ANUL IX i DECEMVRIE iq-12 Nr. 12 LUCIAN BLAGA ...... Versuri .....'......................... 439 Prof. Dr. P. MERKER . . . Gerhart Hauptmann....................... 503 N. DAVIDESCU ...........Versuri .................... 511 ION CONEA.........In spiritul vremii care vine ...... 514 MIHAI CODREANU .... Versuri ............................... 522 GIOVANNI VILLA.Filosofia oolitică în Italia ........ 525 EMIL GIURGIUCA .... Versuri............................ 532 VICTOR STOE ...... Versuri . . .............................536 DONAR MUNTEANU . . . Biserica neamului............................... 542 VLADIMIR DOGARU . . . Mitul ca mijloc de creaţie .;.... 548 EUGENIU TODORAN . . . Realismul lui Liviu Rebreanu............ 559 OLGA CABA..........Două sonete de Louis de Gongora . . 584 DIMITRIE STELARU . . . Versuri . .............................. 586 HORIA NIŢULESCU. . . .' Versuri. . .................................. 59° VICTOR PAPILIAN.....Popa far’ de păcat........................... 597 D. CARACOSTEA...........Material sudesteuropean şi formă romă- nească .................... 619 COMENTARII CRITICE OCTAV ŞULUŢIU.......Pe margini de cărţi............................ 657 VASILE NETEA..........Ilarie Chendi .................................... 672 ION ŞIUGARIU...........Viaţa poeziei.................................... 681 v CRONICI JURNAL BERLINEZ de D. C. Amzăr; COMENTARII PE MARGINEA TRADIŢIEI de Vintilă Teodorescu; GEORGE ENESCU de Lucian Voiculescu; PROBLEMATICA BOGOMILISMULUI de Petre Stroe ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU D. Al. Nanu: RĂZBOIUL DE AZI IN POEZIA POPULARĂ DE PE VALEA ARGEŞULUI • ■ Ţ REVISTA REVISTELOR streine — româneşti NOTE Un volum închinat Mareşalului Antonescu — f Alfons Castaldi — t D. Mirea — «Artele în Spania» — «Elan războinic» de Col. C. Atanasiu — Ramiro Ortiz despre Unamuno — Literatura croată de azi — Schiaffini şi relaţiile culturale româno-italiene — Problema filiaţiei de sânge — Selecţionarea soţilor — Igiena rasei — Cărţi germane de război — « Moldova Nouă » NUMĂRUL —240 PAGINI — 6-0 L E I REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 9 REVISTĂ LUNARĂ DE. LITERATURĂ, ARTĂ ŞI QULTURĂ GENERALĂ DIN APRILIE 1941 CONDUSĂ DE D. CARACOSTEA Secretar de redacţie: OVIDIU PAPADIMA I REDACŢIA A DIH INI STRAŢIA FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCAS CATARGI, 39 TELEFON 2-06.40 ABONAMENTUL ANUAL PENTRU INSTITUŢII: LEI 2.500 PENTRU ÎNTREPRINDERI PARTICULARE: LEI 3.000 ABONAMENTE DE SPRIJIN: LEI 5.000 PENTRU PARTICULARI: LEI 720 ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENŢI, PREOŢI ŞI ÎNVĂŢĂTORI DELA ŢARĂ) LEI 500 CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE InEPUBLiCATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ REVISTA fundaţiilor REGALE ANUL IX, Nr. 12, DECEMVRIE 1942 BUCUREŞTI FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 19 4 2 MONOLOG Salută tu — anul! — Răstoarn’ apoi brazda şi ’ntinde-o visând până ’n soare răsare. In palma ta rodul cădea-va deplinul, cum cade la capăt de vrajă — aminul. Isvoarele toate şi focul, trabanţii, îi poartă deasupra, în mână, înaltul. Adaugă tu pasului numai încrederea, evlavia, grija şi saltul. Salută tu — anul! — Lărgeşte-ţi fiinţa şi peste cea margine crudă care te curmă. Vezi, pulberea pragului ţine de tine la fel ca şi sfera şi luna, din urmă. Sporeşte-ţi cântarea precum se cuvine, dă ceasului înţelepciunea ce-o ai. Norocul de aur, visatul, subt streşini ţi-1 dăruie şarpele casei şi zeii din plai. ARDERE Fiinţă tu — găsi-voiu cândva cuvenitul sunet de-argint, de foc, şi ritul unei rostiri egale în veci arderii tale ? Al seminţiei mele cel din urmă sânt. Pumn de lumină — tu, pumn de pământ. Tu rodie, Tu floare mie, cu puteri de zodie, unde şi când găsi-voiu singurul cuvânt în cercul nopţii să te ’ncânt? Nepriceput pe lângă vetre dar înţeles de zei şi pietre, cuvântul unde-i — ca un nimb să te ridice peste timp — ? Cuvântul unde-i — care leagă de nimicire pas şi gând? Mă ’ncredinţez acestui an, tu floare mie, ca să sfârşesc arzând. SUD Lângă mare sveltele agave înfloresc. Puterea mierei vindecă albinele bolnave, frânte de tăria verii. Multa boală ţi-o ’mprumută ţie, care stai printre agave, urnele şi calmul şi o mie de albine ’n ore grave. EPITAF Calea aici ce greu se găseşte. Nu-i nimenea să te îndrepte. Numai târziu, numai o clipă, uitată pe urmă şi ea, îţi desvăluie nebănuitele trepte. Apoi ca frunza cobori. Şi ţărna ţi-o tragi peste ochi ca o gravă pleoapă. Mumele sfintele, luminile mii, mume subt glii îţi iau în primire cuvintele. încă odată te-adapă. LUCIAN BLAGA GERHART HAUPTMANN LINIILE FUNDAMENTALE ALE EVOLUŢIEI SALE POETICE Dacă cercetăm astăzi, cu prilejul aniversării a optzecea (15 Noemvrie 1942) a lui Gerhart Hauptmann, voluminoasa operă a acestui poet, ce cuprinde în cele şaptesprezece volume groase ale noii ediţii complete, pe lângă un volum important de lirică, 42 de drame şi 20 creaţiuni epice în versuri şi povestiri în proză, rămânem uimiţi de bogăţia şi strălucita varietate a acestei forţe poetice. Nu numai subiectele şi problemele tratate sunt din cele mai variate, ci şi forma şi stilul operelor variază. Sentimentul artistic din care au izvorît operele tinereţii diferă de acela al poe- ziilor maturităţii sale sau al creaţiunilor bătrâneţii. Dar chiar în aceeaşi epocă de desvoltare găsim opere de manieră cu totul di- ferită. Hauptmann nu a fost niciodată un scriitor care să-şi compună poeziile după un anumit şablon. El a fost mai degrabă, totdeauna şi pretutindeni, un poet real, care şi-a creat operele sale de artă din viaţa profund trăită. Sufletul său delicat reacţionează cu o sensibilitate înăscută, aproape înrădăcinată, în faţa bogăţiei vieţii ce-1 înconjoară şi a impresiilor ce le întâlneşte şi pe care le oglin- deşte în cele mai variate forme de stil şi descriere, după maniera şi atmosfera în care se prezintă. Din când în când, critica i-a re- proşat că o operă nouă a lui nu a păstrat factura celei precedente, ci a pornit pe căi noi. Dar tocmai evoluţia acestei admirabile varietăţi a creaţiunilor sale, dovedeşte bogăţia fără de seamăn a talentului său artistic, bogăţie ce n’a fost atinsă nici pe departe de niciun alt poet german contemporan. Lumea sa poetică îmbră- 504 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţişează cu aceeaşi stăpânire magistrală banalul şi sublimul, pămân- tescul şi suprapământescul, comprehensibilul şi misticul, tragicul şi humorul. Dialectul vulgar stă alături de cea mai distinsă şi curată limbă sonoră, expresia de rând, alături de cea mai şlefuită proză artistică germană. Subiectele operelor lui Hauptmann ne poartă prin viaţa de toate zilele a patriei sale sileziene, prin tre- cutul istoric al Germaniei, prin tradiţii, basme, legende şi mituri, prin Oceanul Pacific, prin antichitatea greacă şi chiar în sfera cosmică transcedentală. O sesizare fabuloasă a vieţii reale se îmbină la acest poet cu o fantezie strălucită, care reuşeşte să dea viaţă si irealului. t Această putere de înfăţişare a realului alături de ireal, caracte- ristică operei artistice a lui Hauptmann, este de altfel o moştenire a originei sale rasiale. Bogăţia poeziei şi artei germane se bazează foarte puţin pe preţuirea psihică şi socială foarte variată a dife- ritelor rase şi provincii din Germania, care sunt, când chibzuite şi conştiente, când duioase şi cuminţi, când sfioase, când tăcute, când vorbăreţe, când mai mult dinamice, când mai mult statice. Provincia Silezia, din care se trage familia lui Hauptmann şi în care şi-a petrecut cea mai mare parte din vieaţa sa, este caracte- rizată tocmai de acest dublu dar al naturii, care îmbină sesizarea sinceră şi limpede a vieţii reale cu o înclinare spre misticism trans- cedental. Ca urmare, opera poetică a lui Hauptmann care, în primul moment, aproape te zăpăceşte, se orânduieşte limpede după o cercetare mai minuţioasă, în două ogoare viguroase, diferite. Un câmp poetic realist stă alături de unul irealist. In tot cursul evo- luţiei sale poetice, creaţiunile artistice încolţesc pe amândouă, adeseaori chiar în acelaşi timp. Fireşte că în Germania, ca şi în străinătate, operele sale realiste sunt, până astăzi, mai puţin cu- noscute ca producţiile poetice ale fanteziei sale. Valoarea nu este însă inferioară şi întrece chiar cu mult celelalte creaţiuni, prin cuprinsul lor social şi prin energia de expunere. Jumătatea realistă a operelor artistice ale lui Gerhart Hauptmann s’a născut, în cea mai mare parte, din amintirile din tinereţe şi din întâmplări din viaţa poetului. Talentul înăscut şi perfecţionat apoi în profesiunea sa iniţială plastică, de a cerceta pătrunzător viaţa eroilor săi, caractere, atitudini, situaţii şi nuanţe de limbaj, a adus cea mai i GERHART HAUPTMANN 505 bună şi mai bogată contribuţie acestor produse artistice create după natură. Nu este o simplă întâmplare că majoritatea acestor romane şi opere dramatice, care poartă pecetea realităţii, se petrec pe pământ silezian şi între Sileziani. Aici ni se prezintă, cu arta teatrală a lui Hauptmann, veşnic atât de naturală şi plastică, un tablou impresionant al imoralităţii şi desfrâului ţăranilor unui ţinut silezian, care s’au îmbogăţit şi au devenit aroganţi, prin descoperirea unei mine de cărbuni sub ogoarele lor (« Yor Sonnen- aufgang — înainte de răsăritul soarelui» 1889), dincolo asistăm la viaţa de sărăcie şi mizerie a muncitorilor silezieni, exploataţi de fabricanţi capitalişti. («Die Weber — Ţesătorii», 1893). Sau putem vedea, în două tablouri dramatice, zguduitoare, cum har- nicul « Căruţaş Henschel » (« Fuhrmann Henschel », 1898), robit de dragoste, decade tot mai mult în a doua sa căsătorie cu fosta servitoare, iar ţărăncuţa cuminte « Rose Bernd » (1903), urmărită de bărbaţii desfrânaţi, este împinsă la pruncucidere. In descrierea unei situaţii umoristice foarte mişcătoare vedem, ca în «Blana de biber » (« Biberpelz », 1893), una din cele mai bune comedii ale literaturii germane modeme, cum spălătoreasă hoaţă Woff, care de altfel nu face altceva decât să îngrijească de familia ei, duce de nas autorităţile. Alte din aceste drame, care prezintă admirabil realitatea, ne transportă în lumea înaltă burgheză (de ex. « Einsame Menschen — Oameni singuratici » (1891), sau în cercuri artistice (« College Crampton », 1892, « Michael Kramer »', 1900). Această schiţare realistă a eroilor şi pictură a situaţiei apare minunat şi în drama războiului ţăranilor, ce petrece în secolul XVI (« Florian Geyer», 1896). Majoritatea acestor drame au fost deseori calificate ca opere artistice naturaliste şi astfel tânărul Hauptmann a fost declarat ca şef al acestei directive stilistice în Germania. Aceste piese prezintă, fără îndoială, unele particularităţi care amintesc natu- ralismul, ca folosirea dialectului, accentuarea mediului, anumite asprimi în motive şi limbă şi construcţia tehnică a acestor opere, care adesea înclină mai mult spre prezentare statică de situaţii, decât spre acţiune dinamică. De cele mai multe ori însă, problema profund sufletească şi procesul intern al eroilor principali, dar mai ales urzeala idealistă a acestor creaţiuni dramatice, depăşesc atât de mult rigiditatea şi asprimea imaginilor pur naturaliste REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 506 încât aceste înfăţişări teatrale pot fi caracterizate mai bine ca opere « neorealiste », cu atât mai mult cu cât însuşi poetul n’ar dori să fie confundate cu opere artistice pur naturaliste. Hauptmann se simţi şi mai târziu îndemnat să dramatizeze asemenea imagini naturale, ca în « Dorothea Angermann » (1926), unde ni se prezintă destinul zguduitor al unei femei, şi în « Vor Sonnenuntergang » (« înainte de apusul soarelui >>, 1932), o dramă care descrie prăbuşirea unui bărbat văduv, bine pregătit pentru viaţă, care se hotăreşte să se căsătorească pentru a doua oară, având copii mari din prima căsătorie. Ceea ce ne captivează în toate aceste piese ale lui Hauptmann este puritatea absolută a caracterelor şi descrierea situaţiilor, precum şi naturalul dialogului. Aceeaşi admirabilă stăpânire în prezentarea realităţii o întâlnim însă şi în arta povestirii realiste a lui Gerhart Hauptmann. Chiar una din primele nuvele « Bahnwărter Thiel » (« Cantonierul Thiel >>, 1887), ne face să urmărim cu toată căldura destinul familiei unui om simplu. Lumea sectarilor, bogată în aspecte, ce înconjoară marele roman «Emanuel Quint» (1910), pe acest Silezian care, identificându-si în subconştient viata cu aceea a Mântuitorului, e stăpânit tot mai puternic de nebunia sa mesianică, s’a născut din aceeaşi plăcere de a schiţa chipuri naturale, ca şi aceea pe care o întâlnim mereu în romanele « Atlantis » (1912) «Phantom» (1923) «Wanda» (1928) şi nuvele mai mici, scrise mai târziu. Alături de această artă de descriere realistă, pe care o întâlnim în toată creaţia lui Hauptmann, stă însă domeniul tot atât de vast al poeziilor sale idealiste şi irealiste. Spre deosebire de operele realiste, al căror stil rămâne pretutindeni uniform, stilul acestei •etape superioare a imaginilor iluzioniste şi schiţei fataliste variază în diversele epoci ale evoluţiei lui Hauptmann. In 1893, când, pe de o parte sub influenţa artei neoromantice şi simboliste, spre care înclina întreaga viaţă literară europeană de atunci, pe de alta şi mai ales sub influenţa destinelor vieţii care i-au răscolit sufletul, poetul a îmbrăţişat, pentru prima oară alături de domeniul reali- tăţilor ce-1 preocupase până atunci şi înfăţişarea artistică a irealului, el a pornit întâi pe calea unei poezii impresionante de vis, basme şi legendă. Astfel el ne face să asistăm la viziunea de febră a unui biet copil dela ţară, în « Hannels Himmelfahrt» (« Călătoria Ani- şoarei în Cer», 1893), sau ne transportă într’o lume de basm cu gerhart hauptmann 5°7 munţi ce se rostogolesc şi fantome pe apă, în « Versunkene Glocke » (« Clopotul scufundat », 1896). ■ Aşa după cum conflicte artistice şi de dragoste proprii au găsit ecou în această dramă, tot astfel prelucrarea legendei medievale a Sărmanului Heinrich («Armer Heinrich », 1902) s’a resimţit şi ea profund de propriul său zbucium sufletesc. Cu tot farmecul lor impresionant şi cu toată depărtarea lor de lumea realităţii, aceste drame au rămas totuşi în sfera purului omenesc. Lucrul acesta s’ă schimbat în cursul primei decade a acestui secol, când sferele demonice ale supraomenescului câştigă o importanţă tot mai mare în concepţia lui Hauptmann. Demonul erotic, care atacă pe om cu toată inteligenţa şi voinţa sa, joacă un rol mare în poezia lui, în această epocă (« Gabriel Schillings Flucht » 1906) «Kaiser Karls Geisel» 1908 ş. a.). Insă, în vreme ce pu- terea demonică a dragostei este tratată în aceste opere dramatice cu efectul ei de degradare şi scoatere din minţi, misterul iubirii apare ca marea putere de viaţă, ce binecuvântează existenţa şi mântuieşte sufletele, în romanul magistral «Der Ketzer von Soana », 1911 (Ereticul din Soana), care prezintă schimbarea unui preot faţă de lume şi activitatea sa păstorească, sub influenţa lui Eros. In drama « Der Bogen des Odysseue » (« Arcul lui Odiseu », 1914), în care luptătorul omeric înapoiat acasă renaşte sufleteşte, graţie forţelor binecuvântate ale pământului patriei, facem cuno- ştinţa cu puterile demonice care intervin în viaţa pământească. Fermecătoarea poveste dramatizată « Und Pippa tanzt» (« Şi Pippa dansează », 1906), cu toate că eroii sunt strânşi legaţi de pământ, lasă şi ea să se întrevadă forţe demonice şi supraomeneşti. Viitoarele decenii aduc însă o lărgire tot mai mare a imagi- naţiei în creaţia artistică a lui Hauptmann. Piesa ocazională pentru serbarea aniversării a o sută de ani dela războaiele de eliberare (I9I3) părăseşte cu totul tărâmul omenesc, prezentând acţiunea ce se desfăşura sub formă de revistă, ca un joc de păpuşi. Dramele ce s’au născut din sentimentul că Europa este ameninţată de război « Der weisse Heiland » (« Mântuitorul alb », 1922) şi « Indipohdi » (1913), cu prezentarea unui popor primitiv a cărui existenţă paşnică se vede expusă unei ameninţări străine, se petrece în lumea în- depărtată a bătrânului Mexic şi a unei insule utopice din Pacific. Romanul început în timpul primului război european « Die Insei REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 508 der Grossen Mutter t> (1924), care face pe femeile salvate dintr’un naugfragiu să înfiinţeze pe o insulă tropicală un stat pur femeiesc, ce este însă cotropit apoi de noua generaţie de bărbaţi, cu victoria lui Eros, descrie de asemenea, cu o vădită plăcere, această lume miraculoasă îndepărtată. In a treia decadă a secolului XX, fantezia lui Hauptmann eva- dează din domeniul exotic, în sferele cosmice. Mai ales marea epopee, în versuri « Till Eulenspiegel» (1928), poate cea mai pu- ternică creaţiune artistică a acestui poet, se avântă în sferele magico- transcendentale din sfera suprapământească. Fostul erou zburător din războiul mondial, care este eroul acestei epopei, după ce a cunoscut toată mizeria epocii de după războiu, în călătoria sa magică prin ţinuturile germane, ajunge în Grecia mistică, unde are o idilă de dragoste milenară, şi în cele din urmă întreprinde o călătorie în lumea cosmică, pe spinarea unui centaur. Intre alte opere în care se observă o invadare a suprapământescului în lumea de reprezentare artistică a lui Hauptmann din această epocă, trebue menţionată în special marea povestire « Das Meerwunder » (« Miracolul Mării », 1934). Cu o fantezie demonică ce aminteşte pe E. Th. A. Hoffmann, este descris aici cum un bătrân marinar este prins tot mai puternic în mrejele elementului mării şi piere cu totul în această lume, cu o nereidă apărută sub chipul unei femei pământeşti. Această putere descriptivă vizionară a lui Haupt- mann se manifestă şi mai strălucit în marea operă epică în versuri « Der grosse Traum » (« Visul cel mare »), scrisă în epoca aceea dar apărută abia acum în ediţie completă (1942) şi în care sunt evocate, cu o fantezie într’adevăr dantescă, pe lângă viziuni din istoria germană, imagini şi scene din împărăţia morţilor şi lumea nesfârşită cosmică. t In ultimul deceniu al creaţiei sale artistice, poetul părăseşte însă aceste reprezentări suprapământeşti şi se întoarce în sfera sa pur pământească. Se înţelege că de data aceasta el nu mai prezintă cu predilecţie lumea cercurilor proletare şi a micilor bur- ghezi. EI ne poartă mai de grabă prin straturile sociale mai înalte şi mai distinse. Limba şi expunerea tehnică de asemenea se şle- fuiesc tot mai mult şi capătă o formă clasică. Două mari fapte de cultură îşi exercită acum influenţa: Shakespeare şi Antichitatea. Ambele domenii au avut influenţă asupra lui Hauptmann încă din GERHART HAUPTMANN 509 deceniile trecute, acum capătă însă o importanţă dominantă. După ce poetul s’a prezentat, încă în anii 1927/8, cu «Hamlet» în două prelucrări noi, fantezia lui se învârteşte din nou în anii următori în jurul acestei imagini din poezia lui Shakespeare. In drama « Hamlet în Wittenberg » (1935), de mare efect pe scenă, el reuşeşte să scrie un prolog al celor trei tragedii engleze, clătind în jurul epocii zvăpăiate studenţeşti a prinţului danez, în timpul studiilor sale la Wittenberg, o acţiune încordată, bogată în imagini, în care se evidenţiază din nou marea sa artă realistă şi psihologică. Ro- manul « Im Wirbel der Berufung» («In vâltoarea profesiei», (1936), în care ştie să povestească cu încordare aventurile unui tânăr scriitor la reprezentarea piesei shakespeariene pe scena unui mic teatru de Curte şi greşelile şi zăpăcelile ivite cu acest prilej, împletindu-le cu o interpretare delicată a dramei Hamlet, — poartă şi el aureola spiritului Iui Hamlet. Mai semnificativă este însă înclinarea spre clasicism ce se observă în construcţia şi stilul dramelor sale scrise la bătrâneţe şi în cele din urmă chiar în alegerea materialului din poeziile sale. In vreme ce în operele sale din tinereţe şi din epoca medie pre- domina în descriere puterea demonică a patimilor, cu efectul lor distrugător şi nimicitor de viaţă, zăpăceala haotică internă şi a situaţiei-externe este înlocuită în aceste opere târzii cu o pornire spre înseninare şi limpezire. După cum însăşi viaţa lui Hauptmann se îndreaptă tot mai mult spre principii senine, tot astfel şi eroii operelor sale suferă o transformare internă, care învinge toate pasiunile şi duce spre nobilă renunţare şi armonie sufletească. Astfel se înmulţesc, atât în construcţie cât şi în limbă, trăsăturile care amintesc forma clasică. Această tendinţă clasică este evidentă în dramele « Die goldene Harfe » (« Harfa de aur », 1933)» « Tochter der Kathedrale » (« Fiica Catedralei », 1939) şi« Ulrich von Lichten- stein », în care se poate observa o transformare profundă psicho- logică, în personajele principale. Este de mirat că, în cele din urmă, bătrânul poet s’a refugiat în antichitate şi pentru alegerea materialului ? «Iphigenia in Delphi J» (1941), creată de dânsul, încearcă să dea o formă nouă materialului deseori tratat în literatura mondială, prin aceea că dă chipului Iphigeniei, spre deosebire de seninătatea şi nobleţea atribuită de Goethe, un colorit mitic strălucitor. Prin renunţarea REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5«° ei în favoarea surorilor, duce vechiul mit la o admirabilă întorsătură finală. Ştirea că o «Iphigenie în Aulis » este aproape gata de re- prezentare, după numeroase prelucrări, şi că poetul este preocupat de ideea de a scrie o dramă « Demeter », dovedeşte cât de mult se gândeşte bătrânul Hauptmann să perziste pe această cale. Aşa după cum « Povestea » ( «Das Mârchen ») apărută acum câteva săptămâni, a făcut legătura cu lumea chipurilor din basmele scrise de Goethe la bătrâneţe, tot astfel o nuvelă despre Goethe, gata în manuscris, va face legătura cu clasicismul german. Niciun poet contemporan, nici chiar din ultimele trei decenii, nu se poate măsura cu Gerhart Hauptmann, nici în bogăţie de producţie, nici în valoarea intrinsecă. Părţi mai mari sau mai mici din voluminoasa lui operă au fost traduse în nu mai puţin ca treizeci de limbi: şapte din operele sale şi-au exercitat influenţa lor şi sub formă de film. Mai impunătoare decât acest renume mondial este însă abundenţa problemelor, bogăţia stilului şi bogata şi admirabila fantezie ale acestui poet, care continuă cu demnitate seria marilor dramaturgi germani, care începe cu Goethe şi Schiller, continuând cu Kleist şi Grillparzer până la Hebbel şi Otto Ludwig şi reprezintă cu cinste arta dramatică germană pe scenele celor cinci continente. Profesor Dr. PAUL MERKER (Breslau) LTO I N A R FI Şi rostul laolaltă al lor pe de ’nserate Era să-şi povestească de Negrul Voevod Şi ’n melodii aprinse şi grele de prohod Să desluşească umbre din sura lui cetate. Ştiau şi despre Dragoş cuvinte-adevărate Culese de bătrânii localnici din norod Şi le treceau la tineri pe-al inimei lor pod Ca pe-un tezaur proaspăt smuls din eternitate. Simţeau că toţi aceştia s’au dus de multă vreme Dar glasul lor molatec era deprins să-i cheme Ca pe fiinţe veşnic în rândul celor vii, Şi să le ’ntinerească figurile prin ceaţă, In doinele lor calde- din nopţile târzii, Cu-a dragostei curate, din suflet, dimineaţă. BOCET Negrule pământ, în tine Cine intră nu mai vine, Căci la gură lacăt ai Şi n’ai cheia să ne-o dai, Şi ce ’n pântece încui Nu mai este-al nimănui. Negrule pământ, în tine Cui pătrunde nu-i e bine, Căci pe mulţi ai adunat Şi nu te-ai mai săturat, Şi pe mulţi ai înghiţit Şi-ai rămas tot hămesit. Negrule pământ, pe cine Nu-ai schimbat tu ’n mărăcine, Şi-ai cui limpezi ochişori Nu i-ai prefăcut în flori, Şi-ale cărui gene vii Nu-ai schimbat în bălării? Negrule pământ, pe uşe Albele ei picioruşe Ca sfârleaza trepădând Nu vor mai intra nici când, Şi nici mâinile ei mici Nu vor mai albi pe-aici. BOCET 513 Negrule pământ, cu focul Dumnezeu să-ţi ardă locul Unde-ai mistuit al ei Trup de flori de ghiocei, Şi să mi te-asvârle ’n vânt Negrule, negru pământ. N. DAVIDESCU x IN SPIRITUL VREMI I CARE VINE — PLEDOARIE PENTRU GEOPOLITICĂ — Puţini sunt aceia cari ştiu că cea dintâi carte, pe care con- ducătorul de azi al Germaniei a cetit-o şi comentat-o în închi- soarea Landsberg — după încercarea de revoluţie dela Munchen din 1923 — a fost faimoasa Politische Geographie a lui Friedrich Ratzel. Cu ea alăturea a fost conceput şi scris « Mein Kampf». In Geografia politică a lui Ratzel stă scris, între altele, că spaţiul este prima condiţie de grandoare a Statelor; şi tot acolo, pagini întregi expun şi revin neîncetat asupra aşa numitului Raumsinn, acel simţ spaţial pe care « cu cât îl are mai mult un popor, cu atâta îşi are acesta mai clare şi mai asigurate perspectivele de creştere politică în viitor ». Şi tot ale lui Ratzel sunt cuvintele : <( De când e lumea, ştiinţa geografică s’a dovedit mereu a fi forţă politică » cuvinte care fără să vrei ţi le cheamă în minte pe cele- lalte, ale lui Sir Thomas Holdich: «Neînchipuit de mare este primejdia care vine de pe urma necunoaşterii geografice ». Astăzi, când planeta s’a integrat în aşa de mare măsură sub aspectul ei politic şi cel economic, primejdia de care vorbea Sir Thomas Holdich paşte cu atât mai mult pe cel care perseverează a se retranşa în ignoranţa geografică. Nimeni, niciun Stat sau popor, nu poate trăi în sine şi pentru sine, închis între hotarele proprii. Articulaţia de interese politice şi economice a ajuns ca o ţesătură inextricabilă, în care globul stă prins ca o minge într’o plasă de fire al căror număr' creşte cu fiecare zi. Cine nu se arti- culează din iniţiativa lui în rest, cine nu e atent şi nu dibue el însuşi căile şi metodele pentru armonizarea şi sincronizarea rea- lităţilor şi intereselor de acasă cu realităţile şi interesele din veci- In spiritul vremii care vine 515 nătatea imediată, mai întâi, dar şi cu ale întregului rest depărtat după aceea, acela riscă să se pomenească... articulat de alţii, articulat mai rău — desigur — decât dacă ar fi căutat să înţe- leagă şi să se articuleze el singur. Ferice, deci, de cel care se fră- mântă să priceapă şi să se adapteze singur, după cum vai de ce- lălalt — în schimb — care închide ochii (nu interesează dacă din prostie sau rea voinţă — rezultatul va fi acelaş !) la ce se petrece în rest şi, în primul rând în juru-i. Semnul şi lozinca vremii în care trăim sunt acestea: să deschidem larg privirile şi mintea spre formele, evidente şi sigure, în care se va aşeza lumea de mâine; să deschidem deci privirile, mult, şi peste hotare. încă în 1868, acel profetic autor al vestitei « France Nouvelle » Prevost-Paradol, îndemna pe tinerii lui compatrioţi, victime ale unei educaţii clasice prea abstracte, să privească «dincolo de strâmta noastră scenă de acasă, pe care din lene refuzăm s’o de- păşim ». El îi invita să aibă cât mai mult sub ochi harta globului, s’o studieze printr’un efort de inteligenţă cât mai prelungit, să observe neîncetatale schimbări din viaţa etnică, politică şi eco- nomică a planetei, ca să înţeleagă locul pe care, în aceste con- tinue transformări, va trebui să-l aibă şi să-l păstreze ţara lor... «II suppliait Ies jeunes frangais de s’habiteur â voir la France dans le monde, conseil qui ne fut que bien peu suivi, tant notre politique interieure a, jusqu’â ce jour, use notre attention, ab- sorbe notre energie ». Sau, cum spunea Taine în aceeaşi ordine de idei: « Azi — (şi dela acel azi a trecut atâta vreme ! şi, deci, cu atât mai mult e valabil ce spunea el pentru azi-ul de azi, al nostru !) — trebuie să voiajăm mult, să ne informăm, să ne com- pletăm şi rectificăm mereu informaţiile; să căutăm, mai ales în materie politică şi economică, să ne menţinem instrucţia la ni- velul prefacerii vieţii sub acest dublu aspect». începuse să adie înţelegerea — ca să vorbim astfel — pentru noua fază a istoriei, în care maşina cu aburi, industria si comerţul din ea răsărite — introduceau omenirea. Dar astăzi am ajuns infinit mai departe pe acest drum, care pe atunci abia se schiţa. Azi, cum spuneam, pe plan politic şi economic planeta este « d’un seul tenant». Azi, drept aceea, nu putem avea decât O (o singură) pace: şi decât UN (un singur !) război; pentrucă trăim cu toţii o singură viaţă, dintr’o singură bucată. Pacea este una şi indi- 2* 5*6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vizibilă; războiul e unul, indivizibil. Suntem fiecare — Stat sau popor — câte o simplă rotiţă în angrenajul unic, de mersul căruia suntem răspunzători fiecare în parte şi cu toţii laolaltă. Aceasta înseamnă că e în interesul vital al fiecăruia să se orienteze cât mai din vreme în această rapidă şi implacabilă devenire politică şi economică a vieţii planetare din vremea noastră. Şi dacă este firesc ca această înţelegere şi acel simţ spaţial, de care vorbea Ratzel, să fie mai vii şi mai ascuţite la popoarele mari, nu e mai puţin adevărat că şi popoarele celelalte, mai mult sau mai puţin mici, trebuesc obişnuite, începând cu conducătorii şi cu intelectualii lor în primul rând, să vadă şi să înţeleagă cât mai mult din această devenire politică şi economică a planetei. Pentrucă, încăodată, cine nu se ştie orienta, cine nu înţelege semnele vremii, acela sigur — şi singur! — se va rătăci. Şi vai de acela care, rătăcit, va aştepta să vie altul să-l ia de mână şi să-l scoată la drumul cel bun. Cel rătăcit va plăti sigur şi scump timpul pierdut cu bâjbâirea prin întunericul ignoranţei sale. Am reţinut deunăzi, dintr’o carte italiană asupra Mediteranei, aceste rânduri — citate şi acolo, dintr’un autor mai vechiu — şi bune de fixat pe pereţii din odaia de lucru a oricărui este sau se vrea răspunzător de destinele unui Stat în vremea grea pe care o trăim: «Per agire patrioticamente, dovete abituarvi a pensare geograficamente !». Nevoia de orientare în acest mers implacabil al vremii noa- stre (trăim în «Era cartografilor» a spus cineva, deunăzi) apare tot mai puternică, în vremea din urmă, la toate popoarele. Şi nicăeri nu s’a manifestat ea aşa de mult ca în Germania, după pacea dela Versailles. Vom cita un foarte caracteristic pasaj din prefaţa unui tratat german de geopolitică x): «E mult pro- babil că poporul nostru (german) şi conducerea lui politică ar fi ieşit victorioase din războiul mondial dacă, începând cu câteva decenii în urmă, s’ar fi infuzat păturii noastre conducătoare — şi mai ales diplomaţilor şi tuturor celor răspunzători de destinele germane — o mai bună înţelegere « fur die grossen Zusammen- hănge im erdkunlichpolitischen Weltgeschehen... ». Dar o reacţie salutară, în această direcţie, a trebuit să vină, continuă autorul 1) Hennig, Geopolitik, 1931; p. IV. ÎN SPIRITUL VREMII CARE VINE 517 german: Ea se trădează, anume, în interesul din ce în ce mai mare, în cercuri din ce în ce mai largi, pentru problemele de geo- grafie politică şi mai ales pentru problemele acestei noi disci- pline care este geopolitica », care geopolitică — adăogăm noi — tocmai aceasta urmăreşte: să deschidă şi să lărgească privirile şi înţelegerea oricărui om de gândire, ale oricărui cetăţean conştient şi interesat Ia mersul fericit în lume al naţiunii lui, asupra acestei obşteşti deveniri politice şi economice din vremea noastră. « Geo- politica — s’a spus — este conştiinţa geografică a naţiunii ». In Germania, azi, harta este studiată de omul politic cu grija cu care o studiază militarii. Ea este instrument de orientare pentru oricine poartă o parte de răspundere în conducerea Statului German. începând cu Fiihrerul, acest sentiment şi această con- ştiinţă coboară până la ultimul student de universitate, care trebuie să audieze şi cursuri de geopolitică. Iar în Italia, când mi- nistrul Bottai şi cu cei doi redactori Massi şi Renaldş au înmânat Ducelui primul număr din revista «Geopolitica», acesta le-a spus, între altele: «Această revistă nu va avea un cetitor mai atent şi mai interesat, Ia problemele pe care ea le va desbate, decât mine ». S’a spus despre această tânără disciplină — care este ea însăşi un produs al fenomenului planetar pe care-1 trăim (der planeta- rischer Zustand) — că este « conştiinţa geografică a naţiunii». Dacă-i aşa, nu e greu să înţelegem că este o imperioasă necesi- tate introducerea, în problemele pe care ea le pune şi desbate, şi a tineretului nostru. Ea este, doar instrumentul de cercetare şi de afirmare a temeiurilor pe care se reazimă drepturile şi drep- tăţile pe care le ai şi pe care le revendici. Cine nu inoculează azi tineretului de carte astfel de preocupări, acela lipseşte dela în- ţelegerea ceasului politic în general şi a ceasului politic românesc în special. Fără o serioasă orientare în această direcţie, o conducere politică riscă nu numai să se compromită însăşi, dar riscă să com- promită chiar interesele generale pe care s’a angajat să le ser- vească (v. încăodată, citatul de mai sus din tratatul de geopolitică al lui Richard Hennig). Lumea, la sfârşitul acestui război, va avea o înfăţişare alta decât cea de azi. O altă înfăţişare ca hartă, întâi de toate; deci geopolitică. Iar pentru a ne putea cuceri locul ce merităm —■ SI 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE' locul şi... forma ! — în această configuraţie şi structură care vin, trebuie să ne introducem din vreme în înţelegerea, în presim- ţirea a ceea ce vine. Iar ceea ce vine este, mai ales, de ordin şi de duh geopolitic. Harta, drept aceea, să ne fie tovarăş şi instru- ment de lucru inseparabil. Cel ce nu va face aceasta va apărea ca un căzut din cer în lumea de mâine, nepricepând ce se pe- trece în juru-i, neştiind ce e cu el, neştiind să-şi apere interesele şi drepturile. La noi se scrie foarte puţin în această privinţă, iar ceea ce se scrie este, în genere, aşa de naiv, aşa de pueril! Avem, în schimb, într’o oarecare parte a zării, un vecin imediat care este mare maestru în materie. Priviţi în ce mod, pe ce plan de interes general, pun şi discută ei propriile probleme de ordin naţional. Faceţi aceasta şi — înţelegeţi mult. S’a publicat deunăzi în presa germană un foarte interesant articol: «Naţionalism vechi şi Naţionalism nou ». Cine-şi închipuie că se va putea integra şi va putea vieţui în lumea de mâine cu o concepţie despre naţio- nalism ca cea de până ieri, acela se înşală. Piesele politice care sunt Statele vor trebui să sacrifice, poate, mult din ceea ce le-a fost atât de drag până ieri. Şi va fi — această ordine de mâine — o ordine fatală. Naţionalismele în sens muntenegrean, cu pistolul la brâu şi trăgând cu praştia în alţii peste tot la hotare, asta n’are să se mai vadă. Vrând-nevrând ne vom înfăţişa, ne vom aşeza si vom sta cam altfel de cum până azi în organizarea politică gene- rală de mâine, fiecare din noi (State şi Naţiuni). Şi în acest sens trebuie să ne străduim a înţelege, a gândi, a scrie şi a vorbi, încă de astăzi, cât mai din vreme. Pentru cei ce vor fi făcut-o, adap- tarea va fi şi mult mai uşoară — dar şi mult mai favorabilă, sigur — decât pentru cei cari, nu interesează din ce motive sau cauze, nu o vor fi făcut-o. Acestora din urmă li se va părea, în unele cazuri, că au fost înşelaţi sau păcăliţi de alţii, când de fapt — poate! — se vor fi fost păcălit... ei singuri. Vor suferi pentru nedreptăţi şi nedreptăţiri imaginare, vor vedea — poate — prieteni în duşmani şi duşmani în prieteni! Vor avea de suferit — şi vina, pentru aceasta, nu va fi fost decât a lor, proprie. Nu se vor şti orienta, într’un cuvânt nu vor înţelege lumea, noua stare de lu- cruri, stare care altora li se va părea firească şi necesară. Noi, drept, aceea, să nu facem ca unii alţii, cari vizionează şi inter- pretează lumea numai în funcţie de interesele, de dorinţele şi IN SPIRITUL VREMII CARE VINE 519 de amorul lor propriu, făcându-se a uita că mai există şi alţii pe lume, în afară de ei, alţii, cari deasemeni îşi au dorinţele, inte- resele şi amorul lor propriu. Că trebuie, deci, să ne suim cu în- ţelegerea undeva sus şi de acolo să privim şi să interpretăm arti- culaţia geopolitică de mâine. Cei mai mult sau mai puţin mici nu vor fi lăsaţi, mâine, să sburde după capul şi după placul lor, în cadrul general al politicei continentale sau mondiale. Ci se vor pomeni de îndată cu ghiarele retezate, dacă le vor scoate. Nu vrem să spunem, cu aceasta, că trebuie să aşteptăm docili şi răbdători să ni se formuleze şi să ni se dea de-a-gata, mâine, un loc şi o funcţie la delimitarea şi precizarea cărora noi să nu fi contribuit deloc. Ci vrem să spunem că, pentru acest loc şi această funcţie, noi trebuie de pe acum să gândim şi să activăm, nescăpând însă, un fapt esenţial din vedere: că locurile şi funcţiile popoarelor mai mult sau mai puţin mici vor fi concepute şi de- limitate într’un spirit altul decât până azi. Lumea de mâine va fi, se pare, o lume de confederaţii politico-economice regionale, confederaţii în fruntea ‘cărora va trebui să fie designat câte un primus inter pares, câte un monitor regional care el va reprezenta, în partea lui de lume, Centrul sau.. Centralele politice mari. Iar noi, tocmai dintr’o astfel de bucată de lume, care — adică — se pretează admirabil pentru o delimitare şi organizare regională, facem parte: aşa zisul sud-est. Şi care alt stat şi alt popor e mai chemat să joace acest rol de primus inter pares în acest colţ de lume, dacă nu Statul şi poporul românesc ? ! Spaţiul nostru geo- grafic şi etnic le întrece, ca întindere şi valoare, pe toate celelalte; poziţia noastră geopolitică — stăpâni ai gurilor Dunării şi răzi- maţi pe bastionul carpatic — e unică; produsele solului şi sub- solului nostru de asemeni; dinamismul biologic românesc e încă de invidiat; verificarea puterii noastre militare — valorificare re- centă şi actuală — ne vine, şi ea, imens în ajutor; ei bine, toate acestea includ concluzia că numai de noi depinde să fim mâine ceea ce geografia şi geopolitica ne comandă atât de hotărât să fim: călăuza liber acceptată a popoarelor din spaţiul sud-estic al continentului. Depinde numai de noi, în sensul că trebue să ne dovedim la înălţime şi ca înţelegere politică, introduşi adică în duhul vremii care se apropie. Să ne arătăm şi să ne dovedim copţi pentru aceasta. Iar această coacere s’o dovedim, mai întâi, 5*o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE prin felul de comportare şi de organizare a intereselor noastre proprii, lăuntrice, pentru ca — prin aceasta — să ne dovedim vrednici şi de rolul nostru pentru dincolo de propriile hotare. Cine se va dovedi matur în interpretarea şi înţelegerea interesului politic general, acela se va pomeni uns monitor peste o sumă alţii, chiar dacă între aceştia se vor găsi unii cari, prin altele, ar fi meritat ei, din plin, monitoria pe care o vor vedea-o trecută altora şi la care înşişi vor trebui să se supună. Au început să apară, dela primul război mondial încoace, o sumă de lucrări cu titluri ca acestea: «Italia în lume », « Franţa în lume », « Germania în lume », « Anglia în lume », « Spania în lume » — ba chiar şi o « Turquie dans le monde » a apărut. Şi s’ar putea fcarte bine scrie şi o « România în lume », ca şi o El- veţie sau Norvegie la fel.. ca să înţelegem, fiecare în parte, locul pe care, în aceste continue transformări, e chemată să-l aibă şi să-l păstreze ţara mea, a ia, etc. Azi nu ne putem înţelege inte- resele şi fixa idealurile decât în funcţie de alţii, de toţi ceilalţi alţii. In bună parte tocmai din lipsa acestei înţelegeri am suferit şi suferim, toţi ,împreună şi fiecare în parte, Stat şi popoare. In ziua când vor ajunge a înţelege, fiecare din acestea, că dincolo de propriile hotare mai sunt şi alţii şi că fiecare este doar o biată piesă în marele tot care trebuie să meargă în unitate, atunci neîn- ţelegerile între popoare vor fi mai puţine şi viaţa politică inter- naţională se va desfăşura sub auspicii mult mai luminoase. Pla- neta a devenit aşa de mică — « planeta instantanee » a spus cineva — încât am ajuns să trăim sub impresia că nu mai încăpem cu toţii pe ea. Ba loc este — şi, încă, pentru mult mai mulţi decât cei aproape 2.250.000.000 câţi suntem azi — dar lipseşte înţe- legerea necesară, pentru a se stabili criteriile şi găsi soluţiile unei convieţuri paşnice, demne de om, la unii conducători de State (desigur, nu numai aici stă vina şi greutatea, ne dăm seama, dar în mare măsură, totuşi!). Mi-aduc aminte, Ia începutul acestui război s’a aruncat învinuirea dintr’o parte: « nenorocirea voastră — care o aduce pe a tuturor — este că nu vă ştiţi pune şi din punctul de vedere al adversarului!». Dar asta e o învinuire care, îndreptăţit, ne-o putem servi cu toţii unii altora. In ea stă în mare parte răspunderea pentru războiul de care sângerează astăzi lumea, război care apare tocmai ca o ispaşă. ÎN SPIRITUL VREMII CARE VINE 521 E necesară, deci, mult mai multă înţelegere geopolitică decât a avut lumea până azi. Tocmai la această înţelegere se referă Ger- manii când scriu şi cer mereu: Mehr Geographie, după cum tot la ea se referea Paul Claudel, când spunea: învăţaţi pe copii în şcoală mai multă, şi mai altfel decât până acum, geografie. ION CON FA PE GLOB Bătrânii spun că apa trece Şi spun că pietrele rămân; Dar jocul altfel se petrece Pe scoarţa Globului bătrân: Că piatra, cât ar fi de tare, Se macină şi trece, stând; Iar peste trista măcinare, Doar apele rămân, curgând... PIPA Fumam: Din pipă, fumul Se ’mprăştia pe vânt, Lăsând în urmă-i scrumul Să cadă la pământ. Svârleam deşertăciune Din pipa mea pe nări; Iar din amărăciune îmi distilam visări... .. .Şi-aşa ’n pustiu de vreme , Umblând pribeag pe drum, Din fumuri de poeme Pe frunte ’mi cade scrum. OSÂNDĂ A vrut Cel Tot cu ’nverşunare Să-mi dea pedeapsă de titani Şi-a aruncat un strop în Mare Să-l caut mii şi mii de ani. « De-1 vei găsi ţi-e mântuirea », Mi-a spus Părintele suprem; Eu însă, cumpănindu-mi firea, Să-l caut nu cutez: Mă tem. De l-aş găsi şi Marea seacă; Ne prăpădim şi eu şi strop... Mai bine veacuri las să treacă Şi ’n clipă tot mai mult mă ’ngrop. MIHAI CODREANU FILOSOflA POLITICĂ IN ITALIA DE ASTĂZI Formularea însăşi a acestei teme nu se poate să nu amintească îndată de Fascismul şi de gândirea Ducelui său, a cărui operă se identifică cu douăzeci şi mai bine de ani de viaţă italiană. Mus- solini şi Fascismul sunt acelaşi lucru, nu numai pentrucă el este căpetenia Fascismului, ci pentrucă trebue să se spună că Fascismul nu e altceva decât proiectarea activităţii sale personale în opera zilnică de reînoire a vieţii italiene. Nici ca mişcare, nici ca doctrină, Fascismul nu a fost premer- gător lui Mussolini. Existau mişcări spirituale, politice, tendinţe doctrinare cu diferite îndrumări, care au conlucrat într’o măsură mai mare sau mai mică la alcătuirea mussoliniană, dar Fascismul este în mod unic expresiunea unei orientări noi şi originale, care a evoluat datorită întâmplărilor dramatice şi experienţelor pline de interes din sufletul lui Mussolini 1). Mussolini, om de acţiune eminent, este considerat în acest studiu ca un om de gândire. Se impun îndată unele lămuriri pre- liminare. Noi facem o limpede deosebire între Filosofie, numai în înţelesul riguros pe care acest termen îl poate avea, şi Doctrină. Pentru noi, Filosofie înseamnă discuţia critică a unui concept pur, în timp ce Doctrina este orice expunere raţionată a oricărui con- ţinut de acţiune. De aci, derivă câteva consecinţe: pe când Fi- *) Biografiile Ducelui sunt numeroase. Totuşi, cele mai bine informate şi mai reprezentative sunt: vestitul Dux de Margherita Sarfatti (Milano, Mon- dadori) şi, mai recent, mai largă, mai documentată şi compusă din mai multe volume este: Vita di Mussolini (Milano, Mondadori) de Ivon de Begnac. 526 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE losofia, discuţie critică, se desface de contingenţa istorică în cali- tate de pură desbatere ideală, Doctrina rămâne legată de acea contingenţă, iar atunci când se află în afară de referirea istorică şi de acţiunea de legătură, pierde orice interes şi înţeles. O doc- trină are valoarea întru cât se realizează; şi originalitatea sa trebue judecată numai prin capacitatea sa adevărată de a stimula acţiunea, faţă de care reprezintă momentul însuşi al înţelegerii: de aceea, cine ar judeca o Doctrină — de pildă Doctrina creştină ori Doc- trina fascistă — supunând-o aceleiaşi valorificări critice cu care se înfruntă cercetarea unei Filosofii, ar cădea în eroarea în care au căzut iluminiştii secolului XVIII; s’ar înpotmoli drumul care duce spre acel nucleu vital, mistic, nereductibil la orice analiză, acela care constitue unica şi reala originalitate a oricărei doctrine serioase, motorul însuşi al tuturor mişcărilor spirituale mari de reînoire. Fără îndoială, raportul dintre Filosofie şi Doctrină este lăuntric şi înrâurirea este reciprocă. Doctrinele se înfiripă nutrin- du-se cu elemente filosofice, în timp ce Filosofiile îşi împlântă primele lor rădăcini în acel humus spiritual, în acea realitate istorică pentru care Doctrinele sunt aspectul teoretic. Totuşi, trebue să se păstreze deosebirea dintre cele două activităţi spirituale, de- oarece la temelia oricărei Doctrine se află o faptă de credinţă, cristalizată teoretic într’o dogmă, în timp ce la temelia oricărei Filosofii se găseşte un concept universal, într’o stare de proble- maticitate eternă. Găsim folositor să precedăm discuţia problemei politice a Italiei de astăzi, cercetată în chip filosofic, printr’un studiu asupra Doctrinei Fascismului, asupra gândirii mussoliniene. Cei cari opun gândirea (filosofia) acţiunii, înţeleg prin această deosebire de neînlăturat să ţină seamă de observaţiile preliminare desvoltate de noi, indiferent de concluzia la care vor ajunge, fie exaltând teoreticitatea pură, urmând tradiţia elenică, sau coborînd-o şi jignind-o, după cum pretind pragmatiştii de factură modernă şi de origină anglo-saxonă. După părerea noastră, o atare contrapunere se întemeiază pe o eroare de importare. Suprema demnitate a teoriei pure nu dis- preţueşte convieţuirea unei alte forme de gândire, Doctrina, în care această gândire apare legată şi dependentă de acţiune, fiind din aceeaşi substanţă, întocmai cum vor pragmatiştii şi cum, în FILOSOFIA POLITICĂ IN ITALIA DE ASTĂZI 527 alt chip dar cu acelaşi rezultat, pretindeau gânditorii din Evul Mediu, când proclamau Filosofia ancilla theologiae. Totuşi, cu privire la această chestiune, idealismul italian, prin meritul lui Gentile 1), a adus o contribuţie limpezitoare, arătând unitatea de gândire şi acţiune, de teorie şi practică. In concretismul actului spiritual, orice acţiune este gândire, pentrucă realizează în chip conştient un ţel ideal; şi orice gândire, viceversa, este o modificare a obiectului gânditor, o activitate profundă. Totuşi, deosebirea dintre sfera teoretică şi sfera practică, izvorînd din unitatea actului, ne apare ca ceva de care nu ne putem lipsi spre a întemeia re- flexiunea filosofică ce trebue, în procesul său, neapărat să deose- bească, să obiectiveze, să extragă, după cum ne-a învăţat, prin metodologia sa filosofică, Benedetto Croce 2). Unirea dintre gândire şi acţiune a fost afirmată sub forma unui celebru aforism al gânditorului şi răsvrătitului politic, Giuseppe Mazzini. Numai că vestita zicală pe care apostolul unităţii Italiei o aşeza la temelia propovăduirii sale nu trebue tălmăcită cu în- ţelesul riguros filosofic, ci, dimpotrivă, în sensul că Doctrina nu e mai puţin trebuitoare omului politic decât acţiunea însăşi. Mi- nunată intuiţie care conferă lui Mazzini un loc de cinste între făuritorii Europei contemporane şi care pune în evidenţă cu au- toritatea pildei sale faptul însuşi că apostolatul intelectual este cea mai concretă şi rodnică activitate, deoarece orice operă mare este, înainte de toate, o gândire pe care voinţa sa strădueşte să o tălmăcească în fapte. Voinţa ce plăsmueşte istoria ar înceta de a fi atare, dacă ar fi lipsită de lumina înţelegerii, căci ar fi redusă la ceva mai mult decât un simplu impuls de brută. ') Teoria spiritului ca act pur. *) In volumele dedicate Filosofiei spiritului şi în toate scrierile sale. In mod deosebit apoi în volumul concludent într’un anumit sens şi ca speculaţie mai reprezentativă, a lui Croce, La Poesia (Bari, Laterza, 1936). Metodologia crociană a stimulat originalitatea lui Gentile care, la rândul său, a îndemnat pe Croce să adâncească mai bine conceptul « circularităţii spiritului * * prin care sunt salvate vestitele deosebiri (moment poetic-intuitiv; moment logic-discursiv sau concept pur; moment economico-utilitarist; moment moral sau universal). învinuirile pe care Gentile, stăpân pe lămurirea adăugată a unităţii spiritului, le aducea, au putut să dea impuls lui Croce. Acesta, în ultima vreme, a putut cu temei să desvălue pericolele acelei poziţii extreme care totuşi, reprezintă, prin unele laturi, una dintre speculaţiile cele mai riguroase şi mai îndrăzneţe. 528 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Inspiraţie vădit mazziniană sunt, de aceea, următoarele cuvinte cu care Mussolini începe a sa Dottrina del Fascismo x): <( Ca orice trainică concepţie politică, Fascismul este practică şi gândire, acţiune căreia îi este imanentă o doctrină care, izvorînd dintr’un anume sistem de forţe istorice, rămâne încercuită în ele, şi se manifestă dinlăuntrul lor». Aceasta s’ar putea spune, e drept, şi de orice adevărată filosofie, care nu este mai puţin cercetare abstractă şi de aceea lipsită de acel concret care este în genere recunoscut în timpurile noastre cu un caracter fundamental al filosofiei. Afară numai dacă, mai mult în asemănările vădite şi de ne- înlăturat între filosofie şi doctrină, ar interveni o adâncă deosebire în legătură cu justificarea fiecăreia. Filosofia, ca pură cercetare ca atare se justifică, nu ca o doctrină, care e întotdeauna teorie subordonată transpunerii în faptă a unui ideal nediscutat şi ne- discutabil (dogma), propusă faptului2). Astfel, de fapt, cu lim- pezime, Mussolini justifică Doctrina Fascismului: « ...nu se acti- vează în chip spiritual în lume ca voinţă umană stăpânitoare de voinţă, fără un concept al realităţii transitorii şi particulare asupra căreia trebue să activezi precum şi a realităţii permanente şi uni- versale în care prima îşi are fiinţarea şi viaţa sa » 2). Această mai mică ori mai mare înţelegere a valorilor eterne imanente contin- genţei acţiunii dă măsura exactă a mărimii omului de acţiune. De fapt, mărimea unui om politic se măsoară prin gradul de în- ţelegere cu care el făptueşte plăsmuind — ca şi cum ar fi un artist care modelează asupra materiei umane — acea realitate dăruită de contingenţa istorică şi în conformitate cu cerinţele reale ale vârstei sale pe care el o intueşte şi o tălmăceşte. Marea problemă prin care se cimentează istoriografia fiecărui timp — oare omul crează vremurile ori sunt vremurile ce făuresc pe om ? — nu poate fi rezolvată dacă o situăm în termenii acestei dileme. De sigur, l) Vocabula Fascismo, voi. XIV, «Enciclopedia Italiană *, p. 847. 8) Numai aşa e cu putinţă să se deosebească filosofii de doctrinari şi aceştia apoi de spiritele cu adevărat înfăptuitoare ale Istoriei. Spre deosebire de filo- sofii adevăraţi, doctrinarii vor să săvârşească o acţiune imediată în realitatea istorică; dar, lipsiţi de putere înfăptuitoare, înlănţuesc apoi evoluţia istorică cu gândurile lor fără a le clădi. Dimpotrivă, se poate verifica adâncul adevăr al zicerii evanghelice, că doctrinele se măsoară cu rezultatele, pomul cu rodul. FILOSOFIA POLITICA IN ITALIA DE ASTAZI 529 omul găseşte limite, aşa precum scot la lumină istoriografii posi- tivişti, limite ce determină fără îndoială activitatea sa; dar liber- tatea spirituală a omului de acţiune, a geniului, se manifestă anume în putinţa de a le recunoaşte şi de a şi le însuşi, ca nişte forţe subjugate ale naturii, pentru acele ţeluri superioare la care el ajunge tocmai datorită acelor limite. Această genialitate creatoare, ce se desvălue în atingere cu realitatea, scapă, prin libertatea lăuntrică a actului său creator oricărei cercetări şi constitue aspectul religios-poetic al vieţii, momentul mitic, cum îl numeşte Giam- battista Vico. Aşa dar, în centrul vieţii spirituale, se află un act religios, care ne apare de natură intuitiv-fantastică, dacă îl considerăm din punct de vedere teoretic; fideistic, mistic, din punct de vedere practic. El este opera fantesiei creatoare, care-1 slobozeşte şi îl răsfrânge în afară de el ca un punct absolut, pe care-1 formulează ca pe o dogmă. Şi toată sforţarea, mai mult sau mai puţin vastă şi muncită, a Doctrinei nu are de fel scopul să-l discute cu o abso- lută libertate critică, ci, dimpotrivă, să-l ilustreze, să-l justifice cu orice preţ, să-l propage cu o pasionată convingere. Dogma dă naştere la Apologetică şi stimulează prozelitismul. întregul aparat doctrinar de care se înconjoară nu se înalţă niciodată până la o viziune pur teoretică, ci se menţine mereu şi nesdruncinat pe un teren activist pragmatic. Care este esenţa dogmatică a doctrinei Fascismului, credinţa incandescentă din care izvorăşte acţiunea lui Mussolini ? Pentru a ne introduce în lumea lui cea mai lăuntrică, noi ne vom servi pe bună dreptate de o scriere a lui din 1924 care ar părea, la prima vedere, cea mai puţin potrivită cu scopul ce ne-am propus. In ea, chiar mai bine decât în cele mai inspirate cuvântări, care, sub cerul liber al Italiei, i-au fost sugerate de unitatea mulţimilor, măreţia întâmplărilor şi duioşia orelor hotărîtoare, vibrează ascunsă sub o aparentă discursivitate toată patima lui de om de Stat, în aşa măsură, încât a putut deştepta natura particulară a misticismului mussoli- nian. Aceste însemnări are drept titlu: «Preludio al Machiavelli ». După cum Mussolini ne înştiinţează 1), înţelegerea uşoară pe care cetitorul o simte în faţa sobrelor pagini ale lui Machiavelli, *) *) Vocabula Fascismo, op. cit., p. 847. 