ANUL X i IANUARIE 1943 Nr. 1 CAMIL PETRESCU . . « . Moarteaf pescăruşului ........ 3 D. CARACOSTEA . . . : Mihail Dragomirescu . ....... 89 MIHAIL SADOVEANU • ■ Pe bătrânul|. Manole|_Păr-Negru îl dor şalele ............... 4* ION PILLAT..... Versuri .............. 59 VICTOR SLĂVESCU . • • însemnătatea economică a Macedorom⬠nilor ................ 66 ION LUCA...... Versuri............... 74 BASIL MUNTEANU . . • , Un mare neliniştit: Don'ijuan. .... 76 AL. T. STAMATIAD . . , . Fragment ............. 89 PETRONELA NEGOŞANU . Mahalaua lunii........... 90 GEORGE PĂUN . . . . Aşteptând atacul .......... 98 PETRU P. IONESCU . . • . Interpretarea quantică a timpului . . . 99 AUREL CHIRESCU . . • t Cântecele singurătăţii ........ 126 PETRU COMARNESCU , , Om, natură şi Dumnezeu în plastica românească............ 229 N. DAVIDESCU .... Versuri............... 140 D. CARACOSTEA . . . 0 frescă folclorică . . ....... 145 COMENTARII CRITICE OVIDIU DRIMBA......Preliminarii Ia o ediţie critică a lui Agâr- biceanu..................... 165 OCTAV ŞULUŢIU..........Pe margini de cărţi............. 181 ION ŞIUGARIU..........Viaţa poeziei.................. 196 CRONICI SPECIFICUL ITALIC de Mariella Coandd; PREFERINŢELE MUZICALE ŞI «REZONANŢA ESTETICĂ» de Dorin Sperantia; ÎNTÂLNIREA DELA WEIMAR A SCRIITORILOR EUROPENI de Troian Chektriu; RICCARDO BACCHELI de Dumitru Panaitetcu REVISTA REVISTELOR streine — româneşti NOTE f Ion Istrătianu — Andră de Lorde — Psihologia ordinului — CandidC.Muşlea — Ordin de misiune — N. Bănescu — O psaltire necunoscută — Un observator prusian în Ţările Române — A. Sacerdoţeanu — Revuel historique — Situaţia demografică a Franţei — Spirit şi formă — Spre o nouă” Renaştere — Europa şi. Axa — Giosuă Carducci — Giuseppe Ungaretti — Spre a învăţa limba italiană — Despre vitamine — Revista Fundaţiilor Regale NUMĂRUL 240 PAGINI 95 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 9 REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ DIN A PRILIE 1941 CONDUSĂ DE D. CARACOSTEA Secretar de redacţie: OVTDIU PAPADIMA REDACŢIA ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III SS, BULEVARDUL LA9CAR CATARGI, 80 TBLBFOH 2-06.40 ABONAMENTUL ANUAL PENTRU INSTITUŢII RURALE: LEI 2000 PENTRU INSTITUŢII URBANE: LEI 3000 ABONAMENTE DE SPRIJIN: LEI 5000 PENTRU PARTICULARI: LEI 1100 ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENŢI, PREOŢI ŞI ÎNVĂŢĂTORI DELA ŢARĂ) LEI 800 CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL X, Nr. I, IANUARIE 1943 FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI 1943 MOARTEA PESCĂRUŞULUI «Şuetele» dela Capsa se încheiau aproape invariabil cu o invitaţie a lui « boier Dinu », care-şi mângâia lavaliera ca un cioc. — Ascultă boierule, vino două săptămâni la mine la Dunighioi şi ai să te întorci alt om... Lasă Sodoma şi Gomora asta în plata Domnului care, milostiv cum e, ţi-o va păstra întocmai... şi vino să-ţi umpli ochii de minunile firii, să-ţi primeneşti sufletul. Aci toată lumea e coclită. Acolo e altceva... E poezie ! Fireşte... nu mă refer la sat, sau la peisajul de acolo... De ce să mint ? E Dobrogea aşa cum o cunoaşteţi toţi... Pământ nisipos cu ierburi pipernicite, dealuri surpate, şi bălţi cu putreziciuni... bălţi şi iar bălţi. Dar la mine e altceva. Intre zidurile mele, domnule, e raiul pe pământ nu altceva... Flori şi fructe... Umbră şi apă răcoritoare... Am treizeci de soiuri de flori... Unele aduse de mine după cata- loagele florăriilor celebre din Franţa şi Italia.... Am o cameră mai retrasă pentru d-ta, boier Ladima, să stai singpr acolo şi să compui nişte versuri să te treacă în antologie... Şi ia\ă că acum Ladima era în acceleratul de ora 2,55, aşa cum îl ştim de obicei... Mustaţa proptită în sus, ca un căpitan de infanterie dela 1900, guler tare, dublu, cravata veche şi roasă, manşetele albe ca două burlane. Găsise cu destulă greutate la Cibănoiu, vreo două mii de lei, ca să-şi ia bilet de tren clasa doua şi să aibă şi ceva de buzunar. Avea un geamantan de carton lăcuit, cu încheieturi de metal albe, în care-şi luase pe Gerard de Nerval, Edgar Poe şi Liaisons Dangereuses a lui Laclos. Dar nu citea acum ci privea pe fereastră ca un copil plecat în vacanţă... întâia dată trecea Dunărea, pe care o ştia doar din amintirea copilăriei. Senzaţiile erau tari, acute, priveliştea era pentru el un tablou spălat tot şi redat în culorile lui vii. Nu cunoştea decât cât vedea, 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în afară de datele geografice. înălţimea sveltă a podului dela Feteşti, care-şi repezea spetezele albe într’o cumplită uruitură de fier, deschise pentru el porţile unei privelişti de o noutate paradisiacă... Nemărginită se întindea căzută dedesubt Balta Dunării, balta cu putreziciuni a lui boier Dinu, dar balta care punea în cadrul orizontului individual al privitorului, atât de mărginit de obiceiu, atâta cuprindere de ape, pământ, păduri, râpe, poduri cu speteze albe, risipite printre canalele uriaşe greu întortochiate ale braţelor, sau mai bine, ale trunchiurilor fluviului. Apele grele în măreţia lor mâloasă, puneau un galben argilos în priveliştea care venea parcă fără început dela capătul lumii şi se pierdea departe, fără să aibă sfârşit, prelungind lumea ca o cale tăiată în Univers. îşi ridica ochii şi o privea pe rând, ca s’o vadă în toată întinderea, căci prea era mare, simţind-o totuşi una, ea în ea, şi unică... Nici în vastele lui halucinaţii de evadare nu avusese Ladima o privelişte atât de largă, cu verdele când atât de negru al pădurilor, şi când atât de transparent într’altă parte , al ierburilor, cu apele când atât de albastre în depărtare, atât de galbene mai aproape şi atât de verzi în mlaştini aci lângă tren. O oră a durat călătoria asta pe deasupra altui tărâm de ape şi păduri suspendate, pe lângă care grădinile Semiramide trebue să fi fost o jucărie costisitoare, înghesuită, măruntă, de mica despotă rea şi răsfăţată. Boier Dinu avea dreptate, aci era paradisul pe pământ, cel puţin ca viziune de ape şi vegetaţie necuprinsă. Era câştigat pentru tot restul vieţii lui, pentru eternitatea lui de poet. II ierta pe boier Dinu pentrucă trecuse de atâtea ori pe lângă Baltă fără s’o vadă. Dar peisajul dobrogean fu pentru el alt prilej de tulburare şi adâncire în nelinişti ancestrale. In lumina înaltă şi caldă, cu lucirile ei de sabie când cădea pe câte o piatră, pe câte un acoperiş, în galbenul argilos al apelor, era ceva artificial de nou, ceva ce nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse, în viaţa asta şi totuşi era ca o reminiscenţă... ceva ca o fulguraţie de nuştiunde. Era destul acest întâi pas în priveliştea dobrogeană, ca să regăsească în el ceva de dincolo de fiinţa lui de azi, aşa cum anumite capete de frază sau anumite obiecte sunt destul ca să redea conştiinţa proprie, unor amnezici. Trecuse Balta acum şi aura mării bănuite îşi MOARTEA PESCĂRUŞULUI S apropia peisajul. Dâmburile scăzute, ocolite moale, cu surpături în felii nisipoase dealungul văii pline de bălţi prin care trece trenul, aveau un somn încins şi închis în ele, ca şi casele care aci îşi ascund între ziduri toată viaţa... Dealungul căii ferate necontenit salcâmii cu frunzişul lor de bănuţi transparenţi în salbă, se înfi- geau vânjos în nisip şi în pământul tare. . . Smârcuri de iarbă pipernicită se întindeau pe pământul uscat, neregulat, ca o pe- cingine verzuie. Mărăcini şi buruieni înalte se întindeau până la bălţile şi mlaştinile văii. La gara mică de piatră, adăpostiră între salcâmi aştepta un faeton cu doi cai albi.. . Ladima se aşeză pe locul liber de pe leagăn, în timp ce vizitiul îi aşeza geamantanul de carton lăcuit cafeniu, dinapoi. Au mai mers cale de o jumătate de ceas, ridicând un praf alb, care-1 fermeca pe Ladima ca o cunoştinţă veche. Era în lumină o pulbere ca de cretă, care anima trecerea. Vizitiul îi arăta departe, cu codiriştea biciului, ascuns între copaci, conacul lui boier Dinu, lămurindu-i că toată via cu butucii frumos aliniaţi, care se întinde pe dâmbul ce urcă în spate, e a boierului. — Şi toată e înconjurată cu zid de pietroaie mari ? — Toată, treizeci şi patru de pogoane, întări omul cu faţa smeadă şi subţire... Uite, are şi sticlă sfărâmată pusă în ţiment deasupra, şi sfichiui cu biciul. — Dar d-ta de unde eşti, că nu îmi pari de pe aci ?. — Sunt tocmai de pe Jii, boierule, sunt cu nevastă-mea. Nici vierul, nici slujnicele nu sunt de pe aci. Boierului nu-i plac oamenii de pe aci. Tătari bondoci şi răi, care-ţi fură şi biciul din toc când cobori după capră. Nu poate să-i vadă ’n ochi boier Dinu. Au intrat pe o poaftă înaltă acoperită cu şindrilă ca la Runc şi faetonul şi-a schimbat uruitul, cu unul mai înăbuşit, oprind în faţa unui ceardac larg, cu stâlpi rotunzi de zid, şi legaţi arcuit. Din înaltul fiecărui arc atârna, ca nişte candele, de lanţuri subţiri . de fier, căldăruşe rotunde şi largi la gură, pline cu pământ, din care spânzurau ca nişte liane, petunii albastre şi viorii. Parmalâcul între stâlpi era acoperit cu un jghiab de lemn vopsit, în care creşteau muşcate şi cerceluşi, proptiţi în beţe ca aracii. Boier Dinu şi conu Grigore nu erau acasă, încercau să pescuiască ceva acum când soarele cădea în asfinţit, adunându-şi larg razele aurii trimise peste bălţi în vale, ca o roată de moară, care şi-ar aduna spiţele. 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acum crescut de adaosul lor într’o amforă portocalie sta gata să lunece cu totul peste deal. împotriva tuturor entuziasmelor făgăduite de boier Dinu şi de mărturiile celorlalţi, conacul însuşi cu grădina lui fu o desamăgire pentru Ladima. Copiat, fireşte o copie de mâna treia, a patra, adică o copie după vilele în stil naţional din Bucureşti, avea ceva din vila Minovici dela Sosea, însă fără turn, nu se potrivea locului. Grădina însăşi era încărcată ca un cimitir. Aleea o străbăteau în sus şi în jos, însă în afară de pietrişul lor, totul era sădit cu flori. Erau înghesuite soiurile, unele într’altele ca pe o coroană. Nici boschetele nu erau simple boschete, căci printre trunchiurile de liliac acum fără floare, se sbăteau să iasă trandafirii târâtori de vară. Socoteala era ca anumite răsaduri de flori să fie încadrate într’un chenar de altele, de altă specie şi altă coloare, ca să alcătuiască un covor viu de tulpini fragede şi petale. Şi astfel să apară în fiecare lună, soiurile cuvenite pe acelaşi metru pătrat. O alee mare, largă, ducea la capela-cavou, unde era înmor- mântată Adina Dănoiu... Era o bisericuţă de zid, puţin mai înaltă decât propria ei uşe şi ea arcuită, cu motive dela Hurez şi îmbrăcată toată în ederă, ce mai forma astfel alt soiu de umbră verde, în afară de umbra întunecoasă a castanilor care se înălţau ca o boltă deasupra ei. .. Printr’o ferestruică dreptunghiulară, la înălţimea unui stat de om, se vedea înăuntru arzând o candelă arcuită, în faţa unei icoane îmbrăcată în argint. Mult mai turburat se opri Ladima în faţa unui monument aflat în stânga capelei. .. Era, pe un soclu de marmoră, bustul mărime naturală, alb, al Adinei Dănoiu... Era o « reproducere fotografică » a moartei, lipsită de expresie, dar pe soclu se aflau trei fotografii adevărate, reproduse pe marmoră, mărimea cabinet şi încadrate cu fir de aur. Una înfăţişa pe Adina ca şcolăriţă, cu şorţul negru şi gulerul alb resfrânt al liceului de fete, alta arăta pe Dinu cu o mână petrecută tandru după talia ei, iar ultima înfăţişa capul ei numai cu o stranie fixitate a ochilor mari negri, ca nişte pete de cerneală în albul mat al corneei, cu gura mică sensuală, dar prinsă uşor între două cute îndurerate. Ladima cu imaginaţia lui de o intensitate nepământească, trăi într’un soiu de adevărată convulsie, toată drama acestei vieţi, reconstituită din trei fotografii cabinet... Fu întreg turburat şi cuprins de o dragoste nespusă, retroactivă, pentru această femeie îndurerată în voluptate... Uneori MOARTEA PESCĂRUŞULUI 7 fotografiile reale au o putere de a înfăţişă viaţa, pe care nu o pot avea niciodată, reproducerile fotografice cu pretinsele mijloace ale picturii şi sculpturii. Ladima se aşeză pe banca de piatră poroasă, de lângă monu- ment, şi încercă să cuprindă grădina, dar vederea era necontenit împiedecată de spalierele înflorite, sau uneori de sârmele întinse din toate părţile, de pe care curgeau colorile tuturor florilor. De restul viei, grădina era despărţită printr’un zid viu de salcâmi şi castani aliniaţi, dar nu se putea ajunge la ei din pricina arbuştilor cari formau un nou gard, umplând spaţiul dintre trunchiurile lor: lilieci, lemn câinesc, rosmarin... Pe alee ici şi colo, sculpturi în ghips ca într’un ţintirim. Intr’un chioşc de şipci de lemn vopsite verde, din partea opusă capelei, slujnicele puneau masâ pentru cină. încă înainte de venirea gazdei, el se urcă în odaia care-i fusese destinată, ca să se spele şi să se aranjeze. Sub motiv că unui poet i se potriveşte o odaie mai retrasă, ca să nu fie turburat de ceilalţi, boier Dinu îi dăduse lui Ladima cea mai modestă dintre cele zece camere de musafiri. In spatele casei, Ia catul al doilea, cu vederea spre vie în sus. O cameră văruită în alb, în care totul era uşor şi felurit alb: un pat-somieră de fier copilăresc alb, cu o masă vopsită în alb destul de mare, pe care ca să nu se păteze, slujnica întinsese o coală de hârtie albă... Un scaun şi un fotoliu de nuele albe. Un lavoir de lemn alb, rotunjit, fără dulap, cu două mici etaje, dintre care cel de deasupra susţinea un lighean mare, alb şi avea arcuită în jurul Iui pe jumătate o lăvicioară pentru obiectele de toaletă. Jos era aşezată o găleată rotundă smălţuită în alb, cu chenar albastru, acoperită cu un capac pâlnie, care se închidea în fund printr’un bumb cât un măr, tot din smalţ. Alături două ibrice, unul cât o doniţă, altul mic bun de turnat cu el. Două ştergare, mari, înflorite, atârnau pe arcul de lemn care înconjura spălătorul... In perete oglinda fără ramă, ca de o jumătate de metru, era fixată cu cârlige de metal ca nişte cleşte de prins zahărul, de un capac de lemn şi părea toată de cristal gros. O etajeră de cărţi dealungul unui perete. O cameră albă în sfârşit ca o rezervă de spital... De ani, de zece ani poate, nu se mai simţise Ladima atât de bine, ca în asfinţitul acestav în această odaie micuţă din conacul boierului Dinu. Părea că se desbrăcase de toată mizeria şi murdăria 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cotidiană şi viaţa îi era primenită din nou, cu rufărie proaspătă, ca trupul unui soldat internat în spital. Din fotoliul de nuele, albe, privea cerul albastru fără un nor deasupra viei cu cărări aliniate. In dreptul ferestrei un cais tânăr îşi tremura frunzele de un verde fraged în lumina asfinţitului, iar prin jocul de frunze gingaş, ramurile subţiri, erau ca nişte nuele tinere roşcate. Puţin mai departe, un pâlc de salcâmi foarte înalţi, dar cu coroana mică păreau nişte palmieri în lumina soarelui. Totul era nou şi mereu proaspăt pentru el. liniştea era adevărată, sgomotul oraşului scăzuse brusc, se depărtase în amintire ca într’o clasă sgomotoasă, în care a intrat profesorul, suferinţa era recent anesteziată. Boier Dinu şi conu Gligore, s’au întors dela pescuit cu nişte cisme înalte de cauciuc şi cu pantaloni lucioşi ca de piele. Aduceau undiţele împachetate în tocuri ca umbrelele şi vreo câţiva crapi aurii în plasă. Erau întovărăşiţi de un domn tânăr, o doamnă tânără, echipaţi şi ei. — Ei bravo domnule, nu credeam că ai să vii. De doi ani spui într’una că ai să vii... Yă prezint doamnă, pe d-1 Ladima, gazetarul cel mai temut al Bucureştilor. Ladima aşteptă să audă numele doamnei şi domnului, dar boier Dinu crezu probabil că nu se cade să-l spuie, căci nu era o cuno- ştinţă adevărată între semeni, ci numai o «prezentare» a unui animal oarecare. Atunci Ladima întrebă cu acea precizie fioroasă, care părcă-i sburlea mustăţile, de paladin. — Numele doamnei ? Toţi fură intimidaţi şi boier Dinu fu nevoit să spuie numele cerut, care era de altfel un nume istoric românesc. Soţul era re- prezentantul ţării într’o capitală apuseană. Masa de seară în chioşcul de lemn înflorit fu ea însăşi o încân- tare, deşi sub ameninţarea ţânţarilor, pe care-i păcăleau însă cu două felinare mai puternice, aprinse în grădină, şi-i goneau cu fumul ţigărilor. Cei câţiva crapi fuseseră făcuţi o saramură caldă (se alesese numai burţile, restul devenise ciorbă pescărească) cu o iscusită dozare de condimente. Un pilaf de ficat de pasăre nu avu prea mare căutare, dar puii fripţi, trecuţi prin mujdei de usturoiu, fură devoraţi cu entuziasm, d-na G. fiind cea dintâi care vorbea de altfel mult, vrând să-şi scuze pofta nebună de usturoi. O salată MOARTEA PESCĂRUŞULUI 9 de ardei copţi, graşi cât gutuile şi cărnoşi ca nişte caise, se topeau în gură ca untul... O prăjitură adusă dela oraş, nu prea avu succes, la fel fu neglijată îngheţata, ca şi brânza de Olanda apoi. In schimb, câteva cuburi grase de brânză de Brăila cu ceapă, întruniră adeziunea unanimă... ca şi nişte cupe de cristal enorme, pline cu caise cât pumnul, cu carnea grasă când erau rupte, şi reine- claude cât merele roşii. Vinurile erau de trei feluri... dar marea descoperire fu vinul aşa zis de Murfatlar, cu gust care întâi părea cocleală şi pe urmă se dubla cu o aromă de tămâioasă seacă, pentru ca să ia apoi o uşurătate de cognac fin. Cafele şi liqueruri au venit în vreo două rânduri. S’a discutat politică, finanţe, s’au povestit cancanuri despre cei cunoscuţi, vreo « câteva » noi de ale lui Gheorghidiu şi pe la zece şi jumătate, s’au dus toţi la culcare. — Aci ne sculăm de dimineaţă boierule, că avem de lucru. In camera lui, Ladima purta o imensă şi înduioşată recuno- ştinţă lui boier Dinu pentru tot ceea ce trăise nou şi fără grije, decând trecuse uruitor peste podul dela Feteşti, la ora 5 după amiază... Fumă îndelungă vreme la fereastră, respirând mireasma grădinei, a viei... Cerul de un albastru întunecat, era spuzit de stele. Calea Laptelui regăsită parcă, era un nor alb ca o diademă cu râuri de foc, care tăia cerul nopţii imense. Parcă niciodată conste- laţiile nu fuseseră atât de numeroase, atât de vii, atât de clare. Toate păreau fixate în diamante. Ladima îşi dorise toată viaţa un refugiu la ţară, măcar cât camera asta şi cu posibilităţile unei mici gospodării. Nu era o fire de boem, împotriva tuturor aparenţelor, era numai fără noroc. Sărăcia lui înspăimântătoare era mai grea ca sărăcia scriitorilor străini cunoscuţi, care îşi putuseră îngădui călătorii în străinătate, ca Dostojewski de pildă, ca Heine, ca Nietzsche... Numai cerşetorii mai erau atât de săraci ca el. Nu dispreţuise, din motive literare poate ca alţi scriitori, bunurile acestea care-ţi fac viaţa suportabilă, dar societatea românească nu îngădue unui poet şi unui mare ziarist cinstit şi integru, nici măcar o căsuţă la ţară şi un al doilea rând de haine... Cum e cu putinţă atât nenoroc, se întreba el desnădăjduit ? Faptul de a fi cinstit şi cumsecade nu i se pare ca o cauză indiscutabilă a nefericirii şi a mizeriei... Uite, Dinu Dănoiu e o fire blajină de artist, în felul lui, un iubitor al frumosului după gustul propriu evident, dar IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iubitor al frumosului. De ce pe el nu-1 lovesc toţi, cu sălbăticia cu care-1 resping, îl înşală şi-l jefuesc pe el, pe Ladima?,.. Cum se poate apăra un om atât de cumsecade, atât de delicat, de nu numai că îşi păstrează bunurile, dar şi le şi sporeşte necontenit ?... Cum de el nu se poate apăra, nu-şi poate obţine dreptul muncii, al condeiului lui ?... De ce unii gazetari colegi de ai lui au făcut averi, dece îşi pot îngădui împăcarea unei nopţi de vară, în ceardacul unui conac, sau să ofere adăpostul unui pat şi un fotoliu femeii iubite, smulsă promiscuităţii ? Se gândi că rămăsese iremediabilul chiriaş al « camerei mobilate ». Avea aproape 40 de ani, totul era prea târziu, viaţa lui era ratată, nimic nu mai putea începe şi plânse mut şi desnădăjduit sub înstelarea diamantină a nopţii dobrogene. A doua zi când se sculă pe la nouă dimineaţa, Ladima găsi în chioşcul de lemn vopsit verde, masa pusă pentru cafeaua cu lapte. Pe albul inului, câteva tăvi şi «servicii»: unt într’un soiu de cupă joasă, rotundă, cu capac moţat, marmeladă roşie de prune cu piersici pe fund de cristal, sau portocalie, de caise, pe altul, apoi miere în ceaşca de sticlă. Slujnica aduse lapte încălzit şi două ouă. Totul alb, coloarea care înebunea pe Ladima prin ceea ce era dintâi în ea, pentrucă îi limpezea ochii. I s’a spus că boier Dinu îşi luase cafeaua de dimineaţă, era acum cu Gligore, prin vie, iar ceilalţi musafiri dorm. A rugat un argat să-l ducă la boier Dinu, pe care l-a zărit de departe la capătul unei poteci largi şi drepte. Cu o pălărie de paie mexicană pe cap, cu o salopetă albastră, cu pantaloni groşi ca de sfoară, asculta atent şi răbdător explicaţiile vierului. Examinau o frunză, o comparau cu altele, cercetau butucul de vie. I-a răspuns cu întârziere la bineţe. — Ei te-ai sculat boierule ? Nu citeşti ? Nu compui ? Ladima îi arăta dorinţa ca să se plimbe prin vie. — Atunci trebuie să mergi cu noi... Că altfel te sfâşie câinii. — Nu, că pe mine nu mă muşcă niciodată câinii. — Aă ! Âştia nu sunt câini cum crezi d-ta... Âştia nu muşcă, sfâşie... Ia uită-1 colo pe Gogoi cum se sbuciumă în lanţ... Era un câine mare cât un Saint-Bernard, dar alb tot, ca un urs alb, cu părul lung, care se arunca cu desnădejde întinzând sârma dealungul căreia se putea mişca... Află dela boier Dinu că are MOARTEA PESCĂRUŞULUI 11 16 câini din rasa asta pură, toţi dintr’o pereche dăruită de un director dela Reşiţa... » > — Şi dece îi ţineţi legaţi toată ziua ? Boier Dinu surâse îngăduitor şi cald. — Aaa ! Păi să ştii un lucru, boierule. Dacă vrei să ai un câine rău, trebuie să-l ţii ziua legat în lanţ. Asta e sfânt... — Păi bine, dar uite cum se chinueşte. .. — Ce să-i fac? Asta e rostul lui... Trebuie să fie spaima derbedeilor... Altfel nu se mai alege nimic din vie... Până n’am făcut gardul ăsta de zid, îmi furau jumătate din recoltă... Şi după ce l-am făcut... tot trimeteau copiii mai răsăriţi săpând gropi pe dedesubt. N’ai ideie ce hoţi sunt puii ăştia de tătar... De când le-au sfâşiat picioarele însă, la vreo doi, acum trei ani, tocmai când să iasă din groapă, nu mai calcă nimeni pe aici. Boier Dinu n’a mai spus că tot de frica hoţilor şi-a creat anume în tot ţinutul, faima de vânător care nu greşeşte niciodată, nici cu puşca nici cu revolverul. Intr’o vreme făcea exerciţiu în faţa arga- ţilor, trăgând noaptea pe lună şi chiar lipsită de lună, fără să dea greş. Au străbătut o bună parte din vie... Ciorchinii erau încă verzi, de un verde acru... iar recolta se anunţa săracă. Era un soi de mană... In schimb pomii erau încărcaţi de roade. Boier Dinu lămurea cu totul o erudiţie horticolă, care-1 uimea pe Ladima. Vezi d-ta boierule, caisul ăsta cu crengile plecate la pământ. E un soi rar la noi... L-am adus tocmai din Provenţa... E o raritate... Boier Dinu culese o caisă mare, o rupse în două şi-i arătă gro- simea carnaţiei, care se deslipea singură de sâmbure. Ia miroase... Era o aromă de tămâioasă. Apoi piersici roşii, le zice Baltet.. .Prune Reine-claude, pere bulbucate... Ii arătă la marginea unui răzor nişte ierburi cu frunza dinţată... Păcat că n’ai gustat căpşunile mele... Le-a trecut de-acuma timpul... Parcă erau gutui roşii, boierule... Sunt o varietate germană, le zice Neue Hansa. # * # Dar de necrezut se arătă erudiţia şi dragostea pentru flori, a boierului Dinu, peste vreo oră, când îşi termină de luat cafeaua d-na G. şi începură cercetarea mai de aproape a grădinei. Vorbea cu o patimă de poet, şi când le atingea tulpinile uşoare, o făcea cu o gingăşie de îndrăgostit I REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ia — Binevoiţi doamnă să priviţi o clipă aceste dahlii, şi arătă un parter de dahlii, nu mult mai mari decât cele obişnuite, dar care în loc de smocul de ţepi catifelate, aveau o încălecare de petale care aducea puţin cu alveolele fagurilor de miere: coloarea le era de un albastru siniliu cu reflexe aurii. Doamna G. mărturisi că încă n’a văzut până acum asemenea dahlii. Boier Dinu rămase puţin pe gânduri, ca şi când ar fi gustat o bucurie secretă şi pe urmă avu un surâs puţin şiret, care îi înflori veselă laba gâştei la coada ochiu- lui... E o varietate de Westfalia, dar vă cer îngăduinţă doamnă, pentru egoismul meu de grădinar şi iertare că nu voi desvălui adresa grădinarului care a isbutit această varietate, ce, pe cât socot, nu mai putea fi întâlnită, până anul trecut cel puţin, în ţara românească. Doamna G. primi cu un surâs şăgalnic: Trebuie să lăsăm îndrăgostiţilor secretul lor iar d-voastră domnule Dănoiu, sunteţi un adevărat îndrăgostit de flori. Porniră acum pe aleea din mijloc, acoperită cu o pergolă, pe care urca şi o acoperea o ederă cu frunza crestată ca a caprifoiului şi ajunseră la o bancă de piatră de mare, în faţa căreia era o femeie de gips, care nu prea plăcu lui Ladima. La stânga însă era un parter întreg de anemone albastre, ca nişte lacrimi reunite câte patru şi împărţite în diverse figuri, ca de covor vegetal în chenar de begonii cu frunza lor roşcată, de un verde cu reflexe aurii, lucioasă şi scorţoasă de parcă erau flori artificiale. D-na G. nu se mai sătura admirând. — Ce mult trebue să vă ocupaţi de grădina asta, domnule Dănoiu. El întoarse privirea melancolică, şi spuse cu o adâncă sinceritate. — Sunt răsplătit doamnă, oricât de necăjit aş fi... Când mă văd în raiul acesta, uit de toate. .. Uite stau ore întregi, om în toată firea şi le admir. Florile sunt pentru mine ca o familie.. . Binevoiţi să priviţi aceste splendide gaillarde (şi arătă într’altă parte un alt parter cu nişte floarea soarelui minusculă, ca un muşeţel cu petale de aur, şi capitulul de catifea cafenie) şi spuneţi dacă ele nu te vrăjesc. D-na G. le găsi «într’adevăr delicioase»... Dar ceea ce spori uimirea lui Ladima şi o transformă într’o încân- tare de martor al frumuseţilor iniţiale, fu un şir lung de flori cu lujer înalt şi fără ramificaţii, ca trestia, cu frunzuliţe mici, dar la rădăcina cărora aplicate aproape deadreptul, erau un soiu de clo- pote de coloarea vinului negru, în fund cu reflexele unui pahar roşu MOARTEA PESCĂRUŞULUI 13 de cristal, toate de o catifea vegetală, proaspătă ca rouă... In mijloc un nasture îndrăsneţ de aur, dar atât de fin, că îl puteai sfărâma parcă numai cu privirea. Ladima nu se mai mişca din loc şi d-na G. însăşi părea mirată, nedumerită. D-l G. încercă să îndrepte un lujer încovoiat de florile roşii, cum ar fi îndreptat un biciu de cupeu împodobit de nuntă. Dar Dinu Dănoiu continua să tacă, misterios, aşteptând ca să se ghicească. — E posibil să vă mire domnule Ladima, dar această minunată floare nu e decât acea nalbă pe care d-voastră o puneţi în versuri de câte ori aveţi nevoie de rimă la « albă... Acum daţi-mi voie să vă spun că, deşi eu admir foarte mult fantezia poeţilor, după cum puteţi vedea şi după numeroasele volume de versuri care îmi umplu biblioteca, asta nu mă împiedecă să fac puţin haz, uneori, când văd că domnii poeţi întrebuinţează numele florilor, fără ca să le cunoască, şi adeseori punându-le să crească acolo unde e cu neputinţă să se prindă, ori dându-le în alte anotimpuri decât cele orânduite de Dumnezeu pentru asemenea podoabe. Cei doi trecuseră mai departe, dar Ladima nu se putea despărţi de lângă lujerele înalte cu clopoţei roşii de catifea vegetală. Ironia lui Dănoiu o înţelegea şi şi-o explica lui însuşi, care avea acum aci pe un tărâm nou, revelaţia florilor reale, nu rupte din concretul lor. Şi totuşi grădina lui Ladima reprezenta în felul ei doar intenţii arhiteonice, căci fireşte, oricât de redusă, el nu ar fi putut să o îngri- jească fără mijloacele unei mari grădinării... Aleele nu erau chiar aliniate, câte o piatră lipsea dintr’un grup, dar tocmai prin golul acela irumpea câte o plantă târâtoare care se încolăcea ca un şarpe în jurul celorlalte pietre. Cutiile mari cu leandri, plini înfloriţi ca nişte clăi albe şi roze, aveau scândurile de un verde şters şi cojit pe alocurea. Ladima se grăbi pe lângă lanul mic al unui Solidagum cu spicul galben gingaş, la fel cu ramura de mimoză, căruia ar fi vrut să-i ştie numele, căci înţelesese acum că şi florile îşi sporesc personalitatea, când le cunoşti ca să zicem aşa, starea civilă, sau cel puţin numele... Ii ajunse în dreptul unui boschet înalt de gladiole mari, de coloarea portocalie. — îmi pare rău că nu aţi fost aci în luna Mai, în vremea salcâ- milor, a liliacului, a trandafirilor timpurii şi a crinilor... Te îmbăta mireasma... Acum trandafiri frumoşi nu voi avea decât Ia toamnă, iar crinii, dacă o binevoi Domnul, tocmai la anul. ‘4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Cum nu aveţi crini ? Dar aceia de colo ce sunt ? şi d-na G. arătă o cărare constelată de cupe albe, care ducea prin mijlocul grădinii spre stânga, asemeni unei divine căi lactee. Dănoiu o pofti şiret. — Binevoiţi doamnă a face câţiva paşi şi a lua cunoştinţă mai de aproape de această minunată floare. Priviţi frunzele... priviţi şi petalele care nu sunt întoarse, asemenea cu acelea ale crinilor, ci rămân drepte ca Ia o stea.. . Aflaţi doamnă că e aci, în faţa d-voastră, o varietate de Regina Nopţii. — Cu flori atât de mari ? — După o trudă îndelungă, oameni iscusiţi, iubitori de varietăţi noi, au isbutit această operă care dovedeşte încă odată, că florile sunt poezia vieţii. Au rămas multă vreme în contemplaţia acestei cărări constelate, apoi au vizitat, încâlcite unele într’altele, căci se pare că boier Dinu le mai Iasă să crească şi la întâmplare, pe lângă mixandre, ochiul boului, levănţică şi sângele voinicului alte straturi de petunii şi tot felul de asparagos... O floare însă, ului pur şi simplu pe Ladima, căci avea ceva misterios în somptuozitatea ei... Luje- rele înalte se lăţeau la vârf într’un soi de capitule uriaşe, de un vişiniu regal, care ţineau de buzdugane suave dar şi sucite ca nişte conopide... Dănoiu luă în palma lui o floare aproape tot atât de mare cât ea, iar buzduganul se desfăcu într’un evantaiu cârnos de pluş violet. Nici d-na G. nu cunoştea această floare, bună să ţie tovărăşie hermelinei princiare... După un timp de privire meditativă, boier Dinu lămuri: E o varietate scoasă tot din cea comună... Numele ei latinesc este Celosia cristata, care nu e alta doamnă, decât Creasta cocoşului. Ladima, poet blestemat şi singur, căpătă o admiraţie fără margini pentru acest blajin şi înţe- lept boier Dinu, care-i descoperea acum imperiul neasemănat al formelor florilor. . — Ah doamnă, dacă aţi veni aci toamna, prin Octomvrie. Lasă că şi via e atunci plină de frumuseţe, dar atunci aproape toate aceste flori pe care Ie vedeţi dispar şi sunt înlocuite cu cele care de dcsubt îşi aşteaptă rândul. Toată grădina e ca ninsă de zăpadă albă, căci avem aci un raiu de crisanteme şi tot atunci înfloresc şi cele mai frumoase varietăţi de trandafiri. Crisantema era floarea favorită a soţiei mele, şi în serile de Octomvrie, sufletul MOARTEA PESCĂRUŞULUI 15 ei parcă pluteşte peste ele... Binevoiţi doamnă, să vedeţi şi mica noastră seră... Dar Ladima, îmbătat de propria lui imagine, rămase pe gânduri în faţa soclului cu cele trei fotografii. La pescuit n’a vrut să rămână Ladima... Nu-i plăcea... Se urca împreună cu ceilalţi în poştalion, dar îi lăsa la locurile lor de pândă pescărească şi pornea într’altă parte cu luntrea pe baltă. — Deh ! Pescuitul nu e uşor lucru, spunea cu tâlc conu Gligore către d-na G. Trebuie să ai voinţă şi răbdare... Trebuie să fii liniştit. — E o şcoală, o şcoală înaltă a caracterelor, întregea boier Dinu. E o educaţie a voinţei. Trebuie multă stăpânire de sine... Trebuie să ştii să trăieşti în singurătate... Să priveşti viaţa cu înţelepciune... Nu-i bucurie mai mare decât să uiţi de lume, să laşi departe toate necazurile, pentru o zi, pentru două. Uite doamnă, eu zic că pescuitul are ceva din exerciţiile hinduse aşa numite Yoga. E aceeaşi filosofie a vieţii. Pe mine, mărturisi doamnă, mă amuză nemai pomenit când văd peştele apropiindu-se de ac, îmi bate inima de parcă să-mi sară din piept... Intr’adevăr, când vedea că i se smuceşte undiţa d-na G. ţipa de parcă ar fi muşcat-o un rac... Toţi alergau spre ea speriaţi... « Uite !... uite !...» şi arăta surescitată. De obiceiu cei doi prieteni şedeau la câţiva paşi unul de altul, pe butuci cojiţi de salcie, pândind cu un aer absent. Boer Dinu, cu profilul lui clasic, uşor diformat, cu acea labă a gâştei la coada ochiului, care-i sporea distincţia şi nedes- părţit de lavaliera neagră, aştepta cu o înclinare a capului pro- fund meditativă. Conu Grigore, rumen şi îndesat ca un egumen obez, cu ciocul cărunt-cărămiziu, mai curând părea că dormitează. Singur în luntre, Ladima hoinărea pe imperiul bălţii. Era o beţie fără seamăn, în pătrunderea aceasta lină printre stufuri ş1 scorburi de salcie. Apa mlaştinei noroioasă, se limpezea mai apoi într’un verde greoi, încărcat de esenţe tari... Intra prin cotloane scurte, trecea pe sub liane de apă şi aştepta... necontenit. Nici el nu ştia ce aştepta, dar i se părea cu neputinţă ca din imensa i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE singurătate să nu se ivească vreun duh al apelor, de dincolo de lume. Mirosul iute al mlaştinei îi irita puţin respiraţia. Se simţea privit de ochi nevăzuţi... I se părea că există fiinţe de dincolo, a căror făptură nu poate fi desluşită de stuh şi sălcii, cum nu poate fi deosebită coloarea şarpelui de a frunzişului. Câte o scorbură groasă şi înclinată de salcie, lovită de trăznet, aducea un nou fior de singurătate. Din când în când păsări mici de apă, speriate, îşi luau sborul. Dar cele mari rămâneau sfidătoare parcă... Câte un cormoran, ca un vultur negru, cu labele şi ciocul galbene, aştepta aproape să treci pe lângă el. Dar în deosebi era un ochiu de baltă, către care totdeauna, Ladima se ducea întins ca o făptură fascinată. După ce se strecura cu greu prin vreo două gârle întrerupte de sălcii răsturnate pieziş, cu încolăcituri năprasnice de brădiş şi liane şi după ce luneca lin printr’un cotlon îngust şi scurt ca un gang, se deschidea dintr’odată, o privelişte fără seamăn. Era ca o arenă circulară, mare cât un stadion, înconjurat într’o parte de un zid de stufişuri şi liane, iar în cealaltă de un şir de sălcii, cu trunchiuri groase şi de necrezut roşcate. Le erau coroanele scurte ca un pămătuf cenuşiu alb de generaţii nesfârşit mai tinere, crescute ca lăstarii pe trunchiul bătrân şi buhăit. , Pluteau pe apă, ancorate cu lungi ţevi de plută moale ca de un cauciuc verde, foile uriaşe cu carnea grasă şi geometric întinsă, acele tipsii rotunde şi uşoare care sunt frunzele de nufăr iar pe ele oferite singurătăţii şi soarelui de duhul nămolului, florile învoalte ca trandafirii galbeni cu miez portocaliu. Era un covor întreg, lin aşternut pentru picioarele diafane ale unei zeităţi aeriene. Jumătate din luminişul de apă zăcea acoperit de nuferi, iar o bună parte din rest oferea, ca o lintiţă, un «model redus » de nuferi, crinii de baltă, cu florile portocalii roşii deschise ca trandafirii sălbateci. Era o întrecere suavă de colori tari, ca nişte ţipete de dincolo de lume într’o singurătate pătrunsă de ea însăşi. Deschis, un panopticum vegetal. Ladima lăsă cele două lopeţi scurte ale luntrei lui în formă de coşciug şi aşteptă... Uneori, treceau, de necrezut reale, lin ca purtate, nişte semne de întrebare, subţiri, înalte ca de o palmă, pe oglinda verzuie a apei. Erau răţuşte care pluteau pe sub apă deacurmezişul gârlei. Pluteau atât de lin că pe urma lor nu mişca nicio undă. .. Alteori semnul de întrebare era mai înalt, lăsa în urma lui o dâră argintată... Trecea MOARTEA PESCĂRUŞULUI 17 câte un şarpe de apă grăbit. Ladima ştie acum cu certitudine că şi priveliştea largă a bălţii celei mari şi vederea aceasta de panopticum, le-a mai văzut odată, că ele sunt temeiul frunţei lui de poet. Când era copil mic, astfel de vise avea, cu lacuri suprapuse, şi întinderi nesfârşite, structurate egal, fără să fie supuse legilor perspectivei. Peste câteva minute, soarele cădea spre asfinţit în pânza unui nor care-i descompune lumina albă şi egală într’o coadă imensă de păun roşcat, trimisă printre trunchiurile boante de sălcii. Umbrele arborilor deveneau lungi. Când inima astrului mărit mai apărea o clipă şi putea fi zărită, părea de diamant lichid. Peste arenă era atunci un spectacol mut de năluci uriaşe, organizat pentru el singur, pentru Ladima, ca acele spectacole organizate pentru un rege dement al Bavariei, singur spectator. Când fâşiile de soare se strân- geau, şi retrăgându-se lăsau în urma lor umbrele egale ale înce- putului de seară, Ladima cu luntrea lui de forma coşciugului se întorcea mut şi absent. Opri luntrea înegrită mai departe, pentru ca să nu le turbure pescuitul şi sări pe pământul acoperit cu o crustă crăpată de secetă. Ei erau aşezaţi la o mică distanţă lângă un pâlc de/ copaci cu frunza ca a plopului, argintie, de păreau mereu în floare. Aşteptă tăcut lângă boier Dinu, care privea atent jocul undiţei. — Păcat, domnule, că nu te atrage pescuitul... Pentru un om ca d-ta, care se sbuciumă atât de mult la oraş... Ar fi aşa ca o binefacere. Ladima rămase mult pe gânduri, apoi se lămuri surâzând cu oarecare îndoială de sine. — Nu pot, domnule Dănoiu. Nu e lucru tocmai curat. E cu viclenie... E şi peştele o vietate a lui Dumnezeu, pe care o pân- deşti ... pe care o păcăleşti... Când e apa mai limpede uneori, ca acum, şi văd câte un peşte argintiu dănţuind inconştient şi ispitit în jurul momelii, mie îmi vine să strig... fugi, prostule, de acolo. Drept să-ţi spun, nu-mi place anume afacerea aceasta cu momeala, nu-i treabă boierească... — Dar e mai boieresc năvodul pescarilor ? întrebă nedumerit boier Dinu. — Acela-i altceva... acolo e o luptă..., o cursă..., dar nu o ispită. Nu face apel la puterea de hotărîre a bietei vietăţi... Cum să-ţi spun ?... Nu îi e solicitată cu nimic încrederea... Şi pe urmă pescarii nici nu au pretenţia că sunt boieri. 2 i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Boier Dinu făcu haz, şi mai. povesti şi celorlalţi întâmplarea cu Ladima, care nu vrea să abuzeze de încrederea peştilor. După amiază, în timp ce, până către apusul soarelui, după siestă, ceilalţi jucau bridge... Ladima hoinărea pe câmp, bucuros să calce pământul acesta dobrogean cu iz asiatic. Deasupra bălţilor, pe podiş, cât vedea cu ochii, erau unduiri largi, acoperite cu o vegetaţie vizual săracă, de sub care viroagele trădează în curmăturile şi rupturile lor, galbenul argilei Nisipoase. Raritatea apei, tăria solului, fac ca toate speciile de plante să fie aci mai puţin arătoase, mai pipernicite parcă, mereu prăfuite. Dar ceea ce pierd în aparenţă şi volum, din pricina rarităţii apei, produsele pământului acesta bătut torid de soare câştigă în sucurile lor ascunse, care sunt de o savoare fără seamăn, ca toate produsele pustiurilor. Aşa cum o lipsă într’un loc răzbeşte într’altă parte cu un câştig, aşa cum caii mici de stepă sunt mai rezistenţi şi mai iscusiţi decât produşii arătoşi ai staţiilor de remontă, aşa cum merele creţeşti sunt nesfârşit mai gustoase decât speciile umflate de California, sau cum laptele vacilor care dau puţin e mai plăcut decât cele care au ugere ca nişte fântâni cu debit de 40 litri pe zi, în sfârşit din cauză că de câte ori volumul depăşeşte talia spe- cifică îşi pierde calitatea, roadele acestea care luptă cu seceta sunt mai bogate în sucuri şi savori. Mirosul buruienilor uscăcioase e mai pătrunzător, caisele şi merele au câte trei patru soiuri de arome deodată, iar roadele anume de pământ sărac, pepenii galbeni şi verzi, roşiile, numai pe aci dau soiul lor lăuntric, nestricat de apă. Iar ceea ce pierde vegetaţia în ce priveşte coloarea, întoarce aci isbeliştea albă a luminii atot biruitoare, cu lucirile ei de săbii, resfrânte de pietre, de argila nisipoasă, de ochiurile de ghiol ca şi de frunzele albicioase. Tot din cauza acestei concentrări solare, oamenii care mustesc în uscăciune, într’un traiu târît, poartă adesea în ei patimi tari şi necruţătoare. Alteori se întorcea mai devreme, se aşeza pe banca de piatră şi privea ore întregi cele trei fotografii ale Alinei Dănoiu. O iubea ca un nebun, cu un nemărginit regret pentru ceea ce n’a fost şi poate că ar fi putut să fie, cine ştie, dacă s’ar fi întâlnit... Ar fi adorat-o ca şcolăriţă, s’ar fi supus toanelor ei şi ar fi vrut să fie în visele ei, când punea semnul de întrerupere al panglicei în carte... Ar fi vrut să-i cunoască toate amărăciunile... Să fie cu ea în tren, MOARTEA PESCĂRUŞULUI 19 necunoscuţi de nimeni, să coboare pe o potecă de munte glumind... Ştie acum că ea juca frumos tenis, că la pian cânta Beethoven şi Chopin... Ştie şi cum a murit... S’a închis în camera ei de sus şi şi-a tras un glonţ de revolver în inimă... In inimă, ca şi când a vrut anume s’o pedepsească. Ceteşte pe monument: ...Adina Dănoiu, 17 April 1880—17 Octomvrie 1912. Aşa dar a fost într’o seară de Octomvrie... Intr’o zi reală a săptămânii care purta un nume ca zilele de astăzi... Să fi fost într’o miercuri ? Şi Ladima tresări înfiorat... Sau poate într’o sâmbătă seara ?... Precizarea asta a zilei, gândirea acestei precizări îl integra într’un concret care îl destrăma toti # # * Ladima suferea de fascinaţia apelor mari. De mic copil, visele lui năluceau mai mult imperii de ape, lacuri suspendate, gayseri. Basmele şi legendele îndepărtate îl strângeau ca o ghiară când pomeneau de ţinuturi nemărginite de ape... Acum gândul mării apropiate era pentru el ca un punct luminos pentru cel ce e pre- parat pentru somnul hipnotic. — Boierule, e foarte simplu, îi spuse într’o zi Dinu Dănoiu... Pleacă cu acceleratul de 10 dimineaţa la Constanţa, fă o plim- bare pe bulevardul Cazinoului, ia masa la-Veneţia, vizitează după masă portul şi seara cu acceleratul de 6,30 te întorci. Faetonul te duce şi te ia dela gară. Ladima şi-a făcut socoteala banilor, s’a bărbierit cu grije, şi-a luat pardesiul pentru orice întâmplare, şi s’a îndreptat spre mare ca spre o întâlnire de dragoste... A avut şi destul noroc, pentrucă sunt puţine porturi în lume, în care marea să apară întâia dată cuiva în anume lumină, aşa cum apare celui care o vede întâia dată la Constanţa, această mare de colori neaşteptate. Nu e un crâmpeiu de lac văzut la capătul unei străzi care abia apoi se desfăşoară în evantaiu de ape, nu e petec de orizont care prelun- geşte mai albastru orizontul unei câmpii sau al unei faleze. E o revelaţie ca dintr’altă lume. Când trenul a trecut de uriaşele rezervoare dela Palas, şi se rostogoleşte peste liniile de garaj, apare dintr’odată, jos pe dreapta, prăbuşit în fundul unei văi imense, portul tot, cu vasele şi catargele lor, cu docurile şi silozurile, aşa cum sunt ştiute din tablouri şi estampe, dar marea mării nu 2* 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE apare în întâia clipă decât sub forma unei oglinzi pătrate, care este rada portului... Abia în a doua clipă a acestei întâlniri, călătorul îşi dă seama uluit, răsturnat în toată optica lui, că dealul cel mare albastru-vânăt de dincolo la picioarele căruia se află bazinul cu vase, e însăşi marea şi că a fost victima unei diferenţe de colorit, dintre bazinul lucios ca un lac albastru şi vânătul negru al mării. Căci la Constanţa privită întâia dată marea creşte nemaipomenit spre cer. Aşa a văzut-o întâia oară Ladima şi numai crescând copleşitoare spre cer, pe toată întinderea ei nu şi-o închipuise. Totul era, pe aceste străzi şi bulevarde, luminos şi aerian, chiar mişcarea necontenită si îmbrăcămintea trecătorilor si trecă- ti > toarelor, aproape toţi în vacanţă. In colorile tari ale priveliştei vinete din trei părţi, calcaroase în vest, peste care cernea din firmament cu lumină, femeile puneau colorile vii de pastel ale rochiilor lor înflorate şi ale umbrelelor de fantesie. Intre bărbaţii aceştia care treceau în haine de viligeatură, pan- tofi de tenis, pantaloni albi cu centuri de piele şi cămăşile gălbui de mătase, Ladima se simţea un fel de paria care s’a strecurat într’o sală de spectacol fată bilet... Ei nu erau grăbiţi, căci ştiau că vor rămâne acolo şi se înghesuiau în voie în pas de promenadă. El era nerăbdător şi neliniştit, căci vrea să vadă mult înainte de a pleca. La restaurantul Veneţia, deasupra portului, unde l-a dus un grup de colegi din Bucureşti, la ora prânzului, (au fost singurii care au mai găsit masă la ora aceea anume rezervată pentru d-nii gazetari) Ladima cunoscu chinul dulce al femeilor oferite cald trecătorilor cu drept de intrare în cetate: genunchi goi, căliţi, descoperiţi fără grije de sub mica rochiţă prea scurtă, spatele gol şi braţele ca şerpii nisipii. Povestea şi el despre raiul dela Dinu Dănoiu, când fu vehement întrerupt de un confrate dela o gazetă de opoziţie, cu o voce răgu- şită, icnită. — Ce boier domnule, ce boier ? Ia mai slăbeşte-mă cu atâta boierie, că e un fost ofiţer de administraţie, feciorul unui şef de gară de pe linia Filiaşi-Tg. Jiu. De unde-1 mai scoateţi şi pe ăsta boier ? Ladima asculta neîncrezător şi nu ştia ce să răspundă. Celălalt continuă, aşa furios parcă din senin. — Păî d-ta ştii cum şi-a făcut averea ? Să ţi-o spun eu. Neva- stă-sa trăia cu Colonelul Comăran, comandantul regimentului de MOARTEA PESCĂRUŞULUI 21 roşiori, în care era el ofiţer de administraţie... Ea l-a tocat pe Comăran de averea lui personală şi l-a şi nenorocit, că pe urmă a trebuit să-şi sboare creerii... Pezevenghiul ăsta îşi ţinea contabi- litatea la punct, dar mânca banii furaţi, prin nevastă-sa. De altfel şi pe el l-a scos din armată tot atunci... Ladima ascultă şi se prăbuşi cu totul. Celălalt reluă oarecum împăciuitor, turnându-şi în pahar. — Mă mir că nu cunoşti chestiunea... n’ai auzit de scandalul acesta, de care a vorbit tot Bucureştiul acum zece-doisprezece ani ? Că n’a fost numai atât.. . In 1912 şi-a împuşcat nevasta. . . A fost şi arestat... Mi se pare că a fost şi la ocnă. Aci însă interveni un altul rotund şi rumen la faţă ca un brânzar cumsecade. — Ei dă-o naibi şi tu cu ocna... Nici n’a fost judecat măcar... Afacerea a fost clasată... Femeia bolnavă de nervi se sinucisese, dar rudele ei, care rămăseseră fără parte de moştenire, reclamaseră la parchet şi susţineau că a fost împuşcată de el. .. După vreo şase luni afacerea s’a clasat. — S’a muşamalizat, interveni celălalt. S’a muşamalizaf. Că a plătit cu desnădejde. .. — Ascultă dragă, îmi aduc aminte toată chestia, căci pe vremea aceea o foaie de şantaj ducea o campanie aţâţată de rude pe chestia asta şi m’a trimis să fac o anchetă.. . Femeia a fost găsită încuiată în camera ei, cu revolverul în mână, iar Dinu Dănoiu a venit abia mai târziu din vie. încuiată, pricepi ? — De ce nu spui şi ce dovedea cu martori, gazeta de şantaj, cum zici d-ta ? Că deşi cheia a fost găsită în uşe, iar uşa închisă, în camera aceea se mai putea intra şi pe o altă uşe, e drept con- damnată, dar care îşi avea cheia ei totuşi, iar cheia aceasta nu s’a mai găsit niciodată. Dinu Dănoiu pretindea că o avusese nevasta lui, care o aruncase sau o pierduse probabil. Asta e. . . de ce vorbiţi dacă nu ştiţi ? — Nu ştii d-ta care spui că a fost condamnat, care născoceşte o întreagă poveste. — Iţi propun un lucru... Să stăm de vorbă cu Stătescu, preşedintele Tribunalului, că era tot la Constanţa atunci, stagiar, sau cu avocatul Olniceanu, că el trebuia să reprezinte partea civilă. Dar să nu vorbeşti. .. 