REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL X i OCTOMVRIE 1943 Nr. 10 BASIL MUNTEANU .... Un romantic rece: Adolphe............ 3 ION PILLAT............Versuri.............................. 15 VICTOR PAPILIAN .... Ciudata întâmplare.................. 19 MIHAI BENIUC..........Destin................................ 32 N. CREVEDIA...........Cântec de izvor...................... 34 OVIDIU PAPADIMA .... Intre istorie şi folclct............ 36 AUREL CHIRESCU .... Din ciclul «Doine».................. 45 ION FRUNZETTI.........Versuri . . . '....................... 48 AL. RAICU............Bătrâneţe............................. 52 Ing. CRISTEA NICULESCU Noţiuni şi judecăţi aritmetice..... '53 MAGDA ISANOS .........Versuri........................ . 61 IULIAN POPA...........Versuri-....................... . 64 NICOLAE LAZĂR.........O viaţă simplă........................ 66 MARCIAN LOTRU .... Incursii .......................... 85 AL. ALEXIANU..........Versuri............................... 87 C. SĂNDULESOU ..... Despre esenţa şi aspectele umanismului. 93 AL. T. STAMATIAD .... Versuri.................■ • • • i°8 D. CARACOSTEA.........Clasicismul stilisticei poporane .... 113 ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU Col. AL. PETRESCU şi Căp. AUREL MARIN.........Sevastopol 1942...................... 134 COMENTARII CRITICE VLADIMIR DOGARU ... Gib I. Mihăescu (I)................ 143 OCTAV ŞULUŢIU.........Pe margini de cărţi.................. 158 ION ŞIUGARIU..........Viaţa poeziei ....................... 163 CRONICI DISCUŢII ŞI MOMENTE DIN CULTURA LIMBII CEHE de Tr. Ionescu- Nişcov; EROISM ROMÂNESC de Ecaterina Săndulescu; MONTHERLANT IN ACTUALITATE de Adrian Marino CRONICA BIBLIOGRAFICĂ de Gecrge Baiculescu NOTE UMANISM ANTIC, de Gh. Bulgăr, Nicolae Predescu; LITERATURĂ, de Petru P. Ionescu, D. Al. Nanu; REVISTELE REGIUNILOR ŞI PROFESIUNILOR ROMÂNEŞTI, de Petru Comamescu; COREGRAFIE, de Cristina Zapateu; TEATRU, de Ovidiu Papadima; FILOSOFIE GENERALĂ; TEOLOGIE, de Protos. Vasile Vasilache; ŞTIINŢĂ MILITARĂ, de Vintiiă Teodorescu; ECO- NOMICE, de Costin I. Murgescu; MEDICINĂ, de Emil C. Crăciun, Dr. Sturdza, Dr. St. M. Milcu, Dr. I. Nemoianu NUMĂRUL — 240 PAGINI — 95 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ DIN APRILIE 1941 CONDUSĂ DE D. CARACOSTEA Secretar de redacţie: OVTDIU PAPADIMA REDACŢIA ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III W, BUEEVARDUI, (ASCAK CATARGI, 39 TBEEFON *-06,40 ABONAMENTUL ANUAL PENTRU INSTITUŢII RURALE! LEI 2000 PENTRU INSTITUŢII URBANE] LEI 300a ABONAMENTE DE SPRIJIN: LEI 5000 . PENTRU PARTICULARI: LEI 1100 ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENŢI, PREOŢI şi Învăţători dela ţară) lei 800 CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL X, Nr. io, OCTOMVRIE 1943 FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI 1943 UN ROMANTIC RECE: ADOLPHE1) Sentimentul iubirii este fără îndoială cel mai puţin analizabil dintre sentimente, mai ales atunci când degenerează sau se exaltă în pasiune. A distinge etapele, formele, metamorfozele celui mai complex dintre faptele sufleteşti; a-i demasca ambiţiile secrete şi a-i preciza incertitudinea şi vagul; a-i delimita frontierele nesi- gure, mereu încălcate, care-1 separă de simţuri, de voinţă, de inteligenţă, de interes uneori; a obliga, într’un cuvânt, un fenomen prin excelenţă fluid şi vapo'ros, chiar atunci când atinge paro- xisme violente sau se învecinează cu moartea, să se aşeze liniştit sub lentila microscopului pentru a deveni observabil: iată o între- prindere paradoxală şi, în principiu, imposibilă. Totuşi, din fericire sau din nefericire, o astfel de întreprindere nu stă dincolo de puterile omului. Din fericire sau din nefericire, sufletul e aşa de complex, încât permite unor anumiţi indivizi să realizeze în ei o duplicitate sau, pentru a întrebuinţa un termen în aparenţă mai onorabil pentru natura omului, o dedublare, dato- M Studiul cel mai temeinic despre Constant, mărginit din nefericire la anii de formaţie şi de tinereţe, este al profesorului Gustave Rudler: La jeunesse de B. Constant (1767 — 1794). Paris, 1909. — Se vor citi cu interes diferitele articole, aspre şi uneori răzbunătoare, ale lui Sainte-Beuve, precum şi cele, perfect echilibrate, ale lui Emile Faguet. — Vederi pătrunzătoare despre Adolphe, la Paul Bourget, Essais de psychologle contemporalne, I. — O analiză migăloasă, “justă, dar pedestră, a romanului, in Joachim Merlant, Le Roman personnel de Rousseau ă Fromentin. Paris, 1905. — Pentru « chei» şi realitate trăit?, să se vadă F. Baldensperger, Dans l’intimiti ă'Elltnore, t Revue de Littărature comparăe », janv. marş 1926, p. 79—114. 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rită căreia ei se pot privi trăind, simţind şi iubind, fără ca această stare de veghe cerebrală să micşoreze intensitatea sau să defor- meze desfăşurarea sensibilităţii lor. Oamenii aceştia dotaţi cu facultatea dedublării sunt nişte oameni neliniştiţi şi neliniştitori. Priviţi din afară, ei par nesinceri. Iubirea lor prezintă ceva din mimica şi din mimetismul actorului de profesiune. De ce să nu admitem însă sinceritatea actorului? Şi de ce să nu admitem că actorul, care-şi joacă propria lui viaţă şi se priveşte jucând-o, poate fi un suflet dureros, tocmai prin neputinţa lui de a se iden- tifica cu sine însuşi, şi instructiv, tocmai prin complexitatea lui indefinibilă? Eu văd în Benjamin Constant una din aceste stranii simbioze dintre actor şi spectator, dintre sine şi altul, dintre inimă şi creier. Prin ascendenţa, prin cariera, prin întregul său destin de om şi de scriitor, Benjamin Constant se arată aşa cum va fi Adolphe: incert, în stare de perpetuă legănare între termeni antinomici, nesatisfăcut şi mereu depăşit, fie de sine însuşi, fie de evenimente. Acest coborîtor al unei familii franceze protestante, izgonite din Franţa prea catolică prin revocarea Edictului dela Nantes, şi instalate în Elveţia; acest Elveţian prin adopţiune, redevenit Francez în plină Revoluţie; acest European fără rădăcini în nici o ţară, cu predilecţii cosmopolite şi concepţii strict individualiste, nu putea fi omul unei singure atitudini, nici al unui conformism care să ofere un ciment solid unei personalităţi unitare. Pe Ben- jamin Constant îl cauţi oriunde şi nu-1 găseşti nicăieti întreg. Nu-1 găseşti nici în politică, nici în studiu, nici în artă, nici în salon. Pretutindeni, Benjamin apare fugitiv, deseori superior sie însuşi, niciodată superior evenimentelor. E simpatic şi antipatic^ sincer şi nesincer, cinstit şi ipocrit, fără voinţă şi totuşi înverşunat în ambiţie. Sub raportul etic, toate rezervele sunt permise. Revolu- ţionar sub Revoluţie, oportunist, apoi opozant sub Napoleon, raliat in extremis la Imperiu, parlamentar, gazetar şi exponent al liberalismului sub Restauraţie, Benjamin Constant e o figură abu- roasă, de necuprins, una din acele personalităţi fără stabilitate, fără ancoră, fără relief, tocmai fiindcă au nevoie de stabilităţi succesive şi schimbătoare, de mai multe ancore, întrebuinţate după împrejurări, şi tocmai fiindcă un singur relief nu le poate închide în linii rigide. UN ROMANTIC RECE: ADOLPHE 5 Aşa încât, despre Benjamin Constant, orice se poate contesta şi nega. Orice, afară de acuitatea observaţiei şi de inteligenţa care conduce această privire ascuţită. O inteligenţă agilă, de supremă luciditate, o inimă rece sau încălzită artificial, o voinţă şovăielnică, un caracter compozit şi oarecum nevertebrat, iată, în puţine linii, creatorul lui Adolphe. Dar Adolphe însuşi ce este? Un roman ca să zic aşa neromanţat, redus la un minimum de situaţii şi de o densitate extraordinară. Nimic mai sărac, în aparenţă, decât anecdota acestui roman fără evenimente. Două personagii, Adolphe şi Elldnore, un tânăr de 22 de ani şi o femeie de 32, care se iubesc, se torturează reciproc, încearcă zadarnic să renunţe unul la celălalt, izbutesc în fine să se despartă numai prin moartea femeii, care se identificase aşa de complet cu iubirea ei, încât nu-i putea supravieţui. Această temă ar putea fi aceea a unei tragedii clasice în cinci acte, ceva analog cu Berenice sau cu Phedre. In mâinile nepoetice ale lui Benjamin Constant, a devenit un roman de analiză, fără nici o podoabă retorică, încărcat cu un pathos condensat şi reţinut, un fel de studiu psihologic, mai aproape de ştiinţă decât de artă, dar scris de un admirabil mânuitor al prozei. Datele problemei sunt precizate cu o limpezime fantastică. El şi ea. El, e un tânăr care de abia şi-a terminat studiile, inteligent şi spiritual, închis în sine, obişnuit la singurătate printr’o educaţie lipsită de duioşie. O maturitate precoce înlocuieşte lipsa lui de experienţă umană. Deocamdată, o singură ambiţie: aceea de a-şi afirma bărbăţia prin cucerirea unei femei de societate, care să-i dea conştiinţa puterii sale de seducţie. Acest tânăr neocupat e un seducător aspirant, unul din nenumăraţii descendenţi ai lui Don Juan, dar un Don Juan în miniatură, fără grandoare, fără satanism, fără resonanţă metafizică, aşa cum degenerase prin ascendenţii săi apropiaţi din secolul al XVIII-lea, adică prin Lovelace din vestitul roman al lui Richardson, şi prin Valmont, din nu mai puţin celebrul roman al lui Choderlos de Laclos, Les Liaisons dangereuses. La Benjamin Constant, tipul donjuanesc a pălit şi mai tare. Adolphe nu e nici măcar pervers. El este prima victimă a cuceririi sale. Adolphe n’are nici măcar curajul cruzimii: el rămâne generos şi nobil, incapabil să-şi părăsească victima pentru a o salva. Un Don Juan totuşi, fiindcă nu iubeşte, fiindcă 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu se poate dărui, fiindcă urmăreşte cucerirea unui suflet şi a unui trup cu o voinţă rece, nejustificată de impulsul nestăvilit al unei sincerităţi fierbinţi. Eli6nore reprezintă un tip uman cu totul diferit. Mai întâi, o femeie cu experienţă, amanta «legitimă» a unui Conte mai în vârstă, căruia îi dăruise doi copii, cu un trecut imprudent, îmbo- găţit de amintirea mai multor bărbaţi, dar perfect cuminţită şi perfect onorabilă în calitatea ei de soţie nelegitimă şi de mamă devotată. Frumoasă, cu inteligenţă medie, fără subtilităţi, pro- babil fermecătoare, în orice caz pasionată: «La bizarrerie de sa position supplâait en elle â la nouveautâ des id6es. On l’examinait avec intâret et curiositâ comme un bel orage ». Pe deasupra, Ben- jamin Constant îi atribuie naţionalitatea poloneză, fie pentru a-i păstra analogia cu propriile sale femei iubite, după cum vom vedea, fie pentru a-i atribui cu mai multă verosimilitate o putere pasională puţin comună în societatea franceză dela 1800. Asediul femeiei dorite de către tânărul Don Juan se face după toate regulile artei donjuaneşti. Adolphe simulează pasiunea des- lănţuită, îndârjită de rezistenţa Ellânorei. Declaraţii înflăcărate, atitudini modeste, umilitate adorantă şi respectoasă, întreg arse- nalul bine cunoscut cuceritorilor de inimi. Către inima Ellenorei, drumul nu va fi nici prea lung, nici prea aspru. Adolphe îl urcă treaptă cu treaptă până la triumf. Triumfătorul îşi savurează victoria, apoi, satisfăcut, dă semne de oboseală. De acum încolo, vreme de trei ani, adică până la moartea Ellânorei şi până la sfârşitul romanului, Adolphe va fi urmărit de un singur gând, ca de o obsesie: să-şi recapete liber- tatea fără a-şi jicni iubita, fără a părea ingrat şi necinstit. Don Juan inexpert, Adolphe caută piatra filosofală, adică soluţia unei situaţii insolubile. Situaţie insolubilă, fiindcă, după trei ani dureroşi, Ellânore iubeşte încă pe Adolphe aşa cum o femeie de 35 de ani iubeşte deseori pe un tânăr de 25, cu desnădejde, fără iluzii, dar şi fără resemnare. Instinctiv, pasionata întăreşte firul fragil care o leagă de Adolphe prin legături sufleteşti din ce în ce mai adânci, pe care sufletul generos al iubitului nu le-ar putea desnoda decât cu preţul unei cruzimi de care voinţa lui oscilantă nu e capabilă. Aceste legături noi, mereu reînnoite, sunt sacrificii. Pe măsură ce Adolphe UN ROMANTIC RECE: ADOLPHE 7 se îndepărtează, Ellânore şi-l apropie printr’o nouă ofrandă, prin- tr’un nou sacrificiu. Ii sacrifică mai întâi iubirea Contelui, prin părăsirea domiciliului quasi-conjugal. Adică, îi sacrifică onoarea ei de femeie care-şi câştigase reabilitarea printr’o conduită fără pată de zece ani. Implicit, îi sacrifică bună starea pe care i-o asigurase Contele. Mai mult: îi sacrifică propriii săi copii. Soţia, mama, onoarea, totul dispare în faţa amantei. Ellănore ştie să iubească. Rând pe rând, va rupe toate punţile care o mai leagă de restul lumii, de trecutul ei, de tot ceea ce nu este Adolphe. Supremul sacrificiu este refuzul pe care-1 opune rugăminţii bătrânului său tată de a trăi alături de dânsul, în Polonia. Bătrânul moare nemân- gâiat. După ce încetase de a mai fi mamă, Ellănore nu mai este nici fiică. Sângele ei fierbinte nu mai aparţine nimănui, nici sieşi. Sângele ei fierbinte s’a dăruit întreg şi pentru totdeauna lui Adolphe. Iată însă că Adolphe nu primeşte, nu poate primi acest sacri- ficiu total. Nu-1 primeşte, dar îl suportă. II suportă din ce în ce mai greu, cu sentimentul că-şi iroseşte viaţa. Din ce în ce mai înlănţuit în mrejele unei situaţii imposibile, Adolphe se sbate zadarnic. E slab şi e generos. Suferinţa Ellânorei îl sdruncină şi-l nefericeşte. In Polonia, unde s’a resemnat s’o urmeze, situaţia se complică încă. Ellenore şi-a recâştigat averea şi Adolphe, din protector, devine protejatul femeiei care-1 iubeşte. Legătura lor devine mereu mai furtunoasă. Certuri, cuvinte aspre, imputări, urmate de împăcări trecătoare... Până când, Adolphe, datorită presiunii tatălui său, hotărăşte să rupă. Hotărîre zadarnică, de sigur, ca şi celelalte. Dar Ellenore ia cunoştinţă de o scrisoare unde Adolphe îşi mărturiseşte gândul unul prieten indiscret. Va fi pur şi simplu o lovitură de fulger. Ellânore va muri oarecum asasinată. . Aşa e romanul lui Benjamin Constant. Atât şi nimic mai mult. Dar interesul lui nu stă în acest material puţin, ci în resonanţa şi în semnificaţia lui psihologică şi umană. S’a spus: Adolphe e un roman autobiografic, o confesiune abia deformată. Există, de sigur, în Adolphe elemente autobiografice. Nu le vom discuta, fiindcă, deşi interesante pentru procesul de geneză al operei, ele nu adaogă mare lucru semnificaţiei ei psiho- logice. In Adolphe recunoaştem pe Benjamin. Dar Ellânore? Să fie oare vorba de Madame Lindsay, numele de împrumut al unei 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE celebre curtezane irlandeze, bine cunoscută de emigranţii francezi dela Londra şi pe cate Chateaubriand, în Memoires d’outre-iombe, o numeşte «la derniăre des Ninon ? » Fernand Baldensperger a reconstituit biografia acestei aventuriere într’un studiu savant din 1926 şi n’a ezitat s’o identifice cu Ellenore. A existat între Ben- jamin şi Madame Lindsay o intrigă de iubire, este sigur. A fost însă o intrigă trecătoare, fără mari consecinţe turburătoare, com- parabile cu cele din roman. Totuşi câteva din elementele caracte- ristice ale vieţii Doamnei Lindsay s’au introdus în roman. Dar restul, adică tragedia aceea care epuizează două inimi? Aici inter- vine Madame de Stael, a cărei legătură cu Benjamin Constant nu se termină decât în 1811, după 17 ani de patimă, încărcaţi cu evenimente melodramatice, cu rupturi şi împăcări spectaculare, unanim cunoscute de contimporani. Aşa încât Ellenore este pro- babil rezultatul unei contaminări de amintiri, adică reîntruparea într’o singură persoană a două femei; iar romanul, o transfigurare a unei porţiuni din viaţa autorului. Contimporanii au identificat până şi siluetele care intervin fugitiv în existenţa eroilor. Istoricul Sismondi, un bun prieten al lui Benjamin, descoperă în roman, nu numai pe Madame de Stael, dar şi pe tatăl autorului, schiţat în câteva linii sobre, pro- fund adevărate. La începutul cărţii, e vorba de una din « educa- toarele » lui Benjamin, înţeleaptă şi resemnată, în care Sismondi recunoaşte pe Madame de Charriere, romanciera bine cunoscută, de care Benjamin, în tinereţea lui, trăise foarte aproape, într’un fel de legătură echivocă, în parte intelectuală, în parte sentimen- tală, care nici până astăzi n’a fost complet definită. In fine, prie- tena căreia Ellenore îi încredinţează misiunea de-a iscodi pe Adolphe (Cap. VIII), n’ar fi alta decât încântătoarea Doamnă Recamier, idolul celor mai însemnate personalităţi literare şi poli- tice ale vremii (Scrisoare adresată Contesei d’Albany, 14 Octom- vrie 1816). Dar nu această porţiune de viaţă trăită interesează în primul rând, ci transfigurarea şi înălţarea ei la o semnificaţie general omenească. «N’am scris din imaginaţie», mărturiseşte Benjamin în Jurnalul său, la data de 1807. E adevărat. Dar n’a scris din imaginaţie, nu numai fiindcă s’a inspirat din propria-i viaţă, ci fiindcă a tratat acest material dat, nu imaginativ, ci lucid şi cere- UN ROMANTIC RECE: ADOLPHE 9 bral. Vreau să spun că Adolphe nu e un roman de imaginaţie, ci un roman de studiu. Ca atâţia din înaintaşii săi francezi pe terenul analizei psihologice, Benjamin Constant pătrunde odată mai mult în labirintul inimii, descuie porţi ferecate, priveşte în întu- neric cu ochi pătrunzători şi oarecum fosforescenţi şi, în com- plexul confuz al impulsiunilor şi demersurilor sufleteşti, taie dru- muri clare, drepte, aproape geometrice. Acest studiu al inimii se va desfăşura în lumina cea mai favo- rabilă observaţiei şi cea mai caracteristică, aşa cum pictorul sau fotograful aşază modelul în atitudini optime, revelatoare. Asistăm la adevărate experienţe de laborator sau la disecţiuni anatomice. Nici Adolphe, nici Ellenore nu trăiesc propriu zis. Acidul tare al analizei îi ucide şi îi transformă în piese bine pregătite pentru scalpel sau pentru microscop. Ii ucide de asemenea izolarea lor de orice ambianţă fizică, umană, socială, precum şi încarcerarea în spaţiul fără aer al comunităţii lor sufleteşti. Mereu faţă ’n faţă, scrutându-se neîncetat până la ipnotizare, incapabili să se des- prindă un moment de fatalitatea intimităţii ardente care le calci- nează sufletele, lupta lor va fi ma^ aprigă, mai intensă, mai necru- ţătoare. Dela această luptă, nimic nu-i distrage. Nici o diversiune, nici un liman, nici un luminiş, în care sufletul, reluând contact cu lumea, bucurându-se că trăieşte, privind cu desinteresere la lucruri fără finalitate imediată, să-şi poată reface substanţa şi recăpăta elasticitatea. Făceam adineaori aluzie la analogii cu tragedia clasică. Ele apar cu evidenţă atunci când privim lucrurile structural. Adolphe şi Ellânore ar putea să poarte nume greco- romane, ceea ce ar desăvârşi emigrarea lor din lumea concretă a epocii şi a istoriei în lumea ideală a esenţelor. Ei s’ar putea numi, fie Pyrrhus şi Hermione, fie Titus şi Berenice. La Racine ca şi la Benjamin, într’adevăr, aceeaşi precipitare a eroilor către destinul lor fatal, fără răgaz, fără nici unul din zigza- gurile acelea episodice care întregesc personalitatea, o diversifică în concret, împrumutându-i semitonurile acelea înşelătoare de clar-obscur caracteristice vieţii în act, dar estompându-i liniile dure şi intense, caracteristice vieţii incoruptibile a resorturilor eterne. Ca şi eroii racinieni, Adolphe şi Ellenore sunt aşa de puţin «situaţi», încât respiră un aer care nu aparţine nici unei atmo- sfere terestre. Ei ne apar despuiaţi de orice pitoresc, de orice parti- IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cularitate, de orice coloare concretă. Romancierul îi sustrage oricărei alte preocupări susceptibile să-i îndepărteze de obsesiunea lor pasională, şi deci să atenueze intensitatea tragediei. Faptul însuşi că amândoi sunt bogaţi, ceea ce-i aşază deasupra tumul- tului cotidian şi-i elimină din lupta ucigătoare pentru viaţă, le cruţă contactul vulgar cu interesele meschine, aşa de «vitale» totuşi într’un adevărat roman, şi crează condiţii ideale pentru desfăşurări strict interioare. Căci, pentru Benjamin Constant, lumea exterioară nu există decât ca pretext şi nu intervine decât pentru a modifica datele şi a permite progresul şi concluzia experienţei. Ce este altceva pa- lidul amant marital al EUânorei, decât o abstracţiune fără valoare umană, dar necesară poziţiei sufleteşti a iubitei? Abstracte de ase- menea sacrificiile pe care aceasta le consimte succesiv, sacrificii care n’au nici o semnificaţie dramatică, de vreme ce copiii şi tatăl Ellânorei ne sunt perfect indiferenţi, fiindcă nu-i vedem; dar sacrificii care modifică raportul de forţe dintre antagonişti şi deter- mină noi salturi sufleteşti. In fine, deasupra dramei interioare, se agită din când în când spectrul social al « opiniei». Dar şi aici avem de aface, nu cu o realitate, ci cu o dimensiune abstractă, care măsoară rezistenţa iubirii la unul şi la celălalt. Fără putere asupra Ellânorei, pentru care nimic nu există dincolo de patima ei mistuitoare, opinia modelează şi orientează sufletul tânărului. Un resort mai mult, fără consistenţă concretă, aceasta este opinia societăţii în Adoîphe. Aşa încât, aidoma eroilor tragici, Adolphe şi Ellânore sunt suflet şi numai suflet, dar suflet simplificat, redus la dominante mărite şi observabile, condensat în concluzii şi rezultate majore şi clare. Nici o undă adâncă de subconştient nu sparge suprafaţa transparentă a sufletelor. Nici o turburare obscură nu umbreşte funcţiunile luminoase ale sentimentului devenit el însuşi un act cerebral. Totul se petrece limpede şi evident. Ca şi majoritatea scriitorilor francezi de tragedie şi de roman, psihologia lui Constant e o psihologie fără subconştient, sau o psihologie care captează cu rigoare efluviile cele mai fluide ale vieţii obscure şi le închide în conturul metalic al noţiunii clare. De aici, un fel de desincarnare, ceva scheletic, fără niciuna din moliciunile caracteristice vieţii şi cărnii. De aici, severitatea UN ROMANTIC RECE: ADOLPHE II geometrică şi aridă a liniei, absenţa totală de coloare vitală, tonu- rile acelea cenuşii uniforme, care se potrivesc unui interior studios şi rece, unde soarele lumii largi nu pătrunde, unde nu răzbat nici emanaţiile calde şi moi ale subconştientului. Romancierul lui Adolphe este acelaşi om care, cam la acelaşi moment, se străduia să filtreze trilogia stufoasă şi haotică a lui Wallenstein de Schiller în alexandrinii celor cinci acte ale unei tragedii «â la fran-, şaise o. De aceea, în această analiză austeră, rareori se infiltrează o rază de soare, o mireasmă a naturii. (Vezi de pildă, Cap. VII, rătăcirea lui Adolphe în câmpie, la căderea nopţii: câteva note fugare de natură, care fac mai sensibil ritmul meditaţiei). Nici o retorică, un minimum de lirism. Pateticul situaţiei se condensează în noţiuni intelectuale, pierzându-şi virtuţile lui zguduitoare. Absenţa totală a dialogului şi monotonia naraţiunii mărturisesc odată mai mult cât suntem de departe de frumoasele amăgiri ale roma- nului propriu zis. Prin toate aceste renunţări la podoabe şi la prestigii, Ben- jamin Constant realizează condiţiile cele mai favorabile unor expe- rienţe sufleteşti valabile, nu numai pentru cazul lui personal, nici pentru cazul cutărui sau cutărui muritor legat de epoca şi de societatea lui, ci pentru toţi oamenii laolaltă. Adolphe reve- lează secrete pe care le bănuiam, dar nu le puteam formula, fiindcă nu îndrăzneam să le sustragem complexului lor şi să le izolăm. Adolphe ne spune de ce şi cum iubesc oamenii; cum li se naşte iubirea; cum sporeşte, se înfierbântă la paroxism, se degradează lent şi moare; cum acţiunile şi reacţiunile a două suflete se com- plică şi se modifică reciproc; cum iubirea se hrăneşte din iluzii şi se amăgeşte cu stratageme şi paradoxe; cum suferă presiunea opiniei ambiante... La fiecare pagină, ne întâmpină astfel adevăruri mari, des- prinse din realitatea complexă a vieţii, formulate lapidar şi trans- parent. Iată, de pildă, pe Adolphe încercând să-şi mascheze tri- steţa printr’o veselie factice, care să liniştească pe Ellenore. în- cercare zadarnică? Nul «Suntem nişte creaturi aşa de mobile, încât ajungem să trăim aidoma sentimentul pe care-1 simulăm » (Cap. VI). Există, în viaţa sufletească, fenomene voluntare şi cal- culate care îmbracă aşa de perfect aparenţele spontaneităţii, încât 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aproape nu le mai recunoaştem originea! Benjamin revine deseori la constatarea acestui mimetism interior: «Aproape totdeauna, spre a trăi în pace cu noi înşine, ne travestim neputinţele şi slăbi- ciunile în calcule şi sisteme: această travestire satisface acea por- ţiune din noi înşine care, pentru a spune astfel, este spectatoarea celeilalte » (Cap. II). Un fenomen similar este cultivarea pasionată a iluziei, care ne îmbie să atribuim celorlalţi atitudini care ne plac şi ne satisfac, deşi nu sunt decât reflexul propriilor noastre stări sufleteşti: sufletul stăpânit de pasiune este*naiv şi credul prin excelenţă. Adolphe mărturiseşte Ellenorei că n’o mai iubeşte, apoi, din milă şi din laşitate, îşi retrage cuvintele. Ellenore se lasă amăgită fără rezistenţă: «elle s’enivra de son amour qu’elle prenait pour le notre » (Cap. VI). Ellenore pentru a recâştiga pe Adolphe, imagi- nase să-l facă gelos, înconjurându-se de admiratori înfocaţi. In- tr’adevăr, Adolphe, socotind că Ellenore a încetat să-l iubească, devine din ce în ce mai blând şi mai prevenitor faţă de dânsa. N’a fost însă decât o neînţelegere, cu rezultat neprevăzut: « Elle prit ma douceur pour de la tendresse, mon espoir de la voir enfin heureuse sans moi, pour le deşir de la rendre heureuse. Elle s’ap- plaudit de son stratageme» (Cap. VIII). Vitalitatea pasiunii e aşa de puternică, încât se proiectează în celălalt, se amăgeşte cu propriul ei reflex, se alimentează cu aparenţe, cu neadevăruri, cu iluzii... Un ultim exemplu de adâncă observaţie psihologică: Adolphe, pentru prima dată, dă expresie gândului că iubirea sa pentru Ellenore e moartă. (Depozitara acestui secret încă negrăit era prietena Ellenorei). Dintr’odată, gândul acesta capătă în ochii lui Adolphe o realitate şi o putere pe care încă nu i le bănuise. Prin simpla lui formulare şi prin înregistrarea lui de către altul, gândul se obiectivase, îşi cristalizase vagul în contururi de cuvinte, devenise un fapt: « C’est un grand pas, c’est un pas irreparable, lorsqu’on dfrvoile tout â coup aux yeux d’un tiers Ies replis caches d’une relation intime; le jour qui penetre dans ce sanctuaire con- state et acheve Ies destructions que la nuit enveloppait de ses ombres ». Tot astfel, trupul morţilor îşi păstrează uneori forma lui vie, până ce contactul cu aerul exterior îl descompune imediat (Cap. VIII). Admirabilă imagine (una din cele foarte puţine pe UN ROMANTIC RECE! ADOLPHE 13 care le oferă Adolphe), care exprimă perfect un fenomen sufletesc subtil şi greu de captat. Adolphe, fundamental înrudit cu marile experienţe imaginate de Racine, de Marivaux, de aţâţi alţii, se aşază în perspectiva marei tradiţii franceze de reducere la esenţial a eternei inimi umane. Dar în această formă clasică, Benjamin Constant a turnat o substanţă nouă, de esenţă romantică. Se crează astfel, între starea de suflet şi expresia ei, o disparitate brutală, în care eu văd nota cea mai caracteristică a acestei opere de transiţie. Intr’adevăr, Benjamin Constant priveşte eternitatea umană prin prisma măritoare, dar nu alterantă, a eului personal. Adolphe e un produs de introspecţie. Iar omul care-şi scrutează sufletul este pur şi simplu un erou romantic din generaţia Rousseau, Saint- Preux, Werther, Rene, Obermann. Un nesatisfăcut, singuratec, obosit, muşcător, dispreţuitor, « frondeur », cu nepreţuite şi scân- teietoare daruri de inteligenţă... Un individualist, desprins de orice dogmă, chiar morală; «Les sots font de leur morale une masse compacte et indivisible, pour qu’elle se mele le moins pos- sible avec leurs actions et les laisse libres dans tous les dâtails » (Cap. I). Un om chinuit de obsesii; obsesia morţii, care-1 urmărea din cea dintâi tinereţe, de pe vremea Doamnei de Charriere, pe care o văzuse murind (Cap. I), până în momentul romanului; «L’idee de la mort a toujours eu sur moi beaucoup d’empire. Dans mes affections les plus vives, elle a toujours suffi pour me calmer aussitot» (Cap. VII); obsesia sincerităţii absolute, care-1 îndrumează către confesiuni totale şi-l face atent la ipocrizia omului şi a societăţii; obsesia propriului său eu exigent, care se vrea realizat în acte şi în fapte, dar pe care îl trădează o voinţă şubredă şi şovăitoare; obsesia iubirii pe care sensibilitatea lui prea cerebrală o înregistra, fără s’o poată resimţi cu spontaneitate odilţnitoare.,, Toate aceste insuficienţe, contradicţii, dispa- rităţi şi lente degradări, toate aceste simulări şi iluzii, formează acea «misere du coeur humain» de care vorbeşte «editorul» fictiv la sfârşitul cărţii, acea « mizerie » care nu este altceva decât expresia stării romantice denumite « mal du siecle ». Scris în 1807, publicat în 1816, Adolphe se înscrie astfel în larga evoluţie a sufle- telor care duce la Musset şi dincolo de el. 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pentru cititorul de astăzi, crescut la şcoala subtilă şi fantastic de bogată a lui Dostoievski, a lui Proust, a lui James Joyce, Adolphe pare simplist şi naiv. E o greşală şi o aparenţă. In reali- tate, Benjamin Constant a văzut tot aşa de just şi de adânc ca oricare din analiştii moderni ai sufletului. Dar a văzut, nu ca un poet încărcat de colori şi de sugestii lirice şi metafizice, nu ca un explorator al turburărilor obscure din oceanele subconştientului, ci ca un savant de laborator care preţuieşte rezultatele pozitive, transparente, luminoase, mai mult decât căile întortocheate şi problematice pe care de atâtea ori rătăcesc contimporanii noştri. BASIL MUNTEANU SINGUR Limpede suflet, turbure sânge al meu, Cum puteţi oare trăi împreună? Gemeni din naştere, duşmani mereu, Cerul şi lutul pieziş vi se-adună. Cum puteţi, vajnic pe moarte ’ncleştaţi, Ţine această strângere stranie? Taci şi te miră—.poate sunt fraţii înfricoşată taină şi danie. Turbure sânge, unde mă duci? Valuri de neguri, blestem, otravă. Limpede suflet: cântec de cuci, Râs de copil, lumină suavă 1 Veşnică navă, vamă de-o zi, La ţărm peste vreme cine v’aşteaptă? Sânge şi suflet, cine-o primi Strâmba osândă, cumpăna dreaptă? NECUNOSCUTEI *) I Când alţii te privesc sunt singur orb, De tine stând aproape sunt departe, Când slobod toţi cu ochii lor te sorb, De frumuseţea ta n’am nici o parte. Ţi-e părul negru, roşu sau bălai? Aprinsă ţi-e privirea sau senină? Eşti albă ca zăpada? Brună, ai Carnaţia rumenită de-lumină? Cum eşti la trup, la cap, nimic nu ştiu, Mi-o spune numai inima, nebuna. Obrazul să-ţi descopăr n’o să viul Şi totuşi îl presimt de totdeauna. Necunoscută mie cum să-mi fii Când glasul tău îmi cântă pe vecii. *) Sonete în ritm sbakespearean. II Ţi-e numele străin ca bucuria Ce ’n viaţă doar odată o găseşti. Ţi-e numele senin ca poezia Când, isvorind în suflet, birueşti. In zile neguroase să-mi revie Fierbintea rază care o aştept? Şi ’n limpezi zări, uitând de nostalgie, Pe visul meu stăpân să mă deştept? Minunea Primăverii o recheamă Cu viers de ape tânărul tău grai—■ Şi coaja mea de ghiaţă cu ce teamă, Cu ce fior tânjesc ca să mi-o iai. Când plin de apă vie ’mi dai urciorul, Cum vrei omătul să nu-1 spargă dorul! 2 III Când zorii tăi se-aprind în dimineaţă, îmbrac încet o noapte tot mai grea. Şi văl de stele dacă tragi pe faţă, Un soare sec şi sterp e soarta mea. La Antipod ne-a rânduit destinul: De ’mbătrânesc, întinereşti în schimb, Plăcerea ţi-e părtaşă; mie, chinul; , Adormi zâmbind, când otrăvit mă plimb. Ce-mi pasăl Către tine, ca Apollo Pe Dafne fugărind-o pas cu pas, M’asvârl, îmi scapi, te prind — când iată colo In verde dafin veşnic mi-ai rămas. Dar dacă pieri, iubire neatinsă, La ce bun fruntea mea de lauri prinsă 1 IOX P1LLAT CIUDATA ÎNTÂMPLARE Asta s’a petrecut în ziua de Sfântul Gheorghe, când pe înserate a venit la mine domnul Filaret Sdrob, editorul marei colecţii « Romanul de buzunar », şi mi-a spus: — Dragă Mânicuţă, am nevoie de un roman. Acţiunea trebuie să se petreacă într’un castel din Ardeal, şi pe eroină va s’o cheme Biondella... — Bine patroane, încuviinţai eu, acţiunea se va petrece într’un castel din Ardeal şi pe eroină o va chema Biondella. .. — La urmă, Biondella va fi omorîtă. — Şi asta se poate... —- Dar nu omorîtă aşa... ' Aci, pielea lucie a capului începu să-i joace în sus şi în jos, dinţii îi apărură rânjind până în umerii obrajilor şi omul se porni să-şi sucească un pumn pe celălalt, căznit parc’ar fi sfredelit o placă de ebonit. Asta însemna să nu-i răsucesc gâtul Biondellei, procedeu răsuflat în tehnica romanelor din colecţia noastră. — Ci să o omori aşa... îşi îndulci glasul, privirea i se muie ca duda şi, cu degetele mânii drepte adunate pâlnie, începu să deseneze alene nişte spi- rale moi, nişte încondeieri din ce în ce mai învăluite, mai efemere, terminate printr’un gest superb de dirijor, care indică finalul unui adagio. înţelesei: trebuia s’o omor într’un chip elegant, nou, subtil... — Bine patroane, n’o s’o omor aşa... Şi repetai gestul sugrumării gâtului de gâscă. — Ci aşa... Aci, gestul rafinat. 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fiindcă indicaţiile literare ale editorului sunt pentru mine ordine. El pipăie gustul publicului ca orbul literele reliefate, citeşte în sufletul lui cu lupa de ceasornicar şi adulmecă şoaptele doru- rilor anonime, ca prepelicarul fluericea prepeliţei. Apoi terminându-şi sugestiile literare, se apropie de nevastă-mea, care în tot timpul ăsta nu-şi ridicase ochii de pe planşă (executa desenurile pentru ediţia de lux a romanului meu: « Ciudata întâm- plare »). — Ce frumos lucrează doamna, se extazie domnul Filaret Sdrob. * Şi apoi admirativ: — E de înţeles, domnule. . . cu aşa ochi şi cu aşa mâni. .. Dar chipul nevestei mele părea încrustat pe medalion. Nicio mişcare nu clinti severitatea definitivă a unui profil la datorie. De domnul Filaret Sdrob, mărturisesc cinstit, nu mă tem, e omul cel mai urît de pe pământ. E înalt cu capul mare, chel ca piatra din râu, şi cu ţeasta capului împinsă streaşină peste faţă. Nasul îi e scurt de pare retezat, cu nările în vânt, iar orbitele întunecate de parc’ar fi umplute cu câlţi. N’are mustăţi, n’are barbă, şi pielea întinsă pe oase e scofâlcită în obraji. Ce mai la deal la vale... într’un cuvânt: cap de mort. Şi mânile lungi, din care doar coasa îi lipseşte şi picioare şi mai lungi, nu ştiu cum parcă slobozite din încheieturi. Am impresia că la fiece pas tibiile joacă pe femure, bălăngănind, pentru ca să se înzdrăvenească numai când piciorul e pus pe pământ. * * * Sunt foarte recunoscător Societăţii de psihologie experimentală, care, în obiectiva ei anchetă făcută asupra delicatului subiect al procesului de creaţie, nu m’a ocolit. Fiindcă o critică mai mult nepricepută decât pizmaşă, mă consideră scriitor de categoria a doua. Scriitor de categoria a doua? Doamnei Doamnei Păi şi eu aş putea scrie orişicând romane ca « Madame Bovary », «Ana Karenin» sau «Pere Goriot». Nimic mai simplul Tehnica lor? E de o simplicitate revoltătoare: foarfecă şi colecţia de ziare. E drept că cei mai scrupuloşi autori din categoria asta folosesc trei feluri de ziare: unul de informaţie, celălalt de întâmplări din lumea largă şi al treilea de călătorii. Aceste romane celebre, am cura- jul s’o spun, sunt confecţionate din « cupuri» (termen tehnic). CIUDATA ÎNTÂMPLARE 21 O, la mine procedeul e cu totul altul 1 La mine e mai mult decât un proces de creaţie. Dar mai întâi o paranteză. . . * * * Pe nevastă-mea o ţin foarte strâns. Nu că sunt gelos, Doamne fereşte, dar potrivit înţelepciunii poporului, care astfel te povă- ţueşte: «Foiţa de ţigară şi virtutea femeii, să nu le scoţi vreodată la lumina lumânării». Căci paza bună trece primejdia rea, şi nu e vrednic de cinste, îmi ziceam eu, omul ce nu cunoaşte legea muierii: cu dreapta să mângâi, dar să ţii cu stânga frâul. De aceea eram sigur de credinţa Ricăi (Rica, dela Veturia, Veturica, Rica). Sunt un om chipeş şi sănătos, dar nu asta îmi asigură liniştea somnului. Mă ştiu însă un om dibaci. Asta da. . . Şi totuşi. . . * * * Prima datorie a unui romancier cinstit este să exprime faptele legate de inexorabila lege a fatalităţii, să dibuiască prin negura misterului ierarhia spaţială şi temporală a acelor coincidenţe, concordanţe sau divergenţe, care singură asigură exigenţa unui univers logic. De aceea în toate lucrările mele am căutat să depă- şesc această banală ordine raţională a atelierelor de croitorie lite- rară, căutând să prind adevăratele relaţiuni ale dinamismului cosmic, relaţiuni ca de pildă dintre cosmosul integral, fără timp şi fără spaţiu, şi firul de iarbă pământean atât de efemer în dimen- siuni şi durată. Şi pentru o cât mai sigură documentare a realităţilor de dea- supra banalei cunoaşteri prin intuiţia simţurilor, m’am adresat _ spiritismului. Spiritismul continuă, potrivit unei trândave obiş- nuinţe mentale, să fie dispreţuit de savanţii oficiali şi să fie bat- jocorit sau temut de vulg. Dar un ins desprins de orice idee pre- concepută şi doritor să pătrundă taina forţelor oculte, îl foloseşte cu aceeaşi calmă obiectivitate cu care anatomul foloseşte scalpelul şi astronomul luneta. . Dar vorba lungă oricât de meşteşugită, contrazice tehnica mea artistică, bazată exclusiv pe temeiul faptului ca simbol (şi nu ca la confraţii mei croitori, la care simbolul e temeiul faptului). Fără să mă laud, sunt un excelent mediu. De obicei la şedinţă participă şi patronul meu, domnul Filaret Sdrob, şi vecina noa- 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE stră, Carolina Tanasache, dela atelierul de confecţii, cu toţii con- vinşi spiritişti. Dar în seara acestei întâmplări, domnul Filaret Sdrob întârzia, iar doamna Tanasache era reţinută în casă de o teribilă durere de măsele. — Rica, să facem o şedinţă în doi... — Să facem, Mânicuţă I Şedinţele în doi sunt mai dificile, dar cu un mediu dotat cu excepţionale puteri mediumatice ca mine, experienţele reuşesc. Am stins lumina în birou (întuneric abscons şi tăcere abstrusă, ar zice unii poeţi). Ne-am instalat fiecare la locul nostru şi cu respectul cuvenit ritualului, ne-am întins mânile pe masă. (Orice s’ar zice, masa rămâne mijlocul tehnic peremptoriu). Pentru nei- niţiaţi trebuie să spun că există o scară de ascensiune spiritistă. Primul timp este al meditaţiei, al doilea al oraţiunii. In medi- taţie trebuie să te concentrezi prin toate puterile spirituale asupra subiectului dorit; în oraţiune trebuie să-l captezi, nu mă sfiesc să spun, să-l cucereşti, prin toate darurile tale. Urmează apoi o dulce amorţire a întregei tale făpturi, clipa în care ai intrat în lumea spiritelor. — Rico, scumpa mea, concentrează-te mai întâi asupra spiri- tului Popeei. împărăteasa Augusta Popea este spiritul meu familiar şi eram surprins de întârzierea apariţiei lui. Se făcuse adâncă tăcere în cameră. Eu cu imaginaţia mea îmi închipuiam pe frumoasa împărăteasă ca şi cum s’ar fi prezentat în toată splendoarea ei, în faţa tiranului Nero. — Popea eşti aici? îndrăznii eu cu vocea şoptită. Masa rămase nemişcată. — Rico, iubito, concentrează-ţi sufletul mai tare. . . Văzusem doar împreună chipul împărătesei în muzeul din Capitol. Avea părul acoperit cu diademă, gâtul până’n decolteul pieptului gol şi bustul drapat în mantie. — Mărită împărăteasă Popea, eşti aici? Acelaşi răspuns negativ al mesei. — Mânicuţă, făcu Rica, Popea este obosită astăseară. Să che- măm alt spirit. Dar atunci mânile mele încercară un freamăt uşor până’n coate. CIUDATA ÎNTÂMPLARE *3 — Atenţie, şoptii eu.. . gândeşte-te adânc şi treci imediat la oraţie. Nu mă înşelasem. Masa fremăta elastic ca şi crupa unui cal când o atingi, apoi începu să oscileze încet şi foarte dulce, cu miş- cări ondulatorii lente de luntre în bătaia zefirului. — Mărită împărăteasă... Dar Rica îmi tăie vorba: — Taci... Taci... Acum masa se pornise ceva mai tare. Vântul îşi schimbase direcţia, valurile se întărâtaseră. — Ţine bine, Mânecuţă, făcu speriată Rica. Şi într’adevăr, nu ştiu când se pornise uraganul. Acum nu mai eram stăpâni pe forţele pe care noi le deslănţuirăm. Vântul urla cu putere, ploaia plesnea într’una. Masa-luntre mă ridica până la perpendicularitate, ca apoi să mă sloboadă în abis. In depărtare se despicau munţii şi apoi se prăbuşeau cu zgomot de tunet în mare. In faţă, numai vârtejuri de întunerec; iar deasupra zbor croncănit de cobe. Eu, mereu la cârmă, ţineam masa-luntre cu putere înze- cită să nu se răstoarne, mai bine zis să nu se dea la fund. Dar întunerecul devenea din ce în ce mai sombru, din ce în ce mai gros, parcă se lăsau mereu draperii de crep, una după alta. Şi deodată mă înspăimântai. Pe cerul punctat numai de stele negre, se des- prinse o arătare. O cobe imensă, suflet de vultur apocaliptic 1 Apoi cobea îşi plecă aripele, prefăcându-se într’o fantomă de oml Dar ce fantomă, Doamne, Doamnei Mai urîtă ca moartea! Deşi ţineam strâns de cârmă, o puteam desluşi. Furtuna parcă se mai potolise, iar fantoma se tot apropia de noi prin barajul de’ pânze. Trebuie să fi fost spiritul unui luptător african. Dar ce înfăţişare? De speriat! Un schelet gol cu pieptul acoperit de două lespede de piatră şi cu braţele şi pulpele mişcate de un soi de ten- doane, făcute, nu ştiu bine, din trupuri de şerpi sau din braţe de caracatiţă. Scheletul capului nu era alb ca cel al morţii, ci negru de cărbune, şi numai dinţii străluceau ca de sidef, dinţi laţi şi puternici, puşi în ordine ca într’un mulaj la dentist. Şi atunci, ceva ne mai pomenit! Rica se desprinse uşor din luntre şi se îndreptă către fantomă oscilându-şi leneş trupul, cu mişcări voluptoase şi provocatoare de baiaderă. 34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Eu eram la datorie. Trebuia să ţin puternic cârma, altcum se năruia tot adevărul viziunii. 0 observam însă foarte bine. Ea con- tinuă să râdă, îşi întinde braţele lasciv, îşi frânge trupul în unduiri şerpuitoare. — Oraţiunea, gândii eu, e timpul al doilea. .. Oferă. De frică a greşit, sărăcuţa de ea, semnele adorării. . . Dar deodată o văzui în braţele fantomei, şi jur că nu fantoma a fost de vină. Nu fantoma şi-a întins braţele de cobe asupră-i, nu fantoma a folosit musculatura-i de lespede şi şerpi, ci pur şi simplu, femeia i-a sărit de gât. Cât a durat îmbrăţişarea nu pot ştii In transele spiritiste timpul n’are măsură, clipa e egală cu eternitatea. îmi amintesc însă bine cum fantoma şi-a aplecat gura pe gâtul ei x). O bătaie în uşă, şi deodată lumină. Intrase domnul Filaret Sdrob. Se scuză de întârziere şi propune să luăm şedinţa dela început. Eu privii aiurit. Nevastă-mea Rica era cu mânile pe masă ca cel mai cuminte copil (In clasele primare trebuia să primim pe domnul învăţător cu mânile pe pupitru). Când să-şi ia locul, domnul Sdrob se opri lângă Rica, şi apoi către mine, râzând: — Ştrengarilor, ziceaţi că faceţi spiritism. Dar ce-i asta? Şi îmi arătă gâtul nevestei. Mă apropiai. Pe gâtul Ricăi erau urme de dinţi. Două rânduri de urme adânci, ca gropiţele din mulajul unui dentist. Să fi avut la îndemână dinţii fantomei, pe fiecare îl aşezam la locul lui în gropiţele de pe gâtul femeii. II Pentru noul meu roman: « Moartea Biondellei », domnul Filaret Sdrob mi-a pus la dispoziţie castelul său din judeţul Arad. El cunoaşte principiile mele creatoare: Adevărurile transcendente tre- buiesc situate într’un cadru de strictă realitate. Deci, vrei castel? Dă-mi castel I Şi mi l-a dat I Fie vorba între noi, patronul l-a achi- ziţionat din munca mea şi a altor salahori ai condeiului, dar asta-i altă căciulă. El zice că-1 va transforma în casă de odihnă pentru *) întâmplarea de mai sus a făcut obiectul romanului meu: Seducerea Fantomei. CIUDATA ÎNTÂMPLARE 35 scriitorii editurii lui şi noi ne prefacem a-1 crede. Dacă-i face plă- cere. .. La ziua fixată mi-am luat bagajele (geamantanul meu şi cufă- rul Ricăi), rechizitele pentru scris (trei topuri de hârtie, creioane, ascuţitoare şi gumă arabică), pe nevasă-mea Rica, şi cu accele- ratul de 9,45 am plecat spre locul unde trebuia să omor pe fru- moasa Biondella. Prima impresie a fost încântătoarei Un castel de peste două sute de ani vechime, situat într’un parc cum numai la cinemato- graf mai poţi vedea. Şi părăsit... Tocmai potrivit intenţiilor mele I Un singur paznic peste nouăzeci şi două de încăperii Nouăzeci şi două de încăperi ale castelului. .. pe lângă asta pavilion de vână- toare, pergole, boschete şi chioşcuri pentru kermeze.. . apoi sere diferit construite, sere pentru plante exotice, sere pentru plante rare, grajduri pentru cai de curse, grajduri pentru cai de trac- ţiune, grajduri pentru vite. .. Şi toate goale I Nici oameni, nici animale I — Aici trebuie să locuiască şi o stafie, făcu Rica, ghemuindu-se fricoasă la pieptul meu. — De ce? întrebai eu cu o sensaţie de gol la lingurică. — Orice castel îşi are fantoma lui. .. necum un castel părăsit. .. Intrarăm înăuntru. Gol şi iar gol. Ultimul locatar luase până şi tapetele de mătase de pe pereţi. Aci sunt camerele pentru Măria-Sa. .. Sunt singurele mobilate. Ne găseam într’o vastă încăpere, un adevărat salon, de apro- ximativ zece metri pe cinci. Dar impresia totală era din cele mai ciudate. Plafonul era boltit, cu bogate ornamente în stuc — un rotund mare în arabesc, înconjurând un placard greu de flori fan- tastice şi trese încâlcite. In pereţi, firide încovoiate separate prin coloane cantonate parţial în zid, şi din care numai jumătate erau la vedere. Intr’o parte salonul răspundea balconului; o uşă cu geamuri şi patru ferestre mari permiteau accesul luminii şi aerului răcoros al parcului. Dar această încăpere atât de pretenţios con- struită pentru salon, acum servea la locuit. O mobilă modernă de mahon, cu măsuţe, tamburete şi scaune joase, cu comode fotolii în piele şi o sofa întinsă umplea numai colţul din stânga camerei. Restul părea gol. Pe pereţi, tablouri în gustul secolului al optspre- zecelea. Numai şi numai serbări galante, kermeze, divertismente 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pastorale şi baluri la curte, copii după Watteau, Lancret, Boucher şi Fragonard, dar mai ciudat... ciudat de tot, în colţul dinspre balcon, un clavecin. Rica alergă bătând fericită din palme: — Un clavecin... Un clavecin... Şi începu să preludeze. — Clavirul ăsta n’a fost dus de vechiul proprietar. Şi arătând pe pereţi: — Iar tablourile au fost uitate în pavilionul de vânătoare. Apoi învârti comutatorul. — Castelul e luminat electric, tocmai din Arad. Şi plecându-se politicos: — Mai doreşte Măria-Sa ceva? # îmi amintii că nu-mi arătase toate camerele. — Alături în dreapta este un birou, unde Măria-Sa poate să scrie. Şi se deschise uşa. Intr’adevăr un mic studio foarte intim, cu mobilă modernă de piele. — Şi în stânga, o capelă... Dacă Măria-Sa doreşte să se roage.. . Intrarăm şi aici. Poate că pe vremuri o fi fost aci loc de rugă- ciune. Dar acum paraclisul era golit complet. Nici altar, nici strană. Doar o statuie, statuia Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, se vedea fixată într’o firidă din faţa uşii. — Şi capela dă în balcon. Puteţi intra şi pe acolo. Şi într’adevăr în peretele dinspre balcon se găsea o uşă şi două ferestre. Cam indiscretă construcţie pentru un ins ce se roagă sau chiar numai meditează. — Aci o să lucrez eu, făcu sprinţară Rica... E lumina multă şi e intim.. . Şi poruncind paznicului: — Să-mi aduci mâne o măsuţă şi un scaun. Şi entuziasmată: — Admirabil loc.. . Când eşti obosit doar deschizi uşa şi ai toată splendoarea parcului în simţuri şi în plămâni. Şi dacă mi-e dor de o escapadă, fug pe fereastră în balcon şi de aci scobor pe o scară de mătase... N’aş putea spune că gluma ei în faţa servitorului fu pe gustul meu. Dar tăcui. Paznicul se închină umil. CIUDATA ÎNTÂMPLARE 27 — Când Măria-Sa doreşte masa, să sune, . . Nevastă-mea e bucătăreasă. II concediai. Rămas singur, privii în jurul meu. Şi imediat începui să situez acţiunea viitorului roman, care trebuia să culmineze prin moartea Biondellei. Mă trântii pe sofa, îmi aprinsei ţigara şi începui să privesc în jur. — încăperea asta trebuie să fi fost cândva sală de muzică.. . Bolta, firidele, clavecinul... In timpul ăsta Rica scotea rochiile din cufăr. Era cu neputinţă să-mi surprindă gândurile. Fapt important de notat. * * * Ajunsesem la miezul nopţii şi în afară de indicaţiile'domnului Filaret Sdrob, niciun gând noii. Dar asta nu mă speria, fiindcă luciditatea creatoare la mine nu se dovedeşte în veghe. In veghe nu fac decât să transcriu evenimentele la care particip (rog a se nota sublinierea) în acea minunată plimbare pe coridorul luminos dintre universul cosmic şi proasta noastră lume. Şi astă stare o găsesc în minunatele clipe dintre viaţă şi vis. Nu devin atunci scamator şi nici nu capăt darul telepatiei, nu văd comorile ascunse dincolo de grelele capace de fier, nu citesc cărţile de poker din mânile adversarilor şi nu cat cu jind la bancnotele tixite din porto- foliul cutărui sau cutărui burtă verde. Dar atunci îmi însuşesc alt dar. Chem pe toţi eroii mei ca pe o scenă de teatru în juru-mi, şi ei vin (explicaţia: simpatia mea personală, farmecul meu perso- nal mai puternic decât magnetismul lui Mesmer şi mai de folos decât cryptestesia lui Richet). Eu nu creez eroii mei, eu îi materia- lizez. Şi odată lângă mine, le spun: — Şi acum, fraţilor, daţi-vă drumul.. . iar ei se pornesc, care cum le e firea, care cum le e destinul. Mă desbrăcai Ia pijama, privii la nevastă-mea care dormea ca de obicei, cu surâsul ei angelic pe buze şi pe ochi. Stânsei lumina şi mă trântii lângă ea. — Orişicum ciudat gând şi ăsta, să-ţi instalezi un dormitor într’o sală de muzică... Intr’adevăr, în întunerec numai clavecinul cu capacul lui ridi- cat se distingea din negură, ca o aripă de aeroplan răsturnat. 