REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VIII i IUNIE 1941 Nr. 6 T. ARGHEZI... GH. BRĂESCU .... ADRIAN MANIU . . . N. PAPATANASIU . . MIHAIL CELARIANU. AL. POPESCU-TELEGA EUGEN JEBELEANU JEAN MOREAS . . . OVIDIU BÂRLEA . . AUREL CHIRESCU GEORGE FOTINO D. CARACOSTEA. TEXTE ŞI DOCUMENTE D. CARACOSTEA . . . .... . . . Un nou îndreptar... 621 C. HOGAŞ...............Răzleţe (cu o notă lămuritoare de Vladimir Streinu)...... 626 COMENTARII CRITICE PERPESSICIUS . .......Jurnal de lector........... 645 V. BENEŞ...............Măştile de sub « Schreckenstein » . . 650 Ş.ERBAN CIOCULESCU .... In marginea unei traduceri .... 661 CRONICI - FESTIVITĂŢI ACADEMICE; O VECHE BIBLIOTECĂ de Emanoil Bucuţa; FRANZ GRILLPARZER, O ÎNTRUPARE A VECHIULUI SPIRIT AUS- TRIAC de Wolf von Aichelburg; TUCIDIDE IN ROMÂNEŞTE de C. Balmuţ; CÂTEVA PRECIZĂRI IN LEGĂTURĂ CU PETRU MAIOR de Vasile Netea; MISTICA PĂMÂNTULUI LA NICHIFOR CRAINIC de Pcn M. Vizirescu; ERNESTO GRASSI ŞI ÎNTÂIETATEA LOGOSULUI de Octavian Vuia. .... Versuri............................ 483 .... Ministrul.................■.............. 490 . . . . Versuri................................ 511 . . . . Catarge............................ 514 .... Versuri................................ 527 . . . . Cu Don Ricardo Leon la Santillana del Mar şi Altamira .............. 531 .... Versuri............................... 543 .... Stanţe (traducere de Al. Ciorănescu) . 548 .... Procesul de creaţie al baladei popu- lare române.......................... 358 . . . . Versuri............................ 599 . . . . Bisericuţa din Albac . ................. 603 .... Sentimentul creaţiei şi mistica morţii 608 REVISTA REVISTELOR NOTE Premiile Naţionale: V. Voiculcscu şi I. Jalea — Atlasul linguistic român de Prof. Emil Petrovici — «împăratul Marcul Aureliu, filosoful » de Matei Gr. Peucescu — O sută de ani dela naşterea lui Iosif Vulcan—D. Eugen Pavlescu despre breslele moldoveneşti — Metoda de publicare a documentelor moldoveneşti de către d. Mihai Costăchescu — Monografia d-lui Grigore Popa despre Kirkegaard — Olimpiu Boitoş — Un tânăr cărturar al Blajului — « Oraşul cu fete sărace» — Intrarea României în război pentru Basarabia şi Bucovina de Nord — Cărţi Noi. ' — 30 LEI NUMĂRUL 240 PAGINI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 9 REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEi I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: CAMIL PETRESCU REDACŢIA ADM INI STRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCĂR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.500 EXEMPLARUL 30 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE DIRECŢIUNEA GENERALĂ A FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VIII, Nr. 6, IUNIE 1941 BUCUREŞTI uniunea fundaţiilor culturale regale 39, Bulevardul Ţascăr Catargi, 39 CÂNTEC DE FAUR Ce ţi-e, moşule, ce vrei, Că scuipi în cărbunii mei ? Te-am oprit, din vatra mea, Să iei jar pentru lulea ? Vinovat îs, la ţigare, Că ţi-ai fript unghia mare Şi că ’n vâlvătaia creaţă Ţi-a luat foc şi o musteaţă? Te-am băgat în fum cu nasul Că nu-ţi mai trecu necazul? Moşule, ţigan hain, Eşti o ploscă de venin. Unde tu-ţi apeşi piciorul Laşi duhoare, ca dihorul, Şi, ca melcul, lasă bale Podul pălmilor matale. Ai mânjit Când ai iubit Şi împuţi Dacă săruţi. In văpaia dimineţii Faci otravă ca bureţii. Dumnezeu te-a blestemat Să fii sterp şi îngâmfat, De nimic să nu ai parte Nici de viaţă nici de moarte. Pui altoi: Iese puroi. Semeni floare: Parcă uzi cu apă tare. Viţa ta dă aguridă, Pomul viespe şi omidă. Săpi un puţ şi apa seacă, ’Nalţi o cruce, face cracă. Fierăstrăul ţi-1 încerci: Mucegai tai şi ciuperci. Vreai să dai şi tu pomană: Crapă ’n două o icoană. Slavă Domnului făcuşi Totdeauna tot ce vruşi Unde-mi bat undrelele Ţi-ai uscat obielele, Unde-ascut săgeţile Tu-ţi piepţini mătreţile. Scoabe, lacăte, ţâţâni, Eu le fac şi tu mă ’ngâni. Fac belciuge, vrei verigi Şi mă ţii de rău şi strigi. De fac săbii, tu vrei teci. De fac una, vrei cincizeci. Fac o teacă, vrei o spadă, Fac un vârf, ai vrea o coadă. Fac tăiş, tu-1 vrei ştirbit, Vrei fier bont, nu vrei cuţit. Măre, moşule Cutare, Vatra mea nu-i scuipătoare, Şi de scuipi în jar aprins Crezi cumva că l-ai şi stins? UITE-L, VINE Uite-1, vine Bulibaşa. In itari si-a strâns cămaşa ti t Şi cu brâul pântecele. Vrea sa-mi curme cântecele, Cu o ceată de golani, Pe tutun şi gologani. Am şi eu un biet păcat: Cânt, potcoava când o bat, Ca să iasă, iarnă, vară, La copite mai uşoară. Mâna îmi atârnă ’n jos, Răzimată, pe baros, Şi luleaua ’n gură râde. Bulibaşa este gâde Şi golanii ajutoare, Chibzuiţi să mă doboare. Cinci cuţite dau să ’mpungă, Ţâţa fără să-mi ajungă. Fiecare se repede Dând cu nasul în perete. Bulibaşa nimereşte Cu gingia drept în cleşte Şi-un ţigan în pielea goală Şi-a spart gura ’n nicovală. Dar s’au prins a se ’nţelege Că-i mai bine să mă lege, Să-mi reteze beregata. 486 Sunt legat în lanţuri gata, Dar mă ’ntind niţel din trup Şi le rup. Ei, mişei, şi păgubaşi, Dau napoi. La câţiva paşi. Eu le fac o zicătoare: Mă, cuţitul nu mă doare. Când ai pus în brâu cuţit Ori te laşi, ori e-ascuţit. Lanţul lui: de geaba strigă — E de plumb de mămăligă. Să fi fost ţigani vre-o zece. I-am gonit cu apă rece. MÂHNIRI DE TÂNĂR CĂRTURAR Cum o s’o las ? Nici ea nu m’a lăsat Până la bacalaureat. Şi nici să mă gândesc nu-mi vine. Ea toate clasele le-a preparat cu mine, Teme greceşti şi versiuni latine. Nu mi-a făcut, sărmana Domnişoară, Cosmografia mai uşoară? Nu mi-a sucit urechile tot ea Când nu-mi intra de loc în cap câte ceva Dar, Doamne, i-ai dat voie să se nască, Şi ai făcut să o cunosc, să mă cunoască. Tu i-ai permis să facă două doctorate, Tu ai ţinut-o ’n universitate, Să ’nveţe reguli şi cuvinte. De ce mi-ai scos-o tocmai mie înainte Şi cum, Să mă frământ aşa de mult acum ? E galeşă fără ’ndoială, simţitoare, Sufletul ei mai dulce-i ca o floare, E bună, şi gingaşe, şi blajină, Dar, Doamne, e cât o maşină. O voce de portar, de ’ngrijitor, Un pas, o claviculă, un picior, Fără păreche, Doamne! Şi ce gură, Ce pipăit! ce zâmbet! ce căutătură! 488 Când mi-a mărturisit, pe scară, tinereşte, Că suferă şi mă iubeşte Şi că m’a aşteptat Să cresc, M’am înfricoşat, Tată ceresc. Şi am simţit întâia oară Cum bate-o inimă de profesoară. Are treizeci de ani mai mult ca mine, Opt coţi înălţime, Dar în făptura ei ceva virginal. Ştie pe dinafară Iliada, în original, Sonetele lui Petrarca, Pe Goethe, pe Calderon de la Barca. Mi-a spus, cu glas de pitulice, « Să-mi zici Beatrice » Şi, ca un strănepot, Am văzut că nu pot. Eu îi zic Domnişoară, Şi parcă mă ’nfioară Să nu-i vorbesc cu sfială La persoana a doua plurală. Dacă mă mângâie, mă doare. Mâna îi e ca o râzătoare. Nu-i fiinţă, Doamne, e un dulgher, Deprins cu sculele de fier, Cu buşteni, cu grinzi, cu răngi, cu rindele, Vai de păcatele mele! Mă contemplă languroasă Şi mă răsfaţă delicat cu şoapta cea mai groasă. Doamne, cel ce faci firul de iarbă, Numai mustăti nu are si barbă. 4 4 Ce să mă fac, Doamne, acuş ? Nu e o fată de măritat, e un lăcătuş. 489 Cu ochelarii mari, pe nasul mic, Calcă ’n pantofi cu călcâie de gumă, Şi merge rigidă, solemnă, ca un dric împiedicat în brumă. Ce să-i spui Dascălului sentimental? Că e ca un cal, Că un cal de cioclu, Cu valtrap şi binoclu ? Că miroase a pipă N’ar fi nimic, Doamne, dar ţipă. Să-i spui că ar fi mai bine Să-şi depărteze niţeluş inima de mine? Nu vreau să fiu bărbat de doică! Să mă legene o troică, Un camion, un car. De-ar fi de două ori mai tânără, măcar! S’a răstit la mine să o sărut Şi, Doamne, n’am putut. Nici nu m’am priceput. Şi m’a bătut! Când ne ’ntâlnim, e ca o şiră de paie Lângă o copaie. Mi-e frică, Doamne, şovăi în contraste Intre fericire şi năpaste Că Domnişoara nu vrea să moară Nici profesoară, nici domnişoară. Fă ceva, dă o muscă, dă o boală Sau fă-mă iar de şcoală. Năpârleşte-mă, Doamne, de tuleie, Fă-mă femeie Sau fă-mă iar băiat, Să mai dau un bacalaureat. T. ARGHEZI MINISTRUL SATIRĂ IN 3 ACTE DOMNII: POPESCU-CADRILATER GENERALUL GEORGESCU (în retragere) COLONEL ŞERBAN (în retragere) BĂLĂNESCU POPOVICI TRĂSNEA GIGI KANN D-nu VASILE UN FUNCŢIONAR P.T.T. GHIŢA Şef de organizaţie politică în provincie Partizani politici Farmacist Medic veterinar Căpitan de Jandarmi Fiul generalului Samsar Intendentul clubului Camerist. DOAMNELE: FLORENCE POPESCU-CADRILATER WIWY POPESCU Fiică LOLA Dactilografă. ACTUL I Oraş de provincie. Salon de club. Uşa mare în fund. In dreapta verandă. Scaune de paie, mese de joc, masă mai mare de baccata, aşezată la mijloc, portrete de viitori şi foşti miniştri. Vară. La ridicarea cortinei. Ghiţă dormitează în fotoliu. Obişnuiţii clubului so- sesc, câte unu, câte doi, la intervale. MINISTRUL 491 SCENA I-a GENERALUL — GHIŢĂ. Generalul: (Intrând). N’a venit nimeni ? Ghiţă: (tresărind). Să trăiţi don gheneral. Până amu n’a venit nimeni... Dar trebue să vină, că-i ceasul patru. Generalul: Jurnale ai ? Ghiţă: Nu-s. Generalul: Reviste ? Ghiţă: Nici. Generalul: De ce? Ghiţă: Aşa a hotărît domnu Comitet. Bâlâtiescu: Generalul: Bălănescu: Generalul: Bălănescu: Generalul: Bălănescu: Generalul: Bălănescu: Generalul: SCENA Il-a GENERALUL — BĂLĂNESCU. (Intră. Pune pălăria în cui, se desbracâ tacticos de haină, de jiletcă şi le aşează cu îngrijire pe spătarul scaunului). Bună ziua Bălane. Te desbraci ? Bună idee, am să fac şi eu ca tine. Să trăieşti Ghenerale. Da nu vezi ce căldură ? Ceva de speriat pe onoarea mea 1 Auzi că nu vor să ne mai dea jurnale... Dacă nu plătiţi cotizaţiile... Mă rog, eu am plătit. Nu zic de dumneata, vorbesc d’ăilalţi... Hai să te fac o tablă. Fugi domnule, pe căldura asta!... Treci colea să mai stăm de vorbă (după o pauză). Teribilă căldură! Mai cald a fost ieri. (furios) Aş! Azi e nebunie domnule. Apropo (scoborînd vocea) Ce facem? Văd că Popescu nu mişcă de loc. Aia îşi fac de cap, fură ca în codru. 493 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Bălănescu: Cuminte fac, ce, ca noi ? Stăm să ne prăjim la soare ? Au plecat în străinătate oamenii. Unii aleargă după împrumut, alţii vizitează abatoarele... Generalul: Mă bate gândul să trec la liberali. Cu ăia nu moare nimeni de foame... Bălănescu: Bate palma Ghenerale şi eu m’am gândit. Trecem amândoi. Unde-i unul nu-i putere, unde-s doi... Să ştii că dăm lovitura. Generalul: Trecem cu toată organizaţia, aranjez eu. Bălănescu: Aşa, bravo, aranjează dumneata şi nu spune la nimeni. Generalul: Ce-s copil! Bălănescu: Taci! S’aude cineva. SCENA IlI-a GENERALUL — BĂLĂNESCU — COL. ŞERBAN. Generalul: Salutare Şerbănică. Nu te desbraci ? Col. Şerban: Ba dacă-mi daţi voie... Generalul: Desbracă-te monşer, nu suntem între muieri. Col. Şerban: (trecând spre fereastră) Să trăiţi. Salutare Bălă- nică. Vine Trăsnea vine si Kann. > Bălănescu: Păi tu nu ştii ? Când vorbeşti de Kann, Trăsnea e la usă. > SCENA IV-a ACEIAŞI --- TRĂSNEA --- KANN. Trăsnea : Am onoare. Hai treci mă jidane să te fac 0 tablă. Kann: Da domnu Kann nu poţi zice, te ustură limba ? Col. Şerban: Hai, domnu Kann cu mine 0 tablă. Kann: Cu tine nu joc. Col. Şerban: De ce nu joci cu mine ? Kann: Tu ai noroc la zar. Col. Şerban: Un pol, 0 partidă. Kann: Du-te la dracu... Cine joacă table pe căldura asta... Stă scris la jurnal, că în America a fost nu ştiu câte sute de morţi din cauza căldurii... MINISTRUL 493 Generalul: Las’ să fie cald... Mai bine cald decât frig. Col. Şerban: Bine zice domnu General. Kann: De căldură nu moare nimeni. Trăsnea : Cum, mă jidane, adineaori spuneai că în America au murit câteva sute de mii. Kann: Câteva sute de mii am zis ? Ai vată în urechi se vede. Acolo mor de căldură, n’ai ce-i face, e America, dar la noi, mor de frig. Trăsnea : Cum văd eu te-a luat dracul. Kann: Pe mine ? Trăsnea : Sigur. Rămâi la noi, mori de frig, pleci în Ame¬ rica, crăpi de căldură. Toţi: Hă, hă, hă.. . Kann: Măi al dracului eşti tu ! Parcă nu erai aşa deş¬ tept ? Trăsnea : Pe tine tot prost te-am cunoscut. Toţi: Hă, hă, hă... Kann: Aşa ? Atunci hai să te fac o tablă, să vedem, care din doi... (strigă) Ghiţă! SCENA V-a ACEIAŞI --- GHIŢĂ. Ghiţă: M’aţi chemat? Trăsnea : Adă tablele. Ghiţă: Tablele sunt în blibotecă şi cheile la domnul Vasile. Trăsnea: Chiamă-1! Ghiţă: E dus în oraş. Trăsnea : Asta e bătaie de joc! Generalul: Dacă nu plătiţi cotizaţiile. Trăsnea: Un ban nu dau. Nici table domnule ? Să moară cui o mai călca piciorul la club. (Intră Popescu ţi Popovici). Kann: A, lasă, că a venit Popescu, uite şi Popovici. Trăsnea: Perfect, facem un pocker. 494 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE SCENA Vl-a ACEIAŞI — POPESCU CADRILATER ŞI POPOVICI. Trăsnea : Popescu : Trăsnea : Generalul: Trăsnea: Col. Serban : j Generalul: Col. Serban : > Generalul: Kann: Generalul: Trăsnea : Col. Şerban: Popescu: Ghiţâ: Popescu: Vasile: Trăsnea: Vasile: Trăsnea : Vasile: Trăsnea: Vasile: Trăsnea : Vasile: Trăsnea : (către Popescu) Faci pocker? Cu cine ? Eu, dumneata, Kann şi domnul General. Eu nu joc. Atunci, Şerban. Joci Şerbănică ? Dacă nu joacă domnul General, nu joc nici eu. Foarte bine. Treci colea să mai stăm de vorbă. Cald. Teribil de cald. V’aţi apucat de conversaţie ? La club nu se vor- beşte. Hai mai de grabă un şămen. Şămen joc şi eu... Joci Trăsnea? Prezent, admis, fără reclamaţie. Aşteptaţi să se mai adune lume. Lac să fie că broaşte... (către Ghiţă) A venit domnul Vasile ? A venit de mult. Chiamă-1 să ne dea cărţi. (intrând) V’am auzit. Poftim cărţile. Cine joacă ? Toţi. Daţi-mi câte un pol. Ce pol? Hai te cară... Cărţi vechi, murdare, rupte... Nu vă place, nu jucaţi. Da ce vrei să fac, să mă uit cum îţi creşte barba ?... Hii de treabă... Dacă nu plătiţi de unde vreţi să vă dau altele ? Da cinci lei nu-ţi ajunge ? Poftim, da să ştiţi că-i ultima oară. (alegând cărţile, fredonează): « Asta-i cea din urmă oară « Când îţi trec pela fereastră « Şi în sunet de chitară...» Trageţi locurile! Nr. i Kann, unde stai? MINISTRUL 49S Kann: Trăsnea : Kann: Trăsnea : Kann: Trdsnea : Kann: Trăsnea : Toţi: Col. Şerban: Kann : Trăsnea : Kann: Popescu: Kann: Popescu: Kann: Popescu: Kann: Popescu: Kann: Popescu: Kann: Popescu : Kann : Generalul: Kann: Mie mi-e indiferent, nu e locul... E dobitocul! Am să şed aici. Ceilalţi spre dreapta şi în ordine: 2 domnul Popescu; 4 domnul General; 5 Bălănescu; domnul Colonel 6 şi eu 3. Mestecă cărţile. Mestecă bine jidane. I-ascultă, fii la locul dumitale... Ce-i mult nu-i bun. Nu te supăra măi jidane, că glumesc. Glumele astea să le laşi la uşă, unde stau şoşonii. Da ce eu-s nebun ca tine să umblu vara cu şoşoni ? Hă, hă, hă... (1admirativ) Firea-i al dracului!. .. Nu umbli cu şoşoni ? Atunci taie. Nu le tai eu... le taie domnul Colonel, taie-le bine. Ce-i la fund, dama de pică ? Ne-am curăţat fraţilor! O sută de lei la banc. Ii vede cineva ? Banco! Cine, domnule Popescu?... Poftim: dumitale, mie, dumitale... Nouă la banc! Bine, merg la pace. Pune banii... Vin cu o sută. Ce vorbă e asta? Dacă mergi la pace trebue să pui trei sute... Pun numaidecât. Lasă-mă cucoane, eu pierd parale. .. Dacă n’ai nu juca. Asta nu-i treaba ta. Ştiu, e obiceiul dumitale. I-ascultă, să nu fii obraznic că te pocnesc! Va să zică, după ce joci fără parale, vrei să mă şi pocneşti... frumoasă afacere! Ei, ce facem domnilor, mai jucăm? Eu joc, să pună banii. 496 Trăsnea: Col. Şerban: Kann: Trăsnea : Col. Şerban: Kann: Trăsnea : Kann: Trăsnea : Generalul: Col. Şerban : Bălănescu: Kann: Generalul: Kann: Col. Şerban: Generalul: Trăsnea: Kann: Trăsnea: Popescu: Kann: Toţi: Kann: Generalul : Col, Şerban: Kann : Popescu: REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE E, nu fi şi tu al dracului, dă-i la pace şi ispră- veşte. Ori vă chituiţi, ori.,. Eu nu ştiu, să pună banii. Auzi, vrea să mă pocnească. Hm! Hai domnule ce faci ? Ce jucaţi singuri aici ? Vinde mâna. Deştept bărbat! Auzi ce mă învaţă, să vând mâna. {violent) I-ascultă domnule, ori dai mai departe, ori vinde mâna. Te rog nu răcni la mine că aici nu eşti la ca- zarmă. Să pună banii. {liniştit) Aşa e, pune banii. Are dreptate Kann, ai pierdut trebue să plăteşti. Bine zice domnul General. Asa e. » încurajat) Auzi! Vrea să mă pocnească. Ce merge pe pocneală aici ?... Parcă eu nu ştiu să pocnesc ? Aici n’ai dreptate. Ia seama cu cine vorbeşti. Cu cine vorbesc? Bine zice domnul General, a fost deputat. .. E advocat... Şeful partidului... Şi pentru asta trebue să joace fără parale ? Leagă căţeaua. {demn) Lăsaţi-1 domnule, nu strică el. Stricăm noi care primim în club toate lichelele. Aş vrea să ştiu, care din doi. {în picioare) Ia isprăveşte măi jidane c’apoi ştii!... » Nu isprăvesc, să pună banii. Ce crezi că mi-e frică ? Are dreptate Kann. Nu se face puncte fără parale. Bine zice domnul General, Kann are dreptate. Mi-e nu-mi trebue dreptate, să pună banii. Ce faci cu dreptate ? Pune Generale trei sute lei pentru mine... .. MINISTRUL 497 Generalul: Popescu : Col. Şerhan: Popescu : Col. Şerban : Popescu: Trăsnea : Popescu: Kann : Popescu: Vasile: Generalul: Vasile: Generalul: N’am, pe onoarea mea. Pune d-ta colonele... Mă nimerişi. $ Pune că ţi-i dau imediat. N’am, pe cuvântul meu. Ce, nu ţi-aş da eu dumitale ? Căpitane, dă-mi patru sute lei şi mâine dimi- neaţă ... N’am decât două sute si trebue să-mi scot $ cişmele. Dar mă duc, dacă vrei, în oraş să caut. Ghiţă, cheamă pe domnul Vasile (către Kann) dă-i drumul domnule. Ce să-i dau drumul, stai să vedem întâi. SCENA Vil-a ACEIAŞI — domnul VASILE. (cu ifos) Dă-mi o mie de lei, domnule Vasile şi peste un ceas... Da de unde să vă dau ? Am tot dat slavă Dom- nului. Dumneavoastră nu mă întrebaţi cu ce trăesc ?... Ăla dă-mi, ăla dă-mi... fiecare cere şi înapoi nu dă nimeni... Cumpără cafea, cum- pără spirt, unul comandă şpriţ, altul vrea bere şi toată lumea bea pe datorie. Nu spune toată lumea, pentrucă eu nu-ţi sunt dator nici un ban. Nu zic de dumneata. Dumneata cel puţin nu consumi, nu plăteşti. Vorbesc de ceilalţi: sub- prefectul Marinescu, care a murit, Dumnezeu să-l ierte, mi-a mâncat două mii de lei; la avo- catul Ionescu, care s’a însurat şi a plecat, am trei mii lei... Apoi la unu cinci sute, apoi la altul trei sute... Să vă aduc condica să vedeţi... Eu cumpăr ţigări la toată lumea... Pardon, că eu nu fumez. 2 49S Vasile: Trăsnea : Toţi: Vasile : Popescu: Vasile: Popescu: Vasile: Florescu: Toţi: Florescu: Toţi: Florescu: Popescu : Florescu: Popescu: Florescu: REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu fumaţi, da v’am dat până amu două umbrele, una a mea şi una a nevestei şi nu le-aţi mai adus, de astă iarnă. Ce eşti prost, aşteaptă să se usuce. Cum era să ţi le-aducă ude ? Hă, hă, hă... Sigur, vă vine a râde, ce grijă aveţi. (furios) Dă-mi domnule o mie de lei! N’am cucoane, nu mă crezi ? . {bătând în masă) Dă-mi când îţi zic eu! Of, trăsni-m’ar Dumnezeu şi Maica Domnului că nu mă crede nimeni!... In loc să câştig o pâine, vreţi să-mi luaţi şi cămaşa ? Asta e râs, nu altceva (iese). SCENA VUI-a ACEIAŞI — FLORESCU Staţi. Ura! Trăiască domnul Popescu-Cadrilater! Cucoane dă-mi voie să te sărut şi când ăi ajunge în fruntea bucatelor să nu uiţi că eu ţi-am adus vestea. Ce este ? A căzut guvernul. Cum ? Ce spui ? Minţi! Pe cinstea me... şi pe domnul Popescu îl cheamă la Bucureşti. Spui drept ? Să n’am parte de părinţii mei, eram la aparat, când am auzit... Unde-i telegrama ? Am trimis-o acasă. Veneam mai de vreme, dar am întârziat pe drum. Am spus la toţi cu care m’am întâlnit şi lui popa Petrache... şi la cafenea... Nu le venea să creadă... Abia am scăpat. MINISTRUL 499 Popescu: Kann : Popovici: Generalul: Col. Şerban: Trăsnea : Ţara răsuflă, în sfârşit! Bine c’o căzut, aşa un guvern ducă-se dracului. Era o pacoste frate. Murea lumea de foame, domnule. Ei, să trăieşti şefule! La mai mare! Apoi felicitările mele cucoane. (Toţi îl felicită strângându-i mâna. Intră Florence cu Wiwy înconjurate de domnii membri). SCENA IX-a ACEEAŞI — FLORENCE şi WIWY POPESCU. Florence: Generalul: Wiwy: Florence: Wiwy: Florence. Wiwy: Florence: Bălănescu: Ghiţă: Bălănescu: Ghiţă: Popescu: {Privind prin face â main, de sus). Soţul meu domnul Popescu-Cadrilater, e aici ? Să vă felicităm? A venit o telegramă. ' Te cheamă la Bucureşti. Solomonescu formează cabinetul. Să ceri Ministerul Artelor, să ne ducem în fiecare seară la teatru, la operă... Şi la Cărăbuş mamă, te rog, da? In toate părţile dragă, că destul am stat închise trei ani de zile. Tată, ştii una, mai bine să-ţi dea Comunica- ţiile ... {rugându-se lui Dumnezeu) Ah, Doamne ! ajută-mi să dansez rumba la Paris. Hai să mergem. Trebue să pleci. Am trimis să-ţi calce fracul. Mă rog, pardon... Un moment, nu se poate. Ghiţă! Poruncă! Cheamă-1 pe domnul Vasile. Iacă îndată. {Iese, apoi intră domnul Vasile care şopteşte misterios cu domnul Bălănescu). Poftiţi mai aproape domnilor, avem de vorbit. {Florence şi partizanii se strâng în jurul lui discutând în şoaptă. In planul I rămân Wiwy şi Trăsnea). 2’ 500 Wiwy: Trăsnea : Wiwy: Trăsnea : Wiwy: Trăsnea : Wiwy : Trăsnea : Wiwy : Trăsnea : Kann: Popescu: Kann: Popescu : Kann: Bălănescu: Generalul: REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ce jucaţi musiu Trăsnea ? Chemin de fer, vrei să joci şi mata ? Pe ce ? Pe mâna matale. Şi dacă pierzi? Plăteşte domnul Popescu. Prostule, de ce ai întârziat atât? Am aşteptat să cadă guvernul. Nu te credeam atât de cinic. Nu cinic, sărac. A promis domnul Popescu că îmi achită datoriile. (In timpul acesta intră domnul Vasile, purtând tava cu pahare şi o sticlă învelită în şervet. Toţi se grămădesc în jurul lui. Kann trage pe domnul Popescu în planul I). (mezo-voce) N’ai avut dreptate, pentru ce să mă pocneşti. Vrei să mă pocneşti ? Poftim poc- neşte, da ştiu eu că ai glumit. Chiar te rog să mă ierţi, să rămânem prieteni. Şi dumneata eşti nervos şi eu sunt violent şi dacă ai nevoie de parale.. . Dă-mi şi-ţi dau chitanţă. Ce-mi baţi capul, ce-mi trebue mie chitanţă. Iţi dau cât vrei, da nu la cărţi. îmi eşti prieten şi nu vreau să te văd pierzând la cărţi. Aşa sunt eu... Cincizeci de mii îţi ajunge ? Pentru moment... Tocmai. Şi pe urmă dacă ţi-o mai trebui... Vreau să te fac cu parale. Dumneata eşti om, care-ţi place să trăieşti. Este aici în apropiere, o pădure... numai fag şi stejar, e a Statului... O luăm de pomană. Ia poftim doamnă... e cam călduţă, dar ce să faci, aşa-i tradiţia. Domnişoară poftim un pişcot... Domnilor, eu aşa am apucat, în momente so- lemne să sară dopul. (Prezintă un pahar lui Popescu). Să-ţi sară ochii, dă-te într’o parte (luându-i vorba). Domnule Ministru! MINISTRUL SOI Bălănescu: Generalul: Col. Serbau: » Generalul: Toţi: Generalul: Bălănescu: Kann Popescu: Bălănescu: Florence: Pardon! Eu am început întâi. Dă-mi voie sunt mai bătrân şi viţe-preşedintele clubului. Pe urmă ai să vorbeşti şi dumneata. Aşa e, domnul General trebue să vorbească întâi. Vorbiţi domnule General. Domnule Ministru, sunt fericit că unul dintre noi va fi ministru. Italia şi-a găsit omul, Franţa îl caută. Timpul cerea şi la noi un om. Dumneata eşti omul timpului nostru. (Bătând din palme) Bravooo... Sunt fericit, zic, că acel om a fost ales dintre noi şi sunt eu atât mai fericit, cu cât cel ales dintre noi, eşti dumneata. Fac politică de când am ieşit la pensie. Am fost la liberali, nu mi-a plăcut şi am trecut la conservatori, de aici... {retezându-l) Ia lasă generale, prin câte partide ai trecut dumneata, dela şap’şapte, când ai sta să le înşiri ne apucă ziua (repede) Excelenţă... {misterios). O început vorbă... Eu mă duc să pregătesc banii. Nu întârzia, te aştept acasă. Excelenţă, ziua de azi este o zi mare, cea mai mare zi din zilele mele, din zilele noastre, din zilele neamului... {retezându-l) Noi ne ducem dragă, să pregătim bagajul, să nu scapi trenul. Generalul: Wiwy: Gigi: SCENA X-a ACEIAŞI — GIGI. Numai un moment doamnă... Domnule Ministru vă prezint pe băiatul meu care a studiat la Paris, să-l luaţi şef de cabinet. {Toţi se întrec să-i strângă mâna, se aude: bonjour Gigi, ce faci Gigi?). {Trăgându-l de mânecă). Când ai venit? {cu un Kodak în bandulieră) De câteva zile. s 02 Wizoy: Popescu: Florence: Popescu: Florence: Wiwy: Florence: Generalul: Popescu: Gigi: Popescu: Gigi: Popescu: Generalul: Popescu: Gigi: Popescu: Gigi: Popescu: Gigi: Popescu: Gigi: REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu ţi-e ruşine şi n’ai venit să mă vezi. Ia-1 şef de cabinet tăticule să mergem împreună la Paris, te rog eu să-l iei. (grav) Nu ştiu, am să studiez chestiunea... In ori ce caz iau notă. (autoritară) Ce notă, dacă vorbeşte franţuzeşte II est gentil. Se cunoaşte că n’are mamă... Pauvre garţon. Vino să-ţi şifonez cravata... Trebue o femeie cu experienţă în calea dumitale. (Intorcându-se către domnul Pop'scu). Apropo, cheri, trimite la prefect să ne dea maşina. (şifonat) Ia vezi dumneata, domnule Vasile. (Vasile iese). S’a plimbat destul, să mai umble şi pe jos. Doamnei, mai ales, o să-i prindă bine, e aşa de grasă! Domnule Şef de cabinet, pleci cu noi. Am să-ţi înlesnesc primii paşi. Treci să te vadă şi domnul Ministru, să vedem te mai cunoaşte. Bonsoar cavalere. Era mic, s’a făcut mare. Bravo tinere, ai crescut. Când ai venit? De vre-o săptămână. Dela Paris ? Da, dela Paris. Cu ce te ocupi ? Deocamdată scrie la « Glasul Dunării». Foarte bine, Presa duce la toate. Am venit, chiar, să vă iau un interview. Poftim tinere. Unde sunteţi născut ? La Podul Iloaii. De ce vă zice Cadrilater ? După o serie de articole fulgerătoare, prin care ceream Cadrilaterul pentru cadrilatereni, dobro- genii recunoscători mi-au spus Popescu-Ca- drilater. Care e programul d-voastră? MINISTRUL 5®3 Popescu: Ghiţă: Popescu: Toţi : Gigi: Vasile: Florence: Popescu: Wizvy: Florence: {îşi trece mâna prin păr, plimbându-se agitat). Ţi-1 schiţez, în câteva cuvinte numai, pentrucă n’am vreme. Notează te rog: pentru ţărani pă- mânt, pentru orăşeni case. Vile pentru meseriaşi. Pentru negustori, morator american fără termen. Am studiat reforma clerului şi a învăţământului. In altă ordine de idei, suntem ţară agricolă. Vom încuraja creşterea gândacilor de mătase şi pescăria. In fine, domnilor, vă destăinuesc ce am pe inimă: înfrăţirea claselor prin vaste cooperative, de toate genurile, în toate direcţiile, lucru la care până azi nu s’a gândit nimeni. Merg mai departe şi întrevăd, într’un viitor apropiat, înfrăţirea po- poarelor prin cooperative uriaşe, internaţionale, la care să coopereze toate capitalurile, toate po- poarele, majoritare şi minoritare. Jos frontierele! Jos zidurile chinezeşti (ştergându-se de nădu- şealâ). Iată tinere, pe scurt, programul meu. Te văd băiat inteligent. Redă cu sinceritate cuvintele mele. Şi fiindcă eşti feciorul generalului, te iau pe lângă mine. La unu plecăm Ia Bucureşti. Mata pleci, eu leafa n’am luat-o şi am copchii şi nevastă... Las că nu te uit. Să vii acasă să-mi ajuţi la împa- chetat. Hai ieşi afară. {pregătind aparatul) Daţi-mi voie. Strângeţi-vâ... Domnule Ministru un pas înainte... aşa... zâmbiţi vă rog... Aprinde magnezia... Gata, mersi. A venit maşina. Să tragă la scară (către Popescu). Mergi ? Eu mai rămân. Lasă-1 mamă să mai rămâie. Mata nu vezi cât e de transpirat... Să nu răcească. Atunci noi ne ducem şi trimitem maşina să te ia. Să nu întârzii... Să nu cumva să scapi trenul, să se compună ministerul fără tine. 1 S°4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Toţi: > Florence : Wiwy: Trăsnea : Popescu: Florence: Wiwy : Trăsnea: Bălănescu : Ghită: » Bălănescu : Ghită: > Bălănescu : Popescu: Asistenţa: Popescu : Asistenţa: Popescu : Asistenţa : Popescu : Toţi : (îngrijoraţi) Se poate! (experienţă) Las’că ştiu eu... Hai Wiwy, hai Gigi. Mergi, musiu Trăsnea? Prezent, sărut mâna... la ordine. Lăsaţi-1 pe căpitan, venim împreună... Avem timp. Trenul pleacă la unu şi la rigoare chiar mai târziu. Nu te încurca. La revedere! Bonsoir domnilor. (privindu-l galeş) Orvoar musiu Trăsnea. Sărut mânuşiţele. (servil) Un minut coniţă, daţi-mi voie... Ghiţă! (la uşă) Poruncă. Adu o lumânare. (iese şi se întoarce cu o lumânare aprinsă), (luând sfeşnicul). încet coniţă să nu cădeţi pe scară. (Sala s’a umplut pe nesimţite, de fripturişti). Am rămas între noi, poftiţi mai aproape. Dom- nilor, suntem în casa partidului, sunt preşedintele clubului, de aceea mă simt dator să răspund. Domnul General vorbea de omul timpului şi avea dreptate. Omul, domnilor, trebue să trăiască în timp şi în spaţiu. In spaţiu, pentrucă să-şi încadreze idealul, în timp, pentru ca să-şi înde- plinească opera. Bravooooo... Domnilor, precedesorii noştri ne-au lăsat la o cotitură... Aşa e! La o răspântie încurcată... Ruşine! .. .neştiind pe care drum să apuce. Ei bine, domnilor, noi nu vom greşi. Vom merge pe urmele şefului nostru iubit şi genial, domnul Nae Solomonescu, căruia poporul i-a încredinţat frâ- nele guvernului, spre a conduce mai departe carul Statului pe oceanul politicei mondiale. Trăiască! MINISTRUL 505 Voci : Popescu: Asistenţa : Popescu: Popescu: Voci din stradă: Popescu: Voci din stradă: Popescu: Voci din stradă; Nu mai putem răbda. Este încă o virtute a neamului românesc să rabde şi‘ să tacă. Domnilor, ţara noastră este bogată, nu pentrucă are grâu, păduri şi vite, ci oameni, care ştiu să rabde şi să tacă. Ei bine domnilor, să ştiţi dela mine: tăcerea e de aur. Sunt douăzeci de milioane de români care tac. A sosit însă timpul să vorbească şi vor vorbi, pentrucă glasul nostru va fi glasul lor şi glasul lor, este glasul ţării, pe care guvernul va şti să-l transforme, domnilor, într’un izvor de bogăţie naţională. Bravooo... (sub fereastra dela stradă, o bandă de lăutari desperechiaţi cântă un marţ, într'o cacofonie indescriptibilă, cu strigăte răguşite: Deşteaptâ-te Române !). (1electrizat) Deschideţi fereastra! Lăsa-ţi să ajungă la mine vocea poporului! (se aude strigăte: Tră- iască domnul Nae Solomonescu ! Trăiască domnul Popescu ! Uraa /...). (repezindu-se la fereastră, ridicat în picioare pe scaun). Fraţilor! Sunt Cu voi, sunt omul vostru, sunteţi sufletul meu. Uraaa! Eram mic şi m’aţi făcut mare; eram slab şi m’aţi făcut tare, dormeam şi m’aţi deşteptat şi mi-aţi strigat: du-te luptă şi mori pentru liber' tate... Să le dai la cap! Jos tâlharii. E rândul nostru. Domnii mei, trebue să înţelegem timpul, dacă vrem ca timpul să fie cu noi. Azi nu trebue să mai zicem: Tot pentru ţară, nimic pentru noi. Trebue sa strigăm: totul pentru noi, nimic pentru ţară, căci noi suntem fiii ţării, şi daca noi vom fi mulţumiţi, va fi mulţumită şi ţara. IJraaa! S°6 Popescu: Voci din stradă: Popescu: Voci din stradă: Popescu: Voci din stradă: Popescu: Toţi: Popescu: Voci: Popescu: Voci: Popescu: Voci: Popescu: Toţi: REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Din acest punct de vedere vă asigur, domnii mei, că vom fi fericiţi şi eu şi dumneavoastră. Faceţi ' o listă de ce vă trebue, de ce doriţi, de ce vă lipseşte. Voi înlocui funcţionarii, dela camerist, până la secretarul general, cu oameni din par- tidul nostru. Şi ăi dela primărie! Şi ăia. Şi dela poliţie! Toţi. Să punem pe-ai noştri! Uniţi-vă dar cu mine şi într’un glas, cu privirea Ia cer, să strigăm cu toţii, din toată inima, din toată puterea, din tot sufletul nostru: trăiască domnul Nae Solomonescu, şeful guvernului, care a răsărit ca un crai nou, cu coamele în sus, în semn de spor şi berechet. Uraaa... (calm) Şi acum retrageţi-vă în linişte. Suntem guvernul cinstei, al ordinei şi al legalităţii. Mer- geţi acasă, la căminurile voastre, lângă copilaşii voştri, lângă soţiile voastre iubite... Da ceva de băut nu ne dai, şefule, că s’a uscat gâtul băieţilor. Duceţi-vă la Herşcu. Ăla nu dă pe datorie. Spuneţi că v’am trimis eu. Nu vrea să ştie. Trimiteţi-1 să vorbească cu mine. (depărtându-se) Uraa! Să trăiască domnul Po- pescu ! Uraa! (Popescu se scoboarâ extenuat. Toţi se strâng în jurul lui, îi strâng mâinile căl- duros şi el răspunde doar: «Dragă prietene, .. .amicii mei... »). MINISTRUL 5»7 Popescu: Trăsnea : Popescu: Trăsnea: Popescu : Toţi: j Popescu: Trăsnea : Toţi: j Trăsnea : Popescu: Generalul: Popescu: Bălănescu: Popescu: Popovici: Popescu: Popovici: Popescu : Popovici: SCENA Xl-a ACEIAŞI Luaţi loc domnilor (către Trăsnea). O să vină alegerile. De dumneata o să am nevoie, eşti omul meu, îţi dau judeţul pe mână. {şoptind) Prefer o mână din judeţ. Ştrengarule! V’aţi înţeles ? Ce zice Wiwy ? Mi le-a dat pe amândouă. {angajându-V) Domnilor o bucurie nu vine nicio- dată singură. Vă prezint pe ginerele meu. Bravo să trăieşti. Ura. Aşa, cu tine am terminat, vin să te sărut, du-te. Wiwy trebue să fie nerăbdătoare. La revedere domnilor. La revedere craiule, vin alegerile, să strângi şurupul. Lăsaţi pe mine, ştiu eu cum să-i lucrez {iese), {scoţând un carnet) Şi acum, domnilor, să ne socotim. Ce vrei generale ? Eu, domnule Ministru, cred că prefectura mi se cuvine mie. {notează, repetând) Nici nu mai e de vorbit. General Georgescu, prefectura. Ce vrei Bălă- nescu ? {ridicând două degete) Primăria. Tocmai, mă gândeam {însemnând). Primar Bălă- nescu. Cine mai e?... Ce vrei Popovici? Domnule Ministru, toţi colegii mei, medici, farmacişti, preoţi, au fost avansaţi. Eu am intrat în război căpitan şi căpitan am rămas. Da dumneata ce făceai în război ? Cum ce făceam ? Eram medic veterinar, nu ştiţi ? Da am fost şi la infirmeria de oameni, am făcut şi operaţii. Bun! {însemnând). Popovici, maior. Să trăieşti maioraşule. Dumnezeu să-ţi dea sănătate. 5oS Popescu: Vasile: Popescu: Vasile: Popescu: Vasile: . Bălănescu: Vasile: Bălănescu: Popescu: Generalul: Popescu: Generalul: Col. Şerban: Popescu: Col. Şerban : Popescu: Bălănescu: Popovici: REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE {zărind pe Vasile rezemat de uşe) Dumneata ce vrei, domnule Vasile ? Eu, nimic. Nu se poate, spune cevrei ? Ei, dacă aţi avea timp să vă gândiţi şi la mine, aş vrea să iau restaurantul gării. Dacă se poate, dacă nu... (însemnând) Vasile restaurantul gării... Şi să ştiţi domnilor, insist şi vă rog, ca toate banche- tele, care se vor da în onoarea mea să le coman- daţi lui Vasile. Vă mulţumesc. Până atunci, v’aş ruga, să-mi plătiţi ce aveţi din urmă, dacă nu puteţi da tot, măcar jumătate. Ce va să zică românul! Cum domnule ţi-a dat gara pe mână şi nu te mulţumeşti ? Ştiu, da vezi că... {dându-i peste obraz în semn de prietenie). E Ministru prostule, ai uitat? Hai fugi, cară-te. Mă rog, mă rog, lăsaţi are dreptate. Nu se con- sumă pe datorie. Cine bea plăteşte. Să vii acasă. Ii dau eu. Nu mulţumesc. t De ce ? Adineaori nu ţi-am dat pentrucă la cărţi nu dau din principiu... Cine te împrumută la cărţi, ţi-e duşman, nu prieten. Mă rog, eu pot să-ţi vorbesc ? Nu te-am uitat. Ne cunoaştem de mult. Te bag într’o comisie cu diurnă fixă şi cheltuieli de transport. Vă mutaţi la Bucureşti ? Deocamdată o să-mi iau un apartament. Când îi veni înapoi n’ai să mai cunoşti oraşul, întâi, aduc lumină electrică. Vreau lumină multă. Un oraş fără lumină e ca un orb fără vedere. Vreau lumină peste tot, lux de lumină... Da d-ta ai idee, cât costă ? De unde bani ? Comuna e săracă. MINISTRUL 509 Bălănescu: Generalul: Bălănescu: Popescu: Generalul: Col. Şerban: Popovici : Bălănescu: Popovici: Bălănescu: Popovici: Bălănescu: Generalul: Bălănescu: Popovici: Popescu: Popovici: Generalul : Bălănescu: Generalul: Popescu: Generalul: Popescu: Fac împrumut. Da cine-ţi dă voie ? Uite, Ministru... Chestiunea trebue studiată. Nu eşti de capul dumitale. Bine zice domnul General. Eu trebuia să fiu primar. D-ta vezi-ţi de meseria d-tale. Uite că mor porcii. Nu te teme, ai să trăieşti o mie de ani. Veterinar şi primar, dracu a mai văzut. Da farmacist şi om deştept? I-ascultă măgarule, fii la locul d-tale. Ce domnilor, n’aveţi ruşine? In faţa domnului Ministru ? Da nu vedeţi, ce obraznic e ? Obraznic eşti d-ta. (ofensat) Lăsaţi domnilor... Ştiu eu după ce umbli... să bagi mâna în banii comunei. Asta-i greu. La veniturile comunei suntem soli- dari. Eu zic să numim o comisie de înfrumuse- ţarea oraşului din care să facă parte domnul Ministru, eu, d-ta şi d. Bălănescu. Trebue apă, trebue lumină, nu zic, dar să vedem pe cine aducem, cui dăm lucrările. Am pe ginere-meu, inginer. Bine atunci cu apa mă ocup eu. Am pe cineva care se pricepe, şi lui Popovici îi dăm pa- vajul. Chestiunea trebue studiată. Eu am să caut să obţin împrumutul. Nu pot să mă ocup ca ministru, dar am să pun pe cineva să vă caute. Aveţi să-i daţi, de sigur un comision. Ne înţelegem noi. Bun. Atunci aranjaţi între d-voastră, puneţi să facă lucrările şi fiţi uniţi. Când este unire, se fac toate. 