REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VIII i IULIE 1941 Nr. 7 TH. CAPIDAN................ Atlasul Iinguistic român........... T. ARGHEZI ................Versuri............................. N. ALOMAN ................. Mina de aur........................ AL. T. STAMATIAD ..........Eşarfe de mătase ..................... NESTOR CAMARIANO .......... Erast a lui Salomon Gessner în literatura greacă şi română .............. MARCEL ROMANESCU .... Meşterul de mozaicuri.................... VICTOR STOE................ Chipuri tremurătoare .............. THEODOR RÂŞCANU............ Chestiunea Ucrainei ............... IULIAN POPA................ Nocturnă........................... AUREL TITA ................ Traduceri din Malarmă, Villon şi Valăry.. D. CARACOSTEA.............. Creativitatea eminesciană.......... 3 22 26 60 64 82 88 90 114 115 119 CINCIZECI DE ANI DELA MOARTEA LUI KOGĂLNICEANU PERPESSICIUS............... Jurnal de lector (Kogălniceanu, I.) .... 145 IOAN DIMITRIE SUCIU-------- Mihail Kogălniceanu .................... 151 ŞERBAN CIOCULESCU..........Scriitorul............................... 164 CRONICI CRONICA SOCIALĂ de EmanoilBuciiţa ; DRAMA PSIHOLOGICĂŞI DRAMA VOLUNTARISTĂ de Wolf von Aichelburg; ÎNSEMNĂRI CU PRIVIRE LA PICTORUL CAROL POPP SATMARY de G. Bora; DOCUMENTE ISTORICE TRANSILVANE de Vasile Netea; ORDINE ŞI IDEAL de Vintilă Teodor eseu; JOSfi MARIA PEMAN: POEMA DE LA BESTIA Y EL ANGEL de Olga Caba ; CE-A ADUS NOU NIETZSCHE de Octavian Vuia REVISTA REVISTELOR NOTE Datoria cărturarilor faţă de Basarabia, Bucovina şi de fraţii transnistrieni — Fiinţa Transilvaniei definită de Profesorul S. Mehedinţi — Spiritualizarea lui Zalmoxis — Activitatea d-lui Dan Simionescu — « Satul, izvor de viaţă românească » de d. Anton Balotă — Articole despre ţara noastră în revistele germane — Salonul Oficial de Pictură şi Sculptură — Un vechi dicţionar latin — Poetul Ion Frunzetti — Interpretarea lui Schumann — Mozaic etnic ? — Studiul d-lui Gottlieb Brandsch despre muzica populară românească — 240 PAGINI — 30 LEI „o NUMĂRUL REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 9 REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEi I. AL. BRĂTESCU-V OINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: CAMIL PETRESCU REDACŢIA ADMINIST R A Ţ I A CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE BUCUREŞTI III 89, BULEVARDUL LASCĂR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.500 EXEMPLARUL 30 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE DIRECŢIUNEA GENERALĂ A FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VIII, Nr. 7) IULIE 1941 BUCUREŞTI UNIUNEA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE 39, Bulevardul Ţascăr Catarg!, 39 ATLASUL LINGUISTIC ROMÂN A apărut partea a doua din «Atlasul Linguistic Român», editat de Muzeul Limbii Române de sub conducerea lui Sextil Puşcariu. Autorii acestei lucrări, în cele două părţi în care apare, sunt Sever Pop şi Emil Petrovici1). Publicarea acestei grandioase opere, care este singura în tot Sud-Estul european, a constituit una din preocupările de căpetenie ale şcoalei linguistice din Cluj. De aceea nu ne sfiim să afirmăm dela început că ea reprezintă cea mai strălucită realizare pe terenul linguistic, istoric şi naţional a unor străduinţe aproape de două decenii, depuse de toţi membrii Muzeului Limbii Române. Spre a putea înţelege mai uşor valoarea acestei publicaţii, în cele ce urmează voi încerca să arăt în câteva pagine împrejurările în care a fost concepută realizarea ei, stadiul în care se aflau cer- cetările referitoare la studiul limbii, precum şi rezultatele la care s’a ajuns. # • * întâmplarea a făcut ca, imediat după războiul mondial, înfiin- ţarea Universităţii din Cluj, care acum s’a mutat vremelnic la Sibiu, să se producă într’un moment, când în cercetările linguistice din Apus se inaugura o nouă metodă de investigaţie. Ea urma 1) întreaga lucrare, concepută în zece volume mari, se publică în două părţi: Partea întâi cuprinde şase volume şi publicarea ei este în sarcina lui Sever Pop; partea a doua restul, cu a cărei publicare se ocupă Emil Petrovici. Primul volum din partea I a apărut în 1938. Acelaşi volum din partea II trebuia să apară după un an. întârzierea lui a provenit probabil din cauza evenimentelor din vara trecută, când Universitatea română din Cluj, de care ţine Muzeul Limbii Ro- mâne, a trebuit să se mute la Sibiu. 1* 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE după alte două care se dovediseră insuficiente. Anume, în prima fază a cercetărilor linguistice, când studiul istoriei luase o desvol- tare destul de mare, s’a folosit foarte mult metoda istorică, bazată pe elementul comparativ. Ea a dat rezultate surprinzător de neaşteptate, întru cât, cu ajutorul ei, s’a putut stabili pentru întâia dată înrudirea limbilor indoeuropene, vorbite aproape în toată Europa şi în o bună parte din Asia, ca şi derivarea lor dintr’una singură. Astfel, pe temeiul ei, s’a putut stabili că cuvinte din limbi vorbite de popoare cu totul deosebite, cum ar fi bunăoară germ. « Tochter », gr. « thygater », ind. « duhitar », etc., derivă din aceeaşi rădăcină indoeuropeană. Procedeul era simplu: se recunoşteau mai întâi concordanţele, după care apoi se proceda la stabilirea corespondenţelor istorice, până se ajungea la forma de origine. Această metodă se impusese atât de mult în faza primelor cercetări, încât multă vreme se crezuse că, cu aju- torul ei, se vor putea deslega toate problemele referitoare la schim- bările din limbă. Mai târziu s’a putut observa însă, că procedeul ei era prea mecanizant, spre a putea lămuri toate faptele din viaţa unei limbi. Limba omenească, aşa cum este făcută din cuvinte articulate, nu se produce atât de mecanic cum s’ar părea la prima vedere, pentrucă ea nu trăieşte numai pe buzele celor care o vor- besc, dar şi în sufletul lor. Plecând dela această nouă concepţie despre limbă, linguiştii de mai târziu nu s’au mulţumit să studieze cuvintele numai după acoperişul lor, ci căutau să vadă ceea ce se ascunde sub el. Dar cu aceasta se inaugura o nouă metodă, « psihologică », care completa pe cea dintâi. Fiindcă mai totdeauna la introducerea unei noi metode se cam exagerează rezultatele obţinute, după câteva decenii dela aplicarea ei, s’a putut vedea că nici ea nu este în stare să dea toate lămuririle despre viaţa unei limbi, dacă această viaţă este cău- tată mai mult în limba scrisă, care, într’o prezentare mai îngrijită şi cu caracter de stabilitate, reprezintă o formă oarecum încreme- nită a limbii vorbite. Toate aceste obiecţiuni asupra insuficienţii celor două metode ca şi alte împrejurări de ordin secundar ce nu pot fi expuse aici, au dus la nevoia unor cercetări executate afară la ţară, în direct contact cu vorbirea zilnică, în care expresia ţâş- neşte spontan şi nemeşteşugit din gura omului de rând. Din aceste cercetări pe teren a ieşit o nouă metodă cu caracter « naturalistic », ATLASUL LINGUISTIC ROMAN 5 care a dat naştere la « geografia linguistică ». Ea este astăzi foarte la modă în cercetările linguistice şi, din ea, a ieşit « Atlasul Lin- guistic Român », al cincilea în ordinea celor publicate până acum1). Ca să putem pricepe rostul acestei metode, care trebue înţe- leasă ca o lărgire a celor două precedente nu ca o substituire, trebue să cunoaştem două lucruri: întâi, că limba pe care o vorbim după un sistem stabilit este condusă de anumite norme, al doilea, că, în vorbirea individuală, aceste norme, de cele mai multe ori, nu se aplică la fel de toţi indivizii vorbitori. Din această cauză rezultă că fiecare vorbeşte deosebit, că într’un fel se vorbeşte la oraş în altfel la ţară, că, în fine, aceeaşi limbă, din aceeaşi localitate se deo- sebeşte după starea de cultură, vârstă, ocupaţiune şi straturile sociale. Nu mai adăogăm aici, fireşte, şi cazurile când vorbitorii nu sunt din aceeaşi localitate, sau, şi dacă sunt, unul din părinţi vine din altă parte. Date fiind toate aceste posibilităţi de modificare a limbii, deşi normele pe temeiul cărora se aplică rămân aceleaşi pentru toţi, noua metodă introdusă prin studiul limbii pe teren vine să con- troleze felul cum se comportă individul vorbitor faţă de aceste norme, atunci când încearcă să se servească de limbă în mod cloectiv, ca mijloc de a se înţelege cu semenii săi şi, individual, ca o nevoie de a se exprima el însuşi. Ceea ce ştim noi despre limba noastră, se reduce mai mult la forma ei comună care, cu desvoltarea vieţii la oraşe, a luat pro- porţii destul de mari, înlocuind graiurile locale. Sub acest raport stăm ceva mai bine cu limba textelor vechi. In acest domeniu s’au făcut unele progrese, fiindcă s’a studiat, dela text la text, starea limbii dintr’o epocă oarecare. Pe temeiul acestor studii cunoaştem mai mult sau mai puţin limba din secolul XVII sau al XVIII-lea, după anumite particularităţi, pe care le învăţăm pe din afară. In fond şi aici ceea ce ştim despre limba noastră pe această cale se reduce la foarte puţin, faţă de ceea ce într’adevăr am fi ştiut, dacă limba din textele ajunse până la noi ar fi fost notată din graiul viu, şi cu mijloacele de care dispunem noi astăzi. Din neno- rocire, însă, aceste texte nu numai că n’au fost scrise aşa cum *) *) Primul a fost Atlasul Linguistic al Franţei. După cl a urmat: Atlasul Linguistic Catalan, Atlasul Italiei şi al Elveţiei de Sud, Atlasul Linguistic- Etnografic Italian al Corsicei. 6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ar fi trebuit pentru nevoile studiilor linguistice de azi, dar au mai fost traduse dintr’o limbă care a influenţat foarte mult textul românesc. La aceasta s’a mai adăogat, de sigur, şi sclavia tradiţiei religioase unită cu ignoranţa traducătorului, care, de cele mai multe ori, au deformat pur şi simplu conţinutul textului tradus. La punerea în practică a noii metode pentru controlul normelor cum se aplică la limba pe care o vorbim, se prezentau mai multe posibilităţi, dintre care două puteau fi întrebuinţate cu succes: una, cea mai comodă, ar fi fost, dacă s’ar fi trimes chestionare scrise în toate comunele din ţară, în care învăţătorul sau preotul ar fi trecut în dreptul fiecărei întrebări răspunsurile primite. Pentru popoarele cu o cultură mai înaintată, în care limba se studiază sub anumite aspecte, ea ar fi dat rezultate bune. Ca probă, Germanii, la cercetarea limbii pe teren, s’au servit de această posibilitate. La noi însă, unde puţinii intelectuali nu înţeleg rostul acestor cercetări sau, dacă le înţeleg, nu le dau atenţia cuvenită, n’ar fi dat rezultate bune. De altfel, ea a şi fost încercată de Muzeul Limbii Române la întâile sondaje pentru cunoaşterea comunelor celor mari interesante din punct de vedere linguistic, fără însă să ajungă la un rezultat mulţumitor. A doua posibilitate era de a trimete un anchetator în fiecare comună ce prezintă un interes pentru studiul limbii, unde, după ce îşi alege subiectul, îşi însem- nează singur răspunsurile primite dela el, după un chestionar pregătit de mai înainte. Această posibilitate s’a dovedit foarte bună. Pe temeiul ei s’a alcătuit atlasul nostru ca şi toate cele pu- blicate până acum. Această nouă metodă a fost experimentată mai întâi de şcoala franceză. înainte ea fusese cunoscută şi de învăţaţii germani. Astfel profesorul G. Weigand în 1895 a întreprins prima călătorie în Banat, spre a aduna material de limbă pentru pregătirea unui atlas linguistic român, pe care l-a şi publicat. Trebue să mărturi- sesc, însă, că această încercare, care era foarte bună pentru vremea ei, când cunoştinţele noastre se reduceau aproape numai la lucră- rile lui Fr. Miklosech, privea tot numai acoperişul cuvintelor. Ea nu se interesa şi de viaţa lor. Metoda franceză, din contră, fără a nesocoti forma externă a limbii, urmăreşte tot ceea ce ajută la surprinderea realităţilor linguistice din graiul viu. Aceste realităţi apar mult mai complicate decât se cunosc din limba vorbită şablon, ATLASUL LINGUISTIC ROMÂN 7 din limba scrisă sub forma comună din toate zilele, în fine, din limba artistică sub forma literară sau poetică. Pentru noi Românii această metodă ne este de mare folos, nu numai pentru marile avantaje ştiinţifice pe care ni le oferă în felul în care se aplică, dar şi pentru faptul că ea a venit într’o vreme, când limba comună din vechiul regat n’a putut pătrunde bine prin şcoală, presă, armată şi administraţie în toate ţinuturile din provinciile alipite. De asemenea ea ne-a surprins într’un moment fericit, când, după războiul mondial, cercetările pe teren se puteau face liber pe tot cuprinsul ţării întregite, iar, ca experienţă, venea după mai multe atlase linguistice. Toate aceste atlase, apărute înainte de Atlasul Linguistic Român, ne-au perfecţionat metoda de investigaţie, prin eliminarea părţilor dovedite ca nepractice şi introducerea de elemente nouă, în aşa fel, încât se poate spune, fără cea mai mică exagerare, că atlasul nostru, aşa cum a fost con- ceput şi îl vedem publicat în forma primelor două volume pe care le avem sub ochi, se înfăţişează ca cea mai perfectă realizare a metodei « naturalistice », aplicată la studiul limbii noastre materne. Fireşte, este foarte greu să intrăm în toate amănuntele acestei metode în spaţiul de câteva pagine al acestei reviste. Ajunge să arătăm că, aşa cum va apărea în zece volume, fiecare volum con- ţinând cel puţin câte 150 de hărţi, atlasul nostru reprezintă o fotografie instantanee a graiului românesc de pretutindeni, vorbit nu numai pe întregul cuprins al ţării româneşti, din graniţele ei actuale, dar şi dincolo de aceste graniţe, în părţile locuite de Românii din Ucraina, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Jugoslavia, Bulgaria. Ceva mai mult, fotografia atlasului nostru a prins şi graiul popu- laţiunilor româneşti transdanubiene din întreaga peninsulă balca- nică (Macedonia, Albania, Epir, Tesalia şi Istria). Limba, după cum ştim, se găseşte într’o continuă modificare, iar, la intervale mai mari, îmbracă forme deosebite. Toate aceste forme pentru epocele mai apropiate de noi ne sunt în parte cunos- cute, fie din literatura veche ajunsă până la noi, fie din textele mai noi publicate înainte de apariţia atlasului în cele două vo- lume. Cu toate acestea, ele nu se pot compara nici pe departe cu ceea ce ne oferă atlasul, mai întâi, prin extraordinara bogăţie a formelor, al doilea însă — şi partea aceasta este de o însemnătate covârşitoare pentru cercetările ştiinţifice — prin exactitatea tran- 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE scrierii lor. Ce tezaur nepreţuit reprezintă această bogăţie, aceasta o poate vedea şi aprecia atât linguistul de meserie, cât oricare altul, înzestrat cu simţul limbii, care vede în graiul omenesc nu numai o operă colectivă ca mijloc de înţelegere între oameni, dar şi o acţiune subiectivă, în care simţirea şi gândirea indivi- dului vorbitor se resfrânge până în fibrele lui cele mai intime. Aici este locul să spunem că limba este o artă. Bogăţia forme- lor de limbă, schimbarea ordinei lor în frază sau întrebuinţarea de cuvinte noi nu provin numai dintr’un capriciu al vorbitorului de a schimba ceea ce s’a păstrat prin uz, dar şi dintr’o necesitate de a se exprima altfel decât ceilalţi, de a ieşi, cum s’ar zice, din obişnuit. Această ieşire pentru el capătă o formă mai expresivă. De aceea când se întâmplă în aceeaşi regiune să găsim, alături de forma moştenită, alte multe sinonime care reprezintă creaţiuni in- terne, un fel de neologisme de semnificaţie, sau chiar cuvinte de afară, aceste din urmă nu trebue totdeauna interpretate ca simple înlocuiri prin împrumut, dar şi ca creaţiuni individuale, izvorîte dintr’un simţ particular de a întrebuinţa material lexical mai proaspăt prin cuvinte alese, cuvinte mai frumoase şi mai expresive, în fine, cuvinte deosebite de cele ce se întâlnesc în fiecare zi. * # * Executarea Atlasului Linguistic Român s’a făcut după un plan bine studiat şi aplicat uniform în toate ţinuturile explorate. Anche- tatorii noştri, Sever Pop şi Emil Petrovici, care, după cum am văzut, sunt şi autorii atlasului, n’au alergat din localitate în loca- litate, să întrebe ce vor şi să petreacă cât vor. Vremea lor a fost socotită cu ziua şi ora, iar întrebările fixate în două chestionare: unul mai mic «normal », alcătuit din 2.160 de întrebări, cu încă 60 în introducere, care se raportau mai mult la noţiuni cunoscute de oricine; altul mai mare «desvoltat», în cuprinsul căruia au intrat 4.800 de întrebări referitoare la terminologia specială, încer- când să redea realităţile româneşti sub diferitele ei aspecte în ocu- paţiunile dela ţară. La alcătuirea acestui chestionar s’a dat cea mai mare atenţiune. Plecând dela cele 114 « cuvinte normale » din atlasul lui Weigand, el cuprinde o serie de întrebări, alese anume spre a reda cât mai fidel specificul românesc. La acestea s’au . mai adăogat multe din chestionarul celorlalte atlase romanice. ATLASUL LINGUISTIC ROM.\N 9 Aceasta s’a făcut iarăşi spre a putea avea înaintea noastră mai bine imaginea românităţii orientale în legătură cu aceea a romanităţii occidentale. La alegerea întrebărilor, s’a mai ţinut seama şi de anumite combinaţii, din care uşor se puteau obţine forme referi- toare la aspectul gramatical al limbii1 II). De asemenea alegerea punctelor s’a făcut după ţinuturi. Acolo unde limba era mai unitară, cum sunt ţinuturile de şes, numărul lor a fost mai mic, ales pe o distanţă mai mare. Acolo însă, unde limba era mai variată, cum sunt ţinuturile de munte, numărul lor a fost mai mare, iar distanţa dintre ele mai mică. Peste tot s’au cercetat 301 puncte pentru chestionarul mic şi 80 puncte pentru chestionarul mare. Şi fiindcă limba noastră nu este vorbită numai de ţărani, dar şi de orăşeni şi oameni culţi, în urma unei fericite sugestii pe care ne-a dat-o D. Caracostea, au fost cercetaţi şi doi dintre scriitorii noştri proeminenţi din vechiul regat: Brătescu- Voineşti şi M. Sadoveanu, şi unul din Transilvania: I. Agârbi- ceanu. Inovaţia a fost cu atât mai bine primită, cu cât atlasele străine apărute, ocupându-se exclusiv cu limba din popor, n’au ţinut seamă de straturile superioare şi, prin aceasta, căzând în cealaltă extremitate, au primit un caracter aproape exclusiv dia- lectal, ceea ce, fireşte, pare unilateral. Nu au fost trecute cu vederea nici limbile minoritare. Spre a se putea constata influenţa limbii majoritare asupra lor şi invers, ancheta cu chestionarul mare a cercetat câte două comune bulgare, sârbeşti, rutene, germane, trei ungureşti şi una locuită de Ţigani. In ce priveşte subiectele întrebate, dacă pentru chestionarul mic a fost unul singur, din contră, pentru chestionarul mare au fost mai multe. Numărul lor mai mare şi de vârste deosebite a fost cerut şi de natura întrebărilor referitoare la chestiuni mai subtile şi obiecte puţin cunoscute. Ele se pot obţine greu dela o singură persoană. De altfel, acest procedeu este recomandabil şi pentru o l) In ce priveşte reproducerea materialului linguistic, acesta este grupat după înţelesuri, la fel ca în Atlasul Italiei ţi al Elveţiei de Sud de Jaberg şi Jud. Astfel, în voi. întâi, atât din partea I cât şi din partea II, se cuprind «Părţile corpului omenesc şi boalele lui». La acest mare capitol în voi. întâi din partea II s’au mai adăogat încă alte două capitole: a) Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbători; b) Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule. IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE altă consideraţiune: Prin el se poate obţine o mai mare recoltă a mijloacelor de expresie cu tot felul de nuanţe stilistice. Lipsit de această bogăţie, un atlas, oricât de mare importanţă ar avea pentru ştiinţă sub raportul lexicografic, apare sec pentru cunoa- şterea acelor mijloace de înfrumuseţare a limbii, de care noua metodă trebue să arate mai mare interes. Ţinând seamă de acest lucru, Emil Petrovici, care a făcut explorările cu chestionarul mare, a cules şi texte cu caracter folkloric şi etnografic. Acestea vor fi publicate ca o completare la atlas. Dar pentru culegerea textelor, anchetatorii noştri au încercat să se folosească şi de gramofon. Ar fi fost mijlocul cel mai sigur pentru prinderea atâtor nuanţe ce caracterizează vorbirea curentă, cum ar fi accentul, tonul, ritmul şi altele. Din nenorocire însă încercarea n’a dat rezultate bune, din cauza imperfecţiei aparatului. In Cadrilater, unde împreună cu Sever Pop am făcut anchete la populaţiunile transdanubiene, nu l-am putut întrebuinţa. Lucrările pentru realizarea atlasului au început aproape odată cu fondarea Muzeului Limbii Române din Cluj. Dela început s’a simţit nevoia pregătirii unui tânăr pentru aducerea la îndeplinire a acestei anevoioase lucrări. Acest tânăr a fost găsit în unul din cei doi autori ai atlasului, Sever Pop, care întrunea toate calităţile pentru începerea şi ducerea la sfârşit a acestei opere. Dânsul, după cum se arată chiar în prefaţa lucrării volumului întâi din prima parte, a petrecut doi ani la Paris, urmând cursurile maestrului geografiei linguistice Jules Gillieron. După aceasta a luat parte rând pe rând la anchetele pe teren făcute de autorii atlaselor catalan, elveţian, italian, întorcându-se la Cluj cu toată ştiinţa şi experienţa pentru întreprinderea operei ce-1 aştepta. Aici au început primele lucrări, la care au participat aproape toţi membri Muzeului Limbii Române, cu S. Puşcariu în frunte. Apoi au urmat doi ani de experienţă, după care, în fine, au început anchetele pe teren, la care dela început, alături de Sever Pop, a luat parte şi Emil Petrovici, autorul volumului întâi din partea a doua a atlasului. La urmă de tot şi numai pentru graiurile trans- danubiene au mai participat la anchete şi scriitorul acestor rânduri pentru dialectele aromân şi meglenoromân, iar Sever Pop şi Ştefan Pasca pentru dialectul istroromân. ATLASUL LINGUISTIC ROMAN II După şase ani de muncă grea şi anevoioasă de cercetări pe teren la ţară, pe vreme mai mult urîtă decât frumoasă, pe călduri mari şi geruri grele, dormind câteodată în casa oamenilor cu mulţi copii şi o singură încăpere, cu boli contagioase şi lipsă de alimente, anchetatorii şi autorii atlasului nostru, Sever Pop şi Emil Petrovici, punându-şi sănătatea în pericol şi întrebuinţând cel puţin trei zile de fiecare punct pentru chestionarul mic şi o săptămână pentru chestionarul mare, au început să ne dureze uriaşa operă în curs de apariţie, cartografiind fişe cu fişe întregul material strâns, din care au ieşit cele două volume despre care este vorba în aceste rânduri şi se aşteaptă să apară şi restul. Şi, ca o inovaţie ce nu se întâlneşte la celelalte opere similare, fiecare volum din Atlasul Linguistic Român este însoţit de un alt volum mai mic cu hărţi redactate în colori, intitulat « Micul Atlas Linguistic Român». Din acesta au apărut două: unul pentru voi. I din partea întâi şi altul pentru voi. II din partea a doua. Acesta cuprinde materialul de limbă publicat în atlasul mare din volumul corespunzător cu material necartografiat, cum este cazul cu voi. I din partea întâi, sau aproape exclusiv materialul necarto- grafiat, cum este cazul cu voi. I din partea a doua. In orice caz el nu poate înlocui totdeauna atlasul mare. Cu toate acestea, însemnătatea lui este indiscutabilă, mai întâi, dacă ţinem seama de faptul că atlasul mic reproduce o bună parte din materialul necartografiat în atlasul mare, al doilea însă, fiindcă el reprezintă singurul mijloc de a ne înfăţişa în mod sinoptic, în linii generale şi intuitiv, faptele de limbă sub toate aspectele care interesează studiul ştiinţific al limbii. # # # După ce am cunoscut metoda întrebuinţată la cercetările de limbă pe teren şi modul cum s’a procedat la pregătirea lucrărilor pentru alcătuirea atlasului românesc, să trecem şi să vedem avan- tajele, dar mai ales rezultatele obţinute de această metodă, mai întâi, din cercetările făcute pe temeiul atlaselor publicate în străi- nătate, după aceea din materialul cartografiat în primele două volume ale atlasului nostru. înainte de toate, trebue să ştim că sub raportul structural, un atlas este o simplă operă de lexicografic. Aceasta însemnează că 12 REVISTA FUNDATIU-OR REGALE el nu conţine decât cuvinte, expresii şi scurte construcţii sintactice. Toate acestea la atlasele străine, ţinând seama de principiul între- bărilor directe aplicat la explorarea materialului linguistic, sunt simple traduceri, la care nu poate fi vorba de înregistrarea unor răspunsuri spontane. La atlasul nostru, din contră, ele se caracte- rizează printr’o mai mare spontaneitate întru cât, din cauza uni- tăţii de limbă, răspunsurile obţinute pleacă dela principiul între- bărilor indirecte. Fireşte ele nu pot fi surprinse ca în vorbirea liberă. In orice caz, nefiind simple traduceri, ele se produc mai degajat. De asemenea, aceste răspunsuri fiind individuale, nu reprezintă vorbirea generală. Cine are nevoie de aceasta, trebue să facă cercetări complementare. El oferă numai un mănunchi de fapte pentru orientare. Plecând numai dela această structură particulară a unui atlas linguistic, putem vorbi despre avantajele si rezultatele lui: i Unul dintre cele mai mari avantaje pe care le oferă atlasele publicate este că, faţă de culegerile dialectale făcute până acum, unele la voia întâmplării şi de oricine, altele cu mai multă grijă studiate de persoane competente, ele ne pun la dispoziţie spre cercetare, un bogat material format din elemente tipice bine con- trolate, prinse din graiul viu de o persoană anume pregătită pentru aceasta şi redate într’o scriere cât mai apropiată de rostirea ade- vărată. Acest material,, de sigur, nu este totdeauna complet şi pe toată întinderea ţării controlat. Aşa ceva ar fi cu neputinţă pentru o viaţă de om. Insă aşa cum este, ne poate da cele mai bune orientări în problemele care ne interesează. Pentru o mai amănunţită cunoaştere a particularităţilor din limba unei localităţi sau a unei regiuni limitate, este nevoie de monografii speciale. Din câte s’au făcut până acum ca o completare la atlasele publicate, s’a constatat că, cu mici excepţiuni, ele au confirmat exactitatea redării materialului cartografiat. Un alt avantaj nu mai puţin important decât cel precedent este şi acela că o hartă, în care sunt trecute după localităţi toate formele unui expresiuni date, ne oferă cel mai perfect instrument de com- paraţie prin aceea că, dintr’o singură ochire — mai ales când hărţile sunt colorate — avem în faţa noastră grupate toate varian- tele de rostire sau sinonimele de cuvinte care ne interesează. Cu alte cuvinte, în cuprinsul unei hărţi de dimensiuni potrivite ni se ATLASUL LINGUISTIC ROMÂN 13 înfăţişează, prinse ca într’o fotografie, fapte de limbă care se găsesc răspândite pe un spaţiu infinit de mare. Spre a ne da seama de însemnătatea acestui avantaj, ajunge să ne imaginăm greutăţile ce vom întâmpina şi timpul pe care îl vom pierde, dacă, pentru verificarea fiecărei din ele, vcm fi nevoiţi să căutăm în monografii separate. Rezultatele acestei metode sunt multe şi destul de importante, atunci când valoarea lor nu se exagerează. Astfel, ţinând seamă de varietatea fiecărui fapt de limbă, ea a reuşit să rezolve, în primul rând, problema dialectală, atât de mult discutată înainte de apariţia primului atlas linguistic, în sensul că, admiţând existenţa dialectelor, a contestat prezenţa precisă a limitelor dialectale. Aceasta rezultă din constatarea că, atunci când într’o regiune se produce o modificare în limbă, ea pleacă dela o celulă linguistică a cărei răspândire nu coincide cu aria (izoglosa) unei alte modificări din aceeaşi regiune, care porneşte dela altă celulă linguistică. Această constatare duce la concluzia că fiecare fapt de limbă îşi are limitele sale proprii. Plecând dela această diversitate în producerea fenomenelor linguistice şi punându-se pe un teren cu totul deosebit de acela al metodei « psihologice », care urmăreşte evoluţia istorică a cuvin- telor, cu scopul de a ajunge la originea lor, noua metodă pe care am numit-o « naturalistică » a arătat că orice fapt de limbă îşi are propria lui viaţă, deosebită de aceea a celorlalte. Prin aceasta ca şi prin negarea limitelor dialectale se recunoştea indirect indivi- dualismul în limbă, fapt care a stârnit cea mai puternică reacţiune în contra tuturor acelor care, pe temeiul metodei precedente, vroiau să înăbuşe viaţa limbii în limitele unor «norme ». Fireşte, această reacţiune, la început, a primit forme exagerate, atunci când, prin afirmări categorice, s’a încercat să se dovedească inutilitatea metodelor precedente. Adevărul este, însă, că prin varietatea şi prospeţimea materialului prelucrat, noua metodă aducea atâta experienţă şi deschidea atâtea drumuri nci, încât credinţa în acţiunea uniformă a « normelor » slăbea tot mai mult, iar ideea unei evoluţii organice a limbii apărea din ce în ce mai evidentă. Pe temeiul acestei idei, apoi, s’a descoperit o serie Nu meriţi să te avanseze Marcule, termina Vlad râzând. Avea dreptate Vlad. N’aveam altă misiune decât să scoatem din mina noastră, o sută de vagonete de minereu aurifer pentru şteampuri şi cât mai mult aur nativ în saci. Până se strecurau toţi lucrătorii, Vlad sta întunecat şi înţepenit pe picioarele-i, puţin strâmbe, rezemat pe ferestrele din faţa lăzii, căci el nu şedea jos pe ladă decât când era singur. Pe fiecare care trecea îl încolţea cu câte o observaţie sau cu câte o ironie. Uneori şi glumea cu lucrătorii. Vorbea lent şi cu toate că avea o voce rudimentară, nu-i plăcea să tacă. Ii plăcea în clipele libere să pe- treacă pe socoteala câte unui lucrător, a noastră şi chiar a lui. Numai cu maeştrii şi cu obersteigerul nu-i plăcea să vorbească. Le zicea Dumneavoastră şi Domnule, dar îi dispreţuia. Trecea dela ţăran la inginer fără tranziţie, după cum trecuse şi în viaţă. încet, încet, minerii se scurgeau şi rămâneam la ladă, noi singuri. Era plăcut acolo să stai de vorbă, fiindcă nu ploua. Ne aflam într’una dintre puţinele zone uscate ale minei. Galeria nu era largă, lada mai ocupa şi ea din lărgime şi ca pe orice galerie mai era în plus o linie ferată pentru vagonete 3« REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi un mic canal de scurgere. Tavanul era scund, şi cum lămpile noastre nu luminau departe, ai fi zis că te afli într’o colibă sau într’un beci, dacă n’ar fi fost curentul acela de aer rece, cu miros de praf, dinamită şi mucegai, caracteristic minelor. Cum stăm într’o dimineaţă la ladă ascultând raţionamentele agresive ale lui Vlad, îl privii cu neîncredere şi necaz. Cum adică ? Pentru un dram de orgoliu, renunţa la diferenţa de leafă de 2500 lei, atât de senin pe cât se arăta, sacrificând în plus şi o părticică din demnitatea şi interesele comune ? El cunoştea gândurile noastre şi ne privea cu ironie. Cu Marcu nu discuta, Maieu era evreu. De aceea Marcu şedea într’o atitudine de desaprohare pasivă. Eu îl întrebai: — E bine să fii mare cu leafă mică ? Din poziţia lui dominantă, căci şedea ca de obicei în picioare, în faţa noastră, Vlad riposta semeţ şi voios. Ca să încrucişeze privirile-i dure cu ale noastre, nu-şi ridica pălăria de pe ochi, ci îşi lăsa capul pe spate, puţin de tot numai atât cât îl interesam. — Salariul, îmi răspunse el, este ceva care nu-ţi ajunge. Nu e nevoie să ştii economie politică, pentru a nu-ţi face iluzii asupra salariului. Dar voi nu ştiţi un lucru: cu cât am o funcţie mai înaltă şi salariu mai mic, cu atât patronul îmi rămâne mai îndatorat. Când fac concesii stăpânului, eu mă simt tare, iar el slab. Cu cât trece timpul, cu atât el se va simţi mai neliniştit şi nu se va simţi bine până nu va îndrepta lucrurile şi mă va răsplăti mai mult decât merit, pentrucă atât timp cât eu îi fac lui concesii, el nu se va simţi stăpân adevărat. Urmărindu-1 cum îşi doza forţele şi cum, după împrejurări, întrebuinţa armele cele mai potrivite, acest om primitiv de acasă şi cu puteri înzecite faţă de ale noastre, ne sugera ideea de graţie în atitudini. II ştiam zgârcit şi se arăta generos faţă de patron, îl ştiam in- transigent şi se arăta tolerant. Era dur şi putea fi şi duios. Când îţi vorbea pe drum de copilul lui în vârstă de două luni cu acea căldură reţinută, cu care se silea să surprindă ciudăţeniile şi sem- nele omeneşti ale vietăţii din leagăn derivată din el, îţi încălzea inima. Omul din faţa noastră, cu pălăria pe ochi şi cu zeghe ance- strală, te silea să ai pentru el toate sentimentele, chiar şi pe acela de iubire. . MINA DE AUR' 39 Cu verva lui greoaie, Vlad trecu la alte subiecte. îşi bătu joc de ziarul la care era abonat, pentrucă, deşi atrăsese atenţia admi- nistraţiei, continua să-i trimeată în fiecare zi două exemplare. — Asta, ne spune el, făcând gesturi tăiate, înseamnă că ziarul acesta nu face 3 lei, ci un leu cincizeci, din moment ce ei îmi trimit două exemplare pentru trei lei. In felul ăsta, eu le-am propus să le plătesc numai jumătate de abonament şi să primesc un singur exemplar în loc de două. Dar m’am gândit că poate-i altceva. Poate că administraţia ziarului e incorectă şi în acest caz poate fi şi necinstită. Poate că nu pune preţ şi n’o interesează contabili- zarea fiecărei foi si în acest caz nu trăieşte din banii cititorilor » > şi nu mai scrie în interesul cititorilor. — Eu nu mai citesc acest ziar, domnule! termină el. Apoi ne spuse că la Bucureşti s’a deschis un cinematograf nou şi-şi aduse aminte de cinematograful de pe Calea Griviţei, pe care-1 frecventam noi când eram la Şcoala Politehnică. Vorbi fără sentimentalism de acele timpuri şi locuri care mă făceau să oftez şi făcând socoteala ne convinse că uşile dela intrare ale cinematografului nostru preferat — cu artişti — au fost făcute pe banii lui. — Intr’o noapte, continuă el, am fost la Cinema cu Vasile Neamţu, C2re —tu ştii — e şi poet. Era ultima reprezentaţie, aşa că găsirăm poarta la Cămin încuiată. — Hai pe la « Cănuţă», i-am propus eu. Dar Vasile se tot învârtea pe lângă poartă şi mereu zicea: — Măi, al dracului portar. — Lasă-1 dracului, i-am zis eu, şi mă miram de ce îi pare lui Vasile rău că-i poarta închisă, eu doar îl ştiam: noaptea, nu prea îi plăcea la cămin. Ce crezi că mi-a răspuns: «Vreau să iau şi ghitara ». Ne-am întors la ziuă. Vasile îşi cheltuise banii de palton, m’a luat însă să-şi cumpere cu banii rămaşi măcar nişte cravate, dintr’un magazin care tocmai se deschidea. Şi cum Vasile mă tachinase toată noaptea cu nişte epigrame de ale lui (mi-a trimis şi zilele trecute un volum), i-am făcut şi eu una. O duzină de cravate? II întreabă cel patron. 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Ba mie să-mi dai bădie O jumate... şi-un sifon 1 Ne miram cum de nu ne dă semnalul de plecare, căci lucrul începuse. Va să zică îi plăcea şi lui la ladă. Era atâta timp până la ieşire! Ceasul era 7%, iar noi plecam din mină la ora 14. — Ce-ar zice Sona, întrebai, să ne vadă la ora asta aici, cu şef cu tot? — E în interesul Sonei, răspunse Vlad, să vă trimet la lucru bine dispuşi. îşi luă totuşi lampa şi, cu micul hammer pe umăr, porni pe galerie. La vre-o 20 m de ladă era suitoarea. Acolo trebuia să ne des- părţim, căci el rămânea în jos în orizontul zero. — Faceţi un pic de gimnastică până sus, ne zise Vlad, rău- tăcios. Cred că la 8 ajungeţi! — O să-ţi arăt, îmi zise Marcu, că eu ajung în 5 minute în orizontul II. — Nu admit domnule, întrecerea asta, se opune Vlad. — Cred că asta e în interesul Sonei, răspunsei. Ajungem mai repede. — Ajungeţi obosiţi. Mă opun. Vlad exagera dinadins. Ne provoca. — Să mergem, zise Marcu ofensat. Noroc bun. — Azi te rog să mă însoţeşti, îmi spuse Vlad. Parcă se temea de singurătate. Sau poate că voia să-i facă lui Marcu neplăcerea de a rămânea singur. II urmai. * # # Mina avea încă pentru mine multe mistere. Aş fi vrut să le cunosc pe toate, afară de misterul cel mare, ale cărui antene negre şi diafane le simţeam urmărindu-mă pas cu pas. Ce arme aveam împotrivă-i ? In primul rând lampa, care se putea stinge în orice moment şi mai ales atunci când rămâneam singur, fără chibrituri, lăsându-mă fixat în întunericul absolut, ca într’un văl al morţii. Apoi nelipsitul hammer, care era mai mult o jucărie faţă de blo- curile pe care le încercam înainte de a trece pe sub ele. Dar mai mult mă bizuiam pe acel pic de nepăsare, care te poate face să MINA DE AUR 41 umbli în inspecţie la trei sute metri sub iarbă, fără să te gândeşti că-ţi inspectezi poate propriul mormânt. Din galeria principală, cotirăm prin cotloane, întortochiate în toate direcţiile. Unele neumblate de mult, ajunseseră în stăpâ- nirea triburilor de şobolani, care fugeau pe şine, sau se opreau şi ne priveau neclintiţi pâră treceam. Văzându-i că nu se sinchi- sesc de noi, crezui că-i natural să ne fie nouă frică de ei. întrebai pe Vlad de ce nu-i stârpeşte şi aflai atunci că şoarecii din mină sunt lăsaţi în pace, pentrucă minerii au superstiţia că e rău dacă-i omori. — Şi ştii, adăogă Vlad, cât de puternică e superstiţia la mineri. Iţi atrag atenţia asupra încă unei superstiţii ca s’o ştii. Să nu cânţi şi să nu flueri în mină, că se întâmplă moarte. In privinţa şoarecilor, superstiţia e întemeiată, deoarece şoarecii sunt singurele fiinţe care convieţuiesc cu minerii. In al doilea rând şoarecii ne anunţă când e să se prăbuşească vre-o galerie. — Cum asta ? — Nu ştiu bine: presimt sau aud ei scrâşnirile adânci ale pământului pe care noi nu le auzim. In orice caz, înainte de pră- buşire, ei fug în corpore şi ne dau de veste. Trecurăm prin unele galerii secundare atât de neregulate şi de primejdios de parcurs încât eu n’aş fi ieşit nici într’o săptă- mână singur de acolo. Vlad însă umbla prin subterane ca pe uli- ţele din satul lui. Autoritatea lui crescu astfel mult asupra mea. In unele locuri întâlneam câte un om, doi. Erau vagonetişti. Trăgeau vagonetul sub gura rostogolului din care minereul cădea cu zgomot mare. Pe fiecare vagonetist Vlad îl întreba câte vago- nete a încărcat. Şi cu toate că cifrele variau, replica era aceeaşi: — Nu sunt mulţumit, ortace. Cuvântul ortac înseamnă to- varăş de lucru, astfel că spus de domnul inginer, compensa severi- tatea observaţiilor. Vlad era şi temut şi iubit de mineri. Ne urcarăm pe abataje, unde fui şi mai dezorientat decât pe galerii. Nu înţelegeam nimic, deoarece abatajele prin care umblam nu semănau de loc cu acelea în care făcusem ucenicia cu Marcu si nu semănau nici între ele. t Ceea ce mă impresiona mai mult era diformitatea lor. Privirea mea dreaptă nu suporta, când trebuia să stea închisă, decât un- ghiuri drepte şi plane întinse, odihnitoare. Acolo pereţii erau 4a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE scâlciaţi, iar vatra şi tavanul, când se apropiau de te făcea să mergi pe brânci, când se depărtau brusc, de te simţeai în fundul unei prăpăstii. Noţiunile de vertical şi orizontal nefiind acolo reprezen- tate, ameţeai repede. Intre echipe distanţele erau mari, aşa că mergeam multă vreme pe abataj, fără să întâlnim pe nimeni. In unul din aceste intervale, Vlad auzi in întuneric ceva suspect şi se opri după un colţ de stâncă. — Ssst! făcu el. Ne pitirăm jos şi stinserăm lămpile. Făcându-mi semn să stau locului, Vlad se depărtă în direcţia suspectă de-a-buşilea. Rămăsei singur pierdut în întuneric. Undeva se oprise şi Vlad şi nu se mai auzia nimic, nici măcar zgomotul suspect. Liniştea şi întunericul, îmbiindu-mă cu putere la nefiinţă, parcă nici nu mai existam. După câteva minute, când eram tocmai să înţepenesc de nemiş- care, Vlad se întoarse. — Era un om din orizontul I, Circu. A ascuns ceva, probabil aur. La plecare o să vie să-l ia. II lăsăm să ia şi-l prindem afară. Aici e greu de prins. Ne urcarăm în orizontul I. Eram obosit de drum şi emo- ţionat de taina ce o purtam. Un insuportabil fior mă cuprinsese văzându-1 pe Circu, printre vagonetişti; simţeam atingerea cu soarta. Sabo, obersteigerul, gras şi roşu, striga cu gura până la urechi silind pe lucrători. — No, iute, iute! Vagonetele duduiau pe galerie, căci Sabo era temut. El ştia cât poate să muncească un om şi-i cerea să muncească atât cât poate. Văzându-ne, veni la noi şi-l salută pe Vlad respectuos: — Noroc bun, domnule inginer. — Aveţi aur în sectorul d-voastră? — S’a găsit la Sud, în orizontul II, domnule inginer, unde e d. inginer Marcu. Am găsit şi la suitoarea cea nouă, dar acolo se puşcă de abia acum. — Nu supraveghiaţi de ajuns, domnule Sabo. Nu sunt mul- ţumit. MINA DE AUR 43 Când spunea că nu-i mulţumit, Vlad se uita pieziş şi ridica totdeauna antebraţele, ca pentru a opri orice protest. Era cu atât mai scârbos, cu cât subalternul era mai apropiat în grad de el. Mie însă îmi plăcea scena. Sabo se congestionase. Vedeam pe obrazul lui contractat că disciplina se arăta mai puternică decât temperamentu-i vijelios. Sabo se vedea dintr’odată subalternul unui om pe care-1 învăţase cum să ţie lampa în mână. Asta mai mergea. Dar ca un şef atât de proaspăt să-i facă observaţii atât de brutale şi încă asupra felului în care el îşi făcea serviciul, asta nu era de suportat. Şedea drept într’o poziţie de corectitudine militară, strângând cu putere coada hammerului ca pentru onor sau pentru a lovi. Hainele-i erau curate, jambierele de piele galbenă, lustruite, iar tunica de catifea o avea încheiată până la gât. Parcă împietrise. Numai lampa lui de alamă, cea mai strălucitoare din toată mina, îi vibra în mână. Broboane mari de sudoare îi apărură pe frunte. O mare nelinişte mă cuprinse. — Domnule inginer, eu ştiu cum să-mi fac datoria, spuse Sabo. — Bine domnule, ce supraveghiază în primul rând un şef de sector: transportul sau aurul ? — Aurul. — Şi d-voastră staţi printre vagonetişti, când sus se lucrează la aur ? — Sunt mai vechi aici ca d-voastră, domnule inginer. Nu se mişcă nimic în acest sector fără să ştiu eu. — Nu ştiu, domnule, răspunse Vlad. Se fură aur în sectorul d-voastră. Asta-i! Zicând acestea îşi încordă gâtul şi-şi ridică palmele în sus, pentru a opri orice replică. Sabo se înmuie brusc, iar ochii i se umeziră ca şi când i-ar fi venit să plângă. — Cine-i domnule inginer ? II nimicesc! II mănânc! Spuneţi-mi vă rog, cine-i ? Vai Dumnezeule! Ceva se prăbuşi în el. Ii dispăruse mândria şi nu mai avea faţă de Vlad nici o urmă de ostilitate. Furia lui se întoarse împotriva necunoscutului, care furase. Mă temeam că Vlad îi va spune numele. N’aş fi vrut să mai văd şi asta. 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Vi-1 voi arăta la ieşire. Vă rog să fiţi mai cu grijă. Numaidecât auzirăm patru bubuituri înfundate. O lampă se stinse şi începu să miroase a acetilină. Puşcaseră în suitoarea cea nouă. Sabo plecă agitat. Noi o luarăm în altă direcţie şi ajunserăm pe abatajul orizon- tului I. Şi acolo aceeaşi suită de viziuni şi prăpăstii, de cotloane şi grote, care nu mă mai înspăimântau, dar mă desgustau. Pe di- stanţă de zeci de metri nu întâlneam nici măcar o proptea, care să ne ferească de prăbuşiri. Nimic între blocurile uriaşe şi capetele noastre încrezătoare, decât norocul fiecăruia. Oamenii care ştiu, spun că întâmplarea nu există, pentrucă nimic în lume nu e la întâmplare. Totul e jocul forţelor universale, care tind către un ţel necunoscut de noi. Pentru om însă, din jocul acelor forţe, rezultă unele lucruri plăcute sau neplăcute şi uneori fericite sau tragice. Pentru mine, întâmplarea de care mă temeam trebuia să fie rezul- tatul unor coincidenţe. Era destul de dificil să ajung cu capul la intersecţie cu piatra care cade. O întâmplare tragică se realizează tot atât de greu, ca şi o întâmplare fericită. Dar, vorba lui Marcu, nu era exclus! Cum însă nimic nu se prăbuşi în drumul nostru, ajunserăm la un loc de lucru, care reuşi să mă uimească, deşi văzusem atâtea în viaţa mea de miner. Din tavanul abatajului, pornea un puţ cu fundul în sus. Valuri de fum planau la gura puţului şi deasupra noastră. Era de sigur suitoarea despre care vorbise Vlad cu Sabo. In dreptul suitorii, pe vatră era o grămadă de minereu sfărâmat în bucăţi mărunte, negre. Galenă sau blendă. Din când în când cădea câte o piatră, cu un lung şir de sgomote, ca şi când s’ar izbi din perete în perete. Probabil că suitoarea era înaltă. La gură sgomotul sacadat se trans- forma într’un fâsâit, care arăta că piatra se măcinase complet. Cădeau însă şi pietrele dure care se prăvăleau pe grămada de minereu şi ajungeau până departe, făcând pe mineri să se ferească. Un şivoi de apă ce venea pe suitoare susura în continuu, iar de sus se auzea suflând ţeava de aer comprimat, rămasă deschisă pentru a goni gazele. Sabo era acolo. Da ordine. Era agitat, nervos. Striga. Parcă ceva ce nu vedeam ne ameninţa pe toţi şi trebuia să luăm măsuri. Deşi ne oprirăm la oarecare distanţă, neliniştea ne cuprinse şi pe MINA DE AUR 45 noi. Totul era negru şi rece: pereţii, minereul, noroiul şi feţele oamenilor. Numai privirile lui Sabo mi se părură roşii şi arzătoare. Când ne văzu Sabo îşi înteţi ordinele. Ylad făcu o observaţie şefului miner, care şedea tăcut: — N’aţi pus poduri pe suitoare domnule, nu-mi place. Cât putui să văd, nu erau poduri în adevăr. La un metru unul de altul erau lemne fixate lângă pereţi. Din lemn în lemn trebuiau să se urce minerii. Dar minerul nu se putea urca singur sus, pen- trucă după puşcături apăruse de sigur aur şi putea să fure. — Mă urc eu domnule inginer, zise Sabo cu duşmănie. D-ta rămâi jos şi supraveghează minereul, zise maestrului miner. Hai Toma, ordonă minerului. Toma îşi luă ciocanul, dar spuse privind în pământ: — E fum mult, domnule obersteiger. — Mă! Sus! se răsti obersteigerul. Se căţărară, Toma înainte, obserteigerul după el. Trecu mult timp până să ajungă. Din când în când câte o piatră dislocată de ei venea jos şi se prefăcea pe şuvoiul de apă într’un val de noroi. Când ajunseră bătură în ţeavă că să ne ferim, apoi blocuri mari căzură ca la o prăbuşire şi se opriră de abia departe. Apoi linişte. Deodată Vlad strigă: — Nu mai suflă ţeava! — S’a închis domnule inginer când au căzut pietrele, zise maestrul miner. O deschid ei. Auzirăm câteva ciocănituri în ţeavă. Dar ea nu se mai deschise. — S’a astupat, zise maestrul încremenit. La gura suitorii plana o pâclă de fum, ca la un coş întors. Câteva clipe fu o linişte încăr- cată, apoi o cădere groaznică se auzi. Bubuiturile se repetau la fiecare secundă. Ţeava atinsă vibră prelung. Loviturile erau pu- ternice, dar înfundate şi fără ecou. Parcă ar fi căzut un sac plin. Suitoarea era aproape de 30 m şi prăbuşirea se auzea din metru în metru, ca şi când ar fi făcut, nişte paşi apăsaţi. Jumătăţile de secundă ne răsunau prelung în cap. Părea că nu se mai sfârşeşte. Ne ferirăm în lături în ultima secundă. Mai repede de cum ne aşteptam, se aşternu pe grămada de minereu de sub suitoare, trupul obersteigerului Sabo. Nu se sbătea, ci numai se întinse jos, rămânând drept ca şi mai înainte cu faţa în sus şi picioarele ală- turate ca pentru raport. Pe jambierele galbene, pe hainele-i de 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE catifea, nu se vedea nici o pată, nici o ruptură. Numai capul îi era pătat. O dâră subţire se prelingea pe tâmplă în jos şi se unea cu apa murdară ce venea de pe suitoare. Şapca îi căzuse alături, iar lampa zăcea departe, strălucitoare ca totdeauna, dar stinsă, cu reflectorul pierdut şi iremediabil lovită ca şi stăpânul ei. Toma se coborî pe jumătate leşinat, aproape căzând, salvându-se numai cu unghiile care se frecau de pietrele suitorii. Vlad ordonă să vie ajutoare. Cadavrul lui Sabo să fie scos, iar Toma să fie pansat. Maestrul miner să rămână la ort cu un om şi să nu părăsească minereul necontrolat. Plecarăm. II urmai pe Vlad tăcut, temându-mă să mai zgândăr o mare durere. Spusei totuşi: t — Bietul Sabo! — A fost vinovat domnule! îmi răspunse Vlad. Şi începu să-mi explice cu logica nealterată de nici un senti- ment, că Sabo a greşit tolerând să nu se puie poduri pe suitoare din doi în doi metri. Cineva căzând ar rămâne pe primul pod şi i s’ar da ajutoare. Ordinul e precis. — In orice caz l-aş fi raportat, termină Vlad cu liniştea-i intactă. Ieşirăm cu ceremonialul obişnuit. La i % minerii începură să coboare, aducând cu ei aurul găsit, pus în saci sigilaţi, uneltele şi lăzile cu dinamită. Apoi câte cinci în vagonet, umplură trenul, care ne aştepta. Vlad luă loc în primul vagonet, împreună cu Marcu. In al doilea eram eu fără tovarăş, apoi venea vagonetul lui Sabo gol. Drumul dura o jumătate de oră. întunericul şi huruitul erau neîntrerupte. Afară era soare. Inginerii şi maeştrii ieşeau pe gura galeriei, minerii treceau prin nişte ganguri la apel şi control. De obicei Sabo sau alţii glumeau cu portarul, întrebându-1: — Ce vreme e afară? Gluma aceasta n’o mai auzii atunci. Nu mai văzusem lumina zilei de aproape 20 ore, adică de când căzuse seara trecută. Soarele, mă învioară şi-mi refăcu dorul de viaţă, alungându-mi gândurile negre. Văzui însă prin uşa deschisă a magaziei, cadavrul lui Sabo întins pe o targă. I se vedeau numai picioarele şi cum erau echipate fără cusur, iar un genunchi era ridicat, îmi da impresia de incertitudine; parcă n’ar fi murit, parcă şedea întins, poate gânditor, poate obosit, mai ales că nimeni nu era în jurul lui să-l turbure. Această impresie mă îndureră şi MINA DE AUR 47 mai mult şi mă făcu să blestem în gândurile mele, duritatea neo- menească a lui Vlad. Marcu rămase să asiste la depozitarea sacilor cu aur în tezaurul minei. Vlad intră ia Urzică, de sigur ca să-i facă raportul. Mă dusei singur la percheziţie care se facea într’o sală lungă din clădirea birourilor minei. Geamurile erau mici, aşezate aproape de tavan. Nu ajungea nimeni să le deschidă. Patrusprezece maeştri mineri şedeau în linie cu spatele la noi, la un metru de zid. Atmosfera era greu de suportat. Era fum mult amestecat cu praf, iar cimentul scârţâia. De după un paravan dela capătul sălii, unde se făcea apelul, ieşeau minerii unul câte unul şi se opreau în serii de câte 14 în faţa maeştrilor mineri. Fiecare îşi arunca unde se oprea sculele pe ciment, cu sgomot mare. întorcea traista dela spate în faţă, o deschidea şi o prezenta pentru control. îşi desfăcea lampa din care ieşea un abur greu şi resturile de acetilină nearsă. Nu era aur, nici în lampă. O monta la loc, o agăţa de marginea buzunarului şi ridica mâinile. Fără menajamente, maestrul miner îl pipăia pe cap, îi ridica pălăria, apoi o punea la loc cu desgust. Pălăria — o zdreanţă, ca- pul — un vârf de par. Percheziţia continua cu pipăitul braţelor, subsuorilor, spate- lor şi buzunarelor. Maestrul îi controla apoi picioarele. Apuca unul, îl ridica la orizontală şi îl trecea prin mâinile scotocitoare. Ajungând la bocancul greu de noroi, îl apăsa cu două degete la vârf, îl zvârlea la loc cu violenţă şi trecere la celalt picior. In sfârşit se mai uită odată în geantă, în lampă şi în batistă, în timp ce mi- nerul asista la percheziţia sa, ca un manechin, fără altă expresie decât aceea de oboseală. Când era gata, îşi lua uneltele de jos şi pleca — datorită bocancilor — cu nişte paşi mari şi apăsaţi, abso- lut nepotriviţi cu subţirimea picioarelor şi cu scofâlceala generală a obrajilor străvezii, de un galben alterat cu vânăt. Nu înţelegeam paloarea mormântală a oamenilor acelora, neobişnuiţi cu şederea. Să fi fost din cauza prafului fin care îi acoperea? Care le îngroşa genele şi perii din nări, ca un polen murdar? Care-i îngropa pe dinăuntru, acoperind leziunile din plămâni ? Din cauza atâtor lămpi desfăcute, aerul se îmbâcsise cu otravă. Vlad veni din biroul lui Urzică şi se duse la apel cu pulpanele ze- 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ghei în vânt. Veni şi Urzică şi chemă pe nume trei maeştrii mi- neri. Aceştia se întoarseră scurt şi alergară la inginerul şef. Se petrecu ceva. Vream să-l întreb pe Vlad, dar repulsia faţă de el stăruia. Vlad veni lângă mine şi supraveghind percheziţia ducea des mâna la gură şi tuşea scurt. Se înneca. Un acces cumplit îl cu- prinse şi trebui să se ţie de perete. Mă dusei să-l sprijin şi-l rugai să iasă la aer. Vlad mă privi posomorit cu ochii injectaţi. Poate că îi părea rău, că i-am surprins un moment de slăbiciune, că l-am ajutat şi compătimit. Fălcile i se încleştară şi nu spuse nici un cuvânt până se termină percheziţia. Totuşi, îmi fu milă de el. Intrarăm amândoi în biroul lui Urzică. Cei trei maeştri pă- zeau trei mineri, aduşi nu ştiu pe unde. Pe doi dintre ei îi recu- noscui, erau dela suitoare. Vlad nu uitase. — Scoateţi aurul, le zicea Urzică. — N’avem aur, domnule inginer şef. — Desbrăcaţi-vă! Maeştrii şedeau crispaţi la câţiva centimetri de ei, gata să se repeadă, ca asupra unor criminali. Minerii sfidau. Erau crunţi, înfruntară câteva clipe pe inginerul şef, nevoind să se desbrace. Dar maeştrii mineri îi apucară de braţ şi strângându-i tare le zise: — Haide, mă! Minerii se lăsară pe podea şi îşi scoaseră bocancii şi hainele. Li se controlă fiecare boarfă, peşec cu peşec, dar nimic. Şi ciudat, pe măsură ce se sfârşia percheziţia, minerii se luminau la faţă, ca şi când nu s’ar fi aşteptat să nu se găsească nimic. Se îmbrăcau cu hainele controlate. Doi din ei erau gata şi zâmbeau. Celălalt se încheia la gât. De abia la ultima pipăitură, când un bocanc mai rămăsese necontrolat, se găsi aurul furat. * Era fixat în vârful bocancului. — Aici e! zise maestrul miner şi îi dădu lui Urzică bucata de rocă Impregnată cu aur. — Ei, ce mai zici, n’ai furat? îl apostrofă Vlad. — N’am furat nu. O fi intrat în bocanc. — Şi nu te-a ros ? — Ba m’a ros o ţâră, da în mină nu-i voie să ne curăţăm bocancii. — Domnule Vlad, fă procesul-verbal de concediere, zise Urzică. Plecai abătut. Nu înţelegeam de ce Vlad şi cei doi mineri erau fericiţi, ca după ce ai scăpat de o mare grijă. MINA DE AUR 49 NOUL CAMARAD Intr’o, după amiază cu soare gingaş, pe când gustam sub strea- şină casei plăcerea de a fi ieşit din camera mea destrăbălată, avui o surpriză mare. Văzui cum se apropie, uitându-se lung la fiecare casă, un om cu fălcile mari de ţăran, cu ochi mici şi bot de oaie, dar îmbrăcat în haine de oraş şi încă cu o beretă-bască în cap, ca artiştii de cinema în vacanţă. Parcă-1 cunoşteam după mersu-i strâmb, dar săltăreţ, şi după obrajii supţi şi pârliţi de vânt, aproape rumeni. Trecând pe lângă casa mea se opri, deschise portiţa şi mă salută simplu, ca şi când nu m’ar fi văzut de seara trecută. — Ce mai faci? mă întreabă el fără interes. Era Stoica, vechi camarad, despre care puteam spune că a făcut şcoala în pod. In adevăr Stoica era dintre aceia care continuau să înveţe şi după ora 12 noaptea, când se stingeau luminile în sălile de proiecte şi în dormitoare, iar biblioteca era închisă de o oră. Stoica îşi cumpărase o lampă cu petrol şi se urca la ora aceea la pod unde buchisea Dumnezeu ştie cât. Drept vorbind şi podul era închis, astfel încât bietul Stoica trebuia să stea la uşa podului pe treptele de ciment, unde era frig şi incomod, însă unde nu-1 de- ranja nimeni. îşi câştiga astfel din timpul pe care-1 întrebuinţa la meditaţii a 30 lei ora. Rămăsese în urma noastră şi probabil îşi luase de curând diploma, din moment ce se afla pe meleagurile acelea. Cu tot respectul pe care-1 aveam pentru strădaniile sale supra omeneşti, mi-era nesuferit din cauza firii lui necioplite, asupra căreia şcoala n’a avut nici o influenţă. M’am temut totdeauna de tovărăşia lui neplăcută, dar mai ales în după amiaza aceea când mă gândeam că o să fim vecini în colonia noastră strâmtă, de zece ori mai mică decât Şcoala Politehnică din Bucureşti, care avea 600 locuitori. — Văd că stai în casa mea, îmi reproşă cu tonul lui de glumă, care sgârie. Mirându-se că nu înţeleg, scoase o hârtie şi bătând-o cu dosul palmei zise: — Uite ce scrie aici: «veţi locui în casa nr. 12, din colonia Valea Rea ». Dar, nu-i nimic, adaogă el. Te mai ţin o zi, două, până vine nevastă-mea. 4 50 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Mersi, zisei, eşti foarte generos. Intră în casă şi inspectă fiecare cameră. Erau trei goale şi una cu pat şi masă. Fu mulţumit de felul cum arată camerele goale, dar despre cea mobilată zise: — Ce să spun, e ca la porci. O luai drept glumă şi râserăm amândoi. Reveni iute la seriozitate şi privindu-mă cam de sus, cu am- bele mâini proptite în buzunare şi cu bereta moţată pe ceafă, mă întrebă: — Ei cum merge? Rău, nu? E muncă aici. — Merge binişor, răspunsei. — Aş, parcă nu te ştiu dela şcoală! Aia era muncă la voi ? Vechimea nu-i o vorbă goală. Aveam acumulate câteva luni de suferinţă, care mă ridicau măcar cu milimetru faţă de oricare nou venit. — Să-ţi explic, zisei, cum stau lucrurile. — Dragă, îmi răspunse, nu face nimic, te înţeleg... Ce a fost, a fost, acum zi mersi că nimerii eu aici. Ehe! Eu ştiu ce-i lucrul. Eu sunt dela ţară. Am prăşit, am cosit, am umblat cu boii. Dacă ai venit aici, înseamnă că ai bună voinţă să munceşti. Mă aşteptam să intri la vre-o cancelarie undeva. Acum cât o să fii cu mine la o mină, n’ai nici o grijă. Dacă te ţii de treabă, o s’o duci bine. Vorba aia, am fost colegi... — Cum să-ţi mulţumesc? Zisei. Bravo, ţie, nu mă aşteptam din partea ta. Mai ales că la şcoală nu mă priveai cu ochi buni. — La şcoală, uite ce e. Să stăm strâmb şi să judecăm drept. Erai înfumurat. Acum aflai dela Direcţia Generală că te-ai angajat ca maestru. Vorba aia, ne-ai cam turtit fesul tagmei inginereşti, da ai fost modest şi ai primit gradul tău. Nu te-ai aruncat mai sus că atunci noi ăştilalţi care ştiu ce-i munca, trebuia să intrăm ca inspectori. — Cum, întrebai, noi de aici toţi am venit ca maeştrii. Tu nu eşti numit tot maestru? — Păi, se putea? Gândeşte-te. Descheindu-şi haina văzui pe el o bundă lucioasă, pe care o desfăcu pentru a scoate din buzunarul dedesubt al vestei, o hârtie împăturită. — Citeşte! MINA DE AUR SI Era în adevăr angajat ca practicant cu patru mii de Iei pe lună, pe timp de şase luni. « Dacă va corespunde va fi numit peste şase luni inginer stagiar. Va fi adică în acelaşi grad cu Vlad, care ter- minase cu un an şi jumătate înaintea lui şi servise cu conştiincio- zitate Societatea. — Domnule inginer... zisei, strângându-i mâinile. — Stai bre, îmi zâmbi el îngăduitor, că nu suntem în servici. Aici suntem prieteni. Şi chiar în mină, serviciu-i servici, da am eu în vedere... — Ai să ne menajezi ? — Oameni suntem. — Jură zisei, pe sfânta cruce 1 Stoica îşi încreţi gura, vânătă de venin şi răutate. — N’aş vrea să te culci pe urechea aia, zise el, dând îndărăt. Prietenie, prietenie, dar vorba e, treaba o să meargă ? Ia mai bine arată-mi şi mie pe aici. Ii arătai unde stă Vlad, Preda şi Marcu. La numele lui Vlad, tresări. — E şi el pe aici? — Vlad e şef în mină. — Hm! Nu-mi pasă. Ştii cum l-am pus la punct şi la şcoală. Mi-adusei aminte că Vlad mai punctual ca oricine, lua primul dela bibliotecă tratatele nemţeşti, fără de care nu puteai face proiec- tele. O schiţă lipsi dintr’un manual pe care lucrase Vlad. Stoica îl denunţă imediat ce văzu lipsa şi Vlad fu pedepsit cu excluderea pentru totdeauna din bibliotecă şi scăderea mediei cu o zecime. Stoica începu serviciul cu stângul. Şedeam cu toţii în biroul lui Urzică unde vorbeam încet şi tropăiam tare. Era vremea zori- lor, într’un sfert de oră intram în mină şi tânjam cu toţii după lu- mina zilei, care n’avea timp să vie până la plecarea noastră. Ca totdeauna, Marcu aştepta, un moment prielnic ca să-i poată stre- cura lui Urzică o întrebare în legătură cu tehnica minei. Urzică raporta la telefon în nemţeşte directorului neamţ. Apoi răspundea lui Marcu tot pe şoptite cu multă bunăvoinţă. Vlad alerga din birou afară şi invers, cu pulpanele zeghei sale în vânt. Curtea părea o constelaţie de lămpi. Era un moment de mişcare, când minerii se adunau de prin colţurile curţii şi se pregăteau de intrare. Auzeam prin geamul deschis cum bătrânul Muntoiu, singurul mi- ner cu baston, striga cu glasul lui monoton: 52 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — La rugat 1 La rugat! Minerii intrau în sala de rugăciune, unde, înainte de a trece la apel şi a intra în mină, se prosternau în faţa unei icoane împo- dobită cu flori aduse de ei şi se rugau să le ajute Dumnezeu să fie prezenţi şi la ieşire. Noi în birou aşteptam plecarea. Ne simţeam stingheriţi printre mesele cu hărţi, planşe şi eşantioane de minereu, din cauza îmbră- căminţil noastre greoaie. Eram cu şepcile în cap, cu 2-3 rânduri de haine, prea grosolane pentru a sta cu ele în birou. Atunci intră Stoica şi sparse atmosfera de aşteptare şi şoapte, prezentându-se ca un soldat: — Să trăiţi, domnule inginer şef, sunt practicantul Stoica R. Ion, repartizat la mina d-voastră. II privirăm nemişcaţi fără pic de îngăduinţă. Zâmbirăm chiar, cu un aliaj de scuze faţă de Urzică şi infinite reproşuri mute faţă de Stoica. Mai ales că pentru mină avea o îmbrăcăminte ri- dicolă. Era îmbrăcat cu un combinezon subţire, şi spălăcit, de te trecea fiorii. Iar din combinezonul prea scurt ieşeau pantalonii şi — culmea — era încălţat cu pantofi, iar în cap avea bereta lui cu moţ. Urzică îi atrase atenţia că sultanul minerilor este — Noroc! şi că fiind un salut uşor de învăţat, speră că, eventual, până la a doua întâlnire, Stoica îl va învăţa. Dar hainele, eventual, nu-s prea subţiri ? — Nu, răspunse Stoica, vorbind tare. La ei la ţară oamenii umblă sărbătoarea cu cămaşe de borangic şi cu vesta chiar şi la Bobotează. Da ia caută-i pe dedesubt, sunt plini de flanele sub care mai au o cămaşe, cea murdară. Aşa şi eu, termină Stoica cu voie bună. Ne dispusese de-a-binelta. Urzică ne dădu libertatea să râdem privindu-ne amuzat cu năsucul lui de copil în vânt. Niciodată nu-1 văzusem zâmbind la serviciu. — Ati mai fost vre-odată în mină? întrebă Urzică. > — Oho! răspunse Stoica. Chiar acum venii pe Galeria Stollen. Nu ne mai abţinurăm. Chiar şi Marcu, care la mină nu făcea nimic fără aprobarea prealabilă a lui Urzică, chicoti atunci deodată cu şeful. Vlad râdea cu hohote largi. Credeam că nu se mai opreşte. Stollen însemna în nemţeşte galerie, acolo o ştia toată lumea, căci MINA DE AUR 53 toată terminologia era germană. Stoica văzuse pe frontispiciul galeriei inscripţia moştenită cu litere gotice: Ferdinand Stollen. Hazul creştea prin faptul că Stoica nu se sinchisea de loc. Râdea cu noi, dar pielea încreţită pe lângă gură îi strâmba râsul într’un rânjet. — Ce atribuţii îmi daţi ? întrebă Stoica candid. — O să vă spună domnul Vlad, îi răspunse Urzică. Când ajunserăm Ia ladă, Stoica coborî preocupat şi vrând să-şi dea seama imediat de tot ce-1 înconjoară, pipăia fiecare lucru ce-i ieşea în cale şi parcă pipăind, înţelegea. Nu-şi da seama că mina e un domeniu abstract aproape, ca orice înjghebare în care inteligenţa nu ţine seama de limitele îndrăznelii. Când, minerii plecaţi, râmaserăm singuri, mă temeam de cioc- nirea dintre Vlad şi Stoica. Vlad avea puterea să-şi distileze rău- tatea şi să o distribuie cu o savantă dozare, ale cărei proporţii nu putea să le bănuiască nimeni. îmi închipui că sub streaşină plecată a pălăriei lui, ochii îi scânteiau, mici de tot, de plăcerea rafinată de a lăsa victima să creadă că lupta e egală. Căci nu făcea apel niciodată la autoritatea şi gradul lui. Interesele Societăţii, cerinţele serviciului, atâta tot. El nu cerea nimic. — Hai Stoica, zise Vlad, cu pălăria pe nas, înfigând hammerul într’un stâlp şi apoi scoţându-1: «Munte cu munte se întâlneşte, dar om cu om». Zicând acestea, zâmbea în felul lui. Adică, gura i se întindea puţin, ochii nu i se vedeau. Stoica preocupat până atunci, se silea să pară vesel, ca şi când Vlad ar fi făcut o glumă prietenească. Dar văzui în ochi pregătită întreaga lui îndârjire. — Ajunseşi mare, Vlade! —« Se întoarce roata», Stoichiţă! Eşti sigur că am furat eu schiţa aceea? — Aş, copilării, Stoica! Cine se mai gândeşte acum la fleacuri. —«Toată pasărea pe limba ei piere », Stoichiţă. Ai facut-o, ai făcut-o. Ce-o fi, om mai vedea! — Nu-i nimic, Vlade. Eu n’am venit să stau la vorbă cu tine. Datoria e şeful meu, nu tu. Eu ştiu să muncesc. Mie spune-mi ce să fac şi mă duc la treabă. — Aşa-i Stoica, la datorie. Te duci în orizontul IV, tunel Sud. 