REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VIII i MAI 1941 Nr. 5 ION PETROVICI......... T. ARGHEZI............ EMANOIL BUCUŢA ....... ION PILLAT............ ANTON BALOTĂ ......... ION BĂLAN ............ ION VLASIU..........: . ION A. BUCUR.......... TUDOR VIANU........... VLAICU BÂRNA.......... MIRCEA HEROVANU ...... D. CARACOSTEA . ...... Consideraţii de filosofia istoriei . . 243 Versuri.......................... 249 Visul lui Ion Creangă............ 254 Corabia sburătoare............... 262 Sonete . . . \................... 273 Ruga Marcului.................... 277 Dionysos.................... . . 289 Gesprii de pe Cruce.............. 290 Versuri.......................... 299 Note despre stilul lui I. L. Caragiale 304 Ciclu din «Turnuri».............. 317 însemnări pentru o introducere la o istorie a ştiinţei............. 325 Semnificaţia lui Vasile Alecsandri , 335 TEXTE ŞI DOCUMENTE MIHAIL EMINESCU.................Tot scrisoarea I-a a lui M. Eminescu (cu o notă introductivă de Per- pessicius).................... 365 I. HORIA RĂDULESCU . . , Un proiect de ziar francez din 1839: ' L’Echo du Danube............... 370 COMENTARII CRITICE PERPESSICIUS..........Jurnal de lector ....... 381 VLADIMIR STREINU......Troiţă poetică.......... 385 ŞERBAN CIOCULESCU .... Viaţa romanţată a lui Petru Cercel 396 CRONICI COMEMORĂRI ŞI FESTIVITĂŢI CULTURALE ; NOTE DESPRE NUVELA FANTASTICĂ de V. Bencş; «LĂPUŞNEANU* DE ZIRRA ŞI DRAMA MUZICALĂ de Dorin Sperantia; PICTURA ŞI LITERATURA BĂNĂŢEANĂ, PREZENTATE IN EVOLUŢIA LOR ISTORICĂ de Cor- neliu Crăciun; SPAŢIUL EUROPEAN de Dimitrie Gherasim; AERO-FUTU- RISMUL LUI MARINETTI de Wolf von Aichelburg ; A MURIT ŞI AGLAE PRUTEANU... de Otilia Cazimir. REVISTA REVISTELOR Streine şi Româneşti N O T E Noi puncte de vedere în studiul literaturii germane de astăzi — Desvoltarea lite- raturii italiene interpretată de d. Silvio Guarneri — O polemică în jurul Spa- ţiului Mioritic — Cartea d-lui E’estari despre Basarabia — Voevozi şi cneji români în judeţul Arad — Poemele în proză ♦ Sunt frate cu un fir de iarbă » — Aghan — Actualitatea viziunilor lui Eminescu despre Bucovina şi Basarabia — « Die Ru- mănische Frage» de George I. Brătianu — Filosofia teatrului contemporan în interpretarea d-nei Alice Voinescu — Moartea lui Bergson — Spiritul culturii italiene — Expoziţii de pictură ■— Pianistul C.olac — Studii cu subiecte româneşti în « Leipziger Vierteljahrsschrift fur Sildosteuropa ». NUMĂRUL — 240 PAGINI — 30 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 1 REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE! I. AL. BRĂTE S CU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: CAMIL PETRESCU REDACŢIA ADMINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCĂR CATARGI, 39 TELEFON 2-40*70 ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.500 EXEMPLARUL 30 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE DIRECŢIUNEA GENERALĂ A FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VIII, Nr. 5. MAI 1941 BUCUREŞTI UNIUNEA FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE 39, Bulevardul Loscăr Catargi, 39 CONSIDERAŢII DE FILOSOFI A ISTORIEI De multă vreme şi-a făcut loc opiniunea că societatea omenească se desvoltă întocmai ca şi individul, străbătând în decursul tim- pului aceleaşi faze esenţiale: copilăria, adolescenţa, maturitatea. Acei mai optimişti opresc aici motilitatea evoluţiei, nădăjduind că societatea nu descrie decât curba suitoare a individului, pentru a se stabiliza în formele fazei de apogeu, în timp ce alţii, mai refractari la visuri trandafirii, socot că viaţa colectivă a popoa- relor trebue să cunoască şi declinul bătrâneţii, întocmai ca in- divizii izolaţi. De sigur aceasta nu înseamnă pieirea omenirii, fiindcă alte popoare tinere pot lua făclia din mâinile tremurânde ale acelor îmbătrânite, ba chiar acestea din urmă, regenerate cu infuzie de sânge proaspăt, pot reîncepe iarăşi ciclul evolutiv al fazelor ascendente. Nu după toţi filosofii unitatea omenirii şi continuitatea progresului se sfărâmă prin aceste cicluri separate pe care le parcurg diferitele popoare; fiindcă ele ar putea fi soco- tite ca aspecte variate ale aceleiaşi omeniri unitare, care încredin- ţează misiunea evoluţiei rând pe rând la câte un popor ales, — iar realizările acestor popoare se înădesc între ele constituind treptele suitoare din matca unui progres unic. Aşa bunăoară filosoful Hegel e încredinţat că evoluţia istorică a parcurs patru perioade ascendente: perioada orientală, grecească, romană şi în sfârşit germanică, — după numele popoarelor care au fost succesiv de- semnate de spiritul universal pentru a purta sceptrul forţelor şi înălţărilor sale. Restrângându-ne la acele concepţii care preconizează un pro- gres în evoluţia istorică, chiar dacă factorii acestui progres se *44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE preschimbă şi popoarele dirigente nu rămân veşnic aceleaşi, avem de observat o iluzie aproape constantă: convingerea că dacă în trecut omenirea a pornit ce e drept dela o fază de copilărie şi a trebuit să străbată perioada nărăvaşă a adolescenţei, cel puţin astăzi ea neapărat se găseşte în faza de maturitate, dacă nu chiar cu tâmplele încărunţite. Nimănui nu i-ar veni să creadă că în zilele fiinţării sale, atunci când îşi simte cugetarea cântărind cu seriozitate lucrurile, sau contemplă în juru-i atâtea minunate născociri omeneşti, că ar putea să trăiască într’o altă epocă decât în acea a maturităţii depline, de unde se uită falnic sau cu com- pătimire la naivităţile şi stângăciile vremilor care au fost. In discursul său asupra istoriei universale, marele predicator Bossuet afirmă că apogeul omenirii coincide cu instaurarea creştinismului; cam acelaşi lucru îl crede şi Lessing, deşi dânsul mai întrevede dincolo de faza actuală a credinţei relevate, încă o etapă: acea a unei religii raţionale, dar pe care o consideră însă că va fi tot de esenţă creştină, ceea ce înseamnă că nu suntem nici astăzi prea departe de maturitate. Filosoful Herder deosebeşte şi el mai multe vârste: a primei copilării, cu popoarele Asiei orien- tale; a celei de a doua copilării, cu Egiptul şi Fenicia; adolescenţa, cu istoria Grecilor; maturitatea, cu istoria Romanilor şi în sfârşit bătrâneţea — o splendidă şi verde bătrâneţe — cu lumea creştină. Hegel de asemeni era de părere că, în vremea lui, evoluţia omenirii a fost încheiată, şi afirmă fără înconjur că sistemul său filosofic care a absorbit şi înglobat într’însul tot ce era valabil în filosofiile ante- rioare, nu mai poate fi depăşit de acum înainte, fiind imaginea perfectă a însuşi spiritului absolut. Nu departe de o asemenea convingere se găseşte şi filosoful francez Auguste Comte, care înfăţişează şi dânsul trei vârste pentru evoluţia omenirii, faza teologică (copilăria), faza metafizică (adolescenţa himerică şi anar- hică), în sfârşit faza pozitivă, care încheie evoluţia, reprezentând maturitatea, faza în care astăzi am pătruns temeinic, graţie în special filosof iei lui Comte. Iluzii puerile care nu se întemeiază pe nimic, — şi dacă ar fi tocmai s’aducem o dovadă că cu toate progresele aparente, ne aflăm poate şi astăzi tot în faza copilăriei (cel mult în pragul ado- lescenţei) e şi această încredere naivă, această convingere dog- matică ce n’are nici o bază alta decât propria noastră vanitate! CONSIDERAŢII DE F1LOSOFIA ISTORIEI 245 Fapt este că în spiritul nostru al tuturor se produce o con- fuzie involuntară prin aceea că se amestecă maturitatea din evo- luţia individuală (atunci când o posedă) cu o presupusă maturitate în evoluţia speţei, şi se trece nemijlocit dela una la alta. Ar fi de sigur o jucărie să arătăm că închipuirile lui Comte şi Hegel despre propriile lor sisteme filosofice au fost curate himere. Departe de a fi armonizat toate poziţiile filosofice po- sibile în concepţia sa comprehensivă şi a vedea pe toţi gânditorii înşirându-se sub drapelul lui, Hegel a fost atacat cu violenţă de alţi filosofi mai tineri, cum a fost de pildă Schopcnhauer, iar la două decenii dela moartea autorului, grandioasa filosofie hegeliană s’a prăbuşit cu zgomot, lovită excesiv, dar fără cruţare, de repre- zentanţii ştiinţei noi, care veneau cu alte metode şi cu alte re- zultate. De asemenea Comte, cu toate că anunţase terminarea evoluţiei intelectuale şi instaurarea veşnică a fazei pozitive, ar fi putut să asiste — dacă ar fi trăit mai mult — la o puternică re- înviere a speculaţiilor metafizice. Cât priveşte reîntoarcerea la faza teologică (după dânsul corespunzătoare cu copilăria omenirii), aceasta a făcut-o el însuşi în epoca finală a vieţii sale, când s’a instituit sacerdote ale unei religii noi, însă oricum religie, cu coloratură mistică si ritual exterior. » Dar aparte asemenea cazuri de orgoliu izolat, socotim că ome- nirea nu a parcurs etapele evoluţiei sale aşa de repede, şi că suntem departe de a ne afla pe culmile maturităţii 1), — pentru o întreagă serie de consideraţii teoretice. Mai întâi de toate e bine să ne amintim că viaţa istorică, data de când se poate precis vorbi de unele mărturii culturale, după obscura perioadă de pruncie îndelungată, nu depăşeşte 5—6000 de ani, ceea ce este extrem de puţin faţă de oceanul de milenii pe care omenirea va avea să-i străbată în viitor. Osebit de aceasta, viaţa omenirii de astăzi prezintă multe din semnele unei copilării neterminate. Bunăoară trebuinţa de mituri, nu pentru a adormi seara, dar ceea ce e mai grav, pentru a lacra ziua. In viaţa publică se constată continua trebuinţă de mituri, *) *) Aceasta nu înseamnă că nu recunoaştem că popoarele izolate pot avea în termene scurte o suire şi un declin. Dar acest ciclu ritmic s’ar petrece în cadrul unei anumite trepte, pe care se găseşte omenirea în evoluţia ei de ansamblu. 246 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care ridică la suprafaţă personaje uneori cu merite mai multe, alte dăţi cu foarte puţine, dar în jurul cărora se creează un nimb de raze imaginare, către care se îndreaptă ochii uluiţi ai obştii, şi în faţa cărora încetează orice critică, orice simţ de apreciere justă. Acest amestec de realitate şi basm — cu predominarea bas- mului — care învălue cu broboade imaginare natura adevărată a lucrurilor, — trăirea în fictiv şi în mit, la care ţii cu pasiune, chiar când ele se vădesc periculoase, să nu fie o caracteristică a unei faze spirituale, care e departe încă de maturitate? O altă mărturie ar fi exploziile periodice de cruzime, care în ciuda unei educaţii sistematice de generozitate, de justiţie şi de bune maniere, izbucnesc cu furie elementară. Să nu prezinte şi aceasta analogii cu acea fază de debut a vieţii individuale, la care bătălia e forma oarecum normală şi în care lipsa de mărinimie şi de milă se răsfaţă în plin? Pe urmă alternanţa de epoci de avânt şi de depresiune, de sinceritate cavalerească si de călcare a cuvântului, de reverii nobile şi de egoism brutal, în sfârşit o oarecare incoherenţă când nimeni nu ştie ce vrea, deşi totuşi parcă ar voi ceva, — nu amintesc oare si aceste lucrări de oscilările si crizele > i tineretei ? > In orice caz, în decursul perioadei istorice despre care putem avea o cunoştinţă documentară, sufletul omenesc s’a schimbat prea puţin, cu toate progresele realizate în domeniul cunoştinţelor de fapt. Categoriile intelectului nostru au rămas aproape neschim- bate şi chiar aşa numita fază prelogică de care au făcut atâta caz operele lui Levy-’Bruhl nu este în fond prea diferită de lo- gica noastră, pe care dacă uşor o urneşti din încheeturile sale ferme, poate conduce la plăsmuiri fanteziste. Numai graţie fap- tului identităţii fondare a sufletului omenesc, rămas neschimbat în decursul acestor câteva milenii (deosebirile în cuantumul cunoştinţelor nu poate justifica o stabilire de vârste), numai graţie — zic — a acestei permanenţe, au putut să apară filosofi care să susţie cu îndărătnicie că progresul nu există, că omenirea a rămas aceeaşi cu toate schimbările de decor, iar frământarea ei de a merge înainte este asemănătoare cu acea a valurilor mării, care cu toată goana lor spumegătoare nu pot eşi dintre ţărmuri şi se zbat în deşert. Această idee a exprimat-o cu tărie filosoful Scho- CONSIDERAŢII DE FILOSOFIA ISTORIEI *47 penhauer, iar ecourile ei le putem găsi în mai multe pasaje emi- nesciene, cum ar fi şi acestea: «In veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină i Şi ’n toată omenirea în veci acelaşi om » sau Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă Amăgit atât de-adese Nu spera şi nu ai teamă. Şi acum, pentru a încheia vom spune că personal credem cu toată convingerea în realitatea progresului şi în transformarea evolutivă a sufletului omenesc, dar totodată ca această evoluţie merge extrem de încet. Una din cauzele care au contribuit la această încetinire — osebit de faptul că evoluţia unei speţe nu poate adopta ritmul rapid al vârstelor individului — este, după părerea noastră, următoarea. Exemplarele de elită ale omenirii, acelea care determină în deobşte salturile evolutive, au fost de sigur în epocile iniţiale, cu asprele lor condiţii de viaţă, au fost acelea care au dispărut mai repede. Omul de elită desparte acţiunea de cugetare, lăsând un interval între ele. El este cu necesitate un meditativ, un exemplar care gândeşte — măcar câtăva vreme — numai pentru a gândi. Meditativul este astfel distrat şi n’are pri- virile permanent ţintite asupra lumii din afară. In epoca preistorică şi în genere în acelea de nesiguranţă, atunci când oamenii trebuiau să se păzească de fiare, de triburi adverse sau chiar de vecinii din acelaşi trib, în sfârşit atunci când condiţiile de viaţă obligau pe toţi să stea cu arma în mână şi pururea de veghe la cele ce se petreceau împrejur, fiinţele de elită erau acele mai expuse şi în genere acele sacrificate. Abia după ce s’au putut statornici condiţii de viaţă mai civilizate, cu respectul relativ al aproapelui, atunci exemplarele de elită — din care în vremuri grele au scăpat puţine — numai atunci s’au putut desvolta şi crea o posteritate. Ce hecatombe imense trebue să fie existat pe vremuri în rândurile acestor «distraţi» şi cufundaţi în reflecţiune, care totuşi erau aceia care prin rodul eventual al cugetării şi poate prin directă ereditate, erau meniţi să împingă omenirea pe o treaptă mai sus 1 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 248 Chiar şi după ce s’au statornicit condiţiuni de ordine socială, în momentele de răzmeriţă şi convulsiune situaţia intelectualilor nu era mai bună, adăogându-se acuma la cauzele vechi şi altele deose- bite: tendinţa mişcărilor revoluţionare, la care pleava participă totdeauna în largă măsură, de a uniformiza nivelul societăţii re- tezând capetele care o depăşesc şi scăpând de reprezentanţii spiritului critic, cu care n’a dus casă bună niciodată fanatismul revoluţionar. Viteza evoluţiei viitoare atârnă în bună parte de măsura în care exemplarele de elită ale popoarelor vor putea fi cruţate de distrugere, vor avea răgazul necesar să tragă brazde de lumină şi să croiască drumuri noi pe care omenirea va putea să-şi re- câştige timpul pierdut. I. PETROVICI MĂRTURISIRE PE VIOARĂ ŞI ARCUŞ Sufletul mi-e un leagăn cu păpuşi, Un căluşel de leagăne ’nvârtite In valsul unei muzici pe şoptite. Zăresc câte-o ureche şi-un obraz Din scoicile-aştemute cu atlaz Şi prinse una de-alta ’n fuga lor Cu lanţul câte unui mărţişor. Călătorind vârtejul de scufiţe, Le flutură perucile, şuviţe, Şi ochii teferi, de safir rotund, Clipesc din fugă şi se-ascund. Caii de lemn, cât nişte cărăbuşi, Sunt înhămaţi, părechi, între păpuşi. Ar necheza ’nvârtindu-se la lună Dar glasul şi gâtlejul nu le sună. Un stol de fluturi de sulfină De vântul scrânciobului se anină Şi ele râd, în vântul ce le ia Din geamul meu şi de sub lampa mea. Nu turbura cu nici o întrebare Tăcuta mea înseninare. Surâsul meu la zodii şi la stele Ai înţeles, că vine dela ele. CREZI BASMUL... Crezi basmul c’a sfârşit şi s’a pierdut Şi el de-abia-i la început... Când seceta mai stearpă ţi se pare Atuncea podideşte izvorul tău mai tare Şi albia, uscată ca un drumeac de ţară, A izbucnit odată şi dă pe dinafară. Aseară ţi-era pana din călimară seacă. Şuvoiul azi le ’nneacă. Miracolul se iscă din peşterile pline Nainte ca s’ajungă izvoarele la tine. Tu, înnădind poveşti după poveşti Grijă să n’ai că o să isprăveşti. Rămâne orişicând răzleţ un fir Din cusătura unui trandafir. Dacă şi cade mâna la ţesut O mână nouă firul îl ia, unde-a căzut. In iia străbunichii, se împlinise veacul, Pe-o floare întreruptă mai sta înfipt şi acul. întorci un fir prin fire, de beteală, Şi altă faţă iese din urzeală, Izvoare noi, din două, trei vopsele, Şi n’a putut nici veacul să le spele. Eu le-am întors şi le-am tot fost sucit, Până ce s’au fărămiţit. Povestea mare mi-am făcut-o mică. Am deşertat tăria cu-o ulcică. VERSURI 25» Din calea robilor am lua prundiş, Suind în cer cărarea pe furiş. Spinarea îmi rămase mânjită de făină, Cărând în saci pe umeri ţărână de lumină. Şi le-am întors, poveştile, ’ndărăt... Şi numai ca să-ţi mai arăt Că din scântei sleite şi surcele Poţi întocmi din nou un cer cu stele. t S’a spart oglinda şi-am suflat-o ’n foc Şi s’au făcut oglinzile la loc. Din ceruri cade o paiaţă. Păianjenul de catifea se-agaţă De o lumină leneşe, de aţa. Şi stă ’n văzduh, cu luna faţă ’n faţă. CÂNTEC DE SOMN Cine te-a făcut să suferi, Să te ’ncrunţi şi să te superi ? Ca să-l caut prin odaie Şi să-l prind, să-i dau bătaie. Mingea ţi-a fugit din pat, Leul s’a cam deşirat, Tigrul, când îl tragi de sfoară, Limba n’o mai scoate-afară. Ori venişi, tu, crocodile, Şchiopătând pe trei rotile ? Ori vre-o perie, pe-aici, Şi-a pus labe de arici ? Ori un urs Cu nasul scurs, Vre-o girafă Lungă ’n ceafă, S’au pitit şi dau din cap Şi din gât, după dulap ? Lighioane scâlciate, Descusute, deslânate, Viezuri, lupi, păuni şi fiare Cu cimpoi la ’nghiţitoare, Cu măsele şi cu ghiare De amici şi de bumbac! VERSURI 253 V aş da miez de cozonac. Dar să vă jucaţi cu fata Cum v’a spus odată tata. Unde nu, luaţi seama bine Că daţi iarăşi ochi cu mine! Pentru maimuţoiul câm Am şi-adus un băţ din tâm. Ia veniţi în pat, încoace Şi-adormind să facem pace. T. ARGHEZI VISUL LUI ION CREANGĂ Venea un om pe drum. N’ai fi putut spune dacă era bătrân sau dacă era tânăr, dacă plecase de-acasă aseară sau dacă mergea aşa de ani de zile. Parcă nici nu mergea el, ci mergeau singure cişmele, nişte ciubote mari încreţite, albe de praf şi cu urechile afară. Te uitai la ele cum calcă, fără grabă şi cu paşi la fel, şi te trezeai cu drumeţul înainte. Ri- dicai ochii dela ciubote şi-i opreai la el. Aveai ce vedea ! Era un soldat împărătesc de dincolo de Prut. Purta o chivără cu bumb şi o sabie grea, din alte timpuri. Umblase poate după ostile alor lui, care intraseră în ţara Moldovei ca să se bată cu Turcul şi să mântue pe creştini de jugul păgânului. Ei se lăsaseră spre miază-zi, iar el o luase prin sate, căutând. — Unde te duci, tată? îl întrebaseră la despărţire. — Am ceva să dau unui om de-aici. Voi de-acum călătoriţi către ale voastre şi Dumnezeu să vă ajute. Ziceţi-mi şi mie la fel şi să ne vedem cu bine, dacă nu pe pământ şi între oameni, la Rai, cu sfinţii. Ispitise din om în om şi ajunsese până în aceste locuri. La hanuri nu-1 primeau, cu toate că avea două carboave şi ar fi plătit ca un boier un aşternut şi un blid cu zeamă. Nu se supăra. Hangiii îl cunoşteau de cum bătea la uşă şi-l rugau să nu intre. El, la în- ceput punea mâna pe sabie şi da să se încrunte la ei, dar cu o vorbă îl îmbunau. Râdea, îşi sălta turbinca pe umăr şi pornea mai departe. Dormea în fân pe vre-o poiană, mânca din traistă şi bea apă dela fântânile drumului. Tocmai omul pe care îl căuta pusese povestea lui într’o carte, care se vede că le încăpuse la toţi pe mână, şi se fereau. VISUL LUI ION CREANGĂ *55 A oprit acum un ţăran la o răspântie. De mult a intrat între dealuri. — E un sat pe-aici pe undeva, la care gândesc să ajung. — Sate sunt, domnule soldat, pe toată valea, şi sus pe plaiuri tot atâtea. Ar mai trebui să-i ştii la al dumitale numele, ca să poţi să-l găseşti. Omul se scărpină după ureche şi dădu şi un bobâmac în chi- vără. Se uită lung la creştinul din faţa lui până nu-1 mai văzu, şi bombăni încet ca o lecţie învăţată pe dinafară: — Se înalţă pe aproape o cetate acoperită cu fulgere. Drumul cel mare, care duce la mănăstiri, trece pe-acolo. Tot pe-acolo curge Ozana cea frumoasă. —• Atunci ai ajuns, îi zise celălalt. Satul nu poate să fie decât Humulestii. > — Humulestii, el e, bătu-l-ar norocul. Arată-mi-1, că de mulţi ani umblu după dumnealui. De urît, de-atunci am mai făcut şi o călătorie la Rai. Ţăranul, care avea un baltag pe braţ şi părea coborît din munte pe o plută, fără altă ştiinţă de lume, privi ager pe călător. Avea obrazul turtit ca Ruşii şi ochii spălăciţi, tot ca ei. Se cunoştea că limba pe care o vorbea era o limbă învăţată. Poate că intrase mai înainte în vre-o dughiană cu băuturi. Se uita la el şi zâmbea. Aştepta. Ure- chile mari dela ciubote parcă ascultau şi ele. In trebă, cu bănuială: — Cine eşti dumneata ? — Eu sunt Ivan Turbincă. Dacă bătrânul soldat al împăratului, care umbla teleleu Tă- nase prin Moldova, cum îi era obiceiul, era într’adevăr Ivan Turbincă, avea să trebuiască să descopere drumul la Humuleşti singur, pentrucă, abia i-a ieşit spusa din gură, şi celălalt şi-a şi luat tălpăşiţa. Socotise că era mai cuminte să-şi caute de treabă, decât să-şi piardă vremea cu un nebun, care, de deasupra, Doamne fereşte, s’ar fi putut să fie chiar omul cu turbinca. Soldatul zâmbi a râde prin mustaţa albă galbenă căzută pe buze. Era deprins cu spaima pe care o stârnea în ceilalţi. Cine are un dar n’are loc între oameni. — Om nătâng! Putea să nu mă scotocească cine sunt. Ia să nu-mi mai strig eu numele pe toate cărările, dacă vreau să ajung unde am pornit. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 256 Dar acum nu mai era vorba de ajuns, pentruca se afla chiar unde pornise. Humuleştii se întindea la o alergătură de cal înaintea lui, la umbra muntelui cu cetatea şi scăldat de pârâul cu pietricele pe margini. Cele două ciobote mari intrară pe drum, ridicând pulberea. Câini ciobăneşti ţâşneau din ogrăzi, ca şi cum ar fi trecut lupul prin sat, dar se opreau pe muchia şanţului, fără să mai latre. Casele stăteau pustii de-a-dreapt? şi de-a-stânga. Pe o poliţă la geam aveau muşcate aprinse, ca şi cum Sfânta Vineri ar fi făcut din cei dinăuntru, suflându-le deasupra, flori, ca să poată privi fără primejdie la omul năzdrăvan, care se ducea înainte zdrăn- gănindu-şi sabia. Venea din Rusia şi gândea să se întoarcă tot acolo, după ce avea mai întâi sa spue cuiva de-aici două vorbe. — Hei, Ivane 1 strigă atunci un glas de pe o prispă. Fă-te încoa, să dăm de duşcă nişte oale de vin. Cel chemat ridică un obraz fericit la fiinţa nevăzută de după gard. Apoi trase un chiot şi încercă pe loc, furtunos, o câzăcească, ducând o mână la ceafă. — Iată-mă-s, bade Ioane. începusem sa cred că te ascunzi de mine şi că mi-ai trimis în cale tot felul de lighioni din cartea dumitale, ca să mă întârzie şi să mă necăjească. Omul de pe prispă avea o haină ca de popă, încheiată până la gât. Purta o barbă ascuţită şi părul tuns. Nu se mişca dela masa, cu două ulcele de vin pe ea, fără pahare. începea să fie cam greoi din spre partea pântecelui. II aştepta să se apropie. — Te-am ascultat şi-am venit dela Iaşi ca să te văd. Gândesc şi că are să-mi fie cel din urmă drum prin locurile copilăriei. Mă uit la toate cu ochii de-acum douăzeci şi cinci de ani, parcă le-aş lua cu mine. Poate am să le pui mai târziu într’o carte, cum te-am pus pe tine. . Ia dă-te mai încoa, Ivane, băete. Ştiu că n’ai făcut biserici şi mănăstiri pe unde ai umblat. Ţi se vede de pe obraz. Numai şiretenie de-a noastră ţărănească şi râvnă de trai bun. Hai, cioc- neşte ici şi om mai vorbi după aceea. Băură amândoi, sugând cu zgomot. Când puseră oalele la loc pe masă ochii le sticleau. Se uitau unul la altul cu dragoste. Gazda se aplecă de-a-dreapta lui, ridică un ulcior mare îmbrăcat într’o împletitură de răchită şi umplu din nou oalele. VISUL LUI ION CREANGĂ 257 — Ştiam cu ce tovarăş am să-mi petrec ziua şi l-am luat cu mine dela Bolta Rece. Toată Rusia să umbli şi nu dai tu de-un vin roşu ca aista. Numai pe la Iad cumva de nu ţi-au turnat cornoraţii vre-o zeamă de poamă la fel, ca să-ţi ia minţile şi să te scoată din împărăţia lui Scaraoschi. Că dacă n’ai fi fost beţiv, muieratic şi haihui poate că s’alegea ceva de capul tău şi nu burlăceai o viaţă de colo, colo. Ai fost brânză bună în burduf de câine. — Nu mă mai certa, bade Ioane. Am fost aşa cum m’ai ticluit şi m’ai trimis în lume, şi nu eu, dar nici dumneata să vrei să mă schimbi, nu mai poţi. S’au învăţat oamenii cu mine cum mă vezi şi nici în ruptul capului nu s’ar învoi să fiu altfel. Dar, spune drept dacă te-ai mai gândi singur la aşa ceva, când ai pus în mine nu numai ce-ai auzit dela unul şi dela altul, dar atâtea din viaţa şi din ghiduşiile proprii? De atâtea ori, şi pe drumurile pietroase ale pământului, şi la palatul cu draci al boierului, şi cu Moartea spânzurată în copac, simţeam că ce spui nu spui eu şi ce fac nu fac eu. De aceea, pe semne, şi atunci când am intrat aici în Humuleşti mi s’a părut că sunt pe locuri cunoscute şi am venit drept la casa lui Ştefan a Petrii şi a Smarandei lui David Creangă, fără să întreb, ca la casa mea. — Ştii, mă, Ivane, că nu eşti prost! Eu făcusem din tine un om dintr’o bucată, care una ştie, şi uite acum că dai peste nas părintelui tău. Trebuia să-mi trăsnească prin minte atunci când ţi-am dat drumul în lume. Tu ai umblat şi te-ai frecat de bune şi de rele. Eşti ca piatra peste care trec toată ziua şi toată noaptea undele pârâului şi o lustruesc. O poveste nu e numai ce punem noi la început în ea, ci tot ce-i adaogă viaţa, dacă e din cele care prind. Nu bleojdi ochii tăi bătrâni la mine, Ivane. Aşa bombăn eu câteodată, după întâia oală de vin, şi numai pentru mine. Tu fa-te că n’ai auzit l Ia spune-mi mai bine, pentru ce mi-ai dat tu astăzi întâlnire aici? Dacă Veneai în Ţicău la mine erai tot ca în Humuleşti. Am o bojdeucă acolo, pe râpile galbene ale laşului, care seamănă ca două picături de apă cu aiasta. — Am venit, bade Ioane, să-ţi spui şi eu o poveste, dar să ţi-o spui chiar pe locurile unde ţi s’a arătat lumina zilei, şi pe urmă să mă duc şi să nu mă mai întorc. Mi-era dor să văd odată 2 258 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de unde am plecat şi cine e omul care m’a zămislit, să-l văd între ţăranii lui şi nu între boieri. — Dacă ai bătut atâta cale numai ca să mă vezi, iată-mă-s I Un om bătrân de tânăr, la care-i scârţâie încheieturile. Pune mâna să mă scol bine în picioare. Şi după aceea ne-om aşeza la umbră şi oi asculta ce-aduci din depărtata Rusie. Cine ştie ce vultur cu două capete şi vânt îngheţat de Miazănoapte ! Ţi-oi mai spune şi eu de-ale mele şi te-oi lăsa să pleci de unde ai venit. Din vorbă ai ieşit şi vorbă porţi cu tine, ori pe unde te îndrepţi. Se dădură jos de pe prispă. Se cunoştea că, dintre amândoi, gazda avea o femeie care să-l îngrijească. Nu nimerea pe ce să pue mâna. Dacă nu nimerea ceva se lăsa păgubaş. Soldatul, în schimb, care trăise toată viaţa singur şi era învăţat să-şi coasă nasturii de alamă, cu numărul regimentului pe ei, şi să-şi facă o fiertură la fiecare popas, aşeză un colţ pentru o gustare pe iarbă, cât ai bate din palme. Alături fâşia frunza păpuşoiului, iar dea- supra dădeau prunii umbră. Gazda se lăsă într’o rână gemând. După ce fu jos se însenină la faţă şi făcu semn lui Ivan Turbincă să se întindă şi el. — Nu-ţi iei sărăcia de chivără din cap ? — Dumneata mi-ai dat-o, dar nu mai ai putere să mi-o iei. N’am venit să stau, ci să plec. Rostul meu e să umblu, dela Iad la Rai şi dela Rai la Iad, în haine de luptă. — Măi, măi, aproape să nu te mai cunosc ! Dar zi-i înainte. Trebue să mai fi aflat tu câte ceva dela faţa lui Dumnezeu, pe care ţi l-am scos înainte, iar prostul de mine n’am decât să ascult şi să învăţ. Ce-ai pus acolo în pom? — Ce, n’o cunoşti? E turbinca blagoslovită. Face şi ea parte din povestirea mea, iar dacă se mişcă, să nu crezi că e de vântul de afară, ci de câte vietăţi am adunat de pe drum şi le-am adus aici. Ion al lui Ştefan a Petrii nu-1 mai asculta. Se sculă de pe pă- mânt fără ajutor şi se duse până în faţa tolbei. El o închipuise, dar n’o văzuse niciodată. Era o săculeaţă de piele, •roşie pe la cusături de vechime. Sta deasupra poenei şi se cutremura din când în când. Ea îl făcuse pe Ivan Turbincă. Atât cât rămânea în mâna lui şi-şi păstra puterea, trăia şi el. Aduna din lume tot ce o toană sau un gând mai înalt voia să smulgă din curgerea obişnuită a lucrurilor. Astăzi o avea acest ostaş hazos. Mâine VISUL LUJ ION CREANGĂ «59 putea să treacă mai departe. Ar fi mângâiat-o. Pe urmă se lăsă la loc pe iarbă şi vorbi vesel ca mai înainte: — N’ai râde mai prost, Ivane, dacă ai auzi că am chitit de atâtea ori să dau de tine, să te supăr cu ceva, cum eşti tu, iute muşcat de tăun, ca orice soldat bătrân, şi să te aud deodată stri- gătul cel groaznic. Are ceva dumnezeesc şi darul nu puteai să-l primeşti decât dela Sfinţia Sa, care orice zice i se plineşte. Să se usuce locul aista ! Şi dacă locul e un bugaz de Mare, nu-i nimic: se usucă. Să se scoale sprinten robul lui Dumnezeu Ion! Şi dacă robul sunt eu, care m’am trezit dela mama cu oase moi şi cu plecare la zăcere, mă scol mai mândru decât un soldat împă- rătesc, drept şi mlădios ca o sabie. Intră în turbincă! Şi mă duc peste cap în fundul ei de piele şi aştept chitic ce hotărăşte stăpânul meu. — Numai că stăpânul stăpânului turbincii eşti dumneata, bade Ioane, şi nu se potriveşte. Nu te mai gândi la lucruri ce nu se pot şi mai bine ascultă-mă. Poate că ai să înveţi şi dela un pă- cătos cum sunt, ceva, iar eu să mă plătesc de viaţa aiasta, pe care mi-ai dăruit-o şi care tare mi-a plăcut, aşa cum trec prin lume cu toţi copiii pământului la marginea drumului, uitându-se după mine, şi cu Dumnezeu bătrânul la capăt, aşteptându-mă zâm- bitor. Meşter ai fost, bade Ioane ! Uită-te la mine, lucrul mâi- nilor dumitale, şi fii mândru. — Dacă zici tu aşa, Ivane, mai că mă faci să cred şi uite că mă umplu de fală aidoma curcanului Tinchii când îi flueră cineva de după gard. Să mai bem deocamdată câte o oală de vin, ca să ne limpezim minţile cu dulcea băutură, şi după aceea m’oi face pentru tine numai urechi. Tu n’aveai darul vorbei. Eu nu ţi l-am dat. Dar să auzim. Te pomeneşti că iese ceva. Ivan Turbincă nu se uită la batjocura gazdei. Tot ce-i spunea primea cu iubire. S’ar fi gudurat ca un câine la picioarele lui. Şi începu: — Eram într’un sat de Cazaci, într’o zi de iarmaroc. La fie- care căruţă cu coviltir, plecată de cu noapte, se aprinsese câte un foc. Şi erau aşa, treizeci, patruzeci de jur împrejurul răspântiei cu vomicia şi cu puţurile. Se făcea mâncarea de seară. Atunci am ajuns şi eu de pe cele drumuri şi am poposit la un loc unde am fost chemat mai cu vorbă dulce. 