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ladima nu mai. asculta nimic... Un vapor alb de călători trecea prin dreptul farului ieşind în larg... Nu mai vrea să ştie de nimic, nu se mai regăsea nicăiri... Repeta privind năuc: Fuir! lâ-bas fuir! Je sens que des oiseaux sont ivres Tfetre ţarmi Vecume inqonnue et Ies cieux! Totul, dar să nu mai fie între oameni... Când seara faetonul se opri din ocolul uruitului în faţa ceardacului peron, sări numai decât ca să nu întâlnească pe nimeni mai înainte şi se opri ascuns, aprinzându-şi, topit sufleteşte, o ţigare. Imaginaţia lui care crea lumea din nou, dădeau femeii din cele trei fotografii o conştiinţă atât de amănunţită şi pasiuni atât de intense, că simţi că nu putea să fie nici înţeleasă, nici fericită... Cum pot să fie oameni atât de răi ca să ducă la sinucidere, căci Ladima nu putea admite teza asa- sinatului, o făptură care se dăruia atât de total ? Dacă s’a sinucis e că între cei doi bărbaţi, unul preţuia pentru ea mai mult decât viaţa... Dar s’a sinucis ca să urmeze destinul amantului care-i sacrificase totul, sau s’a sinucis pentrucă din iubire pentru acest Dinu Dănoiu, exploatase şi distrusese viaţa unui om care o iubia ? Poate s’a sinucis pentrucă era chinuită, umilită de un Dinu Dănoiu, care nu putea suporta lângă el o « neurastenică » îndrăgostită de- ment, după ce se folosise de ea ca să-şi adune averea şi vrea s’o alunge ?... Socoti anii, şi văzu că ar fi avut, că avea vârsta lui, că ar fi putut iubi şi ar fi fost iubit de femeia din aceste fotografii, de femeia care a fost pusă în zidul acestei capele şi din trupul adorat al căreia, mai sunt şi acum rămăşiţe în vizuina de ciment zidită. Grupul celor patru se întorcea echipat dela pescuit, dar Ladima nu se mişcă de pe bancă, decât când fu chemat anume. N’a putut să dea lămuriri prea multe despre ce i-a plăcut la Constanţa şi nici nu mai putu gusta cu aceeaşi tragere de inimă cina îmbelşugată pe care ieri o exaltase într’un lirism gastronomic. îşi zise, descompus de tristeţe, că toate merele din lume au sub coaja ispititoare, în adâncul miezului, viermele lor. # * După plecarea d-nei şi d-lui G., pela 17 August, boier Dinu şi conu Gligore îşi aduseră aminte de invitaţia unui prieten, pro- MOARTEA PESCĂRUŞULUI *3 prietar de pe lângă Mangalia, care-i poftea la masă într’una din zile şi se hotărîră s’o completeze, acum cu deschiderea vânătoarei, cu o dibuire a miriştelor proaspete, care după părerea conului Gligore, promiteau mult. Marin îi spusese că se iviseră un cârd de dropii în spre Topraisar. Se echipară cu tot tacâmul şi făcură loc în poştalion şi lui Ladima, care era ispitit să vadă din nou marea... Până (la prânz nu găsiră decât mărunţişuri şi păreau destul de plictisiţi... Cârdul de dropii se evaporare. Ladima simţea însă ca un aparat, fin radiaţia nevăzută a mării în sporul de lumină peste mirişti şi era întreg ca o baterie încărcată... Ocoliră dâmburi lungi, peste câmpuri, pe drumuri care nu erau însemnate decât prin făgaşul câte unei singure căruţe şi acela şters din când în când. Nu se mai puteau orienta decât după stâlpii de telegraf, deşi era vorba de drumuri însemnate pe harta lui Dinu Dănoiu, pe care nu o folosea decât el, avid să identifice, căci ceilalţi cu- noşteau toate viroagele. Trecură prin vreo două sate adunate pe şoseaua-drum care traversa judeţul şi pe urmă iar se pierdură pe drumul de care. Un sat tătărăsc aruncat în calea lor, părea un rest ars dintr’un târguleţ aproape dispărut. Casele joase şi mici ca nişte coteţe lipite cu humă, n’aveau nici unele niciun soi de ogradă, că nu mai ştiai pe unde trece drumul, dar cele care năzuiau spre o curte, se mulţumeau cu un gard de piatră de mare, neregulat, înalte, abia de două trei palme. Nu era iarbă în curte, pământul era negru ca ars, cum negru era şi praful drumului. Ţinut de secetă. Grupul tot se opri, pentrucă boier Dinu vru să cerceteze felul boabelor de grâu, la o arie de treerat. Patru cai slăbuţi, dar osoşi, ocoleau, legaţi de aceeaşi funie, într’un joc care lui Ladima i se păru ciumplit... Dar nu era o glumă, era o formă a luptei milenare pentru pâine, într’un ţinut secetos. După ce îşi făcură siesta, la conac, când se lăsă ziua spre apus, oaspeţii îşi părăsiră poştalionul la gazdă şi porniră să cerceteze mirişti şi lanuri de porumb pe malul mării pe jos. Luaseră acum cu ei şi un om al curţii, cunoscător al locurilor. Străbăteau un podiş cu puţine lanuri, cu mai mult imaş de iarbă aspră şi târâtoare, aproape sârmoasă. Toate soiurile de buruieni luptau pentru viaţă pe solul crăpat din lop în Ioc. Ciulinii încărcaţi florile lor, ca nişte lampadare uscate, scaieţi cu fructele ca măslinile mici verzi, mărăcini în buchete joase cu o incomparabilă arhitectură de acei lungi, desenând material parcă 24 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE muchiile unui diamant vegetal... Pe când cei doi scrutau tufişurile de răsură şi micile lanuri de pelin alburiu, Ladima cerceta numai orizontul, cu setea albastrului marin. Călca strâmb, îi intra praf în pantofi, dar îşi zicea că după fiece colţ putea fi miracolul. « Ra- reori am avut atâta ghinion», se plângea asudat boier Dinu... Era atât de furios că ar fi tras în vrăbii. Pe Ladima îl interesa şi îl amuza, ţâşnirea neîntreruptă a şobolanilor de câmp, care Ie tăiau necontenit calea. Surprins de cealaltă parte a drumului, rozătorul mare cât un sobol, alerga instinctiv şi automat spre văgăuna Iui, chiar dacă era mai departe, şi chiar dacă trecea aproape printre picioarele oamenilor. Vegetaţia era parcă ştearsă, cu adevărat decolorată de un soare necruţător... Şi totuşi printre tufele de pelin, cu frunzele prăfuite, ochiul atent descoperea flori de colori atât de vii şi de curate, că păreau acolo mici minuni. # # # Căci din când în când, dintre buruienile şi mărăcinii de tot soiul, biruia mai mult câte o specie şi atunci petece întregi din podiş erau când de un albastru albicios, când de un galben viu ca o ploaie de aur. Ladima ar fi vrut să Ie ştie numele şi aci. Călăuzul vânătoresc se scărpina în cap, îşi teşea mustaţa şi şovăia să răs- pundă: — apoi cum să Ie zici, flori, domnule, iaca flori. Dinu Dănoiu îl îndrepta însă cu bunăvoinţă: —Apoi află domnule Ladima, că floricica aceea albastră este chiar cicoarea atât de iubită de poeţi, iar floarea cea galbenă de pe lângă sârma de telegraf căzut, este Iumânărică... Omul curţii îşi mai teşi mustaţa nedu- merit şi se abătu în dreapta... Deh! asta aşa-i, e şi cicoare, că asta-i cicoare, e şi Iumânărică, dar vedeţi d-voastră că sunt şi altele. Asta e şi calapăr, asta e ciuboţică şi câte şi mai câte, şi aduse câteva smocuri de flori. Intr’adevăr, ceilalţi constatară uimiţi, că florile fie albastre fie galbene, erau acolo pe câţiva paşi specii atât de deosebite, că nu le venea să creadă... Apoi domnule, eu cred că sunt pe lume atât de multe, că nici nu le ştiu numele şi nici n’ar fi cuvinte destule ca să aibă fiecare câte unul. D’apoi nici nu sunt la fel în toţi anii. Le ia pe unele vântul şi aduce altele... Da cine să Ie ştie ? Florile Iui Dumnezeu.. . Deodată, din nimic, conturul neregulat al zării se întregi desă- vârşit geometric ca un petec albastru de cobalt atât de artificial, MOARTEA PESCĂRUŞULUI 25 încât prin reacţiune, conjugat apoi cu revelaţia identificării, deveni o prezenţă halucinantă. S’au oprit într’un loc unde faleza scădea cât un mal şi s’au aşezat jos pe dâmbul de pulbere alb, pe care luptau să urce nişte arbuşti mici, cu o arhitectură de spini fină ca muchiile întrepătrunse ale unei piramide de cristal. Marea ocupa mai bine de jumătate din aria priveliştei, de necrezut prezentă şi albastră mereu cum e cobaltul. Ladima fu copleşit de curba perfectă, imesă şi inumană a orizon- tului de oţel. Spre ţărm, acest albastru vânăt se degrada în mod inegal, devenind pe alocuri, mai încoace, de un verde lichid trans- parent, iar la ţărm apa mării era aproape galbenă. Era agitată şi purta petece de spumă albă risipite ca sfărâmăturile unei banchize de zăpadă. Valuri mari ca nişte creste albe în goană, se formau nu- mai aproape de tot de mal, venind să moară sdrobite şi apoi retrase de pe plaja albă. Ladima se gândi că aceste trei valuri paralele cu ţărmul, au fost comparate cu liniile întrecerilor de centauri albi într’o poezie altfel destul de proastă şi văzu că totuşi o altă imagine mai bună nu găseşte. Din nou avu senzaţia pătrunzătoare că această mare creşte gigantic spre cer, la orizontul neînduplecat în desă- vârşirea lui de oţel, şi Ladima se trezea strângând dinţii şi pumnii. De fapt era aci optica deosebită a Mării Negre, atât de intens cromată, când e privită cu asfinţitul soarelui în spate. Spre stânga faleza se înălţa ca un parapet înalt de argilă, neregulat ca o rup- tură roşcată pe câţiva chilometri, alcătuind spre capătul celălalt, un promontoriu înfipt în mare, şi acum radiind puternic sub lumina asfinţitului. Dealungul falezei alerga, prăbuşită jos şi pustie, plaja îngustă. Nu era nicio legătură între această mare cu plaja şi culorile ei prăbuşite şi podişul uscatului, cu satele lui, care se sfârşea sus, tăiat în gol. Era ca o ruptură între două lumi. Boier Dinu privea şi el marea, fără tulburarea mută a lui Ladima, care nu putea scoate o vorbă... — Boierule, cine nu cunoaşte marea, nu poate să-şi închipuie niciodată cât e de poetică... Uite ce frumos se sfărâmă valurile... Pentru mine nu e o plăcere mai mare decât să stau şi să admir marea. Ah, s’o priveşti noaptea pe lună. Avea ochii aproape umezi. Să fii într’o barcă, cu o femeie, şi să asculţi muzica de pe mal, găsesc că e divin.. . Ah, să vezi marea la Veneţia noaptea ! 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Conu Gligore, mângâindu-şi ciocul cărunt-cărămiziu se în- toarse spre Ladima. — Ei poetule, ce ai tăcut ? Nu cumva nu te inspiră marea ? Ei, marea trebue s’o cunoşti. Şi pe urmă întregi conclusiv, strân- gând pe gânduri buzele groase: Numai sentimentalii pricep marea. Frate Dinule, după părerea mea, ar trebui să te apuci de scris. . . Ai talent. . . uite, faci şi pe altul să înţeleagă frumuseţile mării. . . La vreun chilometru şi mai bine, apăru de peste capul înfipt în mare şi sburând către ei, dealungul şi la înălţimea falezei de pământ roşcat, dar nu în umbra ei, ci puţin deasupra, cât să pri- mească de sus lumina soarelui care cobora spre orizont, o arătare albă, de un alb care tăgăduia toată priveliştea.. . . Venea lin, cu aripile mari, nemişcate, vâslind acum numai ca să-şi susţină mişcarea. Era singur ca un sol alb înaripat, trimis din azur să cerceteze o lume de jos. Dinu Dănoiu tresări şi se ridică în picioare, pregătindu-şi puşca. Conu Gligore spuse cu un fel de dispreţ, dar şi cu rămăşiţa altui sentiment: — E un pescăruş. Dar Dinu Dănoiu ridică din umeri. — Tot n’am vânat nimic azi. Conu Gligore, nu mai avu nimic de obiectat, deşi păru puţin iritat. — Ladima care nu pricepea la început despre ce e vorba începu să-şi muşte speriat mustaţa. — Boier Dinule, n’ai de gând să tragi în pasărea asta care vine aşa liniştită spre noi. — Fugi domnule de aici, lasă că la vânătoare mă pricep ceva mai bine ca dumneata. — Bine, dar dacă vine spre noi! Cum să omorîm o făptură care vine spre noi ? — Taci d-ta din gură. . . Şi-ai să vezi.. . Pescăruşul vâslea acum, iuţind sborul, în singurătatea de nisip alb şi pietre a plăjii.. . Lumina vie şi moale a apusului era adunată pe spatele făpturii lui albe ca o aură. . . Dinu Dănoiu, fixa spre el ochii mari negrii,frumoşi, fascinându-1 parcă prin dorinţa lor intensă. Dela un timp, ridică sub braţ puşca. Ladima gândea înebunit şi nemişcat, căci nu-şi mai răsucea nici măcar mustaţa de căpitan, MOARTEA PESCĂRUŞULUI 37 că dacă o minune nu opreşte vâslitul lin, al pasării albe, fiecare secundă care se sCurge, apropie, într’o vitesă de accelerat care merge spre podul rupt, o catastrofa, aci şi acum echivalentă invers, doar cu apariţia primei celule a vieţii pe pământ. Şi în timpul când gândea aceasta, ceea ce începuse nu numai că nu se oprea, dar secundele erau şi mai grăbite. Un eu, fie el de pasăre albă, avea să fie sfărâmat de glonţ, oamenii ştiau asta şi acest eu care era deci şi el un centru al universului şi o specie, vâslea senin înainte. Ladima ar fi dorit să se întâmple ceva, pentru ca pescăruşul să se abată spre mare, acum în aceste ultime secunde ale vieţii lui. Văzu, la vreo trei sute de metri, o tufă de soc de pe faleză cu umbra ei prelungită de asfinţit peste valuri şi crezu că minunea din ultima secundă se va întâmpla, ca un mesaj de graţie sosit călăului în clipa când ridică securea... Mai nădăjdui că se va lăsa amăgită de luciul vreunui pietre. Dar pasărea vâslea mai departe, mărită clipă de clipă, cu aripile albe uşor încovoiate ca ale unui înger ieşit să se joace în asfinţit, când plaja e singuratecă şi albă. Dinu Dănoiu aprecie distanţa strângând buzele mari, era tot într’o aşteptare intensă. Ridicase arma pe piept. — Domnule Dănoiu, dacă eşti în stare să sfărâmi cu gloanţe, pescăruşul ăsta care vine spre noi, nu mai e pic de frumuseţe în lume !... Nu voi mai citi niciodată o carte de poezie omenească. Dar chiar să fi vroit, Dinu Dănoiu nu-1 putea asculta, că nu mai era Dinu Dănoiu... Frumosul lui profil de Cezar blând era parcă desfigurat de ură. Laba gâştei dela coada ochiului care de obiceiu îi era adunată ca un semn de suferinţă era acum crispată ca o ghiară, căci Am să-ţi spun şi despre zodia lui Ionuţ al dumneavoastră, de ce să nu spun ? — Cum ai crede dumneata, dascale, că s’ar arăta scris în carte acea zodie a lui Ionuţ ? întreabă cu glas scăzut şi repezit comisoaia Ilisafta. S’ar putea să nu i se arate căsnicie ? — S’ar putea; căci unor oameni li-i scris pe obraz, şi ’n ochi şi ’n frunte că n’au a zidi casă şi nici vor avea feciori, să-i pome- nească; după cum se spune şi în cântarea dela sfânta mănăstire Neamţu pe care o cântă monahii: O, prea frumoasă pustie, Poftesc să te am soţie... Insă, eu, pe cât am putut cunoaşte în ochii lui Jder cel mi- titel şi ’n toate ale sale, n’are să cânte niciodată asefnenea viers. Mai de grabă s’ar vedea din toate ale lui că are să biruiască două şi trei femei. 56 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Aşa crezi dumneata, dascăle? Să nu te-audă comisul. — Ba eu îl aud, jupâneasă Ilisaftă, se veseli comisul Manole din jilţul său; şi-mi place; dar să ştii că asta-i altă căciulă. — Ştiu, ştiu, oftă jupâneasa Ilisafta; asta a fost scris şi ’n ochii altora. A dat Dumnezeu însă şi s’au însurat. Aşa va da Dumnezeu să se însoare şi Ionuţ. Iar dumnitale, dascăle Pamfil, dacă vii când e băiatul aici, şi-mi spui întocmai ce doresc eu, să ştii că-ţi dăruiesc un berbecuţ noatin, de soi dela Crâm. După aceste vorbe, jupâneasa Ilisafta Jderoaia n’a mai întârziat. S’a sculat cu grăbire şi s’a dus să deie poruncă de colăcei proaspeţi, miere limpede şi apă de izvor, pentru oaspeţii săi. Pe când se întorcea iar în pridvor, a băgat de samă că bătrânii stăteau cu capetele întoarse cătră colnic, de unde cobora poteca dela graj- durile domneşti. S’a oprit ca fulgerată, stând şi dumneaei cu luare-aminte, ca să vadă — încă departe — călăreţ sprinten venind în pas domol pe cal murg. Cânta din frunză. — E Ionuţ... a şoptit ea c’o bucurie de tinereţă. încă privea într’acolo, cucerită cu totul de bucuria sa, când s’a stârnit zarvă de câni la curte; şi ’n poartă s’a oprit Zailic Uzum dela Dumesnic, cu ursul cel mare negru, pe care îl purta îmblânzit la iarmaroace de vreo douăzeci de ani. Ţiganul, deşirat şi mai nalt decât poarta, se purta încă semeţ şi cu plete negre, măcar că împlinise şaptezeci de ani. Cu glas răguşit şi răstit îşi îndemna ursul să se închine cătră boieri: — Ploconeşte-te, frumos, Vasile, la cinstitul comis. Ursul s’a ridicat în două brânci, alături de stăpânul său Zailic, şi s’a închinat cătră pridvor. Comisoaia părăsise din vedere pe Ionuţ şi se întorsese cătră minunea dela poartă. Cinstitul comis s’a sculat din locul său, a ieşit din pridvor, ş’a strigat o poruncă la argaţi; să stăpânească bine cânii. După aceea s’a dus împotriva ursului, care se lăsase iar în patru brânci şi intra cuminte pe portiţă, după Ţigan. Neaşteptată vedenie i s’a arătat apoi jupânesei Ilisafta. Cinstitul comis s’a lăsat dintr’odată pe pajişte, cu pântecele la pământ şi cu braţele împreunate sub frunte. La porunca ursarului, Vasile a păşit cu mişcări line în spatele comisului ş’a început a-1 călca, pipăindu-1 oarecum, dela şale spre grumaz şi iar la şale. Oaspeţii din pridvor se ridicaseră şi se uitau, muşcând colăceii proaspeţi, PE BĂTRÂNUL MANOLE PĂR-NEGRU ÎL DOR ŞALELE 57 cum se mişcă iscusit doftoria vie deasupra ciolanelor bătrâne ale comisului. . — Iaca, asta încă n’am văzut-o, a mărturisit cu umilinţă ju- pâneasa Ilisafta. De auzit am fost auzit; dar încă n’am văzut. Se va fi speriind durerea de asemenea dihanie fioroasă? Totuşi văd că-i un urs blând şi înţelept. Va fi având el meşteşug să deie bătrâneţii iarăşi măcar o parte din puterile tinereţii ? Dacă vrea Dumnezeu, se poate şi asta. Jupâneasa Ilisafta îşi ridică ochii spre cerul amiezii, pocni din palme, apoi îşi făcu cruce clătindu-şi căiţa împodobită cu borangic. Insă, cu toată uluiala ei de-o clipă, nu putea uita pe cel care venea călare legănat şi cântând din frunză, pe subt fagi. Ionuţ al ei, puiul străin, mai drag decât copiii durerii sale drepţi, cei care erau came din carnea sa şi sânge din sângele său. Cum îşi tot înturna ochii spre poartă, aşteptându-1 din clipă în clipă, îl şi văzu sosind, cu dreapta în şold şi cu gugiumanul pe o sprinceană. Ajuns în dreptul porţii, îşi strunise calul proprindu-1 şi se înălţase în scări, ca să vadă mai bine ce adunare de oameni şi ce petrecere s’a iscat la curtea marelui comis. Intr’o clipă înţelesese şi i se arătase pe obrazul ars de soare zâmbetul lui, după care se pră- pădea jupâneasa Ilisafta. Ptiu ! ptiu ! şopti ea într’ascuns. Să nu fie de deochi. Falnic bărbat creşte din Ionuţ. Râdea cu toţi dinţii, subt mustaţa îngroşată. îşi arcuise sprincenele. Pe urmă avusese o căutătură în laturi, cercetând ca într’o fulgerare ce se petrece împrejuru-i. Jupâneasa comisoaie răsări ca de o sfială: acea cău- tătură lăturalnică, repede aruncată, repede retrasă şi ascunsă, era aidoma cu căutătura lui Vasile, doftoria care punea în rân- duială ciolanele dureroase ale lui jupân Manole Păr-Negru. Acuma îşi dădea samă bine că mai ales la acea căutătură de om a sălbă- ticiunii îmblânzite se uimise dumneaei. Să fie şi asta vreun semn ? Nu-i niciun semn. Ori, dacă este semn, nu poate fi decât semn bun. Dumnezeu a pus în acest fecior toate dorurile sale, întru care ea nădăjduise. Bărbăţia şi puterea lui îi erau scrise în obraz şi ’n trup. In acea vară a anului 1474, Jderul cel mezin nu mai avea nimic din pruncul de odinioară. Lat în umeri şi subţire în mijloc, părea mai nalt decât alţi oameni când, după ce descălecase, intră pe portiţă cu frâul calului în dreapta. Cu stânga îşi trase de pe plete gugiumanul şi se ploconi uşor cătră părintele său co- s? REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE misul care-şi sucise spre el grumazul, rânjind de jos în sus de subt urs. . . w „ __Mă tot dureau şalele... încercase domnia sa să lămurească băiatului. Dar Ionuţ se întorsese 'ţpre măicuţa sa cea bună, care urma să-l privească şi-l aştepta aproape, cu fruntea înclinată caşicum ar fi vrut să-l împungă şi cu bărbia îndesată asupra sânului. «Răule şi urîtule !» ar fi poftit dumneaei să strige. Insă îi era ruşine de atâta lume. MIHAIL SADOVEANU ITINERAR GREC ACROCORINT Clopoţeii caprelor sunau răcoare De ape vii printre măslini şi eucalipţi, Pe când pe golf ardeau ca portocale In legănare pânzele fierbinţi... Patriarhal platanul pentru oaspe Chiema în frunze umbra la ospăţ. Pe foi de brustur: brânză, în blid: lapte, Ne-au dat păstori străvechi cu port semeţ. Băiatul oacheş lua de coarne ţapul negru — Se arcuiau pe zarea altui veac. Trosnea uscat din ace pin şi cedru Sau svon de greer sub frunziş sărac. Din coaja inimii rănite da răşină, Prelinsă vreme, lacrimă de chihlibar. .. O sidgură coloană în lumină. Purta pe cap amiaza ca un dar. EPIDAUR — Teatrul antic — Pe cer se perindă lin nourii şi Azurul adânc, spălat de lumină. Pe trepte se-aşează tăcute, pe rând, Când umbra, când raza senină. Pădurea în juru-mi şi-adună şi ea Un fraged obraz de ramură verde. Şi trunchiul şi muşchiul şi frunza privesc, Doar veacul privirea îşi pierde. Eschile, Sofocle, aici nu s’au stins Şi glasul lor tremură ’n aer — Şi mierlele flueră choruri de mult Şi vântul, străvechiul lor vaer. Teatrul pustiu e umplut azi de zei Cu trup străveziu de vecie. In piatră, în plantă şi ’n pieptu-mi la fel Fierbintele suflu adie. OLYMPI A Albe coloane, zei reci, Trupuri fără de pată, Frunză cu freamăt de veci, Vreme nedeslegată. Ram de măslin milenar, Umbre plăpânde şi azi, Ape şoptind în cleştar, Nu v’aţi schimbat la obraz. Stai ca o stană şi tu — Lepezi om şi viaţă, Totul când straniu stătu Tânăr, plin de verdeaţă. Mieii priori i-au păscut Fluere fără de moarte. Albe coloane sunt scut Celor ce vin de departe... DELFI In spate zid de stâncă arde *n cer Pe care torc cununi vulturii. In faţă, prăvălită ’n golful clar, Umbrirea verde stinsă a pădurii. Sfinţită de oracol şi altar, Pieziş o rază taie înserarea. Şi cum coboară caprele şi pier, Cresc clopoţei din vreme, ca izvoare. Lumina peste marmure dă maci, Dar grabnic înnoptarea le culege Şi trupuri de coloane stau ca magi Să ’nfrunte visul, veacul să-l deslege. E umbra timpului, pe care şed Sub Fedriadele nemuritoare. Teatru, stadiu, temple — nu-i mai văd Apolo sună ’n mine viers de soare. INSULĂ Amurgul lăsase pe ape lungi plete de aur şi umbră Când îi zărirăm măslinii şi munţii albaştri pe cer, Când adieri cu mireasma răşinei şi algei uscate, Vestind egeica stâncă, vrăjiră născare de zei. In sborul ei luntrea cu pânză legase ca pescăruşul O aripă albă de pacea cleştarului neţărmurit — Şi iată şi plaja, pârâul sărind de pe prunduri la vale Cu murmur umbrit de milenii pierind în imense tăceri. Şi fete în alb spălau lâna în apa curată de munte, Şi una, bălaie ca luna, mai mândră ca toate, zâmbi Şi glasul melodic îmi spuse: De eşti prea vicleanul Ulyse Sosit din Troada, la mine străine, fii bine venit. Şi glasul tăcu ca prin farmec de parcă nici când nu sunase.. Dar unde e nimfa Calypso ? dar unde, fecioarele ei ?... Pasc linişti nemaivisate pe ţărmul zărilor clare Din care vinete piscuri brumate de visuri răsar. Un nor cu pene de flăcări mai fâlfâie foc până cade Departe, ca pasărea stinsă de dor, istovită de drum. Pe când izvorînd din legende mai vechi decât vremea, Tăcutele stele se duc cu paşi de lumină pe mări. STELĂ Tu, ce treci în tânără lumină, Rupe pentru umbra mea un ram Proaspăt înflorit pe ceruri roze, Rourat de limpezi zori. Tu, ce râzi cum am râs eu odată Şi săruţi o gură de copil — Adă-mi, albe, două turturele împreună prinse ’n laţ. Umbrei mele ’n Hades să-i adie Primăvară şi să-i vie guruit, Umbra mea din Hades să cunoască Iar că Eros a sosit. CAPRE Pe munţii arizi ai Grechiei cu miros de dafin şi cimbru, De unde privirea cuprinde azururi de mare în zări, Vă văd nostalgica turmă răsleaţă întotdeauna, Voi, capre cu ochi de muiere, voi, ţapi cu bărbi de monahi. Oierul să-şi pască alene poporul de oi uniforme, Sunând din fluer la umbră, sub fagul bucolic, prelung. Prin stânci potopite de soare, pe râpe bătute de valuri, Să pot păstori fantazia în voie, căprar mă doresc. Talazul a dat pe-Afrodita, să fie ca marea cu toane Femeea şi nu, cum te minte, ieşită din coastă de om. Dar capra, izvorul acesta de atice graţii şi salturi, Ce aeriană zeiţă, jucând pe ce val, o născu ? Sau poate chiar tu, Poezie, i-ai fost şi mamă şi doică, Din piatră în piatră de sare mai sprintenă ca un dactil, De stă cu ochii ei galeşi, vicleni şi adânci, ca Amorul, Privindu-mă epigramatic cu duh de străvechi elegii. Paşti 1937. ION PILLAT s însemnătatea economica A MACEDOROMÂNILOR — Note pe marginea lucrării d-lui Th. Capidan — De multă vreme nu s’a putut ceti o lucrare mai interesantă şi mai bine scrisă, mai documentată şi mai convingătoare, mai clară şi mai bine orânduită, în ceea ce priveşte sistematizarea şi înfăţişarea materialului informativ, ca ultima lucrare a d-lui Th. Capidan: «Macedoromânii», de curând apărută în editura Fun- daţiei Regale pentru literatură şi artă. Este adevărat că semnătura d-lui Th. Capidan înseamnă o temeinică garanţie ştiinţifică. Eminentul academician nu dă nici- odată la iveală lucrări improvizate. Are prea mult respect faţă de propria sa conştiinţă ca şi faţă de subiectele ce tratează, pentru a semna orice, după timp şi împrejurări. O adevărată atitudine de cercetător serios, cu accentuat spirit critic, lucru rar dar cu atât mai preţios, într’un moment când îmbulzeala spre notorietate ieftină este atât de frecventă în zilele noastre. Deosebit de caracteristică este metoda ce întrebuinţează d-1 Capidan, când este vorba să cerceteze şi să înfăţişeze o anumită problemă. Oricâtă pasiune ar cuprinde spiritul său clar şi metodic, în momentul când tratează o chestiune, pe care o cunoaşte până în cele mai mici amănunţimi, oricât ar fi pătruns de dreptatea sau temeinicia unei anumite cauze, se fereşte de a face o pledoarie sau de a lua o atitudine circumstanţială. N’ar fi nici ştiinţific, nici convingător, după cum n’ar fi nici calea cea mai bună, la ca- pătul căreia trebuie să se afle totdeauna adevărul ce urmează a ÎNSEMNĂTATEA economică a macedoromânilor 67 fi dovedit sau cel puţin învederat. D-l Capidan întrebuinţează o altă metodă, mult mai simplă, dar cu atât mai corespunzătoare, cu cât este cea mai indicată, mai ales când se urmăreşte înfăţi- şarea unei realităţi incontestabile. D-sa împinge pe planul întâi documentul, mărturia, dovada, cifra, fapta, realitatea. Acestea vorbesc prin ele însăşi; ele apără şi conving mai bine decât cea mai straşnică expunere sau argumentare. Pe ici, colea, câte o interpretare, câte o subliniere, la care se mai adaugă discrete amintiri personale. Foarte puţine, în orice caz, căci ar fi de prisos, din moment ce adevărul ţâşneşte la tot pasul din însuşi materialul documentar şi informativ, ce stă la temelia întregii lucrări. D. Th. Capidan expune o stare de lucruri care nu mai are nevoie să fie dovedită, în niciun chip. O evidenţă nu mai trebuie demonstrată. Ar fi inutil şi deci fără rost. Valoarea excepţională a lucrării eminentului academician constă tocmai în acest fapt. Este un adevărat monolit din care nu se poate scoate nimic şi la care nu mai este nimic de adăugat, căci înfăţişează pe Macedoneni în mod complet şi sub toate aspectele, aşa cum sunt ei, pe temei de dovezi şi mărturii, atât de evidente şi de concludente, încât chiar comentarul sau sublinierea ar fi de prisos. Un adevărat prototip de lucrare ştiinţifică. ’ Deşi d. Capidan indică chiar în subtitlul lucrării sale că este vorba de un studiu în care etnografia, istoria şi limba constituiesc preocupările de căpetenie, totuşi şi economistul poate găsi în paginile acestei lucrări informaţiuni deosebit de preţioase, de aceea îmi şi propun să le subliniez în chip deosebit, în cele ce urmează. In primul capitol al lucrării se indică sumar răspândirea Macedo- românilor în cuprinsul Peninsulei Balcanice cu indicarea amă- nunţită a regiunilor unde ei se găseau şi se mai găsesc încă în mase mai compacte. Numeroase citate din lucrările savanţilor şi călătorilor străini, constituiesc dovezi confirmative a celor expuse. Lipsind date sigure cu privire la numărul lor, în ceea ce priveşte trecutul, şi ţinând seama de toate vicisitudinile prin care au trecut aceste elemente româneşti în ultimele veacuri, d. Capidan socoate că are suficiente temeiuri pentru a evalua la 300—350.000 suflete totalul populaţiei macedoromâne, răspândită în Grecia, Albania, Jugoslavia şi Bulgaria, afară de cei 12.000 de Aromâni strămutaţi la noi în ţară, începând cu anul 1925. ' fcEtflStA FUNDAŢIILOR REGALE 68 Capitolul în care se vorbeşte de « Aşezările păstorilor macedo- români » interesează pe economist în cel mai înalt grad. Păstoritul a fost cea mai veche şi mai răspândită îndeletnicire a Macedoromânilor. Din această pricină ei «au dus o viaţă de transhumanţă sezonieră sau chiar semi-nomadă, cu obişnuitele pendulări între munte şi câmpie. Potrivit acestor mişcări, ei puteau să aleagă între aşezările de munte şi între cele de câmpie. Dacă şi le-au ales pe cele de munte, aceasta au făcut-o din mai multe motive. Ca păstori, ei aveau nevoie de ţinuturi cât mai întinse şi bogate în păşuni. In astfel de împrejurări ei nu s’au putut stabili nici pe vârfuri de munte şi nici dealungul văilor, ci pe povârnişul munţilor, departe de marile artere de comunicaţie». Odată cadrul economic statornicit, ni se dau bogate informa- ţiuni cu privire la modul de trai al acestei populaţii româneşti, locuinţă, îndeletniciri casnice, virtuţi economice de muncă, disci- plină, spirit de cruţare, etc. de cel mai viu interes. Numeroase mărturii făcute şi în această privinţă de savanţii şi călătorii străini, vin să confirme la tot pasul, aceste trăsături de caracterizare a Macedorom ânilor. «Viaţa acestor Români merită să fie cunoscută sub raportul vredniciei lor la muncă. Intr’adevăr, cine a avut prilejul să petreacă câtva timp printre ei, la ţară sau în oraşe, a putut vedea câtă energie sunt în stare să desfăşoare ei spre a-şi asigura mijloace de existenţă. Sub acest raport s’ar putea spune că ceea ce deosebeşte pe Macedo- români de celelalte neamuri din Balcani, nu este numai limba ci si acel dinamism extraordinar, care îi face să izbutească în toate întreprinderile, oricât de mari greutăţi li s’ar pune în drumul Ipr. Intr’adevăr, începând dela păstorul cel mai umil, cu viaţa veşnic pe drumuri, până la orăşanul ajuns la bogăţii fabuloase, se observă acelaşi spirit neastâmpărat, care îi ţine într’o continuă activitate. Prin muncă, ei s’au impus aproape în toate ramurile de activitate omenească, dar mai cu seamă în comerţ şi meserii. Din cauza expansiunei lor extraordinare în sud-estul european, ca şi în ţările mai îndepărtate, realizările lor cele mai reuşite în domeniul artelor, industriei şi al comerţului au rămas aproape anonime ». Este iarăşi interesant de semnalat o altă caracteristică a firii macedoromâne, de cel mai mare interes economic, şi anume «acel spirit de solidaritate», căci «din orice întreprindere au ÎNSEMNĂTATEA ECONOMICĂ A MACEDOROMÂNILOR 69 reuşit să facă o societate de cooperaţie ideală. Această cooperaţie s’a arătat mai întâi în domeniul preocupărilor pastorale, după aceea a trecut la celelalte ramuri de activitate, dar mai cu seamă în întreprinderile comerciale ». Hărnicia la muncă a Macedoromânilor, este proverbială. Fe- meile lucrează tot aşa de mult ca şi bărbaţii lor. Călătorul arheolog francez Heuzey şi scriitorul englez William Martin Leake au făcut constatări elogioase în această privinţă. Sobrietatea vieţii lor a fost de asemenea mult subliniată ca şi rigurozitatea morală ce domneşte în familia macedoromână. Deprinşi cu greutăţi de tot felul, ei nu îşi pierd curajul la cea dintâi împotrivire a împrejurărilor şi tocmai prin perseverenţa îndărătnică ce pun în toate acţiunile lor, izbutesc până la urmă să ajungă la rezultatul dorit. Toate aceste calităţi şi virtuţi sufleteşti îi ajută a fi elemente de activitate economică de cea mai mare valoare, cum se dovedeşte prin tot trecutul lor şi până în zilele noastre. Datorită unui spirit de iniţiativă bine chibzuit, Macedoromânii au reuşit să prindă picior, să se afirme şi să propăşească în câmpul economic, oriunde se aşezau. Nevoia de a câştiga viaţa îi deter- mina să plece din locurile natale, răspândindu-se în toate ţările din peninsula Balcanică şi până în Europa centrală şi nordică, unde se îndeletniceau mai ales cu negoţul, către care aveau o mare aplecare, dar şi cu anumite meşteşuguri în care dovedeau o ex- cepţională îndemânare. D. Capidan se ocupă mai departe de «ocupaţia Macedo- românilor », învederând iarăşi, pe temeiul unui bogat material documentar, chipul lor de manifestare economică. Deşi păstoritul a constituit, prin tradiţie şi prin condiţiunile geografice ale aşezării lor, cea mai veche şi mai răspândită în- deletnicire, Macedoromânii erau totdeodată şi buni cultivatori de ogoare, atunci când împrejurările o îngăduiau. Viaţa lor de păstori este înfăţişată de d. Capidan într’un chip deopotrivă de plastic şi de documentat, invocând şi aci mărturii vechi şi noi a tuturor acelor cercetători străini care au studiat mai de aproape pe Aromâni. Păstorul macedoromân, deprins a fi mereu pe drumuri, a devenit totdeodată şi un destoinic chervanagiu, găsind în cărăuşie 0 îndeletnicire bănoasă şi plină de atracţiune, chiar dacă câteodată 70 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB nu era lipsită de anumite primejdii, din pricina nesiguranţei dru- murilor. « Vechimea ocupaţiunii Aromânilor cu transporturile este tot atât de mare ca aceea a păstoritului. In veacurile de mijloc, ei erau singurii transportatori în Peninsula Balcanică», făcând legătura cu toate centrele comerciale (Salonicul, Constantinopole, Valona, Durazzo şi Raguza). Chervanele Macedoromânilor nu interesau numai transporturile de mărfuri şi oameni, dar mai făceau şi serviciul poştal. In afară de aceasta, «toate hanurile din oraşe ca şi acele ce se găseau dealungul marilor drumuri, erau ţinute de Aromâni». Şi pentru dovedirea documentară a unor astfel de îndeletniciri, atât de tipice şi de caracteristice, a Macedo- românilor, d. Capidan citează numeroase mărturii de scriitori străini (Cvijic, Jirecek, Popovici, etc.). « Deşteptăciunea firească a păstorilor Macedoromâni, unită cu acea experienţă şi cunoaştere de lume, pe care numai ei singuri şi-o puteau câştiga în cursul drumurilor lungi pe care le străbăteau cu turmele sau cu chervanele lor de cai şi catâri, în calitate de transportatori, i-au făcut, mai de mult, să nu rămână indiferenţi faţă de celelalte ocupaţiuni şi mai ales faţă de comerţ, care era să le procure câştiguri mult mai mari decât creşterea turmelor de oi». S’ar putea spune că negoţul a constituit ocupaţiunea de pre- dilecţie a Macedoromânilor şi ramura de activitate economică în care ei s’au pus într’o deosebită lumină. « Nu a rămas un singur centru din Peninsula Balcanică în care Macedoromânii să nu fi făcut comerţ în stil mare ». Cercetările lui Kanitz în aceeaşi pri- vinţă sunt revelatoare. Ei vindeau şi produsele lor şi produsele altora. începeau ca negustori ambulanţi şi sfârşeau cu aşezări stabile în anumite centre mai de seamă. Arhivele Veneţiei din veacul al XVII-lea şi XVIII-lea ne dau primele informaţiuni în această privinţă, dar până acum nu s’a cercetat mai de aproape comerţul făcut de Aromâni şi în alte ţări, căci ei au ajuns până în Italia, Franţa, Rusia, Polonia, Austria şi Ungaria, înaintând chiar până în Africa. Se poate afirma, pe temeiul cercetătorilor care au studiat de aproape problema (dr. D. I. Popovici) că în unele ţări ca Serbia, Aromânii au jucat un rol hotărîtor în desvoltarea comerţului intern, ajutând la formarea unei clase mijlocii, din care a ieşit apoi elita conducătorilor de stat. Acolo ei s’au pierdut, prin des- ÎNSEMNĂTATEA economica a macedoromânilor 71 naţionalizare, în masa poporului sârb, dar aceasta nu micşorează însemnătatea faptului. Cu un veac în urmă, Aromânii erau în Belgrad atât de numeroşi, încât, în partea oraşului care cuprindea târgul, străzi întregi erau ocupate numai de ei. Un rol asemănător de important l-au jucat Macedoromânii şi în comerţul din Bulgaria. Astfel, în Sofia ei se menţin şi astăzi, în număr de câteva sute de familii, alcătuind o mică colonie cu şcoală şi biserică românească. In Bulgaria nu există târg sau oraş în care Aromânii să nu se găsească în număr mai mare, în calitate de negustori, hotelieri, birtaşi, meseriaşi, etc. Aceeaşi situaţiune o putem constata şi în ce priveşte starea noastră şi este de regretat că nu avem încă un studiu complet referitor la rolul jucat de Aromâni în negoţul românesc de aici. Macedoromânii au jucat un rol destul de accentuat şi în co- merţul din Austria şi Ungaria, unde au ajuns, prin câteva per- sonalităţi excepţionale, chiar la situaţiuni precumpănitoare. La Viena şi Budapesta ei au fondat case comerciale şi mari instituţiuni financiare, care întreţineau legături strânse cu întreprinderile si- milare din Germania, Italia, Franţa, Polonia şi Rusia. împreună cu negustorii greci, Macedoromânii erau singurii mijlocitori ai schimbului de mărfuri între Orient şi ţările din Europa Centrală. Studiile făcute de savantul sârb dr. D. I. Popovici sunt extrem de interesante şi de concludente. Şi în Transilvania, negustorii Macedoromâni erau destul de numeroşi, răspândiţi fiind prin oraşele şi târgurile mai de seamă ca Arad, Oradia, Cluj, Sibiu, Braşov, Sebeşul Săsesc, Orăştie, Alba-Iulia, Făgăraş, etc. Şi în Banat se găseau negustori Aromâni, pomenindu-se încă de pe la 1739 de prezenţa a 12 negustori din Moscopole în Timişoara. Venind aci în contact cu masa româ- nească, Macedoromânii şi-au pierdut graiul şi obiceiurile, asimi- lându-se complet. Păstori, chervanagii şi negustori, Aromânii au dovedit dintru început şi meritoase calităţi de meşteşugari, răspândindu-se prin această îndeletnicire în toate oraşele din Peninsula Balcanică. « Astăzi oraşele şi târgurile din această parte a sud-estului european sunt pline de argintari, giuvaergii, sculptori, fierari, armurieri, tâmplari, ceasornicari, croitori... Vorbind despre meseriile la aceşti Români, trebuie să recunoaştem că ei s’au îndeletnicit cu 7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lucrări care reclamau nu numai o muncă fizică, ci şi un efort intelectual şi mai ales un gust pronunţat pentru opere de artă. G. Weigand, care i-a cunoscut atât de bine, vorbind despre apti- tudinile lor pentru arte şi meserii, spune: « Lucrările greoaie şi grosolane nu plac Macedoromânilor». Potrivit metodei sale, d. Capidan ne dă amănunţite şi preţioase informaţiuni asupra principalelor ramuri de meşteşug în care Aromânii excelau mai cu deosebire (argintari, giuvaergii, sculptori în lemn, etc.) pe temeiul unei documentaţii furnizate de toţi scriitorii care au cercetat mai de aproape viaţa Macedoromânilor cât şi pe temeiul celor cunoscute şi observate de Domnia-sa personal, în timpul cât a locuit acolo şi cât a făcut anumite călătorii de studii. Intr’un capitol special, d. Capidan se ocupă şi de starea cul- turală la Macedoromâni, după ce în alte capitole cercetează istoria si limba lor. $ Contribuţia lor în domeniul culturii se manifestă fie direct, prin cărturarii ce au ieşit din mijlocul lor, fie indirect prin spri- jinul ce au dat institutelor de cultură. Ajunşi la bună stare materială, unii din ei au creat aşezăminte de cultură, la locurile lor de reşedinţă; alţii au ajuns ei înşişi la cele mai înalte trepte sociale şi culturale graţie destoiniciei lor. Paginile scrise de învăţatul sârb dr. D. I. Popovici, prin care se recunoaşte partea considerabilă luată de Aromâni la ridicarea socială şi economică a Serbiei, începând în veacul al XVIII-lea, nu pot fi citite fără o adâncă satisfacţiune. Nu se poate trece cu vederea nici cariera strălucită a familiei Şina la Viena, familie care prin cei trei reprezentanţi ai săi a ştiut să dobândească o situaţiune cu totul excepţională în comerţul şi finanţa Monarhiei Austro-ungare. Operele economice, culturale şi filantropice înfăptuite de aceşti vrednici Macedoromâni, în patria lor adoptivă sunt cu totul remarcabile. Alături de numele lui Şina se mai poate aminti şi numele lui Dumba, ajuns la aceeaşi notorietate la Viena, atât în domeniul economic cât şi în cel politic şi diplomatic. Dintre familiile macedonene aşezate în Transilvania sunt de amintit în această privinţă familiile Grabovski, din care se trage şi Mitropolitul Andrei Şaguna, apoi familiile Mocioni şi Gojdu, fiecare din ele cu reale contribuţii în ceea ce priveşte sprijinirea culturii noastre naţionale, ÎNSEMNĂTATEA ECONOMICĂ A MACEDOROMÂNILOR 73 Dintre Macedoromânii aşezaţi în ţară la noi, câţiva din ei s’au remarcat mai ales în câmpul medicinii (Pamperi, Caracaş, Darvari, etc.). Ar mai fi de pomenit, în sfârşit şi strălucitele succese economice ale familiei Soside, care a creat trainice întreprinderi comerciale în Hamburg şi Dresda, precum şi recentele izbânzi ale Macedoneanului Nico, care din simplu impiegat cu leafă mică în administraţia monopolurilor româneşti din Bucureşti, a ajuns astăzi directorul monopolurilor tutunurilor din Stockholm. Toate aceste pilde, la care s’ar mai putea adăoga de sigur multe altele, nu fac decât să dovedească şi să întărească convingerile cu privire la minunatele calităţi de inteligenţă, hărnicie, perseverenţă şi iniţiativă ale Macedoromânilor, relevate şi înfăţişate de d. Capidan, cu atâta claritate, metodă şi documentare în mult preţuita sa lucrare. Cartea distinsului academician se sfârşeşte cu un capitol trist, în care se tratează « stările actuale », în ce priveşte pe Aromâni. « Astăzi, situaţiunea Românilor macedoneni este gravă. Economi- ceşte, cea mai mare parte din ei sunt ruinaţi. In anul 1928, când am călătorit pentru ultima oară în sudul Peninsulei Balcanice, am rămas profund impresionat de mizeria economică în care se găseau ». împrejurările politice locale cât şi schimbările ce au mai intervenit de atunci încoace, au adăugat de sigur noi încercări acestor vrednice elemente româneşti. Ajungând la capătul acestor însemnări făcute pe marginea operei d-lui Capidan, despre care nu se pot spune niciodată prea multe cuvinte de laudă şi de recunoaştere pentru valoarea ei cu totul excepţională, ne-am îngădui totuşi o mică sugestie. Ar fi poate momentul, în orice caz ar fi de mare interes, să se urmărească, într’o lucrare cât mai bine documentată, toată contribuţia adusă până în prezent de elementele macedoromâne, în economia naţională românească, din cele mai îndepărtate vre- muri şi până astăzi, căci s’ar da la iveală cu siguranţă multe lucruri complet necunoscute, dar de mare folos, mai ales astăzi, când problema naţionalizării vieţii economice se pune cu atâta urgenţă, dar în multe privinţe şi cu atâta nedibăcie. O astfel de lucrare, privind pe Macedoromânii aşezaţi printre noi, ar putea găsi în opera d-lui Capidan un model preţios, greu de întrecut, dar de sigur vrednic de a fi imitat. VICTOR SLĂVESCU BEŢIE Sânt vreri în care viaţa ta o simţi C’o prinde roata veşniciei ’n zimţi Şi-o ’nvârte nălucită că te are... Vârtej !... In tine cată îmbinare Beţia de adânc şi cea de vremi. Din cupa ta beau vinul tare ce-mi Vrăjeşte clipele-aşteptând grămadă, Din veşnic mâni în veşnic azi să cadă. In hanul nemuririi, cele repezi Stau molcom, şi-ţi zâmbesc să nu te lepezi De băutur’aceasta care ’mbată. Prin ea vei fi mereu, nu niciodată. Să beau deci din nemăsuratul plin 1 Privirea ’n cuiul faptei s’o anin Şi robota de naşteri s’o ascult. Să pipăi golul prefăcut în mult... De unul singur oare am să pot Să beau mereu îmbătătorul tot ?... Nu, nu ! Vreau un tovarăş, să mă ’ndemn. Când cupa-i plină, el să-mi facă semn Şi-apoi ciocnind să-mi susure: « E sfântă Beţia noastră. Duhul ni-1 împlântă In vremi şi ’ntinsuri un’ n’ajunge Călăuzitul de credinţe ciunge ». , Şi prins de vin şi vorbă eu, chefliu-i Tovarăş, izbândirea să i-o chiui... LEGE GREA Ah, minte învrăjbită, cum te ’ncaeri! Obişnuitul îl smunceşti din baeri Şi revărsată ’n laturi, slove ţipi. Pervazul tău plesnit îl faci aripi. Văzduhul cel de jos şi cel de sus II tai prin tâlcuri care sunt ori nu-s Şi presări tot cu umbre şi lumini. Apoi sleită sborul când l-anini De undeva din hăul care-1 treci, Tuşesc pe urma ta cu glasuri seci Cărările pe care-ai străbătut... O, minte! Flacără de duh şi lut 1 Rămâi în ţarcul tău dat cu măsură! In el, avântul de-adânciri ny-ţi fură Cu năzi ciudate-atâtea năzuinţi. Şi sfredelind în fire n’ameninţi Să te poceşti pe tine şi pe ea... Rămâi în ţarcul tău !... E lege grea ! ION LUCA UN MARE NELINIŞTIT: DON JUAN Suntem ispitiţi a crede că numai fiinţele pot trăi. Trăiesc însă şi ideile. Cea mai nobilă dintre virtuţile omenirii stă tocmai în sensibilitatea ei la viata ideilor. 