotim singura posibilă pentru cel care a deschis interesul unor asemenea cercetări, iar pentru ideea unei istorii economice, cel mai fericit drum: acela al relevării momentelor şi scrierilor de primă importanţă, de natură a face înţeleasă utilitatea şi necesitatea lucrărilor de istorie economică românească. In cadrul acestora, lucrările d-lui Victor Slăvescu sunt nim- bate de meritele şi caracteristicile operelor de deschidere de drum. Privite ’ntr’un spirit de senină obiectivitate, autorul nu alu- necă nicăeri în formulări definitorii sau concluzii premature, asupra textelor publicate; domnia-sa face operă de istoric, consi- deraţiile sale având drept obiect numai schiţarea interesului pe care-1 prezintă, prin ele înşile, lucrările economiştilor secolului trecut. După o îndelungată activitate economică şi financiară, pe tărâm teoretic şi practic-ministerial, după una din Cele mai fructuoase contribuţii la ştiinţa financiară şi bancară românească, la baza căreia lucrările d-lui profesor Victor Slăvescu au dobândit o poziţie esenţială, d-sa deschide nu numai interesul dar şi inau- gurează opera de valorificare a gândirii noastre economice. Fără îndoială a trage concluzii în marginea unei activităţi în plină des- făşurare şi desăvârşire ar fi prematur; nu este însă mai puţin adevărat că d-1 Victor Slăvescu a deschis un capitol în evoluţia gândirii noastre economice, pe care nu-1 mai poate închide ni- meni de astăzi înainte. Rostul lui se va vădi atunci când studiile şi monografiile vor îngădui alcătuirea unei istorii a gândirii noastre economice, la care vor găsi puncte de reper toţi cei care vor pătrunde în câmpul economic. COSTIN I. MURGESCU RASĂ, CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE D-1 Constantin Stan, a cărui activitate de presă a fost atât de mult apreciată, cu ani în urmă, în ziarele noastre naţionaliste, adică în vremea în care erau şi ziare cu altfel de atitudine, a dat la lumină o lucrare care reţine atenţia dela început chiar prin titlu: « Rasă, cultură şi civilizaţie ». Problema analizată este una din cele mai discutate în vremea noastră nu numai de oamenii de ştiinţă, nu numai de sociologi 15' 468 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sau filosofi, dar chiar şi de oamenii politici prin aceea că atinge atâtea aspecte ale vieţii sociale, şi ale vieţii popoarelor în general. Problema rasei în sine interesează în aceeaşi măsură şi ştiinţa şi politica. Pentru ştiinţă, raseologia este o disciplină în desvoltare chemată să lămurească atâtea din aspectele necunoscute ale evo- luţiei rasiale a omenirii. In momentul de faţă stadiul de desvoltare al problemei este neclarificat prin aceea că încă nu s’a ajuns la definirea categorică a problemei. Raseologia este însă o disciplină a gândirii ştiinţifice şi este de presupus că va ajunge la o autono- mizare a ei dat fiind interesul mare pe care oamenii de ştiinţă şi sociologii îl arată problemei. Dar, după cum spuneam, această problemă interesează în mare măsură şi politica, dat fiind că există tendinţe de a se rezolva problemele politice ale vremii noastre ţinându-se seama de cri- teriul rasial, care depăşeşte criteriul naţionalităţii propriu zise. Iar în această privinţă susţinătorii acestui punct de vedere sunt în primul rând Germanii astfel că pentru gândirea germană contem- porană între raseologie ca ştiinţă şi problema politică a raselor este o strânsă dependenţă. Pe de altă parte, dată fiind importanţa majoră Ge se acordă problemelor rasiale, şi cultura şi civilizaţia sunt considerate ca expresii ale rasei şi ca atare se face o temeinică legătură între caracterele esenţiale ale unei rase şi caracterele esenţiale ale unei culturi sau civilizaţii. Or, tocmai această problemă, de amplă şi generală desbatere, mai ales în ştiinţa şi gândirea politică ger- mană, face obiectul lucrării d-lui Constantin Stan care, şi prin pregătirea lui ştiinţifică, era chemat să discute cu autoritate şi competenţă această problemă ce are un îndoit aspect: unul ştiin- ţific pur şi altul de filosofie a culturii şi de gândire politică. In literatura noastră ştiinţifică şi politică lucrarea d-lui Cons- tantin Stan este cea dintâi în acest gen pentru că d-sa nu se mul- ţumeşte numai cu analiza ştiinţifică a problemei raselor ci şi cu coordonatele ei politice şi spirituale care capătă expresii specifice în cultură şi în civilizaţie. In primul rând trebuie să precizăm, nu pentru a face un oma- giu indirect autorului, că lucrarea despre care vorbim nu putea fi închegată fără o prealabilă cunoaştere a problemelor rasiale şi ale celor legate de cultură şi de civilizaţie, aşa cum se înfăţişază înţelegerea lor în literatura de specialitate atât cea germană cât şi cea engleză sau franceză. De aceea, în afară de valoarea intrin- secă, pentru literatura ştiinţifică şi politică dela noi, cartea d-lui Constantin Stan prezintă şi un interes general prin aceea că ne face proprie o problemă care până acum nu a fost desbătută la noi cu seriozitatea necesară. Or, din acest punct de vedere, cartea d-lui Constantin Stan