2 z6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Se găseau acolo, aşezate pe jos pe velinţe, femei rotofee, cu multe fuste pe ele, că să le fi tot căutat pe dedesupt nu dădeai de piele, şi care o ţineau într’un râs, parcă le-ar fi gâdilat cineva; bărbaţi care băgau lemne sub pirostrii şi alergau cu cofele după apă; copii cu morişti şi cu vătrae în mână, care le învârteau şi le izbeau de ţi-era mai mare dragul, dacă aveai capul zdravăn. Numai caii ronţăiau liniştit la iarba crudă, cosită de pe drum şi pusă maldăr înainte. Când te întorceai şi te uitai în întuneric dădeai de ochii lor roşii şi verzi de văpaia focului şi te cutre- murai. Dacă se pornea vre-un nechezat, toţi acei ochi se ridicau şi rămâneau nemişcaţi, umplând de jur împrejurul nostru noaptea. După aceea ne-am pus pe ospătat cu ce avea fiecare în traistă, şi, care n’avea, ca mine, cu ce aveau ceilalţi. Nu ştiu de unde au ieşit nişte cobzari, cu cobze de cele cu gâtul lung, nu ca ale domniilor voastre, pântecoase, de pe-aici. Şi unde e cântec, sunt şi jucători. S’a întins acolo un chef şi o veselie, cum n’am mai apucat în viaţa mea, care numai lipsă de chefuri şi de veselii n’a dus. Când s’au săturat cu toţii bine, şi de mâncare şi de râs, au venit în mijlocul răspântiei nişte povestitori. Unii erau chiar dela căruţa unde mă oprisem eu. Călătoreau aşa prin sfânta Rusie, dela lavrele cele mari cu turle de aur ale Kievului, până la pescăriile Volgăi, culegând vorbe bătrâneşti şi ducându-le mai departe. Ei povesteau, dar nu ca mine şi ca tine, vorbe cu haz, care-ţi intră pe-o Ureche şi-ţi ies pe cealaltă. Erau vrăjitori sau aveau altă putere, nu ştiu, că tot ce spuneau din gură prindea trup şi se vedea cu ochii. Uite Corabia zburătoare, cu Prostul sus pe punte şi cu toţi năzdrăvanii pe lângă el, porniţi la masa împă- ratului ca să-i peţească fata; uite pe băiatul împăratului şi pe sluga lui, făcând minuni pe la curţile domneşti; uite pe Fata babei şi pe Fata moşneagului; uite-1 pe Of, stăpânul pădurii, cu faţa zbârcită ca o coajă de copac şi cu barba verde; uite şi pe baba Iaga; uite chiar întâmplarea mea, a Ostaşului cu tolba. Toţi veneau aevea înaintea noastră şi făceau întocmai isprăvile pe care le povesteşte basmul. Eu şedeam odată la foc şi mă uitam, cu capul în pOala moale a unei femei, la ce ni se arăta de acei oameni meşteri, şi tot atunci mă luptam cu dracii, sau cu Moartea, acolo VISUL LUI ION CREANGĂ 261 între ei. Mă frecam la ochi, îmi trăgeam palme peste obraz, ca să mă trezesc. N’aveam de ce să mă trezesc, pentrucă aşa era, la iarmarocul acela, dintr’o noapte de vară, între Cazaci. Atunci ra’am gândit deodată la dumneata. Ce-ar fi fost să bag la turbincă pe câţiva din vitejii, nebunii şi fetele împăratului Roşu de acolo şi să ţi-i aduc. Nu pe toţi, ci numai pe cei care îţi sunt mai aproape şi au să intre gătiţi şi humuleştenizaţi în cărţile dumitale. De mult mă bătea gândul să-ţi fac un dar. II găsisem. Ce putea să-i placă mai mult unui om care a îndrăgit basmele decât aceste basme vii ? Zis şi făcut. Nu mi-a părut rău că am spart toată petrecerea, când am început să adun pe alese din lumea aceea de abur şi de stele. Am pornit chiar atunci prin rouă şi prin cântecul de greeri spre pământurile dela Apus, unde ştiam că este ţara lui Ion Creangă. Şi iată-mă-s! Era Ivan Turbincă, omul făcut de el pe colţuri de hârtie, cu o cerneală violetă de cancelarie, prin case păcătoase din Iaşi, făptura aceasta îmbrăcată în haine ostăşeşti şi rezemată în sabie, care, când s’a sculat în picioare, avea capul încurcat prin crăcile prunului de deasupra lor, sau era chiar Rusia pravoslavnică, cu nepăsarea şi lăcomia ei cotropitoare ca a Crivăţului? A întins mâna după turbincă, a luat-o dela locul ei şi i-a desnodat încet baerele. O lume întreagă se îngrămădea să iasă pe gura cea strimtă. Tot ce auzise povestindu-se de mic sau citise prin cărţi purtate pe braţ cu coşul de marchitani evrei, precum şi altele multe necunoscute se înşirau aici, veneau şi se duceau, cum se plimbă pulberea într’o fâşie de soare. Harap Alb cu uriaşii după el se amesteca între noii veniţi, cu bărbi roşii şi cu ochi albaştri. Setilă îşi lăsa izvorul din care sorbea celuilalt, picat adineaori din Miazănoapte, şi Păsărilă îşi împrumuta şi el arcul, smul- gându-1 din mâinile tizului lui străin. Scaraoschi avea căciulă ţuguiată ca Tătarii. Nistrul nu-i ţinea, nici Prutul. Se revărsau peste plaiurile Moldovei, cu călugări trimişi cu teascuri de tipografie de Petru Moghilă, cu negustori cu blănuri, cu iconari desculţi, cu oşti risipite prin sate cu anii. Turbinca blagoslovită îi cuprindea deopo- trivă pe toţi, şi Ivan, stăpânul ei, se mişca de colo, colo, ameţit şi el de cât popor adunase şi abia mai putea stăpâni. Se pierdea între ceilalţi. Era şi el numai o amintire. CORABIA SBURĂTOARE DIN FOLKLORUL RUS Au fost odată un bărbat şi o femee, care aveau trei băieţi: doi cuminţi şi unul zănatic. Pe cei cuminţi toţi îi răsfăţau şi mama îi dăruia în fiecare săptămână cu o cămaşă curată, iar pe zănatec îl ocărau şi-l batjocoreau, pentrucă zăcea în mălai pe cuptor într’o cămaşă neagră şi fără iţari. Dacă-i dădea cineva ceva, mânca; dacă nu căpăta nimic, flămânzea. Dar într’o zi ajunse până la ei solie că împăratul chema la el la un ospăţ pe toată lumea; şi cine s’ar fi priceput să facă o co- rabie care să sboare pe sus şi ar fi sosit pe acea corabie, avea să primească de soţie chiar din mâna împăratului pe fata lui. Atunci fraţii cei cuminţi se umplură de bucurie, căci se gân- deau: — « Trebue neapărat să ne ducem şi noi. Poate ne găsim pe- acolo norocul! ». Şi plini de neastâmpăr, rugară pe tată şi mamă: — «Vrem să ne ducem la împărat: de pierdut n’avem ce pierde, pe când, cine ştie, în schimb, dacă nu ne cade în mână norocul!» Tatăl lor îi rugă să rămână şi mama la fel, dar ei nu şi nu: — « Plecăm şi mai multe nu ! Daţi-ne binecuvântarea de drum f» Bătrânii nu mai avură încotro, îi binecuvântară, iar mama le băgă în dăsagă o pâine albă, fripse un purcel, le mai strecură şi o sticlă de rachiu şi băeţii se duseră cu Dumnezeu. Zănatecul şedea în acest timp sus pe cuptor, de unde începu să se roage: — «Vreau să mă duc şi eu unde mi-au plecat fraţii!» CORABIA SBURĂTOARE 263 — «Ce te-a găsit, zănatece ? » zise mama; «vezică au să te mănânce lupii!» — « Nu », răspunse băiatul; « n’au să mă mănânce; mă duc si eu !» » Bătrânii râseră la început de el, dar când se îngroşă gluma, se puseră pe ocări. Dar parcă i-a ascultat cineva? Orice ziceau, pe zănatec nu-1 clinteau nici atâtica, şi la urma îi dădură deslegare: —«Haide, du-te ! Dar bagă de seamă să nu te mai întorci şi să nu spui la nimeni că eşti băiatul nostru !» Bătrâna îi dădu şi lui o dăsagă, băgă în ea o pâine neagră şi veche, îi puse în mână o sticlă de apă şi îl însoţi până la poartă. Şi băiatul porni încotro văzu cu ochii. Şi merse el şi merse, până dădu în cale de un om. Era un moş cu părul cărunt, dar barba o avea albă colilie şi îi ajungea până la brâu. — « Bună ziua, moşule ! » — « Bună să-ţi fie inima, băete ! » — « Unde te duci, moşule ? » — «Călătoresc aşa prin lume şi ajut oamenilor la strâmtoare. Dar tu, pe ce drumuri mi-ai pornit ? » — « La împărat, la ospăţ ». — « Dar te pricepi tu să meştereşti o corabie, care să sboare singură?» îl întrebă atunci bătrânul. —«La aşa ceva, ce să zic, nu mă pricep !» — « Bine, dar atunci de ce te mai duci ? » — «Dumnezeu ştie, de ce mă mai duc! De pierdut n’am ce pierde, dar poate că-mi găsesc pe-acolo norocul!» — « Stai jos», zise bătrânul. «Odihneşte-te puţin şi să mâncăm ceva. Ia scoate ce ai în dăsagă!» — «Aoleo, moşule; ce am eu înăuntru şi cu nimic, mă tem că e tot una! Numai nişte pâine uscată, pe care dumneata nici n’ai să poţi s’o mesteci». — « Nu-i nimic, Scoate-o ». Zănatecul făcu ce-i zise moşul, dar, în loc de pâinea cea neagră, dădu de o pâine albă şi frumoasă, cum nu mai mâncase el de când se pomenise. Era o pâine ca la casele cele mai mari. — « Ei, şi-acum », îl iscodi bătrânul, « să mâncăm chiar aşa, fără un strop de băuturică ? Nu cumva ai în dăsagă ceva rachiu ? » 264 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — « Dar de unde să se găsească aşa ceva la mine ? N’am decât o sticlă de apă ». — « Scoate-o ! » Zănatecul ascultă, încercă şi, când colo, apa se făcuse rachiu adevărat. — « Vezi şi tu cum ştie să răsplătească Dumnezeu pe cei săraci cu duhul! » zise bătrânul. Atunci îşi întinseră hainele pe iarbă, se aşezară alături şi în- cepură să ospăteze. Mâncară bine, iar, la urmă, bătrânul mulţumi zănatecului pentru pâine şi rachiu şi zise: — « Acum ascultă la mine, băete. Du-te în pădure, opreşte-te la un pom, fă-ţi cruce şi loveşte-1 cu securea; după aceea, cazi la pământ şi adormi, până are să te trezească cineva. Acel cineva are să-ţi facă şi corabia sburătoare, pe care ai să te urci, ca să pluteşti oriunde-ţi pofteşte inima. Să nu uiţi însă să iei cu tine pe oricine ăi întâlni pe drum». Zănatecul îi mulţumi bătrânului, după care îşi luară rămas bun unul dela altul. Bătrânul îşi văzu mai departe de drum, iar ză- natecul se îndreptă spre pădure. Ajuns acolo, pătrunse înăuntru, se opri la un pom, îl izbi cu securea, căzu la pământ şi adormi. Şi dormi şi dormi. După trecere de vreme, simţi deodată că-1 trezeşte cineva. — « Scoală, ţi-a venit norocul, scoală ! » Zănatecul se sculă şi, când deschise ochii, corabia stătea gata înaintea lui, cu catarge de argint şi cu pânze de mătase, care începură să se umfle, ca şi cum ar fi vrut să pornească în înalturi. Atunci nu mai stătu la gânduri, se urcă pe corabie şi corabia se mişcă din loc şi-şi luă sborul. Şi cum a început să sboare, aşa a sburat mereu: mai jos decât cerul şi mai sus decât pământul, încât cu ochii nu puteai s’o vezi. Iar zănatecul sbură şi sbură, până când deodată văzu, sub el, la drumul mare, un om care ţinea urechia la pământ şi asculta. Zănatecul strigă la el: — « Bună ziua, nene ! » — « Bună ziua, nepoate ! » — «Ce faci acolo ? » —«Trag şi eu cu urechea», zise el, «dacă s’au adunat sau ba, musafirii la ospăţul împăratului». CORABIA SBURĂTOARE 265 — « Nu vrei să mergi şi tu ? » — « Cum să nu ! » —«Urcă-te ici, că te duc şi pe tine ». Omul se săltă lângă el şi sburară amândoi mai departe. Sburară ei, sburară şi deodată, ce le văzură ochii? Pe drum trecea un om, care un picior îl avea legat de ureche, iar cu celălalt umbla sărind. — « Bună ziua, nene ! » — « Bună ziua, nepoate ! » — « De ce ţopăi aşa într’un picior ? » —«Din pricină», răspunse el, «că dacă mi-aş deslega şi celălalt picior, aş sări dintr’un singur salt peste întreg pământul. Şi nu vreau ». — « Dar unde te duci ? » — « La împărat, la ospăţ ». — « Urcă lângă noi ». — « Bine ». Şi se aşeză între ei şi sburară mai departe. Sburară ei aşa, sburară şi deodată, ce li se arătă ochilor? Un arcaş stătea pe drum şi ochia cu arcul, dar nicăeri nu se vedea nici o pasăre, nici alt vânat. Zănatecul îl strigă: — « Bună ziua, nene. Ce ocheşti tu, rogu-te, când nu se vede nici pasăre, nici altă lighioană ? » — « Cum nu se vede ? Adică voi n’o vedeţi, că eu mi-o văd foarte bine». — « Unde-o vezi ? » —«Uite», zise el, «la zece poşte de aici, într’un prun uscat!» — « Vino cu noi! » Şi se aşeză şi el lângă ceilalţi şi sburară mai departe. Sburară ei, sburară, şi iată, zăriră la un loc un om călător care ducea pe grumaz un sac de pâine. — « Bună ziua, nene ! » — « Bună ziua, nepoate ! » — « Dar încotro ? » — «Ia, mă duc să-mi fac rost de ceva pâine pentru prânz », răspunse el. — «Şi sacul de pâine pe care îl porţi în spate?» 266 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — «Ce să fac eu cu o îmbucătură de pâine acoloţ Nu-mi ajunge nici de o singură gustare », — « Urcă lângă noi! » — « Bine ». Şi se aşeză între ei şi acest om şi sburarâ mai departe. Sburară ei aşa, sburară şi deodată, ce le văzură ochii? Un om dădea mereu ocol unui lac şi părea să caute ceva. — « Bună ziua, nene ». — « Bună ziua ». — « De ce te învârteşti mereu în loc ? » —«Vreau să-mi astâmpăr setea şi nu găsesc apă». — «Dar la nasul tău e un lac întreg; de ce nu bei din el?» — « Aoleo, ce să fac eu numai cu o înghiţitură de apă ? Nu-mi ajunge nici să-mi ud gâtul». — «Atunci fă bine şi vino cu noi! » — « Bine ». Zise, intră în corabie şi sburară mai departe, Sburară ei, sburară şi deodată, ce le văzură ochii? Un om mergea către un sat şi ducea o legătură de pae. — «Bună ziua, nene. Dar unde duci paele?» — «In sat, unde să le duc !» răspunse el. — « Păcatele mele! Dar nu sunt pae berechet în sat ? » —« Da, numai că paele mele nu sunt pae ca toate paele». — « Dar ce neam de pae să fie ? » — « Aşa neam », zise el, « că de s’ar nimeri vara cât de fier- binte şi ar fi risipite pe jos, unde ar ajunge ele s’ar face numai- decât brumă şi zăpadă. — « Urcă lângă noi ». Şi el se urcă între ei şi sburară mai departe. Sburară ei aşa, sburară, şi iată că dădură cu ochii de un om care se ducea la pădure cu o crosnie de vreascuri în spate. — « Bună ziua, nene ». — « Bună ziua, nepoate ! » — « Unde duci vreascurile ? » — « La pădure ». — « Aoleo ! Ori n’or mai fi acolo vreascuri ? » — « Cum să nu fie ! Dar e vorba că aşa vreascuri, ca ale mele, nu se pomenesc ». CORABIA SBURĂTOARE 267 — « Dar ce fel de vreascuri sunt vreascurile tale ? » —«In pădure sunt vreascuri, ca toate vreascurile », zise el, « dar din astea ale mele, dacă le împrăştie cineva pe jos, odată iese o oştire ». — « Vino atunci cu noi! » Omul se arătă foarte mulţumit de poftire, se urcă lângă ei şi sburară cu toţii mai departe. Cât sburară ei aşa împreună, nimeni n’ar putea să spună, dar isprava fu ispravă bună, căci după o zi, o săptămână sau o lună, iată-i toţi cum vin prin cer şi cresc, la ospăţul împărătesc. Mesele erau puse în mijlocul curţii şi butoaie cu vin de miere şi rachiu veneau mereu de-a-rostogolul. Bea şi mânâncă omenire, cât te ţin curelele! Dar lumea ce se adunase acolo ? Mai poţi să stai de povestit? Jumătate împărăţia era grămadă la un loc, vorbea, se înghiontea, râdea şi petrecea, bătrâni şi tineri, curteni şi ţărani, bogaţi şi cerşetori: mă rog, ca la iarmaroc ! Atunci sosiră în sbor şi zănatecul cu tovarăşii lui şi se lăsară la pământ tocmai înaintea ferestrelor împăratului; după care se dădură jos din corabie şi se duseră Ia ospăţ. Doar la ospăţ por- niseră, unul fără să ştie ce este şi unde, dar aducând şi pe alţii, iar aceştia, ştiind, dar lăsându-se purtaţi de cel care nu ştia. împăratul văzu pe geam că sosise cineva într’o corabie de aur. El porunci unei slugi: — «Du-te şi iscodeşte, cine a venit în sbor, într’o corabie de aur ? » Sluga ieşi, descoperi pe călători, se întoarse la împărat şi îi aduse vestea: — « Nişte flăcăi de ţărani numai petice ! » împăratul nu-i dădu crezământ. — « Cum se poate », zise el, « ca nişte ţărani să vie în sbor pe o corabie de aur ? » Atuncă zănatecul intră în palat şi strigă din curte: — «Eu sunt ţăranul cu pricina, Măria Ta!» împăratul nu-şi putea veni în fire de mirare, când îi văzu sumanul, care abia se mai ţinea de petice, şi genunchii ieşiţi prin iţari, şi se muncea în zadar cu mintea: — « S’ar putea să dau eu ţăranului ăstuia de nevastă, copilul meu drag ? » 268 REVISTA FUNDATELOR REGALE Dar ia spuneţi drept, ce avea alta de făcut? Se hotărî atunci să-l pună la încercări. —«Du-te», îşi mână el sluga, «şi spune-i că, deşi a venit în sbor pe corabie, dacă n’aduce, cât timp oaspeţii mei mănâncă, apă a vieţii şi apă a vindecării, nu-i dau pe fata împăratului; iar dacă n’aduce, îi sbor cu paloşul capul de pe umeri!» Sluga făcu ce i se spusese. Numai că Auzilă prinsese dinainte cu urechea ce zisese împăratul şi dădu de gol zănatecului. Bietul om şedea pe o laviţă, de cele puse de-a-lungul meselor, şi începu să se mâhnească. Nu mai avea chef nici de mâncare nici de udătură. Sărilă îl văzu cum rămăsese pe locul lui bătut de Dumnezeu şi-l întrebă: — « De ce nu îmbuci nimic ? » — «De îmbucat îmi arde mie ? Mi s’a pus un nod în gât şi am isprăvit-o cu mâncarea». Şi-şi povesti tot necazul: —«împăratul mi-a trimis poruncă, să fac bine să-i aduc apa vieţii şi a vindecării, înainte să se scoale mesenii dela masă. Mi se pare că mi-am încheiat socotelile». —«Ia nu-ţi mai face numai pentru atâta, sânge rău! Ţi le-aduc eu !» — « Mult aş mai da să văd şi una ca asta ! Porneşte ! » Sluga veni şi-i aduse porunca dela împăratul, dar el ştia atunci de mult, cum văzuserăm, toată şiretenia. — « Spune-i stăpânului tău că am să aduc ce mi se cere », fu tot ce răspunse. Sluga se întoarse. Dar Sărilă îşi deslegă pi- ciorul dela ureche şi, când călcă odată, într’o clipă ajunse la locul cu apa vieţii şi a vindecării şi luă din amândouă. Numai că se cam obosise de atâta silinţă şi gândi: — «Am timp berechet să fiu îndărăt ca să apuc lumea tot la masă; ce-ar fi dacă m’aş întinde colea sub roata morii şi mi-aş mai odihni puţin oasele ? » Zise şi se întinse, dar, cum se întinse, îl înmue somnul. Me- senii stăteau să isprăvească tocmai prânzul şi Sărilă nu mai venea. Zănatecul şedea pe laviţă mai mult mort decât viu: — « Am dat de fundul sacului!» se gândi el stors de orice nădejde. CORABIA SBURÂTOARE 269 Atunci Auzilă îşi lipi urechia lui năzdrăvană de pământ şi ascultă. Ascultă el, ascultă şi apoi se întoarse la Zănatec şi-i zise: — « Nu te amărî! Păcătosul doarme sub roata morii! » — «Bine. dar ce e de făcut? întrebă zănatecul. «Cum am putea să-l trezim ? » Dar arcaşul de colo: — « Nu te teme, că mi ţi-1 trezesc eu numai cât te-ai şterge la ochi». Şi când încordă odată arcul şi trase, săgeata năvăli în moară şi grinzile ţâşniră în toate părţile, numai aşchii şi surcele. Sărilă se trezi şi porni îndărăt. Oaspeţii n’apucaseră să se scoale dela masă şi apa cea minunată sosise. Ce putea să mai facă împăratul după asemenea ispravă? Cel mult să mai născocească o nouă încercare şi zise slugii: — « Du-te la om şi spune-i aşa: dacă el şi tovarăşii lui mă- nâncă dintr’odată şase perechi de boi fripţi şi pâinea a patru- zeci de cuptoare îi dau de nevastă pe fie-mea; dacă nu, îi iau capul de pe umeri cu paloşul!» Auzilă prinse numai decât aceste vorbe şi i le descoperi ză- natecului. — «Ce mă fac eu, săracul de mine, acum ? Eu nu sunt în stare să mănânc nici o pâine întreagă !» gemu zănatecul, se mâhni din nou şi începu să plângă. Atunci îi zise Hăpăilă: — « Nu mai plânge ! uite, am să mănânc eu pentru voi toţi, şi-aveţi să vedeţi că nici n’are să-mi ajungă ». Sluga veni şi ea să-şi facă datoria după poruncă. Iar zăna- tecul răspunse: — « Bine. N’are decât să aducă la masă ! » Şi fripseră doisprezece boi mari şi coapseră patruzeci de cup- toare de pâine; dar când se apucă Hăpăilă de "mâncare, o fără- mitură nu rămase, ba încă se mai ruga şi cerea: — «Aoleo, mâncare a fost asta ? Mai mult mi-a răscolit foa- mea ! Induraţi-vă şi mai aduceţi ceva ! » Când văzu împăratul că zănatecul toate este în stare să le împlinească, ce era să facă r îl mai puse la o încercare: trebuia să bea deodată patruzeci de butoaie de apă de câte patruzeci de găleţi fiecare şi pe deasupra şi patruzeci de butoaie de vin. 27° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — « Dacă nu poate ce-i cer, îi iau capul de pe umeri cu paloşul! » Auzilă făcuse ca şi până acum şi spusese numaidecât zăna- tecului. Iar zănatecul se bocea. — « Nu te boci! » îl mângâie Sorbilă. Lasă că beau eu singur atât, şi încă n’are să-mi fie de ajuns». Şi aduseră cu larmă mare, patruzeci de butoae de câte patru zeci de găleţi de apă fiecare şi tot pe atâtea de vin, dar când se porni Sorbilă să bea, nu rămase strop, şi mai lua şi peste picior pe oamenii împăratului, care stăteau împrejur cu gurile căscate: —«Aoleo, puţină băutură vă mai pricepeţi să daţi! Dacă aţi mai avea o înghiţitură, tare bine mi-ar prinde !» Atunci începu să-şi dea seama împăratul că nu putea s’o scoată aşa de uşor la capăt cu zănatecul şi zise în sine: — « Trebue să-i fac de petrecanie puiului ăstuia de lele, pen- trucă altminteri îmi ia fără multă vorbă fata!». Şi trimise pe slugă la zănatec şi-i porunci: — « Du-te şi arată-i că împăratul a orânduit ca, înainte de nuntă, să se îmbăeze ! » Dar o a doua slugă primi însărcinarea să înfierbânte odaia de bae ca fierul roşu: — «Vrea nu vrea, să se facă în ea jar şi cenuşe !» Focarul înteţi un foc atât de năpraznic şi odaia se înroşi atât de tare încât şi diavolul, îşi dădea el cu mintea, s’ar fi prăjit în- năuntru. Când totul fu aşa cum trebuia să fie, se trimise vorbă zănatecului. Şi el intră ca un nevinovat în odaia de bae, numai că înapoia lui venea Zăpezilă cu paele lui. Abia călcară pragul, şi-i izbi o dogoare, care era de nesuferit. Zăpezilă avu însă grijă să-şi împrăştie paiele pe jos şi deodată se făcu atât de răcoare, încât zănatecul abia se putu spăla în fugă şi se strecură pe cuptor, ca să se mai desmorţească de frig; şi cum dădu acolo de căldu- rică, cum adormi. In zori deschiseră odaia de baie şi se gândeau că n’a mai rămas din el decât cenuşă, şi când colo, mirele stătea întins pe cuptor, şi când îl treziră, zise: — «Aoleo ! Asta se chiamă să dormi ca un buştean !» şi se duse în treaba lui. Oamenii împăratului îi povestiră ce se întâmplase: — «Ţăranul dormea pe cuptor, iar în odaia de baie era un frig de parcă o iarnă întreagă nu făcuse înăuntru nimeni foc 1» CORABIA SBURĂTOARE 271 împăratul era foarte necăjit: ce să mai încerce cu năzdrăvanul ăsta? Dar gândindu-se şi gândindu-se, găsi: — «Uite, dacă până mâine dimineaţă îmi scoate de unde-o şti el o roată de ostaşi, îi dau la urma urmei pe fata mea de ne- vastă; dacă nu, îi iau cu paloşul capul de pe umeri!» Căci se socotea împăratul: — « De unde să scoată un ţăran de pe drum o roată de ostaşi, când mie ca stăpân al ţării, şi mi-ar veni destul de greu ? ». Şi dădu liniştit porunca. Auzilă o prinsese şi i-o şi spuse ză- natecului, care iar se aşeză într’un colţ şi se văetă: — « Cum să mai ies şi din asta ? De unde să-i scot eu împă- ratului ostaşi ? » Desnădăjduit se îndreptă spre corabie şi le vorbi tovarăşilor: — « Scăpaţi-mă fraţilor ! De-atâtea ori până acum v’aţi pri- ceput să-mi fiţi de ajutor în primejdii. Ajutaţi-mă şi de rândul ăsta! Mă las păgubaş de lume şi de lumina soarelui!» —•«Nu mai plânge!» îi zise atunci omul cu vreascurile. «Te scap eu ! ». Sluga se înfiinţă şi ea şi-i spuse porunca de sus: — «împăratul a hotărît că dacă mâine dimineaţă îi aduci o roată de ostaşi, a ta este fata împărăţiei!». —«Bine, am să-i aduc», zise zănatecul, «dar fă bine de mai înştiinţează cu toată supunerea pe Măria Sa că dacă nici acum nu-mi dă fata, pornesc război cu el şi i-o iau cu sila». Noaptea, tovarăşul de pe corabie se duse cu zănatecul pe câmp şi luă cu el şi crosnia de vreascuri. Şi cum începu să le împrăştie, unde lăsa vreascul ieşea şi omul plin de arme, unde lăsa alt vreasc ieşea şi alt om îmbrăcat în arme, şi tot aşa până s’a adunat o oaste că n’o mai putea nimeni număra. Când se trezi împăratul dimineaţa, se trezi în muzică. — « Cine s’a apucat să cânte aşa de dimineaţă ? ». I se răspunse: — « E omul care a venit în sbor pe corabia de aur. Face miş- cări de război cu oastea lui». Atunci i s’au deschis împăratului ochii că nu mai avea nimic de făcut şi a dat poruncă să vie la el zănatecul. Sluga se supuse şi îl rugă să vie la împăratul. Dar mândreţea de om de-acum nu mai semăna nici pe departe cu flăcăul rupt 273 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de mai înainte. Hainele pe el erau poleite, pălăria în trei colţuri de aur şi faţa însăşi i se făcuse frumoasă ca zugrăvită. El îşi ducea oastea, călare în frunte pe un cal negru ca tăciunele, iar la spate venea cu paloşul scos Căpitanul. Merse în buestru până la palatul împăratului, unde se opri sub ochii lui şi ai fetei, amândoi pe după ferestre, şi strigă: — « Staţi! t> Toată oastea împietri pe loc şi ostaşii erau unul mai arătos decât altul. Atunci intră în palat şi împăratul îl luă în braţe şi îl sărută: — « Stai jos, dragă ginere ! » Când veni şi fata din cămările ei, îi râse sufletul văzând că alesul ei se nimerise să fie un bărbat cum anevoie să-i mai afli perechea. Şi se porni atunci o nuntă şi un ospăţ, cu un fum dela frip- turi, care urcă până la cer şi rămase spânzurat de nori. Iar când mă sculai şi plecai dela masă, căscai gura la norii aceia şi mă îm- piedicai şi căzui. Şi când căzui, mă trezii deodată între voi. Iar voi m’aţi rugat să vă spui o poveste şi v’am spus-o cum aţi au- zit-o, nici prea lungă nici prea scurtă, aşa, cam dela mine până la voi. V’aş mai spune eu mai multe, Că e cine să m’asculte, Dar acuma, când mai viu, Că pe azi e tot ce ştiu. EMANOIL BUCUŢA POETUL Când unul spumă de săpun Suflând în jocuri irizate Văzduhul visului străbate Cu pieritoarele minuni; Un altul în granitul dur Cu dalta îndărătnic bate La gândul că ’n eternitate Va sta desprins de-un lut impur. Păstoru-şi chiamă ’n fluer dorul De care fuge călătorul. Dar pe simetrice cântare Poetul cumpănindu-şi versul Mai născoceşte o cântare i Şi naşte tainic universul. 3 LUI ATLAS Propteşti în van cu umărul Pământul, Uriaşule — nu scapi de tăvălug. Cu chică grea de bivol ros de jug, Puterea ta nu-i apără mormântul. Loc Terpsichorei! Lasă-i ei avântul. Uşoara ţină ’n deget ca un fulg Rotunda tavă cu întins belşug De ţări si mări, — să nu răstoarne vântul Năframei ei de raze şi azur: Platourile Asiei din care Curg fluviile sfinte împrejur, Pustiurile Libiei arzătoare Şi, lin sunând de ţărmuri valul pur, Ciclade albe în surâs de soare. NARCIS Iţi pleci pe linişti de iaz Prin umbre profunde Nostalgica umbră şi azi — Amurg de-o pătrunde. Te chemi. Luminos ca ’n pervaz, In tină răspunde Misteriosul obraz Ascuns pe sub unde. Cu mâna încerci să-l atingi Din vis cum răsare, Dar chipul pe ape îl stingi. Grumazul şi faţa îţi pier Şi raze şi stele şi cer Cu o tremurare. STELE Lumini pe limpezimi de veşnicie Stând pironite ’n loc ori călătoare, închipuiţi deplina geometrie, Sau zar scăpat din mâni nemuritoare? De mii de veacuri pentru cine oare Deschideţi cale vremii ce-o să vie? Cristal plăpând pe ceruri de ninsoare, Fiinţe de foc alb şi armonie. Perfecte ca un cerc închis şi totuşi Nostalgice ca florile de lotuşi Pe-oglinzi în tremur, aţi rămas fecioare — Legând de valuri văluri argintate, Pe mări urcaţi şi, reci scânteietoare, V’aprindeţi taina în singurătate. ION PILLAT RUGA MARCULUI Perdeaua grea, ţesătură măiastră, adusă tocmai de prin părţile asiatice ale Caramaniei, se umflă brusc ca suflată de vârtej; smulsă, fu aruncată într’o parte. Arapii, dinţi, ochi şi luciu ce oglindea încovoiala iataganelor săriră arşi, tresăriră din moţăiala lor. Buzduganul lui Marcu, douăzeci de ocale bătute, ferecate, croise drum prin greutatea covorului ruginiu întunecat, ce în- gălbenea la ceasul acela dinspre seară, în bătaia ultimilor raze. Pasul apăsat al omului ce-şi deschidea drumul cu buzduganul, şi unde ?, — în însăşi cortul padişahului, — trăda firea celui mai ciudat dintre vasali. Căpitan de oaste, preţuit de însăşi înălţimea Sa Sultanul tuturor Turcilor, chemat la sfatul cel mare, ieşea din otacul împă- rătesc, — îmbrăcat cum ?, — purtând dulama-i proastă de pănură ţărănească, — şi fărădelege încă mai mare, verde, ca steagul cel sfânt al Profetului 1 Dacă aspra încordare a braţului, strângând nervos buzduganul, pasul apăsat al omului ce măsura trei coţi, mărturiseau puterea, a cărei suflare numai, prăvălea duşmanul, calpacul de samur, — căciula cât o vadră, — trasă, îndesată peste ochi, arăta uşor că Marcu nu-i într’ale bune. Maidanul din faţa otacului împărătesc, cu iarba zgribulită de toamna târzie, adineaori adormit în moţăiala arapilor de strajă ce-şi desmorţeau oasele la pâlpâirile zgârcitului soare de Brumar, se umplu acum de glas. Ieşeau din cortul lui Baiazet sfetnicii, mai marii oştirii: paşii, begii, vizirii, aga ienicerilor cu ciorbagii başa. Toate hotărîrile erau luate. Soarele zilei de mâine, io Octomvrie, va lumina biruinţa oştilor Soarelui Sorilor, înăl- ţimii Sale, padişahului tuturor Turcilor, slăvitul Ilderim. Z78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — «Şi ziceai, frate, că Mircea şi-a împărtăşit oştirea ? ». întrebarea căzu grea ca gândul şi rămase spânzurată. Răs- puns nu veni, şi nici nu-1 aştepta Marcu. Se ridicase, din adân- curi turburate, numai un dor. Răspunsul nici nu putea veni, căci Constantin Dejanovici, despotul Ştipului, frate de cruce lui Marcu Crăişorul, regele sârb din Prilep, nu apropiase încă paşii tova- răşului său de vasalitate. El nu ieşise încă din şatra împărătească ce sta semeaţă în mijlocul maidanului, numai din covoare de Corasan, trandafirii ca rozele de Siraz, albastre ca cicoarea cerului. Marcu, numai el cutezase să-şi croiască drum singur, să taie drumul, şi ,să păşească înaintea marilor dregători. Lăsase în urmă până şi pe Ferid Paşa dela Vidin, acum mâna cea dreaptă a Sul- tanului, ■ ca' unul ce purta fermeneaua tivită cu blăni de vulpe neagră, âduse din gheţurile asiatice, şi încă numai nafea, pieliţe după burta lighioanei. Astăzi, zi sfântă, în care se pusese la cale sfărâmarea puterii hainului, adăogase Ferid-Paşa cinstei de a purta scurteica tivită cu piei din cele cuvenite numai Luminăţiei Sale, Padişahului, şi şalvarii cei scumpi de halagea, mătase vărgată ce "ţipă nărânzată- şi turchez. ‘ Abia săltându-şi greutatea burţii, dar aprins la vorbă, ieşea cu paşa delâ Vidin, însăşi marele vizir, Şucri Paşa de care se ţinea scai, îrialt şi adus de spate, Evrenos, grecul turcit. Grecul, până acum ureohile şi ochii sultanului, nu mai contenea nici el cu vorba. Fusese biruit >la sfat. Fuseseră mai tari cei ce vreau să dea lupta cu ghiaurul. >—« Curii poţi spune, Kir Evrenos, să facem calea întoarsă? N’ai auzit ce spuneau iscoadele? Ghiaurul n’are decât oaste de adunătură!»'. — <(■ Ba da, am auzit, Ferid Paşa »! — « Şi atunci ? De ce te temi ? Cum, să nu sfărmăm puterea ghiaurului?.Ai auzit câtă oaste are Luminăţia Sa?». — « Da ! da ! Numai ieniceri, peste douăzeci de mii! ». — « Nu-i aşa, Marcule ? » — se răsuci ca o butie Şucri Paşa către voinicul îngândurat. — « Cum va vrea Domnul! ». — — « S’o bate şi mâine ?.. ». — « Cuum... ? RUGA MARCULUI 281 — «N’ai auzit? Ar fi rudă cu Voivodul ghiaurilor... !», ră- maseră vorbele ’n urmă. In faţă se apropia acum, agăţat în vârful prăjinei, ceaunul, steagul ienicerilor, pe care nu-i lega de lume nimic altceva decât mâncarea. Cum grăbeau despoţii sârbi către pajiştea din dosul corturilor, unde aşteptau, în seama beşliilor împărăteşti, caii, le tăia drumul Idriş Memet Bekir, a cărui dulamă conabie strânsese parcă toate licăririle înserării. — «Marcu-beg, stai te rog o clipă. Te pofteşte dumnealui Nazim Aga, să nu-ţi uiţi, când s’or întoarce iscoadele, să-i trimeţi şi dumnealui un ceauş cu veştile, ca să le ducă Luminăţiei Sale ». — «Nu duce grijă, Aşci-başa, că n’oi uita hochimul, porunca împărătească se va împlini». Idriş Memet Bekir îşi rotea apele şalvarilor săi de ghermesut scump de Alep. Se umfla în pene că-i fusese dată cinstea de a aţine calea lui Marcu-beg. Nu era decât un căpitan de pâlc în oastea ienicerilor, Aşci-başa, adică cel dintâi bucătar, căci ieni- cerii erau orândiuţi după tipicul bucătăriilor împărăteşti. — «Pe cine ai trimes, frate?», întrebă Dejanovici. — « Pe Gugu-Gagă, sluga lui Bucola, cneazul Kosturei, că tot slomneşte el graiul valahilor». Zarva şi zaiafetul le tăiă vorba. Neferii adulmecaseră mirosul seului de oaie. Ceaunele clocoteau ciorba. Prinseseră inimă şi din bărdacile cu rachiu, căci ienicerii dreptcredincioşi, pentru nimic în lume nu şi-ar fi atins buzele de putoarea vinului. Focurile se ţineau lanţ, roată jur împrejur cât ţinea aşezarea împărătească. La ceasul ăsta, buturii de oaie se învârteau în fri- gări, iar pe jăratec sfârâia picuri grăsimea. Vântul ducea departe învârtind cu fumul şi mireasma cărnii prăjite. Focul, şi mai încă, amirosul îi strânsese pe toţi buluciţi lângă vetre. Unii tolăniţi pe cergi se prăjeau numai la dogoreală, sfrijiţi, nu ştiau bucu- riile burţii. Alţii cu picioarele strânse sub ei, pe vine, adulmecau, le lăsa gura apă, le sclipeau ochii, iar balele le umezeau buzele. Mai erau şi unii care, în picioare, îşi pierdeau ochii în vâlvătaia jăratecului, pe gânduri îngăimau a lene vre-un viers. Mai încolo câţiva mai înfierbântaţi se luaseră la trântă. Reşat, care-şi tre- cuse măsura, da de-asvârlita cu zărcula, calpacul ieniceresc înalt şi ţuguiat, croit numai din catifea aurie şi fir de argint. încerca 282 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de geaba să-l prindă. Cât p’aici să-i cadă pe jăratec. Tot aici Negip, mai potolit la văpăile rachiului, zdrăngănea daireaua. In tactul dairalei prinse glas duioşia. Versul domolea acum sau iuţea tactul dairalei. «De-a-lungul văii drumul ca ’n palmă, «Fata albă zori către noi. «A rătăcit cărarea, s’a pierdut în foi, « De-ar vrea Allah ! ar ajunge la noi! ». Alt glas rupse cântecul. înviorată daireaua bătu mai apăsat: « Hai! vin de-a-lungul văii, « Să mergem să păzim cireada. « Ne-au văzut împreună, « Dar noi: zău că nu-i adevărat» Domolit viersul manelei căzu gata, gata să se stingă. Piţi- găiat se ridică însă sălbatec alt glas; furtunos daireaua bătu iar: « De-a-lungul văii sunt castani «Umbra lor ne-a şi ajuns! «Dar să ştii, iubitule, « Nu-mi plac ibovnicile 1 —«Ia cinsteşte ici cu noi, Marcu-beg», se întinse de jos de lângă cort, turtă, cu bărdaca ’n mână, un baş-saca, mărunt căpitan de ieniceri. Marcu dete să păşească mai departe, nici că se uită la turc; el scai însă, nu-i era a bună. — « Da stai bre ! Marcu-beg !», îi aţinu calea lifta, ce nici că se putea ridica de beat, în genunchi apucase cu o mână sabia Marcului, cu alta tot îi întindea bărdaca. Nu apucă să sfârşească: « Ce ? ţi-e scârbă să bei cu noi ?.. Cisma lui Marcu îl şi izbise. Cioburi zângăni, svârlită cât colo, bărdaca. Turcul, aruncat pe spate, holba ochii. Ii scăpă nesocotinţa: «Ghiaure... ». — «Câine, că nu mi-oi spurca buzele în otrava saleapului tău», şi buzduganul şuieră. Mustăţile lungi ale turcului, morfolite adineaori în lipiciul saleapului, se năclăiseră acum în gâlgâirea sângelui. Stropşite, înfundate, fruntea şi nasul se amestecaseră cu creierii, ce nălbeau prin clocotul sângelui. Lovise cu sete mare. Sărise buzduganul din adâncul frământării. RUGA MARCULUI 283 împrejur încremeniseră toţi, mai morţi decât mortul. Deja- novici, galben, scosese hangherul; îi tremurau vârfurile mustă- ţilor răsucite. Din alte părţi vântul suna daireaua, ca şi cum nimic nu s’ar fi petrecut. « De-a-lungul văii urme de lupi», «Duşmanul este pe aproape, « De l-ar orbi Allah ! «Allah, ajută să nu-mi vadă mândra » Marcu se plecă, apucă buzduganul, îl roti prin buruieni şi păşi mai departe. Turcii nici că mai suflau, căzuse trăsnetul. Marcu nici că se uită, îşi văzu de cale. Apropiau tocmai locul unde adăstau caii. Şaraţ îşi simţise stăpânul. Năbădăios nu mai răbda strân- soarea bietului besliu ce se frământase ceasuri, aruncat când într’o parte, când într’alta, de neastâmpărul dobitocului. Bătea pământul de săreau scântei tocmai din dedesubturi. Văpăi al- bastre îi cura pe nări răsuflarea, parcă ar fi fost năzdrăvan nu alta. Un nechez, şi sări cât colo, dezghin, în două picioare. Sus agăţat de frâiele de aur, beşliul dădea spăimântat din picioare, pierduse pământul. Se ţinea însă, nu lăsa armăsarul. In trap, mătura acum pământul, se ţâra agăţat de frâu. Calul izbea nă- bădăios cu coada-i neagră, lungă. Alerga înaintea stăpânului. Stăteau acum faţă în faţă doi tovarăşi, vechi tovarăşi, singuri prieteni: Marcu şi Şaraţ. Jos la pământ, mogâldeaţă, beşliul. Calul îşi mirosea stăpânul, Marcu mângâia blând fruntea dobi- tocului. Oţelul ochilor i se îmblânzise, cu un gest îşi aruncă pe spate calpacul. Lată, brăzdată adânc, prin plete se ivi fruntea Marcului. încrucişa în mijloc vărgile adânci ale încordărilor cu dungile dintre ochi ale voinţei sălbatice. înduioşat, pe sub mu- staţa groasă, căzută pe buze, zâmbea în barbă uriaşul. Şaraţ îi lingea pumnul, ce strângea încă buzduganul. Miel, calul înalt îşi tremura nervos pulpele arcuite. Glesnele subţiri din faţă se rezemau doar pe vârfurile copitelor. O pală de vânt rece îi în- fioră coama băltată. > Stângul apăsă puternic în scară, animalul se încordă lăsân- du-se pe picioarele dinapoi: apăsa toată greutatea Marcului. Sprinten, ca la douăzeci de ani, viteazul îşi aruncă şi celălalt 284 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE picior. Coama se sbârlise, văpăi albastre aruncau iarăşi nările, jucau picioarele din urmă. Picioarele îl strângeau amarnic, frâul îl ţinea semeţ. Un nechez ! Strâns mai tare ’n pinteni, tăiat de fierul frâului, Şaraţ sări în două picioare, se roti, şi domolit din pinteni, cu o săritură, izbucni săgeată. O smucitură, pintenii strânseră iarăşi foalele supte ale dobitocului şi Şaraţ domolit o luă la trap întins prin roata taberei spahiilor ce se deschidea în faţă. Corturi sărace, cioltare de pe cai ridicate pe prăjini deasupra pământului scobit. Oamenii, adunătură de prin părţile calde dela miază-zi, dârdâind, se culcuşeau pe lângă vetre înfăşuraţi în burnuse lungi albe cu gluga trasă peste cap. Caii priponiţi alături. Seara se lăsa acum greu. întunericul începea să învăluie totul. Despoţii sloboziseră frânele, umbre alunecau. Sburau, dar plum- bul gândurilor le pironea sufletele în amar. Negru ca pământul, întunecat, galopa Marcu către soartă. Akingii, călăreţi în dobândă, oameni de pripas, adunaţi pentru jaf, flămânzi, culcaţi printre cai, morfolind câte-o rădăcină, sbură în urmă încă o roată a taberei. Frunzare, aşezarea azapilor, pedestrime neregulată, ce flă- mândă se culcase