5 530 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE este aceea de a se afla în prezenţa unui pesimism profund. Totuşi, este vorba de o impresie pentrucă, o lectură atentă ne atrage luarea aminte şi ne înştiinţează că sub acea ghiaţă se ascunde un jar lăuntric nestins. De aceea, în zilele noastre, suntem, mai mult ca niciodată, subjugaţi de vraja rigurozităţii acelei atât de limpezi logice a sa, numai lucruri, fapte concrete, niciodată golite în pure abstracţiuni, fremătând de caldă omenie şi totuşi, îndrumate în mecanismul lor de un proces de o extremă simplificare care se acordă în chip minunat cu cea mai mare aderenţă faţă de adevăr. Viziune realistă, adevărată şi amară. Descoperind fără milă nefericirea noastră reală, punând în lumină focul fatal al patimelor noastre, în centrul cărora se află Principele spre a construi opera culminantă a activităţii sale, Ma- chiavelli poate să apară în lumina unui pesimism de neînvins. Dar, astfel este el în realitate ? Şi tocmai în acea lume nemângâiată şi ofilită străluceşte o lumină ideală, se aprinde o patimă generoasă, în a cărei mistuire totul arde transfigurându-se: pasiunea Princi- pelui pentru Stat. Statul şi nu abstracţiunea juriştilor şi nici con- ceptul universal al filosofilor, ci un Stat came şi sânge, voinţa umană făurită de ambiţia în mod necesar impură a Principelui care, prin acel sever şi tainic sbucium, se înalţă, ca printr’o nouă formă păgână de ascesă — virtus —, într’o adevărată ordine etică. Acea patimă religioasă, exclusivă, care rezolvă în sine însăşi orice alt ideal şi care răsfrânge spre ea orice energie, orice alt interes spiritual, acea patimă care îl cuprindea în întregime pe Machia- velli, este aceeaşi care inspiră şi călăuzeşte acţiunea lui Mussolini. Deosebire de destine, adâncă afinitate de acţiune. Cei doi oameni, în vremuri deosebite, crescuţi pe două povârnişuri opuse ale aceluiaşi Apenin, par a se complecta reciproc. Machiavelli îşi potolea dorul de acţiunea pentru care nu era sortit, în luciditatea eXpresiunii nemuritoare. Mussolini, ridicat din acelaşi pământ unde Machiavelli preţuise pe oameni şi acţiuni de o supraumană putere, se ridică peste acţiunea contingenţă spre viziunea valorilor eterne, ca un condotier din Renaştere. In personalitatea sa, Mussolini desvălue, după părerea noastră, nu atât însuşirile acelui « Veltro » dantesca şi medievala memorie, cât trăsăturile Principelui machia- vellic. Acestea nu trebue considerate atâta în legătură cu faptele care l-au îndrumat în chip grabnic spre putere, şi nici cu energica FILOSOFIA POLITICĂ IN ITALIA DE ASTĂZI S3i pricepere prin care-şi păstră şi întări puterea, ci, mai ales, în le- gătura cu generoasa sa pasiune pentru Stat. Nietzsche a putut să impresioneze cu teoria germană a Supra- omului sufletul tânărului Mussolini, dar, din acea filosofie atră- gătoare, el a asimilat puţin, doar cât era compatibil cu tempera- mentul italic şi culese cât putea să se armonizeze cu îndreptarea temeinic machiavelică: « Voinţa puterii » identificată cu Principele, adică cu Statul. Poate mai puţin decât tinerii vremei sale, Mussolini a putut fi înrâurit de Schopenhauer; pesimismul acestuia fu primit numai în măsura în care se putea acorda cu acela a lui Machiavelli, nefolosit mai mult. Pasiunea lucidă a lui Machiavelli pentru Stat devine la Mussolini credinţă caldă în reclădirea unei Italii mărite. Ca şi în Machiavelli, şi în Mussolini se află străduinţa gene- roasă spre a depăşi antiteza popor-principe, popor-stat. Această antiteză este în natura lucrurilor, aşa cum faţă de orice artist există o materie neînsufleţită de învins. Şi depăşirea aceasta coincide cu Statul, conştiinţă şi voinţă universală a omului în existenţa sa istorică » 1). împotriva oricărei concepţii mecaniciste şi materialiste, Mus- solini profesează o concepţie spiritualistă, şi de aceea salvează individul şi luptă pentru a-şi apăra poporul de experienţa comu- nismului bolşevic; dar reţine că individul va putea fi salvat numai dacă va şti să se păstreze credincios faţă de o concepţie religioasă a vieţii. « Fascismul este o concepţie religioasă în care omul e privit în raportul imanent cu o lege superioară, cu o voinţă obiec- tivă, care transcendă pe individul luat în parte şi îl înalţă ca membru conştient al unei societăţi spirituale » a). Viziune religioasă care îndrumează pe Mussolini să înţeleagă funcţiunea eternă a Catolicismului roman. Totuşi, conţinutul acestei religiozităţi nu se identifică cu celălalt. Religiozitatea fascistă, care nu exclude profesiunea de credinţă creştină, se împreună cu aceea a lui Machiavelli, se uneşte cu Roma antică, inspiratoare în paginile lui Machiavelli de accente adânci şi sincere, ce nu se vor mai întâlni poate decât în scrierile şi în opera lui Mussolini. GIOVANNI VILLA (traducere de Mariella Coandă) *) Mussolini, Opere, voi. IV, Hoepli, 1924, p. 107. *) Vocabula Fascismo, op. cit., p. 847. »• AD AMICUM Când vor veni din slavă îngerii să-mi ducă Sufletul împovărat de noapte şi aleană, Se va vedea pe cer o pasere uriaşă Tăind văzduhu ’n ultimele-i cercuri. Fântâna ta de murmur cald mă va petrece, Plângând acolo sus, pe ultima mea scară. Ce depărtate ’n fumuriul zării o să-mi pară Pădurea răsculată, Valea Desnei, sâlha rece ! Câmpia ta va bate lung spre cerul singur In imn de glorie, o, necuprins ocean de dor! Eu voi porni în ultimul meu sbor Dela Orion la Crucea Sudului. HAR Ai revărsat peste mine O undă de dor, dinadins. Şi-o faţă în lacrămi, Stăpâne, Ţi-arată ce ţărm ai atins. Şi iată, o mie, — din somnul Pământului, — urcă izvoare Cu guri de cer fumegătoare, * Cu turme, cu frunze, spre Domnul. DUPĂ APUS La focurile de pe măguri Răni negre — paloşele ’n teacă. Şi muntele urnit prin neguri, Căruţa soarelui să treacă. Şi câţi am mai rămas de-acuma Cu rouă rănile să-şi spele, Ceahlăul chiar de-1 bate bruma Rămâne totuşi printre stele. Când praful s’a ales din visuri, Vom da de vechile comori Pe lungi cărări, prin luminişuri, Umblând cu cerbii tretiori. O, stea a codrului de seară, Când şoimii ce-i purtăm cu noi Se sbat pe umere, de pară, Şi murgii cată înapoi! IUBIRE După ce totul va fi întunerec Şi-adânc mă vor închide în pământ, Din aripi negre o să mă desferec Şi voi veni la tine din mormânt. Te voi urma în nopţile de gânduri Şi peste somnul tău voi înălţa Din giulgiurile desfăcute ’n vânturi Un cer de dor, prieten pururea. EMIL GIURGIUCA STEA DIN BETLEEM Poate II voi întâlni visând, In pădurile verzi venite în Cetate, Stinse din viaţa lor adevărată Şi aprinse de podoabe pentru El Şi pentru nimeni luminate. # Peste albele ninsori, poate va trece Pasul Lui luminat, Dar niciodată Nu va trece peste tot sufletul nostru De mii de ani îngheţat. Nu, niciodată, Cel mai uitat şi Alb împărat. * Nu, nu mai veni visând, Prin tremurătoare ninsori. Aici, nu e pentru nimeni, închinare. Nimeni nu vrea să vadă zdrenţele Tale. Nici rănile, nici tristeţile pale Şi nici fiorul care suie tremurător Spre ceruri şi poate spre moarte. # Nimeni nu vrea să Te vadă visând. Nimeni a Ta răstignire — Poate nicăieri nu e înviere. Nu e pentru nimeni înviere? Pentru nimeni iubire. STEA DIN BETLEEM 537 Nu, nu mai veni visând, Printre tristeţile şi morţile noastre toate. Nu vrea nimeni trista şi marea Ta singurătate, Nici cer, nici înviere, Nici moarte. # Nu, nu mai veni visând, Alb împărat. Printre umbre tremurătoare. Spaimele nu sunt niciodată uitate Şi nimeni nu vrea să ştie când moare. # Nu, nu te vrea nimeni visând. Caută alte pământuri... Lasă-ne fără înviere şi cânturi Lasă-ne în uitarea noastră de moarte. PĂRĂSIRE Nu, nu voi mai învia niciodată. Din cetate în cetate, Din înviere în înviere, Oamenii nu M’au cunoscut şi mereu am rămas Singur în marea mea singurătate. * Pe drumuri şi în cetăţi Sunt atâtea semne Şi biserici numite Casele Domnului Unde nimeni nu mă caută. Şi nimeni nu vrea, învierea mea adevărată. Nu, nu voi mai învia niciodată. * Dela Ghetsemani la Golgota, Cerul, tot cerul, m’a auzit, — Nu, nimeni pe acest pământ Nu m’a iubit, Şi nimeni nu visează învierea mea adevărată. Nu, nu voi mai învia niciodată, * Nici la porţile grele ale cetăţilor Nu voi mai bate, Unde despre moartea şi învierea mea Penele cărturarilor închipuiesc arabescuri PĂRĂSIRE 539 Şi unde se stinge orice stea — Sting prin trecerea mea, Chipul meu din crucea troiţelor Să se uite, amintirea mea adevărată. Şi iau cu mine chipul meu Din visările oamenilor. Şi vreau, vreau să rămân Pentru totdeauna fum — Nu, nu voi mai trece pe niciun drum Şi nu voi mai învia Pentru nimeni, niciodată. STEA FĂRĂ MAGI Steaua din Betleem rătăceşte în Cetate Pentru care ursită Nesigură şi uitată? Pentru care înaltă singurătate ? * A venit în Cetate Steaua din Betleem Noaptea când florile cerului îngheţate, Cheamă sufletul temător de singurătate. Mai aşteaptă cineva steaua vestitoare Sau e numai steaua de hârtie şi colori Care rătăceşte noaptea pe drumuri în Cetate ? E numai o stea de hârtie ? Atât a rămas Din minunea atât de străvezie? O stea de hârtie care trece rătăcită şi uitată Printre umbrele mişcătoare şi întunecate. A murit steaua din Betleem în marea singurătate. * Acum a rămas o stea de hârtie Şi un cântec mic şi uşor Şi rătăcesc împreună stea şi cânt Peste un negru pământ. De ce şi unde s’a stins steaua din Betleem Ca o visare străvezie? STEA FĂRĂ MAGI 541 Din minunea de atunci, A rămas numai o stea de hârtie Şi o pată de umbră Fumurie Peste toate visele întunecate. VICTOR STOE BISERICA NEAMULUI IV Când limba grea de fier izbea ’n aramă Şi clopotul smucit pornea să sune, Chemând toţi oamenii la rugăciune, Cum chiamă pe copiii săi o mamă, — In glasul lui — ce ’n veci o să-mi răsune — Şi-acum se tângue şi se sfărâmă O vorbă ce cuprinde-a vieţii dramă: « Deşertăciune şi deşertăciune ! » Şi sunetul — întâi ca apa lină — In unde largi se revărsa ’n văzduh, Vibra apoi din ce în ce mai tare, Trezind în noi a Domnului chemare, — Şi aprindea în fiecare duh Bobiţa de credinţă şi lumină. * Trezind credinţa ’n suflete arama, Vedeai cum ies femeile la porţi Cu vin şi cu colivă pentru morţi Şi cum pe drum le flutură marama... Pornind şi noi, tot iscodeam pe mama: De ce i-au dat lui Crist ce crucea-I porţi Torturi ce nici în gând nu le suporţi? Şi pe când ea ne povesteşte drama, BISERICA NEAMULUI 543 Noi parcă-L şi vedem cum crucea-şi duce, încovoiat, bătut şi plin de sânge; Apoi apare răstignit pe cruce... Şi mai departe străluceşte zarea, — Iar El zâmbind din raze, îşi răsfrânge Pe ’ntreg pământul binecuvântarea. # Ajunşi pe deal, în jurul casei sfinte, Pe cruci şi moviliţe de tăcere, Femei îngenunchiate de durere Boceau, vorbind cu morţii din morminte. Şi cum jeleau, îşi aduceau aminte De-o scurtă bucurie, de-o plăcere; Tămâia se ’nalţa ca o părere Şi fumega pe gropi şi oseminte. La para unui muc de lumânare Şi fumul de tămâie, — între vii Şi între cei cu trupul în pământ Şi duhu ’n lumi de unde nu mai vii, — Se săvârşea un tainic legământ; Iar prin credinCţa ’n rist o ’mpreunare. V Pe bolta-albastră-a cerului din tindă Sta Dumnezeu plutind pe-un nor de raze/ Şi îngeri albi, cu palide obraze, Mereu împărăţia Lui colindă... Femeile, oftând frânturi de fraze, Priveau la cerul sprijinit de-o grindă; Văzându-şi sufletul ca ’ntr’o oglindă, Cădeau din pocăinţă în extaze. 544 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Vreo doi bătrâni cu veacurile ’n spate, Ştiind că ’n faţă li-i deschis mormântul, — Că pe pământ e numai sfâşiere Şi duşmănii şi lacrimi şi durere, — Nădăjduind în sfânta-I bunătate, Cu ochii ’n boltă I-aşteptau cuvântul. # Dar Dumnezeu zâmbea din veşnicie La cei ce ’ngenunchiau de foc şi chin, La cei veniţi, la cei ce tot mai vin Cu lumânări şi flori de iasomie. Şi din tăcuta lui impărăţie — De unde nu-i durere nici suspin — Zâmbea mereu. — şi zâmbetu-I blajin Se lumina pe bolta-I colilie. Prin rugă şi ’nchinare lua fiinţă Şi de pe boltă se lăsa ’n văzduh: Lumină dulce, flacără şi duh. Pe când, prin ruga şi’nchinarea’n grup, Erau cu toţi un suflet şi un trup: O torţă şi-o văpaie de credinţă. VI Prin uşa larg deschisă de stejar, De-un meşter neştiut în flori sculptată, Se auzea o voce trăgănată Şi glasul preotului din altar. Când preotul, cu barba-i argintată, Ieşea mişcând cădelniţa cu jar, Tămâia cu parfum de chihlibar Umplea de fum biserica-afumată. BISERICA NEAMULUI 545 Pe când făcliile din policandre, Din sfeşnicele vechi cu două toarte, Dela iconostasul cu micsandre, îşi tremurau luminile feeric: Atâţia ochi clipind din întunerec, Cu viaţa lor de dincolo de moarte ! # La dreapta în pronaos o icoană A maicii Domnului, ţinând pe Crist In braţe, zugrăvită de-un artist. Pe cap ţâşneşte-a razelor coroană, Iar och’i-albaştri au un aer trist: Presimt prin veac a Fiului prigoană Şi cum creştinii fi-vor luaţi pe goană In lupta Domnului cu Antihrist. Cristos ţinând mânuţele deschise, Ca nişte aripioare peste-abise, Ţinteşte cu privirea ’n cerul sfânt... Şi ochii Lor ce nu se pot uita Te urmăresc deapururi şi ’n mormânt: Simţi bine că nu sunt din lumea ta. # Dar văd nainte, pe catapeteazmă, In cadre de-aur şi ’n miniatură, Colori de flăcări, scene din scriptură: Pe Iuda ’n Gheţsemanii, ca o iazmă Când îl sărută pe Cristos pe gură — Şi parcă simt c’adie o mireazmă De busuioc uscat sfinţit cu-aiazmă—; Simt cum pe Domnul gloatele L’înjură Şi-L poartă la Caiafa şi la Ana; Mai jos Isus călare pe Asin, Mulţimea aştemând pe jos covoare 4 546 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi aşternându-I-se sub picioare... Şi-alături scena nunţii dela Cana, In clipa când preface apa ’n vin. # Mai sus — în cadru mare — Sfânta Cină Isus cu Ucenicii stând la masă. O taină grea pe-Apostoli îi apasă, Dar chipul Lui se scaldă în lumină, Pe când cu faţa cruntă şi haină, Un om pe colţul mesei fruntea-şi lasă. Tot Iuda! dar într’altă ipostasă Decât la Ghetsemanii, în grădină. E clipa cea mai grea când Domnul zice: « Lu-aţi, mâncaţi, acesta-i trupul meu ! » — «E unul printre voi ce mă va vinde...» — « De-acuma voiu cina cu Dumnezeu ! » Şi vorbele sunt ploaie de alice Şi spaima pe discipoli îi cuprinde. Deasupra tâmplei însă: Răstignirea. Isus Cristos înţepenit. Şi ’n cuie. Pe cap, pe frunte, sânge şi cucuie. — Ce nebunie le cuprinse firea Să răstignească ’n El dumnezeirea ? Dar L-au ucis şi ’n groapă au să-L puie. Şi pe când El la cer o fi să suie, Ierusalime ţi-ai subscris peirea. Gândeam cam astfel încă de copil, Văzând tablourile din scriptură; Dar nu simţeam în suflet nicio ură, Ci mă ’nchinam şi ’ngenunchiam- umil, Când peste tot acel sublim tezaur Curgeau din candele lumini de aur. * BISERICA NEAMULUI S47 In fine, pe cupolă: înălţarea. Isus se nalţă drept pe-un nor de soare. De jos, se uită-Apostolii ’n picioare; Pe faţa lor s’a ’ntipărit mirarea. Doi îngeri însă Ii vestesc plecarea. Din ceru-albastru fulgue-o ninsoare De stele şi de flori strălucitoare. — Cu ’n braţ împarte binecuvântarea, Iar altu ’n sus arată către cer, Schiţând prin gest chemarea Lui divină, întreaga Lui făptură de lumină Pluteşte ’ncet desprinsă din cupolă, Cu faţa ’nvăluită de mister Şi ’ncercuită de aureolă. DONAR MUNTEANU 4* MITUL CA MIJLOC DE CREAŢIE LITERARĂ Propunându-se să deslegăm cu ajutorul mitului o parte din mecanismul atât de misterios al creaţiei literare, se cuvine să precizăm că sensul pe care îl acordăm acestei noţiuni diferă ra- dical de cel întâlnit în tratatele de specialitate. Acolo mitul în- seamnă întâia încercare pe care a focut-o omul întru aflarea miste- rului existenţei1). In altă ordine de idei, mitul esţe cea mai veche formă de poezie. Pentru problema care ne interesează, mitul nu mai înseamnă nici revelaţie, nici formă primitivă de poezie. Prin el, noi denumim acea stare de vrajă, în care apar învăluite unele din personajele operelor de seamă ale omenirii, şi care reacţio- nează asupra noastră ca razele orbitoare ale soarelui. Aceste per- sonaje rămân mereu departe, puterea lor de fascinaţie fiind me- nită parcă să fie direct proporţională cu distanţa la care se găsesc. Se va vedea că vraja de care vorbim nu-i cerută de niciun fel de semnificaţie — deşi eroul-geniu ar putea fi considerat, cel puţin uneori, drept cauză — ea fiind doar unul din numeroasele mijloace de creaţie de care dispune scriitorul în alcătuirea operei sale. Să semnalăm anticipat că învăluirea personajelor în mit nu e o manieră care să aparţină exclusiv unei epoci, unui curent sau unui gen literar. Ea se găseşte întrebuinţată deopotrivă de egal în vechile epopee eline, în Renaştere, în clasicismul francez, în romantism, în vremurile mai noi, ori în operele zilelor noastre, indiferent că avem de a face cu drame, lomane sau poezii. ') Lucian Biaga, Despre gândirea magică, p. 8, < Fundaţia regală pentru literatură ţi artă », 1941. MITUL CA MIJLOC DE CREAŢIE LITERARA 549 Un prim exemplu de întrebuinţarea mitului ca mijloc de creaţie literară îl aducem din Iliada. Cercetătorii acestei neîntrecute epopei au observat cu toţii că frumuseţea Elenei — cea pentru care Aheii şi Troenii se bat pe viaţă şi pe moarte — nu este descrisă nicăieri. Lessing pune acest fapt pe seama « desfăşurării în timp », caracter pe care l-ar avea poezia, în opoziţie cu plastica, ce « se desfăşoară în spaţiu ». Teoria esteticianului german a fost multă vreme auto- ritară. Când Delavrancea a vrut să explice prezenţa cumpătată a descrierilor naturii ori a frumuseţii femenine din poezia poporană românească, n’a găsit argument mai decisiv în susţinerea părerilor sale decât citirea studiului Lacoon al lui Lessing. « Poezia — spunea între altele noul academician — fiind o artă care se desfăşoară în timp, Grecii au înţeles de vreme că a fărâmiţa o frumuseţe ar fi să o distrugi, ar fi să o înjoseşti, — că a-i descrie, rând pe rând, ochii, părul, faţa, nasul, gura, bărbia şi gâtul, n’ar produce im- presia ei totală şi armonică, — că autorului nu-i e dat a închega laolaltă ceea ce a fost amănunţit despărţit, — şi din raportul ritmic al poetului te-ai alege cu mângâierea urechilor, dar deloc cu întruchiparea frumuseţii de femeie » 1). Clasificarea pe care Les- sing a dat-o artelor nu mai este valabilă azia) şi ca atare nici susţi- nerea că a descrie «fărimiţit» o frumuseţe echivalează cu a o «înjosi » nu-şi mai are partea ei de adevăr. Din altfel de motive nu-i descrisă frumuseţea Elenei. Fiind cauza războiului dintre Ahei şi Troeni, ea trebue să rămână în faţa lor veşnic o minune. Aşa dar, nu pentrucă Elinii concepeau frumuseţea ca pe un tot armonic n’a descris amănunţit Homer pe Elena, ci fiindcă o pre- zentare mai amănunţită a ei ar fi atras după sine şi o micşorare a faimei sale, ceea ce n’ar fi fost deloc în concordanţă cu tema po- vestirii. Frumuseţea Elenii depăşeşte jnarginile puterii noastre de percepere. înşişi ochii imaginaţiei devin insuficienţi în ghicirea cât de cât a chipului său fermecător. Autorii anonimi din popor şi-au dat seama din prima clipă de efectul prin nimic egalabil al creaţiei prin mit. Cu cât un personaj e ţinut mai departe, cu cât despre frumuseţea lui se spun mai puţine lucruri, cu atât l) Barbu Delavrancea, Din estetica poeziei populare, Discurs de recepţie la Academia Română, XL, p. 16, 1913. *) Tudor Vianu, Estetica, p. 187, * * Fundaţia regală pentru literatură şi artă *, 1939. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 55® el vrăjeşte mai mult. De aici şi procedeul universal răspândit în literatura poporană de a descrie pe cineva prin efectul produs asupra altora. Elena din Iliada, Chrimhilda din Niebelungen, Făt Frumos si Ileana Cosânzeana din basmele Românilor, fiecare ne farmecă prin răsunetul frumuseţii lor, nu direct, prin chipul lor, cum ne-am aştepta să se întâmple. Astfel, de frumuseţea Elenei luăm cunoştinţă din uimirile bătrânilor din Troia, de a Chrimhildei din frământările iubitului ei Seigfried, iar de a lui Făt Frumos şi a Ilenei Cosânzene din vestea care s’a dus peste « nouă mări şi nouă ţări ». Ce altceva a dat naştere acestui procedeu de portretizare dacă nu tocrpai nevoia sufletului uman de a ascunde frumuseţea, pentru ca astfel ea să devie o taină de nepătruns, un izvor nesecat de încântare ? Atât de învăluită în mit e Elena din Iliada, încât împrejurarea aceasta o face nu numai « deopotrivă cu zeii », dar îi dă şi ceva din firea lucrurilor năstruşnice. Troenii ar dori să se scape de ea: Astfel acolo ’mpreună şedeau şi Bătrânii din Troia, Cum pe Elena văzură spre turn că venea din cetate, Ziser’ aşa între ei domol în cuvinte ce sboară: « Nu e păcat că de mult două neamuri, Troenii şi Ahei, Pentru o femeie ca asta tot luptă şi patimi îndură, Tare şi-#iuce la chip cu o zână. Dar cât de frumoasă-i, Ducă-se ’n ţară la ea în corăbii, ca nu cumva dânsa Pacoste apoi să ne fie şi nouă şi fiilor noştri » *) Ceea ce am afirmat despre Elena — că descrierea ei cumpătată e determinată de nevoi mitice — putem spune şi despre celelalte personaje, cu toate că rolul lor în povestire e de altă natură. Ahile, Agamemnon, bătrânul Nestor, Patrocle, Hector, Priam, fără să mai înşirăm pumele zeilor participanţi la luptă, toţi ne sunt prezentaţi prin descrieri sumare, adeseori chiar şi numai printr’un simplu epitet sau două, croindu-Ie printr’asta stări de vrajă, ceea ce era cerut de însăşi faima lor de căpetenii, de regi, de viteji ori de zei. Rapsozii populari au observat că era mai ni- merit să impresioneze asupra auditorilor prin simple epitete, lăsând imaginaţia să completeze restul, decât prin amănunte *) Iliada, Cântul III, p- 55» în traducerea lui G. Murnu, « Cultura Naţională*, 1928. MITUL CA MIJLOC DE CREAŢIE LITERARĂ 351 plictisitoare, care ar fi banalizat oarecum figurile celor în cauză. Utilizau adică, fără să-şi dea seama, mitul ca mijloc de creaţie literară. Cercetând felul cum apare Ulise în Odiseea ne vom lămuri si mai bine ce este si cum se obţine starea de mit, din care re- zultă maximum de frumuseţe literară. încă dela începutul povestirii, Telemah porneşte în căutarea tatălui său, « dumnezeescul Ulise ». El cutreeră toate cetăţile, întrebând pretutindeni de urma vitea- zului erou. Nimeni nu l-a văzut, însă din spusele lui Telemah toţi se îndrăgesc de figura lui. Menelau regele, provocat de laudele pe care Elena le aduce lui Ulise, rosteşte următoarele cuvinte la adresa iscusitului aheian: E drept ce-ai spus despre el, femeie. In viaţa mea am încercat şi mintea Şi sfatul multor oameni mari şi umblat-am Pe lume mult, dar n’am văzut cu ochii Nicând un om aşa cum fu Ulise 1). Această mărturisire măreşte şi mai mult prestigiul figurii lui Ulise. Din cele 24 de cânturi câte are povestirea, 8 pregătesc apariţia sa. Atmosfera de mit de aici se crează, în afară de elementele amintite la Iliada, printr’unul nou: aşteptarea. Intr’adevăr, Ulise se face atât de aşteptat, încât, când apare, el e primit de auditor cu o descărcare sufletească dintre cele mai puternice. Povestirea pe care o începe după aceea Ulise se desfăşoară tot după modelul celor 8 cânturi de mai înainte: sfârşitul e mereu amânat, încetineala povestirii alimentând la maximum creşterea mitului eroului. Fiindcă am vorbit de crearea atmosferei de mit prin aşteptare, să ne sprijinim argumentarea pe încă un exemplu. Filosoful Platon a fost, se ştie, şi un mare artist al scrisului. Operele sale s’au impus nu numai prin profunzimea gândirii, ci şi prin perfecţiunea formei. Rareori vreo minte de filosof a mai fost întovărăşită de o ima-_ ginaţie de poet ca a lui Platon. Lucrările sale —Apologia,Eutyphron, Kriton, Phaidon, Banchetul — ca să numim doar pe cele mai cu- noscute sunt, din punct de vedere literar, adevărate nuvele ori J) Odisea, Cântul IV, p. 65, în traducerea lui G. Mumu, « Cugetarea », 1940. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 552 romane. Astfel în Banchetul, numărul cel mare al personajelor, dialogul şi interesul epic ce-1 întâlneşti la tot pasul, fac din tema filosofică ce se tratează, un viu şi interesant subiect de literatură. Socrate e ales ca erou principal. Acţiunea, care se petrece în casa preotului Agaton, începe fără el. întocmai ca Ulise, Socrate se face aşteptat. Conmesenii vorbeau într’una de ideile lui. Figura lui Socrate capătă prin aceasta vrajă şi lectorul e orbit de stră- lucirea sa. Trecând la literatura modernă, vom observa că întrebuinţarea mitului ca mijloc de creaţie literară se face pe o scară foarte întinsă. Din numeroasele exemple ce ne stau la dispoziţie, vom aduce în discuţie pe cele mai importante. Astfel, în romanul Fraţii Kara- mazov, Dostoievski crează, prin procedee ce le vom arăta mai la vale, nesfârşite zone de vrajă în jurul celor trei personaje de seamă: Ivan, Mitia, Alioşa. De remarcat, că efectul acesta literar se simte chiar dela primele pagini. In capitolul dintâi al romanului, care prin natura lui aduce cu o uvertură muzicală, asistăm la o adunare a familiei Karamazov, pusă sub preşedinţia venerabilului stareţ Zossima, menită a potoli certurile ce existau de multă vreme între bătrânul Fedor şi fiul său mai mare, Mitia. Sosesc toţi, afară de acesta din urmă. întârzierea lui Mitia denotă pentru scrisul lui Dostoievski o mare iscusinţă artistică. Lectorul ghiceşte că cel aşteptat va juca un rol însemnat în desfăşurarea acţiunii viitoare şi-i urmăreşte cu încordare faptele. In concepţia lui Dostoievski, Mitia simbolizează forţa oarbă a naturii, neajunsă încă la conştiinţa de sine. E antipodul purităţii morale a lui Alioşa. Era necesar ca autorul să-l prezinte dela început aşa. Ceea ce îl distinge însă pe Dostoievski de alţi scriitori e faptul că prezentarea lui Mitia se face în cadrul unei atmosfere de mit1). Fără acest nimb mitic, efectul literar ce se degajează ar fi fost de mai puţină intensitate. Citind romanul, figura lui Mitia te obsedează şi eşti mereu curios să afli ce va mai face. Alte amănunte vin să-i mărească faima de om năbădăios: se ceartă şi-l loveşte pe Fedor chiar în şedinţă, *) Intr’un articol mai vechi (vezi Gândirea, anul XVIII, Nr. 7, pp. 396—38, din Septemvrie 1930) am arătat că, în capitolul de care vorbim, Dostoievski reuşeşte să-şi predestineze eroii. Precizăm acum că această predestinare se face, în mare măsură, cu ajutorul mitului. MJTUL CA MIJLOC DE CREAŢIE LITERARA 553 înjură, ameninţă... însăşi vorbirea lui radiază — impresionând pe cei din roman şi pe lector — fiori de mit: ^am să te strivesc ca pe o libarcă »; « te voi sdrobi într’o piuă »; « e mai bine în noroi »; «am instincte josnice şi-mi place ruşinea)); « n’am să-mi schimb felul acesta de viaţă până la sfârşit»; «întru cât priveşte raiul, nu-1 vreau »; « voi intra iarăşi în mocirla mea » si alte tot atât de izbitoare şi de conţinătoare de vrajă. Cât priveşte prezentarea lui Ivan, ea e făcută după aceeaşi manieră. încă n’a sosit bine (lucrul se petrece tot în capitolul întâi) şi cei de faţă şi încep să vorbească de «teoria » lui. Se ştie că Ivan simbolizează tragedia negării. El e tipul intelectualului nihilist, de care Rusia era plină în vremea aceea. Dostoievski a zugrăvit prin el zădărnicia rătăcirilor spirituale, care duce totdeauna la destrămare. Posedat de ideile nefaste din Apus, Ivan scorneşte teoria totul e permis, pe care vrea s’o opună religiei lui Crist. Pe cât e Alioşa de apropiat de Dumnezeu, pe atât e Ivan de îndepărtat. Celălalt frate, Mitia, nu-i un pierdut iremediabil. In adâncul su- fletului lui tot mai licăreşte o strelice din flacăra credinţei. Intr’al lui Ivan, nu mai pâlpâie nicio lumină. Dostoievski crează în jurul lui o stare de mit, colorată însă de întunericul necredinţei. Aşa apare dela început şi aşa rămâne până la sfârşit, Ca şi la Mitia cuvintele lui Ivan îi măresc vraja de neînsetat ateu: « pe Dum- nezeu nu-1 admit, înţelege-mă bine»; «totul e permis»; «ar trebui ucişi toţi oamenii »; « în ce mă priveşte, dau libertate tuturor dorinţelor»; «iadul şi raiul sunt nişte prostii»... La acestea'se adaugă şi felul cum vorbesc ceilalţi despre el» «Ivan e un mor- mânt »; « niciodată nu-1 înţelegi»; « aşa a zis Ivan »; « e o plăcere să vorbeşti cu oameni inteligenţi ca el... ». Şi figura lui Alioşa e învăluită în mit. El întruchipează sfin- ţenia cea mai înaltă. E egalul lui Iisus pe pământ. Dostoievski a muncit mult până să-l realizeze. Myskin, din Idiotul, care în intenţia autorului trebuia să fie ceea ce e Alioşa, rămâne cu mult în urma acestuia. Suferind de o crudă boală — epilepsia — şi fiind în plus lipsit şi de frumuseţe fizică, Myskin nu putea veni din plin în contact cu păcatul. Altfel e conceput Alioşa. De o să- nătate fizică perfectă, el e un fel de Făt-Frumos, aidoma cu cel creat de imaginaţia populară rusească. Iată-i portretul: « un tânăr voinic, plin de sănătate, având pbrajii rumeni, cu ochii mari şi 554 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cenuşii, părul, de un castaniu catifelat, îi împodobeşte faţa regu- lată .. . ». Aşa se explică interesul (cuvântul nu mai are nimic din sensul obişnuit) pe care îl stârneşte Alioşa în lumea femeninâ. Lisa, Gruşenka, Caterina, fiecare stă sub raza lui de influenţă spirituală, S’ar zice că mitul acesta Alioşa îl are din naştere. Do- stoievski i-1 crează însă la tot pasul. Ca şi la cei doi, cuvintele sale împrăştie vrajă: «vreau să sufăr»; «îmi place să mă jertfesc»; « Dumnezeu mă trimite să-ţi spun adevărul, Ivane » (exemplele acestea sunt foarte caracteristice pentru înţelegerea firii lui Alioşa, în jurul căruia romancierul crează un adevărat mit de sfinţenie). Modul cum vorbesc ceilalţi despre el, e şi el revelator: « Vreau să piă unesc cu tine, Alioşa, căci nu am prieteni şi aş vrea să am »; « Ascultă, Alioşa, îţi voi spune totul. Vreau să mă spovedesc unui înger al pământului. Căci tu eşti un înger,., ». Aceeaşi ţesătură de vrajă, pe care am întâlnit-o la Mitia şi Ivan, şi aceeaşi iscusinţă artistică din partea lui Dostoievski în conceperea, realizarea şi prezentarea personajelor. Atât de îndrăgit e Dostoievski de acest procedeu literar, încât reuşeşte să creeze chiar un mit al Karamazovilor. Lectorii, dotaţi cu un simţ de pătrundere mai profund, vor fi observat de sigur că denumirea de « Karamazov » e mai mult decât un simplu nume de familie. Ea defineşte o speţă aparte, o categorie de oameni de- monici, care, spre a fi înţeleşi, au nevoie să fie raportaţi mereu la ei înşişi (Alioşa fiind un sfânt, iese din cadrul lor). Mitul Kara- mazovilor rezultă, ca şi al celor trei fraţi, din felul cum Dostoievski îi face să vorbească: «E un Karamazov şi el — zice Alioşa despre Ivan — ceea ce însemnează un sensual şi un nevinovat»; «Prima mea gândire — povesteşte odată Mitia —fu aceea a unui Kara- mazov »; « E totuşi în mine o putere — mărturiseşte într’o zi Ivan lui Alioşa — care mă va salva, puterea Karamazovilor ». Procurorul Kirilovici îl prezintă astfel pe Mitia la proces: «Aveţi în faţa dumneavoastră, domnilor, un Karamazov ir, şi mai departe: « da, un Karamazov, adică o fire largă, capabilă să adune instincte contra- dictorii, ori să vadă dintr’ odată două prăpăstii: una sus, prăpastia idealului, alta jos, prăpastia celei mai josnice degradări. Două pră- păstii într’o privire, domnilor! Şi fără una din aceste prăpăstii, viaţa este imposibilă! Suntem largi, largi ca şi maica noastră MITUL CA MIJLOC DE CREAŢIE LITERARĂ. sss Rusia» 1). Cuvântul «Karamazov» devine astfel o noţiune de metafizică, pentru descifrarea căreia se cere un profund simţ filosofic. Dintre scriitorii români, Gib Mihăescu oferă materialul cel mai bogat în utilizarea mitului ca mijloc de creaţie literară. în- zestrat cu un talent aproape genial, autorul Dorinei Albe rămâne, în ce priveşte romanul de analiză psihologică, reprezentantul cel mai de seamă. Nimeni nu I-a întrecut până acum şi, după câte se poate prevedea, nimeni nu-I va întrece din generaţia lui. Romanele Iui Gib Mihăescu sunt clădite toate pe fundamentul obsedant al aşteptării. In Braţul Andromedei, în Rusoaica, în Donna Albă, eroii săi aşteaptă împlinirea unui vis erotic, frumos adesea până la desaxare. Aşteptarea e însă unul din elementele de bază ale naşterii atmosferei de mit. De aici vălul de vrajă care învăluie figura eroinelor. Studenta care trebuia să vie din Rusia, pe ghiaţă şi cu vioara'în cutia de subţioară, chinuie atât de mult imaginaţia Iui Ragaiac, încât ajunge să i se pară a fi o zeiţă. De asemeni, Donna Albă are, pentru nesăţiosul de iubire Mihail Aspru, acelaşi irezistibil miraj. Descriind undeva mersul Donnei Albe, stilul Iui Gib Mihăescu capătă coloritul cel mai mitic: «Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri, ea — Donna Albă — parcurgea talazurile de tineret, care se dau în lături ca valurile Mării Roşii, dinaintea pasului lui Moise. Fetele însăşi şi-au strâns florile lor albastre, castanii şi întunecate şi în semn de firesc omagiu le-au aruncat asupră-i, până când a ocolit colţul: în ochii celor mai multe nu era invidia, ci mândria şi încrederea în propriul lor viitor, de care nu le mai despărţea acum decât încă vreo două, trei examene. Dar trecătoarea cea minunată nu s’a uitat niciun moment, Ia niciuna şi Ia niciunul... » a). In altă parte, *) Expresia «maica noastră Rusia» ne pune în faţa altui mit: mitul Rusiei. Nicăieri scriitorii unei ţări n’au idealizat mai mult spiritul autohton şi nicăieri ei nu s’au simţit mai indestructibil legaţi de el ca în vechiul imperiu de peste Nistru. Puşkin, Dostoievski, Gogol, Turgheniev, Tolstoi (deşi aceştia doi din urmă par aplecaţi spre Europa), au preamărit în chip divin rusescul, privindu-1 ca pe un lucru unic. Cauza acestui fenomen e de sigur de natură mistică şi ea trebue căutată exclusiv în pan-slavism, care trece, după cum se ştie, dincolo de marginile unui obişnuit mesianism naţional. *) Gib. Mihăescu, Donna Albă, p. ts, «Editura Cultura Românească», f. a. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 556 după ce o compară cu « frumoasa din poveşti», trecerea ei e «li- cărire de fulger » x). Nici nu se putea un nume mai mitic decât cel pe care îl crează Gib Mihăescu: Donna Alba ! «Donna», prin originea şi sonoritatea vocalică, evoacă parcă toată perfecţiunea frumuseţii femenine, egală în nobleţe numai cu cea din Renaştere; «Alba», prin puterea lui de asociaţie, ne zugrăveşte ceva din strălucirea fermecătoare a marmorei. Amândouă la un loc dau un nume cu un înţeles unic: Donna Alba nu mai e nici frumoasa din Renaştere, nici zeiţa din antichitate. E prototipul acelui soi de frumuseţe, pe care femeile îl capătă odată cu intrarea în tinereţea cea adevărată, frumuseţea care vrăjeşte şi îmbată, şi de care băr- baţii nu se satură nicicând. Cu termeni estetici, eroina lui Gib Mihăescu e o creaţie mitică. » Eminescu aduce un element nou în crearea atmosferei de mit: tăcerea. E poate cel mai puternic mijloc din câte există, fiind de un efect extraordinar. Vrăjeşte omul care stă de o parte, vră- jeşte cel care trece şi nu te vede, vrăjeşte şi cel care se face aşteptat, dar mai mult vrăjeşte cel care tace. Geniul creator al lui Eminescu s’a arătat mai puternic ca oriunde când, din atâtea mijloace ce-i stăteau la dispoziţie, l-a ales pe cel al tăcerii. Două poezii ni se par construite pe acest element. Fireşte, nu în mod exclusiv, fiindcă aşa ceva nu e cu putinţă. Insă cu efecte preponderante. Prima e Floare albastră, a doua Luceafărul. In Floare Albastră avem de a face cu tăcerea din trecut, în Luceafărul cu cea din prezent: Piramidele ’nvechite Urcă ’n cer vârful lor mare — Nu căta in depărtare Fericirea ta, iubite ! ♦ ■ Astfel zise mititica, ■< Dulce netezindu-mi părul: Ah! ea spuse adevărul: Eu am râs, n'am zis nimica ». Poetul regretă că « n’a zis nimica ». Mărturisirea lui ne duce însă în trecut (Floare Albastră e o elegie), născându-ne în minte *) *) Idem, op. cit., p. 45. MITUL CA MIJLOC DE CREAŢIE LITERARA 557 tabloul convorbirii: ea, vrăjită de frumuseţea lui, îl roagă să-i răspundă la chemările iubirii; el, cufundat în nori şi ’n ceruri înalte, tace... Un bărbat care ar fi răspuns, ar fi fost literar vor- bind, mai puţin frumos. Eminescu, în poeziile căruia frumuseţea / masculină ocupă un loc de frunte, a observat ca nimeni altul lucrul acesta şi l-a utilizat cu măestrie. Şi Hyperion din Luceafărul tace, însă la urmă de tot. De două ori îl roagă Cătălina să coboare pe pământ şi de două ori Hyperion o ascultă. A treia oară, nici nu mai vine şi nici nu-i mai răspunde: Ea, îmbătată de amor Ridică ochii vede Luceafărul. Şi încetişor Dorinţele-i încrede: — « Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde ’n codru şi în gând, Norocu-mi luminează! * El tremură ca alte dăţi In codri şi pe dealuri Călăuzind singurătăţi De mişcătoare valuri. Dar nu mai cade ca ’n trecut In mări din tot înaltul______ Versurile care urmează în strofă — şi cu care se încheie poemul — nu pot fi considerate ca un răspuns dat Cătălinii. Vorbele de acum ale lui Hyperion nu mai au nimic particular în ele. Răspunsul său se adresează speţei umane în genere. Cătălina a devenit « chip de lut», adică simbol al lumii « cu noroc », şi ca atare persoana ei nu mai contează nimic. In schimb, figura lui Hyperion capătă — ca în niciun alt exemplu — uriaşe proporţii de mit. La capătul acestor constatări, pe care înadins le-am luat din genuri şi literaturi diferite: spre a se vedea cât de largă e răspândirea întrebuinţării mitului ca mijloc de creaţie literară, — e locul să răspundem la următoarea întrebare: învăluirea personajelor în mit REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 558 e o condiţie sine qua non în procesul creaţiei literare, sau e ceva sporadic? Dacă da, din ce motive? Ca să fie o condiţie sine qua non în procesul creaţiei literare, ar însemna ca învăluirea în mit a personajelor să se găsească cu regularitate în orice operă artistică. Aşa ceva nu se poate dovedi însă. Sunt opere — geniale chiar — care nu conţin atmosferă mitică. E xemplu: Faust a lui Goethe. Ceea ce însemnează că prezenţa mitului în creaţia literară — oricât de puternice i-ar fi efectele — nu e o condiţie absolut necesară. Omul de artă crează liber. De aceea, cel mult o structură similară a scriitorilor ar putea indica utilizarea mitului. Această structură ar fi realismul, indi- ferent de natura lui. Intr’adevăr, viaţa umană, considerată în multiplicitatea ei, se poate reduce la o infinită condensare de mituri. Oamenii, nefiind făcuţi la fel, îşi dau singuri seama de inegalitatea lor, stimând pe cei mai răsăriţi şi adorând pe cei excepţionali. Această înlănţuire de mituri se repetă şi în opera de artă. Nu în sensul că scriitorul ar copia-o automat — arta e altceva decât copia vieţii — ci în acela că, făurindu-şi o lume proprie, creatorul literar o pune să se mişte după aproximativ aceleaşi legi, după care se mişcă şi fiinţele lui Dumnezeu. In regulă generală, fiecare scriitor face uz de mit. Insă numai unii din ei ajung la adevărata atmosferă mitică. Interesant de remarcat e faptul că există şi scriitori ce reuşesc să vrăjească fără să utilizeze mitul. Eroul lui Goethe ne fascinează dela prima apariţie, deşi nu e conceput mitic. întrebuinţarea mitului în operele literare rămâne astfel la libera alegere a scriitorului, ceea ce e în concordanţă bu însuşi procesul de închegare al creaţiei artistice. VLADIMIR DOGARU REALISMUL LUI LIVIU REBREANU Ca modalitate de stil în cultură, realismul înseamnă o restrân- gere a sferei şi o îmbogăţire a conţinutului, cu alte cuvinte o în- tâlnire a artei cu viaţa. Raportându-şi ţţrta la aspectele cele mai concrete ale vieţii, Balzac, Flaubert, au devenit asociaţii revolu- ţionarismului care a creat burghezia franceză. Prin aceeaşi manieră, Liviu Rebreanu a devenit asociatul revendicărilor iobagilor din Transilvania. El nu este realist din dorinţa de conformare cu vreuna din teoriile literare apusene, ci pentrucă viaţa Românilor din această provincie, întâlnită cu arta, nu se putea închega decât într’o viziune realistă. O luptă înnăbuşită sute de ani a întărit în aceşti oameni elementele de rezistenţă, forţele ultime ale fiinţei lor. Experienţa unei vieţi aspre le-a transformat înclinările în instincte cu obiective impuse de situaţia lor de iobagi. Necesităţile vitale au întărit în ei în primul rând aderenţa instinctivă cu pă- mântul. « Trebue să am pământ mult, cât mai mult », este gândul care a urmărit toată viaţa pe eroul primului roman al lui Re- breanu. II rodea inima că, din tot hotarul satului, avea numai câteva crâmpee şi se simţea mic, un vierme strivit în picioare. Era o dorinţă exaltată, care da instinctului forma superioară a pasiunii. Nu era o stare sufletească trecătoare, ci o impulsiune persistentă, o patimă copleşitoare care-i turbura întreaga fiinţă când îmbrăţişa brazdele aspre: Sufletul ii era pătruns ^de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic şi nici numai avea nimic in lume afară de fericirea lui. Pământul se închina in faţa lui, tot pământul... Şi tot era al lui, numai al lui acum... « Se opri în mijlocul delniţei: Lutul negru, lipicios, îi ţintuia picioarele, îngreuindu-le, atrăgându-1 ca braţele unei iubite pătimaşe. Ii râdeau ochii, iar REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 560 faţa toată ii era scăldată intr’o sudoare caldă de patimi. II cuprinse o poftă săl- batică să îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în sărutări. întinse mâinile spre brazdele drepte, sgrunţuroase şi umede. Mirosul acru, proaspăt şi roditor ii aprindea sângele. « Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul uleios ca nişte mănuşi de doliu. Sorbi mirosul, frecându-şi palmele. «Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă in genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate pe pământul ud. Şi ’n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor_ « Se ridică deodată ruşinat şi se uită împrejur să nu-1 fi văzut cineva. Faţa însă îi fierbea de o plăcere nesfârşită >. Pasiunea odată potolită, prin intrarea în posesiunea pământului, înclinările lui Ion oscilează către alt instinct. Reînvie o veche pasiune a lui, iar ciocnirea între ele îl face nehotărît: « Pământul... de... pământul. Bun e pământul şi drag mai ţi-e când e al tău. Dar dacă n’ai pentru cine să-l munceşti, parcă... zău... aşa... Chemarea sângelui era de aceeaşi tărie cu a pământului, încât simţea că are să-l mistue dacă n’o va asculta. Se reîntoarce la vechea lui iubire, dar este surprins şi omorît. «Inteligenţa» din Transilvania îşi consumă viaţa la acelaşi nivel. Preoţii şi învăţătorii lui Rebreanu sunt încleştaţi în lupta istovitoare pentru ziua de mâine. Soarta îi apasă cu atâtea greutăţi, încât omoară în ei toate visurile. Herdelea este omul « cuminte », care se gândeşte la urmări înainte de a face ceva. Râvna lui e « să fie bine cu toată lumea », să nu jignească pe nimeni. Pentru a se strecura mai uşor prin încurcături, nu pregetă să contribue la alegerea unui deputat ungur, chiar cu preţul de a fi considerat « renegat». Este un om care îşi caută mai întâi rosturile lui, iar la lupta cu duşmanii neamului nu participă animat de idealuri măreţe, ci mai mult tăcut, fără să-şi dea seama. Nu mândria şi nici conştiinţa etnică sunt forţele lui de luptă, ci instinctul de con- servare. De aceea Grofşoru, deşi din cauza lui a căzut la alegerile deputaţilor, îl îmbărbătează cu cuvintele: « Curaj ! curaj ! Românul nu piere ». Această stare de spirit a intelectualilor din Transilvania este perfect definită de unul din personajele romanului: «Intr’o bătălie numai rezultatul are însemnătate hotărîtoare. Ce-mi pasă mie cum beau şi mănâncă soldaţii în timpul războiului ? Istoria nu va şti decât: am biruit sau am fost biruiţi. Şi-apoi iarăşi lupta noastră e o « defensivă activă », IDEALISMUL LUI LIVIU REBREANU s6i cum ar spune fratele meu, Căpitanul. Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele modeme de cotropire, prin cultura lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui. Noi trebue să dăm din mâini ca barem să nu ne înnecăm. Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă, am izbutit. Ţinta e să nu pătrundă duşmanul în cetatea noastră. Ei şi ţinta aceasta e câştigată. Asta-i mândria noastră o. Forţa latentă care menţine pe Români la suprafaţă este in- stinctul. Perspectivele acţiunii sunt strâmte. Planurilor duşmane ei nu opun ceva organizat, ci o « defensivă activă », o rudimentară tedinţă de conservare. Intervenţia raţiunii lărgeşte perspectiva. Ea stabileşte raporturile între lucruri, hotărăşte înţelegerea situaţiei. Din diversitatea circumstanţelor, ea desprinde un sens unic de acţiune în conformitate cu un ideal, cu alte cuvinte, transformă instinctul în sentiment. Titu Herdelea încearcă un astfel de sentiment: « Gândurile lui vedeau tot satul ca pe o hartă uriaşă, pătrundeau în casele frumoase, bogate, îngrijite, adevărate lăcaşuri de stăpâni răsfăţaţi de soartă. Se plimbau prin ogrăzile mândre unde întâlneau unguri sfatoşi, cu mustăţi răsucite... Apoi uşoare şi iuţi, ca năzdrăvanii din basmuri, ocoleau satul, popo- seau în cocioabele necăjite, printre alţi ţărani împovăraţi de nevoi, oropsiţi de Dumnezeu şi de oameni, sleiţi de muncă şi sărăcie. Ce folos să mai faci poezii când sufletul Iui fusese înţelenit de nesimţire ? Ce să mai închipueşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muţenia ei decât orice născocire romantică ? ». Se îngrozea nedescoperindu-şi nicio ţintă în drumul vieţii. De ce trăeşte ?, unde merge ? erau întrebările care-1 chinuiau şi la care nu găsea niciun răspuns. După ce s’a gândit la situaţia Ro- mânilor, încearcă să-şi coordoneze acţiunile într’o anumită direcţie, aceea de ridicare a neamului. Găsea criminali pe toţi dascălii care dă frica guvernului nu creşteau copiii în simţământul patriei lor adevărate. Cu toată râvna, se aruncă în luptele electorale, împotriva tatălui său, simţindu-se în stare să treacă peste orice piedică pentru cauza românească. Muncit de gândul că nu poate face mai mult, s’a hotărît să rupă orice relaţii cu Ungurii. îşi da seama că viaţa are drumul ei pe care nimeni nu-1 poate stăvili. Nimeni nu se poate împotrivi voinţei celei mari, care, deşi oarbă, are o ţintă. Cu şovăielile de până acum, se simţea mic faţă de îndâjirea cu care Ion, împins de patimă, şi-a urmat drumul. Vedea atunci că preţul vieţii este numai o pasiune puternică şi că nu se va putea ţine la pas cu ea, decât ascultând acea voinţă oarbă pe care, într’un moment de revelaţie, a scos-o de sub dărâ- f RfeVISTA FUNDAŢIILOR RECALfc 5< i măturile visurilor, Numai ţăranii ştiu că pământul e temelia şi de aceea numai ei sunt în stare să pătimească pentru el, să-i asculte chemarea, Intelectualii, nea vând rădăcini atât de adânci în acest pământ, nu pot ajunge la sentimente puternice, sunt siliţi să-şi sdrobească sufletul şi să trăiască din compromisuri. Atmosfera era atât de apăsătoare, încât îl obseda dorinţa de a evada din acest mediu şi de a pleca în România liberă. Drama lui Titu Herdelea este a celor mai mulţi intelectuali din Transilvania şi ea a fost dusă de Rebreanu până la desnodă- mântul fatal în Pădurea Spânzuraţilor. Ca şi Titu Herdelea, Apostol Bologa, mulţumit cu condiţiile vieţii date, considera o mândrie participarea lui la condamnarea ofiţerului ceh care a trădat cauza imperiului austriac. Mediul social a ucis în el sim- ţămintele în care a fost crescut, Executarea condamnatului însă l-a impresionat at t de puternic, încât inclinările disparate ale unei vieţi, care i se părea fără nici un rost, tot mai mult se cen- trează în jurul unui obiectiv. Nihilistul de până atunci simţea nevoia unui sprijin de care i se părea că se poate apropia prin iubire. Contactul cu realitatea a fixat înclinărilor lui un obiectiv la care voia să ajungă cu orice preţ. Dus pe frontul românesc, s’a trezit în el instinctul de neam, singurul sprijin pe care-1 găsea în viaţă, Şi mormântul este un loc de iubire, încât dezertarea i se părea că este puntea pe care va putea ajunge la un liman. Chemarea aceasta instinctivă determină acţiuni nehotărîte nu numai în viaţa indivizilor, fie ei ţărani sau intelectuali, ci şi în a colectivităţii, cum se observă în Crăişorul. Acest roman, deşi istoric, nu este o abatere dela realismul care sileşte pe scriitor să se măr- ginească la contemporan, pentrucă este reconstrucţia unor stări sociale prelungite până aproape în timpurile noastre, e o povestire care n’are în ea nimic din legendă. Horia nu se singularizează prea mult, ci rămâne în umbră, se confundă în colectivitate. Aceasta este cauza pentru care romanul istoric al lui Rebreanu e un roman social, cu totul deosebit de romanul istoric francez care, prin Al. Dumas şi Eugen Sue, a devenit roman de aventuri. Dârzenia lui Horia a fost înfrântă de neînţelegerea maselor. Este trădat şi tras pe rOată, iar cauza românească pierdută. Răscoala pornită de el rămâne o izbucnire de forţe oarbe pe care conştiinţa colectivă nu le-a putut înmănunchia într’o revoluţie organizată. REALISMUL LUI LIVIU REBREANU 56S Cu aceeaşi şovăire acţionează şi masele din Răscoala. Ceea ce deosebeşte cele două mişcări este direcţia de propagare a ideilor care le-au provocat. Ele sunt într’o strânsă legătură cu emanci- parea socială încercată de curentele care au regenerat Europa în secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea. Era suflul « Luminilor » care a pătruns în cele două provincii româneşti pe căi deosebite x). In Transilvania, în timpul lui Iosif II, împăratul «luminat», s’au produs emancipările popoarelor subjugate. El voia ridicarea claselor de jos, a iobagilor, chiar peste voinţa asupritorilor. Ori cum Românii erau aceia, care, prin pierderea treptată a drepturilor, au ajuns să formeze clasa iobăgimii în imperiul austriac, ideea de emancipare s’a propagat de jos în sus, din rândurile iobagilor, pentru revenirea la vechea tradiţie de stăpânitori. Horia a văzut că împăratul recunoaşte drepturile Românilor, însă asupritorii nu vor să le dea şi, din această convingere, devine omul faptei, aţâţătorul mulţimii la o acţiune directă. El a încercat prin forţă aceeaşi emancipare pe care scriitorii ardeleni, tributari« Luminilor », au încercat-o cu armele spiritului. In Muntenia « Luminile » au pătruns prin intermediul Grecilor şi prin contactul direct al boie- rilor noştri cu străinătatea. Promotorii mişcărilor, care au dus apoi la răscoale, erau oameni «luminaţi» ca Dinicu Golescu, mitropolitul Dionisie Lupu, Episcopul Ilarion al Argeşului, banul Grigore Brâncoveanu. Burghezia care s’a înjghebat după 1848 nu avea de câştigat drepturi pierdute, ci de împământenit noi con- cepţii, de aceea revoluţionarismul ei n’a fost revendicator, ci ino- vator, n’avea să pornească din straturi de jos, subjugate, ci de sus, din «pături suprapuse». Existenţa ei trebuia asigurată printr’o stabilitate a situaţiei economice, posibilă, după concepţia liberală numai prin stabilitatea dreptului de proprietate la ţărani. In nu- mele dreptului natural, retorica liberală răspândea în mase tot mai largi ideea împroprietăririi. Guvernarea lor prelungită a produs învolburarea care a provocat răscoala ţărănească din 1907. Această răscoală n’a avut- conducător; a fost un epilog al celei din 1848. 1) D. Popovici, Literatura română în epoca * Luminării o şi Tendinţa de inte- grare în ritmul cultural occidental, cursuri ţinute la Universitatea din City, 1938/39 şi 1939/40. r 5^4 Mîvista Fundaţiilor regale Rebreanu se opreşte cu spirit de obiectivitate asupra frămân- tărilor sociale premergătoare răscoalei: « Oamenii care înainte umblau să cumpere moşiile de vânzare au părăsit acest gând, căci au auzit că Vodă vrea să ia pământurile dela boieri şi să le împartă lor. Boierii scoşi din slujbă s’au răsculat, iar Vodă, ca să nu fie biruit, a trimis în ascuns slujitori credincioşi să le poruncească ţăranilor să nu-şi lase pământurile, că vor fi aspru pedepsiţi. Poruncile lui se spunea că erau răspân- dite de călăreţi pe cai albi şi cu cruci de argint pe piept. Oamenii începeau să se îngrijoreze gândindu-se că nu vor avea pământ, pentrucă n’au ascultat porunca de sus. Feţele lor erau tot mai întunecate, ochii mai turburaţi. Retraşi pe la casele lor deveneau tot mai şcurţi la vorbă. Cuvintele lor erau tot mai pline de înţelesuri. Vorbesc între ei: — Te-ai apucat de treburi? — Ce să facem ? Pe lângă casă, răspunse Trifan Guju de pe prispă ciocănind de zor. — Baţi coasa Trifoane, ori... ? întrebă Leonte fără mirare. — O bat să fie bătută,'zise Trifan fără să ridice capul. — Mi se pare că vrei să coseşti înainte de a semăna ? — Apoi dacă trebue... De. Altul se răsteşte la vite: — Te-ai boerit, ai?... Să nu fii boier că te-a luat dracul...». Ţăranii se pregăteau să facă ceva, dar nici ei nu ştiau ce anume, căci masele nu gândesc. împărţirea pământului era o idee luată din atmosfera timpului, nu era consecinţa unei judecăţi proprii. Ei n’au ajuns pe cale raţională la această idee, de aceea întrebaţi de boieri ce vor, nu ştiu cum să înceapă şi ce să răspundă. Miron Iuga, boierul bătrân, încearcă să-i liniştească argumentându-le că el nu poate să-şi împartă bunurile cu ei, drept răsplată că părinţii şi bunicii lui i-au primit pe moşia lor pentru ca să poată trăi, muncind. Ţăranii dau dreptate boierului, dar, la rândul lor, nu dot răspunde care este raţiunea cererii lor. Neputând argumenta contrariul, atitudinea lor este şovăitoare. Glasurile lor repetau la nesfârşit aceleaşi cuvinte: i i i Pământ... Pământ... Pământ.. . ». Nu-şi dau seama ce îi leagă de pământ. Nu este o legătură raţională, ci una instinctivă. Simt nevoia de pământ ca o ultimă necesitate. Au auzit ei că în alte părţi oamenii au alungat pe boieri, le-au ars conacele, ca nu cumva să se mai întoarcă, şi fiecare şi-a luat pământ cât i-a trebuit. In această atmosferă, era de ajuns o scântee, ca să le aprindă sângele şi să-i hotărască la o acţiune REALISMUL LUI LIVIU REBREANU 565 directă. Argumentul lor, « că revoluţia nu mai îngădue să se mai amestece boierii în treburile oamenilor», nu era convingător, înfrânte în mecanismul gândirii, cerinţele lor devin impulsiuni, iar convorbirile, care numai le aţâţau pornirile, se terminau toate cam în acelaşi fel: « Ce mai la deal la vale, să-ţi pară bine că nici nu te-am înjurat, nici nu te-am bătut, cum au păţit alţi boieri, că poate-i fi auzit matale. Pleacă sănătos' şi să ne vedem când ne-om vedea ceafa. Tălică du-te la oraş că acolo-s boierii şi locul matale». Vestea că în alte părţi au început să ardă acareturile boiereşti era pentru ei un îndemn. Vâltoarea focului care împrejmuia ori- zontul le înflăcăra pornirile disparate, într’o acţiune comună. Innăbuşite în indivizii luaţi în parte, pasiunile izbucnesc violent într’o pornire a masei. întocmai ca apele unui râu, ele creşteau pe măsura înaintării, rupând orice zăgaz, fcehotărîrea lor, grija de a nu călca iarba şi sfiala cu care umblau pe covoarele din casă, se transformă într’o avalanşă distrugătoare în rostogolirea ei. Pasiunile înnăbuşite până atunci se deslănţue cu toată furia. Printr’o sugestie reciprocă, fiecare îşi răsbună trecutul după o justiţie proprie masei: golesc hambarele, fură vitele, bat pe slujitori, castrează pe fiul arendaşului, violează pe Nadina. Unde obsta- colele au mărit îndârjirea, nu se dau înapoi nici dela omoruri. Aceleaşi porniri instinctive le manifestă mulţimile şi în ciocnirile cu armata. Frica morţii îi învălmăşea pe toţi într’un puhoi care înneca orice împotriviri răsleţe. Forţa oarbă, care înainte le-a împins în focul răscoalei, le îngenunchia acum în faţa autorităţilor, fără să ştie ce să răspundă, implorând iertare. S’a formulat în critica românească ideea că Liviu Rebreanu a prins atât de bine fenomenul social din 1907, încât răscoala descrisă de el e o « revoluţie-tip » de oricând şi de oriunde, ca şi revoluţia franceză, rusească, etc.... Ideea este pasibilă de anumite rectificări. Tocmai pentrucă scriitorul a prins bine fenomenul social, a descris o răscoală ţărănească, o mişcare rudimentară, pornită din pasiunea pentru pământ, prin urmare deosebită şi de revoluţia franceză şi de cea rusească. Ţăranii noştri n’au fost solii niciunei idei, iar mişcarea lor n’a avut nicio misiune istorică. Fără obiective prea mult precizate, forţele lor s’au deslănţuit mânate de un avânt care nu închidea în el o idee, ci un instinct, o pasiune. 566 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cu totul altfel se prezintă caracterul fenomenului francez. El ă fost aspectul social-politic al unei răsturnări de valori efectuată cu mult timp înainte pe plan spiritual. Declaraţia drepturilor omului a fost formulată în virtutea unor principii care şi-au câştigat prioritatea în morală şi filosofie. Revoluţionarii nu erau împinşi în luptă de forţe oarbe. La adunările lor, se discutau probleme înalte ca: existenţa Fiinţei Supreme, drepturile naturale ale omului, libertatea individuală, etc. Această frământare a cauzat în Franţa multe revoluţii după modelul celei din 1789. Una dintre ele este zugrăvită de Victor Hugo în Mizerabilii. Aţâţătorii mişcării, Marius, Enjorlas etc., ca şi toţi luptătorii de pe baricade erau, mai mult sau mai puţin, apărători conştienţi ai unei idei, deosebiţi prin urmare fundamental de masele nehotărîte din Răscoala lui L. Rebreanu. Starea de spirit creată de bolşevism este cuprinsă în opera lui Dostoievschi, încât D. Merejkowsky, unul dintre comenta- torii acestuia, îl numeşte «profet al revoluţiei ruseşU». In « grupul celor cinci» din Posedaţii, după mărturisirea auto- rului, se încarnează, ca în turma din Evanghelie, toată otrava, toţi demonii care s’au format de-a-lungul secolelor în corpul Rusiei bolnave. Agitatorii revoluţiei încearcă să răstoarne ordinea divină, sunt nişte îndrăciţi care vreau să sacrifice pentru noua religie nu numai viaţa lor proprie, dar şi a întregii umanităţi. Kirilov, unul dintre aceşti posedaţi de diavol, se sinucide, căci în condiţiile fizice actuale i se pare că omul este imposibil să se despartă de vechiul Dumnezeu. Atributul divinităţii lui şi l-a găsit în buna plăcere şi acesta este singura formă de a-şi afirma insubordonarea, «noua şi teribila libertate». In virtutea acestei libertăţi revoluţionarii au dreptul de a ucide şi pe alţii. Katov este prima victimă. Verkovenski, şeful agitatorilor, vrea o solu- ţionare a problemelor politice şi sociale chiar cu preţul a o sută de milioane de capete omeneşti. Bolşevismul nu este decât o lărgire a lumii lui Dostoievski, Materialismul istoric, rupând toate legăturile cu cerul, a făcut din poporul rus cel mai ateu dintre toate popoarele. Clasa ţără- nească nu aspira decât la pământ şi s’a ataşat şi ea revoluţio- narilor conduşi de noua religie pământească. Reacţiunea lor s’a manifestat în aceeaşi revărsare de sânge ca şi a proletarilor, dar nu era pornită din anumite principii, ci din instincte oarbe. REALISMUL LUI LIVIU REBREANU 567 Ţăranii lui Rebreanu nu pot fi asemănaţi nici cu Ţăranii scriitorului polonez Reymont. Este aceeaşi luptă pentru pământ, dar, după observaţiile lui Emil Bieldrzycki, ţăranii lui Reymont au o viaţă sufletească mai intensă, sunt capabili de sentimente subtile, cum e cel naţional, sunt conştienţi că pe umerii lor se va ridica viitorul Poloniei independente. Dimpotrivă, ţăranii lui Re- breanu n’au nicio misiune de îndeplinit, sunt naturi primitive, se bat, ucid, beau, sub impulsul unor pasiuni elementare. Ro- manul lui Reymont, apărut înainte de război, este un manifest, cu o pronunţată notă romantică, al lui Rebreanu, apărut după război, e pasiv, cu personaje constmite după metoda realistă. Oamenii lui Rebreanu, luaţi din lumea de jos, unde domină înclinările oarbe, nu sunt munciţi de probleme ca aceea a libertăţii sociale, sau a libertăţii interioare, asemeni oamenilor lui Dosto- ievski. Ei nu văd drumurile care i-ar smulge din legăturile terestre. Stăpâniţi de înclinări rudimentare, ei trăesc o intensă viaţă pa- sională. înclinările eroinei din Jar, o fac dornică de dragoste. Ele dev in pasiune, din moment ce „e centrează în jurul unui singur obiectiv. Liana şi-a aservit raţiunea pasiunii. Nu este stăpână pe sine şi cedează celui care a ştiut să capteze înclinările ei într’o singură direcţie. Facultăţile intelectuale ale acestuia însă sunt amorţite într’o măsură şi mai mare. Pasiunea sexuală care le ţine locul este o trebuinţă, şi ca orice trebuinţă ea nu poate fi decât de ordin fizic. Mai mult decât frumuseţea sufletească, aceasta caută deci plăcerea carnală. El concepe dragostea numai £ub forma unei pasiuni sexuale. Ori pasiunea, instinctivă în principiu,, prin caracterul ei de trebuinţă momentană, e schimbătoare, ca şi instinctul, şi dispare după satisfacerea ei, după ce obiectivul care o condiţionează a fost ajuns. Liana, având aceeaşi structură pa- sională, n’a putut să-şi înfrâne cu raţiunea impulsiunile Ia mo- mentul oportun, încât trebue să. sufere inevitabilele consecinţe ale actului său. Eroii lui Rebreanu sunt îngrădiţi în condiţiile teluricului şi viaţa lor se consumă între limitele satisfacţiilor pasionale. Cu totul deosebiţi de eroii lui Dostoievski, ei nu se opun legilor naturii, acceptă prin fatalitate orânduirea existentă a lumii. Eroul din Idiotul, romanul de dragoste al scriitorului rus, trăieşte mai mult pe plan interior. Pentru el iubirea este un obstacol între om şi 568 REVISTA FUNDAŢIILOR regale Dumnezeu, care trebue trecut pentru dobândirea libertăţii. Femeia trebue cucerită pentru principiul pe care-1 reprezintă, de aceea dragostea nu este o căutare carnală, ci o tortură sufletească, o suferinţă a cărei depăşire aduce libertatea. Eroii lui Rebreanu nu-şipot pune probleme spirituale. Realismul este osatura pe care se sprijină întreaga lui construcţie, prin care pătrunde în ultimele aspecte ale vieţii, desvălue instinctele şi pasiunile. Andre Joussain, în Les passions humaines, spune că a vorbi de dominaţia raţiunii asupra pasiunilor înseamnă a înşela lumea cu metafore. Elementele primordiale ale omului sunt ten- dinţe sau dorinţe suficient pronunţate pentru a da naştere la acte, dar fără a se ataşa într’un mod exclusiv de un obiect determinat, înclinările legate de trebuinţe şi necesităţi vitale raportate la obiective precise, determinate de diversele date ale vieţii, devin instincte. Arta lui Rebreanu pătrunde în natura intimă a lucrurilor, surprinde înclinările înnăscute manifestate prin instincte, sau prin formele superioare ale acestora, prin pasiuni. Personajele lui sunt stăpânite de aceleaşi înclinări, deosebite numai prin obiectivele pe care împrejurările le impun, prin pasiunile în care se manifestă, sunt, prin urmare, conturate prin aceleaşi trăsături. In Ion vedem pe fiecare din ţăranii ardeleni, iar în Herdelea, Belciug, Bologa întreaga «inteligenţă» a acestei provincii. Ţăranii din Răscoala nu sunt decât o multiplicare a: lui Ion. In diversele împrejurări ale vieţii, personajele lui acţionează în feluri diferite, însă conform aceluiaşi impuls unificator. Romanele lui sunt numai cadre deose- bite în care se răsfrânge aceeaşi viziune realistă care dă unitate întregii opere. Pentrucă pasiunile au la originea lor tendinţe care răspund unor necesităţi vitale, realismul îl îndreaptă pe Rebreanu spre clasele de jos, încleştate mai puternic cu viaţa. Oamenii lui sunt stăpâniţi de pasiuni care diferă după obiectivele pe care viaţa le impune. Pasiunile ţăranilor sunt legate de pământ, ale burghezilor, nu totdeauna bine zugrăviţi, sunt legate de micile satisfacţii zilnice, ale demagogilor de setea de putere etc. Numai arareori găsim în lumea lui pasiuni manifestate în formele lor su- perioare, instincte ce prin influenţa raţiunii încearcă se devină sentimente. Gândirea lărgeşte orizonturile lui Titu Herdelea şi Apostol Bologa, impunând înclinărilor o singură direcţie de manifestare. REALISMUL LUI LIVIU REBREANU 569 Dar raţiunea lor este numai o licărire slabă, fără putere de a disci- plina instinctele în acţiuni hotărîte, de a le transforma în senti- mente, încât amândoi rămân nişte înfrânţi. Unul se simte desră- dăcinat, încât e hotărît să invadeze dintr’un mediu care-1 înnăbuşea, iar celălalt, cu o conştiinţă a acţiunilor sale nu destul de lucidă, este surprins şi executat. Impulsiunea naturală, instinctul de neam pe care raţiunea n’a putut să-l transforme într’un sentiment pu- ternic, l-a împins pe Bologa spre obiective slab conturate. Ideea dezertării era pentru el o ţintă vagă, o chemare înnăbuşită la care nu răspunde printr’o deliberare a conştiinţei. Gândirea lui n’a surprins generalitatea lucrurilor pentru a-şi impune o comportare identică în toate împrejurările. El nu dezertează pentrucă ar fi fost prea mult muncit de problema neamului, ci pentru a se des- cătuşa dintr’o obsesie chinuitoare, pentru a merge pe singurul drum care-1 scotea dintr’un impas. Acţiunile lui nu sunt susţinute de o luciditate intelectuală, ci un fel de gândire ce întovărăşeşte totdeauna un instinct. Este o putere reflexivă pe care o are şi Ion, manifestată însă sub altă formă. Persistă în critica noastră ideea, acreditată de d. E. Lovinescu, că Ion este un erou sthendhalian. Julien Sorel este un ambiţios care încearcă să se urce pe o treaptă cât mai înaltă în ierarhia socială. Un astfel de scop presupune bogate resurse intelectuale, o abilitate mintală în surprinderea generalităţii lucrurilor. Ceea ce urmăreşte Julien Sorel nu poate fi redus la un element unic, un scop simplist a cărui realizare să fie posibilă printr’o voinţă dârză, ca aceea a lui Ion. Ambiţiosul are o conştiinţă clară a naturii do- rinţei sale şi cunoaşte mijloacele pe care trebue să le folosească pentru împlinirea ei, încât calitatea lui strict necesară este inte- ligenţa. Cum însuşi d. Lovinescu se contrazice, acţiunea energică şi tiranică este semnul logic al paupertăţii intelectuale, căci a voi este a limita. Tocmai de aceea Ion, a cărui voinţă îi limitează acţiunile în vederea posesiei unei bucăţi de pământ, nu poate fi asemănat cu Julien Sorel, ale cărui facultăţi intelectuale îl aruncă pe drumurile multiple ale vieţii sociale. Ion nu este omul care gândeşte. Simţea că de câte ori îşi sfărâma mintea să găsească o mecanică interioară care să-i îndrumeze acţiunile, se izbea numai de porţi zăvorite. Tenacitatea lui nu provenea din siguranţa în anumite planuri minuţioase, ci dintr’o forţă ultimă care trece 570 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE peste orice calcul mintal. Dacă structura lui sufletească ar fi fost organizată după principii raţionale, dorinţa de posesiune a pămân- tului ar fi fost trăsătura lui unică. Prin realizarea scopului, acţiuni^ care n’ar fi fost decât nişte mijloace, trebuiau să se termine. Setea de pământ i-ar fi subordonat toate celelalte înclinări şi intrat în posesiunea pământului, prin căsătoria cu Ana, Ion şi-ar fi înnăbuşit vechea iubire pentru Florica. Precumpănitoare în struc- tura lui sunt două pasiuni care se disciplinează între ele, producând o şovăială a acţiunilor sale. Dacă el dovedeşte o perseverenţă, ea nu este datorită inteligenţei, ci unei voinţe excesive. Aceeaşi voinţă, caracteristică tuturor firilor pasionale, în alte împrejurări face pe Horia « crăişor » al răscoalei din Transilvania. Nu conştiinţa de neam îl face conducător, ci dârzenia lui de om al forţei ultime. Mulţimea nu ştie cum să înfăptuiască dreptatea. Pornirile instinctive, chiar când ia proporţiile unei mişcări în masă, nu sunt centralizate de un obiectiv luminos, de o idee istorică. Şi ţăranii din Transilvania, ca şi cei din Muntenia, acţionează cu aceeaşi nehotărîre. Au auzit ei că împăratul ori Vodă umblă să le facă dreptate şi se răscoală, pentru a îndeplini poruncile acestora încât faptele lor nu promovează principii. Ele rămân simple im- pulsiuni de aceeaşi natură cu înclinările tuturor personajelor lui Rebreanu, deosebite numai după cadrul de manifestare, după obiectivul exterior care condiţionează orice instinct. Ion, George, din Ion, mulţimile din Crăişorul şi Răscoala, Dănduţ din Jar, ascultă de legi inexplicabile, iar Ana şi Liana de asemeni se supun orbeşte soartei şi cedează pasiunilor, deşi cugetul le spune că sunt numai nişte victime. Personajele lui Rebreanu renunţă la deliberarea intelectuală şi ascultă chemările cele mai înnăbuşite, acceptă un destin animalic. Sensualismul este ligamentul care leagă articulaţiile intime din întreaga operă a scriitorului. Realismul lui răscoleşte viaţa în straturile ei cele mai profunde, indiferent dacă sunt plăcute sau nu vederii. Prin această manieră, Rebreanu s’ar putea apropia de realiştii, care, influenţaţi de Condillac şi Helvetius, susţineau arta pentru artă. Ca filosof al «Luminilor», mişcare ostilă vechilor întocmiri sociale şi religioase, Condillac priveşte legile moţalei umane ca nişte convenţii arbitrare ale societăţii. El încearcă să elimine pe REALISMUL LUI LIVIU REBREANU 57* Dumnezeu din Univers, dând lumii o explicaţie rudimentară, în care, sentimentul fiind redus la senzaţie, omul apare condus numai de legile naturale. El cerea artei o descătuşare de religiozi- tatea romantică, o redare a lucrurilor aşa cum sunt în realitate, fără nicio teză. Doctrina senzualistă a lui Condillac a servit de suport realis- mului francez reprezentat de Champfleury, Courbet, Murger, F. Fabre, Gautier, Flaubert, etc.... Dintre toţi aceştia, Rebreanu s’ar putea apropia, prin tema romanelor sale, mai mult de Murger şi F. Fabre, de sigur fără a fi vorba de o influenţă. Adeline Protat şi Sabot rouge cuprind observaţiile pe care Murger le-a făcut asupra vieţii dela ţară. Ferdinand Fabre de asemeni manifestă preferinţe pentru viaţa şi moravurile rustice. El redă pe ţărani cu necazurile lor mărunte, îi priveşte dela suprafaţă, în vreme ce Rebreanu îi redă în viaţa lor subterană, în ceea ce sufletul lor are mai ascuns, în pornirile lor cele mai sălbatice. Apropiaţi ca temă aceşti scriitori se deosebesc de Rebreanu prin structură. Personajele lui Rebreanu nu încearcă să depăşească limitele lumii reale, nu-şi pun problema descătuşării din ordinea existenţei date, sau a modificării condiţiilor prezente. Prin această manieră este opus realiştilor, care, influenţaţi de pozitivismul lui A. Comte susţineau arta cu tendinţă. » » Pentru A. Comte, toate fenomenele lumii, chiar şi cele cu ten- dinţe psihice, trăesc în formele fizice ale timpului, spaţiului şi cauzalităţii. Ştiinţa devine religia umanităţii. Sub influenţa stângii hegeliene, reprezentată de Feuerbach, aceeaşi problemă a fost pusă în domeniul economic de materialismul istoric al lui K. Marx, iar în cel politic de socialismul lui Proudhon. Artele nu puteau rămâne în afară de această orientare spre concepţiile practice ale ştiinţei. Sainte-Beuve, care s’a raliat tot- deauna ideilor zilei, deşi susţinător al artei lui Flaubert, a acceptat cu multă prudenţă noua orientare a literaturii. Villemain a formulat teoria unei ştiinţe a literaturii, care a indicat drumul de îmbinare al lui Comte cu Hegel în doctrina utilitaristă a lui H. Taine. Realizarea realismului tezist s’a făcut prin Prouhon şi Zola şi a fost dus până în aspectele lui ultime de Dostoievski. Nuanţat de psihologismul lui P. Bourget, a primit o nouă expresie în ro- manul lui Marcel Proust. 