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Da nu-i prea sus, Vlade ? Dă-mi mai jos, nu fi al dra- cului. — Nu ştiu, domnule. Dacă nu poţi să urci, stai acasă. Lucrează la bibliotecă. Aici, cine nu urcă, nu înaintează. Noroc bun, Stoico. Stoica pleacă însoţit de Marcu. Ii spusei lui Vlad. -—Ai fost arbitrar. — Puterea e arbitrară, domnule, îmi răspunse Vlad. Trebue să începi viaţa cu această premiză. Urzică nu-i arbitrar? Sona nu-i arbitrară când îl numeşte pe Stoica în condiţii mai bune decât pe mine ? Dumnezeu nu-i arbitrar în raporturile lui cu oamenii ? — Nedreptăţile lui Dumnezeu sunt suportabile pentru omenire, căci sunt individuale. Colectivitatea nu se interesează de soco- telile fiecăruia cu divinitatea. Dar când suferinţa e colectivă, până şi divinitatea e atentă. Aici suferim cu toţii. Şi tu suferi. — Vreau să sufăr că să fiu tare. Suferinţa nu mă înmoaie, mă căleşte. Cum vrei să rezistăm altfel ? Şi cum să cucerim, dacă nu rezistăm? Gândeşte-te la situaţia noastră. Toţi suntem subalterni. Noi suntem lucrători, maeştrii şi obersteigeri. Şefii de mină — cu excepţia lui Urzică — inspectorii, directorul, sunt străini. Vreau să ne ridicăm cu toţii, oricât de mari ar fi suferinţele. — Totuşi între noi ar trebui să ne menajăm. — «Să ne menajăm»— frumoase vorbe! Mie nu-mi plac vorbele, ci acţiunea. Cine vorbeşte bine, nu lucrează bine. Gân- direa poate funcţiona perfect fără a produce nimic — ca un cea- sornic. Trebue să ne punem inteligenţa la treabă nu s’o lăsăm să sburde. Trebue s’o luăm la purtare s’o aducem cu noi în mină, nu s’o lăsăm la bibliotecă. Soarele cu toată splendoarea lui de afară, nu valorează în mină nici cât un chibrit. La ce ar folosi inteligenţa, dacă am trăi mai rău decât proştii! Valoarea omului e comparativă. Cu cât poţi să înfrângi mai mulţi semeni, cu atât te înalţi mai sus. Orice satisfacţie provine din înfrângerea egalilor şi suferinţa subalternilor. Cu cât pot eu să asupresc mai mulţi, cu atât mă asupresc pe mine mai puţini. Cu cât se plânge aproapele meu mai mult de mine, cu atât mai puţin îmi rămâne mie de a mă plânge. • # * * MINA DE AUR SS Din casa mea în care trebuia să vie Stoica, mă mutai în casa lui Preda care avea la un capăt, două camere imense, disponibile. Intr’una şedea Marcu, în cealaltă intrai eu. Ne despărţea o uşe. Noua locuinţă mă indispunea, căci încăperea, fiind prea mare, îmi mărea senzaţia de gol şi sentimentul de singurătate. Puţina mobilă de care dispuneam se răzleţise în camera aceea vastă şi nu reuşea decât să scoată în evidenţă cât de multe lipsesc. ’ Abia mă instalai şi simţii nevoia imperioasă de a deschide geamul. Era cel mai dominant al coloniei. Cele zece case uniforme şi liniştite şedeau în semicerc, cu spatele spre dealurile îmbăiate în soare! Nici un zgomot nu s’ar fi auzit dacă vre-o câţiva copii nu s’ar fi jucat prin parc. Dormea toată lumea în colonie, afară de copii şi de noi, cei care ne începeam cariera. Privind dela fereastra mea înaltă, cine n’ar fi vrut să aibă aripi şi să se înalţe deasupra casei, a coloniei şi a minei, pentru a arunca măcar o privire asupra câmpiei Brăilei, atât de întinsă încât soarele trebue să se aplece mult ca să apună. In liniştea aceea un zgomot de roţi avea proporţii de eveni- ment. Privii spre şoseaua care urca până la noi şerpuind printre dealuri şi văzui apărând o căruţă cu boi, plină de catrafuse. In vârf era instalată o femeie nenatural de blondă, palidă şi cu gura subţire şi încreţită. Ce căuta oare această figură de artistă tocmai la gura minei de aur? Era nevasta lui Stoica. Căruţa se opri la casa în care locuiau şi văzui pe doamna Stoica descărcând cala- balâcul ajutată de căruţaş. Era nostim s’o vezi cărând albia de rufe cu pălăria în cap, cu pantofi eleganţi şi rochie de mătase. Când căruţa era aproape descărcată, apăru şi Stoica, venind dela piaţă pe jos, cu un coş plin de ridichi, ardei şi ceapă, ţinut pe umăr în coada unei mături noi-nouţe. După ce, punând şi el mână, mobila fu cărată, îl văzui cu două căldări, venind la fântâna de lângă casa noastră. Mă salută voios. La întoarcere se balansa cu căldările pline. Un băiat de serviciu în colonie se duse la Stoica şi reuşind să nu zâmbească îl salută şi-i zise: — Lăsaţi-mă pe mine, domnule inginer. — Fugi de aici, mă, că-s grele. Scena m’ar fi amuzat dacă n’aş fi văzut la fiecare casă cum perdelele se ridicau şi ciorchinii de capete apărând ca să se distreze REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 56 pe socoteala noului inginer. închisei geamul întristat. In altă lume doream să trăiesc, chiar şi fictivă. In acest scop mă culcai şi închisei ochii. Marcu însă deschise uşa comună fără să se scoale din patul lui şi-mi strigă în batjocură: — Ce faci meştere? Al Faci carieră... cu ochii închişi. Mare şmecher. Iată un maestru miner cl. III romantic. Trânti apoi uşa, de sigur în glumă. Vedeam bine: cu nimeni nu puteam să mă înţeleg. Marcu îmi reliefa uneori şi mai mult singurătatea, alteori o altera. Uşa comună se deschise iar. — Să-ţi citesc ceva interesant, zise Marcu stând lungit în patul lui cu un ziar, în mână. Sunt cuvintele unui mare om de stat european. Dă-mi voie. Uite ce spune: «Nu sunt şi nu voi fi anti- semit. Am trei miniştri evrei şi un mareşal». Poţi să te prefaci că n’ai auzit, adaogă Marcu, închizând uşa la loc. Căutai un ciocan şi un cui şi ţintuii uşa. De ce mă irita chiar şi singurul om cu care mă puteam înţelege? Uneori parcă întunericul din mină stăruia între noi, înstrăinându-ne. Ce greu îmi era să mă deprind cu gândul că voi trăi totdeauna în izolare. Legăturile cu lumea sunt rădăcinile vieţii, cari mie-mi lipseau. Aş fi vrut să fiu o pică- tură de apă într’o apă mare. Acasă sau la şcoală numai destinele ne erau separate dar viaţa era comună. Bucuriile ne încălzeau pe toţi odată, suferinţele ne frământau uniform. De mai multe ori pe zi bătăile inimilor erau sincrone şi fremătam toţi odată ca un val, ca un lan de grâu, ca o pădure. Asprimea neprevăzută a vieţii dela mină îmi zdrelise sufletul. Nici o clipă de mângâiere. Nevoia de intimitate era de neîndurat în lungile răstimpuri, când singurătatea mi-ajungea până peste cap şi mă urmărea ca un blestem. Destinul mi-era iremediabil deviat. Doream să mă pulverizez în fărâme atât de mici şi de iuţi, încât să ajung deodată şi să mă amestec în frământările depe bulevarde şi în unduirea lanurilor, în şoaptele Austrului şi în nesfârşitele tulburări ale Asiei. Numai o femrie ar fi putut să-mi asculte tânguelile. Şi încă şi aceea să fi plecat repede. Marcu intră pe uşa cealaltă. Nu era supărat de loc. Era mai bine dispus ca oricând. MINA DE AUR 57 — Ai auzit, cu Stoica? mă întrebă: — Am văzut. — Preda e indignat... Ah! te-am prins! zise el răscolind pe masă. Citeşti «Maria Antoaneta», pezevenghiule. Hai? Şi-mi mai făceai mie teorii... — Şi ce dacă citesc « Maria Antoaneta » ? — Ei, bine, nu ştii ce-i? Tu crezi că Zweig e neamţ. Şi nu e neamţ, înţelegi? Guţă Preda intră cu o scobitoare în gură. — Ce zici de Stoica ? mă întrebă el. Ne face de râs. — N’o să-l schimbăm noi, tocmai acum, răspunsei. — Nu se poate. Cu mătura pe umăr! Un inginer batjocura copiilor din colonie ? Trebue să-l chemăm, să-i atragem atenţia. Preda strigă un băiat de serviri şi-l trimese la Stoica să-i spue că-1 pofteşte d. inginer Preda până la el. Stoica întârzie mult. Din vorbă în vorbă, aproape uitarăm şi ieşirăm în curte. Era pe înserat, când îl văzurăm pe Stoica în mare ţinută, cu nevasta la braţ. — In orice caz, veneam şi neinvitaţi, spuse el intrând pe poartă. Marcu şi cu mine o şterserăm fără ruşine, dar Preda fu pedepsit cu o vizită pentru imixtiunea lui în treburile altuia. Totuşi, după cum spusese Stoica, vizita era hotărî tă, «în orice caz ». Era o mângâiere. # # # La serviri Stoica da pe brânci. Urca înaintea tuturor cu su- fletul la gură. II vedeam uneori lac de sudoare şi-mi părea din ce în ce mai supt. Dar era dureros să vezi atâta zel, atâta tragere de inimă şi risipă de eforturi, provocând ilaritate. Chiar şi minerii îl priveau şi vorbeau despre el cu o ironie abia mascată. Vlad însă îi făcea mereu reproşuri. Nu putea să-l tempereze şi se facea că şi-a găsit beleaua cu Stoica. De geaba îi spunea să fie cu măsură şi să aibă grijă mare la lucru. « O nenorocire, îi spunea Vlad, nu te priveşte numai pe tine. Răspunzi şi de cei din jurul tău şi de avutul societăţii ». Stoica însă nu se lăsa. împingea la maşina de perforat, ajuta, încărca mereu, se amesteca, într’un cuvânt muncea. Intr’o zi minerii veniră cu plângere la Vlad că d. inginer ăl nou i-a pus REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 58 să bată găuri după carte. Prea lungi şi aşezate după cum şi-aducea el aminte din curs, rămăseseră după puşcătură intacte, cu toate că înfundase în ele 10 kgr de dinamită. Or minerii sunt plătiţi cu metrul linear, iar dinamita, capsele şi fitilul li se trage din socoteală. In plus ei munciseră o zi întreagă fără să avanseze nici cu un centimetru, căci găurile puşcate crapă şi nu mai sunt bune. « Dacă mai merge tăt aşa, ne-o bătut Dumnezeu», se plângeau minerii. Dar Stoica nu se lăsa. El voia «să corespundă »— aşa cum spunea în scrisoarea de angajament. Intr’o bună zi, după ce plecară şi lucrătorii şi inginerii, el rămase la fierărie. Veni în colonie seara târziu, prăpădit de oboseală şi nemâncat. De trei ori ne întrebau madam Stoica de soarta lui. A două zi dimineaţa pe când eram cu toţii în birou, Stoica îşi descleştă fălcile supte şi spuse lui Urzică: — Domnule inginer şef, eu mă străduesc în timp ce alţii dor- mitează în mină. îmi place munca şi pace! Nu poate d. inginer Vlad să mă scoată din asta. Uite eri şezui până pe înnoptat la fierărie ca să călesc sfredelele, după o metodă a mea. De când e d. Vlad aici, încercat-a să călească sfredelele într’aşa fel ca să nu se mai tocească într’o singură zi? Urzică fu foarte încurcat. — Bine, bine, domnule Stoica; dar dacă v’am pus la o treabă nu vă mai amestecaţi, eventual, unde nu vă priveşte. Avem noi grijă- Le-aţi călit toate cu metoda D-voastră? — Toate. — Şi pe cele ale celorlalte mine ? — Păi... In ziua aceea aproape toate sfredelele se rupseră dela mijloc. Numai cu cele greşite sau uitate de Stoica se putea lucra. La ieşire, Stoica fu foarte abătut. Vorbii cu el, — Dacă n’ai cu cine... mi se plânse. Ca să ieşim pe galeria Ferdinand, în colonie, trebuia să urcăm vre-o opt scări. Stoica se opri pe la mijloc, tuşi şi gâfâi mult. Cum era frig pe suitoare, sudoarea-i de pe frunte făcea o impresie sinistră. — De m’ar mai ţine plămânii, zise el. Dar nu mă las eu aşa uşor. MINA DE AUR 59 Nu păţi nimic pentru întâmplarea cu sfredelele, pentrucă şefii celorlalte mine şi inginerii, în loc să se supere, făcură haz. Urzică îl iertă, dar pedepsi în schimb pe şeful fierăriei. Nu mai auzii câtăva vreme nimic nou despre Stoica. Se lini- ştise şi-şi vedea de treabă la ortul lui. Ceva mai mult, ortul la care lucra el mergea mai bine decât oricare altul, tunelul înainta repede, iar minerii erau mulţumiţi. încetul cu încetul găsi cel mai bun sistem de a bate găuri şi poate l-ar fi găsit şi pe acela de a căli mai bine sfredelele, dacă ar fi fost lăsat să încerce. La sfârşitul lunii minerii lui câştigară cea mai bună plată, deşi duceau o galerie nouă. Dar omul capabil face greşeli mari, care sar în ochi. Pe când meritele cu greu ajung la iveală. Intr’o zi Urzică inspecta ortul lui Stoica şi găsi echipa strân- gând aur într’un sac nesigilat, iar pe Stoica absent. Şeful echipei spuse că d. inginer Stoica a plecat, nu ştie unde, adineaori. Până la plecarea lui nu se găsise aur, dar el şi-a făcut datoria şi a trimis un băiat să anunţe pe d. inginer. Când se coborî, Urzică îl întâlni pe Stoica pe suitoare adu- când de jos o botă plină cu apă. Cobora şi urca 120 m ca să aducă apă pentru echipă, ca nu cumva să se ducă vre-un om de-al lui şi să se descomplecteze echipa. Peste două zile văzui pe Stoica încărcând cu ajutorul neveste-si aceeaşi căruţă cu care venise. Pleca concediat. Era tot aşa de săritor la treabă, ca şi în ziua când venise, dar nu mai era atât de iute, se îndrepta des din şale şi tuşea din când în când. N. ALOMAN EŞARFE DE MAT ASE — TRADUCERI DIN POEZIA JAPONEZĂ — AMINTIRILE Mergând pe drum In mângâietoarea noapte de Mai, Ceva nedesluşit de dulce Mă ’nvălui ca o umbră, Iar amintirile îmi apărură: O alee străjuită de arbori, Care se prelungea departe, foarte departe, Pierzându-se la orizont; Se prelungea ca un vis depărtat, Ca un vis din ce în ce mai şters şi mai stins... PRIZONIERII Copacii, prin rădăcinile lor, Sunt prizonierii pământului. Pasările sboară dimineaţa > Dar seara se întorc la cuiburile lor. Sufletul nostru e liber Şi totuşi ne sculăm şi ne culcăm In aceeaşi stradă, La acelaşi număr, în acelaşi pat. IN ACEASTĂ ZI In această zi Atât de fragedă şi de calmă, Mai spune-mi odată, O singură dată mai spune-mi, Ca un murmur mângâietor de încet Te iubesc. PLICTIS Palida zi Străbate prin storul de bambus. Sufletul mi-e plin de tristeţe, Şi fără să vreau, Număr dungile albe, Numai aşa. .. AL. T. STAMATIAD ERAST A LUI SALOMON GESSNER IN LITERATURA GREACĂ ŞI ROMÂNĂ Grecii, neputând suferi asupririle Turcilor, în mai multe rânduri au emigrat din ţara lor spre diferite direcţii; mulţi dintre ei fiind nevoiţi să părăsească patria lor din cauza asupritorilor s’au aşezat în număr mai mare în Viena şi în diferite oraşe din Imperiul Austro-Ungar, alţii au luat drumul spre Germania. Cu timpul s’au organizat foarte bine în noua lor patrie; au întemeiat şcoli, biserici, tipografii, au scos ziare şi reviste, şi au făcut din Viena centrul cultural al tuturor Grecilor din Europa centrală. Fiii lor frecventau Universităţile germane şi se adăpau la izvoarele culturei germane. Dar universităţile germane nu erau frecventate numai de fiii Grecilor, care trăiau în Austro-Ungaria sau în Germania, ci şi de mulţi tineri greci, care veneau din diferitele colţuri ale Greciei subjugate, să-şi continue acolo studiile lor. Universităţile din Berlin, Gottingen, lena, Leipzig şi Viena au avut pe cei mai mulţi studenţi greci. Ca să ne dăm seama de numărul lor mare este destul să pomenim că numai la Universitatea din Berlin erau în anul 1822 vre-o treizeci de studenţi greci1). Aceşti tineri greci, după ce terminau studiile lor, alegeau tot ce le părea mai bun din scrisul german şi traduceau cărţile cele mai potrivite pentru redeşteptarea neamului lor. Astfel încă din a doua jumătate a secolului al 18-lea au început să apară traduceri *) S. Th. Lascaris, *0 cXeXX7)vic(x6; £v Tep^avEa xarâ r))v eXXiQvtx'Jjv £rrav R, Lettres sur la Valachie, ou observations sur cette province et ses hăbitants, icrites de 1815 ă 1821, avec la relation des derniers £v£- nemens (sic !) qui y ont eu lieu, Paris 1821, pp. 91—92. Despre această carte a lui Recordon, N. Iorga spune că este « cea d’intăiu dintre lucrările francese care dau, cu simţ de dreptate, cu înţelegere relativităţii împrejurărilor, o idee exactă despre lucrările şi oamenii dela noi * *. Vezi N. Iorga, Istoria Românilor prin călători, ed. 2, Bucureşti 1929, voi. 3, p. 121. Afirmaţia însă a lui N. Iorga, bazată pe cele spuse de Recordon, că trupa germană dedea o reprezentaţie pe săptămână, este greşită, fiindcă după cum vedem mai sus Recordon spune limpede că trupa germană dedea patru reprezentaţii pe săptămână (N. Iorga, op, cit., p. 124). *) Câţiva ani mai târziu, D. Golescu a avut deosebită plăcere să asiste la un spectacol teatral, organizat de elevii lui Aaron Florian dela şcoala din Go- leşti, unde tinerii feciori de boieri şi de negustori au jucat scene din tragedia Regulus a lui Heinrich Ioseph von Collin, tradusă din nemţeşte în limba ro- mână în versuri de poetul Iancu Văcărescu. Cf. Dimitrie Ollănescu, Teatrul la Români, part. II în Analele Academiei Române, ser. II, tom. XX (1898), p. 43. 5' 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Un alt contemporan, care vorbeşte de teatrul din Bucureşti este doctorul Constantin sau Constau dinachi Caracas, cunoscut atât prin activitatea sa medicală, filantropică şi tipografică, cât şi prin cartea sa Topografia Ţării Româneşti*), bogată în informaţii preţioase. La p. 219 găsim următoarele despre teatrul din Bucu- reşti: npo tivcov xpovcov eauCTTTjOY) ev Bouxoupecmco xal 0eTpov, ev0a xoct’ âp/aţ TOXpecrraivov yep(xavi.a<; (sic !) TpaycpSlaţ xal xco- (jiqiStaţ, eneiTa Se xal ypaixixaţ TpaycpSlaţ xal EvaXixa (xeXoSpoc- fxaTa- xal ETtexSv) ol xdcTotxoi TauTTjţ ttji; itoXecoţ eyouai. xXlatv zic, Taţ euOupuaţ xal SiacrxeSâaeii;, cruvsp/ovTat xal exeî 7toXu 7iX^0oţ xal p.’ oXov OTt oXlyot ic, aurcov evvoouat tt)v yepp,avixy)v xal Eva- Xixvjv SiaXeXvov (sic!) gjctte va aEaOavOcoat TTjv xa0’ auTo evyapt- ctttjctiv trfi xal va datoXauacoai to eva7tOTiXT6(xevov ic, exsEvou et<5 Te Ta ^Ov) xal ^apaxTvjpa tcov avOpantcov ocpeXoţ, âXX’ zic, au- Touţ ctuvtcEvci touto (xovov, zic, to va eu/apiciT/)crwai ttjv opaatv xal dcxorjv tcov. nepiaaoTepov Se ocpsXoţ hzk.cpepov al ypaix'.xal TpaycoSlai, xal (x’ oXov oti ol u7toxpiTal îjaav elcreTi 7rpcoT07reipoi, (x’ oXov touto exajxvav (xeyâXrjv evepyeiav elţ Touţ 7reTi:aiSeup,evou(; veouţ, cogtc xal Tiveţ e7re/eipEa0y]Gav va [XETacppaacoat xal va ouv- J) Cartea este scrisă în limba greacă şi poartă titlul: TuTtoypaqjEa TYjţ BXayiaţ xal 4v0pco7toXcyixal 7tapary]p7]a£ir, âvatpoptxco:; 7tpop tyjv uyteîav xal v4aoup tcov xaroExcov aur/jp urci xup'lou tarpocpiXccâipou Iv. Kapaxocaa. ’Ev Bcuxou- peartoti;, iv. tou TUTtoypaqjeEou ’I. 'HXtdcSoo. 1830 (Topografia Ţării Româneşti şi observaţiuni antropologice privitoare la sănătatea şi bolile locuitorilor ei, de domnul doctor în medicină şi filosofie C. Caracaş. Bucureşti, în tipografia lui I. Eliade, 1830). Topografia Ţării Româneşti a fost tipărită doi ani după moartea autorului, în tipografia lui dela Cişmeaua lui Mavrogheni, care a fost vândută lui Ion Eliade Rădulescu de soţia lui Caracaş. Eliade a cumpărat tipografia şi cu condiţia ca Topografia să fie tipărită în greceşte în 500 exemplare, iar alte 500 exemplare, în traducere germană, să se tipărească la Buda tot sub îngri- jirea lui; nu se ştie însă dacă a apărut sau nu versiunea germană, fiindcă cel puţin în ţară nu este cunoscut vre-un exemplar. Cf. I. C. Filitti, O pagină din istoria medicinii în Muntenia, Bucureşti 1929, p. 3 extras din Revista ştiinţelor medicale 2 (1929). Emil Vîrtosu, I. Heliade Rădidescu, Bucureşti 1928, p. 15. • Topografia lui Caracaş este tradusă şi în limba română de G. Sicn, acela care a tradus şi Istoria Daciei a lui Dionisie Fotino; manuscrisul lui se află în Biblioteca Academiei Române sub nr. 4794. După cum mi s’a spus manu- scrisul lui Sion a fost dat acum în urmă la tipar, dar n’am văzut încă tipă- ritura. ERAST A LU! SALOMON GESSNER ÎN LITERATURA GREACĂ ŞI ROMĂNĂ 69 Geocoai xpaycpSiai; xal xcopcpSlai; elq tt]v ypaixixyjv xal pXayixrjV SiocXexxov (De câţiva ani s’a înfiinţat în Bucureşti şi un teatru, la caie se reprezentau la început tragedii şi comedii germane, apoi şi tragedii greceşti şi melodrame italieneşti; fiindcă locuitorii acestui oraş iubesc desfătările şi petrecerile, se adună şi acolo multă lume şi deşi puţini dintre ei înţeleg limba germană şi cea italiană, aşa încât să simţă adevărata plăcere sufletească şi să tragă folosul cuvenit în ce priveşte moravurile şi caracterul oamenilor. Pentru acestea teatrul contribue numai pentru mulţumirea văzului şi auzului lor. Un folos mai mare însă au adus tragediile greceşti, cu toate că artiştii erau încă începători, totuşi au avut o mare influenţă asupra tinerilor învăţaţi, aşa încât câţiva au încercat să traducă şi să compună tragedii şi comedii în limba greacă şi română). , Mai departe doctorul Caracas ne dă şi câteva informaţii despre sala teatrului de atunci, informaţii care venind din partea unui doctor, care era însărcinat cu supravegherea sănătăţii publicului bucureştean, au o valoare deosebită şi merită să fie relevate: 'Qq 7rpoţ to otpsXoţ opcoţ vvjţ uyielaţ Suvapai va ei7ra>, oxi 7rpo- £eveî pâXXov (jXaDTjv auxyţ- Sioxi to Gfaxpov elvai âvemvqSeîax; XTiapfiivov (sic!) xal pixpov xal xax’ âpyâţ replv x% 7rapaaTâaeax; tţiuypov auveXOovxcov Se tcoXX&v 0;axwv 0;p[jLaîv£xai toXXâ 6 ev auxŞ âvjp xal cpGeipopevoi; 7rpo£eveî elţ xouţ Geaxaţ xaxappoaţ, pviyaţ xal peufiaxicrpouţ. Aia touto el vai âvayxaîov va xxiaGf) Oeaxpov eupoywpov pe xâ âvayxaîa Ttpoţ xaOapiapov xoij âepoţ âve- piaxY)pia (Din punct de vedere igienic pot spune că teatrul produce mai multă pagubă decât folos, fiindcă teatrul nu este zidit aşa cum trebuie, este mic şi rece înainte de reprezentaţie, iar după venirea spectatorilor aerul se încălzeşte mult şi, stricându-se, pricinuieşte spectatorilor guturaie, tuse şi reumatisme; de aceea este nevoie să se zidească un teatru spaţios şi cu ventilatoarele necesare pentru curăţirea aerului). Şi ca să termin cu mărturiile contemporanilor asupra trupei germane care a jucat pe scena din Bucureşti, mă voi opri puţin şi asupra memoriilor lui Alexandru R. Rangabe, unde găsim câteva ştiri preţioase, care vin ca o completare la cele date mai sus. Iată propriile cuvinte ale lui Alexandru R. Rangabe: "Oxe eTCYjyapev elq Bouxoupecmov, Geaxpov 07r?jp/sv i'jcb] exeî, 7° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE oîxo86p)!La Ixavoi? eurepera?, el? 6 Tep^avol •qOoTCotol eSISaaxov TpaycpSla?, xcojicpSla? xai [AeXoS papara. T6 tcpStov Spap.a el? 6 tcots 7tap£(TT7)v 7tpo? [ieylaTYjv extcXy]^iv xal £v0ouctioc7[a6v [xou, 9jv toO Mo^apT 6 « Mayixi? auXi? ». ’Ev0u(xou(jiai 8& xal 8n o Gîaao? SiacTxeuaoa? no-zs xaTâXXyjXov 0£aiv tivoc auvSevSpov tSv TOpiX^pWV TOU BoUXOUpeTUOV, TOX p£aTY)(TeV ZIC, aUT7]V ev UTOxl0pCp evto7aov tyj? A&Xy)'? xal 7ta[A7tXY)0ou? T el? tyjv aloyo- vyjv xai, el? tJjv Suaqy/jfiiav; vâ u7to6âXco ei? xaTYjyoplav evi? âSlxou xoafiou, exelvYjv, tvj? 6-rota? yj tijiy) elvai, Papua£pa xai âx5 8Xov t& jtpualov tyj? olxoujjlcvy]? 1 & oupav£‘ xai tcco? ^0eXa Y](i.7topeayi vâ uTOxpepco (i&râ rauxa, to pâpd? tGv tijicov xai tGv 0Yjaauptov; Ai xpauyal tou auveiSoTO? fiou Sev $]0eXov âjiaupcoajrj, Siâ Ttov xaTa/0ovla)v paaâvcov, âxavTa? tou? euapecTTOU? aaoya.ay.ouz TÎj? 4 tyjv Orjpav /copii; # Ii părăsim în iubiri înnoptate. Prin câte stele nu am trecut Pentru timpul dela început. *) Din volumul « Chipul lui Dumnezeu ». 8g Chipurile tremurătoare Ale celor din vis Vin tot mai rar. Şi subţire se face In amintire Toată această nestinsă Şi moartă iubire — Prin câte stele nu am trecut Pentru timpul dela început. VICTOR STOE CHESTIUNEA UCRAINEI Numele Ucrainei, dispărut de atâta vreme din paginile Isto- riei şi de pe hărţile geografice, şi care, se pare, într’un viitor apro- piat, va fi la « ordinea zilei», evocă figura patriarhală şi războinică a lui Taras Bulba din romanul lui Gogol şi farmecul nopţilor de Mai, în stepă, din povestirile ţărăneşti ale aceluiaşi Gogol. Adu- nate, în original, sub titlul Vecer na hutorie bliz Diganke (« Se- rile în cătunul de lângă Diganka »), ele au apărut, acum 50 de ani, în traducere franceză în colecţia «Flammarion» sub titlul Les veiUees de VUkraine. Dar dulcea şi naiva Kilyna, tânăra ţărancă din Kirylovka (satul natal al lui Taras Şevcenco), îndrăgostită în taină de tânărul conte, proprietarul moşiei, din una din acele nu- vele a d-nei de Monckievici, în care descrie viaţa satelor ucrai- niene? Cine n’a auzit de legendarul Mazeppa, cântat de Lord Byron ? Numele Ucrainei evocă pe Lăutarul orb şi alte nuvele ale lui Vladimir Korolenco, şi Cobzarul lui Taras Şevcenco, poetul naţional al Ucrainei care, spre deosebire de Gogol şi de Koro- lenco, ucrainieni dar scriitori de limbă rusă, a scris aproape ex- clusiv în limba ucrainiană? Deşi Gogol şi Korolenco aparţin Ucrainei prin fondul operii lor, ei aparţin literaturii ruse, prin forma ei, căci, din anumite mo- tive, au scris exclusiv în limba rusă. Pe când Şevcenco (în afară de câteva nuvele şi articole de ziar) a scris numai în limba ucrai- niană din care a făcut o limbă literară, a fost, în Rusia, ceea ce a fost Mistral în Franţa. Mai sunt scriitori de limbă ucrai- niană, ca: Vovciuc, Fedcovici, Kuliş, Franko, Vinecenco ş. a. dar cel mai de seamă este Şevcenco. La noi unde opinia publică are atât de superficiale cunoştinţi despre Ucraina şi unde chiar un defunct istoric, foarte savant, CHESTIUNEA UCRAINEI 91 tăgăduia, la 1914, existenţa Ucrainei ca naţiune, se vor fi mirând poate, unii, aflând că este o «limbă ucrainiană » distinctă de cea rusă şi o bogată literatură în acea limbă. Limba ucrainiană este, faţă de limba rusă, tot aşa cum sunt faţă de ea, limba cehă, poloneză, bulgară, croată, sârbă sau slovacă, adica o limbă slavă independentă. Totuşi, după unii filologi, limba ucrainiană ar fi un dialect al limbii ruse, iar după alţii, al limbii poloneze. De oarece ucrainienii sunt un popor de ţărani, fără o clasă nobilitară ca în Rusia şi Po- lonia, iar majoritatea marilor proprietari din Ucraina erau odinioară, în Rusia taristă, Ruşi si Polonezi, limba ucrainiană era «limba ţăranilor » ceea ce i-a îndemnat pe unii filologi să o consi- dere ca un dialect «ţărănesc » al limbii ruse ori poloneze. Iar dacă acei «filologi» erau Ruşi ori Polonezi ei înşişi, lucrul se explică şi din alte motive. Cazul cu limba ucrainiană este analog cu acel al limbii nor- vegiene faţă de limba daneză. Au fost interesaţi unii să conteste Ucrainei, din motive poli- tice, limba naţională, spre a-i putea contesta cu mai multă tărie fiinţa naţională. Căci, când un popor îşi are o limbă a sa proprie şi o literatură naţională, este o dovadă că are şi o individualitate etnică proprie. Limba nu este totdeauna un criteriu indispensabil pentru a diferenţia şi determina o naţiune, cum e cazul, de pildă, cu ame- ricanii de Nord, cu belgienii valoni, cu elveţienii sau cu proven- salii care, deşi vorbesc o limbă deosebită de cea franceză, nu sunt totuşi o naţiune. O naţiune presupune şi diferenţieri etnografice, antropologice, istorice, etc. în afară de cele linguistice. Ucrainienii, chiar dacă ar vorbi aceeaşi limbă ca Ruşii, încă ar fi o naţiune distinctă, fiindcă sunt diferenţiaţi de Ruşi şi în toate celelalte privinţi. Cât priveşte limba ucrainiană, deşi ea se scrie tot cu alfabetul cirilic, cum scriu şi Sârbii şi Bulgarii, ca unii ce au rămas la Orto- doxism, este mai mult decât un « dialect rusesc ». Constatările unor savanţi filologi ca: Miklosici, Jagici, Potebnja, Zysteckyi, Oha- novskyi, Sahmatov, Korş, Stockyi, etc. au stabilit definitiv că limba ucrainiană este o limbă slavă independentă. In acelaşi sens s’a pronunţat şi Vondrak care spune: 92 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «Din punct de vedere filologic nu ne mai putem îndoi, înte- meindu-ne pe trăsăturile caracteristice mai sus citate (în Sîavische Grammatik, Gottingen, 1906, p. 7), că limba ucrainiană trebue să fie considerată ca un dialect rusesc». De asemeni Jagici recunoaşte legitimitatea existenţii limbii ucrainiene, deşi el vorbeşte de trei dialecte rusesti, în lucrarea sa Die Osteuropaeischen Literaturen und die slavischen Sprachen (Ber- lin-Leipzig, 1908, p. 18—19). Iar Miklosici spune: «In domeniul ştiinţii limba ucrainiană (malo-rusă) trebue socotită ca o limbă deosebită şi nu ca un dialect rusesc » (apud Ohanovski, Die Ukrainische und russische Sprache, Wien, 1914). Dar nu numai filologi slavi, ci şi savanţi germani au ajuns la aceleaşi constatări. Astfel Schleicher scrie: «Nu trebue socotită limba ruteană ca dialect rusesc, ci ca o limbă înrudită cu ruseasca şi cu celelalte limbi slave. încă din secolul X se deosebea ruseasca de malorusă» (apud Ohanovski, op. cit.). Iar filologul francez Abel Hovelacque în cartea sa La Linguistique (Paris, Ed. Schleicher, IV, ed. p. 371) spune şi el: « Limba ruteană, numită încă şi rusească şi malorusă, nu este un dialect al limbii ruse, deşi se aseamănă cu ea mai mult decât cu toate celelalte limbi slave ». Dar chiar Academia de ştiinţi din Petersburg a trebuit să re- cunoască, în memorabila şedinţă istorică dela 30 Ianuarie 1905, că « graiul ruşilor mici (maloruşii, ucrainienii) nu este un dialect al limbii ruse, ci o limbă slavă independentă » şi, ca atare, Academia a arătat inutilitatea de a se impune cu forţa Ucrainienilor, limba rusă. Cu acelaşi prilej, ea a mai declarat că «naţiunea ucrainiană e deosebită de a ruşilor mari». * # # ■ Dar nu numai din punct de vedere linguistic se deosebesc ucrainienii de ruşi, ci şi din punct de vedere etnografic şi antro- pologic. Intre ucrainian şi rus deosebirile rasiale sunt fundamen- tale. Ucrainianul e de rasă dinarică şi ţine mai mult de cea indo- germană şi de mediteraneeană, pe când rusul de rasa uralo-altaică. La ucrainieni nu găsim reminiscenţe mongole. Ruşii provin dintr’un amestec de slavi, tătari şi finezi, pe când ucrainienii sunt slavi aproape puri, căci au prea puţin sânge nor- CHESTIUNEA UCRAINEI 93 man şi gotic. Prin aceasta, ucrainienii sunt mai apropiaţi de iu- goslavi decât de slavii dela Nord. După unii antropologi (Taylor, Volkov), ucrainienii sunt bra- chycefali cu tenul brun şi acest tip ar fi cel curat slav. După alţii (Deniker), ucrainienii aparţin rasei dinarice-adriatice. Deci, toate arătările antropologilor corespund şi se vede că Ruşii şi Polonezii sunt mai bine înrudiţi între ei, căci şi unii şi alţii aparţin rasei Vistulei şi celei Orientale înrudite între ele. Volkov şi Ivanovski au arătat că este exclusiv ca ucrainienii să fie — cum au pretins unii — « ruşi polonizaţi » sau — cum au pretins alţii — « poloni rusificaţi». De altfel, normanii au fost întemeietorii primelor ru- dimente de viaţă de stat ale ucrainienilor. Afară de antropologi, deosebirea dintre cele doua naţiuni di- stincte etnograficeşte au constatat-o şi savanţi francezi, ca slavistul Louis Leger, istoricii Lavisse şi Rambaud, apoi V. Berard, V. Tissot, etc. Toţi aduc mărturii că între ucrainieni şi ruşii mari nu este nimic comun. Astfel, Victor Berard spune: « Rusul mare şi Rusul mic sunt, mai deosebiţi între ei, din punct de vedere fizic şi intelectual, decât un picard de un catalan sau un breton de un florentin » (« L’Em- pire Russe », Paris, Colin ed. p. 48). Iar Victor Tissot în cartea sa La Russie et Ies Russes (Paris, 1884, p. 98 şi urm.) arată multele deosebiri dintre ruşii mici şi ruşii mari. De pildă, pe când la malo- ruşi feciorul de ţăran când se însoară părăseşte casa părintească spre a întemeia o nouă familie, la velicoruşi (« grands russiens ») el continuă să trăiască în casa tatălui sau laolaltă cu părinţii săi şi toată familia devenind el şeful ei la moartea bătrânului. In faptul acesta se poate vedea formaţiunea socială comunitară a rusului mare şi spiritul său comunist, spre deosebire de formaţiunea par- ticularistă a ucrainianului care este individualist si nu cunoaşte 1 > «Mirul». Acelaşi lucru şi cu locuinţa: pe când casa ţăranului rus — numită « izba » — e din butuci de lemn şi adesea cu etaj, a ma- lorusului — numită « khata » — e joasă, de vălătuci şi acoperită cu stuf ori paie, ca a ţăranului din Moldova. Situaţia femeii, la ţară, e de asemeni deosebită la ucrainieni şi la ruşii mari; pe când rusul o tratează ca un simplu obiect ori vită de muncă, ucrainianul o consideră o tovarăşă de viaţă. Ţăranca rusă e mai flegmatică şi mai masivă, cea ucrainiană mai vioaie, mai mlădioasă şi cu mai 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mai mult soare îrt suflet. De aceea, în cântecele populare ucrai- niene, femeia are Un loc de frunte. Pe când femeea rusă e mai gravă şi rece, ucrainiana are în fundul privirii o dulce melancolie, foarte atrăgătoare, şi o voce desmierdătoare, căci şi limba ucrai- niană, dintre toate limbile slave, e cea mai dulce. Victor Tissot mai spune că ruşii mari şi ruşii mici se urăsc între ei dându-şi po- recle de batjocură: ucrainianul îl face pe rus a moscal» şi « caţap », iar rusul îl face pe ucrainian « socol». « Moscal», ca şi în limba noastră, înseamnă «muscal », « moscovit» adică dela Moscova, iar «kaţap» înseamnă ţap (de unde şi la noi), pentrucă rusul mare poartă obişinuit barbă semănând cu respectivul animal. Iar rusul mare îi zice ucrainianului « socol» în amintirea acelei cozi de păr pe care strămoşii lui o purtau, ca chinezii, aducând-o după ureche pe când tot capul şi-l râdeau. Şi, cum tot Tissot spune, mai sunt deosebiri între Rusia propriu zisă şi Ucraina, în natură şi producţia solului, în climă, în arhitectură, în costumul naţional, în caractere, moravuri, etc. Numai credinţa religioasă, pe vremea când scria Tissot, nu era între ambele naţiuni o deosebire. Şi panslavistul ceh Liubomir Niederle, în cartea sa La Race Slave (trad. din limba cehă de L. Leger, Paris, Alean, p. 49 şi urm.) după ce arată că toate grupurile slave diferă unele de altele, spune: « Dar nici o deosebire nu este mai accentuată decât aceea dintre ruşii mari şi ruşii mici. Deosebirea dintre diver- sele triburi din marile grupuri nu sunt, în definitiv, decât secun- dare. Sunt nişte variaţiuni de dialecte, de port, de viaţă domestică. Intre ruşii mari şi cei mici deosebirea e mai adâncă. Ea se vădeşte nu numai în limbă, dar şi în complexitatea fizică şi morală, în ca- racter, în temperament, în cântecele populare, în obiceiuri şi în datini. Şi această deosebire mai e încă accentuată prin destinele istorice, iar în ultimii ani prin divergenţele politice. Aceste diver- genţe merg atât de departe, încât de multe ori ele ajung la ruperea tuturor legăturilor de familie. Reprezentanţii claselor intelectuale, la maloruşi, nu voiesc să se considere ruşi, nici ca o naţiune de aceeaşi origine şi caracter ca ruşii. Ei rup în două unitatea lumii ruse: una, aşezată la Nord, este aceea a ruşilor mari, supranumiţi « Rossiani » sau « Moscali o sau « Moscoviţi », şi ceilalţi, cei dela Sud, sunt ruşii mici, «maloruşii» sau «jugoruşii» sau, după o denumire mai recentă, « Ucrainienii ». CHESTIUNEA UCRAINEI 95 Am adus acest lux de mărturii ale celor mai cu autoritate sa- vanţi şi publicişti pentru ca să se vadă că este definitiv tranşată, din punct de vedere ştiinţific, chestiunea dacă ucrainienii sunt sau nu o naţiune slavă distinctă de cea rusă şi de alte naţiuni slave. Cititorul acestor rânduri, va fi — credem — în această privinţă cu desăvârşire edificat. # # # Dar şi prin destinul lor istoric ucrainienii se despart de ruşi. Până la a douajumătăte a secolului alXVII-lea, istoria poporului ucrainian este alta decât aceea a ruşilor mari. Viata de stat a mos- > » coviţilor începe câteva veacuri mai târziu după primele închegări de viaţă de Stat ale ucrainienilor. Intr’o broşură apărută la Viena, în 1914, tradusă şi în limba română (Ukraina ţi poporul ukrainian), Ştefan Rudnicky, pe atunci docent la universitatea din Lemberg, spune că vechiul « imperiu » — după alţii, « mare-ducat » — al Kievului, care ero- nat este numit în cărţile de istorie imperiul «vechi rus », a fost, în realitate, organizaţia de stat a triburilor slave din Europa orien- tală, strămoşii ucrainienilor de azi. Statul Kievean a existat în a doua jumătate a secolului al IX-lea, şi s’a extins repede, cu con- cursul soldaţilor normani (Warâger) ajungând în secolul al X-lea la o mare expansiune. Dar prin situaţia sa geografică în stepele vaste şi deschise tuturor incursiunilor din Nord şi Est, fără gra- niţe naturale, acest stat aşezat la răscrucea tuturor năvălirilor, era greu de apărat. Cu toată dorinţa lor de viaţă independentă, ucrainienii s’au gândit să se puie sub protecţia unui stat vecin. De aici începe tragedia poporului ucrainian. In Histoire de Charles XII, Voltaire spune: «Iu Ukraine a toujours aspiri â Stre libre, mais etant entouree de la Moscovie, des Etats du Grand Seigneur et de la Pologne, il lui afallu chercher un protecteur, et par consequent un măître dans Vun de ces trois Etats. Elle se mit d’abord sous la protection de la Pologne qui la trăită trop en sujette, elle se donna depuis au Moscovite, qui la gouvema en esclave autant qu’il put... ». După 300 de ani de dominaţie poloneză de care, prin crâncene lupte, a izbăvit-o marele Hatman Bogdan Hmelniţki la 1648, Ucraina a redevenit independentă. Dar iarăşi se punea problema 96 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE securităţii hotarelor, ameninţate de pretutindeni. Bogdan Hmel- niţki, devenit suveranul naţiunii ucraino-căzăceşti, a căutat să lege prietenii cu vecinii şi aliaţii pe care să se bizuie contra Turci- lor, Tătarilor, Polonezilor şi Moscoviţilor. Astfel, în 1650 şi-a căsătorit pe fiul său Timus cu Ruxandra fiica lui Vasile Lupu Domnul Moldovei. Dar această căsătorie şi alianţă au fost de scurtă durată, căci Timus a fost ucis la cetatea Sucevei într’o luptă a lui cu polonezii care susţineau pe Gheorghe Ştefan, rivalul la domnie al lui Vasile Lupu. Acesta pierzându-şi domnia, Bogdan Hmelniţki se gândi la un aliat şi protector mai de temei. Aşa a ajuns la alianţa cu Alexe Mihailovici, ţarul Moscoviei, în 1654, încheind cu el tratatul dela Pereiaslavl, o adevarată Uniune personală. Prin acest tratat, Ucraina îşi păstra toată independenţa şi în- tocmirile ei aparte. Hatmanii ei urmau să fie aleşi de o adunare obştească şi să cârmuiască ţara fără amestecul Moscovei. Cam cum erau ţările române fată de Turci. Dar ţarii ruşi n’au respectat multă vreme slova şi spiritul acestui tratat, căci nu simpatizau întocmirile democratice ale cazacilor ucrainieni, pe care îi consi- derau ca un pericol. încă din anul 1480, ţarii moscoviţi, care scă- paseră de sub jugul tătarilor, începuseră a se intitula « ţari ai tu- turor ruşilor » şi a se da drept singurii urmaşi ai vechiului mare- ducat al Kievului. După moartea lui Hmelniţki, în 1657, a fost ales hatman în locul lui, şi nu numai din veneraţie pentru fostul mare hatman dar şi cu gândul de a se introduce ideea dinastică şi ereditară la conducere, fiul său Iurii (frate cu Timus care murise la Suceava) deşi era încă prea tânăr. Iurii Hmelniţki fiind un co- pilandru guverna, de fapt, în locul său, I. Vehovski. Acesta, înţe- legând îndată că Moscoviţii urmăresc robirea Ucrainei, a încheiat o alianţă iarăşi cu Polonia, la Hadeaci, în condiţii foarte avanta- joase pentru Ucraina. Ca urmare, a intrat în război cu Moscova şi în anul 1659 ruşii au fost învinşi la Konotope. Intre anii 1660—1687 statul ucrainian-cazăcesc a avut de dus lupte grele cu Polonia şi cu Moscovia — căci amândouă urmă- reau cucerirea Ucrainei — şi în cele din urmă aceasta a fost îm- părţită în două: teritoriile din stânga Dniprului intrând sub stă- pânirea ruşilor, cele din dreapta sub stăpânirea Poloniei. Numai hatmanul Petru Doroşenco, încheind o alianţă cu Turcii, a izbutit — pentru scurtă vreme însă — să reconstituie Ucraina. CHESTIUNEA UCRAINEI 97 In anul 1687 a fost ales hatman Ivan Mazeppa care vreme de 20 de ani a condus Ucraina, apărând împotriva ţarului Petre I drepturile ei stipulate în tratatul dela Pereiaslavl şi ridicând sta- rea economică şi culturală a ţării. Dar toate încercările lui de a soluţiona pe cale paşnică litigiile provocate mereu de ruşii cotro- pitori au dat greş, căci Petru I restrângea neîncetat privilegiile Ucrainei, iar pe cazaci îi întrebuinţa la războaiele sale şi la diverse munci. De aceea, Mazeppa a încheiat o convenţie cu regele Sue- diei Carol XII, în anul 1708, când acesta terminase luptele cu Polonia şi începea războiul cu ţarul Petru I (cel mare) al Rusiei. Conform convenţiei cu Carol, Ucraina trebuia să fie un stat inde- pendent sub protectoratul Suediei. Mazeppa repeta cu Suedia aceeaşi poveste: Ucraina îşi căuta un stăpân, un stăpân mai bun... după tristele experienţe cu Po- lonia şi cu Moscovia. A făcut şi hatmanul Mazeppa cu Suedia, ceea ce făcuse hatmanul B. Hmelniţki cu Rusia şi hatmanul P. Dorosenco cu Turcia. * Dar, la un an după încheierea convenţiei cu Suedia, în 1709, Carol al XH-lea, Mazeppa şi Zaporojenii săi fură zdrobiţi de Petru cel Mare la Poltava... Carol al Xll-lea se refugie la Bender (Tighina) cerând ajutor dela Turci, iar Mazeppa, fugind şi el, ajunse în Moldova la Galaţi, unde şi muri în acelaşi an, la 22 August, fiind îngropat acolo. Şi astăzi, strada lângă biserica unde se află mormântul lui Mazeppa poartă numele faimosului hatman al Ucrainei. Poltava a fost lespedea de mormânt peste independenţa Ucrainei. înfrângerea lui Carol al Xll-lea a fost fatală şi pentru Ucraina. Cunoscutul istoric francez, A. Rambaud, spune despre bătălia dela Poltava că ea « a fost nu numai doborîrea lui Carol al Xll-lea, dar şi distrugerea definitivă a independenţii Ucrainei, însemnând, totodată, ascensiunea unei noi mari puteri europene » (Histoire gânârale, voi. VI, p. 804). După Poltava, ţara Ucrainei a căzut tot mai mult sub puterea abuzivă a ruşilor care nu se mai sinchiseau de spiritul şi slova tra- tatului dela Pereiaslavl. Petru cel Mare, scăpat de puternicul său duşman dela Nord, rămase stăpân pe toată întinderea Rusiei şi s’a pornit să-i pedepsescă pe ucrainieni pentru veleităţile lor de independenţă. 7 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dintre hatmanii care au urmat lui Mazeppa, notăm pe Ivan Skoropadski (străbunul lui Pavlo Skoropadski, care, la 1918, cu ajutorul Puterilor Centrale, a devenit hatmanul Ucrainei, intro- ducând din nou hatmanatul după desfiinţarea Radei. dela Kiev, în scurta independenţă a Ucrainiei după prăbuşirea ţărismului) şi pe Danilo Apostol, moldovan de originăx) şi bun prieten cu Mazeppa. Dar dintre hatmanii urmaşi ai lui Mazeppa nici unul n’a mai fost de talie să încerce o răzvrătire în contra lui Petru cel Mare sau a urmaşilor săi. Ultimul hatman al Ucrainei a fost Kiril Razumovski, soţul morganatic al ţarinei Elisabeta. Petru cel Mare a început prigoana contra Ucrainei. Astfel, la 1720, el desfiinţează toate şcolile ucrainiene, iar după dânsul toţi autocraţii Rusiei, până la ultimul Romanov, au urmat aceeaşi politică de sugrumare a unei naţiuni de peste 30 milioane suflete, care n’a încetat de a năzui la viaţa independentă de Stat şi la păstrarea fiinţei sale naţionale. In secolul al XVIII-lea din 86 şcoli, numai în provincia Cernigov, ce fuseseră înfiinţate pe când Ucraina era autonomă, după şase decenii de prigoană rusificatoare, nu mai rămăsese nici una. Acestui fapt, precum şi introducerii limbii ruse în şcoli, se datorea — spune Rudnicki — grozavul analfabetism din regiunile ucrainiene. Dar chiar şi înainte de prigoana inaugurată de Petru cel Mare, naţiunea ucrainiană a mai primit asemenea lovituri. Astfel, la 1680, Rusia interzice orice scriere bisericească în limba ucrainiană. In anul 1764 Ecaterina Il-a desfiinţă autonomia Ucrainei şi hatmanatul, împărţind Ucraina în gubernii şi reducând ţărănimea, până atunci liberă, la starea de serbie. Cetatea « Sici» a Zaporoje- nilor fu ruinată în 1775 şi o parte a Zaporojenilor s’au strămutat dincolo de Dunăre (azi un sat lângă Dunavăţ), preferând să fie sub Turci decât sub Muscali, iar o altă parte au trecut în Kuban. Cazacii de dincolo de Dunăre s’au aşezat mai întâi la gurile Du- nării, la Sulina, apoi, în 1812, la Sf. Gheorghe, iar apoi la Du- navăţ. Urmaşii acelor cazaci emigraţi trăiesc astăzi în Dobrogea de Nord ca ţărani şi pescari. Urmaşii cazacilor care au trecut în Kuban au păstrat organizaţia lor militară până în zilele noastre *) *) Moldoveni de origină au mai fost şi hatmanii Dumitraşco Raia, Toader Lobodă şi Ion Potcoavă. CHESTIUNEA UCRAINEI 99 şi au dus lupte înverşunate cu Rusia sovietică. Ultima lor răzvră- tire împotriva sovietului moscovit — şi despre care opinia noastră publică habar nu are — a fost reprimată sângeros de bolşevici în anul 1930. In 1876 un ucaz, rămas de pomină, a interzis chiar şi limba ucrainiană literară şi, de asemeni, răspândirea în tot cuprinsul Rusiei a oricărei tipărituri în această limbă. Ucazul acesta a fost cea mai grea lovitură pentru fiinţa naţională a poporului ucrainian. Dar, cu toate măsurile drastice de strangulare progresivă a naţiunii ucrainiene, cu toată sistematica politică de înnăbuşire a oricărei veleităţi de viaţă spirituală ucrainiană, guvernele ţariste n’au izbutit să rusifice Ucraina şi să distrugă conştiinţa ei naţio- nală. Dimpotrivă, politica de restrângere a tuturor drepturilor şi libertăţilor poporului ucrainian, atât de însetat de libertate, i-a întărit încă mai mult sentimentul naţional şi tradiţia istorică. Cum s’a întâmplat şi cu alte popoare în situaţie analoagă, s’a născut şi în Ucraina o mişcare de reacţiune, naţionalistă şi antirusă. Astfel, în anul 1791 a plecat la Berlin patriotul ucrainian Kapnist spre a cere ajutorul Prusiei, în schimbul protectoratului asupra Ucrainei care era gata să se răscoale împotriva Moscovei. Iar între anii 1730—1760 ţăranii ucrainieni s’au răsculat de mai multe ori împotriva marilor proprietari care, în Ucraina, erau polonezi şi ruşi. Cea mai însemnată revoltă ţărănească din Ucraina a fost aceea a aşa numiţilor «Haidamaci» care, în anul 1768, sub condu- cerea lui Maxim Zalisniac şi a lui Ivan Gonta, şi cu lozinca: « Pentru credinţa pravoslavnică şi pentru drepturi şi libertate », au devastat curţile şi castelele seniorilor polonezi din regiunea Kie- vului şi din toată partea sudică a Podoliei. Poetul Ucrainei, Taras Şevcenco, a scris poemul «Haidamacii», una din cele mai de seamă ale sale lucrări literare, cu caracter naţional şi social, în care a descris acest sângeros episod din viaţa Ucrainei. Răscoala «haidamacilor» a fost înnăbuşită de generalul rus Guriev care l-a prins pe Gonta predându-1 polonezilor, iar Zalisniac fu deportat în Siberia. Ducele Repnin, Zakreveţki şi Kapnist au mai încercat şi cu ajutorul lui Napoleon I să scape Ucraina de jugul rusesc, dar neizbânda lui Bonaparte în Rusia, la 1812, a zădărnicit şi speran- ţele patrioţilor ucrainieni. 