prezintă, înafară de interesul ştiinţific şi RASĂ, CULTURA ŞI CIVILIZAŢIE 469 documentar, şi unul rezultat din faptul că ne înfăţişază toate doctrinele rasiale şi toate aplicările lor la politică, cultură şi civi- lizaţie. Viaţa omenirii este condusă de instinctele rasiale pe care le moşteneşte, într’un anume fel, fiecare om şi fiecare popor în parte. De aceea, d-1 Constantin Stan, după ce ne iniţiază în datele la care a ajuns ştiinţa în materie de raseologie, insistând în special asupra legilor raseologice ale lui Mendel, care este unanim admis de toţi oamenii de ştiinţă ai vremii prin aceea că este considerat ca desco- peritor al legilor heredităţii, după ce, deci, ne prezintă elementele necesare pentru înţelegerea ştiinţifică a problemei raselor, autorul precizează punctul de vedere care justifică raţiunea acestei cărţi. In acest sens, d-sa afirmă că «religiile sunt create, perpetuate sau înlăturate de principiile de viaţă ale individului, grupului, naţiunii. Experienţa rasială arată că se datoresc instinctelor rasiale. In poezie, muzică, filosofie, religie, politică, ştiinţă, ori unde intervine spiritul creator, există prin urmare, un determi- nism legat de sânge. Cu cât opera e mai durabilă, cu atât e expresia unei sincerităţi de gândire, a unei regăsiri a personalităţii ade- vărate, nefalsificate; şi în adâncuri rezidă rasa. Creaţia nu poate fi despărţită de creator, iar culturile şi civilizaţiile sunt în funcţie de rasele ce le-au zămislit. Creatorii dau viaţă între limitele fixate de predispoziţiile lor rasiale, din impulsurile lor cele mai intime, din adâncurile personalităţii lor, unui lucru posibil de a se realiza şi trăi autentic înainte de a fi conturat material». Pornind dela acest criteriu autorul desvoltă, în mai bine de două treimi din carte, problema lumii ruse aşa cum se prezintă ea din toate punctele de vedere care pot interesa studiul rasei aplicat la cultură şi civilizaţie. Iar în această privinţă d-1 Constantin • Stan vine cu o serie de lămuriri şi deslegări a necunoscutelor pe care le-au impus spiritului european, spiritul plin de paradoxe al lumii răsăritene. Respectând criteriile raseologice pe baza învăţămintelor isto- riei, d-1 Constantin Stan ajunge la concluzia că lumea rusă este alcătuită, din punct de vedere rasial, din amestecul ieşit din contactul dintre lumea europeană şi lumea asiatică în trecutul Rusiei. Din acest amestecat a rezultat tipul rus de azi, care nd are prea multe linii comune cu slavii propriu zişi, cum greşit se afirmă. După d-1 Constantin Stan, susţinător al doctrinei germane în problema rusă, lumea dela răsăritul nostru aparţine mai curând lumii asiatice. In acest scop d-sa vine cu o serie de amănunte şi de analize privind sufletul şi expresiile spiritului rus în măsură să ne demonstreze seriozitatea punctului său de vedere. In acest amestec dintre spiritul european şi spiritul asiatic trebuie să găsim explicaţia caracteristicelor vieţii sufleteşti ale poporului REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 47° rus. După d-1 Constantin Stan tot ceeace este spirit de afirmare în lumea rusă aparţine Europeanului din el, iar tot ceea ce este negaţie aparţine Asiaticului din el. Iar din ciocnirea dintre voinţa de a crea şi voinţa de a nega totul, a rezultat nihilismul care este atât de propriu spiritului rus. Şi, în adevăr, nihilismul, anarhismul, precum şi toate manifestările extremiste ale acestui suflet, care îşi petrece viaţa între cârciumă -şi Biserică, trăind deopotrivă legile lui Dumnezeu şi ale satanei, toate aceste elemente esenţiale ale vieţii ruse se pot explica prin contrastul dintre rase, adică prin trăirea în tiparele aceleiaşi vieţi sufleteşti a realităţilor esen- ţiale spiritului european şi spiritului asiatic. Dar cartea d-lui Constantin Stan trebuie cetită pentru că este o admirabilă călăuză de orientare în problema raselor şi a coordo- natelor în viaţa spirituală a omenirii, atât în cultură cât şi în civi- lizaţie. Şi apoi această carte mai are calitatea şi de a ne familiariza cu literatura problemei atât sub aspectul ştiinţific cât şi sub acela în legătură cu expresiile de viaţă ale diverselor rase. ' « Rasă, cultură şi civilizaţie » este o carte de mare actualitate ştiinţifică, politică şi în genere culturală pentrucă, desbătând sub toate aspectele ultimile date ale raseologiei în raport cu cultura şi viaţa spirituală a popoarelor, autorul realizează în felul acesta 0 analiză ştiinţifică a vieţii sufleteşti a popoarelor. Iar valabili- tatea teoriilor este în raport direct cu valabilitatea datelor ştiin- ţifice la care s’a ajuns până acum în raseologie. îndreptar ştiinţific şi psihologic cartea d-lui Constantin Stan răspunde unei imperative necesităţi pentru literatura ştiinţifică şi politică, dela noi. ŞTEFAN IONESCU CRONICA BIBLIOGRAFICA 0. LUCRĂRI GENERALE 01 Bibliografii Dumitrcscu, Dr. Dorin: Expunere de titluri, activitate şi lucrări. Bucu- reşti, Tip. Cartea Românească (1943), 66 p., 26 X 20 cm, f. preţ.. Penescu, N. S.: Titluri, lucrări, activitate. 