aşteptând zorii zilei de mâine: mâncare sau moarte, — în zbor rămase în urmă, ca şi puţinele care şi cămilele ce albeau pe negreaţă pământului. — « Stai!.. Cine e ?..», răsună o clipă strigătul caraulelor, care la gardul de crăci ce încingea tabăra pe din afară, păzeau ieşirea. Cunoscură însă vijelia ce se abătea şi repede feriră. Despoţii galopau acum peste pustiul câmpiei întinse, netede ca drumul fără nădejde, către Jiul ce-şi cotea în albia largă, re- vărsată, apele umflate şi turburi. Pe vale, bolovanii rotunjiţi spă- laţi de rostogolire fără de odihnă a apelor, străluceau, nădejde în întunericul groazei, sub încruntarea cerului năpădit de nă- praznica prevestire a norilor negri. Marcu, ţintuit acum pe ţărm, căta cu îngrijorare către miază- noapte, dincolo de ape, către amarul ce-i rodea sufletul. — « Dar ce tot spunea Kir Evrenos ? », răsări de alături, de pe calul murg, glasul despotului Ştipului. — « Să facem calea întoarsă, că toate-s duşmane aici!.. ». RUGA MARCULUI 285 — <( Aşa-i frate, n’am întâlnit, drept e, nici un picior de vrăş- maş, nici vietate, dar nici picătură de hrană. Şi bucatele stau să se gătească. Pustiu şi pământ ars, nimic altceva. Amarnică ţară. Numai nor.ptea, parcă ar învia umbrele, mănâncă podvezile. Năluci, nu alta, valahii ăştia». — «Aşa-i frate, toate-s vrăjmaşe Turcului aici. Ai văzut? Nici apă, cu toate că pământul gâlgâie în noroi. A trebuit turcul să sape el, puţuri». — «Şi zicea... Să facem calea întoarsă?». — « Ai auzit! N’a vrut Ilderim !...» — « Ce zici ?.. Mâine ?...». — «O să fie bătaie crâncenă!.. E drept, cum spunea şi Fe- rid Paşa, se pare că au oaste puţină !.. Dar ».. . — «Ei ce crezi?, gâlgâi bucuria în sufletul lui Dejanovici. — «... ?» — « Nu spuneai tu, frate Marcu, că oamenii de pe aici au me- şteşugurile lor la bătaie, pe care nu le ştiu toţi ?...». — « Or avea ei, frate Constantine... Spuneam şi eu din cele auzite. Şi dacă ar învinge Mircea, la ce ne-ar sluji ? Soarta noa- stră tot aia-i 1 N’am scăpa din puterea nelegiuiţilor. Ba, am plăti poate cu capetele mânia Turcului! ». — « ... ! — « Şi să ştii, frate Constantine, că numai voia lui Dumnezeu le plineşte toate. De va vrea Domnul să-l certe pe Mircea... l-o certa... de-i va sta strajă... !» Rămase din nou pe gânduri Marcu. Tabăra sârbească, aşezată pe gârlă mai de vale, simţise apro- pierea stăpânilor. Câinii chelălăiseră a bucurie şi o sbughiseră la deal. Acum săreau cât viţelul în faţa cailor, doar, doar or ajunge la mâna stăpânului s’o lingă. Din urmă se auzea venind acum, ciopor, dregătorii curţii Regelui Marcu, cnejii oştirii şi oamenii despotului. Umbre, se apropiau grăbiţi. La pas, despoţii le căta înainte. — «Ţi s’a întors iscoadele, voivoade Draşcovici?.. », tună de departe nerăbdarea lui Marcu. — «întors, Măria-Ta. Sunt aici. A venit şi Gugu-Gagă. A fost până în tabăra lui Mircea ». — « Să vie, să spuie... ! ». La lumina roşiatică a crăcilor aprinse, spăimântat, ghemuit aproape pământului, mai mult împins, decât de bunăvoie, se 286 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE târî printre războinici iscoada. Zdrenţe, nădragii de abia se ţi- neau. Sfâşiată Ia piept, cămaşa desgolea smocuri de păr roşu, creţe. Labele late, crăpate, sângerau prin clisa noroiului. La gât guşa gâlgâia. Părul miţe, galben veşted, încurcat ca barba dra- cului. Ochii-i verzi scânteiau turburi. Gura, dinţi putrezi, căsca în râs tâmp. — «Spune ce ai auzit, îl îmboldea stăpânul, cneazul Bu- cola, spune, că ţi-o da Măria-Sa o pungă», îi aţâţa lăcomia. — « Uuu t ullullu ! Uuu ! ullullu ! Gâl! Gâl! Gâl 1», gâlgâia spăimântată guşa. «Ha, ha, ha! », stropşea râsul, prostul. — « Şi-a împărtăşit Mircea oastea ?.. Au fost popi în tabără ?», izbucni din nou nerăbdarea lui Marcu. — «Spune», porunci. — « Ihă !, Ihă ! f, f, ffost! fost», şuieră prostul de jos. — « Sfă, sfă, sfân, sfântu..... uuu! Uliu! Uliu! Ullullu! dela V, Vo, Vodiţa !» — «Popa Nicodim», ţipa, ţipă şi acum spaima în Marcu. Pintenii apăsară, Saraţ cu o săritură peste curteni: furtună. Gonea Marcu, urmărit de nălucă. «Proklet», îl blestemase popa. înfiorător era popa, sfrijit, mic, se înălţa uriaş, ridicase braţe către cer, lângă leşul lui Uroş, acolo în munţi, lângă Iac, cu ţeasta crăpată! «Proklet, proklet», se ridica până Ia cer blestemul. — «Şi-a blestemat... » gâlgâise în urmă prostul. Gonea Marcu, dar nu scăpa: «Proklet, proklet», îl fugărea blestemul. Popa cu braţele întinse se ridica până Ia cer, iar jos Ia picioare, în faţa calului mereu, lângă Uroş şi Lazăr, leşuri şi trupuri, şi încă mai încolo, uite acum şi Mircea... Capul... ! Capul ?.. Gonea Marcu, şi ar fi gonit mult prin noaptea fără fund ca spaima. La o vâlcea, zdup !.. se aruncă Şaraţ; dincolo în ciotorele lăstărişului, se poticni în genunchi. Se ridică şi se avântă iar. Leagănul galopului se rupea acum în moliciunea glesnei, ce nu mai răbda greutatea. Tropotul egal nu mai suna muzică: rap, rap... rap, rap, ci se frângea strident în lipsa copitei ce nu mai atingea pământul. Şaraţ şchiopa. Dintr’o săritură, Marcu descăleca. Stau acum din nou faţă în faţă cei doi prieteni, bătrâni prieteni: Marcu ce-şi uitase spaima de mila calului şi Şaraţ cu ochii lucind în umezeală. — « Şchiopi Şaraţ ?..», şopti Marcu. Şi apoi pentru sine: « Am umblat în lung şi ’n lat pământul. Trecut-am munţi şi prăpăstii RUGA MARCULUI 287 şi Şaraţ, niciodată nu te-ai poticnit. Şi azi pe pământul ăsta ble- stemat. .. ? Şi plângi Şaraţ... ? Te doare ?.. Mâna Marcului mân- gâia lin gâtul dobitocului ce ridica glesna lovită. — «Dumnezeu o şti, Şaraţ, ce s’o întâmpla!.. Semn rău... semn rău !.. Rău de capul tău sau de capul meu ! Şi de va fi rău de al meu, rău va fi şi pentru tine Şaraţ, iar de-ţi va fi ţie rău, n’o fi bine nici pentru mine 1» Aşa îşi spunea în noapte aleanul, Marcu. La pas, se întorceau la mal către tabăra sârbească de care tre- cuseră de mult. Şaraţ şchiopa, Marcu călca greu prin pămân- turile desfundate, frământându-le ca sufletu-i chinuit. Din trecut se ridica năluci, remuşcări, fărădelegile. II sfredelea, burghiu, fierul aducerii aminte. Se înfigea încă mai amarnic, rupând fără milă: mâine altă nelegiuire, alte leşuri, altă siluire a sufletului. «Şi pentru ce ?.. Pentru o clipă mai mult de viaţă ?.. Pentru pământul din trup !.. », gândea Marcu. «Şi tocmai azi..., cobe..., pre- vestirea rea!.. », îi rătăcea gândul. Şaraţ şchiopa. Muncit, apropia Marcu tabăra. Căruţe, frunzare, cai şi peste toate câteva corturi, înroşeau şi apoi se stingeau în vălvâtaia flă- cărilor pălâlaie. împrejur, oştenii descântau focul: umbre plecate peste vetre. — « Drinn, drinn, drinn, drinn ! », suna adânc, înmulţit coarda tremurată a guzlei, zgândărită de mâna cântăreţului. El, roşit de flăcări se zărea de departe: pletele smoală, ochii duşi. Vântul îi risipea însă viersul. Câţiva paşi încă, şi vorbele prinseră să se desluşească: — « Atunci Ţarul se sculă în picioare, « Sculă trei sute de preoţi, «Şi douăzeci de mari episcopi, «Şi patru bătrâni egumeni. «Luară cărţi vechi, cărţi sfinte, « Se rugară mult, rugăciuni vechi, « Şi ţinură lungi ajunuri, « Trei zile şi trei nopţi întregi, « Se rugară lui Dumnezeu, « Şi sfântului arhanghel din cer, « Şi se îndură, « Se ’ndură... 288 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ca untdelemnul se prelingea rugăciunea în sufletul sfârtecat al Marcului. .— «............... sfântul Arhanghel, « Şi iertă ţarului păcatele. « Domni ţarul, marele Ştefan, « Cât ţinu pământul sârbesc » — «Şi noi, slugi turcilor... !», oftă un oştean lângă foc. — «Şi eu, slugă turcului... !», oftă şi sufletul Marcului. — « Slugă turcească...!», se ridică din nou, din adâncuri, furtună, aducerea aminte. — «Nu iau eu, bărbat, pe Marcu, sluga sultanului», ţipase viperă albaneza. «Slugă turcească»!, îi hohotise batjocură în faţă. Şi râdea îndrăcită. Ochii mari, tăciuni, îl înfruntau obraznic. Ghiarele se înfipseseră, se rotiseră, în găoacea ochilor. Lu- minile ce sclipeau adineaori aurii, atârnau moarte. Vânăt, se pre- lingea pe faţa albă, cleiul ochilor. Intre degete se întindeau aţe, vinişoarele. Şi de geaba ! — « Slugă turcească ! » — ţipau găunoase şi găurile roşii, căscate ca gura iadului. Dărâmat din măruntaie, uriaşul se prăvălise înfrânt. In ge- nunchi, capul înfundat între umeri, îndesat în piept, slab şi ne- volnic, se îndrepta către cer. In câmp, singur, Marcu se întor- sese către Dumnezeu. Printre brazde, în negura înnoptării, căta lumina îndurării. Şaraţ la câţiva paşi, pirotea cu frâiele atârnate. Ruga se ridica: aburi fierbinţi din clocot. — «..............şi-ţi spun Doamne, şi te rog fierbinte, să fii strajă creştinilor, chiar de trebue să cad mâine cel dintâi în bătălie! Amin». Aşa se limpezi sufletul Marcului. Lacrimă grea atârna în coada ochilor. Se ridicase. Călca uşor. Se liniştise. împăcat cu soarta. Duhul îi era slobod de poverile trecutului. Uşor, păşea larg, iarăşi semeţ. In urmă, calul, Şaraţ nu-şi lăsa stăpânul. Aştepta ziua de mâine, senin, încă o jertfă! Mintea sfre- delea din nou trecutul. Din negură se ridica însă la lumină viaţa, nu remuşcările. Viaţa pe care o şi dase Domnului, răs- cumpărare. ANTON BALOTĂ DIONYSOS In vara albă cu arome sălbatice Duceam crucea inimii mele extatice De pretutindeni, cruda frumuseţe mă biciuia Buzele ei lacome de inima mea le lipea. In hohot continuu seve urcau Şi frunzele arinilor edenic luceau Florile cu buze setoase de lumină Legănau focuri de sânge şi hermină. In game fluide, roşie fiară, Setea-şi dăruie iară şi iară Sângele meu străbătut de fiori, — Freamăt în crengi şi steme în flori. Tu erai sau fantasmă albă Legănată de-a delirului salbă Floarea trupului tău în unde Cântării cântărilor ecou îi răspunde. Atunci te-am auzit, o atunci Inimă a lui Dionysos, fremătătoare ’n lunci Şi pânda sângelui de vis s’a pătruns Foşnire a inimii diamant ai ajuns. ION BĂLAN 4 GESPRII DELA CRUCE Satul e mare cât un oraş, de zece ori mai mare. E cât o lume. La marginea lui e marginea pământului. Dacă ai trece dincolo de creasta dealului, mai-mai că te-ai răsturna în văzduh. Tocmai pentru aceea mama ne dă aspră poruncă să nu ieşim din sat că ne întâlnim cu balaurul sau, Doamne fereşte, ne poate ieşi chiar dracul în drum care doar asta aşteaptă. Bine înţeles, noi credem tot, dar cu atât mai mult am vrea să ieşim din sat. Acolo mai sus, pe coasta dealului dinspre răsărit, pădurea e verde şi ademenitoare. Mai la dreapta, dealul se rupe deodată, parcă l-ar fi tăiat smeul cu paloşul. Ştim noi; pe acolo vine Mureşul. Curge de undeva din sus, trece pe lângă Lechinţa pe la capul din jos al satului, pe lângă ţintirim şi se duce în jos. Se tot duce. Dacă arunci un lemn în apă, se leagănă, sclipeşte în soare ca un şarpe şi se duce şi el. Dacă apuci în jos pe Mureş treci prin Sălişte. Acolo ţărmurea Mureşului e înaltă cât casa. In ţărmure sunt găuri de ţi se bagă mâna până în umeri. Dacă ai noroc poţi găsi în găurile acelea ouă de păsări şi chiar pui cu aripi gata de sburat. Iar printre pietriş sunt tot felul de hârbe arse. Dar ce hârbe? Nu seamănă nici pe departe cu hârbele din sat. Acolo în Sălişte mai pe vremuri a fost satul urieşilor. Hârbele acelea groase sunt din ulcioarele cu care ei cărau apa Mureşului colo departe, în câmpie, să crească cucuruzul. Odată au venit nişte domni din oraş. Unul era mai bătrân, cam mic şi cu vorba domoală. Au început să măsoare în lung şi în lat. Se părea că au de gând să mute Mureşul, dar asta era numai aşa, o părere. Adevărul este că ei au venit acolo să caute urmele urieşilor. GESPRII DELA CRUCE 291 Altfel Săliştea nu-i un loc mare. Ia o dărabă de pământ roş- covan şi uscat. Muerile seamănă cânepă, că se face măruntă şi câlţul e moale ca mătasea. Dacă găseam o gaură mai adâncită în pământ, juram cu mâna pe inimă că peste noapte a fost acolo mai marele urieşilor să-şi caute pipa şi amnarul şi ne prindea frica. Mureşul curgea pe alături şi noi aruncam hârbele descân- tându-le: Du-te hârbă ’n dungă, Peste apă lungă Smeu să nu te-ajungă... Du-te peste mări, Du-te peste ţări, Du-te la oraş, Fă-te uriaş... > Şi, odată cu hârbul aruncat, ne aruncam şi frica din spinare. Lăsam în urmă Săliştea şi coboram în Plopi. Nu-i vorbă destulă ca să poţi povesti cum se cuvine ce frumuseţe de fânaţe şi ce bine le-a aşezat Dumnezeu acolo. Dinspre răsărit curge Mureşul, aşa cum el e mare şi leneş; curge încet, încet că n’are de ce se grăbi. Dinspre miazănoapte, de pe la Iclănzel sau cam de pe acolo, vine valea. Nu-i mare ca Mureşul şi nici apa nu-i atât de limpede. Se scaldă porcii şi gâştele în ea sau copiii, când nu pot fugi la Mureş. Nouă însă nu ne plăcea valea, decât după ce trecea din sat. începând de aici de sub Sălişte, dela gura plo- pilor unde se apropia de Mureş Ia o asvârlitură de băţ, apoi, cu şerpuirea ei, împrejurul plopilor până la gura văii. De o parte Mureşul şi de o parte valea. Iar în mijloc iarbă verde cu ochiul boului, măcriş şi coada mielului. Când ajungeam în gura plopilor, nu ştiam dacă trebue s’o luăm pa marginea Mureşului sau pe marginea văii. Prin vale se vedeau peştii şi fundul apei. Puteam intra cu picioarele în apă şi de sub mal să culegem flori rare sau, dacă era mai spre toamnă, găseam şi mure. Dar ce mure! Erau mari ca prunele burate şi reci ca ghiaţa, nu ca cele de pe ogor, mici şi verzi de ţi se stre- pezeau dinţii. Acum, fie că plecam pe marginea Mureşului, fie că plecam pe marginea văii, ajungeam tot acolo. Asta era minunea. In timp 4 292 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ce toate drumurile care porneau din sat erau fără capăt, umblarea prin plopi avea un capăt; un fel de sfârşit care era atât de lini- ştitor pentru inimile noastre buiece. Capătul ăsta era Gura văii. Acolo valea se întâlnea cu Mureşul, care se lărgea şi se înclina spre vale, o apuca subsuori şi pornea cu ea în jos, făcuţi una ca o mamă cu copilul în braţe. Acolo era loc de pescuit, dar noi eram încă prea mici ca să ştim pescui cu undiţa. Mai repede puteam lovi peştii cu piatra sau să-i prindem cu coşarca. Rând pe rând aveam să învăţăm să pescuim şi cu undiţa şi cu crâsnicul. Dar până atunci mult am jinduit şi mult ne-au mâhnit pescarii mai bătrâni. Că ziceau ei că noi le fugărim norocul. Auzi vorbă; noi credeam dimpotrivă că dacă ar fi fost să nu fie decât copii în sat, peştii ar veni să-i prindem cu mâna. Când ne săturam de plopi, ne ridicam ismenele şi treceam dincolo de vale, în Rogina popii. Cam cu frică ce-i drept, că popa nu era om glumeţ din fire. Nu-i plăcea să călcăm iarba. E drept că făceam şi alte pozne. Prindeam vre-un pui de iepure sau cule- geam din păpuriş puii de raţe sălbatice ori, ceea ce era din cale afară, ne jucam la Ciopogat. Era un şanţ săpat la dorinţa popii, pentru a se scurge apa din vale în rogină. Avea popa socotelile lui pe care nu ni le spunea nouă. Destul că ne zburăturea cu ameninţări care nu odată ne-au pus pe gânduri. Datorită în- tâmplărilor de acest fel, între noi şi popa nu s’a făcut pace multă vreme. Ne ascundeam prin trestii când trecea pe acolo şi cântam ca păsările. Ne-am căit noi mai târziu când am ajuns de vârsta şcolii, dar atunci era prea târziu. Prin rogină umblau cirezile popii, că nu era om sărac. Avea de toate din belşug că era ţiitor şi împărţitor la cheltueli. Ciur- darii erau bucuroşi de noi şi, când ne vedeau, uitau şi de vite şi de popă şi ne atrăgeau în jocuri pe care adeseori noi le plăteam foarte scump. Aşa s’a întâmplat într’una din acele zile la care sufletul mi se întoarce acum ca la un nesfârşit liman de linişte şi odihnă. Era într’o zi de lucru. O zi ca toate celelalte. Era un început de toamnă. Cucuruzul mai avea verde pe tulee, dar ciocălăii intrau în pârgă. Mama şi-a făcut socoteala că ar fi bine să-şi gătească GESPRII DELA CRUCE -93 gospodăria, să lipească pe jos, să scoată hainele la soare, să scu- ture, să prăfuească. Semn rău pentru mine. O seară mai înainte tocmai pusesem la cale un drum spre Rogină. Copiii dela ciurda popii îmi povestiseră nişte lucruri de ne- crezut. — Să vii mă Ionel, că ţi-om arăta ceva ce n’ai mai văzut. — Ce n’am mai văzut? să-mi spuneţi ce. — Să vii şi să vezi c’o fost şi Florea, nu ţi-o spus ? — Despre peşti ? — Şi despre peşti, dar mai e şi altceva. Ai să vezi tu. — Să-mi spuneţi şi mie. Ce să vă dau ? — Să nu ne dai nimic, noi vrem să vii şi să vezi. — Vin, numa să nu mă păcăliţi că voi aşa sânteţi. — Nu te păcălim că tu eşti vecin cu noi, da’ să nu uiţi, să aduci şi nişte slănină să frigem peştii. — Aduc, dar dacă mă prinde mama, mă bate. Voi cc-mi daţi ? — Noi îţi arătăm gespri. — Gespri ?! Numa asta... Am mai văst io ! — Oi fi văst, da nu aşa. Ăştia sunt în pământ. Noi le des- cântăm şi când pornesc să iasă afară roncăle ca taurul . Hm! asta era ceva: nişte viespi care mugesc ca taurii. Nici vorbă că m’am hotărît. Dar cu toată hotărîrea mear acum când o vedeam pe mama cărând afară din casă tot ce apuca, m’a prins grija. Poate că mama mi-o fi ghicit gândurile sau cine ştie de ce, numai ce-o aud că-mi spune: — Ionel, dragu mamii, să stai acasă astăzi să-mi> ajuţi, c’apoi ţi-oi cumpăra la târg pălărie cu cănac. Pălărie cu cănac ? Altă ademenire... Dar că ziua târgului era foarte departe şi până atunci, nici vorbă, mama o să uite. Tot mai bine la ciurdă. Vedeam viespi mari ca berbecii; se umplea văzduhul de sborul lor. Cum să-ţi iei gândul dela ei pentru o pălărie cu cănac? şi croiesc un plan de fugă. — Bine mamă, numa să-mi cumperi, să nu uiţi. Am să-ţi car arină pentru lipit, — şi, nici una nici două, pun mâna pe gă- leata de apă şi mă îndrept spre fundul grădinii cu cucuruz unde era şi fântâna. Mama nici nu se gândeşte ce planuri fac eu. Intră în casă, iese cu haine pe braţe, iar intră, iar iese. In vremea asta 294 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE eu ajung la fântână, las găleata cu cârligul în apă, îmi pipăi pa- chetul cu slănină şi şterge-o prin cucuruz. Sar peste gard şi odată ajuns în drum, nici nu mă mai uit înapoi. Până la gura Roginei drumul e scurt şi pustiu. Singura grijă era să ies odată din sat, să ies cât mai repede, să nu prindă mama de veste că am fugit. Să-mi simt picioarele pe iarbă verde şi apoi nici o frică. Soarele presăra peste sat o lumină molatecă, gălbue. O pustietate caldă se aşezase prin ogrezi şi pe drumuri. Parcă nu mai era nimeni în sat decât mama. Ce i-a mai venit şi ei, să scoată hainele să le sorească, să stea acasă tocmai acum când hotarul e aşa de frumos ? Bine că am fugit. Odată ajuns în rogină, am încetinit pasul şi m’am uitat înapoi, nu cumva mama să fie pe urmele mele. Am luat-o apoi încetinel şi, după oarecari ocoluri, am ajuns la ciurdă. Copiii tocmai prin- deau peşte din lac. Le-am dat slănina, apoi am făcut un foc din găteje şi iată-ne strânşi împrejur ca pe nişte mari viteji. Nişte smei care trăesc într’o ţară cu lacuri, cu văi şi cu păduri. O ţară în care nu sunt mame care să te mâie încoace şi încolo, după bunul lor plac. Cu bucăţile de slănină şi cu peştii în prăjină, ne întoarcem pe lângă focuri şi înghiţeam mirosul de untură topită şi de peşte. Până aici toate bune şi frumoase. Cireada păştea pe alături, mama robotea acasă în sat şi noi ne ospătam fericiţi. Despre gespri nu deschide nimeni vorba, dar în mintea mea începeau să roiască, să zumzuie. Când m’oi întoarce acasă, am să-i spun şi mamii ce-am văzut şi o să se mire. O să creadă că-i o poveste cum crede ea despre tot ce-i spun eu, dar până la urmă o să-i placă şi o să mă mângâe pe obraji şi pe păr. O să uite că am fugit şi poate că o să-mi cumpere şi pălărie cu cănac. Slănină cu peşte laolaltă nu mai mâncasem, dar oricât de gustoasă mi s’ar fi părut, tot aşa aş fi dorit să isprăvim cu prânzul şi să mergem la locul cu minunea. Mă uitam cu subînţelesuri la Oanea lui Ciurel şi la Gheorghiţă, dar ei nu mă vedeau şi nu mă înţelegeau. Trebuia să aştept şi pace. Abia într’un târziu, după ce din prânzul nostru n’au mai rămas nici firimituri şi după ce ne-am astâmpărat setea din găleata de adăpat vitele, Oanea se uită la Gheorghiţă şi clipesc şiret. GESPRII DELA CRUCE 295 Acum e acum, îmi zic eu, şi inima începe să-mi crească de bucurie. Dinspre vie, care e acolo spre miazănoapte, adie un vântişor şi se leagănă peste rogină unduind trestiişul dela mar- ginea lacului. Acolo.mai departe se vede satul. Turnul bisericii creşte ca un semn de nelămurită primejdie pe care n’o înţeleg. Sub vii ară cineva cu un plug; se vede cum lunecă încet ca o pânză de păianjen. Oanea se apropie de mine, îmi ia pălăria din cap, o întoarce pe toate părţile, o măsoară cu ochii, o aşează în dreptul soarelui şi priveşte prin ea. — Pălărie bună ! — spune el, — nu curge apa prin ea. — Nu, răspund eu, da de ce ? — Stai să vezi numai, şi iar clipeşte neînţeles. Se apropie de găleată, o afundă în ea şi o scoate plină de apă. Nu-i nimic îmi spun eu, iar se usucă. Şi pe urmă dacă se strică e acelaşi lucru. O să-mi cumpere mama una cu cănac. — Acum merem la gespri, spune Gheorghiţă. O să-i auzi cum roncăle. Nu ţi-e frică? Frică nu-mi era, de ce să-mi fie frică? Dar inima începuse să-mi ticăe ca o pană legănată de vânt. Şi pornim înainte. Vi- tele pasc liniştite, nici nu ne batem capul cu ele. Numai de n’ar veni chiar acum popa, că e în stare să ne strice toate socotelile. Ocolim lacul cu paşi măsuraţi. Oanea lui Ciurel are în mâni pălăria mea plină cu apă. Gheorghiţă are o merindare pe care o duce cam dosit, dar eu nu mă întreb şi nu vreau să ştiu de ce-o doseşte. Păşesc după ei cu capul gol. Vântul adie, ne mângâe obrajii. Şi mergem înainte spre drumul ţării care vine dinspre Luduş. Suntem ca trei crai dela răsărit, care caută steaua. — Sunt mulţi gespri, — întreb eu, cuprins de neastâmpăr. — Las’ că ai să vezi. Să aştepţi numai şi să asculţi. Eu vărs apa în gaură şi-atunci să auzi cum horesc. Şi Florea i-o auzit, da cum de nu ţi-o spus ? — Mă Oane, o să prind unu să-l duc acasă la mama, că ea zice că-s buni, că mâncă muştele. — Că bine zici, poţi să prinzi chiar doi că tu eşti iute de mână. Trecem printre nişte gropi, de unde scotea pietriş pentru drumuri. Eu mă împiedic şi cad jos, dar nu-i nimic. Mă ridic şi mă iau după ei. Gheorghiţă râde înfundat şi parcă-mi vine şi mie să râd. 296 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Până la drumul ţarii mai sunt vre-o sută de paşi. Inima mi se zbate în piept ca o pasăre în pumn. Mi se pare că nu mai ajun- gem. Din pălăria mea se scurge o şuviţă de apă. E ca în povestea cu doi copii săraci pe care maştera i-a trimis în pădure să-i mânce lupu. Numai de nu s’ar scurge toată apa. Ajungem la drumul ţării. Oanea porneşte tot mai repede. El e cel mai mare. Apoi Gheorghiţă. Amândoi trecuţi de zece ani. Eu împlinisem vre-o cinci în primăvară. Acolo în zare la mar- ginea Dateşului, se văd bogăţiile lui Gligoraş. Drumul ţării se subţiază şi străluceşte alb, între fâneţele verzi. Se vede crucea. Până acolo n’am fost niciodată. De acolo începe hotarul Dateşului. Oare mai mergem mult? Te pomeneşti că gesprii şi-au făcut culcuş tocmai lângă cruce. Şi cu fiecare pas, cu fiecare gând, creşteam. Acum parcă eram un fecior de douăzeci de ani, care se duce la târg la Luduş. Satul rămâne în urmă şi se face tot mai mic. Nici tumul bisericii nu se mai vede. In schimb se văd bine acareturile din curtea lui Gligoraş. Mi se pare că se aud şi câinii dela stână lătrând. Deodată Oanea se opreşte. Mă opresc şi eu. Se uită în pă- lărie, apoi face doi paşi lângă drum, răscole cu piciorul în iarbă şi spune: Aici-îs ! Obrajii şi urechile îmi ard ca para focului. Ei se uită la mine şi parcă se satură din roşaţa mea. La picioare se deschide în pământ o gaură lată de-o palmă... Iaca o gaură ca toate găurile! Mă aşteptam să fie mare. Stau şi privesc. Oare ce are de gând Oanea? Se uită înapoi spre ciurdă, apoi deodată ca ars se rosteşte la Gheorghiţă: — Mă, au intrat gitele în cucuruz. Gheorghiţă o ia la goană şi flutură merindarea împrejurul capului. In aceeaşi clipă Oanea varsă dintr’odată apa în gaură şi-o ia şi el la goană, apărându-şi capul cu pălăria mea şi cu a lui. Atâta am văzut. Apoi deodată cerul s’a întunecat împrejurul meu. Viespile m’au înconjurat ca un nor sălbatec, ca o furtună, pornită să măture tot. Capul întreg, faţa, mâinile, mi s’au aco- perit deodată de ace groaznice. Am început să fug cu ochii în- chişi şi-mi izbeam palmele de obraji. Viespele omorîte îmi că- deau în sân, pe după cămaşa deschisă. Dela o vreme am început să urlu ca din gură de şarpe. GESPRII DELA CRUCE 297 — Tulaaai!... Tulaaai!... Şi fugeam cu ochii închişi. Vies- pele roiau în jurul meu. Ajuns între gropi, m’am aruncat cu faţa la pământ şi-mi acopeream gâtul cu mâinile. Dar picioarele goale cum le-aş fi putut ascunde? Unde-or fi Oanea şi Gheorghiţă? Doamne bate-i! — Tulaai... Tulaai... De sub vii, dela plug, Vasilică, vărul meu, aude strigătele şi mă cunoaşte după glas. Lasă plugul în brazdă şi aleargă spre mine, sărind peste ogor ca un alt Lungilă. II văd cum se apropie ca un uriaş, că cămaşa albă, cu părul vulvoi şi fug spre el ca spre un înger păzitor. Când mă apropiu îmi ascund capul în cămaşă şi plânsul mi se urcă în sughiţuri. — Ce-i cu tine, mă blestematule ? — Nu mă lăsa, nu mă lăsa. — Ce să te las, cine te-o bătut ? — Nu m’o bătut... Oanea şi Gheorghiţă m’o dus, nu-s io de vină. M’o împuns gesprii. — Care gespri mă ? — Gesprii dela cruce. — Da’ de ce n’ai stat acasă ? Uită-te la mine ! — Mă uit. — Mă vezi ? Nu-1 mai vedeam. In ochi aveam foc, în cap, în gură, în pi- cioare, peste tot; un foc groaznic care se încingea. E drept, vies- pele m’au pierdut din vedere, dar eu încă mă mai apăram cu mâinile. Vărul Vasilică m’a luat apoi de mână şi m’o dus lângă lac. Se apleca şi lua în mână apă rece şi-o lăsa să se scurgă peste mine. Eu tremuram ca sgâlţâit de friguri şi-mi ziceam: ce bine că vărul era pe aici, altfel muream şi rămânea mama singură. Ce-o să zică ea acum? Ce-o fi gândit Vasilică nu ştiu. El mă apăra totdeauna de răutatea altor copii şi uneori se juca cu mine. îmi făcea căruţ cu roate de floarea soarelui şi mă învăţa să împletesc. Era înalt, puţin bălai şi vesel din fire. Dar acum nu-i venea să râdă. Mi-a ridicat şi cămaşa şi mă tot pipăia pe spate şi mă întreba dacă mă doare. Mă durea peste tot locul. 298 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acum mai rămânea să ajung acasă, să mă vadă mama. Şi pornim către sat. Nu facem câţiva paşi pe drum şi de unde, de unde nu, viespile încep să roiască iar. Vasilică mă ridică în braţe şi-o ia la picior cât ştie el mai tare. Se sbate de pe drum cu gândul să ajungă spre tufărişul din vii, dar asta nu mai ţine mult, şi vies- pile ne lasă în pace. Atâta doar ca să tragă şi el o spaimă şi să-mi mai tragă şi mie o înjurătură despre răsărit şi paşti. Când m’a văzut mama, a înlemnit. Nu mă mai cunoştea, îmi crescuseră buzele peste măsură, iar din ochi mi se mai ve- deau numai vârful genelor. Picioarele îmi erau ca nişte perinuţe. Când călcam, acele mi se urcau prin genuchi, prin pulpe. — Uite-1, spune Vasilică. De ce nu-1 ţii acasă ? Dacă nu eram acolo era vai de el. Mama nu ştia ce să zică şi ce să facă. — L-au dus blăsătmaţii ăia dela rogină în gura gesprilor. Ba m’am ales şi eu cu câteva ace. — Vai de mine, copilul meu, vai de mine Ionel ce-oi făcut, de ce nu m’ai ascultat... Cât de frumos te-am rugat să stai acasă... Acum ce să mă fac cu el, cine mă ştie sfătui? Mama plângea de-a-binelea. O auzeam, dar n’o vedeam. Şi-mi era ruşine şi mă durea inima. Mai bine m’ar fi bătut decât să plângă. Apoi Vasilică a adus moaşa care m’a uns cu nişte unsoare cleioasă, iar mama îmi făcea cruce în cap cu o piţulă de argint. Ei mă întrebau mereu câţi gespri m’au muşcat, ceea ce nu puteam să ştiu eu. Spuneam că nu ştiu. Moaşa încerca s’o îmbuneze pe mama. — Să nu-ţi fie frică Mărie, că nu moare. Au mai fost în- tâmplări. — Ba că am auzit io că dacă te muşcă nouă gespri mori otrăgit, dare-ar dracul în acul lor şi în toţi copiii care nu ascultă. Că spu- sui-i-am muiere bună să nu să ducă... — Apoi aşa-s copiii, ce să facem. O să-i treacă. Şi mi-a trecut. Dar foarte încet. Trecuseră zece zile şi eu încă nu semănăm bine cu cel de altădată. Cu Oanea şi cu Gheorghiţă m’am împăcat. Intr’o seară când se întorceau din rogină, mi-au luat pălăria din cap şi mi-au pus fiecare în ea câte o răţuşcă sălbatecă. Aşa din senin. Din bună- tatea lor. ION VLASIU ROD înmugurea pe laviţi liniştea. Cântec era şi nimeni nu cânta. Suiau doar pe vrejii luminii adormiţi, Lujeri de-aur cu boare de-argint — troeniţi. încet, prea încet se rugau stelele Lin tremurând visele, albe-inele. Mai la vale puţin se ’mpodobea Luna, Regina, îndrăgostita. Martie 1940. PENTRU TĂCERE Primâvara-aceasta nu mi-a trimis Nici un dor, nici un vis. Pe drumul robilor am rătăcit Să ’ntreb, — de steaua mea va fi murit. Dar, în mine erau mii de vieţi Şi mii de stele tremurau tristeţi! Că eu întrebam, mereu întrebam: Câţi au căzut ?, câţi au rămas ?, din câţi eram. Tăcerea alinta misterele, închis în mine, rupeam zăbrelele. Peceţi purta pe buze orice stea, Doar una, numai una lăcrăma. « O, spune-mi! unde-s cei zece mii Ce ard în mine mii de făclii! ? Lumea lor, cântecul lor Spre ele vreau să mă ’nalţ, să cobor! t>. Rotiri fără nume, orişiunde Mugureau mirări pe braţe de unde Un glas mă chema, şoptit mă chema, Dar steaua îmi spuse: « Nu întreba ». Atunci am văzut, încremenit, mut, Sori răsărind, apunând, neştiut. Mai 1940. CERTITUDINE Pe aripi de vânt, cu frunte de zeu, Te ’nalţă, flacără albastră, sufletul meu. Să trecem zorile, mereu să cresc Spre plaiul amiezei împărătesc. Aprinse-am văzut zările pe stânci, Sumbrele culmi, păduri de incendii; Treceau curcubee pe valuri adânci Şi ’n urma lor triste-splendori — de comedii. O, cum aş fi voit « aici» să te-aduc Din cupe largi-azurul să-l bei ca un haiduc, Dar tristă ’n gândurare mi-apasă ochii, linii — Că, singura-i licoare, sunt razele luminii. Martie 1940. FLOAREA GENUNII De această lumină, sufletul meu plin va fi. Şovăelnici mi-s paşii, adânc mă cutremur, Prin ape vrăjite şi rele mantia-mi tremur, Voci de-aici, voci de dincolo, mă chiamă noapte şi zi. Cântecul, mai la vale puţin, trist, amuţi. « Floarea genunii», Regină din veac Răsărit, Laudă visului, laudă mâinilor ce te-a iubit Când roabă, fosta-i iubită, făr’ s’o poţi şti. Din coapse porumbii ’n stol suia, mut, rotitor Prin plaiuri cu lujeri de crin, zorind uşor, Mai sus, azurul, prin inimi tresărind, mugurea: Sbor fără nume, — pe umeri ninşi se ’mplinea. O, tu ai fost iubită, cum nimeni nu fu. August 1940. CÂNTEC DEPLIN Singurătatea umbrelor se pleacă de vânt Valuri o 'nalţă spre ceruri, valuri o duc spre pământ. Singurătate!, vecie — a umbrelor sceptru, Cine ne caută, umbrelor cine ne vru; Călcăm peste ape, colinele lumii le trecem, Dar, iată, sărutul de-aramă al zării-i prea rece. Singurătate!, amarnic mă sfâşie-aripa orei când bate. Prea plină de daruri, de aripa orei — tu — mă desparte; Cutremurătoare zi dintâi să mă ’nvălue, Deapururi să dorm în braţele eternului « Nu e ». August 1940. ION A. BUCUR NOTE DESPRE STILUL LUI I. L. CARAGIALE Printr’o diferenţiere individuală, proprie creaţiei de geniu, realismul povestitorilor români din veacul al XlX-lea atinge ne- aşteptata lui plenitudine în opera lui I. L. Caragiale. Din punctul de vedere al istoriei literare, autorul 7 sfântă, cu o aluniţă mare păroasă d’asupra sprâncenei din stânga şi cu privirea extatică... Urmează, împreună cu manierata evocare a celor doi eroi ai dramei, aceea a nevinovatelor lor manii. Dar... fiindcă nu sunt dintre acei autori,—închee Caragiale—prefer să vă spun drept: după scandalul dela bancher, nu ştiu ce s’a întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu. Caragiale declară deci a nu dori să facă parte dintre autorii care se respectă şi sunt foarte res- pectaţi. El renunţă cu dragă inimă la beneficiile patosului retoric, în faldurile căruia aţâţi scriitori ai tradiţiei clasice se învestmântau ca într’o haină a demnităţii. Renunţând la patosul retoric, ironistul Caragiale atinge însă un alt patos, pe acel al lucidităţii şi al adevă- rului, mai vrednic a fi râvnit în noua constelaţie a realismului european 1). Caragiale nu cultivă ceea ce am văzut că se putea numi, sub pana primilor realişti, portretul fizic şi moral al omului. In « Câ- teva păreri», ironia sa se îndreaptă nu numai împotriva manieris- mului retoric, dar şi împotriva aşa numitei analize psichologice (Opere, III, p. 73). Incisivul şi, pe-alocuri, adâncul psiholog Ca- ragiale crede a se putea dispensa de mijloacele analizei psihologice. Prezentarea faptului nud şi a vorbei isvorîtă din necesitatea situaţiei i se par scriitorului mijloace literare de o eficacitate superioară. « Dar atunci, întreabă presupusul contrazicător al lui Caragiale, vrei să reduci novela la proporţiile unui simplu fapt-divers de ziar, şi romanul la forma strictă a unui raport de agent poliţienesc ? » — « Ba nici decum, i se răspunde, dar plimbă-mă pe mare la vreme şi cu socoteală. Toate priveliştele mării şi toată banala d-tale in- geniozitate de a-mi compara chinul sufletului omenesc cu ale talazurilor îţi sunt gratuite şi mie chiar nule. Eu voiu s’auz poc- netul paharului spart în capul lui Paul... ». Adevărul este, pentru *) Pentru folosinţa ironică şi antiretorică a comparaţiei nobile, vedeţi şi pasajele din * High-Life »: S’a petrecut până la şapte dimineaţa, când aurora cu degetele ei de roză a venit să bată la uşa orizontului şi să stingă cu privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor dănţuitori că trebue, cu regret,, să se desparţd (Opere, I, p. 209). Aurora cu degetele ei de roză... este o ima- gine homerică, filtrată prin clasicismul francez. Caragiale o întrebuinţează cu ironie. Personajul caragelian, Edgar Bostandaki, adept al canoanelor cla- sice, compară însă cu toată seriozitatea pe frumoasa doamnă Athenaîs Gră- goraschko cu divina Hebe (Ibid., p. 211). . 