7 100 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Secolul al XlX-lea a fost plin de suferinţe pentru Ucraina rusească. După împărţirea Poloniei, în 1815, Ucraina poloneză trecând sub stăpânirea Habsburgilor, s’a bucurat de un regim mai liber. De aceea acolo s’a putut organiza mai bine mişcarea ucrainiană, al cărei ţel este aducerea Ucrainei la independenţă, prin separaţia de Rusia. # * # Conflictul dintre aceste două naţiuni slave — cum spune Lu- bomir Niederle — n’a izbucnit cu adevărat, în mod mai accentuat, decât abia în secolul al XlX-lea. Originile lui au fost: 1. Sforţările maloruşilor pentru a-şi reînvia limba şi literatura, 2. O serie de discuţii ştiinţifice din punct de vedere lingvistic şi antropologic, asupra raporturilor dintre ruşii mari şi ruşii mici, şi 3. Situaţia politico-socială a maloruşilor din Rusia în ambianţa generală a ideologiei sociale democratice de atunci. Conflictul a trecut, de pe planul literar şi ştiinţific, pe planul politic, acum trei decenii în urmă, în preajma izbucnirii trecutului război european. Propriu zis, conflictul a izbucnit în 1798, când J.P. Kotliarevski a publicat, în limba ucrainiană, poemul său « Eneida Travestită ». De atunci datează sforţarea ucrainienilor de a-şi crea o literatură naţională. Dar conflictul s’a mai înăsprit şi prin discuţiile ce se urmau cu privire la vechimea limbii ucrainiene în special în ţinutul Kievului, căutând a se stabili cine a produs primele Anale ruse şi începuturile literaturii ruseşti în statul Kievean. Aceste polemici, ale lui La- vrovski şi, mai ales, ale lui Pododin, susţineau (eronat) că până în secolul al XlV-lea Kievul a fost stăpânit de ruşii mari şi că ei ar fi fost iniţiatorii istoriei si literaturii, iar că malorusii nu veniseră la Kiev, din Carpaţi, decât abia după cucerirea Tătarilor. Teoria aceasta fu combătută de istoricii ruteni. La 1883 Sobolovski o reluă din punct de vedere linguistic, însă ea fu combătută cu înverşunare de istoricii Daskievici, Antonovici, Grusevski, A. Iablonovski si de filologii V. Jagigi, Şahmatov, A. Krymski, A. Kolessa, A. Loboda, etc. De pe planul ştiinţific al filologiei, discuţia merse mai departe şi Maximovici afirmă că nu numai că sunt două limbi distincte, dar şi două tipuri naţionale distincte. Dar pentrucă Maximovici nu reuşise să clarifice destul de convingător teoria sa, stabilind o CHESTIUNEA UCRAINEI ioi demarcaţie precisă între cele două naţiuni, acest lucru îl făcu Kostomarov. N. I. Kostomarov (1817—1885) eminent istoric, era de origină ucrainiană. A scris şi literatură, în limba rusă, dar studiile sale despre poezia malo-rusă l-au adus să scrie Ia un moment dat chiar în limba ucrainiană ceea ce, în 1847, i-a atras bănuiala că simpa- tizează cu mişcarea separatistă ucrainiană şi că, împreună cu Şev- cenco şi Kuliş, ar fi participat Ia ea (K. Waliszevsky, La Liîte- rature Rus se). Intemeindu-se pe deosebirile vădite ale istoriei, limbii, mora- vurilor, caracterelor şi a tipului fizic, Kostomarov formulă teoria: sunt două naţionalităţi cu totul deosebite una de alta şi pe care numai împrejurări istorice le-au apropiat una de alta contopindu-le într’un tot. Teoria lui Kostomarov avu mare succes. Ea ajunse la concluzia că dintre cele două naţiuni, numai una — a maloru- şilor — este curat slavă; popoarele care trăiesc la Nordul şi la Estul Dvinei şi a Dniprului nu sunt slavi, ci finezi, tătari sau turani, mai mult sau mai puţini slavizaţi a căror organizaţie întreagă şi mai ales guvernarea absolută este de origine asiatică. Articolul prin care Kostomarov a pornit lupta pentru susţinerea teoriei sale era intitulat « Cele două naţionalităţi ruse » şi a apărut la 1861 în revista Osnova. Tradus de Gustav Broscher, el a fost publicat în La revue ucrainienne ce apărea, pe Ia 1914, la Lausanne. Persecutată în Rusia de toate guvernele ţariste, mişcarea ucrai- niană, care nu convenea acestor guverne, n’a dezarmat totuşi în cuprinsul Rusiei, dar ea şi-a strămutat sediul principal, pentru mai multă libertate de acţiune, în Galiţia austriacă. Lemberg deveni centrul de viaţă al mişcării ucrainiene. Iar tinerimea ucrai- niană din Rusia intră în rândurile nihiliştilor şi revoluţionarilor ruşi. Căci — spune Rudnicki — ea şi-a însuşit părerea greşită că eman- ciparea Ucrainei depinde de emanciparea Rusiei de sub absolutismul ţarist, punându-se în slujba tendinţelor generale ale revoluţiei ruseşti. Evenimentele de mai târziu au dovedit cu prisosinţă cât de greşită într’adevăr a fost acea părere a tinerimii ucrainiene. Cu toate că ţarismul a fost doborît, la 1917, Ucraina nu şi-a înfăptuit independenţa, căci Rusia bolşevică, întocmai ca şi Rusia ţaristă, nu putea consimţi la pierderea Ucrainei, şi asta, din exact aceleaşi motive de ordin geo-politic şi economic. Ucraina, bolşevizată, a 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fost silită, la 1919, să intre în U. R. S. S, unde — ca toate repu- blicele din Uniunea Sovietică — are o « autonomie » foarte iluzorie. Deşi unii naţionalişti ucrainieni, mai moderaţi, admiteau ideea unei Ucraine autonome în cadrul unei republici federale ruse, cei mai mulţi însă preferau o Ucraină independentă şi constituită pe baze ultrademocratice. După falimentul revoluţiei ruse din 1905, ucrainienii care împărtăşeau această idee au constituit o or- ganizaţie secretă, în urmărirea acestui scop. Pentru guvernele din Petersburg, «primejdia ucrainiană» a fost totdeauna o sperietoare, iar Ucraina un motiv de nelinişte. Ucraina era, pentru Rusia, ceea ce Irlanda era pentru Anglia. In toate mişcările revoluţionare din trecut, ucrainienii au fost elementul cel mai activ si fermentul răzvrătirii. Din Ucraina » porneau toate încercările de revoluţii, începând cu «Decem- briştii » din 1825 şi sfârşind cu revoluţionarii din 1905. Toţi guver- nanţii Rusiei ţariste au privit totdeauna cu îngrijorare spre Ucraina. După acordarea Constituţiei, la 1905, ucrainienii au izbutit, în ciuda măsurilor atât de drastice ale guvernului, să trimită în primele două Dume vre-o 60 de deputaţi care imediat s’au constituit în partind naţional. Aceasta a determinat, mai ales, pe energicul Stolypin să modi- fice, printr’o adevărată lovitură de Stat, legea electorală din 1907, astfel încât să nu mai fie chip să se aleagă în Dumă vre-un naţio- nalist ucrainian. Dar, cu toate acesea, mişcarea ucrainiană n’a putut fi distrusă. Ea numai decât a luat un caracter subteran — mult mai periculos — şi, din autonomistă cum fusese, s’a pre- făcut în separatistă. Iar în afară de hotarele Rusiei, în Galiţia, a luat naştere cu concursul ucrainienilor din Austro-Ungaria, o asociaţie sub numele: Alianţa pentru Emanciparea Ucrainei. Astfel, « primejdia ucrainiană » a devenit şi mai acută pentru guver- nanţii din Petersburg. Presa rusă, în anii care au precedat războiul european din 1914, a început să dea alarma. încă în 1911, deputatul din Dumă, Savenco, scria în Moskovskiia Viedomosti: « Animozităţile franco- germane la care se adaogă acum antagonismul anglo-german sunt cauzele actualei încordări a situaţiei europene. Dar la aceste cauze se adaogă acum încă o împrejurare ce ameninţă pacea Europei şi anume chestiunea galiţiană. Această chestiune atinge marile noastre CHESTIUNEA UCRAINEI I°3 interese politice şi naţionale. Pericolul cel mare constă în faptul că duşmanii Rusiei au creat în Galiţia de Est un piemont mazeppist (adică ucrainian-separatist). Despărţirea Rusiei mici (Ucraina) cu care ne ameninţă <( mazeppismul» sprijinit de inamicii Rusiei, ar da Rusiei, ca mare putere, o lovitură mortală ». De asemeni, în ziarul naţionalist Kievleanin, din Kiev, din 22 Februarie 1914, se putea citi: <( Mişcarea ucrainiană e mai periculoasă pentru Rusia decât toate mişcările naţionale laolaltă. Avem datoria să apărăm unitatea şi indivizibilitatea Statului rus. Insă această citadelă a noastră de Stat este ameninţată exclusiv de mişcarea ucrainiană şi de aceea ea apare ca cea mai mare primejdie naţională pentru noi». Iar în Martie 1914, ziarul Novoe Vremia vorbind despre o plănuită universitate ucrainiană la Lemberg, spunea categoric: <10 universitate ucrainiană la Lemberg ar însemna pentru Rusia « casus belii ». Iată dar ce importanţă considerabilă dădeau ruşii chestiunii şi mişcării ucrainiene şi ce teamă aveau de focarul ucrainian din Galiţia dacă numai înfiinţarea unei universităţi ucrainiene la Lemberg putea fi considerată de Rusia ca un «casus belii». De altfel, « primejdia ucrainiană » a fost unul din principalele motive pentru care a intrat Rusia în război la 1914 contra Puterilor Centrale; Rusia plănuia să anexeze Galiţia austriacă şi astfel să stârpească acolo inima şi sufletul mişcării ucrainiene. Că anexarea Galiţiei era, pentru Rusia, de mare importanţă, reiese şi din ceea ce, cu puţin înainte de moarte, a spus contele Sergiu Witte: « Acum problema galiţiană este chestiunea cea mai importantă în ce priveşte graniţele noastre. Dela soluţiunea acestei probleme depinde întregul nostru prestigiu asupra lumii slave şi chiar toată situaţia noastră în Orient. Cine îşi pune solid piciorul pe Carpaţi acela îşi va putea manifesta preponderenţa nu numai în Balcani, dar şi în întregul Orient. Carpaţii şi Strâmtorile sunt pentru noi idei de aceeaşi importanţă». Acelaşi lucra îl spune şi publicistul P. Struve în revista sa Russkaia Misii; «Anexiunea Galiţiei e neapărat necesară spre a lecui relele interne ale Rusiei, căci existenţa în Austria a unui popor malorus 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a dat naştere şi a întreţinut la noi ceea ce se numeşte chestia Ucrai- niană ». Dar dacă chestiunea ucrainiană şi mişcarea ucrainiană îngri- jorau pe oamenii de Stat ai Rusiei ţariste, ei totuşi contestau exis- tenţa poporului ucrainian şi a limbii ucrainiene. Acelaşi P. Struve, care era democrat, şi aparţinea partidului cadeţilor (numit aşa după cele două iniţiale K D, adică « constituţional-democrat» cu care se scria prescurtat) a afirmat fără nici o jenă că poporul ucrai- nian « este o masă inertă ce nu a putea constitui niciodată o na- ţiune ». Iar fostul ministru de externe al Rusiei, din vremea tre- cutului război, Sazonov, declara că chestiunea ucrainiană nu-i decât «o născocire germană». Sub ţarul Alexandru II, cunoscut ca liberal, ministrul Valnev a avut cutezanţa să declare că « nici nu există o limbă ucrainiană, nici n’a existat vre-odată şi nici nu va exista ». Dacă, din punct de vedere juridic, revendicările ucrainiene erau incontestabile, oficialitatea rusă nu se împiedica de asemenea consideraţiuni, Pentru ea naţiunea şi limba ucrainiană erau inexi- stente. Aceasta în ciuda realităţilor istorice, etnografice, antropo- logice, filologice şi juridice. Totuşi profesorul Nolde, dela universitatea din Petersburg, a recunoscut, în lucrarea sa Dreptul constituţional al imperiului rusesc, că «tratatul dela Pereiaslavl încheiat între Rusia şi Ucraina la 1654, trebue considerat ca fiind o uniune personală între cele două State ». Şi, profesorul Nolde spune, accentuând, că deci « cu bună dreptate poporul ucrainian consideră acest tratat ca un caz de independenţă care, din punctul de vedere al dreptului constitu- ţional, nu poate fi contestat». înainte de a încheia aceste informaţii privitoare la mişcarea ucrainiană din trecut, vom aminti şi spusele lui A. Juck, într’un articol din Revue Ukrainienne care apărea la Laussanne în 1916: Să nădăjduim că, în conjunctura actuală, Ucraina va fi mai norocoasă decât în trecutele conjuncturi istorice şi că indepen- denţa unui popor de peste 30 milioane suflete va fi definitiv înfăp- tuită. Pentru noi românii, reînvierea Ucrainei, ca Stat independent, are o covârşitoare însemnătate. t E de prisos să mai arătăm de ce. THEODOR RÂŞCANU 8 NOCTURNĂ In noaptea asta umbrele ce dorm Au somnul greu şi liniştit de plantă Cerului vânăt deci uniform Ii simţi grosimea ’n liniştea înaltă. Pe buza ta ispita a rămas închisă în sideful pal, eteric Dacă şopteşti te-aud vorbind cu glas Crescut în rezonanţă de ’ntuneric. De te pleci, simt respirarea ta Pândind înnăbusită sărutarea Ai gust de val în neliniştea mea Şi taci adânc, cum tace numai zarea. De-atâtea ori în sate-ai fost izvor îmbrăţişarea ta a fost deplină In ochii tăi ghicesc pe apa lor Luna departe, rece şi străină. IULIAN POPA STfiPHANE MALLARMfi ÎNCHINARE Nimic, doar spuma — vers nescris pentru cupă şi pentru vis; precum în depărtări de cleştar bulboane, — sirene apar. Plutim spre larguri, prieteni. Eu vâslesc, tu încetini. Ne mână vântul şi visul Ne cheamă abisul. Simt un nostalgic imbold beţie de unde în şold să ridic cupa şi să închin: solitudine, stâncă, stea şi tot ce prilejui ’n alba-ne grije-vântrea. FRANCOIS VILLON BALADA SPÂNZURAŢILOR PE CARE O FĂCU VILLON PENTRU EL ŞI PENTRU TOVARĂŞII LUI, AŞTEPTÂND SĂ FIE SPÂNZURAT LAOLALTĂ CU DÂNŞII Fraţi creştini, ce vă mai duceţi anii, Nu ne priviţi cu inima ’mpietrită, Căci milă de aveţi de noi, sărmanii, Domnul v’o întoarce însutită. Uitaţi-vă unde ne duse năpasta Şi luaţi povaţă din icoana asta: Carnea, pe care-atât o îmbuibarăm, E sfârtecată, hărtănită, puhavă, Iar noi — ciolanele — care atâta umblarăm Praf ne vom face, pentru vina-ne gravă. De-a noastră soartă nimeni să nu se veselească Ci rugaţi-L pre Domnul să ne izbăvească. « Fraţilor» de vă spuneam, să nu vă pripiţi A ne pripi cu scârbă, deşi ucişi am fost De legiuire. Căci, precum bine ştiţi, Nu toţi au mintea coaptă şi fapta cu rost. Ci mai curând lăsaţi-vă somnul Şi pe veghe şi post Rugaţi-L pre Domnul De-al Iadului pârjol să ne ferească Şi să ne izbăvească. ii7 Ne bătu ploaia, ne svântă vântul. Soarele, care ne spânzură ’n cârcă. Ne ’nnegri ca pământul. Corbi ne-au smuls barba, ne scoaseră ochii din hârcă.' De hodină n’avem parte un minut: Huţa ’n sus, huţa ’n jos, după cum bate vântul. Mai ciuruiţi ca un năpârstoc de cusut... Ca noi nici unul să nu mai păţească Ci rugaţi-L pe Domnul să ne izbăvească. — Doamne, Christoase, cel ce stăpâneşti în vecie, Fereşte-ne de-a Iadului urgie. N’am vrea s’avem cu Sarsailă-aface.., Iar voi, fraţilor, să ne lăsaţi în pace: Nici o ocară să nu ne vestejească Ci rugaţi-L pre Domnul să ne izbăvească... PAUL VAL£RY RODIILE Cărnoase rodii întredeschise sub imboldul rodniciei, în perspectiva poeziei păreţi nişte frunţi grele de vise. Soarele vă rumeni, vă coapse în cuptoru-i smălţuit cu azur rotunde, pline în coapse şi fără cusur. Răspunzând unui îndemn august, plesnirăţi în felii pline de must gata să ne ospăteze. Această luminoasă ruptură face sufletul să viseze tăinuita-i arhitectură. In româneşte de AUREL TITA CREATIVITATEA EMINESCIANĂ CREATIVITATE ŞI CREAŢIE Multă vreme m’a urmărit gândul să dau o metodologie a cri- ticei şi istoriei literare româneşti. Capitolele elementare: manuscrise, ediţii, bibliografie, biografie, etc., îmi apăreau ca tot atâtea spa- ţioase chilii de sârguinţă aşezate în jurul bisericii pe care sunt menite s’o slujească: poezia neamului. Meşteşugul documentării este, în esenţă, acelaşi pretutindeni. Departe de a-1 nepreţui, ştiu cât de mult rămâne încă de făcut până să avem la îndemână toate instrumentele necesare informaţiei. Dar în definitiv căile sunt cele elementare ale minţii omeneşti. Ele nu aparţin cutărei sau cutărei specialităţi, ci fiind bun comun al practicei, le întâlneşti în orice manuale de îndrumare. In Franţa, sunt atâtea methodes; în Italia, nu lipsesc avviamenti; în Germania, te întâmpină numeroase Handbiicher, menite introducerii în felu- rite literaturi. Pentru a închega introducerea metodologică menită să îndestuleze preocupări didactice, ar fi suficient ca cineva să ia de bază toată această experienţă şi s’o exemplifice cu material românesc, aşa cum, în chip excelent, a făcut Demostene Russo, de pildă, când a împământenit la noi normele filologiei clasice aplicate la critica textelor şi tehnica ediţiilor noastre. In generalitatea ei, metodologia are analogii cu strategia. Aceeaşi pretutindeni, metodologia variază potrivit aplicării pe teren, dela situaţie literară la situaţie literară şi dela problemă la pro- blemă. Darul care preschimbă generalitatea principiului în rea- litate vje, devine tactică. Străbătând deosebitele aplicări tactice 120 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe terenul literaturii noastre, îţi dai seama de o scădere: chiar atunci când criticul a avut o largă pregătire, intuiţie şi vedere de ansamblu, ca Maiorescu, aplicarea pe teren a rămas fragmentară pentrucă exemplificarea nu putea îmbrăţişa şi o creaţiune unitară. Numai înfrăţindu-ţi concepţia ideologică cu o operă capitală privită sub toate aspectele ei şi subordonând capitolele de documentare unei astfel de creaţiuni, poţi să dai amănuntului şi procesului informativ toată semnificaţia largă a vieţii lite- rare. Dacă la partea de îndrumare elementară prin fragmentate exemplificări pot renunţa, lăsând-o să se odihnească între filele galbene ale notelor mele pentru curs sau în ungherul vre-unei aduceri aminte mărturisite sau nemărturisite, în schimb, aş fi neîmpăcat dacă nu aş smulge uitării aceste pagini închinate unei probleme pe care o văd esenţială. Este vorba de a înfăţişa lupta pentru cea mai de seamă crea- ţiune din câte s’a învrednicit până acum poesia noastră. Atât de reprezentativă, încât rămâne unul dintre simbolurile cardinale pentru stilul supraindividual către care tinde expresia românească. Grupând în jurul unei astfel de opere toate chestiunile de tehnică, ele nu mai au caracterul fragmentar şi nici pe cel normativ, care supără în exemplificările curente; apar, ceea ce sunt în reali- tate, funcţiuni ale procesului creator. Când Maiorescu şi urmaşii lui exemplificau cutare sau cutare funcţiune, exemplificările, fiind izolate şi împrumutate caleidos- copic diverselor opere, rămâneau crâmpeie împrăştiate pitoresc, dar nu se întregeau organic unele printr'altele. Paralelismul dintre viaţa literară şi viaţa limbajului este şi aici rodnic. După cum Vilhelm von Humboldt a făcut deosebirea dintre limbă privită ca ergon şi limbă privită ca energie, tot astfel plăsmuirile literare se cuvine să fie privite şi ca un lucru de sine stătător, dar şi ca un proces. Decât aceasta din urmă cere mijloace de investigaţie care trec dincolo de obişnuitul obol di- dactic. Faţă de procesul creator, singura cale de cunoaştere adevă- rată ar fi a celui care, având darul de a reproduce în el procesul, ar lua pe cititor de mână şi i-ar transmite direct vibraţia experienţei la temperatura creatorului însuşi. Dar pentrucă nu putem renunţa la inteligibil, e necesar să recurgem la documentarea analitică, CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 121 deşi prin natura ei aceasta se poate apropia greu de amintita energie în sens humboldtian. In literatură, pentru a da echivalentul acestui concept, nu găsesc altă denumire mai potrivită decât cuvântul « creativitate ». înţeleg prin creativitate românească ansamblul acelor factori care au dus pe cei mai aleşi poeţi ai neamului la o expresie unică şi care, întru cât ne recunoaştem în ea, este deopotrivă cu însăşi fiinţa noastră. Implicând limba, astfel de plăsmuiri sunt stâlpi ai caracterologici naţionale. Creativitatea implică luptă pentru stil, deci aspiraţia de a dăinui. Din câte stăvilare s’au înălţat împotriva apelor morţii, zăgazul cel mai trainic rămâne arta. Pentru unii, nemurirea stă numai în « a fi », în plăsmuire. Pentru alţii, nemurirea stă în « a deveni», în acel izvor din care au ţâşnit marile creaţiuni, şi din viaţa purcesă din ele. De fapt, antinomia este numai aparentă. In Arta cuvântului la Eminescu, am privit calităţile plăsmuirilor în sine; în lucrarea de faţă, privesc crea- tivitatea concentrată în jurul operei dominante a poetului. Ea îşi propune să prindem ceva din duhul prometean al marilor făurari... Cultura noastră însă şi, în general, cea contemporană, este deprinsă să vadă lucrările mărginite la un singur aspect. De aici, acel ritm de opoziţii în care o generaţie zice « da », acolo unde cealaltă zice «nu». D’a capo al fine... Dar dacă năzuim către un stil de viaţă şi de artă mai presus de generaţii, această nesfârşită serie de efe- meride în isme trebuie să intre în amurg. Acel deprins să pri- vească luminile prin unghiul larg de contemplaţie a opoziţiilor, ştie că, dintr’o anumită perspectivă, suişul spre munte şi peisajul de pe culmi sunt aspecte nedespărţite, date de însăşi unitatea firii. In situaţia noastră de azi, unei astfel de poziţii i se poate uşor arunca anatema de «eclectism». Dar eclectic însemnează acela care alege dintre păreri opuse fragmentul care-i convine. Carac- terologic, eclectismul este o formă a oportunismului, care vrea să se pună bine şi cu unii şi cu alţii. Acolo însă unde este vorba de însăşi unitatea vieţii, care nu poate fi compartimentală procu- stian, căutăm mijloace ştiinţifice menite să desvăluie ceea ce este dincolo de aparentele opoziţii. 122 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deosebindu-mă deci de cei care s’au ocupat de Eminescu, e necesar să arăt mai întâi pentru ce natura însăşi a plăsmuirilor mă conduce să iau calea pe care o urmez şi nu alta. Oricine este în curent cu spiritul care a înviorat în ultimele decenii cercetările de literatură, constată prezenţa a două cerinţe. In ordinea în care s’au afirmat, ele apar învrăjbite. Este obişnuitul sistem de luptă, între curente. In realitate însă, departe de a se exclude, cum se tot afirmă, ele apar ca două feţe ale aceleiaşi reali- tăţi şi corespund la două cerinţe permanente. De o parte, realitatea literară şi conştiinţa ştiinţifică ne cer să privim toate elementele procesului creator: legăturile cu experienţa scriitorului, influenţe, izvoare, ideologie, urmărind, acolo unde este posibil, fiecare plăsmuire reprezentativă cu fazele ei de des- voltare. De altă parte, stă icoana expresiei definitive, imperativul de a o gusta cât mai adecvat şi a o pătrunde funcţional cât mai adânc prin toţi factorii ei: limbă, imagini, ritm, arhitectonică, etc. Potrivit acestui fel de a vedea, care caută să unească toată pre- ciziunea filologică cu interpretarea vie a poeziei, o parte a acelui studiu va urmări pătrunderea factorilor genetici, o alta va adânci problemele de formă, nu însă privită ca un nune stans, ci sub aspectul luptei pentru expresie. Pentrucă, în realitatea istorică, unele aspecte se întrepătrund, tot astfel în lucrarea aceasta se împletesc adesea în chiar cuprinsul aceluiaşi capitol. Cine zice însă geneză, poate uşor aluneca într’unele exagerări, împotriva cărora, cu drept cuvânt se ridică astăzi cercetători de seamă care simt nevoia de a rupe cu spiritul mecanizant al istoriei şi criticei literare. S’a pus prea mult temei în trecut pe analogiile cu ştiinţele naturii în studiul creaţiunilor sufleteşti, fie limbă, fie istorie, fie poezie. De aici, reacţiunea din ultimele decenii. Dar îndrumările acelea se cuvine să cadă, la rândul lor, în exage- rarea de a nesocoti tot ce este desvoltare? A tăgădui desvoltarea în viaţa sufletească, însemnează a tăgădui evidenţa. Şi reacţiunea împotriva «istorismului» trebue, dacă vrea să fie rodnică, să se fe- rească, la rândul ei de exagerări. Pentru a le înlătura, am făurit con- ceptul de creativitate, menit să separe natura de cuceririle culturii. Subordonat conceptului acesta, cuvântul geneză îşi precizează înţelesul. Deşi aminteşte analogii cu ştiinţele naturii, în interpre- tarea faptelor literare noi, nu ne vom lăsa duşi de aceste analogii CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 123 şi de spiritul lor mecanizat, ci vom selecţiona şi interpreta faptele potrivit realităţii vieţii literare, unde sufletescul şi personalitatea hotărăsc. Dela studiul textului până la cercetarea izvoarelor şi a fazelor de desvoltare, avem fapte care cer, prin natura lor, o interpretare a procesului creator. Sunt aici aspecte şi probleme, prin care cer- cetarea literaturilor moderne se deosebeşte, în chip fericit, de aceea a literaturilor vechi. Cu privire la text, cercetătorul literaturilor vechi este nevoit să se mărginească la critică de text, reconstruind, cât mai exact, forma originală. Pentru filologul clasic, întrebarea cum a ajuns poetul la textul definitiv rămâne, din lipsă de material, nedeslegată. Altfel e în cuprinsul literaturilor moderne. Aici, bogăţia nease- mănat mai mare a materialului îngădue să stabileşti adesea istoria scrisului: pe lângă critică de text, ai acum geneză de text. Spiritul care conduce în Apus ediţiile critice ale marilor scriitori moderni arată clar foloasele aceste îndrumări. Impresiile cu privire la inten- ţiile artistice pot avea, în cazuri îndoelnice, cum vom vedea, studiind Luceafărul lui Eminescu, un însemnat mijloc de control. Poţi să urmăreşti astfel spiritul în care s’a desăvârşit plăsmuirea moti- vului. Reportând la cerinţele acestea ediţiile lui G. Bogdan-Duică şi G. Ibrăileanu, şi apropiindu-le de ediţii şi controverse recente, vom vedea în ce măsură ne-am apropiat de idealul unei ediţii menită să pue în lumină creativitatea eminesciană. înţelegem tot- odată în ce spirit se cuvine să fie înfăţişată o astfel de ediţie conce- pută în spirit modem; tot ce poate să desvălue procesul creator, cu anticipările şi multiplele lui răsunete, din momentul când începe să se înfiripeze până când este deplin rotunjit, — iată ce este absolut necesar, dacă vrei să dai publicului acest instrument de lucru care este o adevărată ediţie critică. Nu este însă deajuns ca textul cutărei sau cutărei plăsmuiri să fie integrat în viaţa din care a purces, potrivit urmelor păstrate în manuscrise; se cere ceva mai mult: din toate plăsmuirile să-ţi întruchipezi intuiţia totală a factorilor creatori. Vom descifra deci aceste puteri creatoare, nu din viaţa înconjurimii şi nici din te miri ce neînsemnat amănunt biografic, ci din structura însăşi a sufletului plăsmuitor, lămurit la lumina operei. Nu mai e vorba de a stabili, cum se încerca în chip naiv până nu de mult, o depen- 124 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE denţă a poetului de înconjurime şi nici de a explica opera în chip cauzal, ca în ştiinţele naturii, ci de a arăta cum, în actul de crea- ţiune, poetul transfigurează datele împrumutate, ridicându-le la valoare de poezie, potrivit personalităţii. A descifra experienţa adânc umană a personalităţilor creatoare şi a adânci operele poetice, atât în creativitate cât şi în plăsmuirea menită să se vorbească totdeauna, iată calea cerută de natura materialului, pentru a lămuri istoric şi estetic poezia. Această înţelegere, ferindu-ne de exagerări curente şi dându-ne un bogat material de control, e chemată să îndestuleze nu numai un firesc interes ştiinţific, dar şi unul practic, de orientare în viaţa literară. Cel care priveşte poezia şi în ea, dar şi ca istorie, ca voinţă de plăsmuire a personalităţiilor creatoare, se deprinde să deose- bească mai sigur necesitatea adâncă de exprimare de simplul joc al formei, lipsit de reazim adânc în experienţa care cere să fie ex- primată. Şi ce ar putea oare să ne izbăvească mai mult de micimea curentă, pe noi toţi, public şi scriitori, decât luarea aminte la luptele prin care marii creatori au cucerit bunurile supreme? înţeleasă nu numai ca afirmare, dar şi ca desvoltare a valorilor omeneşti, istoria poate deveni şi creatoare de viaţă; desvăluind factorii creatori în acţiune, ea pune în lumină izvoarele de viaţă, care ne-au dăruit un plus de înălţare, de frumos. Şi dacă este dela sine înţeles şi firesc să guşti şi să adânceşti frumosul, de ce să nu urmăreşti şi aspectul celălalt, căile străbătute până la dobândirea desăvârşirii pe care o admiri ? Astfel concepută, istoria literară duce la o mai largă orientare în viaţa literaturii: pe lângă valori de admirat, ea înfăţişează puteri creatoare în desvoltarea lor. In reprezentanţii ei de seamă, ea devine azi tot mai mult specialitatea chemată să lămurească viaţa lăuntrică şi totodată aspectele de plăsmuire ale poeziei neamurilor. Dacă n’ar îndestula această îndoită cerinţă, ea şi-ar pierde dreptul de a fi, s’ar pulveriza fie în istorie, fie în filologie, fie în critică impresionistă sau dogmatică. Un istoric ar putea să-ţi dea, mai documentat şi mai bine decât istoricul literar, o biografie în cadrul vremii; un filolog ar putea alcătui o ediţie, un bibliograf un reper- toriu, tot atât de bine ca si istoricul literar. Dacă deci istoria lite- raturii s’ar reduce numai la îndestularea unora din aceste cerinţe, ea şi-ar pierde autonomia şi dreptul la existenţă. CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 125 Interesante totdeauna, întrebările de metodă capătă o însemnă- tate deosebită, atunci când e vorba de o plăsmuire dominantă cum este Luceafărul lui Eminescu. A arăta cum un mare poet ajunge la capodopera lui, este a învedera căile pe care a păşit ca să-şi îndeplinească destinul. Punând în lumină factorii care au chemat la viaţă o astfel de plăsmuire, pătrunzi ce-a fost mai adânc şi mai statornic în sufletul creatorului. De aceea capodopera apare ca o cupolă centrală care imprimă caracterul ei întregei creaţiuni desvăluindu-ţi interesul adânc al desvoltării poetului, întregul drum străbătut de el se luminează şi capătă înţelesul deplin din înălţimea aceasta. Iată de ce nici nu este un mijloc mai potrivit ca să pătrunzi o personalitate poetică, decât acela de a concentra o intensă lumină asupra creaţiunii dominante, privită în ea şi în legătură cu desvoltarea întregei opere. Şi tocmai pentrucă se susţine că o capodoperă nu poate fi adân- cită şi istoric, voi stărui să arăt cât de mult faptele ne dovedesc contrariul. După cum atunci când a fost vorba să înfăţişăm valoarea şi semnificaţia expresiei privită în sine, ne-am oprit la această operă, tot astfel acum, când ne propunem să ilustrăm complexul creati- vităţii eminesciene. Pentru trecut, creativitatea este conceptul-pârghie al poeziei privită ca istoric. Pentru actualitatea literară, dacă nu vrei să faci bunăoară dintr’o revistă un simplu birou de înregistrare sau din nevoile scriitorilor trambulină pentru te miri ce ambiţii, se cere să critici şi în numele a ceea ce trebue să fie! Intre blidul de linte aurit de Mecena şi demnitatea vieţii literare fireşti, creativitatea eminesciană ar fi putut oare sta la îndoială? Dacă în pură teorie poate fi vorba de un folos, l-aş formula astfel: maturitatea criticei stă în a intui din manifestările în- ceputului sensul şi direcţia operei viitoare, iar din plăsmuirea definitiv adâncită şi valorificată, să poţi descifra şi procesul creator, cu ascunzişurile, ocolurile, contaminările, umbrele şi luminile lui: Vede ’n capăt începutul Cine ştie să le ’nvete. t » 126 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ACTUALIZARE Pentrucă istoria literară şi, în primul rând, istoria poeziei nu se învaţă, ci se trăeşte, prima treaptă a cunoaşterii istorice este actua- lizarea vie, în lipsa unui alt cuvânt aş zice «reviviscenţa » unei plăsmuiri. Deşi Luceafărul este cunoscut, este nevoie de reevo- carea lui, pentrucă toată operaţiunea înţelegerii trebue să purceadă nu dela slova moartă sau dela o palidă amintire, ci dela actuali- zarea vie a vibraţiunii nedespărţită de cristalizarea în formă. Procedeul este în concordanţă cu însăşi convingerea lui Eminescu: «dela zisa întreacăt, dela repetarea imitativă a aceloraşi cuvinte până la reproducerea într’un alt creier a aceloraşi gândiri, e o mare deosebire». Lucrul e cu atât mai necesar, cu cât, în consideraţiunile următoare, la tot pasul, vom simţi nevoia să avem limpede sub ochi nu numai momentele dominante şi conturul persoanelor — simboluri cu sentimentalitatea intipuită în ele, dar şi amănunte care, la prima vedere, pot părea întâmplătoare, pe când în realitate sunt însemnate momente expresive. O încântătoare fiică a pământului, fata de împărat Cătălina, tot privind strălucirea înaltă şi plină de taină a Luceafărului, simte deşteptându-se în ea năzuinţe de iubire, prinde să îndrăgească pe copilul cerurilor. Şi cum icoana Luceafărului o urmărea mereu, ea începe, în vis, să-l cheme pe pământ. Astfel, iubirea ei deşteaptă la început interesul, apoi iubirea lui. înduioşat de această chemare, ademenit, Luceafărul se coboară, se întrupează în mândru tânăr, pătrunde în odaia fetei (o «cămară» pentru el, copilul nemăr- ginirii) şi cere să-şi părăsească lumea şi să-l urmeze în împărăţia sa. Dar e ceva străin în felul şi graiul Luceafărului. In cuvintele lui, în perspectiva de a fi dusă regină în «palate de mărgean », nimic în concordanţă cu pornirea spre viaţă ce începe să mijească în fata de împărat. De aceea, deşi îl iubeşte şi-i simte farmecul, îi răspunde hotărît: Străin la vorbă şi la port, Luceşti fără de viată, Căci eu sunt vie, tu eşti mort Şi ochiul tău mă ’ngheaţă. CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 127 Se ’napoiază în ceruri Luceafărul; dar în curând fata de împărat, mânată de acelaşi dor, îl chiamă iarăşi. Deşi, când se întrupează a doua oară, cuvântul lui e mai cald, deşi el apare acum Cătălinei nu pur ca un «înger », ca prima dată, ci pătimaş ca un « demon », totuşi, cu toată patima ce de acum se afirmă puternic, el nu se poate desface de felul înalt de a fi. Fireşte că felul acesta trebuia să apară straniu Cătălinei; la a doua coborîre, ea simte şi mai viu nepotri- virea dintre ei, dar, iubindu-1 şi dorindu-1 aproape, îi cere să se schimbe. Când el îi desvăluie că deosebirea stă în însăşi firea lui nemuritoare, tot ce poate să-i răspundă ea e să-i arate singura cale prin care ar putea dăinui apropierea lor: Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine. Conflictul iscat de această nepotrivire se desluşeşte acum lim- pede şi întrevedem direcţia desfăşurării întregului. Neputându-se înălţa Cătălina la felul Luceafărului, el ia o hotărîre menită să dea măsura patimei de care e stăpânit: străbate nemărginirea pentru a cere lui Dumnezeu să-i îngădue să se lepede de propria fire. Dar când Luceafărul cere să fie izbăvit de povara nemuririi, iată că se iveşte în preajma Cătălinei un voios paj isteţ care-şi încearcă norocul, apropiindu-se de ea. Cuvintele de iubire ale pajului sună cu totul altfel decât ale Luceafărului. La început, e un ame- stec de insinuantă sensualitate şi voioasă, nepăsătoare şiretenie; iar mai târziu, vorbeşte şi în Cătălin patima. Cuvintele şi felul lui Cătălin deşteaptă uimire şi încântare în Cătălina, care s’ar lăsa acum uşor dusă de chemarea puternică a vieţii, dacă amintirea Luceafărului n’ar turbura o clipă vraja aceasta. O luptă pare că se dă în sufletul ei, între idealul primelor năzuinţe şi iubirea de pe pământ. Dar acum amintirea Luceafărului e mai mult o aspiraţie ideală, nu poate să deştepte un dor puternic, covârşitor. Cătălina îşi dă seama limpede de distanţa dintre ea şi Luceafărul care In veci va rămânea departe... De aceea, era firesc ca chemarea de nebiruit a vieţii, care grăia acum fetei de împărat atât de dulce, de ispititor şi de lămurit în vorbele lui Cătălin, să întunece dorul de Luceafăr. Şi astfel, 128 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tot mai mult prinsă în vraja noii iubiri, Cătălina era menită să devină iubita pajului Cătălin, cel « guraliv şi de nimic ». In vremea aceasta, Luceafărul străbătând nemărginirea, se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu şi se roagă să fie deslegat de nemurire. Dar orice se poate schimba pe lume, însă firea cea dintru început ursită creaţiunii înalte, niciodată. In versuri, în care se încheagă ceea ce, cu un cuvânt barbar, când e vorba de poezie, aş numi filosofia poetului, Demiurg arată Luceafărului imposibilitatea de a-i schimba felul, desvăluindu-i soarta tristă, lipsa de noimă a oamenilor, fiinţe de o clipă, mărginite şi nesta- tornice. Ca o dovadă vie, ca un mijloc de trezire la realitate, Zidi- torul îndeamnă pe Luceafăr să mai privească odată spre pământ. La cuvântul acesta, se înapoiază Luceafărul «în locul lui menit din cer ». Sub privirea lui, se desfăşoară acum o scenă de iubire omenească: aceea pentru care vroia să-şi sfarme nemurirea, îmbă- tată, furată de iubirea pajului, îl înlănţuie. De abia dacă o ultimă dată, ca un slab ecou al primelor năzuinţe ideale şi ca produs al veşnicei contraziceri şi oscilaţii sădite în om, Cătălina înalţă pri- virea spre Luceafăr: nu-1 mai roagă să-i lumineze viaţa, ci no- rocul ei. Dar acum licăritorul Domn al tăriilor a înţeles deplin menirea lui creatoare. E izbăvit de vechile frământări, prin înţelegere. In răspunsul lui e ceva din mândria celui ce, redevenit stăpân pe sine, îşi dă seama de distanţa ce-1 desparte de felul şi soarta celorlalţi: Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece. Acesta e cuprinsul; în acest total se încheie Luceafărul. Totul în poem: deşteptarea iubirii, frământările, creşterea nemărginită a patimii, în sfârşit acel catarsis final concură să pună în lumină nepotrivirea de neînlăturat a iubirii dintre Luceafăr şi Cătălina. Este deosebirea dintre o fiinţă cerească superior înzestrată care, în toate manifestările vieţii, va păstra felul său superior de a fi menit să creeze şi dintre o fiică a pământului care, instinctiv, cere iubirii altceva decât « palate de mărgean » şi « cu- CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 129 nuni dc stele ». In jurul acestei axe desfăşurându-se totul, suntem îndreptăţiţ să afirmăm că: situaţia faţă de iubirea pământească a celui menit să privească ţi să trăiască viaţa sub aspectul veţniciei alcătueţte temelia acestei concepţii. Este conflictul dintre creativi- tatea înaltă şi iubire. Această descriere mă satisfăcea pe vremuri, când aveam iluzia că poţi concentra, în trăsăturile unei icoane proprii, însăşi esenţa unei creaţiuni. De atunci, o îndelungată practică mi-a arătat neajunsul, ca să nu zic mizeria, celui care stă ca un mediu între poet şi public. Ce fericit este istoricul, fie al faptelor practice, fie al gândirii filosofice! Obiectul lui se mlădiază inteligibilului omenesc; acela al poeziei cere înainte de toate, o împărtăşire identică trăirii avută de poet în ora fericită, când a văzut propria plăsmuire cu toată intensitatea şi adâncimea. De aceea, istoriile literare, care presupun cunoscute plăsmuirile, îmi fac impresia unui repertoriu de infor- maţii care ocolesc esenţa; iar cele care vor să le facă cunoscute sunt, în imensa majoritate, un cimitir de rezumate. Bune pentru un searbăd scop didactic, le scapă însuşi împăr- tăşirea din creaţiune. De aceea, istoriile literare, aşa zisele sinteze, sunt cele mai caduce dintre operaţiuni. Ele se învechesc vertiginos, nu pentrucă informaţia sporeşte mereu — faptele nu se sfârşesc niciodată — ci pentrucă e deficitar mijlocul de a capta şi a face pipăită partea hotărîtoare a patrimoniului literar. Rânduite în biblioteci, bibliografii, istorii literare, creaţiunile chiamă la fiinţa şi funcţiunea lor: — Citeşte; reciteşte-ne. Lăsând la o parte cunoscutele cuvinte de osândire ale lui A. Densuşianu şi ale lui A. Grama, sincere şi explicabile la amândoi aceşti critici, cât şi unele rezerve de felul celor deprinşi să numere pete în soare, există azi un acord aproape unanim între critică şi publicul cetitor: Luceafărul este considerat ca cea mai aleasă plăsmuire, nu numai a poetului, dar a întregei noastre poezii. Şi cum este firesc lucru ca istoria literaturii să crească în primul rând din nevoia de a adânci plăsmuirile dominante ale marilor poeţi, se cuvine să adâncim creaţiunea aceasta sub toate aspectele creativităţii. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ÎJO EXPERIENŢĂ ŞI POEZIE Mărturisirile unora dintre cei mai de seamă scriitori ai noştri de azi afirmă că geneza creaţiunilor este adesea determinată de o experienţă. Fireşte, cuvântul acesta nu poate avea accepţiunea curentă, bunăoară cea din expresia «om cu experienţă ». Expe- rienţa fiind ceva general-omenesc, se cere să precizăm pe cea proprie poeziei şi fiecărei creaţiuni în parte. Incorporată în crea- tivitate, experienţa poetului este acea trăire intensă care, desvă- luind o deosebită valoare a vieţii, tinde către expresie. Cercetări recente din domeniul tuturor literaturilor arată că într’adevăr, această integrare în viaţă este alături de experienţa cărturărească dobândită din contactul cu literatura anterioară, un factor creativ. Şi din cât am putut controla la scriitorii noştri, între experienţa vieţii şi acea a lecturilor, ei văd mai clar în acea a vieţii. Experienţa lecturilor este transfigurată potrivit poziţiilor personale faţă de viaţă. Pe cât de clare par vederile acestea, pe atât de grea este apli- carea pe teren. Dificultatea apare când se cere să precizezi şi să interpretezi faptele de specifică experienţă a unui creator. In cri- tică, după cum metoda are atâta valoare cât cel care o mânueşte, tot astfel şi experienţa are atâta valoare cât cel care o trăieşte. Conceptul de « experienţă » prezintă primejdii şi pentru scriitor şi pentru critic. Nestrăjuit, devine trăirism. In fruntea capitolului anterior, am scris că literatura nu se învaţă, ci se trăieşte. Când e vorba de cititori, fireşte, între unul care repetă te miri ce părere învăţată şi altul care îşi trăeşte propria părere, e de preferat al doilea. Dar dacă trăirea alunecă într’un ţesut de asociaţii personale şi este lăsată în voia acestora, devine un fel de reverie asupra poe- ziei, care se împrăştie ca norii. Când este vorba de scriitori, de câte ori n’ai prilejul să observi cum cei minor înzestraţi persistă în a scrie şi a crede în steaua lor, pentrucă măsoară valoarea cu inten- sitatea propriului păs: am suferit sau m’am bucurat intens, deci sunt poet; cu atât mai rău pentru cine nu simte cât de mult am simţit eu... De fapt, şi un vierme înţepat ar spune că e centrul Universului şi că păsul lui este cel mai important lucru din Univers... Chiar şi poeţii însemnaţi oferă adesea spectacolul trăirismului. Cunosc un poet excepţional de înzestrat pentru panflet, în sens CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 131 de românească reacţiune de «fire-ar şi dar-ar» etc. In loc de ’ panflet, recurge uneori la vers. Criticii iubitori de expresie picantă sau drastică aplaudă pagini care ne amuză, dar în care pan- fletul, încăerându-se cu poezia, nu pot fi încorporate în cultura românească. In numele trăirismului ele sunt efemer preamărite. Dar este o mare distanţă dela trăire la poezie, o transsubstituire care singură asigură durata. Terapeutica literară a unor astfel de scriitori este să-şi privească viaţa dela o înălţime care şterge aspe- rităţile impulsive ale panfletului. Adesea poezia ocazională şterge asperităţile şi merge spre adâncire şi universalizare. In critica literară, terapeutica împotriva trăirismului este mai grea. Privesc istoricul părerilor despre Eminescu nu pentru zădăr- nicia polemicilor, dar pentrucă tactica literară ca şi cea politică te constrânge să lămureşti lucrurile, ţinând seamă de ceea ce ai Ia îndemână, nu de ceea ce ai dori să ai. Totdeauna şi în toate litera- turile, lămurirea chestiunilor de metodă şi de interpretare s’a săvârşit prin raportarea la marii creatori şi la discuţiile stârnite în jurul lor. Contrazicerea este unul din factorii animatori ai ştiinţei, când e condusă în spirit obiectiv. Cu privire la substratul de experienţă din care a purces Lucea- fărul, relevez mai întâi încercările de explicări cauzale după ana- logia cu ştiinţele naturii. Cum era şi firesc, la început a apărut treapta cea mai simplă, dar nu şi cea adevărată a explicării: aluzii sau amănunte cu caracter biografic. Iată, de pildă, părerea lui I. Gherea. Referindu-se la finalul poemei, i se pare că poate fi între Luceafăr şi poet ceva comun, în sens personal. Ceva mai mult: în mândria Luceafărului, «este ceva de-al vulpii care, neputând ajunge la struguri, se mângâia cu ideea că-s acri, necopţi, stricaţi». Acestea sunt la I. Gherea numai impresii, fără documentare de amănunt biografic. Dar într’o notiţă din Viaţa Românească, 1924, p. 315, intitulată tocmai Biografia, G. Ibrăileanu, subliniind că biografia ne dă «un ajutor apreciabil în explicarea cauzală a operei», aminteşte un amănunt relatat de A. Vlahuţă. In cunoscutul articol Amintiri despre Eminescu, publicat în File rupte, Vlahuţă, însemnând crâmpeie dintr’o conversaţie cu Eminescu prelungită până noaptea târziu, notează şi următorul 9 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE moment: « ... îmi povesteşte o dragoste a lui, o întâmplare curioasă, care i-a inspirat poezia Luceafărul şi care nu se poate spune aici». Crezând în explicarea etiologic-biografică a operei de artă, Ibrăileanu relevează disproporţia dintre cauză şi efect, « dacă este adevărat că Eminescu şi-a idealizat o aventură, în care el a fost Hyperion, o cucoană din Bucureşti — Cătălina şi un fecior de casă fercheş — Cătălin ». Completările acestea fusese comunicate oral de Vlahuţă lui G. Ibrăileanu. Intre timp, apărând izvorul din care, după propria mărturisire, poetul şi-a plăsmuit Luceafărul, Ibrăileanu revine în chiar acelaşi număr din Viaţa Rmânească, pp. 317—318, la explicaţia biografic cauzală în legătură cu poema: «In notiţa noastră de mai sus, vorbim de un incident din viaţa lui Eminescu care ar fi originea acestei poezii şi care ne-a fost relatat de Vlahuţă. Vlăhuţă spunea că-1 cunoaşte dela însuşi Eminescu. Au inventat Eminescu şi Vlăhuţă întâmplarea cu cucoana si cu lacheul? t Greu de crezut. Singura soluţie ar putea fi aceasta: faptul relatat de Vlahuţă s’a întâmplat şi poetul, dând peste această poveste, a găsit în ea întâmplarea sa idealizată şi a utilizat-o ». Dar gândindu-se la însăşi mărturia poetului, care vedea în povestea-izvor simbolul omului de geniu şi, de altă parte, neputând renunţa la explicarea cauzală prin amănuntul biografic, Ibrăileanu se întreabă dacă poetul n’a găsit în poveste « şi mai mult, ceva mai apropiat, mai particularizat — aceasta este întrebarea. Noi credem că răspunsul la întrebare poate fi afirmativ. In cazul acesta, Vlahuţă n’a inventat ori visat». Se vede limpede cum Ibrăileanu vrea să pună temei pe amă- nuntul biografic, ca factor generator. Cei care vor să dea greutate unor astfel de amănunte vor regreta că nu pot şti mai mult cu privire la această anecdotă. Ei pot găsi un sprijin mai mult în următoarea notă scrisă de Eminescu pe una din filele manuscrisului 2276. Pe fila 200 a acestui manuscris, care, dela fila 203 cuprinde urma înfrigurată a muncii lui pentru desăvârşirea pasajului în care Luceafărul străbate nemărginirea, a scris următoarele cuvinte: « eşti o mizerabilă cochetă Cleopatră. Tu m’ai ucis moraliceşte, mi-ai rupt şira spinării, m’ai deşelat CREAT1\ ITATEA EMINESCIANĂ 133 moraliceşte, încât nu mai pot avea nici o bucurie în viaţă. Mi-e atât de frig înăuntru inimii, sunt atât de bătrân, ai făcut să cază toată primăvara vieţii mele la pământ, încât nu se alege nimic de ea. Şi de ce ? Ce rău ţi-am făcut ? ». Iată, vor zice acei care pun temei pe astfel de momente biografice, cum în chiar toiul muncii pentru desăvârşirea Luceafărului, amănunte biografice în sensul arătat urmăreau pe poet, dovadă că ele au fost un factor în plăsmuirea poemei. Pentru cei care cugetă astfel, problema ar fi simplă: Eminescu a scris Luceafărul, pentrucă întâmplarea aceea l-a îndemnat să scrie. Tot astfel, cei care ar fi înclinaţi să scoboare poezia lui Eminescu, arătând că ea vine din izvoare turburi ale vieţii lui, vor regreta că n’au un argument întemeiat pe fapte mai precise, ca să-şi ilustreze teoriile. Dar pierderea amănuntelor unei astfel de anecdote şi chiar completa ei ignorare sunt departe de a însemna o lipsă pentru cel care vrea să stabilească nu geneza în înţelesul ştiinţelor naturale, ci efortul de creare a Luceafărului, izvorît dintr’un adânc şi înde- lungat proces sufletesc. • Dintru început, te izbeşte nepotrivirea dintre întâmplarea cu lacheul « care nu poate spune », şi tonul înalt, simţirea adâncă şi orizontul nemărginit al poemei. Dacă o astfel de anecdotă a jucat un rol, ea n’a putut însemna mai mult pentru geneza poemei noastre, decât a însemnat, în descoperirea legilor gravităţei, mărul putred care se zice, l-ar fi lovit pe Newton. Ceea ce deosebeşte înţelegerea procesului de creaţiune, aşa cum se impune azi, de felul stăpânit de metodele ştiinţelor naturale, cum se făcea până nu de mult, este că ne pătrundem de natura internă adâncă a plăsmuirilor poetice şi ştim să deosebim ceea ce este nevoie de exprimare, experienţă adânc umană, de aceea ce poate fi, după împrejurări, simplă asociaţie de idei, întâmplare sau anecdotă. De fapt, mărturia lui Vlahuţă trebue să fie privită nu numai cu rezerva cuvenită faţă de confesiuni ale poeţilor despre opera lor, când confesiunile sunt lipsite de frâna critică, dar şi cu rezerva impusă de împrejurarea că mărturisirea citată a fost făcută în spre amurgul conştiinţei poetului. însuşi Vlăhuţă dă, în acelaşi articol, unele amănunte cu privire la starea ciudată a lui Eminescu în 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE noaptea aceea, adăogând: «pentru prima oară, poetul mi-a dat de gândit». La aceste rezerve ale noastre, un freudian ar putea aduce obiecţiuni. Pentru el, aspectul platonic al capodoperei lui Eminescu ar fi sublimarea unor prozaice desamăgiri curente. Observaţia lui Gherea despre vulpe şi struguri i s’ar părea plauzibilă. De altă parte, chestiunea cu lacheul ar putea şi ea să-i apară freudianului ca un moment declanşant dintr’un complex gata. Orice experienţă sufletească fiind punctul de intersecţie a numeroase linii, povestea cu lacheul n’ar putea exclude explicaţiile care vor să sondeze adânc personalitatea scriitorului şi să pună accentul pe cutele ei statornice. In sfârşit, faptul că o mărturisire ca cea către Vlăhuţă a fost făcută în spre amurgul conştiinţei poetului nu este pentru un freudian o piedică de a-i da valoare concludentă. Chiar în mărtu- risirea unui nebun, conţinutul afectiv este adevărat, poate desvălui un aspect statornic. Dar chiar obiecţiuni de felul acesta sunt o confirmare a căii pe care o urmăm. Orice amănunt biografic, chiar când e deplin stabilit, nu poate avea un interes decât încorporat în structura personalităţii. Fără intuiţia clară a personalităţii, amănuntele rămân înseilări de fapte diverse, cărora le lipseşte legătura spirituală. Iată de ce biografia înţeleasă ca un contur extern al faptelor n’a putut aduce până acum nici cea mai mică contribuţie cu privire la creaţiunea Luceafărului. Intr’adevăr, biografia d-lui Călinescu în capitolul Eminescu şi dragostea, capitol esenţial când e vorba de un poet liric, căci reprezintă axa personalităţii, punând accentul pe fiziologia poetului, iar nu pe ritmul său de sentiment, şi neavând o intuiţie unitară a personalităţii, dă o imagine pe care tocmai capodopera o desminte. Pentru lămurirea experienţei din care a crescut Luceafărul, nu putem face nimic nici cu imaginea unui Eminescu teluric, nici cu aceea a unui platonician anahoret din constrângere. Cu câţiva ani în urmă am căutat să discut o părere a unui critic distins, d. T. V i a n u, cu privire la un aspect esenţial al personalităţii lui Eminescu. D-sa vedea în mărturia făcută de Caragiale în Nirvana despre felul intim al lui Eminescu pe terenul dragostei, nu un portret real, ci unul convenţional. CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 135 Am arătat că, din câţi au cunoscut pe Eminescu, Caragiale este acela care a pătruns mai mult ritmul intim al prietenului său. Combătută la început între alţii, şi de d. V i a n u, părerea aceasta pare că şi-a făcut drum. Intr’un articol, este afirmată şi de Ibrăileanu. De altă parte, chiar d. V i a n u, în studiul său asupra poeziei lui Eminescu, în capitolul « Voluptate şi durere », în care vede o categorie tipică a simţirii poetului, ajunge, în ceea ce priveşte erotica lui Eminescu, la aceeaşi părere, pe care însă, adaog eu, dacă o admiţi în erotică, trebue s’o admiţi în toate celelalte aspecte ale fiinţei poetului, aşa cum am arătat. Tendinţa către absolut a elanului vital — iată ce-1 duce pe Eminescu la negaţiune, ziceam eu. Ce este « farmecul dureros » atât de specific pentru Eminescu? Este, lămureşte d. Vianu, un dor metafizic. «El este aspiraţia de a ieşi din forma mărginită şi proprie. El este năzuinţa de a realiza scopul ultim al voluptăţii, posesiunea infinită şi totală, dar amestecată cu durerea că această năzuinţă nu poate fi îndestulată niciodată. Farmecul iubirii este dureros pentru personajele lui Eminescu, pentrucă ele îl resimt până la adâncimea în care se desvăluie eterna caducitate a amorului, firea lui veşnic nesăţioasă... Chinul unei voinţe deapururi îndrep- tată către tot ce este cu neputinţă de ajuns nu se poate linişti decât în moarte ». Propoziţiunea ultimă arată că de fapt, d. V i a n u este de acord cu cele arătate. Făcând rectificările următoare, sper că voi ajunge la acelaşi rezultat şi cu un alt tânăr distins, d. Călinescu. Repet: ceea ce interesează în primul rând în biografia unui poet liric este forma vieţii lui de sentiment. Aici stă cheia întregii structuri sufleteşti. O eroare făcută pe terenul acesta turbură întreaga intuiţie a personalităţii, după cum un adevăr bine stabilit domină întreaga interpretare. Dar una este să dovedeşti pornirea spre absolutul erotic, aşa cum am documentat-o în Personalitatea lui Eminescu, şi alta este să subliniezi că « Eminescu era un tip sexual veneric, adică stăpânit mereu de obsesia funcţiunii erotice, căutând dragostea nu femeia, victimă mereu a improvizaţiunii şi a absurdului» etc. etc. A aduna fapte ca să ilustrezi părerea acesta însemnează, într’a- devăr, a te mulţumi cu un contur extern, care te face să ocoleşti 136 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE miezul: structura internă. Ţipi sexuali venerici de felul acesta mişună pe toate cărările şi n’au timp pentru poezie. Eroarea stă în separarea elementelor vieţii, care, în chip firesc, se întrepătrund. Se pare că e minimă, dar de fapt modifică întregul tablou. Această pornire către exclusiv nu era o coborîre în anima- litate. La elanul erotic, colabora întregul lui suflet cu toată puterea de idealizare, aşa cum am arătat-o şi cum se va vedea şi din pagi- nele următoare. Făcând această rectificare — eşind din fiziologic şi încadrându-1 în complexul sufletesc, cu întregul ritm de sentiment — însem- nează că, în partea esenţială a biografiei lui Eminescu, ajungem la părerea arătată în Personalitatea lui Eminescu. Se impune, nu pentrucă a spus-o cineva, dar pentrucă aşa a fost Eminescu, în realitatea istorică. Abătându-te dela această părere, te întorci la vetustatea dublei personalităţi a lui Eminescu. Ca să documenteze tabloul vieţii afective a lui Eminescu, în amintitul capitol, d, Călinescu face abundente citate din opera lirică a poetului, desfăcându-le de context. Dar când observă acelaşi procedeu într’o încercare a unui psihanalist, care şi el se întemeiază pe citate din opera poetului pentru ca să-i descifreze instinctele, tot d. Călinescu îi tăgădueşte îndreptăţirea. «Aici stă grava eroare. Psihanaliza se bizue pe cercetarea subconştientului şi oricum a eului activ. Literatura este însă un produs al eului contemplativ total desprins de instincte ». Dacă lămurirea genezei întemeiată pe mărturii ca aceea a lui Vlahuţă este parcă anume făcută să învedereze exagerările la care ajungi, când eşti ispitit să descifrezi procesul de creaţie din te miri ce mărunţişuri biografice, caracterizarea instinctelor erotice ale lui Eminescu, aşa cum o face d. Călinescu, arată povârnişurile biografiei înţeleasă ca linie externă a vieţii fără de intuiţia perso- nalităţii. » Atât de răspândită este deprinderea de a lega poezia de bio- grafia faptelor frapante, încât însuşi Maiorescu se pare că a alunecat spre o interpretare genetică în felul lui Vlahuţă, deşi criticul era teoreticianul convins al contemplării viziunilor platonice. Investita schiţă dela 1889, Titu Maiorescu îşi exprima părerea că lumea lui Eminescu « era aproape exclusiv lumea ideilor generale CREATIVITATEA EMINESCIANA «37 ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemână ». Chiar şi în viaţa pasională această latură era dominantă. In fiinţa iubită, poetul vedea o copie imperfectă a unui prototip ce nu putea fi atins. De aceea căuta el un refugiu în lumea cugetării şi a poeziei. Din acest fel de a fi, a izvorît Luceafărul. Când criticul afirmă: «orice coborîre în lumea convenţională era o supărare şi o nepotrivire firească », releva un aspect real; tot astfel când sublinia: «seninătatea abstractă, iată nota lui esenţială ». Dar formulele acestea desvăluesc oare adâncul firii poetului sau numai un aspect, dincolo de care rămâne să vezi ceea ce pentru poet este esenţialul: frământarea care a dus la această atitudine ? Consecvent cu părerile de mai sus este T. Maiorescu în che- stiunea dinamismului creator: « vom vedea în chiar pătrunderea acestei bogăţii intelectuale până în miezul cugetărilor poetului, puterea mişcătoare, care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal şi forma exprimării lui ». Dar schiţa aceasta a lui Maiorescu este şi un răspuns la discu- ţiile stârnite de criticile lui C. Dobrogeanu-Gherea. Pe când acesta sublinia prea mult condiţiile materiale, în sens marxist, Maiorescu privea aproape numai aspectul contemplativ al poetului. Pentru unul poetul trebuia să fie tovarăşul luptelor de clasă, pentru celălalt tovarăşul ideilor eterne. Dar o mărturisire postumă a lui T. Maiorescu despre geneza Luceafărului vine să întregească ceea ce putea să spuie la 1889. Cunoaştem această mărturisire dintr’o destăinuire a d-lui I. Al. Brătescu-Voineşti, intitulată Luceafărul şi publicată în volumul Din pragul apusului. Spre deosebire de schiţa dela 1889, Maiorescu dă aici mărturie despre un elan erotic stăpân pe întreaga fiinţă a poetului. Este aici o altă latură tot atât de veridică. Amănuntele comunicate de d. Brătescu-Voineşti nu lasă nici o urmă de îndoială asupra autenticităţii mărturiei maioresciene din Iunie 1892. Nuvelistul pusese criticului