572 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ideea cardinală din critica Iui Zola este concordanţa artei cu ştiinţa. Ceea ce el caută în literatură este adevărul uman. Şi în literatură, ca şi în ştiinţă, trehue să se plece dela cunoscut pentru a se ajunge Ia necunoscut, procedeu invers deci, scriitorilor « idea- lişti » care pleacă dela o realitate imaginară pentru a ajunge pe cale empirică Ia una cunoscută. Zola proclamă în UEvenement din 24 Martie 1866: « Je ne suis point disciple de I’art pour I’art... Je veux que Ie romancier se dise avant tout qu’il est un physiolo- giste et un psychologue ». EI nu se mulţumeşte să redea natura, qi să-i găsească legile care o determină. Nu rămâne la suprafaţa realităţii, ci caută să o explice prin utilizarea «documentului uman ». Omul este supus legilor fizico-chimice, ca şi toate feno- menele naturii, de aceea ştiinţa va deveni conducătoarea spiritului uman, a literaturii şi a artei. Fenomenele psihice fiind conduse de aceleaşi legi ca şi cele fizice, romancierul, ca şi anatomistul, disecă fibră cu fibră viaţa însăşi, observă toate faptele în ordinea în care se prezintă cât şi efectul unora asupra altora. Observaţia completată cu experienţa alcătueşte procesul verbal al însăşi vieţii, adică un tratat de psihologie şi fiziologie experimentală. Prin utilizarea unei metode experimentale în cunoaşterea vieţii psihice, Zola a îndreptat realismul către forma Iui utilitaristă, I-a transformat în naturalism, înţeles ca o « formulă a ştiinţei moderne aplicată la literatură ». Pe acest plan, situat în interioritatea naturii umane, naturaliştii s’au întâlnit cu Dostoievski, «marele Inchizitor al sufletelor omeneşti », şi prin anumite încercări cu Rebreanu, încât studierea lor comparativă nu poate fi decât concludentă. In arta Iui Rebreanu s’ar putea deosebi două direcţii: una exterioară, indicată de Ion, Răscoala, Gorila, Jar şi alta interioară, indicată de Ciuleandra şi Amândoi. Punctul diversificării îl constitue Pădurea Spânzuraţilor. Construcţia acestui roman se sprijină deopotrivă pe două puncte: unul situat în lumea exterioară a societăţii si altul în cea interioară a sufletului. Realismul, ca de- terminare în exterior, cumpăneşte ca naturalismul, ca aprofundare în acunzişurile vieţii. Alături de instinctul de neam apar şi crizele sufleteşti pe care el Ie produce. Dela datele vieţii reale, scriitorul înclină spre nuanţele sufleteşti corespunzătoare. Faptele din afară n’au importanţă decât pentru conflictele psihologice pe care Ie Realismul Lui Livlu rebrEanu S75 determină. Deşi cadrul exterior este războiul, un eveniment de mari resurse epice, el interesează numai ca factor determinant în evoluţia psihologică a eroului. Condamnarea acestuia n’are im- portanţă ca sentinţă militară, în anumite împrejurări politice, şi ca desnodământ al unei obsesii care se manifestă prin actul de- zertării. Determinările exterioare scad însă şi mai mult în Ciuleandra. Cauzele conflictului sufletesc nu se găsesc în realitatea imediată. Puiu Faranga are în sânge germenele demenţei transmis prin ereditate dela o familie degenerată. Este tipul criminalului înnăscut, ale cărui facultăţi sufleteşti se manifestă normal în viata zilnică. » i i Insă organizarea defectoasă a psihicului dă temperamentului său o notă impulsivă. Sub presiunea anumitor împrejurări, în contact cu un temperament deosebit, devine agresiv, încât după o scenă de dragoste îşi omoară soţia. Antecedentele vieţii eroului sunt simptomele unei boli întocmite într’o fişă medicală, de aceea nu le parcurgem printr’o povestire directă, ci prin desvăluirea lor în faţa medicului. Ucigaşul retrăeşte astfel toate împrejurările trecutului, se izbeşte încontinuu de mediul al cărui contact l-a îndemnat la crimă. întreaga lui viaţă se centrează în momentul întâlnirii cu Mădălina, încât obsesia jocului ciuleandra e o retrăire a momentelor de perturbări psihice, e o răscolire şi o intensificare a pornirilor inconştiente care-l duc la completa dezagregare a- entităţii lui psihice, manifestată prin nebunie. Este acesta punctul de trecere dela realism spre 'naturalism în opera lui Rebreanu, indicat de înlocuirea lui Apostol Bologa cu Puiu Faranga. Tot aşa cum desnodământul crizei sufleteşti al primului este actul de- zertării, al celui de al doilea este actul jocului. Este aceeaşi obsesie manifestată în direcţii opuse. Unul se duce la moarte, prin obsesia spânzurătorii, rezolvând criza printr’un act exterior, iar celălalt înnebuneşte prin obsesia jocului, rezolvând criza printr’un act interior, prin desagregarea eului. Faptele lor sunt deopotrivă ale unor fiinţe pasionale, unul însă pornit dintr’o pasiune, sănătoasă, care înnobilează, iar altul dintr’o pasiune josnică, degradatoare. Intensificarea primei ar fi devenit un sentiment ce ar fi dus la acrifsiciu. AI doilea a dus la crimă. Problema naturalistă a romanului Ciuleandra îl apropie pe Rebreanu de romanele lui E. Zola: Thirhe Raquin, Madeleine 594 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fdrat, Rougon Macquart. In prefaţa celui dintâi spune: « Scopul meu a fost ştiinţific înainte de toate... am arătat zguduirea adâncă a unei naturi sanguine în contact cu o natură nervoasă ». Docu- mentele umane le-a avut fie prin observaţie directă, întocmai ca medicul, fie prin lectura cărţilor multor savanţi ai timpului. Sub influenţa cărţii lui Claude Bemard: Vintroduction ă Vdtude de la mddecine experimentale, susţine că literatura este o observaţie, un experiment, iar romanele amintite sunt o aplicare a teoriilor asupra generaţiilor, asupra cauzelor determinante ale sexualităţii, cuprinse în cartea lui Prosper Lucas: « Traitd philosophique de Vhdrdditd naturelle.. . ». Ciuleandra a fost romanul care a făcut pe unii să vadă în Re- breanu un naturalist în sens experimental. Cu atât mai nepo- trivită este consideraţia, cu cât însuşi Zola nu şi-a putut aplica pe deplin principiile, încât şi romanele lui cuprind mai mult observaţiile unui artist decât experienţele unui om de ştiinţă. Naturalismul încearcă să pătrundă în cauzele cele mai îndepărtate ale stărilor patologice, dar pe observaţiile lui alienistul nu-şi va putea niciodată întemeia cercetările medicale. Romanele lui Zola rămân sondări în cele mai diverse stratificări psihice, dar nu romane experimentale în sensul strict al cuvântului. Dintre toţi naturaliştii Maupassant este acela de care Rebreanu s’ar putea apropia mai mult. Maupassant constată în arta lui ceea ce vede în realitate, fără a încerca prea multe explicaţii, este deci naturalistul care păstrează încă aderenţe cu realismul. Ca şi eroii lui Maupassant, eroii lui Rebreanu nu sunt turburaţi de nicio deliberare mintală, de nicio mustrare de conştiinţă. Naturalismul, ca interiorizare în straturile ultime ale sufletului omenesc, este preocupat de tipul criminalului cu resurse adânci, înnăscut, care duce la nebunie, căci crima şi nebunia sunt ramuri ale aceleiaşi degenerări. In afară de eroul din Ciuleandra, care pre- zintă un criminal înnăscut, oartienii lui Rebreanu se omoară sau omoară din porniri instinctive, din pasiune. Ana din Ion şi Liana din Jar se sinucid din cauza pasiunilor care le copleşesc. înfrân- gerea raţiunii de o pasiune care-şi pierde obiectivul, singurul care-i justifică existenţa, produce o deprimare sufletească inevitabil în- dreptată spre acte de suprimare. Pentrucă sunt învinşi în calculul raţional, eroii lui se manifestă prin forţe brutale, ca Ion. In faţa REALISMUL LUI LlVIU REBREANU 57 5 faptelor atitudinea instinctivă de apărare câştigă în intensitate, devine violentă până la crimă, ca aceea a lui George. Când con- diţiile existente impun o comprimare a instinctelor, atmosfera devine încărcată. Intărâtarea deslănţue o furie manifestată adesea prin devastări, violuri, crime. Ceea ce în Ion era individual, în Răscoala este colectiv. Din cauza prea multor forţe concentrate, staticul este înlocuit cu dinamicul. Parţialitatea pentru anumite persoane ameninţate, sau alte consideraţii, impun unora din cei porniţi o anumită rezervă. Insă focul trezea în ei bucurii sălbatice. Instinctul este locul comun unde se unifică toate voinţele ţăranilor. Expresiv în această privinţă este Petre. Privirile dispreţui- toare ale Nadinei îi otrăveau inima şi-i răscoleau toată ura. Se simţea pălmuit de ele, încât gândurile paşnice au fost mistuite de focul sângelui şi, din domolitor cum era la început, devine cel mai înverşunat dintre răsculaţi. Oamenii aceştia n’au nimic anormal. * » t Sunt, ca şi ceilalţi ţărani, stăpâniţi de pasiuni identice prin natura lor, deqsebite numai prin gradul de manifestare. Unele sunt înnăbuşite, altele în plină deslănţuire. Actele celor stăpâniţi de pasiuni în această a doua formă nu se datoresc nebuniei, desechili- brului mintal, ci unei foarte scăzute judecăţi înnăbuşită de o prea mare forţă pasională. Starea lor psihică este normală, de aceea toate romanele lui Rebreanu, a cărui viziune realistă desvălue aspectele pasionale ale omului, redau violenţele ca exaltări ale pasiunilor. Ele nu explică prea mult cauzalitatea crimelor, sunt mai mult o psihologie descriptivă. I n această direcţie Rebreanu s’a oprit la mică distanţă pe drumul deschis de naturalism. însuşi Zola n’a stăruit prea mult asupra studiului psihologic al criminalilor săi. El observă că, alături de bruta zdrobită de instincte, există la indivizi o personalitate morală, dar principiile pe care le apăra îi interziceau să cadă în excese de psihologism, oprindu-1 pe un plan mai mult ştiinţific. Drumul a fost continuat însă de naturalismul cu nuanţe prihologiste ale lui Dostoievski şi de psihologismul pur al lui P. Bourget. Dostoievski pătrunde în planul interior în care se desfăşoară drama sufletească a eroilor săi, surprinde cauzalitatea stărilor psi- hice duse până la îmbolnăvire. Lumea exterioară este necesară numai pentru încadrarea personajelor, de aceea acţiunea este foarte restrânsă. Romanul lui are caracter de psihologie explicativă, 37® bEvisTA Fundaţiilor regAlE r% integrată în viziunea naturalistă a scriitorului. Chiar spune undeva: « Eu sunt un realist în sensul cel mai înalt, cum s’ar spune, eu reprezint toate adâncimile sufletului uman». Iar în altă parte: Liviu Rebreanu n’a înaintat prea mult pe linia interiorizării desprinsă din Pădurea Spânzuraţilor şi mai adâncită în Ciuleandra, căci Amândoi, care ar vrea să fie punctul înaintat în aceasta di- recţie, nu atinge culmile pe care stă Dostoievski şi nici introspecţia proustiană. Compoziţia restrânsă a romanelor lui nu aruncă destula lumină în conflictele intime ale sufletului, încât este depăşit în direcţie psihologică de Camil Petrescu, Papadat-Bengescu şi Gib. I. Mihăescu. Scriitorul redă realitatea, fără să inventeze acţiuni care să justifice caractere, după procedeul clasicismului, care sub- ordona pasiunile raţiunii, Eroii lui, lipsiţi de puterea judecăţii, REALISMUL LUI LIVIU REDREANU 583 n’au trăsături dominante, ca aceia ai lui Moliere saii Balzac, ci sunt stăpâniţi de instincte controversate în direcţiile lor, încât ciocnirile lor nu se datoresc caracterului, ci temperamentului. Nota nu e însă o scădere a romancierului, căci intriga datorită ciocnirilor de caractere este o condiţie ce se impune mai mult tragediei şi comediei decât romanului. Conflictul este o urmare a continuităţii, nu a succesiunei, încât este strict necesar în dramă, care este viaţa reprezentată şi mai puţin necesar în roman, care este viaţa povestită. Se deduce de aici că romanul de compoziţie redusă, brut, ca frân- tură a unor fapte ce se succed în timp, fără a avea un început şi un sfârşit, este singurul conform genului epic. Neavând note dominante, singularizatoare, eroii lui Rebreanu sunt elemente ale mulţimii. Realismul face din el un romancier al gloatei, un pictor de frescă socială, un scriitor al romanului brut, în care acţiunile sunt prinse în duritatea lor reală, împletite dela sine într’o con- strucţie de largă respiraţie epică. Dinamismul istoriei transilvane, fondul uman al epocii, a înclinat pe Rebreanu spre dimensiunea epicului. Cum observă d. D. Popovici într’un studiu 1), încordarea viguroasă a unui popor de luptători a înnecat în vâltoarea răsvră- tirii toate notele armonice de lirism din acordurile care vibrează în sensibilitatea lui Rebreanu. Ea îl apropie de Budai-Deleanu, care a realizat geniul epic în proporţiile lui majore, şi-l depărtează de Mihail Sadoveanu, maestrul neîntrecut în descrierea celor mai subtile nuanţe în care duioşia moldovenească intonează prelungite accente de lirism. Singularizarea lui Rebreanu pe cea mai înaltă linie epic? face din el adevăratul creator al romanului românesc EUGENIU TODORAN ') D. Popovici, Contribuţia Românilor din Transilvania la literatura română « Transilvania », Iulie—August 1942, DOUĂ SONETE DE LUIS DE GONGORA LA MORMÂNTUL LUI EL GRECO, PICTOR EXCELENT Acest sicriu măreţ, de marmoră albastră, închide, dură chee, o pensulă vrăjită Ce într’o lume suavă, de-acuma părăsită, Sufla un duh în lemn, turna în pânză viaţă. Şi numele sonor, în paşnică amiază, Să ’ncapă neputând în goarnele de faimă, S’a revărsat în jur în adierea caldă: — Cinsteşte-1 pelerine şi drumul ţi-1 urmează. Zace marele Greco. A moştenit natura Artă, şi arta ştiinţă, întinsul curcubeu Culori, lumină Phoebus şi umbre vagi Morfeu. Bea lacrămi calde urna. Din măduva fiinţei Transpiră piatra după parfum suav de roze — Cortegiu funerar al pomuluL ştiinţei... PENTRU CLORIS Ce fildeş scump din Indii, sau din Păros Marmură albă, mohorît abanos, Ce chilimbar roşcat sau aur strălucitor, Ce limpede argint, cristal prea sclipitor, Ce perlă netezită, safir oriental, Rubin aprins cu ochi de jar fierbinte, Ce glorie a epocei prezente, ^ Ce mâini suple de sculptor fin şi rar, Putea-ar plăsmui un bust din cea comoară Prin minunat viol asupra frumuseţii Şi trudă iubitoare şi sfântă oboseală, Ca să nu se topească, cum un morman de ceară In ochii tăi de foc figura sa prea vană Cloris cu păr de aur, tu, dulcea mea duşmană. Traducere de OLGA CABA LUMINA INTUNERECULUI Luminile, stingeţi luminile Să rămână Lumina. O, prieteni! aripile sufletului meu Durerile le-au vestejit Stăpânul Cetăţii a închis porţile albe Când cântecul luminilor s’a sfârşit. Să mergem pe necunoscutul drum — Să mergem prieteni înfrânţi Spre împărăţia sumbră a lui Hell; Acolo e liman veşnic: zoriţi. Din somnul pământului^m ieşit Şi nimeni nu ne mai ştie, Eram o sută, o mie când am pornit Acum sunt glasuri de toamnă pustie. Apele s’au încins cu neguri Şi soarele ne-a înceţoşat zalele ! Să mergem, că ’n urma noastră, Sunt stelele, bocitoarele. Ah, prieteni înşelători, La porţile altor cetăţi vom bate Şi gândul ne va deschide: Vom fi umbrele aşteptate. POEM LUNATEC Ascultă-mă, ascultă neliniştea paşilor Din somn — drumuri ascunse în lună Largurile, pânzele nopţilor cresc; Pe-aproape cartea le-adună. De jur împrejur o legendă Ca un sol tulbură trecerea; Aburul trupului blestemă cerul — Gloria fulgeră ca o stea. RIDICAŢI-VĂ MUNŢI Ridicaţi-vă munţi ai Gloriei Peste roditoarele noastre suflete — Peste însetatele noastre inimi. Fulgerele trâmbiţilor, odată cu lucitoarele săbii, Vor împodobi grădina Europei Ca o năvălitoare zi a Păcii. Am ajuns, am ajuns ! Iată-ne ajunşi... Cei ce vor veni în urma noastră, Vor creşte, necunoscând Nici Ura, nici rana minciunilor... Purpura sângelui ţâşneşte din pământul Piepturilor noastre, ca zorile unui alt veac Şi gura arsă De setea măririi, Patrie, ţi-o dăruimî Cine-a şovăit alături de tine? Cine ? Inghită-1 vaierul Iadului ' Şi copiilor lui Crească-le spini, trei mii de ani, In loc de braţe. Umbra ta, trupul tău, se ridică, Uriaş, peste cetăţi, despică — Iluminând marea pădurilor, cerul Grăbind Biruinţa deplină. Odinioară, guzganii rodeau rădăcinile Lanurilor de bronz — Acum stelele preamăresc Liberarea — Adevărata înfrângere roşie... Am ajuns, am ajuns ! Iată-ne ajunşi! Ridicaţi-vă munţi ai Gloriei Peste însetatele noastre" inimi. DIMITRIE STELARU CALIGRAFUL Şi dela Dumnezeu am învăţat ceva: caligrafia. Eu nu-1 văd, ca alţii, cu oile sau în ogor, nici robotind ca un salahor, cu sapă, cu bardă sau mistrie. Nu, eu îl văd scriitor: se aşează la masa lui de argint, ia condeiul şi scrie. O, condeiul lui de mărgăritar! Şi scrie apăsat şi şterge, scrie rar, numai cu rouă şi vis. Uite, sub ochii noştri s’a deschis fragedul lui manuscris. Mie îmi place cum scrie El valul, râul, ca un fir de beteală şi dunga norilor pe zare, violetă — dealurile desenate uşure, cu cretă — stelele sus, ca un lan de cirilice şi parafa Carului Mare. Pentru toate vremurile, pentru toate graiurile, are acelaşi, din veac, alfabet. Scoate doar alte cerneluri din sipet şi scrie din nou, ca la ’nceput, în piatră, în iarbă, în lut. Uite munţii, frumoşi, de metal, ca un manuscris medieval şi pădurile, calme, domoale, cu chenare de umbră pe poale, cu arabescuri albastre, cu spirale. CALIGRAFUL 591 II văd si-acum, asa cum se trudeşte la masă, chinuit, călugăreşte. Pentru fiecare lucru are un text, pentru fiecare umbră o pisanie, scrise cu chenare roşii şi cu slove mari, de floare, ca ’n cazanie. Pre vremuri, ci-că, nu scria tocmai El; punea pe alţii să scrie, şi nu ştiu cum se făcea, dar ei scriau la fel — chiar cei patru sfinţi evanghe'işti erau un fel de stenografi, nişte copişti Scriau mereu, fără simbrie şi El îi învăţa, de sus, caligrafie. Dela o vreme a ’nceput să scrie iar. Scrie şi acum, cu litere de aur şi de fum, uneori cu plaivazul mare, de jar; atunci scrie greu, scrie amar. Câteodată, când cade ostenit pe manuscris, plânge şi sărută fruntea poeţilor în vis. Şi scriau ei atunci în locul Lui: cu lacrima, cu visul Domnului. TRISTIA Oamenii aceştia, bărboşi, pădureţi, ca nişte urşi apenini, ca nişte mistreţi. îmi dau ocol ca unei ciudate jivini, adusă de vânturi, de valuri de pe meleaguri streine. Trirema fuge de mine cu o mie de braţe; se mai vede pe zare şi-acum, ca un ibis supţire — o umbră, o părere de fum. Şi mare, ah marea asta sumbră I Dela Ostia până în Euxin era dulce însă fermecătorul chin al plecării. Acelaşi soare, al patriei, pe frunte, pe mâini, vreme de nouă săptămâni, pe lângă ţărmul achaic, printre ostroavele cyclade — alunecând, după vânturi, agale, aveam mereu Cetatea sub sandale — şi mare bună, calmă, viorie, purta aroma ei stăruitoare, vie. Stelele, mângâitoarele stele jn’au părăsit, vai, şi ele pe unde se ’nnecară, odinioară, Frixus şi Helle. 5*S Aici, pe ţărmul hain şi barbar, m’a părăsit şi mithologia. Nu se mai ivesc tritoni, nu se aud sirene, nici melodioasa Selene. Mă paşte, mă paşte urgia l Scyţii aceşti, întunecaţi, bărboşi, mă primesc omenoşi, ca pe un străin. Mă îmbie în graiul lor-tulbure, necunoscut, cu pâine, cu faguri de aur, cu vin, în vase grosolane, frământate din lut. îmi dau haine barbare, de oaie. Pe-afară se ’mplântă suliţi înalte de ploaie. Toga ce mi-a mai rămas, ca un linţoliu o aştern, când dorm, la căpătâi. Cerul miroase atuncia a lămâi şi mă visez din nou în Capitoliu, » BALADĂ PENTRU CAMARAZI Camarazii noştri veneau de undeva, de departe, din negurile helgolande, dela Rhin, Toţi parcă se trăgeau din spiţa de fum a lui Lohengrin. Ce tineri mai erau, nespus: nişte copii, ca jimbla toţi, ca spicul porumbului. Şi chipeşi în hainele lor de culoarea plumbului şi de silex, cu căştile acelea sumbre, balte. Rândurile lor veneau din urmă multe, fără număr, înalte — Sub cerurile prea largi, fără pic de senin, ne ’ntâmpinăm unii pe alţii: Wohin, wohin ? Câteodată unul de al lor se poticnea şi cădea în drumul viclean, necunoscut. Camarazii lui îl aşezau cuminte, în lut. Se aliniau neclintiţi, ca la paradă Şi cântau frumos, ceva, ca un psalm, ca o baladă: <( Ich hatte einen Kameraden...» Şi noi la fel, dar dinspre miazăzi, tălăzuiam prin ţara neagră a lui Miază-Noapte, alergând după marea înseninare. Oameni de pământ şi de sulciiiă — ne-aştepta în urmă Bărăganul. . . De-ai noştri, de cădeau, îi îngropam în grâu, dar nu prea adânc, să simtă lanul BALADĂ PENTRU CAMARAZI 595 cum se sbate în vânt deasupra, să li se pară ţara mai aproape. N’avem timp să cântăm — Nici nu mai puteam, într’adevăr; dela o vreme mestecam parcă numai pământ şi schije — şi nici să-i plângem. — « Asta e treaba femeilor », spuneam şi plecam mai departe, tot mai departe... Cerul mirosea a pâine caldă, a ţărână şi a moarte. 7* DRUMUL ÎNTOARCERII Cerurile ne erau prea departe — încremenite, ca de bazalt. Toamna trecea pe lângă noi, presărându-ne' peste umăr, în mână, vrafuri de foi, parfumul ei de ţărână. Glasuri de brumă strigau: înapoi, înapoi, nicio nădejde pe ţărmul celălalt. Luna vibra, pe catargul înalt al munţilor, tot mai răzleţi. Pe sub măguri de fum, pe sub nori mai alunecă triştii drumeţi, palizii mei călători. Caspice mari şi nestrăbătute, înmărmurite, ca ’n ziua de-apoi, frunţile ’n umbre de neguri bătute strigau: înapoi, înapoi. Colo, albastru, cade vulturul, tot mai aproape rotind. Zările grele se ’nclină pălind, palid e tot împrejurul. Drumul întoarcerii e scris doar pe cer — vaduri de stele, deasupra, puzderii. Pământule, fă-te culcuş, lăicer! Se simte, în preajmă, răsuflul de ger al nemărginitei Siberii. HORIA NIŢULESCU POPA FĂR’ DE PĂCAT Prietenului Ion Niţescu — Ceva ne mai pomenit, părinte... Boul a fost desgropat... Preotul care taman îşi vărsa cafeaua din ceaşcă în farfurioară, s’o răcească, înainte s’o ducă la buze, îşi opri tabietul dintrodată caşicând mâna i s’ar fi sgârcit din încheietură. — Boul ăl turbat ? se resti el, parcă să se dea gaie la agentul sanitar, care în picioare lângă scara cerdacului cu pălăria în mână, smerit — după cuviinţă — îi raporta « cazul ». — Da, Părinte, boul ăl turbat, confirmă agentul şi ochiul lui, învăţat să citească de pe chipurile oamenilor, băgă de seamă deasupra bărbiei Sfinţiei sale o pată mare albă, care iute se umflă într’o rumeneală jilavă, caşicând obrazul popii ar fi fost înghimpat de urzici. — Mă ! Ce lume, ce lume ! Agentul sanitar îşi potrivi, după împrejurare, un chip pustiu pe faţă. Adică: Mie îmi spui ? Cine îmi oftică ficaţii ? Cine bagă vrajbă oarbă împotrivă-mi ? Cine fără obraz râde de învăţătură şi cercetează întunericul ? Cine alţii, decât milogii şi tâlharii ăştia! îşi veni în fire însă, fiindcă din fundul curţii, unul din zăvozii popii se apropiase. La ora asta se slobozeau cânii din lanţ. Agentul se trase c’o treaptă mai sus, lângă uşa cerdacului. îşi zicea că-i omul curţii, dar cânele venea spre el, cu capul ridicat, nările umflate şi toţi dinţii la vedere, încât nu ştia dacă se apropie cu gând de oblăduire sau venea să-i sdrobească oasele. Ce gust şi la popa ăsta ! Să ţină aşa neam de câni răi! Aduceau mai de grabă a tigri, atât erau de scunzi şi de lungi în trup, cu pieptul ca zidul, şi picioarele 598 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mici, tari şi groase; în cap aveau ochi piezişi şi sclipitori ca fierul coasei; le mai şi tăiase urechile, le mai scurtase coada, ca să-i facă şi mai înfricoşători şi mai răi. Grozav neam ! — Pleacă Tiberie, certă popa cânele şi zăvodul la glasul stă- pânului făcu un ocol larg parcă să măsoare curtea, se opri la cocina porcilor, îşi întinse tot trupul încordându-şi vinele din grumaz şi până în coadă, apoi lenevos plecă să se culce sub pătul. Popa se întoarse cu privirea la omul dela scara cerdacului. — Mă! Cocoşel, n’o fi ăl bou.. . Agentul se lovi cu latul mânii peste piept. — îmi pare rău părinte !.. . boul pe care Sfinţia ta ai poruncit să-l îngropăm... Duman, boul ăl de hăiş, boul ăl turbat. . . doar nu l’am dus eu cu carul lui Trică Potrocală în pădure?.. . N’am « asistat » eu până l’au îngropat în poiană ? N’am « dresat » eu proces-verbal ? Se opri, căci se cam iuţise. Aşa i se întâmpla de câte ori îl întărâta oarecare în cinstea meseriei. Lăsă pe popă să-şi soarbă cafeaua şi apoi lovi scurt: • — L’au şi jupuit. . . Popa îşi trânti ceaşca în farfurioară mai s’o spargă. — Va să zică de aia l-au desgropat ? — De aia, răspunse cu obidă omul legii. Se lăsase un răstimp de tăcere. In sufletul popii necazul lovea înfundat. Pe urmă îşi simţi tâmplele bătând şi un junghiu plecat din lingurică, răsucindu-i-se sfredel până în gât. Pasă-mi-te aşa te loveşte damblaua. Ca să-şi liniştească sângele în vine trebuia să afle neapărat pe făptaş ! — Şi cine zici că l-a desgropat ? — Dracu ştie părinte. Şi imediat se închină. — Doamne iartă-mă. Că mă face să drăcui în zi de Vineri. Dar popa, spre mirarea lui, îl încuviinţă. — Ba nu ! mă Cocoşel. . . Drept grăit-ai... Că ăla e omul dracului, nu a lui Dumnezeu. — Că le-am spus cu vorbă bună. . . făcu agentul întărit de încuviinţarea popei. Mă Rumânilor, nu vă jucarăţi cu focul. . . că dacă vă sgâriarăţi cât vârfuleţul acului, dracul v’a luat — Doamne iartă-mă... POPA FĂR* DE PĂCAT 599 Popa începu să răsucească o ţigară. Şi aici îşi avea tabiet, ca în toate. Nu facea o ţigară ca tot Rumânul, întreagă, după măsură, ci îndoia foiţa, o muia binişor între buze şi o reteza la căpătâiu. Şi în foiţa asta scurtată băga tutun mult. îşi avea popa socotelile, în care agentul plin de cuviinţă pentru părintele satului, nu se amesteca. — Va să zică de aia le-am ţinut eu Duminecă predica aia frumoasă ? zise popa, între două fumuri. — Şi eu le-am cetit « instrucţiile » la primărie. — Şi cât de « adânc » le-am vorbit la cursul seral de pericolul turbării... — Şi eu am trimis capul cânelui la Bucureşti pentru « analiză »? Popa închise ochii, parcă să simtă mai bine gustul ţigării şi când îi întoarse la lumină, erau ceţoşi ca la beţivi. — Şi le-am înălţat clopotniţă nouă la biserică... făcu el cu amar. . — Şi eu le-am adus ser, să-i injectez când îi doare gâtul. Agentul crezu de bine să se oprească. Dus de ambiţie, se luase la întrecere cu popa. Schimbă deci isonul. — Căci le-am spus... Mă Rumânilor, de ce n’ascultarăţi de vorba bună... Că ne-a blagoslovit Dumnezeu cu Părintele Dia- coniţă, un preot, cum nu se află nici în Severin... Că eraţi nişte păcătoşi, nişte milogi înainte să vină Sfinţia Sa aici la noi... Şi el ne-a dat şi şcoala şi el ne-a întemeiat Banca populară. Şi biserica noastră, ce era înainte ? O ruină ! Şi el ne-o face ca păpuşa. Mă ! De ce o fi inima în noi atât de otrăvită ? Peste faţa uscată a părintelui trecuse acum o rumeneală, dar de alt soiu, asta de voiebună. Avea ochi daţi dracului agentul. Ii plăcea să zică că stă turceşte în inima omului. Şi dintrodată se oţărî. — Că dacă n’ascultarăţi, eu o să « raportez » la Domnu medic primar. Părintele Diaconiţă îşi aplecă ţigara peste pălimar şi îi ordonă: — Aşa să faci Cocoşel... Să reclami... Dar agentul începu să regrete ăst gând iuţit. Să ia drumul la Severin când inima plesnea în el, de treabă. Mâine, poimâine venea maşina în arie şi el încă n’adunase grâul. 6oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Ăla-i omul dracului, făcu popa răsturnându-şi capul acum peste speteaza scaunului, ca să tragă mai în plin din ţigară. .. nu-i omul lui Dumnezeu. Şi închizând un ochiu, rosti cu plan subţire: — Dar o să-l prindem... şi o să-l purtăm cu pielea boului în spate, Duminecă, la horă... Agentul icni de râs. Asta-i răcorea sufletul. Să vadă pe ăl milog cu pielea boului în spate... — Zău părinte, asta-i bună... să-l plimbăm cu alaiu dela primărie până la Sfinţia ta şi îndărăt la primărie, înţolit cu pielea boului... Şi dete să râdă din nou, când zăvozii se repeziră din fundul curţii, călcând unul peste altul şi aruncându-se nebuni care mai de care să ajungă la poartă. — A venit cineva, Părinte, zise agentul şi făcu un pas ca să cate ’n drum, dar popa îl opri. — Las’ Cocoşel... Cocoşel zâmbi pe sub mustaţă. Ştia el planul popii. — Dacă-i omul lui Dumnezeu, făcu tacticos părintele Dia- coniţă, se descurcă singur, dacă nu... Şi lungi vorba încheind-o schimonosit, parc’ar fi muşcat din- tr’un măr pădureţ. — Tot satul ştie că la ora asta slobod cânii. Larma dela poartă era îngrozitoare, cânii lătrau, mârâiau, sforăiau. Şi popa şi agentul aşteptau cu sufletul în buze să vadă cine-i voinicul, când dintr’odată se ivi Trică... Trică Potrocală, Trică Potrocală, în mijlocul haitei, Trică Potrocală şchiopul şi cebăluitul apărându-se cînd în faţă când în spate, cu o crenguţă parcă atunci ruptă dintr’un gard. Popa ar fi vrut să râdă, după obiceiul lui, căci Trică Potrocală era ăl mai prăpădit om din sat, bătut de Dumnezeu şi bătut de oameni, flăcău tomnatic, ajuns Ia treizeci şi trei de ani fără muiere — şi deşi cu oarecare stare, totuşi la suflet şi la purtare ăl mai milog. Ar fi vrut să râdă, dar trebuia să recunoască meşteşugul omului. Ca să răsbească el de furia cânilor numai c’o jordiţă în mână, însemna că avea dar... dar în privire, dar în vorbă, sau dar numai în mişcările mânii. In fine omul ajunse la scară şi aci cânii îl slăbiră. Ţinea mâna stângă în sân, unde se vedea că fereşte câteva ouă să nu se spargă. POPA FĂR’ DE PĂCAT 6oi — Sărut mâna, Părinte. Omul simţi asupră-şi privirile de oţel ale popii şi parcă prin ele şi gândurile Sfinţiei Sale. — <( Ce caută milogul asta aici, îşi zicea Trică pentru popa, că nu prea e bisericos şi nici cu plo- coanele nu se îndeasă », Şi chiar în modul ăsta îl întâmpină popa: — Ce te aduce mă Trică pe la mine ? — Ia numai bine, răspunse Potrocală şi băgă de seamă că popa are o barbă ascuţită, şi crestată la mijloc cum numai ţapul şi cu dracul o au... El însă îşi potrivi chipul cel nevinovat pe faţă. Voia să pară un om nevoiaş şi trupul lui lung şi-l mai lungea cocoşându-şi-1, şi pieptul subţire şi-l strângea sugându-1 înadins. Aşa părea, dar popa nu era om să fie dus. Pe Trică nu-1 însemnase Dumnezeu de geaba. Prost, cu gura lui veşnic căscată şi nasul adus până ’n mustăţi... dar dacă te uitai bine îi ceteai viclenia, ascunsă pe sub sprâncenele buhave şi roşii, pe la colţul ochilor pe jumătate închişi, pe la aripile nărilor gata parcă să râdă. Dar mai ales prin buza a de sus despicată — aşa se născuse — pe acolo se zăreau dinţii din faţă, mereu a batjocură. — Că părinte, dacă o vrea Dumnezeu, mă însor... mă însor cu Voica... — Fată bună, făcu cu ochiul agentul către popa... — Fată harnică, râse popa. De harnică ce e s’a grăbit şi cu copilul... Ce să-l mai ostenească pe Trică, îi luă vorba din gura agentului. — II aduce plocon de nuntă. Trică însă îşi avea înţelepciunea lui. — Păi părinte, aşa cebăluit cum îs, cine să mă ia pe mine ?.. . decât una cu copil. Şi dintr’odată începu să mişte ouăle în sân, ca s’arate că nu venise cu mâna goală. — Că asta m’aduse la Sfinţia ta... să mai îmi ceteşti şi mie... să mă curăţ de ale păcate... • Vorbea, dar cu ochii mereu pe popă. Şi ochii îi avea de drac, ochi piezişi întinşi până ’n tâmple. Şi părul pornit de pe frunte din două vârtejuri, ca două corniţe. Dar nici popa nu credea omului. Mulţi oameni îţi sunt dragi, aşa fără să ştii de ce şi pe mulţi alţi îi asupreşti fără pricină. Dar 602 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la Trică nu era taina asta. Avea ceva şiret şi ascuns în glasul lui, aşa că nu-i erau îndeajuns cuvintele lui bune, trebuia să-l şi încerce. — Bine faci, mă Trică... S’au făcut oamenii... — De speriat, înnădi vorba Trică şi îşi zise că şi nasul popii subţire şi ascuţit tot nas de drac este. Deodată popa întoarse vorba scurt: — Auzişi de tâlhăria din pădure ? Omul parcă găsise o goangă rea, că scormonea cu vârful joardei în pământ. Popa privi peste capul lui, către agent. Agentul îi răspunse din ochi. — Ce zici, mă Trică, de nelegiuirea din pădure ? — Care nelegiuire, făcu mirat Potrocală, ridicând încetişor capul. — Boul!... — Care bou ? — Boul ăl de hăiş, Duman... boul turbat. Trică dădu din umeri. Dar în gând îşi zicea că nu numai trupul popei e de diavol, dar şi tot cugetul lui. — N’auzişi că boul a fost desgropat şi jupuit ? Omul părea năuc de mirare. Dar popa băgă de seamă că se preface. Se hotărî să-l lucreze în iţe strânse. Tocmai atunci, prin poarta larg deschisă, intra cireada popii, zece vite mari, frumoase, cu coarne lungi şi întoarse, vite mol- doveneşti. Vacile mergeau agale, se opreau puţin, întorceau capul, cu o privire îngrijată după viţei, apoi porneau iar, gonind cu coada roiul de tăuni. In jurul lor săreau viţeii, fugind, săltând şi căutând să împungă cu capul fără coarne. La urmă venea taurul, atârnând cu trupul lui cât malul şi înspăimântător la chip ca un haiduc fioros. Trică se trase mai la o parte. Ce patimă la popa ăsta ! Toate săl- băticiunile în curtea lui: câni mai răi decât lupii, tauri... Patimă de diavol! . Luat cu trecerea cirezii, popa slăbise interogatorul, iar Trică profita de împrejurare ca să-şi vină în fire de-a-binelea. Ca să nu cumva să dea de bănuit, începu el vorba respicat. — Ce să-ţi spun, părinte, grozavă nelegiuire. Popa privi câtva timp buimac, simţea că-i dus, dar nu ştia de unde să-l ia. De aia se înfurie, POPA FĂR' DE PĂCAT 603 — O să-l prindem, mă Trică şi o să-l purtăm Duminecă, la horă, cu pielea boului în spate... Deodată chipul lui Trică se strânse în buze şi în frunte. Popa îi prinse mişcarea. — Nu-i aşa Cocoşel, că o să-l prindem? — Sfânt... făcu agentul. Şi o să-l înţolim cu pielea boului. Acum Trică îşi aminti de ouăle din sân. — Adusei şi eu un plocon Sfinţiei tale. Popa răspunse cu dispreţ: — Du-le la cunie. Atât aşteptă Trică şi porni şontâc, şontâc, dar cât mai în grabă cu putinţă. Cânii de data asta îl slăbiră. Nu lătrau pe cei cu plocoane. Cum plecă Trică, popa se adresă agentului: — Ăsta-i! — Care ? — El e ! Să mă trăsnească Dumnezeu, dacă vorbesc cu păcat. Uită-te bine la el. Intr’aceasta, omul nevoiaş se înapoiase. — Apoi sărut mâna, părinte. Popa îl opri. — Mai stai să-ţi citesc. — Nu ! Că Sfinţia ta, la timpul ăsta eşti prins cu câte daraveli ale curţii. Dar popa nu voia să-l slăbească uşor. — Stai, mă Trică... Nu te las eu să pleci necinstit dela mine, şi-şi râdea de strânsoarea omului. Trică se da de ceasul morţii să scape. — Dar mi-e cam de grabă mie. Viu eu, mâine... sau poi- mâine... sau mai bine Duminecă, după Sfânta slujbă. Şi dând sărut mâna, o luă la picior. Popa şi cu agentul aşteptară până ce nu se mai auzi pasul ăl şchiop şi apoi îşi deteră părerea: — El e. ’ — El e, Părinte. — Trebue să-l plimbăm cu pielea în spate, Duminecă. — Sfânt, Părinte. Şi asmuţind pe agent: — Ia-te după el şi-l mai descoase şi mâine s’anunţăm jandarmii. Cocoşel îşi luă ziua bună şi porni iute după vinovat, 604 REVISTA FUNDAT11DOR REGALE Trică, şchiop, şchiop, dar avea pasul lesne. — Stai, mă Trică... îi strigă agentul. Trică se făcu a nu auzi. Agentul o luă la fugă. — Stai, mă Trică. Omul se opri. — Stai să mergem împreună... Doar avem un drum. După cum îl povăţuise popa, Cocoşel începu să-i vorbească. Dar Trică tăcea. Agentul se înverşunase, îi înţelese planul. Vorbea, dar cu ochiul trăgea la chipul făptaşului. Trică părea prostit, aşa nu răspundea de fel. — Mă, ce popă avem !... se minună Cocoşel. Nici la Severin nu se află. Şi glas, şi carte, şi vorbă !... Dar mai ales om de ispravă. Uite tu, ce clopotniţă nouă ne-a făcut. O minunăţie ! Să te cru- ceşti ! O să plesnească fiere de necaz şi Izvorănilor şi Broscă- renilor... Trică însă tăcea, nici aşa, nici aşa nu răspundea, iar pe chipul lui nicio mişcare. Mare şiret. Atunci agentul cârni vorba. — Şi are dar la cunoscut oamenii. Uite aşa turceşte îţi stă în suflet. Şi ce crezi tu, că pe făptaş nu-1 descopere popa? El are în cărţile lui, toate secretele... Aşa o să mi-1 strângă... aşa o să mi-1 facă... aşa o să mi-1 dreagă... încât singur o să mărtu- risească : Eu am desgropat boul, eu l’am jupuit... Şi singur o să-şi pună pielea de bou în spate, iar noi o să ne prăpădim de râs, când o trece dela primărie până la biserică... Intr’aceasta Trică ajunse acasă. îşi luă noapte bună dela agent. Agentul însă se luă după el. — Mă Trică, se minună el, dar frumoase prune mai ai. Şi sărind şanţul lângă gard, culese câteva prune din pom. Trică băgă de seamă lăcomia agentului şi zise că asta pentru el era lucru bun. * # # Noaptea era întunecată. Pântecul norilor era plin cu tunet şi grindină. Câte-o stea cucăia pe la încheietura norilor, dar n’avea putere să-şi deschidă genele de lumină. Vântul plimba o pâclă subţire ca o pânză de borangic peste case, peste pomi şi peste drum. Luna nu se ivise pe culmi să spargă oblonul norilor. Nici cânii nu mai lătrau prin sat, iar fluierele băieţilor încetaseră de fOJ»A FĂR' DE PĂCAT «•5 mult. Doar gărgăunii foiau, şi prin iarbă arsă, greerii ţârâiau cântecul lor plin de noroc. La ăst timp împotrivit, când cerul adună taină peste taină, când desparte pe om de om şi-l apropie de duhurile necurate, Trică se hotărî să meargă la baba Hârşova. îşi scoase opincile, numai şi numai să meargă în mare linişte. Destul îi cădea piciorul ăl şchiop ca plumbul. O luă prin grădină, sări gardul de mărăcini şi în şanţul de lângă drum se opri. Aci se aşeză jos să răsufle puţin şi să-şi scoată din talpă spinii. Trebuia să şi gândească. Ocolise biserica. Acolo dormeau maistorii, acolo putea să fie vre-un vătăşel dela primărie. Trebuise să ocolească şi curtea popii, să nu tre- zească zăVozii. Acum s’o ia deadreptul prin vadul pârăului, căci altcum nimerea în primărie. Omul trecu drumul, privi în dreapta, privi în stânga. Nimeni! Asta era bine ! Plin de curaj porni înainte, până ce dădu de prundiş. Atunci îşi sumese izmenele şi intră în apă. Un fior rece îl scutură până în umeri. Trică scăpă o înjurătură. — Al dracului Popă!... Cum mă poartă pe drumuri în toiul nopţii, ca neoamenii... Dincolo de vad, el se svântă, se şterse cu poalele cămăşii şi porni mai departe. Ocoli o poeniţă aşezată lângă apă şi sări din nou gardul de mărăcini deadreptul în grădina Hârşovei. Aci nu mai avea nicio grijă. Doar de mărăcini, căci iarba era tare şi grădina plină de scaeţi. Timpul se arăta pe inima lui. Bătrâna era vrăjitoare, şi ’n ceas de noapte îşi turna ea meşteşugurile. Şi nici câni n’avea, ci numai pisici. Trică acum se socotia. Loc mai bun ca şopronul babei, nici că se afla sub soare. Acolo baba aduna lâna. Trică îşi râse şiret. Cine dracu să caute pielea boului sub maldărul cu lână ? Apoi se chiti cu gândul: Ce o să-i ceară baba ? Căci era sgârcită, de nu se mai afla! Dacă afurisita zicea: Jumătate şi ju- mătate ! Pe din două ! Inima lui Trică se strânse cât o gămălie de ac. Apoi iar se umflă. Mai bine să se vadă cu pielea boului în spate, de râsul satului, la horă ? Şi Voica ? Trică se trezi urcând din greu coasta către casa Hârşovei. Pielea ori Voica! Al dracului răspuns! . Luat de gânduri, omul ajunsese în bătătură. O luminiţă ardea la fereastră. Vrăjitoarea nu dormea. El bătu în geam. — Cine-i ? — Eu, mătuşă, eu, Trică... 6o6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Tu eşti ? t Omul auzi ceva miscându-se în odaie, casicum s’ar fi trântit un capac, apoi un scaun hârşâind şi pe urmă văzu pe bătrâna vră- jitoare. Un scurt fior îi trecu prin şira spinării. Şi totuşi o cunoştea destul de bine. Dar acum în pragul uşii, luminată numai de ceara nopţii, cu capul într’un tulpan negru şi într’o cămaşă lungă până’n pământ, părea o strigoaică. . — Ce te aduce, nepoate ? Trică abia putu răspunde. Capul femeii era alb, ochii în- fundaţi, ca şi cum ar fi avut orbitele golite şi dinţii lungi, dinţi de hârcă. Niciodată nu o văzuse atât de fioroasă. — Ce te aduce, nepoate ? Trică se încontră cu el însuşi. Ce dracu ? Era milog? Aşa unealtă îi trebuia lui! Şi dintrodată se linişti. — Mătuşă, m’au călcat necazurile. — Voica, râse vrăjitoarea. Omul răspunse cu obidă: — Mai rău decât atât! — Stai jos pe bancă şi povesteşte tot. El începu să-şi depene amarul. Femeia îl asculta şi la urmă se învoi. — Bine, mă Trică. Adu tu «marfa» aici... şi ascunde-o după gândul tău în lâna din şopru. — Că ţi-oi da doi cocoşi, mătuşă. — Sau mi-aduci un car de lemne. — Ţi-oi aduce. Norocul lui! Vrăjitoarea cerea mai puţin decât se aştepta. — Aduc, mătuşă... aduc carul... Pe urmă îşi complectă planul. — Mâine în zori, când vin cu butoiul la maşină... mă abat pe la Dumneata. — Mâine în zori. Şi râzând parcă în necazul popii: — Să poftească cu jandarmii. Femeia îl linişti. t — Nu mă tem eu nici de jandarmi, nici de popă. Omul plecă fericit pe acelaşi drum şi la fel de grijuliu. Să nu-1 vadă acum, să strice toată isprava. îşi simţea inima săltând POPA FĂR’ DE PĂCAT 607 de bucurie. O fi popa omul dracului, dar şi el. Nu era mai pe jos ! Auzi vorbă! Cu pielea boului în spate ! Ce om vrăşmaş ! Ce-i mai păsa lui ? Boul fusese omorît şi îngropat. Nu mai era al popei. Era al ălui vrednic. Şi îşi aminti cu cât chin desgropase vita, în cumpăna nopţii, singur, fără niciun ajutor. Căci la trebi de astea nu-i bine să amesteci nici pe tată-tău din mormânt! Cu câtă grije scormonise pământul, ca să nu strice pielea. Cu câtă grijă se chitise în pământ să nu fie văzut. Cu câtă grijă înfigea sapa, să nu fie auzit de careva. Plesnea o creangă, inima i se oprea în piept. Foşnea vântuleţul, sapa începea să-i tremure în mâni. Şi asta numai cu lucrul pământului. Apoi să jupoi cogeamite vită, aşa dintr’odată, mai bine ca maistorii dela abator, fără să pierzi nici o părticică... Asta-i mare meşteşug ! Şi nu numai munca... Dar câtă primejdie. Priveau la el din iarbă ochi de cremene şi ochi de foc. Şerpi, şopârle, păianjeni şi toate lighioanele pădurii, care se înfruptă din trupul mortăciunilor ! Şi pe capul lui roiau roiul de gărgăuni şi de viespi sălbatice. Şi în depărtări licurici de ăi răi, care aprind flăcările de cimitir... Şi popa care voia să-l plimbe cu pielea boului în spate. Dar ăi de caută comori, ăi de sapă în pământ blestemat ? Ăi de se îmbogăţesc cu aurul altora ! Pe ăia nu i-ar purta popa cu comoara în spate. Ălora le-ar zice popa: sărut mâna. Deodată deasupra culmei se ivi luna, lună plină ca un piept voinic, dând în lături norii vrăşmaşi şi dintr’odată grija lui Trică se prefăcu în fum... * * # Om mai duşman ca popa, nu se afla în toată lumea asta albă. Şi ca agentul. S’au ţinut de cuvânt. L’au călcat cu jandarmi, cu notarul şi cu primarul. I-au făcut percheziţie. Ce piele, Părinte ? Care piele, domnule Jandarm ? Dar oamenii stăpânirii i-au scotocit casa, au urcat în pod, au umblat prin grajd, au vânturat grâul din magazie. Iar Trică în inima lui râdea. Bine o adusese. Ce piele, Părinte ? Care piele, domnule şef ? Nu-i şi nu-i! Au plecat cu toţii. Cel mai otrăvit era popa. Se cunoştea după chip. Ii tre- mura barba şi îi juca ochiul ăl stâng, de necaz. — Ai ascuns-o bine, Trică. Dar omul acum era sigur pe sufletul lui. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE (ii — Să mă trăsnească Dumnezeu, dacă o fi pielea de bou în casa mea. Şi imediat o dete în baznă. — Doar pielea după mine şi după boii mei. La ieşirea din curte, agentul scutură prunul şi-şi umplu căciula. Dete şi popii să mănânce. Dar popa îl înlătura cu scârbă. Vezi bine ! Prune de furat! El era popa Diaconiţă, popa făr’ de păcat! II Duminecă dimineaţa Trică Potrocală frumos înţolit, intră în biserică. Dar ce minte la ăl nărod! In loc să stea cu cei de o seamă mai la loc dosit, el dete buzna — auzi ce nesimţire — în faţă, chiar lângă primar şi lângă domnul şef. Popei, care tocmai ieşea cu Evanghelia, mai să-i cadă din mână Sfânta carte şi să facă de toată baznă rânduiala slujbei. Uite câtă ambiţie pe capul ălui păcătos. Ăsta-i zmeritul viclean — cea mai a dracului lighioană, din câte a prăsit Dumnezeu pe pământ! Cu lauda pe buze şi batjocura între dinţi! Spovedind în strană, dar scuipând sub patrafir. Cinstit la cârciumă, dar tâlhar la drumul mare... Totuşi popa se ţinu bine şi cu glas deschis rosti: — Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Trică îşi aminti de cuvintele agentului: Glas ca al popei Dia- coniţă, nici în Severin nu se găseşte ! Asta era aşa ! Om fără păcat ! Mândria, mai bine zis prostia lui Trică nu da pace popii. Chipul nărodului îi sta parcă în gât ca o ghemotoaşcă de mămăligă. Trebuia să-şi cureţe gâtlejul ca să dea rotunzimea moale glasului şi să rostească aşa cum ştia doar el: — Că Sfânt este Dumnezeul nostru şi mărire înălţăm... Dar şi Trică îşi avea în gând socotelile lui. Dacă popa e fără păcat, de ce a vrut să-i pună pielea de bou în spate... Şi pufni înfundat. I-o făcuse ! Acum nu-i mai păsa. Avea proces-verbal în regulă. — Să luăm aminte... Pace tuturora... cânta preotul. Şi privind cu coada ochiului la Trică, se gândea că ce ' bine i-ar fi stat înţolit cu pielea boului! Sunt oameni sortiţi batjocurii! POPA FÂR’ de păcat1 609 Trică din partea lui nu se lăsa mai prejos. Şi el ţinea din scurt pe popă. Ii ascultase glasul, îi cercetase chipul — chipul ăl de drac — şi acum ajunsese la odăjdii, la haina împărătească. Şi deodată un gând ciudat îl năpădi: — Cum i-ar şedea popii, cu pielea de bou în spate în loc de haina împărătească Sufletul lui Trică hohotea. Al dracului gând ! Ne mai auzit! Popa cu pielea de bou în spate. Trebuia să fie el, el Trică Po- trocală, omul dracului, să născocească aşa gând de pomină. Se ţinea însă bine! Pe chip nicio mişcare, dar cu gândul desgolea pe popă şi şi-l închipuia aşa cum trebue să fi fost, slab şi mu- şchiulos, numai oase şi vine, oase de oţel şi vine de maţ, învelit în piele de drac. Acum popa începuse să vorbească, « să predice » cum îi plăcea să zică. Vorbea în pilda lui Trică. Ăsta era sfânt! Căci nu era o glăsuire, ci vorbă de vrajbă. In loc de dragoste, cinste şi dul- ceaţă pe buze — darurile Domnului — el aducea numai fiere şi venin — darurile şerpilor. Din nou isprava cu boul din pădure, din nou nelegiuirea oamenilor, din nou primejdia boalelor... Şi mereu cu ochii la Trică. Dar Trică, inimă de vultur! Nici că se clintea, căci găsise scăpare în gândul ăl de baznă: popa cu pielea de bou în spate ! Mare e mila lui Dumnezeu ! Când preotul îşi isprăvi vorba, Trică părăsi strana, veni în dreptul altarului, se închină de trei ori, făcu trei mătănii adânci până ’n pământ, apoi iar se închină ca omul cinstit în faptă şi smerit la port. Popa îşi zise: smerenia lui Trică e batjocură şi pocăinţa numai făţărnicie. Căci el era omul nelegiuirei din pădure. Iar Trică privi încă odată lung la haina împărătească. Apoi plecă încet şi cuviincios prin mijlocul bisericii. Dar sufletul lui era schimonosit de râs ca o gură de măscăriciu. Al dracului gând: popa cu pielea de bou în spate! # # # După masă cine îmi intra ca un pomojnic în curtea popii prin poarta dată’n lături pentru musafiri! Cine altul decât Trică Potrocală. Cine venea umflat ca un curcan caşicând toată lumea a lui era? Vezi bine, Trică Potrocală! Nici tu plocon, nici tu joardă în mână! Boiereşte! Cunoştea el obiceiul curţii. Duminecă 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 616 zăvozii popii erau în lanţ. Venea dela horă şi era împăunat rău, ras ca ’n palmă, cu brăcinar nou, floare la pălărie şi floare la ureche. Popa, la intrarea lui, văzu negru înaintea ochilor. Se stăpâni. Agentul zâmbi şiret. — Ce-i mă Trică? Cum lăsaşi tu hora?, făcu popa cu glasul moale. — Ia să mai tăinui cu Sfinţia ta. Auzi grandomanie la ăl milog! Veneau oamenii la popă, după vreo slujbă, după treburi. Ba o moliftă, ba un împfumut la bancă. Dar Potrocală nu: să tăinue ! Mari sunt minunile Tale, Doamne ! — Ziceam părinte, începu Potrocală închizând un ochi, de şiret, ia să merg eu la « priotu » nostru şi să-l întreb... Popei nu-i era a crede. Aşa umflat ca un cimpoiu nu-1 văzuse niciodată. — Că «priotul» nostru în cărţile lui are toate scrise... c’aşa mi-a spus domnul agent. Şi de data asta se strâmbă la agent, care nici el nu-şi credea ochilor. — Nu-i adevărat, mă Cocoşel? Un grohăit de porci îi întrerupse vorba. Popa îşi struni privirea şi o întoarse agentului. Amândoi cătară către cocina porcilor. Trică aştepta ca lucrurile să se potolească. Dela horă se auzeau chiuiturile flăcăilor. Trică le lăsă să treacă şi apoi începu: — Că ziceai dumneata, părinte, chiar azi dimineaţă în «pre- dica » Sfinţiei tale... Să ne iertăm greşelile unu altuia. Popa răspunse într’o doară: — Zic, Potrocală. — Şi că dacă unul îmi trage o palmă pe obrazul ăsta, eu să-i întorc şi obrazul celălalt. Acum din cocina porcilor veneau lovituri înfundate. Trică aştepta să se potolească, avea nevoie de linişte. Dela horă nu se auzea decât bâzâitul cobzei. Putea deci vorbi. — Păi eu’s cebăluit dela Dumnezeu şi la picior şi la buze şi dacă mi-o mai trage unul cu palma să-mi scoată ochiul sau măseaua... Nici popa, nici agentul nu înţelegeau unde vrea s’o aducă. Deodată omul deveni nelegiuit: — Că de, pe Dumnezeu l’am răbdat... dar să rabd şi pe oameni. .. POPA FAR' de pAcat 6ii Sgomotul în cocină devenea îngrozitor. Tocmai bine, că sân- gele începuse să clocotească în inima popii. Limbricul ăsta dc Potrocală se umflase ca un burduf. — Dar ce-or fi având porcii, părinte, întrebă agentul. — Ia, scroafa aia... Trică dete să-şi întindă gândirea, când popa îl întrerupse: — Ia vezi, mă Cocoşel, ce-i cu scroafa ? şi-i făcu un semn cu ochiul. Agentul plecă la cocină. Trică găsi de acum de bine să-şi urmeze pasul vorbei începute. — Că Dumnezeu, cât e de Dumnezeu... Dar n’avu răgaz, că agentul ridicând portiţa cocinei, scroafa se repezi afară. Dar cu ce furie ! Ca ieşită din minţi! Venind drept asupra lui Trică. Trică îşi uită de vorbă, de Dumnezeu şi de plan şi o luă la fugă. Atât mai putu prinde, hohotul de râs al popii în cerdac şi strigătul de batjocură al agentului: — Ţm-te bine, Trică. Pe urmă nu mai ştiu de nimic. Auzea grohăiturile şi răsuflul greu al scroafei şi salturile ei tot mai repezite în pământ. Ştia el, că scroafa, în călduri e mai rea decât mistreţul. Dacă-1 prindea, era vai de piciorul ăl sănătos ! Sau îi spinteca burta cu colţii. Fugea Trică, fugea şi ţipa după ajutor. Dar oamenii n’auzeau de chiuituri de şi cântecul Ţiganului. Scroafa venea tot mai repezită. II gâdila acum parcă botul ei pe şira spinării şi în urechi îi vâjâiau grohăiturile. Atunci, Trică înebunit de spaimă, se repezi de-a- dreptul în horă. Hora se sparse, oamenii se deteră în lături, dar nimeni nu puse mâna pe ciomag să dea în capul fiarei. Oameni începură să râdă, flăcăii să chiuiască, fetele să ţipe. — Uiu, Iu... Iu... Uiu, Iu... Iu... Ţin-te bine Trică... Strigătele oamenilor întărâtară şi mai tare scroafa. Când Trică ajunse pe podeţ, se aruncă în apă şi fiara nebună o luă înainte pe drum. Abia în capul satului se găsiră oameni de ispravă, s’o întoarcă acasă. * # # Când murdar de noroi, plin de lintiţă şi de otreţel pe hainele ăle frumoase, trecu înapoi pe la cârciumă, văzu pe popă şi pe agent, care în tinda cârciumii băzneau pe socoteala lui cu primarul s* 6l2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi cei mai mari dela cercul cultural. El ar fi vrut să-i ocolească, dar drumul îl ducea oblu la duşmani. — Bine, mă Trică, făcu în batjocură popa, nu te ştiam iubeţul scroafei! Şi agentul râse după el: — Hi, Hi... Iubeţul scroafei... Şi tot cercul cultural îi ţinea isonul: — Hi, Hi... Iubeţul scroafei. III Şi Voica strică vorba cu Trică, după batjocura de Duminică. Iar satul nu-i mai spunea decât: iubeţul scroafei. După ce era cebăluit dela Dumnezeu, îl cebăluise şi popa cu porecla. Şi numai popa i-o făcuse, popa şi cu agentul sanitar. Ei ştiau că scroafei i s’a făcut de vier, dar de vrăşmaşi nu-i suflaseră niciun cuvânt. Şi Trică sta aşa zile întregi pe prispa casei, cu capul în mâni până când da peste el noaptea. In ziua de Sântă Maria Mare, în cumpăna nopţii, Trică îşi înjugă boii, îşi umplu carul cu paie şi pomi, înainte să iasă luna, în deal la baba Hârşova. Baba ca de obiceiu nu dormea. — Mătuşă, venii să iau pielea aia. Baba îl duse în şopru şi de sub maldăr scoaseră marfa, apoi amândoi o ascunseră bine sub târna de paie. Când să plece, Trică îşi mai aminti de ceva. — Mătuşă Hârşova, fă-mi un bine... S’au înădit nişte afurisiţi de guzgani la mine. Ştiu că ai dumneata nişte leacuri. Baba rânji: — Am, dar bag’ de seamă... că astea omoară şi boul. Şi din casă îi aduse o sticluţă cu o apă mai tare ca ţipirigul. Când ajunse acasă, Trică doar dejugă boii şi apoi se puse pe lucru. îşi scoase din pernă un şumuiog de vată, luă sticla cu ţipirig şi merse la prun. Cu răbdare începu să ungă prună de prună şi când isprăvi cu cele de jos, se urcă în pom. Zorii zilei îl apucară în pom, dar era mulţămit, făcuse o treabă bună. Cum se lumină POPA FĂR’ DE PĂCAT 613 de dimineaţă şi oamenii plecară la muncă, Trică merse la Ioana a lui Vasile Militaru, vecina lui şi strigă la Ionică băiatul ăl mic: — Mă Ionică, mă băiete,... du-te până la agent. Ştii unde stă ? — Ştiu, nea Trică. ■— Du-te mă şi chiamă-1 până la mine. Spune-i că’s mort de bolnav. — Mă duc, nea Trică. Şi Trică Potrocală se întoarse acasă, intră în odaie şi se trânti pe pat, ca omul bolnav de moarte. * # # Pe la amiaz, veni agentul, cu taşca de doftorii. Cum îl văzu, Trică începu să se vaite. ' — Mor, frate Cocosel... Mor... Agentul se îngâmfă. Nu prea îl chemau ţăranii Ia boală. De- geaba le vorbea, degeaba le povestea de « cazurile » dela Craiova şi Severin, degeaba le arăta siringa... oamenii mai bucuros se duceau la babe sau la vraci. — Scapă-mă frate Cocoşel... Că Dumneata eşti mai meşter decât doftoru din Severin. Trică băgă de seamă că lauda îi mergea drept la inimă agentului. — Scoate limba, făcu Cocosel. Trică se schimonosi de dureri, dar cu greutate scoase limba. — Dă mâna încoa. Şi agentul îi luă pulsul. — Frate Cocoşel, dacă nu mă lecui Dumneata, apoi mai bine să mor. Decât să ’ncap pe mâna doftorului din Severin, mai bine odat’ moartea... , . Agentul se simţea tot mai în voie. — Las că te fac eu sănătos... Trică parcă se mai liniştise. , — Că dacă am « doftor » în sat, ce să mai pornesc pe drumuri la Severin... Şi din nou