5Î6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Bălănescu: Popescu : Generalul: Popescu: Popovici: Generalul: Bălănescu: Popescu: Domnule Ministru, ţin să vă spun că îndată ce viu la Primărie, strada Ion Brătianu se va numi, Bulevardul Popescu-Cadrilater. {emoţionat) Mulţumesc. Şi eu am să vă pun bustul în faţa palatului prefecturii. {vorbind întretăiat) Destul... ajunge... sunt mişcat... n’am cuvinte să vă mulţumesc. Felicit comuna, vă felicit pe d-voastră, mă felicit şi eu, de alegerea ce am făcut. E de prisos, cred, să vă recomand să fiţi credincioşi guvernului. Şi acum, daţi-mi voie, să mă retrag. Sunt îngrijorat, obosit, mă apasă ceva, mă simt copleşit... V’a obosit discursul... Entuziasmul... Emoţia... {grav) Nu domnilor, răspunderea! GH. BRAESCU AVION CĂZUT Satele suie muntele chiuind chemarea. Te-au văzut lunecând din cer ca o stea. Torţele cu jalnică sângerare, Sfâşie sălbateca înnegurare, Căutând în zadar urma ta. Rouă sună prin noaptea adâncă Intre vârfuri de brad retezate, Nici un freamăt nu se mai zbate. S’au înfipt în pieptul de stâncă, Scrumite — aripele sfărâmate. Buciume te plâng, răsunând îndelung. Norii pogoară giulgiuri pământeşti, Intrecând slăvile, unde zboruri n’ajung. Unde eşti ? când fulgere zările străpung, Tunetul rostogolind porţi cereşti... BĂTĂLIE NAVALĂ Freamătă zvârcolindu-se nemărginirea... Călăreţii negri se fugăresc prin ceruri zăngănind, Stele ca din pistoale se aprind. Valuri rostogolite au doborît oştirea. Genuna potopului din temelii se sparge, Gemete şi hohote s’au răcit, Vâltorile gonesc cerc răsucit, Sorbind din adânc, înalte catarge. Fulgere mai bat biciuind, peste zare, In râpâirea de plumb şi smoală, Trâmbiţa iadului sună tot mai domoală, Balaurii de-aramă suind lin din mare. ŢEASTĂ VECHIE — Răsărind un cireş în grădină, Fioru ’mpins de călcâi te-a tăiat, Sfărămându-te os măcinat, Aurit de străvechie rugină. Gol din ochi, ai fost cer de lumină, Zâmbet dulce în rânjet intrat... In ţărână deplin deslegat, Foc — răsad din gândirea deplină. Dar Dreptăţii ce ’n veac stă să vină, întâmplarea cu tâlc te-a lăsat, Din ce-ai fost, să dai rod încărcat, In spre slăvi suind prin tulpină. ADRIAN MANIU 8 CATARGE Nicoleta a zărit — cea dintâi corăbioara cu pânze care urca pe fluviu. Şi-a scuturat zulufii blonzi revărsaţi, aproape, pe umeri şi i-a arătat-o Sandrei: — Uite, o corabie cu pânze... Era, cu adevărat, o imagine neobişnuită, pe fluviu. Sandra a lăsat din mâini vâslele bărcii şi a privit, pe undele poleite cu bronzul roşcat al amurgului. Ochii ei mari, zugrăviţi în căr- bune, asemeni părului care-i înfăşură capul cu o legătură de mătase grea şi lucie, reflectau întreaga privelişte din josul fluviului, acolo unde apele se despletesc pentru a îmbrăţişa ostrovul de clisă şi sălcii. O uşoară adiere mâna lin spre ele o barcă mai mare, cu două pânze întinse de un catarg puţin înclinat. Chipul brun al Sandrei s’a luminat de un zâmbet. Spune cu glasul de alto: — Vine parcă dintr’o carte de Kipling! S’a ridicat în barcă şi a cercetat îndelung corabia ceea în minia- tură, care nu aducea cu nici un soi de luntre, o dubă sau lotcă de pe fluviu. Trupul corăbioarei nu avea nici linia unui yacht svelt; dela proră, se rotunjea ca o cochilie frumos dăltuită. Rămasă în voia apelor, barca în care se aflau Sandra şi Nico- leta, se apropia — dusă de curent — de nava măruntă, care îna- inta pe încetul. Sandra apucă vâslele, cârmi spre mijlocul apei şi fremătând de nerăbdare, despică undele, vâslind cu putere. — Ce e Sandra ? — tresări Nicoleta şi o privi. Văpaia sângerie a apusului lumina din plin, acum, chipul Sandrei. Ii apăru cu totul schimbată Sandra. Nicoleta voi să stăruie cu altă întrebare. CATARGE SIS In clipa aceea însă, pe fluviu, se ridică şi sbură un glas. Vorbea cineva după corăbioara cu pânze. Sandra se opri din vâslit şi îşi răsuci trupul alung, sprijinindu-se de marginea luntrii. De după arcuirea unei pânze, se arătase, făcându-le semne, un adolescent în costum de baie. Chica blondă şi pielea arămie a chipului se potriveau de minime. Se ţinea — pe marginea vasului — cu mâna de-o frânghie. Cu cealaltă salută fetele din luntrea care se apropia. Vorbi cu un glas care sună limpede, peste ape: — Dites, donc.,. pourrais-je trouver de l’essence â machine, dans le port qu’on aper^it? Replica a rămas, o vreme, fără răspuns. Era atât de neaştep- tată întrebarea într’un alt grai... Şi-apoi, ochii lor cercetau, neliniştiţi, vasul, parâmele, pânzele, motoraşul, fragil de aluminiu — dela pupă — călătorul... Călătorul acesta tânăr şi străin. — Mais oui... Certainement!... Barca se alăturase şi Sandra apucă o frânghie care atârna peste bord. O înfăşură în jurul străpazanului şi făcu nod... Aşa au intrat în raza portului, în înserarea viorie şi albastră şi roşă. Se mai desluşeau siluetele ca de cetate ale canaralelor de calcar alb, în amfiteatrul din cuprinsul cărora, se ridicau căsuţele cu acoperişuri de ţiglă roşie, ori cele cu cerdacuri boite în albastru şi verde, din cartierul turcesc, moscheea cu minaret... In deplină înţelegere cu Alain, aşa se numea călătorul de pe vasul cu pânze, Sandra a hotărît popasul în golful care se sapă după povâmirea de piatră, baraj masiv în calea apelor şi nelini- ştilor din adâncuri. Cu Sandra la cârmă, corabia lui Alain a ocolit pe aproape piscul dăltuit ca un piept de uriaş, care iscă vuitori în curgerea undelor turburi, şi s’a oprit lângă malul mic, peste care se ridica — în boltă ruptă — canaraua de calcar. Alain a scrutat puţin pri- veliştea ameninţătoare a stâncii. Sandra a râs şi l-a îmbărbătat: — Ne vous en souciez pas... c’est depuis l’epoque quater- naire qu’il nous menace... Pe lângă vas, apele clipoceau şi în oglinda undelor se răs- frângeau cele dintâi stele... 3 5i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sandra s’a plecat peste bord, spre Nicoleta: — Coleta, ce-ar fi să tragi la mal şi să dai veste lui maman că avem oaspeţi!... — Nici vorbă!... Nicoleta nu se împotriveşte, niciodată, propunerilor Sandrei. Desface frânghia care leagă barca de corabia lui Kipling (aşa-i spune, în gând), apucă vâslele şi se îndreaptă spre ţărm. Are mereu în faţa ochilor o imagine însufleţită: cum Sandra şi Alain strâng cele două pânze şi se alătură unul de altul, parcă s’ar îmbrăţişa. Depărtarea dă mişcărilor o desfăşurare într’un fel coregrafică, pe o undă de cântec greu de iubire. Nicoleta abia vâsleşte, prinsă de împrejurarea aceasta aproape nefirească, din înserarea arămie. O clipă, trupurile lor se arată contopite, într’o împletire strânsă, de după pânza cea mare care coboară ca o cor- tină. Mâinile Nicoletei se lasă în voia vâslelor, în voia undelor. Brusc, luntrea se izbeşte de trupul greoi al unui ceam, în care se încarcă piatră dela carieră. Nicoleta se smulge din vraja vedeniilor şi, înfiorată, vâsleşte spre ţărm, între ceam şi şlepul Sulina, sare pe mal, leagă frânghia de parîma care trece deasupra capului, dela şlep pe chei, scoate vâslele, le ia pe umeri şi urcă treptele pe cheiul înalt. De aici, privirile caută să desluşească umbrele din golf... Pe puntea vasului e numai Sandra, în rochia ei înflorată. Nicoletei i se pare că-i face semn fluturând braţul. Fuge pe drumul care şerpuie, spre casa durată în prăvălirea dealului alb, fără să se mai uite înapoi. Nu poate să stăpânească vânzolirea gândurilor şi perin- darea imaginilor. Sandra, colegă de clasă, în internatul dintr’un oraş de munte... S’au apropiat sufleteşte, încă din ziua când s’au aflat în aceeaşi bancă... Apoi, câte amănunte fără număr pentru o prietenie trainică... E drept, Nicoleta simţea că ştie atât de puţin din fiinţa tainică, dar atât de puţin ascunsă, care era Sandra. — Sandra, tu ai o taină, mai multe... Nu-i aşa ? — Nu, Coleta... Cum poţi crede ? Atunci Nicoleta se îndoia şi-i cerceta adânc ochii, în care străjuia întunericul. Toate faptele şi vorbele Sandrei erau fireşti şi limpezi. Nu-i ascundeau nimic... Astă seară, în depanarea întâmplării de pe fluviu, Nicoleta a simţit că se află în preajma deslegării unei taine, taina Sandrei. CATARGE 517 Nu-şi poate spune lămurit despre ce anume e vorba. Imagina Sandrei, în picioare, în barcă, scrutând pe omul de pe vas. Apoi, ei doi, departe, în amurg, strânşi unul lângă altul, aproape de stâlpul catargului. Atunci, ea ar fi trebuit să fie aproape şi să caute în ochii Sandrei ceea ce, încă, n’a adunat în vorbe. Se opreşte o clipă în poartă şi caută ivărul. De aici, golful se vede jos, limpede, în lumina lunii. In sticla apelor ca de catran, corabia lui Alain iscă uşoare cercuri mişcătoare, care se pierd pe rând, în umbra canaralei, peste unde. Pe punte, Alain, în costum alb de sport, rezemat de catarg, ascultă nemişcat pe Sandra, care ridică braţul spre bălţi, spre ostrovul din susul fluviului,,, Nicoleta deschide poarta, lasă vâslele la locul lor şi urcă în balconul casei, unde adastă, citind la lumina lămpii, mama Sandrei, O lămureşte în câteva cuvinte, Alain vine de departe, nu e tocmai sigură de unde. Din Franţa, probabil,,, Singur pe o corăbioară cu pânze,,, II chiamă Alain Bemard, pare-se... S’au întâlnit pe fluviu şi Sandra l-a poftit la masă... Şi Nicoleta urcă în odaia ei, ca să se schimbe. Când se uită pe fereastră, îi zăreşte urcând încet, spre casă,,. Iată o întâmplare neprevăzută, care o face pe Nicoleta să întârzie în faţa oglinzii, îşi zâmbeşte, cochetă şi undele aurii ale părului sunt răscolite de pieptene. Când vrea să iasă, aude paşii Sapdrei, S’a oprit. Deschide uşa şi o cuprinde într’o privire care stăruie. Se scurg multe clipe, Nicoleta nu îndrăzneşte să facă un pas, Sandra spune, în cele din urmă: — Te-ai îmbrăcat? Bine-ai făcut! Du-te în balcon. Domnul Bemard e cu maman. Viu şi eu,,, Vorbele nu ascund nimic, gândeşte Nicoleta, Dar privirile ei.,. Ce vedenii se perindă înaintea lor, oare ?,,, Se îndreaptă spre balcon şi nimereşte în mijlocul unei fraze,,, Alain vorbeşte, parcă, despre drumul lui.,, O întâmpină cu un surîs: — Ah, c’est vous, mademoiselle ?.,. Şi către buna Doamnă Sălcianu: — Ce fut une rencontre originale,,, N’est-ce pas ? Tres amu- sante,., REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Si8 — Et tr&s heureuse, n’est-ce pas ?... adaogă Nicoleta. — Mais, oui... inesperee. Je n’y songeais pas... La lumina lămpii, Alain i se arătă mai desluşit. Nicoleta remarcă acum tocmai, buza de jos uşor resfrântă şi linia rotunzită a bărbiei... Pe urmă gâtul frumos sculptat, aşa cum se arată din resfrângerea gulerului cămăşii. Se pare că i-s ochii verzi!... îşi spune Nicoleta şi se încântă de plinătatea sonoră a glasului lui Alain, care istoriseşte doamnei Sălcianu începutul călătoriei lui... încă din iarnă. A pornit cu un prieten, tocmai din Bayonne... — In golful Gasconiei, îşi spune în gând Nicoleta şi îşi imaginează harta Franţei. E aproape de necrezut. După ce au ocolit Spania... Câte po- pasuri în porturile portugheze... — Ca Magellan!... adaogă, fără vorbe, Nicoleta... şi urmă- reşte în închipuire corabia cu pânze a lui Alain, ca într’un desen animat... Lisabona... Cadiz... Partitura cu ciudate ritmuri maure a lui Albeniz, din « Suita spaniolă». Poarta Gibraltarului în pragul Mediteranei... Ce frumos vorbeşte Alain despre Spania... Malaga... Valencia... Barcelona. Află unele expresii... Ca un jurnal de bord din Pierre Loti... Şi povestind, Alain pare cu pri- virile încărcate de imagini, caută undeva, departe, peste cei de faţă, priveliştile evocate. Alain ar fi voit să facă, mai bine, coasta africană, dar prie- tenul a ţinut morţiş să urce spre Marsilia, unde avea rude. A rămas acolo şi Alain a pornit, singur, mai departe... Popas îndelung la Napoli, la capătul primăverii, după ce ocolise Corsica, pe la miază-noapte... — Donc, vous etes arrive â Naples ?... vorbeşte Sandra, din pragul uşii, fără să fi ştiut nimeni că e atât de aproape... Şi păşeşte din întunerec, în lumina lămpii... — Şade de mult acolo! — gândeşte Nicoleta... Ne-a privit pe fiecare... Seara se prelungeşte până târziu, cu descrierile lui Alain, care e neobosit şi mereu inedit, fie că vorbeşte despre popasul la Corfu ori la Pireu, despre întâmplarea depe Acropole, ori aven- tura nocturnă din Istambul... Apoi, furtuna pe Marea Neagră... Descoperirea Balcicului însorit la începutul verii şi delta... Pentru deltă numai găseşte cuvinte Alain: CATARGE 519 — Ce sont des decors merveilleux, exclamă şi adaogă: Heu- reusement, j’en ai pris des photos... Mais ce n’est pas tout! Sandra, care n’a spus nici o vorbă, aproape, toată seara, se face nevăzută şi revine cu un patefon mic şi un disc. Alain nu înţelege şi-i urmăreşte mişcările. — Une surprise, alors ?... De pe discul mignon, diafragma culege un cântec vechi francez, vioi şi armonios: Broutez camusettes, Les fraîches herbettes Aux bords des ruisseaux. . . Rompez le silence, Suivez la cadence De nos chalumeaux... Alain e foarte mişcat şi mai apoi, când coboară spre port, însoţit de Sandra şi de Nicoleta, îi mulţumeşte din nou, paur cette delicate surprise! El doarme pe vas, aşa cum s’a deprins. Are un somn ca de iepure şi e pregătit pentru orice întâmplare. Spune aceste amănunte Sandrei, care e îngrijată, ca s’o liniştească. Porneşte o istorisire nouă, despre un atac nocturn în nu ştiu care port mediteranean... Nicoleta nu aude sfârşitul împrejurării, pentrucă a rămas în urmă. Alain şi Sandra se îndepărtează tot mai mult, spre umbra canaralei de piatră... Nici n’au observat lipsa Nicoletei... Ea desluşeşte doar împletirea glasurilor, într’o muzicală dia- logare de sunete calde, generoase, din ce în ce mai deplin conto- pite într’o singură undă... Intr’un târziu, lângă Nicoleta, care urmăreşte jocul învâr- tejit al apelor poleite de lună, lângă prora ceamului priponit în parîme, se iveşte Sandra... Nicoleta tresare: nu i-a auzit paşii,.. Nicoleta... Credeam c’ai urcat... — Nu, Sandra... Tăcere îndelungă... Clipotesc cercurile de apă, lângă ceam Fără veste, Sandra vorbeşte, dar nu spune decât atât: — Ştii, mi-a zis: «vous ressemblez beaucoup â une jeune fiile d’Athânes, qui voulait m’accompagner »... 520 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi ne-am despărţit... — Totuşi, Sandra nu mi-a spus totul!... cugetă Nicoleta. O cuprinde pe după mijloc şi fără să-i spună vre-o vorbă tot drumul, urcă spre casă... In odaie, Nicoleta se desbracă, repede... deschide fereastra şi se pleacă în afară... Ascultă sgomotele de pe fluviu şi din orăşelul adormit... Apoi se trage repede înapoi... Fereastra din celălalt colţ al casei s’a deschis. Nicoleta o cunoaşte bine: e fereastra odăii în care doarme Sandra... — Din colţul acela, se gândeşte Nicoleta, se vede întreg golful!... A doua zi, când Nicoleta iese în balcon să ia cafeaua cu lapte, doamna Sălcianu spune, lăsând deoparte un roman de Farrâre: — Sandra a coborît, mai de mult, ca să-şi invite oaspetele... Reia apoi lectura din l'Homme qui assassîna şi o uită pe Nico- leta, care coboară în curte... Vâslele nu sunt la locul lor. Nico- leta se pleacă peste îngrăditură şi cercetează golful. Simte aproape o linişte ciudată, când zăreşte corabia lui Alain clătinându-se în şuviţele limpezi şi turburi ale fluviului. Pe bord, străjueşte un pui de turc, mândru de rostul lui, ji nduitde un pâlc de puşti de pe mal. Este aici mâna Sandrei!, îşi spune Nicoleta şi se pare că recunoaşte pe punte, pe miniaturarul Ismail, care le-a cântat — mai deunăzi — « Kara-Kâz », schiţând paşi de joc în praful debarcaderului. Nici barca lui Mehmed nu-i la locul ei. Sunt pe fluviu cu barca... Dar ea ? E singură pentru prima oară de când a venit, invitată de Sandra, în portul acesta. Să citească ? Să hoinărească ? Singură nu se încu- metă să se avânte — în luntre — pe fluviu. Apele au aici, în faţa portului, puteri nebănuite, care se împotrivesc vâslelor... Şi pe urmă, anafoarele din susul fluviului, învârtiturile acelea clocoti- toare, care prind în rotirea lor barca şi lopeţile... Nu, nu pe fluviu. Poate, în cartierul turcesc... Şi Nicoleta descoperă că, după atâtea zile, nu s’a dus la moschee, cum au .plănuit cu Sandra. CATARGE 521 Bătrânul hoge le-a făgăduit că vor putea urca chiar şi în minaret, pe scările turnului... II va afla, de sigur, pe Ibrahim la cafenea... La masă, Sandra o întrebă în treacăt: — Ai hoinărit prin oraş? — Da, Sandra... Am fost la moschee... Din minaret, oraşul şi Dunărea se arată altfel... — A, ai urcat în minaret ?... — M’a însoţit Şevki... — Ştii ce face Şevki când nu curăţă la geamie ? Vinde seminţe de bostan şi lokum, cu coşul... Se pleacă apoi, spre Alain, care discută cu doamna Sălcianu despre romanul lui Farrere: — Decidement, vous ne partez pas demain, n’est-ce pas? Către Coleta în continuare: — Mâine, facem o excursie, de dimineaţă, Coleta... Ne însoţeşti... După amiază dogorită. In deplină înţelegere, au coborît în port, tustrei. Lângă dana a patra, e priponită barca lui Mehmed. Alain priveşte lopeţile la strapazane şi din câteva vâsle s’au înde- părtat de chei... Dela vale pe fluviu, urcă agale un remorcher cu trei şlepuri... Curând, prora bărcii se adânceşte în malul de clisă... Programul cuprinde o baie... Şerpuesc trei trupuri în maillot- uri. Un timp... Nicoleta se aburcă în luntre şi urmăreşte undui- rile Sandrei, într’un ritm reţinut, şi caută să desluşească ce vrea să spună Alain. Iar când revin în luntre învioraţi de joc, Alain în picioare, pe bancheta dela pupă, ia o poză de Apollon______E frumos turnat Alain, dela umeri până’n şlefuirea gleznelor subţiri. Nicoleta se întoarce către Sandra... E culcată la proră şi are ochii închişi... Un tremur nedesluşit al pleoapelor: îl priveşte, aşa dar. Nicoleta se uită la Alain. Şi-atunci îi urmăreşte privirile... Din susul fluviului, coboară ca o nălucă o dubă smolită, mânată de patru vâsle... Sunt doi lipoveni bărboşi în duba sveltă. Iar la cârmă, o fată. Alain e prins de apariţia aceasta neaşteptată... Nicoleta n’ar putea spune dacă Alain urmăreşte, în trecerea ei repede, luntrea 522 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sau fata blondă care chicoteşte, până mai încolo, aţintindu-1 cu ochii ei de-un albastru ciudat. De peste ape, se înalţă un cântec, în care dragostea se îngemă- nează cu desnădejdea Cântă, de sigur, fata din luntrea care a săgetat în jos, pe fluviu. Alain ascultă încordat. Sandra s’a ridicat într’un cot şi a încre- menit, cu privirile răvăşite peste priveliştea însorită, în care o luntre se iroseşte, înspre ostroave şi bălţi. Nicoleta apucă vâslele şi spune: — Alors, nous rentrons... Şi luntrea se îndepărtează spre sforul sticlos al fluviului. Pe chei, Alain caută privirile Sandrei şi întreabă: — On se promâne, ce soir, n’est-ce pas, mademoiselle Sandra... ? Glasul lui Alain are o undă nouă în rostirea cuvintelor. Sandra şi-a ridicat faţa spre el şi ochii îl îmbrăţişează parcă. întreaga ei făptură se mulează într’o înălţare mlădioasă de tulpină. Mâna ei întârzie să se desprindă de aceea a lui Alain... — Naturellement!... — Poate pentrucă i-a rostit întâia oară numele I remarcă Nico- leta, întârziind privirea asupra Sandrei. In balcon, Sandra o sărută pe Nicoleta. Apoi: — Nu vii la mine în odaie, Coleta ? Nicoleta o însoţeşte. Sandra se apropie de fereastră. In urmă, se răsuceşte şi cu ochii strălucitori, întreabă: — Coleta, spune tu: Alain ar putea să... mă iubească ?... Se întoarnă din nou spre fereastră şi rosteşte ca pentru o umbră: — Vezi, sunt îndrăgostită! întreaga seară, Alain istoriseşte peripeţii din călătorie şi îm- prejurări şăgalnice din colegiu. După ultimul tour pe chei, co- munică fetelor hotărîrea de a pleca, pe curând, pe fluviu, mai departe. Revine, apoi, glumind. S’ar putea să mai întârzie: nimic nu-1 grăbeşte, nu-i aşa ? Şi pleacă să se culce pe puntea « Alcyon ji- ului său, din golf. In hali, Sandra tresare: — Coleta, mâine te trezesc eu... Pornim de dimineaţă, ştii... CATARGE S* 3 — N’a putut să ascundă un fior de nelinişte în glas, îşi spune Nicoleta şi se repede în odaia ei. Cu faţa în perne, plânge pentru dragostea Sandrei. Au coborît pe scara de piatră a cheiului, cu vâslele pe umeri. E o dimineaţă limpede, luminoasă. In treacăt, au privit spre vasul din golf... Nu e nimeni pe punte... Când fetele urcă în barcă, imaginea se pierde după dană... Sandra vâsleşte spre larg... Vor ocoli ceamul greoi şi smolit... De abia au trecut de proră şi Nicoleta are în faţă o scenă care-i arde privirile... Pe bordul « Alcyon »-ului, Alain în picioare, întors, flutură braţul. Salută sosirea unei dube... Nicoleta recu- noaşte duba şi pe vâslaşii hirsuţi... şi pe fata blondă, lipo- veanca cu ochii de un albastru ciudat, cu sânii cuprinşi într’un zăbun roş. Ea râde... Şi chicotul răsună pe apă, în golf, sub boltirea canaralei, ca un ţipăt de stâncă... Atunci Sandra se răsuceşte, speriată parcă, şi vede... Alain agită braţul, râde... Fata chicoteşte. încruntaţi mereu, vâslaşii rânjesc şi sar pe mal... Apoi, Iipo- veanca sare şi ea, se avântă într’o fluturare de fuste colorate felurit, într’o svâcnire care-i desvălue pulpele albe... Chicoteşte din nou şi pleacă după cei doi, unduind şoldurile, ca o chemare. Luntrea Sandrei loveşte puternic vasul şi Alain se întoarce: — Ah! c’est vous? Nicoleta se întreabă de ce Sandra n’a întors barca atunci... Când luntrea trece de piscul care înfruntă vâltorile apelor, curentul o repede în larg. Dar Sandra se împotriveşte din vâsle şi luntrea — purtată de şuvoi — de-a-lungeşte zidurile de stană ridicate din adânc. întreaga făptură a fetei este un arc superb, desluşit în unduiri pe sub rochia sport. Alain, care se află pe bancheta din faţă, e uimit, fermecat de înfăţişarea nouă a Sandrei. Nicoleta, care e la pupă, cu o mână leneş lăsată în apă, nu vede decât spatele lui Alain. Dar în ochii Sandrei, ea vede mai mult: se răsfrânge în adâncul lor Alain, care n’a privit-o nicicând aşa... Chiar când s’au întâlnit mai deunăzi, pe fluviu... Nici în înserare, atunci când au coborît velele de pe catarg... 524 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Luntrea aleargă pe lângă malul de clisă... Sandra se întoarce să privească înainte, spre canaraua de piatră, unde vor poposi... Nicoleta întârzie privirile pe grumazul Sandrei, peste care se des- făşoară mătasea întunecată a părului. — Voyez, lâ-bas, Alain... Se înalţă, acolo, în malul apei, un deal uriaş, cu un pisc ca de cetate... E întreg numai piatră roşie, sângerie, parcă ar păstra mereu imaginea înflăcărată a amurgurilor dobrogene. * Excursia înregistrează o împrejurare neaşteptată. De cum au coborît pe mal, le-a ieşit în întâmpinare bunul Şevki, braga- giul şi îngrijitorul dela geamie... Ii aştepta parcă acolo... Sandra e foarte bucuroasă şi îşi aminteşte că Şevki are, prin preajmă, o bostană... Popas îndelung în coliba cu cerdac ridicat, pe patru stâlpi, pe proprietatea lui Şevki. Şevki, pitoresc cu fesul lui deco- lorat şi cu hainele europeneşti, ponosite, se dă peste cap de bucurie pentru «domnişor Sandra», care-i cumpără, în oraş, toate se- minţele de bostan, din coş... Aduce un carpuz verde cu dungi negre, pe care l-a strâns bine, ca să-l aducă pârâind. Pune la înde- mâna oaspeţilor două ceacâi şi pleacă în căutarea unui caun zemos şi bine copt. Alain e furat de peripeţiile inedite şi se arată exube- rant, spiritual... La un moment dat spune Sandrei: — Vous, vous etes une vraie enfant du fleuve. Cela me rappelle une vieille chanson... Şi Alain cântă, în faţa lui Şevki şi-a fetelor, un cântec duios, în care se destramă povestea simplă a fecioarei ivită din undele fluviului. S’a îndrăgostit de un marinar de pe un vas de pescari... Cântecul se închee cu un etvooi către năluca asemeni unei fecioare, care rătăceşte peste ape, când se lasă ceţurile pe fluviu... Şevki este, de-a-dreptul, entusiasmat, deşin’a priceput nimic... E puţin amărît că nu-1 ajută glasul... Ar voi să cânte la domnişor Sandra un minunat cânt de iubire... Sandra întreabă pe Nicoleta: — De ce numaidecât un cântec de dragoste ? — Ciudăţeniile lui Şevki, Sandra... Sus în minaret şi-a amintit nu ştiu de ce, despre fata de care el a trebuit să se des- partă, la Trapezunt.., CATARGE 525 Faţa lui Şevki, prinsă ’n riduri, surâde, cu o bunătate nemăr- ginită, care izvorăşte din adâncul inimii şi-i însufleţeşte ochii deabia deschişi şi obrajii supţi şi ascuţiţi. In golf, la întoarcere, Alain urcă pe Alcyon şi făgădueşte fetelor să treacă — pe seară — să le ia la plimbare. Apoi, Nicoleta vâsleşte până dincolo de ceam. Pe mal, pe când face nodul frânghiei, îşi spune: — Duba lipovencei e încă acolo... N’au pornit spre satul lor de dincolo de ostrov. # * # In faţa scrisorii pe care trebue s’o aştearnă pentru Nicoleta (atât de nerăbdătoare în cele trei epistole, trimise dela şcoală), Sandra întârzie... Amână mereu... De-atunci... Nicoleta a trebuit să plece în chiar seara aceea, cu un remorcher, prin Brăila, chemată grabnic în orăşelul ei din munţi, care aduce atât de mult cu un burg german. Ea nu ştie nimic, Nicoleta cu părul inelat şi luminos. Dar vrea să afle atâtea... I-a scris în câteva rânduri... despre iama aspră şi mohorîtă în micul port dobrogean... despre zăporul depe fluviu. Nu, nu se va întoarce anul acesta la scoală: e hotârît. Dar de ce? se » va îngrijora Nicoleta. Să destăinue într’o scrisoare, întreg sbuciumul în rotirea căruia a fost prinsă, ca’n şuvoirea ameţitoare a anafoarelor de pe fluviu? Nicoleta întreabă — printre altele — de Alain. Da, da, va scrie că a plecat, în sus, pe Dunăre, spre Porţile de Fier... Nu s’a întors încă... Nici un rând, de sigur, despre tot ce s’a petrecut atunci... E taina ei... Nu, Nicoleta nu va afla dintr’o epistolă, întâmplarea de-atunci, acea înlănţuire de împrejurări. Nicoleta călătorea pe bordul remorcherului, spre Brăila, pe când ea, Sandra, în noapte, a coborît ca o lunatecă, până în afundul golfului, pe cărările ştiute doar de ea, printre stâncile de cretă... Intr’o peşteră şi-a scos rochia... Răcoarea înserării i-a mângâiat trupul, iar undele încropite de dogoarea amurgului au îmbrăţişat-o... A înnotat fără sgomot, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 526 în apele negre, cu ochii prinşi de imaginea corăbiei lui Alain, de catargul căreia era acăţată o luminiţă. A ocolit pe la pupă şi s’a ridicat. A apucat o frânghie. Din cabina luminată a sbucnit im chihot, şi Sandra a ştiut. S’a amestecat apoi glasul lui, al lui Alain... Şi chicotul deslănţuit a stârnit chihotul lipovencei. Din nou Alain: — Ecoute, ecoute donc, Anisia!... Ferestruica rotundă o atrăgea pe Sandra, dar un fior de răcoare a sfâşiat-o... A dat drumul frânghiei şi trupul s’a lăsat în undele ca de clisă, neînsufleţit, în voia curenţilor... Cât s’a lăsat târîtă de ape? Braţele s’au împotrivit şi aproape fără viaţă a revenit la suprafaţă. A desluşit o clocotire ciudată: era în preajma piscului de unde pornesc anaforele... A înnotat spre afundul golfului... Şi-a aflat vestmintele şi s’a adăpostit, sus de tot, într’o tăetură din stâncă. In zori, când s’a plecat peste golf, dincolo de meterezul de piatră, din înaltul căruia a voit — în noapte — să se asvârle desnădăjduită, corabia lui Alain nu mai era acolo. Peste bălţi şi ostroave, până departe cât se desluşeşte din drumul de ape al fluviului, nu se zărea nici un catarg... Intr’o dubă neagră, care se depărta din golf, doi lipoveni beţi cântau, vâslind. La cârmă nu era nimeni. Oricum, trebue să scrie ceva, în epistola către Nicoleta. Altfel, şi-ar putea închipui că e vorba, cumva, de o taină. N. PAPATANASIU FLUIER DE TRESTIE Cântec crunt scris la foc cu cuţitele, Când răstoarnă ’ntre brazi hiara vitele; Iad se ’nvălmăşe ’n foc şi ’n prăpăd Om cu Moarte, Urlă scrâşnetu ’n cer; dar e-o singură foaie ’ntr’o carte. Cânt de dor, când prefiră ’ntre coamele muntelui, Turma, ’n repede pas, repezi undele fluierului; Câte flori nălucesc urcă ’n roşia, vânătă, galbena undă, Printre umbrele trestiei lungi să răspundă. Cântec nalt, când răsare ’n argint steaua ’ntâi şi luceşte... Jos ciobanii şi turmele-au stat, sus se întunecă, Suie sufletul, lin, precum pana de vânt care-alunecă: Doamne-auzi-ne şi ne milueşte! Umbre ’n salt muntenesc tot pe-aici semănate, Ca nălucind ori stând ţapene ’n stei, ca gorunul: Nu ne spulberă, nu ne spulberă, Doamne, nici unul: Nici Austrul, nici pârdalnicul Crivăţ, de-a bate. Mult de vale-am lăsat sate mici — azi cetăţi le mai zice — Din Ceahlău se mai văd doar ca flori fărâmate ’n chilim; Le cântăm dela vârf tot ca turmelor roată ’n colnice... Noaptea, mai aţipim, mai păzim. DOAMNE, TE-AM AUZIT Doamne, te-am auzit, că ’n grea noapte-a pământului, Stăm la coardele ’ntinse-ale vântului Şi ’n fierbintele vis, ca ’ntr’un foc, mă rugam. Dalta ’n nori fulgera — eu cântam când loveam — Şi ’n materia aspră şi neîndurătoare Da câte-o scăpărare. Crâncen, braţ şuerând, năvăleşte ’n mistere: Mare foc stă ’n granit, sânge ’n fiere, Iar când lumile-ţi dorm, eu tot tai, tot sfărâm. Auzitu-te-am când piatra ’ncet glas ridică, Braţul când cade-a mort, lacrimi când groase pică, Doamne, aici, nu pe celalt tărâm. PASĂREA PARADISULUI O, eu te-am văzut, Pasărea Paradisului, Prin spărturile ’n noapte-ale visului, Printre îngeri de-argint şi ’ntre nori de parfum, Te ’nălţai şi-ancorai ca ’ntr’un fum. Şi ’ntr’o zi când spre-Apus se lăsau, roşii, spumele, Te-am zărit la Muzeu şi-am strigat: Cum îţi seamănă numele 1 îndelung m’ai cătat peste mări şi pământuri, Insă tot m’ai găsit, ostenită de-argint şi de vânturi. Fiindcă nu ne-am iubit cu-aiurări pământeşti — Am ştiut doar cum eşti şi-unde eşti — Intr’o sală cu-amurg de mii pene ’ngheţate, Ne-am privit cu priviri ne ’ncercate. Prin colori ce-amăgesc sau plesnesc, furtunoase, Tu-mi şedeai ca un duh de mătase; Nu erau nici plecări, nici căderi, nici fioruri: Sboruri doar, moarte ’n sbor, numai sboruri. In zadar ar vroi să mai mintă, Gând duşman, că tu ’n veci, pană sfântă N’ai lăsat, pentru-un om ca oricare, Paradisul, într’o goanâ-arzătoare. Eu, când văd pana ta făr’ de vremuri, Dacă n’ar fi aşa, de ce tremur? Tu eşti pasărea mea, albă seceră-a cerului, Dulce-al Domnului duh şi-al misterului. 4 CÂNTECUL MARINARULUI Te stinge-acum, lumină, ’n cel pământ, Căci iată negrul, iată-albastrul vânt; Că iată-albastrul vânt că-mi sună ’n coarde, Aşa se ’ndoaie ’n cumpene, aşa arde. Aşa se-aruncă’n mugete, aşa tună..'