această întrebare: «citirea Luceafărului mă face să cred că Eminescu a fost îndemnat să-l scrie de o mare durere pe care trebue s’o fi îndurat. Ce ziceţi ?». Răspunsul este următorul. In toiul pasiunii pentru Veronica Micle, poetul înştiinţează pe Maiorescu că e hotărît s’o ia în căsătorie. Zadarnic îi arată criticul «38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE greutatea obligaţiilor familiare, care l-ar îndepărta dela menirea creaţiunii poetice. Elanul pasiunii este mai puternic ca orice raţiune. Dar criticul nu se dă înapoi dela un ultim argument: îi descoperă că Veronica avusese şi continuă să aibă legături cu Caragiale... Aceasta este varianta Maiorescu cu privire la substratul de experienţă a Luceafărului. Criticul înclina să vadă în întrevorbirea dintre luceafăr şi Dumnezeu un ecou al propriei întrevorbiri cu poetul, când îl avertiza că îşi sacrifică însăşi menirea de poet. Eminescu n’ar fi publicat poema în Convorbiri — dintr’o jenă, « căci oricât de splendidă era haina în care îmbrăcase prozaicele sale cuvinte, prin care încercam să-l conving, ştia c’o să le recu- nosc ». Dar întreaga mărturisire trebue să fie privită cu acelaşi spirit critic cu care a fost privită şi amintita variantă a lui Vlahuţă, de care ne-am ocupat, din cauză că G. Ibrâileanu punea temei pe ea. Fireşte, desvăluirea lui Maiorescu a fost mai sguduitoare decât întâmplarea acea de care Vlahuţă afirma că « nu se poate spune ». Aici Cătălin era un lacheu din Bucureşti, dincolo seducătorul Caragiale. * * * Faptul relatat de Maiorescu n’ar putea fi pus la îndoială. Indirect el găseşte o confirmare în chipul cum sună numele Cara- giale în corespondenţa Veronicăi. Dar de aici până la a vedea în amintita împrejurare un primum movens al poemei este o mare distantă. > Mai întâi, cum vom vedea, se opune cronologizarea. Hotărîrea de a se căsători cu Veronica nu putea să aibă atâta intensitate decât după 1879, anul când ea este văduvă. De altă parte, cercetând istoria textului, vom vedea că Eminescu, încă dela 1874, versificase basmul-izvor, care conţinea şi o desvoltată scenă a întrevorbirii cu Dumnezeu. In sfârşit, cercetând tipologia folklorică a motivului şi dina- mica experienţei se va vedea limpede ce timpurie şi frecventă a fost experienţa contrastului dintre înalt şi teluric în iubire. Se poate zice că aceasta a fost experienţa fundamentală a lui Eminescu, nu numai în iubire, ci în toate domeniile vieţii. Toată structura lui sufletească îl ducea să vadă pretutindeni contrastul dintre un CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 139 elan înalt şi mărginirile telurice. Nu cutare sau cutare amănunt biografic, ci totalitatea experienţelor raportată constant la cercul vostru strâmt, iată factorul generator, privit în limitele experienţei individuale. In chip firesc, această persistentă opoziţie duce la întrebarea dacă nu avem aici şi un aspect sociologic. Cu toate deosebirile de personalitate, talent şi generaţie, contrastul dintre înalt şi teluric este un motiv deosebit de frecvent în literatura noastră. Este prezent în numeroase pagini în Ţiga- niada cu lupta dintre năzuinţa obştească înaltă şi înaltul cerc mărginit. Este caracteristic pentru Heliade Rădulescu şi foarte frecvent la Grigore Alexandrescu. Apare mai des decât s’ar crede chiar la Vasile Alecsandri. Este motivul generator în Răzvan şi Vidra, ca şi în alte creaţiuni ale lui Hasdeu. Cu toate aparenţele contrarii, este aproape pretutindeni prezent în creaţiunile lui C a r a g i a 1 e, care adesea înfăţişează latura de comic şi satiră a unei experienţe sociale asemănătoare cu a lui Eminescu. Caracteristic pentru Macedonski, îl întâlneşti la Duiliu Zamfirescu, în romanele căruia elementul feminin înfăţişează aspecte înalte, în concordanţă cu lirica lui care, în Fiica Haosului, ne-a dat pendantul feminin la Luceafărul. Este un resort caracteristic al lui Vlahuţă, care, toate proporţiile păstrate, transpune în romanul Dan conflictul din Luceafărul. Pe altă linie de preocupări, apare, în chip surprinzător, la V. P â r v a n. Dintre scriitorii în viaţă, aleg trei prozatori profund deosebiţi: Brătescu-Voineşti, Galaction şi Arghezi. întreaga creaţiune a d-lui Brătescu-Voineşti este răsunetul de ironie, humor, înduioşare şi chiar tragic, al unei singure realităţi: contrastul dintre alese valori omeneşti şi o suferinţă nemeritată, provenită din ceea ce este ales şi nobil în sufletul celor care suferă. Deşi valorile sufleteşti iubite de scriitor pot fi înfrânte şi dispre- ţuite în viaţa socială, ca monete fără curs, le simţi totuşi ca valori vrednice de iubire. Fireşte, cu alt orizont şi cu altă rezonanţă, acelaşi contrast este şi în inima creaţiunii lui Gala Galaction. Aleg un moment discursiv, tocmai pentru spontaneitatea mărturisirii drastice în chestiunea REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 140 raporturilor dintre «scriitori şi societate»; «Când burghezia română va fi întrebată odată — ca Ginta Latină — ce-a făcut pe acest pământ, ea va răspunde sus şi tare: — Am urît pe artişti, în deosebi pe poeţi şi pe scriitori, i-am sâcâit, le-am făcut zile fripte şi i-am expediat sistematic la Mărcuţa şi la Pantelimon ! ». De altă parte, în creaţiunea acestui scriitor, în faţa realităţilor telurice, sufletul simte puternic propria micime şi golul vieţii. Dar neputând arunca asupra întregei fiinţări zăbranicul nega- ţiunii eminesciene, se încleştează în sentimentul religios şi găseşte în întrepătrunderea cu cele veşnice o împăcare cu destinul şi un legământ cu nemărginitul. Cu toate deosebirile datorite temperamentului său scitic trecut prin şcoala byroniană a lui A. Macedonski şi prin superiorităţi proletare, în fond, unitatea scrisului d-lui Tudor Arghezi izvorăşte tot din acelaşi conflict: discordanţa dintre o porţiune de noroi şi un colţ de cer. Dintre tinerii în plină maturitate, este de subliniat că, în opera d-lui Camil Petrescu, atât în teatru cât şi în roman, con- flictul dintre valoarea superioară realizată în personalitate şi încon- jurimea opacă este însăşi pârghia întregii creaţiuni. Opoziţia dintre sectarul Robespiere şi Danton, care duce la distrugerea acestei firi superioare, este tipică. La fel în Suflete tari, la fel, pe alt registru, în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi în Patul lui Procust, unde poetul de valoare este distrus de o femeie mediocră. Pretutindeni, în centrul viziunii despre lume, este o ierarhie de valori, în luptă. In cadrul romanului citadin astfel alcătuit, scriitori mai tineri stărue în forme felurite ale aceluiaşi conflict. M’ar duce prea departe să sondez amănunţit pentru ce acest surprinzător acord între scriitori atât de deosebiţi. Fireşte, este aici un aspect general-omenesc, apoi unul de circulaţie a motivelor. Dar rare ori veţi găsi cazuri ca blocul scriito- rilor amintiţi care sună adesea deosebit şi totuşi sunt înrudiţi prin arătata polaritate a personalităţii. De sigur, este aici ceva mai adânc decât o simplă întâmplare. De când metoda de critică literară marxistă a căzut în desue- tudine şi de când se accentuează devoţiunea faţă de autonomizarea CREATIVITATEA EMINESCIANĂ t+t esteticei, se observă la noi un fel de sfială de a mai aborda aspectele sociologice ale literaturii. Foiletoniştii noştri literari năzuesc să scrie ca d. E. Lovinescu şi gândesc ca d. Mihail Dragomirescu. Aceasta însă, tăgăduind îndreptăţirea înţelegerii istorice şi recomandând necontenit mărgi- nirea la operă, era firesc să ducă mai departe şi rezerva faţă de sociologie a maestrului său Titu Maiorescu. La alţii, este rezerva îndreptăţită pentru o disciplină care se înfăţişează ca ştiinţă fără să fi ajuns la rezultate ştiinţifice certe valabile pentru toţi. De altă parte, rătăcirile poporanismului, izvorît din tendinţa de a adapta marxismul la ţările agrare, au făcut să dăinuiască în cercetările noastre literare rezerva nu numai faţă de sociologie ca doctrină tendenţioasă, dar şi faţă de problemele şi gândirea sociologică obiectivă, ceea ce este cu totul altceva. In literatură, această rezervă faţă de aspectele sociologice mai provine dintr’o cerinţă firească a studiilor noastre: în primul rând voim să cunoaştem individualităţile în ceea ce au ele unic. Pe când < > sociologul elimină din fapte tocmai aspectul lor individual, în studiile literare toate aspectele de comparaţie slujesc, pe bună drep- tate, acestui ţel de individualizare. Adesea avem iluzia că, indivi- dualizând un poet, el este ca o monadă absolut independentă de restul universului şi de configuraţiile sociale. Adesea ne aflăm însă în faţa unor aspecte ca cel relevat mai sus: o surprinzătoare asemănare între creatori atât de deosebiţi. Lucrul ar fi simplu, dacă ar fi vorba de contagiunea modei. Dar în aspectul relevat este, de bună seamă, ceva mai adânc decât gustul publicului, care ar impune scriitorului o anumită atitudine. Este în această nevoie de exprimare a creatorilor un tâlc mai adânc. Prin frecvenţa lui, cazul depăşeşte domeniul literaturii individualizante şi are un evident aspect social, care se cere lămurit. Despre aspectele literare apusene am vorbit în Destinul poetului ţi menirea poeziei. Paralel cu faptele arătate acolo, s’a creat şi în estetică o teorie a omului de geniu în conflict cu înconjurimea opacă. Vederile acestea au avut un excepţional răsunet în sfera litera- turilor sudesteuropene. Intr’o carte bogată în sugestii, un bizanti- nolog german, Karl Dietrich, ocupându-se de legăturile dintre aceste literaturi, a fost izbit de larga receptivitate pentru 142 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE răzvrătitul Byron. In legătură cu aceasta, face în treacăt o observare preţioasă. «Fiecare adevărată natură de poet, care a apărut în Europa răsăriteană, a fost şi în parte este încă osândită la izolare; pe când în Europa de Vest poezia a crescut din cultură şi poetul este oarecum corifeul ce tălmăcea toate sentimentele care circulau în aer şi cereau să fie exprimate, în răsăritul european poezia s’a desvoltat in individ şi în luptă cu încunjurimea sa, care era încă adâncită în incultură, aşa încât mai întâi trebuiau să fie rupte rezistentele ». > Observarea aceasta a lui Karl Dietrich, pusă în legătură cu blocul de fapte caracteristice pe care le-am semnalat, confirmă aspectul social al acelei surprinzătoare concordanţe al unor perso- nalităţi în alte privinţe atât de deosebite. In cadrul acesta, putem vorbi, pe bună dreptate, şi de substratul social al faptelor care privesc dinamica experienţei individuale. Ritmul statornic de sentiment al personalităţii e în concordanţă cu un aspect caracteristic al structurii sociale. Această realitate socială a intrat ca o componentă alături de altele în dinamismul creator, contribuind să actualizeze mereu opoziţia aceea dintre « cercul vostru şi lumea mea ». Dar acest evident substrat social în creaţiunea lui Eminescu ar putea să ducă la o falsă încheiere: subordonarea factorului estetic fată de cel social. O absurditate, pentrucă aceeaşi realitate socială a stat şi stă în faţa nenumăraţilor inşi fără ca s’o vadă, necum să plăsmuiască. Am relevat deci amin- titul aspect social la noi şi aiurea, nu pentru a-1 confunda pe Emi- nescu într’o masă omogenă, ci tocmai pentru a-1 diferenţia într’o latură esenţială a creaţiunii sale. Un fapt estetic nu pierde când îl integrezi în condiţiile lui de viaţă, pierde numai atunci când prin această integrare îţi scapă esenţa lui. Cele arătate au nevoie să fie întregite, între altele prin rapor- tarea la ritmul statornic de sentiment, la dinamica experienţei şi la concordanţa dintre personalitate şi ideologie. Această din urmă latură, ne apropie de cercetarea genetică, a experienţei literare propriu zise. Adâncind-o şi pe aceasta, vom putea măsura distanţa dela viaţă la creaţiune. Dar nici frumuseţea izvoarelor cărturăreşti, nici înfrăţirea lor cu experienţa fundamentală, nici concordanţa plăsmuirii cu întrea ga CREATIVITATEA EMINESCIANĂ 143 concepţie despre lume şi nici frecvenţa experienţii sociale, nu pot lămuri izolat stăruinţa creatoare. Fericita convergenţă a tuturor acestor factori ai creativităţii, liberând pe poet de orice contraziceri interne, era firesc să sporească însemnătatea intuiţiunii care se cerea exprimată. Esenţa poetului fiind nevoia de a plăsmui, tot sbuciumul omenesc se transfigurează, căpătând parcă un sens în finalitatea creatiunii. Aceasta este însă atât de mult dominată de cerinţele i i ei proprii, încât parcă n’a avut niciodată legături puternice cu viaţa şi dă tainica iluzie a unei existenţe pe un plan fundamental deosebit. Deşi termenul acesta, «transsubstanţiere », aparţine limbajului religios şi ar ispiti pe unii să-mi atribue confuzia domeniilor sau nebulozitate mistică, îl adopt aici în terminologia literară, pentrucă nu cunosc altul mai potrivit, ca să denumesc, nu o concepţie metafizică, ci ceva foarte pozitiv: trecerea dela frământările vieţii la o existenţă artistică străbătută de o spiritualitate superioară. In teologie, este ştiut, transsubstanţiere înseamnă prefacerea vinului şi pâinii în chiar substanţa corpului şi sângelui dumne- zeiesc; în sensul adoptat aici, transsubstanţiere însemnează însă selecţionarea, înălţarea şi organizarea experienţelor vieţii (iau cuvântul acesta în sensul cel mai larg), într’o existenţă superioară cârmuită de legi proprii de expresivitate. In acele rare exemplare care sunt poeţii, experienţele sunt însoţite adesea de o nevoie atât de vie de exprimare, încât se pare că-şi găsesc aici o finalitate. De cele mai multe ori însă, expe- rienţele se mărginesc la un joc intern de viaţă pseudo-artistică. Acest joc poate să rămâie neîntocmit. Dar câte odată feluritele elemente se organizează verbal într’un chip atât de fericit, încât se înalţă mai presus de fluxul şi refluxul vieţii artistice, cristali- zându-se, potrivit unor legi proprii, pentru totdeauna. Trecerea aceasta dela jocul formei pe marginea vieţii la expresia menită să cri- stalizeze esentia 1itatea vieţii este aceea ce i i numesc transsubstanţiere. Ştiinţa poate şi este datoare să studieze toate aceste aspecte; şi voi adânci în capitolele următoare specificul artistic, finalitatea creaţiunii ca scop în sine. 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar, după cum în toate domeniile ştiinţei este un ultim sub- strat care scapă cercetării, tot astfel şi în poezie (şi aici poate mai mult ca într’alte domenii) rămâne un aspect insondabil. După cum în receptivitate, tot astfel în creativitate, simţi adesea un adânc, trecând cu mult dincolo de ceea ce ar spune cutare sau cutare vers încântător şi chiar întregul plăsmuirii. Nu este un amuzament sau o simplă întâmplare, ci este ca şi cum ai lua contact cu regiunile peste fire ale poeziei şi prin aceasta cu însăşi substanţa vieţii. Versurile par o destăinuire, o întrezărire a unui adânc tainic, pe care-1 descoperi identic în tine, în vers şi în lume. Este aici o experienţă pe care zadarnic ai căuta s’o exem- plifici, fie şi prin aproximaţii, nereceptivului care nu se învredni- ceşte de graţia ei. Prin toţi factorii amintiţi, dar şi prin acesta, pe care zadarnic ştiinţa ar vrea să-l sondeze deplin, se săvârşeşte ceea ce numesc transsubstanţiere estetică, trecerea dela simpla viaţă artistică la o creaţiune menită să transmită pururi o înaltă esenţă spirituală. In sensul acesta, receptivitatea este ca o împărtăşire. Iar poetul adevărat ar putea spune generaţiilor: — Acesta este sângele meu. D. CARACOSTEA COMENTARII CRITICE JURNAL DE LECTOR Kogălniceanu, literatul, I O scrisoare din 8 Februar 1869 a lui Constantin Negri către Kogălniceanu, folosită şi într’o comunicare academică şi abia de curând reintegrată în finalul-lipsă, ce o desfigura, ne întâmpină cu cea mai binevenită sugestie, tocmai în clipa în care ne decidem să însăilăm două-trei şire despre Kogălniceanu, literatul. Retras în tihna dela Târgu Ocna, bătrânul unionist îşi lămu- reşte prietenul pentru ce nu poate ceda solicitărilor de a intra în guvern şi nici cel puţin de a figura în Parlamentul, unde fusese de altminteri, fără de voia lui, ales. Scrisoarea este cu adevărat, « une charmante pi£ce de litterature politique », cum o defineşte Kogăl- niceanu însuşi, în telegrama de răspuns (în care-i anunţa că a arătat scrisoarea şi Prinţului Domnitor) şi dacă nu cedăm ispitei de a zăbovi mai mult pe toate feţele rarului document este numai de teama că ne-am rătăci din drum. Insă finalul este pe de-a’ntregul la înălţimea acelor veterani ai integrităţii morale, în rândul cărora Constantin Negri a fost socotit, de obşte, întâiul între egali. « Lasă că n’am nici o ambiţie personală şi nici mă cred neapărat; dar ţ’oi mai spune încă, că mă găsesc în colţişorul unde locuesc, mul- ţămit, îmi cultivez grădina şi mă bucur â la lettre, de rodul oste- nelelor mele. Cetesc autorii vechi; mai scriu câte ceva din cele trecute, etc.» îi comunica într’un stil cu vădite aluzii voltairiene, pentru ca după aceea să se refere la intermitente incursiuni pe la Mirceştii prietenului comun Vasilică, cu tabieturi patriarhale, înve- selite de « melodiile unui dulap cu muzică... însă cam hodorogit ca şi noi» şi să termine cu această afectuoasă şi ispititoare invitaţie: «Aş dori să mă înştiinţez[i] pe când vei mai veni prin părăsita Moldova ca, daca s’a pute, să ne întâlnim acolo la Mirceşti, unde adesa ne-au părut rău că niciodată n’ai venit să te lepezi de poli- tică vro 2—3 zile şi să redevii voinicul literator de mai înainte între doi vechi şi buni prieteni, din care unul C. Negre »1). *) *) G. G. Mironescu, O scrisoare a lui Constantin Negri, Arhiva Românească, tomul VI. Bucureşti, 1941, pp. 73—76. 10 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Voinicul literator de mai înainte — iată o caracterizare pe care mai mult o ghicim, în care străbat duioşii şi ecouri de juneţă şi care răspunde întru totul imaginei pe care frumosul fost aghio- tant domnesc va fi lăsat-o în toate domeniile, în care s’a aplicat, deci şi în literatură. Dacă împrejurările istorice l-au silit să treacă dintr’un plan în altul al renaşterii româneşti, până la acela de făuritor de istorie, după ce-a profesat-o la catedră şi mai cu seamă în pagine de cărţi, şi dacă în fiecare din aceste etape ale fecundei sale existenţe a manifestat acelaşi spirit, militant şi perseverent, deci viteaz, a fost o vreme — şi Constantin Negri era cel mai puţin indicat s’o uite — când literatura îl câştigase cu totul. întemeietor al « Daciei literare » şi doctrinar, de lapidare formulări, al duhului naţional, aşa cum nici Asaki, nici Eliade, nici Bariţ, n’au avut norocul sau cutezanţa, director al Teatrului din Iaşi, cu Alecsandri şi Negruzzi, fundator de editură, după lungi pertractări şi în urma unei îndârjite lupte, aşa cum apare din documente recent tipă- rite 1), alcătuitor de almanahuri de învăţătură şi petrecere, traducător, cu rost, al cărţilor pe care le socotea necesare sau care-i plăcuseră — iată o activitate ce ţine până în pragul luptelor pentru Unire şi a cărei imagină sintetică ar fi putut sugera pe aceea a voinicului literator de care-şi aminteşte Negri. Cât despre sagacitatea spiri- tului său critic ar fi de ajuns să trimitem la doi din judecătorii de după dânsul, ce se întâlnesc în aceeaşi răspicată părere: G. Ibrăi- leanu şi N. Iorga. Pentru autorul «Spiritului critic în cultura românească», Kogălniceanu a fost caracterul «rezumativ» al şcoalei critice moldoveneşti, ba chiar junimistul precursor, decât care « d. Maiorescu n’a spus nimic mai mult, şi nici cu un gest mai frumos » * 2 3 * * *). Iar pentru N. Iorga, Kogălniceanu a fost îngerul păzitor al întâiului Alecsandri, poetul «Doinelor», pe care l-a veghiat şi tipărit fie în almanahurile sale, fie în foile lui literare. Când i-a lipsit spiritul critic al aceluia, Alecsandri avea să-şi falsifice muza populară, aşa cum reiese dintr’o foarte atentă critică de texte, la care era supusă ediţia originală şi personal îngrijită a Poetului 8). Să fie cu adevărat, acesta, voinicul literator la care face aluzie Constantin Negri ? N’ar fi exclus, şi nici mică lauda, fără să mai spunem că mai mult de unul n’ar sta la gânduri să preţuiască *) G. Zâne, O concurenţă tipografică şi o polemică literară între M. Kogăl- niceanu şi Gh. Asachi [cu XXIII Anexe], Arhiva Românească. Bucureşti, tomul VI, 1941, pp. 31—71- 2) G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească, ed. III. Iaşi, [1925], p. 24. 3) N. Iorga, Falsificarea operelor de tinereţă ale lui Alecsandri, Floarea Darurilor, voi. II, Nr. 32, 1907 (tot acolo voi. II, Nr. 33, 1907, interesante criterii pentru editarea teatrului lui Alecsandri în articolul: In ce formă se cunoaşte teatrul lui Alecsandri?). JURNAL DE LECTOR 147 latura aceasta a cumpenii mai presus de ceailaltă, a literaturii de creaţie. Căci Mihail Kogălniceanu a fost şi un foarte înzestrat literator, căruia Ursitoarele îi făcuseră parte de alese însuşiri de observaţie, de un foarte substanţial humor, de o distilată ironie şi de o « simţimintalitate » (pentru a folosi chiar termenul său în straiul lui de acum un veac) atentă şi gata să se aprindă de un întâi amor sau să se înduioşeze la ireparabila pierdere a unui poet ca Alexandru Hrisoverghi, Ce credem noi despre excelenţa lite- raturii lui Mihail Kogălniceanu nu ne este de fel neplăcut a măr- turisi, ce credeau cei dela începutul veacului acesta e iarăşi lesne de ghicit, când în a sa Istorie a literaturii române pentru secolul al XlX-lea, Nicolae Iorga semnala romanul neterminat al lui Mihail Kogălniceanu şi-i afla însuşiri, cu care puţini dintre contemporani s’ar fi putut măsura. Dar ce vor fi spus înşişi contemporanii lui, iată un mister pe care l-am fi dorit desvăluit şi pe care am fi în- cântaţi să-l ştim rezervat viitorului. Generaţiile de tineri istorio- grafi literari, pe care-i promovează, cu atâta solicitudine, Uni- versităţile noastre, vor aduce de bună seamă, într’o bună zi, şi aici, lumina. Cum anul acesta se împlineşte un veac de când apărea, «la cantora foii săteşti» din Iaşi, deci în proprie editură, «Iluzii pierdute — un întâiu amor», broşura de fulgurant debut a lui Kogălniceanu, am socotit că n’ar fi lipsit de interes, şi chiar de pitoresc, să aflăm ecourile acestei apariţiuni puţin obişnuite. Şi întâiul nostru gând a fost să răsfoim Albina, Curierul şi Foaia pentru minte,,, pe 1841, în dibuirea recensiilor sau cel puţin a ghim- pilor cu abilitate tăinuiţi — nu era oare Kogălniceanu în polemică cu aceia dintre confraţi, ce se nimeriseră şi directori de revistă ? — şi greşala noastră fusese că ne-a trecut prin cap să judecăm stările de acum un veac cu unitatea de măsură a hulitelor zile de azi, când cronicarul şi recensentul nu biruie enorma producţie, dar nu dezarmă. Cercetarea noastră n’a dat nici un rezultat, fie pentrucă era improvizată, fie pentrucă n’ar fi avut cum să dea. Când publi- caţiuni de importanţa Arhivei Româneşti nu erau inserate, necum comentate, şi cu atât mai puţin întâmpinate cu bucuria şi interesul ce s’ar fi cuvenit unei colecţii de documente istorice, ce mai era şi întâia încă1), poate că ne facem iluzii când tot mai credem că s’ar afla prizărită prin vre-o coloană oarecare părerea contem- poranilor despre întâiul product literar al lui Kogălniceanu. Acest întâi product, de pronunţată nuanţă satirică, e con- pletat cu amuzanta istorisire a unei desiluzii de amor şi el nu numai *) *) N, Cartojan, Arhiva Românească, Arhiva Românească, tomul VI, Bu- cureşti, 1841, p, iz: <1 Când eram directorul Daciei Literare —scrie cu amără- ciune Kogălniceanu —niciodată n’am fost aşa de scump pentru alţii şi scrieri încă mai puţin interesante decât colecţia noastră s’au văzut lăudate, mai mult încă decât după merit, şi recomandate publicului #, 10 148 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE se citeşte cu uimită surprindere, dar se şi oferă unor bogate sugestii de ordin literar. Asupra celei mai importante din aceste sugestii, am avut prilejul să ne oprim, cu mai bine de un deceniu în urmă, la apariţia romanului «Bal mascat» al d-lui Ionel Teodoreanu, aşa că nu vom mai reveni1). înfăţişând cazul eroului din «Bal Mascat», tânărul arivist Andi Danielescu, pentru care laşul era când podium de ghilotină şi când soclu de statuă, gândeam să subordonăm aceste contradictorii stări de spirit, pendulând între ură şi idolatrie, care sunt proprii, în deosebi, exemplarelor alese ale Urbelor, în speţă scriitorii, s’o subordonăm, zic, unei întregi filiaţii ieşeniste, ce urca până la însuşi Kogălniceanu, de acum un veac, al « Iluziilor Pierdute ». Alecsandri, Costache Negruzzi şi, aproape întâie violină a quartetului, Alecu Russo, toţi au îmbrăţişat Iaşii cu patima celor mai desnădăjduiţi dintre ibovnici. Aşa dar, Ionel Teodoreanu din « Bal mascat», Cezar Petrescu din « La Paradis general» şi alţi rapsozi, mai mult sau mai puţin cunoscuţi ai la- şului, îşi puteau revendica un nobil arbore genealogic. Dar «Iluzii pierdute » desvălue, ca tot de altminteri, ce a ieşit din pana de literator a lui Kogălniceanu şi pe unul din cunoscătorii cei mai familiari ai literaturilor, din vremea lui. Dragostea sa pentru literatură, o putem urmări cel puţin din timpul studiilor în Franţa şi după aceea în Germania. Scrisorile din Luneville către surorile sale îl arată interesându-se, paralel cu constante preocupări de istorie şi instituţii moldave, de poezia ce se publica în ţară: «Envoyez-moi par ecrit mais clairement et lisiblement, Ies poesies que l’on donne dans L'abeille Moldave... 2) » şi din nou, într’o scrisoare mai târzie, din 1835: «Lorsque dans la Gazette Moldave il y aura des poesies ou bien de l’histoire moldave, envoyez-les moi et vous m’obligerez » s). Tot atunci atrage atenţia că Robinson a fost în mai multe rânduri tradus în moldoveneşte, aşa că traducerea de care i se relată nu este prima şi că trebuie să fie datorită lui Vasile Drăghici» . Cu puţin mai înainte în scrisoarea dela 16/28 Marş 1835 vestea că are mai mult de 300 de volume în 8°, însoţite de prea frumoase gravuri. «J’ai Ies oeuvres de Cha- teaubiand, de Buffon, de Voltaire, de Racine, de Corneille, la Bibliotheque des voyages en 50 volumes, Ies oeuvres de la Harpe et beaucoup d’autres ouvrages du jour » * *)). (Printre cărţile ce tri- mite surorilor figurează şi «Walter Scott, Ies oeuvres de mme Guizot, Gil-Blas, Ies miile et une nuits et beaucoup d’autres l) Perpessicius, Ionel Teodoreanu: Bal mascat, Menţiuni Critice, III, 1936, pp. 215—224. *) Mihail Kogălniceanu, Scrisori 1834—1849, ed. Petre V. Haneş. Bucu- reşti, 1913, p. 25. ') Ibid., p. 31 ‘) P. 31 ') P. 29 JURNAL DE LECTOR 149 ouvrages qui vous plairont»1). La Berlin va continua să cumpere şi să citească: «Maitenant j’achete des livres allemands car il y en a aussi de fort bons, surtout Schiller et Goethe » * 2 *). Scrisoarea din 25 Nov./7 Dec. 1837, către tatăl său arăta că din cei 840 taleri, ce a avut bunătatea de a-i trimete, 600 a plătit pentru cărţi, cele mai multe necesare istoriei la care lucra, şi pentru care trimite şi liste amănunţite. Librerul Ber, Lojier şi legătorii de cărţi îşi au conturile lor 8). Dintr’o notă a editorului scrisorilor aflăm de lecturi din Volney şi Fenelon, pe lângă cele de specialitate din Engel şi Cantemir 4). Et beaucoup d'autres ouvrages du jour, spunea în epistola dela 16/28 Marş 1835 din Luneville şi, venind după literatura clasi- cilor, cu solemnitate alineaţi, cuvintele lasă, evident, să se subîn- ţeleagă literatura, la zi, a romanticilor, un Lamartine, un Hugo, un Balzac chiar, dacă nu cumva, mai ales: Balzac. « De-aş fi La- martine sau Victor Hugo tot n’aş fi în stare să vă fac o descriere adevărată de acele buze » notează Kogălniceanu în schiţa «întâiului amor », dela 1841, după ce în portretul Nicetei izbutise să creioneze una din acele imagini idealizate, în care-i plăcea să aşeze şi un benghiu-două, bizare. Căci, «sprâncenele (Nicetei) erau negre şi ochii albaştri», după cum în «Tainele inimii», romanul din 1850, oprit din nefericire înainte de timp, în compozitul şi minu- ţiosul portret al soţiei lui Aga Tachi Mătrescu, Elena era, printr’o bizară şi rarissimă graţie a naturii, stăpâna unui ochi albastru şi a altuia negru. Chit că după trăsături de acestea, oarecum de atelier, urmează o poantă satirică, cum iarăşi le obişnuia: « Două sprâncene încordate, cum ar zice un poet din şcoala lui Konachi, forma cel mai frumos arc a amorului». Deziluzia «întâiului amor » o poveşteşte Kogălniceanu (sau cel puţin aşa pretextează după cele mai bune reguli ale jocului artistic) într’o societate alcătuită «de 5 tinere dame şi demoazele, de vre-o trei bărbaţi însuraţi, şi de vre-o patru tineri sau holtei», societate originală şi rară în « pocită Capitala noastră », de vreme ce « bărbaţii nu erau zulari şi nu vedeau în fieştecare tânăr pre minotaurizatorul lor cum zice d-1 de Balzac, adică româneşte, pre împodobitorul capului lor. Tinerii asemenea nu aveau pretenţia, ca Don Juan, să găsească în fieştecare femeie sau fată o izbândă a duhului, etc. », iar « damele erau îmbunătăţite cât se poate; însă nu erau prude, — plaga socie- tăţii noastre ». Şi cum cetitorul « get-beget moldovean », care nu e nici « neologist», nici « abonat la (vre-o) foaie românească » se oţe- reşte şi vrea să ştie ce înseamnă prudă, Kogălniceanu face, cu măsu- *) P. 3S. 2) P. îs*. *) Pp. 131—132. ‘) P, 131 n. *5° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rată picanterie, portretul unei atare făpturi « a căreia numai ure- chile, rare ori şi ochii îi sunt curate » şi care ajunsă acasă după o reprezentaţie fără perdea, la care s’a înspăimântat peste fire, îşi cheamă amurezaţii, «să beie ceai cu dânsa şi să. .. », iar până să vie aceia, ceteşte: « Les amours du chevalier de Faublas » şi « Les liaisons dangereuses ». Cetitorul de astăzi, care degustă ca pe un fruct rar op^ra lui Laclos, pe care Andre Gide o preţueşte atât de mult şi despre care istoricii literari susţin, pe bună dreptate, că face tranziţia între Marivaux şi Stendhal va fi încântat să întâl- nească sub pana de acum un veac a tânărului scriitor Kogălniceanu titlul rarului op, al «legăturilor periculoase », chiar dacă în intenţia scriitorului de atunci şi în megieşia «amorurilor cavalerului de Faublas» precumpăneşte latura licenţioasă. Dar astfel de rarităţi, oricât de aleatorii, se vor mai fi găsind multe în literatura, fie cuno- scută, fie ignorată, a lui Kogălniceanu. Aceeaşi schiţă a «iluziilor pierdute » sfârşeşte în ordinea desiluziilor literare, cu informaţia că dimpreună cu d. C. N. [egruzzi] — « un alt Prometeu manque ca şi mine »— (şi parentezul ni se pare a fi meritând o adâncire) a pus la cale şi tipărit o carte cu « 200 de reţete de feluri de bucate », ceea ce le va rezerva faima de «introducătorii artei culinare în Moldova»1). Cum predilecţiile propriu-zis culinare revin în dese rânduri (în deosebi în confruntarea bucătăriilor occidentală şi orientală din romanul «Tainele inimei»), nu te-ar mira să afli în Kogălniceanu şi un familiar al literaturii gastronomice. Intr’a- devăr. In «Almanahul de învăţătură şi petrecere» pe 1842, cel dintâi de când din Prometeu, cum însuşi spune, ajunsese « Călindărar de Buda », se află 20 de « Aforisme pentru cei ce iubesc a mânca bine », fără indicaţii de autor sau tălmăcitor şi care nu sunt altele decât «Aphorismes du professeur... » cu care Brillat-Savarin îşi preludează instructiva şi amuzanta sa «Physiologie du Gout». Traducerea, negreşit, aparţine lui Kogălniceanu şi este excelentă, cum o dovedesc cele câteva bine inspirate localizări. « Un dessert sans fromage est une belle â qui il manque un oeil » decretează aforismul XIV şi Kogălniceanu: « O masă fără mezelicuri este ca o femeie căriea-i lipseşte un ochi». Dacă bucătarul se face, « frip- turarul se naşte » (« mais on nait rotisseur »). Iar în aforismul XIX dacă stăpâna casei trebue să grijească de cafea, să fie bună, stăpânul cată să aibă grijă de vutcă (« et le maître, que les liqueurs sont de premier choix »). Dar fiziologia aceasta a gustului ne intro- duce pe poarta cea mare a fiziologiilor balzaciene, deoarece, cum vom avea prilejul să vedem, Balzac figurează cu un xriai vast capitol în literatura lui Kogălniceanu. ' PERPESSICIUS J) Cf. G. Baiculescu, Cartea de bucate a lui M. Kogălniceanu }i C. Negruzzi, Arhiva Românească, tomul VI, 1941, pp. 431—432■ MIHAIL KOGĂLNICEANU In 1838, când Kogălniceanu se întoarce dela Berlin — pentru ca ajutat de cultura lui superioară, spiritul lui echilibrat şi munca lui disciplinată, să devină în curând una dintre cele mai impor- tante personalităţi, creatoare de epocă — atât în domeniul cultural cât şi cel politic, în Principatele Române era totul de realizat. Ideile despre unitatea Neamului Românesc, despre originea lui veche, răspândite de Şcoala Ardeleană, şi mai ales emanci- parea de sub jugul fanariot prin reintroducerea domniilor pă- mântene, reuşiseră să creeze un puternic curent naţionalist care milita pentru reînfiinţarea Daciei prin unirea celor trei Principate Române (Ardealul, Ţara Românească şi Moldova) şi introducerea liberalismului apusean în organizarea noului stat. Programul acesta luase o mare extindere în deosebi după anul 1832, când Ion Câmpineanu reuşeşte să-şi impună teoria daco- romanismului până în cele mai îndepărtate colţuri ale românis- mului. In Transilvania, de altă parte, acelaşi curent de ridicare a tot ceea ce era românesc îl reprezenta George Bariţiu prin foile lui dela Braşov. Atât Ungurii, cât şi Ruşii urmăreau cu mare atenţie aceste mişcări. Gazeta maghiară din Cluj, «Toldalek», (Nr. 2 din 6 Ianuarie, 1843) pune pe primul plan noile agitaţii «pan-valahiste». Dintre numeroasele dovezi amintim afirmaţia « birăului» unui sat de lângă Cluj, care a raportat proprietarului ideile «ciudate» ce circulă printre Românii din acele părţi: « Dacă va trece Dieta — ziceau ei — va veni o putere mare din « acea parte de loc din cătrău suflă vântul de miazănoapte. Atunci, «slujba poporului pământean va înceta cu totul şi iobagii vor fi «ca şi proprietarii de pământ». Bariţiu răspunde cu hotărîre acestui articol în « Foaia » lui: « Dacă prin pan-valahism voieşti d-ta a înţelege o deşteptare a naţiei Româneşti, preste tot, către cunoaşterea drepturilor sale omeneşti, patriotice şi naţionale, atunci Românilor nu le poate fi ruşine de această nouă caracte- rizare; iar dacă înţelegi prin pan-valahism altceva orice, atunci pan-valahismul rămâne o fantomă reprodusă prin felinarul magic 152 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE al unor creeri exaltaţi » (« Foae pentru minte, inimă şi literatură», 1843, p. 46). _ _ ^ . Ideea de unire naţională se impune tot mai puternic cercurilor intelectuale din cele două Principate, încât în timpul alcătuirii Re- gulamentului Organic, deputaţii din Ţara Românească proiec- tează un memoriu asupra dorinţelor naţionale compus din 25 de puncte între care figurează la locul de cinste următoarele: 1. Unirea Principatelor într’un singur stat independent de Turcia, 2. Principe străin cu drept de moştenire. 3. Guvernarea să se facă după normele unei Constituţii. Nici în Moldova entuziasmul pentru unire nu e mai mic. Astfel tot cu ocazia alcătuirii Regulamentului Organic, când Iordache Catargiu cere unirea celor două Principate româneşti, comisiunea primeşte propunerea lui. Insă Rusia nici nu vroia să audă de asemenea înnoiri şi proiecte de schimbări: ignorând programul noului curent naţional care ajunsese foarte puternic, ea va impune atât Moldovei cât şi Ţării Româneşti acel hibrid Regulament Organic, prin care nu se sa- tisfăcea întru nimic programul de realizări al noului curent naţio- nal şi democratic. Pe lângă problema unităţii naţionale, tinerii întorşi dela stu- diile din străinătate, sub influenţa ideilor revoluţiei franceze din 1789, îşi însuşiseră şi o serie de măsuri de ordin politic şi social, cu ajutorul cărora urmăreau să ridice la nivelul civilizaţiilor occi- dentale situaţia politico-socială a celor două Principate şi prin aceasta să contribue la pregătirea unirii mult dorite. Dar Rusia, duşmana cea mai mare a principiilor revoluţiei franceze, nu pu- tea admite nici în ruptul capului asemenea reforme. De aceea, va interveni cu toată energia încă din 1822, când Moldovenii vor îndrăzni să facă un proiect de constituţie, după influenţa apu- sului. Amestecul Rusiei în afacerile interne ale Principatelor Române, după pacea dela Bucureşti (1812), se transformase într’o agresiune asupra tuturor încercărilor de reforme şi manifestări naţionale. In urma convenţiei dela Akkerman, prin regulamentul ce-1 im- pune Principatelor, Rusia caută să-şi asigure influenţa sa ca pu- tere protectoare şi chiar să determine viitoarea lor organizare. Prin pacea dela Adrianopol (1829), influenţa Rusiei se stabileşte în mod definitiv. Poarta recunoştea Regulamentul Organic ale regi- mului intern din cele două ţări. Prin aceste măsuri, opresiunea Rusiei în Principate devenise foarte greu de suportat. Consulii dela Iaşi şi Bucureşti aveau grijă să intervină în politica internă a ţărilor Româneşti, ori de câte ori bănuiau cea mai mică abatere dela legile Regulamentului Organic. MIHAIL KOGALNICEANU 153 Organizarea socială şi politică a Principatelor rămăsese însă tot cea veche, după legile medievale. îmbunătăţirile aduse de Re- gulamentul Organic erau mai mult de formă decât de fond. La conducerea ţării nu lua parte decât un număr restrâns de familii boiereşti, foarte exclusive, în rândurile cărora nu putea intra în nici un fel vre-un membru al claselor de jos. Toate sarcinile fiscale erau suportate de clasa ţărănească. O cincime din pământul celor două Ţări era exploatat de călugării greci ai mănăstirilor închi- nate. Armata ce se înfiinţează avea mai mult atribuţii admini- strative decât militare. Cu toate acestea, trebue să recunoaştem că oarecari progrese se fac şi după aplicarea Regulamentului Organic; în 1846 se des- fiinţează regimul vamal dintre Moldova şi Ţara Românească. Apoi, din punct de vedere social, Domnii Mihail Sturza şi Gh. Bibescu decretează, în 1844 şi 1845, desrobirea ţiganilor de pe moşiile statului şi ale mănăstirilor. Se înfiinţează mai multe şcoli primare, secundare şi de specialitate. La Iaşi ia fiinţă Academia Mihăileană pentru studii superioare. Dar toate aceste măsuri erau departe de a mulţumi partida naţională, al cărei program era uni- rea celor două Principate şi aplicarea cât mai neîntârziată a mari- lor reforme apusene. După cum vedem, atât ideea unirii cât şi marile reforme so- ciale, politice şi economice, preocupau în cel mai înalt grad pe toţi tinerii din cele două Ţări. Trebuia însă să vină omul faptelor, al realismului politic, care să îndeplinească toate aceste mari dorinţe ce vor duce la desvoltarea vertiginoasă a Statului Român. Şi unul dintre aceşti oameni mari a fost Mihail Kogălniceanu. El va fi acela care, prin lupta lui, va contribui în mod hotărâtor la unirea Principatelor şi tot el singur va duce lupta pentru emanciparea politică şi socială a statului român, reuşind să realizeze cele mai măreţe reforme ale căror consecinţe vor fi independenţa, regali- tatea şi întemeierea dinastiei străine. împiedecat de supravegherea aprigă a Consulilor ruşi, de a începe o acţiune politică încă dinainte de 1848, atât Kogălniceanu cât şi toată generaţia lui va realiza o vie mişcare culturală care avea de scop pregătirea so- cietăţii româneşti din acea vreme în vederea marilor realizări. * * # Activitatea culturală a lui Kogălniceanu va atinge toate dome- niile culturii româneşti din acea vreme. Chiar în anul întoarcerii dela Berlin, va scoate revista «Alăuta Românească», care însă nu poate da urmările aşteptate, fiind suprimată după cinci numere (apare între Iulie—Septemvrie 1838). Peste doi ani (1840), va scoate «Dacia Literară». Noua re- vistă a rămas în istoria culturii noastre, prin programul ei lite- •54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rar şi naţional; din punct de vedere literar, Kogălniceanu se ridică cu toată energia împotriva imitaţiilor şi traducerilor din limbi străine: «Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noa- stre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre destul de pitoreşti şi poetice ca să găsim şi la noi subiecte de scris, fără să mai împru- mutăm dela alţii». Din punct de vedere naţional, « Dacia Literară » urmăreşte crearea unei literaturi comune pentru tot neamul românesc dintre Tisa şi Nistru: « O foaie, care făcând abnegaţie de loc ar fi numai o foaie românească, şi prin urmare s’ar îndeletnici cu producţiile româ- neşti, fie din orice parte a Daciei numai să fie bune »... Urmările acestei politici de unificare culturală se pot vedea mai bine în « Propăşirea » (foaie ştiinţifică şi literară), pe care o scoate în 1844, şi unde alături de scriitori moldoveni apar şi nu- mele scriitorilor din Ţara Românească: Nicolae Bălcescu, Gri- gore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu şi alţii. Pe lângă ope- rele literare, dintre care unele au rămas şi azi în istoria literaturii noastre, în aceste reviste întâlnim şi calde pagini de patriotism. Este, cred, suficient să relevăm articolul lui Kogălniceanu despre xenomania boierilor moldoveni, în urma cărui articol a fost supri- mată foaia: « De vrea doar cineva ca să-şi facă cariera, de vrea se se îmbogăţească, să-şi lepede neamul, să-şi uite limba, şi să să facă armean, sârb, jidan şi mai ales franţuz ». Generaţia lui Kogălniceanu avea o încredere în Neamul Româ- nesc, în calităţile lui, în destinul lui măreţ, cum nu vom mai găsi nici într’o altă epocă de mişcare românească. Şi de aceea a şi reu- şit să învingă toată opoziţia celor trei mari puteri vecine şi să creeze o Românie aşa cum au visat-o ei. Este poate generaţia cea mai fericită care singură şi-a putut îndeplini numai prin lupta ei toate idealurile politice şi culturale. Ei relevează cu mândrie şi ad- miraţie toate manifestările şi calităţile Neamului Românesc: por- tul naţional, obiceiurile populare, vechea artă românească, dar mai ales trecutul plin de lupte şi suferinţe. Nu există om cult al vre- murilor noastre a cărui preocupare de căpetenie să nu fie istoria, spunea Kogălniceanu. De aceea, una din preocupările lui cele mai importante încă din frageda tinereţe era studierea trecutului Nea- mului Românesc. # # # De sigur că o mare influenţă asupra viitoarelor lui preocupări istorice a avut călugărul Gherman Vida, păstrătorul cronicei lui Şincai. Kogălniceanu, care încă dela vârsta dela 10 ani lua lecţii împreună cu Vasile Alecsandri dela călugărul maramureşean, avu- sese prilejul să cunoască toată viaţa de lupte şi sbuciumări a în- temeietorilor istoriografiei române: Petru Maior, Gheorghe Şin- cai şi Samuil Micu-Klein. Sub influenţa acestui călugăr,- încă MIHAIL KOGĂLNICEANU ISS dela o vârstă foarte fragedă, Kogălniceanu cercetează cu pasiune vechile cronici şi documente ale Moldovei. Aptitudinile lui isto- rice se manifestă şi în Institutul Francez dela Miroslava şi în cole- giul dela Luneville, unde tânărul student începe adunarea materia- lului pentru a scrie el o istorie completă a neamului său. In vara anului 1835, după dorinţa Consulului rus din Iaşi, Kogălniceanu împreună cu cei doi fii ai lui Mihail Sturza trece la Berlin. Aici are ocazia să cunoască şi să audieze pe marele istoric german Leopold Ranke şi să intre în contact cu multe personalităţi culturale şi politice din vremea renaşterii poporului german, care îl vor in- fluenţa toată viaţa. Cultura germană cu spiritul ei critic, precis şi real se va resimţi în toată activitatea lui de mai târziu. Această influenţă va da naţionalismului său un realism gata de fapte spre deosebire de politica mai mult teoretică a liberalilor munteni cres- cuţi la cultura franceză. Munca lui neîntreruptă pentru aprofun- darea istoriei româneşti nu întârzie a-i da satisfacţia cea mai de- plină în 1837, când tânărul istoric are curajul să răspundă unuia dintre cei mai mari filologi ai vremii, Eichoff, care într’un studiu publicat cu un an înainte afirma că limba românească e incultă şi lipsită de interes filologic. Kogălniceanu îi răspunde prin stu- diul «Romănische oder Walachische Sprache und Literatur» (Magazin fur die Literatur des Auslandes a. 1837, Nr. 8). Departe de a fi o limbă incultă şi fără importanţă filologică, limba română e o limbă veche, de origine latină, puţin atinsă de influenţele străine. Cultura românească este unitară, iar manifestările literare româ- neşti sunt mult mai vechi decât se crede. Pentru a dovedi aceasta, autorul descrie fiecare domeniu de manifestare, începând cu căr- ţile cele mai vechi (literatura bisericească) şi continuând cu toate ramurile culturii româneşti din acea vreme (pravilele şi nomo- canoanele, desvoltarea istoriografiei, evoluţia poeziei, teatrul şi ziaristica). In deosebi pentru poezia populară are cuvinte foarte elogioase. Importanţa acestui studiu constă în altceva decât în valoarea lui ştiinţifică: el reuşeşte să atragă atenţia oamenilor de ştiinţă germani asupra neamului românesc. Şi aceasta făcea — pentru acele timpuri, când vecinii ne urau, iar cei mai îndepărtaţi se desinteresau de noi pentrucă nu ne cunoşteau — mai mult de- cât orice. Alexandru von Humboldt, celebrul naturalist, Wilibald Alexis, romancierul, şi atâţia alţi oameni de cultură ajung a se interesa în deaproape de trecutul şi situaţia prezentă a Românilor. Pentru ei, de sigur, publică Kogălniceanu încă în acelaşi an, primul volum din Istoria Românilor: «Histoire de la Valachie, de la Mol- davie et des Valaques Transdanubiens», tome I-er, Berlin 1837. Operă de îndrăzneaţă sinteză care pentru desvoltarea istoriografiei noastre e însemnată mai ales prin nouile concepţii ce le aducea. Nu a putut însă apare decât primul volum care cuprindea înte- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 156 meierea Principatelor şi istoria Ţarii Româneşti până la pacea dela Kuciuk-Kainargi (1792). Tipărirea celui de al doilea volum e oprită de Mihail Sturza. Schiţa despre istoria, obiceiurile şi limba ţiganilor este însem- nată mai mult din punct de vedere social, fiind un protest energic împotriva robiei care se menţinea în ambele Principate. Cu această activitate, căreia i se adaogă o serioasă cultură istorică, se întoarce Kogălniceanu din capitala Prusiei în Mol- dova unde, ca şi în celelalte domenii, şi în istorie trebuia totul luat dela început. Situaţia istoriografiei noastre la venirea lui în Mol- dova e admirabil redată în cuvântul de deschidere a cursului de Istorie Naţională: « O singură istorie completă şi sistematică nu avem încă despre Români; însuşi şirul Domnilor nu este încă clarificat şi statornicit prin făclia unei critici sănătoase. Documen- turile oficiale şi acturile publice, care sunt cea dintâi şi cea mai puternică dovadă a adevărurilor istorice, ne lipsesc cu totul... ele sunt pierdute pentru totdeauna sau împrăştiate prin ţări străine, pe la particulari sau în mănăstiri sau în bibliotecile Ungariei, Po- loniei, Transilvaniei, a Moscovei, Petersburgului, Vienei şi chiar a Stockholmului». Iar în ceea ce priveşte pe istoricii străini « Un- guri, Poloni şi Turci nu cuprind, precum se înţelege dela sine, decât fragmenturi despre istoria noastră şi acestea încă întune- cate prin duhul părtinirii şi a urii». Pentru îndeplinirea atâtor ne- ajunsuri, Kogălniceanu va întreprinde o vastă activitate istorică, al cărei rezultat va fi completarea măcar în parte a numeroaselor lipsuri. In primul rând, va înfiinţa «Archiva Românească» (1841) pentru publicarea documentelor interne şi externe. Dacă Archiva Românească, din cauza indiferenţei publicului nu a putut apărea decât în două tomuri, în schimb iniţiativa lui Kogălniceanu a avut un ecou fericit în Muntenia, unde Nicolae Bălcescu şi August Treboniu Laurian scot în 1845 « Magazinul istoric pentru Dacia », unde se publică şi cronicele Munteniei. In al doilea rând, va publica pentru «întâiaşi dată » vechile cronici moldovene, monumentală operă care, pe lângă importanţa istorică nepreţuită, dădea posibilitate scriitorilor să cunoască în deaproape trecutul românesc şi să se inspire din el, aşa cum pro- povăduise Kogălniceanu în « Dacia Literară ». Interesul ce-1 purta publicării vechilor documente şi cronici, îl arată şi în 1853 când figurează în comitetul care a editat cronica lui Şincai, salvând-o prin aceasta dela o pieire sigură. Tot în vederea desvoltării istoriei naţionale, va începe cursul de Istoria Românilor în 1843, prin care urmărea pe lângă apli- carea concepţiilor lui istorice şi un « duh de unire mai de aproape între toate ramurile Neamului Românesc şi un interes mai viu MIHAIL KOGALNICEANU IS7 pentru naţie şi patrie ». Pentru a dovedi străinilor importanţa cro- nicarilor moldoveni, va publica fragmente din cronici privitoare la anumite personalităţi europene: « Fragments tir£s des chroni- ques moldaves et valaques pour servir â l’histoire de Pierre le Grand, Charles XII, Stanislas Leszczynski, Demetre Cantemir et Constantin Brancovean, voi. I—II, Iaşi 1845 ». Toată această activitate ne arată că Mihail Kogălniceanu avea o cultură sistematizată, un ţel bine definit şi o concepţie critică asupra studiilor istorice. Reiese aceasta mai ales din importantul Cuvânt, rostit cu ocazia deschiderii cursului de Istoria Românilor la Academia Mihăileană. Scopul principal al istoriei — după el — este aflarea adevă- rului: « Totdeauna mă voi sili a vă spune adevărul, caracterul prin- cipal al istoriei»; sau «istoria trebue să fie adevărata povestire şi înfăţişare a neamului omenesc ». In metoda de prezentare a istoriei Românilor introduce factori noi care completează trecutul: de unde până la el istoria descria în mod cronologic, mărginindu-se doar la istoria politică, Kogăl- niceanu va «descrie faptele într’un chip colectiv» şi «pe lângă istoria politică a ţărilor, atât cât voi fi agiutat de documenturile şi tradiţiile vechi, voi căuta a vă da şi o idee lămurită asupra stării sociale şi morale, asupra obiceiurilor, prejudeţelor, culturii, nego- ţului şi literaturii vechilor Români... îmi voi face o deosebită datorie să vă înfăţişez acea veche întocmire guvernamentală, acea adunare de pravile fundamentale, cunoscute sub numele de obi- ceiul pământului, sub care patria noastră s’a păstrat mai multe veacuri tare şi puternică ». Metoda aceasta o aplică şi istoriei ti- părite în 1837, unde pe lângă istoria politică se dădea o atenţie deosebită şi desvoltării vechilor instituţii româneşti precum şi artei. Nu mai puţin importante sunt concepţiile lui asupra diferitelor probleme ale istoriei româneşti. Problema unităţii Neamului Ro- mânesc găseşte în el unul dintre cei mai înflăcăraţi susţinători: « Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vor- beşte româneşte, şi ca istorie naţională istoria Moldavei întregi înainte de sfâşierea ei, a Valachiei şi a fraţilor din Transilvania ». Asupra unităţii Neamului Românesc, accentuează în toate studiile lui, mai ales în cele făcute pentru străinătate. Apare şi în studiul despre limba şi literatura românească şi mai târziu în prefaţa ce o scrie la fragmentele din cronicele moldoveneşti. Istoria Românilor o împarte în trei epoci: Istoria veche « dela cele dintâi timpuri istorice ale Daciei până la întemeerea staturilor Valahiei şi Moldaviei». Istoria de mijloc începe «cu formarea Principaturilor şi se sfârşeşte cu desăvârşita lor cădere sub Domnii Fanarioţi». Istoria nouă «începe cu veacul cel mai cumplit care REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 158 vre-odată au apăsat ţările noastre ». Cea mai importantă epocă a istoriei Românilor este «Istoria de mijloc». In această vreme, Românii au fost singuri apărători ai creştinătăţii «numai ei stau ca un val apărător creştinătăţii împotriva Musulmanilor. Cu toate aceste lupte, ei au reuşit în această epocă să-şi formeze o cultură şi civilizaţie proprie, ba chiar să devină un focar de răspândire a culturii pentru întreg orientul ». Şi aceste probleme le va releva în prefaţa fragmentelor din cronicele moldoveneşti, stăruind mai ales asupra rolului ce l-au avut Românii în apărarea creştinătăţii şi asupra superiorităţii vechi arte româneşti. Faţă de exagerările curentului latinist, are o deosebită rezervă: « să ne ferim de această manie care trage asupra noastră răul străinilor. In poziţia noastră de faţă cea întâi datorie, cea întâi însuşire, trebue să ne fie mo- destia ». Ceea ce caracterizează activitatea lui istorică este direcţia nouă bazată pe un plan ştiinţific pe care o dă studiilor lui. Pe câtă vreme în politică, va fi un creator prin numeroasele lui realizări, atât în istorie cât şi în literatură Kogălniceanu este mai mult un doctrinar, un promotor de curente. Dacă în domeniul istoriei nu a avut posibilitatea să-şi realizeze programul de înfăptuiri, în schimb, pe tărâmul politic Kogălni- ceanu va fi cel mai mare realizator al epocei lui. Originea ideilor lui politice este tot în Germania, după cum singur o mărturiseşte. Romancierul Wilibald Alexis îl iniţiază în marile probleme poli- tice ce preocupau poporul german în acea vreme: unitatea naţio- nală, egalitatea socială şi mai ales emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor prusieni. Pastorul Ionas îi pune la dispoziţie actele care decretau marile înfăptuiri sociale, iar pe domeniul contelui Schwerin are posibilitatea să se convingă de rezultatul economic a-1 aplicărei legii de emancipare. Sub influenţa acestor mari realizări, când în 1838 se întoarce în ţară, idealul lui era: «De a face din ţara mea o monarhie înte- meiată pe baze democratice, lucrând la desfiinţarea robiei ţigani- lor, la proclamarea egalităţii de drepturi şi îndatoriri pentru toate clasele întregei naţiuni române, la emanciparea clăcaşilor şi la de- plina lor împroprietărire ». Pentru îndeplinirea acestui program, va lupta toată viaţa şi până la urmă va avea marea satisfacţie de al vedea realizat în întregime. Activitatea lui istorică şi literară, cu dedesubturi politice aşa de vizibile, îl pun în conflict cu Mihail Sturza — fostul lui pro- tector — care, fiind omul Ruşilor, nu putea admite ideologia nouă a lui Kogălniceanu. Conflictul acesta ajunge atât de departe, încât fostul aghiotant domnesc este exilat la mănăstirea Râşca în urma MIHAIL KOGĂLNICEANU 159 unui proces al mănăstirii Popăuţi cu călugării greci, în care Ko- gălniceanu susţinea interesele mănăstirii (1844). Numai cu mare greutate, tatăl său reuşeşte să-l aducă la Iaşi pentru a-1 trata de boala contractată în închisoarea mănăstirii. Desgustat de toate aceste persecuţii, în primăvara anului 1846, pleacă în străinătate. Vizitează Parisul, unde revoluţionarii munteni îşi făcuseră centrul de activitate; de aici trece în Spania, unde stă până în primăvara anului viitor când îl aflăm din nou în ţară. In mişcarea dela Iaşi din 1848 — care era îndreptată mai mult împotriva abuzurilor lui Mihail Sturza — luptă cu multă înver- şunare pentru înlăturarea Domnului. Guvernul pune un premiu pe capul lui. Kogălniceanu fuge în Bucovina unde împreună cu Eudoxiu Hurmuzache şi ceilalţi refugiaţi pune la cale «Gazeta Bucovinei». Tot aici redactează şi manifestul-program al tine- retului revoluţionar din Moldova, dând astfel o bază reală miş- cării moldovene. Vom insista asupra acestui manifest (« Dorinţele partidei naţionale din Moldova») întru cât el oglindeşte întregul program de realizări a viitorului om politic. Importanţa acestui program e cu atât mai mare cu cât, studiindu-1 mai de aproape, vedem că are o deosebire foarte semnificativă de cel al revoluţio- narilor munteni: şi revoluţionarii din Ţara Românească aveau aceleaşi desiderate, însă pe câtă vreme ei imitau doctrina tradiţio- nalistă franceză, Kogălniceanu stăruie tocmai asupra tradiţionalis- mului moldovean, deci românesc: «Vroim a ne întoarce la acele instituţii a căror origine este din pământul nostru, care timp de cinci veacuri le-am avut şi pre cari vroim numai a le adapta după luminile şi trebuinţele epocei noastre». Protectoratul rusesc este foarte energic atacat; «Turcia e cu mult mai dreaptă şi mai generoasă ». Regulamentul Organic «în loc de a regula după spiritul timpului vechile instituţii ale Moldo- vei, au dărâmat şi desfiinţat toate legiuirile ţării, ne-au tăiat toată re- laţia cu trecutul fără a ne întemeia prezentul. O lege fundamentală a ţării trebue însă să fie o plantă indigenă, expresia năravurilor şi nevoinţelor naţiei ». Dorinţele tinerilor revoluţionari erau sintetizate în cinci para- grafe desvoltate în 36 puncte. 