28 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Pe aici trebuie să fi fost mari petreceri, zisei eu. Şi era de înţeles. Castel vechi de două sute de anii Fusese în stăpânirea familiei unui prinţ austriac, apoi în cea a unui conte maghiar. Ce petreceri or fi fost prin locurile astea 1 Prinţii austriaci, erau renumiţi prin fastuoasele şi galantele reuniuni mondene. Nu numai pe vremea Măriei Tereza, dar chiar şi pe vremea împăratului filosof Iosif al II-lea, petrecerile la castel se ţineau lanţ... Şi cu drept cuvântl Iată de pildă o vânătoare! S’au strâns oaspeţi din toate colţurile monarhiei. Vânătoarea e doar un prilej! Aranja- mente politice, joc de cărţi şi pretexte de întâlniri drăgăstoasei Iată domnii în haine de mătase strânse în talie, ornate cu reveruri de blană, purtând pantaloni scurţi, ciorapi întinşi pe pulpe şi escarpini de lac, salutând elegant cu tricornul ca într’o figură de menuet. Iată ofiţeri în dolman, dragoni cu coama la. cască, şi tot felul de nobili, unii în fracuri englezeşti, alţii în redingote franceze; apoi doamne nobile, elegante sau cochete, fiecare costumată potri- vit vârstei, rangului, firii sau intenţiilor, toate strânse în corsete ca pâlniile, cu crinoline spumoase de satin sau de tafta, împodobite de dantele şi funde, având coafuri meşteşugit lucrate, pline de pene, flori şi panglici. Deodată un strigăt: — împăratul. .. împăratul. . . Toată lumea fu pe peronul dela intrare. Doi călăreţi îşi făcuseră apariţia la capătul aleei celei mari. Era Iosif al II-lea, aşa cum îl cunoşteam din istorie, venit călare doar în tovărăşia unui adjutant, ca să se convingă singur despre eficacitatea reformelor. Toată lumea ovaţionează pe împărat. Numai o tânără femeie se apropie de mine: — Iubite, în sala de muzică înainte de concert.. . îţi aduc un răvaş.. . îm minunat răvaş. Mă întorc. Nu mi s’a adresat mie, ci unui frumos husar. Dar pe femeie o cunosc. E Biondella. — Uite, maestrul Haydn urcă sus.. . să-şi încerce clavecinul. . . — Du-te de scrie răvaşul. .. Dar să fie plin de iubire, îi şopteşte husarul. Acum drama se desenează în toată întinderea ei. Femeia este soţia contelui Ornano, iar iubitul ei este prinţul Ponikovsky. Dar iată că bătrânul Haydn a intrat în sala de muzică. E bătrân, foarte bătrân, gârbov şi abia merge. Nu-1 pot desluşi însă bine. Aş CIUDATA ÎNTÂMPLARE 29 vrea să-i văd faţa, privirea, chipul, dar e greu. Umbra înserării s’a lăsat din parc prin ferestrele deschise, în salonul de muzică. Dar parcă s’ar aşeza la clavecin. Da 1 Da 1 Nu-1 văd, dar îl aud... Aud sunetele de clopoţei ale instrumentului. Acum parc’ar cânta ceva cunoscut.. . Nu ştiu ce I După ritm ar fi un menuet. Deodată uşa se deschide. Se deschide fără sgomot, fantomatic. E o femeie. Nici pe ea n’o văd bine. Aceeaşi umbră mă împiedecă să-i disting profilul. Insă cu siguranţă că-i Biondella. In curând va veni şi amantul principe. Femeia se apropie cu paşi mărunţi şi tiptili. Dar ce se întâmplă? Unde-i răvaşul de dragoste? Unde-i amantul? Unde-i iubirea veşnică? Femeij a cuprins gâtul maestrului cu amândouă mânile. Dai Dai Nu mă înşeli Muzica a încetat. Alt- ceva se aude. Sărutări sgomotoase. Femeia sărută cu patimă de foc pe bătrânul Haydn. Acum şi-a lăsat capul pe gâtul lui. Peruca muzicantului îi acoperă părul. Ciudat 1 Biondella n’are perucă. Are părul tăiat scurt «â la garţone ». Câte ciudăţenii I Deodată luna şi-a îndreptat asupra lor cornul de lumină. Şi parcă tot el m’ar fi străpuns până’n inimă. Pe gâtul lui Haydn, stă aplecat capul neveste-mii. Sub lumina lunii îi văd profilul estompat în volup- tate. Un fior de ghiaţă mă trezeşte. Caut locul de lângă mine. Goli Imediat mă scol şi alerg la comutator. Dracu să-l ia. Parcă îmi face în necaz. Trântesc un taburet, mă împiedec de un fotoliu, şi în fine după o bâjbâială de cinci minute, îl găsesc. Fac lumina. Privesc criminal în juru-mi. Nevastă-mea doarme la locul ei pe sofa şi acelaşi surâs angelic i se desprinde de pe ochi şi de pe buze. * * * A doua zi m’am trezit mahmur. Nevastă-mea era la clavecin. — Ce tot sdrăngăni acolo ? Ea îmi răspunse răstit: — Ce ştii tu... Ăsta-i menuetul de Haydn. Mai bosumflat mă sculai să lucrez. Când să-mi sărut nevasta (asta intră în ritualul zilnic), în părul ei un fir alb, lung şi creţ. — Ce-i asta? mă repezii eu. — Un fir de aţă.. . Şi continua mai departe, să-i zică la clavecin. Dar eu jur pe lumina ochilor mei, că era un fir de păr dintr’o perucă. .. din peruca bătrânului Haydn. 3» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Regulile deontologiei scriitoriceşti mă împiedecă dela orice indiscreţie. Nu pot divulga subiectul unui roman, încă sub tipar. Pot însă afirma că romanul meu: <( Moartea Biondellei» va face sensaţie. Dragostea bătrânului Haydn a fost punctul culminant al acţiunii, la care a participat Iosif al II-lea, curtea dela Viena, Biondella şi prinţul amant Ponikovsky. Mă apropiam de sfârşit. Scriam de zor la mine în birou, Rica desena în atelierul ei, care potrivit unui capriciu de femeie, fusese instalat în paraclis. Ajun- sesem tocmai la final. îmi trebuia un final grandios! N’o cerea atât economia romanului, cât promisiunea solemna dată domnului Filaret Sdrob. Dar ca un făcut, aci o scrântisem. Ideea grandioasă era lipsă la apel! începui să mă plimb prin salon, să privesc tablou- rile, să ciocănesc coloanele, să mă înghesui prin firide. Dar nimic, nimic, odată nimic. Atunci îmi veni în minte Rica, nevastă-mea. Femeia este a treia etapă din tehnica mea creatoare (după cos- mosul integral şi pitica noastră lume). îmi trebuia să-i produc o emoţie bruscă, o spaimă până’n măduva oaselor, un cutremur sentimental. Rica lucra alături, în paraclis. Ieşii în balcon şi tiptil, tiptil mă apropiai de prima ferea- stră. Deodată inima îmi îngheţă în piept. Doamne, ce blasfemie! Rica făcea bezele Sfântului Gheorghe. M’am frecat la ochi, mi-am tras cu pumnii în cap, credeam că o bruscă albeaţă mi-a împăien- jenit ochii, sau că desmăţul a cuprins creierii mei. Dar nu! Rica, acum cu gesturi întinse făcea o declaraţie, o veritabilă declaraţie de dragoste pantomimică. Şi dintr’odată altă grozăvenie! Parcă Sfântul Gheorghe începu să se mişte pe cal şi a întors capul.. . Şi abia întoarse sfântul capul, că Rica începu să facă bezele balau- rului. Balaurul îşi îndoi gâtul, porni a face graţii, iar ochii îi stră- luceau în cap ca pirita. Atunci rupsei uşa şi mă repezii înăuntru. — Mizerabilo... Blestemato l In nebunia mea însă, mă lovii cu capul de zidul opus. Când mă întorsei, nevastă-mea îmi juca pe dinaintea ochilor degetele mânii drepte: — Dragă, eşti cam tralala... O priveam năuc. Rica la masa ei îşi vedea de lucru. Desena pe bătrânul Haydn la clavecin... CIUDATA ÎNTÂMPLARE 3» Concluzia memoriului. Nu verosimilul, ci adevărul adevărat e principiul creator al unui autentic artist. Acest adevăr trebuie coborît sistematic (aş zice deductiv) din lumea infinită a cosmo- sului, până la mizerabila lume din sufletul unei femei. Pretext pentru o filosofie sceptică. E inutil să păzeşti o femeie. Pe mine Rica m’a înşelat. M’a înşelat întâi c’o stafie adusă de ea prin procedee malefice, c’o stafie mai urîtă decât moartea, m’a înşelat cu un gând al meu (zic gând şi nu idee, fiindcă-i de genul masculin) care atunci abia se întruchipa în bătrânul Haydn şi Doamne____pune strajă gurii mele să nu mai spun ce-am văzut în paraclis. Primul post scriptum. S’ar putea spune că sunt nebun! Dar supoziţia asta cade dela sine. Un om care scrie atât de coerent, nu poate fi nici măcar bănuit I Mai de grabă poţi să iei pe Sfântul Pa vel de eretic, decât pe mine drept nebun. Al doilea post scriptum. Pe Biondella am omorît-o! Am strâns-o de gât cu un fir de păr din peruca lui Haydn. Jur că mai de grabă aş fi sugrumat-o pe Rica I Dar aşa fusese porunca domnului Filaret Sdrob şi ce nu face omul pentru o bucăţică de pâne. . . VICTOR PAPILIAN DESTIN Ce vă tot învolburaţi răzmeriţi, Gânduri voi, în tigva mea beţivă? Ori tu crezi că soarta nu ţi-o meriţi, Inimă de-atâtea ori naivă? Vezi şi tu, nu-i tuturora dat Să se ’mbuibe ’n aurul vieţii — Tata-i om sărac la noi în sat, Mai sărac sunt eu ca toţi poeţii. Dar de-aceea, straşnica mea liră, Nu te teme, nu te pun în cui — Cântul meu ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului. Dacă astăzi Blaga sau Arghezi Sunt mai mult decât Mihai Beniuc S’or topi răcelile zăpezii Când va fi de-aicea să mă duc. Şi va fi nu peste mult aceasta. Pomul morţii iată c’a înflorit, Umbra lui mi-a ’ntunecat fereastra Ce-am deschis-o cătră răsărit. Văd mereu cum crucile de lemn Ca trifoiul umplu zilnic huma — Prieteni, prietenii asta e un semn C’a sosit şi timpul meu de-acuma. DESTIN 33 Muntele durerilor umane Mi se ’nalţă maiestos în faţă, Sus pe culme Tu, Nazaretane, Stai învingător, peste viaţă. Ştiu că nu mi-i dat să fiu la fel. Ca tâlharul am trecut prin lume, Mulţumit voi fi să pier ca el Stins în umbra unui mare nume. — Să rostesc de-acum numele tău In aceste crunte vremi buimace Nu mă simt chemat şi vrednic eu, O, tu Timp aducător de pacel Dar în zori când va cânta cocoşul Şi vor curge noi lumini pe frunţi, Stihul meu va fi păunul roşu Beat de slavă dănţuind pe munţi. Vie apoi prăpădul peste minei Vălmăşit în marea turburare Doar atât mai am să strig la Tine: Ai şi pentru neamul meu iertare. MULAI BENIUC CÂNTEC DE IZVOR Cine-i rece, mic şi e curat Şi miroase-a pietre, a văi şi-a brad? Şi mi-e tot desculţ şi sprinteor? ’ Izvorel ■— izvor. Par’că e-o şuviţă de pe frunte — De ruşine ’n iarbă se ascunde. Coborînd din munte — Băeţel Izvor supţirel. Mă văd iarăşi limpedele prunc Şi cămaşa, razna, mi-o arunc, Rămânând sub soare, crud şi gol — Izvoraş domol, Cine face gălăgie dulce Şi nu are vreme să se culce? CÂNTEC DE IZVOR 3( Neştiind de bine nici de rău — Tinere pârău. Sălcii, păpuri, crini şi noaptea deasă Gârla — o beteală de mireasă. Tot scăldând fecioare până ’n brâu, De-aş rămâne râu. Cine-a fost uşor şi cristalin Şi e Volga, Dunăre şi Rhin? De l-au petrecut oraşele? Izvoraşule. Şi-apoi, ghiaţă, braţele îşi lasă Şi în Marea Tristă se revarsă, Ne-mai-amintindu-vă de^el? — Izvor — izvorel. N. CREVEDIA 3* ÎNTRE ISTORIE ŞI FOLCLOR După ampla discuţie la care a supus problema — în cadrul baladei poporane — d. prof. D. Caracostea în paginile acestei reviste, am vrea să însemnăm câteva gânduri adiacente, cu pri- vire la raportul dintre istorie şi tradiţiile populare. S’ar zice mai bine, despre felul deosebit cum apare trecutul istoric în folclor, care cunoaşte prea bine veşnicia şi infinitul, dar pe care, tocmai de aceea, istoria şi geografia îl preocupă foarte puţin. E adevărat, înainte se credea astfel. Nu numai la noi, ci în toată Europa. Şi nu de către nişte oarecare, ci de către unii din cei mai străluciţi bărbaţi de cultură ai timpului. Iată bunăoară — ca să nu mergem prea adânc în cercetarea vechimii problemei noastre — cum gândea, în elanurile generaţiei dela 1848, Nicolae Bălcescu, în paginile din Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei româneşti: « Oamenii întâi cântă şi pe urmă scriu. Cei dintâi istorici au fost poeţii. Poeziile populare suni un mare izvor istoric. Intr’însele aflăm nu numai fapte generale dar ele intră şi în viaţa privată, ne zugrăvesc obiceiurile şi ne arată ideile şi simţimintele veacului. învăţaţii Grimm şi Michelet s’au servit mult de acest izvor istoric, în scrierile lor asupra originii dreptului german şi francez. Tradiţiile sau poveştile populare sunt un izvor care slujeşte la această ţintă ca şi poeziile. Treaba agerei critice a istoricului este să deosebească dintr’aceste daturi, ca şi din toate celelalte, adevărul de falsitate şi să se poată folosi». Citatul acesta ne arată clar credinţa istoricului Bălcescu că folclorul este păstrător atât de credincios al trecutului încât poate servi ca izvor al ştiinţei istoriei. Şi ne arată clar şi de unde venea această credinţă: dela 'Wilhem Grimm, părintele romantic al ger- INTRE ISTORIE ŞI FOLCLOR 37 manisticei, şi dela Michelet, istoricul cel mai tipic pentru roman- tismul francez. Nu e o simplă întâmplare că trei romantici, unul dela noi şi doi din cele mai mari naţiuni de cultură ale continentului, se întâlnesc în aceeaşi părere. Romantismul, crezând în sufletul na- ţional ca într’o realitate copleşitoare, crezând în folclor ca ,în cea mai desăvârşită şi pură oglindă a acestui suflet naţional, era foarte firesc ca să aştepte sclipind din el şi trecutul naţional. E adevărat, deseori li se întâmpla totuşi ca să nu poată vedea prea clar toate acestea în materialul folcloric, atât de divers, atât de contradictoriu chiar, în amănuntele mulţimilor lui de variante, având uneori o logică atât de deosebită de cea a noastră. Dar îşi explicau lucrurile aşa că, din cauza vechimii ei nespuse, această oglindă n’a rămas întreagă, ci s’a fărâmat în cioburi şi s’a ame- stecat cu bucăţi'de sticlă ordinară. De aceea, ei credeau că nu e numai îngăduit dar chiar necesar ca, acolo unde tot ceea ce căutau ei nu apărea prea clar, să aleagă ceea ce era vechi şi prin urmare autentic de ceea ce era adăogat mai târziu, şi deci fals aşa cum zice şi Bălcescu în rândurile pe care le-am citat. Iar acolo unde nici această trecere printr’un anume ciur nu era suficientă, cercetătorul putea să pună dela el, bine înţeles numai atâta cât era de trebuinţă ca să se împlinească cioburile între ele şi să dea un chip mai lămurit al sufletului şi trecutului poporului în folclor. Şi astfel, după cum romanticii Rinului căutau în sunetul cor- nului magic al cântecului popular vestigii din amintirea străve- chiului trecut germanic, tot aşa la noi au început încă de foarte timpuriu căutări îndârjite ale urmelor coloniştilor romani în fol- clorul nostru. încă în 1842, într’un articol din Foaia pentru minte, inimă şi literatură, Iordache Mălinescu demonstra că refrenul din colinde: « oi-ler-ui» acel Lerui-ler pe care l-am auzit atât de ades în încântările copilăriei noastre, nu ar fi altceva decât o rămăşiţă din numele împăratului Aurelian. Tot aşa şi Vasile Alecsandri, în articole publicate în revistele din Principate, identifica în jocul căluşarilor o înfăţişare core- grafică a răpirii Sabinelor iar în balada Herculean — o modificare vădit cultă a atât de răspânditului cântec popular al lui Iovan Jorgovan, care cristalizează străvechiul motiv al căsătoriei fratelui cu sora sa, pe care a scăpat-o de un balaur—Alecsandri vedea 3* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu totul altceva: o alegorie despre descoperirea apelor minerale dela Mehadia, apoi date despre stăpânirea Romanilor în Dacia şi despre cultul lui Hercule. Alecsandri era atât de convins de perzistenţa ajjfoape două mii de ani a acestor amintiri în folclor încât le caută până şi pe Ceahlău. La baciul Udrea «dela stâna din Ceahlău», precizează Alecsandri. In treacăt fie zis, ciudată precizare, când Ceahlăul e plin de nenumărate stâne. Dar tot atât de ciudat e răspunsul acestui baciu legendar, că anume tatăl său ar fi ştiut o mulţime de balade despre Traian şi Aurelian dar că «le-a luat pe toate cu dânsul în mormânt». Dragostea bătrânului pentru ele trebuie să fi avut o teribilă putere de absorbţie, căci nicăieri aceste nenumărate balade despre Traian şi Aurelian n’au mai apărut. Ceva mai târziu, bănăţeanul Athanasie Marienescu, cel dintâi care a dat o colecţie de cântece bătrâneşti din Ardeal, are în ea —'după cum au dovedit cercetările ştiinţifice ulterioare — bucăţi anume modificate, în genul popular bine înţeles, ca să se reliefeze acele presupuse elemente istorice pe care le conţineau. De sigur că pe materialul folcloric cules cu astfel de preocu- pări şi mai ales cu acel curaj, cu acea convingere că fac bine aşa, pe care le-au avut şi Alecsandri şi Athanasie Marienescu şi atâţia alţii după ei — modificând pe alocuri textul popular cules, aşa încât să corespundă mai bine propriilor lor vederi, nu se prea poate pune mult temei când e vorba de cercetarea mărturiilor trecutului în folclorul nostru. Şi preocupările acestea n’au fost numai ale generaţiei lui Alecsandri. Ele au fost urmate până de curând, Astfel, între 190$—1912, apar în două masive volume Studiile în folclor ale Elenei Niculiţă Voronca, în care autoarea vedea pre- tutindeni numai urme ale mitologiei romane. Ca să ne dăm seama câtă convingere demnă de o cauză mai bună şi câte extraordinare acrobaţii de logică fantezie se consumă în această carte, să cităm pentru exemplificare începutul unui capitol al ei despre Venera şi Morte împăratul Iuliaş. El sună astfel: «Pentru a ne convinge cât de mare fu adoraţiunea poporului pentru împăraţii cei din neamul Iuliilor, e destul să observăm că 2000 de ani sunt scurşi, fără de a fi şters cu totul amintirea, care încă pe la începutul secolului trecut era vie. Astăzi, în împrejurările Cernăuţului, unii INTRE ISTORIE ŞI FOLCLOR 39 din bătrâni îţi mai spun că «împăratul Iuliaş era mic de stat dar tare cuminte — el toate le-a iscodit». Apoi în satul Carovia de lângă Cernăuţi găsim colinda lui Iulian. E o colindă de felul celei a Sfântului Ion, cu cerbul; aicea, copilul plângând, mamă-sa afară de vasul botezului, îi dă: Două mere roşioare De pe mărul lui Adam Din grădina lui Avram Ne tragem viţă şi neam Mărul era al Venerei al străbunei lui Iuliu. Colinda păgână, în loc de Adam şi Avram, îl va fi citat pe Apolo, pe Marte sau Enea, sau pe un altul. Intr’aceste câteva cuvinte despre viţă, putem întrevedea ambiţia cea mare a familiei domnitoare întru căutarea lor de a-şi trage neamul dela zei». E adevărat, aceste năstruşnice identificări, de felul celei a mă- rului Venerei în pomul lui Adam au stârnit dela început şi serioase reacţii critice. După cum exagerările lui Athanasie Marienescu au găsit o critică necruţătoare în erudiţia lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, tot aşa şi cartea de studii a Elenei Niculiţă Voronca a găsit opoziţia Academiei Române care, prin raportorul ei, Andrei Bârsan, a judecat-o fără cruţare şi a' respins-o dela premiul aca- demic — Heliade Rădulescu mi se pare — la care candidase. Ca să ne dam seama de câtă istorie intră în imaginea acelui Iuliaş împărat — să cercetăm însuşi restul operei Elenei Voronca, şi anume acea culegere în patru volume mari, Impresionantă prin bogăţia materialului adus: Datinele şi credinţele Românilor. In ea, la paginile 708—712, găsim credinţa pomenită despre Iuliaş împărat — despre care se spune într’adevăr numai atât, că « era mic de stat dar care cuminte, el toate le-a iscodit». Alături de el e pomenit în acelaşi sat, în Mihalcea, şi un fabulos Trincă-Vodă: «In Popicea, când un lucru e tare vechi, se spune că e de pe vremea lui Trincă-Vodă ». Se va putea obiecta însă că aici avem într’adevăr numai elemente de poveste fiindcă nu-s legate nicăieri de realitate, nici de loc, nici de timp. Să încercăm să vedem atunci cum se leagă trecutul de un loc. Să nu cătăm mai departe decât la locurile de unde s’a făcut această culegere. E anume în ea destul de des vorba despre un deal cu ruine numit Ţeţinul. Despre el, culegătoarea 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spune într’o notă: «Ţeţinul e un munte lângă Cernăuţi, despre care dela cineva am auzit spunând, ca şi despre dealul Horodiştea^ din Şiret, că l-au făcut soldaţii cărând ţărână cu chipiele». Deşi se dă aici un nume precis de punct geografic şi se pove- steşte o faptă cu oarecare aparenţe istorice, acea a soldaţilor, totuşi oricine îşi poate da seama că aceasta nu s’a întâmplat niciodată şi că e doar un moment de poveste. Aceasta se însărcinează s’o arate chiar locuitorii dintr’un sat învecinat, Roşieni, care înlocuiesc istoria asta mai apropiată cu una pur şi simplu pierdută în negurile Vechiului Testament. Roşienii cred că dealul e de când lumea, că pe vârful lui s’a oprit corabia lui Noe. Dar pe acest deal se mai află şi ruinele unei cetăţi. De ele se leagă alte fapte şi personaje, însă tot atât de fabuloase. Ele sunt puse de către unii pe seama Urieşilor şi a unui împărat al lor. «De mult au fost urieşi pe pământ, ei au făcut cetatea Ţeţi- nului, că oameni de-ai noştri unde sunt harnici să ridice aşa bolo- vani până sus? In Ţeţin a fost un împărat: Ţeţin sau Ţâţână- Impărat, urieş — şi dela dânsul se cheamă astfel muntele. El nu credea în Dumnezeu ş’avea ochi că dacă ridica genele şi se uita la oastea duşmanului pe loc toţi mureau ». Fireşte, că un personaj care avea atâta forţă demonică încât să omoare oştiri întregi numai cu privirea, n’a putut exista de loc în istorie ci numai în poveste. S’a întâlnit prin urmare aici un loc cu un om. Un loc ciudat avea nevoie de o poveste şi şi-a găsit-o între acelea care erau mai la îndemână, şi anume cele despre urieşi, cărora imaginaţia populară le atribuie toate ruinele ciclo- pice nu numai de pe la noi dar pretutindeni, în atâtea legende etiologice. Intr’altă tradiţie, acest Ţâţână împărat capătă o vechime şi mai fabuloasă: «Ţeţin împărat era bătrân tare, că-şi ridica sprâncenele cu cârjele şi tot trăia într’una; era lege rea, nu credea în Dumnezeu, de aceea Dumnezeu s’a mâniat şi a dat potopul, de-a omorît pe uriaşi ». Asta nu-1 împiedecă însă, după aceleaşi credinţe, să aibă ca fată o sfântă creştină: «Fata împăratului Ţâţână e sfânta Var- vara...». INTRE ISTORIE ŞI FOLCLOR ■îl Iată însă că, spre surprinderea noastră, în aceeaşi comună, în Roşa, găsim altă credinţă despre acelaşi munte: «In Teţin a fost împăratul Constantin. El şi-a pecetluit toată averea în pivniţă şi a pus o piatră cu numele lui deasupra, care n’o poate lua nime, până nu va veni el singur ». % Şi astfel, dacă dincolo invadau în aparenta amintire istorică elemente din basmul bătrânilor fără de moarte, care au pătruns până în Strigoii lui Eminescu, în imaginea magului care îşi ridică genele cu cârja, aici răzbeşte alt ciclu de legende, în legătură cu comorile. Despre acest Constantin împărat e iarăşi ades vorba în folclorul Bucovinei. Odată apare în legătură cu un nume extrem de familiar în acelaşi folcor şi anume cu Ştefan — care de astă dată însă e numit Ştefan împărat. Se zice anume că: «împăratul Constantin a fost împărat pe locurile acestea înainte de Ştefan împărat. El ori de câte ori ţinea bătaie, biruia pe duşman—şi a mers cu bătălia până la furnici...». Iată cum se amestecă istoria fabuloasă a lui Constantin îm- părat cu numele cunoscut al lui Ştefan şi cu celebrul episod al luptei cu furnicile din Alixăndria, istoria lui Alexandru Machedon. Insă e aici numai o înrudire la rădăcini cu materialul din Alixăndris, căci episodul e cu totul altul: « împăratul furnicilor i-a spus: — Tu cu mine de geaba te pui, că eu te-oi birui. Dacă vrai, să cercăm aşa: Fă tu un soldat de plumb şi să-l suie un soldat de-al tău în copacul iasta; da’ eu să fac o furnică de plumb, s’o suie o furnică de-a mea în copac. Au făcut aşa, dar ostaşul n’a putut sui în copac soldatul cel de plumb, numai furnica a suit... Dac’a văzut aşa, împăratul Constantin, s’a lăsat». Altădată însă acelaşi Constantin împărat e transpus în lumea altui ciclu de legende, de asemeni răspândit în toată Europa: acela al împăratului care doarme sub pământ, cu toată oastea şi curtenii săi, până se va trezi odată definitiv. E faimoasa credinţă care a înflorit atât de frumos în epica medievală, în ciclul Regelui Arthur şi al cavalerilor mesei rotunde — şi care la noi răbufneşte către istorie, nici n’aţi crede unde şi când: la Plevna din 18771 43 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Să cităm legenda: «Odată era mare secetă şi n’aveau soldaţii ce bea. Atuncea Constantin-Impărat începu a împuşca la Dumnezeu de ciudă, să-i deie ploaie — ş’au început a curge rar câteva picături. Sol- daţii au strâns într’un chipiu oleacă de apă, să aibă măcar împă- ratul ce bea, şi i-au dat; el a întrebat: Da’voi aţi băut? — Nu, n’am băut. — Dacă n’aţi băut voi, nu beau nici eu... ş’a vărsat apa la pământ ş’a zis într’o ciudă: Mai bine s’ar deschide pământul ş’aş intra cu oastea mea cu totul, decât să necăjesc atâta 1 Pământul s’a deschis şi el a intrat. Dar când va fi sfârşitul lumii, va ieşi să poarte război. El stă cu oastea în pământ, doarme, şi numai odată pe an se deschide pământul şi se trezeşte cu soldaţii. Atunci soldaţii îl întreabă: Ii vremea să ne sculăm? Ba încă nu, zice el...ş’apoi iar se culcă şi dorm un an. O fată a căzut acolo noaptea, cum mergea să caute nişte cai, ş’a stat închisă un an, pân’ce aruncat-o pământul. Constantin împărat stă cu piciorul în scară şi sabia o ţine sus. Amu sabia lui se vede. Iese afară, e ca de o palmă şi tot creşte; asta e la Plevna, dar împăratul rusesc face zid deasupra, să nu străbată; pân’amu făcea cel turcesc...». Precum se poate vedea din toate exemplele pe care le-am dat aici, există în folclor un trecut, însă un trecut cu totul altfel decât suntem noi obişnuiţi să-l simţim şi să-l înţelegem. Un trecut care a fost pur şi simplu, indiferent când. Ai fi ispitit să-i zici adevăratul trecut, în opoziţie totală cu prezentul, dacă n’ai constata cu sur- prinză că acest trecut care e total deosebit de prezentul nostru, profund opus lui, ca basmul realităţii, în folclorul nostru trăieşte uneori atât de viu în orice clipă a prezentului. Constantin împărat bunăoară doarme viu sub pământ, se trezeşte din când în când, iar sabia lui creşte mereu, afară din pământ, către noi. Am pricepe mai bine lucrurile dacă ne-am da seama că în folclor există trecut dar nu există istorie. Adică nu se păstrează în amin- tirea folclorică şiragul întâmplărilor lumii aşa cum au fost şi mai ales în ordinea de succesiune sau de coexistenţă în care au fost. Folclorul nu face istorie, adică nu-1 interesează care fapte s’au întâmplat mai înainte, deodată sau mai târziu. Gândirea folclorică se interesează numai de înţelesul adânc al faptelor şi al fiinţelor INTRE ISTORIE ŞI FOLCLOR 43 omeneşti. Şi fiindcă aceste înţelesuri adânci ale vieţii sunt dela începutul lumii statornicite, de aceea oamenii în folclor nu se măsoară cu timpul ci cu veşnicia. Folclorul e astfel ţara lui a fost odată. In ea nu e vorba de târziu ori de vreme ci de rău şi de bine. In ea nu e atât vorba de Alexandru Machedon sau de Bădica Troian ci de destinul de totdeauna al împăratului pe de o parte şi al plugarului pe de altă parte, ambele ridicate pe un plan mitic. De aceea, şi pe ciobanul acela fabulos din balada Dobrişanul îl cheamă când Oprişanul când Dobrijanul şi e când frate cu Mihnea Yodă, când cu Stefăniţă Yodă, fiindcă nu numele lui şi al rudelor sunt esenţiale în el, ci ridicarea la o imagine de mit a bogăţiei şi frumuseţii vieţii ciobăneşti. De aceea pe eroul altei faimoase balade populare îl cheamă când Vălcanul, când Iorgovan, când Stanislav Viteazul fiindcă, iarăşi, nu interesa starea lui civilă — ci situaţia etică fundamentală din această baladă: aceea a voinicului ajuns la greu impas, în care se dovedeşte că nu-i poate ajuta nici dra- gostea lesne înşelătoare a mamei, nici cea lesne obosind a fratelui ci numai cea gata de orice jertfă a iubitei. Iată bunăoară o baladă care parc’ar aduce istorie, nu numai trecut de poveste. Ii zice Ştefan Vodă şi porcariul, cercetată amă- nunţit de prof. D. Caracostea. Aici parc’ar fi ceva de toate zilele şi nimic din măreţia mitului: Ştefan Vodă întâlneşte un sărman porcar ce se dovedeşte mai isteţ în întrebări şi răspunsuri decât însuşi marele ■ Domn. Aşa s’ar părea — dacă unul din cei mai documentaţi folclorişti ai ultimelor vremi, suedezul Walter An- derson, n’ar fi făcut un studiu care se întitulează împărat şi Abate, istoria unei snoave — din care se vede clar că în balada noastră a prins contur una din cele mai universal răspândite teme de folclor, aceea în care un om de jos, un porcar, un cioban, se dove- deşte mai isteţ decât stăpânul, un împărat, un nobil, un egumen, etc. Şi o mulţime de studii comparative de acest fel, care s’au făcut în folclorul universal în ultimele decenii, ne arată mereu şi clar acelaşi lucru: Că îa folclor realitatea esenţială nu e fapta istorică ci aceea care devine mit, care se leagă adică de una din situaţiile fundamentale ale omului în lume. Aceste situaţii esen- ţiale nu pot fi prea numeroase. Ele se deosebesc numai prin amă- nunte,. atunci când prind contur de poveste, ori de povestire. Poveştile acestea călătoresc de zeci de mii de ani prin gândirea 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE populară, printre locurFşi oameni. Şi din când în când se fixează — se leagă adică de un nume de om, de un nume de loc. O astfel de poveste care înainte îi fusese atribuită lui Constantin împărat îi va fi atribuită mai târziu lui Ştefan Vodă iar de curând lui Cuza Vodă. O legendă cu coînori se va lega azi de dealul Horodiştei, mâine de cel al Ţeţinului. Marile personaje şi localităţile celebre ale istoriei nu creează atât faptele de care e plin folclorul. Ele joacă rolul de magneţi, de formidabile puncte de atracţie, în jurul cărora se adună, se localizează, întâmplări şi situaţii omeneşti venite de cine ştie unde. La noi, în jurul figurii lui Ştefan cel Mare, a lui Cuza Vodă, în Germania în jurul lui Friederich Barbarossa şi a lui Frederic cel Mare... Asta nu înseamnă, fireşte, că trebue să desconsiderăm folclorul ca păstrător al trecutului nostru. Ci dimpotrivă, să-l cunoaştem şi să-l iubim ca pe cea mai de preţ comoara. Căci dacă el nu păs- trează istoria însăşi, cu slăbiciunile ei omeneşti care nu-1 intere- sează — în schimb încremeneşte într’o veşnică lumină de vraje ceea ce e esenţial şi grandios din trecut: numele lui mari trecute în legendă, problemele lui morale fundamentale trecute în snoavă, situaţiile existenţiale ale omului trecute în poveste şi baladă. Folclorul nu e o oglindă a omenescului ci a supraomenescului din noi — a ceea ce e mare, fie în bine fie în rău, în noi, totdeauna. OVIDIU PAPADIMA Mergeam cu blându-mi cântecel Spre cel însingurat muncel, Spre fruntea lui ce se topea, In limpedea luminii nea. - Şi doar cu tine, dor, suiam Spre creştet steaua ce-o doineam, Numai cu tine, pui de vis, Treceam prin zodie şi prin scris Ca Făt-Frumos prin basmu 'nalt, Dintr’un tărâm în celălalt. . . Eram cu dorul, doar cu el Pe cel întraripat muncel Şi lung ne sărutau, de sus, Imense dune de apus Şi ’n fund luceafăr bălăior Din viul raiului pridvor Ne da, străluminat, bineţe, In pragul purei dimineţe. Peste serafii de zăpadă Stau aurorele să cadă, îşi luau palatele cereşti, Lin, stelele dela fereşti Şi zările, surorile, Ne deschideau larg zorile. Cu dorul, doar cu el, urcai Pe gura rumenă de rai. 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE II Sunet, sunet sânţi Mă aud cum cânt Adânc, din adânc, Tot dinspre pământ. Alelei, pădure Cu murmure pure, Cu limpezi lăute Sub apele mute, Să-mi spui, surioară, Ce Dunăre clară Iţi leagănă mersul, Iţi unduie viersul, Aleanul şi-adună In fluier de lună, Viu focul şi-l sună, In fluier de soare Mult doru’şi dogoare Sub zările-amare? Ce frunte carpată In cântu-ne ’şi cată Vecia ’ngropată?... O grea promoroacă Lumina ne-o’mbracă In sarică dacă... III Dărui-m’aş şi n’am cui, Dărui-m’aş dorului Şi însingurării lui. Dar nu-i dor să mă încapă Peste-a cântecului apă, Peste-al visului coclaur Strâns în’nalte răni de aur. Dărui-m’aş, dărui Viforului lacrimii, Crivăţului inimii. DIN CICLUL > DOINE , 47 Dar nu-i viscol să-mi sfâşie Nalba cântecului, vie, Rouă visului, senină, ' Strânsă ’n geana lunii, plină. IV Limpede ’mi treceai, Aripă de rai, Peste lin alean. Dorul dorulean, Inimi ’i era 'Nalt ca iedera. Dară jos, în sânge, Lacrimii nătânge Vânt amar bătea, Rouă ’i veştejea, Lujeru ’i seca Zănatica stea. AUREL CHIRESCU DESCÂNTEC Incinge-ne, ’ncinge-ne Galbenă-a morţii pecingine... Pântecul Marelui, Golului Cuprindă-ne lin. Ne mistuie fierea pârjolului Arşiţa sfânt blestematului chin. Pântecul Marelui, Flămândului, Golului Ne-o curme deplin. BOCET Apui, luceafăr de seară. Zilele-mi scapătă, lin Către sorocul senin Către marele Crepuscul de pară... Odinioară... odinioară... Apui, măre luceafăr de seară 1 Ursitoarele cui mă ’nchinară, Eu rănile cui mi le ’nchin? Tu apui, luceafăr de seară, Tu luceafăr răsai, matutin. Odinioară... odinioară... Azi rănile cui mi le ’nchin? PRIVEGHI Unde sunteţi, poveşti? Aladin Unde eşti? In grota nestematelor Te-a ’nchis cumva, cu tot cu lampă, vrăjitorul? Ţi-aud şi hohotul de râs, -o duhule Ifrite, Când ai trântit la gura peşterii chepengul. Unde sunteţi, poveşti? In miez de noapte Ascult cum soarbe Aladin sclipirea nestematelor Crezând că-s stele şi că peştera e lumea. Şi încearcă ’n luciul lor artificial De false zodii, să-şi descopere ursita. Pe când la gura peşterii, chepengul Se sguduie de hohotul de râs Al duhului Ifrit... A lui e ’n fine lampa 1 CĂINARE Unde sunteţi, poveşti? Mai ştii cuvântul Mântuitor? — Zânover 1 11 mai ştim? — Binovin 1 Unde sunteţi, poveşti? — Scorpia zilelor Mi ’nnăbuşă copilăria 1 —• Zânover 1 (Pucioasă şi fier I-e suflarea fierbinte şi bălosul venin). — Binovin! Mă poartă adormit printre minuni Să nu-mi aduc aminte că eu sunt Făt-Frumos Purces să ’nvie codrul fără viaţă Şi să ’mpietrească viaţa fără cer. — Binovin, Zânover! Sunt surd şi pentru clopoţeii fermecaţi Şi ghemul Zânei nu-şi mai deşiră ’n faţă ’mi firul. Mi-e toropit avântul, mi s’a ’nfundat cărarea... — Şi nici măcar nu calc pe şerpi şi vasilici Şi par’că eu cărarea pe urmă-mi, o ’nvenin. — Zânover, Binovin! Scorpia zilelor mi-otrăveşte suflarea S’adorm la rândul meu pe Făt-Frumosul Care-ar cerca să ’nvie codrul fără viaţă Şi să ’mpietrească viaţa fără cer. — Şi nu mai pot rosti nici: << Zânover s>... FABULĂ Stelele-mi clipesc, argintii (Cărunţitele ’n rele, strengăriţele stele!) — Nu vei muri. Nu vei muri I Luceferii mi-aruncă ochiade Haiduceşti: (Ce bărbaţi îs luceferii, teferi!) — Nu te mai boci... Nu se cade! — Ai să trăieşti — îmi zâmbeşte calea lactee Cu dinţii ei albi ca de lapte — până ce ’n noapte N’oi mai şti ţâşni nici un strop de scântee! s« — Hai mai bine — zice şi Carul Mare Urcă-te, şi să-ţi ofer o plimbare. Numai să nu-mi strici oiştea, Ieremiol Ah, minciuna cum nu ţi-aş ghici-o, Şugubăţ bătrân, când din oişte-ţi lipseşte Alcor... — Tot am să mor... Tot am să mor... ION FRUNZETTI 4' BĂTRÂNEŢE In ochii tai nu se mai scaldă ape, In seara plină de parfum şi lună, Nici cerbii nu mai vin să se adape, Din mâna ta sfielnică şi bună. Coboară soarele încet peste fântâni, Bătrân, cu greu toiag de fier aprins, Dar nu mai vii să-mi pui argint în mâni: Minuni şi cântece din necuprins. Merg gârbov obosit de drum şi pietre, Şi toţi, străini, mă ocolesc mereu, Nu merge nimeni cu mine; lângă vetre Mă ocoleşte ’ntr’una Dumnezeu. Şi cad lâng’o fântână, orb, sărac, Cu numele-ţi şoptit, lipit de piatră... Poate-ai căzut şi tu acu în veac Cu fruntea grea de ani şi vis, în vatră. Acum, străin stau singur doar cu cerbii Lângă potecile ’nsorite ’ntins de lună, Şi-mi mângâi ochii stinşi de vântul ierbii Cu mâna ta sfielnică şi bună. AL. RAIC¥ NOŢIUNI ŞI JUDECĂŢI ARITMETICE Unei copiliţe. Mergeai alături de o doamnă, care părea că-ţi este mamă. lîra în dreptul Ministerului de externe în cele dintâi zile de primăvară. întreaga fire sălta de bucuria desmorţirii: copacii începuse să înverzească, păsările să ciripească, animalele să zburde. Tu însă nu luai parte la izbucnirea de viaţă nouă. Mama, continuând o convorbire începută, îţi spunea: « Noi nu cunoaştem preţul... i>. «Noi nu cunoaştem preţul... » ai repetat tu, după ce te-ai concentrat. Şi apoi aţi început să descâlciţi firele ce legau acest « preţ » de celelalte date ale problemei de aritmetică, ce de sigur ţi se dăduse să rezolvi. Un domn în vârstă a trecut pe lângă tine. Te-a văzut ajunsă la rândul tău mamă, aducând dela şcoală pe fiica ta. Prin acelaşi loc şi în acelaşi început de primăvară. A văzut însă copila luând parte la bucuria firei. A văzut-o zburdând şi sorbind cu nesaţ izbucnirile de viaţă din jurul ei. A întrevăzut el un timp, când nu va mai fi nevoie ca mamele să caute să facă pe fiicele lor să vadă că « noi nu cunoaştem preţul» din cine ştie ce problemă. Cu nădejdea că ceea ce a întrevăzut se va înfăptui, domnul ce a trecut pe lângă tine scrie rândurile de mai jos şi, dacă-i va ajuta Dumnezeu, va mai scrie şi altele, ce le vor urma. Dacă nu ne înşelăm, d. profesor I. Simionescu a spus, cândva, că desprinderea omului de maimuţă s’a produs atunci, când de- getul cel mare dela mână s’a desprins de celelalte, aşa că omul a putut să apuce obiectele cu o mână, în loc să fie silit să le prindă între cele două mâini, aşa cum fac maimuţele. Dar această des- prindere, căpătarea libertăţii de a mişca degetele dela mână în toate sensurile, a produs o revoluţie şi pe tărâmul intelectual. Ei trebuie să-i atribuim apariţia lui «homo sapiens», a omului «are cunoaşte. 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Căci, dacă este adevărat că orice afirmaţie, care se întemeiază pe o măsurătoare, constituie o certitudine şi, întrucât măsură- torile sunt făcute cu putinţă prin numere, în mod natural no- ţiunea de număr trebuie pusă la temelia cunoaşterii. Minunate de orizonturile ce le deschisese mânuirea cifrelor, vechile popoare din Asia Mică ajunseseră să lege fenomenele naturale de anumite combinaţii de cifre, iar Pitagoricienii mergeau până acolo, încât socoteau că lucrurile sunt numere. însăşi această expresie «a socoti», pe care noi o întrebuinţăm azi cu sensul de a crede ceva în urma unui proces de gândire, dovedeşte că în adâncurile con- ştiinţei noastre s’a păstrat ideea că certitudinea pleacă dela fo- losirea numerelor 1). Pe de altă parte această noţiune de număr, care stă la temelia cunoaşterii, s’a născut din mişcarea degetelor dela mâini, aşa după cum putem vedea urmărind desvoltarea intelectuală la co- pilul de azi. Cel dintâi simţ, ce se deşteaptă în copil, simţul care stator- niceşte cele dintâi legături între creier şi lumea interioară, este simţul muscular. Cine nu cunoaşte nevoia copilului de a se în- tinde? Este o senzaţie de plăcere, pe care i-o produce această întindere a muşchilor. Şi iată-I pe omul primitiv, ca şi pe copilul de azi, simţind ne- voia să-şi mişte degetele dela mâini, aşa cum îi permitea noua conformaţie a lor. Iată-1 făcând cea dintâi localizare de senzaţii, constatând că are o anumită senzaţie când mişcă un deget şi o altă senzaţie, când mişcă un alt deget. De unde a trebuit să ajungă la conturarea noţiunii de identitate şi diversitate. Dar noţiunea de identitate are ca urmare imediată pe cea de unitate şi multiplicitate, care curând a trebuit să se contureze şi ea. Iar când omul a început să vadă mai clar, a trebuit să-şi desăvârşească noţiunea de multiplicitate prin cea de mai mult şi mai puţin, pentru ca apoi să ajungă la o altă noţiune, la no- ţiunea de ceva, care e mai mult cu o unitate decât altceva, adică la noţiunea de număr. x) Pentru studiul vieţii intelectuale a strămoşilor noştri ar fi foarte in- teresant de ştiut, dacă mai sunt popoare care folosesc această expresie, cu aoeeaşi semnificaţie. NOŢIUNI ŞI JUDECĂŢI ARITMETICE SS Negreşit, lucrurile nu s’au petrecut atât de schematic, cum ar reieşi din cele ce preced. Ştiut este că noţiunile primare nu se nasc la copil dela început în forma lor definitivă şi că este nevoie de o anumită evoluţie, în timpul căreia apar noi noţiuni, se fac diferite comparaţii, etc. De aceea noi am întrebuinţat termenul de continuare a diferitelor noţiuni, nu de naştere a lor. Pe de altă parte, procesul arătat mai sus nu a presupus decât localizarea în diferite puncte a senzaţiilor musculare, ceea ce nu cere numaidecât mişcarea degetelor dela mână. Aşa încât no- ţiunea de număr, contrar celor afirmate mai sus, nu ar fi numai decât apanajul omului şi ar trebui să o găsim şi la animale. Iar teza noastră a apariţiei lui «homo sapiens » ca urmare a posibi- lităţilor de mişcare a degetelor dela mâini, ar apărea ca neînte- meiată. De fapt, o cât de vagă noţiune de număr trebuie să găsim şi la animale. Este destul să ne amintim de calul dela circ, care la porunca stăpânului face anumite mişcări de un anumit număr de ori (bate din copită, dă din cap. etc.). Este însă această no- ţiune de număr la calul, de care vorbim, identică cu noţiunea de la care a ajuns omul, chiar dela începuturile vieţii sale intelec- tuale? Nu este şi nici nu poate fi, după cum vom arăta. Căci, în urma. posibilităţilor de a mişca degetele dela mână, s’a produs un fenomen specific omului, care fenomen a dus la noţiunea de număr, pe care o vom denumi a lui « homo sapiens ». La câtva timp după apariţia senzaţiilor musculare, apar cele vi- zuale. Copilul, care mişcă degetele în faţa ochilor, descoperă că, în acelaşi timp cu anumite senzaţii musculare, are anumite sen- zaţii vizuale. Observaţi cât timp îi ţintuieşte copilului această descoperire. De aci se conturează o nouă noţiune, aceea de con- comitenţă. De unde urmează o altă descoperire însemnată: aceea că acelaşi obiect ne poale da două senzaţii deosebite (negreşit, fie- care de altă natură). Este procesul prin care se localizează, în afară senzaţiile, care până aci se localizau în interior. Acesta este mecanismul prin care lumea exterioară începe să se proiecteze pe ecranul minţii omeneşti. Şi iată cum omul a început să desăvârşească noţiunile de uni- tate şi de număi' prin legarea lor de aceea de corp şi prin extin- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 56 derea lor şi la corpurile exterioare. Căci, ajuns în acest stadiu al evoluţiei sale, omul a putut constata că primeşte dela un anumit corp un anumit ansamblu de senzaţii vizuale. Ceea ce l-a condus la ideea identicităţii şi diversităţii corpurilor exterioare, de unde a urmat extinderea tuturor noţiunilor, ce am arătat mai sus că au urmat noţiunii de identitate şi diversitate a senzaţiilor musculare. Cele spuse mai sus sunt în totală contradicţie cu spusele lui Platon, care susţine că unitatea nu se simte, ci provine din însuşi sufletul nostru (cu alte cuvinte este una din acele «idei» care îşi au sediul natural în sufletul omenesc)1). Căci, spune Platon: Ni se pare că simţim unitatea corpurilor ce ne înconjoară; însă dela fiecare din ele primim senzaţii mul- tiple de culoare, de duritate, de căldură, etc. Aşa încât — simţim — acest corp este tot aşa de bine mai multe corpuri ca şi unul singur. Ba chiar, dacă am fi reduşi la senzaţiile noastre, nu ar fi decât multiplu 2). Raţionamentul lui Platon suferă de greşala, în care foarte uşor se cade, atunci când se aplică metoda deductivă, anume de a nu ţine seama de toate împrejurările ce pot interveni. Pentru Platon, noţiunea de unitate nu este rezultatul unei evoluţii, aşa cum, după câte ştim, se admite azi pentru toate noţiunile primare şi aşa cum am putut-o noi urmări. Ca şi alte «idei» ea s’a născut în sufletul omului dintr’odată, cu întreg conţinutul ei, aşa după cum Minerva, zeiţa înţelepciunii, s’a născut dintr’odată din capul lui Jupiter, cu toate atributele deplinei maturităţi, gata învest- mântată şi înarmată3). Platon nu s’a gândit la concomitenţa unor senzaţii, din care apoi să reiasă noţiunea de unitate legată de cea de corp, aşa cum o avem noi azi. Ceva mai mult: ulterior, noţiunea de unitate a evoluat şi mai departe. Ea a fost extinsă nu numai în spaţiu, ci şi în timp, pă- răsind ideea concomitenţei şi servindu-ne de prelungirea senza- ţiilor, ca urmare a memorizării. Aşa vorbim de unitatea unei bu- căţi literare, a unei bucăţi muzicale, a unei epoci şi aşa mai departe, l) Marcel Renault, Platon. *) Id., id. *) Vezi: C. Rădulescu-Motru, Problema logicei. Revista Fundaţiilor Re- gale, Febr. 1943, p. 255. NOŢIUNI ŞI JUDECĂŢI ARITMETICE 57 Cele arătate mai sus lămuresc de ce noţiunea de număr nu poate să fie aceeaşi la celalalte vietăţi ca şi la omul ajuns fie»chiar numai la începuturile vieţii sale intelectuale. Căci numai omul a putut duce în faţa ochilor cele zece degete, prin mişcarea cărora să poată constata cele zece grupuri de senzaţii musculare şi vi- zuale. Celelalte animale au trebuit să se mulţumească cel mult la două membre, ceea ce nu permite experienţa pluralităţii, ci numai pe aceea a dualităţii. Există şi azi triburi sălbatice, care nu au trecut de acest stadia, şi care nu pot număra decât până la doi. De altfel, urma acestui stadiu intermediar o găsim în unele limbi vechi, cum ar fi cea elenă, în care, în afară de formele pentru singular şi plural, avem forme speciale pentru dual. In acelaşi timp s’a petrecut un fenomen cu urmări foarte în- semnate : Ca urmare a concomitenţei senzaţiilor, noţiunea de număr a fost, ca să zicem aşa, vizualizată. Omul a văzut un deget, două degete şi aşa mai departe şi a început să le numere. Cea mai uşoară numărătoare a unor lucruri este şi azi aceea de a pune degetul, sau mâna, pe fiecare sau, dacă aceasta nu e posibil, de a le nu- măra pe degete, amintindu-se de fiecare. Acest fenomen a men- ţinut legătura cu concretul a unei noţiuni abstracte. A fost oare- cum pragul de trecere dela concret la abstract. Şi este încă unul din motivele, pentru care noţiunea de număr nu poate fi aceeaşi la om şi la animale la care, din lipsa posibilităţii de a mişca cele zece degete în faţa ochilor, fenomenul nu s’a putut produce. Baba care socoteşte pe degete, o face ca urmare a aceluiaşi fenomen. însuşi obiceiul ce-1 avem ca, atunci când vedem mai multe obiecte înşirate, să ne apucăm să le numărăm şi care este socotit de unii ca un semn de nevroză a generaţiilor de azi, nu poate fi de fapt decât urmarea nenumăratelor numărători a degetelor făcută de toţi strămoşii noştri şi chiar de noi, când eram în leagăn. Dar una din cele mai însemnate urmări a fost găsirea de către strămoşii noştri Romani a modului de înfăţişare a cifrelor. Ce sunt acele linii verticale, care înfăţişează unul, două, trei sau patru obiecte, decât înfăţişarea schematică a unui număr legat de degete? Ce este acel V, care înfăţişează cinci obiecte, decât imaginea rudimentară a unei palme din care s’a suprimat degetele din mijloc? Ce este acel X, care înfăţişează zece obiecte, decât reunirea a doi V, care reprezintă fiecare câte cinci obiecte? REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 58 S’a deschis astfel poarta pentru extinderea numărătorii peste cele zece degete ale mâinilor, păstrând acea, atât de însemnată, legătură cu concretul a unei noţiuni abstracte. Din cele de până aci reiese că avem o serie de noţiuni primare, dela care purcede întreaga ştiinţă a numerelor şi care sunt rezul- tatul unei experienţe, ce se repetă de fiecare om odată cu na- şterea sa la viaţa intelectuală. Nu este însă mai puţin adevărat, că această experienţă nu s’a făcut la întâmplare. Ea este datorită unei evoluţii în însăşi con- stituţia fisiologică a omului şi a fost făcută posibilă prin alcătuirea specială a lui. Nu numai atât: ea a fost impusă. La un moment dat al evoluţiei vieţii pe pământ, o voinţă superioară a hotărît ca să se desprindă omul, care printr’o educaţie mai mult sau mai puţin îndelungată să ajungă la un anumit grad de cunoaştere. In acest scop i-a hărăzit astfel de organe, încât să poată face nu numai anumite mişcări necesare lui în lupta pentru viaţă în mijlocul celorlalte vietăţi, dar şi să fie silit să facă experienţa fundamentală, care să-l conducă la noţiunile primare în legătură cu numărătoarea, după care urma să vie întregul proces de cu- noaştere. Din această pricină am putea spune că sămânţa acestor no- ţiuni primare a fost sădită în om şi că desvoltarea ei se datoreşte experienţei. Vom arăta în cele ce urmează că avem judecăţi şi chiar axiome ce se datoresc tot experienţei. Am vorbit până acum de noţiunea de număr, fără a pomeni de cea de adunare. Ca urmare a generalizărilor şi particularizărilor, cu care ne-am deprins în matematici, socotim de obicei numără- toarea ca un caz particular de adunare, în care unu se adaogă lui unu. De fapt însă adunarea a venit după numărătoare, ca ur- mare a nevoilor vieţii. Copilul îşi numără degetele, dar nu le adună. Omul a început să adune, atunci când a pus la un loc grupuri de mai multe obiecte. Când lângă unele provizii ce strânsese a mai adus altele, a fost natural să continue a număra peste cele existent». Şi aşa mai departe. NOŢIUNI ŞI JUDECĂŢI