începu să blesteme. — Ăia au omorît cu zile pe Ion Militaru. Ăia au cebăluit pe Dumitru a lui Mitache. Nu mă lăsa frate Cocoşel... că, decât pe mâna lor, odat’ mai bine moartea, - REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 614 Acum agentul era lămurit asupra boalei. Luă din taşcă nişte prafuri şi explică lui Trică, cum să le ia: Unul tot la trei ceasuri. — Mulţumesc, doftore, făcu Trică din greşală, dar băgă de seamă că greşala lui nu supărase pe Cocoşel. — Să stai în pat. — Stau, nu mă mişc... Stau, doftore, până ce mi-o trece... Şi oiu recunoaşte eu... Agentul îşi luă taşca şi-o trecu peste umăr şi porni. Abia plecat şi Trică fu la fereastră, cu ochii pe urma agentului. Ăsta se opri la poartă, întoarse capul înapoi iscodind, se ridică în vârful degetelor, căutând peste uluce şi la vecinul din dreapta şi la ăl din stânga, şi când se ştiu în siguranţă, scutură odată bine prunul. Prunele căzură covor. Agentul îşi umplu căciula, îşi umplu buzu- narul, băgă şi în sân şi apoi plecă. Trică dela fereastră râse: — Las’ că recunosc eu ... * # * Până seara se svonise în sat că agentul, cu muierea şi cu cei trei copii ai lui, fuseseră loviţi de izdat, vărsau şi aveau dureri mari la inimă, de parcă i-ar fi muncit toţi şerpii Dunării. — Las că se vindecă doftorul, făcu cu ochiul Trică, la cârciumă, şefului de post... că-i doftor mare... Trică se făcuse sănătos ca prin minune, fără niciun praf şi îi era a băzni. In tindă se întâlni cu Marin Dobre şi cu Vasile Stelea. — Auziră-ţi, fraţilor, cum se bolnăvi doftorul nostru, de izdat. — Care doftor ? — Ia, Cocoşel. Oamenii râseră: « Al dracului om, cebăluitul ăsta ». La pod opri pe Mitrică al Ioanei. — Ce mai face « Doftorul » nostru ? Omul îl privi mirat. — Ia, Cocoşel. — Am auzit că s’a bolnăvit. — De ! II lovi izdatul. Când către seară se întoarse la cârciumă, Vasile Dumitrău îi spuse cu faţa îngrijorată: POPA FĂR’ DE PĂCAT 615 — Ştii că Doftorul nostru s’a bolnăvit. .. — Ce spui ? se prefăcu Trică. — Da ! II lovi izdatul. Şi numai decât Dumitrău îl căină: — Săracul doftor, ce om bun... Dar lui Trică îi sălta inima de bucurie. Porecla lui prinsese. Intr’adevăr agentul se vindecă. Se vindecară şi copiii şi muierea. — Păi dacă-i doftor mare, baznea Trică. Şi azi « doftoru », mâine « doftoru », îi rămase porecla agentului de «doftoru». Râdeau ţăranii când treceau pe lângă el. — Cum îţi merge izdatu, Doftore ? Dar Trică învăţase ceva. De când născocise porecla agentului, nimeni nu-1 mai supăra, nimeni nu-i mai spunea: iubeţul scroafei. Pasă-mi-te, o poreclă ucide pe alta. Şi totuşi Trică nu era mulţămit. Nici nu murea el liniştit pân’ ce nu-i punea popii pielea de bou în spate. * * * Noaptea când cerul fumega ca din foc de pucioasă, Trică aşteptă până ce luna ieşi din scorbura norilor şi apoi iute o luă la picior, la baba Hârşova. — Mătuşă, adă-mi-1 odată pe diavolul de popă.. . să-l văd căzut în şanţ... , In orbitele de moroiu ale babei, luminile sclipiră ca două alice de sticlă. Şi parcă din umeri îi fluturau aripi de borangic negru. In clipele astea se vedea desluşit că nu-i o făptură de a pământului şi că-şi trage virtutea din alte tărâmuri. . — Ce ai de gând cu popa ? făcu ea cu voce de sgură. Dar Trică voia doar să râdă. — Vreau să-i pun odată — numai odată — pielea de bou în spate. Pielea cu care voia să mă pricopsească... Să vadă dacă-i bine aşa... Bătrâna însă nu râdea. Vrerea lui Trică cerea greu meşteşug. — Iţi dau ce ceri, mătuşă Hârşova. Atât of am şi eu: Să nu mor pân’ ce nu i-o spune satul «popa piele». Şi vrăjitoarea se puse pe lucru temeinic. întâi cu cuţitul. In noaptea când cerul era ca pământul şi pământul călărea pe spinarea armăsarului fugit din herghelia iadului, baba înfipse 6i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cuţitul adânc în poiana din grădina Voicăi. Să-l aducă armăsarul pe popă, cu ochii în foc, cu inima în fiori, cu picioarele ’n furnici, în aşternutul din poiana frumoasei şi ticăloasei femei. Dar popa a doua zi trecu fluerând nepăsător pe lângă locul fermecat. Pe urmă cu ulcica în tinda cârciumii. Să-l prindă setea, setea a rea, ghimpoasă, urzicoasă şi buboasă şi buzele să i se facă albe ca foiţa de ţigară, ochii să i se usuce ca stafidele şi faţa să-i ajungă mai rău decât prunele uscate, să nu găsească potoală decât în vinul ăl vechiu şi în ţuica de tescovină, şi pe cât o bea, pe atât să i se usuce mai rău gâtlejul. Dar ce batjocură! A doua zi popa veni la cârciumă şi înfruntă pe toţi care beau, măcar că printre ei era domnul notar. Atunci baba se îndârji. Ii urzi de spaimă. Noaptea când s’o întoarce dela cerc, sus pe poteca a stingheră, să vadă pe dracul ăl mare chinuindu-1 în cazanul cu zmoală, sau dimpotrivă pe Domnul nostru Isus Cristos, pe cruce, cu cununa de spini în cap şi de atâta groază sau de atâta fericire, să cadă la pământ, ca mort. Insă lucru zadarnic. Dela data făcăturii, popa nu venea niciodată singur acasă, ci fie agentul, fie primarul, fie învăţătorul erau cu el. Şi aşa cu busuiocul, cu lâna aurită, cu pana de păun. Şi tot aşa cu luna, cu stelele şi cu noaptea întunecată... Şi mai rău chiar, cu cele sfinte, cu toaca, cu crucea şi cu şter- garul de prapur... Cu popa din Izvorăl nu mergea niciun meşteşug. Vezi bine, Popă fără de păcat! IV De necrezut! Trică Potrocală aşa dintr’odată se schimbase. Nu-1 mai cunoşteau oamenii, nu-1 mai cunoştea popa ! Pierise din sufletu-i cârcotaş şi umbra de îndărătnicie. Şi o muncă şi o silinţă la el, care nu se mai dovedeau. Toată ziua era la schela clopotniţei, ori cu carul, ori cu palmele. El căra pietrişul dela râu, el aducea ţimentul dela gară. La ridicatul sacilor, cine altul decât Trică?... Şi la încheierea parilor, tot el! El, sus pe schelă; popa fAr1 de păcat 617 el jos la tencuit! El alături de maistori, el alături de salahori! Căci cebăluit, aşa cum îl pocise Dumnezeu, era cu îndemânare la mână şi ca pana de uşor, la urcuş ! Şi o vorbă la el, care biruia şi bănuiala şi batjocura. Numai în pilde bătrâneşti şi în sfaturi ca din carte. Toată ziua era cu gura pe oameni. — Ce starăţi, măi ca miresele! Duminecă, uite săptămâna, vine domn Prefect, vine protopopul din Severin... Oamenii nu ziceau nimic, dar nici că puneau mâna pe lopată sau pe hârleţ. Iar Trică îi înfrunta: — Mă Rumânilor, mai lăsarăţi din a lene... Venirăţi cu toţii, să stăm una lângă părintele Ioniţă... Că popă ca al nostru nici la oraş nu se află... şi cum e popa aşa şi biserica. # # # Duminecă dimineaţa tot satul era la poarta ţarinii, să pri- mească pe înalţii oaspeţi. Tot satul în frunte cu stăpânirea: pri- marul, notarul, învăţătorul, popa şi şeful de jandarmi. La poarta ţarinii se înălţase un arc de triumf. Aici tot Trică se dovedise ăl harnic şi ăl priceput. Şi la mânarea oamenilor la barieră, Trică alergase mai rău ca vătăşeii primăriei. « Să fim cu toţii acolo, mare şi mic, tânăr şi bătrân, fem^i şi copii... să fim cu toţii pe lângă iubitul nostru priot... Căci nu uitarăţi, mă Românilor, cum e popa aşa e şi biserica ». Şi când au sosit maşinile dela oraş, tot Trică a dat semnalul pentru ura şi pentru pistoale. Se înverşunaseră oamenii, strigau ca la comandă « năvală daţi », lăutarii cântau, pistoalele trosneau. Şi Trică dintr’un pom da semnalele. Ajunsese mare /< comandir ». După ce primarul oferi pe o tavă pâne şi sare şi preotul ţinu o scurtă cuvântare, alaiul se puse în mişcare către biserică, în ca- denţă de marş. Mergea în frunte prefectul, cu preotul în dreapta şi primarul în stânga. Urma secretarul prefecturii, învăţătorul şi şeful de jandarmi. Apoi agentul sanitar cu notarul şi consilierii şi la urmă ceilalţi oameni. Părintele Diaconiţă era plin de fală şi de voie bună. Pregătise şi o carte de aur, în care să semneze prefectul. Şi nu căta decât pe cer... să fie zi frumoasă, să poată începe o horă de pomină. Dar când să s’apropie de biserică, un păinjeniş îi tremură sub pleoape. Parcă l’ar fi împuşcat în faţă 6i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu praf de puşcă ! Poate soarele prea tare îi urzica lumina ochilor ! Dar nu ! Pe clopotniţă el desluşea sarcină străină. Oare ce să fie ? Inima Sfinţiei sale începu să toace mărunt sub pieptarul ante- reului. Presimţea parcă o urâciune ! El totdeauna se temuse de înverşunarea celui din întunerec. Ajuns la poarta bisericii, popa simţi că i se taie picioarele din genunchi. De necrezut! De spatele clopotniţei, prinsă chiarJde cruce, spânzura o piele de bou... VICTOR PAPILIAN MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMÂNEASCĂ — MEŞTERUL MANOLE — Cel mai sigur mijloc de a prinde specificul unui popor este expresia lui. De aici necesitatea unei literaturi comparate a formelor. După ce am dat cu deosebite prilejuri exemple de chipul cum se cuvine să fie privită literatura comparată a formelor în cadrul literaturilor apusene — dau acum acest Capitol care vrea să pună problema literaturii comparate în cuprinsul literaturilor sudest- europene. Aici se iveşte însă o dificultate: expresia este nedespărţită de însăşi esenţa limbii, aşa încât numai cunoscătorul adânc al unei limbi poate să spue cuvânt definitiv cu privire la expresia ei. In situaţia aceasta, o colaborare este absolut necesară, fiecare specialist aducând contribuţia din propriul sau domeniu. Numai prin această muncă de întregire reciprocă, va ajunge să-şi lămurească fiecare neam propriile lui însuşiri de artă şi tipul formal către care tinde. Deşi numai cunoscătorul limbii materne poate să spuie ultimul cuvânt asupra creaţiunilor urmărite până în cele mai fine nervuri ale expresiei, totuşi sunt aspecte formale care pot fi valorificate şi de străin. In primul rând, aici intră însăşi structura totală cu forma internă vădită prin armonia lăuntrică a părţilor alcătuitoare, îmbinarea şi semnificaţia imaginilor, simetria şi solidaritatea func- ţională a părţilor, sunt calităţi pe care le poate intui şi cel ce stă în afară de comunitatea unei limbi. Dacă ne scapă ritmul frazei şi muzicalitatea, dacă unele imagini şi cuvinte tipice sunt lipsite 620 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de svonul de asociaţii pe care, în chip firesc, numai autohtonul le trăeste, totuşi există un alt ritm: acela al mişcării de ordin tectonic, pe care-1 poţi intui din chipul cum sunt îmbinate şi trăesc părţile în axa lor. La acestea se adaogă anumite trăsături de unire care ne apropie în chip deosebit de creaţiunile poporane ale unora dintre nea- murile înconjurătoare. Pe lângă aspectul general uman, care împânzeşte globul, balada poporană prezintă un aspect analog cu acela pe care filologii îl numesc «Sprachbund». Sunt graniţe formale care trec dincolo de hotarele unei limbi sau ale unei familii de limbi. Ne simţim mai puţin străini în câmpul creaţiunilor sudesteuropene. Poţi deci să nu cunoşti limba res- pectivă şi să ai totuşi receptivitate adecvată faţă de calităţile plăs- muirilor acestea privite fie în traduceri, fie uneori şi chiar în scara organică a motivelor şi imaginilor. Ele ne apar ca variante ale unui bun comun. Raportate la ceea ce avem noi acasă, îşi defi- nesc în chip viu caracterul şi se aşează mai potrivit pe scara va- lorilor decât atunci când ne aflăm în faţa unor motive cu totul străine de forma noastră internă. Pentru a pune în lumină vederile acestea, care fac tot una cu însăşi natura materialului, aleg anume un motiv din cele mai cunoscute, asupra căruia atât folkloriştii Balcanilor cât şi aceia ai noştri şi ai popoarelor apusene au dat contribuţii remarcabile, mai ales în ce priveşte geneza. Aici, vom aminti numai problemele esenţiale, pentru ca apoi să vedem ce ne spune studiul formei. In scopul de a arăta printr’un exemplu cum înţeleg să cercetez literatura comparată a formelor din sfera sudesteuropeană, dau aici paginile acestea, care sunt un pendant al celor arătate despre împlinirea destinului expresiv al cuvântului slav meliţă, aşa cum se vede din capitolul publicat în Expresivitatea limbii române sub titlul Dela Metaforă la simbol. Toţi cunosc vestita baladă a popoarelor sudesteuropene a jertfei zidirii — Meşterul Manole. Mă voi ocupa de ea, tocmai pentrucă este atât de cunoscută. A adăoga puţină lumină în lucruri apropiate este câteodată mai necesar şi mai folositor decât a te ocupa de probleme depărtate, mai ales când vrei să prinzi ceva, din esenţa unei literaturi. MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMANEASCĂ 6 ii I Care să fie mentalitatea poporană, terenul din care a crescut această baladă ? Din proprie experienţă, mai toţi ştim că omul din popor nu concepe existenţa unui lucru fără să-i atribue un suflet. Dacă, prin urmare, o clădire există, şi mai ales o clădire impună- toare, potrivit mentalităţii poporane, ea trebue să aibă un suflet. De aici, jertfa zidirii, întărită şi de credinţa că numai prin jertfă poţi împăca duhul locului, turburat de clădire, sau poţi creea unul ocrotitor. Dăinuesc şi astăzi unele datini care învederează că, în trecut, a fost foarte răspândită practica de a jertfi o fiinţă, ca să dai viaţă unei clădiri. Pentru ca o zidire să aibă suflet, trebue să se jertfească la temelia ei o vietate. Prin sufletul acesteia, se dă clădirii trăinicie. Azi, la ţară, când se pune temelia unei case, este datina de a 0 stropi cu sângele unei păsări anume tăiate, un rest din credinţa în puterea magică a sângelui. La oraşe, poţi avea pri- lejul să vezi cum copiii, jucându-se, înspăimântă pe un tovarăş de joacă strigându-i: «fugi, că-ţi iau umbra»! Cel astfel ame- ninţat este adesea cuprins de spaimă; crede într’adevăr că, de 1 se va măsura umbra şi va fi aşezată într’o clădire, va trebui să moară în curând, pentru a deveni stafie ocrotitoare. Ca o anecdotă, voi da aici o plângere apărută într’un ziar la 20 Aprilie 1914. Un zidar din Vârciorova se plânge ziarului că, neavând linişte din cauza copiilor care veneau să se joace pe lângă clădire, i-a ameninţat că are să le zidească umbra. Copiii n’au mai venit. Dar, în schimb, au venit părinţii lor, doi funcţionari, «oameni care se pretind civilizaţi, oameni cu şapte-opt clase de liceu, cerându-mi foarte serios să le dau umbra înapoi, căci altfel mă vor da în judecată, ba or să mă împuşte, fiindcă le omor copiii ». Zidarul credea că tot răul vine din legenda Meşterului Manole, pe care o citesc copiii în şcolile primare. Cu puţin înainte, un institutor arătase în acelaşi ziar ce legende absurde şi vătămătoare se găsesc prin cărţile de şcoală. Prin ele, intră în mintea copiilor ideea că, luând umbra unui om şi punând-o în zid, omul moare. Este interesant că atât părerea institutorului cât şi plângerea zidarului sunt utilizate ca argumente împotriva publicării unor astfel de legende în cărţile de şcoală. 622 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar o scurtă privire asupra credinţelor poporane de pretu- tindeni arată că ele nu vin din legende publicate în cărţi, ci sunt străvechi credinţe ale omului primitiv care şi azi, la unele po- poare sălbatice, sunt vădite prin obiceiul jertfelor umane pentru a da trăinicie clădirilor. Această credinţă şi această practică au fost cu atât mai înrădăcinate, cu cât omul primitiv adesea simţea nevoia să îmblânzească pe zeul meleagului pentru liniştea tulbu- rată, atunci când începea o clădire. Din credinţele acestea, au ieşit legende care împânzesc globul. Unele au fost relevate şi la popoarele romanice apusene. Astfel, d. Al Popescu-Telega, în Asemănări şi analogii în folklorul român şi iberic, citează o scurtă legendă spaniolă a punţii din Toledo şi alta, mai interesantă, a palatului din Madrid. Ambele n’au căpătat însă formă de artă. Numai cea de a doua înfăţişează o apropiere de balada noastră, interesantă pentru psihologia pedepsei unui meşter care ar vrea să mai construiască încă opere mari, deşi regele, gelos de minunea înfăptuită, n’ar vrea să fie alta asemenea pe lume. Citez momentul acesta tocmai pentru ca să se vadă depărtarea de partea a doua a baladei noastre. După săvârşirea palatului, regele pofteşte pe arhitect la masă şi-I roagă să nu mai clădească un palat la fel. Cu toate comorile oferite de suveran, arhitectul refuză. « Văzând aceasta, regele porunci ca pe loc să fie închis, să i se scoată ochii ca să nu mai poată să conducă altă lucrare, să i se taie braţele ca să nu mai aibă cu ce mai desemna planuri şi în sfârşit să i se reteze limba ca să nu mai împărtăşească nimănui cunoştinţele lui. In schimb, îi dărui odăi în palat şi mari bogăţii, şi în toate zilele îl aşeza la masă lângă el, unde-i dădeau slugile de mâncare, pentrucă el nu putea apuca nimic. Şi astfel trăi până ce muri». Am citat această tradiţie brută, simplu material prozaic, ca să se vadă un document folcloric menit să ilustreze ambiţia regelui spaniol, dar mai ales ca să se poată măsura distanţa dela aceste elemente amorfe la ceea ce vom vedea în balada noastră. Ca o mărturie franceză, citez următoarea legendă, în legă- tură cu legendele despre St. Guillaume de Gellone: « Quand Guil- laume, duc de Toulouse, dit le marquis au courtnez, qui allait souvent visiter son ami saint Benoît au couvent d’Aniane, voulut construire un pont sur l’Herault, au lieu ordinaire de sa traversde, MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMANEASCĂ 623 le diable renversait la nuit ce qui avait ete edifie â grand’ peine pendant le jour. Guillaume finit par se lasser; il appela le diable et fit un pacte avec lui aux conditions ordinaires: le premier passager lui appartiendrait. Le saint duc, plus ruse que Satan, fit connaître le marche a tous ses amis pour Ies preserver; puis, il lâcha un chat, qui, le premier, traversa le pont et dont le demon fut bien obligi de se contenter. Depuis ce temps, dans ce pays, Ies chats appartiennent au diable et Ies chiens â saint Guillaume » (Citată de J. B e d i e r, Les ligendes ipiques, ed. II, voi. I, p. 108, după P. S£billot, Les travaux publics et les mines dans les traditions et les superstitions de tous les pays. Paris, 1894, P- iSi)- Interesul acestei mărturii stă în aceea că jertfa umană este înlocuită cu un animal. Dar aici, credinţa n’a trecut de sfera unei simple povestiri cu caracter de snoavă. In Apus, o plăsmuire de artă, o baladă pe tema aceasta n’o avem şi nici vreo povestire asemănătoare în proză. De altă parte, răspândirea geografică redusă a motivului, aşa cum îl vedem în baladă, vorbeşte pentru o origine relativ recentă la noi. Nu putem primi aşa dar expli- carea că vagile asemănări între credinţele poporane provin dintr’o îndepărtată origine comună romanică. Ele sunt reflexe ale unor credinţe primitive general umane. Pentru cealaltă extremitate europeană — Rusia — avem măr- turii despre legende orale în lucrarea d-lui Valeriu St. C i o b a n u, Jertfa zidirii la Ucrainieni şi la Ruşi (Chişinău, 1938) De reţinut este o legendă de pe Volga despre zidirea Novgoro- dului de jos. Este o prelucrare cultă în versuri după o legendă în proză. Victima este soţia unui negustor de pe Nipru, Grigore Lopată, care, în desnădejdea lui, se aruncă în valurile Volgei. Jertfita fiind străină de meşteri, toată încordarea dramatică dispare şi legenda are numai un caracter de întâmplare amplificată. Privind geografia şi densitatea motivului, .originea sud-du- năreană a baladei noastre este în afară de orice îndoială, în urma studiului publicat de Kurt Schladebach în Erster Jahresbericht des Instituts fur rutnănische Sprache zu Leipzig, al lui Weigand. La noi, despre aceeaşi problemă, a mai scris L. Şă in ea nu, în Studii folk lorice, Bucureşti, 1896. O lucrare 634 ReVistA FUNDAŢIILOR REGALE sub titlul Jertfa zidirii la Români a publicat Iosif Popo- vici în Transilvania, 1909, pp. 5—19. Lucruri remarcabile au scris d-nii P. Caraman: Consideraţii critice asupra genezei şi răspândirii baladei Meşterul Manole în Balcani, publicată în Buletinul institutului de filologie română A. Philippide, voi. I, I934> PP- 62—102; apoi D. Găzdaru, Legenda Meşterului Manole în Arhiva din Iaşi, 1932 pp. 88—92. Dintre străini, o poziţie deosebită a luat Petar Skokîn lucrarea Iz balkanske komparativne literature. Rumunske paralele kzidanju Skadra» (Skoplie, 1929). Teza acestui savant ne priveşte de aproape, pentrucă dă un rol hotărîtor zidarilor armâni, Gogii, în naşterea şi răspândirea baladei. Amintesc această teză, care priveşte numai latura genetică, pentrucă adâncirea estetică a formei româneşti ne va arăta că nu mistica morţii şi nici dăinuirea superstiţiei, ci sentimentul creativităţii, cu tot tragicul lui, este axa în jurul căreia s’a cristalizat funcţional expresia românească. Când, în balada noastră, mai marele meşterilor zice: Var si cărămidă, » * Că-i pustie multă, Că-i lucrare lungă, şi când versurile revin mai târziu ca un refren, aceasta arată că ne aflăm în faţa unui leit-motiv propriu muncii zidarilor. Motivul dă greutate părerii că tovărăşiile de zidari au avut un mare rol, dacă nu în naşterea, în orice caz în răspân- direa baladei. Faptul relevat de Skok: meşterii armâni au împânzit Balcanii şi ţinuturile Dunării de Jos, este confirmat de balcanologii care au stabilit că Gogii din Macedonia armânească erau atât de mult identificaţi cu meseria de zidari, încât pentru Sârbi şi Al- banezi cuvântul armân goga este tot una cu zidar 1). ’) Deoarece lucrarea lui P. Skok prezintă interes pentru noi, dar este greu accesibilă, dau aici partea care ne priveşte în rezumatul francez al auto- rului dela sfârşitul studiului. «Trois problămes ăgalement importantes se posent ici: x. la question du rapport des versions roumaines vis-â-vis des autres ver- sions balkaniques; MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMÂNEASCĂ 625 In legătură cu rolul breslelor zidăreşti, amintesc aici un fapt care n’a fost încă relevat: datorită anumitor proprietăţi chimice, sângele, întâmplător căzut în var, dă acestuia o cimentare puter- 2. celle du milieu balkanique qui a donnă naissance au dăveloppement poătique du sacrifice sanglant â offrir â la divinii pour qu’une construction quelconque răussisse; 3. celle des facteurs qui ont propagi ce sujet poătique tiră du folklore in- ternaţional parmi Ies peuples balkaniques. Aprăs avoir soumis â une analyse minutieuse toutes Ies versions roumaines, l’auteur admet, avec d’autres savants, 1’identic des versions aroumaines avec Ies grecques modernes, notamment avec celles qui proviennent de l’lipire. La version slave de Prilep ne reproduit que trăs exactement l’aroumaine de KruSevo-Bitoly. Les versions dacoroumaines ont, par contre, des rapports trăs dtroits avec Ies bulgares, notamment en ce qui concerne le nom du maître maţon Manole. Mais elles s’en ăcartent en ce sens qu’elles dăveloppent avec beaucoup de par- ticularităs quelques traits qui ne sont que trăs imparfaitement ăbauchăs chez les Bulgares. Ce sont: a) les priăres qu’adresse Manole â Dieu pour qu’il empâche la venue de sa femme; . b) le voi d’Icarus que font Manole et sa compagnie du haut des construc- tions au moyen des ailes artificielles. Toutes les versions roumaines ont ceci de commun: a) Les chefs des maţons sont des etres superieurs. Manole est un gănie qui commerce avec la divinii. b) Les maţons sont forcăs par leur mătier â sacrifier leur familie, d’oii leur sort tragique. L’ălaboration de cette conception ne peut s’imaginer que dans un milieu de maţons. Or, le mătier des maţons, dans les Balkans, a 6tă exercă par les Aroumains qui s’appellaient goge. C’est l’analyse linguistique du nom du hăros de ce cycle Manole qui permet de vărifier cette supposition *. (Glasnik skopskog naucnog druştva (Bulletin de la sociiti scientifique de Skoplje), Voi. V., p. 242). In afară de ideea măgulitoare că balada s’a născut şi s’a răspândit într’un mediu exclusiv de Armâni, părerea lui Skok merită o deosebită atenţie pentrucă e în concordanţă cu un fel de a gândi pe care l-am reprezentat dela început şi care integrează balada poporană în genere anumitor cercuri sociale, de care trebuie să ţinem sea mă. Este firesc lucru ca feluritele medii de păstori, vânători, plugari, zidari să ceară cântă- reţilor plăsmuiri din sfera îndeletnicirii. Şi tot atât de firesc este ca, la început, transmisiunea să se facă prin oarecare procedee de iniţiere, prin alegerea celor cărora li se poate transmite un astfel de patrimoniu. Apoi urmează faza de largă recepţiune în popor, condiţionată de calitatea plăsmuirii. 9 6a6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB nică. Lucrul nu putea să scape breslelor zidăreşti. Astfel, prin- tr’un ciudat joc al întâmplării, magia mentalităţii primitive îşi găsea oarecum o confirmare menită să uimească pe meşterii care constatau că într’adevăr sângele întăreşte clădirea. Lucrările de până acum au privit de fapt numai aspectul ge- netic. O monografie vastă a motivului acestuia la popoarele bal- canice, întitulată Vâgradena neveasta, a scris M. Arnaudov în Sbornicul Academiei de stiinte din Sofia, unde dă si o filieră a deosebitelor forme, dela cele neogreceşti până la cele maghiare. Astfel avem un bogat material de paralele. Dar, pentru noi, ade- vărata problemă n’a fost de fapt atinsă prin stabilirea paralele- lor şi punctelor comune între balada noastră şi aceea a altor popoare. Ceea ce ne interesează pe noi în deosebi este să vedem dacă, în cadrul acestor producţiuni, putem învedera o viaţă artistică românească. S’ar zice că între toate popoarele sudesteuropene a fost o întrecere în a plăsmui acest motiv. Cu atât mai interesant este să vedem cum am modificat noi un material evident împrumutat. Localizată în jurul mănăstirii dela Curtea de Argeş, 'balada nu poate să fie la noi mai veche decât sfinţirea acestei biserici sub Neagoe Basarab. Pentrucă am contestat cu alt prilej existenţa unei balade istorice româneşti şi pentrucă s’a afirmat că aceasta este cea dintâi dintre baladele în care sunt amintite personalităţi istorice, se cuvine să citez aici împrejurările în care ea probabil a început să fie loca- lizată la noi. In Viaţa prea sfântului nostru patriarh Nifon, scrisă de Gavriil Protul, găsim şi următoarele amănunte cu privire la sfinţirea mănăstirii: «Şi acesta chemă pe toţi egumenii dela mănăstirile cele mari dela Vatoped, dela Iver, dela Chilandar, dela Xeropotam, dela Caracal, dela biserica lui Alimpie, dela Coltumuz, care este îavră românească, dela biserica lui Filotei, dela Xenof, dela Zograf, care este Îavră bulgărească, dela Simenco, dela Dochiar şi dela lavra rusească Pandocratir, dela Costamunit şi dela Sf. Pavel, dela Dionisie, dela biserica Sf. Grigorie şi dela Simion Petre. Aceşti călugări toţi veniră la ighemonul Neagoe în Ţara Româ- nească cu Gavriil Protul, care fu zis mai sus. De aici chemă Domnul şi pe Teolipt, patriarhul Ţarigradului, şi cu el pe patru mitropoliţi: MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMANEASCĂ 6*7 dela Sardica, dela Serisin, dela Midia şi dela Mitilene, şi chemă încă pe toţi egumenii din Ţara Românească şi cu tot clirosul împreună la ighemonul Neagoe ». Mărturia aceasta nu arată însă originea istorică a baladei, ci numai felul cum s’a localizat la noi. Este deci o dovadă a circula- ţiei, nu a naşterii baladei. Intr’adevăr, în acea mulţime de oaspeţi veniţi la sfinţirea mănăstirii, de bună seamă foarte mulţi cunoşteau balada atât de răspândită în Balcani, despre jertfa zidirii. Sfinţirea mănăstirii a fost un prilej ca în jurul ei să se fixeze la noi balada balcanică, De sigur, aceasta nu s’a putut săvârşi chiar cu prilejul sfinţirii. A trebuit să treacă vreme, poate o generaţie, două, până când amintirile istorice ale celor din preajma mănăstirii să se fi distanţat în deajuns pentru ca fantazia poporană să poată lucra liber. Cei care cunoscuse şi pe ctitorul mănăstirii şi pe meşterul ei, n’ar fi putut plăsmui balada, care e alcătuită din elemente şi situaţii atât de străine de realitatea istorică. Odată săvârşit acest proces de localizare a baladei la noi, a urmat celălalt, al cristalizării lui artistice şi al răspândirii nu numai la noi, dar, după câte se pare, chiar şi al reîntoarcerii în Balcani. In revista Arhiva din Iaşi, an. XXXIX (1932), p. 88 ş. u. d. D. Găzdaru a publicat, sub titlul Legenda Meşterului Manole, un articol în care semnalează o variantă publicată într’o revistă bulgară. Varianta aminteşte nu numai numele de Manole, care apare în cele mai multe mărturii bulgare, dar şi Curtea. Autorul presupune că, după ce balada a trecut din Balcani la Români, s’a întors în Balcani împreună cu elementele româneşti. Este încă o dovadă de întrepătrunderea şi circulaţia motivelor sudest- europene. - Dar în cadrul acesta sudesteuropean, mai putem vorbi de originalitatea baladei româneşti? Răspunsul nu poate fi dat decât privind comparativ felul cum a fost plăsmuit motivul în literaturile poporane care l-au recepţionat. II încep cu variantele greceşti. Ele sunt grupate în jurul unui pod, de obicei podul dela Arta. Voi arăta elementele câtorva şi apoi caracterizarea tipului curent grecesc. t 628 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Intr’o"variantă în dialectul din Korkyra x), 45 de meşteri şi 60 de calfe lucrează de trei ani zadarnic. Ei aud glasul unu/<< stihion » (un duh) care le spune să zidească pe soţia meşterului cel mare. Prin chiar această indicaţie, parte din sbuciumul sufletesc şi dramatismul mişcării se înlătură. Frământarea meşterilor: asupra cui va cădea năpasta, nu mai putea fi zugrăvită. Meşterul trimite prin privighetoare o solie: soţia să se îmbrace încet şi încet să vie la pod. Dar pasărea înţelege greşit şi zice: « scoală repede şi vino repede ». Se introduce astfel un element extern, care, deslănţuind puterile destinului printr’o notă întâm- plătoare, ia baladei ceva din structura aceea strânsă pe care o dă îmbinarea elementelor ei fireşti. * Sosită la pod, soţia întreabă pe meşter de ce e trist. Ca s’o facă să coboare la temelii, el îi spune că i-a căzut inelul şi, după ce s’a coborît, meşterii încep să prăvălească pietre şi să verse tencuială. In sine, motivul aruncării inelului nu are ceva supă- rător. Dimpotrivă, un cântăreţ înzestrat ar face din el semn pre- vestitor de rele şi de atmosferă tragică. Aceasta numai dacă inelul ar cădea fără să fi fost aruncat. Dar chipul cum este întreţesut motivul în variantele greceşti şi în numeroasele ei reflexe bulgare, departe de a spori impresia nenorocirii, o coboară. In aparenţă, aici avem, dacă nu o cruţare, cel puţin un mijloc de a atenua suferinţa victimei, care nu e coborîtă brutal în temelie. In rea- litate, suferinţa celei care vede că a fost şi victima unei amăgiri — sporeşte. In chipul acesta, durerea de mai târziu a meşterului e desminţită de gestul înşelării. Faptul că nicio variantă românească n’a recepţionat motivul inelului, este o notă de distincţie. Cât priveşte finalul variantei, e lipsit de orizont. Niciun resort profund nu leagă de viaţă pe soţia nefericită, aşa încât jertfirea ei să ne vorbească viu. Dragostea de fraţi şi surori, iată senti- mentul final al celei jertfite. Nu faţă de propria familie, de soţ sau de copii, răsună durerea ei. Astfel şi aici intervine elemente extrinseci care iau baladei acea impresie de bloc proprie mărtu- riilor noastre, în care toate sentimentele şi toate peripeţiile vin din împletirea organică a elementelor alcătuitoare. Când soţia îşi l) La Arnaudov, op. cit., care dă 13 variante, pp. 389—390. MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMÂNEASCĂ 6a9 dă seama că e osândită, se plânge de soarta nefericită care a făcut ca, după cum celelalte două surori ale ei, tot aşa şi ea să fie zidită de vie: una la Dunăre, alta la Aulon, iar ea, cea mai tânără, la Arta. Dar această împrăştiere a nefericirii la persoane care nu ne sunt apropiate sufleteşte prin nimic, în loc să sporească impresia finală, o scade. Sentimentul acesta de înduioşată dra- goste pentru surori şi fraţi este accentuat în final printr’un alt element. Soţia blestemă podul: cum tremură ea acum, aşa să tre- mure totdeauna şi podul. Dar în momentul acela îşi aduce aminte de fratele ei: ar putea să treacă şi el pe pod... Şi astfel revocă blestemul. Finalul acesta vrea să unească dragostea de fraţi cu o legendă etiologică menită să explice de ce podurile tremură. Sunt unele variante greceşti, ca cea dela Zakynd, în care finalul este blestemul ca podul să tremure. Aceste elemente etiologice, de o parte, de altă parte, gândul la fraţi şi surori, elemente care nu sunt întreţesute organic în baladă, scad puterea de impresie a finalului. Elementele externe, ca pasărea care nu înţelege solia, mai ales motivul inelului căzut, care, în loc să fie o sugestie a nefericirii, e utilizat ca o notă de şiretenie, strică impresiei de fatalitate, izvorîtă din însuşi tra- gicul situaţiei. Figura centrală este aici soţia jertfită, dar nota aceasta stăpâneşte într’atât, încât nimic din sbuciumul şi durerea meşterului, constrâns la jertfa soţiei, nu iese la iveală. Intr’o variantă greacă din Trapezunt, indiferenţa meşterului faţă de soţie iese şi mai viu la iveală. O voce îl întreabă: ce-mi dai ca să nu se mai surpe podul ? Meşterul răspunde: mamă şi fiică nu mai pot avea, soţie da, poate găsesc una mai bună. Se introduce astfel un element vecin cu gfuma într’un ansamblu nepotrivit. Nesimţirea, firea de negustor a meşterului, înlătură orice posibilitate de a zugrăvi durerea lui. Vedem clar că nu ţine la soţie. Intr’o variantă din Zakynd, soţul însuşi lucrează la zidirea soţiei. Intr’alta, meşterul trimite doi tovarăşi s’o cheme la pod. Năpasta, abătându-se astfel numai asupra soţiei, fără ca să se arate sbuciumul tragic în care se sbate meşterul, întreaga baladă, dacă e mai aproape de credinţele primitive, în schimb e lipsită de o mai înaltă atmosferă umană, de o mai strânsă împletire orga- nică a elementelor, e lipsită tocmai de factorii care dau trăinicie artistică şi orizont. 630 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Intr’o variantă culeasă la Stanimaca în Tracia şi publicată de Arnaudov împreună cu alte 12 variante greceşti, după ce soţia s’a coborît în temelie să caute inelul, meşterul o agrăeşte: «inelul eu mi-1 port, dar tu nu mai ieşi de acolo »— ceea ce apare ca un moment de cruzime, căci ea începe să plângă şi să blesteme. (M. Arnaudov, Văgradena neveasta, pp. 397—398). Formele armâne — până acum avem înregistrate cinci mărturii — se referă şi ele la podul de peste Arta, ca şi cele gre- ceşti cu care au puncte comune, în primul râhd dragostea de copil a soţiei jertfite. O vedem îngrijindu-1, apoi venind să aducă mâncare la pod, cum îi spusese fratele mai mare. Când e zidită, ea plânge de mila copilului. Motivul inelului are acelaşi rol ca în variantele mai sus cercetate, ceea ce aduce aceleaşi scăderi. Dramatismul care se naşte din aceea că nu se ştie care anume soţie va fi jertfită, apoi sporirea interesului prin faptul că meşterul cel mare însuşi va trebui să-şi jertfească soţia, lipsesc din aceste balade. Finalul este legat de motivul etiologic al blestemului. Nu vezi un acord în care să se contopească durerea celei jertfite cu nefericirea celui ce-a săvârşit jertfa. Tipul armân, care va trebui să fie supus unei cercetări critice din punctul de vedere al purei autenticităţi poporane, este o îmbinare de motive greceşti cu motive slave, fără ca ansamblul să fie rotunjit prin utilizarea elementelor conţinute virtual, înfă- ţişate într’un tot armonic. 1 > Aceeaşi situaţie de transiţie între tipul slav şi cel grecesc o întâlnim şi în variantele albaneze. Intr’una din ele, zarul hotărăşte ce victimă anume va fi jertfită, un element care coboară întreaga povestire. III Fiind mai aproape de noi, mă voi opri mai mult la formele bu'gare. Şi pentrucă lucrarea d-lui M. Arnaudov întitulată Văgradena neveasta 1) este până astăzi cea mai bogată în mate- l) Publicată în Sbornic za narodni umotvorenia i narodopis, Kniga, XXXIV (1920), pp. 245—512. Pentru Arnaudov, esenţialul este genealogia: din tipul grecesc derivă bala- dele albaneze, bulgare şi armâne; din cel albanez şi bulgar, provine tipul sâr- MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMANEASCĂ 631 rial, se cuvine să o considerăm de aproape, cu atât mai mult cu cât are şi unele implicaţii de ordin estetic. Pentrucă studiile anterioare făceau numai un Ioc redus mate- rialului bulgar, pe drept cuvânt cercetătorul documentează larga răspândire a legendei în toate ţinuturile bulgare şi fondul de cre- dinţe şi obiceiuri din care a crescut sau pe care s’a altoit balada poporană. Primul capitol se ocupă de obiceiurile în legătură cu clădirile noi: jertfe, îmblânzirea «stăpânului locului» — ceea ce Ruşii numesc domovoi — crearea magică a stafiilor ocrotitoare, etc. Capitolul al doilea prezintă imagini, credinţe, farmece şi rituri în comparaţie cu fenomenele înrudite la celelalte popoare. Se vede încă odată caracterul general-uman, întru cât acestea toate împânzesc întreg globul. Ceva specific bulgar şi balcanic neieşind la iveală, trebue deci să căutăm într’alt domeniu decât al conţinutului trăsături proprii deosebitelor popoare. Astfel ni se impune problema formei, iar dintre toate capitolele lucrării cel mai însemnat este acela care prezintă materialul le- gendelor bulgare. Din totalul de 57 de variante rânduite geografic, 16 sunt în proză. Din acelaşi total, 3 sunt incomplete şi 15 sunt date ca « variante noi ». Dacă deci valoarea documentară este inegală, toate mărturiile au o trăsătură comună: un redus număr de note organizate n’aş besc; cel românesc vine dela Bulgari, iar cel maghiar dela Români. S’ar zice o filieră de texte, ca în studiul manuscriselor. Şi totuşi, uneori Amaudov vorbeşte de poligeneză ceea ce infirmă filiera; iar când cercetează răspândirea baladei în Bulgaria de nord, trebue să-i recu- noască redusa circulaţie tocmai în această regiune slavă, care ar fi trebuit să reprezinte veriga între nordul şi sudul Dunării. Neputând-o găsi în variantele nord-bulgare, crede că o află în acest element fluctuant care sunt grădinarii bulgari. Dar atât aceştia cât şi circulaţia firească a populaţiei în cuprinsul nea- mului vecin, puteau spori densitatea motivului tocmai în Bulgaria de nord, dacă aceste populaţii fluctuante ar fi fost într’adevăr un agent de circulaţie a baladei. Ca o reacţiune împotriva părerii cercetătorului bulgar, care vedea în zar- zavagii un agent de răspândire a baladei, apare amintita părere a lui S k o k, potrivit căreia celebrele comunităţi de zidari armâni au avut rolul de căpe- tenie în naşterea şi răspândirea baladei nu numai la noi, dar în tot câmpul bal- canic. Ca substrat social şi de gust, considerarea breslelor de zidari este mai aproape de adevăr. 632 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE zice rudimentar, dar într’un chip simplu, de anecdotă redusă la trăsăturile elementare. In sine, corpul redus al unei plăsmuiri poporane nu spune nimic despre valoarea sau nevaloarea ei. Dar după cum un cuvânt scurt, oricât de expresiv, are în sine mai reduse posibilităţi, decât un cuvânt lung, în care mişcarea ritmică, armoniile, contrastul, deci întreaga structură e mai variată în unitatea ei, tot astfel o plăsmuire poporană. In domeniul acesta al valorii, totul se măsoară funcţional. Faptul că variantele versificate bulgare (în număr de 39), înfaţişază mimai 12 care trec de 60 de versuri, iar dintre acestea numai 3 ating o sută, cea mai desvoltată, aceea Trevne?isco, având 243 de versuri, reprezintă o trăsătură care contrastează cu larga desvoltare epică a formelor sârbe şi române. Pentru a da o idee de atmosfera variantelor şi de structura lor, plec dela aceasta, care este şi cea mai aproape de elementele dela noi. Scara motivelor este următoarea. Meşterul Manole zideşte, de zece ani, o cetate, care se surpă mereu noaptea. Regele ameninţă pe zidari cu moartea, dacă nu isprăvesc. Dându-şi seama că cetatea cere un talasâm, Meşterul cere prin jurământ ca prima nevastă venită cu demâncare să fie zidită. Numai el îşi ţine jurământul. In schimb, a îndemnat-o să facă treburi: să vânture 9 saci de grâu, să-i ducă la moară, să-şi spoiască locuinţa, să-şi spele copilaşii, să-i alăpteze, să-i legene, să-i adoarmă. Şi după acestea să aducă mâncare la cetate, fără grabă. Trăsăturile realiste zugrăvesc supuşenia şi hărnicia soţiei, fi- reşte nu ca o trăsătură individuală, ci ca un anumit fel de a accepta viaţa şi a te încadra în anumite cerinţi sociale. Aşa îşi concepe ţăranul de pretutindeni soţia. De fapt cerinţele deşi intră în categoria îndeplinirilor grele, se răvăşesc într’un număr de treburi, care nu sunt totuşi subor- donate unei imagini totale. Ele s’ar putea înmulţi, după cum s’ar putea reduce, fără ca o dominantă a fanteziei să dea, ca într’un breviar, icoana de supuşenie şi de devotament. La fel piedicile care-i stau în cale: furtuna, ploaia vin ca acci- dente, nu pornesc din acel centru de cristalizare, care-i zbuciumul meşterului, făcând una cu firea lui. 1 7 MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMA ROMANEASCA 633 Când soţia soseşte şi meşterul îi spune că a scăpat inelul de căsătorie între pietre, s’ar părea că am avea aici un mijloc de cruţare, spre a se atenua brutalitatea acţiunii. Dar ca şi în va- riantele greceşti, cea bulgară trece pe lângă un însemnat mijloc expresiv, care ar fi ca o anestezie morală menită să cruţe şi în orice caz să micşoreze durerea înzidirii. In Ioc de aceasta, durerea este sporită prin dialogul prelungit între victima amăgită să se coboare în temelie şi meşterul neînduplecat. Chipul cum îşi ma- nifestă ea durerea stă Ia acelaşi nivel: începe să ţipe, să plângă, să se bocească. O argumentare patetică, în care mijloacele externe vorbesc, nu interiorizarea. S’ar părea că apelul Ia mila de copil ar rotunji finalul, dar după zidire meşterul nu mai are curajul de a se duce acasă spre a-şi vedea copiii. Este atitudinea unui om de rând. Drept orice total estetic, apare această normă de morală banală şi de ordin practic: «de aceea, măi frate, nu-i bine jurământ omul să facă, pentrucă adesea, măi frate, omul se înşală». Te gândeşti Ia acele finale raţionaliste ale unor prelucrări ale motivelor folclorice cărora Ii se adaogă ceva ca o morală a fabulei, stricând astfel întreaga semnificaţie adânc umană. M’am oprit Ia această variantă nu numai că este cea mai des- vdltată, dar şi pentrucă e însoţită de o explicaţie a cântăreţului, care se vede că a cunoscut ceva din finalul variantei româneşti. După ce lămureşte: « unii arată că laptele a curs pe ziduri, dar aceasta nu e adevărat», adaogă: «unii mai spun că meşterul Manole şi-a făcut aripi ca să zboare, dar n’a putut şi a căzut». Această variantă este reprezentativă pentru totalitatea măr- turiilor bulgare. Deşi firele par că duc spre meşter, icoana şi destinele Iui nu sunt centrul de cristalizare, căci el nu se dife- renţiază răspicat. Intr’unele variante, faptul că el nu-şi calcă taina jurământului, nu vine dintr’o atitudine superioară, ci din îm- prejurarea că este mai mic de vârstă, fără experienţă, deci lipsit de abilitate. Deşi se pare că meşterul este centrul de cristalizare, de fapt nu destinul Iui, ci al soţiei rămâne pe primul plan. In privinţa aceasta, finalurile sunt concludente. Intr’unele, soţia blestemă podul să tremure, cum a tremurat ea. Există şi un final de fală: ea doreşte să i se lase capul afară, « ca să vadă tot poporul că REVISTA FUNDAŢII LOR REGALE 634 m’am jertfit pentru trăinicia clădirii ». Cele mai multe variante au drept final cererea soţiei să i se lase nezidit sânul, ca să-şi alăpteze copilul. Sunt şi variante în care blestemul final cade pe soţ: « Dumnezeu să-l trăznească, să n’aibă parte de nimic ». Pretutindeni se vede cum esenţialul este comunicarea sche- matică a unui şir de fapte, pentru a ilustra o superstiţie. Dar nu se vede nici teroarea primitivă a celor care se pleacă în faţa desti- nului, nici vibraţiunea de esenţă lirică împletită cu fapte de am- ploare epică. Prin toate aceste trăsături, la care se adaogă uneori fapte de cruzime sau împrejurarea că necesitatea jertfei este arătată de un călugăr (interesantă trăsătură care apare poligenetic în drama Icarii de pe Argeş a d-lui I. L u c a) — variantele bulgare repre- zintă tipul general balcanic în care axa baladei rămâne destinulsoţiei1). * *) Pentru cine vrea să urmărească materialul bulgar în traducerile limbilor de largă circulaţie, amintesc aici câteva. Intr’o variantă tradusă de R o s e n, Bulgarische Volksdichtungen, p. 208, meşterul, stând pe schele, zăreşte o fată frumoasă. Se prăbuşeşte de acolo şi cere cu limbă de moarte să fie înmormântat odată cu fata. Tovarăşii obţin dela judecată îndeplinirea acestei dorinţe şi tânăra fată este înmormântată alături de meşterul Manole. Cum vedem, avem aici o contaminare a motivului ♦ uniţi în moarte » cu motivul ♦ jertfa zidirii». De o rotunjire şi adâncire artistică nu poate fi vorba în această mărturie. Mai rotunjită este o variantă publicată în Adolf Strausz, Bulgarische Volksdichtungen, pp. 407—408. O amintesc pentrucă într’unele privinţe este mai aproape de tipul răspândit la noi. Trei fraţi s’au legat să clădească cetatea Smilen, care însă se prăbuşeşte mereu noaptea. Odată, dormind la cetate, cei trei fraţi au un vis: soţia care va veni cu demâncare dimineaţa să fie jertfită. Ei se leagă prin jurământ să nu-şi înştiinţeze soţiile. Numai cel mai tânăr nu-şi calcă jurământul. Apare şi aici motivul inelului. Pe când ea e zidită, întreabă pe soţ: cine va hrăni copiii ? Răspunsul este că pe cel mic îl va alăpta sora meşterului, iar pe ceilalţi îi vor hrăni păsărelele. O formă interesantă în tipologia bulgară este aceea în care se clădeşte o biserică. Se vede că împrejurarea aceasta s’a părut cântăreţului nepotrivită cu asprimea zidirii soţiei. De aceea, potrivit credinţei mai recente că fiinţa vie poate să fie înlocuită cu umbra ei, meşterul Manole îi ia umbra şi o zideşte în temelie. înapoiată acasă, soţia e apucată de friguri şi moare. Faptul că meş- terul este acela care îi spune să vie la zid şi că el îi aşază umbra în temelie înlătură zugrăvirea oricărui zbucium. Interesantă ca formă mai nouă, varianta este lipsită de putere expresivă. Motivul zidirii umbrei a trecut şi în variantele MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMÂNEASCĂ 635 Plecând dela această atmosferă şi dela aceste calităţi, era firesc ca d-1 A r n a u d o v să vadă în formele româneşti mărturii hibride şi nepopulare. Lungimea baladelor româneşti este pentru d. Amaudov un semn de neautenticitate poporană. Dar lungimea vine în vari- antele noastre în primul rând din acele repetări care, de fapt, sunt semne pipăite ale expresiei poporane. Omul din popor, gândind în concret, se supune condiţiilor lui. După cum în lim- baj, tot astfel în tehnica plăsmuirilor orale, repetarea este o notă esenţială. Când povesteşte o înşirare de fapte, cântăreţul poporan, care nu iubeşte abstracţiile, repetă şiruri întregi, fără să le simtă ca ceva monoton şi de prisos. Din punct de vedere al resurselor artistice, astfel de repetări sunt ca tot atâţia piloni şi elemente de legătură pe care povestirea se reazimă, pentru a pomi mai departe. • De altă parte, contaminarea, un alt izvor de amploare, este şi ea o trăsătură a inventivităţii poporane. Calitatea nu se mă- soară prin înşirarea rezumativ schematică, ci prin valoarea func- ţională a elementelor cristalizate într’un tot. Dacă ar fi să luăm drept criteriu de autenticitate numărul redus de versuri, numai lirica şi plăsmuirile didactice, ca fabula, ar intra în sfera litera- turii orale. Şi ar trebui să eliminăm din câmpul ei, creaţiuni ca balada sârbească şi bălinele ruseşti. Caracterul rezumativ nu este dovada strânsei apropieri de momentul genetic şi mai ales nu este criteriu de valorificare artistică a epicei. La fel o lungime de înseilări. Cât priveşte părerea Iui Amaudov că la noi balada nu este poporană, pentrucă s’au cules mai puţine variante decât în Bul- garia, argumentul nu rezistă criticii. La noi, tipul fiind conso- lidat, culegătorii n’au simţit nevoia să-l înregistreze de câte ori I-au găsit. Balada a apărut chiar dela primele sondaje folclorice, iese la iveală de câte ori se explorează satele Munteniei, Olteniei. care povestesc, nu zidirea unei biserici, dar a unui pod. Astfel este varianta pu- blicată de Paul Eisner în Volkslieder der Slawen, (pp. 483—483). Aici se arată cum, după plecarea soţiei acasă, ea este cuprinsă de dureri şi moare. Motivul copilului nu este zugrăvit în legătură cu durerea ei, tocmai pentrucă moartea vine în chip neaşteptat. Fireşte, din aceeaşi cauză, toată lupta sufletească a ei nu putea să fie zugrăvită, după cum nu este zugrăvită nici aceea a meşterului. 636 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi circula chiar şi în Timoc, unde nu poate fi vorba de reflexe cărturăreşti. In sfârşit, în argumentul că balada românească nu este popo- rană, pentrucă Neagoe Voevod este înlocuit cu Negru Vodă, eroarea vine din presupunerea că elementul istoric ar fi garanţie de autenticitate, pe când, în realitate, întregul sistem al baladelor noastre arată tocmai contrariul. întreaga încercare a lui Arnaudov de a tăgădui poporaneitatea baladei româneşti vine din valoarea ei artistică deosebită, în con- trast cu formele bulgare arătate *). Pentru a individualiza tipul românesc, este necesar să trecem în revistă celelalte aspecte sudesteuropene. Nicăiri, în Bulgaria, n’am întâlnit un tip care să cristalizeze şi dragostea meşterului de meseria lui şi dragostea reciprocă dintre soţ şi soţie, sporind astfel tragicul căderii amândurora. l) Pentrucă erorile celor care gândesc altfel sunt rodnice mai ales când ne dăm seama de ce gândesc aşa, dau aici traducerea părţii în care Arnaudov caracterizează balada noastră. «Versiunile româneşti considerate sub raportul extern, amintesc desvol- tarea cântecelor sârbeşti, cu toate că, luate organic, stau în dependenţă cu cele bulgăreşti. Ele se bucură de o popularitate şi mai slabă la ţară şi, cu atât mai puţin, pot să se numere printre creaţiunile care abia-abia dacă păstrează legă- tura cu poezia colectivă. Purtătorii puţinelor variante româneşti sunt lăutarii, despre care am pomenit. Rima sistematică a stihurilor arată clar în compo- ziţia versurilor româneşti un element personal cunoscut. Aceste poeme destul de lungi reprezintă poezie populară numai în înţelesul larg al cuvântului. Ade- văratele poezii populare nu cunosc acea desfăşurare a povestirii. Limita finală până la care se poate ajunge în această privinţă este marcată de varianta bul- gărească din Trevnensko şi de cea sârbească meridională din Vuk. Un pas mai departe fac numai Ţiganii lăutari în România, guslarii bosniaci şi cântă- reţii instruiţi, care folosesc câteodată şi resursele şablon ale poeziei culte pentru tehnica lor învăţată. Produsele lor nu pot fi socotite ca creaţiuni pur populare şi nu dela ele va trebui să plecăm, spre a putea valorifica feluritele variante ale baladei noastre, cum fac Sârcu şi Şăineanu. De mare însemnătate pentru înţelegerea baladei române este şi aceasta: In vreme ce pentru trecerea ver- surilor poetice greceşti în regiunile limitrofe bulgăreşti, precum şi pentru tre- cerile în parte a versurilor bulgăreşti în Serbia, se poate admite o tradiţie locală neîntreruptă, pentru naşterea cântecelor româneşti din aceeaşi tradiţie bul- gară, lucrul acesta nu prea este de admis, din momentul ce în ţinuturile bul- găreşti de lângă Dunăre motivul este slab cunoscut sau aproape necunoscut. MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMANEASCĂ 637 IV înainte de a trece la domeniul românesc, rămâne să arăt ce este mai relevant din aspectele sârbeşti. Aici nu voi mai pro- ceda înşirând tipurile, pentru a învedera care este cel mai ales, pentrucă este un consens unanim în a recunoaşte valoarea artistică excepţională a baladei publicată de Vuk Karagici. De când a fost tradusă în limba germană de Iakob Grimm şi a stârnit antuziasmul lui G o e t h e, ea a intrat în circulaţie largă europeană şi toţi au confirmat că Zidirea cetăţii Scuturi este «unul din cele mai emoţionante cântece ale tuturor popoarelor şi din toate timpurile ». Pentru Goethe, ea intra în conceptul său ales de Weltliteratur, mai presus de clase sociale şi de vremuri, frumuseţea venind din fireasca îmbinare a motivelor. Balada aceasta a dat material nu numai pentru opere dramatice, dar şi pentru originale plăsmuiri plastice, cum este relieful celui mai de seamă dintre sculptorii moderni sârbi, I v a n M e- strovici. (Despre influenţa ei în drama sârbească: C a m i 11 e Lucerna, Das Balladedrama der Siidslawen, 1923, p. 26 şi urm.). In privinţa genezei, citez părerea lui S k o k, pentru care tipul sârbesc iese din sfera breslelor de zidari. «La fameuse version de Vuk, qui accuse beaucoup d’analogies avec Ies contes albanais, denote une conception de la femme beaucoup plus elevee que celles des autres versions balkaniques. La jeune femme de Gojko Această absenţă a motivului in topografie se completează cu un astfel de agent excelent al împrumutului folcloric, cum ar fi gTădinarii noştri balcanici, care, în mod periodic, emigrează în România şi în alte ţinuturi vecine, aducând acasă şi ducând de acasă nu numai cultura zarzavaturilor lor. Pentru caracterul for- tuit al baladei noastre vorbeşte numărul mic al variantelor din România, cunoaş- terea acestor variante în oraşe, nu în sate, şi întărirea cu trupul ziditei a unei biserici, nu a unui pod. Comparativ, documentul românesc cel mai vechi are 343 de stihuri. Aceasta este o lungime care trădează o compoziţie foarte subiectivă a motivului. Isto- risirea la începutul cântecului care atribue fondarea mănăstirii Curtea-de-Argeş lui Negru Vodă, atunci când adevăratul fondator este Neagoe Bas arab, vor- beşte pentru o mai largă cultură a cântăreţului. Numai literatură este şi expu- nerea; Domnitorul conduce pe meşter la marginea râului Argeş şi, cu aju- torul unui ciobănaş, află zidurile mănăstirii. Mai încolo vin temele cunoscute ». {Văgradena neveasta, pp. 470—472). 