1. Unirea celor două Principate Române. 2. Regulamentul Organic să se înlocuiască cu o Constituţie conform căreia Domnul să fie ales, iar guvernul să fie responsabil de actele sale. 3. Egalitate politică şi socială: « Ca în toate staturile orientului nobleţea este necunoscută; căci boeria nu însemnează decât funcţie publică, la care fieştecare român poate ajunge după chiar legile de astăzi ». 4. Desfiinţarea robiei şi i6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5. înlăturarea boierescului «facându-se proprietari pe toţi gospodarii săteni », plătind fiecare impozit proporţional cu averea. Acest program cuprinde întreg idealul naţional şi social al gene- raţiei lui Kogălniceanu. De acum activitatea lui politică se va îm- părţi pe două terenuri: unul de ordin naţional (lupta pentru unire iar mai târziu lupta pentru independenţa şi integritatea României) şi altul de ordin social (desrobirea ţiganilor, suprimarea privilegii- lor, secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea ţăra- nilor). Sub noul Domn, Grigore Ghika, Kogălniceanu se întoarce în Moldova luând parte la toate înfăptuirile de ordin cultural: «Şcoala de pictură, Conservatorul de Muzică din Iaşi, Ferma model, Universitatea, toate poartă în decretele lor de fundaţie şi umila mea semnătură », va spune el mai târziu cu o vădită satis- facţie de învingător. înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii îi dă posibilitate să înceapă acţiunea pentru îndeplinirea dorinţei cele mai mari din programul dela 1848: Unirea celor două Principate. In acest sens, înfiinţează în 1855 ziarul «Steaua Dunării», care « va fi jurnalul unirei, interesul vital al patriei, singurul mod în stare de a conso- lida naţionalitatea Românilor şi de a depărta conflictele viitoare de pe ţărmurile Dunărei şi ale Mărei Negre», cum va preciza în- suşi Kogălniceanu în programul acestui ziar. Concomitent, va începe organizarea Comitetelor Unioniste în toate oraşele şi satele Moldovei; în numele acestor Comitete, mai târziu va obţine disolvarea Divanului Ad-hoc ales prin presiunea caimacanului Vogoride. Tot cu ajutorul acestui Comitet, Unioniştii vor reuşi să obţină majoritatea în nouile alegeri. Conform tratatului de pace dela Paris, prin care Românii tre- buiau să se pronunţe singuri asupra viitoarei organizări a Princi- patelor, în Septemvrie 1857 se deschid Divanurile Ad-hoc la Iaşi şi Bucureşti. In şedinţa din 7 Octomvrie, Kogălniceanu este din nou acela care formulează dorinţele Unioniştilor; la propunerea lui, Divanul Ad-hoc din Moldova votează următoarele patru puncte: 1. Principatele Române să se unească într’un singur stat sub numele de România. 2. Să se respecte « dritul lor de state suverane şi neutre ». 3. La conducerea ţării să fie un Principe străin, ales dintr’o dinastie moştenitoare europeană. 4. Guvern constituţional controlat de o «Adunare Obştească, care să fie astfel compusă, încât să cuprindă în sânul ei toate marile interese ale Naţiei ». Când în 1859 prietenii lui îi vor pune candidatura la tronul Moldovei, Kogălniceanu respectându-şi propunerile, cere să fie MIHA1L KOGĂLNICEANU i6i şters de pe lista candidaţilor. Tot el face să se adopte votul pe faţă pentru alegerea noului Domn. Rezultatul e cunoscut: Alexandru Ioan Cuza este ales Domn şi în Moldova şi în Ţara Românească. Kogălniceanu va fi acela care prin clasicul discurs va schiţa poli- tica noului Domn: «Constituţia din 7 August ne însemnează o epocă nouă; şi Măria Ta eşti chemat să o deschizi. Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare; iar Tu, Măria Ta, ca Domn fii bun şi blând, fi bun mai ales pentru aceia, pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi». Convins că unirea celor două ţări nu va mai putea fi împiede- cată de nici o putere străină, Kogălniceanu începe marea acţiune pentru realizarea ideilor lui sociale şi pentru consolidarea noului stat. In 1859 (14 Februarie) vorbind ca reprezentant al Moldovei în Adunarea Ţării Româneşti, nu uită să accentueze necesitatea înfiinţărei unei armate naţionale: « Destul soldaţii noştri au servit de santinelă la uşile străinilor. Destul steagurile române s’au umi- lit înaintea năvălitorilor... In mâinile noastre stă să facem să zică posteritatea că sub pietrele sub care avem a fi culcaţi, zac inimi mari şi nobile ». Ca membru al Comisiei de Unificare dela Foc- şani, lupta pentru consolidarea noului stat nu încetează. Cere re- organizarea administrativă, egalitatea în faţa justiţiei, înlăturarea pedepsei cu moartea, încetăţenirea tuturor confesiunilor creştine, obligativitatea căsătoriei civile, reorganizarea legei electorale şi mai ales atrage atenţia asupra pericolului mănăstirilor închinate. In 1860 ajunge prima dată la guvernarea Moldovei (5 Mai 1860—17 Ianuarie 1861). Este înfrânt şi silit să se retragă în urma încercării lui de a aplica noile reforme liberale. « Noi am fost che- maţi a aplica cei întâi în Moldova, acele principii, principiile anului 1789! Oare majoritatea Ţării era pregătită pentru a le primi ? Toţi le doreau şi le doresc; însă lipsiţi de studii pregătitoare, lip- siţi de oameni speciali ceruţi de noile reforme, despărţiţi prin pa- timile politice, mulţi ar fi dorit a întârzia punerea în lucrare prac- tică a acestor principii». Intr’adevăr, încă în această guvernare, Kogălniceanu extinde contribuţia fiscală şi asupra proprietarilor; aplică legea serviciului militar obligatoriu şi înfiinţează «judeţele săteşti» pentru aplicarea puterei executive. întâmpinând dârza împotrivire a boierimei încă foarte puternică, este silit să se re- tragă în prima lună a anului 1861. In urma călătoriei la Constantinopol, Cuza reuşeşte să obţină contopirea celor două guverne din Iaşi şi Bucureşti, dând prin aceasta o formă definitivă Unirii. Noul Parlament se deschide în 24 Ianuarie 1862 la Bucureşti sub numele de Adunarea României. Aici, în şedinţele din 25 Mai şi I Iunie, Kogălniceanu cere cu toată hotărîrea printr’unul din cele mai frumoase discursuri ale sale, ca 11 162 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «cea dintâi condiţiune a îmbunătăţirii soartei ţăranilor» să fie respectarea posesiunii lor pe pământul ce legile în vigoare le dau spre exploatare. împroprietărirea ţăranilor era problema cea mai grea, deoarece atingea în mod direct interesele clasei marilor pro- prietari, cari încă deţineau conducerea statului. Desrobirea ţiganilor, pentru care pledează cu atâta căldură şi în broşura dela Berlin din anul 1837, se realizează definitiv în 10 Decemvrie 1855. Proiectul de lege pentru desrobirea lor, alcătuit de Mihail Kogălniceanu şi Petru Mavrogheni, a fost votat în una- nimitate de Adunarea Moldovei. In şedinţa din 29 Octomvrie 1857, în urma propunerii lui Kogăl- niceanu, Divanurile Ad-hoc aprobă şi cea de a doua mare reformă: suprimarea privilegiilor de naştere şi de castă şi proclamarea egali- tăţii politice şi civile pentru toţi fiii României. Chestiunea împroprietăririi ţăranilor devenise foarte acută mai ales în urma asasinării lui Barbu Catargiu. In Noemvrie 1863, Kogălniceanu e chemat în fruntea guvernului Principatelor Unite pentru potolirea spiritelor aţâţate. Până în luna Martie a anului 1864, Adunarea îi acordă toată încrederea. Primul Ministru reu- şeşte să treacă două legi de o mare importanţă: prima este aceea a secularizării averilor mănăstireşti, prin care o cincime din pă- mântul ţării intră în posesiunea Statului; a doua, este legea învă- ţământului prin care se înfiinţează Universitatea din Bucureşti şi se introduce obligativitatea învăţământului primar. Prin înfiin- ţarea celor două Universităţi, la Iaşi şi Bucureşti, Kogălniceanu reuşeşte să pună baze serioase viitoarei culturi naţionale. Când însă, se ajunge la discuţia împroprietăririi ţăranilor, Adunarea, cunoscând programul radical al lui Kogălniceanu în această pri- vinţă, se pregăteşte a-i retrage încrederea. Atunci el, prin lovi- tura de stat din 2 Mai 1864, dizolvă Adunarea. Noua Constituţie, votată prin plebiscit popular, introduce sufragiul universal şi Se- natul. Până la convocarea noii Adunări, decretele ce se vor da de Domn, vor avea putere de legi. In baza acestei clauze la 14 August 1864, Cuza decretează împroprietărirea clăcaşilor de pe pământurile pe care legea li-1 dădea în exploatare. Tot guvernul lui Kogălniceanu desăvârşeşte aceste mari re- forme prin Codul Civil şi Procedura Civilă (1864) şi Codul Penal şi Procedura Criminală (1864—65). După 12 ani numai, Kogălniceanu are marea satisfacţie să-şi vadă îndeplinite în cea mai mare parte, dorinţele din programul dela 1848. Unirea definitivă, desrobirea ţiganilor, ştergerea privi- legiilor, secularizarea averilor mănăstireşti şi mai ales împroprie- tărirea ţăranilor — reforme care schimbaseră complet înfăţişarea noului stat — erau în mare parte realizările lui. Mai erau două dorinţe de înfăptuit pentru ca generaţia lui să moară liniştită: înte- MIHAIL KOGĂLNICEANU 163 meierea Dinastiei, prin aducerea pe tron a unui principe din familie domnitoare străină, şi independenţa completă de sub suzeranitatea turcească, independenţă pe care o ceruse Kogălniceanu încă din 1857 în Divanul Ad-hoc din Moldova. Prima dorinţă se îndeplineşte în 1866, prin alegerea Principe- lui Carol I ca Domn al Principatelor Unite. La al doilea mare act, acela al Independenţei, Kogălniceanu îşi are rolul său de căpetenie. Lăsând la o parte orice prejudecăţi personale, el se alătură ce- luilalt mare realizator, Ion Brătianu, pentru ca împreună să înde- plinească ultimul şi cel mai însemnat act din istoria Neamului Ro- mânesc. Kogălniceanu conduce cu realismul care îl caracteriza ministerul de externe, pentru a pregăti marile puteri europene la recunoaşterea cauzei noastre. Atitudinea meschină a Rusiei — ca răsplată la serviciile aduse de Români — este destul de cunos- cută: prin tratatul dela San Stefano (Martie 1878) încheie pace cu Turcia fără consimţământul României. Intre altele, Turcia îi ce- dează sudul Basarabiei, care aparţinea României în urma congre- sului dela Paris. In congresul dela Berlin (Iulie 1878), ce trebuia să revizuiască tratatul dela San Stefano, Kogălniceanu apără în modul cel mai frumos şi convingător drepturile neamului său. Dar cauza Basarabiei era pierdută dinainte, aşa încât memoriul ce l-a depus, cât şi discursul lui, nu au mai putut schimba hotărî- rea membrilor congresului. Totuşi Kogălniceanu preferă să demi- sioneze decât să iscălească o cedare de teritoriu românesc. Este numit ministru plenipotenţiar la Paris (1880), iar în 20 Iunie 1891 trece la cele veşnice. Astăzi, când patimile au trecut, când istoria acelor vremuri se poate scrie imparţial, figura lui Mihail Kogălniceanu ne apare în toată măreţia realizărilor lui. Dela Unire şi până la cucerirea independenţei nu se poate vorbi de vre-un act mai important din Istoria Românilor fără a nu ne izbi de puternica lui personalitate. Marile reforme sociale, marile acte de cultură, toate aşezămintele de căpetenie ale Statului Român de mai târziu, sunt operele lui. In aceasta constă superioritatea unui om de stat: nu în a emite teorii, ci în realizări, în înfăptuiri. Teoriile existau, Kogălniceanu a fost însă acela care prin realismul lui a ştiut să le aplice contribuind la civilizarea şi prosperitatea Statului Românesc din epoca Unirii. Alături de Cuza, el este cea mai puternică personalitate a genera- ţiei dela 1848. El face parte dintre aceia care, prin voinţă şi dra- goste de neam puţin întâlnite, au reuşit să învingă obstacolul celor trei mari puteri, Rusia, Turcia şi Austria, şi să creeze o Ro- mânie aşa cum a visat-o în tinereţe. De aceea, Kogălniceanu ne apare ca un învingător. IOAN DIMITRIE SUCIU U SCRIITORUL Kogălniceanu şi-a mărturisit odată public, în chip destul de străveziu, năzuinţele literare ale juneţii. «...când veneam dela Universitate, capul îmi era plin de planuri unele mai bune de cât altele; vroiam prin literatură să prefac năravurile, să introduc în patria mea o nouă viaţă, noi principii. In nebuna mea presumţie, ce se putea ierta numai ideilor copilăreşti ce aveam atunce, mă socoteam c’oi ajunge odată a fi un Prometeu ». Nutrind aşa dar numeroase proecte literare, studentul berlinez se arăta şi în această direcţie atins de duhul vremii, al romantis- mului care imprima scriitorilor un iluminism reformator, de altfel compatibil cu exaltarea individualistă, demonică. Din acest citat se învederează însă o concepţie literară practică, necompli- cată cu un ideal de frumos. Până şi în ambiţiile sale, literatul prefigurează pe omul politic, prin formularea limpede a ţelurilor patriotice. Cu umorul său cuceritor, mărturisitorul trece îndată la fali- mentul iluziilor sale literare. « Dar aceste planuri le făceam la i Mart 1838, şi la 1 Mart 1841, ele toate se încheia în publicarea unui Călindar mare de părete, pe anul 1841, tipărit cu Patent Hagar-teasc de fer. Vremea este prea scurtă ca să vă povestesc cum din Prometeu m’am prefăcut în Matieu Landsberg, sau cum am zice în Călindărar de Buda. Atâta vă voi mai zice că acum de curând am mai publicat, — îm- preună cu d. C. N., un alt Prometeu manqut ca şi mine, — o carte care răstumând toate puterile aşezate, călcând în picioare toate pravilele primite de adunare şi de obiceiul pământului, are să facă o revoluţie straşnică în toată Moldova, — întru chipul de a face friganele şi găluşte; vreau să vorbesc de o colecţie de 200 de reţete de bucate 1), care are să ne facă cea mai mare reputaţie — *) *) Această carte este tipărită cu cheltueala unei Societăţi de iubitori a înaintării ţi strălucirii neamului românesc (n. a.). SCRIITORUL 165 între bucătăriţe, şi viitorimea recunoscătoare ne va da negreşit frumosul nume de: întroducătorii artei culinare în Moldova. Suntem mulţămiţi şi cu atâta. Acum pregătesc o tractaţie asupra filosofiei broaştelor Bahluiului. După aceste puteţi ved& că mă îndeletnicesc cu scrieri vrednice de veacul luminat în care avem norocire să vieţuim ». Rândurile de mai sus au însemnătatea că trec dela transparenţă la precizări, aşa încât nu mai poate fi pusă la îndoială valoarea confesională a citatului anterior. Intr’adevăr, Kogălniceanu a pu- blicat Calendare, cu titlul Almanah «de învăţătură şi petrecere»; prin asemenea lucrări, în care strecura bucăţi de lectură cu tâlc, înţelegea să răspândească gustul cetitului, stârnind interesul în direcţiuni diferite: istorie, economie şi literatură. Numai că aceste calendare apar după 1841, adică după «Ilusii pierdute», de unde am dat extrasele. N’ar fi exclus să fi tipărit, în definitiv, şi calendare de perete, înainte de a lua iniţiativa publicării almanahurilor. Oricum, cea de a doua lucrare e strict autentică: «200 reţete cercate de bucate», Iaşi, 1841, în colaborare cu prietenul său, Costache Negruzzi. A fost o carte de succes, obţinând cetitoare pentru trei ediţii, în cinci ani. Sub voioşia tonului glumeţ, se as- cunde însă decepţia amară. La ce era redusă activitatea unui Kogălniceanu, prin asprimea cenzurii! Cu un an înainte, i se suprimase Dacia literară, după un semestru de strălucită mani- festare doctrinară şi literară. Despre aceasta, scriitorul iluziilor pierdute, nu suflă nici un cuvânt. Era însă un titlu suficient de glorie, pe tărâmul culturii naţionale. Dacia literară propunea o directivă şi crea o tradiţie, dela care se autorizează şi astăzi, exponenţii literaturii autohtone. De bună seamă compunerea cărţii de bucate corespunde unei pauze, în care nu îi mai era îngă- duită autorului subminarea ordinei constituite, prin unele din arti- colele publicate în Dacia literară, ca fragmentul privitor la călătoria principelui Anatol de Demidoff în Moldova. Tot unui moment de vacanţă îi datorăm acest început de activitate literară, care este povestirea «Iluzii pierdute ». E o bucată nepretenţioasă în sine, dar caracteristică, pentrucă cuprinde, alături de notele biografice, cu atmosfera de « pansion », din « Un întâiu amor », — partea doua a povestirii, — semnalmentele personalităţii întregi a lui Kogăl- niceanu. Ediţia antologică de «Scrieri şi Discursuri», îngrijită de d. prof. N. Cartojan, conţine în sectorul literar, numai trei « Schiţe de moravuri»: Scene pitoreşti din obiceiurile poporului, Nou chip de a face curte, —Fisiologia provincialului în Iaşi şi D. A. Demidoff în Banat, Valahia şi Moldavia (toate din Dacia literară, 1840). Iluzii pierdute au fost lăsate de o parte, deşi retipărirea ar fi fost bine venită, după treizeci de ani dela epuizarea ediţiei modeme (în Biblioteca Socec, 1908). Opera literară a lui Kogăl- i66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE niceanu se completează cu fragmentul unei alte povestiri, Tainele inimii, publicată fără semnătură în foiletonul publicaţiei Gazeta de Moldavia (1850); autorul a fost identificat de N. Iorga, în mono- grafia, consacrată marelui orator; de curând descoperind manus- crisul, d. N. Cartojan a făcut o expunere asupra bucăţii, în cadrul conferinţei sale, cu prilejul comemorării dela Academia Română; d-sa va da şi o ediţie critică a povestirii, asupra atribuirii căreia nu mai poate stărui astăzi nici o îndoială. In sfârşit, printre scrierile literare, cu caracter politic, ale lui Kogălniceanu, mai poate figura un pamflet; este Noul Acatist al Marelui Voevod Mihail Sturza, apărut la Cernăuţi, în 1848, fără nume de autor şi retipărit în 1894, de Vasile M. Kogălniceanu; atribuirea nu e certă, dar poartă girul fiului, care nu l-ar fi putut da cu uşurinţă; cine altul, din familie, era mai în măsură să cunoască totalitatea bibliografiei, pe care o găsim reconstituită într’o foaie volantă, introdusă chiar între filele acatistului ? E drept însă că din acest repertoriu lip- seşte o piesă foarte însemnată, anume chiar Tainele inimii, desco- perită de N. Iorga. In cercetarea activităţii scriitoriceşti a lui Kogălniceanu, prea puţin cunoscută, vom face apel la textele literare, lăsate uitării; nu vom mai privi acţiunea sa teoretică asupra literaturii (prin programul Daciei literare şi al altor publicaţii îngrijite de scriitorul doctrinar), deoarece această latură e bine cunoscută. # * * Formaţia beletristică a lui Kogălniceanu este romanţioasă şi romantică; în aceşti termeni aparent tautologici, se reflectă de fapt două elemente convergente, dar nu şi identice: literatura neromantică, dar cu caracter romanţios şi numai apoi ambianţa romantică, a celui de al patrulea deceniu al veacului trecut, când s’a desăvârşit instrucţia şi s’au ivit ambiţiile tânărului scriitor. In pensionatul Lincourt, din Iaşi, frecventat între 1831 şi 1834, cartea de căpătâi a fost Les Aventures de Telemaque. Idilicul roman al lui Fenelon, studiat după metoda lui Jacotot, care com- porta analiza ulterioară memorării, exercita o puternică impresie asupra colegienilor, care se transpuneau uşor în situaţiile roman- ţioase. După autorul lui Telemah, zeul fragedului adolescent a fost Florian, care se oglindeşte într’o minunată caracterizare din «Iluzii pierdute şi Un întâiu amor ». « Păstorii lui îmbrăcaţi în straie de mătasă, cu peruci de pudră purtând iarna şi vara cununi de rosae centifolia, vorbind într’o limbă mai corectă decât a filologilor noştri, păstoriţele lui cu rochie de rază şi de blondă, cu ciuboţele de prunelă, cu noduri de cordele cumpărate dela Miculi de pe atunce, povăţuind nişte miei cu o SCRIITORUL 167 lână mai delicată decât mătasa, carii mânca numai livand, ros- marin, şi se adăpa numai cu apă de roze şi de miile fleurs, îmi părea oamenii cei mai fericiţi din lume ». Notaţia e lucidă, în 1841, dar menţionează mai departe, vraja deplină din anii adolescenţei, când copilul, trezit la primele sim- ţiri ale vârstei, se transpunea în personajele artificioase ale «ber- geries »-elor. « Dacă n’aş fi fost amorezul Nicetei, aş fi dat tot în lume ca să fiu Nemorin, amorezul Estelii o. O altă notă biografică nu poate fi trecută cu vederea: «Atâta iubeam pe Florian, acest adevărat poet a naturei, încât la un sfântul Vasilie când tată-meu mă întrebă ce daruri vroiam să-mi cumpere, îi răspunsei cu un aer pedant ca când aş fi fost docent în vr’o universitate, Ies Oeuvres compUtes de M. de Florian, mon pâre! ». Oricât de lucidă ar fi caracterizarea, faptul că scriitorul des- prins de idolul său vede totuşi într’însul un adevărat poet al naturii este semnificativ prin stăruinţa prejudecăţii. Lamartine şi Victor Hugo, citaţi ca modele neatinse pentru descrierea farmecelor femeieşti, au fost de sigur autori cunoscuţi mai târziu, la Luneville sau Berlin, unde n’au încetat studiile şi lecturile în limba franceză. Dintre romancierii romanţioşi sunt pomeniţi Paul de Kock şi Richard, lecturile favorite ale tinerilor ieşeni, «unde mai tot- deauna amorul se înfăţoşează biruitor, unde obicinuit femeea este zugrăvită slabă şi subjugată » şi «fieştecare june când intră în lume, socoate că are numai a dori, spre a-şi vedea împlinite toate dorinţele, că are numai să se arate pentru ca o femee să-şi uite cinste, bărbatul şi copiii şi să i se arunce în braţe ». Cu o altă consideraţie e însă numit în mai multe rânduri Balzac, cu a sa Physiologie du mariage, «carte ce este de prisos să recomând fieştecărui însurat şi fieştecărui tânăr ce vrea să intre în breasla predestinaţilor». Marele contemporan e citat ca o autoritate în materie de dragoste; în cercul monden, ieşan, prezentat de Kogălniceanu, « bărbaţii nu era zulari şi nu vedea în fieştecare tânăr pe minotaurisatorul lor, cum zice D. de Balzac, adecă româ- neşte pe împodobitorul capului lor ». Portretizând-o pe ieşanca de lume, mironosiţă, pruda, după la prude, autorul «Iluziilor pierdute» o arată făţiş scandalizată de câte un spectacol teatral ca Passe-minuit, dar cetitoare în as- cuns a unor cărţi mult mai libertine, ca Les amours du chevalier de Faublas şi Les liaisons dangereuses. Numai un scriitor ca M. Kogălniceanu* format la şcoala romanţioasă, putea nutri ambiţia unei literaturi, menită să măgu- lească în deosebi publicul feminin. De aici elogiile pe care le în- dreaptă femeii, pentru talentul însufleţirii conversaţiei şi înăl- i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţării închipuirii. După ce istoveşte, mai în serios, mai în glumă, comparaţiile iscate de lipsa femeilor într’o societate, reia, de astă dată fără intenţii umoristice: « O adunare cu femei te face de-ţi uiţi grijile vieţii, chinurile ambiţiei, lipsa bogăţiei, nemulţumirile politicei. Fruntea ţi se descreţeşte, te uiţi, te socoţi în vârstă de optsprezece ani, fără supărări, fără necazuri, slobod şi fericit. Femeile sunt poezia vieţii noastre Vom vedea mai departe ţintele scriitorului satiric. Deocam- dată, în cadrul aceleiaşi preocupări, e de relevat că autorul îmbră- ţişează cu însufleţire cauza fetelor tinere, măritate de părinţi fără consultarea lor, numai în vederea unor scopuri egoiste. E în Kogălniceanu un feminist, care a citit poate romanele d-nei George Sand, deoarece aici nu-1 mai urmează pe Balzac, reprezentant al tradiţionalismului şi al autorităţii părinteşti, cu privire la căsă- torie. El combate punctul de vedere conservator, care reduce pe femee la rolul casnic (« de a iubi şi a face bucate »); profesia lui de credinţă: «o socot de o misie mai nobilă în societatea euro- peană », preconizează nemărturisit instrucţia femeii, de vreme ce îi acordă dreptul să compună literatură. Ba mai mult încă, într’o vreme când nu i se secase cerneala cu care înnegrise pe înstrăinaţii din clasele superioare, aduce elogiu femeilor din cercul ieşean al «Iluziilor pierdute », pentrucă citesc literatură naţională şi chiar compun în româneşte. Afirmaţia, dacă nu acopere o realitate, desvălue măcar intenţia de a stârni fenomenul românizării, printre ieşencele cultivate. Ce ecou puteau produce asemenea măguliri, dacă erau gratuite ? Debitor frumuseţii feminine, după proprii mărturisiri galante, Kogălniceanu vizează şi către portretul fizic al farmecelor respec- tive. Zugrăvirea Nicetei, din «întâiul amor», e plină de naivitate; dar autorul are circumstanţa uşurătoare, a tinereţii. De aceea ne vom raporta la portretizarea Elenei, eroina ultimului fragment foiletonistic, din Tainele iubirii. Aici, scriitorul matur închipueşte simetric, două fiinţe sufleteşte opuse: o cochetă primejdioasă, Laura, şi Elena, o făptură îngerească. Aceasta înfăţişează «tipul cel mai ideal al frumuseţii», cu forme « care aduna toate condi- ţiile esteticei şi ale voluptăţii». Conştient de limitele sale, por- tretistul alternează descrierea serioasă cu epitetele de clişeu, atribuite unui poet « din şcoala lui Conachi», cum ar fi, de pildă, pentru sprâncenele încordate, « cel mai frumos arc al amorului», pentru buze, « două foi de roze » şi pentru umblet, « un mers de zeiţă plimbându-se pe nouri». E, în aceste zeflemeli, şi o auto- ironie retrospectivă, deoarece gura Nicetei nu fusese altfel descrisă cu nouă ani înainte: « Ce era însă în ea mai fermecător decât toate, era buzele ei, mai frumoase decât două frunze de roze». Oricum, scăzând din portretul Elenei, notele ironice, cele serioase nu sunt SCRIITORUL 169 mai puţin convenţionale. Autorul simţea mai puternic decât ştia să exprime, farmecele femeieşti. Lipsindu-ne tocmai miezul povestirii, din Tainele inimii, nu putem şti cum s’ar fi desfăşurat povestea de dragoste, ca să-i examinăm romantismul probabil. In întâiul amor, iubirea dintre adolescentul alter-ego al autorului şi Niceta păstrează nota pla- tonică a vârstii, în cadrul unor plimbări « romantice », în marele parc al «pensionului»; eroii fragezi contemplă de zeci de ori asfin- ţitul soarelui şi răsăritul lunii, « care ca o mare portocală de foc se înălţa răpide pe bolta cerească». Revenind însă la povestirea din 1850, nu e greu de bănuit că dubletul simetric Elena-Laura ar fi solicitat un alt dublet masculin, tot atât de simetric: colonelul Leşescu, un berbant aproape veştejit de excese, şi vărul său, Sti- hescu, «dvoreanin din Basarabia », moldovean plin de bun simţ şi de isteţime, raisonneur-ul bucăţii. Elena şi Laura, ele însele verişoare, erau poate chemate să oscileze între cei doi veri, una, cea cochetă, rezervată, ca o pedeapsă, desfrânatului colonel, cealaltă, îngerească având până la urmă a-1 ferici pe vrednicul om de ţară, dvoreaninul. Acestea nu-s însă decât simple conjecturi, rezolvabile doar dacă, printre hârtiile descoperite de d. N. Car- tojan, se găseşte şi schema lucrării neterminate. Pe cât datează nota romanţioasă din Iluzii pierdute — întâiul amor şi chiar din Tainele iubirii, pe atât de proaspete se vădesc cele două povestiri când e vorba de evocarea Iaşilor de altădată. La drept vorbind, în Iluzii pierdute, salonul lăudat de scriito- rul prea complezent cu femeile nu serveşte de document veridic. Mult mai interesant sub acest raport e textul din Almanahul de învăţătură ţi petrecere pe 1S44 cu titlul Fisiologia provincialului din laţi. După o introducere prea lungă din care nu lipseşte cu- vântul de curtoazie pentru « damele... — negreşit cele frumuşele — dela cincisprezece şi până la patruzeci de ani» (cu limita de vârstă mai filotimă decât la Balzac), asistăm la comedioara uimi- rilor şi a decepţiilor provincialului dijmuit la barieră înainte de a fi jupuit la hotelul San Petersburg, nedumerit de osebirea dintre panorama măreaţă a oraşului şi urâţenia cartierelor mărginaşe până la răscumpărătoarea înfăţişare a Copoului. Neprovincialist, Kogălniceanu îşi îngădue în repetate rânduri critica aspră a Iaşilor şi a Ieşenilor. Lucrul e de altfel firesc la un doctrinar politic, exponent al ţărănimii, neîmpăcat cu privilegiile şi prin urmare cu centrul lor de radiaţie. Iaşii sunt numiţi în Iluzii pierdute « pocită capitalia noastră ». E însă cel mai frumos oraş din lume «când îl vezi de departe sau când îi întorci dosul». Intr’o perioadă bine cadenţată, i se descrie proba negativă. i7o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «laşii oraş vestit prin feredeul turcesc, prin cârnaţii lui Carig- niani, prin apa dela Păcurari, prin vorba nemţească a lui Regens- burg şi prin părintele răposaţii madamii dumisale, prin ruinile lui Ipsilant, prin minunatele păşune ce tot anul se văd ziua, iar dela Crăciun şi până la lăsata săcului şi noaptea, prin o berărie nem- ţească, prin lărgimea şi frumuseţa uliţilor, prin o fabrică de chi- puri de ipsos, prin arhitectura bordeelor şi baracelor sale, Iaşii, centrul civilizaţiei, a literaturei şi a gunoiului Moldaviei are uliţe, dar mai nici una cu nume, are optzeci de mii de trupuri, dar nici măcar zece suflete, are poduri prea frumoase, şi n’are măcar un pârâu; căci cu toată buna voinţă ce am de a lăuda tot ce-i patrie şi a patriei, totuşi nepărtinirea mă opreşte să numesc Bahluiul alt fel decât o mare sau o mlaştină, după săcetă sau umezeală». După ce enumeră liftele omeneşti şi jivinele care-1 populează, închee cu poanta: «lucru cel mai rar ce întâlneşti în capitala Moldaviei este un Moldovan ». Satira oraşului său de naştere îi aţâţă mereu verva, digresiv. După ce se plânge că e plin de « mame, neveste, văduve, fete, slute, şchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese, negusto- riţe, băcăliţe, ţâgance şi alte asemenea creaturi», dar că e lipsit de femei adevărate, reia o altă enumerare de valori negative. « De aceea cu toate că aş avea încă multe să vă spun de linguşitori, de patrioţi pângăriţi, de scriitori vânduţi, de parveniţi mai răi decât toţi ari- stocraţii din lume, de tinere cochete, de văduve rele şi slute încât veninul le esă pe obraz, şi de alte atâte lucruri vrednice de însem- nat, ce caracterisesc Moldovenii al veacului al nouăsprezecelea, totuşi mă văd silit să-mi curm reflecţiile... ». Şi le curmă, ca să le reia cu mai multă îndârjire şi plenitudine, în Tainele inimii. Copoul, locul de plimbare al Ieşenilor, e necruţător prezentat în paralelă cu grădinile şi promenadele marilor capitale, vizitate de autor: Paris, Yiena şi Madrid. La «lipsa de toate frumuseţile », care-i fac frumuseţea se adaogă, ca pricină principală de desgust, amestecul adunăturii pretinsă societate aleasă: « ... gloata de bo- gaţi sau de acii carii vroesc a fi crezuţi de bogaţi, de târie-brâu, de curiozi, de alergături după Havadisuri..., de femei k la mode, de lorete, de oameni de lume, de tineri anglomani, dandis şi gent- lemen riders, de lei şi paralei... ». Aspectul cosmopolit al Iaşilor din anul 1844, când se pe- trece acţiunea, se cuvine fixat pentru viitorime, socoteşte autorul, în preajma unor îmbunătăţiri edilitare care vor schimba faţa Copoului. Procedeul său obişnuit de descriere e enumeraţia, care prin acumulare urmăreşte efecte groteşti. «In această frumoasă primblare, precum este încă pe faţa pă- mântului în minutul ce v’o descriu, înalta aristocraţie a Moldovei, SCRIITORUL 171 boeri de baştină veche sau nouă, voinicii noştrii ofiţeri, damele noastre cele mai elegante, cuconaşii instanţiilor administrative, giudecătoreşti şi bisericeşti, măicuţele în concedie, tinerii alumniei a Academii câţi se mai află, floarea patriei rămasă de douăzeci de ani tot floare, loretele Logofătului A., a Vornicului B., a Postelni- cului C. şi a Comisului D., clasă de dame neapărată într’un oraş civilizat, clasă care slavă libertăţii de importaţie din zi în zi se măreşte, parte din Paris, parte şi din Colomea, toate aceste stări a mult treptâluitei noastre societăţi au obiceiu de a eşi dela patru sau cinci ceasuri după amează în lungi şiruri de carete de Viena moda 1849, de butce din vremea lui Ipsilant, de droşce lipove- neşti, de daradaice dela Rădăuţi, trec pe uliţa mare, înghiţind nouri de colb, şi agiungând la bariera oraşului, aruncând o ochire asupra obeliscului grădinei publice, esă la Copou. Unii atunci, cei mai puţini, să coboară călcând iarba roasă de vite şi ciolanele cai- lor morţi a poştei, alţii preferă a petrece vremea în trăsură picior peste picior, lăsând alte dobitoace să facă mişcare pentru dânşii». La lăsatul nopţii, când bubue tunul, convoiul se înşiră pentru înapoiere şi depune majoritatea lumii elegante la «confetăria» piemontezului pripăşit din vremea celor din urmă domni fanarioţi, Felix Barla, care « au introdus în sfârşit în Moldova toată literatura zahărului». In cofetărie, înghesuiala e uneori atât de mare, că « gustătorii nu-şi pot apropia lingura cu îngheţată dela farfurie la gură » şi că « scaunele se caută cu nu mai puţină râvnă decât po- sturile Statului»; trăsurile aşteaptă în lungi şiruri dinainte; «şi nu este rar, de a vedea un ministru sau o damă de sferă înaltă ocu- pând locul, unde cu câteva minute înainte şezuse un simplu şef de masă, un laureat a Academiei, un actor românesc, preuteasa cutare, ori băcăliţa cutăruia». Cofetar şi «marşand de mode», deci cumulard « ca mulţi bărbaţi de Stat ai noştri », Felix Barla şi-a clă- dit un stabiliment nou, după sinistrul din 1844, care «au prefă- cut în cenuşe a patra parte din Iaşi». In acest cadru pitoresc, descris cu agerime satirică, avea să se desfăşoare povestirea. Deplângând întreruperea lucrării, în care vedea proporţiile unui roman şi « unul din cele mai însemnate pro- duse ale scrisului românesc din această epocă », N. Iorga poate nu se înşela asupra intenţiilor lui Kogălniceanu. Asupra realizării eventuale sunt însă îngăduite anumite re- zerve. Observatorul politic şi social ar fi covârşit pe literator. De altfel, nemulţumit cu intervenţia elocventă a « raisonneur »-ului Stihescu, autorul ia însuşi cuvântul şi-şi expune îndelung principiile. în- treaga lui doctrină, sinteză de tradiţionalism şi progresism, se cu- prinde în aceea digresiune. Nu lipseşte nici accentul viitorului orator, care se va releva în lucrările Divanului ad-hoc. Kogălni- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE »7* ceanu îndreptăţeşte formele noi ale civilizaţiei, tehnica industrială, legile reformatoare şi îmbunătăţirile materiale, în folosul claselor sociale inferioare. Nici o ţară nu se poate « mărgini în ce are, fără a se împrumuta şi dela străini». In pretenţia civilizării, noi, <» am lepădat tot ce era bun pământesc şi n’am păstrat decât abuzurile vechi, înmulţindu-se cu abuzurile noue a unei rău înţelese şi min- cinoase civilizaţii». Spre deosebire de popoarele mari, care-şi clă- desc progresul pe continuitate, respectând trecutul, legând «lan- ţul timpurilor», noi am procedat cu uşurătate. «Aşa predicând ura a tot ce este pământesc, am împrumutat dela străini numai superficialităţi, haina din afară, litera iar nu spiritul, sau spre a vorbi după stilul vechi, slova iar nu duhul. Prin aceasta am rupt cu trecutul nostru şi n’avem nimic pregătit pentru viitor, decât corupţia moravurilor. O naţie însă nu poate decât prin ameninţare de mare şi cumplită pedeapsă a-şi renega trecutul; căci adevă- rata civilizaţie este aceea care o tragem din sânul nostru, reformând şi îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile timpului de faţă ». Sunt cuvinte frumoase şi elocvente, în care recunoaştem teme- iurile doctrinei junimiste. In tehnica romanului, asemenea digre- siuni sunt însă dăunătoare, descoperind prea vădit teza ce s’ar fi ilustrat cu prisosinţă, prin ticăloşiile unui Leşescu. Tainele inimii, în ciuda titlului romanţios şi a acţiunii sentimen- tale previzibile, pe linia purtărilor cochetei, în cumpănă etică cu acelea ale îngereştei Elene, avea să fie o povestire cu caracter so- cial, o satiră a cosmopolitismului, cam în genul lui « Iorgu dela Sadagura » (lucrare admirată de Stihescu, « raisonneur »-ul!). Limba lui Kogălniceanu nu realizează o sinteză ca aceea de ordin politic, între doctrina conservatoare şi cea progresivă. E mai curând o împestriţare a graiului patriarhal, moldovenesc, cu nume- roase neologisme. Acest amestec, în principiu nerecomandabil, conferă totuşi stilului lui Kogălniceanu, un oarecare farmec. In 1841, când scrie Iluzii pierdute, autorul e un neologist, cum însuşi numeşte pe cei care întrebuinţează sau înţeleg cuvintele de origine străină: «Dacă eşti get beget Moldovan, dacă nu eşti neologist, dacă nu eşti abonat la nici o foaie românească, negreşit că cu un aer oţerit mi-i întreba ce-i prudă?)) Scriitorul se pune oarecum la adăpostul stilului gazetăresc, ca să-şi scuze neologismele. In această direcţie, el depăşeşte însă tendinţa jurnalistică a timpului. Deşi râde, ca prieten literar al lui Alecsandri şi Negruzzi, de franţuziţi, întrebuinţează foarte adesea expresii galice, în text, şi tot atât de frecvent, incorporează limbii noastre cuvinte şi expresii de aceeaşi origină. Scrie colibeturi (quolibets), postiş, prelud, solen- nal (solennel), fat, adiţie, multiplicaţie, etc,, fără să se simtă dator SCRIITORUL 173 cu o explicaţie, ca în împrejurarea cu ieşanca mironosiţă, unde a provocat nedumerirea lexicală, ca să strecoare portretul ipocritei. Vocabularul său conţine un foarte întins număr de franţuzisme, explicabil prin cuta învăţământului primit între patrusprezece şi douăzeci de ani, când s’a format şi deprinderea scrisului. Iată însă şi expresii, decalcate din limba franceză: asalt de duh (assaut d’esprit), mişcări de amor (mouvements d’amour), ştia să facă amorul (faire l’amour, formă evoluată azi: să facă amor), nu era la cea dintâi declaraţie (il n’etait pas â sa premiere declaration), cunoştea toate fmaţele amorului (il connaissait toutes Ies finesses de l’amour), amorul nostru ar fi luat o turnură mai întreprinzătoare (notre amour eut pris une toumure plus entreprenante), cel mai puţin din lume (le moins du monde), fie urechea surdă (font la sourde oreille), etc. Altminteri, autorul a reflectat asupra problemelor linguistice, faţă de care nu se poate spune că e nepăsător. îşi râde de defor- mările vorbirii provincialilor, în atingere cu civilizaţia « capitaliei », şi citează expresii ca «îşi oranjarisesc salonurile şi-şi cumpără mobilurile ; » face haz de ciunali, îngânându-i: « materia conversa- ţiei (era să zic conversăciunii)». Situat la răscrucea a două civilizaţii şi culturi, autorul scrie şi în stilul vechi, cum spune într’unul din citatete noastre, şi în cel nou, al aristocraţiei ieşene, din care face parte, oricât ar urmări-o cu sarcasme. Decalcurile se mai explică prin bilingvismul tânărului care scria în limbă franceză surorilor lui, educate exclusiv franţu- zeşte (după cum reiese din finalul scrisorii dela 27 Martie 1836, către tatăl său: « Am scris şi franţuzăşte, pentru ca şi duducile să poată să citească»). Cunoscător şi al iimbilor germană şi italiană, Kogălniceanu n’a suferit decât influenţa celei franceze. Scrisul său face efectul plăcut al unui mozaic. Nu se poate vorbi de o corupere prin lucrarea pernicioasă a spiritului unei limbi străine, ci mai curând de o pitorească alternare a celor mai neaoşe forme lexicale şi construcţii sintactice, cu neprevăzute asi- milări sau împrumuturi galice. Acest fenomen e cu totul particular lui Kogălniceanu; nu se întâlneşte la tovarăşii lui de luptă pentru românizarea literaturii, Alecsandri şi Negruzzi. Din numeroasele citate, s’a putut desprinde câte ceva din umorul şi sarcasmul lui Kogălniceanu; cel dintâi e o însuşire care denotă vitalitatea spirituală, neatinsă de vitregiile persecuţiei po- litice; sarcasmul e arma scriitorului combativ, care înfăţişează societatea nu din impulsul unei naturi obiective, ci cu scopul măr- turisit de a « preface năravurile » care caracterizează pe reforma- torul politic. 174 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aşa dar autorul glumeşte adesea neofensiv, de dragul glumei. Verva sa are uneori aerul că patinează, că se exercită în vid; tră- sătura finală denotă însă, prin simţul poantei, controlul inteligen- ţei: « .. .să n’am parte de nimică, să nu găsesc niciodată scaun la teatru, capul să nu mi se razime niciodată pe sânul unei femei, să nu-mi vie niciodată droşcă la deal unde şed, soarele să nu aibă raze pentru mine, vânatul să nu easă niciodată înaintea puştii mele, dacă tot ce spun — îi adevărat sau nu-i adevărat». Virulenţa nu îi este însă străină acestui şuguitor cu vorba do- moală. Iată cum îşi şfichiueşte concetăţenii certaţi cu morala. « Sunt m ilţi carii au necontenit cinstea — în gură, şi palmele pe obraz; şi aşa hotăresc un problem necunoscut încă în alte ţeri, adecă de a uni cinstea cu defăimarea ». Şi mai departe. «Vrei să ştii acum cât trage un patriot moldovenesc? Cât n’a fi în slujbă te va asurzi cu numele de patrie, cu jărtfe pentru pa- trie, cu îmbunătăţiri pentru patrie. Acu pune-1 în slujbă sau cum spune Dumnealui, în chivernisală, şi mult după trei luni te vei încredinţa că singura jărtfă, şi singura îmbunătăţire ce au făcut patriei, au fost să jărtfască o pungă deşartă pentru o pungă plină, şi să-şi îmbunătăţeze echipajul, adecă butca şi caii. Şi atunce nu- mai dacă vei avea ceva cetire românească, şi puţină aducere aminte, vei cânta cu Donici că are Pufuşor » Pe botişor ». Din acest citat ca şi din altele, mai reiese nota specifică a acestei proze literare: este tonul oral, de monolog, al unei naturi exterioare, care nu are deprinderea şi nici răgazul să se concentreze şi să-şi concentreze scrisul; dar mai e şi firea oratorului, anticipativă ca- rierii sale adevărate, bucuroasă că-şi poate exercita locvacitatea, înainte de a-şi găsi elocvenţa. însăşi structura periodică, întâlnită în extrasele noastre, atât de ades, e un indiciu al impetuozităţii retorice; atâta doar, că, înzestrat cu ochi ager şi cu memorie vi- zuală, vorbitorul cuprinde în frazele lui ample şi elemente con- crete, care le nutresc substanţa. Scrierile literare nu au însă clasicitatea discursurilor lui, adică desfăşurarea treptată, armonică, maestoasă. Sunt numai schiţe, ca portretul provincialului la Iaşi, scurte povestiri, ca întâiul amor., precedate de excursuri introductive disproporţionate, sau încercări mai ample, părăsite înainte de a-şi fi conturat fizionomia, ca Tainele inimii. O singură lucrare literară, dacă într’adevăr este a lui, Acatistul în care îşi revarsă ura adunată în cincisprezece ani împotriva lui SCRIITORUL I7S Sturza, împacă cerinţele genului cu natura oratică a talentului său. Totuşi, condiţiile formale, tipicul împărţirii în condace şi icose, im- primă bucăţii o oarecare monotonie, neînviorată de exprcsivităţile fulgurante, ale unui poet, sau de variaţiile verbale, ale unui artist. Un element biografic pare a veni în favoarea atribuirii Acatistului. In timp ce pamfletul se tipăreşte la Cernăuţi, Kogălniceanu se află într’adevăr acolo, cerând fratelui său cu stăruinţă, din Oc- tomvrie în Decemvrie, material documentar «în contra unui ti- călos domn ca Sturza». Nerăbdător, din cauza întârzierilor în- tâmpinate de strângerea dosarului de fapte, se va fi mulţumit cu invectiva în stil religios, care-1 ispitea pe cunoscătorul limbii cro- nicăresti si bisericeşti. » t t Activitatea literară a Iui Kogălniceanu nu este pe măsura şi nici de puritatea acţiunii teoreticianului tradiţionalist. Ea întrece însă interesul care i se acordă, ocazional. Comemorarea semicen- tenarului ar trebui să se concretizeze prin întreprinderea unei ediţii complete a operelor lui, care să cuprindă un volum compact, de literatură şi articole de directivă literară. Ar fi o carte plăcută, din care s’ar extrage şi pagini antologice, pentru folosinţa tineretului. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI CRONICA SOCIALĂ La 18 Iunie unul din cei mai mari oameni de muncă pe care i-a avut neamul românesc, Nicolae Iorga, ar fi avut şaptezeci de de ani, dacă soarta, atât de crâncenă, l-ar fi lăsat printre noi. Suntem datori un cuvânt de amintire. Intre atâtea cărţi frumoase scrise de el, este una la care ne vom întoarce tot mai des. E vorba de « Oameni care au fost». Sunt portrete de contemporani care plecau pentru totdeauna dintre noi. Din câteva trăsături de lumină marele istoric îi zu- grăvea în aceeaşi zi pentru veşnicie. Fiecare freamătă de acest fior. Era o carte care creştea în fiecare an. Părea că n’avea să se mai sfârşească. Până când într’o zi de durere ea s’a oprit. Iscu- situl scriitor se schimbase peste noapte el însuşi într’un om « care a fost». Mai rămăsese o foaie albă. Cine va fi vrednic să ridice condeiul scăpat dintre degetele lui ca să-l zugrăvească astăzi şi pe el, aşa cum numai singur era în stare să zugrăvească, şi să în- cheie într’adevăr măreaţa carte? Scriitorul atâtor cărţi n’a fost un om de carte. El a fost şi a rămas până la urmă un om de luptă. Aşa a căzut. Avea vitejia, nu a braţului, care poate să tremure şi să obosească, ci a gândului, care se împrospătează mereu. Multe din cărţile lui par vorbite. Atâtea nici nu erau scrise, ci dictate. Dar, în schimb, nici una din cuvântările, nici chiar acelea care luau forma de comunicări sau de memorii, n’aveau nimic din părerile aşternute pe hârtie. In ele clocotea acelaşi suflet care se împărtăşea de-a-dreptul, dă- râma în ascultător credinţe greşite şi-i dădea altele noi. Ochii lui mari şi scânteietori pluteau peste toţi, căutând vre-o tăgăduire totdeauna cu putinţă, şi umplându-se de bucuria împotrivirilor înfrânte. El a fost o întrupare pe pământ a acelui cuvânt cu care începe evanghelia lui Ioan. Cei care am avut fericirea să-l cu- noaştem îl vom vedea totdeauna aşa, scăpărând şi cu braţul ridicat în faţa vieţii. Stă poate şi acum nevăzut între noi, cu aceeaşi înfăţişare. Nicolae Iorga s’a înălţat deodată pe la anul 1900 în mijlocul neamului românesc, sfâşiat la hotare şi nedumerit acasă de prea CRONICA SOCIALĂ *77 multe chemări, ca un glas al tradiţiei. Tot ce încercaserăm să zămislim de aproape două mii de ani, limbă, poezie, cântec, port popular, viaţă religioasă, forme politice vechi, şi-a găsit în el un cercetător fără odihnă şi un preamăritor fără asemănare. Atunci a descoperit pe ţăran în ceea ce a însemnat odinioară şi ceea ce e sortit să dea în viitor. Am fost pentru el un neam de ţărani, păstrător de datini, măsurat în vorbă şi în faptă, bun de muncă, ager la minte şi aprig în apărarea drepturilor lui, atât faţă de ai săi cât şi faţă de străini. Patruzeci de ani Nicolae Iorga a făcut această şcoală, la care au trebuit să urmeze toţi, luaţi de puterea şi de far- mecul lui şi fie că mai târziu şi-au însuşit-o fie că s’au depărtat. Această întreagă vreme, hotărîtoare pentru noua aşezare socială şi pentru adunarea într’un singur mănunchi a tuturor Românilor, nu se mai poate închipui fără el. Ţara a rămas lipsită, în cele mai grele încercări ale ei, de în- ţeleptul, meşter ca nimeni altul în toată ştiinţa trecutului, de apărătorul fără preget, care ştia să preîntâmpine orice lovitură şi să nimerească drept în ţintă, de profetul care vedea departe şi putea să zguduie şi să deslănţuie valurile de iubire sau de furie sfântă. La cine ne vom duce ca să aflăm ce găseam numai la el ? Dar Nicolae Iorga, a lăsat o moştenire ! Fără noi ea s’ar risipi. Nu ne e îngăduit să ne lăsăm durerii atâta vreme cât această mo- ştenire aşteaptă. In ea trebue să fie unelte încercate de luptă, lozincile care trezesc şi chezăşia că zilele bune, dacă vom fi vred- nici, se vor întoarce. Nicolae Iorga veghiază acum dintr’o lume de strămoşi măreţi, pe care i-a cântat şi i-a sporit cu un strălucit tovarăş. Silinţele noastre duc mai departe silinţele lui. Să avem încredere! # O mare mândrie a întâiului nostru bibliotecar, Ioan Bianu, care a fost un om modest, era legea veche de o jumătate de secol la moartea lui, a aşa zisului depozit legal. Se făcuse la propunerea lui şi a însemnat apărarea de risipire a tuturor cărţilor şi tipări- turilor ieşite din România în acest răstimp. Tipografiile erau datoare să trimită unor anumite biblioteci, printre care se număra şi cea mai bine organizată dintre ele, aceea a Academiei Române, gospodărită de Ion Bianu, unul sau două exemplare din tot ce tipăreau. De aceea legea ar fi fost mai potrivit să se cheme legea exemplarelor obligatorii. Depozitul legal e o numire venită din Franţa, unde însemna altceva, un fel de control al textului şi un drept de răspândire condiţionată. In cursul anilor legea şi-a arătat foloasele netăgăduite, dar şi unele lipsuri, pricinuite mai cu seamă de o aplicare tot mai largă, pentru cât mai mulţi beneficiari. Ea cuprinde, e adevărat, o îndatorire pentru tipografii, care a fost 12 178 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE urmărită cu asprime, dar cuprinde în acelaş timp o îndatorire şi pentru biblioteci, de multe ori nesocotită. Legea se arată ca o sarcină atât în ce priveşte pe unii, cât şi în ce priveşte pe alţii, în numele şi în binele culturii, pe tipografi birul acesta de cărţi, iar pe biblioteci personalul de primire şi supraveghere şi sălile de păstrare. Au fost biblioteci care, ca să-şi uşureze această sar- cină, au oprit numai ce li se părea şi cea mai mare parte au vân- dut-o cu kilogramul sau au ars-o. Trebuia adusă o îndreptare. De curând s’a făcut o nouă lege a Depozitului legal, care caută să îmbunătăţească ceea ce avem. Toţi prietenii cărţii se vor bu- cura, deşi ea putea să meargă mai departe şi să fie mai hotărîtă. Iniţiativa a plecat tot din sânul bibliotecii Academiei Române, unde cerinţele legei au fost împlinite totdeauna întocmai. Ur- maşul lui Ion Bianu la conducerea ei, d. general Radu Rosetti, a înţeles astfel să-i calce pe urme şi în ramura legislativă şi să de- săvârşească o operă, care s’a dovedit temeinică pentru punerea la adăpost a bunurilor noastre spiritiale întrupate în tipar. Orice limpezire e un bine. Noua lege a vrut să aducă această limpezire. # A fost nimerit gândul pe care l-a avut « Biblioteca Scriitorilor Germani » să înceapă seria traducerilor ei cu povestirea Măriei von Ebner Eschenbach, « Copilul satului». Ea trebue să urmă- rească o adevărată cunoaştere a literaturii germane, adică o răs- pândire, nu între câţiva cititori subţiri, care-şi pot mulţumi tre- buinţa de citit şi în altă limbă, ci mai ales în marea mulţime. O carte ca aceasta, plină de fapte, vioaie şi omenească, leagă numai- decât şi face să fie aşteptate următoarele. Marea scriitoare austriacă ne dă în aceste pagini, nu numai întâmplări închipuite dintr’un sat de undeva, ci atâta din sufletul ei. Casa boierească de ţară, care stă în mijlocul povestirii, cu parcul, aleile ascunse şi păunii ei, se poate să fie chiar castelul Dubsky dela Zdislavitz din Moravia, unde s’a născut la 1830. Castelana repezită, cu toane de bătrână, dar bună la inimă, mare lucru dacă nu e chiar contesa scriitoare. Lumea care umple pa- ginile şi pare atât de vie trebue să-i fi fost foarte cunoscută. Atâtea făpturi n’au ieşit numai din condei, ci îşi aveau viaţa şi rostul lor în vre-o căsuţă de pe moşia ei părintească. A stat de vorbă cu ele. Le-a certat când au greşit sau le-a răsplătit când s’au arătat de treabă, ca în povestire. Nu luăm în mâini numai o carte, ci un fragment de viaţă. De aici căldura, care dela întâile rânduri, ajunge şi câştigă pe cititor. Pavel Holub, copilul crescut pe seama satului, sânge slav şi nu germanic, e un bun tovarăş de drum pentru începătorii în ale cititului. El porneşte de departe, din prăpăstiile vieţii, ca să CRONICA SOCIALĂ 179 ajungă treptat, prin luminare dinăuntru şi prin silinţe aproape îngereşti, la linişte şi la omenie. Nimic însă dulce şi femeiesc, în această zugrăvire a unui sat, mai mult îngust şi rău, cu patimi şi răzbunări. Bunătatea se ascunde, ca o lumânare pe vreme de vânt, şi abia la urmă se aşază în mijlocul lumii şi o umple de pace. Până atunci scriitoarea e fără milă în scormonirea fiecărui suflet şi fiecărei fapte. E sănătos ce face ea. Nu dă literatură, care mângâe puţin şi trece; dă frământări şi lupte cu ispita, care urmăresc şi împing la hotărîri. Robinson Crusoe e o carte de copii din secolul utopiilor; «Copilul satului» e o carte cu copii, din secolul indu- striei, pentru oameni mari. Dela viaţa unui om, ea se ridică la viaţa unui grup şi la aceea a unei vremi. Dacă «Biblioteca Scriitorilor Germani» e menită să ajute, într’altă ramură, activitatea Institutului de ştiinţă german, prin aducerea aproape a unei lumi rămasă nouă mai mult închisă, cu toate că am avut ca mijlocitori de sute de ani între noi, populaţia săsească, ea trebue să fie de două ori binevenită. Nu putem decât câştiga, şi unii şi alţii, cunoscându-ne. * Cantinele şcolare, cele dintâi, au fost încercate de învăţători inimoşi, fără nici un ordin de sus. Mai târziu, când li s’a simţit nevoia şi s’a văzut că pot fi încropite cu foarte puţin, autoritatea şcolară şi le-a însuşit şi le-a pus în lege. E drept că se vorbea acolo de o gustare, atunci când se putea, dată numai copiilor săraci, şi care veneau de departe. De câte ori am intrat într’o şcoală de sat, cu clasa plină de omuleţi neastâmpăraţi şi miraţi de oaspeţi, ca nişte veveriţe, am pus să se ridice în picioare cei care nu mân- caseră nimic dimineaţa. In unele sate nu mai rămânea nimeni aşezat în bancă. întrebam pe învăţător, cum poate face lecţii cu o clasă flămândă? De aici a ieşit cantina şcolară. In multe părţi ea a ajuns o adevărată instituţie anexă a şcolii şi colaborează nu numai la întărirea fizică a şcolarilor, dar şi de-a-dreptul, la mai buna împlinire a cerinţelor pedagogice. De curând Ministerul de Interne, care are şi el o parte din cheltuelile de întreţinere a şcolilor, a adus la cunoştinţă că a strâns 40 de milioane de lei pentru înmulţirea şi mai buna chivemisire a cantinelor. E un mare bine. Fireşte că e vorba de o măsură cerută şi de greutăţile clipei. Dar cred că instituţia cantinelor şcolare ar trebui generalizată, ori câte sa.cini de ordin financiar înseamnă o asemenea hotărîre. Foloasele sunt prea mari, pentru ca să nu se îndrăznească o punere în faptă. Aţi văzut vre-odată bucuria copiilor care mă- nâncă împreună la o asemenea cantină? O sută, două sute, cinci sute ? Nu oameni bătrâni şi obosiţi, copii sburdalnici, copii, copii ? 