REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL IX i MARTIE 1942 Nr. 3 LUCIAN BLAGA...... I. PETROVICI ..... GH. I. BRĂTIANU... D. CIUREZU ....... CINCINAT PAVELESCU IULIAN VESPER .... LEON DICULESCU.... ANTON BALOTĂ ..... PETRU P. IONESCU .. .. MIHAIL CELARIANU . .. VICTOR JINGA...... PROPERŢIU......... CAMIL PETRESCU.... C. GEROTA ........ D. CARACOSTEA .... Introducere............................ Problema existenţei.................... Plevna ................................ S’a deschis în cer o poarta............ Mărturisiri............................ Exodul ................................ Reforma gândirii lui De Sanctis........ Răscolire.............................. Mişcare şi Repaos...................... Versuri................................ Printre Românii de dincolo de Nistru (I) Tălmăciri de Victor Buescu............. Puncte de reper........................ Nuvelele lui Leon Negruzzi............. Creativitatea eminesciană.............. 4S3 48+ 490 496 497 529 53i 545 563 583 585 609 611 621 629 COMENTARII CRITICE PERPESSICIUS Jurnal de lector. (Noui traduceri din Goethe) ............................. 658 CRONICI POEŢI DIN TRANSILVANIA NORDICĂ de Petru Comarnescu; CÂTEVA PĂRERI ASUPRA ARMATEI RUSE, DUPĂ RĂZBOIUL DIN CRIMEIA de Col. D. Cantea; POETUL EXISTENŢEI PURE: RAINER MAR IA RILKE de Wolf von Aichelburg; NOPŢILE DE SÂNZIENE de Vera Russo; WANDA LANDOWSKA ŞI MUZICA PENTRU CLAVECIN de N. Papatanasiu ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU Vânătorii de tancuri (Const. Virgil Gheorghiu) REVISTA REVISTELOR NOTE Th. Capidan: Die Mazedo-Rumânen — D-l Petru Puiu şi cuantificarea spaţiului — I. Lupaş: La Transilvania — Istoriografia artelor din Transilvania — Ştefan Po- pescu — Sever Zotta: Din trecutul Arhivei Statului — Expoziţia asociaţiei « Arta »— Românii şi minorităţile etnice din Transilvania — Emest Bemea: Moldovă Tristă — Cronica ultimelor discuri — Ieromonahul transilvan Nicodim — Un portret al lui Matei Basarab — Ştefan Ludwig Roth şi Românii — George Sofroniei Contri- buţiuni la teoria şi practica frontierei — Buletinul Institutului Român din Sofia — Politica materiilor prime sintetice în economia de războiu — Bulgarii şi Uarion, Episcopul Argeşului — Poemele d-lui D. Nestorescu — Ivan Vazov şi România — 75 de ani dela înfiinţarea Academiei Române — D-l Dr. N. Lupu şi originea Ro- mânilor — Cărţi noui despre Schubert — Prof. Ion Simionescu, preşedinte al Academiei Române — 240 PAGINI - NUMĂRUL 60 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEI I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şefi CAMIL PETRESCU REDACŢIA ADMINISTRAŢIA DIRECTORATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR REGALE BUCUREŞTI III »». BULEVARDUL LASCAR CATARGI, *î T E L E r O N 2-06.40 ABONAMENTUL ANUAL LEI 480 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 2,oco EXEMPLARUL 60 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE DIRECTORATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL IX, Nr. 3, MARTIE 1942 BUCUREŞTI UNIUNEA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE 39, Bulevardul Eaicor Catargl, 39 ÎNTOARCERE Lângă sat iată-mă iarăşi, prins cu umbrele tovarăş. Regăsescu-mă pe drumul începutului, străbunul. Câte-s altfel — omul, leatul! IsTeschimbat e numai satul, dup’ aţâţi Prieri şi toamne neschimbat ca Tine, Doamne. Aur scutură alunul. Fluier zice. Cade fumul. Greerii părinţilor mulcom cântă, mulcom mor. Cu aroma-i ca veninul aminteşte-mi-se-arinul. Mult mă mustră frunza ’ngustă. Vântul lacrima mi-o gustă. LUCIAN BLAGA PROBLEMA EXISTENŢEI Problema existenţei, asupra căreia urmează să întreţin pe cetitor, este eminamente şi exclusiv filosofică. Alte probleme preocupă deopotrivă pe filosof şi pe omul de ştiinţă, chiar dacă pe fiecare din alt punct de vedere. Aşa de pildă problema vieţii şi a morţii aparţine şi biologiei şi speculaţiei filosofice. De ase- meni problema evoluţiei, — după cum problema materiei face parte în mod egal şi din sfera fizicianului şi din lotul filosofului. Altfel stau lucrurile cu «existenţa în sine ». Pentru omul de ştiinţă existenţa este un fapt indiscutabil, pe care îl primeşte pur şi simplu şi care nu constitue, în această calitate, nicio problemă. Problemă pentru omul de ştiinţă alcătueşte bunăoară structura existenţei, elementele ei şi raporturile lor, dar nu faptul existenţei ca atare. In schimb, filosofia îşi poartă întrebările mai departe, şi urcându-se din treaptă în treaptă până la extremităţile cuge- tării, ajunge să examineze şi faptul existenţei, în raport cu ideia nefiinţei şi a neantului, aşa dar face din existenţă o problemă. La ce soluţie are să se oprească, aceasta e indiferent deocamdată. Important e că «existenţa » devine pentru filosof un obiect de reflecţiune şi de meditaţie, un izvor de întrebări şi de ipoteze. Iată pentru ce putem vorbi filosoficeşte — şi numai filosoficeşte — despre o problemă a existenţei. Existenţa, pe plan filosofic, constitue o problemă, fiindcă existenţa nu este un fapt necesar. Dacă ea s’ar impune cu nece- sitate minţii, aşa precum se impun axiomele matematice, între- bările noastre s’ar opri ca în faţa lucrurilor de sine înţelese. Mintea noastră caută pretutindeni explicări raţionale, dinamismul ei e PROBLEMA EXISTENTEI +8S îmboldit de aflarea unor poziţii odihnitoare, dela care să se stingă curiozitatea şi să se potolească întrebările. Numai atunci existenţa lumii n’ar deştepta întrebări asupra provenienţei şi a rostului ei, dacă ea ar cuprinde în ea însăşi propria-i raţiune de a fi, sau, pentru a exprima acelaşi lucru cu alţi termeni, dacă ea ar apărea inteligenţei noastre ca un fapt necesar, ca un fapt de care mintea noastră nu poate face abstracţie şi a cărei absenţă ar fi incon- ceptibilă. In realitate însă lucrurile nu stau aşa. Existenţa nu este un fapt necesar, ci numai un simplu fapt, un fapt contingent, pentru a folosi o expresie tehnică, ce voieşte să spue că e vorba de un fapt a cărui dispariţie o putem foarte bine concepe. Tocmai pentru acest motiv, existenţa, în toate timpurile, a apărut ca o enigmă, care se impune simţurilor, fără a se lămuri însă şi inteligenţii noastre, în aşa mod, încât aceasta să nu des- lănţue în faţă-i un întreg şirag de întrebări. De cu vreme oamenii şi-au pus întrebarea: De ce oare există ceva şi n’a rămas neant, n’a rămas pustiul nimicului ? De ce exi- stenţă şi nu nonexistenţă ? Cea mai bună dovadă că existenţa nu conţine în ea însăşi propria-i explicare, sunt tocmai aceste între- bări. Existenţa nu este deci un termen final pentru raţiunea noa- stră, nu este o poziţie odihnitoare, aşa cum e bunăoară « nimicul o care cel puţin nu te îmbie cu întrebări mai departe. Cu problema existenţei cugetarea se găseşte într’un impas, şi în neputinţă de a deslega de-a-dreptul enigma, n’au lipsit totuşi încercări — conştiente sau instinctive — pentru ca măcar pe cale ocolită să se rezolve greutăţile problemei. De sigur calea cea mai curajoasă şi care mergea aproape direct la ţintă a fost aceea de a lega existenţa concretă printr’o serie de inele intermediare de formele logice ale minţii noastre, aşa că derivând-o riguros din ele să se împărtăşească şi dânsa în cele din urmă de caracterul lor raţional şi necesar. E calea pe care a apucat-o bunăoară filo- soful german Christian Wolff, celebru în secolul al 18-lea, prin unele calităţi didactice necontestate, căci în lipsă de invenţii ge- niale, el a posedat geniul sistematizării, în orice caz un mare talent de clasificator, care a făcut dintr’însul un admirabil gospodar în domeniul cunoştinţelor, pe care le aranjează neobosit în rafturi, în rubrici migălos divizate şi ingenios distribuite. 486 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Un cap aşa de sistematic cum era Wolff nu se putea să nu aibă simpatii pentru filosofia raţionalistă, care prin structura ei, intro- duce mai multă unitate şi o legătură mai strânsă între cunoş- tinţe. La doctrina rationalistă cunoştinţa nu pleacă dela diverşi- tatea faptelor concrete, ci dela un principiu de bază, dela o idee supremă şi apoi se coboară treptat şi construeşte în mod deductiv ansamblul adevărurilor valabile, care purced astfel printr’o nece- sitate logică din ideea de bază, desvoltându-se ca un evantaliu. Când însă e vorba să stabilească ideea de bază, principiul din care în mod necesar să derive toate celelalte cunoştinţe, Wolff se lansează într’o aventură imposibilă, dând dela început dovada unei certe miopii filosofice. Căci în deosebire de alţi filosofi raţio- nalişti — un Descartes ori Spinoza — care au înţeles că este cu neputinţă a se deduce existenţa concretă din altceva decât tot dintr’un principiu concret, Wolff propune ca adevăr de bază — într’un mod foarte ciudat — o formă logică abstractă, o formă goală, — principiul contradicţiunii. Este drept că principiul acesta logic, e stringent şi necesar, dar cum e posibil să se derive dintr’o formă goală, realitatea plină, realitatea consistentă? Principiile logicii sunt un instrument al cunoaşterii, dar nu pot să alcătuiască o bază a ei. Cunoştinţele trebuesc înlănţuite în mod logic, dar nu pot să derive din principii logice, de îndată ce posedă un con- ţinut concret şi substanţial. In speţă, principiul contradicţiei determină îeea ce nu poate să existe, dar nu ceea ce există. De altfel, sistemul însuşi al lui Wolff e cea mai pipăită dovadă că nu şi-a putut ţine de loc promisiunea, căci toată deducţia făgă- duită — cum a fost şi mai târziu la Hegel — este pur şi simplu aparentă, elementul concret al existenţei fiind introdus mereu prin contrabandă în interstitiile înlănţuirii raţionale. Este oarecum făcută dovada că din principii logice abstracte nu poate deriva nicicând faptul intuitiv, care rămâne un datum brut al experienţei concrete, pe care îl constaţi şi înregistrezi ca atare. Transformarea existenţei empirice într’o necesitate simi- lară cu aceea a principiilor logico-matematice, este o imposibi- litate. Existenţa rămâne fapt contingent, iar pentru filosof o pro- blemă cu caracter de enigmă şi mister. O altă cale folosită cu obstinaţie, pe lângă acea a raţionalizării integrale, a fost — să-i zicem — calea volatilizării, a subţierii până PROBLEMA EXISTENTEI 487 la nefiinţă a existenţei substanţiale. Ducând-o în nemijlocita vecinătate a neantului părea, în forma aceasta vaporizată, aproape ca şi cum n’ar fi, mai puţin enigmatică decât pare în materiali- tatea grosieră a fenomenului obişnuit. Căci o noţiune cu adevărat odihnitoare — am observat şi mai înainte — este noţiunea de «nimic », la care mintea noastră îşi poate opri împăcată seria întrebărilor, şi de acest privilegiu ar părea să se bucure şi «existenţa» pe măsura în care s’ar apropia de neant, în măsura în care ar putea să se aştearnă o punte, să se surprindă măcar o tranziţie dela dânsa la vidul nefiinţei. > Modalităţile acestei tranziţii aparente au fost variate. Platon subţia bunăoară aşa de mult materia din care urmează a se alcătui lumea sensibilă, încât o identifica cu spaţiul, — cu golul, quasi- nimicul. In splendida sa poezie filosofică: «Scrisoarea întâia», Emi- nescu, zugrăvind naşterea existenţei din bezna dinainte, în care stăpânea eterna pace, nu face să răsară dintr'odată o lume întreagă, ci menajează tranziţiile dintre fiinţare şi genunea nefiinţei, făcând să apară la început numai un punct minuscul de consistenţă existenţială. > Dar deodat’ un punct se mişcă. .. cel întâi şi singur. Iată-11 Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii E stăpânul fără margini peste marginile lumii. Nu un singur punct, ci mai multe, dar şi mai minuscule, implică concepţia atomistă când socoate că elementele ultime din care s’a născut lumea sunt puncte materiale indivizibile şi infinit de mărunte, astfel că aceste elemente — atomale — ar putea reprezenta un fel de tranziţii dela « ceva » la « nimic » (atomul nu 'este nimic, dar quasi-nimic). Evident, o astfel de posibilitate de tranziţie nu e decât o vană amăgire, pentrucă oricât ar fi o realitate de minusculă, dela ceva la nimii, nu există nicio punte şi distanţa dintre ele nu se poate în veci suprima. Niciodată mintea noastră nu va putea concepe cum s’ar naşte existenţa din nimic, printr’un fel de generaţie spontanee, aceasta fiind o imposibilitate absolută de cugetare, 488 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O altă modalitate de a se lega existenţa de neant, printr’o treaptă intermediară, ar fi intercalarea noţiunii de «posibil *, noţiune care a jucat un rol deosebit de important, mai ales în filosofia lui Aristotel. Posibilul, conceput după modelul aristo- telic, ca o fiinţare fantomatică, ar reprezenta o tranziţie între nefiinţa absolută a neantului şi realitatea consistentă a existenţei. Tranziţia apare cu atât mai plauzibilă cu cât posibilul poate prezenta mai multe grade, şi de aci iluzia unei treceri lente de la nimic la ceva. Am avea o scară de continuitate progresivă, compusă din următoarele trei trepte: neantul — posibilul —realul. Atâta numai că posibilul, deşi ocupă efectiv acest loc de mij- loc, nu poate juca şi rol de punte. Pentrucă dânsul nu este ceva calitativ aparte, ci ori se confundă cu neantul, ori se confundă cu realul. Posibilul se confundă cu neantul, atunci când e vorba de un posibil negativ, de un posibil în sensul că existenţa nu va întâmpina obstacole pentru apariţia şi desvoltarea ei. Posibilul înseamnă în înţelesul acesta o absenţă de piedici, o negaţie de impedimente. Când e vorba însă de un posibil pozitiv, atunci semnalăm prin aceasta prezenţa unor condiţii de care depinde apariţia unui fenomen. Această prezenţă — fie şi necompletă — face din posibil tot un real, o noţiune rezumativă a unor condiţii efective, din care vor izvorî, printr’un adaos pe care nimic nu-1 împiedică, unul sau mai multe fenomene. Posibilul fiind alter- nativ sau neant sau realitate, el nu poate face punte între aceste două noţiuni, care rămân opuse şi în absolută exclusivitate1). In sfârşit, ar rămâne o ultimă modalitate • de volatilizare a existenţei, pe care au folosit-o destui filosofi: coborîrea ei la rangul unei himere sau al unui vis. Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric. spune tot Eminescu într’un alt vers al poemei despre care am mai vorbit. *) Aceasta nu va împiedeca poezia să amestece cele două poziţii extreme, într’un posibil indiviz, ce le îmbrăţişează pe-amăndouă. Intr’o frumoasă poemă cosmogonică Victor Hugo aşterne aceste două versuri: ♦ L’infini sans figure au fond de tout sljourne Avânt tout ce qui vit le possible existait ». PROBLEMA EXISTENTEI 489 Din nefericire visul e şi el o existenţă, chiar dacă e de alt gen decât realitatea propriuzisă. Categoria « existenţei» este coex- tensivă cu orice cugetare, sau cu alţi termeni, orice act de gân- dire — inclusiv acel al visării — implică nemijlocit o existenţă. In punctul acesta Descartes a avut perfectă dreptate, când a sus- ţinut nu numai implicaţia existenţei în cugetare, dar chiar mai mult decât atâta, prezenţa efectivă a agentului cugetător. Un vis, nu este tot una cu nimicnicia neantului, şi oricine îşi aduce aminte cât este de cutremurător monologul: «A fi sau a nu fi» din drama Hamlet, din cauză că nefericitul prinţ al Da- nemarcei, lacom de pacea nefiinţei, e nevoit să considere moartea tot ca o existentă, în cazul când în somnul morţii se visează. încă o dovadă că visul implică o existenţă, e că adesea nu se poate deosebi realitatea de vis, iar filosoficeşte nu s’au găsit criterii absolut satisfăcătoare pentru a se diferenţia chiar în prin- cipiu visul de viaţa de veghe. In imposibilitate de a se rezolvi enigma existenţei prin des- fiinţarea ei, care nu poate fi niciodată efectuată, oricât am pulve- riza-o ori subtiliza-o, nu rămâne la îndemână decât vechea soluţie dată instinctiv de înţelepciunea generaţiilor: imaginarea unui fundament suprareal, din care ar izvorî universul cu sorii şi crea- turile sale, o bază transcendentă care n’ar mai avea un caracter contingent în stare să perpetueze mai departe enigma, ci ar con- ţine în ea însăşi raţiunea ei de a fi. Acest fundament suprasensibil este ceea ce oamenii au denumit popular Dumnezeu, şi trebue să mărturisesc că, până astăzi, toate sforţările filosofilor n’au reuşit să găsească o explicaţie mai bună pentru tulburătoarea problemă a existenţei. I. PETROVICI PLEVNA In şirul bătăliilor hotărîtoare din istoria neamului, Plevna rămâne bătălia independenţii. Astfel privită, oricâte au mai urmat sau vor mai urma în viitor, mai crâncene, mai mari, mai glo- rioase chiar, încăerările războinice în care se afirmă vitejia româ- nească, locul ei în analele noastre militare nu va putea fi nicio- dată clintit. E de altfel îndeajuns de semnificativ, dacă luptele din tre- cutul nostru mai depărtat s’au purtat mai toate pe pământul ţării, în apărarea moşiei şi legii strămoşeşti, că totuşi prima mare bătălie în istoria modernă a României a fost dată dincolo de ho- tarul ei, peste Dunăre, de fapt în inima Bulgariei dela miazănoapte de Balcani. S’a dovedit astfel dela început că apărarea ţării şi a intereselor ei celor mai legitime şi vitale, nu se poate mărgini la hotarul unui munte sau unui râu, ci că ea se opreşte acolo unde încetează puterea ameninţării vrăjmaşe. A recunoaşte însem- nătatea acestui obiectiv militar nu a însemnat însă nici atunci, după cum nu înseamnă nici astăzi, să confundăm nevoile apă- rării şi ale securităţii româneşti cu pofte de cucerire, ce ne-au fost întotdeauna străine. Generaţia întemeietorilor României nu a trecut Dunărea în 1877 pentru a râvni ţinuturi ale altor nea- muri, căci Dobrogea pe care am căpătat-o atunci nu era decât consecinţa firească a drumului deschis spre Dunăre şi Mare. Tot astfel, generaţia întregitorilor n’a trecut Tisa, în 1919, pentru a cuprinde în hotarele României Mari ceea ce nu intra în spaţiul des- voltării şi răspândirii noastre etnice, în marginile dreptului înte- meiat pe limbă, pe obârşie, pe voinţă naţională. Dar şi într’un caz şi în celalt, armatele noastre au trebuit să-şi poarte flamurile PLEVNA 491 dincolo de aceste margini, pentru a sfărâmă ostile duşmane şi a trage mai puternic, prin biruinţă, brazda dreptăţii în hotarul cel nou. La pasul acesta hotărîtor nu s’a ajuns însă atunci cu uşurinţă. Convenţia încheiată la începutul războiului independenţii — fai- moasa convenţie din 4 Aprilie prin care guvernul rus se îndatora «să menţie şi să apere integritatea actuală a României» — nu prevedea decât libera trecere a armatelor lui Alexandru al II-lea pe teritoriul român. Spre a o asigura împotriva incursiunilor turceşti, mica noastră oştire îşi înşirase batalioanele şi tunurile de-a-lungul Dunării, răspunzând cu bărbăţie focului duşman, pornit dela bateriile de pe malul drept. Avea de altfel, ca s’o îm- bărbăteze şi să-i dea încredere în ţinerile ei puteri, pilda vie a Domnitorului care îi inspecta zilnic rândurile, asista la tragerile ei, înfrunta obuzele vrăjmaşe ce izbucneau în jurul său, amin- tindu-i acele pe care, ca ofiţer tânăr, al armatei prusiene, le auzise şuerând în tranşeele războiului danez. Dorinţa era tot mai vie, cu deosebire în rândurile corpului ofiţeresc, dar acum şi printre ostaşii de toate armele, dorobanţi, călăraşi, tunari, cari se deprin- deau în fiecare zi mai bine cu sgomotele şi primejdiile războiului ce se desfăşură la graniţele noastre. Spiritul militar al lui Carol I, moştenit dela glorioşii soldaţi ai Casei sale, nu-i îngăduia de asemenea să rămână într’un rol de simplă acoperire a trecerii armatelor aliate. Dar părerile sfetnicilor săi şi ale lumii politice erau împărţite. Dacă primul ministru Ion C. Brătianu, era dela început omul acţiunii, într’o broşură publicată cu acest prilej, fratele său, Dumitru Brătianu, scrisese răspicat: « dacă în aface- rile noastre interioare, greşalele se resfrâng totdeauna asupra întregului partid sub firma căruia se comit, când e vorba de o acţiune peste frontarii, greşalele compromit întreaga ţară, pot pune în pericol propria noastră existenţă naţională; şi luând parte la un rezbel de agresiune în Turcia, am comite, o repet, cea mai mare şi mai funestă greşală, pe care nimic n’ar putea-o repara »... La Consiliul de Coroană din 2 Aprilie, care precedase încheierea convenţiei şi intrarea trupelor ruseşti, Ion Ghica se declarase împotriva războiului alături de Ruşi, Manolachi Kostaki, fost prim ministru, admitea trecerea armatelor Ţarului, dar fără nicio cooperare din partea noastră, iar la Senat, Petre Carp era să spun 49* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE peste câteva zile că « nu suntem nici destul de bogaţi, nici destul de fericiţi pentru ca să putem face fericirea altora ». Iar dacă Mihai Kogălniceanu, numit între timp ministru de externe, ajun- sese să fie convins de necesitatea convenţiei cu Rusia, făcea —şi a făcut mai departe — cele mai mari rezerve cu privire la o ac- ţiune a trupelor româneşti dincolo de Dunăre. Dar răspunsul cel mai puţin favorabil venise din partea guver- nului rusesc. Trebuesc recitite aceste pagini, în care formulele de politeţe ale stilului diplomatic nu-şi mai dădeau osteneala să acopere imensa trufie a marei împărăţii, în relaţiile ei cu micul principat român, care îndrăsnise să pretindă a fi considerat ca aliat într’un războiu comun: «Rusia n’are nevoie, spunea nota dela Petersburg, de con- cursul armatei române. Forţele pe care le-a pus în mişcare pentru a lupta cu Turcia sunt mai mult decât suficiente ca să atingă înaltul scop pe care şi l-a hotărît împăratul, începând războiul actual... Dacă deci, din consideraţii personale, de o altă natură, şi pe care guvernul român ţine să nu le desvăluiască, dar care reies destul de clar din limbajul presei locale, el se crede ţinut prin onoare să întreprindă o acţiune contra Imperiului otoman, această acţiune nu trebue în niciun caz să stingherească execu- tarea planului general al marilor operaţii ale armatei ruseşti, în umbra cărora exclusiv au putut să fie aruncate bazele ursitelor viitoare ale Statului român ». Era şi aci gândul ascuns al diplo- maţiei imperiale, de a nu datora nimic, sau cât de puţin, unui stat căruia urma să i se smulgă, la încheierea păcii, părţi însemnate ale teritoriului său, oricari ar fi fost convenţiile încheiate. Şi totuşi, deabia trecuseră trei luni dela această respingere totală a oricărei cooperări cu armata română în Bulgaria şi ostaşii noştri luptau sub zidurile Plevnei, în frunte cu Principele Carol; acesta, la întrebarea care i se făcuse, care din generalii ruşi ar putea comanda, răspunsese cu simţul său înăscut de demnitate regească: «zece generali ruşi ar putea sta sub ordinele Domni- torului României», ceea ce de altfel s’a şi întâmplat. Se adeverise încă odată în aceste împrejurări străvechea lege a istoriei şi a războiului: că socotelile dela Cartier nu se potrivesc cu realităţile câmpului de bătălie, şi că acei ce se înalţă pe sine vor fi umiliţi. Armatele ruseşti se loviseră de rezistenţa îndârjită l'l E\ NA 4V3 a trupelor lui Osman Paşa, general deopotrivă de viteaz şi de priceput, care le pricinuise pierderi sângeroase şi ameninţa acum să iasă din^întăriturile din jurul Plevnei, pentru a-i arunca în Dunăre. . Porniseră cele două telegrame, una mai stăruitoare decât alta, ale Marelui Duce Nicolae către Domnitorul nostru: « Turcii adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţie, şi dacă se poate să treci Dunărea cu ar- mata », iar, puţm mai târziu: « Când poţi trece ? Fă-o cât mai repede Dar nici acum intrarea noastră în acţiune pe acest nou teatru de războiu nu s’a tăcut fără o amănunţită grijă şi socoteală. In chiar răspunsul său la telegrama amintită, .Domnitorul precizase că a pregătit 30.000 de oameni pentru a lua cu asalt, într’o stor- ţare comună, Plevna, primejdia permanentă pentru armata im- perială ». Dar armata română care «nu e organizată pentru o lungă linie de operaţu i> nu înţelege a trece de Plevna. Prm aceasta, cum s’a spus cu multă dreptate, se înlătura fuziu- nea cu Ruşii în marşul asupra Constantmopolului şi se evita îna- intarea oştirii noastre într’un spaţiu în care serviciile spatelui ei — aprovizionare în hrană şi muniţii — nu puteau f 1 tăcute cu îndestulare, 'totodată se înlătura şi teama ce o rostise chiar Ion C. Brătianu, că «in ziua în care vom ajuta pe Ruşi pe câmpul de luptă sau le vom da concursul într’un chip oarecare, ei vor căuta să ne umbrească sau să ne absoarbă». Şi asttel la jumătatea lui August, 40.000 de Români treceau Dunărea la Corabia şi la Măgurele pentru a lua parte la luptele din jurul Plevnei. Trecea însă grupată, divizie după divizie, mica noastră oştire, pentru a nu-şi împrăştia forţele la ordmele coman- damentelor ruseşti, ci a lupta m toate împrejurările sub semnul şi sub steagul ţăru. Era prima af irmare reala a existenţei noastre de Stat independent: în ce împrejurare mai solemnă putea ea să aibă loc decât pe câmpul de bătălie ? Nu voiu stărui asupra bătăliei însăşi, sau mai degrabă asupra seriei îndelungate de lupte crâncene, ce au alcătuit unpresurarea Plevnei, dm ziua de 25 August, în care întâile regimente româ- neşti s’au orânduit în faţa cetăţii, până la 28 Noemvrie când s’a predat Gâzi Osman. Botezul focului l-au primit la 27 August 494 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dorobanţii din Iaşi şi Vaslui, din viteazul 13, cucerind cu un mi- nunat avânt şanţurile înaintate din faţa Griviţei. La 30 August, de ziua împăratului Alexandru, s’a deslănţuit asaltul general. Pe o vreme mohorîtă şi o ploaie rece care cernea a toamnă, batalioa- nele româneşti s’au aruncat în focul năpraznic al redutelor duş- mane. Se ştie tragedia care le-a întâmpinat în atacul lor vitejesc: descoperirea că în faţa lor, pe înălţimile Griviţei, nu era numai o singură cetate întărită după toate regulele artei militare de atunci, ci două, despărţite de o vale a morţii care a fost atât de repede presărată de trupuri româneşti; 90% din ofiţeri şi 50% din trupă au rămas morţi şi răniţi în frunte cu doi comandanţi de batali- oane, maiorul Sonţu şi căpitanul Mărăcineanu. Pe tot frontul din jurul Plevnei, nici coloanele încercate în luptă ale aliaţilor ruşi n’au izbutit să pătrundă mai adânc, şi tot unităţilor româneşti — 2 Vânători, 14 şi 16 Dorobanţi—Prahoveni şi Moldoveni — împreună cu câţiva Ruşi, le-a fost dat să smulgă din mâinile vrăj- maşului cea dintâi redută a Griviţei, împreună cu trei tunuri şi un steag, primele trofee cucerite dela vrăjmaş de armatele Ro- mâniei independente. Gloria acestei biruinţe, care nu era în fapt mai mult decât un succes local, a fost întunecată de grozavele pierderi: peste 2.500 de oameni, ofiţeri şi soldaţi, morţi şi răniţi, aproape un sfert din efectivele intrate în luptă. Victoria însă era necontestată şi întreagă, din punct de vedere moral. Se făcuse dovada, în ochii noştri şi ai lumii, că vitejia strămoşească nu pierise şi că ostaşul român ştia să lupte şi să moară, oricând, oriunde, sub steagul ţării, pentru onoarea şi liber- tatea ei. O recunoşteau în primele clipe de sinceritate şi de emoţie ale bătăliei, Ţarul Alexandru şi comandanţii ruşi; o spuneau toţi străinii, ofiţeri sau corespondenţi de războiu, cari priviseră des- făşurarea bătăliei. De atunci se întrevedeau însuşirile ce erau să se adeverească, peste patru decenii, peste şease, pe câmpurile de bătaie ale unor războaie mai mari: avântul infanteriei la asalt, statornicia şi răbdarea ei proverbială în tranşee, vitejia şi pri- ceperea artileriei, a cărei ştiinţă a tragerii o aşeza de atunci printre cele dintâi, îndrăzneala călăreţilor în iscoadele şi atacurile din jurul Plevnei. Au mai urmat de sigur grele şi crâncene lupte, au mai căzut mulţi viteji în şanţurile turceşti, până în ziua în care Osman Paşa, PLKVNA 495 înfrânt şi împresurat din toate părţile, şi-a predat sabia unui colonel român. Dar biruinţa cea mai mare şi cea mai strălucită a fost totuşi în ziua asaltului sângeros şi numai în mică parte izbutit dela 30 August. In acea zi « de sânge udă» n’au biruit poate armatele aliate, în faţa apărării îndărătnice a Turcilor din meterezele Plevnei; dar a învins pentru totdeauna conştiinţa vitejiei şi a independenţei româneşti. GH. I. BRĂTIANU S’A DESCHIS IN CER O POARTĂ... S’a deschis în cer o poartă peste lume, Şi-un cocor de foc şi aur a sburat; Avea aripi mari de flăcări cât pădurea Şi-un cioc negru, cât o turlă pe ’nserat, A ’nceput atunci cu ciocul să sfâşie Toată marea năclăită şi greoae C’au ţâşnit puhoae limpezi de lumină Şi tot cerul s’a făcut o vâlvătae, S’a lăsat apoi pe-o dungă ’n roate mari, Tot mai lin şi tot mai larg către pământ; Gâlgâea de aur câmpul şi pădurea Şi fugeau vâlvoi, pe drumuri, clăi de vânt. Apoi iar s’a întins cu ciocul către cer Şi-a svâcnit ca o săgeată drept în sus; Când a fost să piară iarăşi prin spărtură A căzut, trăsnit, de-un fulger din apus,., D. CIUREZU MĂRTURISIRI1) Trebue să fac o mare sforţare pentru a învinge acel sentiment natural de modestie care te împiedică a vorbi despre tine însu-ţi. Mi se cer totuşi note biografice cât de largi. N’am adus cu mine certificatul dela ofiţerul Stărei Civile. La ce bun să se ştie că m’am născut în 73, 74 sau 1875 ? Vârsta în fond nu dovedeşte nimic. Sunt bărbaţi de 80 de ani cari aveau energia fizică şi morală să poată conduce un guvern şi o ţară mare ca Franţa — mă gândesc la Clemenceau. Şi sunt tineri epuizaţi şi desgustaţi de viaţă la 30 de ani. Ingăduiţi-mi să vă amintesc cum am răspuns unui foarte tânăr poet, care mă acuza, acum douăzeci de ani, de bătrâneţe: regre- tatul critic Chendi, mi-a atras atenţia asupra unui articol al acestui poet care, făcându-mi elogii în « Gazeta Transilvaniei *, accentua, în mod pejorativ, capitolul vârstei mele. Chendi, care mă aprecia, m’a sfătuit să-i răspund c’o epigramă. Reţineţi vă rog, că maximum de vârstă la care poate ajunge un măgar este 20 de ani. Iat-o: Eşti mult mai tânăr decât mine, Şi ’n glume, foarte priceput. Dar eu îţi spun dela ’nceput Vorbind de vârstă nu faci bine. E dintre legile fatale, Că omul — chiar sexagenar — Mai tânăr e ca un măgar, De vârsta Dumitale I ‘) Din seria de Mărturisiri literare făcute la Facultatea de Litere Bucu- reşti în 193a. Despre spiritul în care au fost iniţiate, vezi prefaţa la Fragmente autobiografice, de Octavian Goga. 2 498 REVISTA FUNDAŢILOR REGALE Copilăria mea s’a desfăşurat liniştită şi veselă într’o casă de oameni cinstiţi, credincioşi şi cu dare de mână. E destul să vă spun că tatăl meu, Ion Pavelescu, inginer cu studii strălucite făcute în străinătate, era frate cu tatăl savantului profesor şi filosof creştin, Doctorul Nicolae Paulescu. De ce tata se iscălea Pavelescu şi fratele său Paulescu ? Pentrucă atunci când s’au înscris în şcoala primară din R.-Sărat, unde părinţii lor aveau moşii, Directorul i-a întrebat: Cum îl cheamă pe tat-tău ? Copiii au răspuns: Pavel; atunci pe tine te voi striga Pavelescu, iar pe fratele tău Paulescu. Cu sistemul acesta înţelegeţi că numele de familie era eliminat şi astfel s’a început acea dinastie nesfârşită şi anonimă a Ioneştilor, a Popeştilor şi Vasileştilor. Vântul democraţiei sufla pe atunci violent din Franţa egalitară. Tatăl meu era un bărbat mai înalt puţin decât mine, frumos, bun, vesel şi savant. Matematician de rasă dar foarte iubitor de literatură şi de artă. Nevoind să facă politică n’a fost decât profesor la Şcoala de poduri şi şosele, la seminarul Central, director şi fondator al Şcoalei de arte şi meserii din Bucureşti, inspector general al serviciului mişcării la Căile ferate şi Şcoala de agricultură dela Herăstrău împreună cu P. S. Aurelian. Pe când făceam şcoala primară din dosul Mitropoliei, locuiam la Gara Filaret, unde tatăl meu era directorul primei linii ferate Bucureşti-Giurgiu, linie principală pe atunci, din cauza războiului dela 77 şi a transportului de trupe spre Dunăre. Mi-aduc aminte că mai târziu, la punerea pietrei fundamentale a palatului Şcoalei Superioare de Arte şi Meserii din str. Polizu în spatele Şcoalei de Poduri şi Şosele, tata, ca director, trebuia să ţie un discurs marelui Rege Carol I de venerată memorie, care asista. Tata însă, ca şi mine, nu era orator şi îşi transcrisese discursul pe câteva pagini de hârtie. Un vânt puternic îi smulse două pagini din mâna care-i tremura de emoţie (tata fiind un om de valoare era timid) şi le trânti în noroiul stradei. El însă nu se turbură ci spuse Regelui: «Majestate, discursul va fi mai scurt dar munca noastră de azi înainte va fi mai lungă şi mai spornică ». Regele a surâs şi târziu, pe când eram judecător la Sinaia, amintindu-şi de acest episod mi-a spus: «Tatăl d-tale era un savant muncitor şi modest, dar nu era obişnuit să ţie discursuri în vânt», acest joc MĂRTURISIRI 499 involuntar de cuvinte, spus cu o figură severă, da un farmec adânc bunătăţii marelui suveran, care ştia să nu glumească niciodată. Am fost acuzat şi eu, poate pe nedrept, de blândeţe şi genero- zitate. E adevărat că nu prea am şi n’am avut niciodată sentimentul proprietăţii; ca dovadă am vândut acum 9 ani o moşioară de peste 200 de pogoane unui avocat Gârgea, care nu mi-a plătit-o încă. Şi tata nu era numai darnic, dar mână spartă. Mai mulţi elevi d’ai lui, astăzi vestiţi ingineri, mi-au mărturisit după moartea sa că, deşi avea o casă grea cu şapte copii, fiind director al cabinetului de studii la C. F. R. şi inspector al Tracţiunei, după ce lucra, luni de zile, desena şi calcula, bucată cu bucată, maşinile care se co- mandau de guvern la Fabrica Krupp. Când era trimes în Ger- mania să facă recepţia, Direcţiunea marilor uzine acorda ingi- nerului care elaborase planurile şi venea să primească şi să verifice maşinile o gratificaţie, sub formă de comision, care se ridica pe vremea aceea la sume importante. Tata a fost singurul inginer român care n’a consimţit să primească niciodată această sumă ce i se cuvenea şi a convenit cu Direcţia Uzinelor Krupp şi Mini- sterul să trimeată 10 absolvenţi ai Şcoalei sale ca să facă practică în uzină 3 ani pe socoteala sa, adică a comisionului ce i se cuvenea; astfel o sumă de tineri, azi ingineri, îşi datoresc perfecţia în ştiinţa mecanicei aplicate generozităţii tatălui meu. Amintesc aceasta fără niciun comentariu. Tot tatăl meu a intervenit în destinul celui mai glorios general român, mareşalul Averescu. Terminând Şcoala superioară de arte şi meserii cu strălucire, tânărul absolvent se prezintă Directorului să-i ceară o recomandaţie ca să intre strungar în atelierul C. F. R.; tata i-a spus: Alexandre, eşti prea chipeş, deştept şi cu carte, ca să devii cel mult şef de atelier la gară. Iţi voiu da o recomandaţie pentru vărul meu, Colonelul Boteanu, care conduce Şcoala de ofiţeri dela Bistriţa. Tânărul Averescu a primit, a ter- minat acea Şcoală militară ieşind cel dintâiu, şi a fost trimis apoi într’o şcoală superioară din Italia, de unde şi-a luat sborul de vultur şi a devenit azi un simbol al geniului şi al vitejiei româneşti. N’am nevoie să mai insist asupra carierei sale de om de Stat, care i-a adăogat şi alte titluri la admiraţia şi recunoştinţa publică. Tatăl meu n’a făcut niciodată caz de origina boierească a familiei sale. O singură dată, când mama vorbea de un strămoş, a» Soo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Spătarul Bucşan, s’a dus la moşie şi a adus un sac cu acte vechi din arhiva bisericei, în limba slavonă, pe care le-a dat prietenilor săi Hasdeu şi Gion. Din tălmăcirea lor mama a înţeles că şi tata n’avea obârşie tocmai burgheză. El însă era omul muncii şi al datoriei şi nu ţinea să-şi piardă vremea « cu cele care au fost şi nu mai sunt». Bătrânul, ne spunea totdeauna: copii, adevărata nobleţe nu stă în pergamente, ci în sufletul şi creşterea omului! Mama, fată de boier — al cărei tată, Bucşan, Director la Eforia Spitalelor civile, a murit subit fiindcă bancherul Cristu fugise în America şi cu o sută de mii de galbeni ai lui — s’a măritat fiind încă elevă la pensionul Blaremberg, n’avea nici 14 ani; atunci mama sa a măritat în grabă pe fetiţa sa Paolina cu tânărul inginer Ion Pavelescu, care da lecţii de matematici fiului său Nicolae Bucşan, fost aghiotant al generalului Formak, mort tânăr pe când comanda la o manevră escadronul 3 de roşiori. Noi am fost şapte fraţi din care nu mai trăiesc azi decât suro- rile mele Miţa, distinsa pianistă care stă la Paris, şi Smaranda Florescu. Fratele meu Virgiliu, fost inspector general financiar al Mol- dovei, a murit acum doi ani la mănăstirea Văratec. El e tatăl poetului Mircea Pavelescu şi a fost căsătorit cu d-ra Millo din Iaşi, nepoata scriitorului ieşean şi junimist Janov. Acum nouă ani am pierdut la moşia sa din R.-Sărat pe celalt frate, Ionel Pavelescu, admirabil epigramist şi sonetist fără pereche, autorul Sigiliilor de aur. El a lăsat 30 de sonete inedite încă şi traduse, cu o mare măestrie, după Jose Maria de Heredia; a mai scris cu Oreste un episod dramatic în versuri şi o revistă plină de spirit. El s’a stins amărît din cauza unor procese ce a trebuit să facă unui om politic, ce în lipsa noastră la Paris se instalase pe moşia părintească din Poman şi nu voia s’o mai părăsească, uzând de influenţa sa politică. Tovarăşul meu de şcoală, de copilărie şi de studii la Paris, Flaminiu, absolvent cu diplomă al Şcoalei superioare de mine din Paris şi devenit cel mai de seamă inginer geolog al societăţii Steaua Română, a fost secerat la vârsta de 34 de ani în urma surmenajului şi doarme azi în cimitirul Montpamasse din Paris. MĂRTURISIRI 501 Mama mea, sensibilă, cultă, fină, blândă şi delicată, a fost tipul mamei sfinte de odinioară. Vorbea la perfecţie limbile franceză, italiană şi germană şi învăţase Latina şi Greaca, ca să ne asculte seara lecţiile. In casa noastră nu erau alte distracţii decât muzica, lectura şi recitarea de poezii. încă de mic având o mare memorie, mi-era destul ca mama să-mi citească odată poeziile eroice ale lui Alecsandri şi a doua zi le ştiam pe din afară şi le declamam cu multă înţelegere. Mi-aduc aminte că în clasa I-a primară, luând premiul I cu cunună mi s’a făcut un costum de căciular. Şi la Senat am înaintat ca Regina să-mi pue pe frunte cununa. Regina Carmen Sylva m’a sărutat pe frunte. Cred că sărutarea marei regine şi poete a in- fluenţat viitoarea mea carieră de scriitor. M. S. mi-a dăruit — cu acest prilej — o carte a Sa tipărită la Paris cu ilustraţii, o carte de basme pe care am păstrat-o cu sfinţenie până la războiu, când mi-a dispărut dela Sinaia împreună cu toată biblioteca mea şi amin- tirile, fotografiile şi relicvele ce le păstram dela familia Regală. Mama mi-a povestit că Regina Elisabeta mă mai sărutase odată, când eram mai mic. Părinţii mei locuiau atunci la Şosea, tata fiind Director la tarapana (turnătoria oficială de bani). Eu tot văzând pe Regina trecând la plimbare în fiecare zi într’o trăsură cu Doamna de onoare, am împletit un buchet de trandafiri din grădina imensă a casei şi, pândind în picioare la geamul deschis trecerea Reginei* în clipa când trăsura regală era în faţa casei, făcând o sforţare am vrut să arunc buchetul în trăsură, dar buchetul n’a ajuns la desti- naţie, iar eu am căzut peste geam. Casa fiind cu un singur etaj şi în faţă neexistând pavaj, în cădere nu m’am sgâriat decât puţin la frunte. Buna regină sau Doamna de onoare a văzut gestul meu. Vizitiul a oprit caii, am fost luat în braţe de cineva şi adus la trăsura regală şi Carmen Sylva m’a sărutat pe fruntea sgâriată din cauza ei. Mama alergând îngrijată, Regina i-a mulţumit pentru flori, a asigurat-o că n’am nimic şi i-a spus că e sigură, după înfăţişarea mea vioaie şi după gesturi, că voiu ajunge ceva în viaţă. Azi când sunt la sfârşitul ei mi se pare că profeţia regală nu s’a împlinit. Numele meu de Cincinat şi al fraţilor mei Flaminiu şi Virgiliu a fost ales de trei buni prieteni ai tatei, colegi de profesorat şi distinşi publicişti: Anghel Demetriescu, fost profesor de istorie la Sf. Sava şi ve6tit traducător al Lordului Macaulay; Ştefan REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE So» Mihăilescu, profesor de fizico-chimice la Lazăr, vestit conferen- ţiar şi ziarist de talent, cunoscut acum 40 de ani sub pseudonimul Stemil, cum iscălea cronicele din « Timpul »; al treilea era Laurian, profesor de filosof ie şi prim redactor la « Timpul» şi « Conser- vatorul ». Când veneau să ne vadă, tata le spunea râzând: pe ştren- garul acesta, care nu ştie nici să socotească dar stă toată ziua cu nasu în cărţi, am să-l fac poet! Profeţia glumeaţă a bunului meu tată a fost ceva mai exactă decât a Reginei. La moartea mamei eram student la drept — şi ea, ca şi tata, a închis ochii în casa noastră din str. Teilor, vândută la licitaţie după moartea lor, pe când noi eram la studii în străinătate. Casa noastră era artistică. Un pictor din Italia, după îndemnul părinţilor, pictase pe tavanul apartamentului meu Olimpul şi muzele. Aveam o sală de studii, o bibliotecă şi o sală de teatru, unde declamam în fiecare săptămână, în faţa unui public restrâns de prieteni şi rude — ca familia Paulescu şi a generalilor Bo- teanu — poezii uneori improvizate. Aş putea spune c’am intrat în magistratură şi în literatură bogat şi voi ieşi în curând cu o pensie incertă de câteva mii de lei şi cu perspectiva de a fi îngropat în cimitirul săracilor din Braşov. Pe când eram judecător la Sinaia, fostul ministru de justiţie Toma Stelian mi-a spus într’o zi: Eşti un magistrat excelent şi cu adevăr nepărtinitor, dar, adaogă ministrul, am auzit că ai oare- care datorii. I-am răspuns: mă împrumut pe poliţe la bănci domnule ministru, nu la particulari, şi când suma se măreşte fac o ipotecă pe moşia părintească, aşa că-mi plătesc datoriile cu banii părin- ţilor mei, cari au muncit mai mult pentru ca noi să putem face lux, adică poezii şi magistratură! Vă cer iertare c’am insistat mai mult, domnilor, asupra părin- ţilor mei, cari au fost lumina copilăriei mele fără griji şi amintirea lor pioasă e mângâierea şi singura mândrie a vieţei mele lipsite de orice orgoliu şi de vanităţi. La educaţia mea literară a contribuit mult grija părinţilor mei, cari n’au contrariat niciodată vocaţiunea mea poetică, astfel nu mi-au refuzat niciodată excursiile, călătoriile la Paris şi mai cu seamă şu încurajat mania mea de a cumpăra toate cărţile în ediţie primă şi legate luxos, MĂRTURISIRI 503 De mic copil, fericirea mea era să mi se dea cheia dela bibliotecă şi să răsfoesc cărţile ilustrate, în ediţii frumoase, pe care tata le dăruia mamei şi nouă la diferite sărbători. Uneori mă făceam chiar bolnav, deşi eram întâiul din clasă, numai să rămâi acasă şi în pat să citesc în ediţia franceză Michel Strbgoff sau Voyage au centre de la Terre de Jules Veme. Fabulele de Lafontaine, Tilemaque, Robinson Crusoe, Paul et Virginie de Bernardin de St. Pierre erau cărţile mele favorite. Ediţiile ilustrate de Walter Scott şi Balzac n’aveam dreptul să le atingem. Totuşi eu furam uneori şi ascundeam sub pernă La fiancie de Lamermoor, admirabil ilustrată cu gravuri romantice de Tony Johannot. O ediţie completă a lui Alfred de Musset cu gravuri mă pasiona în aceeaşi măsură ca Childe Harold de Byron şi Meditaţiunile lui Lamartine. Moliere, Racine, Comeille, Montaigne, Jean Jacques Rousseau, Saint-Simon erau predilecţiile mamei, care citea în fiecare seară două trei ceasuri împreună cu tata, mare amator de Ossian şi de Byron. Liceul l-am făcut la Sf. Sava. Am avut la Sf. Sava profesor de literatură pe actualul Preşe- dinte al Academiei d-1 Ion Bianu, care se interesa foarte de aproape de progresele mele. In volumul meu de poezii publicat în 1911 i-am dedicat o poemă: Flori risipite. Intâlnindu-ne acum 2 ani la o şezătoare literară la Teatrul Mic, d-1 Bianu m’a întrebat: « Cincinat, te rog să-mi spui sincer, ce te-a făcut, din cele peste 100 de poezii din volumul tău să-mi închini tocmai acea poezie şi nu alta ? I-am răspuns: Nu pot să-mi explic nici eu de ce m’am oprit tocmai la aceea. — E cu atât mai straniu, adăogă iubitul meu fost profesor, că acum 40 de ani şi mai bine, când am plecat dela o mică gară din Ardeal spre Bucureşti, mama, care mă condusese la gară dându-mi un mănunchi de flori, mi-a spus aproape identic cuvintele rostite şi de mama din poezia d-tale. Şi ochii luminoşi ai academicia- nului de azi se învăluiră subit într’o ceaţă umedă. După ce am luat bacalaureatul, m’am înscris la drept şi am audiat prelegerile neuitate ale lui Titu Maiorescu şi Coco Demetrescu. In acelaşi timp scriam cronici literare pe la ziarele timpului şi cronici dramatice, în afară de poeziile pc ţâre le risipeam în revistele ce apăreau pe vremea acţea. 5°4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Trebue să fac o mărturisire dela început. Dela primele mele debuturi s’a apreciat atât de maestrul Macedonski, cât şi de alţii, ritmul neşovăitor şi cadenţa armonioasă a versurilor mele. Virgiliu, Horaţiu şi Homer fuseseră profesorii mei. Scandarea versurilor latineşti şi greceşti a fost încântarea vieţii mele de licean. Eminenţii mei profesori Barbu şi Gheorghian, după ce le scandam 50 de hexametre Virgiline sau o odă polimetrică de Horaţiu, rare ori mai mă puneau să le şi traduc. Eu n’am început să scriu versuri decât după ce absorbisem, cu nesaţiu, mai pe toţi clasicii. Dar să vin la debuturile mele şi la colaborarea mea cu Alex. Macedonski. Macedonski era căsătorit cu d-şoara Ralet Slătineanu, sora prietenului meu George Slătineanu, Preşedinte la Consiliul Legis- lativ. El mai de multe ori m’a întrebat dacă nu vreau să viu, cu el, la cumnatul lui, care stă în str. Dorobanţi şi care, citind mai multe poezii de mine, ar ţine mult să mă cunoască. La început am refuzat sistematic. Eram pe atunci şi eu încă influenţat de cabala ce se montase de regretatul publicist şi autor dramatic Gr. Ventura, tatăl d-rei Ventura, contra poetului Macedonski. D-voastră, deşi trăiţi azi sub starea de asediu, nu vă în- chipuiţi ce moravuri aspre domneau atunci în presă şi în lite- ratură. Furtuna a pornit din accidentul dureros al marelui poet Emi- nescu, care avusese o criză ce a determinat internarea lui în Casa de sănătate a d-rului Şuţu. Macedonski, care avea dese neîn- ţelegeri şi mici polemici, mai mult verbale, cu Eminescu, a publicat în revista lui # Literatorul» o epigramă crudă, care nu avea nici chiar meritul de a fi fost excelentă. Nenorocirea a fost coinci- denţa între criza survenită genialului poet şi apariţia regretabilă a acestei epigrame. Iată epigrama în chestiune: Un X — pretins poet acum S’a dus, pe cel mai jalnic drum. L’aş plânge, dacă ’n balamuc Destinul lui n’ar fi mai bun: Dar până eri a fost năuc, Şi nu e azi decât nebun! MĂRTURISIRI S°5 Aceste versuri nu purtau nicio iscălitură şi se găseau publi- cate pe la mijlocul revistei. Era cu neputinţă să fie făcute peste noapte şi date în grabă la tipar. * O revistă ca «Literatorul», care apărea pe atunci, în excelente condiţii tipografice, cu cel puţin ioo de pagini, nu se poate ticlui într’o noapte. O chestiune elementară de tehnică invederează că epigrama era dată mai de mult şi ar fi rămas un simplu joc, fără interes, şi fără succes, dacă nu isbucnea catastrofa. Dacă Alex. Macedonski ar fi comis o crimă contra unui om oarecare ar fi fost pedepsit la Curtea cu juri, ori ar fi fost achitat, şi scandalul în şase luni ar fi luat sfârşit. Ei bine, d-lor şi d-relor, în mai bine de 12 ani Macedonski n’a avut putinţa să publice o desminţire, o apărare sau o simplă explicaţie. Campania violentă dusă de Gr. Ventura a scos complet din viaţa publică şi literară pe Macedonski — care nici măcar nu se recunoscuse autor al versurilor nenorocite. « Literatorul » a încetat, toate numerele reve- nindu-i îndărăt cu atacuri injurioase. Dar dacă acest om ar fi fost pedepsit numai în personalitatea lui literară, lucru ar fi fost mai explicabil. Dar s’a mers mai departe. Poetul a fost lăsat să moară de foame cu nevasta şi copiii Iui. Locuia în strada Armenească şi tatăl profesorului Paulescu, senatorul de R.-Sărat Const. Paulescu, fratele tatălui meu, mi-a spus târziu, peste câţiva ani: Bietul Macedonski a stat un timp scurt aici la colţ, într’o casă aproape dărâmată. Murea de foame cu copiii. Ii trimeteam zilnic lemne, pâine, zarzavaturi şi rasol, bine înţeles în mod anonim. Iată domnilor cum erau polemicele literare acum 50 de ani! Scenele acestea trebue să se fi petrecut prin anii 1882—1883. Eu am făcut cunoştinţa poetului prin 1890. Eram prin Cişmigiu cu neuitatul Ion Caragiale, care-1 cunoştea. El m’a prezentat. Caragiale îi zicea pe nume: Alexandre şi se întâlneau deseori seara în Gabroveni, la o cafenea-restaurant, unde Caragiale mi se pare că era acţionar sau patron. ( Am fost şi eu de câteva ori şi acolo am cunoscut pe marele poet George Coşbuc cu care am fost foarte legat până la sfârşitul vieţii. Coşbuc, era o pasăre de noapte, nu ieşea din casă niciodată ziua. Lucra şi transcria, corectând cufărul de manuscrise, cu care ne spunea c’a venit din Ardeal. Era un om sfătos şi blajin. Pe mine mă iubea dar mă certa că nu vreau să fiu deloc ardelean, 506 REVISTA FUNDAŢIILOR regale adică să am mai multă ordine. îmi spunea că prea mă risipesc, că ar trebui să fiu dintre « Zeii cei mari » şi nu e decât vina mea că nu am în literatură situaţia pe care aş merita-o. Detesta pe Comeille şi Racine, Boileau, pe care-i citise în traduceri germane. Lui nu-i plăceau epigramele. Genul acesta este eflorescenţa popoarelor şi literaturilor care sfârşesc. Noi suntem o ţară tânără. Avem nevoie de liric şi de epic. Jos cu epigrama! In schimb îmi zicea mai târziu, când a citit Serenada mea, pe care o lăuda excesiv şi mă punea să i-o repet ori de câte ori mă întâlnea, întocmai ca şi Regina Carmen Sylva, când ajungeam la versurile: Care-i raza lui de aur — care-i firul ei de păr... «Bravo Cincinat asta-i epică ». Caragiale avea obiceiul să recitească într’un boschet din Cişmigiu capitole din Telemacul lui Fenelon, apoi venea la Fial- covschi şi, de faţă cu Gorun, cu Vlahuţă, cu Lambru (colonelul) se lua cu mine la întrecere care scrie mai bine franţuzeşte. Cineva ne dicta o pagină din Telemaque şi noi scriam. Eu am făcut o greşală la un nume propriu, scriind cu y în loc de i simplu, spre marea bucurie a. lui Caragiale care scrisese exact! Caragiale scria greu. Se chinuia să cioplească fraza şi să găsească cuvântul care trebuia. El spunea totdeauna:«Cuvântul e numai unul singur mă. Dacă nu ştii să-l găseşti lasă-te de scris ». Marele umorist şi prozator se minuna totdeauna de repeziciunea cu care eu puteam să concep, să leg ideile şi să dau imediat o formă armonioasă unei strofe care mi se cerea. Odată l-am condus la gară. Pleca la Berlin pe când tocmai scria foiletoane la « Uni- versul t>. Mai erau două minute până la plecarea trenului. « Ascultă Cincinat! Poţi tu să faci imediat o epigramă contra mea — dar nu de 4 versuri şi nu pe orice subiect — că poate o ai gata. Să fie de 6 versuri. Cele 3 versuri dela început să rimeze astfel: Cel dintâi cu al 4-lea, al doilea cu al 6-lea şi al 3-lea cu al 5-lea. Să ironizezi articolele mele din « Universul t>. Nu era timp de pierdut. Am făcut-o imediat. Iat-o: Şi fiindcS-mi place numai versul Arareori citesc jurnale. Dar când nu vrea să-mi vie somnul Atuncea cumpăr Universul Findcă într’însul scrie domnul Caragiale I MĂRTURISIRI 507 A fost aşa de entusiast că mi-a scris din Berlin o carte poştală în versuri ditirambice. Altă dată, i-am arătat, în vremea când era « berar », o epigramă. Ştiu c’a făcut o modificare la un vers. Iancu Luca Caragiale Iţi dă berea cu măsură: Face şi literatură... Insă nu face parale I In «Epoca literară », pe care o conducea şi la care publicam în fiecare număr, a propus odată rimele unui sonet — rime însă fantastic de grele. Seara apăruse «Epoca », a doua zi dimineaţă i-am trimes 24 de sonete pe rimele propuse. Caragiale a publicat câteva sonete ale mele, spunând c’au fost trimise un ceas după apariţia rimelor şi că astfel am bătut pe toţi ceilalţi. Concurenţii erau: Brătescu-Voineşti, Caragiale, Ranetti şi alţi buni versifi- catori ai timpului. Altădată îi aduc un lied. El îmi spune: Cincinat, dă-mi voie să schimb în poezia asta un singur cuvânt ca să-i dăm un caracter ironic de lied în genul lui Heine. Eu am consimţit şi a doua zi apare poezia mea astfel: Versiunea mea: vorbeam de sărutările curate pe care le păstram viitoarei mele soţii, scârbit fiind de sărutările prefăcute ale femeilor vândute. Şi ultima strofă era: Ţi le păstrez pe toate ţie Doar tu fiorul să le ştii... Tu ce odată o să vii Necunoscuta mea soţie! Vă închipuiţi capul meu când citesc strofa modificată de Caragiale: — «Ţi le păstrez pe toate ţie, Doar tu fiorul să le ştii... Tu ce c’o zestre o să-mi vii Necunoscuta mea soţie I Ii Ii aduc altă dată o poemă epică de 60, 70 de versuri. Era o luptă într’un circ a unui gladiator roman — de un caracter impre- sionant şi dramatic. Pe Caragiale îl pasionează aşa de mult subiectul încât, fiind scris în versuri de 12 silabe, i se pare ritmul prea lăbărţat şi se munceşte 3 zile şi 3 nopţi ca să scoată din fiecare vers câte o 5°8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE silabă şi, bine înţeles, reuşeşte, după ce a cheltuit atâta vreme şi două, trei testele de hârtie. Mă caută apoi obosit, neras, necăjit şi-mi spune: Uite ce-am făcut 1 Ca să scot o silabă din fiecare vers muncesc de trei zile. Tu ai scris toată poema poate în 2 ceasuri, ori o zi, dar eu am muncit pentru gladiatorul tău 3 nopţi. De altfel o public în «Epoca Literară»: Ion şi Cincinat. Ceea ce a şi făcut. Intr’o zi un foiletonist al unui mare ziar publicase o cronică asupra unor teorii literare ale lui Taine, şi cum numele lui Taine se scrie cu un H, înainte, foiletonistul a discutat tot timpul opiniile lui Taine spunându-i din când în când Henri Taine. Caragiale scrie o cronică plină de spirit şi o intitulează Costică Pavelescu, ironizând pe tânărul foiletonist care ignora că pe Taine îl chema Hipolit. Punea în scenă o domnişoară de condiţie, care citind într’o revistă literară o poezie iscălită numai C. Pavelescu (cum se întâmplă uneori din exigenţe tehnice şi tipografice să fie abreviat numele meu), exclamă patetic către mama sa încă tânără şi poetică: Ce bine scrie, mamă, Costică Pavelescu ăsta!... Henri Taine! Costică Pavelescu în loc de Cincinat. Domnişoară eşti o criminală! Fiind sub farmecul lui Caragiale, ar trebui să vă povestesc geneza unei fabule lirice: Calul ţi măgarul. Caragiale era funcţionar la Regia Tutunurilor şi am trecut să-l văd. (Pe lângă amiciţia noastră literară eram şi o leacă de rubedenie. O mătuşe a mea Bucşancă era mătuşa d-nei Caragiale, născută Burelly). Intrând la registra-' tură m’a primit un şef de birou cam gras, roşu şi congestionat: Cauţi pe Caragiale î Nu e prost, domnule băiatul ăsta, (şeful vorbea în mod protector) are chiar un scris curat — (prin scris înţelegând caligrafia — pe care marele scriitor o avea în adevăr artistică şi armonioasă). Păcat de el însă că se ocupă cu fleacuri, cu nuvele, poezele, piese de teatru; astea simt bune în tinereţe, domnule. Prin liceu scriam şi eu, poate tot aşa de bine. Dacă şi-ar vedea de treabă ar putea ajunge ceva că altfel, cum am spus, nu e prost. Dar cu cine să te înţelegi ? Are mania condeiului! Caragiale intră, cu un vraf de hârtii la subţioară, şi, prinzând, ultimul cuvânt, înţelege şi îmi face discret cu ochiul, acoperin- du-şi-1 nervos cu sprinceana stângă. In gestul acesta avea aerul să zică: Vezi cu cine trăiesc eu aici ? Gest tăcut care amintea versul celebru din Tristele lui Ovidiu. — « Aici îmi duc eu viaţa în sânul MĂRTURISIRI 509 barbariei, cu Bessii şi cu Geţii nedemni a le răspunde un echo, în versul meu!» (Hasdeu). Şi am avut deodată viziunea tragică a artistului, care, negli- jându-şi interesele imediate şi materiale în goana după himera frumosului, e întocmai ca un cal sălbatec ce o ia razna peste câmpuri, peste gropi şi peste garduri, pe când măgarul vine liniştit pe drumurile bătute şi se miră şi complânge dispreţuitor pe cei ce ies din făgaşurile cotidianului util şi banal. Iată şi fabula aicea: CALUL ŞI MĂGARUL Nebun, sălbatec, fără frâu Prin arătură şi prin grâu Peste livezi, peste câmpii Sărind bariere şi hotare Şi şanţuri largi şi garduri vii Fugea un cal — fugea mai tare Ca vântul prin pustii. Sub el pământul tremura Şi orce piatră scăpăra Schinteie tor, Dar el în vraja unei ţinte Pe care nimeni n’o vedea Fugea, fugea ’nainte Mai iute tot mereu mai iute Părând că ’n aprigul lui sbor II poartă aripi nevăzute! Dar în fantasticu-i transport Frângându-şi gâtul cade mort. Atunci măgarul ce venea Pe drum încet, înpovărat Cu pasul rar şi măsurat, A exclamat: Ce animal! Şi-a râs c’un râs spiritual Ca râsul oricărui măgar... adevărat Şi râsul lui parcă zicea: Eu bănuiam dela ’nceput! Ce s’a ’ntâmplat, i se cuvine. — De ce n’a mers şi el ca mine La pas, pe drumul cel bătut ? Caragiale ştiţi că fusese soufleur, copist, impiegat, berar, birtaş, Director general al teatrelor, în goană după acea himeră aşa de greu de prins în forme eterne de artă. Am făcut această lungă REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5*° digresie în viaţa lui Caragiale tocmai ca să vă arăt preocupările scriitorilor de odinioară. Am pierdut pe maestrul Macedonski în berăria din Gabroveni. Să ne întoarcem spre el şi proectând asupra fisionomiei sale com- plexe lampa amintirei să-l smulgem o clipă trecutului tăcerei şi etemităţei, în care a intrat acum vreo io ani, ca să se mângâe şi să se odihnească. Fiul generalului Macedonski, aghiotant al domnitorului Cuza şi fost ministru de războiu, era un bărbat aproape înalt, subţire, cu părul rar pe o frunte largă şi pe un nas trufaş şi achilin purta ochelari de aur. Ceea ce era caracteristic în figura sa când îl pri- veai, erau mustăţile pe care le purta în genul lui Hitler, dar vâr- furile nu erau rase ci aduse în sus, ţanţoş ascuţite şi făcute cu cosmetic. Capul şi-l ţinea când spre dreapta când spre stânga, totdeauna îi flutura pe buzele, de o sensualitate vizibilă, un zâmbet ironic îndulcit de o bunătate nesilită. Purta în ochii surâzători şi trişti nostalgia primei lui tinereţi răsfăţate şi a unor idealuri nerea- lizate. Se născuse la Craiova dintr’o mamă ce cobora direct din ultimul ban al Craiovei, şi-i plăcea să-şi afirme origina aristocra- tică. De altfel avea o distincţie deosebită şi era foarte puţin fami- liar, neîngăduindu-şi, din mândrie, să tutuiască pe nimeni. Ar fi vrut să poarte redingote romantice a la Barbey d’Aurevilly, dar acea modernă în care se învestmânta, strânsă pe talie şi cu mari reveniri de mătase, purtând-o butonată până sus îi da o înfăţişare de colonel în rezervă, colonel de cavalerie, fiindcă avea picioarele încovoiate, şi această dificultate la mers îi ridica o parte din pre- stanţa eleganţei ce şi-ar fi dorit-o. Când l-am cunoscut eu purta joben şi mai târziu o pălărie gri închisă, cu borduri mărişoare şi lăsate în jos peste ochi. Era totdeauna însoţit de doi, trei admiratori, tineri pe care-i îndemna să scrie şi cărora nu le menaja elogiurile. Fusese crescut cu profesori şi guvernante, călătorise prin Franţa, încă tânăr, şi îşi alcătuise la Paris un cuib cu scoarţe olte- neşti, care făcea deliciul scriitorilor francezi şi belgieni pe care îi frecventa. ’ Cunoscuse la Paris pe M-me Adam, care era pe atunci tânără şi glorioasă. A fost un colaborator asiduu al revistei « La Vallonie de Flandre * şi poetul Stuard Merill a scris despre el că poetul român Macedonski: frappe le vers francais sur une enclume d’or. MĂRTURISIRI 5«« A fost prezentat d-nei Rattazi care dirija revista literară « Revue de France et de St. Petersburg». Şi în acea revistă a publicat câteva articole asupra mişcărei literare din România, pe care le iscălea: Prince Rogalschi. Ii plăcea de altfel să evoce obârşia sa cam poloneză şi avea slăbiciunea să se laude totdeauna cu un strămoş al său, care fusese amantul împărătesei Caterina a Il-a. A iubit şi pe o d-ră Dupont, cumnata Prinţului D. Ghica, căreia i-a dedicat romanţa: Maria mea Mărie, romanţă care se mai cântă de lăutari şi care acum 55 de ani era celebră. Fusese câtva timp prefect de Bolgrad şi toată viaţa a visat să ajungă Director General al Monitorului Oficial ca să-şi publice o mare ediţie a operelor sale. Era un tată bun şi adorabil cu copiii lui. Când reuşea să obţie o mie de lei, cumpăra icre moi, miel iama şi jucării pentru copii. D-na Macedonski, mai puţin bohemă, îi spunea: «Alexandre, o să vie Ştefan, cismarul din Dealul Spirei, după bani. De ce n’ai păstrat şi pentru el 100 de lei ? ». « Draga mea, răspundea el surâ- zând, ăştia erau bani neaşteptaţi, nu puteam să-i risipesc pe ghete şi pe mărunţişuri! » Biografii lui Marţial au spus despre el că imensa lui celebritate în tot imperiul nu l-a scăpat totuşi de grijile materiale. « Nervus rerum gerendarum » adică numeralul i-a lipsit maestrului Mace- donski ca şi lui Marţial. Din această cauză, ca şi Marţial, el a trebuit să se umilească şi să scrie scrisori nedemne de talentul lui. In această privinţă a fost emulul lui Leon Bloy, celebrul pamfletar catolic, autorul volumelor de scrisori: Le mendiant ingrat. După ce am colaborat un an la « Literatorul» mi-a propus să scrim împreună o tragedie în versuri: Saul. Dimineaţa eram ocupat la Facultatea de drept, după masă însă colindam cafenelele şi făceam lungi plimbări la şosea, când discutam scena pe care trebuia s’o scrim seara. Colaborarea noastră a fost plină de pitoresc şi mi-a lăsat amin- tiri neşterse. E cu neputinţă să mă întind asupra lor fiindcă ar trebui să vă vorbesc câteva ore. O să vă povestesc o singură scenă. Lucram cu maestrul, de vreo două, trei luni, la tragedia în 5 acte în versuri reprezentată, de mai multe ori, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti; ajunsesem mi se pare în actul al III-lea. 512 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sistemul nostru de lucru era să discutăm ziua şi seara, târziu, după ce copiii se oboseau plictisindu-ne cu drăgălăşiile lor somno- lente şi sonore, să începem scrisul în faţa unei carafe de bere şi în fumul din ţigările maestrului. Eu aveam obligaţia să încep a seri, cu uşurinţa mea obişnuită, 40—50 de versuri, uneori şi mai mult, după cum scena şi caracterele se pretau la desvoltări. Maestrul continua să-şi soarbă dintr’un mare pahar de cleştar berea rece şi să-şi fumeze legiunea nesfârşită de ţigări. La un moment dat mă opream, obosit sau puţin asfixiat de valurile de fum, şi rugam pe Macedonski să scrie şi el două versuri, ce încheiau scena. El mă acoperea cu elogiuri; îmi spunea să mai deschid fereastra şi se aşeza bucuros să termine cele două versuri. Maestrul însă ca şi marele Caragiale scria greu. Scria un cuvânt. II ştergea. Scria altul. Făcea un mistih. II citea. Nu era mulţumit, ştergea din nou. îşi mai ştergea ochelarii. Eu citeam un ziar sau răsfoiam Biblia la capitolele care ne interesau. Dar versurile întârziau. Maestrul se îndârjea. Scria din nou, rupea peniţa, o înlocuia tacticos: Cu asta da, se scrie altfel... Şi muncea câte 3 sferturi de oră — dar nu era mulţumit — şi versul rezista să izvorască în formă lapidară şi definitivă. Atunci agasat îmi spunea: Să lăsăm ultimele două, trei versuri, le caut eu la noapte sau mâine dimineaţă. Deocamdată te rog, revino asupra celor 50 de ver- suri scrise, multe sunt în formă perfectă. Te rog însă la versul acesta al 17-lea să-mi schimbi rimele, care nu sunt destul de sonore. Să-mi pui de exemplu rima: cristal ’ catastrofal I Destul de plictisit, eu mă încercam să introduc aceste rime, care nu-şi aveau de loc rostul în desvoltarea ideii dramatice sau a scenei sentimentale dintre David şi Mical. Făceam însă toate sforţările, cu toată sinceritatea, cam revoltat de exigenţele, uneori abracadabrante, ale parnasianului maestru, voind să nu-1 supăr. Până la sfârşit însă era cu neputinţă să-l satisfac complet. După ce mă chinuiam, înăduşindu-mă să introduc rime, ca nişte cala- poade prea mari într’o gheată de lux, trânteam condeiul şi-l rugam să şlefuiască el însuşi versurile sau rimele de care era nemul- ţumit. MĂRTURISIRI 5*3 îşi trântea ţigara foarte rău dispus şi continua să-mi facă teoria că poetul cât de mare şi inspirat dacă nu e şi artist nu poate dura şi opera lui se va risipi în vântul primei critice şi’n vijelia necruţătoare a vremei. Teoria era justă şi cunoscută dar versurile nu sporeau ci rămâ- neau în aşteptare; atunci se supăra şi ridica glasul: Mi se pare că d-ta discuţi cu mine cam familiar şi ai chiar aerul să mă iro- nizezi. Uiţi, tinere, cine eşti şi cine sunt Eu ; adu-ţi aminte că tatăl meu generalul Macedonski a fost ministru de războiu şi stră- moşul meu a fost intimul împărătesei Caterina a Il-a. Tatăl d-tale e abia inspector şi inginer al Căilor ferate, om foarte ono- rabil, dar în erarhia socială mult inferior excelenţei sale tatălui meu. Fii dar modest, nu răspunde şi lucrează, amintindu-ţi că te-am scos din umbră şi te-am ridicat până la mine. Exasperat de repeţitele scene de felul acesteia, aproape tragi- comice, am exclamat odată, când mă înfrunta cu origina mea obscură în comparaţie cu a lui, i-am răspuns drastic: nu uita că ilustrul d-tale tată a fost fiul aceluia care a trădat pe Tudor Vladimirescu! Roşu de mânie a pus mâna pe un couppe-papier al cărui mâner era un corn de cerb şi s’a repezit la mine să mi-1 împlânte în