aritmetice 59 Cu alte cuvinte, adunarea a fost operaţia pe care a făcut-o omul pentru a vedea la ce număr ajunge când, pornind dela nu- mărul unui grup de obiecte, continuă cu numărătoarea punând alături un alt grup de obiecte. Ce face şi azi baba, care socoteşte pe degete, dacă de exemplu are de adunat 6 cu 3? Numără mai întâiT 6 degete, apoi numără mai departe alte 3 şi numai după aceea porneşte din nou dela al 7-lea deget, continuând cu numărătoarea până la ultimul din cele 3 degete al grupului al doilea. Cu alte cuvinte, operaţia este descompusă în trei faze. In faza a doua se pune 3 degete alături de primele 6 şi în faza a treia se află, ca să zicem aşa, rezultatul. Chiar oamenii culţi, când vor să facă o operaţie analoagă, aceea de a găsi data unei zile, plecând dela data zilei de azi, pro- cedează la fel. Dacă de exemplu ne aflăm în ziua de Joi 15 Iulie şi vrem să ştim în câte va fi Marţi ce vine, numărăm întâi pe degete zilele până Marţi. Găsim 5 degete. După aceea începem din nou şi numărăm cu numere de data aceasta şi ajungem la 20. Deşi ar fi foarte simplu să adăogăm pe 5 cu 15 şi să găsim 20. Revenind la adunarea pe degete, prin repetarea de mai multe ori a aceleiaşi operaţii (în cazul nostru 6 -{- 3) s’a ajuns la ideea că, dacă la şase obiecte adăogăm trei, ajungem întotdeauna la nouă. Sau cum zicem noi azi 6 -{— 3 = 9. Şi atunci, tot prin experienţă, ajungem la două lucruri: la no- ţiunea de adunare ca operaţie aritmetică şi la judecăţi de forma a -{- b = c. Avem deci, după cum spuneam, la baza matemati- cilor nu numai noţiuni ci şi judecăţi datorite experienţei. Negreşit, nu s’ar putea spune că de exemplu afirmaţia 643 -{- 329 = 972 se datoreşte tot experienţei. Numărul judecăţilor de forma a -{- b = c datorite experienţei este mărginit la acelea în care a şi b sunt de o singură cifră. Aceasta ar explica de ce în toate limbile (cel puţin în cele pe cari le cunoaştem noi) numerele între 10 şi 20 se for- mează după alte legi decât cele dela 20 înainte. Intre 10 şi 20 avem numerele c din formula de mai sus, obţinute prin experienţă, pe când peste 20 avem pe cele obţinute prin raţionament; negreşit, folosind pe cele obţinute prin experienţă. Dar experienţei^ de care vorbim mai duc la un alt rezultat. Ele duc la axioma, ce stă la baza noţiunii de adunare — aşa cum 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE o concepem azi — anume că, dacă unui anumit număr îi adăogăm un anumit alt număr, vom obţine totdeauna aceeaşi sumă. Căci repetarea operaţiei 6 —}- 3, care a dat totdeauna ca re- zultat numărul 9, a dus mai întâi — după cum am spus — la ideea că totdeauna 6 -f- 3 = 9. Această idee s’a obţinut pentru cele- lalte operaţii de forma a-\-b — c, făcute prin numărătoare suc- cesivă, ca de ex. 5 —}— 2 = 7, etc. De unde s’a născut ideea ge- nerală că, oricari ar fi numerele a şi b, dacă ele rămân aceleaşi, suma lor rămâne şi ea aceeaşi. Iată prin urmare că avem şi axiome matematice datorite tot experienţei. - De aceea, natura axiomelor rămâne să fie studiată mai amă- nunţit, pentru a se vedea până la ce punct este întemeiată defi- niţia ce se dă de obicei axiomelor, anume că ele sunt judecăţi evidente prin sine, sau mai bine zis pentru a se vedea cum trebuie modificată această definiţie. Ne-am îndeplinit prin urmare promisiunea de a dovedi că la baza matematicilor stau nu numai noţiuni, ci şi judecăţi şi chiar axiome, datorite experienţei. Rămâne să arătăm cu alt prilej consecinţele ce trebuie să tragem în ceea ce priveşte predarea aritmeticei încă dela venirea copiilor la şcoală. Inginer CRISTEA NICULESCU Profesor la Politehnica din Bucureşti BĂRBATUL Umplând încăperea şi inima toată bărbatul veni de-afară din sloată. Glasul lui mare făcu să se sperie focul. Suduia lepădându-şi cojocul. «Par’c’ar fi un stejar stufos...» gândii în taină. Dar era frumos. Se supăra şi ’ndată râdea. «Acum am să-l fac să nu mai poată pleca. — «Tu, eşti subţire şi ageră ca o nuia... îmi spunea uneori. Eşti plină de ghimpi şi flori. Teme-te de mâna mea, c’ai să mori...» II Puterea isvora potolit . din braţele şi pieptul lui desgolit. Doamne, fă-mă ca Dalila, vicleană. Când o da geană prin geană să-i aflu taina şi să-l robesc, visului meu pământesc. MAI SUNT CÂTEVA VERI Mai sunt câteva veri de trăit sub soare. Câteva cântece şi tăceri roditoare. Câţiva strălucitori ani de ramură verde şi flori. Câteva popasuri cu sfat şi vin în pahare turnat. Câteva sărutări mai sânt, până la sărutarea ta, pământ. Nu vă certaţi, prieteni drumeţi, pentru nălucirile-acestei vieţi. AŞTEPTÂND Aşteptând să vină cel drag am pus o ramură verde pe prag. Fereştile, nu ştiu cum luminau. Par’că râdeau. Florile aduse din câmp au fost şi ele vesele-un timp. Toate lucrurile câte erau în casă se făcuseră de-argint şi mătasă. Dar a trecut amiaza. E seară. Oamenii reintră în casele lor. Păsări obosite de sbor în cuiburi ascunse coboară. Ridic ramura stinsă de jos: amândouă suntem de prisos. MAGDA ISANOS PE RUG Mă ard mereu în fiecare noapte Veghind să nu se stingă jarul meu. Un vrăjitor cu zâmbet bun de zeu Surcelele le potriveşte coapte Să le aud în mistuire, şoapte. Căci între ieri, e noapte şi ’ntre mâine Dormiţi adânc sosiţilor târziu. > » E ceasul când din groapa mea înviu Ca să vă dau un strop de vin şi pâine. Ci adăpaţi de lunga însetare Dormiţi din nou, voi sunteţi cei mai mulţi Ce gunoiţi pământul până ’n munţi Şi visului îi puneţi stăvilare. ' Dar peste zarea nopţii, mai departe Eu din tăceri încheg un vaer lung Şi mistuind tăcerea vă ajung • La capătul vegherilor deşarte. Cu visul plin de formele curate Nădăjduind izvorul între stânci, Vă las să treceţi în spre ţări arate. Eu mă cufund în vrăjile adânci Cu zările târzii, însângerate. NOCTURNĂ VENEŢIANĂ Cetatea-i moartă, undele în spume Mai amăgesc la praznic câte-o stea Aşa vom fi şi noi, iubita mea, Aşa e soarta tuturor pe lume. Se lasă luna rece prin perdea Pe valuri trece-argint din zori cu brume Descopere cadavre de legume Şi intră ’n nori; tăcerea-i tot mai grea. E tot ce-a mai rămas din ce a fost, Dar azi îmi pare ceasul prea târziu Să mai găsesc trecutului un rost. Aprinde jaru ’n buzele nebune Să dăm viaţă tristului pustiu. — Iubirea noastră plânge pe lagune. IULIAN POPA 5 O VIAŢA SIMPLA De două săptămâni de zile, de cum l-a vestit vătăşelul primă- riei, Radu Tânjală nu-şi mai găseşte astâmpărul, nu-1 mai prinde somnul şi nici nu-i mai arde de mâncare deşi procesul este sorocit mult mai târziu, tocmai pe ziua de marţi 13 Martie 1928. Este primul lui proces de când s’a pomenit pe lume şi cum să mai fie omul în toate minţile când este. .. « acuzat de informator ». Aşa i-a spus moş Mitruţă că stă scris în « cetaţiunea » pe care i-a adus-o, căci el nu cunoaşte carte, deşi a făcut armata. Se ştia nevinovat ca un copil nou născut. Cum să-i vină tocmai lui, — acum în crugul primăverii şi’n crucea postului mare, — o astfel de pacoste pe cap ? Auzi dumneata: « acuzat de informator »1 Asta e belea curată, după cum socotea moş Mitruţă Vătăşelul, care văzuse şi păţise atâtea în viaţa lui şi care ştia deci, ce va să zică să fii acuzat de informator! — Mă Răducule, tată, ascultă-mă pe mine că sânt Stan Păţitu; ăsta e lucru dracului, mă băiete. E lucru de puşcărie băă, ascul- tă-mă pe mine. — Păi ce-anrfăcut eu, moş Mitruţă, ca să mă bage’n puşcărie? Că n’am omorît şi n’am jăfuit pe nimeni... — Tu ştii ce-ai făcut, dar uite-aşa a păţit bietu gineri-meu Ghiţă. Au venit jandarmii la el chiar a treia zi de nuntă şi l-au ridicat în puterea nopţii, pe-o iarnă a dracului ca şi asta, aproape de lăsata secului. L-au sculat de lângă nevastă, au stat lângă el până s’a ’nbrăcat şi nu s’au îndurat de loc nici de rugăminţile Stăncuţei, fie-mea, şi nici de gura mea, — care, de, cunosc puţin legile că nu de geaba slujesc de 30 de ani la premărie şi pre- cepţie. Jandarmii susţineau sus şi tare că Ghiţă fiind «informator », trebuia dus legat cobză la Trebunal pentru a fi judecat. O VIAŢĂ SIMPLĂ 67 Şi, băiete, cinci ani de zile l-au ţinut în puşcărie, fiindcă ar fi ştiut de nişte cai furaţi şi trecuţi peste Dunăre. Ba că chiar ar fi ajutat şi el la treaba asta; dar săracul nu făcuse nimic, numai ciasul rău din Marţea-aia şi afurisiţii de jandarmi. Asta e când eşti «acuzat de informator»; nu e tot una să fii pârît ori să fii martor într’un proces. După ce a venit acasă, — la cinci ani de zile, — a mai trăit, săracu, o jumătate de an şi a murit, că se ofticase tăind la sare. Şi ce putere de bărbat era I punea taurul jos; tu nu l-ai apucat... ... Io zic ca să te duci cu vreo două-trei zile mai nainte de termen, ca să nu te ia jandarmii şi să ai timp să-ţi tocmeşti un avocat. — Bine, moş Mitruţă, de când mă cunoşti dumneata ai auzit ceva rău de mine? Că păzesc vitele satului de-acum opt ani şi eu nu ştiu de niciun cal furat, de nicio vacă, de niciun viţel. Atâta doar că astăvară, taurul ăl mare, — ăla roşu, îl ştii, — al lui nea Gheorghe Bălan a spintecat tăuraşul pestriţ tot al lui. Se luaseră dela o afurisită de vacă a lui Ion Jugănaru şi s’au înboroncăit cât s’au înboroncăit, dar când s’a repezit odată ăla marele în ăla micu, l-a ridicat pe sus în coarne şi l-a aruncat cât colo cu mărun- taiele afară. Ce, era să mă bag între ei? In cearta lor? Eu nu mă bag între oameni când se ceartă, dar între taurii lui nea Bălan. Atunci m’am ales doar cu o înjurătură când am alergat de l-am vestit. L-a luat cu căruţa, l-a tăiat creştineşte, căci nu murise şi i-a prins bine că l-a dat oamenilor dela secere şi dela treerat. Ba mi-a dat şi mie o bucată de carne din «bălţatu ». Asta ştiu, mai mult nu. — Mă băiete, eu nu sunt judecătorul tău, dar trebuie să fie altceva, ascultă-mă pe mine, — mai zise omul primăriei depăr- tându-se şi spunându-i noapte bună. — Noapte bună, moş Mitruţă I * * * După plecarea unchiaşului, Radu îşi vârî mâna pe sub căciulă şi începu să se scarpine în cap, a pagubă. Se scărpina cu atâta furie, că ar fi vrut parcă să găsească o uşiţă pe unde să vâre degetul înlăuntru şi să scoată de-acolo vreo ideie care să-l mântuie, vreo 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE amintire, vreo întâmplare, — căci îl simţea gol; gol ca o traistă din care au dispărut merindele tocmai când îi era mai foame. Şi aşa nu-1 prea ajuta pe el în deajuns judecata, căci nu de geaba copiii îi strigau de după garduri: «Radu, prostul satului! Radu, prostul satului. . . », dar acum?! . . . . . . « Acuzat de informator », acuzat. .. Nu, nu se poate, — îşi zise el în gând ca o consolare, dar fără convingere. Intră apoi în tindă, mai vârî un braţ de paie în sobă şi trecu în odaie. De pe corlată îşi luă coşul cu mămăligă, ceapa şi lingura lui de lemn; iar de pe gâtul sobei, oala cu fasole. Le puse în faţa scăunelului cu trei picioare, pe care şi-l lucrase singur, îşi făcu trei cruci mari ducând cele trei degete împreunate ale dreptei pe locurile însemnate de preot cu mirul botezului după ce l-a scos din cristelniţă şi se aşeză la mâncare. Lângă el îşi pusese doniţa cu apă şi cu bărdaca ei de* lut. Radu Tânjală era bun şi blând cu toată lumea, după cum era bun şi milos cu toate vitele date în paza lui. îşi risipise tinereţea ca argat în curtea preotului Stan, dormind vara cu vitele pe câmp, iarna pe vatra bucătăriei cu pisicile maichii preotesei. Până i-a venit timpul de armată. Şi atunci Radu, bucuros că scapă de ocările şi înjurăturile băieţilor popii, s’a dus pentru trei ani la infanterie, de unde nu s’a întors până la eliberare decât de două ori: odată la un Paşte cincisprezece zile şi a doua oară la un Crăciun doar zece zile, — fiindcă atâta îl învoise ofiţerul a cărui ordonanţă era. După liberare ar fi rămas bucuros mai departe ca să îngri- jească vacile, porcii şi paserile dela ferma domnului căpitan, căci tare era bun, dar domnul căpitan al lui fusese ales să plece în străi- nătate, iar la fermă băgase un logofăt cu simbrie. întors acasă, bătrâna lui mamă a vrut să-l vadă însurat şi gospodar, căci slugărise destul. Ii găsise chiar o fată pe măsura lui: bună, harnică şi gospodină. Băiatul n’a zis nu şi într’o sfântă zi de Sân Petru, Radu Tânjală şi Voica lui Dobrin Dulgheru s'au dus în faţa Sfântului Altar. Nenorocul însă, îi ţinea urma dedeparte. După aproape un an de trai fericit, între iubirea nemanifestată a mamei şi între devotamentul şi bunătatea Voicăi lui, care-şi aştepta ceasul naşterii din zi în zi, în Săptămâna Mare trebuiră 0 VIAŢĂ SIMPLĂ 69 să ducă la locul de veci pe bătrâna, moartă în câteva zile, de dalac. Iar în ziua de Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, Voica muri în chinuri groaznice, după facere. Şi nici copilul n’a scăpat, deşi mai trăi vreo şapte zile şi deşi la botezul făcut în pripă îi dase numele de Ionel, după al căpi- tanului său. De-atunci trăieşte ca un fel de pustnic; nu s'a mai gândit la altă însurătoare după cum nu se gândise nici la cea dintâi; singur îşi spală rufele, singur şi le cârpeşte, singur îşi face şi-şi desface aşternutul, singur îşi face mâncarea şi singur îşi lasă casa când pleacă la treabă. Adică o lasă în seama lui Codău, un câine blând şi prostănac ca şi stăpânu-său, căci nici nu latră, nici nu muşcă, doar face umbră pământului. Ne mai fiind cine să-l călăuzească în viaţă, Radu Tânjală s’a pomenit pus să păzească viile satului, care se ’nşirau pe coastă, — dela cimitir mai la deal. Vreo trei, patru veri şi toamne tot asta a făcut, dar înmulţin- du-se prea afar’ din cale hoţiile din cauza bunătăţii lui deopotrivă cu prostia, — sătenii i-au schimbat meseria şi l-au pus să păzească vitele pentru câte un mertic de mălai şi doi lei de cap de vită, de când începe iarba şi până cade bruma. De-atunci au trecut ani şi nimeni nu s’a plâns de el. Nu i-a scăpat o vită în munca vreunui creştin, n’a cotonogit niciun mân- zat cu ciomagul! nu i-a crăpat nicio vacă de trifoi; n’a pierdut niciun viţel; a fost pentru toată cireada ca un părinte; a fost chiar şi moaşă în câteva rânduri la vacile ajunse de soroc. N’a furat, n’a minţit, n’a băut şi n’a ’njurat pe nimeni, — chiar dacă pe el l-au înjurat şi l-au bătut alţii când i-a prins furând, — şi tocmai el să fie «acuzat de informator»? In mintea lui, cuvântul acesta, pe care pentru prima oară îl auzise din gura lui moş Mitruţă, — încondeiat cu puşcăria lui gineri-său Ghiţă, — împrumuta semnificaţia de tâlhar de codru, ori bandit de drumul mare, — aşa ca Zdrelea şi Mă- runţelu. Oricum,« acuzat de informator »trebuia să fie: ucigaşi de oameni, gazdă de hoţi sau tovarăş cu d’alde ăştia... 7o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Din toată frământarea tărtăcuţei lui, Radu nu reuşeşte să lămurească un fapt precis, ci doar aşa, vagi întâmplări care se risipesc ca un fum de bălegar pe câmp. In felul ăsta i-a trecut prin minte şi întâmplarea din vara trecută, pe la seceratul rapiţei, când şedea pe şanţul pădurii şi-şi supraveghea cireada care păştea pe izlaz. ' Era către amiază. Pitpalacii îşi strigau numele prin meiştea din stânga lui, gata şi ea de coasă; iar ciocârlia sfârâia în slăvi vârtelniţa fluerului ei din picuri de argint. In spate, pădurea era de un verde-negru ca o Dunăre, pe când în faţă se întindea câmpia largă cât vedeai cu ochii. Privirea văcarului aluneca absentă printre coarnele vitelor, dincolo de cele trei turle ale bisericii din marginea satului din dreapta şi se urca până în dealul viilor. Tot de aici, de pe şanţul pădurii zărea el câteodată, ca prin sită, ochii trişti şi faţa suptă a Voicăi. Imaginea, însă, dispărea, ca să apară cine ştie când. In ziua aceea însă, întorcându-şi capul, Radu văzu că pe răzorul dintre meişte şi izlaz se apropie un flăcău din Răsmireşti, satul de dincolo de pădure. In mâna stângă duce o legăturică; iar în dreapta un băţ subţire ca o nuia. Când fu aproape, în faţa lui, îi dete bună dimineaţa, se opri întrebându-1 de sănătate şi din legătură scoase şi-i întinse un măr. — Sunt d’alea văraticele, nea Radule, dela fata lui Nichita.. . In clipa următoare, din pădure, răsări Lixandru lui Cimpoieru. — Bună dimineaţa, nea Radule! — Mulţumesc dumitale, Lixandre. Dar ce-ai căutat în pădure aşa de dimineaţă, că te-am văzut când ai trecut? — Vin din Răsmireşti, unde am fost să văd un cal de călăraşi. Vream să-l cumpăr, fiindcă m’au dat la călăraşii cu schimbul. Dar tu de unde vii cu legătura-aia, Enache, — se adresă el flăcău- lui din Răsmireşti. — Dela voi din sat. Am fost şi eu după o iapă de călăraşi. Uite, na şi ţie un măr din legătura asta, că-s dela Tudora ta... — Dela Tudora mea? Şi mai vrei să râzi de mine...? Crivăţul şi legănarea cui te-a ’nchinat... Radu Tânjală atât a apucat să vadă: că Răsmireşteanu i-a pus mâna în piept lui Lixandru şi i-a dat un pumn în cap. Pe urmă, el şi-a întors faţa şi, văzând că o vită încerca să treacă şanţul pădurii, O VIATĂ. SIMPLĂ 71 a fugit repede s’o alunge. A mai auzit el şi câteva icnituri de trântă şi mai târziu un ţipăt de durere: « m’a omorît, tâlharul», fără să-l desluşească al cui este. Când s’a uitat într’acolo, după ce alungase vita, l-a văzut pe Lixandru al Cimpoierului sărind şanţul şi luând poteca pe care cu câteva minute înainte venise Enache din Răsmireşti. Acesta zăcea întins pe muchea şanţului. Era mort? Era viu?, — Radu n’avea de unde şti, fiindcă nu s’a mai apropiat de locul acela, ci şi-a îndreptat vitele către cişmelele din valea satului, spre a le adăpa de prânz. Seara, când s’a ’ntors cu vitele, a aflat şi el că Lixandru ar fi înjunghiat pe Enache şi că tot el singur s’a predat jandarmilor şi le-a spus unde se găsea Răsmirişteanu. Că pe acesta l-au dus repede la spitalul din sat; iar pe Lixandru l-au pus jandarmii în lanţuri şi l-au dus nu se ştie unde. D’atunci până acum a trecut vreme lungă. Enache s’a însă- nătoşit de mult, Lixandru a venit înapoi după trei luni şi azi îşi face armata la călăraşii cu schimbul. Pe el, Radu Tânjală, nu l-au chemat nici măcar martor. Daravera se terminase cu bine, — nici chiar nu se mai vorbea nimic despre ea. De când cu înjunghierea tăuraşului, care s’a petrecut sub ochii lui, el n’a mai văzut gâlceavă între oameni ori animale până la aceea dintre cei doi flăcăi. Dacă era el vinovat de ceva era să fie luat la refec chiar d’atunci, cum a făcut Gheorghe Bălan. Dar procesele nu pot ţine aşa de multă vreme oamenii încurcaţi; iar el n’avea niciun fel de vină; probă e că nu l-a întrebat nimeni nimic. .. D’aia nu-şi poate el găsi liniştea de când moş Mitruţă i-a adus « cetaţia » şi i-a spus că e « acuzat de informator ». Să-l fi pârît cineva că are vite de furat în cireadă? Da’ de unde să ştie el ale cui vite au bilet de cumpărare şi ale cui n’au? El îi ştie cinstiţi pe toţi. Dar, deh, numai Dumnezeu ştie ce e în inima lor... Dacă ei au ajuns să-i fure şi din drepturile lui, din osteneala lui, deh.. . Frământat mereu de acelaşi gând, Radu Tânjală ajunse la convingerea că nu mai putea trăi în sat. Că toată lumea îl va arăta cu degetul ca pe un « acuzat de informator »; iar la termeni jandarmul va veni să-l ridice şi să-l pună în lanţuri, aşa cum l-a 7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pus pe Ghiţă, ginerile lui moş Mitruţă, şi cum l-au pus pe Lixandru al Cimpoierului. Ar fi putut să ’ntrebe pe cineva: pe popa Stan sau pe domnul învăţător Badea, cât e de mare vina de care e acuzat, dar îi e ruşine şi îi e frică. Ruşine: că l-ar afla tot satul ce om e şi nu i-ar mai da vitele pe seamă. Frică: fiindcă dacă ar şti jandarmii, l-ar pune numaidecât în fiare. Aşa, mai bine tace. Tace şi se sfătuie cu sine, fiindcă moş Mitruţă nu-1 dă pe faţă, căci are necaz pe jandarmi de când. cu gineri-său; iar cu două, trei zile înainte de termen pleacă de cu noapte la oraş, fără să simtă nimeni nimic... * * * Ajuns la oraş, Radu Tânjală s’a dus drept acolo unde locuia odinioară şi unde spera să-l găsească pe ofiţerul lui, dar rămase ca viţelul la poartă nouă, căci în curtea mare unde locuise căpi- tanul Christescu Ion erau acuma alte clădiri, iar ofiţerul era de mult plecat în altă garnizoană şi ajunsese locotenent-colonel. Astfel, ultima speranţă a lui Radu se năruise şi ea. După ce mai dete câteva târcoale în sus şi’n jos, fiindcă tot nu-i venea să creadă că vremea trece, o luă spre un han din mar- ginea oraşului, spre port, pe care-1 ţinea un mocan cu nevastă de treabă şi albă la obraz ca o coală de hârtie. Cu traista la spinare şi în mână cu buchetul de ghiocei şi vio- rele, pe care le culesese din pădure pentru ofiţerul lui, Radu călca sfios în ciorofleaca uliţei desfundate şi opincile lui sparte lăpăiau ca în urma unui dric imaginar. Alesese el acest han, fiindcă aci nu trage niciun om din Brăneasca, ci mai mult din cei care lucrează în port, la Dunăre. Aşa că nu-1 va cunoaşte nimeni. In cârciuma mocanului era cald. Nici nu se putea altfel cu o hangiţă albă cum era nevasta mocanului şi de treabă că împăca pe toată lumea. Radu se aşeză la o masă din colţul cel mai întunecat şi ceru o cinzeacă de rachiu ca să se încălzească mai bine. Luă, gustă, apoi puse sticluţa jos. Parcă nu-i ticneşte de nimic, aşa e de abătut. Şi începu să se gândească la nenorocirea lui. O VIAŢĂ SIMPLĂ 73 Ce să facă şi încotro să-şi îndrepte el paşii? Cât şi-a făcut ser- viciul militar, ca ordonanţă la ferma domnului căpitan, nu i s’a clătinat un fir de păr; iar dacă a fost bolnav de friguri într’o vară, domnul căpitan a mai adus un soldat ca să facă treabă, d^re pe el nu l-a trimes la companie ca să-l bată sărgenţii şi majurii. Ba i-a dat doctorii până ce l-a făcut sănătos. Pe nevastă-sa Voica n’a înjurat-o odată, nu i-a zis nici « dă-te mai încolo » într’un an cât a trăit cu ea, până i-a luat-o Dumnezeu. Din cuvântul maică-si n’a ieşit până când bătrâna şi-a dat sfârşitul. Cât a păzit vitele satului nu l-a îndemnat păcatul să fure o caisă, o cireaşă, — decât cele care erau trântite de vânt sau de ciori, — nu şi-a luat un ciorchine de struguri decât ce-i dădeau oamenii din filotimia lor, nu şi-a umplut traista cu piersici ori cu nuci decât dacă iarăşi i-au dat oamenii. A suferit bătăi şi înjurături dela răufăcători, dar el nu i-a raportat nimănui, ci doar le spunea: «Nu te văd numai eu, dar te vede şi Dumnezeu, care o să te pedepsească mai râu decât stăpânii viei, căci eu o să te raportez ». Şi tot nu raporta pe nimeni; iar cu suduiala, tot pe el cădeau păgubaşii. Până l-au scos d’aci şi l-au pus după vaci. Atâtea slujbe de răspundere a avut: şi înainte de armată, când argăţia la popa Stan şi în armată ca ordonanţă la domnul Căpitan, şi ca pândar la vii, şi ca văcar al satului şi, totuşi, nimeni nu l-a făcut « acuzat de informator » măcar în glumă, fiindcă a fost cin- stit şi a slujit cu credinţă, — aşa cum trebuia. Stătea cu cotul răzimat de masă şi cu privirea în gol. Şi nu se putea dumeri dacă n’ar face mai bine să-şi ia lumea’n cap şi să nu mai dea ochi cu judecătorul, când se trezi că la masa lui se aşeză un om între două vârste, încălţat cu bocanci şi cu un fel de uniformă neagră. . Streinul chemă pe nevasta mocanului şi-i spuse ceva la ureche, că aceasta-i răspunse: — « Bine, adu-mi diseară cinci sticle, dar tot cu preţul vechi». La care streinul adăogă: 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — « Să fie, coană Rafilo, dar să-mi dai un litru de vin pentru asta ». Mocanca dete din cap şi se duse să-i aducă băutura; iar între timp necunoscutul desfăcu dintr’un jurnal doi peşti .fripţi, pâine şi brânză de oi. — De unde eşti mă?,—îl întrebă aşa deodată pe Radu. Luat prin surprindere, bietul om tresări şi îşi simţi şira spi- nării rece, de parcă l-ar fi prins jandarmii de gulerul cojocului. — Din Brăneasca, — bâigui Radu Tânjală, fără să se gân- dească, şi cu sufletul pierit, ca nu cumva străinul să fi fost trimis anume de cineva pentru a-1 iscodi. — Ma, spui drept?, — zise necunoscutul, cu fermitate în glas, numai ca să se amuze, fiindcă-1 văzu atât de sperios. — Zău, d’acolo sunt. .. Necunoscutul se înduioşă de-atâta sinceritate, dar nu-i arătă. — Şi ce cauţi p’aici prin port? Eşti la stăpân ori abia cauţi unul ? Aidi, ia şi tu o bucăţică de ici. Uite, na şi pâine, — îl îndemnă străinul. Cât despre lucru, dacă n’ai, mergi cu mine în port că-ţi găsesc eu. Radu simţi că-i vine răsuflarea la loc, dar nu îndrăzni să ia din mâncarea străinului, fiindcă el postea. De aceea îi răspunse cu politeţă: — Mulţumesc dumitale, dar am mâncat.. . — Aidi, ia, nu mai face mofturi, că te cunosc eu că n’ai mâncat! Nu te teme, peştele este de post nu-i de dulce 1 Şi ia şi-un pahar de vin, că tot n’am eu cu cine ciocni. . . Felul stăruitor al streinului nu-i mai dădu răgaz şi Radu primi de teamă să nu-1 supere. « Nu e iscoadă », îşi zise el în gând. « Aş putea chiar să-i spun de ce am venit în târg. Poate că m’ar lumina, ori mi-ar da el adresa unui avocat care să mă scape. N’am mai mult de patru sute de lei pe sufletul meu; i-aş da bucuros pe toţi numai să mă scape şi să mă întorc iar în satul meul Voi spune oamenilor că mi-a venit aşa un dor de don’ căpitan şi d’aia am plecat, să-l văd. ..». După două pahare cu vin, Radu se hotărî să-i spună străinului ce năpastă i-a căzut pe cap. Se uită jurîmprejur, ca să se asigure că nu trage nimeni cu urechea, îşi trase scaunul mai lângă el şi începu încet: O VIATA simplă 75 — Era pe la zi ’ntâi luna asta. Frig. Zăpada nil se luase încă de pe câmp şi nici de pe casă. Ieşisem afară ca să duc un coş de paie pentru sobă, când mă pomenesc cu moş Mitruţă.. . — ?! — Moş Mitruţă, de, vătăşelul nostru dela primărie. . . (Streinul părea foarte pasionat de cele ce avea să-i povestească Radu. De aceea îşi aplecase urechea stângă şi din palmă îi făcuse pâlnie). ' Cum îţi spun: mă pomenesc cu el că vine la şira de paie unde eram şi în mare taină îmi dă o hârtie dela trebunale, — o « cetaţie », şi-mi spune că sânt. . . (Aci, Radu se opri, fiindcă deodată i se uscă gâtul şi nu mai putu scoate un cuvânt). — Ei, ce ţi-a spus că eşti? — ?!... — Ce ţi-a spus, mă omule că eşti? N’oi fi tâlhar?!—stărui necunoscutul ca să-l zădărască. — Nu, nu, ferească Dumnezeu, dar sânt.. . «acuzat de infor- mator. ..». — Cum? «acuzat de informator?» — făcu necunoscutul, puf- nind în râs. Apoi prefăcut şi cu glasul potolit: — Auzi dumneata cu cine stau eu la masă! Cu un «acuzat de informator ». Păi asta e beleaua dracului.. . — Nu mă spune, te rog, că eu nu mă ştiu cu nimica vinovat la viaţa mea, dar aşa mi-a spus moş Mitruţă dela primărie... Vezi, el ştia... Dă zău, n’am făcut nimic, nimic nimănuia. — Şi când ai procesul? — Poimâine, marţi în 13 Marte. — Marţi, în 13 Marte? Nici nu se poate mai rău? I-auzi: de două ori'marţi şi-odată treisprezece! Radu simţi iar că-i îngheiaţă şira spinării. De unde era să ştie el ce va să zică « de două ori marţi şi odată 13? ». O fi şi asta o istorie potrivită pentru a-1 băga mai uşor în puşcărie. —'Mă băiete, eu sânt şef de hamali în port şi-s mai bătrân decât tine. Să ştii dela mine atâta: Marţea că e marţi, are trei ceasuri rele. Să te fereşti, fiindcă unul din ele poate să fie pentru tine. Pe urmă: în luna lui Marte, uite-aşa aleargă idele de colo până colo; din nori pe pământ, de pe pământ în cer, dela răsărit 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la apus, dela miazăzi la miazănoapte. Şi tot aşa, ca vântoasele, care de te lovesc nu-ţi mai trebuie popă. Şi apoi 13! Treisprezece ăsta e pontu lui Iuda, care a vândut pe Iisus Christos. E rău de tot şi ăsta, pentrucă te poate vinde şi pe tine cineva şi drept în ocnă ajungi.. . Streinul tăcu. îşi strânse jurnalul în care adusese mâncarea, îl aruncă în soba de tuci din mijlocul încăperii şi întorcându-se către Radu, îi spuse cu aer de protecţie: — Dar dacă ai nevoie cumva de mine, vino în port că mă găseşti. întreabă pe orice hamal de Vanghele Vătafu, auzi? Nu te mai gândi la drăcia de proces şi vino acolo. Pentru patru zile am un şlep cu porumb; poţi să câştigi bine, dacă vrei. Auzi? să’n- trebi de mine, — mai adăogă streinul bătându-1 pe umeri prieteneşte şi depărtându-se. De data aceasta Radu Tânjală rămase cu desăvârşire aiurit. Nu mai pricepea nimic din tot potopul de nenorociri care jucau ca ielele în jurul lui. O clipă se văzu prins în mijlocul horei şi în urechi îi ţiui un şuerat care-i sfredeli ţeasta ca un burghiu. I se întunecă şi mintea şi privirea. Cuvintele străinului parcă erau nişte bolovani, care se rostogoleau într’un butoi gol; iar butoiul era capul lui, atâta se mărise şi se golise. Şi nu era nicio scăpare. Fantoma spânzurătorilor se zărea ca prin fum, hăt departe, aşa cum le văzuse el în nişte ilustraţii de bâlci; pe când ocna i se arăta neagră şi gemând de tot felul de casne, ca un iad adevărat. .. Simţi deodată un aer rece şi tresări ca ars: — A trecut moartea pe lângă minei I-am simţit vârful ari- pei. . . Of, de-aş şti unde e domnul căpitan al meu 1... Ar zice odată: « Să nu se-atingă nimeni de Radu; să-l lăsaţi în pace; e ăl mai cinstit şi ăl mai de treabă din toată curtea », — aşa cum a spus când mă’nbolnăvisem de friguri la vie şi voiau oamenii din curte să scape de mine. Săracul don’ căpitan! Ţinea la mine ca la Sultan, calul lui dereş şi cu stea albă în frunte. Şi ca la Ector, câinele lui de vână- toare 1 « Ce câine deştept 1 Dormea cu don’ căpitan în odaie; Ii aducea cişmele când se’ncălţa, îi aducea jurnalul, îi aducea toate alea. O VIATĂ SIMPLĂ 77 He, să ştie don’ căpitan că eu am căzut aşa din vânt «acuzat de informator »; marţea când sânt ciasurile rele, în Marte când se’ncură numai idele, fără iezi, tocmai în ziua a 13-a a lui Iuda. Mai bine mort, decât să păţesc ruşinea asta.. . Hangiţa, trecând pe-acolo, şterse masa, se uită la el zâmbind şi îl întrebă dacă nu mai doreşte ceva. Radu se fâstâci că chiar coana Rafila îi vorbise şi ruşinat, bâlbâi: « o litră de vin ». I-o aduse chiar ea, nevasta mocanului. El o plăti şi-i zise: « Sărut mâna coană Rafilo I ». Şi parcă simţi că viaţa nu e făcută numai din necazuri. « Ce bălană şi voinică este Rafila, mocanca mocanului I Parcă n’a văzut-o niciodată soarele, n’a atins-o niciodată vântul! E albă ca o felie de brânză şi miroase a azimă caldă; să te tot înfrupţiI Şi ce izinit e el, Guţă Mocanu I... ». «Iartă-mă, Doamne, c’am râvnit, dar dacă unora le dai atâta mulţumire şi-atâtea necazuri într’o singură zi, altora I », — cugetă Radu cu desnădejde; iar de ciudă goli paharul dintr’odată. Gândul lui Radu se întoarse î. dărăt cu ani de zile, departe, la căsuţa lui învelită cu stuf, în vârful căreia veneau aceleaşi berze, ca să-şi deretice cuibul în fiecare primăvară şi să facă alţi pui. Acolo se născuse, acolo crescuse, acolo trăise şi tot acolo îi murise: şi maică-sa şi nevasta şi copilul şi toate nădejdile lui. Dincolo de sat, pe dealul bisericii, e cimitirul unde doarme tot neamul lui, începând cu taică-său pe care nu l-a cunoscut, şi toate neamurile satului Brăneasca. Poate că sunt mai mulţi acolo decât în sat: şi mai buni şi mai răi; şi mai bogaţi şi mai săraci; şi mai mari şi mai mici, — dar mai mic şi mai plăpând ca Ionel al lui nu poate să fie! O mână de carne vineţie l Parcă îl vede şi-acum 1 De ce i l-o fi luat Dumnezeu, după ce i-a luat nevasta?! Astăzi ar fi fost mare, l-ar fi ajutat la paza vitelor şi ar fi mers la şcoală cu copiii de vârsta lui... Şi Voica! De treabă femeie! Nu era bălană ca Rafila mocanu- lui, dar era bună şi avea milă de el. Numai ea avea milă de el, numai ea îl mângâia, numai ea îi ţinea partea când l-ar fi suduit cineva... Şi cine nu-1 suduia pe el?! Până şi copiii! Parcă-i aude: « Radu, prostu satului! Radu, prostu satului...». 78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La ce sâ se mai întoarcă îndărăt, dacă toată lumea se împiedeca de el, dacă nimănuia nu-i pare rău de viaţa lui, de cinstea lui, de bunătatea lui?!... N’a auzit pe nimeni căinându-1: «Bietu Radu! E bun şi mun- citor ; să-i dăm măcar dreptul lui, că uite ce bine ne’ngrijeşte vitele! ». Şi Radu Tânjală, om tare, care nu ştia să plângă niciodată de când i-a murit nevsta, se pomeni ştergându-şi lacrămile. Simţea că se astupă în piept. Se sculă şi se îndreptă spre ieşire, ocolind parcă privirile Rafilei, care se coborîse dintr’o odaie de sus, unde beau numai « ofiţerii şi căpitanii» din port, împreună cu alţi boieri, şi care acum îşi purta trupul voinic şi frumos printre mesele pline de muşterii de tot felul. * * * Şoseaua care duce în portul cel mare e bătută în piatră şi n’are gropi pline cu noroi cum au uliţele*din oraş. De altfel nu sunt decât vreo doi kilometri până la Dunăre; să tot mergi de plăcere pe vreme bună, că nici nu bagi de seamă când ai ajuns. Radu o luă agale pe marginea drumului, şi mai lovind câteo pietricică din faţa lui, cu băţul, mai aruncându-şi ochii îndărăt să nu dea vreo căruţă peste el, se pomeni în faţa debarcaderului, — a portului vechi, cum îi rămăsese numele de pe vremuri, când oraşul nu era aşa de căutat. Mai departe, încolo în susul apei, se întindea marele şi adevă- ratul port şi într’acolo porni şi văcarul satului Brăneasca. Pe cheiul de piatră stau tot felul de mărfuri descărcate din şlepuri, ori gata să fie încărcate pentru a fi trimise în alte ţări. Drumul de fier merge până lângă apă şi vagoanele se descarcă deadreptul în pântecele vapoarelor. Şi stau vapoarele şi şlepurile chită, uuul lângă altul. Şi-aşteaptă, fiindcă s’a dat drumul Duni rii. Mai fusese Radu p’aici şi’n alte dăţi: şi înainte de a fi recrut, cu popa Stan, care avea o rudă căpitan de vapor şi ca recrut în primele zile când li se arăta oraşul; şi mai târziu, — nu ştie cu ce prilej, — dar niciodată nu i se păruse Dunărea aşa de lată şi de turbure; macaralele atât de multe şi de ’nalte; atâtea magazii fără sfârşit şi lumea atât de grăbită. Ce-o fi robotind p’aici atâta lume, că doar e duminică?! Unde să mai găsească el pe domnu Vanghele în furnicarul ăsta? O VIATA simplă 79 Şi trebuie să-l găsească oricum, ca să-i spună să-l ia şi pe el argat în port; măcar până piere zăpada şi dă colţul ierbii pe islaz. Până atunci trece şi zăporul din 13 Marte şi după aceea nimeni n’o să-şi mai amintească de el: nici judecătorul, nici jan- darmii ; iar la timpul potrivit se întoarce liniştit la vacile lui.. . Că se chiamă că sunt ale lui atunci când el le păzeşte... Trebuie, dar, să-l găsească pe domnu Vanghele; a spus că toată ziua are treabă în port. E om bun şi săritor. Şi e deştept! Dacă e ăl mai mare peste toţi argaţii din port!... Cum mergea el fricos şi cu ochii în toate părţile, ca un câine de ţară rătăcit într’un iarmaroc, era cât p’aci să fie doborît de o macara care purta nişte butoaie de fier ce miroseau a păcură. — Ce căşti gura p’aicea mă ţărane, c’o să te ia magaoaia asta în cioc şi-o să te-arunce’n Dunăre? — Caut pe domnu Vanghele.. . — Pe domnu Vanghele? Vezi la dana a 5-a, — se grăbi să-i răspundă hamalul, arătându-i cu mâna către un şir de şlepuri ancorate în aval. A înţeles Radu Tânjală sau n’a ’nţeles ce este aceea « dana », — că el a început să numere şlepurile, plănuind în sine: « O fi poate cel de-al cincilea! Dar tot o să-l găsesc până diseară! Şi dacă nu, apoi îl va aştepta la Guţă Mocanu, — că doar i-a spus coanii Rafila astăzi că-i aduce diseară cinci sticle, — ei ştiu cu ce!». Nu s’a ostenit prea mult, fiindcă după câţiva paşi se şi pomeni cu Vanghele drept în faţă. — Ai venit la timp; tocmai făceam lista de cărători şi de lopă- tari. Ştii să dai cu lopata? — Da, ştiu! Cum să nu ştiu atâta lucru? — zise el plin de încre- dere în sine. — Pe tine şi pe alţii, am să vă bag în şlep, căci la cărat îmi trebuie oameni iuţi şi ageri la picior, să nu se prăvălească de pe puntea asta îngustă, şi cu sacu ’n spinare, drept colo în bulboană. Mâine la 5 dimineaţa începem treaba. Cei mai mulţi dorm aici; uite în magazia de colo* ai înţeles? — Da, don’ Vanghele! Când auzi unde-1 va pune la treabă, Radu se’nfioră niţel de necunoscut, dar gândindu-se că nu va fi singur, se mângâie că cel puţin acolo n’o să afle nimeni de el; nici dracu. Asta era marea 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui preocupare şi este gata să facă tot ce-i va spune Vătaful hama- lilor, pe care numai Dumnezeu i l-a scos în cale. O să se roage pentru el, că tare e bun... * ♦ * Radu n’a mai plecat din port. De altfel nici nu avea unde să se ducă; iar domnu Vanghele îi « ordonase » ca să doarmă în magazie, la un loc cu ceilalţi muncitori. Cum soarele dădea în spre seară, noul supus al lui Vanghele Vătafu luă drumul magaziei de scânduri, care avea să servească de hotel atâtor suflete şi în care duduia o sobă plină cu cărbuni. Aci era, de sigur, mult mai cald decât afară şi fostul văcar al satu- lui Brăneasca îşi deslegă opincile pentru a-şi usca obielele. Apoi desfăcu traista şi pentru prima oară, de două săptămâni, mâncă cu poftă o bucată de pâine cu ceapă. Târziu, când ceilalţi începură să se strângă, obielele îi erau uscate, se încălţă din nou, se retrase deoparte, îşi puse traista căpătâi şi în câteva minute adormi dus. La apelul dela orele 4% dimineaţa, se făcu şi repartizarea lopătarilor. In magazia Nr. 1 a şlepului, treceau: Crăciunescu Petre, Dascălul Ion, Răsvan Gh., Ionescu Dobre, Jigălie Dumitru şi Tânjală Radu. In fine, de când fusese ostaş, tocmai acuma, după aproape 15 ani, era şi Radu numărat printre oameni; nu numai printre vaci şi... proştii satului... Se simţi demn şi se înălţa de umeri, auzindu-şi numele strigat ca la militărie, după al atâtor oameni cumsecade, şi tot ca la militărie răspunse scurt: ... «zent». Şlepul de încărcat, nu era lipit de chei, ci se afla mai în larg, — dincolo de alte două şlepuri pline ochi, care abia de ieşeau cu-o palmă, două din apă. Pe cel gol trebuia să te urci cu scara, aşa era de înalt. Iar de pe al doilea, aproape ras cu Dunărea, porneau trei scări din scânduri groase lipite şi fără fuştei. O scară mergea drept la mijlocul şlepului; asta parcă era mai scurtă şi dacă ai fi căzut de pe ea, nu cădeai în apă. Celelalte păreau mai răşchirate şi mai lungi; de pe ele puteai să cazi între şlepuri. Niciuna, însă, n’avea rezimători pe margini şi lui Radu îi venea rău când se uita la ele; mai ales că magazia Nr. 1 nu era la mijloc, ci la un cap. Oamenii din echipă văzându-1 că se codeşte, îl luară cam pe sus, deoparte şi de alta a cojocului. Prins astfel, Radu închise O VIATĂ SIMPLĂ Si ochii şi avu senzaţia că se urcă la cer; iar până să se desmeticească se pomeni sus pe puntea vasului. Şi era lung şi 'nalt, şlepul acesta, cât şira de paie a ciocoiului din vara trecută... Se încărca pe mai multe guri deodată, pentru cumpănirea vasului. Vârît în fundul şlepului, unde lumina pătrundea cu greu prin gura de puţ în care douăzeci de hamali deşertau pe rând sacii cu porumb, Radu Tânjală avu ocazia să cugete la ce poate să fie o ocnă adevărată de sare, despre care auzise dela moş Mitruţă care ştia dela gineri-său — că e adâncă de-o poştă, rece ca ghiaţa şi plină de şoareci cu aripi cari chiţăie urît şi ţi se vâră cu ghiarele în păr. Un adevărat mormânt în care te îngroapă de viu... Cel puţin aci, cu tot praful acru şi înnecăcios şi cu toată pleava aceea lată, care se lipeşte de obraz şi de mâini, intri tu de bună- voie, fiindcă vrei şi fiindcă te-ai învoit cu domnu Vanghele, care-ţi plăteşte. / Şi d’aci tot mai ieşi peste zi; pe când în mormântul ăla de ocnă te bagă fără voia ta, fără măcar să fii vinovat, — numai aşa, fiindcă eşti «acuzat de informator...». Năpădit tot mai mult de grija lopeţii, frica lui Radu se cui- bărise într’un fund al sufletului, iar gândurile i se vânturau odată cu boabele de porumb svârlite cu lopata în colţurile magaziei. Parcă nici nu mai era el, Radu Tânjală, care până în toamnă târziu păzise vitele pe imaş. Era alt om; om ca şi ceilalţi; ca Dascălu, Crăciunescu, Jigălie şi alţii, care-1 socotesc deopotrivă cu ei, — nu ca pe « prostu satului» cum îl socoteau copiii şi femeile şi toţi din Brăneasca... Cu o pauză pentru masa de prânz, Radu a vânturat toată ziua la grăunţele din burta şlepului. Seara, tovarăşii lui de muncă au spus domnului Vanghele că «e bun şi se pricepe ». Ce fericit era că a şi învăţat altă meserie, că nu va mai întoarce vacile satului pe izlaz şi nu va mai şti nimeni de el... * * * Marţi, 13 Marte 1928, — ziua procesului lui Radu Tânjală. Lucrul pe şlep a încetat. E ora prânzului. Cantina din port • bine aprovizionată cu de toate; are un singur cusur: lipsa de e 82 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spaţiu; o încăpere întunecoasă, care abia au loc 7—8 mese, e veşnic ocupată de oamenii diferitelor case de comerţ şi de func- ţionarii portului. Lucrătorii, în orele de repaos, se strecoară înlăun- tru, îşi cumpără pâinea cea de toate zilele, câte ceva d’ale gurii şi se’ntorc în preajma şantierului ca să-şi stâmpere stomacul. Cei din pântecele şlepului ieşiră şi ei la lumină şi se îndreptară spre cantină. Numai Radu Tânjală, fiindcă rămăsese cel din urmă la ieşirea din şlep şi-i era frică să coboare singur pe puntea aceea îngustă, se uită lung după ceilalţi şi se opri la capătul de sus al schelei. Cu o smucitură de umăr îşi potrivi cojocul în spinare şi îşi luă traista de baieri; traista lui de cânepă, ţesută de maică-sa, cu peticele cerute de vremuri şi variate întrebuinţări. In traistă îşi purta el ştergarul de mâini şi obraz, o cană de băut apă — cu smalţul sărit pe jumătate — şi lingura lui de lemn; numai ustensile ce-1 întovărăşeau oriunde, chiar şi cu vacile pe câmp. Pe lângă toate acestea, Radu mai avea încă o bucată din pâinea şi merindele lui de-acasă. Mirosea bine a primăvară; iar adierea veşnică de pe faţa Dunării nu aducea frig, cum s’ar fi cuvenit în Marte, ci miros de pământ reavăn. Cu cojocul pe umeri, Radu se aşeză drept în bătaia soarelui, răzimat de cabina comandantului. Era singur peste toată împă- răţia bătrânului fluviu, care alerga între coaja şlepului şi malul ce se desluşea departe, dincolo. îşi mai aruncă ochii încă odată peste acel mişcător drum fără pulbere şi, desfăcându-şi merindele, judecă în sine: «Lată mai e şi Dunărea asta! Cum de-or fi putut trece tovarăşii lui Ghiţă al lui moş Mitruţă cu caii furaţi, dincolo? Innot? Păi, poa’ să’noate caii atâta drum, că eu am auzit dela nişte oameni că nu ştiu cine s’a înnecat în Argeş cu cai cu tot. Şi Argeşul nu e Dunăre!... De..., la urma urmei or putea!...». Observă că şi dincolo de apă «e tot pământ rumânesc » ca şi pe la el prin sat. S’a luat zăpada p’acolo!... Cel puţin el nu o mai vede, chiar de-ar fi. Se întoarse spre miazănoapte, dincotro venise el, dar nu putu să vadă nimic în depărtări, din cauza pădurii de sălcii care se întin- dea 'naltă şi deasă. După aceea îşi făcu o cruce creştinească şi începu să mănânce. O VIATĂ SIMPLĂ 83 Acum gândurile i se îndreptară în altă parte: la pustia de proces în care fusese acuzat de informator şi parcă se simţi şi el odată «mare şi tare », căci azi avea sorocul şi nu s’a dus la tribunal... Şi nici nu se duce, fiindcă domnul Vanghele l-a asigurat, «pe ochii lui», că nu i se’ntâmplă nimic. « Că, — zicea el, —aşa sunt judecătorii: dacă te prezinţi odată, te ia la ochi şi te cheamă mereu până ce te’ncurcă; dar dacă nu te prezinţi, uită de tine şi nu te mai cheamă.. Pentru un moment, Radu Tânjală fu mulţumit că a înfrânt legile ţării şi că a tras pe sfoară şi pe judecător şi pe jandarmi şi pe moş Mitruţă... Că e ziua procesului şi el nu s’a dus... încet, încet, însă, icoana satului începu să-i joace în faţa ochi- lor. Cum? Adicătelea dacă a scăpat de proces, să rămână toată viaţa printre străini? Dar acolo, în cimitirul de pe dealul bisericii dorm toţi ai lui, care i-au fost dragi. Şi nici căsuţa dela maică-sa, să nu şi-o mai vadă? Păi şi-a încuiat înlăuntru toată averea: lucruri rămase dela părinţi, altele agonisite de el. Doar a plecat pentru două zile... Se poate oare să nu mai vadă el niciodată cele două berze, care se întorc în fiecare primăvară în cuibul lor de pe creasta căsuţei lui cu stuf? Iată, de aci încolo trebuie să sosească 1... Dar Codău? Bietul Codău, ce-o mânca el, sărăcuţul, că toată mămăliga pe care i-a lăsat-o pe prispă, o fi mâncat-o dintr’odată 1... Dar găinuşilor lui, cine le-o da apă şi grăunţe?... Dar viţeii, viţeii mei... şi vacile mele?... Sguduit de-atâtea amintiri scumpe, care-i zvâcniră pe neaştep- tate de sub obrocul ultimelor zile, Radu fu apucat de remuşcări şi începu să plângă ca un copil rătăcit pe meleaguri străine. «Dar eu, Doamne, de când am plecat de-acasă? Şi de ce am plecat? Acuma când răsar brebeneii şi rodul pământului şi câmpul e alb de brănduşi? Unde să mă duc eu şi pe cine să păzesc în burta şlepului, printre streini? Afară, peste câmp e cerul albastru şi soarele de primăvară e cald şi dă viaţă...». Nu, nu se poate 1 Se va întoarce acasă I Nu vrea să fie îngropat printre străini... De altfel, ziua procesului parcă ar fi fost ieri... Va spune lui moş Mitruţă că domnul judecător l-a achitat. Cât 6 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE despre jandarmi, n’or să afle niciodată unde a stat el ascuns în ziua procesului... Hotărît să se ducă la domnul Vanghele să-i spună, avu chiar curajul să înfrunte singur schela aceea îngustă de scânduri şi fără rezimători. Abia coborîse doi, trei paşi, cu sufletul la gură, că dela celalt cap se urcau doi jandarmi cu armele în spate pentru cercetarea unui denunţ, cum că într’una din magaziile şlepului s’ar găsi ascunşi nişte porci furaţi dela crescătoriile statului, din baltă. Când Radu Tânjală dete cu ochii de jandarmi, care, urcând şi ei tot cu frică, îi strigară răstit, cum sunt deprinşi jandarmii: « Stai acolo, mă », deodată i se opriră bătăile inimii, o vâjâitură îi trecu prin urechi, vru să se întoarcă şi s’o ia la fugă cine ştie în ce ungher, dar se împletici şi în văzul celor de pe mal se prăvăli de pe schelă drept între cele două şlepuri. Vanghele Vătafu, care însoţea pe jandarmi, se şi aruncă în apă, cercetând-o cu privirea, gata să-l prindă de păr de îndată ce ar ieşi la suprafaţă, dar toată truda îi fu în van: corpul nefericitului văcar din Brăneasca apucase, probabil, pe sub unul din cele două şlepuri. Pe potecuţa de apă de sub cele trei schele, numai cojocul lui Radu Tânjală mergea la vale alene şi desumflat ca o paraşută nevolnică. Atâta mai putu culege şi Vanghele, de pe umerii trudiţi ai dispărutului, pentru care prinsese milă de cum l-a cunoscut în cârciuma frumoasei Rafila. II înmână jandarmilor cu lămuririle cuvenite: — «Era informator într’un proces de bătaie cu rănire între doi flăcăi. Ii era însă frică de moarte să se prezinte. Azi a fost termenul şi eu l-am oprit aci, fiindcă altfel şi-ar fi luat lumea în cap. «Avea o frică grozavă de jandarmi. Când v’a văzut, s’a zăpă- cit şi s’a îngrozit că-1 veţi pune în lanţuri şi-l veţi duce la ocnă. Era un om simplu, foarte simplu, dar era un suflet curat cum rar întâlnisem în viaţă...». NICOLAE LAZĂR INCURSII Noapte. Greu întuneric de mină Totul din juru-mi cuprinde... Nervii s’astâmpără. Stăpâna, dorita hodină, Narcotică trupu-mi destinde. Pe pat, Un braţ la ’ntâmplare aruncat... Cel’lalt — pârghie frântă Pe piept — pare că ascultă ’n tăcere Cum pulsând cadenţat, se frământă Efluviul vieţii ’n artere. Pe leagănul negrului val, M’aş pierde lunecând ca o navă... Dar fruntea-mi e crater de-opal, Gândirea un clocot de lavă. Sbucneşte, se suie, se îneacă ’n Crepuscul din creştet de culmi, Scântee ’ntre foi de mesteacăn Şi ’n frunza zimţată de ulmi. E-aşa de concretă gândirea, Culeg din cristalele ei, Le ’mbin şi le dau şlefuirea Prin graiul părinţilor mei. 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe-o stâncă mă svârle visarea. Mă caţăr, în iederi mă ’ncurc; Cu ochii măsor depărtarea Cercând să mă mint şi să urc. Atâta e muchia de dreaptă Că-mi sânger genunchii ’n tot pasul; Dar lupt în nădejdi că m’aşteaptă Sub nimbul arcadei popasul. Deasupra-mi svoneşte un freamăt Imagini cu rime ’mpreună... De jos mă loveşte un geamăt, Un geamăt prelung de genună. Şi prinde să vuie văzduhul Desperate chemări spre ’nălţimi... Uitaţii, săracii cu duhul Frăţâni, umiliţi, anonimi. Nici s’ajut, nici să urc nu mi-i lesne... Prisosul de ’ndemn mi-a secat. Paing între vârfuri şi bezne Mă caut, mă clatin, mă sbat... HARCIAN LOTRU BIOGRAFIE Uite, aici m’am născut, Aici am visat, am trăit Bătrânii mei de mult au murit, Şi n’am plâns şi nu m’a durut. Vino, să priveşti nopţile mele ostenite de vară, Luna e fără strălucire, e goală, Salcâmilor le atârnă crengile până la pământ, în fereşti Şi în sângele meu doarme cerul ca o mare plictiseală. Stau uneori şi tăcerile putrezi le adulmec, le ascult. Par’că totul a fost pus la cale cândva prea demult Şi din ospeţele de pomină cu boscari şi fanare N’a mai rămas aprinsă nicio lumânare. Vino, mireasa mea, să ascultăm împreună Vieţile cari au fost... Le auzi cum sună? Au trecut odată pe aici înnoptaţi cu alai Bunii mei, cheflii în droşti şi pe cai. Aici s’a petrecut mult, s’a dănţuit, s’a iubit Şi nimeni n’a mai fost de atunci fericit. Ceasornicile au amuţit colbuite de par’că N’a mai fost cine să le întoarcă. N’a mai rămas pentru noi nici un semn Incrustat în pridvorul de lemn Chipurile galbene din pereţi şi ţipeniile musafire Nu mai pot să se bucure nici să se mire. In viaţa noastră, în casa mea De mult nu se mai poate nimic întâmpla. 