1919—1943. Bucureşti,Tip. ziarului Universul, 1943, 39 p., 23 X 14 cm, f. preţ. Tcodorescu, Dr. Dan E.: Expunere de titluri, lucrări ştiinţifice şi acti- vitate. Bucureşti, Tip. Cărţilor Bise- riceşti, 1943, 36 p. + 1 pl., 24 X 17 cm, f. preţ. 05 Periodice. Anuare Anuarul Ateneului Român pentru 1942. Publicat sub îngrijirea d-lui C. Prodan, membru al Ateneului. Bu- cureşti, Tip. Universul, 1943, 159 p., 23 X 16 cm, f. preţ. Cuprinde conferinţele rostite la Ateneul Român în anii 1941—1942. 087.1 Cărţi pentru copii Alinte, Ion: Buni prieteni. Bucu- reşti, Ed. Universul, <1943>, 6 pl., 29 X 22 cm, Lei 200. Alinte, Ion: Hop, hop... hop... ! Căluţii fug... ! Bucureşti, Ed. Uni- versul, <1943>, '5 pl., 12 X 17 cm. Lei 140. Batzaria, N. (Moş Nae): Cartea mea. Bucureşti, Ed. Universul, <1943> 8 pl., 17 X 22 cm. Lei 250. Batzaria, N. (Moş Nae) : Cutia cu jucării. Bucureşti, Ed. Universul, <1943>, 5 pl. 29 x 22 cm. Lei 200. Creangă, Ion: Capra cu trei iezi. Ilustrat de Stoica D. Bucureşti, Ed. Cartea Românească (1943), 29 p., 24 x 17 cm. Lei 80. Creangă, Ion: Povestea unui om leneş. Cinci pâni. Prostia omenească. Ilustrate de Stoica D. Bucureşti, Ed. Cartea Românească (1943), 37 <—39> p., 24 X 17 cm. Lei 60. Creangă, Ion: Soacra cu trei nu- rori. Ilustrat de Stoica D. Bucureşti, Ed. Cartea Românească (1943), 29 p., 24 X 17 cm. Lei 80. Farago, Elena: Din traista lui Moş Crăciun. Ediţia IV. Bucureşti, Ed. Cartea Românească (1943), 162 p., 24 X 18 cm. Lei 340. Ionescn-Morel, D.: Aventurile lui Goangă şi Târlică. Roman pentru copii. Desene de B’Arg şi Anestin. Ediţia IV. Bucureşti, Ed. Ziarului Universul, 1943. 213 p., 24 X 18 cm. Lei 200. Ionescn-Morel, D.: Vreau s’ascult şi eu poveşti... Bucureşti, Ed. Uni- versul <1943>, 10 f. Lei 160. Mama Silvia: Bucuria copiilor. Bu- cureşti, Ed. Universul <1943>, 5 pl., 29 X 22 cm. Lei 200. 47* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nonea, C.: Chim creşte mintea. Iaşi, Ed. Cartea Moldovei <1943 >, 15 p., 24 X 16 cm. Lei 30. Pop-Florian, Aurelia: Versuri pen- tru copii şi Cearta florilor, feerie într’un act. Sibiu, Ed. Astra <1943>, 72 p., 16 X 12 cm. Lei 30. (Biblio- teca poporală a Asociaţiunii « Astra », Nr. 284). 1. FILOSOFIE. MORALĂ 15 Psihologie generală Sângcap, Ioan: Vocaţiile oamenilor celebri. Cernăuţi, Tip. Şcoalei de orbi şi surdo-muţi, 1943, 75 p., 24 X 17 cm. f. preţ. 17 Morală. Etică Săndulescu, Ecaterina: De ziua mamei. (Sibiu, Tip. Institutului Dacia Traiană, 194326 p., 16 X 12 cm. Lei 50. 18/19 Filosofi vechi şi moderni Platon: Alcibiade I şi II. Tradu- cere de St. Bezdechi. Bucureşti, Ed. Casa Şcoalelor (1943), 81 <—83 > p., 20 X 14 cm. Lei 80. 2. RELIGIE. TEOLOGIE. MITOLOGIE Arachelian, Pr. Ncrscs: Rolul cle- rului. Amintiri din viaţa de preot. Voi. I (Bucureşti), Ed. Frăţiei «Pa- triarhul Miron », 1943, 64 p., 21 x 14 cm. f. preţ. Coman, Jean: L’authenticite du Promăthde enchaînâ. Bucarest, Im- primerie Cartea Românească, 1943, 236 p., 24 X 17 cm. Lei 1.000. Constantincscu, Pr. Al. N.: Sccto- logie. Istoricul şi combaterea sectelor din România. Ediţia 3-a revăzută şi adăogită. Bucureşti, Tip. Cărţilor Bisericeşti, 1943, 169 p., 24 X 16 cm. Lei 350. Dosoftei, Mitropolitul: Psalmii în versuri. Ediţie îngrijită de D. Mu- răraşu. Bucureşti, Ed. Cartea Ro- mânească <1943>, 48 p., 19 X 12 cm. Lei 30. (Pagini alese, Serie nouă, Nr. 51). Lupaş, L: Taina unei supravieţuiri. Cu prilejul aniversării a 70-a dela moartea lui Şaguna. Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1943, 8 p., 24 X 16 cm. (Extras din « Transilvania », An. 74, Nr. 6, 1943). Nica, Arhimandritul Dr. Antim: Viaţa religioasă în Transnistria. Chi- şinău, Monitorul Oficial şi Imprime- riile Statului, 1943, 77 p., 22 X 15 cm. Lei 100. Păsculescu- Orlea, Em.: Cântarea Cântărilor. Tălmăcire în versuri. Bu- cureşti, Tip. Marvan, 1943, 63 p., 20 X 13 cm. f. preţ. Popcscu, Pr. Nicolae M.: Dela pri- veghere la privighetoare. Bucureşti, (Tip. Cărţilor Biseiiceşti), 1943, 20 p., 25 X 17 cm. f. preţ. (Extras din Biserica Ortodoxă Română, 1943, Nr. 4—6). Popcscu, Pr. Victor N.: Sufletul preotului în luptă cu ispitele. Bucu- reşti, Tip. Cărţilor Bisericeşti, 1943, 208 p., 21 X 13 cm. f. preţ. Savin, Ioan Gh.: Apologetica. Voi. II. Existenţa lui Dumnezeu. Partea Il-a. Probele: Cosmologică şi Teleo- logică. Bucureşti, Tip. Cărţilor Bise- riceşti, 1943, 274 p., 24 X 16 cm. Lei 400. Turcu, Constantin: Schiturile de sub Ceahlău: Sahastru şi Cirăbucu. laşi (Tip. Brawo), 1943,19 p., 23 X 15 cm. f. preţ. (Extras din Revista « Ce- tatea Moldovei», anul IV, Voi. IX, Nr. 5). CRONICA BIBLIOGRAFICĂ 473 Urzică, Mihail: Vestiri apocalip- tice. Pentru credincioşi şi pentru ne- credincioşi. Bucureşti, Tip. Curentul, 1943, 94 p., 20 X 14 cm. Lei 140. Vasilache, Pr, Gheorghe I,: Pu- terea Bisericii. Sf. Taine şi Rugă- ciunile. Bucureşti, Tip. Cărţilor Bi- sericeşti, 1943, 40 p., 21 x 14 cm. Lei 70. Vasilache, Protos, Dr, Vasilc: Pen- tru ce suntem ortodocşi. Bucureşti, Tip. Cărţilor Bisericeşti, 1943, 40 p., 21 X 14 cm. Lei 70. Vasilache, Protos. Dr, Vasilc: Ce- rurile grăiesc. Zece predici la