5 308 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE realist, sensaţie; în timp ce, pentru clasic, el era idee. Sensaţia în locul ideii, prezentarea directă în locul analizei psihologice dau măsura schimbărei conştiente de poziţie pe care o operează Ca- ragiale. Renunţând la portretul moral şi la despicarea complexelor sufleteşti, Caragiale nu foloseşte mai mult nici aşa numitul por- tret fizic. Rare ori întâlnim evocarea aparenţei umane, ca în « Pă- cat»: Un bdetan voinic — barba deabia-i mijeşte, şi sub căciula de oaie părul creţ şi des — şi nişte ochi blânzi (I, p. 22). In schimb, ceea ce notează Caragiale, cu o insistenţă care trebue neapărat reţinută, este reacţia fisiologică, vaga sensaţie organică, cene- stezia eroilor. Când băetanul din « Păcat » înţelege că a fost remar- cat de fata din vecini: Trupul tânăr se simţi furnicat din creştet până ’n tălpi de un fior fierbinte. ... Căldura toată i se urcă la frunte (I, p. 23). Iar când imboldul iubirii creşte în el: Flăcăul îşi umflă pieptul, întinzându-şi braţele amorţite de friguri, pânâ-i troznesc în- cheeturile (I, p. 24). Somnul îl cuprinde târziu: Se trânteşte pe brânci în pat, îşi reazimă inima, în care simte o strânsoare nedefinită, pe mâna dreaptă, şi pe cea stângă fruntea caldă (I, p. 25). Când pătrunde, în fine, în apartamentele iubitei: aude urechile cum îi ţiuesc de tare şi simte genunchii părâsindu-l (I, p. 26). In « O făclie de paşte », Leiba Zibal adoarme: Foarte trudit, omul îşi încolăceşte braţele pe masă şi-şi aşează pe dânsele capul, care-i arde tare. La căldura soarelui de primăvară, care începuse să încingă faţa mlaştinelor, o moliciune plăcută cuprinse nervii omului (I, p. 57). Când teroarea pune stă- pânire pe hangiu: Buzele lui Leiba, fripte de friguri, urmau machi- nal gândul tremurând repede. O scuturâturâputernică îl apucă dintre spete (I, p. 61). Iar când ameninţarea devine imediată: Leiba simţi că i se sting puterile şi se aşeză la loc pe prag (I, p. 62). Numeroase sunt notaţiile fisiologice în povestirea «In vreme de războiu». Teroarea hangiului Stavrache este evocată cu amănunte culese din câmpul modificărilor organice: Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide ; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi râmaseră mari, privind ţintă, peste înfăţişarea aceea, în depărtări neînchipuite; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a-lungul trupului, etc. (I, p. 179). Iar când fratele pierdut de mult, reapare ca o întrupare a visurilor lui de groază şi îi oferă să bea: Stavrache luă pahand; NOTE DESPRE STILUL LUI I. L. CARAGIALE 3®9 îl duse spre gură, dar gura râmase încleştată, tremurând şi, ca şi cum ar fi băut, deşertă paharul peste bărbie pe sân (I, p. 180). In pove- stirea « La Conac » ni se prezintă cu ocazia călătorului care întru- pează, fără îndoială, ispita diavolească, schiţa unui portret fizic: Călătorul după chip şi port e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de cari umblă umblă p'în sate după daraveri ; un roşcovan grăsuliu, cu faţa vioaie; cârn şi pistruiu; dar om plăcut la înfăţişare şi tovarăş glumeţ; numai atâta că e saşiu... Dar pentrucă simplul portret fizic nu i se pare suficient lui Caragiale, el adăogă îndată notaţia reacţiei fisiologice pe care o produce vederea ciudatului călător, ca un element care acordă un mare spor de vieaţă imaginei. Cu privirea sa crucişe, când se uită drept în ochii tânărului, îi face aşa, ca o ameţeală, cu un fel de durere la apropietura sprâncenelor (I, p. 220). In « La Hanul lui Mânjoală », rătăcirea prin poapţe este re- dată mai cu seamă prin elementele acompaniamentului organic: Frigul ud mă pătrundea ; simţeam că-mi îngheaţă pulpele şi braţele. Mergând cu capul plecat ca să nu mă ’nnece vântul, începui să simţ durere la cerbice, la frunte şi la tâmple ferbinţeală şi bubuituri în urechi. Am băut prea mult l rrCam gândit eu, dându-mi căciula mai pe ceafă şi ridicându-mi fruntea spre cer. Dar vârtejul norilor mă ameţesc; mă ardea sub coardele din stânga. Am sorbit în adânc vântul rece, dar un junghiu m’a fulgerat pân tot coşul pieptului de colo până colo. Am aplecat bărbia. Căciula par'că mă strângea de cap ca o menghinea; am scos-o şi am pus-o pe oblânc.. - Mi-era rău... N'am făcut bine să plec (I, p. 144). In «Două Loturi», după prima zi a infructuoasei căutări a biletelor : D-l Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat de oboseală; a simţit că i se taie înckie- turile şi aşa, un fel de slăbiciune la lingurea, parcă-l lua o apă; a moţâit de câteva ori ş’a adormit (I, p. 150). Când coana Lucsiţa în « La Moşi» se întremează, printr’o băutură răcoritoare din sfâr- şeala pe care i-o provocase oboseala şi căldura anotimpului, Cara- giale notează: In câteva clipe, moaşa Lucsiţa s'a simţit rentrematâ: sfârşeala şi acel sentiment de pierzare, care-i vine omului când simte un gol de haos la lingurea, au dispărut cu desăvârşire (I, p. 279). Atâtea exemple simt suficiente pentru a spune ca I. L. Caragiale vede adeseori omul dinlăuntru, în planul modificărilor organice şi a acompaniamentului lor afectiv. Nu s’ar putea spune că .oa- menii lui Caragiale n’au o viaţă interioară. De câteya ori, scrii- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 310 torul a înviat fiinţe abisale, singurateci pierduţi în gândurile şi terorile lor. In pictura internă a omului, Caragiale se opreşte însă în prima etapă la planul organic. Este, de sigur, aci, o normă a naturalismului european, care, cu zugrăvirea fiinţei fisiologice, a in- trodus o nouă categorie literară, dar şi satisfacerea acelei nevoi de puternice sensaţii directe, în care Caragiale afirma unul din principalelele puncte ale esteticii sale Dincolo de sensaţia organică, mai sus, în planul gândurilor şi simţirilor care-i traversează personajele, Caragiale opreşte de asemeni notaţia sa, fără a întreprinde propriu zis o disecţie psiho- logică, adică o operaţie intelectuală care menţine distanţa dintre scriitor şi complexul sufletesc supus scalpelului său. Pătrunzând în actualitatea sufletească a unora din personajele carageliene, nu sun- tem obligaţi să ne reprezentăm pe autorul care o reflectă. Distanţa dintre acesta şi oamenii pe care-i zugrăveşte este suprimată, prin fuziune simpatetică, încât viaţa interioară a acestora nu este oglin- dită, ci produsă. Ideile şi sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultăm pe au- tor vorbindu-se, ci «vedem» oarecum personajele gândind şi simţind: Sitlul lui Caragiale, în aceste împrejurări, nu este deci expozitiv, ci simpatetic. Iată, de pildă, pe băetanul din «Păcat» consumându-se de dragoste şi aşteptare: Trei nopţi de pândă... patru... cinci... şi tot atâtea zile mai grele ca nopţile; ceasuri de cursuri şi de meditaţii... Sgomotul camarazilor, neputinţa de a sta singur cu închipuirea lui... şi frigurile... şi ferestrele tot închise... şi perdelele veşnic lăsate (I, p. 25). Stările interioare, notate cu discontinuitate, ca tot atâtea creste săltate din obscurul fluid lăun- tric, nu sunt interpretări ale autorului. Nu autorul ne grăeşte prin el, ci ele grăesc prin glasul simpatetic al autorului. In « O Făclie de Paşte », poate singura nuvelă în care Caragiale a ţinut să trateze un >. Ediţia, după cum se şi cuvenea, are o prefaţă care e făcută să desluşească biografia spirituală a d-lui Pillat. Ce este mai nimerit decât să o transcriem, consimţind aproape în totul la imagina critică, pe care poetul şi-o propune ? «Priveliştile, scrie d-sa, sunt ca oamenii: cu unele te înrudeşti din copilărie, pe altele le alegi cu afinitatea trainică ce hotărăşte soarta sufletelor noastre. Cu dealurile, viile şi zăvoaiele argeşene dela Florica şi la fel cu stepa unduiată din Miorcanii de pe Prutul moldovenesc legătura mi-au făcut-o sângele părinţilor şi cele mai vechi amintiri. Balcicul însă mi-a fost hărăzit ca încununarea dragostei mele pentru mările sudice şi cerul medi- teranean. M’a cuprins treptat ca o iubire nouă, cu nostalgia atotputernică a apelor şi a luminii. Mi-a fost o încântare pentru ochi, o iniţiere pentru suflet şi pentru minte un învăţământ. Peste pitorescul cetăţii cu minarete, case vechi turceşti, cişmele în şoaptă şi cafenele pitite sub platani; peste furia râpelor albe pe care se caţără mahalale asiatice, măgari de coloarea cenuşei şi tătăroaice în şalvari ca portocala; peste vraja aceasta oarecum ireală de Halima, Balcicul mi-a dăruit legenda biblică şi mitul elin. Când în fapt de seară sub smochin descopeream la fântână, trăgând vălu-i pe ochi, pe Samarineanca însăşi cu vas de aramă pe umăr; când în albia de piatră sub jghiab curgător recunoşteam sarcofagul tocit; sub decor trăiam o realitate mai adâncă şi zei ascunşi îmi arătau limpede drumul Heladei şi înţelesul sufletului adevărat. Sub cerul însorit, în străvechea Dionysopolis, închi- nată de Greci zeului viţei, echilibrul se naşte firesc -între beţia 390 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dionisiacă şi seninătatea lui Apolo. Astfel în mine avântul noma- dului scit se potoleşte în aşezări geto-romane pe un tărâm de vis ancestral. Adâncirea priveliştei odată cu arheologia sufletului chiamă pe buze fiinţa pură a cuvântului şi ritmul armonic al lumii, pentru care Balcicul ne poate fi cheie şi prilej. Orice îm- plinire tinde la despoiere: peisajul ca şi poetul. Sub romantismul multicolor al orientului, clasicismul desgropat îşi impune temeliile şi marea veşnică legile ei eterne. Particularul se rotunjeşte în simbol şi formele pământului frământat, în linii senine de ţărm clasic. Şi pe măsură ce desăvârşeam cunoştinţa locului un sens nou al artei îmi răsărea luminos ca pânzele acelei corăbii în taina amurgului, pasăre albă spre regăsitul Balcic». Aşa doreşte d. Pillat să apară: ca un Alecsandri modem, care, pornind dela Florica, adică dela un alt Mirceşti, a cărui tradiţie şi-a însuşit-o pe toate feţele ei, îşi desvoltă sensibilitatea autohtonă în sensibilitate mediteraneană, dar un Alecsandri sporit cu ceva Duiliu Zamfirescu, preferind lumea greacă lumii latine, şi care dispune de bunurile sufleteşti ale posidentului într’un oraş cum este Bal- cicul, rezumat al mai multor civilizaţii suprapuse, istorie sintetică a vremurilor şi locurilor pentru poetul, care este şi oriental şi creştin şi scit şi grec, tradiţionalist local şi tradiţionalist european. Şi într’adevăr versurile nu spun altceva decât ceea ce prefaţa numai enunţă. Sunt în ele toate elementele de pitoresc oriental: râpe de cretă, vegetaţie sudică, turci, tătari şi soare, mult soare ca un belşug compensator al sărăciei ţinutului; e Balcicul biblic, splendidă ficţiune în liniştea evocării ei: Pe piatra asta veche la care vii, cadână, Cu vasul de aramă în seară la cişmea, Şedea Samarineanca tăcută la fântână Aşa cum stă de veacuri în Evanghelia mea. Din luntrea asta veche culcată peste plajă, Din care-ai prins, pescare, la soare un năvod, Apostolii odată svârliră largă mreajă Pe apele sfinţite în vremea lui Irod Şi sub smochinul ăsta bătrân ca amintirea Sub care stai de pază, pândar cu cap de sfânt, Grăia Galileanul, cum spune povestirea, Când pilduia Scriptura cea bună pe pământ. Şi pe asinul ăsta pe care, grădinare, Ţi-aduci la târg harbuzii şi poama azi ca ieri, Venea Mântuitorul aşa încet, călare, Pe drumuri înverzite cu foi de palmieri. TROIŢĂ POETICĂ 391 (Să încercăm oarecât a sdruncina echilibrul acestei ficţiuni, gândindu-ne la neverosimilul istoric ce ni se propune, la Iisus şi Samarineanca umblând prin Scythia minor, la Apostolii, con- temporanii lui Pilat (cel din Pont), care însă pescuesc «pe apele sfinţite lui Irod», în vremea la orice altceva, când versurile sunt de o atât de lungă şi molcumă vibraţie? E destul că peisajul seamănă cu sfintele ţinuturi, iar versurile strălucesc de cea mai simplă plenitude). Iar alături de pitorescul Balcicului, de ilustraţiile lui creştine, e de asemeni în versurile poetului urma preistoriei locale, chiar dacă «avântul nomadului scit» nu se prea simte (Sarcofag tracic), e civilizaţia greacă (Dionysopolis : «Terasele coboară către mare / Cu pasul de-armonie împlinit») şi este mai cu seamă nălucirea în muzică de cuvinte a acestei lumi, în Lună pe mare: Taci: totul nu e decât O slabă cutremurare. Taci: suie numaidecât Păunii lunii din mare îşi lasă cozile lungi Pe înflorirea de valuri Şi tot mai adânci, mai prelungi Se ’nchiagă albe portaluri. Şi stelele, boabe de-argint, Cad lin din fluer de lună, Şi sufletul tău în argint Departe pe ape mai sună. Dar tot mai adânc lunecând, Se surpă albe portaluri Şi floarea penelor blând Se ofileşte pe valuri. Taci: duşi sunt numaidecât Păunii lunii în mare. Taci: totul nu e decât O slabă cutremurare. In sfârşit, peste realitatea mai mult stearpă, dar foarte însorită, a locurilor, poezia d-lui Pillat cade ca o bogăţie suplimentară de lumină, facându-le pe ele şi facându-ne şi pe noi să ne bucurăm de soarele lor dublu. Căci, fără îndoială, versurile d-lui Pillat răspândesc o climă plăcută, un ce prielnic sufletului cititorilor, care prin lectura lor capătă iluzia, am zice, vilegiaturistică, dacă 392 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE n’ar fi mai exact poate că îi fac să se creadă posesorii unei bune stări, care le lipseşte. In sărăcimea Balcicului, poetul nostru e un om bogat, de două ori bogat, odată fiindcă e poet şi a doua oară fiindcă e departe de a fi sărac: e un om avut, un posident. De pe terasa înaltă a unei vile la marginea mării, când vila îţi aparţine, privirea ţi se bucură mai sigur de pitorescul împreju- rimilor, asociază mai voios imaginile, le vede mai luminoase chiar decât sunt în realitate, se joacă pe « spinările de delfini» ale valu- rilor, fiind liberă dela înălţimea terasei să vadă chiar fericita Iieladă în fundul istoriei. Nimic nu răneşte adânc şi nici nu exaltă sufletul cititorului. Totul e liniştit, decorativ şi plăcut ca în orice artă a suprafeţei. Lirismul unui « bien etre » de posident cultivat, iată nucleul de iradiaţie al acestei ediţii definitive. III întâmpinat de O. Goga cu laude meritate, d. D. Ciurezu s’a dovedit cu timpul imul dintre poeţii noştri tradiţionalişti cei mai curaţi. Fără fecunditatea altora, el n’a căzut însă în nici o capcană din câte primejduiesc devenirile tradiţionaliştilor. Ca şi modernii, al căror spirit liber şi deci inovator îi îndeamnă de atâtea ori către caducitatea lucrului nou, care este numai nou, tradiţionaliştii sunt şi ei tot de atâtea ori abătuţi dela vocaţia poeziei de anumite teme necesare oficialităţii. Nici o asemenea impuritate nu se află în versurile d-lui D. Ciurezu. Şi cu atât mai remarcabilă este poziţia sa lirică, asupra căreia ne vom lămuri îndată, cu cât poetul şi-o face a sa după o serie întreagă de contemporani cultivatori ai tradiţiei, reuşind lucrul dificil al diferenţierii între semeni. Volumul Răsărit (1928) părea rupt (deşi purta semnele pre- lucrării) din chiar matricea folklorică, de unde veneau direct cântecul de leagăn, superstiţia obştească, datina, balada haiducului şi cu deosebire descântecul cu versul lui liber de străveche tradiţie populară; parte — evoca formele trudei ţărăneşti de toate anotimpurile, de toate zilele şi chiar de toate conacele; iar altă parte a culegerii se nutrea dintr’o vână personală şi personalistă, prin nimic alterată, cum s’ar fi putut prea bine întâmpla prin lecturi congenere sau numai prin forţarea tonului potrivit. Ce inutile sunt asociaţiile cărturăreşti pentru a da o idee despre vitalitatea întremătoare, simplă şi nobilă, a acelei părţi din Răsărit! E acolo un tonus vital sănătos cu totul la antipodul plă- cerii derivate a intelectualului sau a orăşanului pur şi simplu, e o bucurie voinicească şi explozivă a simţurilor, un fel liber de a fi şi numai de a aproba tot ce se întâmplă, un acord cu lumea, care acord e participare atletică la formele luminoase de viaţă ale Naturii, un mare spasm biologic. TROITA poetică 393 Ceva asemănător am mai întâlnit în versul tânăr, ţâşnitor şi robust al lui Rimbaud şi în idealul « omului nou » slăvit de versetul lui Whitman. Se înţelege, deosebirile, care sunt foarte numeroase şi de tot felul, nu joacă aici, în lumina impresiei ultime, nici un rol: cântecul biologic, fie al unei biologii native, fie al uneia regene- rate, cum timbrează poetul american, se impune acelaşi ca natură. Dar, cum nu e vorba de o asociaţie filiativă, să trecem mai departe. împrejurările care cer poetului nostru să-şi exprime stările mai mult organice decât sufleteşti, zise de aceea stări primitive, sunt cu totul neînsemnate: un moment de viaţă în pădure, pândirea unui răsărit de soare, un început şi un miez de primăvară. Atât este destul pentru ca muşchii tineri în elasticitatea lor ca şi automată (ce cuvânt nepotrivit!), articulaţiile fără grunji şi simţurile toate treze să-şi vorbească limbajul propriu, un limbaj de performanţe gratuite, de sensaţii aspre şi de avânturi, care nu pot fi decât gemute: Am înfruntat asară râu ’n not Şi m’am pierdut în luncă prin lăstari, Simţind mereu un joc de ape mari Pe trupul meu întărâtat de ’nnot. Am alergat buimac ca să m’astâmpăr Prin ierburi verzi cu mirosul amar, Am răşghinat o creangă de arţar Vigoarea mâinii mele s’o astâmpăr. Am speriat o ciută de pe mal Ce în genunchi căzuse să se-adape, Am ascultat cum murmurul de ape Se ’ndoaie surd pe umerii de mal Şi mi-a venit atuncia să m’aplec Să-i miros urma suptă de pământ, Să gem prelung cu nările în vânt Şi ’n fundul vieţii mele să m’aplec. Să mă ’mpletesc în şipotul pădurii Ca fluerul de mierlă pe ’nserat Să simt svâcnind în trupu-mi desbrăcat Sălbătăciuni din sufletul pădurii. Poetul acesta, care ia în piept un râu, aleargă gol prin mari ierburi şi îşi descarcă prisosul de energie rănind copaci, şi care mugeşte sau nechează « cu nările în vânt» iar în altă parte apare dintr’un stufiş ca să privească răsăritul soarelui şi, privindu-1, simte năvala sângelui în tâmple şi se reflectează pe sine «frumos 394 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi svelt, puternic şi curat», ne propune cu versurile lui acea nobilă sălbăticie, la care aspiră sporturile, dar pe care n’o pot realiza, fiindcă exhibiţionismul sportiv o ucide, ne propune beţia funcţio- nală a organelor sănătoase, cu alte cuvinte, ca tip de om, un nobil Tarzan autohton, iar ca poezie — lirismul gimnozofic. Volumul Pământul luminilor mele (1940) duce mai departe această indicaţie lirică, de remarcabilă putere, desvoltând-o de atâtea ori în optimism exultant (Viul pământului, Ploaie şi Soare, Am omorît) şi câteodată chiar în viziune a unei bogăţii fabuloase (Cules şi mai cu seamă Belşug) : Aş vrea să fiu singur, să stau, şi nu pot C’aştept o sută de care cu aur să-mi vină — Ioane, deschide hambarele ’n soare, Să le ’ndop cu aur pân’ la căpriori Şi să ’ncepem apoi brâu de sărbători Până la viaţa viitoare... Acordul deplin cu viaţa rurală sub toate formele ei, din prima culegere, de asemenea se amplifică în ultimul volum până la a cuprinde farmecul patriarhalităţii (S’au sculat căluii cu gâlceavă), lirismul istoriei noastre înseşi (Rugăciune voevodalâ, Dragoste voevodalâ, Moarte voevodalâ), văzută şi în realităţile ei de grai arhaic şi simţământ creştin. Fireşte, la toate acestea au dus impli- caţiile lirice din Răsărit, dar şi familiarizarea cu vechi texte de rugăciuni şi de cronici, de a căror editare d. Ciurezu a trebuit între timp să se îngrijească (Carte de rugăciuni pentru tot creştinul şi Carte ce se chiamâ Letopiseţ... Biblioteca « Albina » Nr. 1 şi 5). Astfel că nu e nici o mirare, ci numai admiraţie, că tradiţionalis- mul său se desvoltă pe întreaga lui arie de teme, pornind dintr’o rea- litate geografică gorjană şi, prin rusticitate, folklor, patriarhalism, datină creştină, trecut voevodal şi limbaj arhaic, ajungând să-şi în- suşească o curată poezie a duratei neamului nostru. Nici unul dintre poeţii tradiţionalişti de azi, vrând să se apropie de rădăcinile nea- mului, n’a mers cu intuiţia mai departe, în timp, decât d. Ciurezu. D-sa este autorul unui prea fericit Sat fără hrisov, în versurile căruia răsună adânca preistorie a locurilor noastre: Satul meu sărac n’are hrisov, Hrisovul lui e undeva ’n pământ Nu-i pergament, nici piatră, nici cuvânt, E sânge şi arşiţă şi istov. TROITA poetică 39S Zadarnic veţi căta ca să-l găsiţi Voi negustori de fiare vechi şi călători. El zace ’n fund cu flăcări şi comori, Din Orodel şi pân’ la Risipiţi E-un câmp întreg şi-o ţară de pădure Dintr’un hotar la celălalt hotar; Şi ’n mijloc satul strâns ca un cuibar, Stă ghemuit, posac, în sarici sure. Cine-ar putea — putere omenească, Să ’ntoarne câmpul tot ca pe-o căldare, Pădurea să ne-o smulgă ca pe-o floare Hrisovul fiinţei noastre să-l găsească ?... El e pierdut în veacuri şi ’n pământ Cum e pierdută ploaia ’n miezul sfânt de pâine Şi-o sta chezaş erezilor de mâine: Fără judeţ, fără hrisov, fără cuvânt. Cu mult mai nedeterminat decât fundul de vreme, din care ies aceste strofe atât de simple, este viitorul « erezilor de mâine » spre care ele vor urca fără oprire. Satul fără hrisov ca şi Voevodalele au fost scrise de sigur de un poet, în care s’a reîntrupat vre-un pisar domnesc. Ca vechii pisari şi dieci, d. D. Ciurezu se află cu con- deiul în slujba unei anumite seminţii de oameni, a Voevozilor şi a Dumnezeului acestei seminţii. Reprezentările poeziei sale sunt în egală măsură cu celelalte de natură creştină. In cât, peste ciclul Din rugăciunea pulberii mele, a cărui credinţă-prinos şi încununare a unei vieţi fericite ţărăneşti încheie ultimul volum, nu se poate trece cu vederea, fără a nu-1 menţiona cel puţin ca titlu. Altfel, ar însemna să lăsăm pe poetul-pisar cu un obraz acoperit. Motivele lirismului d-lui Ciurezu, în afară de acea gimnozofie frenetică, întru totul personală şi rezolvată cu timpul în pleni- tude optimistă, nu sunt aşa dar deosebite de ale celorlalţi tradi- ţionalişti. Şi totuşi, fiind pe deasupra şi neabundent, talentul său lucrează caracteristic chiar în poezia religioasă. Punându-i alături spre a fi priviţi dintr’o dată, d-nii V. Voicu- lescu, I. Pillat şi D. Ciurezu pot da şi o impresie de sumă. In adiţiunea rezultată dintr’o astfel de privire se combină elementele operei întregi a fiecăruia, numeroase motive lirice comune, dintre care cele religioase mai cu seamă ni i-au recomandat a-i propune întruniţi în chip de troiţă. VLADIMIR STREINU VIAŢA ROMANŢATA A LUI PETRU CERCEL i. C. Manolache: Tragedia lui Petru Cercel, Cugetarea — Georgescu De- lafras, Bucureşti, 1940;— 2. Al. Cartojan: Petru Cercel, viaţa, domnia şi aven- turile sale, Editura «Scrisul Românesc», Craiova, fără dată (1941). De câţiva ani, se înregistrează şi în literatura noastră o predilec- ţie deosebită pentru vieţile romanţate, puse la modă de succesul biografiilor lui Andre Maurois, care au fost apoi urmate de pro- ducţiile în serie ale editurilor Pion şi Nouvelle Revue Franţaise. Dintre scriitorii noştri, Eminescu a ispitit talentul epic al d-lui Cezar Petrescu şi spiritul analitic al d-lui E. Lovinescu (ca să nu mai pomenim de încercarea neliterară a d-lui Octav Minar); si- tuându-se greşit din aceeaşi perspectivă patetică, legitimă cu pri- vire la Eminescu, d-nii B. Iordan şi Lucian Predescu au crezut că s’ar putea exploata destinul lui Caragiale, prin exemplaritate dra- matică, — dar la eroarea intuiţiei s’a adăogat şi lipsa mijloacelor literare compensatoare. Prin deviere dela caracterul modern al subiectelor romanţate la Paris, s’a ivit la noi pasiunea învierii figu- rilor istorice din trecutul mai îndepărtat. Astfel, personalitatea de aventurier a lui Iacob Heraclid, care inspirase lui Alecsandri, drama sa de tip romantic, Despot Vodă, a mai atras pe d-nii C. Gane, neostenitul deshumător al existenţelor doamnelor şi dom- niţelor noastre, şi pe d. Romulus Seişanu, fără ca să-i îndemne la interpretări epice, propriu zise. După o înviere documentară a spătarului Niculae Milescu, datorită d-lui Tiberiu Moşoiu, am fost dăruiţi de poetul Radu Boureanu, cu o schiţă epică, a ace- leiaşi figuri. Viaţa de cărturar patriot, a lui Miron Costin, a prilejuit unui tânăr profesor, d. Dumitru Almaş, debutul său literar, surprinză- tor de stufos, şi destul de emancipat de modelul sadovenian. De- oarece a venit vorba de d. M. Sadoveanu, va trebui să zăbovim puţin, în cinstea mereu actualului meşter al învierilor istorice, care a debutat cu un mic roman de acest fel, ca să dea, peste trei decenii, VIATA ROMANŢATĂ A LUI PETRU CERCEL 397 cu Fraţii Jderi, un fel de epopee, încă neterminată (când va fi în- cheiată, nu vom mai putea scrie, de sigur, « un fel de »), a epocii lui Ştefan cel Mare. în această capodoperă a marelui povestitor, ca de altfel, nici în celelalte romane istorice ale sale, nu se poate descoperi nimic comun cu vieţile romanţate, care bântue piaţa literară europeană, de cinsprezece ani încoace. Intr’adevăr, în timp ce ficţiunile sale, reconstrucţii istorice intuitive, trăiesc prin «at- mosferă », genul cel nou pune accentul pe adevărul documentar, reducând la cât mai puţin, invenţia epică. Nu vom face acum, procesul vieţilor romanţate. Hibriditatea genului, de bună seamă, a mai fost invederată. El sufere de un viţiu iniţial, care nu scapă nimănui, prin evidenţa sa. Dozarea ficţiunii cu ade- vărul e o operaţie gingaşă, de farmaceutică; oricât de abil s’ar face, ea stârneşte totdeauna îndoiala cunoscătorului istoricităţii autentice şi confuzia, în minţile neinformate, care nu deslu- şesc aventurosul confirmat prin documente, de ficţiunea propriu zisă. Cu atât mai desorientatoare este procedarea unor romancieri nedibaci, care uzează de libertatea nelimitată a ficţiunii, spre a atribui unor personaje istorice, fapte sau situaţii nepotrivite cu rea- litatea. Acest concept, al realităţii, este mai elastic în genul epic pur, decât în epica istorică, condiţionată de factori psihologici, politici şi economici, determinaţi. Romancierul actualităţii izolează după liberul său arbitru, elementele unui conflict, creându-şi o pers- pectivă subiectivă; aceeaşi prerogativă o are şi romancierul istoric, dacă-şi alege o figură mai neconturată, din trecut, atribuindu-i un episod ipotetic, necontrolabil. Când însă scriitorul se nimereşte să aleagă o personalitate cu un trecut descifrat mai pe de-a’ntregul, şi când genul vieţii romanţate îi prescrie obligaţia înfăţişării exi- stenţei, dela naştere până la moarte, libertatea ficţiunii se limi- tează la epocele nelămurite; acolo se pot intercala episoade epice, de o însemnătate în raport direct cu numărul şi importanţa acestor goluri. Ingeniozitatea autorului constă atunci în găsirea unor fi- guri pe care istoria le prezintă fugitiv, cu mari eclipse cronologice, îngăduindu-i îndrăzneţe puneri în lumină a perioadelor obscure. Chiar în această împrejurare se va trezi un neajuns capital: greu- tatea deplasării centrului de interes dela ceea ce e cunoscut isto- riceşte, printr’o tradiţie culturală, la crâmpeele de viaţă fără pro- ecţie istorică. Reuşi-va proecţia creatorului epic să atingă intensi- tatea de lumină a istoricităţii cu faimă? Aceasta este întrebarea. De sigur, romancierul e capabil să creeze şi « eclerajul» momente- lor istorice, cunoscute din manual, după tipicul schematic, nesug- gestiv; romancierul, adică scriitorul care proectează felul său de a vedea viaţa, prin prisma sa particulară, dar nu şi autorul de vieţi romanţate, adică amatorul de teme de-a gata, muncite livresc, cu fişierul dinainte. 398 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu e vorba, aşa dar, de a interzice câmpul istoriei, ca teren de cultivare epică, ci numai de a deosebi între cei ce recoltează de pe urma însămânţărilor proprii şi cei ce vor să spicuiască din sece- rişul erudiţiei. In definitiv, vieţile romantice constitue un fel de parazitism epic, foarte rentabil, economiceşte, deoarece publicul preferă informaţia recreativă, cu caracter oarecum literar, ari- delor monografii istorice; prosperarea harnicului gen al vieţilor romanţate se justifică indirect, prin trândăvia intelectuală a ce- titorilor, # # * Personalitatea curioasă a lui Petru Cercel a început să intere- seze pe istoricii noştrii de mai acum trei sferturi de veac, uimiţi de urmele lăsate de neobositul şi dibaciul pretendent, în arhivele diplomatice din Apus. Un C. Esarcu şi Gr. Tocilescu au dedus, din frecvenţa acestor vestigii arhivistice; importanţa pe care o pre- zenta beneficiarul unei asemenea vâlve. Intr’adevăr, cum am sta nepăsători noi înşine înaintea spectacolului unor Curţi sau curii atât de însemnate, cu aceea a lui Henric al III-lea de Valois şi a papii Grigore al XlII-lea, puse în mişcare de ambiţia unui principe român, tânăr, frumos, nefericit şi talentat ? Dacă mai adăogăm şi celelalte Curţi, împărăteşti, regale şi princiare, pe unde a trecut coconul domnesc,evadat din captivitatea turcească, am face aproape jumătate din ocolul peregrinărilor europene ale prodigiosului Ia- cob Heraclid Despotul. De sigur, pe această măsură de unitate, Petru Cercel sufere, comparativ, după cum nici dimensiunile sale culturale nu ating pe acelea ale faimosului impostor, idealizat de pana generoasă a lui V. Alecsandri. El câştigă însă în simpatia noastră, ca fiu domnesc autentic, al lui Pătraşcu Vodă, îndreptăţit să aspire la moştenirea scaunului părintesc, în timp ce obscurul grec insular care se dădea drept coborîtor din Heraclizi, n’avea nici o picătură de sânge românesc. Tribulaţiile lui, — de principe poate născut şi de sigur crescut exclusiv prin străinătăţi, purtat din sur- gihiun în surghiun, prin tot Levantul infam, până ce norocul i-a înlesnit să străbată la Curtea franceză, unde închipuirea istoricilor noştri romantici l-a situat printre mignonii deochiaţi ai lui Henric III, care apoi l-a ajutat să-şi dobândească drepturile, — abilitatea la port şi la vorbă a curteanului poliglot, meşter în deosebi în corespondenţă italienească, talentul lui de a-şi face relaţii puternice şi desvoltate, îl scot, fireşte, din rândul plevei de mici pretendenţi ai secolului al XVI-lea. Petru Cercel a avut, de sigur, un destin extraordinar, căruia suntem înclinaţi să-i atribuim explicaţia unor calităţi personale, de primul rang. Din Bagdad, unde a peregrinat tatăl său, înainte de domnie, la Constantinopol, ca ostatec, în cali- tate de fiu de Domn, apoi, ca orfan, surghiunit în Rodos şi la Da- VIATA ROMANŢATĂ A LUI PETRU CERCEL 399 mase, de unde evadează, prin strâmtori, în Ardeal, la curtea lui Ion Sigismund, de unde, la înscăunarea lui Ştefan Bathory, se strecoară în Polonia lui Sigismund August, cunoscând acolo pe Albert Laski, fostul prieten al lui Despot şi pretendentul la scaunul Moldovei, apoi susţinătorul lui Henric de Valois la alegerea sa ca rege al Poloniei, care-1 recomandă împăratului Maximilian al II- lea; de aici, în Italia, oaspe al ducelui de Ferrara, şi la Roma, prezentat Papei, care-1 recomandă regelui Franţei, prin nunţiul său dela Paris; iar la Paris, curtezanul dibaci îşi asigură sprijinul regelui, al reginei, al reginei mame, al ducelui de Lorena, al can- celarului şi al câtorva miniştri secretari; prin conjonctura favorabilă a bunelor relaţii turco-franceze, Petru obţine stăruinţa fără preget a ambasadorului francez dela Constantinopole şi făgăduiala prin- cipială a firmanului; cu un salv-conduct trece la Veneţia, unde e primit ca un suveran şi i se dărueşte o galeră şi o sumă de bani să ajungă la Constantinopol; aici aşteaptă doi ani, ca să frângă re- zistenţa atotputernică a Sultanei-Validele şi a Marelui Vizir; cu ajutorul noului Vizir, al Sultanei Hazachi, mama viitorului Sultan Mahomed al III-lea, şi al altor potentaţi dela Sublima Poartă, ob- ţine firmanul prin mazilirea lui Mihnea, susţinut de vajnica Eca- terina. De acum înainte începe, dacă se poate spune, drama lui Petru Cercel. După vre-o treisprezece ani de frământări fără pre- get, s’a văzut în scaunul părinţilor săi; tânăr încă, de 35—40 ani, ager, pregătit, bine primit de boeri şi popor. Nu se poate însă menţine decât un an şi nouă luni; ca să preîntâmpine deportarea ca mazil, fuge în Ardeal, cu toată averea, lăsându-şi soţia şi cei trei copii în ţară; e arestat şi încarcerat în Ardeal, după ce i se confiscă bunurile. Evadează după doi ani de detenţiune, e primit de împăratul Rudolf al II-lea, la Viena, se stabileşte alţi doi ani la Roma, trece la Veneţia, obţine din nou sprijinul lui Henric al III- lea şi e chemat la Constantinopol, după mazilirea lui Mihnea. Aici, e învestit un Vlad, care moare înainte de a lua drumul ţării. Se deschide o licitaţie deşuchiată între Petru Cercel şi Mihnea, iarăşi candidat, care dă mai mult şi este numit. Petru Cercel e închis din nou, şi cu nasul şi urechile tăiate, deportat la Rodos, unde e decapitat şi aruncat în mare. Cu tot sfârşitul său, — tragic, după clişeul verbal, — drama lui reală ni se pare că rezidă în domnia prea scurtă şi nerodnică. Cu însuşirile aşa de strălucite, cu care fermecase atâtea capete încoronate şi pe însuşi Sultanul, cum de nu s’a ştiut menţine ? Domnia lui nu străluceşte decât prin câteva clădiri şi ctitorii fru- moase, prin înfiinţarea unei turnătorii de tunuri şi prin încercarea întemeierii unei miliţii, în schimb nemulţumeşte poporul, prin impunere de biruri, pe boeri, prin păstrarea proastei tradiţii de a le tăia capetele, şi pe Sultan prin neachitarea haraciului ca şi pe 4oo REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE protectorul său francez, prin neplata unor creditori! A fost un pretendent strălucit, dar un domnitor mediocru. Memoria lui e înnobilată de prestigiul literar al unui imn reli- gios, în limba italiană, foarte preţuit de cărturarii noştri, în timp ce un cercetător obiectiv şi chiar binevoitor, ca d. Ramiro Ortiz, îl consideră « rece », dar admirabil... fiindcă a fost compus de un străin. Chipul lui Petru Cercel şi domnia lui stârnesc o puternică ne- dumerire. Mediocritatea uneia nu corespunde cu caracterul excep- ţional al celuilalt. Opera, prin alte cuvinte, desamăgeşte în aceeaşi măsură, în care seduce omul. Unei atare personalităţi i-am fi dorit şi realizarea în act, fapta extraordinară, aventura domnească, măcar pe plan politic sau cultural. A căzut fără măreţia lui Despot Vodă, bunăoară, dela care ne-a rămas o proclamaţie sublimă, cu amin- tirea Daciei, încercarea unor reforme utopice, vestigiul medailistic al grandomaniei, dar şi prestigiul domnesc, în ceasul înfruntării morţii. Care a fost, în definitiv, politica lui ? avut-a ţeluri mari, nerealizabile ? sau n’a fost decât un ambiţios îndemânatec şi noro- cos, dar care, odată ajuns, s’a prăbuşit ca un nevrednic ? Iată în- trebări la care am fi dorit să ne răspundă autorii vieţilor romanţate, din perspectiva apologetică a unuia sau din aceea aproximatoare a celuilalt. Ce este cartea d-lui C. Manolache ? Iată cum şi-o lămureşte singur, în Cuvânt înainte: «O viaţă romanţată? Poate că nu. Fiindcă aici documentul a trecut înaintea fanteziei literare. Un roman istoric? Poate că da, dacă îl vor încuviinţa cei chemaţi să-l judece. Este, înainte de toate, monografia unei vieţi de necurmate pribegii... ». Lucrarea este totuşi mai mult o viaţă romanţată, decât un ro- man istoric, în care ar fi precumpănit imaginaţia. Rutina roman- cierului vizează către romanul istoric, dar perpetua metodă a re- ferinţelor exacte stă în calea scopului urmărit. Prin aparatul critic, documentar, « Tragedia lui Petru Cercel » îşi dă în vileag structura adevărată, de « monografie » romanţată. Numai unde documentele lipsesc, intervine închipuirea; cu ce tendinţă, vom vedea mai de- parte. In prealabil, vom releva câteva erori, mai mărunte sau mai mari, care denotă fie graba, fie nepregătirea istorică a autorului. La plecarea din Florenţa, spre capitala Franţei, Petru Cercel « se mai afla la gară » (pag. 120). E o anticipaţie feroviară de numai un sfert de mileniu. Găsim anacronisme mai puţin izbitoare, în descrierea unei blonde saxone, dela Curtea imperială a lui Maximilian, care purta «perucă de argint» (p. 112), cu un veac înainte de introducerea VIATA ROMANŢATĂ a lui petru cercel 401 acestei mode; Petru dansează cu ea o gavotă, — care nu se intro- duce la Curte înainte de Lulli, sub regele Soare; se mai cântă menuetul, dans popular, agreat la Curte abia în secolul următor şi giga, dansul popular irlandez, introdus la curtea engleză sub Elisabeta şi răspândit mai târziu în Franţa. Termenul de « camarilă », anticipat cu două veacuri, este atri- buit lui Enric de Valois (p. 102), care a luat-o deci înainte Curţii spaniole. La Veneţia, Petru Cercel vizitează oficial, monumentele isto- rice (p. 189)! Las că noţiunea e modernă, dar ce monumente isto- rice putea să aibă oraşul, în veacul al XVI-lea ? Domnitorul are însă o cultură arheologică remarcabilă, deoarece repară « Curtea de Argeş » (se vede că mănăstirea), «în cultul sti- lului originar» (p.240). In limbajul diplomaţiei contemporane, Sultanul Selim închee cu împăratul Maximilian, un pact pe timp de opt ani, de neagre- siune (p. no). Ca un suveran modem, constituţional, Petru Cercel, fugar, după mazilire, are următoarele scrupule: « Oastea este a ţârii, nu a domnului pribeag. Atâta îi este che- marea şi jurământul, în timp de pace » (p. 260). Romancierul crede că ghilotina funcţiona în Franţa, în acea vreme şi numeşte impropriu «eşafodat» (p. 169), pe unul din condamnaţii la moarte; eşafodat e însă un termen arhitectonic. Spre a pune în lumină măreţia castelului dela Blois, autorul crede că l-ar putea compara cu acela dela Versailles (p. 131), zidit însă peste un veac dela evenimentele în curs; greşala se repetă, când Petru Cercel e purtat «în diversele cenacluri ale Parisului şi ale Versailles-ulm » (p. 157). , O confuzie surprinzătoare e identificarea Margaretei, «la reine Margot», fiica Ecaterinei de Medicis şi soţia lui Enric de Navara, cu poeta, sora regelui Francisc I, defunctă; Margareta de Navara, cum o numeşte d. C. Manolache pe regina Margot, n’ar fi putut strecura la urechea lui Petru, versuri «inspirate ocazional » (p. 151), deoarece nu compunea; aceeaşi confuzie e atribuită şi poetului italian, Francesco Pugiella, care vorbeşte undeva « despre versurile Margaretei de Navara » (p. 158), cu « un zâmbet semni- ficativ, care voia a fi o cheie pentru lacata inimii prinţului român », înamorat de ea. E o serie de erori istorice, ca să zicem aşa, involuntare, deci uşor corigibile. Tendinţa generală a vieţii romanţate îl împinge pe autor la alte greşeli, de natură sistematică. In proteguirea lui Petru Cercel de către Curtea franceză, d-sa vede un fel de alianţă franco-română, întemeiată pe conştiinţa reciprocă, a latinităţii comune. 