9 Don Juan nu e un om. EI e mai puţin decât un om, fiindcă n’are şi nu poate avea o existenţă cotidiană, formată din complexul acela inextricabil de atribute fizice şi morale care caracterizează existenţa confuză şi difuză a muritorilor. EI e mai puţin decât un om, fiindcă nu reprezintă decât una singură din funcţiunile com- plexului viu. Dar această unică funcţiune, izolată de masa atri- butelor umane, este reprezentată de Don Juan cu o astfel de in- tensitate, încât ea devine semnificativă, capătă un sens uman co- lectiv şi împrumută eroului care o incarnează o durată şi o au- toritate pe care muritorii nu Ie posedă. Don Juan ne apare astfel ca o idee care s’a făcut sau a încercat să se facă om. Un om fan- tomatic şi nemuritor, pe care-1 vedem păşind peste veacuri şi circulând din dramă ’n dramă, din roman în roman, din poem în poem, cu o libertate de mişcări pe care numai existenţa aeriană a ideilor o poate avea. Don Juan vine către noi din adâncul istoriei sufleteşti a ome- nirii. EI e purtătorul celei mai grave probleme omeneşti: problema fericirii. E problema esenţială, problema ultimă şi poate, în fond, singura problemă, din care descind, pe căi mai mult sau mai puţin directe, toate celelalte. Este vorba, pur şi simplu, de aco- modarea omului Ia existenţă, de instalarea Iui armonioasă în univers, de integrarea lui perfectă în datele, în misterele, în scopurile tlK MASE NELINIŞTIT: DON JtlAN 11 fiinţei universale. Mai mult sau mai puţin conştient, aceasta este năzuinţa fiecăruia dintre noi, începând din primul moment al creaţiunii. Iată însă că omul e dublu. Omul e trup; omul e raţiune. Omul ca raţiune urmăreşte să se integreze în univers prin înţelegere, adică prin adecvarea lui la absolut. Fericirea omului raţional nu este posibilă decât prin stăpânirea cuvântului ultim, adică prin stăpânirea unei chei care să-i deschidă zăvoarele Necunoscutului. Este o încercare grea, care se manifestă prin străduinţe prometeice şi se rezolvă prin decepţii şi căderi dureroase. Este drama înţe- legerii sau, mai bine zis, a neînţelegerii, reprezentată de tipul lui Faust. Există însă şi un alt mod de a cuceri fericirea, şi anume prin mijloacele mai puţin nobile ale trăirii. Nu mai e vorba de înţele- gerea impersonală şi înaltă a existenţei, ci de trăirea ei cu maximum de satisfacţii fizice, individuale, egoiste. Faţă de fericirea-înţelegere, de care vorbeam adineaori, e vorba acum de fericirea-voluptate. Don Juan este tipul uman reprezentativ al acestei aspiraţii. O aspiraţie, spuneam, legată de însăşi fiinţa egoistă a indivi- dului şi ca atare universală şi eternă. Ea întâmpină două feluri de dificultăţi: sociale şi metafizice. In urmărirea voluptăţii sale imperialiste, individul trece dincolo de spaţiul său vital şi păşeşte în spaţiul vecinului. împotriva acestor încălcări există însă legi şi instituţii. Se opune religia, în formele ei moderne, se opune morala, se opune însăşi societatea cu tribunalele ei. De aici, o întreagă serie de conflicte între individ şi colectivitate. Se opune însă voluptosului de care vorbim, nu numai societatea, ci însăşi natura. Căci voluptosul nu aspiră numai la plăcere sau la plăceri, ci la maximum de plăcere, adică la un fel de plăcere absolută, totală, infinită. Dar între calitatea finită a individului său şi între calitatea infinită a voluptăţii pe care o urmăreşte în chip absurd, există o incompatibilitate pe care individul n’o poate rezolva şi care se rezolvă dela sine, şi de astădată, prin decepţia şi durerea căutătorului de absolut. Drama lui Don Juan este, într’adevăr, drama căutătorului de absolut pe terenul cel mai puţin fertil în absolut, adică pe terenul voluptăţii egoiste. # # # REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 7« Dacă astfel stau lucrurile, atunci se înţelege dela sine că Don Juan nu se putea naşte şi, mai ales, nu se putea manifesta literar decât în precise condiţii istorice. Dintre cele două serii de condiţii de care vorbeam, cele sociale şi cele metafizice, acestea din urmă au existat totdeauna. Totdeauna, de sigur, individul a putut constata că natura nu-i poate oferi voluptăţi absolute şi totdeauna a trebuit să plătească această constatare cit preţul scump al de^ cepţiei şi al desnădăjdii. Dar acest conflict dintre individ şi natură cerea, pentru a se desluşi în expresie, existenţa unei conştiinţe lucide, evoluate, subtile. El mai cerea şi existenţa celuilalt conflict, de ordin social, care să-i dea relief şi acuitate şi să-i dea, în ochii publicului, o aparenţă mai gravă, mai convingătoare, mai directă. Desnădejdea metafizică a voluptosului nu putea să impresioneze decât dublată de un conflict social şi tradusă în fapt concret de către acest conflict. Atâta vreme cât societatea, dintr’o cauză sau alta, nu s’a opus voluptosului imperialist, Don Juan nu se putea deci naşte. El nu s’a născut în antichitate, fiindcă, prin însăşi religia ei, antichi- tatea acorda iubirii o largă libertate, garantată şi de condiţia socială a femeii, infinit mai puţin respectată decât astăzi. Faţă de o femeie socotită obiect de delectaţie, şi trăind la poalele unui Olimp în care zeii înţelegeau fericirea ca o debordare a voluptăţii prin adulter, poligamie şi viol, voluptosul păgân nu întâmpina din partea legislaţiei morale şi religioase decât slabe rezistenţe, prea slabe pentru a-i îndârji revolta şi pentru a da nemulţumirii sau desgustului său metafizic prilejul legitim de a se manifesta cu eficacitate literară. Pentru raţiuni diametral opuse, creştinismul în floarea lui nu va încuraja nici el naşterea lui Don Juan. Păgânismul oferea voluptăţii rezistenţe prea slabe. Creştinismul, dimpotrivă, îi opune rezistenţe prea puternice. Evul-mediu n’ar fi tolerat pretenţiile voluptăţii imperialiste, care nu putea decât să-şi roadă frânele în tăcere. La un moment dat, pe de altă parte, cavalerismul me- dieval a inventat cultul femeii, care implica respectul aproape superstiţios pentru fragilitatea ei, şi adoraţia ei platonică. Don Juan nu se putea produce în asemenea împrejurări. El nu putea, după cum prea bine scrie cel mai de seamă interpret şi « biograf » t)N MAR* NELINIŞTIT: DON JUAN 79 al lui Don Juan, Gendarme de Bevotte 1), decât să se mortifice, să se călugărească, să înăbuşe flacăra concupiscenţei în fundul unei mânăstiri. Don Juan se va naşte în Spania, în primele decade ale veacului al XVII-lea. El va rezulta din concursul unui temperament na- ţional fierbinte şi al unei religii creştine încă puternice, dar totuşi săpată la temeliile ei de valurile Renaşterii liberatoare şi deci în poziţie de luptă pentru apărarea existenţei sale. Orice naştere, într’adevăr, e produsul unei fuziuni de elemente contrarii. In cazul Spaniolului Don Juan, avem de-aface cu temperamentul ardent al Andaluziei, care atacă, şi cu armatura inchizitorială a catolicismului, care se apără atacând. Procesul se petrece în atmosfera liberă a Renaşterii, care propunea individului o descătuşare de norme şi îi oferea mirajul liberei manifestări a instinctelor sale naturale. Iată deci pe Don Juan apărând pentru prima dată în istorie. El apare, nu discret, într’un roman sau poem, ci, sgomotos şi vehement, pe scenă. Se cheamă, în limba lui spaniolă, El Burlador, adică «înşelătorul» sau «amăgitorul», şi îşi alege drept cartier general pentru isprăvile lui, Sevilla. Parcă în adins, pentru a sublinia calitatea de tip universal, deci anonim, a eroului, autorul lui e necunoscut. Anumite indicii permit totuşi ca paternitatea acestui prim Don Juan să se atribuie vestitului călugăr-dramaturg Tirso de Molina. Datarea lui este şi ea incertă, în orice caz cu puţin anterioară anului 1630. Incertă, de asemeni, originea per- sonajului şi a fabulei dramatice care-1 susţine. El pare să descindă, nu dintr’una, ci din mai multe legende sau tradiţii populare, combinate mai mult sau mai puţin armonios de creatorul său. ') Georges Gendarme de Bdvotte, La Ldgende de Don Juan, 1.1, p. 5. Această lucrare se compune din două volume, apărute în 1911, Hachette, Paris, t. I: Evoluţia legendei dela origini, până la romantism; t. II: Dela romantism până aproape de 1910. Materia primului volum fusese expusă mult mai amplu, de acelaşi autor, într’o cercetare cu acelaşi titlu, publicată în 1906. Paginile de faţă au servit, în parte, conferinţei radiodifuzate pe care am ţinut-o la 27 Oc- tomvrie 1942. Ele nu aduc informaţie nouă, ci se mulţumesc cu aceea, foarte copioasă, pe care ne-o oferă Gendarme de Bâvotte. Interpretarea şi situarea problemei generale a donjuanismului ne aparţine. Ne aparţin de asemeni câteva idei şi interpretări exprimate în legătură cu Don Juanul lui Moliăre şi cu poemul lui Baudelaire. Concluzia noastră, în sfârşit, propune câteva nuanţe şi vederi personale. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sa O dramă complicată, plină de evenimente sensaţionale. Eroul, pentru a cuceri bunele graţii ale femeilor pe care le doreşte, se deghizează, minte, ucide, acumulează abuzurile de tot felul. Fu- gărit, se îmbarcă şi naufragiază. Salvat, îşi reîncepe isprăvile. Până când măsura se umple şi criminalul îşi capătă pedeapsa. El merită însă mai mult decât o pedeapsă omenească. însuşi Dumnezeu va lovi pe acest infractor al tuturor legilor. După ce ucisese pe tatăl uneia din victimele sale, Don Juan, într’adevăr, insultă statuia ucisului pe care o pofteşte la un ospăţ. Şi statuia primeşte invitaţia ! La rândul ei, oferă lui Don Juan un ospăţ în capela unde se află îngropat mortul. Criminalul, după diferite rodomontade, simte în sfârşit ameninţarea. Spaima religioasă îl cuprinde; cere un preot pentru spovedanie. E însă prea târziu. Don Juan e prăvălit în iad, iar pieirea lui miraculoasă înseamnă triumful tuturor legilor umane şi divine, pe care ticălosul le călcase fără cruţare. i Don Juan ne apare astfel ca un învins. Faţă de vigoarea religiei împotriva căreia lupta, puterea lui e încă prea puţină. El prezintă totuşi câteva din defectele si calităţile lui de totdeauna: un tem- » * * perament sanguin şi vehement, egoist şi orgolios, dar frumos, brav, fermecător. Conflictul lui cu instituţiile şi legile nu este încă un conflict conştient şi declarat. Deocamdată, Don Juan e un revoltat din instinct şi din impulsiune. El îşi trăieşte revolta fără s’o gândească. Aşa cum e, viitorul lui literar este asigurat. Ţesătura de acte şi de crime care-1 constituie, va solicita de acum înainte toate imaginaţiile. După o călătorie în Italia, unde reapare pe scenă datorită unor dramaturgi fără mare autoritate, iată-1 în Franţa. Aici, destinul Iui se precizează, personalitatea lui se adânceşte. Don Juanul lui Tirso se reîntrupează în Don Juanul lui Moliere 1). Suntem în 1665, când două concepţii de viaţă se înfruntă în Franţa Regelui-Soare. In faţa societăţii oficiale, solidare şi coerente, *) Comedia lui Moliăre, Don Juan, ou le festin de Pierre, împrumută prin- cipalele date materiale din două comedii italiene, datorite lui Cicognini şi Gili- berto. Aceasta din urmă, astăzi pierdută, pare să fi servit de model autorilor a două adaptări franceze, Dorimon (1658) şi Villiers (1659). Un studiu precis al datoriilor şi originalităţii lui Moliăre în Don Juan, se află la Gustave Michaut, Les luttes de Molibe, Paris, 1925. Subtitlul lui Moliăre interpretează în chip UN MARE NELINIŞTIT: DON JUAN Si construită pe baze catolice şi pe solide raţiuni de stat, se înalţă, încă timid, Franţa libertină a tuturor instinctelor şi a tuturor revendicărilor individuale, în gândire ca şi în faptă. Coborîtor din filosofia « naturalistă » a Renaşterii, libertinul francez din 1665 afirmă drepturile lui naturale, fie la libera gândire, fie la libera voluptate, fie la amândouă deodată. Don Juanul lui Moliere şi, mult mai moderat şi numai întru cât priveşte exerciţiul liber al facultăţilor sufleteşti, Moliere însuşi, sunt adepţi ai « naturii» şi adversarii rigorilor sociale şi morale. Noul Don Juan a moştenit dela strămoşii săi italieni şi spanioli, pe lângă majoritatea manifestărilor sale exterioare, majoritatea notelor care-i compun personalitatea. La rândul lui, îşi amăgeşte şi înşală iubitele, ucide, insultă religia, râde de nobilul său părinte Don Louis: un egoist orgolios şi rece, un sperjur, un criminal. Moliere îi impune însă câteva atribute inedite care desăvârşesc portretul. Indiferentul de odinioară îşi permite să fie ateu, un ateu de- clarat, blasfemator şi chiar militant, ceea ce dovedeşte că puterea de constrângere a catolicismului se află în decădere. Admirabila scenă a cerşetorului (IU, 2), căruia Don Juan îi oferă un ban de aur în schimbul unui cuvânt de ofensă la adresa Dumnezeirii, dă acestui prozelitism ateu o expresie covârşitoare. Instinctul spaniol şi italian, rudimentar şi brutal, a' devenit conştient, ceea ce 'sporeşte enorm ‘măreţia lui demonică. De aceea cruzimea şi voluptatea lui, mai mult impulsive şi spontane la înaintaşi, se rafinează, complicându-se cu elemente cerebrale agravante. Ironia rece şi ipocrită a lui Don Juan faţă de Elvira sedusă şi repudiată, apoi faţă de Don Louis, implică într’adevăr o cruzime propriu zis sufletească, infinit mai semnificativă decât cruzimea sanguinară a înaintaşilor săi. De asemeni, voluptatea urmărită de Don Juan, pierzându-şi materialitatea ei sensuală, se subtilizează în voluptate psihologică. ciudat titlul comediilor lui Cicognini şi Giliberto (II convitato di pietra). La Molifere, Pierre este numele comandorului ucis de Don Juan. Confuzia, pentru ureche, dintre Pierre şi pierre pare să fi fost creată încă de publicul italian, amuzat de jocul de cuvinte Pietro-pietra. Pentru explicaţii, cf. Gendarme de Băvotte, op. cit., I, p. 64, note. 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Spectacolul temerii învinse pas cu pas, al rezistenţelor morale învinse una câte una, al pudorii virginale alterându-se treptat şi uitându-se pe sine, întreg procesul acesta progresiv al cuceririi de inimi şi apoi de trupuri, iată ceea ce atrage pe acest anatomist care-şi studiază victimele cu un interes demonic, le pândeşte fiecare gest, fiecare abatere, fiecare umbră de alterare, şi le con- templă apoi suferinţa 1). Totul se desfăşoară la rece, cu impasibi- litatea cercetătorului obiectiv, ca şi cum obiectul studiului său n’ar fi un suflet înfiorat şi cald. Ne aflăm în faţa unui blazat amator de condimentul tare al schimbării şi noutăţii. Nestatornicia lui în iubire nu mai e simplul fapt al instinctului, ci o necesitate psihică precisă, lucidă, înălţată la rangul unei concepţii de viaţă: «Les inclinations naissantes, apres tout, ont des charmes inexplicables, et tout le plaisir de l’amour est dans la changement». (I, 2). Odată scopul atins, totul se veştejeşte şi se transformă în cenuşă: « Mais lorsqu’on en est maître une fois... tout le beau de la passion est fini, et nous nous endormons dans la tranquilitte d’un tel amour si quelque objet nouveau ne vient reveiller nos desirs et presenter â notre coeur les charmes attrayants d’une conquete â faire » (I, 2). O întreagă viziune a lumii se desprinde din aceste sobre mărturisiri, viziunea unei lumi mobile prin esenţă, în stare de permanentă curgere, fără zăgaz, rebelă cristalizării. Dus de şivoiul acestei curgeri, Don Juan nu cunoaşte decât scurte etape, care mereu îi alunecă sub picior. Desnădejdea n’a cuprins încă pe acest naufragiat. Sensul misterios al neputinţei sale de a se ancora în stabilitate nu i s’a revelat încă. Deşi îşi cu- noaşte şi îşi defineşte cazul, Don Juan nu filosofează încă asupra lui. Suntem încă în plin clasicism obiectiv. Moliere expune, ordo- nează, dar nu judecă. Pedeapsa miraculoasă pe care o aplică eroului său prăvălit în mfern, ne apare mai mult ca o concesie făcută opiniei dominante. *) « On goute une douceur extrfime â râduire, par cent hommages, le coeur d’une jeune beautâ, â voir de jour en jour les petits progrfes qu’on y fait, â com- battre par des transports, par des larmes et des soupirs l’innocente pudeur d’une âme qui a peine â rendre les armes, â forcer pied â pied toutes les petites r&istances qu’elle nous oppose, ă vaincre les scrupules dont elle se fait un hon- neur et la mener doucement oi nous avons envie de la faire venir * (1, a). UN MARE NELINIŞTIT: UON JUAN 83 In ciuda acestei sobrietăţi impersonale, suntem totuşi în posesia principalelor date care vor alcătui personalitatea metafizică a viitorului Don Juan. II vedem întunecat şi steril. II ghicim învins, nu de forţele divine, ci de propria lui conformaţie sufletească. Şi îl simţim nefericit în adâncul lui nemărturisit. Consecinţele metafizice ale acestei stări de fapt se vor revela mai târziu. Don Juan a căpătat luciditate, dar nu s’a înălţat până la gândire, nici până la lirism. Până atunci, îl vedem coborînd de pe culmea pe care îl ridicase Moliere şi rătăcind deacurmezişul Europei. Iată-1 în Anglia Re- stauraţiei, atunci când, sub domnia Stuarţilor Carol II şi Iacob II, societatea engleză se răzbună printr’o cumplită descătuşare a instinctelor împotriva puritanismului epocii precedente, a « pro- tectorului» Cromwell. E o epocă de orgii şi de turpitudini, ilu- strată de o literatură celebră prin obscenitatea ei. O asemenea epocă nu putea să adopte decât un Don Juan după chipul şi ase- mănarea ei. Libertinul lui Shadwell (1676) e un individ pur şi simplu atroce, un erotoman, un profanator, un paricid, care dă foc unei mănăstiri, îşi ucide tatăl, violează într’o biserică, înconjurat de prieteni care procedează cam la fel. Voluptatea se complică aici cu beţie, cu jaf, cu asasinate. Trăim printre fantome şi de- moni, într’o atmosferă orgiacă în care toate instinctele îşi dau curs liber. Tonul «tragediei» lui Shadwell — căci aşa se intitu- lează elucubraţia autorului englez — e truculent şi crud, rafinat de intervenţia unui humor macabru, care sporeşte oroarea spec- tacolului. învins şi de astădată de forţele bune coalizate împotriva lui, Don Juanul englez dispare, ca şi înaintaşul său francez, fără căinţă, fără regret, cu orgoliul intact, după ce, în faţa instituţiilor, normelor şi convenţiilor, şi-a afirmat cu aroganţă fără seamăn drepturile lui egoiste la toate voluptăţile. In veacul următor întâlnim pe Don Juan în ipostaza unui seducător elegant, pervers, rafinat la extrem, dar fără măreţia demonică şi sumbră a desmoştenitului. Aşa îl voia epoca: un Don Juan de laborator, mânuind cu precizie nuanţe şi instrumente psihologice până atunci necunoscute, procedând la subtile expe- rienţe şi utilizând «ştiinţa inimii », cum se spunea atunci, cu o virtuozitate vertiginoasă. Suntem într’un veac cu vitalitate Scăzută, »• REyiS'TA FlJNbAŢIILOR REGALE s4 care nu mai cunoaşte clocotul energiilor primare, şi cu sentiment religios deficient, care nu mai obligă pe infractor la lupte epice de afirmare. Don Juanul veacului al XVIII-lea se chiamă în primul rând Lovelace. II crează romancierul Richardson, care îi dă drept obiect cucerirea lentă şi calculată a unei singure fiinţe, Clarisse Harlozce. Acest tactician al inimii, spre deosebire de Don Juan, e capabil să iubească, ceea ce scuză întru câtva mijloacele de con- rupere pe care le inventează, dar îl coboară în Acelaşi timp de pe piedestalul impasibilităţii reci, umanizându-1. Don Juan se mai chiamă acum Valmont, odiosul erou al lui Choderlos de Laclos, în romanul Ies Liaisons dangereuses (1782). Un erou machiavelic şi meschin, urzindu-şi intrigile savante în umbră, învăluindu-şi prada, ca păianjenul, într’o reţea de perfidii şi bucurându-se laş de răul pe care-1 face. Expert mânuitor al inimilor feminine, acest pervers e un contimporan al bine cu- noscutei definiţii pe care Chamfort o dădea iubirii. Ajungem astfel, prin aceste câteva salturi, la sfârşitul veacului al XVIII-lea. In cursul celor două veacuri, itinerariul european al Don Juanului e însă infinit mai bogat decât îl arată schiţa noastră. Apărând pe toate scenele europene, mari şi mici, îl întâlnim în Spania, în Portugalia, în Olanda, în Italia 1), în Germania. In această ultimă ţară, tema coboară până la jocul de marionete (Puppenspiele). In Franţa, aflăm pe acest jidov rătăcitor evoluând până şi pe scenele de bâlci (Saint-Germain, Saint-Laurent) şi pretextând isteţia saltimbancilor (Ies sauteurs et danseurs de corde). Alteori e o simplă mască, după moda italiană, sau un client al arlechinadelor. ]) O încercare ciudată de reîntrupare a lui Don Juan este comedia lui Gol- doni, Don Giovanni Tenorio, ossia il dissoluto, 5 acte în versuri albe, Veneţia, 1736. E vorba de un Don Juan trivial, meschin, laş în faţa morţii, mediocru. Moare, lovit de fulger, din cer senin; miraculosul tradiţional lua astfel o formă mai pozitivă. Interesantă e numai încercarea neizbutită de a împleti în ţesătura tradiţională a intrigei un fond de evenimente personale, în speţă, trădarea de care suferise Goldoni din partea unei actriţe iubite de dânsul. Această com- binaţie era încă prematură. Romanticii o vor relua cu succes. I UN MARE NELINIŞTIT: DON JUAN 85 Don Juanul sensual, nestatornic şi fără mare conţinut sufletesc, Don Juanul revoltat împotriva legilor divine şi umane, Don Juanul galant şi sentimental pe care ni-1 prezintă, de pildă, un Mozart, întreg acest Don Juan, epuizându-şi vitalitatea, era ameninţat de o monotonie ucigătoare. Dacă ar fi continuat pe această cale, el risca să devină din ce în ce mai vulgar şi, prin uzura temei materiale, mai inexpresiv. Nu-i rămânea decât să moară sau să se transforme, şi Don Juan s’a transformat, renăscând din propria lui cenuşă. Avatarul lui este un fapt romantic dintre cele mai caracteristice şi se datoreşte în primul rând idealismului german. Din exterior şi oarecum pozitiv şi subiectiv cum îl prezentase veacurile anterioare, Don Juan se interiorizează şi se cufundă în mediile subliminare ale conştiinţei. Luciditatea psihologică pe care o posedă unele din incarnaţiunile anterioare, la Moliere în deosebi, se adânceşte până la luciditatea metafizică. Don Juanul romantic se afinează la extrem, percepe nuanţe sufleteşti nebănuite până acum şi mai ales, trage ultimele consecinţe ale eşecurilor sale. El pune întrebări noi şi sguduitoare, adresându-se atât propriului său eu cât şi fiinţei universale. I se revelează existenţa destinului şi bănuiala absolutului. Neliniştea şi nestatornicia lui funciară se explică acum, nu printr’o simplă conformaţie fizică şi morală, nici prin simple obstacole materiale care-i îndârjesc revolta reli- gioasă şi socială, ci prin incapacitatea umană de adaptare şi de integrare în armonia universală. Noul Don Juan va fi un neliniştit metafizic, dublat de un meditativ liric şi, oarecum, muzical. La această încrucişare de drumuri, Don Juan a întâlnit pe Faust. A fost pentru el o întâlnire hotărîtoare. Sbuciumul fără termen al voluptosului s’a conjugat cu sbuciumul fără termen al gânditorului. Nu veneau din aceleaşi orizonturi, Don Juan pornind din hăurile turburi ale sângelui, iar Faust din seninătăţile înalte ale înţelegerii. Din contacul lor, cel dintâi a învăţat să-şi intelec- tualizeze patima, iar celălalt s’a resemnat să-şi termine experienţele pe terenul simţurilor. S’au întâlnit însă pe un spaţiy comun amân- durora: setea de absolut. Şi au căzut amândoi pradă aceluiaşi destin care le refuză deopotrivă satisfacţia totală. Cea mai celebră versiune a memorabilei întâlniri dintre Don Juan şi Faust, o aflăm la Goethe. O naivă contaminare a celor doi eroi se produce, prin 1800, şi în drama neterminată a lui Nicolaus 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Vogt, Der Fărberhof. De acum încolo, aproape fără excepţie, Don Juan apare romanticilor din toate ţările sub specia faustiană. Fizionomia lui se alterează, dar semnificaţia lui se lărgeşte în aceeaşi măsură, devenind cuprinzătoare a întregului sbucium omenesc. E cazul Don Juanului născut din fantasia lui Hoffmann, în 1814 1). Brodată pe amintirea dramei lui Mozart, povestirea ne aruncă în plin fantastic, operând ciudate confuziuni între per- sonalităţile scenice şi personalităţi reale. Drama luminoasă a mu- zicantului se întunecă. Libertinul sentimental şi galant visat de Mozart cade acum în plin conflict cu destinul. Flacăra mare a vizionarului fatal în care se reîntrupează Don Juan, mistuie în jurul ei inimi şi iluzii. O dorinţă nesătulă, oarbă, universală, pustieşte tot ce e viaţă. Ca într’un creuzet, aparenţele concrete se topesc şi se calcinează. Pentru a comunica sentimentul sdrobitor al zădărniciei, Byron n’are nevoie de nicio transpunere în fantastic, ci numai de vasta experienţă a propriului său suflet. Pentru prima dată în existenţa lui seculară, Don Juan încarcă pe umerii lui întreaga povară a unei sbuciumate vieţi de poet. Aşa încât Don Juanul byronian (16 cânturi şi câteva strofe, compuse între 1818 şi 1824) poate fi privit ca o autobiografie morală şi intelectuală, complicată cu anecdote, cu note de lectură, cu observaţii critice despre oameni, instituţii, moravuri, prejudecăţi, naţiuni: o frescă satirică de enorme dimensiuni se ţese în urzeala autobiografică. Totul e susţinut de pretextul unei intrigi fără verosimilitate: modernul Don Juan porneşte într’o călătorie spre a-şi completa educaţia; naufragiază şi cade în sclavie; la Constantinopol, pătrunde deghizat în haremul Sultanului; evadează şi ajunge la Ismail, unde luptă în rândurile Ruşilor; devine în sfârsit favoritul marei Caterine, etc. In ciuda acestor şubrede invenţiuni, identitatea dintre Byron şi eroul său rămâne perfectă. Acelaşi suflet îi mişcă pe amândoi, un suflet de o spăimântătoare complexitate, ţesut din contradicţii şi antiteze: egoist şi umanitar; ars de ură şi învierşunat de patimă, dar generos şi bun; vibrând cu sensibilitate bolnăvicioasă la cea mai mică atingere cu realitatea, dar capabil de cele mai subtile L) In Fantasiestiicke in Callot’s Manier, partea I, 1814. UN MARE NELINIŞTIT: DON JUAN 87 disociaţii. Tonul e vehement, acid, aspru, sarcastic. Uneori însă meditaţia lirică se înalţă curată, căci Don Juanul byronian ştie uneori să iubească (episodul idilic al Haydeei), e sensibil la far- mecul peisajului şi cunoaşte chiar topirea panteistică în natură. Nota dominantă rămâne totuşi dispreţul pentru umanitate şi pentru ambiţia ei neputincioasă, sentimentul intens al zădărniciei, desnădejdea orgolioasă şi amară a învinsului. Cu Lenau, Don Juan (poem neterminat şi publicat postum în 1851), urcă şi mai sus pe culmile lirismului. Mai puţin tumultos, eroul lui Lenau e încă mai tragic. La Byron, Don Juan se dovedea încă viguros, prin însăşi vehemenţa imprecaţiilor sale. De astădată, Don Juan a obosit şi a pierdut până şi gustul luptei, de vreme ce se lasă ucis în duel, ceea ce echivalează cu o sinucidere. Dar re- torica byroniană, aşa de iritantă pe alocuri, dispare şi ea. Şi mai hotărît, eroul lui Lenau se desprinde din viaţă şi se înalţă la me- ditaţie lirică. Totul, ca şi la Byron, poartă accentul greu al lucrului trăit. Dar trăirea pare acum mai desinteresată. Sensaţia neantului, inutilitatea efortului şi a căutării de absolut, ne apar cu atât mai convingătoare. Alţi Don Juani încă defilează în amintirea noastră. Musset, în Namouna, Puşkin (în 1830), Th. Gautier, Dumas-tatăl, Bau- delaire, mulţi alţii ce se numără cu zecile r) — germani, francezi, spanioli, suedezi — toţi au încercat, până în zilele noastre să concretizeze în prestigioasa fantomă mirajul absolutului, aspiraţia la fericirea suverană, întregul sbucium zadarnic al muritorilor dornici de nemurire. Conform temperamentului fiecăruia, conform societăţii căreia aparţin şi educaţiei religioase sau filosofice pe care au primit-o, aceşti însetaţi tratează pe veşnicul Don Juan cu reprobare sau compasiune. Dacă închidem însă ochii şi ascultăm vocile unite ale tuturor acestor Don Juani, o imensă clamoare ne pătrunde sufletul. Este vaerul inimii omeneşti de carne, care se vrea în mod absurd eternă şi egală cu fiinţa universului. Astfel, în ciuda di- ferenţelor, Don Juan îşi păstrează identitatea, căci Don Juan e omul, în ipostaza lui de învins. învins odinioară numai de legile *) *) O listă a diferitelor întrupări suferite de Don Juan, la Gendarme de Băvotte, op. cit., t. II, p. 277- Lista ar trebui prelungită până în zilele noastre. 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe care le batjocorea, religia şi morala îi spuneau: nu. Dela Goethe încoace, prin Byron, prin Musset, prin Lenau, el e învinsul desti- nului-, I se opune acum un nu şi mai decisiv, şi mai tragic, un nu transcendent, pe care liricii tuturor veacurilor îl vor cânta pe strune mereu noi şi mereu aceleaşi. Am putea totuşi visa la o reabilitare a lui Don Juan, prin împăcarea lui modestă cu forţele fantomatice împotriva cărora îşi istoveşte puţina lui putere de om într’o luptă dinainte decisă, alături de marii lui fraţi întru prometeism, Don Quijote şi Faust. "împăcare prin supunere, prin acceptare şi prin voinţa sinceră de a fi fericit prin alţii şi pentru alţii. S’ar putea ca aceasta să fie soluţia la care meditează Don Juanul lui Baudelaire (Don Juan aux Enfcrs) atunci când, implorat de Elvira, escortat de tatăl şi de valetul său şi de toate victimile feminine de care şi-a bătut joc, trece apele Styxului în barca pe care o cârmuieşte statuia comandorului ofensat şi ucis: « Mais Ie calme hdros, courbd sur sa rapifere, Regardait le sillage et ne daignait rien voir *. Sprijinit pe spadă, impasibil în aparenţă, Don Juan priveşte fără să vadă. Dar poate, vederea lui, îndreptată spre propriu-i suflet, înţelege, prea târziu însă, zădărnicia sbuciumului egoist şi sensul adevăratei, singurei fericiri posibile: dăruirea rodnică şi generoasă de sine. BASIL MUNTEANU FRAGMENT Şi florile uitării, pe zilele de ieri, Cu mâna tremurândă aş vrea să le presar, Să nu mi-aduc aminte parfumul lor amar, — Şi florile uitării pe zilele de ieri... Să uit că te-am iubit c’o patimă nebună, Să pară ’n mine astăzi că totul a murit, Că sunt un ţărm de mare de vânturi pustiit,— Să uit că te-am iubit c’o patimă nebună. O noapte mi-ai lăsat în inimă şi ’n minte, Şi totuşi ca o umbră te simt din nou aproape; Trecutul mă ’nfăşoară şi vrea să mă îngroape, Căci noapte mi-ai lăsat în inimă şi ’n minte. Şi poate vei citi aceste triste versuri, Şi ’n gând vei murmura: — dar cine este oare ? — In zările pierdute trec pasări călătoare — Şi ’n urmă, vei uita şi-aceste triste versuri. AL. T. STAMATIAD MAHALAUA LUNII Acuma când sunt sigură că o reîntoarcere nu va mai putea fi asemenea celorlalte, că nu va mai putea avea niciodată însemnă- tatea pe care a avut-o în trecut, pentrucă la schimbările făcute de oameni s’au adăugat şi schimbările naturii, îndrăsnesc să mă gândesc la cele din urmă zile din Mahalaua lunii. Şi numai la ele. De acele zile se leagă alte şi alte amintiri, care încep odată cu revelaţia mării, întinsă într’un unghi albastru la poalele dealu- rilor albe, abrupte, deasupra cărora odihnea în lumina amiezii, însorit şi calm, un oraş multicolor, stropit ca din bidinea, fără niciun respect faţă de legile urbanisticei. Atunci nu m’am gândit că odată mă voi simţi legată de acest loc printr’o vrajă pe care n’aş şti s’o explic altfel decât dintr’o dragoste prea mare pentru natura sălbatecă şi poate din credinţa că găsisem un port care nu însemna atât de mult certitudine şi adăpost, cât izolare, acest sentiment pe care-1 resimt uneori atât de puternic, deşi inexplicabil, fiinţele tinere. Din geamii albe, cântul monoton al muezinului se risipea în atmosferă, mărind prin ecoul prelung repetat şi mai mult liniştea mijlocului de zi, neturburată nici măcar de briză. Mi-am dorit atunci să pot reveni pe acest ţărm, să regăsesc totdeauna la fel marea cu luciri de oglindă, casele şi dealurile crescute aici pare că de totdeauna. Au trecut apoi ani... Şi dorinţele exprimate uneori în glumă, se realizează fără să ştii cum, asemenea unor vise, luând sfârşit ca şi ele, prin trezire, fără explicaţie. O parte din dealurile cu vile noi din Mahalaua lunii nu mai există. Ciudată răzbunare a naturii pe oamenii învrăjbiţi, ciudată alunecare de terenuri în mare. S’au prăvălit lent peste noapte, îngropând totul în calea lor. MAHALAUA LUNII 91 A doua zi localnicii au venit să privească miraţi schimbarea. Din mare, în locul unde altădată erau culturi de midii, în care găseam perle sidefate, răsăreau mici insule. Am aflat de asta într’o seară, pe când încercam să alung din faţa ochilor peisajul feeric din Mahalaua lunii, care, nu ştiu de ce, revenea atât de insistent în mintea mea. Păzitorul vilei telefonase, obţinând legătura printre două capitale, că nemai existând vila, nu mai avea niciun motiv să primească remuneraţia lunară. Zeul stâncilor s’a întrebat de sigur unde erau oamenii cu râs nepăsător. Şi luna aceea mare, care răsărea şi apunea în apă, căuta curioasă visătorii noctambuli cu ochi melancolici, care alergau după himera fericirii, făcând-o să râdă ca de o farsă a ei. Plictisită de atâta linişte şi singurătate, s’a răzbunat însă pe zeul dealurilor triste, ademenindu-1 în jocul ei nebun de-a v’aţi ascunselea, în nori şi valuri. In noaptea aceea, dealurile au pornit să-l caute. Azi când Mahalaua lunii, aşa cum am lăsat-o la plecare, nu mai există, şi nu mai există nici casa albă cu terasele de cactuşi şi petunii, scufundate odată cu marile deplasări de teren, mă reîntorc cu gândul acolo şi nu sunt în stare să înţeleg principiul schimbărilor care se produc cu aceeaşi repreziciune în lucrurile mari ca şi în cele neînsemnate. Retrăesc liniştea dupămeselor calde, animate de şalvarii rozalii ai micelor tătăroaice, totdeauna cerşetoare. — Un leu cucoana, un leu, strigau ele în cor, arătând degetul dela o mână şi începând să-şi fandeze talia într’un cara-câz schi- monosit. Pe plaje, la cafenele şi în cerdacurile colorate ale caselor turceşti, răsunau patefoane cu ultime noutăţi de dans, întretăiate de stri- gătele simigiilor desculţi de pe uliţele întortochiate, cu praful de un lat de palmă. Dar lumea care se voia autentică cu orice chip, era numai un decor gălăgios în mahalaua lunii ale cărei farmece nu ieşeau la iveală decât în liniştea însorită sau în tăcerea nopţilor, sub vălurile argintate ale lunii. . Dacă am uitat întâlniri cu oameni, n’am uitat niciodată o întâlnire cu natura. Cu cât te îndepărtai mai mult în largul mării, cu atât se subţiau mai mult fibrele care te legau de lume. Nu era numai o detaşare materială, începeai să simţi singurătatea şi izo- 92 REVISTA FUNDAŢIILOR regale larea ta definitivă în faţa naturii. Acelaşi sentiment te Cuprindea noaptea printre dealurile albe şi pe urmă pretutindeni toamna, când lumea era din ce în ce mai puţină. Zilele în care am stat de dimineaţă până seara pe plaja părăsită dela « Doi Cocoşi» mi-au rămas în minte ca un timp în care toate dorinţele îmi erau paralizate, poate şi pentrucă presimţirea că Mahalaua lunii nu va mai fi în curând a noastră, devenise oarecum certitudine. Priveam doar peisajul care se dantela melancolic în colorile lui cele mai frumoase. Era Iulie, cu o lumină albă, revărsată abundent peste dealuri şi peste marea de cel mai pur albastru. Colorile sobre de dimineaţă ale mării, deveneau spre amiazi mai calde, pentru ca să se transforme într’un albastru violet, care până la răsăritul lunii se pierdea într’o întunecime vie. In asfin- ţitul acelor zile de mare pustietate, am hoinărit prin toate colţurile dragi, aducându-mi aminte de încântările altor ani. M’am aşezat pe pietrele mari, calde încă de soare, unde citisem scrisoarea dela Miron, cu stampila din Port-Said, unde ne luasem rămas bun fără să ne strângem mâna, fără să ne spunem nimic, aproape fără să ne privim. La « Plopi» seara, în afară de barcagii nu erau decât câţiva localnici şi doi proprietari de vile, care veniseră alarmaţi de ştiri, să-şi strângă avutul. Serile cu veselia lor de altădată, cu lumea care nu mai avea loc pe străzi şi prin restaurante, mi se păreau un vis, precum ireală mi se părea hoinăreala mea printre oameni care te priveau înstrăinat, oameni care întrdchipau alt adevăr, dintr’odată contrariu adevărului nostru. Un fel de nesiguranţă plutea în aer, lucrurile deveneau oscilante, nu mai puteai avea încredere în nimic. Simţeai în jurul tău cum se descompune reali- tatea, cum se deschid goluri ameninţătoare, cum toate lucrurile îşi pierd sensul. Mai târziu, când soarta acestui colţ de ţară a fost pecetluită, m’am reîntors pentru o săptămână. Ca cineva care ştie că i se apropie sfârşitul, m’am bucurat de soare, de mare, de barca atât de comod amenajată pentru plimbări şi de vila din Mahalaua lunii, pe care viaţa sălbatecă se urcase până la olane. Pe terase înfloreau petunii. Un cactus imens în faţa fântânii turceşti ne- isprăvite, domina aleele de migdali şi smochini, care dădeau MAHALAUA LUNII 93 primul rod. începeam să iubesc aceste locuri şi casa cu camerele mari şi răcoroase, cu un ataşament aproape dureros. De pe terasă şi din salon aveai întreaga privelişte marină, iar la dreapta şi la stânga, vedeai oraşul de coastă. Celelalte camere aveau vedere spre dealurile albe şi spre un cimitir vechi turcesc, părăsit. Im- presionaţi probabil de mirajul nocturn şi de feeria albă a dealurilor pustii şi fără vegetaţie, deasupra cărora tronau ca un peisaj arab, rudimentarele aşezări tărărăşti, Turcii au botezat acest loc Ma- halaua lunii. Nimeni n’ar fi putut da o numire mai potrivită acestor râpe, care, după cum dovedesc scoicile, au fost odată acoperite de o vegetaţie săracă, o iarbă măruntă, aproape uscată de arşiţa soarelui, care-ţi lasă, dacă o freci în palme, un parfum de fân uscat. Uneori când însera, eram cu barca departe de ţărm şi briza mângâetoare ca o muzică, aducea spre mare o aromă de livadă proaspăt cosită. Valurile mici se loveau ritmic de « Ce ne pasă » bătrâna barcă de pescari, transformată treptat în cel mai util vehicul marin. La răstimpuri mici, pescăruşii albi şi negri scoteau chiote sugrumate, coborînd vertiginos în mare. Aproape zilnic am privit de pe mare acele turburătoare apusuri. « Soarele începe să se scalde în sânge » spuneau pescarii, considerând soarele roşu ca un semn rău. Când ajungeam pe înserat la ţărm, cu părul şi hainele umede de bura marină, încetau şi ultimele mahoane să mai transporte grâu spre vapoare. Mahalaua lunii era animată în acele ultime zile de o activitate intensă şi febrilă. Portul era populat de hamali legaţi la cap cu basmale colorate, cărând sacii cu cereale din ma- gazii ori dela căruţele care soseau continuu din satele şi dela moşiile învecinate, şi ca o tragică completare a tabloului, Românii care-şi duceau avutul mobil spre dig, pentru a-1 încărca pe Oituz. Lovită de aceeaşi soartă, pentru prima dată, mobila elegantelor vile, nichelată şi şlefuită, fraterniza cu mesele şi scaunele despe- rechiate ale sărăcimii. Era atât de impresionantă şi apăsătoare atmosfera asta că te întrebai: De ce ? De ce se fac lucruri asupra cărora trebue să revii, să le renegi ori să renunţi la ele ? întrebările erau însă fără rost, în acele momente nu puteai decât să accepţi totul, să accepţi însăşi zădărnicia lucrurilor. Seara, la cafeneaua lui « Mahmut », ascultam radio până târziu. Suportam cu tot stoicismul umorul inegal al proprietarului şi 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sâcâelile spiritului lui sucit, pentru a auzi comunicatele şi cu câtă strângere de inimă ascultam cântecele patriotice, care din când în când, reuşeau să ne învioreze. In cuvintele lor, al căror profund înţeles îl cunoşteam încă din alte zile de restrişte, din Transilvania anului 1916, găseam o ultimă posibilitate de salvare pentru tot ce ne mai putea aştepta în viitor. Gândurile acestea fără sfârşit aruncau o umbră întunecată şi asupra celor mai însorite clipe. Ceva se terminase într’un mod brusc şi inexplicabil. începutul de toamnă, febrila activitate în port, oboseala şi deprimarea de pe feţele celor care-şi adunau lucrurile pentru a le transporta spre ţara rămasă, erau simptomele unei năruiri, care nu mai ştiau unde se va opri. Casa răcoritoare şi prietenoasă, nu mai putea constitui o barieră între mine şi lume. Lumea, cu toate durerile şi frământările ei, îşi întipărise faţa în sufletul meu. Pe scările dela plaje am întâlnit pe Ionică, copilul unei femei dela cabine. Prăfuit, într’o cămeşuţă ruptă, plângea încet în în- tunerec. Ii era foame. Maică-sa încărcase mobila pe vapor şi nu mai aveau nici pe ce dormi. Dacă nu mai pleacă vaporu... se tânguia el. L-am dus acasă să mănânce şi s’a ataşat de mine, aşa cum se ataşau de trecători toţi câinii lihniţi de foame şi ai nimănui, din Mahalaua lunii. înainte de a adormi simţeam ceva ostil în întunerec, până şi casa mi se părea străină. In curând şi ea trebuia să devină un obiect părăsit în retragere şi sufletul casei se împotrivea părăginirii. Nimic nu mă putea impresiona mai puternic ca realizările omeneşti în distrugere. Spectacolul lor nu este decât cimitirul străduinţelor omeneşti. Dar legile vieţii şi ale morţii sunt atât de ascunse că nu-ţi poţi da seama de ele decât dacă le trăeşti. Cu o seară înainte de plecare — tocmai trecuseră prin faţa casei, ca un stol de pasări de pradă, tătăroaicele bătrâne, întrebând dacă avem mobilă de vânzare — l-am zărit pe Miron urcând scările, după o absenţă de aproape doi ani din Mahalaua lunii. Apariţia lui, deşi neaşteptată, nu-mi mai producea nicio emoţie. Tristeţea şi oboseala mea, ori timpul care trecuse, timpul şi în- tâmplările care repun oamenii în lumina lor reală, după un miraj Mahalaua lUnii 0$ pe care l-au produs odată în sufletul tău, făceau din Miron un om obişnuit, care nu mai putea stârni în mine mai mult decât un interes banal, de care se lega îndepărtat o amintire. Am stat împreună pe terasă. Noaptea era bogată, încărcată de parfumuri. Despre Hyacinta niciun cuvânt, cu toate că umbra ei, din seara în care dansase, se intercalase definitiv între noi. Cineva pusese la patefon Sonata lufiii şi Hyacinta, numai într’o rochie neagră de muslină, găsită în dulapul meu, ne vrăjise pe toţi cu improvizaţia ei coreografică. In arpegiile uniforme, monotone ale Sonatei, mişcările ei lente, schiţate de abia, erau o închinare pă- gână în faţa nopţii. Părul ei blond despieptănat, ochii ei oblici aproape închişi şi toată făptura ei palidă şi fragilă se împletea în ritmul muzicei cu razele lunare, care o proiectau într’o umbră fină, ondulatorie, pe zidul alb din faţa noastră. Din seara aceea nu l-am mai văzut pe Miron decât înainte de plecarea lui spre Orient, când ne-am luat rămas bun pe pietrele mari dela geamie, după ce încercase să-şi ceară iertare. Lucrurile erau aproape uitate şi n’aş fi vrut să reînnoesc amintirea lor. — Aici nu s’a schimbat nimic, zise Miron aprinzându-şi pipa şi plimb ându-şi ochii de jur împrejur. Nasmie, îmbrăcată în şalvari liliachii, pusese în faţa noastră cafele şi dulceaţă de smochine coapte. — In aparenţă nu s’a schimbat nimic. Doar vrăjitoarele astea — am spus eu urmărind cu privirea tătăroaicele — care până ieri cerşeau, vin şi-ţi propun să-ţi cumpere casa şi lucrurile. Aparen- ţele sunt aceleaşi, numai în relaţii a survenit o mare răsturnare. Ultima făptură din Mahalaua lunii e dintr’odată mai bogată decât tine, ea poate continua să se bucure de soare, de dealuri, şi de mare, de care de altfel nici nu-şi dă seama. — M’am întrebat de nenumărate ori unde a început răul, interveni Miron, dar nu mi-am putut răspunde. întâmplările se înlănţuesc prea puternic, una atrage după sine pe cealaltă, şi e prea târziu când îţi dai seama; nu le mai poţi opri. Când mă gândesc... aşa s’a întâmplat şi între noi. — Cred că nu te poţi plânge Miron. Vorbeam obiectiv, fără nicio participare, ca despre o lume străină. In tine a luat naştere un sentiment nou, mai viu şi mai puternic, care a copleşit pe cel ţ>6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vechi. Sunt forţele în viaţă, forţe care-şi crează legi proprii, care nu ţin seamă de normele stabilite de oameni. Dintre noi doi, eu am fost cea învinsă şi, totuşi, am ieşit mai puternică, mai oţelită. Pe tine succesul te slăbise, pe mine înfrângerea mă întărise. De ce ? De fapt nu ştiu care principiu este mai puternic, al respectării normelor sau al vieţii care se impune prin forţă ? — Victorie, înfrângere, ambele sunt înscrise în paginile vieţii. O victorie slăbeşte un popor, o înfrângere trezeşte pe celălalt. Aşa se întâmplă şi între oameni. Am continuat să vorbim despre evenimente, despre noi de acuma si din trecut, dar trecutul nu mai trezea în noi decât un parfum uitat şi un zâmbet melancolic. « Dacă vreodată mă voi mai întoarce în Mahalaua lunii cum va fi ? Va fi o tresărire de bu- curie sau o revedere fără însemnătate, asemenea revederii cu Miron ?» Gândul m’a durut îngrozitor. Priveam umbra prelungă a lui Miron, care se îndepărta ca după o vizită convenţională şi simţeam urcându-mi-se în corp o oboseală grozavă. Ce minciună în noaptea asta liniştită, cu luna tolănită leneş, printre stelele bogate. Florile, copacii, toată fru- museţea şi toată încântarea la ce-au folosit ? încet, încet, soarele va urca spre o zi nouă, natura va fi mâine la fel de frumoasă, numai noi nu vom mai fi, urmele noastre se vor risipi în vânt şi nimic nu-si va mai aduce aminte de noi. t Vocea murmurată a câmpului se îngâna cu valurile mării, cu plânsul meu neputincios şi desnădăjduit. Undeva la marginile nopţii era ziua, dar ziua era fără noi. Răsăritul m’a găsit pe terasă. Ceaţa fină care învăluia pământul se topise în razele calde ale soarelui. Era în atmosferă ceva de început de toamnă, lumina era mai galbenă, iarba mai arsă şi vântul aducea cu sine un tânguit de frunze îngălbenite. «Avântul», barca pictorului D. cu pânzele ridicate, în cău- tarea unui port mai sigur, dispăruse de mult spre Caliacra şi privirea mea căuta încă în zare ceva, un punct fix, poate o radă sigură în care să ancoreze omul. Nu vedeam decât marea calmă ca luciul unei oglinzi, de pe suprafaţa căreia iradiau raze de aur. Era atât de sigură suprafaţa aceasta albastră şi senină, putea da atâta odihnă şi linişte ochiului şi într’o clipă, fără nicio, explicaţie, MAHALAUA LUNII 97 putea deveni năvalnică, eruptivă, putea da naştere la acele furtuni aparent nepericuloase, care atrag în larg bărcile neavertizate. Şi noi eram o barcă neavertizată, îmi ziceam, când a venit Nasmie cu tava cu inscripţii arabe, singurul obiect din casă pe care voiam să-l iau cu mine. — Tu nu pleci, tu nu pleci, zise ea cu ochi roşii, umflaţi, ochi care aveau o privire atât de caldă şi de cinstită. Şi totuşi..., am trecut cu pas încet pe lângă port, prin exodul de populaţie şi printre hamalii activi ca un muşuroi de furnici. M’am oprit în faţa geamiei, unde auzisem întâia oară cântul muezinului, când mi-am dorit să pot reveni totdeauna pe ţărmul alb, însorit, cu stâncile sonore şi mi-am simţit ochii plini de lacrimi. Drumul pe care mergeam, urca prăfuit peste dealuri. De abia când am ajuns pe platou, am întors capul spre triunghiul albastru care se deschidea în vale. O bură fumurie învăluia marea mai frumoasă ca niciodată. Prin praful pe care-1 ridica maşina, am simţit parfumul fânului cosit, pe care vântul îl aducea pe ’nserat în larg şi mi-am dat seama că nimic nu poate fi mai dureros ca amintirile acestea eterizate, imateriale, care te văluie cu atmosfera lor periculoasă şi ameţitoare. Nu peste mult, trenul de seară dintr’o gară pustie, mă în- depărta de ţara de vis şi de basm. N’a fost oare un vis, un basm pe care nu mi l-a povestit nimeni? Peste câmpii se lăsa înserarea. In drum spre capitala Ardea- lului, trenul trecea prin întunericul blocat de luminătoare la mar- ginea stâlpilor de telegraf. In noaptea în care toate realităţile erau în declin, ca şi luna rămasă pe cer ca un semn de întrebare, neliniştea si tensiunea mea creştea ciudat si sufletul conştient »» ti t până la incandescenţă, mă ardea ca un bulgăre de foc. PETRONELA NEGOŞANU 7 AŞTEPTÂND ATACUL Mai avem un ceas, sau poate două, Şi duşmanul este pe aproape; Barem de-ar începe ca să plouă, Paşii în noroi să ni se ’ngroape. Mişc piciorul stâng încet, uşor, De bocanc noroiul se ’ncleştează, Parcă-ar vrea să-mi dea ajutor Dar se răsgândeşte şi oftează. Simt iubirea mută din pământ Parcă spune: luaţi-mă cu voi, Eu v’am dăruit ades mormânt Şi în zile bune şi ’n război. Barem de-ar ploua, noroiu-i bun, Când prin noapte la atac pornim, De ne prinde glontele nebun Pe linţoliu moale adormim. Sau când sângele se scurge ’n el Ca un râu ce-şi varsă apa ’n mare, Inima străpunsă de oţel Mai vibrează ’ncet, ca o chemare. INTERPRETAREA QUANTICA A TIMPULUI Sunt anumite probleme, anumite viziuni despre care s’ar putea spune că plutesc, oarecum, în aer la un moment dat în cursul istoriei gândirii şi ştiinţei omului; fruct copt ce nu aşteaptă decât să fie rupt de pe ram. Ne-a preocupat în deosebi întrebarea aceasta, chinuitoare, despre natura timpului. Pentru motive ce nu încap în pervazul tehnic al acestui articol, nu am putut accepta niciuna din interpretările ce s’au dat acestei probleme. Ne oprisem, odi- nioară, mărturisim, extaziat, consternat poate, în faţa celebrei explicări kantiene: realitatea empirică şi idealitatea transcendentală a timpului. Dacă realitatea sa empirică era uşor de verificat pentru oricine, idealitatea transcendentală a timpului, prin îndrăzneala ei, prin noutatea ei, fermecase şi uluise multe spirite. Problema explicării naturii timpului nu a făcut paşi prea largi dela această epocală afirmare. Filosofia timpului s’a constituit aproape exclusiv în funcţie de viziunea kantiană a timpului. Nu este lipsită de in- teres o recapitulare «în sbor de pasăre » asupra concepţiilor despre timp în decursul secolilor, aşa cum o prezintă de pildă Michel Souriau în cartea sa din 1937 «Le Temps ». Bătrânul Heraclit spunea: Totul ne părăseşte, nimic nu rămâne şi tu nu vei intra de două ori în acelaşi fluviu » (Platon, Cratyl 402). Pitagora spunea: « Timpul e sfera lumii pentrucă totul este în timp şi totul este în sfera lumii» (Aristot. Fizica, 218 p. 5). Parmtnide şi Zenon din Eleea negând devenirea fiinţei, negau schimbarea şi deci negau timpul, substrat al schimbării. Aristip din Cirene anulând trecutul care nu poate subsista şi viitorul care încă nu s’a realizat, con- 100 REVISTA FUNDAtULOR REGALE chidea la realitatea singură a prezentului. Aristot afirma că mişcarea nu este timp decât în măsura în care admite numărul iar numărul nu este timp decât ca număr numărat. Stoicii admiţând ciclurile heracliteene afirmau natura ilimitată şi incorporală a timpului, intervalul în care are loc mişcarea lumii. Fericitul Augustin replica: Dacă timpul este intervalul în care se măsoară mişcarea lumii, el însuşi nu poate fi măsurat, unităţile sale fiind intratransportabile. Richard de Saint Victor spunea că este de domeniul raţiunii să se admită că lucrurile, care apar, se nasc din etern nu dintr’un precedent inexistent (De Trinit. I, 6—8). Galileu admitea intuiţia uniformităţii timpului, pornind dela cazul unei vitese uniforme la acel al accelerării uniforme a vitesei. Pentru Hobbes, timpul este reprezentarea mişcării în măsura în care noi imaginăm în mişcare prezenţa unei succesiuni. Descartes, în regula a XlV-a, spunea despre timp că este o serie de momente independente atât în Dumnezeu cât şi în om. Privit sub raportul măsurii, timpul poate fi figurat printr’o linie dreaptă. Pentru Spinoza timpul era un mod al imaginaţiei noastre de a decupa durata. Newton concepe timpul ca o variabilă, indepen- dentă de orice obiect exterior şi în funcţie de un interval