* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL IX IULIE 1942 Nr. 7 D. CARACOSTEA....... MIHAI BENIUC ....... ION CONEA........... D. CIUREZU ......... Ing. CRISTEA NICULESCU . E. AR.-ZAHARIA...... WOLF von AICHELBURG ... RADU BRATEŞ......... CONSTANTIN NOICA.... MARIANA4: MOŞOIU ...-. N. MĂRGINEANU....... ION BĂLAN........... IULIAN POPA......... ION OJOG...........r Dr. ILIE DĂIANU..... VICTOR BUESCU ...... OLGA CABA........... IULIAN VESPER ...... AL. DIMA............ \. RADU GYR........‘ ION PILLAT ......... Cum se diriguia^Eminescu ................. 3 Versuri.................................. 35 Spaţiul geografic românesc. .............. 38 Versuri................................... 48 Rostul educativ al culturii clasice ...... 5° Eroica................................... 63 Joseph Weinheber...................... 66 Cartea mea, drum de poveste .............. 75 Filosof ia Germaniei de azi .............. 77 .Preistorie............................. 85 Problema evoluţiei........................ 86 Versuri................................. 92 Sub semnul crucii căzute ............... 97 Versuri................................. H7 Amintiri din Croaţia..................... 121 Traduceri din Horaţiu.................... 127 Despre scufundarea Atlantide» ........... i33 Cântec vechiu ........................... 141 « Dănilă Prepeleac »..................... I43 Poeme de pe front....................... 154 Simbolismul ............................. 159 TEXTE ŞI DOCUMENTE COSTACHE NEGRUZZI .... Trei scrisori inedite CRONICI 183 INTRE VALABILITATEA ŞI EFICIENŢA VALORILOR, de Şt. Tcodo- rescu; ERNST jtÎNGER, LA RĂSCRUCE DE EPOCI, de Petronela Negoşanu; JURNAL BERLINEZ, de D. C. Amzăr; TEATRUL CA VIZIUNE LIRICĂ. de Ionel Olteana ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU VASILE NETEA: Maiorul Simion Mihăilă , REVISTA REVISTELOR străine — româneşti NOTE Libertate şi existenţă — Madeleine Andronescu — Demostene Botez — Geneza mitului — Siidostforschung — Aurel Marin — « Pustiuri» — Edgar Poe ilumi- natul— O. Boitoş — La porţile Odesei — Disraeli într’o nouă lumină—Note italiene — Ramiro Ortiz — Theodor Fontane — C. Silvestri — Nijinski — Haydn — Beethoven — Editura Gorjan — Victor Ion Popa şi teatrul său — Expoziţii de plastică — J.-S.Bach : — 240 PAGINI - NUMĂRUL 60 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE » REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE ; I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: CAMIL PETRESCU REDACŢIA ADMINISTRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 89 TELEFON 2-06.40 ABONAMENTUL ANUAL PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 2.000 PENTRU PARTICULARI LEI 720 ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENŢI, PREOŢI ŞI ÎNVĂŢĂTORI DELAŢARĂ) LEI 500 CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DEN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL IX, Nr. 7, IULIE 1942 BUCUREŞTI UNIUNEA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE 39, Bulevardul I^ascar Catarg!, 39 CUM SE DIRIGUIA EMINESCU Pentru chipul cum se diriguia Eminescu, deci pentru simţul său de autocritică, nimic mai lămuritor decât drumul străbătut dela prima la ultima formă a simbolurilor caracteristice viziunii sale despre lume: cele două destine contrastante Cătălin—Lucea- fărul. Din tot cuprinsul poeziei noastre, acesta este capitolul de lite- ratură comparată a formelor care îndeosebi ne cere să luăm aminte. La fel ca limba, opera de poezie este un tot atât de organic, încât o modificare introdusă într’un aspect cere schimbări în tot restul plăsmuirii. In ultima formă, figura Cătălinei-fiind nuanţată, asa cum am arătat, modificări esenţiale trebuiau să schimbe întru totul şi sentimentalitatea şi figura înamoratului fericit. Voi arăta acum modificările pe care le-a suferit feciorul de împărat, Florin, ca să devină Cătălin şi voi urmări aceste mo- dificări în nume, în înfăţişare, în structura sufletească şi în ma- nifestări. Am semnalat cum leit-motivul care avea să ducă la plăsmuirea lui Cătălin se ivea în prima formă versificată în chiar strofa unde Florin apare întâi. Imediat după numele lui apărea versul: Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn... Am arătat ce cortegiu de imagini şi de valori leagă Eminescu de cuvântul acesta: norocul. Pentru ca figura aceasta să devină re- prezentativă pentru instabilul şi întâmplătorul noroc pământesc, eroului trebuia să i se ia tot nimbul idealist cu care izvorul şi prima redactare îi învăluise figura. t Mai întâi însăşi modificarea numelui. De ce oare n’a păstrat Eminescu numele 'din prima redactare, Florin ? Pentru un fecior de împărat şi pentru o fată de împărat, care ar fi rămas într’o atmosferă înaltă, numele de Florin şi Florina ar fi fost potrivite. 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu însă şi pentru figuri care, asemenea Cătălinei, se avântă spre înălţimi, dar rămân în teluric. Ca etimologie, Cătălina vine dela Ecaterina. Şi între atmosfera înaltă pe care o evocă numele sfintei şi modificările introduse în forma poporană, care o apropie de comunul Lina, parcă este ceva din deosebirea dintre pornirea înaltă a fetei de împărat şi complementul ei firesc, Cătălin. Această depărtare dela aspiraţiile fetei până la atitudinea ultimă n’are ceva din depăr- tarea dela numele patroanei până la etimologia poporană care, apropiindu-1 de zilnicul Lina, i-a dat parcă şi ceva comun? In cazuri ca acesta, însăşi denumirea personajelor este un mijloc de expresivitate stilistică, fiind pusă în serviciul concepţiei totale. Oricum ar fi, cert este că, după cum în nume, tot astfel şi în toate aspectele, este o mare depărtare dela feciorul de împărat la pajul Cătălin. Priviţi înfăţişarea externă din prima redactare, când, de pildă, Florin pleacă în căutarea iubitei: Fecior de drag, cum n’a văzut pământul, O stea el pare ’n neamu-i şi în soiu-i.. . şi apropiaţi figura aceasta de felul atât de puţin eroic, dar în schimb atât de şăgalnic-graţios, din ultima redactare: Un paj ce poartă pas cu pas A ’mpărătesei rochii, Băiat din flori şi de pripas, Dar îndrăzneţ cu ochii, Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina Se furişează pânditor Privind la Cătălina... Apropiind ambele figuri, îşi poate cineva da seama cum toată situaţia şi înfăţişarea externă a personajului a trebuit să fie mo- dificată, pentru a face din Cătălin o firească pereche a Cătălinei. E sugestiv să citeşti următoarea strofă din prima redactare, când( după atâtea încercări, Florin îşi vede idealul şi vorbeşte: Ah, te-am văzut, mi te-am văzut în fine Copil cu ochi albaştri ’ntunecime Cu-a tale gene de amor dulci şi fine, Cu-al tău surâs de-o gingaşă cruzime. CUM SE D.R1GUIA LMINESCU 5 Ah, aş muri de-atât noroc şi bine, Căci te-am văzut cum nu te-a văzut nime, Nu ştii ce-am suferit pân’ a te-ajunge, Copil frumos, ca luna nopţii lunge 1 şi să apropii declaraţia aceasta, ca şi tot ce vorbeşte Florin, de primele cuvinte pe care şi le spune Cătălin când, după ce s’a furişat pânditor, el, care n’a mai cutreierat pe la sfinte şi nu s’a mai luptat cu balaurul, o zăreşte: Dar ce frumoasă se făcu Şi mândră, arz’o focul; Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-ţi încerci norocul! Făcând astfel din figura aceasta o adevărată întrupare a no- rocului pământesc, înţelegem de ce Eminescu a înlăturat tot ceea ce era eroic şi idealist în gesturile lui Florin, ştergând cu creionul, dela început, numeroasele strofe ale isprăvilor acestuia până ajunge în preajma fetei. De altă parte, instinctul fiind tră- sătura de unire între cei doi, înţelegem de ce toate elementele de miraculos: floarea Sfintei Vineri, pasărea Sfintei Duminici, fuga romantică, etc. trebuiau să fie înlăturate. Cele mai izbitoare modificări fiind în legătură cu figura şi sentimentalitatea lui Cătălin, după ce-am arătat imperativul lor organic în cuprinsul poemei, se cuvine să învederăm şi evoluţia de gust a poetului faţă de alte motive înrudite. Am văzut că tot ce este în legătură cu Florin, se subordonează motivului încercărilor şi isprăvilor prin care un erou izbuteşte să cucerească o fată de împărat. Idealismul eroului iese astfel clar la iveală. Frecvent în romantică, motivul acesta a deşteptat mai târziu un surâs de ironie. Şi un astfel de surâs găsim într’unele din rarele poezii ale lui Eminescu, cu hotărît aspect de humor. Este poezia Diamantul Nordului. In decorul unei grădini frumos stilizată, apare cavalerul în faţa castelului şi cântă iubitei lui. Ea îi răspunde că ursita a hotărît să nu fie decât a aceluia care-i va aduce diamantul din adâncimea Mării de Nord. După cum Florin trece prin atâtea şi atâtea grele încercări până să ajungă la castelul tăinuit, tot astfel şi cavalerul nostru până izbuteşte să scoată diamantul, care preface noaptea în zi. Nicio greutate şi nicio ispită nu-1 opresc din cale. Scoate din adâncuri diamantul 6 RLV1STA FUNDAŢIILOR REGALE şi, fericit, îl aduce iubitei lui. Până aici ai crede că Eminescu a vrut să versifice o poveste; şi îmi aduc aminte c’am citit odată ceva asemănător. Dar de abia la sfârşitul basmului versificat, vezi că motivul a fost pentru Eminescu prilej de înfăţişare hu- moristică: convenţionalul motivului iese astfel la iveală. Cavalerul, după ce-a înmânat diamantul, strănută. Cântase noaptea sub bal- conul iubitei. Adormise în grădină, căpătase guturai şi, ca să nu mai capete şi dela grădinar vreo rană în afară de cea pe care o avea în suflet, fuge grăbit, pe când o uşă dela balcon se des- chide şi adorata se desfată râzând. Când cineva a stilizat cu-atâta ironie şi humor un motiv ca acesta, atât de înrudit în partea de isprăvi cu acelea ale lui Florin, însemnează că el e pătruns, ca şi H e i n e, de convenţionalul unor astfel de situaţii. Iată încă un cuvânt pentru care Eminescu a înlăturat dela început din basmul versificat episoadele încer- cărilor prin care trece Florin. ICOANA CENTRALĂ Şi-acum, după ce ne-am dat seama de prefacerile ce-a suferit sentimentalitatea amorfă închegată în fata de împărat şi în Florin, până am ajuns la cristalizarea din Cătălina şi Cătălin, să păşim mai departe, urmărind fazele prin care am ajuns la icoana cen- trală: Luceafărul. . Fata de împărat şi Florin au fost la început viziunea neclară a unui fel de-a fi, care nu putea să ni se întipărească, pentrucă figurile stăteau separate, aşa după cum în icoanele bizantine figu- rile stau pentru sine, fără raporturi de încordare sufletească între ele, raporturi care singure puteau da viaţă şi nuanţare. Naşterea şi desfăşurarea sentimentalităţii închegate în Cătălina nu putea fi definitiv şi reprezentativ întipuite, decât prin încordarea care se naşte din năzuinţa şi încercarea ei zadarnică de a se apropia de Luceafăr. Numai astfel adâncul uman, care cerea să fie ex- primat, putea să fie împletit armonic în desfăşurarea poemei. Tot astfel, smeul ne apare în prima formă ca o nebuloasă de sentimente, care, deşi avea unele elemente contradictorii, con- ţinea — virtual, cam aburos şi învălmăşit — mai tot materialul ce va alcătui mai apoi simţirea Luceafărului. Dar acest material, CUM SE DIRI8UIA EMINESCU 7 prea dependent de datele basmului lui Kunisch, nu îngăduia o exprimare a sentimentalităţii şi adâncului sufletesc, pe care Eminescu a voit să le întrupeze dela început în icoana centrală. Privind manifestările, asemănările dintre ambele aceste figuri sunt numeroase: mai toate momentele principale prin care se manifestă acţiunea smeului, le întâlnim şi ’n acţiunea Luceafă- rului. Amândouă figurile cad înamorate de o răpitoare fiică a pământului; coborîndu-se de două ori din ceruri, fiecare cere fiinţei iubite să-l urmeze în împărăţia lui; şi unul şi altul, când înţeleg că aceasta-i cu neputinţă, se hotărăsc să-şi schimbe felul şi să-şi jertfească nemurirea. De aceea amândoi pornesc să stră- bată nemărginirea, pentru a zice Ziditorului să-i deslege de « greul negrei veşnicii». Dacă priveşti numai materialul de gândire, nu şi exprimarea, aproape la fel vorbeşte Ziditorul şi Smeului şi Luceafărului şi-i liberează de chin, desvăluindu-le cât de mărginit, de amăgitor şi nestatornic lucru e iubirea pe pământ. Materialul fiind atât de asemănător, cum se face totuşi că deosebirea de impresie pe care ne-o lasă ambele figuri e atât de mare? Este deci nevoie să pătrundem aceste deosebiri, căci ele, neprovenind atât din materialul sufletesc întrebuinţat, cât mai ales din stilizarea Iui, sunt deosebit de potrivite să ilustreze primatul imperativelor este- tice de care s’a călăuzit Eminescu. Şi — pentrucă problema se apropie de însăşi inima conştiinţei lui estetice — ni se impune o amănunţită cercetare comparativă, punct cu punct. Deşi realitatea sufletească este, în linii largi, asemănătoare cu aceea a Luceafărului, în chiar evoluţia dela ce sugerează cuvântul « smeu » la « Luceafăr i, eo distanţă al cărei tâlc e uşor de lămurit. Dacă iubirea smeului este iubirea unei fiinţe, care nici în acest aspect al vieţii sentimentale nu se poate desface de un fel superior de a fi, atunci cum se- împacă acest fel înalt cu imaginea de fioroasă fiinţă sensuală şi hrăpitoare, pe care o avem despre smeu din basmele noastre? Evident, asociaţiile fireşti pe care cuvântul « smeu » le trezeşte, se ciocnesc în conştiinţa cititorului cu felul înalt în care personajul e conceput de poet. De aici re- zultă o întunecare în icoana acestei figuri. Deşi de timpuriu poetul va fi întrezărit nepotrivirea aceasta, totuşi, pentrucă în prima formă versificată s’a lăsat prea mult stăpânit de elementele epice 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ale basmului lui Kunisch, urmând modelul, pune pe smeul în- amorat să se preschimbe mai întâi în stea şi apoi să se întrupeze în tânăr. Dar după întrevorbirea cu fata de împărat, el e înfă- ţişat iar ca smeu. Astfel se năştea o impresie total hibridă: peste imaginea smeului, aceea a stelei, apoi aceea a tânărului şi iar a smeului, când acesta vorbeşte cu Dumnezeu. In forma definitivă, nepotrivirile acestea au fost înlăturate: dintru început, nu mai avem un smeu, ci un luceafăr înamorat. Nimic mai potrivit decât imaginea acestei luminoase podoabe a cerului înstelat, pentru a sugera simţământul planării tainice, al depărtării de cele pă- mânteşti. In studiul lui Bogdan-Duică, Despre Luceafărul lui Eminescu, înlocuirea aceasta a smeului prin luceafăr e înfăţişată ca « o scân- teiere nouă a unor motive vechi». In manuscrise, în situaţii unde e vorba de iubire, apare adesea imaginea unui luceafăr. Dar ceea ce se cuvine să fie subliniat este că nu numai la Eminescu, dar şi la alţi scriitori — la Alecsandri, bunăoară — limba a pus la îndemâna poeţilor această firească imagine, pentru a exprima prin ea ceva deosebit de preţios. Se poate vedea aici în ce măsură limba obştească poate condiţiona caracterul marilor creaţiuni de artă. In limba franceză, de pildă, unde planeta desemnată prin luceafăr n’are nume masculin, o poemă ca aceea a lui Eminescu, în care luceafărul devine simbolul unor înalte valori sufleteşti, nu s’ar fi putut naşte. In ce priveşte în deosebi pe Eminescu, e de reţinut că în chiar prima lui poezie publicată — La moartea lui Aron Pumnul — în chiar prima strofă, vrând să sublinieze valoarea excepţională a celui dispărut exclamă: « se stinse un lu- ceafăr », ceea ce dovedeşte că imaginea aceasta îi apărea spontan , când voia să sublinieze o valoare umană. De atunci imaginea este frecventă pentru a denumi o valoare deosebită. Când am arătat fazele prin care a trecut imaginea Cătălinei, afirmam că e o nepotrivire în faptul că smeul, dintr’o singură privire, cade înamorat el întâi de fată. Intr’adevăr, dacă smeul înfăţişează un fel înalt de a iubi, ne pare cam discordant ca el, care zice iubitei: «te-aş privi etern ca pe o stea », să se aprindă într’o clipă aşa de peste fire. Pentru o structură sufletească de felul celei înfăţişate prin smeu,' te-ai aştepta la un alt început. Cu cât adevăr, cu câtă nesilită iscusinţă ne este zugrăvit începutul CUM SE D1RIGUIA EMINESCU 9 iubirii în forma definitivă a Luceafărului! îndelungatele priviri ale fetei care-1 Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce.. deşteaptă luare-aminte şi apoi iubirea Luceafărului. Iar chipul cum îşi manifestă el iubirea la început poate să pară straniu numai atunci când nu-ţi dai seama de firea lui contemplativă: Şi din oglindă luminiş Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închişi, Pe faţa ei întoarsă. El, cel menit să fie oglindă izbăvită de patimi, îşi tremură razele în oglindă, de-acolo şi le revarsă asupra iubitei. Intr’un articol intitulat Un nou izvor al Luceafărului, d. I o n Sân-Giorgiu afirmă că motivul geniului nemuritor a fost sugerat lui Eminescu de o poezie a lui G o e t h e, Hochbild, din cartea Suleika a Divanului occidental-oriental. După cele arătate cu privire la motivul nemuririi smeului, aşa cum se află în basmul lui Kunisch, şi după cele arătate cu privire la tipologia motivului nostru în folclorul şi literatura universală, s’a putut vedea clar că nu din amintita poezie a lui Goethe, în care de altminteri nici nu e situaţia dintre muritor şi nemuritor, ci dintre soare şi o zeiţă, nu din acea poezie a putut lua Eminescu motivul nemu- ririi. Dar dacă amintesc de citata părere a d-lui I. Sân-Giorgiu, este pentrucă acolo apare şi o interpretare a pasajului citat, în care Luceafărul îşi revarsă razele din oglindă. In poezia lui Goethe, lacrimile zeiţei, fiica Cerului, primesc icoana soarelui. Aici vede d. I. Sân-Giorgiu izvorul citatului pasaj din Eminescu: «Astfel la Eminescu, Luceafărul se oglindeşte într’o oglindă unde-1 vede iubita, pe când la Goethe astrul se oglindeşte în perlele cu care se împodobeşte zeiţa ». Evident, ca şi în restul poeziei, ca şi în situaţia ei centrală (soarele şi o zeiţă, copilă a cerului), nimic comun între această poezie a lui Goethe şi între poema lui Emi- nescu. Resfrângerea Luceafărului în oglindă este deci la Emi- nescu un măestrit mijloc de-a indica dela început firea contem- plativă, care mai degrabă aşteaptă să fie stârnită, decât ca ea io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE direct să-şi afirme patima. O astfel de fire ar rărrtânea la această atitudine, dacă fata n’ar prinde să-l cheme ea pe el, din vis: O, dulce-al nopţii mele Domn, De ce nu vii tu ? Vină 1 Iubirea Luceafărului, începând altfel decât aceea a smeului e de aşteptat ca deosebirile lor să se accentueze mai mult. Deşi, privite în bloc, atitudinile smeului seamănă cu ale Lu- ceafărului, totuşi deosebirile de nuanţă, de ton, de gradare sunt numeroase. Supunându-se numai propriei lui porniri, smeul se coboară de două ori pe pământ şi «preface ’n tânăr sufletu-i divin». Prima coborîre e de-o înflăcărare care surprinde şi ca ton şi pen- trucă nu mai îngădue o gradaţie pentru cea de a doua coborîre: Ah ! te iubesc — îi zise el — copilă, La glasul tău simt sufletu-mi rănit, Din stea născut, plec fruntea mea umilă, Cu ochii mei prind chipul tău slăvit. Nu vezi cum tremur de amor, ai mildl Nimic înalt, nimic mândru din care să se întrevadă firea lui, nu străbate aceste prime cuvinte ale smeului. Te izbeşte să vezi o lipsă de demnitate, vecină cu umilinţa, la o fiinţă ca el, pur- tătoare a unei înalte valori. Că smeul cade înamorat, este firesc: dacă el ar fi fost numai întruparea contemplării, de bună seamă basmul nu s’ar fi putut ţese. De aceea, atât smeul cât şi Lucea- fărul au fost concepuţi larg: alături de felul lor predomnitor, se afirmă iubirea care creşte până la patimă. Dar dacă în sufletul omenesc pot convieţui mai multe aspecte, atât realitatea vieţii cât şi optica specială a artei cer ca ele să fie străbătute de predominanţa personajului. Ca un colţ al sufletului să rămână neînrâurit de dominantă, este neverosimil, cu atât mai mult o manifestare hotărîtoare a vieţii, cum este iubirea. De aceea, când sm^ul numai că nu îngenunche zicând fetei plec fruntea mea umilă, sau tremur de amor, ai milă ! CUM SE DIRIGUIA EMINESCU II ne întrebăm dacă accente de acestea, care nu ne-ar surprinde sub pana lui C o n a c h i, cadrează cu ceea ce este, în esenţa ei, o fiinţă superioară. Evident că este aici o clintire din rostul vero- similului. Dar nu este numai atât. Arătata nepotrivire avea să aibă răsunet mai departe şi să producă o altă scădere. După accentele de mai sus, smeul cere fetei să-l urmeze în împărăţia lui. Dar prin aceea că, dintru început, accentul a fost pus nu pe firea lui înaltă, ci pe patima lui, nu suntem pregătiţi să înţelegem cât de apăsător lucru este pentru el o întrupare pământească, aşa încât, atunci când smeul cere fetei să-l urmeze In dulci grădini aproape lângă soare ne întrebăm de ce această cerere, de ce insistă asupra ei şi nu rămâne el pe pământ, căci nu vedem întru cât, sufleteşte, faptul acesta l-ar stânjeni. Dar accentele exagerate din prima coborîre a smeului aduc şi altă scădere, nu mai îngădue un crescendo la a doua coborîre. A doua întrupare a smeului purcede, ca şi cea dintâi, din propria lui pornire. De data aceasta însă ne sur- prinde o potolire a accentelor pasionale şi o creştere a îmbierilor contemplative: O vin cu mine, scumpă ’n fundul mării Şi ’n palate splendizi de cristal, Când vântu-a trece peste-a apei arii Ţi-i auzi cântarea lui pe val Ţi-i închina viaţa ta visării, Vei fi oceanului monarhul pal. Dar descreşterea aceasta a pasiunii, acum la a doua coborîre a smeului, văzută în perspectiva întregii desfăşurări a poemei, pare nepotrivită. Când, curând după aceasta, smeul se hotărăşte să-şi sfarme în aşchii veşnicia, această hotărîre nu-şi putea da toată măsura, decât adusă de un nou val de pasiune. Toate aceste observaţii, oricât am căuta să le întemeiem, ar putea fi luate drept simple păreri subiective — supuse îndoielii, ca tot ce nu poate avea stringenţa probei directe — dacă n’am avea putinţa să le probăm hotărîtor temeinicia prin însăşi cer- 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cetarea modificărilor, care s’au impus lui Eminescu în forma de- finitivă a Luceafărului. Luceafărul se desprinde şi el de două ori din înălţimi, dar nu din propriul îndemn, ci pentru a răspunde chemărilor Că- tălinei; şi el este înamorat, dar aceasta o cunoaştem din zugră- virea momentului când el ascultă chemarea fetei şi porneşte a se coborî: El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s’arunca fulgerător, Se cufunda în mare. Odată însă preschimbat în tânăr şi ajuns în faţa Cătălinei, primele lui cuvinte ne destăinuesc mai ales stânjenirea ce o simte pe pământ o fiinţă ca el: Din sfera mea, venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Şi mumă-mea e marea. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborît cu-al meu senin Şi m’am născut din ape. Nimic plecat, cu atât mai puţin umilitor, în aceste cuvinte: dim- potrivă, o notă de mândrie, care contrastează cu plec fruntea mea umilă şi celelalte accente ale smeului din prima întrupare. Observaţi, în deosebi, metafora, ca în cămara ta să vin. In limbajul curent, cămară însemnează o încăpere strâmtă, de ne- locuit. Evident, nu astfel era odaia din castelul cu « falnice » bolţi al fetei de împărat. Dar oricât de strălucită putea să fie odaia din acest palat, ea nu putea să apară copilului nemărginirii decât strâmtă şi apăsătoare, ca o cămară. Astfel, când cere fetei să-şi lase lumea ei şi să-l urmeze în împărăţia lui, cererea ne apare izvorîtă din adâncul firii lui, n’are nimic nefiresc. Ceva mai mult, CUM SE DIRIGUIA EMINESCU *3 presimţi de pe acum că nepotriviri de neînlăturat vor covârşi iubirea lor. De unde, în această primă coborîre predomneşte contemplarea, în cea următoare, patima devine mai vie, contrar de ceea ce am văzut la smeu. Creşterea pasiunii e vădită în cea de a doua co- borîre prin chiar înfăţişarea Luceafărului, « cu ochii ca două pa- timi fără saţ», şi se exprimă prin repetarea caldei chemări: O vin’, odorul meu nespus, Şi lumea ta o lasă; - O vin’, în părul tău bălai S’anin cununi de stele. La prima întrupare a Luceafărului, după cuvintele menite să sublinieze distanţa dintre ei: Căci eu sunt vie, tu eşti mort Şi ochiul tău mă ’nghiaţă... Eminescu ştie să sugereze durerea Luceafărului, nu prin cuvinte, ci prin tăcerea lui. Este aici o tăcere, care vorbeşte mai mult decât orice răspuns grăit şi numai un mare meşter al înţelegerii şi exprimării umane putea să destăinuiască adâncul situaţiei prin această tăcere a Luceafărului, nesubliniată de niciun gest. Cu atât mai mult dialogul din cea de a doua coborîre ne încordează toată luarea aminte. Iar după întrebarea lui atât de simplă: Au nu ’nţelegi tu oare, ■ Cum că eu sunt nemuritor Şi tu eşti muritoare ? când Cătălina îi arată, la rândul ei, singura putinţă de apropiere: Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine — simţi că singura desfăşurare posibilă este hotărîrea celui înţele- gător de a cere Ziditorului să-l descarce de nemurire, devenită acum o grea povară. Fericita modificare introdusă de Eminescu în ultima formă a poemei: fata de împărat doreşte sincer o apropiere de Luceafăr, îşi vădeşte aici toată valoarea ei expresivă: frământarea plină de 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE oscilaţii a fetei se împleteşte cu sporirea patimei Luceafărului, până se cimentează hotărîrea desfacerii de nemurire. Chipul cum hotărîrea aceasta se exprimă în cuvintele cereştilor înamoraţi di- feră dela prima la ultima formă. In prima, după cererea lămurită: Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta, urmează o pregătire de patru versuri menite să dea ceva din at- mosfera sumbră şi fatală, atât de plăcută romanticilor: întunecos şi fără de speranţă, La ea priveşte geniul în nimb — îşi simte inima legată ’n lanţ In lanţul lumii ce-i cu-o mie limbi. Dar dacă vorbele fără de speranţă au ceva de romanţă sen- timentală, ele sunt nepotrivite, căci nu cadrează cu dinamismul hotărîrii, iar ultimele două versuri citate, cu explicitul lor, sunt inutile, o searbădă pregătire pentru ceea ce avea să urmeze, răs- punsul lui închegat astfel: Chiar nemurirea mea, chiar abondanţa Puterii mele tu o ceri în schimb. Ei bine, da I Eu m’oi sui la cer, Ca dela Domnul moartea mea s’o cer I Dacă în poezie esenţialul ar fi materialul de gândiri şi senti- mente, aceste patru versuri ar putea să fie socotite ca defini- tive. Ele conţin mai tot ceea ce avea să intre în răspunsul Lu- ceafărului, în forma ultimă. Ca mişcare afectivă, două sunt mo- mentele vii în acest răspuns: Tu-mi ceri chiar nemurirea mea în schimb şi hotărîrea da! Era firesc ca în jurul acestor momente să se închege forma definitivă, care chiar păstrează din poema cea primitivă acele opt cuvinte subliniate. Restul trebue să fie întocmit altfel. După chiar nemurirea mea o ceri, adaosul chiar abondanţa puterii mele era, material, o tălmăcire inutilă şi — ar- tistic — o linie moartă. Dar dacă, înlăturând tălmăcirea, Eminescu a făcut o economie de timp, cineva ar putea obiecta că, adăogând după în schimb din prima redactare precizarea pe-o sărutare, a strecurat în forma ultimă o notă de prisos. Citind însă versurile corespunzătoare: Tu-mi ceri chiar nemurirea mea In schimb pe-o sărutare, CUM SE DIRIGUIA EMINESCU IS vezi că ’n acest moment hotărîtor al poemei, cele două motive, — nemurire şi patimă — se ciocnesc încă odată, ca o totalizare estetică a situaţiei de până acum, tocmai pentru a da toată greu- tatea mărturisirii Luceafărului. Până aici, el avusese destule ge- sturi şi cuvinte de afirmare a iubirii. Aici însă, era momentul mărturisirii: Dar voi să ştii asemenea Cât te iubesc de tare. Iată de ce Eminescu, cel atât de concentrat în expresie, a sporit aici cuvintele faţă de prima redactare. Unde se poate vedea însă măestria lui în a concentra, este strofa următoare, comparată cu versurile corespunzătoare ale primei redactări. După ce smeul anunţase că se va urca la cer, ca să ceară dela Domnul moartea, el continuă să vorbească o strofă întreagă: Da, moartea I Pentru-o clipŞ de iubire D’etemitatea mea să mă deslege, ' Să văd în juru-mi anii în peire, Să am în inima mea moartea rece, Să fiu ca spuma mării în sclipire, Să văd cum trec cu vremea care trece — O, mult ceruşi, prea mult — şi totuşi ţie Ţi’ nchin splendori, putere, veşnicie. Cum vedem, o înseilare de gândiri menită să arate preţul jertfei care se cere. Dar era aici locul potrivit pentru atâta retorică? Din toate notele alcătuitoare, partea viabilă nu putea fi decât acel da! iniţial şi gândul: d’eternitatea mea să mă deslege. Fă- când din exclamaţia da! centrul frazei care alcătueşte strofa, şi reluând în chip simetric, de data asta în grupe de câte două ver- suri, motivele: nemurire şi patimă, care se ciocnesc în strofa anterioară, Eminescu încheie această parte a vorbirii Luceafărului: Da, mă voi naşte din păcat, Primind o altă lege: Cu veşnicia sunt legat Ci voi să mă deslege. Astfel a ştiut să dea organic viaţă momentului, înlăturând toată searbădă filosofare a smeului, cu atât mai inutilă, cu cât anticipa unele din gândirile formulate de Dumnezeu, slăbindu-le puterea. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 16 Pentrucă în hotărîrea astfel formulată avem un moment cen- tral al poemei, anticipez aici asupra cercetării formelor, care fac tranziţia dela basmul versificat la icoana ultimăx). Dintre manu- scrisele poetului, trei sunt acelea care, în iambul de opt silabe, stau mărturie despre procesul de plăsmuire în legătură cu acest moment: răspunsul Luceafărului. In manuscrisul Academiei Nr. 2277, avem trei strofe (41, 42 şi 43, fila 140). In prima strofă, singura deosebire faţă de prima strofă a formei definitive este al treilea vers, care sună: Voi să-ţi arăt aserrenea Dar sub forma aceasta, ultimele două versuri ale strofei erau pe acelaşi plan cu primele două versuri, neaducând o gradaţie. Prin introducerea unui dar în fruntea versului, se da o posibili- tate de accentuare mai mare, la care contribue şi înlocuirea cu- vintelor să-ţi arăt prin să ştii. Dar vreau să ştii asemenea... / Din cele două strofe următoare ale manuscrisului amintit, se vede şi mai bine dibuirea către forma definitivă: ■ Mă sui pSnă în sus la cer, La Domnul lumii toate Şi voi ca moartea s’o cer La cel ce a da o poate... Şi pentr’o clipă de amor Să-mi facă altă lege De veşnicia-mi sunt legat Eu voi să mă deslege. Prima strofă arăta aici un program ne la locul lui şi anticipa asupra ascensiunii Luceafărului, scăzând o parte din interesul momen- tului acela. Strofa a doua era desvoltarea părţii viabile din prima redacţiune, conţinută virtual în cuvintele: Pentru-o clipă de iubire, d’eternitatea mea să mă deslege. Dar după cum, în elanul de ho- tărîre, elementele de filosofare erau nefireşti, tot astfel aici, în *) Ca şi pentru paginile anterioare, mă servesc de ediţia d-lui D. MazQu M. Eminescu, Poezii fi variante (1940), pentrucă este azi cea mai bună ediţie pentru cercetarea genetică a creaţiunii poetului. CUM SE D1RIGUIA EM1NESCU 17 căldura mărturisirii, gândirea critică conţinută în: pentru-o clipă de amor este nefirească. E drept că mai târziu, când Luceafărul vorbeşte lui Dumnezeu, reapare imaginea aceasta când el cere, în schimbul darurilor la care renunţă, o oară de iubire. Dar acolo, contextul şi accentul erau mai mult pe jertfa care se făcea decât pe schimbul cerut, care, fireşte, trebuia să fie înlăturat, pentru ca spontaneitatea şi căldura elanului să aibă o cristalizare aleasă şi lipsită de contraziceri. In sfârşit, în această redacţiune, după versurile mai sus citate, urmează această strofa: Şi de-aici să te repezi Ca fulgera ’ntr’o oară Şi ’n clipa asta tu să vezi Ce face dânsa oare? In manuscrisul 2277, aceste versuri sunt ultimele în legătură cu poema noastră. Dar cui se adresează cuvintele să te repezi şi să vezi ce face dânsa oare? Până aici, Luceafărul vorbise fetei de împărat. Acum însă persoana a doua nu se mai referă la ea: cu ironie, poetul se adresează direct Luceafărului şi anticipează astfel scena îm- brăţişerii dintre Cătălina şi Cătălin. De fapt, strofa este un ironic soliloc al poetului, prin care curentul liric de până acum este întrerupt. Pentru dinamismul creator al lui Eminescu: un elan care se frânge prin chiar nemărginitul lui, nu e lipsit de însemnătate să reţinem această observare: prima încercare de a or- ganiza liric poema se încheia cu hotărîrea desfacerii de nemurire. De fapt, aici este şi momentul hotărîtor al patimii. Ce ur- mează, străbaterea nemărginirii, de pildă, se află virtual con- ţinut aici. Descifrând un proces asemănător şi la alte creaţiuni însem- nate, avem un mănunchiu de fapte concludente cu privire la ritmul statornic de sentiment şi la dinamismul creator. Observaţia relevată nu este un fapt izolat. Cert este că un proces asemănător stă la baza celor mai alese plăsmuiri, dela Epi- gonii şi împărat ţi proletar (această poezie s’a născut din polari- tatea a două straturi de experienţe păstrate în manuscrise), până la Scrisori. 2 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iată acum plăsmuirea următoare a acestui moment, păstrată în manuscrisul Academiei Nr. 2275 bis, 49, în trei strofe (45, 46 şi 47); prima strofă reproduce întocmai forma arătată în ma- nuscrisul 2277. Celelalte două strofe au forma următoare: Mă sui în sus până Ia cer La Domnul lumii toate Şi voi ca moartea să mi-o dea, El singur numai poate. In schimbul unei clipe dulci, Primesc o altă lege Cu veşnicia sunt legat Dar voi să mă deslege. Inutilitatea programului arătat aici în prima strofă a simţit-o Eminescu, când, în manuscris, a anulat, tăind cu două linii> în- treaga strofă. In ultima strofă citată aici, primul vers se luptă să atenueze nota de critică şi de depreciere a iubirii. Nu mai e vorba de pri- mirea pasivă şi pentru o clipă de amor să-mi facă altă lege, ci de mărturisirea că primeşte o altă lege, în schimbul unei clipe dulci. Forma activă, primesc în locul formei anterioare să-mi facă, ac- centuând preferinţa, atenua şi ea partea critică, conţinută acum nu în o clipă de amor, ci în o clipă dulce. Modificarea aceasta arată că nu pe calea atenuării expresiei se putea înlătura atmosfera de critică, pe care o putea sugera amintirea vremelniciei iubirii în acest moment de elan. Dovada că aceasta a fost spiritul auto- criticei lui Eminescu o avem în ultima redactare păstrată în ma- nuscrise, aceea cuprinsă în manuscrisul Academiei Nr. 2261, în care se păstrează cu puţine modificări ultimele trei versuri ale strofei; şi numai primul ei vers apare cu totul modificat: Da, mă voi naşte din păcat. Astfel, după atâta ocol, Eminescu se întoarce cu întregirile necesare la ceea ce era viabil în forma esclamativă cuprinsă în prima redactare. Da, moartea I In jurul esclamaţiei da ! — desfăcută de tot ce această domi- nantă a momentului putea să aibă contradictoriu — grupează no- CUM SE DIRIGUIA FMINESCU 19 tele menite să pună în relief hotărîrea lui. Formulată astfel, ho- tărîrea nu mai putea fi subliniată de niciun alt crescendo decât al faptei. # * * Şi smeul şi Luceafărul străbat nemărginirea, spre a ajunge la tronul Celui Atotputernic. Deşi acţiunea lor în linii largi pare identică, totuşi câtă deosebire si ’n formele de manifestare si 'n efectul lor 1 Rostul acţiunii, ca un mijloc firesc de a desvălui adâncurile sufleteşti, l-am ilustrat arătând sporul de viaţă, de adâncime şi de interes, care se naşte din faptul că în forma ultimă Cătălina iubeşte pe Luceafăr. Acum avem prilej să vedem ce spor de impresie se deşteaptă în cetitor când două acţiuni în aparenţă identice primesc plăsmuiri diferite. Este însăşi deose- birea dela material neîntocmit la formă vie. Am văzut cât elan se cuprindea virtual în hotărîrea smeului de a se înălţa la Dumnezeu. Dar în prima redactare, înainte de a se avânta în spaţii, smeul mai poate avea, nu ştiu cum să zic: liniştea sau răgazul, să planeze ca un curcubeu de noapte deasupra lumii şi — ceva mai mult — să-şi spună dorul inimii şi chiar să filosofeze: La cer se 'nalţă el pe bolta mare, Cu-aripe lunge curăţind seninul, Priveşte ’n jos castelul în splendoare, L-apucă dorul inimii, suspinul. — Ah, ce-ai cerut, femeie trecătoare, Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul. Deasupra lumii risipite ’n şoapte, EI se înalţă — un curcubeu de noapte. Fireşte, elanul hotărîrii nu conglăsueşte cu această contem- plativă oprire, necum cu această căinare filosofică a smeului. S’ar zice, atât în filosofarea strofei anterioare, cât şi din cea citată aici, că hotărîrea smeului încă nu este definitiv cimentată. Singura desvoltare potrivită era fapta. De aceea, după hotărîrea atât de categoric formulată a Luceafărului, el nu mai vorbeşte nimic; ceea ce îl stăpâneşte acum se vede nu din vorbă şi din popasuri pe cer, ci din altceva cu totul deosebit: din chipul cum străbate nemărginirea. 2* 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Urcarea smeului la tronul lui Dumnezeu ne face impresia, nu a patimii impetuoase care se deslănţuie, ci a ceva tihnit: In vremea asta, smeul se suise La cer, cu aripile lungi întinse, Culege ’n cale-i blândele surâse A mii de stele, ce păreau ca ninse. Faţă de această liniştită urcare cu atmosferă idilică: stelele-i surâd blând în cale, — zborul vertiginos al Luceafărului nu este nu- mai un minunat exemplu de sublim, nu arată numai libertatea nestânjenită cu care se mişcă în elementul lui, dar — mai ales — dă măsura patimii, gândul unic de care-i mânat. De obicei, Eminescu toarnă într’un vers un înţeles fără să-i rupă unitatea. Altfel aici: după propoziţiunea de şase silabe, pomi Luceafărul, urmează o oprire în vers, făcută anume parcă să dea răgaz respiraţiei pentru larga întindere de aripi cerută de avântul zborului. Astfel, finalul versului nu mai poate fi oprire, ci se contopeşte larg în versul al doilea, pregătind acea imagine care într’adevăr poate să stea alături de cele mai izbutite exemple de sublim din toate literaturile: Pomi Luceafărul. Creşteau In cer a lui aripe, Şi căi de mii de ani treceau In tot atâtea clipe. Un cer de stele dedesupt Deasupra-i cer de stele — Părea un fulger neîntrerupt Rătăcitor prin ele. N’a mai rămas aici nimic din decorul de idilă al primei re- dacţiuni; străbaterea nemărginirii dă măsura năvalnicului senti- ment şi arată pătimaşa însetare de iubire pământească. In prima formă, străbaterea nemărginitului înstelat se reduce la cele patru versuri mai sus citate şi, dacă n’ar fi imaginea aceea a stelelor cu blândele lor surâsuri, ar lipsi totul impresia dru- mului străbătut de smeu. Aici, Eminescu cel iubitor de formă concentrată, în loc să reducă, desvoltă, pentru a exprima prin viteză impetuozitatea patimii. Căutând să caracterizez personalitatea lui Eminescu, afirmam că o stare de suflet eminesciană izvorăşte dintr’un sentiment i CUM SE D1R1GU1A EMINLSCU 21 deslănţuit atât de viu, încât vrea mai mult decât este în rostul firesc al vieţii. Precizam că patima şi afirmarea excesivă, de o parte, negaţiunea excesivă, de altă parte, sunt cei doi poli în care se cuprinde creaţiunea lui Eminescu. Adăogam că, dacă această intuiţie este adevărată, atunci ea trebue să fie confirmată prin toate aspectele creaţiunii lui Eminescu: motive, arhitectonică, imagini. Priviţi acum Luceafărul. Totul până aici a fost menit să arate treptat deşteptarea, apoi aprinderea, în sfârşit năvalnica afirmare a patimii, care mai degrabă ar renunţa la ce-i mai adânc sădit în caracter şi personalitate, decât la pornirea ei. Dar tocmai această pornire spre absolut duce la negaţiune şi la izbăvirea prin înţelegere. Ceea ce în deosebi a accentuat Eminescu, în trecerea dela prima la ultima fază a Luceafărului, este tocmai arătata polaritate. Iată, în cadrul acesta, momentul actual: stră- baterea nesfârşitului. I-a dat atât relief, tocmai pentrucă era cel mai potrivit mijloc de a exprima elanul nemărginit al patimii. înfrăţirea intensităţii unui sentiment cu viteza nu este de sigur o creaţiune a lui Eminescu. Studii asupra acestui mijloc de exprimare nu s’au făcut. Material din literaturile clasice n’ar fi greu de adus pentru astfel de cercetare. Aş putea, de pildă, să amintesc vestitul semnal al focurilor şi rapiditatea transmiterii semnalului din Orestia lui E s h i 1, pentru a da impresia măreţiei evenimentului: căderea Troiei. Momente de fugă vertiginoasă, menite să exprime o anumită încordare sufletească, pot fi uşor documentate din folclor, de pildă: sărituri imense ale unui cal pentru a satisface nerăbdarea. In literaturile moderne, procedeul acesta: viteza ca un mijloc de exprimare a unei anumite stări sufleteşti, a fost răspândit prin nepilduitul succes al fugii stri- goiului pe calul fantomă, din vestita baladă Lenore a lui B ii r g e r. Am arătat într’un studiu, cum fuga aceasta exprimă spaima celei răpite de strigoi; şi tot acolo se pot vedea pentru aceste aspecte ale vitezii unele paralele, care ar putea fi sporite. Exemplu: Ma- zeppa lui B y r o n. De altă parte romantica a realizat nu odată străbaterea spaţiilor şi aspectele cosmice, pentru a exprima ex- cepţionale stări sufleteşti; mai ales la Byron şi cei influenţaţi de el, ca Eminescu, în anii lui de formaţiune. La Eminescu, mo- mente de felul acesta nu apar pentru prima dată în Luceafărul, 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Las la o parte unele analogii de structură între Strigoii şi Lu- ceafărul. Strigoii înfăţişează absolutul patimei omeneşti, care nu se opreşte nici în faţa hotarelor morţii. Patima se distruge şi aici prin însuşi absolutul ei. După ce magul readuce în lume pe Maria sub formă de strigoi, şi Arald devine şi el strigoi, nici după moarte pasiunea lor nu cunoaşte margini; în avântul lor erotic, sunt sur- prinşi de zori şi împietriţi pentru totdeauna. Este interesant de relevat analogia dintre Arald, care străbate stepele, pentru a ob- ţine dela magul şi preotul păgân înfrângerea legilor firii, ca să aibă înapoi pe Maria, şi momentul care ne interesează acum: Luceafărul străbătând nemărginirea, pentru a obţine dela Ziditor tot o înfrângere a legilor lumii, izbăvirea de propria lui fire. înfrăţirea unui sentiment cu străbaterea spaţiului nu apare la Eminescu pentru prima dată în Luceafărul. In bucata Un roman (care a fost închegată în concepţia lui Eminescu încă din 1865, dar asupra căreia a revenit până la 1877, dată care coin- cide cu a doua fază în plăsmuirea Luceafărului), în final, relevăm aceste accente în legătură cu gândul că iubita ar putea să moară: Şi de-ai muri, iubito — căci contra morţii n’arc Nici Dumnezeu putere — atuncea cu amar Aş stinge cu-o gândire sistemele solare, Aş grămădi din ele o piramidă mare, Puind în ea al vieţii frumos mărgăritar: Figura-ţi de minune. Şi ’n noaptea cea pustie, In haos fără stele, în veşnicul nimic, M’aş arunca în doliu să cad o veşnicie Cu viaţa mea sfărmată de-o lungă nebunie, Etern, etern cu doru-mi deşertul să-l despic! Şi dacă vreodată lumea deslănţuită Ar reintra în viaţă şi ’n vechile ei legi, Fiinţele ei nouă cu mintea lor uimită Cornetul să-l privească din calea lui greşită Neliniştind în zboru-i veciile întregi. Şi acel cornet puternic cu coama Iul zburlită, Ce exilat din ceruri e prin blestemul său, Etern’ anomalie în lumea liniştită, Zburând cu-a lui durere adâncă — neghicită, Acela să fiu eu! CUM SE DIKIOUIA EMINE1CU *3 Pentru a exprima nemărginitul durerii, poetul nu găseşte mijloc mai potrivit decât pornirea de a distruge universul şi gândul de a se arunca în spaţii, să cadă o veşnicie. Şi dacă lumea s’ar reface vreodată, el, transformat în cornet, să-i turbure liniştea străbătând spaţiile. Este vădit cum, în acest remarcabil pasaj, absolutul patimii şi al desnădejdii deslănţuite de gândul că moartea ar pune hotar iubirii se exprimă prin căderea veşnică în spaţiu. Eminescu era o fire în care un sentiment sau motiv, odată apărut, îl urmărea necontenit. Cu atât mai mult acest procedeu mai sus arătat era potrivit cu ritmul său de sentiment: patimă şi nega- ţiune prin însuşi nemărginitul ei. Şi cum interesul lui Eminescu pentru motivele din Un roman a dăinuit până la 1877, înţelegem de ce nu s’a putut opri la searbădele versuri ale zborului din prima redacţiune. Ele au fost germenul care, înfrăţit cu nevoia de afirmare a absolutului patimei şi cu vechea dâră a motivului final din Un roman, i-a ţinut mereu trează încordarea creatoare, care a dus la minunata formă din ultima redacţiune. Pentru a încheia şi aici cu un aspect stilistic, relevez din manuscrisul 2276, care poartă semnele unui scris înfrigurat, că după cum cometa zboară neîntrerupt, mânată de durere adâncă, tot astfel Luceafărul: Părea un fulger ne ’ntrerupt Aprins de-ale lui chinuri. (Ms. 2276, f. 203 ver»o) Mai târziu, poetul, simţind ce era nepotrivit cu felul Luceafărului în cuvântul chinuri, ajunge la El zboară, gând purtat de dor, în care, dacă nu mai găsim nici materialitatea din chinuri, nici atenuarea zbura Luceafăru ’n dureri (Ms. citat, fila 204), avem în schimb acea măsurare a patimii prin viteză, una din feţele cele mai strălucitoare ale cristalului definitiv. Scaunul Dumnezeirii, ţelul zborului, era înfăţişat în prima redactare ca un decor de pompă, mărginit la strălucirea exte- rioară, fără să se contopească în simţirea totală a momentului: La tronul cel etern pe scări deschise Stau mândre genii cu lumină ’ncinse. *4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Searbăd şi mai ales convenţional 1 Cu tact, în ultima formă, poetul înlătură orice determinare prin elemente văzute de ochiul ome- nesc. In urma Luceafărului, au rămas departe toate sistemele siderale, iar locul de oprire este sugerat prin elemente nega- tive. Unde ajunge Luceafărul, nu sunt hotare, nici ochi care să cunoască, nici vreme. Pentru procesul creator care a dus la forma definitivă a su- gerării prezenţei lui Dumnezeu, ne stau mărturie trei manuscrise. In primul rând, este manuscrisul 2276, cu văditele lui semne ale unui scris la o temperatură sufletească neobişnuită. Strofa a treia a acestui manuscris, la fila 203 verso, imediat după versul care arată cum piere cel din urmă crug şi singur e cu totul, dă, ca o primă încercare de a exprima momentul de care ne ocupăm, următoarele versuri: Unde vecia n’are loc Să se ’nvârtească sferic Şi unde virgin de orice foc E pururea ’ntuneric. Se vede că strofa aceasta s’a închegat spontan. Poetul repede a tăiat-o cu două linii, dar dovadă că elementele ei îi pluteau in- sistent în fantezie, este că o reia la fila următoare, dându-i aceasta formă: Unde vecia n’are loc Să curgă’n lume sferic, Unde-a rămas virgin de foc Eternul întuneric. Elementele care i-au plutit deocamdată vag erau: absenţa locului, a mişcării şi luminii, ceva cu totul deosebit de decorul luminos al primei forme. Sugerarea misterului numai cu aceste elemente negative putea să vorbească în chip potrivit fanteziei. Luceafărul intra în lumea celor nevăzute. Dacă aceasta era nevoia de expri- mare, forma de mai sus nu putea îndestula: absenţa lumii, care se învârteşte sferic, nu este vecie, nu este absolutul Dumnezeirii, iar versurile cu eternul întuneric rămas virgin de foc sunt o tau- tologie a conţinutului primelor două versuri. Ca să redea imaginea apropierii de Dumnezeu, strofei mai sus citate îi urmează altele două: Unde nu-i centru, nici hotar Cărarea a cunoaşte CUM SE DIRIGUI \ EMINESCU 25 Şi unde timpul în zadar , încearcă a se naşte. Acolo nu alunecă Vreodată o scântee Luceafărul se ’ntunecă Silit în Ioc să stee. Prima strofă citată aici este, de fapt, prefacerea strofei unde vecia n’are loc. Accentuiază în primele două versuri absenţa elemen- telor spaţiale, înlătură tautologia arătată şi întregeşte imaginea cu o notă esenţială: absenţa timpului. Astfel închegată, strofa se preciza ca element necesar, vrednic să fie rotunjit mai departe. S’ar părea cu totul de prisos strofa a doua. Fireşte, acolo unde nu-i centru, nici hotar, nu sunt nici aştri. Şi totuşi ceva din elementele strofei acesteia era necesar strofei întâi. Când zici că undeva nu-i centru, nici hotar, imaginea aceasta evocă mai mult haosul desorganizat, decât lumea. Dar nu imaginea desordinei haosului era firească pentru a sugera apropierea de Dumnezeu, ci imaginea unei lumi iraţionale, în care lipseşte chiar posibilitatea de centru şi hotar. De aceea, forma ultimă con- centrează toate elementele necesare din aceste două strofe, într’una singură. Până ajunge aici, Eminescu încearcă o altă cale, aceea de a reda prin impresie înfricoşătoarea prezenţă a Iui Dumnezeu: Fiori de moarte îl pătrund Şi aripile-şi strânge îşi ţine faţa lui în mâni Şi ’ncepe trist a plânge. (Ms. 2276, fila 205) îndoit de stângaci: întâi, pentruca. fiori de moarte te pot cuprinde în împrejurări foarte diverse: şi al doilea, pentrucă plângerea tristă e o notă cu mult mai prejos nu numai de zbuciumul Luceafărului dar şi de măreţia momentului. Plângi trist în atâtea împrejurări curente ale vieţii......... şi apoi acest plâns trist se potrivea oare cu atmosfera înaltă şi puterea, pe care voia s’o întipuiască în Luceafărul? Şi totuşi, Eminescu n’a renunţat uşor la această cale de exprimare. Revine în strofa 18-a a aceluiaşi manuscris, înlăturând ascunderea feţei în mâini şi plângerea tristă prin: 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Voinţa doar îl ţine viu Altminterea s’ar stinge... Dar oscilează, căci în alt manuscris vrea să împace plângerea Luceafărului cu demnitatea Iui: Fiori de moarte îl străbat Şi aripile-şi strânge Şi este data cea dintâi, Că el începe-a plânge. (Ms. 2275 bis, fila 56) Dar se vede că aici Eminescu a simţit nepotrivirea de a vorbi de fiori de moarte la o fiinţă nemuritoare şi — nevăzând încă nece- sitatea de a renunţa la redarea fiorului apropierii de Dumnezeu, încearcă forma următoare: Fiorii-1 trec şi teamă-i e, Aripile îşi strânge Şi ’ntâia oară de când e, Chiar el începe-a plânge. (Acelaşi manuscris şi aceeaşi filă) Chiar şi ’n forma dela 10 Aprilie 1882, el nu renunţase încă la acest moment. Se vede că-1 nemulţumea totuşi nepotrivirea dintre teamă şi fiori, de o parte, şi dintre teamă şi felul Luceafărului, de altă parte. De aceea, păstrând strofa de mai sus, modifică versul întâi în felul următor: Fiori-1 trec şi frig îi e... (Ms. 2261, fila 207). lăsând restul strofei neschimbat. Dar nici această întregire nu-1 putea mulţumi. Simţind nepotrivirile arătate, taie cu trăsături ho- tărîte întreaga strofă. înlăturarea era cu atât mai uşoară cu cât, înainte de această strofa, poetul ajunsese la singura exprimare posi- bilă a prezenţei lui Dumnezeu. Cele două strofe anterioare ace- steia din urmă tăiate aveau forma rămasă definitivă. Pentrucă ultimele două strofe în legătură cu apropierea lui Dumnezeu pot prezenta unele greutăţi, e necesar să le precizăm înţelesul. Acolo unde ajunge Luceafărul, lipseşte chiar şi posibilitatea de cunoaştere. Aceasta este trăsătura nouă din forma definitivă. CUM SE D1RIGUIA EMINESCU 27 In schimb, singurul element pozitiv după atâţia nu este acea sete care-l soarbe, substratul întregii fiinţări: voinţa oarbă, cu setea ei de a fi, factorul din care Dumnezeu urzeşte lumea. In contextul acesta, se lămureşte şi rostul şi înţelesul strofei acesteia din redacţiunea ultimă: Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaşte Şi vremea ’ncearcă în zadar Din goluri a se naşte. Intr’un studiu, Eminescu, note asupra versului însemnată con- tribuţie la descifrarea metricei noastre, G. Ibrăileanu, citând strofa aceasta afirmă că aici « Eminescu formulează nici mai mult nici mai puţin decât geneza timpului» (Studii literare, p. 167). Nu ne putem uni cu această părere. După cele arătate mai sus, se vede limpede că aici Eminescu nu numai că nu formu- lează geneza timpului, dar, voind să sugereze absenţa oricărei putinţe de a cunoaşte, înlătură odată cu ideea de loc şi pe aceea de timp. Numai înlăturându-le te poţi apropia de acel absolut, pe care vrea să-l sugereze prezenţa Divinităţii. Şi dovada pipăită că acesta a fost gândul lui Eminescu, ne-o dă o formă ante- rioară : Unde nu-s margini nici hotar Ca să te poţi cunoaşte ' Şi unde vremea n’are Ioc, Căci nu se poate naşte. (Ms. 2276, fila 205). Formulat astfel, momentul nu era integrat în experienţa Lucea- fărului, de aceea acel: unde ajunge nu-i hotar din ultima redactare. De altă parte, versul ultim era prozaic, atât prin motivarea căci, cât şi prin imaginea puţin sugestivă, scăderi pe care nu le ma. întâlnim în ultima redactare. Ajuns în faţa Ziditorului, atitudinea smeului diferă de aceea a Luceafărului, deşi amândoi vin să ceară aceeaşi uşurare. Smeul, ca şi cum ar fi meditat pe drum o cuvântare, începe printr’o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 28 preamărire a lui Adonai, un fel de captatio benevolentiae. După aceasta, îşi strecoară rugăciunea: O Adonai! al cărui gând e lumea Şi pentru care toate sunt de faţă, Ascultă-mi ruga.... apoi caută să-i argumenteze ca un orator care încearcă să convingă pe Dumnezeu că, faţă de imensitatea puterii lui, n’ar avea nicio pagubă dacă ar consimţi: Deşi te-adoră stele, mări în spume, Un univers cu vocea îndrăsneaţă, Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ţi nasc în cale, N’ajung nici umbra măreţiei tale. Ce-ţi pasă ţie dac’ a fi cu unul In lume mai puţin spre lauda ta ? Ascultă-mi ruga, tu, Eternul, Bunul, Şi sfarmă ’n aşchii veşnicia mea I Cum vedem, vorbitorul procedează după toate regulele artei de a convinge. Decât, s’ar putea trezi o nedumerire în cugetul cuiva. Dacă-i adevărat că pentru Adonai, după cum spune smeul, toate sunt de faţă, atunci ce nevoie mai era ca smeul să străbată ne- mărginirea? Ar fi putut foarte bine să-şi spună păsul pe pământ şi ruga ar fi avut aceiaşi sorţi de izbândă. De altă parte, dacă, după cum am văzut, străbaterea imensităţii este o necesitate de expresie, atunci aşezarea lui Dumnezeu în afară de lume este o necesitate estetică, nu cum credea un critic, izvorîtă dintr’o anumită coloratură confesional-religioasă ce ar fi avut-o Eminescu. Deşi, în linii largi, Luceafărul adresează lui Dumnezeu cam aceeaşi rugă, totuşi câtă deosebire în chipul cum ea e formulată ! Ceva din retorismul de captatio benevolentiae al primei forme dăinueşte încă în prima formă, în iambul de opt silabe: Tu, al cărui singur semn Nu-1 ştie nicio limbă. Te rog ca milă tu să ai Fiinţa mea o schimbă. (Ms. 2276, fila 206). După această introducere prozaic exprimată, mai ales în ul- timele două versuri citate — subliniez că Eminescu trece în strofa CtîM SE DIRIGtJIA EMINESCU 2(J imediat următoare a manuscrisului amintit la însăşi inima cererii, pe care Luceafărul o formulează astfel: Din haos, Doamne, am apărut, Şi sete mi-e de haos... Şi din repaos m’am născut, O, dă-mi nou repaos. (Ms. 2276, fila 206). Dovadă că poetul şi-a dat seama că aici stă rostul rugăciunii, este că în manuscris încadrează strofa în linii, ca şi cum ar fi vrut şi grafic să-i reliefeze însemnătatea. Iar dovadă că esenţialul de exprimat era setea de repaos, este că în ultimul vers din strofa citată, înainte de a închega orice alt element al versului, aşează la sfârşitul strofei cuvântul izolat repaos, rămânând ca mai târziu să plăsmuiască întregul corp al versului. Astfel fiind, el a simţit dela început că ’n această strofă se găseşte un total estetic, care mai târziu a şi devenit ultima strofă a rugăciunii Luceafărului. Un poet îmi făcea odată observarea că între setea de repaos a Luceafărului şi cererea lui de iubire (ceea ce însemnează viaţă, sbucium), ar fi o contrazicere. Strofa aceasta ar fi « racila bucăţii». Dar dacă toată desvoltarea de până acum a poemei arată pasiunea sporită a Luceafărului, setea de repaos nu este decât comple- mentul acestei patimi: libertatea prin nestânjenita ei afirmare. Şi pentrucă aici ne aflăm într’un moment central al poemei, să-mi fie îngăduit a apropia strofa aceasta de o alta, care şi ea a provocat nedumeriri. Este un paralelism între setea de repaos a Luceafărului şi Cătălin. Un prieten şi coleg, voind să traducă Luceafărul în limba engleză, mă întrebă: cum se potriveşte firea şăgalnicului Cătălin cu strofa următoare: Cu farmecul luminii reci, Gândirile străbate-mi, Revarsă linişte de veci Pe noaptea mea de paterni ? Gândiri străbătute de farmecul lumii reci s’ar potrivi cu firea contemplativă a Luceafărului. Şi tot astfel exprimarea noaptea de paterni. Dar după cum iubirea Luceafărului tinde către izbăvire prin înţelegerea propriului destin, şi de aici acel nemuritor şi rece, tot astfel, printr’un paralelism cu tâlc, iubirea pământească 30 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a lui Cătălin tinde la omeneasca liberare de patimă, liberare ce-1 duce şi pe el la starea de linişte şi rece. M’am oprit la aceste apropieri, pentrucă la lumina lor amin- titele contraziceri dispar şi ni se desvălue polaritatea patimă şi izbăvire, sub cele două aspecte: ceresc şi pământesc, la Luceafăr şi la Cătălin. Astfel fiind rostuit finalul rugii prin accentul pus pe setea de repaos, observ că primele cuvinte ale rugăciunii Luceafărului s’au închegat târziu după acestea, şi greu. Dacă ar fi îngăduit să scoatem din fapte ca acestea o contribuţie cu privire la felul cum plăsmuia el, atunci ar fi locul să relevăm că pentru Emi- nescu intuiţia fundamentală era ceea ce el exprima întâi, rămâ- nând ca apoi să ţeasă elementele menite s’o pună în lumina cu- venită. In cazul de faţă, primele cuvinte ale Luceafărului s’au închegat din greu. După strofa menită să devină finalul vorbirii în manuscrisul Nr. 2276, urmează două strofe, dibuire a ceea ce avea să devină începutul. Mai întâi avem strofa aceasta: Dau veşnicia mea ca preţ Pe-o pământeancă soarte, Tu, dătătorul de vieţi Şi dătător de moarte. ■ Lăsând la o parte prozaismul şi, dacă-mi e îngăduit cuvântul, « marchandajul » dau veşnicia mea ca preţ pe-o pământeancă soarte, evident nu aceste cuvinte puteau fi puse mai întâi în gura celui care străbătuse în felul arătat nemărginirea. Era în el prea multă patimă, care abrupt trebuia să izbucnească chiar în faţa lui Dum- nezeu. Elementele iniţiale, din care avea să plăsmuiască primele accente, apar deabia într’a patra strofă din vorbirea Luceafărului, aşa cum era formulată în amintitul manuscris, dar şi acolo ne- întocmit: De greul negrei veşnicii, Părinte, mă desleagă, Dă-mi pe pământ numai o zi De-amor, o zi întreagă. Ca şi cum n’ar fi fost de ajuns, mai adaogă o strofă de lămurire: Şi dup’ aceea pot să trec, Un fiu uitării oarbe, . CUM SE DIRIGUIA EMINESGU 3» In întunerec să mă ’nnec, Nimicul să mă soarbă. (Ms. 2276, fila 206). Aceasta era strofa care, în prima redactare în iambul de opt silabe, forma finalul vorbirii. Fireşte, intenţia era să sugereze primirea oricărei suferinţe pentru fericirea cerută. Dar formu- larea mai sus citată era monotonă. Ca să capete viaţă, era nevoie de elemente pe fondul cărora s’apară mai vie. De altă parte, era prea diluată. De aceea, în forma ultimă, Eminescu ştie să con- centreze, trecând conţinutul acestei strofe, mai întâi în chip su- gestiv, în primul vers al strofei, a doua din vorbirea definitivă a Luceafărului: o, cere-mi, Doamne, orice preţ. Apoi, în strofa penultimă, în loc să măsoare greutatea jertfei prin perspectiva unor suferinţe viitoare, concretizează ideea accentuând lepădarea valorilor prezente: Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire. Deabia aici, înainte de a accentua setea de repaos, versurile, prin care cerea în schimbul tuturor jertfelor o oară de iubire, puteau să capete tot relieful. Vorbirea Luceafărului către Dumnezeu în ultima formă nu conţine nicio argumentare. In toate cuvintele lui se vădeşte numai nevoia de potolire a zbuciumului; el caută să înduplece printr’o rugă, care de fapt e un mijloc mai mult de a exprima elanul pa- timii lui. Aceasta este mai în concordanţă cu chipul cum a stră- bătut el veşnicia, mai în conformitate cu momentul poemei, de fapt punctul culminant al afirmării patimei. Privind în total pa- sajul acesta în diferitele forme, nu poţi tăgădui că, deşi ambele acţiuni par identice, ţotuşi deosebirile sunt vizibile la fiecare pas. Deosebirea dintre primele şi ultima formă stă în aceea că fiecare moment din acţiunea Luceafărului se împleteşte în ultima formă mai strâns cu desvoltarea stării de sentiment, ilustrând-o deplin. Este depărtarea dela acţiunea care arată desfăşurarea în linii ge- nerale, deşteptând interes, şi între acţiunea plăsmuită ca să de- vină în toate amănuntele ei, de s’ar putea în fiecare gest şi cuvânt, un factor estetic expresiv, înlăturându-se din ea orice element străin. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 3* După cunoscuta argumentare, Dumnezeu, ca să libereze pe smeu şi Luceafăr, le desvălue înţelesul mărginit al iubirii pe pământ, arătându-le iubitele în braţele altora. Chipul cum răspund cei doi înamoraţi la această desvăluire contribue ca starea lor sufletească să ni se contureze diferit. Smeul, privind în urma fetei de împărat care fuge fericită cu Florin, prinde mai întâi a lăcrima: Odată’n evii ochiul lui cel mare Şi sfânt şi-adânc de lacrimi este plin, Ce cad tăind nemărginirea ’n mare, Mărgăritari frumoşi şi mari devin. împrumutată din izvorul poporan, netăgăduit că imaginea aceasta e frumoasă; se vede totuşi că poetul a fost mai mult izbit de izo- lata ei strălucire de amănunt decât de armonia ei în cuprinsul poemei. In altă fază de desvoltare a lui, poetul se lasă câte odată ispitit de astfel de amănunte eterogene. La zenitul creaţiunii sale, în Luceafărul, el se apropie de acea concepţie de artă, pentru care cea mai strălucitoare imagine, cea mai îndrăzneaţă şi puternică scăpărare de gândire, întrucât nu purced din duhul care însu- fleţeşte întregul, rămân inutile. Şi pentru această concepţie despre poezie, orice podoabă de prisos este o scădere. Cu atât mai mult acest amănunt trebuia să fie înlăturat, cu cât, ca şi alte note plân- gătoare presărate în prima redacţiune, nu cadra cu felul înalt, pe care năzuia să-l întipuiască în geniul mândru, cum numeşte pe smeu la sfârşitul strofei cu lacrimile mărgăritar. După ce priveşte îndurerat în urma îndrăgostiţilor şi se gân- deşte la visul lui sfărâmat, tot atâtea elemente de patetic nepo- trivit, smeul îşi curmă plânsul şi încheie: Fiţi fericiţi, cu glasu-i stins a spus — Atât de fericiţi, cât viaţa toată Un chin s’aveţi: de-a nu muri deodată! Dar încheierea e tulbure. E o încercare de a utiliza un moment din izvorul lui K u n i s c h în cadrul unei alte intenţii artistice. In basmul lui Kunisch, smeul « nu voi ca unul să moară în bra- ţele celuilalt, pentrucă tot iubea pe fata de împărat». Dar gândul acesta al smeului venea nu dintr’un fel înalt, ci din pornirea lui CUM SE D1RIGU1A EMINESCU 33 de a se răzbuna: printr’un rafinament de cruzime separă pe fată de Florin şi apoi striveşte pe fata de împărat, prăvălind asupra ei o stâncă. Eminescu înlăturase conştient până aici toate amănuntele din basmul lui Kunisch, care puteau să scadă valoarea înaltă a smeului. Sporise trăsăturile menite să lumineze această valoare. Nu este deci de mirare că, în chiar prima redacţiune, a înlăturat şi finalul de sângeroasă răzbunare. Cu atât mai interesant este singurul gând din finalul bas- mului pe care-1 utilizează aici: Un chin s’aveţi: de-a nu muri deodată! Deşi este atâta depărtare dela acest tulbure final la acel din forma definitivă, un lucru este cert: dela început poetul a simţit vag că singurul total estetic nu putea fi decât în legătură cu opoziţia dintre muritor si nemuritor. » Gândul tulbure din primul final şi lumina către care tindea el capătă înţeles prin finalul ultimei forme. Mândrie în sens de sporită conştiinţă de sine şi liberare prin înţelegere, iată atitudinea ultimă. 'Un îndoit c a t a r s i s, care cuprinde ambii poli ai iubirii omeneşti: îndestularea telurică a patimei la Cătălin şi Cătălina, izbăvire înaltă la Luceafărul. Dar o izbăvire care, uman şi estetic, face una cu experienţa anterioară. Ar fi o greşală să vedem în Luceafărul un pur contemplativ. Intr’o fiinţă de înalte chemări, se deslănţue patima iubirii. Ar vrea să unească absolutul cerului cu absolutul patimii. Departe de a fi un pur platonician, Luceafărul ar vrea să unească vraja inalte- rabilă a înălţimilor cereşti cu patima chemării pământului. Iată de ce nu ne putem uni nici cu cei care au vrut să vadă în el un înger, nici cu cei care au vrut să vadă în el un demon şi nici cu cei care mărginesc atitudinea lui Eminescu la sensual. Intr’un articol în Junimea Moldovei de Nord din 28 Iunie 1919, d. Puşcariu afirma următoarele: «de fapt, pentru Eminescu femeia este o păpuşe însufleţită.......... Ea e soră bună cu Venera, nu cu Minerva. Eminescu nu si-a dorit niciodată o tovarăşă căreia să-i destăinuiască gândurile şi să-i ceară un sfat. El era bărbatul sensual cu o fantezie plină de halucinaţii, pentru care femeia, atât de rar întâlnită de el în viaţă, era veşnica ţintă 8 3» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a dorurilor sale. Femeia cu păr bălai, cu braţe reci, cu sânii goi, cu pieliţa albă catifelată, cu ochii mari, în care el nu dorea să ci- tească gânduri înalte, ci misterul de nepătruns al sufletului fe- meiesc......». De fapt, ceea ce caută Eminescu în femeie nu este misterul sufletului ei, cum l-ar căuta un romancier sau un dramaturg. Se caută pe el în unitatea nedespărţită: simţ şi gând. O vrea « spre a se înţelege în sfârşit pe sine însuşi». Şi fireşte, acel care pune astfel de înalte exigenţe iubirii, o înţelege altfel decât sen- sualul pur cu formula « un pahar de vin şi prima venită ». Dovada că nu astfel înţelegea Eminescu iubirea o avem nu numai în bucăţile ultime, ci încă dela început. De unde vine des- amăgirea din Geniu pustiu şi din Venere fi Madonă, dacă nu dela înaltele cerinţe pe care le pune el femeii? Şi acolo unde astfel de înalte năzuinţe apar, urmarea firească este că problema per- soanei şi a calităţii ei joacă un rol însemnat. Numai la lumina acestui fel înţelegem cel dintâi cuvânt de mândră diferenţiare a Luceafărului: Ce-ţi pasă ţie chip de lut, • Dac’oi fi eu sau altul ? întreaga concepţie din Luceafărul: opoziţia ceresc-pământesc, contrazice părerea curentă despre erotica lui Eminescu. Confrun- tând încă odată în final situaţia Cătălina-Luceafărul şi închegând în răspunsul lui atât de concentrat ceea ce, cu un cuvânt barbar, aş numi înţelesul poemei, Eminescu s’a întrecut pe sine. A scăpat în finalul acesta, de nota câte odată prea didactică după gustul nostru, prea stăruitor tâlcuită în unele finaluri ale lui. Adesea în poeziile mai largi ale lui Eminescu arhitectonica se reduce la un contrast: în partea întâi, afirmarea unor valori omeneşti, apoi în partea a doua, ca revers al absolutului afirmării, nega- ţiunea filosofic simţită. Concentrând partea de filosof ie a Lu- ceafărului în acea cupolă centrală — cuvintele lui Dumnezeu — Eminescu a menţinut obişnuita lui nevoie de exprimare filosofică, dar i-a luat tot ceea ce, dacă ar fi fost pus în final, ar fi sunat prea mult a învăţătură, a concluzie. Astfel, a lăsat loc pentru acele ultime cuvinte ale Luceafărului, atât de sugestive, pentrucă sunt străbătute nu de dogmă, ci de experienţă adânc trăită. D. CARACOSTEA PAHARUL MORŢII Să vezi inima mea Acest pahar Din care Moartea bea Un vin amar ! Bea Moartea şi-i voioasă: Hei! cârciumar, Mai adă tu pe masă Un vin amar. Stăpâne, nu mai pot, Colo ’n chelar S’a isprăvit de tot Cel vin amar. Ei! lasă, frate, hai Nu fi avar, Că ’n pivniţă tu ai Doar vin amar. Mai palid mă scufund In mine iar — Păharul fierbe crunt De vin amar. Şi Moartea bea voioasă: Hei! cârciumar, Mai adă tu pe masă Un vin amar ! MELIŢA Toată vara, toată toamna latră Melita, melita. Cad puzderii cânepile verii, Cânepile toamnei cad puzderii, Cum le muşcă îndârjit şi latră Melita, melita. Vrafuri albe — oase — împresoară Meliţa, meliţa. Iară ea, flămândă, mâncă, mâncă... Meliţo, mai vrei? — Mai adă încă 1 Vrafuri albe — oase — împresoară Meliţa, meliţa. Iarna doar mai tace cât mai tace Meliţa, meliţa. Dar acuma iat-o iar la soare Meliţa de cânepi tocătoare, încă tace. Oare cât mai tace? Meliţa, meliţa. Un fior prin câmpuri se strecoară: Meliţa, meliţa 1 Tinerele fire de verdeaţă Cresc superbe, pline de vieaţă. Dar prin câmp fiorul se strecoară: Meliţa, meliţa 1... SECERE Maci roşii aducători de somn Umplură grânele bălaie. Sclipirea secerii, un şuer prin holde, un svon Prin văzduhul chinuit de văpaie, E multă veselie ’n această beţie a morţii Dar şi mai multă tristeţe — Stăpână pe ’ntinderi momâia priveşte Cu capul în cârpe, cu labe de beţe. Cine s’alăpteze scâncetul pruncului Uitat în răzor? Aduceţi urciorul cu apă ’ncropită Mai faceţi pentru snopi legători. Fata Morgana pe cerul încins Minte ’n culori ţipătoare, întunecat stăpânul pândeşte recolta bogată Ferit de arşiţă, de soare. Vântule tu, încotro te vei duce s’alini Durerea rănilor şi jarul frunţilor creţe ? — Stăpână pe ’ntinderi momâia priveşte Cu capul în cârpe, cu labe de beţe. MIHAI BENIUC SPAŢIUL GEOGRAFIC ROMÂNESC Spaţiul geograîic românesc este o unitate geografică naturală, mărginită de hotare precise: de şesul inundabil al râului din Vest în acea parte, de valea adâncă a Nistrului spre Est, de apa Cere- muşului la Nord, de marea apă a Dunării la Sud. In plus, spaţiul geografic românesc închide în virtutea nu numai a unei legi geo- politice, ci în virtutea chiar a plăsmuirii lui geofizice, ca şi în plus, a unei confirmări geoistorice asupra căreia nu e nicio nevoie să insistăm, şi acea peninsulă dintre Dunărea inferioară şi ţărmul mării, care este şi se chiamă Dobrogea 1). Considerat în aceste limite, spaţiul geografic românesc închide o suprafaţă cât a Ita- liei sau cât aceea a Angliei cu Irlanda la un loc; e depăşit ca întin- dere doar de trei alte spaţii geografice naţionale ale Europei pro- priu zise şi ar putea închide, între hotarele lui, la olaltă, spaţiile geografice bulgar, portughez, elveţian, belgian şi olandez. Hotar natural evident îi era, mai ales până nu de mult, amintita luncă inundabilă — o imensă zonă de mlaştini, de zăvoaie şi de braţe de râu, moarte sau vii, secată şi fertilizată abia în ultimul secol, şi care separa, înnainte vreme, ca un adevărat braţ de mare — *) E mult de când istoricul german Iulius Jung a făcut o observaţie, pe caie e de mirare că istoricii noştri n’au subliniat-o îndeajuns: dacă pacea dintre Romani şi Daci, după primul război dintre aceştia, n’a putut dura, e şi pentrucă Traian refuza lui Decebal legătura liberă şi permanentă a Daciei carpatice cu ţărmul Euxin. Dobrogea este o împlinire firească — geografică, istorică şi politică deopotrivă — a medaliei terestre dintre cele trei mari râuri amintite. Dobrogea îndeplineşte o funcţie pe cât de naturală, pe atât de necesară, în cadrul spaţiului nostru geografic. Laterală şi fără nicio im- portanţă pentru alţii, ea este de o importanţă de-a-dreptul vitală pentru statul românesc ; faţada noastră de respiraţie şi contact cu marea. SPAŢ1L L GEOGRAFIC ROMANESC 39 lung, în timpul revărsărilor de ape, de peste 500 de km. şi larg pe alocuri de 50 de km. — Ungaria Panonică de ţara de munţi şi podişuri acoperite cu păduri a Transilvaniei. Cu digurile pe care vecinii noştri din acea parte le-au construit spre a însănătoşi acest ţinut bolnav, s’ar putea uni, afirmă ei, cele două ţărmuri ale Atlanticului. Prin această largă zonă pustie — scrie un geograf german mort de curând x) Dacia şi Panonia s’au învecinat multă vreme ca două lumi deosebite. Dincoace de zona pustie şi inun- dabilă începea pădurea submunţilor şi munţilor Apuseni: Silvania, pentru ca, dincoace şi de aceasta, să se întindă podişul Trans- Silvaniei. Dar şi în răsărit, situaţia este nu mai puţin clară: apa Nistrului, considerată de geografi drept ultima apă carpatică a continentului, este cu atât mai mult ultima noastră apă şi, deci, hotarul nostru în acea parte. In cea mai mare parte din cursul ei, valea Nistrului se prezintă ca un imens jghiab natural, cu maluri înnalte pe alocuri până la 200 de m. Aşa de mult îţi suge- rează această vale, dela întâia privire, ideea de hotar, încât lucrul a rămas consemnat până şi într’un document istoric scris în lati- neşte acum două veacuri: «Intre noi, cei de dincoace, şi voi cei de dincolo, însuşi Dumnezeu a pus această apă hotar» * 2). Aşa dar, de ceea ce se află în Estul lui, pe de o parte, ca şi de ceea ce zace la Vest de el, pe de alta, spaţiul geografic românesc este — şi mai ales a fost — despărţit prin hotare pe care însăşi natura le-a creat şi, am zice, designat ca atare. Dar nici Dunărea nu este, pe acelaşi plan considerând lucrurile, un hotar natural mai puţin evident. Spre Nord, numai, articularea de sau în ceea ce e dincolo ne apare mai intimă. Geografic şi geologic vorbind, spaţiul geografic românesc, dacă e să-l considerăm în articulaţia lui în rest, este — mai mult decât orice altceva — Europă Cen- trală: Carpaţii noştri, mai întâi, nu sunt altceva decât o prelun- gire a Alpilor. Dar articulaţia aceasta în rest a unui spaţiu geografic naţional nu trebue văzută şi considerată cu ochii şi mintea unui copil de ') W. Vogel, Politische Geographie, Leipzig-Berlin, 1922, p. 33. 2) Hotar, bine înţeles, numai pentru Dacia propriu zisă, hotar geografic, nu şi unul etnic, elementul românesc întinzându-se azi, precum cel dac odi- nioară, până mult departe dincolo. Nistrul este hotar numai al pământului românesc. 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şcoală. A căuta cu orice preţ hotare naturale la marginile ţării — e platonic şi zadarnic lucru, azi mai ales, când interdependenţa între state şi neamuri a mers până acolo că nici oceanele nu mai contează, aproape, ca bariere despărţitoare. Valea Nistrului este, e adevărat, hotar natural; şesul inundabil al Tisei, nu mai puţin; Dunărea, de asemeni. Dar ce valoare alta, decât una de simplă constatare, au toate acestea? Parcă, în socotelile generale de azi — şi spunem socoteli în toate sensufile posibile — are să ţină seama cineva — când ar fi!... — că tu vezi în Dunăre, în Nistru, sau în largul şes amintit, câte un aşa zis hotar natural! ? Hotarele naturale ar prezenta valabilitate doar într’o lume organizată după criterii de justiţie ideală sau într’un sistem politic general care ar lăsa pe fiecare să doarmă acasă cum îi place. Ei, dar aşa, oare, stau azi lucrurile ? Dar chiar dacă ne-am mărgini la elementul de pură geografie fizică, am constata, şi atunci, că hotarele acelea naturale nu sunt chiar aşa de hotare cum s’ar părea la prima vedere. Nu se poate spune, de pildă, nici în glumă că Dunărea desparte două lumi deosebite, după cum nici despre Nistru nu s’ar putea spune acest lucru. Doar n’o să se oprească planta cutare, să zicem, pe malul drept al unui fluviu, interzicându-şi sub pedeapsă de moarte trecerea pe cel stâng, şi nici cutare vânt n’are să stea în loc când va ajunge deasupra cutărui fluviu, refu- zându-şi baterea şi adierea peste cei de dincolo; după cum nici elementul etnic românesc nu s’a ferit să treacă dincolo de Du- nărea sau dincolo de Nistru, până departe. Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că nu există piesă tehnică cu totul de sine stătătoare, independentă de rest, ci totul şi toate se leagă şi se încheagă, întreolaltă, la hotare, printr’o articulaţie care dacă nu e totdeauna evidentă nu înseamnă că nu există — şi aşa se leagă şi se încheagă în rest, repetăm, şi spaţiul geografic românesc. Dar dacă nu există hotare naturale precise, evidente, insur- montabile, aceasta nu înseamnă că nu există spaţii geografice cu o personalitate evidentă şi, uneori, deosebit de puternică, între anumite hotare. O astfel de personalitate, care impune oricui poate ceti obiectiv în hartă şi istorie, este şi aceea a spaţiului geo- grafic românesc. Sunt în adevăr, pe faţa planetei, unele făpturi geografice — să le spunem aşa — care par create anume pentru a fi « domicilii de umanitate », domicilii pentru câte un fragment SPAŢIUL GEOGRAFIC ROMÂNESC 4 anumit de umanitate, domicilii speciale pentru câte un popor sau o naţiune. O hartă fizică a Europei şi una politică a ei alături, impun numaidecât constatarea că peste mai toate individualităţile geografice cu contur precis şi cu o structură interioară de întreg se suprapun, acoperindu-le, de obiceiu popoare sau naţiuni cu individualitate la fel de tranşantă. Iar uneori hotarele personalităţii etnice sunt aproape exact aceleaşi cu ale personalităţii geografice acoperite. In timpurile de nebulozitate etnică şi politică ale preistoriei, când masele umane lunecau de colo, colo, ca împinse de vânt, nestatornice, seminţiile suiau şi coborau munţii sau poposeau pe maluri de fluvii şi treceau după aceea dincolo, fără să ţină nicio seamă de poruncile care zăceau în făptura pământului care le hrănea. Dar a venit şi vremea începutului fixării pe loc a oame- nilor. Fiecare seminţie, atunci, s’a fixat în câte un culcuş, oarecum ca o pasăre într’un cuib găsit dinainte făcut. Ba mai mult: Dacă vreuna din acele seminţii era prea numeroasă şi acoperea un spaţiu prea întins, alcătuit din mai multe individualităţi geografice, cu vremea ea s’a fragmentat şi a evoluat, dând naştere la tot atâtea grupe etnice deosebite câte individualităţi geografice erau pe spaţiul acela unic. Aşa s’a întâmplat de pildă, cu vechii Liguri. Aceştia acopereau, la început, Italia şi Franţa deopotrivă. Cu vremea, însă, ei s’au rupt în două şi au apărut de o parte şi alta a Alpilor ca două seminţii sau popoare deosebite. Puternica per- sonalitate geografică a Galiei a modelat, pe încetul, în cadrul ei, un popor nod din oameni fraţi cu alţii cari, rămaşi aiurea, au devenit şi ei alţii, acolo. Până acolo merg forţele şi poruncile miste- rioase care zac în făptura pământurilor menite să devină patrii. Iar dincoace, la noi, după ce Romanii cuceresc şi Dacia, o lungă vreme o aceeaşi «romanitate orientală» a acoperit, timp de secole, tot spaţiul din Maramureş la Egeea şi din ţărmul Dal- maţiei până la gurile Dunării. Era acelaşi aluat uman, pe care — dacă am fi fost contemporani cu el şi l-am fi judecat cu ideile noastre de azi — l-am fi privit ca pe o viitoare unică naţiune între largile hotare amintite. Dar au intervenit şi aici puterile şi porun- cile misterioase ale pământului şi, cu vremea, din masa aceea umană unică, întinsă cât am văzut, s’au conturat şi au apărut pe încetul, popoare deosebite pe care le vedem, la apariţie, acoperind făpturi geografice deosebite. S’au detaşat, pe încetul, personalităţile 4a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — spune istoricul. Bine înţeles — odată cu pământul au colaborat, la acest proces, şi împrejurările istorice din acest colţ de lume. Fapt este însă că Dacia noastră, cea mai precis conturată, cea mai solid şi mai organic construită din toate piesele geografice ale spaţiului din Maramureş la Egeea de care vorbeam, a plă- mădit şi a dat pe încetul la iveală, desprinzându-1 cu fizionomie proprie din rest, un popor aparte — poporul românesc. Nu există, în adevăr, istorie şi nu există popor care să fie aşa de mult expresii ale pământului lor, cum este istoria românească şi cum e poporul românesc. Pământul acesta al Daciei este, în adevăr, un corp uman — cum spune C. Jullian despre acela al Galiei; «Este o persoană», ca să împrumutăm de data aceasta caracterizarea aceluiaş pământ galic, a lui Michelet; «ţară compusă ca după dorinţă, parcă în virtutea unei previziuni inteligente » — spunea Strabo (băgaseră de seamă şi anticii că sunt, pe pământ, ţinuturi naturale la naşterea cărora parc’ar fi prezidat o Providenţă, care a menit: aici va fi o patrie!). Mai încoace, spre noi, în sec. VI, istoricul got Jordanes scria despre Transilvania, inima etnogra- fică şi politică de totdeauna a Daciei: Quae patria, trans Danu- bium sita, corona montium cingitur, duos tantum habens accessus; per Boutas et per Tapas, adică: Această patrie, situată dincolo de Dunăre (el vorbea din Bulgaria de azi) se încinge cu o cunună de munţi, numai două intrări având spre inima ei: prin Loviştea, pe lângă defileul Oltului, şi prin poarta de fier transilvană (vorbim în terminologie geografică actuală). A observat şi Băl- cescu aceasta, când a scris: « Un brâu de munţi ocoleşte precum zidul o cetate toată această ţară». Dar nu e numai atât. Colanul de munţi, la rându-i, se încinge şi el cu colanul colinelor exteri- oare, după cum şi acestea, la rându-le, primesc de jur împrejur îmbrăţişarea largă a câmpiilor periferice, pentru ca totul, în sfârşit, să se simtă una, înnăuntru, prin îmbrăţişarea şi paza din margine, rotundă ca un miel, a Dunării, a Plânsu-mi-s'ei şi a Nistrului. Harta politică a planetei, oricât ar cerceta-o cineva, nu poate oferi o altă piesă geografică, o altă patrie predestinată, construită aşa de mult « ca după dorinţă, parcă în virtutea unei previziuni inteligente ». Şi adăogaţi, pe lângă această simetrie în dispoziţia spaţială a pieselor geografice componente, adăogaţi faptul că marginile acestui pământ sunt rotunde şi aduceţi-vă aminte de SFAŢIUL GEOGRAFIC ROMÂNESC 43 ce spune Kjellen, întemeetorul geopoliticei: «Aici — adică, în ceea ce priveşte hotarele — idealul pentru un Stat este forma concentrică», El înţelege, prin concentric, forma rotundă. Dar pământul românesc este concentric nu numai la hotare, ci chiar si în structura lui interioară, în acele îmbrăţişări succesive si mereu rotunde, de care vorbeam. Pământul românesc e o sinteză de piese geografice dispuse unele faţă de altele, în ceea ce priveşte raporturile lor spaţiale, şi solicitându-se unele pe altele, sub raportul economic, ca nişte organe într’un corp omenesc. Piesele acelea componente se cer unele pe altele, se vor, parcă, trăind unite în întreg. Iar râurile care brăzdează acest pământ pleacă şi ele, toate, din centru spre margini, risipindu-se rotund ca un evantai circular, spre a se pierde, iarăşi toate, în cele trei mari ape care încing marginea acestui pământ, O unitate geografică naturală, care a zămislit şi una economică la fel: Iată, mai întâi, sub acest ultim raport, inima de munţi şi podiş din mijloc — ca o insulă de mărgean din cele cu interiorul cufundat sub apă — cu bogatele ei zăcăminte de minereuri, cu roce utile, şi cu păduri întinse, parcă aşteptând să fie ajutată în exploatarea şi industrializarea acestora prin energia latentă a cărbunilor, a petrolului, a gazului natural — energii care zvâcnesc în subsolul colinelor din Banat, Transilvania, ca şi sub straşina exterioară a Carpaţilor; iată, după aceea, câmpiile dintre margini, grânare bogate ce asigură o viaţă îmbelşugată nu numai pentru ele ci, deopotrivă, pentru munţii şi colinele amintite: şi, în sfârşit, iată acea mulţime de râuri care, asemenea unor raze, se desfac în evantai din centru spre margini, legând munte, deal şi şes întreo- laltă şi aşteptând vremea în care, canalizate şi ajutate de celelalte căi de comunicaţie: largi şosele şi drumuri de fier care le vor însoţi pe maluri — iată-le aşteptând să lege în cea mai ideală unitate viaţa economică a întregului acest pământ. Să ne gândim la vremea — care trebue să vină — când apele Oltului, Jiului, Argeşului, Dâmboviţei, Mureşului, Şiretului, Prutului, vor fi toate navigabile şi când produsele dinspre margini vor călători pe aceste artere spre inima organismului, pentru ca cele dinspre inimă, la rându-le, să pulseze pe căile de ape spre margini — totul ca un sânge într’un organism care n’are nimic a cere din afară, dar având a da din belşug din ale sale. 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iar unităţile acestea două — geografică şi economică — pe care le-am văzut, se îmbracă într’una etnică la fel. Transpus pe hartă, recensământul din 1930 ne-a arătat elementul românesc întins ca o pânză aproape continuă — nepătată spre mijloc decât de două insule alogene mai importante — şi acoperind toată medalia pământului românesc. « Se poate oare închipui — scria cândva geograful Jean Brunhes, în faţă cu harta etnografică a României a domnului Emmanuel de Martonne — se poate în- chipui un bloc etnic, lingvistic şi naţional mai masiv decât acela al minunatei rase româneşti»? Iar Rudolf Kjellen scrie undeva: « Un popor nu pluteşte în aer, ci el este asemeni unei păduri, prinsă de un anume pământ; un pământ din care pădurea îşi suge hrană şi sub faţa căruia rădăcinile copacilor ei se împletesc strâns întreolaltă». Nu găsim un alt — mai anume — popor aşa de strâns, de organic lipit de un anume pământ, ca cel româ- nesc. Făptura şi aşezarea acestui pământ, ele sunt care au postulat şi au dat însăşi fiinţa poporului care-1 acoperă azi, după cum şi unitatea acestui popor este o condiţionare am spune fatală a uni- tăţii pământului lui. De jos, de sub pasagerele întreţeseri ale împrejurărilor istorice, veghiază şi comandă misterioasele puteri eterne ale pământului dacic. La anumite răstimpuri aceste forţe au răbufnit, rupând lanţurile silnice efemere... ! In 1891, când Statul Român nu acoperea decât versantele din Sudul şi Estul Carpaţilor, geograful german Schrader scria: «România este o ţară al cărei centru etnografic cade în afara teritoriului politic la care au limitat-o până acum împrejurările istorice ca Stat. Ea este, cu alte cuvinte, o ţară în echilibru nestabil». Un alt geograf german — Theobald Fischer (mort în 1916) — într’o lecţie publică la Universitatea din Marburg, compara imaginea de atunci a Statului român cu un vultur în sbor, ale cărui aripi le formau Muntenia şi Oltenia pe de o parte şi Moldova de alta, iar capul Dobrogea — trunchiul, însă, adică partea cea mai esenţială a corpului — adică Transilvania — lipsindu-i. După cum, în sfârşit, cam în aceeaşi vreme, scria Rudolf Kjellen că cele două aripi de care vorbea Theobald Fischer — Yalahia şi Moldova — îţi păreau ca braţele unui cleşte care stau să se închidă, spre Vest, peste trupul Transilvaniei. Ei bine, acele misterioase virtuţi de care vorbeam, ale pământului românesc, ele sunt — în ultimă analiză SPAŢIUL GEOGRAFIC ROMÂNESC 45 — acelea care s’au sbătut când a sosit vremea, spre a scutura nedreptate de deasupră-le, spre a da trup vulturului şi spre a închide cleştele pe prada iubită. Ele sunt acelea care veghiaseră, în tăcerea şi răbdarea secolelor, la conservarea factorului care avea să fie argumentul principal când s’a împărţit dreptatea: unitatea etnică a neamului. Ar mai fi multe de spus. Pentru încheere, însă, să ne mai oprim cu câteva constatări doar asupra spaţiului geografic pro- priu zis. Aproape în întregimea lui, acest spaţiu este carpatic: « Cum s’a spus de atâtea ori — scria cândva Nicolae Iorga — de oamenii de ştiinţă, cum am apăsat nu odată eu însumi, România e carpatică, Jugoslavia dinarică, Grecia maritimă, iar Turcia anatolică. Balcanică e numai Bulgaria. ..». Deşi nu chiar pe planul pe care discutăm noi aici, cuvintele acestea, fericit îmbinate, sunt bune de amintit. Desigur, nu e niciun merit, după cum nici ruşine nu e, să fii balcanic. Ideea de pejqrativ pe care, azi încă, o închide în el acest cuvânt, s’ar putea să fie înlocuită mâine cu una de distincţie. Ci interesează atât: că suntem, fiecare în parte, ceea ce suntem — şi nimic altceva. Iar ceea ce e carpatic la Români, înnainte de toate, este pământul — adică spaţiul lor geografic, dar la fel de carpatic e şi neamul, după cum carpatică şi istoria. In adevâr, pământul dacic, de o parte şi de alta a cetăţii Carpa- ţilor, este, în cea mai mare parte, clădit din material carpatic — clădit mai de mult, dar clădindu-se şi sub ochii noştri — din materialul carpatic smuls de râuri din munţi şi aşternut, apoi, jur împrejur de aceştia. Dar nu numai pământul, ci şi istoria — cum spuneam — e carpatică. Şi ea — tot din centru spre mar- gini s’a ţesut, ca şi temelia solului. Dar şi neamul, deopotrivă, este un neam carpatic, în sensul în care sunt şi râurile româneşti arpatice: şi el a curs în trecut, ca şi acelea, din vatra carpatică spre margini, populându-le şi pe acestea dens. Descălecatul nu trebue înţeles şi redus numai la proporţiile unui episod politic, pentrucă el este şi o realitate etnică de masă, neîntreruptă din vremea Geto-Dacilor şi până astăzi. Cu acestea am vrut să sub- liniem pro şi preeminenţa carpatică în structura şi în funcţia generală a spaţiului nostru geografic. Fără aceşti Carpaţi — cei mai umblaţi, mai cunoscuţi şi mai iubiţi din câţi munţi are con- tinentul nostru (iubiţi de masa de ţărani a poporului românesc, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 4* care-i stăpâneşte şi care se simte legat — cum s’a spus de N. Iorga — de fiecare stâncă a lor); cei mai plini de drumuri popu- lare, aceleaşi azi ca si acum două sau trei mii de ani, si cari n’au o singură vale sau creastă cât de neînsemnată fără numele ei propriu popular — fără aceşti Carpaţi, zic, nu e greu să înţelegem că un neam românesc nici nu s’ar fi născut, măcar, sub soare: Traian, doar pentru ei a trecut Dunărea dincoace. După cum şi supravieţuirea neamului românesc peste Evul Mediu tot prin ei trebue s’o înţelegem. Să ne gândim o clipă ce s’ar fi întâmplat fără Carpaţi. Năvălirile ar fi măturat neamul, ducându-1 şi pier- zându-1 pe alte meleaguri. Dar aşa, cu caracterul lor de cetate, cu depresiunile lor adăpostite sub ambele versante ca nişte cui- buri de rândunică sub straşina casei —«sunt munţii cu cele mai multe depresiuni din toată Europa », scria cândva actualul Preşedinte al Academiei Române, d-1 Ion Simionescu — ei au apărat, au păstrat neamul românesc şi l-au scos din furtună la liman. La niciunii alţii nu li se potriveşte mai mult caracterizarea antropogeografică a lui Vidai dela Blanche: «Toţi munţii sunt evocatori şi conservatori de vechi populaţii». Dar un cuvânt aparte merită şi Dunărea, care şi ea este unul din mădularele principale în arhitectura spaţiului românesc. « Getae qui profundum Danubium bibunt » — spunea Horaţiu. Dunărea, din a cărei apă adâncă sorbeau Geţii plecând la luptă; Dunărea, din care Burebista îşi făcuse axă economică şi geopo- litică imperiului — şi Dunărea, în sfârşit, pe malurile inferioare ale căreia d-1 Gamillscheg, ca şi unii din învăţaţii noştri, au do- vedit că Daco-Românii au trăit fără întrerupere dela origini şi până azi: deci casă de adăpost şi de continuitate şi ea, în restriştea Evului Mediu (după cum, fiindcă veni vorba, casă la fel, pentru neamul românesc au fost în anumite regiuni şi pădurile — ele- ment de frunte şi ele în componenţa spaţiului nostru geografic, foarte întinse odinioară — numele atâtor codri istorici stau măr- turie — reduse la un sfert din suprafaţa ţării azi). Dar să lunecăm puţin spre gurile Dunării, ca să venim, cu aceasta, la încheere: Impetuosul prinţ rus Sviatoslav, al Kievului, care a purtat multe războaie în părţile Dobrogei noastre, şi mai în Sud, cu Bul- garii şi cu Bizantinii, îşi pierde viaţa pe la anul 970 — ucis de o bandă pecenegă — undeva, pe lângă gurile Dunării, la o întoar- SIAŢIUL GEOGK.'FIC ROMÂNLSC 47 cere dintr’o expediţie în BaLani: «Nu ascultase de cuvântul maică-si care, pe moarte, plină de presimţiri negre, îl ruga să rămâie Ia scaunul părintesc, şi căreia nedomolitul prinţ îi răs- pundea: Nu-mi place Kievul! Eu vreau să trâesc la Preslavăţ, pe Dunăre, fiindcă acolo e centrul pământurilor mele. Toate bogăţiile vin acolo: din Grecia aur şi stofe, fructe şi felurite vinuri; din Boemia şi Ungaria argint şi cai; din Rusia blănuri, ceară, miere şi sclavi» (Nestor, pentru anul 969 ed. Leger, pp. 53—54, ed. Drinoff I, p. 33). Valoarea economică a Dunării medievale reese, din acestea, în toată importanţa ei nebănuită. Iar tendinţele spre aceeaşi Dunăre: a lui Petru cel Mare, a Caterinei a Il-a, ca şi a altora, astăzi, se vede de aici cât de departe vin. Dunărea inferioară a fost totdeauna arteră economică de importanţă, de prestigiu şi de interes general. Cu atât mai mult este astăzi, Dunărea, una din arterele eco- nomice vitale ale continentului. Prin ea, mai ales, spunea Frie- drich List, lunecă spre Marea Neagră şi spre Sud-Estul continen- tului interesele şi nevoile economice ale Europei Centrale. Prin ea de asemeni — şi prin gurile ei, mai ales — se explică în mare parte presiunea dinspre Nord-Est spre noi. Prin ea, mai ales, se chiamă că stăm noi la o răspântie care nu e numai una de azi, geopolitică, ci este deopotrivă şi una de ieri, istorică. Intr’un număr mai vechi al revistei « Zeitschrift fur Geopo- litik» un German a publicat un studiu despre: Transilvania, bastionul înnaintat al Europei. Prin acest propugnaculum euro- pean al podişului nostru încins cu munţi, dar şi prin acea Dunăre de care vorbirăm, din faptul că — fie că vor alţii, fie că nu — noi suntem stăpânii şi ai cetăţii ca şi ai Dunării de jos, din acest fapt reese toată tragedia, dar şi toata măreţia aşezării şi a misiunii noastre europene. Noi suntem aici, aşa dar, şi vorbim nu numai pentru noi, ci pentru o întreagă lume, pentru toată lumea. Spaţiul nostru naţional este un spaţiu de interes şi de necesitate euro- peană. Marele Geograf ne-a aşezat aici cu omisiune pe care încă n’o înţelegem, se pare, deplin, dar pe care va trebui s’o înţelegm spre a ne dovedi vrednici de ea şi a o duce cu plin succes la înde- plinire. Pentrucă — cu cât mai înţelept vor fi organizate Europa şi lumea de mâine, cu atât mai mare va fi rolul şi cu atât mai mare răspunderea noastră. ION CONEA PĂRINŢI Leit taica la mânie Şi ca muma când mă ’nbun Când înfig în ţarini plugul Toţi străbunii de prin veacuri, In ostrovul meu de sânge, mi-i adun. Şi pornesc cu ei în umeri fluerând Olteneşte, haiduceşte, ca la noi; Şi doinim cu toţi din frunză Prin colnice de ’ntuneric si zăvoi. t Pe pământul gras, ca icra, ne plecăm Purtând cerul şi dogoarea pe spinare' Şi pe faţa noastră arsă, ca ogorul Asfinţirile de linişti şi de soare. Ne ’nchinăm cu-aceeaşi mână de orând Şi cu-aceeaşi roabă frunte de credinţi; Ochii noştri plini de zarişti şl verdeaţă Unduiesc izvoare limpezi şi părinţi... Şi pe-acelaşi deal de veacuri sui în pas Cu toţi bulgării din mine şi de-afară — Taică tu pământ de grâne şi hotare Şi tu mumă, miez de pâine şi de ţară. viaţa Din pământul meu de neguri şi de bulgări Câte vine de isvoare nu s’adună? Şi ’n pârâul meu de viaţă, Matca lor de bolbotişuri şi ’mpreună ? Câte ape neştiute, câte svâcnete de unde; Câte stânci de piatră aspră şi mânie, Nu-mi adun în vadul rece şi adânc Când cobor blajin, cu vadul spre câmpie. Când cuprind pământu’n braţe de argint Şi când sbor păduri de umbre şi de lunci, Cine ştie că’n privirea mea domoală Se’mpletesc scântei de junghiuri şi haiduci ? Cine ştie că prin mâna de lumină Care scrie cu mărgele pe altiţe, Se’ntâlnesc atâtea patimi fără nume Şi trăesc atâtea sloate şi arşiţe.. Când lovesc cu pieptu’n maluri către soare Nu ştiu singur din vâîtoare ce-i al meu . . . — Ori mă ’nping din urmă bulgări şi şuvoae, Ori mă strigă din adâncuri Dumnezeu. D. CIUREZU 4 ROSTUL EDUCATIV AL CULTURII CLASICE Se va părea de sigur paradoxal, ca un inginer să intervie în discuţia referitoare la rostul educativ al culturii clasice şi încă în favoarea acesteia. Se va părea, poate, şi mai paradoxal, ca acest inginer să susţie, că datoreşte mare recunoştinţă fostului său profesor de limba latină dela Liceul Lazăr, Constantin Geor- gian, pentru covârşitoarea contribuţie la formarea gândirii lui ca inginer; iar ca profesor de poduri să pretindă, că unele din lip- surile, constatate la studenţii dela Politehnică, se datoresc în bună parte unei deficienţe în cultura clasică. Se spune, că însuşi marele matematician francez Poincare ar fi afirmat, că datoreşte în mare parte culturii clasice modul său de gândire ca matematician. Insă, oricât de preţioase ar fi astfel de mărturisiri, atâta vreme cât nu sunt întemeiate şi pe fapte, pe o analiză, care să arate îrj. ce constă influenţa culturii clasice şi că ea nu poate fi înlocuită prin altceva, care, în acelaşi timp şi cu aceleaşi sforţări, să mai aducă şi alte foloase, mărturisirile acestea pot fi puse în socoteala unor elemente subiective, deci pot fi contestate. De aceea vom căuta să dăm răspunsul la această întrebare: de ce cultura clasică trebue să fie element de temei în formarea chiar a unui viitor inginer? # * * Credem că nu se îndoeşte nimeni, că gândirea cuiva se for- mează printr’o gimnastică şi că există o gimnastică a minţii, după ROSTUL EDUCATIV AL CULTURII CLASICE 51 cum există o gimnastică a muşchilor. De asemeni că gimnastica minţii, ca şi aceea a muşchilor, trebue să îndeplinească două condiţii esenţiale: să aibă de urmare o desvoltare armonică în direcţia activităţii viitoare şi să fie gradată. Să cercetăm în primul rând această chestiune a gradării şi în special să comparăm gimnastica provocată de învăţământul clasic şi de acel al matematicilor. Căci, după cum sunt elemente excepţionale, care, fără pre- gătire specială, pot face figuri la trapez sau paralele ce minunează, de asemeni pot fi elemente excepţionale, care în materie de ma- tematici să sperie dela primii paşi lumea. Dar, după cum ele- mentele obişnuite puse dintr’odată să facă figuri grele la paralele sau trapez, ori se lasă de gimnastică, ori se nenorocesc, elemen- tele obişnuite, faţă de dificultăţile gândirii matematice, ori se lasă, ori capătă unele întorsături de gândire cu totul contrarii scopului urmărit. Susţinem prin urmare, că analiza unui text clasic constitue un exerciţiu de gimnastică mintală, pe care nu-1 poate constitui studiul matematicilor. # # * Să începem cu aritmetica şi, lăsând la o parte marea sforţare de generalizare ce se cere în decursul demonstraţiilor ei, atunci când, lucrând pe un exemplu concret, cu numere date, trebue ca elevul să scoată o lege generală, aplicată oricăror numere, să trecem la probleme. Să luăm una din cele mai simple: « Diferenţa a două numere este 76; cel mai mare este de 5 ori cel mai mic. Care sunt aceste numere?» (Exerciţii de aritmetică de F.G.M. Nr. 41). Să încerce cititorii să rezolve această problemă. Suntem si- guri, că cel puţin 90% se vor lăsa foarte curând. Este sau nu aceasta o dovadă de o sforţare prea mare, pe care o cere acest lucru ? Dar să dăm soluţia şi să rugăm pe cititor să o urmărească: «Dacă din numărul cel mare se scade cel mic, diferenţa va fi, după enunţ, de 4 ori acesta din urmă. Şi întrucât ea este egală cu 76, numărul cel mic va fi 76/4 sau 19, iar cel mare 95 ». A fost mică, sau mare, sforţarea numai pentru a înţelege rezolvarea făcută de altul ? Şi voim ca un copil de clasa 2-a de liceu, să o 4* 52 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALF găsească singur? Afară de genii matematice, unii din elevi vor prinde mecanismul rezolvării problemelor, ce li s’au arătat, şi apoi, posedând acest mecanism, vor putea rezolvi şi ei unele probleme. # # # Pentru ca să adâncim mecanismul, de care vorbim, să re- zolvim aceeaşi problemă pe cale algebrică. însemnând cu x şi y cele două numere necunoscute, avem ecuaţiile * — y = 76 şi xjy = 5 de unde x = 53/ Introducând această valoare în prima ecuaţie avem AV ~ 75 de unde y = 76/4 = 19 şi * = 5 X 19 = 95 Rezolvirea pe această cale cere într’adevăr o oboseală mintala mai mică. In schimb, cel ce a efectuat-o nu poate spune de ce nu- mărul cel mare trebue să fie 95 şi cel mic 19. Ştie numai, că aşa trebue să fie şi atâta tot. De sigur, cu oarecare atenţie, se poate face o legătură între formula 4y = 76 şi acel raţionament aritmetic « dacă din numărul cel mare se scade cel mic, diferenţa va fi, după enunţ, de 4 ori acesta din urmă ». (Dacă nu cumva acel ce a făcut raţionamentul aritmetic a avut în vedere calculul algebric). Insă cel ce lucrează algebric nu se mai gândeşte la astfel de lucruri. El aplică în mod mecanic regulele rezolvirii ecuaţiilor. Singura sforţare intelectuală, pe care o face, este de a stabili cele două ecuaţii — de a pune problema în ecuaţii, cum se spune — restul este numai o che- stiune de eliminare a uneia din necunoscute, după reguli stabilite. Aceasta ne mai explică şi de ce soluţia aritmetică este atât de dificilă. Trebue ca cel căruia i se pune problema să facă printr’o singură operaţie mintală cele două operaţii făcute prin algebră: punerea în ecuaţii şi eliminarea uneia din necunoscute. # # # ROSTUL EDUCATIV AL CULTURII CLASICE 53 Şi astfel algebra se arată nu ca un mvloc de a pune la lucru gândirea, ci ca un instrument, care a fost necesar pentru a o cruţa. In această privinţa autorii exerciţiilor de aritmetică, la care ne referim, spun în prefaţă: «Metoda algebrică este foarte co- modă; însă, din punct de vedere logic, metoda aritmetică pre- zintă mari avantagii: aci mecanismul nu vine să io, locul raţiona- mentului.* Şi inteligenţa este exercitată incomparabil mai mult. Invazia procedeelor algebrice în învăţământul aritmeticii ar fi o nenorocire, căci algebra face leneşe şi superficiale spiritele, pe care studiul raţional al aritmeticii le-ar face active şi adânci ». Am arătat însă de ce aritmetica, în afară de problemele, care în algebră se traduc prin ecuaţii cu o singură necunoscută, cere o sforţare de gândire cu totul disproporţionată pentru minţile obiş- nuite şi că, pentru cei ce au înaintat în studiul ei, totul se re- duce la a ajunge să posezi un anumit mecanism. Ceva mai mult: atunci când o problemă se traduce în algebră prin ecuaţii, ce depăşesc gradul întâi, afară de unele cazuri speciale, nu ne mai putem servi decât de algebră şi chiar de matematicile superioare, în cari realitatea este şi mai mult acoperită de formule. * * # Să luăm un alt caz, petrecut cu faimosul matematician şi fi- zician Gauss. Pe când acesta era în şcoala de copii mici, într’o zi profesorul a plecat în cancelarie şi le-a spus, că, după ce vor găsi suma numerelor dela i până la ioo, vor putea să iasă în gră- dină, să se joace. N’a apucat profesorul să ajungă în cancelarie, că a văzut pe Gauss în grădină. L-a chemat şi l-a întrebat, dacă a găsit rezultatul cerut. La care întrebare copilul a răspuns «da: rezultatul este 5050». Cerându-i să-i arate socotelile, Gauss a răspuns, că socoteala este foarte simplă: «Daci ■ dunăm 1 cu 99, găsim 100. Dacă adunăm 2 cu 98 găsim tot t o şi aşa mai de- parte. Avem deci de 49 ori 100, adică 4900, plus ceea ce nu a intrat în socoteala de mai sus, adică 50 şi 100, ceea ce în total face 5050 »1). *) In privinţa soluţiei dată de Gauss sunt mai multe versiuni, noi am dat-o pe cea care ni s’a părut mai verosimilă. 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Punem acum următoarea întrebare cititorilor: Câţi dintre ei s’ar fi gândit la acest lucru? Vom căuta să răspundem mai târziu la o altă întrebare şi mai interesantă: prin ce împrejurare creerul lui Gauss a putut da naştere la raţionamentul arătat? # * # Să luăm acum o teoremă de geometrie, faimoasa teoremă cunoscută sub numele de podul măgarului: suprafaţa pătratului construit pe ipotenusa unui triunghiu dreptunghiu este egală cu su- prafaţa pătratelor construite pe cele două laturi ale unghiului drept. Demonstraţia se desface în trei părţi: Mai întâi din vârful unghiului drept A (fig. i) ducem AK perpendiculară pe DE. Prin a- ceasta am descompus pătratul construit pe ipotenusă în două dreptunghiuri, al căror interior la unul l-am punctat, la altul l-am haşurat. Rămâne ca, în a doua parte să demonstrăm că suprafaţa dreptunghiului punctat este egală cu a pătratului haşurat. (Pentru a face mai vizibilă demonstraţia am înlocuit siste- mul obişnuit de a denumi figu- rile cu ajutorul literelor dela colţuri, prin determinarea lor cu ajutorul punctelor şi haşurelor). Pentru aceasta introducem în raţionamentul nostru două tri- unghiuri HBC şi ABD (fig. 2) a căror suprafaţă, iarăşi pentru a face demonstraţia mai vizibilă, am umplut-o cu puncte. Aceste două triunghiuri sunt egale (având câte un unghiu egal, ABD = HBC, şi câte două laturi egale, BD = BC). Se procedează la fel cu partea din dreapta a figurii. In fine, în a treia parte se demonstrează că suprafaţa unuia din aceste triunghiuri este egală cu jumătate din suprafaţa drept- unghiului punctat pe figura 1, iar a celuilalt cu jumătate din a t ROSTUL EDUCATIV AL CULTURII CLASICĂ 55 pătratului punctat pe aceeaşi figură. Se procedează la fel cu su- prafeţele haşurate pe fig. i. Iată, disecată oarecum, demonstraţia teoremei. Prin faptul că e vorba de figuri, mintea cuprinde mai uşor cu ochiul cele ce se pe- trec. Cu toate acestea, si de data aceasta, mintea nu vede clar de ce figurile punctate şi cele haşurate sunt egale între ele. Se convinge că sunt, dar — încă odată — nu vede de ce sunt. Căci, acele triunghiuri egale între ele, ce se interpun pentru a face legătura de raţionament (două cantităţi egale cu a treia sunt egale între ele) constituesc un ecran, ce desparte părţile cu suprafaţă egală. Insă la ce întrebare nu poate răspunde nimeni, este prin ce proces poate să-i vie în minte cuiva fazele acestei demonstraţii. Cum îi vine în minte să se gândească la împărţirea pătratului construit pe ipotenusă în două dreptunghiuri echivalente cu cele două urechi ? Cum îi vine în minte să recurgă la cele două triun- ghiuri intermediare, pentru a stabili echivalenţa ? Fig. a. # # # Pentru analiza ce facem, este interesantă demonstraţia alge- brică a acestei teoreme. Dacă din vârful unghiului drept A scoborîm perpendiculara AL pe ipotenusă (fig. 3) prin compararea de triunghiuri asemenea se găseşte AB2 = BL x BC x şi AC2 = CLx BC sau adunând AB2 + AC2 = BC (BL + CL) BL + CL BC AB2 + AC2 = BC2 Fig. 3- si întru cât REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S6 Ceea ce în valori exprimă enunţul teoremei, că suprafaţa pătra- tului construit pe ipotenusă este egală cu suma suprafeţelor con- struite pe cele două laturi ale unghiului drept. Constatăm din nou, că demonstraţia prin calcul cere o sforţare de gândire cu mult mai mică decât chiar cea grafică. Deşi, după cum am spus, prin faptul că e vorba de figuri, mintea cuprinde mai uşor cu ochiul cele ce se petrec. * # # Pentru a satisface această nevoie de uşurare a gândirii, chiar cu preţul unei mecanizări a ei, Descartes a pus bazele geome- triei analitice. Caracteristic în această privinţă este ceea ce s’a petrecut cu rezolvarea problemei de geometrie Nr. 5488, pe care o găsim în numărul din Aprilie al « Gazetei Matematice ». Au trimis soluţii la această problemă 23 corespondenţi (un număr neobişnuit de mare), din care numai 10 au dat o soluţie geometrică, iar restul de 13 s’au servit de geometria analitică. Se dovedeşte astfel, că atunci când e vorba de probleme de geometrie, geometria analitică este un admirabil instrument de în- lăturare a nevoii de gândire şi chiar de pătrundere acolo, unde cu gândul nu putem ajunge, aşa cum era algebra, atunci când era vorba de probleme de aritmetică. Şi că uneori sforţarea de gândire este atât de mare, încât chiar elemente cu o cultură mate- matică destul de desvoltată, cum sunt corespondenţii «Gazetei Matematice », se feresc să o facă. * * # Să căutăm acum să pătrundem mai adânc în procesul de gândire cerut de matematici. Este evident că la baza lui stă asociaţia de idei. Chestiunile de matematică sunt caracterizate prin aceea, că asociaţiile de idei posibile sunt în număr foarte mare, combinaţiile de făcut sunt foarte multe, deci se cere o sforţare de gândire foarte mare, şi pe deasupra foarte des asociaţiile trebue să se facă în trepte succesive, adică după ce s’a făcut o primă asociaţie, cu rezultatul obţinut trebue să se facă o a doua asociaţie şi aşa mai departe. Ceea ce, putem spune, înmulţeşte la infinit numărul combinaţiilor posibile. ROSTUL EDUCATIV AL CULTURII CLASICE 57 Cazul lui Gauss, citat mai sus, intră în categoria asociaţiilor pe o singură treaptă. A fost de ajuns, ca el să-şi dea seama că, plecând dela capete şi adunând numerele două câte două, ajunge la aceeaşi sumă, pentru ca să rezolve problema. Problema celor două numere, la care se cunoaşte câtul şi diferenţa, precum şi teorema podului măgarului, intră în cate- goria' asociaţiilor în scară. # # # Să revenim acum la întrebarea pusă mai sus: Cum a putut Gauss ca, din toate asociaţiile posibile, să înnemerească tocmai pe cea arătată mai sus ? Tşi poate închipui cineva, că ne aflăm în faţa unui creer cul- tivat printr'o gimnastică potrivită, care să fi făcut posibile cu uşu- rinţă multiplele asociaţii de idei, precum si ceea ce s’ar putea numi selecţiunea lor, adică din mulţimea tuturor să te opreşti tocmai la cea care trebue? Evident că nu. Căci, după cum am spus, Gauss trecuse de şcoala de copii mici. A putut să fie vreo conformaţie ereditară a creerului, sau chiar o remi- niscenţă de idei din adâncul veacurilor? Puţin probabil, dată fiind ascendenţa, cât se cunoaşte, a lui Gauss (era fiul unui simplu lucrător). Nu ne rămâne decât ipoteza intuiţiei. In introducerea la cursul nostru dela Politehnică cităm în această privinţă, după Maeterlink, întâmplarea cu fundul celu- lelor fagurilor de albine. Acest fund reiese din întretăierea a trei planuri, cari prin aceasta dau trei romburi. Unghiurile dela colţurile acestor romburi variază după înclinarea planurilor. S’a pus atunci problema: care ar trebui să fie aceste un- ghiuri pentru ca să fie nevoie de cât mai puţină ceară. Konig, tratând problema prin calcul, iar Maraldi măsurând unghiurile dela fagurii albinelor, au găsit că acestea se înşelase cu 2’. Iar mai târziu Mac Laurin, reluând calculele, a găsit că nu albinele se înşelase, ci Konig greşise calculele cu cele 2’. Este evident că albinele nu cunosc calculele de maximă si minimă, asa încât ele nu au putut găsi înclinarea potrivită decât prin intuiţie. Iată de ce admitem intervenţia intuiţiei si în activitatea cerebrală a > > » oamenilor. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 58 Este iarăşi evident că, dacă o persoană dotată cu o mare ca- pacitate de intuiţie poate să ne minuneze prin rezultatele, la cari ajunge, aşa cum ne minunează isprava albinelor, intuiţia în sine nu constitue un proces propriu zis de gândire. * * # Trecând la a doua treaptă, a procesului de rezolvirea proble- melor de matematică, spuneam mai sus că unii din elevi vor prinde mecanismul rezolvirii, din soluţiile ce li s’au arătat, şi apoi, posedând acest mecanism, vor putea merge pe propriile lor picioare. De data aceasta avem într’adevăr aface cu un proces de gândire propriu zis, cu o folosire a asociaţiilor de idei. încet, încet, această asociaţie este oarecum dirijată. Cel ce se căsneşte să rezolve o problemă îşi îndreaptă gândurile în anumite direcţii, caută, cum se spune, să o rezolve pe anumite căi. începe o mărginire a com- binaţiilor, ce se fac. Insă de foarte multe ori această dirijare nu se face după anumite regule, bine stabilite. Fiecare îşi are regulele sale în stare mai mult sau mai puţin nebuloasă. De foarte multe ori subiectul nostru nici nu ar putea spune, de ce apucă o anumită cale. Mai ales atunci când e vorba de asociaţiile, pe care le-am numit în trepte succe- sive, procesul de gândire pătrunde aproape în sfera inconştientului. Acest lucru l-am verificat asupra noastră personal, ne-a fost confirmat de alţii şi l-am observat şi la profesorii noştri în unele cazuri, când aveau de rezolvit la tablă unele probleme. In astfel de cazuri subiectul se concentrează adânc un timp oarecare, timp în care nu mai urmăreşte lucrul creerului, ci se mărgineşte să aştepte ca el să se facă singur, încercuit într’o anumită sferă. E ca şi un om, care a pus ceva într’o maşină închisă într’o cutie şi apoi aşteaptă ca produsul să iasă gata prin gura acelei maşini. Pare că se produce un proces o arecum analog cu al poetului care compune versuri şi în mintea căruia, de multe ori, un vers, ce va veni mai târziu, a luat naşt ere înaintea unui alt vers, ce-1 precede a). *) *) In această privinţă cităm o întâmplare personală. Ni s’a întâmplat, ca în somn să compunem versuri. Intr’unul din aceste visuri versul prim se ter- mina cu un cuvânt, ce nu avea niciun sens, însă care rima cu ultimul cuvânt ROSTUL EDUCATIV AL CULTURII CLASICE 59 Se. vede astfel de unde provine marea sforţare de gândire pe care o cer matematicile: multiplicitatea asociaţiilor de idei posibile, sporită şi mai mult atunci când intervin asociaţiile în trepte sucfcesive, apoi lipsa unor regule bine stabilite, după care să fie dirijată asociaţia de idei. Se mai vede un lucru foarte important: Activitatea cerebrală cerută de exerciţiile de matematică se exercită în astfel con- diţii, încât capacitatea de a face asociaţii de idei se desvoltâ uni- lateral, numai între idei matematice. * * * , 9 > Dacă acum trecem la studiul limbilor clasice, găsim în primul rând tocmai ce lipsea matematicilor, număr restrâns de asociaţii posibile, posibilitatea de a grada exerciţiile şi regule bine definite pentru a dirija asociaţiile de idei. Să luăm de exemplu un exerciţiu de latineşte, care pe vremea noastră se punea în acelaşi timp cu primele elemente de arit- metică raţionată: «Proca, rex albanorum, duos filios habuit: Nu- mitorem et Amulium ». Trebue căutat mai întâi subiectul şi predicatul, deci un sub- stantiv la nominativ şi un verb. Ca substantive la nominativ avem « Proca » şi « rex », Ca verb avem pe « habuit ». Genitivul «albanorum», pus lângă «rex» ne arată un atribut al acestuia; e deci vorba de regele celor din Alba, de unde vedem că e vorba de o apoziţie pe lângă Proca. După aceea găsim imediat, prin acuzativul « duos filios », complementul verbului « habuit » şi aşa mai departe. Treptat cu înaintarea în studiu, exercitarea minţii merge gradat. Trecem de exemplu la prepoziţiile, după cari urmează acuzativul sau ablativul. Elevul are de ales, dacă e vorba de o stare pe loc sau de o mişcare. Apoi vine ablativul absolut, acu- zativul cu infinitivul, în care alegerea între un număr limitat de posibilităţi se face în legătură cu restul frazei. Şi aşa mai de- al versului, ce urma şi care avea sens. Versul al doilea luase fiinţă înaintea celui dintâi, la care creerul s’a mărginit să satisfacă numai nevoile rimei, nu şi ale sensului; căci în vis asociaţiile de idei nu caută să satisfacă şi raţiunea. Din nenorocire, după ce ne-am deşteptat, nu am notat cele două versuri, ci numai cele ce s’au petrecut, aşa că nu le putem cita. 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE parte se introduc una după alta regulele sintaxei, cu gimnastica minţii, pe care o provoacă aplicarea lor. Prin analizarea gândului altuia, provocăm un proces analog în gândirea noastră. In aceasta constă, după noi, marea valoare edu- cativă a învăţământului clasic. Acest învăţământ nu numai că procură un mijloc de gimnastică neobositoare a minţii, dar prin această^gimnastică desvoltă capacitatea de gândire în toate direc- ţiile, lipsită de caracterul unilateralităţii. Şi pe deasupra provoacă prin analizarea gândului altuia un proces analog în gândirea elevului. # # # Negreşit nu se poate gândi nimeni să tăgăduiască orice valoare educativă matematicilor. In special în desvoltarea spiritului de ri- gurozitate în înlănţuirea raţionamentelor se poate spune, că ele sunt de neîntrecut. Dar, după cum am arătat, raţionamentul matematic cere sfor- ţări de gândire atât de mari, încât înşişi matematicienii au căutat să le înlăture, cu primejdia mecanismului, care vine să ia locul raţionamentului, şi a introducerii lenei de gândire. Fără a mai vorbi de primejdia desvoltării minţii într’o singură direcţie, a unilateralităţii. Contra acestei unilateralităţi şi a lenei de gândire la elevii noştri trebue să luptăm noi, care pregătim pe viitorii ingineri. Pentru a face pe cele mai bune elemente, ce ne vin, să gândească inginereşte, trebue să le supunem la un regim special de întrebări şi răspunsuri, care durează câteva luni. Fără a vorbi de elementele asupra că- rora acest regim este zadarnic, fără a vorbi de elementele cărora, orice le-am face, nu le putem înlătura eroarea de a gândi. In general elevii noştri cer să le dăm formule, în care să înlo- cuiască prin cifre anumiţi coeficienţi, pentru a găsi dimensiunile diferitelor părţi ale unui pod. Sunt elevi care, cu toate stăruinţele noastre, nu ajung să înţeleagă nici până la sfârşitul anului că proiectarea unei construcţii nu se face numai prin aplicarea unor formule şi că acestea tiu sunt decât un instrument în slujba concepţiei. * # # S’ar mai pune de sigur chestiunea, dacă aceeaşi gimnastică a minţii, pe care o dă studiul limbilor clasice, nu ar putea-o da studiul limbilor vii. ROSTUL EDUCATIV AL CU TURII CLASICE 6l Insă, după părerea noastră, sintaxa limbilor vii, prin simpli- ficarea ei, nu poate da prilejurile de gimnastică mintală, pe care le dă analiza unui text scris în limbile clasice. Tendinţa generală în limbile moderne este de a exprima prin prepoziţii sau chiar prin perifraze toate ideile, care în limbile clasice se exprimau prin forme gramaticale. Ideea de posibilitate şi imposibilitate nu mai îmbracă azi o formă specială. La fel cu ideea de mişcare şi stare pe loc, sau cu întrebarea indirectă. Ablativul a dispărut din limbile moderne. Şi aşa mai departe. Şi apoi, dacă prin analiza gândului altuia provocăm un proces analog în gândirea noastră, limbile clasice ne fac să trăim o stare intelectuală, pe care au trăit-o cândva strămoşii noştri, pregâtin- du-ne astfel pentru stările mult mai complexe de azi. * * * Iată pentru ce socotim că, în însuşi interesul învăţământului tehnic, este nevoie să se revie la vechiul liceu clasic, în care gân- direa elevului se desvolta fără mari sforţări, treptat şi armonios. Inginer CRISTEA NICULESCU Profesor la Politehnica din Bucureşti EROICA Mareşalului Ion Antonescu Eu am un suflet doric de-adâncă liniştire Şi nu mă las de visuri oricât ar fi de sfinte Bătăile de glorii, de oameni şi cuvinte In care-şi strigă veacul orgoliul de mărire. In ganga unei taine, în trena unui vaer, In foşnetul de stele, în scamele furtunii De valsuri de zăpadă, în cicluri de petunii Eu aflu lumea nouă. .. şi vers o torc din caer. Mereu privind acelaşi izvor cu pleata rară, Acelaşi joc de linişti pudrat de poezie, Pe mările de gânduri giganţi voiau să vie Mişcându-şi coifuri blonde ca noaptea prin secară. Eu am un suflet doric de-adâncă liniştire. Privesc trecând în goană tenebrele de zile, Cădelniţi de amurguri pe-altare imobile Şi simt prin vis pământul smucindu-se ’n rotire. Tu eşti un suflet aspru de-acorduri milenare, O flacără nebună ce-aleargă pe istorii, Un fulger ce pictează destine şi victorii, Un uragan ce strigă porunca la hotare. Tu stai pe orizontul cu petece de sânge, Tu eşti pe frunţi de secol, pe limbă de baladă, Tu eşti pe mare neagră, pe codri de zăpadă, Tu ştii şi spaima vremii ce-o doare, de ce plânge. EROICA 63 Uimit văzui pe maluri fugiri înfricoşate, Pe brânci, pavoazându-şi horbote de mâhnire, ■ Pe ochiul nopţii ură, pe munte nălucire, Pe mare zmei de aur, în soare că-i eşti frate. Şi mai văzui pe larguri aripa cum întinde Destinul ca o mână de Pronii protectoare, Cum spumegă războiul superb ca o vigoare Şi pacea cum se lasă ca neaua pe colinde. Acum din cerul moale ţesut ca o mătase, De bolţile gândirii s’anină visuri oarbe. Tu-asculţi ce spun pământul şi cerul — şi te soarbe Un vânt ca o otravă de plante veninoase. Deodată nepătrunsul te strigă, te invocă, Hotarele de-a dura se dau şi se ’ntind iară, Pe munte săbii roşii cu chiote de pară Pornesc să dea la ziuă alt drum, altă epocă. Răscrucile de umbră, cenuşile de glorii, Ruşinile nobleţei vândută ca ’n tarabă, Ca fumul se ridică, se ’mprăştie în grabă La vuetul fanfarei de viscol de victorii. Privind spre catedrala de foc a învrăjbirii, Peninsule de oameni cu vuet de vapoare, Tu eşti văpaie pură din cel mai sacru soare. Spărgând blestemu ’n ţăndări, tu smulgi embleme firii! Sub cerul tău de aur, sub splendida corolă A faptelor de-acuma, de-apururi? de-aş putea Mugi ca o furtună ce şi-a ieşit din ea, Aş vrea s’aduc omagii, să-ţi fac aureolă. Chiar secole de-a-rândul de-ar fi să prelungească Minunea o viaţă ce ’n aşchii se mai ţine, De-aş scrie un mileniu, eu numai pentru tine Aş ţese vers de aur din cânepă cerească. 6+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iar dacă după vreme prin cântecele pure, A căror dalbă faţă şi forţă de mescris Vin numai dela tine, în forme-oi fi închis, Eu voi suna ca vântul închis într’o pădure. Şi dacă totodată prin odele divine Ce n’au pereche încă, slăvindu-ţi vitejia Şi răspândind prin lume doar faima-ţi Poesia Mi-ar câştiga coroana de geniu, pentru tine Ar fi acea coroană, pe care-aş depărta-o Cum ai svârlit hotare şi ani de umilire, Profetic, sprijinindu-mi în nobila-ţi privire îndemnul ca o punte, strigând liturgic « Ta-o !» Prin degetele tale iţind un fir subţire, Suveica-1 ţese ’n pânză de aur de istorii, Tu baţi vătala vremii cu vânturi de victorii Rostind biserici albe pe scrum de răstignire. Pe trepte ca de soare cântând se urcă ţara Pe umerele tale ce ’mping câte-un hotar. Strângând la piept icoana botezului în fiar A neamului, alături îţi culci o tâmplă seara. Eu sunt un suflet dornic de-adâncă liniştire In care stau de vorbă simbolul cu misterul, Dar sângele s’aprinde şi vrea să moaie fierul Să-ţi cimenteze veşnic statuia cu iubire. Ca munţii de m’aş face, la tine m’aş întoarce; De-aş arde ca vulcanii, m’aş stinge pentru tine; Şi de-aş muri pe câriipuri pe care-abia mai vine O boare de pe plante ce morţii ’n vis întoarce, Eu n’aş sta ’n cumpănire pe muchi de judecată Cu dragostea ce moare, ca orice promisiune, Căci dragostea mea veşnic nu scade, nu apune, Nu-i dragoste de oameni, de dânşii măsurată, EROICA 65 Ci dragoste de glorii, de pas imperial Şi nimeni de pe lume nu are-a ei putere Nici fundul ei de taine când sufletul îmi cere Un obiectiv mai mare, mai pur, mai ideal... Când gloria ta sacră va trece triumfală Ca velele de aur pe ’ntinderi de-oceane, Ca bolţile de stele pe mantii de savane, In veci noindu-ţi cultul voi sta ca o vestală ! Tu-i fi ca o cometă pe-o Europă pală, Vei arde ca o vatră pe neguri imobile, Eu voi privi în goana fantasmelor de zile Credinţa cum despică cetăţi de îndoială ! E, AR, ZAHARIA S OPERA POETICA A LUI JOSEPH WEINHEBER In luna Martie 1942, Joseph Weinheber a împlinit cincizeci de ani. Ascendenţa glorioasă a acestui poet, «succesul» său, care se întemeiază în mod exclusiv pe o producţie lirică, au rămas fără seamăn în zilele noastre. Vor stârni însă o seamă de întrebări. Cum se explică azi « succesul» unui poet liric, care de altfel nici nu caută să fie popular, sau să facă concesii gratuite spiritului epocii ? Cum reuşeşte să « prindă » o operă artistică ca aceea a lui Weinheber, care presupune o aprofundare răbdătoare, o luare de contact treptată? O primă privire ne lasă următoarea impresie sumară: avem în faţa noastră o natură extrem de viguroasă, simţim ceva din suflarea unei puteri elementare, intuim fecunditatea exuberantă a acestui spirit incandescent, şi această primă impresie, în mod sugestiv, ne reţine pentru o clipă. Un alt moment este ţinuta hotărîtă, ritmul poruncitor şi energic, care ţi se imprimă înainte de a intui înţelesul precis al cuvintelor. Weinheber, în orice caz, nu face parte din artiştii care cuceresc prin intimitate, care pirin- tr’o discretă pudoare îşi ascund parcă ceea ce au mai preţios faţă de marele public. El este un spirit dramatic, plin de vigoare, care în chipul unui Michelangelo, unui Richard Wagner, în chipul marilor maeştri ai barocului, caută să transmită în mod direct ceva din beţia-i creatoare, din mişcarea care l-a stăpânit. Ca şi cei numiţi, Weinheber este un artist patetic, cu năzuinţe către monumentalitate. Născut la 9 Martie 1892, la Viena, din părinţi meseriaşi, Wein- heber rămâne după scurt timp orfan şi petrece şase ani întunecaţi într’un orfelinat. Mai mult de două decenii (1911—1932) trăieşte OPERA POETICĂ A LUi JOSEPH WEINHEBER 67 apoi în anonimatul unui post de funcţionăraş subaltern, fiind un oarecare inspector poştal în oraşul său natal. După această dată a deşteptat tot mai mult, an cu an, interesul publicului şi al cer- curilor competente şi a obţinut, graţie acestui interes, rarul pri- vilegiu de a putea duce ca poet liric o existenţă independentă, consacrată exclusiv operei sale poetice. Tinereţea sa neîmplinită şi îndelungata sa trăire în umbra vieţii, fiind neînţeles, nebăgat în seamă de nimeni, au acumulat o imensă amărăciune în pieptul acestui om pătimaş, viguros, plin de avânt şi de forţă clocotitoare, cu năzuinţe înalte, con- damnat parcă pe viaţă să se fărâme în scrumul traiului de toate zilele, să se resemneze într’o lume mică, cu griji mărunte, fără ţeluri înalte şi fără înţelegere. Acuzarea destinului implacabil, dispreţul profund pentru vulg şi o prea înfierbântată exaltare a misiunii singuratice şi aspre a artistului într’o lume diformată, o conştiinţă dureroasă de superioritate şi de nobleţă legată de o respingere dură a timpului nostru, mecanizat şi exteriorizat, rămân un motiv fundamental al poeziei sale de mai târziu. Lupta a fost prea crudă, a brăzdat prea adânc fruntea geniului legat în lanţuri, iar salvarea a intervenit parcă o clipă prea târziu, pentru ca să nu se resimtă prin toată opera aceasta strălucitoare şi de o sonoritate plină suspinul unei coarde rupte, freamătul impercep- tibil al unui suflet copleşit de conştiinţa secretă a ireparabilului. Primele sale volume de versuri (Der ensame Mensch, 1920, Boot in der Bucht, 1926 şi a.) au rămas fără niciun ecou. Ultimii zece ani văd apariţia operelor care au întemeiat gloria poetului: Adel und Untergang (Nobleţă şi pieire, 1934), Wien wortlich (Yiena, cuvânt cu cuvânt, 1935), Spate Krone (Coroană târzie, 1936), O Mensch gib acht (Bagă de seamă, omule, 1937), Zwischen Gottern und Dămonen (Intre zei şi demoni, 1938) şi Kammermusîk (Muzică de cameră, 1939). încercând să ne apropiem de opera poetului, spiritul nostru dornic de catalogare şi de definiţie se găseşte înaintea unei neli- niştitoare bogăţii de contraste. Câte game de sensibilitate, câte moduri de expresie sunt cuprinse în interiorul orizontului spiri- tual al acestui poet 1 Polarităţile tari ale mai multor curente de sânge îşi găsesc parcă în el moştenitorul, stăpânul conştient care ştie să le fuzioneze şi să le împlinească. i 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Austeritatea formei, disciplina şi măsura fiecărui gest expresiv nu exclud la el o vitalitate exuberantă, o expresivitate barocă. Cei care se obişnuiseră să vadă în Weinheber pe poetul pesimis- mului eroic au rămas surprinşi de delicateţea lirică şi de gustarea naivă a plăcerilor vieţii, manifestate într’atâtea poezii, am vrea să zicem populare. Weinheber, maestrul odei clasice severe, maestrul patosului tragic, a dovedit, cu volumele sale de lirică melodios idilică şi senină, că nu este numai poetul olimpic şi distant, cum îl vedeau mulţi în mod exclusiv. Weinheber se coboară cu uşu- rinţă, dar şi cu drag la popor, la felul său de exprimare, la menta- litatea şi aspiraţiile lui. In poeziile de felul acesta intră sclipiri de umor, de joc, o înţelepciune surâzătoare, intimitate şi familia- ritate. Volumele în care acestea sunt cuprinse alternează în felul unui ritm de o bătaie accentuată şi una slabă, în mod contrastant cu lira patetică, lira majoră. Volumele acestea (Wien viortlich, Oh Mensch gib acht şi Kam- mermusik) reprezintă un fel de destindere, un fel de vis recreator după o muncă aridă. In Wien viortlich poetul devine un copil al poporului, se ascunde printre mulţime, dispare. « Viena » vorbeşte << verbal», uneori aproape caricaturizant, cu o amplă întrebuinţare a limbajului dialectal, altădată cu o nespusă graţie, între surâs şi lacrimi, cu intimităţi de graiu, care pot fi înţelese numai de un băş- tinaş, care, însă, îşi produc farmecul lor inedit şi asupra cititorului străin, ca bunăoară începutul delicioasei poezii «Alt-Ottakring »: Was noch lebt ist Traum. Ach, wie war es schon ! Junger werden kaum jene Zeit verstehn. . . Parcă duioşia valsului este prinsă în acest « ceea ce mai trăieşte este vis », surâsul celui care-şi ia rămas bun, căci «tinerii abia vor mai înţelege acest timp ». Intimitatea este secretul tuturor acestor piese de muzică de cameră. In O Mensch gib acht!, poetul găseşte în modul cel mai fericit legătura cu tradiţia populară germană. Obiceiuri străvechi, tradiţii pioase, pozne inocente, datini, poveţe — date într’o limbă simplă, savuroasă însă şi dozată cu multă inteligenţă artistică — care sunt pline de tâlc şi grele de experienţa milenară a poporului se împletesc în strofe colorate şi pline de un farmec înviorător. OPERA POETICĂ A LUI JOSEPH WE1NHEBER 69 Găsim la Weinheber, maestrul metrului antic, strofe cu formă iraţională, izvorîte spontan dintr’un ritm interior, parcă din su- flarea şi din bătaia inimii: forma cea mai specifică, cea mai lirică — dacă am putea zice — a liricii germane. Lirica aceasta este aproape de simţirea poporului: vioara duioasă, intimă şi caldă a unui Brentano, a unui Eichendorff, a unui Moricke. Cea mai carac- teristică în această privinţă este, poate, poezia « Himmelswiese » (Luncă cerească) din Adel und Untergang. Amintim poezia aceasta nu numai pentru factura ei atât de caracteristică, ci şi pentru simbolul norului, atât de specific german, întruchiparea acelui « Sehnsucht». Iată o strofă din poezia citată: Ein Wind begint. O Bruderhauch — Die Seel in deinen Schlummer tauch 1 Verloren an ein Saitenspiei von irgendwann sinkt mein Gefuhl ins Blaue. (Se iscă un vânt. O, adiere frăţească / cum mi-aş afunda sufle- tul în aţipirea ta 1 / Topită ’ntr’un / fior de viori / de oarecând / sim- ţirea mi se pierde /în azur. . .). Tema dominantă a poeziilor de stil major este eternul conflict tragic dintre aspiraţiile individului ales şi inerţia mulţimii. Nu există nicio punte peste această prăpastie, doar vis şi uitare poate aduce durerea acestei rupturi şi numai moartea restabileşte armo- nia originară. Moartea răpeşte eroul printre stele şi, ca un luceafăr, raza luminii binefăcătoare a faptelor sale este simţită şi de cei mulţi, care duc o viaţă fără nume. Această apoteoză nu desluşeşte, însă, sensul existenţei noastre, care este împrejmuită, ca o mare imensă, de moarte şi zădărnicie: « credincioasă, moartea roteşte în juru-mi ». Weinheber este o tipică reîncarnare a pesimismului eroic. «Moartea persistă, zădărnicia persistă ». Ele sunt constantele destinului pămânesc. Acesta este un adevăr primordial pentru poetul nostru. Menirea noastră, însă, este sfidarea vremii, sfidarea zădărniciei. Timpul distruge numai pe acela, care se apleacă fricos legilor făurite. Aspiraţiile sale sunt infime şi, de aceea, zeii nu-1 iau în seamă şi nu-1 nime- resc. Deci soarta noastră să fie o « soartă titanică ». Ca o mare 7o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE răscolită, invidia şi ura se năpustesc asupra celui ales, însă el şi numai el «ispăşeşte pe deplin ». Acest sacrificiu total constitue mândria omului, care-1 înalţă deasupra zeilor într’o dureroasă dar mândră izolare. Eroul nu poate fi ajutat de oameni, iar zeii rămân nemişcaţi faţă de sacrificiul făcut în slujba lor: «Fără simţire aştrii îşi urmează calea ». Ethosul lui Weinheber se bazează, prin urmare, pe o morală a nobleţei, prin excelenţă. Nobleţă este un dar al zeilor care nu poate fi dobândit prin efort, iar «a o avea este o graţie». Ea nu poate avea niciun scop final. Ea nu serveşte la ceva, ea este. In ea însăşi residă supremul scop al vieţii noastre: Dass Adel sei, genflgt. Der Sinn hievon die Ziele dessen: Ach wir wissen keine. (Nobleţea trăieşte, asta ajunge. Tâlcul din ea / ţelurile ei: ah, nu le ştim, nici imul). Nobleţă este un fel de predestinare implacabilă. Nici moartea nu o poate şterge. Avem aici o concepţie diametral opusă ideii creştine despre moartea distrugătoare a vanităţilor omeneşti, care şi-a găsit o expresie atât de impresionantă în « dansurile macabre » ale evului mediu. Ideia lui Weinhebfer găseşte poate o corespon- denţă în lumea germanică pre-creştină, unde luptătorii năzuiau o moarte eroică pentru a avea acces în Walhalla. Weinheber accen- tuiază, cu toată energia, linia de despărţire dintre oameni, care se prelungeşte, dincolo de moarte, în eternitate: Nein, kein Todt gleicht aus. Die ver'wandelt ruhn. sind wie hier: fdr ewig. Ein jeglich Zeichen bleibe I Unerbittliches Mass; des Ehrfurcht wie das Vergessens. (Nu, nici o moarte nu împacă. Cei cari odihnesc schimbaţi / există ca şi aici: pentru veci. Rămână fiecare semn / măsură neîn- duplecată: a veneraţiei ca şi a uitării). Astfel destinul se identifică cu moartea, care îl perpetuiază. « Destinul făureşte bărbaţi. Robul n’are niciunul / şi numai eroul este demn de o moarte hărăzită / elo poartă în piept ca pe o sfântă inimă / şi a o împlini înseamnă totul pentru el». Prin atitudinea aceasta eroic-pesimistă, Weinheber ni se pre- zintă ca o ultimă şi cuprinzătoare reîncarnare a marilor singuratici C PERA POETICĂ A LUI JOSEPH WEINHEBER 71 ai secolului trecut, titanii epocii modeme după cezura revoluţiei franceze şi după intermezzo-ul strălucitor al idealismului german. Stema acestor spirite este un puternic instinct de veneraţie, care nu-şi găseşte un obiect demn, pentru care toate miturile sunt dărâmate şi care, prin urmare, îşi făuresc o credinţă fără conţinut, îşi asumă atitudinea credinciosului, fără să accepte vreo dogmă. Evident că acest mulaj cere un conţinut. Toată ardoarea, toată speranţa, toată dragostea se îndreaptă, ca şi la Nietzsche, asupra generaţiei care vine. Generaţia prezentă, căreia îi aparţine poetul însuşi, este o generaţie târzie, despicată în interior şi consumată. Cei care vin vor lupta cu forţe pure şi vor învinge. Omul contem- poran, fiul unui ceas târziu, este irevocabil condamnat la moarte. Moştenirea, pe care o lasă, Va fi atitudinea sa fermă şi mândră la un post pierdut. El poate învăţa cum se primeşte moartea: «... conştient, mândru. . . ». Cu o natură pe cât de sinceră pe atât de viguroasă, Wein- heber respinge orice amăgire care nu poate decât vălui vremelnic disperarea profundă care-1 stăpâneşte. Pentru acest spirit hiper- lucid, tăios, aspru şi revoltat, toate devin un izvor de durere şi de răzvrătire. Raporturi fireşti, ca raportul dintre bărbat şi femeie, iau formele unui conflict flagrant. El simte instinctul ca ceva duş- mănos, ceva ce-i răpeşte libertatea, autonomia spirituală, atât de dureros cucerită. So răcht die Erd am fast schon Entrttckten tich (şi astfel pământul se răzbună pe cel abia desprins de el). Vom greşi, însă, dacă presupunem că versuri ca acesta, de • puternică vibraţie pasională, sunt expresia subiectivă a vieţii poe- tului. Mărturisirile sale lirice nu rămân niciodată nişte simple mărturisiri, cum sunt bunăoară la Goethe sau Ia romantici. Ele servesc doar ca mijloc de expresie pentru un conţinut impersonal. In fiecare clipă, poetul vede întregul şi vede obiectiv. Poziţia sa este prea intelectualistă, ca să atribue simţirii momentane, oricât de puternică ar fi ea, o valoare absolută. Femeia, ispita haosului, este pe de altă parte fiinţa legată de ritmul pământului; ea pă- strează taina, măsura, datinile, şi ea este noaptea binefăcătoare care cuprinde şi susţine, în secret, arcul soarelui, întins spre nemărginire. 7a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In general, elementele de cultură intelectuală joacă un rol preponderant în poezia lui Weinheber. In sensul acesta, el nu este nicidecum un poet naiv. Ştie că concepţiile sale nu sunt un produs direct al instinctului său creator, ci, pe lângă intuiţia vizionară a poetului, fructul unei conştiinţe istorice şi culturale cu rădăcini larg resfirate. Spre deosebire de Hoelderlin, al cărui umanism izvorîse dintr’o afinitate elementară, trăită în mod spontan, uma- nismul lui Weinheber, profesat cu un patos asemănător, provine din conştiinţa unei îndepărtări ireparabile. El, poetul timpurilor moderne, cunoaşte distanţa şi nostalgia în toată tăria lor. Cazul lui Weinheber ne dă o pildă lămuritoare a evoluţiei mari, ce desparte conştiinţa noastră modernă de epoca aşa zisă a idealis- mului german. Un Herder şi un Schiller, fiind de asemenea, în fie- care clipă, conştienţi de contrastul real-ideal, se bizuiau totuşi pe un crez nestrămutat în misiunea ideală şi providenţială a istoriei umanităţii. Conştiinţa lui Weinheber, dimpotrivă, a atins punctul critic al disperării (Culmea dispreţului său dureros, reflexul ace- stei crize, o exprimă poate mai bine cuvintele: « Keines Sinnbilds ist die Zeit mehr wert » — Vremea nu mai merită niciun simbol). Dar tocmai de aici — o imagine oarecum a renaşterii germane după haosul de după războiul trecut — porneşte ethosul său neîn- duplecat, care refuză orice garanţie prealabilă, bazându-se pe abso- lutismul unui postulat auster, şi care caută izbânda mai mult într’o atitudine perfectă decât în speranţa vreunui rezultat avan- tagios. Poezia lui Weinheber este un îndemn la luptă, te ţine încordat, te răzvrăteşte. Respinge orice satisfacţie în sine şi, în acelaşi timp, orice ritm de viaţă stabilă. Idealurile sunt eterne şi absolute. Noi, însă, suntem lipsiţi de orice sprijin şi numai atitu- dinea eroică de luptă şi de sârguinţă ne menţine; o ideie care este exprimată negativ în postulatul: «Nie dem Gott der Zeit zu eigen » (Niciodată supus idolului timpului). Am amintit mai sus tensiunea unică dintre conţinutul dramatic al poeziei lui Weinheber şi forma ei severă. Lupta dintre zei şi demoni, indicele, parcă, al vieţii lui, îşi găseşte o expresie simbo- lică în această tensiune formă-fond. Conflictul rămâne manifest în forma interioară a poeziei. Poetul se lasă uşor îmbiat de expre- sii, versul lui este puţin stabil, plin de o viaţă dramatică. Inter- calează adeseori întrebări sau exclamări. Forma antitetică de OPERA POETICĂ A LUI JOSEPH WEINHEBER 73 întrebare şi răspuns este preferată cadenţei normale a limba- jului liric. Toate acestea, însă, sunt strânse în arcul elastic, dar riguros, al schemelor formale de tradiţie clasică. înclinarea către jocul formal este foarte desvoltată la Weinheber. Am putea privi această înclinare ca o moştenire din timpul barocului, care cultivase jocul liber şi fără obligaţii cu forma definitiv cucerită de geniul rena- şterii: barocul, caracterizat prin ingeniozitatea combinaţiilor şi variaţiunilor, care dintr’o capricioasă curiozitate încorda şi încărca formele încercând cât de mare ar fi elasticitatea lor, puterea de rezistenţă şi capacitatea lor de suport. Siguranţa cu care Weinheber stăpâneşte toate modurile strofei şi versificaţiei clasice şi moderne — care nu rămân la el doar o formă de suprafaţă, ci sunt, în acelaşi timp, simboluri ale conţi- nutului, ale experienţei respective — are într’adevăr ceva fenomenal. Caracteristic pentru el este procedeul — cunoscut mai mult din domeniul muzical — de a varia o temă, sau de a căuta mai multe moduri de expresie pentru unul şi acelaşi conţinut. Faimoase au devenit cele patru cicluri de sonete, care formează nucleul respec- tiv al volumelor Adel und Untergang şi Spate Krone. Un ciclu de sonete, un joc formal foarte anevoios, se compune din 14 sonete, începând în mod consecutiv fiecare cu un vers al unui sonet model, care ar fi în cazul acesta «tema variaţiunilor ». In Adel und Untergang două cicluri din felul acesta încadrează, ca părţile principale dintr’o simfonie, un Intermezzo, compus din trei canti în terţine danteşti. (Remarcaţi corespondenţa simetrică dintre trei şi trei). Toată această architectură complicată poartă titlul « He- roische Trilogie » (trilogie eroică) şi ca motto în frunte cuvintele lui Schopenhauer (foarte semnificative, de altfel, pentru poetul nostru): «O viaţă fericită este imposibilă. Treapta cea mai înaltă, pe care o poate atinge omul, este o viaţă eroică ». Weinheber are un cult aproape religios pentru lucrarea formei. Meşteşugul artei cuprinde pentru el un sens superior al existenţei. Arta nu este pentru Weinheber o iubită, un izvor de fericire şi de liberare de povara destinului. Ea este stăpâna implacabilă, pe care o serveşte fără clintire, ascultător şi fără pretenţii: « Dich griiss ich, Heirin, freud- und leideifahren ». (Te salut, stăpână, împovărat de bucurie şi durere). 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Un lucru, însă, îi oferă acest serviciu sever, o recompensă care întrece toate fericirile: libertatea. « Im Leid entsprungen / bricht / aus enger Kammer Reich der Schonheit an / und eine Freiheit ohne Unterbruch ». (Ţâşnită în durere, din chilia strâmtă răsare împărăţia frumo- sului şi a libertăţii fără contenire). Aceste versuri cuprind în nucleu şi rezumă încăodată sensul atitudinii tragico-eroice: înălţarea prin moarte. Omul, luând fără şovăire asupra sa o povară care întrece puterile sale, depăşeşte slăbiciunea condiţiei sale biologice, iar moartea sa nu mai apare zadarnică, moartea care i-a deschis nesfârşita împărăţie a liber- tăţii, cucerită prin izbânda asupra sa însuşi. Prin necontenită afirmare a acestei atitudini, Weinheber păs- trează un loc de frunte printre conducătorii spirituali de astăzi ai tineretului poporului său, pe care ar vrea să-l înveţe « de a cunoaşte moartea şi de a rămâne (totuşi) în viaţă ». (« Den Tod zu wissen und leben zu bleiben »). WOLF von AICHELBURG CARTEA MEA —DRUM DE POVESTE. Ce aşteptaţi, fraţii mei chinuiţi? Ce mângâiere pentru viaţa-vă tristă? Anii mei sunt ca şi ai voştri: răvăşiţi De toate durerile câte există. Numai în carte plânsul încetează. Primiţi-o, vă vor ademeni frumuseţi de vis Livezi de aur, palate ’n şir urmează, Şi pretutindenea veţi găsi drum deschis. Nicio grijă nu veţi avea de ziua de mâne; Nu veţi mai auzi porunca aspră, sudalma.. Sunt alte legi pe-aici: bucuria rămâne Şi frumuseţile vă ’mbie de-a-valma. O, să nu vă miraţi de-atâta noroc 1 Să nu vă uimească fericirea din carte 1 Sunt vremuri sfinte aici si fără soroc > Şi de lumea pământeană suntem departe. Tărâmul nostru este plin de minuni — Să trecem printre ele fără oprire 1 Păşiţi încrezători, fraţii mei buni, Văzduhul e numai mirezme şi fericire l De veţi privi înapoi a voastră e vina, Se va sfârşi cu lacrimi visul luminos. Păşiţi înainte 1 Tot mai adâncă-i grădina Şi tot mai mult belşug e sus şi jos. Vedeţi, cartea mea e drum de poveste. .. Treceţi miraţi pe lângă câmpuri şi sate. Din loc în loc v’aduce un înger câte-o veste Şi-apoi vă pierdeţi iarăşi în zările curate... RADU BRATEŞ FILOSOFIA POLITICĂ A GERMANIEI DE AZI1) « Cine nu e viu în prezentul imediat — spunea odată Fichte — dovedeşte că n’a fost viu nici în gândire, ci a visat ». Am regăsit gândul acesta, din Cuvântările către Naţiunea Germană, în fruntea cărţii modeste a unui cercetător contemporan şi cum stătea acolo izolat, în chip de motto, căpăta atât de mult relief, încât devenea un adevărat consemn pentru întreaga gân- dire germană. A gândi viu: adică a gândi în numele şi pentru lumea reală, nu pentru lumile posibile; sau a gândi lumile posibile în funcţie de lumea aceasta reală, care trebue susţinută, fundamentată, fă- cută posibilă — e un exerciţiu pe care gândirea filosofică ger- mană îl practică de multă vreme. Pe plan de sistem, îl practică, poate, dela Kant; dar cu siguranţă îl practică dela Hegel. Şi e titlul la care idealismul german pare câte odată a ţine cel mai mult, acesta de a trimite în inima realului. Nu e un filosof german cel care făcea, acum câteva decenii, observaţia că idealismul trebue în chip hotărît deosebit de raţionalism, căci acesta institue o ordine deasupra lucrurilor, în timp ce idealismul dă ţesătura de idei din ele ? Ar fi interesant de arătat, odată, cât de mult este Germania de acum, a războiului, Germania de totdeauna a filosofilor. Toată lumea crede a cunoaşte, de pildă, în Kant, pe filosoful lucrării « Spre pacea eternă ». E — ni se spune — filosoful cu care se poate *) Articolul de faţă va fi urmat de o serie de studii monografice asupra tândiiorilor, cu orientare spre politic, din Germania de azi. 7# REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sta de vorbă în numele raţiunii; ba chiar, dacă lucrul mai are vreo actualitate, în numele Genevei. Şi totuşi, independent de tot ce a fost făcut posibil prin Kant, e bine să ne amintim câteo- dată de el însuşi, subliniind că acelaşi doctrinar al păcii eterne e şi cel care, în « Critica Judecării », spre a ilustra noţiunea de sublim, pe care o analiza, nu găsea la un moment dat un exemplu mai potrivit decât războiul. Căci e ceva sublim şi în războiu, spunea el, dacă e întreprins cu socoteală şi cu respec- tarea anumitor drepturi omeneşti. De altfel, nu această adeziune la actualitatea imediată e în joc, atunci când se vorbeşte despre gândire vie; ci faptul, încă mai adânc, că există un tip de filosofie care, în loc să părăsească şi piardă actualitatea, o întemeiază cu adevărat. Fireşte, conceptul de actualitate însuşi ar trebui supus unei analize filosofice, înainte de a-ţi însuşi o afirmaţie în favoarea actualului, cum era cea a lui Fichte. Căci nu orice prezent imediat e: actualitate; şi nu orice actualitate e: prezenţă, prezenţă în istorie sau pe o altă linie în desfăşurare, faptă vie şi purtătoare de altă viaţă. Dar mi se pare că ne înţelegem, chiar şi fără să definim. Sau dacă nu, iată, ne stă înainte filosofia germană, tocmai. Că Germania filosofilor e aceeaşi cu Germania războiului, — am vroit s’o sugerăm, numai. Dar că Germania filosofilor a putut duce la modurile de viaţă politice şi spirituale ale Reichului de azi, şi că, la rândul ei, gândirea filosofică va avea de folosit dela acest tip de viaţă politică şi spirituală — e un lucru pe care îl socotim vrednic de dovedit. Şi de dovedit, nu atât ca posibil, ca stând în ordinea logică a lucrurilor; cât ca real, ca fiind de pe acum încorporat în câteva filosofii sau încercări de filosofie, ale Germaniei de azi. Am auzit prea des spunându-se: timpurile noui reprezintă o degradare a spiritului, — spre a nu sfârşi prin a ne întreba, pe exemplul, ce ar putea fi concludent, al patriei naţional-socialis- mului, cât este adevărat din această afirmaţie. Ea nu este făcută de altfel numai de duşmanii lumii celei noui. E făcută de toţi cei cari cred că filosofia, ca şi creaţia spirituală în genere, sunt desprinse de ceas şi chiar de veac. In cazul Germaniei, s’a mers —şi iarăşi nu numai de către duşmanii ei—până la a se construi, An materie de filosofie a istoriei, o teorie specială, potrivit căreia, FILOSOFIA POLITICA A GERMANIEI DE AZI 79 între fenomenul cultural şi cel politic, ar exista un anumit con- tratimp. Pe când Franţa, care e ţara tuturor armoniilor, reuşeşte să armonizeze chiar şi triumful politic cu cel al creaţiei pe plan cultural, înăuntrul ei epocile de plenitudine istorică (sec. XVII!) fiind şi cele de plenitudine culturală, — Germania, care e ţara tuturor tensiunilor, n’ar avea, de-a-lungul istoriei ei, decât trium- furi discordante, ea atingând o culme de cultură într’un moment (sfârşitul veacului XVIII) când destinul ei politic suferă o eclipsă. Şi fireşte că rostul acestei teze de filosofie a istoriei e să explice — condamnând uneori, sau alte ori pur şi simplu justificând — de ce Germania de azi, care trăeşte la un înalt nivel de îm- plinire politică, nu poate da în acelaşi timp un înalt moment cultural. Dar explicaţiile de soiul acesta, chiar dacă deschid o perspec- tivă istorică nouă şi satisfac nevoia de a crea contraste între lumi, au totuşi un păcat: acela că rămân explicaţii, adică acceptă stă- rile de fapt, pe care în cel mai bun caz încearcă să le justifice. Iar tocmai aceasta trebue pus în discuţie: starea de fapt. Căci nu ni se pare de fel a fi o stare de fapt sărăcia pe planul crea- ţiei de cultură, în speţă pe planul gândirii filosofice, a Germa- niei de azi. Aşa cum nu ni se pare de fel dovedit că modurile noui de viaţă politică şi istorică, — iar acestea nu sunt numai ale Germaniei — exclud sau diminuează în chip necesar creaţia culturală. Ceea ce vor oamenii sunt creaţiile; acestea însă pot să nu fi apărut încă. Esenţialul e să existe spiritul de creaţie. Dela starea de fapt pe care-o realizează prezenţa acestuia în lumea de azi — va trebui să se pornească. Pentru a înfăţişa în chip potrivit o asemenea stare de fapt — prezenţa spiritului de creaţie filosofică în lumea germană — sunt de evitat două ispite. Prima ar fi tocmai cea de-a vroi să se vadă, în materialul acesta pe care-1 dă spiritul de creaţie în noua lume germană, expresia unor creaţii împlinite. In fapt, însă, nu este vorba de aşa ceva. De aceea ne şi gândim la un simplu spirit de creaţie, iar în ce-1 priveşte, nu judecăţile de valoare vor da mă- sura, ci gradul de eficienţă. Ne interesează aşa dar mult mai mult în ce măsură găseşte gândirea filosofică germană moduri proprii de manifestare, decât dacă acestea pot fi încă sau nu con- semnate în istoria filosofiei. 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O a doua ispită ar putea însă intra în joc. Ori de câte ori se vorbeşte de fenomenul nou german, se subînţelege naţional- socialismul. Să fie, atunci, cercetarea modurilor de filosofare ale Germaniei de azi o analiză a filosofiei naţional-socialiste ? Dar naţional-socialismul e o chestiune de viitor: după ce a pregătit naţiunea germană pentru războiu, va avea să-i dea o formă de echilibru pentru timp de pace. Mai mult decât filosofia unei doc- trine care e sortită devenirii, trebue să intereseze aci matca filo- sofică înăuntrul căreia e posibil să se constitue o asemenea doc- trină. Devenită doctrină politică, o concepţie de viaţă îşi are fi- losofii ei oficiali şi uniforma ei. Dar concepţia de viaţă, ca atare, poate fi privită dincolo de închegarea ei într’o doctrină, care e un fenomen târziu si elaborat. Dincolo de doctrinari, ne interesează deci filosofii, sau cel puţin spiritul filosofic din noua Germanie. De aceea un Alfred Baeumler sau un Cari Schmitt, un Arnold Gehlen sau un Hans Freyer, ne sunt mai apropiaţi decât un Ro- senberg, tot aşa cum problemele gândului ne sunt mai aproape decât cele ale sângelui şi faptei. Dar problema turburătoare şi interesantă, în cazul Germa- niei, e tocmai de a vedea ce complex filosofic îngădue să se pună tema sângelui sau a faptei politice. Trebue să fie, în filosofia aceasta a gândirii germane, ceva care o autoriză să treacă la act, să se întrepătrundă cu actul. E faptul de a nu visa, cum spunea Fichte ? Sau faptul de a visa mai adânc ? # # # Acelaşi Hans Freyer care scrie o istorie a utopiilor politice, dela Platon până astăzi, arătând că în fiecare utopie valabilă e şi în joc voinţa de a o realiza — e cel care, cu alt prilej, arăta cât de legat e destinul filosofiei de cel al problemei politicului. Spre deosebire de punctul de vedere obişnuit, care vede în filosofie o îndeletnicire cu neobişnuitul, Hans Freyer sublinia — în «Blătter fur deutsche Philosophie », (voi. IX, caiet 4) — că în- totdeauna, la culmile ei, filosofia s’a îndeletnicit cu problemele, aparent comune, ridicate de politic. Departe de a fi o părăsire a lumii acesteia, spre a se pierde în cine ştie ce construcţii transcen- dente, filosofia cea mare, a unui Platon sau a unui Hegel, a avut întotdeauna « drept problemă proprie », spune Freyer, politicul. FILOSOFIA POLITICĂ A GERMANIEI DE AZI 8l De aceea şi crede filosoful german că faptul politicului poate fi azi un prilej de înnoire pentru filosofia germană. In politicul acesta, în care multă lume s’a deprins să vadă, dacă nu o degra- dare a gândului filosofic, în orice caz o abatere a lui dela temele speculaţiei obişnuite, Hans Freyer înţelege să vadă temele de culme ale filosofiei şi prilejul cel mai bun pentru ca filosofia ger- mană, care pornea altă dată dela Dumnezeu sau dela absolutul reprezentat de ştiinţa lui Newton, să se deschidă din nou către creaţii de viitor.' Cum poate fi gândit aşa ceva ? Hans Freyer o arată, mai întâi, în fapt: prin ordinea politicului îşi încoronează Platon vi- ziunea sa filosofică, scriind « Republica » şi, la sfârşitul vieţii sale «Legile »; iar Hegel face de asemenea, de vreme ce desfăşoară acea grandioasă dialectică a spiritului, care avea, prin el dar în şi mai mare măsură după el, să devină o dialectică a istoriei. Dar filosoful german de astăzi ştie să sublinieze nu numai în fapt, ci şi în drept, calitatea politicului de a fi obiect privilegiat de fi- losofare. Căci, spune el, în acelaşi articol menţionat mai sus, po- liticul e o a doua creaţie a omului. Ce ar putea revendica mai deplin pentru sine dreptul acesta de-a domina conştiinţa filoso- fică, obsedată cum este ea nu numai să refacă, prin cunoaştere, planul existenţei reale şi obiective, dar şi să poarte mai departe, pe planul ei propriu, existenţa omenească? ' Filosofia germană a simţit cu ascuţime, în ceasul ei cel mare al idealismului, că faptul cunoaşterii nu acoperă nevoile spi- ritului. Cunoaşterea tinde spre identificare, iar spiritul vrea să prindă viaţa în plinătatea ei — propria sa viaţă — nu identităţi moarte. E caracteristic, observa un alt gânditor german de azi, Hans Pichler, că limba germană nu are un cuvânt propriu pentru noţiunea de «identitate ». Ea foloseşte cuvântul de «Identitât », care e de origină străină. Spiritului german pare a-i repugna omo- genitatea, pe care n’o întâlneşte decât în câmpul neînsufleţitului. El preferă devenirea şi însufleţitul, deci consimte diversităţii lor. Iar între intelect, care se îndeletniceşte cu devenitul, şi ra- ţiune, care încearcă să prindă devenirea, schimbarea, viaţa, — spiritul german înclină spre raţiune. Acelaşi Hans Pichler o arăta cândva, făcând tocmai comparaţia între intelect şi raţiune: in- telectul, spunea el, e instructiv, în timp ce raţiunea e construc- 6 82 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tivă. Căci raţiunea — şi aci vine vorba cea mare a filosofiei ger- mane— e facultatea «die sich an das Ungegebene halt...». Conceptul acesta, atât de sugestiv, de «ne-dat», e greu de închipuit în cadrul altei filosofii decât cea germană. In orice caz filosofia greacă — în care s’au pus toate problemele filosofiei, cum s’a spus de atâtea ori — ar putea avea cu greu un corespon- dent pentru « das Ungegebene ». Trebue să ai o conştiinţă mai de- plină a haosului, greu de viaţă, decât aveau Grecii, spre a putea opera cu asemenea noţiuni. Iar tocmai prin raport la Greci, şi în acest punct chiar, se defineşte cel mai bine, poate, spiritul fi- losofic german. Sarcina şi-au luat-o, în această privinţă, gânditorii germani. Unul din cercetătorii de seamă ai Germaniei de azi, Max Wundt, mult mai puţin cunoscut decât renumitul său tată, Wilhelm Wundt, dar vrednic, prin fineţea spiritului său, de amintirea acestuia,—scria acum câţiva ani în « Blătter fur deutsche Phi- losophie », (voi. VIII, caet 4—5) un articol de înfăţişare modestă, dar care închidea în el unele observaţii de preţ asupra spiritului german. Articolul se intitula «Das Ungegebene bei Plotin » şi pornea dela câteva notaţii ale altui gânditor german de azi, Her- mann Schwarz, în legătură cu acest concept al « nedatului ». Spiritul german, spune Max Wundt, s’a definit întotdeauna prin raport la cel antic. Dar, pentru antici, conceptul de bază e datul şi lui. îi corespunde Fiinţa. Pentru atitudinea germană, conceptul fundamental, e în schimb, «das Ungegebene», iar lui îi corespunde nu « Sein » ci « Tun ». Spiritul german s’a stră- duit statornic — să ne amintim de Meister Eckart sau de Fi- chte, spune comentatorul, — să depăşească odihna şi fiinţa în echilibru, tinzând către prinderea acelei «deveniri» ce indis- punea atât de adânc, cu prezenţa şi coruptibilul ei, conştiinţa an- tică. <( Gândirea germană caută peste tot viaţă, desfăşurare, miş- care ». In timp ce anticul e orientat spre lucru, germanul pleacă dela interioritatea «sinelui», spune Wundt cu un termen care-i e propriu. Pentru antic, gândirea e sâmburele realităţii; dar pentru German este voinţa. De aci concluzia comentatorului: nu clasicii greci, unde «nedatul» e copleşit de echilibrul creaţiei, influen- ţează gândirea germana, ci filosofia greacă târzie, de pildă neo- platonismul. Nu Platon ci Plotin. FILOSOFIA POLITICĂ A GERMANIEI DE AZI «3 Aci se situaeză o observaţie, pe care o fac cu stăruinţă, de când au început să-şi înnoiască viziunea lor filosofică, feluriţii cercetători ai Germaniei de azi. Spiritul german, spune în con- tinuare acelaşi Wundt, nu este, prin preferinţa sa pentru ordinea nedatului, străin de orice formă, cu adevărat «formlos». Insă în aspiraţia sa către un anumit tip de forme, gânditorii germani au trecut întotdeauha peste cultura latină, cu formele ei prea aşezate, prea juridic constituite, — tinzând să ajungă la Greci. Dar, încă odată, nu la Grecii din prima perioadă, nu la gânditorii cari stă- teau sub semnul identităţii dintre Fiinţă şi Gândire, aşa cum o concepea un Parmenide, ci la acei Greci cari, împreună cu Plotin, căutau originarul, regiunea de dincolo de viaţă şi gândire. Iar acelaşi lucru, acelaşi recurs direct la Greci ţinea să-l sublinieze, drept caracteristic german, şi Alfred Baeumler, poate cel mai interesant dintre filosofii politici ai Germaniei de azi. El arăta, în cartea sa recentă, «Politik und Erziehung », cât de hotărît s’au ridicat întotdeauna, în epoca mai nouă, Germanii — cu Winckel- mann, cu Holderlin, cu Nietzsche — de-a-dreptul la Greci, fără să mai folosească deci intermediul latinilor şi al umaniştilor. De ce această punte aruncată între lumea germană şi cea greacă sau o anumită lume greacă, peste Roma şi umanism? Pen- trucă Roma a gândit altfel. Oricât ar fi vroit Germania, de-a- lungul veacurilor, să prelungească imperiul roman, şi oricât ar încerca astăzi unii să amintească de cuceririle Romei vorbind de desvoltarea Reichului, — între spiritul german şi spiritul latin stă un zid: e poate « nedatul» acela. Căci Roma nu se mulţumea să împrumute dela Greci un fel echilibrat de a gândi. Ca orice lume care nu e de-a-dreptul creatoare, ea transforma echilibrul în rigiditate. Germania însă, care refuză datul, va respinge cu atât mai mult excesele lui. Se poate întâlni, la acelaşi Baeumler citat mai sus, sau într’o carte de esseuri dense (poate nu întotdeauna concludente), a lui Emst Jiinger, « Deij Arbeiter », o isbitoare reacţiune împotriva datului: e atitudinea ostilă muzealului. Germania aceasta, care are atâtea muzee şi înţelege atât de bine fenomenul de artă, pare a respinge totuşi spiritul de muzeu. Nu operele de artă închegate, nu «bunurile» artistice ale burghezului, nu muzeele ne intere- sează în primul rând — spune Baeumler, la fel cum spusese şi 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Jiinger. Căci nu ele dau măsura unei culturi, ci faptul vieţii unui popor. Când un popor e atât de liber faţă de ceea ce are, simţi că în el este o patetică voinţă de a fi. De a fi ce nu este încă: nedatul. Iar aci reapare, în toată măreţia lui, politicul. Filosofia cul- minează, pe această linie germană, în politic, pentrucă singur acesta înfăptueşte şi prescrie destine. Oamenii pot gândi, oa- menii pot cunoaşte, dar destinul lor e de a se defini, în ultimă instanţă, ca oameni. A gândi şi a cunoaşte sunt în vederea unei mai bune definiri a lor ca oameni. Iar definirea nu se capătă. Ea se caută. In viziunea ei de azi, filosofia germană regăseşte obsesia platonică de a făuri. Dacă împlântarea gândirii germane în anumite moduri de viaţă istorică înseamnă o trădare a filo- sofici, atunci trădarea a început de mult. Dar în faţa acestei voinţe formatoare, filosofia cealaltă are de răspuns cu destinul ei contemplator. Ea n’a răspuns încă. CONSTANTIN NOICA PREISTORIE învăluiri de umbre şi lumini trec prin pădure Dar omul codrilor le simte ’n suflet. Se trezeşte. Cine a fost?... Dar nimeni nu răspunde. Codrul tace. Şi mintea greu, prin taine nepătrunse rătăceşte. E suflul nevăzut al vieţii care ’ncet coboară, Dar omul şi pădurea-i simt apropierea, înfiorat se uită omul către noaptea adâncă Şi ’ntâiaşi dată simte ’n inimă nemărgenirea... Viaţă din viaţă creşte pururi, veşnic vie Viaţa tuturor din nou renaşte ’n toată firea. Un râu de aur curge pururea cu mii de valuri. Dar sufletul îşi simte mândru nemurirea... Un freamăt trece printre vârfuri de copaci şi tufe Şi-adâncurile codrului străvechiu de brad răsună. In ape de aur sunt scăldate trunchiurile svelte. Se ţes prin frunze şi prin ramuri razele de lună. Un suflu de viaţă nouă trece prin pădure... E grea de taina roadei clipa de singurătate. Cutremurată firea ’ntreagă freamătă spre viaţă Şi vietăţile se sbat în cuib înfiorate. Şi omul codrilor în suflet simte glasul firii Neauzit—l-aude totuş, vede nevăzutul. Adulmecând îndreaptă faţa către vântul nopţii. Vrea ’n suflet să cuprindă, gândului nestrăbătutul. MARIANA MOŞOIU PROBLEMA EVOLUŢIEI Istoria gândirii evolutive este relativ nouă. Idei fragmentare, cu caracter evolutiv, se găsesc, de sigur, chiar în filosofia greacă. Ne gândim la Aristotel şi cu deosebire la Heraclit. Idei asemănă- toare există şi îij pragul erei modeme în legătură cu noţiunea de progres, ridicată de Condorcet, sau cea de transformism, sus- ţinută de Lamarck. Străină de sensul gândirii evolutive nu e, apoi, nici filosofia naturalistă a lui Goethe, precum nu e nici încercarea cosmologică, datorită lui Kant şi Laplace. O înche- gare sistematică a doctrinei evoluţioniste apare, totuşi, numai la începutul celei de a doua jumătăţi a veacului trecut, când ştiin- ţele fizice, şi în special cele biologice şi sociale, puteau oferi su- ficiente temelii pentru aşezarea unui întreg sistem de gândire evolutivă. Filosoful, de numele căruia această închegare se leagă, nu e numai bine cunoscut,ci e de-a-dreptul popular: eHerbert Spencer. Lumea, în care trăim, nu e statică, ci profund dinamică. Ea e în continuă şi neobosită devenire; schimbarea e legea ei su- premă. Ideea de evoluţie se leagă de această lege supremă a schimbării. Ea cuprinde şi vrea să cuprindă —spune Spencer — totalitatea acelor procese, în care schimbările se succed gradual, nu revoluţionar, având o anumită direcţie, un anumit sens. E vorba, anume, de totalitatea fără de sfârşit a acelor procese, în care avem de a face cu o trecere dela simplu la complex, de la omogen la eterogen, dela nediferenţiat la diferenţiat şi dela ne- integrat la integrat, în aşa fel încât dela copil ajungem la omul matur, dela societatea primitivă la cea modernă, iar dela pre- supusa nebuloasă la Universul de astăzi. Ideea de universalitate şi cea de continuitate sunt cele două idei de bază ale evoluţiei, aşa cum Spencer o concepe. Procesul de evoluţie se aplică, după gânditorul englez, oricărei schimbări, fie că ea are loc în lumea fizică, fie în aceea a lumii vii. Trecerea PROBI.EMA EVOLUŢIEI *7 dela simplu la complex, dela omogen la eterogen, dela nedife- renţiat şi neintegrat la diferenţiat şi integrat, o constatăm în toate cazurile. Lumea vieţii nu se deosebeşte de aceea a materiei; ea e doar o continuare, o evoluţie a ei, aşa cum chimia biologică pare să ne arate. Trecerea dela lumea fizică Ia cea biologică, din care derivă, cp timpul, cea psihologică şi socială, este, apoi, continuă, fără salturi. Procesul evoluţiei se desfăşoară în aşa fel încât creaţiile spirituale nu sunt decât etapa finală a celor biologice, care, la rândul lor, nu sunt decât continuarea celor fizice. Diversitatea aproape fără de sfârşit a fenomenelor din natură poate, fi, deci, cuprinsă într’un lanţ, fără întreruperi, care cuprinde şi atomul de hidrogen şi proteinele, precum cuprinde toate animalele in- ferioare şi superioare, inclusiv omul. Ideea continuităţii e, aşa dar, cel de al doilea principiu de bază al evoluţiei spenceriene, aşa precum principiul universalităţii era întâiul. In consecinţă bifurcarea lumii în materie de viaţă, suflet şi corp, este o greşală. Manifestările spirituale stau pe acelaşi plan cu cele fizice, cu simpla deosebire că unele reprezintă începutul, iar celelalte sfârşitul. Diversele speţe animale, care pot fi grupate într’o înscriere evo- lutivă — aşa cum Darwin a arătat —sunt destinate să facă legătura. Răsunetul filosofiei evoluţioniste asupra gândirii modeme a fost enorm. Această filosofie însemna cea mai de seamă încercare a unui acord între gândirea filosofică, pe de o parte, şi cea ştiin- ţifică, pe de altă parte. Un atare acord a existat pe vremea lui Descartes sau Kant, când domeniul ştiinţei cuprindea doar lumea fizică, mecanică. EI a încetat să existe mai târziu, când domeniul ştiinţei a fost lărgit şi la ştiinţele vieţii. Filosofia post-kantiană s’a arătat refractară acestei noui orientări a spiritului ştiinţific, persistând în vechile făgaşe carteziene şi kantiene, care neglijau cu totul realitatea ştiinţelor vieţii. E meritul lui Comte şi Spencer de a fi introdus în areopagul filosofic şi considerarea noilor ştiinţe ale vieţii, ca biologia, psihologia şi sociologia. Ideea de evoluţie, prin care ştiinţele vieţii erau legate de cele ale naturii, a fost instrumentul, care a mijlocit această importantă renovare. Concepţia ştiinţifică mecanistă, pe care filosofia lui Comte şi Spencer se întemeiază, a fost însă cu vremea depăşită. Pe zi ce trecea, fenomenele vieţii se dovedeau a fi mult prea complexe 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pentru a fi cuprinse şi explicate în cadrele unei concepţii strict mecanizate. Ceea ce a mers de minune în ştiinţele clasice ale lumii moarte, adică în fizică şi chimie, mergea tot mai puţin în ştiinţele lumii vii. Evoluţia acestor ştiinţe a început să se facă într’un sens nou, diferit de acela al ştiinţelor fizice. In locul prin- cipiilor mecaniste, cristalizate cu deosebire în jurul ideilor de cauzalitate mecanică şi explicare sumativă, şi-au făcut loc unele principii noi, ca acelea de cauzalitate imanentă, sinteză crea- toare, mutaţie, etc. Drept urmare, temeliile mecaniste ale filo- sofici pozitiviste şi evoluţioniste au început a se clătina. Orientarea filosofică şi cea ştiinţifică au ajuns la o nouă răscruce de drumuri. Era, astfel, nevoie de o nouă căutare de sinteză. Lui Bergson îi revine meritul de a o fi încercat. Opera sa a făcut epocă. Ea repre- zintă, de fapt, cea de a doua etapă a filosof iei evoluţioniste. Noţiunea de evoluţie spenceriană însemnează, în realitate, o simplă desfăşurare mecanică de fenomene, ce nu aduce nimic nou. Ea însemnează doar o schimbare de poziţie, relaţie, nu şi una de calitate, natură. Totul e dat, prin urmare, dela început şi evoluţia nu face decât să desfăşoare, adică să actualizeze, să traducă în faptă, ceea ce era dat ca simplă potenţă. Dar această concepţie, spune Bergson, neglijează, şi chiar contrazice, carac- terul cel mai de seamă al evoluţiei, acela de creaţie. Evoluţia, spune filosoful francez, nu e o simplă succesiune mecanică de fenomene cantitative, ci curgere calitativă, aducătoare de noi şi noi forme de viaţă. Ea e prin excelenţă creatoare, anume cu adevărat creatoare, nu aparent creatoare. Creativitatea este ca- racterul cel mai de seamă al vieţii; ea face parte integrantă din însăşi esenţa vieţii, din elanul vital, cu care se identifică. Acest caracter creator al devenirii se aplică însă numai vieţii, nu şi materiei. Evoluţia, deci, este un fenomen caracteristic numai lumii vii; el lipseşte din lumea moartă a materiei, care e simplă extensiune în spaţiu, nu şi curgere în timp. Universalitatea evo- luţiei este, astfel, părăsită şi cu ea, de sigur, şi ideea de continui- tate. Evoluţia se aplică numai lumii vieţii, nu şi materiei, care zace pe un plan cu totul diferit. Intre lumea moartă şi cea vie prăpastia e de netrecut. Dela monismul evoluţionist al lui Spencer ajungem iarăşi la dualismul cartezian, cu singura deosebire că de astădată dualitatea nu se pune între suflet şi corp, ci între PROBLEMA EVOLUŢIEI 89 lumea vie şi lumea moartă, adică viaţă şi materie. Animalele sunt cuprinse în lumea vieţii. Ceea ce nu era cazul la Descartes, pentru care ele nu aveau suflet şi se asemănau cu totul maşinii. Dualismul bergsonian a mulţumit prea puţin spiritul modern. Pe cel anglo-saxon cu deosebire. De aceea o seamă de filosofi englezi au căutat o nouă soluţie monistă, realizată tot cu ajutorul ideei de evoluţie, ca şi la Spencer, dar cu o idee de evoluţie di- ferit înţeleasă. Ne referim la doctrina evoluţiei emergente, preco- nizată de o seamă de reprezentanţi ai filosofiei anglo-saxone con- temporane, printre care în primul rând Loyd Morgan şi Alexander, apoi Whitehead, Hobhouse şi alţi mulţi. Punctul de plecare pentru doctrinarii evoluţiei emergente este tot caracterul de creaţie al evoluţiei, ca şi pentru Bergson. Dar explicarea acestui caracter şi în special aplicarea lui, este cu totul diferită. El nu caracterizează numai lumea vieţii, ci şi pe cea a materiei, iar explicarea sa trebue căutată în alte direcţii decât elanul vital al lui Bergson. Ea trebue căutată în fenomenele de sinteză, pe care le întâlnim în chimie, şi în fenomenul de mu- taţie, pe care îl găsim în lumea biologică. Molecula de apă, spun filosofii evoluţiei emergente, nu este o simplă asociere de doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen, ci o sinteză, adică o unitate nouă, cu proprietăţi specifice, diferite de acelea ale hidrogenului şi oxigenului. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul tuturor celor- lalte sinteze chimice. Iată cum ideea de creaţie există, deci, şi în lumea materiei. Ea continuă, de sigur, să existe în lumea vieţii. Evoluţia lumii şi a vieţii e rezultatul acestor sinteze creatoare, ilustrate în lumea biologică în deosebi prin fenomenele de mu- taţie, care se pare că joacă un rol atât de important în apariţia speţelor. Noţiunea de creaţie e, prin urmare, şi un concept ştiin- ţific, nu numai unul metafizic. Ca atare el cuprinde o realitate care există cu adevărat, ce face parte din domeniul faptelor con- crete, cu care ştiinţa se ocupă. Atributul de emergent vrea să indice tocmai acest fapt de creaţie, ce caracterizează esenţa însăşi a procesului de evoluţie. Ideea de universalitate din concepţia evoluţionistă spenceriană, părăsită de Bergson, este reluată de doctrinarii evoluţiei emergente. Fenomenul de evoluţie este uni- versal; el se aplică întregii panorame a fenomenelor, fie ele fi- zice, fie vitale sau psihice. Părăsită este doar ideea de continuitate, 9® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înlocuită cu cea de salt. Evoluţia nu mai e un proces continuu, ci unul discontinuu, cu perioade de constanţă, urmate de altele de salt, succedate de noui perioade de constanţă şi aşa mai departe. Doctrina evoluţiei emergente a fost îmbrăţişată cu multă căl- dură, atât în filosofie, cât şi în biologie. O seamă din cei mai mari biologi englezi şi americani, ca Haldane, Jennings, Her- rick, etc., au salutat-o cu foarte mult entuziasm. Unii fizicieni sunt, de asemenea, favorabili ei. însemnează aceasta că doctrina evoluţiei emergente reprezintă ultimul cuvânt asupra devenirii creatoare a lucrurilor din Univers ? De sigur că nu. Legenda « ultimului cuvânt» e prea veche ca să mai credem în ea. După toată probabilitatea însă doctrina evoluţiei emergente pare să aibe maximum de ecou în spiritul ştiinţific şi filosofic contim- poran. In cel englez în orice cazi Evident, acelaşi lucru nu ar putea fi spus despre filosofia germană, aproape cu totul indiferentă nu numai faţă de doctrina anglo-saxonă a evoluţiei emergente, dar şi faţă de teza franceză a evoluţiei creatoare. Şi —poate —chiar faţă de filosofia evo- luţionistă în general! In adevăr, gândirea evoluţionistă a avut foarte puţin răsunet în Germania. Cauzele simt mai multe; fundamentală ni se pare cu deosebire una, anume punctul de plecare al filosofiei germane, care e cu precădere individul. Plecând dela individ, filosofia ger- mană distinge între lumea interioară şi cea exterioară. Una e lumea sufletului, cealaltă a corpului; una e spirit, alta e materie. Dualismul cartezian îşi găseşte, astfel, deplină aplicare. Atât de vie încât un filosof de seama lui Kiilpe, vorbind despre dualismul corp-suflet, pune la îndoială orice progres dela Descartes încoace, aşa cum d. prof. Petrovici observă în unul din studiile d-sale. Ori, între această dispoziţie filosofică eminamente dualistă şi între poziţia evoluţionistă împăcarea este aproape cu neputinţă. Filo- sofia evolutivă implică, se pare, prin însăşi natura ei, o altă po- ziţie, în care spiritul şi materia să apară mai mult în raporturi de succesiune, decât de simplă coexistenţă. O atare poziţie am întâlnit atât la Spencer, cât şi la Morgan sau Alexander, pentru cari spiritul derivă din viaţă, iar viaţa din materie. O poziţie ase- mănătoare am constatat la Bergson, care a imit spiritul cu viaţa. O poziţie similară nu poate fi găsită, însă, în filosofia germană.' PROBLEMA EVOLUŢIEI *1 Plecând dela dualismul corp-suflet, filosoFia gennană a preferat, ca şi Descartes, să se ocupe dela început numai de spirit, anume de spiritul uman. Biologia, adică ştiinţa vieţii în general, care cuprinde, de sigur, şi animalele, rămâne în aceeaşi categorie cu ştiinţele naturii, care sunt, în cele din urmă, ştiinţe ale materiei. De aceea, dacă ideea devenirii nu a lipsit nici în filosofia germană, ea a fost aplicată, totuşi, numai la spirit. Am avut, astfel, dialec- tica hegeliană, precum avem şi gândirea cu caracter evolutiv din aşa zisele ştiinţe ale spiritului, Geisteswissensckaften, reprezentate prin Dilthey, Rickert, Windelband, Spranger, Litt şi alţii. Alături de aceşti gânditori, care dacă nu pot fi numiţi de-a-dreptul evoluţio- nişti, atunci, în orice caz, pot fi botezaţi istorişti, avem însă tradiţia kantiană şi neokantiană, precum şi filosofia fenomenologică, pre- ocupate toate doar de esenţa spiritului, nu şi de devenirea sa. Mai mult decât refractară faţă de gândirea evolutivă s’a do- vedit a fi dela început gândirea teologică. In adevăr, ostilitatea cercurilor teologice faţă de evoluţionism şi în special faţă de dar- winism, este prea bine cunoscută, pentru ca să mai fie nevoie să insistăm asupra ei. Soluţia unei împăcări nu a întârziat, totuşi, să-ş\ facă loc. Aceasta cel puţin în ţara de baştină a gândirii evo- luţioniste. Faptele, care au deschis drumul unei atari împăcări au fost mult mai multe. Primul şi cel mai de seamă a fost, de sigur, creştinismul fervent al celor mai mulţi gânditori evolu- ţionişti, începând cu Darwin şi terminând cu Morgan şi Alexander, în lucrările cărora cuvântul de Dumnezeu apare foarte des şi e socotit drept cauza finală a evoluţiei. Lucruri asemănătoare pot fi spuse şi despre Bergson, al cărui testament e, din acest punct de vedere, atât de gânditor. Ori, aceşti gânditori au cunoscut mai bine ca oricare alţii adevărata poziţie a doctrinei lor faţă de ideea de Divinitate! Pornind dela o interpretare a Bibliei mai mult ad figuram decât ai litteram, preocupată mai mult de adevăratul rost şi tâlc al expresiilor, decât de forma rigidă şi osificată a cuvintelor, doctrina teologică a reuşit să împace doctrina genezei cu teza Kant-Laplace asupra originii lumii. Continuând acelaşi drum, o împăcare asemănătoare poate fi —a fost chiar —obţinută şi între doctrina teologică şi cea evoluţionistă. N. MĂRGINEANU FLUTURI DE AUR Insula a căzut în adânc Peste ea, plecat pe oblânc, A trecut timpul sălbatic Bolnav de neastâmpăr, lunatic. Mai aud în proaspete clipe Fluturi de aur bătând din aripe — Din moarte aurore, —surâsuri Peste veşteda oră, plânsuri. Melodii cu duh străveziu Şi galben parfum de sicriu, Peste inimă-mi tot mai rar Cu chipuri albe de var. Din fluere de os vă mai sună Păpădia nopţii, veşteda lună, Fluturi cu fragedă soarte Din vinete insule moarte. POVESTE VECHE Pe sub teii în floare In păianjen de aur al lunei prinşi, Dragoste ferită de soare Ne purtai în brâuri de ceaţă încinşi. Primăvara iubirii în maiul umbros In roşia floare focuri suia, Stele prietene luceau mai jos Sângeriu, lumina iubirii le poleia. Seri cu pleoape lungi de mătase Au cules atunci spuma uşoară, Diamantelor roşii în urmă rămase; Mai porţi-le’n salbe ca odinioară? S’au scuturat în toamne de aur Teii de vise în melodice agonii. In toamna iubirii noastre, Diamant al extazului vei vesteji? VREMELNICE RAIURI Toate plecările sunt triste Lucrurile nu mai alunecă Pe faţa de altădată pierdută; încet, încet, viaţa se ’ntunecă. Arcurile bucuriei s’au subţiat, Fluturii de aur de odinioară Ce în jurul inimei au sburat Sunt străvezii cadavre de ceară; Să mai plecăm, să nu mai plecăm Pe drumuri ce odată sfârşesc, Sau mergem inimă să ne ’necăm In maidanul timpului, împărătesc ? O, vremelnice raiuri Vestejite încet în inima mea, Unde sunt cele o mie de naiuri Unde, mincinoasa stea ? FATA CU OCHII VERZI Niciodată nimic nu se ’mplineşte Văpaia din floare cu lacrima creşte Curgerea morţii se ayde în toate, Intr’un surâs al ei ne legănam, poate. Visele în extazul mumă se mistue Şi carnea lor arsă, în versuri doar fulgue; Culesul nostru trist ni se pare, Limpede diamant prins în tipare. Ai iubit o fată cu ochi verzi, Ai zidit o arcadie visând să n’o pierzi, Mai duci în inimă diamantele lor bolnave Ca flori de ceaţă pe ape, firave. Lacomul vis de arome şi-a poleit Aripi străvezii cu fluturi de aur, Şi crudei lumini desvăluit Să vă ucidă, umbre culcate ’n tezaur. Vei mai fi lujer legănător oare, Purtătoare de stemă, roşie floare ? Fată cu ochii verzi, vraja s’a dus Ţării florilor moarte prea-sus. SĂ NE PREGĂTIM DE MOARTE Inimă, să ne pregătim de moarte. Dincolo de calde cenuşi paşii ne poarte. Te voi îmbrăca în mătase întunecată Lumina la porţile tale, să nu mai bată ! Cu năluci alaiu, să trecem din lume După pleoapa închisă, tărâm fără nume; Păduri foşnesc din roşii frunzare Vegetale descântece, marea uitare. Lacrimă veche, diamant te adună In reci scânteeri nimic nu mai spună Visele-ţi s’au făcut focuri şi flori, Lutul furat te cere să mori. ION BĂLAN SUB SEMNUL CRUCII CĂZUTE i Dacă aş putea să mă liniştesc, mi-aş scrie viaţa de sbucium pe care am trăit-o, aproape clipă de clipă, timp de şase luni. Ştiu că sub cenuşe jarul se potoleşte greu, dar sfârşeşte prin a de- veni el însuşi cenuşe. Cu mine însă, lucrurile se întâmplă altfel. Inserarea îmi pare un gol în care intru, fără putere de rezi- stenţă, cu gândul chinuit de o prevestire rea. Dimineaţa îmi pare prea plină, mă simt stingherit şi în zadar mă strâng în mine, nu fac decât să cresc neliniştea care mă stăpâneşte. Simt evoluţia soarelui pe cer, ceas cu ceas, turburându-mă din fază în fază. Eri, parcă era mai bine; simţeam diferenţa de lumină şi umbră mai uşoară, azi le simt mai violente. Creşterea asta mă face uneori să simt toţi nervii încordaţi. Alte ori mă apasă. Dar, numai aparent. Pentrucă în adâncuri neliniştea sapă, ca şuvoaiele în albie. Dar, poate nu este numai nelinişte. Cred că tot Cosmosul îşi desăvârşeşte ciclul în mine: univers, în care se coace destinul sub crucea căzută a conştiinţei mele chinuite. Şi îmi pare acum, că seamăn mai mult cu plantele şi cu mine- ralele. Conştiinţa mea nu mai este lucidă, s’a destrămat ceva ce nu mai pot reface. Este de ajuns să mă gândesc la o întâmplare, pentru a mă simţi dus într’o stare de spirit chinuitoare care se amplifică mereu. Pentru a mă smulge din ea, altă amintire mă trece în altă stare, la fel de tulburătoare. Totuşi îmi pare că am căpătat o demonică facultate, de a intra în situaţii pe care nu le-am trăit niciodată. Viaţa cu prie- 7 (8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tenii mei nu mai este făcută din intervale; inevitabile frânturi pe care le conturează despărţirea. Simt continuitatea intensă şi înfricoşetoare, care leagă clipă de clipă viaţa lor de a mea. Numai neliniştea creşte mereu. In cele două zile pe care le-am făcut în tren dela Roma, până aici la Institutul meu, pe care de atâtea ori l-am uitat, nu am putut închide ochii. M’am gândit mereu la toate întâmplările prin care am trecut şi totdeauna găseam mici ascunzişuri uitate, pe care dacă le-aş fi avut totdeauna prezente în amintire, poate aş fi putut să înconjur nenorocirea care s’a întâmplat. îmi dau bine seama că nervii mei sunt îndeajuns de încercaţi, pentrucă de zece ani, de când conduc Institutul acesta de nebuni, nu am avut nicio zi de repaus, până acum şase luni, când m’am hotărît să mă odihnesc plecând la Roma. Dar, poate chiar această prelungită rămânere printre bolnavii mei mi-a desvoltat func- ţiunile de adaptare pentru a putea rezista zguduirilor nervoase care trec dincolo de obişnuit. Când am plecat în acest drum de linişte, pentru şase luni, oamenii pe care îi întâlneam în tren sau în gările unde m’am oprit, îmi păreau anormal de asemănători. Mişcau fiecare în alte direcţii, dar atitudinile şi nervozitatea păreau comune. Nu eram mul- ţumit. Mă temeam că mă voi plictisi şi va trebui să mă întorc înainte de sfârşitul vacanţei mele. Nu ştiam că voi da peste sen- zaţii tari, în care nici acum nu-mi apare lămurit ce era normal, — dacă totuşi era ceva — şi ce era bolnav. De multe ori am avut impresia, că mă găsesc tot la Institutul meu şi că toată lumea asta, este un vast spital de oameni bolnavi de o singură boală. Când am plecat, am luat cu mine tot materialul de observaţie, pe care îl făcusem asupra paranoicilor, care mă interesau mai ales, şi despre care credeam că trăiesc numai un simptom al boalei, prin care omenirea se pregăteşte să treacă. Boala este oarecum în incubaţie, şi mă hotărîsem să-i precizez contururile din ceea ce cunoşteam până acum. Aveam de multe ori impresia, că ea va schimba pe om, alterând întreg felul lui de gândire, sau schim- bând chiar gândirea cu o altă facultate, pe care trebuia să o do- bândească la sfârşitul unei evoluţii încheiate. M’am hotărît să plec la Roma, pentrucă acolo trăisem şase ani, în care timp studiasem medicina, şi pentrucă în cei zece ani Sub semnul crucii căzute 90 de mai târziu o dorisem din ce în ce mai mult. Nu mă atrăgea viaţa trăită, pentru care aveam totuşi un sentiment palid de melan- colie şi uneori de milă, dar un sentiment nou care venea parcă tot din amintire, anticipând zilele şi lunile pe care simţeam vag, că le voi trăi liniştit. Mă gândeam la emoţia potolită pe care o voi simţi în faţa lucrurilor, pe care le admirasem cu zece ani în urmă şi eram parcă satisfăcut, gândindu-mă că toate Ie voiu vedea altfel, cu aceea îngăduinţă pe care anii şi preocupările le lasă, când distanţa întâlnirilor este mare. Şi totuşi undeva, într’un colţ de amintire, descoper şi o altă dorinţă mai intimă. In cei zece ani de lucru între nebuni, mă resemnasem, dar simţeam că încă sunt tânăr, că încă aş putea trece printr’o în- tâmplare, căreia mă ruşinam să-i spun aventură, deşi era ceva tot atât de necunoscut. Mă contraria însă faptul că, în cei zece ani trăiţi între ne- buni, nu mi dădusem oboseala să cunosc oamenii sănătoşi. îmi dădeam seama că trăiesc şi ei clipe de încordare, de tensiune ner- voasă mare, dar vedeam ceva afectat, nenatural, lipsit de sub- stanţa realităţii, pe care o aveau, aşa-mi părea, numai bolnavii nebuni. Poate pentru asta, între întâlnirea mea cu Emesto D’Amato şi cunoaşterea lui nu am putut face nicio legăţură. Aşteptam mereu un fapt concret, care nu se întâmpla, dar fără de care era cu neputinţă să văd forţa, care se înlănţuia între noi. De altfel lipsa lui de atitudine mă putea exaspera, şi priveam distrat toate întâmplările, la care luam parte, fără să mă hotă- răsc la atitudine proprie. Totuşi, simţeam că trăiesc sincer. Cât simt de stranii trecerile astea dela o stare de spirit la alta, în amintire 1 Şi nu ştiu de ce, sunt însoţite de o sensaţie de miros, pe care am avut-o în clipa în care le trăiam. Sau, cine ştie ? Poate că nu este un miros, pe care îl bănuesc şi plantelor şi mineralelor: simţirea unui alt mediu decât acela propriu spaţiilor de aproape sau de mai departe. Este un miros-gust, pe care îl simţesc parcă mai mult cu glandele gustative. Ca atunci, când mâncând o pier- sică sau o gutuie, simţi gustul mirosului pe care îl au. Gândin- du-mă la Emesto, simt un miros sărat şi muced, pentrucă îl cu- noscusem la Veneţia. Amintindu-mi că-1 văzusem la Viena, mi- rosul e acela al spitalului de nebuni, miros uşor de clor-ethil f 100 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi formol. Când mă gândesc la Pia, simt mirosul ei de liliac dis- cret, dar numai când o văd acasă, înainte de plecarea la preum- blare. Altfel, casa ei miroase a scoarţă de arbore bine uscat. Ate- lierul lui Ernesto este miros de frunză de arţar proaspătă, strivită între degete. Miros violent la început, apoi din ce în ce mai slab. Ernesto, a haine noi şi a tutun. Pia, a miez de lămâie cufundat în lapte, când nu e parfumată cu liliac. Mirosul anticipează gândul, care este concomitent cu schimbarea stării de spirit. Numai Marta îmi apare în amintire, fără să fie anticipată şi nu simt nimic decât un gol mare care se cere umplut cu un sentiment nou. Marta stărue în toate amintirile, chiar când nu sunt cu ea, dar îmi pare atât de liniştită şi lipsită de mişcare, încât neliniştea care mă chinue e toată din pricina liniştei ei. Dacă aş fi cunoscut pe Pia, sau chiar şi pe Marta, indepen- dent de Ernesto, bănuesc că sfârşitul întâmplărilor, pe care le-am trăit ar fi fost altfel. Pentrucă Pia era o femeie care suferise si » trăise cu toată dăruirea puterilor ei, şi în momentul când am cunoscut-o era deşirată sufleteşte. Eu aş fi putut-o ajuta să se închege, să intru în viaţa ei ca o dorinţă firească, în semnul că- reia trebuia să se întâmple viaţa nouă. Pia nu era o femeie comună şi dacă temperamentul ei ar fi putut să se elibereze de suferinţă, poate ar fi ajuns la echilibru. Ar fi fost poate fericită, dar ea nu căuta asta. Pia ar fi vrut să fie fericită dar numai ducând cu ea tot tezaurul şi balastul unei vieţi pline. Bucuria ei nu era nicio- dată pură, albă, bucurie numai pentru ea. Totdeauna era duioasă şi numai pentru alţii. Dar asta, nu o putea duce decât la altă su- ferinţă şi la resemnare. Şi, cine ştie dacă nu a luat parte la tragedia ei şi Marta, fără să ştie totuşi, punându-i în faţă frumuseţea ei şi naivitatea plină de daruri necunoscute Piei. Pentrucă Marta, nu ar fi putut ajunge la suferinţa Piei niciodată. Avea în ea însăşi, nu în viaţa trăită, nici în dorinţele pe care dorea să le realizeze, forţa liniştită până la puritate, a frumuseţii. Cu cât am cunoscut-o mai bine, cu atât eram mai convins că liniştea Martei era forţa suverană a destinului ei. Poate că lucrul acesta nu-1 înţelegea nici Ernesto, deşi e sigur că-1 simţea. Pentrucă toată atitudinea lui faţă de Marta, era de recule- gere în faţa frumuseţii şi apoi de fugă, din teama necunoscutului. SUB SEMNUL CRUCII CĂZUTE 101 In Marta era prea puţin pământ şi acela cât era, nu avea greu- tate, pentrucă era însufleţit, într’o desfătare ce se dăruia chi- nuitor de fără de prihană. Totuşi, dacă aş fi presimţit ce va urma şi aş fi încercat să-l înţeleg pe Emesto mai bine, la începutul întâlnirii noastre, când el părea detaşat de Marta, chiar pentrucă eu nu o cunoşteam, poate că l-aş fi cunoscut aşa cum era. Dar pierzând prilejul acesta unic, cunoscându-1 pe el înţelegeam tot mai mult pe Marta, fără să ştiu niciodată ceea ce era Emesto. II Pe Emesto D’Amato l-am cunoscut într’o gondolă la Veneţia. Timp de câteva zile, drumurile noastre s’au încrucişat la Viena, apoi călătorisem împreună, fără să ne vedem. Ne-am în- tâlnit în faţa gării, la staţia de gondole. Fiecare aveam de gând să ajungem în Piaţa San’ Marco. — Vreţi să luăm o gondolă împreună? m’a întrebat el cu un plescăit al gurii largi şi urîte, care m’a indispus. O clipă m’am gândit să-l refuz, să invoc motivul aşteptării unui prieten şi să-l las să plece singur. Totuşi, nu ştiu ce dorinţă inevitabilă, ca forţa unui destin, m’a făcut să accept. Am coborît în gondolă alături de el, ferindu-mâ să-l ating. — Rămâneţi mai mult timp la Veneţia ? m’a întrebat el, după câteva clipe. — Nu cred, am răspuns repede, surprins de aceeaşi indispo- ziţie pe care mi-o provoca plescăitul gurii urîte. Dacă aş fi putut, aş fi coborît din gondolă, sub orice motiv, pentiu a aştepta un alt vehicul sau a pleca chiar pe jos. Era ceva greţos în faţa acestui om, cu cute mari pe frunte şi tăieturi adânci pe marginile maxilarului. Era urît, atât de urît încât îmi producea repulsie singur gândul că mă aflu lângă el, deşi ocoleam să îl privesc, chiar când îi răspundeam şi mă fe- ream să îl ating. — Unde să vă ducem? mă întrebă el. — Mi-e indiferent, vreau să ajung în centru. — Bine, a răspuns el şi s’a lungit în barcă, lăsându-se pe spate, cu ochii pierduţi în zare. iea REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE M’am uitat mai bine la el. Era urît, — îmbrăcat fără gust, cu hainele boţite şi ghete mari din piele groasă — asemănătoare cu pielea obrazului spongioasă. Mâinile erau mari, noduroase, cu vinele ieşite, largi, umflând pielea. In timp ce îl examinam astfel, s’a uitat la mine, — şi dacă în zâmbetul lui n’aş fi văzut un fior de umanitate aş fi sărit din gondolă. Pentrucă privirea lui nu s’a oprit la mine, ci a trecut undeva prin mine, departe. — Dumneata nu eşti toscan ? a întrebat el cu o voce caldă de data asta, neobişnuit de catifelată, îmbrăţişându-şi mâinile deget între deget. — Ai un accent din sud. — Nu, am răspuns eu, nu sunt deloc Italian. Sunt Român. — Român ? a întrebat mirat. Ochii i s’au aprins de o lumină senină abia potolită. • Au urmat câteva minute în care nu ne-am mai spus nimic. Eram mai liniştit, — deşi eram hotărît să o sfârşesc cât mai re- pede cu el. Şi-a întors capul leneş către omul care conducea gon- dola şi a poruncit: — Michele, mergem la mal. Imediat, barcagiul a îndreptat gondola spre cheiu. — Pe aicea s’a plimbat şi D’Anunzzio cu Eleonora Duse, a spus el. Ai citit « Focul ? », — şi s’a uitat la mine cu aceeaşi uma- nitate în ochi, — care parcă cerea milă. — Nu l-am citit, — am spus eu — aproape supărat, pentrucă omul acesta nu îmi plăcea şi nu voiam să avem despre ce vorbi. Ne-am oprit pe cheiu şi am urcat. El a coborît înaintea mea şi mi-a întins mâna. Niciodată nu am mai strâns o mână atât de puternică. — Să ne prezentăm, — a spus el simplu şi firesc. Eu sunt arhitectul şi sculptorul Emesto D’Amato. I-am spus numele meu, — de data asta sigur de mine, parcă fericit că am scăpat de obsesie. — Cât e de plată ? am întrebat pe gondolier. — Nimic, — a răspuns Emesto D’Amato, — te invit la un ceai şi apoi Michele se va întoarce să ne ia. Cred că eşti de aceeaşi părere cu mine. Dacă eşti Român, cred că vei dori să cunoşti câte ceva dela noi. îmi va face plăcere să fac pe gazda. SUB SEMNUL CRUCII CĂZUTE 103 N’am răspuns nimica, — deşi mă gândeam că va trebui să fac ceva să scap de el — căci dacă nu mă mai înspăimânta îmi dădea totuşi impresia nesiguranţei. Ne-am îndreptat spre cafeneaua mare dela stânga Domului San’ Marco. Mergând mi s’a părut că Ernesto era mai înalt decât îl apreciasem eu în gondolă. Distanţa dintre umeri era enormă. Prea mare chiar pentru statura lui impresionantă. Păşea deşirat şi absent. Ne-am aşezat la o masă şi am fost surprins că omul acesta, care părea un gigant sălbatic ştia sta la masă firesc, fără a atrage atenţia cuiva. — România —a spus el căzând pe gânduri. Intr’o zi îţi voi arăta o amintire din România. Cred că îţi va face plăcere. Apoi s’a întors brusc şi a chemat chelnerul. — Luăm vermuth, bine ? Cu sifon mult face mai bine decât ceaiul. — Bine, am răspuns eu, gândindu-mă cu curiozitate la legă- tura pe care omul acesta o avea cu România. Mă gândesc şi acum cât de ciudat ne-am împrietenit. După o oră dela cunoştinţa noastră făceam program comun. — Plecăm diseară dacă vrei. Eşti obosit? Până la Florenţa facem câteva ore —apoi suntem acasă. Eu sunt florentin. Cu- noşti Florenţa? — Da, am mai fost de câteva ori, îmi place Florenţa. — E cel mai frumos oraş din Italia. Poate că e singurul frumos. Vrei să plecăm deseară? — Da, n’am nimic împotrivă. Prefer să stau la Florenţa câ- teva zile, decât la Veneţia. — Atunci să bem vermuthul, facem o plimbare pe lagune şi plecăm la gară. Ieşiţi în piaţă, o voce de femeie a strigat pe Ernesto. El s’a oprit şi văzând-o i-a făcut semn să se apropie, parcă încercând să-i explice prin gesturi că nu mă poate lăsa singur. Femeia a venit bucuroasă, s’a oprit în faţa noastră, uitându-se întrebătoare când la Ernesto când la mine. — Ei Ernesto, ce faci pe aici ? — Stai, Pia, să te prezint prietenului meu. Doctorul Amaru. E Român. Iar dumneaei este Italiană, măritată cu un German. Medic, sau ce e ? 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Da, medic, a răspuns femeia cu o voce puţin alterată. Adică, a fost. Acum suntem despărţiţi. — Bravo, Pia. Eram sigur că mai de vreme sau mai târziu, vă veţi despărţi. Acum, totul e în ordine. Vino cu noi, dacă n’ai ce face. Facem o plimbare în larg, să arătăm prietenului nostru cerul Veneţiei. Apoi, plecăm la Florenţa. Tu ? — Eu, plec la Roma. — Stai la Roma, acuma?—a întrebat Emesto. — Da, sunt romană prin naştere şi prin alegerea domi- ciliului. — La Roma, voi merge şi eu peste câteva zile, am spus eu obligat să intru în vorbă. Pia nu a dat nicio atenţie vorbelor mele, iar Emesto părea di- strat, gândindu-se la altceva. Michele ne aştepta la ţărm. Am luat pe Pia la mijloc şi ne-am depărtat în larg. Gondola luneca pe marea liniştită şi nu vorbea nimeni. încercam să mă gândesc, dar nu găseam niciun punct de sprijin. Simţeam ochii Piei aţin- tiţi asupra mea, dar voiam să par indiferent. Era tânără încă, avea faţa ovală şi pielea subţire, de coloare brună-verzuie. Ochii verzi şi părul arămiu, aveau ceva ce contrasta cu liniile feţei prea resemnate. — Dumneata eşti Român ? Vei sta mult la Roma, domnule doctor ? Două întrebări, înainte de a aştepta răspuns la cea dintâi, mi-au părut puse numai pentru a vorbi ceva. Am răspuns plictisit: — Da, cred că voi sta o jumătate de an. — Ştii, Pia, a spus Emesto, ne-am văzut la Viena şi apoi ne-am întâlnit din întâmplare la staţia de gondole. Poate prie- tenul nostru se va mira că m’am ţinut atâta de el, — dar am fă- cut-o numai dintr’o curiozitate profesională. Să ştii Dumneata, spuse el, adresându-mi-se, că ai ceva ce interesează. Nu ştiu bine ce, o indiferenţă şi o libertate pe care nu le-am întâlnit de mult. Ceva care sugerează soliditatea sufletească, echilibrul complet, olimpic. — Ai dreptate, a spus Pia, nu m’a întrebat nici măcar pentru ce m’am despărţit de bărbatul meu. — Credeam că vei spune dumneata mai târziu, am spus eu zâmbind. SL'B SEMNUL CRUCII CĂZUTE 105 — Dacă nu mă întrebi, nu îţi spun, a răspuns Pia, parcă aştep- tând s’o întreb. Dar eu nu am întrebat-o. Nu că eram indiferent, dar nu voiam să leg o prietenie strânsă, nici cu ea, nici cu Emesto. Când am ajuns în larg, Michele a început să cânte. întâi mai încet, apoi din ce în ce mai tare. Era o romanţă din Manon, un fel de invocare tristă a unei iubiri mari. Michele îşi făcea serviciul. Pentru mine însă era altceva, din momentul acesta am simţit că trăiesc o altă viaţă decât înainte, că am rupt-o cu trecutul şi că în faţa mea e marele necunoscut. Ernesto, s’a întors spre mine. I-am făcut semn cu capul că-mi plăcea. Ştiam că e prea puţin şi m’am grăbit să-i surâd mulţumit. Bine dispus, Emesto s’a întins în gondolă, neţinând seamă dacă stinghereşte sau nu pe Pia. . Gondolierul cânta mereu. Când m’am uitat la Pia, am văzut că pe sub pielea creolă a feţei trecuse o undă de viaţă. Cu coada ochiului am zărit pe Emesto. Zâmbea cu faţa lui urîtă, privind lacom la albastrul departe de sus în jos. Cred că din atitudinea lui ieşea o dorinţă sălbatecă, egoistă, de a fi departe de noi, căci Pia s’a apropiat de mine. Ne atingeam acum bine de tot şi sim- ţeam respiraţia ei largă şi neregulată. M’am lăsat puţin pe spate, pentru a-i vedea faţa. Acelaşi contrast dintre ochii ei şi trăsăturile resemnate. Dar profilul era perfect şi avea o atitudine simplă deşi se găsea strânsă între noi. Poate a simţit examenul pe care i-1 făceam, căci m’a întrebat surprinsă: — La Roma unde vei sta ? — încă nu ştiu, am spus eu, cu teamă că vom supăra pe Er- nesto. Poate în apropierea clinicilor. Totdeauna îmi caut locuinţa în apropierea gării pentrucă pe acolo am de lucru. — Sper că ne vom întâlni pe acolo. Câteodată, când este mu- zică bună la « Grand Italia », merg şi eu. Nu ştiam de ce îmi dă informaţiile acestea, dar bănuiam că motivul trebue să fie Emesto. Era evident, că între ei a fost odată ceva, sau poate mai era şi Pia poate credea că eu îl cunosc bine pe Emesto. De altfel, mă gândeam serios dacă trebuia să mai continui prietenia lui Ernesto, sau era mai bine să-i anunţ că plec la Roma. io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deşi era un secret pe care aş fi vrut să-l cunosc, — legăturile lui cu România, — şi mă interesa şi cine era femeia aceasta, to- tuşi m’aş fi despărţit uşor de ei. In orice parte a pământului poţi întâlni oameni, nu-i nevoie să te legi de primul om, pe care în- tâmplarea ţi-1 pune în cale. Pia se apropiase şi mai mult de mine şi acum noi ocupam jumătate din scaunul gondolei, pe cealaltă jumătate era deşelat Ernesto. Părea că nici nu-i pasă de noi, urmărind ceva între apă şi cer. Pia era atât de aproape de mine, încât îi simţeam respirarea caldă a gurii, amestecată cu un parfum discret de liliac. Era mai elegantă decât femeile italiene în general, — cu croiul hainelor mai aproape de talie. — Ce ar fi să plec şi eu astă seară ?, a spus ea fără să privească pe vreunul din noi. — Vino, Pia, la Florenţa şi aştepţi pe prietenul nostru, faceţi călătoria împreună la Roma. Nu îndrăsneam să-l privesc pe Ernesto. îmi era teamă să nu văd zâmbetul de batjocură, pe faţa urîtă. Dar nu zâmbea pentrucă vocea lui era gravă şi caldă. începeam să cunosc pe Ernesto după tonalitatea vocii, deşi îmi dădeam seama că omul acesta este o apă adâncă şi tulbure. Dacă aş fi putut rămâne o clipă numai cu Pia aş fi putut şti cine este şi dacă aş fi rămas numai cu Ernesto, poate aş fi aflat cine este Pia. Poate că şi ei gândeau la fel şi mă gândeam că nu ar trebui sâ-i las împreună, înainte de a rămâne eu singur, cu unul din ei. — Aşa am să fac, —a zis Pia. Când e plecarea? — Ai bagaje multe, Pia?, a întrebat-o Ernesto. — Nu, un geamantan mic. — Bine, atunci să mergem la mal, să-ţi aduci geamantanul şi plecăm la gară. Michele, spre mal, a ordonat Ernesto. Barca s’a apropiat de mal. Noi tăceam. îmi părea bine că Pia merge cu noi. Poate voi putea desluşi câteva lucruri, care mă interesau fără un motiv precis, despre Ernesto. Când am ajuns la ţărm, Pia s’a ridicat să coboare. Ernesto a întrebat: — Trebue să venim şi noi să te ajutăm ? SUB SEMNUL CRUCII CĂZUTE 107 — Nu, a răspuns ea, dacă vreţi, puteţi rămâne. E o geantă mică cu necesarurile unei călătorii. — Bine, atunci te aşteptăm, a spus Ernesto. îmi părea bine că nu m’am oferit, pentrucă protestul pentru Ernest ar fi fost şi pentru mine valabil şi ar fi trebuit să rămân lângă el. In situaţia de visare în care se afla, ar fi fost greu să îl fac să vorbească. Pentru asta am spus în timp ce mă ridicam şi părăseam gondola: Ori cum ar fi geamantanaşul, unul din noi trebue să vă ajute. Vreţi să viu eu doamnă ? — Iţi mulţumesc, dacă vrei... a răspuns Pia şi pentru prima dată zâmbea deschis şi mă privea în faţă. In urma noastră Er- nesto, s’a întins în barcă, ocupând şi locurile noastre. — Bine, bine, duceţi-vă, dar să nu staţi mult. Am plecat pe o ulicioară mică, ce trebuia să ne scoată în Piaţa San’ Marco. Am făcut câţiva paşi fără să ne spunem nimic. Apoi am simţit că se apropie de mine, îmi atinge umărul cu umărul ei, şi cu acelaşi zâmbet deschis m’a întrebat: — II cunoşti de mult pe Ernesto ? Sunteţi prieteni buni ? — Spune-mi, doamnă, am răspuns eu, dumneata ai întotdeauna obiceiul de a pune două întrebări deodată ? — Cum ? a spus ea pufnind în râs şi apropiindu-se şi mai mult de mine. Cum pun două întrebări? — Da, am răspuns eu, — până acuma de două ori dumneata mi-ai pus câte două întrebări. — E interesant. Atunci răspunde-mi măcar la una. — De ce ? Voi răspunde la amândouă. Pe Ernesto nu-1 cunosc de mult. Nu prea ştiu în ce stadiu de prietenie mă găsesc cu el. Aveam de gând s’o întreb ceva despre el, — orice numai să încep să-l înţeleg, — dar mă temeam că îmi va spune prea puţin, sau poate chiar nimica şi îşi va da seama că vreau să aflu ceva dela ea. Am tăcut, continuând să merg alături şi încercând să încetinesc pasul. Dar Pia se grăbea mai mult, ferindu-se să mă privească. — Este un băiat bun şi un sculptor foarte mare. Când l-am cunoscut, m’a rugat să-i pozez, apoi am devenit prieteni. — Iar după o pauză: — Spune-mi, dumneata îl înţelegi ? — Eu aş vrea să-l înţeleg, am răspuns, dar până acuma sunt departe de el. Cine ştie, poate mai târziu. io8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Şi eu aş vrea să ştiu ce gândeşte. Intr’un timp eram si- gură că e îndrăgostit de mine. Dar nu îl cunoşteam. Totuşi, când i-am spus că sunt pe cale să mă mărit, mi-a spus, că am făcut bine să mă despart. Omul ăsta vede, în tot ce se întâmplă un bine. Eu ştiu că acum crede că eu şi dumneata vom fi prieteni buni. Dar vei vedea că nu se opune. Va lăsa lucrurile să se întâmple, parcă ştiind că va urma şi sfârşitul. — Poate e un filosof care se resemnează. Dar spune-mi dum- neata — vrei să fi sinceră cu mine ? — ai fost amanta lui ? — Nu, — n’am fost. Vorbesc foarte sincer. Intr’un timp aş fi vrut să fiu. Dar, totdeauna trecea peste lucrurile astea râzând. El are multe femei. Vei vedea la Florenţa, câte îl caută, deşi e urît, încât firesc ar fi ca orice femeie să se desguste. Totuşi fe- meile îl iubesc, — el le refuză. Soţia lui este foarte frumoasă. — Cum, Emesto e căsătorit ? am întrebat poate prea mirat. — Da, nu ai ştiut ? — Nu, nu ştiam nimic, nu mi-a vorbit niciodată. — Va fi greu să ţi-o prezinte, dar de vorbit vorbeşte despre ea. E foarte frumoasă. Am tăcut amândoi. Nu ştiu de ce nu puteam crede că Emesto este căsătorit. Pia m’a prins de braţ şi m’a oprit. Ajunsesem la hotel. Peste câteva minute eram cu un geamantan uşor şi mic în mână. Probabil nu avea decât albituri, pentrucă era prea uşor. Mi-a venit în gând s’o întreb dacă n’are flori înăuntru. Am tăcut totuşi, mirat că-mi trece un asemenea gând prin minte. — II vei vedea des la Roma. Să ştii că nu are prieteni. Nu vrea el să aibe. Dacă dumneata îi eşti prieten apoi să ştii că te-a ales bine. Cred că eşti primul lui prieten. E un sculptor mare şi un arhitect de mare gust. Pia a făcut o pauză, apoi grăbind pasul: — De altfel vei vedea dumneata, e artist mare, e om de spirit, citeşte mult. E plin de calităţi. Păcat că e aşa de urît. A urmat din nou o pauză, apoi Pia a vorbit, uşor emo- ţionată : — De altfel nici nu aş vrea să fie altcum. Aşa urît, cu spiritul lui grozav; numai aşa îi stă bine. N’am mai vorbit nimic până la gondolă. Pia şi-a luat locul la mijloc şi în faţa ei era geamantanul. SUB SEMNUL CRUCII CĂZUTE 109 — Hai, Michele, spre gară, — a spus Ernesto leneş, îndrep- tându-se în gondolă, apoi către noi: cred că peste câteva zile voi fi şi eu la Roma. Voi veni să vă cercetez. De acuma veţi fi prieteni, dacă voi întâlni pe unul, voi şti ce face celălalt. — Da, a răspuns Pia, firesc, prietenii tăi Ernesto sunt prieteni şi între ei. .— Un omagiu, Pia, pe care îl primesc numai dela tine, — a răspuns el tot atât de firesc. Michele ne ducea pe canalul mare, apa era liniştită şi toţi trei priveam distraţi la marmura albă sculptată a caselor de pe margini. III Dacă aş fi putut găsi înlănţuire firească, ori măcar bătătoare la ochi, între prima întâlnire cu Ernesto la Viena şi cunoştinţa noastră la Veneţia, poate că aş fi considerat legătura noastră, ca o legătură comună. Dar întâlnirile dela Viena, pe care nu le puteam uita, erau parcă depărtate, ireale, şi el însuşi îmi apărea altul. De aceea toate întâmplările cari urmează au avut un început ciudat şi continuarea neverosimilă nu m’a mai mirat. Mă oprisem la Viena cinci zile, nu pentrucă eram obosit sau pentrucă vroiam să petrec. De abia plecasem dintre nebunii mei şi iată curiozitatea profesională era mai tare ca mine. Sim- ţeam nevoia să vizitez nebunii din Viena. Trecusem, ca proaspăt doctor, înainte cu vreo zece ani pe acolo. Aveam încă în amintire primirea caldă de atunci. îmi aduc aminte şi acum că am ieşit dela spital cu o studentă discutând despre felul foarte divers, pe care nebunia îl prezintă la o anu- mită rasă şi la anumite altitudini geografice. Ea îmi spunea că toate boalele au personalitatea lor bine stabilită, nu numai dela individ la individ, dar dela popor la popor, mergând mână în mână cu vechimea şi rezistenţa poporului. De data asta, am fost primit de un medic destul de bătrân şi binevoitor, care a înţeles foarte bine curiozitatea mea şi mi-a arătat câteva cazuri într’adevăr interesante. încă în prima zi am remarcat un om care nu părea să facă parte dintre bolnavi, un melancolic. Şedea pe o bancă într’o ati- tudine care atrăgea luarea aminte. Bustul lui era uşor ridicat şi REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE I IO faţa aplecată pe umărul stâng, aproape în extaz. Ochii zâmbeau viu din profil, dar în faţă nu era atât zâmbet, cât o încordare de privire departe, nedefinită. A doua zi el păstra aceiaşi atitudine. Ceva mai departe, de pe o altă bancă, un om îl privea aplecat asupra unui caet în care trăgea linii. Am întrebat pe medicul care mă conducea, dacă este tot un bolnav sau vreo rudă a melancolicului. El mi-a răs- puns că este un pictor italian care vine destul de des şi observă bolnavii, luându-şi schiţe. Eu găseam că atitudinea melancolicului nu era picturală ci am spus medicului că mai repede ar putea interesa un sculptor, această formă de melancolie în extaz. Italianul a tresărit când am vorbit şi şi-a ridicat ochii de pe hârtia pe care însemna, privindu-mă. Avea faţa urîtă, cu buze groase şi trăsături tari. M’a privit la început foarte serios, apoi a zâmbit aproape timid. In toate cele cinci zile, l-am întâlnit mereu lângă melancolic, desena rar, mai mult privea, fumând. Medicul îl înţelegea şi am văzut că îl privea cu bunătate. De două ori, când ne apropiam de postul său de observaţie, pictorul s’a depărtat discret, pentru a reveni după ce am trecut la alt bolnav. îmi devenise atât de obişnuit încât în imaginaţia mea îl legam de viaţa melancolicului. Deşi figura lui mă izbise la început, tot atât cât şi a bolnavului, când l-am revăzut la staţia de gondole în Veneţia şi când l-am auzit că îmi vorbeşte, nu îmi părea un om din lumea mare cu care m’am întâlnit să fac un drum şi apoi să mă despart. Prezenţa lui lângă bolnavul din Viena, era parcă necesară pentru cadrul gândului meu. Dar la Veneţia nu mai era în amintire. Era viu şi era un om cu care aveam ceva mai mult decât o vizită la un nebun. Vitalitatea lui, de când l-am văzut puţin gârbovit pentru a părea mai politicos, urîţenia lui, mi-1 făceau nesuferit. Mă obişnuisem la Institutul meu să stau de vorbă cu oameni cari vizitau pe bolnavi, dar raporturile mele cu ei, nu treceau niciodată dincolo de obligaţiile profesionale. îmi aduc aminte cum într’o zi cumnatul unui nebun, pe care îl tratam de mult, m’a invitat la masă pentru ziua următoare. M’a indispus atât de mult, încât după ce am refuzat, destul de nepoliticos, m’am simţit rău câteva zile în şir. Când vedeam pe bolnav sau pe sora lui şi pe cumnatul care mă invitase, deveneam SUB SEMNUL CRUCII CtZUTE 111 mai aspru şi mă simţeam stingherit. Deşi toată viaţa mea era numai pentru bolnavi, totuşi după ce îmi sfârşisem lucrul, sim- ţeam necesitatea să rămân singur, să iau masa şi să citesc până târziu, rămânând în apropierea nenorociţilor cărora voiam să le fiu de ajutor şi totuşi departe, în lumea mea. De câteva ori au venit la mine colegi de facultate. Prezenţa lor era pentru mine o destindere sărbătorească, dar după ce plecau oate intrau în normal. Nu mă simţeam nici nenorocit nici singur. Poate pentru asta, Ernesto mă atrăgea fără să îi doresc pre- zenţa. Aveam impresia că mă sileşte să fac ceva peste voinţa mea. Ernesto îmi aducea aminte de nebunul melancolic. Cum mi-a spus mai târziu, el s’a simţit atras de mine când m’a auzit vor- bind de atitudinea sculpturală a nebunului. Ernesto era sculptor dar medicul bătrân uitase şi nu putea să-şi dea seama că atitu- dinea nebunului era linişte în extaz. IY Cu toate insistenţele mele de a-mi lua o cameră la hotel, Er- nesto m’a dus acasă la el. De altfel Pia m’a asigurat că are un palat cu foarte multe camere nelocuite şi era sigură că nu vom fi singurii musafiri. Pia se aştepta să mai fie cunoscuţi sau « prie- teni », cari îl căutaseră şi, pentrucă nu l-au găsit acasă, aşteptau comod instalaţi în casa lui. Aceşti « prieteni » nu aveau să-i spună nimic, — îl căutau numai pentru a-i face plăcere şi a sta cu el de vorbă. Pia spunea că în adevăr îi făceau plăcere, deşi nu se ocupa de ei. De altfel adevărul era că ei veneau pentru alte lu- cruri la Florenţa, — sau poate plictisiţi de oraşele lor, făceau o escapadă de câteva zile, pentrucă nu îi costa nimic. O femeie de serviciu era însărcinată cu primirea acestor oaspeţi. Camera mea era în imediata apropiere de atelierul lui Ernesto, iar Pia în cealaltă parte a casei, rezervată mai mult femeilor. Mai era o femeie — Amalia — un fel de ziaristă scriitoare dela Roma, care îl aştepta, şi un arab venit dela Milano, Omar, care se ocupa cu boxul, pregătindu-se pentru nu ştiu când, să iasă în arenă. Mi-a făcut impresia că Ernesto era bucuros că îi vede, dar după mai puţin de o oră parcă îi uitase, lăsându-i să se descurce singuri, fără răspuns când îi puneau întrebări. 112 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Am luat masa în atelierul lui numai cu Pia. La început credeam că şi ceilalţi doi au fost invitaţi şi l-am întrebat chiar pe Emesto dacă trebue să-i aşteptăm. — Lasă-i să mănânce fiecare în camera lui. Sau, dacă vreau, mpreună. Poate mâine sau poimâine îi vom invita şi pe ei odată. In timpul mesei, Pia a vorbit mult, — despre femeile scriitoare şi ziariste — cari îşi pierd feminitatea fără să câştige ceva, umi- indu-se înaintea bărbaţilor pentru a le spune două vorbe pentru gazetă. Pia vedea viaţa lor lipsită de demnitate şi de mândrie. Apoi pe neaşteptate a întrebat: — Emesto, ai văzut-o pe nevasta ta, de când am sosit ? — Da, am fost să o văd. De altfel nu e mult de când am plecat. Obişnuim să stăm de vorbă numai când lipsim mai mult. A înfulicat apoi o bucată mare de peşte, ca şi când nu mai putea continua, fiind prea ocupat. îmi era penibil să mă uit la el când mânca, pentrucă lua bu- căţile lacom, frecându-şi repede şi mult maxilarele înainte de a înghiţi. Făcea impresia că gândeşte mereu cu ochii. De câte ori Pia sau eu, îi puneam o întrebare, — înainte de a răspunde, ne privea domol, apoi din ce în ce mai stârnitor parcă ar fi vrut să pătrundă în sensul întrebării şi răspundea leneş, fără a încerca să moduleze vocea. Aveam impresia că repetă un răspuns pe care l-a spus în gând. — Doamna este Italiană ? — am întrebat eu, deşi întrebarea îmi părea inutilă. Emesto m’a privit atent şi rece, apoi a răspuns ursuz: — Nu, este Englezoaică. — Dar e foarte frumoasă, a ripostat Pia. Spune Emesto, ai mai văzut vreodată o femeie atât de frumoasă? — Nu, a răspuns Emesto cu gura plină — făcând un gest disperat, că nu mai poate continua imediat. In genul acesta niciodată. Nici nu-mi pot închipui atâta perfecţiune vie. — De ce nu o prezinţi şi prietenului nostru ?, a întrebat Pia. — A! exclamă el cu ochii în farfurie, şi am avut impresia că e supărat pe Pia pentrucă se amestecă în lucruri la care s’a gândit şi le-a aranjat el: — I-o prezint, de ce nu ? Vom avea timp şi pentru asta. SUB SEMNUL CRUCII CĂZUTE 113 — Va trebui să ne spună impresia adevărată, fără să ţină seamă că e nevasta ta. — Nu mă îndoiesc că voi avea aceeaşi impresie pe care o aveţi toţi — am spus eu, pentru a încheia o discuţie care îmi părea că nu îi plăcea lui Ernesto. — Să ştii, a adăugat el, că este în adevăr aşa cum spune Pia. Am tăcut toţi până la sfârşitul mesei. Pia iscodea cu ochii pe Ernesto parcă ar fi vrut să mai afle ceva, dar el mânca tăcut, fără să ne privească. încercam să-mi imaginez un Ernesto mai puţin urît. Făceam retuşeri la buzele prea groase şi prea mari, — o piele mai puţin spongioasă, o frunte mai puţin enormă şi mai boltită. Trebuia să iau prea mult şi să adaug tot atât de mult pentru a avea un alt om, — normal. Şi urechile erau prea mici pentru căpăţâna lui. Hotărît, dacă ar trebui să refac pe Ernesto, mai uşor aş face unul nou, din alte elemente. După masă, Ernesto a scos dintr’un colţ al camerei lui de lucru o bucată de marmură neagră şi a pus-o pe masă înaintea mea. Era un Pan, în miniatură. Zeul naturii stătea pe o stâncă şi cânta dintr’un fluer, piciorul stâng rezemat peste cel drept. Avea faţa obraznică şi părea mulţumit. Era o sculptură delicată, care pe lângă linişte exprima şi o virilitate orgiacă — aproape violentă şi păgână. — De ce l-ai făcut în marmură neagră ? am întrebat eu. — Pentrucă mi-a rămas un bloc mic de marmură neagră, cu care a trebuit să fac ceva, — a răspuns el râzând zgomotos. De altfel nu are mare importanţă. Toată piesa am făcut-o la ce- rerea ei. Ea mi-a dat subiectul. Şi a adăugat mai rar, aproape scandând: — Era în prima noastră lună, pe atunci mai credeam în dra- goste. — Dar acum nu mai crezi ? a întrebat Pia, oarecum mulţumită. — Ba da, dar altfel. Nu ştiu, mi-a părut sau a fost aevea: glasul lui Ernesto tre- mura uşor şi nu mai avea unitatea metalică de totdeauna. Era parcă tulburat de emoţie. A venit apoi femeia de serviciu, să strângă masa. Ernesto i-a cerut să mai aducă vin şi să lase paharele. Simţeam că are chef de vorbă şi nu voiam să i-1 stric prin vreo întrebare ne- 8 ii4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE roadă. îmi era teamă de Pia, care era prea îndrăzneaţă şi n’aş fi Vrut să-l supere cu întrebările ei. După ce femeia a adus vinul, Ernesto a umplut paharele şi a sorbit pe al lui, fără să ne invite să-l urmăm. — Tu prietene poate nu ştii, — a zis el îndepărtându-şi faţa cu privirea în jos, către mine, că eu am adunat pe Pia de pe tro- tuar. Nu făcuse încă prostia, dar era pe punctul s’o facă. . A tăcut parcă, aşteptând ca Pia să-i dea dreptate. Dar Pia tăcea, privind paharul plin, fără să fie supărată de cuvintele lui. — Umbla după noroc, — a reluat Ernesto, — cu ochii legaţi şi când a simţit foamea şi lipsa somnului era gata să-şi ridice fustele. Era un exemplar de admirat: omul devenit prea om. . . Căuta un rechin gras, care s’o înghită. A făcut o pauză, şi-a umplut paharul, dar nu s’a atins de el, învârtindu-1 între degete. — Era revoltată pe soarte. Dar soartea, destinul despre care toţi ştim câte ceva, ni-1 facem noi înşine. In fiecare zi îl lucrăm în gând, până suntem tineri. La 30 de ani suntem făcuţi. Mai putem adăuga, dar puţin. Suntem osificaţi. Dacă ai putea vedea un om de 30 de ani, cu toate gândurile şi faptele lui de până atunci, ai putea să-i ghiceşti cu siguranţă destinul. Destinul Piei era făcut de ea. A făcut teatru. A ajuns un nume în Italia, dar n’a ştiut să se menţie. Era desigur o greşală făcută undeva în viaţa ei. Sau poate mai multe. Ernesto vorbea chinuit. Nu înţelegeam de ce era atât de puţin delicat cu trecutul Piei şi mă miram că ea nu reacţionează nici cum. După o pauză grea, în care mâinile lui Ernesto mişcau nervos paharul, — prietenul nostru a reluat: — Fiecare din noi are în viaţa lui o greşală. De multe ori o ducem toată viaţa şi o multiplicăm şi mărim chiar, vrând să o şter- gem. Ca pe o pată de ulei pe care încercăm să o scoatem cu apă rece. A luat cu grabă paharul şi a înghiţit lacom vinul. M’am uitat la Pia. îmi părea tot mai frumoasă şi mai vie. Mai ales formele trebuiau să fie perfecte. Când m’am uitat la Ernesto, am băgat de seamă că el mă examina cu atenţie. — E frumoasă Pia şi, mai ales, are forme admirabile. Hei Pia, ce ai spune să te desbraci, să te vedem aşa cum te-a lăsat Dumnezeu. SUB SEMNUL CRUCII CĂZUTE 115 Pia şi-a luat paharul, l-a băut cu sete, apoi a stat câteva clipe nehotărîtă. — Dar de ce ? Nu e nevoie doamnă, am spus eu. Nu înţeleg.. . Bâlbăiam. Ernesto a umplut paharele şi i-a făcut semn să se oprească. — Mai întâi să bem toţi paharul întreg. Vreţi ? — Da, am spus eu şi am luat paharul în mână. Ernesto şi Pia au făcut la fel, — apoi am băut fără să ciocnim. Ernesto s’a ridicat şi a sărutat pe Pia pe frunte, apoi s’a apro- piat de mine. Vinul pe care îl băusem mă încălzise. Ernesto m’a prins de umeri cu mâinile lui mari, mi-a spus numele şi mi-a atins cu buzele fruntea. — Aşa, ăsta este semnul prieteniei. Suntem prieteni toţi trei. Hai Pia, sărută-1. Pia s’a apropiat de mine, m’a îmbrăţişat, apoi m’a sărutat pe obraz, prinzând puţin cu buzele ei, colţul buzelor mele. I-am simţit respirarea amestecată cu parfum de liliac, întretăiată. Când şi-a ridicat privirea zâmbea — un zâmbet deschis, — parcă puţin încurcat, dar nu era fericit. Pia a început să se desbrace. — Opreşte Pia, zise Ernesto tărăgănat. Am băut cam mult şi nu-mi mai pot controla simţurile. Mă simt în faţa unor ho- tărîri mari, sufletul meu e frământat ca un ocean. Când e aşa, sunt gata totdeauna să fac nebunii. S’a ridicat apoi, ca o furtună, şi a plecat: — Mă scuzaţi, vă las... S’a făcut tăcere. Pia şi cu mine fumam. Atelierul era plin de fum gros, care stătea în straturi, ca norii pe cer. — Te miri poate de tot ce se întâmplă, a zis ea încet. — Nu, nu mă mir deloc. Chiar asta mă pune pe gânduri, că nu mă pot mira. îmi pare că am intrat într’o lume cunoscută, pe care o doream de mult. Nu ştiu cum se vor sfârşi toate, dar boala lui Ernesto, probabil e contagioasă. Mă simt şi eu luat de vâltoare. E începutul unei furtuni care trebuia să vină de mult. M’am surprins apoi zâmbind necunoscutului, şi am avut im- presia că am făcut un lucru pe care de mult nu-1 mai făcusem, sau poate niciodată. Mă simţeam bine, chinuit chiar de binele pe care nu-1 puteam înţelege. Zâmbisem cu adevărat şi zâmbetul 8* 116 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acesta făcea acum parte, sau era chiar, un eveniment care trecea dincolo de semnificaţia unui zâmbet. Nu era un zâmbet de bu- curie — nici schiţat pentru a face ceva. Era pornit dintr’un adânc în care albul începuse să se coloreze; să fie umbre şi lumină, neclare încă. Afară, soarele stăruia încă viu, nenatural de viu, ca la în- ceputul înserării. IULIAN POPA DIN MERELE ALBE... Ce bine ar fi ceasul zilelor sâ îl poţi da înapoi după chibzuiala şi inima ta, Să rămână tăriile-albastre gloduri sticloase — Când ni-om păşi prin inimi să călcăm cu tălpi luminoas. Ce bine, ce bine ar fi... Dar tu pământule, Frate vitreg, peste-otavele mele de velur Bolnav scuturi pasările râsului — şi tu, vântule, Mai departe-ţi săgeţi pajurile de-aur în azur ! Ce bine-ar fi... Dar înger neştiut te bate Singurătate — religie cu flori de lumină îngheţate - Din aripi nevăzute îmi scutură în creştet Umbre albastre, peste frunzare de vis veşted. Din îmbrăţişări de linişti, din seara de alături, Din merele albe ale genunchilor puri, de omături, Ciocârlia versului se iscă lin, ciripindă Din răsăritul surâsului tău,—urcă ’n oglindă... Ce bine-ar fi iubito, dacă... Dar clopot sângeră Din alt veac peste deal... In cămaşă udă, de sânge, Cuvintele-romaniţi pământul mi le scaldă, — Vulturul inimii îşi zgârceşte aripa caldă... ... O să rămână pentru tine în urmă odată, Poate pentru poeţi, iubiţi şi bătrânii-copii, Deschisă ’n visări într’un parc, pe-o bancă, uitată In brume de-amurguri, o carte — ninsă de seri târzii... SĂ RĂSUNE ’N VEAC... Bate trup clar bate la hotar Cu luminări pure de mărgăritar, De-am iscat din ternă albă si din os t t Am iscat Zeu mincinos... Bate-mi mantaua bate Vântu’ afară din cetate, Lung, pe drumuri bălărite — Pe sub stele părăsite... Răvăşit, în vânt, cu barba, Cat spre unde-i naltă iarba, Căci bocancii îndărăt, Milogesc genunchi de-omăt... Pe-aici unde nu te-arăţi, Ctitoresc Singurătăţi, ' Turn înalţ din gând sărac — Din cuvinte clopot fac Să răsune ’n veac de veac... Trup cu limpezimi de stea îmi stă ’n hotar!.. Dar călcând prin zare pe măgar Drum zdrenţit precum mi-i zeaua — Mag — prin beznă-mi dibui steaua... Glas din urmă-’mi cearcă punte Peste prag- de veşnicii: Curcubeie de-armonii... Slobozeşte-mi-le ’n frunte!... MÂNILE TALE... Toamna, toamna ruginii părului tău, Cerne-mi ca pe-o pâclă de-aur, cerne-mi-o pe duh, Să nu mai văd îngerul rău Care mă bate cu aripi mari de văzduh. Pentru tine caut cuvintele-adevărate Din suişul scărilor de vis, Pe sub cerul zâmbet necuprins deschis... Dar toate cuvintele-s sub coastă sângerate. Peste singurătăţi, limbi subţirele Cum focurile de pe comori, — pâlpâe stele. Numele tău, cerc, pe larguri să sune, Dar el îmi vine clopot de moarte, de rugăciune... Ostenită las fruntea de greul umbrelor mari Peste drumuri de lună să cadă... Din mânile tale, viscol stelar Mi-aşterne inima sub zăpadă. Toamna, toamna ruginii părului tău încinge ca o pâclă aprinsă un astru.... Numai luna poartă peste brazdele sticlind Grapa-i de aur în grădina lacului albastru ! STEAUA CIOBANULUI... Steaua Ciobanului, vii, Tremurând lumină prin veşnicii, Peste singurătăţi luminând, — Peste anii de ieri tu înalţi creştet sfânt Şi alb, ca zâmbetul Fecioarei Marii... Steaua ciobanului, care înveţi Logodnele privegherilor cu-al morţii îngheţ, Sub pologurile tale de vânăt senin PlopiL.de aur ai toamnei mele, Peste gâturile înalte ale flăcărilor de crin — Scutură vise, ning stele... Steaua Ciobanului care-mi luminezi Lâncezirea tinii cu albastre necuprinsuri de zăpezi, — Peste piscuri lumina ţi-o tremuri Peste plânsori de cocori o scuturi prin vremuri... Steaua Ciobanului, — picuri petale De aur din coarnele tale, Peste iubirile moarte, peste anii de ieri, In colbul din care-a urcat inima-mi ceri!... Steaua Ciobanului din ceruri de venin, înalte, rămâi Peste glorii zadarnice, deşarte iubiri, să pâlpâi Cu albe îngheţate singurătăţi, Peste turnuri, ani, ape, cetăţi, — Lumină să tremuri Albă, prin vremuri, Ca zâmbetul Fecioarei Marii... ION OJOG AMINTIRI DIN CROAŢIA In iarna anului 1940, în drum spre Albania, m’am oprit pentru câteva zile în Zagreb. Cunoşteam oraşul din 1893. îmi plăcuse şi atunci, când l-am văzut întâia oară, şi doriam să-l revăd acum, după aproape 50 de ani. Când l-am văzut întâi eram un june de 25 de ani şi-mi urmam studiile la Universitatea din Graz. Veniam atunci în capitala Croaţilor, ca să mă ataşez unui grup mare de Români ardeleni cari făceau o escursie la Roma şi în toată Italia. Sosisem cu 2—3 zile înainte de termen. Aveam câţiva colegi de universitate în Zagreb, voiam să-i cercetez şi sub călăuzirea lor să le cunosc oraşul. L-am cunoscut şi mi-a lăsat impresii puternice. Statuia lui Jelacici, în piaţa cea mai frecventată, mi-a impus cu dimensiunile şi măreţia atitudinei. Acest luptător eroic al Croaţilor, care luptase contra Ungurilor în 1848—49, îmi era foarte simpatic. El corespunde lui Avram Iancu al nostru. Pe lângă monumentele artistice ale oraşului am cercetat şi uriaşul parc natural, numit « maximir », care de fapt e un codru de stejari urieşi, transformat în parc. In căldurile verii trebue să fie foarte plăcut la umbra acestor moşnegi cu coroana largă, cât o curte. Cunoscuţii mei erau tineri fără rol mai deosebit în viaţa pu- blică dar la îndemnul lor am făcut o vizită Episcopului greco- catolic, numit de « Crîs », care îşi are residenţa aci, în capitală. Deşi avea faima de maghiaron, că era rutean din Ungaria, P. S. Sa Iuliu Drohobetzchi m’a primit cu deosebită amabilitate şi s’a interesat viu de rostul umblării mele. M’a invitat chiar la masă şi a adus la această masă şi personalitatea politică cea mai fruntaşe pe atunci în Croaţia, pe Dr. Frank, care s’a interesat viu de si- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE I 22 tuaţia culturală şi politică a Românilor din Ardeal. Mai mult. El spunea, în auzul tuturor, că Românii au fost mulţi şi în Croaţia în veacurile trecute. Prin secolul al XIV—XV-lea, documentele vremii sunt pline de «Valachi» şi nu ştie, dacă vr’un istoriograf le-a cercetat şi utilizat. Urme despre aceşti Români — Valachi — mai există în numirile toponimice. Chiar în Zagreb este o stradă a Valachilor: «Walaska ulicza ». Am identificat-o şi eu de atunci, şi după situaţie mi se părea că acolo vor fi venit Românii noştri la piaţă, cu mărfurile lor speciale, cărbuni, de vor fi fost pădu- reni, ca cei din Istria, din jurul Fiumei, sau cu brânzeturi, de vor fi fost oieri, ceea ce e mai verosimil. Astăzi, am constatat, nu se mai numeşte oficial aşa, ci are alt nume, în graiul local al bătrânilor mai trăeşte vechia numire, ca şi numele străzii Nem- ţilor : Nemeczka-ulicza. Toate aceste amintiri au înviat în sufletul meu, când, în 22 Ianuarie 1940, am ajuns din nou în Zagreb şi m’am văzut la adăpost, în Hotel Imperial. Hotelul acesta nu e prea mare, nici de lux, dar e modern, înzestrat cu calorifer şi tot confortul şi foarte curat. Pe mine mă îndrepta spre el faptul că soţia pro- prietarului e Româncă din Ardeal, după tată, şi chiar înrudită cu familia noastră. îndată ce m’am instalat ca orice călător, m’am pus la niţică odihnă, că era de dimineaţă, şi drumul dela Bucureşti până aci e destul de lung, iar cu înzăpezirile am mai avut şi o întârziere de 12 ore, că numai în Subotica am stat opt ore în gară. Cât ce a primit carta mea de vizită, d-na Seca — cum i se zice în familie — plină de surprindere şi de bucurie, veni să mă vadă; nu-i venia să creadă. Mă pofti în apartamentele lor. In curând sosi şi domnul proprietar, Teodor, pe care nu-1 cu- noscui până aci, şi îndată mă făcură oaspele lor familiar. Amabilul meu amfitrion mi se oferi de călăuză ca să revăd oraşul, care, într’o jumătate de veac de când nu l-am văzut, a făcut progrese admirabile. E o adevărată Vienă a Croaţiei, ca urbanistică si strălucire. j Se cuvenia să mă prezint întâi Episcopului meu... dar el murise de mult, şi succesorii săi muriseră. Era tocmai vacanţă la scaunul episcopesc. Am vizitat totuşi Seminarul gr.