638 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE est une autre Andromaque. Elle est egalement attachee k son mari et k son fils. C’est que cet admirable po£me n’a pas ete cree dans un milieu- etroit de maţons. Ici, on se trouve dans une sphere plus large et plus humaine, au-dessus du metier ». In esenţă, argumentaţia lui Skok afirmă că într’un mediu restrâns ca al breslelor de zidari nu s’ar putea naşte plăsmuiri de o calitate superioară şi care se se înalţe deasupra orizontului strâmt al meseriei. Dar tocmai într’un astfel de cerc gustul ar- tistic stă pe o treaptă mai înaltă. Şi nu este o întâmplare că cea mai înaltă cristalizare pe care o vom întâlni stă în legătură cu breasla ziditorilor de mănăstiri si biserici, care a înflorit la noi mai mult ca în tot Balcanul în secolele XVI, XVII şi XVIII. Când Skok ne vorbeşte de: «une sphere plus large et plus humaine, au-dessus du metier », proprie tipului sârbesc ne amintim de meşterii zidari, care au construit în Occident celebrele cate- drale ale Evului Mediu şi care în esenţă nu erau deosebiţi de breslaşii cei mai aleşi din câţi au pătruns în ţările noastre. Tra- diţia şi forma de gust ale unor atari bresle au fost de bună seamă foarte ridicate, pentruca într’o vreme când nu existau şcoli de arhitectură să se construiască minuni cum e mănăstirea Curtea- de-Argeş. Dacă într’adevăr balada s’a născut, cum crede Skok, şi s’a răspândit mai ales prin bresle de zidari, tocmai acesta era mediul uman cel mai prielnic ca să creeze şi să recepţioneze valori de o umanitate superioară. Dar să considerăm de aproape însăşi expresia, independent de problemele de geneză. Balada sârbească a fost tradusă în versuri albe de G. D e m. Teodorescu şi publicată în colecţia lui de poezii populare, la p. 470 şi urm., alături de varianta românească. Trei crai, fraţii Merliavcevici: Vucaşin, Ugleşa, Goico, clă- desc de trei ani cetatea Scadarul. Dar o zână surpă mereu noaptea ceea ce ei clădeau. Zâna înştiinţează pe Vucaşin că zadarnic lucrează până n’o găsi pe doi fraţi gemeni, Stoian şi Stoiana, şi-i va zidi în temelie. Vucaşin trimite pe credinciosul său Deşimir cu saci de aur să caute pe Stoian şi Stoiana. Trei ani i-a căutat zadarnic. Fără îndoială, începutul are amploare epică. Rostul lui este să arate că zadarnică a fost căutarea lui Stoian şi Stoiana. Te întrebi .numai: ce noimă are această căutare care ia vreo cincizeci de ver- MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMANEASCĂ 639 suri din baladă ? Numele gemenilor zadarnic căutaţi — Stoian şi Stoiana — sunt numai un joc în legătură cu verbul stoiati « a sta ». E un ocol prea lung pentru acest joc etimologic. El face mai mult impresia de anecdotă-ghicitoare decât de pregătire pentru sumbrul cuprins al baladei. Vom găsi şi în balada românească o căutare, dar ea este a locului unic unde trebue să fie înălţată clă- direa. O căutare mai lungă decât aceea din varianta sârbească; dar, încorporată organic, căutarea aceasta îţi dă imaginea locului, introduce personajele, începe să le caracterizeze, aşa încât nu ai deloc impresia unei părţi care ar putea să lipsească, necum a unui episod vecin cu gluma. D’abia după această zadarnică alergare, zâna desvălue că scăparea nu este decât în jertfirea uneia dintre soţiile meşterilor. Dar desvăluirea aceasta nu este organic întreţesută în sbuciumul meşterului. Ea vine ca un glas extern, nu ca o întruchipare a fră- mântărilor într’un vis, cu atât mai chinuitor cu cât poate să pre- vestească adevărul, dar poate să şi amăgească. Un vis care te poate pune în legătură cu puterile tainice ale lumii însemnează mai mult, ca expresivitate a luptei interne, decât glasul de cobe al Vilei, zâna cea rea, mai ales după ce păcălise odată pe meşteri. Vucaşin se leagă prin jurământ cu fraţii săi ca niciunul să nu spuie soţiei, aşa ca soarta să hotărască pe cea jertfită. Numai Goico îşi păzeşte jurământul. La vremea prânzului, mama lui vrea să plece la cetate să aducă demâncare, dar tânăra lui soţie o opreşte: — Să stai, măiculiţă bătrână, Că duce-voiu eu demâncarea. Păcat mi-ar fi mie la Domnul, Ruşine mi-ar fi şi de oameni Ca tu, o bătrână slăbită, S’o duci, când ai trei tinerele. Astfel tânăra soţie a lui Goico pleacă să ducă merinde, lăsân- du-şi copilul acasă. Pleacă nu din devotamentul soţiei, ci din sentimentul de ruşine: ca oamenii să nu vadă pe bătrâna aler- gând şi pe tânăra soţie stând. Tot ceea ce poate să sporească simpatia pentru ea prin accentuarea trăsăturilor de devotament este astfel înlăturat. Când meşterii încep s’o zidească, ea crede că-i glumă. La început se roagă de cumnaţi, apoi, înfruntând 640 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ruşinea şi teama de mustrare, se roagă de Goico. Cuvintele i se pierd însă. Numai la urmă ea se adresează meşterului care o zidea, cu această ultimă rugăciune: — Atunci, frăţioare de-o lege, O, meştere Radule, lasă-mi Măcar o micuţă fereastră La pieptu-mr de mamă duioasă, Să dau lui Ion ţâţişoară, Drăguţului mamei, de hrană ! Jurându-1 pe-al Domnului nume, II moaie pe Radu şi-l face Să lase o mică fereastră La pieptu-i de mamă duioasă, Prin care ea sânul îşi scoase Să poată da pruncului ţâţă. Şi iarăşi mai zise lui Radu: — Te jur şi pe cer şi pe Domnul, La ochi să-mi mai laşi o fereastră Departe să-mi văd locuinţa Şi când mi-or aduce copilul, Şi când mi l-or duce acasă! Această afirmare în pragul morţii a dragostei de copil este într’adevăr un neuitat moment. El dă întregii balade un caracter de înduioşare adânc uman. Faţă de accentele acestea, finalul, care spune că mamele lipsite de lapte se duc acolo să fie vinde- cate, nu mai sună ca o prozaică legendă locală, căci notele acestea se contopesc cu ultima rugăminte a mamei, sunt dominate de ea. Privind însă în total balada sârbească, cu introducerea nepotrivită — episodul Stoian-Stoiana — cu lipsa de arătare a frământărilor soţului, cu accentuarea sentimentului de ruşine, nu de dragoste, a soţiei, când lasă acasă pe mamă şi pleacă la cetate, în sfârşit cu finalul care pune în lumină numai sublimul sentiment matern al celei jertfite, dar lasă în umbră suferinţa soţului, toate aceste rezerve îţi arată că poţi concepe o plăsmuire lipsită de arătatele scăderi. V Balada a pătruns şi la Maghiari. Pentrucă după unii cercetători ea a ajuns aici prin filieră sârbă, după alţii prin intermediul românesc, voi considera forma aceasta MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMANEASCĂ 641 în cadrul ei firesc, după cea sârbă şi înainte de cea românească. Şi pentrucă ea este una din piesele socotite de rezistenţă în scopul de a ilustra însuşirile de artă ale vecinilor noştri, să o privim sub forma în care le place să o prezinte. Intr’un volum întitulat Ungarische Baladen 1), traducătorul al- cătueşte din cele mai bune variante una ideală, Maurer Klemens; primele 15 versuri reproduc o variantă, apoi 13 versuri o alta, apoi iarăşi prima variantă până la versul 44, după care urmează din nou a doua variantă, până la sfârşit. Este procedeul reconstituirii formelor primitive ale manuscri- selor, întrebuinţat în folclor când nu eşti mulţumit cu niciuna din variantele existente. Doisprezece meşteri lucrează zadarnic la cetatea Deva. In situaţia aceasta, meşterul Clemens pune lege: prima soţie care va veni cu demâncare să fie zidită, căci numai aşa vor izbuti. Totul se hotărăşte ca printr’o ordonanţă, fără zbuciumul meşterului, fără jurământ, fără tensiunea aşteptării asupra cui va cădea zarul jertfei, fără împlinirea însărcinărilor grele pentru a întârzia sosirea. Deodată apare soţia meşterului, aşa încât cade tardiv rugă- ciunea ca Dumnezeu să aducă fiare în drum şi să stârnească fur- tuni. Lipsind perspectiva vremii, lipseşte şi prilejul de a zugrăvi probele de iubire şi de credinţă ale soţiei. La sosire, e înştiinţată brutal de soarta, care o aşteaptă şi care nu apare ca împlinirea unui destin, ci este numai o lege hotărîtă de soţ, nu de totalitatea zidarilor. In contrast cu răspunsurile din variantele străbătute, aici apare o notă, care ne coboară în comun: «întâmplă-se ce trebuie, dacă viaţa cu mine ţi-a devenit o povară », zice soţia. Cât de departe suntem de nobila ţinută a celei fără de prihană ! Iar când în final se adresează copilului prezent, care plânge, ea îl mângâie, că mai sunt copii buni, care îl vor legăna, şi păsări, care îi vor cânta. *) Ungarische Balladen, ubertragen von Hedwig Ludeke, ausge- wăhji und erlăutert von Robert Gragger (Berlin und Leipzig, 1926), Balada la pp. 29—30. Lămuririle la pp. 179—180. Bibliografie şi o variantă maghiară în Arnaudov, op. cit., p. 413. Şi aici meşterii decid. Şi aici soţul anunţă soţia de soarta care i s’a hotărît. Când meşterul se înapoiază acasă, fiul său îl întreabă de mamă şi pleacă plângând la zid. 10 642 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi aici cât suntem de departe de acea imagine a naturii ocroti- toare şi mângâietoare, pe care o vom întâlni în variantele ro- mâneşti ! Finalul este la înălţimea totalului: meşterul nu mai poate dormi de plânsul copilului. Cât de departe suntem de zbuciumul celui închinat menirii lui înalte! Lipsită de farmec poetic, de atmosfera lirică şi de o imagină aleasă fie a meşterului, fie a soţiei, mărturia aceasta este lipsită şi de un centru de cristalizare. Este o înşirare schematică, în tră- sături nestrăbătute de esenţial, fără nimica din farmecul stilului poporan... VI După ce am privit formele balcanice şi pe cea maghiară, avem acum toate elementele pentru ca să ne dăm seama de ce aduce nou tipul românesc şi ce valoare are. E greu să alegi din mulţimea variantelor una. Aproape fiecare înfăţişază un aspect remarcabil. Astfel în varianta din colecţia Mateescu, de pildă, « purcăraşul», întrebat de un loc bun, vorbeşte de unul cu un iezăr fără fund, cu apă curată, trestioară înaltă. Locul nu-i place însă Voevodului, care alege un altul. Dar amintirea iezărului fără fund a fost cu tâlc. In locul ales de Domn, într’o poiană frumoasă, Voevodul anină într’un cetin o icoană. Ca o prevestire a ceea ce avea să se întâmple şi ca o arătare minunată a locului unic unde trebuia zidită mănăstirea, icoana aninată ziua pierea noaptea şi se ducea în iezăr: Foaie ş’o lalea, Şi ce-mi mai făcea? Domnu-mi poruncea Icoană punea, Sus o anina, In cetinu 'nalt 'Nalt şi resfirat, Cum nu era alt. Ziua mi-o punea, Noaptea că-mi pierea In iezăr venia, ’ Aci mi-o găsia. MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMA ROMANEASCĂ 643 Şi iar mi-o punea, Şi iar că-mi pierea; Odată şi iară, Până a treia oară. Este aici un motiv cu largă circulaţie, dibaci împletit în balada noastră. In tradiţii locale, în preajma lacurilor, avem localizată legenda despre o biserică scufundată şi câteodată chiar şi despre un oraş scufundat. In finalul poeziei Egipetul,de Eminescu avem o formă a acestui motiv. Legende de felul acesta au fost în- semnate chiar şi de unii scriitori de seamă, de pildă, de A. Odobescu, în legenda Snagovului. Balada Jijia a lui Gh. Asaki {Culegere de poezii, 1854, pp. 229—237) are la bază o astfel de legendă, împrumutată însă dela poetul polon A. Mickiewicz, do- vadă de circulaţia europeană a motivului. In varianta colecţiei C. N. Mateescu, Voevodul, văzând în strămutarea icoanei un semn dumnezeesc, seacă iezerul si acolo * * începe clădirea mănăstirii. Astfel ştie să zugrăvească varianta fatalitatea locului aceluia şi nu a altuia. Trecând peste multe momente ingenioase şi expresive, pre- sărate în diferite variante, aleg dintre ele una pe care s’o privesc ca un total, în comparaţie cu acea capodoperă a poeziei balcanice, care este balada din colecţia Vuk Karagici. Vreau să vorbesc de balada publicată de G. Dem. Teodorescu în colecţia sa, în fruntea baladelor zise «istorice ». In sus pe Argeş şi în jos pe Argeş, Negru Vodă trece cu nouă zidari şi cu Manole Care mi-i întrece, Stă inima rece. Repetarea acestei caracterizări — stă inima rece — dela început, învălue pe mai marele meşterilor într’o atmosferă deosebită, simţi parcă plutind asupra lui un destin straniu. Ei caută un loc: Un zid învechit, Un zid părăsit, Rămas de demult. Ca şi în varianta Mateescu, clădirea nu poate fi înălţată decât într’un anumit loc. Dacă în aceea era o notă mistică prin stră- 6+4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mutarea icoanei, aici zidul vechi, rămas de demult îţi dă o perspec- tivă de continuitate. Locul pare sfinţit printr’o clădire care a mai fost, ca şi cum tot ce e menit să fie mare şi frumos e o prelungire a unor vechi începuturi. întâlnind un purcăraş, Domnul îl întreabă de locul căutat. Şi întrebarea aceasta are un rost artistic: evocarea locului unde se va înălţa mănăstirea. Astfel, pe când partea introductivă din varianta sârbească era departe de a se întreţese organic în cuprinsul baladei, căci alergarea după Stoian şi Stoiana era un fel de păcă- leală pe care o face Vila lui Vucaşin, partea introductivă din balada noastră aşează acţiunea în cadrul ei firesc, prin zugrăvirea locului unde trebue să se ridice clădirea. Iată descrierea purcăraşului: — Ba, Doamne, am văzut Şi am cunoscut, Pe unde-am trecut, Turma de-am păscut, Un zid de demult, Un zid părăsit Şi neisprăvit, Vechi şi mucezit: Colo, unde-mi creşte, Unde se ’ndeseşte Trestică Pitică, Răchită înflorită, Papură înverzită. Când zidul vechi este găsit, Negru Vodă şi Manole îşi exprimă pe rând satisfacţia lor în versuri asemănătoare. S’ar zice că această repetare introduce o notă mecanizantă, de monotonie. Dimpo- trivă, bucuria fiecăruia este deosebit colorată. Manole cere: Var şi cărămidă, Că-i pustie multă, Că-i lucrare lungă. Domnul exprimă şi el bucuria că a găsit zidul învechit la care ţinea. Astfel fiecare exprimă şi ceea ce este preocupare personală, iar versurile comune repetate pun viu în lumină însemnătatea momentului. Să nu uitaţi şi aspectul muzical al baladei. După MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMÂNEASCĂ 645 cum într’o operă muzicală repetarea unui motiv de două persoane deosebite este un prilej de a le diferenţia şi de a accentua totodată momentul, tot astfel şi în versurile asemănătoare şi totuşi deosebite în care Voevodul şi meşterul îşi exprimă bucuria aceasta. Pornesc la lucru. Manole întinde sforile, zoreşte lucrul. Dar noaptea zidul se surpă mereu. Astfel munca lui e zădărnicită trei ani. Iată acum zugrăvirea frământării meşterului. O superioritate a variantei româneşti este că, dela început până la sfârşit, meş- terul este în centrul acţiunii. Toate frământările şi toate conflic- tele în sufletul Iui ales îşi capătă toată rezonanţa. Spre deosebire de tipurile suddunărene, unde pe planul întâi stă soţia jertfită. Dacă această aşezare a meşterului pe primul plan ar însemna o întunecare sau o coborîre a soţiei jertfite, aceasta ar fi o ireme- diabilă scădere artistică a tipului românesc. Dar simţul de artă al cântăreţului nostru se vede şi din felul cum a ştiut să puie în toată lumina necesară şi icoana fiinţei jertfite, făcând din ea şi din meşter un tot, când înduioşător, când tragic. Potrivit acestei trăsături a tipului nostru, care face că dela început până la sfârşit toate frământările şi conflictele să se săvâr- şească în sufletul meşterului şi acolo să-şi găsească deslegarea, gândul jertfirii nu vine dintr’un izvor extern — o pasăre, o Vilă a pădurii, etc., ca în tipurile suddunărene, — ci din adâncul sufe- rinţei celui care avea în sufletul lui marele legământ de a clădi ceva trainic, sfânt şi fără păreche, şi care vedea că puterile oarbe ale naturii îi zădărnicesc opera. Socot potrivit să vă dau momentul acesta*. . . . El mi se scula Zori când se ivia Lucra, nu lucra, Că toată ziua Din ochi măsura, Gându-şi frământa. Soare când sfinţia, Lucru când lăsa, Acas’ nu-mi pleca, La zid că mânea. Noaptea când sosia, Pe zid se culca Ş’abia aţipia. 646 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dormea, nu dormea, Un vis că visa, Un vis aievea, Şi visu-i spunea Că ’n deşert lucra, Până n’o clădi, Până n’o zidi, Chiar în temelie, ■ Tânără şi vieă D'o dalbă soţie. Zi când se făcea, El mi se scula, Zidul jos vedea, Şi iar se gândia, Ziua cât ţinea. Această zugrăvire a frământării meşterului, de când se ivesc zorile până în noaptea visului, şi această tăcere a lui în tot cursul zilei următoare, până în pragul nopţii, ne dă măsura sbuciumului intern. . Jurământul meşterilor, cu icoana pe masă, sporeşte greutatea momentului. Dar ceilalţi meşteri se duc acasă şi înştiinţează soţiile să nu vie cu bucate a doua zi. Numai Manole rămâne la zid. Mai vede odată dezastrul, moment potrivit pentru a întări gândul jertfirii: Manole că-mi sta, • La zid că mânea Ş’acolo dormia, Cu capul p’o piatră Pustia s’o bată. Şi noaptea trecea Şi zid se surpa C’aşa Domnul va. Observaţi acum atitudinea Iui faţă de jurământul dat, de o parte, dragostea de soţie, de altă parte. Ceilalţi se diferenţiază în chip simplu de el. Spun soţiilor să nu vină la zid. In Manole se dă o luptă grea. Faptul că a mas la zid noaptea vădeşte că e mai legat decât toţi ceilalţi de clădire. Dacă însă ar aştepta impa- sibil zarul sorţii, s’ar vădi prea puţin dragostea lui şi, prin aceasta, puterea jertfei. O tăcere nestrămutată în momentul acesta ar fi o notă şi neumană şi neartistică. Sbuciumul între jurământul făcut MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMANEASCĂ 647 şi între iubire se exprimă printr’o atitudine deosebită. El scrie o carte soţiei sale, în care, pe de o parte, îi cere să vie la zid, iar pe de altă parte, pune condiţii grele, menite să amâne multă vreme sosirea ei: Drăguţă Caplea, Soţioara mea, Ai un bou bălan Ce-i pierdut d’un an. Ia să mi te scoli, Crânguri să-mi răscoli. De I-ăi nemeri Şi de 1-ăi găsi, Ia să mi te-apuci La tăiat să-l duci Şi din carnea lui Bucate să-mi faci, La zid să-mi aduci, Pe nor şi pe ceaţă Joi de dimineaţă. Prin aceste grele condiţii, vecine cu imposibilul, încordarea atenţiei şi a acţiunii sporeşte. O tăcere a meşterului ar fi marcat indiferenţa sau o atitudine eroică puţin umană. O desvoltare a baladei, care ar fi adus ca jertfă o altă soţie, ar fi scos pe meşter de pe primul plan şi ar fi fost o mare stângăcie artistică. O aver- tizare hotărîtă a soţiei să nu vie, ar fi pus pe meşter în lumina antipatică a celui ce-şi calcă jurământul şi ar fi fost greu să-l urmărim până la urmă cu toată simpatia. Dar nu numai ca optică artistică a psihologiei eroului, scri- soarea aceasta este o fericită invenţiune, ci şi ca mijloc pentru a pune în deplină lumină o trăsătură esenţială a celei jertfite; devotamentul ei de soţie, care-i dă un nimb deosebit. Am văzut în lăudata baladă sârbească c6 o mână pe soţie la cetate: nu-i o trăsă- tură de devotament, ci îşi lasă copilul acasă de ruşine, să nu zică oamenii că bătrâna mamă aleargă pe dcum cu prânzul şi tânăra soţie stă acasă. Sunt, între baladele noastre, unele clădite pe împlinirea unor grele cerinţe ca expresie a devotamentului. Astfel, din sfera bala- delor de nuntă, este motivul naşului care îndeplineşte grelele cerinţe ale Letinului bogat, care altfel n’ar consimţi la căsătoria fiicei sale. Ca o adaptare a temei acesteia pentru a pune în lumină 648 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE devotamentul soţiei, trebue să privim scrisoarea meşterului către ea şi răspunsul ei. Caplea se scoală de dimineaţă, Cu rouă ’n spinare Cu bruma ’n picioare caută boul, îl găseşte, pregăteşte bucate şi porneşte la zid. Puterea de analiză a situaţiei, pentru a scoate din ea tot ceea ce este necesar plăsmuirii epice, se vede din piedecile puse acum în calea soţiei, prin rugăciunea meşterului. Când el o vede apro- piindu-se, se roagă lui Dumnezeu să-i pue în cale Un verde hăţiş, Un mare stufiş Ş’un râu curmeziş doar s’o speria, o vărsa bucatele şi s’o înapoia. Ea într’adevăr varsă bucatele, se înapoiază acasă şi porneşte din nou cu merinde. A doua oară se roagă meşterul. In calea soţiei iese o lupoaică turbată. Soţia varsă din nou bucatele, dar se înapoiază iarăşi. A treia oară, după rugăciunea meşterului, îi iese în cărare o scorpie cu gura căscată. Dar acum, ea, văzând că a întârziat atât, nu se mai sperie, coteşte drumul, zoreşte şi ajunge la zid. Astfel, prin gradaţia celor trei obstacole, e zugrăvit nobilul ei devotament, iar prin rugăminţile repetate ale meşterului, toată desfăşurarea aceasta capătă mişcare, accentuând şi iubirea lui. Când Caplea soseşte, zidarii încep să râdă, se bucură, prilej de a-1 diferenţia pe Manole, care se uită la cer, oftează şi atât poate să zică, din necesitatea momentului, până îl înneacă plânsul: — Ştiţi rămăşagul, Ştiţi jurământul: Care mi-o veni Mai de dimineaţă Pe nor şi pe ceaţă, Voi s’o apucaţi, In braţe s’o luaţi In zid s’o aruncaţi. Oftatul acela la cer este o supunere în faţa destinului. El a văzut, din îndeplinirea neaşteptată a grelelor condiţii şi din cele trei încercări, zădărnicia de a o opri, fatalitatea jertfirii. Se adaugă astfel în ţesutul baladei un fior religios care-i sporeşte puterea de MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMANEASCĂ 649 expresie. Povestea e mai mult decât o întâmplare, e pătrunsă de forţele tainice, devine mit. Meşterii încep zidirea. De câteva ori răsună acum refrenul voios, împletit în desfăşurarea situaţiilor, ca un contrast de nepăsare la chinul ei si al meşterului: j j Var şi cărămidă, Că-i pustie multă, Că-i lucrare lungă. Zugrăvirea treptatei îngrijorări a celei care la început zâmbia, crezând că e o glumă, este înăbuşită de leitmotivul meşterilor voioşi: var si cărămidă... La urmă se adresează ea si meşterului. j j j j Şi gândul, şi grija de copil e chinul ei cel mai tare: — Manole, Manole, Meştere Manole, Dac’o fi vreo glumă, Gluma nu e bună; Zidul că mă strânge Ţâţişoara-mi curge, Copilaşu-mi plânge. Dar meşterul, care înainte de începerea jertfirii privise la cer oftând, acum, când soţia îi adresează ultima rugăciune, tace. Instinctiv a simţit cântăreţul că orice grai ar fi acum mai prejos de moment. Sunt în literaturile lumii momente în care intensitatea durerii este măsurată numai prin tăcerea celui lovit. In Prometeu înlănţuit al lui Eschil, de pildă, titanul ferecat pe stâncile Cauca- zului răspunde schingiuirilor printr’o tăcere mai expresivă decât orice cuvânt. Sunt unele variante ale noastre în care meşterul răspunde pe dată cuvintelor de rugăminte, ca în varianta din colecţia Mateescu. Şi răspunsul este un îndemn către meşteri să împlinească lucrul. Mi se pare mai aleasă varianta zisă lui G. Dem. Teodorescu de lăutarul Petrea Creţul Şolcanul pentru aspectele arătate, şi pentru acest moment: tăcerea înnecată de plâns a meşterului, când ea îi adresează suprema rugăminte. Numai după ce jertfa este îndeplinită, meşterul dă un răspuns în care ultimul ei gând, la copilul lipsit de mamă, este înfrăţit cu aceeaşi durere a lui. Este unul din cele mai frumoase aspecte ale poeziei noastre poporane, şi cred ale poeziei poporane de pretutindeni. Este şi aici un motiv cu largă circulaţie, plăsmuit 650 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE însă superior de cântăreţ şi împletit acolo unde putea deştepta mai adâncă vibraţiune: Copilaşul tău, Pnmcuşorul meu, Vază-1 Dumnezeu; Tu cum l-ai lăsat In pat, Desfăşat, Zânele c’or trece, La el s’or întrece, Şi l-or apleca, Ţâţă că i-or da; Ninsoare d’o ninge, Pe el mi l-o unge; Ploi când or ploua, Pe el l-or scălda; Vânt când o sufla, Mi î-o legăna, Dulce legănare, Pân‘ s’o face mare. Cuvintele acestea ale lui capătă şi mai mult relief, urmate de strigătul mereu repetat al meşterilor: Var şi cărămidă, Că-i pustie multă, Că-i lucrare lungă. De-acum, zidurile mănăstirii se încheagă şi nu se mai surpă. Jertfa zidirii săvârşită, fatalitatea e înfrântă: biserica şi-a asigurat veşnicia. Dar, ca un ecou al jertfelor, pe când meşterii lucrează, străbate până la ei glasul celei zidite de vie: Dar pe când lucra, Tot mai auzia Un glas răguşit, Un vaet topit: « Manole, Manole Meştere Manole, Zidul rău mă strânge, Ţâţişoara-mi curge Copilaşu-rni plânge o. Cu aceste versuri se încheie partea întâia a baladei. Lăsaţi imaginea aceasta: un vaet topit să vă răsune în suflete, ca să simţiţi MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMANEASCĂ 651 dacă s’ar găsi ceva mai potrivit pentru durerea stinsă, înnăbuşită, decât acest vaet topit, de care Delavrancea spunea că va străbate secolele. Tipurile suddunărene se încheie cu săvârşirea jertfei, accen- tuând în final, unele, blestemul podului, altele, puterea de tămă- duire, în locul acela, a mamelor lipsite de lapte. Numai ca un adaos de povestire în proză, mai întâlneşti la Bulgari, după va- rianta din Sbornicul ministerului din Sofia, voi. XXVII, p. 157, de care ne-am ocupat, o notă a cântăreţului că, după spusele unora, «Manole şi-ar fi făcut aripi să sboare, dar a căzut. Iar alţii zic că laptele curgea din pereţi, dar asta nu poate să fie ade- vărat ». Se vede că toit ceea ce este în legătură cu sfârşitul lui Manole, este străin tipurilor, suddunărene. Dar forma proprie nouă fiind caracterizată până aici prin aceea că nu soţia, ci meşterul este personajul central, fără ca prin aceasta să scadă figura celei jertfite, dimpotrivă, cerea ca în finalul baladei să fie zugrăvită soarta meşterului, fără ca ea să fie totuşi despărţită de soarta soţiei. ' T Spiritul poporan este caracterizat şi prin aceea că tot ceea ce jigneşte simţul moral de măsură trebue să fie ispăşit. In variantele greceşti şi în cele slave de sud, nu odată meşterul lucrează chiar el la zidirea soţiei. Este ca şi cum ar săvârşi un fapt impus în chip firesc de situaţie. Formele acestea sunt mai aproape de asprimea primitivă. Recepţionată mai târziu la noi, balada n’a mai putut fi menţinută în acea aspră atmosferă primitivă. Omul din popor a simţit că o vină tragică apasă pe umerii meşterului. Se cerea însă mult tact artistic pentru ca ispăşirea să n’aibă un caracter moralizant, ci să izvorască dintr’un resort sufletesc în strânsă legătură cu jertfa săvârşită. Aici stă încă o trăsătură aleasă a tipului românesc: după cum jertfa a fost un imperativ al che- mării lui de meşter, tot astfel şi ispăşirea. Finalul este clădit nu pe orgoliul, dar pe afirmarea menirii de meşter. Opera cea minunată stă acum desăvârşită. Ea stârneşte admiraţiunea Voevodului, care laudă pe meşteri. Negru Vodă crede că nu va mai fi pe lume o mănăstire ca aceasta. Dar Manole, care sta pe acoperiş, răspunde: — Doamne, Negru Vodă, Mare-i şi frumoasă, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «5* Mândră ţ'arătoasă Sfânta mănăstire, Chip de pomenire. Dar cum este ea, Zău, pre legea mea, C’aşa lucrătură Şi ferecătură Mi-e de ’nvăţătură. De m’oi bizui, Altele-oi croi, Mult mai arătoase Şi mult mai frumoase In preajma morţii, este fără îndoială în acest răspuns ceva din conştiinţa creatoare a meşterului, care se subordonează întru totul chemării lui şi când e vorba de propria lui viaţă. Dar mai este şi altceva. Este o încleştare în propria menire a omului care, după ce-şi rupsese toate legăturile cu viaţa, nu mai poate avea astâmpăr decât într’o necontenită creaţiune, ca o întrecere cu sine însuşi şi o uitare a vinei care-1 apasă. Dar această afirmare, că va clădi biserici tot mai frumoase, stârneşte ciuda Yoevodului, care porunceşte să se surpe schelele. Meşterii, împreună cu Manole, rămân sus pe acoperiş: Zidul ca să-i ţie, Vântul să-i adie, Ploaia să-i înmoaie Foamea să-i îndoaie. In felul acesta se pregăteşte sfârşitul tragic al meşterului. Cei nouă tovarăşi, după sfatul lui, îşi croesc aripi din scânduri cioplite, ca să sboare, dar cad şi se prefac stane de piatră. Manole îşi croeşte aripi şi mai meşteşugite, Ie bate cu ţinte de oţel în carnea lui sângerată şi încearcă şi el să sboare. Dar este ceva ca un simbol că se împiedică de mănăstire şi se prăbuşeşte jos. Citez şi finalul baladei: Dar când îmi sălta Şi când îmi sbura, Domnul pedepsea, Că se ’mpiedeca De o mănăstire, Chip de pomenire, Şi el îmi cădea MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMÂNEASCĂ 653 Pe Argeş în jos, Pe plaiul frumos, Lângă mănăstire, Chip de pomenire. Iar unde-mi cădea Cruce se făcea Şi de-alăturea Cişmea izvora, Cu apă curată, Trecută prin piatră, Cu lacrămi sărate, De Caplea vărsate. Toate elementele necesare acordului final se împletesc aici, aşa încât vina din partea întâi este actualizată, alături de ispăşirea din partea a doua a baladei. Cu greu ai putea să laşi ceva din această variantă sau să-i adaugi, fără să-i strici şi arhitectonica si armonia. * » Comparată cu toate celelalte tipuri şi variante sudeuropene, balada plăsmuită la noi şi pentru noi se aşează în chip firesc în fruntea tuturor. Faptul că, potrivit tipului nostru românesc, ea pune pe primul plan frământarea, vina şi căderea tragică a meşterului, nu aduce nici scădere figurii atât de duioase şi de umane a soţiei. Soarta amândurora este nedespărţită. Iar faptul că totul este privit din perspectiva sfâşierii lăuntrice a meşterului, dă baladei orizont şi înţeles adânc. Structura e strict determinată de semnificaţie. Linia care separă cele două părţi nu cade mecanic la mijloc, ci exact după ce două din trei părţi ale drumului au fost lăsate în urmă. In schimb, o rânduire simetrică a materialului fiecărei părţi alcă- tuitoare, în câte trei grupe care se încheie cu câte un tablou. Bucuria găsirii locului unic; munca ^zadarnică încheiată cu scena jurământului; în sfârşit, icoana jertfirii, în partea întâi. Aceeaşi rânduire în trei părţi, în povestirea ispăşirii: bucuria Voevodului, când vede aevea mănăstirea; ciuda lui şi porunca să se surpe schelele, când vede neînduplecarea meşterului; în sfârşit, ispăşirea prăbuşirii finale. Simetric se echilibrează astfel cele două căderi tragice. Această arhitectonică, atât de cumpănită, fără să aibe nimic mecanizat, este încă unul din caracterele alese ale baladei noastre. 65+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dacă este îngăduit să vezi într’unele din baladele noastre poporane un semn al chemării noastre artistice, balada aceasta, care, printr’o umanitate superioară, dă o formă desăvârşită unui material comun sudesteuropean, poate să fie privită ca un simbol al unei înalte meniri literare. Cei care ar vrea să tăgăduiască originalitatea artistică a popo- rului nostru, sub cuvânt că motivele sunt împrumutate, au încă un răspuns în această baladă: material sudesteuropean şi formă românească. In ce priveşte materialul, după cum în literatura cultă, tot astfel şi în folclor, nu există popor original şi popor neoriginal. Bunurile folclorice foarte rar sunt mărginite la sfera geografică a unui popor; când n’au o circulaţie mondială, trec totuşi departe de graniţele unui neam. Ar putea cineva să conteste originalitatea • lui Shakespeare, a lui Goethe, a lui Eminescu, sub cuvânt că motivele lor au circulat înainte de a fi plăsmuite de ei? Adesea motivele fac parte din bunul comun al umanităţii. Şi toată valoarea şi viaţa artistică stă în forma deosebită, în expresivitatea creaţiunii. In viziunea nouă şi în forma proprie stând originalitatea, motivul Meşterul Manole este una din baladele cele mai de preţ ale folclo- rului nostru, deosebit de reprezentativă pentru stilul suprain- dividual către care tindem. Poezia poporană este caracterizată şi prin receptivitatea omului din popor. O baladă aparţine unui popor şi în măsura în care el, fiind receptiv, a creat condiţiile pentru o aleasă expresie. Fără un public la înălţime, aceasta n’ar putea dăinui. Experienţa este uşor de făcut: transplantată în sudul Dunării sau în teritoriul maghiar, forma românească n’ar putea dăinui, pentru că acolo întreaga structură a baladelor este alta. Intr’un motiv întemeiat pe străvechea credinţă în jertfa zidirii, credinţă răspândită la toate popoarele şi plăsmuită subt forma de baladă la popoarele sudesteuropene, poporul român a izbutit, deşi este acela care a împrumutat mai târziu motivul, să-i dea cea mai desăvârşită formă artistică. Din tot folclorul lumii, la noi şi-a împlinit deplin motivul acesta destinul estetic. Individualizând balada românească în cadrul larg sudest- european, ies la iveală anumite trăsături care ne transpun într’o MATERIAL SUDESTEUROPEAN ŞI FORMĂ ROMANEASCĂ 655 altă atmosferă, totul fiind subordonat destinului de meşter în sens de creator, întrucât acesta poate fi văzut şi realizat în sfera po- porană. Acest caracter diferenţial fiind bine stabilit, se naşte întrebarea dacă nu avem aici un unicum al baladelor noastre, ceva întâm- plător, sau dacă aici nu se afirmă o trăsătură stilistică supra-in- dividuală, în sens că-şi găseşte semnificaţia şi expresii de acelaşi fel în întregul sistem al baladelor româneşti. Dacă cele arătate aici sunt adevărate, atunci atât forma internă cât şi sentimentul de viaţă vor trebui să fie confirmate de acest ansamblu care este balada românească, independent de motiv. Deocamdată, înainte de a da un răspuns la această întrebare, trimetem la ceea ce am scris aici despre balada păstorească şi relevăm că dincolo de sferele atât de deosebite există o concor- danţă între semnificaţia dobândită la noi de acest motiv general balcanic şi balada tipic românească: Mioriţa. După cum acolo, în faţa morţii, totul e cristalizat în jurul dragostei de propria în- deletnicire, tot astfel aici. Dominanta aceasta iese la iveală după cum în tot ţesutul ba- ladei, tot astfel şi în final. Pieirea meşterului vine din hotărîrea lui de a lucra mănăstiri fot mai mândre. Zău, pre legea mea, C’aşa lucrătură Şi ferecătură Mi-e de învăţătură, De m’oi bizui, Altele-oi croi, ’ Mult mai arătoase Şi mult mai frumoase ! Trăsătura este autentic poporană. Poligenetic, dovada o avem în citata legendă spaniolă despre soarta meşterului, care a preferat chinurile şi mutilarea decât să se lepede de menirea lui. Acolo, avem o mărturie elementară în proză; la noi, o realizare fără păreche. Când în domeniul creaţiunilor spiritului — fie limbă, fie plăs- muiri poporane, fie opere ale unor anumiţi scriitori — apare o trăsătură răspicată, ea nu rămâne stingheră, căci se încadrează într’un larg ansamblu expresiv. După cum în plăsmuirile picturii 656 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE creştine, menite să împodobească vechile noastre mănăstiri — mă gândesc, de pildă, la cea din Hurezul — fiecare pictură din cele închinate patronilor celor 365 zile ale anului este diferită ca ma- terial, dar toate vor să întipărească acelaşi sentiment de viaţă, — tot astfel întregul sistem al baladelor noastre, dacă reprezintă uu stil propriu supra-individual, va trebui să înfăţişeze, dincolo de diversitatea aparenţelor, un stil şi un fel de a vedea unitar. Dar o plăsmuire poporană nu poate şi nu se cuvine să rămâie străină de creaţiunile artistice culte. O literatură organic desvoltată păstrează continuitatea între folclor şi poezia cultă. Toate marile literaturi desvoltate cu adevărat organic, în primul rând minunea elină, au dus mai departe miturile poporane, ridicându-le la înălţime de simbol veşnic. In legătură cu Meşterul Manole, se observă şi la noi cum motivul urmăreşte pe poeţii noştri, mai ales în dramă. Dacă unii au vrut să-i dea forma comercializată, observi la alţi scriitori o nobilă străduinţă de ^ exprima în forme modeme şi cu suflet modem adâncul uman al baladei. Extremele Victor Eftimiu-Lucian Blaga arată calea către ascensiunea aşteptată. Intre forma poporană şi plăsmuirile culte este o deosebire: poporul şi-a dat forma peste care nu mai poate trece. Rămâne ca personalităţile creatoare să ne dăruiască plusurile pe care le aşteptăm. Lămurirea ştiinţifică a motivelor este şi ea un postulat artistic al vremurilor noastre: renaşterea în sens modem a mitului românesc. D. CARACOSTEA COMENTARII CRITICE PE MARGINI DE CĂRŢI i. Anişoara Odeanu: Ciudata viaţă a poetului. Nuvele (Ed. Goldan). — 2. N. Papatanasiu: Catarge. Roman. (Ed. Cugetarea).—3. Damian Stănoiu: Fur- tună în iad. (Ed. Cartea Românească). — 4. G. Ciprian: Cutia cu maimuţe. (Ed. Contemporană). — S- Laurenţiu Fulga: Straniul Paradis. Nuvele (Ed. Universul). 1. Dela primul său roman, Intr’un cămin de domnişoare, până la prezentul volum de nuvele, Anişoara Odeanu a evoluat mult şi, s’o spunem dela început, în mod foarte fericit. Ce distanţă într’adevăr dela impresionismul graţios şi puţin reportericesc al primei sale cărţi, trecând şi prin al doilea roman Călător din noaptea de Ajun, cu identice calităţi feminine, până la actuala culegere. E interesant că pentru unii scriitori nuvela pare a fi un exerciţiu pregătitor pentru travaliul mai dur al romanului. Pentru Anişoara Odeanu problema se pune invers. Asta dovedeşte o concepţie mai severă asupra genului. Şi într’adevăr, în sens ar- tistic, nuvela e mult mai grea decât romanul. Exerciţiul îndelung al scrisului i-a folosit scriitoarei care ne poate prezenta astăzi nuvele perfecte în limitele lor tehnice, echilibrate în compoziţie şi în acordul dintre idee şi expresie. De aceea nu asupra detaliilor formale mă voi opri acum, ci voi căuta a pătrunde puţin dincolo, în ceea ce haina cuvântului îmbracă şi evidenţiază. Pentrucă mai mult decât exteriorul ne interesează substanţa, mai ales atunci când cel dintâi se găseşte cu câteva trepte deasupra minimului de decenţă stilistică pe care suntem în drept a o pretinde unui scriitor (decenţă spus în înţeles estetic, nu etic). Progresul marcat de Anişoara Odeânu îl văd într’aceea că noua înfăţişare a prozei sale ne îngăduie a vorbi mai mult despre interiorizarea gravă la care scriitoarea a ajuns. Cele zece nuvele grupate sub titlul primei, Ciudata viaţă a poetului, includ un fel de a vedea viaţa, o atitu- dine, un înţeles, pe deasupra celor obişnuite. Anişoara Odeanu e şi poetă. Poate n’ar fi trebuit să adaog conjuncţia cumulativă, deoarece dela primele sale cărţi se vedea U 658 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE că scriitoarea era mai ales poetă. Dar lirismul său a găsit o formă personală abia în Fata lui Codru-Impărat, precum şi ’n ultimele poeme pe cale de a fi adunate în volum. Acest lirism înfloreşte, abundent şi în nuvelele sale, fără a provoca o hibriditate în ma- riajul cu proza. Nuvelele Anişoarei Odeanu nu sunt epice. Nu acţiunea, nu faptele în sine, sau în mersul lor real constituie primul lor plan, ci haloul semnificaţiilor, accentul subiectiv şi sunetul lor ideal. Scriitoarea îşi propune — şi izbuteşte — să scoată din gestu- rile naive şi ciudate ale eroilor săi aspectul fantezist şi grotesc al vieţii. Eroii săi par nişte marionete cu mişcări automate. De- paite, foarte departe e realismul psihologic cu care ne îmbie lite- ratura de vreo o sută şi mai bine de ani încoace ! Autoarea nu vrea să observe reacţiunile obişnuite ale sufletului omenesc, ci aceea ce se parq anormal, ticurile, bizareriile, acele ieşiri de pe linie care însă sunt mai revelante pentru omenesc decât viaţa cotidiană şi banală. Chiar şi marile pasiuni, cum e bunăoară dra- gostea, iau în aceste nuvele o întorsătură ciudată, din cauza nai- vităţii funciare a eroilor. Eroii Anişoarei Odeanu sunt dintre aceia j m t > care descoperă viaţa şi ajung prea repede la înţelepciune. înţe- lepciunea lor se numeşte resemnare sau sinucidere. Nu e acesta cazul poetului care a dat prea curând de vacuitatea decepţiilor sau cazul lui Liţă Măleanu pe care adevărurile îl duc la acelaşi sfârşit, ori al omului fericit, Grigore Lime ? Toţi aceştia — şi Alexei Alexievici, — au resorturi care nu rezistă la revelaţia ma- rilor înţelesuri, sau mai bine zis sunt copleşiţi de singurul mare adevăr, care este moartea. E un gust de tragedie în aceste nuvele, cu toate că scriitoarea îşi tratează eroii cu ironie binevoitoare. Atitudinea aceasta de ironie fantezistă de umor reţinut este de sigur cel mai bun lucru din carte. Pe linia aceasta Anişoara Odeanu se înrudeşte cu Jules Laforgue, din care purcede şi, de a cărui paternitate spirituală nu se sfieşte de vreme ce şi-a situat cartea sub zodia lui. Ea se deschide cu acest motto explicativ al întregului fel de a vedea viaţa, care se desprinde din toate nuvelele: Ah ! tout le long du coeur Un yieil ennui m’effleure... M’est avis qu’il est Pheure De renaître moqueur. Anişoara Odeanu e şi ea batjocoritoare, fără răutate, în faţa vieţii şi a omului mediocru prin existenţa cărui iluminarea du- rează o clipă, dar o clipă care-1 consumă pe vecie. Aş numi eroii Anişoarei Odeanu, parafrazând formula cu care sunt desemnate geniile: « micii iluminaţi». E în fiecare din ei o iluminare care-i Re margini de cărţi *59 împinge în moarte. E în fiecare din ei şi acel grăunte de nebunie, mai accentuat decât e, în mod obişnuit, în fiecare din noi. Pe această latură ei se înrudesc şi cu eroii lui Anton Cehov. Dacă într’unele nuvele ca în « Ciudata viaţă a poetului », « Gre- şala lui Alexei Alexievici», « Paco şi Pedro », « Cei doi prieteni », « Omul fericit », « Doctorul de suflete » scrisul autoarei este numai acel fantezism ironic denunţător al naivităţii sau al unei detracări a spiritului, în «Egor Todie, rătăcitul» şi în «Păţania boierului Negru din Valea Largă», ea abordează direct fantasticul. Cred că nu mai e nevoie să definesc «fantezismul» şi «fantasticul» pentru a vedea diferenţa dintre ele. Destul este dacă spunem că fantasticul implică elementul de supranatural, care este absent într’o operă numai fantezistă. Şi în aceste două din urmă nuvele scriitoarea — mai ales în ultima — are atitudinea ironică. Dar ceea ce părea în primele nuvele mai mult farsă şi capriciu şi mai mult joc, aci s’a transformat în element de necesitate. Nota gravă s’a adâncit şi din ea scrisul n’are decât de câştigat. In «Egor Todie, rătăcitul» ideea fatalităţii si fiorul absolutului ridică nu- vela la un nivel de literatură superioară şi chiar şi « Păţania boie- rului Negru din Valea Largă », cu tot grotescul situaţiei capătă un înţeles mai profund prin satanismul bine sugerat. Dar mai este « Bătrâna doamnă şi cei trei băieţi gentili» de- licioasă farsă jucată bietei bătrâne provinciale de a cărei naivitate ştiu să profite trei băieţi gentili, dar excroci. E poate cea mai realizată nuvelă din volum, pentrucă aci jocul şi ironia se obiec- tivează cu desăvârşire într’o acţiune de sine stătătoare si realismul i > > aventurii se echilibrează de minune cu lirismul. Este şi cea mai epică dintre nuvele şi, fără să considerăm ca un defect lirismul celorlalte, despre care am spus atât de bine, o preferăm pentru degajarea de mare artă pe care a izbutit-o scriitoarea. Scrise- cu graţie şi luminate de un surâs neobosit, pătrunse de efluvii parfumate de poezie de calitate, bogate în fantezie şi pline de surprize, nuvelele Anişoarei Odeanu sunt actele variate ale unui imens teatru de păpuşi unde în dosul gesturilor mecanice şi al sunetelor naive şi pe deasupra elementului grotesc se pre- simte semnificaţia profundă a vieţii umane care adesea nu este decât o tragică paiaţerie. Nuvelele din « Ciudata viaţă a poetului» sunt admirabile glume cu tâlc, a căror realizare expresivă pro- bează şi intuiţie a vieţii şi concepţie proprie despre viaţă, dar şi un desvoltat şi complex simţ artistic. # 2. In « Catarge » autorul ne dă primul său roman. Poet al peisajului dobrogean, în versuri, N. Papatanasiu vrea să treacă şi la evocarea în proză a Deliormanului ca şi a Dunării şi a Mării n* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALfc <$6o Negre. Sarcină grea şi complexă, cu atât mai cumplită cu cât deşi nu se poate concepe Dobrogea fără Dunăre şi nici fără Marea Neagră, cele trei aspecte geografice sunt atât de total diferite între ele încât o contopire a lor într’un tot organic riscă să atragă pe autor în impasuri de contradicţii sau hibridităţi. N’aş putea spune că N. Papatanasiu a căzut din ele. Deşi nu a creat din treimea geografică un bloc unitar evocat, cele trei unităţi trăiesc alături într’o bună tovărăşie. N. Papatanasiu evocă Dunărea cu note caracteristice care ni-1 amintesc pe G. Banea din savu- roasele amintiri cuprinse sub titlul «Vin apele!» şi Dobrogea cu trăsături ce se pot găsi şi în «Cara-Su, valea umbrelor» de I. Valerian şi uneori şi în neîntrecutul şi inegalabilul roman al lui Em. Bucuţa « Fuga lui Şefki». Aceasta nu însemnează că tânărul romancier n’are şi note personale. Ele se aglomerează însă mai ales în descrierea mării. Fiindcă marea este de drept pre- ponderentă între celelalte trei domenii evocate, ca jucând în această Sf. Treime rolul Tatălui. Marea a mai fost recent evocată, cu mari posibilităţi plastice, cu o forţă coloristică unică, de Radu Tudoran într’al său «Un port la răsărit...». N. Papatanasiu nu reuşeşte să-l ajungă pe Radu Tudoran a cărui putere de descriere plastică îi lipseşte. N. Papatanasiu e un liric mai mult verbal şi abstract, ceea ce nu se potriveşte descrierii care cere coloare şi concret. Nu odată descrierile lui N. Papatanasiu sunt greoaie şi obositoare, ele su- ferind de prolixitate, de repetiţii şi prea multă încărcătură adjec- tivală. Şi totuşi «marea» trăieşte. Ea este o prezenţă statornică şi, poate, personajul principal din roman. E curios că neavând posibilităţi plastice autorul evocă totuşi marea şi o menţine în faţa ochilor noştri. Poate tocmai prin acea prolixă şi abundentă acumulare adjectivală pe care la început aş fi vrut să i-o reproşez dar care ne apare deodată ca un procedeu tehnic intenţionat. Deşi n’are calităţi plastice, aş compara pe N. Papatanasiu cu un pictor care, spre deosebire de aceia care lucrează cu pensula în detalii şi fineţuri, aruncă pasta şi o întinde în straturi groase, cu cuţitul. E vorba de sigur de pasta involburată şi abstractă a cuvintelor. Marea e omniprezentă în descriere ca şi în concepţie, în ac- acţiune ca şi în sufletele personajelor. Toată cartea este zguduită şi străbătută de valuri imense, de mobilitate. Evenimentele se succed neregulat şi întretăiat ca talazurile înfuriate de furtună. Compoziţia e stufoasă, zbârlită şi spumoasă ca şi coamele zbur- dalnice ale suprafeţei marine. Povestirea nu se înşiră în ordine cronologică, ci cu reveniri în trecut şi anticipări în viitor, pre- zentul fiind întretăiat mereu de ce-a fost şi ce va mai veni, încât nava acţiunii, în permanent tangaj se clatină incertă în ciclon PE MARGINI DE CÂRTI 661 şi se roteşte disperată fără să-şi găsească portul. In toată această tulburare sufletele oamenilor înfăţişează oglindiri fidele ale ma- teriei lichide. Toţi eroii lui N. Papatanasiu reproduc psihologic caracterele materiei care-i înconjoară şi care poate de aceea îi atrage. Ei sunt nestatornici şi schimbători ca şi marea şi femeile şi bărbaţii se schimbă unul pe altul fără remuşcări şi fără motiv, într’o goană nebună şi neobosită. Din când în când, câte unul sau câte una mai ne oferă imaginea curioasă a fidelităţii neclin- tite ca nişte capete de stâncă ieşite din apă şi rămânând identice cu sine în ciuda elementului fluid din jur. Rareori, fiindcă regula în cartea lui Papatanasiu e ca bărbaţii să-şi schimbe femeile ca . pe nişte cămăşi şi invers. Astfel Costa Dimitriu, protagonistul, pare o întrupare simbolică a mării. Don Juan îndrăcit, femeile trec prin braţele lui ca printr’o sală de operaţie chirurgicală şi nu rămân decât atâta cât ţine un val ce se îndreaptă spre ţărm. Iar Mori, un Costa în miniatură, reface în lumea circului aventura pe care fostul său coleg o perpetuează prin porturi. «Catarge » este astfel o simfonie acvatică barbară, cu efecte acute scoase din stridenţe şi disarmonii. Aritmie şi asonant ca o compoziţie stra- vinskyană, romanul lui Papatanasiu, tumultos şi răscolitor, s’ar putea mult mai nimerit şi sugestiv intitula « Valuri » sau « Talaze » decât aşa cum l-a botezat autorul. Cartea e un amestec furtunos şi surprinzător de lirism, epică şi dramatism. Printre faptele şi descrierile care-şi dispută întâie- tatea în lungime dialogurile concurează şi ele cu deplin succes. Din tot acest cuprins instabil şi foşnitor se desprind siluete de femei şi de bărbaţi, admirabil schiţate, mai ales cele dintâi. Pen- trucă, dacă bărbaţii, cum e Costa, steaua de prima mărime, deci asupra căreia autorul a insistat mai mult, sau Nichita, Mori, Max, Sică, Alain, Manoli, Arsene, Amet, Ibrahim, Teodor, Silvios, Kir Andoni, Barba Iani, Hogea Jusuf au o certă identitate, fe- meile sunt apariţii pline de viaţă şi fiecare e un exemplar unic — deşi toate se aseamănă prin vocaţie şi prin destin — Anna Maria, Lully, Ica Andronescu, Sandra, Venetziana Vergatti, Agafis, Elsa Gold, Mavrodaphni, Anita, Lily, Adelaida, Arabella, Nurie, Me- siide, etc. Şi din toată această învălmăşală brutală de valuri umane şi lichide se ridică, asemenea aburului gros marin un duh puternic de dragoste şi de moarte, o senzualitate pură, fără nicio inde- cenţă, ca o îmbrăţişare universală dogoritoare şi epuizantă, o în- cleştare perpetuă în actul amorului sub dubla lui ipoteză: carnală şi ideală. E duhul însuşi al Dobrogei aşa cum străbate paginile tuturor acelora care au evocat provincia dintre Dunăre şi Mare. E, ridicat la rang de simbol, destinul uman însuşi surprins în actul de viaţă şi de creaţie. Izul de sălbăticie şi naturaleţă car? 662 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE însoţeşte întreagă această desfăşurare de viaţă e subliniat din loc în loc de muzică. Şi în atâta cufundare în primitiv şi în elementar autorul ne întoarce din când în când spre lumea culturii prin referinţele la muzică, adică la acea creaţie care e mai aproape de elanul vital direct, de rădăcinile însăşi ale vieţii, de instincte şi de sensibilitate, fapt pentru care o detesta Tol'stoi atât de mult. Muzica e şi cea mai pură expresie a instabilităţii marine pe care numai ea reuşeşte să o imobilizeze şi să o eternizeze. Intre flui- ditatea acvatică şi aceea a emoţiei muzicale apropierea este prea evidentă ca să mai insist. De aceea pentru a evoca marea mai puternic cea mai potrivită subliniere era muzica. Aceasta N. Pa- patanasiu a înţeles-o. « Catarge » e o operă simfonică în compo- ziţia ei şi în concepţia ei intimă, construită şi, scrisă muzical, ceea ce compensează absenţa elementului plastic. Muzicalitatea şi fluiditatea lichidă a ei este atât de neînfrântă încât trece peste limitele cărţii şi-i sparge cadrele necesare între care trebuie să fie strânsă o unitate organică. Cu marile calităţi, dar şi cu egalele defecte pe care le-am constatat, primul roman al lui Papatanasiu revelă un scriitor cu mari posibilităţi care, după liniştirea înspu- matelor talazuri ce debordează peste ţărmuri va intra între limi- tele fireşti ale artei care este ordine, calm şi supunere şi înainte de toate respectarea legilor cadrului. # 3. Intrat în literatură cu frumoase nuvele din viaţa monahală, pline de umor bonom şi reuşind să evoce admirabil un colţ de viaţă originală, Damian Stănoiu şi-a epuizat prea curând şi vâna inspiraţiei sale şi posibilităţile formale. Trecând dincolo de do- meniul chiliilor şi arhondaricelor în acela plin de primejdie al laicilor scriitorul s’a dovedit un exploatator banal al locurilor comune, fără forţă expresivă şi fără inventivitate. Ultimul său roman, « Dâmboviţă apă dulce » e un lamentabil exemplu recent. Am putea găsi şi altele în producţia ultimilor ani. « Furtună în iad » e o culegere de cronici ale actualităţii, apă- rute în « Universul» sub pseudonimul Kir Panait. E ceva mai mult decât producţia pur comercială despre care vorbeam mai sus; e ceva mai puţin decât suntem în drept a-i cere unui scriitor. Scrise în ritm vioi, glumeţ, cu reflecţii de înţelepciune burgheză, cu situaţii comice, aceste comentarii ale faptului divers se citesc uşor şi cu plăcere. Poate prea uşor şi cu prea multă plăcere. Sunt aspecte ale vieţii zilnice, trecute pe sub ochii unui om înclinat mereu spre zeflemea; sunt firimituri ale marei drame colective ce se joacă mereu sub ochii noştri. Damian Stănoiu nu vede în- ţelesul tragic al vieţii cotidiane, ci se opreşte la detaliul imediat şi meschin, la aspectul ei superficial. De aceea, oricât de plăcut PE MARGINI DE CĂRŢI 663 ar fi scrise, aceste cronichete nu satisfac exigenţele unei adevă- rate literaturi. înainte de a fi în iad, furtuna dumisale e mai mult într’un pahar cu apă. E o furtună care nu angajează cu nimic emotivitatea noastră şi din ea nu reţinem decât înclinarea scrii- torului spre bagatelă. Şi în aceste schiţe identificăm aceeaşi pre- ocupare a scriitorului de locul comun, de clişeul zgâriat şi de- colorat de atâta întrebuinţare: ici e vorba de neputinţa omului de a rezista unui viciu (fumatul, beţia, jocul de cărţi), dincoace de naivitatea jucătorului la Cazinou, dincolo de locvacitatea tra- diţională a bărbierilor sau de pretenţiile exagerate ale proprie- tarilor. Toate «marile» teme ale revistelor umoristice îşi dau întâlnire sub pana lui Damian Stănoiu, toţi caii de bătaie ai zia- riştilor. Scriitorul ne-ar putea obiecta că temele sunt puţine şi că e greu să aduci ceva nou în materie de subiecte. De ! Nu prea este aşa. Temele eterne sunt câteva e adevărat, dar arta scrii- torului e de a şti să înnoiască o temă banalizată şi să-i dea o pe- cetie cu totul nouă. Iubirea e subiectul întregii literaturi şi totuşi de câte ori o prezintă un scriitor ştie să o întinerească. In abor- darea tuturor locurilor comune vedem încă odată lipsa de ima- ginaţie a lui Damian Stănoiu care imediat ce a părăsit rasa şi camilafca n’a mai izbutit să-şi creeze un domeniul personal de creaţie. Dacă e totuşi un talent temeinic în « Furtună în iad » e acela al dialogului. Scriitorul ştie să reproducă fidel felul de a vorbi al oricărui om şi când spre exemplu auzim pe Mărin Orbu adre- sându-se telefonului: —«Ho, nebunule, ho, că nu dau Turcii! Luceafăru’ cui te-a fabricat! ». Sau strigând în receptor: — « Haleo Slatina ! Haleo oficiu ! Haleo cintralo ! Haleo ! Ha- leooo ! Luceafăru mă-ti dă cintrală ! Unde-ai dormit azi noapte ? — Haleooo ! », îl şi vedem dinaintea ochilor. La fel de reuşită e jelania « de probă » a lelii Catrina, nevoită să facă pe placul trăznitului de bărbat care s’a vârât în coşciug ca să audă cum o să-l plângă când o fi mort. Tot aşa şi boceala altei leliţe, de astădată adecvată împrejurării. Ea spune aşa la moartea bărbatului pe care o viaţă întreagă l-a terorizat cu răutatea ei, sinceră în nai- vitatea ei: — « Stanee, Stane ! D’aseară ai murit... şi nu pot să te uit... ». Sunt însă trei schiţe mai ales unde această virtuositate a dia- logului depăşeşte cadrul pur formal pentru a acoperi o intuiţie psihologică adâncă. Aşa e în « Vecinele », unde sufletul rudimentar, certăreţ, vorbăreţ şi viclean al ţărăncii este ilustrat printr’un scurt şi pregnant dialog, « La cercul de recrutare », unde incapacitatea de a explica a plutonierilor majori care întrebuinţează cuvinte 664 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE radicale iară a le înţelege se loveşte de greutatea de pricepere a oamenilor simpli şi în sfârşit «Ordonanţa», cu creionarea, tot numai prin dialog a vicleniei ţăranului ostaş ascunsă sub aparenţa disciplinei şi supunerii. Nu mă pot reţine de a reproduce înce- putul acestui dialog caracteristic: — «Ioane ! » — « Ordonaţi, coniţă ! » — «O să te ia dracu...» — «O să mă ia, coniţă». — « Şi ştii pentruce ? » — « Ştiu, coniţă, se poate să nu ştiu ?» — « Pentruce, mă rog ? » — « Pentru..... c’aşa ordonaţi ’mneavoastră ». — « Faci pe şiretul, dar să ştii că eşti un mare guguman ! » — « Sânt, coniţă, cum să nu fiu ! » — « Prost, ori şiret ? » — « Cum ordonaţi ’mneavoastră ». — « Spune drept: nu te simţi cu vreo muscă pe chipiu ?» — « Ba mă simt, coniţă, de ce să nu mă simt ?» — «Ai curaj şi mărturiseşte...». — « Păi nu sunt eu vinovat, coniţă ! » — « Dar cine, mă rog ? Paşa dela Vidin ? » — « Coniţă, eu crez că numai primăria e de vină... ». — « Hei! Visezi ori ai înnebunit ? » — « Cum ordonaţi ’mneavoastră, coniţă, dar să ştiţi că nu spui minciuni. Că dacă primăria dregea trotalu’ mai de mult, nu că- deam şi nu spărgeam nimic... ». Dialogul continuă încă puţin iară ca ordonanţa să îndrăznească a-şi mărturisi vina decât pe ocolite: a spart zece ouă... Cele trei schiţe, vădind un mai aprofundat interes psihologic şi depăşind interesul mai mult verbal al celorlalte, se salvează din rest, parcă pentru a ne dovedi că Damian Stănoiu poate să scrie şi lucru mai de durată. Ele pot fi puse alături de unele schiţe ale lui Gh. Brăescu. De ce e însă Damian Stănoiu ispitit prea adesea de demonul facilităţii ? « Furtună în iad» nu e decât un uşor divertisment gazetăresc. Literatura adevărată nu se face decât cu o seriozitate. Seriozi- tate şi în umor. Mai ales în umor»! # . 4. « Cutia cu maimuţe» strânge laolaltă amintiri din viaţa lui G. Ciprian luate din diferite sectoare: viaţa intimă şi fami- liară (« Cum am fost director Iară să fiu » ori « Apendicul»), lite- rară (« O raită prin târg » ori « Urmuz »), teatrală (« Cutia cu mai- muţe », «Morţun» ori «Amintiri din Berlin) şi chiar cazone PE MARGINI DE CĂRŢI 66j (<( Amintiri din război»). Inteligenţă vie, temperament neastâm- părat, caracter nesupus şi corect, spirit de observaţie ascuţit şi un talent literar verificat, autorul schiţează scene savuroase, dar izbuteşte să închege şi portrete fugare în peniţă. Amintirile sale pot fi puse ca valoare documentară, vervă şi putere de evocare alături de acelea pe care ni le-a dat acum doi ani G. Niculescu Basu. G. Ciprian e un prieten pios şi acestui fapt îi datorăm cinci preţioase portrete. Dacă Pampon şi Gogu Mihăescu angajează numai secundar interesul nostru, în schimb amintirile despre Urmuz sunt o contribuţie asupra căreia istoricul literar se va opri îndelung, după cum istoricul teatral va reţine pe acelea despre Morţun, acel caracter de adevărat boier sau despre nu mai puţin nobilul şi demnul nenea Stanciu, prescurtare sub care era cu- noscut în lumea actorilor C. Stăncescu. Iubitor de farsă şi înclinat spre laturea absurdă a umorului mecanic, G. Ciprian a moştenit de sigur ceva din tovărăşia de pe băncile şcoalei cu acel ciudat Urmuz care a pus literaturii sale un tragic punct în moartea pe care şi-a dat-o el singur. Far- sele sale pline de grotesc au fost eternizate de G. Ciprian şi ’n acea comedie « Capul de răţoi » în care, cu toate rezervele ce vrea să-şi facă autorul însuşi, trebuie să vedem o realizare unică a literaturii noastre. Şi după cum în Ciriviş trebuie să-l recunoa- ştem pe Urmuz — ceea ce în definitiv n’are nimic de a face cu valoarea piesei — tot aşa ni se pare a-1 identifica şi în Mirică din schiţa iniţială a volumului şi ’n jocurile lui nevinovate. In- trând într’o prăvălie cu pălării de damă Mirică, însoţit de pove- stitor, intră grăbit, cu o găină în vârful bastonului: « O domnişoară urîtă şi severă ne întâmpină glacial. — <( Ce poftiţi d-stră ? — «O pălărie. — « Ce fel de pălărie ? — « De sezon. « Urîta desfăcu silnic giamlâcul unui galantar şi ne întinse o pălărie de paie. — « Nu de paie, zise Mirică împingând bastonul sub nasul vânzătoarei. « Aceasta sări ca un titirez zărind o vietate în vârful băţului. — <( Nu de paie, d-ră, repetă Mirică imperturbabil. Vânzătoarea scoase înţepată o pălărie de fetru. — « Nici de fetru... — << Dar de care ? — « De sezon. « Zăpăcită, şi aruncând priviri piezişe spre orătania cu covrigii, scoase iar o pălărie de paie. —«Nu de paie, domnişoară, pentru numele lui Dumnezeu ! 666 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «Vânzătoarea holbă ochii şi întinse automat cealaltă pălărie. — « Nici de fetru. — « ?! ?! — « De sezon ! « Şi, supărat, Mirică bate de două ori cu bastonul în duşumea. «Pasărea, trezită din amorţeală, fâlfâi din aripi umplând du- ghiana de fulgi şi mirodenii. — « Pentruce persoană doriţi pălăria ? — « Pentru domnişoara... răspunse Mirică arătând orătania ». E în farsa şi în umorul lui G. Ciprian, trecând peste glumele de colegieni ca aceea de mai sus, ceva din tragismul provocat de conştiinţa inutilităţii şi a zădărniciei vieţii, ceva din desgustul de vacuitate şi din necesitatea de a evada peste limitele impuse de exîstenţa banală de fiecare zi. Umorul acesta purcede din ne- cesitatea răzvrătirii faţă de mentalitatea burgheză comodă şi măr- ginită, din dorinţa de a crea o lume nouă cu legi care nu-şi au rădăcinile decât în absurd. Ceva din această atitudine literară pe care am identificat-o şi în « Capul de răţoi» şi în splendidul roman picaresc « Soţ ori făr’dă », se reflectă şi în « Cutia cu mai- muţe ». Amintirile înşirate aci nu sunt doar documente goale, ci fragmente valabile ale unei conştiinţe superioare artistice. Scrise cursiv şi incisiv totodată ele antrenează şi interesul şi emotivi- tatea şi adeziunea simpatetică a cititorului care nu protestează decât contra procedeului de a reproduce două capitole din « Soţ ori făr’dă »- sub titlul «Amintiri dintr’o carte ». Cu ce scop ? De a umple încă treizeci de pagini pentru a satisface un contract de editură? Dar din bogatele lui amintiri nu mai putea scoate au- torul încă treizeci de pagini ca să nu fie nevoit să se fure singur ? Sau a vrut să ne lase să ’nţelegem că respectivele aventuri ale lui Cuţaftache au fost înnădite din propriile întâmplări ale autorului ? Oricum ar fi nu se p’oate admite mutarea textelor dintr’un volum într’altul sub titluri diferite. # 5. S’a pronunţat, în legătură cu literatura lui Laurenţiu Fulga, numele lui Edgar Poe şi nu fără dreptate. Ar fi exagerat să vedem în tânărul scriitor român un nou Edgar Poe sau măcar un con- tinuator al marelui poet american. După cum nu-i putem aduce nici învinuirea nemeritată de imitator. Căci Laurenţiu Fulga are o personalitate foarte puternică şi literatura sa nu e de loc ser- vilă. De Edgar Poe îl leagă însă o afinitate temperamentală, pre- cum şi o nuanţă a fantasticului său care e mai aproape de a scrii- torului american decât de a germanului E. T. A. Hofmann. II desparte însă imaginaţia. Edgar P08 avea o imaginaţie foarte bogată şi variată, care se avânta pe culmi nebănuite şi care, mai PE MARGINI DE CĂRŢI 667 ales prolifera evenimente bogate în interminabilă succesiune. Mai avea Poe o înclinare spre senzaţional precum şi spiritul cercetător al logicianului care a fost transformat de urmaşii săi în banalul truc al romanului poliţist. Evident ar mai trebui să vorbim şi de realizare şi de adâncime. Poe e o stea de primă mărime, Lau- renţiu Fulga încă o promisiune încărcată de obligaţii. Dacă totuşi am început cronica aceasta cu problema apropierii dintre cei doi scriitori e pentrucă fantasticul cu nuanţă macabră şi cu' aderenţe metafizice, al lui Laurenţiu Fulga îl pune pe scriitor în familia spirituală a tutelarului creator al «Prăbuşirii casei Usher». Cele şase nuvele ale lui Laurenţiu Fulga au toate aceeaşi linie, acelaşi ton, se încadrează toate într’o unitară viziune a vieţii, încât par uneori fragmente de sine stătătoare ale unui roman unde personajele doară îşi schimbă numele din când în când. Aceeaşi perspectivă a implacabilităţii destinului îi învăluie pe eroii în mantia ei sumbră, conducându-i vertiginos spre prăbuşire. Băr- baţii şi femeile lui Laurenţiu Fulga sunt făcuţi unul pentru altul şi se întâlnesc fiindcă aşa trebuie să se întâmple. Ei s’au aşteptat şi când se găsesc faţă în faţă se recunosc deşi nu s’au văzut nici- odată. In ei poartă semne predestinate şi forţe oculte îi mână dela spate, jucării oarbe ale unor legi mai presus de fire. De aci şi caracterul lor de nepământesc, de fantomal, pe care i-1 insuflă autorul lor. Ei parcă ar călca pe vată şi ar gesticula în aer rare- fiat. Autorul n’are nicio ambiţie să ni-i coboare în realitate şi în viaţa obişnuită. Ei sunt esenţe şi arderi interioare. singurul subiect al acestor nuvele e iubirea şi moartea. S’ar părea că sunt două şi nu e totuşi decât unul singur. Pentru Lau- renţiu Fulga iubirea şi moartea sunt figurile aceleiaşi realităţi. Ele se contopesc şi nu pot merge decât împreună. Iubirile eroilor săi se realizează în moarte, ajung cu necesitate acolo. împlinirile lor merg spre absolut şi absolutul nu e din lumea aceasta. Un păcat sau un blestem, un strămoş sau un strigoi îi chiamă dincolo, îi chinue şi-i sfărâma. Intre celelalte cinci nuvele peste care suflă vântul violent al tragicului, aceea care se intitulează « Nu suntem singuri» cu finalul şi îmbucurător şi optimist pare impudică şi complet deplasată. Ea nu se încadrează în rest pentrucă, deşi având o atmosferă în bună parte deprimantă, are o rezolvare fe- ricită. Celelalte sunt toate macabre, cu sfârsit funest. Inegale ca realizare estetică, trebuie să spunem că înaintea tuturor punem «Strania Domnişoară Ruth» cu mult cea mai realizată şi cea mai bine compusă, deasemenea şi cea mai bine motivată. După aceasta mai sunt reuşite « Vânt de Octomvrie » si «Păcatul Dianei». In sfârsit interesantă mai e si «Sufletul t * mortului» dar are prea multe lungimi şi unele părţi care trăgă- nează, iar ultima parte e cam confuză. 