minim dela care calculăm fluxiunea (creşterea oricărei cantităţi fluente); o scurgere universal uniformă. Pentru Leibniz timpul comportă caracterul unei conexiuni contingente; el este « continuu, uniform şi simplu ca o linie dreaptă» (Nouv. Essais, II, XIV, 16). La Kant timpul este forma simţului intern, condiţie apriori a tuturor fenomenelor (Estetica transcend., II, 6). El poate fi figurat tot liniar. Fichte, în «Expunerea Doctrinei Ştiinţei» (II-a), afirmă că timpul este o serie de puncte sintetice de reunire a cauzalităţilor eului şi non-eului în intuiţie, serie în care fiecare punct depinde însă şi el reciproc de primul şi în care de asemeni fiecare punct are un alt punct determinat care depinde de el, fără ca el însuşi să depindă de acesta. De fapt, această expunere foarte incompletă şi foarte rapidă nici nu corespunde total convingerilor definitive ale autorilor citaţi. Există aproape la fiecare filosof o istorie a concepţiilor sale despre timp iar cazurile cele mai tipice par a fi cele ale lui Platon care trece dela eleatism la heracliteism, al lui Augustin care INTERPRETAREA QUANTICĂ A TIMPULUI 101 înclină între manicheism şi neoplatonism şi al lui Kant, care oscilează între Newton şi Hume, pentru care conştiinţa timpului se reducea la conexiunea a două fenomene ca urmare a unor per- cepţiuni identice, legătura dintre aceste percepţiuni fiind un fel de credinţă, o obişnuinţă pe care o atribuim obiectelor exterioare, deşi în fond ea este de natură subiectivă. In ultimă analiză filosofii înclină spre două concepţiuni largi asupra naturii timpului. Simpli- ficăm perspectiva tocmai pentrucă fiecare din varietăţile prezentate până aci poate fi încadrată în una sau în cealaltă din aceste per- spective. E vorba deci de o concepţie subiectivă a timpului având ca protagonişti pe Hume sau pe Kant, alături de o concepţie obiectivă a timpului căreia îi putem atribui pe Hegel pe de o parte şi pe savanţi şi matematicieni pe de altă parte. Aşa dar timpul poate fi socotit fie ca o afacere a simţului intern, în care caz el are, îm- preună cu Kant, o realitate empirică şi o idealitate transcendentală, fie ca o realitate substanţială absolută, ceea ce a şi permis matemati- cienilor să-i dea o ilustrare geometrică, iar lui Einstein să-I trans- forme într’o dimensiune legată de spaţialitate. Trebue să recunoaştem că noi nu înclinăm deloc pentru prima ipoteză. In ce priveşte ipoteza a doua, poziţia pe care încercăm să o fixăm aci este specific deosebită. Vom însemna aci un anumit itinerariu spiritual, prin care am ajuns la concepţia ce ne permitem să o însemnăm aci. Să admitem că timpul nu are decât o realitate subiectivă sau, cum spunea Kant, o idealitate transcendentală. Cum se explică atunci aplicabilitatea lui în calculul matematic în funcţie de spaţiu, de energie, de mişcare ! Şi dacă timpul are totuşi o funcţiune cognitivă precisă în acest domeniu, el este, indirect verificabil prin rezultatele obiective Ia care se ajunge în ştiinţă. Pentrucă noi socotim că nu mai este cazul să punem la îndoială, în lumina vreunei concepţii idealiste, obiectivitatea realului. Pe de altă parte, dacă timpul ar fi o pură afacere subiectivă, cum se explică variaţiunile multiple pe care Ie comportă timpul privit prin prisma diferitelor domenii pe care Ie include, pe care le poartă, pe care le subîntinde. Sâ luăm de pildă domeniul termodinamicei. Intr’adevăr, Poincare o arătase de mult, iar Meyerson o repetase după aceia, orice ecuaţie a termodinamicei descrie, spune M. Souriau, (Le Temps, p. 41) un fenomen reversibil. Dar pe de altă parte, toate transformările energetice sunt ireversibile. O greutate de io* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1.000 kg scoborându-se la 34 m şi făcând să se mişte paletele unei morişti într’un calorimetru topeşte un kg. de ghiaţă la zero grade. Ar urma atunci ca un kg. de apă ce îngheaţă să ridice o tonă la 34 metri. Fenomenul nu se întâmplă cum bine se ştie. Avem aci esenţa principiului lui Camot. Pentru a salva acest scandal al termodinamicei în faţa unui univers condus de mecanica raţională aşa cum îl văd un J. Nogue sau un R. Ruyer, d. R. Poirier socoteşte că ceea ce nu e posibil pentru scara umană ar fi posibil în scara infinitului mic. De aci două posibilităţi: aceea a unui timp ireversibil evident prin principiul lui Carnot şi un timp reversibil posibil pe scara fenomenelor microfizice. Şi pentru a salva mai departe şi posibilitatea mecanicei raţionale s’a admis să se considere principiul lui Carnot ca un principiu statistic proba- bilitar: probabilitatea trecerii unui sistem închis prin una din stările sale anterioare este invers proporţională cu complexitatea sistemului izolat dat. Pornind dela acest argument M. Souriau conchidea, în urmau unui examen destul de amănunţit, şi de care ne vom folosi aci şi mai departe, la scindarea timpului în două zone: una empirică dar iraţională, alta raţională dar dincolo de limita cunoaşterii umane. Dar pentru a cerceta mai departe natura fluctuantă a tim- pului, vom părăsi domeniul fizicei pentru a surprinde fenomenele de reversibilitate în psihologie. Lipps observase de pildă acest paradox că succesiunea reprezentărilor nu înseamnă reprezentarea succesiunilor. Husserl făcea o importantă distincţie între starea de conştiinţă intratemporală şi modurile sale temporale de apariţie (Medit. cartesiennes, p. 37) iar P. Janet, studiind fenomenele de amnezie (iar apoi fenomenele de paramnezie) conchidea la rever- sibilitatea timpului psihologic. De asemeni J. W. Dunne în cartea sa: An experiment with time (Londra 1927) arăta o serie de cazuri de vise anticipatoare adică reversiuni temporale. Psihologia copilului demonstrează şi ea absurditatea credinţei într’o conştiinţă absolut cronologică adică ireversibilă. Copilul nu face din mai multe imagini o istorie coherentă adică ireversibilă, ci fiecare imagină este, pentru el, motiv de fabulare a unei istorii. Experienţele noastre personale făcute cu copii de diferite vârste până la maxi- mum 7 ani, ne-au arătat că în tablele cu imagini răvăşite în care copilul este chemat să restabilească ordinea cronologică, procedeul INTERPRETAREA QUANTICĂ A TIMPULUI 103 este scandalos pentru obişnuinţele noastre temporale. Dăm ca titlu de curiozitate următorul text: Cinci sau şase imagini răvăşite ce trebuiau să fie ordonate aşa încât să arate un om care vine şi sapă o groapă până nu se mai vede din groapă. Dintr’un număr de copii apreciabil 5 la sută de abia au reuşit ordonarea cerută, 25 la sută nu au dat niciun rezultat, 15 la sută au tatonat împrejurul rezultatului, iar 56 la sută au fabulat reversibil (un om iese din pământ şi acoperă o groapă sau, omul face o groapa apoi o astupă, sau fiecare imagină era fabulată separat de piltlă ultima: un mort învie, etc.). O altă constatare foarte ciudată este aceea a variaţiunilor concrete ale ritmului temporal. Individul trăeşte mai repede decât ambianţa lui socială. Ritmul social are cadenţe cu atât mai lente cu cât se referă la unităţi sociale mai mari. Unităţile sociale la rândul lor au ritmuri temporale mai rapide sau mai lente după gradul lor de cultură şi civilizaţie, după latitudini geografice şi după rasă. Dacă ne oprim acum atenţia asupra individului însuşi, vom constata că ritmul copilului este mai rapid decât al adultului. Biologiceşte chiar, vitesa de cicatrizare a plăgilor este mai rapidă la individul tânăr decât la adult (Lecomte de Noiiy. Le Temps et la Vie, p. 232). Se constată de asemeni un conflict temporal între individ şi speţa sa. Individul este frâna speciei. Specia tinde către înmulţirea la infinit, de unde moartea speciei. Individul e frâna acestei înmulţiri. Frâna tinde să apropie pe individ de moarte; de unde frânarea frânei acesteia adică mărirea cadenţei ritmului. Alături de aceste procese biologice şi psihologic-somatice pe care le scot la iveală psihologii şi biologii, noi am încercat să adăogăm o serie de fapte care tind să arate lupta conştiinţei în contra tim- pului, intemporalitatea conştiinţei, nu din cazuri patologice (am- nezie, paramnezie) sau de psihologie infantilă, ci din cazuri de limită a potenţelor psihologice normale. Printre ele cităm câteva. Mai întâi fenomenul atemporalităţii conştiinţei în momentele ei de mare tensiune sau în momentele ei de mare linişte. Adâncirea insului în contemplarea introspectivă produce fenomenul de atem- poralitate. Scufundarea în contemplarea estetică are acelaşi re- zultat: esotmparea conştiinţei temporale până la anihilarea tim- pului. Contemplarea ecstatică, mistică, constitue fenomenul cel mai pregnant de anulare aproape absolută a timpului psihologic. In fine, fenomenele de extremă tensiune a conştiinţei, întâlnit? 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în cazul febrei acţiunei sau a creaţiei în artă sau în ştiinţă, anulează timpul cu o putere aproape halucinatorie. Din toate aceste exemple deocamdată, noi am conchis următoarele: Variaţiunile timpului subiectiv adică ale timpului surprins în lumina conştiinţei, pot fi interpretate atât în sensul că timpul nu este o dimensiune subiec- tivă cât şi în sensul că el poate fi interpretat şi se lasă interpretat ca o dimensiune subiectivă. Până aci, constatarea nu este deloc îmbucurătoare pentru o minte în care s’a înfiripat îndoiala asupra naturii non-subiective a timpului. Iar îndoiala provenea, în cazul itinerariului nostru, tocmai din aceste variaţiuni care reprezentau, pentru noi, cazuri limită. De unde hotărîrea de a construi o ipoteză îndrăzneaţă de lucru: să considerăm timpul drept o realitate obiectiv substanţială. Să vedem apoi comportarea tuturor formelor de viaţă faţă de această substanţă. întrebarea fundamentală ce se punea pentru noi era următoarea: Dacă timpul nu este o simplă iluzie subiectivă ci o substanţă sui-generis, mai întâi de ce această substanţă se manifestă divers şi apoi dacă această substanţă este absolută şi unitară sau comportă diversităţi de grad sau de natură ? Le vom lua pe rând. Admitem, conform ipotezei noastre de lucru că timpul este o substanţă sui-generis, obiectivă. De ce atunci conştiinţa trăirii în dimensiunile acestei substanţe este variabilă? De ce, de pildă speţa are un timp al ei, iar individul alt timp ? De ce contemplaţia introspectivă, estetică şi ecstatică anulează dimensiunile pe când conştiinţa normală le repune pe ecranul cunoaşterii? De ce timpul copilului este mai rapid decât timpul adultului, de ce timpul speciei este mai lent decât timpul indivi- dului, de ce în ecstazul mistic şi în contemplarea introspectivă timpul se resoarbe în dimensiuni nule? Problemele nu comportă toate acelaşi răspuns în detaliu dar toate au o referinţă principială comună. Şi anume: Timpul este o substanţă obiectivă sui-gencris. La această substanţă participă toate formele realului. Formele realului pătrund în timp, îşi deschid în el cale. Fiind o substanţă, căile acestea sunt, ele, valori vectoriale într’o magmă universală care nu poate avea o realitate vectorială. Dar fiecare segment săpat în substanţa timpului imprimă porţiunii pe care o supra- întinde, pe care o străbate, iluzia unui sens vectorial. De aci haosul aparent al intereselor disparate ce se ciocnesc în masa timpului. Fiecare conştiinţă, centru energetic absolut, egocentric, constitue, INTERPRETAREA QUANTICĂ A TIMPULUI 105 în istoria sa, o traectorie, un segment cu destin vectorial: sens, rapiditate, dimensiune. Să luăm cazul opoziţiei specie-individ. Specia participă din timp cu un segment ce-i este propriu. Mate- matic, specia are, faţă de substanţa temporală pe de o parte, faţă de indivizi pe de altă parte, rostul unei integrale. Ea consumă din dimensiunea temporală un segment vectorial care e integrala posibilă a totalităţii posibile a membrilor ei. Să admitem că vectorul ei de realizare se situează între punctele AB. Un individ a din totalitatea posibilă a integralei-specie va avea în vectorul AB o porţiune a6 care îi constitue vectorul său de realizare. Individul e obligat să desfăşure în vectorul său, infinit mai mic decât vectorul AB al speciei, opera de realizare pe care specia o elaborează în vectorul său AB infinit mai mare. Dacă fixăm pe vectorul AB etape de realizare de felul Aa + ab + bc + cd + ... nB, spa- ţiile ideal simbolice astfel reprezentate vor avea drept corelat în vectorul a6 dimensiuni simbolice ideale infinit mai mici ca de pildă «ai + a^A + Ay + YE + ev + ... nx6. Să considerăm mai departe seria paralelă de segmente ale lui AB şi a6. Fiecare segment poate fi imaginat drept o câtime dată. Raportul dintre seria întâia (specia) şi seria a doua (individul) este dela mai mare Ia mai mic. Acest mai mic poate descreşte până la zero. El nu atinge însă niciodată valoarea zero pentrucă va respecta legea matematică a trecerii la limită. Numim câtimea preferenţială la care descre- şterea se opreşte un quant-timp. Vom vedea îndată atât avantajele cât şi necesitatea, obligaţia de a admite prezenţa unui quant-timp în structura oricărui vector al substanţei-timp. Aşa dar vectorul de realizare al individului e obligat să reproducă, în mic, toate segmentele vectoriale ale speciei. Pentru a reuşi acest tur de forţă, timpul-substanţă recurge la o modalitate ce-i este proprie şi pe care o numim Ritm. Rapiditatea ritmului este forma pe care o adoptă individul constrâns să realizeze în vectorul său limitat, etapele pe care le include vectorul de realizare al speciei. Am evitat, pe cât ne-a fost cu putinţă, întrebuinţarea termenilor temporali. Dar obişnuinţele limbajului sunt, mai cu seamă aci, terorizante. înainte de a trece mai departe, o colaborare între noi şi cititor, este necesară. Se cere anume o sforţare de imaginaţie pentru a putea să ne apropiem de o intuiţie a substanţei-timp care să-i permită realizarea înţelegerii. O înţelegere în care să I«6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE renunţăm şi la noţiunile cu caracter pur spaţial şi la cele cu caracter temporal pentru a permite o surprindere a esenţei acestei sub- stanţe sui-generis mai de grabă prin categoriile tensiunii şi ener- giei. Imagina timpului-substanţă se depărtează astfel fundamental de imaginile spaţiale obişnuite (linie, încrucişări vectoriale, cascadă, fluviu, etc.). Timpul-substanţă este o categorie pentru care nu avem corespondent sensibil. Trăim timpul, chiar empiric, fără a şti cum îl trăim. II măsurăm fără a-1 măsura cu unităţi ce-i sunt înrudite ci cu unităţi de altă natură. Intr’adevăr măsura timpului nu foloseşte timpul, unitatea de timp, ci o serie de fenomene fie mecanice, fie fizice, fie biologice. Aceste fenomene determină, între capetele lor, anumite porţiuni pe care le considerăm drept unităţi temporale. Dar noi nu avem intuiţia propriu zisă a inter- valului temporal ce este cuprins între două fenomene fizice ci doar prezenţa acestor fenomene şi atât. Ritmul lor joacă rolul unor avertizoare convenţionale. Iar ritmul, la rândul său este, în multe cazuri, un proces compensatoriu. Să ne reîntoarcem la exemplul specie-individ. Am văzut motivele pentru care ritmul individului este mai rapid decât ritmul speciei. O imagină fizică ne va lămuri şi mai bine acest proces de compensaţie. Dacă o coardă lungă de i metru are 16 vibraţiuni pe secundă de pildă, prinzând coarda la mijlocul ei, vom avea de ambele jumătăţi vibraţiuni duble, deci un ritm dublu. Ritmul este aci invers pro- porţional cu lungimea coardei. Acelaşi fenomen se petrece în cazul pendulului. Acelaşi fenomen între frecvenţă şi lungimea de undă. Pentru un sistem închis care nu ar cunoaşte alt ritm decât acel ce-i este astfel constituit, unitatea de măsură ar fi acea care provine din acest ritm. Să ne închipuim astfel un univers dat şi un ins cunoscător pentru coarda de un metru şi ritmul de 16 vibraţiuni pe secundă. Sistemul fiind considerat închis, insul cunoscător îşi va măsura timpul cu acest ritm al său. Să ne în- chipuim acum, pentru cele două jumătăţi, alţi inşi cunoscători pentru care ritmul ar fi dublu. Timpul acestora ar fi mai rapid decât timpul insului din primul univers. Dar ar fi mai rapid, nu pentru el însuşi ci pentru o referinţă la un terţ care ar avea putinţa să le compare. Aşa dar fiecare sistem vibrator constitue în acelaşi timp şi un univers propriu din punctul de vedere al ritmului, are deci un alt timp decât oricare alt sistem dat. INTERPRETAREA QUANTICĂ A TIMPULUI 107 Să considerăm acum celelalte cazuri în care timpul îşi schimbă înfăţişarea apropiindu-se de zero. De ce în cazul contemplaţiei sau în cazul ecstazului mistic timpul tinde să se anuleze ? Noi am afirmat că insul participă din timp. Dar această participare silită poate fi acceptată sau respinsă. Acceptată, insul trăeşte în cadrele unei conştiinţe normale. Conştiinţa se împacă cu timpul şi îl admite. Mai mult, conştiinţa se prezintă ca o adevărată mediatoare între spirit şi corp. Ea are, din acest punct de vedere, o funcţie pragmatică. Dintre aceste două realităţi, spirit şi corp, care acceptă şi se identifică cu timpul şi care îl respinge ? S’a spus de multe ori că spiritul este dat în categoria timpului. Afirmaţia ni se pare falsă iremediabil. Pentru a o atenua, ca şi când ar fi presimţit eroarea, Bergson înlătura timpul menţinând durata. Dar distincţia este mai mult de subtilitate decât de adevăr. Spiritul nu acceptă timpul pentrucă nu este din categoria timpului. Mai precis, spi- ritul nu acceptă timpul, curgere ireversibil liniară, ci timpul sub- stanţă, timpul-matcă, timpul absolut al eternităţii. De aci revolta continuă a spiritului contra timpului ireversibil, încercările sale atât de a anula acest timp cât şi de a se apropia de esenţa timpului substanţă şi matcă. De aci şi maximul de eficienţă al acestei anulări în actul ecstatic. Conştiinţa însăşi, ori de câte ori are prilejul, se reîntoarce la condiţia primordială a spiritului. Pentru a o ţine în timpul empiric, o seamă de condiţiuni sunt necesare ca: ritmul, varietatea, referinţa la cât mai multe repere. Când se retrage din sistemul acestor repere, ea pierde imediat controlul empiric al timpului. A te menţine deci în timp este un act de încordare, de voinţă, un efort contrar naturii şi înclinării fireşti a spiritului. Somnul şi visul sunt compensaţiile cele mai obişnuite ale efortului de menţinere în timpul empiric. In durerile cele mai atroce rapi- ditatea ritmului temporal creşte uluitor sau se micşorează. Se produce o discordanţă enormă între timpul obişnuit şi timpul durerii fizice. Pentru a compensa această discordanţă conştiinţa îşi stânge aripile, se anulează. Timpul devine zero în fenomenele de evanescenţă. Să ne reîntoarcem la viziunea unui timp obiectiv aşa cum reeşea el din scandalul dintre mecanica raţională şi termodinamică. Mecanica raţională pretindea reversibilitatea fenomenului termo- dinamic iar principiul lui Carnot afirma, cu toată tăria, ireversibili- Io8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tatea acestui fenomen. Eram deci situaţi într’o perspectivă dublă: pe de o parte, un timp substanţial amorf, nepreferenţial, în dimen- siunile căruia orice fenomen poate fi reversibil cu egală valoare şi un timp obiectiv vectorial, ireversibil, liniar, în lungul căruia fenomenele nu puteau avea decât un singur sens. Ne-am întrebat atunci dacă acest scandal era valabil sau era numai o simplă inter- pretare greşită? Şi am ajuns la constatarea ce poate părea îndrăz- neaţă, că introducerea variabilei timp în această discuţie este gratuită şi cauzatoare de erori grave. Care sunt fenomenele esen- ţiale în procesul termodinamic ? Un anumit lucru mecanic deter- mină o ridicare de temperatură care are ca efect topirea apei îngheţate. Trecerea dela căldură la topire, mai precis, lanţul lucru mecanic -> căldură -> topire se cerea reversibil astfel: în- gheţare -> lucru mecanic. Reversibilitatea este falsă. Dacă se pleca dela lucrul mecanic pentru a se ajunge la topire, mersul invers va fi nu dela îngheţare la lucru mecanic ci dela topire la lucru mecanic. Dar lucrul mecanic avea o ireversibilitate a sa. Greutatea se scobora şi producea topirea deci îngheţarea va trebui să realizeze ridicarea greutăţii. Dar în acest caz confuzia se făcea nu pentru timp ci pentru procesul cauzal. Procesul cauzal nu este reversibil, îngheţarea este, în scară moleculară, încetarea mişcării. Zero absolut înseamnă anularea mişcărilor intramoleculare. O bucată de > gheaţă este un sistem fizic în care mişcarea moleculară este redusă, tinzând spre zero. Cauza îngheţului este deci anularea mişcării moleculare. In momentul când în acest sistem introducem o mişcare pe scară supramoleculară, adică pe scară molară, mişcarea molară antrenează încetul cu încetul mişcări moleculare; apa se desgheaţă. Dacă mişcarea molară este dela periferie, desgheţul se va produce dela periferie la centru. Ceea ce este ireversibil aci nu este timpul ci fenomenul cauzal mişcare-căldură. Şi această ireversibilitate este numai în scară molară. In scară moleculară el este reversibil. Mai mult; este o identitate pentrucă, molecular, fenomenul căldură este un fenomen de mişcare. Nu avem deci, la acest nivel fenomenul mişcare -> căldură ci un fenomen mişcare molară -> mişcare moleculară, de unde reciproca poate fi rever- sibilă : mişcare moleculară -> mişcare molară. Pistonul se mişcă > > * pentrucă moleculele gazului sau aburului sunt dotate cu o mişcare proprie. Suma mişcărilor moleculare realizează o mişcare molară INTERPRETAREA QUANTICĂ A TIMPULUI 109 după cum o mişcare molară (în sistemul calorimetrului) realizează, prin antrenări succesive, o mişcare moleculară. Scandalul termo- dinamicei are la bază o privire superficială, molară, asupra unui fenomen ce trebue urmărit în scară moleculară. Atât. Este aci o simplă chestiune de proporţii. Să urmărim însă mai departe sistemele în care anumite feno- mene, de ordine foarte variate, se petrec. Vom aborda mai întâi problema complexă a perioadelor. De când s’a descoperit radio- activitatea s’au putut calcula perioadele de radiaţie a diferitelor elemente. In vreme ce unele pun pentru a se anula radiant o perioadă extrem de mică, altele au ca perioadă de radiaţie intervale care ajung la trilioane de ani. Fiecare sistem intraatomic se com- portă, în acest caz, ca un orologiu propriu care îşi ritmează, într’un sistem ermetic închis, o perioadă proprie. Dar procesul ce se întâmplă aci nu este un proces temporal ci unul energetic. Timpul joacă aci rolul unei cantităţi absolute. Să reluăm vechea formulă a mecanicei clasice S = vt. De ce această formulă nu mai este aplicabilă nici în cazul marilor spaţii nici în cazul mecanicei microfizice ? Pentrucă, în ambele cazuri, timpul joacă rolul unei cantităţi nevariabile. Se ştie că.pentru domeniul microfizic formula mecanicei clasice nu este valabilă pentrucă procesele care se petrec aci sunt regisate de formulele ecuaţionale ale quantelor. Emisia energetică nu este o emisiune continuă ci discontinuă. Minimul energetic care nu mai poate fi desmembrat, care constitue un quantum energetic se comportă în ecuaţie ca o unitate simplă, ireductibilă. Mecanica raţională nu admite posibilitatea acestui quantum pentrucă, pentru ea, atât spaţiul cât şi energia pot fi divizate la indefinit. Dar energia nu se prezintă experimental, ca un continuum divi- zibil la indefinit ci ca un sistem de grăunţe, de pachete, de quante energetice. Fiecare din aceste pachete subîntinde un anumit spaţiu. De aci nevoia de a admite, paralel cu quantul energie un quant-spaţiu. Introducerea, în calcul, a quantului-spaţiu, explica o seamă de fenomene ce păreau încă neexplicabile. Aşa dar în formula S = vt, mecanica quantică a revizuit pe v căruia i-a dat o înfăţişare de discontinuitate. Cu toate acestea S REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 116 rămânea ca un receptacol încă amorf, bun să primească toate variaţiile energetice dar fără să sufere, prin această contaminare, nicio modificare. Rezultatul unui atare mod de a vedea lucrurile constitue actualul scandal al microfizicei. Vrem anume să vorbim despre posibilitatea dualistă de a interpreta fenomenele energetice, luminoase, electrice, magnetice, etc., în lumina a două teorii ce se bat cap în cap, anume teoria corpusculară şi teoria ondula- torie. In faţa acestui scandal am asistat la două încercări de împă- care cu care totuşi nu ne putem împăca. E vorba de teoria comple- mentarităţii lui Bohr şi de teoria corpuscul-undă a lui de Broglie. Bohr afirmă peremptoriu că unele fenomene microfizice se pot explica prin teoria corpusculară iar altele prin teoria ondulatorie. De Broglie afirmă că orice corpuscul este vehiculat de o undă. Inginerul român, d. Petre Puiu, ne-a oferit în cartea sa « Cuan- tificarea spaţiului» o foarte interesantă încercare de împăcare. D-sa reuşeşte să determine prezenţa unui cuant-spaţiu pe care introducându-1 în calculele ecuaţionale existente, împacă doctrina quantelor corpusculare cu doctrina ondulatorie în toate cazurile în care doctrina corpusculară nu poate fi aplicată. Dar încercarea aceasta nu înlătură complet posibilitatea de uz a doctrinei ondulatorii cu toate sforţările sale cinstite de a ajunge la un asemenea rezultat. Şi atunci se punea pentru noi o întrebare de capitală impor- tanţă. Sau ambele teorii nu pot merge împreună şi deci principiul lui Bohr şi încercarea lui de Broglie sunt gratuite sau ambele teorii exprimă o stare de fapt dar atunci trebue găsit elementul comun care să explice posibilitatea ambelor teorii ? Cu alte cuvinte: sau nu există decât corpusculii iar unda este o simplă necesitate teoretică, sau nu există decât unda iar corpusculul este un simplu postulat al calculului. Experienţa se opune şi faţă de o interpretare şi faţă de cealaltă. Există real deci şi unde şi corpusculi, dar lipseşte până acum elementul care să le unească, care să le împace. Intro- ducerea quantului-spaţiu nu făcea decât să confirme prezenţa reală a corpuscuIilor. Prezenţa undelor rămânea însă nelămurită. Iar timpul continua să joace în toate ecuaţiile noastre rolul unui număr absolut. Este necesar să ne oprim un moment asupra acestei noţiuni de număr. Nu facem de altfel decât să amintim un lucru pe care l-am arătat încă de mult. Şi anume că există INTERPRETAREA QUANTIC A TIMPULUI III în orice ecuaţie numere care semnifică şi numere care nu semnifică, care numără pur şi simplu. Când spunem: Spaţiul = vitesa X timp noi înmulţim un număr care semnifică cu un număr care numără. Vitesa nu este decât un raport între spaţiu şi timp. Dar numărul semnificat v sau S nu semnifică nimic dacă nu e pus în raport aritmetic cu un număr care numără şi care devine astfel un număr operant. Astfel spaţiul parcurs de un mobil care se mişcă cu 5 metri pe secundă va fi 5, în 2 secunde io, în n secunde n 5. Numărul i, 2 sau 11 nu reprezintă aci decât o operaţie arit- metică în vreme ce numărul 5 reprezintă spaţiu. Rezultatul unei operaţiuni între un număr semnificat şi un operator este de partea semnificantului nu a operatorului. Deci în ecuaţia S = vt, membrul al doilea nu face decât să analizeze membrul întâi în funcţie de două variabile v şi t, una reprezentând spaţiul (metri), cealaltă nereprezentând nimic. Toate ecuaţiile în care intervenea timpul erau de fapt ecuaţii în care timpul era absent, fiind înlocuit cu fantoma lui numerică. De fapt însă orice timp (t) este o inte- grală de quante-timp cărora trebue să le căutăm o valoare constantă. Să presupunem că acest t pentru care formulele de până acum nu aveau să-i atribue decât valori simple după sistemul C.G.S. ar fi constituit quantic. In acest caz orice t ar fi constituit din trei elemente matematice: o constantă oarecare, o valoare luată convenţional în funcţie de secundă sau de energie şi un număr operant care să arate de câte ori e dat sistemul respectiv. De unde t = h.T.N. în care h = constanta, T = valoarea quantică adoptată iar N = numărul operant. Să pătrundem mai adânc în esenţa acestei formule simbolice. Constanta h joacă de fapt rolul operan- tului şi asigură numărului uniformitatea sa matematică. Valoarea T reprezintă o porţiune perceptibilă de limită, dincolo de care nicio diviziune nu mai este posibilă. Este quantul de timp. Numărul N joacă un rol şi mai important. El reprezintă frecvenţa iar în sistemul total (h.T.N.) asigură existenţa obiectivă a ritmului. Dar cu atât rezultatul pluteşte încă în incoherenţa unei intuiţii temporale de veche obişnuinţă. Timpul obiectiv astfel construit are încă aspectul unui vector ireversibil. Şi cu aceasta ne reîntoarcem la imagina timpului fluviu sau a timpului liniar cu o direcţie unică şi privilegiată. Timpul este contaminat astfel de asemănarea sa cu mişcarea. Mişcarea e contaminată de imaginea familiară a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 112 cauzalităţii şi atunci vom atribui timpului astfel constituit o struc- tură punctică de antecedenţe şi consecvenţe, ajungând la imagina propusă de Fichte. Dar, după concepţia noastră h.T.N. nu este un vector. Nu-i putem de asemeni atribui nici valoarea unui număr scalar nici a unui hamiltoni^n. Aceste valori sunt valori de calcul nu corespondenţe în real. Tot pentru aceleaşi motive nu putem atribui lui h.T.N. valori de rotori sau de potenţiale, intuiţia lui nefiind elaborată nici în cadrele geometriei vectoriale, nici în cele ale geometriei afine. Dacă ar admite sumaţiuni sau diferenţe, l-am putea apropia de viziunea matriţială de forma pq — qp dar numărul nostru este un produs. Ca atare, singurul mod de calcul de care poate fi apropiat ni se pare modul tensorial. Dar în acest caz intuiţia lui care înclina să se înfăptuiască în zodia spaţialului, se împlineşte acum în lumina energiei. Natura tim- pului-substanţă este energetică şi non-vectorială. De aci şi putinţa reversibilităţii sale în scară moleculară (mai precis intra-atomică). Ştim că în interiorul atomului poziţia unui element este supusă legilor de incertitudine formulate de Heissenberg. Problema poziţiei unui element intra-atomic este deci o problemă statistică. Se pune acum pentru noi întrebarea dacă şi problema quantului- timp legat de quantul energie şi acoperind un quant-spaţiu, este tot o problemă statistică, deci tot supusă relaţiilor de incertitudine ? Să ne oprim o clipă asupra problemei anunţată mai sus. Teoria corpusculară explica cum nu se putea mai clar fenomenele de domeniul structurii corpusculare unde joacă rol electronii, protonii, fotonii, etc. Odată cu apariţia teoriei quantelor, ne găsim în faţa unui « dualism microfizic » cum se exprimă d. Şt. Lupaşcu (« L’experience microphysique et la pensee humaine »). Fenomenele de interferenţă şi de difracţie alături de fenomenele fotoelectrice sunt explicabile prin ambele teorii. Pentrucă, în vreme ce h (con- stanta Plank) poate constitui în expresia hv imagina unei par- ticule, v însă reprezintă o valoare ondulatorie (op. cit., p. ioi). L. de Broglie avu atunci ideea de a asocia o undă la orice cor- puscul, creând prin noţiunea de quantum de acţiune, o punte între ambele viziuni. Să luăm formula propusă a a cantităţii de mişcare a unui electron cu masa m şi cu vitesa constantă v: mc2 mv W v P — \r —---------T unde — — (i) W = V i-P2 h-P INTERPRETAREA QUANTIC A TIMPULUI i'3 (c = vitesa luminii). (Notăm în paranteză că în formula aceasta timpul nu se află explicit ci implicit în noţiunea de vitesă v). For- mula reprezintă, cum se vede, energia şi cantitatea de mişcare a unei particule. Asociem aci unda cu frecvenţa dată de expresia: (*) V W_ h presupunând că vitesa de fază este: V = ^2 £ — = -— de unde avem: v p (3) hv v P- Punând lungimea de undă X avem: iar pentru o particulă de lumină V = c avem respectiv . , , . hv (5) W = hv şi p = — Savantul francez afirmă că aceste formule fiind fundamentale se pot aplica atât materiei cât şi radiaţiei lor (Apud S. Lupaşcu. L. de Broglie. Recueil d’exposes, p. 29, 30. Hermann. Paris 1930). Această teorie fascinantă la vremea ei instaura dualismul. Pentru a reveni la monismul raţionalist, Schrodinger face apel la matematica pură şi, introducând noţiunea de operator matematic reuşeşte să demonstreze echivalenţa mecanicei sale cu mecanica lui Heisenberg. Verificarea experimentală a putut cel mult face previzibile efectul Zeeman şi Starck, dar a lăsat nelămurite efectele numite anomale şi undele de înaltă frecvenţă. Aceste fenomene au cerut încercări noi, construcţii pe care autorul român le numeşte aprioristice şi deductive vorbind de încercările lăudabile făcute de Dirac, care introduce de pildă şi noţiunea de « spin » al elec- tronului. Pentru a împăca ambele noţiuni, autorul român citat, după o lungă desbatere asupra noţiunilor de undă şi corpuscul, se întreabă: «... această undă nu o fi ea expresia simbolică a stărilor, a comportărilor corpusculului î Teoria undei ajunge, în cele din urmă la afirmarea unei posibilităţi statistice, iar unda ip din teoria lui Schrodinger nu este decât o «unda complexă» cu frecvenţe 8 U4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE diferite, compusă dintr’un număr variabil de unde monocromatice. Corpusculul va alege dintre aceste unde una din ele şi va merge pe linia ei, fără să-i putem prevedea sau determina alegerea, spune Bora sau Dirac. Ni se afirmă, pe de altă parte că prin decompoziţia dublă, spectrală şi spaţială, operaţie care e de domeniul unei expe- rienţe cu caracter probabil, vom reuşi să determinăm — cu proba- bilitate — poziţia şi cantitatea de mişcare. In faţa acestor fapte se ridică teoria incertitudinii elaborată de Heisenberg. Quantul de acţiune afirmat în postulatul lui Heisenberg conţine însă, el însuşi un germene de «iraţional» pentrucă, dacă h = Ex = IX (E = energia, / = impulsul) primele valori sunt corpusculare dar x = perioada şi A = lungimea de undă, sunt valori ondulatorii {op. cit., p. 154). Care este procedeul lui Heisenberg? In linii generale el se prezintă astfel: Se vor elimina toate mărimile ce nu pot fi observate, ca de pildă traectoria electronică. Se vor păstra mărimile observabile ca frecvenţele şi intensitatea dungilor spec- trale, stările staţionare ale atomului (fără emisiune), trecerile dela stări staţionare la alte stări staţionare (cu emisiune). Asupra acestor date va aplica simbolismul matematic. Orice mărime observabilă va fi simbolizată printr’un tablou cu dublă intrare. In locul seriilor lui Fourier care simbolizau o mărime cu variaţie periodică prin suprapunerea oscilaţiilor sinusoidale, un ansamblu «pulverizat» (spune de Broglie) de vibraţii parţiale, cu frecvenţa dungilor spectrale relative. Din aceste vibraţii parţiale se va organiza un tablou cu dublă intrare. Fiecare număr va avea doi indici, arătând locul în linie şi în coloană. Termenii cu indici egali vor simboliza o stare staţionară. In tablou ei vor fi diagonali. Termenii ce nu vor fi în diagonală vor arăta stări nestaţionare ci treceri dela o stare la alta. In tabloul alăturat deci q'10 q11 q2Z vor fi staţionari iar cei cu indici neegali vor fi nestaţionari. Dar înmulţind acum tablourile, operaţia se dovedeşte experimental că nu poate fi comutativă. Astfel având două tablouri: ?00 ?01 ?02 pOO poi plt (6) (?) q10 q11 q12 şi p10 p11 p™ (p) ?20 ?21 ?21 pi 0 piX pii multiplicarea q.p nu este egală cu multiplicarea pq. Mărimile observabile q şi p reprezintă prima (?) coordonata electronului INTERPRETAREA QUANTICĂ A TIMPULUI 115 (deci o valoare spaţială), a doua (p) cantitatea de mişcare (deci o valoare spaţio-temporală). Valorile q şi p sunt de fapt cele două valori canonic conjugate ale mecanicei clasice. Cazul acesta de non-comutativitate este unic întru cât toate celelalte varia- bile canonice ale mecanicei quantice, spune autorul român pe care îl urmărim aci, au o multiplicare comutativă. Heisenberg afirmă că diferenţa pq — qp = constanta lui Plak înmulţită cu 2 711 (* = ]/—I) adică: pq — qp = —(op. cit., p. 160). 2 7% l Interpretarea acestui scandal matematic (deşi în calculul matri- ţial feiiomenul este cunoscut) permite lui Heisenberg să afirme că nu putem măsura « simultan şi cu aceeaşi preciziune şi poziţia şi vitesa unui corpuscul, adică determinarea precisă a unuia atrage indeterminarea crescândă a celuilalt iar produsul erorilor măsurând simultan şi pe q şi p (coordonata şi impulsul în speţă) este de ordinul lui h adică (7) Ap Aq'>h Pentru a merge mai în adâncul discuţiunilor să ne oprim un moment asupra unei alte noţiuni devenită celebră în microfizica contemporană; noţiunea de operator. Am întâlnit-o în ecuaţiile lui Schrodinger. Autorul român o discută, încercând să-i schimbe sensul. In vreme ce G. Bachelard vede în operator un simbol al valorii introductive a matematicei, d. Ş. Lupaşcu vede, dimpo- trivă, o valoare deductivă. Dar nu aceasta ne interesează aci. Ce este un operator ? Să luăm expresia px unde indicele x arată pro- ecţia unui vector pe axa x-ilor. Astfel, în loc de a pune de pildă px sau mvx vom pune —%—= si —. De unde definiţia aceasta ciu- F ’ 8x ’ dată şi nouă: Operatorul este un fel de funcţiune gata să lucreze o materie algebrică oarecare. (Apud. Lupaşcu, p. 193 după G. Bachelard. L’experience de l’espace dans la physique contem- poraine, p. 90). Sau: Expresiile matematice se scindează; de o parte cele care au legătură cu funcţionalitatea pură (operatorii); de altă parte cele ce au legătură cu cantitatea (ib., p. 91, 92). Sau: « E vorba aci de un dinamism simbolic care ne dă mai mult decât 8* 116 kEVISTA FUNDAŢIILOR REGALfi realul... planul posibilului». Adică: «Un operator matematic e constituit din ansamblul acţiunilor raţionale ». Schrodinger înlo- cuise astfel compozantele cantităţii mişcării (de pildă pv, py, p‘) prin A A _-i_ 1 2711 8o’ 271 î 8)»’ Jl A 2711 Sz (Ş. Lup., ib., p. 195). Valoarea excepţională a operatorului este formulată astfel: S’ar putea întâmpla ca un operator mereu identic cu sine însuşi să ne pue la dispoziţie valori experimentale diverse (G. Bachelard, op. cit., apud. p. 100, 101). Nu tragem încă nicio concluzie din toate aceste fapte prezentate de noi în ordinea apariţiei lor fireşti. Dim- potrivă, îngrămădim deocamdată, dacă ne putem exprima aşa, noi fapte, pentru a avea tabloul întreg al desbaterii tragice pe care o suferă, în prezent, gândirea ştiinţifică. Faptul care urmează acum, în ordinea expunerii noastre, este relativ la problematica spaţiului şi anume la ceea ce s’a numit « spaţiul de configuraţie ». Ce este spaţiul de configuraţie şi ce valoare metafizică comportă el ? Teoria lui Iacobi cerea « să ne reprezentăm mişcările posibile ale unui grup, de corpuscule de pildă, deci traectoriile lor multiple ca nişte raze ale unei pregătiri unice de unde » (op. cit., p. 268). Adică, având un număr n de corpusculi şi 3 dimensiuni, vom avea, pentru fiecare corpuscul un spaţiu de 3 dimensiuni, deci un total de 3 n dimensiuni. De aci pornea Schrodinger când cerea posi- bilitatea unei unde complexe, undă de probabilitate, faimoasa undă (Jl Spaţiul acesta nu mai este deci nici absolut, nici omogen, el depinde întru câtva de numărul corpusculilor ce se află în el, dimensiunile lui crescând cu numărul corpilor consideraţi în el şi formând un anumit sistem. De aci o seamă de concluziuni inte- resante. Şi anume: spaţiul empiric obişnuit poate explica ceea ce se petrece pentru un corpuscul izolat, teoretic, dar nu poate explica ceea ce se întâmplă cu un sistem corpusculator dat. Dar corpus- culul izolat este o abstracţie, pe când sistemul corpuscular este o realitate experimentală. Deci, spaţiul nostru experimental nu poate justifica ceea ce se petrece în realitatea experimentală microfizică, iar spaţiul abstract de configuraţie nu poate justifica ceea ce se petrece în cazul unui corpuscub considerat singur. De aci o altă urmare şi anume aceea că noţiunea de corpuscul singur devine o noţiune abstractă, ideea de individualitate cor- INTERPRETAREA QUANTICĂ A TIMPULUI JI7 pusculară devine « flotantă ». Pentru a salva individualitatea cor- pusculară ni se oferă un sistem nou, principiul lui Pauli. Aplicat în special electronului, principiul lui Pauli începe prin a dărui fiecărui electron o determinare precisă prin introducerea a patru numere quantice şi anume: numărul quantic principal care deter- mină energia, numărul quantic secundar care determină momentul cantităţii mişcării (Sommerfeld), numărul quantic al composantei paralele la câmpul magnetic al vectorului care arată momentul cantităţii mişcării unui electron (Lande) şi numărul quantic al «spinului». Până aci lucrul este destul de clar. Dar dacă luăm de pildă 2 electroni, aceştia nu ar putea avea, în acelaşi moment, pe toate aceste patru numere respectiv egale. Astfel, în acelaşi moment, doi electroni ar putea avea un spin egal, un moment al cantităţii mişcării egal, etc. Dar fiecare electron trebue să aibă o determinare quantică cuadruplă obligatorie ceea ce înseamnă că 2 electroni nu pot avea, în acelaşi moment, o determinare cuadruplă quantică egală sau identică. Noi ne putem însă perfect de bine imagina 2 electroni cu aceeaşi energie, cu acelaşi spin, etc. Cu toate acestea numai prin supoziţia lui Pauli pot fi explicate anumite fenomene, altfel neexplicabile. Aceste fenomene sunt însă parţiale ca de pildă sistemul periodic (numerile lui Mosely), legea lui Stoner a saturaţiei nivelurilor de energie prin adăugiri de noi electroni, etc. Ne oprim aci considerând că tabelul de «fapte » pe care ne propuneam să-l oferim ca punct de plecare al discuţiei noastre este suficient de amplu. Ţinem numai să amintim că lista ciudă- ţeniilor nu este deloc sfârşită. Ar trebui să introducem în discuţie şi teoria variaţiunilor orto şi para, varietăţi experimentale precise unde numărul de rotaţie este pereche sau nepereche, poziţia pro- tonilor paralelă sau antiparalelă, greutatea statistică singulară sau triplă (ca în cazul orto şi parahidrogenului experimental). Sau să mergem şi mai departe şi să discutăm şi speciile diferite de sta- tistici ca de pildă aceea a lui Bose sau aceea a lui Fermi în care, cum spune P. Langevin, corpusculul nu mai este decât un pretext al stării, starea fiind ceva concret, nu corpusculul. Credem în3ă că faptele de până aci sunt suficiente pentru a ne permite abor- darea discuţiei anunţate. Ne vom opri atenţia la trei momente fundamentale: Principiul incertitudinii, spaţiul de configuraţie şi Il8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE principiul lui Pauli. Şi la observarea generală desprinsă din toată expunerea de până aci. Anume aceea că în toate formulele citate, timpul se prezintă drept o cantitate absolută, aceea ce noi am numit mai înainte funcţia operantă a numărului. Timpul se reduce la un număr pur, cu supoziţia că ar face parte din sistemul C.G.S. Astfel în formula (i) întâlnim noţiunile matematice de vitesă (w) sau de vitesă a luminii (r). Toate formulele dela (i) la (5) cuprind noţiunea de vitesă şi implică deci noţiunea de spaţiu şi timp. (Discuţiunea privitoare la operatorii matematici va avea o poziţiune specială în cadrul teoriei noastre). Principiul incertitudinii se rezumă la această constatare: dacă încercăm să determinăm poziţia rămâne nedeterminată, în raport invers proporţional, ^cantitatea impulsului şi invers. Dar ce în- seamnă poziţie şi ce înseamnă impuls? Poziţia este o stare ce nu poate fi concretă decât dacă admitem sau un sistem absolut în care o poziţie se determină faţă de o altă poziţie anterioară, sau, în cazul a doi corpi, poziţia unuia faţă de celălalt e dată de distanţa dintre ei. In cazul coordonatelor carteziene poziţia e în funcţie de coordonate şi se determină spaţial prin 3 numere. Acelaşi corp în două poziţii presupune deci 6 numere şi încă ceva, adică un alt număr care reprezintă timpul dintre cele 2 poziţii. Dacă un corp a trecut prin 3 poziţii succesive, distanţele înmulţite prin numărul operant care reprezintă secunde ne dă vitesă corpului. Coordo- natele relativiste, introducând timpul ca pe o a patra dimensiune, ajung la acelaşi rezultat punând orice vitesă în funcţie de vitesă luminii. Aşa dar determinarea poziţiei nu se poate face fără introducerea variabilei timp. Totuşi tabelele arătate mai înainte par a face ab- stracţie de această variabilă. Impulsul, care constitue al doilea element al incertitudinei nu poate fi dislocat nici din legătura lui cu poziţia, nici cu spaţiul, nici cu timpul. El conţine în plus un element nou care este energia. Dar energia fiind o câtime discon- tinuă, impulsul nu poate fi o câtime continuă. Poziţia ca atare nu poate fi nici ea o funcţie de continuitate ci o serie de salturi dela valori la alte valori în care analiza matematică nu poate opera treceri nici continue, nici infinitesimal continue. Câtimile repre- zentând poziţii varii vor simboliza deci, în primul rând salturile varii dela o valoare la impuls la altă valoare de impuls. Să se observe INTERPRETAREA QUANTICĂ A TIMPULUI 119 că în toată această situaţie de discontinuităţi timpul singur joacă rolul unui cadru inert, amorf, continuu şi absolut. Spaţiul de configuraţie încearcă să remedieze, pe un singur plan, deficienţele de până acum. Dacă în prima situaţie se con- sidera şi spaţiul drept tot un cadru inert, amorf, continuu şi absolut, spaţiul de configuraţie introduce viziunea unui spaţiu care urmează destinul corpurilor ce îl umplu şi al energiilor ce poartă aceste corpuri. Cu alte cuvinte, spaţiul de configuraţie lasă deschisă putinţa interpretării continuului spaţial clasic drept un discontinuu de aceeaşi structură ca şi acel al energiei quantificate. Spaţiul poate fi interpretat ca supunându-se legii quantificârii. Totuşi şi aci formula ce ni se propune nu trece de concepţia coordonatelor clasice întrucât la n corpuri avem un spaţiu cu 3 k dimensiuni nu cu 4 n dimensiuni. Dar chiar dacă am avea un spaţiu de con- figuraţie cu 4 n dimensiuni, cea de a patra dimensiune ar repre- zenta o realitate amorfa şi continuă simbolizată printr’un număr operant simplu ce ar reprezenta secundele. Să se observe însă că în sistemul «secundă» rezultatul numeric nu arată ceea ce se petrece în curgerea unei secunde ci aceea ce avem la capătul ei. Procesul interior, variaţiunile posibile în acest decurs nu sunt nici exprimate, nici exprimabile. Nu avem decât rezultate finale. Cu toate acestea numărul operant care exprimă secunda este el însuşi o realitate discontinuă şi arată deci un proces discontinuu, vizibil în spaţiu dar pe care nu îl urmărim ca discontinuu şi în decursul său. Dar analiza decursului nu poate fi nici ea infinitezi- mală. Se impune deci o viziune care să acorde şi timpului o structură discontinuă, minimală, quantică. Lucru ce nu s’a făcut în niciuna din încercările de până aci. Un alt simptom caracteristic ne este desvăluit apoi de conclu- ziunile fireşti la care conduce interpretarea largă, am spune, metafizică, a principiului de interdicţie al lui Pauli. Este drept că întinderea sa, în ceea ce priveşte aplicarea şi verificarea experi- mentală, nu este prea largă. Se mărgineşte la cele câteva cazuri despre care am pomenit. Ceea ce nu ne dă însă nici dreptul de a-1 neglija, nici dreptul de a-i exagera importanţa. Totuşi un domeniu impresionant al realului, domeniul electronic — cel puţin — i se supune până în prezent. Pentru noi problema ce se pune — destul de îndrăzneaţă, recunoaştem — este îngrădită în marginile acestei 120 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întrebări: De ce electronii care — logic — pot fi socotiţi ca având o stare identică nu o au totuşi în ceea ce priveşte cuadrupla lor determinare quantică. Să încercăm deci să surprindem ce înseamnă această determinare ? Quantul de energie determină el o situaţie spaţială sau una spaţio-temporală ? Aceeaşi întrebare se pune şi pentru celelalte trei numere quantice pe care le-am