-cat., unde un tânăr profesor, cult, cu studii dela Roma, neTa primit foarte frăţeşte. Ca la noi în ţară! După câteva cuvinte de bun venit, AMINTIRI DIN CROAŢIA 123 a răsărit pe masă o sticlă pântecoasă, cu vin purpuriu, ispititor de gustos. îndată am ajuns la dulce înfrăţire. Şi mai călduros, dacă se poate, am fost primiţi la parohia romano-catolică a oraşului, care are în frunte pe prelatul Dr. Ritich, om superior, pricepător în artele frumoase şi mare pro- tector al lor. Luând doctpratul în teologie la Viena, părintele Ritich cunoştea câţiva Români ardeleni din vremea aceea, şi pă- stra o vie şi plăcută amintire colegului său din Augustineum, Dr. Valeriu Traian Frenţiu, Episcopul dela Oradea, rămas la Beiuş, astăzi Vice-mitropolit la Blaj. Imediat m’a întrebat de iubitul său coleg şi, aflând că suntem în foarte bune relaţii, m’a tratat ca pe un frate al său. Mi-a arătat biserica parohială, cea mai veche biserică în oraş, bine aşezată în centrul cetăţii, forti- ficate oarecând. Era în curs de restauraţie, care se apropia de sfârşit. Păreţii se îmbrăcau în hlamidă de nouă pictură, opera celor mai aleşi maeştri ai timpului în Croaţia, cari caută să evoce şi să învie şi figurile istoriei naţionale în picturile bisericeşti. Tot aşa şi sculptura. Toate altarele se înnoiesc în forme monu- mentale, sub inspirata conducere a celui mai mare sculptor al Croaţiei şi al lumii de azi, celebrul Mestrovici. El, dalmatinul, ca bun patriot croat, pune fond şi colorit naţional în arta biseri- cească. Pe lângă aceasta, este omul concepţiilor mari. Operele Iui se caracterizează prin grandeţa liniilor şi prin masiva lor mo- numentalitate. Am ieşit încântat din vechia biserică a parohiei centrale din Zagreb. Marii maeştri de pictură şi sculptură, cari au dat nouă înfăţişare acestui monument mi-au impus, ca şi preotul, care conduce sub răspundere personală, restauraţia ar- tistică a acestui sfânt locaş. Văzând interesul şi entuziasmul meu, părintele îmi făcu cin- stea să mă invite la masă. Acolo, pe lângă fratele său, profesor de agricultură, îmi prezentă pe pictorul principal al restauraţiei şi pe sculptorul, marele Mestrovici. A fost o masă din cele ce nu se uită niciodată. Fiecare era pentru mine o revelaţie în arta sa. Nu ştiam pe care să-l ascult, cu care să mă întreţin mai mult. M’a covârşit însă Mestrovici. Mic de statură, marcant la figură, cu cioc de barbă neagră, o apariţie napoleo- niană. Acest dalmatin, care din simplu păstor de capre pe coa- stele stâncoase ale Dalmaţiei — cuvântul înseamnă: « ţara oilor » — 124 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a ajuns sculptorul recunoscut al veacului său. Când a făcut o că- lătorie în America, în tovărăşia părintelui Ritich, a adus mari comenzi de peste Atlantic. Tot unui preot catolic are a mulţumi că a putut părăsi satul obscur — devenit celebru numai prin el — şi a putut trece la Viena, unde şi-a putut dovedi talentul. Aci însă n’a fost primit în Academia de %belearte, pentrucă nu avea pregătire şcolară. N’avea decât clasele primare. A trecut atunci la Paris, unde i s’a deschis drumul şi fără de certificate de absol- vire a unui liceu. Aci a fost influenţat mai ales de August Rodin. Dela el a luat dragostea de monumentalitate şi a des- voltat-o. Adaug la aceste amintiri şi traducerea poemului despre Rodin, magistrul marelui maestru Mestrovici, căruia i-1 închin ca un modest omagiu al unui Român, care nici nu e poet. Ii sunt re- cunoscător Maestrului că mi-a dat posibilitatea să-i vizitez şi vila din Spalato, ea însăşi un monument de artă, ca o perlă pe malul Adriaticei. Aci are o mare expoziţie şi un mic atelier, pentrucă aci stă de obiceiu numai vara. Iarna stă la Zâgreb, de dragul co- piilor săi, cari urmează la şcoli croate. In urma unei scrisori a lui către prietenul său Dr. Tartaglia, avocat în Spalato, fost primar şi ban al judeţului acesta, m’a luat cu maşina dela Hotelul Central, unde eram, şi m’a trecut pe la biserica franciscanilor, unde este de asemenea un monument original al lui Mestrovici, iar de acolo la vila de pe malul mării. După ce am cercetat acest cuib al artei, făcut după planul şi gustul lui, amabilul domn Dr. Tartaglia m’a trecut la muzeul de artă al oraşului, unde, pe lângă multe bune şi frumoase, am văzut într’o cameră specială începuturile carierii de artist a copilului acelui cioplitor de lemn, care a fost tatăl lui Mestrovici, începând cu acel beţigaş de alun, cioplit cu briceagul, cu un mâner în forma unei ghete. Acolo sunt pri- mele lui versuri, balade poporale despre eroii Croaţilor, şi pri- mele sale scrisori către părinţi, împodobite cu desemnuri. Dar operele lui Mestrovici sunt la Zagreb şi constitue mândria acestei noi capitale. Cea mai mare este acea hală de expoziţie, ce ocupă centrul unei pieţe. Clădită în mod circular din blocuri de piatră cioplită, are dimensiuni uriaşe. Lumina vine de sus. Patru intrări, la care urci pe scări, ce împrejmue acest templu al artelor frumoase. AMINTIRI DIN CROAŢIA Toate aceste monumente, cum şi întreaga fizionomie a ora- şului, îi arată pe Croaţi ca un popor cu aspiraţii şi cu o conştiinţă de sine bine definită, popor cu cultură occidentală, îndreptat cu faţa mai mult spre Italia şi Germania decât spre Balcani, mai bogat în cultură şi în organizaţii decât aceia cari aveau pre- tenţia să-l domineze. In vremea când treceam pe acolo, se .vorbia de un pact nou între Belgrad şi Zagreb, pe bază de autonomie, dar se pare venise prea târziu şi era prea zgârcit, Croaţii nu erau satisfăcuţi. In tot ce se manifesta, se simţia un gest de indepen- denţă, care la cel dintâi moment s’a declarat pe faţă. In cuibul meu dela Hotel Imperial, mă întorceam zilnic tot mai încărcat de impresii. Nepoata mea, Agneta Boeriu, era fe- ricită că mă poate asculta ce am mai văzut şi observat, că mai are cu cine vorbi româneşte, că mai aude câte ceva nou din ţara în care a crescut mare, în Câmpia Ardealului de pe malul Mure- şului. îmi povestea cât de mulţumită a fost că i s’a dat ocazie să cânte uneori un cântecel românesc la Radio. Ce viaţă intelectuală bogată pulsează în capitala croată, se poate închipui. Are universitate, cu o minunată bibliotecă, prin care am trecut, văzând în sala de lectură sutele de studenţi cufun- daţi în lectura de studiu; are teatru mare, are o galerie de ta- blouri, întemeiată de arhiepiscopul naţionalist Strossmayer, are Radiodifuziune. Cât pentru administraţia municipală şi simţul urbanistic, se poate judeca din cazul ce mi s’a întâmplat mie. A doua zi după ce ziarele au anunţat sosirea mea, în drum spre Ragusa şi Albania, mă trezesc cu un plic mare dela Primărie, în care, pe lângă cartea de vizită a primarului, se afla un ghid, în limba germană, al oraşului, o colecţie bogată de cartoline ilu- strate, în colori, reprezentând costume naţionale ţărăneşti din toate regiunile Croaţiei. Ba mai era ceva, un semn de lectură în cărţi, lucrat în piele, semn al industriei de artă ţărănească. Le păstrez ca scumpe suveniruri şi le arăt tuturor, care vin la căsuţa mea, şi aici în exilul din Teiuş. Iată un gest delicat şi o proce- dură potrivită de a impresiona pe oricine vine cu bun gând în ţara Croaţilor. Un exemplu de urmat şi pentru capitala României. In preziua Unirii, de 24 Ianuarie, un ziarist mă cercetă la hotel, să mă intervieveze asupra călătoriei mele. Am stat bu- curos de vorbă, spunându-i că am ales acest drum spre Tirana, / 126 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ca să pot vedea Ragusa, pe unde a trecut, în i579> şi tânărul ţăran român spre Italia, care, stabilit în Napoli, în mănăstirea capucinilor, muri la 1625, în faima sfinţeniei, şi e introdus în catalogul sfinţilor sub numele de «Fericitul Ieremie Valachul ». Au apărut la timpul lor mai multe cărţi asupra lui, pe care le caut. Am trecut apoi la ziua unirii şi i-am spus unele şi altele asupra stărilor din ţara noastră. A doua zi intervievul a apărut într’un ziar de frunte. Dar şi celelalte ziare aduceau articole ocazionale asupra României, cu prilejul praznicului naţional, graţie, se vede, biuroului de presă croat sau românesc. Dovadă că de pe atunci relaţiile noastre cu Croaţii erau foarte amicale, negreşit mai sincere decât cu Belgradul. In această zi de praznic, amfitrionii mei dădură o- cină fe- stivă, la care fu invitat şi prelatul Ritich şi un inginer silvic român, d. Ioan Hossu, devenit cetăţean croat. D. Hossu e fiul canoni- cului Jos. Hossu din Blaj, şi, ajungând inginer silvic la Zagreb, s’a căsătorit cu o Croată, s’a încetăţenit şi a ajuns secretar general în minister, secţia silvică. Tatăl său, era directorul liceului din Blaj, când dânsul era elev în clasele superioare, iar eu eram tânăr, venit profesor la acelaşi liceu. Se poate închipui "bucuria noastră de această neaşteptată întâlnire. Bucuria aceasta a scăldat toată seara închinată praznicului unirii, la care cu marc drag s’a îm- părtăşit şi prelatul nostru, cu vechi prietenii printre Români. Astăzi mă gândesc cu duioşie la clipele acelea de bucurie familiară, care iau caracter de simbol. După doi ani, ziua de 24 Ianuarie se sărbători la Agram, — cum îi zic Germanii — în mod oficios şi foarte fastuos, sub semnul unei amiciţii de arme între două ţări amice şi aliate. Ministrul României a făcut o conferinţă la Radio. La recepţiunea dela Legaţiunea Română s’au prezentat capii politici ai noului Stat înviat din focul războiului, iară seara, la teatrul din Zagreb, s’a dat o reprezentaţie de gală în cinstea serbării naţionale a Ro- mânilor. S’a serbat aproape ca la Bucureşti. Citind în ziare despre această fastuoasă serbare mi-am adus aminte de serbarea familiară de acum doi ani şi în legătură mi-au înviat în suflet toate amintirile atât de plăcute din capitala Croa- ţilor. Dr. ILIE DĂIANU VIAŢA LA ŢARĂ *) (Sat. II 6) HORATIU Asta îmi era dorinţa: un ogor nu tocmai mare, O grădina, lângă casă o fântână curgătoare, Şi-o dumbravă, pe deasupra. Zeii mâi din plin făcură Şi mâi bine. De minune ! Fiul Maiei a), mai te ’ndură Ca să faci aceste daruri totdeauna ale mele. 5 Dacă n’am mărit averea folosind mijloace rele Şi nici nu voi micşora-o prin vreun viciu sau vreo vină, Dacă nu mă rog prosteşte: « Colţu-acela din mejdină De-ar putea să-mi cadă ’n mână, căci acu-mi ştirbeşte locul!» Sau: «O oală cu parale de mi-ar scoate ’n drum norocul, 10 Cum a fost cu sluga care, dând în lan peste-o comoară, Mulţumită lui Hercule 8), azi ca bogătaş îl ară. . . » Dacă-mi place şi-s ferice cu ce am, te rog aşa: « Fă să-mi fie grasă turma şi-orice vrei (doar duhul, ba !), Şi, precum ţi-i obiceiul *), ia-mă ’n paza ta măreaţă ! » 15 * 2 *) Această satiră, care este mai de grabă o idilă, începe prin a exprima mulţu- mirea lui Horaţiu pentru moşioara din Sabinum, cadoul Iui Mecena (v. 1—15). Poetul se simte fericit la ţară, departe de plictisitorii care-I asaltează de îndată ce pune piciorul în Roma (v. t6—59). El preferă, ca şoarecele dela ţară (a cărui păţanie o istoriseşte), viaţa simplă şi paşnică dela ţară, luxului şi grijilor oraşului (v. 60—117). 2) Mercur, aici zeul chilipirului. *) Paznicul comorilor, la Romani. *) Mercur ocrotise adesea pe Horaţiu, între altele la bătălia dela Philippi. 128 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De când m’am retras din Urbe x) sus în munţi şi ’n fortăreaţă, Ce-aş putea, decât satire şi epistole, să scriu ? Acolo-s ferit de intrigi şi de-Austrul plumburiu Şi de toamna duşmănoasă, solul crudei Libitine 2). . Tatăl zorilor, sau Ianus (dacă-ţi place-aşa mai bine), 20 Tu, cel invocat de oameni la ’nceputurile trudii (Căci aşa voiră zeii), cântecului să-mi preludii. Mă răpeşti, când sunt la Roma, ca garant: «Ei, hai, dă zor, Să nu-ţi ia ’nnainte vreunul la atare ajutor 1» Poate Crivăţul să sufle, ori solstiţiu ’n scurtu-i crug 25 Să târască-o zi ’ngheţată, — trebue spre For să fug ! După ce, solemn şi tare, mă încarc cu obligaţii, Am apoi să lupt cu gloata, să mă cert cu ’mpiedicaţii. « Ce vrei, mă ? Ce faci, smintite ? » mă ’ncolţeşte-un coate-goale, Bruftuindu-mă amarnic; «ai trânti tot ce-ţi stă ’n cale 30 Când alergi înspre Mecena! Doar pe el îl ai în gând!» Asta-mi place, e ca mierea, recunosc şi eu. . . Dar când Urc pe negrele Esquilii * *), îmi fug treburi numeroase Şi prin cap şi pe delături: «Mâine Rosciu te rugase Să-l asişti la judecată, pe la opt de dimineaţă»; 35 « Scribii te-au rugat ca astăzi printre ei să fii de faţă: Te priveşte şi pe tine4); ceva nou şi însemnat»; « Dă, te rog, şi actul ăsta lui Mecena, la semnat. . . ». Dacă-i spui: « Să ’ncerc. . . », insistă răspunzându-mi: «Poţi, de vrei 1» Şapte ani s’au scurs, şi-aproape-i şi al optulea de ei, 40 De când a ’nceput Mecena să mă aibă printr’ai lui, Doar aşa, să mă poftească în trăsura-i să mă sui, Ca pe drum să-mi spună ’n taină la nimicuri, cum i-i placul: «Cât e ceasul?»; «Sirianul face cât Găină Tracul?»8); « Frigul dinspre dimineaţă a ’nceput să se întarte ! » 45 Şi-alte «taine » ce-ar sta calme în urechi oricât de sparte. . . l) Roma. *) Zeiţa funeraliilor. *) Cartierul locuinţei lui Mecena, situat pe muntele Esquilin, în locul unui vechi cimitir (de aci epitetul negre). *) Horaţiu făcuse parte din breasla scribilor sau grefierilor. *) Poreclele a doi gladiatori Ia modă. viata La tară iiş De pe-atunci Horaţiu-al nostru este veşnic pizmuit: Pe Mecena la spectacol ori la oină l-a ’nsoţit? «E copilul Soartei bune !», spun atunci cu toţii ’n cor. Svonuri rele dinspre Rostre *) spre răspântii de cobor, 50 Orişicine-mi iese ’n cale mă întreabă: — «Bunul meu, Trebue să ştii, căci doară eşti pe lângă zei mereu: Despre Daci aflat-ai ceva ? a) » — Nu, nimic », — « Tu pururea Râzi de noi!» — «Ba să mă bată zeii toţi, de ştiu ceva !» — «Cezar a promis pământuri pentru orice veteran: 55 Vor fi ’n Ţara cu trei colţuri 8), ori pe sol italian ?» Jur că nu ştiu chiar nimica, — pe când ei mi-admiră încă O discreţie unică, strălucită şi adâncă. . . . . . Şi-mi pierd ziua, biet de mine, cu mizerii, suspinând: « Ţară dragă, când putea-voi să te văd din nou ? Şi când 60 Voi gusta uitarea dulce-a astei vieţi de nebunie Ba din cărţile bătrâne, ba din somn şi lenevie ?. . . Când voi mai mânca iar bobul, cu Pythâgora ’nrudit 4), Zarzavatul cela fraged, cu slănină pregătit? O, divine mese noaptea, cu prieteni când cinez 65 Chiar în propria-mi căsuţă şi pe sclavi îi ospătez Cu mâncări abia gustate. Cum pofteşte fiecare — Deslegat de legi neroade 8) — deşertează la pahare: Fie că, mesean destoinic, bea vin tare din bărdace, Fie că, din păhărele, vin mai slab să guste-i place. 70 Şi se ’ncinge-apoi taifasul, nu de avuţii străine, Nici de cum dansează Lepos •), ci de ceeace-aparţine Nouă, oamenilor, — lucruri ce se cade-a fi ştiute: Fericirea se găseşte ’n bogăţii, sau îţi virtute ? *) Tribuna oratorilor, în For; aici, izvorul ştirilor. *) In iama anilor 31—30 î. Chr., se svonise că Dacii, partizanii Iui Antoniu contra lui Octavian la Actium, aveau de gând să năvălească în Italia. *) Sicilia, numită astfel din cauza celor trei promontorii care dau o formă triunghiulară insulei. *) Aluzie glumeaţă la sistemul metempsichozei susţinut de Pythagora: sufletele morţilor ar trece în animale şi chiar în anumite plante, ca bobul. *) Legile ospăţului, impuse de thaliarch sau regele chefului, potrivit cărora toţi mesenii trebuiau să bea o anumită cantitate de vin, de aceeaşi tărie. •) Dansator şi mim vestit. » 130 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ce ne ’mpinge spre prieteni: Interesul? Preţuirea? 75 Ce e suveranul bine? Care-i este-alcătuirea? Intre timp, vecinul Cervin fabule băbeşti spunea. Iar de lăuda vreunul mai naiv îmbogăţirea Lui Arelliu (ce-i dă însă griji o mie,—începea1): Şoarecele dela ţară pe-orăşan — bătrânii zic — 80 L-a primit în biata-i bortă: gazdă veche, vechi amic. Strâns şi econom cu hrana, totuşi el şi-a deslegat Sufletul de gazdă largă. Ce să spun? Nu a cruţat Nici ovăzul, nici stafida, nici rezerva de nohot, Nici bucata de slănină chiar de el adusă ’n bot, 85 Prin bucate felurite vrând desgustul a învinge Unui oaspe ce ’n trufia-i abia dacă le atinge In timp ce stăpânul casei, în păiosu-i aşternut, Ronţăie alac, neghină, ca să-i dea ce-i mai plăcut. Orăşanu-i spune ’n fine: « Cum de-ţi place, dragul meu, 90 Intr’o râpă de pădure să ’nduri traiul ăsta greu? Nu vrei oameni şi oraşe, decât codri cu jivine ? Hai la drum şi fi-mi tovarăş, aibi încredere în mine l Totul ce viază ’n lume e menit puterii morţii Şi nu poate, mic sau mare, ocoli veleatul sorţii; 95 Deci, iubite, cât se poate, în plăceri fii fericit, Neuitând ce scurtă-i viaţa hărăzită de trăit2) » Mult isbit de-aceste vorbe, din cotlon câmpeanul sare Şi-amândoi pornesc pe drumul spre oraş, să se strecoare Pe sub ziduri, pe ’ntuneric. Noaptea ’n spaţiul ceresc 100 Era chiar la miezul cursei, când cei doi guzgani păşesc împreună într’o casă strălucind de bogăţii Şi de paturi numai fildeş sub covoare stacojii Şi-o mulţime de mâncăruri dela cheful din ajun, Grămădite mai deoparte în panere, cum se pun. 105 După ce-şi pofti ţăranul pe covoare purpurine, Gazda — par’că suflecată ca valeţii — pleacă, vine, * *) l) Fabula celor doi şoareci e inspirată din Babrius. Horaţiu sa dovedeşte tnsă superior atât originalului grec, cât şi imitaţiei de mai târziu a lui La Fontaine. *) Şoarecele este, cum se vede, epicureu... VIATA LA TARĂ I3j Schimbă feluri peste feluri şi — fecior stilat de casă — II servea lingând din vreme x) tot ce ’nşirue pe masă. Tolănindu-se ferice pentru soarta-i preschimbată, iio Oaspele era în culmea veseliei, când deodată Pe-amândoi din pat i-alungă uşi deschise în tumult2). Fug acum prin toată sala, plini de spaimă, ba mai,mult: Tremură de frica morţii, când palatul boieresc Tună de lătrat de câine®). Iar câmpeanul: «Mă lipsesc 115 De-aşa viaţă! Sănătate! Eu în borta-mi pădureană Ronţăi slabă măzăriche, — da’s ferit de-orice capcană ! » VICTOR BUESCU 1 1) Aluzie la sclavul numit praegustator, care, în casele mari, gusta mâncarea înainte de a o servi la masă, spre a fi sigur că e bună. *) Sunt servitorii care vin să deretice prin sufragerie. *) Horaţiu vorbeşte de câini şi nu de pisică, fiindcă acest animal era încă necunoscut în stare domestică, după cum necunoscut va rămâne în toată lite- ratura latină I 9 DESPRE CAUZELE SCUFUNDĂRII ATLANTIDEI Părintele mă aşteptă în grădină. Sub imensa pălărie de pai, faţa lui jovială părea că mai slăbise, dar trăda totuşi satisfacţie şi mândrie, în timp ce mă plimba printre bostanii din grădina de zarzavaturi. Am admirat fiecare bostan tolănit, căznindu-mă să găsesc câte un adjectiv laudatoriu la adresa fiecărei legume în parte, deşi îmi păreau un şir nesfârşit dfe capete pleşuve înfipte în pământ dela frunte în jos, în meditaţie monotonă şi inexpre- sivă. Dar, bine înţeles, nu putem comunica aceste impresii pă- rintelui. Pe verandă ne aştepta masa, ca totdeauna, dar eu nu prea aveam poftă de mâncare. Am luat numai nişte fragi şi am băut un pahar de Malaga. Părintele mă privea cu desaprobare. — Vezi, ce se întâmplă, dacă nu lucrezi? Disciplină, muncă la aer liber, mişcare — acestea sunt cheia bucuriei simple şi a echilibrului. Complicaţiile sufleteşti sunt boala femeilor fără ocu- paţie. Uite-te Ia Juanita, cum mănâncă. Toată ziua a făcut dul- ceaţă de fragi. — Părinte Alvarez — l-am întrerupt fără nicio legătură — ce crezi dumneata despre măşti ? — Faţa adevărată este întoarsă către infinit. Toate celelalte feţe sunt îndreptate cel mult înspre paroxism. Măştile sunt numai comodităţi, curse, imitaţiuni şi sunt foarte recomandabile pentru cei ce vor să devie cardinali. — Ce deosebire este între infinit şi paroxism? — Infinitul este mereu deschis. Paroxismul este limita mi- cilor pasiuni sortite de a fi mereu închise în sine, fără nicio ieşire. DESPRE CAUZELE SCUFUNDĂRII ATLANTIDEI >33 Poţi iubi până la infinit şi până la paroxism. Cristos a iubit până la infinit, tot aşa sfânta Teresa şi sfântul Francisc de Assisi — dintre profani, Dante, Tolstoi, Primo de Rivera. Cesar şi Marc Antoniu, Troilus şi Othello, Hermiona, au iubit până la paroxism. — Şi Enea pe Dido? — Aenea nu a iubit deloc. — Dar ce este paroxismul? — Paroxismul este o pasiune pe care infinitul şi-a pus cen- zura. Creşterea ei e îngăduită numai până la anumit punct. Pen- trucă nu găseşte în sine hrană nici eliberare, paroxismul duce la anihilare. Descompunerea aceasta este refuzul dat de absolut unor tendinţe în contradicţie cu legile sale. Pentrucă nu atinge niciodată absolutul, paroxismul este o stare ireală. — Dumneata eşti un mare sofist. Negi existenţa tuturor lu- crurilor care nu-ţi convin. — Numai în funcţiune de absolut. Şi nu le aleg după pre- ferinţă. — Războiul este infinit sau paroxism? — Infinit pentru erou, paroxism pentru omul de rând. . — Care este concluzia? — Concluzia este că numai eroul contează. Numai eroul contează... Ştiam lucrul acesta de mult. Totuşi, afirmaţia părintelui îmi părea prea simplă şi crudă. — Vrei să spui că numărul, massa nesfârşită a anonimilor sacrificaţi, suferinţele lor, nedumirirea lor, nu contează? — Nu ştiu, răspunse părintele simplu şi lapidar ca şi omul care a ajuns de nenumărate ori la acest punct de raţionament fără de a fi fost capabil de a-1 rezolva vreodată. Continuam să mâncăm fragi cu frişcă şi cireşi, ne uitam afară în grădină şi lăudam tufele de magnolia. Juanita nu se mulţumi însă ca raţio- namentele unchiului ei să ajungă la un punct mort tocmai aici. Părea profund jignită şi nu se putu reţine de a nu da curs in- dignării sale: — E uşor de a da sentinţe concludente şi generale asupra celei mai dureroase probleme ale omenirii — erupse enervată — nimic mai uşor decât să stai pe o terasă însorită lângă mare şi să enunţi în principiu sentinţe de moarte în massă, mâncând fragi’şi golind pahare de Malaga. Numai eroul contează... frumos 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE principiu, în adevăr, mai ales din gura unui preot catolic. Dum- neata, unchiule, eşti un păgân în fond. Dacă ai fi creştin, n’ai fi gata să sacrifici cu atâta uşurinţă toată omenirea numai de dragul sofismelor d-tale. Eşti cu desăvârşire lipsit de imaginaţie creştină, de sensibilitate şi respect pentru suferinţele altora. Eşti lipsit chiar de discernământ. Oameni ca d-ta sunt responsabili pentru toate catastrofele ce s’au năpăstuit vreodată asupra ome- nirii. De ce se războiesc oamenii ? Niciodată nu am să pot înţe- lege, de ce conflictele internaţionale nu se rezolvă pe baza unor concursuri sportive. — Utopiştii care îşi închipue că vor putea canaliza toată neli- niştea omenirii în ringuri şi arene, se înşală amarnic, spuse părintele Alvarez. Nu vorbesc ,ca un păgân atunci când afirm acest lucru, ci ca un cunoscător al naturii omeneşti. Niciodată, simplele jocuri de forţă nu vor putea îmblânzi setea umană pentru pericol, râvna după aventură — pentrucă nu corpul este dornic de o destindere, ci sufletul vrea să cunoască limitele sale. Eroul este cel care aude cel dintâi chemarea, el singur ştie că războiul nu este altceva decât expresia antagonismului ce stă la baza uni- versului. Eroul este un cruciat şi crezul său nu poate fi exploatat de către cei ce vorbesc de războaie industriale, dinastice şi de expansiune. Mai degrabă comandanţii pot să se înşele asupra scopului războiului, unii din ei închipuindu-şi că-şi trimit sol- daţii la luptă pentru cutare şi cutare scop material, fabricând tot felul de lozince pentru însufleţirea armatei. Se întâmplă însă, ca însăşi lozincele lor să cuprindă adevărul esenţial, dacă au priză asupra eroului şi-l conduc la victorie. Eroul nu luptă nici- odată pentru un obiect oarecare, ci pentru justificarea morală a posesiunii, pentru a dovedi că el are dreptul asupra acelui obiect, şi nimeni altul. In viaţă, fiecare trebue să lupte pentru locul lui, pentru pâinea lui, pentru femeia lui, pentru viaţa sa şi a copiilor săi. Aşa suntem făcuţi, să trăim sub legea junglei. Eroul luptă însă pentru a dovedi că are drept la toate acestea. Astfel se vali- ditează rasele şi dreptul lor la existenţă. Acesta este adevăratul motor al războiului şi comandanţii, cu toate motivele lor compli- cate şi secrete, sunt înşelaţi şi traşi pe sfoară. Nu eroii sunt unel- tele lor, ci ei sunt uneltele eroilor, deslănţuind o energie inde- pendentă, cu căile şi scopurile ei proprii. Surd, în neştire, lu- DESPRE CAUZELE SCUFUNDĂRII ATLANTIDEI w crează rasa, adevărata forţă motrice a războiului, expresia unui antagonism subconştient în poziţia ei faţă de duşman. In lume se vorbeşte despre dreptul celui mai tare. Da, este adevărat că cel mai tare are dreptate, dar nu pentrucă îşi asumă dreptul prin forţă, ci pentrucă spiritul universului prin dânsul se afirmă, prin dânsul îşi pronunţă justiţia divină. Cavalerii medievali au re- cunoscut criteriul decisiv, al forţei atunci când luptau pentru a obţine o justă sentinţă — cuprinzând în sine şi execuţia — şi această sentinţă au cunoscut-o şi rasele. Rasa bună, rasa care are drep- tate, va eşi învingătoare — aşa merge omenirea spre perfecţie dela începutul lumii. Datorită acestei lupte continui suntem mai de- ştepţi şi mai frumoşi decât omul paleolitic, datorită acestei veş- nice veghe a arhanghelului asupra balaurului. Progresul lumii nu este posibil fără războiu, şi cel care poartă torţa luminii, este eroul. Linia majoră a vieţii va rămâne totdeauna lupta, oricât ar urla filantropii, filosofii, poeţii şi doamnele dela societatea de ocrotirea animalelor. — Pe baza celor precedente, cum explici d-ta că Englezii au fost învinşi de către Germani? au fac ei oare parte din aceeaşi rasă ? Unde era contrastul acela mare între ei, despre care vorbeşti ? — La începutul războiului, când numai Englezii se luptau cu Germanii, lucrul acesta mi se părea şi mie foarte neclar. Lupta dintre cele mai bune două rase europene îmi părea un fratricid, parcă aş fi asistat la bătălia dintre doi arhangheli. Am cântărit meritele şi trecutul celor două popoare şi-mi era greu să decid care dintre ei va fi sortit să câştige războiul. Când însă Rusia Sovietică a intrat în luptă alături de En- glezi, nu mai aveam nicio îndoială. Deşi balanţa numerică a for- ţelor părea un moment să încline în favoarea Angliei, simţeam că acest război nu va mai putea fi câştigat de dânsa. Era mişcător să vezi Anglia singură în luptă, ca o străveche corabie de război, cu toate steagurile arborate în vânt, din toate părţile atacată de valuri. Rezista brav şi lozinca sa avea priză asupra războinicilor săi, pentrucă purta ecoul matchurilor de rugby dela Eton şi chemarea prelungă a marinarilor pe timp de furtună, fanfara şi cimpoaiele scoţiene şi clopotele catedralelor de pe Tamisa. Cine auzea sunetul acesta, se descoperea şi îşi zicea: «Anglia este în război». Era un inamic demn de onoruri 13* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi Germania a recunoscut cavalereşte acest lucru. Dacă ar fi căzut atunci, ar fi fost îngropată cu toată cinstea şi mulţi ar fi regretat peluzele sale verzi şi castelele cu portaluri arcuite, foto- liile sale comode împinse la gura vetrei deschise, până şi recla- mele demodate de pe sticlele cu apă de lavandă şi din cutiile cu ţigarete, reprezentând postilioane cu birjari cu jobenul pe cap, şezând pe capră în mantalele lor largi, cu gulerul rotund, sau vânători de vulpi cu haite de ogari şi slugi îmbrăcaţi în jachete roşii — toate acestea, în mod paradoxal şi profund, erau Anglia, Anglia cea bătrână cu tradiţiile ei inexplicabile, Anglia pe care a cunoscut-o Dickens, si care, în mod mişcător si absurd, nu voia să se schimbe. Da, această ţară şi-a putut ridica faţa în contra Germaniei, a putut sufla în vechiul său corn de luptă să se audă peste Canalul Mânecii, până în Germania şi hăt departe, că Anglia este în război. Şi cei cari au cunoscut-o înainte, când şedea peste cele şapte mări, şi-ar fi amintit de ea cu minunare ca şi de Atlantida scufundată. Dar când Anglia s’a alăturat de Rusia Sovietică, prestigiul ei s’a pierdut pentru totdeauna. înainte, reprezenta ceva, era o entitate, lupta pentru mările ei, pentru castelele sale şi pentru vânătorile de vulpi cu haite de ogari şi slugi îmbrăcaţi în jachetă roşie, pentru jobenul ultimilor birjari din Londra şi umbrela domnului Chamberlain — pentru trecut, pentru rege, pentru ab- surdul britanic. Dar acum? Pentru ce mai luptă Anglia acum? Anglia singură era ceva, Anglia cu Rusia e nimic. Oare Stalin se luptă pentru regele Angliei sau ducele de Windsor pentru adevărul proletar ? Prinţesa moştenitoare împletind ciorapi pentru comisarii politici dela Nijni Novgorod — ce duios tablou de fa- milie pentru viitoarea pinacotecă regală ! Este farsă şi procesiunea ideilor şi imaginilor cu haz, născută din această alianţă eterogenă. Dela d-1 Maisky, vorbind Englezilor din poarta catedralei St. Paul, despre creştinism, până la telegramele cu declaraţii de dra- goste adresate de muncitorii englezi (cărora nici greva nu le era permisă până acum) tovarăşilor proletari, nu se mai terminau epizoadele şi situaţiile perfect desgustătoare, născute dintr’o atât de perversă împerechere. După ce s’a adăpat destul la izvorul acesta de umor nesecat, observatorul obiectiv îşi rjdică deodată capul şi se întrebă. Oare DESPRE CAUZELE SCUFUNDĂRII ATLANTIDEI 137 de fapt, înfrăţirea aceasta era tocmai atât de nenaturală?. Şi dându-şi seama de motorul secret al mişcării adverse, acum, în clipa aceasta mai clar decât oricând înainte, recunoaşte pe duş- manul comun al omenirii întregi, nu în Englezi şi nu în Ruşi, ci în hoarda, care a nenorocit amândouă popoarele: evreii. Până acum, poate, mai avea încredere în sinceritatea lozincei engle- zeşti, acum nu mai are niciuna: Anglia este pierdută, pierdută, au subminat-o evreii, au cumpărat-o, au adormit-o. Păcat pentru ea, dar pentru Rusia nimeni nu va scăpa un suspin — Ruşii au fost totdeauna nişte nihilisti si nişte sălbateci — Petru cel Mare t t t t sau Stalin sunt numai două nume pentru aceeaşi noţiune: bestia rusă. Evreii călăresc şi această bestie, aşa încât la urma urmei şi acest război s’a redus la clasicul antagonism şi rezultatul său părea inevitabil. # Pentru noi toţi, acest război era o chestiune personală, o afacere de inimă. Toţi cei cari aveau sensul Divinităţii, refuzau să conceapă altă victorie, decât cea germană. O altă ieşire, ar fi fost spulberarea tuturor iluziilor într’o Divinitate cu urechea aple- cată asupra suferinţelor omeneşti, ar fi fost dovada sigură că suntem meniţi pieirii din primul ceas, când prima celulă vie a început să-şi întindă protoplasma leneşă şi oarbă în spre lumină, ar fi fost sfârşitul absurd şi sumbru al lumii. Nu pentru mizerabila noastră viaţă am tremurat, ci pentru izbăvirea noastră a tuturor, atunci când păcatul îndoelii ne-a lăsat ceaţa peste suflet şi viziunea ruinelor şi a distrugerii, rân- jetul bestiei crăpat peste un oraş în scrum şi fraţii noştri svâr- colindu-se în chinuri şi în sânge, peisaje dezolate, cu iarba neagră şi copacii despuiaţi, peste care nu va mai surâde nicicând soa- rele, acestea erau viziunile ce ne obsedară în momentele noastre de slăbiciune. Nu, nu puteam crede că acest lucru se va întâmpla. Ar fi fost o greşală fatală în mecanismul Creaţiei, pe care am în- văţat să o credem perfectă şi pe care am văzut-o lucrând în răz- boiul dela noi din Spania cu aceeaşi preciziune, ca şi în mişcarea stelelor şi în umflarea mărilor turburate de lună. Nu, Germania, cu toate greşelile ce i-au fost imputate, nu putea fi învinsă, ea nu lupta pentru petrol, nici pentru spaţiul vital, aceste erau poveşti, în care nu mai credeau, decât, poate, unii dintre generali — eroul, poporul, şi noi toţi, care ne aşteptam REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 138’ izbăvirea dela dânsa, ştiam că ea se luptă pentru apărarea lumii ' noastre creştine, pentru puritatea şi sfinţenia noastră ariană scui- pată în faţă şi călcată în picioare, pentru ca, în sfârşit, să cu- cerim Europa, bătrânul continent pe care fiecare copac a crescut din truda noastră şi fiecare fir de iarbă din sângele nostru a în- colţit, de sute şi sute de ani, pentru ca să putem dovedi prin acest ultim sacrificiu, că ea este a noastră pentru totdeauna şi nu a altora. Petrol, grâu, aur — cine mai credea în copilării de acestea. Lozinca germană cuprinde singură tot adevărul şi orice broşură de propagandă redactată la Berlin la înţelesul ultimului muncitor, răspândea lumina transcendentală şi avea un sens mai profund, decât toate tratatele de filosofie, de ştiinţă, toate poeziile şi căr- ţile de algebră din lume. Noi simţeam din adâncul sufletelor noastre acest adevăr şi în momentele noastre de îndoială, pe care le-au cunoscut toţi sfinţii şi toţi apostolii şi chiar şi Cristos în grădina Ghetsemanilor — nu ne simţeam oameni. In momentele noastre de slăbiciune ne îndoiam de lealitatea divină, dar de lealitatea germană, nu ne-am îndoit niciodată. Biruinţa finală, care este câştigată cu atâta sacrificiu, cu vărsarea a atâta sânge scump, a revalidat dreptul milenar al raselor şi locul planetelor în spaţiu, a armonizat inima oamenilor cu universul — ne-a redat însfârşit spaţiul nostru euclidic şi creştin în lumea aceasta şi în cealaltă — adevăratul spaţiu vital, sensul căruia ne-a fost destăi- nuit doar acum. — Tot ce spui, este foarte logic, mai ales pentrucă s’a ju- stificat prin fapte — i-am răspuns eu — nici eu nu sunt mai puţin convins că mersul unui război depinde în mare parte de crez şi că adevărul învinge prin credinţă. Detestam şi comu- nismul în mod instinctiv, pentrucă era reprezentat de ruşi şi de evrei, care făceau un comerţ neruşinat din glorificarea şi în- fometarea masselor, şi nu mă îndoesc că s’ar fi pierdut sufletul şi individualitatea Europei, dacă printr’o nenorocire ar fi ajuns pe mâna lor. Dar eu nu pot vedea lucrurile în mod chiar aşa de lapidar, numai în alb şi negru, ca d-ta. Adevărul nu se manifestă în fapte, ideea nu trăeşte în viaţă în mod chiar aşa de absolut şi de independent. Cred în existenţa binelui şi a răului, dar cred de asemeni că aceste două noţiuni sunt amestecate în realitate DESPRE CAUZELE SCUFUNDĂRII ATLANTIDEI 130 în măsură prea mare, pentru ca să nu păcătuim prin uşurinţă atunci când le separăm în scopuri speculative. — Creaţia lumii se termină prin om, prin intuiţia lui şi ten- dinţa lui spre orânduială şi armonie — răspunse Alvarez. Această capacitate de a recunoaşte şi a sistematiza noţiunile nu este de loc un procedeu artificial, ea este o prelungire şi un reflex al naturii. Natura se manifestă în noi în felul acesta, ea separă în noi ideile binelui şi ale răului, precum şi toate celelalte noţiuni, într’un mod clar şi indiscutabil. Armonia care există în natură, se manifestă în noi în felul acesta. Noţiunile noastre sunt deci perfect reale şi naturale, ca tot ce vine dela natură. Ele sunt ab- solute, deci realul este absolutul. De aici rezultă că nimic nu este real, ceea ce nu este şi absolut în acelaşi timp. Ireale şi moarte sunt stările intermediare şi indefinibile, compromisurile, lânce- zeala, situaţiile neclare. Numai afirmaţia şi negaţia absolută, ex- clusivă, sunt vii. — In cazul acesta, cea mai mare parte dintre lucrurile, oamenii şi ideile care ne înconjoară, de a căror existenţă ne putem da seama prin intuiţia şi simţurile noastre, ar fi irealităţi ? — Realităţile nu prin intuiţie şi prin simţuri ni se relevă, ci prin intelect. Universul conceput numai prin intuiţie şi sim- ţuri este un haos, iar creaţia, orânduiala, armonia, tot ce ajută ca din acest haos să se nască cosmosul, este conceput numai de intelect. Ceea ce este neclar, complicat, greu definibil pentru intelect, este haos, deci nu este creat şi real. Realitatea începe dela noţiunea clară, dela absolut, şi se sfârşeşte tot în absolut. — Care este concluzia? — Concluzia este că numai ideea trăeşte, că universul nostru are la bază principii clare şi dacă speculaţiile noastre nu pot în- totdeauna să se realizeze în mod clar şi imediat, acest neajuns se datoreşte faptului că Creaţia nu este încă terminată, este în plină curgere şi evoluţie, şi ideea absolută, cosmosul, se mai ciocneşte de impurităţile unui haos învins, care se modelează greu... — Dar toate legile naturii pe care le cunoaştem deja, lu- crează cu o preciziune matematică. Nu înţeleg, unde ar mai exista haosul despre care vorbeşti... 14° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — In suferinţa noastră. Până când nu vom deveni cu toţii buni, puri, înţelepţi, frumoşi, până când nu vom reuşi să alinăm suferinţele şi neajunsurile, Creaţia nu va fi terminată. In con- ştiinţa noastră natura a reflectat idealul binelui şi al răului şi ne-a dat în mâini sarcina terminării Creaţiei şi a intrării în marea armonie a universului. Deocamdată, rana universului este con- ştiinţa noastră: ma doute, ma contrainte, Sont le ctefaut de ton gran diamant... Iţi aduci aminte de versurile acestea? — Părinte Alvarez, eşti cel mai turmentat platonician din câţi am cunoscut vreodată. — Pentrucă sunt creştin, deşi Juanita îmi contestă această calif icaţie. OLGA CABA CÂNTEC VECHIU Cântec vechiu ce aduci din cer înţeleaptă bucurie Dor nestins de veşnicie Lângă altarul tău, îţi cer. Şă-mi umbrească un înger faţa Şi c’un pas să trec în moarte, Să rump zările deşarte Ce-mi înfăşură viaţa. Gând şi stele să-mi aştern Pe-o colină de ninsoare Să văd ziua ce nu moare Peste-un mic surâs, etern. Şi să n’alergăm furtuni După urme de poveste Căci ne prinde fără veste Visul negrelor genuni. Numai clipa care tace Chipul viu să ni-1 preschimbe. Degetul încet să-şi plimbe Peste noi eterna pace. IULIAN VESPER ASUPRA CARACTERULUI FOLCLORIC AL LUI «DĂNILĂ PREPELEAC» «Poveştile» lui Creangă au părut o vreme, nu mult după publi- carea lor în « Convorbiri literare » (1875-78)» o « operă de sinteză » construită intenţionat de autor din componentele disparate ale unor basme poporane alăturate de fantezia lui. Lazăr Şăineanu la 1892 (în «Istoria filologiei române », pag. 350) şi Th. Speranţia la 1904 (în « Introducere în literatura populară română», pag. 14) susţineau cu tărie această opinie. Se tindea pe atunci a nu-1 caii-; fica pe Creangă drept un simplu folclorist, culegător de variante exacte ca atâţia alţii, ci se năzuia la relevarea contribuţiei lui scrii- toriceşti prin darul combinării personale a unor teme diferite şi adesea îndepărtate. Părerea se cristalizase de sigur şi prin îndemnul analogiei care lega pe scriitor de Alecsandri şi Eminescu, ce nu s’au menţinut la etapa înregistrării folclorice, ci au depăşit-o prin valorificarea artistică a materialului. Deşi meritele lui Creangă puteau fi uşor căutate în alte direcţiuni şi în deosebi pe tărâmul expresiei, cercetătorii pomeniţi s’au referit şi la conţinut. Această opinie care echivala în intenţiunea multora cu un omagiu adus lui Creangă, a putut stărui îndelung şi abia la 1930 harnicul şi eruditul studiu al lui Jean Bouti&re (« La vie et l’oeuvre de Ion Creangă ») a izbutit s’o înlăture printr’un bogat material comparativ, prin care poveştile lui Creangă au fost aşezate în cadrul variantelor naţionale şi europene ale temelor fundamentale. Cercetătorul francez a ajuns astfel la concluzia că scriitorul nostru n’a făcut deloc uz de «combinaţii personale », că poveştile lui ASUPRA CARACTERULUI FOLCLORIC AL LUI « DĂNILĂ PREPELEAC » 143 desvoltă motive simple, bine cunoscute în folclor şi caracterizate hotărît printr’o unitate evidentă. Doar două dintre ele şi anume Harap Alb şi Dănilă Prepeleac, * şi Ephraiin Mikhael; Spanioli ca Armând Godoy şi mulţi alţii printre care trebue citată opera realizată şi în limba franceză a italianului Gabriele D’Annunzio, a Englezului Oscar Wilde şi a Românului Alexandru Macedonski, (colaborator la una din primele reviste ale curentului: la Wallonie). Dar acest « Simbolism » francez nu s’a mulţumit să aibă, în limba lui Moliere, aceste colaborări de alt sânge, el a mai exercitat, prin ecoul său european, în dife- ritele literaturi naţionale, un rol cel puţin egal, ca difuzare spirituală cu acela al Romantismului francez şi englez, al lui Lamartine, Hugo şi Byron, sau al perioadei mai vechi, de « Sturm und Drang» german, cu Wertherul lui Goethe sau Briganzii SIMBOLISMUL CA AFIRMARE A SPIRITULUI EUROPEAN 161 (Die Râuber) ai lui Schiller. Faptul că poeţi de importanţa unui Ştefan George, Hofmannsthal şi Rilke în Germania; William Butler Yeats în Irlanda; Swinburne, Arthur Symonds, Gerard Manley Hopkins în Anglia; Vervey în Holanda; D’Annunzio în Italia; Ruben Dario, fraţii Machado, Ramon del Văile Inclan şi Juan Ramon Jimenez în Spania; Constantin Balmont, Valeriu Brussov, Alexandru Block în Rusia; Ady Endre în Ungaria; Kostis Palamas în Grecia; Tuwim în Polonia; Alexandru Mace- donski, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu şi Bacovia la noi, au fost toţi exponenţii simbolismului francez şi au militat pentru acelaşi ideal poetic — arată şi importanţa dar şi aspectul esenţial european al acestei mişcări literare. Am înşirat atâtea nume numai ca să arăt dela început carac- terul cosmopolit al Simbolismului, care la origină francez avea să cucerească toată Europa şi America, cea spaniolă ca şi cea anglo- saxonă. Să nu uităm că protagonistul poeziei noui în Spania a fost Ruben Dario şi că Edgar Poe, prin filiaţia lui Baudelaire, şi mai târziu versul liber al unui Walt Whitmann au slujit drept pildă noilor cenacluri literare pariziene. Care au fost originele Simbolismului francez ? căci de el singur ne vom ocupa astăzi, precum singur el a servit de model, nu numai în teorii, dar şi în aplicarea lor, tuturor celorlalte mişcări înrudite ce s’au desvoltat mai târziu, pe continent, creând pro- totipul european al întregei mişcări. Cum s’a făcut că, pe la 1885, la Paris, doctrina ca şi operele se precizaseră destul în ţinerile reviste ale curentului, ca să atragă noile generaţii literare şi, în curând, să desăvârşească o adevărată revoluţie în idei şi senti- mente, ca şi în exprimarea lor poetică ? Simbolismul a fost în esenţa sa liric — de unde predilecţia ce a avut-o pentru poezie, care a contaminat cu lirismul său şi proza şi teatrul simbolist. Liric şi spiritualist, muzical şi intimist, era firesc să se ridice ca o protestare contra materialismului burghez, reprezentat în literatura vremii de excesele romanului naturalist şi de forma- lismul pur plastic al poeziei parnasiene. Liric din fire, Simbo- lismul s’a luptat mai ales cu acest din urmă. Orice mişcare nouă literară începe printr’o eliberare şi sfâr- şeşte printr’o dogmă. Aşa au făcut-o pe rând în Franţa: Pleiada lui Ronsard faţă de formele complicate şi fără suflet viu ale poeziei 11 162 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE medievale în ultima ei fază; Malherbe şi noul clasicism francez cu Boileau, faţă de poezia, îmbătrânită şi ea de acum şi lipsită de vitalitate, a urmaşilor Pleiadei; Rousseau, Chateaubriand şi marii poeţi romantici: Lamartine, Vigny şi Hugo, faţă de aceeaşi poezie clasică ajunsă în secolul al XVIII-lea prozaică şi falsă, căci copia modele în loc să redea ca înainte pasiunile vieţii. Poezia romantică sfârşise monopolizată de Victor Hugo, poate într’un sens, cel mai mare poet al veacului dacă nu cel mai reprezentativ, care rămâne totuşi Baudelaire. Extraordinarul geniu verbal al liţi Hugo, retorica lui diluvială, creatoare de prodigioase metafore şi de versuri splendide — nu găseau însă în poezia sa un element spi- ritual şi sufletesc adevărat. Lumea era obosită de o orchestrare atât de fastuoasă pentru motive prea elementare, aproape banale; eterna antiteză alb-negru, bun-rău, a vizionarului o plictisea. Filo- sofia pozitivistă şi simplistă a bătrânului profet nu mai putea satisface noile generaţii doritoare de alte idei mai subtile, de alte melodii mai rare, mai estompate, mai sufleteşti. încercarea lui Theophile Gautier de a reda, prin teoria «Artei pentru artă », o demnitate şi o nobleţe nouă versului eşuase faţă de idealul pur plastic, de făurar de emaiuri şi de famee, la care reducea arta poetului. Parnasienii, în cap cti Leconte de Lisle, în pretenţia lor de a da o poezie obiectivă, adică de a aplica artei poetice principiile şcoalei pozitiviste şi a noii şcoli filologice, germane, nu reuşeau decât de a o anexa istoriei şi geografiei. In dorinţa lor de a reacţiona contra locurilor comune şi beţiei de sentiment ale Romanticilor, Parnasienii cădeau în excesul contrariu: într’o răceală şi o rigiditate marmoreană, fără suflet liric, fără viaţă. In dorinţa lor de a nu cădea în facilitatea şi adesea desmăţul versului lui Musset, ajungeau la virtuozitatea pur formală şi azi obositoare a lui Banville. Văzută în perspectiva timpului trecut poezia parnasiană ne apare astăzi cu arta sa perfectă, numai descriptivă, de un retorism statuar, obositor şi mort. Poezia parnasiană pură rămâne un produs de muzeu, o artă de decadenţă, condamnată dinainte faţă de noua mişcare de esenţă lirică şi muzicală, cu pretenţia nu de a descrie în versuri plastice şi perfecte şi după o logică pozitivistă, făptura umană şi universul, în ceea ce au ele de general şi transmisibil, ci tocmai contrariul — de a sugera prin chiar textura SIMBOLISMUL CA AFIRMARE A SPIRITULUI EUROPEAN 163 muzicală a versului şi graţie imaginilor sale simbolice, pe căile intuiţiei şi ale visului, realitatea adâncă a omului şi a naturii, tocmai ceea ce nu se poate transmite pe căile obişnuite ale cuvântului zilnic, de către proză. Simbolismul, ca şi Pamasul, ca şi Romantismul, n’a avut o generaţie spontană. Precum Rousseau şi Chateaubriand pregătesc şi prefigurează pe Lamartine şi pe Hugo, precum Theophile Gautier e un poet parnassian « avant la lettre », tot astfel, în plin Romantism, Gerard de Nerval în faimoasele sale sonete, cu titlu şi factură atât de simboliste « Les Chimeres », anunţă pe Baudelaire şi pe Mallarme, precum în poezia «les Cydalises », tot el ne dă o primă schiţă din «Fetes Galantes » ale lui Verlaine, sau pre- cum Contele de Lautreamont se arată în ale sale neaşteptate «Chants de Maldoror» un precursor al lui Corbiere, ai lui Rimbaud şi al tuturor suprarealiştilor de mai târziu. Nimic nu e nou sub soare. Şi fiecare mişcare literară îşi poartă, printr’un curios paradox, care po^te nu este decât o lege de superior echilibru al naturii, propriul său antidot. Astfel Baudelaire, toată viaţa, Mallarme şi Verlaine, la începuturile lor, s’au crezut Parnasieni; iar Moreas, unul din fondatorii Simbolismului, a devenit capul şcoalei romane, creată de dânsul tocmai ca o protestare contra exceselor poeziei simboliste, atât de dragi odi- nioară clasicului autor de mai târziu al « Stanţelor >>. Ca să ne dăm seama dela început că Simbolismul a avut o perioada de gestaţie de aproape o jumătate de veac — de pe la 1840, voiu reproduce un sonet, intitulat «Art&mis», foarte caracteristic din acest punct de vedere, ai lui Gerard de Nerval, luat din «les Chymeres » şi ale cărui versuri ar putea fi iscălite de oricare corifeu al mişcării. La Treizi&me revient... C’est encor la premi&re; Et c’est toujours la seule, — ou c’est le seul moment: Car es-tu reine, 6 toi! la premiere ou derni&re ? Es-tu roi, toi le seul ou demier amant?... Aimez qui vous aima du berceau dans la bifere; Celle que j’aimais seul m’aime encor tendrement: C’est la mort — ou la morte.... O d£lice 1 O tourmeat 1 La Rose qu’elle tient, c’est la Rose trimikre. IV 164 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sainte napolitaine aux mains pleines de feux, Rose au coeur violet, fleur de sainte gudule: As-tu trouvfi ta croix dans le desert des cieux ? Rose blanches, tombezl vous insultez nos dieux; Tombez fantâmes blancs de vâtre ciel qui briile: — La sainte de l’abîne est plus sainte â mes yeux. Cum se constată, această bucată a lui Nerval cuprinde în ea, cu 45 de ani înainte, diferitele ingrediente care vor caracteriza mai târziu lirica simbolistă. Muzicalitatea ca si misterul ei nu mai i aparţin poeziei romantice; nici felul aluziv, nici desvoltarea în arabesc al motivului sugerat numai. Putem vorbi aici de o nouă reîncarnare a mitului poetic, care părăsind domeniul discursului şi al epicului, adică a naraţiunii în versuri, ceea ce implică o desfăşurare a temelor după un mod de exprimare pur logic şi care poate fi uşor transpus în proză, ancorează acum pe tărâmul liricei pure, al intuiţiei şi al visului — adică nu al povestei şi al descripţiei, ci al cântecului şi al su- gestiei. Trecem pe nesimţite astfel din spaţiul plastic în durata muzicală. Dar ca să înţelegem mai bine calităţile cerute de noua şcoală unei poezii ca să fie valabilă — calităţi tocmai contrare celor reclamate de Parnasieni — voi, cita un sonet al lui Baude- laire — dacă nu cel mai celebru al marelui poet, de sigur însă cel care a avut influenţa cea mai puternică asupra desvoltării lirice de mai târziu. Sonetul, nimerit intitulat « Correspondances », e de fapt — încă din anul 1857 când apare prima ediţie din « Fleurs du mal» — adevărata artă poetică a Simbolismului. In el găsim, cu aproape 20 de ani înainte, tot programul liricei noui. La Nature est un temple ob de vivants piliers Laissent parfois soitir de confuses paroles; L’homme y passe â travers des forfits de symboles Qui l’observent avec des regards familieis. Comme de long £chos qui de loin se confondent Dans une t£nebreuse et profonde unit6, Vaste comme la nuit et comme la clartd, Les parfums, Ies couleurs et Ies sons se repondent. SIMBOLISMUL CA AFIRMARE A SPIRITULUI EUROPEAN »6S II est des parfums frais comme des chairs d’enfants, Doux comme Ies haut bois, verts comme Ies prairies, — Et d’autres, corrompus, riches et triomphants, Ayant l’expansion des choses infinies, Comme l’ambre, le muşc, le benjoin et l’encens, Qui chantent Ies transports de l’esprit et des sens. Să-l comentăm puţin împreună. Acest sonet, unul din cele mai frumos construite pe care le cunosc, îşi desvoltă întreg înţelesul în cele două catrene, care formează după mine arhitectura secretă a acestui minunat edificiu liric. Cele două terţine finale se mulţumesc, printr’o serie de comparaţii, să lărgească la infinit vibraţia sufletească produsă de primele două strofe, dar mai ales de ultimul vers din al doilea catren — aşa că cititorul, cutremurat de adevărurile intuite pe calea poetică în partea întâia a sonetului, sfârşeşte, într’a doua, într’o stare de incantaţie muzicală. Tot sonetul într’adevăr e incantatoriu. Dela început Baudelaire nu numai că o rupe defi- nitiv cu idealul de artă parnasian, dar şi creează noul cadru al poeziei simboliste. Ţin numai să subliniez patru epitete în primul catren, care aduc toată noutatea poeziei. Natura e un templu cu coloane, deci un templu clasic, grecesc, din care se desluşesc cuvinte adică învăţăminte. Aceasta ar fi putut-o spune şi un poet parnasian, dar Baudelaire adaogă două cuvinte care schimbă nu numai toată perspectiva bucăţii dar îi dau un înţeles poetic cu totul nou. Aceste cuvinte sunt: vivants şi confuses. Coloanele (Ies piliers) nu sunt de piatră moartă şi rece, ele sunt vii! Şi acest epitet uma- nizând, însufleţind acest templu clasic, îi redă taina ancestrală, misterul primitiv al pădurii veşnice. Iar cuvintele desluşite sunt vagi, învăţămintele lor sunt confuze — şi aceasta dă dela început acestui templu clasic, în locul cerului albastru şi însorit care i-ar desina clar conturul în lumină şi umbră bine hotărîte, îi dă o atmosferă de taină, o ceaţă aurie ce-i estompează formele, le prelungeşte şi le interiorizează — adică le face să participe într’atâta la viaţa sufletească a omului modern, încât ne putem întreba dacă prin aceşti stâlpi vii, prin aceste coloane însufleţite ale templului Naturii, poetul n’a vrut să înţeleagă pe semenii săi: fiinţele umane. Baudelaire nu ne i66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lămureşte, dar urmează versurile 3 şi 4: Omul trece prin păduri care îl observă, îl ţin sub privirile lor. Şi aceasta ar fi putut-o spune nu numai un Parnasian, dar chiar un Romantic. Dar şi aici Baudelaire adaugă două epitete care schimbă iar tonalitatea poeziei şi îi dau o accepţie cu totul nouă. Sunt cuvintele symboles şi familiers. Pădurile nu sunt nici de stejar, nici de fag, nici de brad; ele nu sunt plantate sau virgine — căci n’au nimic a face cu cele pământeşti, ele sunt păduri simbolice, sunt codri de simboluri iar privirile ce le îndreaptă spre omul ce pătrunde în cuprinsul lor ce le desvăluie intimitatea, aceste priviri nu sunt nici groaznice, nici fioroase, nici străine, ele sunt familiare. Şi con- topirea asta de familiar şi de simbolic ce o vom regăsi şi la Mal- larme şi la Maeterlink şi la Laforgue şi la atâţia alţii, este extrem de caracteristică pentru noua atitudine a lirismului de mai târziu. Strofa a doua n’ar mai fi putut-o scrie un Parnasian şi cu atât mai puţin un Romantic. Aceste ecouri lungi care îşi răspund şi de departe se confundă într’o unitate întunecoasă şi adâncă, tot atât de vastă ca şi noaptea şi lumina, aceste ecouri sunt parfumurile, colorile şi sunetele lumii, dar simţite de acuma de către o minte familiarizată cu simbolurile şi care descoperă pretutindeni înţe- lesul ascuns al Naturii, ea însăşi un templu, adică un loc viu de taine şi de reculegeri pentru iniţierile cele mai înalte. Aceste opt versuri definesc nu numai în linii mari carac- terele liricei simboliste, dar hotărăsc şi atitudinea aproape sacerdotală a poetului nou faţă de idealul său de artă. Caracter sacerdotal care va culmina la Stephane Mallarme, în Franţa, şi mai târziu