piept, strigându-mi: Mori, insolentule! Lovitura a fost puter- nică dar s’a sfârşit într’un hohot imens de râs. Couppe-papierul era de hârtie presată; el s’a îndoit şi s’a rupt la prima rezistenţă şi eu nu m’am ales decât cu spaima. I-am cerut iertare simţind că depăşisem şi eu marginile permise polemicei, mai cu seamă că maestrul avea 25 de ani mai mult decât mine. Mi-a spus la rândul său că a glumit ca să mă intimideze dar a văzut că sunt curajos şi demn. Mi-a propus să ieşim la o berărie, făgăduindu-mi că de azi înainte vom seri liniştiţi — dar să mă supun legilor de perfecţie formală pe care mi le impunea, teoria sa fiind: control de stil, libertate de idei! După ce admitea versiunea cioplită şi necioplită, o transcria cu mâna sa în textul manuscris al tragediei. Piesa am sfârşit-o în anul 1891 şi s’a reprezentat în toamna anului 1892 cu mare succes la Teatrul Naţional. Director al teatrelor era D. Canta- cuzino, am fost chemaţi la rampă de nenumărate ori. Toni Bacal- başa a scris în «Adevărul» o frumoasă cronică literară deşi nu era bine nici cu Macedonski nici cu mine. 3 SI+ REVISTA FUNDATIILOR REGALE Fratele său, Iancu Bacalbaşa, în ziarul « Lupta », ne-a scărmănat, acuzându-ne că singurul defect al piesei e că am năzuit să facem nu o tragedie de debut, dar ceva shakesperian, şi nu am reuşit, admitea insă că versurile simt frumoase dramatice şi sonore. Regele Saul a fost jucat de Notara cu mult prestigiu şi dramatism covârşitor. Mical a fost încredinţat marei artiste Aristiţa Roma- nescu, care în Mical a fost fragedă şi amoroasă. Mama d-rei Ven- tura, tragediana Vermont-Ventura, a obţinut un mare succes într’un rol principal, marele artist Petrescu a dat şi el concursul enormului său talent. Piesa a fost scoasă din repertor fiindcă maestrul, certându-se cu direcţia, a ridicat manuscrisul. £1 mi-a fost cerut atunci de criticul Mihail Dragomirescu care îl păstrează şi azi. Celălalt manuscris e în posesia d-nei şi d-lor Macedonski. In urma succeselor obţinute am fost invitaţi la masă şi la un bal la palat de marele Rege Carol I, invitaţii pline de peripeţii, din cauza unor mici detalii de ţinută pe care noi le neglijasem, căzând în desacord cu protocolul destul de sever al Curţei Regale. Reapărând «Literatorul» am colaborat sistematic la această bătrână revistă, căutând să-i mai întineresc paginile cu versurile mele intime şi personale. Pompiliu Păltânea, într’un articol asupra mea din « Mercure de France », susţine că apariţia mea pe atunci în lirica română a fost asemănătoare cu a lui Verlaine, fiindcă înă- buşind elocinţa şi declamaţia romantică din poezia timpului am introdus o notă de sinceritate, de intimitate caldă şi de fantezie neexagerată. Dar asupra rolului meu în literatura lirică post eminesciană se vor pronunţa, poate mai târziu, criticii viitorului. Fapt e că, sfârşind universitatea şi plecând la Paris, a început colaborarea mea la alte reviste, ceeace l-a nemulţumit pe maestru; eu însă i-am păstrat totdeauna în fundul sufletului o admiraţie adâncă, amestecată cu amintiri induioşetoâre şi pline de recu- noştinţă. înscris la doctoratul din Paris frecventam mai mult conferin- ţele literare ale Sorbonei şi mă iniţiam în literatura modernă franceză, asistând la cenacluri literare unde se plămădeau pe atunci mişcările literare din care s’a născut azi splendoarea artei şi cul- turei franceze; am fost, încă de atunci, legat sufleteşte cu poetul, romancierul şi dramaturgul Maurice Magre, autorul celebrului MĂRTURISIRI SIS volum de poezii La chanson des hommes, publicat de editura Fosquelle după succesul romanelor lui Zola. Tânărul Magre, absolut necunoscut şi care n’avea decât 20 de ani, a trimes, din Tuluza, manuscrisul acestor poezii marelui editor, rugându-1 ca după atâtea succese materiale, cu romanele naturaliste ale puternicului Zola, să mai dea publicului o mică bae de idealism şi să obţie astfel şi un succes aproape imaterial. Editorul a editat volumul, care a avut un imens succes şi a publicat apoi încă 3—4 volume ale poetului dela Tuluza. Magre mă punea în diferite cercuri să-i citesc poeziile, susţinând că glasul şi interpretarea mea le dă originalitate şi accent. Mai târziu am cunoscut pe Prinţul Poeţilor, Paul Fort, autorul acelor balade minunate scrise într’o proză ritmată şi plină de asonanţe, ce-i dă caracter mai mult de vers, şi care se interesa foarte mult de folklorul nostru şi de poezia populară. Prin Jean Moreas şi Magre am cunoscut în acea vreme pe Mallarme (Stephane). El susţinea că in poezie numind un lucru îi suprimă toată voluptatea misterioasă a evocărei. Visul e ca versul să nu facă decât să sugereze obiectele şi ideile. El se apăra totdeauna de acuzaţia de a fi şef de şcoală, şi sus- ţinea că în societatea de azi, care nu permite unui poet să trăiască din munca lui literară, acesta îi apare ca un om care se izolează pentru a-şi sculpta singur propriul său mormânt. Malarme se arată mare admirator al lui Verlaine, care s’a ridicat, prin căldura şi fluiditatea versurilor sale armonioase, cel dintâiu, contra impecabilităţei şi impasibilităţei parnasiene. La artistul de Max am cunoscut pe Catulle Mendes, Jean şi Jaques Richepin, atunci foarte tineri. Edmond Haraucourt tocmai se întorsese dintr’o excursie cu bicicleta, pe care o făcuse în urmă- rirea Sarei Bemard, de care era înnamorat şi căreia i-a închinat cea mai mare parte din volumul său Seul. Edmond Haraucourt e un mare scriitor dar când Jean Aicard, Jean Richepin şi Henri Bordeaux au fost în Academia franceză lui i s’au închis porţile, din cauza faimoasei broşuri pornografice dar geniale: La Legende des Sexes, iscălită le Sire de Chabley. Celebrul ocultist Papus, cel mai mare vulgarizator al cabalei şi al tuturor ştiinţelor oculte, m’a prezentat magului Josephin 3* 5X6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Peladan, gânditor, estet, critic şi dramaturg, romancier şi essayst, de o vastă intelectualitate şi care se distingea atunci şi prin figura lui de mag caldean, încadrată de o enormă barbă parfumată, cât şi printr’o redingotă albastră căptuşită cu mătase albă. Peladan scrisese două tragedii în versuri: Le Prince de Byzance şi Le Sar Merodack, refuzate, cea dintâi la Odeon şi a doua la Comedia Franceză. El caută să restaureze în ele psihologia eroică, adică să creeze entităţi scenice tot aşa de deosebite dd indivizii reali după cum o mască tragică grecească diferă de un cap ordinar. La Papus am întâlnit pe poetul ocultist Stanislas de Guaita şi pe Maurice Barres, care a scris despre acest poet o broşură senza- ţională şi plină de evocările pitoreşti ale vieţei lor de liceu, cu dragostea lor mutuală pentru poeţi şp cultul lor pentru idei. Papus era prieten şi cu Laurent Tailhade, ferocele pamfletar în versuri pamasiane din Le paiys du mufle, care în intimitate era tăcut, blând şi rezervat. Anii petrecuţi în Paris au determinat în foarte mare măsură desvoltarea mea literară posterioară şi au contribuit la acel eclectism care m’a ferit de servilismul imitaţiunilor. In Paris am scris cele mai multe din poeziile mele principale; atmosfera aceea de intensă intelectualitate şi de muncă neobosită a scriitorilor fran- cezi, care în cea mai mare parte se luptă aprig cu viaţa, mă făcea să scriu şi să cizelez versurile cu mare drag. Impresiile dela Versailles, cu amurgurile sale evocatoare şi memorabile, au dat coloare poemei aceleia pe care o cântă azi, desfigurând-o, lăutarii din ţară: Iţi mai aduci aminte, Doamnă? Ducându-mă odată să văd pe poetul Cruceanu, fost colabo- rator al «Convorbirilor Literare», care era doctor la Spitalul Piepus, rue de Piepus, am fost silit să străbat un cartier sărac. Ploua. Mizeria acelui spectacol a luat formă în acel poem Sim- fonia Ploaei. Cruceanu tăia piciorul unei femei şi a trebuit să-l aştept. Ploaia continua să cadă şi am notat principalele versuri în sala de aşteptare a Spitalului Piepus. E noapte de toamnă şi plouă. Ce trist e când plouă in noapte! In plănsetul ploaei nu-s şoapte De flori sărutate de rouă. MĂRTURISIRI 517 Sunt lacrimi ascunse şi mute Ce nasc şi ce mor neştiute. In fiecare picătură ce tremură pe ramuri In fiecare picătură Ce-alunecă pe giamuri Sunt voci de jale şi de ură Sunt rugi, crâmpee de blesteme. . . E-o largă, surdă simfonie E toată sumbra tragedie A sărăciei care geme Pe bănci, sub poduri, prin grădini — întunecând cu ochi haini Şi glasuri amărîte Tăcerea plină de fiori A nopţilor posomorite! Sub lustrul apei strada pare Un râu statornic, fără val. Şi flacăra de felinare E ca o lamă de pumnal! Pe când visezi la pianu-ţi doamnă Şi-asculţi al sobei dulce cânt N’o să ’nţelegi ce triste sunt Când plouă nopţile de toamnă! Paris, 1892. Locuind într’o stradă care da spre cimitirul Montmartre şi văzând prin luna Noemvrie femei îndoliate purtând flori morţilor, pentru care Francezul în genere şi parisianul în particular are un cult pios şi profund, am conceput poema Panteism, pe care am scris-o mai târziu în Bucureşti, pe când eram judecător la ocolul VI. Am regăsit starea de suflet cu impresiile prime dela Paris şi le-am notat la judecătorie, în biuroul meu, pe când spre cimitirul Sf. Vineri treceau trăsuri cu doamne în doliu, care purtau morţilor scumpi cam aceleaşi buchete de crisanteme — flori de toamnă şi de cimitir ce îmi fac totdeauna impresia că sunt nişte fetiţe ce plâng cu părul despletit. Tu care porţi spre cimitir Când jerbe mari de trandafir, Când albe crizanteme, De nu te-ai teme Şi n’ai avea de moarte frică, Ai şterge lacrima ce-ţi pică REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 518 Şi-ai scutura in vântul serei Florile durerei... Simţind că’n darul ce le porţi, E viaţa vie din cei morţi I Când am citit-o caldă încă la « Convorbirile Critice », Minu- lescu, care era mai mult glacial faţă de poemele altora, a exclamat: asta e o mare poezie! Probabil însă că simpaticul meu prieten se găsea în seara aceea într’o dispoziţie de exagerare! Reveriile, cursurile, viaţa mea literară şi sentimentală din Paris au fost brusc întrerupte de o telegramă a d-lui C. Dinescu, care mă chema în ţară ca să mă numească în magistratură; am întrerupt tot şi am venit. Era în vara anului 1898—1899 când am fost numit magistrat la Plăineşti, R.-Sărat, judeţul natal al ta- tălui meu. De atunci am trăit o viaţă dublă închinată jumătate magistra- turei şi jumătate muzelor; relaţiunile cu Franţa însă nu le-am rupt, am avut multă vreme corespondenţă cu câţiva scriitori fran- cezi după cum la Paris nu pierdusem contactul cu ţara, prin cronicele pe care le trimeteam ziarelor mari şi scrisorile pe care le primeam dela maestrul Macedonski şi alţi scriitori. Trei ani după întoarcerea mea din Paris, fiind invitat de Prinţul Leon Ghika Dumbrăveni la moşia sa din Botoşani pentru inaugurarea statuei lui Eminescu, lucrată de sculptorul O. Spăthe, împrejură- rile au făcut c’a trebuit să improvizez în chiar seara sosirei mele acolo — şi veneam tocmai din Corabia, de pe malul Dunărei, din Romanaţi — oda lui Eminescu. Se spunea că tatăl marelui poet fusese vechil, administrator general pe moşia Dumbrăveni din Botoşani a Balşilor. Mama Prinţului Leon Ghika era născută Balş şi îşi aducea aminte de figura interesantă şi gânditoare a marelui scriitor. Prinţul a ridicat statuia în chiar parcul unde odinioară fusese casa familiei Eminovici. Prinţul voia să înceapă serbarea desvelirei statuei cu nişte ode trimise de câţiva prieteni ai săi din Iaşi şi Botoşani. Supuse lecturei seara după masă, n’au rezistat. In comisia de lectură erau Ale- xandru Davilla, Demetru Anghel, St. O. Iosif, Petre Grădişteanu, Prezidentul ligei culturale, un reprezentant al României june din Viena şi Sextil Puşcariu, mi se pare. Toate poeziile, citite frumos MĂRTURISIRI 519 de Prinţul Leon, au fost respinse ca slabe. Prinţul supărat a strigat: Atunci faceţi d-voastră altele mai bune. Davilla a răspuns: Daţi-mi cinci ani şi voi scrie un imn în genul Baladei Strămoşilor. Ceilalţi tăceau; atunci Leon Ghika s’a întors spre Davilla: Decât să-ţi dau ţie cinci ani mai bine să-i dăm lui Cincinat 40 de minute şi el ne va mântui. Intervenind şi soţia americană, născută Singer, a lui Jean Ghika, fiul fostului ministru la Constantinopol Ghika Brigadir, al cărui mariaj cu frumoasa americană e frumos ca un basm oriental, a trebuit, la o masă de marmoră luminată de lună şi inspirat de ochii Prinţesei şi de şampania pe care mi-o vărsa cu degete de ceară şi unghii roze ca aurora, să scriu acea poemă care se începe: Pădure ningi câteva frunze Pe fruntea-i de aramă rece. Tu ce rămâi nepieritoare Ca geniul, când totul trece 1 Poezia aceasta a fost remarcată pentrucă, elogiind pe Eminescu cu elementele componente din poemele sale, reuşisem să fac versuri în afară de sfera eminesciană; a doua zi serbarea s’a început cu oda mea, care a fost reprodusă de toate ziarele şi revistele timpului. Autorul statuei, amicul Spăthe, simţindu-se eclipsat puţin, a susţinut la banchet că în fond versurile ori cât de bune nu durează decât o generaţie, dar că statuia lui va dura cât bronzul. Aducându-i aminte că odele lui Horaţiu şi versurile lui Vir- giliu au străbătut timpul şi armonia lor farmecă încă creerii şi inimile omeneşti i-am făcut această Epigramă: Gloria lui Eminescu O să aibă două pete: Poate versurile mele... Sigur statuia lui Spăthe! Şi am conţinut seara să-i fac în 5 minute 10 epigrame, din care mai îmi amintesc unele. Am rămas totuşi prieteni buni şi mai târziu mi-a făcut bustul, pe care l-a intitulat Faunul, expus în sala de intrare dela Ateneu şi care este de sigur una din lucrările cele mai bune ale sculptorului. La Bustul ăsta şi poetul Şi sculptoru-au colaborat Căci marmura este de Spăthe Iar spiritul de Cincinat. 520 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La Dumbrăveni erau invitaţi şi reţinuţi cei mai distinşi scriitori ai timpului şi Leon Ghika era fericit să-i primească, să-i asculte şi să-i resfeţe. Intr’o seară poetul Anghel, care era aşa de liniştit şi delicat de obiceiu, băuse cam mult cu St. O. Iosif, cu care pe atunci era foarte legat, şi îmbătându-se încep să dojenească pe Leon Ghika spunându-i că dacă el n’ar fi Prinţ şi bogat nici dracul nu i-ar deschide uşa. Leon, văzând starea de excitare a mosafirilor săi şi dându-şi seama şi de cauzele ei, râde, nu se supără şi le spune atât: voi sunteţi nişte poeţi şi scriitori excelenţi şi de sigur că am învăţat enorm după urma voastră. Dar de ce nu vreţi să învăţaţi şi voi ceva dela mine ? — Ce să învăţăm ? — Atât: să fiţi cuviincioşi! Poeţii s’au dus la culcare şi a doua zi Leon s’a dus în aparta- mentul lor să-i vadă, uitând scena petrecută. Şi au mai rămas la Dumbrăveni încă 15 zile. Acolo am întâlnit pe poetul D. Nanu, care venea foarte des şi a cărui discreţie şi modestie era foarte apreciată de marele amfitrion. La Dumbrăveni Nanu a scris unele din cele mai frumoase versuri ale săle, din nenorocire nu destul de cunoscute. Tot acolo am scris şi eu Sonetul pentru Leon Ghika; « Ai cizelat în versuri magistrale, Tăiate parcă ’n prismele luminei», şi alte multe versuri. Tot la Dumbrăveni a scris Davilla cele mai bune scene din admirabilul său Vlaicu-Vodă şi am fost martor la tot chinul său de a scrie. I-am rjutat chiar când nu putea trece dela o stare de suflet la alta şi când versul se încastra în gândul lui şi nu mai vedea posibilitatea unei utile modificări. Mai târziu, pe când scriam la «Flacăra», am hotărît, prin dovezile pe care i le-am adus, pe Locusteanu, să înceteze cam- pania nedreaptă ce se începuse pe chestia Odobescu-Davilla. Odobescu era' un enorm prozator, dar versurile sale erau în genul lui Sion. Davilla de altfel în urma criticilor d-lui Mihail Drago- mirescu a schimbat, la ediţia Il-a, complet o parte din actul din urmă, ceea ce a fost încă o dovadă de paternitatea incontestabilă a lui Davilla asupra lui Vlaicu-Vodă, MĂRTURISIRI 5»i Evoc figura acestui mare artist al dramaturgiei şi adevăratul creator al teatrului nostru naţional, cu multă dragoste, admiraţie şi emoţiune. Davilla este tipul omului de rasă. Era subţire şi muschiulos ca un cal de curse. De o inteligenţă, de o energie şi de o pricepere în cele artistice fără precedent, avea poate un singur defect. Nu admitea să aibă altul succes când era el de faţă. Odată am avut cu el o ciocnire memorabilă. El a prilejuit una din cele mai caracteristice improvizaţii ale mele. Eu eram judecător la Sinaia. Davilla jucase la bacara şi câştigase 18.000 lei. Sumă fabuloasă pentru anul 1914. Scena cazinoului din Sinaia era ocupată de un francez Fallot, căruia i se trimeteau rime din sală şi el improviza cântece pe rimele improvizate de colaboratorii interesaţi. In loja Eforiei trona d-na Cantacuzino, vocea de argint a feminismului de azi. Francezul plictisise publicul cu aceleaşi refrene: salaud, fallot, mai cu seamă acel public care venea în fiecare seară în lojele oficiale. Eu ocupam fotoliul meu de întâiu magistrat al oraşului regal, tocmai sub loja Eforiei. D-na Cantacuzino se apleacă peste para- petul lojei şi-mi spune în franţuzeşte: Ne-a plictisit Francezul acesta cu aceleaşi rime şi aceleaşi arii. Urcă-te d-ta pe scenă să-ţi dăm rime veritabile şi să le arătăm ce însemnează spiritul românesc. ]Şu, mă duc în loja Prinţesei şi îi explic că după ce pleacă Regele sunt întâiul funcţionar al oraşului şi nu pot să fac dueluri cu un biet cabotin angajat cu 25 lei pe seară, întâi pentrucă n’ar fi de demnitatea mea şi apoi fiindcă, dacă m’or tolera conservatorii, cari sunt la putere, la venirea liberalilor aş fi asvârlit din Sinaia la Turtucaia! Prinţesa a înţeles argumentele mele, mai cu seamă că îi adăogasem: oricât de pauper sau de poet m’aţi socoti tot am la mine destui bani ca să vă ofer la Capsa două sticle de şampanie şi acolo îmi puteţi da rime până mâine. Davilla însă era în loje şi nu admitea viitorul meu succes. Până am urmat pe cele 4—5 aristocrate şi am străbătut din sala de teatru sala jocului de bulă, Alecu Davilla s’a apropiat de mine şi mi-a spus în franţuzeşte: ne t’avise pas, Cincinat, — adecă nu te încumeta Cincinat să faci versuri în faţa acestei nobile galerii de cucoane mari fiindcă am să-ţi dau două rime, care o să-ţi închidă gura desigur. Sunt cinstit şi ţi le spun înainte: Cincinat şi... rahat î.., Rimele fuseseră auzite, fiindcă şi alte loji ele- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE s*î gante se grăbiseră să imite pe Prinţesa E. Cantacuzino. Davilla, cum spune Francezul: «avait mis Ies rieurs de son cote». Eram neliniştit. Cunoşteam pe Davilla ca pe un adversar primejdios, care nu cruţa. Ajunşi în restaurantul Capsa, Davilla după ce opreşte câteva mese se aşează şi dă locuri tuturor doamnelor din elită. Comandă şampanie şi spune tuturor din restaurant că sunt invi- taţii lui. Era de altfel numai lume din înalta societate. Vă închi- puiţi în ce situaţie de inferioritate mă găseam eu cu cei 195 lei în buzunar. Publicul era de partea ’ui. Davilla comandă Baronului de Marsay, directorul Casinoului: Două sticle de şampanie ros6e pentru poetul Cincinat şi un mare vas cu apă caldă. Toţi rămân miraţi. Da, apă caldă, insistă Davilla, ca poetul să-şi introducă picioarele şi să poată improviza mai lesne răspunsul la rimele mele. Am mulţumit, stăpânit şi cordial, lui Davilla pentru şam- pania mea favorită şi foarte scumpă, am rugat însă pe Baron să pue în vas nu apă caldă ci reco şi ghiaţă multă, pentru ca Davilla să şi-o pue la cap pentru a asculta răspunsul. Şi răspunsul meu a fost imediat, cu toate protestele lui Davilla, care spunea că nu e grăbit. • Imperechiaşi rima rahat Ca să jigneşti pe Cincinat. Dar el blajin îţi iartă crima Şi-ţi dă ca să mănânci tu rima. Davilla era spiritual, a aplaudat cel dintâi, s’a declarat bătut şi mi-a dat chiar sărutarea lui Iuda. Publicul m’a ovaţionat. Cei 195 lei munciţi bătuse cei 18.000 lei câştigaţi la bacara. Dar această epigramă n’a fost decât preludiul. Davilla nu m’a lăsat în pace. Ţinea cu orice preţ să mă răpue, şi să rămâe el învin- gătorul. Văzând că intrase în restaurant Take Ionescu şi Nicu Titulescu le spune rimele lui şi versurile mele. Cei doi mari oameni politici erau prietenii mei şi l-au sfătuit să se astâmpere. El însă de faţă cu ei m’a provocat să-mi fac mie însu-mi o epigramă şi un madrigal pe 3 rime date de el: chel, Cincinel şi Cincinat. L-am întrebat: ce e cincinel ? — Mai nimic, un diminutiv, un flecuşteţ. Take Ionescu şi Titulescu susţineau că nu se pot face versuri pe rimele astea fără relief. Davilla le-a răspuns: O să vedeţi. Şi mi-a dat o minută. Eu am răspuns: MĂRTURISIRI 5*3 Când îl priveşti atât de chel Nu-i Cincinat e — Cincinel! — L-asculţi şi zici atunci mirat: Nu-i Cincinel, e Cincinat I Cu toată şampania repetată, publicul părăsise cu totul pe învins şi mă aplauda sgomotos. Davilla era furios dar zâmbitor. Take Ionescu, foarte vesel, îi spune: Alexandre, acumlasă-1 în pace pe Cincinat să-şi bea şampania, aşa de frumos câştigată, şi nu-1 mai necăji, nu vezi că eşti în seria neagră. îşi ia şi bacaraua revanşa. — Nu-1 las, Excelenţă, nici mort. O să-i dau să facă un sonet endecasilab. încep prin a-1 ruga să treacă 5 minute în biroul Baronului de Marsay. In timpul acesta el se adresează publicului, devenit după ora 12 foarte numeros: Mă rog să dea fiecare câte o rimă, oricare, pentru un sonet. Scurtez povestirea şi vă citez rimele ca să vedeţi ce fir de logică trebuie tras ca să lege şi să închege toate aceste absurdităţi disparate: Un călător ce-şi digerează hrana Cu coşul plin de mezelicuri, sticle Mai ponderat ca anticul Pericle Se ’ndreaptă, gâfâind, spre Sf. Ana. El nu-i poet ca... Veronica Micle, Dar simte ’n el când lent îşi soarbe cana O amintire, dulce ca tocana Mâncată eri în gara dela Sihlea. Se vede într’un sat, lângă scrânciob Cu draga Iui, bând bragă dintr’un ciob Şi ’nduioşat d’atâta... poezie Mai muşcă din salamul de Sibiu Şi zice ’n gând: al dracului să fie Frumos e-aici: Să ştiţi c’o să mai viul Dificultatea era nu numai de a lega într’un tot logic aceste noţiuni dar mai cu seamă de a completa instantaneu silabele care lipseau pentru a întregi versul de 11 silabe. Această operaţie mintală era cu atât mai grea cu cât mă isbeam la fiecare vers de inegalitatea rimelor. Astfel unele rime erau, ca cea din urmă, de o singură silabă pe când altele, de şase, de şapte şi chiar de opt silabe. Cu mintea noastră limpede de atuncea şi lipsită de grijile de azi se putea, â la rigueur, construi o astfel de arhitectură complicată şi absurdă de dragul unui succes public. Azi domnilor şi domni- şoarelor mie mi-ar fi imposibil. 5*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Titulescu a fost aşa de impresionat de acest «tour de force » al meu că la un supeu pe care ni l-a oferit la Hotel Chatam la Paris a spus fostei mele soţii, artista Alicâ Viardot: Vous ne con- naissez pas votre mari; quand il veut, c’est un homme extraor- dinare. Acum 4 ani, găsindu-mă la Paris, unde conduceam « Curierul Franco-Român » cu Pompiliu Paltânea, am fost la San Remo să văd pe N. Titulescu, cu care sunt prieten de 25 de ani fiindcă eu l-am salutat cel dintâiu, în nişte foiletoane, fiindu-mi cunoscut din succesele sale uluitoare dela Facultatea de drept din Paris. Titulescu mi-a făgăduit că mă va numi la Trib. arbitrar din Paris lângă d-1 Lazăr Munteanu, Consilier la casaţie care-şi duce în inima Parisului, deşi e milionar, o viaţă fără griji, dar cu mari diurne. Numirea mea nu s’a putut face din cauza unor mici intrigi şi gelozii. Dar Titulescu mai îmi făgăduise la nişte banchete la Paris că în memoriile sale primele 4—5 pagini se ocupă de mine şi de rolul pe care l-am jucat la debuturi în existenţa lui. Iată epigrama: lui Nicu Titulescu. Nu fug ca tine după glorii, Dar în postumele-ţi memorii, Precum d’atâţia ani susţii... De-o fi talentu-ţi să mă poarte, Ar fi dovada că îţi ţii Cuvântul, numai după moarte! Am vorbit adeseaori de Octavian Goga; acest mare poet, scriitor şi orator neasemuit, se deosebeşte de toţi oamenii politici şi de colegii săi din literatură prin linia dreaptă şi neşovăitoare a unei vieţi cinstite cât şi prin căldura prieteniei sale. (Nu mă fac arbitru în conflictul său cu Mareşalul Averescu, dar când e acuzat de unii, ar trebui să fie şi el audiat). L-am cunoscut de mult, când venise din Ardeal, la un hotel din Piaţa Teatrului. Lui i-a plăcut o cravată neagră lavalieră, pe care o aveam la gât. I-am oferit-o imediat şi ne-am coborît amândoi la cofetăria Rie- gler. Vorbind de volumul de poezii ce aş fi vrut să public, i-am arătat un sonet: Căinţa Domniţei, şi el imediat, citindu-1, mi-a propus o modificare la quatrenul al doilea şi la terţetul întâi. MĂRTURISIRI 5*5 Cu memoria lui formidabilă şi-a adus aminte la banchetul Sărbătorirei mele dela Cina şi mi-a spus versul modificat de el în sonetul meu de acum 24 de ani. De atunci am rămas prieteni şi afecţiunea lui nu s’a des- minţit în nicio împrejurare. Cred că şi a mea, dublată de o extremă adoraţie, i-a rămas şi-i va rămâne totdeauna credin- cioasă. După succesul piesei sale D-l notar, Adolf de Herz, care se făcuse cunoscut cu Păianjenul, mi-a spus într’o seară după teatru să-i fac o epigramă dar să-l bag într’o strofă cu Goga, al cărui nume aproape n’are rimă. Goga era de faţă şi m’a încurajat: «Fă-i Cincinat, de ce să nu-1 mulţumeşti ?». Dar epigrama a displăcut lui de Herz, al cărui nume avea o vagă sonoritate semitică. De când trecu Carpaţii Goga, Să facă artă, nu comerţ, Nu-i mai rămase lui de Herz, Ca teatru, decât Sinagoga! Vă cer iertare c’am lungit prea mult aceste amintiri şi confe- siuni cam egoiste, dar vă solicit încă 5 minute de răbdare pentru a vă pomeni două nume mie şi d-voastră probabil foarte dragi: B. P. Hasdeu şi Duiliu Zamfirescu. Aceste nume scumpe nu sunt legate între ele decât prin simpatia şi admiraţia mea. Hasdeu era un colos care şi-a dominat epoca din înălţimea unui geniu de o vastă complexitate. Duiliu era un poet strălucit, un aristocrat dublat de o adâncă înţelegere a realităţilor şi de un spirit diplomatic mlădios ca şi stilul său, ce putea să îmbrace forme varii şi neaşteptate. Duiliu Zamfirescu lucra în detaliu, ca un artist, şi cizela versul cu migală şi cu pretenţie. Hasdeu era un râu imens, turbur şi clocotitor, ce ţâra spre mare şi spre infinit admiraţia noastră spăimântată întocmai cum mână furtuna o barcă rătăcită. I-am cunoscut şi i-am iubit pe amândoi. Tradusesem în tine- reţe câteva poezii franceze de Julia Hasdeu şi le publicasem într’o mică revistă, fără iscălitură. Bătrânul Hasdeu s’a interesat luni îptregi şi mi-a scris într’o zi, mulţumindu-mi şi invitându-mă la Castelul său mistic din Câmpina. 526 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Am fost de câteva ori cu Haralamb Lecca, mediu desenator prin al cărui intermediu spera Hasdeu să poată obţine adevărata efigie a lui Christ. Intorcându-mă dela Bucureşti spre Sinaia, călătoream dese ori cu marele savant şi scriitor dela Ploeşti la Câmpina. Parcă îl văd în restaurantul criticului Gherea spunându-i, după ce mâncase celebra saladă de icre din restaurantul gărei: — « Domnule Gherea salata d-tale e mai presus de ori ce cri- tică »1 Gherea înţelegea, mulţumea şi tăcea. Cu atât mai mult că ironia era spusă cu candoarea sa de patriarh 1 Odată, după dejun la Câmpina, pe un pom din curtea castelului, văd nişte gândaci verzi. El ia unul în mână şi-mi spune: gândă- celul acesta ar fi un subiect de epigramă. Pe atunci Hasdeu, care era un redutabil polemist, scria nişte articole în contra fraţilor Toni şi Iancu Bacalbaşa, intitulate Zacher- lina (un praf insecticid). Bătrânul polemist susţinea că numai puţină Zacherlină şi toţi gândacii din presă, care-1 ataca, sunt morţi. Pe de altă parte, poporul spune gândacilor din care se extrage cantarida « gândăcei». (Cantarida, care stimulează energiile ador- mite). Iată epigrama făcută la cererea sa: MARELUIHASDEU Eu îţi spun — să nu-mi bagi vina (Dar ca geniu faci cum vrei): Nu glumi cu Zacherlina: Ea ucide « gândăceii * Şi-atunci ce faci fără ei? Duiliu Zamfirescu a fost unul din scriitorii care m’au impre- sionat mai mult. In tinereţea mea actorii declamau la Ateneu şi pe la festivaluri: Cum Paolă, sărmano, vii tu din Miramare Unde-ai cântat în duo cu întristata mare Suspinul unui val... (Harpista) Versurile acestea armonioase, cu tonalitatea lor romantică, au legănat tinereţea noastră impresionabilă şi năzuitoare spre frumos. MĂRTURISIRI 527 Fără titlu, Alte orizonturi, Viaţa la Ţară, erau cărţile de cl- pătâiu ale adolescenţei mele. Viaţa la Ţară am citit-o prima dată în vacanţă, cu vărul meu Dr. Proteso* N. Paulescu, la moşia lor din R.-Sărat (vecină cu a noastră). In cadrul pitoresc al conacului dela ţară ne pătrundeam şi mai bme de poezia idilică a romanului, care se confunda în imaginaţia noastră cu realitatea. Toată vacanţa am adorat pe Duiliu Zamiirescu deşi nu-1 văzusem niciodată ca om. L-am cunoscut târziu, la o şezătoare literară. Mi s’a părut la început rece şi distant. Cunoscându-ma, m’a invitat să viu la Hotel Bule- vard sâ-1 văd. M’a primit foarte afectuos mi-a spus că e un admi- rator al versurilor mele şi m’a poftit la Galaţi, unde locuia ca Pre- şedinte al Comisiei Danubiene şi Ministru plenipotenţiar. Am dejunat pe un vapor al comisiunei într’un decor feeric. Inutil să mai evoc rafinata aristocraţie a mesei, icrele moi şi vinurile din viile sale dela Focşani. Neuitată a rămas pentru mine scena dela dessert. După ce Duiliu a ridicat o cupă de şampanie în cinstea mea lăudând armonia, graţia şi originalitatea versurilor mele, unul din fui poetului începe să reciteze spre marea mea surprindere: Anul nou, odă care plăcea enorm de mult marelui scrntor. El susţinea că a strâns toate odele ce s’au scris de toţi poeţii din toate ţările şi a mea este cea mai bună. Repetiţia versului din fiecare strofă, care sugerează succesiunea anilor în timp: C’est une trouvaille. La apariţia volumului meu de poezii mi s’a spus că Duiliu a făcut un strălucit raport la Academie pentru premiere. Cema fund însă bolnav în Germania, s’a acordat lui premiul fără chiar să candideze şi toţi am aplaudat gestul inimos al Aca- demiei. ' Vorbind odată, tot la Academie, despre Poezia simbolistă şi decadentă, Duiliu a declarat categoric: să înceteze domnii deca- denţi cu pretenţia lor de noutate, de originalitate şi perfecţie; nimeni nu va putea să ridice versul la o mai mare f luiditate, coloare şi perfecţie decât au făcut-o Cincmat Pavelescu şi Dimitrie Anghel. Intorcându-mă din Paris in 1924 cu d-na Viardot, fosta mea soţie, şi luând masa la Enescu, Alice Viardot s’a pomenit cu o floristă că-i invadează toată masa cu tot coşul ei de garoafe roşii. Era Duiliu Zamfirescu care i le trimesese şi a venit s’o felicite văzând înfrăţite muzica şi poezia. 52S REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ştiţi că d-na Viardot era coboritoare din Malibran şi din marea cântăreaţă prietenă a lui Turghieneff — Paulina Viardot. Destinul a vrut să mă însoţesc cu o descendentă a celei mai mari familii de muzicanţi din lume, şi eu la gimnaziul Cantemir era să rămân corigent la muzică. N’am putut niciodată să cânt convenabil Do, re, mi, fa, sol, la, si, spre stupefacţia profesorului Vasilescu, care se mira că am 9 şi 10 la celelalte materii mai grele. CINCINAT PAVELESCU EXODUL Văd încă feţe arse Priviri îndurerate Săraci ce-şi caută în noapte Trecutele vieţi. C’o mână îşi mângâie Copiii, desnădejdea Le ’nvineţeşte fruntea Ca piatra de mormânt. Trec printre noi Şi buza le tremură. Aşteapt Cuvinte ce-au fost spuse Şi care n’au răspuns. Chemări rătăcitoare Cutreieră lumina Răsar tăcute stele Şi zările se sting. Cu voi un cer se ’nalţă Tăcute lumi învie Din mâna azi slăbită Un fulger făurim. Pribegi în suferinţă, Statornici în nădejde Vi-i veştedă azi pleoapa Şi ochii au secat. Lăsaţi-ne să ducem Şi noi durerea voastră, Lăsaţi-ne să plângem $3° Ce-aţi plâns înfricoşaţi’ Să trecem împreună Izvoarele de lacrămi Să nu suspine-un frate: Mi-e fratele pierdut. De ce prin suferinţă Ni-i dat să vă Cunoaştem întunecaţi prieteni Din tainicele vremi ? Urcaţi calvarul. Ochii Abia vă pot cuprinde Ursiţi de soartă neamul Pe creste să-l vestiti. » Voi asprele sentinţe Le veţi rosti şi mâine Cu zarea înrourată Deavalma frunţi si cer. » » Un iureş sfânt de soare Pe măguri înoptate Veţi judeca ce-i viaţa, Ce-i moartea în mormânt. IULIAN VESPER DIN SPIRITUL CRITIC ITALIAN TN SFCOLUL XIX REFORMA GÂNDIRII LUI DE SANCT1S DESORIENTĂRI CRITICE — DESANCTISIENII Dacă timpul ar rămâne în conştiinţa noastră numai ca o fic- ţiune a minţii şi n’ar deveni o realitate spre a ne putea urmări trecerea clipelor odată cu prelungirea propriei existenţe, viaţa sufletească n’ar mai avea dorul de a se regăsi pe sine în desfă- şurarea sa de proiecţii şi reliefuri. Dar înzestrată cu această putere de a-şi distinge faţa, de a se recunoaşte, fiinţa noastră îşi observă destinul creşterii sale şi tresare cu orice intenţie de fixare a laturilor personalităţii. Atunci golul spaţial vibrează de manifestările vieţii, care prin intensitatea şi durata ei impune timpului inform o curgere în graiuri şi glasuri variate. Aşa se colorează istoria, şi îşi îmbracă veştminte concrete, după cum idealurile noastre se aprind sau se sting în marginea unui alt orizont. Astfel în conştiinţa istorică se deschid privelişti proaspete, şi de cuprinsul lor viguros se umplu spaţiile de timp, cunoscute sub numele de epoci. Iar noi, urmărindu-ne fapta şi acţiunea în speranţa unui nou revărsat de zori, simţim că trăim. • » De aci izvorăşte de fapt şi viaţa timpului, adică a firii noastre care se actualizează într’o perpetuă schimbare de perspective. Dacă nu s’ar ivi acele glasuri semnificative, care prin vibraţia lor să coloreze timpul şi să devină epocă, istoria ar sta mută. 332 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Numai epocile, prin conţinutul care le şi provoacă întinderea şi faţa, reprezintă o substanţă. Ele vorbesc prin freamătul aspira- ţiilor umane, neîncetat ursite să se rezolve în iluminări de tonuri si colori deosebite. » E natural deci, ca ritmul istoric al faptelor culturale să-l cău- tăm între acele conţinuturi de aspiraţii care ar circula de-a-lungul vremilor spre determinări de forme şi înţelesuri noui. Şi atât de mult se identifică acele conţinuturi de idei şi sen- timente, cu epoca în care se afirmă, încât avem impresia că însuşi timpul acela ar fi având predispoziţii ce se cer actualizate. Parcă nu oamenii ar fi aceia cari sunt destinaţi să făurească orizonturi i din consumarea vieţii lor încărcate de dorinţi şi idealuri. Dar dacă totuşi e posibilă acea identificare de om-epocă, prin ceea ce am numi conţinut raţional, capabil de progres şi desvol- tare, e prea arbitrar să credem acelaşi lucru despre conţinuturile artistice, ştiindu-se că acestea sunt în realitate forme subiective. Aci e vorba de accentuarea unui individualism, care prin esenţa sa îşi are o raţiune de a fi desfăcându-se de timp. Forma artistică e o cutremurare a spaţiilor istorice, chiar dacă în artă se vor reflecta unele concilieri raţiohale, deci teniporare. De aceea, ne vine greu să admitem fără nicio discuţie, ceea ce unii înţeleg prin artă pură, dacă socotim că spiritul creator, şi atunci când apare eterizat în acel inefabil artistic, nu renunţă la niciun aspect al firii sale. El îşi nuanţează expresia din năvala întregului cuprins sufle- tesc, din viaţa ce poartă în sine, reflex misterios de pământ şi cer. Aşa că privitor la problemele ce ne vor interesa, e mai natural să socotim conţinuturile colorate din toate aspectele vieţii, însă într’o proporţie ce dă întâietate uneia sau alteia din nuanţele momentului exprimat. In felul acesta, vom avea epoci culturale de nuanţă mai raţio- nală sau mai artistică, ori de orice alt ideal voim. Vor fi cazuri, când aspecte sau epoci din istoria culturii se leagă între ele prin fire de interes comun şi când omul gânditor pare mai înţeles cu spaţiul istoric în care trăieşte, după cum vor fi altele, când momente din fiinţa omului nu încap în nicio epocă, iar epocile, unele faţă de altele, par adevărate răsturnări de conţinuturi. * # * REFORMA GÂNDIRII LUI DE SANCTIS 533 Ţinând seamă de acestea, se va vedea că secolul XIX, deşi văzut în conflict cu al XVIII-lea, păstrează dela acesta, moşteniri de care nu se putea lipsi. Oricâtă noutate se atribue revoluţionarului veac al XlX-lea, în realitate nicio schimbare vădită de situaţii şi idealuri nu înre- gistrează primii săi ani. Cele câteva observaţii teoretice, deşi sunt luate drept prevestirea unei lumi cu altă faţă, încă n’au deschis epocă. Voluminoasa Histoire Litteraire (1819) a lui Ginguene, corec- tată şi completată mai târziu de Francesco Salfi (în vreo 14 voi.), repetă umil munca şi modul de a gândi despre literatură, al unui mare cărturar din secolul anterior. Opera aceasta, aşa de răspândită o vreme, nu numai că nu manifestă o mentalitate nouă, fiindcă examinarea literară ce pare să se adaoge sfios ca element nou, nu constitue încă o nouă orientare critică, dar urmează pas cu pas concepţia lui Girolamo Tiraboschi, — o mândrie a erudiţiei veacului XVIII. Prin reluarea vastului proces de construire a literaturii, înce- pută de harnicul bibliotecar din Modena Estensi-lor, dela Etrusci şi dusă până în secolul XVII, din care să nu lipsească nici istoria ştiinţei, nu se taie legăturile cu trecutul. In privinţa criticii literare, spaţiul veacului XIX aşteaptă netulburat şi nu devine epocă nouă, până după prima sa jumătate, cu Francesco De Sanctis. Şi s’au scris în acest răstimp multe istorii literare, cu vădită conştiinţă de împotrivire şi condamnare a secolului XVIII. Se ştie cum, pentru tinerii cari se socoteau răscoliţi de aspiraţiile altei epoci, Voltaire trecea drept la bestia nera. Hulitul secol era învinuit că tot acel imens material de istorie şi cultură, adunat spre o reconstruire cât mai sigură a trecutului, fusese tendenţios mânuit spre a deveni propagandă de idei reli- gioase şi politico-filosofice. Se mai respingea şi procedeul de a se fi făcut cercetări exa- gerat de extinse, în dauna adâncimii faptelor. Dar negarea totală a tot ceea ce se făcuse, pe lângă faptul că era nedreaptă, era şi contrazisă; nedreaptă, fiindcă de pildă lauda secolului XIX de a fi dat atenţie literaturii populare, e împărţită cu settecentiştii, cari făcând propagandă în clasele de 534 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE jos, se desbrăcau de unele obiceiuri ce-i distingeau până atunci şi deveneau mai populari. In acest fel, se înlesnea celor de mai târziu apropierea de popor şi cunoaşterea lui. Era contrazisă atitudinea, pentrucă teoretic se învinuiau anume norme de a se studia, pe când în mod practic se urma aproape acelaşi drum. Cesare Cantu aşa apare în scrierile sale şi un progres în istoria literară încă nu se vede. E copleşit şi el de întinsul material ce poseda. Chiar dacă Luigi Settembrini nu se pierde în răceala erudiţiei, sufletul său de patriot sortit luptei şi suferinţei, nu se poate stăpâni să nu împrumute istoriei literare, freamătul politic retoric. Esteticul în literatură devine pentru el prea adesea o exaltare de avânturi patriotice. Ca noutate în gândirea critică, secolul începe tot cu De Sanctis şi lumea cea nouă nu este a începutului numeric de veac, ci a epocii deschise prin reforma desanctisiană. De aceea ni se pare că epocile pot deveni realităţi istorice, deoarece ele vin ca modificări de idealuri, pe când secolele rămân măsuri exacte ale istoriei şi nu-şi pierd ficţiunea spre a deveni realitate, dacă nu se colorează de semnificaţia unor epoci. Din aceleaşi motive, când acum câţiva ani, prezentam o cri- tică a lui De Sanctis 1), deşi îi urmăream îndeosebi puterea de a evoca şi reprezenta pe scriitori, lăsam totuşi să se înţeleagă, că opera sa nu e destul de preţuită dacă e luată numai ca o capo- doperă a criticii romantice, cum de obiceiu e privită. Era o viziune critică de adânci meditaţii şi o expresie a unui interior artistic necunoscut studioşilor de până atunci. Se tăia o fază nouă în istoria criticii. Interpretarea ce da literaturii, avea acea autoritate gravă şi liniştită pe care o au numai lucrurile mari. Critica aceasta în care se reflectă nu numai literatura şi cultura unui popor, ci însăşi viaţa cu ecourile ei de eternitate, se opunea şi umbrea pe cea clasică, deşi primise ultimul prestigiu prin sub- tilitatea lui Giacomo Leopardi. l) Note critiche alia critica Ictteraria di Tr. De Sanctis, Genfcve, Leo Olscki, 1930. REFORMA GÂNDIRII LUI DE SANCTI8 535 Relief luminos în nesiguranţele de critică contemporană, De Sanctis atingea un ideal pe care raţionalismul spiritului francez nu-1 atinsese nici în critica lui H. Taine, nici în cea a contempo- ranului său ambiţios Sainte-Beuve. Surprinzând ca nimeni altul izvoarele de creaţie în obscura lor germinare, nu numai că se distanţa de pretenţiosul istorism, adesea falsificat, al veacului XVIII, dar depăşea critica tuturor marilor Italieni, şi doar nu fuseseră puţini, când aproape fiecare creator de artă, începând cu Dante din De Vulgari Eloquentia, fusese un gânditor critic ! Fie sub formă de confesiune în raport cu propria artă, fie ca doctrinari ai unui curent literar, scriitorii italieni au lăsat scli- pitoare pagini de critică literară. O mărturie edificatoare avem în frumoasa antologie critică a d-lui Prof. Al. Marcu, despre a cărei însemnătate ne vom ocupa pe larg altădată 1). De altfel, spiritul critic este o însuşire de înaltă demnitate în mintea scriitorului italian, şi nevoia aceasta de a reflecta asupra artei, mărturiseşte acea rezistenţă de nuanţă clasică, prin care literatura italiană se şi ridică într’o atmosferă de solemnitate singulară. Nu credem ca tiniile istorice şi realităţile artistice ale unei literaturi, să se fi înmănunchiat într’un critic de renume cu atâta noutate şi cumpănire de spirit, cum vedem în capodopera criticii desanctisiene La storia della letteratura italiana (1870—1871). E cartea celor mai intime revelaţii pe care critica le-a trăit în fata literaturii. i Dacă ne-am alătura istorismului critic desanctisian, după care unele veacuri îsi au cărţile lor semnificative, întrucât din con- ştiinţa artistică a marilor scrieri, De Sanctis desprindea şi una istorică, în care spaţiul secular, lumea timpului îşi recunoştea acolo acţiunile şi idealurile, am spune că pentru conştiinţa cri- tică, opera de mai sus e cartea veacului. Sufletul italian, în lupta cu rândurile istorice pentru credinţă şi concepţii, e pentru prima dată cuprins în esenţa sa de o con- ştiinţă critică. » t x) Critica italiană dela Vico la Croce, Fundaţia Regali pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 194.x. 536 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pare că De Sanctis vrea să răscumpere în acest sens gloria italiană, care prin literele sale, dela un timp nu mai interesa mult lumea europeană. Şi e drept că dela Poetica Renaşterii, prima minune artistică a lumii noui, glasul Italiei nu mai fusese ascultat cu prestigiul de până atunci. Totuşi, cu toată precizia arătată în distingerea fantasmei poetice, de ceea ce încă nu devenise artă, cu tot acel echilibru clasic ce deşteaptă în minte demnitatea artei manzoniene, triumful acestui om nu încălzeşte îndeajuns nici pe compa- trioţii săi. > Recunoaşteri izolate avusese, şi chiar dela oameni mari, însă opera sa era prea localizată prin materialul tratat, care era strict naţional după cum a văzut Croce 1). Mărturisirea entuziastă a lui Brunetiere în ale sale Etudes cri- tiques că nu se poate abţine de-a nu cita istoria literară a lui De Sanctis, care ar fi vrut să se citească si în Franţa, încă nu stâr- neşte vâlvă peste hotare. Aşa că Istoria literaturii italiene, cu întinsele ei desfăşurări, — adevărate scene şi acte în care personagii, — o infinitate, îşi desvăluiau secretul fiinţei lor biruitoare sau învinse, — n’a putut vorbi nimănui cum trebuia. Târziu de tot, la începutul veacului nostru, De Sanctis a de- venit o problemă a culturii moderne şi deschide epocă în gân- direa critică, prin dreapta înţelegere a lui Benedetto Croce. In laturile spiritului critic italian ce ne preocupă aci, nu vom mai deschide opera desanctisiană pentru a-i privi interiorul de epopee, în care se sbate un întreg popor, după cum destinul a voit să-l ţină pe culmi ideale sau să-l frământe în prefaceri de conştiinţă, nu încă destul de luminoase. Reamintim doar că aci sunt strânse, monument, multe secole de muncă si creaţie italiană si trecem să urmărim ceva din rostu- ii i rile gândirii desanctisiene, prelungite în perspectiva istoriei literare. Formaţia gândirii sale este o continuă reacţie şi reformă a ceea ce se spusese până atunci despre literatură şi artă. Până la De Sanctis, critica fusese mai mult un ţesut de pre- ocupări pentru a se pregăti înţelegerea artei, însă în interiorul ei ') La letteratura delta nuova Italia, Bari, Laterza, 1929, P- 361- REFORMA GÂNDIRII LUI DE SANCTIS 337 se intra prea puţin. De aci, tot felul de preconcepte şi doctrine care mai de care mai măreţ susţinute de experienţa intelectului. Se pregătise o armură de învăţăminte externe aşa de greoaie, şi criticul era dator să şi le însuşească. Adesea se gusta mai mult din ele, decât din artă, şi însemnătatea ce le-o da, reieşea nu atât din desvăluirea părţilor artistice, cât din severitatea dogmatică a învăţămintelor critice. > Criticul încă nu putea vorbi direct cu arta. De Sanctis răstoarnă acest mod de a face critică. Robust interior de gânditor, distingând dela început partea esenţială a problemei, văzuse în metodele critice nişte simple experienţe filologice istorico-moralizatoare sau confuz estetice, întrucât prea mult străbătute de abstracţiuni. Recules în intimitatea procesului de creaţie, vrea să surprindă freamătul artei, nestingherit de umbre metodice. Se deduce că el nu va fi un susţinător de norme critice şi nici nu va putea oferi urmaşilor, astfel de lucruri. Şi tocmai acestea ar fi avut răsunet în atmosfera contemporană. Cu opera sa se întâmplă ceea ce se întâmplă cu marii creatori, care prin sublimarea idealurilor în orizonturi prea depărtate, par să fi rupt firele cu înţelegerea de care dispuneau contem- poranii. Ca un artist a strâns tradiţia experienţelor trecute, însă fiinţa i s’a agitat peste obiceiuri şi dogmă. Uneori a întrevăzut ca un iluminat, lucruri abia bănuite. Se ştie câtă vâlvă a făcut faptul că De Sanctis, care încă nu învăţase germana, citind numai o parte din Estetica lui Hegel în traducerea franceză a lui Bknard, s’a şi edificat asupra sfârşitului ei, şi până să apară întreaga operă, a desvoltat elevilor săi con- cepţia hegeliană aşa cum va fi. De această întâmplare surprinzătoare pomeneşte cu admiraţie Angelo Camillo de Meis, prieten şi mai târziu elev al lui De Sanctis, când îl comemorează la Napoli în 1884. Nu se poate trece cu vederea acest fapt şi, pus în circulaţie odată cu studiile noui critice după 1900, pentru acum îmbracă haină de sărbătoare şi legendă. Cu excepţională putere de a intui îşi fixează planul de jude- cată sigură asupra vieţii şi culturii. 53* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In munca sa de critic va pătrunde tocmai acel presentiment al realităţii artistice, acea viaţă reînoitoare care face ca sistemul gândirii sale să nu mai fie numai o bună combinaţie de metode, cum se dovedise a fi critica de până atunci. Cercetarea şi sistematizarea descoperirilor critice erau însoţite de vibraţia artistului. Răspândeşte umbrele care, din motive de metodă sau de altă natură, se aşezau între critic şi artist. O împerechere de însuşiri în stare de a satisface idealul critic întrevăzut de marele romancier Gustave Flaubert, în răspunsul ce-1 da unor observaţii făcute de George Sand. Scriitoarea, pro- babil nevăzând încă nimic dincolo de metode pentru a le reînvia şi a le scoate din toropeala disciplinelor moarte, prevestea prie- tenului său dispariţia criticii. Flaubert însă aşteaptă cu încredere sosirea acelui critic de înaltă viziune, care să umple cu entuziasm doctrinele intelectua- liste şi, ca un artist, să reconstruiască ceea ce era viu în artă. Ochiul critic al scriitorului gânditor, intuia pe deasupra filo- logismului şi retorismului francez şi prevedea rezistenţa criticii în însăşi însufleţirea ei prin artă (Lettres â George Sand, Parigi, 1884 (scrisoarea din 2 Februarie 1869, p. 81), după Croce). Dar nu totdeauna condiţiile de mai sus, întâlnite la un critic, îi şi asigură superioritatea în cele ce va gândi despre lite- ratură, pentrucă nu se poate spune că poetul-critic, Ugo Foscolo, n’a avut destulă pregătire filologică şi destulă sensibilitate arti- stică, şi totuşi nu critica sa este idealul. Modul cum s’a conformat el canoanelor estetice, observaţiile ascuţite ale omului de geniu, l-au legat de alt destin. A fost cel dintâi care s’a orientat în avântatele idealuri roman- tice spre a da cercetărilor în literatură caracterul de critică lite- rară. Caracter ce reieşea nu din severitatea intelectualismului îmbâcsit de preconcepte şi formalism secătuit de lungile expe- rienţe doctrinare, ci dintr’o descătuşare a sufletului care îndrăznea să-şi mărturisească entuziasmul pentru artă. De altfel, Foscolo se aşeza printre cei dintâi orientaţi în lilmea cea nouă, odată cu Ultime lettere di Iacopo Ortis, dând satisfacţie multora, că şi Italia avea un Werther al său. Italia avea acum confesiuni romantice, iar critica literară îşi găsea în melancolicul poet, pe cel care îi prevestea o viaţă de REFORMA GÂNDIRII LUI DE SANCTIS 539 gândire şi contemplare. De aceea, în critica italiană, Foscolo trece ca înclinat să interpreteze arta mai mult după ecourile ei sufle- teşti şi mai puţin după metode, Iar De Sanctis, marele reformator al criticii nu numai că-i dă vigoare printr’o gândire estetică sistematizată, dar deduce problema artei din însuşi faptul artistic; îi discută rostul, desco- perindu-i esenţa intimă şi idealurile până atunci necunoscute. De aci înainte, critica era sortită să devină mod de a gândi asupra artei, meditaţie care să-i asculte rezonanţele ei adânci şi să se rezolve în cunoscutele realizări critice desanctisiene. Aşa s’au desăvârşit acele pagini de critică literară care îşi depăşesc semnificaţia de comentariu, dovedindu-se expresie a unui interior de gânditor şi artist. Altădată vom desprinde din proza lui De Sanctis şi ceea ce face din el un mare scriitor al veacu- lui XIX. ’ Dar ceea ce la De Sanctis devenea mare progres critic, nu era o perfecţionare de metode, ci soluţionare genială a unui raţio- nament estetic, în momentul când criticul avea impresia că arti- stul i se confesează mai sincer, mai apropiat ca niciodată. Atunci se stabilea o convieţuire intimă între sufletul criticului şi substanţa reliefurilor artistice. Se petrecea în critică un fenomen asemănător celui de creaţie fantastică. Criticul, prin stăruinţa sa de a cunoaşte şi a-şi însuşi opera de artă, da naştere unei forme de gândire, de fapt provocată şi determinată de lumea din opera studiată şi intrată acum în patri- moniul gândului critic. Pe calea aceasta, lumea artistică era rechemată la o nouă viaţă şi prin atingerea cu sufletul entuziast al criticului, ea nu mai trăia în forma sa iniţială şi încremenită în clipa creaţiei, ci în cea atunci făurită. Rechemarea la viată a lumii artistice, înseamnă actualizarea sa în preocupările unui nou interes de cunoaştere. Prin îzvorîrea acelui curs de viaţă ce se revarsă din interiorul artistic în cel critic, arta freamătă ca atrasă de idealuri nebănuite. Artist mare, asemeni criticului, De Sanctis era predestinat să vorbească direct şi intim cu lumile poetice, să distingă şi să păstreze fascinarea fantasmei creatoare în laturile ei fireşti, 54° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Minte filosofică, intuiţie de artist, simţ istoric şi conştiinţă trează spre a recunoaşte proporţia lucrurilor, — sunt aspecte ale criticii sale. Nu discutăm acum motivele ce-au înrâurit spre a nu fi rodit, cum ne-am fi aşteptat, critica lui De Sanctis. Sunt anume probleme de gândire, care prin modul lor de a trăi în viaţa spiritului, ne îndeamnă mai mult să le constatăm ecoul lor, decât să le motivăm prezenţa sau absenţa. Aşa ni se pare cazul lui De Sanctis, Principial, credem că, deşi e vorba de o gândire cu ramificaţii în diferite spaţii istorice, ceea ce decide însă neîncolţirea ideilor, este, nu atât faptul că n’au fost împrejurări favorabile, cum susţine concepţia naturalistă, ci fiindcă au lipsit spiritele necesare culti- vării şi continuării unei astfel de cugetări. De obiceiu se continuă ceea ce se înţelege, adică ceea ce se potriveşte cu idealurile în predispoziţie ale celui ce se numeşte urmaş. Fără îndoială, din rezonanţa istorică a unei opere mari se des- voltă, ca nevoie de maturizare a unui raţionament în formaţie, acele elemente pasive care întocmai ca izvoarele fără murmur, fără cale, neieşite încă la lumină, aşteaptă clipa unei chemări la viată. » Nu se poate moşteni caracterul intim al unei opere, profun- dele tonalităţi specifice gloriei autorului, fiindcă atunci n’ar fi decât o imitaţie sau o repetiţie inutilă. De sigur, s’ar fi găsit în opera desanctisiană izvoare de viaţă care să devină drum nou, desvoltare de gândire într’un sens pro- gresiv pentru critică, dar din câte vom vedea, reluările motivelor critice pentru urmaşii desanctisieni, au fost mai mult de natură regresivă. Ei au fost mai ispitiţi de istorismul, pozitivismul şi filologismul care se potriveau cu înclinările lor spirituale. Aceste caractere cultivate de studioşii literaturii dovedeau că structura lor nu le îngădue să depăşească ideile culturale la modă. Ei trăiau din atmosfera contemporană şi cum pe atunci a raţiona asupra unor atari probleme, însemna reconstruirea tre- cutului aşa cum a fost şi cum acele reconstruiri erau precizări documentare, lăsate însă în faza analitică, pentrucă peste ele nu REFORMA GÂNDIRII LUI DE SANCTIS 541 trecuse gândul să le sintetizeze, literatura intra în judecarea cri- ticilor, după acele criterii generale. Minţile aţintite mai mult către acele norme de perfecţionare a modului de a raţiona, pierdeau cu totul din vedere agitaţia adâncilor intimităţi artistice. Critica devemse în mare parte o continuare de criterii tradi- ţionale care, deşi depăşite de geniul critic al marelui napoletan, nu se stinseseră. Studiile literare se îndreptau tot mai mult spre interpretările iesuite ale secolului XVIII, formulate după prin- cipu neartistice şi împotriva cărora se pronunţaseră minţile înţe- legătoare încă dela începutul Ottocent-ului. Cultivarea aceea de scrieri greoaie, cronologice şi erudite, condensate în grămezi de informaţii suprapuse fără fir vital, trecea pentru De Sanctis, pregătit ca educaţie culturală între 1830—40, ca ceva mort. Iar Foscolo, încă din 1809, spusese că Tiraboschi, prin răb- darea şi persistenţa sa de lucru, va servi istoriei literare italiene ca document informativ. Dacă dm toate acestea nu s’a înţeles ceea ce alţii de mai înainte înţeleseseră, nu e de vmă timpul jcu ideile oferite ca modă, ci oamemi cari n’au putut învinge timpul. ISIesiguranţa critică se accentuiază, fiindcă nu s’au ivit spirite cuprmzaioare spre a atmge miezul realităţii artistice şi care să reconstruiască actualizând procesul creaţiei. * • • Pentru a se motiva golul şi desorientarea ce-au urmat lui De Sanctis, s’a luat în considerare schimbarea mentalităţii timpului ca provocată de răsturnarea unor evenimente politico-sociale. lienedetto Croce, cu multă autoritate şi documentată cunoaş- tere istoriografică a tuturor problemelor culturale ce stau ca temei şi formaţie a vieţii Italiei, referitor la epoca ce ne interesează, observă: « Quel che accadeva era cosa non dell’Italia solamente, ma di tutta Europa, dove dappertutto si venne spegnendo dopo il 1850 (e in Italia alquanto piii tardi) l’mteressamento specula- tivo. Eccib accadeva naturalmente, per effetto del fmire dei grandi contrasti ideali che avevano accompagnato e immediatamente seguito la rivoluzione e la guerre napoleonicho, radicalismo e REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 54* tradizione, razionalismo e fede, intelletto e ragione dialettica, fantasia e filosofia, e per effetto del temporaneo comporsi delle lotte nazionali e liberali, che misero capo a un quasi generale, assetto borghese-costituzionale; donde il nuovo prevalere dell’in- teressamento per le scienze fisiche e naturali, promotorici delle industrie e del benessere, e per le scienze empirico-sociologiche, adatte a risolvere merce l’esperienza e la comparazione difficoltâ di tecnica-sociale. (Storia della storiogr. ital. (nel secolo deamono), Bari, Laterza, 1921, voi. II, pp. 107—108). Raţiunea istorică a lui Croce nu poate fi pusă la îndoială, dar constatările acestea, ca şi altele ce se fac mai jos pentru susţi- nerea aceloraşi convingeri, oricât de mult ar corespunde unei stări generale de spirit, nu îndreptăţesc orice manifestare concretă. Afirmaţiile crociene, indiscutabil stabilesc sensul istoric al faptelor şi vor motiva unele probleme, însă nu tot ce se întâmplă în acest timp, e necesar a se conforma acestor stări de lucruri. Spre a ne convinge de ce s’au schimbat idealurile în critica postdesanctisiană, de ce ar fi nevoie să-i căutăm rădăcinele într’o atmosferă aşa de generală, când noi avem la îndemână manife- stările precise ale reprezentanţilor acestor desorientări critice? E natural să ieşim din generalităţi, şi să ne apropiem de fap- tele concrete. Trecând la studierea scriitorilor critici, vom găsi motivele schimbării de lucruri în însuşi caracterul fiinţei lor, care în mod firesc îşi desvăluia mai întâi pornirile lăuntrice şi numai într’o măsură- redusă, reflexul fluctuaţiilor externe. Ceea ce va hotărî caracterul criticii literare, e chiar structura individuală a celor chemaţi să judece chestiunile de artă şi lite- ratură. Şi discutând de oameni, iar nu de colectivitate, constatăm că cei cari se conformează dispoziţiei spirituale a timpului n’au o gândire a lor, particulară, şi nedistingându-se prea mult de aspi- raţiile nivelate de moda contemporană, trăiesc din bunurile co- mune vremii. Cine nu se poate sustrage directivelor la modă, înseamnă că nu dispune decât de acele însuşiri ale tuturor. Nu vede dincolo de ceea ce nu e al său, spre a se regăsi pe sine, în ceea ce pare să fie trăsătură personală. REFORMA GÂNDIRII LUI DE SANCTIS S43 De aceea nici discreditarea unor moduri de a filosofa în Ger- mania, unde se striga împotriva metafizicii^ nici starea spirituală din Franţa, recunoscută pe la 1888 în cuvintele criticului francez A. Penjon, care se plângea în « Revue philosophique », XXV, 538, că din Vico nu mai rămăsese în conştiinţa timpului, decât «le souvenir assez vague d’une doctrine paradoxale, resumee en deux mots italiens â demis-compris: corsi, ricorsit>, pe care şi Croce le are în vedere în sprijinul convingerilor sale, încă nu spun mai mult. Avem aceeaşi criză filosofică şi atât. Sunt constatări de nedesminţit. Dacă însă sunt luate drept cauze ce-au împiedecat anume orientări ale gândirii, li se poate opune însăşi manifestările idealiste ale lui Vittorio Imbriani, şcolar al lui De Sanctis, care dacă n’a schimbat prea mult din declinul pronunţat, e fiindcă în afară de ceea ce a dat şi de modul cum a gândit, n’a putut face mai mult. Fiecare trăieşte din predispoziţiile propriului interior. Oricât, în privinţa activităţii lui Imbriani, observăm de pe acum, că printre criticii din această epocă, este singura indivi- dualitate mândră de cuprinsul său sufletesc şi care, prin reac- ţiunea manifestărilor sale, vine în conflict cu mentalitatea contemporană şi agită perspective demne de marile figuri ale veacului. Iar dacă activitatea sa nu s’a îndreptat spre acele preocupări ce l-ar fi ţinut strâns de idealismul părăsit pe atunci, nu înseamnă că au fost motive externe. Nu din cauza atmosferei contemporane, şcolarii lui De Sanctis au întrerupt dâra lăsată în urmă de maestru. Unii au mai spus că desorientarea ce-a urmat operei desancti- siene se datoresc faptului că însuşi De Sanctis se îndepărta de convingerile din tinereţe, atunci când îndemna generaţia în for- maţie, spre realitatea imediată, şi singură a faptelor particulare. Vittorio Rossi, regretatul profesor dela Universitatea din Roma, cu firea sa de erudit, care uneori atingea şi momente de gândire mai nouă, vorbind odată nu tocmai entuziasmat despre critica lui De Sanctis, recunoştea totuşi că el aducea ceva din sine în principiile estetice, însă în privinţa arhitecturii şi modului de a fi alcătuit istoria literaturii, nu făcea decât să urmeze ati- tudinea romanticilor, cari căutau în literatură expresia civilizaţiei. 544 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In acest fel, se năştea capodopera şcolii romantice, adăogând istoriei, sentimentul de om modern. Mai spunea, că odată cu acestea se închidea o epocă şi că opera lui De Sanctis se construeşte pe două secole de erudiţie şi că acum, dincolo de sinteza atinsă, el însuşi vedea în mod necesar o epocă de pregătire, în vederea altei sinteze istorice a literaturii. Pentru a dovedi acest program ce se deschidea viitorului, se citează, de obiceiu, studiul Settembrini i suoi critici, apărut în «Nuova Antologia» din Martie 1869. E adevărat, aci recomandă că istoria literară, «non dee essere un viaggio artistico, sentimentale, estetico », ci «un serio lavoro scientifico »; şi, în alt loc mai spune: «Una storia della lettera- tura & come l’epilogo, l’ultima sintesi di un immenso lavoro di tutta intera una generazione sulle singolo parti». După sinteze ale trecutului, ca cea dată de un Tiraboschi sau un Ginguene, trebuia să vină o lume nouă, care de fapt era aceea a cercetărilor ştiinţifice. De aceea «non c’e piu alcuna pagina della nostra storia che resti intatta. Dovunque penetra con le sue ricerche lo storico e il filologo e con le sue speculazioni il filosofo e il critico. L’antica sintesi b sciolta. Ricomincia il lavoro paziente dell’ana- lisi parte per parte ». Cei cari găsesc desorientare critică în afirmaţiile de mai sus, se bizuesc numai pe o parte din gândurile lui De Sanctis, fiindcă a recomanda monografia, ca temei de lucru, pentru a se ajunge la ceva serios, ne poate servi şi astăzi, numai că nu este nevoie să rămânem la ceva fragmentar îngrămădit. Trebue să posedăm acel gând ce lucrează din interiorul adânc al lucrurilor şi care se ridică la perspective de cugetare, construind istoria intimă a faptelor întâmplate în viaţa spiritului. Dar tot în acelaşi studiu se mai spune « Una storia della lette- ratura presuppone una filosofia dell’arte, generalmente ammessa, una storia esatta della vita nazionale, pensieri, opinioni, passioni, costumi, caratteri, tendenze; una storia della lingua e delle forme; una storia della critica e lavori parziali, sulle diverse epoche e sui diverşi scrittori». Iată aci vederile sale vaste, şi pline de preocupări; în ele se întâlnesc orizonturi ce reflectă în adevăr noul mod de a gândi reforma gândirii lui de sanctis 545 despre acea lume revărsată în calea spiritului, spre a deveni istorie. Acestea n’au fost văzute. De Sanctis nu poate fi învinuit de anume îndrumări dăună- toare criticii viitoare deoarece nu în ele era esenţa concepţiei sale, ci în neîntrecutele pagini de istorie literară. Şi apoi chiar în studiul luat drept program, indignat de felul cum se scria asupra che- stiunilor de literatură, constată că încă nu se ştie ce este literatura şi ce este forma artei. Spiritul filosofic şi serioasa cunoaştere istorică, ce trebuiau să fie temeiul problemelor discutate, erau înlocuite prin generalităţi goale. Iată un citat: «Abbiamo vuote generalitâ, niente che sia frutto di alta speculazione filosofica o di serie investigazioni storiche ». Se ştie cum a fost privită opera lui Settembrini şi cum, prin pilda muncii sale reformatoare, De Sanctis oferise veacului, rea- lizări şi idealuri critice peste care nu s’a mai trecut. A spune că pe cercetări serioase şi documentări corecte se va înălţa monumentul de mâine, nu înseamnă că se ia dreptul de judecată critică al celor ce-ar fi voit să stabilească raporturi juste în viata lucrărilor artistice. t Tânăra generaţie nu era silită să rămână pasivă şi să vadă numai legătura externă şi superficială în tratarea problemelor de cultură. Nu s’a mai prins înţelesul faptelor, ci istoria lor. Şi apoi îndemnurile lui De Sanctis nu privesc numai critica literară, ci întreaga viaţă. Vorbea gânditorul şi educatorul de generaţii cum a şi fost în realitate. In spusele sale se reflectau idealuri imediate. Privind peste întinsul şi variatul spectacol al vieţii contempo- rane, observă că tinerii de atunci sunt înclinaţi către pozitivism şi realism, şi că în entuziasmul lor găseşte ceva din propria sa generaţie, cu deosebirea că de astădată zeitatea vremii nu mai era idealismul filosofic. E o constatare ce nu păcătueşte cu nimic. Că era în vâlvă unul sau altul dintre sistemele filosofice, n’are mare însemnătate în mersul vieţii, care nu trebue să se plece unor astfel de abstracţiuni, deoarece De Sanctis niciodată n’a crezut > * cu tot dinadinsul în ele. i 546 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Stăruia însă, şi aici vedea el problema centrală, asupra faptului că ceea ce se face, să se facă serios şi realitatea concretă a lucru- rilor să fie prezentă în orice manifestare a spiritului. Vrea ca tineretul să deschidă ochii asupra adevărului concret. Doreşte să-l sustragă dela rătăcirea în abstracţiuni deşarte, împotriva cărora a fost şi pe care le-a folosit numai ca pe nişte exercitări ale mintii. i Descoperind pentru tineret izvorul de viaţă în însăşi reali- tatea trăită, nu imaginată, îi prezintă substanţa, iar nu ficţiunea ei. Cere o trezire a spiritului italian, o reculegere în ale sale, spre a distinge nebulosul de clar, artificiosul de natural, pentrucă numai având sensul adevărat al lucrurilor se va putea nădăjdui în manifestări substanţiale. De aceea cu drept cuvânt, marele filosof al idealismului actual, Giovani Gentile, vede în aceste preocupări de înaltă răspundere, adevărata atitudine pe care De Sanctis, în calitatea sa de edu- cator în fruntea ţării, era natural s’o aibă x). Cerând Italienilor întărirea caracterului prin educaţie fizică, i se părea că îndeplineşte o nevoie a rasei latine, pe care se pro- nunţase că vrea s’o scoată din expansiunea sa exagerată şi să-i alunge frivolitatea, înfruntând cunoaşterea aspră a realităţii. Părea că ţinteşte la acea perfecţionare a vieţii din timpul Re- naşterii, din care însă ar fi vrut să lipsească acel concept rafinat de forme, semn al decadenţii. E de altfel, vigoarea şi seriozitatea pe care criticul o cerea ca un profesor obiectiv, chiar artiştilor creatori, fiindcă nu i-ar fi vrut desrădăcinaţi de realitatea robustă a faptelor. Viaţa artei era ceva serios şi când se pierdea această însuşire, urma neseriozitatea,lipsa de credinţă,indiferenţa şi de aci, decadenţa. In asemenea cazuri, viaţa idealurilor artistice se prăbuşea din tăria ei şi devenea o sterilă aparenţă literară, pe care De Sanctis o înfierase oriunde o întâlnise în literatura italiană. Dar recomandările nimănui nu prejudiciază soarta problemelor literare ce vin să se desvolte. Şi pentru a se vedea cum împrejurările devin simple incidente, când avem în faţă o gândire sigură, să ne amintim de ceea ce i *) *) La filosof ia dell'arte, Milano, Treves, 1931, p. 309. REFORMA GÂNDIRII LUI DE SANCTIS 547 s*a oferit lui De Sanctis, ca studii pregătitoare şi la ce a rămas el potrivit aspiraţiilor sale. Dela primele învăţături primite la şcoala retorico-gramaticală, susţinută în virtutea unei lungi tradiţii napoletane de marchizul Basilio Puoti, frageda minte a criticului de mai târziu se găsi într’o continuă reacţie. » Neplăcându-i cum se discută aci, despre limbă, întrezăreşte o mulţime, studiind gramaticile franceze din secolul XVIII, — între ele, pe cea a lui Condillac şi pe cea a lui Gerard. I s’a părut că aci va găsi un concept filosofic care să-i satisfacă firea sa meditativă, dar nu rămase convins nici de ceea ce se gândea în acestea. îşi desaprobă şi gramatica ce încercase a face sub înrâurirea franceză, fiindcă mintea sa intuia calea naturii maestre ori de câte ori încâlciri intelectualiste păreau să-i împresoare gândul. Nu putea concepe ca limba în infinitele sale modificări şi nuanţări ar fi putut să încapă în logica spiritului gramatical. Tă- măduit de asemenea înfrângeri ale bunului simţ, .