amintit mai sus. Iar noi propunem următoarea justificare generală. Atâta vreme cât suntem în viziunea clasică a quantificării, adică aceea care admite quante de energie numai în structura materiei a radiaţiilor sau a luminei, principiul lui Pauli se poate aplica inte- gral sau parţial. Să admitem că ar fi posibil ca doi electroni să aibă, în acelaşi moment, numai două numere quantice egale, ceea ce este — credem — posibil. Verificările experimentale vor putea eventual confirma sau infirma această supoziţie. Ce înseamnă însă infirmarea supoziţiei noastre ? Că principiul de interdicţie este aplicabil pe jumătate din întinderea sa numai în cazul când nu introducem supoziţia quantului-spaţiu. Dar introducând quantul- spaţial nu vom reuşi să justificăm total non-valabilitatea sau vala- bilitatea acestui principiu. Pentru a-1 admite integral ne mai trebueşte o nouă supoziţie: aceea a quantei-timp. Cu alte cuvinte, individuaţia totală a unui corpuscul dat nu este posibilă numai cu supoziţia quantei energie, materie, radiaţie, etc. O determinare mai precisă, un parametru în plus, ne poate fi oferit de supoziţia unui spaţiu el însuşi quantificat. In fine determinarea ultimă ne poate fi oferită presupunând un nou parametru, acel al quantificării timpului. Quantificarea timpului este ultima resursă pe care o avem pentru a determina individualitatea concretă a unei particule materiale date. Ne mai rămâne să întrebuinţăm în sensul vederilor noastre, noţiunea de operator matematic. Am văzut concepţiile la care au ajuns unii epistemologi privitor la această curioasă fiinţă mate* matică. Operatorul matematic poate înlocui, în operaţiunile de calcul, o realitate prin o altă realitate. Pe de o parte avem realitatea concretă a cantităţii, pe de altă parte avem idealitatea am spune a funcţiunii pure. Operatorul matematic poate înfăptui minunea de a trece din planul realului în planul posibilului. Am văzut modul cum Schrodinger, de pildă, înlocuia compozantele mişcării h (j>x, py, ţz) prin funcţiuni operatorii ca-------. etc, Dar ceea cţ INTERPRETAREA QUANTICĂ A TIMPULUI 121 poate fi prevăzut, cu multă certitudine este posibilitatea ca între- buinţarea unui operator matematic, în mod constant, adică în toate compartimentele calculului, să desvălue drumul unor apariţii experimentale. Dacă deci e de natura operatorului de a trece dela real la posibil, stă în însăşi întrebuinţarea Iui putinţa inversă de a trece dela posibil la real. Facem toate aceste consideraţiuni cu o ţintă precisă. Aceea de a aduce în cercul atenţiei cercetătorilor posibilitatea instituirii unui operator de această natură care să înlocuiască, în toate for- mulele mecanicei quantice, oriunde elementul timp este prezent, cantitatea operantă pură prin imaginea unei funcţionalităţi tempo- rale în care timpul să poată fi introdus ca o cantitate granulară, quantică, funcţională, cu multiple aspecte vectoriale, cu o înfă- ţişare mai aproape de natura energiei decât de aceea a unei dimen- siuni abstracte. Este într’adevăr ciudat cum pentru o viziune parţială a fenomenelor, curiozitatea sau ingeniozitatea ştiinţifică nu s’a grăbit să lege noţiunea de quantă de natura spaţiului sub- întins de o mărime quantică, nici de aGeea de timp quantic în care se petrece emisiunea granulară quantică. Iată de ce considerăm expresia noastră h.T.N. drept un operator cu proprietatea de a ne trece din real în posibil şi de a ne reîntoarce apoi din posibilul mental într’un real verificabil. înclinăm să credem că toate ele- mentele operatorului nostru pot fi* determinate experimental. Primul din ele, constanta h poate fi documentată, egală numeric cu constanta £lank. Dacă aplicarea concretă ar suferi eşecuri, propunem o determinare experimentală a lui h, identică deter- minării experimentale făcută pentru constanta Plank, ţinând doar seamă de cadrul diferit al elementelor respective ale calculului. Dar necesitatea viziunii noastre merge şi mai în adânc. Noi atri- buim fiecărui element corpuscular matca unui quant spaţial identic valorii corpusculului dat. Dar corpusculul dat e vehiculat de o undă sau crează o undă a sa, conform concepţiilor noi despre raportul complementar dintre undă şi corpuscul. Şi atunci viziunea noastră se rotunjeşte uimitor. Corpusculul în ceea ce priveşte energia sa e detei minat de quantul său principal, în ceea ce pri- veşte poziţia e determinat de quantul spaţial, iar în ceea ce priveşte frecvenţa undei sale conjugate e determinat de quantul -său tem- poral, Cu alte cuvinte, prezenţa fenomenelor de ritm ale oricăror 122 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unde este determinată de quantul-timp corespunzător. Emisia energetică determină lungimea undei, emisia quantică temporală îi poate determina structura şi frecvenţa. Dacă aplicăm acum teoria noastră la principiul incertitudinii vom constata următoarele: Principiul incertitudinii pleacă dela două ordine diferite de fapte. Mai întâi este problema observării însăşi, problemă care pune în discuţie marginile posibile ale cunoaşterii, mai precis ale putinţei noastre de constatare. In acest domeniu vom avea deci, în mod fatal o eroare de observaţie, traductibilă printr’o mărime pe care Heisenberg o numeşte zl şi o face de ordinul lui h (— h) fie că e vorba de câtimea reprezentând poziţia, fie că e vorba de o câtime reprezentând impulsul. Am văzut pe de altă parte că în determinarea lui h intrau elemente de natură ondulatorie, cum sunt perioada şi lungimea de undă. Ce reprezintă, pe de altă parte, noţiunile de poziţie şi de impuls? Noi am discutat mai înainte aceste lucruri şi am găsit, în mod firesc, că din noţiunea de poziţie reiese noţiunea de timp dar că matematic, poziţia poate fi determinată de două sau mai multe numere cu indici diferiţi pentru coordonate diferite. Dacă, de pildă, un punct material sau ideal se deplasează numai în direcţia lui x (axa x-ilor) vom avea numere diferite pentru acelaşi coordonat, dacă însă depla- sarea se face pentru plan sau spaţiu, în forme varii, coordonatele vor fi două sau trei. In aceste expresii simple de funcţie pentru o singură valoare (d = (/) x de pildă) sau de valori multiple (d = (/) *> y) nu întrebuinţăm decât câtimi simple, operante, dimensiuni spaţiale. Avem de aface cu o funcţie dar nu avem deaface cu o mişcare; e geometrie dar nu e mecanică. Un corpuscul material nu are numai o determinare de poziţie ci şi o determinare de energie, de impuls. Problema nu se pune pentru noi astfel: Un quant-energie reprezintă forma elementară, ultimă pe care o posedă o câtime materială de a acţiona într’un grad elementar de libertate. Ştim că saltul de pe o orbită pe alta, în sistemul atomic al lui Bohr se face urmând tocmai legea acestui quant de energie. Ştim de asemeni că un foton, adică un quant-lumină, sau un magneton, quant-magnetic, etc. reprezintă energia cu care se mişcă sau acţionează elementele respective, mişcare care constitue, în forma ei elementară şi ultimă, gradul elementar de libertate al INTERPRETAREA QUANTICĂ A TIMPULUI 123 corpusculului dat. Dar cu aceasta suntem de abia în perspectiva fizicei corpusculare. Fizica ondulatorie pretinde să se asocieze fiecărui corpuscul nu numai sistemelor corpusculare complexe, o undă anumită adică o anumită perturbare mecanică, energetică, magnetică, etc. a câmpului dat. Nu vedem ce ar însemna câmpul acesta, dacă nu mai admitem prezenţa eterului şi dacă imaginea undei nu o putem lega de o matcă materială în care s’ar petrece. Nu ne rămâne decât să înlocuim imaginea câmpului gol de sens prin aceea a unui spaţiu substanţial, fără a stărui ce fel de sub- stanţă sui-generis este spaţiul. Dar în acest caz porţiunea elemen- tară de spaţiu în care un corpuscul îşi realizează unda sa proprie este un quant-spaţiu. Cu aceasta însă viziunea tot nu se lămureşte nici nu se rotun- jeşte prea mulţumitor. Pentrucă «realizăm» mintal prezenţa corpusculului, săritura sa, variaţia sa ondoliformă, etc. dar nu ni se spune cât ţine săritura, în ce condiţiuni temporale se petrece unduirea, etc. ? Şi atunci propunem o rotunjire a viziunif în felul următor; Un quant fizic este o câtime elementară materială, cu o energie elementară v, cu un moment iniţial (tx) şi final (f2) al mişcării elementare (tx—12) sau (tx + t2) determinat printr’un sistem de 2 sau de 4 numere quantice, subîntinzând un spaţiu elementar determinat de variaţia câmpului ondoliform al fiecărui corpuscul- dat. Cu alte cuvinte, la definiţia quantei, în care intra iniţial numai energia, în care a intrat apoi poziţia, impulsul, numărul lui Som- merfeld, al lui Lande şi «spinul», noi adăugăm spaţiul-quant elementar şi timpul-quant în care are loc modificarea ondoliformă sau săritura sau emisiunea quantică. Se vede de aci un lucru simplu: Că fiecare corpuscul îşi fău- reşte, îşi ţese un timp al său; fiecare sistem corpuscular îşi constitue un alt timp al său. Dacă există o undă de probabilitate, medie a undelor complexe ale unui sistem dat, unda y>, va exista numai ca expresie matematică, fiinţă matematică cum este şi y>, o undă probabitară a timpului-sistem, formată din timpii elementelor care constituesc sistemul, integrală a acestor timpi, pe care o vom numi unda 6. Ni se pare că suntem pe punctul teoretic situat la confluenţa mirărilor, punct din care putem încerca lămurirea nelămuririlor REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE i*4 de ieri. Am schiţat astfel împăcarea pe care teoria noastră o aduce principiului de incertitudine. Determinarea lui p poate aduce indeterminarea lui q numai în cazul când vom continua să neglijăm prezenţa reală a quantului-spaţiu. Rămâne în sarcina matema- ticienilor să introducă operatorul temporal, să inventeze altul şi să constate dacă noi am greşit sau am avut dreptate. O altă verificare curioasă pe care o propunem atenţiei matema- ticienilor este perspectiva nouă pe care o capătă scandalul mate- matic al legii non-comutativităţii din calcul matriţial al lui Heisen- berg. Deşi valorile matematice-cantitative sunt aceleaşi, există totuşi non-comutativitate în produs (pq—qp). Nu ştim în ce măsură a fost explicat fenomenul. El era însă constatat ca real şi era pus în seama valorilor diferite ce rezultă din tabelul cu două intrări al lui Heisenberg. Din tabelul lui Heisenberg era o relatare tempo- rală făcută în termeni extra temporali. Valorile observate nu sunt comutative pentrucă sunt supuse unei variaţii interioare ce nu rezultă din ele înşile, dar care pot fi puse în evidenţă prin introducerea unui operator care să transforme variaţia posibilă în reală (pentru calcul) sau variaţia reală în posibilă (pentru observator). Am văzut de asemeni cum introducerea noţiunii noastre de quant-timp lămurea ciudăţenia logică din principiul lui Pauli. Noţiunea noastră are caracterul deci de a nu dărâma nimic dar a explica totul. Ni se pare că ultima şi cea mai cuprinzătoare viziune pe care ne-o mijloceşte este aceia a împăcării definitive dintre fizica ondulatorie şi fizica corpusculară. Şi anume că toate feno- menele de undă sunt datorate timpului şi se explică în structura lor intimă prin prezenţa quantului-timp, în vreme ce toate feno- menele corpusculare au la bază quantificarea energetică şi cea spaţială. Nu am crezut necesar să ne învestim studiul acesta cu armatura complicată şi aridă a exprimărilor şi a verificărilor matematice, cu lungi discuţiuni şi laborioase demonstraţii. O vom face poate cu o altă ocazie sau vom aştepta să fie făcută de alţii cu mai temei- nică pregătire decât a noastră în acest domeniu. Noi nu am voit decât să prezentăm lumii savante o intuiţie sau o viziune, născută dintr’o îndelungată meditare şi cercetare a problematicei micro- fizicei actuale. INTERPRETAREA QUANTIC A TIMPULUI 125 Consecinţele epistemologice şi metafizice ce decurg din verifi- carea adevărului supoziţiei noastre pot fi incalculabile. Toată viziunea timpului trebue radical schimbată. Odată cu ea, schimbată se cere şi viziunea largă despre evoluţie şi aceia despre istorie. Introducerea noţiunii noi de ritm ca element structural al tim- pului a şi constituit pentru noi prilejul unei aplicări la fenomenul istoric. (Vezi: Fenomenologia ritmurilor istorice. «Gândirea», Decemvrie 1941) articol în care anunţam posibilitatea unei teorii a quantificării spaţiului şi a timpului. Prima profeţie s’a realizat în lucrarea amintită a unui matematician român (d. P. Puiu). A doua a fost încercată în cuprinsul acestor pagini. Iar critica ştiinţifică de mâine va decide. PETRU P. IONESCU CÂNTECELE SINGURĂTĂŢII IX Nu încerc să te desmierd mai mult Frunte firavă a cerului. Cântecul meu, ca inima fierului Frământă, ’n el un surd tumult. Legenda noastră se desprinde, ştearsă, Ca zugrăveala de un vechi altar. Mai stăruie numai un semn amar Ca un blestem, ca o pedeapsă. întreaga lumii îngenunchere Culeasă-i în metania mea. Rugi, flori şi imnuri n’ar veghea Mai viu nestinsa ta putere. Ne risipim acum şi unul şi-altul Cu mult departe dincolo de chip. In jos, cu vântul, tu, înspre nisip, — Eu, cu nisipul viscolind înaltul. X Simt cum te-apropii, înaltă ca lumina, Tu singura mea sete de senin. In sânge, mustu-aceluiaşi ciorchin La fel ne şerpuie tulpina. I â? Un vifor sau o adiere doar Ne strânge sborul frunzelor, mănunchi. Ţi-e lujer mâna şi nu e genunchi Acest rotund suiş de chihlimbar. Posac şi frânt, nu ţi-am simţit aproape Foşnetul trupului ca de alun Şi-acuma în neştire te adun, Din vânt, din murmur, din lumini, din ape. XI Trec amăgit prin argintia zi Ca printr’o limpede dumbravă. In jur cad bulgări de zăbavă Ca fructe seci din pomi târzii. Dar cine te-ar mai fi desprins Din înoptata ta rugină, Ceas neurzit, viu, în lumină, In care totuşi arzi, aprins ? Supusa seară Ţi-ar mai fi strâns, ca pe-un regesc Epitalam, vibrări ce cresc Acum în melodia-ţi clară? Sau cântecul, el, însoritul, Ca un domol suiş pe creste Cu frunţi de zare, el nu este Cel care-ţi poartă nesfârşitul? Sub smalţ cresc oarbe, fără fund, Adâncuri văduve de zori. Veştede timbre, uneori. Din ele până sus pătrund. *8 XII O, acest nesfârşit si rece ceas Al înnoptării fără ţărm cu zori, Această vale-a plângerii ce, uneori, Cu vuiet stins mă cere ca un glas! Voi, îngerii mei dragi, de ce plecaţi, — Au nu v’am ospătat cum trebuia? Dacă pădurea morţii nu vuia E-adevărat că nu mă părăseaţi? Lumină, tu, pe care te-am cântat Şi înspre cer ca pe un steag te-am fâlfâit, Semeţ si dârz, în orice răsărit, — Şi tu, o, sora mea, ai înnoptat! In ora stearpă, fără zori şi îngeri, In noaptea asta rece, de pământ, Atât am mai rămas: un aspru vânt Vuind peste păduri şi văi cu plângeri. AUREL CHIRESCU OM, NATURĂ ŞI DUMNEZEU ÎN PLASTICA ROMÂNEASCĂ Intr’o scrisoare publică adresată prietenului său Pablo Picasso, criticul de artă Eugenio D’Ors observa că Picasso este poate sin- gurul dintre pictorii contemporani care n’a adus măcar un copac în- tablourile sale. Pe temeiul acestei observaţii, criticul punea diagnosticul de anti-naturalism artei lui Picasso. Dacă privim tablourile pictorilor români observăm că ceea ce predomneşte la ei este tocmai natura, cu peisajele, fructele şi florile ei. Pictura românească modernă nu a dat niciun mare portre- tist, care să adâncească şi să exprime drama omului din înfăţişările chipului său. Arta noastră e foarte săracă în tot ce este arătare omenească. Cultul frumuseţii trupeşti ca oglindire a celei sufleteşti, atât de tipic artei antice greceşti, sau cultul chipului omenesc, ca scenă a dramei metafizice dintre lumea noastră şi cealaltă, — nu sunt în obişnuinţa pictorilor şi sculptorilor români. Şi totuşi aceşti artişti incăpabili de a sugera măcar psihologia evidentă a unor personaje — îndeletnicire pe care de altfel nici nu o caută — excelează în a conferi florilor stările şi nuanţele sufletului omenesc şi a da peisajului o măreţie cu duh de baladă medievală. Paradoxul acesta aparent continuă şi când privim unele naturi moarte ale pictorilor acum maturi, formaţi mai toţi la şcoala franceză, ca de altfel şi înaintaşii lor. Picturile lor sunt adevărate sărbători cromatice, date de nişte rafinaţi şi totuşi duri boeri de ţară. De unde atâta rafinament atribuit unor obiecte depărtate de viaţa oraşului în care trăesc şi unde unii dintr’înşii îşi duc greutăţile, iar alţii mizeriile ? Să fie oare numai o înrâurire a lui Cezanne şi 9 130 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Matisse sau a pictorilor legaţi de aceştia ? Dar de ce nu i-a influenţat hotărîtor şi Picasso, anti-naturalistul, pictorul compoziţiilor cu oameni sau cu umbre geometrizante ale vieţii citadine ? Sau psiho- logismul, adesea îndreptat spre patologic, al expresionismului ? Adevărul este că arta românească, departe de a fi săracă sau izolată de restul lumii, are alte izvoare şi alte corespondenţe cu arta anu- mitor culturi şi mai ales stadii de cultură. O caracterizăm dintru început: arta românească este profund legată de viaţa în natură şi de gândul la nemurirea sufletului. Aşa dar, o Weltanschauung naturistă şi creştină, pe care trebuie să o lămurim pentru a vedea specificul ei. E vorba, vom vedea, de acea armonie între natură şi Dumnezeu, de acea împlinire organică, pe care nu trebue să o confundăm cu naturalismul, lipsit de lumina dumnezeiască, dar nici cu dramatismul metafi- zic al omului, la care noi nu am ajuns încă în artă. Până la a treia decadă din secolul al XlX-lea, neamul românesc a trăit, din pricina condiţiunilor proprii istoriei sale, fără legături prea dese şi regulate gu Apusul european. Viaţa patriarhală dusă până atunci de boierii şi ţăranii români — în genere, crescători de vite, cultivatori de pământ şi, din pricina împrejurărilor, mari luptători creştini împotriva Turcilor, dar şi a vecinilor deosebiţi şi ca sânge, iar în multe privinţi şi ca spiritualifate, vecini care le râvneau bogăţiile şi le ţineau de râu apriga şi dârza dorinţă de neatârnare — nu a fost, totuşi, aşa de simplă şi de izolată, cum s’a crezut uneori. Domnitorii şi boierii aveau palate şi case, pe care încă din secolul al XV-lea ştim că le împodobeau cu picturi zugravii formaţi în deobşte în mănăstirile ţării, adevărate centre de cultură pe atunci, zugravi pe care un domilitor ca Alexandru cel Bun îi răsplăteşte, pe la 1415, cu dărnicie pentru a-i picta nu numai biserici, — ceea ce se făcea atât de curent şi în secolul precedent, când ţările româneşti trec la o viaţă superior organizată, ca State — dar şi o casă şi un pridvor. Din nefericire, în materie de plastică, trecutul ne-a păstrat aproape numai picturi religioase pe pereţii interiori, iar uneori — în Moldova — şi exteriori ai numeroaselor biserici şi mănăstiri, ale căror arhitectură de stil bizantin primise — în Moldova — influenţe gotice, iar — în Muntenia şi Oltenia — influenţe italie- neşti, dând totuşi naştere la o sinteză proprie, a cărei unitate o OM, NATURĂ ŞI DUMNEZEU IN PLASTICA ROMANEASCĂ 13* recunoşti dela stilul măreţ, dar sobru şi dela silueta sveltă, cu elemente atât de ritmate şi armonioase, al bisericilor lui Ştefan cel Mare la stilul înflorat şi luminos al Iui Constantin Brâncoveanu. Timp de aproape cinci sute de ani, până în secolul al XlX-Iea, arhitectura şi pictura sunt stăpânite de spiritualitatea acelei Rome de Răsărit care a fost Byzanţul, ca de altfel întreaga cultură. Totuşi, în această viziune constantă variantele şi nuanţele abundă, fie sub imboldul artei populare, mai apropiată de viaţa în natură decât de canoanele bisericeşti, fie prin mijlocirea atâtor meşteri care aduc cunoştinţe sau măcar amintiri din artele şi meşteşugurile Occiden- tului. Dacă frescele mai vechi, pe care le deducem după acelea dela Biserica Domnească din Argeş şi după unele care par să fie chiar de pe vremea lui Ştefan cel Mare sunt mai grave şi mai închise, acelea dela Voroneţul Bucovinei şi din Golia Iaşilor evoluiază către un rafinament coloristic, care are de sigur ceva din tonalitatea subtilă şi blândă a covoarelor orientale, dar şi din puritatea serafică a lui Fra Angelico. Frescele Mănăstirilor din Bucovina sunt mai apropiate de natură şi de Dumnezeu chiar decât acelea dela Camposanto din Pisa, deşi poate mai puţin dra- matice. Episoadele Bibliei se văd pe pereţii interiori şi exteriori ai acestor locaşuri sfinte şi se citesc nu cu ochi înfricaţi, ci cu unii deprinşi să simtă urma lui Dumnezeu în orice frumuseţe a naturii şi să simtă cerul în orice albastru diafan şi gingaş. Se ştie că stilul bizantin dispreţueşte carnalul, formele şi volu- mele materiale sau expresiile neesenţiale. El înfăţişează pe oameni sub aspectul lor hieratic şi esenţial, aşa cum s’ar prezenta în faţa lui Dumnezeu, deci într’o statică ţinută, cât mai austeră şi mai abstractă. Frescele acestea sunt adevărate compoziţii decorative, lipsite de volum şi adâncime, dar cu suprafeţele admirabil ritmate prin liniile ’ graţios arcuite. Dar dacă voluptatea trupească este alungată din ele şi doar adâncile priviri ale chipului îşi mai amintesc vag şi cu înseninată tristeţe de lumea noastră, în schimb veştmintele bogat împodobite, cu motive florale, colorate în armonii de grădini orientale, amintesc încă de natura cea mai puţin supusă stricăciunii decât omul. Unele icoane ţărăneşti — tipice pentru credinţa greco- ortodoxă — vor face să crească din trupul lui Isus viţa dătătoare de roade şi vin, simbolizând taina euharistiei şi interpretând astfel plastic nu numai anumite materiale folclorice şi o veche legendă 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE românească, dar însuşi motivul capital al viziunii poporului acesta de obârşie daco-romană şi de religie greco-ortodoxă: natura şi elementele ei înţelese ca o creaţie dumnezeiască. Pe această obser- vaţie — întemeiată fireşte nu numai pe această icoană — susţinem noi că, spre deosebire de alte neamuri şi culturi, spiritualitatea ca şi viziunea estetică românească ierarhizează natura drept superioară omului, iar pe Dumnezeu, fireşte, suveranul absolut al amândorora. Pe când marile culturi şi civilizaţii orânduesc pe om deasupra naturii, făcând din el centrul existenţei, cultura şi arta românească îl înfăţişează când înfrăţit cu natura, parte integrantă din ea, când mai pieritor şi mai firav decât ea. De aici, imense consecinţe pentru filosofia artei româneşti. t Viziunea bizantină din frescele bisericilor noastre — mai ales din interesantele portrete ale ctitorilor — reduce materia omenească sau elementul trupesc, dar îngădue naturii să se arate prin coloritul ei luxuriant şi prin formele stilizate ale florilor, pe care veştmintele nobililor şi evlavioşilor ctitori le duc — transfigurate — în faţa lui Dumnezeu. Portrete în fond abstracte, căci numai sufletul omenesc şi duhul naturii vegetale se exprimă, iar nu trăsăturile individuale şi drama personală, sau, când e vorba de flori, materia- litatea lor pieritoare. Dar nu numai arta cultă din biserici şi din pierdutele clădiri domneşti şi boiereşti stiliza natura şi ocolea trupescul. Toată arta populară — cu nţoşteniri străvechi şi participând la arii de răspân- dire adesea mult mai întinse decât graniţele de azi ale poporului român, dar avându-şi, totuşi, îmbinări dominante şi caractere frecvente ce-i determină specificitatea — nu este decât expresia simbolică a comuniunii cu natura, pe care artistul mulţimilor anonime o transpune din necesităţi interioare. Probabil sub disci- plina austeră şi totuşi inspiratoare a stilului bizantin, în care s’au contopit odinioară Asia cu Europa greacă şi romană, dar şi sub înrâurirea unor pilde venind dela strămoşii traci, ce-şi împodobeau ceramica cu splendide motive geometrice, prezente în conforma- ţiile naturii, arta populară exprimă esenţele naturii, fără a reproduce aevea diferitele-i arătări. Stilizarea păstrează şi rezumă structura obiectelor şi arătărilor din natură, redă ritmica orânduirii lor, iar prin coloritul viu, fraged şi spontan se exprimă însăşi viaţa deplină a firii. Omul este prezent în această stilizare, care este o OM, NATURĂ ŞI DUMNEZEU IN PLASTICA ROMÂNEASCĂ 133 operaţie de abstractizare şi sinteză, inspirată şi călăuzită tot de procedeele naturii. Omul se supune naturii, simţind în marile şi creatoarele-i indicaţii însăşi voia lui Dumnezeu. Putem spune că Românul îşi exprimă sentimentele, cântând florile şi îşi intueşte soarta, privind codrul. Un fel de simţământ magic faţă de materie şi de formele ei face pe artiştii poporului să întrunească — pe un acelaşi plan de realitate estetică — lumi şi viziuni deosebite, exact cum se petrece şi cu poezia, căreia pro- cedeul mitic îi îngăduie să contopească — pe acelaşi plan simbolic — lumi şi experienţe atât de deosebite, dar care se încrucişează în viaţa fluidă şi oarecum restrânsă a poporului, crescând ca un vis colectiv. Ceramica noastră are şi astăzi flori vii şi strălucitoare, stilizate cu o spontaneitate şi o frăgezime adevărat naive, la fel ca acelea de pe scoarţele ţărăneşti. De altfel, în unitatea ei, şi arta populară cunoaşte variante şi îndrumări deosebite ca şi vechea arhitectură cultă. Pe când în Oltenia scoarţele — adesea cu un blând şi dulce fond verde — înfăţişează arbori, frunze şi flori, redându-le rotunjimea şi arcuirile, prezente în tot stilul bizantin ce-şi are arcul drept formă caracteristică, precum goticul ogiva şi unghiurile ascuţite —, în Basarabia, fondul scoarţelor este de un negru profund şi dens ca pământul însuşi, iar formele nu mai sunt rotunjite, ci dimpotrivă unghiulare, stilizarea florilor şi a uneltelor de lucru mergând spre un geometrism mai abstract. Dar şi într’o regiune, şi în cealaltă figurile omeneşti şi acelea ale unor animale domestice, când se ivesc, sunt stilizate liniar ca nişte siluete de păpuşi şi jucării. Frunza este redată mai concret decât omul şi aici. Şi totuşi omul care singur lucrează olăria smălţuită, ciopleşte şi încrestează lemnul, ţese covoarele şi colorează icoanele, uneori pe sticlă, nu este absent. Dar el îşi exprimă sentimentele şi viziunile tocmai prin florile şi frunzele ce le stilizează, prin colorile acelea vii ca şi el, dar cu nuanţe uneori triste, alteori pline de nădejde, mai totdeauna duioase. Când în secolul al XlX-lea — după aproape cinci sute de ani de exprimare într’o astfel de artă naturalistă şi creştină — poporul român trece deadreptul la noua viaţă europeană, arta europeană însăşi sufere o mare prefacere. Secolul al XlX-lea este secolul peisajului, pe care îl cultivă în aspectele-i fugarnice şi subtile impresioniştii; în aspectu-i paradiziac visătorul Corot; iar în mă- 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reaţa şi complexa-i realitate Courbet, pictorul legat de pământ în cel mai natural mod. Părăsind atelierele, pictorii găsesc în aerul liber o feerie cromatică, pe care o înregistrează liric, contopind în fugărnicia coloritului, mereu schimbat de lumina suverană, copaci şi flori, mări şi ceruri, reflexe solare şi spontaneităţi vegetale. Naturile moarte devin acorduri muzicale, obiectele pierzându-şi individualitatea, spre a căpăta o funcţie de componente cromatice. Lirismul şi muzicalitatea coloristică predomină, ca şi în sânul naturii, unde fiecare fragment îşi are rosturile şi acordurile lui. Depăşind impresionismul, Cezanne ridică peisajul, natura moartă şi portretul la un lirism cosmic, care se întrupează sau se construeşte într’o ordine bogată în reflexe de coloare şi statornică structural, asemeni naturii. Eugenio D’Ors observă foarte semni- ficativ că portretele lui Cezanne, ca şi naturile moarte, sunt, în fond, adevărate peisaje. Este greu de ghicit dintre jucătorii de cărţi cine pierde şi cine câştigă. Ochii tânărului cu cap de mort nu trădează nicio gândire şi niciun vis. Iar între individualitatea bărbaţilor sau femeilor care se scaldă şi arborii aflaţi împreună cu ei nu există nicio diferenţă, observă tot criticul spaniol; ba, mai mult, Cezanne neglijează — în ceea ce este spirit sau conturare ce descoperă spiritul — ceea ce poate separa «un om de un brad, un brad de un zid, un zid de un nor ». E vorba, aşadar, de acea legătură a omului cu peisajul, a înfrăţirii cu natura, pe care am semnalat-o — de sigur în forme mai primitive, mai rudimentare — în arta populară românească — în perspectiva mitică a poeziei şi chiar în ornamentaţia frescelor bizantine. Pictura română cultă se formează în secolul trecut sub înrâurirea directă a străinătăţii. La începutul secolului, Asaky stpdiază la Roma arheologia şi pictura, trecând şi prin atelierul lui Canova. George Tătărăscu studiază între 1845 şi 1852 în Italia şi la Paris, iar Theodor Aman îşi completează şi el pe la 1851 studiile cu unii continuatori ai clasicismului lui David, care ca şi Ingres va influenţa primele decade ale artelor moderne româneşti, ce va cultiva clasi- cismul savant şi portretizările academice, căutând prin Tătărăscu să schimbe până şi în biserici stilul bizantin cu cel concret şi în parte carnal al Renaşterii. Legătura cu tradiţia pare ruptă cu totul. Şi poate aşa ar fi fost dacă însăşi străinătatea, în special arta franceză, nu ar fi alungat pe artist din atelier în aerul liber, care-i revelează OM, NATURĂ ŞI DUMNEZEU IN PLASTICA ROMANEASCĂ 135 bogăţia şi forţa plastică a naturii. Nicolae Grigorescu, după ce urmase oarecum tendinţa realistă a lui Tătărăscu în pictura biseri- cească, pictând interiorul Mănăstirii Agapia, găseşte în Franţa, unde pleacă în 1862, îndrumarea spre peisaj. Şcoala dela Barbizon, inspirată de opera englezului Constable, creează peisajul intim şi îi prilejueşte Românului Grigorescu să-şi regăsească legătura cu natura. Iar neîntrecutul Andreescu, care cunoştea prefacerile natu- ralismului în impresionism, se află în 1879 la Paris, dar calea acestui artist care va muri, tânăr, peste trei ani fusese statornicită potrivit caracterului său. Luchian, cel mai de seamă pictor român, şi Petraşcu, cel mai de seamă din cei în viaţă, şi-au completat studiile la Miinchen şi apoi în Franţa, deci mai ales la Paris unde pictorul Theodor Pallady sau sculptorul Constantin Brâncuşi îşi vor avea ateliere. Contactul cu străinătatea, direct şi indirect, a rămas o necesitate pentru artiştii români. Totuşi, dincolo de influenţele atât de însemnate ale şcoalelor şi curentelor europene, pictorii şi sculptorii noştri au selecţionat potrivit firii şi viziunii proprii româneşti. Grigorescu s’a ferit de naturalismul servil, dar şi de destrămarea completă a structurii realităţii, întreprinsă de impresionism. Viziunile sale exprimă totul din depărtarea drumurilor de ţară, iar oamenii săi răsar cu chipuri surâzătoare ca ale florilor, contopiţi într’un convenţionalism idilic, care nu este străin poeziei populare, de sigur mai complexă şi mai adâncă. Din naturalismul uneori exterior al şcoalei franceze şi impresionismul prea dinamic, Andreescu alege înfăţişarea solidă şi totuşi vibrantă a peisajului, anticipând, cu superioritate, după cum a observat criticul Lassaigne, pe Utrillo. Spontaneitatea cro- matică şi siguranţa constructivă ale acestui excepţional artist, mort la 32 de ani, se lămuresc prin înnăscuta-i legare nu numai de arătările naturii, dar şi de suflul ei. Aceasta se va vedea mai exemplar încă în opera celui mai tipic pictor român, Ştefan Luchian (mort în 1916, la 47 de ani), în ale cărui flori vii, calde, strălucitoare reapare luciul consistent şi viu al smalţului din ceramica populară, precum şi intensitatea senti- mentului românesc faţă de natura, în al cărei sens pictorul este deplin conştient că lucrează. «Natura nu trebue să o imiţi, nici să o copiezi, trebue să lucrezi în felul ei» mărturisea Luchian, ale cărui flori şi peisaje, ba chiar şi chipuri omeneşti exprimă profunde I3& REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE stări sufleteşti, melancolia, tristeţea, dorul, ardoarea, nădejdea. Mai aspru, poate şi mai diferenţiat cromatic şi mai rafinat în acorduri, George Petraşcu continuă strălucirea emaliată a lui Luchian, dar formele sunt mai plastice, mai construite, aşa cum căuta şi Cezanne, prin acea mult discutată voinţă de a compune, de a construi. Petraşcu nu are poate forţa constructivă a marelui pictor francez, care disciplinează natura după o viziune spirituală proprie, chiar dacă fecundată tot de arătările naturii, dar în schimb' cuprind armonii mai fireşti, străluciri minerale, de nestemate orientale, reflexe bătrâneşti, îmbinări statornicite parcă de când e lumea. In peisaje şi în unele interioare rafinata bogăţie cromatică dobândeşte o măreţie tragică, poate datorită simţământului că obiectele au prea multă viaţă faţă de o biată viaţă de om, aşa cum şi codrul se arată omului trecător. Dacă Luchian vorbeşte mai deadreptul şi mai cald sufletului nostru, dacă Petraşcu fascinează cu un cadru de poveste măreaţă, Theodor Pallady, al treilea mare colorist, moldovean ca şi ceilalţi doi, pe când Grigorescu şi Andreescu sunt munteni, exprimă surdinizat, prin tonalităţi şi nuanţe preţios îmbinate, melancolia regiunii sale. Pildele ar putea continua cu pictorii români maturi şi tineri, mai toţi meşteri în peisaje, naturi moarte şi flori, unii din ei per- sonalităţi evoluate, având ştiinţa tehnicei străine, dar şi accente şi chiar însuşiri proprii. Ne vom mai opri la un singur nume, sculp- torul Constantin Brâncuşi. Pentru mulţi necunoscători, şi astăzi Brâncuşi este un revoluţionar, depărtat de orice tradiţie. Adevărul este că în abstracţiile sculpturale ale lui se exprimă străvechea legătură a Românului cu stâncile şi pietrele, ce-şi au formele impuse de fatalitatea geologică şi nu de om. Dispreţul său pentru nuduri şi portrete şi, în genere, pentru înfăţişarea concretă a omului este în spiritul religios greco-ortodox, care opreşte facerea de chip cioplit şi mai ales idolatrizarea omului de către om. Concurând forţa şi frumuseţea naturii, Brâncuşi se armonizează cu natura, însufleţind-o în parte, iar în parte lăsându-se însufleţit de ea. El nu face decât să şlefuiască piatra, aşa cum o şlefuesc vânturile, apele şi veacurile, lăsând adesea forme perfecte, geometrii sugestive, suprafeţe sensuale — obiecte despre care nu putem şti dacă sunt produsul naturii sau al activităţii omeneşti, — asemeni acelui straniu obiect care stârneşte dialectica dialogului lui Valery, « Eu- OM, NATURĂ ŞI DUMNEZEU IN PLASTICA ROMANEASCĂ >37 palinos o. Iar când lucrează în lemn, sculptorul îi urmează fibrele şi uscăciunea, ca şi făcătorii de troiţe din Oltenia lui. In metal, el va mângâia şi mai fin suprafeţele şi va realiza perfecţii geometrice, căci, alături de ţăran, în Brâncuşi se trezeşte şi artizanul, meşte- şugarul român atât de priceput în tehnica aceea care nu înfruntă natura, ci îi urmează sugestiile şi procedeele. Un alt sculptor, Paciurea, inspirat de impresionismul Iui Rodin, precum alţii sunt de arhitectonica sculpturală, de constructivismul bourdellian, a căutat să materializeze imagina bizantină a madonei, reluând legă- tura cu spiritualitatea trecutului. Din cele arătate aici, am schiţat, aproape involuntar, povestea formării artei culte româneşti, în funcţie de tendinţa vechii arte populare şi bisericeşti de a stiliza — cu toată însufleţirea şi viaţa, găsită şi în ele, dar şi în artist — obiectele şi arătările din natura, cu care omul dela noi se armonizează, uneori supun ându-i-se creştineşte, alteori urmărindu-i aproape magic procedeele şi iscu- sinţele. Vechile tendinţe ale artei populare româneşti şi-au găsit în secolul al XlX-Iea — secolul peisajului — calea firească, datorită Europei. Dar a unei Europe care ea însăşi se înapoia, din nevoie de vitalizare şi împlinire, la aceleaşi izvoare lângă care Românii trăiseră până mai pe atunci, fiind gata să le uite. Este nespus de grăitor faptul că după încercările clasicizante — mai precis academice — ale primilor pictori din secolul trecut şi care nu s’au dovedit creatori deosebiţi, pictorii români şi-au găsit vocaţia în peisaj, în naturi moarte şi flori, iar nu în portretul semnificativ, în nudul sensual, în marile compoziţii simbolice. Din concepţiile, tehnicile şi motivele plurale ale artei moderne europene, Românii şi-au ales doar ceea ce convenea firii şi înde- lungatei lor experienţe şi viziuni de oameni ai naturii, ai pământului, ai florilor, obţinând în câteva decade realizări uimitoare. Şi le-au obţinut pentrucă şi astăzi artiştii noştri pictează, în fond, scoarţe, caută lucirea smalţului ca vechii olari şi cioplesc pietre şi lemne, parcă acum desprinse din puternicul şi răscolitorul duh al naturii. Pictăm scoarţe chiar şi în tablourile în ulei; cântăm frunza verde chiar când facem aquarele; ne înţelegem cu elemen- tarul naturii chiar şi când dăltuim suprafeţele unei pietre. Des-umanizarea artei occidentale şi trecerea ei spre un primi- tivism apropiat de natură a priit artiştilor români, care altfel nu 138 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE s’ar fi realizat aşa de temeinic şi de repede. încrucişarea aceasta în cultul pentru peisaj şi pentru natură al secolului al XlX-lea a fost nespus de creatoare pentru toate popoarele. Pentru noi a fost însă vitală, ea fiind singura cale de desvoltare organică şi amplă. Fără acest cult, artiştii români ar fi fost siliţi să rupă cu spiritualitatea trecutului, aşa cum şi începuseră primii academişti, stăruit în la concepţii şi viziuni mai puţin aderente lor, sau ar fi trecândaceastă spiritualitate, exprimând-o minor şi firav, lipsiţi de marile si rafinatele învăţăminte morale si tehnice ale artei * * » apusene. Istoria culturii române cunoaşte unele fericite momente de umanism. Dar în artele plastice, neamul românesc nu a depăşit cu adevărat stadiul natural pentru cel umanist, trecerea la stilul bizantin facându-se peste om, peste integralitatea lui concretă. Dela stilizarea naturii la stilizarea spiritualităţii, dela imaginaţia populară la cea cult bizantină, iată extremele între care a pendulat arta noastră timp de cinci sute de ani, deci până în secolul trecut. Până în secolul peisajului şi al contactului nostru intens cu Apusul, când naturismul acesta, încărcat de conţinuturi magice, s’a realizat într’o artă familiară lui. Secolul al XX-lea, socotit acela al compoziţiei şi al constructi- vismului, nu a găsit acelaşi răspuns din partea artiştilor români, iar când aceştia s’au manifestat în cadrul noii concepţii plastice, ei au continuat să compună şi să construiască în sensul naturii, cuprinsă acum în volume şi spaţii, după cum mai înainte peisagiştii o cuprinseseră în luminozitatea şi jocurile coloritului. De altfel, pentru constructivism, Românii au învăţămintele naturii, precum pentru compoziţie stilizările artei bizantine, care încă nu a fost îndeajuns reluată şi întrebuinţată ca principiu pentru noi viziuni si realizări. * Arta apuseană s’a putut des-umaniza pentru un secol sau două pentrucă timp de veacuri a cultivat omenescul în artă. Probabil că după natură şi Dumnezeu, fără părăsirea acestora, ci prin inte- grarea lor în noi sinteze, omenescul va apare în inima artei române, aducând mai mult dramatism peste străvechiul şi armoniosul ei lirism şi obiectivând marile pasiuni, sentimente şi aspiraţii omeneşti în opere monumentale, pe care plastica noastră, spre deosebire de alte arte, nu le are. OM, NATURĂ ŞI DUMNEZEU IN PLASTICA ROMANEASCĂ 139 Cel puţin pentru lumea plasticii româneşti, rămâne adevărat că natura şi Dumnezeu au predominat faţă de omul pe care Clasi- cismul helen, Renaşterea şi Barocul l-au aşezat în centrul realităţii, spre deosebire de artele primitive, de cele orientale şi de Evul Mediu, prin acestea din urmă putând fi mai lesne înţeleasă plastica românească, primitivă şi totuşi rafinată, legată de natură şi totuşi profund spiritualizată, deci capabilă de mari creaţii în cadrul artei europene de mâine. PETRU COMARNESCU DIN CICLUL «TARA ROMÂNEASCĂ » IDILĂ BASARABĂ Am vrut să trag dar braţul mi s’a ’nmuiat ca ’n somn Când am văzut lupoaica şue Pe coasta dealului că sue Cu ’nfăţişare mândră şi sigură de Domn. De Domn erau şi puii roşcaţi pe urma ei Şi nările lor în furtună Adulmecau un colţ de lună Pe valea presărată din când în când cu tei. Cu tei în floare părul lor semăna şi el Şi mi-am adus deodată-aminte Că-mi atârna în gând, fierbinte, Ca de-o ureche-această icoană, un cercel. Cercel de aur gândul mi-am pus atunci şi eu Şi-alăturat de-a ei prăsilă Am vrut cu sângele-o idilă Strivită Ia Nicopol de Turci şi Dumnezeu. FETIŢA PĂDURARULUI ŞI SF. VINERI « — Pe creştetul dealului t Din inima-Ardealului Ard casele-albastre A Vinerei noastre; La poalele lacului Din dealul Feleacului Ard casele ’ntr’una De ’ntunecă luna Prin părţile locului Cu limbile focului, Şi pier fiii tineri Ai văduvei Vineri In flacără groaznică De moarte năpraznică ! » Strigă dintr’odată O gură de fată In coastele teiului Din faţa bordeiului. Şi Vinerea ’n fugă, Pe o buturugă Ca trasă de scripete Se duse cu ţipete Şi vuet de jale Spre casele sale. Şi fata, iar singură, Cât coada de lingură, Scăpată de strigă Venită s’o frigă 142 Pe mâni şi pe degete, Dă, fără să pregete, Năvală în casă Şi schimbă şi lasă Din lucruri pe toatele Să fie cu spatele întoarse spre uşa Pe care mătuşa îşi scoase picioarele Subţiri ca fuioarele. Apoi speriată Aşteaptă ’ngropată In straele moşului Cântatul cocoşului, Şi spune că numai Lucrează cât bruma-i Cu mâinile-i tinere In ziua de Vinere. INSCRIPŢIE TÂRZIE Acolo unde stăm cu ale noastre toate Pământ de aur este, Şi ’n el e ’nvăţătura şi muta lui poveste Pe care-al nostru suflet din fundul lui o scoate. Sta Decebal aici cu şerpii lui de-aramă Pe steaguri şi pe scuturi Şi-ai lui ostaşi ca râuri năvalnice de fluturi însufleţeau a ţării de munte panoramă. E însă ’n locul lui si-a lor domnie, nouă Şi-o altă aşezare De nume, de credinţă, de datini şi hotare Cu străluciri străine de lacrimi smulse nouă. Trecutu-acela ’ntreg împovărat se duce Ca rudele sărace, Şi jertfa lui Zamolxis Cristos acum o face Cu trupul, nu pe vârful de lăncii, ci pe cruce. Un împărat roman a prăbuşit grămadă A noastră rânduire Şi ne-a cerut o alta severă de oştire Rostogolită ’n valuri semeţe de cascadă. Bătrânii noştri lupi sunt câini acum la stână Şi-a noastră ’ntreagă turmă, Mânată de lupoaica lui costelivă ’n urmă îşi duce ’ndurerarea ei vie prin ţărână. LUMINĂ DE AMNAR Sămânţa, pomul şi cu floarea Sunt una cu credinţa noastră Ca cicoarea De albastră. Sunt rugăciunea ’naripată A sfinţilor părinţi ai ţării Revărsată Depărtării. E brazda care cere apă Şi pasărea care se lasă De se-adapă Lângă casă. E cumpăna dela fântână Şi fata sau nevasta care Spală lână Colo ’n zare. In dărnicia lor de bine A depănat mântuitorul Gânduri pline Ca fuiorul. N. DAVIDESCU O FRESCĂ FOLCLORICĂ In domeniul vieţii spiritului, unul din cele mai interesante spectacole este să vezi cum deosebitele generaţii şi personalităţi iau pe rând atitudini felurite faţă de bunurile sufleteşti ale acestui neam. Urmărind acest spectacol mereu schiftibător, ai prilejul să-ţi dai seama nu numai de plusul adus câteodată, dar şi de resorturile omeneşti întrupate în cutare sau cutare interpret. Istoria părerilor despre Mioriţa este ca o frescă menită să ilustreze toate atitudinile luate până acum faţă de patrimoniul nostru oral. Dipticul Alecsandri-Odobescu, de care ne-am ocupat într’un număr trecut, cuprinde virtual toată tensiunea din care treptat a crescut conştiinţa despre istoria şi valoarea acestui reprezentativ aspect al creaţiunii româneşti. De o parte poetul, care în chip firesc se şi întreabă, — de alta scriitorul în care mi- jesc preocupările de ştiinţă adâncite de urmaşi cu alte mijloace. Nu istoria pur narativă a interpretărilor ne interesează, dar dincolo de aceasta principiul reprezentat prin atitudinea feluriţilor cercetători. In perindarea aceasta, ai câteodată satisfacţii vecine cu nevoia de a scoate un strigăt de bucurie, când vezi că ţâşneşte, de unde te-ai aştepta mai puţin, o părere pe care de abia ştiijiţa de mai târziu o confirmă. Se întâmplă uneori ca scriitori lipsiţi de notorietate să iasă din anonimat printr’o idee uimitor de justă, covârşind astfel prin darul intuiţiei pe cercetători excepţional de înzestraţi şi cu o erudiţie fără pereche. Primele trei aspecte ale frescei noastre cuprind răspasul de timp dintre părerile lui O d o b e s c u şi apariţia colecţiei lui Gh. Dem. Teodorescu (1885), de când, prin sporirea ie 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE materialului, începe o nouă fază în cercetarea folclorului nostru versificat. Cele trei aspecte sunt reprezentate prin H a s d e u, E m. Creţulescu şi I. Crăciunescu. In trinitatea aceasta, Em. Creţulescu, încadrat între doi universitari, este un necunoscut, care întâmplător a scris ceva despre Mioriţa, pe când ceilalţi doi au fost profesori, unul cu însuşiri geniale, cel de al doilea un zelos închinător al cărţii, câtă îi fusese accesibilă. Şi totuşi, lăsând la o parte materialul şi orientările istorice, filologice şi psihologice ale profesorilor, necunoscutul acela, încadrat disparent între ei, a întrevăzut mai bine decât contemporanii şi chiar decât urmaşii,— într’o chestiune esenţială. # # # Pentru felul de a vedea al lui H a s d e u în plină maturitate, prefaţa pusă de el în fruntea periodicului Columna din 1876 este un breviar programatic. El credea că istoria, lingvistica şi psiho- logia poporană sunt «trei ramuri atât de intim legate, încât e peste putinţă a nu se expune cineva la cele mai grave erori de îndată ce s’ar concentra exclusiv într’una singură din ele. In starea actuală a ştiinţei, istoricul trebue să fie lingvist şi psiholog poporan, psihologul poporan trebue să fie istoric şi lingvist, lingvistul trebue să fie psiholog poporan şi istoric ». In felul acesta de a vedea, Hasdeu era influenţat de cei doi etno-psihologi ai vremii: Steinthal şi Lazarus, care editau răspândita revistă Zeitschrift fiir Volkerpsychologie 1). Cei doi psihologi germani priveau problema mondial. Hasdeu îşi propune să privească numai problema românească, în legătură cu « popoarele aşa zicând neotracice de pe peninsula balcanică ». Faţă de Odobescu, Hasdeu aducea mai întâi un orizont fol- cloric lărgit prin contactul lui cu doi din cei mai de seamă cer- cetători ai vremii. La aceasta se adaogă adâncirea disciplinelor istorice şi filologice. Prin el se încetăţeneşte la noi studiul tradu- cerilor în literatura noastră veche privite în raporturile lor cu *) Despre întemeierea psihologiei etnice prin Lazarus şi Steinthal şi despre programul şi influenţa lor, informaţii critice sunt date de C a r 1 o Sganzini în Die Fortschritte der VBlkerpsychologie von Lazarus bis Wundt pp. 29—95- O FRESCĂ FOLCLORICĂ 147 literatura orală: Cuvente den betrani. Cunoaşterea limbilor slave, care pentru Odobescu era un postulat, pentru el era o rodnică realitate. Prin toate acestea, Hasdeu era chemat să aducă elemente noi în cercetarea folclorului românesc si să dea directive altor studioşi. Prin impulsul său se formează un grup care-1 ajută să adune material nu numai de literatură orală dar si datini si ere- * » dinţe, apoi aspecte din viaţa practică, bunăoară din cea juridică. Chestionarele lui sunt o mină pentru cunoaşterea vieţii sufleteşti a poporului român. Şi ceea ce-1 deosebeşte în chip fericit de unii pro- fesionişti recenţi este că el avea pregătirea ştiinţifică necesară, care îl oprea să se mărginească la rolul diletantic de impresar coordonator. Ca într’o nebuloasă, Hasdeu cuprindea totul. Dacă însă această nebuloasă nu s’a închegat în granitul unei lumi lămurit conturată, aceasta vine din avânturile romantice ale imaginaţiei lui, proprii vremii şi împrejurărilor în care s’a format. Sunt însă la el întrebări care depăşau vremea şi care, dincolo de erori, au dus mai departe problemele. Slavist, romanist şi indoeuropenist în acelaşi timp, Hasdeu era dublat de un istoric. Era firesc ca, în ce priveşte Mioriţa, el să caute-să precizeze mai întâi timpul când a fost alcătuită balada. In Istoria critică a Românilor, el face o deosebire înfre fondul străvechi al Mioriţei şi forma în care circulă azi. Explicarea lui este un compromis între părerile lui Odobescu şi felul propriu de a vedea. « Ca fond, după cum a demonstrat-o cu multă erudi- ţiune d. Odobescu, ea se urcă la anticitatea cea mai fabuloasă; ca formă însă, cel puţin în privinţa nomenclaturii nu poate fi compusă decât numai şi numai între 1350—1450, adică după descălecarea Moldovei de către Bogdan-Vodă şi înainte de cucerirea Vrancei de Ştefan cel Mare. 1350 şi 1450 sunt acei doi termeni delimitativi indispensabili, căci restrâng datul compoziţiunii for- male într’un cerc riguros, căci până la 1350 nu există încă Moldo- veni, iar după 1450 Muntenii nu mai sunt stăpâni ai Vrancei»1). Criteriul care stă la baza acestei judecăţi nu este nou. Sub un alt aspect, l-am întâlnit şi la O d o b e s c u. El constă în a culege ]) In Columna lui Traian, II, p. 189: în Istoria critică a Românilor, voi. I, 1875» PP- 56—57- 10* i+8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE câţiva termeni dintr’o baladă, a stabili data şi locul când ei au circulat, intrând în limbă, şi a scoate de aici concluzii cu privire la cronologia bucăţii. Dar procedeul şi concluzia se întemeiază pe o concepţie falsă despre însăşi natura poeziei poporane. Cu alte prilejuri, după cum Odobescu, tot astfel şi Hasdeu stăruie asupra caracterului de transmisiune orală a baladelor. Dar odată ce adânceşti urmările acestui fel de circulaţie, trebuie să recunoşti că din cuvinte vii în limba de astăzi a unui cântec, nu ţi-e îngăduit să scoţi concluzii cu privire la timpul alcătuirii lui. Şi Vrancea şi Moldova sunt numiri care circulă în graiul de azi. Ele pot fi deci introduse sau înlăturate din baladă de orice cântăreţ; prezenţa lor nu face dovada unei străvechi contopiri a cuvântului, păstrat în baladă, aşa cum o vie- tate dispărută e prinsă într’un chihlimbar. Mai izbitoare încă este eroarea aceasta de metodă a lui Hasdeu când, mai târziu, din faptul că cuvântul cioban apare în Mioriţa, care este, în credinţa lui, anterioară raporturilor noastre cu Turcii, scoate concluzia că acest cuvânt nu ne-a venit dela Turci, întru cât el a pătruns în limbă într’o epocă mult mai veche x). Eroarea de metodă se vede clar. Transmiţându-se oral, poezia poporană este supusă, tocmai în ceea ce priveşte limba, unor schimbări continue. Când vrei deci să scoţi puncte de sprijin pentru crono- logizare, trebuie să ţii seama de împrejurarea că termenii curenţi, fie chiar nume de persoane şi localităţi, sunt elementul cel mai schimbător, mult mai puţin rezistent decât ritmul, ţesătura moti- velor şi imaginile caracteristice. Experienţa aceasta hasdeiană ilustra necesitatea de a căuta temeiul cronologizării nu în elemente secundare, uşor variabile, ci în tipologia vieţii literare a motivului. Alte încercări ale isto- ricilor de mai târziu de a descifra problema originii cu mijloace proprii disciplinei lor, vor învedera şi mai mult nevoia de a păşi pe o cale nouă. Din cercul lui Hasdeu pornesc şi primele încercări de a cerceta Mioriţa în comparaţie cu literaturile poporane încon- jurătoare, împlinindu-se astfel un punct din programul lui Odo- bescu, dar împotriva rezultatelor lui. J) Originele păstoriei la Români, în Columna lui Traian, IV, p. 103. O FRESCĂ FOLCLORICĂ 149 In contra lui Gheorghe Panu, care criticase Istoria critică a lui Hasdeu, pentrucă afirmase cam exagerat dependenţa noastră de folclorul slav, publică Tocilescuun articol în care vrea să arate că Românii nu au luat numai, dar au şi dat altor popoare anumite motive 1). In primul rând Mioriţa, pe care Tocilescu crede că o identifică la Ruşi, la Albanezi şi la Greci, este pentru el o dovadă de ex- pansiune folclorică românească. La Ruşi, găseşte Tocilescu un cântec care, dupăKaramzin, ar fi vechi de 300 de ani, dar care, după Tocilescu « poate să aibă de două ori atâta ». Un războinic murind în stepă, se adresează calu- lui, dându-i solia să înştiinţeze pe văduvă că s’a căsătorit din nou: Am luat de zestre câmpia întinsă, Cu o săgeată m’am însurat; O sabie oţelită m’a culcat la pat; Şi prietenii şi fraţii cu toţi m’au părăsit, Numai tu, nepreţuitul meu cal, Numai tu m’ai servit cu credinţă 2). Aceasta ar fi Mioriţa la Ruşi. La Albanezi, un războinic căzut îşi exprimă astfel ultima do- rinţă. « Dacă mumă-mea va întreba de mine, spuneţi-i că sunt însurat; dacă întreabă ce logodnică am luat, spuneţi-i: trei gloanţe în piept, şase în braţe şi în picioare; dacă ea întreabă ce rude au venit la nuntă, spuneţi-i că ciorile şi corbii au mâncat totul » 3). In sfârşit, ultima dorinţă a celui care moare, motiv pe care dela noi l-ar fi luat Grecii, are la aceştia următorul cuprins: « Dacă tovarăşii noştri te vor întreba ceva despre mine, nu spune că am pierit, că sunt mort, biet nenorocit, spune numai că m’am însurat în tristele ţări străine, că am luat de soacră o lespede, de femeie negrul pământ, de cumnaţi pietrişul» 4). *) Articolul lui G h. Panu, în Convorbiri Literare, 1872. Articolul lui Gh. Tocilescu, în Columna lui Traian, IV, 1873, p. 73 şi următoarele. *) După traducerea franceză a operelor lui Karamzin, voi. X, 353. ’) După Johann Georg von Hahn, Albanesische Studien, 1854, partea a II-a, p. 140. Vezi şi La nationaliti albanaise par D o r a d’I s t r i a, în Revue des deux mondes, 1866, p. 398. ^ 4) După F a u r i e 1, Chants populaires de la Grice moderne, Paris, 1824— 1825, p. 50. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE IS° Ceea ce a întărit convingerea lui Tocilescu că în această ver- siune greacă avem un împrumut din Mioriţa, este că în balada din pauriel întâlnise numele OAcipa şi TopSpa^, pe care le apropie de numirile noastre de oi, Flora şi Ţundrâ. Expansiunea din daco- română la Grecii moderni s’ar fi făcut prin Armâni. Deosebirea dintre el şi Odobescu este că, pe când Ia acesta direcţia de răs- pândire era dela sud Ia nord, după elevul lui Hasdeu răspândirea s’a făcut dela nord spre sud. Dar nici Tocilescu nu se întreabă dacă într’adevăr mptivul circulă Ia Armâni. De abia mai târziu, H. T i k t i n a publicat în Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, 1895, pp. 712—713, o variantă cu note asemănătoare, pe care şi el a dat-o ca o formă armână a Mioriţei. De fapt, constatăm şi la Tocilescu şi Ia Tiktin o eroare la fel cu aceea care-1 făcuse pe Odobescu să rătăcească atâta: la baza discuţiei stă o falsă intuiţie despre ceea ce este Mioriţa în esenţa ei. Pentru Tocilescu balada aceasta este tot una cu ale- goria morţii, restul nici nu intră în discuţie. Ar fi fost foarte mirat dacă cineva l-ar fi făcut atent că imaginea aceasta este mai întâi mult mai răspândită în Balcani şi la Greci decât la noi, apoi că este frecventă la Slavii de nord şi chiar şi dincolo de graniţele continentului. Despre o originalitate în legătură cu rolul ei funcţional în ba- lada noastră, aceasta fiind o chestiune de literatură comparată a formelor, nu putea fi vorba atunci. Prin observaţiile lui Tocilescu, un element nou intra totuşi în discuţie. Rămânea de acum deplin stabilit: făcând abstracţie de unele variaţiuni, imaginea centrală din alegoria morţii este foarte răspândită la toate popoarele sudesteuropene şi chiar şi la Slavii de nord. Cercetările de amănunt nu puteau decât să confirme faptul prin nenumărate citaţii. Corectarea exagerării lui Tocilescu urmează curând şi vine dela însuşi Hasdeu. Cel ce făcuse atent pe Tocilescu asupra asemănării dintre Mioriţa şi pasajele amintite din poeziile popo- rane balcanice, avem cuvânt să credem că a fost chiar Hasdeu. La 1867, în prefaţa la basmele culese deFundescu, Hasdeu, printre alte caractere ale literaturii poporane, subliniază şi pe acela că poate fi împrumutată dela un popor la altul. Ca dovadă, afirmă că « balada noastră Mioara o găsim la Greci şi la Arnăuţi». O FRESCĂ FOLCLORICĂ •SI Este cert deci că de aici a căpătat Tocilescu îndemnul să cerceteze paralelele arătate. ' Dar după 1867, o schimbare însemnată se săvârşea în cu- getul lui Hasdeu. In Columna din 1876, într’o dare de seamă făcută asupra colecţiei de poezii pţ porane rutene alcătuită de Antonowicz şi Dragomanov, Hasdeu citează o va- riantă asemănătoare cu cea dată de Tocilescu. Şi aici este vorba de o un cazac mort şi se exprimă cunoscuta alegorie. Este caracteristic că nici Hasdeu nu discută dacă da sau nu Mioriţa se reduce la amintita imagine. El înclină către această părere, dar după Ce constată asemănarea, avertizează: « să nu se grăbească cineva de a conchide cum că ideea ce predomneşte în ambele balade: moartea tânărului reprezentată ca o însurătoare pentru a scuti astfel de durere pe iubita mamă, ar fi trecut dela Români la Ruteni sau vice-versa. Este una din cele mai sublime inspiraţiuni ale amorului filial, care se pot manifesta în mod spontan la popoarele cele mai diferite »1). Hasdeu afirma astfel un punct de vedere suprinzător pentru epoca lui, stăpânită, ca de o mare revelaţie, de ideile lui B e n f e y despre migraţiunea motivelor. Afirma o concepţie care de abia în zilele noastre a dobândit mai multă vază: poligeneza, posibilitatea ca unul şi acelaşi motiv să apară independent în ţinuturi deosebite. Unul care a spus cuvinte hotărîtoare în direcţia aceasta este J. B c d i e r în monografia sa, Les fabliaux. Aceeaşi structură omenească a creat aceleaşi produse sufleteşti, independent unele de altele, în regiuni deosebite. Dar dacă principiul acesta are îndreptăţirea sa, aplicarea lui în cazul nostru a fost prilej de exagerare. Hasdeu crede anume că alegoria morţii există în literaturile poporane apusene şi aduce două exemple de cântece popurane franceze de lângă Metz, ambele însă nepotrivite 2). *) Columna lui Traian, 1876, p. 330 şi urm. 2) Exemplele sunt luate din Chants populaires du pays Messin date la iveală de contele De Puymaigre, Paris, 1865. Primul exemplu estd^ nepotrivit pentrucă cel ce moare nu se gândeşte că la plus bellefille este moartea: iar cel de al doilea nu are nici măcar pe departe vreo legătură cu imaginea noastră; soldatul doreşte ca mama lui să ştie că el îşi urmează drapelul in ţară străină şi că nu se mai întoarce. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 15* Parelelele romanice date ies însă din câmpul motivului nostru. Hasdeu le căutase anume ca să documenteze noua lui concepţie despre poligeneză. Teoretic, ea era formulată astfel: «orice fe- nomen curat psihologic, ura ca şi iubirea, poate lua nu numai aceeaşi formă, dar până şi aceeaşi nuanţă la nişte grupuri umane între care n’a existat niciodată cea mai mLă legătură directă sau indi- lectă ». Este un reflex din vederile psihologiei etnice —Volkerpsy- chologie — întemeiată de Steinthal, a cărui înrâurire asupra lui Hasdeu, mărturisită de altfel, se vădeşte şi pe alte terenuri. Este clar că — deşi aplicarea este eronată --- punctul de ve- dere al psihologiei popoarelor apare tăspicat acum în cercetările noastre. Scopul ultim al acestei discipline, de a pătrunde sufletul unui popor prin studiul manifestărilor lui: limbă, mit, religie, literatură poporană, îl vedem desemnându-se la Hasdeu încă dela 1867, în amintita prefaţă a culegerii de basme a lui T. F un- de s c u. De atunci el s’a accentuat la Hasdeu tot mai mult şi îl întâlnim adesea la cercetătorii de mai târziu. Doi ani după publicarea articolului de rectificare a spuselor lui Tocilescu, Hasdeu revine încă odată asupra Mioriţei, cu pri- lejul unei dări de seamă asupra colecţiei de cântece poporane bulgare a lui Dozon1). Decât şi aici legătura e cu totul slabă: « admirabilul final din Mieoara îşi găseşte o demnă pereche, în următoarele versuri din cea bulgară nr. 34», versuri pe care Hasdeu le dă în traducerea lui Dozon şi care, deJapt, nu au decât o notă de panteism. înţelesul lor este deosebit de al baladei noastre, însă apropiat de alte motive care circulă atât la noi cât şi în lite- raturile balcanice 2). 0 Columna lui Traian, 1867, p. 47. 2) Mama făcută captivă de un Turc, cântă copilului de care va trebui să se despartă: Dodo, mon petit enfanţon, Ta măre va âtre la vieille montagne, Ces deux sapins, tes deux chăres soeurs, Le vent soufflera, il te bercera, La pluie tombera, elle te baignera, Une biche viendra, elle t’allaitera. Motivul acesta al despărţirii de copil face parte dintre motivele călătoare, tmpletindu-se in cuprinsul deosebitelor plăsmuiri, când situaţia o cere, bunăoară în balada Soţia necredincioasă, Meşterul Manole, etc. O FRESCĂ FOLCLORICĂ *53 Pentru a încheia caracterizarea apropierilor făcute de Hasdeu şi de cei grupaţi în jurul său între Mioriţa şi literaturile altor po- poare, reţinem faptul că ele se întemeiau, ca şi la Odobescu, pe o greşită înţelegere a ceea ce alcătuieşte esenţa baladei. De aici, comparaţiile nepotrivite semnalate mai sus. Ce rămâne însă definitiv câştigat din tendinţa de a stabili paralele, este că imaginea finală circulă şi la alte popoare. Când însă Hasdeu vrea să arate variante apusene ale acestei ima- gini, ele sunt departe de a fi concludente: nu au nimic din sub- stanţa şi atmosfera motivului nostru. Astfel, eroarea lui Hasdeu contribuie indirect la o însemnată precizare. In ce priveşte sfera geografică a alegoriei morţii, au apărut lucrări care oferă material bogat, în cadrul căruia putem preciza locul nostru. Un destoinic folclorist rus, N. T. S u m ţ o v, a publicat în revista Etnograficeskoe Obozrenie, anul V, 1S93, nr. 1, pp. 44—60, un studiu cu privire la cântecul poporan despre sol- datul mort, acelaşi cântec din colecţia de poezii rutene a lui Antonovicz şi Drago m ano v, dela care plecase şi Hasdeu. Extinzând însă lucrarea, folcloristul slav cercetează motivul la toate popoarele europene şi din materialul felurit cules în Apus, pe care Hasdeu nu-1 cunoştea, scoatem noi concluzia că tocmai partea care ne interesează — moartea înfăţişată ca însurătoare, — nu apare în cântecele poporane ale Apusului, atât germanice cât si romanice. » Există deci un motiv general-european: soldatul mort, care se gândeşte la ai lui. In sfera Europei de răsărit,- apare adesea, sub felurite forme, imaginea morţii înfăţişată ca o însurătoare. In Apus, această imagine nu circulă. Astfel, deşi Sumţov nu-şi pune ca temă această problemă, totuşi din materialul lui, rezultă că în- cercarea lui Hasdeu de a explica prin poligeneză imaginea aceasta, cade în faţa faptului că ea nu apare în variantele apusene. La noi; avem o cercetare a d-lui M u ş 1 e a: ha mort-mariage, tine particularii du folklore balkanique, publicată în Mâlanges de l'Ecole roumaine en France (1925). Ne vom ocupa de ea într’alt context. Ne-am oprit atâta la icoana lui Hasdeu reliefată prin perspec- tiva cercului său, pentrucă dintre toţi folcloriştii secolului al XlX-lea, el este cel mai proeminent. Interesul pentru viaţa po- «54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE porană şi plăsmuirile ei s’a deşteptat de timpuriu, din însăşi casa părintească, Alexandru Hasdeu, tatăl său fiind primul folclorist basarabean. Cât de mult depăşea orizontul lui Bogdan- Petriciu pe acela al contemporanilor, se vede din studiile lui de literatură orală publicate în Cuvente den betrani. Dar tot acolo, în deosebi din monografia despre motivul metamorfozelor, se văd şi unele scăderi, bunăoară preţul exagerat pe care-1 pune pe filiera istorică de presupusă origine cărturărească, în detrimentul adâncirii literare 1). A vedea în balada Cucul şi Turturica, această întrecere graţioasă şi plină de spirit între doi îndrăgiţi, o întune- coasă plăsmuire izvorîtă din doctrina luptei dintre bine şi rău a bogomililor, este o interpretare împotriva căreia se ridică însăşi esenţa literară a acestei balade. Cu tot orizontul lui Hasdeu, cu toate că el este cel dintâi care a atras la noi atenţia asupra însemnătăţii vieţii păstoreşti şi a fost constant preocupat de paralele slave 2), — el n’a ajuns nici în ce priveşte Mioriţa, la rezultate care să rămâie. Privind deci în total contribuţiunile lui Hasdeu, ele sunt încercarea de adâncire pe bază istorico-filologică, a raporturilor sudesteuropene. Ele mai reprezintă şi începutul preocupărilor de psihologie etnică. Cât priveşte aspectul pur literar, nimic decât obişnuitele cuvinte de admiraţie pentru frumuseţea baladei. Pe când literaţii şi cărturarii de seamă ai generaţiei dela 1870 încercau, fără succes, să aducă lumină pe căile deschise de un Odobescu şi Hasdeu, un scriitor din înconjurimea acestuia, di- plomat de carieră, dar iubitor de literatură, Em. Creţulescu, într’o încercare asupra poeziei poporane, dă în treacăt câteva cu- vinte despre Mioriţa 3). Pe cât sunt de reduse ca volum şi de modeste, pe atât deşteaptă uimirea celui care, după ce a studiat balada pe baza bogatului material de care dispunem, vrea să vadă !) Balada * Cucul şi Turturica » la Români, la Moravi, la Provenţali, la Reto- romani, la Perşi, la Turcomani, etc., în Cuvente den betrani, II, pp. 501—566. 2) De pildă în Poezia poporană sârbă şi bulgară, în Columna, 1877, pp. 249—266. 8) In Columna lui Troian, V (1874), p. 202. O FRESCĂ FOLCLORICĂ 155 şi cât cântăresc părerile înaintaşilor, confruntate cu rezultatele la care ajungem azi. La Em. Creţulescu se deosebesc două feluri de păreri: unele cărturăreşti, care n’au însemnătate, altele însă izvorîte dintr’o părere personală, o intuiţie deosebit de preţioasă. Em. Creţulescu este şi el stăpânit de ideea, ca să nu zic de superstiţia, originilor clasice. După el, Mioriţa este o plăsmuire poporană a cărei origine romană nu poate să fie pusă la îndoială, ca şi a altor balade, bunăoară Cucu şi Turturica. Eroarea era mai puţin strigătoare decât aceea a lui Hasdeu, care vedea în această din urmă un reflex bogomilic. Ca şi Russo, Em. Creţulescu găseşte în balada noastră un simţimânt păstoresc « cu totul virgilian » şi chiar forma de dialog preferată de autorul Bucolicelor. Dacă acest Creţulescu s’ar fi mărginit aici, am fi trecut peste spusele lui, ca asupra atâtor păreri mărunte, fără să le amintim. Unde însă devine cu totul vrednic de luare aminte este atunci când, pe baza nu a unei simple impresii, dar a unei intuiţii, distinge în Mioriţa două straturi. Un cântec răspândit ca acesta, zice el, se amplifică, asociindu-şi elemente eterogene, dar e rar ca acestea «să nu se vadă de un om cu oarecare experienţă. Comparând simpla eleganţă a Mioriţei, în partea întâia, cu ornamentaţia în- cărcată a părţii a doua, ţi se pare că ai compara poezia antică cu rapsodele veacului de mijloc. In partea întâia, detaliul curat roman. A doua parte este tot poezie pastorală, dar ce diferenţă de sim- plitatea naturală a părţii întâia. Ce diferenţă între graţiosul limbaj al oiţei şi între suspinul mamei, ce se află în acea parte a doua despre care vorbim. Simţământul mamei este egoist şi vanitos. Oaia este mult mai elocinte decât mama şi de sigur nu sunt amândouă inspirate de acelaşi poet». Lăsăm la o parte argumentarea, care este atât de şubredă, trecem şi asupra neîntemeiatei păreri despre vanitatea egoistă a mamei. .. Reţinem numai această intuiţie surprinzătoare a unui simplu amator de literatură care, fără argumente şi fără niciun aparat, vorbind numai ca «om cu oarecare experienţă», afirmă că în varianta Alecsandri vede două părţi, două epoci ş i doi poeţi cu structură sufletească deosebită. 156 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Compararea impresiilor şi intuiţiilor literare de până acum: Alecsandri, care credea că balada este incompletă, Odo- b e s c u, care afirma că toată vine din bocetul unui cioban antic, şi acest Creţulescu, care distingând două părţi afirmă: de sigur, nu sunt amândouă inspirate de acelaşi poet, compararea acestor păreri cu straturile folclorice documentate azi larg prin geografia, tipologia şi istoria motivului, — constituie în fresca părerilor despre Mioriţa un aspect deosebit de interesant. Ne-am oprit la el pentrucă ilustrează valoarea intuiţiei. In studiul unui motiv, este o greşală să faci abstracţie de impresiile pe care le-a deşteptat. Se poate întâmpla ca vederea unui om « cu oarecare experienţă » să cuprindă mai mult adevăr decât părerile unor per- sonalităţi înzestrate şi explicările unor savanţi. # # # In acelaşi an în care apărea în Columna lui Traian articolul nepretenţios dar atât de remarcabil al lui E m. Creţulescu, apărea la Paris o doctorală lucrare aluil. Crăciunescu: Le peuple roumain d'apres ses chants nationaux. Lucrarea se mişca şi ea în direcţiunea psihologiei etnice, deşi autorul era străin de preocupările lui Hasdeu şi de direcţia reprezentată prin Steinthal, pe care nu-1 cunoştea. Dacă în fresca părerilor despre Mioriţa ne oprim la această lucrare este mai întâi pentrucă, fiind făcută într’o limbă străină, ne dă prilejul s’o integrăm într’unele păreri exprimate în Franţa, apoi pentrucă, fiind o teză de doctorat, este caracteristică pentru această direcţie de studii acolo, la acea epocă. La 1874, când apare cartea, Crăciunescu avea doi înaintaşi care se ocupase de balada noastră în limba franceză: Michelet si D o r a d’I s t r i a. » Interesul lui Michelet pentru folclor în genere se afirmase prin studiul său asupra originilor dreptului francez (1837), unde folosise ca izvoare şi datele literaturii orale, ceea ce nu puţin a contribuit ca să atragă şi la noi atenţia lui N. B ă 1 c e s c u asupra acestor izvoare 1). Dar atenţia dată de istoricul francez literaturii ') De altminteri, până în zilele noastre, unii cercetători ai istoriei dreptului român au utilizat cântecele poporane ca documentare. Astfel, profesorul de istoria dreptului român, I. P e r e t z, în Curs de istoria dreptului român (1915) şi cu alte prilejuri. O FRESCĂ FOLCLORICĂ 157 noastre orale nu vine direct din preocupări .ştiinţifice: nu ca cer- cetător, ci ca propagandist pentru cauza exilaţilor şi a Unirii, ia el condeiul să înfăţişeze Franţei patrimoniul nostru oral. încă de mai înainte revoluţionarii dela 1848, pribegi în Franţa, simţise nevoia să intereseze Apusul nu numai prin originea şi suferinţele lor, dar şi prin ceva pozitiv: dovada aleselor însuşiri creatoare ale acestui popor. O istorie naţională şi studii de limbă lipsind, de altă parte literatura cultă a vremii fiind, în mare parte, o literatură de imitaţii, era firesc să caute un razim în literatura poporană, aşa cum fusese destăinuită de colecţia lui V. A 1 e c s a n d r i. La fel se întâmplase şi cu alte popoare sudesteuropene: tradu- cerile din greaca modernă ale lui F a u r i e 1, acelea din sârbă ale lui V u k K a r a g i c i, asigurase simpatia Apusului pentru popoarele respective, pe notat este că Michelet nu aşteaptă tra- ducerea lui Alecsandri ci — bine informat cum era despre lucrurile româneşti, publică singur traducerea a două balade, între care şi Mioriţa, superioară, ca graţie, textului Alecsandrix). Două păreri accentuează Michelet: una despre locul de origine, alta — şi aceasta ne interesează mai mult — despre caracterul literar al baladei. După Michelet, ea s’ar fi născut acolo unde «le grand combat des races et des langues » este mai viu; « â la fron- tiere transylvaine et moldo-valaque»2). Probabil că scriitorul francez se gândea la ţinutul Vrancea, în legătură cu amintita notă a lui Alecsandri. Mult mai interesant pentru noi este să ştim în ce chip se oglin- deşte pentru prima dată balada noastră într’un mare scriitor apusean. « Quant â la Petite brebis, c’est un chant du caractere le plus antique, une chose sainte et touchante â fendre le coeur. Rien de plus naîf et de plus grand. C’est lâ qu’on sent bien profondement ce dont nous parlions tout â l’heure, cette aimable fratemite de l’homme avec toute la creation». Acestea pentru partea pozitivă. Dar Michelet găseşte în baladă şi o latură a caracterului naţional, de care nu este prea încântat: «il v a aussi, il faut le dire, et c’est malheureusement le trăit na- —A--------------- *) Ligendes dimocratiques- du Nord, Paris, 1854, pp. 351—354- a) Op. cit., p. 341. 158 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tional, une resignation trop facile. L’homme ne se dispute pas â la mort; il ne lui fait pas mauvaise mine; il accueille, il epouse aisement « cette reine, la fiancee du monde » et consomme sans murmurer, le mariage. Hier sorti de la nature, il semble aujourd’hui doux de rentrer deja dans son sein ». Este caracteristic că, prima dată când un însemnat scriitor apusean se ocupă de Mioriţa, el subliniază, cam cu regret, laturea aceasta de pasivitate. Este o vădită rezervă faţă de această « resig- nation trop facile ». Punctul acesta de vedere trebuie să fie reţinut, pentrucă va reveni adesea, ca o întrebare capitală, în discuţiile despre Mioriţa. Michelet a continuat multă vreme să fie citit şi admirat la noi1). • Oricum, se cuvine să reţinem că la 1854, într’uiiul din cele mai grele momente ale istoriei noastre, când în urma ocupaţiei ruseşti urmează ocupaţia austriacă şi primul ministru al Austriei, contele Buol, afirma triumfător: « wir haben die Donaufiirsten- tiimer in der Tasche » 2) — în vremea aceea hotărîtoare pentru istoria noastră contemporană, una din cele mai nobile personalităţi, ridicând glasul întru apărarea noastră, găseşte un important punct de razim în patrimoniul nostru oral, pentru a dovedi destoinicia acestui popor. l) Paralel cu părerea scriitorului francez, dau aici pe aceea a Germanului W. von Kotzebue, care crede că «ganz ăhnliche Anschauungen und Bilder kommen auch in den Volkspoesien aler slavischen und grăkoslavischen Sprachen », ceea ce este o vedere mărginită la apropieri de conţinut, fără să considere funcţiunea proprie a imaginelor in ansamblul in care sunt incor- porate. Kotzebue ia atitudine justă atunci când se pronunţă in controversa ridicată de Alecsandri dacă varianta acestuia este numai un fragment. 1 B. Alecsandri halt dieses Gedicht fur ein Fragment und hat sich alle erdenkliche Miihe ge- geben, weitere Bruchstucke oder das Ende zu finden — aber vergebens. Mei- nem Gefiihl nach glaube ich, dass er sich irrt: das Bild steht abgerundet da und kdnnte durch ein weiteres Abspinnen des Gegenstandes nur verlieren. Es liegt eine unendlich zarte Poesie in diesem Gedichte: trotz aller Sorgfalt, die ich auf die Bearbeitung verwand, fiihle ich wohl dass mein deutsches dem rumănischen weit nachsteht, und demnoch staunt gewiss mancher Leser iiber das was ihm ein einfacher Naturdichter darbietet I * (Rumănische Volkspoesie deutsch von Wilhelm von Kotzebue, Berlin, 1857, p. 139). *) R. Charmatz, Geschichte der austvărtigen Politik Osterreichs, voi. II, pp. 38—44- O FRESCĂ FOLCLORICĂ 159 In atmosfera aceasta de păreri în limbă străină, apare în 1859, când avea să se pecetluiască soarta Unirii, un articol despre poezia noastră poporană publicat în preţuita Revue des deux mondes. De data aceasta, vorbeşte o femeie, spirit cosmopolit prin naştere şi educaţie, dar având şi sânge românesc: Dora d ’ Istria, una din cele mai culte femei ale vremii. Sunt interesante paginile acestei scriitoare, pentrucă, fiind înzestrată cu o bogată cultură apuseană, era în acelaşi timp şi o bună cunoscătoare a limbilor şi literaturilor balcanice. Pe lângă româna, cunoştea greaca şi albaneza. A scris despre literaturile balcanice. Cunoaşterea folclorului slav îi era înlesnită prin faptul că putea citi în original producţiunile ruseşti. Ceea ce i-a lipsit spre a putea spune un cuvânt temeinic în folclorul literar, era contactul viu cu viaţa poporană. Pe baza colecţiei de « documents poetiques » a lui Alecsandri, Dora d’Istria îşi propunea să evi- denţieze descriptiv şi comparativ însuşirile RomânuluiJ). După cum în fresca folclorică prezentată până acum miezul Mioriţei este iubirea de mamă, tot astfel pentru t)ora d’Istria. Iată însă nota diferenţială subliniată de ea. «L’amour maternei et l’amour filial sont exprimes d’une maniere moins pathetique dans Ies chants des Roumains que dans ceux de la Grece moderne. Cependant on trouve dans « Mioriţa », un des chefs-d’oeuvre de la poesie roumaine, un bel exemple de la tendresse d’un fils pour sa mere et un tableau frappant des angoisses maternelles ». Nota de sensibilitate lipsită de trăsături puternice, pe care o sublimase Michelet, pare că a fost şi în cugetul Dorei d’Istria, când continuă astfel: «cette charmante ballade rel&ve chez le peuple roumain une sensibilite profonde qui ne s’epuise pas dans Ies manifestations impetueuses des passions ou dans Ies affections de familie ». Cum vedem, nici Dora d’Istria nu adânceşte vreo caracteristică. Paginile ei sunt o «causerie», adesea spirituală, cu interesante asociaţii de idei, însă fără adâncime. Dacă i se întâmplă să releveze vreo latură a Mioriţei, o face uşor, mulţumindu-se cu o super- ficială comparaţie nepotrivită. Iată, de pildă, cum prezintă mo- mentul când ciobanul cere să i se pună la cap cele trei fluiere. ') Revue des deux mondes, 1859, 2, pp. 430—43i. x6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Sensibles comme tous Ies latins aux emotions qui agissent sur leur sensibilite, Ies Roumains ne seraient pas de veritables fils de l’Italie s’ils ne se rendaient point compte du pouvoir de la musique ». Dincolo de note de felul acesta nu trec părerile exprimate în literatura franceză a vremii cu privire la balada noastră. Acesta era fondul de păreri pe care îl găsea I. Crăciunescuîn Franţa, la 1874, când publica lucrarea lui Le petiple roumain d’aptds ses chants nationaux. In afară de acestea, din literatura română, el nu cunoştea, pe lângă notele lui Alecsandri, decât studiul lui Odobescu. Punctul de vedere al lui Crăciunescu era tot acela al psihologiei etnice, dar fără temeliile filologice şi istorice. Este primul filosof care abordează problema şi, ca atare, aduce trăsături tipice şi o puţinătate de informaţie, care vor reveni mai târziu la toţi câţi au crezut că pot filosofa asupra unor date, fără să aibă pregătirea de a merge în chip critic la izvoare. Deschizând seria filosofilor care se simt chemaţi să vorbească, fără să fie dublaţi de un om de ştiinţă, Crăciunescu devine reprezentativ pentru generalizările si coordonările de tot soiul, care si azi ne bântuie. Lăsând la o parte verbiajul şi retorismul mai tuturor celor stăpâniţi de influenţa franceză a vremii, relevez numai acele puncte în care el ia poziţie faţă de părerile exprimate până atunci. Dovada că filosoful nostm stă sub influenţa gândurilor lui Michelet o avem în faptul că primul aspect asupra căruia stăruieşte este să dea o explicare aşa numitului fatalism al ciobanului. Michelet sublimase această lăture, fără s’o explice. Crăciunescu caută o îndoită lămurire: în primul rând, prin felul de viaţă a ciobanului în mijlocul naturii; apoi prin caracterul istoriei naţionale. Ciobanul nu urmează îndemnul Mioriţei de a se păzi. « Pourquoi resisterait-il â sa destinee ? Le spectacle de la nature ne lui a-t-il pas appris que la mort, comme la vie, est une preuve de sa puis- sance et de sa sagesse et que le pin frappe par la foudre est bientot enseveli sous la verdure qui naît de ses debris ? Habitue â recon- naître des forces irresistibles, pourquoi reclamerait-il contre Ies lois qui lui sont communes avec tous Ies etres ? Le chene se plaint-il quand un torrent le derracine ? » Etcetera... O FRESCĂ FOLCLORICĂ 161 Explicarea felului pasiv al ciobanului ar fi deci urmarea îm- prejurării că viaţa lui în mijlocul naturii i-a destăinuit puterea de neînlăturat şi înţelepciunea firii, dându-i deprinderea de a privi moartea ca ceva în rostul firesc al lucrurilor... Că expli- carea aceasta a atitudinii faţă de moarte era numai o filosofare cu caracter romantic, care atribuia ciobanului un fel de intuiţie panteistă, stăpânită de concepţia necesităţii morţii—ne încredinţăm repede, amintindu-ne de lirica popoarelor primitive, de bocetul lor dominat de groaza elementară a morţii. A doua explicare a fatalismului c^re opreşte pe cioban să reac- ţioneze în faţa primejdiei o vede filosoful Crăciunescu în însuşi sufletul poporului nostru, ca produs al vitregiei trecutului. « Les Roumains accables par des paaux de toute sorte ont păru, â cer- taines epoques s’abbandoner eux-memes et n’opposer â leur mau- vaise fortune qu’une morne resignation». Această idee a pasivităţii, a fatalismului, a liniştei în faţa morţii revine necontenit în exegezele baladei şi în generalităţile folclorice de tot felul. Până în zilele noastre, este un loc comun pentru toţi câţi vor să ne caracterizeze. > Dar ansamblul literaturii noastre poporane, atât cel epic cât şi cel liric, arată că este mai mult decât o exagerare, o desumanizare, să admiţi, ca produs al factorilor istorici sau ca reflex al caracte- rului etnic, un fatalism care merge până la primirea morţii, fără a reacţiona. Dela caracterul de jale propriu liricei noastre până la presupusul pasivism din Mioriţa, este drum lung. Este drept că credinţa în soartă, în ce ţi-e scris, este o trăsătură carac- teristică a poporului nostru. Dar la fel şi a altor popoare. De altă parte, întreg mediul epicei noastre poporane arată că această credinţă nu smulge din suflete resortul adânc omenesc de a reac- ţiona acolo unde, ca în situaţia din Mioriţa, lucrul ar fi posibil. Treptat, părerea despre fatalismul ciobanului a devenit dogmă. De aici, pentru unii prilej de filosofare şi de retorism, pentru alţii îndemn de a bănui autenticitatea textului. Ar fi un caz unic în istoria literaturilor, au afirmat aceştia din urmă, ca eroul să audă de complot şi să-şi facă testamentul, resemnându-se fără să ia nicio măsură de apărare. Rezultă că explicările de psihologie etnică în felul celor amin- tite nu sunt îndestulătoare. Avem la cei care subliniază fata- li 162 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ' 1 i s m u 1 din Mioriţa o falsă înţelegere a semnificaţiei. Optica justă, neputând fi dată nici prin jocul fireştilor resorturi sufleteşti, nici prin împrejurări proprii acestui neam, rămâne să fie dobân- dită din însăşi structura estetică a baladei, confirmată prin istoria ei. De altminteri, presupusa linişte în faţa morţii, în care atâţia văd o trăsătură etnică românească, este desminţită comparativ de o simplă observaţie: este suficient ca cineva să asiste la o în- mormântare apuseană, pentru ca să-şi dea seama că acolo liniştea în faţa inevitabilului este mai mare decât ceea ce vedem la noi. Cât priveşte latura estetică, Crăciunescu are faţă de Mioriţa o atitudine admirativă, ca mai toţi câţi s’au ocupat de ea. Balada, în care admiră naivitatea şi totodată măreţia scenelor, i se pare în deosebi expresivă pentru sentimentul de întrepătrundere dintre om şi natură. Imaginea asupra căreia se opreşte mai mult este cea finală, unde « par un mouvement d’une singuliere hardiesse, il rassemble autour de son tombeau transforme en autel nupţial, toutes Ies puissances de la nature ». In jurul imaginei acesteia se opreşte, aducând paralele din literaturile antice. Aminteşte de V i r g i 1 i u, ceea ce nu era nou. Din Eshilos dă vestita apostrofă a elementelor, pe care Pro- meteu înlănţuit le ia martore la durerea lui. Şi adaogă: «Qui n’est frappă de Ia ressemblence de l’idee ?» întrebare retorică, menită să dispenseze de dovada care era necesară. Fireşte, în splendoarea imaginei finale, eroul Mioriţei îi apare ca un enfant docile qui rentre avec une sorte de joie dans le sein de sa mire. In final, Alecsandri vedea un exemplu de sublim; Crăciunescu vede în starea sufletească a ciobanului une sorte de joie. Extremele acestea arată că interpretarea justă nu putea veni decât din com- pleta identificare cu simţirea cântăreţului poporan, care, după cum nu putea da în final o notă de bucurie, nu putea nici să se ridice la un accent de sublim. ■ Citaţiunile de mai sus dovedesc, mai mult decât observaţiunile cu privire la filosofia instinctiv-panteistă a ciobanului, că de fapt Crăciunescu nu avea o idee potrivită despre esenţa literaturii po- porane, pe care încearcă s’o studieze ca şi cum a-i descifra un produs oarecare de literatură cultă. O FRESCĂ FOLCLORICĂ 163 Observaţiile cu caracter estetic se încheie printr’o remarcă asupra finalului: şi filosoful nostru credea că «le hasard nous a ravi la fin de cette ballade ». Totuşi pierderea i se părea compen- sată prin faptul că finalul păstrat lasă cititorului << une si douce et triste impression ». înainte însă de studiul acesta, părerea că adevăratul final n’a fost cules fusese înlăturată prin observaţiunea atât de justă, mai înainte citată, a traducătorului german W. von Kotzebue. In ce priveşte problema originei, Crăciunescu nu este îndestulat de explicarea lui Odobescu. Şi exprimă o judecată numai în parte întemeiată, afirmând că «l’argument decisif consisterait a de- couvrir chez Ies Kutzovalaques l’original de la Mioritza». O astfel de dovadă însă ar arăta numai vechimea motivului la Ro- mâni, n’ar putea fi un argument decisiv pentru teza lui Odobescu: Mioriţa e continuarea vechiului Linos elin. Cu privire la origine, Crăciunescu încearcă să dea o părere proprie. Balada ar avea origine străveche, mult mai îndepărtată decât o vedea Odobescu. Mai potrivită decât filiera prin Linos, i se părea lui apropierea făcută în treacăt de Odobescu între Mioriţa şi Moartea lui Abel. Aici e de relevat că şi Crăciunescu face o distincţie între fondul si forma cântecului bătrânesc, ceea ce denotă că el cunoştea distincţia analogă a lui Hasdeu. El afirmă că ideea care alcătuieşte fondul Mioriţei este atât de firească şi universală încât, de bună seamă, nu i s’ar putea fixa altă ţară şi altă dată decât primele timpuri şi prima patrie a umanităţii. Este aici şi un reflex din părerea lui B e n f e y despre originea primitivă indoeuropeană a folclorului. Cât priveşte forma pe care această idee a luat-o în limba noastră, credea că firea locuitorilor şi a ţării ajung pentru a da o explicare. In sprijinul tezei acesteia, Crăciunescu nu aduce argumente. Este limpede că, dacă fondul baladei ar fi făcut parte din bunul străvechi al omenirii, ar fi fost cel mai uşor lucru să găseşti paralele reale, cum putem face pentru atâtea alte motive, nu amintitele apropieri forţate între ea şi poezia cultă. Dacă ne-am oprit asupra părerilor Iui I. Crăciunescu, aceasta este nu pentru valoarea lor, dar pentrucă ele deschid şi ilustrează o întreagă atitudine. El este cel dintâi care vede balada prin prisma 11* 164 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unor consideraţiuni filosofice. Dar acestea purced astăzi dela un sistem, mâine dela altul, la nesfârşit. Filosofarea lui se măr- ginea să mânuiască unele idei generale, locuri comune ca: « spi- ritul poporului », « împrejurările istorice », « fondul uman uni- versal », etc., etc. Astăzi, aceste cuvinte de ordine sunt înlocuite prin altele, procedeul în sine rămâne acelaşi. In fresca atitudinilor noastre faţă de patrimoniul folcloric, I, Crăciunescu reprezintă o fază pe care o întâlnim şi aiurea: faza filosofilor. Intr’alte părţi, ea a fost curmată către 1860, de când specializarea îşi cere drepturile ei. Articolul T. Maiorescu din 1866: Asupra poeziei noastre populare, se mărgineşte să înşire câteva note: naivitatea, lipsa de artificiu, calitatea de a fi un bun al tuturor, tot atâtea trăsături intrate în ideologia generală apuseană a vremii. Cât priveşte autentici- tatea poporană a citatelor din Alexandri, Maiorescu, la fel ca şi Crăciunescu ia adeseori, drept poporane, pure adaose ale po- etului. Aceasta până şi în răspunsul la discursul de recepţie al lui Duiliu Zamfirescu... Datorită greutăţilor de a constitui dis- ciplinele proprii cu mijloacele şi pregătirea cerute de situaţia noastră unică — popor de limbă romanică, dar organic încadrat sferei sudesteuropene — filosofarea lipsită de controlul ştiinţific s’a permanentizat, schimbându-şi numai formulele şi rezonanţa verbală. Aiurea, deşi filosofii au adâncit laturea estetică şi psihologică a literaturii poporane, să ne gândim la F. T h. V i s c h e r, de pildă — totuşi opera lor a rămas nerodnică. La noi, unde filo- sofarea zăboveşte să înseileze generalităţi lipsite de spirit critic şi fără să-şi dea seama de trăinicia materialului, direcţia aceasta a rămas stearpă, atunci ca şi azi. Şi vom zăbovi la curentele « coordonări», cât timp filosofii noştri nu vor fi dublaţi cu un om de ştiinţă şi nu vor avea spiritul critic propriu disciplinelor chemate să adâncească viaţa sufletească a acestui popor. D. CARACOSTEA COMENTARII CRITICE PRELIMINARII LA O CRITICĂ A LUI AGÂRBICEANU La cei 60 de ani ai săi, îon Agârbiceanu mai poate fi văzut în fiecare dimineaţă la orele 9 trecând pe străzile Sibiului, cu o re- gularitate ce pare că evocă imperativul unei înalte misiuni căreia venerabilul sexagenar i se supune. Cel mai mare povestitor al Ardealului se îndreaptă spre palatul Astrei, unde în liniştea unei săli izolate scrie mereu, scrie calm, pe foi de hârtie înalte şi înguste ce echivalează — o ştie precis — cu două pagini de tipar, — unicul manuscris care va merge la cules exact în forma primei redactări, fără adaosuri, fără retuşări. Dacă tipologia artistică nu şi-ar avea partea sa de specios, scriitorul ar putea fi încadrat la tipul expresiv al lui Miiller-Freienfels, la cel extravertit al lui C. J. Jung, sau la cel simpatetic al lui L. Rusu. Stilul său de viaţă desenează o fizionomie unică pentru cultura noastră, azi: Ion Agârbiceanu e un supravieţuitor. Singurul dintre scriitorii noştri care-ţi dă această impresie, impresie ce se constituie cu o uşoară umbră de mit, Ion Agârbiceanu e singurul scriitor care aduce cu el atmosfera unui întreg moment cultural, unei întregi literaturi, — căci celălalt mare contemporan, M. Sado- veanu, e prea individual, prea unic, prea propriu ca să mai mani- feste aderenţe structurale cu un anume spaţiu de timp. Ion Agâr- biceanu e azi singurul ecou al unei epoci literare, pe care doar o pervertire esteticistă ne-a obişnuit să o reducem la o simplă inter- ferenţă — chiar confuzie — de planuri: etic-estetic. Dar cu asta am atins însăşi problema semănătorismului. Făcând abstracţie de sensul larg pe care Lovinescu îl conferă cuvântului, confundându-1 cu epica rurală, semănătorismului, sub raport estetic, i s’a dat azi o accepţie pejorativă, ajungând să fie identificat cu naturalismul idilic şi ruralismul dulceag în care ţăranii apar şi vorbesc ca în literatura rococoului italian, cu un eticism didactic, cu o idealizare convenţională a istoriei. S’a'în- tâmplat cu semănătorismul ceea ce s’a întâmplat de pildă cu ro- mantismul, care a fost definit de obicei prin sentimentalismul 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fad al Iui Lamartine ori romanele stră-poliţiste ale lui Dumas- fiul; sau cu simbolismul, ajuns să fie identificat într’un verbalism sonor: caracterul curentelor e definit astfel nu de marii săi maeştri şi nu e circumscris în opera acestora. Definiţia aceasta, care esteticeşte desavantajează semănăto- rismul, convine doar semănătoriştilor de periferie, în niciun caz unui Sadoveanu sau Agârbiceanu. In afară de o direcţionare spre lumea satului — program estetic — semanătorismul rămâne o va- loare de istorie literară (deci care nu poate fi judecată pe un plan axiologic), o valoare faţă de care gândirismul nu reprezintă decât o continuare, o continuare modernă, dar o continuare. Oricum, semănătorismul nu e un stil, ci un curent; iar un cu- rent e mai ales o conjugare de circumstanţe extraestetice: sociale, politice, în cazul semănătorismului, sau religioase, în al gândi- rismului. Dar prin faptul simplei apartenenţe a unei opere la un curent, opera nu poate fi condamnată (pe cale teoretică), apriori, cum se face adesea. Căci în cazul apartenenţei operei la un curent căreia îi e integrată, — ceea ce importă e dozajul artistic al acestor elemente eteronomice artei. Spuneam — ca să continuăm cu aproximările şi tangenţele la chestiuni ce ar merita o mai îndelungată oprire — că semănăto- rismul implică elemente eteronomice artei: politice, sociale, na- ţionale. Curentul e pornit din Ardeal unde, înainte de celălalt război mondial, aceste realităţi erau mai stringente. Cu riscul de a nu rămâne un joc gratuit al spiritului, nicăieri ca în Ardeal arta şi literatura n’a reprezentat într’o aşa măsură o activitate ce angajează întreaga existenţă. Rezultatul: o literatură ce face loc la tot felul de întrebări. Impură dacă vreţi şi dacă credeţi că ar exista o literatură pură. De aici, acea impresie de masivitate pe care ţi-o lasă scrisul ardelean, dela Budai-Deleanu la Lucian Blaga. Iorga spunea că Agârbiceanu e cel mai nedreptăţit scriitor român de azi şi poate că avea dreptate. Dar rezistenţa publicului şi a criticei îşi are explicaţia într’o serie întreagă de prejudecăţi. In afară însă de aceste prejudecăţi, în ceea ce priveşte publicul, mai există cauza care explică şi succesul romanului englez: de obicei romancierul englez introduce pe lector într’o societate su- perioară condiţiei acestuia, societate în care resorturile cele mai ascunse ale snobismului său se simt bine, — excelent chiar când autorul îl mai şi pune să asiste (cititorul are impresia că « participă ») la fragile dar accesibile discuţii de politică, pictură, muzică, este- tică, literatură, chiar filosofie, totul însă « â la portee de tous », — digresiuni ce n’au lipsit în romanul englez, dela « Vahity fair » la « Sparkenbroke ». Asemenea concesii Agârbiceanu n’a făcut pu- blicului, decât puţin, în « Dolor ». PRELIMINARII LA O CRITICĂ A LUI AGÂRBICEANU 167 Primei prejudecăţi i-a răspuns Agârbiceanu într’un interview: « Nu-mi închipuiam şi nu simţeam că fac ceva ce s’a numit mai târziu « semănătorism» în înţelesul pejorativ: de a idealiza lumea satului. Nu idealizam nimic: icoanele înseşi erau luminoase. Eu am crescut într’un sat de oameni destul de înstăriţi şi nu am avut prilej să cunosc în copilărie mizeriile materiale din satele sărace, pe care le descriu unii din prozatorii mai tineri ardeleni, despre care se afirmă că zugrăvesc mai exact realitatea satului. Eu afirm şi azi că icoanele luminoase pe care le-am prins în câteva schiţe nu sunt idile ci redau şi ele realitatea dintr’un sat înstărit şi cu moravuri sănătoase, patriarhale încă. Mai târziu, ca preot în munţii Apuseni, am cunoscut şi mizeria materială şi uneori mo- ’ rală a satului sărac, şi am scris bucăţile cuprinse în volumul « In întuneric»... unde zugrăveam aspectele noi ale vieţii satului, despre care nimeni n’ar putea spune că sunt «idile» (Copilul Chivei, Fişpanul, Prăginet... Fefeleaga, Luminiţa, etc.). Fără să fie numaidecât « un semănătorist», Agârbiceanu cade totuşi uneori în păcatele acestuia. Cazurile nu fac parte din cate- goria acelora inerente unui debut; căci în « Dela ţară» (volum reluat în 1912 şi uşor augmentat sub titlul « Schiţe şi povestiri»), dacă « Plutaşii» lunecă spre un patriotism dulceag, spre ceea ce Blaga numea « paraestetic », deci spre un defect al însuşi curen- tului, — în schimb « Gura satului» e ratată dintr’o vină nesemă- ’ nătoristă, e ratată prin platitudine şi final; «împăcare» prin ma- nierism ; « Răzbunare » prin incoherenţă şi confuzie de planuri, — incoherentă care ameninţă uşor si « Cula Mereut». Toate celelalte din volum sunt plin realizate. « Gruia » e aproape o capodoperă. Ratări semănătoriste încep abia cu volumul următor, chiar cu nuvela « Două iubiri», al cărei defect capital e lipsa unei depline motivări psihologice a desnodământului final, dar şi idealizarea ţăranilor, pe care «... după ce nu-i mai vezi, simţi că trebuie să priveşti în sus, în înălţimi, ca şi când ar fi să vezi un vultur cum trece pe de- asupra ta». ' sau uneori un sentimentalism dulceag, gen «... căci Ella ar fi murit chiar numai la gândul că