ceva la Ştefan George, în Germania, într’un adevărat cult religios pentru poezie. Lirica misterioasă a simbolului decurge direct la ei din această atitudine. Atmosfera de pietate, de iniţiere lirică, de care noile generaţii sunt astăzi atât de străine — eu unul am mai apucat-o, dacă nu în Franţa unde acum 30—35 de ani şi mai bine, principalii corifei ai Simbolismului îl părăsiseră pe rând fie ca să se îndrepte după diferite ipostaze, ca Jean Moreas, ca Henri de Regnier, ca Francis Viele Griffin chiar, spre neo- clasicism—fie că ancoraseră, ca Francis Jammes sau Paul Claudel, în catolicism — fie că urmând drumul trasat de Rimbaud, ajun- seseră cu Apolinnaire şi alţii la poezia modernistă — această SIMBOLISMUL CA AFIRMARE A SPIRITULUI EUROPEAN 167 atmosferă cultică a poeziei, acest aparat literar devenit un ritual şi un sacerdoţiu, am mai apucat-o, pe la 1911—1912, în cenaclul lui Alexandru Macedonski, unde oficiam si eu cu entuziasmul si fervoarea celor 20 de ani de atunci, alături de tinerii poeţi ai vremii. Acest program poetic cu un ideal de artă atât de înalt încât devine religios, Baudelaire în sonetul amintit — şi acest lucru trebue reţinut ca un ce caracteristic întregei şcoli de mai târziu — înţe- lege să ni-1 comunice nu prin calea minţii sau a inimii, nici logic, nici sentimentalei prin intermediarul tuturor simţurilor noastre—nu numai al văzului, coloarea (de care abuzează şi Romantici şi Par- nasieni) sau al auzului, sunetul muzical mai puţin exploatat poetic de înaintaşi, ci mai ales prin simţul olfactiv, al mirosului. Poezia parfumului dacă nu joacă la Simbolişti acelaşi rol aproape or- ganic pe care îl are în v Ies Fleurs du mal», i-a învăţat să aleagă şi să preţuiască în subtile şi savante simfonii, acele amalgamări şi interpenetrări de simboluri din diferite domenii ale simţirii noastre, şi mai ales să afle într’o artă poetică mai complexă rapor- turi noui ale versului modern cu artele plastice şi muzicale ca şi cu cele, mai sensuale, ale gustului, ale mirosului şi chiar ale pipăi- tului, introducând pe lângă calităţile mai vechi de coloare şi de armonie ale versului, noţiunea mai rară de textură, savoare, parfum, sensaţii tactice, care, pe simboluri împrumutate domeniului mu- zical, dau terţinelor din sonetul analizat, o atât de remarcabilă putere de sugestie sufletească. Introducerea sensaţiei în citatul sonet, ca mijloc de incantaţie spirituală, e marele aport al lui Baudelaire şi al Simboliştilor, dar inovaţia oferea, în acelaşi timp, şi o tot atât de mare primejdie, de care, cu vremea, Simbolismul n’a scăpat. Abuzul de sensaţii a dus cu timpul la poezia de sensaţional ieftin a suprareali- ştilor şi a dadaiştilor francezi, a futuriştilor italieni, a expresio- niştilor germani. Pe când abuzul de simbol, transformat în manieră alegorică — la fel cu vocabularul prea obscur sau prea căutat a multor simbolişti — le-au demodat foarte repede versurile. Am insistat atâta asupra lui Baudelaire fiindcă influenţa lui covârşitoare la Mallarme, întruparea cea mai curată a noului ideal poetic a generaţiei, a fundat, pe la 1885—1886, Simbolismu propriu zis ca şcoală şi curent literar. Baudelaire a influenţat i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB mult şi debuturile lui Verlaine care, împreună cu Rimbaud, formează cei doi lăturaşi ai troicii simboliste. > Arthur Rimbaud are în desvoltarea curentului o situaţie sin- gulară. Acest copil de o precocitate prodigioasă, născut în 1854, a murit ca poet la 19 ani, în 1873, data revenirei sale la catoli- cism, a trăit prin Indiile neerlandeze ca soldat în legiunea străină olandeză, ca dezertor şi marinar — în Abisinia, la Harrar, ca ex- plorator, colonizator şi traficant colonial — când prăpădit de viaţa de câine ce o dusese, bolnav şi istovit, se întoarce să moară creştineşte într’un spital dela Marseille, în 1891. Poeziile sale îl făcuseră celebru — dar el nici n’o ştia nici nu voia să-şi mai aducă aminte că fusese poet; considera opera sa poetică ca un ce desgustător « degoutant», ca un lucru ruşinos, o prostie de tinereţe. De fapt poezia la Rimbaud a fost « o criză de pubertate »; definiţia e a lui Ernest Reynaud. Dar o criză de geniu. Poezia rimbaudiană însă, în ce are ea mai personal şi prin care Rimbaud rămâne de o con- siderabilă importanţă: « Les Illuminations » dar mai ales « Une saison en Enfer » — se înscrie ca urmaşa directă a celei din « Les chants de Maldoror » a lui Lautreamont şi ca modelul mult imitat- şi admirat de Suprarealiştii de mai târziu. Deşi în toate manualele literare franceze şi străine Rimbaud e trecut ca unul din cei trei ctitori spirituali ai Simbolismului — ca s’o putem admite am trebui sau să lărgim prea mult gra- niţele destul de vaste şi aşa ale poeziei de care vorbim, sau atunci să excludem tocmai pe Mallarme, a cărui poezie ca şi viaţă, se află la antipodul celei a lui Rimbaud. Acesta poate fi considerat doar ca fiul risipitor al Simbolismului — e copilul lui pierdut. Şi se aşează la extrema stângă a mişcării. In ce priveşte pe Paul Verlaine — personalitate lirică atât de complexă şi fiinţă umană atât de contradictorie — legăturile sale cu Parnasul sunt la început destul de pu- ternice, ca în primele sale volume cel puţin: în «Poemes Sa- turniens » « Fetes Galantes » şi « La Bonne Chanson », să-l putem caracteriza ca un Parnasian, mult evoluat e drept, dar încă fidel, cel puţin în formă şi adesea în subiect, vechiului ideal de artă. Sărbătorile sale galante coboară în linie directă din « La fete chez Therâse » a lui Hugo şi din poezia lui Theodore de Banville — precum întrupează în alt material de expresie idealul plastic şi SIMBOLISMUL CA AFIRMARE A SPIRITULUI EUROPEAN 169 libertin al secolului şi al penelului lui Watteau. Dar ceea ce nu mai e parnasian — e atmosfera aceea turbure de voluptate şi de nostalgie, acel amestec de sensualism rafinat şi de melancolie iremediabilă, acele pasteluri învăluite în acorduri muzicale şi în penumbre sufleteşti — care ne şi anunţă poetul simbolist. Dacă la Rimbaud fenomenul poetic a fost o criză a pubertăţii — la Verlaine forma nouă şi personală a lirismului său, care-1 face pe dreptate unul din triumvirii Simbolismului de mai târziu, a coincidat cu o criză sentimentală, în legătură cu strania şi demo- nica prietenie ce-1 legase de Rimbaud, cu io ani mai tânăr decât dânsul. Această tovărăşie sbuciumată face pe Verlaine să pără- sească o căsnicie abia întemeiată şi o tânără soţie, pentru care scrisese la « Bonne Chanson ». După diferite tribulaţii prin Anglia şi Belgia şi o încercare nereuşită de a trăi o viaţă liberă de orice prejudecăţi şi închinată numai artei, aventura sfârşeşte lamen- tabil prin penibila scenă dela Bruxelles când Verlaine, probabil beat şi în cursul unei discuţii violente, îşi descarcă revolverul asupra lui Rimbaud, rănindu-1 foarte uşor. Verlaine e închis la Mons; Rimbaud îşi reia traectoria de cometă, de-acum fatală numai pentru dânsul, şi dispare de pe cerul poeziei şi al Europei. Toată partea aceasta de anecdotă scandaloasă de sigur n’ar merita să fie amintită dacă n’ar fi fost tocmai inspiratoarea celor două capodopere ale lui Verlaine: «Romances sans paroles» şi, în urma gravei crize de conştiinţă avută în închisoare şi a reîntoarcerei poetului la catolicism, acea carte de versuri religioase de unică frumuseţe: « Sagesse ». Sub influenţa versului mai revoluţionar al lui Rimbaud, Ver- laine, lepădând ultimele legături parnasiene, ne dă în « Romances sans paroles » una din marile izbânzi poetice ale Simbolismului, însuşi titlul culegerii ne indică dela început idealul nou şi în- drăsneţ al unei poezii care caută să înlocuiască «Ies paroles », cuvin- tele, prin muzica pură a romanţei — sau mai exact să nu întrebuin- ţeze materialul verbal, ce singur stă la dispoziţia poetului, decât ca un îndemn de sugestii muzicale, adică de imbolduri pur sufleteşti. E aici una din cele mai împlinite din puţinele realizări adevărate în domeniul poeziei pure, care avea să aştepte o jumătate de veac şi mai bine până să-şi găsească în teoriile Abatelui Bremond justificarea şi apologia. Ar fi interesant de urmărit pentru însăşi i7o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE înţelegerea noului fenomen poetic, drumul parcurs de Verlaine dela « Fetes galantes » la « Romances sans paroles ». Poetul pără- seşte peisagiile şi personagiile lui Watteau pentru peisagiile şi portretele nouei şcoli de pictură impresionistă: Monet, Sisley, Pissaro, Degas, a căror artă e atât de apropiată de propria lui artă poetică actuală; el părăseşte melodiile, de un farmec melancolic şi trecut, ale lui Couperin sau Rameau, pentru armoniile mai subtile ale şcolii muzicale franceze de mai târziu şi pentru idealul artistic al unui Claude Debussy, ce, ca un drept omagiu, va pune în muzică propria muzică verbală a lui Verlaine. Dacă excludem « Sagesse » — capodopera sa — care depăşeşte cu mult fenomenul poetic al Simbolismului şi care se integrează, prin partea ei monumentală şi de retorică pasionată, în marea tradiţie franceză catolică a unui Pascal şi Bossuet, sau, prin sin- ceritatea ei aproape naivă şi marea ei putere de sugestie, de tra- diţia catolică medievală a unui Ruteboeuf şi Villon — « Romances sans paroles » rămâne opera unde Verlaine şi-a întruchipat mai bine idealul artei sale poetice. Spicuesc din celebra sa Artă poetică publicată mai târziu, în volumul «Jadis et Naguere »: De la musique avant toute chose... Rien de plus cher que la chanson grise Oh l’Indăcis au Precis se joint... Car nous voulons la Nuance edcore, Pas la Couleur, rien que la nuance I Oh I la nuance seule fiance Le rSve au rfive et 1^ flăte au cor 1 Prends l’lloquence et tords-lui son cou I De la musique encore et toujours 1 Que ton vers soit la chose envolde... Et tout le reste est littlrature. Un cântec cenuşiu, lipsit de orice preciziune logică, o muzică sufletească înaripată, nu coloarea, prea brutală, atât de dragă unui Hugo sau unui Gautier, numai nuanţa care singură poate îngemăna imagini de vis cu flautul misterios şi cornul nostalgic — iată idealul de artă însuşi al unei bune părţi a Simbolismului francez şi nu numai francez. Căci să nu uităm, influenţa verle- SIMBOLISMUL CA AFIRMARE A SPIRITULUI EUROPEAN 171 niană a fost poate mai însemnată peste graniţele ţării sale şi Verlaine, de sigur, alături de Baudelaire, e poetul francez care a avut cea mai mare rezonanţă europeană. Dar poetul care a întruchipat mai bine noul spirit liric al vremii şi a dus idealul simbolist până la ultimele consecinţe în opera sa, acel care, desvoltând din ele toate posibilităţile, a urmat mai fidel învăţămintele poeticei baudelairiane, şi a avut — dacă nu imediat şi asupra marelui public, cel puţin cu vremea şi asupra elitei intelectuale a epocei — cea mai adâncă şi trainică influenţă: a fost Stephane Mallarme. Din acest punct de vedere influenţa, aş spune puterea de incantaţie, de vrajă, exercitată de Mallarme asupra pleiadelor simboliste a fost enormă. Mallarme, o putem spune azi, reprezintă Socratele Simbolismului. Era tocmai contrariul ca om şi ca poezie al unui Rimbaud. La 19 ani acest « voyou genial » părăseşte poezia pentru totdeauna — tocmai atunci când Mallarme — burghez studios, dar liberator lăuntric, cavaler al Graiului sub o redingotă corectă de profesor de engleză la un liceu de provincie şi apoi până la ieşirea la pensie la un liceu din Paris — se pregătia să-i închine o viaţă de fervoare lirică şi o luptă de erou în cucerirea celui mai înalt, mai inaccesibil şi mai ermetic ideal de artă din câte a cunoscut vreodată poezia tuturor popoarelor. Pe atunci la Paris cea mai lăbărţată boemă literară se lăfăia în voie; fiecare poet credea că se poate impune prin extravaganţa costumului şi prin farse de atelier sau glume de cafenea. Trivia- litatea şi polemica, violentă până la pamflet, erau la ordinea zilei; bătălia simbolistă «la melee simboliste» era în toiu. Puteai vedea în cartierul latin figura extraordinară a lui Verlaine şchiopătând, când faun păgân şi bahic, în urmărirea nimfelor celor mai uşoare, petrecându-şi nopţile prin cârciumi şi baruri sau eşuând lamentabil în vreun spital — când, din contra, în scurta redeşteptare sufle- tească a vreunei crize de conştiinţe, catolică şi poetică la fel, im- provizând versuri admirabile, între două halbe goale, pe un colţ de masă, în vreo cafenea. Sau figura de palicar literar a lui Jean Moreas, tronând la cafeneaua Vachette, ducând o viaţă pur noc- turnă şi reîntorcându-se, pe jos, în zorii zilei la locuinţa lui depăr- tată, cu versurile clasicelor sale stanţe pe buze. Căci Moreas — care s’a amuzat să fie unul din fondatorii Simbolismului pe la 17* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1886 — era, şi ca elen născut în preajma Acropolei nu putea să nu fie, un clasic prin fire, cum a dovedit-o cu prisos, în 1905, admirabilul său volum de stanţe. Paul Fort, care fusese ales, după moartea lui Mallarme, prinţ al poeţilor, îşi ţinea taifasurile literare la cafeneaua «Closerie des Lilas» şi mă văd încă — eram pe atunci la liceu la Paris — cu câţiva camarazi ucenici în ale poeziei, holbând ochii la pălăria lui cu borduri enorme, la cravata lui foarte specială, împletită de mai multe ori în jurul gâtului, şi la costumele nu mai puţin impresionante ale ciracilor săi. De aici, din această atmosferă de boemă literară, îşi făurise înfăţişarea exterioară Alexandru Macedonski, căruia, vreme în- delungată, tocmai din cauza acestor naive excentricităţi, critica şi istoria noastră literară i-a precupeţit cu atâta sgârcenie gloria pe care o merită cu prisosinţă poezia şi proza sa de mare precursor. In acest mediu de excese şi de destrăbălări, în aceste revărsări de originalităţi mai mult exterioare, care de obicei serveau mai ales să mascheze banalitatea şi sărăcia propriei poezii — figura lui Mallarme se ridica, pildă şi protestare, căpătând măreţia şi în- semnătatea unui simbol. Pe când în atâtea cafenele, cârciumi şi baruri ale Parisului, sute şi mii de poeţi, de pictori, de esteţi, cu prietenii şi prietenele lor, în fumul acru al tutunului, în aerul saturat de emanaţii alcolice, răguşiau discutând şi citindu-şi mutual capodoperile — într’un mic salon burghez, dintr’un mic apartament, situat Rue de Rome, departe de vâlva literară a cartierului latin, în fiecare Marţi seara, Stephane Mallarme, asistat de M-me şi M-lle Mallarme, care serveau oaspeţilor o ceaşcă de ceai, primea la dânsul o elită de tineri scriitori, care trebuiau mai târziu să ctitorească faima Simbolismului, pe atunci încă în gestaţie. Veneau acolo, ca să nu numesc decât pe cei mai repre- zentativi, mai întâi: Jules Laforgue, Henri de Regnier, Rene Ghil, un uitat, fondatorul şcoalei evolutiv-instrumentistă, de la care Macedonski avea să adopte teoria poeziei sale instrumentale, Francis Viele-Griffin, Gustave Kahn, Theodore Duret, marele critic de artă, prietenul pictorilor impresionişti, Edouard Du- jardin, creatorul în roman al monologului interior, care a făcut mai târziu faima irlandezului Joyce cu romanul său Ulysses, Theodore de Wyzewa, cel care cu Edouard Dujardin a condus «La Revue Wagnerienne » atât de importantă pentru difuzarea SIMBOLISMUL CA AFIRMARE A SPIRITULUI EUROPEAN 173 teoriilor wagneriene în sânul Simbolismului francez, Charles Morice, Albert Mockel, Laurent Tailhade — mai târziu li s’au alipit: Paul Claudel, Paul Valery, Andre Gide, Pierre Louys, Camille Mauclair, Stuart Merril, Andre Fontainas, Marcel Schwob, Adolphe Rette şi alţii. Frecventau şi străini; aici au venit să asculte cuvântul lui Mallarme: romancierul irlandez George Moore, Swinburne, Oscar Wilde, John Payne, pictorul englez Whistler (venea şi Gauguin), în fine Ştefan George care, în poezia sa Franken din «Zeitgedichte », în volumul: « Stern des Bundes», după ce mărturiseşte ceea ce datoreşte, într’una din clipele critice ale vieţii sale sufleteşti, înaltei pilde de artă a simbolismului francez, ne spune, condensând în 4 versuri o definiţie a Simbolismului şi a trei din corifeii lui: Da schirmten held und sânger das geheimnis: Viliers sich hoch genug fur einen thron, Verlaine in fall und busse fromm und kindlich Und fur sein denkbild blutend: Mallarmă, Ultimul vers face o aluzie subtilă la faimosul Tombeau pour Edgar Poe al maestrului — tombeau aici în sensul de stelă votivă — şi dedică lui Mallarme, căruia i se potriveşte la fel, ceea ce fusese plănuit de dânsul pentru Poe: Tel qu’en lui-mâme enfin l’6ternită le change, .. Tentativa lui Mallarme pune în joc soarta însăşi a liricei sim- boliste dusă la extrem — e una din încercările cele mai nobile şi mai curate de a dărui versului şi expresiei poetice un înţeles nou şi de a le diferenţia definitiv de proză. Am văzut ce erou al cărţii a fost omul şi ce seducţie, ce im- periu intelectual a exercitat, graţie incomparabilei sale puteri verbale, asupra tuturor poeţilor şi artiştilor epocei. De fapt Mal- larme a repus poezia în drepturile şi în demnitatea sa, ameninţate de jongleriile de rimă şi de poezia descriptivă numai, rămasă la epiderma lucrurilor, a Parnasienilor. Mallarme n’a fost zeu, sau demon, un precoce repede istovit ca Rimbaud, n’a fost nici un sensualist vânând la întâmplare un ideal ce îl înşeală mereu, când Silen sau Satir, când Martir şi înger, dar cu aceeaşi inconştienţă de copil, ca Verlaine — el 174 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE n’a avut nici amplul suflu creator, nici puterea lirică a părintelui său spiritual, Baudelaire, dar nici pe alocurea poza lui ieftină şi adesea de un gust îndoelnic, atitudinea forţată şi voit decadentă, blasfemul supărător ca şi satanismul său învechit. Mallarme, lucrul poate surprinde pentru un poet care a scris atât de puţin încât s’a putut vorbi de o sterilitate malarmeană (cuvântul ştirile e dintre cele ce revin mai des în versurile sale) şi care, mai mult decât orice alt poet şi-a aplecat desnădejdea Sur le vide papier que la blancheur ddffend Mallarme a fost poate, dintre toţi, poetul care a trăit mai intens, mai continuu, în intimitatea lirică a fenomenului poetic şi pe care l-au urmărit, mai mult şi mai adânc, problemele sale esenţiale. De o admirabilă şi foarte rară inteligenţă, lirică şi lucidă la fel, (Baudelaire e mai liric, Valery e mai lucid, în aceeaşi rari- simă speţă de creatori), cu o voinţă şi o sârguinţă de Benedictin al Poeziei şi, în acelaşi timp, cu o prospeţime de intuiţie şi de sensaţie, în ce priveşte viaţa ascunsă şi esenţială a cuvintelor, de Robinson al versului — Mallarme a încercat să redea imposibilul: freamătul însuşi, jocul nespus de fraged şi de fugar, caleidoscopul de imagini şi de sunete, al conştiinţei noastre cea mai tăinuită. Prin sugestia mai mult muzicală a unor simboluri evasive şi necon- turate, prin întrebuinţarea într’o ordine nouă gramaticală a cu- vintelor redate numai funcţiunei lor de evocare pură şi liberate de orice sarcină logică sau utilitară — el să strădueşte să redea, cu mijloacele şi în domeniul Poeziei, ceea ce Bergson — un mare poet şi dânsul, precum Mallarme a fost, într’alt sens, un adânc gânditor — definise în domeniul speculaţiei filozofice cu numele de durată, făcând o subtilă distincţie între timpul spaţial şi durata conştiinţei noastre. > 9 Desvoltarea poeziei malarmeene a cunoscut trei faze — şi putem spune că hyperbola ei figurează însuşi destinul Simbo- lismului dela naştere până la declin. Ea condensează, în opera cea mai singulară şi personală ce se poate imagina, pretenţia şi teoria esenţială a unei mişcări pe care pe rând, mai făţiş sau mai pe ascuns, toţi corifeii ei au părăsit-o ca să se desăvârşească tem- peramental. Orice poet adevărat, cât se găseşte pe sine, sparge fatal ţarcul şi eticheta mişcării literare sau şcolii, ce i-a servit numai SIMBOLISMUL CA AFIRMARE A SPIRITULUI EUROPEAN 175 să-şi înveţe propriul sbor. Aşa s’a întâmplat cu toţi: cu Rimbaud, care a dezertat, cu Verlaine, în « Sagesse », cu Moreas, în « Les Stances», cu Henri de Regnier şi cu Francis Jammes — cu Paul Claudel şi cu Paul Valery —cu Ştefan George, cu Yeats, cu Ruben Dario, cu D’Annunzio. Aşa nu s’a întâmplat cu Mallarme. El singur a rămas fidel Simbolismului — până la sfârşit. Şi nu putea să nu rămână fiindcă, temperamental şi ideologic, Simbolismul în ceea ce el avea mai pur şi mai ireductibil, se încarnase în Stephane Mallarme. Tentativa eroică şi disperată a acestuia, deşi ante- rioară mişcării literare propriu zise, îi hotărîse şi îi pecetluise încă de atunci şi pentru totdeauna soarta poetică. Care sunt cele trei ipostaze ale liricei lui Mallarme ? In prima fază, cea mai accesibilă publicului, poetul ni se arată ca un dezertor al Parnasului, dar care îi mai poartă armele, ca singurul fiu spi- ritual al lui Baudelaire. Spun singurul căci n’a încercat, cum au făcut-o atâţia spre nenorocirea lor, să imite partea ieftină şi vre- melnică a Muzei baudelairiane: satanismul, fiorul decadent, inspiraţia voit perversă şi bolnăvicioasă (ca uitatul Rollinat de pildă) — nici să reia numai forma şi procedeele versului său cum o făcuse, în parte, Verlaine în primul său volum: «Poemes Saturniens». Mallarme duce aici mai departe latura eternă a lecţiunii poetice ce ne-o propun « Les Fleurs du Mal». Când el ne spune, bună- oară, în «Brise marine», una din cele mai incantorii nostalgii de îmbarcare din întreaga poezie modernă: La chair est triste, hâlas, et j’ai lu tous les livres. . Fuir 1 Lâ bas fuir I Je sents que des oiseaux sont ivres D’fitre parmi l’6cume inconnue et les cieux I Mallarme nu continuă numai drumul iniţiat de Baudelaire în «Le Voyage», ci îl întregeşte împlinindu-1 cu o expresie nouă, verbală şi sufletească în aceeaşi măsură. Dar faza aceasta iniţială nu putea să satisfacă timp înde- lungat pe poet. Pilda dramei muzicale venită dela Bayreuth, măreaţa îngemănare realizată de Wagner pe dublul plan al orchestrei şi al textului poetic, avea să aibă asupra lui Mallarme — care i-a con- sacrat un studiu întreg de adânci şi subtile sugestii — hotărîtoare urmări. Precum spiritualismul integral al autorului Herodiadei găsea în idealismul filozofilor germani dela începutul veacului 176 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trecut: în Hegel, în Fichte, dar mai ales în Schelling o atmosferă înrudită. Yerlaine, care nu era ca Mal larme un poet şi un teore- tician, ci numai un liric pur, o descoperise (vezi bucata « Gaspard Hauser chante » şi atâtea «lieduri» ale sale) în poezia romanticilor germani (Novalis, Tieck, Brentano) atât de diferită de versul retoric şi plastic al Romantismului francez, dar în schimb, prin latura sa de evocare şi de sugestie muzicală, mai înrudit cu « hi- merele » lui Gerard de Nerval şi cu idealul poeziei simboliste. Paul Valery a spus undeva, comentând o idee dragă Maestrului său, că Simbolismul s’a străduit să redea muzicei ceea ce îi aparţine, Pentru Mallarme nu exista o diferenţă de natură între muzică şi vers — ele erau, «la face alternative ici elargie vers l’obscur, scintillante lâ avec certitude d’un phenom&ne, le seul je Pappellerai l’Idee. L’un des modes incline â l’autre et, y dispa- raissant, ressort avec emprunts: deux fois se paracheve, oscillant, un genre entier ». Redau chiar cuvintele Poetului, şi ca exemplu al ermetis- mului său voit şi ca o confirmare a celor înaintate. Ce vrea să spună Mallarme în acest text obscur ? Un lucru foarte simplu şi anume că muzica şi poezia, sunt doar feţele alternative ale unei singure certitudini: Ideea, luată aici în sensul aproape religios de realitate primordială. Aceste două moduri, ale unui acelaşi ideal artistic, tind unul spre altul, până la dispariţia unuia în celălalt şi vice versa: muzica devenind poezie, poezia făcându-se muzică, cel puţin în parte. Astfel că ele, când se despart din nou, rămân contaminate una printr’alta. Din dubla logodnă a muzicei şi a poeziei se desăvârşeşte unitatea genului liric. Ideea de a uni poezia şi muzica e veche ca lumea — cuvântul liric vine doar dela liră şi confirmă o origină instrumentală. Pri- mele versuri au fost psalmodiate cu acompaniament muzical — cum se întâmplă şi azi la popoarele primitive. Marea inovaţie a lui Mallarme e de a inversa problema. El n’a încercat să înlo- cuiască un acompaniament exterior printr’o organică colaborare ca în drama wagneriană. A mers mai departe. A pretins să integreze iar muzica des- părţită de vorbă, în interiorul cuvintelor readuse, printr’o sin- taxă subtilă şi personală poetului, la înţelesul lor liric adevărat care nu poate fi decât intuit simbolic şi muzical. SIMBOLISMUL CA AFIRMARE A SPIRITULUI EUROPEAN 177 Pentru cine a pătruns această cheie a poeziei lui Mallarme, desvoltarea ei ulterioară, de o logică absolută şi urmând o linie cât se poate de dreaptă în fugărirea acestui ideal — nu mai poate mira şi nici fi pusă la socoteala unei stranii şi neînţelese fantezii de lunatic. Obscuritatea lui Mallarme e preţul fatal pe care l-a plătit tentativa lui inumană şi desesperată, dar atât de nobilă, de a evada, dincolo de posibilităţile logice ale unui grai făcut pentru altă întrebuinţare decât aceea pe care poetul a încercat să i-o dea: Fuir I lâ bas fuir I Dar în faza aceasta, a doua, a poeziei la care s’a ridicat, prea lucid ca să nu-şi dea seamă că a atins aici limita extremă a posibi- lităţilor de a exprima şi pentru alţii tainica şi imensa comoară ce se deschidea privirilor sale lăuntrice, Mallarme trăeşte tragedia nemuritorului său « Cygne » — lebăda heraldică — devenită sim- bolul, tot atât de imaculat ca şi penetul ei de zăpadă, al poetului pur, condamnat la sterilitate şi la moarte, sub giulgiul rece al iernei, fiindcă n’a putut să rechieme în cântecul său profetic raiul din care a fost alungat. Le vierge, le vivace et le bel aujourd’hui Va-t-il noua d^chirer avec un coup d’aile ivre Ce lac dur oublie’que hanţe sous le givre Le transparent glacier des vols qui n’ont pas fin! Un cygne d’autrefois se souvient que c’est lui Magnifique mais qui sans espoir se d£livre Pour n’avoir pas chantd la region ou vivre Quand du sterile hiver a resplendi l’ennui. Tout son col secouera cette blanche agonie Par l’espace inflig£e â l’oiseau qui le nie, Mais non l’horreur du sol ou le plumage est pris. Fantâme qu’â ce lieu son pur £clat assigne, 11 s’immobilise au songe froid de m£pris Que vet parmi l’exil inutile le Cygne. Cunosc puţine poeme mai dense şi mai grele de înţelesuri, de simboluri, şi de visări, mai evocatoare de sugestii plastice şi muzicale, mai dureroase, mai tainice şi mai splendide decât aceste 14 versuri ale lui Mallarme, 12 i?8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Comparaţia cu « Albatrosul » se impune, cu toate că Baudelaire are şi el un poem intitulat «Le Cygne». Dar dacă amândouă poemele simbolizează tragedia poetului exilat din elementul său natal şi devenit prada propriei neputinţe — asemănarea se opreşte aici. Albatrosul, alias Baudelaire, e un inadaptabil; stăpânul cerurilor şi al mării, împiedicat să umble de însăşi aripele sale prea mari, ridicol, îşi târşeşte paşii, şchiopătând pe podul vasului sub batjocora marinarilor fără suflet, care l-au capturat. Faţă de peripeţiile jalnice ale Albatrosului şi de antiteza romantică, măreţie şi grotesc, ce îl caracterizează — durerea nemişcată şi dispreţuitoare a Lebedei, prinsă de apele îngheţate, formează un contrast isbitor. Amândouă poemele se opun nu numai prin dramatismul unuia şi lirismul celuilalt, prin caracterul respectiv: dinamic şi static, prin decor sau vocabular — dar şi prin struc- tura psihologică intimă a eroilor pe care le simbolizează. Dacă Albatrosul suferă e fiindcă a căzut pe mâna inferiorilor săi: mateioţii, care îl chinuiesc nepricepând rostul său de sburător — e însăşi drama vieţii lui Baudelaire. Durerea lui Mallarme n’o pri- cinuiesc oamenii şi nici măcar natura, care a legat de geruri pământeşti aripa lebedei sale — ci numai neputinţa lui conge- nitală de a găsi cântecul liberator. Printr’un efort de voinţă Albatrosul ar putea să evadeze iar — Lebăda n’o mai poate. Ea e legată de sterilitatea iernii, «le stările hiver », pagina albă pe care Mallarme nu-şi mai poate înscrie prea tainicul şi subtilul vis de artă integrală. «Le Cygne» totuşi nu oferă dificultăţi prea mari de interpretare: simbolul e clar. Ceea ce e puţin mai com- plicat de înţeles — cu toată splendoarea lor evocativă — e sensul literal al versurilor. Dar ceea ce importă aici e sugestia muzi- cală şi un vers ca Les transparent glacier dea vols qui n’ont pas fin t ne-o dă din belşug. In căutarea de a fuziona literatura şi muzica într’o sinteză lirică superioară şi uneia şi alteia, Mallarme ne oferă în această a doua fază a creaţiei sale, o capodoperă nedepăşită: « L’aprăs midi d’un Faune ». Aici într’adevăr teoria poetică a Simbolismului îşi găseşte cea mai curată realizare. Faunul, în ochii lui Mallarme, reprezintă SIMBOLISMUL CA AFIRMARE A SPIRITULUI EUROPEAN 179 simbolul purităţii de sensaţie şi de simţire, acea virginitate divină faţă de natură şi de viaţă, care e condiţia primordială a oricărei descoperiri lirice a lumii. El întruchipează deci eul cel mai desă- vârşit al Poetului, în clipa cea mai favorabilă acelei penetrări în tainele Universului neaccesibile nouă pe calea descrierei logice dar pe care le putem presimţi prin sugestii muzicale;— Faunul doarme în toropeala fierbinte a soarelui mediteranean, se deşteaptă o clipă, trezit de o viziune reală sau numai de un dor prea viu ? Sunt femei, nimfe, naiade, lebezi acele spre care îl fură taina dorinţei şi cântecul de izvor al naiului său bucolic ? N’o ştim şi n’o s’o putem şti până la sfârşitul poemei, când Faunul adoarme iar. In clipele de deşteptare a conştiinţei, visul şi realitatea se amestecă şi produc acea stare de iluzie muzicală prin care noua poezie căuta să pătrundă, dincolo de înţelesul logic şi mărginit al lumei tangibile, în ţara de peste veac a liricei pure. Ajuns pe această culme malarmeeană un cititor, chiar subtil, de nu se bucură de un antrenament literar asiduu, începe să obosească într’un aer prea rarificat. Dar pentru năzuinţele unui Mallarme această atmosferă rară părea încă prea pământească, prea turbure, lipsită de puritatea totală pe care o visa poetul Hero- diadei. Mallarme nu scria pentru public şi era asigurat, pe atunci, că numai o infimă elită, de fapt cei câţiva tineri poeţi şi artişti ce-i călcau singurătatea studioasă, în fiecare Marţi seara, Rue de Rome, se interesa de straniul şi înaltul său vis de artă pură. Când şi-a publicat, în 1887, singura lui ediţie de poezii complete, în viaţă fiind, sub forma de 9 fascicule fotogravate după manuscrisul autorului, Mallarme n’a tras-o decât în 40 de exemplare pentru subscriitori şi nu toate exemplarele au fost subscrise. O amintesc ca o explicaţie că Mallarme, în a treia fază a poeziei sale, n’a căutat, cum au pretins-o unii, să « blufeze », să epateze şi să scandalizeze pe burghezi, cum în parte a făcut-o Rimbaud, fire demoniacă de revoltat, şi mai înainte, într’o oare care măsură, şi Baudelaire. Mallarme era contrariul unei firi revoluţionare şi tentativa lui a fost tocmai ca să stabilească o tradiţie lirică nouă. In faza a treia şi ultima a poeziei sale, obscuritatea voită a lui Mallarme devine aproape totală. Versurile îşi păstrează splendoarea formală şi încântarea muzicală dar, cu rare excepţii, din cauza aşezării diferite ale cuvintelelor de cum o cer regulele uzuale ale !<■* i8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE gramaticei, sau luarea lor într’un înţeles deosebit de acel zilnic, le fac aproape inaccesibile nu numai pentru o primă dar şi pentru a doua lectură, dacă cititorul nu e ajutat de un comentar, de o tălmăcire vers cu vers şi cuvânt cu cuvânt adesea, de lămuriri şi note gramaticale. O poezie, un sonet, devin un texj: «un grim- moire » cum pretinde Mallarme însuşi. Simbolurile se multiplică, se dublează, se triplează pentru o aceeaşi imagină poetică. Fie- care comentator găseşte altă cheie acestor rebusuri lirice — unele de o vrajă verbală neîntrecută. Mallarme tace, zâmbitor, fericit de a suscita o eflorescenţă divergentă de păreri, poate toate la fel de drepte. El visează însă Poemul total, Cartea esenţială: «Le Livre», Opera unică: «L’Oeuvre», pe lângă care tot ce a scris până atunci sunt în judecata-i necruţătoare doar mizerabile avortări. Această operă în mintea poetului, trebuia să justifice întregul său crez artistic, să fie, faţă de epoca modernă, ceea ce a însemnat de pildă Divina Comedie a lui Dante, pentru lumea medievală. Mallarme n’a scris-o niciodată. El nici nu putea să o scrie fiindcă Poema visată aşa cum o concepea el, ar fi trebuit să fie o simfonie şi Mallarme era poet. Chiar « L’apres-midi d’un Faune » n’a cucerit adevărat locul liric ce-i revine de drept, decât în vestmântul muzical ce i-au adăogat sufletul şi arta înrudite ale lui Claude Debussy. Această simfonie poetică, ultimă Thule a visului malarmeean, poetul a încercat-o la sfârşitul vieţii sale publicând-o chiar, în revistă, înainte de a muri.Poemul se numeşte: «Un coup de des » şi e într’adevăr o lovitură de zar aruncată de poezia malarmeeană norocului. Era o încercare stranie de a reda poeziei nu numai sufletul ei muzical, aşa cum o făcuse în « L’apres-midi d’un Faune », dar de a-i împrumuta şi notaţia exterioară. Ca şi o partitură sim- fonică, poemul nu se mai compune din versuri lineare, ci dintr’o serie de propoziţiuni, de ideograme mai bine zis, pe care cititorul le străbate cu privirea pe amândouă paginile deodată, a cărţii deschise. Avem a face cu o dispersiune de cuvinte, tipărite, după im- portanţa lor principală sau subordonată, cu o serie de caractere mai importante sau mai modeste — şi separate de spaţii albe care reprezintă tăcerea învăluind verbul liric în toată originalitatea expresiei sale nemijlocite. Paul Valery, discipol preferat, a fost primul muritor căruia Maestrul îi arătă această extraordinară invenţie logo-tipografică. Surpriza şi impresia resimţite de dânsul SIMBOLISMUL CA AFIRMARE A SPIRITULUI EUROPEAN 181 atunci fură prodigioase. «II me sembla de voir la figure d’une pensee pour la premiere fois placee dans notre espace... lâ, sur le papier meme, je ne sais quelle scintillation de derniers astres tremblait infiniment pure dans le meme vide interconscient... *. îşi mărturiseşte încântarea Valery, căruia în beţia lirică ce o resimţia atunci i se părea că asistă la spectacolul ideal al Creaţiei însăşi a graiului liric. «II a essaye, pensai-je, d’dever enfin une page â la puissance du ciel itoile ». Extremă Thule a acestui conquistador plecat la cucerirea înstelatelor nemărginiri ale unei poezii peste putinţa percepţiei umane. Mallarme descoperise totuşi un con- tinent nou, rezervat explorării câtorva, puţini,’ cărora maestrul le adresase pe vremuri salutul de pe pupa caravelei sale lirice: Une ivresse belle m’engage Sans craindre mâme un tangage De porter debout ce salut Solitude, r£cif, 6toile A n’importe ce qui valut Le blanc souci de notre toile. Cel mai mare poem însă al Simbolismului rămâne figura spirituală, mitul eroic, al lui Mallarme însuşi. Prin incomparabila sa luciditate intelectuală, prin magica sa putere de incantaţie verbală, Maestrul ştiuse: Donner un sens plus pur aux mots de la Tribu. Dacă poezia simbolistă în forma ei cea mai pură — cum a visat-o Mallarme — n’a putut să se realizeze într’o operă de valoarea universală a unei « Divine Comedii » sau a unui « Faust », Simbo- lismul, în schimb, a dăruit omului modern ceva, poate, mai de preţ: o nouă aşezare a lirismului — şi cea mai înaltă — pe scara valorilor spirituale, dar mai ales o înţelegere nouă a fenomenului poetic însuşi, disociat de proză, sustras retoricei şi naraţiunii în ver- suri, redat sugestiei muzicale a unui univers sufletesc. Iată, după noi, rolul adevărat al Simbolismului şi aportul său valabil în conştiinţa lirică a timpului. El rămâne şi astăzi una din comorile spirituale, fără de care o cultură europeană nu se poate concepe în desvol- tarea acestui continent. ION PILLAT TEXTE ŞI DOCUMENTE TREI SCRISORI INEDITE PRIMITE DE COMISUL GHEORGHIEŞ SENJORjtf (SAINT-GEORGES) DIN IONĂŞENI-DOROHOI, DELA VĂRUL SĂU COSTACHE NEGRUZZI I Galaţi 82Q Fevruarie 6 Iubite veri Gheorghieş, Sosind în Galaţi alaltăeri noapte şi ce întăi a me dorinţă fiind a afla stare sănătăţii dumitali, am vrut să-ţi scriu îndată, dar în zădar m’am sălit să pot găsi nişte călămări în părcălăbie, căci numai o perechie fiind şi acele era incuete 1 O ticăloşie 1 De abia astăzi am căpătat călămări şi iată-ţi scriu: Ce faci iubite veri ? Ce faci ? Pentru mine fac slut, căci cănd am văzut Dunăre, m’am spăriet. Ce pod să facă cineva pe ochean ? Inştiinţază-mă te rog, precum mi-ai făgăduit, întăi de eşti sănătos, al doile de sănt sănătoşi moşii mei Hermeziu şi Negruţ cu toată familia, al treile ori ce fel de novitale şi mai deosebit pentru ale visteriei, al patrâle, ce fac prietenii toţi, cărdra să le spui şi închinăciuni şi al cincile, al cincile, al cincile, pentru. .. ce faci. . . mă pomineşti. . . nu cumva vreun nelegiuit voeşti a-mi răpi ce am mai scump în lumi ? Păzeşte-mi credinţă şi taină, iubite vere, precum mi-ai făgă- duit şi ti-ai giurat, crezind că eu pănă cănd soarile să va ivi şi noapte îşi va întinde umbrile sale te voiu iubi de vremi ci eşti biruitoriul meu. Fratile tău şi plecat slugă (ss) Costachi. Scrie-mi îndată şi cu toată poşta la Galaţi, căci eu nu voiu lipsi, te rog scrie-mi cu tot plicul. Apropos ! Chitara- te rog iconomisăşte-o şi această scrisoare cătră Duca de va fi în Ieşi dă-e-o, iar de va fi la Roman, e-o tri- TREI SCRISORI INEDITE 183 mite cu siguritâ. Zăbava me aici poate fi păr pe lângă Paşti. Scrie-mi, frate, scrie-mi nu mă uita, însămnându-mi ceva şi pentru viaţa me cari o ştii că stă în mâinile tale. Scrie-mi de ai luat banii dela Pah. Veisa şi pentru toate aştept pe o coală de hârtie scrisă pe toati feţile, grabnic răspunsul dumitali. Cu acest inadins aştept şi eu răspunsul dumitali. Costachi. Alt condei: îmi pare bine că Iaşi pezevenchiu prieteşugul dintre noi. (ss) Mere Acre cam(ina)r. Observaţii. Original, hârtie cu filigran. II Scumpul meu, Galaţi, 829 Februarie 14 Soarta me nu s’au mulţămit a mă depărta numai de năprasnă de iubiţii mei prietini, m’au azvârlit în Vale Plângerii unde Ieremia au plăns stricare Ierusalimului! M’am disnădăjduit că n’oi mai vide Iaşii! Galaţii însă au început căte puţin a să dumeznici: uneori giucănd cărţi, biliart şi mazurca, uitam că sănt în Galaţi. Arată vărului lord. Pancratie că m’am făcut sudet englizesc, ca să scap de havaleli, m’am supus supt pandiera lui Mr. Pipind şi să se bucure. Alăturata scrisoare o dă te rog însuşi la moşu Gheorghe Negruţ şi cerând răspuns, mi-1 trimete fiind de mari trebuinţă. Inştiinţază-mă te rog şi alte novitâle, schimbare Divanului şi altile, scrie-mi ce fac prietinii, arată-le închinăciuni. Scrie-mi pentru Duca unde să află, scrie-mi pentru Ferghis- main niht şi ochii cei galeşi cari ştii că m’au robit. Ce face ? Nu cumva vreun varvar voieşte să mă diznădăjduiască ? Insfărşit, iubite frate, iată a me a doa scrisoare şi dela dumneata niciuna. Te rog scrie-mi cu toată poşta şi îmi răspunde pe celi ce ţi-am scris în scrisoare dintâi, giudecănd că păr voiu vide uşile mormântului închisă piste mine nu voiu înceta de a striga cu glas străbătătoriu: Iată acel ce cunoaşti că prieteşugul eşti fiinţa aceia ce diosă- beşti pe om den dobitoace. Adieu păn la a doa poştă. Al dumitale adivărat frate şi credincioasă slugă ’ (ss) C. Negruţ ■ 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu venire me la Eşi îţi voiu aduci un roman întreg, intitule: Les amours et Ies Malheurs du Negrutz au Port de Galatz. Observaţii. Hârtie cu filigran, original. III Iubitule Gheorghieş, Iartă-mă, de o mie de ori iartă-mă, că nu am răspuns pe o scrisoari a ta însămnată încă dela trecutul Ghenari. Eu sânt aice învăluit şi Precum o apă cu valuri Supt o ste ci străluceşti Mii de ori pe lângă maluri întunecă şi luceşti. — De n’ar fi steoa eu m’aş pră- pădi ! Ah ! amorul au schimbat arcul cu moarte şi dintr’acel menut moarte şi dragoste nu fac decât un lucru: amoriul răpeşti vieaţa răpind inimile, câci un amorezat nu trăeşti decât pentru fata ce iubeşti. Iatâ în ce lavirint mă aflu, iubite prietene ! Of! leşul (acel a căruia sângur numile mă măhnie) s’au făcut acum pentru mine cel mai disfătătoriu loc a lumii, nu-1 voiu mai lăsa de acum. Eu mă aflu şezând aproapi de un foc ! Dragostea lui mă sileşti a mă arunca în el; mă tem însă să nu mă ardă; de mă dipărtezi, răcescu. Aşa dar, Gheorghieş, de-ţi mai aduci aminte de sfătuirile ce şi eu odinioară prietineşte îţi dam, sfătueşti-mă, povăţueşti-mă. Nu mă ’nvăţa să păzesc mijlocul, ca nici să mă ard, nici să răcesc; nu-i cu putinţă: tu ştii că eu iubescu sau totul sau nimică. Sfărşescu într’o aşa dulci aşteptări, ne pretinderisând decât să-mi scrii cu toată poşta, vestindu-mi şi ale sănătăţii tale. Fratele i sluga ta 8 Mart 830 (ss) C. Negruţ (Adresa) Cinstit al mieu ca un frate, dumnealui vărului Gheor- ghieş Senjorj, comis, cu frăţască dragoste â Botoşani. Observaţii Original. Hârtie cu filigran. Pecete inelară cu ceară roşie. Originalele celor trei scrisori se află în colecţia Muzeului « Alexandru Saint-Georges ». CRONICI INTRE VALABILITATEA ŞI EFICIENŢA VALORILOR D. prof. D. D. Roşea publică în Nr. 9 al revistei «Lucea- fărul » un impresionant apel, aproape o excortaţie, ţintind re- întărirea credinţei în anumite valori eterne, sau mai exact, în caracterul absolut de valabilitate veşnică a anumitor valori. D-sa afirmă într’un stil aproape de confesiune, că a purces la aceste consideraţii din grija pe care i-o inspiră anumite curente ideo- logice şi tendinţe practice ale vremii noastre. Consideraţii pe care nu vrea să le înţelegem ca pe nişte preocupări teoretice, departe de mersul lumii, ci dimpotrivă, tinzând spre încadrarea eveni- mentelor în anumite norme de obiectivitate, adevăr, etc. Sub aspectul pur teoretic, consideraţiile acestea sunt aproape clasice în ţinută, argumentare şi în etosul lor intern. Evident, nu prezintă o mare noutate faţă de discuţiile cunoscute în istoria gândirii, în jurul acestor probleme. Aceste consideraţii capătă însă dela început, în expunerea d-lui prof. Roşea, o notă cu totul specială, acut contimporană şi oarecum dramatică. D-sa vizează cu aceste consideraţiuni, an- gajându-se chiar dela început într’un fel de discuţie, anumite curente de idei dela noi, care, după părerea d-sale, îşi fac o mân- drie din negarea valorilor eterne, enunţând, cum spune d. prof. Roşea «un realism pseudo-ştiinţific». Cu această implicaţiune, afirmaţiile d-lui Roşea merită o atentie deosebită si cer înainte » * ş t > » de orice discuţie, câteva precizări. Intr’o discuţie pur teoretică, toată schematica argumentelor d-sale ar fi fost omogenă; în cazul implicării notei polemice la adresa actualelor ideologii realiste, se complică în mod simţitor situaţia. Argumentaţia d-lui prof. Roşea se bizue în primul rând pe distincţia fundamentală între natură şi spirit, două realităţi, care pentru d-sa, stau într’o ireconciliabilă luptă. Cultura însăşi nu e decât creaţia omului, în măsura în care a putut să învingă na- i86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tura. Demnitatea omenească şi cele mai înalte calităţi ale omului provin tocmai din puterea de a ne împotrivi naturii şi numai atâta vreme cât depăşim sfera naturala. Pe acest fundament sunt construite şi celelalte valori veşnice, în speţă fiind vorba de adevăr, dreptate, bine, rău, ca rezultatul luptei dintre spiritul omenesc şi fatalităţile naturii. In sensul exclusiv metafizic, aceste opinii pot fi discutate, identificându-se uşor sursa lor idealistă şi factura oarecum ilu- ministă a întregei ţesături. Cu toate complicaţiile istoriei spiri- tului european, care a depăşit de mult tematica idealistă sau ilu- ministă, noi socotim că se poate totuşi încă discuta într’un plan pur metafizic astfel de probleme. Cu condiţia însă ca ele să im- plice o maximă saturaţie de empirie, postulată de actualul nivel al cercetărilor din filosofia valorilor, istoria spiritului, filosofia istoriei, etc. Fără îndoială că este un plan de extremă complicaţie metafizică, foarte greu de susţinut în zilele noastre, nu mai puţin preţios însă, dată fiind conjunctura atât de puţin favorabilă eto- sului idealist. D. prof. Roşea, nu se plasează însă pe acest teren. Prin im- plicaţia polemică la adresa formaţiilor ideologice din vremea noastră, d-sa devine mult mai vulnerabil şi ne provoacă la câ- teva precizări. Intr’un plan de eficienţă practică şi nu numai de apel meta- fizic, conceptele fundamentale cu care operează d. Roşea devin foarte discutabile. D-sa pare a accepta, că între logica valorilor pure şi istoria concretă, să se producă, nu ştim prin ce împrejurare, hiatusuri ireconciliabile. Cu alte cuvinte, d-sa dă lecţii istoriei de cum ar trebui să se întâmple, omiţând întru totul să explice, de ce totuşi lucrurile se întâmplă altfel în realitate decât cum ar trebui să se întâmple, conform judecăţilor şi valorilor absolute. Părăsind terenul metafizic, orice discuţie de acest fel, intră fatal în istorie şi este obligată atunci să implice un grad de drama- tism şi de tensiuni specifice între ideal şi real, singurele care interesează istoria şi care dau acestei realităţi un caracter de tragism. Nu ne explicăm cum e posibil ca d-sa, un spirit format în lumea speculaţiei hegeliene, în care precum se ştie, istorici- tatea spiritului joacă un rol atât de mare, să îi poată acuza pe partizanii unui realism istoric, de un atât de ieftin diletantism pseudo-ştiinţific. Nu cred că d-sa să fi vizat prin aceste conside- raţii anumiţi pseudo-exponenţi simplişti şi nesemnificativi, oricât ar fi de populari, ai unui realism pseudo-ştiinţific. Fiindcă în ce priveşte reprezentanţii adevăraţi ai realismului modem, nimeni nu poate să afirme cu bună credinţă, un asemenea simplism. Dimpotrivă, toată cerbicia acestui punct de vedere consta din INTRE VALABILITATEA ŞI EFICIENTA VALORILOR 187 polaritatea rodnică, dar dificil de împăcat. Numai peniru cei care acceptă în acelaşi timp valabilitatea structural logică a valorilor, lângă tot atât de evidenta relativitate a eficienţei lor în istorie, este posibilă înţelegerea istoriei şi justificabilă încercarea de a găsi un sens inteligibil, întâmplărilor omeneşti. Cine omite unul sau celă- lalt factor, fie valabilitatea valorilor, fie relativitatea eficienţei lor, simplifică nepermis problema şi nu mai poate în niciun caz în- ţelege istoria. In aceeaşi ordine de idei, se mai pot aduce câteva observaţii asupra eşafodajului constructiv al argumentării d-lui Roşea. Ne mirăm sincer dar şi cu oarecare admiraţie, de faptul că e posibil ca în secolul nostru, după marile sisteme metafizice, după secolul trecut şi în special după Nietzsche, să se mai poată lucra în spe- culaţie filosofică cu un concept al naturii atât de idealist opus spiritului. Cel puţin dela Nietzsche a rămas stabilit doar, că punctul cel mai profund al istoriei este tocmai reciprocitatea rodnică a antagonismului dintre natură şi spirit; iar prin con- ceptul atât de puţin agreat de d-1 Roşea, de viaţă, s’a încercat tocmai depăşirea acestui dualism irelevant, şi găsirea unui punct de origine comun, (prin care să putem explica în primul rând aspectul grandios al realităţii, totuşi unitar al istoriei, cât şi nece- sitatea antagonismului dintre ele). Nevoia depăşirii acestui dua- lism metafizic a luat de altfel forme mai concrete tocmai în con- ceptul existenţei de care d-1 prof. Roşea a făcut cândva o largă întrebuinţare. Deosebirea fundamentală între viziunea noastră şi aceea a d-lui Roşea, de unde decurg toate punctele discutabile, constă însă în modul de a concepe valabilitatea valorilor; valori veşnice spune d-sa, implicând în procesul valabilităţii un element tem- poral. In realitate, valabilitatea lor nu e veşnică ci în afara timpului; absolutul axiologic — conform esenţei lui — este extra temporal sau etern. Eficienţa pragmatică a valorilor, angajarea lor în istorie, este cu totul altceva — şi presupune o sumă de procese distincte: cunoaşterea, trăirea, acceptarea valorilor. Valabilitatea esenţială a valorilor este însă independentă de aceste procese istorice. Evident, între aceste două dimensiuni: valabilitatea imanent axiologică şi eficienţa pragmatică (în istorie) a valorilor există un raport specific. £TjJ Determinarea acestui raport şi schiţarea lui formează cea mai pasionantă problemă a istoriei ca şi a metafizicei, Intre* aceste două dimensiuni pare a face confuzie d-1 prof. Roşea. In tot cazul, acesta ni se pare locul originar al întregii discuţiuni. ŞTEFAN TEODORESCU i88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ERNST J0NGER LA RĂSCRUCE DE EPOCI Cu ocazia apariţiei noii cărţi a lui Jiinger Grădini şi Străzi x) care, printre notele din anii 1939 şi 1940, conţine însemnări din campania din Apus, încerc să definesc locul pe care-1 deţine acest poet soldat, liniştit şi viguros, în secolul nostru. Opera sa poartă din ce în ce mai mult caracterul aristocraţiei intelectuale, fapt care explică poate şi puţina întindere, într’o măsură oare- care a popularităţii lui. S’a spus despre o carte a lui Jiinger (Der Kampf als inneres Erlebnis) că vorbeşte pentru aproape doua milioane de soldaţi morţi şi un milion care au supravieţuit. Era gândirea şi simţirea unui tineret în realizările lui cele mai înalte, exprimată de Jiinger. Dar dela Stahlgewittem, jurnalul conducătorului unei trupe de asalt, prima carte a lui Jiinger, până la Grădini şi Străzi, în care motivul este — fără a fi în mod necesar — acelaşi, invariabil, războiul, s’a săvârşit o mare transformare; dacă n’ar fi să facem comparaţia decât între titluri şi ne-am da seama de deosebirea dintre spiritul în care au fost scrise aceste cărţi, care în esenţă închid aceeaşi problemă. • De tinereţea lui Jiinger se leagă două evenimente care revin cu întreg complexul lor şi determină opera lui: Esle o încercare de evadare şi războiul. S’a născut în Saxonia de Jos, în regiune de câmpie, unde pri- virea nu e stingherită de niciun obstacol, unde sufletul e tentat să scruteze orizonturile vaste. Relaţiile dintre el şi familie sunt simple, camaradereşti, fără a avea nimic intim. Latura religioasă lipseşte aproape cu totul în educaţia lui. însuşi Jiinger se denu- meşte fiu al unei epoci convins materialiste. In lumea aceasta, sufletul lui Jiinger, dornic de mister, de vis, de aventură, de tot ce este mişcat de o pasiune, nu găseşte nici înţelegere nici mul- ţumire. Robinson Crusoe, Contele de Monte Cristo, Old Shatter- hand, Cooper, De Foe şi Don Quijotte îi accentuează dorul de aventură. Această dorinţă de a pleca într’o ţară necivilizată, săl- batecă, îl face la 16 ani să fugă dela şcoală, pentru a se înscrie în legiunea străină din Africa. Fuga reuşeşte. Dar, la intervenţia familiei, autorităţile îl readuc dela Marsilia acasă. Aici găseşte înţelegere şi face cu tatăl său o convenţie că nu va mai între- prinde nicio tentativă de fugă, înainte de terminarea liceului. Oricât l-ar fi transformat războiul pe Jiinger, copilăria, cu participarea ei tinerească şi admiraţia faţă de eroii legendari, a rămas la bazele inspiraţiei lui. S’ar putea spune că cele mai per- l) Emst Jiinger, Garten und Strassen, Aus den Tagebuchem, 1939 unc* 1940. Verlag E. S. Mitter und Sohn. Berlin, 1942. ERNST JONGER LA RĂSCRUCE DE EPOCI 189 sonale cărţi ale lui Jiinger, Inima aventuroasă şi Scrisorile siciliene către drumul din lună, îşi au rădăcinile în această epocă. întâm- plările exterioare dispar în faţa dispoziţiilor unei inimi aventu- roase. Povestiri de vis, catastrofe pe care le presimte autorul, oglindiri interioare, dorinţe şi fantezie, aceste domenii pericu- loase ne fac să ne credem în plin romantism. Pare că am citi notele unui Novalis despre visuri şi peregrinările de noapte. Dar Jiinger depăşeşte romantismul prin încadrarea visului şi a nopţii în realitate. In această carte scrisă în epoca de destrămare a ţării, când problema responsabilităţii se pune în forma ei cea mai gravă, Jiinger se întoarce spre esenţa sufletului său. Cel care nu găseşte forţa în sine e pierdut, pentrucă în momentele cele mai pericu- loase ale vieţii, divergenţele dispar, nu se mai pune decât simpla problemă a existenţei. A exista este imperativul epocei care începe. Această carte apropie pe Jiinger şi mai mult de cercurile naţionaliste, făcându-1 să participe, ca atâţia camarazi ai săi, la marea luptă. Dar Ernst Jiinger este în primul rând autorul cărţilor de război, pentrucă războiul a fost pentru el marea experienţă. In timp ce îşi pregăteşte bacalaureatul, survine mobilizarea gene- rală, fapt care îl decide să se înscrie voluntar într’un regiment de infanterie din Hanovra. Pe atunci Jiinger îşi imagina războiul ca o sărbătoare sângeroasă, pe care era decis s’o trăiască conştient şi să descopere în ea semnele timpului. In orice caz, războiul mondial împiedică gândul unei noui evadări, şi e de ajuns o lună ca iluziile tinereşti să fie spulberate. Este rănit în Franţa din prima luptă şi în decursul războiului de treisprezece ori. La Guil- lemont îşi pierde aproape toţi camarazii. Regretul de a nu fi avut cinstea să moară alături de ei revine din când în când, ca o du- rere şi ca o ameninţare că n’a fost demn de moartea lor. Infernul acestor lupte, într’o provincie necunoscută, în nopţile cu clar de lună, îi dă imagini care-i rămân puternic întipărite în minte. Pe câmpul de luptă, Jiinger este atât de organizat, de ordonat, de stăpân pe sine, încât toţi în preajma lui se simt în siguranţă. Exemplul — a scris Jiinger — este singurul limbaj într’un câmp haotic de luptă. Pentru siguranţa şi calmul lui este supranumit: «Der ruhige Leutnant». îndrăzneala, curajul şi realizările lui au fost recunoscute prin distincţiile de război cele mai mari: Crucea de Fier cl. I, Crucea Cavalerilor Ordinului de Hohen- zollem cu săbii şi cea mai mare decoraţie germană, Ordinul Pour le Merite. Un pocal dela colegii lui, poartă inscripţia: «Victorio- sului dela Moevres ». In cărţile sale de război, întâmplările sunt filtrate prin cea mai profundă înţelegere a sensului lor. Cele trăite sunt concen- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lţ)6 trate şi redate simplu, fără înfloriturile literare obişnuite. Totul este atât de clar şi de exact că şi adversarul se regăseşte şi se re- cunoaşte în localităţile amintite. Cărţile de război ale lui Jiinger sunt superioare nu numai celor germane, dar şi celor străine. Simplu şi serios, având oroare de confuzie, el redă acea atmo- sferă specifică războiului, obţinând astfel cele mai puternice efecte. Soarta, aşa cum o înţelege Jiinger, este soarta tuturora. Fiecare soldat de front va putea spune despre «Stahlgevittem » că este şi o parte din experienţa sa. Wăldchen 125 şi JFeuer und Blut sunt cărţi de mare concentrare, în care este căutat însuşi sensul luptei. In război, planurile de viaţă concepute în afară de Patrie dispar. De aceea, primul lucru care se petrece în soldat este trăirea acelei grandori, căreia el se supune fără condiţii. Războiul a deschis lui Jiinger drumul spre Patrie. « Vreau să împart în bine şi în rău soarta ţării mele; vreau să rămân cu ţara în legătură, pentrucă în ea se oglindeşte şi soarta mea personală », a scris Jiinger. înţelegerea ideii de Patrie, valoarea luptei în sine, încadrarea în marele proces al muncii în luptă, sunt valori câştigate de Jiinger. Wulf Dieter Miiller scrie în cartea sa despre Jiinger astfel: « Ti- neretul trebue să-i fie recunoscător lui Jiinger pentrucă a rezolvat problema tehnicei. Tineretul acesta şi-a însuşit concluziile din «Feuer und Blut»; el nu mai are nevoie de ideologii. Această încadrare a materiei în sensul întâmplărilor e ceva