îşi urmează calea gândurilor sale, chemate să verifice tot ce se făcuse în cri- tică până atunci. Se luptă cu toate doctrinele şi idealurile ce i-au încrucişat drumul formaţiei sale. i Forma în literatură nu mai este cea pe care şi-o imagina bă- trânul Basilio Puoti, oricât de onest găsită în sonoritatea externă şi rigidă a scriitorilor clasici, ci o alta, izvorîtă din frământarea unei vieţi ascunse şi adânci. Nu rămase sclavul niciunei experienţe. Nici măcar filosofiei idealiste, din care se nutrea, nu-i acordă fără rezerve toată dreptatea. O teamă sau o neîncredere se aşeza între el şi pretenţioasele sisteme. I se părea că nu mai atinge realitatea concretă, că îi scapă sub- stanţa naturii, dela care nu vrea să se abată pentru autoritatea niciunui sistem de gândire. Spunea că filosofia îl distra când vrea să se mai îndepărteze de lucrurile ce-i apăsau prea serios conştiinţa. Scepticismul său în faţa celor gândite în filosofie, îl face să vadă în orice sistem, oricare ar fi el, un germene de exagerare ce-1 va duce la compromis. s 548 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Răspunzând la scrisoarea iubitului său şcolar, Vittorio Im- briani, care i se destăinuise revoltat că Hegel «inchiudendo ed alzondo nel suo sistema il passato», — suprima viitorul, recu- noştea, că deşi gândirea modernă era în filosoful german, totuşi prezintă exagerări, care mai curând sau mai târziu aveau să ducă la materialism. Entuziasmul tinereţii sale pentru idealismul hegelian, devenise mai târziu un idealismo sconfinato care va trebui să se supună acelei desagregări, ca orice sistem filosofic. Dintre produsele minţii omeneşti, numai arta îi dă lui De Sanctis convingerea că nu e pândită de vreo ruină care să-i suge- reze inutila sforţare a spiritului de a o fi construit. Numai arta i-a dat impresia că rezistă, prin armonizarea idea- lurilor sale într’o formă definitivă, oricărui timp. Pentru celelalte construiri omeneşti a păstrat o rezervă, un plan de judecată din care să privească liber. Este interesant de observat că De Sanctis, spre a surprinde semnificaţia adâncă a artei, simte nevoia să se desbrace de orice umbră de preconcepte dogmatice, care i-ar întrerupe comuni- carea directă cu opera studiată, pe când în faţa sistemelor filo- sofice îşi ia toate măsurile, spre a ţine prezente bănuelile asupra duratei adevărului conceput. Vrea să se ţină în afara oricărui miraj intelectualist fiindcă, aci, viaţa nu i se părea completă. înţelegea că nicio putere cerebrală nu poate cuprinde, în forma absolută a sistemului, semnificaţia fluctuantă a vieţii umane. Când vedem că această dreaptă cumpănă a minţii sale n’ar vrea să se încline mai mult într’o parte sau alta, spre a nu lua iluziile drept realitate, când îl găsim aşa de autocontrolat în afir- maţiile sale ce vor să cuprindă esenţa vieţii ce durează peste timp, înţelegem de ce De Sanctis putea să-şi manifeste neîncrederea în critica «a priori» în Saggio sulPetrarca (1869), fără însă să-l socoa- tem, de aci, înrâurit de materialism, cum s’a afirmat. Chiar dacă am admite că după 1860 se va fi desfăcut de este- tica hegeliană (cum iarăşi s’a spus 1), încă nu reiese că îndem- nurile către o cunoaştere a realităţii substanţiale, umbresc idea- lismul, şi de aci caracterele criticii viitoare. *) *) B. Croce, Saggio sullo Hegel, Bari, Laterza, p. 384. REFORMA GÂNDIRII LUI DE SANCT1S 549 A se fi purificat de orice preconcept în faţa artei, a-i fi atri- buit valoarea ce se putea deduce din însuşirile ei imediate în clipa când spiritul era complet identificat şi trăia într’o intimă comu- nicare cu viziunea artistică, măreşte prestigiul critic al lui De Sanctis, N’a fost un negativist, dar niciun iluzionist. Se ştie că foarte puţin din ceea ce se afirmase despre gândire, i s’a părut esenţă de care să nu se îndoiască. Cei cari au studiat de aproape problemele de critică şi estetică agitate în secolul trecut, au recunoscut că De Sanctis numai de două înţelesuri filosofice hegeliane nu s’a îndoit: acela al exi- stenţei şi al devenirii. Acestea i s’au părut nu ficţiuni ale unui intelect, ci realităţi ale vieţii acestuia, pe care totdeauna o regăseşte în gândirea sa. Universul lumii desanctisiene nu e numai o reflecţie critică asupra artei şi filosofiei, ci însăşi viaţa în care au curs toate râurile existenţei, cu prăbuşiri de iluzii şi înălţări de perspective* mereu proiectate în creşteri ce mărturisesc esenţa devenirii sale. Dar dacă împotrivirile lui De Sanctis faţă de ceea ce se cre- zuse până atunci despre literatură sau filosofie, sunt aşa de evi- dente, nu înseamnă că voim să scoatem din firea sa moderată, o alta dornică de contradicţie şi polemică, ci numai să arătăm că o personalitate adevărată nu cade uşor victima tradiţiei şi nici a idolilor ce ar fi stăpânit anume idealuri. De aceea n’au dreptate cei cari au găsit sămânţa desorientă- rilor critice postdesanctisiene, în însăşi reflecţia sa critică. Iar dacă într’o bună măsură, după experienţa realizărilor s’a revenit la critica de combinaţii externe, la formalismul Arcadiei, se adevereşte că oamenii ce-au studiat literatura aveau idealuri de acestea în ei. Intr’o atare criză spirituală nu e de mirare că în critică dăi- nueşte vechea confuzie între rolul intelectului şi cel al fanteziei, concepţie ce atrage după sine interpretarea fondului separat de formă. De aci, operele literare deveneau interesante prin fondul lor ideologic, cu reflecţii şi aspiraţii politice, sau în orice caz, de nuanţă practică, socială. Un astfel de conţinut ce tindea la cule- gerea unor roade grabnice, nu se putea înfăţişa decât într’o formă retorică. ' 55° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Diversele şcoli literare îşi manifestau pretenţioasele conside- raţii critice împrejurul a ceea ce încă nu devenise artă, ci rămăsese tehnică externă peste care nu trecuse freamătul niciunei viziuni artistice. Era de fapt o situaţie asemeni aceleia în care şi De Sanctis îşi scrisese opera, dar pe care el o depăşise. De acest fel de critică este izbit când vorbeşte despre Luigi Settembrini (Le lezioni di litteratura italiana, 1866—1872). Prin concepţia colorată de durerea surghiunului pentru ţară, Settembrini nu putea să învingă subiectivismul său de patriot şi critica sa mărturiseşte tocmai ultima sforţare ce mai era îngăduită unui studios de atunci, de a supune materialul literar normelor dictate arbitrar de preconcepte străine artei. Tot sub apăsări ale spiritului neeliberat încă spre a putea contempla senin literatura în sine, ca artă, cade şi sârguinţa lui Paolo-Emiliano Giudici (1812—1872) care se îndârjea să dea o Storia della letteratura italiana. O luptă pierdută pentru critica literară, duce şi Cesare Cantîi (1804—1895) al cărui spirit se desfăşura în proporţii enciclope- dice, folosind vastul complex istoric de care dispunea, într’o Storia della letteratura italiana, destinată să rămână un interesant fragment cultural, dar uitat între multele şi feluritele sale istorii de orizont epocal. Privind strălucirea lui De Sanctis, ca pe un incident măreţ al omului ce a învins timpul, iar nu ca pe o mentalitate şi o atmo- sferă contemporană, e uşor să pricepem de ce găsim pe urmaşii săi în critică, sbătându-se în aceleaşi greutăţi de a lămuri sem- nificaţia artei, fără să-i putem găsi însă pe aceleaşi înălţimi. De acum, nu vor mai vorbi marile individualităţi peste timp, ci umilii reprezentanţi ai unor idealuri închise în istoria unei epoci, numite de pregătire pentru vremi mai bune. Pasquale Villari (1827—1917)» minte bine dotată spre a urma calea cea nouă, câştigă numai între cei cu mentalitatea mai pasivă în faţa artei. Deşi un spirit care izbuteşte să dea evocări viguroase, ca cea a lui Savonarola sau Machiavelli, putea să-l ducă spre alte idealuri, totuşi, prin opera La filosofia positiva e il metodo storico, Villari arată că se regăseşte mai uşor în atmosfera contemporană CU idealuri mai vechi decât cele înfiripate de De Sanctis, REFORMA GÂNDIRII LUI DE SANCTIS 551 O atitudine de convins adept, păru alăturarea la concepţia desanctisiană a lui Bonaventura Zumbini (1876—1916), dar am- biţia de a întrece şi completa pe maestru, i-a încurcat viziunea critică. Cu amintiri din Leopardi, se entuziasmează şi el de redeştep- tarea idealistă, însă nefiind un ideolog, nu se mulţumeşte numai să afirme unele lucruri, respectând logica lor, ci vrea să le şi do- cumenteze şi să le contureze în circumstanţele istorice ale vremii. Vrea să facă un compromis între pozitivism şi idealism, dar nu mai are siguranţa niciunei realităţi. Zumbini e o minte ce se poate ridica într’o sferă ideologică şi dă chiar impresia de o armonie a acelui « operare umano », însă nu atinge intimitatea ideilor. Atunci încearcă să se convingă de ceea ce nu putuse intui şi simte nevoia de a atinge cu mâna, rea- litatea indiscutabilă pentru toţi — materia. Un admirator care încearcă să repete conştiincios acel echi- libru desanctisian de estetică în prezenţa cunoaşterii istorice a faptelor literare, este Francesco Torzaca (1853 n.), dar neavând destulă vigoare de gânditor, nu poate stăpâni viziunea artistică în critică. Cele mai însemnate merite ale sale sunt anume pro- grese de interpretări danteşti, pe calea istorismului. Se mulţumeşte a fi un onest contemplator şi un susţinător prudent de probleme fără să lupte pentru idei. Din acestea şi din acţiunea altora, pe care nu-i mai amintim, se observă că în acel timp nu se mai discuta despre artă, cu acel avânt al romanticilor de mai înainte. Constatăm un interes tot mai intelectualist pentru descifrarea literaturii şi o evidentă reţi- nere a vibraţiei sufletului în critică. Pare că se ferea să nu intre prea multă imaginaţie în studii, ca şi când aceasta ar fi stricat caracterul ştiinţific. E o vădită intenţie de a predomina doctrina în critica literară, în dauna entuziasmului de care Flaubert vorbea cu atâta încre- dere şi care de sigur ar fi dat criticului putinţa de a privi arta ca ceva viu. Cei cari se dădură drept şcolari apropiaţi lui De Sanctis, prin nepotrivirea firii lor, se despărţiră de el, sau dacă îl urmară, se încântară fără să-i fi puţuţ mărj sfera de interes pentru critica d$ mai târziu. 55* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De aceea, oricât de voit s’ar îndepărta de calea trasă de ma- estru, şi oricât de nerespectuos l-am găsi pe Vittorio Imbriani când îi numeşte Istoria sa literară « chiacchera meravigliosa o, tot el rămâne singurul desanctisian reprezentativ, şi cel care, prin nuanţata-i structură de scriitor, trăieşte mai intens şi mai intim idealurile artei. Este unul dintre primii care a ascultat cu suflet tineresc lec- ţiile lui De Sanctis şi, prin stăruinţa în studierea gânditorilor germani, părea că se îndreaptă pe o cărare scumpă maestrului. Imbriani era singurul în stare de a trăi înălţimea ideilor, să răscolească adâncimea lumii artistice, dar după cum se va vedea, în atmosfera problemelor va năvăli prea mult un subiectivism necoordonat cu idealul senin artistic, şi se va găsi într’o poziţie de gândire plină de conflicte. Eroicul său suflet niciodată n’a îngăduit să se simtă stăpânit de vreo minte culturală; parcă s’ar fi crezut umilit. Şi el, care era de o mândrie dusă până la suferinţă, se găseşte într’o lupta aprigă cu gândirea şi viaţa, pe care va încerca să le întreacă prin abundenţa eului său, adesea devenit artistic. Nevoia de a ne comunica drama neînduplecatei sale minţi în permanentă discuţie cu convenţionalismul ce sufocă adevărul, agitatul său temperament, aprins spre a da foc oricărei nesince- rităţi, fac din el un spirit străbătut de multe şi variate orizonturi. E o figură cu răsfrângeri de multă gândire, un neobosit agi- tator de idei, o vitalitate ce depăşeşte critica desanctisienilor şi vom stărui spre a-1 cunoaşte mai de aproape. LEON DICULESCU • RĂSCOLIRE — Cu adevărat ?... Şi... taman acuma să-şi plinească babor- niţa voia ?... Să mă alunge dela curte ?... Şi Anca ?... Nevol- nicului ?... Apoi, la ce, cinul domnesc ?... D’a fi să n’o mai văd?!... Ba, că nu... Nu, nu !... că nu m’or rupe d’acolo... Scurte ca răsuflarea mâniei, se rostogoleau gândurile Marcului, vijelie. In colţul întunecat, de către uşe, sta Jupân Giuraş Ilici, îndoit de bătrâneţe, se arăta mai plecat încă de şireată şi prefăcută umi- linţă: îşi ascundea doar sticlirea ochilor, că prea-i râdeau bucurie ! Aruncase cu destulă dibăcie laţul şiretlicului. Nici că mai sufla. Lângă ferăstruică, tăietură geamănă în piatra cetăţii, Marcu apucase cu amândouă mâinile piatra şi o tot hâţâna smintit. Era pe la o vreme, soarele prinsese să coboare de-a-binelea către asfinţit, norii întunecaţi ce se arătaseră de cu dimineaţa peste crestele munţilor, îşi făcuseră cale dinspre soare apune şi învăluiseră la ceasul acela totul, —întunecime. Din turnul cetăţii, unde fusese aşezată, cu mai puţină cin- stire, găzduire Marcului, ploaia se arăta perdea peste fire, ascun- zând-o, cum necazul de acu al Marcului, gândul cel drept şi bun al creştinului. Ploaia pica repezită, măruntă şi deasă; coasta de dincolo de apa Moravei, nici că se mai vedea. Dincolo, către codrii cei deşi se spărgeau, fără de număr, trăsnetele repezite imul după altul, ca iuţeala mâniei. Hăuia valea desfundată, des- chisă şi către miazănoapte, şi către miazăzi, ba şi spre soare-apune, că aci se ’mpreună albiile celor două Morave. Alaiul împărătesc ajunsese la Kruşevaţ, la cetatea cneazului Lazăr, către nămiază. Găzduirea era nu tocmai pe placul Mar- 554 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cului. Lazăr, ce se afla rudă şi cu împărăteasa cea noua, era încă, lucru de ţinut în mare şi însemnată socotinţă, şi os împărătesc, mlădită din neamul Nemania, asezătorul de tară si domnie, stră- moş mirelui. Şi tocmai pentru toate acestea căta Lazăr să mai fie şi ne- prieten despotului Vukaşin, ce se arătase râvnitor, fără de legiuirea puterii împărăteşti. Le ştiuse el, Marcu, toate acestea, dar n’avusese încotro, tre- buise să apropie zidurile potrivnice. Drumul împărătesc trecea pe aci, şi mai aşteptau încă tot aci, la cel din urmă conac, şi alţi soli împărăteşti şi încă purtătorii palanchinului împărătesc, ce aveau să ducă a doua zi pe ţarina cea noua, legănată pe umeri de slujitori, până la sfânta mănă- stire dela Jiţa, unde o aştepta stăpânul. De aceea poposise aci la curţile lui Lazăr, de silă şi nu de voia lui cea bună, sau de dragul ce nu-i erâ. Dar nici c’ar fi putut gândi vreodată la câte se vor fi isvodit rele din mânerea ceasta în casă duşmană. Era întunecată ziua, ca zidurile de piatră ale cetăţii, ridicate asupra apei, dar mai întunecată se arăta inima şi gândul Mar- cului. Alaiul ajunsese până aci într’un singur conac, că aşa îl dusese graba ce-i cuprinsese sufletul Marcului. Iar acum, la ceasul acesta de întunecare, nuntaşii, ba îşi mai dregeau cele oase zobite, dân- du-se pe laviţe, ba se mai adunaseră, ca voevozii valahi, la sfă- tuiri de taină; numai Marcu se muncea nestăpânit în odăiţa din turn, singur, căci cneazul Ilici, mai că nu era, de mic ce se făcuse, lipit peretelui. Drept este, îi fusese dintâiu cu oarecare necaz feciorului de despot şi primirea de care avusese parte. Aci, vornicelului nu i se dase nici cinstirea cea împărătească ce i se cuvenea, dar să i se mai arate îndrăgirea de care avusese parte pe cele meleaguri străine ! Departe !... Fusese şi acesta un vânt de necaz, dar ca vântul se şi risipise şi încă aducător de mulţumire’ înţelesese câtă ciudă clocotise după cinstirea cea împărătească, care îl alesese tocmai pe el să-i aducă soaţă şi stăpână ţării. Pricepuse şi temerea lor dreaptă, pa nu care cumva ţarul, care deabia îşi scăpase scaunul şi poate RĂSCOLIRE 555 şi viaţa, cu vorbele lui, ale Marcului, să nu cadă în mrejele nea- mului Mmiacevicilor; le pricepuse toate Marcu şi la vremea aceea zâmbise încă; îşi ştia părintele meşter... Dar ceea ce fusese cumplit, de-1 turbase până în măruntae, alta avea să fie. Ii picase otravă sufletului, şi fripsese cu fier roşu rană adâncă, vulpea bătrână, cneazul Ilici, — ce se tot prefăcuse pe drum că moţăe, dar prinsese, după cum zicea el, iţe urâte şi puneri la cale vrăjmaşe. Se strecurase mai adineauri, în taină adâncă, către odăiţa din turn... — Ştiuse el ceva ?... Au, nu ?... Pricepuse oare buba ce i se încuibase în suflet ?... Dorul ce se făcuse drag şi năpastă ?... Vroise cu adevărat să facă din ele sforării pentru socotinţele lui taică-său ?... Cine ştie ?... Dar ceea ce ştia bine Marcu, era că venise atunci în turn jupân Ilici şi gândului cumplit îi dase în mână tăiş mai năprasnic încă — mânia. Mânia, bună să răstoarne şi tronul, şi fericirea ţarului, ba poate şi viaţa, că de acum ea îi trebuia Marcului ca să-şi ajungă dragul. Picătură cu picătură îi strecurase bătrânul veştile cele urîte si nesocotite. t — Oare să fi bănuit el?... se mai întreba încă, după atâtea năpaste, în noaptea socotinţii, Marcu. Va fi gândit el că vorbele acelea de venin, aveau să-i croiască lui şi alor săi drum nou şi că aveau să-i vândă, cu grele păcate, braţul şi sufletul necre- dinciosului ?... Nu mai ştia să aleagă Marcu, şi dacă ar fi ştiut ?... Tot aia !... că tot slugă Turcului era..., iar Anca, tot se prăpădise sărmana, în chilie de sfântă mănăstire... Nu mai putea să osebească multe din noianul anilor, dar osebea cu de-a-măruntul ceasul acela grozav din taina odăiţei întunecate din turn, când vorbele cele cumplite ale cneazului Giuraş Ilici se împleteau cu trăsnetele firii. Cu adevărat cuprinsese bătrânul, încă de pe drum, oarecare vorbă ascunsă între Radul, fratele miresei, şi logofătul de taină al ţarului, ba simţise şi oarecare amestec al împeliţatului acela de popă» că se mesteca peste tot şi Nicodim, ce era şi el om de 556 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE adâncă încredere ţarului. Le simţise toate acestea, dar cum nu ştia încotro or cârmi-o vorbele, le ţinuse pentru el. Acilea însă, mai ales că pătrunsese şi frământarea Marcului, se hotărîse să scoată cuvânt. Gândise poate numai să înţepe cu vorba, că era neşiutor de căile soartei. Şi asta pentrucă ştia bine că de toate plănuirile lui, şi încă şi de socotinţele stăpânului său, despotul Vucaşin, nimic nu s’a alege, fără de voia feciorului. Şi cum îl simţise acum a abatere în apele lor, îi dăduse şi el drumul. Prinsese — vulpe —, dorul ce-1 arsese şi gândise că acum iţele sale or putea plini vrerea cea de taină a lui Vucaşin. Uroş, ţarul cel nevolnic, îşi pierduse sprijinul cel mai de temei: gândul şi sufletul drept al Marcului, fecior dumnealui despotului Vucaşin, râvnitor la cele împărăteşti. Ros de drag şi gelozie, Marcu trebuia prăvălit asupra ţarului şi la d’aste era meşter priceput Giuraş Ilici. — ... Da !... la asta o fi gândit el, Ilici I Dar să fi plănuit el ?... Cu un picior în groapă !... Grozăvia ?... Nu I Hotăra cinstit şi acum gândul uriaşului. Aceasta-i doar partea mea... Şi îndrugase el jupân Giuraş multe, ba din cele auzite, au numai prinse, ba mai ţesuse multe şi gândul lui isteţ, şi laţul fusese gata. Dintâiu o luase pe departe cu vorbele cele adevărate. Arătase unele puneri la cale de-ale lui Radu Basarab şi Nan Udobă, ce ar fi vrut să ţie Dunărea cu sprijin sârbesc. Socotinţa asta nouă căşuna pagubă însă voevodului Vucaşin, ridica pe cneazul Lazăr şi-i scădea lui puterile şi volnicia. Dar nu de asta îi ardea lui Marcu atunci. Toate acestea le spuse el, vulpoiul, doar ca să ajungă acolo unde-i bătea dorul, că nu-i era de plănuirile valahe, ci de pohta cea împărătească a lui Vukaşin. Şi nici lui Marcu, ştia el bine, nu-i ardea tocmai acuma de puneri la cale de cele politiceşti. De aceea şi întoarse vorba repede, ba la unele plănuiri mai vechi ale împărătesei bătrâne, maica ţarului, lela, care drept e, nu-1 vedea pe Marcu cu ochi buni la curte, şi l-ar fi vrut departe; ba pomeni, cu amănunţită osebire, despre oarecare ştafete pe care le-ar fi repezit către împărăteasa lela, popa Nicodim. Şi de aci, că vrea s’o dea pe şart cum trebue, o luă mai pe de-a- dreptul. Dintâi însă tot pieziş, că vrea să izbească la loc potrivit. RĂSCOLIRE 557 Porni dela plănuirile cele noui, care ridicau volnicia şi puterea craiului Lazăr, şi adăogi zicând, că după veştile cele mai de isnoavă, ţarul se arăta însă cu mare dreptate. Solii cei proaspăt sosiţi aci la curtea din Kruşevaţ, îi aduseseră ştirea că ţarul hotărîse lui Vukaşin cinstirea regească, stăpânirea părţilor de miazăzi. Iară el, Marcu, adăogi încă bătrânul, pe şart, c’o nimerise bine, avea să aibă aşezare domnească la Seres, în locul lui taică-său care, povăţuitor împărătesc, nu putea să se depărteze de curtea împărătească. — Câtă cinstire !... se minună întâi — vulpe — bătrânul, dar simţind că nimerise calea cea bună şi, temând a nu fi izbit destul, o schimbă îndată. îşi înfipse mai adânc sfredelul, că dase de loc potrivit. Se pomi să câinească domnia, ce a rămâne iară pradă certelor şi râvnelor despoţilor. — Cine să-i mai stâmpere, Doamne!... Că-i fi departe şi n’a mai avea cine să le facă lege, se căina bătrânul. — Ce s’a face scaunul nevolnicului?... scăpă el în sfârşit vorbă îndrăzneaţă, că văzuse înlemnirea Marcului. Şi ţarina, mi- lostiva, tânără, nepricepută... ce s’o face într'atâta viespar? De-ar scăpa barim, când o veni ceasul izbeliştii, la vreo sfântă mănăstire... — ... Să-i fie gândul blestemat! Se învolbură şi acuma în noapte sufletul îmbătrânit de amar al Marcului. Şi aşa-1 fripsese şi-l perpelise cu vorba, jupân Giuraş Ilici până ce-i vârîse custură adâncă în suflet. # # * Femeia rămăsese întinsă, lăţită peste fânul din şop; zdrobită de dragul nărăvaş al bărbatului, zăcea încă în neştirea dragostei. Bărbatul ?... Marcul!... Căci cine putea fi altul nărăvaşul ? El şi dăduse drumul scării şopului, dar răsgândit, dintr’o săritură, jos, şi de acolo în cârciumă, să-şi facă barim firea pe de-a’ntregul cum îi era apucătura. Dibuise vadra cu vinul cela roşcat. —Tiii... că tare-i mai era mângâietor gâlgâitul — adăogi aducerii aminte, arsura ce i se ridica pe inimă, — şi cât sorbise, şi răsuflase către fund. Golită, sbură vadra ca o scurtătură, de ajunse de-a-berbeleacul tocmai prin largul drumului. El chihotea sălbatec,—ţipăt!... 558 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Duhul vinului, izbuti ceea ce nu putuse nici groaza, nici spaima mai adineaori. Uriaşul îşi urni trupul, dar nu către topuz ci asupra ploştii. Şi apoi, ca şi cum i-ar fi trecut prin minte gând năstruşnic, îşi înfundă râs în barbă. — ... Daa... unde s’o găsesc acilea ? In tabăra necredincio- sului ? Şi mai chihoti el încă râs neruşinat şi înfundat până ce-1 prinseră iară toropeala şi visul. Da, venise atunci'pe înoptate şi încă bine, că era besnă; norii care deszăvoriseră de cu ziua ciurele cerului, stăruiau încă întu- necaţi. Nimerise tocmai acolo la vadul Ibarului, ba poate mai bine la Vukosava, că-i ştia şi Şargul potecile, îi mai potolise ea năravul şi alteori. Femeia, cu bărbat oblojit, ţinea cârciumă la drumul mare şi-i era vestit vinul, dar încă mai, carnea, piatră. Fierbinţeala Marcului nici c’ar fi putut găsi vad mai bun: vrăjmaşe îi era întărâtarea, dar trupul muierii trunchi, iar pieliţa caş. De cum se arătase tătărît, ridicase ce ridicase vadra, dar mai mult se lăsase asupra femeei, că drept, i se înăbuşea pieptul în strâmtoarea cămăşii. Scurt, o şi plecase pe spate de-i sorbise vlaga şi mierea buzelor; şi cine ştie ce fără-de-lege s’ar fi plinit chiar acolo, că era haită vestită Vukosava. Dar făcu ea ce făcu, hangiţa, până ce-1 văzu ridicat în şopul fânului, că, de... hanul era deschis la drumul mare, şi uşa deschisă oaspeţi aşteaptă... şi de-ar fi venit vreunul asupra dragostei Marcului, n’ar fi fost lucru uşor... Ci a prăpăd !... îşi potolise el, voinicul, dogoreala trupului, dar gândul, ba 1 Stăruia înfricoşătoare spaima gândului acela: între Anca şi el, ţarul. Uroş stăpân, iar el lăturalnic, cu dorul şi dragul. Nepu- tinciosul, cu trupul,.. că n’a şti ce face cu el... Iară el, Marcu, cu carnea friptă de arsura pohtei neplinite. — Şi acuma, pe deasupra..., Auzi?... zice c’ar fi cinstire mare, stăpânire împărătească, la Seres... hăăt... departe către miazăzi, cale lungă..., zile întregi... Să-i uite domniţa şi numele 1 Se şi vedea, pe el pornit pe drumuri depărtate, iară ea ?... Ea, în braţele ţarului, — aşa cum o gândise şi ieri când prinsese să hâţâne smintit stâlpul de piatră dintre ferestrele din turn. RĂSCOLIRE S59 Zavistia şi răutatea îi cuprinsese mintea şi sufletul, stăruia gândul nesuferit şi se făcea a fi aevea: Ţarul îşi desmierda drăgăstos soaţa... zob şi ţăndări oală şi vedre...; când şi-o îmbrăţişă... deschidă şi scăunelele, lovin- du-le sălbatec...; iară când o cuprinse... zbură şi oblojitul, că s’arătase şi el de după şură, de atâta larmă. Vukosava pândea şi ea din gura şopului, clipa potrivită... Iar când fu să se întindă ţarul în culcuşul împărătesei... Marcu şi ridicase, sus asupra capului, butoiul de douăzeci de vedre. — Dară, butoi era ?... ori gândul închipuise alta... şi roşala ce cursese era vin... ori să fi fost sânge ? — Da ca, rău te-a mai turbat, Marcule, şi Anca ceea ! Marcu se întorsese greoi dintâiu, auzise atât: nume... —vân- ticel de primăvară — dar nu se dumirea de unde ? Că el rămăsese cu ochii holbaţi la revărsarea cea roşie. i » Vukosava se strecurase iscoadă, şi când îl văzuse pierdut, că îi erau ochii turburi, înecaţi în groaza roşalei, dăduse grai. Nelămurirea dintâi, vânticel cald, se pierdu curând însă; pricepuse de unde: haita. Dosul palmei se şi întorsese greu peste gura femeii ce sta ca vulpea asupra găinii adormite. — Haită !... Femeia pricepută, ştia că n’a afla adevărul decât de-a lua-o pe ocolite. — Haită?!... că te-ai săturat! Şi râzând îşi scutură sânii. Şi apoi îndrăsneală: — Păi, ce-ai cătat la mine ? Şi adăogă ca şi cum n’ar fi fost destul, de ce nu te-ai dus la ea ? Marcu, — întâi înjurătura cea de toţi sfinţii şi apoi gândul pe care îl vânase şireata să-i fie cheia tainei. Gândul fusese întrebare. De unde să fi aflat muierea floricica plăpândă ce i s’aninase de suflet ? Vorba îl şi vânduse însă. Grăise uitându-se întunecat pe sub ploapele strânse. — De unde-i ştii numele ? — Apăi, dela tine ! Ciripit, glasul Vukosavei, bucurie, că-şi ajunsese socoteala. De-acu bărbatul i-a fi jucărie, şi a afla iute taina. Ochii îl cercetau prefăcuţi a dragoste, dar ferea încă trupul... vreo izbitură. 560 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Scăpărară iară toate ale cerului şi pământului, dar povâmirea cea duşmană asupra femeei, nu se mai făcu de astădată ghionţi şi isbituri, ci strângere vrăşmaşe, da’ pătimaşe, încă. Jucase Yukosava, meşteră, mijlocul. Stăpână, femeia prinse să-i arunce, fărâme, lămurirea, c’o afla ce nu ştia. Bărbatul gâfâia iară, poftă... — Aşa-mi ziseşi, tu, arzându-1 cu ochii, mure —, mie ? Nu ştii? Şi apoi ruşinată: când ţi-era dragul mai fierbinte. Te pier- duseşi... Anca, Anca... şi mai nu isprăveai. Şi-l prididi iară cu mângâieri şi desmierdări. Gura, lipitoare, că de i-o stăpâni trupul, gândul o veni şi el. Şi făcu ce făcu femeia. Erau acum în lunca gârlei, dincolo de drum. Bărbatul cu capul în poalele muierii, ea, vulpe la pândă. Nu c’ar fi hodinit Marcu vreo sfârşeală, ci sta între nefiinţa poftei împlinite, toropeală, şi frica gândului ce l-ar fi vrut uitat, dar ştia bine că l-o prinde iară, cât o fi în capul oaselor. Yukosava îl tot iscodise. — Şi ziceai că Anca... Ii cuprinsese taina; fermecătură de ochi verzi şi dor neîmplinit. Ba, dibuise ea şi piedică. Feciorie ?... se ’ntrebase dintâiu. Dar, când ţinuse fetia zăgaz poftelor şi voii Marcului? Voia?... Dar a stat vreuna potrivnică mândreţii flă- căului? Să fie bărbatul?... Atunci de ce n’a sărit buzduganul Marcului ca alte ori ? — Şi ziceai că Anca n’a vrea ?... încercă iară buba Vucosava. Şi luând îndrăzneală: — N’a vrut să-ţi facă voia ? !... Şi apoi o ţinu cu batjocură: — Şi ai turbat de poftă, voinicule ? 1... Haita, săraca ! Voinicul ?... Strângea ochii îndărătnic. Ar fi vrut să doarmă, să fie frânt de oboseală, să treacă ceasuri lungi fără să ştie şi el să nu se poată urni de acolo. Ştia minciuna cu care încerca să se amăgească, dar în ruptul capului n’ar fi vrut să se ridice de acolo. Simţise bine, svon de zi nouă, şi ştia calea lungă până la Kruşevaţ. Le ştia toate, dar le arunca departe, netrebnice, ar fi vrut să nu le ştie fiinţa, că poate nici că ar fi fost. îşi zicea că RAS GOLIRE S«x nu-8... dar degeaba! Ele stăruiau, adevăr potrivnic închipuirii. Lene: strângea ochii, şi mai încăpăţânat încă, închipuia că n’a fi ceea ce era. Temea gândul şi încă mai rău ziua ce avea să vie... Zicea că n’a veni... şi plănuia, ce ştia că n’a fii Pe drum prinseseră să treacă umbre şi cântec. Femei plecate pe mânecate, cu măliguţa de mei şi ceapă vârîte pe mâneca su- manului. Cerul se 'nălbise, întunecimea se arăta acum lăptoasă. Mai simţise el, Marcu, şi alte semne a ceea ce avea să vie_________ adiere, că prinseseră să se răsucească iară frunzele mestecenilor__ le simţise el toate, dar îndărătnic, nu se mişca. Se ţinea în închi- puiala lui. Dintâiu iscodirile Vukosavei îi fuseseră pişcătură de ţânţar. Se mai sucise, se mai răsucise, şi atâta; că stăruia frica gândului nesuferit. închidea ochii mai strâns, şi-şi ridica închipuirea: că n’a fi ce-a fi să fie, şi n’a vrea el să fie. Că n’or ajunge mâine la Jiţa, unde aştepta ţarul___şi soţul încă; dar asta din urmă nici c’ajungea s’o prindă gândul, că şi închipuia înainte altă croială. Pe cât îi risipea firea cea adevărată, lumea închipuirii, pe atât se înfunda mai mult în poalele femeii, de-i învia închipuiri mai năstruşnice încă... El şi Anca !... Voinicul ajunsese să cate linişte şi ajutorinţă în minciuna închipuirii, că-1 frigea firea cea adevărată a lucrurilor, iar buzdu- ganul ce-ar fi putut el, cu dreptatea orânduielilor: Anca era a ţarului. El, jurase să i-o ducă cinstită mireasă. Şi atunci când îl muşcă, neştiutoare, îndrăzneala, şi-l râse batjocura muierii, tot feri frica gândului nesuferit. O săgetă numai, drept între ochi, pumnul, de-o răsturnă drept pe spate. El se ’ndesă mai tare în carnea femeii şi ’n neştirea cea mincinoasă. — Şi mâine oţi ajunge la sfânta mănăstire, o luă iară din loc femeia. Cerca mereu să prindă adevărul, şi începuse, gândea ea, mai pe departe. De unde să bănuiască? Scormonise tocmai buba ce-1 rodea pe Marcu l El ? Prinsese răscolire vrăjmaşe, dar cercase iară să se ’nfunde în închipuirea-i bolnavă, că prea-i era dragă: c’o ţinea strânsă la piept. Zadarnic! II fripsese vorba prea adânc de rărunchi: Jiţa... Anca... Uroş... Şi el!?... Pe de lături... Mâine, cârpă ne- trebnică 1 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 56* Şi poate că tot n’ar fi fost nimica, dar hohoti glasul muierii, bucurie. Găsise: — Căă... n’a fiii... milostiva ?!... De acu se duseseră închipuirile cele mincinoase. Le biruise adevărul: mijise ziua, iară femeia de alături era hangiţa, de care nu-i mai era haznă, ci scârbă. Prea o închipuise... Necazul, ca bulgăraşul de zăpadă prăvălit pe coastă, rotocol mare. Vukosava mai avu atâta răgaz, — gura: — Săăăracu !... Marcu, dintâi numai o izbitură sdravănă, c’o aruncase cât colo cisma şi scârba scuipatului. Şi necazul muierii făcu totul: — Paşte, Marcule... Şi văzându-1 că tot vântură buzduganul. Sărmana... că nu pricepuse mânia Marcului: — Degeaba, că nu ţi-a sluji... Ba şi sluji buzduganul. ANTON BALOTĂ MIŞCARE ŞI REPAOS Problema mişcării sau a repaosului, a încremenirii, este punctul de plecare în determinarea esenţei realului sau a Fiinţei, cum i se spune în limbajul cam pretenţios, cam pedant al filosofiei clasice. încă dela începutul gândirii greceşti, problema s’a pus cu toată puterea şi cu toată ne mai pomenita preciziune în care elinii statorniceau nedumeririle lor asupra lumii. Este lumea ceva încremenit, ceva care e dat într’o absolută şi eternă identi- tate cu sine însuşi, identitate pe care Antisthene, în logică, o purta până în ultimile ei consecinţe, o încremenire a Ontosului ca esenţă, ca realitate în sine, de unde decurgea, pentru Zenon din Elea, negarea absolută a oricărei mişcări, scurgeri sau schimbări ? Sau este această realitate, dimpotrivă, esenţă a schimbării aşa cum o închipuia splendida indiferenţă a filosofiei heracliteene ? Elea- tismul se punea, aşa dar, diametral opus, ireductibil, filosofiei schimbării. Ni se pare, şi pentru aceasta scriem aceste pagini, că se poate descifra în această situare de poziţiuni metafizice, prezenţa uneia din acele pseudo sau false probleme care chinuesc mintea gânditorului, care se impun încetul cu încetul şi pe care, după secole de obişnuinţă de gândire, după ce ai construit sisteme şi chiar ştiinţă pe ele, este greu, dacă nu direct imposibil, să le desţeleneşti, să le smulgi din obişnuinţa unei gândiri care a lucrat fundată pe ele. Deşi sarcina ni se pare hazardată şi temerară, vom încerca să arătăm că mişcarea tot atât de bine ca şi repaosul nu sunt în fond decât iluziunea unei oarecari dispoziţiuni structurale a spiritului nostru, o gnozeologică constituţională şi care se cere depăşită, dacă nu chiar anulată, de raţiune. Orice mişcare se reduce la o schimbare. E un adevăr dintre cele mai bine admise aşa că nu vom stărui principial asupră-i. 6* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S64 Nu există schimbare fără ceva care să se mişte. Astfel mişcare şi schimbare sunt solidare, când e vorba să se reclame de un «tuf» comun de ordin material; există o schimbare acolo unde anumite părţi se deplasează pentru a fi înlocuite cu altele. Dar aceasta înseamnă că părţile pot fi considerate ca transitive, având valori înlocuibile unele prin altele. Un corp poate să-şi schimbe locul sau aspectul sau chiar natura prin mijlocirea acţiunilor altor cor- puri. Aceasta ne aduce dintr’odată în faţa unei perspective foarte curioase şi anume că nu există schimbare acolo unde nu sunt părţi şi interacţiuni. Nu există deci o schimbare simplă şi spon- tană a simplului absolut. Nu există, pentru aceleaşi motive, nici noutate absolută în lumea corpurilor. Tot ceea ce se schimbă se schimbă prin acţiunea unui stimul care operează schimbarea prin înlocuiri de părţi, prin anulare de părţi şi apariţia unei alte părţi care a făcut parte originar din alte corpuri. Să considerăm separat aceste cazuri. Cel mai banal, cel mai cunoscut este acel care se referă la schimbarea de loc. Un corp îşi schimbă locul1). Când afirmăm că un corp a schimbat locul, asta înseamnă că a fost înlo- cuit cu un alt corp sau cu o forţă mai mare decât aceea care îl ţinea în acel loc, forţă şi mărime echivalentă cu rezultatul care este deplasarea sa. Această deplasare se măsoară cu două mărimi diferite: mărimea masă a corpului (înlocuit, înlocuitor sau produ- cător al efectului deplasare) şi mărimea distanţă. La toate acestea se adaogă mărimea viteză care nu este decât rezultatul mate- matic al numărului distanţă înmulţit cu numărul timp (aceasta în mecanica obişnuită, clasică, în mecanica relativistă intervenind şi viteza luminii (c), iar în mecanica quantică calculul complicân- du-se cu intervenţia numerelor quantice şi a constantei h a lui Plank). Timpul se prezintă aşa dar drept un dat nou care condiţio- l) Sunt ad două modalităţi caracteristice: mai întâi schimbarea de loc în scară molară, obişnuită, nedepăşind scara umană de cunoaştere, şi apoi schim- barea în scară moleculară, propriu zis şi mai în adânc, la nivelul mărimilor intra-atomice. Aici însă — metafizicienii au împrumutat viziunea matematicie- nilor şi a fizicienilor — spaţiul îşi pierde proprietăţile sale de metricitate, deci de spaţialitate, în sensul cunoaşterii noastre. O presupusă schimbare de eliptică intra-atomică nu este făcută evidentă decât printr’un fenomen de radiaţiune care, la rându-i, e simbolizat printr’o variaţie de linie spectrală. Spaţiul se reduce la anumite proprietăţi fizico-chimice. MIŞCARE ŞI REPAOS 56S nează schimbarea de loc cu ajutorul mărimii spaţiu, conform dimen- siunilor căruia un corp se mişcă pentru a fi înlocuit cu un altul sau pentru a lăsa liber un spaţiu. Iată-ne în faţa a două date care erau de ordinul intuiţiei pure: timp şi spaţiu şi care totuşi se hipo- staziază pentru noi, pentru cunoaşterea noastră, în receptacule ale mişcării şi ale corpurilor. Să privim mai de aproape aceşti condiţionanţi. Ce este spaţiul ? Spaţiul nu este existent, nu este conceptibil pentru noi decât ca receptacol de corpuri. Spaţiul nu are proprietăţi decât pentrucă noi i-am concedat aceste pro- prietăţi care sunt, în ultimă analiză, extrase din proprietăţile generale ale corpurilor. Spaţiul este divizibil numai întrucât îl considerăm ca umplut cu o substanţă, ca subîntinzând un corp care să fie pasibil, el, de diviziune. Spaţiul posedă dimensiuni numai întrucât corpurile care îl umplu au şi pot să aibă dimen- siuni. Aici e posibilitatea, pentru orice metageometrie, a unei infinităţi de dimensiuni şi a unei infinităţi de geometrii non- euclidiene. Spaţiul posedă omegenitatea absolută, pentrucă aceasta este condiţia corpului concret unul şi divizibil. Spaţiul este locul schimbării pentrucă este locul corpurilor. Nu spaţiul condiţio- nează ontologic corpurile, ci corpurile condiţionează gnozeologic spaţiul. Să luăm ca exemplu viteza. Pentru simţul comun, viteza este un dat concret, un fel de substanţă, ceva ce se simte, se com- pară, se experimentează, ceva ce se poate trăi. A trăi viteza, este a o experimenta ca pe un act. Pentru matematician însă, viteza este rezultatul matematic al diviziunii numărului timp prin nu- mărul spaţiu, iar spaţiul, la rându-i, nu este decât expresia mate- matică bine cunoscută, a înmulţirii dintre numărul viteză şi nu- mărul timp. In formula mecanicei clasice S = V.T S (spaţiul) este exprimat în funcţie de produsul V.T. Pentru ca suma pe care o reprezintă algoritmul lui S să aibă o valoare con- cretă, ca să nu rămâie un simplu număr, pentru ca acest număr să exprime o formă reală, trebuia ca spaţiul el însuşi să fie mă- surabil, adică să fie redus la o mărime în care o altă mărime să poată fi introdusă sau pusă cap la cap de mai multe ori. Această mărime-măsură, fără de care numărul nu ar exprima decât pro- pria-i fiinţă, este convenţională. In expresiunea quantificată a 566 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spaţiului, întâlnim deci conceptul de măsură, fără de care spaţiul nu ar însemna nimic. Dar măsura este un operatoriu de reduc- ţiune a concretului, la inteligibil, transformarea unui dat expe- rimental într’o fiinţă raţională («etre de raison», spune Francezul; vom păstra pentru a ne feri de confuzii, expresia franceză). Măsura este un fenomen de cunoaştere. Dar să privim mai de aproape for- mula (S = V.T.). Egalitatea între membri este sau o identitate sau o repetiţie. (Acest caracter de identitate pură, antisthenică, a făcut pe mulţi să atribue întregei construcţii matematice un caracter tautologic. Ceea ce este, de sigur, exagerat!). Noi vrem să reconstituim, în fond pe S (spaţiul) din primul membru, prin produsul din al doilea membru. Dar V (viteza) este un număr care reprezintă o unitate de spaţiu (metrul) în vreme ce T (timpul) nu e nimic, nu joacă nici un rol decât cel de număr pur. Astfel S nu va reuşi niciodată din înmulţirea V.T, decât cu condiţia ca unul din aceste numere să fie un număr specificant pentru a avea ca rezultat un număr specificat. Două numere specificante nu pot avea între ele raporturi operatorii aritmetice. Ceea ce revine la a spune că într’o formulă care trebue făcută, totul este dinainte făcut şi trebue cunoscut dinainte. Cunoaşterea prealabilă a valorii speci- ficantului asigură valoarea ecuaţionalâ a membrului care conţine specificatul. Intr’o operaţie matematică simplă, măcar un termen trebue să fie pur, pentru ca operaţia în vederea unei specificaţiuni să fie posibilă, sau ca măcar un termen să fie specificat pentru ca operaţiunea să nu dea un rezultat pur. Aşa dar nu cantitatea condiţionează cunoaşterea, ci cunoaşterea condiţionează cantitatea. In formula care ne interesa mai sus, mişcarea este abstrasă din orice condiţionare de corp, de vehicul; ea este considerată în sine, ca o mişcare pură în spaţiu. Dar în această formulă ideală este imposibil să justificăm spaţiul altfel decât prin el însuşi, printr’o parte din el luată ca unitate de măsură. Dar unitate de măsură înseamnă numărare prin juxtapunerea acestei unităţi peste un spaţiu care nu mai poate fi abstract, ci concretizat materializat (suprafaţa a ceva, interval pe ceva, între două puncte, etc.). Nu spaţiul condiţionează măsura, ci măsura crează, constitue spaţiul. Spaţiul fără măsură nu există; măsura spaţiului însă nu se face cu spaţiul, ci cu un corp considerat ca subîntins de spaţiu, cefea ce eşte foarte anevoios de arătat, MIŞCARE ŞI REPA08 567 Schimbarea se cere cunoscută prin elementele sale. Aşa dar ar trebui să considerăm schimbarea ca o condiţie ontologică a oricărei cunoaşteri care ar avea-o în vedere. Dacă e vorba de o schimbare de loc în spaţiu, atunci schimbarea va fi obligată să ne ofere mo- mentele succesive, fiindcă schimbarea respectivă va trebui să fie suma sau integrala tuturor trecerilor infinitesimale dela un mo- ment la altul. Să ne închipuim că matematicianul face operaţia momentelor tj -f- ta -f-1„ -f- ... tn. Dar între tj şi ts trebue să existe un interval de spaţiu pe care îl redă formula S = V.T (formulă care se complică în căderea liberă, care se complică şi mai mult în mecanica relativistă sau care nu mai are sens în meca- nica quantică). Rezultă de aici următoarele: 1. Trebue totdeauna să considerăm suma momentelor ca nişte numere specificante. 2. Spaţiul intuiţiei este acel al vitezei şi al timpului, dar spaţiul formulei matematice face abstracţie de timp, adică de însuşi recep- tacolul în care ceva care se schimbă poate avea o viteză. Imaginea schimbării, considerată ca desfaşurându-se în spaţiu şi într’o juxtapoziţie de spaţii care este posibilă numai ca succesiune în timp, se reduce la nişte cantităţi care nu sunt decât spaţiu, la nişte numere care specifică spaţiul, adică la simultaneitate, pentrucă spaţiul nu cunoaşte succesiunea decât introducând dimensiunea timp. Dar în loc de a fi un specificant al spaţiului timp, nu este decât un compozant dimensional. Schimbarea-funcţie şi schimbarea-substanţă. Schimbarea despre care am vorbit, reductibilă, în ultimă instanţă, la o formulă matematică, în care timpul, receptacul al succesiunii, dispare sub chipul unui număr pur, poate să fie considerată ca tipul perfect a ceea ce am putea numi «schimbarea-funcţie». In «schimbarea funcţie» trebue să întâlnim totdeuna un corp, adică o masă, aşa încât un spaţiu (S) să fie parcurs de un corj£ (M), adică având o masă (M) cu o viteză (V) într’un timp (T). Să considerăm corpul (M) fără a face să intervie nici o consideraţie de viteză. In acest caz schimbarea înseamnă că în Tx corpul (M) se găsea în Sx, aşa încât succesiunea T1( Ta, Ts... Tn poate-înlocui pe S^ S2, S8... Sn. Adică în locul unei notaţiuni de momente temporale avem o notaţie spaţială. Cu alte cuvinte, limbajul succesiunii este înlocuibil printr’un limbaj de simulta- neitate. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5*8 Cealaltă accepţiune, « schimbarea-substanţă » elimină sau pare că elimină orice referinţă Ia un substratum material, Ia corp. Aceea ce se schimbă este un receptacul ideal pentru lucrurile care se schimbă. Nu lucrurile, prin schimbarea lor, constituesc schimbarea, ci schimbarea condiţionează actul prin care ceva se schimbă. Astfel schimbarea nu este suma momentelor de care vorbeam mai înainte, nu este nici intervalul arătat de două capete, ci este aceea ce se petrece în timpul cât durează trecerea între cele două capete ale intervalului. Dacă «schimbarea-funcţie» pune accentul pe corpul care suferă schimbarea, «schimbarea substanţă » îl pune nu pe vehicul, ci pe esenţa însăşi care condi- ţionează această vehiculaţie şi acest vehicul. Dar pentru a ajunge aici, pentru a se instala în schimbarea însăşi, trebue să chemăm în ajutor un act de intuiţie, acel despre care ne vorbeşte Bergson. Doctrina «schimbării-substanţă» însă nu este atât de străină doctrinei ştiinţifice a «schimbării-funcţie », pe cât ar avea aerul să fie. Să privim numai acest fapt foarte curios al cărui rezultat este oferit de ceea ce am numit număr specificant şi număr pur. Se aruncă în acest caz orice referinţă Ia intuiţia imediată, prag- matică, pentru a nu reţine decât esenţa ideală a conţinutului pur care rezultă din intrarea momentelor oricărei scimbări. De o parte, se reduce numărul specificant al timpului (n secunde) la un număr pur (n). De altă parte se procedează la o reţinere mintală, având mereu grija de a considera numărul V ca repre- zentând o porţiune convenţională de spaţiu. Singura diferenţă esenţială este că accentul intuiţiei posibile se pune pe spaţiu şi nu pe timp, adică pe ceea ce nu variază, pe solid, pe persistent. Astfel orice formulă matematică, precum şi orice intuiţie prag- matică, nu ajunge la schimbare decât prin ajutorul concretizant al spaţiului. Dar acest spaţiu este o cantitate care trebue să fie, în prealabil, găzduită în sistemul extrem de complicat al cunoaşterii noastre. Cazurile de schimbare a înfăţişării sau a naturii pot fi considerate ca fiind din aceeaşi clasă, fie cu un fundament concret şi cantitativ, fie cu o bază pur calitativă. Totul se reduce atunci la un aspect al schimbării ca funcţie sau ca substanţă. Intr’adevăr, dacă ne gândim Ia «schimbarea de înfăţişare » a hârtiei de turnesol scufundată într’o baie acidă, schimbare care se operează aici, deşi ni se pare orânduită ca o succesiune a două stări, reductibile MIŞCARE ŞI REPAOS 569 astfel la un act de comparaţie, poate fi considerată şi sub un aspect material, stereochimic, o schimbare în organizarea moleculară a corpului sau în organizarea atomică a moleculelor sau chiar în structura atomului (cum se întâmplă când se face trecerea şi saltul dela o orbită la alta, după Bohr, a unui electron periferic, salt întovărăşit sau care chiar condiţionează o radiaţiune sau care devine vizibil la spectrogr.f sub forma unei « benzi de radiaţiune »). Dacă schimbarea este de ordin cantitativ, totul se reduce deci la problema schimbării de loc, despre care am vorbit. Să admitem că ar fi vorba nu de o scl imbare cantitativă, ci calitativă, de ordin spiritual, psihologic de pildă. Dacă nu admitem doctrina mate- rialistă după care spiritul trebue considerat (sub formă psiholo- gică, drept suflet) ca un produs sau o funcţiune a materiei, în care caz orice schimbare spirituală s’ar reduce la una din formele schimbării cantitative, atunci schimbarea spirituală, psihologic pură, poate fi orânduită sub semnul duratei şi al succesiunei; atunci nu mai găsim aici nici un suport care se schimbă, ci numai schim- barea pură. Această concluzie trebue privită, dacă nu ca falsă, cel puţin drept suspectă. întrucât chiar în cazul unei schimbări psihologice pure, există un substratum, care ia, cel puţin, chipul energiei, a ceva real, substanţial. Putem alunga cantitatea fără a nega substanţa. Ne întoarcem astfel la vechea imagină a schim- bării satisfăcându-se pe sine, la « schimbarea-substanţă ». Dar cum ştim noi că o schimbare s’a produs ? Prin comparaţie cu o stare anterioară. Ce înseamnă, în fond, această comparaţie ? Un suflet, pentru a ne deveni sensibil, pentru a putea afirma despre el o judecată, trebue să producă asupra altui suflet sau asupra lui însăşi un oarecare efect ce poate fi reţinut sub forma imaginei unui sistem de acte, de comportări sau o imagine nu mai puţin concretă a unui sistem de judecăţi sub o formă de afirmaţiuni având în vedere starea sufletului respectiv. Se compară astfel sau imagini, sau reprezentări complexe, sau judecăţi. Toate acestea pot face parte dintr’un fel de act de intuiţie sau dintr’un fel de act de solidificare în imagini1). Schimbarea se exprimă sau se concre- tizează deci sub forma unei judecăţi de comparaţie care trebue să x) Fără a vedea totuşi în imagină un proces de lucru, o înfăţişare « chosistă * cum încearcă să dovedească R. P. Sartre în « L’imagination ». Vezi de asemeni lucrarea foarte amănunţită a lui A. Spaier, La pensie concrite. 57° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fie, dintr’un anumit punct de vedere, concretă, simbolizată sub o imagine sau sub o metaforă. Astfel, aceea ce voiam să privim drept o schimbare pură, substanţială, se reduce la o schimbare de aspect, adică la o schimbare a unei anumite ordine reprezentabilă cantitativ. Cantitatea îmbrăţişează, din această latură, calitatea, din punct de vedere ontologic, dar orice cantitate nu este cunoştîbilâ decât prin latura ei calitativă. Nu avem niciodată o cunoaştere directă asupra cantităţii, dar sub orice cunoaştere care se afirmă calitativă zace un fond cantitativ. Orice succesiune trebuind să fie redusă astfel la simultaneitate, schimbarea se reduce, la rândul ei, la a nu fi primită în cunoaşterea noastră decât sub aspectul spaţial al simultaneităţii. Orice cunoaştere a unei durate care se scurge nu este decât iluzia a ceea ce se scurge. Scurgerea este măsurabilă numai prin aceea ce s’a scurs. Să ne reîntoarcem la problema mişcării pure. Dacă schim- barea înseamnă stare ce urmează unei stări anterioare, caracte- rizată printr’o diferenţă în sistemul părţilor componente, această diferenţă nu este «realizabilă» decât printr’un complex de mişcări a acestor părţi. Problema noastră se poate reduce la aceasta: Mişcarea este aceea care determină schimbarea părţilor, schimbare transmisă sub formă de cunoaştere spiritului nostru, sau pentrucă luăm noi act de o diferenţă, mişcarea este conside- rată ca şi când ar fi efectuat ea această schimbare ? Sunt respon- sabile condiţiile cunoaşterii pentru faptul de a şti că o schimbare s’a produs, sau este însăşi schimbarea condiţia cunoaşterii noastre ? Pentru o filosofie a realismului naiv, pentru o filosofie pragmatică sau experimentalistă, nu ar putea fi nici o îndoială cu privire la rezolvarea acestei probleme. Dar noi am văzut cât de greu este să descurci partea spiritului în orice act de cunoaştere, aşa că, în ultimă analiză, realul nu este numai aceea ce trebue să fie, aceea ce este, independent de orice subiect cunoscător, ci o « compli- citate » foarte îndelungată, foarte adâncă, unde cu greutate putem discerne partea spiritului şi partea realului, dacă această parte este măcar posibilă ca un dat curăţit de orice subiectivitate. Aceea ce apărea deci o naivitate pentru simţul comun, devine chinul oricărei gândiri critice. Să luăm acest exemplu foarte simplu care ne va arăta, socotim, despărţirea dintre ceea ce revine spiritului şi ceea ce este datorit realului. Iată o bară de fier care se sprijină MIŞCARE Şl REPAOS 571 la un capăt pe o bilă ce atinge, bila fiind apoi în atingere cu o serie de alte bile, totul situat pe o suprafaţă oarecare, bara fixată rigid de această suprafaţă. Lovim extremitatea liberă a barei. Instan- taneu aproape ultima bilă are o mişcare de fugă cu atât mai vie cu cât lovitura a fost mai puternică. Mecanica ne arată ce s’a în- tâmplat. Vibraţia interioară, la nivel molecular, se transmite prin contact, din solid în solid şi e primită de ultima bilă a seriei care, ne mai având cui să transmită, o « realizează » ca o deplasare meca- nică. Mişcarea care există în solid nu se manifestă în el, nu se pre- tează cunoaşterii decât când vibraţia se transmite altui corp. (Simplificarea exemplului ne-ar duce la mişcarea bilei lovită indirect cu ciocanul printr’o altă bilă fixă, ca în jocul de criket). Inutil să stăruim asupra a tot ceea ce este misterios, precar, con- jectural în toate aceste noţiuni de transmisiune, energie mecanică, potenţială, virtuală, lovitură, repulsie, atracţie, etc. Totul se pe- trece pentru noi ca şi când mişcarea vizibilă ar trebui să fie reve- lantul mişcării non-vizibile, o traducere în scară molară a unui proces molecular. Dar, urmează de aici, că pentru cunoaşterea noastră de suprafaţă, mişcarea este atribuabilă, ca efect, bilei, iar drept cauză, loviturei dela început ? Dar lovitura nu lovise bila; aceasta nu primise misterioasa impulsiune decât prin mijlocirea barei rigide. Am putea atunci spune că mişcarea veritabilă nu este în bilă, ci şi în bară. Insă, fără această condiţie revelantă, bila, care traduse în limbaj vizibil ceea ce fusese invizibil, nimic nu ar fi fost cunoscut, ştiut. Bila, din punctul de vedere al cunoaşterii noastre, nu a servit decât ca traducere, ca trecere dela un mod de realitate la un alt mod de realitate, dela o scară la altă scară. Se inferează deci dela o realitate la o alta, dar cu ajutorul unei imagini concrete pe care ne-o împrumută această realitate, care este a noastră, la scara noastră de cunoaştere. Ceea ce este tot una cu a spune că există o adevărată soluţie de continuitate între cu- noaşterea psihologică şi cunoaşterea ştiinţifică şi că spiritul nostru înclină când către una când către alta dintre aceste moduri de cunoaştere. Dar şi această concluzie ar săpa o dâră de separaţie în unitatea spiritului. Şi asta nu se întâmplă1). ') A se vedea articolele noastre din «Gândirea»: «Cunoaştere şi con- ştiinţă » şi « Preliminările cunoaşterii », 572 REVISTA FUNDATULOR'REGALE Exemplul pe care l-am ales ne-a pus însă în faţa unei duble articulaţii a realului pe planuri de realitate diferite. Dacă pentru cunoaşterea obişnuită, lucrurile se petreceau precum le-am descris, pentru realitatea microfizică suntem în faţa unui domeniu unde domnesc îndoiala şi incertitudinea (pe care Heisenberg o ridică, recent, la rangul de principiu), alături totuşi de o netăgăduită serie de evidenţe ale gândirii. Pentrucă, din plin, am intrat în realitatea lumii nevizibile, în domeniul «fiinţelor raţionale» sau al «fiinţelor matematice». Să urmărim aici punctul nostru de vedere. Ce înseamnă mişcare în lumea intra-atomică ? La nivelul scării moleculare întâlnim ultima limită a mişcării tradusă oarecum vizibil prin mişcarea browniană. Experienţele de ionizare în medii de vapori sau picături ultrafine (experienţele lui J. Perrin, Millikan, etc.) au permis vederea acestor corpusculi, numărarea lor; lucră- rile lui de Broglie de pildă au mers şi mai departe, pretinzând chiar să fotografieze traectoriile electronilor în experienţele de bombardare electronică (Rutherford). In toate aceste cazuri însă cunoaşterea este indirectă; orice mişcare este traductibilă printr’o altă formă, printr’un alt proces care revelează, indică procesul subiacent, acest proces care, la rândul lui, este, pentru fizician, ceva mai mult decât mişcarea reală, este, după expresia lui G. Bachelard, o realitate matematică, exprimabilă printr’un limbaj matematic, limbaj care nu-şi mai are origina în real, ci în construcţia spirituală matematizantă. Astfel cunoaşterea, sub această formă specifică, devine condiţia epistemologică a fenomenului. O onto- logie realistă la extrem ar putea să considere cuvântul « condiţie » de care ne folosim, în sens de « cauză », origină şi izvor. Limbajul are şi el puterea lui constrângătoare milenară, are anumite încre- meniri şi anumite exigenţe ce decurg de aci şi care falsifică cele mai frumoase intenţii ale noastre de exprimare. Limbajul este topic şi materialist, fiind făcut din concepte care sunt, la rândul lor, solidificări ale unei experienţe temporale, ale unei istorii care se fixează în încremenire, în lucru. Să ne întoarcem însă la interioritatea lucrului material, să pătrundem în lumea atomului. Vechea fizică atribuia atomului unele proprietăţi ca aceea a valenţei chimice, menită să înlocu- iască noţiunea prea vagă de afinitate chimică. După această viziune a lucrurilor valenţa trebuia să fie un fel de proces de atracţie- MIŞCARE Şl REPAOS 573 repulsie, ba chiar de contiguitate-noncontiguitate, precum o consideră R. Achalme într’o carte destul de curioasă (L’Atome, I, Payot, 1929). Ştiinţa contemporană nu mai admite, ni se pare, acest punct de vedere, fenomenul valenţei fiind, pentru fizicianul contemporan, un fenomen de ansamblu, de totalitate, de grupe, despre care se vorbeşte stăruitor în urma lucrărilor despre cal- culul matriţial, datorite lui Heisenberg. Să considerăm lumea intra-atomică. Ni se vorbeşte aici de mişcarea electronului, de « spin )> (termenul, ne spune G. Bachelard, nu a fost tradus tocmai pentru a lăsa creatorului său englez toată răspunderea, cât şi pentru a nu falsifica imaginea ce rezultă din expresia însăşi!). Dar este «spin »-ul o adevărată mişcare giratorie aşa cum ne face să o credem expresia verbală sau este o realitate cu totul alta? Ni se vorbeşte adeseori de aceste mişcări electronice, de şocuri, bom- bardamente, etc. etc. Ni se prezintă, am văzut, fotografii ale ace- stor traectorii. Dar toate acestea nu au de loc, nu mai au sensul ce am vrea, ce am fi înclinaţi să li-1 dăm, care i se şi dă chiar în general. E. Meyerson, care rămâne aproape singurul campion al teoriei că fizica trebue să-şi păstreze punctul de plecare în reali- tatea noastră sensibilă, în experienţa noastră psihologică, este criticat de aşii noii şcoli care anulează şi izgoneşte orice viziune de lucru (chosiste) a realităţii intra-atomice. Iar noi continuăm astfel să vorbim mereu de mişcare, considerând mişcarea din punctul nostru de vedere, macroscopic. Noi traducem astfel mereu, în limbajul nostru, la scara noastră, cu valorile noastre psihologice, pentru şi în lumea noastră fenomenală, realităţile, nivelurile dife- rite unde fenomene tău sau de loc cunoscute se petrec. Să ne oprim mai cu seamă în preajma problemei timpului şi a spaţiului, veritabile receptacole ale viziunii mişcării, înainte de a trece la noţiunea de repaos. Dacă timpul syferă o operaţie de subiectivitate, dacă supravieţuirea sa în memorie este condiţia gnozeologică a timpului, dacă timpul este «locul» calitativului, dacă e(nu se supune nici unei quantiîicăn substanţiale, păstrându-şi o simbolică de alură calitativă, spaţiul ne apare, dimpotrivă, ca <1 locul» adevărat al cantităţii. Lăsăm deocamdată de o parte tot ce este raportat cu cantitatea şi calitatea. Va trebui mai întâi, cu tot regretul, să aruncăm peste bord vechile doctrine, al căror izvor poate fi găsit în noţiunea de « res extensa ». Spaţiul ne apare, 574 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din acest punct de vedere, ca opus conştiinţei, spiritului, acestea neputând fi imaginate în spaţiu sau având o oarecare rudenie cu el. Ambii se neagă reciproc şi iremediabil. Această metafizică şi-a avut vremea sa, a cunoscut un mare succes; azi încă ea mai are apărători. Dar ea nu înseamnă nimic sau înseamnă, cel mult, acest fapt de a nu putea să desfacem vreodată mintea noastră dintr’o obişnuinţă de imaginare spaţială, tocmai acolo unde viziu- nea spaţială nu are ce căuta. Spiritul şi spaţiul, dacă le considerăm drept reale pe amândouă, sunt realităţi diferite, cu poziţii diferite într’o ontologie ce ni se înfăţişează ierarhizată, nu din punctul de vedere al valorii, cu coeficienţi de mai mică sau mai mare reali- tate, ci din punctul de vedere al naturii lor. De aici urmează că o întrebare se poate pune, de pe acum: spaţiul are el o realitate absolută, independentă de spirit, aşa cum cred o seamă de fizi- cieni contemporani; este un lucru, un corp, un mediu substanţial? Iar dacă ar fi aşa, atunci cum să facem separaţia între cunoaşterea spaţiului şi realitatea absolută a spaţiului ? In fine, o ultimă între- bare ar fi: există o cunoaştere pură a spaţiului, fără ajutorul cor- purilor; al intervalului absolut fără ajutorul termenilor care ar putea să determine sensul vectorial al unui atare interval ? Când am studiat problema timpului (a se vedea în special lucrarea noastră: «Ontologia umană şi Cunoaşterea » Edit. Fundaţia Regală pentru literatură şi artă) am afirmat că timpul absolut, substanţial, ontologic există, dar nu ca o realitate ce poate fi privită din acelaşi unghi ca şi timpul trăit, timpul obişnuit, timpul « nostru ». In ceea ce priveşte spa- ţiul, noi putem enunţa că există un datum ontologic absolut, care poate să corespundă (sau trebue să corespundă) conceptului nostru de spaţiu. Acest datum poate fi o dimensiune metafizică a « Fiinţei» sau cel puţin al unui oarecare nivel din realitatea Fiinţei. Dacă vrem acum să ne imaginăm ceva care să corespundă timpului nostru trăit, vom fi înşelaţii propriei noastre închipuiri. Putem obiectiva spaţiul, ne putem deslega din el, dar o deslegare din timp, pentru a obiectiva timpul, ni se pare un paradox. Sau va trebui atunci să facem un mare efort pentru a scăpa de această stăpânire a imaginaţiei noastre, a acestei neputinţe funciare de a ieşi din limitele percepţiei şi a viziunii noastre. Cu multă greutate o intuiţie adâncă, esenţială, metaforică ne-ar putea desvălui ceva asupra acestui datum pe care impropriu sau convenţional îl numim MIŞCARE ŞI REPAOS S7S timp ontologic. Aceeaşi dificultate o întâlnim însă şi în cazul spaţiu- lui pur. Ce înseamnă spaţiu pur şi dimensionalitate a spaţiului ? Dimensiunile spaţiului nu sunt decât nişte configuraţiuni prag- matice, linii de forţă privilegiate, unghiuri de sub care privim realul. Nu avem nici o posibilitate experimentală ca să dovedim prezenţa unui spaţiu absolut decât prin ajutorul corpurilor ce îl umplu. A-ţi imagina o întindere pură înseamnă să ţi-o imaginezi, în orice caz, fie ca limitată, limitele fiind în fond altceva decât spaţiu, fie ca umplută sau populată de corpuri. Niciodată ima- gina spaţiului pur nu va fi pură. Să presupunem că ne gândim la o dimensiune a spaţiului. Aceasta nu este altceva decât o con- venţie pragmatică. Să ne lămurim: nu e vorba de o convenţie propriu zisă, ci de un fel de «fatalitate structurală»; noi gândim spaţiul ca pe un primitor de corpuri, iar corpurile ca fiind struc- turale dimensional. Iar o dimensiune nu este, în fond, decât rezultatul, simplificarea, reducţia, schematizarea unei experienţe originale, extrem de bogată şi de stufoasă. A reduce spaţiul la o schemă de trei dimensiuni înseamnă a-i presupune, în nivel experimental imediat inferior, alte trei poziţiuni, corespunzătoare apoi alte şase, alte douăsprezece, etc. deci, în fond, ceva analog cu spaţiul de configuraţie al matematicianului (3 N). Ce însemna însă, că la cele trei dimensiuni erau posibile alte trei dimensiuni simetrice? însemna că pentru conştiinţa noastră pragmatică nu era nevoie de multiplicitatea indefinită (3 + 3; 6 + 6, etc.) care putea fi redusă, fără ca acţiunea să sufere, acţiunea fiind posibilă în cadrul reducţional, conform legii minimei acţiuni a lui Mau- pertuis sau, în limbaj şi mai pronunţat matematic, conform ecua- ţiilor lui Iacobi care pornea, pentru a determina acţiunea unui punct material, dela 6 parametri reductibili totuşi la trei para- metri, traectoriile fiind reduse şi ele Ia trei familii date de curbele ortogonale ale unei familii de suprafeţe1). Astfel spaţiul mate- matic, «spaţiul de configuraţie», nu mai are trei dimensiuni absolute, ci de trei ori numărul posibil al punctelor materiale con- siderate în mişcare. Practic vorbind însă, adică într’o lume în care acţiunea nu depăşeşte o oarecare limită de viteză, sistemul quadri- dimensional relativist, ca şi spaf'ul de configuraţie, nu sunt nece- l) Louis de Broglie, La physique nouvelle et Ies quanta, p. 33. 