trebuie să se despartă de el vr’odată... ». • sau scopul etic-naţionalist spre care e condus, fortuit, desnodă- mântul. « Două iubiri» e poate bucata cea mai nerealizată din volum, din volumul în care totuşi găseşti « Luminiţa », sau acea capodoperă de fin realism şi duioşie care e « Fefeleaga». Ion Agârbiceanu e un scriitor foarte inegal, — inegalitatea aceasta e însă justificată — ca în toate cazurile scriitorilor identici— de debitul considerabil al forţei sale creatoare,care a dat până acum peste optzeci de volume şi broşuri. Dar din cele câteva sute de i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nuvele, schiţe şi povestiri strânse în 43 de volume, s’ar putea selecţiona câteva volume de bucăţi desăvârşite, care vor rămânea definitiv în istoria literaturii noastre. A doua acuză, mai nedreaptă, care i se aduce Iui Agârbiceanu e aceea devenită Ioc comun — şi falsă sau îngustă ca toate locurile comune — anume preocuparea moralizatoare. Prejudecata odată lansată devine redutabilă, căci apariţia unui lucru suspicionat de mai înainte ia totdeauna proporţii amplificate, exagerate. Iar cei ce au acceptat formula preconcepută, imediat au asociat «eti- cismul» hai Agârbiceanu cu cel al Iui Slavici, care uneori abundă în precepte morale, sau chiar, ceea ce e mai grav, cu scrisul mora- lizator al bunului Lascarov-Moldovanu, ori cu cel presărat cu citate evanghelice al părintelui Galaction (moralist chiar şi în cea mai realistă carte a sa, « Doctorul Taifun »). In epoca noastră în care a făcut o atât de strălucită carieră realismul brutal al instinctelor din «Ion», Agârbiceanu e un scriitor, structural etic; etic, nu eticist: distanţa e ca dela vocaţie la funcţie, ca dela altar Ia amvon, ca dela un lucru natural Ia re- toricul său. Nu e o convenţie didactică ci un instinct. In alegerea subiectelor nu urmăreşte militant acest scop nici în romanele sale, nici în « Legea trupului», în care i-a destinat eroinei sale un final de Ana Karenin, nici chiar în acea apoteoză a unei rezistenţe morale, care e «Legea minţii»; accentul principal final parcă rămâne tot pe acea criză de conştiinţă a preotului, din care Ion Agârbiceanu a realizat cele mai bune pagini de psihologie din ro- manele sale. De altfel pentru cine cunoaşte realităţile sufletului dela ţară e evident că atitudinea moralizatoare e o notă inerentă simplicităţii poporale, care raportează totul la o cauzalitate divină, de care totul e în dependenţă. In preţioasele sale «Mărturisiri» (din «R.F.R.»pp. 551—553)sunt rânduri de o claritate şi de o frumuseţe logică surprinzătoare, care rezolvă definitiv chestiunea pretinsului său eticism. In concluzie: « In faţa tuturor acestor virtuţi, a luptei pentru cucerirea lor, eu am rămas tot atât de impresionat ca şi în faţa frumosului de altă natură... Sunt eu vinovat dacă emoţia în faţa frumosului etic mi-a pus condeiul în mână ? Poate cineva crede că religiunea creştină nu poate determina felul nostru de viaţă ? Şi că nu sunt oameni reali în carne şi oase, care pot ajunge la un grad de sfinţenie, de desăvârşire sau cel puţin Ia o viaţă armonioasă prin năzuinţă, voinţă şi luptă? Sau nu mai este om acela care crede în Dumnezeu, în nemurirea su- fletului, care îşi stăpâneşte instinctele? Eu cred că e omul cel mai preţios şi pentru el şi pentru so- cietate. Şi îndată ce el este o realitate, nu are dreptul să intre în PRELIMINARII LA O CRITICĂ A LUI AGÂRBICEANU 169 realizările artei? Eu cred că ai şi datoria, frumuseţea spirituală fiind cea mai înaltă, cea mai specific omenească...» In fine, al treilea şi cel mai de seamă motiv pentru care Agâr- biceanu a încetat de a mai fi popular, e uneori o insuficienţă de expresie, mai adesea o neglijenţă a stilului. Ion Agârbiceanu nu e un stilist, — şi această carenţă nu i-o poate trece cu vederea cititorul şi criticul educaţi până la sclavie la cultul formei, într’o epocă estetizantă, în care progresul poeziei era măsurat prin acela al tehnicei sau al formei preconizată de simbolism, şi în care evoluţia romanului era văzută aproape exclusiv într’o adevărată mutaţie de forme, i-aş zice. De fapt, în decursul unei reuşite, frumoase, cromatice descrieri, al uţiei portretizări morale în termeni concişi până la expresiv, sau al unei conversaţii sau dialog angajat integrant în materia epică, — te izbeşte neplăcut, oricât ar fi de rar, un neologism transcris greşit, un cuvânt cel puţin anacronic ori o formă gra- maticală neuzitată. Deficienţa însă n’are proporţia pe care i-o dau esteţii. E fatală, chiar frecventă la creatorii de fecunditatea tipului lui Agârbiceanu. Nici Tolstoi, în materie de stil nu e un artist, iar cei ce au ajuns să cunoască subtilităţile limbii franceze îşi vor aminti de grosolanele greşeli de stil ale unui Balzac ori de sintaxa defectuoasă a lui Marcel Proust. Altceva trebuie însă notat aci. Sunt anumite situaţii, teme, mo- mente, la care stilul lui Agârbiceanu nu se pretează, devine nesu- ficient de expresiv. Fără să anticipăm, notăm doar că e cazul si- tuaţiei dramatice în devenire, spre deosebire de drama împlinită. în care posibilităţile sale de formă acoperă deplin suprafaţa, pre- tenţiile fondului. Dacă am căuta să disociem ceea ce Sainte-Beuve niîmea « faculte maîtresse » ar trebui să ne oprim la aceea de povestitor. In orice circumstanţe, Ion Agârbiceanu rămâne un povestitor, — cel mai mare povestitor al Ardealului. Ceea ce e Creangă pentru Moldova şi Panait Istrati pentru Muntenia. «In primele schiţe şi povestiri, în1 cele dintâi 4—5 volume, eram mai puţin preocupat de psihologia personagiilor, ci mai mult de înfăţişarea lor externă, de icoana lor şi de cadrul ce li-1 dau. Dar cu cât trecură anii am fost tras irezistibil tot mai mult spre adâncirea sufletului... ». Părerea scriitorului e justă; nu e mai puţin adevărat însă că volumele ulterioare primelor 4—5 nu ating valoarea artistică a acestora. Faptul e semnificativ. Ion Agârbiceanu e scriitorul sufletelor simple. In sensul că materialul epic şi-l ia din lumea dela ţară, cel mult poate urca, 170 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu eficienţă, la nobilimea rurală: preoţi, învăţători, notari; dar şi în sensul unei simplităţi psihologice. întotdeauna un suflet com- plex, sau un moment sufletesc complex, sau o reacţiune cu re- sorturi psihologice complexe, — sunt pietre de grea încercare pentru spiritul masiv al scriitorului. Şi nu-1 serveşte nici stilul: calm, orizontal, cu o capacitate emotivă pentru sentimente pasive — duioşie, regret, tristeţe, milă, — nu are o forţă expresivă care să traducă un conflict. Sau cum spuneam mai înainte: Agârbiceanu e povestitorul dramelor împlinite, căruia nu-i mai rămâne astfel decât naraţiunea retrospectivă. Efectul artistic: o emoţie, un sentiment duios, amar, trist, în sens depresiv. Chiar când se angajează într’o dramă în devenire, într’un conflict psihologic în desfăşurare, unde un oare- care patetism ar fi indispensabil pentru a realiza o mişcare, un dinamism dramatic, — dacă uneori reuşeşte e pentrucă ocoleşte acest patetism, uzând numai de moduri de emoţie pasivă, făcând apel la sentimente pasive. Maximumul de dramatism — în de- venire — l-a realizat Agârbiceanu în finalul aşa numitului roman «Intrase din aerul clar de afară, ce sorbise parcă albastrul adânc al cerului, în fine unde viorii, în înserarea ce coboară ră- coroasă. Fusese peste zi atâta strălucire în văzduh încât rari paseri îl străbătură, de teamă să nu orbească... ». de o vivacitate surprinzătoare: « — Zădărnicia vieţii, a bucuriilor ca şi a întristărilor, a lucru- rilor care ne aruncă mereu la cei doi poli opuşi ai vieţii. Asta e ! Numai în zadar s’a spus că omul e un animal cugetător. Vere Vasile, dă-mi un pahar cu apă!» Apoi pasaje de o tandreţe şi o delicateţe de expresie decât care Agârbiceanu n’a scris niciodată mai frumoase. E vorba de o fetită care s’a înecat: > « — Ionel alerga mai repede ? Nu ! Dorica ! Era sveltă şi uşoară ca un fulg, şi grădina răsuna de dimineaţă până seara de râsul ei frânt în cascade argintii... când sălta prin grădină îmi părea că-i întruchiparea vântului blând de primăvară... In dup’amiaza aceea a râs şi s’a jucat prin grădină mai mult decât obişnuia. Mamă-sa o certă de câteva ori. Ea îşi făcu o cununiţă de flori albe şi şi-o puse roată în părul auriu. Ii venia până pe frunte. O făcuse prea largă. Când o văzui aşa împodobită bătui în palme. « Aşa de ti- nerică şi mireasă?» i-am zis. Ea râse argintiu, dându-şi căpşorul pe spate. « Tată, îmi zise, îl laşi pe Ionel şi pe mine la râu ? E aşa de cald ! » Cum să nu-i las ? Mergeau pentru a suta oară poate... ». Sau cel de o intensitate psihologică rară dela pag. 28, sau rân- durile de o densitate dostoiewskiană a unei probleme trăite’pa- tetic, rânduri ce evidenţiază influenţa acestui Rus: «înfrângerea deplină, iată o ţintă de care nu pot fi bucuroşi oamenii. Ea se naşte rar în viaţă. Şi poate e bine aşa. Căci ea în- semnează prăbuşirea dăsăvârşită a omului, coborîrea lui până în ţărână, până în gunoi. Că de sub dărâmături se poate ridica un PRELIMINARII LA O CRITICĂ A LUI AGĂRBICEANU 177 om nou o viaţă şi o lume nouă, e foarte adevărat. Dar aceasta nu mai e lumea noastră, nu mai e viaţa noastră dragă şi nenorocită, nici cel ce se ridică nu mai e omul de altădată, ci unul cu totul nou, trăind în carne şi oase la vedere, dar în realitate fiind un desrădăcinat din viaţă. Bagă bine de seamă, nu spune că e un desrădăcinat şi din umanitate, ci din viaţă. Eu mi-am făcut o convingere. Dacă fatalităţile ar fi mai dese, dacă s’ar înmulţi până la lege comună, viaţa omenească, aşa cum o cunoaştem, cum o iubim şi o urîm, s’ar stinge, iar umanitatea ar câştiga din zi în zi, poate până ar ajunge la perfecţionare, până la imitarea Divinităţii, până la umblarea fără greş pe urmele lui Crist. Dar cred că omenirea nu ar suporta o perfecţionare prin astfel de mijloace, de aceea fatalitatea bate rar din aripile-i negre. Bate numai unde trebuie să vină înfrângerea totală. Prin nimic nu poate omul fi aşa de sigur răsturnat de pe picioare, decât trăz- nindu-1 cu o realitate pe care nu* o poate înţelege. «Dolor» e o dată pentru: variatele posibilităţi de creaţie şi de expresie ale lui Agârbiceanu. Cea mai importantă. Un loc aparte îl ocupă «Amintirile», despre care cuvântul ce-1 poţi spune mai întâi e că farmecă; într’o scrisoare, o numea « o carte cu soare ». In adevăr, e cartea cea mai senină, plină de poezia amintirii, dar şi de tristeţea unui cântec de lebădă; ne- autobiografică — titlul e impersonal, « Amintirile », nu « Amin- tiri »— cartea evocă nu numai locuri, fapte, oameni, ci chiar senzaţii, probleme (« Depărtările »); simpatia pentru animale e tot atât de umană ca în cel mai bun Brătescu-Yoineşti. Iar peisajele redate cu un stil de cel mai bun Agârbiceanu, poartă — natura lui Hobbema... — sarcina unor tainice corespondenţe cu lumea de dincolo. Hotărît, dacă «Amintirile» au scăpat nesuficient remarcate, înseamnă că întreg procesul literar Agârbiceanu trebuie revizuit. Ipostaza de romancier nu e cea mai fericită în care poate apărea Ion Agârbiceanu. Am identificat «ideea de Agârbiceanu » în aceea de povestitor. Ori, între ideea de povestitor şi cea de romancier există un raport de incompatibilitate; ideal vorbind, raportul dintre aceste valori e acela de non-transponibilitate. Căci raportul dintre « povestitor » şi « romancier », e acelaşi ca dintre « povestire » şi « roman »: o deosebire nu cantitativă, nu dimensională, ci una de structură. Nota e evidentă de pildă în cazul aceluia dintre prozatorii noştri care prezintă mai mult plenitudinea unui geniu. Panait Istrati rămâne un povestitor chiar şi în « Biroul de plasare » ori « Casa Thiiringer» prin prezenţa personală a acelui alter ego, Adrian. Nici povestitorul Slavici n’a isbutit să facă un roman: 12 178 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE singurul care mai e pomenit, « Mara », are doar calităţi narative. In schimb Thackeray rămâne un romancier oricâte intervenţii personale ar face în « Vanity fair». « Roman» înseamnă totdeauna şi în mod necesar «compoziţie». Chiar şi în cazul unui Balzac: deosebirea dintre prototipul roman- cier compoziţionist Bourget, şi cel « flux vital», Balzac, se rezumă doar la genul compoziţiei: armonică în primul caz, disarmonică într’al doilea, dar în ambele cazuri valori simfonice. Diferenţa între Balzac şi Flaubert nu e de natură ci de grad. Ion Agârbiceanu a luat contact cu romancierii francezi şi ruşi târziu, după ce publicase sau avea material — după cum mărtu- riseşte singur — pentru cinci volume. A vrut să înveţe dela ei tehnica romanului; ceea ce aceştia i-au dat însă e altceva: faptul de a fi fost atras «irezistibil tot mai mult spre adâncirea sufle- tului ». Mai puţin Balzac, mai mult Ruşii. E însă vizibilă influenţa lui Flaubert în tehnica compoziţiei. Tolstoi a lăsat urme în partea de realism a maselor, sau cum e cazul eroinei din «Povestea unei \ieţi». Apoi, fireşte Dostoiewski şi Andreiew, la capitolul prăpăstiilor sufletului. Ceea ce vrem să subliniem e faptul că, pentru Agârbiceanu, romanul — formă prin excelenţă impersonală — e o formă străină, grefată pe un minunat fond de povestitor profund uman; că o tehnică «A», nu poate fi asimilată de un fond «non-A»; că romanele lui Agârbiceanu sunt, structural, povestiri dimensionate pe o scară mai întinsă. Cel mai amplu roman al său, « Arhanghelii», e o amplă frescă a vieţii dintr’un sat de mineri; un roman cu foarte multe şi reale calităţi. Dar calităţile acestea sunt de ordinul ideii de povestitor. Nimeni nu-1 întrece, de exemplu, în a reda poezia mentalităţii simple populare, cu aura sa de credinţe, ca în pasajul cu straniile repetiţii de leit-motiv: « Sorţile nu le putem schimba, stăpâne, sorţile sunt aruncate din veci de cel ce ne stăpâneşte. Noi, iaca, suntem nişte gângănii care pot fi oricând strKite. Nenorocul nostru e c’am spart în mân- cături din bătrâni, dar oare să-l putem numi nenoroc după ce de atâţia ani baia a fost mereu bună? Câţi muncesc în zadar ani dearândul! Iată, chiar noi pe gangul cel nou. Datoria noastră e să-ţi spunem cum s’a petrecut lucrul, pentrucă nimic nu se în- tâmplă fără ca să nu-şi arunce înainte semnele, prevestirile... El tăcu o clipă, părând că se gândeşte, băeşii se apropiau tot mai tare de cei doi. Iosif Rodean privea mereu înainte, părând că nu aude nimic, că nu vede nimic. ...De câteva săptămâni, continuă Florea Lupu, noi am avut semne. Dumneata stăpâne, n’ai vrut să ne asculţi, dar las’ că tot aici ajungeam, tot spărgeam în mâncături. De săptămâni ciocanele aveau -răsunet prelung. PRELIMINARII LA O CRITICĂ A LUI AGÂRBICEANU 179 # # * Lupu ridică ochii spre băieşi, şi într’un murmur adânc, zeci de voci repetară: — Da, ciocanele aveau răsunet prelung. La vuetul acesta directorul se sgudui, privi pe rând la fiecare băieş, apoi ochii lui se fixară iarăşi în nemărginit. — De câteva săptămâni, la fiecare isbitură de ciocan dela noi, răspundeau trei şi patru dela ei. Isbiam noi, isbeau şi ei, şi huetele treceau departe. Umbrele băieşilor celor bătrâni ne dădeau de ştire să fim cu ochii în patru. Tot mai cu frică se sfredelia stânca. — Da, ciocanele aveau răsunetul prelung, — răspunseră în cor băieşii. — Tot mai cu greu puteam hotărî care să băiască în frunte. In urmă ajunserăm să tragem sorţi. Cine trăgea soartea, cu moartea în sân se apropia de stâncă. Intr’o seară străjile se plimbau înaintea intrării, când iată că un bătrân în haine albe, cu barba albă, trece pe lângă ei şi le face semn cu mâna să-l urmeze. — Da, l-am văzut pe bătrânul, — întăriră în cor băieşii. — In noaptea ce urmă se traseră sorţii, şi Visa, Ghiuţ, Părău şi Petrişor fură meniţi morţii. Ei trebuiau să băiască în frunte; am fost cu ei şi am auzit şi eu cum bubuiau departe sute de ciocane, cum cântau subţire şi gros, cum se porniră miorlăituri pe sub pământ. — Da, ciocanele aveau răsunet prelung, ziseră în cor băieşii...» Dar chiar şi într’o lucrare atât de serioasă şi atât de masivă ca «Arhanghelii», descrierile nu conturează adânc un personaj şi o situaţie, replicile nu sunt antrenate într’un dinamism epic, dialogurile nu poartă o semnificaţie pentru dialog şi situaţie. Dialogul nu e un element specific povestirii, dar e specific roma- nului, unde eroii se cer lăsaţi să acţioneze singuri. Privirile re- trospective în tinereţe ale lui Vasile Murăşanu nu urmăresc o finalitate; ori, în roman, totul are o finalitate, nimic nu e gratuit, ca ’n povestire. Diferenţa între povestire şi roman e şi aceea de ton. Tonul « Arhanghelilor » e minor, tone de povestire: dimensiunea nu de- termină tonul. Oricâte volume ar cuprinde povestirea întitulată «roman», acţiunea urmează o linie melodică, nu e angrenată într’o combinaţie simfonică, într'o intrigă. E un ton calm, în ritm lent narativ, nu unul grav, ritmat în marş amplu de roman. Dintre caractere, singur Iosif Rodean are un relief psihologic. In genere, în romanele lui Agârbiceanu caracterele sunt incon- sistente. Şi trebuie notată o mare deosebire ce există între carac- terele personajelor dintr’un roman, care trebuie să apară într’o multiplicitate de aspecte, care trebuie puse să acţioneze într’o mulţime de situaţii, — şi pe de altă parte, dintr’o povestire, unde caracterului i se cere să-şi reveleze mai ales aspectul legat mai mult de tematica povestirii, de natura sa intimă. 12* i8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Astfel, romanul se menţine nu printr’un eşafod de caractere relie- fate, ci prin fresca vieţii "băieşilor şi prin marile calităţi de povestitor. « Sectarii» e cel mai bun roman al trecutei febre politicianiste cu toată corupţia sa, romanul psihozei politicianiste. O şarjă po- litică ce exploatează tema lui Rebreanu din « Gorila », despre care s’a vorbit mai mult, deşi e inferioară « Sectarilor». « Sectarii » e superior nu atât prin relieful personajelor (disparent în « Go- rila »), cât prin fresca politică de mare amplitudine studiată sub diverse aspecte, nelipsind scenele electorale de efect, absente la Rebreanu. E o foarte reuşită satiră lentă, — inaugurată încă din «Legea trupului» — pentru care ar,trebui citate paginile 15—18. « Domnişoara Ana » arată mai bine ca oricare măsura în care Agârbiceanu şi-a apropiat tehnica romanului. In afară de finalul forţat, de căsătoria de prea mare viteză a Anei cu inginerul Mari- nescu, şi de happy-end-ul destul de neverosimil — apariţia miste- rioasă a celor cincizeci de mii tocmai în momentul cel mai critic, un “fel de Deus ex macchina, — în afară de final, romanul e deplin realizat. Tema, în felul în care a fost rezolvită, pare a fi inedită: transplantarea fetei dela ţară într’un foarte select mediu de oraş, în care se acomodează minunat şi pe care, deşi nu se simte integral bine, îl acceptă. Altfel, aceeaşi lipsă de relief (din nou trebuie subliniată deosebirea de realizare psihologică ce se cere într’o povestire şi cea din roman) — toate personajele vorbesc la fel, fapt care le privează de o individualitate artistică; prea puţin verosimilă, precocitatea intelectuală a Anei şi vocabularul său; în schimb, stilul e prea calm pentru momentele patetice, iar acel «Mama niciodată nu m’a iubit» al fetei, e nepregătit. Dar dialogurile sunt mai reuşite; conversaţiile dintre Ana şi Marinescu sunt chiar foarte antrenante. Ion Agârbiceanu — deşi nu-i convine cel mai bine naturii sale — şi-a însuşit bine tehnica romanului; face popasuri descriptive nime- rite, plasează just un dialog, sau, fiindcă nu are simţul gesturilor şi atitudinilor, care să traducă un sens, o semnificaţie, face analize psihologice corect proporţionate. Evoluţia tehnică dela « Legea tru- pului » şi « Arhanghelii » la « Domnişoara Ana » e evidentă. Nu înseamnă că un povestitor n’ar putea face şi romane bune, rămânând totuşi şi pe mai departe, un povestitor. Iar dacă am vorbit poate prea sever despre romanele lui Agâr- biceanu, e pentrucă am operat cu valoarea supremă de « roman mare ». Un roman e mare numai atunci când o problemă sufo- cantă agită un spirit; sau când destinul croieşte drumuri dramatice unei existenţe. Orice alt roman poate fi un « roman bun », dar nu un « roman mare ». Forţă epică nu înseamnă putinţa de a reda un om, un dialog, o situaţie, o mişcare, — ci de a crea un destin şi de a înfăţişa liniile sismice ale spiritului în faţa unei probleme. OVIDIU DRIMBA PE MARGINI DE CĂRŢI i. Ovidiu Papadima: Neam, sat, oraş în poezia lui Octavian Gog a (Ed. Fundaţia regală pentru literatură şi artă). — 2. Vintilă Horia: Acolo ţi stelele ard... (Ed. Gorjan). — 3. Neagu Rădulescu: 4 pe trimestrul a (Ed. Contem- porana). — 4. Eusebiu Camilar: Cordun (Ed. Fundaţia regală pentru literatură şi artă). — 5. George Ionaşcu: Pustiul roşu (Editura autorului). Noul volum al lui Ovidiu Papadima vine scurtă vreme după «O viziune românească a lumii » fără însă ca ele să fie opere dintr’o epocă apropiată. Dacă studiul asupra folklorului românesc, pe care « O viziune românească a lumii» îl interpretează în mod original, este cu mult anterior acestuia asupra poeziei lui Oc- ‘ tavian Goga, ele sunt ieşite din sfera aceloraşi preocupări şi stau alături prin identitatea concepţiei de bază. Era şi natural ca după ce a întreprins o cercetare migăloasă a creaţiei populare poetice, criticul să abordeze dintre poeţii culţi înainte de toţi pe aceia care au un contact mai puternic cu satul, dacă nu direct cu fol- klorul. Octavian Goga e unul dintre aceştia. Şi, oricât ar fi fost el un desrădăcinat, nu e mai puţin puternică imaginea satului şi realitatea folklorică, fie şi într’o formă personală, deci idea- lizată. Satul este prezent în opera lui Goga, întocmai cum spune Ovidiu Papadima, ca «... o realitate autonomă, cu logica lui structurală proprie, care e aceea a fiecărei realităţi de artă, în sine...» (p. 40). Intr’adevăr, ca orice adevărat artist, Goga nu e un simplu fotograf. Satul lui nu e copia satului real, ci o imagină ideală a satului aşa cum se răsfrânge el în amintirile şi nostalgiile poetului. Şi nici satul lui Coşbuc, nici cel al lui Creangă sau Sla- vici, nu sunt altfel, fiecare diferind de celelalte în măsura în care sunt creaţii ideale, personale sau, cum le spune Ovidiu Papadima, autonome! Satul real nu se poate cuprinde decât într’o anchetă sau monografie sociologică, dar aceea nu mai e artă! Este explicabilă deci predilecţia lui Ovidiu Papadima pentru acest poet al satului ideal ca şi al antinomiei dintre sat şi oraş. Ba sc poate spune că mai de grabă e vorba de o pasiune, o pa- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE l8z siune abstractă, critică, intelectuală! Criticul însuşi mărturiseşte pe ultima pagină a studiului său că aceea ce l-a îndemnat să scrie acest studiu este potrivirea dintre preocupările sale şi opera lui Goga şi, mai mult chiar, faptul de a fi găsit în aceasta răspunsuri la propriile sale întrebări, faptul de a se fi recunoscut în ea ! E poate o potrivire de temperament şi de structură şi chiar de destin. Prin pasiunea sa exclusivă şi în mare măsură şi exclusivistă, pentru sat şi folklor, precum şi prin desgustul faţă de civilizaţia oraşului, accentuat manifestat, Ovidiu Papadima îşi găseşte în Octavian Goga un părinte spiritual. Ovidiu Papadima a reuşit să dea o configuraţie exactă^ critică fizionomiei lirice a lui Octavian Goga. Iată ceea ce ne face să verificăm încă odată adevărul că un critic nu izbuteşte să se de- gajeze de preferinţe şi să fie pe deplin obiectiv ci critica sa atinge perfecţiunea atunci când are drept pbiect un scriitor predilect. Un critic nu poate atinge realizarea în critică scriind despre in- diferent ce scriitor. Şi marii critici au scris pagini nemuritoare numai despre scriitorii către care îi îndemnau gustul şi preferin- ţele personale. Aceasta nu e o anulare a valabilităţii criticei şi nicio inferioritate a criticului, cu atât mai mult cu cât gustul şi preferinţele unui critic pot fi foarte largi şi variate. Ar fi şi imposibil şi inutil să analizez acum şi aici <( Neam, sat şi oraş în poezia lui Octavian Goga»; imposibil, deoarece studiul însuşi e o minuţioasă şi complexă analiză a poeziei lui Octavian Goga şi o analiză a analizei ar fi o tăiere în opt, nu nu- mai în patru, a firului critic; inutil deoarece ar însemna un fel de metodă poliţienească de control dacă a greşit sau nu criticul, ceea ce nu poate fi cazul. Ovidiu Papadima e cunoscut cititorului de critică literară din cronicele sale publicate în «Gândirea», unde a urmărit într’o vreme la zi actualitatea literară cu price- pere şi cu alese posibilităţi de analist. Aceste posibilităţi le des- făşoară aci în toată plinătatea lor, poate cam pedant uneori pentru cochetele gusturi literare ale unor anumiţi cititori de critică li- terară, dar totdeauna cu intuiţie, cu profunzime, cu preciziune. Ceea ce trebuie să consemnăm sunt concluziile la care a ajuns criticul. Ele se pot rezuma în acest pasaj situat aproape la înce- putul studiului: ' <( El nu s’a născut să fie nici poet al satului, nici poet al ora- şului românesc. Ci al acelei uriaşe tensiuni dramatice care în istoria, în viaţa românească şi în spiritul românesc există între sat şi oraş» (p. ii). Aceasta este tema şi pe această coardă unică se înstrună nuan- ţatele variaţiuni analitice ale criticului, fie că ne înfăţişază tipo- logia satului lui Goga (satul revoltei, satul amintirilor), fie ordi- nile satului (familia, nunta, moartea), fie atitudinea faţă de oraş PE MARGINI DE CĂRŢI 183 simbolizată mai clar în acele patru sonete ale Paris-ului, fie în sfârşit că descifrează antinomia sat-oraş. Nu le voi urmări deci amănuntele, rămânând la constatarea că sunt de acord întru totul cu Ovidiu Papadima şi că sunt deplin satisfăcut de concluziile la care a ajuns. Ceea ce aş vrea să precizez e ceea ce mi se pare puţin neclar într’o anumită afirmaţie a sa privitor la problema etnicului şi a esteticului. Ovidiu Papadima e dintre acei, puţini la noi, critici, convinşi de necesitatea sublinierii punctului de vedere etnic în opera de artă, teren pe care îmi place să mă întâlnesc cu el, încă din 1933. Că esteticul e insuficient în judecarea operei de artă e o axiomă. Problema e de a se feri să subordonezi etnicul este- ticului sau invers. Mi se pare că nici Ovidiu Papadima nu o face şi nici nu vrea să o facă, deoarece în cursul analizelor diferitelor poezii ale lui Goga, constată uneori — şi chiar la poezii care exprimă în mod ideal specificul etnic! — nerealizări estetice. Ovidiu Papadima e deci de acord că o operă literară nerealizată estetic e tot atât de lipsită de valabilitate, oricât de etnică ar fi, ca şi o operă desăvârşit de estetică dar care nu conţine niciun specific etnic ! Pentru ca să fie o valoare certă condiţiile estetice şi etnice — eu aş spune şi metafizice — ale unei opere, trebuie să fie în mod egal îndeplinite. Totuşi Ovidiu Papadima scrie următorul pasaj: « Octavian Goga începe să existe ca poet din momentul când în sufletul său alegerea atât de grea a căii de urmat s’a făcut ho- tărîtă. Alegerea care din totdeauna a oscilat în artă între adevărul sufletesc, — care nu poate fi decât comunitar, şi numai în sin- gura formă largă a comunităţii: etnicul, — şi frumosul estetic, care până la urmă se reduce la o problemă de gust individual » (p. 5). Din acest pasaj ar reeşi că principiul estetic este cu desăvârşire înlăturat şi că arta trebuie să exprime cu exclusivitate etnicul! Ori, din felul în care sunt făcute analizele următoare acestui paragraf reiese că nu aşa înţelege Ovidiu Papadima literatura. Ni se pare că frumosul estetic nu se reduce totdeauna la o problemă de gust individual ci numai atunci când îi lipseşte suportul etni- cului şi al metafizicului. Dar frumosul estetic care îmbracă toc- mai .. . etnicul este tot o problemă de gust individual ? Poate că în graba condeiului Ovidiu Papadima n’a observat că-şi anu- lează singur poziţia, analizele sale estetice fiind astfel principial inutile. Este de sigur numai o scăpare din vedere care cere o precizare. Pentrucă până la urmă frumosul estetic e o condiţie indispensabilă artei, dar el nu e valabil dacă nu se împerechează cu acel «adevăr sufletesc comunitar» care este etnicul. Studiul lui Ovidiu Papadima, valoros pentru atenta analiză critică a poeziei lui Octavian Goga — şi după câte ştiu e prima 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE monografie critică asupra acesteia —, e tot atât de preţios pentru consideraţiile estetico-Iiterare ce cuprinde. Aceste consideraţii dau studiului şi un caracter de sinteză, ele fiind de ordin general. Astfel sunt reflecţiile asupra organicităţii operei de artă, asupra naturalismului şi realismului în general, ca şi asupra acestor două atitudini în poezia Iui Goga, asupra raporturilor dintre artist şi opera lui (p. 85) ca şi acea interesantă încercare de reabilitare a retorismului în literatură, care mi se pare foarte justificată. In privinţa retoricei trebuie să constatăm că s’a exagerat mult şi că simbolismului îi cade vina de a fi transformat în marotă groaza de retorică. Ori retorismul — ca şi didacticismul, alt cal de bătaie al «rafinaţilor»! — se găseşte în atât de bogată mă- sură în capodoperele clasice pe care duşmanii celor două. .. isme le admiră fără a le fi citit cu atenţie, încât te întrebi mirat dacă aceştia din urmă sunt nişte genii superioare lui Shakespeare, Eshil, Homer, Tasso, etc., ori aceştia nişte scriitoraşi de a doua mână ! Şi atunci cum să nu subscrii când citeşti această înţeleaptă observaţie: «Ai impresia că, de astădată în numele unui principiu opus de artă — acel al unduirii muzicale şi alambicate — a fost văzută şi retorica drept o formă de epigonism, când ea e o formă de viaţă a artei pur şi simplu, cu toate bune şi rele ale ei, ca ale tu- turora » (p. 88). Dar « Neam, sat, oraş în poezia lui Octavian Goga i>, pe lângă îmbinarea de calităţi de analist migălos ca şi de ideolog capabil să se ridice până la formularea sintetică de observaţii estetice, ne mai rezervă surpriza — absentă, trebuie să o spunem cinstit din « O viziune românească a lumii» a unui talent remarcabil scrii- toricesc. Nu vreau să spun că în primul său studiu Ovidiu Papa- dima nu scria bine. Şi în acela se vedea că avem de aface cu un ' critic stăpân pe un stil abstract, pe un instrument de expresie maleabil şi precis, dar numai un stil critic. De data aceasta e ceva mai mult. In « Neam, sat, oraş în poezia lui Octavian Goga » Ovidiu Papadima are pagini de adevărat scriitor, pagini care pre- vestesc pe romancier. Nu mă gândesc numai la acea asociaţie ingenioasă dintre tabloul Iui Rembrandt « Omul cu coiful de aur» şi poezia lui Goga în general (dar în special « Cosaşul »). Şi poate nici la acele imagini, lirice, prin care criticul nu dispreţueşte de a-şi sublinia formulările critice. Dintre ele trebuie neapărat să reamintesc pe aceea în care, vorbind despre poezia « Scrisoare » compară «tonul tern al întregii poezii» cu impresia ce ai avea-o când «ţi-ai plimba privirea peste fotografia îngălbenită a unui grup într’o ogradă patriarhală. Toate cele din ea te privesc cu un fel de fixitate stranie din umbrele şi luminile lor şterse de Vreme, ca de o judecată ce a trecut de mult peste ele, lămurin- PE MARGINI DE CÂRTI 185 du-Ie şi îndepărtându-Ie pentru totdeauna » (p. 57). Sau cealaltă imagine în care este vorba de antinomia sat-oraş astfel: « Numai în sufletul acesta se puteau bate cele două lumi — a satului şi a oraşului — cu intensitatea demonică a unei ciocniri de stihii, a unor munţi în capete » (p. 80). Dar nu numai aci, cât în paginile introductive (3—5) unde criticul povesteşte trecerea pe lângă o crâşmă dela marginea Bucureştilor, unde aude pe cineva cântând poezia lui Goga « Bătrânii », acolo unde sunt mărturiile unui real talent de povestitor. Trecerea dela câmpie la oraş, atmosfera, cerul, precum şi aspectul marginei de oraş, sunt sugerate în tră- sături puternice de pictor impresionist. Studiul pe care Ovidiu Papadima l-a consacrat poeziei lui Octavian Goga nu are pretenţia să fie complet. FJ însă este esen- ţial întru cât prezintă cea mai importantă latură a creaţiei a lui Goga, legătura ei cu etnicul şi caracterul ei de expresie a sufle- tului unui neam întreg. După cum spune Ovidiu Papadima: « Poetul care a vrut dela început să fie glasul celor mulţi ai nea- mului acesta a rămas în adevăr astfel pentru totdeauna » (p. 5). De aceea şi studiul lui Ovidiu Papadima era chiar necesar. * Cariera literară a lui Vintilă Horia a pornit dela început pe drumurile paralele ale lirismului şi ideologiei. Şi cele două ati- tudini şi-au împrumutat una dela cealaltă, poezia sa fiind adesea încărcată de o graţioasă şi catifelată abstracţie, iar ideologia a fost în aceeaşi măsură expresia subiectivităţii poetului. Subiectiv a rămas scriitorul şi în noua lui operă, « Acolo şi stelele ard...» un scurt roman povestit la persoana întâia. Nu-1 bănuiesc pe autor a fi scris un fragment autobiografic. Nici nu m’ar interesa dacă faptele relatate s’au petrecut identic în viaţa sa. Departe de mine asemenea nedemnă curiozitate. Nu aşa se cântăreşte valoarea unei opere literare. Interes are numai faptul că în această carte scrii- torul îşi pune sentimentele şi ideile lui într’o formă directă, că în angrenajul faptelor se strecoară experienţa lui interioară. Dacă potrivirea dintre viaţa scriitorului şi aventurile eroilor săi e obiectul curiozităţii de mahala, identificarea experienţei sufleteşti a lui cu substanţa cărţii e o constatare pe care o impune stilul însuşi al acesteia. In romanul lui Vintilă Horia greutatea nu cade pe subiect. Că Valentin regăseşte în Italia pe Andrei, un prieten vechi şi că amândoi se întâlnesc apoi cu Ana-Maria pe care o iubesc şi unul şi celălalt, că ea a fugit de Andrei şi continuă a se feri de el fiindcă nu exercită asupra ei nicio atracţie şi că dimpotrivă îi acordă totul lui Valentin, ascunzându-se cu acesta şi fiind mereu descoperiţi de Andrei, că până la urmă îi cedează acestuia, cu i86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE intenţia precisă de a scăpa definitiv de el şi că, după cum o pro- misese, el se sinucide după aceea, toată această melodramă a cărei schemă nu face decât să ne demonstreze puţinătatea impor- tanţei subiectului, nu angajează interesul epic, nici pe cel obiectiv realist. Toată intriga nu este decât un pretext pentru încadrarea unei iubiri în peisajul splendid al Italiei, a cărei evocare o urmă- reşte scriitorul. Cartea sa nu e decât o plimbare intelectuală printre minele şi monumentele de artă, printre grădinile şi pe sub cerul Italiei, a cărei încoronare sunt cele zece pagine de pre- zentare a Romei (151—160) meritând o atentă şi repetată lectură. Vintilă Iloria e ultimul dintre amanţii peisajului şi artei italiene şi romanul lui nu e decât un imn al acestora. La paginele pome- nite mai sus trebuiesc adăogate acelea despre peisajul Umbriei, dela început ca şi acelea despre Sfânta Clara din Montefalco. Vintilă Iloria are în scrisul său o distincţie şi o eleganţă cu multă grijă studiate.' E şi în proza, ca şi în culegerile lui de poezie, « Procesiuni» sau « Cartea omului singur ». O proză lucrată, cău- tată, aristocratică din care se degajă nu ştiu ce preţiozitate şi o anumită rece catifelare. I-am putea chiar reproşa acestui scris de a fi mult prea distins, deoarece mi se pare că excesul de distincţie în stil e tot atât de abuziv ca şi excesul de vulgaritate. Frazele lui Vintilă Horia calcă în vârful picioarelor şi acolo unde pământul e foarte uscat. Fără zâmbet, impasibile asemeni marmoreenelor statui, corect îmbrăcate şi încheiate până la ultimul nasture, ele evoluează cu graţie de menuet. Niciun exces, niciun gest « care să deplaseze liniile » nu schiţează scriitorul. E adevărat că aceasta îl conduce către o perfecţiune, care e însă de ghiaţă. E adevărat că uneori el scrie pagini de o inegalabilă frumuseţe. Alteori însă are, prin compensaţie, pagini artificiale şi uscate. Astfel e frumoasă această comparaţie, deşi livrescă şi preţioasă: «O casă aşezată parcă la marginea istoriei. Oraşul forfotea alături, încărcat de oameni şi de evenimente, înconjurat de zi- duri ca o carte groasă legată în piele şi în catarame de aur şi cu- prinzând în sutele ei de pagini tainele nenumărate ale unei ^aste perioade de timp. Casa aceasta din marginea cetăţii era ca o pla- chetă de poeme, inofensivă şi serafică, plină de lirismul acela care te scuteşte de orice responsabilitate şi te desleagă de orice păcat omenesc» (p. 15). Poetul are definiţii şi formulări fericite pentru stările sufle- teşti ale eroilor săi: « Andrei era un om care suporta viaţa, urmându-i docil mean- drele, făiă împotriviri şi fără revolte, un om care nu trăia ci era trăit de viaţă % (p. 33) sau: «îmi dădeam seama, pe măsură ce vorbea, că Andrei nu se schimbase, că atitudinea adolescentului care mi fusese prieten PE MARGINI DE CĂRŢI 1*7 căpătase în plus numai conştiînţa precisă a soartei sale. Ca un pom care într’o bună zi se trezeşte cu crengile pline de fructe acre, de nemâncat» (p. 34). Şi aş mai fi citat, dacă nu mi-ar fi teamă că abuzez de răb- darea cititorului, acea amplă şi magnifică comparaţie, de stil clasic, virgilian, care începe aşa: « Călătorind pe valurile oceanului către tărâmurile necunoscute pe cari avea să le descopere, Cristofor Columb însemna în fie- care seară într’un caiet întâmplările mai de seamă din cursul zilei trecute. întocmai acestui jurnal de bord, plin de fapte şi de comentarii, este şi opera scriitorului care călătoreşte pe apele întinse şi albe ale hârtiei către un tărâm mai mult sau mai puţin cunoscut, care se chiamă ultima pagină sau sfârşitul cărţii » (p. 149) pentru a continua desvoltându-se în perioade largi şi asociaţii neaşteptate. Am citat mostre din calităţile acestui stil, lăsând pe cititor să surprindă singur momentele de impas ori de artificialitate, care nu lipsesc. Totuşi, în ciuda aspectului de preţiozitate şi de manierism elegant şi distins această carte este fermecător scrisă şi lirismul ei se împerechează cu abstractismul ideologului. « Acolo şi stelele ard...» e cartea unui intelectual care nu înregistrează numai realitatea ci o interpretează, storcându-i semnificaţiile. Sunt deosebit de interesante acele popasuri, teoretice le-am spune, frag- mente de eseuri integrate în text. Ele teoretizează impresiile: «Atâta timp trăieşte în orizontul italian, încât spaţiul e prea strâmt spre a-1 cuprinde» (p. 7), tori dau un suport ideologic realităţii însăşi: « Căci fără îndoială pentru a realiza frumosul pur sau urîtul perfect, tragismul sau comicul adevărat, trebuie să te desparţi de viaţă, căci viaţa e un compromis în care sentimentele se de- păşesc unul pe altul, se amestecă şi se justifică într’un conglo- merat romantic care e viaţa însăşi. In schimb arta e o retortă cu esenţe, culese din viaţă, după cum vinul e un strugure lichid şi totuşi altceva decât atât» (p. 15). « Acolo şi stelele ard...» nu atinge domeniul de vis al ima- ginaţiei, ci provoacă voluptăţile pure ale spiritului. Carte scrisă cu inteligenţă şi pentru inteligenţă ea aparţine acelui gen de- venit atât de frecvent în epoca noastră al romanului-esseu, lite- ratură specifică gânditorilor, ideologilor şi criticilor. Ceea ce o salvează dela uscăciunea rebarbativă a unei opere reflexive este lirismul de bună calitate al scriitorului a cărui capacitate de ex- presie este originală. Mai mult decât povestea de dragoste şi de moarte a lui Andrei Rusescu interesează însă mica nuvelă care a fost adăogată vo- lumului pentru a-i da o mai mare proporţie: «Moartea morţii . i88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mele » către care trebuie să mărturisesc că se îndreaptă preferinţa mea. E o nuvelă fantastică, de astădată obiectivarea desăvârşită a unei ficţiuni pure. Faţă de cele 180 de pagini ale romanului care strălucesc prin spuma de şampanie înşelătoare a stilului, cele 20 de pagini ale nuvelei sunt dense, dramatice, cu acţiune încordată şi cu o răceală flegmatică foarte potrivită temei. încât dacă ar trebui să indic autorului calea pe care să evolueze în viitor, cu tot regretul pentru broderia verbală a romanului, i-aş arăta îngusta dar trainica poartă a nuvelei. • Noul volum al lui Neagu Rădulescu este al cincilea. Ca şi « Dragostea noastră cea de toate zilele » şi «4 pe trimestrul 2 » este o culegere de nuvele. E acesta genul care convine mai bine talentului de caricaturist verbal corespunzând literar aceluia de caricaturist în desemn în care Neagu şi-a asigurat bine locul său ? Aşa s’ar părea, de vreme ce, anunţate de ani de zile, roma- nele sale întârzie, lăsând să le treacă pe dinainte numai culegeri de nuvele. Neagu este copilul teribil al literaturii noastre. Tot ceea ce scrie se situează sub zodia răsfăţului. Neagu este răsfăţat de pu- blic şi de scriitori şi-i place grozav să se răsfeţe. Scrisul său e acela al unui ştrengar răsgâiat care se scobeşte ’n nas fără ruşine aruncând replici surprinzătoare în felul acelora trecute la «pa- gina veselă» sub rubrica « copiii teribili». Ca şi aceştia, Neagu îşi face de cap în republica literelor, exasperând componcţiozi- tăţile, plastroanele şi gravităţile solemne, deranjând demnitatea uneori seacă a « maeştrilor ». Sub seriozitatea aparentă a lui, Neagu denunţă atitudinea falsă, a idolului de hârtie lipită cu cocă. Cu un aer naiv el spune adevărul care supără şi scoate în evidenţă slăbiciunile ce se ascund în dosul faţadelor frumos spoite de ocazie. «Nimic despre Japonia s> şi «Turnul Babei» sunt cele două cărţi care au făcut mai mult scandal. Autorul lor iubeşte scandalul şi-l caută cu orice preţ. El râcâie pe unde poate, ca pasărea, pentru a descoperi viermele detaliului ridicol din care-şi face hrana. In cele două cărţi mai sus numite Neagu trecea în revistă toată fauna scriitoricească română, fără să cruţe pe ni- meni, dela cel mai vârstnic şi onorabil, până la plevuşcă şi cara- cuda cafenelelor, trăgând pe unul de nas, pe altul de barbă, poc- nindu-i unuia o pleznitoare, altuia agăţându-i un gheomotoc de gheroc sau punându-i piuneze pe scaun. Asta e literatura lui Neagu: o goană după farsă şi scandal, o luptă cu venerabilitatea şi seriozitatea doctă. Ghiduş şi şoltic sunt termenii care-1 exprimă şi-l definesc. Aşa e Neagu în literatura de reportaj din viaţa scrii- torilor, tot aşa e şi ’n cealaltă literatură, a nuvelelor, unde eroii PE MARGINI DE CÂRTI 189 sunt simpli anonimi ieşiţi din fantezia autorului care singură îi legitimează. (Deşi uneori printre aceştia se strecoară totuşi şi câte o siluetă bine cunoscută nouă, cum e, în « Examen cu Sfântul Sisoe » figura profesorului de istoria literaturii vechi identificabilă cu modelul ei în liniile caricaturale în care a prins-o scriitorul). Pentrucă trăsătura specifică a lui Neagu este şarja caricatu- rală, jocul poznaş de copil neastâmpărat, va trebui dintru ’nceput să refuzăm nuvelele sale fantastice, «Cuiul» şi «Un domn în redingotă» care nu sunt nici groteşti, nici tragice, nici comice, încercări de condei nepotolit ce vrea să evadeze, fără să izbu- tească, din vocaţia sa. Neagu n’are înclinaţie pentru fantastic care nu poate fi luat în doi peri. Fantasticul pretinde seriozitate sau putere grotescă, atribute care lipsesc de pe paleta lui Neagu. Nu e însă absentă în nuvelele sale o anumită melancolie, o tristeţe care umanizează farsele sale, le adânceşte salvându-le dela rolul de bagatele. Evident nu în « Miuţă pe Ţăcălie», glumă reuşită, aventură de şcolari, în cartier, Aici în « Măgarul de poet» şarjă crudă la adresa poetului liric aşa cum l-a fixat tradiţia şi cum nu mai e astăzi, famelic şi arzând în sobă ca să se încăl- zească propriile volume de versuri, nici în naiva aventură a lui Vladimir care se asvârle, fără să ştie înnota, în Marea Neagră ca să salveze dela înnec o fată care înoată bine şi care-1 scoate din primejdie lăsându-1 pe mal cu dispreţul ei întreg şi nici chiar în « Zero cu cai» unde aventura naivului, care câştigă la loterie o sumă enormă pentru ca lăcomia să-l lase până la urmă mai calic decât începuse să joace, e reluată pentru a nu ştiu câta oară (a exploatat-o şi Damian Stănoiu de câteva ori, iar Radu Tu- doran a izbutit o nuvelă foarte reuşită în « Oraşul cu fete sărace » pe această temă!). Acestea sunt teme simple, ba chiar deadreptul simpliste, jocuri de abilitate, renghiuri pe ,care Neagu le joacă eroilor'săi, cum e şi acea oripilantă şi scabroasă «Camera 24». Ele închid toate acelaşi procedeu comod: al farsei. Şi au singurul merit de a fi scrise agreabil şi de a se citi uşor. Acolo unde tristeţea colorează comicul cu nuanţe de umani- tate, depăşind farsa spre înţelesuri mai profunde e în trei nuvele, în prima, aceea care dă titlul volumului, în « Circul» şi ’n « Şo- şonii lui Ştţfan cel Mare». • «4 pe trimestrul 2 » este evocarea unei clase de pension de fete: a Vl-a B. Pitorescă prin defilarea diferitelor tipuri de fete şi prin atmosfera gălăgioasă şi turbulentă a şcoalei, prin descrierea raporturilor dintre eleve şi seria de tirani femenini care se nu- mesc profesoare, nuvela are drept sâmbure trezirea la primii fiori ai dragostei a celei mai bune din clasă, aventura ei termi- nându-se cu nota 4 la limba română pe trimestrul al doilea. Aven- tura neînsemnată în comparaţie cu perspectiva unei întregi vieţi 190 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE e făcută sensibilă în tot ceea ce are ea grav şi ireparabil pentru sufletul adolescent în latura sentimentală, iar în latura didactică cu tot caricaturalul. Cu toate lungimile ei, nuvela e reuşită şi un suflu de puritate şi gingăşie străbate printre toate curiozităţile şi necurăţiile din sufletul acestor fete în care femeiescul se de- şteaptă. Amestecul de candoare şi de perversitate e cu îndemâ- nare dozat şi scena cu căţelul care tulbură pe fete e redată fără nicio exagerare. Dacă în nuvela de mai sus melancolia umbrea uşor aventura tinerei fete, în « Circul» iubirea piticului Bimbo pentru femeea cu barbă e deadreptul tragică. Umorul şi tragicul se împletesc în măsuri egale, autorul izbutind pe ici pe colo efecte reuşite de grotesc. Poate că nu trebuia să insiste prea mult uneori — spre exemplu în scena dintre Mustaţă şi Yera înaintea plecării lor — poate sfârşitul e prea accentuat şarjat şi melodramatic. In general însă zbuciumul lui Bimbo, sortit de natură să iubească femei normale de care să fie respins pentrucă este o stârpitură, duioasa lui pasiune pentru Vera Golubova sunt bine sugerate. Fără îndoială că «Şoşonii lui Ştefan cel Mare » este cea mai realizată nuvelă din volum. Deşi acţiunea e şi aici o farsă, ea e ridicată însă la potenţe maxime. Nu prin idee sau semnificaţie, ci prin felul în care e tratată această glumă, atinge perfec- ţiunea. > Ceea ce scade din valoarea nuvelelor lui Neagu e atitudinea de şarjare a eroilor. Prea le dă bobârnace, prea le dă cu tifla, prea îi torturează micşorându-i, autorul. Dacă el îşi batjocoreşte şi-şi minimalizează propriile creaţii în ce fel pot fi ele privite de noi ? Prea adesea Neagu confundă umorul cu luarea peste picior. înclinarea spre caricatură e mult prea acuzată. Dacă au- torul s’ar detaşa mai mult de creaturile lui acestea ar câştiga mai mult. Pentru felul în care scrie Neagu Rădulescu voi cita trei exemple. Ele ilustrează perfect acest stil sprijinit pe trăsături groase de caricatură. Aşa în această imagine a uneia dintre fetele de pen- sion, executată fără cruţare: <( E prima din clasă care poartă sutien din cochetărie, căci Mitropolitul îl poartă de nevoie, să nu-i iasă ocalele de cocă din şorţ şi să nu-i cadă la teză pe caiet» (p. 30). Mai puţin feroce e această viziune de halucinaţie a foamei pe care o are Octav Apetri în faţa catafalcului: «Şi în locul catafalcului i se