13* i8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Mâncarea nu mai e o trebuinţă oarecare alimentară, ci o izbucnire de viaţă şi un chiag de legătură pentru totdeauna a acestor fiinţe între ele şi cu şocala. Ar trebui un nou Yeronese, marele meşter de ospeţe din Academia dela Veneţia sau din alte muzee, care să -păstreze pe pânză o asemenea revărsare de capete, de râsete, de lăcomie şi de poftă de joc. Cine se opreşte la o astfel de masă întinereşte şi se simte cuprins de o veselie fără pricină. Şcoala caută să creeze acte de solidaritate, în care copilul să se încadreze în grup, solidaritatea sălii de curs, solidaritatea re- creaţiei şi a jocului. Solidaritatea aceasta, a mâncării împreună, e cea mai strânsă şi mai plină de înrârurire. Copilul se învaţă să preţuiască masa, pentru hrana pe care i-o dă, dar şi pentru bu- curia aflării laolaltă; să învaţă să se închine la început şi la sfârşit; rugăciunea e ca un hotar, care pune această gustare în afară de sbuciumul şi de urâţenia vieţii de toate zilele; se învaţă să-şi pre- gătească mâncarea şi s’o servească celorlalţi cu voie bună. Până şi problema frecvenţei şcolare la sate ar putea să ajungă mult mai puţin îngrijorătoare decât astăzi prin ispita prânzului cu ceilalţi, pentru copii rămaşi altfel pe bătătură sau după trei gâşte pe toloacă. Iată de pildă, care e starea de azi a cantinelor şcolare, la şcolile primare din judeţul Braşov. Sunt 96 de şcoli, din care cu cantine 88. Din 15.152 de şcolari mănâncă la şcoală pe zi cam 2.576. Intr’un an şcolar se dau 294.388 de porţii. In judeţul Covurlui din 125 de şcoli, au cantine numai 39. Dintr’un total de şcolari de 24.413 mănâncă pe zi cam 2.064, ceea ce face într’un an şcolar cam 151.947. Casa Şcoalelor are şi ea cuvântul, părinţii la fel, învăţătorii cu priceperea lor de organizare deopotrivă. E pentru bună starea trupească şi sufletească a copiilor ţării, din firide de munţi, şi din arii de şesuri. Ceea ce s’a putut face până acum e un îndemn mai puternic decât orice convingere programatică. Să se meargă mai departe cu inimă! EMANOIL BUCUŢA DRAMA PSIHOLOGICĂ ŞI DRAMA VOLUNTARISTĂ Revoluţionarea artei dramatice în Germania, începută înaintea războiului mondial, coincide cu descătuşarea treptată a conştiinţei comune din făgaşurile vieţii determinate de idealurile burgheziei progresiste din secolul trecut. In primul deceniu al secolului nostru, până la izbucnirea războiului, se produc transformări radi- cale în domeniile spirituale ale Germaniei. Aspectul vieţii exte- rioare a rămas neschimbat, până când războiul şi evenimentele DRAMA PSIHOLOGICĂ ŞI DRAMA VOLUNTARISTĂ l8l care i-au urmat au confirmat o sguduire înregistrată de mult de aparatele mai sensibile ale vieţii spirituale. O revoluţionare în artă are totdeauna o îndoită cauză: una inte- rioară, intimă, şi una generală. Cauza interioară este legea organică care determină ritmul unei evoluţii: creşterea, maturitatea şi deca- denţa. Maturitatea unui stil duce în mod firesc la secarea miezului creator, la încremenirea formei, care pierzându-şi însufleţirea inte- rioară degenerează în formalism. O nouă substanţă, de natură opusă celei dintâi, se pregăteşte pe ascuns, creşte spre exterior, până ce sparge învelişul crăpat, măştile scobite ale formei prece- dente şi-şi scoate la lumină suprafaţa elastică, înviorată de circu- laţia sevelor vitale ale formei noi. Acest proces, care se respectă cu necesitate şi după legi fireşti, este cauza intimă, estetică a transformării. Cauza generală este evoluţia ideologică şi socială în general, transformarea credinţei, idealurilor, stilului de viaţă. Aceasta a doua cauză, nu mai puţin importantă decât cea dintâi — cu care stă într’un raport dialectic şi nu cauzal, precum a susţinut H. Taine — este rădăcina morală a revoluţiei de stil, rădăcina doc- trinară « weltanschaulich », cum spun Germanii. Asupra ei desba- terile estetice din această ţară au stăruit totdeauna mai mult poate decât în altă parte. După diferitele domenii de vieaţă, epoca veche se manifestă sub diferite forme: capitalism, individualism, liberalism, psiho- logism, care se condiţionează între ele, precum se condiţionează domeniile de activitate umană a căror expresie sunt. Asupra rapor- turilor mutuale şi istorico-cauzale ale acestor fenomene s’a vorbit îndeajuns. Reamintim în treacăt: desagregarea cosmosului teocrat din evul mediu a adus, împreună cu eliberarea spiritului, disolvarea structurii comunitare a societăţii echilibrate din epoca anterioară. Spiritul de investigaţie şi de întreprindere a luat un avânt enorm. Paralel cu individualismul, tot mai cutezător se desvoltă spiritul capitalist, spiritul exploatării pure, pentru care lumea nu mai are margini şi îngrădiri. Ştiinţa măiastră fusese teologia, ştiinţa despre Dumnezeu. Acum omul însuşi a devenit centrul cercetărilor. El nu mai este creatura lui Dumnezeu şi ca atare actor în tragedia mântuirii. El este autonom şi stăpân pe forţele sale, se mântuieşte singur. Nu se mai cunoaşte ca o entitate metafizică, ci numai ca entitate psihologică. Caută cauze naturale pentru manifestările sale spirituale. Se analizează şi împreună cu el tot ce-1 înconjoară. Odinioară toate fiinţele şi forţele — fiind create după o idee şi nu condiţionate de alte forţe naturale din care ele pot fi deduse — stăteau alături, orânduite în înălţime, dar fără perspectivă. (Inte- resant ar fi un studiu al perspectivei ca un simbol al naşterii gân- dirii cauzale). Căutându-se cauzele fenomenelor se ajunge la o 182 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nouă dimensiune, la perspectiva în spaţiu, în acelaşi timp însă şi la o nivelare a multiplicităţii fiinţei. Ceea ce ne interesează aici în deosebi este faptul că omul, văzând că totul se reduce la nişte legi biologice fireşti, ajunge să creadă că valorile morale sunt fictive. Ştiinţa, domeniul cercetării autonome, a ajuns în epoca aceasta să se definească în ceea ce-i este mai propriu. Supranaturalul fiind eliminat din cercetarea ştiinţifică şi filosofică se refugiază în artă — crescută originar din aceeaşi rădăcină cu ştiinţa şi metafizica — unde cu timpul joacă un rol cât mai stângaci, cât mai insubstan- ţial şi teatral. Cu Wagner, în fine, arta a devenit teatru. Arta se îndepărtează tot mai mult de viaţa reală şi devine un district suprapus vieţii, — care se desbracă tot mai mult de poesie, — un paradis scenic, artificial. Pandemoniul de nimfe, fauni, zei şi alegorii mitologice, care obsedează într’un moment dat imaginaţia artistului, este semnificativ pentru această desbinare a facultăţilor spirituale. Deodată însă carnavalul acesta mitologic se spulberă. Viaţa îşi reclamă drepturile şi asupra artei. Arta devine expresia sinceră a lumii reale, a unei lumi positiviste în plină evoluţie dinamică a forţelor materiale, în care spiritul scrutător minează idealurile şubrede, dar conservate cu tenacitate, care constituiseră mentali- tatea burgheză, cosmosul ideologic al clasei mijlocie. Cauza intimă, estetică, ar fi în cazul nostru epuizarea imboldului romantic si — după dialectica evoluţiei de stil — intervenţia antitezei lui. Această antiteză a fost naturalismul. Care erau consecinţele pe care trebuia să le tragă naturalismul din doctrinele sale pentru arta dramatică? Determinismul natu- ralist, găsind o explicaţie raţională pentru oricare fenomen ce stârnise până atunci veneraţia omului, tăgăduind figurilor mari din istorie calităţi esenţial superioare, negând, cu un cuvânt, momentul divin în creaţia omenească, trebuia să ajungă la negaţia eroismului. Or, eroismul până la acest moment a fost socotit ca nervul însuşi al dramei. Cuvântul drama vine din grecescul Spotco, «a acţiona ». Omul de acţiune prin excelenţă era eroul. Drama trata cu oameni care voiau ceva şi acţionau; era un conflict de voinţe. Dar iată ce schimbare — mai bine extindere — ciudată de înţeles a suferit acest cuvânt de erou. O extindere de înţeles foarte lămuritoare pentru împrejurările de ordin sociologic. Se vorbea despre eroul, despre eroina unor romane, unor nuvele, care numai acţiune eroică nu aveau. Eroii dramelor sunt de asemenea oameni mediocri, chiar neînsemnaţi şi prin însăşi situaţia lor socială incapabili de vre-o faptă mare, de vre-o hotărîre decisivă. Ei sunt oameni pasivi, istorici, condiţionaţi de mediul în care au crescut şi de multe ori de ereditate. Interesant în cazul lor poate fi numai DRAMA PSIHOLOGICĂ ŞI DRAMA VOLUNTARISTĂ 183 analiza condiţiunilor lor de viaţă, destăinuirea cauzelor psihologice ale aşa zisei acţiuni. In drama socială care ia naştere acum, nu ne mai interesează un caracter dominant, eroul, ci evocarea unei atmosfere sociale, societatea însăşi. Ce interes reprezintă bunăoară «Fuhrmann Henschl», «eroul» dramei cu acelaşi nume de Gerhard Hauptmann în el însuşi, sau ce interes în ele înşişi repre- zintă personajele din drama psihologică ibseneană «Strigoii»? Teatrul evoluase în aşa fel încât într’un moment dat calitatea şi felul unei acţiuni dramatice rămâneau absolut irelevante, esenţialul fiind explicarea ei psihologică. Din forma dramei rămăsese doar cadrul exterior al unei acţiuni dialogate şi prezentabile. Drama, înrudită în această privinţă cu sculptura, este arta abstracţiunii, arta esenţializării pin excelenţă. Drama psihologică însă stăruie asupra amănuntelor, asupra nuanţelor, fiindcă din ele porneşte analiza psihologică. De aici duce o cale dreaptă spre film. S’a şi ajuns până acolo, că părţi mai lungi de proiecţie cinema- tografică să fie intercalate într’o piesă de teatru. Astfel a fost distrusă arhitectonica dramei. O mai gravă abatere dela ideea dramatică originară a fost însă negarea valorii ideii morale şi înlocuirea ei cu principiul « a înţelege înseamnă a ierta ». Idealul lui S c h i 11 e r al unui teatru naţional ca o instituţie morală a fost dată uitării. Teatrul se justifica prin patosul social, care în realitate nu a avut decât o influenţă distrugătoare asupra instinctului de comunitate. Acestei drame psihologice i se opunea o dramă voluntaristă, care se baza pe personalitatea luată în sens absolut. Eroul acestei drame nu mai putea să fie victima unei erori sau unei greşeli incon- ştiente, nici victima unei pasiuni exagerate sau a unui instinct ere- ditar, cum era cazul la atâtea drame psihologice. Forţa motrice a acestei drame este fapta conştientă, lupta şi deciziunea. Este de sine înţeles că baza ei trebuia să fie o etică cu un singur înţeles, exprimată în stări sufleteşti neproblematice şi fără nuanţe patologice. I se cerea teatrului monumentalitate în loc de subtilitate şi prezentarea personajelor extraordinare, eroice în sensul vechi şi propriu al cuvântului 'Hpoţ. Paul Emst, repre- zentantul cel mai de seamă al reformei acestui spirit teatral, scria următoarele cu privire la eroul tragediei: « Drama fiind un con- flict fatal dintre mai multe deciziuni morale, se înţelege dela început, că nu fiecărui om i se potriveşte rolul unui erou tragic. Numai omul de un nivel mai ridicat, omul excepţional, poate fi un erou tragic. Cu cât omul este mai superior, cu atât se vede mai mult în centrul mai multor fatalităţi». Se născuse un om nou, care, depăşind intelectualismul frigid al epocii liberaliste, şi-a redobândit respectul profund pentru legi 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi pentru forme, atât în viaţa socială cât şi în arta, care ne mai fiind privită ca un joc gratuit al intelectului autonom redevine un factor edificator şi constructiv de prim ordin pentru viaţa comună şi formarea spiritului. Dogma libertăţii neîngrădite a dus la anarhie şi sclavie, la supunerea personalităţii, la toate capriciile trecătoare şi turbură- toare ale firii lăsate în seama ei. Lipsa unui principiu autoritar, unui principiu divin, nu a dus la desvoltarea personalităţii, ci tocmai Ia efectul contrariu, la limitarea ei. Omul destinului şi al voinţii va înlocui ritmul vieţii spirituale liberaliste desfigurate — care pornind dela o curiositate sceptică procedează la disecţie şi ajunge la resemnare sau la o distrugere voluptoasă — cu ritmul timpului nou care este credinţă, hotărîre şi faptă. WOLF VON AICHELBURG ÎNSEMNĂRI CU PRIVIRE LA PICTORUL CAROL POPP SATMARY Intr’o notă publicată în « Calendarul Literar şi Artistic » pe anul 1909 al Bibliotecei româneşti « Enciclopedia Socec », scriitorul Emil Gârleanu, fără îndoială prieten al familiei artistului, spunea că locuinţa aflată atunci la Nr. 7 din Str. Enei, este un adevărat muzeu « poate cel mai însemnat muzeu particular din ţară, ale cărui colecţiuni, mai cu seamă în ceea ce priveşte tablourile, ar face cinste şi Pinacotecei Statului. In Pinacoteca din Bucureşti nu sunt pânze de valoarea originalelor din colecţia Szatmâry. E de ajuns numai să spunem că el cuprinde câteva pânze necunoscute ale lui Grigorescu (între ele un portret al Doamnei Sz., reprodus în calendar. N. R.), originale de Claude Lauraine (sic), Wouwer- man, şi poate chiar un Rubens, lângă atâtea alte pânze datorite maeştrilor vechi..., o rară şi foarte preţioasă colecţie de arme, instrumente muzicale, covoare, sculpturi, mobile rare, menită să întregească adevărata pinacotecă-muzeu şi cumpărate de pe la Polonii emigranţi în 1848, ce au trecut prin ţară ». S’ar putea bănui că o parte din tablouri să fie copii executate de artist în timpul studiilor (G. Oprescu, Pictura românească în secolul al XlX-leă) lui în străinătate, deoarece ele figurau chiar în expoziţiile colective, dar trebue să acordăm crezare şi afirma- ţiunei lui Gârleanu, care avea aerul că le-a văzut. Şi apoi pasiunea de colecţionar a lui Satmary era aşa de mare, încât credem că în faţa unui tablou de preţ nu se va fi dat la o parte dela sacrificii. ÎNSEMNĂRI CU PRIVIRE LA PICTORUL CAROL POPP SATMARV l8j Coborîtor dintr’o veche familie trăitoare în Satu Mare de unde îşi trage şi numele de nobleţe (Szatmâr Nemeth = Satu Mare; Szatmâry = din Satu Mare), Carol, după afirmaţia lui Gârleanu, în nota mai sus pomenită, părăseşte studiile teologice, pentru care părinţii săi, următori unei vechi tradiţii în familie, îl trimisese la Cluj şi se pare a fi venit la noi în ţară, după identificările d-lui G. Oprescu, pe la anul 1831, adică atunci când avea abia 20 de ani. Ce-1 va fi hotărît la aceasta nu este greu de ghicit. Inclinaţiunea lui artistică, grefată poate şi pe curentul instalat poate chiar de pe atunci la Baia Mare; îndemnul acelei vremi, care aduse la noi pe un Dupre, pe un Trenck, pe un Barabas, ca să facă portrete boierilor, portrete cu care să împodobească somptuoasele lor reşedinţe ? Firea lor vânturatecă, dar de sigur şi îndemnul altor artişti mai copţi la minte şi mai formaţi, vor fi contribuit în largă măsură să-l hotărască a veni la noi şi să rămână al nostru, ca să statorni- cească prin icoane viaţa noastră de acum 80—100 de ani, aşa cum a făcut-o un Chladeck, un Trenck. In privinţa datei la care artistul s’a stabilit la noi, lucrurile nu par îndeajuns lămurite. Din capul locului, nu vom admite afirmaţiunea lui Gârleanu, că artistul ar fi descălecat la noi în anul 1845, de oarece avem dela dânsul lucrări cu date mai vechi. Dar nici nu-1 vedem a se fi statornicit aici chiar din 1831, de oarece în anii următori îl găsim studiind la Roma, până în 1834, iar în 1835 la Viena, unde lua lecţii dela Fendi, dela Treml, apoi la Pesta unde găseşte pe Chladek, care tocmai se pregătea să vină în Ţara Românească, ceea ce şi face în acelaşi an (G. Oprescu, op. cit.). La 1836, pleacă spre Paris şi rămâne acolo până la 1840. D. G. Oprescu afirmă că dela Roma, Satmâry a plecat spre Orient şi a ajuns, după spusele lui Gârleanu, până în Persia. Avem însă tablouri datate « 1850». Suntem, în această situaţie înclinaţi să credem sau că artistul a călătorit în două rânduri către aceste tărâmuri sau că, dela Roma, el a trecut direct la Viena şi la Pesta. Această din urmă ipoteză pare mai verosimilă. Ar fi greu de admis că din 1834 până în 1835 să fi putut să facă o călătorie de studii aşa de lungă şi anevoioasă şi să se întoarcă pentru a se găsi la studii în Viena chiar în 1835. Deci admitem mai repede că această călătorie spre Orient a putut avea loc în 1850, când artistul era deplin format. Şi se arată astfel că Satmâry nu poate fi socotit ca statornicit la noi, în înţelesul adevărat al cuvântului, decât cu începere dela REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE VS6 anul 1840. Dela această dată, găseşte atmosfera dorită pentru a lucra cu stăruinţă: un domnitor oarecum stabil, care să-l ia chiar sub ocrotirea sa. * , # * Ceea ce ne apare oarecum ciudat la acest mare şi capricios artist este faptul că deşi la Roma, la Viena, la Pesta, el învăţa pictura în ulei, după cum se dovedeşte cu numărul mare de copii cu care s’a întors în ţară şi pe care le-a şi expus, totuşi după 1840, lucrează aproape numai în acuarele. D. G. Oprescu socoteşte că, în această privinţă, Satmâry ar fi fost influenţat de arta lui Delacroix, care adusese dintr’o călătorie în Maroc şi Alger, numeroase picturi în acuarele, al căror colorit strălucitor ar fi avut darul să-l facă pe artistul nostru să adopte acest fel de a lucra. Lucrul pare foarte verosimil. Se poate ca lui Satmâry să-i fi plăcut mai mult acuarele decât uleiurile lui Delacroix. Dar noi credem că altcineva i-a deschis drumul către acuarelă, şi acesta a fost Ioseph Malhard William Tumer (1775—1851), pictor englez celebru, care a lucrat numai acuarele. Ştim că (W. G. Rowlinson, The water colour drawings of Tumer igo8) între anii 1838 şi 1845, Turner, în goană după su- biecte care să mulţumească măestritul lui penel şi setea lui de frumos, se găsea cutreerând Europa apuseană, trecând după 1840 în Elveţia, de unde a prins acele minunăţii ca: A Swiss Lake, Tell’s Chapel, Lausanne from the Signal, Schaffhausen, The Town, etc... Turner deci se afla prin Franţa în vremea când Satmâry lucra la Paris, adică între anii 1838 şi 1840. Dacă, după cum spune Gârleanu, Satmâry a călătorit şi în Anglia, nu se poate să nu fi luat cunoştinţă de arta faimoasă a lui Turner, ale cărui lucrări trecute prin critica aspră dela « Royal Academy », fusese admise la « National Gallery » şi erau răspân- dite cu profuziune prin reviste, albume, expoziţii. Nu se poate ca artistul român, cu firea lui cercetătoare, ■ ă nu fi căutat să întâl- nească pe marele englez, «ce vieillard fou de lumiere », cum îl numeşte Leonce Beneditte în a sa La peinture au XlX-eme siecle, fie în patria 'sa, fie în Franţa. Tumer, după cum spune mai departe Leonce Beneditte, «se dăduse în toată voia la un fel de luptă pasionată pentru a traduce cu mijloacele slabe ale picturei, toate splendorile şi toate fantasmagoriile Iuminei soarelui, înmiite de suprafaţa strălucitoare a apelor », şi se găsea, după cum arată Rowlinson, tocmai în cursul unei schimbări a felului de a lucia. începuse încă înainte de a veni pe continent, să picteze în colori tari, aproape păstoase, ÎNSEMNĂRI CU PRIVIRE LA PICTORUL CAROL POPP SAT MAR Y 487 a căror tehnică şi-o alcătuise singur, fără să împrumute dela nimeni, nimic. In expoziţia din 1839, s’au putut vedea numeroase tablouri de ale lui Satmâry, lucrate în genul în care a pictat Turner. Rezultatele obţinute prin ajutorul acuarelelor ale acestuia din urmă, de sigur că l-au determinat pe artistul nostru să rămână credincios colorilor de apă, căci ele îi dădeau putinţa să prindă dintr’o scânteere liniile cele mai caracteristice ale subiectului ce-i ieşea în cale. In orice caz, rămâne asupra acestei părţi din viaţa şi opera lui Satmâry, câmp larg de cercetări pentru specialişti, după cum mărturiseşte şi d. G. Oprescu; dar aceasta nu se va putea face până când documentele de familie nu vor veni să arunce lumină nouă asupra faptelor şi împrejurărilor. Aşa dar Satmâry nu se hotărăşte să se aşeze definitiv în Ţara Românească, decât cu începere dela 1840. Numai dela această dată începe să dea la lumină lucrări cu adevărat remarcabile, cele mai vechi apărând ca lucrări mai slabe, chiar dacă ne gândim la acel Chervan în împrejurimile Bucureştiului făcut în 1840. Cu începere dela 1840 însă şi viaţa la noi începuse a se mai linişti. încât artistul a putut să se apropie de domnitor (Alexandru Dimitrie Ghica), de familiile boereşti, de oamenii de seamă ai ţării, a putut să cutreere ţara şi să descopere tărâmuri de fru- museţi încântătoare şi o lume variată în porturi ne mai întâlnite, care, toate, l-au legat de noi ca să rămână al nostru tot restul vieţii. «Cum a sosit, spune Emil Gârleanu, artistul îşi ia colorile şi pensulele şi porneşte să cutreere ţara în cuprinsul lungului şi latului ei. Cine şi-a pierdut paşii pe întinsul plaiurilor noastre, cine a străpuns văile şi prăpăstiile munţilor noştri, cine a întârziat să-şi petreacă noaptea afară sub adâncul înstelat al cerului, ca să vadă a doua zi în zori, răsăritul soarelui deasupra neţărmuritului ocean de iarbă şi flori al câmpiei româneşti, acela va pricepe ce a putut alege şi statornici pe pânză sau pe hârtie, penelul unui adevărat artist cum a fost Satmâry ». Gârleanu are în mare parte dreptate. De câte ori a avut răgaz, artistul a pictat şi minunate peisaje. Dar această activitate a fost covârşită, în fapt, de altele cari nu sunt cu nimic mai prejos de cea peisajistică. «Ceea ce creşte valoarea operei sale... se exprimă d. G. Oprescu în introducerea făcută Catalogului expoziţiei dela Aca- demie, nu e numai faptul că ea îmbrăţişează o atât de lungă perioadă, tocmai cea de formare şi de întărire a statului nostru, cu transfor- mările din care va rezulta România modernă... ci şi împrejurarea i?8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE că Satmary a trăit, dela 1840 încoace, pe lângă toţi Domnii noştri, în intimitate lor, aproape în familiaritatea lor şi a fost astfel martor al celor mai însemnate evenimente, pe care le-a fixat pe hârtie, pentru posteritate ». In asemenea condiţiuni, artistul a avut să lucreze în două ipostaze, să aibă altfel zis două activităţi deosebite: — o activitate oarecum oficială, în care grija de căpetenie era să respecte cât mai de aproape adevărul; — o activitate neoficială — peisajistică şi etnografică — în care setea lui de frumos şi de ncu s’a manifestat în toată amploarea. * # * Activitatea oficială a lui Satmary s’a desfăşurat sub patru Domni: Alexandru Dimitrie Ghica, Gheorghe D. Bibescu, Ale- xandru I Cuza şi Carol I. Din această împrejurare a ieşit acea lungă serie de tablouri în care punctul central al scenelor îl ocupă Domnitorul. Astfel avem pe Ghica: «La plimbare în caleaşcă cu surugii », « In strană la Mitropolie », « La Adunarea obştească », « La balul dat în Palat», etc.; pe Bibescu «La slujba Bobotezei»; pe «Cuza primind în Bucureşti vizita lui Faud Paşa », etc.. .. Domnitorul Carol I, după spusele lui Gârleanu, l-a luat drept consilier al său pentru problemele de artă, alături de alţi pictori, străini, ce-şi alipise pe lângă persoana sa. Sub Carol I, Carol Satmary a lucrat considerabil, statornicind toate actele de seamă ale strălucitului Domn: «In caleaşcă cu surugii şi escortă», «Vizită la T.-Severin », «Vizita la Slănicul din Prahova », « Sosirea Domnitorului şi a Doamnei Elisabeta cu vaporul la Islaz », « Cavalcadă în munţii Sinaei », « Investirea unui Mitropolit », « Vizita Ţarului Alexandru II-lea la Ploeşti », « Căsă- toria », « Proclamarea Regatului » cu cortegiul încoronării, etc., etc. El însoţea aproape nelipsit pe Domnitor în vizitele pe care le făcea monumentelor istorice ori religioase, târgurilor de ţară şi pe toate le picta cu o sinceritate rar întâlnită, caracteristică de altfel şi lui Turner. Războiul din 1877, din Bulgaria, a dat artistului prilej să pic- teze cu un realism impresionant scene de pe câmpiile de bătălie, unde el a însoţit pe Domn alături de Henţia şi de Aman. Nici unul din aceşti doi pictori n’a lăsat icoane mai numeroase şi mai veridice asupra războiului nostru de neatârnare, ca Satmary. Cu arta lui, el a intervenit şi în probleme de ordin heraldic. El a compus cea dintâi stemă a Principatelor Unite sub Cuza, apoi marea pecetie a statului sub Carol I. Aproape toate insignele ordinelor înfiinţate de Carol I au fost compuse de Satmary. ÎNSEMNĂRI cu privire la pictorul carol popp satmary 189 Alături de această activitate oficială, Satmary a mai avut una foarte strâns legată de cea de mai sus, o activitate care-1 ridicase mult în ochii boierilor şi ai oamenilor de seamă ai vremii: o acti- vitate portretistică. Nesfârşit este numărul portretelor, mai ales de femei şi mai ales în miniatură. Lumina ce a pus în figura fiecărui portret, fineţea trăsăturilor, nobleţea atitudinilor, pe care le-a scos măestrit în valoare, parcă ne face să credem că n’a pictat decât persoane iubite. Fie că apar în porturi naţionale ori occidentale, fie că în porturi orientale, portretele acestea strălucesc de lumină şi de căldură sufletească. Cine va putea identifica persoanele fixate de artist pe mici petice de hârtie şi rămase în proprietatea lui ? Multe din ele poate nici nu fusese comandate, dar artistul a găsit în figurile întâlnite linii şi caractere care l-au cucerit şi de aceea le va fi pictat ca un adevărat maestru. In portretele lui, punea el şi multă fantezie. Ne-o dovedeşte înzorzonatul portret al «Mariţicăi Bibescu», cea care ispitise şi penelul lui C. Lecca. Dar pe când acesta din urmă o pictase în simplu port naţional, în faţa unei vârtelniţe la care lucra şi-i scosese în relief mai mult o figură fină şi blândă, lăsând restul pe plan secundar, Satmary, dimpotrivă, o înfăţişează cu toate podoabele vestimentare, cu toate bijuteriile cu care îndrăgostitul ei soţ o împodobise. Salba cu trei rânduri de galbeni mari ţine să dove- dească şi ea bogăţia soţului. Figura pictată de Satmary, parcă nu mai este aceea blândă din portretul lui Lecca, ci parcă mai apropiată de aceea a femeii descrisă de C. Gane, în « Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe », figură voluntară. Portretul întocmit de Satmary ne apare deci mai real şi deci mai documentat, căci e apropiat de adevăr. * * * In privinţa activităţii peisajistice a lui Satmary, n’am avea multe de spus, dacă n’ar fi să legăm de ea fixarea tuturor momentelor, istorice ori religioase, pe care a făcut-o cu o sinceritate ce merită să fie relevată. Multe din monumentele şi colţurile reprezentate de artist au dispărut ori numai s’au schimbat, încât nu se mai poate face comparaţie între tablou şi realitatea de azi. Dar cele care au rămas în picioare stau mărturie afirmaţiunii de mai sus. Satmary n’a pictat decât ceea ce a văzut în realitate şi numai aşa cum a văzut. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 190 De aceea poate, n’avem dela el o icoană a « Focului cel mare din ziua de Paşti», care a mistuit Bucureştii în 1847, Martie. Avem doar una pictată de un artist străin: Mustacov. Faptul n’ar avea altă explicaţie decât prin aceea că, după cum vom arăta mai departe, în vremea aceea Satmary se găsea prin Mol- dova, unde îl însoţise pe Liszt şi unde rămăsese după plecarea acestuia în Rusia. încât conchidem că şi atunci când nu este oficială, pictura lui tot reprezintă un document. In acest domeniu îl interesa tot atât de mult, dacă nu chiar mai mult, portul nostru naţional şi chiar porturile caracteristice ale unor fiinţe ce se îndeletniceau pe la noi cu diferite meserii. Când a început să le cerceteze şi să le fixeze şi pe acestea, atunci a fost de-a-dreptul covârşit. Prea erau numeroase exem- plarele ce-i ieşeau în cale şi prea impresionau puternic ochiul lui ager, ca să le lase neînregistrate. Avea un atelier de fotografiat, la Curtea Veche. L-a strămutat alături de atelierul de pictură şi l-a pus în serviciul artei sale. «In atelierul lui Satmary, spune Gârleanu, s’au perindat toate tipurile, toate chipurile caracteristice ale Bucureştiului. Satmary le căuta, le aducea de le fotografia, în vestmintele lor tradiţionale. Aşa a rămas pe urma lui, o enormă colecţie de clişee, care păstrează atâtea chipuri ce odată au fost aevea ». Nimic nu i-a rămas neîntipărit pe clişeu. De aceea, alături de « O audiţie muzicală la palat», alături de « Vederi din Giurgiu », de « Bordee în marginea Bărăganului », de <( Planul cu tei», de « Curtea de Argeş », de <( Mănăstirea Neamţu », de <( Văratecul», etc., etc., găsim foarte numeroase tipuri de surugii — adevărata lui slăbiciune — olteni, ciobani, ursari, pădu- rari, halviţari, covrigari, ferari, paparude, ţărănci cu zeghie, copii cu steaua, etc... Pentru cunoaşterea vremilor acelora, fotografiile făcute de Satmary sunt un capital de informaţie nepreţuit şi ar fi bine să fie puse la adăpost cu aceeaşi grije ca şi tablourile. Emil Gârleanu spunea că în 1909, aceste clişee existau. Mai există şi astăzi ? Cel dintâi care i-a deschis ochii asupra frumuseţilor dela noi, după cum spune tot Gârleanu, a fost un alt mare iubitor al acestor frumuseţi: Maiorul D. Pappazoglu. Acesta voise să pună la contribuţie cunoştinţele de gravor ale lui Satmary, pentru imprimarea unor planuri topografice, dar pictorul nu s’a putut lega de o asemenea lucrare şi a părăsit-o abia începută. Nu se potrivea temperamentului său. Însemnări cu privire la pictorul carol popp satmary 191 O piatră litografică executată de el şi adusă la expoziţia din r939 a stârnit admiraţia cunoscătorilor pentru fineţea desenului ce purta pe ea. Ori de câte ori a avut răgaz, Satmary îşi lua sborul spre colţuri necunoscute ale ţării şi se întorcea de acolo încărcat cu lucrări. Nu i-a rămas colţişor necălcat şi ne fixat de el. Aşa se explică faptul că alături de « Case de ţară la Rucăr », găsim în opera lui « Malul Dunării la Giurgiu », alături de « Portul Galaţi» găsim « Cerna la Mehadia », apoi « Vederi spre munţi », « Cotrocenii », « Vălenii de Munte », « Poiana Mărului », etc. Un episod legat de asemenea călătorii, ni-1 desvăluie Emil Gârleanu, tot în nota pomenită mai sus, şi merită să fie descusut, fiindcă el are darul să scoată la lumină acte de ale artistului şi să fixeze puncte din viaţa lui. « Pe vremea când Satmary era în puterea tinereţii, Bărăganul era în puterea sălbăticiei lui. Sufletul l-a îmbiat pe artist să-l vadă şi’n adevăr îl şi cutreeră în tovărăşia a doi oameni meniţi a rămâne celebri, în tovărăşia lui Liszt, dela care i-a rămas câteva scrisori şi a lui A. de Schreyer, el însuşi maie pictor pe care fru- museţile pustiului ialomiţean îl farmecă şi-l face să aştearnă pe pânză câteva privelişti, din care două au rămas în colecţia lui Satmary ». La ce vreme vor fi străbătut cei trei artişti Bărăganul nu se găseşte însemnat nicăeri. Câteva fapte însă ne vor îngădui să încadrăm acest eveniment destul de strâns şi odată cu această să luminăm şi o perioadă de timp din viaţa şi activitatea artistului Satmary. Mai întâi, din cele două tablouri pictate de Schreyer, unul reprezintă « Chervan în Bărăgan ». Emil Gârleanu care le-a văzut pe amândouă vorbeşte numai de acesta. El nu poartă dată, ci numai semnătura: A. de Scheyer, în colţul din stânga de jos şi reprezintă un peisaj de iarnă. Dela Satmary nu se găseşte nimic lucrat în această împreju- rare, ca să putem găsi vre-o însemnare sau să putem face vre-o deducţie asupra acestei date. Dar în lucrarea sa « Franz Liszt în tara noastră », d. Octavian Beu arată ca «la n Decemvrie 1846, Liszt pleacă spre Bucureşti (din Sibiu N. A.) în societatea conţilor Bethlen şi Teleky » şi că drumul a ţinut opt zile, iar în Bucureşti a fost găzduit în palatul Principelui Mihail Ghica, unde ospitalitatea românească l-a mulţumit deplin. In Bucureşti el n’a stat izolat, ci a făcut cunoştinţă de aproape cu scriitorii noştri de seamă, care i-au lăsat în suflet multe simpatii. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 192 In asemenea condiţiuni, chiar dacă Liszt şi Satmary nu se cunoscuseră mai nainte, s’au cunoscut acum. Satmary îşi ducea viaţa doar în cercurile palatului. D. G. Oprescu crede că arti- ştii s’au cunoscut la Paris între 1836 şi 1837. Lucrul este foarte cu putinţă, fiindcă la acea vreme Liszt, deşi mai fusese în Franţa (cu începere din 1833), venise acum să dea cele mai răsunătoare concerte, pentru a eclipsa pe vestitul Thalberg (Guy de Pour- talfcs: Liszt et M-me Agoult, «Conferencia», 15 Ianuar 1933). Ori cum, la 11 Decemvrie st. n. Listz şi Satmary se cunoşteau, cel puţin. Data de 11 Decemvrie trebue să corespundă datei de 28 Noemvrie acelaşi an. Făcând drumul dela Sibiu la Bucureşti în opt zile, aceasta înseamnă că Liszt a sosit în Bucureşti la 5 Decemvrie şi aceasta concordă cu foiletonul lui Cesar Boliac din Vestitorul Românesc Nr. 100, care notează, că, la 9 Decemvrie, Liszt se găsea de patru zile în Bucureşti şi că în aceeaşi seară a dat primul concert. Al doilea concert l-a dat la 19 Decemvrie, la Palatul Domnesc, iar al treilea la scurt timp după acesta, fiindcă în ziua de 29 Decemvrie artistul se găsea în «Punctul Focşani» unde i se vizau actele de trecere spre Iaşi. In Iaşi, pianistul a dat tot trei concerte şi acesta între 5 şi 24 Ianuar 1847, iar la 27 Ianuar părăseşte Moldova, trecând în Rusia, de unde nu se întoarce decât la 3 Mai acelaşi an. Din înşirarea datelor de mai sus, se poate deduce cu uşurinţă că excursiunea, de care vorbeşte Gârleanu, n’a putut avea loc decât în timpul cât Liszt a stat în Bucureşti şi anume între 9 şi 19 Decemvrie 1846. In nici unul din celelalte intervale de timp şi nici una din situaţiile celorlalte nu i-au putut da răgaz pentru o asemenea escapadă. Dacă acum ne întoarcem la rolul jucat de Satmary în această întâlnire cu Liszt, credem că avem dreptul să afirmăm că artiştii au fost aproape nedespărţiţi şi că în călătoria dela Bucureşti la Iaşi, Liszt, părăsit de Bethlen şi Teleky, care se întorceau în patrie, a avut de însoţitor pe Satmary. Numai aşa se explică faptul că în timpul concertului dat în casele vistiernicului Alecu Balş, i-a făcut pianistului o schiţă în acuarelă, fără dată, dar cu dedicaţia « Amico Liszt ». Pianistul este prezentat aşezat în faţa instrumentului său de cântat pe punctul de a începe să cânte. Domnul Beu afirmă că schiţa a fost luată chiar în casele lui Balş, altfel zis şi aici cei doi amici erau nedeslipiţi. Mai credem că în tot timpul cât Liszt a cutreerat Rusia (27 Ianuarie — 3 Mai 1847) Satmary n’a părăsit Moldova, ci a rămas ca să-şi aştepte prietenul. In acest timp el a lucrat prin nu- meroasele colţuri pitoreşti ale Moldovei. Tablouri ca: Biserica Însemnări cu privire la pictorul carol popp satmary 193 Trei Ierarhi (în Pinacoteca din Iaşi) ca şi altele fără dată trebue să-şi aibă origina în acest timp şi nu într’altul. Că Satmary a fost în Moldova şi mai târziu, în 1868, ne-o dovedeşte tabloul « Peisaj Ia Piatra » ce poartă data de 7 August 1868. Dar acest tablou se încadrează în scurtul timp de o lună, dela 9 Iulie (Vedere la Vălenii de Munte) la 11 August (Ţărancă din Dragoslave), în care timp ar intra durata drumului dela Bucu- reşti în Moldova, apoi întoarcerea prin Bucureşti şi plecarea Ia Dragoslave. Deci suntem îndrumaţi a aşeza cele mai multe din tablourile cu subiecte din Moldova — de sigur vor fi fost şi multe portrete lucrate în Iaşi — în vremea dintre 27 Ianuarie şi 3 Mai 1847. Nici n’ar fi putut Satmary să rămână pe Ioc atâta vreme fără să lucreze. Iar ca să se ducă din Bucureşti Ia Iaşi, numai ca să-şi întovă- răşească prietenul în călătoria lui dela Iaşi la Galaţi, de unde avea să plece la Constantinopol, cum arată d. Beu, iar este greu de admis. D. Beu afirmă că în casele boierului Balş, Liszt ar fi cunoscut şi pe Alexandri, care ghicind interesul pianistului pentru muzica folklorică românească, după însemnările ce-şi făcea ori decâte ori auzea un motiv caracteristic, I-a poftit pe artist şi Ia conacul Iui din Mirceşti. Aici, Liszt a făcut cunoştinţa vestitului « Taraf al Iui Barbu Lăutaru * şi aici trebue să fi fost şi Satmary, ca să poată picta acel taraf. Cântăreţul nostru a uimit şi pe pianist şi pe pictor, încât amândoi şi-au luat note asupra acestui fenomen. Ce se va fi petrecut în timpul excursiei din Bărăgan, iarăşi nu ştim, fiindcă nu se găseşte nimic scris. Ceea ce se ştie este că, din această excursie, Satmary n’a adus nimic lucrat de el, poate şi din cauza timpului scurt al şederii acolo, poate şi din cauză că Liszt plecase invitat, şi invitaţi cu el erau de sigur şi ceilalţi doi, poate Ia vre-unul din bogatele conacuri ale proprietarilor din regiune, care i-a aşteptat cu masa întinsă 2—3 zile. In acest timp, A. de Schreyer, pictor de război şi de animale (data naşterii sale 1828, arătată de Gârleanu, ni se pare nevero- similă), poate mai aplicat Ia lucru, va fi fost atras de aspectul chervanului cu cai mulţi şi mărunţi dar inimoşi, care se opinteau să scoată din zăpadă harabaua grea şi cu coviltir înalt. I-a lăsat pe ceilalţi doi să petreacă în bună voie, a ieşit la lucru şi a prins minunat viaţa acestui chervan. Va fi făcut Schreyer două sau mai multe asemenea tablouri, în ipostaze diferite? Este de crezut. Nu vedem altfel, cum el, pictorul de animale să se fi despărţit cu inimă uşoară de aşa exemplar rar, purtând un subiect ce nu mai întâlnise aiurea. G. BORA 13 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 'JQ4 DOCUMENTE ISTORICE TRANSILVANE1)' In ziua de 9 August 1940 — zi în care împlinea 60 de ani — la Cluj, d. prof. Ion Lupaş punea ultimul punct la prefaţa pri- mului volum dintr’o lucrare de vaste proporţii: Documente istorice transilvane. ' Era darul pe care eruditul academician îl făcea de ziua na- şterii sale Transilvaniei noastre şi odată cu ea întregii ştiinţe isto- rice româneşti. • Apărută la sfârşitul lui August 1940, în preajma celor mai tragice zile ale Transilvaniei, cartea aceasta, ale cărui documente încep cu domnia transilvană a aprigului Mihai Viteazul, pentru ■a se termina cu pătrunderea Habsburgilor în Transilvania, fără intenţia însăşi a autorului, are pe lângă excepţionala ei valoare ştiinţifică, chiar şi o anumită valoare simbolică, arătându-ni-se, în final, care este soarta unei ţări, atunci când s’a sfârşit rândul vitejilor şi al eroilor celor mândri. Cartea d-lui prof. Lupaş nu este scrisă însă pentru astfel de reflexii, oricât ar fi ele de seducătoare, ci fiindcă, după cum afirmă d-sa în prefaţă: «actele şi documentele cuprinse în volumul de faţă vor putea contribui la o mai amănunţită lămurire a stărilor interne din Transilvania veacului al XVII-lea, precum şi a rela- ţiunilor ei cu ţările vecine, îndeosebi cu Muntenia şi cu Moldova, cu Poarta otomană din Constantinopol şi cu Viena imperială, care se pregătea de zor să-şi întindă supremaţia politică smulsă de sub autoritatea imperiului turcesc în declin, pornind la luptă cu îndoita lozincă răsunătoare: « desrobirea neamurilor creştine de sub jugul păgân » şi « Austria mai presus de toate (Osterreich liber alles)... ». Cronologic actele şi documentele primului volum de documente istorice transilvane sunt cuprinse între anii 1599—1699, cuprin- zând astfel întreg veacul al XVII-lea, «care este cel mai însemnat veac în sbuciumatul trecut al Principatului tran- silvan, căruia împrejurările de atunci i-au dat putinţa să-şi afirme propria fiinţă de Stat, săvârşind în cursul acestei desvoltări seculare isprăvi cu răsunet prelungit chiar în analele istoriei europene ». Veacul acesta a început pentru Transilvania odată cu apariţia năprasnică a învingătorului dela Şelimberg, Michael, Valachiae Transalpinae Vaivoda, Sacratissimae Caesareae Regiaeque Ma- iestatis Consiliarus per Transilvaniam locumtenens et eiusdem Maiestatis exercitus cis Transilvaniam et eiusdem ditionem par- tiumque fines Generalis. Capitaneus, care la 4 Noemvrie invita la *) *) Ion Lupaş: Documente istorice transilvane. (Voi. I. Edit. Institutului de Istorie Naţională, Cluj, 1940, 533 pag.). DOCUMENTE ISTORICE TRANSILVANE *95 adunarea dietei din Cluj pe Ladislau Gyulafi, corniţele Solno- cului de mijloc. « Deoarece după vremile de acum — scrie Mihai Viteazul — fiinţa de faţă a Domniei Tale aici la Noi este de tre- buinţă şi de dorit, cu dragoste îţi facem cunoscut şi te rugăm pe Domnia Ta, că de azi în cincisprezece zile să fii aici la Noi de faţă. Asigurăm pe Domnia Ta pe credinţa noastră că nici per- soana, nici vitele, nici moşia Domniei Tale nu vor avea nici o stricăciune ori supărare din partea noastră; dacă Domnia Ta nu vei ţine samă de asta şi ţi se va întâmpla vre-un neajuns, vina să n’o pui în socoteala noastră, ci în a Domniei Tale. Noi te pri- mim pe Domnia Ta cu inimă bună şi cu dragoste ». Treizeci şi una din cele 206 documente transilvane sunt mărturii ale domniei lui Mihai Viteazul, pe care îl găsim la 28 Noemvrie 1599 confir- mând privilegiile Secuilor (p. 3), în aceeaşi zi sancţionâind hotă- rîrile Dietei din Alba-Iulia, în ziua următoare primind comisarii împărăteşti în aceeaşi cetate (p. 12), în 20 Decemvrie arătând lui Ieremia Movilă împrejurările ce l-au silit să cucerească Transil- vania şi necredinţa lui Andrei Bathory; la 1 Ianuarie 1600, Mihai răsplăteşte serviciile credincioase ale lui Gheorghe Borţun alias Pitar din Caransebeş, dăruindu-i satul Sărăzani, la 15 Martie 1600 confirmă hotărîrile Dietei din Braşov (p. 29), în Aprilie 1600 Mihai primeşte o scrisoare din partea Papei Clement al VUI-lea, care-1 îndeamnă să treacă la catolicism; la p. 40 aflăm relaţiuni (din Caşovia şi Bratislava) asupra cuceririi Moldovei, iar la p. 66 se află un ordin al lui Mihai către preoţii saşi cerân- du-le să-i trimită grabnic, după vechiul obicei, care şi căruţe pentru trebuinţele răsboiului»; la p. 67 ordinul se repetă arătân- du-se că «fiind caz de supremă necesitate (suntem în August 1600), nici o zăbavă sau amânare nu se admite ». In sfârşit, no- rocul schimbându-se, la 2 Septemvrie 1600 vedem pe jupânul Nectarie, omul lui Mihai Viteazul, scriind primarului Sibiului şi întrebându-1 pentru ce « aţi rădicat săsimea toată de ucid oamenii noştri; au pa re-vă Domnia voastră că Domnul nostru este fără de oşti şi fără de oameni; nu chibzuiră-ţi această, că în deşert chibzuiţi. Şi puteţi vedea acum, ce vin de oşti... şi veţi vedea de acum înainte ce vor veni în toată (ziua) » (p. 61). Cu toate aceste oşti destinul şi-a urmat însă calea. Printre aceste documente, care nu vorbesc decât despre răs- boaie, cuceriri, diete şi trădări, găsim însă (p. 61) un docu- ment surprinzător de poetic şi de neaşteptat, prin care căpitanul Constantin Stolnicul din oastea lui Mihai Viteazul scrie prima- rului Ioan Budaki din Bistriţa să-i trimită, într’o oală o tufă de garoafe pline, «căci oricât vor costa eu îţi voi trimite preţul lor îndată ce îmi vei scrie ». Şi dorea să ştie acest căpitan îndrăgostit de flori cum trebuesc altoite garoafele cele mărunte şi în ce timp 13' REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 196 anume, « ca să se facă pline », şi, chestiunea aceasta părându-i-se deosebit de importantă, nu uită să făgăduiască « că şi eu la po- runca Domniei Tale îţi voi servi Domniei Tale şi în lucruri mai mari * şi apoi, pentru ca nu cumva primarul să abuzeze, adaogă cu modestie... «întrucât voi fi în stare ». Peste un an însă aveau să vadă cu toţii garoafele sângelui de pe Câmpia Turzii... Celelalte 175 de documente sunt din epocile principilor Gavriil Bathory, Gavriil Bethlen, Gheorghe Rakoczi, Gheorghe Rakoczi II, Acaţiu Barcsai, Mihail Apafi şi, în sfârşit, dela împăratul Leo- pold I, care, la 17 Iunie 1688, răspunde reprezentanţilor Transil- vaniei că a primit «cu inimă prea milostivă» declaraţia lor de supunere şi îi asigură de protecţiunea sa părintească, iar la 17 Februarie 1699 confirmă la Viena actul de unire religioasă al Românilor. Cu toată această confirmare la 20 Noemvrie 1699 comisarii încredinţaţi cu cercetarea în Ţara Bârsei şi a Făgăraşului, în Trei-Scaune şi în părţile de către pădure ale comitatului Alba, raportează — din Chezdioşorheni — că după ascultarea preoţilor şi a ţăranilor constată că nici unul nu vrea să se unească, ci toţi rămân în vechea lor credinţă (p. 483—484). ' Alături de actele şi documentele emanate dela cei de mai sus, mai întâlnim apoi o serie de documente emanate dela Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, dela Radu Şerban, dela Radu Mihnea Vodă, Gavriil Mogilă, cel care a încheiat o alianţă cu Gavriil Bethlen, dela mitropolitul Vărlaam (2 Iunie 1645), care îndeamnă pe Românii din Transilvania, în predoslovia cărţii scrise de dânsul ca răspuns la Catechismul calvinesc, să rămână în cre- dinţa ortodoxă (pp. 231—235), dela mitropoliţii Simion Ştefan şi Sava Brancovici, apoi dela Gheorghe Ştefan al Moldovei, dela Constantin Şerban Voevod, dela Antonie Vodă, dela Şerban Can- tacuzino şi dela Constantin Brâncoveanu, care dărueşte (25 Mai 1698) o subvenţie anuală pe seama mitropoliei din Transilvania (pp. 461—464)... Documentele redactate în limbi străine (latină, germană, ma- ghiară) sunt traduse toate în limba română, iar cele care nu se mai află şi în alte publicaţii, sunt reproduse şi în limbile în care au fost scrise. Prin volumul acesta, şi prin cele care vor urma, istoriografia şi istoria Transilvaniei se îmbogăţeşte cu o lucrare de excepţio- nală valoare ştiinţifică şi care uşurează într’o mare măsură cunoa- şterea şi înţelegerea veacului al XVII-lea. * Inaugurând volumul de faţă — scrie d. Lupaş — întâia serie de documente transilvane, a căror continuare în volumele urmă- toare — dacă împrejurările vremii vor fi mai prielnice decât cele de azi — editorul nădăjdueşte să poată apare fără întreruperi prea ORDINE Şl IDEAL 197 mari, el îşi îndreaptă gândul spre toţi profesorii de istorie şi de literatură română din cuprinsul ţării, în primul rând, fireşte, spre foştii şi actualii săi elevi. Lor se simte îndemnat să le închine, ca un semn de amintire al muncii universitare săvârşite împreună în cursul anilor 1919—1938, prezenta colecţiune de «Documente istorice transilvane» (p. X). Şi când te gândeşti că la 9 August 1940 — data semnării pre feţei — nimeni nu-şi putea închipui că Universitatea cluj ană va fi silită într’adevăr la 1 Septemvrie 1940 să-şi încheie un ciclu activitate pentru a începe — la Sibiu — un altul. Din acest punct de vedere prefaţa d-lui prof. Lupaş dobân- deşte o semnificaţie care, fără voia ei, a devenit profetică... VASILE NETEA ORDINE ŞI IDEAL In aspectul pe care îl prezintă o unitate, un cosmos, este imposibil să nu remarcăm ordinea după care este alcătuit, în conformitate cu anumite principii imuabile şi ne dăm seama că reacţiunile violente contra acestora produc nu desfacerea de sa- teliţi, ci sfărâmarea unităţii în haosul primar, acea rudis itidi- gestaque moles a lui Ovidiu. De aceea, ordinea ne apare ca o situare a fiecărui element după ierarhia cerută de regulele de ne- contestat ale posibilităţilor de coexistenţă sau — după cum spunea Anaxagoras — conchidem că în reducţiunea haosului la unitate, la cosmos, «inteligenţa pune fiecare lucru la locul său». Iată dar că, în alcătuirile lumii, principiul ordinei este crucial, el fiind o coordonată existenţială. Dincolo de ordine nu este nimic po- sibil, afară de nefiinţă. Dacă ştirbirile exterioare nu aduc spul- berarea totală, atât timp cât principiul de ordine este respectat, — pentrucă rămâne un sâmbure de încarnare sau reîncarnare, ceea ce constitue în potenţial viitoarea unitate sau cosmos, — ştirbi- rile interioare prin reacţiuni năvalnice duc la pulverizarea în neant. Nu duşmanii din afară sunt primejdioşi, ci cei dinăuntru. Iar atunci când spunem « duşmani », nu înţelegem concretizarea lor fizică, ci o lume întreagă de idei false, răspândite cu nemăr- ginită dărnicie în câmpul mănos al ignoranţei. Iată, această sur- pare interioară a ordinei trebue îngrădită, iar îngrădirea trebue să fie realizată prin combaterea erorilor. Pentrucă nu este nici- decum de uitat că ceea ce constitue scopul cosmosului respectiv este realizarea şi păstrarea unui stadiu — cel mai înalt al vremii — de civilizaţie, care poate fi atins numai prin existenţa neconte- stată a ordinei. 198 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Este foarte interesant cum poeţii intuesc în mod desăvârşit necesitatea acesteia, poate tocmai pentrucă, — aşa cum spune Theodore de Banville într’un studiu asupra lui Charles Baude- laire, prefaţând ediţia din «Ies Fleurs du Mal», — poezia este «un amour ardent et passionne de l'ordre. Car elle ne consiste qu’â faire entrer visiblement dans le rhytme unîversel ce qui, pour nos sens âtroits et bornes, ne semble pas en faire pârtie». De am cita numai acel vers din La Beaute, în care Baudelaire spune: Je hăis le mouvement qui deplace Ies lignes încă ar fi de ajuns. Dar acest vers nu se singularizează în poezia acestui revoluţionar, care arată curajos rănile, ipocriziile, urî- ciunea vieţii, pentru a se îndrepta totuşi într’un efort suprem spre ceea ce rămâne: ordinea supremă a lumii în tot ceea ce pre- zintă ea ca fatalitate umană. Ne referim poate mai puţin la acea frumoasă poezie în care poetul îşi invită « Son enfant, sa soeur » acolo unde « tout n'est qu’ordre et volupte » (L’invitation au voyage), ci mai mult la acel frumos sonet «Le Rebelle*, în care îngerul furios se repede din albastrul cerului purităţii absolute către ne- credincios, căruia — scuturându-1—îi spune: «Tu connaîtras la regie!». Numai astfel se poate ajunge — prin regulă, prin or- dine — la acea armonie desăvârşită a « corespondenţelor », în care unitatea apare precizată, conturată perfect, profundă şi vastă. In acelaşi sens, de găsirea regulei prin antitetic, Tudor Ar- ghezi ne oferă într’unul din psalmii săi versuri care freamătă de svonul aflării semnului orcbnei fatale: Dar eu râvnind în taină la bunurile toate Ţi-arn auzit cuvântul zicând că nu se poate. Şi, în sfârşit, pentru a nu abuza de înşiruirea unor citate al căror rost nu este decât găsirea regulei, dăm două versuri ale lui Goethe, de care am amintit şi în alt studiu al nostru. De astă- dată, sentinţa cade tăios şi masiv, ca şi fatalitatea care însoţeşte ordinea ca o umbră: In der Beschrănkung zeigt sich erst der Meister Und das Gesetz nur kann die Rreiheit geben. Legea, regula, toate sunt la baza ordinei, care dacă repre- zintă o limitare, cum spune Goethe, ea constitue însă condi- ţiunea fundamentală a coexistenţei. Pentrucă libertatea însăşi ca principiu ultim a tot ce există, este de natură logică; ea im- plică conformitatea cu raţiunea, aşa după cum arată d. Mircea Djuvara studiind ideea de libertate la Kant. «Raţiunea ideal- ORDINE ŞI IDEAL, 199 mente pură... reprezintă tipul libertăţii »1). Şi numai atât ordinea stabilită poate fi reală, cât este conformă cu adevărul. Pe baza lui se poate constitui o unitate, un cosmos, şi în virtutea existenţei lui ordinea îşi produce binefăcătoarele-i efecte asupra colectivităţilor. Aşa după cum spune Henri Massis, problema ade- vărului este anterioară problemei ordinei, iar ordinea nu se înte- meiază decât pe adevăr 2). Dar cu aceasta ne găsim în prezenţa celei mai grele probleme: care este adevărul ? Şi, — fără a tinde spre un absolut, care fuge necontenit din faţa noastră ca o fermecătoare apariţie în largul pustiului, — ne întrebăm totuşi dacă putem să găsim în imensul material pe care trăirea generaţiilor anterioare l-a îngrămădit în vrafuri de experienţă şi mai ales în anumite dispoziţiuni sufle- teşti atavice, — sau, am putea spune, autentice, — un fir diri- guitor, care să ne conducă la găsirea formei de viaţă, în care or- dinea să fie bazată pe un adevăr conform cosmosului sau unităţii respective. Problemă cu atât mai grea şi — prin urmare — cu atât mai interesantă, cu cât numai în urma unei ordine în ca- drul lumii pe care o privim la un moment dat, se poate vorbi de o unitate, de un cosmos. Şi când zicem « cosmos », înţelegem nu lumea mare, ci lumea noastră, limitată, aceea în care ne trăim fiecare rosturile noastre întru împlinirea unui ideal de civilizaţie. Şi atunci este firesc să ne întrebăm: ce se înţelege prin acest adevăr care stă la baza ordinei? Este o întrebare crucială, de epocă, deoarece de răspunsul dat acestei întrebări atârnă atmo- sfera morală a veacului. O întrebare pe care şi-o pune fiecare generaţie, fiecare societate, fiecare conştiinţă şi pe care se cuvine să ne-o punem şi noi. In această direcţie credem că adevărul este încorporat în idealul cosmosului respectiv, credinţă pe care o întemeiem pe realitatea unei puternice forţe de coeziune, pe care o prezintă trăirea idealului colectiv în cadrul unui cosmos. Este evident că necesitatea existenţei unui ideal nu poate fi contestată, deoarece lipsa lui duce la o trăire amorfă, plată, fără nici o perspectivă, fără acea respiraţie largă a stăpânirii vieţii, un preludiu al agoniei, plin de tristeţe şi acoperit de umbrele grele ale sfârşitului. Idealul este necesar, aşa cum o credinţă se im- pune neîndoios, pentru indivizi ca şi pentru colectivităţi. Dar nu orice ideal poate sta la baza ordinei. Condiţiunea de existenţă constă în corespondenţa între adevăr şi ideal, acesta din urmă neputând fi recunoscut ca atare, decât în cazul că pre- zintă un anumit conformism. Numai atunci reuşeşte să fie la x) Mircea Djuvara, « Ideea de libertate la Kant *, I941) P- 8. J) Henri Massis, « Les id£es restent», Lyon, 1941, P- 38. 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE baza ordinei şi mai ales să ralieze într’un acelaşi cosmos de trăire independentă de toţi indivizii aparţinători. Pentru ca să se realizeze această corespondenţă între adevăr şi ideal, este nevoie ca idealul să fie conform autenticităţii bio- logice, etice şi istorice a cosmosului respectiv, cu alte cuvinte să fie tras din seva tare şi viabilă a trăirii anterioare a colecti- vităţii biologice. In felul acesta el este prins de sufletul tuturor, îşi găseşte o « priză » în mediul ambiant, bazându-se pe firul de umanitate care ne leagă în adâncuri de antecesori, iar în plan orizontal de contemporani. Este vorba de conştiinţa unor legă- turi trainice, pe care poetul le exprimă astfel: Ostrov încins de ape e sufletul din mine. Mâncat mereu de valuri şi bântuit de vânturi, Deşi stingher de-a-pururi prin asprele lui vine Se leagă ’n adâncime de vastele pământuri. (V. Voiculescu, Ostrov încins de ape) Prin urmare veridicul idealului constă în conformismul său cu «sufletul» cosmosului şi se verifică prin starea relativă de aderenţă în mediul în care trăieşte. In modul acesta experimentul poate să dea rezultate deosebite şi de aceea trebue să insistăm puţin asupra lui. Se ştie că autenticitatea biologică, etică şi istorică este o rea- litate şi că ea se intueşte de o elită pe baza unei trăiri pro- funde a datelor rasiale şi istorice respective. Totalitatea celor- lalţi indivizi din cosmos îşi dau sau nu adeziunea la idealul con- form în mod pur şi simplu, prezentând în acest fel posibilitatea de a face remarcată aderenţa idealului la sufletul colectivităţii. Se poate verifica astfel indirect veridicul intuirii autenticităţii biologice, etice şi istorice. Dar să nu se creadă că se pot face salturi discontinue în pre- zentarea diverselor idealuri, pentru a fi ratificate de spiritul po- pular. Nu. Şi aceasta pentrucă ceea ce se dă în experienţă nu trebue să se refere la situaţii antitetice, rupte de real, ci la ceea ce tradiţionalismul critic poate reuşi să accepte. Este aproape un loc comun de a spune astăzi că revoluţia este o idee în marş. Din însăşi această expresie rezultă în mod cu totul clar că nu este vorba nici în revoluţie de un salt în antitetic, că este vorba — cu alte cuvinte — tot de o evoluţie. Ne permitem a arăta că şi aici suntem martori ai unei continuităţi, cu un punct de plecare sudat la o situaţie trecută, de care nu se rupe, ci se desfăşoară prin re- acţiune. Ceea ce diferă nu este decât ritmul, care nu reuşeşte însă să schimbe înfăţişarea generală a evoluţiei. Avem un exemplu minunat în istoria politică şi culturală ro- mânească: pe Mihail Kogălniceanu. Acest autor al revoluţionării ORDINE ŞI IDEAL 201 Principatelor, în sensul unei trăiri pe măsura secolului al XlX-lea, nu era decât un tradiţionalist critic, care scria Ruşilor, — într’o notă de răspuns relativ la repudierea Regulamentului Organic de către Moldoveni, — următoarele: a De aceea, dar, vroim a ne întoarce la acele instituţii a căror origină este din pământul nostru, care în timp de cinci veacuri le-am avut şi pre care vroim numai a le adapta după luminile şi trebuin- ţele epohei i> x). Prin urmare marea revoluţionare, adâncile prefaceri ale vieţii româneşti la începutul celei de a doua jumătate al veacului al XlX-lea, nu sunt decât rodul muncii unui tradiţionalism critic care rămâne tocmai prin aceasta mare pentru civilizaţia românească. Pentrucă aşa cum scria Nicolae Iorga «întoarcerea la tradiţie nu însemnează întoarcerea la trecut, ci ţinerea în seamă a ceea ce din transmisiunea secolelor e încă viu, cu adevărat viu, în su- fletul omenesc »2). Este deci firesc să nu se împiedice nimeni de trecut, care este neeficient pentru prezent în afară de legă- turile organice viabile. Altfel va fi aşa cum scria juristul Bemholft în articolul inaugural « Unserer Zweck», din Jahrbuth der In- temationalen Vereinigung «wer immer riickwărts schaut, wird nicht weit vorwărtz kommen ». Evoluţia ar fi oprită de o privire retro- spectivă rău înţeleasă. In concluzie, trebue ca idealul constituit ca adevăr intuit de elita conducătoare să-şi găsească destule puncte de contact în sufletul cosmosului, pentru ca opera de adeziune să se producă spontan, fără nici un accident. Pentru aceasta ea trebue să fie obiectul unei gândiri critice constructive, iar nu unei gândiri negative ca aceea rusă, care practică negaţia fără critică sau cri- tica pentru negaţie, trăind pe planuri extreme. Dar mai există un mare semn de întrebare: el se referă la suflet, la sufletul individual şi la sufletul colectiv. Ne intere- sează în mod deosebit această stare, pentrucă gândim că nici- odată nu se va putea ajunge la trăirea intensă a idealului, atât timp cât sufletul este mediocru. Şi nu vorbesc aici de pătura conducătoare, — pentrucă aceea ar provoca o catastrofă, aşa cum se întâmplă adesea în istoria popoarelor, confirmând credinţa lui Izoulet că «un popor care se încrede unor mediocri se sinucide » (La Cite Modeme), — ci de marea masă, de marea colectivitate care trăieşte prin sentiment, iar nu prin inteligenţă. Este dela sine înţeles că dacă nu există acea înflăcărare legi- timă faţă de un ideal, atunci acesta nu se va realiza, pentrucă el se îndeplineşte numai prin cantitatea de muncă depusă pentru înfăptuirea lui. Iar cantitatea de muncă este firesc proporţională l) Radu Dragnea, < Mihail Kogălniceanu * *, Buc., 1926, p. 185. *) Nicolae Iorga, < Idei asupra problemelor actuale *, p. 13. 