. Tu, Inimă, ai rămas; iar dacă-i lună, Iar dacă-s stele ’n cer, osânda-i tare: Să nu dormi, marinare... Că nu ne ’mpacă somnul pleoapele, Tot dând cu apele, cu apele, cu apele. Iar tu, dac’ai rămas, poate-ai crezut, Că semn ţi-am tot făcut cât s’a văzut. A moarte-arată ’n ape-orice lumină, Că tu, dac’ai rămas, tu-mi şezi străină. Şi-ai să m’aştepţi la ţărm când vifor mare-i, Că vin cu marinarii l... MIHAIL CELARIANU CU DON RICARDO LEON LA SANTILLANA DEL MAR ŞI ALTAMIRA Plăcute zile am trăit, acum vre-o zece ani, în luminosul şi co- chetul oraş ce este Santanderul, capitala nobilei provincii Mon- tana, din Nordul Spaniei. Dar, e cazul să spunem cu poetul fran- cez: «ou sont Ies neiges d’antan ? » sau, şi mai bine, cu poetul spaniol: Pues se va la vida apriessa Como sueno Y los deleites de acâ Son en que nos deleitamos Temporales. Azi Santanderul abia îşi va fi venit în fire din pustiirea uraga- nului de săptămânile trecute, iar aici în România câte răni morale şi materiale n’avem încă de tămăduit! Parcă nu mai cutezi nici măcar să-ţi aduci aminte de clipele frumoase de odinioară, gândind la ce s’ar mai putea întâmpla să ne trimeată Dumnezeu spre ispăşirea păcatelor. Cât voi trăi nu voi uita totuşi plimbările de-a-lungul Sardi- nerului, în tovărăşia alcaldelui don Luis Barreda, ce trimetea la trei patru zile să întrebe cum mă simţeam în oraşul cârmuit de el cu pricepere şi părintească grijă, nici muzica melancolică şi dulce a zatnponei şi acordeonului dela capătul podeţelor de piatră aco- perite de muşchi, din străzile medievale înguste şi misterioase, nici orele de studiu din biblioteca Menendez y Pelayo, sub oblă- duirea neuitatului Miguel Artigas, actualul director al Bibliotecii 4 532 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Naţionale din Madrid, nici rătăcirile prin încântătoarele împre- jurimi de pe coasta Atlanticului ale Santanderului şi nici curăţenia, mâncările gustoase şi vinurile generoase din casa de huespedes, unde trăsesem. Ce departe sunt acestea din urmă de hanul zugrăvit în impre- siile-i de călătorie de A. Dumas-pere sau, mai de grabă de Cer- vantes în p. I, cap. LIX din Don Quijote, de unde scriitorul francez, pentru a întări coloarea, nu s’a sfiit să copieze pe al lui aproape fără nici o schimbare. Acelaşi lucru face şi Edgard Quinet în Mes vacances en Espagne. In capitala Montanei n’am avut nici măcar surpriza oarecum neplăcută, a duro-uhii sau pesetei false, regăsite în restul ce pri- meam dela negustori, când schimbam câte o bancnotă. Negustorii sunt aceeaşi în lumea întreagă. Odată am plecat cu o maşină minusculă, numai cu două lo- curi, să vizitez vestitul palat părăsit din Villacarriedo; şoferul, un muntean vorbăreţ, nu mai contenea cu explicaţiile şi glumele; era o călăuză întru câtva populară, dar nu pentru asta mai puţin ins- tructivă. La întoarcere, încântat de cele văzute şi de priveliştea de eglogă a dealurilor line şi acoperite parcă pe de rând cu o cati- fea verde, am uitat în maşină pardesiul şi foile cu notele de călăto- rie. In mai puţin de o oră, până să n’apuc să mă plâng gazdei, mă pomenesc cu şoferul zicând: — Senorito, albricias!, ceea ce ar însemna: «domnişorule, merit o cinste!». îmi adusese lucrurile uitate. Fireşte, cinstea n’am stat la îndoială s’o fac, pentrucă dacă notele le-aş fi refăcut uşor, greu mi-ar fi fost să-mi refac pardesiul. Factorului ce-mi aducea corespondenţa, i se scurgeau ochii după mărcile poştale lipite pe plicurile ce-mi soseau din ţară. Ii plăcea chipul de copil al actualului nostru Rege imprimat atunci pe ele. M’a rugat să le strâng şi să i le dau. La plecare i le-am oferit, împreună cu o modestă propina şi l-am rugat la rândul meu să-mi trimeată corespondenţa ce mi-ar mai fi sosit, la o adresă din Neu- chatel (Elveţia), unde ştiam că aveam să mă opresc după aceea. Mărturisesc, nu m’am mirat de loc când, după vre-o două săptă- mâni, la Neuchatel am găsit scrisori trimise de factorul din San- tander. Cele mai multe erau din ţară şi aveau aceleaşi mărci. Cum le iubea atât, factorul şi le-ar fi putut opri cu scrisori cu tot, fără CU DON RICARDO LEON LA SANTILLANA DEL MAR ŞI ALTAMIRA 533 să-şi mai dea osteneala de a le reexpedia. Dar nu; cinstea profesio- nală şi făgăduiala dată i-au învins pasiunea de filatelist. Curtenia bărbaţilor şi frumuseţea femeilor sunt două dintre cele mai simpatice caracteristici ale santanderinilor. Cu oricât de fermecătoare privelişti ne-ar îmbia natura: marea, munţii, codrii, soarele şi luna, nici unul nu întrece pe al frumuseţii omului şi, ca să fim mai precişi, pe al frumuseţii femeilor. In Santander, uneori mă opream uimit în mijlocul uliţii şi-mi ziceam: « Caramba, în oraşul acesta nici o femeie nu-i urîtă!» Frumoase şi virtuoase, să ne înţelegem. Dacă şi santanderinelor le plăcea să asculte, ca ori- căror femei, galanteriile bărbaţilor, numite în spaniolă piropos, de îndată ce vre-o vorbă li se părea că trecea măsura cuviinţei, o uşoară încruntare a sprâncenelor arcuite ţi-o amintea fără nici o şovăire. Şi iarăşi vorba poetului: Que se fizieron las damas, Sus tocados, sus vestidos, Sus olores ? Que se fizieron las llamas De los fuegos encendidos De amadores? Que se fizo aquel trovar, Las musicas acordadas Que taman ? Dar să nu mai întârziem înduioşându-ne în Santander, ca să ajungem mai repede la Santillana del Mar şi Altamira şi să avem timp să le cercetăm pe îndelete. Santillana e o localitate la vre-o câţiva kilometri spre apus de Santander. Azi abia dacă mai e menţionată în vre-o hartă istorică. In trecut însă, în veacurile XV şi XVI, şi-a avut epoca-i de glorie şi de strălucire. Era capitala politică a ţinutului, pentrucă era reşe- dinţa Marchizului de Santillana care, în clipele de răgaz ce-i lăsau treburile publice, cânta pastorale în genul cunoscutei: Moza tan fermosa no vi en la frontera como una vaquera de la Finojosa S34 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE En un verde prado de rosas 6 flores guardando ganado con otros pastores, la vi tan graciosa que apenas creyera que fuese vaquera de la Finojosa. Glasul trecutului grăieşte aşa de puternic prin palatele şi tur- nurile ei, încât merită cu prisosinţă atenţia călătorului iscoditor. Şi apoi veşnic va fi mai dulce să ne amintim decât să simţim. De câte ori, în penumbra unui museu n’am cugetat cu lacrimi în ochi, privind un portret, un vestmânt, un giuvaer, un obiect, ceva pe care omul l-a întrebuinţat, s’a îmbrăcat cu el, a scris, l-a atins cu mâinile, l-a privit şi l-a uns cu răsuflarea-i trecătoare!... Cum dăinueşte urma omului în golul poetic al lucrurilor! Adânc am simţit, pentru prima dată, glasul trecutului San tillanei, din romanul Casta de hidalgos (Neam de boieri), carte ce mi-a deşteptat cea dintâi dragostea pentru graiul şi istoria Spa- niei. Autorul ei, neîntrecutul povestitor contemporan spaniol Ricardo Leon, a ştiut să evoace cu atâta putere şi să te pătrundă de atmosfera de părăsire, de reculegere şi de misticism a acestui oraş mort, încât parcă simţi cum îţi apasă sufletul greaua tristeţe a fiin- ţelor şi lucrurilor zugrăvite. Vedeam atunci în închipuire, întocmai cum am avut norocul să văd în realitate, în tovărăşia autorului ro- manului, în uliţele Juan Infante şi Canton, tumul derăpănat şi mohorît numit del Merino sau Torrona, mărturia cea mai pildui- toare a gloriei apuse a Santillanei; casele familiilor vestite ale Bu- stamanţilor şi Calderonilor, Ceballosilor şi Mendozilor, cu inscrip- ţiile: un buen morir honra toda la vida (o moarte bună cinsteşte toată viaţa), sau: da la vida por la honra y la honra por el alma (dă-ţi viaţa pentru cinste şi cinstea pentru sulfet); palatele Mar- chizului de Santillana şi familiei Barreda şi casa unde se zice că a trăit faimosul picaro Gil Blas de Santillana şi toate cu ferestrele închise, cu ogivele ciuntite, cu portalurile întunecoase, cu blasoa- nele şi emblemele de piatră roase şi tocite ori acoperite de muşchi şi rugină. Cu ce adâncă emoţie am citit şi am privit cârligele de CU DON RICARDO LEON LA SANTILLANA DEL MAR ŞI ALTAMIRA 535 fier înfipte lângă porţi, unde se legau odinioară caii şi armăsarii cavalerilor sosiţi la petrecerile şi tournoi-urile ce însufleţeau ce- tatea! Iar toamna, după fugarele veselii ale verii, parcă zăream pei- sajul învăluit în mister, cu o expresie aproape omenească de în- duioşare şi melancolie. Potecuţele printre garduri şi ziduri de mă- năstiri acoperite de iederă, coloanele şi pridvoarele părăsite, uli- ţele fără ţipenie de om pe ele, îmi aminteau tablourile lui Rusinol sau poemele lui Schelley, în care iubirea şi moartea păşesc de mână, vorbind în şoaptă, de teamă să nu deştepte tăcerea blândă a pă- mântului şi cerurilor. Parcă auzeam printre copaci tânguindu-se domol vântul şi vedeam cum scăpăta soarele peste culmi, în amurg, •într’o tristeţe profundă, parcă n’ar mai fi vrut să se întoarcă să lu- mineze lumea şi să încălzească pământul. Ce magică e puterea ar- tei şi ce consolatoare în acelaşi timp! Uneori trăim şi în deosebi la tinereţe, mai mult în literatură de cât în viaţă. Nu credem să aibă dreptate cei ce susţin că tineretul dispreţueşte literatura, pre- ferindu-i viaţa. Dimpotrivă, dragostea şi gustul de viaţă vin cu vârsta. Tânărul caută în operele fanteziei tărâmurile pe care ar voi să trăiască, tocmai pentrucă la vârsta aceasta sensibilitatea se vede prea des rănită în atingere cu realitatea crudă, nemiloasă, egoistă şi presărată de atâtea înşelăciuni şi desamăgiri. Niciodată nu se vorbeşte cu mai mult amar de viaţă ca la douăzeci de ani. Atunci se găsesc mai aproape de noi bărbaţii şi femeile din romane, ba chiar şi peisajele literare ne atrag cu sugestie mai puternică şi le simţim mai adânc de cât pe cele din realitate. Cum răsuna, cu ce elocinţă cânta, gemea, suspina în sufletul meu, orga Colegiatei, când citeam paginele în care Ricardo Le6n descrie înmormântarea Rosuchei, copilandra ce lumina şi înve- selea toată Santillana cu apariţia-i încântătoare, cu frăgezimea, candoarea şi râsu-i argintiu! Parcă păşeam şi eu printre megieşii ce-i însoţeau cosciugul la lăcaşul de veci şi simţeam durerea lor fără vaete ori strigăte, fără scrâşnituri de dinţi şi smuls de păr; durere profundă, eternă, de netămăduit... Mai târziu, când cerul gurei ni s’a obişnuit cu vinul tare al vieţii, ştim să căutăm singuri îmbătarea de a trăi, de a vedea, de a cunoaşte, de a împleti firul vieţii noastre cu firul celorlalte. Pen- trucă ştim iarăşi că o carte aşteaptă, iar viaţa nu. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 53& Gândind la asemenea lucruri pe terasa hotelului Cantăbrico, unde îmi luam cafeaua, privind la sosirea şi plecarea vapoarelor din port, factorul meu, zărindu-mă, mă chiemă cu vorbele: — Don Alejandro, tiene carta. Erau, într'adevăr, câteva rânduri dela D. Ricardo Leon care sunau aşa: Muy querido amigo; El proximo domingo, dia II, de 3 a 3 y2 de la tarde Ilegaremos a Santander para tener el gusto de saludarle y para que nos haga el honor de acompanamos en alguna excursion. Iremos a Santillana u otro lugar que Vd. no conozca y le agrade. Suyo siempre, devotisimo, Ricardo Leon, Selaya, Santander, 8 de agosto. Numai celălalt mare maestru al meu, Ovid Densusianu, obiş- nuia să se arate tot aşa de prevenitor cu mine. In ziua şi la ceasul arătate, nici n’apucasem să cobor pe trotoar în faţa casei, pentru a ieşi în întâmpinarea celebrului romancier, când o luxoasă maşină Fiat, de cel mai nou tip, se şi opri dinaintea pensiunii mele. Era D. Ricardo însoţit de Dona Maria, prea ama- bila şi graţioasa lui soţie. Până să mă urc să-i salut şi să le mulţu- mesc de bunăvoinţa şi onoarea ce-mi făceau, maşina şi sbura, în legănat de vapor pe mare calmă, pe şoseaua Oviedului. Dona Maria, între o explicaţie şi alta a locurilor pe unde tre- ceam, mă întreba cum mă simţeam, ce-mi plăcuse mai mult în Santander şi nu mai contenea cu vorbele de laudă pentru costu- mele naţionale ale româncelor, din care văzuse unele în trecerea prin Paris. Zicea că seamănă cu costumele spaniolelor din ţinutul Salamancei. Când a primit imul, mai târziu, din părţile Brebului, n’a pierdut niciodată prilejul să-l poarte şi să se mândrească pre- tutindeni cu el. La entuziasmul meu pentru frumuseţea şi distinc- ţia Santanderinelor, se asocie D. Ricardo, fără să uite pe madri- lene, printre care se număra Dona Maria. Jaime, şoferul, zâmbea discret şi mulţumit, în timp ce ajungeam la Altamira, cea mai în- semnată localitate preistorică de pe coasta de nord a Spaniei. Faimoasa peşteră, cu desenuri preistorice, nici nu s’ar deo- sebi de celelalte dâmburi înverzite printre care este aşezată, dacă n’ar fi însemnată la intrare prin casa singuratecă a custodelui. Cum era zi de Duminică, intrând în peşteră, am găsit-o destul de plină de lume din împrejurimi, venită să-i admire mai ales stalactitele CU DON RICARDO LEON LA SANTILLANA DEL MAR ŞI ALTAMIRA 537 şi stalacmitele închegate în fel de fel de chipuri care mai de care mai ciudate şi monstruoase. Femei din popor, cu mâna la gură, uimite, ziceau: — Sunt moros (arapi), femeie; — pentracă în credinţa populară numai maurii puteau fi capabili de toate vrăjitoriile, fechorias, cum ziceau ele, inclusiv aceea de a încremeni pe oameni în cele mai năsdrăvane înfăţişări. In a doua hrabniţă, începem să desluşim pe bolţi, la flacăra unor puternice lanterne, surprinzătoarele desenuri care au fă- cut pe Dechelette să numească, pe drept cuvânt, Altamira, Ca- pela Sixtină a artei cuatemare. Desenurile reproduc pe marele cerb Elaphus, cai, bisonţi galopând, mugind, culcaţi sau în alte atitudini, în negru şi roşu, pe ici pe colo ivindu-se şi galbenul şi cenuşiul şi fiind într’adevăr uimitoare prin frumuseţea lor. Nu ne venea să credem că datează de atâtea mii de ani, privindu-le buna stare în care s’au păstrat, fineţea, simţul proporţiilor, îmbinarea colorilor şi cunoaşterea anatomiei cu care sunt lucrate. Breuil şi Obermaier însă au spulberat orice îndoieli asupra autenticităţii şi vechimii lor, şi pe cititorul curios să afle mai multe amănunte despre desfăşurarea artei rupestre cantabrice, îl rugăm să deschidă studiile lor sau vre-unul din numerele admirabilei Reviste de Pre- istorie, condusă de eruditul profesor I. Andreişescu. Noi ne vom mărgini aici doar să constatăm că trogloditul sau omul cavernelor, autorul acestor picturi, care serveşte de termen de comparaţie contemporanilor, pentru a arăta pe cineva sălbatec sau înapoiat, a dat dovadă de mai multă sensibilitate artistică şi necesitate de fru- museţe, decât numeroşi civilizaţi de azi după două milenii de creştinism, de progrese ştiinţifice şi desăvârşiri morale. Când am plecat din Altamira şi am ajuns la Santillana, sfinţea soarele spre Atlantic. Era clipa viorie a amurgului, când oraşul se învălue în cea mai pătrunzătoare poezie, aidoma cum îl văzusem în închipuire. Mic şi recules, e tot numai un muzeu alcătuit din palate şi clădiri istorice. Pe străzi, nici ţipenie de om; la sosirea maşinii noastre, dela câte o fereastră se trăgea perdeaua pentru a lăsa să se zărească, o apariţie luminoasă, chipul mirat al vre-unei senorita. Pretutindeni o curăţenie exemplară, aşa cum te întâm- pină aproape în toate oraşele şi satele Spaniei actuale; pietrele col- ţuroase ale caldarâmului uliţelor printre care crescuse iarba, ca şi 538 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pereţii caselor, parcă erau spălaţi cu săpun; doar sub Torrona, un vecin îşi instalase coşarul pentru vite; nici n’avea unde în altă parte, fiindcă oraşul n’are mahala. După o scurtă oprire în Torrona, unde am admirat un Crist sculptat în lemn de Berruguete, fala muzeului, şi după o ochire aruncată în treacăt casei ştrengarului de Gil Blas, ne-am îndrep- tat spre Colegiata, cel mai de seamă monument arhitectonic al locului. E o mănăstire veche, datând din secolul XI, şi clădită în stil jumătate roman, jumătate gotic. Patio-u\ claustrului înconjurat de eleganţi pilaştri de piatră şi marmură, era tăcut şi pustiu şi acoperit de o iarbă înaltă şi deasă ca peria. Printre stâlpi se zăreau vechile coşciuge de piatră, roase de umezeală, dar pe care tot se mai puteau citi numele bărbaţilor vestiţi ai Santillanei, Velarde, Calderon, Villa, Polanco... In con- trast cu acest spectacol de ruină şi moarte, într’un colţ, o viţă săl- batecă îşi înălţa curpenul vânjos, îşi întindea lăstarele noduroase pe arcade şi şi le agăţa de capitelele istoriate. Toată lumea fantastică şi uimitoare sculptată pe ele, sub cu- vântul întraripat şi elocvent al lui Don Ricardo, care îmi dedea explicaţii, căpăta o viaţă de o intensitate neobişnuită. Centaurii porneau în goană nebună; hidrele sburau în stoluri, cu trupurile lor hibride de păsări şi şerpi; îngerii se amestecau laolaltă cu osân- dirii, iar balaurii cu gâtlejurile deschise, alergau după trupuri goale de femei. Se auzeau parcă chiemările războinice ale trâmbiţelor şi buciumelor, chiţăitul arpiilor şi mugetul monştrilor; un cal fără cap galopa fugărit de un ogar, şi nişte fiinţe ciudate, amestec de fauni şi de demoni, făceau într’un colţ gesturi obscene. Pe deasupra acestei orgii de forme şi colori, de sgomote şi dihănii; pe deasupra izbucnirii fantaziei medievale se înălţa chipul lui Cristos, ţintuit pe Cruce, cu sângele picurându-i din răni, cu expresia dureroasă a groazei şi agoniei... Şi ca şi cum mai lipsea ceva spre a spori spaima priveliştei, parcă se deschideau secularele cosciuguri de piatră, se înfiorau hârcele şi prindeau să se ridice din ele stareţi bătrâni cu chipurile scofâlcite de abstinenţe, războinici încruntaţi, cu zalele ruginite şi brăzdaţi de cicatrice înfiorătoare; hidalgi costelivi foarte mândri de a-şi arăta pe piepturi crucile de Calatrava ori de Santiago; că- lugăriţe cu chipuri ca de ceară, cu ochi negri, adânci ca mormin- CU DON RICARDO LEON LA SANTILLANA DEL MAR ŞI ALTAMIRA 539 tele; feţe întunecoase şi chinuite ce păreau că ies din infern; chi- puri îngereşti ce purtau pecetea de neşters a desfătărilor gustate, poate, în raiu; scălâmbături de osândiţi, caricaturi bestiale, zâm- bete divine, avânturi de iubire; toată gama sufletului îşi avea acolo noţa şi accentul. Ieşeau din morminte cu aceeaşi înfăţişare din viaţă; ieşeau tăcuţi cu uimirea vieţii ce începe, cu spaima tainică a celor de dincolo, întipărită pe frunte. înfricoşaţi, apăsaţi de lumea aceea de vedenii, de strigoi şi hipogrifi ce se desprindea din piatră şi începea să mişune pe lângă noi, la chemările donei Maria ne-am refugiat în biserica scufun- dată şi ea într’o pace adâncă. Cele trei nave din care este alcătuită, adăpostesc misterul a opt veacuri din istorie ce au trecut pe sub bolţile lor. In mijlocul templului odihneşte Santa Illana, într’un mormânt de piatră. Pe un vechiu soclu, dăltuit neîndemânatic, apare trupul culcat al martirei, un trup mlădios, plăpând, visător, asemuitor figurilor de pe covoare şi vitralii, tip ideal de frumuseţe mistică ce începe cu Giotto şi sfârşeşte cu Rafael. In faţă, pe catapeteasma gotică, o rază de soare lumina aură- riile şterse ale icoanelor şi sculpturile în lemn ale celor patru evan- ghelişti. Pe pristol, strălucea un crucifix de argint şi ivoriu dăruit de cine ştie ce rege. In sacristie, amintesc de măreţia trecută a Abadiei, sceptruri şi cruci, chivote şi cârje, giuvaeruri gotice şi bizantine, ceasloave şi câteva pânze valoroase doar prin vechime. In nava din dreapta, în alt mormânt de piatră, se zice că se păstrează osemintele unei Infante de Asturii, dona Fronilde, cti- toriţa Colegiatei. Indepărtându-ne de venerabilul lăcaş, nu mi-am putut ascunde faţă de Don Ricardo, gândul ce mă rodea, anume că Jesus de Ce- ballos, eroul principal al romanului său Casta de Mdalgos, a avut dreptate să încerce să evadeze din Santillana, pentru a se duce să respire aer mai înviorător în lumea largă. Aici trecutul e prea co- pleşitor. Drept e că glasul pământului şi al strămoşilor a fost atât de puternic, încât bietul tânăr a trebuit să se întoarcă, după rătă- ciri şi lepădări, spre a muri creştineşte şi a fi îngropat tot în cripta neamului său. Alături de Colegiata, se află palatul Velarde, o clădire dreptun- ghiulară de piatră, cu ferăstruici medievale, fără podoabe arhitec- 54° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tonice şi de o simplitate de linii uimitoare. Aşa sunt toate aceste torronas ale Montanei: pe cât par pe dinafară de severe, mohorâte, strimte, pe atât te surprind pe dinăuntru cu odăi încăpătoare, înalte, cu podeaua din lespezi de piatră, cu tavanul din bârne solide de ştejar şi uşi scunde de chilii de schit. Pe când Don Ricardo, opriţi în faţa palatului, îmi destăinuia că vrusese întâi să-l cumpere el, dar că îl cedase ducesei de Par- cent, ducesa ce se afla atunci în castel, cum îl zări şi coborî să-l invite înăuntru: — Se poate, Don Ricardo, să nu ne faci onoarea de a intra o clipă? Doar numai graţie generozităţii d-tale locuesc eu aci: casa e a d-tale; poftiţi. Deşi în Spania ca şi la noi şi aiurea, scriitorii se vaetă că nu sunt citiţi şi preţuiţi, că editorii îi exploatează şi nu pot trăi din scrisul lor, pretutindeni am avut prilejul să constat că nu prea au dreptate să se plângă, că, dimpotrivă, sunt citiţi, preţuiţi şi admi- raţi; ba, Unamuno şi-a îngăduit chiar, pe vremuri, să refuze o in- vitaţie regală. Lumea le ascultă cuvântul ca literă de evanghelie. Se poate afirma, fără teamă de desminţire, că prefacerile, su- ferite de Spania în ultimul timp, sunt în bună parte opera lor. La aşa numitele charlas ale lui Garcia Sanchiz, lumea se înghesuia la bilete, ca la pâine când e vândută cu raţia. Când a scris R. Menen- dez Pidal scrisoarea deschisă lui Primo de Rivera în A. B. C., pentru a cere mai multă libertate, Spania s’a înfiorat parcă stră- bătută de un curent electric. însăşi venirea şi statomicerea proti- pendadei spaniole, pe timpul verii, la Santillana, se datora lui Ri- cardo Leon care, cu romanul lui, o readusese la modă. Trebue să recunoaştem că ei, în schimb, nu-şi mercantilizează scrisul, nu fac tranzacţii cu convingerile şi-şi trec făclia cu întreaga conştiinţă a menirii ce au de împlinit. Respectul cu care ducesa de Parcent înconjura pe Don Ri- cardo şi soţia lui, mi-a confirmat încă odată cele de mai sus. Fi- reşte, dacă nu respect, curtenie, cel puţin, mi se arăta şi mie şi numai aşa am izbutit să nu mă simt prea stingherit când, fiind apoi prezentat musafirilor ducesei, adunaţi la un ceai, am auzit rostin- du-se cele mai sonore nume ale nobilimii spaniole. Aproape toate se găsesc înmănuchiate, cu ducesa în frunte, într’un alt roman al lui Ricardo Leon, Varoti de deseos. CU DON RICARDO LEON LA SANTILLANA DEL MAR ŞI ALTAMIRA 541 Deosebirea era mare între granzii de Spania strânşi acolo şi strămoşii ce odihneau în claustrul Colegiatei. Printre ei te simţeai, în orice caz, printre vii, printre oameni ai veacului, aşa cum îi pri- veam în strae burgheze, cu batista albă în buzunarul de sus, cu floarea la cheotoare, iar doamnele în toaletă de după amiază. Stră- bunii de odinioară erau prezenţi în vre-o două-trei armuri uriaşe în câteva colţuri ale salonului şi în portretele de pe pereţi. In sfârşit, oricât răgaz aveam, în vreme ce toată atenţia se con- centra asupra maestrului, să mai observ şi alte amănunte şi să fac şi alte reflecţii, toate spre cinstea amfitrioanei şi a oaspeţilor ei, nu pot garanta acum decât de autenticitatea a două lucruri. Primul este că, în corul de laude ce se aduceau maestrului şi operei lui, unii comunicându-i impresii asupra cutărui roman, alţii iscodindu-1 de planurile pentru viitor, o ricahembra căreia frumuseţea îi îngă- duia sinceritatea, i-a zis: — Te asigur, Don Ricardo, de câte ori mă hotărăsc să mă apuc să-ţi citesc romanele de care lumea întreagă vorbeşte cu entuziasm, de atâtea ori mă sperii de maldărul pus de o parte aşteptând să-i vie rândul. Sunt prea multe. Şi nici nu pot pretinde să-ţi opreşti activitatea până aş veni eu la punct cu lectura... Al doilea amănunt de care îmi amintesc cu precizie, este ur- mătorul: la masa de ceai, eram aşezat în stânga maestrului şi în faţa ducesei. Lângă mine, în stânga, se găsea o doamnă, mărunţică la stat, îmbrăcată într’o simplă rochie neagră, fără nici o podoabă sau bijuterie. Era de o bunătate şi de o amabilitate ce mă mişcau. Se interesa de ţara mea, mă întreba cum îmi plăcea Spania, într’un cuvânt, mă ajuta să apar cât mai puţin stângaci, în societatea aceea înaltă şi aleasa, în care bănuiam că ea era primită ca o rudă scăpătată. La un moment dat, ducesa, Don Ricardo şi vecina luară ţigări şi căutau să le aprindă. Grăbit, am oferit eu chibritul doamnelor, stingându-1 fără să-l întind şi lui Don Ricardo, pentru care am aprins repede altul. Doamna din stânga, m’a întrebat atunci: — Şi la d-voastră este obiceiul să nu aprindă trei dela un chibrit ? La plecare, din impresiile schimbate între maestru şi dona Maria, am aflat că vecina mea era rudă apropiată, vară sau nepoată, cu fosta împărăteasă a Austriei, Zita, şi trebuia să i se zică Alteţă. * 543 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE La întoarcere am avut norocul, printre multele din ziua aceea, să admirăm un peisaj cu lună. Tăcerea gravita armonioasă în jurul nostru, aevea unei pauze muzicale. Cerul de o coloare neprihănită, străveziu, candid, atârna deasupra pământului ca o mantie' ocrotitoare, iar luna plină şi clară zâmbea ca un chip graţios de femeie, nevinovat şi me- lancolic. O stea îndepărtată strălucea în licăriri atât de puternice încât părea o lacrimă de argint ce sta gata să cadă pe pământ. AL. POPESCU-TELEGA PLOILE LUMII Să fug aş vrea din oraşul uriaş, Pe care ’n noapte ploaia-şi revarsă zdrenţele Şi unde orbi cu surâsuri timide Cumpără tainic, cu beţele, paşi. Vai, toate stelele-au pierit înnecate, Nici o geană de-argint nu mai clipeşte Prietenos făcând semn cerşetorilor: Somn bun, regi ai Azilului de noapte! Un vânt de ’nnoptare mi-aduce Triburi de lacrimi — şi pleacă. Veniţi, vă cuprind eu pe toate, Profunde susururi de sare... Vă simţeam de mult rătăcind Dela un capăt la altul Al lumii, neînţelese, plutind Pe-atâtea feţe obscure. Duhuri tremurătoare, O, voi lacrimi căzute In ceai ’ngheţat al săracilor, Vă strâng în mine pe toate. Lacrimi tăcute şi grele Şterse cu palma, furiş, Lacrimi — mărgele amare Sticlind lângă ochii închişi, — Să fug aş vrea, dar rămân In mine cu voi, nevăzute Ploi, şipote grav desfăcute De pe un cer de suspine, — Şoptind: Surioară lună, Luminile nu-ţi mai răsfrânge, Când trupul meu e un singur ochi, Un ochi imens care plânge... CÂNTECUL lor. .. Oh, vom mânca şi astăzi, ca să trăim.. Gârboviţi atenţi deasupra blidului, Necunoscuţi de palmierii de aur Ai soarelui, oh, vom mânca Şi astăzi, — ca să trăim... Numai atât, totdeauna ?... Aud, într’o lume de piatră, De pretutindeni, un vaiet. Aşteaptă, aşteaptă... Câte-o manta întunecată Din cea mai scumpă tristeţe Ne-au dat la toţi — şi ne vine Pe osul golaş de minune. Ei şi-au păstrat câte-o blană Lucioasă ca luna, pământul Să-l are şi cerul, şi vântul Ca să le mâne corăbiile... Iar noi aşteptăm, oglindiţi In apele turburi din bliduri, Un crin să răsune odată, O trâmbiţă neprihănită, Prin secol de-aici să ne cheme, Mai sprinteni ca luciul săgeţii, ' Scăldaţi în oceanu-aurorii Mai drepţi ca porfirogeneţii!... 546 Şi aşa cum stăm aplecaţi Deasupra mesei, ca sălciile, Adeseori, pe nesimţite, Şi lacrimi amestecă fălcile... DUPĂ LUPTA Oh, va veni, va veni poate ziua, Dar atunci va fi mult prea târziu, Când pe ’ntinsul pustiu al pământului Vor fâlfâi iarăşi macii. Plecându-se ca să şoptească, Unu-mi va spune: « Trezeşte-tel » De jos, de sub frunzele veştede, Leneş voi cere: « Mai lasă-mă...» «Acum e mult prea târziu Şi n’aş mai putea să mă scol, Aşa cum sunt, aproape gol, Doar c’un veston de pământ. « Nu vezi ? îmi scapă inelul Din deget, de parcă-i o frunză. Dar dacă-o să stau jos cuminte, Iarba-mi va ţese o pânză, « Şi tot ce-a fost voi uita. Şi anii puţini, şi pustiul Şi lacrima care-a sclipit Sub astrul de fier stins al căştii. « Şi macii târziu înfloriţi, Atât de târziu reveniţi, Ca nişte pasări trimise De un crepuscul uitat». EUGEN JEBELEANU 5* JEAN MORfiAS STANŢE A CINCEA CARTE I Livezile ’nverzite, poienile smălţate Cu flori, păduri, câmpii Sclipesc de fericire, şi totuşi peste toate, Furtună, stai să vii. Oceanul fără margini, doar el nu se ’nfioară De-a tale-ameninţări, Şi când măreţ urgia cu spaime-1 împresoară. EI leagănă visări. II Pe cer se profilează din veacuri vechi stejarul; Castanii însă-mi sunt Mai dragi în licărirea ce-aruncă felinarul Sub ploaie şi sub vânt. Cu crengile umflate de spor, stejarul cântă In van al sevei vin; Dar fruntea lor, în care citesc deschis, se-avântă . Mai sus de-orice destin. STANŢE 549 III Pe când se sbate omul în munca lui ingrată, O vânturi ce suflaţi, Furând din pomi frunzişul cernit, cu el odată Şi sufletul mi-1 luaţi. Tu du-1 peste văzduhuri, o Toamnă, unde creşte Mai rece-al tău fior, Şi’n urmă pe basinul care-a ’ngheţat l-opreşte Cu frunzele ce mor. IV Pe drum de noapte paşii îmi sună încă ’n stradă, Paris, şi tot mai merg prin ceaţă, La ceasul când din umbră încep să se ’ntrevadă Căruţele ce vin spre piaţă. Paris, suspin şi zâmbet şi cântec de ciocane Şi somn posomorit şi greu, Când Vesper licăreşte departe pe oceane, De ce nu pot să dorm şi eu ? V O loc din care-mi place să simt cum noaptea scade, O scumpă poartă De-oraş, din nou pe' tine o toamnă rece cade Ca frunza moartă. Curând sub raza lămpii şi-a sobei potolite, Simţind prin noapte Că Numărul la geamuri din aripi obosite Mi-aduce şoapte, Pe când prietenia, iubirea, răsfăţarea Mă lasă toate, Odată cu tutunul gusta-voi întomnarea Din urmă poate. 550 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE VI De ce-aş vorbi de-acuma de valuri şi de vânt Sau de furtuni şi de câmpie, Când slava ta şi dorul ce-ţi port aş vrea să cânt, O, noapte plină şi pustie. Oraşul când în mreje subtile-1 împleteşti, Nimic din faldul tău nu scapă; O noapte grea de taine, în sufletul meu creşti Ca o nemărginită apă. VII Pe când mă duce gândul spre tristele idei Ce-mi spun destinul meu amar, Ascult cum suflă vântul şi frunzele de tei Se-aştem în valuri pe trotuar. E rândul tău azi, Toamnă, pe creanga care ştie Cât minte-al primăverii sol, Şi legănat ca dânsa de-o dulce nebunie, Mi-e sufletul la fel de gol. VIII Frumos, trăindu-ţi viaţa aşa cum ţi-a fost dată, O trandafir de Muze şi Venus preţuit, Vei creşte în grădină, podoabă nestimată îmbălsămând azurul în care-ai înflorit. Şi fiindcă primăvara va fi doar trecătoare, Petala ruginită când se va scutura Grea de-amintiri şi ploaie, cu mută desfătare, Pe pragul nefiinţei alene vei călca. IX IX Eu nu plâng c’am fost poate lipsit cu nedreptate De laurul divin STAN TE 551 Şi nu regret belşugul de flori împrăştiate Ca generosul vin. Din chinul meu, din felul cum soarta prigoneşte Pe toţi cei ce-1 iubesc, Ghicesc ce bine cerul cuvântu-şi împlineşte Cu cei care-1 slujesc. X Cât timp mânii nedrepte şi patimi ne ’nţelese Departe-or rămânea, Cât duhul meu pe fuse de Parce va tot ţese Al vieţii fir de nea, Lăsaţi-mi doar speranţa şi amintirea ’n care Dureri şi bucurii Se vor topi pe ’ncetul ca vântul de ’ntomnare Ce suflă pe câmpii. XI Şi de te cunună spuma Peste valurile-amare, Lac ce fremeţi, până-acuma Nu mă faci să-mi uit de mare. Numai linia subţire-a Mării cu azur ceresc Mi-a robit de mult simţirea Şi prin vise-o regăsesc. Peste orice piedici trece Ochi ’n goana lui nebună, Dar iubirea mea-1 întrece Şi cu valul se cunună. 553 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE XII Când voi veni spre tine, o mare, şi prin noapte Pe marginea severei stânci îmi voi uita, cu gândul furat de-a tale şoapte, A inimii bătăi adânci, Nu-ţi cer să-m legeni numai sub jocul lor de spumă Talazurile ce tresar, Ci unda către mine avântă-ţi-o şi du-mă Să dorm în valul tău amar. A ŞASEA CARTE I Mereu mi-aduc aminte de tine, o fântână, Din ziua ’n care m’am oprit Privind. vrăjit obrazu-ţi misterios de zână, Sub muşchiul verde-abia ghicit. De ce-a plecat, o nimfa, prietenul drag mie, Şi la altaru-ţi n’a rămas Ca tine să asculte un murmur ce adie Şi să îngâne al tău glas ? II Tăcut şi singuratic voi rătăci pe cale Sub cerul ca de ghiaţă, de bucurii uitat; Cu dragoste voi strânge un pumn de frunze pale Pe care toamna rece sub plopi le-a scuturat. Voi asculta cântarea de păsări care sboară Pe câmp când cade noaptea, şi frigurosul vânt. Pe şesul trist, pe malul ce lin spre râu coboară Mult timp voi sta, cu gândul la viaţă şi mormânt. Vor îngheţa pe ceruri nori cenuşii ca fumuri, Şi ’n ceaţă se va stinge lumina ’n asfinţit; Iar eu, oprit pe-o piatră, trudit de-atâtea drumuri, Din pâinea-amărăciunii voi frânge liniştit. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5 54 III Pe lungul cărăruii, când soarele se ’nclină Spre-apus, o plopi, se ’ntinde o haină de lumină, Şi cântul vostru, pasări, în umbră repetat, De cea din urmă oară spre Vară a strigat. Brodeze bruma zarea departe, şi s’o scalde Cu pulberi preţioase de-agate şi smaralde, Eu vreau să simt cum creşte'’ntunericul cernit Al toamnei care vine, al toamnei ce-a ’nflorit. IV Sub lună teii ’nseamnă pe cale-o umbră lungă. Stingher călătoresc Şi sufletul departe de mine azi alungă Tot ce-i prea omenesc. Aici, visarea creşte din mine liniştită Ca rodul copt şi plin. Din clopotul cetăţi prin pacea nesfârşită Un svon se pierde lin. O locuri vechi, ceasornic din turn şi strălucire Din ceruri, vă uniţi Prin vraja ce se urcă din voi, a mea simţire Din nou s’o cuceriţi. V Cu tainică-adiere vă simt cum lunecaţi Prin umbre de frunziş şi zloată; O vânturi ale nopţii, în casa mea intraţi, Că v’am deschis fereastra toată. Deşi prea ’mpovărate de-amare remuşcări Vă ’ntoarceţi către mine-acuma, Alt glas aveaţi pe vremuri, când tristele suflări Luptau cu valul şi cu spuma, STANTE 555 Când străbătând alene cu pasul meu stingher A plăjii lină şerpuire, Din suflet şi din vise închipuiam că ’n cer Şi ’n lume nu-i decât iubire. Azi ştiu, eoliene făpturi, că aţi tăcut Şi-alt glas reia cântarea veche: E ploaia, şi dintr’însa ghicesc ca şi ’n trecut Minciuni ce-mi suflă la ureche. VI In mijlocul grădinii o floare mult dorită Pe ’ncetul s’a deschis, Şi printre tei suflarea de vânt abia simţită Suspină ca prin vis. Din gârla prinsă ’n maluri înguste urcă şoapte Alunecând pe prund, Iar razele luminii se risipesc în noapte Şi ’n ea se dau la fund. VII Canalul se ’nfioară de-al dimineţii vânt Şi-a cerului lumină într’însul oglindeşte, Iar apa curgătoare, uitând de-al său avânt, E strânsă între cheiuri ca’n lanţuri şi tânjeşte. Au crede el că 8oarta i-a fost mai îndurată? Nu, tihna-i e muncită, cum mut e orice râu, Şi liniştea ’ngheţată pe apa nemişcată Nu e mai fericită ca unda fără frâu. VIII VIII Prea mult mă ameţise o noapte ’nşelătoare; De-aceea aşteptând, O, dulce auroră, de mult sunt în picioare; Apari deci mai curând. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 556 O, vino, fără veste lumina să pătrundă Ca lancea ’n trupul meu, Să fiu scăldat ca ’n apă, s’o sorb cum biata frunza O soarbe tot mereu. Rămâi, lumină caldă, în ochii-mi veşnic trează, Cu atât mai mult acum Când fiece bătaie a inimii ’nsemnează Un pas pe-al morţii drum. IX A zorilor lumină se 'nalţă pe cetate Vestind o zi senină, şi ’n cer s’au risipit. Ce dragi îmi sunt a voastre cununi întunecate, Copaci ce sugeţi hrana dintr’un pământ sgârcit! Azi mintea-mi gânditoare tot rău-1 cântăreşte; Deşi mă poartă soarta pe-un drum întortochiat, Simt totuşi cum pe buze surâsul îmi pluteşte, Atât de mult mi-e duhul cu zeu ’mpreunat. X Să gândesc la toamnă iară Şi la crivăţul turbat Tocmai azi, când mândra vară In lumină s’a ’mbrăcat? Din copac, când bate vântul, Din boschetul plin de flori, Plin de viaţă iese cântul Vesel şi nepăsător. Când pe-a codrului cărare Ca ’ntr’o vraje aţi rămas, Râdeţi; mie însă-mi pare Că aud altfel de glas. STANTE 557 Cine oare plânge ’n mine ? O, e ramul veştejit, Suflete, care ’n suspine La ureche mi-a vorbit. XI Când se va ’ntoarce toamna cu frunzele uscate Ce cad în eleşteul pustiu de lângă moară, Când vântul prin spărtura din uşa ei va bate Şi ’n locul unde roata fugea odinioară, Eu tot voi fi acolo, pe piatra învechită, Şi sprijinit de zidul cu plante-agăţătoare, Privind ca ’ntr’o oglindă în apa liniştită Cum chipul meu se stinge cu razele de soare. XII O inimă prea ’ngustă ce nu mai crezi în bine, Alături de lumina serbării ce privişi Tu nu poţi şti cu cât e mai dulce pentru mine Aleea grea de umbră cu negrul ei frunziş. Traducere de ALEXANDRU CIORĂNESCU PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMÂNE In jurul epicei populare, la noi, ca şi aiurea, s’au ivit mari discuţii şi controverse. Unii au plecat dela afirmaţii generale, largi, ca să înglobeze în ele aspectele de amănunt ale fenomenului popular literar1). Alţii au plecat dela părţi accidentale ale feno- menului literar popular, dela diferite nume de eroi şi localităţi, ca să ajungă la substraturi de ordin istoric, datând din epocele cele mai îndepărtate ale istoriei s). Alecsandri şi generaţia dela 1840 — pe lângă binele care l-au adus literaturii şi folklorului român, prin îndreptarea atenţiei cercetătorilor asupra acestui domeniu şi, mai ales, prin încetăţe- nirea în literatura cultă a motivelor populare — au adus şi un mare rău: au aplicat în aprecierea poeziei aceleaşi criterii care existau în literatura cultă. Literatura populară nu părea decât un izvor nepreţuit de frumuseţi, care nu se mai întâlnesc în alte lite- raturi ®). Ea constituia un bun estetic care îţi oferă aceleaşi emoţii superioare pe care le întâlneşti în operele marilor scriitori. Nu este locul să discutăm aici schimbările — pe acea vreme îngăduite — care le-au adus folklorului cules, pentru a nu compromite cumva apre- cierile estetice. Acest punct de vedere şi l-au însuşit majoritatea cercetătorilor de producţii populare — istorici, filologi, critici literari — şi a * *) *) N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, 1925, Bucureşti, Voi. I, introducere. *) Vezi discuţia la P. Caraman: Contribuţie la cronologizarea şi Geneza Ba- ladei populare la Români, P. I. «Anuarul Arhivei de folklor », Cluj, 1932, pp. 53—55 şi mai ales la D. Caracostea, Balada poporană română, curs 1936—1937, Bucureşti, p. 140 şi urm. *) V. Alecsandri: Poezii populare ale Românilor, Bucureşti, 1866. Prefaţă. PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMÂNE 559 întâlnit abia câteva glasuri răsleţe, de protest împotriva acelora care, făcând şcoală din această adoraţie pentru producţiile popu- lare, exagerau valoarea estetică a acestora. S’au născut mari pole- mici, strigăte de presă, indignări, iar în masele cititoare, defăimă- torul a fost considerat ca străin de sufletul românesc1). Acelaşi criteriu dăinuieşte şi astăzi în marele public. Versurile « Mioriţei » ale lui Alecsandri, pe care publicul românesc le întâl- neşte în toate manualele de şcoală — începând din şcoala pri- mară — au ridicat nivelul aprecierilor asupra oricărei poezii popu- lare. Totul se judecă în raport cu această baladă asupra căreia s’au ridicat atâtea bănuieli de mistifcare. « Semănătorismul» acesta, cu tendinţe arhaizante, a creat un fel unilateral de a cerceta producţiile populare. Fiecare cercetător a plecat cu intenţia şi cu elanul de a găsi frumuseţi inedite, produse autentic populare cât mai vechi. Era o mulţumire sufletească pentru el, dacă nu găsea la cine ştie ce bătrân uitat de sat, închis în ograda lui, vre-un cântec pe care numai el îl mai ştie, astăzi uitat cu desăvârişire de comunitatea satului. Dacă — din neno- rocire pentru el — a ajuns într’o regiune în care se cântă « Mi-am pus busuioc în păr » în loc de « Stăncuţa » lui Alecsandri sau dacă, alături de « Cântecul miresii» se cânta şi «De ziua nunţii tale-ţi scriu », iar ca marş nupţial « Aide babă cu ghiocu », cercetătorul îşi închide carnetul şi pleacă. Pleacă, regretând amar că nu a avut no- rocul lui Alecsandri de a descoperi frumuseţi nemuritoare şi inedite, acuzând de «mahalagism» pe cei -care au renunţat la bunurile tradiţionale. Din cauza acestui dispreţ nu caută să-şi explice de ce se cântă aceste împrumuturi orăşeneşti, de când s’au ivit în sat, până unde s’au întins geograficeşte aceste cân- tece, care este frecvenţa lor la horă, la nunţi, la clăci, la cume- trii, dacă sunt cazuri de «gesunkenes Kulturgut», în sfârşit o serie de probleme pe care le pun aceste infiltraţii în literatura populară. Literatura populară nu este ceea ce ne place nouă — crescuţi în cultul marilor opere literare ale lumii — ci ceea ce place popo- rului. Deci, pentru a o aprecia, trebue să ne însuşim punctul de vedere al poporului. Aceasta nu înseamnă că cercetătorul trebue v) Duiliu Zamfirescu: Poporanismul tn literatură, Discurs de recepţie, Bu- cureşti 1908 şi răspunsul lui Titu Maior eseu. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 560 să facă «tabula rasa » de toată cultura lui literară, să se metamor- fozeze în aşa fel ca să devină identic cu un ţăran din regiunea studiată, să se integreze în acea comunitate. Nu. Cercetătorul poate vedea acest lucru notând de câte ori se cântă un cântec şi până unde se aude cutare cântec. Prin urmare, criteriile valabile în aprecierea producţiilor populare sunt: 1. Frecventa si » $ 2. Circulaţia cântecului în comunităţi identice, stabilind astfel aria lui geografică. Frecvenţa arată de câte ori se aude un cântec într’un sat, apoi într’o regiune bine definită din punct de vedere geografic, social şi economic. Frecvenţa arată preferinţa, gustul comunităţii popu- lare şi, ţinând seamă de o serie de consideraţii de ordin geografic, social şi economic, se poate explica motivul acelei preferinţe. Nu este indiferent — în aceeaşi comunitate — dacă, de ex.: la o nuntă se cântă numai odată « Soarele ţi Luna» şi de două, trei ori « Codin ». Va obiecta cineva că această frecvenţă atârnă cu totul de modă. Evident şi literatura populară cunoaşte moda: sunt cântece care se aud, doi, trei ani, ca să dispară cu totul din acea regiune, pe când în altă regiune să se menţină mai mult. Acest lucru se poate vedea prin reveniri după câţiva ani în acea regiune: se constată, astfel, cântecele care au dispărut şi prin ce au fost înlocuite. Lite- ratura populară — ca şi muzica populară — este într’o continuă schimbare de forme. Se va vedea că ceea ce rezistă mai mult sunt cântecele rituale şi cântecele bătrâneşti, pentrucă se întrebuinţează mai puţin. Se va vedea şi diferenţa în timp dintre regiune şi metropolă a dispariţiei cântecelor importate dela oraş, dependenţa satului de oraş din acest punct de vedere. Din această cauză nu se va stabili în amănunt, pentru fiecare cântec în parte, frecvenţa lui, ci se va căuta să se arate frecvenţa genului: cântece bătrâneşti, cântece rituale, romanţe orăşeneşti, « cântec de codru uscat », etc. Aria geografică a unui cântec, mai precis a unei familii, a unui gen de cântece, arată până unde s’a întins acestea. Ţinând seamă de consideraţiile expuse la frecvenţă, se va explica diferenţa dintre regiunile păstoreşti şi agricole, dintre regiunile apropiate de oraşe PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMÂNE 561 şi de marile căi de comunicaţie şi dintre regiunile izolate. Se va stabili astfel până unde s’au întins cântecele dela oraş, în ce regiuni se întâlnesc cântece bătrâneşti (în regiunile de păstori, motivele păstoreşti vor fi covârşitoare, aproape absente sau pe cale de dispariţie în regiunile agricole), etc. Acest «Atlas folkloric»x) este însă greu de realizat, necesită cercetători mulţi şi mai ales nemistificatori. Se va vedea atunci care este configuraţia folklorică a ţării noastre. Deocamdată, se va studia mereu folklor istoric, pornind dela colecţia V. Alecsandri pentru a caracteriza gustul literar al poporului român şi a extinde spaţiul mioritic acolo unde el a dis- părut de mult. I D. P. Caraman 2) a încercat o cronologizare a baladei aşa zise istorice. Deşi principial respinge teoria şcoalei romantice asupra istoricităţii baladei populare, totuşi, plecând dela balada « Marcoş Paşa » şi confruntând cronicarii timpului, ajunge la concluzia că balada datează din jurul anului 1500. Elementul mitic care a copleşit balada — denaturând faptul istoric presupus la baza ei — îngreuiază mult stabilirea procesului de creaţie. D. D. Caracostea 3), pe bază de motive comparate ale ele- mentului mitic, afirmă că la baza baladei nu este nici un fapt istoric. Adevărul este mai greu de stabilit de cum s’ar crede, deoarece lipsesc fazele succesive ale baladei: forma dela presupusa dată a apariţiei (1500), cum această formă a suferit denaturări — prin izgonirea elementului presupus istoric de cel mitic — ca să ajungă la noi în forma găsită de culegători. Cercetarea fenomenului literar actual, în sânul poporului român, credem că poate aduce mai multe lămuriri4). Baladele recent *) Realizat la Germani asupra provinciei Hanovra de Wilhelm Pessler: Volkstums Atlas von Niedersachsen, Georg Westerman Braunschweig 1933 şi urm. *) Op. cit., p. I: Cronologizare, partea II: Geneza, Extras din Anuarul Arhivei de Folklor, Bucureşti, 1933, PP- zt—88. ■) Op. cit., p. 255 Ş» urm. *) D. Caracostea, op. cit., pp. 127 Ş* * 135 Ş» P. Cancel: Originea poeziei po- pulare, Bucureşti, Casa Şcoalelor, p. 5°- 6 562 REVISTA FUNDAŢIILOR’REGALE create — deşi dispreţuite de cercetători din cauza formei neîngri- jite şi a fondului de multe ori inexpresiv şi banal — prin compa- raţie cu balade relativ mai vechi, pot să ne sugereze câteva etape din acest « mister» al creaţiei baladei populare. In urma cercetărilor făcute în cadrul Institutului Social Român în satele din plasa Dâmbovnic, jud. Argeş, am reuşit să stabilim trei tipuri de baladă — ca vechime — pe care le vom arăta mai jos. Dezastrul dela Costeşti din anul 1930 a împietrit de durere şi groază sufletul românesc de pretutindeni. Mai crunt loviţi de durere au fost de sigur cei cărora le-au ars fiinţe scumpe — copii şi rude — şi cei care au văzut catastrofa la faţa locului. Sufletul popular a fost adânc impresionat de acest fapt. El a prilejuit naşterea unui cântec povestitor care să aducă şi în alte părţi durerea celor loviţi de soartă şi să perpetueze în amintirea urmaşilor cele întâmplate la anul 1930 în noaptea învierii. « Focul dela Costeşti » x) — aşa cum l-a cântat lăutarul Marin Andrei — zis Goaie (52 ani) la nunta lui Gheorghe Stănescu din Suseni, jud. Argeş, comună vecină cu Costeştii, relatează cât mai veridic aşa cum s’au petrecut lucrurile. Balada nu este decât o dare de seamă de ziar versificată, este deci a Jurnalul oral de informaţie a poporului» a). Nimic denaturat. Nici un element mitic, nici o intervenţie supranaturală în povestire: Asta fuse Vineri sara, Sara cu Denia Mare, Venea mic şi venea mare Multă lume frăţioare. Copilaşii mititei îmi venea, măre şi ei. Şi-am zis verde ca bujoru Că-i chemase ’nvăţâtoru’ Şi-am zis verde ca bobu Să cânte cu ei prohodu Şi-am zis verde viorea Invăţătoru că-mi venea Copilaşii că-i striga Şi cu ei că mi-şi cânta Toată lumea se uita Şi neică, se bucura... Iată cum este înfăţişată Dar primara ce făcea ? Prefectura anunţa *) sosirea prefectului: Şi-am zi9 verde viorea Dar Prefectu ce spunea ? Ordin măre, că mi-şi da, ') Vezi Adaos. *) P. Caraman, op. cit., II, p. 21. PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMÂNE 563 Toată lumea, că strângea, Din guriţă le spunea Şi-am zis verde bob năut, Pă oameni că i-a topit! Nimic să nu cheltuiţi 1 Sosirea reginei este redată Şi regina că-mi venea Jos la gară că să da Parastasu le făcea Ordin că mi-şi da Să nu-i sune muzica La toţi morţii se ducea Flori pe mormânt le punea La răniţi se ducea Şi-am zis verde viorea Că-i îngroapă prefectura 1 — Ordin că mi-şi da Şi coşciuge aducea... fără nici o înflorire: Şi din gură-i întreba Dar răniţi ce zicea ? Să trăesc, Măria Ta Ne este rana spre a vindeca 1 Regina când auzea Câte-un bacşiş că le da: Câte o sută, câte o mie, Pe răniţi să mi-i mângâie. Abia un element de superstiţie făcea să se întrevadă o mare nenorocire: Şi preoţii că-mi venea Cădelniţa că-i cădea: Şi slujba mi-o începea; Asta un semn că era Balada enumără şi numele celor care au fost mai încercaţi în această catastrofă: Foaie verde ca piperu, Mai era unu Picheru Patru băeţi că avea, Câte-şi patru ardea, Dar el măre, ce-mi zicea: — Dragii tatii băeţaşi Rău fuseră-ţi blestemaţi Să ardeţi aicea arşi 1 Şi-am zis verde bob năut Şi mai e nenorocit Şi-am zis verde ca bobu Este Radu Vasilescu Cinci fetiţe că-mi avea Câte-şi cinci că-mi ardea, Rău îi seacă inima 1 Şi-am zis verde bob năut Şi parte din ei mai sunt Din copii n’a mai găsit Şi-am zis verde foi ca bobu 1 Că i-a ars, mare, focu 1 Este Ghiţ’a lui Rădoi; Şi-am zis verde ca spanacu Muierea lui Popa Bratu Băieţii nu i-a găsit La inimă s’a topit... Fireşte, mesenii îi cunoşteau pe aceştia; în timpul cântării '-am auzit comentând aproape despre fiecare din cei înşiraţi în baladă. - Varianta culeasă dela Fani Lăutaru (42 ani) din Rociu-Argeş — comună cam la 20 km de Costeşti — conţine aceeaşi înşirare 6* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 56+ versificată a faptului, cât mai veridică, fără nici o apariţie a unui element supranatural (de ex.: o pedeapsă a lui Dumnezeu, etc.). Balada este mai simplificată: lipsesc numele celor loviţi mai crunt de nenorocire. Comuna Rociu este mai depărtată de Costeşti, iar numele acestora n’ar fi trezit nici un interes în sufletul ascul- tătorilor, deoarece nu erau cunoscuţi. Abia preotul e amintit: Şi tu părinte Mitică Ca să mori tu în veşminte I Deşi balada e recentă, autorul nu i se cunoaşte. Toate stră- daniile noastre, de a-1 găsi, au rămas fără rezultat. Locuitorii din Rociu ne-au indicat ca autor al cântecului pe lăutarul Ion Gh. M. Andrei — zis Oană Biolaru — (37 ani) din Tuţuleşti-Argeş. Când l-am anchetat, a răspuns afirmativ: «noi l-am scos: am fost acolo dimineaţa şi am văzut şi am compus cântecu». Problema părea rezolvată. Ulterior, când l-am auzit cântat la nunta din Suseni de lăutarul amintit: Marin Andrei zis Goaie, acesta ne-a afirmat: «Asta-i inventat de mine, ca pă Codin ». Lăutarul Stan Comă- ţeanu (24 ani) din Oarja-Argeş a afirmat că acest cântec «l-au scos băieţii de şcoală ». D. P. Cancel1), după notele lui M. Murko asupra cercetărilor făcute de acesta în Bosnia şi Herţegovina şi prin Dalmaţia în 1913, crede că «mediul popular e conştient deci de ei (de poeţii populari) căci poate da relaţii asupra lor », deoarece M. Murko a) afirmă «am cunoscut personal câţiva autori de cântece populare eroice, asupra altora am date demne de crezare, tot aşa pot să numesc pentru unele cântece cunoscute pe emiţătorul lor ». Cazul nu se poate generaliza. Există fără îndoială un individ-poet care a plăsmuit acest cântec, însă comunitatea care a participat la durere, a avut în suflet balada oarecum pregătită: cineva mai talentat i-a dat o expresie în care aceştia au regăsit ceea ce simţiseră şi ei. Aceeaşi durere comună o împărtăşise şi creatorul şi comunitatea: iată de ce creaţia baladei n’a îndreptat de loc atenţia asupra celui care le-o dăruise lor. De aceea mi se pare justă părerea lui Hans Naumann în « Grundziige der deutschen Volkskunde » că creaţia e * *) *) Op. cit., p. 17. *) La P. Cancel, op. cit., p. 16. PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMANE 565 ca o scânţeie care se produce într’o întreagă masă de încordare (a comunităţii), dar se descarcă numai într’un singur vârf (indi- vidul creator). Prin urmare, individul e numai «ca instrument oral, pentru ca îndată să se cufunde iarăşi în ea »*) (în comu- nitate). Un alt fapt care a impresionat mult masa populară a fost omorul unui flăcău săvârşit de trei flăcăi din cauza geloziei. Lucrurile s’au petrecut în jurul anului 1922, în comuna Broşteni, plasa Costeşti, jud. Argeş. Dumitru Trandafir — 42 ani — Gliganul de Sus-Argeş: « Codin era un contingent cu mine ». Balada 2) rela- tează cu minuţiozitate omorul, cu aceeaşi preocupare de a fi cât mai aproape de realitate: o cronică de ziar versificată. Codin, orfan de tată, îşi face stagiul militar: Şi mă-sa ce mi-şi făcea? Termenu că şi-l făcea3) Călăraş că mi-1 punea, Şi acasă că venea... Din cauză că: Şi frumos că mi-şi era Trei bâeţi că se vorbea .................... Ca să-i răpuie viaţa ! Şi fetele că-1 iubea Cântecul îi înşiră pe cei trei: A lui Gheorghe-a Barbului Băiatul primarului, Puişorul dracului; Şi-a lui Dumitru lui Gheorgke Pentru a-1 omorî, cei trei flăcăi îl cheamă la Podu-Broşteni la horă: Toţi Broştenii de el teme Şi-am zis verde ismă creaţă Cu Didin a lu‘ Cleaşcă Cu Lina, cu Gherghina ■ Cu Ioana tot aşa Codin pleacă cu ei. Acolo presimte ce-1 aşteaptă: Numai Codin se uita Şi lui silă se făcea Cum să-i răpue viaţa l *) La Al. Dima, Conceptul de artă populară, Bucureşti, 1939, P- 121 • *) Vezi pag. 590. 3) Varianta Stan Comăţeanu: Oarja-Argeş, 24 ani. • 566 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE eciorul primarului, văzând cum: Şi Lina că venea Pe Codin îl săruta; Gând rău îi punea... II cheamă pe Codin acasă. Era noaptea. Ajunşi într’o pădure, la o buturugă, Gheorghe îl roagă să-i tragă gheata. In acest moment, băiatul primarului flueră, este auzit de ceilalţi doi care sosesc şi îl lovesc cu ciomegele, apoi pleacă. In drum, nefiind siguri că vor scăpa nevătămaţi, se întorc la Codin: Şi-alu’ Pleaşcă că venea Mâna dreaptă i-o rupea Cu ciomagu îl lovea; Şi din viaţă înceta ! Capu ’n două i-1 făcea, Mort, îl duc pe ciomege să-l arunce într’o fântână, însă: Ceru’ se despica Şi ei, neică se speria Şi jos, neică că-1 lăsa Cu frunze l-acoperea Mamă-sa îngrijorată îl caută în toate părţile: nu-1 găseşte. Anunţă jandarmii. Aceştia îl găsesc în pădure. Vine procurorul dela Piteşti, cei trei sunt duşi la parchet. Al lui Gheorghe al Bar- bului scrie repede acasă: — Vinde, taică, maşina Şi mă scapă de belea I reuşind astfel să se facă nevinovat datorită justiţiei severe, şi se întoarce acasă spunând: — D’oi fi, taică vinovat Să nu mai scap de păcat 1 Cum se vede, balada înşiră fidel toate amănuntele omorului, numele criminalilor şi ale celor trei fete din cauza cărora s’a să- vârşit omorul, pentrucă toţi aceştia erau cunoscuţi în comunitatea în care s’a născut poezia. Totuşi pentru ca faptul să fie mai impresionant, au apărut câteva elemente de mit. Imaginaţia poporului e firesc înclinată spre exa- gerarea lucrurilor, introducând elemente de miraculos. întrebând odată pe o bătrână, din Munţii Apuseni — soţul ei participase la PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMÂNE 567 revoluţia lui Iancu — dacă ştie ceva despre Avram Iancu, a răs- puns : «Ala s’o suit la Dumnezo’n ceriu ». Acest element mitic înviorează interesul pentru cântec: Astfel, în drum spre fântână: Ceru’ se despica sau în varianta Stan Cornăţeanu: Dar Dumnezeu ca un sfânt, O lumină s'a făcut Ori că lor li s’a părut Şi satu’ că s’a văzut. In povestirea înmormântării lui Codin, apare un element atât de des întâlnit în basmele şi baladele noastre: devotamentul calului pentru stăpânul său. Legătura dintre om şi cal ia aspect uman: La groapă că mi-1 pornea, După el mi-aluneca. Calu ’n urmă-mi venea, După el că necheza, Pământu’ se tremura! sau în varianta Stan Cornăţeanu: Calu’ după el ’era La picioare-1 mirosea, Din ochi negri lăcrăma. încercând să găsim autorul baladei, am ajuns la acelaşi rezultat: nu se poate preciza numele. Marin Andrei zis Goaie din Suseni jud. Argeş — dela care am cules cântecul la aceeaşi nuntă în Suseni, jud. Argeş — a afirmat despre « Focul dela Costeşti »: — « Asta-i inventat de mine, ca pă Codin ». Lăutarul Stan Cornăţeanu din Oarja a precizat că l-a « scos » un lăutar din Broşteni, satul lui Codin. Amândouă aceste balade se întâlnesc destul de des la nunţi. De obicei lăutarii le cântă la cererea unuia dintre meseni. Deşi cu un pronunţat local, se cântă pe o rază de aproximativ 30—40 km în jurul Costeştilor. ; Forma baladelor, comparată cu a baladelor mai vechi, decep- ţionează pe cititorii deprinşi să guste poezia populară după şcoala « Mioriţei ». Aceştia vor spune că balada a degenerat, că a trecut epoca de aur a cântecelor bătrâneşti. Expresii ca: Ghetele pe gol le lua... La groapă când ajungea, Odată că necheza Şi când neică, necheza Toată lumea că plângea! 568 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sau: Te ia dela casa ta Şi te duce la belea Ca să-ţi răpuie viaţa I sau: Ca curăţat pe Codin La Piteşti că depeşa... sunt departe de ceea ce cunoaştem din « Mioriţa ». Nu trebue să se uite că poetul popular ia — fără alegere — cuvintele din vocabularul comunităţii din care face parte. In pri- vinţa aceasta, regiunea în care s’au născut cele două balade au suferit, după război, o mare transformare. Afluenţa spre Bucu- reşti a crescut considerabil: au găsit aici o nouă Americă. Se anga- jează aici ca brutari, covrigari, dar mai ales ca vânzători de ziare şi căruţaşi de pâine. De obicei, se angajează câte doi, trei pentru o slujbă în care se schimbă periodic, la câte două, trei luni: unul rămâne în Bucureşti, în timp ce tovarăşul său se întoarce acasă, pentru a se îngriji de muncile agricole şi de treburile gospodăriei. Asistăm astfel la o mişcare periodică, pendulară, spre Bucureşti prin aceste noi ocupaţii anexe. De aici sigur că au adus multe în sat — în primul rând dansurile modeme şi romanţele orăşe- neşti — expresii de mahala, cuvinte din limbajul literar, etc. Chiar lăutarii amintiţi mai sus cântă în timpul verii — până toamna târziu — în localurile din Bucureşti. De aici forma oarecum barbară a cântecelor. Una din cele mai frecvente balade în Dâmbovnic-Argeş — aş putea spune cea mai frecventă — este «Radu Anghel». Radu lui Anghel a fost un haiduc din secolul trecut, născut în comuna Greci, jud. Dâmboviţa (Gh. Necşulescu, 62 ani, Rociu, jud. Argeş). C. Rădulescu-Codin relatează următoarele despre el: «Eroul acestui cântec a trăit între 1830 şi 1865. In cei din urmă ani ai vieţii sale băgase o groază ne mai pomenită în toţi bogătaşii judeţelor de munte, bogătaşi care nu încetau a despoia pe ţăranul român. PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMANE 569 « Fiind iubit de ţărani, el de multe ori a găsit adăpost în contra nenumăratelor poteri ce căutău să-l prindă. Radu a căzut în mâinele poterii numai prin trădare; a fost omorît în cătunul Cârstieni (comuna Gorgani, jud. Muscel) aproape de mănăstirea Râncăciov. Ţăranii simpatizau pe acest «haiduc», căci el îi scăpa de multe nevoi şi biruri grele » x). Dumitru Mazilu (38 ani, Rociu-Argeş), dela care am cules balada, spunea că la nunţi, când se cântă această baladă: « bătrâni de ăştia plângea, şi-aduce aminte cum a fost mai de mult». Varianta * *) înregistrată în Rociu-Argeş relatează isprăvile mai de căpetenie ale haiducului. După ce-şi pedepseşte haiducii că s’au îmbătat şi s’au culcat prin tufişuri fără să fie cu ochii ’n patru la poteră: — Ale, voi voinicilor Dacă venea potera Şi-al doilea femeilor 1 Ce folos de viaţa mea Aţi băut, v’aţi îmbătat Şi de haiducia ta 1 Şi de Radu v’aţi uitat I Radu rămâne singur şi se îndreaptă spre acareturile lui popa Stan care: Patruzeci de slugi avea Santinela îl păzea ! Cerând banii, popa îi răspunde: — Eu zic zău pe barba mea Că ce bruma mi-am avut Că n’am chioară de para Le-am dat de m’am popit In urma acestui refuz, Radu îl loveşte cu o măciucă: Cinci kile că-mi atârna: La cap ghiuntuită Pentru popa pregătită! Radu continuă să-l tortureze ca «să iasă banii din gros». Preoteasa intervine şi îi dă o salbă, zestrea fetei lor. Radu se înduplecă şi pleacă apostrofând pe popa: — Alelei măi porc de câne ! Vine cu paraua ’n mână Ai tocat ori n’ai tocat, Ţi-o aduce ’n bătătură Bani dela săraci ai luat; ... Tu-ţi legea ta de câne 1 Fie baba cât de bătrână l) Din Muscel, Voi. I, Bucureşti, 1896. *) Vezi pag. 587. 57° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi ca să-şi bată joc de el: Eu oi să mă duc la crâng Să te-auz din deal tocând Plecând cu aurul popii, îl ajunge fata popii care îl roagă: Nea Radule, dumneata La ce mi-ai luat salba mea Ca să mă mărit cu ea ! Radu se înduioşează şi i-o înapoiază. Apoi se duce la Căpraru Ion, gazda lui. Speriind fata căprarului Ion, aceasta îl pârăşte primarului: Este un hoţ în casa mea Radu Anghel dela Greci Tot pe nume să mi-1 spui: Hoţ ca el nu mai găseşti Anunţat, «comandirul» soseşte cu potera la casa Căprarului Ion şi strigă: ' — Dă-te Radule legat Şi scapi viu nevătămat. Radu refuză, potera trage în el, fără folos însă: era invulne- rabil. Poporul credea că numai un « sfanţ » împărţit în patru părţi putea să-i pătrundă prin corp. Un soldat ştia acest lucru, crăpă sfanţul în patru sferturi, îl vârî în armă şi se apropie de Radu, rugându-i să-i arate faţa. In felul acesta îl răneşte: ... Deasupra buricului Unde-i păs voinicului Radu caută să scape: Neşte frunze că-mi rupea Şi cu ele se ’ndopa... Aleargă în pădure, unde cade istovit. Simţindu-şi sfârşitul, îi roagă pe dorobanţi: — Să mă mai lăsaţi niţel Cât pe lume am trăit Să vă cânt d’un cânticel Nici un rău nu am făcut, De când eram mititel Bani dela bogaţi am luat ..................... Pe săraci i-am ajutat Vale, vale buştenoasă, Pădure dobrogenească Cin’ să te mai stăpânească? Cât timp eu te-am păzit Caprele nu te-au mâzdit Toporul nu te-a cioplit. PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMÂNE 571 Ii taie capul şi-l duc la Domnie, însă nu primesc nici o răsplată, dimpotrivă, sunt pedepsiţi pentrucă: N’aducea ţara ’ntr’o vară Ce-aducea Radu ’ntr'o seară? In volumul «Din Muscel», al lui Rădulescu-Codin, se află trei variante ale acestei balade x). Ele au fost culese în jurul anului 1895, prin urmare la trei decenii dela moartea haiducului, şi aproape sigur, şi dela apariţia baladei, Compararea acestora cu varianta noastră nu va desvălui lucruri elocvente pentru procesul de creaţie. Varianta I-a — culeasă în Beleşti-Muscel unde, cum se va vedea din cântec, a fost găsită potera care îl căuta pe Radu — po- vesteşte mult mai amănunţit faptele haiducului. El trăise prin vecinătatea comunei. In povestirea isprăvilor haiducului, nu este o deosebire esenţială: varianta din Belesti-Muscel le redă mai > t t amănunţit. Apar astfel şi numele tovarăşilor săi: Foaie verde trei dovleci Şi cu Udrea din Fureşti, Radu Anghel din Greci, Ioniţă din Conţeşti Cu Soare din Hulubeşti Şi cu Tudor din Frunzeşti După ce tovarăşii lui s’au îmbătat, Radu îi trimete la casele lor şi singur se îndreaptă spre prietenii săi care-1 primesc cu multă căldură sufletească. La Preda ’n Fureşti trăgea Prietenu ’n casă-l primea Omeneşte mi-1 cinstea, Până când Radu pleca, Peste deal, frate-mi trecea Şi ’n Negreşti că-mi ajungea, La Ghiocel se oprise De aici Radu pleacă la Căpraru Ion în Râncăciov. Acesta, de teamă de a nu fi văzut cineva pe Radu, îl găzduieşte la o casă părăsită. Apare acuma cel însărcinat cu descoperirea gazdei lui Radu. Foicică usturoi Tot de Radu mi-şi vorbea Dumitracke Gunguroiu Că Sorica cunoştea La Cârstieni mi-şi venea Unde Radu găzduia La Sorica mi-şi trăgea Dumitrache ce făcea? Mândra Radului era Un răvăşel mi-şi scria *) Ghiocel cum mi-1 vedea Pe Răducan îl primea Un purceluş îl tăia Frumuşel îl mai frigea De merinde i-1 dedea Cu vin dulce se cinstea. *) P. zio şi urm. 572 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe jupân Stan căuta Răvăşelu îi dădea Jupân Stan încălica Potera o căuta, Potera în Beleşti era Tot pe Radu căuta. Peste deal că mi-şi trăgea Acesta dă «răvăşelul » comandirului care pleacă în căutarea haiducului: In Cdlineşti mânca Ajung la Căpraru Ion, gazda Radului, îl supun la chinuri, Căpraru Ion nu divulgă nimic. Potera se învârteşte cu Ion, fiul căprarului — Ion — pe care-1 ameninţă cu bătaia: Radu nu se predă, iese din casă, îşi face drum prin poteraşi şi ajunge în pădure. Un « călăraş » crapă un sfănţişor în patru sfer- turi şi astfel izbuteşte să-fi lovească prin piept. După ce îşi rosteşte cântecul, este dus la Câmpu-Lung, unde este şi înmormântat1). Varianta Il-a e o prescurtare a variantei precedente, în sensul că versurile sunt mai puţine la număr, acţiunea este mai sărac redată, lipsesc multe din numele proprii şi de localităţi. Varianta IlI-a este culeasă în Rucăr, prin urmare din Nordul judeţului. Are acelaşi conţinut, la care se intercalează episodul cu popa Marin. De relevat este faptul că aici dispar numele proprii şi de localităţi. Rucărul este mai depărtat de regiunea terorizată de haiduc, ale cărui fapte nu deşteptau în imaginaţia ascultătorilor nici un interes, aşa cum am văzut cu o variantă mai îndepărtată ca spaţiu a « Focului dela Costeşti». De asemenea este omisă credinţa că Radu nu putea fi rănit decât cu un sfanţ împărţit în patru părţi. Suprapunând varianta noastră — aproape cu o jumătate de veac mai târzie — peste celelalte de mai sus, vom constata unele schimbări în corpul baladei. Cu privire la caracterul haiducului, acesta este redat mult mai nobil, mai mărinimos. Simpatia populară, — în marea dragoste peste deal că mi-şi trecea De Radu s’apropia Noaptea au li se părea Până ziuă se făcea La nuele trimetea Nici o nuia Nu-i dădea El de frică le spunea Unde Radu găzduia Şi-acolo mi-i ducea. l) Rădulescu-Codin, op. cit. PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMÂNE S73 pentru haiduc, dragoste care merge până la lacrimi, — l-a ridicat mult pe scara valorilor morale. Apar astfel câteva episoade pline de duioşie şi umanitate, care lipsesc în variantele din Muscel: înduioşat de rugămintea fetei, haiducul îi dă înapoi salba. — Na-ţi fetiţo, salba ta C’asta este zestrea ta Ca să te măriţi cu ea ? Varianta Fani Lăutarul din Rociu-Argeş precizează că Ia rugămintea fetei, pe Radu: Lacrămile-1 podidea... In variantele Rădulescu-Codin, lipseşte şi episodul din lupta cu potera, episod care-1 arată plin de bunătate, de omenesc: - Mâna pe durdă punea Pe deasupra că trăgea Că în carne nu se’ndura! Poetul popular — în marea simpatie pentru spiritul de drep- tate al haiducului — i-a exaltat virtuţile şi puterile fizice, l-a ridicat pe un plan superior, l-a supraumanizat cu calităţi de erou de basm. Redăm paralel un pasaj din cele două variante pentru a vedea cum s’au întărit trăsăturile homerice: Var. Răd.-Codin — flintuliţa şi ’ncărca băga prafu cu mâna fieru ca scurătura Var. Rociu Mâna pe dur da punea băga iarba cu poala gloanţele cu chivără fieru cu sburătura... Din primele două variante din Muscel, se vede că haiducul era invulnerabil: putea fi rănit numai de cele patru sferturi ale unei monete — ţrăsătură care duce aminte de Achiles şi Siegfried. Prezenţa acestui element miraculos nu trebue căutat în cine ştie ce presupuse influenţe, ci în fondul primitiv ce se întâlneşte la majoritatea popoarelor ca atâtea alte elemente din basme şi balade. In varianta noastră, acest lucru este accentuat mult mai mult, este răspicat redat, cu o nuanţă de ironie. Gloanţele că le prindea Că sunt tari pădurile, Şi ’napoi că le-asvârlea: Vă mănâncă fiarele! — Na-vă, băeţi, gloanţele 574 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Se ştie că Radu a fost înmormântat la Câmpu-Lung, cum de altfel menţionează şi variantele I şi III din Muscel. Varianta Il-a arată că a fost trimis la curte. Varianta noastră — în preocuparea de a da proporţii cât mai grandioase eroului — arată cum soldaţii, tăindu-i capul: La Domnie că mergea Şi capu că îl ducea Prezentarea numai a capului este o dovadă că cel ucis a fost un om rar, de o valoare fără preţ. Mai mult însă, apare chiar Vodă, Domnul Ţării, şi poetul popular — în neţărmurita admiraţie pentru haiduc — atribue lui Vodă sentimentele poporului: Dar Vodă când auzea: — Fire-ar trupu’ afurisit Car pe Radu-a omorît Moară ’n temniţă închis I N’aducea ţara ’ntr’o vară Ce-aducea Radu ’ntr’o seară I Degradarea i-o suna la ’nchisoare mi-1 băga. In rezumat, în decursul unui jumătate de secol, se observă cum, pe măsură ce eroul se ştergea în amintirea oamenilor ca fiinţă reală, pentru ca numele lui să impresioneze mereu imaginaţia populară, i se exagerează calităţile lui. Apar noi trăsături de nobleţe şi bunătate sufletească, elementul mitic — care a apărut aproape sigur odată cu naşterea baladei — se conturează mai puternic, se insistă asupra lui şi, ca să-i ridice în cel mai înalt grad valoarea de erou, este pus faţă în faţă cu Domnul Ţării; aprecierea acestuia constitue cea mai bună dovadă că Radu Anghel a fost un supraom, cu atari calităţi sufleteşti şi puteri fizice. Apariţia lui Vodă — al cărui nume nu este redat, deoarece faptul e prea contemporan, haiducul mai trăieşte în amintirea celor bătrâni pentru ca să se poată preciza mistificarea prin numele Dom- nului Ţării—ne-ar fi dus la un substrat istoric, după obsesia cerce- tătorilor romantici, dacă nu s’ar fi cunoscut variantele anterioare şi viaţa reală a eroului. Un exemplu deci de câtă prudenţă trebue să aibă cercetătorul când pleacă în căutare de substraturi! Comparând formele variantelor, nu se pot preciza cu minuţio- zitate, ceea ce se datoreşte intervalului de timp care le desparte. Intervalul de timp e relativ scurt, iar, de altă parte, forma nu are ceva cu sfinţenie fixat. PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMANE 575 Se reţin anumite expresii preferate în redarea caracterului eroului, a actelor săvârşite de el. Să nu se uite că recitatorul po- pular — mai ales cel talentat — se preocupă mai mult de ceea ce trebue să recite, decât de modul, de forma în care recită. Cu insistenţă apare în toate variantele modul cum Radu se declară haiduc-ţăran: — Nu-mi mai zice: căpitane I Eu sunt Radu dela crâng Zi-mi pe nume: Răducane Care mă port cu opinci ......................... Cu opinci cu cataramă, Căpitanii sunt la târg Să nu-mi bage lumea seamă Numa ’n ghete şi ’n papuci. Varianta Rociu, fiind culeasă recent, conţine câteva cuvinte şi expresii ale graiului modem, ale formei actuale, de viaţă socială, fenomen pe care l-am arătat mai sus. întâlnim astfel: Foc de salvă comanda Credea bacşiş că va lua Degradarea i-o suna La ’nchisoare mi-1 băga. « Radu Anghel» are o arie relativ restrânsă faţă de baladele vechi, cu mult mai mare însă ca « Focul dela Costeşti» sau « Codin ». Se întâlneşte în judeţele Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Nordul jude- ţelor Vlaşca şi Teleorman şi Vestul judeţului Olt. * # # Una din cele mai răspândite şi una din cele mai vechi balade este « Corbea », frecventă şi în Dâmbovnic-Argeş. O întâlnim în colecţia Alecsandri sub variantele: «Român Gruie Grozavul», « Codreanul», « Novac ţi Corbul», « Bujor», la M. Pompiliu x) « Gheorghe », la Simion FI. Marian 2) « Voinicul scăpat» şi la Gh. Dem. Teodorescu8) «Corbea» în trei variante, pentru a nu aminti decât colecţiile vechi. Tema este deci veche şi răspândită, balada este cunoscută în genere. Acţiunea4) se petrece la Curtea Domnească, în Bucureşti: Boerii sunt toţi la masă. Cu un simţ de gastronom, rar, cântecul * *) *) M. Pompiliu, Balade populare române, Iaşi, 1870. *) Simion FI. Marian, Poezii poporale române, I, Cernăuţi, 1873. s) Gh. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, Bucureşti, 1885. *) Varianta Ion F. Ursaru (37 ani, Şerbăneşti-Argeş). Vezi pag. 592. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 576 descrie bunătăţile dela masa domnească, provocând alese senzaţii gustative: Şi la masă ce mânca ? Să vezi peşte şi păstrugă Şi galbenă caracudă Şi peşte de cel mărunt Dulceaţa de pe pământ N’am mai văzut de când sânt 1 In capul mesei stă « Domn Ştefan Vodă », iar în coada mesei Săvai Corbeg cel tâlharu Care-a speriat divanu I Nici nu bea nici nu mânca Numai cu ochii privea Motivul acestei abţineri este: — Cocoane, Măria .Ta Acel cusbar de e pă tine Cum aş bea, cum aş mânca Ce bine s’ar lua pe mine ? Dac’ aş fi ca dumneata: Pentru acest lucru, Corbea este întemniţat de Ştefan Vodă, unde stă nouă ani. După nouă ani, este căutat de mamă-sa la temniţă. Corbea o trimite la Vodă să-l ierte. Acesta îi promite că-1 va căsători: In pădurea Cocana Şi la cap e ascuţită Jupâneasa Carpena Pentru Corbea e gătită I Din bardă bărduită In naivitatea ei, mama lui Corbea se bucură, iar când fiul său îi tălmăceşte alegoria lui Vodă, se întoarce din nou şi-l roagă pe Vodă să-l ierte pe Corbea. Vodă e neînduplecat şi de data aceasta declară răspicat că-1 va spânzura. Atunci Corbea o povăţueşte cum să sape bălegarul dela grajd, să scoată calul lui, pe Roşu. Apariţia calului provoacă panică în rândul boierilor şi al cucoane- lor. El atrage atenţia lui Vodă care vrea să-l cumpere, dar baba nu-1 vinde: — Nu mi-e roşu de vânzare, Roşu mi-e de dăruială Cine-o da pe Corbe’ afară I Servitorul lui Vodă nu poate să încalece pe Roşu. Atunci baba roagă să-l scoată pe Corbea afară, căci numai el îi ştie rândul. PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMÂNE 577 Vodă se înduplecă, ba chiar el pleacă să-l scoată pe Corbea din temniţă. Când îl vede pe Vodă: Lacrămile-1 podidea: Că-1 ştia tânăr copil Şi-l vedea moşneag bătrân ! După ce este primenit, Corbea încalecă pe Roşu cu care ui- meşte pe curteni. Cere vestmintele lui Vodă, acesta i le dă, apoi dă ordin să zăvorească porţile. Corbea înfierbântă calul, ia şi pe maică-sa călare şi sare porţile curţii, promiţând lui Vodă că se va răzbuna: — Mi-ai făcut-o tu cu două Eu am să ţi-o fac cu nouă ! Ajuns acasă, se îmbracă femeieşte, se întoarce la palat şi îm- bată bucătăreasa, serveşte el pe Vodă la masă că să observe unde este leagănul copilului. Peste noapte, intră la copil, îl ridică, îl frige în bucătărie, îl pune în ţeapă, legându-1 cu un ştreang de gât, apoi se întoarce acasă. Dimineaţa Vodă se uită spre poarta pe care o sărise Corbea călare şi văzându-şi copilul în ţeapă, se de- clară învins: — Cine cu ’oţu s’o pune I-am făcut-o eu cu două Capu ţării îl răpune I El mi-a făcut-o cu nouă I Balada nu mai păstrează specificul faptului primar dela care a pornit. Acţiunea s’a generalizat, a pierdut particularităţile, inun- dată de elemente de mit care alcătuesc miezul baladei; întemniţatul care scapă cu ajutorul calului năzdrăvanx). Chiar asupra eroului principal sunt şovăiri. In varianta noastră este: Corbea cel tâlharu la Gh. Dem. Teodorescu: zace-mi Corbea viteazul zace-mi Corbea haiducul iar la N. Mateescu 2) eroul este boier! Atitudinea lor este însă comună: acea de răzvrătit împotriva Domnului Ţării. De aceea credem că putem încadra balade între cele haiduceşti — cum a * *) l) D. Caracostea, op. cit., p. 249 şi urm. *) La D. Caracostea, op. cit., pp. 249—255. 