668 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ceea ce-i reuşeşte lui Laurenţiu Fulga este atmosfera de de- zolare şi funebru. Ceea ce mai trebuie să-şi însuşască este meşteşugul scriito- ricesc. Laurenţiu Fulga are mult talent. Şi nuvelele sale stau mărtu- ria certă a unor virtualităţi creatoare foarte originale şi profunde. El are darul de a provoca fiorul fantasticului şi de a-1 pune în legătură totodată cu întrebările metafizice. Dar pentru binele lui sunt obligat să-i fac unele observaţii aspre. Ele poartă asupra scrisului însuşi. A fi scriitor presupune înainte de toate a scrie bine. Nu frumos ! Nu a face caligrafie în spirit. A scrie corect. Laurenţiu Fulga se face vinovat de grave erori de limbă românească. Să ne înţe- legem: nu mă leg de greşeli de tipar. Dacă e cineva care cunoaşte nenorocirea greşelilor de tipar şi a fost pus în situaţii deadreptul penibile de către zeţar, apoi acela e semnatarul acestor rânduri. Eu văd unde sunt greşeli de tipar şi unde e lipsa de cunoaştere a sensului exact al cuvintelor. Aşa bunăoară, vrând să spună despre un om că are o faţă pământie autorul spune: « Ea îl vedea aspru, uscat, împământenit... » (p. 72). împământenit se spune numai pentru un evreu care a obţinut naturalizarea (înainte de 1918). Termenul e'prea precis pentru a i se putea da înţelesul de pământiu pentru care există cuvânt deosebit! Tot aşa nu se poate întrebuinţa toponimie în loc de topografie. Autorul spune: « Nu cunoştea nimic din toponimia sanatoriului » (p. 98). El spune în loc de schimâ (p. 237, 240 şi 256) schismă! întrebuinţează ad- jectivul morganatic în înţeles de iluzie (p. 255) crezând că el vine dela... fata-morgana ! Dacă ar fi aşa i-am putea spune lui Lau- renţiu Fulga că e « morganatic », adică... îşi face iluzii! Despre un erou spune că era în stare « de cele mai liberte acte » (p. 277) vrând să spună probabil libertine, fiindcă libert e un sclav liberat, adică era (pe vremea Romanilor!). La p. 278 vorbeşte de o*ielă, fără să ştie că ielele n’au decât plural. Altul vrea să facă parte integră din iubita lui (p. 309) adică vrea să spună integrantă. De nu ştiu câte ori adjectivul durut e întrebuinţat în înţeles de dureros (vezi p. 308: strânsoarea durută) şi nu înţeleg de ce fiindcă într’o strânsoare durerea nu e resimţită de actul însusi al strân- » > gerii, ci de persoana strânsă ! Sunt apoi greşeli gramaticale ne- îngăduite. Verbe a căror conjugare e schimbată: «ar fi putut răsare» (p. 314) în loc de «ar fi putut răsări» sau « mi-arj’place'» (p. 170 şi 209) în loc de « mi-ar plăcea»; pleonasme: «zonă in- accesibilă, pe care n’o putem pătrunde » (p. 256), fiorul de dra- goste ce. trece prin lume e « general pentru toţi» (p, 247) Jnu e general numai pentru câţiva şi în sfârşit la p. 335 e vorba despre «tenebrele... beznei», (ca să nu se confunde probabil cu te- nebrele luminii!); în sfârşit cacofonii oribile: « Sunt convins încă pâ sunt... » (p. 324). PE MARGINI DE CĂRŢÎ 669 Asemenea batjocoriri ale limbii în care scrie nu-i sunt în- găduite niciunui scriitor oricât de mare ar fi ori s’ar crede el! Limba poate fi creată, poate fi adaptată, nu însă stâlcită şi schi- monosită. Pun aceste erori pe seama grabei şi a neglijenţei ca şi pe cele de mai jos, deşi nu poate fi vorba de o scuză, ci doar de o explicaţie. Asemenea neglijenţe mai sunt şi de alt ordin decât de cel gramatical numai. La p. 258 se vorbeşte de «cercuri care se in- terferează, devin tangente ». E cazul să-l rugăm pe un matema- tician să ne explice acest fenomen miraculos al unor cercuri care sunt tangente, pentrucă se.. . interferează ! La pagina 175 e vorba de o dansatoare. «Fata dansa în picioarele goale » ţine să preci- zeze autorul, pentru ca peste patru rânduri să vorbească de vio- lenţa piruetelor! E cazul să apelăm la arbitrajul Floriei Capsali să ne lămurească dacă se pot face piruete cu piciorul gol ? Nu cred ! Mai tristă şi mai condamnabilă decât orice este însă beţia de cuvinte. Fiindcă altfel cum putem numi expresii ca: «bâjbâi. . . primitiv» (!) (p. 86), «femeile... riscau un instinct nebănuit de fiare tinere... » (p. 247), «spirit de deficienţă» (p. 250), «de toate uşile casei mele mă încleştam ca de o gură de rai» (???) (p. 333) sau fraze ca acestea: « .. .acestea sunt femeile sincroni- zate (?!), cu acces numai în acordul paralel nocturn. .. » (p. 307) sau ca această superbă cacofonie ideologică: «Principiului absurd al iluziilor doar visătorii i-au găsit un concept logic, pentrucă au ştiut să moară pentru oftarea lui». Mă ridic cu toată energia împotriva unor asemenea bâlbâeli incoerente, precum şi asupra incorectitudinilor gramaticale şi îl desfid pe Laurenţiu Fulga să-mi arate un scriitor cu adevărat mare care să se fi desvoltat batjocorind legile aspre ale grama- ticii, dar şi pe acelea ale clarităţii raţiunii. Obiecţiile de mai sus le-am făcut cu atât mai mare 'regret cu cât, atunci când se supraveghează, Laurenţiu Fulga ne dă pa- gini splendide. Aceasta nu se întâmplă prea des, trebuie s’o re- cunoaştem. Şi totuşi sunt: aşa paginile în care e prezentată casa Domnişoarei Ruth, acelea din «Vânt de Octombrie» unde e descrisă neliniştea lui Eronom Grigor şi întâlnirea lui cu Soli- tera şi mai ales unde Mihăiţă Panu, în casa mătuşii sale aude chemările ciudate, pagini de groază foarte reuşite. Şi fiindcă am citat atâtea pasaje ridicole, echitatea ne obligă să redăm şi ceva bun şi de aceea transcriu această admirabilă comparaţie pentru aplauzele dela concerte: « Aplauze ! Aşa cum privindu-te în oglindă, după o contemplaţie desăvârşită spargi oglinda» (p. 250). Ceea ce ne arată că scriitorul poate să scrie şi bine, adică şi sugestiv şi corect totodată, dacă nu aleargă după originalitatea cu orice preţ. Tot astfel iată ce limpede şi adâncă se desfăşoară această 670 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE reflexie: « ...unii oameni mor, fără să lase urme. Şi totuşi fie- care din noi poartă în sufletul lui câte un mort. tJrmele nu se văd, nu se pot scoate afară, nu poţi îngrămădi peste ele altceva, care să le îngroape mai adânc» (p. 311—312). Totuşi, ca o observaţie secundară, autorul ar putea — şi ar fi bine — să se desbare de obiceiul filosofării, al teoretizării- Prea multe reflecţii cu aer savant, dar cu fond foarte redus ! Nu spun că reflexiile metafizice ar trebui complet scoase dintr’o operă literară. Evident dezideratul ideal ar fi ca filosofia să se desprindă din context, nu să facă obiect aparte, să fie introdusă în text ca slănina ’ntr’o friptură împănată. Dar dacă nu se pot înlătura aceste reflexii filosofice ele să fie măcar expresia unei gândiri profunde şi originale. Dar Laurenţiu Fulga nu are o conformaţie filosofică. Prea adesea gândirea sa e anodină. Redu- cerea teoriei din textul operei sale îi va adăoga acesteia o mai mare gravitate estetică. Şi să mai renunţe Laurenţiu Fulga şi la acel abuz de ma- juscule. Fiindcă la tot pasul întâlneşti: Spiritul, Sufletul, Viaţa, Iubita, Iluzia, încât la un moment dat ţi se pare că citeşti un text german care sună pe româneşte ! A scrie cu majusculă su- fletul nu însemnează a-i acorda o semnificaţie deosebită de aceea pe care o poate avea şi cu minusculă! Şi un text aglomerat de majuscule nu e cu nimic mai adânc, mai filosofic, decât unul modest, cu minuscule ! Dimpotrivă excesul de majuscule poate să însemne uneori o deficienţă a gândirii, lucru de care e bine ca Laurenţiu Fulga să se ferească. Numai cine n’are ce spune recurge la trucurile înşelătoare ale tuturor jongleriilor grafice. Am lăsat înadins la urmă chestiunea prefeţei pe care cu multă generozitate autorul şi-o acordă lui însuşi. Ea a avut cu siguranţă darul să indispună pe mulţi, deoarece orgoliul afişat categoric şi brutal n’are în el nimic simpatic. Mie personal nu-mi displace ca scriitorul să aibă conştiinţa, chiar şi hipertrofiată, a valorii personale. Fără o afirmare hotărîtă şi neocolită de sine nu te poţi impune. Laurenţiu Fulga se crede o valoare absolută. După ce într’un stil uşor ameţit şi puţin prea incoerent şi confuz caută să-şi explice opera el închee cu un sunet de trâmbiţă: « De aceea încep să cred că « Straniul Paradis » a fost scris în zodia, când strălucea sus o stea foarte înaltă » (p. XI). El nu ştie că între autoafirmarea unei certitudini de valoare şi valoarea afectivă nu este nicio legătură şi că opera desăvârşită va trăi şi va învinge veacurile şi fără să se prezinte în termeni apodictici şi acritici. Trecând însă peste relativitatea sub care trebuie luată o astfel de declaraţie o subliniez ca pe un gest romantic, grandilocvent şi patetic, care explică şi romantismul general al cărţii. Laurenţiu Fulga e un temperamental şi un subiectiv. Fantasticul său chiar i>E Margini de cârti 671 e mai mult o proiectare în afară a propriilor fantasme, decât o plăsmuire a realităţii obiective sub specia supranaturalului. Or- goliul lui Laurenţiu Fulga poate să fie de bun augur. El ne pune în prezenţa unei hotărîri ambiţioase care nu se poate să nu ajungă la o rotunjire sferică pe culmi. Deocamdată nuvelele sale, cu micile lor stângăcii stilistice, cu cele câteva nepermise erori gra- maticale, sunt expresia certă a unui talent în plină fierbere, din- tr’ale cărui umbre şi lumini vor prinde chip durabil imaginile atunci când lava incandescentă a vulcanului va întâlni răceala formativă a unui meşteşug artistic nesovăitor. OCTAV ŞULUŢIU ILARIE CHENDI—ZIARISTUL ŞI OMUL POLITIC i Impulsivul şi cutezătorul temperament al criticului dela Dârlos, verificat cu atâta impetuositate în polemicile şi acţiunile literare, nu putea să nu se pasioneze şi pentru cea mai seducătoare dintre toate activităţile noastre publice: politica. De altfel întreg scrisul şi întreaga activitatea sa se caracterizează în primul rând printr’o implacabilă dârzenie, printr’o neistovită forţă combativă, unite cu o invincibilă perseverenţă, calităţi proprii, cu deosebire, marilor luptători politici, aşa încât unul din comen- tatorii săi nu şovăia să scrie că, dacă şi-ar fi organizat altfel viaţa şi acţiunile publice, « ar fi putut să creeze o mare figură culturală, ca a lui N. larga, dar nu în critică ci în politică» 1). Spiritul său energic, agerimea sfredelitoare, clocotul bărbătesc ce răbufnea în el, dorinţa de a vedea viaţa politică a Transilvaniei — cu ale cărei aspiraţii s’a identificat întotdeauna — desfaşurân- du-se într’un ritm mai viu, mai aprig, mai dinamic, credinţa ne- zguduită în necesitatea activismului creator, l-au făcut pe Uarie Chendi ca foarte de timpuriu, încă din anii studenţiei, să-şi măr- turisească un viu interes pentru politică şi să se afirme, cu o sur- prinzătoare cutezanţă, în presa cotidiană. Anii maturităţii n’au făcut decât să dea un şi mai categoric relief acestei tumultoase pasiuni, concretizată într’o întreagă serie de răsunătoare intervenţii, acţiuni şi reacţiuni publicistice. Fără a putea să ne ridicăm până la o comparaţie cu N. Iorga, de care îl apropiau indiscutabile asemănări temperamentale, lip- sindu-i însă puterea de amplificare a marelui istoric, vom afirma totuşi că Ilarie Chendi a fost un gânditor cu o largă viziune na- *) Scarlat Struţeanu, «Mişcarea literară», 1925, Nr. 9. ILARIE CHENDI — ZIARISTUL ŞI OMUL POLITIC 673 ţional-socială, un luptător intransigent, un fecund scriitor a cărui activitate politică — desfăşurată adeseori anonim — merită să fie adusă la lumină şi valorificată din punct de vedere istoric. E ceea ce încercăm să facem în paginele ce urmează. De altfel asupra ideilor şi activităţii politice a autorului « Schi- ţelor de critică literară » există o întreagă literatură de afirmaţii şi insinuări, fără totuşi ca vreunul din numeroşii săi comentatori şi biografi să fi întreprins în mod scrupulos studierea şi circum- scrierea exactă a conţinutului acestei activităţi. « Ştim din afirmări serioase — scrie Gala Galaction. în 1920 — că acest om slăbănog, cu ochii roşii şi cu cioc, ajunsese să răsu- cească şi să depene, cu mâinile lui abile, toate firele politicei na- ţionaliste din Ardeal. Mişcări, orientări, agregări şi desagregări zgomotoase erau opera omului tăcut şi neînsemnat, închis între cărţi şi manuscripte. Ce voia el, încotro mânau energia şi ambiţia lui mascată pe fraţii ardeleni, nu pot să-mi dau seama. Tovarăşii lui de luptă şi amicii care i-au cunoscut gândurile şi activitatea, • pe acest teren, ne vor spune-o vreodată dacă vor găsi de cuviinţă x). Dela publicarea acestor mărturisiri au trecut două decenii şi mai bine. Nimeni n’a ridicat însă mănuşa istoriografică aruncată de caligraful « Clopotelor din Mănăstirea Neamţu ». Să fi jucat într’adevăr Ilarie Chendi un astfel de rol ? Da, susţine şi d. Pamfil Şeicaru: « Simultan cu luptele literare — precizează d-sa — Ilarie Chedi ducea cu aceeaşi pasiune lupta politică în presa din Ardeal. Toată lupta plină de rodnice urmări ce s’a dus la «Tribuna » din Arad în mare parte lui Chendi se daţoreşte. El a mobilizat toate energiile tinere ale Ardealului pentru a crea iridenta culturală românească în Ardeal. Paginele lui de revizuire a politicei ardelene ar putea forma o bună carte de valorificare a eroilor de astăzi (1920) ce se îmbulzesc în politica românească »2). Precizare categorică, justă, dar, din nefericire, întocmai ca şi cea precedentă lipsită de autoritatea documentării, pe care nu o poate, invoca nici afirmaţia din 1926 a d-lui Ioachim Crăciun: « Cei dela «Tribuna» scriau şi militau după avizul lui Chendi dela Bucureşti» 3). Din acest punct de vedere, nu aduc mai multă lumină nici destăinuirile şi precizările foştilor săi amici şi tovarăşi de luptă, oamenii adică dela care Gala Galaction aştepta întreagă lămurirea acestei probleme. « Ţin să amintesc — scria Oct. C. Tăslăuanu, fostul conducător al revistei « Luceafărul » -— că vestita luptă a «tinerilor oţeliţi » ') Hiena, 1920, Nr. 12—13. ') Hiena, 1920, 12—13. *) Societatea de Mâine, 1926, P- 774- 12 674 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dela « Tribuna » din Arad el a pornit-o şi el a purtat-o, anonim, deşi alţii s’au păunat cu ea » 1). Acest « deşi alţii s’au păunat cu ea », în care — după cum vom vedea din mărturisirile d-lui Sever Bocu — se vizează activitatea lui Octavian Goga, constitue el însuşi o problemă, istoriografică de cel mai important interes: problema influenţei politice a lui Ilarie Chendi asupra bardului dela Răşinari, considerat animator şi comandant al mişcării tribuniste. « Pe Goga — afirmă d. Bocu, fost prim redactor al « Tribunei »— îl lansase la conducere generaţia sa, întâiul său volum de versuri. Nu el dăduse programul, directivele acelei resurecţii, ci Ilarie Chendi. El a venit să i se ataşeze numai » 2). Iată o aserţiune care se cere neapărat lămurită! Dar lămurite trebuiesc toate afirmaţiile rostite în legătură cu activitatea politică a lui Ilarie Chendi, fiindcă niciuna din ele nu aduce nicio dovadă istoriografică, toate rămânând în sfera îngustă si subiectivă a memorialisticei. * Astfel în primul rând se cere limpezit întreg spaţiul de mişcare al acţiunilor politice întreprinse de causticul critic, resurecţia dela « Tribuna » — despre care vorbesc cu atâta însufleţire unii din comentatorii săi — nefiind decât unul din capitolele acestei variate activităţi, de sigur cel mai răsunător, dar totuşi nu singurul care merită să fie cunoscut. - Ilarie Chendi fiind apoi un fecund ziarist, iar activitatea sa politică circumscriindu-se în marginile scrisului gazetăresc, e firesc deci să ne întrebăm unde si care sunt articolele si scrierile * > sale cu caracter politic. Ce idei îl călăuzeau ? Ce aspiraţii avea ? Care e adevărul rela- ţiilor sale cu Octavian Goga? Şi mai ales care e partea pozitivă a activităţii lui Ilarie Chendi în frământarea politică a vremii sale ? Ne propunem să răspundem la toate aceste întrebări. # # # « Chendi — afirmă d. Ion Montani — a fost cel mai mare şi cel mai valoros « anonim » al poeziei româneşti din Ungaria... ». « Deşi expatriat în pragul bărbăţiei, el n’a încetat să urmă- rească cu o nobilă încordare luptele noastre. De acolo dela Bucu- reşti el avea de multe ori intuiţia mai deplină şi mai sigură a mo- mentelor politice dela noi şi redacţiile al căror colaborator era, au fost adesea surprinse de iuţeala cu care ştia să preîntâmpine uneori evenimente abia bănuite chiar de cei de aici. Se poate spune, fără nicio exagerare, că Ilarie Chendi a imprimat ziaris- * *) l) Amintiri dela «Luceafărul», Bucureşti, 1936, p. 179. *) Drumuri şi răscruci, Timişoara, 1939, P- 65. ILARIE CHENDI — ZIARISTUL ŞI OMUL POLITIC 675 ticei noastre o intelectualitate superioară, un scris purificat şi o economie de cugetare încă neajunsă până la venirea lui. Sute şi sute din paginele cele mai pulsante şi mai convingătoare cu cari s’au mândrit ziarele noastre au fost scrise de gazetarul eminent care a fost Ilarie Chendi . .. ». «Istoria va spune odată că Chendi a fost unul din cei mai conştienţi publicişti ai timpului nostru » *). In autorul «Preludiilor» ziaristul precedând şi reprezentând adeseori pe omul politic, vom încerca deci să conturăm mai întâi personalitatea ziaristului, aceasta fiind cea mai nimerită cheie pentru activiatea politică a lui Ilarie Chendi. In prealabil socotim însă necesar să arătăm care erau ideile sale despre presă, despre menirea scrisului gazetăresc şi despre îndatoririle gazetarilor. Ziarist pasionat el însuşi, cunoscând astfel în mod amănunţit toate neajunsurile şi toate calităţile acestei profesiuni, Ilarie Chendi a ţinut să dea confraţilor săi, şi, în acelaşi timp, întregii noastre opinii publice, un adevărat catechism de conduită naţională — ca- techism ale cărui prescripţii îşi păstrează chiar şi în zilele de astăzi o neclintită actualitate. De altfel întâiul său volum, tipărit la Orăştie în anul 1900, «începuturile ziaristicei noastre», e un volum închinat istoriei ziaristicei transilvane, evidenţiind încercările făcute în anii 1789— 1795 pentru înfiinţarea unui ziar românesc în ţinuturile de peste Carpaţi. _ Concepţia lui Ilarie Chendi despre presă — despre presa din Transilvania — era o concepţie intelectual-didactică în virtutea căreia ziarul trebuie în primul rând să cultive pe cititor, să-l in- struiască, să-l formeze, să-i completeze cât mai multe din lacunele de ordin intelectual. « O mare parte a educaţiunii noastre intelectuale — susţinea Chendi — trebuie să o facem pe această cale publică, şcoalele noastre (în 1910 !) neputând din pricina legilor înguste să fie în această privinţă la nivelul cuvenit. Pe urmă educaţia cetăţenească şi cea specific naţională îi revine tot presei. Popularizarea ştiinţelor şi ideilor politice şi sociale, îndemnarea la ordine şi disciplină, la păstrarea caldă a entuziasmului şi a întrevederii în viitor, sunt tot datorii ale presei. In mare parte presa noastră are chiar menirea de a fi un îndreptar practic în ale limbii, un corector al gustului public, în sfârşit izvorul cel mai cuprinzător de energie naţională. Şi nu ne sfiim de loc a mărturisi, că în ciuda tuturor vremilor de urgie şi cu toată modestia talentelor ieşite la iveală, presa noastră şi-a îndeplinit rolul cu sfinţenie şi a fost poate factorul cel mai *) *) Valul căre trece, pp. 107—108. 12’ 676 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de căpetenie, promotorul cel mai de seamă în toate frământările noastre politice. Căci oamenii vin şi trec, dar ziarele rămân, cu graiul lor pururea proaspăt şi cu vegherea lor pururea vie» 1). Având o atât de înaltă concepţie despre menirea presei, Ilarie Chendi se simţea îndreptăţit, în 1910, să dea alarma şi să protesteze împotriva intenţiei guvernului maghiar de a sprijini sau iniţia apariţia unor ziare cari, deşi scrise în limba română, pentru a induce opinia publică în eroare, ţinteau să desorganizeze rezistenţa noastră naţională, să abată atenţia cititorilor români dela anumite probleme şi acţiuni guvernamentale, pentru ca astfel, pe nesimţite, să pătrundă în toate straturile româneşti virusul contopirii în statul naţional maghiar. Intenţiunea aceasta de a aşa de rafinată perfidie — ilustrată de binecunoscutul caz Birăuţiu — s’a izbit de condeiul aprig al lui Chendi, care, demascând la timp diabolica manoperă, a zădărnicit realizarea acestui plan 2). Văzând în presă un instrument aşa de important pentru des- voltarea spiritului public şi pentru cimentarea conştiinţei naţionale şi intelectuale, privind problema din punct de vedere al presei româneşti de pretutindeni, era firesc ca el să pretindă ziariştilor şi tuturor colaboratorilor ziarelor o mare responsabilitate etică pentru tot ceea ce iese de sub condeiul lor, şi, pentru a ridica nivelul presei, să ceară colaborarea la ziare a tuturor fruntaşilor neamului. Pentru Chendi ziaristul — ziaristul profesionist — trebuie să fie pătruns de elanul profesional, de conştiinţa demnităţii profesiunii, al cărei prestigiu trebuie să fie consolidat tocmai prin sinceritatea, prin obiectivitatea şi prin hărnicia ziaristului, fiindcă «ceea ce nu se vede la ziarele noastre este entuziasmul profesional şi hăr- nicia. Totul — scria el — îţi face impresia unei activităţi de mân- tuială. Un articol, o glumă, câteva notiţe şi restul informaţie. Nicio pasiune, nicio stăruinţă pentru anumite probleme de care s’ar putea înlănţui atenţiunea marelui public. Dimpotrivă, o sfială ostentativă împotriva a tot ce cere cugetare originală... » 8). Insă — şi dezideratul acesta şi-a păstrat întreagă actualitatea — e « adevărat că şi sarcina ziariştilor este prea mare. Socot că este nedrept să cerem totul dela dânşii. Pe cum la Germani şi la Fran- • cezi, academicianul ca şi ministrul se coboară în arena publici- sticei, nu înţeleg de ce n’ar putea fi şi la noi astfel. De ce oare droaia de oameni culţi din fruntea facultăţilor noastre n’ar profita de organele zilnice, ca de cele mai bune mijloace de răspândire a culturei, pentru a veni în ajutorul ziariştilor de profesie ?» x) Presa noastră naţională, * * Tribuna », 1910, Nr. 147. *) Presa noastră naţională, « Tribuna », 1910, Nr. 147. *) Ziare şi ziarişti, « Noua Revistă Română », 1909, voi. VI, Nr. 22. ILARIE CHENDI — ZIARISTUL ŞI OMUL POLITIC 677 Acelaşi lucru ar trebui să-l facă şi fruntaşii noştri politici, fiindcă, şi ironia cu care îşi încheie Chendi aceste consideraţii este deosebit de concludentă, «e aşa de umilitor să vezi partide politice, cu atâţia conducători iluştri, şi cu toate acestea nicio iscălitură ilustră în gazetele lor de partid » 1). Dar în afară de această atitudine de o aşa de severă altitudine intelectuală în legătură cu redactarea ziarului de fiecare zi, a zia- rului obişnuit, sortit să fie citit în graba şi frământarea zilei de lucru, Chendi arăta un deosebit interes faţă de alcătuirea ziarului din zilele de sărbătoare, de ziarul din ziua Naşterii Domnului, din ziua de Paşti, zile în care cititorul îşi poate îngădui plăcerea unei citiri mai atente, zile în care gândul se poate depăna în reveria nostalgiilor luminoase, în care e mai aproape de poezie şi de cer, zile în care deci ziarul trebuie să fie şi un vehicul de literatură — de selectă literatură. Asupra acestei chestiuni Ilarie Chendi a insistat în diferite rânduri ) şi, după aspectul de azi al unora din ziarele noastre, în zile de sărbătoare, n’am putea spune că această frumoasă cam- panie nu şi-a dat rezultatele aşteptate. Un aşa de însufleţit şi de categoric apologet al presei era firesc deci să aibă şi să manifeste o infinită simpatie faţă de robotarii scrisului cotidian, faţă de aceşti robi ai condeiului, pe care, ade- seori, o anumită ramură a păturilor noastre conducătoare, deşi îi gustă în fiecare zi, îi priveşte totuşi cu un dispreţ foarte puţin stăpânit. Simpatia aceasta Ilarie Chendi şi-a mărturisit-o cu o aprigă sinceritate, izbind cu vehemenţa-i obişnuită în toţi aceşti dispreţuitori: « Tu, tâlcuitor al minunilor biblice, care ridici vina că ziaristul nu umblă în legile Domnului; şi tu, zăpăcit deslegător de sisteme filosofice, care găseşti că ziaristul n’are cultură; şi tu, istoric, care-ţi petreci viaţa întreagă suflând praful de pe hârtii mucegăite, — ce mici sunteţi cu toţii faţă de cel mai mic dintre . ziarişti! Căci voi trăiţi prin alţii, sunteţi fosilele vremilor trecute, sau viermuşorii încuibaţi în cranii uitate, pe când dispreţuitul de voi ziarist e istoricul vremii sale -şi în tot ce scrie şi în tot ce gândeşte este el însuşi, este viaţa largă din jurul lui... Toţi marii gânditori şi artişti — continuă Chendi — cari au ştiut să înţeleagă duhul vremii, poetul care într’o figură dramatică a prins un suflet viu, pictorul care a redat un colţ al ţării, un episod al vieţii ca şi reporterul zugrăvitor de moravuri actuale au făcut *) *) Ziare şi ziarişti, « Noua Revistă Română», 1909, voi. V, Nr. 22. *) Literatura de Crăciun, «Semănătorul», 1904 Nr. 1; Poezia sărbătoririi, «Voinţa Naţională», 1905 Nr. 5996; Literatură de Paşti, «Viaţa lit. şi arti- stică», 1907 Nr. 16; Iarăşi ziarele şi literatura, «Tribuna», 1910 Nr. 190; Literatură de sărbători, Numerele de Paşti din anul acesta, «Tribuna», 1911 Nr. 85, etc. 678 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi fac ziarism. Alături de « Peneş Curcanul», de « Scrisoarea pier- dută de pânzele lui Grigorescu — crâmpee de ziar şi acestea — vine un fapt divers din notele sincere şi nervoase ale reporterului fugarnic, urmează tipurile de politiciani ideali, fixaţi cu dibăcie de condeiul anonim, şi “toate împreună formează epoca noastră, a noastră, pe care vreodată va cerceta-o tot vreun hulitor al zia- rismului 1). Arareori admiraţia pentru ziarişti şi ziaristică s’a exprimat în cuvinte mai entuziaste şi mai categorice decât ale lui Ilarie Chendi. Aceeaşi profundă compasiune o arată el şi în cele câteva pa- negirice aduse unor ziarişti transilvăneni, dintre care unii chiar străini de neamul nostru 2 *). Cu toate acestea Chendi n’a şovăit să divulge anumite moravuri din presă, să înfiereze cu cruzime dedesubturile false ale anumitor campanii şi deformările meschine, ale unei profesiuni ale cărei prestigiu e în funcţie de seriozitatea, de sinceritatea şi de abne- gaţia celor care o servesc. In această chestiune unele din articolele şi notele sale au fost adevărate filipice usturătoare şi neîndurate 8). Consecvent ideilor sale despre presă, pasionatul critic a făcut necontenit apel la ea, o bună parte din scrierile sale, poate chiar cea mai întinsă, fiind publicată în diferite ziare, şi mai ales în cele din Transilvania. In aceste ziare Chendi cultiva, cu o pasiune neîntrecută încă la noi, coloanele foiletonului, căruia i-a dat o vigoare şi o strălucire arareori atinsă, până la el, ridicându-1 — prin arta şi subtilitatea în care l-a prezentat — la proporţii de adevărat gen literar, — gen în care el a devenit, după afirmaţiile lui N. Iorga, « un mare maestru », având un rol pe care nimeni altul nu l-ar fi putut îndeplini » 4 *). De altfel Ilarie Chendi a fost, în cultura românească, teoreti- cianul şi istoricul foiletonului, studiile şi articolele sale asupra acestui dificil" gen literar fiind printre cele dintâi, şi până acum şi printre cele mai temeinice, ce s’au scris în această direcţie 6). « Cineva — scria Ilarie Chendi — a comparat linioara, sau ori- zontul foiletonului, cu un pod de fier măestru şi puternic. Deasupra lui trece lumea zgomotoasă, cu frământările şi interesele ei zilnice; trec oştirile războitoare cu sunetele de fanfară, — iar dedesubt *) Impresii literare, p. 19—20, *) loan Rusu-Şirisrml şi D. Marcu, «Tribuna», 1910, Nr. 1; S’a stins un luptător de astăzi: Tit Liviu Albirti, « Tribuna », 1711 Nr. 86; Gustav Augustini, «Tribuna Poporului», 1901 Nr. 214; Un coleg ungur simpatic: L. Hotvary, « Tribuna », 1910 Nr. 138. s) Anonimul, Reclama (Reproduse în volumul « Schiţe de critică literară ». 4) Hiena, 1920 Nr. 12—13. 6) Foiletonul nostru, «Voinţa Naţională», 1904 Nr. 5731, 5745; Foileton şi foile tonism, «Tribuna», 1910 Nr. 69, etc. ILARIE CHENDI — ZIARISTUL ŞI OMUL POLITIC 679 un râu îşi prăvăleşte valurile, când curate ca cristalul, când tulbure şi cu iuţeala vertiginoasă a torentului. In acest râu se reflectă toată viaţa dimprejurul lui: câmpul cu florile, satul cu veselia si mizeria, oraşele cu noroiul lor si din când în când câte un afluent aduce sânge, semnul revoluţiei. Comparaţia e puţin fantastică, dar merge. Rezervat la început criticei teatrale, s’a dat foiletonului în curând o destinaţie mai largă, îmbrăţişând critica literară, muzicală şi ştiinţifică. Au urmat literatura pură, impresiile de călătorie şi îndeosebi romanele continuative, cari ameninţau a se face singure stăpâne pe sub-sol. Astăzi, când idolul publicului e variaţia, ca- racterul foiletonului (ca şi al coloanei a cincea de recentă invenţie) a trebuit să fie mai enciclopedic, dându-se o mai mare desvoltare părţii informative. Icoana credincioasă a timpului, acest râu curgător al vieţii intelectuale şi sufleteşti, poartă astfel în sine o parte a cugetărei şi simţirei generaţiilor de scriitori, a meşteşugului lor de a se şti pune în legătură cu mulţimea, şi rămâne izvorul cel mai preţios pentru observatorul mişcărilor culturale» 1). Şi mai precis e articolul din «Tribuna»: «Foiletonul este un fel de formă, şi nu e legat întru nimic de anumite legi sau principii estetice. El este mijlocul cel mai sigur de a transmite cititorilor, ca prin o convorbire liberă şi nesilită, adevăruri şi informaţii asupra oricăror probleme. Ştiinţă şi artă, literatură şi viaţă socială, clipe ce trec înaintea altora şi nu pot fi prinse decât de condeiele agere, o noapte de vară, un vierme târîtor, toţi şi toate intră în cadrele foiletonului». Totuşi, şi aici spiritul caustic şi necruţător al lui Ilarie Chendi ridică biciul, totuşi « foiletonul nu se scrie aşa de uşor cum s’ar crede. Umpluturile zilnice, pe cari le vedem, nici nu pot avea pretenţia de a fi socotite între producţiile foiletoniste. Scopul acestui gen este a fi instructiv şi distractiv în acelaşi timp, de a reuşi ca ştiinţa cea mai aridă, faptul cel mai neînsemnat, să aibă acea graţie şi acea mlădiere artistică în expunere, care înlănţue pe cititor. Cel ce nu este un meşter al stilului şi nu ştie surprinde prin capriciul spiritului său, cel ce nu se ştie închina în templul artei şi al frumosului şi are sufletul sterp, nu are ce căuta în această muncă ». In afară de consideraţiile de mai sus, Chendi, după propriile sale mărturisiri, a cultivat foiletonul şi fiindcă prin el se puteau strecura nenumărate ironii, înfruntări şi idei interzise de procurorii tribunalelor maghiare, — foiletonul, prin ţinuta sa beletristică atră- gând mai puţin atenţia cercurilor scrisului românesc. ') In « Voinţa Naţională », 68o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aceeaşi concepţie severă o avea Chendi şi asupra criticei dra- matice ce apărea în presa vremii, concepţie ce şi astăzi îşi are, în nenumărate cazuri, o perfectă justificare. « In toată presa zilnică de astăzi — afirma Chendi în 1910 — precum şi în cea literară, nu se remarcă niciun singur critic dra- matic, care să fie o individualitate si să reuşească a exercita o influenţă vizibilă asupra vieţii teatrale. Este o lipsă totală de spe- cialişti, cari să-şi facă o preocupare de căpetenie din îndeletnicirea aceasta şi să o considere ca o misiune cu înalte îndatoriri către societate. Ceea ce publiciştii bucureşteni şi ieşeni numesc de obicei «cronică dramatică», nu este decât un reportaj elementar făcut de oameni fără pregătiri serioase şi fără aptitudini speciale. Scriitori de ocazie, ziarişti de a treia mână, cabotini cu câte un an de con- servator, hotărăsc în presă destinele Thaliei române, unii fiind slugile cele mai devotate în solda vreunui director de teatru, alţii coborînd nivelul de teatru la pasiunile de rând ale politicei de partid. Intre aceste două extreme, cu exagerări în bine sau în rău, cu clişee stereotipe în apreciere, fără nicio originalitate în observaţie, informaţia aceasta teatrală la noi constituie o naivă şi nefolositoare dramaturgie şi serveşte numai spre zăpăcirea mulţimii 1). Am insistat aşa de mult asupra acestor concepţii, în primul rând pentru a vedea adâncimea şi luciditatea spiritului lui Ilarie Chendi, şi apoi, ţinând seama că în toată activitatea sa gazetă- rească el nu s’a abătut niciodată dela aceste severe principii, pentru a lamuri punctele de orientare ale unei aţâţ de prodigioase şi de îndrăzneţe activităţi ziaristice. Unde si ce a scris Ilarie Chendi ? Rămâne să înfăţişăm într’un articol viitor. VASILE NETEA l) Tribuna, 1910, Nr. 217. VIAŢA POEZIEI i. N. Davidescu: Renaşterea (Editura Fundaţiilor Regale, Bu- cureşti, 1942); 2. D. Karnabatt: Crinul mistic (Editura «Vremea», Bucureşti, 1942); 3. George Drumur: Vatra cu stele (Editura ziarului « Bucovina », Cernăuţi, 1942). Conceput cu aproape treizeci de ani în urmă, lungul poem al d-lui N. Davidescu întitulat Cântecul omului şi-a închegat încet si masiv, uriaşă construcţie arhitectonică, în cele cinci volume apărute până în prezent: Judeea, Helada, Roma, Evul Mediu şi Renaşterea. Un al şaselea volum, Ţara Românească, va încheia această unică şi largă operă vizionară. Poet de factură parnasiană, reţinut în imagini şi sintetic în concepţie, văzând totul în linii drepte şi în construcţii unitare, d. N. Davidescu a construit acest poem (« a construit» e foarte nimerit spus !) cu o răbdare de maestru, luptând din greu cu materialul, selecţionându-1 şi interpretându-1, căutând o formă adecvată în expresie şi nu odată aplecându-se sub poverile acestei munci neîntrerupte. In bogatele Mărturisiri literare, publicate în numărul de Oct. c. al acestei reviste, d-sa spune următoarele referitor la Cântecul omului: « Am visat acest poem construit ca o catedrală gotică, în care armonia masivă a arhitecturii, alcătuită din bolţi uriaşe, din coloane de sprijin, şi din « fleche » înaripată sub formă de săgeată spre cer, să se împle- tească armonios cu fantezia de arabesc a detaliilor care împodo- besc pe fiecare în parte din masele construcţiei. După ideea ansam- blului care era Cântecul omului, urma imediat şi ornamentul ei, aceea a celor şase volume pentru ca, apoi, detaliile ca şi volu- mele, de sine stătătoare şi totuşi complimentare unul altuia, să fie căutate în fiecare poezie în parte. Stilul sobru pe care l-am voit pentru fiecare din aceste poeme pleacă din voinţa de a nu fi prea încărcat ansamblul gigantic al celor aproape şase sute de bucăţi, iar pe de altă parte, din concluzia că niciun poem de pro- porţiile acestea, din câte cunosc, nu se exprimă în imagini inse- riate ». 682 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Potrivit acestei concepţii, poezia d-lui N. Davidescu trăeşte, în primul rând, prin tema ei simbolică şi sintetică, neglijând în- floriturile şi frumuseţile de detaliu, imaginea nedetaş ându-se în valori de sine stătătoare (ca aproape în opera tuturor poeţilor de astăzi), ei confundându-se cu fiinţa unitară a poemului. Mai puţin în Iudeea şi mai mult în volumele următoare, sinteza şi sobrietatea accentuându-se pe măsură ce poemul se apropie de sfârşit, ea se adună în tipare de vorbire abstractă, de creştere a cadrului intelectual şi de scădere proporţionată a celui plastic. Expresia e directă şi comunicativă, poemul devenind tot mai mult epic şi tot mai puţin liric. Strofe ca acestea, de comunicare imediată, se pot întâlni în toate paginile: Cugetă şi scrie latineşte Şi e ca Oreste cu Pilade • Gândul lui cu-al anticei Elade De încorporat prieteneşte. (Id probe divinum ducebat, p. 51) In schimb, în locul imaginei plastice, în mod intenţionat ne- glijată, poetul se vădeşte a fi un maestru al versificaţiei, un ade- vărat arhitect al poemului, mânuind cu o abilitate neîntrecută, atât de surprinzătoare în ansamblul desordonat al poeziei actuale, cele mai variate măsuri metrice şi cele mai bogate strofe. Pe această linie de tehnică poetică desăvârşită, d. N. Davidescu nu poate fi comparat în literatura noastră decât cu George Coşbuc şi cu G. Topârceanu, iar în literaturile străine, printre alţii, cu trubadurii francezi din secolul al XVI-lea (autorii acelor faimoase balade, scrise în cele mai măestrite forme fixe), cu poeţii parnasieni şi, dintre romantici, cu Victor Hugo. Cu acesta din urmă de altfel, înrudirea merge până Ia asemănare de concepţie şi de plan, Cân- tecul omului reeditând intenţiile şi experienţa literară din^La legende des siecles. Renaşterea d-lui N. Davidescu, ca şi Helada, Roma, şi Evul Mediu (Judeea mai puţin), cuprinde un număr de tablouri repre- zentative, evocări de întâmplări şi de figuri istorice, cântece scrise în forma epocilor respective, peisaje marine, gravuri în cuvinte, canzonete, etc. Deosebit de variate în prezentarea lor tehnică, dela forma fixă a sonetului până la terţinele lui Dante, fiecare având un subiect propriu şi o unitate de compoziţie caracteristică, ele formează toate, luate în valoarea lor de ansamblu, o ^fiinţă unitară şi întreagă, evocatoare a etapei istorice cântate dej poet. Liberă şi firească, îmbinare fericită de idealismjdesinteresat, de cultivare a formelor pure şi arhitecturale şi de^pasiuni tiranice, dominatoare şi groteşti, această neegalată epocă din istoria neamului omenesc, în care cultul frumosului, al adevărului şi al demnităţii, VIATA POEZIEI 683 a putut sta alături de crimele şi de teroarea familiei Borja, de decăderea morală a prelaţilor bisericeşti şi de nebunia inchizi- torială, este prezentă în cartea d-lui N. Davidescu prin toate figurile şi întâmplările ei caracteristice. Nu este totuşi, o prezentare impersonală, o evocare de istoric blazat, chiar dacă pe alocuri stilul ar părea uscat şi secătuit de sevă lăuntrică. Foarte dese sunt poeziile în care se simte vibrând un suflet delicat şi reţinut de poet liric, o plângere personală pe mar- ginea unei experienţe de viaţă tristă. Unele dintre aceste poezii sunt atât de pătrunse de acest fior de intimitate melancolică şi blajină, că ar putea foarte bine forma un volum aparte, fără să se simtă că ar avea o legătură cu tema generală a cărţii. Iată bună- oară aceste frumoase şi clare strofe: Mă simt azi transparent şi muzical In nu ştiu ce tăcere nouă, Ca un reflex de mineral In cristalinul unui bob de rouă. Privirile-mi străbat în depărtări Cu peisagii albe în ele Şi ’n largul unei clare mări Plutesc într’o corabie cu stele. Lumină totul e ’mprejurul meu Şi luciu ’ntins în suprafaţă De rece joc de curcubeu Intr’o oglindă limpede de ghiaţă. Viaţa nu participă decât Cu sunete de sticlă fină La izolarea mea, şi-atât, Innăbuşită, veşnic, în surdină. Privesc umanitatea tutelar Şi-o văd atât de delicată Că sub al ei cristal îmi par O stea într’un diamant păstrată. (Linişte, p. 21) Acum aş vrea ceva venit anume Pentru mine; Un fel de ’nştiinţare de mai bine Adusă pe pământ din altă lume. Ceva aşa ca o lumină nouă Şi adâncă Rostogolită dintr’un vârf de stâncă Pe-o câmpie dornică de rouă. (Oboseală, p. 54) 684 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Chiar şi în poeziile cu subiecte luate deadreptul din mijlocul temei generale a cărţii, fiorul acesta de sensibilitate şi de cântare a unei intimităţi poetice reţinute, gingaşe în melancolia ei tăcută, se strecoară printre rânduri ca o căldură din adâncuri, dându-le un fluid de mai strânsă comuniune cu cititorul. Aşa sunt poeziile în care este vorba de Dante, de Petrarca, de Ariosto, etc. In această dublă perspectivă, de evocare gigantică a epocilor celor mai caracteristice din istoria omenirii, de cântare a unor dureri şi nelinişti proprii, Cântecul omulii luat în întregimea lui, ca şi acest ultim volum, Renaşterea, constitue o operă unică în literatura noastră, care poate sta alături cu cinste de operele si- milare din literaturile străine. * * * Foarte puţini sunt aceia care ştiu că d. D. Karnabatt, autorul proaspătului volum de poezii religioase Crinul mistic a publicat cu mulţi ani în urmă următoarele culegeri: Crini albi, Opale şi rubine, Poemele visului, Harpegii, Crini albi şi roşii. Prieten bun cu cei dintâi simbolişti din literatura noastră, cu Alexandru Ma- cedonski şi cu Ştefan Petică, luând parte activă la mişcările literare din epoca aceea, d. D. Karnabatt s’a retras în ultimii ani într’o tăcere de maestru inadaptabil, adâncindu-se în studiul marilor sfinţi ai catolicismului apusean, în special al Sfântului Francisc din Assisi şi al Sfântului Anton de Padua. Volumul acesta de bătrâneţe este de sigur rezultatul acestei experienţe mistice, contactului cu spiritul franciscan şi izolării într’o viaţă religioasă autentică. Cuprinzând un număr de « laude » adresate Mântuitorului, Sfintei Fecioare, Sfântului Francisc din Assisi, Sfintei Cara, sărăciei şi durerii, vieţii şi morţii, o cuprindere frăţească a întregii lumi şi naturi înconjurătoare, o vibrare sufle- tească de o naivitate şi o gingăşie copilărească, poeziile acestea aduc ceva din lirica creştină a Apusului, din Louis le Cardonnel, Armând Godoy şi O. W. Milosz, iar din literatura noastră amin- tindu-1 pe V. Voiculescu din «Destin ». Scrise într’o formă simplă şi directă, fără imagini bogate şi nu odată neglijând tehnica ver- sului, atenţia autorului îndreptându-se totdeauna spre subiectul poeziei, cu stângăcii de adolescent idealist, mărturisind un suflet şi o intenţie curată de copil bătrân (cum singur se caracterizează în mai multe locuri), poeziile d-lui D. Karnabatt se citesc cu plăcere, adresându-se celor mai fine şi mai delicate coarde ale sufletului şi ale credinţei noastre. O împăcare creştină de ultimă oră, o aştep- tare tăcută şi liniştită a loviturilor vieţii, a suferinţelor şi a morţii, (Titluri de poezii: Surioara Moarte, Binecuvântarea suferinţii, Binecuvântarea sărăciei, etc.), dau acestor poezii o valoare conso- VIATA POEZIEI 6S5 latoare care trece dincolo de imperfecţiunile tehnice. Iată bunăoară aceste frumoase şi clare ecouri franciscane: Iţi mulţumesc, o, Doamne, că m’ai făcut atât de mic Cum e un spic De fân, Dar, m’ai crescut la binecuvântatu-ţi sân. Iţi mulţumesc, o, Doamne că m’ai făcut sărac, Aşa cum este un harac * In bogăţia unei vii. Iţi mulţumesc, o, Doamne, că m’ai făcut printre copii Cel mai supus, Venind la poala lui Iisus, La părinteasca lui chemare Cum vine-un mieluşel. M’am dus şi eu cu turma după El Şi de-am rămas în urmă De turmă, L’aştept să vină iarăşi printre noi. In ziua mare de apoi Cu toţii înainte-I să ieşim Când va intra în noul Ierusalim. Şi dintre toţi, o, Doamne, să-mi dai marea cinstire, Să duc eu de căpăstru asinul, la venire. CMulţumire lui Dumnezeu, p. 75) Este o umilinţă creştină de mare bogăţie interioară, o sinceritate poetică de rară calitate. In această stare diafană de suflet, poetul se simte în viaţă un slujitor neînsemnat al lui Dumnezeu şi al poeziei (frumoasă şi reconfortantă îmbinare !), ca în aceste versuri : In templul poeziei sunt cântăreţ în strană. Puteam să fiu un vameş, un fariseu, călău, Tâlharul de pe cruce, puteam să fiu mai rău: Un Iuda, ce înfige, furiş, pumnalu ’n rană. Eu sunt un biet ţârcovnic în templul poeziei. Ţin isonul lui Dante şi-al Domnului Iisus. Dar, luat câte odată de ritmul liturghiei, Mă ’nalţ şi, cânt în strană cu îngerii de sus. {Cântăreţul către Dumnezeu, p. 25) Volumul se sfârşeşte cu câteva Ode medievale, închinare re- cunoscătoare lui Dante, Sandro Botticelli, Sfântul Bonaventura, Beatto Angelico, Petrarca, Michelangelo, Savoranola şi San Fran- cisco. Sunt poezii îngrijite, evocări şi tablouri juste, cu vibrări de suflet care le dă o valoare de lirism plăcut. Identificându-se adesea cu modelul, versul cuprinde o foşnire interioară de caldă participare. Cu aceste caracteristici, poezia d-lui D. Karnabatt din acest volum de bătrâneţe, trebue considerată, în ansamblul poeticei actuale (încărcată de prea multe tristeţi şi nelinişti), consolatoare şi reconfortantă. # * # 686 REVISTA FUNDAŢIILOR -REGALE D. George Drumur face parte dintre tinerii poeţi bucovineni cari au început să se afirme în cadrul grupării Iconar, alături de d. Mircea Streinul (de sigur cel mai reprezentativ), d. Iulian Vesper şi d. Teofil Lianu (ceilalţi se găsesc însă într’o foarte nedefinită poziţie de debutanţi, în afară de d. Traian Chelariu al cărui debut poetic este anterior Iconarului). Autor a trei volume de poezie (« Solstiţii 1936, Suflete ’n azur 1940 şi această ultimă Vatră cu stele), încă nu îndeajuns de clarificat cu el însuşi, păstrând întunecimi şi larguri de atmosferă nordică, o ceaţă tematică şi o imprecizie în expresie cari îşi aşteaptă încă limpezirea, dar fră- mântat de nelinişti interioare bogate, d. George Drumur ne oferă un peisaj liric interesant, demn de a fi relevat în mişcarea poetică a generaţiilor actuale. Volumul Vatra cu stele cuprinde un număr impresionabil de poezii, de variate unităţi formale, dela versul în formă populară, până la versul sonetic, cu influenţe vădite din poezia romantică germană (influenţe ce se resfrâng asupra întregii poezii bucovinene), din d. Lucian Blaga şi mai ales din lirica populară. Cele câteva balade dela începutul cărţii inegale ca realizare poetică şi în mod stângaciu imitative, sunt scrise într’o formă populară mărturisită, unele având chiar teme de acest fel. Astfel este bunăoară Balada ciocârliei (subtitlu: După o legendă bucovineană) care ar fi putut fi o poezie în stil popular foarte bună, dacă autorul ar fi ştiut să-i dea amploarea şi fluiditatea epică necesară. Dintre toate poeziile cuprinse în acest ciclu cea mai realizată şi mai semnificativă pentru talentul d-lui George Drumur mi se pare Balada tristeţii (evidentă poezie lirică şi deloc « baladă »): In inima noastră cresc linişti de seară ca spicul luminii în bobi de secară, curg sloatele, vântul, prin mirişti şi lozii şi urcă spre 'naltul ca ’n vârstă voevozii. Căruţe de lemn se ’ngroaşă de ploaie — şi, tulbure-s toate şi toate se ’ndoaie. Tristeţile cresc şi cad peste rană, — e stinsă şi ruga şi stihul din strană. Cuprindem adesea tot veacul în noi, dar umbra-1 mănâncă din palide foi. VIAŢA POEZIEI 687 De-am fi numai lut, ne-am prinde de plante — dar sufletul sue spre ceruri, spre pante, etc. (Balada tristeţii, p. 10) In celelalte cicluri (întunecarea culorilor şi Stihuri), se men- ţine aceeaşi atmosferă de lirism ceţos şi imprecis, cu aceleaşi influenţe populare şi nordice, cu evidente bogăţii tematice, cu multe frumuseţi de detaliu, dar nu odată cu obscurităţi şi impu- rităţi de expresie nepermise. Autorul este prea liber în comparaţii şi metafore, neglijând aproape la fiecare pas principiul justeţii şi al clarităţii. Căci ce anume putem înţelege din strofe de felul acesteia ? Aici, odată, sufletul meu a înoptat sub acest stejar, ca un deşert curat în oameni, sub ultima privire de jar. (întoarcere, p. 26) Peste tot aceste obscurităţi sunt parcă anume căutate, imaginile, de altfel numeroase şi foarte bogate, se împiedică în imprecizii şi întunecimi stilistice absolut nefolositoare. Ai impresia citind poezia d-lui George Drumur că treci printr’un lan de flori pe cari însă nu le poţi vedea şi contempla în voie din caua multelor bălării ce le înneacă. Aşteptăm o limpezire viitoare, fără de care acest autentic şi plin de resurse poet al Bucovinei nu se va putea realiza niciodată pe măsura telentului pe care-1 are. Odată cu această limpezire va trebui să renunţe şi la inutila depreciere a versului, scris totdeauna cu minusculă la început, de sigur urmând anumite exemple, foarte apreciabile din alte puncte de vedere. ION ŞIUGARIU CRONICI JURNAL BERLINEZ ARTA SCRISULUI Bansin, 16 August 1942 Cu cât citesc mai mult — bun şi rău — cu atât îmi dau seama că toată arta scrisului constă, cum zice Hamann, în a renunţa fără milă la orice balast inutil, a exprima maximum de conţinut în minimum de cuvinte şi a îmbrăca gândurile cele mai adânci în expresiile cele mai simple şi naturale. TRADIŢIE ŞI REVOLUŢIE LA « PRIMITIVII» DIN AFRICA Bansin, 22 August 1942 Un etnolog german citează un caz interesant de gândire şi iniţiativă revoluţionară în viaţa politică a unei populaţii africane: « Când unul din triburile Ewe din Togo a voit să instaleze o nouă căpetenie, iar vechea familie domnitoare n’a voit să-i predea scaunul strămoşesc, necesar încoronării, Bătrânii au pus să se lucreze un alt scaun, justificând această acţiune a lor, ce venea în contrazicere cu întreaga tradiţie, prin cuvintele: « Neamul a fost înaintea scaunului ! » FILOSOFIE FĂRĂ ISTORIE Bansin, 27 August 1942 Mi-aduc aminte că una din obiecţiile pe care le aducea, în cursurile sale, Heidegger, filosofiei lui Descartes, era lipsa com- pletă a oricărei perspective istorice. Descartes filosofează în absolut. Cred că prima oară această învinuire i-a fost aduse lui Kant, şi anume de către contemporanul şi concetăţeanul său Hamann, Magul Nordului. Acesta era unul din motivele, pentru care Nae Ionescu spunea că filosoful dela Konigsberg închee o epocă în istoria spiritului omenesc, iar nu că deschide una nouă, cum se crede îndeobşte. De altfel se ştie că între Kant şi Hamann, Nae Ionescu prefera şi iubia pe cel din urmă. JtTRNAL BERLINE2 48» MOR ZEII... Bansin, 30 August 1943 Fiind întrebat dacă şi zeii sunt muritori, un negru din Togo (Africa occidentală) a dat următorul răspuns: «Pe vremuri nu, dar astăzi da!» întrebat mai departe cum de mor astăzi zeii, odinioară nemuritori, negrul a explicat: « Nu vezi cum chipurile lor de pământ sunt date uitării, cum prin lăcaşurile lor se încură caprele şi porcii şi cum uneltele sfinte stau prin colţuri, aruncate la gunoi ? » (După Westermann). CELE TREI POTOPURI Berlin, 1 Septemvrie 1942 Wilhelm Raabe crede că lumea trebue să treacă prin trei potopuri: primul a fost potopul lui Noe; al doilea, năvălirea bar- barilor ! Şi al treileâ ? — « Vine, vine », răspunde Raabe. « Veghiaţi şi iar veghiaţi! Rugaţi-vă şi iarăşi rugaţi-vă ca duhul lui Dumnezeu să plutească peste ape !...». DESPRE CĂRŢI ŞI AUTORI Berlin, 6 Septemvrie 1942 Nicio carte bună n’a fos scrisă după placul cetitorilor, ori după normele criticilor, ci după gustul autorului. # Ceea ce face cartea bun?, atât de rară, nu este numai valoarea ei intrinsecă, ci mai ales numărul enorm de cărţi proaspete. # Autorii sunt ca părinţii: nu văd niciodată defectele copiilor lor ! De altfel operele desăvârşite sunt tot atât de rare ca şi copiii perfect reuşiţi. # O bibliotecă este ca un ogor şi ca o grădină: ca să dea roade bogate, trebue lucrată în adâncime, dar şi plivită fără milă de bălării şi curăţată cu energie de omizi. Altfel inutilităţi le, multe şi voluminoase, înăbuşă cu desăvârşire lucrurile de valoare. # O bibliotecă bună trebue să îndeplinească aceleaşi condiţiuni ca şi o carte bună: să fie în acelaşi timp un aliment complet şi un medicament specific. 13 6 c>o revista Fundaţiilor regale BANUL STRĂIN... Berlin, 8 Septemvrie 1942 Unii oameni au superstiţia că banul străin poartă noroc. De aceea îşi amână cât mai mult plata datoriilor. D. C. AMZĂR COMENTARII PE MARGINEA TRADIŢIEI Ca întotdeauna când, în locul echilibrului unei vieţi ce se scurge liniştit în tiparele unei stabilităţi aparente, intervine sdrun- cinarea provocată de o criză ce-şi întinde ramificaţiile sale de influenţă în toate straturile de activitate umană, se pune şi azi problema unei aşezări noi şi a unei reevaluări. Este o problemă der existenţă viitoare, în vederea căreia dacă nu avem în prezent o suficient de largă perspectivă, suntem totuşi datori să stabilim anumite puncte cardinale. Cu alte cuvinte, trebue să constatăm dacă este necesară o bază permanentă şi — mai ales — care sunt condiţiunile pe care trebue să le îndeplinească aceste permanenţe şi care este sensul în care se îndreaptă noua spiritualitate, ţinând şeama tocmai de determinismul pe care poate să-l imprime per- manenţele tutelare. Pentrucă progresul, evoluţia, reînnoirea, nu le putem concepe independente, nepăsătoare faţă de un anumit climat, fără ca întreaga construcţie să nu apară ca neasimilabilă, neorganică. Din contră, orice noutate care este conformă cu acest climat al datelor autentice, se încetăţeneşte de plin drept, dând impresia de organic, de al nostru. Este tocmai ceea ce spunea Nicolae Bălcescu în «Mersul Revoluţiei» (1850): «Revoluţia ro- mână din 1848 n’a fost un fenomen neregulat, efemer,-fără trecut şi viitor, fără altă cauză decât voinţa întâmplătoare a unei mi- norităţi sau mişcarea generală europeană. Revoluţia generală fu ocazia, iar nu cauza revoluţiei române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor ». Deci era vorba nu de imitaţia modelelor străine faţă de aceea ce reprezenta trăirea naţională românească de până atunci, ci de o legătură strânsă de trecut, din care revoluţia se născuse prin antitetic şi se împlinea într’o nouă sinteză naţională. Tradiţionalismul se naşte astfel din necesitatea unei baze permanente, pe care judecata urmează să construiască o spiri- tualitate conformă, prealabilă noilor înfăptuiri. El este o condi- ţiune de progres, neputând exista evoluţie fără o bază tradiţională. In caz că acest principiu nu este respectat, are loc o sciziune între aceea ce este autentic şi noile înfăptuiri, situaţie netolerabilă şi efemeră. Numai tradiţionalismul critic poate să realizeze într’adevăr COMENTARII PE MARGINEA TRADIŢIEI 691 o nouă spiritualitate, reţinând din trecut ceea ce este în raport de conformitate cu tendinţele moderne, ceea ce poate aduce deci un elan în evoluţie, iar nu o stagnare sau — mai rău — o reîn- toarcere la forme învechite, moarte pentru sensul nou de viaţă. A primi o stare de lucruri şi a o accepta ca atare numai pentrucă aparţine trecutului, nu este un adevărat tradiţionalism, ci o erezie. Raţiunea îşi are drepturile ei de necontestat în acceptarea noilor forme, pentrucă altfel întreaga civilizaţie umană ar trebui să se cristalizeze într’o formă unică, nesusceptibilă de evoluţie. Acest fapt este imposibil conform legilor naturii, pentrucă idealurile umane însăşi tind printr’o perfecţionare succesivă spre un maximum de civilizaţie. Astfel dela idealul omului antic, un ideal de contem- plaţiune, — după cum arată profesorul C. Rădulescu-Motru, — se trece la idealul omului de azi, care este un ideal de energie (Wille zur Macht a lui Nietzsche), altoit pe credinţa că « destinul omului individual dobândeşte înţeles prin contopirea lui în destinul neamului întreg ». Iată deci un ideal amplificat, ridicat dela izo- larea destinului individual al omului antic la integrarea omului modern în realitatea naţională, cu al cărei destin se solidarizează necondiţionat. Am spus mai sus că tradiţia se bazează pe anumite permanenţe de ordin psihic. Va trebui însă să vedem, în prealabil, în ce constau aceste permanenţe, acest sistem de coordonate în raport de care se trasează curbele activităţilor naţionale. i i Este evident că o noutate poate fi primită mai uşor, dacă găseşte în suflet elementele necesare adeziunei. Ridicându-ne în domeniul atitudinelor ultime în faţa vieţii, în scopul de a găsi aceste elemente, ne vom afla înaintea unei concepţii sau viziuni integrale, care constitue ceea ce în limba germană se exprimă prin intraductibilul Weltanschauung. Această « atitudine ultimă de preponderenţă psihică » formează permanenţele personalităţii fie- cărui individ aparţinător unui anumit popor. El identifică pe toţi apartenenţii şi prin integrarea acestora în cadrul naţional, for- mează în fond permanenţele spirituale ale acestei comunităţi. Acestea sunt nişte coordonate existenţiale pentru comunitatea na- ţională, pentrucă părăsirea conformismului cu ele în creaţiunea formelor culturale, economice sau politice, egalează cu părăsirea liniei destinului, producându-se acea sciziune — de care vorbeam mai sus — între realitatea formelor şi atitudinea spirituală în faţa vieţii. Se crează în acest caz forme goale, lipsite de înţeles şi interes, neasimilabile. Prin urmare « atitudinea ultimă în faţa vieţii» constitue per- manenţa de bază a oricărei spiritualităţi, fiind obţinută prin trăirea adâncă a vieţii naţionale în domeniul biologic, istoric şi psihic. 