262 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu gradul de adeziune individuală la trăirea unui ideaL Iată dar că ne găsim pe câmpul unor variabile dependente, al căror joc funest poate duce la prăbuşiri definitive, la o pulverizare în ce- nuşa luată în zbor de cele patru vânturi, pentru ca să nu mai poată să reînvie vreodată, reeditând bătrâna şi astăzi banala po- veste a pasării Phoenix. Să nu ne mire de loc că cea mai mică ştirbire a cantităţii de muncă depusă pentru realizarea idealului duce la urmări dureroase. Peguy spunea unui student polonez, Eduard Krakowski, prin anul 1915, că «... la defaillance dans le travail est â Vorigine de toutes Ies lâchetes »a). Iată deci originea răului: deficienţa de muncă. Iar la aceasta se ajunge aproape totdeauna prin mediocritatea sufletului. Acolo unde stadiul de educaţie nu va fi reuşit să îndepărteze coaja rezistentă a acestei mediocrităţi, nu va putea să trăiască în ideal şi prin urmare nici ordinea nu va putea să existe. Deficienţa de muncă duce direct Ia lipsa de ordine. Nu ştim cum să stăruim în mod cât mai perseverent în această direcţiune, a importanţei cantităţii de muncă depusă faţă de rea- lizarea ordinei. Acolo unde nu se ajunge la o justă distribuire şi încă acolo unde cantitatea de muncă este insuficientă pentru raţiuni de o anumită politică socială, care urmăreşte o totală satisfacere individuală contra intereselor celor mai elementare ale colectivităţii, acolo se va găsi originea tuturor relelor ulterioare. Este acea ştirbire interioară, de care vorbeam mai sus, ştirbire care exclude posibilitatea de reîncarnare posterioară. De aceea ordinea se bazează în mod definitiv pe o serie de cantităţi de muncă individuală, pusă în serviciul total al unui ideal colectiv. Aşa cum spunea altădată Eminescu, într’o viziune justă, că munca « este singura creeatoare a tuturor drepturilor », înţelegem astăzi că ea dă certificatul încadrării în ordinea unui cosmos. Iar pentru ca randamentul muncii să fie cel maxim, admitem fără nici o rezervă ierarhizarea tuturor după o justă scară a valorilor, reprezentate prin cantităţi de muncă, specializată sau nu, mai mult sau mai puţin evoluată, de conducere sau de exe- cuţie, fireşte, dând spiritului ce-i al spiritului, dar şi cantităţii de muncă, pusă în slujba spiritului şi a valorilor umane, drep- turile ei. Probleme cruciale ale epocii noastre de organizări noi, într’un spirit deosebit de al secolului al XlX-lea. Suntem mar- torii unei evoluţii al cărei ritm nu trebue să ne depăşească. Să avem un singur ideal, pentru el să punem în cumpăna vremurilor munca noastră totală, neprecupeţită, pentru a ne bucura de bine- facerile unei ordine — în special spirituale, — care să ne dea siguranţa necesară marilor creaţii de mâine. ’ ’ VINTILĂ TEODORESCU *) *) « Revue des deux mondes », 1 Septemvrie 1939, P- 220. JOSE MARIA PEMAN: POEMA DE DA BESTIA Y EL ANGEL 2°3 JOSli MARIA PEMAN: . POEMA DE LA BESTIA Y EL ANGEL Dacă fiecărei epoci culminante din istoria omenirii îi este dat un mod mai puţin efemer de expresie, decât trăirea însăşi a acţiunii, şi mai autentic emotiv, decât cronica, atunci războiul din Spania şi-a găsit fixarea ei ideală şi definitivă în poemul poetului Jose Maria Peman. înaintea tuturor celorlalte calităţi, pe care le posedă aceasta operă, ea ne izbeşte prin originalitatea fundamentală a ideei şi scopului său de bază, acela de a celebra printr’un poem epic, în parte rimată, una dintre cele mai strălucite epoci din istoria Europei contemporane. Ca şi «Ies chansons de geste », pe marea linie tradiţională a lui «Ronancero del mio Cid », opera lui Peman este poemul eroic al timpurilor noastre. Epoca pe care o trăim este o perioadă de timp eminamente eroică. Este însă de remarcat faptul că, nici până azi, războiul mondial, nici luptele şi revoluţiile care i-au urmat, nu şi-au găsit o expresie definitivă în artă, decât cel mult fixări accidentale şi fragmentare. Frământările acestor ani au fost mai de grabă trăite şi reproduse, decât ridicate la o valoare unitară şi atot cuprinză- toare. Singură Spania şi-a găsit drumul unei realizări estetice corespunzătoare înaltelor sale trăiri contemporane, Spania, care se reînnoeşte din prea bogata ei tradiţie, atât în revoluţia sa cât şi în realizările sale estetice. întrebarea pe care ne-o punem înainte de a fi confruntaţi cu însăşi poemul lui Peman, este următoarea: e posibil ca, în faza de azi a sensibilităţii şi a poziţiei noastre estetice, să acceptăm poezia epică drept gen de expresie artistică? Autorul însuşi — care în proza lui se vădeşte de a fi un estet foarte obiectiv şi conştient — atinge mersul problemei în prefaţa poemului în felul următor: « Dela Mallarme încoace s’a încercat a se elimina din poezie orice subiect, orice fapt — poetul şi cititorul mulţumindu-se de a rătăci «într’un deliciu pur, fără drumuri». Mallarme declară într’o scrisoare adresată lui Verlaine, că « şi-a întors spatele vieţii ». Cum s’ar spune, — cu vorbele lui Maritain: «programul este acela de a libera arta de condiţiile sale de viaţă şi de elementul uman şi a distruge în om obsesia divinităţii... Nu, un poem epic, în sensul creaţiilor anonime din timpul epocelor eroice, nu se mai poate scrie azi. Avem la spatele nostru prea multe secole de individualism, de subiectivism, de lirică, pentru a putea atinge deodată toată uitarea de sine, tot anonimatul şi toată obiectivi- tatea pe care le necesită aceste imense construcţiuni de catedrale, fără dată şi iscălitură, care sunt singurele opere epice autentice. 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In afară de aceasta, ştiinţa şi technica, prin perfecţionarea lor au ajuns, încetul cu încetul, să-şi reclame pentru sine o sumedenie de funcţiuni care cădeau mai de mult în sarcina artei şi astfel, desprinzându-se de ea, au liberat-o de o povară...» Cum spunea Jean Cocteau: «Fotografia a liberat pictura » pentrucă a reclamat pentru sine o sumedenie de atribuţii coti- diane, utilitare şi realiste, care eri încă împiedecau şi impurificau arta picturală... Chiar acelaşi proces spontan de purificare se observă în epica populară, în sensibilitatea vulgului, aceeaşi ten- dinţă de a elimina intermediile discursive — netrebuincioase, din moment ce cronica, ştiinţa şi chiar jurnalul îşi atribuesc aceste funcţiuni utile — în beneficiul unor fragmente de poezie mai pură, pe aceasta o numesc « fragmentarism » —o specială reacţie de idealism — după Menendez Pida — care consistă numai din «talentul de a tăcea la timp ». «Eu nu am încercat altceva în acest poem, decât de a ţine seamă de aceste imperative ale noii sensibilităţi. Mi s’ar fi părut inutil — chiar presupunând că mi-ar fi fost posibil să o încerc — de a pretinde să impun nevoilor contemporanilor mei firul continuu şi narativ a unui poem epic total — cum ar fi inutilă orice încercare de a impune pasul diligenţei clienţilor zilnici ai avioa- nelor. De aceea, ceea ce am realizat este un poem epic, în sensul că am trecut prin procesul epurativ pe care l-am denumit «frag- mentarism »: un poem în care s’a eliminat tot ce ar fi fost intermediar şi discursiv, tot ce ar fi trebuit să spun constrâns de o necesitate pur logică şi ceea ce, tocmai din această cauză, ar fi fost spus în detrimentul poetic al operei... Nu este acest poem al meu nici istorie, nici jurnal. Nu se găsesc într’ânsul nici- decum, toţi generalii, toate bătăliile şi toate regimentele... Pentrucă opera mea este un salt uşor din culme în culme a războiu- lui spaniol, fără a atinge văile intermediare, care au fost lăsate atenţiei şi examinării cronicarilor şi istoriografilor...». Vedem, deci, că însuşi poetul recunoaşte faptul că azi nu mai e posibil de a scrie un poem epic în sensul operelor vechi de acelaşi gen. Nu numai pentrucă apariţia unor mijloace mai adecvate pen- tru informaţiuni şi reproduceri — cum ar fi cinematograful, jur- nalul, aparatul de radio — au făcut inutilă orice încercare de a stărui asupra unor amănunte netrebuincioase din punct de vedere artistic, eliberând poemul de o sarcină prozaică. Mai mult decât atât. Epicul totalitar nu mai poate fi savurat, nici reprodus de sen- sibilitatea modernă. Ceva s’a dus, s’a pierdut definitiv din ceea ce era însăşi esenţa epicului antic şi medieval: posibilitatea de a lega momentele diferite între ele. Capacitatea noastră receptivă şi sen- sibilitatea poetică s’au adoptat pe nesimţite unui fel static de a trăi, în momente atotcuprinzătoare dar închise în timp, şi aceste JOSfi MARIA PEMAN: POEMA DE LA BESTIA Y EL ANGEL 205 momente nu mai pot fi legate între ele decât doar într’un fel impus de voinţa autorului — poetul modern, încă dinainte de invenţiile ştiinţifice despre care am vorbit mai sus, şi-a îndreptat paşii mereu în spre culmi. Această exaltare a individualismului este unul dintre efectele, de neînlăturat, ale creştinismului. Peman, care a vrut să înfăptuiască din nou epicul, a trebuit să o realizeze într’un mod fragmentar — printr’un salt din culmi în culmi — după înseşi cuvintele sale. Culmile, sau, mai bine zis, insulele aceste poetice prezintă în ansamblul lor un archipelag compus din unităţi separate. Timpul, pe care l-au creat Homer şi Virgiliu, timpul curgător care se ridică organic, dând epicei antice masi- vitatea unei catedrale, s’a pierdut la Peman, pentrucă s’a pierdut putinţa de a eşi dintr’un moment static, insulă luminoasă de inspiraţie. Timpul creat de Peman este timpul pe care îl crează lirica modernă: trecutul, prezentul şi viitorul comprimate într’un sin- gur moment. Ne întrebăm totuşi: ce a păstrat această poemă din caracterul epicului mare de odinioară. Definitiv, în crearea timpului, Poema Bestiei ţi a îngerului prezintă o unitate de inspi- raţie, un suflu eroic cu nimic mai prejos, decât cel care s’a des- prins şi ne-a rămas ca o aromă din citirea vechiului Romancero. Dacă nu este pur epică, în sensul vechi, Poema de la Bestia y el Angel rămâne o poemă eroică autentică, un femomen aproape imposibil de conceput în epoca noastră. Ea este o nouă dovadă a unităţii spiritului spaniol, pus în miş- care numai de pasiune, dar atunci fără rezerve. Pentrucă însuşi războiul spaniol nu era un simplu accident, în care partizanii s’ar fi lăsat târîţi de o întâmplare, ci o trăire profundă şi unică, drumul crezului spre o izbăvire individuală care angajează întreaga persoană. Spaniolul nu luptă fără pasiune, el ştie mai precis decât oricine altul, pentru ce se sacrifică. Numai acest crez precis, această conştiinţă îl poate pune în mişcare. Autorul însuşi a luptat, a crezut şi a trăit toată revoluţia, o trăire, pe care a transpus-o direct în opera lui, care a devenit astfel un poem autentic eroic, justificat biologiceşte. O trăire unitară, cum este toată arta acestei ţări incomparabile, cum este însuşi dansul ei: o trăire unică. O comuniune reală, profundă cu obiectul inspiraţiei, un act de credinţă cu valoare de simbol, o împărtăşire. Mai mult decât dacă ar stărui asupra tuturor amănuntelor, poemul cuprinde spiritul întreg, neschim- bat, pur, al războiului din Spania, al Spaniei întregi, care trăieşte în război ca şi în artă, care trăieşte numai în pasiune. Unitatea spiritului spaniol e la baza revoluţiei falangiste, ca şi la baza poemului lui Peman — poem eminamente spaniol şi naţional, în toată inspiraţia ei şi toate elementele sale. Poezia aceasta nu curge *— 2o6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE este o succesiune de exclamaţiuni, o continuă serie de exploziuni, de o factură cu totul dinamică. Poemul este împărţit în trei capitole, la rândul lor subîmpărţite în romanţe separate, ode şi viziuni, o trăire mereu prezentă, care ridică tot trecutul şi viitorul la valoarea momentului de faţă, în aşa fel încât fiecare din momentele separate are o valoare absolută şi independentă, chiar desprins din corpul operei, de altfel nu prea bine închegate în privinţa timpului. Părţile de un suflu epic mai larg, ca de exemplu, romanţele Alcazarului, povestirile unor inci- dente de luptă ridicate la rangul de simbol, sunt întrerupte de ode şi imnuri închinate lui Franco, Calvo Sotelo, aviatorilor albaştri (numiţi de poet « cavalerii aerului») şi totul este întreţesut de ele- mente supranaturale şi apariţii apocaliptice, care lărgesc orizontul războiului până la ultima cauză motrice, supra lumească, conce- pută prin ideea luptei gigantice dintre Bestie şi înger. Destul de haotică în construcţie, perfect unitară în spirit, independentă în părţile ei, romanţele şi odele acestei poeme pot fi desprinse cu uşurinţă pentru a ilustra, prin ele înşile, întreaga operă a lui Peman. Una dintre aceste culmi —- poate cea mai înaltă, este ROMANŢA CELOR CĂZUŢI IN LUPTĂ .Vai, cei căzuţi în luptă — fără marmoră şi crucii Vai, cei căzuţi în luptă — cu epitaful lor de vânturi şi de nori 1 Nisipul le e perna, văile sunt sicrie. Nici cai împodobiţi, nici lente marşuri funebre Nici regii de odinioară nu i-au întovărăşit. Doar iarba cea din vale îi strânge şi ’nfăşoară Cu degete suave şi calde de mirese. Ciudaţi sunt morţii aceştia — înalţi doar de o palmă Ascunşi sub burueni — decât floarea mai mici Şi totuşi se ridică mai înalţi decât norii 1 Culcuşurile lor sunt leagăne, nu cripte. Ochii lor par deschişi sub rădăcini de toamnă. Ciudată este moartea, ce-atâtea vieţi produce 1 Viermii mici se ivesc din liniştea profundă O gură ascunsă scuipă mărgăritare Şi tufe de jarnină sunt ochi fără lumină. Ciudată este lupta — tortură care naşte Avânturi viitoare — ciudată este lupta Infinită şi dulce înviere din chinuri Moartea ce naşte viaţa — ceaţă ce-ascunde steaua Ca muntele de Vineri — şi trei cruci peste munte 1 Vaste câmpii spaniole — cu drumuri de atuncea Cum răsare legenda din hoiturile voastre 1 JOSfi MARI A PEMANr POEMA DE LA BESTIA Y EL ANGEL 307 Şi cei căzuţi, eroii — ce umili zac sub iarbă Ce dulci sunt printre flori! Şi cum se strânge câmpul, ce mic pare sub ceruri 1 Cum egalează moartea — pe roşii şi albaştri! Soarele îi desmiardă si lutul îi uneşte t i Nici unul nu mai este — trăiesc însă cu toţii: Silabe care cântă romanţe fără nume Absenţa lor cum umple uitarea fără cruci 1 Ce pitic e viteazul — căpitanul cel brav A putrezit de mult — şi eroina dulce Cu puşca între braţe, cu gura printre ierburi Cine o mai cunoaşte sub val de flori albastre? Doar Domnul singur ştie numele tuturor Şi îi desparte iarăşi în două printre nori ». Profund creştină în spirit, ajungând aproape la nirvana, prin- tr’o împăcare şi nivelare în moarte, romanţa aceasta are totuşi la bază o tensiune emotivă foarte încordată, care ţine de structura internă a sufletului spaniol. Tensiunea este aşa de mare, încât dorinţa- pe care o naşte este anihilarea completă, este absolutul. Această puternică şi elementară râvnire după absolut explică pentru ce spiritul artei spaniole este mai ispitit de baroc, decât acela al altor popoare. Tendinţa spaniolă spre baroc, spre exagerat, spre antiteză, care şi-a găsit forme paleative în mado- nele din secolul XVII şi preţioase în literatura lui Gongora — după cum şi-a descoperit expresia monumentală în El Greco — această tendinţă nu este decât căutarea de a uşura o tensiune interioară prea covârşitoare, prea încărcată de dinamism vital, imaginea nefiind de multe ori atceva decât un pretext pentru jocul acestor forţe interne. Acest gust pentru antiteze, care are la bază numai şi numai dorinţa definitivă după absolut, dorinţa care merge până la che- marea neantului, naşte imaginile exagerate, deja imprecise, ca şi aceasta: « Ciudaţi sunt morţii — aceştia, înalţi doar de o palmă « Ascunşi sub burueni — decât floarea mai mici, « Şi totuşi se ridică mai înalţi decât norii sau: « Vaste câmpuri spaniole —: cu drumuri de-atuncea « Cum răsare legenda din hoiturile voastre ! ». . ^Această tendinţă spre absurd, până la nebunie, este caracterul •sufletului spaniol pus în mişcare de o pasiune, care nu mai cunoaşte oprire.. 208 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Don Quijote a fost mai profund spaniol decât Cervantes, care îl înţelege şi îl vede de foarte aproape, dar totuşi îl priveşte din afară. De altfel însuşi Peman recunoaşte elementul donquijotesc drept baza sufletului spaniol: « Bucură-te de îndrăsneală şi nebunie « Pentru ca să fii cuminte în acel secol « Bucură-te de lancea seniorului ţi tatălui tău Don Quijote «Şi vei avea pâine în traista ta «In acest ceas înalt al vieţii f « Poţi să câştigi numai cu cântece. «Visul e viaţa clipei aceste « Nu-i târg mai bun decât Cruciada « Nici viaţă mai prudentă, decât aventura ». Repunerea nebuniei sacre în moştenirea ei antică de divinitate şi stare generatoare de minuni, nebunia creatoare care porneşte din crezul orb şi absolut, ne explică de ce în Poema Bestiei ţi a îngerului, demonul intervine în fiecare clipă, pentru a încurca socotelile lumeşti, şi de ce soldatul muribund vede arhangheli. Dacă crezul absolut este o nebunie, atunci şi Biblia este o carte scrisă de nebuni şi pentru nebuni. Dar, poemul lui Peman este cu totul biblică, viziunea sa apocaliptică, acţiunea între- ţesută de apariţii supralumeşti în fiecare clipă. Viziunea sa este clară, naivă, primitivă. Vede numai în alb şi negru. In spatele fiecărui «roşu » stă câte-un demon, care îi împinge tankul şi îi încarcă mitraliera. Iar băieţii lui Franco sunt cu toţii conduşi de îngeri. Nu există excepţii, nuanţe, compromisuri. Contrastul este absolut: « Bestia cunoaşte ştiinţa «Nouă, complicată şi rece «A muncii şi a salariilor «A pieţii şi a progresului « A binelui omenirii. «Tânărul Aragonez însă « Doar catechismul şi-l ştie pe de rost. « Citeşte şi scrie mai cu greu « Să adune până la şapte poate « Şi dansuri vechi să joace vre-o trei *. Lupta credinţei contra necredinţei, a Bestiei împotriva îngerului, absolutul manifest în orice amănunt al luptei, trăire mistică inte- grală în orice moment, iată cheia izbândei armatei lui Franco. JOSfi MARIA PEMAN: POEMA DE LA BESTIA Y EL ANGEL 209 Credinţa a trebuit să învingă, nu se putea altfel, Spania nu se putea renega, credinţa ei a fost mai tare. însuşi momentul ales de autor pentru a-şi termina opera este o dovadă a acestei credinţe oarbe, absolute: Poemul se sfâr- şeşte cu victoria finală a celor albaştri, deşi a fost terminată înainte de sfârşitul războiului. Iată cele ce spune Peman în prefaţă: «Tocmai pentrucă acest poem nu e o cronică rimată cu obligaţiunea de a reproduce totul şi de a epuiza tema, am dorit, am ţinut să o termin înainte de sfârşitul războiului. Am vrut ca Victoria să fie prezentă în versurile mele înainte de împlinirea istorică, ca un act de credinţă. Am vrut să cred în ea, cum credem noi Spaniolii cu toţii în puritatea Măriei, înainte ca ea să fie proclamată infailibilă. Nu am simţit nevoia de a-mi înmuia degetele în Coasta însângerată. Am crezut înainte de a vedea... Cântările Poemului meu sunt în număr de trei: număr mistic, rotund şi perfect. Număr în timp: trecutul, prezentul, viitorul — numărul generaţiei — tatăl, mama, fiul — numărul ade- vărului uman: afirmaţie, negaţie, sinteză... şi mai presus de toate, numărul Divinităţii. Pentru aceasta, cu conştiinţa întregei sale valori mistice, aici, în prefaţa acestei poeme trilogiste, dornic de unitate şi armonie, acolo, unde ieri prezida o inutilă invocaţie adresată Muzelor, eu semnez în prima pagină în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului Sfânt». Poetul şi-a exercitat funcţia de profet, precizând victoria al- baştrilor. El încearcă si alte preziceri, ca aceea asupra Angliei, făcută în 1938: « Un alt Imperiu sonor de eroi şi maşini « Se va înneca în propriul său aur « Şi în fierea propriei sale furii « Se va pierde omul cel vechi «In codrul pe care singur l-a plantat» Iar despre Franţa a scris: « Franţă a Sfântului Ludovic, nefastele tale prietenii « Azi, ca şi ieri, te vor duce la pierzanie. «Pentru ca să-ţi aperi corpul, îţi vei pierde sufletul. «Vei muri de otrava verde a fructului străin ! « Pacea lui Dumnezeu îţi va fi negată! «Căci Tu eşti o mână de lut umed şi dulce, « Dar Spania e o bucată din trupul Adevărului « Pentrucă Spania este volum şi tu eşti numai aromă « Pentru că Spania este un copac, iar tu nu eşti decât o floare!». 14 aio REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Spania este volum, un bloc de tradiţie întărită prin revoluţie şi biruinţă, graniţa civilizaţiei noastre în Occident, îngerul de veghe al Vechei Europe. Şi tot acest suflet tare, ciudat, unitar, trăieşte o viaţă com- pletă pe fiecare pagină a Poemului, pentrucă este indivizibil şi nu se poate dărui decât în întregime. OLGA CABA CE-A ADUS NOU NIETZSCHE Fiecare filosof aduce cu sine ceva nou. Noi nu ne întrebăm, cum e cu putinţă ceva nou, ci ce este acest nou. In această în- trebare, simplă, se cuprind multe lucruri. Căci este vorba, întâi de ce aduce, apoi cu sine, în sfârşit ceva, filosoful. A aduce cu sine înseamnă un lucru pe care-1 poartă filosoful. De aici şi ideea de aport filosofic. Filosoful este, aşa dar, un purtător. El poartă cu sine, adică nu dela alţii, ceva. Acest ceva nu este un lucru fără importanţă, ci tocmai acest ceva constitue conţinutul noutăţii. Aşa dar, între- barea ce este nou în urma unui filosof se traduce prin cercetarea acelui ceva. Acest ceva este. Cu alte cuvinte cercetarea noastră are un caracter pozitiv, real, nu a unui lucru, pe care ni-1 ima- ginăm. Ce aduce cu sine Nietzsche ca filosof? Precizarea de filosof ar fi inutilă, dacă ar fi fost vorba de un alt gânditor. Când spui Kant, vorbeşti numai despre filosof. Când, însă, încerci să vorbeşti despre Nietzsche, trebue să pre- cizezi dinainte, sub ce aspect îl vei urmări. Căci Nietzsche nu e un nume, numai pentru un filosof, ci pentru ceva mai mult. Dar nu ne întrebăm, aici, ce aduce cu sine acest mai mult, ci doar acel ceva, care constitue esenţa filosofiei. Restul, altădată. Ce vrea Nietzsche, în fond? Nu vroieşte el acelaşi lucru, ca orice filosof sau orice filosofie ? Dar ce vrea orice filosof şi orice filosofie, în fond? Orice filosof vrea să ştie ce este, ceea ce este. Care este esenţa lucrurilor si sensul lumii. » Orice filosofie încearcă o explicare, în care lumea este ridicată la rang de întrebare. Cu orice filosofie, lumea este din nou pusă la îndoială. Şi, cu lumea împreună, omul. De ce oare? Ţine omul aşa de mult de lume încât să nu se poată vorbi despre ele decât împreună, ca de două lucruri, care nu pot fi gândite, decât deodată. Nu este omul în afară de lume? Ce are de a face, omul cu lumea? Nu este lumea, tocmai aceea cu care avem de a face. Cu alte cuvinte nu suntem în lume ? Iar lumea Ce-a adus nou nietzsche 211 noastră, tocmai aceea cu care avem de a face, iar oamenii, cu care nu avem de a face, nu intră în lumea noastră. Nu este această apartenenţă la lume, ea însăşi una din caracterele omeniei noastre ? Nu constitue acest caracter lumesc, tocmai noutatea noastră. Oare sunt şi alte lucruri în lume ? Ca atare, omul nu ar fi decât unul din aceste lucruri. Caracterul monden ar fi deci al tuturor lucru- rilor. Toate ar fi în lume. Nu. Lucrurile nu sunt în lume, ci în afară de ea, dar la în- demâna noastră. Numai noi, omeneşte, suntem în lume, consti- tuim împreună lumea. Aşa dar, lumea este o convieţuire, în carej suntem. Dar, ce suntem noi. Ce este acel ceva, care suntem tocmai noi ? Sunt oare, tocmai eu, acela, care sunt îndreptăţit să mă consider nou, în această lume, în care toţi suntem. Conştiinţa noastră, cu alte cuvinte, ne-ar vrea un rang special în lume. Con- ştiinţa de sine, este ceea ce aduce cu sine filosoful în lume ? Căci faptul de a fi îl avem cu toţii, noi aceştia, care suntem de faţă. Pentru aceasta, nu ai nevoie să fii filosof, ci e suficient să fii om. Aceasta nu ar însemna că ceea ce este nou în filosof este inuman? Nu aduce cu sine filosoful tocmai omenia sa. Nu avem cu toţii, de altă parte, omenia noastră şi în ce constă ea ? Tocmai în ca- racterul de a fi împreună, de a fi la fel cu alţii, acel mod comun de a fi. Dar atunci, ce este acest în sine, pe care îl aduce filosoful ? Este el pentru noi toţi, ori numai pentru sine. Aduce cu sine fi- losoful ceva, care este numai pentru el, pe care-1 ascunde pentru sine, şi nouă nu ne aparţine, sau aparţine filosoful prin ceea ce este în el nou, omeniei noastre ? Iată întrebările, pe care şi le pune orice filosofie, şi cu ea orice filosof. Ce ne spune nou Nietzsche? Ce aduce cu sine Nietzsche nou, în omenia sa, care îi aparţine în mod special, dar care nu este mijlocit ca adevăr? Ce adevereşte Nietzsche prin existenţa sa de filosof şi prin filosofia sa ? Aşa dar, aici nu ne interesează, în existenţa lui Nietzsche, ce este biografie şi istorie. Acestea rămân, la o parte. Ci Nietzsche, omul, nu omul în general, de care vorbeau filosofii, ci omul, acela care a fost prezent odată, în unicitatea, în noutatea lui. Pre- zenţa umană a lui Nietzsche ne interesează deci, aici. Ce aduce ea nou ? însăşi existenţa lui Nietzsche ca atare, «cazul» lui ? Nu. Dacă ar fi doar acest « caz », existenţa lui Nietzsche nu ar fi decât o întâmplare deosebită şi nu o revelaţie esenţială. Ce om ne-a revelat Nietzsche? Doar avea pretenţia că filosofia lui aduce cu sine o nouă interpretare a lumii şi o nouă înţelegere a omului. Ce înseamnă această nouă interpretare. Lumea nu este aceeaşi pentru noi toţi; are ea un colorit special ? Lumea are, după Nietzsche, acest colorit deosebit, această nuanţă. Nu este 14* 2X2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lumea decât o chestiune de nuanţe, de aparenţe deosebite, nu este ea ceva esenţial ? Ori tocmai acest esenţial sâlăşlueşte în aparenţe? Nu vi se pare ciudat acest nou limbaj, pe care-1 între- buinţează Nietzsche ? Că aparenţele sunt absoluturi. Nu e cumva aici o subiectivizare şi o relativizare a tot ce este? Nu mai puţin ne-ar părea lumea, aşa cum ne apare ea nouă, iar aceste aparenţe ar fi realitatea însăşi ? La Nietzsche nu mai stărueşte deosebirea kantiană dintre fenomen şi numen. Fenomenul, care înseamnă originar desvăluire, ne desvălue tocmai esenţa lucrurilor. Mani- festările, aşa dar, nu sunt nişte epifenomene. Nu există deosebire de natură între miez şi coaje în lume. Ci toate, astfel cum credea şi Goethe, formează o imitate organică. Lumea este, aşa dar, o aparenţă. Ce suntem noi atunci ? Nu reducem omul însă la ceva cu totul facil, la o aparenţă în sensul cel mai vulgar? Omul este creator, este artist. Iată lumea lui, o lume de aparenţe artistice. Dar este omul, acel ceva, atât de singular prin creaţia lui, sau prin ceva mai profund ? Ce poate fi mai profund decât creaţia ? Su- ferinţa omului este obârşia creaţiunii lui. Omul este înainte de de toate un animal ce sufere. Raţiunea, în sensul strict al cuvân- tului, mica raţiune de care vorbea Neitzsche, inteligenţa în sensul comun, nu este decât o mică peliculă, e drept strălucitoare la suprafaţa noastră, cum spunea atât de frumos Barres. Suferinţa e ceea ce ne desparte, ne deosebeşte de lume. Suferinţa, nu cu- prinde cosmosul, ci trece prin încheieturile neamului omenesc. Prin suferinţă, într’un sens cu totul larg, se introduce ceva nou în lume. Nietzsche a fost un om care a suferit. Nu boala lui, ca atare, pe care o putea avea fiecare din noi, ci prin suferinţa lui umană, nu de-a-dreptul individuală, ci personală, avea ceva nou de spus, Nietzsche în lume. In această lume, de aparenţe. Numai un om care sufere se poate îndoi într’atâta de lume, încât s’o considere drept aparenţă. Cu toate acestea, ca aparenţă a unei lumi reale. Oamenii care nu suferă deosebesc prea mult lucrările, văd prea multe garduri în realitate. Cei care suferă nu văd decât nuanţe. Dar ce e nou acum, în suferinţa lui Nietzsche ? Ce adevăr ne aduce el cu sine, în filosofie ? Este adevărul acelaşi pentru omul care suferă şi pentru cel sănătos ? Precum am văzut, nici lumea nu este aceeaşi. Pentru omul suferind, nu există certitudine, sau, mai precis, adevărul nu se confundă cu certitudinea, cu evidenţa. Numai lucrurile mărginite îşi au, după el, temeiul raţiunii suficiente. Care este pentru el, temeiul adevărului? Adevărul se câştigă pe temeiul primejdiei. Numai situaţiunile primejdioase sunt originare de adevăr. Şi ele CE-A ADUS NOU NIETZSCHE 313 ne mijlocesc un adevăr valabil până la moarte. Aşa dar, nu pe durata unei vieţi, deşi se nasc dintr’o luptă între viaţă şi moarte. In aceasta stă şi eternitatea lor. Iar suferinţa noastră este o su- ferinţă de moarte. Ceea ce sufere în noi nu e propria noastră per- soană ca atare. Ci moartea suferă în noi. Căci moartea nu este o etapă finală a vieţii, ci este prezentă în fiecare moment al vieţii noastre. De aceea, ne nelinişteşte. Orice nelinişte prevesteşte moartea. Iar nu moartea, ca principiu al morţii, al distrugerii, ci tocmai ca principiu al vieţii, al creşterii. Iar această nelinişte ne duce spre filosofie, sau este chiar filosofia însăşi. Aşa dar, la întrebarea: ce aduce nou filosoful? Răspundem: o nelinişte care ne deosebeşte în lume. Dacă ea nu ar exista, nu ar fi sigur că noi suntem fiinţe cu destin singular în lume. Dar tocmai această nelinişte, care ne deosebeşte de lume, ne şi ridică în ea. Lumea nu este, astfel, decât o scară de depăşiri, de înăl- ţări şi prăbuşiri. Nu a definit oare Nietzsche filosofia însăşi ca o artă a depăşirii de sine! In aceasta stătea şi tăria supraomului, care nu este un nou chip al omului, ci doar ridicarea lui la o nouă potentă, de unde perspectiva şi depărtarea necesară pot s’o con- temple şi s’o înţeleagă. Din această înţelegere a eşit acea frenezie de a depăşi suferinţa omului, prin creaţiune. Salvarea omului nu este decât în aparenţe. Cine îşi dă seama că aceste aparenţe sunt totul poate spune că a înţeles ceva din această lume. OCTAVIAN VUIA REVISTA REVISTELOR ROMÂNIA IN RĂZBOI In noaptea de 21122 Iunie 1941 a început prima zi de mobilizare a întregei armate române de uscat, aer şi marină, iar în ziua de 22 Iunie trupele române au primit ordinul să treacă Prutul pentru a lupta, alături de armata germană, pentru sfintele drepturi ale neamului nostru. Cu acest prilej, d. General Ion Antonescu, Conducătorul Statului a dat proclamaţia către Ţară şi ordinul către armată, pe care le publicăm mai jos, împreună cu telegrama Majestăţii Sale Regelui Mihai I către Conducătorul Statului. Proclamaţia d-lui General Antonescu către Ţară: . Români, In faţa Dumnezeului strămoşilor noştri, în faţa istoriei şi a veşniciei româneşti, mi-am luat azi răspunderea de a smulge prin onoare dreaptă ceea ce ne-a fost co- tropit prin silnică umilire şi trădare, hotărând să pornesc lupta sfântă de redobân- dire a drepturilor neamului. In ceasul când popoarele îşi torc istoria pe câmpuri de bătaie, când drepturile se cuceresc în flacăra jertfei, iar civilizaţia se plămădeşte din sângele veacurilor, poporul românesc nu poate privi cu braţe nevolnice şi suflet golit măreţul vârtej al onoarei neamurilor. Raclele strămoşilor, crucile martirilor şi drepturile copiilor noştri ne porun- cesc să ne scrim cu propriul nostru sânge dreptul la onoare, spălând cu acelaşi sânge pagina nedreaptă înscrisă anul trecut în istoria noastră, nu de neamul românesc însuşi, ci de trădătorii lui. In numele credinţei creştineşti, al drepturilor româneşti şi pentru viitorul no- stru neînfricat, Români, Vă chem la luptă, La lupta sfântă, în contra prăvălitorilor civilizaţiei şi bisericii noastre, ai drep- tăţii şi propriilor noastre drepturi. La lupta sfântă pentru neam şi pentru rege. La lupta mare şi dreaptă alături de marea naţiune germană, pentru dreptatea viitorului omenesc. REVISTA REVISTELOR 215 Români, La 6 Septemvrie 1940 destinul îmi aşezase pe cuget povara istovitoare a unei ţări sfâşiate şi descompuse. Am jurat să nu abdic o singură clipă dela sfintele drepturi şi dela porunca dem- nităţii româneşti. M'am trudit să ţes sufletele, să unesc puterile, să adun toată munca româ- nească pentru ca să pot păstra şi reînălţa neamul. V’am cerut să-mi dăruiţi nădejdea voastră, încrederea voastră, făgăduindu-vă să lupt pentru reînălţarea patriei, Şi m’aţi ascultat. Dumnezeu m'a ajutat ca un an numai dela prăbuşirea graniţelor — anul umi- lirii, al suferinţii şi al învăţăturii româneşti — să pot îndrepta din nou neamul nostru pe calea luptei şi sfintelor drepturi strămoşeşti. Am purtat de ajuns pe braţele mele sbuciumate frământatele ruine ale României scumpe şi mari, prăvălită de greşeala noastră şi trădarea unora. Am tăcut de ajuns sbuciumul şi lupta mea pentru drepturile României de totdeauna, ale Ro- mâniei pentru care luptasem altădată. A sosit vremea să-mi împlinesc jurământul. Pornim la luptă. In acest ceas de încercare, jur să vă duc la biruinţa sfinţirii drepturilor noastre asupra bătrânei Moldove, să fac din nou din pământul Basarabilor vatra mor- ţilor şi leagănul copiilor noştri şi din codrii Bucovinei straja nepieritoare a gloriei româneşti. Mulţumesc Domnului că m'a învrednicit să sparg atât de repede cătuşele roşii ale anarhiei şi pradei cotropitoare, contribuind astfel şi la măreaţa luptă de înnoire a civilizaţiei pe care o duce în Europa Germania Marelui Adolf Hitler şi Italia Ducelui. Ii mulţumesc în numele naţiunii noastre geniului creator al lumii noi, Fu- hrerului Cancelar Adolf Hitler, că a înţeles cu atâta dreptate nedreptatea făcută unui popor loial — care a luptat şi va lupta veşnic pentru sfânta lui unitate — dăndu-i poporului român mândria unei lupte puternice şi curajoase nu numai pentru reclădirea drepturilor naţionale, dar şi împotriva celui mai mare duşman al lumii: bolşevismul. Legaţi în jertfa pentru idealul nou şi mare al lumii în plămădire. Românii îşi vor recăpăta drepturile prin fapta lor de credinţă, prin lupta lor de onoare pentru civilizaţia lumii, alături de marele popor german. Români, In viaţa oamenilor ca şi a naţiunilor vin ceasuri de desnădejde peste ceasuri de furtună, care lasă locul luminii şi înălţării. Dumnezeu ne-a dat ani grei de încercare cruntă. Ne-a deschis drum de furtună spre zori de înălţare. Să-l urmăm cu încredere, Români. Cu gândul ţintă la drepturile neamului; Cu sufletul lipit pe crucile eroilor şi martirilor trecutului-, Cu trupul înfipt în glia copiilor noştri. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ZlG Sd pornim la luptă, Români. Să zidim cu trupurile noastre un nou altar neamului şi să lăsăm urmaşilor noştri, gloria pământului strămoşesc. Români, Pentru Rege, pentru Ţară, Ca să răzbunăm nedreptatea, Ca să întemeiem lumea nouă, Ca să cinstim numele de Români, Cu Dumnezeu înainte. Urmaţi-md, Războiul sfânt a început! GENERAL ION ANTONESCU 22 Iunie 1941. Ordinul către armată: Ostaşi, V’am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale să vă duc la biruinţă. Sd şterg pata de dezonoare din cartea neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bi- sericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul. Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. Ostaşi, Plecaţi azi pe drumul biruinţelor lui Ştefan cel Mare ca sd cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. înainte. Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aci straja dreptăţii şi zid de cetate creştină. ■ Fiţi'vrednici de trecutul românesc. Ostaşi, Veţi lupta cot la cot, suflet la suflet, lângă cea mai puternică şi glorioasă ar- mată a lumii. îndrăzniţi să vă măsuraţi vitejia şi să vă dovediţi mândria, camarazilor noştri. Ei luptă pe pământul moldovean, pentru graniţele noastre şi pentru dreptatea lumii. REVISTA REVISTELOR 217 Fiţi vrednici de cinstea pe care v’au făcut-o istoria, armata Marelui Reich ţi neîntrecutul ei comandant Adolf Hitler. Ostaşi, înainte. Să luptaţi pentru gloria neamului. Să muriţi pentru vatra părinţilor ţi a copiilor voştri. Să cinstiţi prin vitejia voastră amintirea lui Mihai Vodă ţi a lui Ştefan cel Mare, a martirilor ţi eroilor căzuţi în pământul veşniciei noastre cu gândul ţintă la Dumnezeu. Să luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei ţi Bucovinei, pentru cinstea bisericilor, a vieţii şi căminurilor batjocorite de păgânii cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V’o cere neamul, regele ţi generalul vostru. Ostaşi, Izbânda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte! Comandant de căpetenie al armatei, GENERAL ANTONESCU 22 Iunie 1941. Telegrama Majestăţii Sale Regelui Mihai I: * Domnului GENERAL ION ANTONESCU Conducătorul Statului In clipa când trupele noastre trec Prutul ţi codrii Bucovinei pentru a reîntregi sfânta ţară a Moldovei lui Ştefan cel Mare, gândul Meu se îndreaptă către Domnia Voastră, Domnule General, şi către ostaşii ţării. Vă sunt recunoscător, Domnule General, pentrucă mimai prin munca, tăria şi străduinţa Domniei Voastre, neamul întreg şi cu Mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri bravi le urez sănătate şi putere ca să stator- nicească pentru vecie dreptele graniţe ale Neamului. Trăiască în veci România! ' Trăiască viteaza mostră armată! MIHAI» SUFLETUL BASARABIEI Viaţa Basarabiei — Anul X — Nr. 6-7 — Iunie-Iulie 1941 Numărul acesta a fost tipărit, în bună parte, când s’a aflat marea veste a intrării în război pentru desrobirea Basarabiei, Bucovinei şi a fraţilor noştri de peste Nistru. In ultima pagină, totuşi, a putut intra emoţionanta 1 închinare steagurilor desrobitoare *, unde cărturarii pribegi ai revistei, care la Bucureşti REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Zl8 au păstrat aceeaşi conştiinţă a dreptăţii româneşti, ca şi in Chişinăul lor, fă- cându-şi deplin datoria, ne arată că şi in acest număr al revistei, ca şi in toate numerile de până acum « punem nu numai problema Basarabiei, dar şi a Ro- mânilor de peste Nistru, pe care noi Basarabenii nu i-am uitat niciodată şi pentru a căror incorporare in statul nostru naţional nu vom inceta să luptăm, până ce nu ne vom vedea Împreună». închinarea se termină cu aceste cuvinte: «In aşteptarea zilei fericite când ne vom putea intoarce pe meleagurile Basarabiei natale, unde să ne urmăm mai departe munca scrisului românesc, închinăm acest număr al Vieţii Basa- rabiei eroilor care cu sângele lor spală ruşinea neamului şi a Basarabiei ». Numărul de Iunie şi Iulie cuprinde o seamă de contribuţii interesante, studii şi lucrări de literatură, datorite scriitorilor şi cărturarilor basarabeni. Menţionăm articolul d-lui Profesor V. Harea despre Sufletul Basarabiei, unde sunt accentuate trăsăturile esenţiale ale psihologiei Moldovenilor de Răsă- rit: inteligenţă vie şi nuanţată, mai mult contemplativă; un puternic simţ moral, care îi face mai sinceri şi deci mai puţin adaptabili la orice împrejurare; o blân- deţe excesivă, care a putut fi totuşi o armă împotriva Ruşilor; înclinarea spre viaţa patriarhală, in care familia a avut rost hotărîtor, ea fiind timp de o sută de ani paznicul Românităţii; legarea de pământul obârşiei; hărnicia şi năzuinţa de a-şi înfrumuseţa căminul; în fine, religiozitate profundă şi, odată cu ea, acea curăţenie sufletească, ce face pe om să simtă prezenţa lui Dumnezeu în orice moment al vieţii. Despre influenţa religiei în căminul Basarabeanului, în gospodăria lui, găsim interesante observaţii şi în articolul d-lui Vasile I. Chicu, care explică unitatea morală a Românilor din Basarabia şi caracterul de puritate al bisericii lor, prima în ortodoxia românească, după cum a arătat şi Părintele Gala Galaction tot în această revistă. NISTRUL, RÂU ROMÂNESC Viaţa Basarabiei — Anul X — Nr. 6-7 — Iunie-Iulie 1941 In acelaşi număr al revistei, d. N. P. Smochină publică un documentat articol despre Românii de peste Nistru, iar d. Gh. Raşcu un articol intitulat Nistrul, râu românesc, amândouă deosebit de însemnate pentru cunoaşterea situaţiei istorice şi etnice a fraţilor noştri, care îşi vor realiza în curând destinul lor adevărat. D. N. P. Smochină ne arată că, până în această clipă a desrobirii, un sfert din neamul românesc se afla sub nefastul regim comunist, în urma ocupării Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a unei părţi din judeţul Dorohoi. Ocupân- du-se de Românii transnistrieni, autohtoni în ţinuturile lor ca şi ceilalţi Ro- mâni, d. Smochină înfăţişează fazele istoriei lor în legătură cu Principatul bo- lohovean, Ucraina lui Duca Vodă, Moldova Nouă şi Căzăcimea ucraineană. Subliniază conştiinţa naţională a Românilor de peste Nistru, amintindu-ne şi de transnistrianul Toma Jalbă. « A rămas clasică cuvântarea lui Toma Jalbă, ţăran transnistrian, care, la congresul soldaţilor basarabeni din zi—28 Oc- REVISTA REVISTELOR 219 tomvrie 1917 Ia Chişinău, cerând cu insistenţă realipirea Românilor transni- strieni, a spus între altele: « dacă voi, Românii basarabeni, ne veţi uita, atunci noi vom săpa albia Nistrului dincolo de pământul nostru. Căci mai bine să-şi schimbe râul mersul său, decât să rămânem noi, fraţii, despărţiţi unii de alţii I ». Nistrul este un râu românesc. BIBLIOTECILE ROMÂNEŞTI DIN ARDEALUL CEDAT Transilvania — Anul 72 — Nr. 1 — Martie 1941 D. Ion Muşlea aminteşte existenţa vechilor biblioteci româneşti din Transilvania, înainte de Unire, dovedind astfel netemeinicia afirmaţiilor ungureşti care se laudă mereu cu primatul cultural în oraşele transilvane. Reproducem următoarele pasaje: « Cele mai vechi din aceste focare de naţionalism şi de cultură româ- nească aparţineau bisericii şi institutelor de învăţământ sau studenţilor ace- stora. încă din veacul al XVIII-lea întâlnim o bibliotecă a Episcopiei Unite dela Oradea, întemeiată la 1775 şi ajungând cu timpul, la aproape 7000 de volume şi mai multe sute de manuscrise, dintre care multe din ale lui Şincai şi Clain. In acelaşi oraş, Şcoala normală unită avea o bibliotecă fondată prin 1848, care, înainte de războiul mondial, dispunea de peste trei mii de volume. Veche (din 1851) e şi biblioteca « Societăţii de lectură a Junimei române », despre care însă ne lipsesc date mai amănunţite. Prin anul 1913 mai ia fiinţă tot la Oradea şi o bibliotecă a teologilor uniţi, având la bază cărţile unei mult mai vechi «Societăţi bihorene Samuil Vulcan». Şi Clujul are un loc de frunte între oraşele cu vechi biblioteci româneşti: aceea a Societăţii «române de lectură» dată din 1861; a protopopiatului unit, de prin 1872, iar a « Scietăţii junimei Universitare Julia » (care avea şi un cabinet de lectură cu 13 ziare abonate), de prin 1873. Harnicii noştri stu- denţi clujeni mai întemeiază încă două biblioteci: una, mai veche, a « Socie- tăţii de lectură », alta a «Agenturei Astrei pentru tinerimea universitară », amintită prin anul 1913. Cam în aceeaşi vreme (1911) înfiinţează o bibliotecă Societatea soldaţilor români din Cluj. O bibliotecă de meseriaşi români avem şi la Bistriţa, în- temeiată încă pe la 1895 din iniţiativa unui tâmplar: Vasile Lungu. Vechi sunt şi bibliotecile Seminarului teologic din Gherla, (1860) — trecut în 1931 la Cluj — şi a profesorilor « Preparandiei » de acolo (1869). In acelaşi an ia fiinţă biblioteca studenţilor teologi, care numără peste o mie de opere româneşti în anul Unirei. Ceva mai nouă (1877) e biblioteca Reuniunei învăţătorilor uniţi din jurul Gherlei, urmaşe a unei mai vechi biblioteci a Casinei Române din Gherla. Cea mai bogată era însă biblioteca şcolilor din Năsăud, fondată la 1865, care, în anul 1913, număra peste 10.000 de volume. Şi învăţătorii sălăjeni aveau la Şimleu o bibliotecă, înfiinţată în 1870. Aici mai funcţiona, din anul 1890, şi o bibliotecă a Astrei. 220 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Asociaţiunea * maramureşană avea o bibliotecă la Sigket, încă de prin anul 1871 încheiem lista noastră cu biblioteca « Reuniunii preparandiloru din Ze- lahu » (Zalău), care, deşi elevi ai Şcolii normale de Stat (ungureşti), şi deşi numai 23 la număr, îşi înjghebaseră, de pe la 1871, o modestă bibliotecă, abonând şi vre-o şase reviste româneşti din Ardeal şi din ţară. Mai cunoscută şi mai veche e biblioteca elevilor dela gimnaziul catolic din Satu-Mare, în- fiinţată încă la 1859 şi distrusă de Unguri după cincisprezece ani. O biblio- tecă asemănătoare pare să fi existat, în jurul anilor 1881, şi la « archigimnazul catolic * din Cluj. S’ar putea crede că din cărţile acestor biblioteci nu citeau decât membrii lor: profesori, studenţi şi elevi, învăţători şi meseriaşi. Se ştie însă bine că ele constituiau centre de lumină şi naţionalism pentru toată românimea oraşelor respective, uneori chiar şi a satelor din împrejurime: la sodalii din Bistriţa, ceteau intelectualii români ai oraşului; din ale învăţătorilor, împrumutau cărţi şi preoţii; iar bibliotecile liceelor şi institutelor teologice puteau primi cu drept cuvânt numele de ♦ semi-publice *, cărţile lor ajungând cu uşurinţă şi în mâna părinţilor şi prietenilor tinerilor cetitori. E adevărat că o parte din bibliotecile amintite mai sus nu mai fiinţau, de sigur, la înfăptuirea Unirei. Dar cele care au reuşit să reziste până în 1919 şi-au sporit enorm numărul volumelor, adeseori dublându-1. In unele oraşe, care înainte nu cunoscuseră biblioteci româneşti, ele a prins viaţă: Târgu- Mureş, Dej, Baia-Mare, Mircurea-Ciuc, etc. * Şi putem să nu amintim încă odată Clujul ? Am lăsat acolo, în Biblioteca Universităţii, cea mai mare colecţie de cărţi româneşti apărute în Ardeal: mai multe zeci de mii de volume, adunate — să se ştie — cu bani şi trudă românească! ' Se cade să facem apoi amintire, măcar în trecere, alături de bibliotecile Oraşelor şi de acel-M x. e satelor, în special de cele înfiinţate de Astra, cari numai în 1912—ij trimisese 150 de biblioteci • despărţămintelor mai expuse din punct de vedere naţional: Gherla, Maramureş, Bihor şi Sătmar *... Dar bibliotecile — uneori impresionant de bogate, ajungând la peste 1000 de volume —ale atâtor umili ţărani de pe Câmpie sau din graniţa Năsăudului ? ». 76 DE ANI DELA NAŞTEREA LUI NICOLAE IORGA Vremea — Anul XIII — Nr, 65 — 15 Iunie 1941. Cu prilejul împlinirii a şaptezeci de ani dela naşterea lui Nicolae Iorga, revista Vremea a închinat un număr memoriei marelui cărturar şi patriot, pu- blicând fragmente din scrisul său şi bibliografia completă a operelor sale în- chinate istoriei naţionale. Articolele despre Iorga semnează d-nii: G. G. Mi- ronescu, Dr. C. Angelescu, Gheorghe Brătianu, Mihai Popovid, Dr. N. Lupu, Victor Slăvescu, Pan Halipa, Ion Pelivan, Octavian C. Tăslăuanu, D. R. Ioa- niţescu, filosofii şi scriitorii C.' Răduleseu-Motru, Ion Petrovid, Ion Simio- nescu, Liviu Rebreanu, Perpessicius, Ion Pillat, N. I. Herescu, Ionel Teodo- REVISTA REVISTELOR 221 reanu, R. Rosetti, Victor Eftimiu, Vladimir Donescu, Vasile Netea, C. Narly, M. Alexandrescu, Ion Codreanu, întrunindu-se astfel omagiile regiunilor ţării şi ale diferitelor categorii de oameni de ştiinţă, scriitori şi politicieni, care, dincolo de perspectivele şi preocupările lor proprii, au înţeles unicitatea lui Nicolae Iorga, culme a spiritului românesc. < Moartea-i tragică: o apoteoză pentru el; un memento dureros pentru neamul nostru... Dea Dumnezeu ca citirea scrierilor lui să nu se prefacă, mai târziu, într’o mustrare profetică» scrie d. C. Rădulescu-Motru. Foarte interesante şi caracteristice, pentru definirea personalităţii cărtu- rarului de neînlocuit, amintirile d-lui Barbu Theodorescu din articolul «In umbra lui Nicolae Iorga*, unde se restabilesc multe adevăruri mai ales cu privire la perioada când marele patriot a fost prim-ministru. Nespus de semnificativă şi emoţionantă declaraţia pe care Nicolae Iorga i-a făcut-o d-lui B. Theodorescu, în noaptea când devenise prim-ministru: < Oprindu-se din lucru, îmi spune cu tristeţe, mai mult vorbindu-şi sie-şi, textual: < Acum mi se dă ţara, la şaizeci de ani I Ce n’aş fi putut face în 1908— 1918 când toată ţara era cu mine; când erau alte împrejurări, când puteam ră- sturna o lume întreagă... Nu simt cum aş putea îmbătrâni, dar acum mi se dă putinţa să conduc ţara ? *. NEPIERITORUL NICOLAE IORGA Ţara — Anul I — Nr. 29 — 18 Mai 1941 Ziarul Ţara, care apare la Sibiu, sub direcţiunea d-lui Grigore Popa, publică un articol « Nepieritorul Nicolae Iorga *, semnat de d. Virgil I. Mănescu. Cităm următoarele părţi: « I-a fost hărăzit lui Nicolae Iorga să fie unul dintre acei oameni provi- denţiali, care prin darul uriaşei lor personalităţi sguduesc conştiinţa unui popor întreg, îi trezesc la viaţă virtuţile şi îl înflăcărează într’o irezistibilă chemare. O atare personalitate poate reabilita un popor sau poate umple un gol întreg al istoriei sale. Nicolae Iorga este unul din eroii morali care ne-au strigat cântecul de redeşteptare la o viaţă nouă: viaţa intensă a poten- ţelor noastre spirituale, a căror admirabilă quintesenţă a fost. El a scris, astfel, o pagină de strălucită istorie românească şi viitorul îi va rosti numele cu o tresărire de legitimă mândrie. Ultimii patruzeci de ani au fost dominaţi de marea sa figură. A avut el şi am avut şi noi norocul să trăiască în epoca frământată, dar plină de strălucirea biruinţei, a războiului întregitor. Epoca de răspuns a isto- riei noastre; răspuns ferm şi magnific unui întreg trecut de vicisitudini şi sufe- rinţe. Anii dinaintea războiului i-au cunoscut activitatea sa neobosită pentru trezirea la viaţă şi la luptă a sentimentului naţional. Răscolitoarea sa perso- nalitate şi fulgerul verbului său a înflăcărat toate generaţiile, a contopit toate sufletele, le-a dăruit tăria iureşului final şi victorios. Părea clădit din glie românească şi din tradiţia sfântă a iubirii de Neam şi Ţară. A involburat sufletul poporului întreg, a ridicat frunţile şi a dat glas de tunet visului, întărit în tainiţele inimei. A fost sâmburele de foc şi de simţire al clocotului 222 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unanim, făuritor de istorie şi dăltuitor de biruinţă. In vulcanul credinţelor lui, mărturisite cu impetuozitate, şi-au călit tăria convingerilor şi a faptei, toate voinţele de mai bine, toate inimile româneşti. Se adunaseră, parcă, in sufletul şi in convingerea acestui om providenţial, glasurile şi vrerile unui trecut întreg; părea că vorbeşte, prin el, sufletul stră- vechiu, sufletul rezistenţelor şi mândriilor româneşti din toate vremurile. Puteam fi o ţară mică, dar eram un popor mare prin sufletul nostru, prin lupta şi dârza noastră rezistenţă. Găseam in trecutul şi în simţirea noastră caractere proprii de o valoare morală temeinică, ce ne dădea dreptul ca viaţa noastră să fie românească şi numai românească, ca drumul renaşterii noastre să ne fie propriu şi scuturat de orice alte influenţe şi predominări străine. Poporului cu drepturi istorice necontestate trebuia să i se facă dreptate; să fie lăsat să lupte pentru dreptatea sa şi pentru realizarea visului de unire al tuturor Românilor. A dăruit acestui neam toată truda muncii şi toată înflăcărarea credinţelor lui. O operă istorică de minuţioasă cercetare şi cuprinzătoare sinteză, gându- rile sale luminoase, directivele sănătoase, date literaturii, formarea de gene- raţii întregi crescute în dragostea de tot ce este românesc şi tot ce este gând, exemplul unei onestităţi rectilinii, modelul unei dârzenii bătrân românească şi a unei demnităţi impresionante, ni le-a lăsat Nicolae Iorga. Ne-a mai lăsat amintirea mândriei nemuritoare prilejuită de succesele şi triumfurile lui, precum şi porunca de foc a convingerilor întru biruinţă, rostite cu glas de profet în clipele de amarnică îndoială. Da, Nicolae Iorga a fost un apostol al Neamului. Un apostol al dreptu- rilor şi al mândriei noastre. Viaţa i-a fost — cum el însuşi spune despre dascălul dela Avrig — o faptă. Dar a fost şi mai mult: o pildă. Şi se cuvine ca această pildă ce ne-a lăsat-o ca o preţioasă moştenire, să fie trăită de generaţiile tinere, înflăcărate odinioară de tăria credinţelor lui, ca singura posibilitate de a avea o ţară mare şi puternică. Să trăim clipele de puternică unitate, de dârză credinţă şi de nestrămutată hotărîre întru cele ce sunt datoria ceasului de faţă. Geniul românesc al lui Nicolae Iorga trăieşte în pagina de strălucită istorie ce a încrestat-o viaţa lui şi în asemenea neclintiri de pe linia destinului nostru. Trăieşte azi şi va trăi mâine. Căci se va fi stins de mult, în cronica Neamului, svonul vremelnicilor patimi şi tot mai luminoasă se va impune gloria nepieritorului Nicolae Iorga ». TOATE NUVELELE ISTORICE ALE LUI ASACHI SUNT INFLUEN- ŢATE DE CRONICARII MOLDOVENI Convorbiri Literare — Anul LXXIV — Nr. 5-6 — Mai-Iunie 1941 Referindu-se la studiul d-lui P. V. Haneş, care preceda ediţia din 1915 a nuvelelor istorice, ale lui Gheorghe Asachi şi în care editorul afirma că nuve- lele istorice dinainte de 1852, « Ruxandra Doamna *, < Svidrighelo » şi * Elena Moldovei » nu au nimic din Ureche şi Miron Costin, cronicarii aceştia nefiind REVISTA REVISTELOR «3 încă publicaţi, contrar nuvelelor scrise după această dată, când au fost tipă- riţi cronicarii, — d. Ion Chiriuc caută să dovedească în articolul său * Trei nuvele istorice de Asachi şi cronicarii moldoveni * că Asachi a suferit în toate nuvelele sale istorice, deci şi în acelea de înainte de 1852, influenţa cronicilor * cu deosebirea că acele ale căror subiecte se referă exclusiv la evenimentele petrecute la noi şi în trecutul nostru şi care evenimente se găsesc povestite în cronicile noastre, în aceste nuvele Asachi urmează în de aproape pe cro- nicari... în celelalte însă evenimentele sunt străine (şi) Asachi utilizează izvoare streine *. La această concluzie ajunge autorul după prezentarea unor argumente şi citate paralele din cronicari şi nuvelist. De altfel, încă din 1829, Asachi cerea în Albina Românească utilizarea epocilor strălucite din istoria Moldovei pentru a fi mai bine cunoscute, ceea ce va cere în 1840, la Dacia Literară, şi Kogălniceanu, inspirat de romantismul german şi francez. ROMANII NE-AU VINDECAT DE BARBARIE Luceafărul — Anul I — Nr. 3 — Iunie 1941. Discutând în articolul « Et nos barbari » despre o anumită < fugă în trecut», adusă la actualitate de polemica privind tracismul nostru, d. Mihai Beniuc face următoarele consideraţiuni: < Imperiul roman a transformat şi asimilat tot ce n’a fost indigest în lumea barbară cucerită. Ce-a transformat şi în ce, este însă operă romană. Tot res- pectul pentru materia primă, dar pentru operă dragoste neţărmurită. Iar noi Românii suntem parte integrantă din această operă romană şi ar fi păcatul nostru cel mai greu, dacă n’am şti preţui acest lucru. * Romanii ne-au vindecat de barbarie şi ne-au imprimat de-a-pururi sensul fiinţei lor: tendinţa spre cultură şi umanitate. Dacii au pierit vitejeşte în faţa vitejilor romani. Dacii au pierit, dar sângele roman a dat aici roadă, iar azi suntem unul din cele mai numeroase popoare romanice. Şi oricât ne-am strădui să fim altceva, nu vom reuşi. * Dacă Germanii de azi se laudă cu virtuţile străgermane, dacă Ungurii se mândresc cu sângele turanic ce le înnobilează vinele, au dreptul s’o facă ca des- cendenţi direcţi. Dar noi Românii descindem direct din Romani şi numai co- lateral ne putem lăuda cu obscure origini neverificate viabile prin proba de foc a spiritului roman. Iar a ne lega prea mult de înaintaşii noştri colaterali şi indirecţi, e periculos, pentru că la un moment dat ar trebui să ne căutăm străbunii în maimuţele căţărate prin arborii pădurilor din lava. De aceea e mai bine să rămânem ceea ce evident suntem. Poporul nostru îşi mai amin- teşte încă de Trăian şi de Ler, iar de numit el însuşi nu s’a numit vre-odată altceva decât român, adică romanus, nici n’a putut vre-odată să se înţeleagă la el acasă în altă limbă decât cea romanică. Dacă-i vorba să ne mobilizăm stră- bunii, să-i invocăm atunci pe cei reali, pe cei care au pus temeliile civilizatorii ale Daciei şi ale lumii întregi. înainte de ei n’am existat, iar a chema spiritele străbune de dincolo de ei, înseamnă a striga în pustiu ». NO TE .A.cum, când neamul nostru are parte de marea şi dreapta fericire de a-şi vedea iarăşi in acelaşi Stat, al lui şi care trebue să-l cuprindă întreg, ţinuturile răpite prin forţă şi viclenie, acea Basarabie credincioasă şi dar- nică şi acea Bucovină de Nord, mân- dră şi vajnică, acum când Chişinăul şi Cernăuţii sunt iarăşi ai noştri, aşa cum au fost atâtea veacuri, se cuvine ca elitele spiritului să se întrebe în privinţa datoriei ce o au faţă de aceste regiuni. Oştirea şi-a îndeplinit falnic şi de- plin datoria, jertfindu-se, luptând, re- zistând, plănuind, aşa cum era în misiunea ei să facă o oştire călăuzită de idealul superior şi unic al adevă- ratului naţionalism, temei de dreptate şi nobleţe constructivă faţă de toţi oamenii şi de toate timpurile. Recu- noştinţa noastră nu poate adăoga nimic gloriei ei, aşa cum niciodată îndepli- nirea datoriei nu şi-a făcut sprijin din gândul la răsplată. Dar după ce armata îşi va fi încheiat misiunea — alături de organizatorii vieţii politice, sociale şi economice, cărturarii vor trebui să-şi dea şi ei contribuţia la refacerea acestor regiuni cotropite şi terorizate de exponenţii unui crez neomenos şi barbar, care au negat spiritului orice drepturi pentru a nu le da nici măcar trupului — doctrina lor materialistă şi metodele lor pă- gâne încercând să nimicească ceea ce mii de ani de cultură şi civilizaţie întăriseră deplin. In numele spiritului, care niciodată nu poate fi înfrânt, chiar dacă uneori i se pune la încercare tăria, elitele gândului şi ale artei vor purcede în Basarabia şi Bucovina la opera ce le-a fost întreruptă în cele douăsprezece luni nefaste, făcându-şi cu mai multă convingere şi mai înflăcărată devo- ţiune datoria de ridicare a nivelului cultural şi de însufleţire românească. Acum când ştim cât de dureroasă şi plină de mustrări a fost pierderea vremelnică a acestor regiuni româ- neşti, vom şti şi mai bine cum să procedăm şi cum să ne jertfim pentru înălţarea spirituală a acelor locuri, unde nu totdeauna am putut duce tot ce trebuia şi de unde nu am cules toată rodnicia posibilă. Intelectualii- scriitori n’au rămas niciodată departe de nevoile şi durerile acestor regiuni, dar uneori nu au putut în deajuns in- terveni, pentru ridicarea lor cultu- rală. Se făcuse mult, chiar dacă se putea face şi mai mult. Regimul so- vietic, a cărui amintire va rămâne pentru tot ce este om şi Român ca o arătare a iadului, a nimicit în parte opera realizată după celălalt război, astfel că misiunea cărturarilor va fi şi mai amplă, şi mai imperioasă pentru a se ajunge la ceea ce a fost şi la mai NOTE 225 mult. Pe deasupra, vom avea de acum încolo şi grija fraţilor transnistrieni, pentru a căror desrobire încă luptă oştile glorioase ale Generalului Ion Antonescu, Transnistrienii care nu ne-au uitat niciodată şi pentru care am putut face atât de puţin în trecut. In anul de restrişte, cărturarii ba- sarabeni şi bucovineni, împreună cu ceilalţi, au depus în ţara liberă o ac- tivitate care îi cinsteşte, păstrând vie conştiinţa regiunii lor şi solidaritatea firească şi dreaptă cu destinul nea- mului întreg. Cărturarii din ţara li- beră nu şi-au uitat nici o clipă fraţii subjugaţi de comunişti, aşa cum ei nu uită nici pe fraţii lor de sub stă- pânirea maghiară. Acum, însă, da- torită glorioasei noastre armate şi ma- rilor noştri aliaţi, cărturarii vor putea să-şi îndeplinească misiunea în re- giunile redobândite. Dela învăţătorul şi preotul de ţară până la poet şi filosof, dela artist până la sociolog şi economist, cu toţii vom trebui să lucrăm din răsputeri pentru refacerea şi depăşirea spirituală a Ba- sarabiei şi Bucovinei, pentru rodnicia comuniunii cu fraţii transnistrieni, suferinţele prin care am trecut fiin- du-ne cel mai aspru, dar şi cel mai luminos povăţuitor. R. In Biblioteca Revistei Istorice Ro- mâne, de sub conducerea d-lui prof. C. C. Giurescu, a apărut studiul d-lui Simion Mehedinţi, Ce este Transil- vania? (Bucureşti, 1940). Poate ni- meni altul decât un etnograf cu înde- lungată experienţă a problemelor ţării şi poporului românesc nu era mai în- drituit să pună şi să expună multila- teral această chestiune: ce reprezintă Transilvania în cadrul spaţiului ro- mânesc. Trebue să precizăm că sub denu- mirea « Transilvania » este considerată în acest studiu numai cetatea închisă între Carpaţi, fără regiunile periferice ale Crişanei şi Banatului. Prin pu- nerea chestiunii în acest fel se face o precizare importantă din punct de vedere geopolitic: Banatul şi Crişana stau în acelaşi raport cu Transilvania ca şi Muntenia şi Moldova: sunt, faţă de platou, regiuni laterale cu aceeaşi economie complimentară. Pri- vită astfel, Transilvania constitue mie- zul spaţiului românesc, şi această con- statare o pune în lumină studiul d-lui Mehedinţi. Carpaţii n’au constituit niciodată o graniţă în calea schimbu- rilor de orice fel. Dimpotrivă, se poate spune că munţii au contribuit la menţinerea unităţii neamului ro- mânesc, prin păşunile de vară pe care le ofereau păstorilor veniţi din regiunile de câmpie înconjurătoare; a avut astfel loc fenomenul de transhu- manţă, mult considerat, mai ales de linguişti, — un fenomen de continuă şi intensă circulaţie între regiunea cen- trală şi cele periferice, «... din evul mediu şi până azi, nenumărate do- cumente ne arată că oierii din Tran- silvania păşteau turmele lor nu numai în munţii dimprejurul podişului, dar se coborau în Muntenia şi Moldova, pentru a ierna în lunca largă a Du- nării, bogată în sălcet, şi chiar mai departe, spre Crimeea şi în stepa dela nordul Mării Negre » (p. 34). Voi adăuga o mărturie din cele mai multe, culeasă, ca să spunem aşa, la faţa lo- cului, într’un text folkloric din So- veja (Putna): « Oi la noi veneau din toată Transilvania. La Sfântul Gheor- ghe se ridica din bălţile Prutului, de prin Dobrogea, din Basarabia, în Transilvania » (I. Diaconu, în Ethnos, I, 1, p. 215). 