7 57» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE procedat şi Gh. Dem. Teodorescu în colecţia sa — că eroul în faptul primar al baladei a fost un haiduc, deci nici motivul răzvră- tirii nu ne arată ceva precis în acest sens. Oricum, din această di- versitate, din această şovăire asupra caracterului eroului, se poate vedea cum imaginaţia poporului — pierzând orice amintire a fap- tului primar — schimbă cu uşurinţă urzeala baladei. Nici un amă- nunt din corpul baladei nu lasă să se întrevadă ce anume a fost eroul povestirii, afară doar de acea atitudine, de răsvrătit împo- triva stăpânirei, atitudinea generală a haiducilor. Nici asupra apariţiei cântecului nu se poate preciza nimic. « Este bine constatat că amintirile faptelor celor mai izbitoare, fie la păturile poporane apusene, fie la popoarele primitive » se şterg după două trei generaţii » x). Numele Domnului, Ştefan Vodă, ar duce la un substrat isto- ric, mai ales că acţiunea se petrece la curtea domnească în Bucu- reşti. N’am putea preciza nimic nici pe această cale 2). Dacă s’ar pleca dela colecţia Alecsandri s), ar trebui identificat un «Ilieş Vodă». Alexandri chiar îl precizează în notă: Alexandru Iliaş. Nu putem şti cu precizie dacă a fost Iliaş sau nu în baladă, deoarece se ştie cum a lucrat Alecsandri. Se prea poate să fi fost şi acolo Ştefan Vodă şi să-l fi schimbat prin Iliaş Vodă, pentru a nu arăta pe presupusul Ştefan Vodă cel Mare pe un plan aşa inferior cum e în baladă. Chiar dacă am admite un subtrat istoric, balada nu spune nimic istoric despre acest Domn: nu avem nici un fapt, nici o trăsătură sufletească deosebită, nici un nume precis care să ducă la un Ştefan Vodă concret. In schimb, Ştefan Vodă este pus într’o situaţie ridicolă: se duce chiar el după Corbea să-l scoată din închisoare, ba chiar: ... Frumos mâna i-o strânge... şi-l aduce în trăsură cu el! Apoi, la cererea lui Corbea, Ştefan Vodă se desbracă: Domn Ştefan ce Acea ? Hainili i le da Frumos că se desbrăca Iară Corbea se ’mbrăca I *) *) D. Caracostea, op. cit., p. 256. *) D. Caracostea, op. cit., pp, 249—255. *) « Codreanul». PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMANE 579 Varianta noastră, — culeasă în Şerbăneşti-Argeş — menţio- nează într’un singur loc: Pe Ia poarta lu’ Dom Ştefan cel Mare Să-l scoată pe Corbe’ afară... epitet care lipseşte în variantele anterioare, lipseşte şi într’o va- riantă culeasă de noi în Rociu-Argeş, la 2 km. de Şerbăneşti. Ma- nualele noastre de şcoală primară vorbesc de un singur Ştefan Vodă: Ştefan cel Mare (1457—1505). Se observă deci sursa ino- vaţiei, inovaţie care ar fi făcut victime nevinovate printre cerce- tătorii din trecut. Nu se poate deci afirma că ar fi la originea baladei un fapt isto- ric, un substrat istoric. Am arătat în balada « Radu Anghel» că apa- riţia lui Vodă e de aceeaşi natură şi în « Corbea », eroul baladei în jurul căruia se împletesc toate elementele miraculoase şi de- scrierile ce trec dincolo de real. «Vodă» este numai un suport, un mijloc de a înălţa eroul în faţa ascultătorilor, de a-i da o grandoare neobişnuită care poate să impresioneze şi să ţină încordată aten- ţia populară. Astfel, Corbea şade la aceeaşi masă cu Vodă, este scos din temniţă chiar de el, pe Vodă îl scapă lacrimile când îl vede aşa bătrân, îi strânge mâna, îi dă şi hainele lui ca să se îmbrace Corbea cu ele. De ce însă s’a specificat în baladă « Ştefan Vodă »? Numele acesta este un loc comun în baladele noastre, generali- zându-se: îl găsim în «Mim/ CobiuH şi în «Cântecul Letinului», culese de noi în Oarja-Argeş, după cum se poate vedea şi în colec- ţiile vechi. Balada nu mai păstrează nimic care să arate cu precizie împre- jurările reale care i-au dat naştere. Atmosfera s’a generalizat prin exagerarea unor trăsături, prin elementele de miraculos care con- stitue oratura baladei. Temniţa este dramatic înfăţişată: Intra ’n apă Până ’n sapă Şi ’n potmol până ’n genunchi, In rameteu Brqaştelor, In şueru Şerpilor In pleznetu' Năpârcilor Erau broaştili Ca nucili Şi şerpi Ca bicile. In temniţă: nouă ani de zile sta. 7 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 580 Număr care face parte din simbolurile mentalităţii primitive ale omenirii, întâlnit aşa de des la toate popoarele, alături de ce- lelalte numere simbol. Când iese afară din temniţă: Două ceasuri nu vorbea Nici cu ochii nu clipea Drept în soare se uita Că, frate, mi-l cunoştea 1 Aspectul lui este din domeniul basmelor: Barba-i bate brânele Şi chica călcâiele... Eroul încearcă apoi de două ori să scape din temniţă, însă nu- mai a treia oară isbuteşte. Grajdul este cufundat sub bălegar unde trebue să sape: Nouăzeci de lopătari Tot feciori de boieri mari; Nouăzeci tâmăcopari, In răsărita soarelui La bălegaru cailor Şi-acolo maică să-mi sapi Să-mi sapi d’o palmă Să-mi sapi, maică, de două Până ce-oi săpa de nouă; Iar la nouă când oi săpa De uşa grajdului c’oi da: Lacătu cât baniţa Şi cheia de cinci oca... Roşu e cal năsdrăvan, care cunoaşte numele stăpânului: Binişor să-l pipăeşti De mine să-i pomeneşti el sperie toată lumea: Odată că necheza Ape mari să turbura sau: Odată că necheza Geamuri mari că să spărgea, Din picioare asvârlea Brazde de pământ scotea Roşu spumă se făcea. Case mari să dărâma Cocoane să stârpea... Dar Corbea ce făcea ? Spuma de pe el c’o lua Şi dă zid d’o arunca Sloi de ghiaţă se făcea ! Cu ajutorul calului, Corbea sare peste porţi, împreună cu maică-sa. Basm, în această denaturare a acţiunii reale. Din cauză că balada este veche, cu o mare arie de răspândire, s’ar părea că ea ar trebui să fie matură, de neschimbat, încremenită PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMÂNE 581 oarecum, fără a mai primi nici o inovaţie. Dimpotrivă. Poetul po- pular se simte mai liber aici ca în cântecele al căror conţinut real trăeşte încă în amintirea ascultătorilor. Astfel, în varianta studiată apare Gheorghiţă, «vătaf de temniţă» care, după nouă ani, se îndură să scoată pe Corbea afară să vadă lumina zilei. Aceste ac- ţiuni secundare pot să se desvolte în dauna celei principale, schimbând caracterul baladei. In mod analog trebuie să se con- ceapă modificările pe care le suferă o baladă de-a-lungul timpului şi spaţiului. Cu privire la formă, poetul popular reţine versurile puternice ca evocare, ce s’au cristalizat, s’au osificat pierzând conjuncţiile, prepoziţiile — în descriere, verbele şi adjectivele — în naraţiune. Descrierea mesei omeneşti, a temniţei, aspectul lui Corbea la ieşirea din temniţă, descrierea calului sunt redate aproape prin acelaşi , număr de cuvinte în toate variantele. Cuvintele care dispar, care se schimbă prin altele, sunt acele care se referă la viaţa socială. Anacronismul acesta nu se dato- reşte numai tendinţei de a actualiza acţiunea, cum crede d. Ca- raman 1), ci faptului că poetul popular schimbă aproape automat, involuntar, aceste cuvinte prin acelea ale mediului său ca având acelaşi sens. Modernizarea baladei noastre nu trebue să surprindă, se ştiu care simt cauzele de ordin economic şi social. întâlnim modemismele: Domn Ştefan l-a arestat apoi: Frumos mâna i-o strângea Şi ’n trăsură mi-1 suia La frizer că mi-1 ducea Şi frumos mi-1 bărbierea înapoi se înapoia s’au expresii ca: Mi-ai făcut-o tu cu două Eu am să ţi-o fac cu nouă! *) *) P. Caraman, op. cit., II, p. 58. 582 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Această presărare cu barbarisme şi modemisme — supără- toare şi decepţionante pentru « semănătorişti» — nu supără de loc pe ascultătorii de acolo unde a fost înregistrată balada. II Plecarea dela fenomenul actual literar al creaţiei populare poate să desvălue câteva din tainele creaţiei baladei populare 1). Este re- cunoscută utilitatea acestor producţii pentru lămurirea acestui proces de creaţie: «Astfel de mărturii (cântecele ocazionale) pot să fie documente importante pentru psihologia poporană, pot să arunce oarecare lumină, prin analogie asupra procesului creator din alte bucăţi»*) *). Alţii au afirmat cu puţină îndoială acest lucru: «Nu se poate afirma, în principiu, că procesul naşterii actuale este cu desăvârşire identic cu acela al naşterei istorice, dar o mare apro- piere, de sigur, trebue să fie între ele » *). In capitolul precedent am analizat câteva balade din trei stadii de evoluţie, inegal distanţate ca timp din lipsă de date precise: 1. Balada recentă, contemporană cu noi; 2. Balada ce datează de aproape nouă decenii şi 3. Balada veche, a cărei apariţie nu se cunoaşte. Cazul ideal ar fi fost analizarea aceleiaşi balade în aceste trei stadii şi în sânul aceleiaşi comunităţi, sau măcar balade de aceaşi categorie (ca temă folklorică). Totuşi se pot stabili şi în acest mod câteva norme. D. P. Caraman admite că un eveniment impresionant naşte un produs folkloric de tranziţie, anume tradiţia orală propriu zisă ». Aceasta constitue REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE CODIN Şi-am zis verde trei costrei, Colo ’n vale la Broţteni Şi-am zis verde viorea, Un băiat că se isca Şi Codin că se chema Şi frumos că mi-şi era Şi Codin că mi-1 chema Şi fetele că-1 iubea; Trei băeţi că se vorbea Ca să-i răpuie viaţa. — Na, na, Codine, na Vine ’oţu şi te ia Şi te duce la belea Ca să-ţi răpuie viaţa I Trei băeţi mi se vorbea I-a Codin că se ducea: A lu’ Gheorghe-al Barbului Băiatu’ primarului, Puişoru’ Dracului. Şi-a lui Dumitru lu’ Gheorghe Toţi Broştenii de el teme; Şi-am zis verde ismă creaţă Cu Didin a lu’ Cleaşcă Şi-am zis verde viorea Câte-şi trei că se vorbea La Codin că se ducea, Din gură că-i spunea: Măi, Codine, dumneata Şi-am zis verde de trei sfecle Să mergem la Pod la fete, Şi-am zis verde viorea Cu Lina, cu Gherghina Cu Ioana tot aşa. •— Na, na, na, Codine, na Vine ’oţu şi te ia Te duce dela casa ta Şi te duce la belea Ca să-ţi răpue viaţa I La Pod neică, se ducea Şi lăutari că-mi avea, Toţi băeţii ae juca. Numai Codin se uita Şi lui silă se făcea Cum să-i răpue viaţa Şi Lina că venea Pe Codin îl săruta, A lu’ Gheorghe îl vedea Gând rău ii punea, A lu’ Gheorghe — al Barbului Puişoru Dracului. Şi-am zis verde viorea Da’ lu’ Gheorghe ce-i spunea? La Codin să ducea Din guriţă îl chema Acasă îl chema, In pădure îl băga P’o buturugă îl punea Din guriţă că-i zicea: — Măi, Codine, dumneata Trage d’astă gheată-a mea Nu ştiu ce mă strânge’n ea. — Na, na, na, Codine, na Vine oţu şi te ia, Te ia dela casa ta Şi te duce la belea Ca să-ţi răpuie viaţa ! Şi-am zis verde viorea, Gheata, neică, i-o trăgea Da’ lu’ Gheorghe ce făcea ? Odată că fluera Şi Codin îl întreba: — De ce flueri, vere aşa ? Vrei să-mi răpuie tu viaţa mea ? Da’ lu’ Gheorghe că-i zicea — Foaie verde de bob Ca să ne-auză la pod Cin’neică, că fluiera a lui Ghiţă că-mi auzea, Cu Didin, tot aţa; Pe fugă se punea La Codin venea, Ci ciomagu că-1 pleznea Bine, neică nţi-1 lovea, Pe butuc că îl punea Ca să-şi sfârşească viaţa. — Na, na, na, Codine, na Vine’oţu şi te ia, Te ia dela casa ta PROCESUL DE CREAŢIE AL BALADEI POPULARE ROMÂNE 5. # * # .. .Popa Ion Todea din Albac a răposat de mult întru Domnul. A trecut şi Ion I. C. Brătianu de mult în lumea drepţilor. Şi nu le-a mai fost dat să fie părtaşi la « sânţirea bisericii din nou edifi- cândă la Florica ». Vroise Ion I. C. Brătianu să fie tâmosită această biserică de lemn, în care odată — de mult — se rugase Horia pentru no- rodul său şi să fie închinată celor care, fără de număr şi fără de nume, s’au jertfit sau avea-vor a se mai jertfi pre ei întru slava şi mărirea norodului românesc — fiind, prin gândul acesta, Ion I. C. Brătianu un precursor al cultului de mai târziu al celui jertfit fără de pomenire, al eroului necunoscut. ... De ani, bisericuţa cu turla înfiptă în nori se înalţă pe muchia dealului din Florica. Dar altaru-i a rămas de-atunci fără slujelnic şi harul dumnezeesc n’a fost, de atunci, chemat asupră-i. Rămăsese bisericuţa aceasta ardeleană doar ca o aducere aminte dintr’un trecut aşa de sbuciumat şi chinuit, doar ca un simbol ardelean înfipt în glia ţării libere din josul munţilor, în pământul Floricăi din Muscel — cuib de vechi patriotism românesc, unde la fiece pas câte o amintire îţi spovedeşte din iubirea lumii de aici pentru Ardealul nostru. Ici, o piatră adusă din cetatea Sarmi- segetuzei îţi aminteşte de îndărătnicia în vitejie a lui Decebal, străbunul nostru dacic; colo, o vatră smălţuită îţi spune de ţara Tâmavelor; dincolo, mai peste tot, căni şi furci înflorite, blidare şi lacre străvechi îţi grăesc ardeleneşte. Iar colo, printre copacii bătrâni, iată turla ascuţită a bisericuţii noastre năzuind către nouri. Totul aici îţi mărturiseşte despre ardelenismul lumii cti- toriceşti dela Florica lui Ion I. C. Brătianu, revoluţionarul dela 48, conspiratorul dela 1852, ctitorul dela 1877 şi 1881; Florica lui Ion I. C. Brătianu, peregrinul dela 1907 la Albacul lui Horia şi înfăptui torul dela 1918 al visului pentru plinirea căruia atâţia s’au rugat în bisericuţa lui Horia şi atâţia s’au jertfit ca Horia. BISERICUŢA DIN ALBAC 607 Biserica lui Horia, lăsată până azi netâmosită, rămăsese doar relicvă grăitoare, pe pământul ţării libere, despre Ardealul robit. « Mireasa Domnului» — cum îi spunea aşa de frumos popa Ion Todea din Albac — rămăsese fără podoaba cununiei, fără cununa de împreunare, de unire a tuturor Românilor. Ci unirea, ea, mi- nunea cea mare, era un fapt aievea — ruga noastră românească plinindu-se prin vrerea Domnului. «Mireasa Domnului» pri- mise pe frunte cea mai frumoasă cunună, cununa unirii ro- româneşti. Dar iată, durere !, vremuri aspre se abătură iarăşi asupră-ne; umbre se aşezară iarăşi pe luminoasa cunună de mireasă; hotarele pentru care atâţia dintr’ai noştri s’au rugat şi s’au jertfit ne fură iarăşi sfârtecate. Harul Domnului pogoară însă din nou în altarul bisericuţii noastre, sfinţind-o iarăşi. De acum iarăşi ne vom putea ruga în- tr’însa, ca Horia. Şi ruga noastră va fi iarăşi auzită şi ascultată în ceruri. .. .Şi cununa marei uniri româneşti — bucuraţi-vă Români! — va împodobi iarăşi pe «Mireasa Domnului». GEORGE FOTINO SENTIMENTUL CREAŢIEI ŞI MISTICA MORŢII Valorile literare — în deosebi cele cu caracter etnic — sunt adesea înfăţişate şi ca simboluri, fie pentru un anumit stil de viaţă, fie pentru un anumit ideal literar. Străvechile mituri eline, bunăoară, au slujit rând pe rând să ilustreze cele mai felurite concepţii. E firesc ca mitul să vorbească nu numai ca lucru, ci şi ca semn. Dar aş pune o condiţie: interpertarea lui să pornească din cunoaşterea obiectivă, adâncită, nu dintr’o diformare litera- rizantă, în opoziţie cu însăşi esenţa şi funcţiunea plăsmuirii. De când a apărut varianta Alecsandri, toţi au văzut în Mio- riţa o excepţională funcţiune etnică. Decât seducţia formii poe- tului a făcut să alunece privirile dela fiinţa însăşi a baladei spre o imagine, minunată în sine, dar nu tălmăcind însăşi poziţia faţă de existenţa cântecului poporan. Fără excepţie, toate interpretările baladei acesteia au pus accentul pe partea finală: celebrul simbol colectiv al morţii. S’ar putea alcătui un volum compact din câtă caracterologie literară şi pseudo-estetică s’a făcut pe tema acestei imagini. In timpul din urmă, ea a devenit ca un stindard panteist, un fel de semn de raliere, pentru câte concepţii încearcă să facă din însăşi mi- stica morţii un îndreptar pentru viaţă. Ca o reacţiune necesară faţă de polemicile actuale, vom con- veni că şi conştiinţa ştiinţifică, cu balastul ei cam greoi şi pentru unii cam arid, ar putea să aducă o lumină în nesfârşitele con- troverse, schimbând unghiul optic. In spiritul acesta, iată de ce în paginile următoare integrăm funcţional balada în viaţa din care a răsărit, atât sub aspectul istoric cât si cel estetic. SENTIMENTUL CREAŢIEI ŞI MISTICA MORŢII (09 A face istoricul părerilor exprimate până acum despre Mio- riţa însemnează a trece în revistă toate atitudinile pe care disci- plinele ştiinţelor noastre morale: istoria propriu zisă, filologia, critica, istoria literară şi estetică, filosofia artei şi chiar metafizica le-au luat pentru a ne limpezi conştiinţa despre un aspect esenţial din fiinţa noastră. Alecsandri, Russo, Jules Michelet, Odobescu, Hasdeu, Ema- noil Creţulescu, Dora d’Istria, Crăciunescu, Gaster, Xenopol, Aron Densuşianu, Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Ovid Densusianu, ca să amintesc numai pe o parte din cei dispăruţi, şi-au spus cu- vântul în această chestiune. Astăzi apar necontenit noi încercări, stârnind noi discuţii. Faţă de atâtea soluţii încercate până acum, pentru noi pro- blema se pune cu totul într’altfel. Nici înşirare pozitivistă a fap- telor care nu se sfârşesc niciodată, nici speculaţie fără cunoa- şterea exactă a întregului material, văzut funcţional. După cum înseilarea necontenită a variantelor nu poate duce la nici un rezultat, tot astfel nici modelarea materialului românesc după cutare poziţie ideologică. Cunosc prea bine caducitatea acestora. Istoria critică a părerilor arată necesitatea altor căi, conforme cu însăşi natura materialului de studiat. Pentrucă el trăeşte azi în chip variat răspândit în spaţiu, o reprezentare geografică este necesară. Cele mai multe dintre părerile exprimate până acum fiind întemeiate pe varianta Alecsandri, o iau ca punct de plecare, presupunând-o însă nu numai cunoscută, dar şi adâncită. Finalul, în acel decor de pastel funerar şi plin de taină, acea contopire cu cosmosul în moartea văzută ca o nuntă, ne apare în Alecsandri ca însăşi vibraţiunea esenţială a baladei. Dar critica de text arată în toată varianta, dar mai ales aici, intrusiuni culte, iar materialul autentic poporan înfăţişează o altă semnificaţie. Iată de ce o privire morfologică asupra tipurilor baladei şi rapor- turilor dintre ele este necesară. E de regretat că exploatarea motivelor pur poporane nu s’a fixat mai de timpuriu asupra ţinutului Vrancea, unde prima ieşire la iveală a baladei semnaliza un izvor bogat. Azi, ne aflăm pe un teren în care stratul vechi poporan a fost în aşa măsură » 6io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pătruns de varianta poetului, încât critica filologică trebue să intervină pentru a se separa elementele. Din acest ţinut de intensă circulaţie păstorească (Putna în- semnează etimologic drum), o culegere publicată în 1930 dă nu mai puţin de 90 de variante. Nu e aici locul să le urmărim în în- tregime sub aspectul autenticităţii. Din cele 20 de sate cercetate, aleg Nerejul pentrucă reprezintă punctul de maximă relevanţă, întrucât aici au fost culese cele mai multe variante, în număr de 15. Opt din aceste mărturii arată chiar din primele două ver- suri dependenţa de Alecsandri. Iar în imaginea finală, apar as- pecte ca păsărele mii şi stele făclii, care poartă evidenta întipărire a lui Alecsandri. Din materialul cules aici, se ivesc însă unele forme mai re- duse — trei la număr — care indică un tip mai simplu, fără Maica bătrână, mărginit la întrebarea ciobanului şi la destăinuirea mioarei năzdrăvane. Dar atât variantele de aici, cât şi cele dintr’alte lo- calităţi, din Năruja, de pildă, au ceva fluctuant şi ar putea fi interpretate nu ca mărturii despre un tip primitiv, ci ca produsul unui proces de destrămare. Este deci nevoie de o lărgire a câm- pului documentar. Prin natura lui, întregul material cere să fie orânduit geografic. Numai după ce vom avea o reprezentare clară a morfologiei şi a geografiei motivelor, putem să descifrăm din coexistenţa în spaţiu succesiunea genetică în timp şi din adân- cirea formelor semnificaţia lor. Dintre deosebitele mărturii, cele mai vechi au, fireşte, o mai mare valoare documentară. Privind pe cele mai apropiate de ţinutul Vrancei, relevăm două mărturii: în nici una din ele nu este vorba de o coborîre a ciobanilor dela munte şi nici de ară- tarea ţinuturilor de origină. Imaginea înscenării, cât şi indicaţiile geografice şi celelalte amănunte legate de ele, apar astfel ca ceva cu totul secundar. Prima variantă se reduce la următoarea schemă: ciobanul întrebând pe mioară de ce e tristă, aceasta îi desvălue uneltirea; la gândul morţii apropiate, ciobanul dă glas ultimei dorinţe: cum să fie înmormântat, aşa încât oile să se strângă şi să-l plângă cu lacrimi de sânge. La fel în alte mărturii mai vechi din acelaşi ţinut. Neconţinând decât elemente pur păsto- reşti, fără imagina Maica bătrână, care în varianta Alecsandri părea motivul organizator, ele ar putea să aibă titlul testament SENTIMENTUL CREAfiEI $1 MISTICA MORTU 611 ciobănesc. Astfel revine, de data aceasta mai stăruitor, între- barea: în mărturii de felul acesta, absenţa Maicii bătrâne să fie oare un lapsus din partea cântăreţului ? întrebarea se cuvine să fie de aproape cercetată, cu atât mai mult cu cât e menită să schimbe întreaga noastră optică. Urmărind exploatarea geografică, din judeţul Tecuci ne în- tâmpină iarăşi o variantă de tipul celor reduse amintite. Indreptându-ne către Moldova de Nord, ne surprinde o măr- turie care pare a semnaliza un tip nou. însăşi imaginea care părea centrul de organizare al tuturor variantelor de până acum, anume animalul năzdrăvan, aici e foarte redusă. In concordanţă cu acest aspect, au fost înregistrate în Bucovina, în judeţul Storojineţ, două variante mai surprinzătoare decât tot ce am întâlnit până acum: absenţa acelui motiv care a dat numele baladei, mioara năzdrăvană. Conţinutul uneia este următorul. Pe deal, trece o turmă de oi cu trei ciobani, doi fraţi şi un străin. Cei doi se sfă- tuesc să-l omoare pe celălalt, dar el simte şi le vorbeşte astfel: să nu mă îngropaţi în văi adânci, nici lângă ape şi nici lângă pietre reci. Dar să mă îngropaţi în strunga oilor, în sălaşul mieilor, cu fluerul la cap, când vântul va sufla, oile s’or aduna şi m’or plânge. S’ar zice că absenţa imaginei întâlnite pretutindeni până acum este o simplă întâmplare, dacă o altă mărturie din aceeaşi regiune n’ar înfăţişa acelaşi tip, deşi într’alte puncte prezintă unele ten- dinţi către amploare epică. Faptul că aceste forme trăesc la p e - riferia nordică a elementului românesc arată necesitatea de a explora şi extremitatea răsăriteană, Basarabia. Dintre mărturii, aleg una culeasă înainte de eliberarea provinciei. In ea, nu aflăm nici urmă de element epic. Poezia a fost publicată de culegător sub titlul caracteristic de Testament ciobănesc. Fără nici o înscenare şi fără nici o întrebare măcar, cântăreţul dă glas dorinţei ca, atunci când va muri, să i se pună la cap un fluer şi să i se sape mormântul în târla oilor, în jocul mieilor. Versurile finale înfă- ţişează imagini atât de caracteristice pentru Mioriţa, încât nu le putem desface de istoria motivului nostru. Alte mărturii culese în Basarabia confirmă existenţa unui tip fără imaginea animalului năzdrăvan. faptul acesta, că la periferiile de Nord şi de Răsărit ale ele- mentului românesc întâlnim forme de pur lirism, desfăcut de 9* 6l2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE elemente epice, în chiar vecinătatea slavă, prielnică totuşi epici- zărilor, pune într’o nouă lumină problema genezei acestei crea- ţiuni şi arată necesitatea de a explora şi celelalte ţinuturi, dând toată atenţia tipologiei motivului, şi formelor de la celelalte periferii. Trecând la aspectele din Muntenia şi Oltenia, întâlnim toate tipurile amintite, adeseori în fericite forme de contaminări epice. Adâncirea lor arată ce inepuizabilă este intensivitatea poporană. A ne opri însă aici la ele ne-ar duce prea departe. Ca aspect nou, relevez numai un cântec liric, care ne transpune într’o atmosferă diferită de ceea ce am întâlnit până acum, anume în acea a bo- cetelor prielnice viziunilor cu caracter religios. Cântecul are o structură stilistică deosebită: este alcătuit din întrebări şi răspun- suri. Cineva întreabă pe ciobănaşul mort şi altcineva răspunde în numele acestuia, evocându-i soarta. Cântecul acesta — Ciobănaş dela Miori — este foarte răspândi în Muntenia de Vest şi Oltenia. In finalul unor mărturii, apare motivul nelipsit din toate variantele Mioriţii: fluerul şi oile care-şi caută şi-şi plâng stăpânul. Motivul acesta încununează bocetul păstoresc atât de expresiv, încât acesta circulă acum în lirica zilnică. Ca sponteaneitate de creaţie, să-mi fie îngăduit să chem o amintire. Făcând odată o excursie cu câţiva tineri în munţi, ne-am oprit pe vârful Pravăţ din Muscel, pentru a ne adăposti sub brazi, căci ploaia ne apucase pe drum. Călăuza era un ţăran învăţător. Adăpostiţi de ramurile largi ale bradului, l-am rugat să ne zică ceva şi el a ales cântecul acesta. Cum ţinea calul de căpăstru şi privea spre văile îndepărtate, a strecurat, ca un accent nou un cântec, întrebarea: şi cine te-a tămâiat? cântăreţul privea în de- părtări cum se ridicau pâlcuri de nori ca dintr’o cădelniţă uriaşă şi am văzut, sub ochii mei, zămislindu-se răspunsul acesta trăit chiar atunci: — Ceaţa când s’a ridicat Pe mine m’a tămâiat. In afară de acest aspect liric, în Muntenia mai întâlnim mo- mente din motivul nostru în legătură cu un alt gen de literatură poporană, colindul. In colindele vânătoreşti, există unul ţesut din următoarele imagini. In jurul unui lac, paşte o droaie de ciute. O ciută mioară SENTIMENTUL CREAŢIEI ŞI MISTICA MORŢII 613 e tristă. Ca şi în balada noastră, ea nici nu bea nici nu paşte. Un cerb tretior o întreabă de ce este atât de tristă. Asemănarea cu momentul corespunzător din cântecul bătrânesc bate la ochi. Răspunsul ciutei desvălue imaginea unei nenorociri viitoare: vânătorul, care este însăşi gazda la care se cântă, are să pornească la vânat, gonind cerbii şi ciutele până la locurile cu simbolice numiri: Lacul-Roş şi Pod de Oase, unde va fi mare prăpăd. Privind lucrurile sub aspectul funcţiunii estetice, imaginea animalului năzdrăvan nu aparţine colindului. Există un tip pri- mitiv care nu conţine proorocirea. Voinicul porneşte după ciute şi le vânează departe în munte. Ambele tipuri au o rădăcină co- mună, sunt o indirectă urare: un simbol de fericită destoinicie vânătorească. Este evident că imaginea ciutei mioare a pătruns din Mioriţa într’un colind vânătoresc, unde nu era dela început. Aceasta face dovada că, în sine, colindul este primitor de o astfel de ima- gine. Dacă vom întâlni deci într’o provincie românească o masă compactă de colinde păstoreşti pe tema Mioriţei, dar fără ima- ginea animalului năzdrăvan, forma aceasta, prin structura şi prin frecvenţa ei, va sta dovadă că reprezintă o străveche fază a mo- tivului nostru. Aceasta este forma care ne întâmpină pretutindeni în Ardeal, înainte de a explora Ardealul, care ni se desvălue ca centru al vieţii folclorice româneşti, este necesar să ne îndreptăm privirile spre sudul Dunării. Până acum ne lipsea o mărturie dela Românii din Serbia. Cercetând în comuna Curcani din Ilfov tabăra prizonierilor ro- mâni din Timoc, am avut norocul să culeg o variantă de tipul complet, cu subliniere originală a elementelor păstoreşti zise pentru un strat social de ciobani bogaţi. Mioara trebue să des- vălue Maicii Bătrâne şi comorile ciobanului: unde anume sunt leii de pe miţe, dinarii de pe miei, polişorii de pe berbeci şi « ri- lele » de pe lână. Din blagă să se dea şi cântăreţului: Ca să-l pomenească Cu grije domnească... In varianta aceasta, solia către Maica Bătrână nu are nimic din simbolul morţii, ci numai funcţiune păstorească. Ea des- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 614 coperă priviri spre Balcani şi spre Mare: bătrâna locueşte departe: Unde marea bate Bate şi coteşte... Astfel, ni se deschide perspectiva spre Armâni. In cercetarea istoriei şi a structurei motivelor cu pronunţat caracter etnic, ca Mioriţa, compararea variantelor străbătute cu ceea ce întâlnim la Armâni, poate fi un însemnat mijloc de orien- tare. Acele mărturii care nu aparţin bunului general sud-dună- rean şi le găsim numai la Daco-Români şi Armâni, ne pun în faţa unei alternative: sau avem un caz de poligeneză, sau ne trimet către o perioadă străveche de unitate româno-balcanică. O poli- geneză însă numai în cuprinsul acesta românesc, este un fapt atât de izbitor, încât semnalizează structuri străvechi şi nu-şi desvălue semnificaţia decât în sistemul românesc. Ca un control şi confirmare a ceea ce am văzut la periferia de Nord şi de Est a graiurilor daco-române, avem la Armâni un text cules la Avdela. Localitatea este situată în spre Sud-Vestul Ma- cedoniei, între Samarina şi Perivoli, prin urmare într’un ţinut locuit compact de Armâni, care duc viaţa tipică a strămutărilor păstoreşti. Cineva prezice păcurarului că are să moară, iar acesta răs- punde arătându-şi ultima dorinţă: să fie îngropat la stână; pri- măvara, când se vor întoarce în munţi, să prindă oile să le mulgă şi cu mâna lui să le tundă; să audă fluerul într’una, ca să nu fie şi după moarte departe de tovarăşi şi de oi. Ca factură, cântecul reprezintă cea mai simplă fază constantă până acum în direcţia desvoltării dela lirică spre epică. Este un început de formă închisă. Prevestirii făcută de un prieten, îi urmează esenţialul: ceea ce, deopotrivă cu amintitul cântec ba- sarabean, am putea numi testamentul ciobanului. Singura deo- sebire este că la Armâni, ca şi în Timoc, îndeletnicirea păsto- rească este mai realist amintită prin imagina de a mulge şi a tunde. Cum vedem nu mai găsim la periferia aceasta nimic despre oaia năzdrăvană, despre complot şi despre atâtea alte imagini, pe care suntem deprinşi să le privim indisolubil legate de Mio- riţa. Cu atât mai mylt valoarea documentară £re funcţiunea cân* SENTIMENTUL CREAŢIEI ŞI MISTICA MORŢII 615 tecului, vibraţiunea lirică sub forma dragostei de muncă ciobă- nească exprimată în preajma morţii. Toate faptele acestea alcătuesc temelia de lămurire a istoriei motivului în concordanţă cu estetica lui văzută funcţional. Pentru ce complotul, pentru ce întrevorbirea cu oaia năzdrăvană şi toate cunoscutele elemente epice ? Evident, din necesitatea de a da glas acelei vibraţiuni centrale: testamentara dragoste a ciobanului de îndeletnicirea lui. Istoria epicizării acestui primum movens con- firmă ceea ce ne spune estetica lui. Şi aici, istoria şi estetica apar ca două feţe ale aceleeaşi realităţi. Dar înainte de a expune concluziile, ne mai lipseşte un ele- ment: explorarea folklorică a Ardealului. Mulţimea variantelor, răspândirea şi diversitatea lor, arată că, după cum în limbă, şi sub raportul folkloric Ardealul este inima românismului. A ne ocupa de toate formele ardelene ale motivului, ar cere o lucrare specială. Relevez numai frecvenţa ne mai întâlnită a unui aspect morfologic nou: întreg Ardealul este împânzit de o masă compactă de colinde păstoreşti, care izvoresc necontenit şi care, de fapt, reprezintă un bine caracterizat tip al Mioriţei. Colindele noastre sunt de două categorii: unele religioase, altele profane. Privite funcţional, acestea din urmă înfăţişează, sub forma unui simbol, o urare. După cum gazda la care cântă colindătorii este vânător, păstor, plugar, preot, tot astfel este şi urarea. Se vede şi pe acest teren cum poezia nu este o simplă desfătare, ci încununează o formă a muncii într’o atmosferă de preamărire. Iată structura acestui colind păstoresc, atât de frec- vent în Ardeal. La munte, sunt păcurari cu turmele lor. Pe când unul mână oile, ceilalţi se hotărăsc să-l ucidă. El se roagă să fie înmormântat în strungă, cu fluerul la cap, aşa încât oile, adu- nându-se, să-l plângă. Ciudat simbol de sărbătorească urare acest colind sub semnul morţii! El n’ar fi putut circula şi deveni atât de frecvent în Ar- deal, dacă n’ar exprima această poziţie existenţială: desăvârşita alipire la destinul de păstor. Niciodată mai mult ca în faţa morţii nu se desvălue ceea ce viaţa a sădit mai adânc în om. De fapt colindul acesta înfăţişează un tip identic cu forma baladei în- tâlnită în Bucovina. In Ardeal, el este răspândit şi în baladă. Explorarea folklorică scoate mereu la iveală noi mărturii, 6i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In felul acesta, avem acum o reprezentare a formei şi frec- venţei motivelor noastre în deosebitele provincii româneşti. Răs- pândirea geografică şi morfologia motivului sunt temeiurile ne- cesare pentru istoria lui. In poporul nostru, în faza lui păstorească, a circulat, într’o epocă străveche, un cântec liric, în care se exprima dragostea de munca păstorească, aşa încât şi după moarte ciobanul ar vrea să rămână nedespărţit de îndeletnicirea lui în vieaţă. O stare socială de completă adaptare la muncă şi un sentiment clasic de afirmare; muncă, sentiment şi credinţă, fac un tot, stare deosebit de priel- nică reprezentativelor creaţiuni clasice. Acest motiv central este nedespărţit de toate variantele şi el este acela care, păstrându-şi vibraţiunea lirică, a condiţionat şi procesul spre epicizare. Reconstituind expresia, în latina populară târzie, ar fi sunat: Oves illae volunt se stringere, Volunt me plângere Cum lacrimis de sanguine. Alăturând textul nostru, cu o acustică intraductibilă, Oile s’or strânge Pe mine m’or plânge, Cu lacrimi de sânge. măsurăm cât de mult a dobândit limba noastră pentru expresivitatea sentimentelor dureroase prin umbrirea vocalei înainte de nasală. Privind acum semnificaţia pur artistică şi anume tipul de artă către care tinde întregul proces creator la care au luat parte toate provinciile româneşti, constatăm o răspicată tendinţă către forma închisă, romanică, spre deosebire de larga formă deschisă, proprie răsăritului slav. Din această nevoie tectonică au crescut feluritele tipuri. La Armâni, cântecul este introdus printr’o presimţire a morţii şi această încadrare este planul de rezonanţă care dă prilej cân- tăreţului să-şi exprime acel păstoresc mai am un singur dor, atât de deosebit de cel al poetului izolat. In Basarabia, cântecul e lipsit de orice introducere; fără nici o pregătire, ciobanul îşi exprimă oarecum testamentar ultima do- SENT1MENTUL CREAŢIEI ŞI MISTICA MORŢII 617 rinţă. Aceste două mărturii periferice, din Basarabia şi din Ma- cedonia, reprezintă forma cea mai veche a cântecului nostru. Să fie oare o întâmplare că forma cea mai puţin închisă este cea din Basarabia, care priveşte spre stepa rusească? A doua fază este cea păstrată în colindul de tipul ardelean mai sus citat şi în baladele corespunzătoare. Nevoia de planurile de re- zonanţă ale formei închise duce la un prim pas către epicizare prin zugrăvirea complotului ciobanilor, în care se încadrează ultima do- rinţă. Nici urmă în această formă de mioară năzdrăvană. Ciobanul află direct dela ceilalţi ce soartă-1 pândeşte. Acest aspect epic des- vălue ceva din orizontul aspru şi de luptă al existenţei ciobăneşti. Nimic mai primejdios pentru interpretarea exactă a unor astfel de plăsmuiri decât prisma deformată a deprinderilor culte, literarizante şi estetizante. înrădăcinat adânc în existenţă, senti- mentul primordial este departe de a se mărgini la un simplu as- pect idilic sau de pură contemplaţie. Ca şi întreaga viaţă păsto- rească, migraţiunile erau însoţite de lupte, cereau însuşiri active. In imensul nostru spaţiu de respiraţie ciobănească, spre Crimeea şi Pind şi chiar dincolo de Pind, spaţiu moştenit de noi odată cu străvechile forme păstoreşti de viaţă anteromană, trebuia să ştii unde anume vei afla anul acesta cele mai prielnice condiţii de iernat, unde anume era mai multă linişte, unde anume căzuse prilenice ploi de toamnă, aşa încât turmele să găsească sub ză- padă, iarbă îndestulătoare. Iniţiativă, spirit gospodăresc, organi- zare, necontenite lupte, dela lupta cu vecinii de stână, la lupta din timpul strămutării şi al iernatului, pentru care existau ade- vărate formaţiuni paramilitare, de însoţitori anume pregătiţi, toate acestea creau condiţii prilenice epicizării, din care avem în Mioriţa numai sobrele părţi de uneltire a vrăjmaşilor. In fiinţa lui, motivul generator este de esenţă lirică, pe când în celelalte balade din complexul păstoresc, în motivul stânei prădate, al vecinului necredincios pedepsit cu ajutorul animalului credincios, motivele epice apar mai răspicat. Toate însă au crescut dintr’o tulpină unică: organica alipire faţă de îndatinata formă a muncii. Nu poate deci să fie vorba, în geneza şi răspândirea tipului caracterizat prin uneltirile ciobanilor, de o anumită în- tâmplare, care ar fi impresionat mai mult decât altele, ci de o formă tipică de obştească viaţă cristalizată în expresie. 