18* 693 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ea determină curente de acţiune conforme, curente de atitudini intermediare, despre care vom vorbi mai jos. Insă numai perma- nenţa psihică, reprezentată prin « atitudinea ultimă în faţa vieţii», poate să ne aducă în minte, totdeauna prezente, interesele generale ale naţiunii şi civilizaţiei naţionale şi — în modul acesta — să ajungem ca toate formele de trăire culturală, economică sau politică să fie în raport de conformitate cu ele. Weltanschauung-ul este deci o atitudine ultimă, obţinută prin alambicarea tuturor datelor autentice naţionale. Ea priveşte viaţa în ansamblu, nu pe porţiuni de activităţi şi de aceea ea reprezintă o atitudine pură, un principiu absolut de viaţă, — dând curs destinului poporului respectiv. In fine — ea nu condamnă la inactualitate, ci — din contră — condiţionează evoluţia, impunând idealuri succesive. Aici însă trebue să remarcăm că expresia de atitudine nu vrea să însemne o situaţia statică în faţa vieţii, o lipsă de participare la dinamismul ei, o rece indiferenţă, ci — din contră — trebue să o înţelegem ca o luare de atitudine în problemele mari care se pun spiritului omenesc în deslegarea semnelor destinului. Ea este dinamică în discriminările pe care le face şi conţine o serie de principii de bază. Un astfel de principiu ar putea fi, de pildă, principiul jertfei — condiţie, intrinsecă a creaţiei naţionale. El intră în conţinutul atitudinei ultime asupra vieţii a poporului respectiv, iar toate realizările vor trebui să poarte marca dăinuirii prin jertfele care au stat la baza lor, fie chiar şi numai în potenţial. Privind viaţa lucarnic, pe forme de civilizaţie, nu vom mai putea lua însă o atitudine de ansamblu, să ne urcăm — cu alte cuvinte — mai sus pe scara ideilor generale, ci vom lăsa o serie de atitudini intermediare, referitoare la formele de civilizaţie de care a fost vorba. Este evident că aceste atitudini intermediare rămân conforme atitudinei ultime, prezentând o permanenţă re- lativă, proporţională cu posibilităţile de variaţiune ale obiectului, asupra căruia poartă, în raport de noile împrejurări de viaţă. In cazul necesităţii înnoirii, este clar că se va reţine din trecut numai aceea ce este viabil, ce reprezintă un plus, şi se va repudia aceea ce reprezintă un minus în raport de evoluţia civilizaţiei umane. Acesta este sensul normal al lucrurilor, pentrucă atâta vreme cât există o raţiune critică, se va putea face distincţia între ceea ce poate să dureze şi ceea ce trebue să dispară. Altfel virtutea nu va mai fi virtute şi nici dreptatea dreptate. Să ne imaginăm numai persistenţa — pe baza unei tradiţii eretice — a robiei, care apărea atât de normală lui Aristot, încât a încercat să o-justificce raţional pe baza unui drept natural, scriind că « toţi aceia care nu au altceva mai bun de oferit decât uzul corpurilor lor şi membrelor lor sunt condamnaţi de natură la sclavie ». Nu numai pentru stadiul nostru COMENTARII PE MARGINEA TRADIŢIEI 693 de civilizaţie, care îndepărtează în mod categoric ideea de sclavie, dar chiar pentru raţiunea antică şi ulterior aceea creştină, instituţia robiei a apărut contra naturei. O spune Florentin în Instituţiile sale: « Servitus est constitutis juris gentium, qua juris dominus alieno contra naturam subjicitus » ; o spune XJlpian vorbind despre manu- misiune: « quae res a jure gentium originem sumpsit, utpote cum jure naturale omnes liberi nascentur nec esset nato manumissio, cum ser- vitus esset ignota » ; o spune Sf. Paul în a 3-a epistolă către Gala- teni: «Nu mai este nici iudeu, nici grec, nu mai este nici rob, nici slobod... fiindcă toţi sunteţi una întru Christos ». Este evident deci că ceea ce importă este atitudinea luată faţă de domeniul de viaţă respectiv, atitudine care reţine ceea ce însemnează o can- titate pozitivă în favoarea normalei evoluţii. Trecutul nu trebue să fie acceptat pentrucă reprezintă un vraf de experienţă bătrâ- nească, având deci prestigiul patriarhalităţii, ci trebue judecat din punctul de vedere al aportului experienţei trecute la condiţiile de viaţă actuale. Iar aici nu este vorba de forme, — goale prin ele înşile, — ci de conţinutul spiritual al lor, de permanenţele spiri- tuale, singurele care pot garanta o nouă ordine. Dacă ar fi să imaginăm modul cum tradiţia se bazează pe per- manenţele spirituale naţionale, ar trebui să ne închipuim aceasta sub forma unei construcţii piramidale, în vârful căreia tutelează întreaga activitate naţională o permanenţă primară, constituită din o serie de principii aparţinând atitudinei ultime în faţa vieţii na- ţionale. Această atitudine este luată de elita conducătoare, care, — se bănueşte cel puţin şi se prezumă ca real, — a determinat permanenţa primară printr’o intuiţie superioară, făcută posibilă prin cercetarea în adânc a realităţilor istorice, etice şi rasiale. Pe feţele laterale ale construcţiei piramidale ar fi situate per- manenţele secundare, determinate de atitudinile intermediare pe forme sau instituţiuni de diferite grade. Toate permanenţele se- cundare sunt conforme permanenţei primare' şi în strânsă legătură de conformitate între ele, în raport de gradul de dependenţă al domeniilor în faţa cărora s’au luat atitudini intermediare, fie că suntem — în general vorbind — în domeniul cultural, în do- meniul politico-social sau în domeniul economicului. Pentrucă am introdus mai sus noţiunea de «atitudine ultimă în faţa vieţii naţionale », suntem datori a preciza că totuşi tradiţia trebue să ţie seamă de interdependenţa dintre state ca formaţiuni politice, culturale sau economice. Este dela sine înţeles că nu poate fi vorba de o izolare naţională în spatele unui zid chinezesc, deoarece progresul civilizaţiei umane în toate domeniile determină o amplificare a trebuinţelor de diferite ordine (culturale, econo- mice, etc.), care nu mai pot fi satisfăcute în cadrul naţional strict, ci pe cale internaţională. Se creează astfel cyreţite de şgţrirnbun 694 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi împrumuturi, care nu rămân fără influenţă în luarea unei ati- tudini proprii în faţa vieţii naţionale, producându-se de cele mai • multe ori nu o derogare, ci o îndulcire temporară a exigenţelor permanenţelor naţionale secundare. Nici odată însă nu se va merge până acolo încât să nu recunoaştem în înnoirile produse în viaţa naţională aspectul de autenticitate, care dă — atât de puternică — impresia de organic, de al nostru. De cele mai multe ori, de altfel, cel puţin în domeniul politic, unde situaţia aceasta se verifică mai adesea, condiţiunile create de interdependenţa dintre state constituie mai degrabă ocazia, aşa cum spunea Niculae Bălcescu, iar nu cauza schimbărilor, aceasta din urmă făcând parte din patrimoniul spiritual naţional, având o filiaţiune, prin ridicarea în domeniul ideilor generale, într’un conformism cu o permanenţă spirituală naţională. Tradiţia înţeleasă astfel, ca un ansamblu de permanenţe spi- rituale, ordonate într’o vastă ierarhie de cpnformisme, îşi are sediul în biologia, în etica şi — în fond — în trăirea istorică a poporului nostru. Aprofundarea acestor date pot întemeia acele atitudini în faţa vieţii de care vorbeam mai sus şi care s’au menţinut în su- fletul poporului, cu toată vitregia vremurilor. Există, de pildă, o mândrie râzeşeascâ, după cum există o mândrie bazată pe originea voevodalâ a Maramureşenilor. Acolo, în cuibul de românism dela miazănoapte de munţii Rodnei, averea se păstrează în devălmăşie, — aşa cum s’a păstrat şi proprietatea familială în Banat, — iar când se întrunesc codet ălmaşii în adunare, preşedintele lor îi numeşte « cinstiţi boieri si domni ». In Maramureş femeile sunt numite « borese », adică boierese, nu muieri, iar copiii « cuconi », arătând prin aceasta o tradiţie nobiliară. De altfel, — urcân- du-ne mai sus în generalizarea noastră, — mândria răzăşească este numai un reflex, ocazionat de o anumită politică agrară, a con- ştiinţei superiorităţii de origină, aşa cum tot un reflex — în alt domeniu — este şi faptul că amestecul cu alte naţii nu este văzut cu ochi buni. Căsătoria mixtă a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri, în special în lumea boierilor şi domnilor, dar în popor s’a simţit imediat nepotrivirea biologică şi etică, ilustrându-se chiar în folclorul românesc: Eu româncă, badea sas, Nu-i dragoste, ci necaz. poate şi pentrucă — în alte situaţii decât cea de mai sus — « viţa de vie tot învie, cea de boz îi tot rogoz ». Iată dar o pildă de cum o permanenţă poate să producă atitu- dini intermediare în domenii diferite, făcând — în definitiv —■ ca înoirile să se poată adopta cu uşurinţă, ca ceva organic, de- COMENTARII PE MARGINEA TRADIŢIEI 695 oarece — aşa cum spunea Vasile Pârvan — « sufletul omenesc nu primeşte statornic nimic eterogen şi antinomic: fiecare gând nou trebue altoit pe unul înrudit, mai vechi». Şi —, deschizând o paranteză —, trebue să remarcăm în această privinţă critica pe care o face Henri Massis în Les iMes restent (p. 199 şi urm.) pe marginea comentariului lui Barrâs asupra lui Pascal. Pentru Barres credinţa în Dumnezeu este o calitate ine- rentă sufletului lui Pascal, predispus la aceasta prin miile de ascen- denţi catolici, deci un adevăr pe care Pascal îl găseşte în el; pentru Henri Massis «cette parole interieure ne sort pas des profondeurs de son etre ; elle lui vient du dehors » şi astfel credinţa este un veri- tabil asentiment al raţiunii la adevărul primit dela Dumnezeu prin splendoarea doctrinei sale. Este evident că numai simplul fapt al primirii unei recomandări dela strămoşi, fără ca ea să aibă asentimentul raţiunii proprii, constitue nu o tradiţie ortodoxă, ci una eretică şi în această privinţă Massis are dreptate. Pe de altă parte, însă, în catolicismul său militant, care ar dori chiar un Dieu raisonneur, Massis uită că acea voce interioară nu poate să nu existe în sufletul lui Pascal, în care trăesc sufletele atâtor ascen- denţi catolici şi că raţiunea nu poate decât să confirme sau să nu confirme ceea ce a primit în tradiţie. Rezultă deci că orice înoire ca să fie durabilă trebue să aibă posibilităţi de priză în sufletul omenesc sau naţional prin anumite permanenţe spirituale, după cum orice se primeşte prin tradiţie trebue să aibă confirmarea raţiunii. Numai astfel pot exista înoirea şi progresul. Din toate discuţiunile de mai sus credem că rezultă tendinţa permanentă de a ne ridica dela realităţi şi dela trăirea istorică, din treaptă în treaptă, către o serie de principii unitare, care conduc întreaga viaţă naţională. In acele principii, în acele «permanenţe spirituale naţionale », vedem înfăţişată într’o expresie ultimă tradiţia. Discuţii asupra acesteia au fost multe în cursul istoriei noastre şi adeseori unii factori de căpetenie ai evoluţiei statului român au fost etichetaţi fals sub titlul de tradiţionalişti, când ei nu făceau altceva decât să ţină vremurile pe loc. De aceea trebue să se facă în modul cel mai categoric posibil discriminarea între tradiţiona- lismul critic, care condiţionează evoluţia, impulsionând-o spre un randament maxim, şi tradiţionalismul eretic al acelora care, — re- nunţând să mai raţioneze, — primesc fără alegere orice recoman- dare venită dela înaintaşi. Adevărata tradiţie este aceea critică şi stă sub semnul permanenţelor spirituale naţionale. VINTILĂ TEODORESCU 6g6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE GEORGE ENESCU Neamul românesc a dăruit spiritualităţii universale, în dome- niul special al muzicii, un exemplar cu totul rar: fenomenul Enescu. Violonist celebru încă de acum patru decenii şi unanim apreciat în toate ţările de pe cele două emisfere, şef de orchestră de o au- toritate covârşitoare, pianist eminent, compozitor de o putere de creaţie mereu reînnoită, George Enescu întruneşte în neasemuita lui personalitate darurile executantului, interpretului şi creatorului original. In vârstă, acum, de peste 61 ani, patriarhul muzicii româneşti îşi poartă cu demnitate nu povara anilor, ci aureola unei vieţi închinată unui singur scop, frumosul. Născut la 19 August 1881 în corn. Liveni, jud. Dorohoi, din părinţi cu certe inclinări spre muzică, geniul lui s’a manifestat de timpuriu: la 4 ani cânta la vioară; la 5 ani fu auzit de profe- sorul Ed. Caudella dela Conservatorul din Iaşi, care îl sfătui întâi să înveţe notele; la vârsta de 7 ani, tot după sfatul lui Caudella, micul George pleacă la Viena pentru studii; acolo termină în doi ani, în loc de trei cum se obişnuia, cursul preparator de violină cu Bachrich; la 9 ani intră în clasa superioară a celebrului profesor Hellmesberger, la care avea şi locuinţa. Paralel urma şi celelalte cursuri auxiliare: armonia, contrapunctul şi compoziţia cu Robert Fuchs, pianul, muzica de cameră etc. In acelaşi timp Hellmes- berger, care ţinea foarte mult la el, îl ducea la Operă şi la concerte. Când studia o partitură cu orchestra, îl punea să-i întoarcă foile, sau îl aşeza printre instrumentişti şi, pe zi ce trecea, copilul îşi dădea mai bine seama de mecanismul de funcţionare al unei orchestre mari. In mijlocul eminenţilor membri ai falangei instru- mentale dela Opera Imperială din Viena, a învăţat Enescu multe, şi amintirea lui evocă cu drag figurile unor celebrităţi ce trăiau pe atunci, ca Johannes Brahms, care apărea din când în când în cercul executanţilor. Prestigiul şi influenţa acestui muzician neo- clasic se vor exercita asupra întregii cariere de compozitor şi de artist a lui Enescu. La vârsta de 11 ani, George Enescu termină Conservatorul din Viena cu nota « excelent » şi cu cea mai înaltă distincţie « Gesell- schaftsmedaille»; reveni în ţară pentru puţin timp, obţinu dela Statul român o bursă de studii în străinătate şi, la 13 ani, plecă la Paris, unde îşi desăvârşi talentul şi cunoştinţele cu maeştri ca Jules Massenet, atât de preţios pentru muzica de teatru, savantul Andre Gedalge, atât de sever şi care vedea în Enescu o natură excepţională, comparabilă cu Robert Schumann, îp sfârşit vene- rabilul Gabriel Faure, în clasa căruia fu coleg cu M?uricş Rşvelţ florent Schmiţt, Koeghţin, Roger Dijcasşe etc. GEORGE ENESCU 697 Pentru vioară, profesorul lui fu acelaşi pe care-1 avu şi Fritz Kreisler, anume Marsick. La vârsta de 15—16 ani, Enescu începu să fie cunoscut şi în curând deveni celebru, atât ca violonist cât şi în calitate de com- pozitor. In 1897, orchestra Colonne execută, sub conducerea chiar a bătrânului Colonne, Poema Română (Enescu avea 16 ani), în primă audiţie, urmată curând de Fantezia pastorală, Rapsodiile române (două la număr), Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră (1901), Suita I (1903), iar trei ani mai târziu robusta Simfonie I (1906). ' Şi astfel proaspătul laureat al (Conservatorului din Paris (pe care îl absolvise în 1898 cu premiul I), îşi deschise drumul spre celebritate. In Franţa, în Germania, în Anglia, în Italia, în Olanda, în Elveţia, în Belgia, în Ungaria, în America, pretutindeni a fost ovaţionat. A cântat pe toate scenele mari, în faţa tuturor oamenilor de seamă ai lumii: capete încoronate, diplomaţi, miniştri, literaţi etc., a condus orchestrele cele mai renumite din Europa şi America, vorbeşte perfect franceza, germana, engleza şi italiana, posedă o întinsă cultură generală, e decorat cu numeroase ordine române şi străine, din 1931 e membru al Academiei Române (primul academician ales dintre artişti), iar din 1937 e membru corespon- dent pentru muzică al Institutului francez de Arte frumoase, ca urmaş al lui Cesar Cui (dată fiind severitatea cu care Institutul francez îşi recrutează membrii, şase în total, alegerea sa e o mare cinste). Ca om, George Enescu e de o modestie, de o politeţe şi de o blândeţe care nu se întâlnesc des printre oamenii celebri; istoria vieţii lui, ca şi întreaga sa personalitate, sunt un admirabil exemplu de înălţime morală, de disciplină şi de muncă. Crezul său constant, de om, care dela vârsta de 4 ani, nu cunoaşte odihna, poate fi luat ca pildă de oricine: Să te odihneşti de muncă prin altă muncă. Să mai notăm că el nu e numai primul compozitor român, şef de şcoală, ci şi creatorul premiului naţional de compoziţie, care îi poartă numele. * # * E incontestabil că George Enescu e cunoscut în primul rând ca violonist. Virtuozitatea scânteetoare, tehnica armonios desvol- tată, tonul cald, plin şi patetic, puritatea stilului, sunt de sigur însuşiri pe cari orice artist mare trebuie să le posede; el însă e mai mult decât un executant magistral, e un interpret incomparabil. Frumosul etern, pe care-1 descoperă cu o supremă intuiţie în cele ptai şerpuitoare ^rabţscyri, în cele mai mici amănunte, în cele 698 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai trecătoare sunete ca şi în valurile melodice ce ţâşnesc turbu- rătoare, revelatoare din alambicul sensibilităţii lui, capătă la el o expresivitate, un relief şi o coloare plină de poezie şi de nobleţe. In adevăr, credem că aceste două cuvinte din urmă cuprind în ele tot ce diferenţiază pe maestrul român de alţi mânuitori ai arcuşului: o poezie gravă, curată, înălţătoare şi o nobleţe maiestoasă, solemnă, statuară, se simt cu evidenţă în arhitectura cu care con- struieşte analizând şi cizelează sintetizând. Bine înţeles, toţi marii maeştri ai literaturii violinei îi sunt familiari, şi cei germani, şi cei francezi, şi cei italieni; totuşi se pare că preferinţele sale se îndreaptă spre Bach, Mozart şi Bee- thoven. Caracterul religios, spiritualist şi eminamente clasic al muzicii lui Bach e redat de el în stilul cel mai exact, graţia, gingăşia şi fineţea lui Mozart apar şi mai fermecătoare prin prisma deli- catei lui simţiri, iar Sonata Kreutzer de pildă, sau Concerto-ul in re major ale lui Beethoven, interpretate de Enescu, sunt pur şi simplu o sărbătoare pentru suflet. In privinţa Sonatei Kreutzer, Enescu e ca să zicem aşa, în « conflict» de idei cu Tolstoi care, după cum se ştie atribue acestei muzici un caracter erotic, afro- disiac. Enescu din contră — şi el e cel care are dreptate — nu numai că nu găseşte în ea nimic afrodisiac, dar consideră Sonata Kreutzer drept expresia cea mai pură a muzicii spiritualizate, dematerializate până la uitare de sine pentru binele tuturor, şi o interpretează în acest sens. Cât despre Concert-oul pentru vioară şi orchestră al titanului dela Bonn, e suficient să reamintim că în admirabila sa carte «Viaţa lui Beethoven », Edouard Herriot menţionează pe George Enescu drept cel mai de seamă interpret din vremurile noastre al acestui monument sonor. Ieşit de pe meleagurile româneşti şi desăvârşit în Apus, în Enescu se îmbină fericit caracteristicele fundamentale ale spiri- tului latin: ordinea, claritatea, echilibrul, cu exactitatea, metoda, disciplina şi cultul formei, ce i-au fost infiltrate de spiritul ger- manic al primilor săi maeştri. Aceleaşi calităţi se întâlnesc şi la şeful de orchestră. Mânuind bagheta de dirijor cu aceeaşi siguranţă ca şi arcuşul, elegant şi sobru totodată, stăpânind ansamblul polifonic cu o autoritate de uriaş, împletind pateticul cu fineţea, discreţia cu vigoarea impe- tuoasă, Enescu transmite orchestrei şi prin ea ascultătorilor, toată căldură puternicului său temperament şi imprimă planurilor sonore un relief sculptural, o limpezime şi o muzicalitate absolut excep- ţionale. Un simţ special al culoarei îl face să obţină efecte ne- bănuite, iar interpretările sale simfonice sunt adevărate tablouri plastice. Sensibilitate, disciplină de inteligenţă şi inteligenţă încălzită de sensibilitate, iată ce e George Enescu: un aristocrat în gest, un intelectual în interpretare. * GEORGE ENESCU 699 Puterea lui de fascinaţie e uimitoare: din clipa când apare la pupitru, cu privirea adâncă, cu fruntea puţin înclinată sub povara gândurilor, revăzând probabil într’o străfulgerare toată partitura, pentru a intra în atmosfera ei (fiind înzestrat şi cu o memorie excepţională, conduce de obicei pe dinafară), toţi cei din ansamblu nu-şi mai aparţin lor. Oricine a cântat vreodată sub conducerea lui, cunoaşte fascinaţia pe care o exercită ochii săi, sugestia pe care o comunică gestul. Uvertura la Maeştrii cântăreţi din Niirnberg, pagină simfonică deosebit de afecţionată de el, Pastorala, Eroica sau Simfonia IX, Damnaţiunea lui Faust şi în sfârşit propriile sale lucrări, cum e mai ales minunata Simfonie a treia, sunt culmi de gândire şi de expresivitate muzicală, în care sufletul atât de bogat al interpretului de azi se contopeşte cu cel al creatorului de ieri, într’o realizare ce poate servi de model chiar şi celor mai mari tălmăcitori. Un spectacol cu totul neobişnuit e cel al lui George Enescu la lucru cu orchestra, în timpul repetiţiilor: grija sa pentru adevăr şi respectul pentru artă se arată în fiecare clipă. Dela pupitru sare la pian, de aci la vioară, apoi la alt instrument, execută, explică (fiindcă Enescu e şi un eminent pedagog), corectează, face istoricul lucrării, caracterizează autorul, îi defineşte gândul, îşi defineşte propriile sale intenţii, cu o vervă, cu o strălucire, cu o energie pe care nu le egalează decât competenţa sa omniscientă. E de neînţeles cum de nu se simte niciodată obosit acest om. După ore întregi de muncă istovitoare, e gata să se aşeze din nou la pian, să ia vioara, să angajeze o discuţie literară, filosofică sau este- tică, să povestească întâmplări din viaţa marilor muziciani sau amintiri personale, uneori chiar anecdote în legătură cu muzica şi toate acestea cu o prospeţime, o vigoare tinerească, ce nu ştiu cum va fi fost pe când avea 20 ani, dar acum la 60, e de-a-dreptul fenomenală. Şi ca pianist Enescu poate să stea alături de cei mai autentici concertişti. Nici tainele acestui instrument nu-i sunt străine: un joc curat, o sonoritate suavă, un mecanism tehnic bine echilibrat, o înşirare străvezie şi infinit nuanţată de şoapte şi de chemări ce vin din străfunduri neştiute, o muzicalitate perfectă. Facultatea de a citi imediat o partitură, fie ea cât de complicată, e tot aşa de uimitoare ca şi memoria sa. Ceea ce e şi mai surprinzător, e că reproduce dintr’odată la pian partiturile de orchestră cele mai în- cărcate, fără să-i scape nimic esenţial, şi redă cu un colorit viu efectele de ochestră. In vara acestui an a dat la Sinaia, în vila sa particulară, pentru un cerc restrâns de prieteni, două audiţii în cursul cărora a exe- cutat în întregime opera sa Oedip, cântând toate rolurile vocale şi acompaniindu-se la pian. Chiar şi pentru cei care cunoşteam 7oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în amănunte opera în forma ei exactă, cu orchestră mare şi voci diferite, felul cum a subliniat inflexiunile vocale şi instrumentale, singur şi în acelaşi timp, a fost o nouă şi preţioasă revelaţie. Printre miraculoasele însuşiri cu care natura a înzestrat pe George Enescu, un loc de mare importanţă îl ocupă cele de creator; acestea dau măsura întreagă a talentului unui muzician şi ele sunt singurele sortite să lase un nume durabil în istoria muzicii. Deşi absorbit de concerte, şi-a consacrat o mare parte din timp compoziţiei, producând nu lucrări uşoare şi de o importanţă discutabilă, cum se întâmplă multor virtuoşi cu renume, ci opere de mare valoare estetică. Primele noţiuni de compoziţie le-a căpătat la Viena dela Robert Fuchs, apoi s’a perfecţionat la Paris în arta contrapunctului, în siguranţa tehnică şi în cunoaşterea temeinică a meşteşugului, cu maeştrii menţionaţi mai sus. Adâncimea cunoştinţelor, inspiraţia generoasă, construcţia sănătoasă şi bine echilibrată, cultul formei desăvârşite, apar în toate compoziţiile sale. Prin stilul său emina- mente polifonic, Enescu se apropie mai mult de arta polifoniştilor germani. Numele unui Gustav Mahler şi Richard Strauss au fost pronunţate de unii critici, dar sensibilitatea şi estetica lui Enescu diferă de a acestora, după cum diferă şi de a lui Strawinsky, la care am fi înclinaţi să ne gândim mai degrabă. Limbajul său mu- zical, orchestraţia, într’un cuvânt factura, îi aparţin. Esenţa ro- bustă din care răsar ideile sale, ştiinţa de a le pune în valoare dovedesc un constructor original. In orchestraţia lui bogată şi viguroasă, utilizează cu o inven- tivitate fecundă mii de resurse ale timbrelor instrumentale, 1 itmuri de o varietate .nesfârşită şi prin coloritul aşa de pitoresc şi de personal al materiei muzicale, Enescu rămâne el însuşi. Lumi vaste de idei, de sentimente şi de senzaţii, lucrările lui sunt pline de forţă şi de somptuozitate, dar în acelaşi timp sunt scăldate într’o poezie, o delicateţe şi o noutate de formă care îi asigură un loc aparte printre compozitorii contemporani. Din bogata sa producţie notăm: Poema română pentru orchestră (1897), două rapsodii româneşti pentru orchestră, trei simfonii, o operă (« Oedip »), trei sonate pentru vioară şi pian, două sonate pentru pian, două pentru violoncel şi pian, trei suite pentru orchestră, un quartett şi un octett pentru coarde, un quartet pentru pian şi coarde, un dixtuor pentru instrumente de suflat, două suite şi mai multe piese «impromptues » pentru pian, o simfonie con- certantă pentru violoncel şi pian, 13 melodii pe cuvinte de Le- ţnaître, Prudhomme, Clement Marot şi pernand Gregh, un număr GEORGE ENESCU ^1 destul de mare de piese pentru diferite instrumente de lemn, de alamă şi de coarde etc. . ' Despre Poema română şi cele două Rapsodii, a căror materie este formată exclusiv din teme populare autohtone, nouă Româ- nilor ne e mai greu să vorbim cu absolută obiectivitate: e însă concludent faptul că oriunde sunt executate, ridică sălile în pi- cioare, prin verva şi dinamismul lor. Ele sunt de altfel cele mai cunoscute în lumea întreagă, dintre compoziţiile lui Enescu. Poema română, compusă la vârsta de 15—16 ani, a fost executată pentru prima oară, după cum am spus, de către orchestra Colonne dela Paris şi a cunoscut un adevărat triumf. In America, marele dirijor Arţuro Toscanini a repurtat succese imense cu Rapsodiile lui Enescu, iar cu ocazia unui plebiscit muzical în Statele Unite, cele mai multe voturi le-a obţinut uvertura la Tannhauser de Wagner şi imediat după ea Rapsodia II de Enescu. Când au fost executate pentru prima oară la Berlin de către Filarmonica berlineză, sub conducerea d-lui Ernst Kunwald, acesta a scris despre Rapsodii pagini pline de entuziasm, din care desprindem aceste rânduri: « Es ist eine wundervolle Tonwelt die er uns eroffnet: alle Zauber des slavischen Melos, schwere dunkle Trauer, naiv kind- liche Einhalt, Grazie, heiterstes Lachen, schwiile driickende Sinnlichkeit gleische dem Werben bis zur ohrenbetăubenden, nicht enden wollenden, ins Unmâssige gesteigerte Orgie des Dorfwirtschauses. Und dazu ein zugeunerartiger Einschlag im Rhytmus — spanisch selbst maurische-arabische Melodienklăge — und das alles vermengt zur ganz eigenartigen. Einheit der ru- mănischen Nazionalităt, die eben im Musikalischen Mikro- kosmos eine neue Stimme bildet, und bei Gott nicht die schlechteste. « Und wie hat Enescu das alles gemacht! Mit einer Flut der Farbengebung, einem Schwung der Steigerung, eines Pikanterie des Rhytmus, und vor allen mit einem Klangsinn, einem Gefiihl fur orchestrale Wirkungen, die selbst fur unsere darin verwohnten Ohren ohnegleichen dastehen ». însuşi Gustav Mahler, ilustrul compozitor şi şef de orchestră, a înscris în repertoriul concertelor simfonice din Boston întâia suită pentru orchestră a lui Enescu; Quartettul său pentru coarde, unul din monumentele moderne ale geniului, a fost făcut cu- noscut de formaţiuni celebre ca cea a lui Flonzaley şi quartettul Rose, de-a-lungul Europei. Unul din cei mai talentaţi elevi ai lui Enescu, Yehudi Menuhin, a înregistrat pe discuri Sonata III pentru pian şi -vioară, acompaniat la pian de sora sa, de asemeni elevă a maestrului Enescu. Când acesta a condus orchestra sim- fonică din New-York, în 1937, cu succesul cunoscut, Yehudi REVISTA FtJNDAŢllLOft REGALE tjai Menuhin a venit special din California ca să-şi salute fostul pro- fesor şi a cântat ca solist într’un concert dirijat de el. Dintre simfonii, mai popularizată pare a fi cea dintâi, în mi bemol major (op. 13), în care Enescu se afirmă ca un simfonist de primul rang. Străbătută de un superb elan eroic, această sim- fonie se distinge mai întâi prin mişcare şi energie bărbătească, apoi prin nobleţea potolită şi de o coloare foarte poetică a unui lento ce poate fi pus pe acelaşi plan cu cele mai frumoase adagio ale lui Brahms. Simfonia II, plină de pasiune răscolitoare, este mai puţin cunoscută, dar a treia (op. 21 in ut.-major) e de o va- loare ce depăşeşte cu mult cadrul comun. E o lucrare ciclică, tripartită (Allegro, Scherzo, Final), care evocă viziunea dantească a Purgatoriului, Infernului şi Paradisului. Zugrăvind rând pe rând tabloul gigantic şi clocotitor al vieţii pământeşti, cu luptele, bi- ruinţele şi înfrângerile ei, apoi spiritul diabolic care face să triumfe Răul şi în sfârşit atmosfera senină de misticism contemporativ şi de extaz religios a împăcării paradisiace, când intervin alături de instrumente vocile omeneşti, sonerii de biserică, clopoţelul Elevaţiunii şi când ambianţa simbolică de înălţare către dumne- zeire încheie acest triptic uriaş prin ideea triumfului voinţei ome- neşti asupra răului, această simfonie, de o factură magistrală, reprezintă suprema realizare a unui spirit creator ajuns la deplina maturitate a facultăţilor sale productive. S’a executat întâi în 1919 la Bucureşti, apoi în 1923 de două ori la Paris, în două zile conse- cutive, de către orchestra Colonne, sub conducerea lui Gabriel Pierne, iar în 1942, de asemenea de două ori la Bucureşti de către Filarmonica, sub conducerea autorului însuşi. De fiecare dată a derutat pe neiniţiaţi, a entuziasmat pe cunoscători şi a provocat comentarii de cel mai mare interes filosofic şi estetic-muzical. Simfonia III a lui George Enescu este o grandioasă replică mo- dernă a Simfoniei IX sau Damnaţiunei lui Faust. Consacrarea definitivă — şi cea mai spectaculoasă — a lui G. Enescu compozitor, i-a fost dată de opera sa Oedipe, reprezentată la 13 Martie 1936 pe scena Operei Mari din Paris, sub conducerea lui Philippe Gaubert, cu basul Andre Pernet în rolul principal şi cu un ansamblu de o perfecţiune rară. « Oedipe » se compune din 4 acte (6 tablouri). Libretul francez e scris de poetul Edmond Fleg şi tratează întreaga istorie a fiului regelui Laios din Teba, dela naştere până la moarte, inclusiv cele două episoade devenite celebre prin Sofocle şi numeroşii săi imitatori din decursul veacurilor. George Enescu a lucrat la această operă aproximativ 30 ani (cu întreruperile inevitabile datorite multiplei sale activităţi şi împrejurării că manuscrisele fuseseră evacuate în 1916 la Moscova, de unde nu au fost readuse decât prin 1924, graţie bunelor oficii ale ambasadorului Franţei pe lângă Soviete d-1 A. de Monzie). PROBLEMATICA BOGOMILISMULUI DIN CODICELE STURDlAN f03 Ideea filosofică fundamentală a acestei măreţe simfonii dra- matice e că prin suferinţă şi demnitate omul, fiinţă slabă dar con- ştientă, e mai puternic decât soarta. Urmărind aceeaşi curbă de progresiune ca şi simfonia III, luptă, groază, împăcare, tragedia lirică a lui Enescu cuprinde, ca şi dramele muzicale ale lui Wagner, două elemente esenţiale, mitul şi leit-motivul; muzica extrem de viguroasă, de dramatică şi de variată, e în concordanţă intimă cu textul cântat de voci şi conţine, din punct de vedere al facturei şi al technicei, nenumărate inovaţii şi îndrăzneli, dar auzită e străvezie, uşoară de înţeles şi în actul IV de pildă, de o frumuseţe melodică, de o măreţie şi de o nobleţe pe care cuvintele încearcă în zadar să le redea. Nu putem intra în amănunte în cadrul fatal- mente restrâns al unui articol: această muzică, prin excelenţă plastică şi înălţătoare, trebuie auzită pentru a fi gustată cum se cuvine. E de ajuns să spunem că opera « Oedipe » e sinteza vieţii de muncă a unuia din cei mai reprezentativi compozitori con- temporani. ’ In momentul de faţă, maestrul Enescu lucrează la versiunea germană a libretului şi la adaptările muzicale necesare (versiunea românească a terminat-o de curând), aşa că avem toate motivele să sperăm că opera « Oedip » va putea fi reprezentată şi în Ger- mania, unde mijloacele de realizare atât de perfecte îi vor asigura — suntem siguri — cadrul şi execuţia la care are dreptul. Modest dar neobosit, înzestrat cu excepţionale însuşiri naturale şi perfecţionate prin muncă, lucrând neîncetat pentru a face să triumfe frumosul, binele şi adevărul, George Enescu este cea mai pură şi cea mai eternă glorie a neamului românesc în do- meniul muzical, ca şi Eminescu în domeniul literar, ca şi Grigo- rescu în cel plastic, ca şi soldatul anonim, ţăran sau intelectual care, pe fronturile de luptă, asigură acestui neam gloria militară cea mai riedesminţită. LUCIAN VOICULESCU PROBLEMATICA BOGOMILISMULUI DIN CODICELE ST UR DZ AN Lui Ion Costache — Dascălul meu din şcoala primară — In privinţa mişcărilor religioase, care au provocat traducerea legendelor apocrife, s’au ivit, după cum învederează istoria lite- raturii române vechi, mai multe teorii. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALfe ?°4 Dintre acestea numai teoria bogomilismului ne obligă să între- prindem o cercetare critică a fundamentelor ei: întâi, pentrucă, pe când celelalte teorii ating numai în treacăt problema legendelor apocrife atât cât această problemă intră în sfera de preocupări istorice şi literare, teoria bogomilică a zămislit chiar atributul « bogomilic » pentru botezarea unei întregi serii de cărţi populare. In al doilea rând stăruim mai îndelung asupra acestei teorii pentrucă pune în discuţie însuşi conţinutul doctrinar al legendelor apocrife, element de care, parcă înadins n’a ţinut seama atunci când s’a înjghebat. Din izvoarele bizantine şi slave ce ni s’au păstrat: Panoplia Dogmatica a călugărului Eftimie Zigabenos şi cele 13 cuvântări ţinute de Cozma, faimosul presbiter bulgar, putem oricând recon- stitui doctrina bogomililor. Ceea ce apare însă necesar pentru relatările ce vor urma sunt o serie de consideraţii istorice, din care să se desprindă timpul şi spaţiul lor de acţiune. In chip unanim, bogomilii sunt priviţi ca o sectă religioasă ivită în Bulgaria, în secolul X, ale cărei rădăcini se înfig adânc în maniheo- panlicianismul asiatic, rezultat din altoirea creştinismului pe dua- lismul persan. Prin coloniştii armeni, aceste credinţe au fost transplantate în Bulgaria, unde, în secolul X, sub ţarul Petru, fanaticul popă Ieremia răscolea misticul suflet al maselor populare cu cuvântul lui de inspirat. De aici neofiţii s’au răspândit în toate părţile, câştigând de- numiri felurite: Catari, Patereni, Albigensi etc. Fiindcă se împotriveau puterilor constituite în stat şi clerului oficial, «în mi, Alexe Comnenul arde pe rug, în hipodromul din Constantinopole, pe conducătorul ereziei, medicul Vasile, şi pe cei 12 apostoli ai săi» 1). Aceeaşi prigoană se deslănţue şi în Serbia de către jupanul Ştefan Nemania. Din pricina aceasta ereticii se refugiază în Bosnia, reuşind, sub banul Kulin, să instaureze bogomilismul ca religie de stat. Secolul al XV-lea i-a lovit însă mortal, lichidându-le resturile din Bosnia. In Bulgaria, în schimb, simpatizaţi de masele popu- lare, în timpul Asăneştilor sunt lăsaţi în pace, iar după prigoana ţarilor Boril şi Alexandru, venind stăpânirea turcească, ei militează în voie şi rezistă în regiunea Vidinului şi Filipopolului până în secolul XVII. In acest timp o parte dintre ei sunt convertiţi la creştinism de misionarii catolici. Alţii, în urma unei răscoale, spre a scăpa de x) N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, voi. I, < Casa Şcoalelor o, Bucureşti, 1929, p. 30. EROBLEMJVTICA BOGOMILISMULUI DIN CODICELE STURDZAN 705 prigoană, încep să emigreze în Ţările noastre, unde se întâlnesc multă vreme. De această mişcare, istoricii literaturilor slave au socotit că pot lega răspândirea şi chiar geneza literaturii apocrife. Dacă ţinem seama de înflorirea panslavistă în care s’a plămădit teoria, de căldura cu care a fost susţinută de învăţaţi ca Pypin şi Spasovic (1881), Dr. M. Murko (1906), Mircev (1922) ş. a., cu neputinţă să nu ne încredinţăm că substratul acestei teorii este o supralicitare naţională, pornită din cercurile savante panslaviste, cu scopul evident de a-şi atribui valorile acestui soiu de literatură, Sâmburele teoriei, plămădit superficial din mistificări, includea în sine germenul destrămării. Cu toate acestea, circumscriind problema în cadrul literaturii române — în speţă: Codicele sturdzan — teoria bogomilismului a înregistrat adeziuni notabile. Cărturari de mâna întâia ca: Hasdeu, Gaster, Sbiera, Iorga, Apostolescu, Drăganu, Bogrea, Ilie Bărbulescu şi alţii mai mărunţi îmbrăţişează această concepţie. Explicaţia acestei bogate împărtăşiri nu-i chiar aşa de grea, «Introducerea generală» a lui Hasdeu dela « Texturi bogomilice », în afară de faptul că emite prima formulare a teoriei în cercetările româneşti, spre marele nostru noroc ne deschide şi limpezi per- spective, hotărîtoare pentru a înţelege de ce au primit această soluţie, mai întâi Hasdeu, şi apoi ceilalţi cărturari citaţi. Din elementele puse la îndemână de Du Cange, Schmidt, teologul rus Golubinsky, Jirecec, Korolev şi Lombard, somităţi în frământarea problemelor ce ne preocupă, era firesc ca Hasdeu, în procesul de sinteză a cunoştinţelor pentru închegarea unei înţelegeri şi putinţa unei explicaţii, să ajungă la împărtăşirea părerii curente în cercurile autorizate. In afară de aceasta, imaginaţia, pe care o mânuia Hasdeu cu atâta măestrie şi fascinaţie în vastele sale formulări teoretice, ne oferă o nouă posibilitate de înţelegere. Hasdeu era prea mare şi teoria prea ispititoare pentnfa nu fi adoptată de Gaster şi Sbiera! Situaţia lui Niculae Iorga se prezintă oarecum puţin diferită. Consideraţiile şi bogatele lui comentarii sunt evident axate pe certe coordonate istorice. Dar încadrările acestea istorice, când nu sunt ajutate şi de alte ajutoare, sunt de multe ori curioase, ca să nu spun deficitare. Cum a fost posibil să se ridice pe consideraţii sau izvoare istorice teoria bogomilismului, husitismului, catolicismului şi lu- teranismului cu privire la primele traduceri din literatura română, de ce să nu fie posibilă şi această nouă explicaţie, dată de un uriaş cărturar ca N. Iorga? 14 706 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar şi în cazul acesta se va demonstra că argumentarea istorică nu stă în picioare. Cei care au venit după N. Jorga au adoptat teoria prin simplu act de « satelitism ». Din informaţiile şi examinarea critică a izvoarelor textuale reese că bogomilismul este o teorie lipsită de fundament. Datele istorice, care ne fac să calificăm o literatură « bogo- milică » sau «nebogomilică», fiindu-ne de prea puţin folos, ră- mâne să punem în discuţie celelalte argumente. Argumentul invocat de Hasdeu că în legendele noastre «figu- rează Arhanghelul Mihail, iubitul sectei bogomilice» nu este hotărîtor. Şi astăzi, la ţară, bătrânele, alături de Dumnezeu şi Maica Pre- cista, pun pe Arhanghelul Mihail. Mărturie stă faptul că numai acestor trei divinităţi le fac colaci la zile mari. Pe de altă parte, generaţia noastră a cunoscut o mişcare pa- tronată de Arhanghelul Mihail. Este bogomilism în exemplu prim sau într’al doilea ? Cred că nu. In constelaţia persoanelor divine, aşa cum le-am moştenit dela străbunii creştini, fiecare cunoaştem ce proeminentă apare figura Arhanghelului Mihail. Al doilea argument, adus tot de către R. P. Hasdeu, că legenda «Imblarea Maicii Domnului pe la munce» (Călătoria Maicii Domnului la Iad) este bogomilică, fiindcă se găseşte «într’un sbornic din secolul XVI-lea al Bibliotecii Sinodale din Moscova » printre cărţile oprite de a fi citite de ortodocşi, fiindcă sunt « făp- tuite de popa Ieremia şi popa Bogomil», nu este concludent. In acel sbornic scrie: «Făptuitorii cărţilor eretice au fost în ţara bulgărească popa Ieremia şi popa Bogomil şi Isidor Italianul şi iarăşi Italianul lacov Tzentzal şi alţi mulţi ». Sprijinindu-ne pe acest text, aşa cum poţi să atribui Călătoria Maicii Domnului la Iad «popii Ieremia şi popii Bogomil» şi s’o decretezi aşa dar bogo- milică, în aceeaşi măsură ai dreptul să crezi că aparţine lui «Isidor Italianul şi iarăşi Italianul lacov Tzentzal şi alţi mulţi» şi deci s’o califici nebogomilică. Această enumerare de « Cărţi de ale Vechiului şi Noului Testa- ment, pe care ortodocşii nu trebue să le citească, fiind în mod evident un manifest al reacţiunii iscată în sânul bisericii ortodoxe împotriva cărţilor eretice, este şi de aşteptat, ca în orice manifest reacţionar, nu din rea credinţă ci din zel de combativitate, să conţină şi multe generalizări pripite. Consideraţiile noastre de mai sus sunt pe deplin întărite de cuvântul istoricilor literaturilor creştine, care sunt siguri că cele mai multe din textele decretate bogomilice « cirdulau în literaturile creştine cu mult înainte de apariţia sectei». PROBLEMATICA BOGOMILISMULUI DIN CODICELE STURDZAN 707 In fine, o dovadă elocventă ne pune la dispoziţie însăşi rezerva şi chiar negarea bogomilismului din cărţile ce ne interesează, pe care au dat-o pe faţă unii din cercetătorii literaturilor slave. Din rândurile acestora putem cita pe Speransky, istoric literar rus, şi pe Pavle Popovic, profesor la universitatea din Belgrad, care au o atitudine de legitimă rezervă faţă de teoria bogomilică. Iar Dr. Dragutin Prohaska sau Iordan Ivanov, profesor la univer- sitatea din Sofia ajung chiar la o negare categorică. In domeniul cercetărilor române, părăsirea punctului de ve- dere bogomilic, începe în 1907, când eruditul bizantinolog, De- mostene Russo, în studiul său « Texte eshatologice din Codex Sturdzanus şi pretinsul lor bogomilism >>, odată cu aplicarea unei lovituri mortale acestei teorii, spintecă şi o altă cale, deschizând şi un orizont mai larg şi mai potrivit pentru cercetarea acestui gen de literatură populară. ' Studiul bizantinologului Demostene Russo aşează în obiectivul examinării critice: « Cugetări în ora morţii », o bucată din Codicele sturdzan în care Hasdeu văzuse drept cea mai reprezentativă plăsmuire bogomilică autohtonă. Făcând abstracţie de controversa dependenţii «Anonimului» din Codicele sturdzan de acel faimos «Pseudo-Neagoe >>, nu mă pot abţine dela reliefarea imediată a acestui pasaj din Demostene Russo: « ceea ce e. mai presus de orice îndoială e că fragmentele despre care e vorba n'au nimic a face cu bogomilismul şi cu doctrina lui ». Pe ce se sprijină această îndrăzneaţă afirmaţie ? Mai întâi pe faptul că «întâiul fragment publicat de Hasdeu nu e altceva decât un tropar din rânduiala înmormântării, din Evhologhiul curat ortodox, tradus ad litteram de anonimul nostru probabil din limba slavonă». In al doilea rând, Demostene Russo află că fragmentul publicat de Hasdeu, care are ca temă cearta dintre suflet şi trup « nu e altceva decât o traducere fidelă a unei părţi din Dioptra lui Filip Solitarius. Şi în chipul acesta ne indică o nouă serie de izvoare ortodoxe : Omiliile Sf. Efrem Siriul, Viaţa sfântului Vasile cel Nou, etc. Pornind, după cum am relevat, dela confruntarea textelor şi ţinând seama de contradicţia flagrantă dintrer conţinutul ideologic şi doctrina bogomilică, se demonstrează fără putinţă de replică că scrierea « Cugetări în ora morţii» calul de bătaie al lui Hasdeu, ca şi celelalte fragmente incriminate sunt simple traduceri de pe texte ortodoxe « şi nu o lucrare proprie a necunoscutului cărturar român de pe la 1550». Concluziile la care a ajuns D. Russo rămân valabile şi azi. Tentativa lui Apostolescu din 1907 de a combate teza lui D. Russo şi-a primit răspunsul imediat şi s’a spulberat fără urmări, 14* RfiVlSTA FUNDAŢIILOR REGALE 908 O încoronare a eforturilor cărturăreşti depuse pentru lichidarea acestei false teorii, care-şi câştigase atâta credit şi vrăjise atâţia învăţaţi, se cristalizează în mănunchiul de contribuţii nouă aduse, în timpul din urmă, de d-1 profesor N. Cartojan. Fiindcă asupra naturii şi valorii acestor contribuţii, pe care le întâlnim metodic expuse în primul volum al Cărţilor populare în literatura românească, voi avea prilejul să revin, amintesc doar datele necesare pentru înţelegerea deplină a problematicii, care a constituit obiectul privirilor din acest capitol. Aprecierea punctului de vedere al lui Demostene Russo, de- limitarea a ceeace este bogomilie în literatura noastră populară, relevarea mai amănunţită a contradicţiilor dintre ideologia textelor apocrife şi dogmele fundamentale ale bogomilismului, reflexele literaturii apocrife în iconografia şi folklorul neamului românesc, iată liniile pe care se mişcă contribuţiile d-lui profesor Cartojan, ale cărui cercetări, ridicate pe « o informaţie selectată şi completă şi supusă metodei comparatiste, atât de potrivită în acest domeniu » sunt ultimul cuvânt şi cred că cel mai aproape de adevăr, din zilele noastre. Şi-acum, dacă aruncăm o privire retrospectivă asupra celor înşirate, vedem cum se impune o nouă clasificare a materialului din Codicele sturdzan, cum se aşteaptă un răspuns la întrebarea: ce este ortodox în Codicele sturdzan, în loc de ce este bogomilic, ce interesantă ar fi o privire linguistică, adâncind raporturile dintre limba secolului al XVI-lea şi cultura noastră veche, sau de ce mare folos ne-ar fi o cercetare critică a răsunetelor, pe care aceste legende le-au avut în iconografia şi folklorul românesc. Acestea nu-s lucruri uşoare. Dar nici prea grele, fiindcă avem şi protagonişti şi pârtie spintecată. PETRE STROE ACTE ŞI MĂRTURII DIN RĂZBOIUL NOSTRU RĂZBOIUL DE AZI IN POEZIA POPULARA DE PE VALEA ARGEŞULUI Sufletul sănătos al soldatului român e prea plin de bun simţ ca să nu-şi dea seama de măreţia timpurilor actuale pe care in- stinctul său artistic simte nevoia să le descrie în versuri spre a le face de neuitat. De asemenea, ştiindu-se dator să-şi jertfească oricând viaţa în război, caută să se lămurească asupra cauzelor lui şi asupra dreptăţii româneşti. Toate sforţările sale de a-şi da seama de timpurile în care are de îndeplinit datoria lui sfântă sunt oglindite în versurile de războiu. Cu atât mai mult, cu cât lipsa de timp îi împiedecă şi pe ci- titorii cei mai iscusiţi dintre luptători de a căuta în literatură potrivită lămuririle şi descrierile războiului, soldaţii îşi făuresc ei singuri asemenea descrieri şi lămuriri; acestea cu atât mai mult, cu cât vor fi simţind că sunt cei mai vrednici de a crea artă de război aceia care îl şi fac aevea. Poetul ostaş nu vrea să fie trecută cu vederea nici cea mai mică întâmplare în legătură cu războiul pe carq-1 trăeşte şi de aceea descrie în cronică rimată — asemănătoare cu aceea scrisă în secolul trecut de Zilot Românul — tot ce a făcut şi a văzut, dela venirea ordinului de mobilizare la începutul războiului. De- oarece totul i se pare firesc, tonul e simplu până la familiaritate: « Foaie verde foi trifoi Iunie în douăzeci şi doi A venit un ordin mare La cercurile militare: « Cei cu ordin galben, fraţi, Toată lumea să plecaţi ». Printre cei cu galben, zău, Iată, mă aflai şi eu. Mă ’mbrăcai, mă echipai Şi la gară că plecai ». (Com. Bradu de Sus, jud. Argeş) Urmând să înfăţişeze începutul războiului, soldatul îşi arată neclintita încredere în tăria armatei noastre şi cât era de necesar să ne răzbunăm pe cotropitorii Ţării; 7io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ♦ Frunzuliţă mere, pere, Timpurile sunt cam grele: Ţările sunt concentrate, Aproape mobilizate. Nici noi nu stăm în zadar Cu mâna în buzunar Şi-om lupta ca în poveşti Tocmai ca la Mărăşeşti. Când noi ordin căpătăm Milioane ne-adunăm Ţara să ne apărăm, Că destul am fost robiţi De duşmanii cei cumpliţi. Ordine de-am căpătat, In spre Prut am alergat, Ne-am armat, ne-am îmbarcat, Gata la atac am stat (Id.) Vechiul motiv elegiac al înumărării ceasurilor spre a descrie pe scurt plecarea la oaste a recrutului, de data aceasta e potrivit pentru împrejurarea plecării la război. De altfel, din cauza grabei de a cânta războiul de azi, după cum îi cere inima s’o facă, rap- sodul popular a adapat mai multe motive de inspiraţie la această întâmplare neobişnuit de însemnată. «Acu’ ceasu’ bate unu Acu ceasu bate doi Acu ceasu bate trei Acu ceasu bate patru Acu ceasu bate cinci Acu ceasu bate şase Acu ceasu bate şapte Acu ceasu bate opt Acu ceasu bate nouă Acu ceasu bate zece / Auzi cum- bubue tunu’. / Suntem gata de răsboiu. / Bun rămas dela femei. / Bun rămas dela tot satu’. / Bun rămas dela părinţi. / Rămas bun fete frumoase. / Rămas bun rudelor toate. / Noi intrăm cu toţii ’n foc. / Noi pornim la luptă nouă. / Pe noi graniţa ne trece ». (Com. Bradu de Sus, Jud. Argeş) Tot astfel se adaptează la război înumărătoarea ceasurilor care înşiră întâmplări milităreşti din timp de pace: recrutarea, încorporarea, etc., şi în com. Muşeteşti, jud. Argeş: Acu ceasu’ bate unu, / La Odesa bate tunu’. Acu ceasu bate două, / Noi pornim la luptă nouă, etc. Tot plecarea la mobilizare se descrie ca un «jurnal intim» de către un ţăran, probabil ştiutor de carte, în versuri care abia se pot numi populare, dar demne de citat pentru voioşia de a lupta, ce conţin: Ne-a vestit domnu jandar Că e zarvă la hotar Şi-am pornit din sat glumind Şi flăcăii chiuind, Din Mehedinţi în Muscel Să răspundem la apel, Din sate şi din oraş Roşiori şi călăraşi, Câtă frunză pe pământ S’apărăm ce este sfânt. (Com. Corbu, jud. Olt) In legătură cu plecarea ostaşului la război se cântă un fel de testament în versuri, ca acelea din poezia franceză medievală, dar aci de o impresionantă gravitate, RĂZBOIUL DE AZI ÎN POEZIA POPULARĂ TE PE VALEA ARGEŞULUI -ji i Militarul, care presimte că ar putea să moară pe front, o roagă pe cine-i e mai drag şi mai apropiat din lume, — pe mama sa —, să-i facă îngrijirea creştinească de suflet după datina satului său. Se vede din această poezie cum singura grijă a celui ce-şi presimte moartea e să fie pomenit creştineşte şi singura lui părere de rău îi e adusă de gândul că-şi părăseşte iubita, către care îşi îndreaptă rugăminte prin mama sa, să nu-1 uite. Chiar vrea s’o lege cu jurământ să nu-1 uite, că prea o iubeşte el mult: Foaie verde foi trifoi De-oi muri, maică, ’n război Să te duci in sat la noi Să-l rogi pe popa Mardare Să-mi citească deslegare, C’am murit, maică, ’n răzoare Fără muc de lumânare. Să citească rugă grea Să nu mă uite mândra, Că de dor ce-mi e de ea Mi se rupe inima; Mă usc ca grâul vara Şi ca frunzuţa toamna. (Com. Beleţi, jud. Muscel) Testamentul cătrg’mândra sa e o poezie care nici nu se poate numi elegie, ca aceea precedenţi, într’atât e luminată de senină- tatea în faţa morţii, asemenea celei din sufletul păstorului din « Mioriţa »: Mândro, mândruliţa mea, De-mi stă scris în frunte-aşa Ca să-mi stingă viaţa mea Duşmanul cu sabia, Eu pe tine te-aş ruga: Haine negre nu ’mbrăca, Lacrămi multe nu vărsa, Tinereţea nu-ţi usca, Că e lege omenească Morţi cu morţi să odihnească Viii cu vii să trăiască Zilele să-şi veselească. Mi-aş avea doar o rugare Ca în săptămâna mare, Când o duce fiecare Morţilor o lumânare, Tu să iei una de ceară, S’o aprinzi în fapt de seară. Când lumânarea s’o stinge, Tu să nu începi a plânge, Că şi ceara se topeşte Ca şi omul ce trăeşte. (Com. Beleţi, jud. Muscel) Pe când în versurile îndreptate către mama sa ostaşul ce-şi presimte moartea stârneşte patetic să nu fie uitat de iubita lui, în versurile pe care le spune de-a-dreptul iubitei, ostaşul poet se uită cu totul pe sine şi întreaga lui dorinţă e acuma să-şi mângâie mândra de moartea lui. Dorinţa iubitului, ca mândra să nu sufere de despărţirea lor adusă de moarte, e de o mare nobleţe. Aceeaşi atitudine se va întâlni şi la sfârşitul poeziei ce vom cita mai jos. • In versurile ce vor urma vedem vechiul motiv poetic din basme, despre oglinda sau năframa fermecată, cari sunt în stare să pre- vestească iubitei moartea viteazului ce luptă departe. Acest motiv se află şi în duiosul cântec german de război << Lanterna » fi în versuri din poezia cultă, 712 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In poezia de pe valea Argeşului, motivul e adaptat la războiul prin depărtările Rusiei, în nişte versuri înduioşetoare pe cari ostaşul le' spune mamei sale: Foaie verde mărăcine Mamă, de ţi-e dor de mine, Să nu îmi mai scrii scrisori Ci să semeni numai flori Cu trei fire de bujori. Să le semeni cu sudoare, Să le uzi cu lăcrămioare. De-o creşte firul frumos Să ştii că sunt sănătos; De-o creşte galben pălit, Să ştii, mamă, că ’s rănit; Şi de s’o usca de tot, Să ştii, mamă, că sunt mort. Şi iar verde trei granate A trimes Regina carte La toate fetele ’n parte Şi la femei măritate Să nu fie ’ndoliate. (Com. Beleţi, jud. Muscel) Privitor la descrierea luptelor, iată cu câtă bună voie povesteşte un tânăr ţăran despre războiul dus mai deunăzi, de parcă nici n’ar fi văzut moartea cu ochii: Foaie verde viorea Două mere ’ntr’o basma Şi-am plecat la Moscova Şi să vezi Rusoaicili Cum mai secer’ grânili Şi le strânge fir cu fir Faţa lor un trandafir. Dela Nistru pân’la Bug Să vezi Ruşii cum mai fug Şi iar verde iarbă creaţă Calu’ paşte şi nechează Rusu’ plânge şi oftează. Stai, Rusule, nu ofta Basarabia este-a mea Cu Ucraina-alăturea. Că este pământ străbun Dela Mir cea cel Bătrân. (Com. Beleţi, jud. Muscel) Vedem aci voia bună caracteristică ostaşului nostru, care nu şovăeşte a porni la drum de război lung doar cu « două mere într’o basma ». De asemenea, el pune artistic în contrast bucuria calului său, care « paşte şi nechează », faţă de scăderea moralului Ruşilor învinşi. Apoi mândrul luptător îşi spune drepturile lui asupra Basarabiei şi chiar a Ucrainei, unde a luptat şi luptă. Din cronica rimată a luptelor de pe front, descrise cu un realism puternic, cităm lupta dusă împotriva întăriturilor bol- şevice : In Ucraina blestemată Cu cazemate de piatră, Stau înarmaţi şi ascunşi Blestemaţii cei de Ruşi, Dar Românii, fără teamă, Sar la ei şi-i fac grămadă. Trag flăcăii tot din plin In tâlharii lui Stalin, Să ştie, să pomenească De armata românească. C’aşa-i puiul de Român Nu iartă nici-un păgân. Din notările pline de avânt ale soldatului poet reţinem în deosebi descrierea în vers de baladă a cucerirei Odesei, pe care luptătorul o înfăţişează frumoasă ca ’n poveşti, închipuind vor- birea pe care le-ar fi ţinut-o comandantul diviziei lor, că se vor întoarce acasă după izbândă — ceea ce s’a şi întâmplat. La RĂZBOIUL DE AZI ÎN POEZIA POPULARĂ DE PE VALEA ARGEŞULUI 713 sfârşit, se descrie cu mult realism întoarcerea acasă prin ploile de toamnă: Foaie verde viorea, Domnul general Şteflea, Comanda divizia Divizia a treia, Şi din gură ne zicea: — Băieţi, d’aici vom pleca, Luptaţi să cadă Odesa, Odesa, oraş frumos, Şi cu marmură pe jos. Foaie verde matostat Bunul Dumnezeu a dat Că Odesa a picat, Şi spre casă am plecat. Ploaie sfântă ne-a plouat Pân’ la gara de ’mbarcat. La gara Basarabească ’Mbarcă oaste românească, (Com. Ungheni, jud. Argeş) De asemenea descrie ostaşul drumul la Bug, fără să ascundă greutăţile cari, în loc să-l descurajeze, îl îndârjesc la luptă. E o viziune de epopee: Foaie verde trei granate Mult eşti, Bugule, departe. Sus pe munţii cei înalţi Cu pădurile de brazi. Mergem acu’ la Bug, frate, Pe cărări întunecate De securi necurăţate Şi de oameni neumblate. Urcai deal şi dau la vale Tot cu raniţa’n spinare Cu curele’ncrucişate, Cu carabina la spate, Sus pe vârful dealului Ştergem ţeava tunului Şi căpăstrul murgului. (Com. Belefi, jud. Muscel) Tot în legătură cu Bugul, se descrie înfrângerea Ruşilor. Pe malul fluviului din inima ţării lor, se află armate germane şi ro- mâne, ale căror cai pasc iarba duşmanilor. In contrast cu gloria Germanilor şi a Românilor, a căror frăţie de arme e înfăţişată, se vede Stalin cum plânge. Apoi, tot în chip ocolit, prin imagina sângelui care ajunge la pieptul calului, se arată pierderile mari ale învinşilor faţă de cele ale învingătorilor: Sus pe malul Bugului, Paşte calul Neamţului Şi cu al Românului. Caii paşte, Stalin plânge, Malurile varsă sânge: Sânge d’al duşmanului Pân’ la pieptu’ calului; Sânge d’al Românului La copita calului. Cu obişnuita lui distincţie sufletească, soldatul scrie părin- ţilor săi, mângâindu-i, ca să nu sufere de plecarea luptătorului şi, încurajându-îy le arată cât de înaltă e datoria de a sdrobi pe bolşevicii necredincioşi. Versurile din scrisoare după ce descriu luptele glorioase, se termină cu înfăţişarea victoriei ce va îm- podobi fruntea luptătorului când se va întoarce de pe front: De aici cam de departe Vă compun această carte V’o compui ca s’o citiţi, Plânsul să vi-1 potoliţi. Mamă, tată, surori, fraţi, Nu mai plângeţi, nu oftaţi Că eu sunt cu mai mulţi fraţi, Suntem peste zeci de mii, Toţi intraţi în bătălii. Mamă dragă, nu te teme 7i4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Că Românul nu mai piere. Nu mai piere, că e sfânt, Nu ca bolşevicul crunt, Crunt fără de legea lui Dumnezeu zice că nu-i. Bolşevicul crede astea Dumnezeu să-l prăpădească. Mamă, nu te mai gândi, Că suntem la datorii. Datoria mea cea sfântă Este de-a lupta ’nainte, C’am luptat în România Şi-acu’ luptăm în Rusia. Vom lupta şi mai departe Pentru cruce şi dreptate. Bolşevicii bată-i sfântu’, Nu i-ar mai răbda pământu’, Zi şi noapte îi gonim Şi pe toţi îi prăpădim, Că în fiecare zi Cade câte zece mii. Cad şi tancuri şi maşini Tot din iadu’ lui Stalin. Avioane mari de tot Arde cu pilot cu tot. Deci fii mamă bucuroasă Că ’n curând eu viu acasă Şi viu mamă, bucuros, C’am pus pe Rusia jos Şi viu, mamă, decorat C’am fost pe front de-am luptat. Dar eu până o să viu Tot mereu o să vă scriu. Eu vă scriu tot cu cerneală Să nu aveţi viaţa amară. (Corn. Beuca, jud. Teleorman) Ostaşul poet nu se mulţumeşte să facă numai cronici rimate ale întâmplărilor trăite în război, — un fel de reviste săteşti, — ci îşi descrie adesea starea lui sufletească din timpul luptei. Astfel un ostaş îşi arată, ca şi în poezii vechi, încrederea lui în noroc, cum îi stă bine soldatului. Cuvântul său e sincer şi familiar, de parcă ar vorbi tânărul la o şezătoare, sau într’o scrisoare către iubită: Alalteieri s’a ’ntâmplat Să se spargă un granat; Lângă mine s’a aprins Şi-am rămas, Leano, neatins. Leano, n’am să pier în foc, Că eu sunt om cu noroc, Şi-amândoi la fel suntem D’aia, mândro, nu mă tem. (Corn. Beleţi, jud. Muscel şi com. Câineni, jud. Argeş). Dacă instinctul de conservare îi inspiră ostaşului versuri în- tăritoare, tânărul nu poate să înlăture din poezia sa sinceră ver- surile de dor: Şi-am trimes o rândunea Şă sboare la casa mea, Să se ’nalţe luând cu sborul Casa, curtea şi ogorul, Şi pe aripi ce să-mi ia? Rouă de pe gura ta. (Com. Beleţi, jud. Muscel) Tot într’o atmosferă nostalgică şi în stil epistolar e înfăţişată şi elegiaca pomenire a camarazilor şi superiorilor morţi pentru patrie. Nici gând să se înspăimânte de jertfele acestora, dar nu-1 lasă inima să nu-i vorbească iubitei sale despre ele, ca spre a-i inspira gânduri potrivite cu măreţia gravă a prezentului: Mândro, ţi-am trimis scrisoare Tocmai din Rusia Mare. In Odesa sunt pomi mici Şi morminte de voinici Şi-au crescut şi meri, şi peri Pe morminte de-ofiţeri... (Com. Beleţi şi com. Vrăneşti, judv Muscel). RĂZBOIUL DE AZI IN POEZIA POPULARĂ DE PE VALEA ARGEŞULUI 715 Acest sfânt memento i se pare ostaşului îndepărtat cu atât mai trebuitor iubitei sale, cu cât are temeri, ca orice îndrăgostit, asupra credinţei ei. Intr’o poezie umoristică ostaşul întors acasă îşi îndreaptă bă- nuiala, cu vădit dispreţ, asupra celor rămaşi la vatră, fireşte: Foaie verde matostat Spune mândro-adevărat, Cine mi te-a sărutat Cât am fost mobilizat? Sau v’unul neconcentrat Care-avu ordinu’ alb ? (Corn. Beleţi şi corn. Vrăneşti, jud. Muscel; com. Zărneşti, jud. Argeş ; com. Preajba de Sus, jud. Vlaşca). După cum vedem, acest motiv al bănuelilor, circulă în multe locuri... Trecem peste poeziile de răniţi, care seamănă mult cu cele din războiul trecut, fiind adaptate acum la « malul Nistrului». Poetul popular, fiind tot cu gândul la război, nu face doar descrierea întâmplărilor dintr’un trecut atât de recent, ci între- prinde chiar şi profeţii despre viitorul apropiat. Sentimentalismul său de totdeauna e o slăbiciune care nu dăunează cu nimic erois- mului său: Foaie verde şi-o secară Plânge Muscelu’ se-omoară... Că-i răsboi la primăvară Şi pleacă voinicii iară. Foaie verde, foaie lată Pleacă corpu’ ntâi armată, Pleacă Muntenia toată. Pleacă dorobanţi eroi; S’a dus floarea dela noi. (Com. Beleţi, jud. Muscel) De obicei însă, deosebim înfruntarea pe care dârzul ostaş român, atât de combativ o face armatei bolşevicilor fugăriţi: Dă Staline Moscova, Cum ai dat şi Odesa ! Staline, armatp ta Mâncă cocorii din ea. Tunurile tale grele, Cântă bufniţa pe ele! (Com. Costeşti, jud. Argeş) Poezia descrierii războiului e însoţită mai întotdeauna de cea a nostalgiei căminului. Iată cum exagerează jalea lui soldatul în- depărtat, plin de dorul de casă: Lângă Dalnic pe-o chelie Vin doi fraţi din cătănie. Se ’ntâlniră faţă ’n faţă Şi se ’ntrebară de viaţă. — Dar tu, frate cel mai mare, Ia pune-ţi mâinile ’n şale Şi dă un chiot de jale. Că de când ne-am despărţit Pân’ acum nu ne-am văzut. Părinţii ne-a ’mbătrânit Şi ne crede c’am murit. Biciu ’n cui ne-a putrezit Boii ’n grajd ne-a ’mbătrânit. (Com. Suseni, jud. Dâmboviţa) Totuşi această îngândurare ce întunecă, în treacăt, sufletul luptătorului iubitor de ai săi şi de munca câmpului e însoţită de obicei de lămurirea cauzei care l-a îndepărtat de casă. Sol- 7i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE datul se arată mereu conştient de înălţimea chemării sale răz- boinice : Gândeam cu inima arsă: Când ne-om mai întoarce-acasă ? Dar mai mergem să luptăm Ţara să ne apărăm, Regele să-L onorăm Şi crucea să ne salvăm De lifta cea păgănească, Care vrea s’o pângărească. După cum unele motive poetice, ca dorul de casă, sau cronici rimate ale războiului, pot fi şi adaptări de poezii din războaie precedente, tot aşa întâlnim reluarea motivului scrisorilor dialogate în versuri, cu totul înnoit. Astfel e în exemplul de mai jos, unde se află şi obişnuita siguranţă a'poporului în izbândă: Pe foiţă de pelin Scrie Hitler din Berlin: Antonescule, veghează, Că Muscalii ’naintează Şi vine cu mare gloată Ca să-ţi ia Moldova toată. Şi de vine peste tine Nu e bine nici de mine. Pe foiţă de argint Antonescu a iscălit: Frate Hitler, nu te teme Că m’am pregătit din vreme: Oaste mică, mititică, Dar e mândră şi voinică. (Com. Bradu, jud. Argeş) Aşa îşi închipue poporul nostru, în fond cu mult bun simţ şi cu un curaj strălucit, — scrisorile diplomatice, cu o familiari- tate şi o sinceritate umoristice, dar frăţeşti. Printre alte forme ale acestor cronici rimate de război întâlnim şi Plugitşoare de război, potrivite timpurilor ce trăim. Unii soldaţi, mai ştiutori de carte, cari au putut afla mai amă- nunţit de prin ziare câte ceva despre politică, simt îndemnul de a înfiera — chiar cu brutalitate — potrivită împrejurărilor — pe duşmanul pe care îl batjocoresc: Foaie verde ca spanacu’ A văzut Stalin pe dracu1. Spre a arăta însă omenia Românului, cităm mai întâi câteva versuri grăitoare asupra