576 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sare. Dar pentru o lume care nu ar fi urmărită de spectrul nevoii pragmatice a minimului de efort, a schematizării geometrizante, a reducţiei, nimic nu se opune ca spaţiul să nu aibă o infinitate de dimensiuni. Faptul este, în momentul de faţă, de domeniul istoriei ştiinţei! Dar aceeaşi putinţă imaginatorie care ne permite să acordăm spaţiului o infinitate de dimensiuni, ne opreşte când e vorba să contemplăm, în spirit, imagina posibilă a unui spaţiu pur. Aceasta înseamnă un spaţiu din care am scos toate corpurile, orice corporalitate, sau înseamnă imagina unui spaţiu situat ca parte într’o corporalitate oarecare, sau un spaţiu vid, dar al cărui vid să fie subliniat prin frontiere concrete, etc. etc. Ori încotro ne-am întoarce, întâlnim corporalitatea. Şi atunci sau suntem în faţa unei probleme insolubile, sau am întâlnit aici una din acele faimoase pseudo-probleme care fac deliciul şi spaima metafizi- cienilor, sau suntem în faţa unei teribile iluzii care face dintr’un lucru două, împărţind o realitate ontologică primordială în două fantome: corpul, de o parte, spaţiul, conţinătorul sau umplutul cu acest corp, de altă parte. Problema spaţiului şi a corpului ni se pare a fi dată aici. Nu există decât o realitate corespondentă pentru care limbajul nostru nu şi-a făurit termenul de exprimare, pentru acest motiv simplu că nu a întâlnit încă, în opera sa de analiză, această realitate unificatoare. Şi cu toate acestea, ni se pare, răspunsul era sub mână. împărţirea în spaţiu şi corpuri există întru ce priveşte scara noastră de cunoaştere şi de acţiune. Ce se petrece însă când părăsim lumea aceasta a percepţiilor noastre pentru a ne adânci în interioritate intra-atomică ? Aici ideile de spaţiu şi chiar de timp nu mai joacă acelaşi rol sau nu mai joacă nici imul. Toată această realitate se reduce la un complex de proprietăţi de ordin matematic. Realitatea devine o realizare a proprietăţilor numerelor. Spaţiul este un fel de parametru, redus la proprietăţile sale algoritmice; fiecare electron care trebue să ocupe o poziţie în acest spaţiu se determină printr’un sistem de patru numere quantice; a căuta poziţia unui electron înseamnă a calcula aceste raporturi, a realiza realul prin virtuţile intrinsece ale operatoriului, ale calculului, a înlocui concretul sensibil printr’o «integrală primară » cum se face pentru determinarea «impulsiunii de univers » în relativitate sau a căuta un produs cu ajutorul con- stantei h (constanta lui Plank). Noţiunea de spaţiu se ascunde, MIŞCARE ŞI REPAOS 577 se maschează sau se reduce la un joc de operaţiuni de calcul matematic. Spaţiul trebue să fie atunci considerat, până la proba contrară, ca o posibilitate matematică. El este deci «pur», în măsura în care o realitate matematică poate fi considerată drept « pură ». Astfel spaţiul pur există sau trebue să existe; este cerut şi chemat la existenţă prin constrângerea acestei realităţi matematice care îl defineşte şi îi dă corp. Spaţiul pur nu poate fi niciodată «realizat», mintal, tocmai pentrucă nu avem un parametru ima- ginativ care să facă excluderea oricărei contingenţe sensibile (margine, distanţă, dimensiune, loc al corpurilor, etc. etc.). Spaţiul pur trebue să fie esenţa unei imagini care să facă violenţă oricărei imagini: imaginarea lipsei oricărei imagini, extragerea din ea a oricărui conţinut concret, sensibil, raţional chiar; considerarea a ceea ce mai rămâne totuşi drept o existenţă. Iată ceea ce s’ar putea numi spaţial pur. Dar se întâmpla că în acest spaţiu pur punerea corpului aducea din nou turburarea sensibilului. Corpul, odată pus, spaţiul devenea o condiţiune pentru corp, iar corpul o realizare pentru spaţiu, aşa că nu mai puteam reîntâlni nici spaţiul pur, cu atâta greutate elaborat, nici corpul sensibil şi real care se trans- forma într’o fantomă, pentrucă se punea tocmai acolo unde nu este nimic. Era aşa dar un fel de paradox al spaţiului şi al corpului. Spaţiul dematerializat dematerializa corpul care totuşi continua să se pue ca o desminţire categorică şi — am spune — ironică, a propriei sale irealităţi. Atunci sau spaţiul pur este o irealitate sau — şi este aici o concluzie care se impune — corpul, el însuşi, este o realitate alta decât realitatea aparent sensibilă ce i-o atribuim. Ni se pare că adevărul ar putea fi de această parte. Realitatea corpului este o realitate sui-generis care nu are nimic aface cu ceea ce îi atribue sensibilitatea, ba chiar inteligibilitatea noastră. Mai întâi este deci nevoie ca o reclădire, din temelii poate, a intui- ţiilor noastre imediate (cu care ne-a săturat bergsonismul) cum sunt cele de dimensiune, de tensiune, cantitate, mărime, et., să fie făcută cât mai neîntârziat. Ce este atunci corpul dacă îi luăm tot ce forma conţinutul său noţional ? Dar trebue atunci să avem bine în vedere că însăşi acest conţinut, această « comprehensiune * a conceptului, cum spun logicianii, a fost opera sensibilităţii; în fine că peste această fundaţiune sensibilă se ridică, printr’un proces I 57* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de abstracţie selectivă, comprehensiunea inteligibilă a conceptului. Când acesta a fost pus la încercare, a dat ceea ce a putut, ceea ce avea de dat si nimic mai mult. Nu trebuia să-i cerem ceea ce nu t avea prin însăşi creaţiunea sa gnoseologică. Suntem acum în faţa unei răscruci mari în istoria gândirii. Căutăm, acolo unde am pus sensibilul, inteligibilul sau poate un meta-inteligibil care nu se află, dar care trebuia sau va trebui să se afle. Cadrele conceptuale ale cunoaşterii corporalului trebuesc lărgite sau mai de grabă înlocuite printr’o nouă inteligibilitate. Trebue să refacem pentru corporal ceea ce am făcut, cu mare sforţare de refulare, de violenţă faţă de stăpânirea imaginatoriului, în cazul spaţiului. Corporalul este afirmarea plenitudinii spaţiului pur. Corporalul este spaţiul în tensiune sau mai de grabă spaţiul pur drept condiţie matematică a tensiunii. Dacă împingem mai departe această încercare de defi- niţie, cădem tocmai minunat de bine pe o gloată de imagini sen- sibile. Mai bine deci să ne abţinem. * # # Am trecut astfel în revistă aproape toate formele inteligibile şi sensibile care prezidează la realitatea mişcării ca o realitate absolută. Metoda a fost (după cum uşor s’a văzut) aceea a analizei esenţei tuturor elementelor care condiţionează mişcarea. Miş- carea este dată în spaţiu, se petrece în timp, are ca stofă o materie care se mişcă, un corp care, la rândul său, este dat în spaţiu, într’o definiţie care îl fixează ca mărime, impenetrabilitate, dimensiune, formă, coeziune, tensiune, etc. Dar analiza noastră ne-a condus la o perspectivă care afirmă reclădirea imediată a tuturor acestor elemente. Natural, putem foarte uşor proba mişcarea mergând, cum făcea filosoful grăbit să-l reducă la tăcere pe Zenon sau pe Parmenide. Dar această probă este irefutabilă, din păcate, într’un domeniu în care nimeni nu o neagă. Dacă nu vom putea să ajun- gem să privim realitatea ultimă ce ne este desvăluită de lumea microfizică prin ochii adevăratei ştiinţe, nu în chip popular, sub înfăţişarea sensibilului şi concretului, niciodată realitatea nu ne va arăta decât această faţă a sa îndreptată către sensibil. Nu o parte a imaginei ne lipseşte nouă. Aceea ce cunoaştem vulgar şi obişnuit este un alt fapt decât acel pe care ştiinţa noastră îl postu- lează sub sensibil. MIŞCARE ŞI REPAOS 579 Ce trebue să răspundem atunci la această chinuitoare între- bare privind realul ? Se află el de partea mişcării sau de partea repaosului ? Realitatea este dinamică sau statică ? Sau este cu totul altceva, nefiind nici una nici alta! Realitatea poate si trebue să se găsească tocmai acolo unde dinamicul şi staticul nu fac decât un singur lucru. Static şi dinamic nu sunt moduri ontologice valabile pentru «Fiinţă», ci forme ale cunoaşterii. Spiritul nostru este acela care taie în real această tăietură care desparte mişcarea de repaos. Urmează oare atunci că mişcare şi repaos sunt deter- minaţiuni nu ale materiei, ci ale spiritului ? Nu. Să vedem atunci dacă spiritul poate fi privit sub chipul miş- cării sau al încremenirii. Nu de multă vreme filosofia europeană, sub stăpânirea spiri- tualismului francez (Lachelier, Secretan, Ravaisson, etc.), definise în general spiritul drept o activitate, la care Bergson adăogase calificativul de creatoare. In modul acesta se prevedea posibili- tatea unei metafizici a noutăţii absolute. In locul unui univers dat se aşeza, pe baze de speculaţie deocamdată, imagina unui univers în devenire, fără a putea ieşi din cercul oarecum viţios al unei premize a devenirii, din care reeşea concluzia unui spirit în acti- vitate creatoare. Problema era aproape insolubilă. Sau plecam dela concepţia dinamică a spiritului şi ajungeam la un univers în deve- nire, sau presupuneam dat universul în devenire, în care caz spiritul nu putea fi decât activitate creatoare. La această jută sterilă a metafizicienilor venea să se ralieze o concepţie ştiinţifică nouă, aceea a «universului în expansiune ». Zidită pe un funda- ment cu aspect matematic, doctrina expansiunii era menită să întărească doctrina metafizică de mai sus. Este drept că conclu- ziile relativităţii einsteiniene nu erau de natură să patroneze o asemenea doctrină. Relativitatea generalizată afirmase finitatea spaţiului odată cu curbura lui. Nu e mai puţin adevărat însă că Einstein însuşi afirmase odată că nu ar fi imposibil să se admită şi infinitatea spaţială. Dar doctrina expansiunii nu poate rezista nici în perspectiva finitistă, nici în cea infinitistă. In finitism orice lărgire, orice dilatare a spaţiului, este o supoziţie neverificată şi neverificabilă. In infinitism, expansiunea este paradoxală, orice expansiune fiind dată dela sine în infinitate spaţială. Conside- rentele care l-au făcut pe Einstein să renunţe la infinit sunt de 7 $8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aceeaşi natură ca şi cele care au demonstrat că orice corp (în for- mula Lorentz) care atinge viteza luminii, are o masă infinită, dar un volum nul. Este inutil să amintim aici lucrările complicate prin care matematicieni şi astronomi încearcă să demonstreze azi concepţia expansionistă. Dar să admitem că ar avea dreptate această concepţie! Rezultă din expansiunea fizică a universului o creaţie de materie? Spaţiul astronomic poate fi conceput ca variabil în ceea ce priveşte densitatea sa. Sunt centre de tensiune şi de maximă densitate, după cum sunt şi zone unde densitatea se apropie de zero. Dar aceasta stă în jurul variat al expansiunii materiale, iar nicidecum într’o creaţie de materie nouă « ex nihilo ». Să admitem însă, prin absurd, că o asemenea creaţie de materie este posibilă. Să mai admitem însă şi altceva; că o entitate spiri- tuală absolută prezida la, această creaţie. Reese de aici că Spiritul care realizează expansiunea materială a universului se află el însuşi în expansiune, că activitatea materială expansională este acelaş lucru cu o activitate a Spiritului ? In nici un caz. Activi- tatea spirituală, sub orice formă s’ar prezenta ea, nu poate fi decât dată în spirit. A crea, pentru spirit, nu înseamnă a eşi din spirit, ci a fi spirit. Gândirea umană, forma sub care ne este accesibilă experimental orice activitate a spiritului, nu este propriu zis o activitate, pentrucă orice act se petrece în timp. Dar spiritul nu este în timp, ci timpul este dat în spirit. Orice act presupune apariţia a ceva ce nu a mai fost, o formă nouă. Dar nu putem concepe nimic care să nu fi fost în spirit. Sub o formă de aparţinere sau sub o formă de cunoaştere, sau sub o formă de proiect, orice este dat trebue să fi fost mai întâi în spirit. Noţiunea de activitate creatoare a spiritului, oricât ar fi ea de atrăgătoare pentru o filo- sofie uşoară a devenirii, este contradictorie în termeni. Aşa dar nu faptul că în cursul unei deveniri istorice ceva, o formă nouă care apare, constitue un act de noutate, o activitate creatoare. Pentru desfăşurarea temporală la nivelul şi la scara noastră de acţiune, în condiţiunea noastră, ceva poate fi nou în sensul că a venit acum şi nu a fost mai înainte. Dar aceste momente însăşi sunt, la rândul lor, date în spirit. Ceva este nou numai în specia tim- pului trăit. Nimic nu este însă nou sub specia timpului absolut. Spiritul nu are însă devenire, pentrucă nu are în structura sa zone privilegiate. Apare însă experimental în devenire doar în condiţia MIŞCARE ŞI REPAOS 581 sa temporală, care e condiţia vieţii, fie individuale, fie sociale. Din acest punct de vedere al revelării spiritului, viaţa nu este o formă finală de perfecţiune. Ne-am putea aştepta la un regn deo- sebit, regnul spiritual despre care au pomenit un Edouard Le Roy, un Berdiaew şi chiar gnosticii, atunci când împărţeau oamenii în hilici, psihici şi pneumatici. Stă atunci spiritul sub semnul încremenirii absolute, repre- zintă el, şi cu el întregul univers, nemişcarea eleată, repaosul din care se născuse, în viziunea poetului, Hyperion ? Aparent, des- tinul cunoaşterii umane stă sub semnul dualităţii. Realul se îm- parte între subiect şi obiect, între spirit şi materie, între dinamic şi static; monism şi dualism nu vor înceta să se înfrunte multă vreme în arena gândirii. Nu e locul aici să ne permitem rezolvări naive. Dar este totuşi cazul să ne întrebăm dacă nu putem explica manifestările dualiste ale realului, prin prezenţa ultimă a unui fond unic, necunoscut şi inefabil, în sensul că, pentru el, limba nu a creat termen, pentrucă nici gândirea nu l-a hipostaziat drept izvor al dualităţii. Dualitatea poate fi, pentru simplele noastre nevoi de cunoaştere, tot aşa de comodă ca şi doctrina monismului, cu atât mai mult, cu cât are de partea ei toate apa- renţele, toată lumea experienţei noastre sensibile. Din acest punct de vedere, o încercare de fundare monistă nu s’ar putea prezenta decât ca foarte incertă. Numai că nu este vorba despre un monism absolut, ci mai de grabă despre o dualitate de aparenţă care va dăi- nui atâta vreme cât va dăinui şi modul de cunoaştere al omului. Sub această perspectivă, problema mişcării şi a repaosului îşi află astfel o lămurire firească. Mişcare şi repaos, în măsura în care simt reale, sunt totuşi două înfăţişări esenţiale ale unei reali- tăţi originare care le depăşeşte şi care depăşeşte şi modul cunoa- şterii noastre. Dar în perspectivă umană, mişcare şi repaos pot fi încă analizate pentru a surprinde în ele partea de aparenţă, de irealitate. Este ceea ce am încercat să facem în acest mic studiu. Această irealitate este însă orânduită la nivelul inteligibilului, nu al sensibilului, şi mai precis, ni se pare că rezultă din interpretarea condiţiilor matematice ale cunoaşterii noastre. Ar fi absurd şi hazardat totuşi să tragem concluziuni pripite, pornind dela această idealitate pură a viziunii matematice a realului. Pentru fizician, spaţiu, mişcare, repaos, inerţie, accelerare, traectorie sunt realităţi REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 58* de aceeaşi natură, atât în microfizică cât şi în macrofizică. Este cazul poate să spunem că intuiţia matematică nu neagă în chip absolut realitatea spaţiului şi a mişcării, aşa cum poate ar reeşi din unele poziţii ale fizicei matematice contemporane. Aceasta procedează însă conform unui vechiu uz ştiinţific; renunţă la con- cretul sensibil, pentrucă află în inteligibilitatea ideală a construc- ţiei şi calculului matematic o cale mult mai uşoară pentru expri- marea şi înţelegerea realului. Şi poate că această înţelegere ultimă, în ceea ce priveşte natura spaţiului şi a mişcării, va fi uşurată sau înfăptuită deabia atunci când vom descifra structura materiei, pe calea nouă ce o deschide teoria quantică. PETRU P. IONESCU JUCĂRII DE COLORI Coloarea naltă-a roşurilor nu e A floarei, ci a inimii de fruct: Din naltul crin de foc, dacă s’a rupt, Marea undă a sângelui sue. Iar prin coloarea galbenă-a strigat Pierzania ’ntre albele dantele; Nici roşul, mai amarnic decât ele, Cu suflet, trupu ’ntreg nu ţi-a ’mbrăcat. Albastru’ amiezii mărilor: « târziu » Arată-această nobilă coloare; Mireasma ’ncolăceşte, otrăvitoare, Ochiu ’n mare glob sineliu. Dar, iată şi ’ngheţatele-mi hermine, Pentru-atât alb profanat... Care e floarea ce pe lume a 'nălţat Alb mai adânc decât tine ? J înger de pază Bine ’ncepe ruga copilul... Raiu ’n flori de-argint s’a deschis; Stai şi-asculţi, Domn Sfânt, dintre îngeri, Ruga, tot mai mult frântă ’n vis. Mişcă-un înger prost o aripă, Vai, şi-o vorbă ’n vânt s’a pierdut! Toate s’au stricat pentru o clipă... Doamne, atât de rău Ţi-a părut! Stihurile-s dulci si ’nvătate, Cine-i vinovat că s’au frânt ? Unele ’n furtună-au fost luate, Altele-au picat pe pământ. Mintea, la sfârşit, iar nu-i trează, Tocmai la ’nchinare-a greşit. Vino, înger blând, şi ’ndreptează Semnul, să se facă ’mplinit. MIHAIL CELARIANU PRINTRE ROMÂNII DE DINCOLO DE NISTRU i Desprind din însemnările mele: iy Iulie 1941. « .. .Pe la ora 1 şi jum. noaptea Ruşii ne trimit, rar, proiectile cari explodează în pădure cu un răsunet sinistru. Toţi sărim în picioare; se apropie ceasul atacului nostru. La ora 3 şi 45’ un bombardament extrem de viu marchează ceasul încordării supreme. Artileria de toate calibrele îşi trimite darurile ei comuniştilor de peste Nistru, cari răspund — la început— rar si incoherent. i La mică distanţă de noi grăbesc spre marea cea mare apele bătrânului fluviu, pe firul cărora s’a depănat multă, glorioasă şi sbuciumată istorie moldovenească. In susul şi în josul apei cetăţi răvăşite de vreme mărturisesc vitejia prevăzătoare şi constructivă a marilor voevozi ai Moldovei. Bombardamentul ţine aproape trei ceasuri. Ruşii contra- atacă viguros cu artileria. Vânătorii — bravii vânători — strecu- rându-se pe malul Nistrului, prin ploaia de proiectile şi de gloanţe a duşmanului, forţează trecerea apei; nu ajung decât o parte din ei pe celălalt mal. Din cazemate, din bateriile bine dosite şi din cuiburi de mitraliere pornesc spre ai noştri oţelurile ucigătoare în urlet şi lovituri de apocalips. Priveliştea este totuşi măreaţă în fiorul şi încleştarea sinistră, cu mărturia unui soare strălucitor şi a naturei încremenită şi 586 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pasivă, maluri înalte de fluviu cu caracter şi personalitate, aşa cum nu avem multe în ţară. Praf şi fum de explozii. Vânătorii, protejaţi de artilerie, înaintează, răriţi de uneltele de foc ale vrăş- maşilor. Cu un indescriptibil eroism, cazematele — cele două rânduri — puternicele cazemate ruseşti ascunse în casele Cozlo- vului sau aşezate sus, pe vârf de mal, sunt cucerite. Construirea podului peste Nistru sporeşte încet. Ostaşii — două batalioane cari au trecut Nistrul — nu pot fi sprijiniţi suficient în efortul lor; pe plafon, ei înfruntă şi carele de luptă ruseşti. Cad mulţi şi de o parte şi de alta ». ig Iulie 1941. «Pe la ora 6 dimineaţa trecem Nistrul. Bătălia Cozlovului luase sfârşit. Urmele sunt multe şi grele. Pe platoul de deasupra Cozlovului trec printre cadavre crispate de scadenţa tragică; câmp de luptă, câmp al morţii. întâlnesc pe studentul meu, subit. Dragoş Berariu; împreună tâlcuim fazele bătăliei, rostind nume de camarazi trecuţi dincolo de hotarul vieţii. Ne strângem mâna, cu încredere şi speranţă, şi ne despărţim. Pe înserate pornim mai departe, întovărăşiţi — la răstimpuri — de ecoul artileriilor de luptă ». Aşa am ajuns dincolo de Nistru. Peste apele Nistrului duceam dorinţa tălmăcirii a două mari enigme: câţi sunt şi cum trăiesc fraţii noştri de acolo, cum arată şi ce este, la ea acasă, marea revoluţie comunistă? Deocamdată, încerc o deslegare numai a uneia dintre aceste enigme, aceea a vitalităţii şi permanenţei românismului din răsă- ritul nostru extrem. HOTAR RĂSĂRITEAN « Aşezaţi în calea răutăţilor », cum spunea un cronicar moldo- vean, noi Românii a trebuit să înfruntăm multe din vrăşmăşiile şi pustiirile pe care le îndreptau asupra Europei neliniştea san- guinară şi poftele sălbatece ale năvălitorilor din răsărit. Ştim că îşi asumă această funcţiune de conservare şi de apă- rare a civilizaţiei creştinătăţii europene şi vecinii noştri din spre apus, ei înşişi un fragment din iureşul care în veacul al IX-lea PRINTRE ROMANII DE DINCOLO DE NISTRU 587 s’a năpustit asupra acestei părţi de lume. Să privim harta şi să citim istoria întâmplărilor de demult dela Dunărea de Jos şi vom înţelege, repede, cine şi cum a pus umărul, în veacuri, pentru ca urgia din spre Răsărit să întârzie şi, câteodată, chiar să fie zădăr- nicită. Intre trufia grandomană care scrie istoria cum o taie capul şi între modestia creatoare de istorie, bunul simţ european a ales de mult. România stă între două lumi, aceea a Europei şi prelungirea întârziată a Asiei. Stă în destinul nostru misiunea de a fi punte de trecere între două stări de spirit, între două concepţii de viaţă, între două ideologii. Prin ofensiva din veacurile evului mediu deslănţuită de nenu- măratele ei seminţii, Asia a împins la sfârşitul secolului al XVIII-lea hotarele politice ale Rusiei până la Nistru (1792). S’a putut în- tâmpla acest proces pentrucă popoarele europene erau angajate în vii frământări bio-politice, lipsindu-le voinţa şi puterea de a întoarce ofensiva şi a alunga pe asiatici. In zilele noastre, Slavii răsăriteni, datorită tranzitării continue a asiaticilor, a convieţuirii şi a amestecului lor cu aceştia, precum şi din cauza lipsei de contact cu Europa în ultimele trei decenii, sunt mai apropiaţi sufleteşte, social, politic şi spiritual, de Asia. îndepărtaţi de Europa, ei sunt cu atât mai primejdioşi pentru acest continent. Europa s’a aflat, într’un anumit moment, în faţa unei situa- ţiuni tragice, căreia nu i-a putut găsi altă deslegare decât în pornirea unei cruciade cu dimensiuni şi ţeluri mai mari decât acelea ale cruciadelor evului mediu. Europa este datoare, este forţată să readucă în sânul comunităţii acestui continent pe Slavii răsăriteni, să-i întoarcă cu faţa spre noi, să-i europenizeze, să-i aşeze pe calea spiritualităţii, culturii şi civilizaţiei europene, abă- tându-i din calea haosului desagregant al misticei asiatice; tre- buesc împinse spre răsărit hotarele Europei până la hotarele antropo-geografice ale ei. Noi, Românii, înţelegem şi cunoaştem mai bine poate decât alţii spiritul şi mentalitatea Slavilor dela răsărit, cu cari suntem amestecaţi până dincolo de apele Niprului; de aci şi o misiune a noastră specială, căreia trebue să îi facem faţă cu toată vrednicia şi cu toată hotărîrea... j88 REVISTA FUNDAŢIILOR regale Căci nu ne-aruncă singur vârtejul biruinţii Departe peste Nistru şi dincolo de Bug. / Sub orice pas i-o urmă a crucii şi-a credinţii Şi iar iezmele stepei din faţa noastră fugi Fântânile-aşteptării ni s’au deschis în piepturi Să-ţi spargem bărăganul de chinuri şi blestem. Ne chiamă gâtuite, vechi urice şi drepturi Cu cnuturi de lumină pe bezna-ţi să cădem. După cum atât de expresiv se rosteşte poetul Voiculescu în poezia sa « Transnistria ». Să recunoaştem, fără înconjur, că lumea noastră intelectuală nu a avut o putere de definire şi de înţelegere a misiunii neamului românesc la înălţimea vitalităţii şi posibilităţilor poporului român. Neamul nostru a trasat hotare largi spaţiului său vital spre toate punctele cardinale, pe când idealul nostru naţional schiţat de intelectuali nu a cuprins, niciodată, pe toţi Românii. Migraţiunile spontane şi poezia populară au intuit şi intuiesc mai just răspân- direa noastră necesară şi firească decât colonizările organizate şi poezia cultă. Să ne aducem aminte cât s’au ferit în 1878 oamenii de Stat români, cu prilejul tratativelor şi păcii dela Berlin, să anexeze teritorii locuite compact de Români în dreapta Dunării; şi câtă vinovată îngăduinţă au arătat guvernele româneşti faţă de pro- blema Românilor din Jugoslavia şi din alte părţi, de dragul men- ţinerii unor raporturi nesincere cu acei cari sugrumau existenţa naţională şi culturală a unor părţi însemnate din neamul nostru. Doar Simion Bămuţiu a schiţat, în discursul său dela 1848, unirea — numai culturală — a Românilor « dela Nistru până la Balcani şi dela Balcani pănă la Tisa»; apoi să ne unim — spunea Bămuţiu —«cu celelalte familii române pentru identificarea limbii şi înrudirea cea firească a cugetelor şi a sentimentelor». Dar nici Bămuţiu, nici Eminescu şi nici alţii, în cristalizarea idealului nostru naţional, nu au trecut Nistrul. A trebuit să înfiinţeze comunismul rusesc o Republică Moldovenească pentru a ne da şi noi seama că hotarele românismului sunt mult mai îndepărtate şi a trebuit să vină, mai ales, vrednicia ostaşului nostru ca să ne arate până unde bate inimă şi se aude grai românesc. / PRINTRE ROMANII DE DINCOLO DE NISTRU 589 ROMANITATEA ORIENTALĂ Originea Românilor de dincolo do Nistru este foarte înde- părtată, ei fiind urmaşii neamurilor geto-dacice cari au trăit prin părţile acestea. Acum trei mii de ani şi mai bine se aflau — ne spune istoria — triburi geto-dacice la Olbia, cetate la Gura Bugului, şi la gura Niprului. Triburile geto-dacice locuiau un ţinut foarte întins, spre Nord până spre părţile Vistului, spre răsărit până mult dincolo de Nistru, spre Sud prin toată peninsula Balcanică şi spre Vest pănă în Moravia şi Dunărea panonică. Aceste triburi le găseşte în aceste părţi şi marele rege dac Buerebista, contemporanul lui Iuliu Cezar; el reuşeşte să adune sub conducerea lui aproape toate seminţiile geto-dacice, întin- zându-şi astfel stăpânirea spre răsărit până la Bug şi Nipru, spre Sud până în Balcani şi spre apus până în Boemia. Deci, primul Stat mare al strămoşilor noştri daci cuprindea şi ţinutul dintre Nistru şi Nipru. După moartea lui Buerebista, Romanii izbutesc să pună stă- pânire definitivă asupra acestui teritoriu; şi astfel, încă înainte de cucerirea Daciei de împăratul Traian, regiunile dela Nordul Mării Negre erau aduse sub stăpânirea romană. In urma revăsării din stepele din spre Asia a puhoiului de popoare barbare, provinciile cele mai din spre răsărit ale impe- riului roman erau mai expuse prădăciunilor. Situaţia urmaşilor romanizaţi ai Geto-Dacilor aşezaţi în calea năvălirilor a fost dintre cele mai grele. Se discută viu astăzi despre gradul nostru de înrudire cu Dacii şi cu Romanii, şi se ajunge, uneori, la concluziuni surprin- zătoare. De bună seamă, prin limba şi cultura noastră, suntem o naţiune latină, prin voinţa neînduplecată a lui Traian, învingă- torul lui Decebal. Afinităţile noastre etnice cu Dacii nu ne sunt încă prea lămu- rite; cunoaştem încă prea puţine lucruri din viaţa şi străduinţele acestui popor dârz. Când este vorba însă de a identifica legăturile noastre îndepărtate cu pământul pe care îl locuim, cu rosturile noastre dela Carpaţi, dela Dunăre şi din preajma Mării Negre, nu putem revendica alţi strămoşi decât pe Daci. In chipul, portul şi ţinuta Dacilor noi descoperim antecedenţele celor mai vigu- roase şi mai expresive exemplare ale românismului. Destinul 590 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE neamului românesc se defineşte în spaţiu după direcţiile trasate de înaintaşi străvechi ca Buerebista şi Decebal. In regiunea oraşului Tiraspol şi a comunei Plopi s’au găsit urme precise asupra existenţei legiunilor romane. Din această cauză unii istorici streini numesc ţinutul dintre Nistru şi Bug: România transtyrană, dela vechiul nume al Nistrului, Tyras. Cronicarul Miron Costin, în Cartea pentru descălecatul de ’ntâiu a Ţerei Moldovei şi a neamului moldovenesc, vorbind despre hota- rele Daciei spune: «Sunt o seamă de istorici cari dau şi Podolia şi câmpul preste Nistru până în apa Buhului (adecă a Bugului) se fi fost de Dacia ». Puhoaiele barbare nu au dislocat populaţia băştinaşă romano- dacică din Transnistria. Că Romanii au existat pe aceste locuri ne-o mărturiseşte cronicarul rus Nestor pe la anul 898, când au năvălit Ungurii. Cronica lui Nestor este pentru noi, Românii, de o însemnătate deosebită. In ea aflăm cea dintâi informaţie despre existenţa noastră ca neam în Nordul Dunării. Câţiva ani mai târziu date asemănătoare ni le furnizează cronicarul din Ungaria, Anonymus. Nu s’a putut stabili nicio legătură între cronicarul rus şi între cronicarul ungur deşi ei ne povestesc în acelaşi fel, despre ace- leaşi fapte. Cronicarul Nestor ne vorbeşte despre Volochi, adecă despre Români, pe cari Anonymus îi numeşte Vlachi. Despre aceşti Volochi ne spune, la începutul secolului trecut, istoricul german Schloser următoarele: «Ei sunt urmaşi ai marei şi străvechii seminţii de popoare a Tracilor, Dacilor, Geţilor cari, şi acum, îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle locuesc în Valahia, Moldova, Transilvania şi Ungaria, în număr de milioane». Vom vedea că a existat şi o expansiune românească dela apus spre răsărit; aceasta a venit mult mai târziu. Românii, sub diverse numiri, au fost găsiţi la Nordul Mării Negre atunci când nici nu încetaseră bine năvălirile barbare şi am văzut că aceste năvăliri nu au dislocat populaţia băştinaşe romano-dacică din Trans- nistria, în care îşi află originea Românii de mai târziu. Barbarii veneau din spre răsărit; este greu să ne închipuim că în aceeaşi vreme sau puţin după aceasta expansiunea românească s’ar fi putut petrece tocmai într’o direcţie opusă. In lumina sumarelor PRINTRE ROMANII DE DINCOLO DE NISTRU jgi informaţiuni şi consideraţiuni de mai sus nu ni se pare că se poate accepta susţinerea d-lui Prof. I. Nistor, Vechimea Românilor transnistrieni, în « Transnistria », Nr. 3, că «Elementul românesc de dincolo de Nistru îşi datoreşte briginea unui descălecat — al treilea în seria descălecatelor — al cetelor de bejenari români cari, mânaţi de felurite nevoi, îşi căutau o patrie nouă în melea- gurile podolice şi în stepele Oceacovului ». O asemenea afirma- ţiune pare a fi întemeiată numai cât priveşte aşezările româneşti de dincolo de Nistru din ultimele veacuri, unele create prin aceste descălecări, iar altele numai întărite prin acestea. Pe la jumătatea veacului al XIV-lea, Bogdan Vodă, descălecând din Maramureş, dă fiinţă principatului Ţării Moldovei. In scurtă vreme, organizaţia politică de curând creată atinge Nistrul şi această ultimă apă carpatică devine hotar de răsărit al Statului. împotriva expansiunei tânărului voevodat moldav se ridică puterea turcească, care după lupte crâncene şi îndelungate reuşeşte să se instaleze în Sudul Basarabiei, înfiinţând raialele Chiliei şi Cetăţii Albe, iar mai târziu Tighina şi Hotinul. Extensiunea principatului Moldovei în etape succesive, întâi până la Şiret, apoi până la Nistru, până la Mare şi până la gurile Dunării, înfăţişează una din cele mai frumoase afirmări de energie naţională cu care se poate mândri istoria noastră. Expansiunea teritorială a Moldovei, care prin Ştefan cel Mare se afla în plină desvoltare, în Sudul Basarabiei a fost curmată brusc de către puterea otomană care, stăpânind Chilia şi Cetatea Albă şi fiind suzerană în regiunile tătăreşti de dincolo de Nistru, avea să decidă de aci înainte de soarta acestui principat românesc. Siliţi mereu să apere ceea ce agonisiseră înaintaşii lor, niciunul din domnii moldoveni nu se mai putea gândi să întindă hotarele ţării mai departe. Şi astfel, prin vrăjmăşia istoriei Nistrul a rămas pentru mult timp un hotar. In veacul trecut s’a întâmplat alun- garea Turcilor dela gurile Dunării, fără niciun folos pentru Mol- dova, deoarece, acest eveniment producându-se prin biruinţa imperiului rusesc, acesta — ajungând la Nistru — cotropeşte jumă- tatea basarabeană a ţării lui Ştefan cel Mare şi se întinde până la Prut, cu ameninţări continui apoi spre Carpaţi. In asemenea împrejurări expansiunea noastră politică nu putea urmări decât restabilirea hotarului pe Nistru. 592 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Poporul român s’a distins dela începuturile sale faţă de nea- murile alogene din vecinătatea lui, prin o neobicinuită vitalitate şi putere de expansiune. Imbelşugarea păşunilor transnistriene atrăgea adesea pe ciobanii moldoveni cari treceau Nistrul cu turmele lor; unii se aşezau definitiv, alţii se înapoiau de unde au plecat. In timpul frământărilor interne din Moldova, treceau Nistrul pribegi politici, cu lume mai multă sau mai puţină în jurul lor, pentru a găsi adăpost în Podolia sau în Ucraina. Mulţi dintre ei nu se mai înapoiau în Moldova. Un document din 1674, care ne-a rămas dela Ion Vodă cel Cumplit, ne confirmă întinderea noastră spre răsărit căci iată ce spune: «Ţara noastră, Moldova, trece cu mult dincolo de Nistru ». La sfârşitul veacului al XVII-lea, hătmănia Ucrainei, ajunsă sub vasalitatea turcească, a fost încredinţată voevodului Moldovei George Duca, care — după mărturia lui Nicolae Costin — «de atunci a început a se înălţa şi a se scrie la tituluş: Domn Ţării Moldovei şi Ucrainei». îndată după instalarea sa la hătmănia Ucrainei, Duca Vodă a aşezat curţi lângă Nemirova, pe malul Bugului, şi la Ţiganovca în preajma Nistrului. Din mărturiile cronicarilor noştri aflăm, deci, că pe timpul lui Duca Vodă, elementul românesc transnistrian primeşte un însemnat spor etnic din Moldova care se găsea, politiceşte, în uniune personală cu Ucraina. Această conjunctură politică a avan- tajat mult migraţiunea, care era încurajată şi patronată de însuşi Domnul Moldovei şi de boieri. Aceştia, luând pământuri întinse dincolo de Nistru, aveau nevoie de braţe de muncă pentru cul- tivarea lor. In aceste condiţiuni a trecut Nistrul « multă gloată». După lupta dela Stănileşti (1711), Dimitrie Cantemir fu nevoit să părăsească tronul Moldovei şi să se refugieze la aliatul său, ţarul Petru cel Mare. Cronicarul Ion Neculce care a însoţit pe domn în pribegie povesteşte că « Dumitraşcu Vodă însoţit de boieri şi de alţii mai de jos din Moldoveni», scăpând de urgia turcească, trecură Nistrul la Movilău, iar Cantemir primi «13 sate pline de pâne şi de heleştee ». Intre 1740 şi 1760 găsim, de asemenea, mari colonizări pe malul drept al Niprului şi pe amândouă malurile Bugului. Despre aceste colonizări, din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, mărtu- PRINTRE ROMÂNII DE DINCOLO DE NISTRU 593 riile vremii spun că au fost atât de masive încât cel puţin două treimi din populaţia Moldovei s’a aşezat acolo. In cronica lui Nestor se mai spune că în secolul al IX-lea, Volochii au dat un puternic atac împotriva Slavilor cari căutau să se infiltreze la gurile Dunării, respingându-i spre Nord-Vest. Deci, în timp ce Românii erau stabiliţi deja la gurile Dunării în secolul al IX-lea şi pe ambele maluri ale Nistrului, Slavii căutau să pătrundă la gurile marelui fluviu. Slavii trăiau într’un teritoriu închis, fără acces la Marea Neagră şi la cea Baltică. Slavii, în vremea aceea, erau un conglomerat de seminţii dintre cari făceau parte şi Ruşii, cari nu formau încă un Stat al lor. Migraţiunea popoarelor a dislocat pe Slavi, sepa- rând pe cei orientali — Ruşi — de Slavii occidentali — Polonezi, Cehi, Slovaci — şi de Slavii de Sud — Sârbi, Croaţi, Sloveni, Bulgari. Ruşii s’au organizat ca Stat abia mai târziu, iar un Stat unitar rus n’a luat fiinţă decât sub Petru cel Mare şi Ecaterina a Il-a, în veacurile al XVII lea şi al XVIII lea, când ei ajung şi la Marea Neagră. Faţă de acest conglomerat rus format din stătuleţe cari se luptau continuu între ele pentru întâietate, Principatele Române îşi aveau un trecut mai îndepărtat şi bogat în întâmplări însem- nate. Şi astfel nu este de mirare dacă cronicarul Nestor ne spune că, într’o vreme, Volochii au bătut pe Slavii ce veniseră în ţară şi i-au alungat, silindu-i să se stabilească tocmai pe Vistula. Dincolo de Nistru era tătărimea. Nici nu se pomenea de Ruşi prin aceste părţi. Iată o dovadă: când în 1484 Ştefan cel Mare organizase o cruciadă împotriva Turcilor, a cerut şi ajutorul ţarului Moscovei, cuscrul său, fiica sa Ileana fiind măritată cu fiul ţarului. Ţarul îi răspunse că nu-i poate trimite ajutorul cerut «fiind prea mare depărtare între Moscova şi Rusia », deci între Moldova care se întindea până la Nistru şi hotarul rusesc. In vremea aceea, după descrierea unui scriitor polon, Ucraina «era o vastă întindere necultivată, în care ierburile cresc foarte înalte... Nu întâlneşti un om, un târg, un sat, o colibă. O călă- torie prin acest pustiu este o aventură grozavă. Poate cea mai mare uimire pentru cel ce umblă prin această pustietate ar fi însăşi apariţia omului». 8 594 REVISTA FUNDAŢIILOR REGAL* Istoricul francez Alfred Rambaud, în studiul său L'Ucraine et ses chansons historiques, publicat în 1875, spune: « Naţionalitatea ucraineană s’a format aproape în acelaşi mod ca şi naţiunile modeme din America, pe calea colonizării *. Rezultă din această afirmaţiune că până la sfârşitul veacului al XVI-lea Ucraina nu era aproape de loc populată, deci nici de Ruşi, şi că abia după aceasta au început să se formeze aşezări ome- neşti închegate, mai întâi şi mai ales în Nord-Estul acestui ţinut. Răsăritul Ucrainei primea gloată multă din Moldova, al cărei spaţiu de expansiune era şi care se adăuga la numărul vechilor băştinaşi români de dincolo de Nistru. Constatăm, deci, că expansiunea românească spre răsărit din secolele XIV—XVII nu s’a izbit de populaţiuni ruseşti sau măcar slave ci a găsit ţinuturi nelocuite de nimeni, sau a întâlnit pe urmaşii Geto-Dacilor de cari am vorbit mai înainte. » Desemnarea lui Duca Vodă ca «Domn Ţării Moldovei şi Ucrainei», marchează un moment important în istoria noastră, când oficialitatea moldovenească era întinsă până la Nipru. In regiunea Nistrului şi a Bugului erau însemnate aşezări moldoveneşti. Stăpânirea rusă nu a găsit, între Bug şi Nipru, pentru sine, braţe de muncă îndestulătoare. Pentru valorificarea regiunei s’a început colonizarea ei. Şi această operaţiune s’a făcut tot cu elemente româneşti din stânga Nistrului. In tratatul de pace încheiat la Cuciuc-Kainargi în 1774 şi în urma căruia Rusia îşi întinde stăpânirea până la Bug, se stabileşte ca Turcii să lase liberă emigrarea celor cari ar dori să colonizeze nouile teritorii achiziţionate de Ruşi. întemeiaţi pe această hotărîre, au fost trimişi în Moldova agenţi ruşi ca să facă propagandă printre locui- tori pentru trecerea în Rusia în număr cât mai mare. Numai prin tratatul dela Iaşi din 179a Nistrul devine hotar între Moldova şi imperiul moscovit. Deci numai de 150 de ani sunt Ruşii la Nistru. Pentru un mare imperiu, un asemenea răstimp scurt nu creează, nu poate creea drepturi istorice impre- scriptibile. Această dată ca şi cea de mai înainte (1774) sunt deo- sebit de importante pentru acţiunea pe care trebue să o între- prindă România în direcţia răsăriteană a spaţiului ei vital. Care este ţinutul denumit de noi astăzi Transnistria, ne spune o mărturie rusească: «Acest războiu s’a terminat la 1791 cu pacea PRINTRE ROMANII DE DINCOLO DE NISTRU 595 dela Iaşi, prin care s’a anexat la Rusia regiunea Oceacov, în care intra parte din actuala Moldovă—judeţele Ananiev şi Tiraspol — râul Nistru graniţă între Rusia şi Turcia. Regiunea de Nord a teritoriului Moldovei a fost eliberată de sub stăpânirea poloneză şi anexată ţinutului Podoliei, care s’a atribuit Rusiei la împărţirea a doua a Poloniei în anul 1793 » (« Moldova Sovietică », Editura de Stat a Moldovii, Tiraspol, 1939, p. 27). In «Izvodul» celor patru judeţe ale Transnistriei, luată de Ruşi la 1792 dela Poarta Otomană, găsim ca proprietari de moşii pe următorii Români: fraţii Cantacuzino, T. Rosetti, Ilie Catargiu, Sava Badiul, S. Sturza, Cristea Manuil, Ion Macarescu, D. Cucu, M. Cantacuzino, I. Boian, T. Măcărescu, I. Iliescu, T. Sabău, I. Cămărău, G. Crăciun, P. Hangilă, V. Secară, P. Iancu, I. Lalescu, V. Dodon, R. Smucilă, G. Borcariu, Portăreasa Ruxandra, T. Românescu, M. Tomugea, M. Sturza, Brigadirul, Filodor, Balş, Gaius, Romadan, Cucă, Curta, Gramatini, Cristici, Stani- levici, Curt şi încă câţiva cu total de 377.445 ha de pământ. Peste Românii autohtoni cari au întemeiat dincolo de Nistru şi Bug oraşe (Movilău, Balta, Valea Hoţului, Raşcu, Vozia, Elisa- vetgrad şi altele) stăpânirea rusească a colonizat în Transnistria zeci de mii de ţărani şi ofiţeri români cărora le-a dat întinse supra- feţe de pământ încât, cu mult înainte de anexarea Basarabiei, întreg ţinutul dintre Nistru şi Bug a fost proprietatea ţăranilor şi boierilor români. In prima jumătate a secolului al XlX-lea Odessa era aprpape în întregime românească. Oierii moldoveni din Transnistria şi Basarabia aveau case în acest oraş şi la moşiile lor nu locuiau decât vara. Moldovanca a fost transformată de arhitectul român Manole în oraş şi a primit numele de Odessa. Niciun cercetător al trecutului ţinutului dintre Nistru şi Bug nu poate ascunde prezenţa noastră aci. Mai de mult acest ţinut se numea Moldova de peste Nistru, nume care a rămas până astăzi în graiul viu al poporului şi pe care chiar Sovietele au fost nevoite să-l recunoască oficial. In domeniul religios, mare parte dintre biserici, azi distruse de păgânismul sovietic, au fost zidite încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Administraţia lor duhovnicească, ca şi desemnările de preoţi, se făceau de către mitropoliţii Moldovei. Legea româ- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE S^6 nească, cunoscută atât de bine sub numele de « Jus valachicum », nu numai că a rezistat în decursul veacurilor dar a fost împrumu- tată şi de poporul slav. Şi acest fapt ne dovedeşte că Românii din Transnistria sunt autohtoni. Slavii, veniţi în urmă, şi-au însuşit în bună parte dreptul nostru, mai ales în ceea ce priveşte înte- meierea şi organizarea satelor. Aceeaşi influenţă se constată — şi acest lucru este confirmat de literatură ştiinţifică rusă şi ucraineană — în industria casnică şi în literatura populară. Din înfăţişarea rezumativă de mai înainte se vede limpede că atunci când Ruşii au ocupat Transnistria au găsit acolo pe Români ca populaţie autohtonă, cari avea deja o istorie proprie, o tra- diţie şi o viaţă proprie în multe direcţiuni. Noi nu suntem acolo noui veniţi ci vechii locuitori ai acestor pământuri rămase dela strămoşii noştri Daci; ne-am întărit cu rânduri-rânduri de Români aduşi de curentele expansioniste ale veacurilor trecute. # # # Pe lângă afluxul de populaţie din Moldova în ţinutul de dincolo de Nistru, înregistrăm şi o continuă şi statornică influenţare ţi legături între cele două mari regiuni ale răsăritului românesc. Astfel, din punct de vedere religios, Românii transnistrieni stăteau sub jurisdicţia Mitropoliei Proilaviei, care a fost întemeiată la 1600, cu sediul acolo şi ai cărei înalţi prelaţi hirotoniseau preoţi români pentru toate satele româneşti de dincolo de Nistru, făcând numeroase vizite canonice în acele regiuni. In legătură cu influenţa Moldovei asupra ţinutului de dincolo de Nistru, d-1 N. P. Smochină ne aduce şi următoarele preciziuni: « Toate podurile şi vadurile de trecere peste Nistru aparţineau Moldovei; veniturile de pe ele se vărsau în visteria Statului la Iaşi. In oraşele cele mai de seamă ca Dubăsarii, Hurlucul şi Movi- lăul se ţineau iarmaroace anuale. Judecata Românilor din aceste ţinuturi se făcea după obiceiul pământului, concretizat în jus valachicum... «... Românii din alte regiuni îndepărtate de ţara noastră, de dincolo de Nipru, din judeţele Ecaterinoslav, Bachmut şi Slavia- noserb din gubernia Ecaterinoslav, schimbată de bolşevici în Dniepropetrovsk, şi-au păstrat până şi astăzi intacte nu numai PRINTRE ROMÂNII DE DINCOLO DE NISTRU 597 limba şi obiceiurile ci şi legile vechi româneşti. Dreptul româ- nesc în acea regiune s’a manifestat atât de puternic încât l-a influenţat pe cel ucrainean... «... Regiunea însă dintre Bug şi Nipru cu nimic nu se deosebea de Moldova veche. Ocupaţia rusească dela 1792 a găsit aci aceeaşi organizaţie ca şi în Moldova. Regiunea întreagă era împărţită în ţinuturi, având în frunte câte un pârcălab sau straşnic, însărcinat cu administraţia. Ei erau ajutati de zapcii, cari percepeau dări dela locuitori pentru vistieria Moldovei. Aceste districte se aflau la Balta, Dubăsari, Nani Speia şi Ovidiopolul actual. Rusia a găsit acolo o viaţă românească cu cultura ei proprie... «... Denumirea localităţilor de peste Nistru şi pronumele locuitorilor transnistrieni arată că un număr însemnat de Români au plecat din Basarabia. Astfel, satul Hlinoaia din judeţul Hotin are corespondentul său în apropiere de Tiraspol, unde se află o fabrică foarte importantă de conserve. Oraşul Dubăsari cu satele Jora, Speia, Slobozia, Topmagiu, Goian, Molovata şi multe altele le găsim pe amândouă malurile Nistrului. In apropiere de Balta, cu mult mai departe de Nistru, iarăşi găsim sate cu nume româ- neşti ca Lăpuşna, ai cărei locuitori sunt veniţi din ţinutul Lăpuşnei basarabene » (Basarabia şi Românii de peste Nistru, în « Uni- versul » din 13 Iulie 1941). OSTAŞI ŞI CĂRTURARI MOLDOVENI Aşezată în calea răbufnirilor barbare din răsăritul apropiat şi îndepărtat al Eurasiei, moldovenimea transnistriană s’a putut menţine nu numai datorită unor însuşiri pasive de conservare ci şi unei înfruntări dârze a cotropitorilor pământului ei. Astfel, ca soldaţi simpli sau conducători de oaste, Moldovenii au fost mereu prezenţi în toate armatele mai însemnate cari s’au organizat sau au luptat în aceste ţinuturi. Este important de remarcat că începuturile cazăcimii scrii- torii ruşi le pun în prima jumătate a veacului al XlII-lea, indicând ca primă aşezare a ei în Ţara Bolohovenilor, adecă a Românilor. Aceasta pentru motivul că Statul Cazacilor s’a organizat după modelul şi felul Ţării Bolohovenilor, în confederaţie de oraşe şi cu conducători atamani aleşi de populaţie. O deducţie logică a acestor consţaţări este că primii Cazaci n’au fost alţii decât Românii, 59« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In sprijinul acestei teze ne vin o serie de informaţiuni ruseşti care arată pe Români în calitate de conducători ai Cazacilor. Astfel, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, când se începu cu măsuri de represalii contra libertăţilor lor, primul care ia comanda contra uzurpatorilor polonezi este Ion Valahu, zis şi Potcoavă, care ajunge cu îndrăzneala până la a determina pe Cazacii lui Zaborojie să-i dea concursul pentru ocuparea scaunului Moldovei. Pe la 1597 insurecţia este condusă de hatmanul Lobodă. In armata hanului Bogdan Hmelnitski, din 15 colonei 5 erau Români şi anume: Martin Puşcaru zis şi Puşcarencu, colonel de Poltava, Pavel Apostol, colonel de Mirhorod, Burlă, colonel de Gdeensk şi Dumitrescu Raice. Pe la începutul veacului al XVIII-lea apare şi figura de epopee a lui Dănilă Apostol, hatmanul Ucrainei, cel mai temut dintre toţi militarii de pe timpul lui Petru cel Mare; Dănilă Apostol s’a născut în Basarabia, în comuna Vamiţa de lângă Tighina, şi se trăgea, după mamă, din familia Catargiu. Alţii ca: Scapă, Ţârcă, Ţăranul, Dracul, Ciorbă, Bulăţel, etc., toţi de origine română, sunt căpetenii de oştire cari au organizat şi au condus în războaie armata ucraineană şi rusă. In anii 1730 Românii transnistrieni au două regimente proprii, cu drapele naţionale: unul muntenesc şi altul moldovenesc. In 1740 exista deja un corp întreg de armată, în fruntea căruia se afla nepotul lui Dimitrie Cantemir. Nu numai steagurile, ci şi uniforma erau cele din ţară. Dinamismul Moldovenilor transnistrieni este evident. Cu mistria în timp de pace, cu sabia în timp de războiu, ei clădesc şi apără un vechiu patrimoniu, pământul şi legea românească cari nu au putut fi cucerite şi răpuse definitiv de nicio putere a lumii acesteia. # # # Posibilităţile Românilor s’au dovedit mari şi în domeniul cul- tural; am dat popoarelor în mijlocul cărora ne-am aşezat sau am trăit, nume strălucite de cărturari ridicaţi până la cele mai de sus trepte ale gândirii şi înfăptuirilor spiritului. Nicolae Milescu — Spătarul, Antioh Cantemir — ambasadorul Rusiei la Paris, Herescul — primul rector al Academiei din Mos- cova, Banteş, poreclit şi Camenschi — cel mai temeinic istoric al Ucrainei, şi încă mulţi alţii stau în vârful piramidei culturii şi PRINTRE ROMANII DE DINCOLO DE NISTRU 599 politicei Moscovei. Petru Movilă cu discipolii lui au ridicat pre- stigiul şi puterea religiei creştine ortodoxe şi au dus cu deplin succes lupta împotriva catolicismului, gata de a înghiţi popoarele ortodoxe din Sud-Estul Europei. In profesorimea universitară găsim o mulţime de nume româ- neşti. Aflăm astfel, între 1891—1900, pe următorii Moldoveni profesori la universitatea din Charkow: Kulikovschi-Caraiman, profesor de sanscrită, Buzescul, profesor de istorie generală, Iasinschi, profesor la medicină, Colpaci, docent la medicină, Leon Casso, profesor de drept civil, care va trece la Moscova şi va fi apoi ministru de interne în 1910—1914, Gredescul, profesor de procedură civilă. La Odessa, după Ilie Milescu-Mecinicov, care a fost profesor acolo între 1870—1882, aflăm pe Camenschi, profesor de bota- nică, Papa-Dimitriu, profesor de greceşte, Prodan, profesor de filosof ie, Agura, profesor de matematici. La Kiew, noi ştim că Academia teologică de acolo a fost înte- meiată de moldoveanul mitropolit Petru Movilă. («Moldovenii profesori universitari la Charkow, Odessa şi Kiew», de C. G. Bedreag, în «Transnistria » din 10 Octomvrie 1941). La sfârşitul veacului al XVIII-lea Movilăul ajunse un însemnat centru cultural. Acolo, «la târgul Movilăului care iaste între hotarul Rusiei şi al Moldovei», înfiinţă protopopul Mihai Stril- biţchi o tipografie românească, unde apăru « Psaltirea proorocului şi împărat David ». Strilbiţchi îşi mută apoi teascurile la Dubăsari, din cari apăru la 1794 « Ceaslovul mare cu rândueli ale bisericii» iar în 1796 «Psaltirea » şi «Istoria lui Alexandru cel Mare Ma- chedon ». SATE ROMÂNEŞTI Dovezi temeinice pentru vechimea noastră pe pământul de dincolo de Nistru ne simt oferite de toponimia acestui ţinut. Abundă numele româneşti de oraşe, sate, văi şi dealuri, unele rămase în forma lor originară, altele stâlcite de rusificare. Desprindem de pe pământul fostei Republici moldoveneşti o serie de nume moldoveneşti de sate şi oraşe: Balta, Bârzu, Valea Hoţului (Valehoţevo), Dubăsari, Slobozia, Ocna, Rotari, Ocniţa, 6oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Valea adâncă, Lăpuşna, Bursuc, Plopi, Păsat, Stroeşti, Valea Turcului, Culmea, Broşteni, Moşnegi, Perişori, Păsăţel, Sărăţei, Borş, Domniţa, Cârleşti, Tocila, Isvorăşti, Ulmi, Coşari, Şerpi, Odăi, Găvănoşi, Popeni, Dihor, Moara, Floarea, Perişani, Botu- şani, Pârlicani, Plosca, Crasna, Chisculung, Mălăeşti, Budeşti, Doibani, Brânza, Lunca, Coşniţa, Pârâta, Hârtop, Butur, Cemiţa, Spea, Teiul, Parcani, Sucleia şi altele; iar în preajma hotarelor fostei republici dăm de numeroase urme de sate româneşti, cum sunt: Moldovanca, Coşarea, Dracul, Periş, Catargi, Grădiniţa, Iasca şi altele. Aproape fiecare deal poartă un nume românesc, precum: Cremene, Dealul mare, Deluşorul, Chisculung, Chietrosul, etc. La fel văile sunt cu nume româneşti: Valea Adâncă, Valea Mare, Agapie, Două Vâlcele, Valea Stânei, Valea Baciului, Beciu, etc. Cu privire la ape reţinem numele româneşti: Uda, Vaslui. Am trecut prin sate cu nume rusificate în care nici nu puteam bănui că s’ar afla Moldoveni; şi satele erau pe de-a’ntregul sau aproape complet moldoveneşti. Cine să poată bănui că pe valea Codimei spre Balta satul Perletovo este marele sat moldovenesc, Pârlita, sau că satul Holma nu este decât Culmea moldovenească cu majoritatea populaţiei de neamul nostru şi că marea comună Vradjanca este Vraghia, cum îi zic Moldovenii, etc. In satul Sirovo din Nord-Estul republicei am stat de vorbă cu Moldovencele Elisabeta Scumbrie, Marta Ciobanu, Teodora Vicol (se pronunţă Jicol), cu Alexandru Osaci şi cu alţi Moldoveni cu nume rusificate. Am mai dat şi de următoarele nume: Urzică, Moldoveanu, Ciuntu, Mălai, Ciobanu, Chiper, Ureche, Ţurcanul, Baciu, Chiriţă, Răutul, Frunză şi altele. Desprind însemnarea ce am făcut în caetul meu la 2 August 1941: « Pe drum, printre lanuri de grâu, secară, porumb şi sfeclă. Suntem, de multe ceasuri, în marş neîntrerupt. Harta ne spune că ne apropiem de hotarul Republicei Moldoveneşti. Graba opera- ţiunilor nu ne îngădue să poposim prea mult prin sate pentru cari, de altfel, nu aveam nicio indicaţiune că ar fi moldoveneşti. Eram emoţionat. Voi vedea şi voi sta de vorbă cu Moldoveni, împărtăşeam această emoţie şi câtorva camarazi. Satul Peştana, întâiul din republică în care intram, în colţul ei extrem din Nord-Est, apăru în vale, PRINTRE ROMÂNII DE DINCOLO DE NISTRU 601 Cu doi camarazi ne desprindem de unitate şi o luăm înainte. Rar am simţit mai româneşte ca atunci. Goneam spre Moldovenii noştri în galopul cailor învioraţi şi ei parcă de marea noastră dorinţă. In marginea satului dăm de un flăcău; îl întrebăm: eşti Moldovan ? Dă din umăr şi nu răspunde nimic. Drumul ocolea satul. Nerăbdători, intrăm de-a-dreptul într’o grădină, trecem printr’o prisacă şi ajungem pe o uliţă. Fiecare din noi întrebăm, cu respiraţia sacadată, pe cine întâlnim: eşti Moldovean? Ukrainski, răspund unii, alţii nu spun nimic. Dăm în dreapta, dăm în stânga, degeaba; nu auzim nicio vorbă moldovenească. Mâhniţi, decepţionaţi, aţinem calea unităţii în care ~ ne încolonăm. Niciodată nu am simţit un asemenea fel de mâhnire; ceva mi s’a rupt din suflet. Mai departe, trecând prin sate moldoveneşti, am aflat că Peştana, satul marilor mele aşteptări, fusese, cândva, moldove- nesc ». NUMĂRUL ROMANILOR DE DINCO DE NISTRU Câţi Moldoveni sunt dincolo de Nistru? aceasta este una dintre întâiele întrebări pe care şi-o pune oricine se apropie de problema Românilor răsăriteni. Statistica din Ianuarie 1897, care se crede că ar fi cea mai apropiată de realitate, ne dă următoarele rezultate: In gubernia Cherson . . . 164.257 Moldoveni » » Ecaterinoslav . 8.453 » » » Taurida . . . 2.895 » Total . . . 175.005 » Adunând la numărul de mai sus pe cei 26.764 de Români ce locuiau în guvernământul Podolia, obţinem la acea epocă o cifră de 202.369 suflete. Statistica din 1900 ne indică un număr de 271.970 Români. Acest recensământ nu cuprinde pe Moldovenii cari sunt aşe- zaţi la oraşe. D-l N. P. Smochină, Român transnistrian şi cel mai bun cunos- cător al problemei acestor Români, completând cu proprii cer- cetări aceste cifre la care adaugă şi numărul de Români ţari locuesc 602 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în Siberia, Caucazia şi Turchestan, susţine că numărul trans- nistrienilor depăşeşte cifra de i milion 200 mii suflete. D-l Prof. Stelian Ciobanu evaluează acest număr la peste 800 mii, iar d-l Nour ne indică cifra de 1 milion. Evident, cu asemenea informaţiuni nu putem să ajungem la nimic precis în această problemă. Rusia ţaristă ca şi cea comunistă au căutat să nu ne înfăţişeze corect realitatea etnică dela unul din hotarele acestei mari ţări, acestui mare conglomerat de seminţii, rase şi naţiuni, căruia o formulă simplistă şi artificială a încercat să îi dea un conţinut şi o expresie politică şi spirituală unitară. Adevărul este că nu ştim precis câţi suntem dincolo de Nistru. De sigur, mult mai mulţi decât afirmă statisticele ruseşti. Este necesară întocmirea neîntârziată şi absolut obiectivă a unui recen- sământ pentru a judeca mai temeinic problemele Transnistriei, în funcţie de realităţile ei etnice. Populaţiunile eterogene dela hotarele apusene ale Rusiei au fost colonizate, în număr mare şi forţat, în interiorul ţării, în stepele ei europene şi asiatice. Cei mai mulţi dintre colonizaţi şi deportaţi şi-au pierdut naţionalitatea. Problema apartenenţei pământului dela hotarele de până mai eri ale Rusiei trebue desle- gată şi înţeleasă şi prin prisma acestor dislocări cari au făcut din Rusia o debitoare a tuturor naţiunilor ai căror fii au fost smulşi din pământul moşilor şi strămoşilor lor pentru a li se pierde urma printre popoarele barbare ale stepelor moscovite. Scadenţa de acum trebue să fie o reparaţie a tuturor nelegiuirilor săvârşite de forţa brutală şi arbitrară a unei ţări asupritoare şi distrugătoare de naţionalităţi. Dacă nu ni se mai pot restitui toate sufletele româneşti cari ne-au fost furate avem dreptul să luăm cel puţin pământul din care ele au fost smulse, pământul lor, pământul nostru. După războiul ruso-japonez, pe la sfârşitul anului 1905, se fac colonizări forţate cu Românii din Basarabia în regiunea de Nord a Crimeii. Acolo au fost înfiinţate cinci sate noui româneşti, care s’au adăugat la cele din jurul Simferopolului. Cu zeci de ani înainte de războiul mondial un număr însemnat de oieri din părţile Sibiului, a plecat cu oile în Ucraina. S’au aşezat în stepele din Nordul Caucazului, unii având centrul la Rostov pe Don, alţii în Crimeea. Ei aveau, până la revoluţia bol- PRINTRE ROMANII DE DINCOLO DE NISTRU 603 şevică, un rol mare în viaţa economică din Caucaz şi Taurida, aveau moşii de zeci de mii de hectare cu turme de oi şi cirezi de vite, cooperative în toate oraşele de pe litoralul Mării Negre şi Mării de Azov, hoteluri, prăvălii pentru desfacerea brânzetu- rilor, restaurante, etc. Numai cooperativa oierilor români din Rostov avea peste 200.000 oi, afară de averea imobilă, case, gră- dini şi altele. Bolşevicii le-au luat tot avutul agonisit prin muncă cinstită şi grea, i-au torturat ca să scoată dela ei tot ceea ce aveau de preţ şi, în cele din urmă, i-au exilat. In extremul orient siberian avem trei categorii de colonişti Români: 1. Coloniştii duşi din Dobrogea care-şi zic Români şi sunt aşezaţi pe lângă fluviul Amur, în regiunea oraşului Habarowsk, la o depărtare de 900 km spre Nord-Vest de Wladivostoc. Români de sânge se afirmă că au mai rămas aproximativ 300 familii. Harta ţinutului cuprinde numiri de sate româneşti: Inul, Aur, Du- nărea, etc. 2. Coloniştii din Basarabia cari îşi zic Moldoveni. Ei sunt împrăştiaţi de-a-lungul litoralului mării japoneze, în Nordul Wladivostocului, în sate curat româneşti ca: Timofeevca, Boga- târca, Alexeevna, Tritiacova, Kişinovca, Bălcineşti, Zămbreni, Iohăneşti, Dunai (Dunărea), Teiul, Novaia Basarabia (Basarabia Nouă) şi altele. Numărul acestor colonişti este de aproximativ 30.000 suflete, oţelite în necazuri şi prigoană. 