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Arborii uituci cari nu te-au văzut niciodată Şi câinele orb de veghe prin bălării Te vor pofti în casă ca pe o veche cunoştinţă dacă ai să vii. Se vor arăta flecari prietenoşi Copacii mei înalţi scorburoşi (La rădăcina lor poate mai visează şi acum Ceaune grele cu aur vechi şi bătrân Sălbi şi paftale şi verige şi bani Ascunse acolo de cine ştie câţi ani). Vei fi stăpâna noastră, a mea şi a lor. Bucură-te grădină şi tu zarzăr ales N’o să mai rămâi de-acum necules! Salcâmilor, a venit Dadal Nu mai dormiţi, salcâmilor! NEUITATELE SERI Se gătea veselia la casele vechi Jupâniţele şui au horit până în seară. Le dureau toartele scumpe din urechi Şi chipurile lor se topeau ca de ceară. Gin nepoftit în haine ursuze Aleanul mi-1 purtam pe umeri, strein, Ca pe un şoim cu ochi de hurmuze Printre oaspeţii umezi de vin. Boiarini în ceacşiri, cu pacele Şi işlice blănite pe cap Se clăteau dănţuind — în giubele, Şi îşi pierdeau imineii de ţap. Dumneaei, în oglinzi pălălae Aburea ca vinarsu ’n pahar Avea părul de câlţi şi sub straie Goliciunea cu miezul amar. Degetele ei de nai mi s’au prins De sponci, ca nişte găitane. Lumânările au sfârâit şi s’au stins Cu apele din sălbi şi ghiordane. Suitarul ghebos fără dinte Cu roşu văpsit în obraz Adormise trudit în vesminte Şi purpură moale de Cneaz. TÂRGUL DE AFARĂ — « Soră 1 o strigau pomii pe uliţi, Părul tău l-au ros şoarecii când dormeai». Ea îi suduia în gura mare Şi plângea de grije ca un copil. Fiecând, aştepta s’apuie soarele Şi ţipeniile s’adoarmă sub rădăcini Atunci alunga desculţă pe înoptat Să-l întâlnească în Târgul de afară. Lotrul anina ca o rufă murdară Priponit în văzduh cu luceferii Ea îşi despletea părul leit de mireasă Şi grăia neînţeles cu pietrele din jur. Melcii ochilor lui întârziau pe cer ■ Şi din şerparul minunat greerii urzeau basme cu stele. Când bătea vântul, fiarele grele Zornăiau ca nişte chei de pivnicer. UMBRELE SOMNULUI Fiecare lucru înmugureşte pe dedesubt Ca ierburile, fără să tresară. Oamenii îşi duc osteniţi obrăzarele Pentru o sindrofie ciudată. Viespele nu mai au ac şi venin Drumul se închide ca într’o ceaşcă Slugile calcă pe covoarele moi Să nu trezească moartea din oaspeţi. — «O, ce bine mi-ar face să curgă ploaia Să ude salcâmii, să le scuture sălbile. Străjile porţilor şi-au lăsat scuturile Şi au intrat în apa caldă a pământului. Aş vrea să fiu acum lişiţă albă Peste bălţile adânci ale somnului. ' De ce nu se trag odată zăvoarele Să rămânem aci toată viaţa, prietene? CĂLĂTORIE Pe drumul furnicilor şi al orbeţilor Cu ţâncii mintoşii de mână mă duc Apoi coborîm sub pădure Acăţaţi de rădăcinile lungi. Stelele luminoase nu se mai văd. Acolo mai e un cer dedesubt Fetele de departe ne ajung Cu râsul lor de pahare ciocnite: — « Să vie, să vie Meşterul de sicrie Din lună, de afară Cu toiagul de ceară » Cozile lor miros a tămâie şi a vin Ghemul apelor se desfiră mereu Doamna cea moartă ne aşteaptă undeva învelită în păr pân’ la glesne. AL. ALEIIANU DESPRE ESENŢA ŞI ASPECTELE UMANISMULUI Dacă îmi îngădui să discut mai departe o problemă îndeajuns de dificilă, faptul se petrece din două motive: întâiul, pentrucă doresc a cunoaşte eu însumi şi — socotesc — a cunoaşte împreună câteva din datele recente ale problemei şi, în al doilea rând, pen- trucă simt nevoia să ofer o expresie concretă unei vechi îndelet- niciri personale cu valorile culturii clasice. Cei îndrăgostiţi de etho- sul acestor valori se vor asocia probabil mărturisirii de mai sus, pornită dintr’o adeziune pură faţă de ceea ce constitue faptul autentic, clasic. Bineînţeles, lucrul acesta, comuniunea aceasta spirituală cu charisma antică, este de natură particulară; aşa dar o întreprindere pe cont propriu, dotată cu exact atâta însemnă- tate câtă voi izbuti să exteriorizez eu însumi în cursul acestei disertaţii. Cu rezerva acestor observaţiuni de tâlc mărunt, vom purcede la discuţia în jurul temei enunţate. Concepţia despre umanism a evoluat, precum se ştie, dealungul vârstelor istorice, fiecare dintre acestea având păreri proprii în materie sau nea vând pur şi simplu niciuna. Dacă aceste păreri s’au concretizat în raport cu mentalitatea epocii respective, faptul nu înseamnă că adevărul asupra umanismului a prezentat atâtea feţe câte perspective suc- cesive au putut fi înregistrate în timp. Mai avem pe de altă parte convingerea izvorîtă din fapte că nu au existat concepţii omogene asupra umanismului, care să treacă drept caracteristice unei epoci, ci mai de grabă poziţii indi- viduale ferme, dar lipsite de răsunet viguros în societatea respec- 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tivă; în acest chip se cuvine privit — credem noi — cazul unui Petrarca, al unui Erasm, al unui Winkelmann şi astfel mai departe. Spre a nu fi greşit înţeleşi, vom adăoga că nu se pot delimita cu rigurozitate curente umaniste certe, în sensul unei reale angajări colective de vederi, aşa cum au fost schiţate în epoca Renaşterii de pildă sau, mai redus, în cunoscutul cerc al lui Ştefan George. Umanismul nu a înregistrat vreodată o amplă mişcare de opinii, care să depăşască o barieră anumită şi să devieze puternic atitu- dinea spirituală a maselor în sensul ethosului clasic. Altele au fost perspectivele depănate în veac şi tot alte unde i-au sunat pururi aceluiaşi neostoit pârâu al trăirii. Experienţa clasic-umanistă, mai de grabă intimă, a fiinţat doar în spiritul câtorva inşi, autentic- înstrăinaţi faţă de tendinţele şi de stilul vremii lor; dacă am dori o explicaţie a fenomenului, ea ne-ar fi oferită probabil de faptul că pe planul lumesc constatăm în chip statornic o preponderenţă a năzuinţelor anticlasice şi banale: o reală existenţă a faptului ochlocratic. «Lumea », ca să nu spunem altfel, predomină pururi, iar ceea ce se cheamă în deobşte umanism autentic s’a sprijinit constant pe o pereche de culturi moarte. Cam din aceleaşi pricini nu se cunoaşte limpede care a fost durata primului şi aceea a celui de al doilea umanism, admiţân- du-se aproape convenţional că au existat până astăzi, mai exact până acum un deceniu, trei aşa numite perioade umanistice. Întâia ar coincide cu începuturile însăşi ale umanismului, aşa dar cu seco- lul al XlV-lea, continuându-se până în pragul secolului al XVII-lea; acest prim umanism ar cuprinde prin urmare epoca umanismului italian cu figura centrală a lui Petrarca, umanismul german con- diţionat de personalitatea lui Ullrich von Hiitten, precum şi curen- tul bine cunoscut erasmic, cu înrâuririle sale minunate pe planul francez al culturii spirituale; aşa dar o seamă de personalităţi structural deosebite. Cel de al doilea umanism este de esenţă net germană şi cuprinde epoca dintre anii 1760 şi 1830, aproximativ. Spre sfârşitul secolului al XlX-lea s’ar înregistra apariţia unui al treilea curent umanist, de asemeni de obârşie germană, având drept motiv conducător faptul platonic. Aceşta este cadrul convenţional-istoric al problemei. înainte de a purcede însă la consideraţiunile critice utile asupra umanis- mului, este necesar să amintim că esenţa acestei atitudini spiri- DESPRE ESENŢA ŞI ASPECTELE UMANISMULUI 95 tuale în ultimele două veacuri ni se înfăţişază cu precădere de obârşie germană. Bunurile câştigate trudnic de către filologi şi deci de către umanism ca realitate suprastructurală sunt într’o apreciabilă măsură opera spiritului german, precum acest spirit însuşi este în multe privinţe continuatorul modem al celui clasic greco-roman. O unilaterală şi condamnabilă pregătire sufletească a dus pe anumite meleaguri la o incontestabilă miopie culturală. Unii au uitat că ethosul german, neviolentat de răsmiriţele mar- xisto-bolşevice de tipul 1789 şi 1917, s’a aflat în decursul vremii, şi cu deosebire în secolul al XlX-lea, mai aproape de izvoarele pure ale umanismului autentic, reconstituind în sens german înălţătoarea epocă franceză a clasicismului. Dela Gcethe şi Hum- boldt la Ştefan George şi la Rilke înregistrăm o bogată eflorescenţă umanistică, bazată pe o neasemuit de fertilă activitate filologică; fără îndoială că afirmaţiile precedente se cer desvoltate numai după ce ne vom fi lămurit suficient asupra esenţei însăşi a fap- tului umanist. Deocamdată, spre a putea înainta dealungul tezei noastre, să admitem că este greu de stabilit epoci precise în ceea ce priveşte problema cronologică a umanismului. Dacă în unele epoci înrâu- rirea stilului clasic asupra produsului spiritual este mai mult ca vădită, în alte vârste literar-artistice absenţa spiritului umanist e totală. Această influenţă nu este de bună seamă — atunci când se exercită — una de natură intensă şi interioară, aşa dar o ati- tudine vădit impregnată de clasicism, ci de cele mai multe ori se obţine o simplă estetizare clasicizantă în domeniul artei sau literaturii; uneori o pură imitaţie, ceea ce înseamnă altceva decât prezenţa turgidă cu ajutorul sensului clasic a unei concepţii vigu- roase despre lume şi despre tâlcurile ei. De altminteri numai epo- cile de largă respiraţie istorică şi de eroism, numai popoarele desprinse din rosturile contingent-materialiste se pot realiza struc- tural în condiţii umaniste sau apropiate de sensul acestor con- diţii; prezenţa câtorva filologi meritoşi nu a fost niciodată sufi- cientă spre a defini real o direcţie umanistă, iniţiativele forţate solvându-se pururi în ineficienţă şi grotesc. Aceasta pentrucă faptul ontic umanist se prezintă într’un cadru bine precizat, de sine stătător. Umanismul autentic tinde în primul rând spre altceva decât spre copia uşoară şi spre diverse 96 RBVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rugăciuni literaturizante pe stânca Acropolei; vom arăta mai departe că umanismul astfel conceput nu îndeplineşte condiţia obligatorie a etnicităţii şi că umanistului român de pildă îi şade mai bine să îngenunche pe culmile dela Dalnic, decât să tresalte relativ sub emoţiile picurate din clasice izvoare, utile de bună seamă, dar nu exclusive. Aceea ce s’ar putea numi esenţa pură a umanismului este fără îndoială irealizabil; nu de acest lucru avem nevoie. In concepţia sa pură umanismul este fără îndoială unic şi de neegalat; el fiinţează numai odată, precum marmora lui Fidias trăieşte o singură dată, precum frăgezimea ritmului pindaric se încrustează o singură dată în veac. Suntem însă la o răspântie dialectică în care o definiţie, fie şi incompletă, a umanismului ne apare legitimă. Vom putea, bazaţi pe delimitarea noţiunii, să lucrăm mai spornic decât până acum, când am amestecat voit dar neconform adevărului ideea de uma- nism cu aceea de clasicism antic sau de ştiinţă a antichităţii. Stră- dania noastră delimitativă va avea pe lângă incontestabilul carac- ter cathartic şi un avantaj pe planul filosofiei culturii: ea ne va dovedi în ce măsură începem a pătrunde astăzi mai adânc tâlcul discutatei probleme a umanismului clasic şi întru cât suntem noi în stare, ca părtaşi ai unei vârste de năvalnice înnoiri spirituale, să cuprindem mai larg şi să trăim mai viguros neasemuita experienţă umanistă. Referindu-ne la acest fapt, nu vom observa pentru moment decât că am început a păşi în domeniul antichităţii inter- pretate către certe revizuiri de concepţii, pe alocuri spre răsturnări radicale de convingeri, care îndreptăţesc afirmaţia lui Helmut Berve că ne-am afla în preziua consolidării tematice a unui al patrulea umanism. încă odată însă: ce este umanismul? Ni se pare cert că înrudirea acestui cuvânt cu acela desagreabil de umanitarism a înrâurit nociv asupra sensului cuprins în noţiunea de care ne ocupăm. Cuvântul humanitas se iveşte, ne spune Mommsen, întâia oară la Varro şi ar corespunde acelui german Menschlichkeit, mai adecuat însă românescului omenie. A fi om însemnează a te prevala de însuşirea omeniei sau, după cum definea un Francez, a fi umanist însemnează a te arăta cât mai om cu putinţă, ceea ce revine la acelaşi lucru. Să înaintăm puţin, întrebându-ne: ce înseamnă a fi om? Şi ce legătură există între sensul antichităţii clasice şi între DESPRE ESENŢA ŞI ASPECTELE UMANISMULUI 97 această minunată calitate de a fi om? Când apare noţional omul şi care este tâlcul realităţii exprimate în acest cuvânt cuprinzător al unei întrebări fundamentale kantiene? Se pare că este mai lesne a întreba decât a da un răspuns mulţumitor. Dela Pindar şi Terenţiu, până la gânditorii moderni, la Schopenhauer şi la Nietzsche, posedăm o seamă întreagă de fixări delimitative ale realităţii-om; totuşi nu ne putem mândri filosoficeşte cu o clară definiţie fără rest a fenomenului antropic. Se pare mai întâi că, înafară de omul privit sub unghiul de vedere al trăirii cotidiene, mai există ideea despre om ca năzuinţă spre per- fecţionare, ca întruchipare a unui «ideal». Cu toate că o astfel de năzuinţă ar putea să însemne de asemeni umanism, noi, vlăstare ale unei epoci circumspecte, ne vom întreba legitim care este semnificaţia cuvântului «ideal » şi dacă termenul a ajuns să însemne vreodată în mod autentic aceea ce se cuvenea; afirmând că astăzi trăim şi deci pricepem mai limpede rosturile problemei, să ne con- tinuăm în altă direcţie strădania noastră delimitativă. Să încercăm a defini omul ca năzuinţă vajnică spre autentici- tate, spre omul-om, realizat în exemplare nu tocmai numeroase dealungul vârstelor istorice. Cultura cu atributele sale educative nu a înregistrat un succes pe măsura progresului formal: omul umblă pe bicicletă, zboară sau se delectează cu- acordurile sosite prin văzduh din locuri depărtate, dar esenţial el nu a devenit — faptul e banal — nici mai bun şi nici mai înţelept ca Heraclit. Omul este şi astăzi suficient de viclean, de rău, de egoist, de neau- tentic. Omul autentic se cheamă omul vederilor totale şi făţişe, omul privirilor sincere al lui Rilke, omul luptei deschise şi al ati- tudinilor nefalsificate; omul autentic nu este altceva decât omul umanist. Se cade să stăruim asupra atributelor etice ale omului- om, deoarece socotim falsul uman drept punct de plecare al desar- moniei universale, iar lupta contra falselor valori drept rostul fundamental al trăirii omeneşti. Dintre toate fiinţele, scrie Nae Ionescu, doar omul poate întrupa calitatea de a fi altfel, de a fi neom, de a nu se înfăţişa adică autentic; nici câinele nu poate fi necâine, nici boul nebou, doar omul se pricepe minunat a fi alt- eeva decât om. De aceea umanismul ar mai putea să însemne şi restabilirea omului în proprietăţile sale, revenirea la omul ca atare şi la sensurile originare. A fi în contact cu valorile umaniste nu 7 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înseamnă dar a te prevala de un umanism artificial şi distant; nu înseamnă pe de altă parte a te situa în postura individualist- atomizantă a intelectualului superb, ci înseamnă a trăi valorile umane ca om alături de ceilalţi oameni, ca vlăstar al neamului alături de celelalte vlăstare, ca luptător de onoare alături de cei- lalţi luptători de onoare. Cine va prefera tipului ultim de umanist întreg, tipul spiritualistului străin de sângerările neamului şi pururi înclinat spre critica lâncedă, ineficientă? Dar mai este ceva. In ultimă instanţă a fi umanist înseamnă a fi părtaş cu vorba şi cu fapta al bunurilor morale şi materiale europene, trecute prin specificitatea pământului tău. Chiar dacă între graniţele europene s’au oploşit neamuri refractare sensului umanist, umanismul a rămas pururi o tendinţă net* europeană şi, ceea ce e mai semnificativ, el a echivalat statornic cu năzuinţa dinamică, pluridimensională, spre autenticitate. Restul a fost somn şi pretenţie. Nu este doldora de tâlc faptul că abia astăzi ni s’au deschis ochii asupra adevăratului sens al mult trâmbiţatelor cuvinte ideal şi umanitate, drepturi ale poporului şi libertate, umanitate şi umanitarism? Veacul al XX-lea este deabinelea veacul definirii omului în cadrul splendidei realităţi europene, care va trebui sau nu să existe ca atare. Dar să strângem argumentaţia noastră în cadre mai precise. Cel de al patrulea umanism, aşa dar umanismul european actual, nu purcede tematic numai dela Helmut Berve, Wolfgang Scha- dewald, Taeger, Weber şi dela toţi ceilalţi reprezentanţi ai ştiinţei antichităţii, ci mai are fără îndoială şi o a doua filiaţie lăudabilă, coborînd pe planul practic din slovele fatidice ale unui Nietzsche, de pildă, din acelea cu sens crucial ale unui Moeller van den Bruck precum şi din gândul trudit al tuturor celor transfiguraţi de epo- peea anilor 1914—1918. Iată aci obârşiile noului, actualului umanism. Sămânţa omului nou a fost împlântată pe plan ideologic încă înainte de războiul mondial, dar mai cu seamă în cursul lui, iar pe planul practic de către toţi cei care au crezut deopotrivă în virtutea naţiei lor şi în sensul major al valorilor omeneşti. Trium- ful acestor valori este identic cu triumful omenirii înţeleasă ca one- stitate şi ca certitudine opusă negurozităţii de diverse obârşii. încă odată deci, a fi umanist înseamnă a fi în primul rând al spiritului şi al neamului tău; înseamnă a cultiva onest chemările DESPRE ESENŢA ŞI ASPECTELE UMANISMULUI 99 realităţilor autentice, aşa cum au făcut cândva Scipionii şi Pericles în trecutul minunat al vârstei clasice, dovedindu-se în primul rând oameni de onoare. Despre omul onoarei ne vorbeşte bunăoară Wilamowitz în trista prefaţă a celei de a doua ediţii a lui Platon, ca despre o pioasă năzuinţă către care trebuie să se îndrepte întreaga strădanie educativă. Ca să ajungem la omul despre care am discutat — recunoa- ştem — destul de stângaci, dispunem ca element didactic suprem de antichitatea clasică; exemplul oamenilor de seamă ai acestui ev şi pilda faptelor lor ne pot fi de un neasemuit folos întru reali- zarea omului autentic, cu condiţia să se ofere acestor fapte însem- nătatea cuvenită. De bună seamă, calea către formaţia aceasta ca om, către această paideia trebuie cercetată cu grije, poate şi cu pietate, înlăturându-se certe puncte de vedere impure şi înfră- gezindu-se anumite perspective îndoielnice. Numai în acest mod ajungem să oferim culturii clasice şi umanismului derivat carac- terul de eficienţă; altminteri suntem nevoiţi să ne arătăm rezer- vaţi asupra posibilităţilor acestui gen de transformare lăuntrică individuală şi mai cu seamă gregară. Proporţia de interesaţi la acest avatar minunat, pe care îl constitue transformarea umanistă, este fără îndoială redusă: trebuie să fii cuprins matricial de tendinţe eterogene sau lucrative, spre a nu percepe o autentică tristeţe în faţa masivei, realei însingurări a clasicilor. Acest fapt este cu atât mai regretabil cu cât educaţia, adevă- rata educaţie, nu se poate dispensa sub niciun motiv de elementul umanist, iar umanismul este esenţial numai dacă recurge la valorile pure, păstrate ca o neasemuită moştenire, ale antichităţii clasice. Pe tema aceasta s’a vorbit îndeajuns şi s’a lucrat după putinţă « Alle echte Bildung ist daher humanisiisch, Bildung des Menschen zum Menschen. Alles andere ist doch nur Ausbildung, Durchbildung, Vorbildung, Fortbildung, nicht Bildung, Formation, Herausgesial- tung der als «Idee » iiber dem Menschen stehenden, als « Entelechie» in ihm wirksamen Form seiner selbst. Humanist sein heisst den Selbst- wert geisiigen Seins, innerer Form des Menschen empfinden und bejahen, voie wir den Wert eines Kunsiwerks empfinden und befahen ». Astfel scrie Werner Jaegcr în Humanisiische Reden und Vorirăge, raportându-se la ideea de educaţie umanistică şi dând o sugestivă definiţie noţiunii de umanist privită din punctul de vedere al valo- 7' IOO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rificării lăuntrice a ideii de om. Ceva lipseşte totuşi acestei defi- niţiuni subtile: necesara contemporaneitate a categoremelor. Iată de pildă o definiţie de alt gen a educaţiei, datorită teore- ticianului integralist al Germaniei contemporane, filosoful şi peda- gogul Ernst Krieck: «Jedenfalls ergibt sicii als Begriffsbestimmung der Bildung: die Eingliedenmg des Einzelmenschen, zumal des Nachwuchses, in die gemeinschaftliche Ganzheit, deren Wirklichkeits- gestallt das Volk ist, durch Einpflanznng des in der Gemeinschafi als Erbbesitz vorhandenen Kulturgutes in lebendigen Eigenbesitz der Glieder, womit nicht nur der Einzelne sein Reife, sondern auch die Gemeinschaft ihr geistiges Bând, ihr Einheiisbewusstsein und gemein- sames Weltbild erlangt» (Erziehungsphilosophie, Das Wesen der Bildung, pag. 77). * * * O seamă de condiţii se cer realizate de către acela care adul- mecă într’însul închinarea sacră spre clasicism, vrem să spunem, acela care caută şă se familiarizeze cu valorile culturale respective. Există mai întâi un autentic simţimânt de contopire în clasicism — ne referim constant la clasicismul antic — un soi de obsesie plăcută, care nu înseamnă o formulă ci o realitate; ne gândim în acest moment la vraja socratismului, din puterea căreia îndrăgostiţii puri ai logosului cu greu se pot desprinde. In al doilea rând, este dela sine înţeles că practica umanistă presupune cunoaşterea în original a textelor şi că taina cunoaşterii estetice a valorilor clasice are un nume dur: familiarizarea solidă cu cele două gramatici. Nu este lăudabil să ne mărginim la condiţia de estetizanţi sonori, sau de contemplatori exclusivi ai statuarei antice: umanismul reclamă deadreptul ceva mai mult. Este adevărat însă că nu toţi putem fi eleni ca Wilamowitz, sau romani ca Mommsen. Autentica apropiere integrală a valorilor clasice rămâne, oricât s’ar susţine contrariul, apanajul celor puţini — pauci quos aequus. . . — ca să nu mai vorbim despre pretenţia ochlocratizării valorilor respective, care este pură nesă- buinţă. Căci, referindu-ne la stilul clasic al trăirii, noi nu credem în eficienţa gestului popularizant, cum nu vedem rostul diverselor încercări de difuziune în mase a sensurilor inegalabile, proprii lumii antice şi transmise prin monumentele literare. Această DESPRE ESENŢA ŞI ASPECTELE UMANISMULUI 101 lume şi aceste sensuri trebuie să rămână, şi rămân în fapt pururi, bunul moral al unei minorităţi. Altceva se poate oferi colectivităţii: ethosul unei experienţe subtile bazată pe cultura clasică şi trecută prin faptul unui uma- nism metodic. Şi aici încă se pune întrebarea dacă respectiva colec- tivitate este structural dispusă a percepe valorile umaniste despre care este vorba şi dacă etica superbă a unui clasicism de bună epocă prinde într’adevăr rădăcini în plasma acelei colectivităţi. Nu văd cum ar putea concepe un Calmuc sau un Kurd de pildă acea formaţie despre care ne vorbea Jaeger, când tâlcul trăirii cores- punzătoare este delimitabil pe planuri străine de sensul clasic, pe planuri barbare. . . Ich sag’es dir in diesem Lande findet Das fromme Leben seine Buhe nicht Und einsam bleibt es dir, so schon es ist Und stirbt dir freudenlos, denn nie begibt Die zărtlich ernste Gottertochter sich, Barbaren an das Herz zu nehmen glaub’ Es miri Astfel se exprimă extaticul Hblderlin prin glasul lui Empedo- kles şi acesta este de bună seamă adevărul: există trăirea umanistă autentică şi, dincolo de ea, banalitatea şi barbaria. In felul acesta se lămureşte faptul că clasicismul este clasicism şi umanismul rămâne umanism câtă vreme îşi păstrează, asemeni coloanelor din Paestum, o severă mândrie şi o certă rezervă. Cultura clasică şi umanismul derivat rămân într’un anumit sens izolate şi trufaşe; astfel credem noi cel puţin că se cuvin înţelese şi comentate, păs- trându-li-se neatinsă originara patină a vremii. A ignora acest lucru este o eroare notată de câţiva critici umanişti, de un Rostagni de pildă: «II pericolo & che nello sforzo di attivare YAntico, melten- dolo a contatlo con Vanima moderna si finisca con applicare ad esso un'interpretazione modernistica; e quindi si effetui una deformazione a rovescio, dopo quella che abbiamo osseroata e lamentata nel lungo imperio della tradizione classicisiica » (Clasicism şi spirit modern). Ci de primejdia relevată de Rostagni suntem azi feriţi într’o certă măsură. Vrem să spunem că vremurile dure, opuse lâncedei trăiri eudaimonice de până mai ieri, ne-au învăţat să privim mai just în fapte, deci şi în esenţa umanismului. Fericiţii estetizanţi, dragii protagonişti ai spiritului pur nu vor bănui niciodată cât 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ethos năvalnic reşede în atitudinea omului celui nou, crainic al noului umanism, desbrăcat de fantoşe, de existenţialisme şi de anxietăţi apocaliptice. Cu aceasta reluăm problema umanismului actual. Am spus că el purcede ca economie imediată din noua orientare spirituală a timpului prezent. Liniile generale ale umanismului contemporan încep de altfel să se desemneze într’o direcţie demnă de o analiză atentă. Este mai întâi vorba de claritate, de suprimarea echivo- cului. Apoi de măsură, măsura clasică; şi în sfârşit de echilibru spiritual propriu zis, de sănătate. Dacă clasicismul a însemnat în primul rând sănătate spirituală şi măsură, această sănătate şi această măsură se cuprind în directivele luptei actuale, precum ele au alcătuit norme lăudabile în epoca bună a republicii romane de pildă, sau în aceea a iluminismului grec. Este posibil ca vreun întârziat în tiparele până mai eri la moda, să vadă altceva decât cumpănire şi măsură, poate grijă heideggeriană în desfăşurarea leatului prezent. II asigurăm că neliniştea-i suspectă se petrece doar în substanţa proprie şi că ne îndreptăm categoric spre lumină şi spre însănătoşire. Umanismul actual — să-l numim cu Berve cel de al patrulea — este şi va fi din ce în ce mai mult o soluţie după lungi căutări şi după o îndelungă gestaţie; deşi se găseşte în devenire, acest nou umanism înseamnă întoarcerea prin excelenţă la om şi la părăsitele sale sensuri. Că această revenire se produce prin luptă, faptul e normal. Ca în plăsmuirile lui Kolbenheyer, ceea ce este pur, onest, definitiv, se cucereşte prin încordare surdă, constantă; lupta se poartă statornic cu prejudecăţile falsei omenii, cu societatea refrac- tară, în ultimă şi monumentală instanţă cu anti-omenia devenită ameninţare categorică: cu năvala răsăriteană a posedaţilor. Reli- gion der Besessenheit numea Frobenius histeria rusească. Aufstand der Mongoloiden gegen die europăische Zivilisation, definea Rosen- berg răzmeriţa bolşevică, nesătulă şi cinică. Este destul să amintim existenţa acestui fapt spre a ni se trasa prin contrast, definitivă şi clară, linia pură a umanismului de obârşie mediteraneană. Fenomenul apărării acestei omeniri, a acestui umanism este în plină desfăşurare; el ni se înfăţişazâ ca o replică logică dată por- nirilor întunecate, regisate în fond, ale neamurilor est-europene. Lupta actuală se bucură şi ea de privilegiul de esenţă clasică de DESPRE ESENŢA ŞI ASPECTELE UMANISMULUI IOJ a fi un lucru dela sine înţeles, natural. « Griechisch ist das Verweilen in den Grenzen der Natur, ungriechisch ihr Obersrhreiten », scrie just Horst Riidiger1). Dacă am căuta să ne prevalăm de însuşirea acestui soi de naturalism în comportarea noastră curentă, socotim că nu am avea decât de câştigat. Am fi astfel pe linia adevăratu- lui umanism, la fel cu ţăranul, care îndeplineşte fără îndoială mai prisoselnic condiţiile omeniei pentru a cărei apărare îşi dă sân- gele, aşa cum de veacuri îşi picură subtilul sens omenesc în nease- muita realitate a cântecului popular. Pe plan practic credem că expresia noului spirit umanist o aflăm într’o lucrare a filologiei germane întitulată Das neue Bild der Antike. Este vorba de o carte în două volume, cărora le va urma un al treilea scris exclusiv de intelectuali ai frontului1); din pre- faţa cărţii extragem câteva idei utile în sensul delimitării tematice a celui de al patrulea umanism. In lumea antică, observă Helmut Berve, nu au fost numai emise problemele fundamentale ale lumii europene, ci şi susţinute prin luptă până la soluţia lor fericită sau nefericită. Destinul combativ al omului depăşeşte pretenţioasa accepţie singulară a spiritului ca spirit — adăogăm noi. O seamă de explorări mai atente în sensul istoriei antice ne desvăluie ana- logii legitime cu ceea ce s’a întâmplat şi se întâmplă de când fapta umană a devenit obiect de cercetare istorică. Iar în lumina noilor prefaceri pe care le angajază lupta noastră actuală, întâmplările antichităţii capătă o înfăţişare deosebită: «und die lăngst ver- irauten Geschehnisse, Gestalten und Schopfungen der Antike bekom- men im Lichte des neuen Tages ein neues Gesicht». Apoi Berve ne vorbeşte în aceeaşi prefaţă normativă despre îngemănarea logică a realismului celui mai dur cu idealismul cel mai curat, caracteri- stică omului grec. A învăţa să cunoaştem mai bine sensul trăirii clasice şi a împrumuta pentru propria substanţă notele preţioase totalitare ale insului clasic, iată de bună seamă o soluţie pentru ieşirea din impasul tuturor neliniştilor filosofice şi al nedumeri- rilor livreşti. Este, pare-mi-se, în această atitudine ceva din inte- gralismul lui Krieck — al cărui antiumanism dogmatic nu-1 putem totuşi accepta, — ceva din structuralismul filosofic german, în fond 1) Horst Riidiger. Das Wesen u. Wandlung des Humantsmus, 1937. *) Das Neue Bild, der Antike, Bandl: Hellas, Baud II: Rom.Herausgegebeu von Helmut Berver, Leipzig, 1942. i«4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ceva din sensurile ştiinţei greceşti din epoca bună. Noul umanism a fost invectivat încă dela apariţia sa în cadrul orientării sănătoase contemporane. S’a constatat astfel deformarea faptelor şi a ade- vărului ştiinţific în toate sectoarele în care acest lucru era cu putinţă. De originala democraţie ateniană bunăoară s’a făcut uz cu tâlc în literatura savantă din anumite ţări, deşi în fapt nici filologul modern nu era atât de clarificat asupra adevărului demo- cratic şi uneori atât de îndrăgostit de acest adevăr şi nici grecul clasic atât de democrat precum voiau să-l înfăţişeze protagoniştii încadraţi, conştient sau nu, într’un vast program de strădanii pentru înscăunarea în ultimă instanţă a anarhiei. Aceasta se chema ştiinţă, dar faptul aproape că nu mai prezintă acum însemnătate. Poziţia lui Berve este aceea a tuturor colaboratorilor colecţiei Das Neue Bilă der Antike. Mai putem remarca în afară de tendinţa de a prezenta istoria ca un fapt continuu şi dinamic, încercarea de a înfăţişa fără echivoc, uman şi umanizat, figurile lumii clasice; precum face de pildă Schadewaldt, continuându-şi cercetările sale mai vechi asupra personalităţii lui Homer. Dar se cade să consta- tăm textual în ce măsură izbuteşte acest filolog, care îşi împarte viaţa între front şi masa de scris, să apropie de noi figura homerică şi să contureze profilul ei din nebuloasa istorică în care se găseşte învăluită; reşede în această încercare expresia luptei semnificative cu incertul generator de interpretări. In ceea ce-1 priveşte pe rec- torul universităţii din Leipzig, Helmut Berve, el ne este cunoscut mai de mult ca apărător al noilor rânduieli spirituale, alături de o pleiadă întreagă de oameni ai acţiunii, alături de un Paul Ritter- busch de pildă. Berve este acela care, în cuvântarea sa rectorală din Februarie 1940, conferea figurii lui Pericle atributele unui autentic conducător în sensul actual al termenului. Este greu de bună seamă ca un observator de departe al acestor lăudabile rea- lităţi masive să poată cuprinde după dorinţă întreaga desfăşurare a faptelor noi; nădăjduesc însă că în prezentarea pe care o fac umanismului şi mai ales celui de al patrulea umanism să se fi stre- curat cât mai puţine greşeli, fondul fiind în orice caz trasat în con- formitate cu faptele1). J) Aceasta nu ne împiedecă eă nu aderăm integral la concluziile invecti- ▼ante ale lui Drexler, cu privire la humanismul jaegerian. DESPRE ESENŢA ŞI ASPECTELE UMANISMULUI 1*5 Acestea fiind, expuse sumar, caracterele noului umanism nu ne rămâne decât să luăm cunoştinţă de el şi să năzuim a ne realiza cât mai viguros în sensul condiţiilor sale clare. Lucrul se petrece de altminteri în realitate cu impetuozitatea şi ursita unui puhoi de munte; iar când apele se vor potoli şi ideile se vor sedimenta, nu va mai fi domnia supraspiritului şi a ideii desprinse de viaţă; nu va fi nici umor cum crede un neconsolat ideolog, ci va fi înce- putul unui leat sănătos cu consecinţele lui toate. Este dela sine înţeles că, fără trăirea fapttilui celui nou în contemporaneitate, fără cunoaşterea datelor cruciale ale problemei actuale, realizarea sensurilor respective nu poate sosi dinlăuntru — aşa cum se întâm- plă cu umanistul autentic, ţăranul — ci i se va impune lent din afară intelectualului tardigrad. Iar între faptul estetizant şi ieftin, care a vrut să însemne umanism, şi între strădania batalioanelor de umanişti ai popoarelor prezente azi în răsărit, distanţa este prea mare spre a nu face discuţia inutilă. Adevăratul umanist luptă şi cade ca Oscar Becker de pildă, subtilul interpret al lui Pindar, ori ca mii nenumărate de alţi luptători, intelectuali şi ţărani laolaltă. Numai aceşti oameni dispuşi a fi exponenţii unei etice integrale, dispuşi deci a fi oameni deplini şi autentici, pot privi just în esenţa umanismului şi pot servi ca îndreptar de felul cum se cuvine diri- jată suszisa activitate morală. Sibariţii, existenţialii, epicurienii facili, deşi intuiesc primejdia comună, sunt izbiţi totuşi de pasivi- tate. Noi nu avem niciun motiv să nu ne întoarcem astăzi la dezi- deratul lui Humboldt, ca educaţia să se facă pe baza frumosului grec, a virtuţii romane şi a specificului naţional, şi nu credem că acest deziderat, socotit demodat, ar fi chiar cu neputinţă. Se cere cam acelaşi lucru dela cel de al patrulea umanism, cu diferenţa ca totul să meargă mai adânc, mai învolburat, mai actual înainte de toate. Perspectiva orientărilor schimbate din contemporanei- tate lipsea fără îndoială umaniştilor altor epoci, predispuşi spre un anumit cosmopolitism. Modul de a considera clasicismul în vremea noastră este deo- sebit bunăoară de acela pozitivist al aproape tuturor savanţilor din jumătatea doua a secolului trecut. Se ştie că avem în deobşte de aface cu două planuri umanistice, unul didactic şi altul estetizant, extramuros scientiae, pornind dela Holderlin în Germania şi sfârşind cu Nietzsche şi cu Ştefan George. Disputa dureroasă io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dintre Wilamowitz şi autorul lui Zarathustra are şi un sens mai adânc în destinul însuşi, deadreptul agonal, al umanismului. Ade- vărul este la mijloc, umanismul folosind numai din sinteza celor două planuri arătate; în ceea ce îl priveşte pe Nietzsche, trebuie să adoag că valoarea lui ştiinţifică ignorată pe nedrept a fost restabilită la justele proporţii în ultimul deceniu x). Umanismul clasic aşa dar este o problemă de îngemănare a planului pur artistic cu cel ştiinţific filologic. Fără strădania filo- logică umanismul ar fi de bună seamă văduvit de întreaga sa bază reală, documentară. Iar pe de altă parte paideia însăşi, năzuinţa educativă, presupune, după cum am arătat, constantul recurs la izvoare şi în ultimă instanţă o pioasă comuniune cu sensul antic. Prin contrast cu arta şi cu filologia, ne spune Riidiger, paideia nu mai poate fi realizată fără contribuţia filologiei. Aceasta înseamnă că se cere multă strădanie şi multă sudoare spre a putea ajunge la formarea autentică şi la frumuseţea propriu zisă a clasicismului; drumul spre grădinile lui Akademos duce obligatoriu prin diferi- tele sensuri ale aoristului şi prin ablativul absolut. Aceste fapte trebuie avute pururi în vedere, după credinţa noastră, când e vorba să tragem foloase din practica unui rodnic umanism. In rezumat umanismul, clasic şi altcumva, se află în pragul evolutiv al unor norme definitive de orientare. Cum se va înfăţişa el celor puţini, îndrăgostiţi de ethosul clasic, am încercat să arăt în rândurile precedente. Aş crede că dacă al treilea umanism întrunea caracterele insului filosof, poet şi educator, prezente în faptul platonic, ultimului umanism i se adaogă atributele necesare pericleice: lupta pentru izbânda neamului şi a omeniei autentice. Umanismul actual va restabili omul ca atare în integralitatea însuşirilor şi deci a drepturilor sale, dând individualismului un nou sens şi poate vieţii o nouă îndrumare. Iar în ceea ce priveşte uma- nismul clasic, am arătat că forţele actuale şi forţa sensului clasic nu se exclud, ci se întregesc laolaltă. De aceea noi credem într’o nouă întoarcere la obârşiile fragede ale educaţiei cu ajutorul perspectivei schimbate actuale; noi credem în eficienţa unui nou umanism, cum credem în izbânda noilor sensuri de viaţă. *) De pildă de către Nestle, în minunata-i carte Vom Mythos zum Logos. DESPRE ESENŢA ŞI ASPECTELE UMANISMULUI 107 Clasic sau nu, umanismul va cunoaşte o nouă epocă de resusci- tare în forma şi condiţiile particulare discutate mai înainte; în competiţiunea vajnică ce li se deschide mâine protagoniştilor unui constructivism spiritual ne mai egalat, locul nostru întru reali- zarea unui umanism românesc este fixat de pe acum. Premizele obligatorii ale jertfei de sânge au fost stabilite cu precădere. Reşede în noi şi în armătura noastră morală forţa valorificării definitive a propriei substanţe. C. SĂNDULESCU JTTLIEN VOCANCE VIZIUNI DE RĂZBOI Tinereţe, gravă şi nefericită, Care-ai cunoscut suferinţa şi moartea înainte de bucuriile vieţii 1 2 Mică placă ovală, Când te-am legat în jurul gâtului Am simţit parcă tăişul unui cuţit, 3 Două ridicături de pământ, Două reţele de sârmă: Două civilizaţii. 4 Soldat al tranşeelor Om al pădurilor, Fiară-a cavernelor! 5 Intr’o gaură, noaptea, In faţa unei armate imense, Doi oameni! 6 Ieri, mi-a trecut pe lângă ureche; Astăzi, mi-a găurit casca; Mâine, mă va lovi în piept. VIZIUNI DE RĂZBOI 10# 7 Urechea-atentă vrea să desluşească bubuiturile: Ale noastre... ale duşmanului... 77... 120... La dreapta... în faţă... deasupra... Atins! 8 Nu fii atât de neliniştit. Glontele te-a umplut de sânge, Dar nu ţi-a jupuit decât fruntea. 9 In zorii zilei vom ataca... Suntem pregătiţi pentru ceasul acesta. Şi totuşi nu-i atât de uşor. 10 Străbătând câmpia pustie şi arsă, Ne ’ndreptăm spre linia de fier şi de flăcări. Cu sufletul plin de sufletul Patriei. 11 Sânge ’nchegat pe mantale, Târît şi-amestecat cu noroi; Purpură tristă şi neagră! 12 Pata se măreşte văzând cu ochii: Toată cămaşa e ’mbibată de sânge, Parc’ar fi un soldat al lui Garibaldi. 13 Nopţi de groază, nopţi de tortură... Astăseară, amintirile îl copleşesc. Termometrul s’a ridicat la 40. 14 Cu moartea ’n suflet, Cu spaima ’n priviri, S’au aruncat în tranşee. IIO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 15 Galbeni, în hainele lor de pământ, Şiruri de soldaţi sapă la şanţuri Pentru ţară, pentru glorie, pentru moarte 16 Pâlnia săpată de mină A cuprins şi colina cu brazi Care ard ca nişte gigantice torţe. 17 In fiecare clipă, Răsare din pământ, Câte-o cruce albă. 18 O mare de flăcări 1 Obuzele-au aprins Lianele de pe lac. 19 Iată, coboară noaptea, Atât de mângâietoare, pe vremuri; Coboară cu umbrele morţii I 20 O mitralieră ’nsângerată, înainte de-a muri, Şi-a desfăcut evantaiul de cadavre. 21 Ce ochi strălucitori De sănătate, de tinereţe şi de speranţă.. Ce ochi strălucitori... de sticlă 1 22 Corpurile lor Se ’nfrăţesc cu pământul Intr’o baie de sânge. VIZIUNI DE RĂZBOI 23 Obuzele-au răsturnat Lespezile din cimitir Iar crucile le-au sfărâmat. 24 O torpilă I cu zgomotul ei de helice... La doi paşi de noi, şapte arbori cosiţi; Inimile noastre? — inimi de fiare ’ncolţite. • 25 Ca să nu-i descurajeze pe cei rămaşi, Cadavrele din ajun Sunt îngropate noaptea. 26 La sfârşitul bombardamentului: Cinci mumii, în zdrenţele lor de pământ, Plutesc într’o groapă plină cu sânge. 27 In depărtare, o haită de câini urlă-a moarte.. Haita se apropie... A trecut. 28 Rupţi de-oboseală, sugrumaţi de gânduri, Bătrânii soldaţi Se-afundă ’n noaptea ’ngheţată. 29 Ce fericită e sora de caritate Că are un Isus atât de frumos Sculptat în cretă de micul soldaţi • 30 Pământul e ’mbibat ca un burete, Dacă-apeşi puţin cu piciorul, Sângele-apare de jur împrejur. ii a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 31 Ce nepotrivit e cântecul tău, ciocârliei Dar nu, şi tu eşti, Ca şi natura, nepăsătoare! 32 Scumpii mei fraţi şi tovarăşi, Ce mult am suferit împreună, Şi totuşi, eu nu voi vedea victoria I 33 In ochii muribundului, Amintirea celor de-acasă A trecut ca un fulger. 34 Plânsete de văduve şi de orfani Ca gemetele unei mări depărtate, Pe-aceste biete trupuri întinse. 35 Printre-aceste sfărâmături, Adunaţi ce se mai poate-aduna, Veţi lăsa restul. 36 Ascundeţi aceste picioare ciuntite, Ascundeţi aceste orbite fără lumini, Nu mai sunt în stare să le mai vădi 37 Aici e ’mpărăţia umbrelor: Umbre rătăcitoare In noaptea fără de sfârşit... AL. T. STAMATTAD CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE x) i NEMESIS IN BALADA POPORANĂ Consideraţiunile critice de până acum asupra Baladei Crivăţului aveau de scop să ne libereze de tot ce este străin plăsmuirii, aşa încât să se vadă necesitatea de a ne adânci în esenţa ei descifrată numai din însuşirile formale. Prezenţa în limba noastră a cuvântului acesta: plăsmuire pre- cum şi accentuarea calităţilor formale implicate în cuvântul no- stru frumos — spre deosebire de sinonimele sale la celelalte po- poare ale continentului bello, beau, schon, beauiiful, krasnâi, —. se pare că arată la noi o înclinare deosebită de a vedea frumosul sub aspectul trăsăturilor configuraţiei: form-osus. Cât priveşte scoaterea la iveală a sistemului de relaţiuni care stă în natura însăşi a plăsmuirilor, voi considera câteva din va- riantele baladei nu în lănţuirea lor geografică — ceea ce faţă de insuficienta documentare de până acum nici n’ar fi posibil, ci în şirul întâmplător în care au fost date la iveală. Astfel, cali- tăţile formale vor ieşi treptat dela sine din însuşi materialul dat. Cum se întâmplă adesea, cele mai vechi mărturii, în loc să prezinte imagini poporane nealterate, înfăţişază deformări culte datorită culegătorilor care n’aveau respectul autenticităţii. Ace- ') Din Balada •poporană română. S 114 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE stea, la rândul lor, influenţează tradiţia. Din fericire, Balada Crivăţului nu prezintă astfel de alterări. Pentru cercetarea cali- tăţilor formale, ea este indicată, deoarece a fost înregistrată re- lativ târziu de culegători şi prezintă interes deosebit prin faptul că este una din cele mai vechi balade româneşti, întru cât, după cum se va vedea, vine dintr’o veche întruchipare mitică proprie acestui pământ. Documentarea nu este dintre cele mai bogate. Duzina de variante culese până acum este insuficientă pentru cercetarea geografică a motivului, pentrucă lipsesc mai ales mărturiile din Moldova de Nord şi din Basarabia. Dar pentru cercetarea mor- fologică, materialul dat la iveală până acum este îndestulător. Şi proba e uşor de făcut: oricâte inovaţii individuale ar prezenta o variantă nouă, configuraţia rămâne în linii largi aceeaşi. Din punctul de vedere al stilisticei, Balada Crivăţului pre- zintă interes pentrucă ne îngăduie să ilustrăm dacă forma noa- stră aparţine categoriei clasice sau celei romantice. Lupta împo- triva Crivăţului conţine virtual o trăsătură de titanism: încume- larca omului care se ia la luptă cu o forţă duşmană a naturii, ceea ce vechii Elini numeau hyvris. Avem prilejul să vedem întru cât cântăreţii poporani subliniază această pornire — şi în cazul acesta se apropie de tiparul nemăsurării romantice — sau o în- frânează potrivit unor anumite cerinţe formale de simetrii, or- dine şi măsură, — deci de tipare clasice. Atari calităţi vor fi cu atât mai caracteristice cu cât îşi imprimă pecetia pe o plăsmuire prilenică elanurilor romantice. Şi nu apar cu o haină impusă din afară, cum se întâmplă cu unele creaţiuni culte. Vom considera mai întâi variantele care au intrat până acum în câmpul cercetării ştiinţifice şi ne-au servit în discuţiile capi- tolului anterior. Apoi, vom aminti şi alte variante, pentru a vedea întru cât confirmă sau infirmă afirmaţiile noastre. Treptat, polaritatea pe care o vom scoate la iveală se va do- vedi că este de o fiinţă cu aceea care stă în esenţa tragediei antice: încumetarea peste fire şi fără lege, acel hyvris, care stâr- neşte pedeapsa puterilor zeeşti: Nemesis. Lăsând la o parte varianta publicată în 1865 de Ath. Ma- ri n e s c u, în care intrusiunile culte sunt prea evidente şi n’au CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 115 putut prinde, cea dintâi mărturie la care ne oprim este aceea publicată în 1896 de învăţătorul Rădulescu-Codin în volumul Din Muşcel, I, p. 206. Despre cercul din care a fost culeasă, vorbeşte de ajuns însemnarea: «scrisă după soră-mea». Această variantă este una din cele mai slabe. Şi interesul ei vine din faptul că simpatiile cântăreţului stau de partea celui care luptă împotriva Crivăţului. Te-ai aştepta la o desvoltare a acelor trăsături de încumetare şi la unele mijloace stilistice care măcar parţial să le pună în lumină. Dimpotrivă: tocmai partea de încordare este aici mai redusă. Şi balada caută un tipar de înca- drare care o aşază etiologic în categoria lucrurilor obişnuite. De abia se strecoară în final împotriva crivăţului o sfioasă şi stângace notă care vorbeşte — însă nu în ton poporan — de « Crivăţul urlător ce merge omorîtor ». Să-i observăm deci alcătuirea stilistică, până în amănunte ce vor părea migăloase, dar sunt necesare, căci detaliile, nu numai nuanţează, dar dau şi relief. Nu pun temei pe unele aspecte întâmplătoare, dar care şi ele îşi au tâlcul lor. Astfel, tactul iniţial frunză, verde s’ar potrivi mai bine într’o altă baladă cu caracter meteorologic — Brumârelul, de pildă, balada voinicului călare pe calul alb şi care veştejeşte florile, pe oriunde bântue, — dar nu cadrează cu tonul din balada Cri- văţului. Odată însă ce a intrat în cuprinsul variantei, imaginea iniţială joacă nu numai rol de atmosferă, ci este şi un mijloc tehnic: apare exact la mijlocul baladei pentru a sublinia locul unde se înteţeşte acţiunea. S’ar părea că articulaţia aceasta vine din nevoia de amplă desfăşurare. Dimpotrivă, respiraţia epică este aici redusă. Varianta are un pronunţat caracter static. In stilistica poporană, apare adesea ceva ca o lege de compen- saţie, prin care un minus este atenuat printr’o particularitate, dacă nu printr’un plus într’alte privinţe. In cazul de faţă, împu- ţinatele trăsături epice sunt compensate printr’unele procedee de corftrast. Dinamica fiind înlocuită prin statică, apare o tensiune asemănătoare cu pata albă alăturată celei negre. Avem anume o alternanţă de imagini din câmpul impresiilor de temperatură: aceea dintre cald. şi frig- care, în cele din urmă, rămâne biruitor. Astfel, redusele amănunte ale luptei ca atare sunt înlocuite cu o tensiune de altă natură. 