6i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Istoric, variantele de mai largă epicizare ale Mioriţii trimet către forme complexe de viaţă păstorească. Cu cât epicizarea e mai largă, cu atât tipul motivului este, relativ, mai recent. Toate aceste forme de artă, dela cele mai simple până la cele mai des- voltate, n’au nimic ornamental, ci apar ca o încununare a vieţii. Viaţa de stână, deşi se mărginea la cel mult 4—5 luni pe an, apărea ca centrul şi împlinirea destinului păstoresc. Nu e vorba aici de o formă primitivă de viaţă păstorească a unui popor inferior, ci de o adevărată organizaţie, în care stâna era ceva asemănător cu un atelier, iar complexul ciobănesc subordonat acestui centru, crea toate formele necesare unei vieţii obşteşti, cu toate cerin- ţele ei: producţie, desfacere pe zone largi, ceea ce implică re- laţii şi iniţiative economice şi politice, având chiar şi un caracter internaţional. Vechiul navigator elin ca şi nordicul Wiking nu aveau de biruit mai multe dificultăţi decât aceşti străbătători ai spaţiului românesc. E un întreg complex în care neamul îşi an- ticipa în cadru larg totalitatea instinctelor naţionale.' Cu atât mai semnificativă este expresia literară, dorinţa testamentară a cio- banului. Prin întreaga lui poziţie şi vibraţie, cântecul acesta nu s’a născut chiar la stână, ci s'a născut din dorul stânei. El este crescut din însăşi fiinţa noastră, de aceea larga lui circulaţie. Este expresia cea mai tipică a întregului stil de viaţă ciobănească autohtonă. Apusul, mai statornic şi mai fericit aşezat, a durat în piatră, noi am creat în cuvânt valori unice, pe care astăzi ştiinţa este chemată să le pună la temelia renaşterii noastre naţionale. întregul destin expresiv al baladei a fost cârmuit de această funcţiune existenţială de afirmare a muncii în cadrul imaginilor păstoreşti. Imaginile şi întocmirea lor nu sunt un simplu joc al întâmplării, ele isvoresc cu necesitate ca o funcţiune biologică pe plan spiritual. Pe linia epicizării, un al treilea tip al baladei este reprezentat prin numeroasele variante în care apare ca imagine centrală Mioara năzdrăvană. Deşi motivul în sine are circulaţie universală, prin felul stilizării şi încadrării, el a fost românizat. Artistic, pentru rotunjirea baladei, imaginea aceasta este un moment fericit. Ac- centuând dragostea reciprocă dintre cioban şi turma lui, balada dobândeşte rezonanţă şi dramatism. In chipul acesta, ultima dorinţă are mai multă pregnanţă decât în tipul anterior, De abia SENTIMENTUL CREAŢIEI ŞI MISTICA MORŢII 619 acum motivul central a organizat în jurul lui un ansamblu de imagini astfel alese, încât esenţa lui să iasă deplin la iveală într’o formă închisă. Răspândirea geografică, morfologia motivului şi esenţa lui artistică arată că, ceea ce dela Alecsandri până astăzi, eram de- prinşi să privim ca inima baladei: gândul la Maica Bătrână între- ţesut cu imaginea simbolică a morţii, alcătueşte tocmai cea mai recentă parte şi acea cu circulaţie mai redusă. In toate provinciile româneşti, circulă o legendă religioasă, în care Maica Domnului cutreeră ţinuturile, întrebând îngrijorată, fie deosebitele aspecte ale naturii, fie deosebitele vietăţi întâlnite, dacă n’au văzut pe fiul ei. Intr’o formă de viaţă caracterizată prin strămutări păsto- reşti, un astfel de motiv străbătut de neliniştea cutreerărilor, era firesc să fie larg recepţionat. Descrierea Dumnezeescului fecior stă mărturie de felul cum îşi întruchipează gustul poporan fru- museţea ideală. Intreţesând descrierea aceasta în cadrul baladei şi împletind motivul maica bătrână cu acea viziune a morţii ca o nuntă cu stihiile, s’a adăogat baladei, jos icoana ideală a fru- museţii, sus ceva ca o virtualitate a unui orizont de taină prin înfrăţirea cu natura. Dar stilistic şi funcţional, în textele autentic poporane, nunta nu are în baladă nimic panteist în sens de prezenţa lui Dumnezeu, şi nimic creştin-ortodox, în sens de transfigurare prin coborîrea harului de sus. S’ar părea că aceasta mutilează o frumuseţe considerată fără păreche. Dar totul atârnă de ce concepe cineva prin frumuseţe. Una este frumuseţea opticei cărturăreşti şi estetizante şi alta este frumuseţea crescută organic din adâncul vieţii. Etnic, numai aceasta din urmă este reprezentativă, pentrucă numai simbolu- rile funcţionale sunt izvor de creativitate. Când deci scriitori şi poeţi văd în balada noastră Mioriţa o transfigurare în sens ortodox a pământescului prin ceresc, ei proiectează peste creaţiunea poporană un frumos ideal de cultură şi artă contemporană. Dar ei văzând-o dintr’o mentalitate oarecum eterogenă neologistă se depărtează de structura şi de însăşi esenţa plăsmuirii populare, aşa cum trăeşte funcţional. De altminteri, istoria tuturor părerilor afirmate până acum arată că imaginea aceasta, care în textele populare este adeşea 620 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi un mijloc de tabuare a morţii, dobândind la Alecsandri o neui- tată expresie, a schimbat întreaga optică a interpretării baladei. De altă parte, simbolul acesta este bun comun al tuturor lite- raturilor populare sud-est europene, împânzind întregul Baîcan si Ucraina. > In interpretarea patrimoniului noastru poporan trebue deci să ne desfacem de deprinderile cărturăreşti, care deformează şi să intuim semnificaţiile potrivit autenticilor plăsmuiri. Nu mistica morţii, ci preamărirea vieţii în formele ei creatoare, o preamărire chiar în actul morţii, pulsează în istoria şi estetica baladei ro- mâneşti în ce are ea unic. D. CARACOSTEA TEXTE SI DOCUMENTE ______9___________ UN NOU ÎNDREPTAR La această răspântie, când unele din vechile credinţe şi concepţii se înclină spre amurg şi altele noi nu se arată încă lămurit, dau pa- ginile următoare, ca un punct de plecare pentru o discuţie, pe care aş dori-o largă, în jurul acestor întrebări: Ce funcţiune obştească poate să aibă o revistă închinată în primul rând valorificării culturii naţionale şi ce scopuri cată să îndepli- nească o instituţie ca « Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă? ». Este dela sine înţeles că paginile următoare nu vin să strice tot ce s’a făcut bun şi rodnic în amândouă instituţiile, ci numai să îm- plinească o parte din lipsurile, de altminteri inerente oricărei insti- tuţii în devenire. Pentru a începe, public aici, după ce a fost citită în Consiliul de direcţie al Fundaţiilor Regale, partea referitoare la Revistă. Ea este întregită de un adaos. Critica nu se mai poate mărgini la un simplu birou de înregi- strare şi nici la cunoscuta funcţiune de cicerone. Vremurile cer să ne deprindem a critica şi în numele a ceea ce trebue să fie. După cum publicaţiile literare ale Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă au fost în mare parte condiţionate de întâm- plătoarele apariţii şi oferte, tot astfel şi Revista a fost o publicaţie eclectică, în mare parte după modelul revistei franceze Revue des Deux-Mondes, combinat cu alte tipuri de reviste. In chipul acesta, cel mai însemnat dintre periodicele Funda- ţiilor a fost nevoit să fie adesea un fel de magazin general care, ca atare, nu putea să aibă o directivă şi o concepţie unitară. Văzând funcţional menirea acestei publicaţii, se impun ur- mătoarele directive: Pe primul plan al preocupărilor trebue să stea problema ro- mânească. In direcţiunea aceasta Revista trebue să fie un infor- mator credincios şi obiectiv. Nimic din ceea ce interesează fiinţa noastră sau sporirea patrimoniului cultural şi mai ales literar nu trebue să-i scape. 623 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deşi s’a lucrat cu devotament, Revista n’a putut să-şi înde- plinească rolul şi să fie pe masa oricărui iubitor de cultură, între altele şi pentrucă s’a simţit obligată să aibă oarecum un caracter neutru. Se credea că a lua atitudine implică a intra în polemici, ceea ce n’ar cadra cu caracterul unei instituţii Regale. Dar sunt chipuri şi feluri de a lua atitudine şi atârnă de cine o ia. Un spe- cialist, făcând o dare de seamă, chiar pur descriptivă, poate şi trebue să exprime o judecată de valoare, căci numai astfel poate interesa şi călăuzi publicul. Organizată pe secţiuni şi specialităţi, în parte în cadrul pla- nului pentru enciclopedie, informaţia şi critica vor da actualitate Revistei. Partea aceasta nu trebue să rămână unui număr restrâns de colaboratori permanenţi, ci întreaga intelectualitate româ- nească, în primul rând universităţile (conferenţiari, şefi de lu- crări, asistenţi) se cuvine să fie invitată să colaboreze. Centrul de organizare bibliologică va alcătui lunar lista celor mai relevante apariţii, atât dintre cărţi cât şi dintre periodice. Paralel cu informaţia, se cuvine să dăm o atenţie deosebită actualităţii, prin dări de seamă mai desvoltate, rânduite într’o rubrică specială. Legătura cu publicaţiile din provincie trebue să fie o preocupare constantă, relevând şi, câteodată, publicând cele mai însemnate manifestări. In chipul acesta, ţara întreagă va fi interesată să găsească un cuvânt de lămurire în revista regală. In ce priveşte atitudinea faţă de scriitori, ea variază după categoria scriitorilor. Debutanţii îşi vor avea locul lor, câteodată cu scurte observări de colegială apreciere. In colecţia scriitorilor tineri şi a debutanţilor, vor fi preferaţi aceia care s’au afirmat în Revistă, în aşa chip încât opinia cunoscătorilor îi indică să fie distinşi prin tipărirea lucrărilor lor. A doua categorie de scriitori, aceia care după primele mani- festări au stârnit interes şi preţuire, înfăţişează criticei noi obli- gaţii: contactul cu ei trebue să fie deosebit de strâns, aşa încât critica să întrevadă posibilităţile de afirmare şi să le înlesnească apariţia. Trebue o atmosferă de interes literar deosebit, în care să se nască acea aşteptare care stimulează şi dă pe cât posibil stilul generaţiei noi care se caută. Cât priveşte a treia categorie de scriitori, aceia care s’au afirmat şi au reputaţia definitiv stabilită, faţă de aceştia critica are o în- doită obligaţie: să le desvălue tot mai mult esenţa lor, dar, în acelaşi timp, unde va fi nevoie, să le înfăţişeze, alături de realizări, şi icoana ideală către care au tins, dar pe care nu totdeauna au putut-o realiza. Faţă de scriitorii consacraţi, critica are altă obligaţie decât faţă de debutanţi sau faţă de categoria acelor care-şi caută drumul. UN NOU ÎNDREPTAR 623 Cea mai bună educaţie a simţului de autocritică a tineretului, trebue să fie făcută cerând măsuri tot mai depline scriitorilor consacraţi şi arătându-le lacunele, atunci când se odihnesc pe laurii câştigaţi. Dreapta judecată a acestei ultime categorii trebue să fie un tonic pentru scriitorii din categoria a doua şi un mare avertisment pentru mulţimea celor tineri, care adesea încearcă literatura, fără chemare, fără muncă şi fără acea parte hotărîtoare a expe- rienţei umane, care este suferinţa. Energiile tinere trebue să fie ajutate. Acolo stă marele rezervoriu. Dar, în acelaşi timp, se cere o neîntreruptă veghe pentru a nu sustrage dela muncă efectivă un prea mare număr de tineri, care cred că literatura este o simplă chestiune de îndemânare, uşurinţă şi vază ieftină. Nu e vorba de a da neamului o literatură dirijată, ci de a se- lecţiona valorile, în măsura subordonării lor nevoilor obşteşti. Nu tot ce are pe buze la fiecare pas: «patrie», «neam», este poet, după cum nu tot cel ce crede că destrămarea lui este centrul universului, dărueşte, într’adevăr, un plus literaturii naţionale. Până aici raportul. El are nevoie de unele întregiri. Orgia nesfârşitelor isme trebue să înceteze; la fel exhibiţio- nismul deprins să danseze pe funie. Suntem însetaţi de împărtă- şirea din adâncuri. Pentru aceasta, e necesară o atmosferă de aşteptare prielnică valorilor noi. In sensul acesta, avem nevoie de mai multă umanitate, nu tematic, ci existenţial. Aşteptarea este o formă a creativităţii. Ce păcat împotriva esteticei absolute stă în a afirma unele necesităţi obşteşti ? Văd în mâinile tuturor o biblie în care elita scriitorilor noştri recheamă icoana mamei. Să atingă numai cineva resortul acesta şi vor ră- sări pagini de neuitat. Le aştept în revistă. Mai văd o nouă poezie multiplă, reală, desfăcută de convenţional, a copilului. Este atâta adâncire într’un suflet de copil, pentru cine ştie să-l vadă, în esenţa lui, nu prin ochelari deformanţi, ca freudismul I Orice renaştere este nedespărţită de religia copilului, orice prăbuşire vine din turburarea acestui izvor. Poezia nu este un simplu joc de încântare, ci o funcţiune a preamăririi. Imperativele obşteşti au deschis totdeauna calea creaţiunilor de preamărire a eroismului politic creator de stat. Dela Budai Deleanu, unde mai este oare o viziune de largi pro- porţii închinată destinului politic şi frământărilor dominate de cerinţele Statului ? Fiecare generaţie îşi creează poezia politicei, potrivit vremii. întrebuinţez cuvântul în înţelesul străvechi, eti- mologic. Dar sunt aspecte şi aspecte. Caracterologia diferenţială a neamurilor îşi găseşte în tragedia politică şi în intuiţia forţelor 624 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE misterioase care conduc lumea forma de artă cea mai concludentă. Mai presus de toată tragedia clasică franceză stă Athalie. Mai presus de toţi dramaturgii romantismului german stă — K 1 e i s t. Să urmărească cineva opera dramatică a lui N. Iorga, creaţiune în- cărcată, despreţuitoare de cerinţele receptivităţii, dar având uneori întrezăriri geniale şi înfăţişând în totalitatea ei impozanta unitate a unui unic conflict mesianic, — şi, confruntând opera aceasta cu părerile comentatorilor, va dobândi o măsură exactă a medio- crităţii în critica curentă. Şi aici, rămâne aşteptarea: unde este misterul politic al vremii noastre menit să ne întrunească revelator în jurul marilor icoane ale neamului ? In schimb, forfotă pretutindeni sensaţionalul semi- nudurilor de film al te miri cărui Hotel de pe litoral... Cine caută o izbăvire în patrimoniul nostru literar cult şi poporan, constată că simbolurile noastre cele mai caracteristice sunt încă acoperite şi deci prilej de verbiaj. Ele trebue să fie in- tegrate în viaţă şi privite funcţional, nu prin prisma te miri cărei vremelnicii teoretice. Numai astfel substatul şi semnificaţia ni se vor desvălui. Parcă văd figura compătimitoare a unora, triumfătoare a altora: — Se calcă sacrosanctele porunci ale esteticei mai presus de contingenţe! Ne întoarcem la tezism, la sămănătorism, etc., etc. Dar eroarea vechilor formule sta în deplasarea centrului de gravitate dela expresie şi valoare la materialul care vorbeşte din vremelnicia conţinutului, azi aplaudat, mâine contestat. Nu de repetarea acestei erori este vorba, ci de eliberarea crea- torului şi a publicului de superstiţia că viziunile de interes ob- ştesc şi de luptă pentru fiinţa Statului rămân străine artei. Orestia, Eneida, Divina Comedia, ca să mă mărginesc numai la acestea, privesc ironic pe teoreticianii artei străine de marile preocupări ale conştiinţei şi menirii obşteşti. Opreliştea maioresciană — fe- nomen general european — era condiţionată de situaţia vremii şi însemna o reacţiune firească împotriva poeziei politice con- cepută ca mijloc de luptă. Dar de ce tot universul ar face parte din sfera posibilităţilor artei, numai această însemnată parte a vieţii: eroismul politic, nu ? Eroismul nu este tot una cu poziţia patetică şi declamatoare. Este un eroism al muncii, al creaţiunii tăcute care izbucneşte deodată, impunându-se când îndârjit, când revelator prin tainicul imperativ al necesităţii. Fireşte, nu poate fi vorba de o literatură de comandă. Greşeala aceasta s’a făcut prea adesea. Haretismul, de pildă. Comanzi unui poet, care poate fi chiar şi un Coşbuc, o carte şi vezi că ai umplut un gol... Atârnă de poet, de ceea ce-i ceri şi de ce spirit ştii să trezeşti în el, când îi ceri. UN NOU ÎNDREPTAR 625 Sub Ludovic al XlV-lea, exista o formă a gustului şi era de ajuns să dai aleşilor răgazul, pentru ca să răsară creaţiuni de neuitat. In faza noastră de azi, nu poate fi vorba de un stil crescut organic. Nemulţumirea însă este creatoare. Poziţia faţă de literatura existentă, arătarea deficienţelor, se- lecţionarea, licărirea deasupra vremelnicelor succese a unui înalt ideal de artă, toate acestea sunt mijloc de a crea acea atmosferă din care să răsară limpezită expresia vremii menită să dăinuiască. Trebue să creăm în jurul revistei o comunitate de lucru, o frăţie a celor care par că se caută pe ei, dar de fapt caută ceva mai presus de ei. In jurul nostru, se săvârşeşte o epocală prefacere. Se schimbă temeliile disciplinelor morale, dela limbă până la cele mai înalte expresii. Ceea ce ne uimeşte astăzi în domeniul faptelor îşi are izvorul într’un nou fel de a vedea lumea. Critica, istoria literară şi toate disciplinele morale nu mai pot rămânea ceea ce au fost. Deşi în critica literară avem o bogată eflorescenţă şi oricine face pe ciceronele, totuşi se cunoaşte extrem de puţin ceea ce s’a lucrat în ultimele decenii în ideologia şi critica literară ger- mană, prin înfrăţirea filosofiei, criticei şi lingvisticei privită ca expresie. E absolut necesar să cunoaştem noile poziţii şi probleme, nu pentru a imita, dar pentru a da un istrument mai precis şi modern valorificării româneşti. Critica fiind chemată a netezi căile se cere un alt duo între ea şi scriitori. Chiar când contrapunctul ar putea fi câteodată chiar dureros, el nu poate rămânea la pură negaţiune ci, trebue să aibă funcţiunea de a netezi drumul creativităţii noi, care dacă nu este încă scrisă nicăeri, e scrisă în aşteptarea şi inima unora. Dacă mi-e îngăduit să-mi doresc şi un cetitor excepţional — unul singur —. . . îl văd sub forma tânărului necunoscut care mâine, în faţa aceloraşi nevoi, va şti să ridice, ca profetul lui Rembrandt, pentru generaţia care acum îşi caută drumul, aşteptatul cuvânt liberator. D. CARACOSTEA 10 NOTA LĂMURITOARE Amintirile «de student», publicate acum întâia oară, sunt de mai multe ori interesante. Ele constituesc mai întâi partea cea mai valoroasă a puţinelor inedite ce ne-au rămas dela C. Hogaş. Titlul general de Răzleţe arată că ele nu se încadrează nici în Amintiri dintr’o călătorie şi nici în In munţii Neamţului, fiind scrise după tipărirea acestora. Hogaş a mai folosit acelaşi titlu, tot pentru amin- tiri de şcoală şi tot cu scopul de a-şi prezenta opera principală ca încheieată, în G. Panu. Deosebirea, faţă de amintirile în legătură cu colegul G. Panu, este că La călugărie are un caracter mai precis, fiind în acelaşi timp şi ultima scriere a lui Hogaş. In adevăr, aşa cum rezultă din cuprinsul ei, La călugărie pare scrisă în anul morţii auto- rului, adică în igij, deoarece, în ea, despre Curierul de Iassi al lui Balassan, ni se vorbeşte în termenii următori bătrânul « Curier » de acum jumătate de veac...». Adăogând exact 50 de ani la 1868— i86g, anii de studenţie a lui Hogaş, căpătăm data de igi8—igig. Dar el moare în igij, ceea ce însemnează că expresia « acum jumă- tate de veac » este preferată de autor ca mai literară faţă de indicaţia precisă « acum 48 sau 4g de ani ». E limpede dar că în afară de ine- ditul, pe care îl prezentăm azi cititorilor noştri, Hogoş n'a mai putut lucra nimic după terminarea lui şi înainte de a-şi încheia şi viaţa. Cum La călugărie ni s'a păstrat în două manuscrise, unul cu tot felul de revizuiri şi ceardacuri, iar altul evident ulterior, copiat ca pentru tipar, putem afirma fără îndoială că aceste « amin- tiri de student», cerând oarecare timp spre a fi compuse, mult revi- zuite şi transcrise pe curat, sunt din igi6—igiy. Ultima scriere a lui Calistrat Hogaş conţine între alte indicaţii biografice o arătare indirectă a datei sale de naştere. D-ra Sidonia Hogaş, în Tataia — Amintiri din viaţa lui Calistrat Hogaş (ig4o), declară cu privire la această chestiune: «... în anul i84g, în ziua de ig April, gemen cu o fată, Lucia — în viaţă încă, s’a născut Calistrat Hogaş cel de mai târziu ». Dar în contra datei de naştere propusă de d-ra Hogaş, avem statul personal al profesorului, în care anul naşterii e 1847, avem actul de naştere al surorii gemene, în anul 1852, şi mai avem o indicaţie, chiar a d-rei Hogaş, în cuvin- tele : «După actul de naştere şi de botez nr. 4g2i din 1865, dela NOTĂ LĂMURITOARE 627 Mitropolia Moldovei şi Sucevei (C. Hogaş), ar fi născut în 1848 », Care este aşa dar anul naşterii lui Calistrat Hagaş? Noi ne-am oprit asupra lui 1848, deoarece el se găseşte, potrivit afirmaţiei oricât de confuze de mai sus, într'un act oficial. Aceeaşi dată, de altfel, rezultă şi din « amintirile de student ». In « vara anului 1868 », Hogaş e dus de tatăl său la Mitropolie în faţa lui Calinic Miclescu şi, cu învoirea acestuia, e lăsat aici, unde i se dă locuinţă pe tot timpul cât va urma învăţăturile în Univer- sitate ». Pentru hrană, studentul dă lecţii particulare în oraş, întâi unui elev de cl. IlI-a gimnazială, poreclit mai târziu «Buduşcă» şi care nu e altul decât, după cum se ştie, viitorul P. V. Grigoriu, traducător de versuri la Convorbiri Literare; apoi dă tot un fel de lecţii unui tânăr Karl, cam de seama sa. Dar Karl acesta apare după o serie întreagă de întâmplări dela lecţiile cu « Buduşcă», în- tâmplări care au trebuit să-i mănânce studentului ceva timp, aşa că putem şti cu uşurinţă că al doilea elev al studentului Hogaş este din i86g. Faţă de micul« Buduşcă », acesta era un elev « sui generis » : destul de înaintat ca vârstă şi destul de înapoiat ca învăţătură. Ne interesează însă numai vârsta lui. Mumă-sa, la o întrebare a studen- tului, îl declară cu oarecare codire de situaţia lui de subnormal ca fiind de Părintele Ilarie se aşeză pe pat. Prind rămăşag că ai venit să vezi, dacă n’am uitat şi dacă sânt următor poruncilor, pe care trebue să le păzească toată su- flarea schivnicească şi monahicească a Sf. Mitropolii... — Drept ai grăit. — Fii pe pace, dormi liniştit şi fă-ţi în tihnă şi răgaz slujba Sf. tale. Am să-ţi fac însă o mărturisire de cea mai mare însemnă- tate. .. — Ce mărturisire ? — Sânt amorezat. — Cum amorezat ? — Amorezat lulea. — Atunci eşti un prost. — Prost, neprost, sânt amorezat lulea de o franţuscă cu ochelari. — Ei şi ? — Cum « ei şi », sânt amorezat de franţuscă... — Al te înţeleg... poate vrai să-ţi cetesc ceva molitfe de-ale Sf. Vasile? — De-ale Sf. Vasile, sau de-ale Sf. Pahomie, nu ştiu; ştiu atât că acum nu e vorba de molitfe. RĂZLEŢE 639 — Dar atunci de ce e vorba ? — Vorba e, că mi-ai turburat cu slujba Sf. tale extra biseri- cească adăpostul suferinţelor mele sufleteşti. — Ei, şi ce vrei ? Mă însărcinez eu să-ţi găsesc pentru aceasta un alt adăpost mult mai liniştit şi mai sigur:.. — Şi anume ? — Dă-mi voe să te leg burduf şi să te duc la Golia cobză pe cheltuiala mea. — O! Nu; asta nu se poate fiindcă atunci ar urma să nu-mi mai văd niciodată pe franţuşca mea cu ochelari. — Atuncea dar ? — Atuncea dar, uite ce, părinte Ilarie; vezi Sf. ta Mitropolia cea mare şi pustie ? — Da, o văd. — Ei bine, din ea m’am hotărît să fac adăpostul suferinţilor mele. — Apoi tot eşti bun de legat şi de dus la Golia. — De loc, părinte Ilarie; aşteaptă să vezi: noaptea târziu, eu mă furişez şi intru tiptil în Mitropolia cea mare şi pustie şi lucrul acesta îl ştii numai Sf. ta. Atâta încă n’ar fi nimica. In miez de noapte, însă, se vor auzi muzici cântând, broaşte orăcăind, oi şi capre zbierând, purcei coviţăind, câni lătrând, în sfârşit o petrecere turbată de duhuri necurate. — Cum ? şi ai să vâri acolo purcei, cucoşi, câni ?... — De loc, căci la acest sabat infernal singură persoana mea va înfăţişa pe toate deosebitele dobitoace ale pământului. — Ian ascultă tinere, mi se pare că eşti cam... — Ţienit; te înşeli, un singur cusur am şi eu, că sânt mai cuminte decât Sf. ta. Călugărul se scărpină în barbă şi nu zise nimic. — Şi dacă nu sfârşim târgul acum dimineaţă... — Atunci ? — Atunci, după prânz, mă duc la Balasan şi dau înştiinţare că mă mut din Sf. Mitropolie pentru anumite pricini... — Şi, mă rog, pentru ce toate acestea ? — Pentrucă, mai târziu, eu nu pot trăi fără să fac din când în când câte o năzbâtie; şi al doilea, nădăjduesc, cu chipul acesta, să-mi iasă din gând cea franţuscă... — Bine, dar ai să vâri pe călugări în spărieţi. — Cu atât mai bine; călugării n’au decât să facă o aghiazmă la faţa locului, ca să alunge duhurile necurate dintr’însul. — Şi după aghiazmă ? — După aghiazmă în Mitropolia cea mare şi pretutindeni linişte desăvârşită, şi numai bufniţele, liliecii şi guzganii vor şti de suferinţile mele. 640 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — O! Sfântă Golie, sfântă Golie! primeşte-1 întru odihna sufletească şi acoperământului şi a zidurilor tale! — Gândeşte-te la Balasan, părinte Ilarie, şi lasă cea Golie în pace! — Bine. Azi prânzim împreună. La 12 te aştept. — Cu cea mai mare bucurie şi plăcere, părinte Ilarie. Nu mai ţineam minte de când nu mâncasem la prânz. Călugărul ieşi. Iar la 12 punct, mă găseam faţă’n faţă cu părintele Ilarie, la o masă rotundă din mijlocul chiliei sale, încărcate cu tot soiul de mâncări pregătite cu untdelemnuri greceşti şi străjuite pe dreapta şi pe stânga de două clondire mari cu vin de Chiscul Corbului. Cu prilejul acesta mă încredinţai, că nu uitasem cu desăvârşire cum se mănâncă la prânz. Iar după ce o scoaserăm la capăt cu întâiul fel de mâncare: — Ian ascultă, zise el tumându-mi în pahar, nu mai umbla cu fleacuri şi vino-ţi în simţiri. — Nu mai departe decât la noapte, broaştele vor orăcăi în Mitropolia cea mare şi pustie. — Bine omule, da, n’ai să înţelegi odată ?... . — Şi caprele vor zbiera şi câinii vor lătra şi cucoşii vor trâm- biţa ... — Ian ascultă... — Şi purceii vor coviţăi... — Ei bine, fie, atuncea şi aghiazma se va săvârşi... — Ei, aşa mai vii de-acasă părinte Ilarie, zisei eu tumându-mi nu ştiu al mai câtelea pahar. Adică păcătoasa as’ de viaţă nu este ea destul de amară şi de posomorită? Ş’apoi, aşa scurtă, cum a lăsat-o cel de sus, s’o mai petrecem şi noi morăcănoşi şi hurzuji ? Uite, îţi pune cineva dinainte un blid de mâncare nesărată, guşti din el, strâmbi din nas şi-l arunci cât colo; crezi adică Sf. ta pă- rinte Ilarie, că viaţa asta plăteşte mai mult decât un blid de mân- care ? Te înşeli. Ii pui dresuri, merge, nu-i pui, arunc-o, şi câni- lor, că nici ei n’o mănâncă. Râsul şi veselia sunt piperul şi sarea vieţii, şi, în acelaş timp, singurele lucruri omeneşti. Stai Sf. ta şi judecă: singurul dobitoc căruia i s’a hărăzit darul de a râde e omul; prin urmare, cel ce nu râde nu se ridică dincolo de treapta necu- vântătoarelor cu patru picioare. De omul, care nu râde, fereşte-te, căci e om rău. Sânt şi oameni care nu râd, dar care rânjesc; de aceia fereşte-te iar, căci se asamănă cânilor, care îşi arată colţii, gata să te înhaţe... — Ia, te rog, opreşte caii o leacă, mă întrerupse părintele Ilarie; da’ când stai d-ta în crucea nopţii singur cu bufniţile, pe unde stai, şi franţusca cea cu ochelari îţi vânzoleşte sufletul, ce faci, mă rog, d-ta cu piperul şi cu sarea vieţii ? RĂZLEŢE 641 — Atunci nu fac nimica, fiindcă atunci n’am nevoie de ele. — Pentru ce ? — Pentru că atuncea plâng. — Apoi cum se împacă râsul cu plânsul ? — Foarte bine; mai văzut-ai sf. ta dobitoc care să râdă? — Nu. — Da’ dobitoc care să plângă văzut-ai ? — Nu; ei şi ce-i cu asta ? — Cu asta e aşa: râsul şi plânsul sunt două lucruri curat ome- neşti. Şi precum cel ce nu râde, tot aşa şi cel ce nu plânge, tot do- bitoc cu patru picioare rămâne. — Aice mi se pare că te înşeli grozav... da ? când dai cu băţul într’un câne şi începe a schiolălăi, nu se chiamă că plânge ? — S’o fi chemând, atât numai că tot numai omului îi e învoit să schiolălăească de dragoste. — Ei bine, da’ eu, care râd foarte bucuros întotdeauna, dar nu plâng niciodată, sunt, adică, numai jumătate de om ? — Nu; Sf. ta eşti jumătate om şi jumătate... călugăr. Iar după prânz, când mă retrăsei în chilia mea, schimbai filo- sofia practică a vieţii pe curată metafizică; dormii, adică, neîntors până asupra ceasului de lecţie cu micul meu Buduşcă. Sara, iar pe portiţa de din dos; atâta numai că intrai grăbit în chilie, scosei cu mare sfinţenie ghitara din lada de Braşov şi Per amica silentia luna mă furişai şi intrai tiptil în Mitropoliea cea mare şi pustie. Iar după ce păşii pragul, mă trezii deodată şi de-a-dreptul în întunericul cel mai din afară şi în fantasmagoria lumii celeilalte... O clipă stătui în cumpănă, dacă trebue sau nu să înaintez... Mi se părea că prea de timpuriu păşesc din această pământească şi eternă vale a plângerilor spre odihna veşnică şi neturburată a ceilalte lumi... Cum, însă, ştiam bine, că mulţi alţii, amorezaţi tot ca şi mine, se scoborîseră la Iad în vremurile mai de demult şi se întorsese, totuşi, înapoi teferi şi sănătoşi, apoi înaintai cu chibzuială şi, pe pipăite printre dărâmăturile bolţii prăbuşite, ajunsei tocmai în fundul dinspre răsărit, mă aşezai pe ceva, care trebuia să fi fost tot o sfărâmătură uriaşă din bolta dărâmată şi, când, de afară, ceasul târziu de polunoşniţă îşi ţipă întâia sa notă ascuţită pe toaca de oţel atârnată în sec, din lăuntru ghitara mea îi răspuse grav şi so- nor, adânc şi duios pe nota cea mai profundă şi puternică a strune- lor sale de bas; şi, pe măsură ce toaca ţipa de afară, din lăuntru ghitara mea îi răspundea cu toate cele trei bucăţi de concert ale sale deodată, amestecate la un loc cu orăcăitul, cu trâmbiţatul, cu lătratul, cu coviţăitul şi alte glasuri nemai auzite şi nemai închipuite, 11 642 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ale tuturor broaştelor, cucoşilor, cânilor şi purceilor universului sau, mai bine zis, îi răspundea cu o turbată simfonie Wagneriană, care stârni de prin culcuşurile, acăţătorile şi cotloanele lor pe toate bufnirile şi pe toţi guzganii şi liliecii... Şi un danţ infernal de umbre care îmi sfârâiau pe la nas şi sfâşiau ca nişte săgeţi nevă- zute întunericul adânc al sfintelor ruine, se încinse în jurul capu- lui meu... O! Amphiaraus şi tu divinule Orpheus, dumnezeescule cântăreţ al neguroasei Tracii, de peste depărtările veacurilor ce au trecut primiţi salutările frăţeşti ale urmaşului vostru... Cu sunetul lirei voastre, voi aţi înviat stâncele şi stâncile s’au suit unele în spatele celeilalte de au ridicat ziduri înalte de cetăţi fabuloase şi tot sub divine acorduri de liră pădurile, urşii şi veveriţele au dăn- ţuit hora antică sub razele lunii, eu... am târît cu cântări de ghi- tară într’un cotrodanţ turbat pe toate bufniţile, guzganii şi liliecii sfintelor ruine... Voi aţi jelit o Euridice desculţă şi fără ochelari, eu am îndumnezeit în accente neperitoare pe o franţuscă cu oche- lari şi cu ciuboţele de şevro... De peste depărtările veacurilor ce au trecut încă odată, salutare vouă... Iar a doua zi, desdedimineaţă, părintele Ilarie veni să-mi dea de veste că la polunoşniţă n’au fost, aproape, niciun călugăr; căci fiecare când ajungea în dreptul intrării dinspre apus a Mitropoliei celei mari şi pustii, se oprea o clipă, asculta şi iute o rupea de fugă înapoi, intra în chilie, zăvora uşa pe dinlăuntru, aprindea candela şi, înaintea sfintelor icoane, citea cu frică şi cutremur sfintele molitfe pentru deslegarea duhurilor necurate... A doua noapte aşa, a treia noapte aşa, până ce lucrurile ajunse la urechile înalt prea sfinţitului... — Ia vezi, Ilarie, să se slujească acolo o aghiazmă, spune lui Gherasim, şi vedeţi de sfinţiţi locul; se vede că s’a furişat păcatul în casa Domnului. Ilarie era urechea dreaptă a înalt prea sfinţitului. Bine înţeles că Ilarie cu greu se putu stăpâni, totuşi, cu evlavie se plecă în faţa înalt prea sfinţitului şi merse la Gherasim să-i împărtăşească poronca plecata de sus. In ziua aceia prânzii cu părintele Ilarie şi, după un clondir de Chiscul-Corbului, găsirăm şi unul şi altul că viaţa asta nu e nici tocmai posomorită nici tocmai hursuză. — Şi, fără glumă, mă întrebă călugărul între două pahară, ai să vii la aghiazmă? — Cel dintâi şi cel mai din frunte nădăjduesc să fiu eu, că doar pentru mine se face sfânta sfeştanie; ş’apoi, înţelegi bine, că, dacă părintele Gherasim nu mă botează bine cu aghiazmă, şi nu mă afumă cu tămâe, încep din nou. — Nu glumeşti ? . — Să fiu... al sf. tale dacă glumesc. rAzlete 643 Şi, după ce dădurăm de fundul şi al clondirului al doilea, tre- cui iarăşi în chilia mea, unde iarăşi făcui metafizică curată, până asupra ceasului de lecţie cu micul meu Buduşcă. A doua zi, înainte de prânz, părintele Gherasim cu diaconul şi cântăreţii Mitropoliei, urmat de toată negura călugărească, păşi peste acelaş prag, peste care şi necuratul păşise de atâtea ori mai înainte şi cu rugăciuni izbăvitoare şi cu fum de tămâe multă să- vârşi sfânta taină a aghiazmei; apoi cu sfeştoc de busuioc legat în beteală de aur, stropi cu apă sfinţită în cruce mântuitoare văzdu- hul celor patru vânturi; şi tot cu apă sfinţită şi tot în cruce şi tot cu fum de tămâe multă alungă pe necuratul de prin toate co- tloanele multe şi mărunte ale sfintelor ruine... Şi, nu ştiu, fie din greşeală, fie înadins, că părintele Gherasim îmi turnă în creştet atâta apă sfinţită şi rece, încât un altul mai bicisnic decât mine ar fi prins gutunar numai decât. Ori cum, dar nici în noaptea aceea, nici în nopţile următoare diavolul nu se mai arătă. Şi iată cum apa sfinţită îşi mai dovedi încă odată puterea sa izbăvitoare asupra necuratului... Era însă scris ca schivnicia mea să iee sfârşit şi luă. După câteva zile, într’o dimineaţă, năvăli năpraznic în chilia mea fără nicio ceremonie, o nemţoaică grasă, groasă, naltă, roşie şi sprin- cenată şi cu câteva rânduri de bărbii... — Mă rog, zisei eu sculându-mă iute de pe scaun, ce pofteşte doamna ? — D-voastră sunteţi d-1... ? — Da, eu. — Am citit... — A! da... în << Curier ». — Da... — Ei şi ?... — Am un băet, Karl, şi aş vrea să-i daţi d-voastră lecţii. — Bine doamnă; şi ce lecţii., anume ? — Apoi să vedeţi d-le, Karl a fost bolnav de mititel şi a rămas aşa că nu poate învăţa carte. — Apoi atunci, mă rog, ce lecţii voiţi ca să-i dau ? — Iaca, d-le, eu am auzit de d-voastră şi m’aş mulţumi ca băetul meu să stea cu d-voastră un ceas două pe zi. — Şi, vă rog doamnă, pentru ce să stea cu mine un ceas două pe zi ? — Să stea numai aşa de vorbă cu d-voastră. — A! înţeleg; e mare băetul? — Apoi o fi de vreo optusprezece ani... — Optusprezece ani! va să zică numai cu trei ani mai mic decât mine; atunci am putea lega chiar prietenie amândoi. 