3. A treia categorie de colonişti sunt bărbaţi mai tineri — mulţi încuscriţi cu familii ruseşti — păstrându-şi însă neştirbit senti- mentul românesc de « Moldoveni» şi vorbind cu mândrie moldo- veneşte. Ei sunt flăcăi basarabeni concentraţi ca soldaţi ai ţarului în forturile Wladivostocului. După terminarea serviciului militar i s’a dat fiecăruia câteva desiatine de pământ, cu obligaţia de a renunţa la plaiurile satelor lor natale. Oricât de dârz ar fi românismul acestor Români departe mii de chilometri de ţara noastră ei vor sfârşi prin a fi înghiţiţi de neamurile înconjurătoare. Şi apoi, Românul poate îndeplini cu folos funcţiuni de interes obştesc numai în cuprinsul comunităţii lui naţionale. Românii îndepărtaţi prea mult de ţara şi neamul nostru trebuesc readuşi printre noi, aşezaţi în locurile libere REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 604 — dacă mai sunt — sau în locurile streinilor cărora să li se înles- nească ataşarea la comunităţile lor naţionale şi integrarea în spa- ţiul acestor comunităţi. * # * Şi în Transnistria, ca pretutindeni, Românii se îndeletnicesc, în chip preponderent, cu agricultura şi economia de vite. Puţini dintre ei sunt aşezaţi la oraşe, deşi Românii sunt aceia cari au înfiinţat cele mai mari localităţi din Transnistria, cum sunt Balta, Ananiev, Movilău, Dubăsarii, având şi o contribuţie însemnată la desvoltarea întâiului oraş al ţinutului, Odessa. Câteva informaţiuni despre fosta capitală a Republicii moldo- veneşti, Balta căreia — aproape la aceeaşi latitudine — îi cores- punde oraşul basarabean Bălţi. După enciclopedia rusă, Balta avea în 1904, 25.616 locuitori dintre cari 13.235 evrei, adecă mai bine de jumătate. In volumul II al aceleiaşi enciclopedii, fără a se preciza anul, se arată că Balta avea 33.143 locuitori dintre cari 79,3% evrei. Statistica sovietică, spune tot Andrei T. Niculescu (« Trans- nistria» din 17 August 1941), ne arată că Balta are numai 23.000 locuitori fără a-i repartiza pe naţionalităţi. Explicaţia asupra acestei scăderi vertiginoase — spune tot autorul menţionat — a populaţiunii nu poate fi alta, decât împuş- carea şi deportarea în mase a tuturor creştinilor şi în special a Moldovenilor. Astfel că adevăraţii stăpâni ai oraşului au rămas ovreii. Dar, datele sovietice nici pe departe nu înfăţişează adevărul. Denaturările sunt determinate de interesele « mari» ale centrului şi de cele mai mărunte ale localnicilor puternici, printre cari — şi sus şi jos — în nenorocita Rusie sovietică întâlnim, mereu şi pre- tutindeni, pe ovrei. . Pentru a vedea până unde se merge cu denaturarea adevărului este de ajuns să amintim că, deşi aproape toate satele judeţului Balta sunt cu nume curat moldoveneşti (Culmea, Păsat, Moşnegi, Perişor, Păsăţel, Borşi, Chisculung, Lăpuşna, Fântâni, Domniţa, Plosca, Pârlita, etc., etc.), şi populaţia în cele mai multe sate este curat moldovenească, totuşi statistica rusă arată numai 4 şi jum. Ja şută Români, După d-nii N. P. Smochină şi V. Harea, în judeţul PRINTRE ROMANII DE DINCOLO DE NISTRU 60$ Balta ar fi peste 100.000 Moldoveni. Cât priveşte exterminarea populaţia situţia este aceeaşi ca în oraşul Balta. Din 318.327 locui- tori aflaţi sub ţarism, Sovietele ne arată în recensământul lor că sunt numai 75.000 dintre cari 1.247 (?) ovrei. Ne amintim că acum câţiva ani se vorbea stăruitor că Sovietele intenţionau să evacueze pe o întindere mare de-a-lungul fron- tierei populaţia şi să creeze, astfel — pentru motive strategice — o lungi « ţară a nimănui». Probabil că intenţia începuse de mult să fie realizată; ţinutul dintre Nistru şi Bug aparţinea acestei zone strategice din care populaţia — şi în primul rând Moldo- venii — au fost evacuaţi şi împrăştiaţi pe întinderile fără de sfârşit ale Rusiei. Numele oraşului Balta a fost, mai ales, rostit de Români cu prilejul mişcării religioase-naţionale pe care o pornise de aci — în preajma marelui războiu—părintele Inochentie. împreju- rările şi sensul acestei mişcări au fost următoarele: «Pravoslavnica Rusie», cuprinzând în graniţele ei pe toţi Românii dintre Prut şi Bug, le-a făgăduit că nu se va atinge de credinţa, de limba şi de datinele strămoşeşti. Ţand Alexandru I a dat chiar un ucaz prin care a consfinţit acest legământ. Cu timpul însă, Rusia a scos brutal din şcoli, biserici şi insti- tuţiile administrative limba moldovenească şi bieţii Moldoveni s’au văzut obligaţi să rostească într’o limbă streină slujba şi cân- tările bisericeşti. In această stare se aflau în 1910, când la Balta, în mănăstirea Sf. Teodosie, apare prima mişcare naţională pentru introducerea limbii româneşti în biserică, condusă de ieromonahul basarabean Inochentie. De fel din judeţul Soroca, Ion Turcanu — părintele Inochentie de mai târziu — intră în mănăstirea Dobruşa, unde a stat sub ascultare 4 ani, şi apoi călătoreşte prin Rusia şi cercetează mai multe mănăstiri. Datorită vocii extraordinare, ajunge să ia parte în corul de inaugurare a sesiunei Dumei imperiale. Văzând că toţi delegaţii cer drepturi pentru naţionalităţi, a cerut şi el limbă moldovenească în biserică, prin următoarele cuvinte: « .. .căci toţi cred şi se închină în limba lor, toţi caută mântuirea, numai Moldo- venii rămân în afară de calea Mântuirii, în păgânism, în păcate, că nimeni nu le aduce cuvântul mântuirii pe limba lor ». REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE to6 înapoiat între Moldovenii lui, părintele Inochentie se aşează la Balta de unde începe, în 1910, lupta pentru limba românească în biserică. « La slujbele făcute în româneşte încep să alerge ţărani moldo- veni din împrejurimi şi apoi din întreg ţinutul dintre Bug şi Prut. Eram copil în timpul marelui războiu, la gospodăria tatălui meu, în Basarabia de mijloc; îmi amintesc cum se vorbea şi se comenta în casa părinţilor mei pelerinajul unor familii de Transilvăneni din apropiere, cari se duceau la Balta să asculte pe « proorocul» Inochentie. Un văl de misticism făcător de minuni învăluia per- soana părintelui dela Balta, cuvântător de moldoveneşte. «Părinţelul Inochentie (spune Dr. P. Cazacu în Vine vremea de apoi) face slujbe moldoveneşte şi el le face aşa cum n’am văzut şi n’am auzit de când sunt. Ţi se cutremură sufletul când ridică el glasul de rugăciune către Dumnezeu, te pătrund fiori, te simţi ridicat spre cer, uiţi de păcatele tale şi stai ca ’n rai, bucuros şi cu lacrimi în ochi tot timpul, şi nu bagi de seamă cum trece vremea. Aşa glas, aşa rugăciune, aşa inimă, aşa căldură, aşa dragoste de Dumnezeu şi de oameni, încă n’am văzut». înzestrat cu un mare talent de vorbitor, părintele Inochentie a ştiut să strecoare cuvântul sfintei Evanghelii în inimile miilor de ascultători cari veneau la Balta ca la un al doilea Ierusalim, din toată Basarabia si Transnistria. $ Ierarhiile superioare ale bisericii ortodoxe încep persecuţiile împotriva ieromonahului Inochentie. El a fost mutat la Cameniţa şi de acolo la mănăstirea Murom, lângă lacul Onega, în primă- vara anului 1912. Că părintele Inochentie făcea moldovenism se dovedeşte prin împrejurarea constatată de pelerinii dela Balta cărora, Moldove- nilor, după terminarea slujbei, dintr’o chilie anumită a mănăstirei Sfântului Teodosie li se împărţea, în plicuri, gazeta « Cuvântul Moldovenesc» pe care un frate, Gregorian, o aducea cu sacii dela redacţia din Chişinău. Credincioşii moldoveni l-au găsit pe părintele Inochentie şi în extremitatea nordică a Rusiei unde, în scurt timp, s’au adunat aproape 2.000. Intervine oficialitatea, îi alungă în toiul iernii anului 1913 în locuri streine şi pustii. Timp de 12 zile au mers pe jos, înşiraţi în procesiune cu icoane, cu părintele în mijlocul PRINTRE ROMANII DE DINCOLO DE NISTRU 607 lor, prin zăpadă şi ger groaznic; mulţi au murit şi preotul a fost smuls, cu forţa, din mijlocul lor. Presa s’a scandalizat şi a îmbrăţişat cauza acestor nenorociţi pele- rini, întâmpinaţi de lume multă în călătoria lor de-a-lungul Rusiei. Guvernul din Petrograd, sesizându-se de aceste stări, a trimis în anchetă pe consilierul eparhial Scvorţov care, după cercetări amănunţite, a constatat că nu este vorba de o sectă religioasă — cum a fost acuzat Inochentie pe nedrept — ci este o acţiune naţională pentru scoaterea limbii oficiale ruseşti din biserică şi înlocuirea ei cu limba românească. înainte de terminarea anchetei, Inochentie a fost arestat şi torturat; silit să dea o declaraţie de renunţare la tot ce a făcut el, o încheie astfel: « Poate am greşit, că nu ştiu multă carte. Faptul însă că am slujit moldoveneşte ştiu că nu este o greşală, căci mi-am făcut o sfântă datorie faţă de fraţii mei moldoveni ». A fost condamnat cu toate acestea şi dus în mănăstirea Solo- veţc, dela Marea Albă, unde a stat până în 1917 când, deschizân- du-se uşile tuturor închisorilor, părintele Inochentie a putut reveni la Balta, unde în apropiere — istovit — moare în Decemvrie 1917. Mişcarea pornită de Inochentie a fost socotită periculoasă de bolşevici, iar mănăstirea Sfântului Teodosie precum şi casele dela Lipeţca, unde se retrăsese preotul, au fost distruse din temelie. Ar fi bine să se întreprindă o cercetare amănunţită şi temeinică — din însărcinarea unei înalte instituţiuni de cultură sau biseri- ceşti — a acţiunii părintelui Inochentie dela Balta şi a consecin- ţelor ei pentru a se preciza bine valoarea omului şi a faptelor sale cari apoi, eventual, să fie încadrate la locul marilor mişcări de conştiinţă pentru afirmarea limbii româneşti. ' # * # Dar Românii nu sunt prezenţi numai în satele şi orăşelele Trans- nistriei, ci chiar în viaţa celui mai mare oraş al regiunii, Odessa. La construirea Odessei, ne spune d-1 N. P. Smochină (« Trans- nistria », 27 Octomvrie 1941), Românii au jucat un rol însemnat. Arhitectul Manole, originar din Moldova, a fost acela după ale cărui planuri s’a clădit oraşul, iar portarul Gaius a fost acela care a transportat, din pădurile Moldovei, materialul lemnos pentru construcţii. Un număr de parcele a fost distribuit boierilor şi 6o8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE negustorilor români. Ba chiar se ventila ideea ca Odessa să devină un punct de atracţie pentru locuitorii din Principatele Române. La Odessa, s’a aşezat un număr mare de negustori, trecuţi din Moldova. Cu timpul, populaţia românească din acest oraş devine atât de numeroasă, încât un cercetător strein mărturiseşte că Moldo- venii, în afară de centru, mai ocupă încă două mahalale, dintre care una este cu mult mai veche decât fondarea oraşului. In adevăr — constată tot d-1 Smochină—în Odessa nu există niciun monument ridicat ţarilor sau care să amintească ceva despre Rusia. Ori unde, vezi numai statui ridicate personalităţilor streine. La fel şi străzile, au numiri streine. Moldovenii contribue simţitor la înflorirea economică şi comer- cială a oraşului, mai ales după proclamarea sa de port franc. Toată bogăţia Românilor din Rusia ţaristă trece prin acest port pentru a fi trimisă în streinătate. Fraţii Funduclei — Români — originari din ţinutul Elisavetgradului, erau cei mai vestiţi negustori ai Odessei. Ei au înfiinţat chiar şi un liceu cu acest nume. Ultimul ajutor de primar a fost un Mecinicov, ruda savan- tului Mecinicov, descendent din familia Milescu Spătaru, după cum un Buzescu a fost cel din urmă Român care a ilustrat la Universitatea din Odessa catedra de istorie universală. Intr’un studiu: Rusia geografică, etnografică, etc., Ehrmann, Paris, la p. 455 se spun următoarele: «Odessa, oraş maritim... Populaţia 242.000 de locuitori, între cari o numeroasă colonie de streini: Moldoveni, Jidani, Bulgari, Armeni, Greci şi Germani şi în plus o populaţie flotantă de Tătari şi Caucazieni. In plus, două mahalale la Nord, în lungul radei şi o a treia, la Est, sunt peste tot populate de Moldoveni » (« Transnistria », 17 August 1941). In sate, târguri şi oraşe Românii transnistrieni şi-au dovedit nu numai prezenţa cantitativă, numerică, ci şi o vie şi valoroasă participare la activitatea cultural-spirituală, economică şi comer- cială, factori de progres, de civilizaţie şi cultură reţinuţi de istoria străduinţelor omeneşti de pe aceste meleaguri. Rezistenţă de neam tare, vrednicie de naţiune mare, fulgere de lumină şi spade încinse bine la brâu, aşa au fost şi aşa sunt fraţii noştri de dincolo de Nistru. VICTOR JINGA PROPERŢIU BLESTEM (Elegia III, 25) .. .Eram, pe la ospeţe, la chef, de râsul lumii Şi pentru orişicine puteam fi ţinta glumii: Cinci ani, şi cu credinţă, ţi-am îndurat sclavia... .. .Ai să-mi regreţi amarnic şi-ades statornicia ! Nu mă mai mişti cu lacrămi, — e vechea-ţi viclenie: Tu, Cynthio, plângi numai din prefăcătorie... Plâng şi eu despărţirea, dar vina ta-i mai grea, Că ’nlături astăzi jugul ce ni se potrivea. Adio, prag, ud mârtur al lacrimelor mele, Tu, uşă, nesfărmată de ciudă ’n bucăţele. ... Ci ţie f ie-ţi vârsta povară tăinuită, Şi mândra-ţi frumuseţe s’ajungă hâd boţită! Să vrei să-ţi smulgi tot părul cărunt, din rădăcine, Şi-un imn al sbârciturii oglinda să-ţi închine ! Intr’una ocolită, să ’nduri dispreţ trufaş! Bătrână, să rabzi chinul pe care-1 căşunaşi! Aşa blestem teribil ţi-aduc în versuri ţie 1 Deci, teme-ţi frumuseţea de ce va fi să fie !... 9 IUBITEI (Elegia III, 24) Prea mult te ’ncrezi, femee, în frumuseţea ta, Divinizată-atâta de ochii mei, cândva, Căci laudele-acelea iubirea le-a adus; Te ruşinezi tu însăţi că te-am nălţat prea sus!... In faţa ta comună văzui desăvârşirea Nu doar c’ai fost aevea, ci fiindc’a vrut iubirea. Obrajilor aceia, aşa trandafirii, Tu le păstrai candoarea spoindu-i cu-alifii. N’au izbutit amicii să te pot da uitării Şi nicio vrăjitoare, cu toată apa mării. Nu mi-ar fi smuls greşala nici chinuri de gheene Şi niciun naufragiu pe valuri egeene ! Nevolnic, fără vlagă, robit de nurii tăi, Mă mistuia iubirea în groaznice văpăi. .. .Acu ’n limanul molcom stă nava ’nghirlandată, Scăpată de primejdii, temeinic ancorată; Din apriga furtună încep să-mi vin în fire Şi rana căpătată îşi află lecuire. ...De eşti divinitate, te-ador, o, Raţiune! Căci Joe surd fu pururi la calda-mi rugăciune. In româneşte de VICTOR BUESCU PUNCTE DE REPER In fruntea eseului despre Noocratia necesară, am pus ca motto dezideratul lui Platon, ca lumea să fie condusă de filosofi, sau regii să devie filosofi. Am multe motive, acum când sunt la capătul unei organizări noui a materialului, să cred că greşit am pus pro- blematica noocrată subt un asemenea patronaj spiritual. De câte ori lumea este în pragul unei catastrofe apocaliptice, se ivesc glasuri care arată că răspunderea e a ştiinţei, căci ştiinţa a realizat un progres tehnic hidos, căruia nu-i corespunde un progres al omului ca om. Tocmai contrariul e adevărat. Toate aceste cata- strofe sunt datorate culturii, nu ştiinţei. • Platon a deosebit cel dintâi, între ştiinţă (pe care a dispre- ţuit-o) şi filosofie, pe care a glorificat-o şi din care avea să iasă pentru 2.500 de ani cultura. Doctrina Ideilor este cauza răului în lume, nu tehnica modernă, pentrucă războaiele şi măcelurile sunt provocate de idei, nu de maşini. O maşină nu e periculoasă, decât dacă e mânată de o idee. • Cultura, nu ştiinţa, şi-a rezervat zelos modelarea spirituală a lumii, având pretenţia «să înalţe» sufletele omeneşti. Platon a accentuat rolul educativ al filosofiei în Republica lui. Combătând sofistica venală a retorilor şi oferind o etică sofistă, doctrina lui avea să ducă omenirea într’un subiectivism steril, când era de-a- dreptul generator de catastrofe. Tipul « omului desăvârşit» e un mit puţin cuminte. Şi poate costisitor. • Ideea de educabilitate este o eroare. Inteligenţa omului este fixată în specie şi nimic nu ne lasă să bănuim o mutaţie probabilă 9* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 6iz a creerului însuşi. Nu sunt probabile decât variaţii phenotype. Şi în acest sens jocul matematic al înmulţirii varietăţilor ne îndrep- tăţeşte să socotim că omul, luat statistic, e azi mai puţin inteli- gent decât în perioada neolitică. De aci imposibilitatea realizării unui «om nou». Omul ca orice animal poate fi dresat până la prestaţii uluitoare, până la manechinul civilizat de azi, dar nu poate fi transformat. Poate fi însă tratat ştiinţific ca un «obiect». I se pot comprima unele tendinţe şi i se pot lăsa să evolueze automat altele, acestea avan- tajoase. • De fapt însuşi teimenul de noocraţie l-am creat ca să ispă- şesc o greşeală. Tendinţa pe care o formulează el, atât cât poate formula un termen, era concretizată la început într’o integrare a intelectualităţii, în ordinea socială şi politică. Am scos în 1923 Săptămâna muncii intelectuale, în aparenţă ca o reacţiune îndârjită, neînduplecată, împotriva unei burghezii capitaliste acefale. Mă întorceam dintr’un războiu, în care cu camarazii mei stătusem în faţa cerului şi a morţii singuri, şi ne găseam în faţa unei de- şănţări fără margini, a unei demente aserviri viţelului de aur. Ne întâmpina cel mult o bunăvoinţă de digestivi, care îmbiindu-ne la complicitate, cu surâsul social, ucideau, preventiv, orice le contrazicea siesta. • Reacţiune împotriva burgheziei capitaliste, constituiau însă şi democraţia şi comunismul. Şi atunci un intelectual avea de ales între « dreapta » şi « stânga ». Trebuia să aleagă şi să se adapteze locului, dacă nu voia să fie distrus între Scylla şi Carybda. • Am socotit însă că această akgere nu se impune ca o fata- litate istorică. Dimpotrivă, mi s’a părut că e loc pentru o « poziţie proprie » cum s’ar zice. Orice adesiune e o abdicare, şi princi- palul lucru e să nu abdici de la esenţa ta însăşi. De altfel, chiar ab- dicarea nu foloseşte cine ştie cât. Marile curente sociale, preferă luptători devotaţi, nu capete care încurcă totul. • Ceea ce m’a îndârjit mai mult era tocmai dispreţul pe care curentele sociale şi partidele care le reprezentau, îl aveau pentru PUNCTE DE REPER 613 intelectuali. Suspectaţi ca oportunişti ca intriganţi, şi pe drept cu- vânt, de către muncitori, ocoliţi ca laşi de grupările dinamice, consideraţi ca inutili de către democraţi, căci nu reprezentau nimic electoral, ridiculizaţi de către burghezia capitalistă ca agre- ment ale ospăţului ei («Primum vivere deinde philosophare », sau cum spunea Ibsen cu amară ironie: Puţin ideal seara, după masă, în papuci, la gura sobei, nu strică), intelectualii apar ca un apendice inutil al societăţii, care dacă nu e extirpat, poate fi păstrat orna- mental. • Am propus o solidaritate a intelectualităţii într’un ţinut pro- priu, cu paşaport social propriu, nu cu paşaport de asistenţă Nansen, — o constituire care pe de o parte să vegheze patrimo- niul spiritual al omenirii pe răspunderea proprie, iar pe de altă parte să colaboreze dela egal cu celelalte curente sociale. Să nu mai fie aceşti intelectuali mereu pălmuiţi pe obrazul stâng de către cei de « dreapta », iar pe obrazul drept, de către cei de « stânga ». • Azi ştiu că intelectualii profesionişti nu există. Socotisem că exerciţiul unei cariere «calificate», că posesia unei diplome de liberă practică profesională molipseşte pe deţinător cu ceva din orgoliul intelectualităţii însăşi. Refuzasem înadins pe «intelectual » pur şi simplu. Speram într’o anumită virtute a diplomei, căci pentru specia de intelectual pur, liber, diletant, nu aveam decât dispreţ. Intre intelectualul profesionist şi intelectualul histrion, am preferat în 1923 pe cel profesionist. Aci a fost o greşeală. Căci nu e nicio deosebire între ei. Versatil e şi cel aplicat şi cel leneş. • • Dar şi — mai târziu — înlocuind solidaritatea intelectualilor cu o noocraţie emancipată în filosofie, îndreptarea nu a fost prea mare. Patronajul dialecticei, ferind doctrina de impuritatea indi- vidului, o ridica în slăvile inoperante ale subiectivismului etico- estetic. ‘ • Noocraţia nu are sens decât întrucât e ştiinţifică, adică struc- turată matematic, de vreme ce pentru noi ştiinţa este identică structurei matematice. 614 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Singură matematica dă realitate fragmentului. Ne gândim la inutilitatea întregei filosofii (cuprinzând în ea toate teoriile meta- fizice, epistemologice, şi în întregime aşa zisele Geisteswissen- schaften), de altfel ca şi la inutilitatea rândurilor de faţă. • Că filosofia nu realizează mare lucru, e şi părerea celor mai mulţi filosofi înşişi. Au spus-o în cele mai felurite forme. Ceeace e mai curios, e că deşi spun acest lucru, ei continuă să scrie neo- bosit, să umple mii şi mii de tomuri. Dar faptul de-a-dreptul de mirare este că ei înşişi nu observă această discrepanţă. Că nu îi cunosc semnificaţia. ’ • Subt rezerva de mai sus, să formulăm tot în modul literar, cele două postulate fundamentale şi complimentare ale noocraţiei. a) Principiile şi mijloacele cu care o revoluţie cucereşte puterea, nu sunt aceleaşi cu care această revoluţie se poate realiza guvernând. b) Noocraţia, din motive de antinomie structurală, nu poate câştiga conducerea prin revoluţie. Ea nu se poate instaura decât prin convertirea spontană a unei revoluţii actuale. • Nici sinceritatea, nici devotamentul, niciun sacrificiu, cum de altfel nicio iscusinţă, nu pot face nimic împotriva acestor două postulate. Căci ele nu sunt decât un caz particular al postulatului istoric al creaţiei ca atare: Orice principiu creator se anulează în actul creaţiei însăşi. O revoluţie e reală în măsura în care nu e logică. • Platon a avut cel dintâi intuiţia esenţelor, dar el a deviat-o în Doctrina Ideilor şi, pentru 2300 de ani, cultura întreagă a rămas o deviaţie. Fenomenologia modernă a restabilit acest Wesen- schau, dar n’a înţeles semnificaţia profundă a matematicei concrete. • Ştiinţa modernă, ruşinată de obârşia ei modestă, mâna dreaptă care prinde, bunul simţ pragmatic, şi-a căutat o origine nobilă în Doctrina Ideilor. De aci raţionalismul ei cartesian, de aci feno- » * menalismul kantian, de aci positivismul ei evoluţionist. Va fi să se reia totul dela începutul lui Aristotel, şovăind şi el, dar fiind singurul moment ştiinţific al filosofiei. • PUNCTE DE REPER 6lS Tragedia omenirii de azi, vine din faptul că ea s’a îndârjit să facă ordine, înainte de a avea un criteriu autentic al ordinei. Servitoarea mea, odată, mi-a distrus părţi dintr’o lucrare, pen- trucă foile de manuscris nu erau în ordine pe birou şi aveau prea multe corecturi. Indignată de neregula, pândise multă vreme momentul să-şi satisfacă dorinţa de ordine. Dar mai mult m’a uimit nu de mult, tânărul doctor în filo- sofie, care a expus cu o serioasă şi meticuloasă ordine, ordinea gândirii unui clasic al filosofiei, fără să simtă nevoia unui cri- teriu autentic al ordinei. Cum se zice că odată un ministru foarte activ nu simţea că îşi uitase creerul pe masa dela sanatoriu. Trebue să revenim. Toată cultura de eri şi de azi, stă sub semnul nulităţii, dintr’o singură pricină a cărei semnificaţie ea nu a priceput-o niciodată. S’a îndârjit să rezolve problema ordinei, înainte de a rezolva problema criteriului ordinei. Viitoarea ştiinţă, matematic autentică, îşi va îngădui ca în faţa unui op voluminos în io volume, gândit adânc, ordonat, meticulos şi scris cu ceea ce se numeşte subtilitate, să ceară într’o singură pagină formula criteriului şi eventual să condamne opul întreg, numai după insu- ficienţa acestei formule. Vreau să spun că îl va putea trece la rebutul frumuseţii nepieritoare filosofice. Ştiinţa viitoare va trebui să fie dedicată problemei antino- miilor. Data de naştere însă a ştiinţei autentice, va fi data când, după un îndelung comerţ cu antinomiile, li se va putea înţelege anume semnificaţia. i Dialog: — Ştiinţa cu care te ocupi d-ta, nu există. — Vai, n’ai descoperit d-ta asta. Nu e niciun savant adevărat, să nu ştie că nu există această ştiinţă. — Atunci, ce faci acolo ? — Scriu. — Şi ce ai scris în aceste şapte tomuri ? — Cum, nu ştii ce am scris în aceste şapte tomuri ? Atunci nu pot să stau de vorbă cu d-ta. Eşti un ignorant. Nu ai spirit ştiinţific. 6i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Antinomia care se pare că face ca orice afirmaţie să fie egală cu contrariul ei, e mai ales valabilă pentru Platon, care anticicipează caleidoscopic toate vederile veacurilor viitoare. Eu ştiu o pagină din el, transcendentă prin fulguraţiile ei. Dar el o întoarce apoi pe dos cu desinvoltura unui amant desamăgit. Monument exegetic, ca şi Biblia, ca şi Shakespeare, Platon îşi sporeşte acţiunea asupra cititorului, tocmai prin aglomerarea de contradicţii. Fiorul de vierme în trandafir, este dat de impresia că Platon a simţit anticipat jocul antinomiilor, formulate abia în timpul din urmă şi, înfrânt, a transformat conştient, cu un soiu de obosită desnădejde, o operă ştiinţific ratată, într’o incomen- surabilă operă literară. El a ştiut şi a trăit în el însuşi, ceea ce toţi filosofii cari i-au urmat, creaţi nemijlocit şi mijlocit de el, nu au ştiut şi nu au trăit interior. Doctrina Ideilor este gluma imensă a unui geniu care a renunţat. Zămislită din echivoc, filo- sofia, acest hibrid ştiinţifico-literar, avea să aibe ca toţi hibrizii, vieaţă lungă. ’ • «Socrate: ...putem socoti ştiinţa şi adevărul drept imagini ale binelui. Dar am greşi dacă am lua oricare dintre acestea drept binele însuşi, căci natura binelui trebue să fie privită ca nesfârşit superioară ». Acest «bine», devenit obsesia omenirii, a fost şi începutul nenorocirilor din trecut şi de azi. Şi totuşi Platon a avut intuiţia a ceea ce este şi trebue să fie. Şi încă intr’o asemenea măsură, că numai un alt singur esemplar al umanităţii îi poate sta alături: Shakespeare. Iar în alt plan, cum am spus, Biblia. Căci Platon a fost un mare poet dramatic, plin de toate îndoelile, de toate viziunile, de toate străfulgerările, şi mai ales de toate contradicţiile. Nu e nimic în cei cari l-au urmat — oricât de diferiţi între ei — să nu fie şi în opera lui. Numai când am descifrat înapoia sofistului idealist, surâsul obosit şi exasperat al poetului dramatic, am remarcat ca o urmare, faptul straniu că (în afară de Phaidon, unde se abandonează grav emo- ţiei) Platon îşi face o plăcere intelectuală sadică, din a ridiculiza PUNCTE DE REPER 617 necontenit pe Socrate, opunându-i replica sofiştilor, de obiceiu mai adâncă şi mai subtilă decât întrebările lui. • Am citit într’o istorie a filosofiei, o comparaţie între Platon şi Aristotel. Cel dintâi ar fi mai adânc, mai pătrunzător şi în acelaşi timp mai înalt în preocupările lui decât Stagiritul, acesta mai superficial şi mai pământesc. Ceea ce dovedeşte numai că sunt pretinşi oameni de ştiinţă, care socot că o mie de taleri în gând, fac mai mult decât un taler în buzunar, că o minciună involtă, este mai preţioasă decât un adevăr modest. • Cu toate erorile lui, evidente pentrucă nicăeri nu trişează, Aristotel rămâne, singur, după 2300 de ani, prin psihologia lui, pragul posibil al ştiinţei care va depăşi fizica. Vreau să spun că ştiinţa viitoare va trebui să şteargă cu buretele tot ceea ce s’a scris după acel «Despre suflet», în sâmburele lui mai ştiinţific, cu toate stridenţele lui, decât multele volume ale tratatului Dumas de după 1930. O ştiinţă adevărată va trebui să arate de ce fizica lui Aristotel era sortită pieirii, dar şi de ce parte din biologia lui, psichologia, şi anume parte din metafizică, erau menite să fie, plivite fireşte, reluate peste milenii. • Sofistica dialectică şi etică, a abuzat de «virtute » şi de bună credinţă. Dar cel mai mare duşman al posibilităţii cunoaşterii, este buna credinţă... Termenii sunt eterogeni. Unul implică vederea nousică, iar celălalt doar credinţa. • De ce juri că eşti sincer ? Dacă nu vezi, dacă nu poţi vedea, restul nu are nicio însemnătate. Orice ai face eşti sperjur prin ignoranţă. Cea mai mare greşeală, cea mai grea crimă, începutul sfârşi- tului pentru puterea suverană, este să-şi anuleze condiţiile şi reflexele de informaţie. Geniul puterii suverane, este limitat de capacitatea lui de informaţie. • De câte ori un regim se prăbuşeşte, se explică dezolat: — N’am avut oameni! 6i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE E rămăşiţa unui desiderat utopic. Aşi putea spune că Noocraţia e metoda politică de a guverna bine «fără oameni». (In realitate este metoda de a-i face utili după legea structurii lor, pe cei pe care îi ai). • Indicele pathognomonic al prăbuşirii unui regim, este ceea ce am putea numi paralizia reflexelor de conductibilitate informativă. Nu mai poate fi informat, ca o centrală căreia i s’a tăiat într’un loc oarecare, cablul. • Pericolul camarilelor nu stă în lăcomia lor, căci niciodată o camarilă nu poate jefui atât cât să stânjenească Statul. Ci în faptul că, din interes, fac oficiul de întrerupători ai conductibilităţii informative, a puterii suverane. • Omul greşit informat nu are dreptul să fie de bună credinţă. E pe cale să transforme o simplă eroare în crimă. Nu există crimă nemotivată, cu alte cuvinte nu există crimă nesinceră. • Dacă îmi vei spune că nebunul şi criminalul nu sunt sinceri, atunci cuvântul sinceritate şi-a pierdut orice înţeles. • Altă mare figură a sincerităţii XerXes. Doamne, ce să mă fac eu cu atâti oameni sinceri ? ’ • O ură nesinceră este o contrazicere în esenţă. In felul ei, ura cea mai sălbatecă este forma maximă a bunei credinţe. • E un cinic. Nu crede în nimic, spune el. Dar tu surâzi şi tra- duci: Crede atât de nemărginit şi de firesc în el însuşi, încât nu mai are nimic disponibil pentru alţii. E cum s’ar zice, forma pură a sincerităţii. Fără complicitatea celor de bună credinţă, minciuna e o can- titate neglijabilă. După un întâiu succes prin surpindere poate fi localizată, apoi desarmată, în sfârşit nimicită. PUNCTE DE REPER 619 Vai de societatea care a risipit inutil şi ultima ei rezervă: capi- talul de spiritualitate al martirilor ei. Sfinţenia adevărată nu cunoaşte nicio altă formă de bună credinţă, decât renunţarea la tot şi fuga din lume. • A trăi numai, şi înseamnă a fi în păcat. Cine trăieşte încă, nu poate învinui pe nimeni în numele sfinţeniei. • Ce ziceţi de asta ? o specie de şobolani, îndulciţi la trestia de zahăr, ameninţau cu distrugerea întreaga recoltă. Admini- straţia insulei, exasperată a recurs la o soluţie eroică. A introdus o specie de crotali. Acum a dispărut şi ultimul şobolan, dar ad- ministraţia nu mai poate culege recolta, din pricina nenumăra- ţilor crotali şi nu mai ştie cum să se scape de ei. • Ţi-ai aşternut fraza pe hârtie şi condeiul tău tremura intens, gândul ţâşnea dintr’un prea plin, care a început de la facerea lumii. Tiparul ţi-o trimete peste câte-va săptămâni înapoi îm- brăcată în uniforma lui măruntă, aliniată, uscată. O iubire de altă dată, a cărei modestie anonimă de azi te miră şi nu-ţi vine să crezi că te-a putut face cândva să suferi sau să te aprinzi apocaliptic. • Nimeni nu poate trăi fără unitate interioară. Fără sfânta îm- păcare lăuntrică între conştiinţă şi fapte. Numai că aci se pot realiza două soluţii cu totul opuse. Unii îşi pun faptele de acord cu conştiinţa. Alţii, cei mai mulţi, îşi pun conştiinţa de acord cu faptele. Una e dela înger, alta e dela diavol. • Era un uriaş, cu ochi de înger. Mâinele lui, ca odgoanele, mângâiau florile cu o gingăşie de raze. Pasul lui cât lopata, ocolea vietăţile din iarbă. L-au vândut cei răi, i-au scos ochii oamenii cei ticăloşi. A rămas tot atât de bun, dar orbitele lui căutând sperie, mâinele lui vrând să mângâie înăbuşe, piciorul lui calcă în neştire, strivind totul în cale. 6*0 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe valea dintre posibilitate şi probabilitate, este comitirul tuturor inteligenţelor. Numai geniul poate trece de ea. • Nici cuminţenia, nici înţelepciunea, nici erudiţia, nici verva strălucitoare, nici cultul frumuseţii, nici devotamentul fanatic, nici sfinţenia nu pot înlocui probitatea cunoaşterii... iar fără probitatea cunoaşterii, toate acestea nu sunt decât izvorul răului. • Orice mărime matematică, înmulţită cu zero, dă tot zero. 38.796 X 783 X o X 4.561.864.321 =0. Cuminţenia, înţelepciunea, erudiţia, verva strălucitoare, cultul frumuseţii, devotamentul fana- tic, sfinţenia, înmulţite din nebăgare de seamă cu puţină min- ciună, dau ca rezultat numai minciună. Nici cuminţenie, nici înţelepciune, nici erudţie, nici vervă strălucitoare, nici frumuseţe, nici devotament real, nici sfinţenie. • Prostia şi deşteptăciunea sunt moduri necinstite ale evoluţiei. Prostia este cinstită într’un singur caz, când e prostie curată. Două sunt modalităţile acceptabile ale actului: cunoaşterea şi norocul. Altfel numai neparticiparea merită stimă. • Statistic: dacă în anul care vine va fi secetă, vom fi năpădiţi de valuri de ţânţari veninoşi, iar dacă va fi ploaie statornică, nu vom putea răsbi de entuziasmul agresiv al broscoilor. Să des- chidem o carte, si dacă vom fi lăsaţi să citim, să studiem cum ajung valorile sezoniere dela quasi neant la apogeul lor climatic. CAMIL PETRESCU NUVELELE LUI LEON NEGRUZZI Ienăchiţă Văcărescu a lăsat urmaşilor săi un testament literar, în care recomanda «creşterea limbii româneşti şi a patriei cin- stire ». Costache Negruzzi pare că în mod tacit a lăsat urmaşilor săi cultul poeziei, darul artei. Rar familie care să fi dat atâţia scriitori literelor româneşti ca familia Negruzzi. Dela literatura viguroasă a lui Costache Negruzzi până la impresiile fugare din America, scrise în limbă străină acum câţiva ani, ale lui Leon M. Negruzzi din a 4-a generaţie, se înşiră o seamă de scriitori, cari toţi au fertilizat cum au putut ogorul literelor române, aproape un veac. Intre aceştia apare Leon C. Negruzzi, fiul mai mare al lui Costache Negruzzi. Născut în Iaşi la 5 Iunie 1840, şi-a făcut primele învăţături la Iaşi, iar la 1858 a fost trimis împreună cu Iacob la Berlin, ca să-şi urmeze cursurile secundare şi universi- tare. «La Universitate voia să înveţe medicina, dar disecţiunile anatomice fiindu-i prea antipatice, aşa cum îi fuseseră şi lui Alec- sandri, adăogăm noi, a trecut la filosofie şi la drept, ascultând prelegeri la Berlin şi la Viena, fără a dobândi vreun titlu aca- demic. Intorcându-se în ţară, la 1864, a fost numit judecător la Tribunalul din Iaşi şi a înaintat succesiv până la Curtea de Apel, ca membru şi ca procuror general», ne informează Maiorescu în articolul «Leon C. Negruzzi şi Junimea ». A ocupat diferite funcţiuni politice şi administrative, ca primar al Iaşilor, senator, efor al Aşezămintelor Sf. Spiridon. A murit în 1890, în vârstă de 50 de ani. Era o figură populară şi simpatizat chiar de adver- sarii politici, într’o vreme când luptele politice erau lipsite de 6a a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE eleganţă. Bătrânul Xenopol, înti’o scrisoare către fiul său Ale- xandru, din 19 Octomvrie 1870, nu găseşte decât cuvinte de laudă pentru Leon, care era primarul Iaşilor. « Mi-a făcut o plă- cere nespusă omul acesta nobil; vorbind de tine mi-a spus că te consideră ca pe un copil al lui şi că va face totul pentru tine ». (Torouţiu, Documente, «Junimea»). De altfel, chiar Maiorescu îl înfăţişează în colori destul de simpatice: « Leon Negruzzi, înalt de statură, lat la faţă şi la piept, cu umbletul balansat ca al ma- rinarilor, cu gesturi largi şi râsul sgomotos al temperamentului sanguinic, era mai întâi de toate un om bun la inimă, milos, cinstit şi vesel până la uşurinţă», iar în altă parte spune: «în corpul lui uriaş se ascundea o gingăşie sentimentală şi o delicateţă feme- nină». Leon Negruzzi a intrat ca membru al « Junimei » în 1865. In albumul societăţii «Junimea», alcătuit în Aprilie 1878 şi pu- blicat de d-1 Torouţiu în Studii şi Documente, «Junimea », voi. IV, găsim la Nr. 19 pe Leon Negruzzi cu data intrării în «Juni- mea », cu locul şi data naşterii. II vedem, apoi, în lista susţină- torilor tipografiei Junimei, cum şi în lista conferenţiarilor ce urmau să vorbească publicului Junimei despre reforma lui Lu- ther. Iar mai târziu, când se discută Dumbrava Roşie a lui Alec- sandri, critică sentimentele prea crude şi acţiunea • prea dură a poemului. Junimea dela Iaşi, pentru marile talente, a fost un mijloc de comunicare, de exteriorizare a talentului, pentru scriitorii mă- runţi sau amatori, a fost un puternic stimulent. Junimea a dat lui Leon Negruzzi climatul necesar pentru a se desvolta mugurul modest al talentului lui. Junimea i-a actualizat înclinările lui literare din starea lor virtuală; Junimea a fost oţelul care a izbit cremenea din care a ţâşnit scânteia. Graţie legăturii lui cu,Juni- mea şi cu Maiorescu, Leon Negruzzi a scris în «Convorbiri » cele şease nuvele ale sale: Vântul Soartei, 1867; Evreica, 1868—69; O răzbunare, 1874, Ţiganca, 1877; Serghie Pavlovici, 1881 şi Osânditii, 1881—82. Lui Iacob Negruzzi i se pare că a scris prea puţin, căci într’o scrisoare din 12 Ianuarie 1868, către N. Ganea, se plânge de lenevia lui Leon Negruzzi: «Leon nu mai pune mâna pe condei. El urmează cura începută la Viena, cu deosebire că cu cât sporeşte proporţionat quantul vinului, sporesc şi păhă- ruţele de cognac». De sigur că Iacob Negruzzi, care era stâlpul Convorbirilor şi avea nevoie de material literar pentru revistă, nu NOVELELE LUI LEON NBQRUZ2I 623 privea cu ochi buni pe toţi cari ar fi putut scrie şi nu scriau. Leon era însă un scriitor de ocazie. Pe el nu-1 muncea procesul de creaţie, care este implacabil la marile talente, ci el scria după buna dis- poziţie. De altfel, chiar Iacob Negruzzi, într’o scrisoare dih 21 Mai 1878 către Ilarion Puşcariu, publicată tot în Studii ţi docu- mente dela «Junimea », îl enumără printre — Unul dintre Dioscuri, Polux, dăruise fratelui său, Castor, jumătate din nemurirea sa, continuă G. Bogdan-Duică; ideea de a jertfi nemurirea apăruse de-atunci în viaţa mitică a stelelor subliniază criticul. Dar apăruse, cu toată claritatea, în însuşi izvorul mărturisit de Eminescu, replicăm noi, aşa încât nu mai era nevoie să-l ia nici dela atât de vaga şi nepotrivita paralelă elină, după cum nu l-a luat nici din amintita poezie a lui Goethe, în care, de altminteri, gândul nemuririi nici nu este exprimat. — Ca şi la Greci, marea şi Luceafărul nu s’au despărţit; ca şi la unii mărunţi poeţi greci, Luceafărul are aripi. In sfârşit, numele Hyperion arată dependenţa de miturile eline, adaogă Bogdan-Duică. Dar de ce toate acestea n’ar fi tot atâtea fireşti aspecte de expresivitate a conţinutului care-şi caută forma? Marea apăruse la Eminescu în cele mai felurite contexte: în Stelele ’n cer, în sonetul Adâncă mare, în Când marea, în Mai am un singur dor, în Scrisoarea I-a, ca să amintesc numai pe acestea. Dacă deci în atâtea poezii, numai din nevoia de expri- mare apare marea spontan, situaţia din Luceafărul să nu fi che- mat oare nemărginirea mării, spontan, fără filiera şi dependenţa clasică? Ca în folclor, există şi în poezia cultă fenomene de poli- geneză. Iată, de pildă, mărturisirea lui P. V a 1 e r y, care a cântat neuitat marea ca simbol al nemărginirii: «cer şi mare sunt obiecte nedespărţite ale celei mai largi viziuni», 634 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In ce priveşte aripile, ele existau şi în izvor şi în primul basm versificat. In forma ultimă, erau necesare pentru a exprima prin imensitatea sborului absolutul patimii. Rămâne numele: Hyperion. Ca să dau greutate părerii lui Bogdan-Duică, amintesc că, într’unul din manuscrise, cuvântul acesta e încadrat de poet între linii, ca într’un chenar, semn că a preţuit în deosebi, în locul acela, numele de Hyperion. Dar de aici, până la afirmarea că un cortegiu de amintiri clasice «i-a luminat şi influenţat concepţia » — este drum. De fapt, nimic nu este comun între concepţia mitului grecesc şi aceea atât de mo- dernă din Luceafărul. Departe de a arăta dependenţa de motive clasice, cuvântul Hyperion, în Luceafărul, este un moment sti- listic, cerut strict de viziunea poeziei. Locul precis unde apare în poemă arată până la evidenţă in- tenţia stilistică. Cel dintâi cuvânt pe care-1 pronunţă Dumnezeu este acesta: Hyperion. Un apel la conştiinţa lui înaltă. Este ca şi cum ai zice unui monarh, pe cale să alunece în rătăcire şi să-şi lepede coroana: Măria Ta... Iar dovada că această intenţie sti- listică a plutit dela început în cugetul lui Eminescu, ne-o dă chiar prima formă versificată a basmului. In ultima din cele cinci strofe de argumentare, în care Dumnezeu vrea să vindece pe smeu, ca o supremă trezire a demnităţii, îi dă titlul acesta: vocativul Eone. Termenul vine din filosofia gnostică şi însemnează intermediar între Dumnezeu si creaturi, fiinţă sufletească veşnică. E unul din cuvintele care arată mai clar procesul plin de idealizare din care s’a închegat icoana Luceafărului. Fiind o extindere a cuvântului grecesc ion, care însemnează timp, cei vechi l-au luat ca bază a etimologiei numelui Hyperion : super omnia saecula. De fapt» Hyperion însemnează Superior, cel care pluteşte la înăl- ţimi astrale deasupra noastră. Acesta este accentul stilistic pe care Eminescu l-a căutat, la început în Eon, şi l-a desăvârşit apoi în Hyperion. Un înţeles analog cu acela pe care un poet, înrudit în multe privinţe cu el, H 61 d e r 1 i n, îl dă romanului Hyperion. Cu toate deosebirile, ca şi în Luceafărul, în acest roman al frămân- tărilor omului de geniu, eroul trăieşte în antiteza dintre înălţi- mile sufleteşti şi dintre teluric. In chiar titlul romanului, care, prin pornirea către absolut şi entuziasmul pentru natură, trebuia să vorbească mult lui Eminescu, se află afirmarea unei valori CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 635 asemănătoare cu aceea pe care Eminescu, după ce a încercat s’o dea prin Eon, a exprimat-o apoi desăvârşit prin Hyperion. M’am oprit la influenţele, paralelele şi izvoarele discutate, pen- trucă ele arată nevoia de a studia astfel de probleme, nu pe bază de vagi apropieri, ci în legătură cu tipul unei plăsmuiri şi mai ales la lumina concepţiei totale. Altfel, poţi să aduci întreaga literatură a lumii paralelă la orice bucată vrei. Tot în legătură cu nevoia de a preciza bine tipurile, trec acum la o altă apropiere a lui Bogdan-Duică. In capitolul al IX-lea al lucrării amintite, se ocupă de aproape de unele daine lituane şi de un basm letic, în care este vorba de iubirea necredincioasă dintre soare şi lună. Potrivit genului substantivelor în aceste limbi, soarele reprezintă elementul feminin şi luna pe cel masculin. Curând după nuntă, luna-bărbat îşi părăseşte soţia şi ia de iubită pe steaua-luceafăr, dar zeul Perkun despică cu sabia pe necredincioşi. Aceasta, în cele trei daine. In basm, care repre- zintă tipul întreg din care s’au desfăcut motivele din daine, vedem cum luna se îndrăgeşte de fata vitregă a lui, de fiica soarelui, logodnica promisă Luceafărului. Jignită, soţia cere sprijinul zeului Perkun, care sfărâmă luna, de rămâne din ea o secere, iar pe fiica soţiei o alungă pe pământ, osândind-o să fie o biată flacără în coliba ţăranilor. De-atunci, luna apare pe cer ca o secere. In mărturiile acestea, Bogdan-Duică vedea un motiv identic cu al Luceafărului. De aceasta nu se îndoieşte. Şi ca să facă do- vadă că într’adevăr Eminescu a cunoscut aceste izvoare, revine în Societatea de mâine, aducând din manuscrisele poetului o notiţă în limba franceză, în care este vorba de o credinţă popo- rană, păstrată într’alte daine lituane. Să admitem că Eminescu a cunoscut textele citate. Ce rezultă de aici pentru înţelegerea plăsmuirii vreunui aspect din Lu- ceafărul ? Observ mai întâi că numeroase motive asemănătoare se găsesc şi în literatura noastră poporană. Ceva mai mult: unele prezintă apropieri şi mai mari cu anumite teme din Luceafărul, fără ca prin aceasta să putem afirma că între ele şi poema noastră ar fi cca mai mică legătură. Iată, de pildă, o baladă pe care de sigur Eminescu a cunoscut-o: Soarele şi Luna din colecţia Alecsandri. îndrăgit de sora 636 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sa, Ileana Cosânzeana, soarele vrea s’o ia de soţie. Ea se împo- triveşte şi-i dă sfatul: Cată-ţi tu de cerul tău Şi eu de pământul meu C’aşa a vrut Dumnezeu. Dar soarele se urcă la Dumnezeu să-i ceară îngăduinţa să ia pe Ileana. Zadarnic Dumnezeu îi arată iadul, ca să-l sperie. Şi când totuşi soarele porneşte alaiul de nuntă cu sora sa, ea e arun- cată în mare, unde se face mreană. Soarele se aruncă în adânc după ea. Atunci Dumnezeu o preface în lună, o urseşte să rămână în ceruri, ca să fie veşnic despărţiţi. Oricine recunoaşte în ţesutul acesta o legendă etiologică. In cadrul complexului despre incest, legenda explică originea lunii şi împrejurarea că, deşi soarele aleargă veşnic după ea, rămân totuşi despărţiţi. Dovada că e vorba de o legendă etiologică în legătură cu incestul, o vedem şi din alte variante, care explică de ce luna are pete, etc. Astfel de legende etiologice sunt şi cele lituane şi letice citate de Bogdan-Duică: ele explică, prin vina incestului, de ce luna apare micşorată ca o secere şi, paralel cu aceasta, originea focului. Ca spirit, ca formă şi ca temă, ce pot avea comun aceste mărturii cu Luceafărul? Când Bogdan-Duică afirmă: «Zeului luminii nu i se.îngădue omenescul care-1 murdăreşte» şi când adaogă: «cel ce păcătueşte sexual trebue isgonit dintre zei, păcă- tosul sexual trebue izolat, ca şi Luceafărul pe pământ», observăm că în basmul citat de dânsul, situaţia este tocmai la antipodul Lu- ceafărului: cerul este pedepsit, el se întinează, pe când în Lu- ceafărul, cerul rămâne cer şi teluricul rămâne ceea ce a fost. Astfel, nevoia de a privi motivele în cadrul tipologiei lor adevărate se impune. Dacă am admite, printre influenţe sau paralele vrednice de-a fi notate, sfera largă a necredinţei în căsătorie şi a inces- tului, atunci am încărca cercetarea cu nenumăratele întâmplări incestuoase povestite despre zei şi zeiţe, ceea ce, hotărît, nu poate aduce nicio lumină, nici în înţelegerea procesului de creaţiune, nici în individualizarea operei. Cum vedem, niciuna din apropierile lui Bogdan-Duică (nici acelea din mitologia greacă, nici cele din folklorul lituan şi leton) CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 637 nu rămân, — pentrucă sunt în afară de sfera motivului nostru: iubirea dintre o fiinţă cerească şi una pământească. Iar ocolul discuţiilor făcute aici a învederat necesitatea de a privi motivele în complexul familiei de motive. Ne întoarcem la ele, pentru a vedea dacă, în afară de cele trei tipuri mai sus arătate (Sburătorul, Amor şi Psyche, dragostea dintre un astru şi o pământeancă în felul din legenda Ciocârliei) nu mai există, în cadrul larg zeu- pământeancă, un alt tip, mai apropiat de Luceafărul. 4. Paralel cu ceea ce am constatat în tipologia situaţiei om-zână, care, dela asprimea primitivă, s’a înălţat la spiritualizarea din înger ţi demon, observ că şi situaţia pământeancă-zeu a evoluat catie un tip mai înalt, în cadrul căruia va trebui să aşezăm Luceafărul. De bună seamă, conştiinţa religioasă mai înaltă a avut o influenţă şi în alcătuirea acestui tip. Ca un ecou al asprimii primitive, ne apărea situaţia din mi- sterul Pururavas ţi Urvapi: fără milă, zâna-lebădă se înălţa la ceruri, lăsând jos, dcsnăaăjduit, pe Pururavas. Dar într’o pove- stire mai recentă, datele dramei apar schimbate, avem o atmo- sferă mai blândă. Urvaşi se înduioşează şi înlesneşte lui Pur.ravas putinţa de a se înălţa şi el în lumea celor nemuritori, pentru a nu mai fi despărţiţi. Ca un «pendant» la aceasta, am relevat, în cadrul situaţiei pământeancă-zeu, în tradiţia sanscrită, motivul făcut celebru prin balada lui G o e t h e: Per Gott und die Bajadere, în care, prin probele de iubire şi devotament, Lnieia decăzută e înălţată de zeu până la el. In tradiţii apocrife, ebraice şi creştine, avem poveşti despre îngeri cari au păcătuit cu fiice ale oamenilor. Din atmosfera acestor tradiţii poporane, a scos B y r o n misterul său, Cerul ţi pământul, pornind dela textul Genezei: «şi se întâmplă că fui lui Dumnezeu văzură că fiicele oamenilor erau frumoase; şi luară dintre ele de femei pe cele alese de ei». In misterul lui Byron, pe care de bună seamă Eminescu l-a cunoscut, cele două înamorate invoacă pe iubiţii lor cereşti să se coboare pe pământ: «Veşnicia e partea ta; nu te poţi apropia de mine decât prin iubire... Coboară, primeşte iubirea pe care o muritoare o are pentru un nemuritor »... îngerii se coboară, dar lumea e în ajunul prăpădului, potopul stă să se deslănţue. Arhanghelul Rafael înştiinţează pe îngerii înamoraţi că trebue să 638 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aleagă între eternitatea cu Satan, sau alături de Dumnezeu. « Fu- giţi »! îi îndeamnă Arhanghelul. Dar îngerii preferă să fie lipsiţi de orice putere cerească, decât să se despartă de iubitele lor. Şi când potopul se deslănţue, îngerii sboară cu ele spre alte tărâ- muri, mai libere decât ale pământului, care se transformă într’un uriaş mormânt... Vedem cum spiritul lui Byron, răzvrătit împo- triva convenţiilor, transformă materialul tradiţiilor poporane creştine. Printre formele literare pe care le-a scos la iveală opoziţia aceasta: iubire pământească şi cerească, mai rămâne de amintit un întreg gen literar care, în trecut, a avut o deosebită însem- nătate şi care şi azi mai are unele răsunete în literatura cultă: vieţile sfinţilor. Ele înfăţişează luptele biruitoare ale sfântului împotriva tuturor ispitelor până ce el se învredniceşte, după moarte, să se înalţe până la directa contemplare a lui Dumnezeu. Se fac semne neîndoelnice pe pământ că el s’a înălţat atât de sus: corpul lui nu putrezeşte, devine binemirositor şi moaştele lui fac minuni. Cum, dintre toate ispitele, cea mai puternică este aceea a iubirii, nu odată vieţile sfinţilor zugrăvesc lepădarea de această patimă, renunţarea la fericirea lumească pentru cea îngerească. Un exemplu tipic este Viaţa Sfântului Alexe: chiar în noaptea nunţii, îşi părăseşte palatul părintesc şi pe soţia lui, pribegeşte apoi în de- părtări pentru ca, în sfârşit, să trăiască ani îndelungaţi ca cer- şetor la curtea palatului părintesc, în preajma soţiei, care-i poartă un dor nestins. Dar interesante şi bogate în .momente sugestive, vieţile de sfinţi, având un ţel de predică religioasă, nu puteau înfăţişa viu lupta dintre cele două tendinţe învrăjbite ale sufletului şi de aceea, dacă au adesea orizont poetic, n’au acea vie vibrare a sfâşierilor lăuntrice, care să le asigure valoarea şi ca operă de poezie. Dintre toate formele pe care motivul nostru le-a îmbrăcat sub dubla înrâurire folclorică si creştină, de bună seamă cea mai aleasă este cea legată de legenda cavalerului lebedei, poveste paralelă cu aceea a fecioarelor-lebede din basmele noastre. La chemarea unei fiice a pământului, el se coboară din înălţimea Sfântului Graal şi ar dori să rămână unit cu ea. S’ar părea că CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 639 fericirea le zâmbeşte; dar ea este legată de o cerinţă: niciodată fiica pământului să' nu încerce să afle cine este el şi de unde vine. Când ea, muncită de dorinţa de a-i cunoaşte adevărata fire, calcă totuşi acest cuvânt, farmecul este rupt şi el trebue să se reîntoarcă în regiunile cereşti, de unde s’a pogorît. Ajungem astfel la legenda dul care a crescut Lohengrin, vestita dramă a lui Wagner, care e, alături de Luceatârul, cea mai aleasă întru- pare a motivului nostru în poezia universală. In ambele opere, reprezentantul cerului este purtătorul unei înalte valori. Şi încercarea cerului şi a pământului de a se apropia prin ^iubire este lovită de tragicul originii diferite. De altă parte, situaţia aceasta a vorbit atât de mult literatu- rilor moderne dela sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din tot cursul celui al XlX-lea până azi, încât a depăşit cadrul liricei şi al dramei, pătrunzând şi în povestiri ample, care au dus la un gen special de roman: le roman d’artiste. Un astfel de roman de artist este Hyperion al lui H 61 d e r 1 i n, de care am vorbit mai înainte. Motivul acesta: situaţia artistului şi a gânditorului în societate, în deosebi faţă de iubire, s’a accentuat în literatură odată cu înţelegerea firii excepţionale a creatorului. Opoziţia între felul înalt al poetului, duşman ai convenţionalului, şi felul teluric, mărginit, al vieţii este unul din cele mai frecvente motive ale lui E. H o f f m a n n, povestitorul pe care Eminescu îl citea cu nesaţiu încă de pe băncile liceului din Cernăuţi, Şi nu este o întâmplare că întâia mare încercare a lui Eminescu, Geniu pustiu, aparţine, în multe aspecte, acelui tip de povestire, după cum prima povestire amplă a iui Alecsandri, Buchetiera din Flo- renţa, aparţine tot genului acesta de povestire. DeoseDirile situează pe ambii poeţi pe linia începuturilor. Iar distanţa dela felul tu- multos al omului excepţional din Geniu pust.u, până la izolarea aristocratică din Luceafărul, măsoară drumul străbătut de poet sub un aspect esenţial. Şi dacă tipul acesta, cu polaritatea înalt-ceresc de o parte, teluric de alta, a avut atâta putere de expansiune în literaturile moderne, încât a căpătat cele mai felurite înfăţişări, nu numai în lirică, dar în dramă, în nuvelă şi în roman, dacă, de altă parte, atât basmul lui Kunisch cât şi numeroase alte mărturii din opera anterioară a lui Eminescu vădesc aceeaşi polaritate, nu putem 640 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE urma pe Bogdan-Duică în afirmarea că la temelia Luceafărului stă o predomnitoare influenţă persană: «In mitologia Perşilor, existau spiritele nemuritoare ale fra- vashi-lor, care, cu voia lor, —cum şi în Luceafărul se zice: «Vrei poate»,,,—se scoborau pe pământ pentru ca, prin actul de proprie jertfire, să devie aici eroi luptători cu răul. Şi fravashii sunt aşezaţi în stele: de acolo din stele, vin să lupte cu demonii, să facă dreptate... Şi acum putem face un pas mai departe, putem zice: lumi- nosul şi întunecatul, curatul şi necuratul, care se află în fondul Luceafărului, nu fac acelaşi dualism persan, ce nu se găsea nici la Greci, nici la Inzi? Deci, fondul cel mai vast al poemei nu este persan î *>. Forma interogativă subliniază aici afirmarea. Observ mai întâi că miezul problemei nu este să constaţi existenţa unor astfel de duhuri nemuritoare ca ale fravashilor; fiinţe cereşti ca acestea au şi Inzii; paralel cu zânele-lebede apar la ei nemuritorii Gandarvi, copiii cerului. Prin relevarea unor astfel de paralele, nu ne apro- piem de inima poemei, de iubirea dintre ceresc şi pământesc, după cum nu ne-am apropiat relevând paralele cu balade sau basme din complexul incestului în legătură cu fiinţe cereşti. Când literatura modernă este plină de conflictul acesta: luminos şi întunecat, ceresc şi pământesc, când în Lohengrin, de pildă, vedem pe erou coborîndu-se, ca să se lupte cu răul, de ce să cutreerăm atât de departe, la Perşi, la Greci, la Lituani si la Letoni ? » Se impune o normă metodică: de câte ori un aspect al crea- ţiunii lui Eminescu se integrează în viaţa literaturilor moderne, în deosebi în romantică, este de prisos să-i mai căutăm izvoare şi influenţe în literaturile vechi clasice, cu atât mai puţin în tra- diţii sau în credinţe ca ale Perşilor despre « fravashi» şi celelalte. încheind tipologia motivului nostru, amintim cele stabilite. După cum fiinţa cerească reprezintă elementul feminin sau pe cel bărbătesc, am văzut două principale tipuri ale motivului iubirea dintre ceresc şi pământesc. In primul tip (un bărbat iubeşte o zână, o zeitate sau chiar un înger), am stabilit patru aspecte: Arghir ţi Elena; Ondina; CREATIVITATEA EMINESCIANA 641 M'ron ţi Frumoasa fără corp ; Înger ţi demon. Am arătat că toate motivele acestea au fost abordate de Eminescu. Numai ultimul a fost dus până la o formă care i s’a părut vrednică de a fi pu- blicată. In acesta, iubita reprezintă fiinţa superioară şi înamoratul înfăţişează teluricul. > t Paralel cu ceea ce am văzut la primul, al doilea tip înfăţişează şi el patru aspecte: Sburătorul; Amor ţi Psyche ; povestiri despre iubirea dintre un astru şi o pământeancă, în care se mai păstrează ceva din asprimea primitivă a conflictului dintre ceresc şi pămân- tesc; în sfârşit, tipul Luceafărului. Această frecvenţă a motivului sub ambele lui aspecte şi mai ales faptul că Eminescu s’a oprit anume la cele două tipuri mai spiritualizate, nu arată oare, fără urmă de îndoială, că, în cele mai tipice experienţe ale lui, patima erotică era nedespărţită de idealizare? Lucrul este confirmat nu numai prin aproape totali- tatea poeziilor publicate de el, dar şi prin toate povestirile bele- tristice în proză. La lumina acestei totalităţi, se cuvine să fie lămurită erotica lui. Cu fragmente detaşate din context, poţi dovedi orice, chiar şi predominarea tipului veneric-sexual şi «lipsa desăvârşită a oricărei spiritualităţi ». Din faptul că, în tipologia mai sus stabilită, până acum am documentat mai multe aspecte aparţinând tipului prim: bărbat- zeiţă, ar fi o eroare să credem că procesul de idealizare tipic la Eminescu consta în aceea că el se simţea jos şi o înalţă pe ea tot mai sus. Privind statistic poeziile publicate de el, mai nume- roase sunt acelea care o înalţă pe ea decât acelea în care el apare pe un piedestal înalt. Dar aceste figuri de femei idealizate sunt creaţiunea lui. Ingenunche în faţa porpriei icoane. Idealizarea ei nu este o coborîre a lui, ci o încercare de a o înălţa la el. Pentru o astfel de femeie creează el acele minunate cadre de natură stilizată. Cât de mult o falsă icoană a eroticei unui poet viţiază întreaga înţelegere, se vede din aceea că «tipul veneric sexual» este «atras de o evidentă voluptate ferină către natură»... Fireşte, atât de ferină, încât până şi «teiul sfânt» devine o corespondenţă între femeie şi natură... In poezia lirică, natura, accentele, ritmul, îmbinarea cuvin- telor, într’un cuvânt totul dă acea vibraţie care, mai mult decât orice amănunt, are o limbă proprie. Când G h e r e a sau d-1 11 642 REVISTA FUNDAŢIILOR REQALE Sextil Puşcariu n’o simţeau şi căutau să descifreze din absenţa unor elemente discursive, pentru care erau receptivi, absenta idealizării, ei tocmai această muzică intimă, esenţa liris- mului, n’o gustau, după cum n’o gustă nici interpretările mai sus citate, atunci când nu văd, din accentul celor mai multe poezii erotice, piedestalul înalt pe care îşi aşează Eminescu iubita. Tot dintr’o parţială receptivitate a elementelor eroticei lui Eminescu vin şi două interpretări — de data aceasta direct ale Luceafărului: aceea a d-lui D r a g n e a, tăgăduită de d-1 V i a n u. Intr’un interesant eseu, d-1 Dragnea vede în Luceafărul un înger. In lucrarea Poesia lui Eminescu, d-1 Vianu vede, dimpotrivă, un demon. Punând accentul pe prima impresie a Cătălinei: O, eşti frumos cum numi ’n vis Un înger se arată... d-1 Dragnea descifrează din întrupările Luceafărului apariţii îngereşti. Tipul literar şi folcloric în care am aşezat Luceafărul, alături de Vieţile de sfânt şi de Lohengrin ar da greutate părerii d-lui Dragnea. Dar aici este de făcut o precizare. Tipologia nu poate fi un mijloc de a confunda o plăsmuire literară în masa altora înrudite. Lucrul acesta nu-1 poate vedea un cercetător recent care, ocupându-se tocmai de mitul în poezia lui Emi- nescu, afirmă că n’aş fi deosebit pe smeul din basm de un simplu sburător şi aş fi susţinut că dela acesta «trebue să plecăm pentru înţelegerea poeziei lui Eminescu»... Dimpotrivă, am stabilit tipologia arătată, pentru a scoate la iveală un aspect esenţial al lui Eminescu, individualizând plăsmuirea dominantă în cadrul familiei de motive. Cu toată desfacerea finală de cele lumeşti, nu pot identifica Luceafărul nici cu un sfânt, nici cu un înger, pentrucă desfă- şurarea artistică a poemei vădeşte în fiinţa lui, alături de o înaltă idealizare, coexistenţa patimei «fără saţ şi plină de ’ntunerec». Dar tocmai această coexistenţă mă împiedică să văd numai cealaltă latură, cea demonică. Pe cât este de nesăţioasă patima, pe atât este de inalienabil felul înalt. Dorinţa lui de a transforma pe Cătălina într’o stea nu este, cum afirmă d-1 Vianu, o tră- sătură demonică, ci un mijloc de expresivitate menită să pună CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 643 în lumină tocmai felul lui idealizant. Iar faptul că, în prima întru- pare, Cătălina îl compară cu un înger şi într’a doua cu un demon, nu însemnează că prima impresie falsă este corectată de cea de a doua, în care se manifestă adevărata natură demonică a Lucea- fărului. Trecerea dela comparaţia cu îngerul la aceea cu demonul este un mijloc de expresivitate stilistică menită să vădească sporul de patimă, care caracterizează cea de a doua întrupare. Dovadă că firea lui idealistă rămâne tot atât de înaltă este chiar perspec- tiva pe care o deschide el iubitei: — O vin, în părul tău bălai S’anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele. Dela Maiorescu şi Gherea până la amintitele lucrări recente, eroarea fundamentală a tuturor celor care s’au ocupat cu esenţa eroticei lui Eminescu stă în aceea că au separat ceea ce atât în fiinţa cât şi în creaţiunea lui era nedespărţit: cea mai carac- teristică experienţă erotică a lui Eminescu era tocmai această îmbinare de patimă şi de idealizare. Urmărind mai departe procesul de creaţiune a Luceafărului, vom avea la tot pasul o confirmare a celor arătate. ELEMENTE POPORANE ŞI MODIFICĂRI CULTE IN BASMUL-IZVOR După ce am pus în lumină familia de motive în cadrul cărora se aşează, în chip firesc, motivul esenţial al basmului dela care a purces Eminescu, avem elementele ca să-l definim, scoţând la iveală diferenţa lui specifică. In basmul lui Kunisch, dacă avem iubirea nefericită a unei puteri supranaturale împieliţată într’un monstru, ca în tipul Amor-Psyche, nefericirea nu vine dela călcarea unei oprelişti, ci dela altceva, mai adânc sădit în suflete: din nepotrivirea celor doi, din însăşi structura sufletească eterogenă, reprezentată prin smeu. Atât prin forma primă de animal a înamoratului, cât şi prin meta- morfoza lui, el se apropie de tipul Amor şi Psyche; de altă parte; accentuând felul nemuritor al smeului, basmul se apropie de cel de al patrulea tip, ultimul de care ne-am ocupat. 644 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Definind astfel partea a doua a basmului nostru, putem să-l lămurim mai de aproape, privindu-i momentele alcătuitoare, pen- tru a descifra dacă, în afară de ceea ce este poporan, mai avem şi un adaos cult al culegătorului. In partea întâi am relevat momente de povestire cultă; ele sporesc în partea a doua. E necesar să ne înţelegem cu privire la momentele alcătuitoare, mai întâi pentrucă, dacă în izvorul Kunisch vom întâlni unele note comune cu Luceafărul, nu va mai fi nevoie să le căutăm provenienţa aiurea. O fată de împărat, stând la fereastră, e zărită de un smeu. Iată un moment atât de frecvent în basme şi atât de firesc în desfăşurarea povestirii, încât nu simt nevoia de a aminti, cum face Bogdan-Duică, după o vorbă a lui N. P ă t r a ş c u, că « pe Veronicţi ar fi văzut-o întâi la o fereastră, ca ’n Luceafărul». Nici apropierea pe care, într’un alt capitol, o face Bogdan-Duică cu un personaj din povestirile lui H o f f m a n, « care îndrăgeşte un chip de ceară, ce stă într’o fereastră», nu poate fi primită. Dacă ar fi să înregistrăm, ca izvoare, paralele sau elemente de geneză, câte romane, nuvele şi simple povestiri pleacă dela situaţia aceasta, ar însemna să amintim sute şi mii de alte izvoare. In cazul nostru, e deajuns să constatăm că Eminescu a găsit mo- mentul în chiar izvorul poporan dela care a plecat şi pe care l-a folosit, potrivindu-1 cu desfăşurarea situaţiei. Despre basmul lui Kunisch, Bogdan-Duică spune că, probabil, a fost prelucrat, dar nu precizează modificările. De altă parte, N. I o r g a nu crede că în basmul lui Kunisch să fie o prefacere intenţionată a lui. Dar pentru toată înţelegerea proce- sului de creaţiune a Luceafărului, e nevoie să avem aici o părere sigură şi documentată. Avem la îndemână mijloace îndestulătoare, ca să deosebim ce este substrat poporan de ce este modificare cultă. Şi e nevoie de această operaţie, pentrucă numai ea ne va îngădui să punem clar în lumină intenţia artistică personală a lui Kunisch si să arătăm în ce măsură a isbutit s’o realizeze. Inte- i t legând exact spiritul izvorului, ne vom lămuri de ce basmul a vorbit atât de mult lui Eminescu. Am văzut, în prima parte a basmului, un prim aspect de infil- trare cultă. Ca smeul să vadă pe fată anume după ce ea stătuse zăvorită un an în palatul minunat când ea, dornică de vieaţa CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 645 largă a firii, se 'afla într’o dispoziţie anume pregătită să respingă perspectivele de vieaţă strălucită, dar nefirească, pe care i le oferea smeul — aici este un aspect de iscusinţă cultă. Metamorfoza smeului înamorat nu este străină de spiritul basmelor; dar precizarea că el, preschimbat în vânt, «adie pe faţa şi umerii frumoasei fete » şi astfel se îndrăgosteşte de ea, un rafinament care trece de sfera gustului poporan. Celelalte prefaceri, în tânăr, ploaie şi curcubeu, n’au nimic surprinzător, ca metamorfoze, într’un basm poporan. Dar când fata de împărat se gândeşte să încerce puterea iubirii smeului, cerându-i: « să te lepezi de toată puterea şi nemurirea ta » şi mai ales când smeul răspunde: «mâine voi sbura la Scaunul Domnului şi-i voi aduce înapoi nemurirea şi puterea, pe care mi le-a dăruit, şi-l voi ruga să mă preschimbe într’un om slab şi muritor, ca tu să fii a mea », nu numai că avem motive pe care nu le întâlnim în basme, dar ele sunt străine spiritului poporan. Obişnuit, smeul nu este o fiinţă contemplativă, cum apare în aceste pasaje, nu veghiază toată noaptea sub forma de stea sau de curcubeu, ca să-şi privească iubita. Şi apoi, oricât de larg ar mânui fantasticul, omul din popor cu greu ar vorbi de un curcubeu ce se iveşte noaptea. Rugăciunea pe care smeul o adresează lui Dumnezeu: « Doamne, îţi aduc înapoi toată strălucirea şi puterea ce mi-ai dăruit. Iubesc o copilă a pământului; de aceea îngădue-mi, o, Doamne, să fiu vremelnic şi slab ca ea», apoi cuvintele Ziditorului: «iubirea oamenilor este o stea căzătoare; vine din cer, mersul ei este lu- minos, dar se stinge, cum atinge pământul », sunt, de bună seamă, accente, contraste şi imagini, care vădesc concepţia cultă, pe care Kunisch încearcă s’o dea basmului românesc. Subliniez în deosebi cuvintele: «iubesc o copilă a pământului »... Mijlocul prin care Dumnezeu vindecă pe smeu de pornirea de a-şi jertfi nemurirea, sfatul: «priveşte jos !» are şi el ceva meşteşugit. Când smeul vede pe cei doi înamoraţi fugind, varsă o lacrimă, care nu numai că devine mărgăritar, dar este şi «întâia dela începutul veşniciei», ceea ce iarăşi trădează orizont cult. Toate părţile acestea vădesc şi din alt punct de vedere atmo- sfera străină spiritului poporan; obişnuit, smeul este, în concepţia omului din popor, o fiinţă, dacă nu protivnică, în orice caz depăr- tată d? Dumnezeu. Un smeu în intimitatea Ziditorului, un smeu 646 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALI care să se suie la cer şi să vorbească în felul arătat, iese din cadrul basmelor poporane, are o coloratură de idealizare. Când, în basme, smeul iubeşte, mijlocul prin care vrea să câştige iubita e furtul sau violenţa — în felul Sburătorului. întruparea instinctelor telu- rice, vindicativ şi înverşunat, astfel apare smeul în basme. E clar că, sub pana lui Kunisch, figura smeului înfăţişează vii trăsături de idealizare romantică. Finalul aduce şi el unele aspecte neobişnuite. Deşi smeul, după ce a vărsat prima lui lacrimă, face un gest mai potrivit cu firea lui, se răzbună, totuşi în gestul acesta sunt momente de rafi- nament. Brăţara aruncată în copac, pentru ca smeul să poată ucide fata pe când iubitul se urcă să-i aducă brăţara, ne surprinde în deosebi prin acest rafinament: smeul nu vrea ca iubiţii să moară unul în braţele altuia şi de aceea îi desparte, înainte de a se răzbuna. In sfârşit, finalul este cu totul căutat, pentru efect. După ce zace trei zile, feciorul de împărat porneşte spre împărăţia lui; pe drum însă trece prin Valea Amintirii şi ascultă cântecele prin care păsărelele preamăresc pe frumoasa fată de împărat: le ascultă până ce moare. Eroul se stinge de dor ca un romantic, suferind de taedium vitae şi stăpânit de amintirea iubitei moarte. E aici un acord căutat, care vrea să îmbine vis, dor şi moarte într’o totalizare, pe care numai cineva obişnuit cu unele finaluri de literatură cultă le putea da. Spiritul poporan e mai optimist, nu iu- beşte încheierile prea sumbre; obişnuit, finalurile mărturiilor popo- rane sunt o împăcare, însemnează o biruinţă a ordinei morale. Numai când iubita s’a făcut vinovată de necredinţă, atunci gustul poporan cere să fie aspru pedepsită. Basmul lui Kunisch se caracterizează şi prin această încheiere sumbră: eroii toţi sunt profund nenorociţi. Pe temeiul celor stabilite, rămânem deplin încredinţaţi că Eminescu a găsit în basmul lui Kunisch o contaminare a două motive: în partea întâi, un fecior de împărat, înamorat din auzite, liberează pe o fată de împărat; în partea a doua, o puternică făptură supranaturală, un smeu, se îndrăgosteşte de aceeaşi fată, rămâne de- samăgit şi se răzbună. Prezente în prima parte a basmului, filoa- nele culte sporesc în partea a doua, dându-i o fizionomie proprie. * # # Dar călătorul german a mai dat, în aceeaşi carte, un alt basm care e menit să ne desvălue mai clar mentalitatea culegătorului. CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 647 Este basmul Die Jungfrau ohne Korper, versificat de Eminescu în Miron şi frumoasa fără corp. Aici, atitudinea lui Kunisch faţă de basmul poporan iese la iveală cu toată claritatea. Nu numai în unele motive, dar şi în concepţia totală, basmul poartă întipărirea unei poveşti culte ţesute din elementele poporane. Miezul e, de-a-dreptul, alegoric - filosofic. Faptul că, în ambele basme publicate de Kunisch, găsim cele două aspecte ale motivului iubirii între suprapământesc şi pă- mântesc, dă greutate părerii că el a cules nu la întâmplare, ci s’a interesat, în chip conştient, anume de aceste motive. Aceasta se vede nu numai din cele două basme, dar şi din alte mărturii întreţesute în volum. Cunoaşte basmul Sburătorului — poate prin C. Bolliac şi îl împleteşte în povestea cu caracter local, Anuţa, o dragoste între un Apusean şi o Ţigancă. Pentru problema pe care o urmărim, e interesant să notăm ce spune despre Sburător, motiv înrudit, după cum am văzut, cu acela din care a răsărit Luceafărul: « Sburătorul este un stri- goi cu înfăţişarea de tânăr frumos. El se arată adesea fetelor când sunt singure în amurgul întunecat al serii, în deosebi acelora care sunt logodite sau ies din vârsta copilăriei. El se arată numai în trecere, dar fecioara care l-a văzut trebue să se gândească la el, până noaptea. Şi când totul doarme, atunci el apare din nou, coborîndu-se la cea care doarme. Nimic nu arată prezenţa lui, dar fecioara ştie că el e la ea şi, în dulce beţie, ea zace pe jumă- tate fără conştiinţă, până ce el dispare dimineaţa ». Cum am spus, este aici o altă formă, cea mai simplă, a iubirii dintre ceresc şi pământesc, ceea ce întăreşte părerea că Ku- nisch s’a interesat anume de acest motiv, de- feluritele lui aspecte la noi. Şi e de remarcat că, în formularea de mai sus, credinţa aceasta poporană apare, mai clar ca în alte mărturii, cu caracterul ei primitiv de vis erotic. O altă dovadă că motivul iubirii pământeşti şi al celei cereşti interesa în deosebi pe Kunisch, o văd în următoarea observaţie, pe care o socoteşte deosebit de preţioasă, deoarece o dă în scurta notiţă premergătoare basmelor: «credinţa poporană a Valahilor populează cer, apă şi pământ cu fiinţe suprapământeşti, In aer 648 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE plutesc frumoasele, zânele încântătoare, care, privind tinerii fru- moşi, se înflăcărează de iubire pământească ». Toate faptele amintite ne arată un diletant care, interesându-se de literatura şi credinţele noastre poporane, caută, în deosebi, material în legătură cu motivul arătat. Cele trei aspecte princi- pale ale iubirii dintre ceresc şi pământesc — iată la ce se reduce, de fapt, materialul literar-folcloric dat de el. Şi aceasta arată, fără îndoială, o alegere conştientă. Putem întrevedea atmosfera literară din care a purces anume acest îndemn: era tocmai vremea când, prin interesul şi discuţiile stârnite de primele drame ale lui W a g n e r — Der fliegende Hollănder, reprezentat întâi în 1843, Tannhăuser, în 1845 şi Lohengrin în 1850 —, motivele iubirii nefericite dintre ceresc şi pământesc căpătau o viaţă nouă şi deşteptau o vie luare aminte. Kunisch se interesa mult de muzică, avea şcoală şi pricepere muzicală. Auzind un cântec poporan vechiu, îl caracterizează nu impresionist, ci cu tehnică muzicală; într’un pasaj, ca să-şi tăl- măcească o gândire, se serveşte de o comparaţie din domeniul muzicei şi adaogă: «dacă mi-e îngăduit să mă servesc de o ima- gine din limba aceea care începe acolo unde limba cuvintelor încetează », o idee care poartă întipărirea concepţiei wagneriene. # * * Privind acum basmul lui Kunisch în total, ca valoare, el se înfăţişează ca o alcătuire hibridă. Intenţia lui a fost să accentueze, în partea a doua, nefericirea iubirii înalte şi nepotrivite a smeului pe un fond de concepţie filosofică. Dar basmul n’are nici sim- plitatea naivă a spiritului poporan, nicio hotărîtă stilizare perso- nală, necum o concepţie care să însufleţească întregul şi să-i dea orizont limpede. Purtat de amintitele năzuinţe de literatură cultă, basmul, ursit să fie punctul de plecare al capodoperei lui Emi- nescu, împleteşte stângaciu motivul cult al renunţării la nemurire cu datele povestirii poporane. Intre felul înalt, gata de jertfă, al smeului pe care, ca pe un Moise al lui Alfred de V i g n y, îl apasă povara nemuririi şi între firea lui înda- tinată, vicleană şi răzbunătoare, aşa cum apare în final, este e vădită nepotrivire: depărtarea dintre fa?» primitivă şi felul înalt cărturăresc. creativitatea eminesciană 649 De altă parte, fata de împărat nu iubeşte şi nu poate iubi pe smeu; nepotrivirea dintre ei este lipsită de încordare. Când ea îi cere să-şi schimbe firea, o face nu pentrucă ar dori-o, ci numai ca să-l încerce şi să scape de el, cerându-i un lucru irealizabil. Dar hibrid, aşa cum este basmul acesta, noi datorăm mult lui Kunisch. Dacă el n’ar fi căutat să înscrie aici motivul acesta: firea nemuritoare care vrea să-şi lepede nemurirea pentru iubirea de pe pământ, întâmplătoarea lectură n’ar fi deşteptat largul răsunet al lui Eminescu. E drept că, după cum am văzut într'unele balade şi basme, răspândite în deosebi la Bulgari, Soarele îna- morat de o fată spune că nu va mai lumina lumea, dacă nu va avea de soţie pe fata aceea; dar momentul este departe de acela al basmului nostru. Rămâne stabilit că cererea de a-şi jertfi nemu- rirea pentru iubire nu apare în basme: Kunisch este acela care a introdus aici acest motiv. . Şi ca o confirmare a celor ce am arătat mai înainte cu privire la atmosfera literară în care a crescut interesul culegătorului anume pentru familia de motive ceresc-pământesc, constatăm că gândul acesta, de a-şi jertfi nemurirea pentru iubirea pământească, a fost mult frământat în discuţiile stârnite de Lohengrin, în care am văzut un motiv aparţinând, nu vag familiei de motive, ci însuşi tipului în care am rubricat Luceafărul. Intr’adevăr, una din cele mai mari scăderi, pe care critica de atunci le găsea în Lohengrin, era faptul că el vădea o fire rece, puţin umană. Durerea despăr- ţirii tragice de Elza nu ieşea viu Ia iveală, pentrucă eroul nu făcea nicio sforţare de a rămânea pe pământ alături de iubita lui. Atât •de mult se accentuase critica aceasta, încât însuşi Wagner fusese înclinat să-şi modifice, în sensul arătat, plăsmuirea lui. In Eine Mitteilung an meine Freunde, el mărturiseşte că, dus de curentul acesta al criticei, s’a gândit serios la un moment, să dea acest final: desfăcându-se de «firea lui înaltă o, lui Lohengrin îi era îngăduit să rămână mai departe pe pământ, alături de Elza. Este însuşi motivul renunţării la nemurire, care apare lămurit în cea mai însemnată dintre modificările introduse de Kunisch. # # * Toate acestea cereau să fie lămurite, ca să înţelegem exact ce anume s’a petrecut în Eminescu atunci când a avut fericita REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 650 mişcare iniţială care avea să devină treptat icoana Luceafărului. Ne amintim de nota lui cu privire la izvor: « Germanul K. po- vesteşte legenda Luceafărului. Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit». întrebarea este: în basm, era conţinută în germen această alegorie? Bogdan-Duică e categoric: «el a citit povestea, care nici nu visează despre o astfel de alegorie»; dar tot el, într’un capitol următor, scrie: «Ideia din basmul Kunisch îi aprinse iarăşi mintea ». Privind acum întrebarea la lumina celor stabilite mai înainte, ne încredinţăm că termenii fundamentali ai alegoriei fusese intro- duşi chiar de Kunisch în basm şi prin aceasta se defineşte însăşi individualitatea lui în cadrul tipurilor şi motivelor folclorice asemă- nătoare. Ca şi geniul de care vorbeşte Eminescu, smeul este ne- muritor şi nu e capabil de a ferici pe iubita lui, nici de a fi fericit. Dovada evidentă că, dintru început, Eminescu a văzut această alegorie în Kunisch, este în a doua notă: « Mi s’a părut că soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric ». Din această mărturisire, se vede că Eminescu a simţit, chiar dela început, la Kunisch ideea care i-a aprins fantazia. Iar când adaogă că i-a dat acest înţeles alegoric, însemnează că s’a oprit la el şi l-a pus în deplină lumină. Cât priveşte termenul de înţeles alegoric, deci analitic, el nu-i prea fericit, este un lapsus al lui Eminescu. In Kunisch, da, mijea o alegorie; Eminescu se înalţă însă la un simbol cu larg orizont. Faptul că, dintru început, Eminescu a văzut în Kunisch ale- goria geniului nemuritor, dar incapabil, ca şi smeul din poveste, de a ferici şi de a fi fericit, este departe de a însemna pentru poetul nostru o scădere a originalităţii. Am văzut ce neîntocmit e basmul. Apropiind poema de izvorul ei, departe de a scădea, admiraţia pentru originalitatea fantaziei şi adâncimea creatoare a poetului creşte. CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 651 Trebue totuşi să recunoaştem că, fără motivul înamoratului nemuritor, care ar vrea să se lepede de nemurirea lui ca să poată gusta fericirea iubirii pe pământ, fără urcarea smeului la Dum- nezeu şi întrevorbirea în care Ziditorul arată pe iubită în braţele tânărului, tot atâtea elemente introduse conştient de călătorul german în basm, Luceafărul nu s’ar fi născut sub forma pe care o admirăm. Pe de altă parte, lipsit atât de însuşirile naive ale mărturiilor poporane, cât şi de o concepţie organică, basmul hibrid al lui Kunisch ar fi rămas, de bună seamă, pierdut pentru tot- deauna şi pentru folclor şi pentru literatura germană ca şi pentru cea română, dacă întâmplarea sau ceva mai presus de întâm- plare — însuşirea geniului de-a găsi la timp potrivit materialul potrivit — nu-1 destina să dea materialul cu care s’a înfrăţit mai întâi concepţia menită să devină nu numai capodopera lui Emi- nescu, dar şi cea mai aleasă plăsmuire a motivului acesta în poezia universală. Avem acum o temelie sigură, de unde putem urmări treptat desvoltarea acestei creaţiuni. A lămuri astfel mai departe întregul proces creator, sub toate aspectele şi în toate izvoarele principale, însemnează a deslega problema cea mai însemnată şi cea mai bogată în urmări din întreg cuprinsul literaturii naţionale culte, privită subt aspectul creativităţii. ANTICIPĂRI MODELATOARE IN PRIMA VERSIFICARE A BASMULUI După ce am lămurit astfel, din toate punctele de vedere, izvorul dela care a plecat Eminescu, să învederăm acum în ce fel s’a făcut prima înfrăţire dintre sufletul poetului şi materialul basmului. Scopul pe care-1 urmărim acum nu este să vedem în chip mecanic ce a luat el dela basm şi ceea ce i-a adăogat în forma aceasta incipientă. Urmărim ceva mai mult: tehnica imitaţiei şi, paralel cu aceasta, plusul de suflet pe care, încă dela început, l-a adăogat materialului. Avem rareori prilejul de a fixa primul proces de însufleţire a unui material dat în sufletul unui ade- vărat poet; cu atât mai mult se cuvine să-l urmărim aici. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 6;s Pentru aceasta, voi înfăţişă mai întâi cuprinsul basmului versificat; voi compara apoi părţile lui alcătuitoare cu elementele corespunzătoare ale izvorului; în sfârşit voi preciza ce părţi au intrat în umbră şi ce părţi au fost puse în lumină, arătând nu numai motivele sub forma lor schematică, dar însuşi spiritul de care este străbătut aspectul lui formal. Totodată, voi face şi apropierile cuvenite între basmul versificat şi poemă, pentrucă forma definitivă este aceea care dă un înţeles deplin întregului proces creator. In prima formă, Eminescu a ales versul iambic endecasilab şi strofa alcătuită după schema: ab ab ab cc. Este strofa care, dela Renaştere, a fost adesea purtătoare tipică a marilor plăsmuiri epice. In ea sunt scrise, de pildă, epopeele Orlando Furioso a lui A r i o s t o şi Gerusaleme liberata a lui Torquato Tasso. Chiar forma aceasta arată că Eminescu a urmărit, la început, să dea un basm versificat, în care materialul epic era, ca şi în izvor, elementul predominant. Iată acum descrierea basmului versificat. Ne va servi ca element de comparaţie, ca să putem urmări pro- cesul creator. Un împărat avea o fată atât de frumoasă, încât, socotind că niciun muritor n’ar fi vrednic s’o privească măcar şi dorind să-i tăinuiască frumuseţea, aşa ca nimeni, afară de el, să nu se îm- părtăşească din bucuria de a o vedea, îi clădi, într’o depărtată vale, necercetată de pas omenesc, împresurată de munţi stâncoşi, un raiu de castel, păzit de un balaur, un castel îndestulat cu toate bunătăţile şi strălucirile, dar ferit de orice atingere din afară, de orice svon al firii chiar, aşa încât: Nicio rază a lunii să n’o bătăi Zăvorită acolo, fata de împărat s’a simţit mulţumită câtva timp de tovărăşia soaţelor ei. Dar când frumuseţea ei a început să vădească o tot mai vie abundenţă de viaţă, iar felul feminin, deşi neprovocat de nimic, a început să iasă la iveală în zâmbirea ei caldă, în privirile ei, care acum erau «tinere şi hoaţe », atunci a început fata de împărat să simtă ce apăsătoare era viaţa zăvorită. Cu toată straşnica tăinuire a fetei, auzi de frumuseţea ei Florin, feciorul de împărat. Stăpânit de dorul de a o vedea, părăseşte părinţi şi împărăţie* cere pe rând sfat şi ajutor Sfintelor Miercuri, CREATIVITATEA EMINESCIANĂ *53 Vineri şi Duminică. In cele din urmă, izbuteşte să treacă netul- burat prin «Valea Amintirii», apoi prin «Valea Desperării» şi, după ce ucide în luptă grea balaurul de pază, iată-1 acum în preajma palatului tăinuit. Acolo tânjea acum frumoasa fată şi, în strălucirea rece care o înconjura, lipsită de soare, de aer, de viaţă, se ofilea. Văzând-o slujitorii puşi de pază că începe a se stinge, trecură peste porunca împăratului, deschiseră larg ferestrele şi astfel soarele şi firea desprimăvărată înviorează pe fecioară, care devine mai rumenă, mai fermecătoare ca înainte. Până aici, în această parte introductivă, care cuprinde 165 de versuri, nimic care să amintească Luceafărul. Dar de aici înainte se ţes asemănările. Cum fata sta odată la fereastră, un smeu, în care vom recu- noaşte îndată felul Luceafărului, o zări, şi atât fu deajuns ca în «Copilul Sfintei Mări» să se deştepte iubirea; de dorul ei se preface în stea, iar steaua în «tânăr luminos », în al cărui grai predomină accente ca acestea: ... In nemurirea mea, c'e-aş fi iubit — Iubit de tine, te-aş purta, o floare, In dulci grădini, aproape lângă soare. ... Pân’ ce să mângâi inima-mi amară, Culca-mi-aş capul la al tău picior Şi te-aş privi etern ca pe o steauă... Dar cuvintele acestea ne sună ca ceva cunoscut, aduc cu ale Luceafărului. După cum el îi vorbeşte Cătălinei de palate de mărgean şi de cununi de stele, astfel aici smeul vorbeşte unei fiice a pământului, însetată de viaţă, cuvinte care-i deschid perspective asemănătoare. De aceea şi răspunsul fetei de împărat aduce cu al Cătălinei: O, geniu mândru, tu nu eşti de mine. . .. Frumos eşti, dar a ta nemurire Fiinţei trecătoare e pieire. Iar când smeul, preschimbat iarăşi în stea, după o contem- plare din depărtări, se întrupează din nou, chip de tânăr îndu- rerat, «mort frumos cu ochii vii», pentru a spune: 654 REVISTA FUNDAŢII!.OR REGALE O, vin cu mine, scumpă ’n fundul mării Şi, in palate splendizi de cristal, Ţi-î închina viaţa ta visării. Vei fi Oceanului monarhul pal... răspunsul fetei Ia această îmbiere e şi mai lămurit: ea îşi dă bine seama de nepotrivirea dintre ei şi-i arată singura cale pe care ar putea să se apropie de el: O, geniul meu, mi-e frig l’a ta privire Eu palpit de viaţă — tu eşti mort. Nu..., om să fii, om trecător ca mine Cu slăbiciunea sufletului nost Să-ţi înţeleg tot sufletul din tine... De mă iubeşti, să fii de sama mea, Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta. Faţă de acest îndemn, iubirea smeului îl mână să ceară Iui Dumnezeu să-I deslege de propria Iui fire şi să-I preschimbe în om muritor. Dar, după cum, când Luceafărul străbătea Nemăr- ginirea pentru a cere dela Ziditor să-l deslege de nemurire, tocmai atunci prinde a se apropia pajul de Cătălina, tot astfel acum, când smeul sboară la cer, se iveşte în preajma castelului tăinuit, Florin, cel înamorat din auzite de fata de împărat. Cum sta ea Ia fereastră, sorbind fericirea unei clare dimineţi de primăvară, o zăreşte Florin, aruncă pe fereastră, potrivit sfa- tului primit, floarea Sfintei Vineri, apoi îşi spune iubirea, sufe- rinţele îndurate, şi o roagă să vină cu el. înduioşată, cucerită, fata ar veni bucuros, dar lăcrimează, arătând zidurile peste care nu poate să treacă. Atunci el dete drumul pasării primite dela Sf. Duminică. Pasărea îşi întinse aripile ca o punte, pe care trecu frumoasa fată la Florin şi amândoi sburară. In vremea aceasta, smeul ajunge Ia tronul Celui preaputernic — «al cărui gând e lumea » —, îngenunche şi, mărturisindu-şi chinul, se roagă să-i fie îngăduit ca, în schimbul iubirii omeneşti, să fie izbăvit de darul nemuririi. Atotştiutorul îi arată, ca în Lu- ceafărul, zadarnica fericire de-o clipă pe pământ, toată micimea vieţii omeneşti faţă de veşnica viaţă ursită smeului şi, pentru a-I lecui de sbucium, îl îndeamnă să-şi mai coboare odată privirile spre pământ, pentru a vedea cum e iubirea oamenilor. In depăr- tare, zăreşte atunci smeul pe frumoasa fată sburând fericită alături CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 655 de Florin. In gândul smeului, se deşteaptă icoana fericirii visate, îi pică lacrimi, ca după un vis scump ce s’a spulberat, apoi: Fiţi fericiţi 1 cu glasul stins a spus — Atât de fericiţi, cât viaţa toatâ Un chin s’aveţi: de-a nu muri deodată. Cu aceste cuvinte ale smeului se termină poema. Sfârşitul este deci şi el asemănător cu acela din Luceafărul', ambele poeme se încheie printr’un gând în legătură cu nemurirea. Apropierile acestea fiind definitiv stabilite, avem aici al doilea punct fix în descifrarea procesului creator. Două perspective ni se deschid de aici: una către izvor, cea- laltă către capodoperă. Mai întâi, legăturile cu izvorul. In basmul lui Kunisch, am învederat contaminarea a două motive: motivul îndrăgosti- tului care liberează pe o fată de împărat, şi motivul iubirii nefe- ricite a unei fiinţe supranaturale. In prima versificare a basmului, Eminescu păstrează conta- minarea acestor două motive, fireşte cu unele modificări carac- teristice. Cele mai însemnate sunt într’al doilea motiv. Aceasta indică centrul de cristalizare către care tindea poema. Dacă priveşti schematic scara motivelor la Kunisch şi Emi- nescu, deosebirile nu sunt numeroase. Dacă însă priveşti desvol- tarea şi stilizarea dată temelor alcătuitoare, deosebirile sunt mai însemnate decât s’ar părea. Şi tocmai astfel de cazuri de o strânsă dependenţă de izvor, sunt potrivite pentru ca, prin modificările introduse, să definim tehnica şi vibraţiunea personală a unui poet. Eroul, în basmul lui Kunisch, era feciorul de împărat. El apare şi în final. Şi cu moartea lui se încheie povestea. Faţă de faptele feciorului de împărat, amănuntele privitoare la smeu sunt reduse. Dar în basmul versificat de Eminescu, momentele în legătură cu smeul sporesc, căpătând o desvoltare care cere chiar o strofă mai mult decât acelea în care este vorba de feciorul de împărat. Basmul versificat este alcătuit din şasezeci şi una de strofe. Lăsând la o parte şase strofe introductive şi alte şase strofe care fac tranziţiile dintre deosebitele momente, din restul de patruzeci şi nouă, douăzeci şi cinci cuprind amănunte în legătură cu smeul (strofele 26—39 şi 51—61) şi douăzeci şi patru în legă- 656 REVISTA FUNDAŢIILOR RBGALE tură cu Florin (strofele 7—21 şi 42—50). Departe de a avea strânsa arhitectonică a Luceafărului, legătura dintre părţi este deslânată. începuturile unor teme au introduceri de laborioasă înjghebare epică. Astfel, după ce smeul se hotărăşte să se urce la cer, ur- mează două strofe de descriere a primăverii, un fel de început de capitol, pregătind cadrul pentru apariţia lui Florin. De altă parte, încheierile unor părţi — aş zice « capitole » — dau impresia de episoade cu «va urma i>, ca în povestiri fantastice de duzină. Relevez aici numai câteva momente de stilizare, rămânând ca, în. amănuntele primei forme versificate, să intru atunci când voi învedera drumul străbătut până la cristalizarea definitivă. Fireşte, tonul epic predomină. Dar adesea se strecoară şi accente lirice, bunăoară în evocarea vremurilor de aur, a frumuseţii fetei, a lui Florin, sau atunci când zăbovirea în Valea Aducerii Aminte capătă aspecte idilice. De altminteri, treptat tonul liric se strecoară şi, în cele din urmă, birue. Chiar şi în descrieri, ca, de pildă, într’aceea a stră- lucirilor din palatul tăinuit. Lăsând la o parte numeroasele fiorituri şi încercări de actua- lizare a unor sentimente, dintre motivele care nu erau la Ku- nisch, dar apar dela început la Eminescu, relevez două, pen- trucă ele au determinat într’o mare măsură soarta poemei. In zugrăvirea felului cum petrecea fata în castelul tăinuit, se strecoară, în contrast cu felul convenţionial-retoric al descrierii frumuseţii dintr’o strofă anterioară, următoarele note: A ei priviri sunt tinere şi hoaţe, Zâmbirea-i caldă buza stă s’o coacă. Ceva din ceea ce avea să fie tipul uman reprezentat mai târziu prin Cătălina apare aici chiar în momentul când ea începe să fie înfăţişată direct. Şi imediat după strofa aceasta — a şasea — când se aminteşte pentru prima dată de Florin, iată cea dintâi trăsă- tură în legătură cu el: Dar de a ei frumuseţe fără seamăn Auzi feciorul de ’mpârat Florin, Norocul lui cu-al ei ii pare geamăn... Deşi, în tot contextul basmului versificat de Eminescu, Florin apare ca o figură idealizată, în contrast cu ceea ce va fi înamoratul norocos de mai târziu — pajul Cătălin —, totuşi, sub pana lui CREATIVITATEA EMINESCIANA 657 Eminescu, cea dintâi trăsătură în legătură cu Florin este aceea a norocului. Cuvântul acesta noroc are la Eminescu înţelesuri speciale. Când vom avea în întregime dicţionarul lui Eminescu, aşa cum îl concep şi-l propun într’un capitol viitor, vom putea să documentăm complet că noroc, în concepţia celui care tăgăduia fericirea pe pământ, este adeseori identic cu o vremel- nică stare de fericire, către care suntem purtaţi de împrejurări. Sub pana lui, nu apare des cuvântul fericire. Instabili- tatea ei pământească este redată prin noroc. Graniţa dintre noroc şi mărginire omenească într’unele cazuri se şterge aproape şi cuvântul capătă, dacă nu un răspicat înţeles peiorativ, în orice caz ceva ca o amărăciune şi chiar ca o diminuare a celui la care se referă. Nu numai în Luceafărul se vădeşte această opo- ziţie între noroc şi ceva mai înalt, dar şi într’alte poezii. Iată, de pildă, răspicata opoziţie din poezia Dintre sute de catarge: De-i goni fie norocul, Fie idealurile, Te urmează în tot locul Vânturile, valurile... Fapt este că, în forma ultimă a Luceafărului, la sfârşitul primei fraze pronunţate de Cătălin, accentul stă pe cuvântul acesta: — Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-şi încerci norocul. Iar în finalul poemei, opoziţia aceasta între noroc şi ceva mai înalt intră ca element esenţial în acordul final. Faţă de această situaţie, să fie o întâmplare faptul că, în chiar forma primă, cu tot idealismul înamoratului fericit, Florin, cel dintâi cuvânt dat după pronunţarea numelui este chiar acesta: norocul? Daca acest cuvânt redă, pentru Eminescu, nuan- ţele mai sus amintite, apariţia lui, imediat după numele lui Flo- rin, este o anticipaţie, arată în ce direcţie trebuia să se modeleze tot materialul basmului şi în deosebi acela în legătură cu Florin, pentru ca din erou acesta să devie simpla întrupare a norocului pământesc. Astfel, încă dela început, prinde să se organizeze materialul potrivit categoriei primordiale: conflictul ceresc-pământesc, sădit în însăşi inima creativităţii eminesciene. D. CARACOSTEA ia COMENTARII CRITICE JURNAL DE LECTOR Noui traduceri din Goethe Cu nouile traduceri în versuri, pe care d-na Laura M. Dra- gomirescu le-a tipărit, la scurte intervaluri, din FaustJ) şi Hermann fi Dorothea 2), capitolul înrâuririlor literare germane, şi în deo- sebi a lui Goethe, îşi adaugă una din paginile cele mai strălucite. Cât de sus urcă în timp această înrâurire, cât de timidă a fost întru început, cât s’a adâncit cu anii şi cu împrejurările, isto- riografia noastră literară n’a pregetat să o cerceteze, in incursiuni de detaliu sau de ansamblu, dar şi mai limpede s’a desprins din studiul tipărit de d-1 Ion Gherghel, cu un an înainte de centenarul morţii lui Goethe, în Analele Academiei Române şi sub titlul: «Goethe în literatura română. Cu o privire generală asupra întregii înrâuriri germane » (1931). Dacă, pentru a ne limita la sfera celor două opere din nou şi de curând traduse, întâia menţiune din Goethe, aşa cum atestă amintitul studiu, se întâmplă a fi câteva versuri din «Ermann şi Dorotea», tălmăcite, pare-se, de Asachi şi intercalate în darea de seamă «înmormântarea lui Poeta Gete » (Albina Românească, 14 Aprilie 1832), despre o asimilare, mai mult chiar decât despre o infiltraţie goetheană, nu poate fi, decât cu timpul şi pe înde- lete, vorba. Preferinţele întâiei jumătăţi a secolului al XlX-lea merg mai curând către avântul şi tinereţea libertarului Schiller, aşa cum Goethe se insinuiază şi creşte în favoarea literaţilor noştri, în cea de a doua jumătate a secolului. Cât de firesc este acest proces se înţelege prea lesne şi el ar putea fi ilustrat prin acele rânduri (ce am citat şi cu alt prilej) ale călătoriei lui Kogălniceanu la Viena, în 1844, în care se vorbeşte de reprezentarea lui « Don Carlos * * la Burgteatru. Când ducele de Posa reclamă «libertatea *) W. v. Goethe, Faust, traducere în versuri de Laura M. Dragomirescu, colecţia «Convorbiri Literare *, 1940. *) W. v. Goethe, Hermann şi Dorothea, Traducere în metrul original de Laura M. Dragomirescu, Colecţia «Convorbiri Literare», 1941. JURNAL DE LECTOR 659 de gândire» («geben sie Gedankenfreiheit»), atunci, notează Kogălniceanu, «o mie de aplausuri s’au ivit în sală; credeţi-mă, eu plângeam, pentrucă ştiam că această dorinţă în veac nu se va împlini în ţara mea ». La epoca aceasta, aşa dar cu patru ani înaintea mişcării re- voluţionare din ţară, tălmăcirile din Goethe s’ar putea rezuma, în ce priveşte operele ce interesează, întâi la stihurile mai sus amintite ale lui Asachi şi după aceea, poate, şi la cele câteva versuri, «Dracul, dela Goete» în tălmăcirea lui Iancu Văcărescu, pre- supunând că, înaintea «Colecţiei...» din 1848, vor fi apărut în vreuna din foile periodice ale timpului. întâia traducere inte- grală din « Faust», (partea I, se înţelege), e din 1862 şi are de autori pe V. Pogor şi N. Skelitty, junimişti avant la lettre, cu- noscuţi, întâiul, mai mult pentru pitorescul personalităţii şi mai puţin pentru opera lui de tălmăcitor, în care figurează Baude- laire însuşi, cel de al doilea pentru numeroasele lui transpuneri, în deosebi din Heine. Traducerea dela 1862 e în proză, presă- rată ici şi colo cu versuri, în special cântecele, despre care d. Ion Gherghel bănuieşte că ar fi tălmăcite de Skelitty. întâia tradu- cere din « Hermann şi Dorothea » datează din 1884, se tipăreşte la Gherla şi are de autor pe părintele C. Morariu, de fel din Bu- covina. Ele sunt urmate de tălmăciri, din ce în ce mai meritorii, ale lui Ion Gorun şi I. U. Soricu, pentru « Faust », a Măriei Baiu- lescu şi Oreste, pentru «Hermann şi Dorothea », fără să mai amintim, dintre fragmentari, pe St. O. Iosif, prinţul tălmăcitorilor români şi care, paralel cu opera sa originală, a cunoscut atâtea izbânzi de transpunere, dela Heine până la Wagner. Amatorul de in- formaţie se va adresa pentru detalii amintitei monografii, a cărei a doua ediţie, sau cel puţin al doilea volum, anunţat încă de acum zece ani, nu numai că va înregistra prezentele traduceri din Goethe, ale d-nei Laura M. Dragomirescu dar le va şi acorda, suntem siguri, onorurile de rigoare. Prezentarea atentă a acestor tălmăciri rămâne, fără doar şi poate, în seama germaniştilor noştri, a căror competenţă nu poate fi în niciun caz încălcată. Dacă ne încumetăm totuşi a ne apropia de un domeniu, mai mult sau mai puţin interzis, este din con- vingerea că, dincolo chiar de exigenţele unei iniţieri temeinice, există anume semne cari decid de excelenţa sau imperfecţia unei tălmăciri, că, în definitiv, tălmăcirile sunt făcute pentru uzul cetitorilor şi că ele pot fi judecate şi din criterii de eufonie şi de însuşiri literare, nu numai de fidelitate. Departe de noi gândul, se înţelege, de a încuraja falsificarea traducerilor şi de a numi per- fectă o traducere aproximativă. Ceeace susţinem este numai că, la fel cu Iliada în tălmăcirea d-lui G. Mumu, şi traducerile d-nei Laura M. Dragomirescu vor cuceri pe cetitor, indiferent dacă 12* 66o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ştie sau nu nemţeşte, aşa cum mulţi din cetitorii şi preţuitorii lui Homer nu cunosc limba elenă. In aşteptarea acelor verdicte autorizate, care vor da învestitura cuvenită traducerilor d-nei Laura M. Dragomirescu, fie-ne îngăduit a comunica, oricât de sumar, întâi, impresia că nouile tălmăciri din Faust şi Hermantt şi Dorothea, sunt cele mai aproape, sub raportul exactităţii, de litera şi spiritul originalelor goetheene, precum şi cele mai arti- stice şi mai poetice, sub raportul calităţilor literare iar, după aceea, convingerea că, dacă sunt atât de izbutite şi cuceresc pe cetitor, dela întâile la ultimile rânduri, aceasta se datorează în egală măsură, amândoror atributelor. Simt, adică, frumoase şi clare în măsura în care sunt şi fidele. A trăda, cât mai puţin, concepţia operei lui Goethe şi a pă- stra cât mai multe din elementele ei poetice, imagini sau armonii ritmice — iată condiţiile ideale ale unei bune traduceri, iată uni- tatea de măsură cu care amintitul studiu al d-lui Ion Gherghel a urmărit succesivele transpuneri în româneşte, din «Faust», iată, într’un cuvânt, concluzia acelor investigaţii. Şi tălmăcirea d-nei Laura M. Dragomirescu întruneşte din plin aceste ideale condiţii, cu atât mai dificile cu cât nu s’a îndepărtat de economia textului original, n’a diluat conţinutul şi a păstrat atât numărul versurilor, cât şi varietatea de ritmuri a originalului. Dacă a pă- răsit, ici şi colo, ordinea de succesiune a rimelor (şi încă rămâne de văzut în ce măsură), n’a diminuat însă capacitatea de ecou a versificaţiei rimate, adică tocmai lucrul de căpetenie. O con- fruntare, cât de fugară, cu originalul arată nu numai cât de cre- dincioasă este tălmăcirea d-nei Laura M. Dragomirescu, dar şi cât de ingenioase toate acele moduri şi echivalenţe, de care s’a folosit traducătoarea, ori de câte ori necesităţile metrice re- clamau. Tu, duh al Terrei1)... traduce d-sa p& Du, Geist der Erde, latinizând şi comprimând cele patru silabe ale corespon- dentului românesc (Pământului), cu aceeaşi firească şi justă in- tuiţie cu care, mai departe, în locul latineştei formule Sanda Simplicitas, din una din replicele lui Mefisto, traduce cu: O, sfântă simplitate, etc. Traducătorul trebue să dispună de o mare virtute plastică şi de o mobilitate vecină cu virtuozitatea, în crearea derivatelor sau în utilizarea inversiunilor şi d-na Laura M. Dra- gomirescu se dovedeşte, tot timpul, a fi una din cele mai per- fecte cunoscătoare a tainelor şi frumuseţilor limbii româneşti. Un vers ca acesta, tot într’o replică a lui Mefisto: Putea, cu dracu, pact să nici nu facă dă pe faţă un adânc instinct al nuanţelor. (Du-i în zbor, privighetoare) — Mândrii mele-o salutare este, fără doar x) Cu mult mai bun decât Geei şi cu atât mai mult decât gliei, pe care un inexpert l-ar fi preferat. JURNAL DE LECTOR 66l şi poate, cea mai sugestivă transpunere a versului (Schwing dich auf, Frâu Nachtigal) — Griiss mir mein Liebchen zehntausendmalx), după cum derivatul verbal al următorului vers: Voi, scripte vechi, cum v’aţi funingenit (— De lampa care pe-astă masă fumega !) dovedeşte o iniţiativă cu totul fericită, proprie marilor tălmă- citori. Poate că uneori iniţiativele acestea depăşesc justa limită şi spun mai mult decât ar trebui, precum e în următorul exemplu, pe care-1 luăm din replica lui Faust, cu puţin înainte de a încheia pactul cu Diavolul. Sărmane drac, ce-mi poţi tu da? începe Faust şi după ce înşiră toate acele bunuri amăgitoare, de care e plină lumea şi pământul, cere lui Mefisto imposibilul, supranaturalul, miracolul: «Arată-mi, zice el, fructul ce putrezeşte înainte de a-1 culege şi pomi ce înfloresc în fiecare zi ». (Zeig’ mir die Frucht, die fault, eh’ man sie bricht — Und Băume, die sich tâglich neu begrunen!). D-na Laura M. Dragomirescu traduce: Nu putre- zeşte-un fruct pân’ nu-l culegi — Nu ’nmugureşte-un pom fiece zi, ceea ce, dacă este just, din punctul de vedere al sensului, din punctul de vedere însă al spiritului textului tălmăcit nu este mai puţin o improprietate. Faust în original desbate, cere şi înfruntă, în timp ce în tălmăcirea românească meditează şi emite aforisme, (E vorba de aceste două versuri, evident). Poate că astfel de de- *) Adeziunea se referă în aceeaşi măsură la cifră şi la ritm. Cifrei de pro- proporţii catulliane (care trezeşte zâmbetul — vă amintiţi de epigrama lui Marţial I) a originalului, tălmăcitoarea i-a opus, şi nu numai din economie metrică, unitatea. Ritmul e trohaic, cum se şi cuvine unui cântec de iubire, cu iz popular, aşa cum e şi la cel de al treilea cântec. (Primul, din cântecele lui Frosch, e un cântec politic, de origine cultă, şi ritmul e iambic: Im- periul nostru Sfânt Roman — Cum vrei să se mai ţie?). Să adăugăm că nuanţele acestea sunt şi ale originalului şi că meritul tălmăcitoarei sta tocmai în respec- tarea lor. Cu titlu de curiozitate, şi în legătură cu schimbările de ritm, această ne- vinovată, deşi nu inoportună, digresie. Al 5-lea şi al 6-lea vers din monologul cu care Faust deschide tragedia sună în original: Da steh’ ich nun, ich armer Tor!— Und bin so klug als wie zuvor ; şi în tălmăcirea d-nei Laura M. Dra- gomirescu: Şi, pân’ la urmă, biet smintit, —Nu-s cu nimic mai iscusit. Schimbând ritmul şi făcând două versuri dintr’unul, Eminescu invoca, într’unul din editorialele lui (Timpul, V, 209, 19 (31) Sept. t88o) ♦ poziţia tra- gică a lui Faust, când, aruncând folianţii roşi de molii ai filosofilor şi teologilor, zicea c’un spirit de adâncă descurajare: « Bin nun so klug als wie zuvor * sau pe româneşte: Sunt atâta de cuminte Cum am fost şi mai nainte. Exemplul trebue adăogat acelora, numeroase, ce ilustrează atât uşurinţa de improvizaţie, cât şi predilecţia pentru metrul popular, a lui Eminescu. Nu odată în marginea lucrului grav, îşi acordă răgazul unui joc, prefăcând unul sau altul din motive în scurte versuri populare. De altminteri ziaristica lui Eminescu oferă cea mai bogată colecţie de aforisme populare, fie în proză, fie în versuri. 662 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE păşiri a intenţiilor din original să mai fie, pe ici pe colo, (singură cercetarea amănunţită fiind în măsură să le scoată la iveală) — impresia noastră e totuşi că nici nu pot fi prea multe şi că nici nu sunt atât de grave încât să umbrească strălucirea acestei tăl- măciri în versuri, de o perfectă unitate de atmosferă şi a cărei lectură nu încetează o secundă să fie o adevărată desfătare. Pentru aceasta ar fi deajuns să trimitem pe cetitor la oricare din paginile de gândire, de umor, de ironie, de şarjă sau de lirism, din nenumăratele câte împodobesc poemul lui Goethe şi cărora d-na JLaura M. Dragomirescu le-a împrumutat cele mai româ- neşti şi mai poetice vestminte. Sau la toate acele cântece, al re- gelui din Thule, al Margaretei lucrând la vârtelniţă, ale feluritelor coruri, ale improvizaţiilor lui Mefisto în pivniţa lui Auerbach din Lipsea ş.a.m.d., după cum nu mai puţin ar trebui subliniată măestria prologurilor şi naturaleţa scenelor de balet, din noaptea Walpurgiei sau a parodiei la Visul unei nopţi de vară din Sha- kespeare. Greutatea alegerii este, de astădată, o realitate. Cum însă n’am voi să lipsim pe cetitor de singura sugestie valabilă, a citatului, vom alege, la întâmplare, câteva versuri din atât de pitoreasca scenă a plimbării la Poarta Oraşului, atât de plină de culoare şi atât de viu redată în tălmăcirea d-nei Laura M. Dragomirescu. Sunt dintr’una din replicele lui Faust, aceea pe care Wagner, învăţăcelul, o asemueşte unei călătorii cu capul prin nori (Umblam şi eu ades cu capu ’n nori... Aripi de păsări însă ti am râvnit): Dar tihna astei clipe de ’ncântare Să n’o umbrim cu triste amintiri... Vezi, printre pomi, căsuţele în soare Scăldate de-a amurgului sclipiri... Se stinge ziua, soarele s’a dus O viaţă nouă-acolo să aprindă; — De ce n’am aripi să mă salte sus Tot mai aproape ’n vraja-i să mă prindă 1 Dintr’un etern amurg aş contempla Pământul amuţit jos la picioare, Văpăi pe culmi, tăcere ’n văi Şi aur pe argintul de izvoare. Greoiul munte n’ar mai stânjeni Cu stânci şi râpe sfânta mea pornire, Ci marea, sânu-i cald şi-ar desveli Privirii mele în uimire. De tot a scoborît cerescul soare... Ce dor mă ’ndeamnă de-a mă avânta Să-i sorb lumina ’n veci scânteetoare, S’am ziua ’n faţă, noaptea ’n urma mea, De-asupră-mi cerul, jos adânc de mare... 1 Un vis — căci zarea s’a ’nnoptat — Avântului trupesc nu-i este dat Cu-aripa gândului să se măsoare I — JURNAL DE LECTOR 663 Dar scris e ’n noi, in fiecare, Tot sus să tindem, tot ’nainte, Când in albastrul plin de soare Se 'nalţă ciocârlia ’n cer să cânte, Când peste singuratici culmi de pin, Cu aripi largi, vulturii se rotesc, Iar peste şes şi mări, sus in senin, Din alte gări, cocorii când sosesc. ... Şi sunt abia treizeci şi două din cele patru mii şase sute douăsprezece versuri, câte numără această minunată traducere, căreia, de bună seamă, d-na Laura M. Dragomirescu îi rezervă suprema încununare: Faust, partea a 11-a. * Ne mai rămân puţine rânduri pentru traducerea poemului Hermann şi Dorothea, acel elaborat tipic goethean, în care lecţiile Italiei şi ale clasicităţii se altoesc în trunchiul de specifice seve al burgheziei germane. Este aceea la care Goethe însuşi se gândea, cu emoţie, ca la una din operele lui preferate şi de care, după afirmaţia lui Gundolf, poetul avea dreptul să se mândrească, cu atât mai mult cu cât niciodată nu-i fusese dat să lucreze în- tr’un material atât de ingrat sau, cu chiar cuvintele biografului: « Nu făcându-se el însuşi burghez, dar făcând goetheană burghezia, a izbutit Goethe să o cânte şi să o facă obiect de artă... ». Hermann şi Dorothea, se ştie, e .scrisă în hexametri şi aşa a şi fost tălmăcită de majoritatea traducătorilor noştri. (C. Morariu foloseşte metrul iambic). In hexametri traduce şi d-na Laura M. Dragomirescu şi cu toate că firul ce se toarce nu e totdeauna limpede, nu se poate totuşi tăgădui că d-sa a izbutit să recon- stitue atmosfera şi pastorală şi epică a poemului. Importantul, aici, era ca nimic să nu se destrame din ţesătura aceasta miracu- loasă în care idilica simplicitate şi măreţia epică se întrepătrund şi susţin şi se cade să mărturisim că tălmăcitoarea a reuşit în cele mai multe şi mai grele din pasajii. Evident, sunt şi unele stihuri opace în care se simt prea mult câlţii, dar neajunsul lor ţine, în primul rând, de natura versificaţiei hexametrice. Aşa-i, de pildă, versul, în care Spiţerul, visând înnoiri şi modernizări, vorbeşte de firmă: «Mă tot gândeamîntr’un timp, ca măcar pe arhanghelul care — E agăţat sus ca firmă, să pui ca să mi-1 aurească». Altminteri, fragmente întregi se citesc cu desfătarea cu care ai peregrina prin pajiştele anticei Helade sau ai poposi la curtea ospitalieră a vreunui rege Alkinoos. Dar nu ne oprim la ele, şi nici măcar nu le indicăm, de teama citatelor, după cum trecem şi peste toate acele exemple, în care fugara noastră confruntare a putut să verifice fie exactitate, fie ingenioase echivalenţe. O singură excepţie vşiu face pentru versul 664 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 163 care se întâmplă, cum aflăm din studiul d-lui Ion Gherghel, să fie un vers buclucaş. Originalul (vorbeşte birtaşul, care-şi in- vită oaspeţii în săliţa din fund, la răcoare, să mai uite de jalea convoaelor de pribegi, ce văzuseră) zice: .....und Mutterchen bringt uns ein Glăschen Dreiundachtziger hier, damit wir die Grillen vertreiben Ceea ce Strajan, «falsificând anii» (Ion Gherghel, op. cit., p. 119) traduce prin: Buna mamiţă ne-aduce o butelcă din optzectfipatru iar Oreste, «deşi traduce frumos, face aici o greşeală de in- terpretare : Adâ-ne, dragă nevastă, o cană ’mplinită din vinul Cela de optzeci de ani (! ?) să ’nnecăm întristarea într’însul. La d-na Laura M. Dragomirescu, cele două stihuri, atât de sugestive ca atmosferă, sună: Şi să ne-aducă măicuţa un vinişor de-ăla tare De pe la treizeci şi opt, doar aşa să gonim cele gânduri I Dacă raportăm la anul tipăririi poemului (1797), cu care, e de presupus că sunt contemporani eroii, vinul cu pricina are o ve- chime de 14 ani (1783). Strajan îl întinereşte cu un an (1784), iar Oreste, dimpotrivă, îl aburcă la începutul veacului (1717). La d-na Laura M. Dragomirescu, el are o vechime de 59 de ani (1738). Cum, din punctul de vedere al prosodiei, între de pe la trei zeci şi opt şi de pe la optzeci şi trei nu e nicio deosebire, se înţelege că singură «tăria » vinului a putut să dicteze o atare in- versiune. (De altminteri, şi aceasta, ca şi cele de mai sus, nu e printre cele mai grave din libertăţile câte sunt îngăduite tra- ducătorilor). Căci mai preţioasă decât vechimea vinului însuşi, este vechimea, recte buchetul poemului goethean, pe care ultima transvasare în româneşte l-a conservat întru totul. PERPESSICIUS CRONICI POEŢI DIN TRANSILVANIA NORDICĂ Din « Transilvania Nordică » ne vine un volum de versuri în care nouă poeţi, rămaşi acolo, sub stăpânire străină, îşi cântă visele şi unicul dor, dospit din suferinţă şi tăcere. Nouă poeţi, unii cu nume neştiute până acum, alcătuesc prima solie, care, cu ajutorul artei, ne dă de ştire despre starea sufletească a fra- ţilor noştri, înlesnindu-ne pe calea versului să le ghicim condi- ţiile şi năzuinţele, sentimentele şi gândurile. De bună seamă că în volumul bine tipărit la Cluj, sub îngrijirea d-lui Gheorghe Dăncuş, Versuri din Transilvania Nordică, editat de ziarul «Tribuna Ar- dealului », cel dintâi dintr’o colecţie intitulată «Grai şi Suflet Românesc », nu am căutat, în primul rând, expresia artistică, pe care totuşi am găsit-o într’o neaşteptată măsură, ci anumite măr- turisiri sufleteşti, care nu puteau lipsi, oricâte piedici şi greutăţi ar întâmpina poeţii şi editorii. Versurile din volum au apărut mai întâi în pagina culturală a numitului ziar condus de Profesorul Dr. E. Haţieganu, având rostul de a stimula cultul limbii noastre, funcţia expresivă a sufle- tului, devoţiunea faţă de unitatea culturală a neamului româ- nesc. Deplin conştienţi de aceste nevoi, după cum ne arată şi «prologul lămuritor» al d-lui Gheorghe Dăncuş, conducătorii Tribunei Ardealului au apelat la puţinii intelectuali rămaşi acolo, pentru ca începătorii să-şi caute o desăvârşire, iar masele dornice de slovă românească, pe care odinioară o aveau din belşug, să o poată căpăta din ce în ce mai mulţumitor. Iată-i pe cei nouă poeţi noi, făcuţi din îmbinarea necesităţii sociale cu vocaţia individuală şi care îndeplinesc printre Românii, aflaţi actualmente dincolo, rol de crainici. Unii din ei sunt tineri de tot, ca Ionel Bulboacă, ţăran din judeţul Cluj, în vârstă de 22 de ani, care întrebuinţează forma şi imaginaţia poeziei po- pulare, pentru a-şi cânta dorul şi dragostea. Someş, Someş, apă lină Dorul meu nu se alină Num’ atunci s’ar alina Dacă tu m’ai asculta 666 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi l-ai duce pân’ la mare. Unde-i apa ’nvolburată Doar... s’a ’neca doru’ odată. Are şi poezii cu suflu mai larg, în care e vorba de păcurarii codrilor şi de feciorii doinelor, de fata ardeleană, mândruţa care toarce « cu multă jale şi dor », dar sentimentul său e acelaşi, lim- pede şi statornic. Ştefan Căprariu, student la Facultatea de Medicină din Cluj, neavând nici douăzeci de ani, scrie versuri triste, visând «spre ţări scăldate ’n soare » sau trăind în amintiri închegate din suspine. Se exprimă pe linia poeziei eminesciene, alteori având şi din idilicul lui Coşbuc. Tot în formă cultă se exprimă, mai evoluat şi mai complex, Ion Cherejan, student la Academia Teologică Română-Unită, în vârstă de 24 de ani şi care a publicat şi în unele reviste bucu- reştene. Avântat şi mistic, scriitorul acesta îşi cântă pământul şi ţăranii lui, închină ode naturii şi rugi lui Dumnezeu, mereu «în căutarea visului», visul care «în mine. se ’ndoaie de prea mult azur ». Şi ’n satul meu cresc ţărani cu umeri de stâncă Ţărani ce adoră pământul... şi ’n noaptea adâncă Când amarul le ţese ’ntre gene lacrimi de sânge Când avana ursită izvorul de lacrimi li-1 stinge Ţăranii cer să-i răzbune pământul şi cerul... Ţăranii sărută Ardealul cu buzele arse de setea mirifică-a morţii Acolo, unde paşii se pierd pe cărări de lumină şi umbră Departe, unde bolta apasă pe umerii zării prea greu, Acolo: ţăranii aşteaptă deschiderea porţilor plânse a satului meu... Mai în vârstă, dar încă tânăr, absolventul Academiei Teolo- gice Româno-Ortodoxe din Cluj, Teodor Ciceu, are din lumino- zitatea şi voioşia, uneori glumeaţă, a lui Coşbuc. Poeziile Florica, Ion şi Lelea Mărie sunt nişte plăcute portrete în stil popular. Victor Ilieşu, născut în 1916, absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj, acum student la Academia Teologică de acolo, dispune de o imaginaţie şi de o tehnică mai variate. Un misticism avântat, în care nădejdea se îmbină cu suferinţa. Spre ţara viselor cu dimineţi de cântec şi lumină Pornesc aceleaşi doruri şi-aceleaşi mari speranţe Şi vin tristeţi şi bucurii, iar fruntea-i tot senină, Viaţa e aceeaşi: album uitat pentru romanţe. cAteva păreri asupra armatei ruse, după războiul din crimeia 667 Ne dor cuvintele, ce le ’mpletim dintr’un fuior de stele. Şi-aceeaşi alergare, pe calea împlinirilor celeste. Suntem mereu pe drumuri, cu frunţile rebele, Şi repetăm în şoaptă, aceeaşi tainică poveste. Studentul la Academia Teologică Româno-Ortodoxă din Cluj, losif Moruţan, utilizează un material poetic mai amplu, fecundat de sigur de experienţele poetice ale ultimilor ani. Multă inspi- raţie religioasă, după contopirea cu lumea şi natura poetul cău- tând tainele transcendenţei. O sensibilitate şi o imaginaţie care vor putea da şi mai mult, în viitor. F. Păcuraru, născut în 1920, student la Facultatea de Medi- cină din Cluj, publică o Seamă de poeme legate de tristeţea toamnei, păstrând un accentuat ton elegiac. Formă şi imaginaţie evoluată. Student tot la Medicină, Valentin Raus duce în forme evo- luate personagii şi sentimente tipice în poezia populară sau caută să stilizeze episoade din balade. In alte poezii, nota elegiacă, prezentă la mai mulţi din aceşti poeţi, se înseninează, căpătând o bărbătoasă demnitate, trecând deci dela tristeţe la înţelepciune, iar alteori la un discret humor, antidotul facilei desperări. Virqil Şotropa, născut în 1903 la Focşani şi absolvent încă din 1927 al Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Cluj, colabo- rator la mai multe publicaţii cunoscute, între care şi acelea ale lui Nicolae Iorga, se îndreaptă către poezia reflexivă, unde inte- ligenţa şi humorul predomină asupra lirismului. De valoare diferită si încă în formaţie, dar cu totii mai mult decât nişte simpli versificatori, poeţii aceştia din Ardealul Nordic ne-au mişcat prin ceea ce au exprimat cât şi prin aceea ce sim- ţim bine că vor să spună şi de sigur că vor spune odată, ca poeţi români ce sunt. In împrejurările în care se manifestă şi pentru rolul lor de păstrători ai tradiţiei şi năzuinţelor româneşti, vred- nicia lor nu poate fi îndeajuns preţuită. Doar fraţii lor întru sufe- rinţă şi nădejde, cărora aceste poezii le aduc mângâiere şi îm- bărbătare pot şti cum să-i preţuiască. PETRU COMARNESCU CÂTEVA PĂRERI ASUPRA ARMATEI RUSE, DUPĂ RĂZBOIUL DIN CRIMEIA Eram în anul al 2-lea al Şcoalei Superioare de Războiu din Bucureşti, când Nicolae Iorga îşi alesese drept ciclu de confe- rinţe : Istoria Românilor prin călători, conferinţe pe care le ţinea săptămânal, cu o preciziune matematică, cu toate multiplele ocu- paţiuni de ordin cultural şi politic ce le avea în acel timp 1 668 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ar fi greu să încerc să descriu puternica impresiune, ce mi-au lăsat aceste minunate prelegeri 1 Iată atâţia călători străini, cari au trecut sau au vizitat ţara noastră, cu părerile şi impresiunile lor asupra poporului nostru: obiceiuri, felul de viaţă, bogăţiile pă- mântului, obârşia noastră, etc.; atâtea amănunte pe care marele istoric le povestea cu acel fel al său neîntrecut; în aceste lecţii Iorga punea cu atât mai mult suflet, cu cât vedea interesul cu care-1 ascultau cei 80 de ofiţeri elevi ai săi 1 Aceste conferinţe, stenografiate, au fost tipărite mai târziu a). Istoria poporului nostru este un şir îndelungat de războaie, ce le-am purtat pentru a ne păstra propria noastră fiinţă; istoria acestor războaie este însăşi Istoria Românilor. După ce am ascultat conferinţele lui Nicolae Iorga, m’am întrebat, dacă nu s’ar putea reconstitui istoria războaielor Românilor şi după referatele călă- torilor, în care să se poată vedea vitejia noastră în decursul veacurilor şi ce anume au gândit diferiţi străini despre felul Ro- mânului de a se război 1 Această istorie ar întregi poate o Istorie militară, o Istorie a poporului românesc 1 Această idee mi-a stăruit în minte, până în zilele de azi, când războiul ce-1 ducem contra bolşevismului, bravura oştilor române şi a căpeteniilor lor a actualizat faptele de arme ale înaintaşilor noştri. Una din lucrările de seamă ale lui Nicolae Iorga este Istoria Armatei Româneşti a). Istoricul a făcut apel la Cronicari, documen- tele Hurmuzaki, Dlugos, Wavrin, Hasdeu, Cipariu, Tocilescu, Ureche, Miron Costin şi alţii, pentru a descrie cât mai exact sau pentru a tălmăci războaiele mai însemnate purtate de Ro- mâni. Bine ar fi fost, dacă această lucrare ar fi fost completată cu notele străinilor călători prin ţările noastre, asupra războa- ielor Românilor * *). x) N. Iorga, Istoria Românilor prin călători (două volume). *) N. Iorga, Istoria Armatei Româneşti, Voi. I, Tip. Neamul Românesc, 1910 şi Voi. II, Tip. Cultura Neamului Românesc, 1919. *) In Istoria Armatei Româneşti, se întâlnesc pe alocurea asemenea Note. De exemplu în Memoriile lui Wavrin, avem o descriere asupra campaniei anului 1445 pe Dunăre, la care a luat parte şi armata muntenească sub comanda lui Mircea cel Bătrân. Wavrin arată că ostaşii munteni sunt foarte viteji. Tot din spusele lui Wavrin, constatăm că Românii aveau pe acea vreme artilerie (tunuri de lemn cercuite cu fier), dar mai interesant este că tot Wavrin arată că artileriştii români erau « zeloşi », deoarece < cercurile dela tunurile slobozite prea repede crapă şi unii din ostaşi cad loviţi de fărâmăturile lor *. Dacă în această afirmaţie trebue să se vadă o imperfecţiune a materialului de artilerie de pe acele vremuri, nu este mai puţin adevărat că acel « zel », despre care vorbeşte Wavrin, se poate tălmăci astăzi prin conştiinţa, vitejia şi mai ales dispreţul de moarte al artileriştilor lui Mircea cel Mare, în faţa nevoii de a executa un tir rapid de artilerie. In aceeaşi ordine de idei, pentru a se vedea importanţa istorică a acestor documente rămase dela asemenea călători, d. general Rosetti a tipărit. In 1918, cAteva păreri asupra armatei ruse, după războiul din crime ia 669 Arătam în altă parte, părerile doctorului veneţian Mateus Murianus, trimis de dogele Leonardo Lorendano la curtea lui Ştefan cel Mare în anul 1502. Domnul Moldovei se înbolnăvise atunci de gută (podagră), boală de care a şi murit, doi ani mai târziu. Doctorul Murianus, care semna «artium et medecinae doctor», face o scrisoare Dogelui veneţian în luna Decemvrie 1502, în care îi arată între altele că Moldovenii sunt oameni de luptă şi nu le place să stea degeaba, iar Turcii au mare frică de Ştefan (ha gran paura da questo signor). In rândul acestor călători, cari au trecut prin ţările noastre şi cari şi-au scris amintirile, care privesc armata noastră, trebue să menţionăm şi pe Emest Jouve, redactor la ziarul « Courrier de Lyon ». Este vorba de un francez, care ne-a vizitat în anul 1854, după războiul din Crimeia, şi a redactat o serie de scri- sori către redactorul şef al ziarului sus amintit, scrisori care au fost apoi tipărite în 1854 sub titlul: Scrisori asupra războiului din Orient. In această lucrare sunt adunate 49 de scrisori. Jouve a venit la Constantinopol, a trecut apoi prin ţările române şi a ajuns la Sevastopol la 21 Noemvrie 1854, când şi-a redactat ultima scrisoare. In cele ce urmează mă refer la scrisoarea 30-a, făcută la 25 August 1854, în care se pot găsi câteva date insuficiente asupra armatei româneşti. Jouve arată că domnitorul Ştirbey organizase armata muntenească, având astfel o baterie de artilerie, un regi- ment de cavalerie şi trei regimente de infanterie. Luând drept exacte arătările lui Jouve, se poate afirma astăzi că armata aceasta avea un efectiv aşa de redus, probabil ca să dea iluzia că avem şi noi o organizaţie de forţă armată naţională 1 In ceea ce pri- veşte bateria de artilerie, de sigur că ea număra patru tunuri, ceea ce este cu totul insuficient. Dat fiind că în acea epocă ţările române erau continuu sub ocupaţie străină, din punct de vedere al organizării şi dotării armatei, eram sub directa dependenţă a ocupanţilor. Aşa trebue lămurită şi insuficienţa materialului de artilerie, pe care de sigur îl primeam din străinătate, căci industria indigenă nu ne putea procura aşa ceva 1 Jouve mai arăta că această mică armată era complet rusificată; trupele purtau uniforma rusească, iar disciplina se menţinea — după obiceiul rus — prin bătaie... în. Memoriile Secţiunii Istorice ale Academiei Române, notele unui ofiţer norvegian asupra războiului nostru pentru neatârnare (1877—1878). D. gen. Rosetti arată că aceste note sunt foarte folositoare, pentrucă prin ele se pot verifica alte scrieri — destul de numeroase — cu privire la războiul ruso-româno-turc. 670 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar ceea ce este mai important în scrisoarea lui Jouve şi poate fi aşezat astăzi pe primul plan, sunt aprecierile ce Ie face asupra armatei ruse ! înfrângerea Ruşilor în războiul din Crimeia a constituit una din barierele ce au fost puse Ruşilor de-a-lungul veacurilor, în drumul lor de cucerire a Balcanilor şi Strâmtorilor. De sigur, tratatele de pace hotărîseră ca armata rusească de ocupaţie să părăsească ţările române, căci în locul ei trebuia să se instaleze armata turcească. Jouve soseşte în Bucureşti, tocmai în această perioadă, şi im- - presiunile sale formează obiectul scrisorii ce poartă numărul 30. Aşa dar, Jouve a sosit în Bucureşti după intrarea lui Omer-Paşa. Despre Turci, călătorul francez nu are cuvinte prea măgulitoare. Li s’a făcut Turcilor o intrare triumfală în Bucureşti; populaţia a aruncat o adevărată ploaie de flori asupra armatei turceşti 1 De relevat că în suita lui Omer-Paşa se găseau şi câţiva ofiţeri francezi. Apariţia uniformei franceze la « gradina »* *) face senzaţie, ceea ce îl face pe Jouve să afirme că aceasta este un efect al « afi- nităţii de caracter, de limbă şi civilizaţie, care apropie de noi populaţia română, deşi ne găsim aşa departe ». Prezenţa armatei ruse, fostă armată de ocupaţie, dă prilej lui Jouve să facă o serie de aprecieri comparative, defavorabile Tur- cilor, dar mai ales armatei ruseşti. Ce aspect plângător trebue să fi avut oastea turcească de başi-buzuci, când a apărut la porţile Bucureştilor, sub comanda lui Scanderbeg. Toată lumea se întreba, cum de este cu pu- tinţă ca asemenea soldaţi să învingă călăreţii temuţi ai Ţarului 2)! A fi bătut de Turci, înseamnă că eşti bătut de două ori, reflec- tează cu amărăciune Jouve ! Prin contrast, armata rusească care ocupa Bucureştii era com- pusă din oameni de elită, bine echipaţi şi instruiţi. In ceea ce priveşte artileria şi cavaleria rusă, se pare că erau admirabil orga- nizate şi dotate. , S’a căutat atunci să se găsească cauzele înfrângerii Ruşilor. Jouve crede că aceasta s’ar datora: comandamentului slab al ofiţerilor şi lipsei de spontaneitate şi onoare militară la soldatul rus. Aceste aprecieri, făcute acum 80 de ani asupra armatei, ruse, îmi par astăzi de o netăgăduită actualitate. Jouve desparte în două părerile sale asupra ofiţerilor şi soldaţilor ruşi. Afară de un mic număr de ofiţeri, restul, dela general şi până la sublocotenent, ofiţerii ruşi sunt ignoranţi, însă foarte presum- ţioşi. De bună seamă, Jouve a putut vorbi cu unii din ofiţerii l) In româneşte în text. *) Les formidables cavaliere du Csatr... POETUL EXISTENŢEI PURE, RAINER MAR IA RILKE 671 ruşi, dela care a aflat părerile lor asupra războiului din Crimeia. Una din aceste păreri era că rău a făcut Franţa că a făcut războiu Rusiei, deoarece Rusia este de neînvins; cu aurul său din Siberia, numărul soldaţilor şi cu efervescenţa religioasă a poporului rus, ţarul este destul de puternic, pentru a cuceri întreaga Europă. Nimic nu-i va putea rezista ! Părerea lui Jouve despre soldaţii ruşi este foarte rea. Soldaţii ruşi par nişte automaţi, cari manevrează de minune, sub influenţa bastoanelor şi a palmelor. Ei se mişcă încet, greoiu, stângaci, lipsiţi de avânt şi iniţiativă. Sunt nişte instrumente mecanice, cari ştiu mai bine să se omoare, decât să omoare. Jouve conchide că armata rusă este organizată în mod « ma- şinal », dar este lipsită de « forţa intelectuală şi morală, care sin- gură asigură puterea naţiunilor civilizate ». Colonel D. CANTEA POETUL EXISTENŢEI PURE, RAINER MARI A RILKE De curând s’au împlinit cincisprezece ani de când micul cimitir dela Raron, alipit de biserica ce domină din vârful unei coline micul sat din valea grandioasă a Rhonului superior, adă- posteşte rămăşiţele pământeşti ale lui Rainer Maria Rilke. Semn ciudat că acest locaş, parcă ascuns, a rămas şi astăzi, în plină vâltoare a evenimentelor de prefacere de lume, o insulă uitată de pace şi linişte contemplativă, stăpânită de crestele mun- ţilor eterni şi neprihăniţi. Fapt plin de semnificaţie, căci din orice parte ne-am apropia de viaţa sau opera poetului, intrăm imediat într’o atmosferă stranie de izolare, de linişte nevătămată de niciun semn al timpului nervos, spasmodic şi sguduit. Ne gândim la fiinţele acelea fabuloase ca Ariei, Melusina sau Ondina, care dintr’o lume supraomenească, magică, au coborît printre oameni, trăind printre ei, rămânând însă tot timpul legate de originea lor supralumească, conservându-şi firea mitică, fără destin, până ce se reîntorc în patria lor imensă şi fără timp, a forţelor elementare. Fără destin: aici avem parcă cheia existenţei lui Rilke. De- stinul pentru Rilke este trădarea existenţei pure de către om, lupta sa grandioasă dar neputincioasă împotriva vremelniciei, care tocmai din pricina acestei lupte, acestei sforţări, se accentuiază, îl mână pe om într’o goană oarbă după un lucru plin, un mo- ment împlinit, care fuge însă în măsura setei sale de destin. Căci 672 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE am avut şi noi cândva un destin, un destin în sensul rilkean, mare şi împlinit: când am fost copii mici, când trăiam încă în interiorul lumii, în frăţie strânsă cu lucrurile, când eram împli- niţi în fiecare clipă şi nu cunoşteam încă «timpul distrugător » şi acest veşnic «faţă în faţă» («gegeniiber ») cu lucrurile. « Glaubt nich, Schicksal sei mehr als das Dichte der Kindheit *. (Nu credeţi că destinul ar fi mai mult decât plenitudinea copi- lăriei). Rilke nu numai că a preamărit viaţa nemărginit deschisă, viaţa fără destin, dar a şi trăit-o. Niciodată, poate, viaţa şi opera unui creator n’au fost în mai strânsă concordanţă, niciodată nu şi-au corespuns cu atâta firească necesitate. Poetul în fiecare clipă a căutat să «fie », să nu năzuiască, să nu întrebe, să nu râvnească. A trăit în mod absolut după necesităţile organice ale firii sale. Nu a citit, de pildă, în viaţa sa — în afară de unele pagini acci- dentale din Schopenhauer — pe niciun filosof, nu l-a recitit pe Goethe, decât la o vârstă foarte târzie: fiindcă aceste preocupări stinghereau ritmul creşterii sale lăuntrice. Rilke este omul magic, rătăcit într’o vreme faustică, împinsă de dinamism istoric şi spi- ritual spre ţărmuri veşnic noui. Rilke este copacul cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, preocupat doar de grija să-şi deschidă cât mai larg coroana, să primească, să se împlinească, să « fie ». De aici se explică straniul mit al acestei vieţi, care a decurs parcă în afara timpurilor. Privită din exterior, este parcă o viaţă aventuroasă, o viaţă plină de peripeţii. II găsim când în Rusia, când în Suedia, când în Italia, în Spania, în Germania de Nord, în Franţa, în Elveţia. Este pentru mai mulţi ani prietenul intim şi un fel de secretar al sculptorului francez Rodin, trăieşte în colonia de pictori dela Worpswede, de lângă Bremen, este un musafir admirat în castelele aristocraţiei înalte şi-şi petrece ultimii ani într’o retragere com- pletă în micul castel Muzot, în cantonul Wallis din Elveţia. Des- cendent din nobilimea mică austriacă şi crescut în atmosfera de largă înţelegere şi umanitate a Austriei secolului trecut, el, Ger- manul din Praga, nu cunoştea graniţe de limbă şi de simţire. Oriunde se găsea, deschidea ochi mari de copil asupra lumii ce-1 înconjura şi primea, fără a raporta dela o viziune la alta, fără a juxtapune. Creştea cu lumea. Nu cunoştea un destin al popoa- relor, fiind preocupat doar de destinul omului. Era un european în sensul deplin al cuvântului şi poate unicul, căruia i se poate da această denumire pe deplin. Ce imposibilitate de a gândi, că Rilke a fost -contimporanul războiului mondial, el, omul lumii lui Dumnezeu şi al creaturilor, care nu cunoştea graniţe şi care se găsea în imposibilitate de a lua o atitudine politică 1 Cântă şi POETUL EXISTENTEI PURE, RAINER MARIA RILKE 673 el războiul, dar nu în felul celorlalţi mari rapsozi ai lui, nu în felul unui Paul Claudel sau în felul unui Ştefan George, cari cu prestigiul glasului profetic plângeau, criticau şi preamăreau în calitate de supremi judecători oameni şi fapte. Rilke priveşte doar şi simte. Vede forţele eterne, vede « vechiul zeu al războiului » («den alten Kriegsgott»), simte curente năvalnice de străveche trăire a omului deschizându-şi din nou drumul în căile sângelui nostru, vede întâmplarea pură, mitul, fără să se întrebe ce sem- nificaţie îi dau oamenii în. cauză. Fireşte, vom pune un mare semn de întrebare la o astfel de atitudine cvasi exteritorială şi inactivistă. Rilke, însă, şi acest lucru nu trebue să-l uităm, nu vrea şi nu poate servi ca model. El a fost un om mare, un om unic, un om care a trăit o latură a naturii omeneşti cu toată intensitatea posibilă, trăgând, cu o abnegaţie ce se apropie de ascetism radical, ultimele consecinţe din această trăire, păstrându-şi atitudinea, trăită ca pildă, fără o umbră de compromis în toate împrejurările vieţii. Numai o astfel de abnegaţie a putut da naştere unei opere atât de personale şi atât de epurate, unei opere, care în cercuri concentrice tot mai strânse a ajuns la un ultim destilat, la o puritate diamantină a substanţei proprii şi autentice. Rilke, fireşte, a evoluat. Atitudinea sa faţă de lumfe îşi schimbă semnele. Pe fiecare treaptă evolutivă, însă, trage consecinţele radicale din conştiinţa sa existenţială. Este foarte dureros, de sigur, şi puţini oameni se vor găsi capabili să adopte fără şovăire atitudinea lui Malte Laurids Brigge, care primeşte toată inco- hgrenţa şi toată îndoielnicia vieţii noastre moderne, fără să-i opună cea mai mică autoapărare prin reacţiune. A privi şi a îndura în felul lui Malte este de sigur un martir cumplit şi în acelaşi timp o puternică amăgire pentru omul desrădăcinat al marilor oraşe moderne. Rilke şi-a dat seama de pericolul hipnotic ce reprezintă înfăţişarea unei astfel de atitudini în toată radicalitatea ei, şi a însemnat la începutul cărţii sale cuvintele că trebue citită aproape în contra curentului («gleichsam gegen den Strom »). O singură încercare s’a mai făcut, după ştirea noastră, în timpurile recente, de a trage astfel ultimele concluzii dintr’o atitudine uni- lateralizată: este experimentul omului intelect-pur, a lui Monsieur Teste de Paul Valery, unul dintre puţinii prieteni din ultimul timp, care a avut acces în «sihăstria » dela Muzot. Punctul acesta de criză a lui Malte Laurids Brigge n’a fost însă decât un punct de trecere. Drumul de săvârşire a lui Rilke este drumul magului. încă din Cartea orelor cunoaştem căutarea de către poet a acestei identificări a tuturor numelor, a unităţii tuturor contrariilor. Signatura stilistică, întrebuinţată în Cartea orelor pentru acest lucru, numele de « Dumnezeu », a dus multă 13 13 674 REVISTA^FUNDAŢIILOR REGALE lume în eroare asupra esenţei gânairn rilkeene. Nu avem nici- decum de a face cu un Dumnezeu revelat în sensul creştin. Dum- nezeul acesta nu este transcendent: el este «Vecinul», el este « spaţiul lumii interioare », care cuprinde toate fiinţele, care sta- bileşte legăturile magice. Rilke trăieşte într’o lume magică înainte de a se ivi spiritul. Lumea aceasta nu cunoaşte drama şi prin urmare nici istoria: este o lume al cărei principiu de mişcare este prefacerea, este o lume de unitate a tuturora, de fluctuaţie necontenită, stăpânită de zeităţi şi forţe elementare. Iar Rilke, poetul, în opera sa de maturitate, mai ales în Sonetele către Orfeu şi în Elegiile Duineze, devine marele mag, a cărui misiune este prefacerea, transfigurarea lumii, a lucrurilor, dându-le un nume. Foarte pe nedrept Rilke a fost clasificat de mulţi ca mistic. El este tocmai contrariul misticului. Misticul lărgeşte şi sparge forma, misticul năzuieşte spre o contopire, spre « umo », cu divi- nitatea. Rilke, dimpotrivă, caută să cuprindă cât mai mult în vasul limbii. Misticul caută să şteargă liniile de despărţire între lucruri, să le contopească; magul, dimpotrivă, caută să dea fiecărui lucru un nume. Orfeu, întruchiparea mitică a artei divinizate, «prea- măreşte » («riihmt») lucrurile şi prin aceasta le prelace în ceva interior. Limita dintre viaţă şi moarte dispare. Viaţa şi moartea nu mai sunt contrarii, ci două aspecte ale aceleiaşi fiinţe, aspectul exterior şi aspectul interior, şi formează o imitate ritmică în două bătăi. împreună cu moartea ca o forţă antagonistă vieţii dispare şi timpul, susţinătorul dramei între viaţă şi moarte. Conştiinţa devine spaţială. Actul receptiv al omului este «das Begreiten », ce înseamnă a intui, a nimeri intuitiv. «Ein hiesig einmal ergnf- fenes Ding gălte fur viele» (...un lucru pământesc odată (m- tr'adevăr) intuit ar valora multe altele). Această intuire anihilează timpul, disolvă moartea, creiază spaţiu etern. « Gibt es wirklich die Zeit, die zerstorend ?». (Există oare într'adevăr timpul distrugător...) se