8' n6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Primul tact împleteşte în tradiţionala imagine iniţială — La Fântâna Gerului — o notă care ar părea un prisos de amănunt genealogic, pe când în realitate vrea să sublinieze însăşi această imagine îndatinată. Iată acest început: Frunză verde-a bobului, Subt seninu cerului, La Fântâna Gerului, Unde-i muma vântului Şi tatăl Crivăţului, Cu Marcoş, paşă bătrân, Dar un voinicos păgân. Determinările unde-i muma vântului şi tatăl Crivăţului au. însă aici numai un aparent caracter genealogic. In realitate, sunt mij- loace de a sublinia puterea fără seamăn dela Fântâna Gerului Expresiile, muma vântului şi tatăl Crivăţului sunt de o fiinţă cu muma pădurii, de pildă, potenţând prin sublinierea originei pu- terea elementară. Lipsa de cută epică se vede şi în chipul cum, fără pregătire şi amănunte, apare, în chiar finalul frazei iniţiale, Marcoş, paşă bătrân: printr’un adaus, de sigur cult, urmează prezentarea dar un voinicos păgân. Cum de se află acolo paşa, cântăreţul nu simte nevoia să ne spună. Ca mişcare interioară, determinarea aceasta a puterii vine din nevoia de a da, după muma vântului şi tatăl Crivăţului, ceva ca un pendant ritmic şi pentru paşa. Dacă în expresia dată determinarea ultimă este o stângăcie cultă, ea marchează o trăsătură a variantei. Este nu atât o evocare, cât o lămurire. Ceva ca o trăsătură reflexivă proprie cântăreţului, însuşire care, dacă apare firav în fraza iniţială, îşi va pune pecetea pe finalul baladei, unde va încerca să dea încheierii un caracter etiologic. Toate trăsăturile acestea: iniţialul frunză verde, muma vân- tului, paşa zugrăvit ca un voinicos păgân, — sunt variaţiuni care trimet către anumite resurse personale ale cântăreţului. La râiidul lor, atari trăsături apropie pe cântăreţ de un anumit tipar mo- delator. Unul zice având o înclinare mai mult pentru basm; altul pentru legendă, altul pentru povestirea etiologică, etc., etc. Diver- sitatea variantelor baladei e deci în strânsă legătură cu fe- lurimea formelor fundamentale ale epicei. CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 117 Formele apar astfel cu o viaţă proprie, în care însuşirile sti- listicei individuale se afirmă în cadrul acelor tipare supraindivi- duale care sunt mai adecuate firei cântăreţului. Când unul nu are un dar excepţional (şi acesta este cazul marei majoriţăţi, precum şi al variantei de faţă) interesul cercetării formale stă nu atât în cutare sau cutare întâmplătoare inovaţii — unele simple floricele — ci în tipul de artă semnalizat printr’astfel de trăsături. Când cântăreţul variantei încheie fraza iniţială înfăţişând pe paşă ca un voinicos păgân —, această trăsătură, tocinai pentrucă pare o intrusiune, relevează o înclinare individuală spre comentar şi explicare. Şi dacă o atare trăsătură apare în tactul iniţial, este de aşteptat să aibă un rol în prezentarea totală şi mai ales în final. Dincolo de astfel de variaţiuni şi rândueli tematice, sunt unele imagini esenţiale care ies în relief, oricare ar fi contextul. In ba- lada aceasta, totul fiind grupat în jurul imaginei: La Fântâna Gerului, determinările unde-î muma vântului şi tatăl Crivăţului, învăluest imaginea într’o atmosferă de tainic prestigiu încărcată cu pe- deapsa de mai târziu. Nu este vorba aici de vechea stilistică analitică a elemen- telor componente, ci de faptul că însuşi spaţiul estetic al baladei este dominat de această imagine. S’ar putea scrie o monografie asupra fântânii în folkior. Funcţiunea este felurită. Aici este ceva cu totul deosebit de aspectul social de loc de întâlnire, pro- priu liricei erotice. Suntem în lumea evocărilor tainice, subpă- mântene, pe care amintirile copilăriei le leagă de acest ochi sumbru deschis asupra tărâmului celuilalt: Fântâna Demonilor, sălaşul puterilor telurice elementare. In balada noastră, destinul luptei este dintru început hotărjt de tot ce evoacă Fântâna gerului unde se încumetează a veni Paşa. Este o imagine centrală care imprimă caracterul spaţiului estetic. Absenţa imaginei ar strica întreaga alcătuire a baladei. De abia amintit Crivăţul, apare în contrapunct şi motivul încrederii celui ce îşi simte oştirea ocrotită prin îmbrăcămintea caldă: Haide, Crivăţ, să ne batem, C’a mea oaste e frumoasă. n8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Oastea mea e îmbrăcată îmbrăcată şi încălţată Cu cisme de capră steaipă... Oastea mea e încălţată încălţată şi îmbrăcată Cu piele, cu cojocele, Pe d’asupra zăbunele, Peste ele, ipingele. .. Repetările, inversiunile, acumulările, toate străbătute de lauda de, sine, subliniază încumetarea celor care, la adăpostul îmbrăcă- mintei calde, sfidează Crivăţul. Lupta dintre încumetare şi puterea cea peste fire a vântului străbate dela început ţesutul baladei. Cititorul urmează cu atât mai mult încordarea cu cât în firea noastră măsurată este împlântat destinul unor atari încumetări. Lupta se încinge fără ocoluri şi fără priviri la intervenţii trans- cendente : Amândoi se ’mpilduia, Amândoi se rânduia La luptă ca să se ia. Toată balada, e străbătută de opoziţia dintre cald şi geru care în cele din urmă birue: de cu seară ploaie caldă, peste noapte dă zăpadă, despre ziuă senin şi ger, — de-amorţeşte şi înghiaţă cu toţii. Dacă s’ar reduce la o simplă fabulă, plăsmuirea s’ar încheia aici. Ar urma numai sublinierea de învăţământ a înţelesului. Şi un La Fontaine ar strecura numai surâsul bunului simţ şi al înţelepciunii. Dar tensiunea epică proprie baladei şi ritmul ei cer ca într’o situaţie dată să se mai găsească încordări spre deslegarea finală. Respiraţia epică mai largă sau mai scurtă a cântăreţului, aici se vede. In cazul de faţă, privind materialul în sine, el ar fi primitor de desvoltări. In varianta de faţă însă, nu avem decât o singură încercare de a scăpa de îngheţ: întrebuinţarea paturilor dela arme, ca să se aprindă focul. Fără îndoială, dacă nu o deficienţă, o ate- nuare pe linia de tensiune a luptei. Dar şi aici un minus într’un punct aduce necesitatea unei compensaţii într’alt punct, indife- rent dacă este sau nu izbutită, Când paşa simte primejdia înghe- ţului, apostrofează pe ostaşi: Ce staţi, măi mişeilor, Şi voi măi femeilor? CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 119 Interesantă metafora şi forma îndemnului în această singură variantă zisă de o femeie. Ostaşii ascultă pe Marcoş ca p'un stăpân ce-l avea. Iar -focurile aprinse sunt prilej de a reveni la tema esen- ţială: lupta dintre cald şi îngheţ. Crivăţul care nu fusese zugrăvit la început, ca într’alte variante, apare, acum: Ei tot lângă foc se da, Mi se da de se ’ncălzea, De luptă mi se gătea. Dară Crivăţ ce făcea? Ieşea Crivăţ din fântână Cu mustăţile de brumă, Cu barba albă de chidă, Cu toiag de ghiaţă ’n mână. Imaginea aceasta a Crivăţului, care într’alte variante apare Ia începutul baladelor, vine în această variantă în toiul luptei; s’ar zice o compensaţie pentru redusa epicizare. Suflând focurile în slăvi, Crivăţul îngheaţă pe ostaşi. Zădarnic mai răsună po- runca Paşei: spargeţi grunzii de ghiaţă şi veniţi-vă la viaţă. Toţi rămân împietriţi. Ceea ce domină finalul este, n’aş zice o morală a fabulei, dar ceva ca o încheiere etiologică menită să arate dăinuirea nestân- jenită a Crivăţului: Şi d’atunci neturburat Suflă Crivăţul turbat. Reducerea încordării epice stă în legătură cu acest caracter, este ceva analog cu povestirile menite să lămurească însuşirile animalelor, plantelor şi corpurilor cereşti. Tiparul de legendă etio- logică imprimă caracterul acestei variante, dar încheerea nu este or- ganică motivului, ci vine numai dintr’o înclinare personală a cân- tăreţului. Pe când ţelul unei legende etilogice este să lămurească numai persistenţa unui anumit aspect al lucrurilor, într’acest final se strecoară şi un accent deosebit, duşmănos Crivăţului: Iară paşa stă şi azi Amărit şi cu necaz... D’ar putea ar omorî Şi ’ntr’o clipă l-ar zdrobi Pe Crivăţul urlător Ce merge omorîtor... 120 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Este un final în care simpatia nu stă de partea Crivăţului şi deci indirect se răsfrânge asupra duşmanului învins. Dar po- ziţia este de abia indicată. Nu stă în câmpul viziunii poporane simpatia pentru atari forme de încumetare. Chiar şi versificaţia arată că nu avem aici un aspect tradiţional, ci ne aflăm numai în faţa unei înclinări personale. De altminteri, finalul nu cadrează nici cu forma de baladă nici cu aceea de legendă etiologică în care totul ţinteşte să releve un aspect permanent al lucrurilor, fără preferinţe personale. Privită în total, forma acestei balade este caracterizată prin reducerea elementelor de luptă care stau mai mult în alăturarea acestor contraste: oaste îmbrăcată cald, în opoziţie cu gerul care îngheaţă; focuri aprinse, vijelie care spulberă. Nu este o semeaţă' provocare la luptă care să deschidă perspective spre o gradată încordare. • încercarea aceasta de a transpune situaţiile şi imaginile în dome- niul legendelor explicative, rămâne neizbutită, pentrucă datele fun- damentale cereau cu totul altă întocmire decât lămurirea etiologică. Lipsesc anumite simetrii, care erau conţinute virtual în ele- mentele baladei; în primul rând, atitudinea semeaţă dela început a Paşei nu este contrapunctată în final cu atitudinea umilă a celui înfrânt. Dar nu este nici vreo notă care să îndreptăţească simpatia pentru cel învins. In desfăşurarea luptei, lipseşte gra- daţia, căci de fapt lupta încetează odată cu repedele îngheţ al oştirii. Ordinul spargeţi grunzii de ghiaţă şi veni[i-vă la viaţă, care ar schiţa parcă o pornire de luptă, este absurd în concepţie şi ridicol ca întruchipare. Din toate aceste neîntocmiri, se vede o şovăire între înda- tinata distribuire a simpatiei şi antipatiei asupra figurilor anta- goniste şi între înclinarea cântăreţei, care, privind pe Crivăţ cu duşmănie, indirect ar îndruma simpatia spre vrăjmaşul Crivăţului. Din punctul de vedere al cântăreţei, ar fi firesc lucru ca lupta omului să fie mai pe larg înfăţişată, mai interesantă decât desfă- şurarea puterii elementare a Crivăţului. Dar aici fiind redusă', nu iese deajuns în relief nici măcar această putere. In figura Cri- văţului, sunt trăsături de măreţie vădită şi într’acel atribut al puterii care este toiagul de ghiaţă. Viziunea aceasta poporană e în discordanţă cu diminuantele cuvinte dela sfârşit către Crivăţ. clasicismul stilisticei poporane 121 Cu toate şovăelile şi elementele contradictroii, dacă din toate mărturiile acestui motiv n’ar exista decât această variantă ar fi de ajuns să intuim un aspect original al patrimoniului nostru oral. O străveche întruchipare mitologică proprie epicei noastre şovăeşte în forma aceasta între baladă şi legendă etiologică. Avem în datele fundamentale, în contraste şi în întreaga armosferă, semnele unei întruchipări mitice mai aproape de baladă decât de oricare altă formă folklorică elementară. Ne-am oprit la această variantă mai mult decât ar cere-o valoarea ei, pentrucă ev singura care — prin simpatia faţă de cel învins — ar fi putut pune în lumină o trăsătură de titanism în concepţie şi în expresie. Şi totuşi, dincolo de neîntocmirile arătate, cunoscătorul desci- frează uşor tensiunea dintre încumentare şi pedeapsa cerească, totul desfăşurându-se prin supuşenie la rânduiala firească a lucrurilor. A doua mărturie la care ne oprim este aceea culeasă în Mun- tenia cu prilejul Chestionarului lui N. D e n S’u s i a n u. Am trece repede pe lângă ea, dacă n’ar fi fost încorporată în Flori alese din cântecele poporului, unde O. Densusianu şi-a propus să întrunească «ce ne oferă mai luminos, mai înălţat o poezia noastră poporană, aşa încât cetitorul să poată vedea « până la ce culmi ale artei simple, s’a ridicat sufletul ţăranului nostru». îndemn pentru noi să o privim sub aspectul pur artistic al expre- sivităţii poporane. Pe cât de redusa în mişcare era prima variantă — aceea a lui Rădulescu-Codin — pe atât de încărcată este varianta Densusianu printr’o serie de mişcări, care însă toate au un caracter extern şi nu vin din tensiunea proprie baladei. Intr’adevăr, în prima variantă nu apare niciun verb a sosi, a pleca, a veni, căci dela început fazele acţiunii se desfăşoară toate într’acelaşi loc: Fân- tâna Gerului. Dimpotrivă, Marcu Viteazul şi Crivăţul este tixită de atari verbe: Crivăţul La Marcu că venea: Crivăţ dela el pleca, Oastea lui Marcu pleca, Ei la Marcu că pleca, Marcu spre Crivăţ pleca, etc. O adevărată forfotă, căci nu purcede din tensiunea interioară proprie motivului. I’2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Poate lui Ovid Densusianu, cel preocupat de peregrinările păstoreşti ale transhumanţei, un atare spor de mişcare să fi în- semnat o trăsătură originală şi o calitate. Dar din întregul con- text se vede că mişcările amintite sunt sau fapte externe, care nu izvorăsc din inima motivului, sau mijloace de popas al cân- tăreţului, care articulează astfel stângaci trecerea dela o situaţie la alta. Iată un exemplu. Marcu Paşa e încleştat în luptă împreună cu oastea lui. Sunt la olaltă când dă gerul cel de moarte, şi totuşi oastea lui Marcu pleca — pentru a cere sfat Paşei. La fel, după neizbânda primei încercări de apărare: ei la Marcu că pleca, etc. Se vede cum cântăreţul are un material pe care nu-1 poate întru- chipa organic. De aici, introducerea lungă şi care caută o moti- vare a luptei, dar o motivare ce iese din sfera mitică a baladei, căutând s’o aşeze într’o altă atmosferă, mai concretă, aceea a lup- telor dintre păstori pentru păşune. Mai avem o mărturie care motivează lupta, dar o face în chip strict realist, cum se va vedea când ne vom ocupa de ce ne dă C. R ă d u 1 e s c u - C o d i n în Legende, tradiţii şi amintiri istorice, p. 94 următoarele. Dar în varianta Densusianu liniile dintre contururi încep să devie fluc- tuante şi însăşi figura Paşei capătă ceva din înfăţişarea adver- sarului : La fântâna gerului, Sub aripa cerului,, E Marcu, paşă bătrân, Cu mustăţile de brumă, . Cu barba de chidinie, Cu toiag de ghiaţă ’n mână. Portretul atât de pregnant al Crivăţului este nu numai desfăcut de mitica reprezentare hibernală a vântului cu atributele proprii puterii, dar tinde să devie una din acele formule expresive mobile care circulă în cele mai felurite contexte, de data aceasta în chip supărător, căci e desfăcută de aderenţa întregului şi com- plet lipsită de semnificaţie. Intrat pe calea aceasta, cântăreţul nici chiar pe Paşă nu-1 vede ca atare, căci Paşa, cât e el cu toiag de ghiaţă în mână, de- vine un fel de căpitan de haiduci: a venit la Fântâna Gerului Cu trei sute de haiduci Toţi călare pe cai murgi. CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 123 Conflictul dintre Marcu Paşa şi Crivăţ nu vine din preaîncu- metarea Paşei, ci din^ faptul că haiducii au călcat şi prăpădit moşia Crivăţului: I-a păscut livezile, I-a băut izvoarele, I-a tăiat dumbrăvile, De-a atârnat armele. Am ajuns astfel în sfera luptelor dintre haiduci şi păstori. Zeitatea hibernală a îngheţului devine acum stăpânul care păzeşte o moşie bogată în livezi înflorite, dumbrăvi şi izvoare limpezi. Un ţinut care nu cadrează cu peisajul aspru al Crivăţului. După cum un baci sau un gospodar înstărit vine să ceară socoteală străi- nilor care l-au călcat, tot astfel aici Crivăţul: Iar Crivăţ când auzia, El la Marcu că venia Şi aşa că-1 întreba: — « Bine-i, Marcule, aşa ? Ce cauţi în moşia mea, Tu şi cu oştirea ta? Mi-ai păscut livezile, Mi-ai turburat apele, Mi-ai tăiat dumbrăvile Ş’ai atârnat armele ». Răspunsul Paşei nu stă pe linia acelei încrederi provocatoare, care se încumetează împotriva unei puteri ca a Crivăţului. Aici cântăreţul ocoleşte tot ce s’ar putea apropia de un avânt ne- mărginit. Răspunsul este jumătate domol, jumătate împăciuitor, strecurând numai indirect ameninţarea: Taci, tu Crivăţ, până mâine, Că-s cătanele armate Şi mi-e frică că te-or bate. Cum vedem, o laborioasă introducere cu transpuneri, ca să nu zic cu dibuiri, spre deosebite câmpuri ale baladei poporane, pentru ca să se adapteze imaginilor străvechi, pe care cântăreţul nu le mai vede limpede. Dar puterea latentă a întruchipărilor tradiţionale îndreaptă, în cele din urmă, spre făgaşul formelor îndatinate. Astfel de ca- zuri arată cum, dincolo de preferinţele individuale, există în mo- i*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tive o putere de organizare care duce la tiparele primitive, nu numai pentrucă sunt transmise, dar pentrucă în tradiţie stă o puternică lege ordonatoare pe care feluritele experienţe o scot mereu la iveală. Se vede că la acest cântăreţ nu prea sunt vii imaginile de luptă împotriva vântului; în schimb, cu toate simplificările, această parte a baladei unde pulsează însăşi inima ei, păstrează cele două momente de culminaţie ale luptei zadarnice împotriva Crivăţului. Şi aici, printr’o compensaţie, care apare adesea în plăsmuirile po- porane, ceea ce pierdem în desvoltarea imaginilor, câştigăm într’o concentrată expresie. Bunăoară, dacă nu se zugrăveşte, ca în varianta precedentă, cum Crivăţul începe cu ploaie caldă seara, pentru ca noaptea să dea zăpadă, iar ziua să se însenineze ger năpraznic, în schimb, acest minus duce la următoarea concentrare: Crivăţ dela el pleca, Vânturi mari că-mi aduna, Peste noapte Ger de moarte. ■ La fel, când se zugrăveşte reacţiunea Crivăţului după prima încercare de apărare, când soldaţii sparg şeile şi aţâţă focurile: Dar Crivăţ când abătea, Şi penuşa le-o sufla Este în această imagine ceva ca o trăsătură realistă care vrea să aducă totul la reprezentări curente. Comparând-o cu cea din varianta anterioară, unde Crivăţul suflând, Focuri în slavă înălţa, vedem cum până şi într’aceste celule ale expresiei, care sunt ima- ginile, străbate ceva din firea cântăreţilor: realistul intuind din poziţia dictonului: «I-a vândut şi cenuşa din vatră», vorbeşte de cenuşa care zboară în vânt; celălalt, mai vizual şi înclinat spre încadrarea etiologică, vede luminile focurilor înălţându-se în slavă. Dar dincolo de înclinările individuale stă întruchiparea însăşi a întregului: puterea vântului care spulberă prima încercare a Paşei. Talentul individual poate da relief imaginii conform firei cântăreţului — nu poate schimba însă raporturile fundamentale ale plăsmuirii, care organizează întregul într’anumite limite. CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 125 Realistul care căuta laborios în introducere un cadru eterogen de acela al baladei, făcea prin chiar arătatele trăsături intro- ductive dovada că nu simte viu pulsul ei şi nici destinul eroului. In concordanţă cu acestea, este şi repetatul îndemn în toiul luptei: daţi, daţi, daţi cu tunurile. (Nu anacronismul ca atare supără, ci trăsătura realistă într’un cadru mitologic). Tot atât de discordant este amănuntul: când se face ziuă şi vede oştirea îngheţată, Paşa încalecă şi pleacă spre Crivăţ. Ai zice un comandant modern care merge să capituleze, dacă n’ar apărea trăsătura de basm cu coloratură orientală: nu numai îngenunchiarea, ci şi sărutarea poalelor. . Toate cele arătate stau dovadă că varianta se îndepărtează de spiritul primitiv al conflictului şi de tensiunea dintre încume- tarea cea peste fire şi pedeapsă. De aceea nu surprinde finalul de iertare. Ca orice alegere între mai multe posibilităţi, finalul este un moment stilistic. După cum acela al primei variante venea din nevoia de lămurire etiologică, finalul variantei Densusianu vine din nevoia de înseninare, de înlăturare a tensiunei, aşa cum se întâmplă în multe basme. Adesea acelaşi motiv are într’unele forme o încheiere tragică, într’altele una înseninantă. Alegerea poate să atârne de firea povestitorului, de dispoziţia ascultătorilor, de anumite preferinţe sociale, dar este legată şi de prezenţa sau absenţa unor anumite trăsături. In cazul nostru, depărtarea de viziunea primitivă, în care finalul firesc este aspra pedeapsă a semeţiei, este sporită nu nu- mai prin învierea oştirii cu apa vie dăruită de Crivăţ, dar şi prin faptul subliniat în ultimul vers că oastea Mai frumoasă se făcea. Şovăirea între straturi felurite fiind negaţiunea stilului, va- rianta aceasta nu poate să facă parte din florile alese ale cân- tecelor poporane 1). Este drept că în istoria artelor nu odată avem *) Bclevez că, înainte de a publica Flori alese, O. Densusianu dăduse în broşura Din popor, cum grăeşle şi simte ţăranul român (1908), o altă variantă, aceasta într’adevăr remarcabilă. Când Paşa vine la Fântâna Ge- rului, acesta îi dă sfaturi, în primul rând să-şi îmbrace bine oştirea. Lupta REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 126 prilejul să vedem creaţiuni construite din coloane şi alte părţi de provenienţă şi stiluri felurite, dar care stârnesc totuşi admiraţia generaţiilor, căci sunt străbătute de un spirit ce le dă o viaţă nouă. Aceasta se întâmplă uneori chiar şi cu opere ale unui M i c h e 1 A n g i o 1 o, de pildă. Păstrând toate proporţiile, în Balada Crivăţului vom avea prilejul să vedem cum straturi de cultură deosebită se rotunjesc într’un tot armonic, transfigurând printr’o spiritualitate mai înaltă, fără să înlăture acel Nemesis al viziunii primitive. Dar în varianta din Flori alese nu găsim nimic din vechea asprime mitică, iar dincolo de şovăielile de încadrare, imagini ale plăs- muirii vechi rămân, asemenea unor coloane singuratice şi roase de vreme dintr’un templu păgân. După aceste variante fără pregnanţă, trecem la o a treia, Marcoş paşa şi Crivăţul, dată la iveală de Gr. Tocilescu în Ma- terialuri folcloristice (1900, p. 1228). A fost auzită în comuna Bra- gadiru din Teleorman, dela un « muncitor », ceea ce prezintă oare- care chezăşie împotriva deformărilor profesionale. Varianta aceasta se deosebeşte de precedentele mai întâi prin- tr’un spaţiu estetic mai larg, în concordanţă cu o întruchipare temporală la fel. Este o tehnică de baso-reliefuri în gradată des- făşurare spre culminaţie, fiecare relief fiind separat prin contu- ruri şi transiţii fireşti. Tocmai pentrucă este vast, spaţiul estetic nu are nevoie decât de sobre trăsături pentru a pune în relief puţul Crivăţului. Fiind punct de plecare şi de întoarcere, avem un spaţiu închis în care drumurile nu mai fac impresia acelei forfoteli pe care am întâlnit-o în varianta Densusianu. Dar toate aceste particularităţi şi câte decurg din ele, rămân generalităţi, dacă nu sunt urmărite până în structura frazelor. se desfăşoară în ti ei tablouri. Zadarnic, după fiecare încercare, oştirea îşi îndeamnă conducătorul să se împace. Iu final, Dumnezeu se îndură de ostaşi: pe toţi îi înnoia; Gerul însă împietreşte pe înverşunatul duşman. Astfel, cele două planuri de rezonanţă: încumetare şi Nemesis ies viu la i\eilă. CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE IZ7 Spaţiul estetic mai larg se vede chiar din structura primei fraze: Pe Beninul cerului, Cam la poarta raiului, La puţul Crivăţului, Nemerit-a, joposit-a Vezi Marcoş, paşă bătrân, Cu bărbuţa pân’ la brâu, Cu oştire câtă frunză, câtă iarbă, La Crivăţ, ca Bă se bată. Exact la mijloc, după arhaica inversiune verbală menită să sporească impresia de depărtare şi să sublinieze excepţionalul si- tuaţiei, apare introdus după acel sugestiv vezi — care adesea intră în tehnica baladei — subiectul Marcoş cu determinările lui. Axa aceasta de simetrie apare adesea în tehnica baso-reliefurilor. De sigur, nu este calculată. Un instinct conduce pe cântăreţul pri- mitiv ca şi pe făuritorii stilurilor clasice. Din punct de vedere metric, în portretul paşei, în loc de cu bărbuţa pân’ la brâu, ar fi putut sta tot atâ de bine barba. Dar bărbuţa având ceva ornamental-diminuant, parcă anticipează uşurinţe. Dacă am fi avut cu barba până la brâu, s’ar fi marcat o notă gravă, o mişcare internă de pronunţat crescendo major, ceea ce ritmic ar fi micşorat ascendenţa la versul Cu oştire câtă frunză, câtă iarbă, care sporeşte prin intervalul dintre el şi versul precedent. In raport cu. axa aşezării subiectului, în această frază iniţială există o simetrie a aşezării verbelor: primul verb cade în versul al patrulea, al doilea verb în versul al optulea, care încheie fraza, de data asta nu printr’o principală, ci prin finala: La Crivăţ, ca să S3 baţi, care conţine în germen întreaga plăsmuire. In stilistica baladei poporane, desfăşurarea cere să ţinem seamă de grupele alcătuitoare. Existenţa grupelor se vede şi din tehnica felului cum sunt zise de cântăreţi. Ei fac anumite pauze în care se opreşte expunerea verbală şi vorbeşte numai alăuta. Nu s’a făcut studii asupra acestor pauze. Dar oricine ascultă o baladă îşi dă seama că nu există grupuri fixe, căci opririle variază după chipul cum sunt întocmite variantele şi mai ales după nevoile cântăreţilor. Unii au respiraţie epică mai largă, alţii mai scurtă. Iz8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Unii au memoria mai sigură, alţii mai şovăielnică. Aceştia se opresc mai des şi repetă unele versuri anterioare, tocmai pentru a-şi aduce aminte. Apoi sunt unele sublinieri pe care anumiţi cân- tăreţi le fac respectând versul. In lipsă de observaţii temeinice asupra acestei părţi din teh- nica baladiştilor, ne mărginim să relevăm că, într’unele variante, -există anumite grupuri alcătuitoare ale textului. Principiul lor de diviziune nu poate fi decât acela al rostului funcţional. îmbi- narea părţilor este marcată uneori de revenirile unor cuvinte, a unor formule care le articulează, încadrând anumite gesturi şi fapte de felul celor care dau semnificaţia basoreliefurilor. In varianta noastră, o astfel de unitate este aceea în care Paşa provoacă pe Crivăţ. Luptele de cuvinte ale eroilor omerici înainte de începerea, bătăliilor vin dintr’o necesitate asemănătoare. In Balada Crivăţului, provocarea este concentrată în 19 versuri cu- prinse între amintitul La Crivăţ, ca să se bată şi imperativul ver- sului final: Ieşi afară a ne bătea, care cade cu atât mai răspicat cu cât mai fusese odată rostit în cuprinsul grupului. Ca portret, paşa are bărbuţă, Crivăţul însă barbă, ceea ce-1 aşază mai sus. In schimb, în zugrăvirea Crivăţului ’se strecoară o trăsătură care nu-i dă putere deplină: îi lipseşte schiptrul de ghiaţă al puterii şi în fântână stă numai pe un scăunel de ghiaţă. Este şi împăciuitor. Schiţează un gest de îmblânzire: că nimic nu ţi-am făcht. Dacă puterea şi atributele ei ar fi fost depline, reacţiunea la provocare s’ar fi deslănţuit pe dată şi cu putere elementară. Dar aici Crivăţul nu apare ca un demon al văzduhului. Toată provocarea Paşei şi răspunsul împăciuitor alcătuesc resortul pentru un alt grup expresiv: sborul Crivăţului la Dumnezeu şi rugămintea lui. Din chiar versul al doilea al variantei, care situa puţul cam la poarta raiului, se vedea cum întruchiparea se aşeza dela început în spaţiul viziunii creştine. In concordanţă cu aceasta, în loc de a porni la război năpraznic, Crivăţul acestei variante cere dela Paşe un răgaz de 3 zile, ca să zboare la cel de sus: Crivăţ atunci se ruga, Trei zile răgaz că-i da, La Dumnezeu că sbura, De departe ’ngenunchia, CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 129 De aproape cuvânta: Să vezi, Doamne, şi s’asculţi! Că la mine nimerit-a, poposit-a, Tot Marcoş, paşă bătrân, Cu bărbuţa pân’ la brâu! Cu oştire câtă frunză, câtă iarbă, Cu mine ca să se bată! Şi mă rog, Doamne, de tine, Ca să te ’nduri de mine, Şi-mi dă trei zile din TJndrea Trei zile din Calindar Şi cu trei din Făurar, C’astea-mi poartă vremuri tari! 9 Dumnezeu rugăciunea-i asculta Şi câte trei zile că-i da. Am citat în întregime această unitate, mai întâi pentrucă deschide un plan de rezonanţă creştin asupra baladei care, evi- dent, este de o străveche esenţă mitologică, necreştină. Apoi pentrucă aceste 19 versuri alcătuesc în chip simetric o păreche la grupul anterior al provocării Crivăţului, care şi el are exact 19 versuri. In cadrul acestei simetrii, există între cele două grupe o miş- care interioară care le apropie printr’un paralelism contrastant. Dacă paşa ajunge provocător la puţul Crivăţului, Crivăţul ajunge şi el la Dumnezeu, dar umilit: De departe ’ngenunchia De aproape cuvânta. Acest paralelism întru semeţie şi smerenie dă variantei o tră- sătură de contrast, nu însă prin suprapunerea unor elemente creştine peste stratul păgân, ci ca împlinirea unei funcţiuni expresive care stă în însăşi inima situaţiei, independent de orizontul ei creştin. Ca în vechea tragedie elină, stă adânc împlântată în conştiinţa populară osânda uneori tragică a încumetărilor peste fire. Şi dim- potrivă, umilinţa, când nu este ipocrită, devine o treaptă de înăl- ţare. Dovada o avem în numeroase basme şi legende universale, iar dintre literaturile crescute din seva folklorică, clasicismul elin a întipuit în prăbuşirea eroului tragic, pedeapsa încumetării. Această opoziţie între încumetare şi smerenie, va deveni în varianta noastră planul de rezonanţă care dă tâlc şi orizont fi- 9 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 13«> naiului. Intr’adevăr, în paralelism cu smerenia rugătoare a Cri- văţului, avem o altă smerenie, aceea a încumetării pedepsite. După cum Crivăţul aici, tot astfel spre final Paşa, împreună cu întreaga lui armată, ducându-se la Crivăţ: De departe ’ngenunchia, De aproape se ruga Să-i ierte -lui grcşala. Şi acest plan de rezonanţă apare într’un loc de maximă re- levanţă simetrică: după a doua luptă defensivă a Crivăţului,* când se ’mplineşte destinul. In această manifestare a rugăciunii e un fel de expresie în aparenţă acoperită, în realitate subliniată sugestiv. Rugătorul este văzut în manifestarea spaţială: De departe ’ngenunchia, de aproape se ruga. Şi între acel de departe — de aproape, întruchiparea lasă loc, în prima dată, sensului de smerită închinare, a doua oară, de umilită supuşenie. Se pune astfel sub obroc insistenţa prea demonstrativă, în stil oriental, a celui care se târăşte pe genunchi. Este şi aici o caracteristică măsură, proprie întruchipărilor clasice. Larga întruchipare spaţială a acestei variante iese la iveală şi într’alte amănunte, bunăoară în chipul cum Crivăţul spulberă focurile între imensitatea cerului şi a mării: In slavă le ridica Şi ’n mare le arunca. Acel umil cântăreţ care a fost muncitorul Florea Drăgan din Bragadirul Teleormanului (va fi având oare urmaşi ce-şi mai amintesc despre el şi, mai ales, ce mai zic din repertoriul său?), pe lângă viziunea spaţială largă şi simţul de măsură, si- metrie şi încadrare, nu uită un anumit amănunt realist. Când dă trei zile de ploaie caldă, Crivăţul udă burfele; când dă trei zile de ger uscat, burfele că le îngheţa; în final, când Crivăţul se milostiveşte şi dă soare, ultimul amănunt este burfele că le usca. Această continuă grijă de « burfe », pe care nu uită să le amintească şi în final, este o trăsătură care, împreună cu întreaga ţinută, arată o înclinare realistă a cântăreţului muncitor. Varianta aceasta nu are niciuna din acele trăsături care aşază o mărturie printre formele .proprii ale păturilor suprapuse. CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE 131 In schimb, există aici o trăsătură artistică, în sens de formă aleasă: simţul arhitectonic pentru echilibrul părţilor, calitate mai presus de clase sociale. Adânc rădăcinată în nevoia general umană de ordine şi formă bună, ea apare şters la unii, răspicat la alţii. Aceştia aparţin familiei de spirite, din care la zenit creşte vârsta de aur a literaturilor. Un Florea Drăgan, dacă ar fi fost pus în condiţii prielnice şi s’ar fi învrednicit de creaţiune cultă, s’ar fi manifestat pe linia clasică, pentrucă avea adânc sădite ’n el cutele arătate. Simţul de echilibru al părţilor însoţeşte varianta până la sfârşit. După cum provocarea, de o parte, şi zborul cu rugămintea Cri- văţului, de alta, au fiecare un număr egal de versuri, tot astfel cele două faze ale luptei împotriva gerului: îngheţul «burfelor » şi arderea suliţelor se echilibrează exact cu grupul care zugră- veşte spintecarea şi intrarea în cosciugul cailor. Şi după fiecare din cele trei încercări de trei ori apare plângerea oştirii: Bre, Marcoş, Paşă bătrân, Cu bărbuţa pân’ la brâu! Ce suntem noi vinovaţi Da ne ţii nebăuţi şi nemâncaţi Şi prin geruri degeraţi? Sub raportul conţinutului, aceste versuri sunt la fel. Numai într’a treia rostire, au un vers în plus: Ca nişte câini degeraţi. Dar cu toată asemănarea lor, cele trei invocaţii ale oştaşilor răsună deosebit de fiecare dată în spaţiul baladei. Sunt ca un leit-motiv care, prin reveniri, actualizează de fiecare dată expe- rienţele anterioare. Sunt deci departe de a fi linii moarte sau simplă mnemotehnică. * In ultima revenire a motivului acesta, cl se încheie cu întrebarea: Ce te potriveşti puterii lui Dumnezeu? Ca un memento împotriva încumetării, motivul generator străvechi iese astfel totalizat la iveală. Astfel se pregăteşte rugămintea pocăită a paşei. Deasupra zbuciumului, se desfăşoară curcubeul iertării: Crivăţ atunci îi ierta, Un soare cald că le da, »* 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe toţi că mi-i desghcţa, Bai fele că le usca. S’ar putea obiecta că, în forma aceasta, a iertării, nu mai este prezent acel Nemesis care dă semnificaţia baladei. Dar po- laritatea hyvris — Nemesis nu este numai o categorie con- ceptuală, ci şi una expresivă. In varianta noastră, nu în final stă tensiunea încumetare — pedeapsă de sus, ci în arătatele opoziţii care duc la umilita îngenunchiare a Paşei: Da depărtare ’ugenunchia. Da aproape se ruga... Cât priveşte iertarea insăşi, aceasta este numai o cruţare a vieţii, cum apare şi în tragedia antică. După ce eroii au ispăşit prin suferinţă, sufletul poporan simte adesea nevoia de înseninare. După cum tactul iniţial este alcătuit din cele opt versuri ci- tate, tot astfel şi clauzula cuprinde opt versuri şi dintre acestea patru dau citata încheiere a iertării, iar ultimele patru sunt un acord final care aşează întregul în cadrul întâmplărilor de pomină, un fel de memorabilia: Şi ’napoi se ’ntorcea. Şi rămas-a povestea, Da s’a dus şi pomina Până ’n ziua de acuma. Numai aparent, plăsmuirea este încadrată între lucrurile memo- rabile în sens istoric. De fapt, nicio aluzie de caracter istoric, ci numai atitudinea celui care crede în cele povestite. Stă în far- mecul acestei plăsmuiri că cel care o zice se identifică în spirit cu cele zugrăvite; crezând în realitatea lor, nu stă. în afara plăs- muirii, oarecum reflexiv, ca în varianta Densusianu 1). *) *) Sunt unele variante care, odată culese, rămân măi tui ie numai despre ele — altele însă, prin publicarea lor, intră într’o circulaţie mai largă. Este un proces de nouă receptivitate poporană,‘cum e cazul cu unele variante ale lui Alecsandri. Cântecele răspândite prin varianta Alecsandri fac parte integrantă din istoria şi estetica plăsmuirii. Din acest punct de vedere, relevez un singur semn—singur şi indirect—că variapta teleormăneană poate deştepta ră- sunet. Din nefericire, răsunetul ei n’a fost decât o simplă reproducere pla- giată. In Arhivele Dobrogei, I, 1916, p. 104, s’a publicat o baladă, Mar coş CLASICISMUL STILISTICEI POPORANE *33 Este în firea creaţiunilor artistice simţimântul că prin ele se manifestă ceva care rămâne. Dacă lucrărilor de ştiinţă li se poate aplica tuturor cuvântul cronicarului biruit-au gândul, în însăşi esenţa plăsmuirilor de artă stă acel Şi rămas-a povestea,,. D. CARACOSTEA Paşa şi Crivăţul, cu indicaţia că cutare elev al şcolii normale din Constanţa a cules-o dela un bătrân de 88 de ani, din comuna Tortomen, jud. Constanţa. De fapt, balada nu e decât o reproducere cuvânt de cuvânt a variantei lui Florea Drăgan, de care ne-am ocupat aici. E singura receptivitate de care s’a bucurat pân’acum această mărturie... ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU SEVASTOPOL 1942 In noaptea asta Ruşii n’au dormit bine căci încep un bombar- dament mai furios ca niciodată. Se vor fi supărat mai rău ca oricând că le-am muşcat o nouă bucată de teren? Tocmai pe noi? Tocmai aici? Stăm adăpostiţi în gropile făcute de ei, gropi bune, săpate în piatră. Le va trece furia. Şi, afară de aceasta, aviaţia noastră încă nu şi-a început activitatea. N’a trecut nici Neaţă. Orele se scurg greu. A început năbuşala disdedimineaţă. Umblăm deocamdată în cămaşă sau desbrăcaţi până la brâu, prin şanţul de tragere, care se dărâmă la fiecare apropiere de malul prăfos. Nu mai contează oraşul, fortăreaţa. • Pe mare nu se mai poate apropia niciun vapor. Niciun vapor nu mai poate pleca dintr’unul din adâncile, înguste golfuri. Noaptea doar s’ar putea strecura spre larg, când nu mai trage decât arti- leria grea a poziţiei noastre. Pe înălţimile împădurite, pe terenul frământat, plin de grote naturale şi artificiale, poziţiile se ţin lanţ şi sunt orientate în toate direcţiile. Ele nu pot să fie însă peste tot locul la fel de tari. Pe punctele obligate, dealungul drumurilor, barând văile cu maluri abrupte, din grote sau din adăposturi betonate ies tunurile, tunu- rile anticar, aruncătoarele uşoare şi grele, mitralierele, care se pun în funcţiune la cea mai mică mişcare semnalată pe poziţia noastră. Cele mai multe adăposturi sunt în pământ dar am amintit că e numai un fel de a spune în pământ — asta însemnează în piatră — cu acoperiş de bârne groase deasupra, peste care sunt îngrămădite vrafuri de pietre în formă de cupole. Unele şu, deasupra bârnelor, câte o placă de fier groasă până la 2 cm. Aceste puncte le căutăm cu tot dinadinsul, ca să le zdrobim cu focul artileriei şi al brandurilor noastre. SEVASTOPOL 194a *35 Acţiunile companiilor capătă o importanţă covârşitoare. De- pinde de iniţiativa fiecărui comandant de subunitate ca distru- gerea cuiburilor de rezistenţă să se facă rapid sau să nu se facă de loc. Prin lăstărişul prăfuit de frunze care se răsucesc de căldură ca şi de pârjolul bombardamentelor, începe un joc de gloanţe, într’un iureş viu, neîntrerupt. Unele cad pe-alături, muşcând scurt din pietre sau din vinele arbuştilor, cele mai multe trec pe sus, cu plesnituri, fiţi siguri, de loc simpatice. Sunt direcţiile probabile de atac. Le-au studiat şi ei ca şi noi. Anumite drumuri, pe creastă, nu pot fi ocolite. Ba încă şi pe acolo mersul se face aproape deabuşelea, călcând cu mare prudenţă pe piatră. Rupem o nouă bucată din acest ingrat teren. O bucată colţu- roasă, inospitalieră. Disperat, inamicul încearcă s’o recucerească, dar armele automate ale noastre îl opresc şi-l culcă la pământ. Suntem supăraţi, uneori mâniaţi până la enervare. In plin atac, dealungul pantelor sau pe crestele line, soldaţii uită să se mai adăpostească. Răsare la creastă, în picioare, câte un Haplea care priveşte în toate părţile, ca un comandat de oşti. Păcătosul 1 Ruşii dela cine ştie ce observator dinapoi, l-au văzut. încă puţin şi aruncătoarele vor începe să^ bată furioase acolo şi drumurile care duc acolo, toate drumurile care duc acolo. Aceste drumuri au fost bătătorite, nu de mult, de către observatorul rus. Ele au fost părăsite cu dinţii încleştaţi. Sunt reperate, măi păcătosule. Au făcut şi trageri de regulare. Tu scapi, dar câţi din camarazii tăi de grupă nu ies sfârtecaţi din cauza prostiei tale. E de vină, în toate cazurile, omul? Păcătosul acesta, de care pomenesc eu? Mă uit la linia de atac germană din dreapta. Se vede bine întregul teren, care este coborît mult faţă de poziţia noastră. Şi un soldat german iese la creastă, se uită, atrăgând asupra-i focul inamic. Dar să nu fie de vină numai nervii încordaţi şi oboseala. Au suit ei cu toţii pe brânci la prima creastă, au cercetat-o în amănunţime, s’au ridicat şi au instalat armamentul în supra- veghere. Nimic. Niciun inamic. Au trebuit să plece mai departe — merg prin desişuri care înţeapă cu atâtea crengi ciungi, scorojite, nu sunt siguri că n’au rătăcit drumul, se întorc de pe o potecă, ce se înfundă într’o viroagă, apoi se apropie de altă creastă, cu atenţie, ca la carte. Şi după o bucată de vreme sufletul le e hămesit de atâta umblet cu spaimă, — dă-1 dracului de inamic că s’a retras de nu mai vezi picior de om! — şi iată-i umblând brambura prin lumini- şuri. 136 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Le atrage atenţia zadarnic. Tot gloanţele sunt acelea care pun ordine; dar această ordine costă, regulat, câteva vieţi. Şi se va sfârşi războiul iar situaţia va rămâne aceeaşi. La noi ca şi la ceilalţi. La toţi. Parcă este singura problemă de ordin sufletesc, irezolvabilă în întregime?. Nu sunt nici greşeli care se perpetuează. Sunt simple reacţiuni, ale unor oameni pentru care la tio. moment dat viaţa atârnă de un fir de aţă. Adăposturile întărite nu sunt atacate niciodată din faţă. Chiar după cel mai violent bombardament de artilerie unele din aceste adăposturi rămân neatinse sau abia clătinate de schije. Când artileria a lungit tragerea sau avioanele nostre au dispărut cu zgomotul lor asurzitor, din aceste rămase cazemate tunurile încep să urle iar mitralierele clănţăne fără încetare. Nu mai ocheşte nimeni. Se trage pe toată lungimea frontului, furios, schimbându-se benzi de cartuşe, după benzi de cartuşe. Aici intervine curajul ostaşilor: să identifice locul cuiburilor de rezistenţă. Prin acoperire, cu o rezervă bună de grenade, o echipă îndrăzneaţă cade în flancul sau în spatele ei. Cazemata «caput». Ruşii au adus la Sevastopol, în diferite rânduri, trupe proas- pete. In sectoarele cele mai grele au instalat pe marinari, adepţi fanatici ai regimului comunist. O reţea completă de comisari şi politruci a asigurat aprovizionarea frontului cu de toate. Nu am întâlnit soldat rus bătrân, pe acest front. Unii au 17—18 ani; majoritatea sunt între 25—30 ani. M’a impresionat, încă dela cele dintâi capturi, un amănunt ce ar fi putut scăpa multora: Toţi prizonierii sunt adevăraţi atleţi. înalţi, voinici — ei sunt din cei învăţaţi «la robotă », fără murmur — de bună seamă că reprezintă trupa de elită. Consideraţiunile noastre trebuie să păstreze o anumită limită. Nu putem da sugestii, într’o măsură sau alta nejustificate. Pre- zentăm însă anumite stări de fapte, lăsând pe fiecare să tragă concluzii, câte odată mai instructive decât înseşi expunerile noastre. O reţea adâncă şi continuă de lucrări, dotată cu armament modern. Un material uman de prim ordin. Luptători încăpăţâ- naţi. Considerând efectul bombardamentelor de artilerie şi aviaţie, cu un moral foarte ridicat. Atunci explicaţia eşecului suferit în mod sistematic? Să adăogăm numai atât: conducerea trupelor. Elanul atacatorilor noştri e indescriptibil, superioritatea în armament covârşitoare, aviaţia stăpâneşte aerul şi distruge totul, SEVASTOPOL 1942 137 depozitele de muniţiuni, de carburanţi, de alimente, punctele vitale inamice. Dar să nu ne pierdem în consideraţiuni oţioase mai înainte de a fi încercat o imagine cât mai completă a câmpului de luptă. Că nu vom reveni nici mai târziu la ele, este posibil, dacă vom reuşi să redăm, măcar într’o mică parte, realitatea războiului acestuia de nimicire. Să nu ne învinuieşti, cetitorule, că nu elogiem oameni, acţiuni hotărîtoare, unităţi, unii înaintea altora, unele înaintea altora. Prin aceasta nu facem o nivelare — ca bunăoară într’un ordin de zi ce consemnează faptele în durata lor şi în efectele imediate — ci voim să nu ne îndepărtăm dela obiectul propus. Avem destule date, pe care le-am cunoscut ulterior, am cules multe in timpul atacului nostru. La ce bun să arătăm lupta pe faze, pe unităţi, pe succese? Am trăit ziua când, după o acţiune ofensivă strălucită, inamicul a fost respins în desordine, distrus... Au căzut morţi, răniţi... Succesul s’a datorat nu însă cutăruia sau cutăruia. El a venit din elanul unităţii, de multe ori inexplicabil decât prin încrederea oarbă în victorie şi în armamentul propriu. De când ai intrat în zona frontului, în acest teren nefast, te supui, pe încetul, zgomotului de luptă. La început nu-ţi dai seama. Trag tunuri amice, inamice, dintr’o parte, din alta, mai aproape, mai departe. Bâzâie, din când în când, armele auto- mate. Pauzele sunt rare, când nu se aude nimic — dar ecourile în suflet se prelungesc înmiite. Se lasă pe nervi un fel de oboseală cu care mergi, cu care aţipeşti, cu care te scoli. Eşti îmbâcsit de praf, curge sudoarea şuroaie pe tine, în arşiţa zilelor, dar nu poţi decât, cel mult, să-ţi deschei vestonul la gât. Apa e rea, din cale afară de rea. Ne distruge stomacul. Am rezistat bine până acum. Azi m’a învins. întreb pe cei din jur, dar puteam să n’o fac. Feţele s’au subţiat, ochii lucesc în cap mai aprins^ Sunt număraţi pe degete cei care n’au diarie. Cu poftă sau fără, mănânc însă toată mâncarea cu orice risc. Până ce, uitând prelungitele dureri de cap şi casnele pentru camuflarea beteşugului, după vreo trei zile mă trezesc scăpat de năpastă. O răresc cu băutul apei. Şi soarele arde, ca un cuptor încins. Piatra Sevastopolului radiază căldura, nemiloasă. Şi pe unii şi pe alţii ne încâineşte la suflet. Avioanele trec mai rare. S’au năpustit în masă, în alt sector, unde atacul trebuie să meargă ca un cui în poziţia rusească. Mirare: un avion rusesc se strecoară pe deasupra poziţiei noastre şi mitraliază linia întâi. >38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Primit de focul antiaerianei se retrage în grabă, ca să nu mai apară de loc. Punga inamicului, rămasă în sectorul nostru, a fost redusă. Cei mici cred, din nou, ca şi la instalarea pe poziţie, că suntem aduşi să stăm în apărare, să ţinem frontul iar efortul să se dea în altă parte; ulterior exploatând succesul, să înaintăm, cu rezi- stenţe minime în faţă. încredere, presupunere perfect justificată, pe Întindere de una zi. întregul front al Sevastopolului a fost în permanentă mişcare, dela începutul atacului general. Fiecare sector însă a trebuit să fie cucerit pe fâşii care au antrenat una căderea alteia. S’a rupt o frântură din front, exploatându-se succesul prin întoarcerea poziţiilor de apărare. Azi executăm o rectificare a poziţiei. Batalionul locotenentului colonel Ionescu Anghel va ocupa înălţimea sud Waldkreuz, la cele 3 cazemate. Sprijin de artilerie, utilizarea întregului armament greu al unităţii. Flancul drept este acoperit. LOCOTENENTUL CONSTANDIŞ A CĂZUT A doua seară prinde batalionul locotenentului colonel Veţeanu încleştat cu inamicul. S’a mai cucerit o cazemată. Iar e rupt firul telefonic. Echipele telefonice aleargă de ambele părţi dar abia se repară şi din nou e rupt. Trag cu aruncătoarele uşoare de aproape. Pe neaşteptate se porneşte un iureş neîntrerupt de împuşcături. Trag şi dintr’o parte şi din alta. Ruşii au atacat... Circa un ploton a pătruns în sectorul unei companii, pe direcţia de efort. Un alt ploton îl urmează, Arti- leria amică nu are timp suficient şi nici nu poate interveni. Poziţia e muşcată chiar la legătura cu trupele germane. Compania de cercetare din batalionul locotenentului colonel Ionescu Anghel opreşte cele două plotoane cu un foc puternic, le contraatacă. Surprinşi, Ruşii se retrag în desordine, dincolo de prima linie a noastră pe care reuşiseră s’o depăşească. Nu au prea mari pierderi, însă, datorită terenului. Situaţia a fost restabilită. Veţeanu personal a făcut siguranţa companiei atacatoare prin focul unui ploton de mitraliere. Coman- datul companiei, locotenentul Constandiş, raportează telefonic: inamicul respins, se retrage în desordine dincolo de poziţia ocupată de noi. Trecuţi de linia şanţurilor de tragere, vânătorii de munte sunt primiţi cu foc violent de arme automate. SEVASTOPOL 1942 139 înainte, perdea de arbuşti. Observaţia este imposibilă. Dar compania de cercetare a depăşit linia de rezistenţă şi, în elanul contraatacului, înaintează, pe salturi. E oprită cu foc şi se repliază. ' In rare luminişuri, depărtate, locotenentul Constandiniş observă mişcări înapoi, la inamic. Va să zică, tot se retrag. încearcă să înainteze. O schije îl nimereşte în piept, în inimă. Prăbuşindu-se, mai are timp să spună: Copii, eu mor! La telefon, veştile vin fulgerător: locotenentul Constandiş e rănit. Constandiş e rănit. Au mai fost şi alţi răniţi. Păcat de Constandiş. Dar bine că e numai rănit. Raportăm mai departe. Situaţia restabilită pe tot frontul. Locotenentul Constandiş rănit. Domnul general pleacă spre poziţie. Pe acest drum păcătos va fi adus pe targă locotenentul Constandiş Gheorghe. Ii va strânge mâna de viteaz şi-i va şopti câteva cuvinte de îmbărbătare: — Măi, băiete, avem o sticlă cu rom. E puţin ? Dă-o ’ncoa 1 Domnul general îşi vâră sticla în buzunar. II va cuprinde cu mâna de gât, părinteşte, şi-i va da să bea. Va fi obosit, cu sânge mult scurs din rană. Ii va fi sete. Toată ziua nu va fi băut nimic. Şi-i va strecura sticla, cu romul cât mai este, alăturea pe targă, cu ordin către sanitari să dea rănitului, din când în când, câte-o gură. Drumul are câteva urcuşuri şi coborîşuri până la Compania de cercetare. '—De ce nu mai vine? trece prin gândul comandantului Gru- pării de nord. Un agent de transmisiune raportează: răniţii au fost duşi pe altă cărare mai scurtă. Domnul general aşteaptă pe domnul locotenent Constandiş? El n’a auzit să fi fost rănit. Vine dela batalion. — De când ai plecat? îl iscodeşte domnul general şi în gând tot speră să fie adevărate cele spuse de ostaşul care a încremenit în poziţie de drepţi. Pe unde ai trecut? Pe-aici nu ai întâlnit niciun brancardier? Ai trecut pe la Grup? Şi soldatul se încurcă, raportează anapoda. Numai gândul că s’ar putea să nu fie rănit locotenentul Con- standiş îl face pe domnul general ca să-l privească pe agent cu atâta îngăduinţă. Bate un vânt rece din spre mare, tocmai bine ca să răcorească şi să învioreze trupurile înţepenite. Domnul general se aşează pe o piatră. Căpitanul Zărnescu, adjutantul său, rămâne în picioare şi nu îndrăzneşte să-l turbure 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu o întrebare sau alta. Se uită către linia de luptă unde se văd, rare, cartuşele luminoase zvârlite prin înegritul frunziş. Pe drum apar doi brancardieri ducând o brancardă. Li se scurge o sudoare abundentă pe frunţi. Duc o povară grea. Parcă au vrut să se odihnească puţin. ' Căpitanul îi întrebă: — Pe cine duceţi? Unul din soldaţi răspunde: — Pe domnul locotenent Constandiş. Domnul general se scoală şi într’o secundă e alături. Pe targă, locotenentul e învelit c’o foaie de cort până la nas. Nicio pată de sânge. A curs ţărână peste foaia de cort. Multă ţărână. Domnul general dă foaia de cort la o parte. Vestonul e murdar. Nicio pată de sânge. Soldaţii ţin încă în mâini capetele beţelor dela brancardă. Ochii locotenentului, închişi. Domnul general e gata să-i mustre pe brancardieri că nu s’au uitat şi locotenentul a leşinat. Dar nu e leşin. Brancardierii au crezut că domnul general ştie. — Da, locotenentul Constandiş e mort. Mâna ţine sticla cu rom. Faţa mortului nu a căpătat paloare. Poate unde-i murdară de praf. Ochii nu sunt închişi de tot. Mâinile îi sunt încrucişate pe piept, creştineşte. A murit locotenentul Constandiş, comandantul Companiei de cercetare. . Situaţia a fost restabilită. Pe îngusta potecă, înapoia brancardei, ca după un afet de tun glorios, îl petrec pe locotenentul Constandiş un general şi adjutantul său. E ultimul drum al unui ofiţer viteaz. Şi în autosanitară, trupul cade cu zgomot. Este înţepenit. Compania de cercetare ascultă comanda la mine: căpitanul Ivanciu. Comandantul vostru, locotenentul Constandiş, a murit ca un erou. Să-i răzbunăm moartea 1 MOMENT DE LUPTĂ Există o zonă întreagă, în lărgime şi adâncime, pe care acum trupele noastre sunt pur şi simplu îngrămădite. Frontul s’a îngu- stat. Ne-am eşalonat în adâncime. Mijloacele de foc sunt mai multe. Atacul nostru intră ca un cui în linia inamică. Şi seara nu mai vine. Sau ceasul s’a oprit? Cât e ceasul? Să fie adevărat? Poate nici al tău nu merge bine. Verificarea e inutilă. Nu mai putem aprecia scurgerea orelor. Ele au — para- doxal— durate diferite. SEVASTOPOL 194a 141 Uneori orele de atac sunt mai scurte, iar cele de calm mai lungi; alteori invers. Zilele trec greu, cu o încetineală istovitoare. E numai o săptămână de când ne târîm prin gropi şi muşcăm pământul Sevastopolului? Parcă au trecut luni, luni întregi. Şi încă nu s’a precizat, în sectorul nostiu, un succes hotărîtor. Eri am înaintatat 40 m. Redactez ordinul pe care locotenentul Sava îl transmite prin agenţi — vezi, să-l trimiţi pe Grăjdan, că totdeauna trage chiulul 1 Prea se ’nvârte numai aici. Să-l trimiţi pe soldatul Grăjdan 1 Al doilea agent al batalionului râde înfundat: L-a prins pe Grăjdan că-i e frică. Las’ să se ducă şi el 1 Trebuie să raportăm situaţia de pierderi... capturi... Nu ne-a sosit. Mai aşteptaţi puţin. Peste 10 minute raportez. Peste 10 minute. Cât aveţi ora? Nu vă merge bine ceasul, e mai puţin. E mult mai puţin. Dar nu ceasul grupării nu merge bine. Mi se pare că al meu şi ceasul batalioanelor nu e după ora exactă. O să ni-1 potrivim noi cândva, o să ni-1 potrivim. Peste 10 minute raportăm. Ofiţeri, subofiţeri, trupă... Prizonieri... capturi... Putem spune seară liniştită, pentru cele 2—3 ore când se potolesc sunetele gâfâite, prelungi, ale proiectilelor de toate cali- brele? Să spunem că da şi să ne punem capul pe porthart, trăgând foaia de cort rusească deasupra spre voită, căutată, râvnită odihnă. Rămâi lângă telefon, Sava, să înregistrezi totul; vezi, ai să faci mai târziu jurnalul de operaţii: să nu uiţi să treci starea, nu-i aşa, reacţiunile inamicului, ora precisă, locul... Eu, în notele mele nu le mai trec. La ce bun să le mai trec, când le imprim în inimă, neşterse, pentru totdeauna? Dacă vei mai avea nevoie de ceva, ai să mă întrebi. Ce, dormi? Am să uit, gândeşti? Cât de amar te înşeli. Cel mai mic fâsâit, ţârâitul telefonului, şi sunt trezit. Te-aud vorbind: Ne trebuie sprijin de artilerie 0,3; 0,11; 0,12... Am întărit plotonul din dreapta, către drumul de care, cu o grupă de mitraliere. Ai scris în carnetul zilnic?... Vrei să-mi raportezi? Nu mai e nevoie. A încetat trecerea avioanelor, au încetat şi îndepărtatele explozii şi zvâcneşte numai sângele în urechi şi în tâmple, cu un pocnet stins, adormitor, de sfârşeală fizică. îmi dau seama că vrei să mă cruţi şi te simt cum ai mutat telefonul la 50. m mai departe. Te las. Nu te lipsesc de satisfacţia ta de bun camarad, dar e zadarnic ce faci, e zadarnic. Am închis ochii, îi ţin închişi numai ca să-i odihnesc însă urmăresc, fără voie, tot ce se petrece. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 14» Aş dori să mă pot cufunda într’un somn adânc. Cât mai e până la înlocuirea batalionului? 3—4 ore? Dacă aş adormi 2 ore măcar I închid ochii... Uruie tunurile de asalt care merg către linia întâia... deschid ochii şi nu le văd. Au trecut, sau, obosit, mă chinuie zgomotul lor? închid din nou pleoapele... Trec nesfârşite coloane de căruţe, chesoane cu muniţiuni, cai aduşi de la apă... Hii, boală, nea I... Heeei I Dii I Dii... Ptrrrr... Trec şi nesfârşite coloane de automobile... Vin aproape... Mai aproape... Au să dea peste mine... Dacă unul dă pe ală- turi îmi striveşte picioarele... îmi trag picioarele la repezeală sub mine şi mă trezesc. Nu-i nicio şosea pe aproape ci o biată potecă pe care nu mai circulă nimeni acum, nici chiar agenţii de transmisiune. Dacă aş putea să adorm, dacă aş putea să adorm... Colonel ALEXANDRU PETRESCU şi Căpitan AUREL MARIN COMENTARII CRITICE GIB I. MIHĂESCU i SENSUALISM ŞI IUBIRE Ca diamantul aşezat în soare, Gib I. Mihăescu nu-şi seamănă decât sieşi. Oricâte apropieri s’ar putea face între opera lui şi a altora, ea rămâne până la urmă mereu egală cu sine. Niciunul dintre scriitorii români nu s’a coborît mai adânc în subtera- nele sufletului uman şi niciunul dintre ei nu s’a înapoiat de acolo mai încărcat de lumină, ca el. De obicei, cei care vin din astfel de întunecate călătorii îşi pierd înfăţişarea avută. Chipul lor poartă acum cicatrici pricinuite de stropii catranului clocotitor, iar sufletul le e înveninat de aburii înecăcioşi ai răului. Neantul din afund i-a îndiavolit. Şi astfel, fără să aducă plusuri de artă nouă, spusa lor neagră se închiagă numai în sinistre îndemnuri la pustiu. Gib Mihăescu nu-i dintre aceştia. Pe deasupra mocirlei din infern, arta lui ştie să presare praful auriu al unui cer edenic de înstelat. ' Drumul purificării omului e la el lung şi întortochiat, iar desci- frarea procesului psihologic din care purcede, — o temă grea. Deşi chemat prea de timpuriu în lumea celor care nu mai sunt, Gib I. Mihăescu ne-a lăsat totuşi o operă care, privită prin prisma materialului predominant, e nu numai terminată, dar — lucru rar în galeria celor cu destin asemănător — şi realizată. Micile scăderi de formă ce i s’au reproşat, cum şi unele l£ cune de temă ori de viziune artistică, pe care rigorismul vreunui critic literar i le-ar mai putea aşeza în balanţă, sunt lipsite de puterea de a mişca braţul cântarului din urcarea sa maximă. Turla crea- ţiilor lui Gib I. Mihăescu a fost aşezată la vreme, încât, în ziua când moartea a venit, ea nu l-a mai găsit pe Meşter pe acoperiş. Era însă alături, la temeliile altei zidiri. In planurile lui, ea trebuia să fie mai mare decât cea dintâi. întinsese sforile, săpase şanţurile «44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi, peste pământul de curând bătătorit, înşiruise doar câteva proaspete cărămizi. Aceasta era urzeala unui nou roman, pe care Gib I. Mihăescu îl botezase Vămile Văzduhului şi care trebuia să îmbrăţişeze acum latura unei alte lumi: misticismul religos al vieţii ţărăneşti. N’a scris din el decât 84 de paginii Gib I. Mi- hăescu se mândrea totdeauna cu acest început de roman şi-i anunţa restul ca pe un mare eveniment: « Vei vedea dumneata — îi spunea el deseori Iui Nichifor Crainic — ce voi însemna eu când îmi voi scrie romanul din viaţa ţărănească 1). Soarta nu i-a îngăduit însă să-l termine şi — judecând după forţa talentului celui care a scris Troiţa—literatura română a fost desigur păgubită de un preţios dar. Cu excepţia câtorva nuvele, întregul scris al lui Gib I. Mi- hăescu este străbătut de fiorul răscolitor al iubirii. Fireşte, nu ne aflăm deloc în faţa unei iubiri platonice. Acest soi de dragoste este departe de a se vedea realizat undeva în proza lui Gib Mihăescu. Dar nu putem admite nici că el ar fi de natură pur sexuală. Ceeace constitue una din multiplele feţe ale originalităţii lui Gib I. Mihăescu e că la el iubirea apare încărcată de cele două atribute: teluric şi ceresc. Şi aceasta nu în personaje diferite, ci în unul şi acelaşi erou. Şi mai ales, nu succesiv, cum se în- tâmplă de obide Ia mulţi scriitori, ci simultan. Dostoievski, cu care Gib I. Mihăescu a fost deseori comparat, are eroi puri şi eroi impuri. Gib Mihăescu nu creează nicăieri un personaj de tăria morală a Iui Alioşa şi nici de becisnicia desagregantă a unui Ki- rilov. Eroii Iui deţin linia de mijloc. Sunt fiinţe noi, cu destul întunerec în suflet, dar şi cu suficientă lumină spre a se salva. Mihnea Băiatu, din romanul Zilele şi nopţile unui student întârziat, deşi în aparenţă un bărbat uşuratic, e în fond un om pur. Idea- lismul Iui coexistă turpitudinii sale morale. Aşa se face că viaţa sa sufletească este absorbită de plăcerile pasionale pe care i Ie oferă acel interminabil şir de gazde cu viaţă scabroasă, dar şi de amorul înviorător, provocat de frumuseţea Arinei Velovan. Ai zice că teluricul şi cerescul se schimbă la secundă, aşa sunt de prezente amândouă în sufletul său. Şi când Ia urmă Mihnea Băiatu desco- peră că Arina a fost batjocorită de bestialul Noel, cu câtă iubire de aproape se jertfeşte el pentru salvarea ei morală şi cu câtă dârzenie sufletească înfruntă apoi ruşinea închisorii 1 Mitia Kara- mazov se salvează dela rău datorită Iui Alioşa. Eroul lui Gib I. Mihăescu se salvează singur, fiindcă, în adâncurile fiinţei lui, e prezent ca un alter ego un crâmpei din marea şi insecabila lumină a Iui Dumnezeu. Imaginaţi-vă — păstrând proporţiile de 1 Gândirea, Anul XIV, Nr. 10, Decemvrie 1935, p. 493. GIB I. MIHĂESCU 145 rasă, pentru pecetea naţională, şi, pe cele de autor, pentru ilu- strarea verosimilităţii — un aliaj spiritual născut din contopirea teluricului fiinţei lui Mitia şi angelicului fiinţei lui Alioşa şi veţi obţine o icoană fidelă a ceea ce sunt în sinea lor personajele lui Gib I. Mihăescu. Autorul însuşi pare a ne fi indicat o astfel de deslegare când îşi încheie povestirea vieţii lui Mihnea Băiatu cu cuvintele: « Dar el — Mihnea Băiatu —, care e un proaspăt venit, cu forţele în plină virilitate, nesecătuite de nicio oboseală, îşi are drumul lui, — el soseşte chiar acum din junglă, pe care o cunoaşte pe degete şi aci în cetatea sfântă, aduce atâta bărbăţie, ca să nu rămână, ca toţi aceşti fugari, necontenit dincoace de zi- durile grele ale misterioaseler palate...». Punct de naştere al unei lumi noi. Am spus că eroii lui Gib I. Mihăescu închid în sine teluricul şi cerescul. Să precizăm că e vorba numai de bărbaţi. Femeile — gen Zina Cornoiu, Arina Velovan şi Donna Alba — nu-şi au — oricât de paradoxal ar părea — o existenţă de sine stătătoare. Ele sunt, ca să întrebuinţăm o expresie de a lui Kant, simple idei apriorice. Există aşa: — întruchipări perfecte ale frumuseţii femenine — numai în structura sufletească a celor trei bărbaţi — mereu unul şi acelaş: Andrei Lazăr, Mihnea Băiatu şi Mihai Aspru. Cu un termen mai răspândit, eroinele lui Gib I. Mihăescu sunt o proiecţie în afară a lumii masculine. Ne mai recunoscându-şi revărsările propriilor lor visuri, care se aştern aşa de perfect peste urîţeniile lumii exterioare, bărbaţii lui Gib I. Mihăescu se înamo- rează de însăşi ficţiunile lor. In fiorii dragostei înfocate, aceste ficţiuni capătă însă o existenţă quasi-reală.' Furaţi de farmecul povestirii, uităm noi înşine de buclucaşa lor naştere şi ne lăsăm atraşi ca de cea mai puternică realitate. Cine nu vede că Zina Cornoiu este, în fond, o doamnă banală? Se dărueşte tuturora, şi rămâne, cu toate acestea, mereu şi mereu o frumuseţe domina- toare. Dar Donna Alba? O femeie şi ea, cu un trecut nu tocmai de laudă, care după ce şi-a înşelat bărbatul cu cineva, pe care acesta l-a omorît, coboară treptele palatului său princiar spre a se arunca în braţele unui biet avocăţel! Şi totuşi, câtă fineţe şi distincţie se găsesc în fiinţa ei. Prin crearea personajului Donna Alba, Gib I. Mihăescu se ridică dintr’odată pe culmi universale. Anna Karenin şi Emma Bovary îşi au acum o tovarăşă în plus, în lumea lor de creaturi singulare. După câte ştim, eroina lui Gib Mihăescu a stârnit, la apariţie şi un pic de nemulţumiri. Sfârşitul romanului a fost dorit şi altfel. In ansamblul, viziunii artistice a romancierului, el este însă un fapt normal. Toţi eroii lui Gib I. Mihăescu sunt obsedaţi :o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 146 de ideea verificării energismului lor vital. Rascolnicov ucide pe bătrâna cămătăreasă, nu spre a-i lua banii, ci spre a se convinge « sur le vif » de presupusele lui puteri de supraom. In raţionamentul său de obsedat, singură o astfel de crimă îi putea da asigurarea dorită. Pentru Mihai Aspru, socoteala e aceeaşi. De aceea, autorul nici nu se abate dela îndeplinirea ei. Desfăşurarea forţelor antagoniste, ce se ciocnesc întâi în sufle- tele celor doi eroi — prilej pentru pustiitoare dedublări — apoi izbirea lor ca lumi ce se doresc din infinituri, este pentru Gib. I. Mihăescu ocazie de a-şi dovedi, cel puţin în marginile litera- turii române, puteri de analiză sufletească deadreptul uluitoare. Proza literară românească de acest gen n’a atins până în prezent alte culmi de perfecţiune şi stilul vreunui scriitor n’a fost încărcat cu mai multe şi mai profunde înţelesuri metafizice, cum este al lui Gib. I. Mihăescu în acest loc. Eroii săi nu mai sunt cei care au fost până aici. Amândoi au devenit lucizi şi amândoi se agaţă de închipuite colţuri de stâncă, spre a nu se rostogoli în prăpastie. Diavol şi Dumnezeu, întunerec şi lumină, iad şi rai, toate forţele spiritului şi nespiritului sunt prezente acum şi sălăşluesc în mod egal în fiecare din ei. Diavolul de aci se bate cu Dumnezeul de acolo; Dumnezeul de acolo se bate cu Diavolul de aici. Când jumătatea divină de aici aruncă cu foc în jumătatea satanică de dincolo, jumătatea divină de dincolo varsă apă spre a stinge focul aruncat de jumătatea divină de aici. Forţele fiind egale (Mihai Aspru împrumută Donnei Alba parcă tot cerescul şi teluricul din el), lupta se dă într’o 'alternanţă simultană: Când Diavolul din Mihai Aspru se luptă să învingă Dumnezeul din Donna Alba, Diavolul din Donna Alba se şi găseşte în luptă cu Dumnezeul din Mihai Aspru... E o înlănţuire fără de sfârşit, care prin ritmul ei supărător oboseşte sufletele găzduitoare. Acestea, asurzite ca de un uruit de vârtelniţă, cad pradă eternului păcat. Fireşte, sfârşitul romanului Donna Alba nu-i deloc luminos. El revelează în schimb un mare adevăr: că în lupta dintre bine şi rău, raportul nu-i de paritate, ci de pagubă pentru cel dintâi. Dostoievschi n’ar fi subscris desigur o astfel de scenă şi n’ar fi lăsat să se degajeze un atare adevăr. La el binele învinge totdeauna. El e un scriitor cu teză. De aici şi cele două feluri de oameni ai săi: puri şi impuri. Gib. I. Mihăescu n’are o teză. Calea lui am spus că-i de mijloc. Dar nu dintr’un calcul cerebral, ci dintr’o intuire exactă a reali- tăţii autohtone. Eroii săi nu ucid nicăieri. Nu merg adică în jos, spre iad, ci se menţin la un nivel de suficientă morală: exact la înălţimea dela care începe să se zărească cerul. Şi chiar dacă uneori eroii săi mai cad sub podişcă, noroiul de sub ea e destul fie luminos ca cerul să nu reflecteze barem un ochi şi un deget de al lui Dum- nezeu. Nu, din scrisul lui Gib. I. Mihăescu nu se degajă o filosofie GIB I. MIHĂESCU 147 întunecoasă. Cel mult o resemnare amăruie, care până la urmă se îndulceşte şi ea. In lumea creaţiilor sale nu circulă Kirilovi şi Ivani Karamazovi; nici figuri de talia pipernicitului ucigaş Smer- diakov; în lumea creaţiilor sale circulă oameni robuşti, dotaţi cu o voinţă furtunoasă care, în drumul ei spre verificare, e nevoită să încerce uneori şi păcatul. Posesorii ei nu rămân însă în noroi: se salvează singuri. Mihai Aspru din Donna Alba intră mai mult ca oricare altul în categoria lor. Spre deosebire de Emma Bovary a lui Elaubert, al cărei suflet se îndreaptă el spre bărbaţi, eroina lui Gib I. Mihăescu primeşte ea revărsarea sufletului bărbătesc. E drept că Donna Alba fasci- nează incontinuu pe Mihai Aspru. Această fascinare nu-şi are însă, după cum s’ar crede, punctul de plecare în Donna Alba. Ea pur- cede întâi dela Mihai Aspru. Am spus că eroii lui Gib I. Mihăescu poartă în ei cele două com- ponente ale lumii: teluricul şi cerescul. Numai că aceste două atri- bute îşi capătă la el, când e vorba de femei, altfel de înţelesuri. In categoria teluricului intră tot ce-i urît, chiar dacă e pur, iar într'a cerescului, tot ce e frumos, chiar dacă e impur. Zina Cornoiu, Arina Velovan şi Donna Alba, fiind frumoase, sunt, pentru cei trei bărbaţi care le admiră: Andrei Lazăr, Mihnea Băiatu şi Mihai Aspru, dincolo de pur şi impur. Ele locuesc în înălţimile zeiţelor de odinioară. Nu puritatea şi păcatul hotărăsc împărţirea în două a femeilor, ci frumuseţea şi urîţenia lor fizică. Pe Gib I. Mihăescu nu l-a pasionat propriu zis problema păcatului şi a remuşcării. Omului îi e deajuns să fie frumos, pentru a fi liber să facă orice. Dar frumuseţea se ştie că poartă în ea germenele greşelii. Plecând dela premisele unei astfel de metafizici, putem apuca pe drumul explicării celui mai greu capitol din opera lui Gib I. Mihăescu: senzualismul eroilor săi. Se ştie că toţi criticii literari sunt de acord în a considera eroii lui Gib I. Mihăescu ca sexuali ori hiper-sexuali. Din nefericire cu- vântului « sexual» i s’a acordat numai un înţeles freudian. Să fie oare inegalabila literatură a lui Gib I. Mihăescu doar fructul refulării? Noi credem că nu. Arta lui poartă semnele oricărei arte mari. Atâtea întrebări îşi găsesc răspunsul în scrisul său şi atâtea nebănuite căi se deschid prin el, încât, peste explicaţia refulării, trebuie să se adaoge mereu altele. Cu ocazia morţii romancie- rului, într’un eseu publicat în «Gândirea»1) Nichifor Crainic aşeza naşterea operei lui Gib. I. Mihăescu şi în alt izvor: în «psiho- logia ce caracterizează pe ftiziei». In felul acesta energismul scri- sului său se leagă de un lucru, moralmente mai înalt decât cuno- *) Numărul citat, p. 491. 10* 148 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE scutul libido al lui Freud. Omul care pătimea în pat şi-şi turna povestirile în caietele aşezate peste pieptul din care viaţa se scurgea clipă cu clipă, era îndreptăţit să-şi -creeze, cel puţin în roman, o lume plină de energii. Toţi eroii săi sunt voinici şi toţi dudue de sănătate. Această sănătate era dorită de autor, dar la realizarea ei în scris s’a ajuns, deci, şi pe altă cale decât cea întrevăzută de Freud. Eroii lui Gib I. Mihăescu sunt în genere, prea bărbaţi. Fără prezenţa întregitoare a femeii ei n’ar putea exista. De aici numărul mare de femei în romanfele lui Gib ,1. Mihăescu. Ele mişună la tot pasul. O mână de zeu nevăzută le împarte în două: urîte şi fru- moase. Pură nu se întâmplă să fie mai niciuna. Toate iubesc şi toate sunt iubite. Bărbaţii se perindă pe lângă ele, într’o beţie ameţitoare. Autorul, cu o artă de arhitect antic, le aşează, pe cele frumoase la centru, pe cele urîte la margine. Unele devin sta- tuare, altele rămân caricaturale. Această orânduire nu e făcută în mod arbitrar, ci ea e determinată de dualismul sufletului eroilor bărbaţi: teluricul se vrea cât mai la dos, întru împlinirea pornirilor sale josnice, cerescul cât mai la centru, nu pentru a se subţia în lumini purificatoare, ci pentru a-şi găsi loc într’o cât mai păgână şi mai exaltată prosternare. Femeia a luat locul lui Dumnezeu. Bărbatul o adoră ca pe orice divinitate, însă — şi aici intervine una dintre cele mai mari puteri ale talentului lui Gib I. Mihăescu — omul închinător îşi pângăreşte propria-i zeiţă (cuvântul trebuie luat mereu în sensul kantian de proiecţie în afară a subiectivi- tăţii noastre). E ceea ce se întâmplă între Mihai Aspru şi între înzeita prin închipuire, Donna Alba. Departe de a fi fără sens, lucrul acesta ascunde în sine un tragic adevăr: toată nefericirea noastră ca oameni pe pământ provine din faptul că ne devorăm idealul. Se vor mai scrie cărţi de iubire şi de aci înainte. Niciuna nu va întrece însă în sinceritate pe cea a lui Gib I. Mihăescu, fiindcă niciuna nu va fi în stare să mai aducă ceva nou pe tema asta. Sunt probleme de viaţă sortite să fie rezolvate artisticeşte numai odată. Donna Alba e una dintre acestea. Avdotia Romanovna din romanul Crimă şi Pedeapsă a lui Dostoievski se apără de anima- litatea lui Zvidrigailov cu revolverul. Eroina lui Gib I. Mihăescu are, drept armă, doar sufletul său. Cade, — şi ne pare rău. Dar oare, ce-ar fi făcut în locul ei Avdotia Romanovna, de n’ar fi avut la îndemână revolverul? De bună seamă la fel. Păcatul Donnei Albe nu e însă şi cel mai mare din câte pot exista. Şi-aşa ea e supe- rioară Avdotiei, în care crima zace în stare de latenţă (amintiţi-vă de sadismul cu care aceasta apasă pe trăgaci, când trage âsupra lui Zvidrigailov primul glonte). Sensualismul eroilor lui Gib I. Mihăescu nu duce niciodată la crimă. E aici o mare notă de specific naţional. Printr’asta Gib GIB I. MIHÂESCU 149 I. Mihăescu se deosebeşte radical de Dostoievski. Şi acesta îşi împarte eroinele în urîte şi frumoase. Insă la el împărţirea se mai face şi din alt punct de vedere: al purităţii şf impurităţii. N’am putea spune dacă eroinele urîte ale lui Dostoievski sunt totdeauna pure sau viceversa. Mai de grabă să fie între ele o graniţă impre- cisă, fiindcă împingerea spre păcat trece şi prin suflet. Una din ele, Nastasia Filipovna, din romanul Idiotul, e foarte frumoasă. O frumuseţe însă demonică. Berdiaeff a arătat că la Dostoievski deraierea spre neant a bărbaţilor (excepţie dela această regulă face doar Ivan Karamazov, care se prăbuşeşte din cauza greşe- lilor sale nihiliste) e cauzată de demonismul naturii femeilor încon- jurătoare (gen Nastasia Filipovna). Aşa ceva nu întâlnim la Gib I. Mihăescu. Frumuseţea Donnei Albe nu-i de natură demonică. Ea nu împinge nici la sinucidere, nici la crimă. Efectul ei de e sti- mulare. O frumuseţe clasică, plină de armonie ca în Antichitate, dar şi de surâs ca ’n Renaştere. Un prototip de frumuseţe nouă mărturisit de însuşi Gib I. Mihăescu, prin gura lui Mihai Aspru: «Donna Alba e personajul care mi-a răsărit în suflet, atunci, de mult, sunt unsprezece ani aproape, când aţi trecut pe lângă mine pentru întâia oară.. . De atunci a rămas în visurile şi apari- ţiile mele ca un prototip, ca o existenţă supra reală, spre care trebuie să tinzi fiind condamnat să n’o ajungi niciodată... De aceea, orice pală persistând pe această strălucire de soare a gândului meu, m'ar durea cumplit, mi-ar întuneca umila mea gxistenţă, mi-ar goli cerul de zeul suprem...»*). O astfel de femeie nu mai are nimic din fiinţa Nastasiei Filipovna. Deşi amândouă impure, ele se situează totuşi la poluri opuse. Frumuseţea uneia e demonică, a celeilalte este zeească. Toată făptura Donnei Albe este inundată de razele unui soare orbitor, în lumina cărora ea creşte necontenit, până ce ca- pătă aspectul unei statui însufleţite. Prin această notă de frumuseţe statuară, Gib I. Mihăescu se deosebeşte şi de Tolstoi. Anna Karenin e mai aproape de noi. Ea nu rămâne sus, într’o atmosferă de strălucire basmică, şi nici nu fascinează atât de puternic, ca Donna Alba. Conştiinţa păca- tului e prezentă în ea dela început. Ca şi Dostoievski, Tolstoi e atras de domeniul problemelor religioase. El se apropie de ele, ana- lizând mai mult sufletul femeilor. Chiar dacă se îndreaptă uneori şi spre cel al bărbaţilor (cum o face în cazul lui Levin, din Anna Karenin, şi al Prinţului Andrei din Război şi Pace, marea lui artă se desvăluie cu prilejul creării personajelor femenine. Chipul de femeie cu maximum de puritate în suflet, nu l-a creat Dosto- ievski, ci Tolstoi. Ingenua Maria din Răsboi şi Pace este parcă soră bună cu angelicul Alioşa al lui Dostoievski. J) Donna Alba, p. 374 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE gramaticii cred că limba literară nu poate constitui obiectul unor astfel de cercetări. Aşa- fiind, neogramaticul nu cunoaşte altceva decât înlănţuirea transformărilor lingvistice. Constată, de pildă, că forma B a înlocuit pe A, însă dacă e întrebat care din aceste două forme e mai justă, neogramaticul nu poate răspunde. Din raportul că o formă e mai veche decât cealaltă, nu reiese nimic pentru valoarea cuvintelor. De aceea, poziţia neogramaticilor e esenţial genetică. Ei pot să dovedească în chip magistral că e vorba de schimbarea sensului, a formei gramaticale, pot să ne arate cum au pătruns sau au fost tălmăcite cuvintele, însă, cum am spus, nimic despre valoarea acestora. Punctul acesta de vedere a fost adoptat şi de Haller, care a încercat să lege purismul de metoda istorică din filologie; ori filologia genetică şi purismul sunt două noţiuni care se exclud. Singurul lucru ce poate da filologia istorică purismului e constatarea precisă a fondului lingvistic dintr’o epocă oarecare. Pe drept cuvânt, se întreabă Jakobson, dacă filo- logia istorică îndreptăţeşte şi justifică lupta împotriva neologis- melor. Dimpotrivă, ea ne învaţă că o limbă cu o anumită cultură se desvoltă totdeauna în preajma unei alte limbi de cultură, îmbo- găţindu-şi în felul acesta mijloacele sale de expresie. Limba cehă intră şi ea în conţinutul acestor legiuiri filologice. J. Haller n’a dovedit că germanismele istorice nu s’au identificat cu lexicul ceh şi că se simt continuu în limba literară ca « neologisme cu tona- litate străină ». Pentru aceasta ar fi trebuit să arate că germanis- mele, cu alcătuirea lor gramatică şi fonologică, se opun legilor structurale ale limbii cehe. Luând un exemplu din domeniul se- manticei, Haller a încercat să demonstreze lipsa de aderenţă a germanismelor faţă de structura limbii literare cehe. Prin ală- turarea verbului listovali de blăttern, Haller afirmă că indicarea acţiunii izvorăşte dintr’o modalitate de gândire germană. Neamţul trece sub tăcere participarea subiectului şi pune accentul pe ceea ce reacţionează asupra acţiunii. Expresia germană e deci imper- sonală şi ocoleşte tot ceea ce ar putea să apară ca personal. Verbul acesta îl găsim însă în foarte multe limbi europene: fr. feuilleter, sp. hojear, prt. folhear, it. scartabellare, oland. bladeren, dan. blade, sued. blădera, rs, listat, perelistyvat, ukr. lystuvaiy, perelysiovuvaty, srbcr. listati, prelistovati, big. prelistvam, lituană lapouti (lapas = foaie), ung. lapozgatui. (Jakobson, op. cit., 94—95). Pentru a-şi justifica punctul de vedere, Haller şi puriştii dela Na§e re£ trebuiau să arate că modalitatea exprimării în limba cehă accentuiază asupra subiectului, persoanei, iar nu asupra obiectului. In felul acesta puriştii cehi au deschis lupta nu împotriva germa- nismelor, ci în contra lexicului european, născut din complexul vieţii moderne. Aşa dar, credinţa puriştilor în posibilitatea unei autarhii lexicale e iluzorie. DISCUŢII ŞI MOMENTE DIN CULTURA LIMBII CEHE »75 Cât priveşte, «teama că în trecutul apropiat au pătruns în limba scrisă numeroase neologisme », poate fi supusă aceleiaşi argu- mentări, opuse teoriilor lui Zubaty. In adevăr, în ultimul timp au pătruns în limba cehă literară multe neologisme, datorită unor împrejurări explicabile. Aminteam mai sus că intelectualii cehi din veacul XIX vorbeau şi gândeau, în acelaşi timp, ceheşte şi nem- ţeşte, pe câtă vreme generaţiile de după război, din pricini justi- ficate, au vorbit mai puţin limba lui Schiller. In felul acesta calea pătrunderii neologismelor a rămas deschisă. Cu cât insul învaţă mai puţin o limbă străină, germana de pildă, cu atât mai mult sporeşte numărul neologismelor, de oarece cuvintele noi nu mai sunt simţite în limbă ca germanisme şi rămân germanisme numai din punct de vedere istoric. Pe de altă parte, Haller nu ţine seamă de necesitatea înnoirilor din limbă, pricinuite de cele mai multe ori din elementele sociale. Puriştii cehi uită că limba lor, vorbită la începutul veacului trecut, de o burghezie provincială, a trebuit ca, în scurt timp, să devină limba unei clase conducătoare, izvorîtă din lupta pentru cucerirea poziţiilor culturale, politice şi economice europene. Schimbându-se raportul faţă de anumite lucruri, s’au schimbat şi numele acestora. Cultura sporind în diferenţiere, în aceeaşi măsură a crescut şi raportul faţă de unele lucruri. Dife- renţierea stilistică a limbii a devenit, în astfel de împrejurări, o necesitate. In fine, Haller admite că în înlăturarea neologismelor hotă- răşte de obicei necesitatea sau inutilitatea formei respective. O expresie nouă, pentru care nu există un echivalent tot atât de viu şi cu înţeles de o identică compensaţie, nu poate fi îndepărtată. Intrarea ei în limbă se impune prin existenţa acestui raport de inegalitate. Astfel pusă problema, se iscă întrebarea dacă o expresie nouă intrată odată în limba literară mai poate fi socotită ca inu- tilă? Fără îndoială că nul Asupra acestei chestiuni însuşi Haller şi-a mărturisit convingerea că fiecare formă nouă care pătrunde în limbă îşi creează o sferă de nuanţe prin care se deosebeşte de celelalte forme similare. Cu toate acestea a propus îndepărtarea multor cuvinte, intrate deja în limba literară, înlocuindu-le cu sinonime. Cu alte cuvinte, puristul ceh preconizează cea mai simplă metodă a înlocuirii. In acest punct metoda lui Haller întâmpină rezistenţa şcoalei geneveze care, după cum se ştie, susţine că nu există expresii cu funcţii identice. Dacă două cuvinte au acelaşi înţeles, ele aparţin la două planuri stilistice diferite. Deosebirea structurii gramaticale, ca şi sfera specială a sensului fiecărui cuvânt, influenţează asupra diferenţierii estetice şi emoţionale a cuvin- telor a). Diferenţierile pot fi împinse şi mai departe: Două sinonime ') Tynanov, Problema stichotvomogo jazyka, 1924 (cit. de Jakobeon). 176 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE au culori afective deosebite, fiecare cu altă forţă de circulaţie şi cu alt raport faţă de graiul comun. Metoda înlocuirii, adoptată de puriştii dela «Na§e rec», s’a dovedit insuficientă pentru a soluţiona raportul selectiv dintre două sau mai multe forme de vorbire 1). Mulţumindu-ne cu aceste câteva aspecte din istoria culturii limbii cehe, se cuvine să precizăm că bilanţul luptei pentru cură- ţirea limbii e pasiv. Puriştii cehi, deşi" au adus uneori critici în- dreptăţite, n’au reuşit totuşi să stabilească o doctrină sistematică. Limba literară, care a fost totdeauna obiectul reformelor puriste, — alcătuire complicată xa structură, bogată în nuanţe şi variată în expresii, — şi-a continuat viaţa, izvorîtă din destinul şi legile ei proprii. TR. IONESCU-NIŞCOV Lector, Universitatea Pragar EROISM ROMÂNESC Ceea ce deosebeşte literatura antică în genere de cea modernă credem că este un fel nobil al eroilor de a vorbi, de a-şi exprima gândul. Personajele aveau atâta sinceritate şi grandoare de suflet, încât aproape cele mai mici dialoguri ale lor se 'nalţă până la poezie. Orizontul moral al omului antic era atât de liber! Dacă răsfoim literatura eroică a antichităţii, în special «Viaţa oamenilor iluştri» a lui Plutarch, observăm că fiecare din biogra- fiile lui arată un curaj sălbatec, un stoicism natural, strălucind în povestea fiecărei vieţi care face reputaţia mare a acestei cărţi. Astăzi timpurile ne depăşesc în mulţimea faptelor eroice. Expresia cea mai înaltă a omenirii moderne, convulsionată de război, depăşind destinul individual, — eroismul — nu mai este ges- tul omului singur, desprinzându-se liber, pe deasupra vieţii lui, ci suma puterilor şi sacrificiilor unor naţiuni în lupta lor pentru liber- tate sau numai simplu pentru existenţă, pe temeiurile drepturilor lor istorice, în ordinea valorilor creatoare de cultură şi civilizaţie. Un eroism colectiv devine, aşa dar, expresie a eroismului indi- vidual, pulverizat şi asimilat din atâtea fapte şi locuri, evocând atâtea nume de eroi, care în această universală încleştare, nu poate creşte pe măsura unui individ, ci a naţiunii întregi. 1) Vezi şi Fr. Tiâbtriăsk, Păd jazykovemu parismu «Pritomnost», XV, (1938), 600—604; P. Eisner, Uber Sprach-Purismus, «Prager Presse», 28. IX.938. EROISM ROMANESC 177 Şi totuşi, pe deasupra tuturor creaţiilor literare, filosofice sau economice, aşteptăm cartea revelaţiei neamului, în care fiecare erou să-şi găsească locul şi sensul jertfei lui, atât cât este dat unui destin de om să încapă în lumina vorbelor. Viaţa nu este o sărbătoare decât pentru cei îndrăzneţi şi cu memoria slabă. Văzută din colţul prudenţei, ea are adesea o frunte îngrijorată, plină de umbre. Oamenii poartă pe umerii lor răspunderea violărilor pe care nu numai contemporanii, dar şi predecesorii le-au adus vieţii sau legilor naturii. Aceste violări înlănţuie înspăimântătoare mizerii. Războiul, foametea, epidemiile, nu sunt numai semnele biblice ale mâniei naturii împotriva crimelor omeneşti, ci realităţi de ordin strict empiric. Reacţiune împotriva unei nedreptăţi, uzurpări sau încălcări de drepturi, războiul este legitimă apărare a unui popor, când nu este strigătul biologic al rasei sale, sau setea profetică a imperialismelor. . Foametea presupune violarea unor legi economice, pe care răsturnările sociale şi perioadele de război le asociază inevitabil; epidemiile devin consecinţa directă a războiului şi mizeriilor, fiindcă răul, deşi unul, are însă multe şi variate feţe. Totul se plăteşte în această lume de permanente echilibre şi compensaţii printr’o mare, dramatică suferinţă omenească. Această ultimă raţiune a omului de a exista în peisajul uman sau cosmic este în acelaşi timp şi condiţia lui. Intre alte scopuri, educaţia îl are pe acela de a înarma omul cu o atitudine războinică în faţa vieţii. In fiecare om, normal construit, este, trebuie să fie, răz- boinicul. Instinctul de conservare individuală legitimează profund acea- stă atitudine imanentă existenţei. Dar nu în fiecare om trăieşte eroul. De unde începe, aşa dar, eroismul omenesc? Forma lui primitivă este dragostea de luptă desinteresată şi dispreţul complet al vieţii, al confortului. Eroismul creşte întreg dintr’o voinţă şi o energie ce dau eroului sentimentul dominării, unei admirabile stăpâniri de sine. Nu atitudinea hazardată a omului; nu aventură, ci tensiune interioară de gând, o nobilă premeditare de sfârşit. Nicio piedecă, nimic nu poate zdruncina acest puternic echi- libru interior al eroului. El merge cu certitudinea lui interioară, cu paşii visului său în tăria celor mai înfricoşătoare alarme, în delirul prăbuşirii cosmice. 12 178 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Poate cădea cerul pe el, se poate desfunda pământul cu negurile lui toate; eroul trăieşte extazul clipei, fulgerând sensul înalt al existenţei lui. Sunt în erou sentimente ce nu au nici gratuitatea celor filoso- fice, nici superstiţia celor religioase, nici luciditatea raţionalismului sec şi steril, de atâtea ori. Orgolios, atât cât atinge conştient limitele transfigurării sale, eroul se consumă într’un orgoliu cu finalitatea în el însuşi. Intuitiv şi pur, eroismul are ceva din aroma şi misterul creaţiei originare a omului; fiindcă în oricare om, în care trăieşte eroul, sunt niveluri sufleteşti adânci, sensuri existenţiale primordiale. . Cultura şi educaţia, religia sau civilizaţia pot modifica serios sau schimba întreg orizontul intelectual, moral sau câmpul acţiunii unui om; ele nu pot face însă din el un erou. Eroismul este vocaţie, predestinare; el se acceptă ca destinul. f Omul viu şi totuşi supraomul, într’o incoipparabilă evidenţă. In luptă cu destinul comun, eroul se vrea implicat în eterni- tate. In această muzică de supreme dezolări, el a sărit din normă, fiindcă, depăşind forţa cu care gândim viaţa în imperiul ei de faci- litate şi zădărnicie, numai o transfigurare poate stâmpăra setea omului de eternitate. Nu suntem făcuţi numai din substanţa visurilor, ci şi din aceea a gestului, fie el ultimul. Fiindcă numai eroul ne învaţă cum se moare şi altfel... Deoarece eroismul este biruinţă, chiar dacă eroul moare; biruinţă în sensul transfigurării ideale a lumii, a vieţii. Eroul, geniul şi sfântul sunt cele trei măsuri supreme ale firii omeneşti. 1 Real în basme şi legendar în istorie, eroul făureşte istoria, căci sacrificiul lui, rodnic ca orice sacrificiu, creează. . Ceea ce este esenţial în atitudinea eroică este conflictul cu soarta. Şi cu cât devine mai încordat acest conflict, cu atât eroismul câştigă în forţă şi grandoare. Specific eroului este faptul că lupta lui nu devine destin per- sonal, ci unul al neamului întreg. Valorificând soarta tuturora şi pe om în faţa eternităţii divine, eroul capătă astfel strălucirea sfinţeniei. Destinul eroului arde pe rugul de credinţă al neamului întreg. Prin această legătură de foc cu neamul, gestul eroului se deo- sebeşte esenţial de aventură. . • Nici Don Quichotte, nici Alain Gerbault, mizantropul marinar, oricât de înaltă ar fi perspectiva experienţei lor, nu sunt eroi. EROISM ROMÂNESC 179 Eroul trăieşte în peisaj cosmic. Şi timpul şi spaţiul îşi anulează dimensiunile în el. Cu un privilegiu tragic de rezistenţă, eroul se înalţă nedefinit pe drama vocaţiei Iui... In el se limpezesc apele toate... O imensă sinceritate cu sine îi dă certitudinea tare a biruinţei; poate cădea din înălţimi ameţitoare, dar nu poate fi înfrânt... Ce atingeri cereşti, în ce sfere pluteşte serafic acest fond atât de patetic, dispreţuind suveran secretele morţii... De aceea eroismul nu poate fi înţeles sau criticat întotdeauna de filosofi sau teologi. Chiar omul cel mai simplu, printr’o chemare secretă a inimii lui, poate simţi şi el înflorind cununa destinului de erou. Eroismul este stigmatul elitelor. Oamenii domestici sau pru- denţi, punând faţă în faţă un gest util şi egoist cu unul eroic, îl aleg pe cel egoist, dar nu şovăiesc să-l admire pe cel eroic. Căci ei simt instinctiv că valoarea unui act eroic este direct proporţională cu dispreţul ce-1 au, tot instinctiv, pentru bunurile exterioare ale vieţii. Iată unul din aspectele paradoxale ale omului, această creaţie mai patetică prin antinomiile naturii ei dintre toate. încrederea în sine este esenţa eroismului, căci eroismul este o valoare sieşi suficientă. De aceea eroul este un om împlinit; eroismul exprimat prin- tr’un singur gest chiar, poate răscumpăra întreaga viaţă; o poate salva. Dispreţuind minciuna, sincer şi drept, eroul are o forţă de suflet ce nu i-o poate nimeni distruge. Fiindcă eroul îşi refuză corpul. Ce poate face el cu corpul lui în lume, prins de toate chemă- rile ei, cu toate antenele bunului trai biologic, când în fundul secret al lucrurilor, natura râde de omul care se naşte roz şi moare cenuşiu, în goană toată viaţa după iluzia ei vană... In forţa eroului bate viaţa lui unică, pe care n’o acoperă şi n’o deformează nimic; străfulgeră certitudinea acelui tot, pe care-1 rezumă în fiecare gest, în fiecare clipă; creşte în el sentimentul impetuos, grav, al unui destin ireductibil, definitiv. Ce fulgerătoare intuiţii scapără- în conştiinţa eroului, care simte cum creşte în el torentul unei răspunderi năvalnice, rezumând sensurile cele mai grave, anulându-i sângele şi cu- vântul !... Redusă la justele ei proporţii şi la semnificaţia exactă a acestui bazar, umanitatea erei noastre, în care aspiraţiile bunului trai au speriat vietatea recent convertită Ia civilizaţie, viaţa socială din 12’ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE l£o acest secol a strămutat centrul de gravitaţie al omului în zona empiriei, acolo unde guvernează alte legi şi cheamă alte scopuri. Ea n’are decât o scuză, ce poate fi în acelaşi timp şi toată legi- timitatea ei: eroismul veacului. Dar nu e ciudat, ca în viaţa cea mai standardizată din câte au existat, cea mai haotică şi mai absurdă, să răsară cel mai înalt, mai masiv eroism? . Să ne oprim o clipă la soldatul român, fiindcă prin imaginea lui am identificat structura şi esenţele eroismului. N’a fost ceas în care soldatul român, prins în acest apocaliptic război, să nu înfăptuiască acte de un eroism evanghelic. De unde vine totuşi această bogată lumină interioară, con- vertită în cel mai robust şi mai avântat eroism al chinuitului popor român, în răscrucea cea mai grea a istoriei lui, astăzi? Să încercăm o uşoară schemă. Omul calculat nu-i bucuros de oaspeţi pentru risipa de timp, energie şi cheltuieli ce i le pricinuieşte ospitalitatea cuiva. Dar sufletul superior ascultă de alţi zei. El ascultă de Dum- nezeu, de porunca sacrificiului pentru ideal, de focul pe care El i l-a dat în sânge. Oamenii generoşi simt că, dând altora ospitalitatea, timpul şi banii lor, îl fac pe Dumnezeu obligatul lor, într’atât sunt de per- fecte compensaţiile Universului. Ospitalitatea este o faţă a eroismului. Observăm, însă, că legea ospitalităţii este o normă morală unanim recunoscută la poporul român. Viaţa materială nu e un scop în sine pentru ţăranul nostru, integrat într’un univers moral cu alt cer şi alte zodii decât cele ale bunului trai, ale confortului. Crescut în apele ortodoxismului său sever, el îşi reduce nevoile traiului pe dimensiunile frugalei sale existenţe, îndulcită cu lumina posturilor şi roadele unui pământ darnic dar simplu, în care n’a răzbit lacom spiritul civilizaţiei cu tehnica integrală a occiden- tului. ' Temperanţa, simţul măsurii în viaţă, sunt altă faţă a problemei noastre. * Dus de un trai simplu# dar cu tot viforul eroismului în sânge, soldatul român, cel mai puţin pretenţios din lume, luptă şi rabdă, rabdă şi împlineşte minuni de vitejie. El ţine de o rasă nobilă de mari seniori, la care n’are însemnă- tate nici ceea ce mănâncă, nici ceea ce îmbracă, într’atât ori- zontul lui spiritual, fără demonstraţie exterioară, depăşeşte nivelul aeomodării lui empirice. Element organic al poporului român, eroismul presupune de- prinderea înnăscută a temperanţei. EROISM ROMÂNESC 1R1 Numai ceea ce ai păstrat îndelung îl aperi cu atâta îndârjire. Sufletul eroic nu-şi vinde dreptatea şi mântuirea; nu face cu ele comerţ la bursa vieţii. Esenţa măreţiei este de a fi sieşi sufi- cientă. Sărăcia nu înnăbuşă eroismul. Avem cel mai sărac ţăran, adică cu cel mai redus standard de viaţă economică, în ţara cu cele mai apreciabile bogăţii, şi totuşi cel mai bun soldat. Iar ceea ce dă o lumină înălţătoare eroismului românesc este voia bună, seninătatea cu care Românul îşi priveşte moartea. Cine a trecut prin suflete de soldaţi răniţi, agonizând pe paturi de spital, şi n’a fost cutremurat de viziunea acestui soldat care şi-a strecurat, printre lacrimi stăpânite, speranţa de a se vindeca şi a porni din nou la luptă? O aprigă suferinţă, împletită cu o nobilă dorinţă de mai bine, iată semnul celui mai pur eroism. Sufletele mari au o viziune atât de justă despre lume, despre succesul ei, încât nu se pierd în lamentaţii şi în exploatarea durerii, înfruntând-o cu o nobilă linişte şi ascultare. Nu e doar numai o concluzie literară identitatea simbolică de conţinut între sufletul românesc şi cel al ciobanului moldovean din « Mioriţa » cu pendantul lui eroic din « Toma Alimoş ». Ceea ce mai ţine de definiţia eroismului românesc, ca determi- nantă, este permanenta lui seninătate, graţie a resemnării, cu care Românul îşi primeşte chemarea pe lume, chiar dacă e vorba să se lupte cu naţiuni care au speriat pământul prin colosul lor numeric. Inimile curate îşi dăruie viaţa ca într’un joc. Poporul român s’a dăruit în acest joc al morţii cu o tăcere, o simplitate şi un sentiment al onoarei şi credinţei în misiunea lui de soldat al civilizaţiei, cum n’a mai făcut-o nimeni. Aici este toată forţa şi grandoarea eroismului românesc. Eroul impune prin linişte şi demnitate. Fără comerţ de vorbe sau de gesturi, soldatul român moare sub cerul vast al împărăţiei ruseşti, astăzi, în apoteoza celui mai înălţător destin. O tăcere mai presus de oameni caracterizează sufletele mari, eroice. Eroismul nu poate fi vulgar, după cum vulgaritatea nu poate fi eroică. Este în tăcerea noastră românească, aceea a ţăra- nului român, care ştie să tacă şi să aştepte ca munţii ceasul faptei, şi un alt semn al eroismului de altitudine: persistenţa. Soldatul român nu cunoaşte teama, fie că intră nobil în port ca o corabie frământată de furtuni, fie că pluteşte liniştit pe marea destinului său... REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 183 Imperativul categoric al poporului român nu este agresiunea, ci apărarea. Şi aceasta de totdeauna.. El se apără, nu atacă. Nu mistifică, nu deformează realitatea ce creşte în spiritul şi în jertfa lui pe dimensiunile onoarei şi tăcerii lui. Şi mai este ceva care face tăria caracterului eroic românesc, ceva care-i dă un nimb de aleasă sfinţenie, de eterică strălucire: singurătatea lui, sentimentul cosmicei lui singurătăţi. El stă singur în faţa dreptăţii imanente. Legat printr’o viaţă milenară de pământul în care s’a integrat cu tot fondul lui de credinţe, cu toate rosturile secrete ale firii lui ancestrale, ţăranul român a învăţat să-şi asculte mai adesea lumea lui interioară, construită, şi împlinindu-se în zările unui univers propriu. Izolat sufleteşte în altă lume decât aceea a oraşelor, cu care n’are decât fugare atingeri, acest ţăran păstrează în esenţa univer- sului său moral un rar simţ de dreptate şi de omenie creştină, ce şi le apără cu dârzenie. Toată istoria, toată legenda sufletului său vorbesc de această tradiţională, fără seamăn vitejie a poporului român, în ultimă analiză de eroismul său războinic, concluzie naturală a eroismului său moral. Se exprimau frumos cei vechil Dar mor ca zeii astăzi aceşti plugari ai neamului românesc... Şi pentrucă toate marile calităţi transcendente Ale eroilor nea- mului sunt, într’un fel, ale noastre, ale tuturor, ce ne mai pot spune atâtea răscruci pe căile istoriei universale, unde am făcut cei dintâi paşi în întâmpinarea eroismului, cărări pe care astăzi, în -lumina tare a amiezei acestui apocaliptic război, simţim cum le părăsim... Pământul cel mai frumos, istoria cea mai înălţătoare e numai aceea pe care o străbat cele mai frumoase spirite... ECATERINA SĂNDULESCU MONTHERLANT ÎN ACTUALITATE Pentru intelectualii familiarizaţi cu intensitatea agitaţiei inte- rioare şi cu ideologia acestui scriitor — fragmentul de autobio- grafie spirituală care deschidea volumul Service inutile (1935) e de sigur edificator, formaţia sa fiind în acest loc analizată cu desă- vârşită luciditate şi cu o netezime confesională aproape cinică — atmosfera, patetică am spune, din ultimele două culegeri de MONTHERLANT IN ACTUALITATE 183 articole, alocuţiuni şi eseuri ale lui Montherlant: L’Equinoxe de septembre, Paris, Grasset, 1938 şi Le Solslice de fuin, idem, 1941, nu va mai putea de loc surprinde. Niciodată autorul Besiiariilor n’a meditat sustras realităţilor contemporane, pe un schelet gol de idei. Insă pasiunea pentru pro- blematica actualităţii, pentru situaţia prezentă a civilizaţiei fran- ceze, cu întreaga ei serie de erori, de deficienţe, de fundamentale inadvertenţe în credinţa eseistului, într’un cuvânt preocuparea de destinul patriei sale, n’a îmbrăcat până acum o expresie mai directă, mai autobiografică, mai puţin «stilizată » şi de vigoare pamfletară mai pronunţată, atât de rar întâlnită la vreun scriitor francez, după Montherlant, eternul « bien sense» al literilor con- tinentale. Situaţia e în definitiv explicabilă: precipitarea evenimentelor, confirmarea atâtor « preziceri» în materie de evoluţie internă, ca şi de raporturi franco-europene, obliga aproape pe Montherlant să revendice un anumit sens profetic multor pagini anterioare ale sale, faptul de a nu fi fost considerate cu seriozitatea aşteptată (dar când poetul, gânditorul, a găsit vreodată desăvârşită înţele- gere la contemporani?) procurând acum scriitorului un fel de satis- facţie amară, deloc ascunsă. Intr’adevăr, când după celălalt război mondial opinia publică — în special franceză — începuse a prezenta simptome de inerţie şi bănuind sosit veacul păcii eterne dispreţuia tot mai mult virtu- ţile războinice incluse în însăşi fiinţa umană, Montherlant, care era obsedat de ideea morţii (cf. Chant funebre pour Ies morts de Verdun 1924, republicat şi în Mors et vita), a sacrificiului, a eroismului, a riscului, a agresivităţii — corolar: sportul —, a trăirii intense în ambele planuri de existenţă, al spiritualităţii, dar şi al biologicului, ce se întrepătrund, alimentându-se reciproc, făcea figură anacro- nică, reacţionară, net incomodă. Socotit de unii ca un spirit extravagant, agitat de probleme iluzorii, de alţii suspectat de afectare, de snobism, receptat just numai de o minoritate, ca şi acum, Montherlant atrăsese suficient privirile asupra operei sale, care se bucura de atenţie, dar fără nicio urmare de ordin practic. Insă autorul, temperament prag- matic, de loc abstrus, se pare că revendica o altfel de autoritate spirituală. Volumele de faţă nu fac decât să întărească o astfel de presu- punere, sprijinită şi de tonul lor evident de «remontrance », precum şi de revenirea insistentă asupra aceloraşi teme, obiecţii şi soluţii. Cine a parcurs, lăsând pentru moment pe un plan secund ciclurile de romane: «La Jeunesse d’Alban de Bricoule » sau « Les jeunes filles », volume anterioare de aceeaşi substanţă ca: La releve du matin (1920), Mors et vita (1932), ori Service inutile (1935), nu va 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE putea să nu observe că atât LÎEquinoxe de septembre cât şi Le Solstice de juin sunt organizate cam în jurul aceloraşi idei, aceste ultime două culegeri condensându-le parcă, oferindu-ne un bre- viar de «filosofie practică » proprie lui Montherlant, aplicată cu insistenţă la fenomenul actual, de unde se deduc apoi, treptat, o serie întreagă de principii generale. Valabile sau nu — problema nu poate fi desbătută cu eficacitate într’o simplă cronică — ele reprezintă totuşi cu fermitate o teză din procesul dialectic de idei al spiritualităţii franceze de azi, în perspectiva căreia Montherlant ne apare reeditând într’un mod paradoxal, cu păstrarea evident a tuturor proporţiilor, acţiunea unui mic Voltaire fără aderenţi. Obiecţia fundamentală adusă structurii actuale a societăţii franceze luată, în accepţia ei cea mai largă, căci Montherlant, spirit critic plin de intransigenţă, supune unei reexaminări scara întreagă de valori contemporane, nu va întârzia aşa dar să se formuleze în mod direct, eseistul observând în primul rând o «lipsă de sânge », de vitalitate, o neaşteptată şi completă devirilizare: « Comme un corps dont lex maux divers ont pour cause l’andmie, la plupart des maux de la France ont pour cause la sous-vitalitd. Un homme qui a une vitalite normale se sent, parmi Ies Franţais, d’une autre espdce...», (Equinoxe de septembre, p. 209). La un vitalist atât de total şi de convins ca Montherlant, acuzaţia pare firească, logică, aproape de bun simţ. Există în acest volum şi o mică scenă exemplificativă în acest sens: un tânăr francez, mobilizat, are un schimb de vederi, banal în aparenţă, cu tatăl său care cunoscuse atmosfera tranşeelor din ciocnirea anterioară, despre războiul actual. Atmosfera dialogului e apăsătoare. Tânărul, în persoana căruia se acuză tipul Francezului epoca 1938—1939, apare «incu- rablement ddsintdressd... » (p. 14), inhibit prematur, lipsit de energie, fără noţiunea eroismului, epuizat înainte de efort şi vid sufle- teşte. Pretutindeni în ţara sa apatia face ravagii: «quand on cherche bien le fond, on retrouve la plupart du temps le meme vice: le manque de courage. C’est lui qui est le chef de tout» (p. 87) şi depresivul tablou al lui Montherlant acumulează mereu alte note. Amintim, între multe aspecte, doar pe acela al locuitorului mijlociu, acum pasiv, indiferent de soarta patriei sale: «depuis quinze ans, on avait brisd en ce bourgeois franţais tous Ies iddals, foi religieuse, foi naţionale, foi sociale. Quelque temps, il avait luttd contre l’ange, luttd contre sa tendance â prendre â coeur la destinde de son pays. Puis la lutte avait cessd, il avait eu raison de cette tendance » (p. 29—30), efeminat, conrupt de practicarea unei morale « de midinette ». In pagini de o indicibilă savoare polemică («La France et la morale de midinette », p. 205—231), Montherlant afirmă însă un alt ideal etic: «En ce qui regarde la France, nous croyons que, MONTHERLANT IN ACTUALITATE I?S au point ou elle en est, elle ne se changera que sous une poigne de fer, qui la rdgânâra de force, qui lui rendra, de force, l’instinct de ddfense et l’esprit d’offense... » (p. 219), pe linia convingerilor sale anterior expuse. Inerţiei curente, el îi opunea o doctrină a acţiunii, absenţei curajului i se replica energic un cult frecvent aV eroismului, care nu provine atât din Nietzsche cât mai mult din autorii antici (vieţile lui Plutarc sunt des citate), Montherlant fiind un eseist de formaţie clasicistă («mon bagage grdco-latin qui dtait mon seul bagage culturel ...)