11 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 644 — O! Domnule; e tare hursuz; fuge de oameni, se închide în odaia lui şi chiar surorile lui străbat cu mare greutate la dânsul. — Are odaia lui de o parte ? — Da. — E răutăcios ? — O! Nu; dimpotrivă; i-s dragi mâţele şi cânii; se închide în odae cu Fox sau cu Ilenuţa... — A! cu Ilenuţa ? — Nu, domnule, Fox e câinele lui şi Ilenuţa e o mâţă a soru-sa Mina. -Şi? — Şi toată ziua se joacă cu cânele ori cu mâţa. — Lucrul acesta, doamnă, e semn bun; cine iubeşte animalele, nu poate avea natură rea. — Va să zică aţi putea să vă însărcinaţi cu Karl ? uite eu ţin locanta asta mare de peste drum; v’aş putea da locuinţă şi masa pentru Karl. . — Bine, Doamnă... — Va să zică ne-am înţeles ? — încă nu; masa de sară o iau în altă parte, la d-voastră aş putea lua numai cafeaua de dimineaţă şi prânzul; aşa încât pentru preţul mesei de sară, mi-1 veţi da în bani. — Şi cât credeţi ? — Cred că doi galbăni pe lună n’ar fi prea mult. — Atunci ne-am înţeles; când vă puteţi muta ? — Chiar astăzi după prânz. — Atunci vă aştept şi acum mă duc să vă pregătesc odaia d-voastră. Şi nu mai departe decât după prânz din schivnic cu frica lui Dumnezeu mă trezii îmblânzitor de fiare sălbatice. Iar despre Karl cu alt prilej. C. HOGAŞ COMENTARII CRITICE JURNAL DE LECTOR Nu s’a încheiat încă al doisprezecelea ciclu de când, în văzul lumii dar şi mai mult pe ascuns, luna îşi repară avariile luminii şi iată că poeţii pământurilor răvăşite şi-au regăsit harpele, aninate în sălcii, pe ţărmul Vavilonului, unde şezură şi plânseră. Cu fiecare zi, mai multe sunt poemele inspirate de vetrele părăsite. E ca o revenire la cuiburi, sub streşinile cunoscute, odată cu întoarcerea verii, o revenire, în adăstarea celei aievea, deocamdată în spirit. Dar lucrul poate fi privit şi sub unghiul, oarecum tehnic, al tainelor creaţiei. Oricât de profund, gemătul nu ajunge să împli- nească o elegie. Iar sarea lacrimilor nu prieşte inspiraţiei, cum nu prieşte nici seminţelor pe care le calcinează. Plânsul turbură. Răsfrântă în apa lacrămilor, imagina îşi strâmbă conturul. Su- fletul bântuit de furtună îngenunchie şi se reculege. Liniştea cere timp, dar singură ea verifică şi alungă spaimele improvizaţiei. O poemă inspirată este o poemă din care duhurile mediocrităţii au fost alungate în urma unei prelungi purificări. Cu cât mai adâncă e fântâna, cu atât mai limpede e şi apa. Şi mai răcoritoare. Este şi impresia pe care o lasă toate aceste poeme de rapsozi pri- begi, ce şi-au regăsit harpele şi le reacordează pentru oda cea mare. Ca oricare din sărbătorile naţionale, şi Zece Mai este ziua poeţilor. « Regalitatea » literară a lui Vasile Alecsandri, pentru a folosi imagina Epigonilor, în readaptarea lui Nicolae Iorga, era predestinată să-şi anexeze şi domeniul inspiraţiei dinastice. Şi bardul Mirceştilor a şi fost singurul poet de Curte, pe care l-a cunoscut literatura noastră. Dela inscripţia castelului Peleş până la imnul regal, poezia lui Alecsandri a notat, laolaltă cu celelalte evenimente istorice, tot ceea ce ar fi putut să adoage la prestigiul Coroanei, vestmântul sacru al versului. Anii au prins pentru veş- nicie în fildeşul lor, simplicitatea aceasta augustă a imnului regal, dimpreună cu anacronicul său «onor». Dacă uzul nu s’a lăsat 646 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sedus de argumentele filologului Alecsandri — căci a fost o ade- vărată campanie şi o îndârjită rezistenţă în reduta celebrei voca- bule, din care nimeni nu l-a scos, decât singură moartea — stihul gravat în istorie l-a împietrit cu litere de aur, pe frontonul eter- nităţii. Mulţi au cântat sărbătoarea de întreită semnificaţie a zilei de 10 Mai, şi multe versuri frumoase — printre ele ale lui Coşbuc şi Cema — s’au scris după trecere de ani, într 1 slava celor jertfiţi pe câmpiile Bulgariei, Nimeni nu l-a întrecut pe Vasile Alecsandri, altminteri un atât de idilic rapsod, în accentele virile ale marelui poem «10 Mai 1881 », In ziua aceea, Domnitorul îşi aşeza pe frunte coroana de oţel, făurită din tunurile « poclonului lui Peneş » şi Alecsandri nu se putea să absenteze. Poemul porneşte dela Mir- ceşti cu câteva zile înaintea numărului de 10 Mai al Timpului, dar « din pricina inundaţilor », cum explică notiţa introductivă redac- tată de Eminescu, nu se poate tipări, spre marele regret al redac- torului, decât în numărul de Miercuri, 13 Mai, (cu alte cuvinte, bucureştenii luară cunoştinţă de dânsa, gazeta fiind antidatată, în ziua de Marţi, 12 Mai), Autograful poemului lui Alecsandri se păstrează şi acum în manuscrisele lui Eminescu (2255, f. 348), Dacă era convenit să apară chiar de ziua încoronării şi dacă va fi fiind despre aceasta vre-o menţiune în corespondenţa lui Alec- sandri, iată ce nu ştim încă. Fapt este că prim redactorul Timpului a acordat zilei de încoronare o îndoită atenţie. Articolul de fond — revista, cum se spune în termenii de specialitate—unul din cele mai ponderate ale lui Eminescu, consună cu atmosfera de armistiţiu pe care o impuneau festivităţile domneşti, Referindu-se la obiceiul din vechi («există încă în manuscris o carte românească numită «Ceasornicul Domnilor» care cuprinde... cât şi norme de virtute şi înţelepciune ») după care, în ajun de a se urca pe tron, Domnul se închidea între zidurile unei vechi mănăstiri şi trecea «într’o re- flecţie de zile întregi în revistă trecutul ţării şi al strămoşilor », Eminescu reedita, dar cu explicabila surdină de circumstanţă, ace- laşi dezastruos şi deficitar bilanţ al guvernării roşiilor. Ce nu spunea însă articolul sau, mai exact, ce spunea într’o formă atât de temperată şi însoţindu-se de apeluri la cuminţenie şi înţelepciune, împlineau celelalte coloane din interiorul gazetei, în care Eminescu îşi retipărea Scrisoarea a IlI-a, apărută cu câteva zile mai înainte, în numărul de 1 Mai al Convorbirilor. Că reti- părirea fusese anume sorocită, atât pentru revista dela Iaşi cât şi pentru gazeta din Bucureşti, nu mai rămâne nici o îndoială. Viru- lenţa şarjei antiliberale şi apelul la Ţepeş-Vodă sunt anume gân- dite pentru ziua aceasta de împăunare roşie. Pentru cititorii Tim- pului — şi cine nu era un astfel de cititor, dacă judecăm după ecou- rile şi polemicele din presă — fluturarea acestui cnut plumbuit JURNAL DE LECTOR 647 nu era de fel o noutate. Loviturile lui răsunau de patru ani înche- iaţi în coloanele gazetei. Ce era nou era straiul de purpură şi de al al poeziei. * # * Totala ruină a geniului uman — iată, în variante mai mult sau mai puţin înrudite, formula ce zilnic auzim repetându-se pe toate un- dele, dela un capăt al pământului la altul, cu şi mai multă înverşu- nare însă în ultimii doi ani, de când s’a reaprins incendiul ce amen- ninţă să devie o catastrofă universală. Iată formula, ce-mi dă târ- coale, de câtva timp, care-mi şoptea ca o veche cunoştinţă .şi pe care am dibuit-o în cele din urmă. Poate că cetitorul îşi mai aminteşte de una din şaradele întâiului nostru jurnal de lector, când propuneam pentru identificare un catren de Octave Mirbeau, unde era vorba de un Ganesco (R.F.R., Nov., 1939). Atunci am răsfoit cataloa- gele Academiei Române şi am dat de câteva prea interesate lucrări ale lui Grigorie B. Gănescu, tatăl aceluiaşi de sigur şi care avea să împartă cu Victor Hugo, în Franţa, gloria de a fi scris împotriva lui Napoleon III şi de a fi fost exilat. Dar pentru farmecul mul- tiplu al textului, pentru preţiozitatea vocabularului, ba chiar şi pentru nobila nădejde dela urmă, gândesc că nu strică să dau, din capitolul « starea oamenilor înaintea diluviului», o pagină întreagă: Negreşit, căderea cellor d'intâiu oameni din fericire, urma să aibă triste consecuenţe şi pentru posteritate : Adam şi Eva călcând ordinea autorului lor, se văzurăi sgoniţi, suppuşi la stifferinţe, şi unde până aci petrecură o viiaţâ innocentă, o viiaţâ divină şi pe care niminea nu este demn a o descrie în perfecta-i sublimitate, acum, condemnaţi, lu- crau ziioa şi noaptea spre susţinerea essistenţii lor. Intr’această posi- ţiune părinţii noştri plingeau dureros fericirile şi immortalitatea ce o pierduseră, blestemau şarpele amăgitor care-i făcuse rebeli în contra Kreatorului Suprem, şi printr’înşii priveau cu ochii innundaţi de lacrămi, totala ruină a geniului uman. Dară, cell A tot Putinte umilit de starea în care devenise opera sa cea mai frumoasă, îi inspiră plă- cuta consolaţiune că va veni un timp când omul îşi va redobândi starea lui primitivă şi fericirea pierdută, că va veni un timp când umanitatea se va libera din catenele ce străbunii săi ’i-a împletit » (Barbu B. Gă- nescu, Grigorie B. Gănescu şi Vasilie Petroni: Istoria generală a lumei.., tom. I, Bucureşti, 1852). # # # Pornind dela ediţia poeţilor Văcăreşti, publicată la «Cuge- tarea » de d. Paul I. Papadopol, d. Petre V. Haneş scrie în ultimul număr din Preocupări literare despre Ienăchiţă Văcărescu poet. Articolul d-sale începe cu justa recunoaştere că ediţia aceasta — după cum se vede şi din titlurile volumelor — e con- sacrată acestei teme. Pământul pentru el e suprema valoare poetică, în jurul căreia polarizează celelalte elemente cu sfera totală a vieţii româneşti. Eresurile şi credinţele populare, precum şi emoţiile MISTICA PĂMÂNTULUI LA NICHIFOR CRAINIC 697 neexprimate, ridicate din stufişurile sau luminişurile vieţii trăite în ţărâna pământului românesc, au ţâşnit şi s’au lămurit pentru conştiinţa noastră a tuturor, prin versul lui Nichifor Crainic. In « Cântecul Pământului » — unul din poemele de temelii ale operei sale — ni se descopere sensul intim al sacrei convieţuiri şi senti- mentul de apartenenţă al fiecăruia dintre noi, în marea urzeală a cosmosului românesc. Cităm prima strofă: Pământule rodnic, pământule sfânt, Tu care eşti leagăn, cămin şi mormânt, Ridică spre focul aceleiaşi stele Credinţele tale, credinţele mele. Poetul se simte integrat în misterul pământului cu întregul rost al existenţei sale, dela naştere la moarte, şi dincolo de hotarul vieţii. Pământul acesta, plămădit de mâna divină pentru a fi altarul feri- cirii trecătoare, cu rodnicia şi frumuseţea formelor lui, e pentru conştiinţa poetului cea dintâi deslegare a vieţii şi cea mai sigură forţă ocrotitoare a ei. El împlineşte funcţia de leagăn, pentru a purta în vraja lui ochii ce abia încep să deprindă minunile firii şi ne oferă cu egală dragoste protecţia căminului ca şi a mormân- tului. In cele trei mari ipostaze ale existenţei, suntem sub legile lui proteguitoare şi-i aparţinem ca oricare fruct pe care-1 hrăneşte cu seva generozităţii sale. Dar poetul, eşind din conturul vieţii terestre, găseşte o cale de contopire şi în spirit, sub lumina aceleiaşi stele, sub care se invol- bură credinţele creatoare de belşuguri sufleteşti. Aici e tradiţia şi conştiinţa atavică al cărei sens permanent se lămureşte pe deplin în convieţuirile anterioare ale altora, dar e în acelaşi timp şi ideea destinului comun care îi face să ţină deopotrivă de « focul aceleiaşi stele ». Mai departe vine calea de întoarcere în trecut: Evlavie ţie, pământule bun! In sânul tău doarme trecutul străbun Păstrând, pietre scumpe din vremile acele, Comorile tale, comorile mele. De data aceasta poetul vorbeşte cu un sentiment de închină- ciune, cu evlavie, ca şi cum s’ar găsi în faţa unui sanctuar. Atitu- dinea lui e determinată de rolul acesta de păstrător al moaştelor sfinte, pe care-1 are pământul patriei sale, care adăposteşte în sânul lui ca pe nişte comori nepreţuite, generaţiile de strămoşi ce i-au însufleţit cărările. Comorile sunt deopotrivă ale poetului ca şi ale pământului. 698 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE • In înţelesul acesta se descoperă o puternică legătură de rude- nie, rudenie ce vine din funduri de veacuri, unind inima neamului cu a pământului, peste crucile cimitirelor în care e ţara cea veche. Şi fiindcă aceasta e plămada lui, iar pământul pe care îl cântă Crainic e pământul patriei sale, în mod firesc el simte tumultul celor mai înfricoşate dureri, când are viziunea unei încălcări duş- mane. Când gemi sub copite de cai frământat, De graniţi duşmane adânc sfâşiat, Se sbat în furtuna mâniilor grele Durerile tale, durerile mele. Cea mai mică atingere vrăjmaşe a pământului naţional e o imensă durere produsă în fiinţa lui unitară, o sfâşiere care face să sângereze urzeala moleculară a întregului cuprins. Poetul e solidar în această durere cu ţarina neamului său. Rana pământului o simte ca o rană proprie făcută în carnea sa. Durerile tale, durerile mele, spune el, mărturisind profunda identificare organică dintre el şi trupul ţării. In viforul acesta cu furtuni şi mânii răsvrătitoare, el e prezent cu toată făptura sa în încordarea supremă a ceasului de suferinţă. Şi nu e numai o prezenţă istorică, ci una de parte a totului, o pre- zenţă în care se afirmă un vast proces de viaţă comună, care a crescut dela obârşie guvernat de aceleaşi legi şi sfinţit de aceleaşi credinţe. Concepţia pe care o exprimă Nichifor Crainic aici ne dă imaginea ideală a unui pământ ce se află într’un raport de perfectă identitate cu neamul care-1 stăpâneşte şi care împreună fac o fiinţă reală, nu o închipuire hibridă. Dar el tălmăceşte prin aceasta sen- timentul nostru popular despre ţară, despre pământul românesc şi hotarele lui, aşa precum s’a păstrat în conştiinţa noastră din epoca zămislirii. Suntem una cu ţarina şi cu moşia; una dintr’un început şi până în veac. Nu raţiuni politice îl conduc la înţelesul acesta, nici consideraţii utilitariste, ci marele flux al vieţii, care străbate ca un fluviu întreaga construcţie românească. De aici ecoul imediat în conştiinţa individuală, a oricărei ameninţări de margini. Ceea ce afirmă Nichifor Crainic e un lucru specific nouă, şi dovezile stau la îndemâna oricui. In substanţa pământului ro- mânesc n’a putut să intre nimeni, chiar când împrejurări nefericite l-au ţinut sub stăpânirea altora. Pământul nostru n’a fost niciodată solidar cu cei care l-au robit. A fost dimpotrivă protestatar şi mâ- niile şi le-a revărsat prin focurile de răscoală aprinse de fiii săi. Istoria Ardealului e din acest punct de vedere cea mai elocventă mărturie. E o lege misterioasă grea de înţeles pentru cei care nu-i ajută puterile minţii şi care cred că prin furturi de-o noapte sau prin desgustătoare abuzuri urmărite în ceasuri neprielnice, pot mistica pământului la nichifor crainic 699 să-şi cârpească trupul cu ceea ce nu le aparţine. Asemenea carica- turi sunt organisme osândite prăbuşirii, fiindcă în ele nu fulgeră conştiinţa vie a unei întruchipări plăsmuite după regula armoniei superioare. Acolo unde nu circulă durerea dela tot la parte şi dela parte la tot, e o schelărie artificială pe care vântul dreptăţii o năruie. De aceea, poetul Nichifor Crainic vede în mistica pământului nostru o valoare morală eternă şi o forţă ctitoricească pentru ne- sfârşita noastră dăinuire în conturul ce ne-a fost hărăzit la naştere. «învolbură ’n mine viteze puteri! »— spune el mai departe cerând aceluiaşi pământ creator de daruri, virtuţile bărbăteşti nece- sare pentru a alunga stihiile de dincolo de zare. După întreaga desfăşurare a vieţii în care poetul a evocat ma- rile avânturi ce ţin de ea, urmează viziunea întoarcerii în sânul pământului pe care o socoteşte ca o « vrednicie » la căpătâiul îm- plinirii sale. E tragic destinul celui care se săvârşeşte pe meleaguri străine, de aceea el cheamă această graţie care-1 va integra şi de aici înainte în sacra tradiţie a neamului. Iar când voi fi vrednic ţărâna să-mi ceri, Pe groapa-mi uitată să creşti viorele: Iubirile tale, iubirile mele, Din clocotul inimii stinse să-mi faci Umbroase coloane de falnici copaci, Prin mândrele vârfuri să urci către stele Nădejdile tale, nădejdile mele. Iată încă o identificare cu fiinţa lutului, de astădată prin actul de dăruire şi prin funcţia postumă pe care poetul ar dori să o înde- plinească în slujba marilor elanuri ce ţin de ursita pământului. Sborul spre transcendenţă nu se face prin ruperea legăturilor de vatra în care ai trăit. Iubirea va supravieţui prin zâmbetul florilor ce vor răsbate din negura mormântului, iar tumultoasele avânturi care au însufleţit inima poetului vor creşte în mădulare vânjoase de copaci, din vârful cărora se va deschide calea marilor purificări. Drumul spre cer izvorăşte precum se vede tot din taina pământului, după o metamorfoză care înseninează şi face loc spiritualizării depline pentru călătoria urcuşului spre stele. E o trecere mângâetoare dela o stare la alta, dela tărâmul de aici la celălalt, trecere care ne duce cu gândul la « Mioriţa » şi la sentimentul de adâncă familiaritate care leagă sufletul românului de pământul şi cerul patriei sale. Intre ţarina vieţii noastre, a muncii şi a morţii, şi între bolta tronului dumnezeesc, nu e nici o împotrivire. Pe amândouă le uneşte conştiinţa în care se resfrâng şi rândurile care ne poartă pe cărările vieţii de aici şi de dincolo. • Nichifor Crainic, prin poezia aceasta numai, ne-a condus pe treptele de armonie ale creaţiei şi ne-a făcut să ne dăm seama ce 7oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trebue să înţelegem prin fatalitatea pământului natal, în care e subjugată existenţa noastră. Fatalitatea aceasta e o condiţie pri- mordială a vieţii naţionale, atât pentru individ cât şi pentru popor. Prin ea se încorporează în fiinţa noastră pământul ţării cu imaginea lui totală şi tot ea ne cere ca o forţă irezistibilă peste spaţii şi de- părtări, într’un acord de nebiruit care s’a statornicit odată cu ză- mislirea noastră a fiecăruia. Legăturile conştiente pe care le enu- mără poetul sunt: credinţele comune, comorile de oseminte ale trecutului, durerile, iubirile şi nădejdile comune. Pe aceste centre de identificare se deapănă viaţa cu toate aspectele ei, purtând firul dela unul la altul, pentru a da ţesătura unică a sufletului românesc în cadrul marei urzeli universale. Aici e istoria, aici e neamul cu făptura, cu dorurile şi încruntările lui, aici e toată povestea scrisă şi nescrisă care ţine, în ritmul aceluiaş mers, începutul cu străfun- durile viitorului. Sub geana clipei care se duce, noi stăm ca vea- curile şi ca Ceahlăul în poala veşniciei noastre. « Noi stăm cu doi- nele şi cu pământul » spune ţot Nichifor Crainic în « Cântecul Du- nării », dând astfel imagina neperitoare a unui destin, în care ală- turi de şuerul vremii, se dăsluşesc forţele subterane ale celei mai hotărîte statornicii. PAN M. VIZIRESCU ERNESTO GRASSI ŞI ÎNTÂIETATEA LOGOSULUI Problema priorităţii e de sigur fundamentală în metafizică. Nu este vorba aici de o antecedenţă în timp, ci de un rang exi- stenţial. întâi nu poate fi decât ceea ce este originar şi primar în noi. Putem oare ajunge noi, în lămurirea noastră, la această icoană originară a lucrurilor? Tăgăduim sau îngăduim posibili- tăţile acestei revelaţii ? Filosofia existenţială prin Heidegger şi Grassi pornesc dela convingerea temeinică a caracterului reve- latoriu al fiinţei noastre. Dacă nu ar exista această posibilitate, orice adevăr temeinic ar fi o cruntă iluzie. Astfel, prin această poziţiune, filosofia contemporană a depăşit prăpastia kantiană dintre fenomen şi noumen. Manifestările sunt însăşi ale fiinţei, care se arată, se adevereşte prin ele. Fiinţa nu ne este ascunsă, dimpotrivă ea are diferite moduri prin care ni se desvălue. Emesto Grassi, încă din lucrarea lui publicată în italieneşte în anul 1933, desvoltă această problematică a filosofiei germane contemporane, sub titlul: Dell’ apparire et deIV essere. In lucrarea lui « Vom Vcnrang des Logos »,. apărută în 1939 şi în articolele lui de dată recentă, reia această temă, desvoltând-o cu ajutorul con- ceptelor fundamentale ale filosofiei heideggeriene. ERNESTO grassi şi întâietatea logosului 701 Presupunerea despre întâietatea logosului se întemeiază la E. Grassi pe interpretarea stringentă a textelor antice, ale lui Plato şi Aristoteles. Incăodată, interpretarea se dovedeşte atât de fecundă pentru cercetarea filosofică. Numai prin mijlo- cirea acestei subtile arte, gândirea filosofică se va întoarce la sensurile ei originare. Căci esenţa gândirii noastre este tocmai la începuturile ei: la Greci. Acesta a dovedit-o cu prisosinţă Martin Heidegger în unul din cursurile sale universitare. Cât de departe poate merge interpre- tarea ne-a dovedit-o în lucrarea sa «Kant und das problem der Metaphysik». Ce vrea să însemne cu adevărat întâietatea logo- sului în câmpul metafizic ? Orice întrebare metafizică turbură întregul ei. Cu alte cuvinte, orice chestiune ce ţine de metafizică ne angajează în întregime. Ceea ce Grecii spuneau atât de bine: «ai grije de existenţă în totalitatea ei». Iar orice cercetare pre- supune un concept al adevărului. întrebarea originară: cum poate exista ceva ca temei al adevărului, a fost mai târziu greşit înlocuită cu aceea a formelor de cugetare. Adevărul îşi găseşte temei într’un act de legare şi deslegare pe care Grecii îl numesc «legein ». Revelaţia adevărului presupune existenţa unei dispoziţiuni «spre». Această dispoziţiune în care ni se dezvălue fiinţa cât şi nefiinţa nu este de natură alogică, ci ţine de formele lui «legein ». Aceasta este şi sensul pe care-1 dă Heidegger conceptului de « Stimmung o într’o nuanţă mai înde- părtată, a cărui natură, după Grassi, trădează existenţa însăşi a «logosului». In această «dispoziţiune » ni se adevereşte ceva. Acest ceva este tocmai esenţialul din noi, acela care durează temeiul cunoa- şterii. Problema adevărului, după Grassi, este, aşa dar, o problemă de lămurire şi de limpezire existenţială: adică ea poartă asupra întrebării: cuvi ni se poate şi unde revela fiinţa. Fiinţa, aşa dar, ni se revelează prin mijlocirea logosului într’un moment de « dispoziţie » sufletească. Sensul logosului nu este de a fi imediat, ci caracterul lui este de mijlocitor al adevărului, cale prin care gândirea noastră comu- nică cu fiinţa. In ce sens zoreşte fiinţa spre adeverire ? In sensul unei invitaţiuni spre lămurire, de înţelegere de sine însuşi. Fiinţa noastră apelează la virtuţile logosului pentru a se lămuri pe sine. Logosul este, aşa dar, dovada primordială a existenţei noastre. Revelaţia nu este posesiunea fiinţei, ci procesul prin care fiinţa este împinsă la o destăinuire. Logosul nu exclude eroarea, ci per- miţând erorii să se manifeste o şi deosebeşte îndată de adevăr. In aceasta stă funcţiunea de despărţire a adevărului de eroare. Astfel, prin mijlocirea logosului, ajungem la desvăluirea adevă- rurilor antice, acelea prin care existenţa noastră câştigă rangul ei 7oa REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE singular în lume. Adevărurile antice sunt transcendente. Existenţa noastră este transcendentă. Aceasta înseamnă după Heidegger că în esenţa ei zace o putere creatoare de lume. Iar lumea nu este totalitatea în care existenţa noastră se înscrie printre altele, ci totalitatea existenţelor în care şi prin care existenţa noastră se înţelege pe sine. Astfel, putem nestânjeniţi formula că: lumea mă cuprinde ca existenţa, prin ea mă înţeleg. Interpretarea vie a textelor antice şi urmărirea ecoului ei în gândirea modernă, ne-a dat prin gândirea lui E. Grassi un nou avânt şi încredere în virtuţile creatoare ale metafizicei. OCTAVIAN VUIA REVISTA REVISTELOR MOARTEA LUI WERNER SOMBART Excelsior — Anul VI (Serie Nouă) — Nr. 29 — 1 Iunie 1941 D. M. A. Lupu iscăleşte un articol despre «Werner Sombart, Omul şi Opera », din care cităm următoarele: « Fiu al lui Anton Ludwig, geometru, agricultor şi membru al Camerei de Deputaţi a Prusiei, — spirit liberal cu tendinţe socialiste, preocupat de problema « colonizărei ţărăneşti interioare », — Werner Sombart s’a născut în 1863. Perioada de formaţie a lui Sombart este aceea în care viaţa economică, industrială şi comercială a Germaniei se află în plină desvoltare, iar învăţă- mântul economic german se găseşte de o parte sub influenţa şcolii istorice, de alta, sub influenţa socialismului ştiinţific marxist. Călătoria şi studiile făcute în Italia îi dau acea înclinare către armonie, pe care o vom întâlni în toate lucrările sale. Prima lectură — mărturisită chiar de el — « Capitalul », împreună cu stu- diile de economie politică şi drept, îl introduc în economia politică a timpului. Profesor extraordinar la Breslau, unde rămâne 16 ani, este trecut în 1906 la Academia comercială din Berlin şi mai târziu la Universitate. Spirit deopotrivă receptiv şi creator, Sombart primeşte treptat influenţa lui Karl Marx, Fr. Lassalle, G. Schmoller, K. Biicher, apoi a lui Nietzsche, Max Weber, Max Scheller, Freud şi apoi Dilthey, Windelbrand şi Heinrich Rickert. Nu o influenţă tributară însă, ci simple puncte de plecare, dela care Sombart face adevărate ascensiuni, în lucrările sale. Folosind din plin toate aceste influenţe, înarmat cu o metodă proprie de cercetare, Sombart caută nu numai să împace punctele opuse ale şcolii istorice şi ale socialismului ştiinţific, dar mai ales să le fructifice. începând cu «Socialismul şi mişcarea socială în secolul XIX» apărută în 1896, în care tendinţele socialiste şi filiaţiunea marxistă sunt mai prezente decât în lucrările următoare, Sombart este preocupat de problema evoluţiei capitalismului, pe care o cercetează în lucrările următoare: «Capitalismul modern » (primele 2 tomuri), 1902; « Evreii şi viaţa economică *, 1911; « Bur- ghezul », 1913; «Luxul şi capitalismul», 1913; «Războiul şi capitalismul», 1913; remanierea tom. 1 şi 2 din « Capitalismul modem », 1916; « Socialismul proletarian » (cea de a 10-a ediţie a « Socialismului şi mişcării sociale în secolul XIX), 1924; « Capitalismul modem », tom. III, în 2 voi., 1928 şi cele « Trei economii politice: istoria şi sistemul învăţământului economiei», 1930 şi în 704 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sfârşit « Socialismul german », 1934, unde ia atitudine atât împotriva econo- miei liberale cât şi a marxismului. Sub influenţa lui Max Weber, care scoase în relief rolul puritanismului în desvoltarea capitalismului, Sombart descoperă rolul evreilor în viaţa economică. Dela şcoala istorică primeşte concepţia economiei politice care distinge perioade de civilizaţie, înţelese ca < sistem », « spirit » sau « stil » determinat, ajungând pe această cale la istoria stilului lui « homo economicus » al epocii moderne, pe care-1 urmăreşte în scrierile sale. In «Burghezul*, Sombart consideră burghezia ca opera grupului de popoare care dă forma istoriei europene, dela căderea imperiului roman, grup ce are drept caractere pronunţate: dragostea de aur şi spiritul de întreprindere, care, cu timpul, au fuzionat. Din această fuziune, a rezultat statul modern şi erezia, ambele împingând la descoperiri tehnice şi geografice şi creând astfel spiritul burghez. La un moment dat întreprinzătorul capitalist incar- nează în persoana sa: eroul, comerciantul şi burghezul. Cu timpul eroul dispare. Evoluţia spiritului capitalist urmează două etape: prima —capitalis- mul născând — se întinde până la sfârşitul secolului XVIII; secunda — capi- talismul avansat — dela acea dată până azi. In « Capitalismul modem* tomul III, care încoronează cercetările lui Sombart, este cercetată perioada hoch-capitalismului, primul volum cercetând structura acestuia, iar secundul, dinamica. Trecerea totală a lui Sombart către filosofie culminează cu « Socialismul german », în care găsim următoarea frază: «Atingerea cea mai gravă pe care a suferit-o omul a fost distrugerea credinţei sale în Dumnezeu şi plecând de aici, faptul că existenţa terestră i-a fost lipsită de elementul transcendent». In cercetările sale, Sombart foloseşte istoria ca un auxiliar, fără a face din- trânsa un scop. Preocupat mai ales de cercetarea realităţii, Sombart nu urmă- reşte şi o ordonare a cărţilor sale. Toate aceste cărţi însă poartă pecetea origi- nalităţii şi personalităţii sale. EJ este « Sombart * înainte de a fi cercetător. Din această cauză, fenomenul «sombartin » nu poate fi încadrat cu uşurinţă. Sombart este deopotrivă economist, sociolog, istoric: foloseşte într’o largă măsură datele statistice; face interpelări şi construeşte edificii pe bază de ipoteze. Stilul lui Sombart este, ca şi fondul, unic ». SCRISOAREA D-LUI GINO LUPI DESPRE ROMÂNI ŞI UNGURI Universul — Anul 58 — Nr. 162 — 19 Iunie 1941. Revista italiană L’Europa Sud-Orientale publică, sub titlul «Românii şi Ungurii*, o scrisoare a d-lui Gino Lupi, publicist şi profesor la Milano, prin care d-sa răspunde afirmaţiunilor făcute tot în această revistă într’un articol intitulat « Opera Ungurilor de latinizare a Românilor ». Textul scrisorii d-lui Gino Lupi, publicat în ziarul «Universul» este următorul: « Am primit ultimul număr al revistei d-voastră, pe care l-am cetit cu deo- sebit interes. Am fost însă neplăcut surprins, citind un articol pretenţios şi plin de date istorice eronate. REVISTA REVISTELOR 705 Autorul acestui articol, este probabil o persoană superficială, fără studii serioase şi fără putere de discernământ, care şi-a însuşit—probabil—ideile dela acei care au interesul să răspândească date false şi tendenţioase privitoare la România. Se spune că Românii sunt un popor amestecat. Acest lucru este adevărat, deoarece toţi ştiu că Românii s’au născut din poporul daco-roman, contopin- du-se mai târziu cu slavii. Şi ungurii sunt un popor amestecat, într’o măsură însă mult mai mare: triburile finice venite din Asia s’au amestecat, în drum, cu triburi tătare. Odată sosite în Ungaria, aceste triburi au găsit o populaţie slavă numeroasă cu care s’au contopit. Toate tratatele de istorie maghiară con- firmă acest lucru. De altfel este suficient să răsfoeşti un dicţionar maghiar pentru a constata marele număr de cuvinte slave ce cuprinde. Tot ce se spune despre fantastica apariţie a Românilor în secolul al XU-lea, este o afirmaţie lipsită de temei. Pentru a demonstra acest lucru este destul să cităm un fapt foarte simplu: : epoca imigrării tuturor popoarelor în Bal- cani — unguri, slavi, etc. —este cunoscută precis. In ce priveşte pe Români, nu există nici un document sau fapt istoric care ar preciza venirea lor în re- giunile actuale, pentru simplul motiv că ei s’au găsit întotdeauna în aceste regiuni. Fiecare document vorbeşte de Români ca de un popor ce s’a stabilit de mult pe aceste plaiuri. Este de asemeni eronată afirmaţia că « principi maghiari » ar fi tipărit prima versiune românească a Bibliei şi a Catechismului. Adevărul este că Biblia a rfost tipărită la Braşov prin anii 1560 de doi tipografi: sasul Benkner şi românul Coresi. Tiparul a fost adus în România din Veneţia, prin Grecia, de saşii din Transilvania, iar nicidecum de unguri. Cuvintele româneşti care privesc tipografia sunt de origină germană şi nici pe departe maghiară. Maghiarii n’au favorizat niciodată, ci dimpotrivă, au împiedicat foarte mult desvoltarea şcolilor româneşti din Transilvania. Tot atât de falsă este afirmaţia că, după izgonirea Turcilor, Transilvania * s’a reîntors în sânul patriei maghiare ». Transilvania a fost încorporată de Austria prin secolul al XV-lea când a fost cucerită şi Ungaria. Până la finele anului 1867, guvernul german (iar nu cel maghiar) a fost considerat ca cel mai drept şi cel mai bun, fiind omenos, şi imparţial faţă de toate naţionalităţile. Nu se poate vorbi de patrie maghiară pentru locuitorii din Transilvania, deoarece majoritatea populaţiei este românească, iar Românii se găseau aci înainte de venirea Ungurilor (în anul 1000). Apoi mai există în Transilvania şi o mare minoritate germană. Chiar şi puterile Axei când au dat verdictul dela Viena, cu toate că au favorizat pe amica noastră Ungaria, nu a putut să dea acesteia decât o parte din Transilvania, deoarece ar fi fost imposibil să i se acorde Ungariei tot teritoriul Transilvaniei plin cu atâţia Români. Numai dela 1867 Transilvania a aparţinut Ungariei, care a dus o politică de desnaţionalizare şi asimilare totală faţă de Saşi şi de Români. Mai înainte Transilvania era un principat autonom, depinzând in- 15 706 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE direct sau de Ungaria, sau de Turcia, sau chiar de Muntenia. (Pe vremea lui Mihai Viteazul.) . Mulţi Rom£ni au trecut la catolicism nu sub influenţa maghiară, ci au- striacă şi a jezuiţilor italieni; iar pentru a rămâne separaţi de catolicii maghiari, Românii au format un grup aparte, de rit oriental greco-catolic. Limba latină a fost învăţată de Români nu dela Unguri, ci în colegiul « Pro- paganda Fidae * din Roma. Dacă Românii au rămas secole de-a-rândul separaţi de Roma, aceasta se datoreşte faptului că singurii catolici cu care veneau în contact erau Ungurii, cu care se găseau mereu în luptă pentru motive naţionale şi sociale. Transilvania nu este leagănul naţiunii maghiare, iar secuii nu sunt rasa maghiară cea mai pură. Printre ei — cum este natural într’o regiune de gra- niţă — se află mulţi Români, precum reiese din numele şi 'religia ortodoxă păstrată de ei. Am constatat personal acest lucru, petrecând câteva luni în mij- locul acestei populaţii. Este o prostie să se susţină că: «Românii au rătăcit secole de-a-rândul prin întunerecul stăpânirii bizantine *, deoarece acest «întunerec bizantin * n’a existat niciodată: Românii descendenţi ai Dacilor şi Romanilor, au fost tot- deauna acolo unde sunt şi astăzi; iar dacă cu timpul Bizanţul a decăzut totuşi, a avut epoci de glorie graţie civilizaţiei romane adusă de Constantin. In împă- raţii Bizanţului, Românii au văzut totdeauna pe descendenţii imperiului ronjan. Ungurii în schimb, au apărut pentru prima oară în apus ca hoarde barbare, finice şi turanice, din Turkestan; iar numai după anul 890 au ocupat regiu- nile actuale, socotind că astfel au recucerit patrimoniul strămoşilor lor, Avari şi Huni. (Acest lucru se poate citi în toate Istoriile naţionale maghiare.) Zeci de ani, înainte de a fi pedepsiţi de împăratul Otto al Germaniei, aceste hoarde erau flagelul Italiei de Nord (în epoca regelui Berengario) şi al Ger- maniei. Catolicismul le-a adus ordinea şi civilizaţia. Aceasta este istoria. Au- torul articolului la care mă refer, n’are decât să o citească şi să o studieze. Nu poţi ofensa adevărul istoric, fără a nu fi pedepsit, pentrucă el se răz- bună totdeauna. Astăzi România face parte din Axă şi este prietena noastră. Nu este deci permis să se scrie astfel de articole, la adresa ei ». ROMÂNESC ŞI UNIVERSAL Tribuna Literară — Anul I—Nr. J —Iunie 1941 O nouă revistă ardelenească, Tribuna Literară, apare la Braşov, sub con- ducerea d-lui Octav Suluţiu. Directoiul revistei îşi exprimă crezul cultural in articolul de fond, intitulat «Românesc şi Universal »: fără să nege valorile literare dintre 1920—1938 şi recunoscând că am avut puternice personalităţi creatoare « care au pus bazele unor noi capitole de istorie literară », d. Suluţiu găseşte totuşi două cursuri geneiale şi anume: intelectualul român a rămas uneori prea abstract şi depărtat de realitatea vie, iar, de altă parte, a cultivat REVISTA REVISTELOR •707 un estetism lipsit de un fond organic naţiunii. Pronunţându-se pentru o literatură integrală, criticul dela Braşov crede într’un organism literar care trebue « să exprime într’o formă estetică un fond specific etnic şi an urnite semnificaţii metafizice ». In acest articol, d. Octav Suluţiu declară, pe nedrept, estetismul un fruct «rânced şi puturos, pe dinăuntru, al democraţiei », când estetismul a fost cu secole in urmă produsul unei aristocraţii de sânge sau numai intelectuală, iar in ultimele decade produsul individualismului. Această greşită asociaţie intre estetism şi democraţie a fost combătută, în urma apariţiei articolului menţionat, de d. Şerban Cioculescu, în cronica sa literară, publicată in ziarul Viaţa cu data de 2 Iunie a. c. Revista dela Braşov nu şi-a găsit forma definitivă, având incă un conţinut inegal şi unele atitudini greşite, mai ales în partea de apreciere. Dintre con- tribuţiile mai însemnate menţionăm studiul d-lui Lucian Blaga « Mit şi Magie *; poesiile d-lor Gherghinescu-Vania, Ştefan Stănescu, care mereu îşi îndreaptă poemele către un dramatism metafizic, realizat cu simţire şi pâtiuns de fra- gedă înţelepciune, I. V. Spiridon, Vintilă Horia, Dem. Gh. Nolla; nuvela, interesantă prin referinţele-i aproape didactice la starea Românilor ucraini- zaţi, intitulată « Ivan Capeţen » de d. Cicerone Mucenic; traducerile d-lor C. Sassu (din Leopold von Banke) şi Mihail Chimoagă (din Alberto Mora- via). O notă cu totul nepotrivită ironizează cu o superficialitate nepermisă fondul unui articol al d-lui profesor C. Rădulescu-Motru şi forma literară a unui mare om de ştiinţă, care dacă nu este un stilist are pe alte multe şi unice temeiuri dreptul la o integrală veneraţie, mai ales într’o revistă publicată cu menirea de a contribui la valorificarea disciplinată şi substanţială a reali- tăţii româneşti, în aceste vremuri tragice, din care trebue să ieşim mai soli- dari şi mai constructivi. DOI POEŢI ARDELENI: IONEL OLTEANU ŞI I. V. SPIRIDON Luceafărul — Serie Nouă — Anul I, Nr. 1 — Aprilie 1941 Noua revistă dela Sibiu publică următoarele două poesii, semnificative pentru orientarea tinerei poetici ardelene în spiritualitatea şi estetica vremii: « Cosiţă de Neguri » de d. Ionel Olteanu: Inimă, plop cuminecat în zare, cum s’au strâns la picioarele tale cărările ; Una vine din ţara de fum, alta din ape, alta de pe cine ştie care drum? — Tu aduci în spinare ceară pentru frunze, ogor, tu geană de pustiu, dor, 15» 7°8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şt nu ştiu din ce zare-aţi coborît, cd fiecare scrisu-v’aţi cătrinţa cu urit? Suflete despleteşte-ţi cosiţa din neguri împletită, să te biciuiascd zările, drumurile fi, colb, să te ’mprăftie ’n patru vânturi, înainte de-a se culca ziua, din crângurile tale, vin iarăşi haite de ’ntrebări,.. « Rugăciune