15 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aspectul economic al unităţii dintre Transilvania şi celelalte ţinuturi ale ţării este scos în relief de d. Mehe- dinţi. Diversitatea de produse ale so- lului şi subsolului a duş la o circu- laţie intensă a bunurilor, potrivit prin- cipiului vaselor comunicante. Eco- nomia Transilvaniei şi a regiunilor laterale se completează astfel reciproc. D. I. Nistor, Handcl tind Wandel im Moldau bis zum Ende des 16. Jahr- hundert, Cernăuţi, 1912, scria această frază rezumativă despre economia ora- şelor comerciale săseşti: « aceste oraşe îşi acopereau în Moldova o mare parte din necesităţile lor de materii prime, atât pentru consum, cât şi pentru prelucrare » (pp. 1—2). Aşa dar legăturile economice sunt din tot timpul. După 1918, când unitatea politică s’a suprapus peste cea eco- nomică, favorizând-o, am asistat la o adevărată înflorire. «Renaşterea eco- nomică a Transilvaniei, după ce şi-a eăpătat rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc, e dovada cea mai lămurită că provincia din mijlocul ţării formează o unitate organică cu restul Statului român » (p. 41). Cir- culaţia bunurilor a atras după sine in- tense schimburi etnice şi culturale, menţinând unitatea românismului; acesată unitate nu-şi găseşte pereche în Occident, unde nu se află nici o ţară cu atâta simetrie geografică şi unde diversitatea naturală a adus şi fărâmiţarea etnică. Că Transilvania alcătueşte într’a- devăr o « unitate organică » cu restul spaţiului românesc, ne-o arată d. Me- hedinţi invocând şi argumentul lin- guistic. Dacă ţinutul de dincolo de munţi ar fi fost separat, în decursul timpului, de regiunile laterale, ne-am aştepta să găsim în acest ţinut vor- bindu-se un dialect deosebit. Dar ab- senţa unui astfel de dialect este o limpede probă de contrariu; dacoro- mâna cunoaşte numai două diviziuni: graiul muntenesc şi cel moldovenesc, Ardealul împărţindu-se între aceste două graiuri (v. I. Iordan, Graiul put- nean, în Ethnos, I, 1, p. 90 şi urm.). Cartea d-lui S. Mehedinţi, expu- nând cu claritate, conciziune şi docu- mentare ştiinţifică toate aceste fapte, constitue o operă de cea mai mare importanţă în dovedirea şi justificarea drepturilor româneşti asupra Tran- silvaniei, într’un moment când se pare că anumite opinii s’au îndoit de aceste drepturi. Cu atât mai bine venită este publicarea cărţii şi în versiunile germană şi italiană. C. Racoviţă Problema lui Zalmoxis, zeul Geţi- lor încrezători în nemurire, spre deose- bire de alte triburi trace, deşi nu faţă de toate, cum nici faţă de Pythagora, de Orfici şi de Egipteni, care şi ei au crezut în nemurirea sufletului, este ştiinţific discutată în numărul al doi- lea al revistei de studii religioase Zal- moxis, publicată sub direcţia d-lui Mircea Eliade. Numărul pe 1939 al acestei publicaţii cu colaborări ilu- stre, scrise în limbile de circulaţie mondială, a apărut nu de mult, şi în el găsim două studii desvoltate de- spre zeul Geţilor, datorite profeso- rului dela Bonn, Cari Clemen şi d-lui Ion Coman. Tezele acestor studii sunt diferite şi chiar opuse, căci pe când savantul german vede în Zalmoxis un fel de zeu al naturii, cu multe trăsături vegetale şi animale, deci un Dionysos traco- get, cercetătorul român, bazându-se pe aceleaşi texte istorice şi filosofice, lăsate mai cu seamă de Greci şi în NOTE 227 primul rând de Herodot, desprinde mai ales evoluţia spiritualistă a pre- zenţei celui jumătate-om, jumătate- zeu, căutând să respingă sau să mic- şoreze înrâurirea lui Pythagora şi să-l înfăţişeze ca pe un om excepţional, care cu timpul a devenit zeu, pier- zându-şi caracterul chtonian şi do- bândind treptat o natură spirituală şi cerească. Rege şi mare preot, retrăgându-se apoi pe muntele Kogaionon, pentru a fi doar sfătuitorul regelui şi dătător de legi, îndeplinind funcţia religioasă de a apropia de Dumnezeu pe Geţi, Zalmoxis-omul a căpătat aureola dum- nezeiască, fiind în cele din urmă su- prapus vechiului zeu, ajungând zeul înălţimilor, al cerurilor şi al spiritului. Cultul său, la început sângeros şi sălbatic, s’a spiritualizat cu vremea, pregătind pe Daco-Geţi pentru a primi mai târziu creştinismul. Aceasta este teza d-lui Ion Coman, întemeiată pe textele cunoscute, cum şi pe o seamă de comparaţii cu alte procese similare, autorul dovedind o temeinică putere de deducţie în spe- culaţiile sale ştiinţifice, care ar trebui mai bine cunoscute pentru ca acei care vor cu de-a-sila să ne pironească în îndepărtatul trecut get să ştie şi ei că şi la Geţi a fost o evoluţie spirituală, un proces de înnobilare, prin care s’a făcut trecerea dela săl- băticie la un cult al spiritului, cultul final al mult prea năzuitului zeu pre- ţuind metode şi valori pe care în Creştinism le găsim mult mai evo- luate şi mai sistematic închegate. D. Ion Coman accentuează pe ce cale se putea ajunge cu adevărat la Zalmoxis: prin rugăciune, prin me- ditaţie, prin ofrande de lapte şi miere, prin dreptate şi, mai ales, printr’o viaţă sobră şi vegetariană. Deci a fi aproape de spiritul traco-get nu în- seamnă a renunţa la Creştinism, la meditaţie şi justiţie, ci dimpotrivă. Iar a te solidariza cu Zalmoxis nu în- seamnă a te depărta de Christos, ci doar a vedea cu mândrie cum, în Zal- moxis, Geţii au prevestit pe Christos. Astfel, vedem noi, tâlcul cercetă- rilor ştiinţifice făcute de d. Ion Coman,. care, după Pârvan şi alţi înaintaşi ilu- ştri, a căutat să descifreze amplu şi, adesea convingător natura şi evoluţia spiritualităţii traco-gete, pe care greşit iubitorii de barbarie o socotesc bar- bară, luând în seamă doar începutu- rile telurice ale credinţei, care cu se- colele s’a apropiat de ceruri şi de nemurire, iar iubitorii de dreptate, nobleţe umană şi spiritualitate pură o ignorează, neştiind evoluţia-i vesti- toare de creştinism. Din studiul savantului german Cle- men, care ca şi Kazarov şi Rose, vede în zeul traco-get o divinitate a naturii, se cade să reţinem leit-motivul că Zalmoxis se arată şi ca un zeu al vege- taţiei şi al rodniciei pământului, com- pletând această caracteristică cu aceea desvoltată în studiul d-lui Coman. Intre dărnicia pământului şi che- marea cerului, între o viaţă de muncă şi aşteptarea nemuririi, se află în- tregul sens al existenţei strămoşilor noştri, sens pe care Roma l-a întărit pentru cele pământeşti, iar Creşti- nismul pentru cele ale sufletului, astfel constituindu-se dimensiunile de- finitive ale realităţii româneşti. Petru Comamescu S’au făcut şi se fac multiple cer- cetări folklorice, sub toate aspectele acestei producţii. De obicei însă ma- nifestările spiritului popular sunt pri- vite static, sub unghiul contempora- 15* 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE neităţii. Prea puţine cercetări adân- cesc problema şi sub aspectul evo- lutiv, pentru a desprinde imaginea folklorului din trecutul nostru. E ade- vărat că sunt prea reduse mijloacele de investigaţie şi nici nu ne aşteptăm să găsim prea mari diferenţe între epoca veche şi cea nouă; cu toate acestea este important a culege şi in- terpreta măcar cât de puţinele măr- turii, directe sau indirecte, ce le pu- tem descoperi. Căci de problema pro- ducţiei şi manifestărilor spirituale po- pulare este strâns legată o problemă de vaste proporţii şi mult discutată: problema specificului naţional. Nu- mai cercetarea istorică ne poate de- monstra formarea, în anumite con- diţiuni, a acestui specific şi evoluţia lui ulterioară, strâns legată de perma- nenţa sau variabilitatea condiţiunilor respective. Un izvor de prim ordin pentru cu- noaşterea obiceiurilor şi folklorului din trecut îl constitue cărţile şi ma- nuscrisele de largă răspândire în stra- turile mijlocii ale poporului: cărţile populare. Multe din ele, deşi influen- ţate de literaturi streine sau chiar venite de-a-dreptul de peste Dunăre, ne oferă materialul căutat, cum a arătat d. N. Cartojan, în fundamen- tala sa operă. Pe această linie este demnă de o atenţie deosebită activitatea d-lui Dan Simonescu. După Literatura româ- nească de ceremonial (tratând despre ceremonialul protocolar), d-sa a pu- blicat acum Oraţiile domneşti în săr- bători şi la nunţi (extras din Cercetări literare, IV, Bucureşti, 1941). Este studiat în această publicaţie un ma- nuscris din secolul al XVIII-lea conţi- nând 14 oraţii (cuvântări) ce se ro- steau la curtea domnească la diverse ocaziuni, «Manuscriptul e singurul cunoscut până acum, care surprinde modele de oraţii protocolare de săr- bători, dar în acelaşi timp şi modele de oraţii populare, ambele în între- buinţare la curţile noastre domneşti ► (p. 28). D. Simonescu scoate în re- lief cu deosebire constatarea, care ne interesează în special, că obiceiurile de zile mari sunt aceleaşi la curţile boiereşti ca şi la ţărani: * ...Domnii noştri au fost păstrătorii cu sfinţenie ai vechilor obiceiuri populare, pe care le-au primit în ceremonialul şi pro- tocolul curţilor domneşti » (p. 40). Studiul acesta, însoţit, în anexă, de textul manuscrisului analizat şi de consideraţii preţioase cu privire la limbă, este un efort demn de relevat pe calea adâncirii cercetărilor de et- nografie şi folklor în trecut. Pe dea- supra ne aduce date inedite asupra logofătului Ştefan Văcărescu, tatăl poetului Ienăchiţă, arătându-1 sub as- pectul literatului. C. Racoviţă (Concepţia etnici tăţii româneşti, care vede în sat şi în ţărănime nu nu- mai izvorul energiei ţării, dar şi sensul istoriei ei, se găseşte formulată în li- niile-i esenţiale în noua carte a d-lui Anton Balotă, Satul, izvor de viaţă românească, pe care am putea-o so- coti drept una din cele mai înflăcărate pledoarii ţărăniste până şi în cultură, dacă n’ar fi vorba acolo şi de ierarhia valorilor şi nu s’ar recunoaşte anumite limite. Partea în care autorul descrie, ex- plică şi defineşte ceea ce a fost şi este satul nostru, ne pare cu totul remar- cabilă. Argumentaţia strânsă şi bine condusă, bazată pe o bună cunoaştere a istoriei şi realităţilor sociale şi eco- nomice, valorifică un sat desprins din viaţa pământului, închegat din nu- NOTE 229 clee familiale, care pornesc dela ace- laşi strămoş şi unde autoritatea, drep- tatea şi gospodăria ţin seamă de eredi- tate, dar şi de vrednicia omului, re- cunoscând o anumită ierarhie. Vita- litatea satului trac s’a supus spiritului de ordine şi disciplină aristocratică al Romei. Alegerea şefilor, în trecutul românesc, s’a făcut pe baza eredităţii, împăcată cu alegerea celui mai demn de a exercita conducerea. Astfel acest sat «nucleu familiar, individualist din punct de vedere al proprietăţii, ari- stocratic prin selecţia valorilor, singur hotărîtor în conducerea sa şi în îm- părţirea dreptăţii, celulă completă din punct de vedere ostăşesc * a fost şi o unitate economică de sine stătătoare şi tot el «a putut dărui Statului forţa militară, bogăţia, elitele, conştiinţa et- nică, dar pentru tot ceea ce a necesitat formele unei vieţi superioare de Stat noul organism a trebuit să caute la vecini ». In schimb, cu totul discutabilă ne pare partea în care d. Anton Balotă judecă evoluţia de mai târziu a Sta- telor româneşti, în care satul nu a mai putut fi singura realitate hotărî- toare. D-sa nu ia în seamă decât as- pectele neprielnice ale înrâuririlor bi- zantină, slavonă, grecească şi occiden- tală, şi chiar din creştinism nu pre- ţueşte decât forma modestă a bisericii de ţară. Pentru d-sa este înstreinare până şi organizarea administrativă a Statelor, desăvârşită sub Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. Desvoltarea culturii voevodale, în- ceputurile burgheziei, rolul precum- pănitor al celor două Principate în faţa lumii creştine nu sunt valorifi- cate în perspectiva aceasta exagerat rurală, care nu vrea să ţină seamă de evoluţie, de interacţiunea firească a popoarelor şi Statelor, precum nici de formele complexe ale vieţii unui Stat, în care satul rămâne izvorul, dar nu poate fi singurul călăuzitor al va- lorilor şi idealurilor, pe care i le dă spiritul universal al istoriei. De sigur nu toate formele sociale şi nu toate valorile morale şi ştiinţifice se potrivesc cu firea şi condiţiile de existenţă ale unui neam, dar în istoria noastră s’a realizat adesea o sinteză mândră, tocmai datorită unor in- fluenţe şi inspiraţii pe care neamul nostru le-a asimilat şi dospit. Potrivit tezei d-lui Balotă, diver- genţa între etnic şi social, între ceea ce este românesc şi ceea ce este străin începe aproape dela fiinţarea Princi- patelor, deci odată cu intrarea nea- mului nostru în viaţa statală şi în istoria universală. Iar dacă respingem rostul spiritualităţii bizantine, slavone, iar mai târziu occidentale, rămânem la viaţa sătească dinaintea întemeierii Principatelor, aşa cum în artă am ră- mâne la frumoasa, dar simpla artă casnică şi la casele de ţară; în so- cial la ţăranii şi boierii de ţară; în eco- nomic la formele primitive ale pă- storitului şi gospodăriei închise, au- tarhice; iar în materie de civizaţie la o ţară fără căi de comunicaţii şi doar cu câteva târguri, care nu au ajuns încă oraşe. Opera creatoare şi complexă a voevozilor, evoluţia cul- turii etnice către formele superioare, desvoltarea gândirii şi a artei, a teh- nicei şi comerţului, rostul oraşului, care nu a fost numai un rău, ci şi locul de inspirare şi manifestare a atâtor minţi creatoare, — toate ace'» stea par de prisos în perspectiva ţără- nistă şi mult prea modestă a acestu1 istoric şi sociolog, care, dacă ştie să privească temeinic şi profund dinăun- trul lumii şi trecutului nostru, nu ţine suficient seama de cauzele şi condi- 23° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE (iile externe, de interacţiunea socială, de rostul influenţelor din afară, care nu toate au fost nefaste şi nu toate ne-au înstrăinat, ci unele din ele ne-au dat, dimpotrivă, putinţa de a ne ma- nifesta superior şi a ne impune în ochii lumii înaintate. Faţă de cei care condamnă revo- luţia dela 1848, d. Balotă ocupă o po- ziţie mai radicală. înstrăinarea d-sa nu o vede începând dela 1848, ci în multe privinţi chiar dela fundarea Principatelor, dorind parcă, prin mij- locirea lui Tudor Vladimirescu, Băl- cescu, Kogălniceanu, Eminescu şi N. Iorga, cel dela Semănătorul, să se con- tinue viaţa de acum şapte sute de ani, cerând totodată prea mult şi prea puţin, fiind totodată prea pretenţios şi prea modest. Remarcabil, când în- ţelege românismul la izvorul lui curat şi energic, d. Balotă nu acceptă con- fluenţele, scăderile şi revărsările — creându-şi, în ciuda ştiinţei sale, o poziţie de mistică şi aridă sihăstrie la obârşia profundelor începuturi. Petru Comarnescu I^.evista vieneză Nation und Staat, care se ocupă exclusiv cu problema naţionalităţilor în Europa, publică în numărul ei pe Decemvrie 1940 (ca- ietul 3) un foarte semnificativ articol al d-lui N. H. Hockl asupra situaţiei actuale a Şvabilor sătmăreni. Autorul expune, fireşte, tendinţa de maghiari- zare dinaintea războiului din 1914, observând îndată că acest pericol a putut fi înlăturat pe timpul stăpânirii româneşti, care a avut o altă atitudine. D. Hockl scrie textual: « In nici un ţinut al spaţiului carpatic, în cursul ultimelor veacuri, nu s’a pierdut atât sânge german ca aici ». Comparând re- censământul din 1910 cu cel româ- nesc din 1930 se ivise diferenţe ca- tastrofale de cifre, care nu pot fi puse pe seama înmulţirii în ultimii 20 de ani ai populaţiei. De pildă, la Tezem cifra maghiară din 1910 este: 10 Germani şi 1953 Unguri, pe când cifra română arată în 1930: 1379 Germani şi 50 Unguri; la Maitingen, cifra ma- ghiară în 1910 este: nici un German şi 1933 Unguri, cea românească în 1930: 1670 Germani şi 24 Unguri. In vara lui 1939, un recensământ german a putut identifica în ţinut 54.500 Ger- mani, dintre care însă numai 30.000 stăpâneau limba germană. Opera de regăsire a naţionalităţii s’a produs — recunoaşte autorul — sub regimul ro- mânesc. Până în 1940 s’au putut în- fiinţa şcoale în 25 sate, cu un efectiv de 2800 copii, cu 24 învăţători, şi a început să se formeze o pătură de conducători intelectuali, inexistente sub Unguri. Autorul arată mai de- parte cum după arbitrajul dela Viena, noi simptome de maghiarizare s’au şi ivit, ce au dus până la acte de teroare chiar (pag. 90). Concluzia vine dela sine: «La Satu Mare, germanismul, în ciuda tratatului dela Viena, are de luat în consideraţie acum posibilităţi de viaţă cu mult mai grele decât pe vremea Românilor ». Se recunoaşte astfel încă odată su- perioritatea tratamentului românesc faţă de minorităţi. Al. Dima D. K. Metlendorf semnează în re- vista Volk im Osten, (anul II, nr. 3/4, 1941) articolul Ungarns neueste Schul- ordnung, care cuprinde câteva date şi fapte foarte semnificative pentru în- văţământul de toate gradele din Un- garia. Se ştie că la 1 Februarie 1941, educaţia tineretului * minoritar * din NOTE 231 Ungaria a fost schimbată din nou, printr’o ordonanţă ministerială. Au- torul articolului foloseşte acest prilej pentru a expune toate schimbările prin care a trecut învăţământul « mi- noritar » dela 1868,—anul promul- gării vestitei legi a naţionalităţilor, — până astăzi. După un paragraf al acestei legi fiecare naţiune putea să-şi întrebuin- ţeze limba pentru educaţia tineretului ei. In şcolile Statului limba de pre- dare trebuia să fie hotărîtă de Mini- strul educaţiunii; în şcolile confesio- nale acest drept îl avea biserica. In anul şcolar 1868/69 situaţia şcolilor germane era mulţumitoare, fiind în număr de 1260. Prin legile aduse de Apponyi şi o mulţime de alte dispo- ziţiuni numărul lor scade până, în 1914, la 474. Autorul aminteşte apoi cum, după 1919, şi Ungaria a fost silită să pri- mească regimul privitor la protecţiu- nea minorităţilor. In 1923, s’au creat trei categorii de şcoli. Alegerea uneia din ele depindea de «voinţa părin- ţilor * (Willensăusserung der Eltern) şi nu mai era hotărîtă de Ministru, sau de organizaţiuni confesionale, ca mai înainte. Prin acest sistem Ministrul s’a eliberat de orice răspundere, iar «voinţa părinţilor » a fost lăsată în grija autorităţilor locale, care au ştiut să impună prin ameninţări categoria de şcoală « recomandată * de guvern. Rezultatul practic a fost un nou regres al învăţământului german în Ungaria. In 1935, s’au desfiinţat şi cele trei categorii şcolare şi s’a creat un tip unic mixt, cu două secţiuni: ungară şi germană. înscrierea la una din ele se făcea după aceeaşi «voinţă a pă- rinţilor », care fiind, influenţabilă, nu- mărul şcolilor germane a scăzut la O sută. Autorul crede, însă, că nu mai poate fi vorba de « şcoli germane *, fiindcă limba germană apare numai ca obiect de studiu, iar personalul didactic, chiar dacă vorbeşte limba şi este de ori- gine germană, nu are sentimente ger- mane. Cu toate prevederile tratatului de arbitraj dela Viena, — pe care autorul le comentează pe larg, — el ajunge la con- cluzia că problema învăţământului ră- mâne nerezolvată, fiindcă nici schim- bările dela 1 Februarie a. c. n’au adus nicio îmbunătăţire. Dacă aceasta este situaţia învăţă- mântului german în Ungaria, care poate fi situaţia învăţământului ro- mânesc în Transilvania de Nord ? Si- stemul aplicat este acelaşi, adică în centrele româneşti mai importante s’a admis înfiinţarea unei secţiuni române, înscrierea în această secţiune se face ' după «voinţa părinţilor *, care este însă expusă unei presiuni puternice din partea autorităţilor. Numărul şco- lilor cu limba de predare românească este, astfel, foarte redus, fiind ame- ninţat să scadă şi mai mult în viitor. Caius Ji%a Saloanele Oficiale de Pictură şi Sculptură conţin în deobşte prea mulţi expozanţi şi prea multe formule pen- tru a înfăţişa mai mult decât media Curentă a productivităţii celor care voesc să facă artă. Utilitatea Saloa- nelor constă nu în dificultatea de a fi acceptat, cât în aceea de a rezista la inevitabila comparaţie dintre repre- zentanţii atâtor crezuri, formule şi tehnici. De aceea, din punct de vedere al educaţiei estetice, frecventarea Sa- loanelor Oficiale este nespus de folo- sitoare, pentrucă nicăeri ca acolo nu găseşti, faţă în faţă, impostura şi vo- 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE caţia, artificialitatea şi autenticitatea, mediocritatea şi încercarea de a ieşi din comun, fenomene care se înve- cinează şi se concurează, spre nedu- merirea unora şi satisfacţia altora. Salonul Oficial de anul acesta a impus trei categorii de artişti. întâi, pe aceia care au încercat formule noi, după o activitate îndelungată, prin care îşi stabiliseră oarecum caracterul. Apoi, pe aceia care şi-au putut dovedi o evoluţie constructivă. In fine, pe începătorii cu har dela Dumnezeu şi cu învăţătură de unde trebue. In prima categorie intră de sigur d. Marius Bunescu, care a expus un por- tret de familie, tratat în stil decorativ, cei patru membri ai familiei fiind grupaţi în picioare, în jurul unor mese rotunde de mărimi deosebite, încărcate cu obiecte de artă şi cu cărţi, iar îndărătul lor având cele două extreme ale peisajului bucureştean: un fragment din clădirea clasică a Museului Simu, de o parte, şi case bloc, de alta. Figurile au o ţinută severă, amintind de frescele bizan- tine, iar compoziţia este ritmată, aşa cum este necesar în orice pictură mu- rală ce nu se poate opri la amănunte şi la atitudini pitoreşti, având me- nirea de a exprima ceea ce este mai permanent şi mai nobil în arătările omeneşti, celelalte elemente de vi- ziuni urbanistice şi de naturi moarte slujind doar drept cadru sau decor. Opera d-lui Marius Bunescu rămâne mai mult decât o încercare de matu- ritate, mai mult decât o potenţare sintetică a darurilor de până acum, chiar dacă are multe neajunsuri, căci figurile celor doi fii par prea rigide, iar braţul drept al tânărului cu că- maşă albă insuficient de articulat şi organic. De asemenea, coloritul este prea palid pentru un colorist ca Bu- nescu, care chiar şi aici, preocupat mai mult de formalismul compozi- ţiei, nu se desminte ca artist, când e vorba de a înfăţişa vase cu flori, fructe şi cărţi, cărora le-a dat şi o funcţie coloristică, deşi rostul lor era acum de împlinire spaţială, de deco- rativitate secundară. Dintre sculptori, printre care a ex- pus şi d. Ion Jalea, încununat cu Pre- miul Naţional, d-na Milifa Petraşcu a încercat, la un pas de arta academică, de sculptura aceea care a provocat atâtea reacţiuni din pricina conven- ţionalismului ei rece, arbitrar şi to- tuşi concesiv, prin banalitatea-i rea- listă, — un tur de forţă. Portretul Principesei Cantacuzino — lucrat în- tr’o aleasă marmoră albă, ce a îngă- duit artistei să netezească şi să muzi- calizeze suprafeţele, spre a sugera o fiinţă care să fie un simbol al puri- tăţii, gingăşiei şi fineţei — a confirmat calitatea sensibilităţii aristocratice şi unic de fine a autoarei mozaicului Mioriţei dela Şosea. Capul copilei a fost tratat academic şi totuşi ce no- bleţe şi căldură au suprafeţele lui, fruntea largă, ochii mari, buzele tri- ste; câtă sensualitate şi organicitate nu se desprind din el, aşa încadrat de un păr lăsat înadins nu prea mult lucrat, pentru a sluji drept cadru oarecum neutru, ca privirea să se poată concentra asupra chipului. In schimb, muşchii gâtului şi ai umerilor sunt accentuaţi şi modelaţi, dând di- namism şi ritmică întregei lucrări. Din categoria pictorilor în vădită evoluţie menţionăm pe d. Vasile Po- pescu, care, stăpânindu-şi meşteşugul, încearcă mereu rezolvarea unor pro- bleme pe cât de interesante, pe atât de grele. împreună cu d. Lucian Grigorescu, d-sa este fruntaşul gene- raţiei de pictori ajunsă la maturitate. NOTE 333 Pe urmele învăţămintelor lui Matisse, d. Vasile Popescu pictează naturi moarte şi peisaje, rezumându-se la câteva tonuri majore şi pline de vi- braţie, alburi, roşuri, cenuşi uri, ca- feniuri, pe care le împerechiază cu un rafinament modem, dar, ceea ce nu este un paradox, lăsându-le forţa lor primitivă, prin păstrarea con- trastelor izbitoare şi prin neatenuarea forţei lor directe, simple, spontane. Tablourile d-lui Vasile Popescu în- făţişează esenţa coloristică, sufletul lucrurilor şi peisajelor, duhul acela puternic şi grăitor, car? speria pe primitivi şi farmecă pe modernii ra- finaţi, care prin Mallarmâ şi Rim- baud, Debussy şi Ravel, prin Matisse şi discipolii săi ştiu acum să deose- bească realitatea potenţată prin esenţe de realitatea percepută grosolan. Mo- dernii aceştia, ca şi primitivii, cred în calitatea magică a luminii şi obiec- telor, în forţa ascunsă sub aparenţe, în captarea prin artă a acestei forţe magice, ce este ca un suflet al lucră- rilor. De aici forţa primitivă şi fasci- nantă a picturii d-lui Vasile Popescu, pe care nu trebue să-l socotim cumva un mare liric spiritualizat, când d-sa este un căutător al filonului magic din realitatea obiectivă. Tablourile d-lui Ion Ţuculescu «Mar- gine de Sat » şi « Balta dela Vasilaţi » constituesc o întregire a calităţilor acestui artist, aflat abia după a treia sa expoziţie. Mai cu seamă cel de al doilea tablou exprimă de-a-dreptul un dramatism pictural, care emoţionează intens. Dacă aici sunt prezente toate calităţile majore ale pictorului: bo- găţie de nuanţe, împerecheri origi- nale de tonalităţi, jocuri de densităţi, de consistenţe diferite ale pastei, pu- terea penelului ca prin coloare şi nu prin linie să construiască un cosmos adevărat pictural, în fine o firească aşezare a valorilor cromatice — mai găsim în întreaga îmbinare şi acel dramatism, ce conferă peisajului o nobleţe unică şi un prestigiu răsco- litor, deci prezenţa însăşi a sufletului, ce lipseşte atât de des din lucrările pictorilor noştri, care de obicei reu- şesc în evocaţiile lirice, dar nu ştiu să proiecteze naturii şi viziunilor lor marea dramă a spiritului. După cum am mai scris, la noi se face prea mult o plastică pentru ochi şi prea puţin o plastică pentru suflet, arta noastră suferind cumplit de acea desumani- zare, care în alte părţi şi-a putut avea rostul, ca reacţiune împotriva unei prea îndelungate umanizări, pe care însă tânăra noastră artă nu a apucat să o exprime în deajuns. O altă personalitate în devenire este sculptorul Ion Gr. Popovici, care a expus la Salon o singură lucrare, dar de o calitate cu totul excepţională şi anume chipul Majestăţii Sale Re- gelui Mihai I. Felul în care tânărul sculptor a conceput chipul regesc îl distanţează de foarte mulţi artişti, care nu ştiu că şi în arta oarecum ofi- cială este atâta loc pentru a-şi do- vedi vocaţia. Chipul acesta în bronz înfăţişează nobleţea augustă a Suve- ranului, dându-I o ţinută olimpiană şi exprimând o psihologie de tânăr concentrat şi strâns în corectitudinea gândirii, la care conştiinţa răspunderii şi hotărîrea voinţii sunt atribute fi- reşti. O privire largă şi gata să în- frunte încercările destinului şi să-şi apropie depărtările viitorului caracte- rizează expresia portretistică a sculp- torului, care, între sprâncenele în- gândurate şi părul nobil tratat, brăzdat de linii splendid ritmate, lasă frunţii largi şi proeminente o luminozitate zeiască. De altfel, toată faţa are un *34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fericit joc de linii expresive, care pe lângă o funcţie de ritmică, relativ de- corativă, dau formei totale un dina- mism psihologic atât de grăitor. Linia nasului, buza superioară, ridurile ce pornesc dela nări şi repetă, mai accen- tuat şi mai prelung, cele două linii pornite dela rădăcina nasului, relie- fând totodată ochii; în fine, linia ce accentuează buza inferioară, reliefând şi mai mult bărbia şi buzele totodată visătoare şi îngândurate, — toate dau chipului acesta olimpian, portret al gândirii şi răspunderii înseninate şi pline de avântată hotărîre, un dina- mism de cea mai bună calitate pla- stică. Nimic banal, convenţional, fac- tice în semnificativa portretizare a Suveranului nostru. Şi nici o atenuare a plasticităţii, ci dimpotrivă. Iar în ceea ce priveşte volumul, forma to- tală, sculptorul Ioan Gr. Popovici a realizat o măreaţă şi armonioasă geo- metrie spaţială, gâtul şi capul pro- priu zis alcătuind un tot organic, ac- centuîndu-le şi dându-le o stabilitate arhitectonică, atât de necesară. îm- plinind constructivitatea sculpturală cu sensibilitatea caldă şi luminoasă; forma totală cu detaliul expresiv; geo- metria spaţială cu ritmica liniară; pli- nătatea volumului cu vibraţia supra- feţelor şi, totodată, potenţând ar- monia tehnică, astfel realizată, cu o nobleţe umană, sculptorul Ion Gr. Popovici ne-a dat poate cel mai iz- butit şi mai artistic chip august din câte au făcut sculptorii români. Dintre ceilalţi artişti tineri în evo- luţie remarcabilă semnalăm numele d-lor George Vânătorii, un colorist merituos, Dem. Iordacke, autorul unui peisaj cald şi vibrant, Gheorghe Zlo- tescu, artificial într’un tablou, dar iz- butit într’altul, unde coloarea exprimă mai mult decât o funcţie decorativă, precum şi numele d-rei Zoe Bdicoianu, o sculptoriţă plină de însuşiri pentru sculptura de compoziţie complexă, unde imaginaţia este dirijată de disci- plina gândului şi a ştiinţei. Dintre începători se cuvine să nu uităm pe sculptorul C. Nistor, autorul unui nud de mari proporţii şi al unui baso-relief « Cavalerii Apocalipsului *, unde artistul ne arată multiple însu- şiri: simţ decorativ, forţă în mişcare şi elan, ştiinţa de a grupa, ritma şi alterna părţile componente ale vi- ziunii sale. Baso-relieful nu are nici o lacună, nici un gol, ceea ce este vrednic de reţinut. Un talent în afirmare este şi d. Călin Alupi, care deşi mult in- fluenţat de regretatul Tonitza a ştiut ce să ia dela meşterul său şi cum să se împlinească. Dublul joc de asimi- lare personală a unei înrâuriri pre- ţioase şi de căutare pe cont propriu este mai vădit în portretul tânărului cu cămaşă albastră, portret deosebit de pictural, ţesut parcă din lumină şi coloare, chiar dacă psihologia per- sonajului rămâne destul de vagă. Nu poate fi vorba de un portret cu ade- vărat semnificativ, dar ceea ce a rea- lizat d. Alupi îl defineşte drept un pictor înzestrat şi un temperament stu- dios, în plină formare. In progres, d-ra Lili Pancu şi d-nii Şerban Zainea, I. Iliu, Alecsandru Istrati. Mai menţionăm numele d-lui Horia Damian, care în « Casa cu uşa verde * şi în « Curte tristă » ştie să redea o atmosferă expresivă, potenţând pito- rescul şi dându-i, prin consistenţa pastei şi tăria tonurilor, o statornicie artistică. începători care trebuesc ur- măriţi în viitor sunt d-ra Mariana Petraşcu şi d-nii Comeliu Baba, Va- sile Brătulescu şi Vasile N. Ştefan, pictori care se distanţează de noianul producţiei acestui Salon. NOTE 235 Ne-am ocupat, după cum se vede, doar de acei artişti maturi sau tineri care au adus elemente noi sau dife- rite pentru aprecierea lor, lăsând la o parte pe ceilalţi, consacraţi sau nu, care s’au înfăţişat aşa cum îi ştim, chiar dacă ori de câte ori le vedem lucrările ne produc acea desfătare estetică şi satisfacţie morală, ce con- stitue însuşi scopul suprem al ori- cărei manifestări personale sau colec- tive. Un Salon care prilejueşte, însă, atâtea opriri în faţa unor depăşiri interesante îşi dovedeşte mai deplin rostul. Petru Comarnescu In numărul 197 al Tribunei Ar- dealului dela Cluj găsim un intere- sant articol al părintelui Ioan Geor- gescu, cunoscutul cărturar ardelean, în care ni se destăinueşte existenţa unui vechi dicţionar latinesc în româneţte. Cităm din articolul părintelui Geor- gescu : « Bibliografia românească veche de Bianu-Hodoş nu cunoaşte traducerea românească a Dicţionarului latin-ma- ghiar, compus întâi de Albert Molnar, revăzut şi îmbogăţit de Francisc Pariz Papai, reeditat apoi de Petru Bod, la Sibiu cu cheltuiala tipografului Sa- muel Sardi, în 1767. Cunoscutul publicist, părintele Lau- renţiu Bran, paroh pensionar în Sza- mos-Szăplak (Aluniş), ne atrage aten- ţiunea asupra unui pasaj din lunga scrisoare adresată de Petru Bod, preot calvinist în Ighiu, lui Ladislaus Mal- nasi. După ce arată istoricul lexicogra- fiei la Maghiari, stăruind mai cu seamă asupra lucrării datorite celor doi scrii- tori, dintre care cel din urmă (Fr. Pariz Papai) fusese doctor în medicină şi profesor la colegiul Bethlen al cal- viniştilor din Aiud, spune textual cele ce urmează: «Tradusu-s’a această folositoare carte de către un bărbat poliglot în limba românească, poate fi în folosul Dom- nului Ţării Româneşti, al cărei exem- plar unic cumpăratu-s’a nu de mult cu trei sute de floreni Rhenani în socoteala Mănăstirei Sfintei Treimi a Basilitanilor din Blaj ». In originalul latinesc: « Translatus est utilis hic Liber a Viro quodom Polyglotto in Linguam Valachiam, forte in usum Principis Valachiae; cujus exemplar unicum in rationem Mona- sterii SS. Trinitatis Basilitarum Balas- falvensis, non pridem ter centum flo- renis Rhenensibus est coemptum ». Anevoie credem că se va putea găsi acel exemplar «unic» încă la 1767, cum arată Petru Bod. Ştim că bibliotecile şi arhivele Bla- jului au fost arse în 1848—1849. Dacă între alte comori, a pierit şi acest vechiu Dicţionar latinesc în ro- mâneşte, să nu piară cel puţin amin- tirea lui, atât cât ne-a păstrat-o Pe- tru Bod ». Intelectualii români din regiunea înstrăinată a Transilvaniei, cu toate grelele încercări la care sunt supuşi, au rămas aceiaşi devotaţi ostaşi ai idealurilor culturii şi ştiinţei române. Vasile Netea D. Ion Frunzetti este printre ti- nerii scriitori unul din cei deprinşi cu cercetarea manifestărilor filosofice şi estetice, firea şi formaţia sa îndrep- tându-1 spre problemele de cunoaştere şi mai puţin către actualitatea socială, de care totuşi se ocupă uneori, atri- buindu-i elanuri din generozitatea propriului său cuget. Nu se poate 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE spune acelaşi lucru când e vorba de funcţia sa de poet, unde risipa sa este avară, iar luciditatea se săvârşeşte tocmai din conştiinţa agonică, dintr’o panică pe care poetul o străbate cu acea dârzenie ce nu sfidează limitele şi primejdiile. In volumul său de poeme Risipă Avară (Colecţia Universului Literar), d. Ion Frunzetti aduce o tonalitate elegiacă, o tristeţe lucidă ca dârzenia pietrei ce se ştie măcinată de timp, senină ca o umbră pe care vânturile nu o pot doborî. Există în poemele sale o rezistenţă imaterială, care poate că e chiar conştiinţa de sine a spiri- tului sau încrederea în inteligenţă şi simţire, dincolo de limitele concre- tului. De aceea, însăşi poezia sa este mai curând o poezie de cunoaştere, o poezie abstractă şi hermetică, dar pătrunsă de dâre mistice, de duhuri ale înălţimilor şi măreţiilor, de tri- steţi eroice. « Aladin » este însuşi spi- ritul înfiorat de propria-i cunoaştere; pâlpâirea luminii ce se ştie trecă- toare, dar în stare să smulgă întune- recului atâtea taine plătite cu sânge şi suferinţi. In afară de nota-i elegiacă, poezia d-lui Frunzetti are o tonalitate intimă, interiorizată, tainică; un ritm de ima- terială plutire; un joc de lumini şi umbre, din care autorul nu ţese por- trete sau descrie lumi şi situaţii con- crete, ci desprinde sau insinuează mi- jirile conştiinţei, intuiţiile şi sensa- ţiile sufletului, adevărurile spiritului, în care răsună încă suferinţele şi ră- nile experienţei. Un astfel de filon poetic trebuia exprimat într’o formă cât mai ade- cvată, prin imagini sugestive, simbo- luri abstracte şi comparaţii logice, li- bere şi descărnate, dar chinuitoare ca arătările visului; prin sonorităţi pre- ţioase şi sensaţii în care experienţa numai să răsune şi luciditatea să sune; în sfârşit, printr’o muzicalitate aridă care evoluează peste secete şi stânci, peste vieţi-umbre, peste încremeniri brumate. Şi, în bună măsură, poetul şi-a exprimat astfel materialul, că- lăuzit de sigur de principiile artei poetice statornicită de Rimbaud şi Mallarmă. D. Ion Frunzetti a reuşit într’o seamă din exerciţiile poetice atât de dificile şi pretenţioase, întrebuinţând multe din formele şi elementele marii poetici, ale poeziei pure şi abstracte contemporane, sensibilitatea şi drama sa fiind mult ajutate de cunoaşterea temeinică şi aderentă a marilor poeţi, din care altă dată a şi tradus în mod remarcabil. întrebuinţând versul liber ca şi tehnica poeziei clasice, aducând aliteraţii şi onomatopee, cuvinte rare şi asociaţii inedite, perioade muzicale şi imagini colorate, chiar dacă pe un fond de pietroasă întunecime şi de eroică tristeţe, autorul se arată dacă nu un mare temperament şi nici un liric prea cald —în tot cazul un poet cu dramă proprie, un liric care are ce descifra şi cânta, un tehnician poetic care şi-a apropiat marile dificultăţi ale marii poezii. Sunt de sigur în acea- stă încercare, măreaţă prin dificultă- ţile ei, o seamă de goluri, de opacităţi, de perioade neutre, — elaborarea şi abstracţia fiind uneori vădite. Volumul rămâne însă un remarcabil tur de forţă. Vom cita un poem, tipic pentru calităţile arătate, deşi nu e sin- gurul de aceeaşi calitate şi semni- ficaţie : Paşii sau privirea prin arivişti Plumb de umbră ţi-i xngreun, ţi te ’ntuneci. note 237 Parcă somnul prin văzduhuri ţi-l aluneci Doldora, ca palmele, de linişti. Nu-ţi anini în vârf de-arini căutătura (Trist păndar de culmi), —şi nu te ’ncrunfi ? Dorul să-şi sloboadă norul peste munţi Şi miresei lese-i strânsă ’n plâns făptura Cine-ar şti citi nunţiri sau moarte Scrise ’n roşi buşteni de carii ’n arabesc ? Cine ’ncolăceşte şarpele trupesc Pe icoana ta, Regină de departe ? (Mantică) Dintre celelalte poeme: « Tăceri » ilustrează exemplar poetica psiholo- gismului colorat; « Colindul* exprimă senzaţii bine reliefate, ca şi remarca- bila «Elegie *, care, ca tonalitate, trebue pusă alături de Risipă Avară, două dintre poemele de căpetenie ale volumului. Sonorităţile din Poveştile lui Aladin au iz de poveste populară, înfiorată de magie. Cităm ultima strofă: Ascultă-i Mumă Lună-Vârgolugă Şi lasă-ţi pântecul ceresc să mugă Să-t ardă, să-i adune, să-i întoarne De pe sub fagi, cu şerpi de crengi încolăciţi pe crengi de coarne. Mai menţionăm « Heruvic » (« Tim- pul e dincolo doar, de pleoape»), « Cântec de pelerin » (« Cine clatină brazii, genele zărilor ? *), * Imn de pe Munte » şi * Raită sub lună », deşi au- torul este mai peste tot cu aceleaşi calităţi şi lipsuri. Ca şi poezia d-lor Ion Barbu, Că- rnii Petrescu şi Lucian Blaga, poezia d-lui Frunzetti se adresează spiritului şi cunoaşterei, iar nu ochilor şi inimii. Ochii pot cel mult să străvadă aici, iar inima să-şi lumineze din amintiri şi răsunete afective o cale în metafi- zică. Fără a avea şlefuirea diamantină a poeziei d-lui Ion Barbu sau articu- laţia esenţială a poemelor d-lui Camil Petrescu (ne referim la volumul Trans- cendentalia), fără a construi un cosmos valabil unui mit colectiv ca d. Lucian Blaga, dar pe linia acestora şi încer- când, poate mai cutezător, exerciţiul marii poetici statornicită de Rim- baud şi Mallarmă, — poesia d-lui Ion Frunzetti înfăţişează o excepţională sforţare tehnică, folositoare preocu- părillor poetice dela noi, şi exprimă drama surdinizată a unui spirit care-şi descifrează şi uneori îşi cântă luci- ditatea, smulsă dintr’o demnă agonie. Petru Comamescu .^^.şteptare. Dor de viaţa care va veni. Avânt către înălţimi, către ne- cunoscutul azurului. .. acesta e Schu- mann. Un veşnic adolescent, cu fan- tazii de copil, cu îndoeli şi frămân- tări, cu delicată melancolie, cu o nesfârşită dragoste pentru tot ce tră- eşte şi ce e frumos. Şi opera lui conţine toată drama Vieţii. N’o spune însă cu vorbe mari, cu accente tragice, ci o lasă să se desprindă ea singură şi să fie înţe- leasă din fineţea cu care cizelează atâtea bijuterii, —atâtea poveşti cu tâlcuri adânci. De aceea o artistă ca d-ra Victoria Genoveanu-Milicescu a putut să dă- ruiască publicului (la un concert sim- fonic din Martie), un Schumann ade- vărat, plin de frăgezime şi totuşi atât de bogat în înţelesuri. Concertul în La minor i-a dat pu- tinţă pianistei să desfăşoare o meca- nică surprinzător de matură şi un joc mlădios (care ne-a dat şi regretul că instrumentul pe care a cântat n’a răs- 238 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE puns suficient la ceea ce i s’a cerut şi i s’a imprimat). Fără nici o intenţie de grandiloc- venţă şi de « pasiune » romantică, piesa s’a ridicat, în toată măreţia ei, din atâtea delicate şi piure fragmente. Uni- tatea s’a desprins din mulţimea im- pulsurilor, din împletirea capriciilor care au dus, după schimbările de rit- muri şi de teme din partea întâia şi popasul Intermezzo-ului, la nestă- pânitul avânt, la entuziasmul, la stră- lucirea Finalului. E o soliditate de construcţie şi o unitate de inspiraţie mai « clasică » decât în alte opere de dimensiuni mari ale miniaturistului Schumann. Şi acestea sunt lucruri care s’au desprins din execuţia sinceră şi lim- pede a pianistei, care n’a şovăit să-şi permită momente de « divertisment » candid, aşa cum mulţi alţii şovăesc s’o facă de teamă «să nu semene prea mult a Mozart ». Aşa este: Schu- mann ajunge deseori la puritatea mo- zartiană, cum am simţit din interpre- tarea unei tinere nădejdi a muzicii noastre. D. Sp. In revista Ejercito — revista ilu- strada de las armas y servicios — (Anul I, Nr. 3, 1940, Madrid), publicaţie de înaltă ţinută, găsim un articol care ne priveşte. E vorba de acela al d-lui D. de Villegas, «Probleme din orientul apropiat», unde ocupându-se de pro- babilitatea unui conflict în Balcani, care de atunci s’a şi consumat, făcea diferite consideraţiuni de ordin istoric, politic şi militar, însoţindu-şi expu- nerea cu câteva hărţi şi fotografii. Ob- servaţia la care voim să ne oprim este următoarea. Autorul dă ca pildă de complex etnic în Balcani trei schiţe etnografice cu Românii, Saşii şi Un- gurii din Transilvania, numind acest complex cu expresia de mozaic, după englezescul puzzle. Termenul de mozaic etnic poate fi eventual întrebuinţat pentru unele re- giuni din Balcani, cel puţin în unele privinţe, dar câtuşi de puţin pentru Transilvania, care fiind un pământ locuit din cele mai vechi timpuri şi până astăzi de o majoritate românească, nu poate fi socotit un mozaic etnic, celelalte elemente etnice intrând în compunerea acestui ţinut doar în mod secundar. E drept că altora le convine să se acrediteze idea că Transilvania ar fi un mozaic. Pentru o mai bună cunoaş- tere a specificului etnic ungar s’a în- fiinţat de curând la Cluj, o catedră denumită a « Ungurilor răsleţi ». Teza complexului etnic al Transilvaniei a fost susţinută, de altă parte tot de cercetătorii maghiari P. Teleki şi A. Ronai în Different types of ethnical mixture of population, unde prezintă câteva exemple izolate de amestec po- poran, voind să dovedească indirect că situaţia etnică a Transilvaniei nu este clară. Adevărul este cel amintit de noi. El apare în toate hărţile etnografice ger- mane întocmite după criterii ştiinţifice. Caius Jiga ' In revista Volkstum im Siidosten, anul 17, Noemvrie 1940, se află arti- colul :«Die Rumănen im Fiirstentum Siebenbiirgen », în care d. M. L. Thomăne dă o reuşită schiţă isto- rică asupra Românilor din Transil- vania şi din care cităm următoarele: « începând cu sesiunea parlamentară din 1807 s’au repetat mereu cererile maghiare ca în teritoriile Ungariei propriu zise să se predea limba ungară până şi în seminariile teologice greco- catolice şi greco-orientale. La şedin- NOTE 239 ţele provinciale (Landtag) din Tran- silvania, la care Românii de abia aveau acces, au fost repetate curând după aceea cererile ungare pentru a câştiga rol hotărîtor limba un- gară şi în Transilvania. In 1841 s’a şi hotărît de exemplu, că şi bisericile a căror limbă nu era ungară, cu ex- cepţia celei săseşti, prin urmare am- bele biserici româneşti, vor trebui să-şi aibă după zece ani matricolele lor în limba ungară, şi să întrebuin- ţeze faţă de autorităţi şi în învăţă- mânt numai limba ungară. Protestul făcut atât de Români cât şi de Saşi a fost aprig şi imediat. Românii au recunoscut imediat în aceste dispo- ziţiuni atacul puternic dat însăşi exi- stenţei lor naţionale, deoarece «pro- blema limbii este însăşi problema de viaţă a poporului ». Cajus Jiga U ltimul număr al publicaţiei tri- mestriale Siidost-Forschungen, editată şi condusă de dr. Fritz Valjavec, — din însărcinarea aşezămintelor Siidostin- stitut (Miinchen) şi Deutsches Auslands- viissenschaftliches Institut (Berlin) — aduce iarăşi contribuţii valoroase la cunoaşterea multor probleme ale sud- estului european. Notăm studiul scris de d. Gottlieb Brandsch (Sibiu) despre Muzica popu- lară românească sub influenţa apusului. Autorul — bun cunoscător şi critic muzical — constată, cu drept cuvânt, că este surprinzător cât de puţin s’a cercetat în ştiinţa muzicei muzica populară românească, pe când cele- lalte muzici populare din sud-est au fost cercetate şi preţuite, cum este cazul muzicii ungureşti. Despre doine spune: «Sunt cân- tece de gen recitativ care au caracterul improvizaţiunilor şi tonul melancolic. Ca formă, melodia şi textul sunt egal de libere. In aceste cântece se des- vălue mai nemijlocit caracterul popu- lar. După originea lor doinele sunt cântece păstoreşti. Derivarea numelui nu îmi este cunoscută ». După ce autorul face alte observaţii, discută iniţiativa d-lui Constantin Brăi- loiu, — de a salva din desorientare pe tineri compozitori printr’o îndrumare conştientă către cântecul popular, pen- tru a crea treptat o muzică românea- scă evoluată. D. Brandsch nu crede în această posibilitate, deoarece mu- zica populară românească, este ca toate celelalte, în primul stadiu de desvoltare, având un caracter primitiv «exotic », iar diferitele ei motive şi variaţiuni neputându-se fixa cu pre- ciziune. Crearea, chiar treptată, a unei muzici culte, de tehnică superioară, ar fi imposibilă, din pricina diferenţei de structură şi concepţie. Vorbind despre influenţele diferi- telor melodii străine, citează melodii de mare circulaţie şi preluări pozitive, ceea ce totuşi n’ar prezenta puncte sigure de orientare, sau ar primejdui caracterul neaoş al muzicei populare. Pătrunderea unei serii întregi de mo- tive, a căror existenţă se poate dovedi prin repetarea lor continuă este sin- gură dătătoare de ton. Criticul dela Sibiu reproduce apoi câteva probe de cântece româneşti, arătând motivele de influenţă străină. Ia atitudine faţă de o mulţime din problemele discutate, de pildă cu pri- vire la influenţa muzicei ţigăneşti asupra muzicilor populare, — influenţă susţinută, în privinţa muzicei noastre de Bela Bartok. D. Gottlieb Brandsch crede că această influenţă s’ar putea stabili numai dacă s’ar cunoaşte exact muzica popoarelor din Caucaz, Urali şi Balcani. 240 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deosebit de interesante sunt apre- cierile autorului asupra muzicii reli- gioase şi mai ales cele despre influenţa ei asupra doinelor şi celorlalte cântece populare. Ajunge la concluzia că, în caracterul ei, muzica populară româ- nească e primejduită de muzica bise- ricească, de muzica militară şi de cea cultă (scolastică). In toate trei dome- niile ar trebui să se creeze, treptat, un stil nou, derivat din spiritul mu- zicei populare —o problemă cultu- rală care, crede autorul, poate fi solu- ţionată numai după o muncă de zeci de ani sau de secole. Alte studii importante semnează d. Weinelt Herbert, Planul oraşelor ger- mane medievale în Slovacia ; Ivânyi B., Germanii din oraşul Eperies în evul mediu ; Freidel H., Comerţul şi circu- laţia în Ţările sudete în jumătatea a doua a primului mileniu după Chr.; W. Eberhard, Influenţe germane asupra începuturilor manifestărilor culturale bulgare în prima jumătate a secolului al XlX-lea. La rubrica Mici comunicări (Kleine Mitteilungen) Dr. Fritz Valjavec dă o interesantă contribuţiune plină de observaţiuni utile, sub titlul Tradu- ceri de nume ca indiciu pentru situaţia naţionalităţilor în oraşele sud-estului. Intr’o teză susţinută la Budapesta s’a cercetat întreg materialul de nume al oraşului Odenburg, afirmându-se că elementul maghiar ar fi ajuns la o preponderenţă vădită, deşi oraşul a avut caracter german. După ce face unele citate şi observaţiuni, autorul comunicării ajunge la concluzia, că « germani zarea numelor maghiare nu dă prilejul dorit, de a micşora (a co- borî, herabdriicken) contribuţia ger- mană în Ungaria de Vest. Din contră, confirmă că drumeţi şi călători ma- ghiari izolaţi au fost absorbiţi în rân- durile poporului german şi că acele oraşe şi locuri au cel puţin caracter unitar». Pentru a se cunoaşte ade- vărul, când este vorba de oraşe, de stabilirea genealogiilor şi familiilor d-sa sfătueşte să se examineze întreg materialul disponibil. Cajus Jiga INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL ŞI, EVENTUAL, PRIMA CORECTURĂ. — AUTORII CARE DORESC SĂ LI SE TIPĂREASCĂ EXTRASE VOR CERE ACEST LUCRU ODATĂ CU TRIMITEREA MANUSCRISULUI, ARĂTÂND NUMĂRUL DE EXEM- PLARE DORIT, CARE SE VA IMPRIMA PE CHELTUIALA D-LOR. ÎN CEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DACĂ MANUSCRI- SUL A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ. MANUSCRISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE ÎN CEL MULT ŞASE LUNI DELA DATA CÂND LI S’A COMUNICAT ACCEPTAREA. MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1941 C. 72.105.