>, Solstice de juin, p. 13). Rezumată într’o formulă, ideea va fi desvoltată în volumul următor. Montherlant optează definitiv pentru o morală în stil eroic, japonez, de «samurai», unde exaltarea cavalerismului, a Onoarei şi a virtuţilor războinice («... un homme de 1938 doit savoir manier une mitrailleuse, comme il doit savoir nager ou conduir une auto », p. 125), fuzionează cu elogiul eroismului («l’hd- roisme, qui suppose libertd et volontd», p. 94), al vitalităţii şi al «forţei», calităţile esenţiale ale condiţiei umane, supusă etern acelei « dprouve de forces » (p. 108) din ordinea naturală, care la autorul discutat este atât de insistent subliniată. Toate aceste afirmaţii, care nu se reduc în fond decât la acte de credinţă (poate n’a fost încă suficient comentată poziţia anti- intelectualistă a eseistului) se găsesc reluate într’un ton ceva mai acut — ritmul întâmplărilor politice succedându-se şi mai înfri- gurat, Montherlant necesitând o lectură sprijinită de cronologie —, mai plin de fervoare şi de pasiune (ne' amintim de apologia «Pour le chant profond », Service inutile, cântecul profund: ecoul tipic de vitalitate etnică), amplificate, dublate şi cu reflexii asupra unor altfel de probleme, de ordin particular — în special acele legate de raporturile creatorului cu mediul —, în Le solstice de juin. Volumul ne apare interesant şi prin faptul că reprezintă ultima etapă în meditaţiile lui Montherlant, concluziile culegerii de faţă fiind oarecum valabile pentru reflexiunile eseistului în totalitatea lor. Din abundenţa de gânduri aici transcrise desprindem dela început un fragment referitor la punctul lor ideal de aspiraţie, care, după cum s’a putut bănui, se referă la perfecţiunea umană, la ameliorarea « calitativă » a speciei omeneşti, sub dublul ei raport. In acest sens credem că trebuie interpretată afirmaţia: « La qualite, notion assez indâfinissable. Pourtant elle est au centre de mes prdocupations et de mes exigences o... «La qualitâ, independente de l’intelligence, de la moralitâ et du caractere » (p. 154). Fundamentarea etică a acestei doctrine, despre care, dacă n’am cunoaşte decât atât din opera scriitorului, L’Equinoxe de septembre ne dădea unele indicaţii, este dezbătută acum într’un studiu mai amplu (p. 11—14). Chiar şi titlul, «Les chevaleries », 186' REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sugerează conţinutul. Se expun o serie principii de organizare ale unei mici confrerii, ale unui « ordin », creat după model medieval, nucleul unei societăţi umane ideale, care ar fi fost chiar cândva realizat de autor în adolescenţă. Paginile au o uşoară nuanţă de utopie şi par a fi fost scrise într’o revărsare de lirism, dar şi de mizantropie, în dorinţa evidentă de a opune ordinei actuale o construcţie experimentală de altă calitate. Juvenilitatea asociaţilor, separarea de social («I’Ordre naquit par reaction contre une so- cietâ qui nous apparaissait abjecte», p, 43), solidaritatea lor închisă, comandamentele lor morale («droiture, fiertâ, courage, sagesse... fidelitâ, respect de sa parole, maîtrise de soi, desintâ- ressement, sobrietâ», p, 22—23, cf. şi «Lettre d’un pere â son fils », din Service inutile), excluderea preocupărilor religioase, galan- teria, «morala de midinetă», exaltarea eroismului individual. Montherlant rămâne ceea ce s’a numit un «individualist». Evocarea codului japonez bushido, a samurailor, amestecul de voluptate şi de stoicism, totul nu constituie decât un program « cavaleresc », în sensul « medio evo » al cuvântului, atât de specific la Montherlant, cultivat mai mult în sine ca un exerciţiu gratuit («Le goât du courage n’est pas le courage, mais le plaisir qu’un homme âprouve â avoir du courage, et plus encore â l’avoir qu’â le montrer», p. 172). Preocuparea esenţială nefiind decât «d’a- quârir avant tout la force et le gout de la forceD (p. 196), finali- tatea, ocazia supremă de manifestare, de experimentare, este oferită de ciocnirea de forţe a războiului, idee predilectă la acest scriitor: « Je commence â avoir vu bien des spectacles en ce monde, mais je n’en ai vu aucun d’aussi beau que la guerre » (p. 504). Confesiunea e mişcătoare, de un lirism comunicativ. Intr’o astfel de perspectivă, abundenţa de invective, organi- zate cu stringenţă, destinate contemporanilor, vor obliga şi o astfel de înţelegere. Nefiind preocupaţi de probleme riguros simi- lare, noi vom putea în consecinţă gusta din plin, într’o indepen- denţă aproape completă, jocul de idei al eseistului, disponibili- tatea interioară a lui Montherlant necesitând o receptare chiar în spiritul ei: «L’artiste ne produit pour rien. II produit son oeuvre comme le pommier produit sa pomme, sans but et sans responsa- bilii. ..» (p. 101). Critica sa provenind principial dintr’o nesa- tisfacţie de ordin ideal, nu ne vom afla în fond în faţa niciunei inconsecvenţe atunci când participăm la procesul Franţei con- temporane şi apoi luăm cunoştinţă de o asemenea convingere. De altfel, în faţa majorităţii problemelor care ţin de domeniul parcurs de ochiul iritat al eseistului, cronicarul nu poate lua, pentru moment, decât o poziţie neutră de circumspectă aşteptare. Are dreptate deci Montherlant atunci când acuză societatea actuală franceză în totalitatea ei, în aceşti termeni violenţi, pentru MONTHERLANT IN ACTUALITATE 187 a renunţa la observaţiile de detaliu: «Une sociâte oii tout âtait chiquâ et trompe l’ceil, oii tout âtait îait pour la phrase, la camâra, le reportaje, l’opinion; une societe oii tout âtait creux...» (p. 300)? Cu greu am putea decide, lipsindu-ne o mai amplă documen- tare, însă ancorarea în actualitate a lui Montherlant neefectuân- du-se pe plan beletristic, ci pe unul strict ideologic, pentru a com- pleta configuraţia sa spirituală aşa cum se face vizibilă din par- curgerea acestor ultime două cărţi, analiza ideilor sale va trebui continuată, reliefând şi alte atitudini înainte de a încheia prezen- tarea noastră, care abdică deocamdată dela eventualele valori- ficări mai ample. Semnificativă este deci şi constatarea, la compatrioţii săi, a unei « obnubilation du sens des valeurs, et dans tous Ies ordres » (p. 181), care provine, la Montherlant, din acea opoziţie, « contre le vulgaire et le bas » (p. 157), prezentă pretutindeni în opera sa, cu rădăcinile în deja evidenţiata şi intraductibila noţiune de « qua- litâ», independenţă sa de cugetare («rien n’est plus victorieux que la liberte d’esprit», p, 134) cu libertăţile de expresie ce sunt de aici deduse, precum şi luarea de poziţie împotriva locului comun, a cabotinismului, a superfetaţiei verbale şi a facilităţii lirice («Nous sommes imbibâs de paroles. Et notre mollesse ne vient-elle pas en pârtie de cette imbibition? », p. 170). Evident, toate exemplele, întreg rechizitoriul, argumentările în marea lor majoritate sunt trase din evenimentele în devenire, publice, cotidiane, «sistemul» scriitorului, conturat în stil mai mult aforistic — apartenenţa spirituală la tradiţia moraliştilor francezi e şi aici evidentă — desfăşurându-se sub semnul aproape obsedant al fenomenului politic actual. Menţionam mai sus juvenilitatea deplină, în sens de prospe- ţime în senzaţii, de surplus de vitalitate, dar şi de răsfrângere instinctuală a autorului în discuţie, încât, dacă vom mai aminti de pledoaria, evident pro domo: << Pour la jeunesse » (cf. şi « Les petits saints de la vie » din volumul anterior), precum şi de nume- roasele pagini dedicate sportului din care eseistul extrăgea esenţa agresivităţii, tehnica disputei, nu fără oarecari raporturi şi cu doctrina «luptei pentru viaţă » cândva la modă, vom fi semnalat, credem, aspectele tipice ale unei atât de singulare personalităţi literare, care — cel puţin aşa cum luăm cunoştinţă din capitolul final al Solstiţiului de Iunie — sfârşeşte prin a se refugia pe o poziţie elevată la modul antic, de înţelept care domină prin impa- sibilitate contingenţele. Sunt în aceste pagini terminale şi ele- mente pentru o filosofie a istoriei, în afară de atitudinile cuno- scute anterior, cam literară ce e drept, însă nu mai puţin cita- bilă, în scurgerea căreia succedarea evenimentelor este gândită REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca o « alternare », ca o revenire continuă la aceleaşi faze, ca o mu- lare în nişte tipare date, tipice (amintire a cercului polybian, Vico, în afară de certe experienţe de gândire personală?), o situaţie tragică în ordinea politică nefiind în definitiv decât «une nuit de plus sur le monde » (p. 315), priveliştea faptelor istorice amin- tindu-i agitaţia în loc a mării: «ce sont Ies va-et-vient de l’histoire. Ce sont Ies marâes de l’univers » (p. 312). Această concluzie la Montherlant, care a participat probabil mai intens ca oricare alt scriitor francez la ultimele evenimente ale patriei sale, constituie ceva mai mult decât o simplă meta- foră, concretizând o experienţă interioară autentică, plină de satisfacţiile izolării. ADRIAN MARINO CRONICA BIBLIOGRAFICA 0. LUCRĂRI GENERALE 01 Bibliografie Chipail, Dr. Glieorghc G.: Expunere de titluri, activitate şi lucrări, Bucu- reşti, Tip, Bucovina, < 1943 >. 46 p., 24 X 16 cm, £, preţ, Firică, Dr. Teodor: Expunere de titluri,activitate şi lucrări. Bucureşti, Tip. Bucovina, < 1943 >, 110 p,, 24x17 cm, f. preţ, 02 Biblioteconomie Mustcr, Dumitru H.: Organizarea ştiinţifică a bibliotecilor publice. Câteva probleme statistice, Bucureşti, Tip, Bucovina, 1943, 11 p., 24x16 cm, f. preţ. (Extras din , 5 pl., 30x22 cm, f. preţ. Argliezi, Tudor: Sporturile copiilor. Versuri. (Bucureşti), Ed. Socec. < 1943 >, 6 pl,, 26 X 19 cm, f, preţ". 1, EILOSOEIE, MORALĂ 1 (09) Istoria filosofiei Siebert, Dr. Otto : Istoria Filosofiei. Tradusă de preotul Nicolae Terchilă. Sibiu, (Tip, Arhidiecezană), 1943, XVI+452 p. 23x15 cm, Lei 350 (Seria Didactică, nr, 12). 11 Metafizică Stcincr, Dr. Rudolf: Ştiinţa spiri- tuală, I. Introducere în cunoştinţa suprasensibilă despre lume şi menirea omului. (Timişoara, Ed, Lumina), 1943. XX+153 <— 155 > p,+4 pl. 21X 14 cm, f. preţ. 13 Psihologie specială Eratostcne, Constantin: Astre şi glande. Caracter, temperament, de- stin, Bucureşti, Tip. Bucovina, < 1943 >. 336 p, 22 X 16 cm, Lei 950. 15 Psihologie generală Popcscu-Teiuşan, Ilie: Psihologia copilului şi a adolescentului. Ediţia Il-a, (Craiova), Ed, Scrisul Românesc, 1943. 368 p. 22 X 15 cm. Lei 350. 18/19 Filosofi vechi şi moderni Platon: Menon Euthydemus, In româneşte de Şt, Bezdechi, Sibiu. Tip. Cartea Românească din Cluj, 1943. 97 < — 99 > p,, 25x17 cm. Lei 200, (Institutul de studii clasice, 7). 2, RELIGIE. TEOLOGIE Farrar, R. W.: Viaţa şi Operile Sf. Apostol Pavel, Partea II. Traducere,,, de Nicodim, Patriarhul României. Neamţu, Ed, şi Tip. Sf, Monastiri, i()o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1943, 510 p., 24x15 cm. Lei 450. (Ogorul Domnului, Voi. XXIII). Lascarov-Moldovanu, Al.: Apa cea vie. Fragmente evanghelice. Cu desene de Lena Constante. Bucureşti, Ed. Casa Şcoalelor, 1943. 234 p., 21x16 cm. Lei 80. « Mergeţi şi Propoveduiţi... »; Mi- tropolia Olteniei în opera misionară din Transnistria. Craiova, Tip. Sfintei Mitropolii, 1943, 240 p.+5 pl., 24X 16 cm. f. preţ. Nanu, Preot A.: Poruncile Dom- nului. Sibiu, Tip. Aihidiecezană, 1943, 60 p., 17 X 12 cm. Lei 40. (Biblioteca populară « Veniţi la Hristos », nr. 17). Raşcu, I. M.: La Lisieux, cu Sfânta Tereza. Ediţja Il-a. Bucureşti, Ed. O. Bianchi, 1943, 118 p., 21X 14 cm. Lei 170. , Vasilache,Preot Haralaiubie Gli.: Al- tarul spiritualităţii româneşti. Neam- ţu, Ed. Tip. Sfintei Monastiri, 1942, 209 p., 21X 13 cm. Lei 170. 3. ŞTIINŢE SOCIALE. DREPT 30 Sociologie generală Cherulescu, Ing. Constantin: Mono- grafia Comunei Alimăneşti, judeţul Olt. Caracal, Tip. Unirea, (1943), 16 p., 24x15 cm. f. preţ. Georgescu, Econ. D.: Familia. Rolul ei în trecut şi în organizarea lumii viitoare. Bucureşti, Tip. Zidire Nouă, 1942, 20 p., 20 X 12 cm. Lei 25. Judeţul Târnava Mică. Schiţă mo- nografică. Publicată de Prefectura judeţului Târnava Mică sub îngrijirea Prof. Dr. Coriolan Suciu. Blaj, Tip. Unirea, Miron Roşu, 1943, 100 <—103 >, p.+2 pl., 29x20 cm. f. preţ. . Sudeţeanu, Constantin: Corelaţia aspeotelor vieţii sociale. Sibiu, Tip. Cartea Românească din Cluj, 1943, 153 <—156 > p., 20x 14 cm. Lei 170. Thomcscu-Baciu, N.: Urziceni. Cu 24 ilustraţiuni. Bucureşti, Tiparul Românesc, 1943, 95 p., 21x14 cm. f. preţ. 31 Statistică. Demografie Manuilă, Dr. Sabin: Die Folgen der Teilung Siebenburgens in demogra- phischer Hinsicht. Bukarest, < Impri- meria Naţională >, 1943, p. 723— 747 + 1 h., îil X 23 cm. f. preţ. (Son- derabdruck aus « Siebenburgen »). Morariu, Prof. Tibcriu: Maghiari- zarea oraşelor din Transilvania. Sibiu, Tip. Cartea Românească din Cluj, 1943, 8 p., 23X 16 cm. f. preţ. (Extras din « Buletin Eugenie şi Biopolitic » voi. XIV, nr. 3—4, 1943). 32 Politică Emincscu, M.: Scrieri politice. Co- mentate de D. Murăraşu. Ediţia IV-a definitivă. Craiova, Ed. Scrisul Ro- mânesc, < 1943 >, 438 p., 20X 14 cm. Lei 325. (Clasicii români comentaţi). Moldovan, I.: Statul etnic. Sibiu, Tip. Cartea Românească din Cluj, 1943,19 p., 22 x 15 cm. f. preţ. (Extras din «Buletin eugenie şi biopolitic », voi. XIV, nr. 1—2, 1943). 33 Economie 'politică Georgescu, Mircea: Spre un statut al arendării. Bucureşti. Imprimeria Naţională, 1943, 30 p., 24x17 cm. f. preţ. Jinga, Prof. Victor: Das Wirt- schaftliche Leben in Siebenburgen. Bukarest, < Imprimeria Naţională >, 1943, p. 647—678. 31X 23 cm. f. preţ. (Sonderabdruck aus « Siebenburgen» ; Institut fur Rum&nische Geschiehte in Bukarest). CRONICA BIBLIOGRAFICĂ 101 Moş, Gheorghe: O pagină culturală în istoria Ghelarului, în cadrul orga- nizaţiei « Muncă şi Lumină ». Craiova, Scrisul Românesc, 1943, 67 p., 24 X 17 cm. f. preţ. . Despre activitatea culturală şi so- cială a corului muncitoresc din co- muna minieră Ghelar din jud. Hune- doara. Protopopcscu, V. V., C. M. Mcriu şi 1.1. Boz dog: Ghidul pieţei financiare. Acţiuni şi rente cotate în Bursă. Bu- cureşti, Ed. «Cercetări Juridice», 1943, 315 p., 24x16 cm. Lei 2.000. Stoika, Prof. Dr. N. N.: Legislaţia şi Technica Burselor de Valori. Bucu- reşti, Ed. « Cercetiri Juridice », 1943, 239 < —243 > p., 24x 16 cm. f. preţ. (Studii de drept bursier românesc). 34 Drept. Legislaţie Docan, George P.: Interdependenţa legilor provinciale şi de unificare. Studiu de jurisprudenţi. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1943, 95 p., 21X 13 cm. Lei 200. Negulcscu, Paul şi George Âlexianu: Tratat de Drept Public. Tomul 1—II. Bucureşti, Ed. Casa Şcoalelor, 1942— 1943, 24 X 16 cm. Lei 500 fiecare voi. Petrescu, Gheorghe A.: Evoluţiunea organizării judecătoreşti în România. Bucureşti, Tip. Bucovina, < 1942 >, 32 p., 24x17 cm. f. preţ. (Extras din Revista de Drept Public, nr. 3—4, 1942). VălHmărcscu, Al.: Dela Codul Na- poleon la Volksgesetzbuch. Bucureşti, Tip. Remus Cioflec, 1943, 50 p., 24 X 16 cm. f. preţ. (Extras din revista « Cercetări Juridice », nr. 1 /1943). Voiculescu, Radu: Promisiunea uni- laterală de vânzare imobiliară în dreptul comparat. Bucureşti, iTip. Curierul Judiciar, 1943, 204 p., 22 X 13 cm. f. preţ. 37 învăţământ. Educaţie Georgescu-Tistu, Victoria: Studiul individualităţii şi orientarea profe- sională. Bucureşti, Tip. Bucovina, 1942, 102 p., 25x18 cm. Lei 150. (Extras din Anuarul Liceului de fete « Domniţa Ileana », Bucureşti). Ionescu, Otilia Eu.: Din viaţa unei şcoli, Liceul de fete « Domniţa Ileana » Bucureşti 1926—1942. Bucureşti, Tip. Bucovina, 1942, 363 p., +5 pl., +61., 26x18 cm. Lei 500. Oniţiu, Ing. Florin: O metodă de supraveghere a corpului didactic din şcolile seoundare şi profesionale. < Si- biu >, f. tip., 1942, 12 p., 24x 16 cm. (Extras din Revista de Psihologie din Cluj la Sibiu). 39 Folclor Pop-Reteganul, Ion: Poveşti arde- leneşti. Cu desene de N. Brana. Bucureşti, Fundaţia Culturală Regală « Regele Mihai I», < 1943>, 213<—215> p. +1 pl., 20x15 cm. Lei 60. (Cartea Satului, 42). Topelius, Z.: Basme din Finlanda. Traducere de Victor Stoe. (Bucureşti), Asociaţia Româno-Finlandeză. <1943> 120 p. +7 pl., 21x15 cm. Lei 200. 4. FILOLOGIE. LINGUISTICĂ Candrea, I. Aurel: I learn english. Curs practic de limba engleză. Me- toda cea mai lesnicioasă pentru a învăţa în scurt timp limba engleză fără profesor. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, XIV + 356 p., 23 X 15 cm. Lei 500. Grimin, P.: « Glosarul lui Creangă ». Sibiu, Tip. Cartea Românească din Cluj, 1943, 7 p., 24 X 16 cm. f. preţ. (Extras din Dacoromania, X, Partea II). 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lascu, Nicolae: Dacia Felix. Intre filologie şi istorie. Sibiu, Tip. Cartea Românească din Cluj, 1943, 24 p., 24 X 16-cm. f. preţ. Marcu, Alexandru: Dicţionar ro- mân-italian. Ediţia IV-a. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 624 p., 14x10 cm. Lei 300. (Biblioteca pentru toţi, nr. 1306—1320). Pctrovici, E.: Daco-Slava. Sibiu, Tip. Cartea Românească din Cluj, 1943, 46 p., 24 X17 cm. f. preţ. (Extras din «Dacoromania», X, Partea II). Puşcariu, Scxtil: Etimologii şi no- tiţe etimologice. Sibiu, Tip. Cartea Românească din Cluj, 1943, p. 285— 297, 24x17 cm. f. preţ. (Extras din Dacoromania, X, Partea II). Rosctti, Al,: Geschichte der rumă- nischen Spraclie. Allgemeine Begriffe. Bukarest, < Imprimeria Naţională >, 1943, 118 p., 21x13 cm. f. preţ. Rosctti, AI,: Storia della lingua romena. Nozioni generali. Bucarest, < Imprimeria Naţională >, 1943, 110 p., 21X14 cm. f. preţ. Seidcl, Eugen: Daa Wesen der Plionologie. Bucureşti (Imprimeria Naţională), 1943, 83 p., 23x16 cm. (Societatea Română de Linguistică, Seria I, Memorii, 2 A). 5. ŞTIINŢE PURE 63 Fizică. Mecanică Cucu, Căpitan A. Iile: Calculul avio- nului. Partea I. Calculul aerodinamic. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1943, 182<—185> p.+l pl., 24x15 cm. f. preţ. 57 Ştiinţe biologice Moldovan, I,: Biologia familiei şi etnobiologia. Sibiu, Tip. Cartea Ro- mânească din Cluj, 1942, 27 p., 23 x 15 cm. f. preţ. (Extras din « Bu- letin Eugenio şi Biopolitic», Voi. Xin, nr. 9—12, 1942). 68 Botanică Borza, Al,: Schedae ad «Floram Romaniae exsiccatam», A Museo Botanico Universitatis Clusiensis (în Timişoara), editam. Centuriae XXIV- XXV. Timişoara, Tipografia Româ- nească, (1943), 66 p., 24x17 cm., f. preţ. (Extras din Buletinul Grădinii Botanice şi al Museului Botanic dela Universitatea din Cluj la Timişoara, XXin, nr. 1—2). 6. ŞTIINŢE APLICATE 61 Medicină. Igienă Kitzulcscu, Dr. G.: Istoricul Spita- lului Slatina-Olt. Volum omagial în- chinat comemorării de 150 ani de existenţă a Spitalului. Craiova, Ed. Scrisul Românesc, (1943), 123<—125> p.+26 pl., 28X20 cm. f. preţ. Radu-Arad, Dr. Corncliu: Ocrotirea copilului. Sibiu, Tip. Cartea Româ- nească din Cluj, 1943, 58 p., 23x15 cm. f. preţ. Zolog, Prof. Dr. M.: Igiena şcolară. Sibiu, Tip. Cartea Românească din Cluj, 1943, 68 p., 23 X 15 cm. f. preţ. (Extras din «Buletin Eugenio şi Biopolitic», voi. XIII, nr. 9—12, 1942). 63 Agricultură. Zootehnie Băicoianu, Dr. Ing.-Agr. C.: Cre- şterea raţională a păsărilor de curte. Ediţia H-a. Bucureşti, Tip. Bucovina, 1943, 351 p., 26x18 cm. f. preţ. Cornăţeanu, Prof. N. D.: Condiţiile pentru intensificarea agriculturii ro- mâneşti. Bucureşti, Imprimeria Na- ţională, 1943, p. 40—73, 24 X 15 cm. CRONICA BIBLIOGRAFICĂ 193 f. preţ. (Extras din Analele Facultăţii de Agronomie din Bucureşti). Teodorescu, Frol. I. C.: Inventarul centrelor viticole cele mai importante din România. Bucureşti, Tip. Buco- vina, < 1943 >, 45 p., 24x16 cm. f. preţ. (Extras din « România Viticolă », n-rele 3, 4—5 şi 6, 1942). Tcodorcscu, Prof. I. C.: Dr. Gh. Constantinescu, Dr. Sergiu Gogălni- ceanu, Dr. C. V. Oprea: Viile expe- rimentale din România. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1943, 211 p., 23x 16 cm. f. preţ. (Institutul de Cercetări Agronomice al României). 7. ' ARTE FRUMOASE Zambaccian, E. H.: Pagini de artă. Bucureşti, Ed. Casa Şcoalelor, (1943), 173 p.+83 pl., 33X24 cm. Lei 600. Cuprinde 31 articole şi cronice arti- stice, asupra unor personalităţi arti- stice străine (Tiţian, Ingres, Dela- croix, Căzanne, Renoir, Fragonard, Matisse) şi române (Grigorescu, An- dreescu, Luchian, Petraşcu, Pallady, Balthazar, Şirato, Tonitza, Paciurea, Brâncuşi, Medrea) şi 83 reproduceri, în special după pictorii şi sculptorii români, dintre care 11 colorate. 8. LITERATURA 8.08 Tehnică literară Papadima, Ovidiu: Probleme de construcţie în dramă. Bucureşti, Im- primeria Naţională, 1943, p. 591—610, 23 X 15 cm. f. preţ. (Extras din Re- vista Fundaţiilor Regale, nr. 6, Iunie 1943). 859 Literatură română 859.09 Critică şi istorie literară Eminescu şi Bucovina. Cernăuţi, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1943, XVI+643 p.+2 pl., 22x15 cm. Lei 800. Din cuprins: Amintiri despre Emi- nescu, de T. V. Ştefanelli; Bucovina în viaţa şi opera lui M. Eminescu, de Aurel Vasiliu; Aron Pumnul - Mihail Eminescu, de C. Loghin; Despre Aglaea Eminescu, sora poetului, de Augustin Z. N. Pop; In satul Emino- vicenjlor, de Vasile Gherasim; Popa- suri eminesciene în Cernăuţi, de Eugen Păunei. Lascu, N.: Vasile Aron şi Ovidiu. Sibiu, Tip. Cartea Românească din Cluj, 1943, 42 p., 23x15 cm. f. preţ. (Extras din « Studii literare », Voi. II). Logliin, Constantin: Aron Pumnul - Mihai Eminescu. I. Reabilitarea lui A. Pumnul. II. Influenţa .lui A. Pumnul asupra lui M. Eminescu. Cernăuţi, Ed. Mitropolitul Silvestru, 1943, 99<—101> p., 22x15 cm. Lei 100. (Colecţia « Societăţii Scriitorilor Bucovineni »). Maiorescu, Titu: Critice, 1866-1907. Ediţie completă, Voi. HI. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 295 p., 21X 14 cm. f. preţ. Mihăcscu, N.: Valori literare în opera lui N. Filimon. (Bucureşti, Ed. Casa Şcoalelor, 1943), 125<—127> p., 22 X 15 cm. Lei 150. 859—1 Poezie Alcxandrescu, Grigore: Poezii. Fa- bule. Bucureşti, Ed. Remus Cioflec, 1943, 39 p., 18 X12 cm. Lei 30. (Cartea Noastră, nr. 9). Alecsandri, Vasile: Legende istorice. Bucureşti, Ed. Remus Cioflec, 1943, 63 p., 18x13 cm. Lei 30. (Cartea Noastră, nr. 8). Alecsandri, Vasile: Poezii. Doine, Mărgăritărele, Pasteluri, Ostaşii no- ştri, Suvenire, Diferite. Bucureşti 13 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ed. Remus Cioflec, 1943, 88 p., 18 X 13 cm. Lei 45 (Cartea Noastră, nr. 7). Alecsandri, Vasile: Poezii populare. Cântece bătrâneşti. Balade, Doine, Hore. Bucureşti, Ed. Remus Cioflec, 1943, 86 p., 18X13 cm. Lei 45. (Cartea Noastră, nr. 6). Biji, Ursula: Cer troglodit. Gravuri de Dobrian. (Bucureşti), Tip. Buco- vina, < 1943 >, 60 p., 22x15 om. f. preţ. Bolintincanu, Di ini trie: Legende istorice. Bucureşti, Ed. Remus Cioflec, 1943, 37 p., 18X12 cm. Lai 15. (Cartea Noastră, nr. 10). Giurgiuca, Emil: Dincolo de pădure. Bucureşti, Ed. Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, 1943,109 p., 20 X 14 cm. f. preţ. Gyr, Radu: Poeme de războiu. Gra- vuri de F. Micoş. < Bucureşti >, Ed. Gorjan, 1942, 71 p., 27x20 cm. Lei 150. Mircea, Lucian: Tristul destin. Piatra-Neamţ, (Tip. Românească, 1943), 71 p., 19 X 13 cm. Lei 120. Novcanu, Ghcorghe: Laude. Cer- năuţi, (Tip. Mitropolitul Silvestru), 1943, 90 <—93 > p., 24 X 16 cm. Lei 200. (Colecţia « Societăţii Scriitorilor Bucovineni »). Odeanu, Anişoara: Moartea în ce- tate. Versuri. Bucureşti, Ed. Funda- ţiei Regale pentru Literatură şi Artă, 1943, 98 <—100 > p., 19x14 cm. f. preţ. Panait, Dobrc: Lacrimi. Versuri.' (Bucureşti, Ed. Gorjan), < 1943 >, 75 p., 19x14 cm. f. preţ. (Colecţia « Muncă şi Lumină »). Fillat, Ion: Asfodela. Cu o prefaţă de N. I. Herescu. Bucureşti, < Impri- meria Naţională >, 1943, 93 p., 18X 12 cm. f. preţ. (Ediţiile Ausonia, 1). Popescu-Maldăr, Ilie: Eroice. Poezii. Câmpina, Tip. Gutenberg, 1943, 58 <—61 > p., 21X 14 cm. f. preţ. Rizcscu, Gh.: Poezii, închinate ele- vilor de liceu şi fiului meu. Bucureşti, Tip. Revista Geniului, 1943, 163 p., 22x14 cm. Lei 168. Rizescu, Gh.: Spaţii şi materii. Versuri. Voi. II (Bucureşti), <—112 > p., 22 X 15 cm. Lei 130. Tcaciuc Albu, N.: Poezii chinezeşti. Cernăuţi (Tip. Mitropolitul Silvestru), 1943, 62 <—64 > p., 15X 11 cm. Lei 200. (Colecţia « Societăţii Scriitorilor Bucovineni»). Teodoreanu, AI. O.: Caiet. Versuri. Ediţia II. Bucureşti, Ed. Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, 1943, 98 p., 19 X 14 cm. f. preţ. Tzigara-Samurcaş, Sandu: Culesul de apoi. Versuri. < Bucureşti >, Ed. Casa Şcoalelor, 1943, 47 p., 21X 14 cm. Lei 80. Vocvidca, Gcorgc: Pro Patria. Cer- năuţi, (Tip. Mitropolitul Silvestru), 1943, 93 <—96 > p., 22X 15 cm. Lei 120. (Colecţia « Societăţii Scriitorilor Bucovineni »). Vora, Emil: înalte vânturi. (Bucu- reşti), Tip. Bucovina, 1943, 60 p., 22 X 15 cm. Lei 150. Zaharia, E. Ar.: Antologie Rădău- ţeană. Cu o copertă de Eugen Drăgu- ţescu. Cernăuţi (Tip. Mitropolitul Silvestru), 1943, 144 p., 25X17 cm. Lei 250. (Colecţia Scriitorilor Buco- vineni). 859—2 Teatru Divarius, Lconard: Liberatorul. •Fragment istoric, în versuri, în 5 părţi. Timişoara, Tip. Dacia Traiană, 1943, 161 <—164 > p., 22 X 14 cm. Lei 200. (Colecţia « Dacia », nr. 1). CRONICA BIBLIOGRAFICĂ Luca, Ana: Pe urma soarelui. Piesă în 4 acte. (Bucureşti, Tip. Socec), < 1943 >, 101 p., 14x9 cm. Lei 70. (Biblioteca Teatrului Naţional, Seria IlI-a, nr. 35). > Pctrcscu, Canid: Mioara sau toată lumea e sinceră la 20 de ani. Comedie în trei acte. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 175 p., 14x9 cm. Lei 80. (Biblioteca Teatrului Naţional, Seria IlI-a, nr. 33). 859—3 Proză literară Brătcscu-Voincşti, I. Al.: Rătăcire. Nuvele-Schiţe-Scrisori. Ediţia IlI-a. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 199 p., 19X13 cm. Lei 280. Cioflec, Romulus: Pe urmele desti- nului. O goană în jur de sine însuşi. Voi. I—II. (Bucureşti), Ed. Remus Cioflec, < 1943 >, 388 p. (I); 373 p. (II), 21X13 cm. Lei 800. Creangă ,Ion: Amintiri din copi- lărie. Bucureşti, Ed. Remus Cioflec, 1943, 104 p., 18X13 cm. Lei 45. (Cartea Noastră, nr. 3). Creangă, Ion: Poveşti. Bucureşti, Ed. Remus Cioflec, 1943, 60 p., 18 X 13 cm. Lei 30. (Cartea Noastră, nr. 1). Creangă, Ion: Poveşti şi anecdote. Bucureşti, Ed. Remus Cioflec, 1943, 61 p., 18X13 cm. Lei 30. (Cartea Noastră, nr. 2). Dcssila, Octav: Turbă, Roman. Ediţia IV-a. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 467 p., 19X13 cm. Lei 600. Petrcscu, Cezar: Duminica orbului. Roman. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 384 p., 19 X 13 cm. f. preţ. Pop, Mihail: Undeva pe un ţărm. Roman. Bucureşti, Ed. Contempo- rană, 1943, 218 p., 18x12 cm. Lei 240. Pricopie, Miliail: Puterile credinţei. Roman. (Bucureşti, Tip. Remus Cio- 195 flec), < 1943 >, 156 p., 21X14 cm. Lei 150. Rcbrcanu, Liviu: Gorila. Roman, Voi. I—II. Ediţia IV. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 320 p., (I)—619 p. (II), 19 X 12 cm. Lei 480. Rcbrcanu, Liviu: Ion. Roman Voi. I—II. Ediţia Xll-a. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 293 p. (I); 263 p. (II), 19 X 12 cm. Lei 560. Sadoveanu, Mihail: Ţara de dincolo de negură. Bucureşti, Ed. Cartea Ro- mânească, (1943), 372 <—374 > p., 19 X 13 cm. Lei 540. Tudoran, Radu: Anotimpuri. Ro- man. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 486 p., 20x14 cm. Lei 550. Tudoran, Radu: Un port la răsărit. Roman. Ediţia V-a. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 511 p., 20x 14 cm. Lei 500. Vasilcscu, Ioan F.: Cântecul ucis. Roman, (Bucureşti, Tip. Curentul, 1943), 83 p., 21X 15 cm. f. preţ. 859—4 Eseuri. Memorii Bcccscu, Florin: Cu fierul roşu. Do- cumentare anti-comunistă. Cu 70 ilustraţii în text şi 48 planşe. Bucu- reşti, Ed. Dacia Traiană, (1942), 406 p., 25X 17 cm. Lei 500. Brătcscn-Voincşti, L AL: Din pragul apusului. Gânduri—Amintiri. Bucu- reşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 201 <—205 > p., 19X 13 cm. Lei 280. Brătcscu-Voineşti, I. Al.: Origina neamului românesc şi a limbei noastre. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, (1943), 63 p., 19 X 13 cm. Lei 80. Munteanu, Ionel: Amintiri din teatru. Bucureşti, Tip. Remus Cioflec, 1943, 16 p., 21 x 14 cm. f. preţ. Fillat, Ion: Tradiţie şi literatură. (Bucureşti), Ed. Casa Şcoalelor, 1943, 321 p., 21X 14 cm. Lei 300. 13' REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 196 Culegere de eseuri: George Coşbuc; Poezia lui P. Cerna; Alexandru Mace- donski, omul şi poetul; Amintirile lui Ion Creangă; Vasile Alecsandri, poet al pământului şi al sufletului româ- nesc; Eminescu şi poezia pură; Ro- mantismul românesc; Specificul ro- mânesc şi lirica noastră modernă, etc. Rebreanu, Liviu: Amalgam. Bucu- reşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 278 p., 19x12 cm. Lei 360. Culegere de 13 eseuri, printre care: 1. Coşbuc; 2. Centenarul nuvelei ro- mâneşti; 3. O scrisoare pierdută; 4. Cei trei muşchetari; 5. Hamlet; 6. Reymont; 7. Mărturisiri; 8. Lauda ţăranului român. 82/89 Traduceri din literaturile străine Buck, Pcarl S.: Mândrie. Traducere de Jul. Giurgea. Ediţia V-a. Bucu- reşti, Ed. Contemporană, (1943), 386 p., 19 X 15 cm. Lei 600. Clevdly, Ilugh: Jim Murray detec- tiv în familie. Bucureşti, Ed. Vatra, < 1943 >, 201 p., 16x12 cm. Lei 92. (Colecţia Atlantis). D’Errico, Ezio: Noaptea de 14 Iulie. Traducere din limba italiană de V. Petrescu. Bucureşti, Ed. Danubiu, (1943), 182 p. 16x12 cm. Lei 72; (Colecţia Capodopera l). Field, Petcr; Roşcovanul. (Dor rote Adams). Traducere din germană de Şt. Socrate. Bucureşti, Ed. Danubiu, (1943), 184 p., 16x12 cm. Lei 72. (Colecţia « Cititorului >>, nr. 9). Giono, Jean: Să-mi rămână bucu- ria. Traducere de Şerban Bascovici. (Bucureşti), Ed. Contemporană, (1943) 422 p., 19x13 cm. Lei 470. Goethe, W. v.: Gotz von Berli- chingen. Dramă în 5 acte. Traducere de Laura M. Dragomirescu. (Bucu- reşti, Tip. Bucovina), < 1943 >, 83 p., 24X16 cm. Lei 100. (Colecţia «Con- vorbiri Literare n). Goldoni, Carlo: Mincinosul. Co- medie în 3 acte. In româneşte do Alexandru Marcu. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 14x9 cm. Lei 80 (Biblioteca Teatrului Naţional, Seria IH-a, nr. 36). Gummorus, E. R.: Fortăreaţa. Roman. Traducere de Ştefan Baciu şi Sergiu Dumitrescu. (Bucureşti), Ed. Remus Cioflec, 1943, 311 p., 22 x 15 cm. Lei 400. Jărviluoma, Artiuri: Evadare. Dramă în 3 acte. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 104 p., 14x9 cm. Lei 80. (Biblioteca Teatrului Naţional, Seria IH-a, nr. 37). Enittel, John: El Hakim. Roman. Traducere din limba germană de George Sbârcea. (Bucureşti, Tip. Socec), < 1943 >, 365 p., 20x14 cm. Lei 450. Knittel, John: Via Mala. Roman. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 584 p., 19X14 cm. Lei 450. Majocchi, Andrea: Printre Bisturie şi Foarfece. (Din însemnările unuj chirurg). Cu o prefaţă de Prof. Dr. Victor Gomoiu. Traducere de Giu- seppe Sabbarese. Bucureşti, Ed. Re- mus Cioflec, 1943, 227<—229> p., Lei 300. Papini, Giovanni: Un om sfârşit. Traducere din limba italiană de Alexandru Marcu. Bucureşti, (Tip. Socec), < 1943 >, 228 p., 20x14 cm. Lei 340. Shakespeare, W.: Nevestele vesele din Windsor. Comedie în 5 acte. Din şi în forma originală de Dragoş Pro- topopescu. (Bucureşti, Tip. Socec), < 1943 >, 146 p., 14x9 cm. L°i 80. (Biblioteca Teatrului Naţional, Seria IlI-a, nr. 38). CRONICA BIBLIOGRAFICĂ 197 Sibson, Francisc: Naufragiaţii de pe Springbock. (L’Incroyable!). Tra- ducere de Gesar Ridulescu Barbelian. Bucureşti, Ed. Podeanu, (1943), 245 p., 16x12 cm. Lai 82. (Colecţia Aventuri din toată lumea). Veuzit, Max de: Soţul meu. Roman. Bucureşti, Ed. Gorjan, < 1943 >, 333 p., 19x13 cm. Lei 380. Wallacc, Edgar: Omul dela Carlton. (The Man from Carlton). Traducere de Simion Săveanu. Bucureşti, Ed. Noastră, (1943), 109 p., 23X15 cm. Lei 102. 9. ISTORIE. GEOGRAFIE 9 Istorie în general Ciorănescu, AI.: Rumanien. Eine Ubersicht. Bucureşti, < Imprimeria Naţională >, 1943, 61 p. +11 pl., 21X13 cm. f. preţ. Costin, Miron: Cartea pentru descă- lecatul de ’ntâiu a Ţării Moldovei şi a neamului românesc şi Letopiseţul Ţării Moldovei dela Aron Vodă, de unde este părăsit de Ureche Vornicul de Ţara de jos. Bucureşti, Ed. Remus Cioflec, 1943, 40 p., 18x12 cm. Lei 30. (Cartea Noastră, nr. 6). Daicovici, Prof. C.: Daker und Ru- mânien. Bukarest, < Imprimeria Na- ţională >, 1943, p. 175—186+1 pl., 31x23 cm. f. preţ. (Sonderabdruck aus « Siebenbiirgen»; Institut fur Rumanische Geschichte in Bukarest). Daicovici, Prof. C.: Siebenbiirgen im Altertum. Bukarest, < Imprimeria Naţională >, 1943, 243<—245> p.+32 pl., 21x13 cm. f. preţ. Daicovici, Prof. C.: La Transilvania nell’Antichitâ. Bucarest, < Imprime- ria Naţională >, 1943, 223 p.+33 pl., 21X13 cm. f. preţ. Giurescu, Prof. Constantin C.: La Transilvania. Bucarest, < Imprimeria Naţională >, 1943, 29 p.+9 pl., 21X14 cm. f. preţ. Iorga, N.: Oameni reprezentativi în purtarea războaielor. Lecţii ţinute la Şcoala de Război în 1937. Bucureşti, «Imprimeria Naţională >, 1943, 141 <—143 > p., +10 pl., 24x16 cm. f. preţ. Matasă, Preot C.: Câmpul lui D.-agoş. Toponimie veche şi actuală din judeţul Neamţ. Bucureşti, (Tip. Curierul Judiciar), 1943, 68 p., 24 X16 cm. Lei 100. Moga, Ion: I Romeni di Transil- vania nel medio evo. Bucarest, < Im- primeria Naţională >, 1943, 107 p., 24 X16 cm. f. preţ. (Estratto dalia « Revue Historique du Sud-Est euro- peen », XIX, 1, 1942). Micu, Emil: Contribuţiuni la isto- ricul regimentului grăniceresc întâi valah. Bucureşti, < Imprimeria Na- ţională >, 1943, 115 <—117 > p., f. preţ. (Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti). Ncgrcanu, Dr. Maria I.: Românii din Tg.-Sicuesc şi satele învecinate. După condica bisericii ortodoxe din Tg.-Săcuesc. Cu 3 planşe şi 2 hărţi. (1781—1898). Bucureşti, < Imprimeria Naţională >, 1943, 112 p. +6 pl. f. preţ. (Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti). Naum, Prof. Teodor A.: Germania lui Tacit. Introducere, text, traducere, comentar, apendice ori tic. (Sibiu, Tip. Cartea Românească din Cluj, 1943), 218 p., 20X14 cm. Lei 250. (Institutul de Studii Clasice, nr. 8). Noculee, Ion: O seamă de cuvinte. Letopiseţul Ţării Moldovii dela Dabija Voevod până la domnia lui Ioan M&- vrocordat Voevod, 1662—1743. Bucu- reşti, Ed. Remus Cioflec, 1943, 56 p., 198 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 18x12 cm. Lei 30. (Cartea Noastră, nr. 4). Pop, Prof. Sever: Die Toponymie Siebenburgens. Bukarest, < Impri- meria Naţională >, 1943, p. 319—348 p. + l h., 31x23 cm. f. preţ. (Sonder- abdruck aus « Siebenbiirgen»; In- stitut fiir Rumânische Geschichte in Bukarest). Popiţi, Gr.: Ungaria subjugată. 1526—1919. (Izvoare şi documente inedite). (Bucureşti), Ed. Vremea, (1943), 31 p., 16x12 cm. Lei 60. Ursu, Horia I.: Storia dei Romeni. Bucarest, < Imprimeria Naţională >, 1943, 125 p.+13 pl., 21X13 cm. f. preţ. 91 Geografie Giurescu, Constantin C.: Harta Stolnicului Constantin Cantacuzino. O descriere a Munteniei la 1700. Bu- cureşti, Imprimeria Naţională, 1943, 28 p. + 1 pl., 24X17 cm. f. preţ. (Extras din Revista Istorică Română, Voi. Xm, 1943). Mehedinţi, S.: Opere complete. Voi. I. Introducere în geografie. Bu- cureşti, Ed. Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, 1943, 278 p., 23 X15 cm. f. preţ. (Biblioteca Enci- clopedică). Mehedinţi, Prot. S.: Rumănien. Das Land und sein Volk. Physika- lisch-geographische und anthropogeo- grapbische Betrachtungen. Bukarest, < Imprimeria Naţională >, 1943, 159 p.+8 pl., 21x13 cm. f. preţ. Someşan, Laurian: Câmpia Tisei ca barieră etnică. Bucureşti, < Impri- meria Naţională >, 1943, 131 p., 21X13 cm. f. preţ. 92 Biografie Aubry, Octave: împărăteasa Eu- genia. Traducere de Alexandru Talex. (Bucureşti), Ed. Contemporană < 1943 >, 334 p., 19x14 cm. Lei 400. Brion, Mareei: Laurenţiu Magni- ficul. Traducere de H. V. Stahl. (Bu- cureşti), Ed. Contemporană, (1943), 302 p., 19 X14 cm. Lei 350. Camariano, Nestor: Poetul grec Costis Palamas. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1943, p. 346—356, 23 X15 cm. f. preţ. (Extras din Revista Fun- daţiilor Regale, nr. 5, Mai 1943). Rădulescu-Pogoneanu, Elena: Maria Cantacuzino. Bucureşti, Tip. Buco- vina, < 1943 >, 16 p., 23x16 cm. f. preţ. (Extras din «Convorbiri Lite- rare 0, Ianuarie 1943). George Baiculescu NOTE UMANISM ANTIC Vergiliu în italieneşte ■ Admiraţia continuă de care s’a bucurat marele poet latin în Italia n’a pierdut nimic din intensitate în zilele noastre puţin favorabile uma- nismului antic, în vremuri dominate de progresul tehnic, de civilizaţia aceasta modernă care în bună parte a materializat cultura, aşa cum scrie undeva Oswald Spengler. Tradiţia clasicismului a menţinut în actualitate, cu toată vicisitudinea împrejurărilor cultul marilor valori umaniste, făcând din ele un nesecat izvor de inspiraţie, bogăţie de motive pentru creaţia literară, temeinică pre- gătire a unui climat spiritual care să menţină la nivel ridicat prestigiul cul- tural al unei ţări latine. Vergiliu pentru Italia este primul mare poet naţional care cântă în Eneida faptele legendarului erou Eneas ajuns pe malurile Ausoniei, unde avea să se desvolte mai târziu poporul latin destinat să stăpânească neamurile: Tu regere imperio, Romane, memento! Poetul Vergiliu preamărind virtu- ţile vechilor Romani, construind o epopee în care mitul se împleteşte cu o rară sensibilitate poetică, versurile lui au fost preţuite de contemporani, mult admirate în Evul Mediu şi în timpurile moderne şi au reuşit cu succes să înfrunte atâtea generaţii de imitatori, critici ori detractori. Dintre scriitorii clasici, în ultimul timp, Vergiliu a apărut în frumoase ediţii însoţite mai ales de bogate co- mentarii, care să uşureze înţelegerea şi interpretarea versurilor marelui poet mantuan. Recent a apărut in « Biblioteca per la diffuzione degli studi clasici * o edi- ţie a textului Eneidei, însoţită de o frumoasă traducere în proză şi un co- mentariu destul de bogat. L’Eneide tradulta e comentata col teslo a jronle da Antonio Lombarii, Firenze, G. G. Sansoni, editore, 1942. Scoasă în format portativ, fiecare carte a epo- peei e precedată de un ♦ sommario *, iar o pagină are textul, alături tradu- cerea, urmând imediat în continuare, câte două pagini de comentariu, astfel că ceea ce s’a citit, uşor poate interpretat într’o urmare naturală, fără a recurge la note în josul paginei ori la finele cărţii. Volumele, cuprinzând fiecare câte 2 cărţi, sunt cu îngrijire tipărite şi astfel alcătuite încât să corespundă destina- ţiei de a fi cât mai larg răspândite, adresându-se la fel cunoscătorilor limbii latine cât şi celor ce vor s’o citească numai în tradurfere. Noua ediţie a Eneidei lui Vergiliu, tradusă şi comentată de Antonio Lom- bardi, apărută după alte numeroase 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ediţii şi studii relative la poet şi operă, confirmă încă odată preţuirea şi cultul de care se bucură marii creatori de literatură clasică în Italia, ţara de nobilă tradiţie umanistă. Gh. Bulgăr G. Guţu, «Scrisorile lui Seneca sunt adevărate scrisori ? » Problema pe care autorul a indi- cat-o în titlul studiului său — (Extras / din Anuarul Inst. de studii clasice, IV, 1941—42, Sibiu) — este o veche con- troversă în istoria literară latină, asupra căreia — deşi amănunţite cer- cetări s’au făcut — părerile învăţaţilor au fost totdeauna împărţite. Discutând asupra « realităţii episto- lare » a Scrisorilor annaeane către Lucilius, cercetătorii au crezut că au de a face fie cu adevărate scrisori (v. Otto Binder, Die Abjassungszeit von Senekas Briefen, 1905), fie cu o simplă operă morală ce îmbracă de circum- stanţă forma epistolară (Justus Lip- sius, părere reluată în 1890 de Hilgen- feld, în L. Annaei Senecae epislulae morales. ..). O teză împăciuitoare a propus în 1893 Schultess, care vedea în aceste scrisori exhortaţiuni morale (salu- tares admonitiones) destinate în ace- eaşi măsură publicului şi lui Lucilius, şi trimise acestuia din urmă în grupe mai mult sau mai puţin întinse. Pornind dela multele nedumeriri pe care cartea lui Albertini: Lacomposi- lion dans Ies ouvragesphilosophiques de Senâque (Paris 1923) le lasă cititorului, d. G. Guţu crede că « Justus Lipsius, cu o intuiţie ce-şi găseşte sprijinul în atâtea observaţii de amănunt, era pe linia celei mai mari probabilităţi *. Intr’adevăr, d-sa aduce pentru adeverirea părerii acestuia o seamă de mărturii şi observaţii întemeiate pe textul scrisorilor, care dovedesc lă- murit că forma epistolară (litteris mando) a Scrisorilor către Lucilius, compuse în vederea publicării, cu con- ştiinţa valorii lor dincolo de actuali- tate (posterorum negotium), nu este decât simplu procedeu scriitoricesc, — aşa cum cunosc toate istoriile literare. Suntem întru totul de acord cu con- cluziunile d-lui G. Guţu, şi preţuind ca şi d-sa valoarea însăşi a Epistolelor lui Seneca, ne întrebăm numai dacă nu a venit şi pentru cultura noastră prilejul de a înlătura situaţia ciudată în care ne găsim, când doritorilor să cunoască frumuseţile literaturii greco- latine nu le putem pune la îndemână prea multe texte. Nicolae Predescu REVISTE Idealul de viaţă umanist D-na Alice Voinescu publică un studiu « Idealul de viaţă umanist > în Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor Ro- mâni (Anul XVII, Nr. 5—6), arătând cronologic diferitele aspecte ale uma- nismului, care, la un moment dat, este « starea culturii europene, de uimire fericită, în faţa unei taine pe care omul o simte în el şi în întreaga făp- tură, taină în care el II simte prezent pe Dumnezeu. De aceea, umanismul e înfiorat de dragoste >. Căci, susţine d-na Voinescu, «umanismul nu e, cum se crede adesea, anthropocentric; el e minunea unei împăcări între na- tură şi supra-natură, între uman şi divin. .. Trebuie înlăturată prejude- cata că instaurarea omului în domnia universului, prin detronarea lui Dum- nezeu, ar fi un ideal umanist. Acest ideal e al altei epoci, când visul uma- nist încetează *, R. NOTE 201 LITERATURĂ D. V. Barnovschi: Stăvilare Având la îndemână întâmplări din războiul actual şi o ideologie conser- vatoare, d, D. V. Bamoschi a scris un roman Stăvilare (editura Naţională Gh, Mecu), în care pune tocmai în conflict mentalitatea comunistă cu cea tradiţional românească. In viaţa boierului Mihail Tâlmaz, mare pro- prietar în bălţile dunărene, apare o Rusoaică bolşevică, venită împreună cu alţi paraşutişti sovietici. Boierul, care-şi are doi fii pe front, se îndră- gosteşte de această femeie. Tovarăşii ei o răpesc dela moşie, iar boierul o regăseşte cu ajutorul unui spion evreu, fapt care apare autorităţilor noastre dovada unei complicităţi a boierului cu comuniştii. La judecată, Tâlmaz lăsându-se ademenit de amestecul unei binevoitoare doamne Coţofe- nescu, Rusoaica Nataşa îl pedepseşte din gelozie, declarându-1 complice, pentru a fi şi el condamnat la moarte. Finalul cărţii pomeneşte vag că « s’a făcut dreptatea cea dreaptă » acestui tită încercat, care-şi pierde un fiu devenit erou şi pe care sufletul slav îl ademenise prin tulburătoarea Na- taşa. Povestirea are situaţii cu totul false şi neverosimile, reia teme de psiho- logie slavă, destul de cunoscute, iar expunerea are ceva din cursivitatea reportajelor gazetăreşti, unde faptele se relatează din afară, fără viziuni şi vibraţii plastice. Autorului nu-i lipsesc de sigur, cunoştinţele politice şi so- ciale despre vremea noastră, cum nici frecventarea mariL literaturi; şi dacă epica rămâne la suprafaţă, adesea dis- cuţiile ideologice sunt viu înfăţişate. Poate ceea ce e mai de preţ şi îţi ţine atenţia e tocmai partea ideologică, aspectul eseistic, al « romanului » d-lui D, V, Barnoschi, un intelectual cult şi bun cunoscător al istoriei şi ideilor româneşti, pe care le-a valorificat sub diferite forme în numeroasele sale lucrări. R. Emil Vîrlosu: Pretutindeni, tot- deauna! (Dacia Traiană, Buc. 1942). O carte despre viteaza noastră ma- rină era binevenită, mai cu seamă acum când ea şi-a arătat valoarea şi curajul. O carte scrisă cu elan tineresc şi cu dragoste pentru misiunea mari- nărească a poporului nostru. Autorul începe prin câteva consideraţi uni asupra necesităţii imperioase de a ne asigura o marină puternică, menită să ne deschidă drumul liber, nu la Marea Neagră ci la Mediterana, Lu- crurile acestea, le ştim, au mai fost spuse şi încă de mult. Dar politica noastră trecută nu s’a ocupat de ele. E, Vîrtosu are meritul de a repeta aceste lucruri vechi în lumina verifi- catoare a momentelor decisive de azi, când o flotă puternică pe Mare poate însemna un sprijin mai mult în victoria noastră finală. Niciodată un adevăr repetat nu-şi pierde valoarea. Dim- potrivă. Dar introducerea aceasta este urmată de o serie de prezentări, aş spune reportagii marine, care reţin îndelung atenţia, Niciun retorism factice şi de prisos. Faptele sunt redate minuţios, nervos, scurt, consistent, îmbălsămate de aerul acela de auten- ticitate oarecum hermetică, pe care îl posedă limbajul tehnic ciudat şi nou pentru un profan în ale mării. Scu- fundarea « Moscovei » şi « Harco- vului o în apele Constanţei, scufun- darea submarinelor sovietice, faptele 202 IEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE distrugătoarelor « Regina Maria * şi « Regele Ferdinand » sau « Cu Bar- cazul în furtună » sunt redate într’un limbaj nou, fără a uita o frumoasă ţinută de stil literar. O altă parte este închinată, cum era şi firesc, faptelor de arme ale marinei noastre fluviale, «monitoarele » mai cu seamă, şi ale «infanteriei de marină » citată cu ordinul de zi Nr. 5 din 6 Sept. 1941. E vorba anume de lupta eroică dela Periprava şi Solomonov, despre care publicul nostru ştie foarte puţin dar pe care autorul le reînviază cu un minunat dar de povestire. Cartea era de sigur necesară nu pentru a verifica prin ea, încă odată, vitejia ostaşilor noştri, aceiaşi pre- tutindeni, pe uscat, în aer sau pe apă, ci pentru a dovedi concret validitatea tezei doctrinare a volumului: nece- sitatea vitală pentru noi de a avea o flotă puternică, menită să ne asigure libertatea Dunării şi libertatea Mării. De când a fost scrisă cartea şi până azi, însă, faptele s’au înmulţit. Şi nu ne îndoim că autorul va îngriji sfr-ni le arate şi pe cele pe care nu le ştim încă. Petru P. lonescu Literatură română tradusă în limba franceză Ceea ce