nou şi Jiinger ne-a eliberat de apăsarea asta ». Jiinger iubeşte războiul ca locul unde se săvârşeşte trans- formarea. Astfel războiul devine locul de naştere al unei vieţi noi. Aici se căleşte o lume nouă, liberă de orice balast, păstrând doar ceea ce este inatacabil în esenţa ei. După război, chemat de generalul von Taysen, Jiinger lu- crează în ministerul Apărării Naţionale, dar în curând pleacă şi se înscrie la Universităţile din Leipzig şi Neapole, pentru a studia zoologia. La vederea microscoapelor şi telescoapelor, simte o tresărire, pentrucă le poate asemăna cu tunurile. In de- finitiv, deosebirea dintre ele nici nu este aşa de mare — scrie el — pentrucă şi unele şi altele simt arme de care se serveşte viaţa. Pasiunea lui Jiinger pentru ştiinţele naturale aduce un element bogat şi variat în opera sa. In anul 1927, Jiinger, atras la Berlin de cercurile naţionaliste, părăseşte Leipzigul. In avantgarda naţionalistă, scrie articole în revista « Die Standarte » şi «Arminius » precum şi în ziarele de extrema stânga şi de extrema dreaptă, articole cari au contribuit mult la uzurparea poziţiei intelectualilor liberali. Nu numai atunci, dar si în anii din urmă articolele sale s’au dovedit foarte * * îndrăzneţe. ErNST jtiNGER LA RÂ9CRUCE DE EPOCI lOl In cărţile lui, Krieg und 'Krieger, Totale Mobilmachung şi Der Arbeiter constatăm o schimbare nu numai în stil dar si în conţinut, care nu se mai limitează la fragmente de viaţă personală. Forţele ţării în război, ca mijloc nou de luptă, sunt raportate la participarea fiecărui individ. Deosebirea dintre război şi pace dispare, pentrucă şi pacea corespunde unei mobilizări generale a forţelor ţării. Războiul este o acţiune înarmată, tot mai încor- dată, a unui gigantic proces de muncă. Alături de armatele de pe câmpul de luptă, sunt armatele muncii, din dosul frontului. Importanţa lor este egală. In ultima fază a războiului nu se mai face nimic care să nu fie în serviciul exclusiv al acestuia. In lupta materială a războiului, în tehnica ce avansează, în marele proces al muncii, Emst Jiinger vede apariţia unei epoci noi. Nu mai este real decât ceea ce are relaţii cu eternitatea şi cu infinitul. Cartea Der Arbeiter, considerată mai mult ca de ideo- logie, ne prezintă marele proces al muncii în epoca tehnicei. Această carte deschide un orizont nou. Cel ce o înţelege se in- tegrează în mod voluntar în acest proces. Mobilizarea generală este văzută mai mult prin latura ei mecanică. Naţiunea, în mani- festările ei vitale, ajunge la o unitate în care desfăşoară toate forţele de care este capabilă în acţiunea ei unitară de a fi, de a face şi de a voi lupta care duce la victorie. Muncitorul se naşte conform formelor timpului, el este tipul care ştie utiliza mijloacele secolului. Fie că depăşeşte tehnica, fie că o divinizează, el este indestructibil legat de ea. Dar nu tehnica scliimbă sensul lumii, ci voinţa care o dirijează. Tehnica nu simplifică nici nu rezolvă, ea este instrumentul, proiecţia unui anumit fel de viaţă, pentru care munca este expresia cea mai simplă. Munca este deci principiul erei noi şi eşti muncitor în măsura în care te încadrezi în acest principiu. De muncă ţine şi odihna şi jocul şi mulţumirea. Ziua de muncă are 24 ore, li- bertatea individuală nu mai are sens, eşti liber în măsura în care te-ai încadrat marelui proces al muncii. W. D. Miiller scrie despre cărţile lui Jiinger că amintesc spiritul şi filosofia Prusiei. In sensul acesta, singurul moştenitor posibil al Prusiei este muncitorul, dar el are o experienţă în plus, pentrucă a trecut prin şcoala distrugerii. Recenta carte a lui Jiinger, Grădini şi Străzi, conţine însem- nări din Aprilie 1939 până în Iunie 1941. Sunt însemnările făcute în noua locuinţă din Kirchhorstul hanovrez, pe graniţa de Vest şi în decursul campaniei din Franţa. Dela început cartea aceasta se apropie de noi direct. Este o carte care, deşi ne desvăluie în- treaga tragedie a războiului din Apus, nu are în centrul preocu- părilor ei războiul. Războiul este alături. II vezi în toată gra- vitatea şi consecinţele lui şi poate din acest motiv, mult mai pu- 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE temic şi mai impresionant decât atunci când autorul îl reda în Stahlgezoittern chiar din prima linie de foc. Ordinul de mobilizare nu-1 uimeşte pe Jxinger. « L-am primit fără mare surpriză — scrie el — pentrucă imagina războiului se accentua din lună în lună şi din săptămână în săptămână». Şi mai departe: «Mobilizarea continuă în toate ţările. Ar mai fi poate timp pentru un Deus ex machina. Dar ce ar aduce ? Cel mult amânare. Divergenţele s’au accentuat atât de mult că numai focul le mai poate rezolva ». S’ar părea că războiul îl smulge pe Jxinger din preocupările lui zilnice dela Kirchhorst. El este un grădinar pasionat, un « subtil vânător » de insecte, un cititor avid, dar mai ales un scriitor chinuit de probleme estetice şi stilistice, în penultima sa carte Auf den Marmorklippen (Pe stâncile de marmoră). Dar Jxinger nu este omul pe care îl domină împrejurările. înainte de a pleca spre Franţa, reuşeşte să termine cartea, despre a cărei geneză jurnalul-ne dă cele mai preţioase lămuriri. Marmorklippen, titlul acestui « Capriccio » trebuia să exprime unitatea frumuseţii, pe- ricolului şi nobleţei, ceea ce reuşeşte pe deplin, pentrucă aceasta carte este chintesenţa acestor atribute. In acest război Jxinger nu mai este în prima linie de foc. El stă în dosul frontului, ca cea mai mare parte a infanteriei moto- rizate, şi se ocupă de restabilirea ordinei. Trecem cu el prin lo- calităţi părăsite, pustii. Pretutindeni, o linişte de moarte şi ur- mele distrugerii. Pe drumuri, soldaţi şi cai morţi. In umbra unui început de pădure, o companie întreagă răpusă de focul armelor. Sunt impresionante aceste imagini, cu atât mai impresionante, cu cât le vedem într’un tulburător contrast cu semnele unei vechi culturi şi unei mari civilizaţii. La Laon găseşte o bibliotecă, cu o extraordinară colecţie de autografe, pe care o cercetează. Conţine pergamente din epoca carolingiană, scrisori şi decrete de pe timpul capeţinilor, o scri- soare a lui Lothar, semnături preţioase, dela vechi domnitori până la manuscrisele contimporanilor. «Am răscolit în acest lăcaş pustiu — scrie Jxinger — ca o albină în trifoiul uscat, până s’a lăsat înserarea. Părăseşti asemenea valori numai dacă eşti fun- damental lovit. In timp ce răsfoiam, aproape nu mi-a trecut prin minte că acestea reprezintă sume de milioane, poate şi de aceea pentrucă în acest oraş sunt singurul suflet care înţelege valoarea lor. M’am gândit o clipă să transport documentele pe care le-am văzut la Muzeu şi să le pun sub pază. Pe urmă răspunderea mi s’a părut prea mare şi le-am lăsat la locul lor ». La Montmirail, trec peste zece mii de prizonieri francezi. « Suferinţa unei mase atât de mari într’un spaţiu restrâns mi-era încă necunoscută, scrie Jxinger în jurnalul său. In mintea acestor ErNST jtiNGER t.A RÂSCRUCE DE EPOCi 193 oameni reduşi de durere nu se mai formulau decât două pro- bleme : mâncarea şi pacea ». In mijlocul atâtor dezastre, Jiinger este stăpân, organizat. Viaţa în jurul lui îşi continuă cursul. Castelul dela Montmirail e pus în ordine, locuit, până şi geamurile sunt spălate. Câtă tri- steţă, câtă melancolie în încăperile acestea minunate, părăsite. Evantaliile ducesei fugite, al cărei băiat, după scrisorile găsite, trebue să fie aviator, poartă semnăturile celor mai celebri autori. In parcul castelului, Jiinger găseşte o fosilă scoasă din pământ de schije, dovadă că Montemiralis a fost odată o stâncă în marea calcaroasă. In această fosilă, Jiinger vede aceeaşi indestructibilă minunăţie, pe care în mod trecător o are şi castelul şi parcurile luiv Jiinger vede în lucruri esenţa şi structura lor. In spiritul lui, epocile sunt ca elementele unui vis. Din trecător el reuşeşte să scoată esenţa, să dea ceea ce este mai caracteristic şi mai aproape de natura lucrurilor. întrebat de ofiţerii francezi la ce raportează victoria germană, le spune că la marele proces al muncii, un fapt pe care prizonierii nu-1 înţeleg încă. Mai surprinzător în această carte este poate însuşi Jiinger. In mijlocul acţiunilor de război, prizonieri, tunuri, organizarea vieţii şi chiar în timpul unei ciocniri cu inamicul, preocupările lui Jiinger au rămas aceleaşi ca la Kirchhorst. Spiritul acesta extraordinar caută cu aceeaşi pasiune insecte, se apropie cu aceeaşi dragoste de grădini, se ocupă cu grija cunoscătorului de mese şi de vinuri, — burgundul doar este înlocuit cu vinurile fran- ceze, — continuă să scrie în jurnalul său, dar mai ales să citească şi să formuleze observaţii asupra lecturii cărţilor. Hermann Mel- ville, însemnările lui Goncourt despre Gavarni, Theogonia lui Hesiod, între două trenuri, Consolaţiunile de Boethius, Ber- nanos şi Maupassant pe care-1 apreciază, precum şi tot felul de cărţi de artă stau alături de cele mai noi instrucţii militare. Răz- boiul se desfăşoară în afară, Căpitanul Jiinger îşi face datoria, dar viaţa interioară, cu visele şi preocupările ei, continuă pe un plan uluitor de înalt. Jiinger este decorat şi de data aceasta cu Ordinul Crucea de Fier. Dar ce deosebire între decoraţiile din războiul trecut, cu titluri pompoase, primite pentru acţiuni de distrugere, şi distincţia primită acuma, pentru încercarea de a-şi salva un camarad. « Heraclit are dreptate, — scrie Jiinger — ni- meni nu trece de două ori prin acelaşi râu». Şi mai departe: «Lumea este făcută după asemănarea noastră. Fiecare din noi poate schimba lumea — aceasta este marea facultate pe care o are omul». Aici găsim cred şi explicaţia paradoxului că un om care a însemnat pentru o generaţie întreagă principiul distrugerii, simbolizează azi principiul umanităţii şi al celui mai înalt cavalerism. îs REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE >*4 « De abia după ce se stinge lava, ies la iveală diamantele, din fluviul negru de cărbune », a spus Jiinger despre scriitorul cavaler de Montherlant. Formula i se poate aplica şi lui Jiinger. Tot atât de intens ca şi în controlai de sine este controlul ideii şi al stilului. Limba este totdeauna nobilă, decisă, puter- nică, fără note disonante. Vocabularul e bogat, formularea gân- dului precisă, satisfăcând cele mai exigente cerinţe de frumos. Chiar Jiinger ne spune undeva că limba germană se aseamănă cu un mediu greu şi tenace, care trebue lichefiat şi format prin numeroase procedeuri, dacă vrem să nu aibă lacune. In acest jurnal, ne întâlnim cu un om extraordinar, care pă- trunde întâmplările zilnice cu o putere neobişnuită, exprimân- du-le cu modestia unui spirit de elită. Observaţiile lui deschid perspective psihologice, spirituale şi istorice. Din toate jurnalele de război, acesta se ocupă mai puţin de războiul în sine. Şi totuşi această carte cu oameni, cu întâmplări, cu scene bruegheliene, ascunde în ea mai mult decât celelalte campania din Apus, cu tot ceea ce poate avea mai tragic. Cartea este dominată de un spirit rece, în care totuşi pulsează un suflet cald şi apropiat. Plenitudinea şi profunzimea observa- ţiilor fac din această carte unul din cele mai profunde documente ale timpului nostru. De aceea cunoaşterea lui Emst Jiinger nu este numai cunoaşterea unui autor, este o lămurire cu fenomenele timpului şi o cale spre inima germanităţii. PETRONELA NEGOŞANU JURNAL BERLINEZ DIN LUMEA AFRICANĂ Bucureşti, 20 Martie 1942 In drum spre Bucureşti mi-am luat ca lectură de voiaj o carte oarecum de specialitate: Afrikaner erzăhlen ihr Leben, o culegere de autobiografii, publicată de africanistul Dietrich Westermann dela Universitatea din Berlin (editura Essener Verlagsanstalt). Autorii, de naţionalităţi, cultură şi condiţie socială deosebite, au venit cu toţii în contact mai mult sau mai puţin intens cu albii şi civilizaţia lor. Unii sunt chiar «creştini», alţii mai acută a marilor prefaceri prin care trece lumea. Dacă războiul va mai dura încă, după cum se pare, potenţialul economic al tuturor statelor va suferi o scădere mare, ceea ce va aduce o altă fază grea în procesul găsirii formelor noi de viaţă. Cauzele acestor sguduiri sunt multiple. Una din ele este şi faptul că civili- zaţia mecanizată a evoluat mult prea repede faţă de acea a sufletului. Marea masă, în munca aspră pentru pâine, sau în viaţa de trepidaţie aproape nebună ce şi-a creat în cadrul mijloacelor civilizaţiei maşinei, nu a avut vreme să se reculeagă să-şi asculte, scruteze şi să-şi inobileze sufletul. Ea beneficiază de serul antitific, dar este aproape complet opacă unui vers din Goethe, consideră ca foarte natural să asculţi emisiunile de radio dela Tokio, dar nu-1 înţelege şi nici nu simte nevoia să-l citească nici pe Platon, nici pe Shakespeare, Dante sau Pascal. Stă o zi întreagă în sgomotul asurzitor din uzină şi adoarme, în marea majoritate, la primele măsuri din Beethoven. Echilibrul prea labil în care trăia omenirea e explicat în parte de ce am spus. Tineretul de mâine va trebui să lucreze pentru cizelarea sufletelor, afinarea gândirei, desvoltarea dorinţei spre împărtăşirea din câştigurile morale şi materiale aduse de înţelepţii lumei, să organizeze o mare operă de apostolat pentru a intro- duce şi a face posibilă introducerea acestor bunuri în marea mulţime. Multe din suferinţele timpului de astăzi ar fi evitate. Oricare ar fi forma de viaţă de mâine, societăţile umane nu vor putea trăi decât tot organizate pe baze de realităţi umane, nu vor putea trăi decât tot orga- nizate pe baze de realităţi etnice. Acele popoare a căror structură etnică va fi suficient de sănătoasă şi omogenă, vor putea dăinui ca unităţi sociale. Asigurarea continuităţii vieţii noastre naţionale este marea sarcină a tine- retului românesc de mâine. 14 2 10 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Poporul nostru de plugari, care de douăzeci de secole s’a arătat ca o reali- tate biologică, impresionant de rezistentă, va avea de suferit asalturi poate mai grele ca niciodată. Resorturile esenţiale vieţii noastre ca naţie, vor trebui, cu orice chip, să fi» ţinute cu competenţă şi destoinicie de ai noştri. Ţara noastră va trebui să sufere şi un proces rapid de adaptare la formele cerute de civilizaţia ce va veni. Tineretul va trebui să poată realiza această adaptare fără prea multe suferinţe. Aceasta cere o pregătire aspră şi susţinută la realităţile acestei vieţi. El să simtă că trebue să se încoloneze între elitele care vor conduce socie- tăţile de mâine. Ei vor lupta generos pentru ca civilizaţia să ne dea mijloacele şi forţa materială de care vom avea nevoie pentru asigurarea permanenţei noastre. Timpul pierdut în altceva decât în munca pentru realizarea sa ca om util şi pentru făurirea unităţei sale sufleteşti de om cult, constitue o crimă pentru tânăr şi pentru ţară ». INFLUENŢA INDUSTRIALIZĂRII ASUPRA ŢĂRANULUI ROMĂN Revista Institutului Social Banat-Crişana — Anul X—lanuarie-Februarie 194a Sub titlul acesta, d-1 Dr. Cornel Grofşorean, directorul revistei, care acum intră în al zecelea an de activitate, fiind mereu alimentată de cercetări pe teren făcute de specialiştii Institutului dela Timişoara, semnează un studiu în care face o seamă de observaţii şi propuneri, de interes vital pentru neamul nostru. D-1 Grofşorean se bazează în observaţiile şi concluziile sale pe anchetele făcute anii trecuţi de către Institutul Social Banat-Crişana, anchete ce au avut scopul de a studia cauza depopulării Banatului şi efectele industrializării asupra elementului autohton românesc. Astfel, se pune problema dacă trecerea aceasta dela viaţa agricolă la cea industrială este dăunătoare, slăbind rezistenţa morală şi fizică a omului. Deşi în privinţa unora din anchetele făcute, rezultatul nu este încă definitiv închegat, autorul arată că, din cele constatate, civilizarea superficială şi nemetodică a satelor a produs mai curând efecte neprielnice, mai ales o degenerescentă îngri- jorătoare. Procesul de urbanizare a căpătat, însă, în Banat un curs greu de stăvilit. Satele merg spre urbanizare, ţăranii muncesc în fabrici şi uzine, în mine şi între- prinderi. Astfel fiind situaţia,imperativele conducerii de Stat constau în a îndruma urbanizarea maselor muncitoreşti din centrele industriale şi a dirija procesul de urbanizare al ţărănimii, mai ales în Banat, unde acest proces nu mai poate fi oprit. Aceasta impune o ridicare a standardului de viaţă al lucrătorilor-ţărani, o conducere conştientă şi o educare programatică, pentru ca formarea micii noastre burghezii să se împlinească fără a provoca o degenerare rasială şi cultu- rală. Vitalitatea neamului trebue salvată, ca şi viaţa de familie, în actualul proces d« industrializare a ţărănimii noastre. D-1 Dr. C. Grofşorean citează pe Dr. Ing. Karl Arnhold, care, în Germania actuală, a fost preocupat de probleme similare şi care a lup &t pentru ca orice REVISTA REVISTELOR 211 întreprindere industrială să formeze un tot integrant, animat de un ideal supe- rior, producţia fiind condiţionată de factorul om, acestuia trebuind să i se aser- vească maşina, iar nu contrarul. Urbanizarea muncitorului se realizează prin ridicarea standardului de viaţă şi prin legături intense între muncitor şi con- ducătorii săi fireşti, căci « acel muncitor se va urbaniza care se simte încadrat în întreprindere şi unit sufleteşte cu conducătorul său firesc». In caz contrar, muncitorul se va abrutiza sau proletariza. Studiul d-lui Grofşorean, ca de altfel mai toate studiile acestei substanţiale publicaţii de înaltă ţinută ştiinţifică şi de un constructiv patriotism, este vrednic de înţelegerea cooperatoare a noastră a tuturor. POPAS IN ALBAC Familia — Anul 77 — Nr. I—2 — Ianuarie-Februarie 1942 Poetul V. Copilu-Cheatră semnează următoarea poezie, atât de semnificativă pentru simţămintele româneşti: Vouă munţilor ce fumegaţi ca un potir Cu sângele şi trupul lui Hristos, De-atâtea ori m’am nizuit ca să v’aduc prinos, Şi v’am cules poveştile sub cerul coviltir. Dar azi când mă întorc aicea la Albac In padinile voastre să adast o clipă, De svonul cetinei mi-e frică De parcă n’aş fi os din osul vostru dac. Mă văd la glesnele bisericii lui Horia, O umbră ce încearcă să vă fure ca un hoţ, Prisaca de legende şi numele de moţ, Ce-a ’mpodobit cu dărnicie România şi Istoria. Plâng la jingia-Arieşului: Şi-arare Din spuma râului bătrân un svon, In mine se resfrânge ca dintr’un amvon, In semn de aprigă mustrare. Am îngropat aicea — atâtea amintiri; Şi-apoi în câte rânduri Doamne, an de an, I-am schingiuit din nou pe Horia, Cloşca şi Crişan, In versurile mele, deşarte nizuiri. Aicea undeva în munţi, zace Sabinuţa; Vezi Doamne cât sunt de mic şi mă ’ngrozesc, Că prigoriile din piept se sbat şi-i înroşesc Cu ultimile picături de sânge, năfrămuţa. 14* 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dincolo de munţi, cu lacrimi de bruj, Plâng de-atâta vreme Cosânzenele, Că’s îndoliate iar poienele Şi străinii beau şi cântă ’n Cluj. De aceia uneori, când mă uit ca prostu Peste caznele lui Iancu şi-a lui Horia, Aş vrea să spintec în topiu istoria Şi să strig, că n’ai fost niciodată Tatăl nostru. LUPTA ŞI ÎNCERCĂRILE UNUI INFANTERIST Revista Infanteriei — Anul 45— Nr. 9-12— Sept.-Dec. 1941 Revista Infanteriei şi-a organizat o rubrică în care ofiţeiii îşi comunică «im- presiile şi experienţa încă proaspătă şi deci reală », pentru a le împărtăşi ca- marazilor lor. Reproducem descrierea luptei dela Opaci, din a treia parte a lunii Iulie 1941, descrierea făcută de locotenentul Cicero Fărtat: «zi Iulie 1941. Batalionul I din Reg. de Dorobanţi, mai puţin compania 1, mergea în coloană de marş, pe drumul Taraclia—Sălcuţa. Era în rezerva Di- viziei 11 şi trebuia să ocupe o poziţie, pe comunicaţia dintre cele două localităţi. Pe la ora 10, o maşină se opreşte la capul coloanei. Un ofiţer de stat major coboară şi dă un ordin d-lui comandant al batalionului. In scurt, aveam misiunea să îndepărtăm un inamic ce rămăsese în flancul diviziei, în regiunea Sălcuţa—Opaci, a cărui valoare nu ne era dată. Măsurăm pe hartă; aveam cam 10 km până la locul unde probabil se afla inamicul. Imediat trecem la execuţie, în formaţii largi şi adânci, de o parte şi alta a drumului, precedaţi de un ploton de puşcaşi. Urcăm panta dealului, ce se afla între aceste două sate. Ajungem sub creastă şi ne oprim, până când plotonul din cap coboară în Sălcuţa. De aci ne trimite informaţia că nu se află niciun inamic în sat şi nici prin împrejurimi. Pornim mai departe şi ajungem în sat. Aci, populaţia pur româ- nească, ne primeşte cu găleţi cu apă, coşuri cu caise, pâine şi câteva din ale mâncării. Mulţumiţi fiecare, ne-am potolit foamea şi setea din dărnicia săte- nilor, căci masa de prânz nu o luasem din cauza mişcării, iar misiunea nu per- mitea oprire. Trecem un pârâiaş cu apă limpede, din care şi-au potolit setea şi caii dela samare. Pe la mijlocul pantei dealului dintre Sălcuţa şi Opaci, ră- bufnirea unei salve de artilerie rusească ne trezeşte pe toţi la realitate, căci începusem să credem că nu există inamic. Nu trece mult şi apare între noi căpitanul Anghel, comandantul unei ba- terii grele, ce fusese pusă în sprijinul batalionului. Mai vine apoi şi un sublocotenent de cavalerie, care făcea oficiul de cer- cetare pe flancul diviziei. Cu toţii ne strângem într’o porumbişte, împreună cu d. Maior Ilie Con- tantinescu, co mandantul batalionului. REVISTA REVISTELOR 213 Primim ştirea că satul Opaci este ocupat de inamic şi că ar fi cam un ba- talion. Dela un prizonier adus, nu se poate afla mai nimic, fiindcă nu cunoştea limba rusă, fiind tocmai din Asia. Se aud focuri de artilerie dela Est de sat. Reluăm cu toţii mişcarea până sub creastă, iar noi comandanţii, dela creastă, observăm locul precis de unde trăgea inamicul. Erau patru tunuri ruseşti. Le observăm şi, nu peste mult, încep să cadă chiar pe locul unde se aflau, salvele tunurilor noastre grele. Spre satisfacţia noastră, tunurile bolşevice încetează focul, iar noi profităm şi trecem creasta fără nicio pierdere. Nu facem 500 m. peste creastă spre satul Opaci şi suntem iarăşi luaţi în primire de salvele ruseşti. Căutăm lanurile de porumb, ca să scăpăm observării lor, şi nc apropiem până la 1 km de sat, odată cu lăsarea serii. Duelul de artilerie încetează şi în liniştea ce se lasă, căutăm să ne adunăm oamenii. Primim ordin să trimitem patrule în sat şi, în caz că nu e nimic, să-l ocupăm. Din toată compania, rămăsesem numai cu 2 plotoane a câte 3 grupe, în urma pierderilor din luptele de până acum, iar un ploton era în rezerva ba- talionului. împing două patrule spre intrările satului şi le urmez deaproape cu restul companiei. In sat nu putem lua informaţii precise, dar cu toţii credeam că Ruşii sunt dincolo de sat. Cum se apropia ora 24 şi oamenii erau extenuaţi, am rămas la marginea satului. Către ora 3,30, primesc ordin să fac curăţirea satului şi să trec în partea opusă, spre comunicaţia Manzâr—Tighina. Dau misiuni la patrule şi le îm- part pe uliţele satului, trecem prin sat dincolo, unde terenul urca. Nu peste mult, ajungem la o schimbare de pantă, când dela marginea unui lan de cartofi ne pomenim că explodează două grenade lângă o patrulă şi trei oameni cad. Oamenii caută să se împrăştie, iar de pe creastă, un foc viu de arme au- tomate rade întreaga pantă. Nu ne mai putem mişca şi nici nu mă puteam orienta asupra situaţiei căci focul nu mă lăsa nici să ridic capul. Târâş, mergând mai mult pe coate, subit. Merişescu îşi împinge plotonul până sub cuta unde erau instalaţi Ruşii. Au mers ca şopârlele, siguri de reuşită sub ploaia de gloanţe ce veneau din toate părţile şi, prin surprindere, pun mâna pe observatorul rus. Asta a fost destul să dea curaj şi celui de-al doilea ploton să se târască şi el, sub focul care răbufnea din toate părţile, şi, în decurs de o oră, a ajuns şi el sub cuta de teren şi a ocupat primele rezistenţe inamice. Restabilesc legătura de vedere cu compania a 2-a, care era în stânga mea peste o viroagă. Cu flancul drept descoperit, cu muniţiile pe sfârşite, fără nicio subunitate disponibilă, nu ştiu cum să fac faţă situaţiei. îmi fac o groapă şi rămân în observare. Peste grădini, la 3—4 lan, se vedeau mişcări de oameni, pai căruţei REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 314 Aveam impresia că se căuta să se împingă trupe prin aceste grădini către spatele nostru. Dar focul artileriei noastre îi împrăştie. Chem un agent să raportez situaţia. Intre mine şi batalion, deşi ne despărţeau câteva sute de metri, totuşi co- municaţia se făcea greu de tot, căci din cele două linii etajate ale rezistenţei ruseşti curgea o ploaie de proiectile. Un agent dela batalion îmi aduce ordinul că trebue să atac, în urma unei scurte pregătiri de artilerie. Comunic plotoanelor şi la ora 12,30 dau semnalul de plecare. Oamenii mei înaintează, târâş, prin cartofi şi se apropie de o porumbişte, pe care o tre- cem şi ieşim într’o mirişte, când un foc de infanterie în cleşte, face pe oameni să rămână în porumbişte. Izbutisem să înaintăm cam 300—400 m. De aci nu ne-am mai putut mişca până seara. Am stat în gropile părăsite de Ruşi, căutând să luăm informaţii dela câţiva prizonieri capturaţi. Nu am simţit nici foame nici sete până seara târziu, când a încetat focul şi s’a putut aduce masa. Abia acum mi-am adus aminte că eu şi oamenii mei nu mâncasem dela trecerea prin Sălcuţa. In zori am putut vedea, că inamicul se retrăsese, lăsând pe câmp morţii ce nu îi putuse ridica, chesoane sfărâmate, cai morţi şi mult armament. In această luptă, compania a lăsat pe câmpul de onoare opt morţi, cari au fost îngropaţi în curtea bisericii din Opaci *. ÎMPOTRIVA GENERALIZĂRILOR UŞOARE Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor Români — Anul XVI — Nr. I — Martie 1942 Mult îmbunătăţită şi cu colaborări mai temeinice, adesea cu note şi cronici vii, Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor Români, îngrijită de d-na Aida Vrioni, îşi comemorează trecerea în al 16-lea an de activitate, arătând greutăţile întâl- nite. Numărul acesta aduce proză de d-nele H. Papadat-Bengescu, Lucia De- metrius, Ioana Tăutu şi d-1 Dinu Bantaş, versuri de d-nii Emil Gulian, Tr. Chelariu, Vlaicu Bârnă, Mircea Streinul, St. Stănescu, Ion Siugariu, Ovid Caledoniu, Dimitrie Stelara, Ştefan Popescu, şi de d-na Ştefania Zottoviceanu- Rusu. D-1 Traian Chelaru semnează un articol < Invitaţie la un mod de a fi Român * în care se împotriveşte generalizărilor uşoare şi neserioase pe care unii le fac asupra poporului nostru, pornind dela cazuri individuale, în fond nesemni- ficative pentru colectivitate. TRAGICUL IN TRISTAN ŞI ISOLDA Universul Literar — Anul II — Nr. 13 — 28 Martie 1942 Intr’un eseu cu titlul de mai sus, d-1 Vladimir Dogaru caută să interpre- teze măreţia legendei celtice, prelucrată de Bădier şi transformată în nemuri- toarea dramă muzicală de R. Wagner. Autorul susţine că frumuseţea acestei poeme de dragoste constă din tragicul dela baza ei. REVISTA REVISTELOR *IS «Tragicul din Tristan şi Isolda nu provine propriu zis din nelmplinirea amorului... De fapt, amorul dintre Tristan, şi Isolda se împlineşte şi această împlinire, prin felul cum are loc, e izvorul de căpetenie al nefericirii celor doi. Regretul nu e provenit din stingerea iubirii — care devine din ce în ce mai mare — ci din prezenţa păcatului, înfrăţit cu loviturile fatalităţii. Tristan şi Isolda simt mereu colţii remuşcăril. Ei ştiu că au greşit. Isolda e soţia Regelui Marc şi Marc e unchiul lui Tristan. Iată marea şi neînlăturabila încurcătură... Tristan răpeşte ceea ce se cuvine Regelui. Dar oare Isolda se cuvine într’adevăr Regelui? Amândoi ştiu bine că nu, însă... Oricât ar şti că au băut din greşală din ulciorul fermecat, ei nu se pot vedea altfel decât ca autorii responsabili ai amorului ce-i înlănţueşte tot mai puternic şi tot mai nepermis. O revoltă contra lor înşişi îi cuprinde şi pentru a scăpa de ea apelează tacit unul la altul. Revolta lor se adresează însă numai celor de atunci, neîndrăznind să întineze cu nimic pe cei de acum. E o tăiere în două a vieţii lor, bizară şi de necrezut, din care rezultă aurora unei noi trăiri. Tristan are nevoe de Isolda pentru a uita vino- văţia de a fi iubit-o... Prin prezenţa vinovăţiei proprii, Tristan şi Isolda, deşi ieşită dintr’un mediu altfel decât al lumii nostre, are ceva din dramele lui Ibsen ori romanele lui Dostoiewski... In deosebi, capitolul «nebunia lui Tristan* are o asemănare frapantă cu tehnica analizei dostoiewskiene ». IO VAN IORGOVAN Contrapunct — Anul II — Nr. i—3 — Martie 1942 Tinereasca revistă dela Timişoara, unde se afirmă un bun spirit de serio- zitate, reproduce basorelierul sculptorului Romul Ladea «Iovan Iorgovan* despre care scrie, apoi, d-1 N. Crişan, arătând semnificaţia românească a acestei lucrări care are mult din sufletul legendar al poporului nostru. NU MĂ LEPĂD, VISELOR, DE VOI Pagini Literare — Anul VIII — Nr. 9—12 Revista dela Turda publică în fruntea numărului din urmă un ciclu de poezii ale d-lui Ion Ţigară. Cităm următoarele din poezia * Mă strecor ca furii *: ... Tăvălug trecut-a peste toate. Se aştern nădejdile ’n mormânt, Burniţează ’n suflet îndoiala: — Cum se frânse-al faptului avânt ? — Când căzură-aripile minunii ? Drumul oblu cine l-a ’ncâmit? Unde-mi sunt luminile aprinse ? încotro e noul Răsărit? Cineva rânjeşte ’n întunerec. Cineva mă cheamă înapoi. A cântat cocoşu-a treia oară; — Nu mă lepăd, viselor, de voi. *l6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mă strecor tăcut ca o nălucă Şi cenuşa ’n sufletu-mi v’o port ' Ca o mamă care duce ’n pântec Fătul drag şi fără vreme mort, O PUBLICAŢIE A POEŢILOR Claviaturi — Anul I — Nr. 7—8 — Noemvrie-Decemvrie 1941 La Braşov, sub direcţia poetului Gherghinescu-Vania, apar din timp în timp caetele de poezie Claviaturi, care în vremuri atât de grele şi doborînd piedici de tot felul, constituesc o adevărată devoţiune faţă de spirit şi de artă. Astfel de caete, în care poeţii îşi publică încercările şi realizările, îşi au un mare rost, ele fiind laboratorul în care se poate forma şi din care se poate, mai apoi, selecta adevărata poezie. In toate ţările cu înalte preocupări intelectuale şi artistice, caetele cu poezii sunt foarte preţuite, tocmai din această pricină. In consecinţă, activitatea strânsă în jurul publicaţiei dela Braşov merită a fi urmă- rită cu toată atenţia. De altfel, nu numai tinerii scriu la Claviaturi, ci şi unii poeţi încercaţi, astfel că nivelul caetelor este cu totul impunător. In ultimul caet, recent apărut, însuşi Lucian Blaga deschide paginile cu poezia « încân- tare», pe care o vom reproduce mai jos, ea fiind tipărită şi în «Tribuna Literară». Dintre colaboratorii ultimului caet menţionăm pe d-nii Virgil Gheorghiu, Radu Demetrescu, Copilu-Cheatră, Aurel Marin şi pe regretatul George Vaida, mort în război. Publicăm mai jos poezia d-lui Virgil Gheorghiu «Augustin Meaulnes *, în care aflăm din atmosfera de pură fantezie a romanului lui Alain Fournier, recent publicat în româneşte, în traducerea semnată de Domniţa Gherghi- nescu-Vania: Printre eleve cu oglinzi de primăvară Fluturând egreta buretelui pe ghiozdan, Copilăria mea te-a căutat an după an Când începea ’n ogrăzi de şcoală zumzuirea clară. Mai mult spre zăbrele de gard cu sfială Mă uitam la zulufi şi degete cu cerneală. In chiot şorţuri negre au fugit sprinţare Citindu-mi în privire singurătatea mare... Răsfoia în cărţi de corigenţă un liliac de Mai, Dar tu ’n nicio grădină citind nu erai... Intre închideri în poduri, spaimă de albine, de lume, Rupându-mi praştia te aşteaptam să mă strigi pe nume,.. Tot mai îndepărtaţi amândoi Nu-mi auzeai evocarea în vers puber cu părul vâlvoi. Ţie Iţi fâlfâia smeul meu de hârtie Alintarea muşchiului de pădure Când visau» în ierburi gnomi» să te fure. REVISTA REVISTELOR 21^ Pentru tine am suit la cer întâiul fum al ţigării M’au umbrit nostalgii pe liniile gării Ce ofilită-i funda neîntâlnitei fetiţe Şi fără de ecou legănatul pe stinghii de portiţe. CARACTERUL URSULUI Carpaţii — Anul X—Nr. 4—15 Aprilie 1942 Revista de vânătoare, pescuit şi chinologie, Carpaţii, ce apare la Sibiu sub conducerea d-lui Dr. Ionel Pop, ar merita mai multă cercetare din partea lite- raţilor. In afară de studii şi articole ştiinţifice, se găsesc acolo povestiri şi măr- turii autentice asupra animalelor noastre, scrise de vânători emeriţi, care se pot încumeta a trage concluzii şi asupra firii şi comportării acestor animale, care adesea apar în literatură şi nu totdeauna, ca la un Mihail Sadoveanu, înfă- ţişate în ceea ce au mai adevărat şi mai caracteristic. In numărul ultim găsim articolul d-lui Colonel şi director al Vânătorilor Regale n r. August v. Spiess « după 54 de ani», în care o întreagă experienţă vânătorească este evocată cu farmec şi interes, precum şi descrierea urmăririi şi atacurilor împotriva unui urs mare, care timp de o vară întreagă a terorizat turmele Bucegilor, omorând treizeci şi patru de animale, descriere făcută de însuşi vânătorul care a urmărit la cererea păstorilor pe acest urs, d-1 Dr. Valeriu Negrilă, din Braşov. Articolul d-sale, « Atacul mascat al unui urs », este inte- resant şi prin datele ce le aduce asupra comportării acestui animal, şi prin pro- blema pe care autorul o ridică: anume dacă urşii sunt blajini sau combativi, deştepţi sau nu, dispuşi de joacă sau căutători de pace. Autorul arată că o ca- racterizare a firii şi comportării urşilor noştri nu este uşoară, iar povestirea autentică pe care o începe în acest număr sugerează tocmai caracterul complex al ursului. MĂRTURIILE UNOR AVIATORI Magazin Aeronautic — Anul II — Nr. 16 — 20 Aprilie 1942 Revista publică o seamă de mărturii ale sburătorilor noştri, asupra celei mai grele ieşiri la inamic sau despre camarazii căzuţi la datorie. Reproducem două mărturii ale Căpitanului aviator I. Culuri: «Intraţi pe obiectivul dela Bolgrad-Bulgărica, vânătorii sovietici ce ne atacau ne părăsesc, fiind angajaţi în luptă cu vânătorii noştri. Sburăm jos. Lt. Niţescu N., observatorul meu, mă corectează, dându-mi direcţia precisă ce-i convenea pentru executarea bombardamentului. Ploaia de proectile brizante cu care ne-a întâmpinat artileria roşie, aşterne o pânză aproape compactă în faţa noastră. Un sentiment nou, acel al necesităţii îndeplinirii datoriei totale, m’a făcut să nu văd niciun moment pericolul către care mă avântam şi să merg înainte, spărgând pânza pusă în faţă. 2l8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Lt. Niţescu sculat în picioare, cu mâna pe declanşator, liniştit ca şi când ar fi executat un bombardament de poligon cu bombe de exerciţiu, urmărea bombă cu bombă dâra ce simţeam că se scurge din aripele avionului. In mijlocul vacarmului produs de exploziile proectilelor în jurul nostru, unit cu cadenţa mitralierelor de bord, când aproape defilasem obiectivul, o explozie formidabilă în stânga mă face să întorc capul. Avionul camaradului Adj. Nănescu V. lovit în plin. Ajung din urmă patrula din faţă văzându-1 dispă- rând sub mine ca o torţă imensă. In dreapta mea, camaradul Adj. Vârlan incen- diat şi el în aripa dreaptă, l-a urmat în secundele următoare. Pe figura Lt. Ni- ţescu ce se uita la mine, citesc aceeaşi durere ce mă încerca şi pe mine. Rămas singur, cu motoarele în plin, ajung din urmă patrula din faţă în care mi-am luat un loc. In sufletul meu se ciocneau, acum, durerea de a fi pierdut două echipagii cu camarazi dragi, şi satisfacţia misiunii îndeplinite şi total reuşite ». • Un camarad al cărui sfârşit eroic va rămâne un exemplu în memoria noastră, a fost adj. Vârlan C-tin. In timp ce executa un bombardament, atins în rezervorul drept, ia foc şi camarazii l-au văzut aterizând pe teritoriul inamic. Atât au văzut camarazii. Odată Basarabia curăţată de hoarde, camarazii din unitate s’au dus să-l găsească dacă va fi murit, şi să-l îngroape creştineşte. Informaţiile culese dela locuitorii din Vulcăneşti, completează astfel începutul: «avionul a aterizat în flăcări, fără roţi, pentru ca imediat dinăuntru să sară afară trei inşi: subit. rez. Theodorescu FI., serg. trăg. X şi serg. Y, subit. Theodorescu fiind puternic ars la faţă. Numai unul nu a mai eşit: era acela care ţinea roata în mână ». Bravul Vârlan, şi el rănit, cu un ultim efort a aterizat avionul spre a-şi scăpa camarazii măcar, pentru ca apoi, sleit, să cadă mort peste volanul avionului lui drag-----» NOTE Din câte poezii ne-au sosit în ulti- mul timp la Revista Fundaţiilor Regale acelea ale d-lui Mihail Beniuc, pe cari le publicăm în fruntea numărului de faţă, ne-au deşteptat o deosebită luare aminte. De d. Beniuc şi întreaga sa operă de până acum, ne vom ocupa într’un număr viitor al revistei. Atunci vom vorbi şi de luminile excepţionale dar şi de zadarnica aşteptare la ţărm a unei corăbii — minune: din obsesia «miresei lumii»— virtuala necesitate a izbăvirii eroice, singura care poate să dea un sens celor câte par lipsite de sens. DJCaracostea IJste, fără îndoială, curaj şi un risc nobil în încercarea de a repune acum, sau de pe acum, problema li- bertăţii — cu atâta patetică îndrăz- neală, cum o face d. Mihail Fărcă- şianu în ultimul număr din «Revista Română * — ne referim mai ales la curajul intelectual, de a construi, în plină revoluţie spiritual-autoritară, o reţea de interpretări nu numai libe- rale dar, ceea ce devine vulnerabil, agresiv liberaliste. O atare provocare fiind făcută însă cu bună credinţă teoretică, şi cu o vi- zibilă osteneală de a dovedi şi o do- cumentare cât de câtjremarcabilă, ne predispune să privim cu simpatie me- ditaţiile d-sale. Şi tocmai de aceea îi vom remarca, în grabă, principalele cusururi. A angajat un titlu de mare şi gravă actualitate filosofică: Libertate şi Exis~ tenţd; d-sa nu stăpâneşte însă tematica filosofică şiniveluladequatacesteiteme. De sigur că simte « cumva » cam cum stau lucrurile, dar numai cu atât nu poate întreprinde o cercetare cu atari pretenţii; se cunoaşte că bate încă, proaspăt şi entuziast, la porţile me- ditaţiei sistematice a filosofiei. Sunt în cursul articolului numeroase scă- deri brusce de nivel atât de supără- toare, adevărate goluri de gândire substanţial-metodică, — încât este o operaţie de oarecare dificultate să ex- tragi momentele discursive, cu ade- vărat discutabile. Şi, precum se ştie, în asemenea cazuri pândeşte pe orice autor, în situaţia sa, primejdia închi- puirii şi a diletantismului. A angajat în discuţie conceptul mo- dem şi prea uşuratic întrebuinţat — al Existenţei. Este, dacă vrea să-l uti- lizeze în sens existenţialist, singura posibilitate formală de a-1 confrunta cu libertatea; tocmai de aci încep însă dificultăţile. D-sa este departe de a fi captat adevăratul înţeles, şi mai ales relevanţa filosofică actuală şi, me- todic, de extremă importanţă a «exi- stenţei * omeneşti. Nu l-a degajat nici de rezidurile obiectiviste şi antropo- logice, nici de normalism sau vechile accente metafizice idealiste. Avem tot 32* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE timpul de aface cu ceea ce se nu- meşte « {isT&Ctxait; etţ SXko y£voţ » o confuzie de planuri tematice. De aceea n’a putut capta singura dimensiune cu adevărat utilizabilă, în problematica pe care şi-o propune, a acestui concept, şi anume a unei struc- turi preobiective, a unei condiţii trans- cendentale oarecum, constituind fun- dalul, care face posibilă construcţia lumii obiective. D-sa vede în existenţă în cel mai bun caz momentul ape- lativ, cum îi spune Jaspers; dar şi acesta alternat continuu cu accente moraliste, personaliste sau idealiste. (« Existenţa este viaţa conştientă şi au- tonomă a omului o, etc., etc.). Este actuală într’adevăr tratarea exi- stenţială a problemei libertăţii; dar nu se poate face la înălţimea digni- tăţii ei imanente şi la pretenţiile d-lui Fărcăşianu, fără să fi trecut cumva pe lângă punerea ei cea mai radicală şi stringentă: în «Vom wesen des Grundes» a lui Martin Heidegger, unde libertatea apare în cele din urmă ca transcendentă existenţei, deoarece constitue caracterul fundamental al ceea ce el înţelege prin « Das in- der- Welt-Sein». Problema, aşa cum o pune d. M. F., ar merita totuşi şi o discuţie de conţinut, pe baza criticii in- terne, pe care o vom încerca — poate, cu alt prilej. St. Teodorescu adeleine Andronescu aduce, prin recentu-i volum de versuri Zilele Babii, tipărit în condiţii deosebit de alese de către editura Pavel Suru, având şi trei desene de Miliţa Petraşcu, o atmosferă de ingenuitate şi frăge- zime, pe care rar o întâlnim în poesia tineretului. Până şi « Elegia * poetei, earc-?i priveşte cu haz, dar şi cu melan- colie copilăria şi adolescenţa, cu toate năzbâtiile şi vraja ei, are expresii ju- căuşe şi o viziune luminoasă. « Năduf », alt poem, desvoltă cu puritate, dar şi cu humor, contrastul dintre un suflet candid şi exigenţele sociale. Povestea « pisicilor contradictorii » din poemul «Fetele Mamii » simbolizează iarăşi lupta din sufletul autoarei, dintre puri- tatea unei copilării jucăuşe şi angre- narea în viaţă. Lirismul sensual şi totuşi primitiv tratat în poezia « Arcuş * îl pricepi şi mai bine dacă ai cetit acel poem de mare suflu şi largă vi- ziune « Ehei 1 », unde autoarea cere o poezie vie, dinamică şi cutremurătoare ca experienţa însăşi. Au ajuns versurile un fel de batiste In mâna fetelor cu toate triste. Toate-s suave şi diafane Toate-s cu îngeri în filigrane Toate-s peltice şi orfane. Iţi vine să le spui pis-pis şi pui-pui Şi să le pui din nou să sugă la gurgui. In timp ce marea viaţă urlă Ca vântul într’o legendară turlă. e doar un fragment din acest desvoltat poem, care, cu mijloace familiare şi pe un ton intim, proectează o adevărată artă poetică, slăvind poezia sbuciu- mului omenesc, care cu greu ar încăpea în cerul lui Dumnezeu. îmbinând prin mijloace proprii o frăgezime şi ingenuitate, pe care o găsim uneori şi în « Medelenii * d-lui Ionel Teodoreanu, cu un humor neaoş, deşi mai puţin cinic, sugerat de poezia d-lui T. Arghezi, d-na Madeleine An- dronescu exprimă poetic lucrurile şi stările cele mai familiare, sentimentele cele mai fireşti tinereţii, visurile şi regretele cele mai simple. De aici, farmecul direct şi lumino- zitatea firească a acestor poeme, în care gingăşia se împrieteneşte cu adevărul, termenii prea familiari cu mari semni- NOTE 321 ficaţii. Căci îndărătul acestor ingenui- tăţi, un suflet compătimeşte pe oameni, surprinzându-i cu melancolie’ şi humor cum sunt degradaţi de viaţă şi dorin- du-i mai tari şi mai legaţi de măreţia energiei spirituale. Petru Comarnescu Intre cărţile inspirate de războiul actual, în majoritate superficiale şi grăbite, placheta de poezii a d-lui Demostene Botez intitulată: Pământ şi om, pare a se remarca printr’o adân- cire a materialului şi o depăşire a cadrului ocazional. Având ca exemple bucăţile clasice ale lui Vasile Alecsandri din «Ostaşii noştri » şi cele ale lui George Coşbuc din «Cântece de vitejie o şi pe de altă parte uzând de propriile d-sale experienţe poetice din cunoscutele volume anterioare, D. Demostene Botez ne dă, în cele io poezii câte cuprinde această cărticică, o producţie adecvată genului şi în acelaşi timp continuatoare a operii d-sale trecute. Soldatul d-lui Demostene Botez, indiferent dacă e înfăţişat în plin atac împotriva duşmanului, rănit între liniile de bătaie, sau agonizând în sin- gurătatea câmpiilor răsăritene, este înflăcărat de aceeaşi mare dragoste pentru pământul ţării sale. Ea este atât de puternică încât la un moment dat pământ şi om, par a se încleşta în aceeaşi pornire, se amestecă şi se îm- brăţişează în aceeaşi unire nebiruită. Este ceea ce poetul vrea să înfăţişeze în poezia de început intitulată Pământ, în Dar e pământul ţării mele şi în altele. In cadrul acesta tradiţional şi eroic, moartea este şi ea înfăţişată ca o conto- pire firească şi senină cu glia pămân- tului, ca o stingere în singurătatea naturii şi a propriilor mistere omeneşti. Iar poezia care o cuprinde pare o poezie de adâncime şi de expresivitate bogată, înşiruindu-se alături de în- treaga operă a d-lui Demostene Botez. Ion Şiugariu Geneza mitului, de Aurel Cos- moiu. Este pentru prima dată când un teolog încearcă să împace o pro- blemă, cum este Geneza mitului, pe două planuri de gândire care se sur- prind unul pe altul, fie în contradic- toriu fie în prelungire. Cele două pla- nuri — sunt interpretarea filosofică pa de o parte şi cea teologică pe de altă parte, a aceleeaşi probleme. D. Aurel Cosmoiu a debutat în gândirea românească, destul de per- sonal, cu această carte « Geneza mitului o — a cărei valoare este mai remarcantă decât cea pe care i-a acor- dat-o sau nu i-a acordat-o critica de specialitate. încercarea d-lui Cosmoiu, balansând între o riguroasă formă a cugetării şi o exaltare de sinceritate şi originalitate, dovedeşte totuşi o mare pasiune. Pornind dela valabilităţile teologice şi filosofice ale mitului, în origina lui ca formă şi concept, d. Aurel Cos- moiu constată că «sursa mitului nu este, aşa dar, raţiunea, ci sufletul întreg, propulsat de rădăcina lui aproape con- cretă: instinctul, şi operând într’o zonă de penumbră, cu un mădular nedife- renţiat al sufletului: intuiţia ». Iar istoria lungă a mitului, cu toate evoluţiile de admitere a lui şi de în- ţelegere, este urmărită din filosofia elină, până în renaştere şi în epoca contemporană — d. Aurel Cosmoiu neoprindu-se să enumere doar inter- pretările: naturalistă, etico-alegorică, mistică, evhemerismul, sau teoriile şco- lilor: simbolică, neo-evhemeristică, fi- 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lologică, antropologică, pan-babilo- nistă, etc. — ci caută să-şi impună şi punctul său de vedere, concluzia sa personală, justeţea concepţiei sale pă- rându-ni-se de o obiectivitate şi po- ziţie într’adevăr nouă. Acolo unde cri- tica acestor şcoli uşurează înţelegerea problemei, inconvenientele şi limitele manifestante ale lor devin specifice pentru probitatea şi emoţionanta sa- tisfacţie de gândire a d-lui Cosmoiu. Astfel admitem că mitul, după toate experienţele lăuntrice sau în afară ale spiritului, implicit trebue să ducă spre metafizică — nu pentru a-şi găsi un reazăm în filosofia actuală — ci pen- trucă e firesc să nu-şi fi pierdut con- ceptele şi permanenţa, doar metafi- zica fiindu-i astfel o valoare sau o rezolvare de centru a preocupărilor lui. Laurenţiu Fulga udosţforschung der Gegenwart este intitulată schiţa programatică a d-lui Rudolf Brandsch în numărul din Fe- bruarie al revistei « Volk im Osten *. Este o problemă şi un câmp dţ cercetări la care — natural — suntem şi noi esenţial interesaţi şi unde me- todele şi spiritul ştiinţei germane ne vor ajuta tot aşa de hotărîtor, ca şi în celelalte tărâmuri de activitate. In măsura în care este vorba în primul rând de « Forschung» adică de cercetare ştiinţifică a realităţilor, concentrate în jurul conceptului cen- tral al etnicului, nu credem însă că o atare stabilire a realităţii se poate face fără o colaborare spirituală şi ştiinţifică şi a celorlalte naţionalităţi, care locuesc Sud-Estul Europei. Apli- carea unor perspective exclusiv isto- rice şi tinzând să urmărească numai rolul civilizaţiei central-europene în viaţa acestei porţiuni a Europei, va ignora fatal tocmai ceea ce constitue esenţial ciudăţenia şi caracterul spe- cific al complicatelor probleme care se pun în acest spaţiu. Nu se pot aplica aci — scheme şi categorii construite gata altundeva — nu numai accentele de valorificare şi de delimitare categorială a realităţii, dar însăşi constituţia celor mai curente fenomene este esenţial deosebită de ceea ce se captează în mod curent prin aparatele de percepere ale cer- cetării Europei Centrale. Ar fi un obiect interesant de rod- nică colaborare, în care s’ar întâlni spiritele a două naţiuni, care cola- borează fecund pe frontul marilor prefaceri ale Europei noi. Sunt în- cheieturi şi semnificaţii pe care nu- mai noi, autohtonii, le putem descifra şi prezenta. Şi asemenea precizări pot servi, indirect, şi celei mai exclusive preocupări germane, întru cât con- vieţuirea a impus o sumă de foarte interesante corective şi acomodări tu- turor neamurilor din Sud-Est. Dr. St. T. D. Aurel Marin este autor a io cărţi de poezie, apărute într’un răs- timp de 9 ani. Am avut ocazia să scriu despre aproape toate aceste cu- legeri, remarcând de fiecare dată o tendinţă de simplificare şi de clarifi- care a atitudinei sale în faţa proble- melor poeziei şi a problemelor gene- rale de viaţă. Orientat spre sobrie- tatea şi liniştea poeziei clasice, neso- cotind stridenţele şi încolţurările scri- sului din jurul său, şlefuitor abil şi răbdător al cuvântului celui mai de toate zilele, în marginile îngăduitoare ale ideii, d-sa rămânea oarecum un izolat şi un inadaptabil. Ceea ce mi se părea a constitui totuşi o amenin- NOTE 223 ţâre a poeziei sale, pe drumul acesta al resemnării şi al restrângerii la ex- presia directă, prozaică şi imediată, era căderea ei in banalitate şi in pla- titudine. Citam cu această ocazie exem- ple din însemnări de vacanţă şi din Viaţa în munţi. Volumul de Sonete apărut de cu- rând cuprinde in bună parte atât ca- lităţile cât şi defectele cărţilor ante- rioare. El ne apare ca o încercare de sinteză a întregii sale activităţi poe- tice de până acuma, atât prin forma fixă a sonetului (tendinţele spre forme precise şi simplicitate din celelalte cu- legeri aminteau uneori până la supra- punere de măsură pe Eminescu I), cât şi prin conţinutul ideologic, cuprin- zător al celor mai variate teme. Ceea ce aduce nou această carte este folosirea unor motive de repre- zentare picturală, cari pot ajunge une- ori până la realizări fericite de felul acesteia: Aproape desvelită şi aproape Căzută din mătăsuri şi dantele Se răsuceşte leneş, după ele, Muindu-se ’n adâncul lor ca ’n ape. Un umăr gol şi gâtul cu mărgele Nu mai ajung şi nu pot să se ’ngroape. întunecate, singure pleoape, Acopere neliniştile grele. Prin largile ferestre se revarsă Lumina în uşoară tremurare, Când mai aprinsă, când plutind mai ştearsă. Şi în nemişcătoarea ’nhorbotare, Cum s’a oprit cu faţa ‘n jos întoarsă, E ca un început de modelare. Uneori intenţia este mărturisită şi Jn titlu: Pan, sculptură de Paciurea (p. 27), Studiu, pictură de N. N. To- nitza (p.41), Sbenguială, desen de Ioana Jurgea (p. 53), Tors, sculptură de I. Vlasiu (p. iii), etc. Cred că partea aceasta este cea mai realizată din volum şi dacă ţinem seama de faptul că poezia ce se scrie astăzi a lăsat cu totul în părăsire (in afară poate de d. Ion Pillat) pastelul şi descrierea de orice fel, interesând-o doar peisajul interior, ea poate fi so- cotită chiar inovatoare. Nu-mi place totuşi in această carte folosirea prea deasă a participiului tre- cut şi a formelor de infinitiv la rimă, fapt care denotă o sărăcie de mij- loace poetice, precum şi a unor ex- presii directe cari nu pot ieşi din vul- garitatea de unde poetul zadarnic a încercat să le scoată: E bosumflat de-a bine de-o năroadă (p. 27), Aceasta mi-e scofala (p. 77), Că nu le plac celor într'o ureche (p. 77), etc. Cu aceste corective, socotesc So- netele d-lui Aurel Marin o carte de maturitate poetică şi de definire a unei poziţii proprii. Ion Şiugariu Pustiuri de Georgeta Mircca Can- cicov. Fără îndoială că d-na Georgeta Mircea Cancicov nu este o scriitoare, decât în sensul virtuţii pe care şi-a impus-o de a deveni scriitoare — ceea ce nu poate fi tot una cu vocaţia adevărată sau în sfârşit cu meşteşugi;' acesta aspru al scrisului. Şi nu ştiu când şi cu care anume volum, se va putea vorbi despre realizarea sau < ma- turitatea » scriitoarei Georgeta Mircea Cancicov. Sunt anumite legi ale na- turii care nu pot implica decât un destin fidel cu generozitatea feminină de pretutindeni şi adeseori este mai bine să te întorci la vechile unelte ale sensului comun — care probabil preţuesc mai mult decât a te juca cu focul scrisului. Asta nu înseamnă, însă, că nu sunt totuşi cărţi — care reprezintă într’un 234 IlfiVlsTA FUNbATltLOfe RtGALfi fel oarecare un climat deosebit şi pe care nu întotdeauna scriitorul le de- fineşte cu propria lui fiinţare între coordonatele lumii morale şi geogra- fice, de unde acesta şi-a luat motivele de inspiraţie. Revenind la cărţile d-nei Cancicov, întâmpinăm în paginile lor acel climat rural, ale cărui trăsături şi valori sufleteşti le cunoaştem din şcoala veche a sămănătorismului — şi care nu ne mai poate releva nimic din clasica lui structură — oricât de ine- dite elemente, figuri de eroi sau rea- lităţi sufleteşti, ar aduce. Nu pentrucă noi înşine considerăm susnumita şcoală ca pe o simplă amintire a literaturii noastre, dar mai ales pentru motivul că toţi scriitorii (care eventual mai încearcă o revendicare a ei, cum este cazul d-nei Georgeta Cancicov) păcă- tuesc prin a se supune prea mult regulilor naive şi fascinaţiilor minore care o caracterizau odinioară. Fireşte că o reîmprospătare a te- melor rurale şi mai ales o desbatere adâncă a problemelor de înaltă ten- siune sufletească a păturilor ţărăneşti — n’ar fi deloc rău venită (chiar dacă suntem tentaţi a crede mai mult în literatura cu caracter urban şi deci cu conţinut mai aplicat universalităţii). Iar, dacă ne gândim la posibilităţile d-nei Cancicov, nu putem însemna aici decât simpla sa voinţă de a scrie o carte, care nu e tot una cu a face sau măcar a discerne mai adânc vo- luptăţile şi conflictele mediului rural, care sunt (slavă Domnului 1) mult mai impresionante decât încearcă să ni le evoce d-na Cancicov. D-na Georgeta Mircea Cancicov a mai avut o experienţă literară (dacă se poate numi experienţă) cu cartea «Poem * — în care, oricât de multă bunăvoinţă am avea, n’am descoperit decât o vagă nuanţă de humor, ame- stecat cu piezişe reliefări de tipuri arhicunoscute. Se vedea dela început că autoarea cărţii este doar o martoră din balcon sau de după peretele co- nacului, o simplă spectatoare nealar- mată sau dimpotrivă curioasă feminin la întreaga dramă ţărănească. Sau în sfârşit, nu ştim întrucât autoarea rea- lizase în biografia sa puţină afecţiune pentru eroii săi. Dar, amintindu-ne de anumite pagini bruscate în struc- tura lor ca vocabular şi animaţie, când se putea deosebi cu uşurinţă că d-na Georgeta Cancicov vorbeşte mai bine o limbă străină decât cea românească, motivul acesta ne-a îndreptăţit să cre- dem că şi raportul dintre autor şi personagii este distanţat. Noul său volum « Pustiuri» pune cu prea mare uşurinţă tema vieţii ra- tate a unei femei în faţa propriului său destin, umil şi banal, ca şi în faţa morţii — ca orice fapt divers — cu toate că adesea puterea de descriere prezintă resurse de elemente ciudate care stârnesc oarecare uimire, — dar care până la urmă se simplifică într’un simplu reportaj, din care nu lipseşte nici nota suficientă a anecdoticului încrucişat cu întâmplări hazoase din viaţa satului, personagii inutile şi ne- conturate cu migală—, neputându-se astfel impune în toată cartea o at- mosferă de sine stătătoare. Faptul că ne-am oprit pe marginea acestei cărţi, cu certitudinea că vom deosebi laturile unei cariere scriitori- ceşti, a desminţit cu ultima pagină pasiunea noastră lecturală. Căci, o carte, chiar dacă nu promite ceva extra- ordinar, ar putea fi interpretată măcar cu simpatie în procesul de creaţie in- timă, ceea ce ar putea fi mai fidel conştiinţei şi manierei feminine de oriunde. Probabil tot aşa se explici şi eşecul d-nei Georgeta Mircea Can- NOTE oicov, care ar fi câştigat mai mult cu o carte de confesii decât cu una de peisagii care-i sunt streine şi văzute într’o comoditate prea puţin artistică. Laurertţiu Fulga E dgar Poe, Iluminatul de Dan Petraşincu. «O carte despre Edgar Poe în româneşte » ? — este întrebarea pe care dela început şi-o pune chiar d. Dan Petraşincu, cu puţină îndoială uimită sau capricioasă şi cu ironia acordată timpului modern — care în totdeauna