întreabă poetul şi răspunde pe acelaşi ton: Ach das Gespenst des Vergănglichen, Durch den arglos Empfănglichen Geht es, als wăr es ein Rauch. (Ah, stafia vremelniciei prin acela care primeşte cu blândeţe trece parcă ar fi fum). Sonetele către Orfeu privite sub acest un- ghiu, sunt parcă în întregime un imn senin de binecuvântare şi de mulţumire, culminând în exclamarea aceea vestită: « Riihmen, das ist’s 1» (« Totul e să preamăreşti 1»), iar Elegiile ating şi ele tonul acesta în grandioasa elegia IX-a, unde i se revelează poetului NOPŢILE de sânziene DE MIHAIL SADOVEANU 675 secretul pământului, acestei materii cele mai oarbe, care cuprinde morţii: de a renaşte invizibil în noi. Inima poetului, lira lui Orfeu, a atins ultima claritate străvezie: nu mai sună decât pentru laudă şi preamărire. Chiar şi pământul, moartea, iată: vrea, se întinde, se ridică, şi inima, cu toată durerea ce-o apasă, trece senin prin sacrificiul acesta suprem, destilează pământul, îl transfigurează încât devine şi el invizibil, înaripat. Nu ne pare o întâmplare, că ultimul cuvânt, care a trecut pe buzele poetului înainte de a muri, a fost un «mulţumesc », spus unei surori de caritate, care îi dăduse un pahar cu apă. Şi Orfeu a trecut doar prin moarte, răspândindu-se prin lumea întreagă ca o secretă armonie, cântecul nepieritor: « O du verlorener Gott 1 Du unendliche Spur !» (... pârtie infinită...). Şi iată destinul poetului, care sacrificându-şi existenţa, înalţă monumentul cu- vântului, care întrece această viaţă, în împărăţia morţii: O wie er schwinden muss, dass ihrs begrifft I Und wenn ihn selbst aucb bang te, dass er schwănde. Indem sein Wort das Hiersein iibertrifft. Ist er schon dort, wohin ihrs nicht begleitet.. . O ! dacă aţi şti cum trebue să dispară şi chiar dacă s’ar teme el însuşi, să dispară cuvântul său trecând dincolo de existenţă se şi află acolo, pe unde nu-1 veţi mai putea urmări... WOLF von AICHELBURG NOPŢILE DE SÂNZIENE DE MIHAIL SADOVEANU Realizare artistică demnă de pana plină de meşteşug a lui Mihail Sadoveanu, în care legătura strânsă dintre om şi natură găseşte o expresie vie, ca nicăieri în opera marelui povestitor, e fără îndoială romanul său Nopţile de Sânziene, ridicat uneori până la înălţimea unui simbol naţional, căci în tăcuta dar dârza rezistenţă a naturii şi-a oamenilor legaţi de ea — tema roma- nului — contra duşmanului comun, descoperim istoria unui popor învăţat de veacuri, să aştepte dreptatea unui sfârşit. Paginele romanului sunt astfel o explozie de sănătate şi de robusteţe amestecate totuşi cu atâtea accente de visare şi duioşie, a omului trăit în furtuni şi soare, dar şi în atâtea amurguri în care contururile se pierd şi-ţi oferă o lume aproape ireală. Personajul în jurul căruia se ’nvârte toată acţiunea este « Co- drul Borzei», care capătă ceva din simţirea şi apriga rezistenţă umană. Oamenii joacă un rol secund, autorul trece peste ei uşor, ei sunt oarecum ceva necesar mai mult în legătura dintre marea fiinţă a codrului şi sufletul omenesc. Sentimentele, dragostea 13' 676 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aceea mare răscolitoare, sunt ale codrului, sau pentru codru; de abia dacă ni se dă să înţelegem o brumă de dragoste în sufletul lui Bemard pentru domniţa Kivi, sau a acesteia pentru Sofronie Leca şi invers, dar trece uşor peste acest fapt, ca peste ceva lipsit cu totul de importanţă. Oamenii cari apar în această carte, cei mai mulţi, sunt, spre deosebire de cei din celelalte romane ale sale — străini — care după o lungă convieţuire cu băştinaşii, şi-au pierdut caracterele specifice; această alegere de personagii, a dat un farmec ciudat povestirii în care se împletesc, alături de specificul românesc, atâtea origini barbare care, oricum, aduc ceva turburător în pa- ginile acestui roman. Dar în această voită alegere de personagii, ar trebui să vedem şi altceva — lauda adusă puterii româneşti de-a apropia de sufletul său şi de-a transforma până ’n adâncuri, structuri deosebite. Căci ce altceva este această asimilare în spiritul naţional, această împământenire în străvechile datini strămoşeşti, deşi peste gene- raţii, atât în familia de Greci a lui Mavrocosti, cât şi la Ţiganii de prin împrejurimile codrului Borzei? Dacă în Baltagul Mihail Sadoveanu a realizat « Mioriţa » lite- raturii noastre culte, dacă în Dumbrava minunată ne-a dat natura însufleţită, în care basmele şi eresurile noastre trăiesc aevea, dacă în Ţara de dincolo de negură şi în atâtea alte scrieri ale sale, am simţit înfiorarea de care este pătruns sufletul artistului în faţa frumuseţilor firii, atunci în Nopţile de Sânziene, natura parcă acopere, inundă cu personalitatea ei uriaşă, întreaga scenă pe care apar ceilalţi eroi-oameni, reducându-le importanţa. Natura, aici nu e decorul, care fiind scos, acţiunea să-şi urmeze cursul ei firesc. Codrul domină întreaga desfăşurare a acţiunii, toate depind de el, aşa că putem spune că eroul principal al cărţii este chiar acest codru al Borzei. — Antoine Bemard, venit să exploateze pădurea — reprezintă faţă de toţi civilizaţia occidentală venită în sălbăticia noastră, care rezistă până la urmă şi iese învingătoare. In faţa împotrivirilor de neînlăturat ale naturii şi-ale oamenilor, el renunţă. Incapabil să înţeleagă şi să simtă subtilităţile acestor primitivi, nu vede şi r.u înţelege nimic, cu toate insinuările prin- ţului, care-i par de-a-dreptul ciudate, şi se hotărăşte să se lupte pentru câştigarea dreptului său. Dela această hotărîre a lui Bernard, începe acţiunea propriu zisă — lupta între străin şi pământ. Natura aceasta pe care Sadoveanu a ştiut s’o manifesteze în aşa grad, are ceva din nobleţea rezervată şi aşteptarea calmă a celor puternici. Ceilalţi sunt mici, abătuţi, nervoşi, cu toată con- vingerea pe care o au în puterea Borzei, că nu se va lăsa tăiată. NOPŢILE DE SÂNZIENE DE MIHA1L SADOVEANU 677 Ca să alunge supărarea codrului, pentru ceea ce se pune la cale contra lui, Ţiganii cântă din viori, pădurii. Litanii pentru codrul care moare şi ’n care totuşi cred că va învinge. Până şi Bemard, aşa de civilizat, aşa de zâmbitor la toate ciudăţeniile acestor oameni legaţi prin atâtea fibre tainice cu natura, rămâne îngândurat încetul cu încetul, natura pune stăpânire chiar şi pe apriga lui îndărătnicie civilizată. La un moment dat ne face impresia că pădurea râde ironic, cu delicateţă totuşi, de planurile lui Antoine Bemard, aşa cum o vor face şi oamenii. In această mutuală înţelegere cu natura, descoperim acelaşi sentiment ca şi în «Mioriţa », deşi tema e alta. Dragostea ne- sfârşită a omului pentru natură, încrederea în înţelegerea ei, fac posibilă apropierea de sentimentul adânc total de dăruire a omului naturii — din Mioriţa. Dar în Nopţile de Sânziene, paralel cu acţiunea, trăiesc şi se împletesc într’o armonie desăvârşită, cre- dinţele noastre străvechi. Credinţa poporului nostru în înfrăţirea şi graful pe care-1 capătă toate vieţuitoarele din lume, în nopţile de Sânziene — de unde vine şi titlul romanului — formează oare- cum firul de labirint, care te conduce la ieşire, deoarece în această noapte a Sfântului Ioan de vară, când ţăranii noştri încep să presimtă venirea iernii, vieţuitoarele fac sobor şi capătă glas ome- nesc. Din aceste discuţii ale animalelor de tot soiul, redate cu atâta măestrie, aflăm că zadarnică e truda- «Neamţului » de-a tăia pădurea şi găsim toate lămuririle despre comori, despre puterea vrăjilor şi despre tainele fiecărui personaj care apare în roman. Toată această risipă de imaginaţie capătă o nuanţă de real, căci pentru o fire ca a lui Peceneaga pădurarul, această visare este posibilă. O idee de temelie asupra căreia revine scriitorul mereu, în opera sa, o găsim şi în acest roman, şi anume că nu suntem un popor tânăr, ci un popor bătrân, cu legi străvechi, după care ne conducem, şi că toate legile occidentului, introduse de noi, rămân de cele mai multe ori simple formalităţi; sunt regiuni în care ele încă nu se iau în seamă şi oamenii continuă să se con- ducă după legile lor, apucate din moşi-strămoşi. Cuvintele lui Lupu Mavrocosti, adresate lui A. Bemard, pecetluesc acest refren cunoscut încă din scrierile sale anterioare: «Aici trăieşte domnule un neam eroic care nu vrea să se supuie codului d-tale penal». Este caracteristic în această privinţă pasajul în care Liţă Florea, urmărit de jandarmi, ajunge în codrul Borzei — unde dă de stă- pânirea boierului, povesteşte cum a ajuns hoţ, şi este primit căl- duros, căci aici multe păcate neiertate de justiţie sunt trecute 678 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu vederea, oamenii conducându-se aici după propriile lor legi moştenite prin tradiţie. Trecând la omul zugrăvit în acest roman, observăm, ca şi în celelalte, lipsa puterii de creaţie a lui M. Sadoveanu. Cu toată această lipsă, oamenii lui Sadoveanu trăiesc, cu micile lor deose- biri, care totuşi nu pot duce la tipuri diferite, formând astfel mase cu caractere bine definite, acea unitate care trăieşte intens dar în care tipurile se şterg, îşi pierd din coloratura proprie. Se poate să fie un defect, sau o calitate, cum vrem să le luăm şi din ce punct de vedere vrem să le privim. De aceea în faţa acestui suflu de viaţă copleşitoare, a marelui suflet al colectivităţii, Nopţile de Sânziene, cu tot amestecul unor elemente de domeniul fanteziei, reprezintă o certă valoare literară. Scos din acest puhoi al mulţimii, omul poartă încă pecetea specificului sadovenist; fără să fie un tip reprezentativ are toate stigmatele rasei, din care recunoaştem un factor. Farmecul acestor oameni reiese şi din felul lor de a se comporta. Deşi enervant la început, acest prinţ Mavrocosti, care ascunde totuşi, un suflet de adevărat boier, moldovean — domol şi visă- tor — până la urmă învinge şi te subjugă acestei vrăji potolite. Dar sub toaţji această aparentă pojghiţă de linişte — e un clocot de răsvrătire, care nu se manifestă decât printr’o rezistenţă tăcută. In Nopţile de Sânziene toată lumea se caracterizează prin această înceată dar dârză voinţă, care până la urmă se impune definitiv. In romanul de faţă, realismul cu romantismul, se îmbină la tot pasul; Sadoveanu, cu imaginaţia lui bogată, cu sufletul lui de visător, nu putea să nu învălue toate cele observate cu un simţ de crud realism uneori, într’un văl de duioasă poezie. Cu toată justa observaţie a inactivităţilor în care se complac Moldovenii noştri, se observă că autorul îi simpatizează; îi sim- patizează aşa cum sunt, cu defectele lor, ori îţi face impresia că pentru aceste defecte chiar, căci păcatele acestea specific moldo- veneşti lui Sadoveanu îi sunt dragi. Alături de simpatia pentru eroii săi, descoperim o oarecare melancolie şi regret, care dau o rezonanţă mai adâncă paginilor din acest roman. Prin aceste însuşiri eminamente lirice, cartea de faţă e mai mult romantică, de aceea cu greu s’ar putea reintegra în vreunul din curentele pe care le-a reprezentat cu destoinicie Sado- veanu — curentul semănătorist şi cel poporanist. Doar faptul că acelaşi imn de totdeauna, pe care l-a ridicat Sadoveanu pământului şi firii, îl regăsim cu aceeaşi tonalitate şi aceeaşi intensitate ca şi în alte pagini ale operei sale, aceeaşi ţărani şi boieri români, acelaşi idealism fac posibilă o catalogare în cel dintâi curent, mai curând. WANDA LANDOWSKA 51 MUZICA PENTRU CLAVECIN 679 Şi aici, ceea ce sporeşte vraja scrisului lui Sadoveanu e neîn- trecutul său dar de povestitor; e destul să amintesc pasajul în care descrie o vânătoare, toamna, în codrul Borzei, sau sfatul vieţuitoarelor în noaptea de Sânziene. Vorba izvorăşte parcă din adâncuri, caldă, colorată, şi cititorul nu numai că vede dar în primul rând ascultă. Şi apoi farmecului său deosebit de povestitor moldovean i se adaogă darul de a găsi cel mai potrivit cuvânt. Limba Nopţilor de Sânziene e limba nuanţată, molcomă, a moldoveanului. E ceva care-ţi aminteşte mirosul de gutui şi de toamnă; în tonul ei potolit e ceva suav, discret, «ceva nespus de dulce şi de prietenos» cum i-ar zice Sadoveanu. întrebuinţarea cuvintelor vechi, fără să cadă în exces, aduce o inedită prospeţime în limba scriitorului. Există în paginele acestui povestitor mol- dovean, cu vorba blajină şi caldă — un farmec de depărtare, de basm—căci M. Sadoveanu e în primul rând un poet al naturii şi al depărtărilor nostalgice. Ai putea spune despre acest roman, cu vraja lui specifică de depărtare, ceea ce a spus Sadoveanu undeva, despre domniţa Kirov, această visătoare prinţesă crescută în glia moldovenească: «Kivi zâmbea, cu cotul pe genunchi, cu bărbia în palmă, cu gândul dus într’o adâncă depărtare de poveste ». VERA RUSSO WANDA LANDOWSKA ŞI MUZICA PENTRU CLAVECIN E curios că unele moduri de a gândi, de a simţi, revin, în chip periodic, la modă. Pe plan muzical, un instrument părăsit cores- punde unei anume actualităţi estetice, fără a fi, întotdeauna, prea uşor să explicăm aceste schimbări, a căror raţiune profundă ne scapă. Asistăm, încă dela începutul secolului, la o adevărată renaştere a clavecinului, a instrumentului preferat de Bach şi Couperin. înainte, însă, de a vorbi despre renaşterea lui, ar trebui să explicăm împrejurările care au dus la decadenţa sa. Clavecinul nu este, cum cred mulţi, strămoşul pianului, ci un instrument cu un caracter propriu. Coardele sunt ciupite de o pană de corb, mai târziu de un fel de cioc din piele, aşa fel ca forţa loviturii să nu influenţeze întru nimic, asupra mărimii sune- tului. Fără îndoială, calitatea toucher-ului trebueşte luată în seamă şi cei vechi îi dădeau o mare importanţă. Couperin, în prefaţa întâiei sale cărţi cu Pieces de Clavecin (1713), scrie: 68o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Comme on ne peut enfler ny diminuer ses sons, je sţauray toujours gr6 k ceux qui par un art infini, soutenu par le gout, pourront arriver k rendre cet instrument susceptible d’expression )>. Nu e mai puţin adevărat că un crescendo şi un descrescendo, pentru aceeaşi notă, adică nuanţarea prin augmentare şi dimi- nuare, era cu neputinţă. Din contra, marile clavecine cu două rânduri de clape, îngă- duiau acele contraste de forte şi piano, căci fiecare şir de taste avea un joc de intensitate diferit. Acuplarea sincronă a acestor claviaturi, jocul lor în solo, amestecul de timbre, execuţia cu câte o mână pe fiecare claviatură, iată destule combinaţii care dădeau mult preţ instrumentului şi-l înrudeau cu orga. Rolul clavecinului a fost dintre cele mai însemnate, şi în cursul aproape a trei secole, a fost socotit ca esenţial în practica muzicală. Funcţiunea sa era triplă. Era, cum scrie Mattheson, « columna de sprijin a întregului ansamblu». Căci putea completa toate grupările de instrumente, prin procedeul « basului continuu» (un anume cifru, însemnat sub partea basului, îngăduia execu- tantului abil, să completeze armonia, dintr’o singură privire). Pe de altă parte, îşi părăsea rolul de acompaniator şi, în contrast cu orhestra, devenea « concertant», în solo. Şi-apoi, aducea mari şi deosebite servicii ca instrument diriguitor. Dirigentul acom- pania ansamblul, îşi impunea mişcarea prin audiţie directă şi ajuta pe cântăreţi să nu scadă tonul. Şi pe deasupra, susţinea recitativele prin câteva acorduri. Chiar în biserici, unde orga era atotstăpânitoare, clavecinul era preferat «de cum intervin reci- tativele şi ariile, va scrie C. F. Emmanuel Bach; şi acum se poate vedea cât de rece ne apare o audiţie, fără acompaniamentul cla- vecinului ». Clavecinul a cunoscut o mare vogă şi a fost într’atât perfec- ţionat, încât Jean Denis, îl socotea drept «le plus bel instrument du monde et le plus parfaict». (Sur l'accord de VEspinette, 1650) şi nimeni nu şi-a închipuit că, într’o zi, avea să fie detronat şi înlocuit de clavirul cu ciocănaşe. Noului venit, de o calitate me- diocră, i-au trebuit aproape o sută de ani, ca să se impună, de altfel. In 1711, Florentin Cristofori construi un clavecin în care ciocănelele care loveau coardele, înlocuiau penele care le ciupeau. Cea mai mică variaţie în jocul degetelor modifica intensitatea sunetului. Cum acest instrument putea cânta aceeaşi notă şi piano şi forte, fu numit pianoforte. Marius, în Franţa, Silbermann în Germania, construesc instrumente bazate pe un principiu identic. La sfârşitul vieţii sale, Bach s’a arătat satisfăcut de un pianoforte pus la punct de Silbermann şi Mozart; într’o scrisoare faimoasă, laudă calităţile instrumentelor lui Stein. WANDA LANDOWSKA ŞI MUZICA PENTRU CLAVECIN 681 Clavecinul a avut destui apărători, totuşi, şi dacă Bach i-a rămas credincios până la urmă, Haydn, Mozart şi Beethoven nu l-au dispreţuit nicicând. In frumoasa ei lucrare: Musique uncienne (ed. Senart, Paris), Wanda Landowska scrie: « Balbastre, organist al lui Ludovic al XVI-lea, a spus lui Pascal Taskin care a cercetat cel dintâi piano- forte introdus la Tuilefii: « Orice s’ar spune, dragul meu, nicio- dată acest nou-venit nu va detrona majestuosul clavecin ». Vol- taire afirma că «le pianoforte est une invention de chaudronnier en comparaison avec le clavecin ». La această epocă, polifonia este tot mai mult uitată şi înlo- cuită de noul stil instrumental, reprezentat în chip ilustru de către F.-Emmanuel, al doilea fiu al lui Bach. Noul stil nu mai necesită două rânduri de claviaturi. Pe de altă parte, violenta desfăşurare a romantismului ră- stoarnă toate conceptele. Faptul de a putea augmenta un sunet, până la răsunetele unui vârtej, de a trece dintr’o dată dela sunetul mângâietor la furtună, de a da sunetului — prin simpla apăsare a degetului — miile nuanţe ale sufletului, constituia o irezistibilă atracţie pentru pianoforte. Şi apoi, perfecţionarea instrumentului, amplificarea sunetului, aveau să permită virtuozilor să concerteze în marile săli. Căci după Revoluţia din 89, muzica nu se cantona numai în marile Curţi; pianiştii iluştri se răspândeau, în mari turnee, pretutindeni. 6e găsesc lucrări din perioada tranzitorie, sub al căror titlu este înscrisă indicaţia: pentru clavecin sau pianoforte. Decadenţa clavecinului se precipită însă, încă dela începutul secolului al XlX-lea. Pianul se impune în mod definitiv, în timp ce minu- natele instrumente ale unor Frescobaldi, Bach, Couperin sau Rameau, ajung piese de muzeu. # * * Să cercetăm acum şi renaşterea lui. Romantismul muzical, începând la Beethoven şi sfârşind cu Wagner, a absorbit într’atât opiniile şi publicul, încât maeştrii trecutului au fost cu totul neglijaţi. Cu atât mai mult cu cât ope- rele lor făceau mai puţin efect şi prilejuiau virtuozilor un succes mai puţin strălucitor, decât fugoasele compoziţii ale lui Beetho- ven sau arhitecturile orchestrale ale unui Litzt. Gevaert — în Belgia, d’Indy, Bordes, Ecorcheville, Pirro, Ro- main Rolland — în Franţa, militează pentru muzica veche. Mon- teverdi, Palestrina, Lulli, Bach suscită cel mai deosebit interes. Ideea de a se executa aceşti autori pe instrumentele epocii, este, de sigur, temeiul renaşterii clavecinului. 68a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Spre 1895, Gevaert monta la Conservatorul din Bruxelles Pasiunea după Sf. Matei, de Bach, ale cărui opere complete apă- reau în monumentala ediţie Bachgesellschaft. Trebue să atribuim un însemnat rol lui Louis Diemer, pianist remarcabil, care, cel dintâi în Franţa, s’a interesat în mod practic, de clavecin. Cu prilejul Expoziţiei din 1889, el a dat mai multe concerte de muzică veche pe un clavecin al lui Taskin, cu un succes considerabil, ceea ce l-a îndemnat să fondeze « La Societe des instruments anciens ». Se poate cita şi Paul Brunold, a cărui activitate muzicologică este dintre cele mai interesante. A publicat numeroase manuscrise şi reeditări ale claveciniştilor, de care trebue să se ţină seamă, încă din 1909, cânta la serie de Artă, la Pasdeloup, apoi în străi- nătate, pe un clavecin Watters, din 1737. Ocupă încă, din 1915, postul de organist la Saint-Gervais, unde se găseşte aceeaşi orgă, din vremile când cânta acolo Couperin le Grand. # # * Dacă Diemer este renovatorul francez al clavecinului, e incon- testabil că Ronsard-ul renaşterii lui este Wanda Landowska, atât prin frumuseţea vechiului stil, pe care — se poate spune — l-a creiat din nou, cât şi prin amploarea mişcării pe care a suscitat-o. Când, la vârsta de trei ani, Wanda Landowska luă contact cu pianul, 'ea cântă din Bach. Era parcă- predestinată acestei arte, pe care avea s’o facă să retrăiască mai apoi, cu atâta autoritate. După ce-şi sfârşi studiile pianistice la vârsta de patrusprezece ani, cu un mare maestru, Michalowski, ea părăsi Varşovia pentru a studia compoziţia la Berlin. La începutul acestui secol, debarcă la Paris. Vizită muzeele cu instrumente vechi, bogate în clavecine, scotoci bibliotecile. Soţul său, care se ocupa cu folklorul, o încurajă pe calea muzicologică. Bach era cunoscut, mai ales de către cei iniţiaţi, dar în deo- sebi prin marile sale opere corale (Pasiunile, Missa) şi compo- ziţiile pentru orgă. Lucrările pentru clavecin erau ignorate, afară numai de Clavecinul bine temperat, Concertul italian şi Fantezia cromatică şi fugă, aceste două ultime lucrări fiind reeditate de Bullow. Era epoca transcripţiilor. Litzt, Tausig şi Busoni se îndelet- niceau cu asemenea lucrări. Numai lucrările pentru orgă părea că-i interesează. Este evident că aceşti muzicieni simţeau, în mod confuz, că pianul nu era prea potrivit cu lucrările pentru clavecin, a căror partiţie prea limpede le apărea cu totul prea simplistă. Dispreţuiau poate acest clavecin pe care nu-1 cunoşteau de fel, decât numai ca pe o piesă de muzeu. Pe deasupra, Bach trecea drept un autor grav, care trebuia cântat într’un anume chip. WANDA LANDOWSKA ŞI MUZICA PENTRU CLAVECIN 683 Marele pianist D’Albert nu se dădea înapoi să afirme, în prefaţa sa la Clavecinul bine temperat: « Que de choses dans son art ne sauraient nous convenir ! Je sais bien qu’il y a des gens qui subissent pendant des heures enti£res ses cantates, sans te- moigner d’ennui apparent. Ces gens-lâ, sont des hypocrites ou des pedants. Bach ignorait la graduation des passions, de la douleur, de l’amour et ne soupţonnait pas la possibilite de Ies rendre en musique » 1). Această opinie era curentă, cu toate piesele fără de număr «galante», scrise de Bach, cu tot tragicul recitativelor sale, cu tot suflul epic al construcţiilor sale contrapunctice. In realitate, stilul lui Bach era pierdut. In momentul în care Wanda Landowska îşi începu campania în favoarea muzicii vechi, niciun concerto de Bach nu fusese exe- cutat de un virtuoz cu renume. Haydn, Mozart, nu se cântau în public şi serveau numai ca bucăţi pentru debutanţi. Spre 1905, Wanda Landowska dă primul său concert con- sacrat, în întregime, lui Bach, cântat la pian. In mijlocul progra- mului, ea execută o piesă la clavecin. Puţin mai târziu (spre 1909) se fondează Societatea Bach, condusă mai târziu de Gustave Bret. In şedinţa de inaugurare, clavecinista execută concerto-ul în sol minor. A ştiut să dovedească, de altfel, că transcripţiile ce se pretindeau întineritoare, nu erau cu totul de folosinţă; că dimpotrivă, clavecinul, cu multiplele sale registre grave ori cristaline, cu sonorităţile lui contrastante, cu redublările sale de octavă prin acuplarea claviaturilor, dădeau lui Bach adevărata sa semnificaţie. # * # In 1913, Wanda Landowska este numită profesor la Acade- mia de Muzică din Berlin, unde creează cea dintâi clasă de cla- vecin a epocii contemporane. Formează aci numeroşi şcolari şi în 1919, este angajată la Conservatorul din Bâle, pentru a face cursuri publice asupra interpretării muzicii vechi (instrumentişti şi cântăreţi). In acelaşi an, ea realizează basul continuu şi acom- paniază istorisirile — pe clavecin — din Patimile după Sf. Matei, cu prilejul unei execuţii, în catedrala din Bâle. Mai apoi, ea deţinu acelaşi rol, de mai mult de patruzeci de ori, cu Mengelberg, în fruntea Goncertgebouw-ului, la Amsterdam. In 1920, ţine cursuri publice la Fcole Normale din Paris. Iar din 1925, dă lecţii două sezonuri la rând, asupra muzicii vechi, la Curtis Institut, din Philadelphia. In fine, în 1927, îşi *) *) Citat de W. Landowska în Musique ancienne. 684 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE inaugurează cu unv concert memorabil, propria Şcoală de Mu- zică veche, la Saint-Len-La-Foret. A pus să se construiască, în fundul grădinii proprietăţii sale dela Saint-Len-la-Foret, un adevărat templu, închinat muzicii. Acest colţişor din Ue-de-France ale cărui uşoare undoiri, pre- lungesc pădurea Montmorency, a devenit atunci un loc de pele- rinaj muzical. In fiecare an, muzicieni, melomani şi critici, soseau din cele patru zări ale lumii, ca să asculte cuvântul cel bun, în această casă ospitalieră. O adevărată preoteasă practica aci cultul frumo- sului şi întreţinea flacăra celei mai pure tradiţii. Cursurile publice, concertele câmpeneşti, concertele cu ade- vărat istorice, atrag în fiecare vară un public tot mai numeros. Elevi şi auditori beneficiază aci de o magistrală învăţătură şi iau contact cu cele mai înalte manifestări ale gândirii sonore a tre- cutului. Câte nume necunoscute sau cunoscute devin familiare pele- rinilor veniţi la Saint-Leu! Yivaldi, Fischer şi Buxtehude se amestecă cu Bach, virginaliştii englezi cu claveciniştii francezi, dominaţi de Couperin le Grand şi Rameau. Mozart, Haydn stră- lucesc cu tot ce au mai surâzător, mai elocvent. Flautul se îngemănează cu viola, glasul omenesc se lasă furat de şuvoirea acordurilor în arpegii, la clavecin. Clocotitoarele sale basuri, unduirea notelor medii, cascadele limpezi ale trilurilor, justifică clavecinului timbrul său autumnal şi rezumă trei secole de geniu muzical. Se poate spune că Wanda Landowska a scos clavecinul din muzeu, a scuturat praful de pe manuscrisele bibliotecilor şi a readus la viaţă atâtea gânduri adormite, numai prin virtutea geniului său recreator. O asemenea renovare nu s’a îndeplinit dintr’odată. Puntea dintre trecut şi prezent fiind ruptă, a trebuit să se reconstruiască totul cu luptă şi sbucium, cu perseverenţă şi răbdare. Scrierile epocii, tratatele de teorie, opiniile contemporanilor au fost — toate — puse la contribuţie, spre a regăsi tradiţia şi spiritul instrumentului. Wanda Landowska şi-a făcut de altfel un renume şi ca muzicograf. I se datoresc numeroase articole asupra muzicii din secolul XVII şi XVIII, un volum: Musique ancienne şi un altul, în pregătire: Claviers croisis x). Trebue să notăm lenta somptuozitate a cadenţelor pe care Wanda Landowska le realizează pentru Concertul în re — de Haydn; somnul aerian, paradisiac, în larghetto-ul Concertului încoronării; palele de umbră în cursul andante-lui din Concerto-ul *) *) ApSrut la Rieder dd. WANDA LANDOW3KA ŞI MUZICA PENTRU CLAVECIN 685 în mi bemol, de Mozart; toate acele adagio în mod minor — fie că sunt de Bach, Couperin, Haydn sau Mozart — în care, încă dela primele note, «la musique accroche ses tentures tout autour de la salle şi diploye au milieu des flambeaux, des cristaux et des femmes paries, la noire majesU du paysage1)-, melancolia accen- tuată a atâtor piese de Couperin; tot ceea ce Wanda Landowska ne desvălue — acea magică sauvagerie — în a doua Passacaglia a lui C. F. Fischer; o grea fermitate—la începutul multora din piesele lui J.-S. Bach; şi cu totul dimpotrivă, suavele undoiri, jocurile repezi de lumină, vivacitatea unică a invenţiei, buimă- ceala ritmurilor, vârtejul mulţimilor sau al atomilor, spiritul ironic şi caricatural, toată nebunia operei bufe italiene, — lim- pedele simţământ al naturii sau amuzamentul imitaţiei sonore, încoronat de un sens mai psihologic al peisajului, — într’atât că, într’o asemenea nouă natură (care prin darul maliţios de viaţă al Wandei Landowska pare că dănţueşte sub privirile noastre), — cascadele lui Dandrieu, grădinile şi undele lui Couperin se însufleţesc, cu adevărat. O artă, profundă, fireşte. Ea aşterne tablouri, pe care nu trebue să le apropiem de acelea ale unui Watteau, cât de lucră- rile unui Ver Meer din Delft, de un Peter de Hooch sau Chardin — pentru precizia strălucitoare a detaliilor, pentru realismul lor domestic şi paşnic; mici lumi sonore — pe al căror perete ro- tunzit s’a răsfrânt planul unor vaste văzduhuri. De mici dimensiuni, fireşte — dar de o măreţie pe loc evi- dentă, puternică, — multe momente ale operei lui Bach, Haendel, Vivaldi, Scarlatti şi Rameau vor stărui în memoria noastră şi vor trece viitorimii, —fără a se fi lăsat de-o parte, grava solemnitate a aiurii, îndrăsneala aproape vertiginoasă a disonanţelora), cău- tarea unei colori sau somptuozitatea decorativă, care evocă pe Veronese. # # * *) Voga de acum a clavecinului nu este legată numai de dorinţa de a reda operelor vechi autenticitatea lor sonoră. Ea se dato- rează precisei mişcări antiromantice, manifestată prin această întoarcere la trecut, numită impropriu «reîntoarcerea la Bach», susţinută prin acţiunea Wandei Landowska 8). *) Barrăs, La Musique de Perdition («Revue Hăbdomadaire *, Mai, 1921). *) De pildă, o anume Sarabandă, de Rameau. a) înregistrările pe discuri H. M. V. ale Wandei Landowska: Oeuvres de Couperin le Grand; Cinq Suites de Haendel; Vingt Sonates de Scarlatti; Trente Variations Goldberg, J.-S. Bach; Fantaisie chromatique et Fugue, J.-S. Bach: L’Hirondelle, Daquin: Les Songes Agriables d’Atys, J. B. Lulli; Marche Turque, Mozart; L’Harmonieux Forgeion, Haendel; Partita en si bimol majeur, J.-S. Bach; Le Rossignol en Amour, Francois Couperin; Sonata Nr. 9 — 686 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In realitate, nu este vorba decât de o revenire la echilibrul dintre formă şi fond, pe care secolele XVII şi XVIII l-au dus la un grad superior. El se traduce printr’o tendinţă spre muzica continuă, fără de pauze, în care nuanţele se opun prin plan şi nu modificând pro- gresiv intensitatea fiecărei note. Clavecinul pare a fi instrumentul visat pentru o asemenea concepţie, al cărei interpret a fost, multă vreme. N. PAPATANASIU Pastoral-., Domenico Scarlatti; Les Sauvages; Les Tricotets ; La Poule ; La Joyeuse, Jean-Philippe Rameau: Suite anglaise en mi mineur; Passepied; Fantaisie en do mineur, J.-S. Bach; Le Tambourin, avec orchestre, Rameau: Le Coucou, rondo avec orchestre, Daquin; Ddn Juan, menuet avec orchestre, Mozart; Suite francaise en mi majeur, J.-S. Bach; Concerto italien, J.-S. Bach; Trois petits priludes et Fugue en do mineur, J,-S. Bach. ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU Vânătorii de tancuri Mergem spre Ciimeea. De cum am purces la drum a început să plouă. Din înalturile mohorîte ale cerului se cerne peste stepa cernită o ploaie măruntă, deasă şi monotonă. Ce este mai enervant e faptul că ploaia aceasta ţine de două zile şi de două nopţi, fără să contenească măcar un ceas. Când suntem în marş, apa pătrunde prin foile de cort, ne umezeşte mantăile şi îi simţim răcoarea până în măduva oaselor. Dacă mergem mult, hainele noastre şi foile de cort, ude, ne ţin mai cald. Obrajii ni se îmbujorează, Picurii mărunţi parcă ne mângăe obrajii. Mie mi-e dragă ploaia de aci, fiindcă, de câte ori plouă, orizontul se micşorează. Nu mai văd atunci întinderea nesfârşită a stepei. îmi pot închipui că la zece paşi de mine, dincolo de pereţii de ceaţă şi ploaie care ne înconjoară, se ridică un munte sau se deschide o prăpastie. îmi pot astfel închipui că nu mai mărşuim pe pustă. Singurul desavantaj, când plouă, este că se desfundă drumurile. «Asfaltul rusesc » se moaie, ca ciocolata, se transformă într’o pastă cleioasă, în care ni se prind bocancii şi cişmele. Parcă mergem prin smoală topită. Automobilele trebue să se oprească. Noroiul e cât roţile. Şi nouă ne ajunge până deasupra glesnei. Păşind în cadenţă, bocancii se înfundă, cu un sgomot înnăbuşit. Noroiul ne face bocancii atât de grei, încât atunci când îndoim genunchiul, ca să păşim, parcă ridicăm bolovani cu piciorul. Totuşi e plăcut să mărşălueşti prin acest noroi. Şi prin ploaie. Mai ales prin ploaie. Oboseala îţi alungă toate gândurile şi, mergând, te cufunzi într’o toropeală dulce, fierbinte. Picurii deşi îţi mângăe obrajii. Sgomotul uniform şi monoton al bocancilor înfundaţi şi scoşi din noi oi ne sună în urechi ca un cântec tărăgănat. Ca un cântec de somn: fleaşc-fleaşc I... Picioarele parcă nu mai sunt ale noastre. Nici obrajii, îmbujoraţi de oste- neală, spălaţi şi alintaţi de picurii ploii, nu-i mai simţim decât, aşa, ca prin vis. Şi tot ca prin vis ne cântă în ureche monotona muzică a marşului pe drumul desfundat de ploaie. 688 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ne-am oprit, după o jumătate de zi de mers, in satul care am aflat mai târziu că se numeşte Dogmarovca. E ora mesei. Dar nu ne e foame. Gustăm din mâncare numai câte puţin. Colonelul Marinescu Gheorghe, comandantul grupului de Vânători de Munte, pe care îl însoţesc în acest drum spre Crimeea spune, mirat; — Vânătorii ăştia sunt oameni extraordinari. Nu mai ştiu nici eu ce să cred. Când sunt drumurile desfundate e calculat să facem trei kilometri pe oră. Soldaţii mei nu pot, însă, merge decât cu cinci kilometri pe oră. Totdeauna ajung mai devreme la destinaţie. — E antrenamentul!... Antrenamentul, domnule colonel, adaogă loco- tenentul Scarlat Vasile. — Suntem după un marş de peste trei mii de kilometri, aşa că e explicabil să fim campioni la mers. Nu degeaba e supărat generalul Racoviţă, comandantul corpului de cavalerie, care îi spune generalului Lascăr Mi hai 1, de câte ori îl vede: ♦ Domnule general, nu mai pot lupta alături de vânătorii dumitale. îmi calcă, domnule, caii pe copite »... Asta înseamnă că vânătorii, care merg pe jos, nu rămân niciodată în urma cavaleriei. Se întâmplă chiar ca vânătorii de munte să întreacă pe călăreţi. * * • Generalul Lascăr Mihail, care lua masa, mâncând din aceleaşi merinde ca soldaţii, îmi povesteşte, în acest popas, cum au luptat f extraordinarii săi vânători de munte » cu tancurile sovietice. Descrierea luptei era plină de culoare. Generalul şi întregul său stat-major luaseră parte activă la această vânătoare de tancuri ruseşti dela Timoşevca. Voi încerca să o redau, atât cât îmi este cu putinţă, după povestirea auzită. Regretul meu este nesfârşit de mare că nu am asistat la grozava vânătoare de tancuri. In cursul acţiunilor viitoare nu cred să mai am ocazia de a lua parte la o luptă similară şi de aceleaşi proporţii. Iată faptele: In zilele dela sfârşitul lunei Septemvrie, Ruşii s’au năpustit, numeroşi ca frunza şi ca iarba câmpului, spr» poziţiile noastre, încercând să spargă frontul în mijlocul Stepei Nogai, la Timoşevca. Intr’o noapte, vreo treizeci de tancuri grele ruseşti au reuşit să pătrundă în spatele liniilor noastre şi se îndreptau cu mare grabă spre comandamentul brigăzii de Vânători de Munte a generalului Lascăr. Era o noapte senină de toamnă. Luna revărsa o lumină albă de se vedea ca ziua. Uruitul tancurilor, sgomotul asurzitor pe care-1 fac ele, se aude dela o distanţă de câţiva kilometri: urrrrl.. . urrrrl... urrrrl... Din când în când uruitul de fiare încetează pentru câteva clipe: tancul s’a oprit. El reîncepe însă din nou. Şi cu cât e mai aproape cu atât e mai macabru. Am întâlnit soldaţi şi ofiţeri care îţi pot spune, cu precizie, la ce distanţă se află un tanc în mers, numai după sgomotul pe care-1 aud. De altfel urechea luptătorilor poate fi invidiată şi de muzicanţi. Ni se sensibilizează atât de mult timpanul, încât putem spune, totdeauna fără greş, ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU 689 unde va cădea un obuz, sau un proectil, după şuerul pe care îl ft.ce. Mai alea când e vorba de un tir de artilerie inamic, urechea noastră spune cu precizie unde va lovi obuzul. Tot după sgomotul pe care-1 fac, ştim cu ce fel de tunuri se trage. Ştim, tot după ureche, tonajul carelor de luptă care se apropie de noi. Cei cu urechea, mai bine formată spuneau în noaptea aceea că tancurile ruseşti, care se îndreaptă spre comandamentul vânătorilor, prin spate, sunt dintre cele mai grele. Li se bănuia şi numărul: tot după sgomot. Nu se aflau la Timoşevca, în sectorul acela, decât vreo câteva mici unităţi cu tunuri anticar. Ele nu ar fi fost suficiente pentru a face faţă forţelor cu care ne ataca inamicul. Lupta trebuia, totuşi, dusă. Şi, mai ales, trebuia dusă cu succes. S'au făcut pregătirile necesare pentru începerea contraatacului. Pentru începerea luptei cu tancurile ruseşti. Bătălia, care avea să urmeze fără întârziere, avea să se desfăşure numai la câţiva kilometri de comandamentul brigăzii. In cazul când am fi pierdut bătălia, fiecare ofiţer şi soldat era hotărît să-şi sfârşească viaţa cu ultimul cartuş. Dar ca să ajungi până aici trebuia întâi să te lupţi crâncen, făcând tot ce e posibil pentru a învinge. Si, atât ofiţerii cât şi soldaţii au făcut în noaptea aceea adevărate minuni de vitejie. Au luptat aşa cum luptă numai eroii din balade şi din legende. Prima întrebare pe care şi-o puneau toţi era: cu ce facem faţă tancurilor ruseşti ? Fiindcă tunurile anticar sunt atât de puţine încât putem zice că nu le avem. Şi s’a hotărît să se ducă lupta cu armele care se aflau la îndemână. Cu mitraliera, cu carabina şi cu revolverul nu se poate, însă, opri un atac vrăjmaş de tancuri. Nu ştiu care' a fost sfatul de taină şi de stat-major, ce a precedat lupta. Nu ştiu nici a cui a fost ideea. Al cui a fost planul de bătaie. Peste câteva minute, însă, câmpul era presărat cu ostaşi, care îşi săpaseră adăposturi în pământ şi aşteptau, camuflaţi, să se apropie carele de luptă vrăjmaşe. Cum stăteau, culcaţi, acolo în gropile proaspăt săpate şi jilave de rouă care căzuse, toţi auzeau, din ce în ce mai aproape, venind spre ei, uruitul sinistru al tancurilor. Erau multe. Când auzi aceste maşini de luptă, venind spre tine, ai impresia că se des- lănţue, odată cu înaintarea lor, toată foamea de distrugere a maşinilor. Uruitul lor e mai sfâşietor, cu siguranţă, decât al leilor şi al şacalilor, sau al celorlalte fiare care se reped, în pustiuri, asupra prăzii. Şi mai e ceva: Când stai culcat ai impresia că tancul se îndreaptă exact către tine. 14 14 690 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Te aştepţi ca, din clipă în clipă, povara uriaşă, de câteva tone de fier şi de oţel, aşezată pe lanţuri şi şenile, să te strivească. încerci parcă, senzaţia că eşti zdrobit. Inima şi carnea îţi sunt străpunse de fiori şi nervii îţi sunt ca nişte fire electrice prinse într’un scurt circuit, gata să cedeze. De cele mai multe ori, în clipe de emoţii similare, după câteva vreme de tortură şi încordare, te învălue somnul, oboseala, şi cazi într’o toropeală dulce. Am trăit şi eu astfel de ceasuri, în timpul bombardamentelor, al focurilor de mitraliere, sau al tirului de artilerie. De aceea, acum înţeleg tot ce mi se povesteşte. Aşteptarea ostaşilor şi ofiţerilor răspândiţi pe întinderea câmpiei a durat cam o jumătate de ceas. Pe urmă, primul car de luptă sovietic, un adevărat colos, şi-a făcut apariţia. A trecut, cu grabă mare pe lângă vreo câţiva dintre oamenii noştrii şi se îndrepta spre sat. Noaptea era atât de liniştită încât sgomotul de fiare zăngănite, al tancului, părea de zece ori mai asurzitor. Deasupra, luna era albă, cum e argintul. Şi stelele Ia fel. Respiraţia oamenilor era întretăiată. Deodată s’au auzit, însă, nişte strigăte haiduceşti de < ura I *. Dacă întorceai privirile spre locul de unde veneau, clocotitoare, uralele, vedeai o flacără, ca o limbă de aur, înălţându-se spre stele. Se vedea, la lumina vâlvătăiei, ca ziua. Tancul, incendiat, se învârtea, pe loc. Nu ştia în care parte să apuce. Parcă îşi pierduse drumul şi echilibrul. Ce se întâmplase ? De ce luase foc ? Dintr’un motiv simplu. Fusese incendiat de ostaşii noştri, după o metodă tot aşa de puţin complicată ca şi aceea a lui Columb, care a făcut să stea oul în picioare. • • Metoda de luptă a vânătorilor de munte a fost cam următoarea: Soldaţii, împărţiţi în echipe, se răspândiseră pe câmp. Ei aveau misiunea de a aştepta, fără să fie descoperiţi, tancul rusesc. Când acesta se afla la o distanţă mică de dânşii, ei trebuiau să iasă din adăposturile în care erau camu- flaţi şi Bă se apropie pe brânci de carul de luptă. Dacă eşti numai la doi-trei metri depărtare de tanc, cei dinăuntru nu mai pot trage asupra ta. Pot, doar, să te strivească. *> Ostaşii noştri ştiau lucrul acesta. Ei mai ştiau, apoi, că cei care se află în tanc privesc împrejurul lor prin nişte ferestruici incasabile de mărimea unui ceas de buzunar. Aceste ferestruici sunt ochii tancului. Dacă le acoperi, tancul rămâne orb. Ori, lupta cu un orb e mult rrr i uşoară, fiindcă tu îl loveşti unde vrei iar el unde nimereşte. ACTE Şl MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU 691 Prima acţiune a vânătorilor a fost deci aceea de apropiere, pe nesimţite, de tancuri. f Să fie dacă se poate, chiar lângă ele. Odată ajunşi lângă tanc, trebuia să înceapă lupta. Ostaşii noştri erau înarmaţi, fiecare, cu o foaie de cort, cu câteva sticle cu benzină, pe care le îndesaseră în buzunare, cu cutii de chibrituri sau cu brichete, şi cu carabina pe care o ţineau în bandulieră. Lupta începea cu « orbirea tancului *. Un ostaş mai sprinten, arunca foaia de cort pe capul tancului, acoperindu-i < ochelarii *. Uriaşul car de luptă, văduvit de vedere, începea să se învârtă, ca un orbete. Cei dinăuntru prindeau a trage cu tunul, cu mitralierele şi cu armele automate. Trăgeau însă în van. Risipeau muniţia de pomană. Căci în ostaşii care se aflau lângă tanc nu putea trage. Şi, în vreme ce carul de luptă se învârtea pe loc, fără vedere, trăgând cu toate armele, o adevărată ploaie de foc pe deasupra ostaşilor noştri care îl înconjurau, aceştia îşi vărsau sticlele cu benzină pe trupul rece, negru şi uriaş al tancului. Colosul blindat era supus unei adevărate băi de benzină. In vreme ce gazul şi benzina i se scurgeau pe pereţii blindaţi prin care nu pătrunde nici glontele nici ghiuleaua, flăcăii noştri scoteau chibriturile şi brichetele, dăndu-i foc. Şi tancul, această cetate aşezată pe roate, începea să ardă cu vâlvătăi. Ca nu cumva să se stingă focul, şi ca să nu se facă prea mare risipă de gaz şi de benzină — care, oricum, simt scumpe — un ostaş mai iute de picior aducea un braţ de pae şi îl arunca în mijlocul flăcărilor, pe capul tancului. Totdeauna tancul făcea stânga împrejur şi voia să o pornească la sănătoasa spre liniile lor, la adăpost. Dar, când se hotăra să fugă era prea târziu. Flăcăii noştri lucrau iute. Toată această operaţie trebuia să dureze doar câteva momente. Altfel viaţa lor era periclitată, căci tancul, depărtăndu-se cu vitesă, îi putea ochi şi doborî. Dacă nu se făcea cu maximum de iuţeală, această acţiune de incendiere a tancului, constituia o adevărată sinucidere, pentru cei care o încercau. Dar, oricât de repede s’ar fi hotărît tankiştii roşii să fugă din luptă, era, după cum am spus, prea târziu. Tancul, cuprins de flăcări se încălzea ca un cuptor. De pe pereţii lui blindaţi curgeau flăcările ca nişte zdrenţe de lumină şi de dogoare. Bieţii tankişti, dacă ţineau la viaţa lor, trebuiau să deschidă urgent portiţele ferecate de deasupra tancului şi să ridice printre flăcări mâinile, strigând frumos şi cu disperare; < predaiski *. Dacă se încăpăţânau să nu iasă din cetatea lor de oţel cu mâinile în sus, tankiştii roşii se prăjeau înăuntru ca într’un cuptor. Tancul se înfierbânta atât de tare, datorită iscusinţei flăcăilor noştri care ştiu să facă focuri sdravene,încât bolşevicii se frigeau înăuntru ca într’un crematoriu. 14' 692 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Noi nu mai aveam fericirea, când ii scoteam, să le vedem nici cinstitele obraze şi nici epoleţii cu stele roşii. Căci din toată mândria de^tankişti roşii nu mai rămânea înăuntrul tancului, in cabina transformată in cuptor, decât nişte cenuşe, nişte came prăjită, nişte oase şi nişte uniforme arse. Toată noaptea au luptat vânătorii noştri, acolo la Timoşevca, sub cerul incărcat de stele argintii, la lumina albă şi curată a lunii, am putea zice, la trântă dreaptă, cu tancurile. A fost o vânătoare de care de luptă ruseşti, mai palpitantă decât toate vânătorile de lei şi de urşi. Dimineaţa şedeau, împrăştiate şi negre, pe întinderea stepei, douăzeci şi nouă de cadavre de tancuri ruseşti. Oamenii erau osteniţi. Ruşilor le pierise însă pofta de a mai trimite care de luptă. Cel puţin pentru moment. La statul lor major era cu siguranţă, la acea oră, sfat mare şi îngrijorat. Probabil comandirii roşii erau neliniştiţi gândindu-se că, odată ce le-au fost distruse douăzeci şi nouă de tancuri într’o singură noapte, Românii au întrebuinţat o armă secretă. Flăcăii noştri, murdari de funingine, pârliţi, unii răniţi şi — cu toţii — frânţi de obosedă, ca să se mai liniştească, glumeau: — Păi, să ştiţi voi că a fost armă secretă. De altfel se putea face rămăşag, pe oricât, că statul-major al armatei roşii nu luase cunoştinţă încă de cele trei arme miraculoase cu care vânătorii noştri de munte au vânat în noaptea aceea cogeamite tancuri ruseşti; foaia de cort, sticla cu benzină luată din rezervorul automobilelor şi maldărul de pae de secară, de grâu ori de orzoaică. — Mie mi-au luat în noaptea aceea băieţii toată benzina din rezervorul automobilului, spune generalul Lascăr Mihail, râzând. — E întrebarea cum o să justificăm consumul acesta de benzină, fiindcă intendenţa ne-a dat-o numai pentru automobile. Nu ni s’a dat nicio picătură de benzină pentru vânătoarea de tancuri. Şi ştiţi voi că intendenţii ăştia ai noştri vor hârtii şi rapoarte pentru fiecare material consumat. La fel o să se întâmple şi cu foile de cort. Cum o să justificăm bunătate de foi noi-nouţe cu care am îmbrobodit tancurile ruseşti şi le-am dat foc ? De faţă se află şi un intendent, iar râsul pe socoteala lui nu mai conteneşte. In timpul acesta se apropie şi colonelul Mociulschi Leonard, comandantul secund al brigăzii vânătorilor de munte. In noaptea aceea de pomină dânsul părăsise postul de comandă şi, trecând pe tered, luase parte activă la minunata vânătoare. Turnase şi el benzină pe carele de luptă ruseşti şi le dăduse foc cu bricheta. In toiul bătăliei un tanc era gata-gata să treacă peste trupul colonelului Mociulschi Leonard şi să-l strivească. Dar a avut noroc. Tancul n’a reuşit decât să-l doboare la pământ pe acest brav colonel. Căzând jos, comandantului i-a sărit, însă, casca de fier de pe cap şi tancul a trecut peste ea turtindu-i-o. ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU 693 A doua zi colonelul a dat poruncă să i se caute şi să i se aducă neapărat casca, fiindcă nu vrea să se despartă de ea; ii poartă noroc. După o îndelungă cercetare pe câmpul de bătaie casca de fier a fost găsită. Ea era insă atât de tare strivită, incât bănuiai că nu e de fier ci de postav şi că a fost scoasă din etuvă. • • • Dar, iată; un fluerat scurt şi o poruncă lungă: «IncolonarrreeeaI încolo - narrreeeea I...» ne face să ne ridicăm, întrerupând voroava la care şezusem in acest scurt popas. Ieşim de sub şopronul sub care am stat adăpostiţi. Afară plouă Ia fel de mărunt, de monoton. Ne luăm, din mers, locul in coloană şi continuăm drumul. Continuăm mărşăluirea. Ploaia, cu stropii mici, ne bate din nou in obraz şi cade pe băştile noastre, pe armele noastre, peste foile ude de cort, pe care le avem in spate şi peste spinările căluţilor care poartă samarele. Bocancii ni se afundă, parcă şi mai adânc, in noroiul cleios al şoselei. Bocancii înfundaţi şi scoşi din fclisa drumului, fac acelaşi sgomot; fleaşc- fleaşc. Cântecul acesta al noroiului plescăit şi frământat de picioarele noastre ne linişteşte nervii. Şi cu toţii devenim tăcuţi, gândurile _ne poartă, leneşe, către ţară. Ne învălue o toropeală dulce şi visarea. Obrajii ni se îmbujorează iar. Paşii noştri se înfundă, din ce în ce mai adânc în noroiul drumului. Aşa înaintăm, prin partea de miazăzi a Stepei Nogai, spre Crimeea. Const. Virgil Gheorghiu REVISTA REVISTELOR PROVIDENŢA in istorie Gândirea — Anul XXI — Nr. I — Ianuarie Z942 AI douăzecişiunulea an de apariţie al « Gândirii» se deschide prin cuvintele de fermă şi luminoasă credinţă ale d-lui Nichifor Crainic. In lumina convingerilor d-sale creştine, întâmplările ultimilor ani din istoria lumii şi a noastră capătă înţelesuri grave, patetice şi totuşi liniştite, în încrederea faţă de Divinitate, care stă pretutindeni în aceste înţelesuri: < Dacă n’am fi pierdut noi, oamenii moderni, buna deprindere a disciplinei lăuntrice, fără care nu e posibilă desăvârşirea spirituală, buna deprindere creş- tină de a ne scruta sufletul, de a medita asupra noastră înşine în raport cu puterea misterioasă care călăuzeşte această lume, am putea descoperi uşor cât de limi- tată e inteligenţa noastră, când e vorba să pătrundă sensul adânc al întâm- plărilor. Cine dintre noi toţi, cari am trecut prin oarba durere a prăbuşirilor naţionale, a putut să cunoască, a putut să ştie că niciun an n’avea să treacă când misterioasa întocmire, de unde ies evenimentele istoriei, avea să ne readucă Basarabia şi Bucovina la matca neamului ? Cine-ar fi îndrăznit acum un an să întrezărească soldatul român cucerind Odessa, bătând cu talpa de voinic pă- mântul Crimeei şi fâlfâind steagul crucii la porţile Caucazului ? Dacă ne trans- punem de pe culmea de azi a sentimentului zădărniciei, pe care l-am trăit ieri, vom cunoaşte că n’am cunoscut nimic din câte se întâmplă sub ochii noştri şi vom avea, poate, conştiinţa « smeritei cugetări », despre care ne vorbesc atât de insistent marii contemplativi ai ortodoxiei noastre răsăritene, — smerita cugetare, adică conştiinţa limitelor spiritului nostru în raport cu atotputernicia Celui care a creat şi călăuzeşte destinul lumii. Nu ştim cât am fost de drepţi sau cât am fost de nedrepţi în faţa lui Dum- nezeu: şi ar fi un act de orgoliu demonic să tragem din suferinţele, pe care le-am îndurat, concluzia dreptăţii noastre în faţa lui. Dar ceea ce ştim cu ade- vărat e că povestea bătrânului Iov, această străveche jucărie divină, s’a repetat cu fiecare refugiat român în parte, şi cu neamul românesc în totalitatea lui. Soarta ne-a dăruit, soarta ne-a jefuit, ca în urmă să ne întoarcă, măcar în parte, ceea ce ne răpise. Iov acesta, cu zguduitoarea lui tragedie şi cu ghirlanda lui de răsplătiri ultime, măreţ şi puternic între oameni, dar infim în faţa hotărî- rilor dumnezeeşti, se proiectează sub arcul imens al istoriei universale, ca un simbol permanent al Providenţei divine de-a-pururea enigmatică şi nepricepută de limitata noastră minte omenească >. REVISTA REVISTELOR 6 95 In restul sumarului de remarcat poezia ce încearcă să descifreze, pe alte căi, aceleaşi taine, a d-lui V. Voiculescu, o nuvelă duioasă de Pan. M. Visirescu şi cronica literară pe care o începe în acest număr d-1 Nicolae Roşu. NOI CUNOŞTINŢE DESPRE PREISTORIA ROMÂNIEI Dacia—Recherches et DJcouvertes ArchSologiques en Roumanie — VII-VIII 1937—1940 Revista de cercetări şi descoperiri arheologice în România, Dacia, înteme- iată de Vasile Pârvan, continuă să apară sub conducerea directorului Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti, d. Vladimir Dumitrescu. Ultimul volum, VII—VIII, pe anii 1937—1940, a fost difuzat nu de mult şi impune prin conţinutu-i de înaltă ştiinţă, cât şi prin condiţiile tehnice, fiind scos în acelaşi format mare, cu numeroase ilustraţii şi grafice, pe o hârtie aleasă. Este publicat în limba franceză, ca astfel să fie cunoscute şi în străinătate cercetările arheologilor noştri. In studiul « Les Fouilles de Calu », d. Radu Vulpe arată rezultatul cercetă- rilor sale dela Calu, judeţul Neamţ, a cărui preistorie a fost aproape necu- noscută până la începerea explorărilor din 1935, ştiindu-se câte ceva dela Gheorghe Asachi şi mai ales dela Părintele C. Mătase, un intelectual nemţean, care a invitat pe specialişti să facă cercetări, el însuşi strângând, în urma săpă- turilor, o seamă de obiecte în muzeul dela Piatra-Neamţ, Staţiunea preistorică este situată la intrarea în satul Calu (15 km. sud de Piatra-Neamţ), pe colina Horodişte, locuită în două momente principale: în neolitic şi Latăne, prin urmare atunci când Dacia a cunoscut o populaţie mai numeroasă. Cei mai vechi locuitori ai staţiunii Horodişte au fost în mijlocul mileniului al III-lea înainte de Hristos, fraţi cu aceia care au întemeiat aşezările dela Cucuteni şi Ariuşd şi care au urmat precucutenilor dela Izvoare I. Locui- torii Horodiştei dovedesc un stadiu evoluat de civilizaţie, iar identitatea de tehnică, forme şi împodobiri a vaselor, găsite în diferitele staţiuni cucuteniene, nu se poate lămuri decât prin existenţa unor centre comune de fabricaţie, precum şi printr’o desvoltată activitate comercială în sânul populaţiei, care, probabil, avea o aceeaşi organizaţie politică şi religioasă. * Acest fenomen de unitate etnografică şi de intensă populare se repetă împrejurul anului 2000 în. d. Hr., în fazele ulterioare ale neoliticului... caracterizate prin ceramica pictată în stil A—B, cu decoraţie excesiv încărcată, apoi prin olăria de stil B propriu zis, care, dimpotrivă, este de o rafinată sobrietate. In timpul acestor faze, staţiunea dela Calu a fost intens locuită ca şi în epoca anterioară... Această prosperitate a vieţii dela Horodişte co- respunde unei mari expansiuni a staţiunilor contemporane în întreaga regiune vecină şi în întreaga Moldovă ». * Ultimii neolitici care şi-au statornicit locuinţa pe promontoriul dela Horodişte au fost Cucutenienii de stil B ». Civilizaţia lor a fost ştearsă de valul de năvălitori nordici. Timp de secole staţiunea dela Horodişte nu va mai avea locuitori. Doar la finele preistoriei, staţiunea va cunoaşte o nouă perioadă 696 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de desvoltare. Aceşti noi locuitori sunt Geţii sau Dacii, de origină tracă, urmaşii năvălitorilor indo-europeni din epoca bronzului. «A doua fază, Calu II, intre primul şi al treilea secol după Hristos, este aceea a Geţilor din Moldova, cunoscuţi şi sub numele de Carpi, îmbogăţind civilizaţia lor cu forme mai desvoltate, împrumutate din civilizaţia romană... Avem dreptul de a considera Horodiştea, în ultimele-i faze, ca un burg carpic, destinat să supravegheze un ţinut larg, la încrucişarea celor două căi însemnate de pătrundere in complexul Carpaţilor moldoveni... E cel mai important centru de civilizaţie Latăne cunoscut până în prezent în judeţul Neamţ. Am putea fi ispitiţi să-l identificăm cu una din localităţile gete menţionate de Ptolomeu la Vest de Şiret şi la N.-E. provinciei Dacia, de pildă cu Petrodava, dar, în stadiul actual al cercetărilor şi cunoştinţelor, orice discuţie în această privinţă, chiar şi ipotetică, este inutilă *. ♦ Niciunul din obiectele găsite în a doua aşezare dela Calu nu implică o dată posterioară secolului al III-lea după Hristos*. E probabil că atunci Carpii au părăsit Horodiştea, acropolă care timp de şaisprezece veacuri, până în zilele noastre, va rămâne doar o simplă pajişte, din ce în ce mai redusă de eroziuni. Pentru completarea acestui serios început de cunoaştere arheologică a regiunilor moldoveneşti, Părintele C. Mătase publică un studiu «Deux stations â căramique peinte de Moldavie ». Impunătorul volum, de 467 pagini mari, al Daciei mai cuprinde alte studii importante, ca acelea ale d-lor C. S. Nicolăescu-Plopşor, ♦ Industries micro- lithiques en Oltănie »; Dorin Popescu, «La tombe & ocre de Casimcea (Do- brogea) *; Gh. Ştefan, «Un nouveau modale d'habitation de l’ănăolithique valaque *; Vladimir Dumitrescu, « Une figurine de type thessalien dăcouverte â Gumelniţa *, precum şi alte studii, articole, rapoarte şi recensii de d-na Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, d-na Hortensia Dumitrescu şi d-nii Bucur Mitrea, Ion Nestor, Th. Săuciuc-Săveanu, G. Cantacuzino, Gr. Florescu, C. Daicoviciu, O. Floca, D. Tudor şi M. Petrescu-Dâmboviţa. ELEMENTUL CREŞTIN IN COLINDE Cetatea Moldovei — Anul III, Voi. IV — Nr. I — 1 Ianuarie IQ42 Irineu, Mitropolitul Moldovei, schiţează, în articolul «Elementul creştin în colinde », ideea că din colindele ce se cântă la naşterea Domnului « se vede clar coloritul creştin al datinei colindelor, căci trebue să fie bine înţeles că numai datina colindării este de origină romană şi deci păgână, iar textul, cuvintele colindelor, aşa cum le avem moştenite, sunt fond al sufletului româ- nesc ». Autorul citează din câteva colinde unde este limpede vorba de Dumnezeul creştin, de Isus sau de Sfânta Fecioară, sau acel colind moldovenesc în care naşterea lui Isus este pomenită la curtea lui Ştefan cel Mare: La poartă la Ştefan Vodă - Boierii s’au strâns la vorbă REVISTA REVISTELOR 697 Dar vorba de cine-mi este ? De Iisus născut in iesle. .. .^ară Ştefan Domn cel Sfânt ... Şi cu glasul de supus A slăvit pe Domn Iisus pe Iisus, pe care altă colindă il numeşte; Fiu de maică Fără taică. BUGUL, « GRANIŢA POLITICĂ DE RĂSĂRIT A ROMÂNIEI * Viaţa Basarabiei — Anul X — Nr. 11-12 — Noemvrie-Decemvrie 1941 Revista Viaţa Basarabiei, de sub direcţiunea d-lui Pan Halippa şi având ca redactori pe d-nii Sergiu Matei Nica şi Octav Sargeţiu, a împlinit zece ani de apariţie. D. Pan Halippa arată, în ultimul număr, ţelurile acestei activităţi stăruitoare, care a cunoscut în ultima vreme suferinţa cumplită şi apoi marea bucurie. Părintele Gala Galaction recheamă timpul pe care l-a petrecut la Chişinău, mărturisindu-şi dorinţa de a culege încă odată, după refacerea oraşului şi a regiunilor încercate de război, gânduri şi icoane de pe scumpul pământ basarabean. Profesorul Ion Simionescu evocă frumoasele locuri ale regiunii dintre Prut şi Nistru, pe care nu le cunoaştem în deajuns. D. Sergiu Matei Nica îşi publică însemnările din preajma intrării în război, când sufletul românesc era cuprins de atâta suferinţă, dar şi de speranţa războiului inevitabil, care trebuia să ne readucă Basarabia. însemnările se opresc, pentru a continua în numărul viitor, la ziua de 21 Iunie 1941. Colaborează la acest număr şi d-nii Ludovic Dauş, Mircea Streinul, Sergiu Grosu, Octav Sargeţiu, B. Iordan, N. Crevedia, G. Bezviconi, şi alţii. Note de război, în care'e vorba de lupta pentru Basarabia, iscăleşte d. I. G. Vasiliu. Pe copertă o viziune a Bugului, i graniţa politică de răsărit a Ţării Româ- neşti *. ROMÂNII DIN DREAPTA DUNĂRII Timocul — Anul VIII — Caetul II — 1942 Revista de «luptă naţional-culturală *, Timocul, organul Societăţii Timoc a Românilor din Valea Timocului şi dreapta Dunării, continuă a se ocupa cu aceeaşi stăruinţă şi devoţiune de cauza fraţilor noştri, cărora le-a fost dat să îndure atâtea încercări şi suferinţe din pricină că nu au voit să-şi renege obârşia şi tradiţia românească. Acum, situaţia lor în viitoarea Europă constitue una din cele mai însemnate obiective româneşti. D. Nicolae M. Popp descrie situaţia Românilor din Craina, regiune între Morava şi Timoc, având Dunărea ca hotar nordic. Numărul Românilor din această regiune este de aproape 400.000. Fraţii noştri de acolo au primit, în 1898, vizita marelui etnograf german Gustav Weigand; în 1911 a Profesorului 6g8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Vâlsan, iar în 1916 a Profesorului bulgar St. Romanski, fiind deci cunoscuţi oamenilor de ştiinţă, care au consemnat majoritatea sdrobitoare a Românilor în această regiune, pe care, cu deplin drept, d. Popp o socoteşte pământ românesc. D. Emanoil Bucuţa, în articolul t Românii din dreapta Dunării », demon- strează că dacă Dunărea a ajuns a fi graniţă pentru Ţara Românească, ea nu a .fost niciodată graniţă şi pentru poporul românesc. Poporul nostru a stăpânit ambele maluri ale Dunării, t Nu suntem un stat balcanic, dar, prin toţi aceşti fraţi, care alcătuesc, împreună cu noi, trupul mistic al neamului românesc, rămânem un popor balcanic. Să nu fim ţinuţi departe de datorie, cu vorba că Românii sunt un popor din stânga Dunării... Gândul nostru se întoarce însă mereu la Românii dunăreni şi nicio putere din lume nu ne poate tăgădui acest drept », încheie d. Emanoil Bucuţa. D. Al. Iordan ne dă o seamă de interesante date privind influenţa română în literatura şi viaţa Bulgarilor. Cu ajutorul nostru, Bulgarii şi-au pregătit viaţa statului lor independent; la noi şi-au tipărit prima lor carte în limba nouă; după noi şi-au alcătuit primul lor abecedar; iar prima lor asociaţie culturală, din care apoi a ieşit Academia Bulgară, a fost întemeiată în 1869 la Brăila. Unii din marii scriitori bulgari şi-au găsit pe pământul românesc ospitalitatea şi ajutorul pentru a scoate publicaţii menite să prefacă viaţa statului lor. Concluzia documentatului studiu al d-lui Al. Iordan este t Bulgaria modernă s’a realizat pe teritoriul românesc şi cu ajutorul efectiv al Românilor ». Revista Timocul cuprinde, apoi, o seamă de observaţii şi culegeri din folclorul timoc.’an. Cronicile şi însemnările completează, în lumina eveni- mentelor actuale, expresia dreptelor dorinţe ale Românilor din dreapta Dunării. RECONSTRUCŢIA NOII EUROPE Affaires Danubiennes — Anul IV — Nr. 3—4 —1941 Revista «Europei Centrale şi de Sud-Est », Affaires Danubiennes, scoasă în limba franceză de Institutul de Ştiinţe Sociale al României, Centrul de înalte Studii Internaţionale, din al cărui comitet fac parte d-nii Prof. D. Guşti şi Prof. M. Antonescu, vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, — publică în ultimul număr o serie de studii care, toate, privesc chipurile în care se va putea reconstrui noua Europă. Profesorul dela Universitatea din Roma, Corrado Gini, publică un studiu despre < Rolul factorului demografic în politica internaţională »; d. P. Constan- tinescu cercetează raportul dintre spaţiul economic şi spaţiul vital; Profesorul G. Sofronie se ocupă de < Reconstrucţia dreptului minorităţilor în lumina doctrinei naţional-socialiste»; d. Aurel Popa tratează despre * Importanţa economică a teritoriilor româneşti foste sub ocupaţia rusească »; iar d. N. Steriopol subliniază nevoia unei cooperări între marinele comerciale română şi germană pe Dunăre. Rubrica bibliografică ţine la curent pe cetitori cu lucrările mai însemnate în domeniul relaţiilor internaţionale, iar ultima rubrică, aceea a Documentelor, reproduce diferite proclamaţii, acorduri şi discursuri de importanţă deosebită pentru noua Europă şi pentru ţara noastră. REVISTA REVISTELOR 699 FILOSOFIA TOMISTĂ LA ROMÂNI Cultura creştină — Blaj — Anul XXI — Nr. 7—9 — I94I Revista dela Blaj continuă publicarea unui studiu semnat de I. Miclea, < Filosofia torni stă la Români *, în care sunt înfăţişate poziţiile unora dintre filosofii noştri, după cum aceştia se arată adversari, prieteni sau nepăsători faţă de tomism. Sunt o seamă de referinţe la d-nii Valeriu Iordăchescu, Ioan Lăncrăjan, D. D. Roşea, C. Noica, N. Roşu, I. Didilescu şi Petru Ionescu, în legătură cu poziţia luată în principal sau doar incidental faţă de tomism. O CARTE NECUNOSCUTĂ DESPRE ROMÂNI (1685) Arhivele Olteniei — Anul XX — Ianuarie-Decemvrie 1941 Importanta publicaţie dela Craiova, însufleţită de profesorul C. D. Fortu- nescu, în care aflăm, în afară de studii şi articole, tot felul de contribuţii istorice, folclorice, literare şi culturale cu privire la Oltenia, dela documente istorice necunoscute la tot felul de culegeri literare şi interpretări de fapte şi idei, rezumă în articolul t O carte necunoscută despre Români » (p. 289 şi urm.) referinţele privitoare la ţara noastră aflate în cartea L’Origine del Danubio, din care un exemplar al ediţiei italiene din 1685, tipărită la Veneţia, se găseşte în Biblioteca Publică Aman din Craiova. Lucrarea aceasta nu figurează în bibliografiile cunoscute. Volumul, de format in-12, e alcătuit din două părţi, de câte 188 şi 178 pagini, iar autorul este arătat a fi Girolamo Albrizzi. E vorba de o expunere geografico-istorică « uneori şi fantezistă, după cunoştin- ţele ce el (autorul, n. r.) putea să aibă pe atunci, despre locurile pe care le udă Dunărea, cu excursii şi în susul afluenţilor fluviului, prin Germania, Austria, Ungaria şi România. Arhivele Olteniei sub iniţialele C. D. F. şi I. D. (C. D. Fortunescu şi Ion Donat) citează pasajele care interesează ţara noastră, precum reproduc harta şi unele ilustraţii din această carte, atrăgând atenţia, la urmă, asupra amănun- telor date cu privire la podul lui Traian de lângă Drobeta şi inscripţiei nemen- ţionate de alţii. « Evident Albrizzi s’a făcut editorul unei cărţi care nu-i aparţine; el a tradus şi a prefăcut părţi din o lucrare germană, prescurtându-le şi adăugând şi ceva dela el ». Se dau, apoi, unele indicaţii pentru cei care ar voi să cerceteze izvoarele acestei tipărituri. LUMEA CREŞTINĂ ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI Muncitorul Naţional Român — Anul IV — Nr. 7 — Decemvrie 1941 Tribuna socială editată de Ministerul Muncii şi condusă de d. Pan M. Vizir eseu, Muncitorul Naţional Român, şi-a alcătuit un expresiv şi adecvat număr de Crăciun, legând cu pricepere şi folos sensurile religiei şi ale muncii. Numeroasele articole şi lucrări literare se adresează deopotrivă preocupărilor familiale ca şi celor profesionale ale muncitorului, sufletului său ca şi activităţii sale. La numărul de Crăciun au colaborat d-nii Pan M. Vizirescu, Petru P. Ionescu, St. Cârstoiu, Tudor Măinescu, Sm. M. Vizirescu, I. Valerian, C. N. 700 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Negoiţă, I. Vasiliad, Paul Papadopol, Aurel Cosmoiu, C. Barcaroiu, Ion. Şiugariu, Ovid Caledoniu, Ion Mirea, Ion Th. Ilea, Eusebiu Camilar, d-na Mioriţa Muşat, etc., cu contribuţii de diferită valoare şi perspective, dar toate menite ridicării intelectuale şi profesionale a muncitorimii. D. Pan M. Vizirescu, in articolul « Lumea creştină contra comunismului *, comentează sensul şi urmările pactului anti-komintem. SPORIREA PUTERII ECONOMICE EUROPENE Excelsior—Anul VII — Nr. S9 —ii Ianuarie 1941 D. Ulrich von Hassel, ambasador al Reichului şi preşedintele Consiliului economic pentru Europa Centrală, semnează un articol «Sporirea puterii economice europene prin colaborare », din care cităm următoarele; «In primul rând, în locul stării haotice de până acum, trebuesc introduse « Conducere * şi « Rânduială », Apoi, trebue înţeles ce se poate face şi ce nu, în ceea ce priveşte materia, timpul şi locul, adică: măsurile necesare trebuesc luate pas cu paB şi întinse în aşa măsură, încât, de o parte, toate regiunile necesare unui organism economic productiv să poată fi cuprinse; de alta, acele regiuni care nu sunt încă coapte, să fie excluse. în al treilea rând, mijlocul colaborării trebue să fie o colaborare economică, care prevede interesele tuturor participanţilor, încât fiecare din ei să-şi vadă interesele proprii cât mai apărate *. « Experienţa de economie internă a arătat totdeauna că rezultatul muncii antreprenorilor şi a lucrătorilor depinde, în cel mai înalt grad, de faptul dacă muncesc cu plăcere. Ei muncesc cu plăcere dacă condiţiunile materiale şi morale ale muncii sunt satisfăcătoare şi îndestulează nevoile proprii. La o colaborare a unui număr mai mare de popoare înlăuntrul aceleiaşi « Rândueli », acest principiu este şi mai important, căci se poate conta pe o adevărată comu- nitate numai atunci când toţi participanţii iau parte «cu plăcere ». Numai atunci... poate fi vorba de « Sporirea puterii economice europene prin cola- borare *. S’a mai stăruit asupra necesităţii ca ţările participante să îndeplinească funcţiuni pentru care au condiţiunile naturale... astfel încât fiecare parte să aibă sentimentul că, prin acest sistem, interesele sale sunt cel mai bine apărate. Această impresie o vor avea, însă, numai atunci când nu vor pierde din libertate decât ceea ce se cere absolut în interesul acestei colaborări. In aceste condiţiuni, o stare economică şi socială, împăciuită şi satisfăcută, în toate ţările, va căpăta o importanţă hotărîtoare pentru comunitate şi, prin aceasta, pentru Statul conducător ». NO TE Th. Capidan, Die Mazedo-Ru- măntn: Bukarest, Die Dacia-Bttcher. 