a pricinuit întotdeauna o stânjenire dusă până la nemulţumire în sufletul oricărui Român, care a cunoscut mai de aproape cultura şi civilizaţia franceză, a fost dispro- porţia dintre admiraţia noastră pentru dulcea Franţă, cum îi spunea croni- carul, şi lipsa ei de cunoştinţe privi- toare la noi. Nu se putea ca simpatia noastră pentru Franţa să nu fie jignită de acea atitudine de «Idole insensible â l’encens » cum zice poetul. Intre prie teni se impune sinceritatea. Intr’adevăr, sunt câteva prefeţe fă- cute de savanţi francezi pentru opere scrise de autori români în limba franceză; astfel a lui Emil Faguet la opera lui N. Apostolescu, în care se arată exagerat înrâurirea franceză asupra poeziei lirice româneşti din sec. XlX-lea, a lui Ch. Diehl la studiul d-lui I. D. Ştefănescu despre bisericile moldoveneşti, etc. In afară de aceste măgulitoare, dar destul de puţine dovezi de reciproci- tate a prieteniei noastre nedesminţite, noi care am gustat literatura franceză în original sau în sute de traduceri, începute de un secol, ne-am aşteptat întotdeauna la mai multă atenţie. Scriitori de-ai noştri au dorit fireşte ca pagini însemnate din literatura noastră să fie traduse în franţuzeşte pentru Franţa şi pentru toată lumea cultă. Astfel V. Alecsandri a tradus poezii populare româneşti culese de el însuşi, în această splendidă limbă universală, spre a arăta tuturor fru- museţea folclorului nostru. Alţi scrii- tori Români, printre care şi marele N. Iorga, au încercat să arate lumii strălucirea şi adâncimea poeziei lui Eminescu prin traduceri franceze, dar până în ultimul timp puţini au fost Francezii care au mers pe această cale de cunoaştere directă a culturii româneşti. Afară de admirabila muncă a lui Fr. Dam6 pusă în marile dicţionare fran- cez-român şi român-francez, muncă speculată de succesorii săi ca C. Şsineanu (cum afirmă şi Ch. Drouhet în prefaţa dicţionarului său român- francez, p. IV), a trebuit să treacă mult până ce abatele Barral a tradus cu multă măestrie din poezia genia- lului Eminesou, sau un J. Boutiere NOTE 2»3 să facă un cuprinzător studiu asupra pitorescului povestitor I. Creangă. De curând însă, Institutul Francez de înalte Studii din România a luat o iniţiativă care ne umple de mulţumire. Acest Institut, care s’a manifestat la noi de câţiva ani, prin organizări^ de cursuri, conferinţe, concerte şi prin punerea la îndemâna studioşilor noştri a bibliotecii sale, a început publicarea în marea editură H. Didier din Paris, a numeroase traduceri în franţuzeşte a multor capod’opere româneşti. Traducerile apărute până acuma: din M. Sadoveanu: Hanul Ancuţii, datorită profesorului universitar dela Universitatea din Cluj-Sibiu Yves Augier, şi din I. L. Caragiale: Teatru datorită d-lui Edmond Bemard, pro- fesor al sus zisului Institut, reprezintă munca a doi dintre cei mai buni cu- noscători dintre profesorii francezi stabiliţi de mai mulţi ani în România spre a ne cunoaşte. Traducerile sunt admirabile, însdţite de câte o seurtă dar substanţială prefaţă şi de note explicative. E o fericire pentru noi să vedem cum sunt arătate în limba franceză gândurile pline de filosofie senină ale ţăranilor noştri care iubesc gluma şi vinul ţării, dar povesteso atât de încântător şi de pitoresc întâmplări senzaţionale, în care se amestecă mis- ticismul cu naivitatea şi cu isteţimea ca în Hanul Ancuţei; sau se înfăţi- şază umoral nestăpânit din comediile lui Caragiale, care nu sunt mai prejos de arta occidentală. Cu cât operele acestea sunt mai greu de tradus din cauza stilului lor plin de arhaisme şi provincialisme, cu atât aspra muncă a traducătorilor se ouvine a fi mai preţuită. Editura Didier anunţă că, tot sub îngrijirea Institutului francez de înalte Studii din România, vor apare în anul viitor şi alte traduceri în limba fran- ceză ca: Nuvele de Slavici, Călătorului ii şade bine cu drumul de I. Al. Brătescu Voineşti, Amintiri de I. Creangă şi o antologie a poeziei româneşti de azi. Suntem mai bucuroşi de asemenea traduceri care arată străinilor reali- tatea calităţilor noastre literare decât de studii critice care ar putea fi bănuite de exagerări în elogii, după cum suntem mai dornici să fie văzută decât descrisă frumuseţea pământului nostru. Mai mult chiar decât traducerile în alte limbi străine, aceste transpuneri în franţuzeşte ale celor mai bune scrieri ale noastre ne dau mândria că, în sfârşit, începem să fim înţeleşi de marea noastră soră latină în ceea ce priveşte frumosul sufletului românesc. D. Al. Nanu REVISTELE REGIU- NILOR ŞI PROFESIU- NILOR ROMÂNEŞTI REVISTELE ARDEALULUI Definiţia satului In Revista de Psihologia (Voi. V, Nr. 4), ce apare la Sibiu, d. George Em. Mari ca publică o seamă de con- sideraţii sub titlul «încercare de defi- niţie a satului », ajungând în cele din urmă la următoarea definiţie sociolo- gică: « satul e o unitate cu bază geo- grafică, cu o populaţie agricolă, şi puţin numeroasă, puţin deasă, seden- tară şi omogenă, o unitate durabilă, puţin diferenţiată şi stratificată, însă bine integrată, o unitate nevoluntară şi nefinală (chiar o comunitate de viaţă), o unitate primară şi totală 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE (adică o unitate completă, fără să fie însă complexă, ci relativ simplă şi o unitate autonomă, mai bine zis au- tarhă), determinată de tradiţie, care explică în mare măsură fixitatea, sta- bilitatea sa, iraţionalismul motivaţiei sociale şi conformismul social puternic ce domneşte la săteni, ca şi felul ru- tinar al socialităţii lor, caracterizată prin predominarea raporturilor per- sonale, intime, directe, totale, etc. ». « Detunata » RevistaMoţilor,Detunata, având di- rector pe d. Ioan Popa-Zlatna şi prim- redactor pe poetul V. Copilu-Chea- tră, îşi continuă cu folos apariţia. Ros- tul ei este de a ţine trează conştiinţa Moţilor, făcându-i mai uniţi, mai soli- dari în nevoile, revendicările şi solu- ţiile ce li se oferă. Articole de mândrie istorică, arătând eroismul unor Moţi şi Moaţe, ca Paladia Roşu, dintr’un sat apropiat de Huedin şi care a în- fruntat şi în satul ei şi la Budapesta urgiile asupritorilor, se alătură de altele, în care se discută problemele economice şi sociale ale regiunii, unde agricultura de pe înălţimi trebuie in- tensificată, iar lemnul consumat cu grijă şi ştiinţă, pădurile având nevoie de replantare şi exploatare sistema- tică. Scrisă pentru popor, dându-i îndru- mările religioase necesare, precum şi unele călăuziri la lectură, care ar trebui intensificate şi oferite siste- matic, revista nu se opreşte numai la acestea, ci merge la sfaturile vieţii practice, de care este atâta nevoie pentru ridicarea sănătăţii şi bunei stări a neamului. Patriotismul celor dela Detunata nu este, aşa dar, demagogic, ci ţine seamă de virtuţile, drepturile, dar şi de ne voile şi cusururile Moţilor. Se combate, de pildă, noua boală a cerşitului, pe care încep s’o practice copiii de Moţ, pe când micii Olteni practică negu- storia (N-rul din 6 Iunie), ca şi risipa, de lemn, pe care o combate un inginer d. Titus Nicoară, care-şi iubeşte cu adevărat neamul (n-rul din 25 Iulie). Se face acolo o bună educaţie mo- rală şi practică,prin articolele semnate de d-nii Ioan Popa-Zlatna, Copilu- Cheatră, Pr. I. Clonţa, Ion Apostol Popescu, I. V. Munteanu, I. Th. Ulea, Victor G. Dumitrescu, Petre Bucşa şi alţi oameni luminaţi, profesori, învă- ţători, medici, ingineri, preoţi şi poeţi, cu gândul la lumea lui Horia, Crişan, Iancu, Buteanu, la mândria Detu- natei, cu coloanele-i de bazalt, la puri- tatea Zarandului, la stejarii pădurilor şi la poruncile tribunilor. Reproducem «Ruşăciunea Moţu- lui» de V. Copilu-Cheatră: Zadarnic Te-am aşteptat şi eri şi azi, Stăpâne, Să frângem amândoi la masa mea, un miez de pâine, Să-Ţi povestesc despre Moţii mei, tot ce ştiu, da tot Şi-apoi, să ne preumblăm prin ţară, cot la cot. Să vezi şi Tu, ce-a ajuns ţara asta de tămâie şi cer Şi pentru ce se ofilesc in mine, toate , nădejdile şi pier. Să culegem jalbele Moţilor mei si durerea toată Şi-atunci-a, poate-ai fi’nţeles, de ce-a fost Horia, frânt pe roată. Doamne, aseară-au înflorit stelele ’n grădină Şi’n fiecare fir de iarbă, un lujer de lumină. Ţi-am întins în padină, fată de masă, ca la oameni buni Şi Ţi-am umplut blidul, cu muguri de aluni, NOTE Jir am băgat, apoi, Doamne, Cerului argat Şi Ţi-am aşternut in inima fiecărui Moţ, un e, la Cherbuliez: «nu e esenţialmente ri- sibil decât ceea ce e automat înde- plinit ». Autorul notei opiniază: Cherbuliez n’a fost decât un iniţiator, meritul de seamă îi rămâne lui Bergson: acela de a fi fortificat o idee, — şi termină cu un citat: «în artă (să adăugăm filosofia) furtul e iertat întotdeauna când e urmat de asasinat i>, adică atunci când dimensiunea operei in- fluenţate copleşeşte influenţa. Un tratat de morală «Ren6 Le Senne este, cu Louis Lavelle şi Gabriel Marcel, unul din filosofii francezi care au ajuns la cel mai înalt prestigiu prin studiile lor şi sănătoasa orientare a gândirii lor, printre tânăra generaţie care aspiră la regenerarea patriei. E natural ca această cugetare a sa să se sprijine pe solidele baze ale religiei şi ale moralei. Credincios acestei preocupări salva- toare, Renâ Le Senne a scris un copios tratat, care constituie o adevărată sumă de conţinut, sens şi calitate didactică. Conţine nu numai o ardentă istorie şi expunere a teoriilor despre morală, pe care le-au emis figurile cele mai mari ale Filosofici, dar şi un cri- teriu care permite lectorului să se orienteze între ele, distingând ceea ce este indispensabilă asimilare de către ceea ce trebuie să facă corp cu doc- trina. E vorba apoi de o carte alimen- tată şi rezumată, care denotă la repre- zentanţii spiritualismului francez con- ştiinţa de a contribui cu sforţarea lor la formarea culturală şi mai ales etică a tinerilor. In penuria producţiei actuale, criticii dela Citk Nouvelle, se grăbesc să laude dificila lectură a unui volum gros, imprimat cu caractere mici, considerând că Trăite de Morale Gknkrale a lui Le Senne merită această minimă sforţare ». Nota, a apărut în Nr. 23 al revistei madridene Escorial. Criza lumii moderne Comentând, cu ocazia traducerii în limba spaniolă, cartea atât de actuală a lui Paul Hazard, La criee de la con- science europeenne, — Raffael Calvo Sever descifrează, foarte pasionant, cauzele crizei actuale europene (Esco- rial, Nr. 23). Lumea modernă e pe sfârşite, scrie el. Nu mai sunt speranţe de salvare. Gravele pagube materiale şi spirituale produse de război— acest întâi război cu adevărat mondial — sunt destul de expresive, prin ele înşile, pentru ca să mai încerci să construeşti sofisme atât de pe placul liberalismului. Astăzi se impun afirmaţiile cele mai radicale. Sforţarea omenească necesară pentru a se salva aduce în discuţie valorile morale permanente. Nu forme politice sunt acelea care dispar odată cu înain- tarea trupelor, ci falsele convenţii cul- turale. Descurajarea pe care o produce deruta nu e consecinţa strivirii fizice, ci consecinţa epuizării forţelor spiri- tuale, a realei senzaţii a golului, a totalei insuficienţe a ideilor în care să se poată trăi, cu acea uşurinţă creată de bogăţiile materiale şi morale pe care le-a acumulat tradiţia creştină. Omul modern a făcut uz de libertatea sa pentru a se opune voinţei lui Dum- nezeu, voinţei de perfecţionare, de salvare. Ultimul moment al evului 15' 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mediu în Italia e proclamarea lui Christ ca rege al Florentinilor. Ultimul moment al creştinătăţii,— imperiul catolic spaniol. Lumea modernă, în progresiva sa separare de Incarnaţie, a ajuns până la urmă la ateismul rusesc contemporan. Lumea modernă e pe sfârşite; nu mai există speranţe de salvare pentru ea. Unei astfel de lumi i se va arăta Inoamaţia. 0. D. TEOLOGIE Izvoarele ortodoxiei De câţiva ani în literatura teologică românească, a început să apară opera Sf. Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, în o colecţie aşa numită Izvoarele Orto- doxiei. E drept că o mare parte din clasica literatură teologică a mai apărut în româneşte în veacurile dinainte. Epoca cea mai bogată a acestor traduceri a fost aceea dela sfârşitul veacului al XVIII- lea şi începutul celui al XIX- lea. Câteva nume de traducători neo- bosiţi din acel timp strălucesc în chip deosebit: monahii Gherontie şi Gri- gorie dela Mănăstirea Neamţu— cel din urmă şi-a continuat truda bogată în vorbe şi ca Mitropolit al Ungro- Vlahiei. Dar în deosebi e de amintit patronul acestei epoci de bogate tra- duceri, precum şi ostenitorul pilduitor, nemuritorul Mitropolit Veniamin Co- stache. După această epocă a lui Veniamin, în a doua jumătate a veacului al XIX- Iea şi până în pragul zilelor noastre, n’au mai apărut decât slabe încercări, prin teze de licenţă. Tradu- cătorii însă, nefiind încercaţi, n’au izbutit să dea decât capitole şi frag- mente din opera a câte unui Sf. Părinte. Şi aşa ajunsesem în zilele noastre de înaltă tensiune culturală făiă funda- mentele ortodoxiei, la îndemâna ori- cui. Nu aveam chiar clasica dogmatică a Sf. Ioan Damaschin, care a apărut la Iaşi—Jin anul 1806. Aceasta au simţit-o toţi: ierarhi, profesori, stu- denţi, iar în cele din urmă şi credin- cioşii. Fostul Patriarh Miron făcuse un plan de traducere a operei Sf. Părinţi, cu ajutorul profesorilor şi a altor cunoscători ai limbilor clasice. Dar din ce pricini nu s’a realizat, nu ştim. De câţiva ani, şi-a luat asupra sa această operă măreaţă Preotul Dr. D. Fecioru, care în tinereţe a făcut temeinice studii la Atena şi în alte centre universitare. La această lucrare s’a întovărăşit cu Pr. Dr. Olimp Căciulă şi alţi cunoscători ai limbii eline — înflăcăraţi însă şi de dorul de muncă. La această iniţiativă parti- culară ei au ştiut să câştige dragostea benevolă a preoţimei. Aceşti traducători şi-au făcut planul « ca în curs de 5 ani să dea 60 de volume din cele mai de seamă opere ale părinţilor şi scriitorilor bisericeşti » în colecţia numită Izvoarele Ortodo- xiei. Din 1938 până acuma însă, dato- rită cumplitelor vremi pe care le trăim, n’au apărut decât 5 volume a câte 3—400 pagini fiecare. Iată titlul lor: 1. Sf. Ioan Damaschin, Dogma- tica f 2. Sf. Vasile cel Mare, Comentar la Psalmi; 3. Clement Alexandrinul, Pedagogul; 4. Sf. Iustin Martirul, Dialogul cu Iudeul Trifon; 5. Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la praznicile îm- părăteşti. In curând însă vor apărea mai multe volume pe an chiar, fiind spri- jinită acuma această lăudabilă ini- NOTE ţiativă de către Institutul Biblic de sub preşedinţia I. P. S. Patriarh Nicodim. Iată că prin aoeastă colecţie a Izvoarelor Ortodoxiei se dă ca zestre neamului românesc o operă clasică. Clasică prin cuprins, dar clasică şi ca formă. Gânduri sfinte, ce sunt ca o euharistie pentru minte, şi simţuri creştine ce împodobesc inimile tuturor cetitorilor. In această operă a Sf. Părinţi, su- fletul românesc îşi găseşte izvorul cel mai curat şi sfânt al spiritualităţii sale nemuritoare. Opera Sf. Părinţi hră- neşte şi purifică; ea dă avânt şi voi- nicie de înălţare către idealul etern. REVISTE Mi-i milă de popor... Când, după veacuri şi veacuri de trai al omenirii în pigânătate, venit-a Fiul lui Dumnezeu între oameni, şi ca Fiu al omului, de nenumărate ori, cu glas înmuiat în lacrămi, grăit-a: « Mi-i milă de popor»... Iar odată, ne spune Sf. Evanghelie, că «văzând mulţime de oameni, I s’a făcut milă de ei, că erau necăjiţi şi risipiţi, ca nişte oi ce nu au păstor »... Această realitate istorică o trăesc în zilele noastre popoarele creştine, care s’au dus în patria bolşevismului. Toţi o spun, că «li-i milă de poporul care a fost ani şi ani sub imperiul satanic al necredinţei». Căci ieri şi astăzi, satana acesta urmăreşte să degradeze pe om, să-l facă unealta răutăţii sale... Şi aşa şi de data aceasta omul a fost tratat ca ne-om, ca o vietate fără suflet şi fără drep- turi sacre... De aceea l-am găsit nu cu zâmbet, ci cu rânjet de fiară, nu cu străluciri de idealuri, ci cu **7 adâncimi de hrube, nu în palate, ci în rând cu animalele... Pentru aceasta cel dintâi lucru ce l-au făcut ai noştri, care păşeau în urma frontului în numele lui Hristos şi cu Hristos Domnul, a fost să le mărturisească cu vorba şi fapta, divinele cuvinte: «Mi-i milă de popor »... Şi atunci hrană sufletească, dar şi trupească a început să se reverse cu îmbelşugate în numele şi sub im- boldul credinţei. Cerul cel închis din pricina păcatelor conducătorilor lor atei, astăzi din nou s’a deschis cu razele sale de lumină ale adevărului, şi ale dragostei celei plină de iubirea de oameni..., de acea iubire creştină care cuprinde părinteşte până şi pe duşmani... Şi aşa de data aceasta voi pomeni cele ce un Rus, I. Egorov scrie în ultimul numărdin revista Transnistria creştină, care apare la Odesa, în arti- colul: , de o ţinută academică şi plină de fine nuanţări şi precizii matematice, con- sacră astfel pe plan doctrinar un financiar cu orizonturi larg proiectate în viitor. Costin I. Murgescu 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE G. Zâne: Economia politică la Academia Mihăileană. La cen- tenarul învăţământului econo- mic în România. Iaşi, 19i3, p. 28 Preocupărilor de ceroetare a istoriei gândirii economice româneşti, preo- cupări din ce în ce mai evidente, de- notând simptomele unui îmbucurător fenomen de cunoaştere în adâncime a plinului de sugestii secol XIX, trebuie încadrată şi lucrarea d-lui prof. G. Zâne asupra primelor cursuri de eco- nomie politică ţinute la Academia Mihăileană. Punând în legătură inau- gurarea cursurilor de economie poli- tică, în primăvara anului 1842, la Iaşi, cu situaţia învăţământului eco- nomic din Apus, la aceeaşi epocă, autorul lasă deschisă calea unor mă- gulitoare concluzii privitoare la graba cu care şcoala românească a ştiut sărşi încadreze preocupărilor ei di- dactice discipline care aveau să se constitue deplin abia mai târziu. Faptul că primii profesori de economie politică aveau să fie doi dintre fruntaşii gândirii economice româ- neşti a secolului trecut — Ion Ghica şi Ion Ionescu dela Brad — prile- jueşte d. prof. Zaneo fină portretizare a poziţiilor ideologice ale celor doi întemeietori ai învăţământului eco- nomic, raportându-le la concepţiile economice apusene. Ni se par astfel deosebit de interesante legăturile pe care concepţiile economice ale lui Ghica le aveau cu lucrările Iui Michel Chevalier şi Jean Baptiste Say, le- gături asupra cărora autorul insistă pe larg, ca şi reliefarea ostilităţii economistului român în faţa saint- simonismului şi a socialismului colec- tivist de esenţă «blanc »-istă. Urmaşul lui Ghica, Ion Ionescu, rupe cadrul general-liberalist al pre- decesorului, punând accentul pe eco- nomia agrară şi pe democratizarea proprietăţii, sub influenţa lui Pele- grino Rossi şi Wolowsky, în primul rând. Suntem de altfel, credem, în faţa primului economist român care sta pe propriile-i picioare şi asupra căruia esto do dorit să căpătăm monografia la care are dreptul astăzi. Un spirit analitic fin, evoluând degajat între conceptele şi datele vremii, reînvie prin pana d-lui prof. Zâne epoca de început a gândirii noastre economice, într’o lucrare care va fi fără îndoială menţionată atunci când studiile asupra lui Ion Ghica şi Ion Ionescu, vor rotunji din amănunte viaţa, opera şi contribuţia acestora la economia românească. Coslin I. Murgescu REVISTE ROMÂNEŞTI « Pădurile şi destinul nostru na- ţional » D. Emil Pop, profesor universitar, se ocupă — în revista de vânătoare, pescuit şi chinologie Carpaţii, ce apare la Sibiu, Nr. 6, Anul XI, — de « Pă- durile şi destinul nostru naţional *, făcând o seamă de observaţii ce ne interesează pe toţi. Se semnalează cu date precise tendinţa noastră de a risipi lemnul. încă din veacul tre- cut, călătorii străini se mirau de can- tităţile enorme de lemn consumate în Principate,'şoseaua dela Bucureşti la Iaşi fiind pavată cu lemn de stejar, ca şi străzile celor două capitale. încă din 1822, Lejeun prevedea epuizarea pădurilor Moldovii, observând această risipă. Stejărişele au primit lovitura de graţie după renunţarea Sublimei Porţi de a fixa în mod volnic preţul cerealelor. Atunci grânele noastre că- pătând preţ mare la export, s’a în- NOTE 233 ceput defrişarea pădurilor, pentru a se desvolta agricultura. Astăzi «su- prafaţa efectivă a pădurilor Româ- niei întregite este aproximativ 6 jum. milioane hectare, ceea ce face aproxi- mativ 20 % din suprafaţa ţării... Această Întindere insuficientă este re- zultatul unei neîncetate şi progresive pustiiri din partea noastră. Căci pă- mântul românesc trebuie să fi fost acoperit altădată în proporţie de cam 60—70% cu păduri... Românul a fost totdeauna un risipitor de lemn... Am reuşit să creăm la munte, prin- tr’o forfecare a pădurii, un imens domeniu pastoral, care totuşi nu ne ajunge, pentrucă îl gospodărim cu o barbară nepricepere. El ar putea nutri incomparabil mai multe animale şi mai sănătoase, dacă ar fi exploatat raţional sau dacă ar fi ameliorat, prin mijloace relativ simple, pedant aplicate de ciobanii Apusului *. Spe- riat de proporţia în care s’au tăiat pădurile, autorul ne arată că din 1920 până în 1935 s’a tăiat aproape o cin- cime din patrimoniul nostru păduros, abia în 1935 începând campania de replantări masive. «Avem trista re- putaţie de a fi ţara celor mai multe ferestraie în raport cu capacitatea pădurilor noastre de răşinoase *. Da- toria generaţiei noastre este de a opri şi repara această situaţie. R. Vechi bogăţii româneşti: mierea şi ceara In săptămânalul economic Excel- sior, d. Dr. Vasile Turculescu scrie despre O veche bogăţie românească (Anul VIII, nr. 127), din care cităm următoarele: «Nu mai există nicio îndoială asupra însemnătăţii mierei şi a cearei în comerţul românesc de altă dată. Documente nenumărate scot mereu la iveală cât de preţuit era acest comerţ, pe toată întinderea dela Du- năre la Lemberg, Veneţia şi Bosfor, şi câtă bogăţie însemna, în acelaşi timp, pentru ţara românească. Un călător străin, Edmond Chis- hull, care ne-a vizitat în timpul lui Brâncoveanu (1702), însemnează ur- mătoarea ordine a bogăţiilor noastre ceară, miere, piei, cai, sare. Este sem- nificativ deşi îndoielnic, ca tocmai ceara să fie pusă în fruntea producţiei româneşti. S’ar părea aproape de necrezut ca o atât de modestă ocu- paţiune să fi constituit, pe atunci, o activitate atât de sârguincioasă, cu toată grija pe care o cere, şi atât de rentabilă încât să fi atras în mod deosebit atenţia acestui străin. Şi, totuşi, oricât de neaşteptată apare această revelare istorică, ea este în întregime exactă, fiindcă nenumărate alte documente o confirmă în mod indiscutabil. Astfel, în vremea lui Dimitrie Can- tenir, veniturile domneşti proveniau din dările de atunci, în următoarea proporţie: desetina 25.000 taleri pe an, vama 30.000, venitul sării 10.000, venitul târgurilor 15.000. Ori, dese- tina era darea percepută asupra stu- pilor. Ea susţinea venitul domnesc într’o proporţie covârşitoare, ceea ce risipeşte orice îndoială asupra gra- dului de desvoltare al acestei activi- tăţi. Aproape 100 de ani mai târziu, un alt călător, Andreas Wolf, însemna, la 1805, că venitul dela albine se ridica la 60.000 taleri. Desvoltarea apiculturii, în timp, este astfel bine dovedită. Ceara şi mierea erau articole de tribut în natură către Turci, fiind 1 a34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bogăţie recunoscută a Ţărilor Ro- mâne. Boierii aveau prisăci uriaşe şi exportau mierea cu poloboacele, ca pe vin. Două motive făceau ca albi- năritul să aibe o însemnătate deose- bită: lipsa zahărului şi nevoia lumi- natului. .. Noi credem că momentul care a hotărît în mod definitiv decăderea apiculturii a fost aplicarea la cerea- lism survenită după 1829. Grâul nostru fiind solicitat pe întreaga piaţă europeană, la preţuri bune, a deter- minat o intensificare a culturilor, ceea ce a restrâns succesiv interesul pentru creşterea albinei r. In fine reformele agrare, seculari- zarea averilor mănăstireşti, împroprie- tăririle, au făcut să se limiteze şi mai mult numărul celor ce se ocupau cu această îndeletnicire, cijci, oricât de importantă ar fi, apicultura rămâne întotdeauna ca o activitate anexă. Micul proprietar nu putea să se ocupe exclusiv cu albinăritul, fără grave riscuri. Şi totuşi, această bogăţie naţio- nală a mierei şi a cearei poate fi re- staurată. Câţiva stupi în curtea fie- cărui gospodar ar constitui o sursă fericită pentru o alimentaţie sănă- toasă şi eftină. Cât priveşte fermele, şcolile şi numeroase alte aşezăminte, acestea ar putea să aibă prisăci în- tinse, cu stupi sistematici, bine orga- nizate şi întreţinute ». R. Specializarea în munca intelec- tuala Pornind dela observaţia numărului mare de profesori cu rol de conducere în întreprinderile şi administraţiile noastre, numărul pe August 1943 al revistei «Tehnica şi Viaţa » (în care un grup de ingineri discută cu largă pricepere probleme de vie actualitate pentru organizarea tehnică a Româ- niei şi programul de construcţii ne- cesare economiei naţionale) deschide o problemă asupra interesului căreia este inutil să insistăm: aceea a nespe- cializării intelectualilor români. Nu este fără îndoială o constatare nouă şi nici nu poate fi vorba de vreo ocupaţie. Punctul de vedere al amin- titei reviste rămâne însă perfect valabil când constată că « Diviziunea muncii moderne cere pentru fiecare categorie de muncitori intelectuali o anumită formaţie şi o atitudine spirituală adaptată producţiei sale ». Necesitatea strictei specializări, care determină prin practica lucrurilor o anumită viziune, pe care planul doctrinar- teoretic nu este de natură a o favoriza, este impusă în special de lipsa de dinamism a întreprinderilor noastre, de o anumită ratare a spiritului de iniţiative cu orizonturi largi, ca şi de defectoasa lor politică economică. Este vorba de o remediere pe care numai prezenţa la conducere a intelectualilor crescuţi în spiritul realităţilor şi practicei unui anumit sector economic o pot aduce; iată de ce, subliniind atitudinea categorică a revistei « Teh- nica şi Viaţa », aşteptăm ecourile ei, dialectice şi... practice. Coslin I. Murgescu MEDICINĂ Boli de război: Tularemia Este o boală, încă necunoscută la noi, deşi bântuie endemic bazinul Donului şi teritoriile vecine dela sud şi est. De asemenea, simt cunoscute epidemii în alte state din Europa centrală, în Extremul Orient, etc. N • T ■ 33S Boala a fost însă identificată de autori din Statele Unite, unde boala e permanentă în unele state, în spe- cial în districtul Tulare, de unde şi numele, Interesant de reţinut este că această boală simulează ciuma, căci apar ade- nite supurate, pneumonie, septicemie. Numai că tularemia nu-i periculoasă de loc, cu o mortalitate foarte mică. Nu produce deci pierderi însemnate. Chiar şi modul de transmisiune oferă asemănări, Tularemia e o boală a rozătoarelor şi se transmite sau direct sau prin insecte (pureci, că- puşe, etc.). Numai că e vorba de rozătoare sălbatice (în afară de guz- gani), care sunt căutate şi vânate pentru blănuri, Cei ce le lucrează sunt deci expuşi în primul rând şi formează lotul permanent de bolnavi, Dar alte rozătoare infectează, cu de- jecţiile lor, hambarele de cereale. Praful ridicat îmbolnăveşte pe agri- cultori. Da aci, altă serie de bolnavi. Tratamentul specific nu se cunoaşte, deşi a fost descoperit microbul. Dar se folosesc diferite preparate chimice, aşa de eficace astăzi, Emil C, Crăciun Boli de război: icterul endemic In vara anului trecut, a apărut din nou această boală, pe care clinicienii nu o mai văzuseră dela celălalt război, din 1917—1918. Cercetări recente în diferite ţări şi la noi, au arătat că este vorba la început de o iritaţie a stomacului şi duodenului, care se exagerează până la o lezare a ficatului, de unde derivă apoi icterul. Din fericire, deşi boala e foarte întinsă, până la 50% în unele corpuri de trupă, mortalitatea e foarte mică; circa 0,02%. Nu se cunoaşte vreun microb sau virus specific dar este cu totul vero- simil că microleismul intestinal este exagerat şi că toxinele atacă ficatul, Cauza favorizantă este sigur ali- mentaţia şi anume conservele, folo- site mult timp, exclusiv. Chiar fără a fi alterate, dacă sunt consumate exclusiv, şi pentru orice popor, con- servele reprezintă alimentaţia prea bogată în albumine şi grăsimi. Dacă acestea nu sunt oarecum diluate cu legume şi fructe, ficatul şi intestinele funcţionează în exces şi funcţiile lor digestive sunt depăşite de această hrană neobişnuit de concentrată. Rezultă o lezare a celulelor hepatice. Ce departe suntem de utopiile nefizio- logice, ale hranei reduse la câteva pilule. . Pe de altă parte, dacă din hrana de toate zilele lipsesc legume, ver- deţuri şi fructe proaspete, ca şi lăp- tărie, organismul e lipsit şi de vita- mine; şj de săruri alcaline. Rezultă o anemiere, o slăbire, un minus de rezistenţă. Chiar adaos de vitamine în pilule nuri destul. Căci intestinul are nevoie de celuloze vegetale şi nici nu cunoaştem toate vitaminele alimentelor naturale, Pentiu aceste motive, convales- cenţa o lungă şi trebuie combătută anemia. Tratamentul e simplu. Când se poate, repaos culcat şi alimentaţie uşoară; ca făinoase cu terciu de mă- măligă, arpacaş, paste, cartofi; apoi supe şi piure de orice legume; com- poturi, chiar de fructe uscate (prune, mere, cireşi, eto,). Aceasta până trece ioterul, Apoi hrană reconstituantă: carne albă, brânzeturi proaspete, lapte, dulciuri, legume şi fructe proaspete, precum şi fier, calciu, vitamine. 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In concluzie, încă nu s’a ajuns pentru trupe la o hrană raţională cât mai aproape de normal. încă nu s’a dat destulă atenţie calităţii şi pro- porţiei de vegetale proaspete. Acestea sunt uneori tot aşa de uşor de ma- nipulat ca şi cutiile de conserve, căci ceapa, usturoiul, prazul, ardeii, sunt foarte uşor do transportat şi distribuit. Este sigur că bacteriologia şi bolile infecţioase au un rol decisiv pentru buna stare a efectivelor militare, dar nici fiziologia alimentaţiei nu se lasă dispreţuită fără amendă grea. Emil O. Crăciun Transfuziile cu sânge conservat Posibilitatea de a conserva sângele este fără îndoială unul din cele mai importante progrese realizate în do- meniul transfuziei sanguine de 30 de ani încoace. Primele încercări au fost făcute in timpul războiului mondial trecut. După război, desvoltarea teh- nicei conservării sângelui a fost mult timp stânjenită de ideea că transfuzia directă, dela om la om,*ar da rezul- tate terapeutice superioare transfu- ziei cu sânge conservat. Astăzi se ştie însă că împrejurările în care trebueşte realmente preferată transfuzia directă sunt foarte rare. Mai ales în timp de război, atuncia când în majoritatea cazurilor nu este vorba de a trata persoane cu organele bolnave ci de a înlocui masa de sânge pierdută la oameni tineri şi sănătoşi, nu mai există motive pentru a prefera transfuzia directă. Din contra, în aceste împre- jurări întrebuinţarea sângelui con- servat devine o necesitate, din cauza avantajelor technice numeroase pe care le prezintă asupra transfuziei directe. Intr’adevăr, cu sângele con- servat transfuzia este simplificată la maximum. Medicul nu este preocupat de procurarea donorului, care este de cele mai deseori dificilă în condiţiile de viaţă de campauie. El nu mai este nevoit să execute numeroasele exa- mene clinice şi de laborator necesare pentru a se convinge de perfecta sănă- tate a donorului (eliminarea tubercu- loşilor, a sifiliticilor, a malaricilor, etc.) căci primeşte flacoane cu sânge a cărui calitate este garantată de instituţia care le livrează. Da ase- menea nu este preocupat de chestiu- nea grupelor sanguine, flacoanele con- ţinând exclusiv sânge de donor uni- versal, care poate fi transfuzat oricui. In timpul transfuziei, medicul îşi poate concentra toată atenţia asupra pa- cientului, neexistând donor. Sângele conservat fiind necoagulabil (din cauza substanţelor anticoagulante pe care le conţine) ^ transfuzia poate fi executată cu liniştea, siguranţa şi lentoarea dorită; nu există pericolul coagulării sângelui în interiorul apa- ratelor şi al tuburilor de transfuzie, care constituie una din grijile perma- nente ale medicului atunci când procedează la transfuzii directe dela om la om. Singura dificultate care intervine în timp de război, este că timpul de conservare al sângelui fiind limitat (mijloacele cele mai bune de conser- vare de care dispunem astăzi permit păstrarea sângelui cel mult timp de 3—4 săptămâni) asigurarea şi re- înoirea proviziilor necesare, care tre- buie să se facă în mod continuu până în locurile cele mai îndepărtate unde este nevoie de sânge, este deseori foarte dificilă. In America, utilizarea sângelui con- servat pe scară întinsă a început încă câţiva ani înainte de războaiele ac- tuale: toate marile spitale dispun de NOTE 237 instituţii pentru recoltarea, conser- varea şi livrarea sângelui, In Europa, unde a persistat mai mult timp ideea, în bună parte preconcepută, că trans- fuzia directă ar fi superioară celei in- directe, întrebuinţarea sângelui con- servat a început în mare abia sub necesitatea războaielor, Astăzi toate ţările dispun de centre unde se colec- tează sângele şi de unde se poate trimite aşezămintelor sanitare, mili- tare sau civile, care au nevoie de el, In România există asemenea centre la Bucureşti, la Iaşi şi la Sibiu. Pentru a putea fi transfuzat, sân- gele trebuie să fie necoagulat şi ne- alterat, Există numeroase substanţe chimice care, adăogate sângelui, îm- piedică formarea chiagurilor: cea mai des întrebuinţată actualmente este citratul de sodiu, Recoltarea sângelui se face prin înţeparea uneia din venele braţului cu un ac gros de siringă, Da aici, sângele curge printr’un tub de cauciuc, care îl duce direct în flaconul în care a fost introdusă în prealabil o anumită cantitate de citrat de sodiu, In tot timpul recoltei, fla- conul trebueşte agitat pentru a asigura amestecarea citratului cu sângele. Alterarea sângelui se împiedică prin recoltarea în mod perfect steril (adică aşa încât să nu intre niciun microb în flaconul cu sânge) şi prin păstrare la rece (între 2—6®), La temperatura obişnuită a camerei, globulele roşii se alterează destul de repede chiar dacă sângele nu s’a infectat cu microbi, Necesitatea de a păstra sângele în continuu la temperaturi scăzute în- greunează destul de mult condiţiile de transport, Transportul se face în lăzi speciale, cu pereţi dubli şi cu straturi izolatoare (principiul termo- sului) în care flacoanele cu sânge sunt în contact permanent cu ghiaţă, In asemenea lăzi izoterme sângele poate fi păstrat mult timp, dacă ghiaţa este primenită înainte de a se fi topit (cam la 3—4 zile), Sângele conservat este livrat de instituţiile care îl prepară în fiole sau flacoane închise ermetic, Bine înţeles, substanţele anticuagulante pe care le conţine sângele conservat au fost alese în aşa fel încât să nu aibe niciun efect dăunător asupra primi- torilor, Pentru a face transfuzia, fla- coanele şi fiolele cu sânge scoase dela rece se încălzesc mai întâi până la 20—30°; apoi sângele este injectat în venele bolnavului, cu ajutorul unor aparate care îl aspiră din flacoane printr’un tub şi-l împing prin alt tub în venele bolavului, La răniţi care au pierdut sânge sau cari au suferit traumatisme şi comoţii puternice, efectul acestor transfuzii este miraculos, Asistăm la adevărate învieri, De unde, cu câteva minute înainte pacientul zăcea în nemiş- care, palid, deseori cu conştiinţa pier- dută, cu respiraţia redusă, cu pulsul abia perceptibil, aşa încât ne aşteptam să survie moartea din minut în minut, după transfuzie faţa şi buzele lui se colorează din nou, respiraţia şi bătăile pulsului se normalizează şi de cele mai multe ori urmează un somn bine- făcător de câteva ore, Pentru a avea un efect durabil, transfuzia trebueşte să fie de 400—800 cmc, Experienţa a arătat că această cantitate este su- ficientă pentru a salva pe pacienţi chiar după pierderi sanguine din celo mai grave, de exemplu 1,5—2,5 litri, Durata transfuziei este în medie de 20—45 de minute, Se recomandă să nu se injecteze sângele prea repede, Pe lângă efectul de a da bolnavului sângele necesar, transfuzia mai are şi o altă acţiune binefăcătoare: gră- 23* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE b=şto oprirea pierderilor sanguine (acţiunea hemostatică). Multe hemo- ragii ale tubului digestiv (ulcer gastric, (etc.) sau ale aparatului respirator (hemoptizii) au putut astfel fi oprite prin transfuzarea chiar a unor can- tităţi reduse de sânge (80—100 cmc.). Acţiunea salvatoare a transfuziilor cu sânge conservat, simplitatea acestei metode şi mai ales faptul că în cazuri urgente medicul are sângele imediat la dispoziţie, fără să mai fie necesare probe premergătoare, am făcut că astăzi transfuzia cu sânge conservat ocupă primul rang printre măsurile luate în tratamentul hemoragiilor, a şocurilor traumatice şi nervoase şi a diverselor stări de deshidratare a or- ganismului, cum sunt acelea cari sur- vin după diarei profuze, după văr- sături incoercibile, etc. Dr. Sturdza Diagnosticul biologic al sarcinii Cu greu ne-a.n fi închipuit acum câţiva ani că sarcina ar putea fi recunoscută din primele 7—10 zile de întârziere menstruală; şi că aceasta ar putea-o face medicul fără să fi examinat femeia însărcinată, servin- du-se numai de o mică cantitate de urină. In primele cazuri de aplicaţie ale metodei de diagnostic ăl sarcinii desco- perită de medicii germani S. Aschheim şi B. Zondek în 1928, rezultatele ne-au minunat prin exactitatea lor care putea fi împinsă, dacă se lucra riguros, până la un coeficient de 98,5—99,5%; ceea ce este remarcabil dacă ţinem seama de abundenţa technicilor bio- logice cu rezultate incerte. Tehnica a putut fi realizată graţie cunoaşterii mai exacte a hormonilor secretaţi de ovar, hipofisă şi mai ales de placentă. Intr’adevăr, funcţiunea endocrină a placentei va rămâne multă vreme plină de urmări fecunde în endrocrinologie. Pentru nevoile temporare ale sarcinii, organismul mamei transformă o parte din mu- coasa uterinâ, în colaborare cu înve- lişurile cele mai din afară ale embrio- nului, într’un organ complex care aruncă în circulaţie cantităţi enorme de hormoni asemănători cu cei se- cretaţi de ovar şi hipofisă. Sunt de citat astfel foliculina şi prolanul placentar. Reacţia hormonală de sarcină este bazată pe apariţia prolanului pla- centar din primele zile ale sarcinii. Pentru a ne lămuri mai îndeaproape asupra datelor de bază care au servit autorilor la construcţia tonicei, este necesar să ştim că atât prolanul se- cretat de placentă cât şi cel din hipo- fisă stimulează desvoltarea foliculilor ovarieni şi transformarea lor în corpi galbeni. De aici s’a dedus că orice urină care conţine o cantitate sufi- cientă de prolan — în special mina de gravidă—injectată la un animal de laborator, va produce în ovarul acestuia modificările amintite mai sus. Aschheim şi Zondek au propus să se injecteze %—1 cmc. de mină în 2 zile, iar după alte 2 zile să se cerceteze apariţia de corpi galbeiîi în ovarul de şoarece femei. Reacţia va fi so- cotită pozitivă— deci indicaţie de sarcină— dacă în ovarul animalului vor apărea corpi galbeni. Cu procedeul de mai sus s’a putut determina o diagramă hormonală, arătându-se variaţiunile cantitative ale prolanului în decursul .gravidităţii. In medicina practică, tehnica este de mare utilitate în diagnosticul unei sarcini foarte recente sau în cazurile patologice cu evoluţie canceroasă sau NOTE 239 cu implantaţie extra-uterină. S’a aplicat de asemenea in diagnosticul de sarcină oprită în evoluţie prin moartea embrionului. Dela publicarea tehnicii lui Asch- heim şi Zondek s’au propus diverse variante, întrebuinţând alte animale sau alte criterii decât cele admise în metoda iniţială. Diagnosticul biologic al sarcinii este s prima tehnică cu rezultate sigure, pe care ştiinţa hormonilor a pus-o la dispoziţia medicinei practice. Dr. St. M. Milcu Igiena neamului In numărul 5—6 voi. XIV/1943 al Buletinului eugenie şi biopolilic, editat de Secţia biopolitică a «Astrei» şi de Institutul de igienă şi biopolitică al Facultăţii de medicină din Cluj- Sibiu, d. prof. Iuliu Moldovan, con- ducătorul celor două instituţiuni, ne dă un studiu sintetic asupra «igienei „neamului», grupând sub această nu- mire «problemele indispensabile pen- tru cunoaşterea şi promovarea evolu- ţiei biologice a comunităţii de sânge, tradiţie, spaţiu şi destin, care este neamul >>. D-sa consideră ca studii introduc- tive aparţinând igienei neamului: 1. Etnobiologia, cuprinzând şi bio- logia familiei, şi 2. Eredopatologia şi studiul decli- nului etnic. Ca probleme centrale, igiena nea- mului are: 1. Ocrotirea familiei, care cuprinde grija pentru soarta atât calitativă, cât şi numerică a generaţiilor viitoare, deci atât eugenia cât şi măsurile de încurajare a natalităţii, 2. Problema amestecului cu alte neamuri. 3. Problema plăgilor etnice (alcoo- lismul, bolile venerice, tuberculoza) şi a mortalităţii infantile. 4. Nutriţia ca problemă etnică. 5. Ocrotirea ţărănimii şi problema echilibrului biologic între sat şi oraş. 6. Igiena muncii cu selecţia şi în- drumarea profesională. 7. Educaţia etnică. Autorul şi-a început cariera de pro- fesor al Facultăţii de medicină din Cluj, acum un sfert de veac, în am- bianţa igienei tradiţionale, în care — vorba proprie— nu întâlnim grija pentru soarta neamului şi integrarea tuturor eforturilor spre idealul desă- vârşirii etnice. După frământările unui sfert de veac, după experienţele bune şi rele, personale sau asimilate, autohtone sau importate, şi trecând în mod succesiv prin toată gama laborato- rului mintal pe care-1 oferă diferitele discipline — eugenia, igiena rasei, igiena socială, etnobiologia, etnopa- tologia etc., care au preocupat Insti- tutul de igienă din Cluj-Sibiu, singurul care s’a ocupat de neam, până când institutele-surori au urmat făgaşul tradiţional, completându-1 cel mult cu igienă socială, încă neprecizată ca definiţie şi conţinut— mai având şi experienţa de viaţă publică, în condi- ţiuni variate şi complexe, autorul s’a simţit obligat să ne dea o sinteză, cuprinzând-o în formula igienei nea- mului, a cărei justificare este evidentă după autor «pentru oricine recu- noaşte neamul şi desăvârşirea lui ca scop al existenţei noastre şi consideră generaţiile de azi oa purtătoare vre- melnice ale unui patrimoniu etnic, pe care au obligaţiunea să-l păstreze,, să-l regenereze şi să-l transmită sporit şi curat, suficient de mulţi şi de vred- nici pentru a-şi putea îndeplini şi ei 24° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la rândul lor aceeaşi datorie, pentru oricine înţelege să privească neamul ca unitate biologică supremă şi legile vieţii hotărîtoare pentru evoluţia noastră ca individ, familie şi neam ». Astfel concepută, igiena neamului depăşeşte cadrele igienei, oricât ar fi ea de amplificată, ridicându-se la ceea ce am putea numi mai degrabă o politică a neamului (sau politică demografică în sens etnic sau pe scurt politică naţională). De sigur, gruparea problemelor din definiţia autorului este arbitrară, deşi logică pentru cine are drept punct do plecare igiena; la fel este discu- tabilă şi ierarhia problemelor. De exemplu: una dintre problemele clasificate ca centrale şi anume ocro- tirea familiei, presupune măsuri prac- tice de ordin economic, financiar, ad- ministrativ, juridic, moral-psihologic, cultural, igienic-sanitar etc. în ve- derea încadrării în câmpul muncii naţionale productive, adică o politică demografică în sens etnic de proporţii uriaşe, care necesită o completă transformare a sistemului de guver- nare şi care nu poate fi înglobată în noţiunea igienei, oricât am lărgi-o pe aceasta din urmă. Invers însă, măsurile de ordin eu- genie, igienic, sanitar etc. pot fi în- globate în politica naţională construc- tivă. Pe deasupra, ideea naţională este un simbol mai concis, mai precis şi mai apt să polarizeze conştiinţele şi forţele creatoare în toate domeniile, fiind pe înţelesul tuturora, decât de- finiţiile pur tehnice. Dar, indiferent de diferenţieri, cei care au avut ca punct de plecare, acum un sfert de veac, prin intuiţie, numai spiritul naţional constructiv, vor fi totuşi recunoscători autorulni pentru faptul că, dela înălţimea si- tuaţiilor ce le deţine, proclamă fără echivoc şi fără concesiuni, drept re- zultat al propriilor experienţe, pri- matul ideii naţionale constructive — căci acesta este miezul problemei— chiar dacă în ordine tehnică ar avea alte păreri. Este aci un punct, unde se poate regăsi o generaţie de oameni care au bătătorit cărări diferite, purtând în sufletul lor o uşoară melancolie la gândul că ceea ce a fost ar fi putut să fie şi altfel, dar care mai au dorinţa şi credinţa fermă că vor putea lăsa în urma lor o dâră de lumină şi un climat fizic şi moral mai sănătos, pentru generaţiile viitoare... Iar cei care slujesc cu adevărat ideea naţională, de sigur vor găsi şi căile practice pentru realizarea ei. Iată de ce studiul d-lui prof. Iuliu Moldovan este de mare actualitate nu atât pentru -igienişti sau medici de alte categorii— căci aceştia vor rămânea veşnic numai anexe tehnice ale politicii naţionale— cât mai ales pentru cei ce vor să aibă o parte mai mare de răspundere pentru soarta neamului românesc. Dr. I. Netnoianu INCUNOSTIINTARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI ____ ____________ * DIN CAUZA LIPSEI GENERALE DE HÂRTIE, REVISTA 8E VEDE CU REGRET IN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPÂRI EXTRA8E DIN STUDIILE APĂRUTE ÎN 8UMARUL SĂU. COLABORATORII REVISTEI 8UNT RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANU8CRI8ELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTA, UNDE 8A LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL Şl DACĂ ÎMPREJURĂRILE PERMIT ACEA8TA, PRIMA CORECTURĂ. In cel mult trei luni dela DEPUNEREA fiecărui MANU8CRI8, AUTORUL VA PRIMI RĂ8PUNS DACĂ SEJLHU- 8CRISUL A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. DIN BBOTTVE FINANCIARE, REDACŢIA NU ÎŞI POATE LUA OSUGLSŢÎA DE A RĂSPUNDE Şl CELOR ALE CĂROR MANUSCRISE NU AU FOST ACCEPTATE. MANUSORISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE DUPĂ NECE8ITĂTU-E DE ORDIN REDACŢIONAL. MĂNU8CRI8ELE NEPUBLIOATE NU 8E ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL CONSIDERÂNDU-SE OBLIGAT SĂ-ŞI PĂSTREZE OOPIILE NECE8ARE. EDITURA FUNDAŢIEI REGALE PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Director: Prol. D. CARACOSTEA Anunţă apariţia următoarelor volume care se găsesc in librăriile din Capitală şi din întreaga ţară: TH. CAPIDAN: SHAKESPEARE: N. DAVIDESCU: NICOLAE COSTIN: Macedoromânii . Cum vă place, în trad. d-lui Prof. P. Gtimus Renaşterea Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită ds Ioan St. Petre ESCHIL: SHAKESPEARE: D. CARACOSTEA: AL. T. STAMATIAD: N. CARTOJAN: Ing. NIC. P. CONSTANTI- Orestia, în trad. d-Iui G. Mumu. Poveste de iarnă, trad. Dr. Protopopescu Expresivitatea limbii române Cortegiul amintirilor Istoria literaturii române vechi, voi. II NESCU: ARON COTRUŞ: CALDERON DE LA BARCA: EUSEBIU CAMILAR: OVIDIU PAPADIMA: SHAKESPEARE: B. FRANKLIN: G. OPRESCU: S. MEHEDINŢI: OTILIA CAZIMIR: I. AGÂRBICEANU: N. DAVIDESCU: AMIRAL BIRD: KELIADE RĂDULESCU: OVIDIU PAPADIMA: AL. O. TEODOREANU: D. CARACOSTEA: MIRCEA ELIADE: C. KIRIŢESCU: ANIŞOARA ODEANU: MIHAIL SADOVEANU: EMIL GIURGIUCA: C. NOICA: M. EMINESCU: V. VOICULESCU: I. POPESCU-VOITEŞTI; V. PAPILIAN: TH. CAPIDAN: D. CARACOSTEA: LUCIAN BLAGA: LOPE DE VEGA: N. BĂRBULESCU: N. ROŞU: ION LUCA: Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. II Rapsodia dacă Viaţa este vis, în trad. d-lui Al. Popescu-Telega Cordun Neam, sat, oraş în poezia lui O. Goga (epuizată) Regele Lear, în trad. d-lui Dragoş Protopopescu Autobiografie, în trad. Pr. F. M. Gâldău Grafica românească în sec. al XlX-lea Opere complete, voi. I A murit Luchi Licean odinioară . Antologie critică ■ Singur, în trad. d-lui B. Brezeanu Opere, voi. II, ed. îngr. Prof. D. Popovici Creatorii şi lumea lor Caiet, ediţia Il-a Critice Literare Insula lui Eutkanasiu Şcoala română la răscrucea vremurilor Moartea în cetate Opere complete, voi. III _ Dincolo de pădure Două introduceri şi o trecere spre idealism Opere, voi. II, ediţie îngrijită de Perpessicius Duhul pământului, teatru românesc Noţiuni de Geologie Petrolul românesc Sarea regiunilor carpatice româneşti Manechinul lui Igor şi alte poveşti de iubire Limbă şi Cultură Creativitatea eminesciană Trilogia cunoaşterii Teatru ales, în trad. d-lui Al. Popescu-Telega Din tainele derivatelor Dinamica ideilor. ' Amon-Ra şi Rachieriţa, teatru In cnrsul annlni vor apărea următoarele opere: AL. MACEDONSKI: Ing. GH. MANEA: CERVANTES: Dr. N. C. PAULESCU: Opere, voi. III, sub îngr. d-lui Prof. T. Vianu Curs de amenajarea, organizarea şi exploatarea fabricilor Iscusitul Don Quijote ăela,Mancha, în trad. d-lui Al. Popescu-Telega - Opere, ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERULB STATULUI.IMPRIMERIA NAŢIONALĂ.-0.18.873