păru că vede vitrina unui birt economic. Gâtul îi ieşi din guler, lungindu-i-se în spre o far- furie ovală cu salată de boeuf. <( închipuire deşartă! Nu e decât o jerbă de fiori galbenă» (P- “7)- ’ . PE MARGINI DE CĂRŢI 191 In sfârşit iată în ce imagine de un irezistibil comic — având în ea parcă ceva de desemn animat — este exprimată frica ovreia- şului din banda de foot-balişti ai lui Tăehiţă Corcodel, ajunsă în faţă cu vlăjganii de pe terenul Ţăcălie: — « Mă ! Nu mi-e frică de loc ! O să fac un joc de clasă ! — dârdâie ovreiaşul, atât de tare, că parcă pistruile de pe obraz i se scutură şi cad jos pe maidan » (p. 206). In ansamblul ei literatura aceasta se rezolvă în linii de geo- metrie plană, în suprafeţe de figuri asemenea trăsăturilor din caricaturile sale. Acolo unde scriitorul pune pete de umbră şi lumină, nuanţe de coloare ale unor sentimente general omeneşti scrisul său capătă relief şi un înţeles peste jocul cu gimbuşlucuri al copilului drăcos. Intr’acolo sperăm că va evolua pe viitor spre binele şi al său şi al literaturii sale. # « Cordun» este numai printr’un capriciu autoricesc subinti- tulat roman. Ne aflăm de fapt în faţa unor amintiri din copilărie şi nici măcar complete. Două fragmente, dintr’un ciclu de sigur mult mai bogat, unul mai mare, « Oameni, locuri, întâmplări», celălalt mai redus, « Moartea tatălui meu », îl compun. Scriitorul e la prima lui carte şi deunăzi a primit şi premiul pentru nuvelă al revistei « Vremea ». « Cordun » aduce afirmarea unui scriitor cu puternice posibi- lităţi de expresie. E cu atât mai meritoriu cu cât Eusebiu Ca- milar lucrează în materia atât de frământată la noi a vieţii ru- stice, unde sămănătorismul a cunoscut mari eşecuri, iar scriitori ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu sau Pavel Dan răsună- toare succese. Eusebiu Camilar ne prezintă o icoană realistă şi exactă a sa- tului. Poate că nu e a satului ca entitate absolută, ci a unui sat. Dar autorul nu este un rob al modelului său, sau un simplu fo- tograf. Din succesiunea de momente care încheagă realitatea di- namică a vieţii ţărăneşti se degajă o viziune originală a acesteia. E o atmosferă sumbră şi crâncenă, de o cruzime feroce. Gândul ne poartă imediat cu necesitate spre nuvelele lui Pavel Dan. E oare o asemănare între satul transilvan de pe câmpie cum l-a văzut prea de curând dispărutul scriitor şi între cel bucovinean din care a venit Eusebiu Camilar? Sau amândoi scriitorii se în- rudesc prin optica lor personală şi aceea îi duce la acelaşi re- zultat ? Poate şi una şi cealaltă. E cert însă că viziunea lumii ru- stice din « Cordun » are aceeaşi aspră întunecime ca şi aceea din satele lui Pavel Dan. Eusebiu Camilar nu povesteşte ci notează. Fragmente scurte, pregnante, cu frază nervoasă şi de o izbitoare preciziune. Aceste 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fragmente puse cap la cap au un ciudat efect dinamic. Ai im- presia că întâmplările şi oamenii descrişi ţi se prezintă sub ochi ca pe o lunecătoare peliculă cinematografică. Pregnanţa notaţiei şi conciziunea ei, calităţi esenţiale din scrisul lui Eusebiu Camilar, sunt adecvate de minune ferocităţii obiectului înfăţişat şi pe alo- curi dramatismului întâmplărilor. Satul lui Eusebiu Camilar este departe de a fi idilic şi ispititor. Egoismul, răutatea şi rapa- citatea sunt cele mai frecvente sentimente întâlnite în el. In toată copilăria povestitorului nicio bucurie, nicio naivitate, nicio rază de odihnitoare duioşie. Copiii cresc lângă .un tată care suduie, fumează, bea şi-i bate şi lângă o mamă care, năpădită de griji şi năcazuri, nu se poate ocupa de ei. Copiii satului se urăsc între ei şi se chelfănesc copios, chinuind cu o uluitoare inconştienţă pe micul Mandache, fratele povestitorului, ofticos de timpuriu care moare aproape asasinat de învăţătorul satului. Mizeria şi lipsurile adaogă la acest tablou rânjetul lor sinistru şi se ’nţelege de ce, în acest mediu moartea unei vaci ia proporţiile unei ca- tastrofe cosmice. (Evenimentul e povestit în dublu, cu aceeaşi sfâşiere cu care va fi fost resimţit, la vremea sa, de către pove- stitor şi părinţii săi). Detalii picante sunt bătăile dintre flăcăi satului şi cei veniţi de aiurea sau chiar dintre sătenii învecinaţi încăerându-se pentru posesiunea unei lunci. Tâlharii mişună şi ei sunt capitolul eroic al satului. Iar peste tot trece pasiuneau pentru pământ, rezumând şi sintetizând viaţa ţăranului. Aceasta mai ales e surprinsă în momente sălbatece ca în citatul de mai jos din care se poate vedea întreg talentul evocator al lui Eusebiu Camilar precum şi posibilităţile sale de expresie. « Se întâmplă ca tatăl să tragă de moarte şi-i vin feciorii în puterea nopţii: — Dă-ne pământ... Omul îşi lasă pământul femeii ca să aibă cu ce trăi până la moarte. Se canoneşte să-şi dea sufletul şi feciorii îl apucă de piept: — Ne dai pământul? Mama lor geme îngenuncheată la picioarele patului. Omul moare cu lacrimi la colţul ochilor. Feciorii scrâşnesc: — Am rămas păgubaşi... Mama cearcă să-i domolească: — Lăsaţi, pentru Dumnezeu, până ce-1 scoatem din casă... Omul doarme între lumânări şi feciorii strigă la mama lor: • — Să ne dai nouă pământul. Auzi ?... In urma sicriului mama boceşte amarnic. Feciorii păşesc încruntaţi, alături. PE MARGINI DE CÂRTI «*3 La coborîrea din deal dela ţintirim, acasă, începe desnodă- mântul. Fiecare pune mâna pe ce apucă: straie, plug, coasă, greblă, vite — şi ies cu ele pe poartă suduind: — Măcar cu atâta să mă aleg... Femeia rămâne în prag, bocind » (p. 63—64). După cum se vede e o tehnică de gravură în apă tare, cu linii groase, aspre, mari, cu o stilizare colţuroasă dar precisă, cu du- ritate şi fermitate totodată în expresie. La fel în acest alt pasaj unde insensibilitatea rudelor adunate la căpătâiul muribundului are aceeaşi impasibilitate firească de viaţă care-şi urmează cursul fără să se impresioneze întru riimic de taina morţii: « Horcăitul lui însemna apropierea sfârşitului. Arăta spre gât că se înnăbuşe. Ochii i se scufundau în fundul capului şi-i ieşeau umerii obrajilor. Ne facea semne să ne apropiem şi ne spunea şoptit, la ureche: — Mi-i frică... Văd întunerecul. Cumnaţii şi ginerii veniţi după moştenire şedeau pe laiţă şi fumau. Fumul de tutun îl înneca şi făcea semne cu mâna. Mama se întoarse spre dânşii: — Stingeţi ţigările... Unul, trăgând un fum, i-a răspuns: — Aşa moare mai repede... Apoi povesti celorlalţi cum s’a chinuit tatăl lui şi numai fumul de ţigară l-a ajutat să moară. Spre ziuă plecară pe la casele lor, uitându-se din uşă spre patul tatii: — Ii tare moşneagul. Nu mai moare... » (p. 103). Nu trebuie să deducem din citatele de mai sus că autorul intenţionează să prezinte satul într’o lumină defavorabilă. El nu face decât să evoce viaţa ţărănească în ceea ce are ea inuman de omenesc: instinctul posesiv al pământului, pasiunile elementare şi felul natural de a concepe moartea drept un sfârşit firesc, normal, care nu le provoacă acestor oameni reacţiuni sentimentale. Ca o contrapondere ne este înfăţişată iubirea lui Calistru, flăcău bătrân care şi-a aşteptat îndelung aleasa şi când a găsit-o trece orice obstacol ca să o ia, sau religiozitatea adâncă a tatălui, ciedinţa lui adâncă — omenească însă, cu şovăieli trecătoare — ca şi necesitatea misticismului ^lui Alecu, fratele povestitorului. Sunt accente de idealism care arată şi latura nobilă a psihologiei ţăranului, cu toate că şi ea este îmbrăcată tot în zăbranicul cernit al sumbrei viziuni a autorului. «Cordun» este revelaţia unui scriitor autentic. In fragmente condensate, esenţiale şi dramatice, cu scene reliefate puternic în fraze scurte şi nervoase de notaţie exactă, cu imagini dramatice şi grăitoare, cu un dinamism vioi şi cu o viziune cenuşie, crudă 13 194 kEVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi sfâşietoare, amintirile acestea conturează realitatea sătească şi mai ales anunţă un talent viguros dela care putem nădăjdui foarte mult. * Dacă «indignarea face versul» după spusa unui poet latin în schimb ea nu face de loc romanul după umila noastră părere. Căci pe când poezia îşi trage seva din fluviul tumultos al senti- mentelor subiective, epica presupune obiectivitate totală, degajare absolută de orice pasiuni. Evocarea şi reconstituirea faptelor se pot realiza cu o seninătate pe care George Ionaşcu nu o are. Admit că a suferit mult de pe urma bolşevicilor şi a ovreilor. Literatura însă nu e un mijloc de răzbunare personală şi înainte de a te răzbuna împotriva acelora care te-au făcut să suferi, scriind un roman prost te răzbuni împotriva unor cititori care nu sunt vinovaţi cu nimic. « Pustiul roşu » e romanul tragediei bucovinene din 1940, când jumătatea de nord a provinciei a fost cotropită de Ruşi. Autorul a fost surprins de refugiu la Cernăuţi. Avem toate motivele să credem că mare parte din întâmplările relatate i s’au întâmplat chiar lui şi dacă nu, cunoscuţilor sau prietenilor săi. Din acest punct de vedere cartea sa e un document şi desigur că mai târziu, mult mai târziu, ea va avea o anumită valoare. In artă însă realitatea nu se poate transpune direct: ea se cere transfigurată. Aceasta îi lipseşte în mod fundamental roma- nului lui George Ionaşcu: transfigurarea. Autorul a luat mate- rialul pe care l-a avut la dispoziţie şi l-a îngrămădit în paginile cărţii, singurul aport original fiind poate doar acela că l-a diluat cu stilul. Astfel evenimentele relatate sunt trăite, nu însă şi su- gerate. Pentru ca cititorul să le poată retrăi trebuie să-i fie su- gerate cu mijloace plastice, cu un dar al concretului şi al vieţii pe care autorul nostru nu-1 are. Când scrie mai bine stilul său e cursiv, gazetăresc, fără coloare şi fără relief. Mai grav decât orice însă e faptul că scriitorul nu cunoaşte ortografia şi gramatica cum se cade. Astfel scrie adjectivele in- dicând provenienţa locală sau naţională cu literă mare, spre ex. <* colegii Basarabeni », « guvernul Român », « creştinii Cernăuţeni » şi asta nu odată, nu de zece ori, ci mereu ! Să-l învăţăm noi acuma că adjectivele se scriu numai cu literă mică şi că numele de po- poare se scriu singure cu majusculă, numai când sunt substan- tive ? Asta o poate învăţa din îndreptarele ortografice de pe piaţă. Dar autorul nu ştie cum se face în româneşte acuzativul, fiindcă scrie: « Ce ziceţi, domnilor de lumânarea care-a...» în loc « pe care a » (p. 108) sau: «... i se pune în calea tuturor ac- ţiunilor care le întreprindea» (p. 244). El nu cunoaşte bine nici PE MARGINI DE CÂRTI 195 formele timpurilor fiindcă în loc de mai mult ca perfect între- buinţează perfectul simplu, şi acolo unde ar trebui să scrie « nişte nemernici desenaseră » (p. 205), « mâini criminale lipiseră » (p. 206): sau năvălesc (p. 12). Sistemul acesta de trei, din ultimele trei citate, poate fi urmărit şi într’o serie de enumerări, de asemenea caracteristice d-lui Aron Cotruş. • ducându-ţi durerea, şi cântecul, şi taina (p. 8) întinderea se cutremură, scapără, arde (p. 14) de tunuri, de tancuri şi, huiet de hoarde (p. 14). puşca ta zbârnâie, ţiuie, cântă (p. 16). 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE după grai, după mers, după moaşte (p. 24). le răspunde verde, scurt, răstit (p. 26). îl simt, îl aud, îl aud (p. 26). Intr’o cronică apărută acum câţiva ani în revista Familia despre ultima carte a d-lui Ion Minulescu, d. Octav Şuluţiu observa acelaşi sistem de repetiţie şi enumerare, caracterizat prin cifra trei, în toată opera maestrului simbolist. Oricine poate observa însă că nu este vorba aici decât de o coincidenţă de moment şi de aparenţă, caracterul poeziei d-lui Aron Cotruş fiind total diferit. Un loc însemnat îl ocupă în poemul de faţă cuvintele accentuate pe penultima silabă: furtunatic, noptatic, carpatic, năvalnic, tamer- lanic, crâncen, etc. Ele sunt anume alese de poet pentru a reda atmosfera energică şi bărbătească generală. Accentul acesta tare, căzând pe silaba penultimă cu putere, dă versului mai multă vioiciune şi, mai ales, mai multă duritate expresivă. Alteori, el cade pe silaba antepenultimă, efectul fiind şi mai puternic, concen- trând tot interesul versului asupra cuvântului astfel ales. Iată un exemplu: încuie-te inimă, cu mii de lacăte !... cât o creastă pe munte, înalţâ-te, frunte ! pentru sufletele lor, genunche, pleacă-te! (p. 19). Sensul întregei strofe cuprinzându-se în ultimul cuvânt, al ultimului vers, el este puternic accentuat, atât prin punerea lui la rimă, cât şi prin întărirea maximă a vocalei a, datorită inversiunii {te pleacă—pleacă-te). Prin toate aceste mijloace de expresie, de nedesminţit maestru, ca şi prin grandoarea şi măreţia conţinutului, Rapsodia dacă se impune atenţiei noastre ca o operă de mare însemnătate, atât literară, cât şi naţională. # • Dintre poeţii bucovineni afirmaţi dela 1930 încoace, d. Iulian Vesper este cel mai adunat în el însuşi, mai îngrijit în expresie şi mai rezervat în tonalităţi. Poeziile cuprinse în acest volum aduc o surprinzătoare siguranţă formală, un cult al echilibrelor şi al clari- tăţii clasice, care impun dela început un poet pe deplin format şi stăpân pe uneltele sale. Judecând după poezia Regele Seutho, cea mai lungă şi mai frumoasă din volum, aceste calităţi de expresie sintetică şi lineară, fără înflorituri zadarnice şi lipsite de impurităţile imagiste atât de generale în poezia bucovineană tânără, par anume orânduite pentru a se împlini în baladă, nu o baladă de epic pur, VIATA POEZIEI 203 dar niciuna de tot lirică, ci un fel de amestec fericit, caracteristic pentru poezia d-lui Iulian Vesper. Mijloacele clasice de expresie merg în această baladă până la o asemănare directă cu poezia epică antică, atât de simplă şi atât de esenţială în limpezimea ei. Iată, bunăoară, această strofă, al cărei suport este o comparaţie specific clasică, luată parcă din Iliada sau Eneida: Precum pe ’naltele coline Se 'nalţă ulmul cel rotat Şi 'n gând cu zările senine înfruntă viforele grele, Astfel ţi cel ce 'n dreapta ţine Schiptrul de aur şi oţele, Stăpân pe moarte şi destine Cu glas ce tunetul întrece Nevrând furtunii să se plece, Vorbi, uitându-se pe sine (p. 8). Urmează o cuvântare scurtă şi clară, transcrisă direct, ca In poezia antică, în termeni reţinuţi şi demni. Apoi din nou, o compa- raţie asemănătoare celei de mai sus: Cum pe la nunţi se strâng feciorii, Veneau cu pas răsunător In rânduri albe luptătorii Din satele îndepărtate. Pe măguri răsăreau cu zorii Femei cu furcile pe spate. In ochii limpezi, fără glorii Duceau mânii nerăzbunate Şi zâmbete prelungi, mirate, Cum ftdgere adună norii (p. 9). Poezia întreagă este un exemplu de sobrietate şi linişte clasică, oarecum categorică în definirea d-lui Iulian Vesper. Restul volumului cuprinde bucăţi lirice reţinute, cizelate cu grijă într’o formă clară şi aleasă, amintind mai mult meşteşugul sculptorului decât al poetului, intenţie, de altfel, mărturisită în aceste terţine: Trudind lumina, forma să răsară, Din adâncimi binevestite, clar, Sculpta artistul lumea lui barbară. Din anii stinşi sub gândul milenar Crescu un trup senin de primăvară Cu simetrie de profil solar. 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar lucida viaţă se stingea In viscolul de zodii ţi de norme, Pe chipul mort se prăbuşea o stea. Artistul şi cu palidul ortac, De când zidirea lumii începea, Ieşeau din amintire şi din veac. («Arta», p. 52) Numai într’o singură poezie, d. Iulian Vesper se lasă ispitit de vârtejurile moderniste, realizând aceste versuri de notaţie ime- diată, copiate parcă din caetele suprarealiştilor: Pe-un ţărm argintiu poposesc. E răcoare. 1940. Avioane pe-o geană de cer înstelat. Messerschmidt, Hurricane, Heinkel. Mai multă viteză. .. Lacrimi îmi tulbură ochii. O, pasiune a morţii. Tineri pe spinări de văzduh aduc trofee de aur. Mai târziu vor plânge pe un răzor înflorit. Tristeţe, lasă-mi sfâşierile celor ce-au plecat în mormânt. Nu mă vor vedea închizându-le pleoapele. O, camarazi, răbdare, e-atâta pustiu pe pământ. Carnea joacă 'n umbrele felinarelor, în scumpe crivate Ca şi soarele pe busturile contig. 35, 36. Aici în zenitul puterii. Dela 3500 metri în «picaj * E altă măsură. Surădem unor armonii şi meridiane Străine. Constelaţii, ce frumos câmp vizual. Fără gânduri, frunte triumfătoare, săgeată. (« Aetas », p. 36). Poezia poate fi chiar frumoasă, dar ea este cu totul străină de atmosfera clară, clasică, a d-lui Iulian Vesper. E tocmai ceea ce nu e poezia d-sale. In acest sens comparativ am şi citat-o. In conţinutul ei, cartea aceasta aduce o sbatere interioară carac- teristică generaţiei tinere, tristeţi şi resemnări de umanitate înţele- gătoare, cu aripile prea grele pentru a mai încerca sboruri zadarnice. O anumită linişte şi împăcare senină, aseamănă însă poezia d-lui Iulian Vesper, şi din acest punct de vedere, echilibrului clasic. Este, prin urmare, o carte care defineşte o atitudine şi un poet format. ION ŞIUGARIU CRONICI SPECIFICUL ITALIC Dacă am voi să închidem într’o formulă specificul spiritului italian, am pronunţa aceste două cuvinte: umanism şi individualism* «Umanismul », în înţelesul larg pe care-1 utilizăm, se leagă de tendinţa spiritului de a armoniza toate elementele cunoaşterii după pilda omului. Simţul armoniei este atât de înnăscut în psihologia Italianului, încât el nu a simţit nevoia unei perioade istorice bine delimitate, «clasice o, în care să întocmească o doctrină după norme bine stabilite — ca în Franţa. «Individualismul» este năzuinţa creatorilor de valori spirituale de a se desolidariza de colectivitate, fie chiar sub formă de curent cultural. Prin umanism, omul e luat în abstract, ca perfecţiune ideală în vederea realizării armoniei finale a manifestărilor cultu- rale. Prin individualism, omul e prins în realitatea lui, cu notele bune şi rele, cu tot complexul său psihologic de fiinţă imperfectă. Aparenta subordonare a individualismului în umanism se trans- formă, printr’o mai adâncă cercetare, într’o antiteză. Acest inte- resant dualism de coexistenţă a celor două tendinţe antagoniste a existat de când a început să se precizeze un specific italian. Nu s’au anulat niciodată, fiind în subconştientul creator al poporului. Dela Dante, Petrarca şi Giotto până la actualii exponenţi ai literelor şi artelor, toţi au reprezentat, mai mult sau mai puţin, acest îndoit caracter, imprimând operelor lor continuitate faţă de tradiţie şi originalitate prin puterea eului ce transpare în creaţie. Gabriele D’Annunzio răsfrânge în opera sa aceste două ten- dinţe ; deci, cu sinceritate şi în chip firesc, se integrează în structura spiritului italian. In clipele când părăseşte directiva dualismului psihic, când, cu austeritatea voinţei îşi impune norme sub înrâuriri exterioare, el deviază din calea lui proprie şi opera lui suferă, atunci o artificializare evidentă. Posedând individualismul în fiinţa lor, Italienii nu au trecut printr’o prefacere atât de profundă, revoluţionară, ca romantismul altor popoare. Aşa se explică faptul că d’Annunzio se leagă de tradiţie, păstrând originalitatea creatoare. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ao6 E uşor de înţeles că un temperament vibrant ca al lui n’a rămas refractar unor influenţe venite din afară. Plecând dela premiza unei îngăduite admiteri a unei raze atât de întinse de inspiraţie literară, se poate schiţa portretul spiritual al poetului din studiul felului în care a folosit « împrumutul ». D’Annunzio nu trebuie socotit numai ca un exponent de preţ al operei lui. De aceea, analiza critică nu trebuie să se oprească la viziunea exterioară a influenţelor: constatarea lor şi gradul de rudenie a operei poetului cu altă operă literară. D’Annunzio, socotit dincolo de cadrele istoriei literare, ca valoare de sine stătă- toare, a reacţionat în faţa culturii tuturor timpurilor datorită struc- turii sale psihologice şi motivelor lui estetice prestabilite. Folosind cercetarea criteriului lui electiv în eclectismul aparent haotic, descoperim o lume spirituală care coincide cu specificul dannunzian. Portretul ne va apare din acest prim studiu ca o schiţă, deoarece şi metoda utilizată e indirectă, materialul organi- zându-se din afară spre interior. MARIELLA COANDĂ PREFERINŢELE MUZICALE ŞI „REZONANŢA ESTETICĂ" ' O tânără şi fină cunoscătoare de muzică făcea, de curând, o reflexie: «Wagner, place mai mult oamenilor ajunşi prin ei înşişi din mijlocul burghezimei modeste, pe când Debussy celor ce s’au format într’un mediu mai cizelat. Cred că Debussy e chiar enervant, prin nuanţa pe care o are muzica lui, pentru oamenii de provenienţă obscură ». Fiecare accent din muzica lui Wagner repetă tendinţa întregii opere, impulsul interior care îi domină personalitatea lui: « Wille zur Macht». O neînfrântă voinţă de a se afirma, de a deveni, o inspirată «-dorinţă de acţiune ». In această formulă nietzscheană se sublimează tot dinamismul wagnerian, toată energia unei întregi categorii de oameni. Este impulsul forţei proaspete ce se ridică din umbră; totul pentru un singur ţel, nezăbovind la nimic ce nu se leagă şi nu reprezintă această dorinţă. E firesc ca această artă să satisfacă în special gustul celor în- sufleţiţi de aceste impulsuri. Ei cunosc numai , apărută în 1938, arată că între 1931 şi 1936 populaţia Franţei a crescut numai cu 70.000 suflete, ceea ce face ca poziţia Franţei să fie unică în Europa. Dela începutul secolului XIX până la 1936 populaţia franceză a crescut dela Z7,3 Ia 41,9 milioane, adică cam cu 50%, pe când în acelaşi timp populaţia în multe ţări din Europa a crescut cu cel puţin 100%, în multe părţi chiar cu 300—400%. In ceea ce priveşte afluxul mare la oraşe, se notează, că în 1846 24,4% din populaţia Franţei locuia la oraşe (cu peste z.000 locuitori); procentul a devenit 51,z până la 1931. Până la 1831, numărul locuitorilor din toate judeţele Franţei a crescut. De atunci încoace (până la 1936), populaţia a crescut numai în 1 o din cele 90 judeţe (departamente), E vorba de judeţele industrializate, ca de pildă *34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cele din jurul Parisului, apoi cele din N-V şi N-E Franţei, apoi zonele de pe Mediterana şi judeţele cu cele mai mari porturi din spre Atlantic, Hâvre şi Bordeaux. In cea mai mare parte din judeţe, populaţia a scăzut cu s şi 30%. Aceste judeţe sunt răspân- dite peste toată Franţa. Insă o jumă- tate din ele sunt concentrate în zonele cele mai rodnice ale Franţei de mijloc. Judeţele care prezintă o scădere a po- pulaţiei cu 20—40% chiar — în unele de aproape 44% — se găsesc în regiu- nile muntoase din sudul Franţei, precum şi în Alpi. Dar şi în unele zone din Bretania, Mâine şi Normandie, numărul locuitorilor a scăzut consi- derabil. S’ar putea spune că mai mult de jumătatea poporului s’a îngrămădit în câteva regiuni. In 1931 poporul francez avea cel mai mic număr de copii şi tineri, bă- trânii predominau. In intervalul 1851—1931, numărul streinilor a crescut în Franţa dela 379.000 la 2.891.000, adică de 7 ori. Până în 1936, numărul streinilor a scăzut la 2.454.500. Această scădere ţine numai în mică măsură de emigrare. Numai 105.000 au plecat din Franţa, 332.000 au devenit cetăţeni francezi. După Sauvy, între 1872—1936, 1.200.000 streini au devenit cetăţeni francezi. Printre streini, Italienii stau în frunte cu 808.000. In 1931 locuiau în Franţa 102.000 «africains sujets francais» printre care destui negri, mulţi dintre ei însuraţi cu Franceze. In ceea ce priveşte naşterile în ul- timii 130 ani, scăderea lor e continuă cu mici oscilaţii. Din punct de vedere demografic, marea Franţă este prin urmare în continuă decădere. («Die Bezâlkerungspolitische Lage Frank- reichs». Der Erbarzt.,. 1941). Dr. State Drăgănescu ]Fritz Usinger, Geist uni Gesta ‘ • (Ed. Karl Rauch, Dessau). Sub aces t titlu (Spirit şi formă) poetul de mare cultură şi rafinament artistic Fritz Usinger publică în volum o serie de eseuri cu teme literare, politice şi umanitariste. Preocupările principale ale poetului sunt însă cultura germană, tensiunile vieţii şi ale cunoaşterii spi- rituale, care dau profunzime vieţii. Usinger examinează pe larg relaţiile dintre poet şi popor. Problema formei, privită din punctele de vedere cele mai deosebite, este clarificată şi lă- murită, iar conţinutul marilor reve- laţii găseşte în Usinger un sensibil interpret. Romantismul german are impor- tanţa sa alături de clasicism; două forţe, care, deşi opuse, se întregesc. Consideraţiile marelui istoric literar Iosef Nadler în ce priveşte roman- tismul, expuse în Istoria literaturii po- porului german, formează pentru Usin- ger baza de discuţie. Misteriosul epi- taf de pe mormântul lui Rilke (Rose, oh reiner Widerspruch. Just, nie- mandes Schlaf zu sein unter soviel Liedem) găseşte în interpretarea lui Usinger o lămurire, contribuind la cunoaşterea sufletului poetului ele- giilor duineze. Cu totul interesant este eseul in- titulat t Soarta Dunării», din care extragem aceste cuvinte: « Dunărea şi Rinul sunt curente de apă, dar totodată şi curente de spirit. Dacă am fi în stare să ne dăm seama de asta, ne-am lămuri puţin şi asupra misterului fericirii eline *. Cartea sa încheie cu consideraţii asupra «Spiritului şi Naturii», în care Usinger subliniază necesitatea interpretării acestor două forţe, care vor determina forma lumii viitoare. 1 NOTE 235 Ca şi în celelalte lucrări ale sale, TJsinger se dovedeşte şi aici un gân- ditor subtil şi un desăvârşit artist al condeiului. Petronela Negoşanu Spre o nouă Renaştere cu Gio- vanni Papitii. Neîncetat, Giovanni Pa- pini s’a situat pe un plan militant cultural. Fireşte că, în decursul anilor, tendinţele preconizate de el s’au adap- tat împrejurărilor istorice. Aceste ten- dinţe au astfel o istorie a lor. Nu trebuie însă asimilate cu spiritul plin de contraste şi contradicţii al litera- tului italian. Deşi din punct de ve- dere psihologic, şi cu răsfrângeri in- teresante în arta scrisului său, Papini a trecut prin stadii dictate de pre- faceri profunde, o însuşire a avut aceeaşi intensitate: iubirea pentru ţara sa. Ea i-a poruncit mereu o atitudine de doctrinar şi în folosul ei şi-a făurit periodice de expunere a ideilor. înainte şi în timpul celuilalt război, II Leo- nardo, La Voce şi Lacerba au fost organele de înfăţişare a directivelor culturale de atunci: o europenizare a culturii italiene, printr’o rupere com- pletă cu trecutul. Această exagerare era necesară atunci pentru înviorarea culturii italiene. După ce spiritul ita- lian şi-a găsit în climatul fascist o orânduire bine definită, Papini a con- tinuat să împartă cititorilor dorinţa după o originală interpretare a sen- surilor. Revista care comunica această sensaţie de noutate şi perpetuă tine- reţe se numea 11 Frontespizio şi era condusă de Papini însuşi. Codirec- rectori mai erau academicianul pictor şi literat Ardengo Soffici şi eseistul Piero Bargellini. Din cauza greută- ţilor pricinuite de războiul actual, această revistă, din nefericire, a tre- buit să-şi înceteze apariţia. Cu aceeaşi dragoste pentru ţara sa — care l-a dus, uneori, la afirmaţii exagerate asupra supremaţiei cultu- rale italiene în toate domeniile, ca în volumul Italia mia — Papini năzueşte în ultimul timp să insufle o nouă Strălucire spiritului poporului italian şi omenirii în genere, prin readucerea în actualitate a Renaşterii. In acest scop, a instituit la Florenţa un Centru naţional de Studii asupra Renaşterii. Secretar general al acestui centru este un studios şi un însufleţitor al cul- turii, Enrico Barfucci. Centrul de studii s’a constituit sub formă de in- stitut cu tendinţa de propagare a ideilor sale. Proba cea mai evidentă este re- centa secţiune românească a Centrului de Studii asupra Renaşterii, organi- zată la Bucureşti. Pe lângă biblioteca de specialitate, Institutul dela Flo- renţa are şi un mijloc direct de co- municare cu publicul: o revistă lu- nară, La Rinascita, al cărei director e de asemeni Papini. Din numărul de Iulie 1942, desprindem un frag- ment dintr’un studiu al lui Giovanni Papini: « Studiul Renaşterii nu e deci, cum gândesc unii, o obişnuită satisfacţie de curiozitate filologică şi erudită, o obligaţie îndatorată pentru o istorie integrală, o iubire firească a unui po- por pentru tradiţia sa, ci, în acest tulbur amurg ce trebuie să se sfâr- şească printr’un răsărit de aur, prin necesitatea minţii ce voieşte să regă- sească paradisul pierdutei totalităţi şi, mai ales, prin colaborarea sănătoasă pentru victoria celei de a treia clasi- cităţi, o rodnică arătare a celei or- dini noi care va reda culturii din Europa prestigiul ei drept şi primatul contra farmecelor iluzioniste ale ni- hilismului asiatic şi ale faustismului american *. 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acest fragment ne lămureşte pe de- plin convingerea scriitorului şi încre- derea în importanţa pentru cultura contemporană a reînvierii spiritului de armonie, de împăcare a lui Dum- nezeu cu Omul, din vremea Rena- şterii. Spiritul militant al lui Giovanni Papini găseşte, prin această tendinţă de cultură un răsunet european. Mariella Coandă Cari Diissel, Europa şi Axa. (Essener Verlagsanstalt, 1940). Luând ca punct de reper cartea profesorului de istorie Seeley dela Cambridge «The expansion of England » (1884) deve- nită, în scurt timp dela apariţia sa, biblia noului imperialism englez, Cari Diissel discută problema Continen- tului european, ca o contrafaţă a po- liticei britanice. Cartea lui Seeley întruchipează vi- ziunea unei Britanii mai mari. Poli- tica engleză îşi datoreşte succesul ei unui fapt foarte simplu. In timp ce întreţinea divergenţele pe Continent, făcând ţările să se epuizeze în lupte între ele, Albionul îşi întăreşte impe- riul colonial şi dominaţia mărilor- Deci politica de echilibru dusă de Anglia nu era pentru ea decât un mijloc de a ajunge la dominaţia lumii. Ca exemplu, Cari Diissel ne citează războaiele europene, care au avut drept rezultat practic cuceririle colo- niale ale Angliei. Prima coaliţie euro- peană care s’a făcut împotriva An- gliei a dus la pierderea coloniilor Nord-Americane. Din războiul mondial, Anglia n’a tras concluziile necesare, aşa precum şi Franţa a pierdut atunci momentul pentru a prelua conducerea Europei. Problema continentală s’a pus din nou cţe data aceasta determinată de factorii naţionali şi sociali. < Naţional- socialismul şi fascismul — scrie Dtts- sel însemnează afirmarea spirituală şi politică a Europei continentale sus- ţinută de puterile Axei». Formele sociale şi de guvernământ specific engleze, liberalismul, demo- craţia, utilitarismul, transplantate pe continent, nu puteau da aceleaşi re- zultate ca în Anglia. De aceea Eu- ropa trebue să-şi caute forme proprii care convin structurii sale. Vorbind despre ţările sud-estice, Cari Diissel arată că salvarea agri- culturii şi bunei stări a Sud-Estului- european se datoreşte nouilor metode de comerţ exterior promovate de Ger- mania şi Italia. Experienţa economică a ţărilor Axei va servi Europei, mai ales după ter- minarea războiului, la realizarea unui spaţiu unitar, emancipat de presiunea politicii economice engleze şi nea- vizat la schimburile economice cu alte continente, sisteme a căror de- ficienţe au ieşit la iveală mai ales în cursul războiului mondial. In felul acesta, Germania şi Italia au trasat calea pentru o colaborare încrezătoare între popoarele Europei continentale. P. N. in scrisorile inedite ale lui Giosue Carducci. Nuova Antologia cu data de i Noemvrie 1942 a anticipat pu- blicarea volumului IX al Epistolarului carduccian, la editura Zanichelli, re- dând câteva interesante fragmente. Scrisorile acestui viitor volum aparţin perioadei 1874—75, adică pe când poetul avea treizeci şi nouă de ani. Unele din aceste scrisori, adresate iu- bitei scriitorului, Lidia, au însuşirile pozitive ale unei directe autobiografii: NOTE 237 nota trăirii sincer comunicată, pre- cum e intuiţia acelui moment de pli- nătate trupească şi sufletească, pe care l-a resimţit Carducci într’o dimineaţă frumoasă de Mai. Alte fragmente fo- losesc spre a învedera calităţile de critic literar ale poetului. Două mari teme de studiu, care-1 preocupau pe atunci, se reflectă în această culegere de scrisori: celebrarea celui de al pa- trulea centenar dela naşterea lui Ariosto şi al cincilea centenar dela moartea lui Petrarca. Semnalăm din fragmentele alese de revistă magistrala comentare, pentru documentarea iu- bitei, a sonetului petrarchist «Le- vommi il mio pensiero in parte ov’era ». In sfârşit, alte părţi din epistolar aduc o contribuţie în domeniul istoriei li- terare. Astfel, din scrisorile reproduse de Nuova Antologia, se poate intui cum a luat naştere motivul vestitei poezii a lui Carducci, Avânţi San Guido, în care apar siluetele contu- rate cu afecţie ale bunicei, «Nonna Lucia», şi fetiţei poetului, Libertâ, transformată în * la Titti » în poezia citată. In general, acest epistolar ilustrează unul din răstimpurile cele mai rod- nice în activitatea culturală a marelui scriitor. MarieUa Coandă Giuseppe Ungaretti la Universi- tatea din Roma. De curând Ministerul italian al Educaţiunii Naţionale a numit pe Giuseppe Ungaretti ca titular al catedrei de literatura ita- liană modernă la Universitatea Re- gală din Roma. Această alegere este cum nu se putea mai bună, iar prilejul e nimerit pentru o scurtă evocare a figurii acestui poet. Giuseppe Ungaretti s’a născut la 1888 la Alexandria, în Egipt, dintr’o familie italiană originară din Lucea. A trăit o bună bucată de vreme (tocmai în timpul războiului) la Paris. In acest timp a colaborat la revista bine cunoscută La voce şi a fost prezentat ca poet marelui public de însuşi Ducele Italiei Benito Musso- lini, care i-a scris prefaţa la primul volum de versuri. însărcinat de gu- vern cu conducerea Institutului de Cultură Italiană din San Paulo în Brazilia, Ungaretti a petrecut ultimul timp în această localitate, de unde a fost rechemat odată cu începerea actualului război. Giuseppe Ungaretti a dat literaturii italiene un mănunchi de lirice alese. Dintre volumele publicate, cele mai cunoscute sunt: IIporto sepolto (1917), Allegria di naufraghi (1919), La Guerra (1919), Sentimento del tempo (i93 o)- Importanţa poetului Ungaretti con- stă mai ales în faptul de a fi început mişcarea de reformare a poeziei mo- derne. Intr’adevăr, versurile sale nu mai ţin seama de schemele tradiţio- nale, ci se bazează mai ales pe sen- zaţiile imediate şi pe determinarea stărilor sufleteşti prin ritmuri muzicale, ce urmează să redea cititorului cât mai precis imaginile şi vibraţiile poetice. In acest sens Giuseppe Ungaretti depăşeşte formele şi modurile poeziei futuriste atotputernice. Ion Pătraşcu Spre a învăţa cu metodă limba italiană. D. C. H. Niculescu, asistent la Catedra de Limbă şi Literatura italiană dela Universitatea din Bucu- reşti, a adus o contribuţie preţioasă pedagogică, îndepărtând pentru tot- 238 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE deauna o lacună gravă care stăruia în învăţământ cu privire la predarea limbii şi culturii italiene. Şcoala română secundară era lipsită până acum de manuale pentru anii mai înaintaţi de studiu, atât în ce priveşte gramatica, adică partea tehnică a limbii, cât şi cunoştinţele generale de cultură italiană, sistematic alcătuite. In pre- zent, când viziunea politică s’a prefăcut şi s’a limpezit, s’a simţit nevoia unei armonizări a învăţământului italian cu cerinţele şi cu importanţa care se acordă şi trebuie să se acorde culturii italiene în şcoala concepută astăzi pe statornice temelii umaniste. D. Niculescu şi-a propus un ţel demn de lăudat: înzestrarea învăţă- mântului pentru limba şi cultura ita- liană « cu un ciclu complet de manuale pentru toţi anii de studiu ». Acest scop, în curs de realizare, s’a cristalizat par- ţial prin două manuale meritorii: primul poartă următorul titlu: Grama- tica Limbii italiene şi este destinat cla- selor II—III—IV şi V de liceu teo- retic şi comercial; al doilea se numeşte simplu şi sugestiv, Italia şi serveşte clasei VI liceală. In curând vor apărea, de sigur, şi manualele ultimelor clase din învăţământul secundar, în acord şi cu cerinţele programei analitice. In afară de împlinirea de care vor- beam a unei lacune serioase în învă- ţământ, cărţile didactice ale d-lui Niculescu se bucură de însuşiri pozi- tive de alcătuire lăuntrică. Se observă îndată că un spirit metodic şi limpede a orânduit materialul de predare. Au- torul însuşi, în prefaţa fiecărei cărţi, şi-a exprimat şi explicat principiile care l-au călăuzit la închegarea mate- riei de predare în tipare solid contu- rate. Astfel, în prefaţa Gramaticei, d. Niculescu afirmă că nu a urmat o metodă intuitivă, cu tot farmecul pe care o exercită acest epitet. Căci* lămureşte autorul: «Acum, când învăţământul limbii italiene în şcoalele noastre dispune de şapte ani de studiu, este vreme şi pentru joacă pe ogoarele mănoase şi însorite, calde de suflet şi înţelepciune ale literaturii italiene. înainte de toate însă, gramatica, învăţată deplin şi serios... > Şi, întăreşte îndată autorul: «... Gramatica nu trebue să fie scop ci mijloc. De aceea, în enunţarea ori- cărei reguli, am pornit totdeauna dela exemplu şi, ceva mai mult, am lăsat cu totul de o parte regulile, pentru a da cuvântul numai exem- plelor ». « Această ideală cucerire: dela exem- plu la regulă ţi iar la exemplu ni se pare legea care va asigura succesul învăţă- mântului oricărei limbi modeme ». Astfel d. C. H. Niculescu a înlesnit mult sarcina profesorului, prin varie- tatea şi multitudinea exemplelor din care regula se impune dela sine ne- enunţată, îndepărtând în acelaşi timp pericolele aşa zisei metode intuitive, care s’a experimentat cu adevărate roade numai în anii mai fragezi ai copilăriei. Intuiţia s’a aplicat cu folos, de pildă în metoda Montessori, înainte ca judecata elevului si) prindă o reală consistenţă. Manualul următor, cuprinzând Geo- grafia şi Istoria Italiei după cerinţele programei, este întocmit după aceleaşi principii şi prin aceleaşi norme de cla- ritate pedagogică. Ca o sinteză a celor două manuale de şcoală, d. Niculescu a realizat o lucrare destinată de data aceasta tu- turor celor ce doresc să se iniţieze în. cunoaşterea sistematică a limbii ita- liene, o lucrare deci pentru marele public. Este cu atât mai folositoare pentru difuzarea limbii italiene după NOTE 239 normele structurale ale gramaticii sale. Şi astfel, pătrunderea culturii italiene în ţara noastră prin lecturi, conferinţe, cinematograf a căpătat un mijloc de înţelegere, prin meritul d-lui C. H. Niculescu. Mariella Coandă C^ând se dozează mai multe vita- mine la aceiaşi pacienţi, se poate găsi, de exemplu că din 127 pacienţi având o carenţă de vitamină A, numai 15,5% au valori normale ca vitamină C. Sau, dacă pacienţii au un titru normal ca vitamină A, la 50% numai din ei se află vitamina C în concentrare normală. De aci decurge că un tratament raţional trebuie să se bazeze pe dozări prealabile, făcute de specialişti, şi că foarte deseori tratamentul trebuie să fie poli-vitaminic (R. Pies). * Industria alimentară a dat o mare atenţie, mai ales în împrejurările actuale, preparării legumelor uscate. Problema este să se asigure o conser- vare sigură, dar şi păstrarea valorii alimentare şi protectoare (vitamine). Nu s’a putut ajunge la soluţii defini- tive şi cu adevărat satisfăcătoare în toate cazurile. De pildă, în ce priveşte uscarea cartofilor, ceea ce reprezintă o considerabilă economie de spaţiu şi transport, reducând pierderile. Dar anumite caractere chimice (puterea reductoare), în raport strâns cu vita- mina C, suferă mari variaţii, după procedeul de uscare. Şi chiar titrarea vitaminei C devine iluzorie, dacă se folosesc, pentru titrare, procedee pur chimice. Aşa că trebuesc recontrolate dozările chimice prin vechiul pro- cedeu biologic, experimentând asupra animalelor în iminenţă de scorbut. Deşi această ultimă procedare este mult mai lungă şi mai costisitoare, rămâne cea mai sigură în anume cazuri. (W. Kroner & H. Lamei; A. Scheu- nert & J. Reschke). * In schimb margarina vitaminizată cu lebertran (vitamină A) este uşor de controlat chimic, ceea ce-i asigură bune rezultate practice şi compoziţie constantă. (K. Gemeinhardt & H. Jeglinski). Ca rezervă de vitamina C, sucul de lămâie se poate conserva prin diferite procedee fără pierdere a activităţii. Autorii compară două procedee: sau adaogă 0,3% acid formic, sau încăl- zesc scurt la +ioo° în ampule um- plute cu CO,. Trebuie ferit permanent de oxigen; şi deci prepararea şi am- balajul au o mare importanţă, căci dopurile obişuite sunt permeabile la aer. Insă dacă i se adaogă zahăr (ca sirop), aerul nu mai reprezintă un pericol. Chiar şi coaja interioară, cea albă, e bogată în vitamine, care pot fi extrase prin apă şi conservate ca so- luţii (M. Sachsse, J. Solling & K. Heinich). Problema conservării vitaminelor este din cele mai importante, nu numai ca mecanisme biochimice proprii lor, dar şi ca aplicări practice. Anumite substanţe, ca esterul p-oxibenzoic, fe- resc vitamina C de distrugere spon- tană prin auto-oxidare între +7° +6o°, iar sucul de lămâe nu are aceeaşi acţiune de conservare decât la +60° (T. Sabalitschka & A. Priem). * Pentru unele vitamine, regnul ve- getal este o sursă directă în alimen- taţia noastră. In special se recomandă larg să se ia morcovi cruzi raşi. Ca detalii, se poate reţine că felul de îngrăşare chimică a terenului cultivat, 240 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu influenţează cu nimic cantitatea de vitamine Bj — B*. La fel pentru cartofi şi pentru cereale, dar acestea nu se consumă decâ\: preparate (A. Scheunert şi K. Wagner). * Boli grave ale rinichiului par să fie in legătură cu lipsa vitaminei Ba. In orice caz, experimental se poate dovedi că o atare lipsă poate da, la guzgan, leziuni destructive ale celu- lelor tubilor ce elaborează urina, şi apoi scleroză renală (A. Meyer). E. C. C. Pentru orice publicaţie — con- ştientă de misiunea ei — legătura cu scriitorii şi cărturarii cunoscuţi este la fel de preţioasă ca şi aceea cu ceti- torii încă necunoscuţi, din îndepăr- tatele părţi ale ţării şi dintre care unii pot fi, uneori, mai înrudiţi su- fleteşte şi mai pe linia aceloraşi cre- dinţe şi năzuinţe decât ne aşteptăm. Este o mare satisfacţie pentru re- vista noastră de a se găsi preţuită şi dorită de intelectualii dela oraş ca şi de cei dela ţară. Cetind acele atât de semnificative şi înălţătoare Scrisori de război din anul vitejiei româneşti 1941, culese, orânduite şi comentate de scriitorul Al. Lascarov-Moldovanu (editura Cu- getarea) — scrisori din care reies multe trăsături psihologice şi multe adevă- ruri despre purtările şi morala supe- rioară a poporului nostru, indiferent de categorii sociale şi rânduiri pe ţi- nuturi— am găsit o scrisoare ce ne priveşte deadreptul. E vorba de scri- soarea 1144-a, dela pagina 295 a cărţii publicate de d. Lascarov-Mol- dovanu, adresată acestuia de către «săteanul T. D. din comuna Step- Soci» şi pe care o publicăm în în- tregime, fără niciun alt comentar, mărturisind doar întărirea ce-o pu- tem găsi în astfel de legături sufle- teşti, pe care numai întâmplarea cea rodnică ni le aduce la cunoştinţă: «Prea stimate Domnule scriitor. Subsemnatul premilitar Trofin Dolghi din corn. Step-Soci, jud. Orhei, sunt un tânăr plugar în vârstă de 21 ani. Vă cunosc pe dumneavoastră din scri- sul creştinesc şi naţional pe care îl publicaţi în gazeta pentru plugari « România Satelor ». Ceteam regulat cu mare poftă această gazetă a noa- stră, a plugarilor. Dar a venit anul de tristă memorie când Basarabia Ro- mânească a căzut pradă hoardelor bolşevice. In acest timp scrisul Ro- mânesc nu mai aveam putinţa să-l cetim. Cât de mult am tânjit după cartea Românească 1 Astăzi când ne aflăm iarăşi cu toţii în România noa- stră scumpă cât e de mare bucuria noastră 1 Vă rog din toată inima prea stimate Domnule scriitor, pe Dum- neavoastră ce vă cunosc ca pe unul ce activaţi pe terenul literaturii şi cul- turii, ca să mă ajutaţi, fiindcă n’am mijloace, cu gazete şi reviste pentru cetit. Trimiteţi-mi, vă rog din gaze- tele România Satelor, Albina şi Re- vista Fundaţiilor Regale. Eu vreau să cetesc cât mai mult pentru a fi un plugar şi un Român luminat. Vă mul- ţumesc de dinainte. Aştept răspunsul Dumneavoastră cu nerăbdare. Multă sănătate — şi slăvit să fie Domnul 1...I. R. INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI OIN OAUZA LIPSEI QENEBALE DE HÂRTIE, REVISTA 8B VEDE OU REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRA8E DIN 8TUDIILB APĂRUTE In 8UMARUL 8ĂU. COLABORATORII REVI8TEI 8UNT RUGAŢI OA, ODATĂ OU MANU8ORI8ELE TRIMISE, 8Ă MENŢIONEZE ADRESA EXAOTA, UNDE 8Ă LI 8E EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, DAOĂ Împrejurările permit aoeasta, prima ooreoturA. In oel mult trei luni dela depunerea pieoArui MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DAOĂ MANU- 8ORI8UL A POST AOOEPTAT 8PRE PUBLIOARE. DIN MOTIVE FINANOIARE, REDACŢIA NU Işi POATE LUA OBLIGAŢIA DE A RĂSPUNDE Şl OELOR ALE OĂROR MANUSCRISE NU AU FOST AOOEPTATE. MANUSCRISELE AOOEPTATE VOR FI PUBLIOATE DUPĂ NEOE8ITĂŢILE DE ORDIN REDAOŢIONAL. MANUSORI8ELE NEPUBLIOATE NU 8E ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL OON8IDERANDU-SE OBLIGAT 8A-ŞI PĂ8TREZB COPIILE NEOE8ARE. EDITURA FUNDAŢIEI REGALE PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Director: Prof. D. CARACOSTEA Anunţă apariţia următoarelor (Sohinie care se găsesc tn librăriile din Capitală ţi din întreaga fără: TH. CAPIDAN: SHAKESPEARE: N. DA.VIDESCU: NICOLXE COSTIN: Macedoromânii Cum vă place, în trad. d-lui Prof. P. Grimrn Renaşterea 1 _ Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de Ioan St. Petre ESCHIL: SHAKESPEARE: D. CARACOSTEA: AL. T. STAMATIAD: N. CARTOJAN: Ing. NIC. P. CONSTANTI- NESCU: ARON COTRUŞ: CALDERON DE LA BARCA: ELSEBIU CAMILAR: OVIDIU PAPADIMA: SHAKESPEARE: B. FRANKLIN: G. OPRESCU: S. MEHEDINŢI: OTILIA CAZIMIR: I. AGÂRBICEANU: N. DAVIDESCU: AMIRAL BYRD: Orestia, în trad. d-lui G. Murnu Poveste de iarnă, trad. Dr. Protopopescu Expresivitatea limbii'române Cortegiul amintirilor Istoria literaturii române vecki, voi. II Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. II Rapsodia dacă Viaţa este vis, în trad. d-lui Al. Pbpescu-Telege Cordun Neam, sat, oraş tn poezia lui Octavian Goga Regele Lear, în trad. d-lui Dragoş Protopopescu Autobiografie, în trad, Pr. F. M. Gâldău Grafica românească in sec. al XlX-lea Opere complete, voi. I A murit Luchi Licean odinioară Antologie critică Singur, în trad. d-lui B. Brezeanu In cursul annlui vor apărea următoarele opere: MIHAIL SADOVEANU: M. EMINESCU: V. VOICULESCU: C. KIRIŢESCp: HELIADE RAbULESCU: AL. MACEDONSKI: MIRCEA ELIADE: LUCIAN BLAGA: N. BĂRBULESCU: I. POPESCU-VOITEŞTI: h * . » Ing. GH. MANEA: EMIL GIURGIUCA: ANIŞOARA ODEANU: ION LUCA: CERVANTES: V. PAPILIAN: OVIDIU PAPADIMA: LOPE DE VEGA: AL. O. TEODOREANU: Dr. N. C. PAULESCU: Opere complete, voi. III • Opere, voi. II Umbra, teatru Şcoala română in răscrucea vremurilor • Opere, voi. II, ed. îngr. Prof. D. Popovici Opere, voi. III, sub îngrijirea d-lui Prof. T. Vianu Insula lui Euthanasiu Trilogia cunoaşterii \ Din tainele derivatelor Noţiuni de Geologie Petrolul românesc Sarea regiunilor carpatice româneşti Curs de amenajarea, organizarea ţi exploatarea fabricilor Dincolo de pădure Moartea în cetate Amon-Ra şi Rachieriţa, teatru Iscusitul Don Quijote dela Mancha, în trad. d-lui Al. Popescu-Telega Manechinul lui Igor ţi alte poveşti de iubire Creatorii şi lumea lor Teatru ales, în trad. d-lui A^ Popescu-Telega Caiet, ediţia Il-a _ Ogere, ediţie îiţgrijită de Dr. V. Trifu ^(ORITORUL OFICIAL 81 IMPRIMERIILE STATULUI. IMPRIMERIA NAŢIONALI. — C. 84.08*.