1941; 1 voi. in-8°, 152 p., 2 hărţi, 9 pl. Studiul pe care d. Capidan il re- tipăreşte in limba germană in cocheta colecţie < Dacia * este una din ope- rele de căpetenie ale emeritului filolog comparatist al Universităţii din Bu- cureşti, membru al Academiei Ro- mâne şi specialistul per excellentiam al problemei macedonene, la noi. După o succintă introducere asupra ramurei sud-dunărene a Românităţii, autorul se ocupă cu numirile pe care acest grup etnic le-a primit dela po- poarele conlocuitoare, cu împrăştierea lui in peninsula balcanică, cu datele obiective privitoare la cifra Macedo- Românilor. Acest prim aspect — ex- pozitiv — al chestiunii înfăţişat, se purcede la descrierea vieţii şi obi- ceiurilor aromâne, autorul bizuindu-se de cele mai multe ori pe elemente culese personal la faţa locului, ceea ce — în special pentru relatările etno- grafice şi folklorice — le sporeşte in- teresul şi savoarea. Capitolul următor, d. Capidan îl închină spinoasei pro- bleme a istoriei Macedo-Românilor, în care d-sa vede ramura meridio- nală a poporului român, ruptă prin sec. al IX—X-lea de trunchiul nord- dunărean în urma evenimentelor isto- rice, care i-au silit să ducă de atunci încolo o existenţă izolată, în mijlocul conglomeratului balcanic. Chestiune controversată, întrucât documentele istorice lipsesc; dar autorul — filolog consumat — o rezolvă cu date de or- din linguistic care îl duc la concluzia capitală că «în epoca ce a urmat pă- răsirea parţială a Daciei sub Aurelian, limba latină răsuna din Carpaţi până ’n Pind, şi dela Adriatica până la Marea Egee» (p. 59). In această ordine de idei, este adus autorul să trateze despre limba Ma- cedo-Românilor, apoi despre viaţa lor economică, rezumată în creşterea vi- telor, în negoţ şi meserii. Starea de civilizaţie a fraţilor noştri din Sud îi dă prilej autorului să expună in- fluenţele de ordin în primul rând cultural pe care le-au exercitat şi con- tinuă să le exercite, cu crescândă vi- goare, asupra naţionalităţilor înveci- nate, ca şi asupra blocului din Nordul Dunării. < Integraţi în viaţa politică, socială şi morală a Statului român — conchide d. Capidan —, Macedo-Ro- mânii nu vor zăbovi să dea măsuţa lor în toate ramurile de activitate na- ţională, în domeniul spiritual ca şi domeniul material, dar mai cu seamă în comerţ şi industrie, care le-au fost dintotdeauna îndeletnicirile preferate în cursul desvoltării lor istorice în Peninsula Balcanică >. Lucrarea distinsului profesor al Uni- versităţii bucureştene este o operă 702 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE grea de erudiţie limpede expusă, al- cătuind temeiul oricărei desbateri vii- toare a problemei. N’o afirmăm nu- mai noi, ci şi publicaţiile de speciali- tate străine. Iată, spre exemplu, ce spune revista Sud-Sstl. Forsckungen, an. V, nr. 4: «Capidan bietet eine ausserordentlich wertvolle zusammen- fassende Darstellung Ober das Rumă- nentum auf der Balkanhalbinsel. Die grundlich gearbeitete Studie... etc. Hauptwerk der Studie, die von einem grundlichen Kenner der Verhăltnisse geschrieben ist, besteht darin, dass auf einem verhăltnismăssig kurzen Raum Ober alle Lebensbereiche der Aromunem in Obersichtlicher und zu- gleich gediegener Form berichtet wird *. Pe de altă parte, venerabilele Pe- termanns Geograph. Mitteilungen, 1941, caetul 11, p. 284, renunţă de astă- dată la sobrietatea lor obişnuită spre a recenza pe larg studiul d-lui Ca- pidan, pe care îl salută în termeni cordiali: «...Der Gesamtton^ist bei aller eigenvolkischen Begeisterung ein wissenschaftlich sehr emster, so dass eine begriissenswerte Schrift zustande gekommen ist». Aceasta fiind primirea criticei străine autorizate, de ce să nu elogiem şi noi, Românii, cu mândria meritată, această operă nu numai ştiinţifică — prin strânsa ei argumentare filologică şi prin interesul etnografic —, ci în pri- mul rând operă naţională, contribuind, mai cu seamă în aceste vremi înnoi- toare, la cunoaşterea Românităţii în- lăuntru şi mai ales în afară ? « Dieses Werk trăgt sehr dazu bei, in Deutsch- land die Kenntnis Rumăniens und seiner versprengten Volksteile zu for- dem, um so mehr als gerade bei uns Ober rumănische Splittersiedlung we- nig bekannt ist *: aşa se exprimă pro- fesorul Dr. Eduard Harţi, dela Uni- versitatea din Mflnchen, — şi ecoul acesta este mai elocvent decât orice alt comentariu de ordin propagandi- stic asupra oportunei preţioase lucrări a d-lui Capidan. Victor Buescu D -1 Inginer Petru Puiu ne-a oferit o foarte interesantă încercare de teorie a cuantificării spaţiului. Problema ne interesează în deosebi pentru motive speciale. Şi anume că această problemă a cuantificării spaţiului a fost gândită şi anunţată de noi înşine. Intr’o lu- crare a noastră anterioară am amintit posibilitatea problemei. Intr’un articol ce îşi aşteaptă publicarea în coloanele acestei reviste, am revenit asupra ace- stei idei, iar în articolul nostru din Gândirea (Decemvrie 1941) am for- mulat foarte precis această idee. In acelaş timp întâlneam preocupări ase- mănătoare şi anunţarea necesităţii apa- riţiei unei teorii matematice asupra cuantificării spaţiului în lucrarea lui G. Matisse (Le primat du phăno- măne dans la connaissance.) Dar dacă propriile noastre vederi, pe de o parte, şi acelea ale autorului francez, pe de altă parte, nu făceau decât să anunţe posibilitatea teo- riei cuantificării spaţiului, D. Petru Puiu şi-a luat sarcina de a face primul pas în construirea unei teorii matematice a cuantificării spaţiului. D-sa ne afirmă că problema în che- stiune îl preocupă de 12 ani şi că prezenta lucrare este punerea la punct a acestor preocupări. Ne vom lua deci sarcina de a urmări punct cu punct expunerea d-sale. Cerem dinainte ier- tare cetitorului pentru fireasca aridi- tate a problemei. Limbajul matematic vorbeşte într’un fel matematicianului sau celui care a întârziat puţin prin NOTE 703 ogrăzile matematicei dar nu vorbeşte aproape nimic profanului. De aceea * şi credem că această scurtă recenzie nu se poate adresa decât cetitorilor noştri care sunt in curent cu micile taine ale acestui limbaj, pe cât de fermecător pentru unii, pe atât de arid pentru alţii. Pe de altă parte suntem obligaţi să nu trecem sub tă- cere această carte, dată fiind, întâi, importanţa problemei şi al doilea, faptul că îi revine unui Român me- ritul de a fi pus prima piatră la con- struirea unui edificiu ştiinţific de mare actualitate. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât problema pluteşte, ca să spu- nem aşa, în aer. Teoria cuantelor închide în struc- tura ei matematică posibilitatea de calcul a fenomenelor fizice foarte deo- sebite în aparenţă, cum ar fi fizica luminei şi fizica celorlalte forme de energie. Autorul ne aminteşte că până la ivirea teoriei relativităţii de pildă, domeniul fizicei nu a putut fi ade- cuat domeniului geometriei. Relativi- tatea generalizată introducea, la rândul ei, calculul tensorial alături de ecua- ţiile geometriei tensoriale. Iar meca- nica ondulatorie încearcă motive noi de calcul pentru a putea îmbrăţişa, într’o viziune unică, diversitatea tot mai crescândă a fenomenelor fizice şi microfizice. Astfel, alături de cal- culul vectorial cunoscut mai de mult, alături de calculul tensorial de mai sus, Heissenberg introducea calculul aşa numit matriţial, în vreme ce De Broglie încercă o împăcare între teoria ondulatorie şi teoria corpusculară, iar Bohr emitea teoria faimoasă a com- plementarităţii. Privitor la proprietăţile luminii, de pildă, calculul era, după părerea auto- rului român, incomplet. Şi anume lipsea din formele cunoscute ale cuan- telor (cuant de energie, de electrici- tate, de lumină, etc.) cuantul spaţiu care totuşi trebuia cuprins dela sine. Cuantul spaţiu se bucură de două feluri de proprietăţi: geometrice pen- trucă e spaţiu şi fizice i pentrucă re- prezintă — (subîntinde — am fi încli- naţi să spunem noi), o stare fizică (p. 6). Această stare fizică e expri- mată prin parametrii următori: ener- gie, cantitatea de mişcare şi o con- stantă şi se exprimă în formula lui Plank: // dp dx = nh Pentru a explica formula vom aminti că dp = diferenţiala lui p (dp) = can- titatea de mişcare = massa x viteza, dx = diferenţiala lui x (x fiind spaţiul) iar h = constanta lui Plank, n = nu- măr aritmetic. Dar dx, continuă autorul, e o mă- rime elementară mică. Să admitem că poate fi = zero. In acest caz re- laţia însăşi nu ar mai avea rost. Deci dx nu poate fi zero. Dar în acest caz, cantităţile arătate fiind discontinue, dx nu poate fi şi el decât tot dis- continuu. Am spus că proprietăţile spaţiului şi deci şi ale cuantului spaţiu pot fi de natură geometrică şi anume vec- torială. Asupra lui se pot aplica deci potenţialele geometrice cunoscute şi care se exprimă prin gut (în geome- triile noneuclidiene). Aplicarea mări- milor lui Gauss apoi la variaţia massei conţine cuantul spaţiu propus de autor şi care e vizibil de pildă în ex- presia: = m— Sgiit . Aplicată acea- stă formulă la teoria lui Bohn asupra structurii atomilor şi a orbitelor cir- culare, ne duce la formula frecvenţei 7°4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE undelor: Wki = h Vki- Autorul pro. pune, la rândul său, formula: (i) h Vki------7^— a m Q\k Cuantul spaţiu este prezent aci în expresia uşor de recunoscut Qik Autorul afirmă că teoria d-sale ex- plică şi interferenţa luminii şi veri- fică ecuaţia Einstein-Doppler, în vreme ce dispersiunea poate fi un mijloc de verificare chiar experimentală a cuan- tului-spaţiu. O altă afirmaţiune importantă este aceea că relativitatea generalizată nu e compatibilă cu discontinuitatea. Formula caracteristică a ecuaţiei cuantelor este: (a) Jpdq = nh ţinem o lungime x formată dintr’un număr întreg de cuante-spaţiu Q. Mă- rimea h fiind constantă, Q va fi con- stant dacă, în prealabil şi p este con- stant deci: h = p.Q. Odată în posesia acestui cuant- spaţiu, autorul îl aplică mai întâi dinamicei. Plecând dela formula ener- giei cinetice a unui mobil (în coor- donate carteziene) E = — wttij din a formula generală: (3) d^L-^mo' — T^dTe avem: d mv\-------- (t-s»)]- dT‘ r‘-/w sau, prin ecuaţia frecvenţelor (Ein- stein-Doppler): E = hv. Aci avem p = mişcarea, q = coordonata geometrică adică, în fond, spaţiul, n = număr întreg, E = energia cinetică, v = frec- venţa iar h = constanta Plank cu va- loarea experimentală verificată = 6,55.io"*7 ergi sec. Se credea că refracţia, interferenţa, difracţia şi polarizarea nu pot fi ex- plicate prin teoria cuantelor. Autorul ne afirmă că graţie cuantului-spaţiu, această explicare devine posibilă. Vom vedea îndată cum. Definind cuantul-spaţiu, autorul spune: Este dimensiunea cea mai mică pe care o poate avea o lungime spa- ţială (p. iz). Părăsind, pentru mo- ment, expresiile anterioare (dx şi Qik), ni se oferă o expresie rezultată din relaţia cuantică a lui Heissenberg: Ax. Ap ^ h în care Ax şi Ap sunt erori de observaţie. Autorul le con- sideră însă nu ca erori ci ca mărimi măsurabile şi face din Ax echivalentul unui cuant de spaţiu. Integrând, ob- avem integrând şi admiţând con- stanta = o apoi înmulţind cu dx* : (4) mv* (dx* — dya) = f(x) dx8 In spaţiu euclidian dx = dy avem: O =/(.*) dx* de unde, echivalând tra- valiul cu energia cinetică, găsim: (5) Xdx = d{±- wvjj de unde, urmărind calculele (p. 18), ajungem pe rând la expresiile (6) C = — t> W = ~vH. —vH 4 a z unde — mvH = acţiunea = z k h (k = z constant , h — constanta Plank) avem: C = z k h — vat sau, înlo- z cuind vt=s avem: C = k.h.v.s. sau , , 4 C 4 kk.v.s ţkh mm m NOTE 705 4 kh Trecând la postulatele lui Bohr pri¬ sau s =-sau dacă 4 h = 1 avem vitoare la mişcările electronului, au¬ m.v h „ torul, discutând cazul special al osci¬ 5 =-sau s = O latorului plan (orbitele staţionare), in¬ (7) mv avem Q = --- troduce pe Q în formula: E potk=---Vk m.v. de unde Făcând în ultima formulă pe v = o, Q — 00 iar dacă facem v = CO Q = o, pe când, admiţând pentru v o limită, tnv fiind o cantitate de mişcare p, avem Q = — sau Q.p = h adică P revenim tot la ecuaţia cuantelor. Autorul verifică mai departe vala- bilitatea lui Q în principiul lui Ha- milton, în cazul însumării, în cazul câmpului couloumbian unde se află că cuantul-spaţiu e invers proporţio- nal cu energia potenţială. D-sa con- stată de asemeni aplicabilitatea lui Q în sistemul C.G.S., iar în sistemul Plank, pentru viteza luminei = 3.1010 cm . „ — iar massa m0 = 5,41.10-“ gr. va- sec loarea lui Q = 4,05.10-** cm. In metrica spaţiului (p. 32) citim următoarea concluzie interesantă: orice modificare a cuantului-spaţiu aduce după sine şi modificarea spaţiului. De aci concluzia imediată că Q este un vector iar produsul p.Q din formula p.Q — h devine o mărime scalară, iar pentru geometria afină relaţia funda- mentală ia = ia = k* = 1 (în coordo- nate canteziene) devine: (8) i = Qx y = Qy şi k = Qx Regretăm aci că autorul nu stărue în deajuns asupra constatării că variaţia lui Q atrage variaţia spaţiului, cu toate desvoltările interesante ce le face pri- vitor la spaţiul-timp sau prin intro- ducerea mărimilor lui Gauss. Mai interesantă se prezintă pro- blema variaţiei massei (p. 36) asupra căreia nu putem stărui. Epotk = h» ™k Qk avem Vk = h* nik Qk pentru ca, după o lungă discuţie ma- tematică, autorul să ajungă la schim- barea postulatelor lui Bohr: «când electronul se mişcă pe o elipsă nu emite radiaţii * şi t când electronul se mişcă pe un cerc, emite radiaţii *. Rămâne aci numai întrebarea dacă electronul se mişcă exclusiv pe cerc, exclusiv pe elipsă sau pe ambele şi cum ? Trecând la optică, autorul explică şi verifică şi aci valabilitatea cuantului- spaţiu mai întâi în exprimarea prin- cipiului lui Huyghens care e modificat (p. 59) stabilind că « energia undei e proporţională cu frecvenţa *. Aplica- ţiuni noi se mai fac la refracţia lu- minei (p. 60), la viteza luminei, la interferenţa luminei, la polarizaţie, la dispersiune unde cuantul-spaţiu pro- pus de autor poate fi introdus în toate formulele cunoscute. Lucrarea d-lui Petru Puiu este in- teresantă ca o încercare. Cu atât mai mult cu cât e singura în acest gen pe care o cunoaştem. Se poate ca autorul să fi atins prea mlilte probleme. Ni se pare de asemeni că în unele puncte concluziile sunt doar mate- matice, ele aşteptând în orice caz o verificare fizică. De asemeni în ge- neral, autorul nu a făcut altceva decât să introducă în formule vechi un ele- ment nou, cuantul-spaţiu şi să tragă de aci concluziuni matematice. Lim- bajul matematic are această uşurinţă de a fi transpozabil în diferite si- lă 7c6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE steme. De aceea valoarea calculului şi a înlocuirilor de expresii rămâne, după cum am spus, să fie verificată fizic. Ceea ce rămâne bine câştigat este această constatare că prezenţa unui cuant-spaţiu se impune matematic şi că, prin această prezenţă, verificăm unele ecuaţii cunoscute şi putem da interpretări şi explicări cuantice câ- torva fenomene care, până acum se refuzau acestei explicări. Ceea ce în- seamnă un merit. Prin descoperirea cuantului-spaţiu ştiinţa face un pas mai departe în explicarea unitară a fenomenelor lumii fizice. Autorul nefiind şi un filosof (aci nu-1 recunoaştem decât ca matema- tician deocamdată) nu a încercat să tragă însă şi consecinţele metafizice ale cercetărilor sale. Care nu sunt mai puţin interesante, după cum spe- răm să arătăm cât de curând. Petru P. Jonescu J. LUPAŞ, Professore al’TJniver- sitâ di Cluj, membro dell’Accademia Romena; La Transilvania nel quadro geografico e nel ritmo storico romeno, Bucureşti, 1941, III p. Lucrarea, scrisă în limba italiană, este menită să lămurească, la noi şi peste hotare, rolul covârşitor al Transilvaniei « în cadrul geografic şi ritmul istoric român ». In expunerea d-sale clară şi atrăgătoare d. Prof. Lupaş coordonează la început mărtu- riile şi aprecierile geografilor şi isto- ricilor străini — majoritatea germani — cari dovedesc, că «Transilvania e inima teritoriului etnic român în marginile sale dela Nistru la Tisa, şi dela Dunăre la Marea Neagră» (p. 8—12). Considerată ca atare, situaţia Transilvaniei apare cu atât mai nenaturală şi forţată în tot timpul cât împrejurări independente de voinţa sa au constrâns-o să trăiască viaţa politică dictată de Ungaria sau Monarhia Habsburgică. Faţă de în- cercările de adaptare la o altă viaţă decât aceea proprie caracterului ei, populaţia autohtonă a răspuns prin- tr’o coeziune crescândă, atât spiri- tuală, culturală cât şi economică, cu fraţii de dincoace de munţi. Dovada evidentă a necontenitei legături între Românii de pe întregul lor spaţiu etnic o aduce însăşi istoria lor dela începutul vieţii organizate şi în tot şirul secolilor următori. Astfel tot un cercetător german (Herbert Schonebaum p. 30) a considerat organizaţia voevodală ca < ceva spe- cific transilvănean », care — conchide d. Prof. Lupaş — fiind constatată mai veche decât în Principate, a fost imitată şi peste munţi de oameni veniţi de dincolo (p. 102). Apoi, destinul comun a făcut din cele trei voevodate împreună-luptătoare con- tra Turcilor, pentru ca mai curând sau mai târziu să cadă sub dominaţia otomană. Ajunse sub aceeaşi suvera- nitate a Porţii, Muntenia, Moldova şi Transilvania s’ar fi unit cu timpul într’o singură entitate. Conştieiit însă de ceea ce se putea întâmpla, prevă- zătorul Soliman cel mare a aplicat un regim mai aspru Transilvaniei (pp. 36—38). Dar ceea ce a împiedecat Soliman devine reab'tate sub urmaşul său Mohamet al III-lea, când în 1600 Mihai Viteazul aprinde scânteia ten- dinţelor viitoare. A urmat apoi slăbirea forţei tur- ceşti, care a adus întronarea domina- ţiei habsburge. Constituţional-politic, Principatul Transilvaniei dă un pas înapoi, devenind provincie imperială NOTE 707 condusă de un « Oberdirektor » sau guvernator (p. 51). Sufletul românesc însă nu a putut fi zdrobit nici prin înăbuşirea răscoalei lui Horia, nici prin batjocorirea lui Avram Iancu şi nici prin formula dualismului Austro- ungar. Chiar eşecul Memorandului (1892) nu a slăbit îndârjirea luptei. i Speranţa în viitor o a crescut, trans- formându-se a doua oară în realitatea * Unirei # ''in 1918, 1 Decemvrie, unire care a arătat acelora < cari au avut ochi de văzut şi minte să înţe- leagă, că Transilvania este şi va rămâne în orice împrejurare, parte integrantă, indivizibilă şi inseparabilă de sufletul şi spaţiul etnic român » (p. 108). Iată în puţine cuvinte, liniile mari ce se desprind dintr’o carte, breviar de gând şi suflet românesc. f~'ornelia Bodea Xn volumul omagial închinat pro- fesorului Ion Lupaş, d. Coriolan Pe- tranu face o succintă dare de seamă asupra evoluţiei istoriografiei artelor din Transilvania. De obicei, istoria artei româneşti din Ardeal şi Banat nu a prea fost luată în seamă, cu toate că întru nimic nu este mai puţin importantă ca cea din Prin- cipate. Astfel, în urma cercetărilor postbelice, s’a putut dovedi că cele mai vechi ctitorii româneşti se află tocmai în Transilvania şi, ce-i mai interesant, s’au descoperit o serie de portrete de cnezi români din seco- lele XIV—XV, care ne aduc lămu- riri foarte preţioase asupra situaţiei Românilor din Ardeal, Banat şi Cri- şana din acea întunecată perioadă a istoriei neamului nostru. Când s’a instalat ca profesor de Istoria Artelor la Cluj, acum două- zeci de ani, d. C. Petranu pornea la drum, după propria-i mărturisire cu următorul program: 1. Inventa- rierea monumentelor de artă imobile. 2. Inventarierea monumentelor de artă mobile, fie că se găsesc pe te- ritoriul Transilvaniei ori în streină- tate (în primul rând în Austria şi în Ungaria). 3. Pregătirea lucrărilor pentru revendicarea comorilor de artă transilvană aflătoare în muzeele din Budapesta şi Viena. 4. Studii mo- nografice. 5. Sinteza bibliografică. In cei douăzeci de ani de activi- tate s’a realizat o mare parte din acest program. In primul rând au fost in- ventariate complet bisericile de lemn din judeţele Arad, Bihor şi Hunie- doara. Inventarierea muzeelor s’a fă- cut după cele mai serioase criterii Pentru revendicarea monumentelor de artă transilvană d. C. Petranu a publicat lucrarea «Revendicările ar«. tistice ale Transilvaniei », Arad 1925 Studiile monografice au luat o deo- sebită extensiune. Amintim opera d-lui V. Vătăşianu despre vechile bi- serici' de piatră româneşti din ju- deţul Huniedoara precum şi lucră- rile d-sale asupra pictorilor Smigel- schi şi Mişu Pop. D. I. Muşlea s’a ocupat de icoanele de sticlă şi xilo- grafiile populare. Tot cu descrierea icoanelor pe sticlă s’au ocupat şi d-nii L. Constante şi Gh. Pavelescu. Regretatul Ioachim Miloia a desvă- luit cu multă competenţă comorile artistice ale Banatului. D. Ştefan Meteş s’a ocupat de zugravii bise- ricilor române; d. Silviu Dragomir ne-a dat un serios studiu asupra pic- turii bisericilor din Criscior şi Ri- biţa; d. V. Literat s’a ocupat de bi- sericile din Ţara Oltului, iar profe- sorul I. D. Ştefănescu a stabilit de- finitiv caracterul picturii bisericilor din Transilvania, aducând şi date IV 708 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE noi extrem de importante. D. Al. Lupeanu-Melin s’a ocupat de xilo- grafiile dela Blaj iar E. Bucuţa a cer- cetat arta transilvană de după unire. Inventarierea monumentelor mo- bile nu s'a putut face din « cauza cheltuelilor mari de a cerceta o re- giune, sat de sat, însoţit de un fo- tograf ţi un arhitect • (p. 6). De sigur că e foarte dureroasă această situaţie, mai ales că în urma puţinelor cercetări făcute s’a putut constata ce bogăţii necunoscute şi nevalorificate conţin bisericile tran- silvănene — care au fost atât de apre- ciate de savanţii streini. De aceea acţiunea d-lui C. Pe- tranu pentru continuarea cercetărilor va trebui sprijinită de autorităţile ro- mâneşti cu toată căldura. I. D. Suciu Ştefan Popescu încearcă să pă- şească pe treapta maturităţii poetice, cu plachetele «Leroi Ler » şi «Excursie în munţi ». Scrisă sub influenţa d-lui Arghezi, poezia sa e încă la o răscruce unde poetul rămâne puţin desorientat, se simte o şovăială pe care însă încetul cu încetul, talentul începe s’o birue. In volumul Leroi Ler, pe lângă strofe de pur arghezianism, Ştefan Popescu, când lasă libere frânele inspiraţiei sale poetice realizează câte-un mănunchiu de imagini nea- şteptate ca acelea din poezia « Basm •, cu o unduire de ritm adecvată fondului. Demne de notat, din acelaşi volum, sunt poeziile: Toamnă, Dintr’o artă poetică, Adnotare la Tatăl Nostru, Bilet, care pe lângă alte câteva, sal- vează cartea dela o condamnare uneori sigură. Faţă de poezia ştearsă, în încer- carea-i de a imita pe Arghezi, poemele subliniate mai sus, prin coloratura lor proprie, de un real talent, caută să impună o personalitate de artist, bine conturată. In celălalt volum — Excursie în munţi — se observă o evoluţie — poezie mai îngrijită, mai proaspătă, mai sigură, aş putea spune chiar, mai profundă. Din versuri, tălmăcim un suflet săturat de «mucegaiul » oraşului şi dornic de primenire, de viaţă sănă- toasă în mijlocul naturii: Din tilinci şi murmur de pădure vom recunoaşte prospeţimi fără [seamăn, cum nu ţi le pot spune — Şi ’n desfăşurarea versurilor care urmează, în descrieri plastice îşi cântă dorul şi viziunea unei vieţi robuste prin sălbăticia munţilor, în care des- coperă nu numai puritate, dar chiar mai multă înţelepciune decât în paginile cărţilor. De aceea se lasă de preocupările sale livreşti de altă dată, aproape cu desgust, însă se contrazice în strofa următoare : obişnuinţa învinge porni- rile lui către acea sfântă simplicitate şi-l găsim, descifrând o poezie din Goethe. Urmărindu-1 în excursia atât de interesantă, îl întâlnim oprit să fi- losofeze o clipă, dar poezia se pierde, devine greoae. Inedit în motivele-i de exprimare, se străvede o greutate, totuşi, pe care n’o poate ascunde totdeauna, ea transpunându-se în aceste poeme prin repetări, creatoare de uniformitate şi monotonie şi care umbresc chiar cele mai realizate strofe. Vera Rusto note 709 Aită contribuţie interesantă, pu- blicată tot în Arhiva românească, t. VI (1941), priveşte Arhivele Sta- tului din Iaşi: Sever Zotta, Din tre- cutul Arhivei Statului a Moldovei (şi în extras, Bucureşti, 1941, 50 p.). înfiinţată în urma dispoziţiunii Regu- lamentului Organic, soarta Arhivei e urmărită dela începuturile ei (1 Ia- nuarie 1832) şi până la 1897. Luăm cunoştinţă pe larg de activitatea lui Gh. Asachi, ca director (cel dintâi) al acestei instituţiuni, pentru care a lucrat cu dragostea pe care a nu- trit-o I. Bianu faţă de Biblioteca Academiei Române. Dacă intenţia autorităţii ruseşti a fost să facă din Arhiva Statului o Registratură cen- tralizată, Gh. Asachi s’a trudit cu patimă să facă din ea un depozit preţios de acte şi documente. Se stră- dueşte să adune tot ce e de preţ, chiar din arhivele particulare boie- reşti, întâmpinând rezistenţă. Mi- tropolia nu vrea nici ea la început să cedeze actele, mai ales că tradiţia păstrării actelor era a ei. De ase- menea, Gh. Asachi se gândeşte să copieze şi actele cari ne privesc, din arhivele în afară de graniţele Mol- dovei. Rapoartele, citate de autor, sunt foarte elocvente. Nu dă nimic din arhivă fără acte. Când Divanul îi cere pentru a doua oară un dosar, Asachi răspunde că nu poate s’o facă fără chitanţă, aşa cum prevăd instruc- ţiunile. Nici lui Ilie Kogălniceanu, tatăl lui M. Kogălniceanu, nu-i în- credinţează un dosar fără adresă ofi- cială. In schimb se poate constata că Arhiva era bine organizată şi anu- mite instituţii sau autorităţi găsiau uşor acte importante de cari aveau nevoie. Asachi a trebuit să lupte cu greutăţi financiare, neavând subven- ţiile necesare; local potrivit pentru arhivă nu avea, ceea ce a făcut ca aceasta să fie mutată de zeci de ori (şi din cauza incendiilor), până să ajungă în locul actual al Mănăstirii Golia. Intr’un raport către logofeţie scrie: « Cu 50 lei pe lună ce se primesc acum pentru cheltuiala can- ţilerii de abe se cuprinde cumpă- rarea şnurului de şnuruit şi de legat delile în plicuri, iar hârtia, ceară tare, buline, ciamală şi altele ce mai tre- buesc să cumpără din leafa jos iscă- litului ». Funcţionari în deajuns nu avea, dar dacă vreunul găsia un post mai bun decât cel de arhivar, îi dădea certificat de bună purtare şi recomandaţii şi rămânea cum putea. In dosarele Arhivei se păstrează şi o fişe personală a lui Asachi, în care printre altele se precizează că ştie limbile: polonă, latină, franceză, ger- mană, italiană, engleză şi rusă. (De- spre primele cinci se ştia). In 1849 Gh. Asachi demisionează. Ii urmează vornicul V. Alecsandri, tatăl poe- tului, apoi chiar poetul V. Alecsandri. In 10 ani se înşiră 10 directori, dintre cari se remarcă Gh. Sion şi Th. Codrescu, care a îmbogăţit ar- hiva cu documente nouă. N. Roiu (1885—1897) s’a îngrijit mult de ar- hivă şi a cerut chiar, dar fără reu- şită, ca librăriile şi autorii să tri- mită câte un exemplar din tipări- turi şi acestei instituţii. Dela Roiu au rămas multe iscălituri boiereşti în copie. Autorul scoate din dosare şi amă- nunte importante, ca de pildă pre- cizarea că moşia Copoul de lângă Iaşi a fost a Mănăstirii Trei-Ierarhi, Vasile Lupu poseda 10 milioane de galbeni. La un moment dat (1876) Arhiva era pe punctul de a fi des- 7io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fiinţată (efectele Unirii), dar a in tervenit P. Balş cu succes. La urmă se dau anexe. Ion Const. Chiţimia Expoziţia Asociaţiei Arta (Ianuarie 1942, Sala Dalles) înfăţişează, prin ex- perienţa, acum îndelungată la unii, şi prin orientarea membrilor ei, o serie de tipice momente ale picturii con- temporane. Prin operele d-lor Eustaţiu Stoenescu şi Ştefan Popescu aflăm formele de manifestare ale impresionismului aca- demizant, prin d. Jean Steriade asi- stăm Ia trecerea spre un nou realism al academismului post-impresionist, precum, prin d. Camil Ressu, la în- drumarea către ceea ce s’ar putea numi şi astăzi neo-clasicism. Trecerea către colorismul mai viu şi mai dife- renţiat o arată picturile d-lui N. C. Ddrăscti, pentru ca tablourile expuse d. Henry H. Catargi să sugereze, într’o măsură oarecare, aplicarea în- văţămintelor lui Căzanne, chiar dacă la acest pictor român linia şi coloarea rămân la schematism decorativ. In sfârşit, ultimul pe care avem să-l men- ţionăm în această înşiruire, dar poate cel dintâi într’o ordine calitativă, rea- lizează momentul maxim al experienţei actuale, construind din coloarea in- finit diferenţiată, prin tot felul de trăsături de penel care se îmbină şi se armonizează, viziuni de-o nespusă măreţie, ca acea prezentare a cate- dralei Notre-Dame, în care totul cântă şi emoţionează, sau ca acele vibrante şi temerare naturi moarte, în care to- nurile şi nuanţele cele mai opuse sunt cuprinse muzical, într’o minunată gra- daţie menită să devie sinteză. E vorba de d. Lucian Grigorescu. Asociaţia < Arta » prezintă, aşa dar, printr’o seamă din cei mai buni ar- tişti ai noştri, dintre care unii s’au manifestat în străinătate, unde cu toţii de altfel ar putea găsi înţelegere şi apreciere, dacă ar fi integraţi curen- tului sau momentului din care fac parte, o preţioasă şi pilduitoare sin- teză a evoluţiei artistice din ultimii cincizeci de ani. Acolo, la Dalles, am găsit firul măestru care face trecerea dela sumbrul academism post-impre- sionist — în care luminozitatea fusese înnăbuşită şi cuminţită în atelierul pictorului, care totuşi ştie să redea, nervos şi iute, aparenţa unui chip, cu reminiscenţe de psihologie pito- rească de speţa Franz Hals şi să-l îmbrace în roşuri veneţiene, peste ne- grurile, cenuşiurile, şi cafeniurile exas- perant de monotone, puse acolo pentru contrast, iar nu pentru a contribui la totala expresivitate coloristică a ta- bloului — la arta mai nouă, a deplinei luminozităţi, în care fiecare părticică a tabloului vibrează şi cântă, consti- tuind o celulă de joc coloristic, un microcosm armonic, menit să se in- tegreze unui sentiment şi unei viziuni de totală amploare. In afară de ţinuta aristocratică a membrilor ei, care s’au simţit toată viaţa lor artişti şi nu altceva, Aso- ciaţia Arta se impune tocmai prin această intenţie de a înfăţişa, de-a- lungul anilor care fug, etapele repre- zentative ale picturii şi desenului, chiar dacă aceste etape au taloare di- ferită şi unele vor rămânea mai mult decât altele în istoria şi tipologia artei, precum şi în conştiinţa nea- mului lor. Petru Comarnescu D. Ştefan Manciulea (Blaj) pu- blică în « Buletinul Soc. regale ro- mâne de geografie» 1940 (şi extras aparte 1941): «Note şi comunicări» NOTE 711 despre « Românii fi minorităţile etnice din Transilvania fi părţile ungureni în întâia jumătate a veacului al XlX-lea ». Autorul ne înfăţişează raportul etnic după naţionalităţi al locuitorilor de peste Carpaţi, de prin anii 1839 şi 1847, coordonând datele şi cifrele cu- prinse în Dicţionarul,geografic al lui I. Lenk v. Treuenfeld, Viena, 1839, 4 rol. — pentru Transilvania — şi dic- ţionarul lui Al. Fănyes, Pesta 1851, 4 voi. pentru părţile ungurene, Conclu- ziile obţinute sunt prezentate în patru pagini; ele vorbesc însă cât o întreagă expunere pe zeci de pagini. Românii apar alcătuind majoritatea populaţiei, absolută în comitate (judeţe), majo- ritatea relativă în scaunele săseşti şi minoritate între Secui. Articolul este prevăzut la sfârşit cu o traducere prescurtată, în limba ger- mană. Cornelia C. Bodea D. Emest Bemea este printre intelectualii mai tineri un moralist în cea mai nobilă accepţie a noţiunii. • Eseurile şi poemele pe care le-a pu- blicat — d-sa este autorul a opt cărţi de sociologie, politică şi literatură — trădează, toate, un suflet ales, dornic de bine, iubitor de semeni, plin de măreţe aspiraţii, pe care desamăgirile, loviturile, neînţelegerile şi chiar rău- tatea lumii nu-1 pot dezarma. Idealist în sens etic, având o sensi- bilitate romantică şi o devoţiune ri- guros orientată, d-sa ne-a dat o serioasă tălmăcire a spiritualităţii poporului nostru, în acea lucrare Timpul la ţăranuLromân, care a apărut mai întâi în revista aceasta. In poemele sale în proză, din care cel mai nou a apărut de curând cu titlul Moldovă tristă (Colecţia « Rânduiala *, Tipo- grafia Bucovina, p. 109, lei 80) găsim acelaşi suflet elevat şi plin de curate năzuinţe, care-şi exprimă, într’o aleasă formă literară, credinţele, aşteptările şi desiluziile, mărturisind un misticism religios cu adevărat creştinesc (« Doamne, dă-mi tăria să nu-mi urăsc fratele căzut *; « Doamne, lasă-mi făptura în leagănul tăcerilor bogate, lasă-mi deschis drumul dra- gostei înlăcrămate *; « De când am început să judec lumea din juru-mi i-am cerut frumuseţe şi adevăr; i-am cerut pentrucă nu puteam fără ele *; « Lumea e rea, lumea e urâtă că de aceea e lume. Pot să-i duc crucea, dar nu pot să-i culeg învă- ţătura *). Scrise în 1939—1940, când Mol- dova avea motive de tristeţe şi când autorul participa la crunte desiluzii, pricinuite nu numai de cei depărtaţi de el, dar şi de ai săi, poemele în proză, al căror titlu apare acum, după reîntregirea Moldovii, nepotri- vit, căci Moldova ca Moldovă nu mai poate fi tristă, ci doar ca parte din ţara încă ciuntită (şi în acest caz titlul pierzându-şi specificitatea) ră- mân însemnări literare ale unui idealist pe care realitatea l-a rănit, dar pe care niciodată nu-1 va anihila. D. Emest Bemea este dintre acei oameni făcuţi să vadă lumea mai frumoasă şi pe oameni mult mai buni şi mai puternici decât sunt. Tempe- rament liric, d-sa se simte o unealtă a lui Dumnezeu şi mai puţin un actor în cumplita dramă pe care Dumnezeu a hărăzit-o existenţei noastre pământeşti. Petru Comarnescu ' Greniul titanic al lui Beethoven a făcut, oarecum, să se uite conside- rabilul rol pe care l-a jucat, în istoria REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 712 muzicii, Joseph Haydn, părintele Simfoniei. Nu era deloc un muzician super- ficial cum se crede, prea adesea, ci un artist extrem de sensibil şi grav,uneori. Ne putem încredinţa ascultând Simfonia în ut minor, Nr. 95, pe care casa Polidor ne-a redat-o într’o ediţie remarcabilă din toate punctele de vedere. Tema iniţială anunţă tragicul bee- thovenian, atât prin bogăţia frazei, cât şi prin accentul romantic al ritmului. întreaga simfonie, de altfel, este de o înaltă inspiraţie puţin comună; andantele •*— cu variaţiunile sale, dintre care o suavă variaţiune în minor, Menuetul atât de aproape de. Scherzo-ul în trio pe care Beethoven îl va relua în Simfonia a cincea ; apoi, finale — cu o inspiraţie tot aşa de vie, constantă, de mare alură, într’un stil de fugă iluminat de un choral majestuos. Dacă lucrarea este magni- fică, execuţia se dovedeşte a fi re- marcabilă atât prin calitatea formaţiei London Symphony Orchestra, or- chestră disciplinată la un timbru ra- finat, cât şi prin conducerea lui Sir Hamilton Harty; un ansamblu precis, nuanţat şi plin de elan. (Pol. 516.689 şi 516.690). — Interesant să se compare ma- niera lui Haydn cu acea a tânărului Beethoven, în Serenada opus 8 pentru trio de coarde. Lucrarea datează din 1795 se pare, atunci când compozi- torul avea douăzeci şi cinci de ani. Stilul ei e galant, forma simplă şi de o limpezime unică. Influenţa lui Mozart este foarte sensibilă aci. Se cunoaşte, de altfel, latura < uti- litară t a unei mari părţi din muzica celui de-al 18-lea secol, scrisă pentru curţile princiare şi împărăteşti. Ape- titul melomanilor necesita o muzică < de masă », < de noapte » sau serenade, motete destinate să acompanieze res- pectiv masa, serbările nocturne, ser- viciul religios. Uşor de închipuit că asemenea trebuinţe creau forme pe care un Haydn, un Mozart le-au ilustrat cu câteva lucrări desăvârşite. Serenada tânărului Beethoven este un ultim ecou al acestei arte de circumstanţă, fermecătoare de altfel şi plină de muzică, în aşteptarea freamătului romantic al cărui glas de prim plan va fi. Vestitul Trio Pasquier asigură operei o execuţie bine echilibrată, nuanţată şi tehniceşte perfectă. Une- ori însă, se pare că sonoritatea e puţin forţată în scopul probabil de a se încerca mari contraste. Dar un trio este un trio; trei instrumente nu vor face niciodată o orchestră. Graţiozitatea trio-ului îi este pro- prie — şi gustăm totuşi desfăşurarea liniştită, sinuoasă, a celor trei par- teneri. (Pathă PAT, 58—60). — Lăsând de-o parte activitatea câtorva firme specializate, trebue să constatăm cu regret că prospectele editurilor fonografice nu urcă dincolo de J.-S. Bach. Iată de ce încrustarea unei cantate de biserică, dela începutul secolului al XVIII-lea, epocă şi gen care lipsesc în discotecile noastre. Este vorba de La 3-e Leţon des Tinkbres pour le Mercredy, compusă de Couperin le Grand în 1714 şi a cărei realizare se datorează lui Arthur Hoerăe: bas continuu, ornamentaţie şi orchestraţie. Această reînviere a unei capo- d’opere ignorate a însemnat, oarecum, o revelaţie pe care Vocea Stăpânului a fixat-o în ceară, punând-o la înde- mâna tuturor. NOTE 713 Cele două discuri ale lucrării for* mează un magnific album îmbogăţit de o substanţială notiţă istorică şi tehnică, în care melomanii vor găsi numeroase amănunte asupra prac- ticei muzicale pe vremea lui Couperin. Gravura discurilor e nespus de limpede, cu toată complexitatea poli- fonică a ansamblurilor şi îndrăsneala notaţiei care nu se dă înapoi să subli- nieze, prin aspre disonanţe, pateticele Lamentări ale lui Eremia, la distru- gerea Ierusalimului. Tenorii Derenne şi Guenod, grupul vocal Gouvemă, clavecinista Mar celle de Lacour, or- ganista Marthe Bracquemond şi or- chestra feminină a Parisului, au asigurat, sub o însufleţită conducere (Jane Evrard), o execuţie vibrantă a acestei capo-d’opere, respectând totodată şi stilul epocii. (Gramo- phone D. B. goto—5011). N. Papatanasiu J. IONAŞCU, Ieromonahul tran- silvan Nicodim în Ţara-Românească, Extras din volumul « Omagiu Profe- sorului Ioan Lupaş », Bucureşti, 1941, 4-°, 23 P- In cele câteva pagini de studiu documentat se conturează figura mai puţin cunoscută a clericului transil- vănean Nicodim, luptător pentru credinţa ortodoxă împotriva încercă- rilor de «unire » de după 1750. Au- torul aduce rectificări şi ştiri noi asupra activităţii ieromonahului din Ţara-Românească, ca egumen al M-rei Berisldveşti-Argeş, şi nu al Bistriţei, cum s’a crezut până acum. Vreme de 20 de ani de conducere, între 1761— 1768 şi apoi dela 1774—1787, Nicodim s’a dovedit un corect şi dârz apărător al intereselor mănăstirii, protejând în acelaşi timp şi colonizarea * a nu- meroşi Transilvăneni în ţinutul Arge- şului *, la Ciofrângeni (p. 10 şi cele 3 documente anexe). Cauza primei întreruperi nu se cunoaşte; a celei din urmă, din 1787, pare a fi chiar răz- boiul ruso-austro-turc, care-1 sileşte să se retragă din calea trupelor şi să se îndrepte în Transilvania. Autorul certifică faptul că Nicodim nu a murit în Muntenia ci tot acolo « de unde fugise cu câteva decenii în urmă *. In răstimpul de 6 ani (1768—1774) cât nu a fost egumen, se pare că a stat, — a treia oară, — în Rusia, lucrând în sprijinul fraţilor ortodoxi de peste munţi (p. 11). Ar fi de folos o cerce- tare mai amănunţită a legăturilor ce par a fi existat între acest Făgărăşan, emigrat în Ţara-Românească şi preoţii ortodoxi bănăţeni, luptători pentru un acelaşi ideal (p. 11 nota 4). S’ar aduce astfel o contribuţie la cu- noaşterea vieţii naţional-religioase a Românilor din Banat şi Crişana de după 1752, dată la care se opreşte studiul Păr. Dr. Gh. Ciuhandu < Românii din câmpia Aradului de acum două veacuri ». Arad, 1940. Cornelia Bodea In « Buletinul Muzeului Militar » (an. IV, Nr. 7—8), profesorul Giurescu, cu claritatea, precizia şi obiectivitatea ce a arătat-o în atâtea rânduri, ne dă un admirabil portret al lui Matei Basarab: « Matei Basarab este tipul reprezen- tativ al Domnului de ţară; ieşit din rândurile boierimii, legat de pământ prin moşiile pe care le stăpâneşte, lăsate de un lung şir de strămoşi, el are cele trei însuşiri care au ca- racterizat pe toţi marii noştri voevozi: 71 + REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE c viteaz, credincios şi gospodar. Ţi- nându-şi cuvântul şi împlinindu-şi datoria, el nu uită niciun moment că dreptul şi autoritatea trebue să aibă in slujba lor o puternică armată. El ştie de asemenea că nimic nu se poate face fără credinţă; în sfârşit, e pătruns de adevărul că stat înflo- ritor înseamnă bună gospodărie, vi- sterie plină, negoţ şi industrie pros- peră. Prietenii îl iubesc, duşmanii îl respectă. Şi într’o vreme când dom- niile ţin câteva luni, un an sau doi, el izbuteşte să păstreze scaunul peste două decenii». I. D. S. D-l Dr. Otto Folverth reactuali- zează viaţa preotului sas Ştefan Lud- wig Roth, omorît de Unguri în Mai 1849, pentru atitudinea sa patriotică. Prietenia ce a păstrat-o Românilor până în ultimele ceasuri ale vieţii este caracteristică şi înălţătoare pentru ma- rele luptător sas. Cu intuiţia lui de vizionar, dându-şi seama de viitorul neamului românesc, Şt. L. Roth a căutat prin toate mijloacele să se apropie de neamul românesc şi de conducătorii lui; este cu atât mai no- bilă şi frumoasă această apropiere cu cât ea s’a făcut dela egal la egal, re- cunoscând drepturile, vechimea şi ca- lităţile superioare ale neamului ro- mânesc: «Guvernul (maghiar) să po- tolească foamea şi setea acestui popor, ca el să nu fie silit să se amăgească mereu cu viitorul. Românilor le trebue hrana dreptăţii şi răcoritoarea băutură a unui tratament uman. . . Datoria voastră, nobili maghiari, este de a înbuna pe supuşii români, de a-i împăca, de a dobândi iubire prin iubire, de a face să nască dragostea filială prin încredere ». Inspirându-se din cel mai curat patriotism, fără a urmări vreo hege- monie săsească în Transilvania, viaţa lui Şt. L. Roth poate fi un admirabil exemplu pentru mulţi dintre Saşii de azi. I. D. S. Evenimentele excepţionale des- făşurate sub ochii noştri pun în joc probleme nesoluţionate de secole, des- fiinţează privilegii, scot la lumină rea- lităţi acute şi dau noui contururi ma- pamondului. Iată de ce lucrarea d-lui George Sofronie, Contribufiuni la teoria şi practica frontierei, Sibiu, 1941, pre- zintă un interes deosebit, atât sub aspectul principiilor generale pe care le înfăţişează, cât mai ales în privinţa delimitării fruntariilor naţionale. După ce încadrează fixarea frontie- relor în conceptul suveranităţii sta- telor moderne, ca un mod necesar de exprimare politică şi juridică, G. Sofronie scoate în evidenţă importanţa stabilităţii graniţelor şi procedura mo- dificării traseului lor în cazuri indis- pensabile, legitima apărare putându-se invoca numai când Statul respectiv se găseşte în faţa unei primejdii certe, considerabile şi iminente. Pentru o justă stabilire a frontie- relor, autorul trece în revistă princi- piul graniţelor naturale şi principiul echilibrului puterilor, desvoltând apoi pe larg teoria şi practica plebiscitară. Astăzi, când noţiunea de « naţional * este lărgită, când forţele creatoare din sânul unei naţiuni stabilesc erarhia primatului naţional într’o unitate ra- sială distinctă, delimitarea fruntariilor naţionale acordă factorului etnic, în această concepţie nouă, criteriul de diferenţiere al competenţelor etatiste. Stat etnic, în graniţele lui naturale fireşti, cu spaţiul vital necesar inde- NOTE peadenţei economice şi cu asigurarea unei poziţii politice şi tactice, iată ele- mentele de care va trebui să se ţină seama pentru ca naţiunea română să-şi poată Îndeplini cu şi mai mult succes misiunea sa istorică în sudestul eu- ropean. Nicolae Sporea Xnstitutul Român din Sofia are, începând din anul trecut, o publicaţie periodică (Buletinul Institutului Român din Sofia, I (1941), Nr. 1, 30Z p.) care merită toată lauda. Zelul şi gândul bun al membrilor institutului de a înnoda legături culturale mai strânse şi mai trainice cu vecinii dela Sud şi în genere cu Sud-Estul Europei trebue apreciat cum se cuvine. Con- tribuţiile aduse de revistă sunt de mâna întâia. Reţinem din acest prim volum stu- diul larg şi cu date nouă asupra pa- trafirelor româneşti din secolul al XV- lea şi al XVI-lea al d-lui Emil Turdcanu (La broderie religieusS en Roumanie. Les etoles des XV-e et XVI- e siicles), o continuare- preţioasă a celuilalt studiu asupra epitafelor, publicat în Cercetări literare, IV (1940). Latura aceasta a vechei noastre culturi apare mult limpezită şi înălţată. Vederile autorului sunt de orizont deschis. Părintele I. Doro- banţu, în însemnarea din «Sbomicul Lovcean » fi aducerea moaştelor Sf. Fi- lofteia la Argeş, rectifică părerea ero- nată a cercetătorilor anteriori că moa- ştele sfintei au fost aduse la Argeş cel mai târziu la începutul secolului al XV-lea şi conchide, că transpor- tarea aceasta n’a avut loc decât în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. O inscripţie funerară, luată până aci de autentică, este dovedită de multă vreme ca o mistificare, iar notiţa din 715 aşa zisul Sbornik Lovcean a fost greşit interpretată. Influenţa literaturii ro- mâne asupra scriitorului bulgar Dobri P. Vomikov este stabilită elocvent de Val. Gr. Chelaru: Influenţe literare româneşti asupra dramaturgului bulgar P. Voinikov. Părintele I. Runcu se ocupă într’un articol de metrica mu- zicii populare române (Excepţiuni me- trice în muzica populară română). Foarte interesante sunt documentele moldoveneşti dintre anii 1607—1673, descoperite în arhiva metohului Sf. Mormânt din Constantinopol şi pu- blicate de Constantin N. Velichi (Do- cumente moldoveneşti). Lucrarea sem- nată de Vasile Christu se ocupă de nucleul de viaţă românească din Giu- maia de Sus. Pe lângă interesante recenzii asupra unor studii de preţ române şi bulgare, se prezintă în linii limpezi, de către E. Turdeanu şi Stela A. H. Petrova, personalitatea şi activitatea ştiinţifică a profesorilor N. Cartojan dela Bu- cureşti şi M. Arnandov dela Sofia. Ion Const. Chiţimia IngenioZitatea spiritului uman emu- lează şi uneori încearcă să depăşească natura. Puterea de vitalitate a unui popor nu cunoaşte obstacole în des- voltarea sa; ea adaptează în mod util condiţii geografice nefavorabile, cre- ează idealuri în împrejurări vitrege şi, alimentând geniul inventiv, tran- sformă înfrângerile în biruinţe. Acest instinct de conservare, care refuză orice abdicare sau îngenuchere, se oglindeşte admirabil în broşura d-lui Dr. Ioan A. Roceric, Politica materiilor prime sintetice şi a succeda- neelor în economia de războiu, Bucu- reşti, 1941. Lipsa materiilor prime la unele po- poare europene a creat concepte spe- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 716 ciale de politică economică. In cadrul unei autarhii hotărite să desfiinţeze orice servituti economice, s’au adoptat formule noui, menite să îndrumeze economia de războiu, spre a se ajunge la producerea materiilor prime pe cale sintetică, precum şi la regenerarea materiilor prime şi a deşeurilor. S’au produs astfel, pe această cale, cele mai neaşteptate materii prime de strictă necesitate. Substanţele alimen- tare, alături de îngrăşămintele artifi- ciale, carburanţii, precum şi materiile prime metalurgice, compuse din căr- bune şi calcar, ne dau numai o slabă imagine despre proporţiile uriaşei ma- şini modeme, cu ramificaţii multiple, sortită să înlocuiască cu succes pro- dusele naturale. Trebue să remarcăm însă că la noi, unde simpla colaborare a omului cu natura nu s’a realizat complet, iar terenurile necultivabile, sau neculti- vate în mod intensiv, abundă, pre- ocupările care formează obiectul stu- diului de mai sus nu se încadrează, într’o prea largă măsură, printre pro- blemele noastre economice de strictă actualitate. Nicolae Sporea ^Relaţiile culturale româno-bul- gare continuă să rămână un vast câmp de activitate pentru toţi aceia care se vor dedica cercetărilor acestui do- meniu. Sunt probleme care ne interesează în de aproape şi care au fost desbă- tute pe larg de către vecinii noştri dela Sudul Dunării, dar care au ră- mas cu totul necunoscute la noi, după cum sunt chestiuni care au preocupat pe cercetătorii români, şi-i privesc di- rect pe Bulgari, iar aceştia au rămas străini de rezultatele oamenilor noştri de ştiinţă. In această de a doua categorie se situiază personalitatea fostului episcop de Argeş — IJarion — unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Tudor Vladimirescu, în mişcarea revoluţio- nară din 1821. Asupra originii acestui chiriarh, isto- riografii români şi-au spus cuvântul încă de acum nouă decenii, recunos- cându-i origina bulgară. Dacă în această chestiune toţi cei ce s’au ocupat într’o formă sau alta de Ilarion, sunt de acord, se pare că pentru cărturarii bulgari care obiş- nuesc să urmărească până în cele mai mici amănunte personalităţile cu «sânge bulgar* oriunde ar fi desfăşurat ele vreo activitate, Ilarion le-a rămas ne- cunoscut, căci numai astfel ne putem explica articolul d-lui Hristu Kapi- tanov, în revista «Otec Paisij », An. XIV, nr. 8, întitulat « Bulgar din Si- listra — Vlădică român *, în care au- torul strânge la olaltă mărturiile cer- cetătorilor români, privind originea bulgară a lui Ilarion. Izvoarele de care se foloseşte Hr. Kapitanov, sunt: Domnul Tudor, de N. Iorga; Istoria revoluţiunii române dela 1821, de C. D. Onicescu; Tudor Vladimirescu şi 1821. Date Istorice şi fapte noi, de Emil Vîrtosu; Ilarion, Episcopul Argeşului, de V. G. Durac, şi articolul lui N. Russu, România şi Turcia, publicat în « Conservatorul *. Articolul se încheie cu o fugară în- făţişare a activităţii şi personalităţii fo- stului episcop de Argeş şi a raportu- rilor sale cu Tudor Vladimirescu. Exceptând o anumită tendinţă te- zistă, articolul lui Hr. Kapitanov poate fi socotit în rândul acelora care con- tribue la o mai în de aproape cunoa- ştere a trecutului celor două popoare vecine. A. I. NOTE 717 P oemele d-lui D. Nestorescu apărute în colecţia «Convorbirilor literare », intitulate sugestiv de altfel « Plaiul » — cu toată străduinţa poe- tului de-a pune accente noi şi de-a da versurilor sale, acea prospeţime rară şi sănătoasă a firii, nu aduc decât o vagă impresie a sbaterilor sale poetice, iar creaţia sa artistică, aşa cum ne lasă s’o bănuim c’ar fi vrut să fie, rămâne de multe ori o năzuinţă. Reminiscenţe de basm, dibaciu strecurate în şerpuirea versului au darul de-a da străluciri de poveste, poeziilor mai bune, acolo unde «...năframa magică ce duce în ţara minunilor bănuite » (Codrul) e ’n stăpânirea poetului. Când d. D. Nestorescu e departe de orice influenţă, poezia sa, în accentele-i strict personale, e măr- turisirea unei conştiinţe de adevărat poet. Limbă viguroasă, dar greoae, bo- găţie de imagini — abundă în aceste poeme, care dovedesc un poet cu multe posibilităţi, dar căruia de- ocamdată îi lipseşte personalitatea, singura împuternicită să-l consacre definitiv. Vera Rtisso Viaţa de sbucium şi pregătire a cetelor de revoluţionari bulgari pe te- ritoriul românesc, în veacul trecut, l-a inspirat pe poetul şi prozatorul Ivan Vazov în alcătuirea romanului Nemili nedragH (Oameni fără căpătâi) prelucrat mai apoi în piesă de teatru. întreaga acţiune se desfăşoară la Brăila şi Bucureşti, iar personagiile simt toate reale, trebuind doar să le identificăm, căci autorul a dat fiecăruia, câte un pseudonim. Romanul are pe lângă valoarea li- terară, o deosebită valoare istorico- documentară şi ne interesează în de aproape, căci aşa cum am spus mai sus, Ţara Românească este scena pe care defilează acţiunea întreagă. Socotim că traducerea în româneşte a acestui roman ar contribui la resta- bilirea multor adevăruri care astăzi fie că au fost date uitării, fie că sunt negate. A. I. Cuvântările rostite la Academia Română în şedinţa festivă din 29 Mai 1941, când s’au sărbătorit cele trei sferturi de veac de activitate a înaltei instituţii, au fost tipărite într’un elegant volum, de format mare, LXXV de ani dela înfiinţarea Academiei Române 1866—1941. Ocupându-se de «Fiinţa şi Me- nirea Academiei Române », Preşedin- tele de atunci, Profesorul C. Rădu- lescu-Motru, a subliniat ideea că în epoca de europenizare grăbită, uneori prin imitaţii ce nu ţineau seamă de realităţile dela noi, Societatea Lite- rară Română din 1866, care apoi s’a numit Societatea Academică Ro- mână şi dela 1879 Academia Română, a fost « prima instituţie izvorâtă din- tr’o spiritualitate curat naţională», propunându-şi modestul, dar precisul scop de a cultiva limba naţională, deci nenutrind obiectivele măreţe, dar nepotrivite cu situaţia nostră, ale celorlalte Academii. Locotenenţa domnească din 1866 şi ministrul instrucţiei, europenizantul C. A. Ro- setti, au ţinut deci seama de nevoile imediate ale ţării şi au ales 21 membri din toate ţinuturile româneşti, care venind în 1867 la şedinţa inaugurală a noii instituţii, ţinută pe atunci în 7i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE localul Universităţii din Bucureşti, au prilejuit neuitate manifestaţii patrio- tice. Toţi membrii aveau conştiinţa că astfel se începe o acţiune pentru liberarea patriei şi a limbii, după expresia lui Timotei Cipariu, care a răspuns la discursul ministerial. Graţie războiului dela 1877, care a trezit şi mai puternic conştiinţa na- ţională, precum şi înţelegerii susţi- nătoare a Regelui Carol I, Academia Română s’a putut consolida, ajungând ceea ce este şi astăzi. Constatările şi reflecţiile d-lui Alexandru Lapedatu, rostite tot în şedinţa comemorativă, descriu câteva mari momente din viaţa instituţiei, mai cu seamă primirea făcută mem- brilor de peste Carpaţi, cu ocazia înaugurării. Apoi, d-sa se opreşte la organizarea, publicaţiile, fondurile şi perspectivele de viitor ale Academiei Române. La finele cărţii, câteva planşe, arătând pe membrii din 1867, re- cepţia membrilor de peste munţi la rondul dela şosea şi şedinţa inaugurală, gravuri din care desprindem atâtea chipuri, care, la olaltă, au format, în bună măsură, cultura ultimilor şapte- zeci şi cinci de ani de viaţă româ- nească. R. Originea Românilor, care a format preocuparea de căpetenie a multor istoriografi românişi streini, este actua- lizată prin broşura d-lui Dr. Nicolae Lupu. Domnia sa susţine că ideile ce le lansează « sunt deschizătoare de « noui perspective, de largi orizonturi, « de epocă nouă, în istoria Românilor » (pag. 10). Luând ca bază teoriile istoriogra- filor din secolul al XlX-lea, d. Lupu porneşte dela premize false cari ne dovedesc că d-sa, deşi vrea să dea lecţii de istorie, nu cunoaşte deloc rezultatele ultimelor cercetări. Numai astfel se pot explica concluziile la care ajunge şi care erau deja dovedite de mult. In primul rând, pornind dela afir- maţiile cronicarilor moldoveni şi dela teoriile şcoalei latiniste, ignorând toate cercetările ulterioare, reproşează isto- riografilor români că în «rutina şi insuficienţa » lor susţin şi acum ori- ginea curat daco-romană. Dacă D-sa ar fi cercetat un manual de istorie ar fi constatat că poporul român de azi nu este rezultatul contopirii Da- cilor cu Romanii, ci s’a format prin- tr’un proces care a durat secole de-a- rândul şi în care Slavii au un rol precumpănitor. Aceeaşi lipsă de in- formaţie o arată d-1 Dr. Lupu când spune că « e o poveste şi eroare gravă ia se spune că pe noi ne-au creştinat «Metodie şi Chirii; ei au creştinat « pe Slavi. Românii erau creştini din «veacul I-lea după Crist, Andrei şi « Niceta din Remesiana sunt apostolii «lor, cruce şi Dumnezeu sunt cuvinte « latine, nu slave ». Dacă d-sa ar fi citit Istoria Româ- nilor voi. I, ed. II, la pag. 195—209,. unde prof. Giurescu precizează cu mult înainte ceea ce d-1 Dr. Lupu vrea să aducă ca ceva nou, ar fi văzut acolo că nimeni nu mai susţine azi că Ro- mânii au fost încreştinaţi de Metodiu şi Chirii. Celelalte concluzii la care ajunge d-sa: 1. «Că, întinderea în spaţiu şi nu- « mărul Românilor sunt mult mai mari « decât cifrele pe care le dau geografia^ « istoria şi politica ». 2. « Că au fost imens de mari în trecut », sunt de asemenea afirmate şi dovedite cu mult înaintea d-sale d«- NOTE 719 către profesorul S. Mehedinţi, bazat nu pe informaţii luate din ziare. Iar în ceea ce priveşte ipoteza ultimă că Dacii au vorbit o limbă «pre- romană » aceasta nu se poate dovedi, întru cât limba dacă nu ne este cu- noscută, iar puţinele cuvinte ce ne-au rămas nu întăresc deloc afirmaţiile d-lui Dr. Lupu. Influenţa cumană şi slavă a fost mult mai temeinic dovedită de cer- cetători anteriori d-sale. Iar în ceea ce priveşte fondul românesc al Peninsulei Balcanice e cunoscut şi susţinut de toţi istoriografii români. In afară de aceste chestiuni generale o mulţime de greşeli ne dovedesc cât de bine cunoaşte d-1 Lupu istoria românească. (Ex. «Ţarul Rusiei îşi măritase fiica cu Ştefan cel Mare », pag. 3i)- Deci fără a aduce vreo contribuţie nouă, demnă de luat în seamă, d-1 Lupu s’a încumentat să ne dovedească încă odată cât e de dăunător amestecul diletanţilor în istorie. Noi nu putem decât să-i recomandăm d-lui Lupu să citească ultimele cercetări asupra originii, expansiunii şi continuităţii neamului românesc şi atunci de sigur nu va mai acuza istoriografia de < rutină şi insuficienţă #. I. D. S. De oricât de mare faimă se bucură acum şi cu toate că este atât de iubit nicicând nu i se va face destulă dreptate lui Schubert. In cartea pe care Emmanuel Buenzod (« Schubert ») *) o consacră compozitorului Simfoniei neterminate — lucrare nespus de vie şi de dra- goste pentru artă, — autorul ne de- monstrează că Schubert este mai *) Corrăa ădit. mult decât un compozitor plin de mult farmec şi idilic. Schubert po- sedă— ne spune Emmanuel Buen- zod — o autoritate proprie, o măreţie deosebită şi numai a sa. Mesagiul său artistic nu este chiar atât de superficial, pe cât se crede, căci isvorăşte dintr’o operă de adâncă inspiraţie «prin fertilitatea reveriei, prin amploarea viziunii şi a suflului *. întreaga lucrare este scrisă pentru a demonstra aceasta — şi izbuteşte, atât printr’o rară fineţe de analiză, cât prin pasiunea pe care autorul o vădeşte pentru subiect. Capitolul intitulat « Le Sang du poăte » este în deosebi remarcabil: indică tragicul destin al lui Schubert, a cărui putere de cunoaştere, în sensul metafizic al cuvântului, fiind tot atât de întinsă cât şi cea a lui Beethoven sau a lui Mozart, nu a izbutit să-şi însemne prea puternic arta, dintr’o relativă nepăsare care nu i-a îngăduit să-şi dea seama, de ceea ce ar fi putut închipui. — Volumul pe care d. Paul Lan- dorusy («La vie de Schubert *) îl consacră celui mai subtil compozitor de Lieduri, ni se arată ca una din biografiile cele mai frumos scrise despre Schubert. Autorul lucrării, cunoscut melo- manilor drept un minunat biograf al lui Brahms şi Bizet , izbuteşte cu această * Vie de Schubert* să ne farmece, cu adevărat. Omul, decoru- rile vieţii sale, mănunchiul de prie- teni, visurile, lucrările, peregrinările sensibilului compozitor, nimic nu e lăsat de-o parte. Evocările sunt vii, sugestive. Oportună, paralela dela finele cărţii, între Beethoven şi Schubert. — Nu putem lăsa de-o parte isto- risirea apărută, nu de mult, în Radio- 720 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Magazine, scrisă de Claude Gevel: « Schubert et son Secret », care răs- frânge acelaşi suflet timid şi suav, neliniştit şi mereu frământat de griji, pe care l-am desluşit în cărţile în- semnate mai sus. Istorisirea e amplă şi este împlinită dintr’o suită de momente schiţate cu multă pătrundere şi o rară vioiciune. Documentarea se strecoară, fără a păstra tot timpul întâiul plan, dela un tablou la altul. Autorul ştie să insiste, punând pe nesimţite pedala, asupra preţioaselor momente — când se aş- tern pe hârtia cu portative —nemu- ritoarele melodii. De remarcat capitolul final, tot- odată şi finalul vieţii lui Schubert, pus sub semnul marelui Beethoven. N. Papatanasiu Cu prilejul alegerii Profesorului Ion Simionescu ca preşedinte al Aca- demiei Româna, Profesorul Gh. Ma- covei, membru al acestei înalte insti- tuţii, a publicat un volum în care un coleg de Academie ca şi de preocupări ştiinţifice evocă viaţa de muncă şi de realizări a celuilalt. Profesorul şi scriitorul Ion Simio- nescu a fost ales preşedinte nu numai ca un ilustru membru al secţiunii ştiinţifice, ci şi pentru întreaga sa activitate culturală, Academia alegând « o personalitate care să corespundă cât mai fidel interesului acestei înalte instituţii pentru toate aspectele muncii şi vieţii româneşti, din toate colţurile de pământ pe care se întinde această viaţă ». Depunând o uimitoare muncă, atât ca profesor, care a ilustrat timp de 40 de ani catedra de Geologie şi Paleontologie dela Universitatea din Iaşi şi apoi catedra de Paleontologie dela Bucureşti, cât şi ca om de cultură, elevul marelui Cobălcescu, căruia i-a şi urmat la Iaşi, s’a distins prin lucrările de specialitate, îndrep- tate în direcţia Stratigrafiei şi Paleon- tologiei, iar, în cele din urmă, către Geografia ţării, ca şi prin activitatea sa pe tărâmul cultural-naţional, în- chinată mai ales popularizării şi pro- pagandei culturale în rândul marilor mase ale poporului. «Puţini ca dânsul au reuşit să prezinte cu atâta înde- mânare şi pe înţelesul oricui, cuceri- rile cele mai variate şi mai subtile ale spiritului omenesc *, scrie d. Gh. Macovei, care, apoi, subliniază apo- stolatul şi firea de artist ale Profeso- rului Ion Simionescu, care < cu inspiraţie şi talent de artist a zugrăvit frumuseţile Ţării; cu satisfacţie şi mândrie ne-a preamărit ridicările şi bunele însuşiri; cu tristeţe şi durere ne-a înscris scăderile şi suferinţele ». Volumul O Viaţă de Muncă (Pro- fesorul Ion Simionescu) de d. Gh. Macovei se încheie cu o competentă şi adâncă analiză a vastei opere a acestui autor de lucrări devenite clasice în ştiinţă şi al altora, de un excepţional folos obştesc. După ca- racterizările şi analiza d-lui Profesor Gh. Macovei urmează menţionarea celor 1.681 de lucrări şi cărţi ştiinţi- fice, lucrări de popularizare, cuno- ştinţe folositoare, discursuri acade- mice, manuale didactice, articole şi conferinţe — cifră în care nu intră recenziile şi notele scrise de acest laborios om de cultură, actualmente Preşedintele Academiei Române. R. INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL ŞI, EVENTUAL, PRIMA CORECTURĂ. — AUTORII CARE DORESC SĂ LI SH TIPĂREASCĂ EXTRASE VOR CERE ACEST LUCRU ODATĂ CU TRIMITEREA MANUSCRISULUI, ARĂTĂND NUMĂRUL DE EXEM. PLARE DORIT, CARE SE VA IMPRIMA PE CHELTUIALA D-LOR, ÎN CEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DACĂ MANUSCRI- SUL A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. MANUSCRISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE DUPĂ NECESITĂŢILE DE ORDIN REDACŢIONAL. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL CONSIDERĂNDU-SE OBLIGAT SĂ-ŞI PĂSTREZE COPIILE NECESARE. MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1942 C. 76.091