11 4°2 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ele te îndeamnă să-ţi preţueşti Ţara, să lupţi pentru înălţarea ei, după ce într’însele ai descoperit vieaţa altor neamuri, lupta şi biruinţa lor. De aceea, în această zi de închinare pentru Ctitorul acestui aşezământ: "Vă doresc, Sire, ca prezentul să vă înconjoare de înfrăţirea studenţimii de azi, pe care a aşteptat-o Carol I. Şi ca toţi cărturarii Neamului, care şi-au plămădit mintea lor de învăţaţi şi sufletul lor de Români în acest locaş, să Vă încu- nune Domnia cu unirea lor luminată şi credinţa lor recunoscă- toare în puterea Dinastiei şi drepturile veşnice ale Poporului Românesc ». Majestatea Sa Regele Mihai I a încheiat cuvântările, dându-le solemnul caracter final şi legând faptele trecutului vrednic de neuitare cu chezăşiile viitorului, întrupat în El. A rostit Maje- statea Sa următoarele cuvinte: « Sunt fericit că, « urmând pilda bunilor Domni din trecut », am prilejul să mă găsesc în mijlocul Domniilor Voastre pentru a cinsti o jumătate de veac dela înfiinţarea cele mai vechi ctitorii regale de cultură: «Fundaţiunea Universitară Carol /». Tradiţionala dragoste a marilor înaintaşi faţă de instituţiile culturale puse în serviciul Patriei şi al Neamului a fost omagiată de înainte-vorbitori. Către înaintaşi se îndreaptă, cu pietate şi recu- noştinţă, inima Mea, binecuvântând memoria Regelui Carol I, înte- meietorul acestui aşezământ, ridicat din mijloace personale spre binele tinerimii universitare dela toate Facultăţile din ţară. A ales însuşi locul clădirii aproape de reşedinţa regală, adică sub ochii şi înalta Sa ocrotire. I-a fost, până la sâvârşirea-I din viaţă, ocro- titor august prin danii şi orânduiri. Mulţumesc, cu acest prilej, tuturor celor ce şi-au pus în slujba instituţiei tot sufletul şi puterea lor de muncă şi în special d-lui pro- 4io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fesor Tzigara Samurcaş, directorul Fundaţiei, pentru râvna lumi- nată ţi neprecupeţită pusă în înfăptuirea iniţiativei şi generozităţii morale şi materiale a Augustului Ctitor, dela început până în mo- mentul sărbătoresc de astăzi. Sunt sigur că şi în viitor îşi vor pune toată râvna, ajutăndu-Ne, în munca de mărire şi desăvârşire a acestei ctitorii culturale a Dinastiei. Folosesc prilejul, pentru a adresa tuturor celor ce se ostenesc în slujba aleasă şi delicată a formării tineretului Patriei, repetându-le cuvintele rostite odinioară de Regele Car ol I: «Pregătiţi-ne bărbaţi cu iubire de Ţară... nu uitaţi că, mai mult decât talentele, caracterele hotărăsc soarta popoarelor şi că numai forţa morală le poate apăra de învingeri şi nimicire ». Pentru formarea caracterelor, socotesc că unul dintre cele mai potrivite mijloace este dulcea zăbavă în tovărăşia cărţilor, contactul spiritual cu comorile ştiinţei, literaturii, filosof iei, închisă între scoar- ţele cărţilor. Numai cunoaşterea cuceririlor spirituale ale înainta- şilor, adăparea la mim natul izvor de apă vie ţâşnitoare din adân- cimile trecutului, înviorează pe toţi cei însetaţi de mai bine, de mai frumos, de mai mult adevăr şi-i îndeamnă la cer citări şi înfăptuiri personale. In preajma mesei de studiu şi a rafturilor bibliotecii reînvie spiritualitatea apuselor vremi şi trăiesc cuceririle geniilor — cei ce doresc prietenia lor dătătoare de nădejdi şi de îndemnuri la muncă, aici să le caute! Mai ales azi şi în anii ce ne bat la poartă, când se toarnă tipare noi pentru omenire şi ni se hotărăşte soarta Neamului şi a Patriei pentru veacuri, simţim poruncitoarea nevoie de a cerceta cu multă băgare de seamă tezaurul sufletesc al trecutului, avem nevoie de temelii adânci şi trainice în veacuri, pentru a ne putea clădi un viitor vrednic de însuşirile cu care ne-a binecuvântat Cel Atotputernic. Şi unde am putea afla acest tezaur drag, dacă nu în seninătatea sălilor bibliotecii? De aceea, mă adresez tineretului, din care vor ieşi bărbaţi cu chemarea şi greaua răspundere de a fi luminători şi conducători ai Naţiunii pe căile necunoscute ale viitorului, prin cuvintele Augu- stului Meu înaintaş: « Urmaţi sfaturile profesorilor voştri, înconjuraţi-i cu respect şi încredere, întăriţi-vă sufletele cu gânduri curate şi simţiri înalte, spre a fi vrednici de misiunea la care puteţi fi chemaţi. Toate gene- raţiile care au săvârşit fapte mari şi folositoare ţârilor lor, au fost crescute în această şcoală serioasă şi s’au oţelit în flacăra iubirii de ştiinţă şi de Patrie ». Chemarea Mea de astăzi, sunt sigur că va fi ascultată. Şi sunt sigur că Fundaţia Regele Carol I va continua, prin toate mijloacele, să fie un focar de lumină şi loc de formarea caracterelor şi de cimen- tare a legăturilor între generaţiile trecute şi cea actuală, de înfrâ- COMEMORĂRI ŞI FESTIVITĂŢI CULTURALE 411 ţire între muncitorii aceleiaşi generaţii şi de ridicare spre generaţiile viitoare. însufleţit de aceste sentimente, voi fi totdeauna scut ocrotitor şi neostenit muncitor pentru înflorirea Fundaţiei, pentru înfăptuirea tradiţionalei ei meniri de-a lumina minţile, a înnobila inimile şi a căli voinţa tineretului românesc, în serviciul Patriei şi al Neamului. Dumnezeu să binecuvânteze opera înaintaşilor şi Nouă să ne dea prilej de cinstire a lor, ducând mai departe şi desăvărşindu-le în- făptuirile ! », ŞEDINŢA solemnă a academiei române pentru COMEMORAREA PROFESORULUI NICOLAE IORGA Ziua de 16 Mai a fost dedicată comemorării Profesorului Nicolae Iorga. Dimineaţa, s’a ţinut la Biserica Amzii un pios şi măreţ serviciu religios, oficiat de I. P. S. Mitropolitul Nifon Criveanu, la care au participat oamenii de cultură ai ţării, în frunte cu membrii Academiei Române. După serviciul religios a vorbit I. P. S. Mitropolitul Nifon Criveanu, care a caracterizat personalitatea lui Nicolae Iorga, «cel mai fecund şi mai mare istoric al neamului, cel mai variat scriitor şi adânc cugetător al neamului», el fiind acela care a răscolit « mai mult ca oricare altul adâncul sufletului românesc ». A mai rostit luminata faţă bise- ricească : « El a dominat veacul în care a trăit. A cugetat, a vorbit şi a scris pentru veacuri şi va lumina peste veacuri. Veacuri în- tregi vor învăţa şi se vor lumina dela el. Şi-i va fi veşnică po- menirea ». In după amiaza aceleiaşi zile, Academia Română a comemo- rat, într’o atmosferă de adâncă şi vrednică reculegere, pe Nicolae Iorga. Scaunul Profesorului Nicolae Iorga era îmbrăcat în doliu şi în tricolor. Pe masa lui de lucru era aşezat un buchet de flori t albe şi roşii. • Şedinţa solemnă a fost prezidată de Majestatea Sa Regele Mihai I, Preşedintele de Onoare al Academiei, Care Şi-a inau- gurat astfel activitatea de august patron şi proteguitor al celei mai înalte instituţii de cultură naţională. D. Profesor C. Rădulescu-Motru, preşedintele Academiei, a primit pe Majestatea sa cu o cuvântare, în care a arătat recunoş- tinţa instituţiei faţă de Suveranul Care-Şi ia în primire scaunul Preşedinţiei de Onoare. Făcând o paralelă între nemuritoarea figură a Regelui Carol I şi tânărul Suveran de astăzi, Profesorul C. Rădulescu-Motru subliniază că şi la primirea Primului nostru Rege şi la primirea actualului Suveran, «este aceeaşi încredere în viitorul Ţării, atunci ca şi astăzi». 412 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Majestatea Sa Regele Mihai I a răspuns cu următoarele cuvinte: « Domnilor Colegi, Mulţumesc domnului preşedinte pentru frumoasele cuvinte adre- sate Mie cu ocazia intrării Mele în mijlocul domniilor voastre. Fericit şi emoţionat păşesc azi pe urmele Auguştilor predecesori sub cupola înaltei Instituţii, unde stărue vie amintirea lor. Parti- ciparea lor o găsesc activă în lucrările ştiinţifice, iar obolul Regal se găseşte între daniile făcute Academiei Române. In mulţi dintre domniile voastre recunosc pe sfetnicii Tronulid şi pe înalţii Demnitari ai Statului, dar mai presus de toate, în Domnia Voastră, în toţi, domnilor colegi, văd pe purtătorii de cuvânt ai literelor, artelor şi ştiinţei româneşti. Ca şi Regele Car ol I, sunt pătruns de adevărul istoric: « O naţiune care ţine la desvoltarea artelor şi ştiinţelor, ajunge lesne acest scop ce este mărirea, tăria şi independenţa unui popor ». De aceea, cu adâncă încredinţare, îmi însuşesc promisiunea Sa din prima sesiune a Societăţii Academice: «Din partea Mea vă promit că pentru Mine va fi unul dintre cele mai frumoase titluri de a pro- teja Societatea Literară şi de a-i da tot concurstd Meu ». Apoi, Majestatea Sa a dat cuvântul d-lui Profesor N. Bănescu spre a proslăvi pe cel mai ilustru membru al Academiei, pe Ni- colae Iorga. Oratorul a făcut biografia şi a caracterizat persona- litatea prodigioasă a genialului savant român, insistând asupra activităţii sale de istoric, de cugetător şi de profet, analizând însu- şirile uriaşei sale opere, concepţia-i ştiinţifică, puterea-i de însu- îleţitor, rolul său de «atlet al Românismului», care timp de o jumătate de veac şi-a împletit viaţa cu aceea a neamului său. Academia Română va mai ţine şi trei şedinţe solemne în care se vor rosti discursurile de recepţie ale următorilor membri: Profesor D. Caracostea cu răspunsul Profesorului Th. Capidan; Profesor Nichifor Crainic cu răspunsul Profesorului Lucian Blaga şi Profesor P. P. Negulescu cu răspunsul Profesorului D. Guşti. O altă şedinţă solemnă va fi consacrată pentru a şaptezeci şi cincea aniversare a Academiei Române. De asemenea, membrii înaltei instituţii vor avea să hotărască asupra locurilor rămase vacante prin moartea lui N. Drăganu, la secţia literară, Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu, la secţia istorică, şi Ion Inculeţ la secţia ştiin- ţifică. Asupra acestor însemnate evenimente culturale ne vom opri în numărul viitor. R. NOTE DESPRE NUVELA FANTASTICĂ 413 NOTE DESPRE NUVELA FANTASTICĂ Când istoricii literari germani au încercat să-l definească pe Kleist, nu au putut să treacă peste identitatea operei sale cu ro- mantismul german. Ii domina însă formula lui Goethe: «Klas- sisch ist das Gesunde, romantisch das Kranke ». Şi atunci soluţia a venit pedantă şi cu aerul de cabinet, Kleist aparţine romantis- mului în părţile lui slabe sau bolnăvicioase, adică prin acel « Vor- liebe fiir dasGrăssliche undEntsetzliche, Hăssliche und Perverse». Chiar în acest început de secol al XlX-lea, plin de nebunia lui Holderlin, de delirul mistic al lui Werner, de tuberculoza lui Novalis, de sinuciderea lui Kleist şi alcoolismul şi ciudăţeniile lui Hoffmann, era greu să se treacă peste « die geniale Leistung Kleists» în materie de nuvelă, de această nouă formă literară, grefată pe realizările lui Boccacio şi ale lui Cervantes. Şi astfel, de acest secol, în care s’a născut nuvela modernă şi cu ea şi nuvela fantastică, de acest romantism german, s’a legat oarecum tradiţia unei stării maladive a creatorilor şi a operelor lor. Nu a fost greu să se accentueze acest caracter, nuvelele lui Hoffman aduceau o lume curioasă, plină de neverosimile, o îm- binare de vis şi de realitate fantazată, povestiri care nu aveau nimic comun cu viaţa, cu viaţa aceea cu care se obişnuise lumea s’o vadă, cu ochii ei temători de tenebre şi pe care le-o cultivase arta clasicismului. Era o întoarcere prea bruscă pe alte tărâmuri, se desvăluia un revers al vieţii pe care fiecare se căsnea să-l afunde cât mai mult de câte ori se întâlnea cu el prin accident. In pove- stirile lui Hoffmann viaţa se înlănţue numai din paradoxe fan- tastice, din acea plutire de vis, pe care autorul o scapă printre degete şi-l depăşeşte. Gustul sever german nu putea ierta aceste divagaţii. Era chiar contra bunului simţ german, contra sănătăţii teutone, care nu acceptă decât misticismul ca singură formulă de depăşire metafizică. Acel « Verwirrung der Gefiihle » ajunsese un blasfem la adresa lui Hoffman, care încercase şi el, printr’o mai adâncă şi mai subtilă sensibilitate omenească, să creeze forme noi de expresie în literatură. Celălalt caz care avea să universalizeze această părere, de creaţie de artă alături de nebunie în nuvela fantastică, a apărut cam în acelaşi timp, în America. Edgar Poe, o figură ciudată şi predestinată, într’o veşnică agitaţie, plin de capricii şi de contra- dicţii, om de gust şi de-o sensibilitate care depăşea cultura şi ci- vilizaţia americană, critic înverşunat, cu o tinereţe chinuită, cu iubiri sfâşietoare, şi peste toată această viaţă cu cotituri şi con- torsiuni tragice, alcoolismul ca refugiu şi izolare avea să-şi sfâr- şească viaţa răpus de tenebrele delirului tremens. Dacă în primul moment critica burgheză nu s’a adresat decât omului, luat din REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 414 punctul de vedere al moralităţii, n’a întârziat ca şi opera lui să fie explicată ca o concretizare absurd literară a decadenţei sale. Şi astfel, în lumea largă a cititorilor şi în una strâmtă a cri- ticilor, literatura fantastică a fost indisolubil legată, dintr’un anumit punct de vedere, de nebunie, sau dacă nu chiar de ne- bunie, vecină cu o stare morbidă a scriitorului. In 1851, P. Merimee, cu ocazia apariţiei nuvelelor lui Gogol în limba franceză, scrie un articol în Revue de « Deux-Mondes», în care semnalează nuvela fantastică «Vyi sau regele Gnomilor» a scriitorului rus. O numeşte «poveste vrăjitorească, ce amuză şi îngrozeşte » şi mai dă şi o reţetă a unei bune poveşti fantastice: «începi cu portrete bine conturate ale unor personaje bizare, dar posibile şi imprimi trăsăturilor lor, amănuntele cele mai reale. Dela bizar la miraculos, tranziţia se face pe nesimţite şi cititorul se va afla în plin fantastic, înainte de a fi băgat de seamă că lumea reală i-a rămas cu mult în urmă ». La această dată Gogol nu murise încă şi nici nu se ştia despre el că ar fi oarecum din familia spirituală a lui Hofmann sau Poe. Şi de altfel, se dădea o reţetă a nuvelei fantastice, o posibilitate pentru orice scriitor de a o aplica, ea ne mai fiind doar o rezul- tantă a maladiilor sau viciilor autorilor lor. Se împământeniseră bine la această epocă şi poveştile şi le- gendele fantastice ale lui Walter Scott. Şi el, iniţiatorul romanului istoric, omul de muncă ordonată şi lucidă, de elaborare sistematică şi de exploatare raţională a inspiraţiilor, nu putea fi pus alături de cei doi părinţi ai nuvelei fantastice. A urmat apoi traducerea în limba franceză a nuvelelor lui Poe, făcută de Baudelaire, care nu numai că reabilitează pe scriitor, condamnând mediul impropriu în care a trebuit să trăiască şi pe care-1 face vinovat de destinul nefast al scriitorului, dar, mai mult, se arată dispus a demonstra cetitorului metoda analitică care stă la baza creaţiei nuvelelor fantastice ale lui Edgar Poe, metodă care aparţine chiar matematicilor, după cum afirmă chiar scriitorul american. Şi încet, au mai apărut scriitori de nuvele sau povestiri fan- tastice, nu ca autori exclusivi ai acestui gen, ci doar, dintre aceia care au abordat subiecte fantastice alături de celelalte creaţiuni ale lor. Şi, poată să pară ciudat, dar dintre cei ce-au mai scris nuvele fantastice, în afară de tragicul sfârşit al lui Maupassant, nici unul nu s’a putut alătura prin structură de Hoffmann sau de Edgar Poe. Nici Dostoievsky sau Turgheniev, nici R. Kipling, R. L. Stevenson sau J. Konrad, nici Villiers de L’Isle-Adam sau Anatole France, nici Pirandello sau Herman Melville, nici O. Wilde sau Jens Peter Jacobsen şi nici chiar lucidul Hanns Heinz Ewers, care reuşeşte atât de facile efecte cu reteta lui Merimee. NOTE DESPRE NUVELA FANTASTICĂ 415 Acceptarea nuvelei fantastice ca o creaţie maladivă a rămas doar la aceia care pornesc în cercetarea ei dela determinantele critice ale romantismului german. Şi tentaţia de a fi asemuită orice nuvelă fantastică cu o creaţie romantică nu-i uşor de înde- părtat: prea abundă lumea irealului în nuvela fantastică, prea depăşeşte ea raţiunea, prea nu este decât o viaţă a fanteziei şi a visului. Nuvela fantastică universală nu a putut până acum să defi- nească mai mult de trei posibilităţi de creaţie ale acestui gen. Nuvela fantastică de tip romantic german, creatoare de at- mosferă în primul rând, de penumbre, de conflicte valabil ome- neşti ca acţiune iniţială, dar ca fantezie în corelaţii şi în rezolvare, grefată pe o stare de spirit oarecum bolnăvicioasă în acuitatea senzaţiilor şi în subtilitatea jocului de imaginaţie. Fără o logică a fanteziei, ea lasă impresia de gratitudine, de fugă de umbre care gonesc fără să ajungă fantasme de aceeaşi structură. O bo- găţie până la risipă a elementelor de hazard şi de senzaţie, care fac din povestire un fel de bici care loveşte fără milă liniştea şi ordinea universală a valorilor de cunoaştere şi de sentiment. Oroarea de justificare logică şi de înlănţuire cauzală, un peisaj de conflicte clădite pe vis şi pe fantezie. Atmosfera acestora este o acceptare voită a unor stări de fapt, care sunt accidente în viaţa propriu zisă. Şi pentrucă, contempo- raneitatea şi cotidianul nu pot oferi destule elemente speculative a acestor stări, întoarcerea în trecut este cea mai preferată lume. Acolo, unde şi faptul real devine poveste, artistul poate mai uşor să brodeze pe fantezia lui împrejurări care nu mai lovesc direct simţul critic al omului aplecat atent asupra realităţii. In cazul când trecutul este evitat, exotismul intră în combinaţie din acelaşi motiv al depărtării de prezent. In nuvelele lui Hoffmann, care este prototipul acestui fel de nuvelă fantastică, simţi dela început cum aparţii unei alte lumi de gânduri şi sentimente. In « Stafia logodită » de exemplu, din prima pagină autorul fixează atmosfera de extraordinar, care creşte din observaţii reale: «vântul gemea în văzduh ». «Atunci se făcu o scurtă tăcere, în timpul căreia se auziră lămurit şuerând şi urlând nişte glasuri minunate, pe care vijelia le făcea să treacă prin coş ca printr’o pâlnie de vorbit, imensă», apoi comesenii vorbesc de lucruri care «trezesc în noi o tainică înclinare spre groază», Iar Angelica spune, «cât pentru mine, nu cunosc senzaţie mai plăcută decât fiorul acela uşor care-ţi străbate tot trupul, când — Dumnezeu ştie cum — visezi cu ochii deschişi la lumea închipuită». Şi iată aici, un în- ceput de nuvelă fantastică, care se depărtează infinit de reţeta lui 416 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Merimee, care nu rămâne valabilă decât pentru un număr re- strâns de nuvele şi de mai puţini autori. In această atmosferă intră persoanele în acţiune; dar cum, fiecare ca cu pecetea acestui extraordinar anunţat dela început. Nu toate personajele însă, ci doar acelea care au în nuvelă un destin deosebit. Un lector perspicace poate dela început alege persoanele care vor trăi o existenţă ireală, de vis şi fantezie. Sfârşitul te înnă- buşe aproape prin masivitatea elementelor de hazard şi de împle- tire arbitrară; rămâi cu sufletul la gură, ca în faţa unor întâm- plări groaznice, pe care mintea cotidian obişnuită cu o frecvenţă normală a faptelor, nu le poate nici accepta şi nici înţelege. Ele intră în cunoaşterea noastră fără s’o dorim şi fără să le-o îngă- duim, se năpustesc aproape asupra noastră, ne cuceresc; iar noi ca nişte învinşi, asistăm neputincioşi la capriciile învingătorului nostru. Cealaltă posibilitate a creaţiei nuvelei fantastice o ilustrează Edgar Poe. In « Filosof ia Compoziţiei», în care Poe se ataşează de soluţia de-a începe cu sfârşitul şi unde demonstrează cum a conceput el poemul fantastic «Corbul», trage câteva linii im- presionant de precise ale acestei metode. Dar mai interesante apar afirmaţiile lui din începutul nuvelei «Dublul asasinat din strada Morgei»: «Facultăţile spiritului pe care le definim prin termenul analitice sunt în ele însele prea puţin susceptibile la analiză. Noi nu le apreciem decât prin rezultatele lor. Ceea ce ştim, între altele, este faptul, că ele sunt pentru acela care le po- sedă într’un grad extraordinar, un izvor de plăceri dintre cele mai vii». ...«Această facultate de soluţionare îşi capătă poate o mare putere din studiul matematicilor, şi în speţă, din cea mai înaltă specialitate a acestei ştiinţe, care din cauza operaţiunilor sale retrograde, a fost numită, foarte impropriu şi simplu, analiză, ca şi când ea ar fi analiza prin excelenţă ». Nu toate nuvelele lui Edgar Poe sunt concepute după această metodă analitică, cum o numeşte el, dar caracterul specific al lui Poe, în nuvela fantastică rămâne această operaţie de construcţie retrogradă. Pe când la Hoffmann totul era o înlănţuire de ilogic, de hazard şi de imaginaţie în joc, aici totul se succede, ca din treaptă în treaptă, de sus în jos însă. Este pitorească cursa care o întreprinde Edgar Poe. Odată sfârşitul ştiut, destinul fiecăruia existent în latenţa compoziţiei, jocul imaginaţiei se manifestă prin găsirea celor mai paradoxale împreunări de conflicte şi si- situaţii pentru a ajunge cât mai pitoresc la sfârşitul voit. După cum spune el însuşi, acest joc este «un izvor de plăceri dintre cele mai vii». In timp ce la Hofmann nu se simte truda pentru a rezolva conflictele, ele curgând oarecum, ca o apă liniştită şi oarbă, la NOTE DESPRE NUVELA FANTASTICA 417 Edgar Poe este o plăcere să vezi cum învinge dificultăţile ivite şi cum apare enigma deslegată. Totul este o întrecere între probabilităţi diferite, între con- juncturi posibile, cu care se dedă la un joc miraculos, un fel de echilibristică de logică. Frumuseţea acestui fel de a colabora cu fantezia, face din nuvelele lui Poe un fel de rebus, de ghicitoare fantastică în care alergi odată cu autorul după găsirea soluţiei cele mai posibile şi celei mai verosimile. Dar acest verosimil are pecetea extraordinarului prin determinarea lui apriorică, din care-i place să deducă retrograd, până la găsirea soluţiei. Evident, această metodă introduce prin strădania de-a solu- ţiona tot neprevăzutul pe care-1 aruncă cu ferocitate fantezia lui în cale, ceva de senzaţional în nuvelele lui Edgar Poe, La Hoffmann, de exemplu, o complicaţie ivită de jocul imaginaţiei nu trebue soluţionată, ea trece mai departe, din conflict în conflict, până ne dăm seama că totul este o împletire încâlcită de fantezie şi hazard. La Poe în schimb, nici nu simţi cum lucrează imaginaţia lui, atât de legate sunt cele mai paradoxale împletiri. La Hoffmann nu este nimic senzaţional, tocmai prin faptul că el nu desleagă, în timp ce la Poe, tocmai deslegarea şi justificarea introduce acel ne- prevăzut senzaţional, care aduce adeseori cu structura cea mai intimă a literaturii poliţiste. Atmosfera în nuvelele lui Poe este mai directă, pornind numai cu elemente pe care le justifică. Sunt indicaţii doar momentele în care îţi presară fără să simţi, toată grandoarea unei realităţi suprasensibile, Dosajul acesta are ceva pervers în el, ceva de voită chinuire, ceva care intenţionat îţi atacă nervii şi te aduce în situaţia să crezi ca real şi posibil ceea ce de fapt este numai ficţiune. In timp ce la Hoffmann elementele de atmosferă fantastică te cu- ceresc fără să-ţi ceară agrementul, la Poe te torturează cu ipoteza valabilităţii, cu aceptarea lor, pe dată ce continui lectura acordân- dându-i creditul necesar. Şi astfel, fantazarea demonstrată intră în lumea lectorului pe poarta cea mare, o primeşte şi numai la urmă, când n’o mai poate suporta observă, subtilitatea cu care s’a introdus. In timp ce lumea nuvelelor lui Hoffmann este o lume de în- chipuire, pe care o recunoşti ca atare, lumea lui Poe este lumea de alături de viaţă, cum o numeşte Baudelaire «l’exception dans l’ordre moral», Este partea aceea care are dreptul la viaţă numai prin nenaturalul şi excepţia care o ridică. Cu toate că întâmplările sunt totuşi ale vieţii, felul în care le pune, greutatea pe care le-o acordă, te face să le accepţi ca alături de normal. Crima, oroarea, desgustul, oboseala, ruina, moartea cu toate curiozităţile ei, boala, ironia, parodia, cruzimea, teroarea, beţia, iubirea bolnavă, tene- brele, nebunia, nopţile de groază şi de insomnie, voinţele frânte, 12 418 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE apatia, halucinaţiile, viziunile morbide şi aventura, trăirea nepre- văzutului cu toată grandoarea şi duritatea lui. Cea de-a treia posibilitate de creaţie a nuvelei fantastice se identifică într’o măsură oarecare cu reţeta lui Merimee. Se pre- zintă o lume cu totul reală, clădită ponderat şi fără artificii, cu structură normal omenească. Nu simţi persoanele bizare aşa cum afirma Merimee, nu ai un element care să te facă să bănueşti că că totul se va transforma la un moment dat într’o lume ipotetică şi neverosimilă. Acţiunea se desfăşoară în limitele conflictelor şi psihologiilor normal omeneşti. Dar deodată, un pas, un gest, o vorbă, o accentuare, o întâmplare, te face să devii mai atent, să scrutezi perspectiva care începe să se anunţe ciudată. Şi când credeai mai bine că ai ajuns să cuprinzi în tot ansamblul lui, po- vestea care ţi se desfăşoară, te trezeşti în plin fantastic. Nuvela lui Gogol « Paltonul i> este tipică în acest sens. Trăeşti alături de eroul mititel, funcţionar de Stat, până la urmă, când îţi dai seama că ai fost martorul unei întâmplări care iese din comun. In timpul lecturii nu ai avut timp să sesizezi nici o notă forţată, nici un accent aruncat ca din întâmplare pe care să-l suspectezi c’ar putea deveni la un moment dat o cheie care să răstoarne tot ce ţi-ai clădit li- niştit dela început. La fel, în nuvelele lui Walter Scott, în care, chiar dacă presimţi fantasticul care pluteşte în aer, nu ai certitu- dinea că această lume va fi aceea care ţi se va prezenta odată ca singură realitate a povestirii. Herman Melville în nuvela lui « Bart- leby » întrebuinţează aceeaşi cheie a desvăluirii măsurate a unui destin de dincolo de realitatea simţurilor noastre. Şi exemplele pot urma, dovedind acelaşi lucru, că această modalitate formală de realizare a nuvelei fantastice, aparţine unei lumi de scriitori, care structural sunt aplecaţi mai mult asupra realităţii, dar pe care o simt că uneori ne depăşeşte prin încâlciri care nu ne aparţin raţional, dar care sunt tot ale noastre pe dată ce ochii şi simţurile noastre pot tresării oricând în faţa lor, ca şi în faţa unei veritabile realităţi. Nu se poate intra în toate amănuntele construcţiei nuvelelor fan- tastice. Uneori fiecare în parte îşi are cheia ei, cu toate că în ge- neral se înscriu în categoriile de mai sus. Apare însă ca un corolar. Scriitorii de nuvele fantastice, indiferent categoriei căreia aparţin, sunt de-o structură deosebită sufletească. O imaginaţie bogată, o sensibilitate cu antene la toate imponderabilele existenţei noastre, o plăcere pentru conflictul gratuit, o înclinaţie faţă de extraordinar şi de lumea obsesiilor şi-a aventurilor. Sclavi ai fanteziei lor, se supun rar la discipline realiste. Trăiesc prin neprevăzutul şi ha- zardul întâmplărilor, se confundă cu ele şi iau drept realitate o «lApuşneanu* de zirra şi drama muzicala 419 ficţiune a minţii lor. A acelei minţii, surescitate artificial sau în permanentă efervescenţă printr’o predestinare maladivă. Plăcerea lor cea mare este libertatea de fantezie, drumul liber deschis, fără piedici şi fără restricţii. Ea le poate crea şi dificultăţi când este prea mobilă. O inteligenţă critică, un gust al echilibrului chiar în fantastic, o prezenţă lucidă de regisor, va exploata în sesnsul cel mai bun orice salt al imaginaţiei. Cât timp libertatea de fantezie nu este marcată cu diagnoza precisă de incoherenţă morbidă, ea rămâne la un preţ de neegalat. Căci indiferent de ca- tegoriile de cunoaştere omeneşti, de limitele lumii noastre sen- sibile, o imaginaţie care umblă numai pe piscuri este fantastică şi neverosimilă. Ea este totuşi o revelaţie a unei lumi care se înalţă, după logica intimă a acelui artist, peste toate consideraţiunile de comoditate, până la limitele superioare ale neprevăzutului, fan- tasticului, inefabilului şi neverosimilului. Vă speriaţi de extraordinarul şi de aerul de basm al unei si- tuaţii dintr’o nuvelă fantastică? Arătaţi-mi marginile dintre fic- ţiune şi realitate şi vă voi spune şi eu de ce greşeşte artistul care se joacă cu fantezia lui, ca un scamator cu drăceştile lui panglici de foc. V. BENEŞ „LĂPUŞNEANU” DE ZIRRA ŞI DRAMA MUZICALĂ Se spune că muzica e arta cea mai « vagă», fiindcă plastica, poezia şi drama dau aspecte mai precise, impresii mai nete şi conturate. . De ce această deosebire ? Plastica, poezia şi drama caută să dea impresia realităţii ma- teriale, fie că imaginează una, fie că descriu şi imită ceea ce există. Muzica e însă o traducere a vieţii, a interiorului omenesc. Danti spune că scopul artei este: «imitare la perfetta forma intenzionale della natura». S’ar putea interpreta şi astfel: a imita şi urmări tendinţele fireşti ale Vieţii pe calea ei către perfec- ţiune. (Fiindcă arta totdeauna reprezintă şi transmite aspecte sau episoade din neodihnita mişcare, din neîncetata evoluţie a tot ceea ce există. Aceeaşi tendinţă de « devenire» pulsează în orice operă. In arta nemişcată, care reprezintă numai un aspect, o fază, prin perfecţiunea imobilităţii se lasă să se vadă o parte din ce a fost şi să se descopere ce va fi, spune Rodin... spec- tatorul asistă la înfăptuirea unui act privind un singur aspect, îngheţat, al realităţii. Iar o artă de succesiune păşeşte'după mersul Naturii. Se poate presupune pe bună dreptate că tendinţa «de- venirii» se îndreaptă către perfecţiune). 