Psalmul 18 rostite în Catedrala Sf. Patriarhii şi transmise prin Radio. Bucureşti, Tip. Cărţilor Bisericeşti, 1943, 85 <—87> p., 20 X 13 cm. Lei 180. Vintilcscu, Pr, Petre: Liturghia în viaţa românească. Bucureşti, Tip. Cărţilor Bisericeşti, 1943, 24 p., 24 X 17 cm. f. preţ. 3. ŞTIINŢE SOCIALE. DREPT 31 Statistică. Demografie Ionescu-Doran, Dr,: Cifre şi rea- lităţi demografice. Bucureşti, Impri- meriile « Şcoala Poporului », 1943, 8 p., 21 X 14 cm. f. preţ. 32 Politică Bădiceanu, Valeriu D,: Ştefan Zele- tin, doctrinar al burgheziei româneşti. Bucureşti, Tip. Universul, 1943, 136 p., 21 X 14 cm. f. preţ. - Cuza, A, C,: Generaţia dela 48 şi Era nouă. Ediţia II. Iaşi, Ed. Cartea Moldovei, 1943, 132 p., 19 X 13 cm. Lei 220. Cuza, Gh, A,': 4 Martie 1923. Iaşi, (Tip. Brawo), 1943. 15 p., 23 X 16 cm. Lei 15. Despre întemeierea Ligii Apărării Naţionale Creştine. 33 Economie politică Carabclla, A, D,: Marea proprie- tate. Exploatări şi realizări. Voi. I. Cu 100 prezentări documentare. (Bu- cureşti, Tip. Marvan), <1943>, 140 p., 22 X 15 cm. Lei 500. Dumitrcscu, Ştefan I,: Concepţiuni monetare actuale. Bucureşti, Tip. Cartea Românească, 1943, 37 p., 24 X 16 cm. f. preţ. (Publicaţiile Academiei de Ştiinţe din România, Seria HI, Memorii şi Monografii, Nr. 7). Galan, A, G,: întemeierea primelor bănci populare. La împlinirea a cinci decenii de activitate cooperativă (1893—1943). (Bucureşti, Tip. Curen- tul, 1943), 22 p. f. preţ. (Biblioteca Curierul Cooperaţiei Române, Nr. 7, Extras din Curierul Cooperaţiei Ro- mâne, 1943, Nr. 5-6). Scmionov, Dr, J.: Averile pămân- tului. O geografie economică pentru oricine. Cu 224 desene şi 1 planşă. Ediţia Il-a. Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 186 p. + 1 pl., 24 X 15 cm. Lei 450. 34 Drept. Legislaţie Pcruţiu, Petre: Situaţia juridică a proprietăţii imobiliare româneşti din nordul Transilvaniei. Sibiu, Tip. Da- cia Traiană, 1943, 32 p., 24 X 16 cm. f. preţ. (Extras din « Transilva- nia », An. 74, Nr. 7-8). Sofronie, Gcorgc: Transformările doctrinare ale conceptului de «Na- ţiune ». Sibiu, Tip. « Dacia Traiană », 1943, 31 p., 24 X 16 cm. f. preţ. (Extras din « Transilvania », An. 74, Nr. 7-8, 1943). 474 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 35 Administraţie 'publică Toma, I.: Ideea de spaţiu în admi- nistraţie. Elemente de politică spa- ţială. Bucureşti, Tip. Marvan, 1943, 46 p., 24 X 16 cm. f. preţ. (Biblio- teca Institutului Regal de Ştiinţe Administrative al României, Nr. 85; Extras din Revista de Drept Public, Nr. 1-2, 1943). 37 învăţământ. Educaţie Ântoncscu, G. G.: Pedagogia gene- rală. Ediţia IV-a (Craiova), Ed. Scri- sul Românesc, 1943, XXX + 585 p., 23 X 15 cm. Lei 650. Cociuban, Emil: Realităţi pedago- gice actuale. îndrumări privitoare la aplicarea programei analitice şi a noilor metode de predare la cursul primar superior. Bucureşti, Tip. Ofi- ciul de Librărie, 1943, 115 p. 1 pl., 20 X 14 cm. Lei 250. Gcorgcscu-Tistu, Victoria: Grădina de Copii în cadrul reformelor şcolare. Bucureşti, Tip. Marvan, <1943>, 32 p., 23 X 14 cm. f. preţ. (Extras din revista « Copilul», 1941, Nr. 1-3). Gheorghiu, C. V,: Din istoricul Uni- versităţii din Iaşi. Cu prilejul împli- nirii a 50 de ani dela punerea pietrei fundamentale a celei mai vechi Uni- versităţi din ţară. Iaşi, Tip. Bravo, 1943, 14 p., 28 X 19 cm. f. preţ. (Extras din Revista Ştiinţifică «V. Adamachi», Voi. XXIX, Nr. 2, 1943). Vlad, Ion N.: Probleme de Pedago- gie aplicate în Şcoala Românească. Călăraşi, Tip. Ioniţă Christescu, 1943, 137 p., 20 X 13 cm. Lei 250. t 39 jFolclor Eliade, Mircea: Comentarii la Le- genda Meşterului Manole. Bucureşti, Ed. «Publicom», (1943), 144 p., 21 X 14 cm. Lei 300. Marian, S. FI.: Păsările 'poporului român. Datini şi legende. Ediţie îngri- jită de Ion Pillat. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1942), 48 p., 19 X 13 cm. Lei 30. (Pagini alese, Serie nouă, Nr. 7). 4. FILOLOGIE. LINGUISTICĂ Puşcăria, Sextii şi Teodor A. Naum: îndreptar şi vocabular ortografic după noua ortografie oficială. Ediţia a patra, revăzută şi completată. Bucu- reşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 18 X 11 cm. Lei 250. Ursa, Proî. I.: Dicţionar româno- rus. Bucureşti, Institutul grafic « Edi- tura », <1943>, 251 p., 15 X 10 cm. f. preţ. (Comandamentul de Căpetenie al Armatei. Departamentul Civil al Transnistriei). 5. ŞTIINŢE PURE 51 Matematici Linteş, C-dor Dr, Ing. Ion: Teoria indicatorilor. Contribuţiuni elemen- tare la « Teoria Numerelor ». Bucu- reşti, Tip. Universul, 1943, 106 p., 19 X 13 cm. f. preţ. 53 Fizică. Mecanică Peren, Ing. Aurel: Priviri noui ce rectifică şi simplificăstudiul mecanicei. Comunicare făcută la Academia de Ştiinţe din România, în şedinţele din 15 Aprilie şi 20 Mai 1942. Bucureşti, (Ed. Cartea Românească, 1943), 46 p., 23 X 17 cm. Lei 130. 54 Chimie Petresca, Leonid: Chimia între noi. Culegere de sfaturi, experienţe şi reţete chimice. Bucureşti, Ed. ZiarU- CRONICA BIBLIOGRAFICĂ 475 lui Universul, 1943, 166 <— 170> p., 21 X 13 cm. Lei 180. (Ştiinţa pentru toţi, Biblioteca Ştiinţifică pentru po- por a ziarului «Universul», Nr. 16-17). 