pentru Fata albă» de d. I. V. Spiridon: Pentru fata asta, svon de rouă. Creşte, Doamne, dimineaţă nouă, Să se scalde ’n zâmbet fi lumină Ca în zori lalele ’n grădină. Pentru fata asta, Doamne, care A suflat în vis ca ’n lumânare, Nu-ţi cer aur şi ttu-ţi cer inele. Numai pentru suflet, Doamne, stele. Pentru fata asta, Doamne, tristă Ca o fluturare de batistă, Nu-ţi cer, Doamne, diamante salbă: Să ’rflorească visul creangă albă. Pentru fata asta, Domne, adă Versului acorduri de baladă, Ca din ritm, imagini, melodie S’o împlinesc icoană ’n veşnicie. NOTE Premiile Naţionale pentru Litera- tură şi Artă Românească au fost date anul acesta unui poet şi unui sculptor, care au multe calităţi şi merite îm- preună, pentrucă amândoi sunt le- gaţi şi exprimă realităţile sufletului şi pământului nostru. Vasile Voicu- lescu şi Ion Jalea cântă în artele lor cuminţenia pământului, duhurile vieţii ţărăneşti, năzuinţa către cerul ortodox. Dar nu numai tematica le este adesea aceeaşi, ci însăşi evoluţia lor estetică şi stilul către care au evoluat cu anii. Amândoi au respectat forma te- meinic construită, echilibrul armonios, împăcarea senină dintre imaginaţie şi compoziţia adânc cugetată, sau au căutat disciplinarea lirismului într’o bine definită expresivitate formală. De aceea, poetul V. Voiculescu şi sculp- torul Ion Jalea pot fi socotiţi artişti neo-clasici, dacă prin aceasta înţele- gem o sinteză între tradiţie şi nou- tate şi o respectare a însuşirilor spe- cifice unei arte, întregită de sigur cu progresele spirituale şi tehnice ale vre- murilor mai noi. Poetul şi sculptorul încununaţi cu câte un Premiu Na- ţional îşi înţeleg arta aşa cum ţăranul nostru înţelege pământul, cuminţenia lui plină de svonuri şi visuri, de fru- museţi organice şi năzuinţi religioase, nesfidând niciodată adâncul şi per- manentul realităţii sensibile şi inte- lectuale. Evoluând deJa viziunea luxuriantă a naturii la o sobrietate de înţelept antic, dela folklor la introspecţie, dela descrierea lumii colective la drama celui pătruns de tâlcul transcendenţii, dela stoicism la acceptarea sensului creştinesc al existenţii, poetul V. Voi- culescu a adus literaturii româneşti nu numai bogate şi colorate descrieri ale naturii noastre, înviată de tot felul de duhuri primitive şi apariţii bu- colice, dar şi o ţinută etică şi reli- gioasă, prin poemele sale simbolice de mai târziu şi prin recentele volume şi poeme, unde maturitatea îşi cu- getă propria-i evoluţie, etapele şi ex- perienţele sau unde sufletul îşi trăeşte chemarea la limanul dumnezeesc. Sculptorul Ion Jalea şi-a însuşit, peste fondul său românesc, binefa- cerile artei occidentale, aducând o sensibilizare a suprafeţelor, modelând forma şi dându-i însufleţiri omeneşti, aşa cum făcea Rodin, marele dascăl al sculpturii contemporane. Adesea găsim în portretele şi compoziţiile sale expresivităţi de amănunt, care emo- ţionează prin răsunetul lor psihologic, ca şi prin frumuseţea formală. Peste acestea, Ion Jalea a adus, cu anii, preocuparea faţă de măreţia formei, privind sculptura ca un tot armonios şi organic, ca o arhitectură măreaţă, căutând, prin urmare, să obţină o sinteză între sensualismul amănuntelor 7io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui Rodin şi constructivismul arhitec- tonic al lui Bourdelle, al doilea mare dascăl al sculpturii timpului nostru. El nu a cultivat monumentalul în măsura altor sculptori străini şi ro- mâni, rămânând mai aproape de pli- nătatea şi sensualitatea volumelor, de expresivitatea amănuntelor, dar dân- du-le, totuşi, o impunătoare ţinută decorativă, o prestanţă şi o formă unitară şi energică, armonizând amă- nuntul cu întregul, echilibrând materia cu tehnica. In Monumentul familiei Amira dela Bellu a căutat să transpue în piatră principiile decorativităţii bi- zantine, supunând formele unei rit- mice mai mult liniară decât de volum, chiar dacă cele trei corpuri alcătuesc un tot de evlavioasă puritate. Ion Jalea nu a căutat să ajungă la monumentalitate, aşa cum V. Voi- culescu nu a căutat inefabilul liris- mului pur sau dramatismul forţei ma- gice a poeziei. Amândoi au rămas legaţi de realităţile concrete, de me- diul şi apariţiile lui simbolice, de pă- mânt şi minte, năzuind către cerul şi duhul suprem. Căldura şi avântu- rile sufletului nu lipsesc însă din lu- crările acestor artişti acum interiori- zaţi şi senini, care au ştiut să-şi în- suşească din imaginaţia ţării lor şi din triumfurile experienţii estetice ceea ce convenea structurii lor per- sonale, de oameni ai pământului ro- mânesc, dând tuturor operelor lor un aer de nobleţe şi distincţie adevărată, ceea ce nu se întâmplă atât de des la noi, unde multe temperamente de artişti se opresc în evoluţia lor, din pricina lipsei de cultură şi a unei stăruinţi metodice. Cei doi premiaţi ne arată ceea ce este împlinirea în acord cu mediul şi cu însuşirile lor proprii. Astfel membrii celor două comisii (cea pentru acordarea premiului poe- ziei fiind alcătuită din d-nii D. Ca- racostea, Nichifor Crainic, N. I. He- rescu şi Marius Bunescu, iar cea pentru premiul sculpturii din d-nii Ştefan Popescu, Cornel Medrea, Marius Bu- nescu şi Adrian Maniu, ambele co- misiuni întrunindu-se sub preşedinţia d-lui General Radu Rosetti, Ministrul Culturii Naţionale) au încununat nu numai două personalităţi sau două îm- pliniri impunătoare, dar şi un stil artistic legat de realităţile ţării şi o temeinică metodă de lucru. Petru Comarnescu D . prof. Emil Petrovici a dat la iveală primul volum din partea a doua a Atlasului linguistic român, Sibiu- Leipzig, 1940. Acest volum cuprinde, cartografiate, răspunsurile obţinute la întrebări care privesc următoarele do- menii: corpul omenesc şi boalele lui; naşterea, căsătoria, moartea şi obiceiu- rile legate de aceste evenimente; viaţa religioasă; casa şi construcţia ei. Pe fiecare hartă, în dreptul comunelor anchetate, se află transcrise răspun- surile obţinute în comunele respective. Volumul este însoţit de Micul atlas linguistic român, unde o mare parte din datele atlasului, atât cele carto- grafiate cât şi cele date numai în transcriere, se află transpuse într’un fel care permite o orientare în ma- terial dintr’o singură privire aruncată asupra hărţii. Nu este locul să demonstrăm aici însemnătatea unui atlas linguistic. J. Gilliăron, iniţiatorul disciplinei numite geografia linguisticd, a desprins din datele atlasului limbii franceze con- cluzii care au revoluţionat ştiinţa limbii. El a arătat că, pentru a se face studii NOTE 711 temeinice in acest domeniu, trebue cunoscută istoria fiecărui cuvânt, de- oarece limba nu este o abstracţiune unitară, ci un instrument care variază dela individ la individ, dela grai la grai, dela dialect la dialect. Adasele linguistice aduc, de asemeni, date şi limpeziri preţioase in cele mai va- riate probleme de limbă, de etnografie şi chiar de istorie. Astfel, atlasul lin- guistic al Poloniei subcarpatice per- mite să se întrevadă, in lumina cu- vintelor româneşti pătrunse in graiu- rile polone din Carpaţii nordici, aria migraţiunilor păstorilor români in acele regiuni (v. Gr. Nandriş, Dacoromania, voi. VIII). Atlasul d-lui E. Petrovici ridică o mulţime de asemenea probleme, ofe- rind totodată destule date pentru re- zolvarea lor. Voi cita un singur exem- plu: problema influenţelor străine ce s’au exercitat asupra limbii noastre. Regiunile periferice ale domeniului dacoromân, venind in strâns contact cu diverse limbi vecine (sârba, bul- gara, maghiara, ucraineana, rusa), au suferit influenţa mai mult sau mai puţin intensă a acestor limbi. Cum însă procesul s’a desfăşurat de-a-lun- gul unei întinse perioade de timp, in care condiţiunile de natură etnică, so- cială şi politică au fost in continuă variaţie, este de multe ori greu de deosebit diversele faze ale procesului şi extensiunea lui. Adasul aduce în această chestiune date lămuritoare: aria unui cuvânt împrumutat precum şi diversele sale variante fonetice ne permit să stabilim atât epoca la care a fost împrumutat, cât şi limba din care ne-a venit (căci în cazul cuvin- telor de origine slavă nu este tot- deauna uşor de precizat din care anume limbă slavă au fost împrumutate). Nu- mai atlasul permite o orientare co- rectă in această problemă. Chestiuni de acest fel sunt nenu- mărate; fără indoială în curând va ieşi la iveală o serie de cercetări ba- zate pe datele din atlasul d-lui Pe- trovici, cu atât mai mult cu cât multe din hărţile privitoare la viaţa reli- gioasă (de ex. irozii, vicleimul, bu- haiul, etc.) interesează deopotrivă pe etnologi. Este destul să amintim că pe baza primului volum din atlasul paralel, publicat acum un an, de d. Sever Pop s’au şi scris studii intere- sante (I. Iordan, în Bulletin lingui- stique, VIII; S. Pop, în Revista geo- grafică română, I, şi în Ţara Bârsei; G. Reichenkron, în Zeitschrift fur sla- vische Philologie, XVII şi în Ungă- rische Jahrbucher, XX). Examinarea datelor unui atlas tre- bue făcută, bine înţeles, cu precau- ţiune; li s’au adus multe obiecţiuni, unele întemeiate. Astfel, în primul rând, datele trebuesc considerate nu- mai din punct de vedere pozitiv; adasul nu demonstrează, afară de pu- ţinele cazuri când întrebarea a ţintit acest lucru, absenţa în punctul res- pectiv a unui cuvânt. Dar astfel de obiecţiuni nu scad valoarea atlaselor. Ele rămân, în primul rând, izvorul esenţial pentru dialectologie. In încheiere, putem spune că pentru un linguist cuvântul luat dintr’un text sau dintr’un glosar este un anonim; numai pe hartă el capătă o fizionomie bine conturată şi devine o persona- litate. C. Racoviţă împăratul Marcul Aurcliu filosoful» se intitulează volumul de peste 250 de pagini în care d. Matei Gr. Peu- cescu încearcă să reînvie, altfel decât REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 712 în spiritul unei simple vieţi roman- ţate, din acelea de a căror inflaţie su- feră azi vitrinele librăriilor, figura ome- nească şi gândirea celui mai creştin dintre împăraţii păgâni de după Chri- stos. Cu toate că titlul ne-ar îndreptăţi să aşteptăm doar o interpretare a fi- losofici împăratului Aureliu, sau un comentariu al « Cugetărilor » sale, au- torul înţelege să-şi împartă lucrarea între evocarea personalităţii istorice a filosofului şi expunerea gândirii Bale, făcând în felul acesta, pe rând, operă de istoric şi de cugetător. Rezultatul nu sufere, cum am putea bănui, de rigidităţi didactice. ■ Mulţimea izvoarelor originale mâ- nuite cu abilitate de istoriograf, pri- lejueşte o povestire atrăgătoare şi mo- destă, tot aşa cum, în a doua parte, siguranţa interpretării şi perspicacita- tea reconstituirii, (d. Peucescu sus- ţine argumentat teza nouă a carac- terului fragmentar, de extrase dintr’o lucrare mai vastă, a * Cugetărilor »), nu pretind o tot atât de doctă ex- punere. Reuşind să redea unor cu- getări cunoscute drept o adunare afo- ristică de pasagii tipice, dintr’o even- tuală operă sistematică, organicitatea lor iniţială, articulaţiile vii ale unei gândiri exercitate global, atât în do- meniul « fizicei * cât şi în cel al eticei, d. Matei Gr. Peucescu îşi justifică strălucit munca. I. Frunzetti S’au împlinit în anul acesta o sută de ani dela naşterea lui Iosif Vulcan, întemeietorul şi conducătorul vre'ţne de peste patru decenii al revistei Fa- milia dela Oradea-Mare, unul din marii animatori ai vieţii româneşti din Ardealul de până la 1918. In această privinţă, cu mult mai atenţi şi mai grăbiţi decât presa noa- stră din ţara liberă s’au arătat a fi publiciştii români dela Cluj, grupul de vrednici luptători adunaţi în jurul cotidianului Tribuna Ardealului, care au cinstit după cuviinţă amintirea ace- stui precursor al unirii tuturor Ro- mânilor. Remarcăm astfel seria de foiletoane ale d-lui Vasile Vartohmei (Iosif Vul- can li teatrul românesc din Ardeal), în care ni se înfăţişează, sobru şi docu- mentat, eroica activitate a Societăţii pentru fond de teatru român, a cărei influenţă naţională a fost covârşitoare în anii din preajma unirii, precum şi activitatea dramatică a directorului Familiei. încheind, d. V. Vartolomei, ajunge la turnătoarele concluzii: « 1. Sufletul şi iniţiatorul mişcării teatrale româneşti în Ardeal, de-a- lungul unei dramatice existenţe, ră- mâne Iosif Vulcan. El este creatorul Societăţii pentru fond de teatru român, pentru care a dus o campanie stră- lucită în presă, alături de M. Emi- nescu şi Ion Lapedatu, este apoi or- ganizatorul ei, fiind nelipsit la toate adunările generale ce s’au ţinut în toate oraşele ardelene şi bănăţene dela Orşova la Siget şi dela Braşov la Baia Mare. 2. Prin aplicarea planului * Socie- tăţii * se răspândeşte ideea de teatru românesc în Ardeal, se dau repre- zentaţii cu scopul de a se menţine dra- gostea pentru limba română, acea limbă despre care Iosif Vulcan nota undeva: «Limba aceasta e moitenirea noastră cea mai sfântă. E veche căci am adus-o din Roma; e dulce şi frumoasă, căci e fiica gintei latine, ţi ni-e scumpă, căci e limba maicei noastre *. NOTE 713 3. Prin reprezentaţiile date a po- pularizat opera dramatică a lui Va- sile Alecsandri şi Ion Luca Caragiale, făcând astfel legătura dintre fraţii de acelaşi sânge, iar el a creat un re- pertoriu original românesc şi ajutând artiştii material şi moral, I. Vulcan şi-a făcut datoria cu vârf şi îndesat şi « astfel acest om — spune regretatul prof. N. Iorga — cu puteri modeste, dar cu atâta bunăvoinţă, a fost unul din predicatorii unităţii culturale, ceea ce nu trebue să uite nimeni, şi noi, nuri ales, cei de aici, nu vom uita *. Vechile principii şi metode de ma- nifestare naţională şi culturală ale lui Iosif Vulcan au redevenit dureros de actuale. Vasile Netea Sunt unele cărţi pe care, din- tr’un greşit instinct, oamenii de cul- tură generală şi chiar literaţii le oco- lesc, socotindu-le prea de specialitate. Asupra acestora s’ar cuveni să se atragă atenţia şi nu numai de spe- cialiştii în materie, pentrucă şi ace- ştia nu sunt urmăriţi decât tot de cei interesaţi direct. In categoria lu- crărilor care ar trebui evidenţiate nu numai de istorici şi economişti, pe care de sigur că îi priveşte în primul rând, dar şi de filosofii culturii şi de criticii fenomenelor sociale este cartea d-lui Eugen Pavlescu, Economia Breslelor în Moldova (Fundaţia Re- gele Carol I, Secţia Istorică, pp. 638, lei 300). Am început s’o citesc cu un scop de informaţie precisă pentru a des- coperi cât de folositoare şi luminoasă poate fi ea pentru orice intelectual, care voieşte să cunoască stilul de viaţă al ţării lui. Cartea d-lui Pavlescu va- lorifică atâtea aspecte neştiute sau ui- tate ale realităţii româneşti încât ar merita cel puţin tot atâta atenţie cât se dă în deobşte studiilor şi mai ales articolaşelor-eseuri despre caracteristi- cile esenţial româneşti. Este o carte în care formaţia şi viaţa breslelor din Moldova sunt le- gate de însăşi evoluţia spirituală a neamului şi de condiţiile şi manife- stările istoriei universale. Autorul a scris-o cu o mare rigurozitate ştiin- ţifică, călăuzindu-se doar după evi- denţele documentare dela noi şi din străinătate, dar făcând tot felul de interpretări logice, bine susţinute şi provenind dintr’o perspectivă amplă, de cunoscător al întregei fenomeno- logii a spiritului naţional. De aceea, nu este numai o lucrare cu preocu- pări economice, ci mult mai mult, desvăluindu-ne până şi ethosul româ- nesc, care a fost prezent la înche- garea breslelor şi care s’a pierdut doar cu timpul. D. Eugen Pavlescu accentuează ame- stecul de viaţă spirituală şi economică a breslelor moldoveneşti, naţionalis- mul ce le-a întreţinut activitatea, ca- racterul românesc şi însuşirile lor spe- cifice, nelipsind din ele caracterul re- ligios, chiar dacă, spre deosebire de frăţii, ele au devenit cu timpul or- ganizaţii economice, care au avut de luptat împotriva concurenţii străinilor şi pentru solidaritatea naţională. Precizând cronologia formării bres- lelor, deosebind diferitele lor forme, explicând cauzele desvoltării şi de- clinului lor, autorul aduce istoriei, so- ciologiei şi economiei româneşti con- tribuţii atât de serioase încât peste această carte nu va putea trece, în viitor, nici un specialist din aceste ştiinţe. Iar pentru cei doritori să cu- noască formarea vieţii superioare a po- 7*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE porului nostru, capitole ca acelea de- spre legăturile dintre meseriaşi şi ne- gustori, de o parte, şi domnitori şi mitropoliţi, de alta, sau acela despre moda, a cărei revoluţionare, împreună cu sudeţia şi pământenia, constitue, alături de liberalismul economic, pri- cina decăderii breslelor, rămân capi- taluri de înţelegere pentru o cunoa- ştere mai temeinică. Citind această carte, plină de fapte şi interpretări, pătrunzi nu numai în tainele unui trecut mândru, dar şi în organizarea minunată şi organică a acestui trecut. Pricepi mai bine că neamul nostru n’a fost lipsit nici de însuşiri economice; că meşteşugarii ro- mâni au avut deplina conştiinţă a îndeletnicirii lor; că ierarhia şi ex- perienţa erau odinioară bunuri res- pectate de toţi, breslele formând spe- cialişti şi închegând un început de burghezie, atât de necesar ţării. Urmărind viaţa breslelor, înţelegi mai bine cât de puţin orientală şi cât de orânduită a fost însăşi viaţa ţării. Breslele n’au fost streine de ie- rarhia valorilor sau faţă de respectul muncii; nici de ideea de milă şi aju- torare socială. Femeile puteau face parte din bresle şi chiar conduce, ceea ce ne arată, încă odată, că nu am fost orientali. Femeea din breaslă şi ţăranca, pe mâna căreia rămânea mai de mult agricultura, în timp ce- bărbaţii se ocupau de creşterea vi- telor şi păstorit, sunt dovezi de înaltă energie şi diviziune a muncii. In fine, legătura între domn, boier şi negu- stor reiese şi mai limpede din do- cumentele de temelie ale cărţii d-lui Pavlescu, pentru a distruge anumite teorii negativiste sau demagogice, va- labile doar pentru epoca de înstrei- nare şi disoluţie a tradiţiilor. In multe privinţe, trecutul nostru a fost mai evoluat şi mai organizat decât epocile imediat precedente, iar în multe din atitudinile sociale, pen- tru care popoarele civilizate de azi dau atâtea lupte, noi ne-am găsit dru- mul nostru şi am umblat bine pe el. Breslele din Moldova au avut atâ- tea însuşiri constructive încât nu ne miră faptul că d. Eugen Pavlescu nu a arătat şi neajunsurile lor, care de- sigur că au existat. Valorificând exem- plar atâtea fenomene pozitive, d-sa a renunţat la o poziţie de critic, pentru a dovedi şi tălmăci ceea ce a fost rea- lizare tipic românească. De aceea, car- tea d-sale, deşi riguros ştiinţifică, fiind întemeiată doar pe documente isto- rice, constitue indirect o cinstită ple- doarie pentru un trecut pe care l-am uitat prea iute. Petru Comarnescu (Cunoaşterea trecutului unei ţări se bazează în primul rând pe documente. Acestea, fiind contemporane cu fap- tele, ne dau informaţiunile cele mai precise şi cele mai puţin supuse la bănuială. De aceea adunarea lor de prin diverse arhive, unde se află ri- sipite, şi editarea lor într’un corp este o operă de cea mai mare importanţă pentru disciplina istoriei. Să ne gân- dim la covârşitoarea însemnătate a colecţiei Hurmuzaki, în care se află strânse cele mai de seamă documente străine privitoare la istoria noastră. Documentele moldoveneşti şi-au gă- sit un editor priceput şi neobosit în persoana d-lui M. Costăchescu. De curând d-sa a publicat Documentele moldoveneşti dela Bogdan voevod (1504- 1117), Fundaţia «Regele Carol I *, Bucureşti, 1940. Se găsesc în acest volum 88 de documente, în majori- NOTE 7'5 tate slave, dintre care 67 interne (mai cu seamă danii şi întăriri de moşii şi privilegii) şi zi externe (scrisori adre- sate in Polonia, la Braşov şi la Sibiu). Metoda d-lui Costăchescu o cunoa- ştem din publicaţia anterioară Do- cumentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare. După un scurt regest, se dă textul slav al documentului însoţit de traducerea in româneşte; apoi ur- mează scurte consideraţii paleografice şi în sfârşit un capitol întins cuprin- zând identificarea persoanelor men- ţionate în document şi situarea satelor sau a moşiilor respective. Două puncte din această metodă au stârnit discuţie cu prilejul editării primei serii de documente moldove- neşti; discuţia îşi are rostul şi acum, întrucât editorul a rămas credincios metodei sale. S’a obiectat, în primul rând, că identificările de [persoane şi loca- lităţi nu-şi au locul într’o ediţie de documente. Intr’adevăr, rostul unei ediţii este să ne prezinte materialul, adică să ne dea documentul cu de- scrierea paleografică şi, eventual, cu traducerea. Restul poate fi considerat element superfluu. Se pot aduce însă argumente şi în sprijinul metodei d-lui Costăchescu. Se poate spune că unui cercetător preocupat de alte probleme decât de genealogii sau de monografii locale nu trebue să-i cerem să se oprească la munca migăloasă de iden- tificare. Oricum, el trebue să recurgă la alte studii în această privinţă, şi atunci e mai bine să găsească lămu- ririle necesare laolaltă cu documentul, cu atât mai mult cu cât munca de identificare poate fi făcută cu mai mare competenţă de însuşi editorul. Cea de-a doua obiecţie însă, pri- vitoare la transcrierea textului slav, este cu siguranţă neîntemeiată. S’a spus anume că nu are rost semnalarea (prin paranteze) a literelor care în original se află deasupra rândului şi mai ales că nu este nici practic, nici util a lăsa nedesvoltate prescurtările şi necompletate literele omise prin aruncarea consoanelor deasupra rân- dului. Din parte-ne credem că cei care se sperie de prescurtări se pot adresa traducerii. Marele avantaj, însă, al metodei d-lui Costăchescu îl con- stitue faptul că ediţiile de felul acesta pot fi utilizate nu numai de istorici, ci şi de linguişti. Şi avantajul nu este mic. Nu trebue să se uite că un do- cument nu e numai şi numai o măr- turie istorică, ci este şi un amănunt preţios de limbă. Şi cum nu ne putem permite să edităm aceleaşi documente de două ori, trebue să ne bucurăm când se adoptă de un istoric o me- todă care să satisfacă amândouă ştiinţele. C. Racoviţd Un Kirkegaard luminat în linia-i constructivă şi izbăvitoare: acesta a fost ţelul lucrării d-lui Grigore Popa, unul dintre cei mai culţi şi mai inimoşi intelectuali şi poeţi ai Ardealului, din generaţia ce se apropie de maturi- tate. Un Kirkegaard analizat de poet şi sintetizat de gânditor; un Kirke- gaard stufos şi dens, prefăcut totuşi în călăuză pentru cunoaşterea exi- stenţii şi pentru apropierea de su- premul adevăr. O carte care, după ce pune în lumină dialectica excep- ţional de dramatică şi dinamică a pla- nurilor existenţiale, ne arată că « exi- stenţa se fundează întru adevăr şi adevărul se revelează prin existenţă *, dându-ne, prin urmare, sensul înăl- ţător al meditaţiei kirkegaardiene şi 7i6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE depăşind atâtea poeme cu pretenţie de filosof ie, care au făcut din drama meditaţiei acestui « Pascal al Nordului * doar «un permanent strigăt de dis- perare » ce şi-ar găsi izbăvirea doar în neant. Temeinic informată şi scrisă cu acel respect faţă de cuget, pe care trebue să îl aibă orice filosof adevărat, lu- crarea d-lui Grigore Popa, Existenţă şi Adevăr la Sâren Kirkegaard (Sibiu, 1940, pp. 368) nu s’a bucurat de atenţia pe care au avut-o alţi eseişti, care au desprins şi transpus, cu vervă şi voită originalitate, în diferite va- riaţiuni lirice şi humoristice, în fond profund triste prin dezorientarea şi arbitrarul la care mânau, unele teme şi motive kirkegaardiene. Cartea inimosului intelectual şi ga- zetar dela Sibiu constitue o prezen- tare sistematică, de unde, fără a se atenua nimic din plinătatea stufoasă şi mişcătoare a lui Kirkegaard, ca- peţi iniţierea într’o teologie dialec- tică şi în metafizica existenţială sau că- lăuzirea către adevărul suprem- şi ultim. In loc de a exagera sau desprinde numai partea de dramă personală din meditaţia kirkegaardiană, d. Grigore Popa urmăreşte cum se ajunge la obiectivitatea concretă, adică la de- vărurile universal-concrete, în care su- biectivismul şi trăirea sunt drumuri sigure, şi cum ne apropiem de ade- vărul existenţial prin acoperirea dintre gând şi faptă, înălţându-se ca spi- rite şi oameni şi isprăvind în suprema comuniune cu Dumnezeu. Acestea sunt însuşirile principale ale studiului filosofic, scris cu atâta de- voţiune şi căldură de către d. Gri- gore Popa, studiu care, astfel, îşi ju- stifică singur folosul şi demnitatea, fiind, în acelaşi timp, şi o documen- tată şi completă monografie a vieţii şi cugetării acelui mare gânditor nor- dic, la care existenţa şi adevărul s’au contopit în dramă ca şi în izbăvire. Publicată într’o colecţie iniţiată cu mari scopuri, în acea «Serie Teo- logică », ce ar trebui cunoscută de orice conştiinţă morală dela noi, cartea aceasta are darul de a pasiona, de a inspira, de a călăuzi. Iar în imensa bibliografie mondială asupra lui Kir- kegaard ea va ocupa un loc de cinste, tocmai pentrucă este scrisă cu cinstea minţii şi cu evlavia inimii. Petru Comarnescu Unul din cele mai însemnate premii ale Academiei Române a în- cununat în anul acesta pe un meritos istoriograf şi istoric literar ardelean: Olimpiu Boitoş. D. Boitoş nu mai este un om tânăr. Scriind însă la ziarele şi revistele din Ardeal, iar lucrările sale adresându-se unui cerc mai restrâns de cititori, d-sa n’a ajuns încă la o notorietate publică. Premiul Academiei Române apare deci ca o consacrare oficială a unei per- sonalităţi cu serios rol cultural în Ar- dealul de ieri şi de astăzi. De altfel, până la opera premiată- de Academia Română, Raporturile Ro- mânilor cu Ledru-Rollin şi radicalii francezi, în epoca revoluţiei dela 1848 (Bucureşti, 1941), d. Boitoş a dat la iveală o bogată serie de lucrări isto- rice şi literare: Activitatea lui Slavici la « Tribuna* din Sibiu (Cluj, 1927), Paul Bataillard, un ami oublii d’Edgar Quinet (Paris, 1932), Biografiile româ- neşti ale lui Ubricini (Cluj, 1932), Paul Bataillard et la Rivolution roumaine de 1848 (Paris, 1930), Contribuţii la istoria misiunii lui A. Panu în Apus NOTE 717 (1864)—(Cluj, 1935), Ion Ghica, Amin- tiri din pribegia după 1848 (ediţie co- mentată, 1940) şi altele. ■ In afară de aceste volume d. Boitoş a desfăşurat apoi o activitate publici- stică in coloanele revistelor şi ziarelor din Ardeal, d-sa fiind unul din cei mai conştiincioşi şi mai statornici cro- nicari culturali ardeleni in ultimii cincisprezece ani. Cine va răsfoi So- cietatea de mâine din acest timp, Tran- silvania, Gând Românesc, Patria, Ro- mânia Nouă, Lanuri şi din nou ivita revistă Luceafărul dela Sibiu se va putea convinge de meritioasa sa ac- tivitate. In sprijinirea şi îndrumarea tinerelor elemente culturale şi lite- rare din provincia de peste munţi, ca şi in intensificarea vieţii literare, d. Boitoş s’a dovedit un animator folositor. ' Vasile Netea Printre tinerii cărturari ai Blajului, d. Nicolae Comşa, profesor la liceul «Sf. Vasile », ocupă, prin hărnicia şi distincţia d-sale, unul din locurile de frunte. Condei ager, dar sobru in expresii, îndrăgostit de frumuseţile neprihănite ale literaturii şi de trecutul cucernic al micii noastre Rome, înzestrat cu un pătrunzător spirit critic şi cu un foarte scrupulos simţ al măsurii, d. Comşa s’a remarcat printr’o serie de judicioase recenzii şi studii critice şi istorice, apărute in revista de frumoasă amintire, Blegul, iar, după regretata-i dispariţie, în revista Cultura creştină din aceeaşi localitate. La sfârşitul anului 1940, d-sa ne-a dăruit un volum de cercetări istorice, care aduce o bogată contribuţie la cunoaşterea istoriei transilvane, şi in special la cunoaşterea gloriosului trecut al şcolilor româneşti din Blaj. Volumul e intitulat Dascălii Blajului (seria lor cronologică cu date bio-bibliografice) şi cuprinde 35a de biografii ale cărtu- rarilor ■ români, care au funcţionat ca profesori la Blaj între 1754—1918. Volumul d-lui Comşa ne aduce în primul rând o substanţială şi docu- mentată introducere, in care d-sa defi- neşte şi fixează orizonturile şi funcţi- unile spirituale ale Blajului: «Cuvântul Blaj, — pe lângă numele aşezării ro- mâneşti dela îmbinarea Tâmavelor, — are, pentru Românii de pretu- tindeni, şi o semnificaţie spirituală. Blajul înseamnă azi, prin trecutul şi prezentul său, conştiinţă, credinţă şi românism. Această trinitate concep- tuală a stăpânit atât de mult viaţa şi activitatea Blajului şi a fiilor săi su- fleteşti, încât a dat şi insului, ca şi colectivităţii spirituale blăjene o struc- tură proprie, caracterizată prin so- brietate, constanţă şi energie latentă. Acesta e sensul cuvântului Blaj: un oraş mic şi o spiritualitate vie şi du- rabilă, care de două secole a fermentat şi fermentează şi azi, vieaţa neamului, ca aluatul cel bun ». Spiritualitatea aceasta, într’adevăr atât de vie şi de dinamică, apărută şi cristalizată in preajma bisericii Bla- jului, este, în primul rând, in ceea ce priveşte substanţa ei culturală şi na-’ ţională, o creaţie a celor 35a de dascăli > ai Blajului. Seria acestor dascăli începe la 1754 prin Atanasiu Rednic (episcop intre 1764—177a) şi continuă apoi—pentru a nu cita decât pe cei mai reprezen- tativi — cu Grigore Maior (fost şi el episcop între 177a—178a), Samuil Micu-Klein, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, Ion Lemeni (episcop între 183a—1850), Timotei 718 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cipariu, Simeon Bărmiţiu, George Ba- riţiu, Arott Pumnul, Ioane V. Rusu, Ioan Micu-Moldoveanu, Basiliu Raţiu, Alexandru Grama, Ioan F. Negruţiu, Iacob Mureşeanu, Augustin Burtea, Ion Raţiu, Vasile Suctu (mitropolit între 1920—1935), Alexandru Ciura, Au- gustin Caliam, Alexandru Nicolescu (răposatul mitropolit), luliu Maior, Ion Coltor, Al. Lupeanu-Melin, închein- du-se în anul 19x8, anul Unirii tuturor Românilor, când, odată cu al între- gului neam românesc, încep şi pentru şcolile din Blaj un regim şi un destin nou. Alături de cei de mai sus în cartea d-lui Comşa întâlnim şi o scurtă bio- grafie a profesorului luliu Maniu, fostul advocat arhidiecezan al Blajului, care, < chiar dela începutul numirii sale la Blaj (i8g8) propune la seminarul teologic dreptul civil». Lucrarea d-lui Comşa se distinge printr’o clară concisiune şi printr’o solidă documentare. Oricine va încerca de acum înainte să scrie istoria şcolilor şi a profesorilor din Blaj va fi obligat să consulte cartea profesorului Comşa. Vasile Netea Oraşul cu fete sărace » — volumul de nuvele al d-lui Radu Tudoran (Editura Socec) — aduce amatorilor de beletristică mărturia unui talent literar cu adevărat literar. Nealterat adică nici pe departe cu preocupări de alt ordin: religioase, politice, metafizice. Scriitor, şi atâta tot, apare autorul din cele zece povestiri pline de sevă epică, mustind de o viaţă nefalsifi- cată cerebral. De tip obiectiv, nuve- listul nou revelat e un om ca toţi oamenii, unul din puţinii oameni ca toţi oamenii, într’o literatură ca a noastră în care poza devenise pentru debutanţi, în ultimul timp, obligatorie. Spontaneitatea, naturaleţa, ingenui- tatea reacţiilor tânărului autor sunt egalate doar de uşurinţa exprimării, siguranţa sensurilor intuitive ale ter- menilor întrebuinţaţi, adresa cu care sunt plasate în naraţiunea obiectivă, aprecierile indirect resimţite drept ale sale. Ironia, permanentizată de-a-lun- gul celor 200 de pagini ale cărţii, e inteligent întreţesută cu faptele po- vestite, în stilul simpatetic utilizat, aşa fel încât intervenţia exterioară a povestitorului e înlăturată, el fiind to- tuşi întotdeauna prezent. Fără să fie un creeator de stil, d. Radu Tudoran e un bun mânuitor al lui, dublat de un original şi in- cisiv observator. Iar tipurile prezen- tate de d-sa, specifice unei anumite perioade a evoluţiei noastre sociale, sunt dintre cele care rămân. I. Frunzetti Numărul nostru de faţă era încheiat când, urmând ordinului de a trece Prutul şi de a « nimici pe inamicul dela Est şi Nord-Est», ar- mata română a început lupta cea mare pentru mântuirea din nou a Basarabiei şi a Bucovinei. Nu putem arăta aici mai mult decât că toată suflarea românească şi în deosebi tot ceea ce este în slujba cuvântului românesc scris urmăreşte cu totalitatea fiinţei marea luptă. R. F. R. CĂRŢI NOI Dintre cărţile primite la redacţie semnalăm: VERSURI Constantin-Stelian, Mireasa Lumii, cu un portret inedit de Maria Pillat- Brateş, Tiparul Universitar, pp. 90. V. Oprescu-Spineni, Ţara Dacilor, Sibiu, Tipografia Dacia Traiană, pp. 131, lei 80. Rosanrda Castro, Opal, Colecţia Convorbiri Literare, pp. iii, lei. 70. Alexandru Bilciurescu, Thalassa, Publicaţiunea 36-a a Ligei Navale Ro- mâne, Institutul Marvan, pp. 118, lei 100. EPICĂ Mircea Streinul, Drama Casei Timotei, roman, Editura Cultura Româ- nească, pp. 367, lei 120. Sandra Cotovu, Divorţul Marianei şi alte schiţe, Cugetarea, pp. 202, lei 60. TEATRU Ion Luca, Alb fi Negru, tragi-comedie în opt tablouri, ediţia II, Tipografia Oraşului Bacău, pp 165. STUDII ŞI ESEURI DE FILOSOFIE, ISTORIE, SOCIOLOGIE, DREPT, etc. Nae Ionescu, Istoria Logicei, Al doilea curs, 1929—1930, Comitetul pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu, pp. 229, lei 200 pentru tipărirea operei. Nicolae Mărgineanu, Psihologia Persoanei, Editura Institutului de Psiho- logie al Universităţii din Cluj la Sibiu, pp. 557, lei 400. Alexandru Roşea, Copiii superior înzestraţi, Editura Institutului de Psiho- logie al Universităţii din Cluj la Sibiu, pp. 207, lei 140. 7*o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE N. Daşcovici, Dreptul Războiului fi Neutralitatea, Colecţia textelor con- venţionale, însoţită de un studiu introductiv şi două referate din 1939 despre regulile neutralităţii. Publicaţiile Institutului de Drept Internaţional al Uni- versităţii Mihăilene din Iaşi, Tipografia Alexandru Ţerek, Iaşi, pp. 301, lei. joo. Emest Bemea, Timpul la Ţăranul Român, Contribuţie la problema timpului în religie şi magie, Tipografia Bucovina, pp. 79, lei 70. Const. Calafeteanu, Istoria Literaturii Franceze, Depozit General Cuge- tarea, Tipografia Dacia, Constanţa, pp. 381, lei 140. Dimitrie Sturdza, Ion C. Brătianu, 1821—z8gi, Colecţia Cunoştinţe Fo- lositoare, Seria C 118, Editura Cartea Românească, pp. 33, lei 8. TRADUCERI Leucip fi Democrit, traducere cu un studiu introductiv de H. Mihăescu, prefaţa de C. Balmu , Seminarul de Limba şi Literatura Greacă de pe lângă Facultatea de Litere din Iaşi, Colecţia Autorii Greci în româneşte, I, Iaşi, Tipografia Ţerek, pp. 151, lei 80. Domnii autori fi editori, care doresc ca tipăriturile de literatură fi cultură ge- nerală să le fie menţionate sau recenzate, sunt rugaţi a trimite fiecare publicaţie în dublu exemplar, pe adresa Direcţiunii Generale a Fundaţiilor Culturale Regale, Bd. Lascăr Catargi 39, Bucurefti, scriind pe plic «pentru Revista Fundaţiilor Regale *. Unul din exemplare va fi păstrat în Biblioteca Fundaţiilor, iar celălalt va fi încredinţat, pentru apreciere, unuia din criticii revistei. INCTJNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL ŞI, EVENTUAL, PRIMA CORECTURĂ. — AUTORII CARE DORESC SĂ LI SE TIPĂREASCĂ EXTRASE VOR CERE ACEST LUCRU ODATĂ CU TRIMITEREA MANUSCRISULUI, ARĂTÂND NUMĂRUL DE EXEM- PLARE DORIT, CARE SE VA IMPRIMA PE CHELTUIALA D-LOR. ÎN CEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI Manuscris, autorul va primi răspuns dacă manuscri- sul A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ. MANUSCRISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE ÎN CEL MULT ŞASE LUNI DELA DATA CÂND LI S’A COMUNICAT ACCEPTAREA. MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1941 C. 71.409