dorinţei de pace a poporului nostru, dacă duşmanul ar fi fost « de înţeles », adică dacă s’ar fi desmeticit din înebunirea pe care i-a dat-o .bolşevismul iudaic. Din versurile nostalgice se vede dragostea Românului pentru munca agricolă si dorul de iubita sa: Frunză verde avrămeasă Dă-mi drumul Rusule-acasă; S’a făcut fânul de coasă Şi mândruţa mea frumoasă. Grâul e de secerat Şi mândra de sărutat, Iar porumbul de cules. ... Rusul nu e de ’nţeles. (Com. Corbi, jud. Olt) De asemenea, în alte versuri, culese în com, Ungheni jud. Argeş, sunt blestemaţi Ruşii pentrucă au pricinuit războiul — prin RĂZBOIUL DE AZI ÎN POEZIA POPULARA DE PE VALEA ARGEŞULUI 717 răpirea Basarabiei şi Bucovinei şi prin bolşevismul dornic să cutropească lumea: Foaie verde mărgărit, Şi flăcăi şi însuraţi Dela Nistru ’n Răsărit Fir’ar Ruşii blestemaţi. Mulţi Români au răsărit: Astfel, în sufletul creştinesc al Românului, ura nu clocoteşte decât din iubirea dreptăţii: el simte că trebue să se încrânceneze împotriva acelora cari vor să nimicească dreptatea şi legea. Prevăzând că războiul se va înteţi la primăvară, poporul român arată cât de limpede e conştiinţa lui naţională. ■ Frunză verde viorea, Vine iar primăvara Cu războiu-alăturea. Şi iar verde flori de prun Luptă soldatul român Să învingă pe Stalin, Că Stalin, câine turbat, Mult tineret a mâncat. Stal ine, câine turbat, Domnul nu ţi-a ajutat Ca să-ţi faci gustul pe plac. Şi iar verde sălcioară, Românul ştie să moară Pentru scumpa ţărişoară, Pentru vechile-i hotare. Şi iar verde viorea Luptă România mea Cu axa alăturea Şi dă piept cu Rusia. România, ţară mică, Luptă toţi pân’ la opincă Pentru sfânta lor credinţă. (Com. Beleşti, jud. Muscel) Soldatul român îşi îndreaptă ura mai ales împotriva căpete- niilor ce i-au înnebunit pe Ruşi, mai ales împotriva lui Stalin: Foaie verde lin pelin Vino, Nistrule, mai lin Ca să trecem la Stalin La Stalin şi Molotov, Că ei ne-au băgat în foc. Sus pe malul Nistrului, Paşte calu’ Neamţului Şi cu al Românului. Caii paşte şi nechează, Stalin plânge şi oftează. Ho, Staline, nu ofta, Că Rusia nu e-a ta C’au intrat Românii ’n ea, Şi-au ocupat Odesa; Dar’ar Dumnezeu să dea Să cadă şi Moscova. Dela Nistru peste Bug Să vezi Ruşii cum mai fug C’avem arme-automate Şi-i ajungem pe la spate. Şi ei fug puhoi, puhoi, Ori se predau pe la noi. Retrage-ţi, Staline, trupa, Că vine Neamţu cu Stuka. Staline, ia-ţi bolşevicii Că vin Românii, voinicii. Şi să-l vezi şi pe Stalin Cum fuge ca un nebun ! Staline din Moscova Priveşte-ţi armata ta: Mănâncă corbii din ea. Staline — aviaţia ta Ouă găinile ’n ea. Tunurile tale grele, Cântă bufniţe prin ele. Şapte mere ’ntr’o basma Ajung eu şi ’n Moscova. (Com. Hârseşti, jud. Argeş), Din aceste verşuri, ca şi din atâtea dintre cele citate mai sus, vedem cum poporul nostru îşi dă limpede seama că Ruşii sunt cauza războiului, prin cruzimea cu care ne-au ciuntit ţara, pe care voiau apoi să o răpună de tot. Cu multă mândrie aminteşte 7i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE soldatul şi aci de apele ruseşti pe ale căror maluri au ajuns ar- matele germane şi române. Mai ales se simte mândru Românul la cucerirea Odesei de către ai noştri. Se vede şi mândria ostaşului că afe arme automate bune, şi dorinţa lui de a învinge armata duşmanului, pe care o înfruntă cu batjocură. Gândind la neno- rocirile pe cari ni le-a adus războiul iscat de Stalin, ostaşul nostru îl blestemă şi-l ameninţă aducând vorba despre gestul din Dum- brava Roşie al lui Ştefan cel Mare: Staline, n’ai avea parte De copiii tăi, la moarte, De colac şi lumânare Că puseşi lumea ’n mişcare. De te-oiu prinde, măi jivină, Cu tâlharii ’n vizuină, Vom ara cu voi la plug Dela Nistru pân’ la Bug. (Com. Bele fi, jud. Muscel) Gândurile de cutropire ale « câinelui turbat» sunt înfruntate de luptătorul nostru, care se simte ocrotit de Dumnezeu în lupta lui sfântă: Tu te lăudai, Stalin, Că iei ceaiu’ la Berlin. Bunul Dumnezeu o da Şi-om bea cafea ’n Moscova. (Com. Bradu de Sus, jud. Argeş) In sfârşit, Stalin e sfătuit să fugă în... Palestina, dar avântul războinicului român îl face să creadă că şi pe acolo va izbândi armata noastră: • Am pornit cu Corpu doi Să tăiem Ruşi ca pe oi. Staline, puşcaşii tăi Ia bătaie dela ai mei. Jidanii din a ta ţară Sunt isgoniţi de răscoală. Staline, nu mai lupta Că bătaie vei mânca. Fugi, Staline, nu mai sta, Palestina-i ţara ta Şi nici aia nu prea prea: Pui eu mâna şi pe ea... (Com. Ungheni, jud. Argeş) Din claritatea gândurilor se vede că «Pluguşorul» din care cităm versurile de mai jos e făcut de soldaţi tineri, cu bună şiinţă de carte, cu toate că unele cuvinte şi rime sunt greşite. Intr’adevăr, . am aflat că au colaborat la el ostaşi teterişti răniţi în toamna anului 1941, ce se aflau în spitalul din Târgovişte. Avântul versurilor e grăitor despre moralul soldaţilor»de pe front, dar şi al celor răniţi din spitale. Iată cât de limpede se află şi aici conştiinţa cutropirifunei părţi mari din ţara noastră de către bolşevicii iudaizaţi, — fapt care impunea să începem războiul nostru împotriva lor: “ Acum Iuda, rău şi slut, Stăpânea până la Prut, Şi păgânii ne luase Bucovina cea frumoasă Cu mormântul lui Ştefan Ce le-a stăpânit un an, RĂZBOIUL DE AZI în poezia populară de pe VALEA ARGEŞULUÎ 719 Şi aci se înfăţişează cu dispreţ înfrângerea Ruşilor, cu toate fortificaţiile lor, — punându-se în contrast grosolănia brutei bol- şevice, care se întemeia pe gloate, faţă de înalta ştiinţă a războiului pe care o au Mareşalul nostru şi armata sa: Credeau liftele spurcate Că din cele cazemate Nici dracu’ nu îi va scoate. Credea Stalin măcelarul Că nu ştie Mareşalul Cum să ducă un război, Cum să ’nfrângă un puhoi, Ce-a dat busna peste noi. Aşa simt, gândesc şi cântă împlinitorii celei mai măreţe fapte de arme din istoria noastră acum când înaintează pentru prima oară şi hotărîtor spre izvorul relelor cari ne-au sguduit mereu Ţara, atât amar de vreme şi mai ales în ultimul timp. D. AL. NANU REVISTA REVISTELOR STRĂINE LEGĂTURA INTRE GOTIC ŞI ANTIC IN FAUSTUL LUI GOETHE Zeitschrift fur Deutsche Geisteswissenschaft — Anul V — Caetul i — 1942 D. Otto Petersen analizează legătura dintre cele două părţi ale dramei lui Goethe, Faust, arătând cât de unitară a fost desvoltarea în timp a operii goe- theane. Umbra magică a doctorului Faust zărită de către Goethe în copilăria sa, la teatrul de păpuşi, îl urmăreşte, arătându-i-se la fiecare răscruce mai de seamă a vieţii sale, pentru ca la maturitate să se desăvârşească în monumentala sa operă. Deşi cele două părţi ale dramei Faust sunt — aparent — disparate, ele se dovedesc totuşi a fi strâns legate. La începutul dramei, Faust se găseşte la capătul de drum al cercetătorului cu chip kantian, adică la marginea posibilităţilor de cunoaştere raţională şi pe pragul presimţirii iraţionalului. Aici îşi arată rostul Mefistofel, care primise în prolog voia de a încerca să cucerească acest mare suflet. Principiul etern al Binelui, însă, având viziunea totală a lumii şi a desti- nelor lumeşti prevede finalul rătăcirilor faustiene, înţelegând în acelaşi timp şi necesitatea existenţii mefistofelice în echilibrul lumii — «a acestei puteri care necontenit vrea răul şi totuşi face bine «. Faust şi Mefistofel sunt exponenţii a două lumi contradictorii. Toate trăi- rile tragice ale lui Faust dau rezultate opuse celor aşteptate de Mefistofel. Focul lor mistuitor purifică spiritul şi astfel sufletul răscolit de remuşcare se pre- • găteşte de mântuire. In Partea a Il-a a dramei se arată ideea de acţiune ca factor determinant. E o concepţie de viaţă care corespunde maturităţii autorului. Faust se depăşeşte aici, trecând în istoric. Coborîrea în împărăţia bătrânelor ursitoare, de unde se ridică apoi, spre cercul manifestărilor, ideile primare, iată ceea ce formează preludiul părţii a doua a dramei. Anunţată prin câteva acorduri mari încă din prima parte, ac- ţiunea din cealaltă parte este ridicată de dorinţa intensă a lui Faust de a în- tâlni realitatea. Drumeţul gotic întâlneşte acum spiritul antic, în tablouri monumentale, arătând istoric desvoltarea culturii omeneşti. REVISTA REVISTELOR 721 Nordicul german se uneşte cu sudicul antic, dând naştere unui vlăstar de- săvârşit, lui Euforion. Acesta nu poate atinge pământul, ci uşor se înalţă în văzduhuri, dispărând odată cu chipul frumoasei Elena. Faust porneşte mai departe, pe drumul marilor înfăptuiri. Neînfrânt, şi-a trăit viaţa din culmi şi până în străfunduri. Ajungând în clipa supremă, tot ce e muritor în Faust se transfigurează de harul dragostii veşnice. Corul în- gerilor încheie cercul dramei în ultima scenă legând-o cu prologul şi desăvâr- şind monumentala relaţie dintre cele două părţi. IDEI FILOSOFICE ŞI FORME IN ARTĂ Zeitschrift fur Deutsche Kulturphilosophie — Voi. 7 — Caetul 3 — Z942 D. Vinzenz Riifner (Bonn) cercetează într’un studiu cu titlul de mai sus legătura dintre formele gândirii şi formele plastice, precum şi desvoltarea lor în cultura europeană. Pornind dela Grecii antici, autorul arată prezenţa principiilor matematice la baza oricărei creaţii, prezenţă de care au fost deplin conştienţi Pytagora, Plato şi Aristoteles. Logosul exprima forme tipice general valabile. Plastica e o glorificare unică a kalokagatiei, adică a perfecţiei simţirii, a ordinei şi mă- surii tuturor forţelor materiale şi spirituale. Pe fundamentele antice greco-romane se ridică apoi construcţia filosofică şi artistică a goticului. Goticul depăşeşte raţionalul antic, trecând la multi- lateralitatea vie, dar păstrându-şi lăuntric construcţia rigid matematică. Pro- porţia devine întruchiparea ordinei dumnezeeşti, exprimată social în ierarhie, iar filosofic în scolastică. Sistematica încătuşează individualul, accentuând in- terdependenţa structurală a elementelor. Nimic nu se poate schimba sau în- locui, fără a primejdui totul. Singura libertate individuală constă în perfecţio- narea decorativă. Totul însă contribuie la exaltarea generală spre lumi supe- rioare. Mistica îmbibată de scolasticism defineşte goticul. Renaşterea sudeuropeană reia principiul raţional matematic, precum şi realismul şi ideea de mărginire, caracteristice antichităţii. Individul devine centrul omenirii. In artă apare portretul. Linia pierde din înălţime pentru a se desvolta în lăţime. Palate şi grădini mărturisesc atitudinea realistă în care omul — desbărat de transcendent — găseşte armonie şi plăcere pe pământ şi în viaţă. Barocul lărgeşte în dinamic concepţiile Renaşterii. Motivul nemărginirii este reluat în plastică şi în filosofie. Apare pictura peisagistă. Liniile se pierd în nesfârşit. In filosofie avem teoria monadelor a lui Leibniz şi calculul infi- nitesimal. Revoluţia franceză sfârşeşte marile epoci creatoare, aducând sterile invitaţii ale trecutului. Ştiinţa şi tehnica stăpânesc lumea, iar în ele arta are puţin loc. Impresio- nismul adus de libertatea totală în artă este înlocuit mai târziu cu expresio- nismul, care nu-i decât desăvârşirea împărăţiei bunului plac. Nietzsche şi Bergson gonesc ştiinţa exactă din centrul gândirii, instaurând intuiţia. 16 72* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In zilele noastre, tendinţa artei este către neo-clasicism, către ordinea şi măsura artei, iar filosofia se îndreaptă spre metodele matematice, spre relaţiile numerice. încheind, d. Vinzenz Rufner spune că dealungul veacurilor şi al stilurilor se poate totuşi constata prezenţa unor anumite ţeluri şi principii veşnice, pe care, dacă le cunoşti, ai găsit cheia drumului drept spre înţelegerea tuturor formelor în artă şi filosofie. UN POEM ÎNCHINAT POETULUI WEINHEBER Das Innere Reich — Altul VIII — Caetul 12 — 1942 D. Wolf von Niebelschiitz închină poetului Josef Weinheber — cu pri- lejul împlinirii vârstei de cinzeci de ani — un poem intitulat Fiii lui Apollo. Versurile cântă faima şi aduc laude poetului. Omul slujind timpului, zeul Apollo, tatăl poeţilor, îşi cheamă fiii pentru a-i deslega şi mântui de vraja iu- bitei Daphne, prefăcută în mândru laur din voinţa lui Zeus. Dulcea întruchipare, veşnic şi pretutindeni cântată, rămâne însă o nălucire. Dorul de realizare a chemărilor apoliniene urmăreşte pătimaş pe fiii zeului. Viaţa trece. Jumătate de veac încunună pe poet.. El însă « păşeşte spre tă- râmuri pustii, în negurile timpului, cântând reînnoit şi veşnic nesupus ». MAI MULT TEME ISTORICE PE SCENELE BERLINEZE Das Theater — Anul XXIII — Caetul 5 — J942 Scenele berlineze — ne arată d. Franz Koppen — au reprezentat în ul- timul timp aproape numai piese cu subiect istoric, schimbând mereu între drama istorică monumentală şi anecdota istorică. La Teatrul Naţional s’a reprezentat marea dramă istorică a lui Franz Grill- parzer: O deshinare frăţească în Habsburg, în importanta regie a d-lui Lothar Muthel, în decorurile d-lui Wilhelm Reinking şi având interpret principal — în rolul lui Rudolf al II-lea — pe Werner Krauss. La Teatrul Mic Naţional se joacă Secretul Doamnei Kegel, comedia d-lui Joachim Zimmermann, cu d-na Kâthe Dorsch în rolul principal, în care co- medie e vorba de împăratul Carol al V-lea. Tânărul autor dramatic vienez, Rudolf Kremser, deţinătorul premiului Raimund, aduce politicul pe tărâm erotic în piesa sa focul cu focul, utilizând ca fond congresul din Viena, pe care l-a mai utilizat şi un film mult văzut. Lu- crarea sa este bogat înscenată şi întovărăşită de o muzică plăcută. Deutsches Theater reprezintă Idothea a lui Hans Leip, oarecum o variantă a lui Amphitryon de Kleist. Plină de atmosferă istorică este şi tragedia Meşterul Lorenzo a lui L. Land- hoff, jucată la Teatrul din Piaţa Horst Wessel. E vorba aici de viaţa şi destinul meşterului Lorenzo Martani, din Siena, constructorul şi creatorul faţadei do- mului din Orvietto. Pătimaşul meşter a fost interpretat în mod magistral de către Emst Borchert. REVISTA REVISTELOR 723 Opera de Stat a prezentat Jenufa de Janacek şi opera cu subiect revoluţionar Andrd Chenier de Giordano. In prima rolul principal este cântat de d-na Tiane Lemnitz, iar în a doua de d-na Maria Cebotari. Spectacolele de dans au culminat în cele date de Baletul Teatrului din Krefeld — Baletul Renan — având ca director coregrafic pe d. W. Kujanski, ca prime balerine pe d-nele Hilde Arendt şi Margret Deneke, şi ca dansator pe d. Karl Kem. Este menţionată şi d-ra Juliette Sandovici. Baletele Renane au fost într’un mare turneu de propagandă în ţări străine, după ce a dat un spec- tacol la televizor. ROMÂNEŞTI DECENIUL DE ACTIVITATE AL REVISTEI INSTITUTULUI SOCIAL BANAT—CRIŞANA Revista Institutului Social Banat—Crişana — Anul X — J942 Numărul jubiliar al revistei dela Timişoara, însufleţită cu atâta devoţiune şi pricepere de d. Dr. Cornel Grofşorean, ilustrează exemplar spiritul şi mo- dalităţile acestei publicaţii. Din raportul asupra activităţii acestei reviste dela 1932 la 1942 aflăm preocupările teoretice şi cercetările pe teren făcute de grupul animat deopotrivă de directivele sociologiei active, cât şi de cunoaşterea re- giunii lui. Probleme ca depopularea, desnaţionalizarea unor anumite regiuni, urbanizarea şi industrializarea ţăranului bănăţean au dus la cercetări monogra- fice în diferite centre bănăţene, cercetări care de sigur că vor fi continuate. In centrele industrializate ale Banatului oamenii de suflet şi de ştiinţă din jurul publicaţiei au cercetat «dacă sub influenţa industrializării ţăranul român se urbanizează, proletarizează sau rămâne şi pe mai departe legat de agricultură » precum şi dacă în general ţăranul este sau poate fi în acelaşi timp şi muncitor industrial şi agricultor. Cercetările ştiinţifice au de scop îmbunătăţirea situaţiei, deci combaterea depopulării Banatului, depopulare care se pare că ar ameninţa şi Crişana şi chiar Oltenia (p. 328), ameliorarea terenurilor inundabile, ridicarea stării de igienă socială, etc. Articole de d-nii C. Grofşorean, Dimitrie Guşti, A. Costin, P. Nemoianir, Gh. Atanasiu, Ion Negru, Dr. Aurel Cosma, Ion Veverca, Dr. E. Botiş oma- giază şi ilustrează înalta şi utila activitate de un deceniu a acestui centru de puternică şi cinstită conştiinţă rorhânească, totodată centru de documentare istorică şi socială pentru arătarea drepturilor româneşti de totdeauna şi pentru totdeauna. Studii publică în acest număr jubiliar d-nii Petre Sergescu, I. Com- loşan, Gh. Atanasiu (despre şcoala de arte decorative dela Timişoara, atât de necesară, dar trebuind ajutată şi organizată în stil mare), A. Borza, Atanasie Popa (un documentat studiu despre bisericile în lemn ale Transilvaniei), Dr. Gh. Cotoşman (Românii, autohtonii Banatului) Traian Magier, Dr. C. Grof- şorean (Origina comunităţii familiale, însemnată contribuţie la cunoaşterea ve- chiului drept românesc, sociologul Grofşorean fiind un jurist de frunte, fră- 15' 724 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mântat de probleme esenţiale, cunoscute şi din volumul In Ţara Dacilor, unde cercetează pe temeiul unor realităţi bănăţene sistemul comunităţii familiale de obârşie străveche şi care ne caracterizează şi deosebeşte de mirul sau za- druga slavă, deci de comunismul şi incipient, şi evoluat al Ruşilor), Dr. I. Jivan, Dr. I. L. Ciomac şi N. Ursu. MIORIŢA, BOCET BASARABEAN Cuget Moldovenesc — Anul XI — N-rele 6-7 — I942 D-na Taţiana Găluşcă dă câteva referinţe cu privire la faptul că «după împrejurările când se cântă, Mioriţa se mai cunoaşte în Basarabia, Dobrogea şi la Aromâni, sub formă de bocet *. Autoarea menţionează unele mărturisiri din care reiese că ciobanii privesc moartea în chip firesc, că < moartea în su- fletul ciobanului capătă ecou de încuscrire * din pricina credinţei în viaţa cea veşnică. Ciobanii erau îngropaţi mai de mult în aripa stânii « ca s’aducă noroc *. La priveghi, ceilalţi ciobani veneau dela târle şi unul cânta din fluer, iar cei- lalţi jeleau pe mort. « Ei nu jăleau, da petreceau pi mort ca de nuntă t. Frate Ioane, frate Ioane Pe tine că te-om îngropa In aripa oilor Tot de dorul fraţilor... Oiţele când or pomi Pe tine că te-or jăli. Mieluşeii c’or zice ’mea’! Pe tine te-or deştepta Ca să hii şi după moarte Nici de noi, nici de oi diparti Frate Ioane, frate Ioane. SĂRBĂTORIREA SCRIITORULUI ION AGÂRBICEANU Luceafărul — Anul II — Nr. 10 — 1942 D-nii P. Drăghici şi Olimpiu Boitoş se ocupă cu personalitatea şi opera scriitorului Ion Agârbiceanu, cu prilejul împlinirii vârstei de şaizeci de ani. Primul reaminteşte caracterizarea lui Agârbiceanu făcută de Nicolae Iorga: «povestitorul menit să transmită altor vremuri toată "viaţa, cugetarea şi sim- ţirea Ardealului său», confirmând prin analiza sa această caracterizare. D. Olimpiu Boitoş face schiţa biobibliografică a prozatorului născut în comuna Cenade din Târnava Mică. Semnificative poeme semnează d-nii George Popa şi Petre Bucşa. Men- ţionăm din poeziile celui dintâi o strofă: Aripile nu ne vor cădea *până când ora cu glas miruit ne va deschide larg întoarcerea spre inima pământului iubit. REVISTA REVISTELOR 7*5 NICOLAE IORGA ŞI A. C. CUZA Cetatea Moldovei — Anul III — Nr. 8-g — 1942 Revista dela Iaşi, condusă de d. Gh. A. Cuza, îşi deschide sumarul ulti- mului număr cu un articol al veneratului A. C. Cuza, pentru ca fiul său să pu- blice amintirile « cele mai îndepărtate » ce le are în privinţa legăturilor dintre A. C. Cuza şi Nicolae Iorga pentru cauza naţională. Atât pentru istoria poli- tică precum şi pentru cea literară aceste amintiri sunt foarte preţioase, fiind vorba acolo de redacţia Semănătorului, de mişcarea studenţească dela 1906, de începuturile publicaţiei Neamul Românesc, în fine de colaborarea strânsă dela 1910, Iorga venind adesea la Iaşi pentru a colabora cu prietenul său A. C. Cuza, cu care de altfel a şi candidat împreună în capitala Moldovei în con- diţii cu totul dificile, amplu descrise în articolul d-lui Gh. Cuza. Din bogatul sumar menţionăm studiul d-lui V. I. Cataramă despre Vasile Pogor, văzut aici ca sufletul Junimii, perspectivă interesantă şi oarecum ori- ginală, care implică o seamă de noi înţelegeri asupra societăţii şi fruntaşilor ei; articolul «Episcopul Melhisedec şi Transnistria » de D. Furtună şi ver- surile profesorului I. M. Marinescu. POLEMICĂ IN JURUL TOMISMULUI Gândirea — Anul XXI — Nr. 8 — 1942 Revista începe cu articolul d-lui Radu Gyr «Literatura împotriva nea- mului », publică un poem în proză de mare întindere « Cântarea României » de d. Vintilă Horia, versuri de d-nii G. Gregorian, Gherghinescu-Vania, Petre Paulescu (In Crimeea), Eugenia Brateş şi O. Sargeţiu, proză fantastică de d-ra Olga Caba, iar eseuri şi cronici de d-nii Al. Constant, N. Roşu, Dragoş Pro- topopescu şi d-ra Mariella Qpandă. D. Nichifor Crainic, la cronică măruntă, elogiază pe scriitorul Agârbiceanu, considerat «poate cel mai creştin dintre prozatorii noştri 0. D. Emilian Vasilescu continuă polemica cu d. I. Miclea dela revista Cultura Creştină din Blaj, susţinând că tomismul nu este filo- sofia creştină prin excelenţă, singura şi necesară, ci una din filosofiile cre- ştine. Arată izvoarele răsăritene de care a ţinut seama marele cugetător. Or- todocşii nu au nevoie de o filosofie oficială. « Nouă ne este suficient să facem vie printre noi tradiţia cugetării patristice şi să încercăm a vedea în lumina acestei tradiţii filosofia mai nouă şi contemporană». 50 DE ANI DELA MOARTEA EPISCOPULUI MELHISEDEC Biserica Ortodoxă Română — Anul LX — Nr. 5-6 — T942 In articolul de frunte, Arhiereul Dr. Veniamin Pocitan Ploeşteanul pu- blică amintiri despre Episcopul Melhisedec al Romanului, arătând legăturile acestui mare om al duhului şi al cărţii cu ţărănimea, dar şi cu boierimea mol- dovenească, de pe urma acestor legături spirituale biserica dobândind mult folos, dar şi cultura ţării. 726 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Preotul profesor Nicolae M. Popescu, membru al Academiei Române, închină apoi un studiu lui Melhisedec, fiu de preot de ţară, născut în satul Gârcina, nu departe de Piatra-Neamţ, la 15 Februarie 1823, frate cu încă alţi 15 copii, urmând învăţătura la seminarul dela Socola Iaşilor, unde educaţia era încă supraveghiată de marele Mitropolit şi ctitor Veniamin Kostaky, pentru ca, apoi, să urmeze la Kiev în şcoala înfiinţată de alt Român vrednic de neui- tare, Petru Movilă. întors în ţară, Melhisedec a fost profesor la Socola, apoi la Huşi şi Ismail, creând peste tot o tradiţie de spiritualitate şi cărturărie ma- joră, fiind în cele din urmă Episcop al Romanului. A murit la 1892, dar nu fără a fi fost mâhnit de răutatea oamenilor şi de nerecunoştinţa lor, plecând ca izgonit din Roman şi mai trăind în mare suferinţă ultimele şase lurţi. Părintele N. M. Popescu subliniază cunoştinţele acestui cărturar, price- perea sa ca organizator şi rolul său de mare apărător al ortodoxiei. t CONSTANTIN MEISSNER Slova Noastră — Anul I — Nr, 12 — 15 Sept.—15 Oct. 1942 Bilunarul « de informaţie literară şi pedagogică, răboj al faptelor şi năzuin- ţelor învăţătorimii», Slova Noastră, condus de d. Mircea Ispir, publică ur- mătorul necrolog al lui Constantin Meissner: « Unul dintre marii dascăli de veche generaţie şi îndrumător al învăţămân- tului normal, pedagog şi animator, fost ministru şi întemeietor al «Junimii », bătrânul profesor C. Meissner a încetat din viaţă. «Născut din părinţi de origină germană, Constantin Meissner şi-a făcut studiile la Viena, apoi la Berlin, unde şi-a luat doctoratul în litere şi filosofie. Revenit în ţară a fost numit profesor de limba germană la Liceul Militar din Iaşi, ocupând catedra pe care o avea chiar tatăl său, apoi profesor şi director la şcoala normală « Vasile Lupu *. « Constantin Meissner a fost unul dintre străluciţii elevi ai lui Titu Maio- rescu şi pedagog de mare valoare, organizator al învăţământului primar şi normal la noi. A fost, rând pe rând, secretar general la ministerul Instrucţiunii Pu- blice în timpul guvemuluj lui Tache Ionescu şi al lui Carp, apoi sub guvernul Marghiloman ministru al Industriei şi Comerţului şi, în sfârşit preşedinte al Camerei deputaţilor şi ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor în timpul guvernului generalului Al. Averescu. « Colaborator al 1 Convorbirilor Literare *, Const. Meissner a avut o acti- vitate însemnată în domeniul publicisticei. i Trupul neînsufleţit a fost înmormântat la Iaşi». NO TE n foarte îngrijit volum, cu multe ţi semnificative fotografi T, precum şi cu texte alese, intitulat Mareşaltd An- tonescu, rememorează marile şi hotă- rîtoarele fapte ale Conducătorului Ţării în ultimii ani. Texte din cuvântările, proclamaţiile, declaraţiile şi mărturi- sirile Mareşalului sunt reproduse cu diferite caractere grafice, întovărăşind fotografiile şi întocmind astfel o suc- cesiune de gânduri şi imagini menite să întipărească, în minţile şi privirile recunoscătoare ale cetitorilor, momen- tele hotărîtoare prin care am trecut şi trecem. D. Prof. Mihai A. Antonescu, Vice- preşedinte şi Preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri, preamăreşte într’un poem-omagiu « Mareşalul No- stru * personalitatea şi providenţialul rol istoric al Conducătorului, t L-a făcut Dumnezeu din piatră şi din fulger. I-a dat în suflet toată credinţa unui Neam şi în sânge tot viforul nostru de viaţă. In ochii lui stă, ca un arc întins, destinul aprig al unui Neam în luptă ». Astfel începe carac- terizarea aceasta, ce proiectează, cu un inspirat lirism, adevărurile istorice, pentru a se încheia cu elocventele mărturisiri: «A munci pentru Mare- şalul Antonescu este o datorie. A muri pentru Mareşalul Antonescu este o onoare *. După ce sunt prezentate câteva date biografice ale celui născut la Piteşti la z Iunie 1882, materialul extras din cuvântările, proclamaţiile şi declara- ţiile Mareşalului este grupat în patru mari capitole numite: 1. Deschizător de drumuri. 2. Ziditor de ţară nouă. 3. împlinitor de veac nou şi 4. Re- înt regi tor de hotare şi apărător al Crucii. In aceste patru mari capitole sunt înfăţişate cronologic faptele istorice ce încep cu proclamaţia către Ţară dela 6 Septemvrie 1940, ajungând la epi- soadele războiului actual. Cea mai în- tinsă parte este de sigur aceea de- dicată episoadelor războiului, unde găsim proclamaţiile şi ordinele date la intrarea în război, activitatea Ma- reşalului Comandant de căpetenie al armatelor germano-române pe frontul de sud, prezenţa şi cârmuirea sa pe front, unde îl vedem cu M. S. Re- gele Mihai I sau alteori singur, pri- vind de undeva evoluţia luptelor pe care le conduce, alături de imagina Ma- reşalului fiind tipărit următorul text: «Ascultând de poruncile morţilor şi de geamătul graniţelor, să aşteptăm cu încredere ca dreptatea să o facă numai cine trebuie să o facă». împreună cu iubita şi eroica noa- stră armată, cu comandanţii aliaţi sau trecând dela un comandament la altul, veghind şi conducând operaţiile, — astfel îl vedem pe Mareşal în expresi- vele şi bine alesele imagini ale cărţii pentru ca, apoi, să-l găsim în capi- 728 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tala Bucovinei şi Basarabiei eliberate, ascultând pe cei umili, ca şi pe cei puşi la posturi de răspundere. II vedem însoţind pe Majestatea Sa Regele Mihai I în Transnistria, aşa cum îi văzusem pe amândoi pe front sau în regiunile desrobite. Emoţio- nante privelişti arată sacrificiile făcute de armată şi ţară pentru războiul din răsărit, precum şi distrugerile celor ce totuşi «n’au putut să scoată pe Dumnezeu din inimi», chiar «dacă au izbutit să distrugă icoanele ». Cartea se încheie având ca ultime momente istorice, înfăţişate spre ne- uitare, episoadele luptei şi cuceririi Odesei. Tipărită în remarcabile condiţii teh- nice la « Scrisul Românesc » din Cra- iova, cartea Mareşalul Antonescu ră- mâne un preţios documenf al vremii noastre, statornicind în memoria noa- stră şi a urmaşilor hotărîtoarele mo- mente istorice prin care am trecut şi trecem. R. A murit în timpul celui de al doilea război mondial compozitorul imnului La Arme!, Âlfons Castaldi, născut în 1876 la Maddaloni, în pro- vincia Caserta, venit de tânăr în ţara noastră şi identificându-se cu arta şi destinul ei. Astfel timp de trei răz- boaie, muzica lui eroică a însoţit ho- tărîtoarele momente de întregire a României, căreia el i-a închinat o de- votată muncă de profesor şi compo- zitor. Alfons Castaldi a obţinut, încă de tânăr, catedra de compoziţie la Con- servatorul din Bucureşti, actuala Aca- demie Regală de Muzică şi Artă Dra- matică, având ca elevi o seamă din însufleţitorii muzicii de azi, ca diri- jorul George Georgescu, sau compo- zitorii D. Cuclin, M. Andricu, Alfred Alessandrescu, G. Enacovici, precum dintre morţi i-a fost elev I. Nona Otescu. Dacă primele îndrumări temeinice le-a primit compozitorul Castaldi la conservatorul din Neapole, el s’a rea- lizat însă în ţară, unde mereu s’a pă- strat direct şi indirect un contact strâns cu străinătatea. Chiar şi im- presionismul muzical nu a fost străin compozitorilor noştri. Poemul simfo- nic Marsyas, scris de Castaldi la 1907 şi pe care l-am ascultat din nou la concertul simfonic închinat memoriei lui Castaldi de către Filarmonica, di- rijată de d. Ionel Perlea, la 11 Oc- tomvrie 1942, ne-a impus prin rafi- na ta-i muzicalitate înrudită cu cea a unui Debussy sau Ravel. Eroul acestui poem, frygianul Mar- syas, născocitorul flautului cu care înfrângea pe barbarii veniţi să co- tropească, dar şi aducea laude zeilor, se încumetă să provoace la o între- cere muzicală pe însuşi Apollo. Mu- zele proclama învingător, după multe greutăţi, pe Apollo, iar Marsyas este osândit a fi legat de trunchiul unui copac şi a fi jupuit de viu. Divini- tăţile naturii au jelit pe acest cântăreţ al lor, iar din lacrimile păstorilor, fau- nilor şi nimfelor s’a născut râu lim- pede şi lin, ca şi muzica lui frigyană, de-un pătimaş cromatism, pe care flautul îl trăieşte, spre deosebire de lira sau citera iubită de Atena, care aruncase într’o fântână instrumentul lui Marsyas, care totuşi îl regăseşte şi înfruntă cu el pe Apollo, mânui- torul citerei la acea primejdioasă în- trecere. Nu numai tema poemului, luată probabil după Ovidiu, valorifică so- norităţile rafinate şi nostalgice ale NOTE 7*9 flautului, dar însăşi compoziţia lui Alfons Castaldi întocmeşte o amplă şi savantă întrecere între instrumen- tele de suflat şi coarde, între sen- sualismul afrodisiac şi spiritualitatea atică, între natură şi spirit — toate fiind orânduite pe un plan de miş- cări şi expresii pline de lirism, în care desvoltările nu sunt făcute să treacă la sgomote satanice sau la con- traste cutremurătoare. Poem simfonic cu adevărat, plin de colorit şi mişcare interioară, Marsyas mărturiseşte mai mult prin sugestii şi nuanţe marea dramă ce l-a inspirat. Ne-a impresionat şi pe noi suflul apropiat de natură al poemului, ce se desfăşoară în cadrul unei mito- logii antice, familiară şi folclorului nostru, ca şi rafinatei muzici debu- syste, lângă care se aşează cu cinste compoziţia lui Castaldi, chiar dacă structural are mai curând echivalenţe cu şcoala unui Vincent d’Indy decât cu inegalabilul rafinament al lui De- busy. Poemul cu toate reflexele lui impresioniste este construit mai rea- list, tinzând către un neo-clasicism, armonios îmbinător de precepte mai vechi şi rafinamente sonore mai noi. Menţionăm că mai mult decât noi, d. Em. Ciomac, într’o recentă cronică, surprinde anumite legături ale mu- zicii lui Castaldi, cu atmosfera artei noastre: < Coloarea orhestrală, sono- ritatea, ca şi atmosfera armonică «fry- giană», aveau ceva din inflexiunile, din cromatismul fluerelor noastre pă- storeşti, ceva din zvonul şi din lu- mina priveliştelor noastre — ca şi din răsfrângerea dorică a cerului august mediteranian pe forme euritmice ». Ultima lucrare a lui Alfons Ca- staldi Eroul fără glorie, pe care am dori să o auzim din nou, simboli- zează viaţa ilustrului decedat. Căci dacă Alfons Castaldi a fost totdeauna stimat, o deplină conştiinţă a valorii sale âbea acum, după moarte, începe să-şi facă drum. Petru Comarnescu Sculptorul Dimitrie Mirea, fra- tele pictorului, a murit către sfârşitul lunii Octomvrie. Şi-a început cariera având ca profesor pe Carol Stork, la Şcoala de Arte Frumoase din Bu- cureşti. A studiat apoi la Paris cu Chapu. A fost profesor el însuşi la Academiile din Iaşi şi Bucureşti. Membru fondator al « Tinerimii Ar- tistice », sculptorul Mirea s’a mani- festat cu destulă discreţie şi modestie, impunându-se mai mult ca portre- tist şi ca autor de statutete bine mo- delate, dar care cultivau poate prea mult pitorescul şi expresiile trecătoare, uneori căutând să redea în sculptură ciobănaşi de-ai lui Grigorescu, pentru care însă se cerea mai multă imaginaţie. Contemporan cu marele vizionar impresionist, D. Paciurea, cu ţăranul demiurg C. Brâncuşi şi cu sculptorii mai tineri care vor căuta monumen- talitatea sculpturală, Dimitrie Mirea, care a făcut şi bustul lui Radu Negru aflat în parcul din Câmpu-Lungul mus- celean, oraş în care s’a şi născut, va fi pomenit ca un devotat şi demn artist din vremurile necesare formării artei noastre. P. C. Cartea lui Antonio Soria, Artele în Spania scrisă, direct pentru noi, am primit-o ca pe un gest de sinceritate masivă, (e editată, splendid, cu cheltu- ielile coloniei spaniole) lipsit de reto- rism. Dintre popoarele latine, de sigur, <ţă, structural, sufletul spaniol ne e cel mai apropiat: între Italieni, me- 730 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE diteranieni retorici, impetuoşi, liric sentimentali, refuzând o prea mare autocritică (scepticismul lui Papini a rămas pentru ei un caz), — şi între Francezi care, dimpotrivă, au simţul critic hiperdesvoltat, sunt prea scep- tici şi cei mai ironici oameni din lume. Sufletul spaniol (şi al nostru) conciliază aceşti poli într’o sinteză proprie. Excelenţa Sa contele Rojas y Mo- reno, ministrul Spaniei (a cărui ari- stocraţie de cultură a impresionat pe cei ce au avut norocul să-l cunoască), prefaţând cartea, o prezintă foarte just: «Artele în Spania» alcătuieşte o călăuză, un compendiu. Cartea nu aspiră să fie o operă de adâncime, ci de suprafaţă, ca un pasaj dintr’o operă, pe care spectatorii îl fredo- nează la ieşirea dela reprezentaţie, fără a-şi da seama că muzica a pus stăpânire pe ei şi că le răsună din adâncuri. E ca un pavilion într’un târg de mostre ». E deplină nu numai ca- racterizarea cărţii, dar şi a artei spa- niole : « Ca şi voi Românii, noi Spa- niolii am avut -o ocupaţie de căpetenie: să luptăm pentru a trăi: — « Primum vivere »... Arta presupune viaţă se- dentară, pace, linişte, rafinament, ba se spune chiar, slăbire şi decadenţă a puterii. Sigur e că apogeul nostru artistic coincide cu zorile scăderii noa- stre politice ». « Una şi felurită, arta spaniolă, în care fiecare pictor înseamnă o şcoală, aceasta e puterea năvalnică a perso- nalităţii ei: iar şcoala trăieşte atât cât trăieşte geniul ce a creat-o şi care dispare apoi Ară a lăsa discipoli: Ve- lasquez, Murillo, Ribera, Zurbaran, El Greco, Goya. Vitalitatea clocoti- toare, individualitatea răsvrătită — ge- niu al rasei». «La Prado aveţi cea mai bună pinacotecă din lume. Şi în ea, niciun singur tablou dobândit prin rapt sau prin jaf». Cartea e foarte documentată, abun- dând în date, cu 273 de fotografii, pe un spaţiu prea redus de 200 de pagini, în schimb aproape toate reu- şite, multe însă trebuind să fie repro- duse prea în mic (fig. 171, 173, 174, etc.) de sigur din lipsă de hârtie, executate la Marvan, impecabil cu unele excepţii (ca cele dela p. 158—9). Acest prim volum, care ajunge până la Renaştere, în afară de marele in- teres informativ şi artistic, purtându-te prin lumea de vis a artei spaniole, realizează, prin condiţiile tehnice de un lux şi o eleganţă desăvârşite, una din execuţiile grafice cele mai occi- dentale ce le avem; din câte cunosc de istoria artei la noi, cea mai fru- moasă. Ovidiu Drimba Colonel C. Atanasiu, Elan răz- boinic, Bucureşti, Imprimeriile « Cu- rentul », 1942, 48 pag. Trebuie să re- cunoaştem, fără menajamente, că, în lumea ştiinţifică românească, proble- mele de sociologia şi de psihologia războiului, nu au constituit şi nu con- stituie nici astăzi un obiect de per- manentă preocupare sau de asiduă cercetare. Doar, în mod cu totul spo- radic, aceste probleme au format une- ori obiectul unor studii cu un ca- racter ştiinţific. Studiul d-lui Colonel C. Atanasiu, conceput şi dat la iveală în urma sân- geroasei încleştări care zguduie din temelii structura socială a veacului nostru şi ale cărei rezultate — indife- rent de victoriile sau înfrângerile unora sau altora din beligeranţi — vor con- stitui preambulul unor noui forme de viaţă socială, încearcă să lămu- NOTE 731 rească câteva din conceptele funda- mentale ale psihologiei militare. Autorul, analizând două din noţiu- nile frecvent întrebuinţate de psiho- logia militară — spirit militar şi spirit războinic — îşi pune întrebarea dacă aceste două noţiuni, şi în special se- cunda, reuşesc să cuprindă în sfera lor, toate manifestările omeneşti iz- vorîte din încordarea fără egal. a celor care înfruntă moartea pe câmpul de luptă. Considerând spiritul militar ca cea dintâi stare sufletească a unei armate organizate, şi care se caracterizează prin disciplină, camaraderie, onoare, etc., d. Col. C. Atanasiu constată că practica războiului pune în joc re- sorturi mult mai adânci ale sufletului omenesc, decât cele ce stau la baza spiritului militar. întreaga stare de spirit ce străbate fiinţa umană în preajma sau în timpul războaielor, şi care imprimă caracterul agresiv atitu- dinilor individului, este ceva mai mult decât o stare de conştiinţă. Ea izvo- răşte din străfundurile psihicului ome- nesc, fiind denumită de psihologia militară cu termenul de spirit răz- boinic. Tendinţa de combativitate, de agre- sivitate, este ceva care vine de din- colo de psihic. Ea coboară deadreptul din biologic, fiind de natură instinc- tuală. Este o reacţiune spontană a individului, a neamului sau a rasei, faţă de o acţiune oarecare şi nu poate fi cuprinsă în noţiunea de spirit răz- boinic. Autorul o denumeşte, cu un ter- men propriu, elan războinic. Elanul războinic este în primul rând, o potenţă caracteristică unor anumite rase, şi se prezintă sub formă activă sau sub formă latentă. In epo- cile de pace, acest elan războinic în stare latentă, poate fi văzut manife- . stându-se sub forma unui avânt etnic, naţionalist. întrebării dacă elanul răz- boinic poate ridica fiinţa umană pe un plan superior, de făurire a isto- riei, i se poate da un răspuns afir- mativ, deoarece, după chiar consta- tările autorului, el este de ordine ra- sială. Studiul d-lui Col. C. Atanasiu este • o valoroasă contribuţie la precizarea şi lămurirea unor probleme de psi- hologie militară, fiind de natură a stârni variate întrebări în legătură cu cel mai important fenomen" al socie- tăţilor umane: războiul. O. Iosif ^R.amiro Ortiz scrie, în « Giomale di politica e di letteratura », rânduri de o inteligenţă penetrantă despre poezia marelui spaniol, mort înainte cu 5 ani. «Poezia lui Miguel de Una- muno e caracterizată, ca aceea a aproape tuturor poeţilor spanioli sep- tentrionali (basci, mai ales), de o anu- mită duritate de expresie şi limpezime a formei exterioare. E un fenomen ce se întâlneşte şi la asturianul Ramon de • Basterra, autorul acelei delicioase cărţi despre România, care e La obra de Trajan; dar la Unamuno e încă mai accentuat şi ajunge la teorie estetică. Intr’un curios dialog intitulat Amor y pedagogia, lui Apolodo care afirmă: « En la forma consiste el arte *, Ful- gencio îi răspunde: « En la forma ? En la forma dices ? Saber hacer... saber hacer... mesquinidad 1 La cosa es, como dicen por ahf, pensar alto y sentir hondo...*. Dar Unamuno se înşeală. De sigur că singur < saber hacer » (a şti să faci, n. n.), înţeles în sensul de pură abilitate tehnică, fără înălţimi de gând, nici profunzimi de 73» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sentiment, e o « mesquinidad »; dar a face artă nu e suficient, nici numai « pensar alto y sentir hondo o: e nece- sară « expresia o, şi expresia nu se poate realiza fără «tehnică». Pentru Unamuno, poezia e mai ales «poezie de idei * şi în el e gânditorul care co- mandă compozitorului de versuri. Trebue să recunoşti însă că tot un suflet foarte neliniştit şi liric care înaintea oricărui lucru pune < eul » său şi problemele ideologice şi senti- mentale ale nobilei şi vioaei sale perso- nalităţi, revelează şi paginele filosofice ale acestui foarte original scriitor care ar putea fi definit în acelaşi timp un poet-filosof sau un filosof-poet. Ortiz analizează apoi poema El Cristo de Veldsquez, în care poetul vede o «teorie a religiozităţii castiliane», o religiozitate care se resimte de originea sa semotică: realistă, corporală, umană; poemă pe care Ortiz o socoteşte o Imitatio Cristi modernă, un tratat de Cristologie spaniolă. Studiul, urmând metoda literaturii comparate, familiară autorului, e tot atât de judicios ca şi antecedentele care, în această revistă, formează ciclul «Poeţi spanioli de ieri şi de azi». Ovidiu Drimba iteratura croată de azi. Tot în acelaşi număr din « Giornale di poli- tica e di letterature » o « Panoramă a vieţii croate» ne informează despre mişcarea culturală a noului Stat croat, activitate patronată de guvern şi mai ales de Ministerul Educaţiei, care l-a avut în frunte pe omul de vastă perso- nalitate politică şi literară, romancierul Mile Buda, iar azi chiar pe Ante Pavelic. Numărul revistelor s’a înmulţit cu importantul săptămânal « Knijezvni Tjednik». Institutul bibliografic croat continuă publicarea marei Enciclopedii croate, din care au ieşit până acum două volume, în curs fiind alte două. Activitatea editorială a fost intensă. Printre importantele cărţi de poezie: acele ale lui Kos, Alfirevic şi Matija- sevic, precum şi o remarcabilă anto- logie (aflăm că este în curs de tradu- cere şi în româneşte). In proză se impune marele romancier Mile Budak care şi-a reeditat câteva din cărţile sale de mare succes precum şi ineditele «Pe vulcani * şi * Musinka ». Alte romane remarcabile au scos Lovric şi Vlajisavljevic. Trebuesc remarcate studiile «Din literaturile străine » (Haler), « Litera- tură şi popor * (Barac) şi «Ars et Artifex» (Vladislav Kusan). St. Zim- merman, profesor la Universitatea din Zagreb a scris «Filosofia vieţii *, iar Dragutin Cepul ic un tratat despre « individualitate *. Ceea ce trebue subliniat în mişcarea culturală croată e faptul participării directe şi intense a guvernului care o patronează. O. D. Schiaffini şi relaţiile româno-ita- lietie. In « Nuova Antologia » (16 Sept. 1942) publică un foarte interesant studiu Alfredo Schiaffini, sub titlul Italianitâ nell’Europa di Sud-Est». După ce subliniază importanţa econo- mică şi comercială a Veneţiei care, în Evul Mediu, devenise nu atât un oraş italian cât capitala italiană a unui enorm imperiu colonial din Orient», după ce îl citează pe Iorga care susţinea prelungirea până târziu a italienităţii în Creta, Cipru, Rodos şi Chios, de unde negustorii ajung până în Mol- dova şi Polonia, — Schiaffini afirmă NOTE 733 că «Veneţiei îi revine funcţia, până aici proprie Bizanţului, şi care în nordul Balcanilor era şi va fi salvată de România, de a salvgarda civilizaţia Occidentului». Niciun stat din Balcani n’a scăpat de sub influenţa, de o natură sau alta, a Italiei; singură Bulgaria, din cauza că a fost supusă semilunii. Cât despre România, deşi izolată geografic, de ortodoxie şi slavism, în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, ajunge la Italia Renaşterii prin Po- lonia, dar şi « graţie urcării pe tronul Moldovei şi Valachiei a Grecilor* din Fanar care studiaseră la Padua, Pavia şi Pisa», precum şi multor traduceri din autorii italieni în greceşte, limbă cunoscută la noi. « Intr’un mod mai direct, Italia a putut să influenţeze asupra României în veacul al XlX-lea, dar încă cu mult înainte influenţase şi va influenţa încă în parte în veacul al XVIII-lea, prin Veneţia, a cărei artă a fost reprodusă în arhitectura bisericească şi a mănăstirilor româ- neşti, graţie Dalmaţilor şi Sârbilor, şi mai ales a dat naştere, într’o splendidă fuziune de baroc şi de bizantin, stilului aşa zis « brâncovenesc ». Iar tipografia lui Macarie pleacă tot din Veneţia. Tratatul din Nimfeo, acordând Genovezilor absolutul drept de acces la Marea Neagră, aceştia pun bazele unor centre importante, ca Vicina (azi dispărută), Licostomo (Chilia), Mauro- castro (Cetatea Albă). Dar opinia acelui economist pe care îl citează Schiaffini ni se pare exagerată, când se afirmă că aceste cetăţi au determinat desfăşu- rarea în forme concrete a individuali- tăţii naţionale şi lingvistice a princi- patelor Moldovei şi Valahiei, pentrucă, punându-le în comunicaţie directă cu lumea italiană le împrumutară o struc- tură economică « appropriata a rinvi- gorirli, stringerli e organizzarli nella lotta contro i Turchi ». Mai ales argu- mentaţia ni se pare puţin cam nesufi- cientă. O. D. Jntr’un articol din «Erbarzto Martie 1941, D-rul în drept M. Kuper se ocupă de problema filiaţiei de sânge, din punct de vedere juridic. Noile cercetări au adus multă lumină precizând că există o deosebire între filiaţia formală, aşa cum e prevăzută de legi, şi filiaţia reală, de sânge. Ca urmare a noilor concepţii, multe per- soane s’au întrebat dacă ei sunt cu adevărat tatăl copilului, pe care îl întreţin şi s’au adresat justiţiei pentru a stabili filiaţia de sânge. De altă parte femei, care au născut copii nelegitimi şi care în timpul concepţiei au avut •relaţii cu mai mulţi bărbaţi şi ca atare legea nu le permite să ceară dela cineva mijloace de trai pentru copil, se găsesc în imposibilitate de a îşi dovedi descendenţa ariană şi pentru aceasta se adresează justiţiei. Legea însă nu prevedea până acum nimic în ceea ce priveşte descendenţa, căci unele tri- bunale au declarat inadmisibile atari cereri din punct de vedere de drept. Diferiţi jurişti şi autori luând însă în cercetare chestiunea din punct de vedere biologic, au susţinut teza con- trarie şi au cerut tribunalelor să re- zolve chestia cum vedem mai jos. In afară de cercetările necesitate de ereditate şi de rasă, e necesar a se face examenul sângelui pentru a stabili grupele sanghine ale părintelui real şi ale copilului ce se pretinde a fi al lui. In adevăr, acest examen este indispen- sabil pentru lămurirea filiaţiei. Pentru precizarea paternităţii, avem în prima linie determinarea grupelor sanghine 734 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE A, B, AB şi O şi factorii sanghini M şi N, pe ■* urmă caracterele părului (coloare, formă, vârtej, aşezare), ale ochiului (coloare, iris, gene, sprâncene, spaţiul dintre pleoape), ale nasului (lungime, lăţime, rădăcina, vârf, bază, forma nărilor şi ale aripelor nasului), ale urechei (forma generală, poziţia lobului urechei, helix, antehelix, ska- pha, tragus antitragus, incisura anti- tragus, proeminenţa lui Darwin), cât şi alte caractere ale feţei, amprentele digitale ale mâinilor, degetelor şi ale tălpilor, etc. Pe drept cuvânt, societatea germană pentru studiul rasei cere ca expertizele relative la căutarea paternităţii să fie făcute numai de medicii care au făcut studii 3 ani într’un institut pentru cercetări a eredităţii şi rassei. In Ger- mania există 9 institute de acest fel. Valoarea certificatului heredobio- logic a fost recunoscută de Curtea supremă şi de legiuitori în ultimii ani. Prin atare certificat, se poate în prima linie să se probeze că e imposibil ca un copil să fie fiul unui bărbat, care este tatăl său legal (sentinţa din 30 Martie 1939 a Tribunalului Reichului). Afară de aceasta, s’a mai stabilit prin sentinţa din 13.1.1939 a Kammer- gerichtului, că dacă tatăl presupus şi fiul prezintă un mare număr de carac- tere comune, se poate afirma cu o «probabilitate apropiată de siguranţă » existenţa paternităţii. Chiar când fe- meia în timpul concepţiei a avut relaţii şi cu alţi bărbaţi, certificatul pe care vorbim îşi păstrează valoarea. Partidul rasist a adoptat o atitudine analoagă, cerând însă ca medicii care dau certificatul să fie persoane expe- rimentate, conştiente de răspunderea lor. (Der Rechtstreit auf Feststellung des Bestehens oder mchtbestehens der Blut- măssigen Abstammung, de Dr. M. Ku- per în Erbarzt, Mărz 1941). Dr. State Drăgănescu Doctorul W. Trin a cercetat po- pulaţia din provincia Hessa spre a vedea modul cum se aleg soţii între ei (selecţionarea soţilor). S’a căutat să se vadă ce rol are me- seria, statura, coloarea ochilor, co- loarea părului şi tipul somatic, în con- tractarea căsătoriilor. S’a cercetat epoca dela 1860 până la 1930. Numărul căsătoriilor examinate din acest punct de vedere se ridică la 1074. Autorul a căutat să vadă dacă băr- baţii având un caracter tipic îşi aleg de preferinţă soţii având acelaşi ca- racter tipic. Cercetările au arătat că în ceea ce priveşte meseria există o selecţionare pozitivă sigură. Bărbaţii se căsătoresc de preferinţă cu fete, al căror tată exercită aceeaşi meserie ca şi ei. Şi în ce priveşte tipul somatic s’a observat de asemenea o alegere pozi- tivă, soţii alegând în general soţii cu acelaşi tip somatic ca ei. Pentru ambele caractere, e valabil dictonul: cele de acelaşi fel se strâng la un loc. Cu totul altfel se petrec lucrurile în ceea ce priveşte înălţimea, coloarea ochilor şi părului. Aici nu găsim nicio tendinţă pozitivă la căsă- torii. Alegerea bărbaţilor se face inde- pendent de înălţime şi de coloarea ochilor şi părului femeii. (Paarungssiebung, de Dr. W. Trin, în Erbarzt, Febr. 1942). Dr. State Drăgănescu Pe lângă Universitatea germană din Praga, s’a înfiinţat un Institut pentru igiena eredităţii şi a rasei (1 Aprilie 1940), care funcţionează în NOTE 735 fostul Institut Purkinje, unde are un număr suficient de camere. In afară de camere de locuit pentru personal, sunt mai multe laboratoare bine în- zestrate pentru experienţe pe animale şi camere pentru animale, o mare sală de muzeu, o sală mică de cursuri cu 90 locuri, camere de lucru pentru asistenţi, cameră obscură, cameră pentru fotografiat, o mare sală pentru bibliotecă şi locuinţe pentru asistenţi. O sală mare de conferinţe pentru 300 de ascultători, prevăzută cu aparatele de proecţie şi de filme din cele mai modeme. Cursurile ce se fac aici sunt obliga- torii pentru studenţii în medicină şi chiar pentru studenţii Facultăţii de drept şi de ştiinţe de stat. Prelegerile se fac acum pe înţelegerea tuturor, nu numai a studenţilor dela medicină. Institutul are menirea nu numai să răspândească cunoştinţele de igienă hereditară şi a rasei, dar a face cerce- tări în această direcţie, continuând tradiţia şcoalei lui Rudin. Astfel prof. K. Thums, cu ajutoml metodei gemenilor şi prin studiul pro- nosticului hereditar empiric, a început studii sistematice asupra problemelor de heredopatologie. In Boemia numărul mare de căsă- torii între germani şi cehi pune nbi probleme de hereditate şi aduce un material important de fapte, care trebue cercetat de Institut. Azi în urma căsătoriilor mixte, gra- niţa dintre poporul german şi ceh s’a deplasat în favoarea Germaniei în ultimul secol. In trecut însă, din căsă- toriile mixte au ieşit descendenţi fără sentiment naţional german care s’au pierdut în masa cehă. Institutul lucrează în colaborare cu alte Institute şi clinici ale Facultăţii de Medicină pentru studiul problemelor de heredopathologie. Institutul se mai ocupă cu nume- roase cercetări ale paternităţii din punct de vedere hereditar şi rasial, cerute de tribunale. Pe lângă Institut, s’a creat în 1941 o societate a fermierilor din Praga pentru higiena rasei. Crearea unui atare Institut este o necesitate pentru orice ţară, care trebue să aibă pe primul ei plan pă- strarea unităţii ei rasiale. (« Das Institut fur Erb- u. Rassen- hygiene der Deutschen Karl XJniver- sităt in Prag », de Prof. Dr. Karl Thums. Erbarzt, April 1942). Dr. State Drăgănescu Cărţi germane de război: Das Ge- sicht des Krieges. Această carte cu re- portaje şi fotografii de război, editată de Union Deutsche Verlagsgesell- schaft Berlin (3t Ausgabe des « Deut- schen Kamera Almanachus ») sub în- grijirea lui Karl Weiss, este un inte- resant document al războiului actual. Reportajul de război, dar mai ales fotografierea şi filmarea, sunt ino- vaţii ale războiului de azi. Spre deo- sebire de documentele de război ale artiştilor, scriitori, pictori şi sculptori, purtând amprenta individualităţii lor artistice, fotografia şi filmul sunt in- stantanee luate în momentele luptei care altfel nu ar fi putut fi niciodată fixate şi redate. Există desigur o fundamentală deo- sebire între filmare şi fotografiere, de o parte şi între operele artistice de război, de altă parte. Expoziţia « Război şi Artă » pe care am vizitat-o recent este cea mai elocventă do- vadă. Totuşi fotografia şi filmul au şi ele valoarea lor. In timp ce artistul 736 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu va putea reda niciodată complet faza unei luptet noile unităţi de front (P.K.), ale celor care merg pentru fotografiere şi filmare în pri- mele linii de război, redau exact toate momentele luptei, aşa cum vedem în jurnalele de război săptămânale sau în seriile de fotografii-documente. Chiar dacă nu sunt realizări artistice — repeziciunea şi împrejurările în care sunt făcute constituind o piedică — sunt totuşi documente importante. In afară de faptul că menţin o legă- tură directă între front şi patrie, ele pot servi şi ca material de propagandă. Cartea « Das Gesicht des Krieges » este o colecţie de reportaje şi foto- grafii de război unică în acest fel până acum, de aceea interesul pe care-1 prezintă este deosebit. P. N. ]VIoldova Nouă *, revistă de studii ţi cercetări transnistriene. închinată preocupărilor de viaţă ale Românilor de peste Nistru, revista «Moldova Nouă » a putut — graţie abilităţii şi legăturilor directorului ei, d. N. P. Smochină —- să grupeze şi în acest număr colaboratori de mâna întâia, care să asigure — pe lângă unitatea de program — şi ţinuta ştiinţifică şi literară ce se desprinde din ansamblul tuturor articolelor. Unele din ele sunt traduse în limbile germană şi italiană, pentru a fi mai uşor accesibile în străinătate, revista având şi caracter de propagandă pentru dreptatea cau- zei româneşti de peste Nistru. Colaborează la ultimul număr d-nii: I. Simionescu (Transnistrienii), N. P. Smochină (I. Romeni fra il Dniester ed il Bug şi Din anuarul Românilor transnistrieni). Ne oprim asupra inte- resantului articol al d-lui Aurel V. Sava: Documente moldoveneşti, pri- vitoare la Românii de peste Nistru (1574—1829), unde se vorbeşte despre o localitate de peste Nistru sub juris- dicţia Domnilor Moldovei. Se publică documentul original din 10 Mai 1574, prin care Ioan Vodă cel Cumplit dărueşte lui Ioan Golia şi lui Eremia pârcălabul două locuri în pustie: unul Oxintia pe Nistru, cu loc de moară de cea parte a Nistrului, pe pârâu la gura Iahurlucului şi altul la capătul Peşterei, din sus de vechiul Orhei. Caracteristic în acest document este — cum spune autorul — faptul descă- lecării româneşti şi a aşezării cu hrisov domnesc, dincolo de Nistru, pe un pământ socotit la 1574 ca « dominium eminens» al coroanei moldoveneşti. Se mai dau legături de răzeşie între satele de pe ambele maluri ale fluviului şi un litigiu de drept internaţional pentru un pod umblător: documentul din 1779 prin care Domnul Constantin Dim. Moruzi rândueşte pe serdarii de Orhei să uzeze de represalii dacă Leşii nu vor îngădui să umble pe Nistru podul Alexandrei Sturza, proprietara moşiei Molovata. Mai semnează articole: I. Dumi- traşcu (Românii transnistrieni în Rada centrală ucraineană în 1918), Con- stantin Puşcaşu (Amintiri pentru.. . « Transnistria »), Pan. Halippa (Nistrul în literatura română), D. Strungaru (Folclorul moldovenimei orientale), N. Macovei (T. Burada), Const. Hol- ban (Nistrul e tot apă moldovenească), Em. Diaconescu (Bate ceasul dreptăţii pentru Românii de peste Nistru), Petre Bănescu (Misiunea românis- mului la porţile asiatice ale Europei), etc. Revista apare într’o mulţumitoare ţinută grafică. V. Mihordea INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI DIN OAUZA LIP3EI GENERALE DE HÂRTIE, REVISTA 8B VEDE OU REGRET ÎN IMPOSIBILITATE DE A MAI TIPĂRI EXTRASE DIN 8TUDIILE APĂRUTE ÎN 8UMARUL SĂU. COLABORATORII REVISTEI 8UNT RUGAT! CA, ODATA OU MANUSORISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTA, UNDE SA LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL Şl, DAOA Împrejurările permit aceasta, prima oorecturA. ÎN CEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIEOARUI MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DACA MANU- SCRISUL A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. DIN MOTIVE FINANCIARE, REDACŢIA NU tŞI POATE LUA OBLIGAŢIA DE A RĂSPUNDE Şl OELOR ALE OĂROR MANUSORISE NU AU FOST ACCEPTATE. MANUSORISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE DUPĂ NECESITĂŢILE DE ORDIN REDAOTiONAL. MANUSORISELE NEPUBLICATE NU 8E ÎNAPOIAZĂ, AUTORUL OONSIDERÂNDU-SE ^OBLIGAT SĂ-ŞI PĂSTREZE OOPIILE NECESARE. EDITURA FUNDAŢIEI REGALE PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Director: Prof. D. CARACOSTEA Anunţă apariţia următoarelor volume care se găsesc in librăriile din Capitală ’ şi din întreaga ţară: TH. CAPIDAN: SHAKESPEARE: N. DAV1DESCU: NICOLAE COST1N: ESCHIL: SHAKESPEARE: D. CARACOSTEA: AL. T. STAMATIAD: N. CARTOJAN: Ing. NIC. P. CONSTANTI- NESCU: ARON COTRUŞ: CALDERON DE LA BARCA: EUSEBIU CAMILAR: OVIDIU PAPADIMA: SHAKESPEARE: G. OPRESCU: Macedoromânii Cum vă place, în trad. d-lui Prof. P. Grimm Renaşterea Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită de Ioan St. Petre Orestia, în trad. d-lui G. Murnu Poveste de iarnă, trad. Dr. Prctopopescu Expresivitatea limbii române Cortegiul amintirilor Istoria literaturii române vechi, voi. II Enciclopedia invenţiunilor tehnice, voi. II Rapsodia dacă Viaţa este vis, în trad. d-lui Al. Popescu-Telega Cordun . Neam, sat, oraş în poezia lui Octavian Goga . Regele Lear, în trad. d-lui Dragoş Protopopescu Grafica românească în sec. al XlX-lea ! In cursul anului vor apărea următoarele opere: S. MEHEDINŢI: MIHAIL SADOVEANU: M. EMINESCU: V. VOICULESCU: B. FRANKLIN: AMIRAL BYRD: C. KIRIŢESC'u: HELIADE RĂDULESCU: AL. MACEDONSKI: OTILIA CAZIMIR: I. AGÂRBICEANU: MIRCEA ELIADE: LUCIAN BLAGA: N. BĂRBULESCU: I. POPESCU-VOITEŞTI: Ing. GH. MANEA: EMIL GIURGIUCA: ANIŞOARA ODEANU: N. DAVIDESCU: ION LUCA: CERVANTES: V. PAPILIAN: OVIDIU PAPADIMA: LOPE DE VEGA: AL. O. TEODOREANU: Dr. N. C. PAULESCU: Opere complete, voi. I Opere complete, voi. III Opere, voi. II Umbra, teatru Autobiografie, în trad. Pr. F. M. Gâldău Singur, în trad. d-lui B. Brezeanu Şcoala română în răscrucea vremurilor Opere, voi. II, ed. îngr. Prof. D. Popoyici Opere, voi. III, sub îngrijirea d-lui Prof. T.Vianu A murit Luchi Licean odinioară 1 Insula lui Euthanasiu Trilogia cunoaşterii Din tainele derivatelor Noţiuni de Geologie Petrolul românesc Sarea regiunilor carpatice româneşti Curs de amenajarea, organizarea fi exploatarea fabricilor Dincolo de pădure Moartea în cetate Antologie critică Amon-Ra şi Rachieriţa, teatru Iscusitul Don Quijote dela Mancha, în trad. d-lui Al. Popescu-Telega Manechinul lui Igor şi alte poveşti de iubire Creatorii şi lumea lor Teatru ales, în trad. d-lui Al. Popescu-Teleg» Caiet, ediţia Il-a Opere, ediţie îngrijită de Dr. V. Trifii MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STAT OLOI. IMPRIMERIA NAŢIONALI. —C. 83.310.