6. ŞTIINŢE APLICATE '61 Medicină. Igienă Bcnctato, Dr. Grigore: Transfuzia cu sânge conservat. Tehnica conser- ' varii, eficacitatea terapeutică şi peri- colul sângelui conservat. Sibiu, Insti- tutul de Arte Grafice # Dacia Traiană » 1943, 152 p., 20 x 15 cm. f. preţ. Bianu, Dr. Vasile şi Dr. Ioan Glă- van: Cartea Sănătăţii (Dicţionarul Sănătăţii). Ediţia IH-a revăzută şi completată. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1943, 733 p., 24 X 16 cm. Lei 1200. Grigorescu, Dr. D. şi Tristan Iacob: Neuropatologie de război. Cu o pre- faţă de Prof. Dr. N. Ionescu-Sişeşti. Sibiu, Krafit şi Drotleff, 1943, XII + 224 p., 24 X 16 cm. f. preţ. Trifu, Docent Dr. V.: Problema sexuală în faţa intereselor naţionale. Bucureşti, Tip. Universul, 1943, 24 p., 23 X 14 cm. f. preţ. (Extras din «Conferenţa », Nr. 3-4, 1943). 63 Agricultură. Zootehnie Coculescu, Grigoro Gr.: Contribu- ţiuni la stabilirea nevoii de îngrăşăr minte fosfatice a principalelor tipuri de sol din România. Bucureşti, Tip. Cimentul, 1943, 381 p., 24 X 16 cm. f. preţ. (Institutul de Cercetări Agro- nomice al României, Metode, Indru- • mări, Rapoarte, Anchete, Nr. 85). Dumitrcscu-Bistriţa, Pr. Gh. N.: - Mierea şi foloasele ei ca hrană, medi- cament şi în gospodărie. Bucureşti, Tip. Cărţilor Bisericeşti, 1943, 60 <— 63 >, p. 21 X 13 cm. Lei 90. 7. ARTE FRUMOASE 74 Desen. Decoraţie Br&tianu, Eliza T.: Cusături româ- neşti. Bucureşti, Institutul de Arte Grafice «Marvan », 1943, 1 f. + 16 pl., 30 X 21 cm. Lei 350. (Institutul Naţional al Cooperaţiei). 75 Pictură Popa, Prof. Atanasie: Mănăstirea « Săraca », din punct de vedere ico- nografie. Timişoara. Tip. Luceafărul, 1943, 94 <— 96> p. + 32 pl., 20 X 14 cm. f. preţ. Turdcanu, Emil: Miniatura bulgară şi începuturile miniaturii româneşti. Bucureşti (Tip. Cartea Românească), 1942, p. 395—452 + 11 pl., 23 X 15 cm. f. preţ. (Extras din Buletinul Institutului Român din Sofia. An. I, Nr. 2). 78 Muzică Drăgoi, Sabin V.: Monografia muzi- cală a comunei Belinţ. 90 melodii cu texte culese, notate şi explicate. Craiova, Ed. Scrisul Românesc, <1943>, 157 p., 24 X 16 cm. Lei 480. (Melos, Culegere de Studii Muzicale, U[). 79 Jocuri. Sport Culca, Apostol D. şi Victor, Co- jocaru: Plaja satului. Sporturi de apă la sate. (Bucureşti, Tip. Marvan), <1943>, 39 p., 19 X 13 cm. Lei 80. (Publicaţiunea 52-a a Ligii Navale Române). 476 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 8. LITERATURĂ 8 (05) Periodice literare Cetatea Moldovei. Iaşi, Director Gh. A. Cuza. Tip. Brawo. An. IV, Voi. X, Nr. 8—9, August—Septem- vrie 1943. Din cuprins: Amintiri despre N. Iorga, II; Profesorul, de Gh. A. Cuza; Vasile Alecsandri şi folklorul românesc, de I. Fr. Botez. Cuget Moldovenesc. Iaşi, Director Petre Stati. Tip. Ath. Gheorghiu, An. Xn, Nr. 5—7, Mai—Iulie 1943. Din cuprins: Iisus, pildă vie, de Sterie Diamandi; Românii şi Ucrai- nenii înainte de întemeierea Moldovei, de Ilie Minea. Revista Bucovinei. Cernăuţi. Se- cretari de Redacţie: Traian Cantemir şi Dragoş Vitencu. Tip. « Mitropolitul Silvestru », An. II, Nr. 6, Iunie 1943. Număr închinat lui Ciprian Po- rumbescu, cu contribuţii de d-nii: Traian Cantemir, Leca Morariu, Dra- goş Vitencu, Silvia Bălan-Brătianu, G. Maxim-Burdujanu. Societatea de mâine. Bucureşti, di- rector Ion Clopoţel. Tip. Curentul, An. XX, Nr. 6, Iunie 1943. Din cuprins: De când se întrebu- inţează limba română în biserică, de Gheorghe Maior; Prietenii şi admira- torii bihoreni ai lui Eminescu, de Iosif E. Naghiu. Transilvania. Sibiu. Redactor Ion Breazu. Tip. Dacia Traiană, An. LXXIV, Nr. 7—8, Iulie—August, 1943. Din cuprins: Iniţiative ardelene în cultura românească, de Ion Breazu; Două mărturii slave despre originea română a lui Ioan Huniade, de Mihail P. Dan; Un satelit al şcoalei ardelene: Ştefan P. Niagoe, de Ni- colae Albu. 859 Literatură română 859 (08) Societăţi literare Cuza, G. A.: O societate a Scrii- torilor Moldoveni. Iaşi (Tip. Brawo), 1943, 11 p., 23 X 16 cm. f. preţ. (Extras din Revista «Cetatea Mol- dovei », Anul IV, Voi. X, Nr. 7). Sfatul scriitoricesc deia Putna. 14— 15 August 1943. Cernăuţi, Ed. Cer- cului « Bucovina Literară #, 1943, 58 p., 18 X 12 cm. f. preţ. 859.09 Critică şi istorie literară Albu, Nicolae: Un satelit al Şcoalei Ardelene: Ştefan P. Niagoe. Sibiu, Tip. Dacia Traiană, 1943, 13 p., 24 x 16 cm. f. preţ. (Extras din « Transilvania », An. 74, Nr. 7—8). Bilciurcscu, Al.: I. Gr. Perieţeanu poet al mării. Bucureşti, Tip. Mar- van, 1943, 32 p. + 1 pl., 19 X 13 cm. f. preţ. (Publicaţiunea 53-a a Ligii Navale Române). Muntcanu, Basil: La litt6rature roumaine et l’Europe. Bucarest, (Tip. Cartea Românească), 1942, 67 p., 23 X 15 cm. f. preţ. (Extrait du Bul- letin de l’Institut Roumain de Sofia I, 2). Perieţeanu, I. Gr.: Spicuiri marine în poezia eminesciană. Conferinţă ţinută la Ateneul Român în ziua de 8 Martie 1942. Bucureşti, Tip. Universul, 1943, 26 p., 23 X 14 cm. Lei 100. (Biblioteca Ateneului Român, Nr. 29). V&tămanu, N.: Contribuţiuni la viaţa şi sorierile lui Nicolae