12 420 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Plastica şi arta cuvântului eternizează şi realitatea materială şi cea interioară, omenească, însă pe aceeaşi cale: ele reduc la palpabil şi concret, dăruind o formă sau reprezentând totul prin noţiuni precise ce se raportează tot la concret (creând astfel «ima- gini aperceptive »). Muzica e o sublimare a Vieţii însăşi, — transformarea în ra- porturi sonore a aspectelor sale şi a legilor ce o conduc, — e ilu- strarea prin motive, fraze şi ritmuri a « devenirii» omului şi su- fletului său. Deoarece nimic nu e mai nelămurit minţii şi înţelegerii ome- neşti decât viaţa, mersul şi rostul ei, e firesc ca muzica să pară mai inexplicabilă decât artele care se leagă de realitatea mate- rială. înţelesul ei e în primul rând chiar originea ei — o frântură din evoluţia unei vieţi. E « nelămurită » fiindcă nu se poate da un nume fiecărei im- presii şi fiecărei nuanţe a sensibilităţii. Ori, în muzică sunt prea multe aspecte sufleteşti veşnic în mişcare, în schimbare, cu ne- sfârşit de multe înfăţişări care apar, trăiesc o clipă şi se sting. Singurul «nume» pe care îl poate avea una din aceste nuanţe e o armonie, un motiv, un ritm, un sunet de o anumită expre- sivitate. (Chopin sau Debussy au deseori câte una din aceste nuanţe în fiece sunet al unei fraze.) Muzica e singura limbă care ajută la o înţelegere cât mai directă şi fără greş, — şi aproape numai la atâta, —■ care transmite inefabilele modulări ale sensibilităţii şi întregul dramei Vieţii. Atunci când e deplin simţită şi înţeleasă, muzica nu atinge numai sensibilitatea şi judecata, ci chiar esenţa, chiar rădăcina vieţii însăşi. Şi dă, o clipă, vieţii celui ce-o ascultă un tipar asemenea cu viaţa din care a pornit şi pe care o repre- zintă. Muzica se adresează deci părţii din noi pe care o simţim mai bine decât orice, şi pe care tocmai de aceea n’o cunoaştem: nu numai e prea aproape, dar e vorba de însăşi fiinţa noastră. Şi se adresează prin simţul cel mai puţin precis, dar cel mai larg şi cel mai primitor: auzul. De aceea impresiile pe care le da această artă se pot numi «vagi»; sunt cele mai adânci, cele mai puter- nice, dar nu le putem cunoaşte şi numi destul de bine. E arta supremă... apare ca o ultimă şi uriaşă încercare de a reface unitatea umană, spune Edmond Buchet... şi se supune aceloraşi legi de construcţie ca şi arhitectura, împrumutând forma ritmică dela aceea a dansului şi gestului, melodia ei din accentul şi expresivitatea poeziei, inspirându-se din instincte... Dar uneori se simte nevoia de-a înfrăţi muzica cu o altă artă pe care s’o explice şi care să-i dea o formă mai « precisă ». Poate s’a născut astfel, contopită cu vorba şi gestul, în Drama muzicală. < LAPUŞNEANU» DE ZIRRA ŞI DRAMA MUZICALA 421 Nu vom face acum o istorie a Dramei muzicale, ci ne vom mărgini să spunem că ea e, poate, matca Dramei (acţiune, text vorbit, ritm, gest şi aspecte plastice de atitudine şi mişcare), dar şi a Muzicii în acelaşi timp. Prea rareori însă în Drama muzicală, Muzica poate să rămâie şi singură, izolată, cu o valoare şi o semnificaţie cu totul inde- pendente, în măreţia şi unicitatea ei arhitectonică. De obicei de- vine o construcţie creată pentru un scop anumit, cu un anumit folos şi nu numai ca monument. Aspectul ei şi chiar înţelesurile ei urmăresc, plecate, şi servesc Drama. Valoarea « Walkyriei» lui Wagner sau a « Salomeei» lui Richard Strauss nu poate fi tăgă- duită ... dar e greu de ascultat muzica singură fără a vedea sau măcar a cunoaşte în amănunt acţiunea... aici scena adeseori trebue să explice muzica. In «Tristan» acest neajuns se simte mult mai puţin, «Pelleas» de Debussy infiltrează prin muzică un fluid care parcă sugerează o tulburătoare explicaţie a dramei, iar «Oedip» de Enescu ridică muzica însăşi la semnificaţii de dramă, — fiind poate ea singură suficientă, tot atât cât şi scena singură. Aici colaborarea e desăvârşită: muzică şi dramă dau o completă satisfacţie artistică. «Alexandru Lăpuşneanu» de Zirra împlineşte aproape de- săvârşit, ca şi «Boris Godunov», toate necesităţile unei adevă- rate drame muzicale. Au spus unii: «muzică grea» sau «muzică wagneriană», etc. întâi, ceea ce trebue spus, e că e cu totul originală. Cuvânt banal, dar cel mai potrivit. Dacă poate să aibă amănunte, unele momente în orhestraţie, chiar unele motive, procedeul, puţin, modificat, al leit-motivului, toate se datoresc mai curând faptului că autorul s’a folosit, cum era firesc, de cuceririle tehnice ale marilor înain- taşi. Ce ar fi dacă fiecare ar trebui să înceapă totul dela începu- turile muzicii? E muzică românească, dar nu «românească cu orice preţ». Momentele lirice mai ales au o muzică foarte firesc românească... autorul a scris astfel fiindcă a simţit astfel, aşa cum Albeniz a scris muzică spaniolă. O are în sânge, în gând, şi a vorbit prin- tr’însa când a simţit că e nevoie. Nu e nimic mai natural ca Dom- niţa Ruxandra să-şi spuie teama, să-şi cânte jalea şi frământarea în melodii atât de româneşti, atât de direct impresionante. Accen- tele de groază ale lui Moţoc au şi ele acelaşi tipar românesc... leit-motivul principal tot aşa, din uvertură şi până la sfârşit. Dar s’ar părea curios ca motivele să fie altele. S’ar părea că muzica izvorăşte din însăşi acţiunea, din zbu- ciumul eroilor... chiar şi din aspectul scenei, din mişcări, din costume. Şi la rândul ei, acţiunea pare dusă pe umeri de des- făşurarea muzicii.... fiecare gest dictat de un ritm, fiecare vorbă 422 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi fiecare atitudine par impuse de motive şi de orhestraţia bo- gată, impetuoasă. (Dar din fericire nu tiranică în felul lui R. Strauss ori chiar Wagner.) Acestea sunt semnele unei adevărate opere de artă, unei adevărate drame muzicale. In mod obişnuit, aspectul scenic şi realizarea dramatică iese din domeniul discuţiunilor pur muzicale. Dar în « Lăpuşneanu » ele sunt atât de strâns legate, încât a vorbi despre scenă înseamnă a vorbi despre muzică. Decorurile, lumina, mişcarea şi atitudinile personajelor sunt de o desăvârşită ţinută. Şi nu se putea ceva mai semnificativ şi mai mult efect artistic decât corul în cantonadă când Domniţa, umbră albă a amărăciunii, se profilează pe dealurile violete ale Iaşilor, lângă Lăpuşneanul chinuit şi apăsat de gânduri sân- geroase. Sau, când în cămăruţa unde zăcea bolnav, îi cântă acei călu- gări, — parcă întruchipările chiar ale vedeniilor lui Lăpuşneanu... acea psalmodie monotonă, acele triste şi halucinante apariţii negre înşirate lângă jilţ... Clipele de nebunie ale tiranului, când viorile înfiorate ur- măresc parcă halucinaţii, păreri ce se strecoară în umbră, iar el se zbate îngrozit, neputincios, înspăimântat de ele... Acest tablou ultim e de o bogăţie scenică rară, ingenios combinată... ca pretutindeni, muzica echivalează şi desăvârşeşte efectul. Tra- gicul e prezent, răscolitor. Acolo unde scena şi vorbele nu pot să exprime, muzica explică, ţine răsuflarea oprită, toarnă oricui în inimă neliniştea şi groaza. Acolo unde este dinamism de scenă, muzica îl conduce. In această operă însă, unde întreaga desvol- tare are o bază psihologică, tragedia unui suflet blestemat şi a unei femei născute să trăiască cu groaza şi nehotărîrea în suflet, par cam curioase unele digresiuni. Sunt de sigur făcute anume pentru a îndepărta privirile câteva clipe dela acest unic subiect, însă chiar de aceea intervenţia lor (tehnică şi obligatorie, după principiile dramatice) nu e tocmai fericită. « Cântecul fusului» (si încă de Coşbuc, în secolul al XVI-lea !) şi chiar tot începutul tabloului al II-lea par uşor inoportune prin schimbarea de atmosferă forţată (de sigur nu inoportune şi din punct de vedere muzical). La fel un balet în tabloul al III-lea n’ar fi fo9t deplasat... dar unul ceva mai adecvat cadrului, atmosferei şi vremii — un dans la modă la curţile apusene poate, dar nu ceva de origină cam dubioasă, puţin hibridă. Luate izolat de subiect, de acţiune, muzica reprezintă tot atât, rămâne cu valoarea întreagă a unui monument arhitec- tonic înălţat pentru gloria nepieritoare a artei sonore. Ar fi nedrept însă să se treacă sub tăcere creeaţiile unor in- terpreţi care au ridicat acest spectacol, încă dela premiera din PICTURA ŞI LITERATURA BĂNĂŢEANĂ 4*3 Martie, la înălţimea pe care o merita valoarea acestei producţii româneşti. O revelaţie e vocea şi întreaga personalitate scenică a d-nei Lucia Bercescu, o adevărată Domniţă. Nobilă, frumoasă, de- săvârşită. Nu e o voce wagneriană, fiindcă pe lângă intensitatea tragicului pe care îl atinge are subtilităţi şi o fineţe « mozartiană », am spune, şi o suavitate cu totul caracteristi. ă liricei româneşti de totdeauna. La Wagner (poate în sfârşit la Isolda), forţa cloco- teşte sub momentele de lirism mai delicat: Domniţa nu e « supra- omul wagnerian», ci are pornirile patetice tocmai din gingăşia şi sensibilitatea ei, exasperate. Un Lăpuşneanu masiv, sângeros, colosal — o imensă reali- zare de artă — nu putea fi închipuită altfel decât l-a realizat d. P. Ştefănescu-Goangă. Moţoc, în interpretarea d-lui Puican a avut masca vie a tră- dătorului de totdeauna... parcă e o întruchipare a lui Iuda. Şi suplicaţiunile sale amintesc prin accentul lor irezistibil şi de acel sufocant motiv de implorare dela începutul marşului fu- nebru op. 35 de Chopin. Iar concluzia e firească: «Alexandru Lăpuşneanu» e o au- tentică dramă muzicală, aşa cum putea să fie cerută de necesi- tăţile artei. Aspectul de «Operă » pe care poate să-l aibă, jude- când după prezenţa câtorva forme oarecum consacrate de Operă italiană — arii, duete, etc. — sunt poate accidentale. In nici un caz n’au aerul forţat şi intuit pe care îl au aceleaşi elemente în operă. Această creaţie este şi rămâne numai o dramă muzicală. Prima adevărată dramă muzicală românească reprezentată în ţară. DORIN SPERANTIA PICTURA ŞI LITERATURA BĂNĂŢEANĂ PREZENTATE ÎN EVOLUŢIA LOR ISTORICĂ x) Istoria culturii româneşti nu se poate scrie fără monografii prealabile de amănunt, care să studieze diferitele probleme spe- ciale, din care cea dintâi să-şi extragă datele şi faptele demne de reţinut. Ori, cum până la Unire destinul a făcut ca viaţa noastră culturală să se desvolte în condiţii diferite aproape dela provincie la provincie, monografiile regionale sunt cele mai indicate să ne desvăluie aspecte din cultura diverselor regiuni, care, dacă ar fi l l) Cosma A. Pictura Românească din Banat dela origine până azi, Timişoara, 1940. Suciu I. Dimitrie, Literatura Bănăţeană dela început până la Unire 1582-1918, Timişoara, 1940. 4*4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE privite numai în cadrul general al culturii noastre, nu şi-ar găsi totdeauna o tot aşa de limpede explicaţie. De aceea asemenea mo- nografii nu trebuesc considerate numai ca expresie a sentimentului de apartenenţa locală, ci ele sunt menite a aduce mari servicii cul- turii româneşti în genere. Şi cazul se dovedeşte numai decât dacă ne adresăm scrierii d-lui A. Cosma despre Pictura bănăţeană. Pictura s’a desvoltat, în Banat, în condiţii cu totul deosebite decât în restul ţării. Ele se prezintă aici la intersecţia drumurilor dintre două influenţe opuse: tradiţia bizantină impusă de cultul nostru ortodox şi influenţa inovatorie venită din apus, de o parte prin infiltraţiunile ritului apusean adus de coloniştii străini în marea masă ortodoxă, de alta prin chiar un contact direct cu cele mai alese forme ale artei occidentale. Creată în asemenea îm- prejurări, fireşte că pictura bănăţeană, chiar din prima ei mani- festare, ca artă religioasă, va prezenta înfăţişări specifice deosebite de cele ale celorlalte provincii, dominate aproape exclusiv de influ- enţa bizantină. Caracterele ei reprezintă sinteza celor două influ- enţe, bizantină şi occidentală, cu o uşoară predominare a tehnicei cromatice şi preocupărilor anatomice ale celei dintâi. Trecând peste arta populară, în ale cărei forme identifică, pe nedrept, d. A. Cosma începuturile picturii bănăţene, dar care, în ceea ce priveşte pictura, n’a dat, de fapt, nimic demn de reţinut în Banat — căci ţăranul bănăţean poate fi poet, uneori sculptor şi mai ales muzicant, dar niciodată pictor, cusăturile şi chilimurile pe care le aminteşte autorul nefiind pictură — primele manifestări picturale se datoresc, în Banat, cultului religios. Originea lor o da- tează d. A. Cosma încă din secolul al XV-lea, cel mai vechi monu- ment fiind o frescă dela biserica din Lipova. Afirmaţia nu poate fi însă susţinută, căci, de o parte istoriceşte existenţa bisericii din Lipova în secolul XV-lea nu se poate dovedi, de alta cri- teriile cromatice şi tehnica paletei, oricât de asemănătoare ar fi cu pictura dela Athos din secolul al XV-lea, nu justifica datarea, in- fluenţa şcolii athonite putându-se exercita asupra pictorului dela Lipova şi în urma înfloririi ei la Sf. Munte. D. A. Cosma a reprodus aici, fără critică, o fantezie produsă de tendinţa de exagerare a sen- timentului de mândrie bănăţeană, tentat a supraestima provincia sa, eroare împărtăşită, de altfel, şi de I. S. Udrea, în monografia sa asupra Lipovei, care considera fresca numită ca aparţinând chiar secolului al XlV-lea, etc. Şi tot dintr’o asemenea exageraţie pro- vine şi credinţa d-lui A. Cosma în « superioritatea spirituală şi cultu- rală » a Bănăţenilor, care « au ajuns la acelaşi nivel de expresie şi manifestare picturală, ca lumea artistică a celor mai avansate ţări», etc., etc. Dar de asemenea exagerări ar trebui să fie scutită ştiinţa. Banatul a adus o contribuţie destul de însemnată culturii româneşti, şi importanţa ei iese destul în relief şi fără să-i exagerăm proporţiile. PICTURA ŞI LITERATURA BĂNĂŢEANĂ 4*5 Adevărata artă religioasă începe, în Banat, abia în secolul al XVIII-lea, prezentând, de astă dată, spre deosebire de cea ante- rioară, care s’a pierdut în cea mai mare parte, vădite trăsături apu- sene. Ceea ce a determinat această mare influenţă apuseană este, deşi d. A. Cosma, care neprivind niciodată fenomenul artistic prin prisma condiţiilor culturale care îl produc, nu se ocupă de ea — după cum a arătat regretatul I. Miloia, ura produsă în vremea aceasta în sufletul Românilor faţă de Sârbi, care, desgustaţi de opresiunile stăpânitorilor lor, ajung să vadă în religia ortodoxă, credinţa sârbească şi, deprimaţi, se aruncă fără şovăială în ghiarele Vienei. Dar nu odată au contribuit la occidentalizarea picturii bi- sericeşti bănăţene chiar pictori vienezi, străini de cultul ortodox. Asa este cazul bisericii din comuna Macedonia-Timis, renovată de baronul local, Nicolici, care, după cât îmi amintesc, nu are decât o singură icoană în adevăratul stil bizantin: Sf. Gheorghe omorând balaurul, aşezată, mi se pare, în partea din dreapta a iconostasului. Cei mai însemnaţi pictori bănăţeni din secolul al XVIII-lea sunt: Zugravul Nedelcu şi Gheorghe Diaconul, care introduce portretistica în pictura bănăţeană. Un pas nou reprezintă Mihail Velceleanu şi Dimitrie Turcul, amândoi studiind la şcolile din apus şi desfăşurându-şi activitatea pe la începutul secolului al XlX-lea. A treia epocă a picturii bănăţene, renaşterea artei în Banat, în- cepe la jumătatea secolului al XlX-lea. Constantin Daniel şi Ni- colae Popescu, formaţi în apus la arta de mare vigoare clasică a lui Tizian, Veronese şi Tintoretto, sunt reprezentanţii de elită ai acestei epoci. Dintre pictorii contemporani, Ion Isac, C. Liuba, C-, Minişan, A. Ciupe, sunt, mai mult sau mai puţin, adepţi ai impresionismului; Brutus Haneş, Diodor Dure, Petre Lazăr, Ion Suciu, etc. sunt desenatori caricaturişti şi acuarelişti; Atanasie Damian, I. Miloia şi Catul Bogdan, mai mult pictori de biserici, întemeiază un neo- bizantinism românesc. Operile lor pot sta cu cinste alături de cele mai mari nume româneşti. Deşi o înfăţişare sumară, care în stadiul actual, sigur că, nu poate fi nici definitivă, nici completă, scrierea d-lui Cosma aduce reale servicii fiind cea dintâi şi unica istorie a picturii româneşti din Banat. Păcat că d-sa nu anexează reproduceri ale operilor re- prezentative, cum se face de obicei în asemenea studii de artă. Cea de a doua monografie, Literatura Bănăţeană, a d-lui Suciu, deşi nu este propriu zis o istorie literară, ci numai o prezentare de material, ne aduce şi ea fapte semnificative. Literatura apare în Banat, cam în aceeaşi vreme cu apariţia li- teraturii româneşti în genere, şi, în afară de oarecari nuanţe locale produse de condiţii istorice deosebite, înregistează — deşi autorul 426 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE crede, în prefaţă, contrariul — cam aceleaşi epoci ca şi întreaga lite- ratura noastră. Ceea ce aduc nou faţă de literatura românească începuturile literare din Banat este că scriitorii bănăţeni din secolul al XVII-lea întrebuinţează alfabetul latin cu mult înainte de Cartea de rugăciuni al lui Micu dela 1789, care e socotită de obicei ca prima scriere românească cu litere latine. Dintre scriitorii bă- năţeni, unii au rămas figuri însemnate în istoria noastră literară. Trecând peste latinişti cu Iorgovici, Bojinca, Loga, etc. amintesc pe adevăraţii creatori ca: Popovici-Bănăţeanu, V. Vlad-Delama- rina sau nume de savanţi ca Iosif Popovici, filologul naţionalist, Aurel Popovici, istoricii Velea şi Sârbu, nume a căror însemnă- tate depăşeşte cu mult graniţele provinciei bănăţene. Dar în afară de aceştia, autorul aduce şi mult material nou puţin cunoscut. Nume ca G. Buitul, P. Lupulov, etc. fără îndoială că nu pot intra în istoria noastră literară, dar cunoaşterea lor e necesară pentru înţelegerea momentelor de adevărata valoare din istoria culturii bănăţene. Păcat că d. Suciu uită uneori pe unii, şi nu dintre cei neînsemnaţi, ca de ex.: Eftimie Murgu, despre care a apărut postum o interesantă scriere a lui Gh. Bogdan-Duică, etc. Ca tehnică de presentare, cartea d-lui Suciu este o culegere de texte, de cele mai multe ori bine alese şi reproduse după cele mai bune ediţii care s’au făcut. Fiecare text este însoţit de câte o intro- ducere, care caută să reconstitue succint viaţa şi să prindă carac- teristica şi însemnătatea scriitorului respectiv, iar la sfârşit se dă o bogată biografie, care — deşi nu totdeauna completă — îndeamnă la cercetare si aduce însemnate servicii. i Ca înfăţişare generală a economiei întregii lucrări, după o lungă introducere asupra împrejurărilor în care s’a desvoltat literatura bănăţeană, urmează un capitol despre «Vechia literatură bănă- ţeană », altul despre «Epigonii», «Creatorii» şi se încheie cu «Istoriografia bănăţeană ». Dar împărţirea e prea sistematică, nu respectă cronologia, mai ales în ultimul capitol, şi nu se confundă cu însăşi fazele evoluţii literaturii în Banat. Totuşi lucrarea d-lui Suciu are merite incontestabile, fiind unica încercare serioasă de a prezenta documentar literatura bănăţeană până la Unire. In stadiul actual al cunoaşterii culturii bănăţene, când cea mai mare parte a aspectelor ei ne sunt încă foarte puţin familiare, apariţia unor asemenea cercetări de ansamblu, care îşi propun să ne lumineze întunericul ce planează asupra ei, trebuesc salutate cu multă bucurie. Un semn bun a început să se ivească în Banat: Bănăţenii se trezesc din nou din preocupările materialismului şi se străduesc să-şi desgroape, prin cercetări obiective, bunurile spirituale ale provincei lor. Fie ca începutul acesta să aibă parte de încoronarea roadelor aşteptate, de mai târziu. CORNELIU CRĂCIUN SPAŢIUL EUROPEAN 427 SPAŢIUL EUROPEAN ELEMENTELE UNEI NOI ORDINI INTERNAŢIONALE I. CAUZELE PROFUNDE ALE RĂZBOIULUI ACTUAL ŞI NEVOIA UNEI NOI ORDINE EUROPENE Toate războaiele mari din decursul istoriei s’au sfârşit prin crearea unei ordini noi în lume. Această ordine nouă era consfinţită în tratatele care încheiau războaiele. Tratatele de pace au fost tot- deauna expresia unor raporturi de forţă şi au înfăptuit în lume o justiţie după concepţiile învingătorilor. Pacea din Westfalia (1648), Congresul dela Viena (1815), tratatul dela Paris (1856) au fost, în istoria politică şi diplomatică, adevărate pietre de hotar crea- toare ale unei noi ordini internaţionale. Războiul din 1914—1918 s’a sfârşit prin tratatele de pace din 1919—1920, între care cel mai de seamă a fost tratatul dela Ver- sailles. Tratatele din 1919—20 au fost şi ele creatoarele unei noi ordini în lume după concepţia autorilor lor. Germania, însă. a socotit, totdeauna, tratatul dela Versailles ca un tratat impus (Diktatfriede), deoarece a nesocotit onoarea, interesele şi drep- turile la viaţă ale poporului german, prin prevederile sale umili- toare şi cu neputinţă de îndeplinit. E de ajuns să ne gândim la clauzele de desarmare, la reparaţiile de război impuse Germaniei şi la clauzele cu privire la fostele colonii germane. De aceea, după războiul trecut, a luat naştere în Germania o vastă literatură1) asupra tratatului dela Versailles, care avea de scop să scoată în evidenţă prevederile acestui «Diktat» impus Germaniei şi să le difuzeze cât mai mult în masele mari ale poporului german. Germania n’a denunţat clauzele tratatului dela Versailles numai atât timp cât i-a lipsit forţa materială pentru a le putea denunţa. Dar imediat ce şi-a redobândit forţa şi încrederea în destinul său, Germania a denunţat, clauză cu clauză, din tratatul dela Ver- sailles, sub ochii neputincioşi ai Puterilor occidentale care îl fău- riseră şi care nu aveau nici forţa suficientă pentru a-1 face viabil, nici unitate în concepţiile lor privitoare la ordinea creată de ele. Dar războiul din 1914—1918 a avut urmări adânci asupra în- tregii vieţi a popoarelor. El a făcut posibilă revoluţia bolşevică din *) *) Cităm aici câteva lucrări: Schwendemann K,, Versailles nach 15 Jahren. Der Stand der Revision der Versailler Diktats, Berlin, 1935: Kunz, Die Revi- sion der Pariser Friedensvertrăge. Eine volkerrechtliche Untersuchung, Wien, 1934; Zehn Jahre Versailles (2 voi.), editată de Heinrich Schnee şi Hans Drae- ger, Berlin, 1929; Fritz Berber, Dos Diktat von Versailles (2 voi.), cu o prefaţă de Joachim von Ribbentrop, ministrul de afaceri străine al Reichului, Essen, 1939. Fiihrerul Adolf Hitler a făcut critici vehemente tratatului dela Versailles, atât în Mein Kampf, cât şi în discursurile sale. 428 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Rusia, prin răsturnarea regimului ţarist şi tot el a dus la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar prin proclamarea principiului naţiona- lităţilor în Europa. Constituirea unor State naţionale mijlocii şi mici în Europa Centrală şi Sud-Estică, unele renăscute, altele în- tregite pe ruinele fostului imperiu austro-ungar, a însemnat împli- nirea unui vis pentru care naţionalităţile din Europa au luptat veacuri întregi, dar a avut şi desavantajul că a creat o sumedenie de frontiere noi, lungi şi încâlcite, care erau tot atâtea piedici în calea unei colaborări europene. In plus, antagonismele naţionale seculare între popoarele care trăiesc în Centrul şi Sud-Estul Eu- ropei s’au adâncit, fiecare năzuind la o politică de şovinism şi de amor propriu naţional, când ele trebuiau, toate fără deosebire, să coopereze sincer între ele. Războiul trecut, prin distrugerile lui, a provocat o criză eco- nomică ne mai întâlnită în istorie. Criza a început în America, fiindcă statele europene, istovite şi sărăcite de pe urma războiului, n’au mai putut plăti datoriile pe care le-au contractat în Statele- Unite şi nici n’au mai putut cumpăra produsele americane. Criza s’a lăţit, bineînţeles, în Europa şi a lovit mai mult statele mijlocii şi mici cu economie agrară, adică statele din Sud-Estul Europei. Situaţia lor poate nu s’ar fi agravat aşa de mult, dacă statele in- dustriale din apus ar fi inaugurat o politică de schimb activ cu statele agrare din răsărit, printr’un regim preferenţial pentru pro- dusele agricole europene; dimpotrivă Puterile occidentale au con- tinuat să se aprovizioneze din ţările de peste Ocean. S’a născut, astfel, o prăpastie între Europa agricolă şi Europa industrială, re- levată de mulţi economişti după marele război, dar mai ales în cartea atât de cunoscută a lui Frattcis Delaisi, Les Deux Europes, Paris 1929. După datele statistice publicate de Francis Delaisi rezultă că necesităţile de cereale ale Europei industriale (Europa A) sunt de 236.164,000 chintale, din care rămânea deficitară cu 46%, adică cu 109 mii. chintale. De altă parte, după datele statistice publicate de Societatea Naţiunilor *), statele agrare din basinul dunărean (Europa B), adică România, Ungaria, Iugo- slavia şi Bulgaria, aveau, în anii 1930—1934, toate laolaltă, un disponibil pentru export de 7 milioane chintale, care rămânea de cele mai multe ori nevândut. Iată deci, imagina cea mai evidentă a haosului economic de după război: această Europă industrială deficitară de 109 mii. chintale de cereale se aproviziona din Bra- zilia, Argentina, Canada şi Statele-Unite şi nu izbutea să cumpere cele 7 mii. chintale în ţările vecine din Sud-Estul Europei. Cauzele erau foarte numeroase. Absenţa căilor de comunicaţie, caracterul primitiv al mijloacelor de cultură, dar mai ales scăderea producţiei l l) S. d. N. Etude sur le rapprochement europeen des pays danubiennes. SPAŢIUL EUROPEAN 429 agricole în ţările care au făcut exproprierea radicală a marei pro- prietăţi rurale, au determinat fie o producţie de calitate inferioară, fie cu un preţ de cost superior celui al cerealelor de peste Ocean. Economistul german A. Reithinger într’o carte (Das wirt- schaftliche Gesicht Europas, Berlin 1936) mai interesantă decât aceea lui Delaisi prin concluziile pline de adevăr la care a ajuns, vorbind de economia agrară a Sud-Estului european, constata că, în statele din această regiune, criza agrară este o criză de structură, determinată de suprapopulaţia clasei ţără- neşti adevărat şomaj agricol. Pentru acest motiv în toată jumă- tatea de răsărit a Europei, în comparaţie cu apusul, domneşte o sărăcie extremă, puterea de cumpărare a ţăranului este foarte re- dusă şi de aceea nici industria în aceste ţări nu se poate desvolta. La toate acestea s’a adăogat aşa numita politică de « agrarizare» a statelor industriale şi de «industrializare » a celor agricole prac- ticată după război; politica aceasta a fost însoţită de bariere va- male de nepătruns şi de tot felul de măsuri de contingentare, restricţii valutare, etc. Era fatal, deci, ca Europa să ajungă la un haos economic şi politic şi la o criză pe care nu o mai trăise vre-odată în istoria ei. Sărăcită, istovită de pe urma războiului, căzută în pragul unei adevărate decadenţe politice, economice şi culturale, această Europă era, în plus, dependentă de continentul american, prin sistemul economiei capitaliste mondiale şi prin interdepen- denţa economică tot mai adâncă nu numai între ţări, ci şi între continente. Europa, de unde în toată istoria lumii modeme a fost promotoarea marilor idei şi descoperiri, adevărat focar de cultură şi civilizaţie, pe care le-a difuzat apoi, cu dărnicie, pe întregul glob, a ajuns în cei 10 ani de după războiul mondial, la cea mai întu- necoasă epocă a istoriei sale. De aceea profeţia filosofului Oswald Spengler din cartea lui de mare răsunet apărută după război (Un- tergang des Abendlandes, 2 voi., Miinchen, 1923) despre apusul culturii occidentale, este nu numai interesantă, dar are şi un sâm- bure de adevăr. Spengler compara culturile cu organismele vii, care se nasc, se desvoltă şi mor, iar viaţa unei culturi durează aproximativ 1000 de ani. Aplicând această concepţie culturii eu- ropene occidentale sau «fausticâ», cum o numeşte el, Spengler credea, că această cultură se apropie de moarte. In adevăr, euro- peanul nu mai e preocupat azi ca în secolele trecute de problemele mari ale existenţei: el nu analizează problemele în miezul şi adân- cimea lor, având ca ideal descoperirea adevărului. Europeanul de azi e superficial şi grăbit. Chiar artele (muzica, pictura, poezia) exprimă în mare măsură, această superficialitate. Toate acestea — spune Spengler — sunt semnele unei decadenţe a culturii europene. Războiul actual deslănţuit în Septemvrie 1939, pune pro- blema reorganizării lumii, dar mai ales a reorganizării Europei. 43® REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ordinea nouă europeană care se va naşte, se întrevede de pe acum din ceea ce se scrie în Germania, precum şi din declaraţiile oficiale germane. Fără îndoială că Germania urmăreşte, în primul rând, să şteargă, prin acest război, orice urmă a tratatului dela Versailles, socotit ruşinos şi făuritor al unei ordini nedrepte în lume, atât prin clauzele umilitoare impuse Germaniei cât şi prin repartiţia nedreaptă a domeniilor coloniale şi a izvoarelor de materii prime de pe glob. Dar Germania doreşte, mai ales, să creeze o ordine nouă în Europa. Această ordine europeană va avea de scop să ri- dice Continentul nostru din haosul în care a căzut, făcându-1 ca- pabil să influenţeze celelalte continente prin ideile ce vor porni de aici, aşa cum Europa a fost totdeauna în secolele trecute, chiar şi atunci când lumea europeană era frământată de duşmănii şi lupte fără sfârşit. E vorba, prin urmare, de un nou impuls ce tre- bue să i se dea culturii europene spre a ajunge la strălucirea ei de odinioară, şi mai ales e vorba de a scoate Europa, din punct de vedere economic, financiar şi chiar politic din dependenţa conti- nentului american în care l-a aruncat războiul din 1914—1918 şi crizele ce au urmat după el. Ne vom strădui să schiţăm această nouă ordine, înregistrată aşa cum apare ea în publicaţiile germane şi din toată desfăşurarea militară şi diplomatică a războiului. II. II. DELA « MITTELEUROPA » LA SPAŢIU ECONOMIC Viaţa economică a lumii modeme îşi caută forme şi tipare noi. Aproape în lumea întreagă vechile principii ale economiei li- berale, bazată pe libertatea schimbului, sunt astăzi părăsite, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Majoritatea ţărilor de pe glob, chiar şi acelea care mai au o structură economică liberală, adoptat, într’o măsură mai mică sau mai mare, uneori voit, alte- ori nevoite de situaţia lor geografică, diferite metode de dirijare şi de organizare a economiei naţionale. In felul acesta, s’a ajuns la sistemul autarhiei economice, care, în cadrul economiei interne, în- seamnă organizarea după un anumit plan a întregii vieţi economice naţionale, iar în relaţiile economice şi comerciale cu ţările străine înseamnă revenirea la vechea politică mercantilistă şi protecţio- nistă. Autarhia economică sub aceste două aspecte are de scop să creeze o unitate economică, limitată înăuntrul frontierelor unui stat, care să tindă, după putinţă, la o cât mai mare independenţă eco- nomică a statului autarhic, folosind la maximum bogăţiile naţio- nale ale ţării. De sigur că această formă economică e condiţionată de existenţa înlăuntrul frontierelor statului a unui număr cât mai mare de materii prime. Totuşi, tehnica modernă a făcut progrese uimitoare în domeniul preparării pe cale sintetică a unor materii SPAŢIUL EUROPEAN 43 J prime de bază (benzină, cauciuc, etc.), pe care statul nu le-ar avea ca bogăţii naturale. Ideea autarhiei economice îşi are originea în concepţia econo- mică naţională a lui Friedrich List şi Adam Mtiller. Acum o sută de ani, la 1841, Friedrich List preconiza în cartea lui (Sistem naţional de economie politică) rămasă clasică, înlocuirea teoriei valorii şi a schimbului cu teoria forţelor productive pe care naţiunea treime să le desvolte cât mai mult. List este de altfel si fondatorul naţio- » t nalismului economic, a intervenţionismului de stat, a industriali- zării prin mijlocul protecţionismului vamal educator. Ideea organizării economiei naţionale a dus la ideea unei co- laborări între mai multe state având interese economice identice, în cadrul unui spaţiu economic mai întins decât spaţiul naţional. Această idee a colaborării statelor cu structură economică asemă- nătoare a fost foarte mult discutată după război şi era în general propusă ca un mijloc eficace de ridicare a ţărilor agricole europene din criza care se abătuse asupra lor. Problema care se punea — spune d. Gr. Mladenatz x) — era aceea a grupării unor ţări cu struc- tură economică identică, în vederea mai întâi a desfacerii contin- gentate a produselor agricole către ţările industriale (« cele două Europe »), apoi a realizării unui sistem de tarife preferenţiale între statele aderente la această înţelegere regională. In acest scop au fost elaborate, după război, o sumedenie de planuri de redresare a ţărilor agricole din basinul dunărean. Amin- tim aici: planul Tardieu de redresarea economică a ţărilor din Europa Centrală, apoi dezideratele tuturor conferinţelor econo- mice internaţionale, mai ales acelea ale Conferinţei dela Stresa (1932) a ţărilor din Europa Centrală şi Orientală; în sfârşit ideea unei Confederaţii a Statelor dunărene preconizează de mulţi eco- nomişti şi oameni politici, dar mai ales de ungurul Elemer Hăntos, într’o carte apărută în 1932: «L’Europe Centrale.— Une nouvelle organisation dconomique. Toate planurile acestea au rămas numai în domeniul discuţiilor sterile, din mai multe cauze: mai întâi din lipsa de bună credinţă a statelor interesate, iar în al doilea rând din pricină că organizarea economiei pe spaţii mai mari e con- diţionată de existenţa unui organism autoritar central 2), adică un stat cu o mare forţă economică şi de organizare, care să constitue un adevărat nucleu şi motor în jurul căruia să se grupeze cele- lalte economii naţionale complimentare, alcătuind o unitate econo- mică desăvârşită. Astfel se precizează noţiunea «spaţiului economic» (Raum- wirtschaft) şi a «spaţiului vital» (Lebensraum). * *) *) Spaţiile economice, cronică în «Viaţa Românească», Iulie 1940. *) Gr. Mladenatz, studiul citat. 43* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Din punct de vedere economic, spaţiul vital este definit de doc- trina germană x) în felul următor: un teritoriu destul de întins şi cu o alcătuire economică complexă, spre a face cu putinţă po- poarelor care trăiesc acolo — dacă acestea colaborează între ele după un plan bine stabilit — o producţie economică grandioasă, o diviziune modernă a muncii şi un schimb activ de bunuri şi de capitaluri, adică un standard de vieaţă potrivit secolului al XX-lea; acest spaţiu trebue, deci, să fie independent atât faţă de politica economică a marilor state capitaliste care domină materiile prime depe glob, cât şi faţă de alte spaţii vitale mari. Prin urmare, aici nu mai este vorba de constituirea într’un bloc a unor ţări cu structură economică identică (cum au fost pla- nurile de constituire a unui bloc a ţărilor agricole europene), ci de extinderea spaţiului economic naţional cu principii au- tarhice, asupra unui spaţiu mare, ale cărui părţi componente (sta- tele) au structuri economice complimentare, sunt legate între ele prin interese comune şi constituesc, toate împreună, o unitate geo- grafică ţi economică. Scopul constituirii acestui bloc este indepen- denţa lui economică faţă de alte spaţii şi continente, prin adopta- rea unei organizări sistematice a vieţii economice a spaţiului, cât şi prin mărirea producţiei de bunuri, aplicând pe o scară întinsă cele mai noi mijloace ale ştiinţei şi tehnicei modeme. Adoptând această doctrină a spaţiului economic mare (Gross- raumzoirtschaft) pentru realităţile europene, autorii germani au constatat, încă de mult, că Europa Centrală şi Sud-Estică constitue o unitate geografică şi economică naturală, iar popoarele din această parte a Continentului au interese comune şi chiar multe din ele o istorie asemănătoare şi un destin comun. Teoria spaţiului eco- nomic mare şi a spaţiului vital este nouă, şi a fost precizată în ultimii ani, dar originea ei o găsim în scrierile unor autori germani mai vechi. Cea mai cunoscută, din acest punct de vedere, este cartea de mare răsunet a lui Friederich Naumann (Mitteleuropa), apărută în 1915. Naumann preconiza, de atunci, o Europă Cen- trală, care, din punct de vedere economic, să fie o unitate. « Luaţi harta — spune Naumann — şi examinaţi teritoriul care este situat între Vistula şi Vosgi, între Galiţia şi lacul Constanţa. Aceste ţări trebue să formeze o unitate, o confederaţie de state, o uniune defen- sivă, un teritoriu economic. Acolo toate particularismele istorice trebue să dispară » 2). In adevăr, ţările din basinul dunărean şi balcanic, cărora li se dă denumirea generică de Europa Sud-Estică, au o viaţă foarte asemănătoare, din multe puncte de vedere. Aceste popoare au *) 9 Gerhart Jentsch, Lebensraum, în Monatshefte fiir Auswărtige Politik, Februarie 1940, p. 85. *) Naumann Mitteleuropa, Berlin, Reimer, 1915, P- 3- SPAŢIUL EUROPEAN 433 avut un trecut istoric aproape identic, datorită poziţiei lor geo- grafice între Orient şi Occident. Ele au fost, în decursul istoriei, drumul de trecere al popoarelor barbare, care veneau din stepele Asiei, atrase de bogăţiile imperiului roman în descompunere, iar mai târziu au fost punctul de încrucişare al unor imperialisme care veneau fie dela răsărit (Rusia), fie dela Sud (Turcia), fie dela Apus (Habsburgii). Popoarele din Sud-Estul Europei şi-au câştigat foarte târziu conştiinţa naţională şi s’au constituit foarte greu în State, fiind împiedecate atât de imperiul habsburgic, dar mai ales de dominaţia Turciei în Europa, sprijinită de Anglia, care urmărea prin aceasta o dominare în Mediterana Orientală x). Tocmai din cauza unei istorii atât de vitrege, popoarele din Europa Sud-Estică au rămas în urmă faţă de civilizaţia occidentală, care a avut împrejurări mult mai prielnice de desvoltare. Nu e de mirare, deci, că la aceste popoare clasa ţărănească a mai rămas, în bună parte, până azi, într’o fază de viaţă patriarhală. Economia Sud-Estului este o economie agricolă, iar majoritatea bogăţiilor solului şi subsolului au fost prea puţin puse în valoare, atât din lipsa capitalurilor, dar mai ales din lipsa unei tehnici perfecţionate. Iată de ce Europa Sud-Estică are nevoie de o colaborare strânsă şi armonică cu Statele care dispun de o tehnică industrială des- voltată, pentru a pune în valoare bogăţiile naturale ale acestei regiuni şi, în felul acesta, să ridice standardul general de viaţă al maselor populare atât de scăzut până acum. Intervenţia capi- talului străin a fost în trecut mijlocul foarte comod al colaborării Puterilor occidentale (Anglia mai ales) cu Statele din Sud-Est. De aceea, aceste State erau puse într’o stare de permanentă depen- denţă economică şi politică faţă de puterile occidentale creditoare, iar colaborarea lor apărea ca o adevărată exploatare a bogăţiilor Sud-Estului, fără ca prin aceasta nivelul economic şi viaţa să-şi schimbe aspectul de sărăcie şi înapoiere. Economia Sud-Estului are nevoie, mai ales, de o colaborare tehnică, pentru a mări pro- ducţia la maximum. Reichul este singurul în măsură să ofere această colaborare tehnică complimentară, datorită căreia pro- ducţia agricolă a Sud-Estului s’ar putea dubla şi chiar tripla. Este sigur — spun publicaţiile germane 2) — că o exploatare in- tensă a resurselor agricole şi miniere va asigura spaţiului economic Sud-Estic şi spaţiului Europei centrale germane, o autarhie destul de înaintată. Aceasta va creea un bloc economic, care prin forţa şi importanţa lui, ar putea uşor să fie comparat cu imperiul britanic şi cu cel francez. Aceasta ar corespunde exact cu preve- derile altui autor german mai vechi, K. von Winterstetten, expuse *) *) Cari Diissel, Europa und die Achse, Die kontinentaleuropăische Frage ah Kehrseite britischer Politik, Essen, 1940, p. 71. *) Ein neues Mitteleuropa în Die deutsche Volkswirtschaft, 1939, Nr. 9. 13 434 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE într’o carte (Berlin-Bagdad, Nene Ziele mitteleuropaischer Politik, Miinchen, 1915), tot atât de importantă ca şi cea a lui Naumann. Winterstetten spunea, încă în anul 1915, că « ţările aşezate între Adria-Rin şi Prut-Vistula constituesc o unitate naturală a căror axă merge dela Rhin la gurile Dunării» (p. 29). Despre această «axă economică», străbătând Europa dela Marea Nordului la Marea Neagră, vorbea d. Dr. Funk, ministrul economiei Reichului, în declaraţiile făcute cu prilejul unei vizite la Belgrad în Octom- vrie 1938. Iar în legătură cu această vizită, unele publicaţii ger- mane au precizat punctul de vedere german cu privire la orga- nizarea viitoare a Sud-Estului. « Germania are un interes prin- cipal la bunul mers al ţărilor vecine şi mai ales al acelora care se găsesc între Germania şi Rusia Sovietică. Ea doreşte ca aceste ţări să se găsească, din punct de vedere economic şi social, într’o situaţie de imunitate pentru propaganda comunistă ». «Interesul Germaniei este de a vedea că la vecinii săi domneşte pacea socială.. .»1). D. Alfred Rosenberg, teoreticianul naţional-socialismului şi al mitului rasist al secolului nostru, vorbind de « dinamica » naţio- nalismului german spune: « Germania îşi îndreaptă dinamica eco- nomică şi culturală către Nord-Est şi Sud-Est... ». «Această parte a Europei cade în sfera Germaniei. Nu mai poate fi însă vorba de metodele capitalismului financiar, ci de schimbul de bunuri între Germania şi celelalte popoare din acest spaţiu, spre folosul fiecăruia2). • III. ORDINEA ECONOMICĂ A SPAŢIULUI EUROPEAN Pornind dela această concepţie a spaţiului economic, pe care am expus-o mai sus, aşa cum ea rezultă din scrierile mai vechi sau mai noi ale autorilor germani, nu e prea greu de prevăzut care va fi viitoarea ordine economică a spaţiului european. Ea a fost descrisă în liniile sale generale, de d. Dr. Funk, ministrul economiei Reichului, într’un expozeu special privitor la noua ordine economică europeană în curs de înfăptuire — expozeu comentat apoi atât în presa germană cât şi în publicaţiile străine 3). Viitoarea ordine economică a spaţiului european nu se va limita, fără îndoială, numai la o colaborare strânsă între Reichul German şi Sud-Estul european, ci va cuprinde întreaga Europă până la limitele europene ale Rusiei. Inlăuntrul acestui mare spaţiu european se va aplica sistemul economic al autarhiei, cu scopul principal de a obţine independenţa economică a Continentului. *) *) Organisches Mitteleuropa în Wirtschaftdienst, Nr. 42, 1938. *) Alfred Rosenberg, Krisis und Neubau Europas, Berlin, 1934, p. *) A se vedea mai ales: P. Constantinescu, L'organisation de l'espace icono- mique europien, în Affaires danubiennes, Nr. 8, 1940. SPAŢIUL EUROPEAN 435 « Solidaritatea economică a Statelor Europene, spune d. Dr. Funk, va trebui să facă cu putinţă o mai bună apărare a intereselor eco- nomice europene faţă de alte spaţii economice mondiale. Această Europă unificată nu va permite să i se impună condiţii de nici o organizaţie extra-europeană, fie ea de natură politică sau de natură economică ». In legătură cu declaraţiile d-lui Dr. Funk s’a observat în publi- caţiile germane (Siid-OstEcho, din 26 Iulie 1940) că spaţiul economic european cuprinde atât Africa, cât şi Orientul apropiat, deoarece acestea alcătuesc, cu Europa împreună, o unitate indiscutabilă. Astfel, Siid-Ost Echo spune că petrolul din Irak şi din România face parte organică din Europa, după cum şi bumbacul egiptean şi cerealele produse în Africa de Nord constituesc izvoare de aprovizionare naturală pentru Europa x). In ceea ce priveşte relaţiile economice între diverse regiuni din interiorul spaţiului, ele vor pleca dela înlăturarea politicei de autarhie naţională practicată până azi chiar şi de statele mici prin politica de «industrializare » şi de « agrarizare » pomenită mai sus. Aceasta va atrage după sine înlăturarea tuturor barierelor vamale şi valutare, care paralizau până acum Europa. Relaţiile economice ale ţărilor europene se vor baza pe încheierea unor convenţii de lungă durată, spune d. Dr. Funk, care vor orienta desvoltarea producţiei lor după un plan bine stabilit conform cu necesităţile pieţei germane. « Un schimb de experienţe în domeniul agricul- turii şi al industriei va duce la o producţie maximă de alimente şi de materii prime, iar o diviziune economică ţi raţională a muncii va fi instituită în Europa ». Din acest punct de vedere, este semni- ficativă una din declaraţiile guvernului francez, al mareşalului Petain, din vara trecută, care vorbea despre revenirea Franţei la vechea tradiţie agricolă şi mărginirea, în câmpul industrial, numai la producţia de calitate (parfumuri, obiecte de artă şi de lux, etc.). Schimbul de mărfuri înlăuntrul spaţiului este una din pro- blemele primordiale ale ordinei economice viitoare. Fiecare ţară din Europa va trebui să desvolte propriile sale forţe economice 2) — spune d. Dr. Funk — şi fiecare ţară va trebui să facă comerţ cu celelalte ţări, dar principiile şi metodele după care acest comerţ se va face trebue să fie, în linii mari, aceleaşi. Schimbul şi plăţile se vor face pe baza unui sistem de clearing foarte desvoltat. Pro- blema devizelor, spune d. Dr. Funk, este o problemă secundară. După o planificare a întregii economii europene, problema devi- zelor nu va fi decât o problemă de tehnică monetară, iar această tehnică evoluată se va construi pe lărgirea bazei de aplicare a *) *) După P. Constantinescu, studiul citat. *) Ideea « forţelor productive » a lui Fr. List. 13 436 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mărcii germane, precum şi pe crearea unei centrale de clearing european. Acest sistem de clearing centralizat va avea ca efect înlăturarea soldurilor active «îngheţate», care se formau până acum datorită convenţiilor bilaterale de clearing. In sistemul înfăţişat de d. Dr. Funk, prin adoptarea unui clearing tripartit, soldul activ se transformă într’o rezervă lichidă a ţării exporta- toare, rezervă pe care aceasta o poate întrebuinţa pentru orice import din orice ţară a spaţiului economic participantă la centrala de clearing dela Berlin. Fără îndoială că pentru a asigura o bună funcţionare a centralei de clearing european, e nevoie, spune d. Dr. Funk, să se stipuleze în acordurile de clearing cursuri fixe de schimb, valabile pentru toate plăţile, cursurile să rămână stabilite pentru un timp îndelungat, iar sumele transferate în clearing să fie vărsate imediatx). Spaţiul economic european, în viitoarea sa organizare, nu va întrebuinţa aurul ca etalon în schimburile ce se vor face în inte- riorul spaţiului. « Sistemul de clearing descris mai sus, spune d. Dr. Funk, va putea să se lipsească de aur pentru cursul schimbului şi pentru plăţile din cadrul acestui clearing ». « Problema aurului este în primul loc o problemă pentru Statele-Unite ale Americii. In viitor, auruL nu va mai juca rolul de fundament al monetelor europene, căci moneta nu e dependentă de acoperirea ei, ci de valoarea pe care Statul, adică, în acest caz, ordinea economică instituită de Stat, i-o va da». Neatârnarea spaţiului economic european, organizat după concepţia şi sub preşedinţia germană, faţă de atotputernicia de până acum a Statelor-Unite, creditorul şi bancherul lumii, va fi astfel mai bine asigurată prin reducerea rolului aurului, ca etalon şi garanţie monetară pentru operaţiile de schimb economic propriu zis 2). Problema schimbului în viitoarea ordine are şi un alt aspect: acela al relaţiilor comerciale între spaţiile mari. In această pri- vinţă, ministrul economiei Reichului, vorbind despre Statele-Unite ale Americii, spunea că ele vor trebui să renunţe la ambiţia de a fi în acelaşi timp cea mai mare ţară creditoare şi exportatoare a lumii, căci, din această cauză, marile spaţii economice nu mai pot avea o poziţie de egalitate, unele faţă de altele, ba dimpotrivă, creează situaţii privilegiate de exploatarea parazitară a unora de către alţii. America de Sud, continent bogat şi cu izvoare imense de materii prime, va face schimburi directe cu spaţiul economic european, fără tutela şi mijlocirea Statelor-Unite Americane. Ca şi America de Sud, China şi Rusia, vor constitui alte spaţii imense, ') A se vedea şi comentariul citat al d-lui P. Constantinescu. *) N. Daşcovici, Anticipări despre viitorul Europei, în « Argus *) *, 29 Iulie 1940. SPAŢIUL EUROPEAN 437 bogate în materii prime, capabile să furnizeze Europa şi să consume o parte din producţia industrială europeană. Spre deosebire de schimburile dinlăuntrul spaţiului, schimbu- rile între marile spaţii se vor putea face în devize libere; probabil însă că acest schimb de devize se va limita la zona centrală indu- strializată a spaţiului, fără să se întindă şi asupra ţărilor agricole 1). Schimbul de bunuri şi de mărfuri în cadrul marelui spaţiu european va avea nu numai un aspect economic, ci şi o foarte însemnată înfăţişare tehnică, prin desvoltarea extraordinară ce vor lua-o mijloacele de comunicaţie pe întreg spaţiul. Astfel, nu numai reţeaua europeană de căi ferate va fi considerabil mărită, ci se vor construi o mulţime de autostrade, după modelul marilor autostrade germane, care vor lega diferitele părţi ale spaţiului european cu structuri economice deosebite. Un sistem desvoltat de canaluri (cum va fi de pildă canalul Rin-Dunărea) va lega între ele fluviile mari ale Continentului. La aceasta se va adăoga avionul, care va fi folosit în transpor- turile comerciale pe o scară mult mai întinsa decât până acum, pe urma perfecţionărilor tehnice nebănuite ce i s’au adus în decursul acestui război, atât în ceea ce priveşte putinţa de încărcare, cât şi vitesa şi raza de acţiune. In plus toate mijloacele de transport (feroviare, automobile, aeriene) nu se vor mai lovi de nenumăratele obstacole artificiale ce se ridicau până acum în calea lor (frontierele politice, economice şi vamale duse la exagerare), iar comerţul european va lua, în acest chip, o desvoltare pe care n’a avut-o niciodată în trecut. De această desvoltare a întregii reţele de comuncaţii de orice natură, se vor folosi mai ales ţările din Sud-Estul Europei, unde mijloacele de transport sunt până acum prea puţin desvoltate şi perfecţionate, de multe ori chiar rudimentare în comparaţie cu progresul săvârişit în acest domeniu în Apus. Folosul pentru ţările din Sud-Est va fi cu atât mai mare, cu cât este un lucru cunoscut că odată cu un mijloc de comunicaţie şi transport perfecţionat vin nu numai mărfuri, ci şi civilizaţia cu infinitele sale aspecte. IV. ORDINEA JURIDICĂ ŞI POLITICĂ A SPAŢIULUI EUROPEAN Cum spuneam mai înainte, problema organizării Europei într’o unitate economică şi politică nu e nouă. Ea a fost imaginată mai de mult ca cel mai bun mijloc de curmare a rivalităţilor din Europa, de înlăturare a greutăţilor economice în care se sbat Statele euro- pene, prin abolirea barierelor vamale şi de ridicare a standardului de viaţă a ţărilor din răsărit şi Sud-Est la nivelul celor din apus. *) *) P. Constantinescu, studiul citat. 438 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Friedrich Naumann, despre a cărui carte am vorbit mai sus, spunea că Europa Centrală (Mitteleuropa) va trebui să se orga- nizeze, nu numai din punct de vedere economic, ci şi din punct de vedere politic, într’o adevărată cetate inexpugnabilă, înconju- rată cu tranşee. El numeşte aceasta «politica tranşeelor» (die Politik des Schutzengrabens); Europa Centrală va trebui, astfel, să fie apărată de două tranşee, având direcţia Nord-Sud: una care va porni dela Rin până în Alpi, iar cealaltă din ţările baltice până în Sud, la dreapta sau la stânga RomânieiJ). Europa Centrală se va transforma, după concepţia lui Nauman, într’o uniune trainică de State legate organic şi formând ceea ce el numia «Oberstaat», adică un fel de « suprastat». Pentru ca acest « Oberstaat» să fie posibil de înfăptuit, e nevoie să dispară toate antagonismele din interiorul blocului. După războiul mondial, ideea federalizării Europei, după modelul Statelor-Unite ale Americei, apărea din nou în gândirea politică europeană. La 1923, contele Cudenhove-Kalergi scoate lucrarea c Paneuropa » şi fundează la Viena o asociaţie neoficială numită «Uniunea pan-europeană»; în anul următor aceasta tipă- reşte revista «Paneuropa». Cudenhove-Kalergi pleca şi el dela ideea ridicării Europei din haosul politic şi economic în care căzuse. El limita Paneuropa numai la Statele continentale, socotind Anglia, Rusia Sovietică, Statele-Unite şi Japonia, lumi aparte, prin imensitatea teritoriilor stăpânite şi prin amestecul popula- ţiilor lor. Amintim aici, în sfârşit, printre numeroasele proiecte post- belice de cooperare europeană neizbutite şi rămase numai în stadiul discuţiei, vestitul proiect de Uniune federală europeană a lui Briand, prezentat la lucrările Societăţii Naţiunilor în 1929—1930. Proiectul Briand urmărea de asemeni ridicarea Continentului prin înlăturarea barierelor vamale şi a politicii de autarhie, precum şi intensificarea comerţului între State. Din punct de vedere politic şi juridic, proiectul Briand respecta suveranitatea Statelor membre şi punea accentul pe siguranţa europeană. Proiectul Briand a rămas o himeră, deoarece Uniunea propusă de el trebuia să se înfăptuiască prin mijlocirea Societăţii Naţiunilor, şi, pe lângă aceasta, el nu punea problema egalităţii Uniunii europene cu alte mari unităţi politice de pe glob, la folosirea izvoarelor de trai, la care au dreptul toate popoarele lumii, nu numai unele din ele, care monopolizează aceste bogăţii. Concepţia germană a organizării politice şi juridice a spaţiului european federalizat are ca idee principală gruparea tuturor Statelor în jurul unei puteri centrale, capabilă să alcătuiască un l l) Mitteleuropa, pp. 7—8. SPAŢIUL EUROPEAN 439 organism perfect de conducere şi comandă asupra întregului spaţiu, dar având şi o forţă militară suficientă spre a-i asigura liniştea şi prosperitatea. Astfel pusă problema, fireşte că suveranitatea Sta- telor, aşa cum e cunoscută în drept, ia cu totul alt aspect, căci atâta vreme cât Statele care se leagă într’o unitate politică, cum este spaţiul european, ele sunt conştiente de necesităţile reciproce care le apropie şi, de aceea, lor nu Ie este îngăduit să încheie alianţe împotriva vre-unui Stat dinlăuntrul spaţiului, nici între ele, dar cu atât mai mult cu puteri din afara spaţiuluix). Aici nu este vorba de o dominaţie a puterii centrale care organizează spaţiul, ci de o colaborare armonioasă şi productivă a tuturor unităţilor compo- nente, care sunt Statele naţionale, având toate un ideal comun de civilizaţie şi cultură şi un destin comun. Conform cu concepţia clasică a dreptului ginţilor, subiectele de drept internaţional sunt statele suverane. Suveranitatea exclu- sivă a statului nu este limitată în domeniul internaţional de nici o putere care să fie superioară statelor şi să se impună voinţei lor suverane. De aceea, statul suveran poate, după bunul lui plac, să facă război sau să rămână în stare de pace, iar dreptul interna- ţional clasic este un « drept al războiului şi al păcii» (ţtjus belii ac pacis»). Consecinţa firească a suveranităţii în domeniul interna- ţional este libertatea statelor de a face alianţe ofensive sau defen- sive, care, de cele mai multe ori, se termină prin adevărate coaliţii făcute pentru doborîrea vre-unui alt stat suveran. Anglia, de trei veacuri, a ştiut să se folosească de astfel de coaliţii continentale pentru menţinerea acelui faimos « echilibru al forţelor», care nu era în realitate altceva decât mijlocul de a-şi păstra hegemonia în lume şi supremaţia asupra continentului european. Şi tot această politică a « echilibrului european », născocit de Anglia, a creat şi aşa zisele state neutralizate, adevărate state-tampon, având drept scop menţinerea « echilibrului », Linia despărţitoare între două suveranităţi exclusive este frontiera. Ea este limita unde se termină o suveranitate şi de unde porneşte alta. Frontiera constitue un cadru al activităţii unui grup de oameni, care alcătuesc statul suveran. Suveranitatea, în concep- ţia de până acum a dreptului, exercitându-se nu numai asupra teritoriului, ci şi asupra spaţiului atmosferic corespunzător, fron- tiera nu e numai o linie trasă pe teren, ci un imens volum, ale cărui limite sferice merg spre infinit 2). Dar tehnica modernă a ajuns la descoperiri şi invenţii nebănuite de mintea omenească. In do- * *) J) Gerhart Jentsch, Lebensraum în Monatshefte fur Auswărtige Politik, Febr. 1940. *) A se vedea asupra celor două concepţii despre frontieră-suprafaţd şi fron- tierd-volum: Joseph Kroell, Trăite de Droit International public aerien, Voi. I, Paris, 1934, p. 71 şi urm. 44° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE meniul comunicaţiilor şi transporturilor, omul zilelor noastre a cucerit spaţiul şi a izbutit aproape să înlăture noţiunea de timp. Dintâi vaporul, apoi trenul, telegrafia fără fir, iar acum avionul, sunt mijloace de comunicaţie care leagă între ele diferite regiuni ale pământului, oricât de îndepărtate ar fi, depăşind orice fel de frontieră terestră, maritimă sau aeriană. Mijloacele moderne de comunicaţie şi transport au depăşit cadrul naţional, formând o vastă reţea internaţională care leagă statele şi continentele. De aceea noţiunile de frontieră-volum şi de suveranitate exclusivă asu- pra spaţiului atmosferic, au fost modificate de noul mijloc de co- municaţie, avionul. Frontiera-volum tinde, sub presiunea nevoilor comunicaţiilor aeriene pe spaţii mari, să devină tot mai mult o fron- tieră-suprafaţă. Chiar Convenţia internaţională pentru navigaţia aeriană dela Paris din 1919 (C.I.N.A.), adoptând principiul fron- tierei-volum şi al suveranităţii asupra aerului atmosferic, a admis, totuşi, libertatea de navigaţie şi de tranzit aerian pe deasupra teri- toriului, cu anumite restricţii, când e vorba de regiuni interzise pentru interese de apărare naţională. Iată prin urmare, cum noul mijloc de transport, avionul, a pus unele noţiuni de drept internaţional în faţa unor stări de fapt cu totul noi, ducând la adaptarea şi chiar la transformarea lor; dreptul aerian internaţional, cât si arma aeriană în războiul mo- dern, constituesc prima piatră fundamentală a noţiunii de spaţiu în dreptul internaţional ce se creează1). Concepţia germană despre frontieră este cu totul diferită de cea expusă mai sus. Pentru şcoala germană de Geopolitică, al cărei reprezentant este Friedrich Ratzel2), solul este determinant în viaţa statelor. Cele două elemente care determină frontieră sunt: «po- ziţia » (die Lage) şi «spaţiul» (Raum). Frontiera nu mai este cadrul şi limita activităţii unui grup, concepută ca un adevărat volum impenetrabil, care trăieşte cu grupul şi evoluiază cu el 8); frontiera devine o linie flexibilă, ale cărei transformări indică de- cadenţa sau grandoarea unui stat. « Frontierele statelor sunt făcute de oameni şi schimbate de ei », — spune Fiihrerul Adolf Hitler 4). « Numai un spaţiu suficient pe acest pământ asigură unui popor libertatea de existenţă 5) ». *) *) Dr. Cari Schmitt, Reich und Raum. Elemente eines neuen Volkerrechts, în Zeitschrift der Akademie fiir Deutsches Recht, i Iulie 1940. *) Vezi: Friedrich Ratzel, Politische Geographie, Berlin 1923; Idem, An- thropo-Geographie, Voi. I. Stuttgart, 1909, Voi. II Stuttgart, 1912. *) Vezi de asemeni: Jacques Ancei, Les frontibres, Etude de Geographie po- litique. Recueil des cours de l’Acadâmie de droit internaţional. Haye, 1936, Voi. I. *) Mein Kampf, zweiter Bând Miinchen, i937> P- 74°- *) Ibidem, p. 728. SPAŢIUL EUROPEAN 441 Conform cu aceasta concepţie despre frontieră, pe care am putea-o numi dinamică, Geopolitica germană modernă distinge patru categorii de frontiere: frontiera militară, frontiera politică (pe care o are statul într’un anumit moment al istoriei), frontiera poporului (Volksgrenze) şi frontiera culturii (Kulturgrenze ). Fron- tiera poporului german, de pildă (Volksgrenze), delimitează teri- toriul poporului german (deutscher Volksboden) până unde se în- tinde el ca rasă unitară (Alsacia, Lorena, Luxemburgul, Austria Boemia germană, Silezia întreagă şi Prusia). Frontiera culturii care corespunde cu teritoriul culturii germane (Kulturboden) se întinde mult mai departe, şi anume până acolo unde civilizaţia şi cultura germană au influenţat în mod hotărîtor asupra altor nea- muri, prin intermediul coloniştilor germani, împrăştiaţi în grupuri compacte în secolele trecute, mai ales în Estul Europeix). Frontiera capătă, astfel, un înţeles mult mai larg. Ea poate fi o linie convenţională între zone de influenţă. Sunt cunoscute în trecut aşa zisele convenţii publice sau secrete pentru împărţirea zonelor de influenţă între marile puteri ale lumii 2). Anglia s’a folosit de această delimitare a zonelor de influenţă în colonii şi în mandatele coloniale. Iată cum, colonia este, alături de mijloacele moderne de comunicaţie (avionul), al doilea element care stă la baza ideii de spaţiu şi de imperiu 8). Marea Britanie şi-a creat un astfel de spaţiu imens în colonii, monopolizând bogăţiile pămân- tului şi devenind unul din cele mai mari imperii ale lumii. Dar Marea Britanie n’a admis multor popoare, şi mai ales poporului ger- man, dreptul la un spaţiu absolut necesar pentru existenţă, sau, după expresia d-lui Alfred Rosenberg *) *), « un spaţiu în sânul căruia un popor sau o rasă poate să-şi realizeze plenitudinea destinului său (Schicksalsraum). Metodele politice şi sistemele juridice pe care Anglia le aplica în coloniile sale sau în « spaţiul său vital», nu le admitea pentru popoarele mari europene, ba chiar le socotea sisteme neumane şi brutale. De aceea, autorii germani 6) construiesc teoria spaţiului luând ca exemplu tocmai Imperiul britanic cu do- meniile sale coloniale, care constituesc un mare spaţiu al Angliei. Noţiunea de imperiu — spun autorii germani ®) — este chiar strâns legată de noţiunea de spaţiu; cel mai concludent, din acest punct de vedere, este faptul că Regele Angliei se intitulează *) Kurt Trampfer, Deutsche Grenzen, în * Zeitschrift fur Geopolitik *, Ia- nuarie 1934. *) A se vedea articolul d-lui Prof. N. Daşcovici: Fruntarii, zone neutrale, protectorate şi zone de influenţă, în * Argus », 14 August 1940. *) Cari Schmitt, studiul citat. *) Blut und Ehre, Miinchen 1934, Voi. II, p. 246 şi urm. *) Adolf Halfeld, Deutschland und die Westmăchte, Jena, 1940, cap. V, Vdlker und Răume, p. 140. *) Cari Schmitt, studiul citat. 442 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « împărat al Indiilor », iar Regele Italiei s’a intitulat «împărat al Abisiniei». Revenind la organizarea juridică şi politică a spaţiului european, conceptele geopolitice germane socot că puterea de comandă în interiorul spaţiului va trebui să fie expresia voinţei unită- ţilor componente ale spaţiului, adică a statelor naţionale. De aceea statele care alcătuesc spaţiul vor trebui să renunţe într’o oarecare măsură, la o parte din orgoliul lor, cauză permanentă a urii şi anarhiei europene în trecut, spre a se încadra unei ordini noi, expresie a unei colaborări întinse pe plan european. Aceasta ar corespunde de altfel unei legi naturale care se observă la toate fiinţele vii, dar mai ales la om: constituirea în celule sociale, dintâi mici (tribul), apoi mai mari (statul) şi în- sfârşit spaţiul, având drept scop final, binele şi progresul tuturor celulelor care alcătuesc grupul (individul în stat, statul în spaţiu). Prin urmare, scopul spaţiului este dublu: de a asigura şi men- ţine pacea în interiorul lui, prin aplanarea paşnică a oricărui dife- rend care eventual s’ar ivi între membri, iar în al doilea rând, de a mări prosperitatea membrilor (statelor). De sigur, nu e vorba de vre-un amestec în afacerile interne ale fiecărui Stat naţional, din interiorul spaţiului; statele se vor bucura de o libertate de- plină în desvoltarea calităţilor lor şi a culturii lor naţionale. Al treilea scop principal al spaţiului este înlăturarea amestecului unor puteri străine spaţiului, care nu au nimic comun cu el. Din acest punct de vedere, autorii germani dau ca exemplu doctrina lui Monroe, care a constituit dela 1823 încoace, data mesajului lui Monroe, substanţa izolaţionismului american, concretizat în formula neintervenţiei Europei în afacerile Americei ( > Facem o intercalare. Un alt fenomen comun pare a confirma afirmaţiile noastre dela început, privitoare la raporturile dintre o mişcare şi purtătorii ei. Pe când aceştia, în momentul afirmaţiei de generaţie, în momentul culminant al mişcării, par strâns înmă- nunchiaţi şi nutriţi de aceeaşi circulaţie de sânge, din momentul epuizării elanului de echipă se despart într’un mod foarte net unul de altul; comunitatea se destramă în mod brusc şi fiecare este preocupat de formarea personalităţii sale, care, înainte de toate, trebue să poarte pecetea eului. Chiar dacă fenomenul însuşi nu confirmă această despărţire de curentul originar, ochiul, sensul însuşi al spectatorului refuză de a mai vedea opera artistului altfel decât sub aspectul strict al personalităţii sale desvoltate în mod izolat. Fireşte că nu ne referim aici la pseudo-publicul, care, fără să cerce- teze, judecă după idei doctrinare preconcepute. In acest caz, eti- chetele rămân lucrurile cele mai persistente. Tablourile din expo- ziţia din 1938 a lui Pablo Picasso, privite din punctul de vedere al structurei lor tehnice, arată o mare apropiere, o strânsă înrudire cu operele şcoalei cubiste de odinioară, al cărei iniţiator « fusese » Picasso. Totuşi, se intercalează alte faze de evoluţie dela cubism încoace în chiar opera lui Picasso. Faza 1937—1938 înseamnă, pentru o cercetare tehnico-formală, o reîntoarcere. Cu toate acestea, nimeni nu se va mai gândi în faţa acestor tablouri la cubismul lui Picasso, Braque, Leger de altădată. Noţiunea de « Cubism », atât de nedes- părţită de numele Picasso, nici nu mai apare în criticile şi dările de seamă asupra expoziţiei din 1938. Rolul său istoric fiind încheiat, curentul nu mai interesează. Artistul este judecat după norme mai generale, norme tradiţionale şi încercate şi fără patetism. Cu atât mai demn de remarcat este cazul când artistul însuşi insistă asupra şcoalei, curentului lansat în epoca luptelor de tine- reţe, cum ar fi cazul cu Marinetti. Se va obiecta că este normal şi nu extraordinar faptul că artistul rămâne credincios idealului său. De acord. Patosul generaţiei, însă, nu trebue confundat cu idealul artistic al unui creator. Idealul, cheia personalităţii sale, AERO-FUTURISMUL LUI MARINETTI 447 stăruie dedesubtul curentului, care este o creaţie colectivă cu o nuanţă de dialectică istorică generală şi stă într’un raport trecător cu acest ideal. Curentul nu formează personalitatea artistului, ci corespunde într’un moment dat cerinţelor intrinseci ale persona- lităţii în evoluţie. « Sturm und Drang » nu l-a format pe Goethe, ci a corespuns unei faze a evoluţiei sale, i-a servit drept simbol pentru lupta ce se desfăşura în interiorul său. Curentele din epoca «ismelor » aveau în plus o notă de exa- gerare polemică, de febrilitate, de desrădăcinare. Cu atât mai curios ne pare faptul că idealul unui artist, pe care nici o necesitate istorică nu-i mai leagă, se identifică cu doctrina unui astfel de curent. In discursul său, Marinetti a preamărit războiul actual, care întrece toate războaiele anterioare în «frumuseţe». Vorbeşte despre « fondul creator » al războiului. Dela transfigurarea artistică a eroismului individual, futurismul a ajuns la o formă de expresie, care ţine seamă şi de maşină, de rapiditate şi de sgomote diverse. Formele clasice şi versul liber nu sunt potrivite unei expresii a « formei eterne de viaţă », pe care o reprezintă războiul şi, în deosebi, războiul actual. Expresia potrivită o reprezintă numai cuvintele în libertate, «la parole in libertâ ». Numai ele sunt în stare să redea rapiditatea şi sgomotele mecanice. Futuriştii lucrează cu preci- ziunea « mitralierelor ». Idealizarea războiului de către Marinetti se poate justifica isto- riceşte prin preconizarea veche a mişcării şi a forţei în mişcare, unul din principalele puncte ale manifestului futurist. Futurismul de altfel se dovedeşte o mişcare specifică spiritului italian de azi. O parte din originalitatea fascismului italian constă în faptul că, înlăturând orice compromis de conştiinţă, a afirmat făţiş «virtuţile războiului». Cuvintele lui Mussolini: «la guerra e per l’uomo quello che & la maternitâ per la donna », deşi nu exprimă o idee nouă, totuşi în momentul istoric de faţă reprezintă valoarea unei creaţii ideologice originare. Această formulare este abnegarea cea mai consecventă a liberalismului şi ca atare trebue să-i recunoaştem această valoare în evoluţia ideologiilor conducătoare de azi. Cât despre latura estetică a ideilor lui Marinetti, preciziunile sunt mai grele de făcut. La obiecţiunea noastră că estetica de mai mult de două mii de ani neagă posibilitatea acceptării mijloacelor preconizate de Marinetti, cum ar fi întrebuinţarea materiilor prime de expresie, a sgomotelor şi transpunerea în arta a mişcării natura- liste în loc de o mişcare ideală, Marinetti ar răspunde, că niciodată până în prezent tehnica nu a fost aşa de desvoltată; epoca îşi creează expresia artistică adecvată. însuşi termenul de «aero-futu- rism » conţine o neobişnuită îmbinare a unei lumi obiectiv speci- ficate cu o teorie estetică. Ritmul avionului prescrie artistului modul său de expresie. 