i-au fost caracteristice. Pe marele poet şi nuvelist american l-am cunoscut din simple note de re- vistă, din ceea ce-i acordau alţii cu indulgenţa celor care-1 aflaseră mai repede — sau din tot ceea ce litera- tura franceză ne punea Ia dispoziţie în traduceri, studii sau esseuri. Când deodată, acum câţiva ani, l-am cu- noscut mai în deaproape prin tradu- ceri în poezie ale d-lui Emil Gulian şi în sfârşit acum prin cartea de ana- liză şi sinteză a d-lui Petraşincu. Ne amintim că s’a iscat vâlvă şi ne- dumerire la apariţia acestui «Edgar Poe, Iluminatul » — dar în faţa tuturor prejudecăţilor de clan scriitoricesc şi mai ales în ciuda celor care nu se aşteptau la atâta curaj din partea d-lui Dan Petraşincu — trebue să mărturi- sim că « Edgar Poe, Iluminatul » tre- buia să apară, fiind o carte nu numai absolut necesară ca documentul unei pasiuni — dar şi o lucidă operă de judecată şi înţelegere din partea d-lui Petraşincu. întrucât, însă, chiar d. Dan Pe- traşincu a fost chemat sau era indicat să scrie această carte, n’are nicio im- portanţă, cu atât mai mult cu cât explicita prefaţă a autorului fixează condiţiile şi motivele care l-au de- terminat s’o facă: « N’aţ vrea să fie interpretat acest act decât în înţelesul lui intern, cel adevărat: ca o pasiune pentru Edgar Poe, care la un moment dat se manifestă ţi ia formă de carte fiindcă nu se poate altfel — precizează d. Dan Petraşincu în prima pagină. Singura mea vină constă în aceea că nu mi-am putut înfrâna pasiunea, aşter- nând pe hârtie ceea ce multor altor cititori de-ai lui Poe — a cărui operă a însemnat o anumită tentaţie în evo- luţia lor intelectuală — le-a trecut de sigur prin minte, citindu-l *. Şi pornind dela această afirmaţie, toată cartea desbate cu o febră deo- sebită cele mai încâlcite probleme de conştiinţă ale operei lui Edgar Allan Poe. Este, deci, vorba de o interpre- tare personală, de o sumă de jude- căţi acordate cu prisosinţă nuvelistului — cu toate că d. Dan Petraşincu, de multe ori, atacă pentru o lucidă confruntare cu natura lui Poe, chiar poezia şi datele vieţii lui (scrisori, în- tâmplări, conferinţe, conflicte, etc.). «Edgar Poe, Iluminatul » nu este o carte de rigori absolute, scrisă la rece, cu obiectivitatea savantă a cri- ticului strein de toate neliniştile lui Poe — pentrucă, dela prima până la ul- tima pagină, chiar acolo unde inter- pretarea merită o judecată mai severă sau mai corectă — cartea este scrisă într’un tempo de exaltare, ca un imn de laudă marelui ppet american sau ca o grea melancolie resimţită în urma citirii operei lui. D. Dan Petraşincu se fereşte mai întâi de elementele biografice, lă- sând senzaţionalul pe seama altora — şi dela început trece la profilul psi- hologic al poetului, realizat şi din portretul lui Edgar Poe — căruia au- torul îi descoperă astfel, mai mult printr’o sugestionare contemplativă, ÎS 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tot ceea ce nuvelistul ascundea din- colo de făptura lui: * Această ardere lăuntrică se reflectă în privirea lui Edgar Poe ca o halucinaţie lucidă, în care pălpăe o imensă melancolie, un «nu ştiu ce» de pe alte tărâmuri — con- ştiinţa deconcertantă a unei surpări in- terioare, parcă, cu sugestia cumplită a lumilor pierdute, a tuturor dezolărilor ce-au putut încerca vreodată întreaga umanitate ». Trecând apoi la un nou capitol Sensuri şi sinteze, d. Dan Petraşincu începe prin a preciza definiţia fan- tasticului, puterile şi limitele imagi- naţiei, categoriile fantasticului (esen- ţiale pentru înţelegerea operei lui Edgar Poe, aproape fiecare nuvelă fiind dis- cutată în amănunt) — pătrunzând cu o putere intuitivă slujită de inteli- genţă şi poate chiar de acea justă pondere a afilaţiei intime — în acea vastă identitate poescă, revelatorie. Faptul, însă, că d. Dan Petraşincu se foloseşte de o bibliografie exclusiv franceză şi italiană (forţând de multe ori interpretarea cu cărţi de filosofie şi ştiinţă, doar din nevoia de a fi mai sintetic) nu satisface totuşi până la urmă şi pasiunea sa şi speranţa noastră de a cunoaşte în întregime pe Edgar Poe. Chiar, când acesta este privit alături de Dante sau Dostoiewski— mi se pare că şi paralelele acestea era ne- cesare, ca un discernământ al geniilor în aceeaşi privire a destinelor lor. Iată de ce, cartea d-lui Dan Petra- şincu înseamnă un bun al culturii — adăogând la activitatea sa personală ca pe o distinsă preocupare şi o deose- bită carte de esseu. Laurenţiu Fulga Bazată pe o bogată bibliografie privitoare la viaţa culturală a Transil- vaniei în cei douăzeci de ani de după unire, lucrarea d-lui Olimpiu Boitoş intitulată: Progresul cultural al Transil- vaniei după unire, poate fi socotită ca o sinteză şi o sistematizare a întregului material de natură să mărturisească puterea de creaţie a neamului româ- nesc din Ardeal. Cu o minuţiozitate şi o răbdare demne de laudă, d-sa a folosit toate articolele şi toate lucrările publicate privitoare la această problemă. Cartea cuprinde cinci capitole ce tratează despre: Limba, ca element de bază a vieţii spirituale. Opera misionară, opera de organizare şi apostolatul laic al celor două biserici, ortodoxă şi unită, din Ardeal. Realizările şcolare (în cele trei ipostaze: învăţământul primar, învăţământul secundar şi învăţământul superior). Creaţia culturală (ştiinţă, literatură, plastică, muzică, teatru). Difuzarea culturii («Astra *, şcolile ţărăneşti, studenţii universitari, etc.). Cuprinzând cifre, date statistice şi enumărări din toate aceste domenii de activitate spirituală, cartea d-lui Olim- piu Boitoş este o adevărată oglindă a întregului proces cultural realizat în Ardeal în aceste două decenii de după unire. Ea este în acelaşi timp şi o dovadă strălucită de putere creatoare şi de biruinţă spirituală pe toate tărâ- murile de activitate românească, capa- bilă să susţină orice luptă şi, orice discuţie privitoare la întâietatea nea- mului nostru pe acele locuri. Ion Şiugariu a porţile Odesei, de Comeliu Penescu. Nu este o simplă întâmplare că scrim aci despre această carte, cu atât mai mult cu cât autorul nu este niciun scriitor consacrat, dar niciun simplu reporter de războiu. D. Cor- neliu Penescu se găseşte la a doua NOTE 287 aa carte de schiţe de războiu. După « Centrul 8 * — iată « La porţile Ode- sei »— care vine să întregească seria notaţiilor directe, în faţa câmpului de luptă. Şi în amândouă d. Comeliu Penescu dovedeşte un simţ al reali- tăţii, o mare putere de analiză a stă- rilor sufleteşti şi mai ales o desă- vârşită stăpânire a frazei literare — ceea ce foarte rar am avut ocazia să întâlnim în cărţile obişnuite de re- portagii. «La porţile Odesei o cuprinde 12 schiţe — care prezintă totuşi o uni- tate, fragmentarea ajutând mai mult la cumpănirea momentelor dramatice intense. Dela frământarea posturilor de comandă şi până la sbuciumul pri- melor linii — sunt surprinse în neli- niştitoarea lor trăire zeci de figuri de luptători, simpli soldaţi şi ofiţeri — care nu par a fi văzute de departe, strein, sau cu ochiul martorului — ci alăturate în aceeaşi febră a zilelor de luptă şi a nopţilor de spaimă ori emo- ţie. Căci d. Corneliu Penescu a făcut războiul, i-a simţit toate turburările şi înaltele clipe ale desordinei sufle- teşti, dela trecerea Prutului şi până la intrarea în Odesa. Autorul şi-a trăit astfel toate clipele descrise şi-a cu- noscut de aproape eroii pe care-i glo- rifică şi-i scoate din anonimatul massei — ocupându-se în această carte numai cu elementele esenţiale, care ajută mai mult la portretizarea lor şi la unitatea acţiunii dinamice a cărţii. Redăm aci un revelatoriu pasaj din schiţa cea mai sugestivă, poate: « Acolo doarme un infanterist»— în care se pot deosebi cu uşurinţă calităţile de scriitor ale d-lui Comeliu Penescu: «Fantomele nopţii. Cu faţa suptă pi pământie, cu trupul cobiliţă de povara dusă în spinare, ochii caută prin beznă, albul drumului, merg fără să ştie unde, către răsărit, cu gândurile împletite din dorurile de cei lăsaţi acasă. Merg şi se împiedecă de bulgării drumului, uscaţi de vânturile venite tot din partea unde merg ei; se împleticesc, cad, se scoală şi merg mereu tot înainte. Praful stârnit din mers îi face să scuipe şi compasul picioarelor cronometrează mereu kilo- metrii parcurşi, tot mai mulţi kilo- metri. .. ». Intre toate cărţile de războiu ale reporterilor obişnuiţi, cartea d-lui Cor- neliu Penescu ne prezintă singurul document adevărat al întregei vâltori şi deslănţuiri de vieţi în marele an- grenaj al frontului. Toate calităţile cărţii sale t La porţile Odesei» ne dovedesc că avem în faţă un scriitor adevărat, căruia nu-i rămâne decât să-şi remarce talentul şi în alte cărţi. Laurenţiu Fulga israeli într’o nouă lumină (Ru- dolf Craemer, Biografia lui Benjamin Disraeli. Hanseatische Verlagsanstalt). Despre Disraeli nu existau scrieri lă- muritoare şi horărîtoare, pentrucă nici- una dintre ele nu arăta adevărata per- sonalitate a acestui om, aşa cum se oglindeşte nu numai în activitatea sa politică dar şi în cea literară. Cartea lui Maurois despre Disraeli nu e decât o biografie romanţată, la modă pe atunci, scrisă' într’un mod superificial şi evitând cu grije delicata problemă pe care o prezintă romanele lui Dis- raeli. In cartea sa, Rudolf Craemer dis- cută şi consideră ca documente în primul rând opera literară a lui Dis- raeli şi părerile contemporanilor de- spre el. Rezultatul este mai intere- sant decât s’ar putea aştepta cineva. Ceea ce redă autorul în carte, citate 16' *zS REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din romanele lui Disraeli şi, în di- rectă legătură cu ele, activitatea sa ambiţioasă care l-a dus la rangul de prim-ministru, uimeşte şi pe cei mai cinici oameni. Indrăsneala publi- caţiilor lui Disraeli într’un moment când în Anglia nu se făcuse încă emanciparea Ovreilor, curajul cu care afirma predominanţa rasei iudaice ca scop al politicei sale, sunt trăsături care conturează puternic personalitatea acestui om. * Fără îndoială — scrie Craemer — inteligenţa şi dispreţul de oameni, care reies din afirmaţiile lui Disraeli, se leagă de un curaj ahas- veric, care duce la victorie». Desvăluirile pe care le face R. Craemer, cu preciziunea şi obiectivi- tatea istoricului, sunt mai puţin pe- nibile pentru Disraeli, cât dureroase pentru Anglia şi nobilimea sa. Sur- prind neplăcut observaţiile din scri- sorile lui Disraeli, lauda de sine când cucereşte o treaptă în plus, îngâm- farea sa când simte că nobilimea trebue să-l invite — pe el Iudeul levantin —, când face parte din cercul cel mai restrâns dela Curte, cum surprinde şi atitudinea reginei Victoria, care re- acţionează faţă de scrisorile din care transpiră un sentiment linguşitor, cu încredere din ce în ce mai mare. închizi cartea cu impresia că tra- gedia Angliei a început în anul 40 al ultimului secol, în anul în care i-a fost posibil acestui om să se afirme şi să fie temut în calitate de educator al partidului tory. Singur Carlyle a prevenit şi a prevăzut. Deşi şi-a ex- primat părerea într’un limbaj destul de lămurit, el n’a fost ascultat nici înţeles. Cartea lui Rudolf Craemer asupra lui Disraeli, Lord Beaconsfield, nu este numai un studiu interesant şi obiectiv asupra unei personalităţi atât de discutate, dar este şi o lămurire asupra evoluţiei şi dependenţelor isto- rice ale Angliei. Petronela Negoşamt (Critica italiană se ocupă de cartea recent apărută a unui scriitor modern, Guido Piovene, intitulată Lettere di una novizia. E un roman epistolar în genul său în care ni se împărtăşeşte zbuciumul unei vocaţii ratate. E o carte cât se poate de curioasă şi în- ţelegătoare a misterelor sufletului omenesc. • Ultimul număr al revistei Nouva Antologia (anul 77, fasc. 1681) pu- blică discursul lui Riccardo Bacchelli, rostit la Academia italiană la 25 Martie 1942, cu prilejul sărbătoririi centena- rului naşterii lui Antonio Fogazzaro. Intre altele se afirmă actualitatea ro- mancierului vicentin în sufletul po- porului italian, mai ales prin romanul său Piccolo mondo antico, care vorbeşte încă inimilor simple dar înţelegătoare de frumos şi omenesc. • Nino Broglio a publicat de curând o carte de vânătoare, Tutta caccia, pentru profani, în care vânătorul se dovedeşte îndrăgostit nu numai de sport dar şi de artă: abundă în cartea sa peisagii, fapte, tipuri, tovarăşi de vânătoare, oameni şi câini, aventuri mai mari şi mai mici, alcătuind o lume foarte sugestivă. • Literatura italiană de călătorii şi aventuri exotice s’a îmbogăţit de cu- rând cu o nouă carte: V. G. Rossi, Cobra, o călătorie în India. Două NOTE 229 ediţii tn trei luni, mărturisesc nu nu- mai interesul trezit dar şi calităţile operei în sine. • Ultimele numere din revista Nuova Antologia continuă să publice listele de cuvinte exotice care, prin decretul Ministerului de Interne, în urma ra- portului Academiei Italiene urmează să fie eliminate din limba italiană şi înlocuite cu cuvinte naţionale. • In volumul recent publicat, Saggi sulla lingua dell' Novecento, Bruno Migliorini, îmbinând istoria culturii cu istoria limbii literare, se interesează deopotrivă de cuvintele clasice cât şi de cele modeme care trebue să pre- ocupe pe linguist ca realităţi ale vieţii umane, răsărite însă în marginea tra- diţiei şi în limitele bunului gust. O idee nouă cere o expresie nouă şi vocabularul clasic n’ar putea să epui- zeze toate nuanţele gândirii umane. • Un comitet de onoare a publicat de curând un volum intitulat Scritti di filologia e umanitâ, în care sunt adunate studiile cele mai reprezenta- tive şi valoroase ale profesorului Vin- cenzo Ussani dela Universitatea din Roma, cu prilejul retragerii sale la pensie. O prefaţă semnată de F. Ar- naldi prezintă opera şi activitatea di- dactică a Maestrului Ussani ca stu- dios, profesor, umanist şi reprezen- tant ilustru al filologiei clasice în Italia vremurilor noastre. • Cultura dantescă înregistrează o se- rie de studii noi adunate în volumul liante e la cultura medievale de Bruno Nardi. Cartea dovedeşte în primul rând pasiunea cu care sunt conti- nuate în Italia studiile danteşti şi aduce contribuţii originale preţioase la cunoaşterea gândirii poetului faţă de problemele cele mai dificile ale Evului Mediu. C. H. Niculescu jRamiro Ortiz, Letteratura Ro- mena. Editura Angelo Signorelli, Roma 1941. Apariţia unei istorii literare este totdeauna un eveniment cultural şi cu atât mai mult în cazul de faţă, când această istorie a literaturii ro- mâne este prezentată de d. profesor Ramiro Ortiz publicului italian, în limba italiană. Ar fi inexat să afirmăm că recenta ei apariţie ar avea vreo legătură cu schimbarea politică sur- venită Ia noi, pentrucă este o lucrare vastă, care presupune un îndelungat studiu şi o profundă cunoaştere a poporului şi culturii române, pe care d. Ortiz a avut ocazia să şi-o apropie încă din anii când era profesor la Universitatea din Bucureşti. De altfel, aceasta nu este prima carte în care d. Ortiz, autorul minunatelor critici florentine şi a studiilor evmediene, se ocupă de literatura noastră. După câte ştim, a publicat în limba italiană tra- ducerea poeziilor lui Eminescu. Cartea d-Iui Ramiro Ortiz, împăr- ţită în şapte capitole — literatura po- porană, literatura religioasă, istorio- grafia, şcoala latinistă şi curentul na- ţionalist, Titu Maiorescu şi Junimea, Iorga şi Semănătorismul, şi literatura modernă contemporană — nu este câtuşi de puţin o aridă istorie a lite- raturii. însoţită de numeroase texte, traduse în mare parte de autor — chiar dacă poeziile traduse în versuri albe nu reuşesc să redea totdeauna muzi- calitatea originalelor — cartea prezintă ajo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi pentru noi, prin observaţiile critice, inedite, un interes deosebit. In cartea d-lui Ortiz, literatura po- porană ocupă un loc de frunte: «ea reprezintă, cu gingaşele cusături, cu splendidele covoare şi cu bogatele crestături în lemn care fac ambianţa în care a luat naştere «doina », ex- presia cea mai pură a rasei şi a sufle- tului poporului român. Este adevă- rata literatură română, de care mai târziu se leagă Semănătorismul şi cu- rentul sănătos al literaturii contem- porane de azi >. « Mioriţa este expresia cea mai deli- cată şi mai autentică a sufletului po- porului român şi nu are nicio cores- pondenţă în literatura altor popoare. Este o adevărată capodoperă de gin- găşie, dovedind un simţ al frumosului foarte rafinat şi evoluat ». Epoca primelor contacte cu occi- dentul preocupă pe autor mai mult din punct de vedere al contactului cu Italia, atât de rodnic pentru noi prin apariţia şcoalei latiniste şi a şcoalei italianiste a lui Eliade Rădulescu. Influenţa franceză, atât de puternică în secolul XVIII, deşi a deformat uneori originalitatea scriitorilor, a dat totuşi naştere unui curent politic-li- terar într’adevăr surprinzător. In lucrarea sa, d. Ortiz rezervă un loc important lui Mihail Kogălniceanu, pe care îl consideră unul din cei mai importanţi factori ai redeşteptării na- ţionale. Vorbind apoi despre gruparea dela Junimea, d. Ortiz scrie, cu privire laTitu Maiorescu,următoarele: «A fost unul din cei mai de seamă conducători spirituali ai României modeme. Logic, rece, precis, gotheian, olimpic, având o solidă cultură filosofică şi literară clasică, în special germană, a reuşit să cureţe câmpul literar român de toate buruenile ce l-au năpădit, punând o stavilă grabei celor mulţi, încurajaţi să scrie de romanticul apel al lui Eliade Rădulescu ». Meritul cel mai mare pe care îl gă- seşte profesorul Ortiz lui Maiorescu este descoperirea geniului poetic al lui Eminescu. « Eminescu — scrie d. Ortiz — poet pesimist, hrănit cu filosofia lui Scho- penhauer şi influenţat sporadic de budism, aparţine familiei lui Leopardi, Musset, Vigny, Lenau şi Heine, deose- bindu-se totuşi de ei prin viziunea sa personală asupra vieţii,, printr’un gin- gaş, profund şi apropiat simţ al na- turii, fiind astfel interpretul cel mai sincer al peisajului românesc. Entu- ziasmul său pentru istorie şi tradiţie şi poezia populară, seninătatea sa în durere, care-1 face să privească de sus patimile omeneşti, muzicalitatea versului său, o muzicalitate româ- nească, precum este aceea a doinei, dulcele cântec de iubire şi durere al poporului român, fac din Eminescu cel mai autentic, mai original şi mai melodios poet român, găsindu-şi doar în peisajul românesc al lui Grigorescu un echivalent ». Din operele lui Creangă aminteşte de «minunatele Amintiri din Copilărie, de multe basme şi legende, scrise în limba ţăranilor români, dar curăţită şi ridicată de Creangă pe culmi de artă şi eleganţă *. Versiunea unui fragment « Pupăza * din Amintirile din copilărie, este re- dată în dialectul din Pistoia, fiind una din traducerile cele mai reuşite şi redând admirabil umorul şi specificul lui Creangă. Interesantă este paralela pe care o face d. Ortiz între Nicolae Iorga « om de vastă cultură, cu personalitate com- plexă şi o activitate de istoric şi om politic care fac din el o figură euro- « NOTE *3i peană * şi Miguel de Unamuno, având ambii < aceleaşi calităţi şi aceleaşi defecte ». înainte de a trece la studiul lite- raturii modeme, d. Ortiz se ocupă pe larg de personalitatea a trei scriitori: « Brătescu-Voineşti, povestitor de rasă, cizelator însă nu sculptor, miniaturist dar nu pictor»; «Octavian Goga, cântăreţul Românilor din Ardeal, ale cărei poezii La Noi, Oltul şi altele au fost pentru opresori nişte adevărate bătălii pierdute şi au aceeaşi aureolă ca şi câmpiile dela Mărăşti şi Mără- şeşti»; «Mihail Sadoveanu, figură masivă, blând visător, tipul patriar- hului primitiv, cântăreţul epic al pă- mântului şi al rasei sale ». Despre literatura contemporană, au- torul spune fcă oscilează între tradi- ţionalism şi modernism. Ocupându-se de cei mai importanţi scriitori, poeţi şi critici (Corneliu Mol- dovan, Ionel Teodoreanu, Cezar Petre- scu,etc.(autorul subliniază personalita- tea lui Liviu Rebreanu, al cărui roman « Ion » poate sta alături de romanele «ele mai bune din literatura europeană contemporană, ca «Ţăranii» lui Rey- mond, pe care îl întrece însă în struc- tura organică şi în sobrietate. Dintre poeţii contemporani, autorul insistă asupra lui Nichifor Crainic, « a cărui poezie aminteşte uneori accen- tele virile şi melancolice ale poeziei carduciene ». Din aceste scurte citate ne dăm seama cât de informat şi de just este d. profesor Ramiro Ortiz în aprecierile sale. Chiar dacă nu este pretutindeni egal — şi este natural să insiste mai mult asupra legăturilor culturale dintre literatura română şi cea italiană — d. Ortiz se dovedeşte un fin psiholog şi profund cunoscător al sufletului şi poporului român. Prin această carte d. profesor Ramiro Ortiz apropie România de Italia, deschide o cale spre noi, dă o posibi- litate poporului italian de a cunoaşte literatura română în întregime, de a se apropia de sufletul şi de gândirea noastră dela începuturile ei şi până în zilele noastre. Maria Hodârndu eeditarea lui Theodor Fontane. Se părea, cu câteva decade înainte, că o parte din opera lui Fontane trece într’un unghiu mort, ne mai fiind onorată decât de istoriile lite- rare. Dar operele caracterizate prin forţă şi permanenţă reuşesc să treacă şi să trăiască şi peste anumite epoci de uitare a publicului. Ca şi Raabe, Storm, Keller şi Mo- rike, şi Fontane a fost greu încercat de posteritate. Prezentul înregistrează însă un puternic curent pentru opera atât de serioasă a lui Theodor Fon- tane. O dovadă e şi recenta ei re- editare. Fontane, deşi nu era dotat, ca Goethe, Storm ori Morike, pentru lirica pură, a avut totuşi ceva de spus. El avea darul să lase oamenii şi îm- prejurările să vorbească. înţelegea oa- menii aşa cum sunt, având o bună- voinţă ironică faţă de defectele lor. Reeditarea romanelor sale sociale, ce caracterizează atât de bine epoca wilhelmiană (Mărkische Schilderun- gen), a călătoriilor sale în Franţa, a romanului său înainte de Furtună (Vor dem Sturm) şi chiar a consideraţiilor şl criticelor sale teatrale, este o do- vadă puternică pentru curentul care există azi în Germania faţă de opera lui Fontane. De aci porneşte noua ediţie a poe- ziilor şi baladelor lui Fontane, ediţie îngrijită de' Heinrich Wolfgang Seidl. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 33 s Poezii ca Archibald Douglas; Ca- stelul Eger; Lupta dela Hemming- ated; Podul pe Tay; împăratul Frie- drich III ţi Regele Oscar; D-nul Von Ribbeck la Ribbeck şi în Havelland, sunt creaţii care se integrează în per- manenţa liricei germane. Interesant de subliniat este că nu numai poezia şi proza lui Fontane găsesc ecouri noi în public, dar şi observaţiile sale politice, făcute cu ocazia călătoriilor în Anglia. « Nu tot- deauna este dăunat un popor când este lovit în onoarea şi fericirea sa. Dimpotrivă. Poporul învins va trebui să aibă puterea să se redreseze din propriile-i forţe *, scria Fontane. Şi rândurile acestea — şi multe al- tele din Fontane — vorbesc profund Germaniei de azi. P. Negoţamt U n pianist fin şi distins, un di- rijor precis, elegant şi serios. Iată ce cunoaşte publicul nostru din perso- nalitatea lui C. Silvestri. Ceea ce va rămâne însă, e creaţia lui. Muzica lui Silvestri: o sensibilitate frământată, neliniştită, cu tendinţe contradictorii de umor şi tragic, cu clipe de delicat echilibru. Reţinut însă peste tot, aproape ermetic, fuge de efuziunile lirice prea directe şi le îm- bracă în forme mai puţin transparente. De aceea şi lirismul său, de un tip cu totul special, apare aproape inacce- sibil celor nefamiliarizaţi cu arta lui. Odată cu proclamaţia poetică a lui Apollinaire, odată cu pictura lui Pi- casso şi grupul imitatorilor lui, a apărut pretutindeni în artă dorinţa de « artă pură », cum o numeau unii: doar cu- loare, sonoritate, expresie pură, fără alt sens decât acela al reprezentării i efectului de ansamblu. Fără idee, fără sentiment precis: o artă pur formală. Principiu destul de epidermic, destul de superficial, deşi s’a reuşit, cu unele opere de acest fel, să se atingă ascunzişuri vibrante ale sen- sibilităţii. — Mai puţin extremist, dar apro- piat de această concepţie de artă, s’a arătat şi Debussy, în « Studiile * sale: nicun sentiment decât acela al sono- rităţii, numai voluptatea unor irizări sonore şi a mângâierilor curbei mu- zicale. Dar ce sentiment complex, mlădios şi captivant I In Spania, Franţa şi Germania au apărut, în acest început de secol, pic- turi care erau frumoase deşi nu re- prezentau nimic. Nu erau nici orna- mentale, fiindcă nu conţineau o si- metrie aparentă, quasi-matematică. Dar era o simetrie vie, ascunsă, care dădea armonia culorilor aşezate parcă la întâmplare, armonia liniilor fără în- ţeles care le despărţeau şi le distri- buiau. Schimbând această aşezare * fără rost *, efectul ar fi dispărut. Un sens secret exista în aceste cu- rioase manifestări de artă. O satis- facţie artistică ce nu se adresa înţe- legerii, ci simţurilor, atingând direct sensibilitatea cea mai inexplicabilă. Nimic raţional, ci numai sensorial, şi, — pe această cale osbeură, — afectiv. Oare muzica lui Const. Silvestri nu s’ar putea clasifica în acest fel de artă ? Motivele lui conţin expresivitate fără melodie propriu zisă — interva- lele sunt cu totul neobişnuite. Nici melodia romantică, nici temele cla- sice, nici semitonurile insinuante ale lui Debussy (decât întâmplător), nici cromatismul lui Francke sau Wagner. Astfel că expresivitatea nu constă atât în raporturile dintre note — în inter- vale —, ca în ceea ce se poate chema « melodie *, ci mai mult însăşi sune- N 0 T B *33 tele piesei, prin culoare sonoră, prin timbru, prin dozări de intensitate şi prin armonie. Desvoltarea acestor teme se face cu un riguros mecanism. (De remarcat că Silvestri cultivă şi preferă configu- raţiile şi desvoltările clasice: Concertul şi Sonata). Din procedeul politonali- tăţii, pe care-1 întrebuinţează deseori (socotit perimat, dar care obţine to- tuşi efecte ce nu sunt de dispreţuit), se accentuiază şi se variază un fel de cromatism care-i aparţine, un croma- tism inedit ca aspect şi efect. Deci raportul sonorităţilor — ca tim- bru, sonoritate şi înălţime, — nu e fă- cut astfel ca să poată fi asemănat cu < arta pură » a picturilor pomenite. Mai mult: incontestabil este că opera lui Silvestri are la baza desvoltărilor sonore o « celulă * de natură pur rit- mică. De aici avântul, nervul, care poate fi asemănat cu acela (provenit din aceeaşi construcţie pe bază rit- mică) al lui Hăndel, al lui Beethoven, Stawinsky sau Honegger. Această esenţă ritmică e cea care deosebeşte muzica lui Silvestri de * arta pură *. Fiindcă acest gen de artă e prin ex- celenţă îndepărtat de ritmul matematic — adică de o simetrie aparentă, ri- guroasă —, şi conţine numai acea si- metrie organică, vie, care nu-şi are o formulă generală, ci are o formulă matematică specială, dela caz la caz. Deşi cu forme atât de riguroase, în care inspiraţia sa se încătuşează de bună voie, Silvestri rămâne un «. liric. Toată vibraţia interioară se tra- duce doar în coloarea sonoră şi într’un «nerv *, într’un dinamism de o rară impetuozitate. Aceasta, fie că are im- puls sau intenţie de capriciu, de surâs, fie de pornire adâncă, chiar tragică. In momentele de < Andante * sau « Adagio *, devine mai elegiac prin ex- presivitate, cu acelaşi impuls, reţinut însă. Prin transparenţa discretă a unor sonorităţi simple, fruste, dar expre- sive, se zăreşte o sensibilitate ascu- ţită, chiar cam chinuită şi sumbră. Capriciul şi surâsul iau deseori nuanţe întunecate. S’ar putea spune chiar că, în ge- neral, muzica lui are un colorit în- chis, o dispoziţie puţin fericită. Fără melancolie, fără desperare, e uşor de- primantă. Se agită însă multe neho- tărîri, multe gânduri într’însa. Totul e netezit cu grijă — un fel de pudoare care nu-1 lasă să mărturi- sească nimic prea vehement, prea efu- ziv; e îmbrăcat într’un fel de indi- ferenţă sau sarcasm aparent, în haina puţin mlădioasă a formelor şi armo- niilor. £ ceea ce dezorientează audi- torul la început, şi ceea ce contribue la satisfacţia audiţiilor ulterioare, când, sub aparenţa de răceală, sau mai exact de « căutat » şi chiar de snobism, se descoperă o comoară de sensibilitate simplă şi sinceră, ce comunică direct dela inimă la inimă. De aceea această muzică se adre- sează întâi raţiunii, prin aerul savant şi fantasc totodată, ca apoi raţiunea s’o despoaie de această mască, pentru a-i găsi adevărata faţă: lirismul lim- pede şi intens. La prima vedere, Silvestri s’ar în- rudi cu şcoala modernă vieneză — Schoenberg şi elevii lui, ca şi ceilalţi, Berg şi Stein — şi poate cea germană. Dar nu rămâne la experienţe de laborator, la compoziţii cerebrale cum sunt cele mai multe din acestea, care au căutat cu orice preţ noutăţi în tehnica muzicală, ci, printr’o con- strucţie mai spontană şi firească în complicaţia ei, aduce şi acel < ceva *, acea vibraţie de viaţă care se numeşte Artă. 234 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dacă e vorba însă de o asemănare sau de o filiaţiune a compozitorului nostru, nu trebue s’o căutăm mai de- loc în opera altora decât a lui Brahms. Ca fond, şi chiar ca formă. ... Acel tumult de dorinţi, de avân- turi şi de visare, atât de nehotărîte şi capricioase, se găseşte în Brahms ca şi în Silvestri. Freamăt de poezie de- licată şi accente tragice... aceleaşi preferinţe ritmice... toate îi asea- mănă. Aceleaşi contraste. Şi chiar cro- matismul specific al lui Silvestri poate fi înrudit cu acela din Baladele de Brahms, de pildă. Distinsa pianistă care e d-na Ma- deleine Cantacuzino îl caracterizează ca « romantic refulat». E poate cea mai justă apreciere, în măsura în care o operă sau o personalitate poate fi încadrată într’o categorie unică. E însă o importantă trăsătură de caracter. Astfel se explică probabil veşnica lui tendinţă de a se îndepărta de me- lodia care poate, printr’o curbă prea expresivă, să-l trădeze prea curând. De aici e haina formală atât de ri- gidă şi stranie totodată, chiar prin armonie şi frazare: ca să nu apară cumva o efuziune lirică prea caldă, prea directă. Aspectul exterior al lucrărilor aco- pere romantismul (un romantism « brahmsian >, mai sobru şi deloc retoric), şi dă un caracter oarecum « neoclasic *. « Neoclasic *, spun, dar formal: ri- goarea clasică a formei, şi felul de a-şi încătuşa inspiraţia într’însa, pentru a realiza formula lui Gide: « Clasicis- mul e o artă de pudoare şi de mo- destie ... fiecare din clasicii noştri e mai mişcat decât pare la început... >. « Neoclasic *, fiindcă e într’o epocă de dincoace de romantism, şi fiindcă tehnica e alta. Dar, din pricina ela- nului care, deşi oprit, există, nota ro- mantică e pronunţată. Poate clasicii nici nu s’au gândit că-şi pot permite efuziuni lirice. Silvestri s’a gândit şi le-a oprit. Deşi, poate, vrea să fie un neoclasic, rămâne mai curând «ro- mantic refulat*. După părerea lui Debussy, clasic este < orice muzician care crede într’un singur major şi un singur minor, dia- tonice... «, etc. Silvestri n’ar fi deci deloc clasic, — doar că întrebuin- ţează forma sonatei. La pian, ceea ce caracterizează tre- cerea dela clasicism la romantism este « verticalizarea * ei, adică o dispoziţie armonică, în primul rând — trecere care se poate vedea perfect în Sona- tele lui Beethoven. După romantism — dela Debussy, mai ales dela Ra- vel, — muzica tinde să revină dela verticalizare, în acordurile desfăşurate melodic. Silvestri e, în Sonatele sale, în primul rând «vertical*. Deci, u> « simptom » de romantism. Poate din această «refulare » pro- vine, nu faptul că « fuge de melodie *, cum pare, ci doar un nou mod da a vedea melodia. Un mod de a o face mai puţin transparentă. Fraza e şi ea mai scurtă şi mai abruptă: iar un alt mod de a o vedea. Acest unghiu sub care priveşte forma muzicală se mai poate schimba încă, aşa cum na putem aştepta auzind « liedurile * sale mai vechi, cu altă factură melodică şi aceeaşi sensibilitate. Sigur e însă că Silvestri rămâne un inovator, prin felul lui de a vedea şi a simţi muzica. Şi e cu neputinţă să rezişti tempe- ramentului acestui muzician care, ori- cât şi-ar mai schimba încă forma, atinge întotdeauna cele mai profunde coarde ale sensibilităţii omeneşti. Dorin Sperantia NOTE Solicitată prin Institutul Social Banat-Crişana de către comisiunea de studii şi cercetări a Ministerului Afa- cerilor străine, care doreşte să aibă documente cât mai edificatoare asupra realizărilor de ordin cultural în pro- vinciile desrobite, pentru a putea da un răspuns categoric, în baza lor, pro- pagandei străine, care afirmă că po- litica românească n’a produs aproape nimic în ţinuturile alipite după răz- boiul mondial, lucrarea d-lui Virgil Birou, apărută la Timişoara sub ti- tlul Năzuinţe şi realizări (Etape din viaţa culturală bănăţeană), demon- strează atât prin datele-i statistice cât şi prin expunerea-i istorică interesul deosebit al stăpânirii româneşti faţă de preocupările culturale locale ale Banatului. Făcând un raport între si- tuaţia învăţământului sub regimul tre- cut şi starea la care a ajuns sub regimul românesc, autorul constată că înainte de 1918 Banatul avea o şcoală primară la 2240 locuitori, în timp ce după această dată are una la 1160 locuitori. Frecvenţa şcolarilor a sporit cu 20—25%. încât, conchide d-sa, «un pOpor, care după efortul atât de sângeros al războiului mon- dial, şi în timp ce-şi vindeca rănile primite, a ştiut să-şi dubleze numărul şcolilor şi a ştiut să-şi creeze institu- ţiunile necesare, adaptate posibilită- ţilor locale, acela şi-a dovedit şi îm- plinit perfect misiunea culturală şi de civilizaţie, pe care şi-a pretins-o de secole şi în aceste regiuni atât de ameninţate de străini ». Banatul e un bogat rezervoriu de manifestări româneşti, care n’au fost încă cercetate. Aşezămintele înfiinţate în acest scop vor semnala în mod treptat setea de cultură şi năzuinţa spre frumos a Românilor- din Ba- natul care-şi aşteaptă recunoaşterea rolului lor In orizontul culturii româ- neşti. E mişcătoare şi dreaptă pasiunea pe care o vădeşte autorul în demon- strarea faptului că această provincie n’a lăsat să i se fure sufletul. «Cu toate năvălirile, cu toate prigoanele, cu toate stăpânirile vremelnice, ea a rămas tot a acelora, care din cele mai vechi timpuri şi-au împletit fiinţa lor cu fiinţa ei şi a căror raţiune de a fi, în toate timpurile, a fost să dea viaţă pământurilor ei şi să-i desţeli- nească muşuroaiele ». In căutarea ur- melor eforturilor culturale din trecut, autorul e nevoit să constate că ele nu simt mărturia completă a acestora, pentrucă < în lupta pentru acapararea Banatului pe teren politic şi religios, pornirile duşmănoase au făcut să dis- pară tot ce-i manifestare românească *. Ca exemplu al înverşunării atinse în acest scop, aminteşte că episcopii sârbi au dispus ca sânghiile preoţilor români, la moarte, să le fie îngropate odată cu trupul acestora, ca să nu rămână nicio mărturie despre exi- stenţa lor. Ca şi în Transilvania, condiţiile de viaţă fac ca în Banat să se desvolte în deosebi istoriografia, polemicile po- litice şi ziaristice. Totuşi, autorul cer- cetează şi celelalte manifestări, ca pic- tura, arhitectura, teatrul, etc., arătând cu probe o continuitate ce-şi adân- ceşte începuturile într’un neguros tre- cut şi o arzătoare dorinţă a Bănăţe- nilor de a se pune de acord cu ritmul cultural al Românilor de dincoace de munţi. Preoţii şi dascălii — dintre care unii, ca Eftimie Murgu, au pribegit în patria liberă — au fost şi aci apo- stolii care au purtat făclia românis- mului, apărând-o de urgia furtunilor vrăjmaşe. Desgropându-le câtorva ac- tivitatea din filele istoriei, d. Virgil 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Birou aduce un pios omagiu acestor zeloşi păstrători ai fiinţei şi datinelor româneşti în provinciile noastre des- robite, acestor pioneri cărora soarta ingrată a vrut să le redea undeva ▼echea misiune de luptători pentru apărarea sufletului românesc. Ion Ştefan Deşi avem acum un număr în- semnat de gravori şi desenatori de artă, rare sunt cărţile semnificativ şi artistic ilustrate, în care textul să capete inter- pretări prin imagini în alb şi negru sau chiar şi în colori, şi mai rari încă acele colecţii de gravuri făcute de un artist sau grupate în jurul unei teme anumite. De aceea, începutul pe care-1 face editura Gorjan, prezentând, într’o mapă bine întocmită, zece gravuri de Dobrian, intitulate Ciclul Morţii şi precedate de un studiu critic al d-lui V. Beneş, este de două ori în- semnat. întâi, pentrucă iniţiază o cale, pe care de mult trebuiau să o apuce editurile noastre, care par a ignora varietatea şi progresele la care au ajuns pictura şi desenul românesc. Apoi, pentrucă înseşi gravurile d-lui Dobrian, grupate în jurul morţii, au o valoare a lor, artistul interpretând — într’un stil reţinut şi resemnat, dar nu lipsit de gravitate şi măreţie — zece ipostaze tipice, în care mama suferă lângă leagănul golit de moarte, în care înne- catul, spânzuratul, avarul şi ostaşul sunt chemaţi de moarte, uneori în faţa copacilor şi apelor ce par a dăinui mai mult decât viaţa omului. Imaginile d-lui Dobrian, pe care d. V. Beneş le tălmăceşte atât de compe- tent, alcătuesc laolaltă un fel de Toten- tanz, acceptat cu resemnare, ca ceva firesc şi relativ trist. In această resem- nare, ce nu are deci fiorii sbuciumului gotic sau semeţia Renaşterii, este de sigur şi ceva din Weltanschauung-ul românesc: omul dispare plecat şi oarecum împăcat, confund ându-se cu natura mai falnică decât el şi care ti adoarme suferinţa pământească. Petru Comarnescu Puţini literaţi şi oameni de teatru cred în misiunea lor socială şi în apo- stolatul pentru cei mulţi în măsura în care, de patru ani încoace, ne dovedeşte a crede d. Victor Ion Popa, conducătorul Teatrului «Muncă şi Lumină *. Teatrul acesta, făcut în primul rând pentru muncitori şi deci sprijinit de Ministerul Muncii, a deve- nit o adevărată instituţie naţională, iar utilitatea lui este recunoscută de orice om conştient, căci acesta ştie bine că muncitorul are nevoie şi de destin- dere, şi de îndrumare cu ajutorul artei. Teatrul Muncă şi Lumină este, prin natura sa, un teatru popular, pentrucă se adresează maselor din Capitală şi provincie. Dar metodele şi programul său aparţin directivelor şi viziunilor culturii superioare. Pro- punându-şi, pentru început, să fami- liarizeze cu convenţiile şi binefacerile teatrului o pătură socială încă la începutul iniţierii ei culturale, cele patru stagiuni de până acum au pre- zentat mai mult comedii, dar comedii de Aristofan, Moli&re, Goldoni, Ben Johnson, Jerome K. Jerome, sau de Alecsandri, Caragiale, Mihail Sado- veanu, Mihail Sorbul, Victor Ion Popa şi alţii. Am asistat şi în Capitală, şi în pro- vincie la multe din spectacolele Tea- trului Muncă şi Lumină. Ceea ce ne-a impresionat îndeosebi a fost felul de a reacţiona al spectatorilor. Aici NOTE *37 nu era vorba de nişte spectatori bla- zaţi sau suficienţi, ale căror reacţiuni abia le poţi observa, Dimpotrivă, publicul obişnuit al teatrului munci- toresc reacţionează sincer şi spontan, râde generos şi participă cu toată inima la acţiunea de pe scenă. Adesea nu numai replicile comice sunt sub- liniate cu ropote de aplauze, dar şi atitudinile şi faptele de temeinică sem- nificaţie sentimentală şi morală. D. Victor Ion Popa formează, astfel, un public încă virgin faţă se semnifica- ţiile artei şi dela început îl formează prin piese de valoare, dovedind că educaţia mulţimilor nu este necesar să înceapă cu platitudini şi vulgarităţi, aşa cum par a crede şi susţine mulţi dintre directorii teatrelor particulare, care mizează pe mahalagismul şi gro- solănia plebei dela oraş, care şi ea ar merita alt tratament. De fapt, direc- torii teatrelor de revistă şi de comedii bădărane nu numai că exploatează vulgaritatea şi grosolănia, dar le şi întreţin. Publicul nostru este suscep- tibil de emoţii şi înţelegeri superioare. Se ştiu succesele de public pe care le-au avut, anul acesta, «Hamlet» sau acea piesă de subţire psihologie, care nu este totuşi o lucrare excep- ţională, « Fascinaţie &. Se ştie ce răsu- net a avut şi în centru şi la periferie, la finele anului trecut, acel film de mare fineţe care se chema «Inter- mezzo o şi de ce succes s’a bucurat recent filmul «Coroana de Fier *, corespondentul italian al «Niebelungi- lor » şi al filmului de mare montare « Ben Hur ». Mulţimile evoluiază mai repede decât gustul şi priceperea mul- tora dintre directorii teatrelor parti- culare. De sigur la «Muncă şi Lumină» nu sunt montări fastuoase ca la reviste şi nici actori prea celebri. Totuşi, punerea în scenă este totdeauna co- rectă şi omogenă, iar dintre interpreţi unii ar putea juca pe orice scenă cu pretenţii, iar alţii, tineri încă în for- maţie, pentru care d. Popa este un adevărat profesor, de sigur că vor juca în viitor, după ucenicia de acolo, pe scene care consacră mai mult. Intr’adevăr, dacă Teatrul Muncă şi Lumină formează un nou public pen- tru teatrul românesc şi, totodată, cul- tivă şi distrează o pătură socială care merită toată atenţia, nu se poate spune că pentru directorul lui ca şi pentru actori el este o sarcină uşoară. La acest teatru se munceşte mult. Fiecare piesă reprezentată în Bucu- reşti este jucată şi în ţară, teatrul dând simultan, prin mai multe echipe de actori, spectacole în Capitală şi pro- vincie. Uneori premierele se dau mai întâi în provincie. Până la mijlocul lunii Februarie 1942, teatrul a orga- nizat 29 de turnee în 54 de localităţi. Numărul spectacolelor pentru adulţi se ridică la 1.803, al acelora pentru copii la 763, pentru ostaşi la 79, pentru răniţi la 88, astfel adunân- du-se un număr total de 2.761 de spectacole şi de 1.511.341 spectatori. Unele spectacole se dau dhiar în fa- brici, aşa cum altele s’au dat pe zonele militare sau în spitale, alegându-se, fireşte, un repertoriu adecvat specta- torilor şi împrejurărilor. Matineele pentru copii, cu piese scrise anume pentru ei, constituesc o grijă deose- bită a d-lui V. I. Popa, care şi d-sa a scris două din cele şaptesprezece jucate până acum pentru copii. Pentru cei care cunosc activitatea anterioară a omului de teatru care este d. Popa şi care, deci, ştiu ce a realizat d-sa la Teatrul Naţional din Cernăuţi şi la Teatrul Marioara Ventura, dela repertoriu la punere în scenă şi dela 338 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE formarea unui nou tip de actor la formarea unui nou spectator, nu mai rămâne îndoială că activitatea sa dela teatrul muncitoresc se caracterizează printr’un adevărat apostolat. La teatrul Muncă şi Lumină nu se pot câştiga nici mari succese arti- stice şi nici bani mulţi, dar se poate săvârşi o imensă operă socială. Publi- cul acestui teatru poate o+'eri mari satisfacţii morale, văzându-1 atât de deschis educaţiei superioare şi atât de recunoscător acelora care îngrijesc de spiritul lui. Dar el încă nu poate consacra pe un om de teatru şi nici să-i ofere mijloace pentru mari rea- lizări estetice. Autorul piesei « Muşcata din Ferea- stră * şi al lui «Velerim şi veler Doamne * se devotează, însufleţit de mari idealuri sociale, unei covârşitoare munci, aparent ingrată. Şi asta o face nu la începutul carierei, ci după ani de verificare şi netăgăduite succese pe marile scene. £ o pildă pe care tine- rii prea grăbiţi să aibă succese cultu- rale şi să câştige bani mulţi dintr’o- dată ar trebui s’o poarte în minte, când vor să judece pe înaintaşii lor. Căci nu peste tot materialismul şi orgoliul meschin interesat conduc. Apostolatul — termen compromis, dar idee veşnic valabilă — nu dispare niciodată. Fiecare generaţie îşi are apostolii ei, care duc mai departe devoţiunea pentru gândurile şi fap- tele folositoare neamului. C. Cu toate împrejurările dificile, pictorii noştri îşi continuă activitatea, iar şcoala românească se desvoltă temeinic şi în plastică. In afară de expoziţiile pe care le-am semnalat în aceste rubrici, au rămas câteva despre care am fi dorit să ne ocupăm mai pe larg. Acum nu le putem decât menţiona. Mai întâi, nu trebue uitată expoziţia d-nei Micaela Eleuteriade, totdeauna studioasă şi căutând să rezolve probleme dificile. D-sa tinde către compoziţie, fie că portretizează o persoană sau evocă un mediu. In ultima-i expoziţie, d-sa a simplificat formele şi coloritul, îndreptându-le către o viziune decorativă, consistent susţinută de linii esenţiale, de forme aderente şi mai ales de o luminozitate surprinsă nu în nuanţe, ci în jocu-i total. A câştigat mult în privinţa luminozităţii, coloritul d-sale având frăgezime, vioiciune şi uneori o ro- bustă muzicalitate. Aquarelele expuse anul acesta de d-na Rodica Maniu ne-au părut opere de adevărată maturitate artistică. Ace- leaşi calităţi din trecut, dar pe dea- supra parcă o plăsmuire mai sigură, un dar de a reda consistenţa vegetală a florilor. La acelaşi nivel ca şi în trecut, d. A. Bălţatu înfăţişează pei- saje vibrante, calde, vii, atât de plă- cute ochiului, chiar dacă le-am dori poate mai dramatice şi mai organizate. Expoziţia d-lui G. Vânătoru, unul dintre talentele în curs de afirmare, colorist cu bune însuşiri, a fost anul acesta inegală şi relativ monotonă. Câteva peisaje şi naturi moarte, în care totul este construit din coloare, din subtile acorduri poetice, uneori îndrăzneţe, alteori rafinate, îmbina- rea loviturilor de penel constituind parcă o ţesătură din care n’ar putea lipsi o singură dâră, ne arată calităţile şi activitatea prin care s’a impus pictorul. Un debut interesant a avut d. Horia Damian, remarcat în aceste note de când a expus la Salonul Oficial, întrebuinţând contrastul puternic de NOTE 239 alb ţi negru, în peisajele sale cu străzi ţi case proiectate pe ceruri înnegu- rate, pictorul izbuteşte să emoţio- neze, dând priveliştilor aspecte pito- reşti şi uneori dramatice. Chiar dacă pânzele sale simt ameninţate de oare- care artificialitate — ele stăruind prea mult asupra unor contraste nediferen- ţiate, pe care de altfel le-a utilizat şi Vlaminck — tânărul debutant a izbu- tit, dintru început, să se arate ca un pictor de atmosferă, care ştie să sur- prindă poezia colţurilor citadine în cadrul naturii. După ce va experi- menta realitatea luminii în plastică şi va trece prin diferitele ei problema- tici, d. Horia Damian va putea fi unul dintre poeţii aspectelor citadine. Expoziţia cea mai interesantă din ultimele luni rămâne, însă, aceea a d-lui Ion Ţuculescu, pictorul de frunte al generaţiei dintre treizeci şi patru- zeci de ani. D-sa îşi caută un drum propriu şi fiecare expoziţie ne dove- deşte cât de frământată este elabo- rarea şi cât de diverse îi simt modali- tăţile de expresie. După debutul acela de acum patru ani, când s’a impus printr’un colorit puternic, de constraste majore, dar încă atenuat de nuanţe şi jocuri inter- mediare, expoziţiile următoare l-au arătat mai potolit, artistul trecând la un lirism în care lumina avea o func- ţie plăsmuitoare, ţesând formele din coloarea, atât de diferenţiată şi subtil îmbinată, tocmai graţie luminii solare. Stăruia, însă, aceeaşi forţă construc- tivă, afirmată dela început şi pe care nu şi-a desminţit-o nici în expoziţia ultimă dela Ateneu (Martie 1942), unde însă d. Ion Ţuculescu a renun- ţat la lumină pentru luminozitate, a părăsit nuanţarea pentru contraste, depăşind armoniile de amănunt pen- tru mari acorduri decorative. Cum negrul are acum o funcţie substanţială în pictura d-lui Ţucu- lescu, slujind drept element constitu- tiv ca în scoarţele basarabene, fiind deci o coloare-erou în viziunile sale cu străzi invadate de zăpezi; cu păduri în care vânătorii stau încremeniţi ca şi arborii, aşteptând apariţia animalelor; cu naturi moarte şi castele fermecate — se înţelege că nu colorile vor emana lumina, ci ele o vor primi, atât cât va îngădui negrul, dispus în mari supra- feţe sau conturând destul de accen- tuat formele. Chiar dacă uneori negrul acesta predominant riscă să rămână opac sau strident, priveliştile capătă, graţie lui, un dramatism şi un carac- ter de tristeţe desperată pe care le întâlnim şi în unele picturi nordice sau chiar expresioniste. Ceea ce rămâne remarcabil, însă, este că negrul acesta, echilibrat de alte colori-eroi, iar nu armonizat, nuan- ţat sau atenuat, ca la impresioniştii care străluminau totul (pentru ei lumina, iar nu des-opacizarea fiind substanţa picturii), nu dă impresia de macabru, în ordinea sugestiilor psihologice, şi nici nu rămâne fundal neutru, nevi- brant, ca la unii pictori academici. Meritul d-lui Ţuculescu este de a fi valorificat în pictură negrul dens şi puternic, ca o coloare, iar nu ca un neant al colorilor, aşa cum părea că devenise după experienţa impresio- nistă. Aşa cum în scoarţele basarabene, negrul nu numai reliefează celelalte colori şi forme, ci constitue el însuşi o coloare substanţială, impunând o decorativitate mai sobră şi mai gravă (negrul simbolizând însuşi pământul nostru, iar nicidecum noaptea sau nefiinţa), la fel apare el şi în tablou- rile acestui pictor, care, suntem siguri, caută şi modalităţi româneşti pentru 240 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE expresiile sale plastice. A-i compara, insă, picturile cu icoane pe sticlă tran- silvane sau cu ceramica oltenească, credem că este o greşeală, pictura sa neavând acum transparenţă şi nici materialitatea şi strălucirea smalţului. Dacă este să vedem ceva românesc în arta aceasta, atunci trebue să ne gân- dim că negrul are in această pictură aceiaşi funcţie constitutivă de armonie, ritm şi decorativitate ca in geometri- zantele scoarţe basarabene sau ca în portul ţăranilor dela Sălişte şi uneori din Muscel-Argeş. Pictor de atmosferă măreaţă şi gravă, schematic şi decorativ încreme- nită, ca sub puterea unei vrăji, d. Ion Ţuculescu, la care oamenii apar aşa de rar şi doar pentru a completa peisajul, începe a vedea lumea şi peisajul în forme schematice şi deco- rative şi m colori tari şi severe, aşa cum le-au văzut de-a-lungul veacu- rilor Românii. Luchian şi Tonitza au căutat în peisaj şi in flori lumina şi viaţa vegetală. Ţuculescu caută negrul pământului, încremenirea pie- trei şi magia forţelor elementare. De sigur că în actualul stadiu, intenţiile pictorului nu sunt lesne de descifrat, iar renunţarea sa la lumină (în sens impresionist), comportă de- stule riscuri, dintre care primele sunt opacitatea, stridenţa şi schematismul, prezente în multe tablouri. Ceea ce însemnăm de pe acum este temerara încercare a pictorului de a vedea altfel peisajul decât l-au văzut, prin prisma post-impresionistă şi căza- niană, atâţia pictori români. Mai mult, avem impresia, şi am şi înfăţişat-o, că pictorul Ţuculescu încearcă să vadă lumea cu ochii creatorilor români de fresce, scoarţe şi costume. Rămâne de văzut ce desvoltări îi vor fi posibile pe drumul apucat cu atâta hotărîre şi ingeniozitate şi eare, tocmai pentrucă c firesc şi substanţial, rătăceşte pe mulţi dintre cei deprinşi doar cu drumurile prea bătute, dar nu numaidecât cele mai folositoare. Petru Comarnescu a boite â musigue a editat o mă- reaţă Sonată în sol major pentru două flaute şi clavecin de J.-S. Bach. Claude Crussard a realizat la clavecin — cu o mare siguranţă de condei şi cu o rară sensibilitate — ♦ bassul continuu *, adică, după obiceiul răspândit pe atunci, acompaniamentul urmând o linie melodică gravă, al cărei cifraj îngădue improvizarea părţilor care lip- sesc. Nimic nu se armonizează mai bine decât timbrul catifelat sau lim- pede al celor două flaute cu clavecinul, atât de precis în avântul său, atât de profund în rezonanţă. Şi ce muzică tânără, spontană, cu toată construcţia atât de strânsă! Bach apare ca un izvor clocotitor din care iese orice fel de muzică. Nu avem decât limi- narul Allegro atât de spiritual în rit- mul său continuu, în care frazele se desfăşură din plin şi se leagă între ele cu acea autenticitate care scapă analizei. Cu totul emoţionant, Adagio, un îndrăzneţ arabesc apropiind şi în- depărtând cele două flaute, alături de care punctează grav clavecinul. Modulaţii neaşteptate vin să lămu- rească ceea ce compozitorul a avut de spus într’un « finale » de bravură. Doi flautişti aleşi: Renă Le Roy şi Andră Musset ca şi realizatoarea clavecinului, asigură acestor pagini sensibile, o execuţie precisă, însufleţită şi de o perfectă omogenitate. (B.A.M. ii şi 12). N. Papatanasiu INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI DIN CAUZA LIPSEI GENERALE DE HÂRTIE, REVISTA SE VEDE CU- REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRASE DIN STUDIILE APĂRUTE ÎN SUMARUL SĂU. COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, DACĂ ÎMPREJURĂRILE PERMIT ACEASTA, PRIMA CORECTURĂ. ÎN CEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DACĂ MANU- SCRISUL A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. DIN MOTIVE FINANCIARE, REDACŢIA NU ÎŞI POATE LUA OBLIGAŢIA DE A RĂSPUNDE Şl CELOR ALE CĂROR MANUSCRISE NU AU FOST ACCEPTATE. MANUSCRISELE ACCEPTAT^ VOR FI PUBLICATE DUPĂ NECESITĂŢILE DE ORDIN REDACŢIONAL. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL CONSIDERÂNDU-SE OBLIGAT SĂ-ŞI PĂSTREZE COPIILE NECESARE. DINTRE CĂRŢI *E TIPĂRITE, INTRE 193 4 ŞI1941, DE FUNDAŢIA REGATĂ PENTRU-LITERATURĂ şi arŢă, se mai găsesc in librării ŞI DEPOZIT URMĂTOARELE: Căpitan Mircea Tomescu: Ştiinţa militară şi doctrina românească. BIBLIOTECA «ENERGIA» Colonel T. E. Lawrence: Revolta în deşert, traducere din limba engleză de Mircea El iade, cu o hartă (Ediţia a Il-a într’on singur volum). C. Ardeleanu: Domnul Tudor (Ediţia a Il-a). R. P. Huc: In China, traducere din limba franceză de Natalia Băluţă (Ediţia a il-a). M. C. We-'er: Trecutul Domnului Monge, traducere din limba fran- ceză de Radu Boureanu I. L. F. Rouquette: Epopeea albă, tra- ducere din limba franceză de Victor Stoe. Victor Ion Popa: Maistoraşul Aurel, ucenicul oi Dumnezeu. John Villie s Farrow: Damian leprosul, traducere din limba engleză de E. P. William Irbert Hobbs: Peary, tra- ducere Uin limba engleză de Ionel Jianu, cu 2 hărţi. Charles A Lindi ergh: Noi, traducere din limba engleză de Wendy Muston. Contele de Lytton: Antony, viconte de Knebworth, traducere din limba engleză de Profira Sadoveanu şi Costache Popa. Ultima Expediţie a Căpitanului Scott. Traducere din limba engleză de Ve- ronica Râmniceanu, cu o hartă, j Peter Fleming: O călătorie dela Peking la Caşmir, traducere din limba engleză de R. Patrulius. Franz Joseph, Prinz von Hohenzollern: Emden, traducere din limba ger- mană de Const. I. Niculescu. Sven Hedin: Războiu în Sinkiang, traducere din limba germană de Vittorio Em. Pascutti. Ioan C. Veliciu: Brevet de Pilot. Nicolae Petrescu: Anglia (Ediţia a Il-a revăzută). Arh. Grigore Ionescu: Bucureşti. Ghid istoric şi artistic cu numeroase ilu- straţii în text. Ing. Petru Dumitraşcu: Manual da turnătorie. Ing. Nic. P. Constantinescu: Enciclo- pedia invenţiunilor tehnice. Grigore Ionescu: Curtea de Argeş, cu numeroase ilustraţii în text şi 8 planuri afară din text. BIBLIOTECA «ARTISTICĂ* Al. Busuioceanu: Andreescu, cu 66 de planşe afară din text. Gheorghe Racoveanu: Gravura în lemn la Mănăstirea Neamţu, cu^6o de planşe afară din text. BIBLIOTECA «CRITICĂ» Dela Chateaubriand la Mallarmi. Traducere şi note de Perpessicius, cu 25 portrete în text de Rudolf Rybiczka. Sainte-Beuve: Pagini de critică, tra- ducere de Pompiliu Constantinescu. Critica Italiană dela Vico la Croce: Antologie alcătuită de Alexandru Marcu. BIBLIOTECA « ORAŞE » Mircea Damian: Bucureşti, cu 48 de planşe afară din text. Tudor Şoimaru: Constanţa,’ca nume- roase ilustraţii în text. O. Şuluţiu: Braşov, cu numeroase ilustraţii în text. Al. Dima: Sibiu, cu 55 de figuri în text. George Mihail-Zamfirescu: Mărturii în contemporaneitate, cu 17 planşe afară din text. Alice Voinescu: Aspecte din teatrul contemporan. MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI. IMPRIMERIA NAŢIONALĂ.—C. 80.222