Filimon. Bucureşti, Tip. Universul, 1943, 24 p. 19 X 13 cm. f. preţ. (Extras din « Universul Literar », Nr. 18, 1943). CRONICA BIBLIOGRAFICĂ 477 859—1 Poezie Alecsandri, V.: Poezii. Introducere, biografie, notiţe, indice şi glosar de Gh. Adamescu, Voi. I—H, Bucu- reşti, Ed. Cartea Românească (1943), 194 p. Lei 240 (I); 264 p. Lei 300 (II), 21 X 13 cm. . Alecsandri, Yasile: Poezii epice. Ediţie îngrijită de Ion Pillat. Bucu- reşti, Ed. Cartea Românească (1942), 48 p., 19 X 13 cm. Lei 30. (Pagini alese, Serie nouă, Nr. 14). Alecsandri, V.: Poezii lirice. Ediţie îngrijită de Ion Pillat. Bucureşti, Ed. Cartea Românească (1942), 48 p., 19 x 13 cm. Lei 30. (Pagini alese, Serie nouă, Nr. 17). Bololvan, A.: Viorile azurului. So- nete. Cernăuţi, Ed. Cercului « Buco- vina Literară » (1943), 34 p., 21 x 15 cm. f. preţ. Calmuc, Victor: Eu n’am luptat în Caucaz. Poeme. Braşov, Institutul de Arte Grafice «Astra», <1943>, 19 p., 23 X 15 cm. f. preţ. Coşbuc, George: Balade şi idile (1883—1890). Ediţia XXI-a. Bucu- reşti, Ed. Cartea Românească (1943), 21 x 14 cm. Lei 300. Cunţan, I. Gr.: Cântece pentru Nyusu. Iaşi, Tip. Brawo, 1943, 63 p., Lei 100. Dor, Cristian: In aşteptarea mi- relui. Cântări de dragoste. Beiuş, Tip. Doina, 1943, 80 p., 17 X 12 cm. Lei 50. Eminescu, M.: Poeme populare. Ediţie îngrijită de Ion Pillat. Bucu- reşti, Ed. Cartea Românească, <1942>, 48 p., 19 x 13 cm. Lei 30. (Pagini alese, Serie nouă, Nr. 13). Iov, D.: Covor basarabean. 58 gra- vuri originale de Th. Kiriacoff-Su- ruceanu. (Iaşi, Tip. Cartea Moldovei, 1943), 141 p., 33 X 25 cm. f. preţ. Isanos, Magda: Poezii. Iaşi, Tip. Brawo, 1943, 64 p., 22 X 15 cm. f. preţ. Mihăilescu, Har.: Gândind la de- părtări fecioare... Poezii. Piatra- Neamţ, Tip. Românească Vasile Io- nescu, 1943, 99 p., 18 X 13 cm. Lei 180. Militam, Yasile: Viermi şi stele. Fabule. Voi. II, Ediţia IU-a. Bucu- reşti, Ed. Cartea Românească, 1943, 222 p., 24 X 16 cm. Lei 300. Moşoiu, Mariana: Poemele Soa- relui. Poezii. Braşov, Tip. Minerva, <1943>, 80 p., 20 X 14 cm. Lei 160. Pillat, Ion: Poeţi basarabeni. Cu- legere .. . Bucureşti, Ed. Cartea Ro- mânească, <1942>, 48 p., 19 X 13 cm. Lei 30. (Pagini alese, Serie nouă, Nr. 18). Sânger, Aurel V.: Melopei. Cer- năuţi, Ed. Cercului « Bucovina Lite- rară», 1943, 35 p., 20 X 15 cm. Lei 150. Stati, George: Doine. Poezii. Iaşi, Ed. Ziarului «Prutul», 1943, 53 p., 21 X 14 cm. Lei 100. Topârceanu, G.: Balade vesele şi triste. Ediţia V-a. Bucureşti, Ed. Cartea Românească (1943), 103 p., 25 X 19 cm. Lei 260. Topârceanu, G.: Migdale -amare. Versuri umoristice şi fanteziste. Edi- ţia IlI-a. Bucureşti, Ed. Cartea Ro- mânească (1942), 91 p., 25 x 19 cm. Lei 220. Ungureanu, Slt. Stclian: Popas la frontiere. Poeme de război. Bucureşti, Tip. Universul, 1943, 59 <—62> p., 21 X 16 cm. Lei 200. 859—3 Proză literară Arghezi, Tudor: Cartea cu jucării. A doua ediţie definitivă. Ilustraţii: Lucia Bălăcescu-Demetriad. Bucu- 478 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reşti, Ed, Cartea Românească (1943), 332 p., 25 X 19 cm. Lei 500. Arghezi, Tudor: Lina. Roman. Ediţia Il-a. Bucureşti, Ed. Cartşa^ Românească ţl943), 400 p., 19 X 13 cm. Lei 460. Caragiale, I. L.: Schiţe nouă. Bu- cureşti. Ed. Gorjan, Muncă şi Lu- mină, 1943, 197 p., 19 X 14 cm. Lei 173. Chiudriş-Codrcscu, Emil: Camara- dul. Roman. Cernăuţi, Ed. Cercului « Bucovina Literară », <1943>, 110 p., 21 X 14 cm. Lei 170. Chipcr, Gheorghe: Târgul Trăsni- ţilor. Iaşi, Ed. Cartea Moldovei (1943), 255 p., 19 x 13 cm. Lei 250. Constantincscu, Dinu: Bună dimi- neaţa. Ediţia Ii-a. Bucureşti, Ed. Universul, 1943, 226 p., 19 X 13 cm. Lei 100. Constantincscu, Mihai: Mormântul uriaşilor. Iaşi, Ed. Cartea Moldovei, <1943>, 319 p. Lei 280. Dumitriu, Mihail: Pe dealul Hân- ceştilor. Roman de război. Arad, Tip. Diecezana (1943), 446 <—450 > p., 21 x 15 cm. Lei 500. Ncgoşanu, Pctroncla: Am ucis al- batrosul. Bucureşti, Ed. Publicom, <1943>, 112 p., 20 X 15 cm. Lei 220. Odobcscn, Al. I.: Mihnea Vodă cel Rău. Doamna Chiajna. Moţii. Curcanii Poeţii Văcăreşti. Voi. II. Ediţie co- mentată de N. Mihăescu. Bucureşti, Ed. Universul, 1943, 249 <—251 > p., 21 X 13 cm. f. preţ. Ottcscu, Nicolae I.: Homer. Roman. Bucureşti, Ed. «Publicom », (1943), 431 p., 20 X 15 cm. Lei 500. Sadoveanu, Mihail: Baltagul. Ro- man. Ediţia a şaptea. Bucureşti, Ed. Cartea Românească (1943), 289 p., 19 X 12 cm. Lei 300. Sadoveanu, Mihail: Venea o moară pe Şiret... Roman. Ediţia V-a. Bu- cureşti, Ed. Cartea Românească, (1942) , 407 p., 19 X 12 cm. Lei 400. Slavici, Ioan: Nuvele. Voi. II: O viaţă pierdută, Moara cu noroc, No- rocul, Comoara. Ediţia VIIi-a. Bu- cureşti, Ed. Cartea Românească, (1943) , 241 <—243> p., 21 X 13 cm. Lei 260. 859—4 Eseuri. Memorii Alccsandri, V.: Călătorii. Ediţie îngrijită de Ion Pillat. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 48 p., 19 X 13 cm. Lei 40. (Pagini alese, Serie nouă, Nr. 23). Dumbravă, Bucura: Cartea Mun- ţilor. Ediţia IlI-a. Cu o prefaţă de Emanoil Bucuţa. Bucureşti, Tip. Cartea Românească, 1943, 99 p., 20 X 13 cm. Lei 500. (Turing-Clubul României). Giuvclic, Mircea N.: Compania 2-a, 1939—1941. Cernăuţi, Ed. «Dacia Traiană », 1943, 174 p., 18 x 12 cm. Lei 250. Porumbescu, Iraclie: Amintiri. Edi- ţie îngrijită de Ion Ştefan. Bucureşti, Ed. Gorjan— Munca şi Lumină, 1943, 261 <— 262 > p„ 19 X 14 cm. Lei 244. Ralea, Mihai: Intre două lumi. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 299 <— 303 > p., 19 X 12 cm. Lei 480. Cuprinde articolele: Apocalips şi humor, Dualismul culturii europene şi concepţia omului total; Mentali- tatea estetică şi timpul nostru, Feno- menul românesc, Feminism şi prosti- tuţie, Militantism artistic, Despre cri- tica literară, Da ce nu avem roman? Caracteristici franceze, Filosofia serio- zităţii, Expresie individuală şi expre- sie socială în artă, Contradicţiile interne ale romantismului, Conside- CRONICA BIBLIOGRAFICĂ 479 raţii asupra epocii noastre, Arta şi urîtul. Roşea, D. D.: Linii şi Figuri. Sibiu, Ed. Ţara, 1943, 269<— 271 > p., 22 X 15 cm. Lei 420. Din cuprins: Minunea greacă, Des- cartes, Pascal, Hegel, Taine, Faguet, Unamuno, Raţional şi Iraţional, Pri- nos românesc lui Kant, Unanimism. Vlăhuţă, Â.: România Pitorească. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 209<—212> p., 21 X 13 cm. Lei 280. 859— 9 Literatură pentru popor şi pentru copii Dulfu, P.: Iisus Mântuitorul. După Sfânta Scriptură. Cu 61 ilustraţiuni în text. Ediţia IV-a revăzută. Bucu- reşti, Ed. Cartea Românească, (1942), 247 p., 21 x 13 cm. Lei 280. Dulfu, P.: Isprăvile lui Păcală. Ediţia XVI-a revăzută. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 161 <—163 > p., 21 X 13 cm. Lei 220. Vissarion, I. C.: Ber-Căciulă. Pove- stiri. Ediţia IV-a. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 385<— 387> p., 19 x 13 cm. Lei 500. 82/89 Traduceri din literaturi străine Cervantcs de Saavcdra, Migucl de: Don Quijote dela Mancha. Prelu- crare românească de Menny Tone- ghin. Ilustraţiuni de A. Bordenache. Ediţia a treia. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 64 p., 24 x 18 cm. Lei 180. Cooper, James Fenimorc: Cuceri- torii Pacificului (The Crater). Prelu- crare în româneşte, cu un studiu biografic şi o introducere, de Dr. I. Fr. Botez. Iaşi, Ed. Cartea Moldovei, <1943>, 308 p., 22 X 14 cm. Lei 480. Defoe, Daniel: Robinson Crusoă. Traducere de Radu D. Rosetti. Bucu- reşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 107 p., 24 x 18 cm. Lei 250. Dumbravă, Bucura: Pandurul. Tra- dus de Elisa I. Brătianu. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 444 p., 19 x 13 cm. Lei 560. Gentizon, Paul: Ce-am văzut în Ţările Baltice, Estonia, Letonia şi Lituania, după retragerea bolşevici- lor şi ocuparea lor de către trupele ger- mane. In româneşte de C. Dem. Popescu. Bucureşti, Tip. Universul, 1943, 126 p., 19 X 12 cm, Lei 200. Grossi, Tommaso: Marco Visconti. Roman istoric. Din italieneşte de N. Denos. Iaşi, Ed. Cartea Moldovei, <1943>, 456 p., 21 X 14 cm. Lei 480. Pujarniscle, Emilio: Barul Chine- zesc. Roman. Traducere de Alex. Popa. Bucureşti, Ed. Omnia, (1943), 125 p., 19 X 13 cm. Lei 80. Ungcr, Hellmutli: Robert Koch. Roman. Traducere de Livia Poenaru. Bucureşti, Ed. « Publicom », <1943>, 235 p., 21 X 15 cm. Lei 380. Wcyer, Const.: Viaţă de Cow-boy. Roman. Traducere de Maria Decu- seară. Bucureşti, Ed. Omnia, (1943), 126 p., 19 X 13 cm. Lei 80. 9. ISTORIE. GEOGRAFIE 9. Istorie în general Bodea, Dr. Cornelia C.: Moise Nicoară (1784—1861) şi rolul său în lupta pentru emanciparea naţional- religioasă a Românilor din Banat şi Crişana. Partea I-a (—1825). Arad, Tip. Diecezană, 1943, 451 p. + 1 pl., 25 X 17 cm. Lei 600. Brătianu, Gheorghe I.: Nicolae Iorga, istoric al Românilor. Discurs rostit la 26 Mai 1943 în şedinţă publică solemnă... cu răspunsul d-lui Alex. Lapedatu, Bucureşti, Imprime- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 480 1 ria Naţională, 1943, 38 p., 24 X 16 cm. Lsi 70. (Academia Română, Dis- cursuri de Recepţiune, LXXXI). Ciorănescn, Alexandre: La culture roumaine et l’Europe. Bucarest, Tip. Cartea Românească, (1943), 28 p., 23 X 15 cm. (Extrait du Bulletin de l’Institut Roumain de Sofia, I-e annăe, No. 2, pp. 453—476). Lnpaş, I.: Bai trage zur Geschichte Siebenbiirgens. Sibiu-Hermannstadt, Krafft u. Drotleff, <1943>, 378<—380> p., 22 X 15 cm. f. preţ. (Sonderab- druck aus dem Sammelband «Zur Geschichte der Rumănen »). Noculcc, Ion: Letopiseţul Ţării Moldovei. O seamă de cuvinte. Edi- ţie îngrijită de Ion Pillat. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 48 p., 19 X 13 cm. Lei 30. Papin-Ilarian, AI.: Istoria Români- lor din Dacia Superioară. Schiţa tom. III. Publicată cu o introducere şi cu note de Dr. Ştefan Pascu. Sibiu,- Institutul de Arte Grafice «Dacia Traiană», 1943, XIX + 172 p., 23 X 14 cm. f. preţ. (Universitatea * Regele Ferdinand I», Cluj-Sibiu, Biblioteca Institutului de Istorie Naţională, IX). Sccăşann, Corncliu C.: Vechile monete şi ponduri din Transnistiia. Note publicate în « Curentul» din 30 August 1943 şi în Cronica Numisma- tică şi Arheologică, Anul XVI, Nr. 121—122 din Iunie 1942. Bucureşti, Impr. Curentul, <1943>, 7 p., 24 X 16 cm. f. preţ. Tomiţa Răzeşul, AI.: 500 de ani dela bătăliile Românilor transilvă- neni pentru apărarea ogorului stră- bun, 1442—1942. Bucureşti, Tip. Marelui Stat Major, 1942, 12 p., 23 X 13 cm. (Extras din România Militară). Vîrtosu, Emil: Sigilii româneşti cu legende în limba turcească, veacul XVII—XIX. Bucureşti (Tip. Cartea Românească, 1943, p. 203<—216> + 1 pl., 23 X 15 cm. f. preţ. (Extras din «Hrisovul», Buletinul Şcoalei de Arhivistică »>, II, 1942). Zagoriţ, Colonel Constantin: Rezu- matul a trei lucrări în manuscris: 1. Răsboaele lui Trajan contra Daci- lor, 600 p. şi 87 hărţi, schiţe, planuri şi planşe; 2. Valurile neromane din Pannonia, Dacia şi Peninsula Balca- nică, Ediţia II, 54 p. şi 7 hărţi şi schiţe; 3. Aplicarea pe hartă a seg- mentelor VI şi VII a Tabulei Peutin- geriene relative la Dacia, 28 p. şi 5 hărţi, — întocmite de... şi depuse la Biblioteca Academiei Române. Ploeşti, Tip. « Presa noastră », <1943>, 32 p., 24 X 16 cm. f. preţ. 92 Biografie Motaş, C.: Profesorul George Zotta. Bucureşti, Tip. Cartea Românească, (1943), 15 p., 24 X 16 cm. f. preţ. (Extras din Buletinul Academiei de Ştiinţe jdin România, Nr. 11, 1943). Portocală, Radu: Scânteetoarea per- sonalitate a lui Alexandru Djuvara, Semănătorul teoriei funcţiunii sociale a proprietăţii. (Bucureşti, Tip. Curen- tul), 1943, 168 p. + 4 pl., 24 x 16 cm. f. preţ. George Baiculescu INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI DIN CAUZA LIPSEI GENERALE DE HÂRTIE, REVISTA 8E VEDE CU REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRASE DIN 8TUDIILE APĂRUTE ÎN 8UMARUL SAU. COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI OA, ODATA CU MANU8CRISELE TRIMISE, 8Ă MENŢIONEZE ADRESA EXAOTA, UNDE 8A LI 8E EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, DAOA ÎMPREJURĂRILE PERMIT ACEASTA, PRIMA COREOTURA. Tn CEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RA8PUN8 DACĂ MANU- SCRISUL A FOST AOCEPTAT SPRE PUBLICARE. DIN MOTIVE FINANOIARE, REDAOTIA NU Tşi POATE LUA OBLIGAŢIA DE A RĂSPUNDE Şl CELOR ALE CĂROR MANUSCRI8E NU AU FOST ACCEPTATE. MANUSCRISELE AOCEPTATE VOR FI PUBLIOATE DUPĂ NEOESITATII-E DE ORDIN REDAOŢIONAL. MÂNUSORI8ELE NEPUBLIOATE NU 8E ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL CONSIDERÂNDU-SE OBLIGAT SA-ŞI PĂ8TREZE OOPIILE NECESARE. EDITURA FUNDAŢIEI REGALE PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Director: Pro!. D. CARACOSTEA Anunţă apariţia următoarelor volume care se găsesc in librăriile din Capitala şi din întreaga ţară: TH. CAPI DAN: Macedoromânii SHAKESPEARE: Cum vă place, în trad. d-lui Prof. P. Grimtn N. DAVIDESCU: Renaşterea NICOLAE COSTIN: Letopiseţul Ţârii Moldovei, ediţie îngrijită de Ioan St. Petre ESCHIL: Orestia, în trad. d-lui G. Murau SHAKESPEARE: Poveste de iarnă, trad. Dr. Protopopescu D. CARACOSTEA: Expresivitatea limbii române AL. T. STAMATIAD: Cortegiul amintirilor N. CARTOJAN: Istoria literaturii române vechi, voi. II Ing. NIC. P. CONSTANTI- NESCU: Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. II ARON COTRUŞ: Rapsodia dacă CALDERON DE LA BARCA: Viaţa este vis, în trad. d-lui Al. Popescu-Telega EUSEBIU CAMILAR: Cordun __ ' OVIDIU PAPADIMA: Neam, sat, oraş în poezia lui O. Goga (epuizată) SHAKESPEARE: Regele Lear, în trad. d-lui Dragoş Protopopescu B. FRANKLIN: Autobiografie, în trad. Pr. F. M. Gâldău G. OPRESCU: Grafica românească în sec. al XlX-lea S. MEHEDINŢI: Opere complete, voi. I OTILIA CAZIMIR: A murit Luchi I. AGÂRBICEANU: Licean odinioară N. DAVIDESCU: Antologie critică AMIRAL BYRDT Singur, în trad. d-lui B. Brezeanu HELIADE RĂDULESCU: Opere, voi. II, ed. îngr. Prof. D. Popovici OVIDIU PAPADIMA: Creatorii şi lumea lor AL. O. TEODOREANU: Caiet, ediţia Il-a ■ D. CARACOSTEA: Critice Literare, I MIRCEA ELIADE: Insula lui Euîhanasiu - C. KIRIŢESCU: Şcoala română la răscrucea vremurilor ANIŞOARA ODEANU: Moartea în cetate MIHAIL SADOVEANU: Opere complete, voi. III . EMIL GIURGIUCA: Dincolo de pădure C. NOICA: Două introduceri şi o trecere spre idealism M. EMINESCU: Opere, voi. II, ediţie îngrijită de Perpcssiciua V. VOICULESCU: Duhul pământului, teatru românesc I. POPESCU-VOITEŞTI: , Noţiuni de Geologie >> Petrolul românesc Sarea regiunilor carpatice româneşti V. PAPILIAN: Manechinul lui Igor şi alte poveşti de iubire TH. CAPIDAN: Limbă şi Cultură D. CARACOSTEA: Creativitatea eminesciană LUCIAN BLAGA: Trilogia cunoaşterii LOPE DE VEGA: Teatru ales, în trad. d-lui Al. Popescu-Telega N. BĂRBULESCU: . Din tainele derivatelor N. ROŞU: . Dinamica ideilor. ' ION LUCA: Amon-Ra şi Rachieriţa, teatru SHAKESPEARE: Othello, în trad. d-iui Dragoş Protopopescu . In cnrsnl anului vor apărea următoarele opere: AL. MACEDONSKI: Opere, voi. III, sub îngr. d-lui Prof. T. Vianu Ing. GH. MANEA: Curs de amenajarea, organizarea şi exploatarea fabricilor , CERVANTES: . Iscusitul Don Quijote dela Mancha, în trad. d-Iul Dr. N. C. PAULESCU: AI. Popescu-Telega Opere, ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu ÎJONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI.IMPRIMERIA4ÎAŢI0NAL1.—C.20.801