448 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ne întrebăm: cum s’a ajuns tocmai în Italia, în ţara tradiţio- nală a echilibrului dintre suflet şi trup şi a idealurilor umaniste, la o dislocare atât de vădită a consacratelor valori de expresie ? Să răspundem la această întrebare ar însemna să desfăşurăm tot istoricul acestui curent. Reamintim doar pe scurt că Italia este ţara prin excelenţă generatoare de forme. Nuvela, sonetul, arta portretului, opera mare şi opera comică au luat naştere în Italia. Reversul acestui talent generator a fost obsesia formelor, obsesia clasificării, care a adus la un tradiţionalism steril, înnăbuşitor. Tragica personalitate artistică a lui Carducci ne oferă exemplu unui creator conştient de primejdia aceasta, dar incapabil să iasă din impas. Poesia lui Carducci este esenţialmente reflectată; moştenirea Renaşterii — nefastă în aceasta privinţă — l-a zdrobit. Futuriştii şi-au dat seama de nepotrivirea dintre un senti- mentalism istoric şi nevoile prezentului. Printre antenele de oţel ondulează meandrele prozodiei clasiciste. Este necesar să se adapteze expresia artistică vieţii prezente, reale. Arta italiană tra- diţionalistă devenise perfectă şi, prin urmare, sterilă. Ii lipsea dinamismul. Dar aici dăm de greşeala fundamentală a doctrinei futuriste. Ea uită că tehnica nu este viaţa; tehnica completează doar viaţa modernă într’o oarecare măsură. Tehnica însă ca şi arta stau în funcţie de viaţă şi nici una din ele nu este centrul de gravitate al existenţei pământeşti. Dinamism, în cazul nostru, ar însemna substanţă, potenţialitate, devenire, în contrast cu forma, perfecţiune, suprafaţă, fiinţă. Antagonismul lor echilibrat produce forma vie, justificarea ambelor înclinaţii diver- gente ale vieţii, care nefiind legate de corespondenţele respectiv opuse duc fiecare la distrugerea vieţii. De pildă substanţa, nefiind contrazisă şi legată într’un moment potrivit de opusul ei (de formă) duce la o autonimicire a vieţii, printr’o risipire şi istovire diformă, haotică. De asemenea impulsul formei, nefiind limitat de intervenţia unui minimum de fond, duce la nimicirea vieţii prin sterilizare, prin încremenire. Futuriştii nu au ştiut să dinamizeze expresia academică a artei italiene, înţelegând prin dinamism doar mişcare. Au fost obsedaţi de mişcare. Forma nu a fost însufleţită, ci sfărâmată, iar fărămi- turile puse în mişcare. Formalismul cu toate că a fost, în aparenţă, negat de dânşii, în realitate a devenit mai accentuat. Idealul pre- ciziunii ocupă un loc de primă importanţă. De fapt, formele vieţii, în măsura în care se despart de fondul lor generator, de substanţă, se aproprie de schematismul lumii tehnicei. Idealul preciziunii este împrumutat tehnicei. Futuriştii lucreză cu preciziunea « mitra- lierelor ». Au un temperament sec; totul este drept, tăiat, demarcat, precis. A MURIT ŞI AGLAE PRUTEANU 449 Ceva esenţial nou Marinetti nu ne-a putut spune nici data aceasta. înaintea citirii unei poezii inspirate de războiul actual, con- ferenţiarul, cu o seriozitate demnă, roagă publicul să amâne even- tualele manifestări de nemulţumire, sau de protest până după terminarea lecturii. Respectăm această atitudine, ce relevă o co- ştiinţă de sine şi o fermitate de convingere rară. Omul pare sobru. Personalitatea sa convinge. Tragicul lui însă este, că a fost tot- deauna mai important şi mai băgat în seamă prin manifestele sale, decât prin creaţiile sale artistice. Ca mişcare, futurismul este mort şi evoluţia, dacă nu l-a asimilat, l-a lăsat la o parte. WOLF VON AICHELBURG A MURIT ŞI AGLAE PRUTEANU... întâmplarea — sau poate altceva decât întâmplarea — a făcut ca pământul blând al laşului să primească, şi să păstreze pentru veşnica lor odihnă, pe toate cele trei glorii ale scenei româneşti: Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu şi, acum, Aglae Pruteanu. încântătoarea artistă de altă dată s’a stins, în acest violent şi melancolic început de primăvară, pe-un pat sărac de spital, singură, bătrână şi uitată. Pe această minune a teatrului moldovenesc am văzut-o puţin, târziu, spre sfârşitul carierei sale. N’am văzut-o nici în Ju- lietta, nici în Dama cu Camelii. Am văzut-o însă destul ca să n’o mai pot uita niciodată. Abia acum îmi dau seama că frageda Ca- tiuşa din primul tablou al învierii, care-şi cânta atât de suav cân- tecul numelui ei, era o femeie în pragul bătrâneţii: nici o Catiuşă, din câte au venit în urma « Prutencii », n’a fost atât de tânără ca ea. Cu discreţia ei de totdeauna, şi poate şi dintr’un pic de coche- tărie, — ultimă şi dureroasă cochetărie, — a plecat din teatru înainte ca « ale vremii nobile injurii» să-şi pună pecetea pe chipul ei dulce şi să provoace respectuoasa compătimire a celor de din- coace de rampă. Din dragostea pentru arta ei, din respect pentru publicul ei, s’a retras la timp. A renunţat la ceea ce era singurul ei rost pe lume, pentrucă aşa era frumos. Generaţiile foarte tinere n’au văzut-o şi n’au auzit-o. Dar cei care-au cunoscut, trecute prin delicatul aparat de precizie al talentului ei, emoţii intense şi pure, când vor să aducă un elogiu suprem vre-unei tinere artiste, nu găsesc să spună decât atât: — Are ceva din Pruteanca... # 14 450 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE De mult, când Aglae Pruteanu a jucat incidental la Bucureşti, d. Tudor Arghezi şi-a arătat uimirea că această incomparabilă artistă « preferă să pâlpâie la Iaşi în loc să ardă la Bucureşti». Dar Aglae Pruteanu tot la Iaşi s’a întors. S’a întors în târgul ei, la publicul ei, la teatrul ei, căruia i-a rămas credincioasă până în cel din urmă ceas, cu îndârjirea nezdruncinată a sufletelor de- licate când iubesc. A înnobilat, a umanizat şi a îndulcit, cu fer- mecătoarea ei feminitate, toate rolurile pe care le-a jucat, dela Shakespeare la Baba Hârca. In aerul îmbâcsit al scenei, braţele ei flexibile au sculptat şi bucurii suave, şi desnădejdi sălbatece. Iar cuvântul, rostit de ea, era şi fluid şi palpabil în acelaşi timp. Cine-ar putea-o uita pe Flammeola rostind, c’o frunză în colţul gurii, insinuantă, turburătoare şi tristă, « Balada foilor de mintă » ? Versurile Martirei pluteau peste sală ca o incantaţie păgână, parfumate aevea cu mireazma amăruie şi înţepătoare a foilor de mintă. Ne-au rămas dela Aglae Pruteanu anumite atitudini, anumite gesturi, anumite priviri şi anumite inflexiuni de glas, pe care nimeni, niciodată, nu ni le mai poate aminti. îmi spunea o artistă tânără: — Când mi s’a încredinţat primul meu rol adevărat, mi-a fost frică. Şi m’am gândit că nimeni nu m’ar putea îndruma mai bine decât Aglae Pruteanu. M’am dus la ea. A răsfoit rolul şi a început să mi-1 «joace »: cu glasul şi cu mâinile atât. Am plecat umilită şi descurajată. Am înţeles că oricât aş munci, n’am să pot face niciodată ce-a izbutit, dintr’odată şi fără nici un efort, bătrânica asta amărîtă... # Aglae Pruteanu şi-a început cariera pe vremea şcoalei aşa zisă « veche ». Ea, însă, n’a făcut parte din nici o şcoală. Prodigioasa ei intuiţie artistică i-a ţinut loc de studii prin străinătăţi. Jocul ei a fost, de cum a călcat pe scenă, aşa cum ar fi şi astăzi, aşa cum ar fi şi mâne, şi totdeauna: perfect modern. A fost ea, şi nu i-a trebuit mai mult. Nimeni n’a putut s’o imite, pentrucă n’avea nimic convenţional, nimic imitabil în arta ei. De o severă sobrietate artistică, disciplinată fără efort, deşi capricioasă, Aglae Pruteanu a stăpânit acel simţ al măsurii, extrem de rar, care a făcut-o să ghicească totdeauna cu precizie limita impalpabilă şi nestatornică dincolo de care orice talent, oricât de mare, alunecă în cabotinaj. S’a ferit, instinctiv, să creeze acea familiaritate dintre artist şi public, în care se complac atâţia artişti, şi mai ales atâtea artiste. Aglae Pruteanu a fost iubită de publicul ei, dar a fost iubită ca un juvaer de preţ, nu ca un obiect uzual. A MURIT ŞI AGLAE PRUTEANU 45 > Dar, pe lângă sensibilitatea ei artistică miraculoasă, pe lângă o aspră putere de muncă şi o desăvârşită conştiinciozitate, pe lângă temperamentul excepţional şi glasul incomparabil, Aglae Pruteanu a fost dăruită şi cu un trup de o subtilă feminitate, şi cu o figură deosebit de dulce şi de maleabilă. Artistele cu tresături mai dure, mai caracteristice, sunt osân- dite să-şi poarte pe scenă, în toate rolurile, acelaşi chip de pe stradă şi de acasă, Aglae Pruteanu, cu figura ei puţin neprecisă, impresionabilă ca faţa unei ape în care se resfrâng deopotrivă de limpede seninul, ca şi toată furtunile cerului, a fost de-a- pururi alta în fiecare rol. Nu numai că n’a semănat cu nimeni, dar chiar cu ea însăşi a ştiut să nu mai semene când a trebuit. Candidă, cochetă, perfidă, pasionată, ori chinuită până la sfâşierea trupească, a putut fi cea mai suavă Ofelie, ca şi cea mai pate- tică Sapho. Acum vre-o zece ani, Aglae Pruteanu ne-a mai chemat odată, să-si ia rămas bun dela noi. > Ne-am dus cu inima strânsă: vom mai regăsi-o, oare, după ani de tristeţă şi de izolare, pe Pruteanca noastră? In semi-întunericul învietor de iluzii al scenei am regăsit -o Ne-a spus versuri: cu glasul ei pur, cu glasul ei de altădată... Spectatorii tineri, care o vedeau pentru întâia oară, au simţit şi ei atunci că se petrece ceva neobişnuit acolo, pe scena indi- ferentă. Aglae Pruteanu a fost primită cu mirare şi ascultată cu smerenie. Fericiţi cei care au putut-o auzi măcar atunci... Iar noi ceilalţi, cei care aveam parcă un drept de proprietate asupra Prutencii noastre, i-am închinat, cu emoţie şi cu recu- noştinţă, un zâmbet, o floare şi un regret. A fost o sărbătoate a amintirii, o mare şi tristă sărbătoare. # Pe urmă, Aglae Pruteanu s’a dat definitiv la o parte din calea celor care veneau, nerăbdători, în urma ei. N’a mai făcut umbră nimănui. Doar, de câte ori ne sosea de pe aiurea câte o glorioasă pasăre călătoare, noi, cei care rămăsesem iremediabil «ai ei», ne gân- deam cu melancolie: — De geaba... nu-i ca Pruteanca noastră ! Rătăcea încă printre noi, atât de modestă, atât de discretă: umbră amărîtă, amintire care doare, mustrare vie... Ii auzeam încă glasul, tot pur, şi-i vedeam încă chipul, tot frumos, peste care mâna noastră timidă ar fi vrut, şi nu îndrăznea, să treacă umbra unei mângâeri. Dar, prinşi în vârtejul zilelor sbuciumate pe care ne e dat să le trăim, nu ne-am învrednicit să 14 452 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE luminăm cu un pic de bucurie ceasurile din urmă ale aceleia care a dăruit tuturora atâtea curate bucurii. Şi dorea să mai joace odată: măcar odată, numai odată, pentru cea din urmă dată... Aşa cum doresc toţi artiştii, ca nişte copii desnădăjduiţi, când simt că li se apropie sfârşitul. * Acum, această dulce minune a noastră, a celor dela Iaşi, — atât de a noastră cum n’a mai fost alta, — a plecat pe cel din urmă drum. A plecat liniştită. In sfârşit liniştită. Glasul ei cald, glasul ei de lumină, s’a stins. Va mai trăi o vreme, atât cât vom mai trăi noi, cei care l-am auzit, şi va muri, pentru totdeauna, odată cu noi. OTILIA CAZIMIR REVISTA REVISTELOR I. STREINE CARACTERUL SPANIOL Ejercito — Anul i — Nr. ii — Madrid — Decemvrie 1940 In articolul intitulat « Orientaciones psicologicas * D. Antonio Garcia Navarro, vede în atenţiune punctul de plecare al judecării proceselor psiho- fizice, care hotăresc structura caracterului naţional. « Cum se comportă Spaniolul faţă de această atitudine primară ? Foarte simplu. Ceea ce câştigă în elan şi repeziciune, în comparaţie cu alte popoare, pierde în precizie şi durată. Aceasta înseamnă că atenţiunea lui este în stare, — şi se şi adaptează în mod exclusiv, —să primească simultan diferite înrâuriri sau stimuli; iar dacă se prezintă un singur stimulent, acesta captează toate elementele secundare atât de repede, încât dacă se iveşte un altul destul de puternic pentru a-1 impresiona, trece imediat şi la captarea lui. In varietatea relativă a caracterelor ce formează tipul spaniol, cel de mai sus se va deosebi de tipul mediu, dacă a fost în stare să-şi concentreze aten- ţiunea asupra unui singur stimulent. In general, Spaniolii se comportă în faţa vieţii (mai ales într’un mediu cosmopolit, unde contrastul este mai evi- dent) ca oameni integri, — deşi nu sunt perfecţi. Ei înţeleg repede împreju- rările şi faptele colective, neglijând adeseori propriile lor acţiuni, dar nu sunt în stare să urmărească atent un lucru, adică să primească o serie întreagă de stimuli omogeni, ca lungi discursuri doctrinale, compoziţiuni muzicale complicate, sau mari discursuri economice şi politice ». SENSUL ETNOGRAFIEI Zeitschrift fur Volkskunde — Anul 48 — Volumul 10 — Caietul 2 Tratând despre problema etnografiei, ca factor de cercetare al caracte- rului specific la popoarele europene, d. Martin Wăhler face următoarele observaţii: « In nici o ştiinţă conţinutul şi obiectul n’au fost mai bine stabilite decât în etnografie: poporul însuşi. Etnografia se ocupă totdeauna cu un singur popor. Ea caută să înţeleagă specificul lui, legăturile lui lăuntrice, fiinţa lui; totuşi, deşi obiectul este bine cunoscut, executarea lucrărilor de amănunt -asupra structurii sufleteşti, asupra specificului poporan sau caracterului său, nu apare destul de clară. Etnografia este astăzi încă legată şi de anumite lucruri 4S+ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi obiecte, ca de ex.: de casă, de port, de obiecte de artă, de cântece, de legende şi povestiri, aşa încât întrebările asupra formei şi schimbărilor ei stau încă pe primul plan al lucrării. Orânduirea obiectelor va trebui să rămână, bine înţeles, mereu practică, aşa ca într’un muzeu. Felul întrebărilor, însă, este de natură psihologică, estetică, şi nu etnografică, fiindcă etnografia consi- deră la toate aceste obiecte importanţa pe care ele o au pentru popor. Putem admite că prin cunoştinţe tot mai multe, oamenii —pe care îi întâlnim în grupe, asociaţii şi seminţii, — să apară tot mai bine definiţi în faţa noastră. Descoperirea legăturilor culturale poporane este o necesitate; nu este vorba să se arate deosebirile ce există între diferitele popoare sau grupuri poporane şi să se scoată la iveală şi ceea ce le uneşte. In ultima analiză, este vorba de stabilirea concepţiei poporului, a gândirii, simţirii şi voinţii lui. Etnografia este, cum a'dbvedit amănunţit de curând şi Harmjanz, o ştiinţă sistematică; de aceea, ţrebue să folosească toate mijloacele naturale de care dispune, pen- tru a câştiga o privire de ansamblu ». CÂNTECUL ŞI DANSUL ■ Esprit — Anul 96 — Ianuarie 1941 Vorbind despre originile cântecului şi dansului poporan, în articolul o Cântecul şi dansul poporan ca elemente ale culturii franceze *, d-nii J. M. Guilcher şî J. M. Serrau observă următoarele: « Cântecul şi dansul s’au născut din necesităţi vitale. Omul, în activitatea lui zilnică, se izbeşte de greutăţi. Cauza lor îi rămâne în general necunoscută. Se simte dominat şi împiedecat adeseori de puteri a căror existenţă o pre- supune, fără să fie în stare să o analizeze. Reprezentările colective dând naş- tere unei acţiuni mistice, omul primitiv va cere lămurirea acestor puteri dela lumea supranaturală. Se va ocupa cu înţelegerea lor şi, dacă va fi posibil, va încerca chiar să se împace cu ele. Crezând în valoarea activă a gesturilor omeneşti îşi va revedea acţiunile pentru a le putea avea sub stăpânirea lui. Aşa se naşte ceea ce profesorul Jousse a numit mimodramă rituală, în care omul se exprimă complet, adică: gesturi semnificative, cuvinte ritmate acompaniate de melopee sau de melodie. Această < mimodramă » pierzând puţin câte puţin din conţinutul ei semnificativ, în măsură în care civilizaţia progresează, nu mai rămâne decât o carapace, lipsită de înţeles, un tot de gesturi, des cuvinte şi de sunete fără valoare, ce formează activităţile pe care le numim dansul, poesia, muzica ». ■ FILOSOFIA ŞI POESIA Blătter fur Deutsche Philosophie — Anul 14 — Caietul 3 — 1940 D. Justus .Schwarz examinează deosebirile şi caută să precizeze aproprie- rile dintre filosofie şi poesie. « Filosofîa şi poesia, ca discipline separate ale voinţei creatoare omeneşti, ştabilesc şi o relaţiune mondială complet deosebită. Elementele de bază ale acestei deosebiri cu greu se pot înţelege în specificul lor. Filosofia urmăreşte REVISTA REVISTELOR 455 fiinţa realităţii, pe care caută să o desprindă, pătrunzând in adânc şi cuprin- zând totul prin spulberarea aparenţelor înşelătoare. Poesia, ca orice artă, pune în faţa acestei realităţi, o lume a aparenţei, a ficţiunii. Filosofia este un rezultat al gândirii, al meditaţiunii, al speculaţiunii. Poesia se naşte în marele domeniu al fantasiei artistice. Lumea filosofiei se compune din formule şi noţiuni generale; pe când poesia ne prezintă, —prin considerarea întregului conţinut de viaţă, de ritm şi de sunet al limbii, — unităţi în devenire ». SPIRITUL UNIVERSITĂŢII Revista Nacional de Educacion — Madrid—Anul i—Nr. i —Ianuarie 1941 Căutând să precizeze « Criza şi orizontul Universităţii *, precum şi valoarea lor în trecut, d. C. R. del Castillo face următoarele constatări: « Epoca de măreţie supremă a Universităţilor a fost aceea în care sinteza ştiinţei s’a alăturat discuţiunilor timpului, pentru a primi o autoritate strictă. Polemicele teologice dela Salamanca sau dela Paris n’au fost preocupările unor cercuri distinse, ci probleme care au preocupat mult societatea timpului. Opera glosatorilor dela Bologna a primit un caracter practic, fiindcă s’a legat de aplicarea ei în justiţie. « A fixa înţelesul unui text, gramatical, teologic sau juridic, este o operă de inteligenţă şi autoritate, care influenţează caracterul şi voinţa. Trecerea dela discutabil la indiscutabil este însuşi procesul culturii, care, la rândul ei, ajunge la afirmare după numărul acelor care o acceptă. Aceste elemente sta- bilesc conţinutul de bogăţie sau de intelectualitate. In procesul de fixare, — foarte hotârîtor, —intervine Universitatea; în primul rând, ca amvon, ce permite discuţia şi, apoi, ca tribunal, care rezolvă, dispunând de toate ele- mentele judecăţii. « Complexul spaţiu-timp, fiind o condiţie necesară de viaţă, constitue de fapt « mediul » social. Deşi Universitatea are mult din tot ceea ce formează universalitatea, nu este o fiinţă abstractă. Ea simte tot ce este universal; se alătură fiinţei şi contribue, astfel, la crearea propriei personalităţi intrans- ferabile ». II. ROMÂNEŞTI CALENDARELE CULTURALE DIN ARDEALUL CEDAT Luceafărul — Serie Nouă — Anul I, Nr. 1 — Aprilie 1941 In articolul său « Dela cultura majoră la literatura calendarelor *, d. Victor Iancu ne dă preţioase date privind publicaţiile româneşti din Ardealul cedat, unde Românii sunt nevoiţi să treacă dela începuturile de cultură majoră, realizate câtă vreme au fost în Statul lor, la calendare populare, acum unicele evenimente literare. Cităm din expunerea d-lui Victor Iancu: « Se pare în adevăr că în Ardealul ocupat calendarul a rămas unicul eve- niment literar al anului. Cei câţiva cărturari care au rămas acolo pentru a 456 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE păstra sufletul poporului nu sunt în situaţie să înfăptuiască mai mult. O notă laconică apărută în revista familiară Viaţa Ilustrată, tipărită la Cluj sub binecuvântarea Preasfinţitului Episcop ortodox Nicolae Colan, pare a con- firma aceasta. Se vorbeşte aici de cinci asemenea calendare necesare, fireşte în primul rând ţăranului însetat după slovă românească. Avem şi noi în faţa noastră unul: este calendarul editat de Tribuna Ardealului de sub direcţia d-lui profesor Emil Haţieganu, singurul cotidian românesc din Ardealul de Nord, care apare, din nefericire, în condiţii foarte modeste. « Acesta este calen- darul Românilor din Ardealul alipit Ungariei » afirmă cu un simplu dramatism, în subtitlu, publicaţia în chestiune. Tot pe prima pagină remarcă editorul că acest calendar « este întocmit pentru sătenii fi intelectualii ardeleni, spre a le fi la îndemână ca un îndrebtar în nevoile şi munca de toate zilele ». Publicaţia este un document adânc grăitor al întregei situaţii. Oricât de modest îi este cuprinsul, răsfoirea lui e instructivă. S’o facem dar. O copertă ilustrată cu un peisaj românesc de munte, colorat cu o cruce de cimitir şi o bisericuţă cu turlă de lemn, asemenea celor din Maramureş sau din Munţii Apuseni. Sus, un ţăran maramureşan, reproducerea unei picturi a lui Bilţu-Dăncuş, reprezentând pe Moş Ion Turda, fost primar din satul Săpânţa-Maramureş, « ca şi prin acest semn să arătăm câtă dragoste purtăm ţărănimei noastre, cu adevărat «talpa ţării » — mărturiseşte d. pro- fesor Haţieganu în cuvântul său Către fraţii Români. Calendarul se deschide cu un clişeu de o pagină al înaltului Regent vitiz Horthy Nicolae de Nagy- banya (Baia-Mare), Guvernatorul Ungariei. Calendarul e însoţit pentru fie- care lună de sfaturile cuvenite pentru plugari, de mersul vremii după proorocirea lui Herschel, de fazele lunii şi de mersul vremii după Calendarul de 140 ani. Urmează apoi diversele îndrumări: sărbătorile religioase şi cele oficiale, pos- turile, tariful poştal în vigoare, tariful telefoanelor, taxarea actelor, « opreliştea de vânătoare şi «opreliştea pescuitului *, bine înţeles după legiuirile maghiare. Cuprinsul literar este semnificativ. Calitatea literaturii este fireşte potrivită condiţiilor locale. D. Haţieganu în apelul d-sale lămureşte rostul calenda- rului şi subliniază importanţa solidarităţii naţionale. Sunt impresionante cuvintele celor doi arhierei, greco-catolic şi ortodox (în Ardealul de Nord uniţii sunt în majoritate) din pastoralele scrise la începutul lui Septemvrie, cu ocazia cedării acestor teritorii. Sunt cuvinte îndurerate, dar şi de îmbăr- bătare părintească în zile de restrişte. «Judecata dela Viena a împărţit Ar- dealul în două — scrie Preasfinţitul Nicolae Colan. Prin ea aţi fost despărţiţi şi Voi, iubiţii mei fii sufleteşti. Unii aţi rămas în România, iar alţii veţi trăi de aici înainte în cuprinsul Statului Ungar... Fiţi ascultători faţă de stăpânirea legiuită — îndeamnă înţelept pastorala — şi mai presus de toate fiţi fiii devotaţi ai Bisericii noastre strămoşeşti. Ea este orânduită să ne fie corabie mântuitoare pe valurile acestei vieţi. Ea e mama noastră ocrotitoare. Urmaţi deci sfaturile celor ce prin — darul Duhului sfânt — sunt puşi să cârmuiască corabia Bise- ricii si să fie păstorii turmei cuvântătoare ». Cu adevărat, Românilor din Ardealul părăsit nu le-a mai rămas decât Biserica. Şi pe alocuri nici măcar aceasta 1 REVISTA REVISTELOR 457 Cu atât mai puternică le este dorinţa păstrării fiinţei naţionale. Ea exală din fiecare şir, din atâtea şi atâtea din aluziile dospite cu speranţe nestră- mutate. Urarea, naivă, chiar stângace din fruntea volumului, o spune limpede între versurile ei ca Naţia să ’nflorească Iar Românul să trăiască. O altă poezioară închinată anului 1941 o mărturiseşte de asemeni fără înconjur, fireşte cu aceeaşi stângăcie a versurilor: Biruinţă dă dreptăţii Gândului creştin ; Cale ’ntoarsă strămbătăţii Valului hain. Pe cei dragi ni-i ad-acasă, Noule venit, însemnează orice masă An blagoslovit. De altfel întreg calendarul e plin de amintiri. In rubrica « Cronologie » — câţi ani au trecut dela —abundă gândul românesc. Cităm: 1836 ani dela des- călecarea Romanilor în Dacia, sub Traian; 1720 dela creştinarea Românilor; 1666 dela începutul năvălirii popoarelor barbare în Dacia. (Cititorul este rugat a reţine faptul, că însăşi înserarea acestor date stă în flagrantă contra- dicţie cu teza Statului Sfântului Ştefan, care pretinde că Ungurii au dreptul la stăpânirea întregului bazin dunărean, înconjurat de Munţii Carpaţi, în virtutea titlului de cel mai vechi popor de pe acest teritoriu). Fireşte, sunt inseraţi şi cei 1112 ani dela venirea Ungurilor în Europa, dar în acelaşi timp se aminteşte şi de cei 157 ani câţi au trecut dela Revoluţia lui Horia —con- siderat de istoriografia maghiară bandit de rând de categoria lui Rozsa Sandor cel executat la Gherla —precum şi de cei 92 dela Revoluţia din 1848, dată la care se decretează ştergerea iobăgiei în Ardeal, ceea ce înseamnă şi ea în- ceputul afirmării politice a Românilor ca naţiunea cea mai numeroasă din Marele Ducat de altă dată al Transilvaniei *. «Numeroase clişee împodobesc paginile calendarului. Sunt multe în legătură cu România. Fireşte, pe alocuri întâlnim şi clişeele unor bărbaţi de Stat maghiari. Cele româneşti trădează negreşit simpatiile Românilor din Ardealul de Nord. Din exemplarul care ne-a parvenit, un funcţionar hiper- zelos la careva vamă a găsit de cuviinţă să taie clişeul pe o pagină (ca şi al Regentului Horthy) al d-lui luliu Maniu, cel mai înfocat luptător al drepturilor româneşti de totdeauna *. 458 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE CARACTERISTICI BASARABENE Viaţa Basarabiei — Anul XO — Nr. 4 — Aprilie 1941 D. Pan Halippa, directorul revistei, publică un studiu intitulat « Basa- rabia noastră *, in care găsim preţioase observaţii asupra acestei părţi a ţării româneşti, precum şi o seamă de mărturii străine despre caracterul ei românesc: «Şi izvor de idee naţională în Basarabia nu era numai biserica, dar şi legăturile neîntrerupte între Moldovenii din Basarabia şi cei din dreapta Prutului. Câţi din Moldovenii basarabeni nu se duceau la Iaşi, la hramul Sf. Paraschiva, ca să se închine cu evlavie moaştelor ei ? Câţi basarabeni nu se duceau la Iaşi ca să-şi îngrijească sănătatea în clinicile vestiţilor profesori universitari, doctori la spitalul Spiridoniei: Russu, Negel şi Lambrior — in- ternişti — şi Sculi şi Botez — chirurgi ? ». « Dar legăturile oamenilor de carte dintre cele două Moldove ! Vestitul apologet al ortodoxiei, Alexandru Scarlat Sturdza, fiul primului guver- nator al Basarabiei, întreţinea legături cu mulţi Români din Moldova şi Mun- tenia. Despre A. Sturdza un contemporan al său, viceguvernatorul Basa- rabiei Filip Wiegel, autor de amintiri, scria: « El nu-şi ascundea dorinţa de a vedea Moldo-Vlahia ca o împărăţie aparte, împreună cu Basarabia, Buco- vina şi Transilvania». Iar Mihail Kogălniceanu exclama: «Pana şi talentul d-lui Sturdza fiind cunoscute şi apreciate în Europa de tot ceea ce este mai distins în litere şi ştiinţe, elogiille mele cu această ocaziune nu ar fi decât de prisos *. « Sunt, fireşte, oarecare nuanţe în grai, în port, în obiceiuri — la ţăranii noştrii basarabeni faţă de graiul, portul şi obiceiurile ţăranilor din alte regiuni ale teritoriului locuit de Români. Dar aceste nuanţe sunt neînsemnate. Leon Casso, originar din Basarabia, profesor de drept civil la Moscova şi fost mi- nistru al Instrucţiunii Publice din Rusia, în cartea sa Rusia la Dunăre, se pronunţă astfel în chestiunea aceasta: « Populaţia sătească a acestei margini puţin s’a schimbat în decursul secolului al XlX-lea. Ea a trăit în aceleaşi condiţiuni economice ca şi Moldovenii care trăesc în afara hotarelor Rusiei. La această populaţie se găsesc până în ziua de astăzi aceleaşi trăsături ale caracterului naţional, care au fost semnalate de străini şi de Ruşi, care au făcut cunoştinţă cu Basarabia curând după anexarea ei: toţi au lăudat simpli- tatea, statornicia în credinţa strămoşească, curajul în faţa morţii şi supunerea faţă de autorităţi. Această virtute din urmă are la bază şi o parte oarecare de scepticism, care a fost subliniat de cercetătorul francez de Martonnte la ţăranii din Muntenia, foarte apropiaţi de Moldoveni. Ţăranul român pri- veşte cu oarecare neîncredere la orice manifestare a autorităţii de Stat. El a văzut mulţi oblăduitori din clipa când strămoşii lui — Dacii romanizaţi — au populat locurile dintre Carpaţi şi Nistru, numite în vechime « solitudo Ge- tarum ». El a suferit mult dela năvălirile Turcilor, dela apăsarea ispravni- cilor, dela grecul arendaş şi dela evreul cârciumar ». « îşi va aduce oare aminte acest neam de nestatornicia soartei sale politice ? » se întreabă învăţatul basa- rabean şi răspunde: «Popoarele bătrâne ca şi oamenii bătrâni greu îşi aduc aminte de vremea apropiată. Le place mai mult să se oprească la amintirile REVISTA REVISTELOR 459 tinereţii. Tot aşa este şi în basmele populare ale Moldovei şi ale Munteniei: cântăreţul se adânceşte în întunericul veacurilor şi în clipele de tristeţe, ca şi în ceasurile de apăsare, cu plăcere îşi aduce aminte de prea puternicul uriaş, de bătrânul împărat, nemuritorul Traian *. « Puterea de rezistenţă a Moldovenilor a fost totdeauna în legătura strânsă cu bucata lor de pământ, cu satele lor, cu neamul lor român şi creştin, cu uni- versul lor de gânduri, credinţi şi deprinderi. Sub regimul ţarist administraţia a vrut să-i desnaţionalizeze prin colonizarea Basarabiei cu elemente străine de neam. N’a reuşit, pentrucă poporul nostru a înţeles că desnaţionalizarea urmăreşte scopuri străine de ţară şi de neam. Ce se urmăreşte, a mărturi- sit-o unul din diplomaţii Rusiei—E. Fonton,—zicânţi: «Acest popor—Ro- mânii — are trăsături bine distincte şi nu pot să ascund că, privind harta, mă cuprinde un necaz că aceste milioane de oameni, străini de rasa slavă, s’au aşezat aici pe fermecătoarele povârnişuri ale munţilor Carpaţi, formând parcă o săgeată înfiptă între naţiunile slave, împiedicându-le unirea. Dacă în locul acestor Români ar trăi Sârbi ori Bulgari, cât de uşor s’ar deslega problema orientală sau slavă 1». Dar Românii nu se pot transforma în slavi de gustul diplomaţiei ruseşti, fie ea cea ţaristă care umbla cu ideologii pravoslavnice, fie ea cea sovietică de azi, care operează cu ideologii proletare, comuniste, internaţionale, ateiste. Ideologiile sunt bune, când în dosul lor nu se ascund egoisme şi planuri în- vechite care vor să cucerească în paguba altora, să domine, să exploateze. Noi însă nu ne putem sacrifica de hatârul unor ideologii, care nici la ele acasă n’au produs acel progres în domeniul vieţii spirituale şi materiale la care râvnesc toate popoarele şi râvnim şi noi Românii. Când diplomaţia sovie- tică face din Basarabia ce a făcut diplomaţia ţaristă şi mai aleargă la argu- mentul dreptului istoric, indignarea noastră este strigătoare la cer şi la ome- nirea întreagă, pentrucă nedreptatea rusească dela 1812 nu putea deveni un drept în 1940. Nu mai puţin trebue să ne indigneze în nota sovietică arătarea Ucrainie- nilor ca element « principal al populaţiei basarabene *. Pe ce s’ar putea baza afirmaţiunea aceasta ? Toate izvoarele vorbesc altfel. Istoricul oficial al Rusiei — Batiuşcov—spune în cartea sa Basarabia, « Populaţia rurală nu ştie de loc limba rusă. După număr cea mai importantă parte din Basarabia sunt Românii, cari în mod natural tind spre compatrioţii lor din Regatul României *. Un alt autor—cunoscutul guvernator al Basarabiei dintre anii 1903- 1904 — principele Urusov, în memoriile sale despre Basarabia, spune: «Re- cepţia petiţionarilor la Chişinău este o solemnitate, necunoscută în Rusia. Petiţionarii vorbesc aproape în zece limbi: Ruşi, Ucraineni, Poloni, Ovrei, Turci, Greci, Armeni, Nemţi — colonişti Şviţerieni din Şaba —nişte Găgăuzi şi în sfârşit, în enormă cantitate, Moldovenii *. Este adorabil acest «în sfârşit » al lui Urusov I Tot aşa la sfârşit îi pune şi academicianul sovietic L. S. Berg în cartea sa din 1923 —«Populaţia Basarabiei —compunerea etnografică şi numărul », în care, însă, trebue să recunoască limpede că Moldovenii sunt cei mai numeroşi >. 460 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE CRĂIŞOR DE MUNTE Luceafărul — Serie Nouă — Anul I — Aprilie 1941 D. George Popa publică in noua revistă dela Sibiu următorul poem de preamărire a eroului transilvan, poem intitulat «Crăişor de Munte*: Iancule, fluierul tău l-a năpădit vestmântul ierburilor mari şi l-a închis între perine negre pământul, să nu-l mai auzim decât noaptea în vis. Şi cum îl purtai prin holdele pădurii, de păsările te credeau un pădurar de stele! Tu însă te umbreai de luciul armurii şi de ploaia vânturilor rele. Ai fost un împărat cu piept de fag, — picioarele in munţi tari şi buni Iar fruntea înălţată ca un steag, s’o limpezească duhuri şi minuni. Un înger negru însă n'a voit de aur cheie să îţi dea din cui, ca trecând cu gândul împlinit istoria şi viaţa s'o descui. Peste fruntea cândva de oglindă, ceasuri tulburi vin cu noaptea lor şi ai rămas cu fluerul din grindă printre basme vecinie călător. Iancule, Craiule, fluerul cântând de dincolo de zodii se aude, lumină de legendă tremurând peste inimile noastre ude. Crăişor de munte, mare stea, te datini aprig noaptea peste brazi, de peste moarte luminând şi azi, să te vedem de pretutindenea. CONSTATĂRILE SOCIOLOGIEI MAGHIARE DELA 1907 LA 1917 Revista Institutului Social Banat-Crişana — Nr. 37-3$ — Noemvrie-Decemvrie 1940 Publicaţie de serioasă ţinută ştiinţifică şi preocupată de problemele vitale ale Românismului, oglindind totodată spiritul şi însuşirile regiunii din care creşte, Revista Institutului Social Banat-Crişana aduce în numărul recent apărut o seamă de contribuţii demne de toată atenţia. REVISTA REVISTELOR 461 Directorul revistei, d. Dr. Cornel Grofşorean, îşi începe publicarea unui studiu intitulat «Constatările sociologiei maghiare dela 1907 până la 1917*, unde menţionează părerile unor sociologi ca Iaszi Oscar, Szende Pal, Racz Gyula, Somogyi Tamas, Szabatos Laszlo şi alţii, toţi criticând sistemul lati- fundiar maghiar, disproporţia de avere dintre nobilime şi ţărani, adesea recu- noscând starea de inferioritate în care erau ţinuţi Românii, cari formau popu- laţia cea mai numeroasă a Ardealului. Cu acest prilej sunt menţionate şi con- statările unor savanţi streini, ca Scotus Viator (R. W. Seton-Watson), Frie- drich Teutsch, Cari Renner, Aurel Popovici şi alţii, constatări recunoscute de unii oameni de ştiinţă maghiari. Szende a recunoscut că naţiunea română era asuprită, iar Oskar Jaszi nu odată a protestat împotriva nedreptului regim politic şi economic la care erau supuşi Românii. Studiul d-lui Grofşorean este plin de documente şi citate elocvente, care arată o seamă de triste adevăruri, valabile, din nefericire, şi astăzi. Revista mai publică studii şi articole despre viaţa Românilor din Caraş (Ing. V. Birou), despre urbanizarea ţăranului nostru (Dr. Emil Botiş), despre situaţia din Clisura şi Litigiul Româno-Sârb (Dr. Iosif Jivan) sau însemnări despre folldorul literar de pe valea Almăjului (Gh. Atanasiu), pentru ca la însemnări şi recenzii să găsim multe informaţii semnificative despre neamul nostru din recentele publicaţii germane şi ungureşti. SITUAŢIA ROMÂNILOR DIN BANATUL IUGOSLAV Revista Imtitutului Social Banat-Crişana — Nr. 37-38 — Noemvrie-Decemvrie 1940 Revista publică o dare de seamă scrisă de Profesorul Iosif Duma, care a fost în 1934, împreună cu alţi cercetători, delegat de Institutul Social Banat- Crişana în Banatul iugoslav. Constatările făcute, pe baza unor cercetări ştiin- ţifice, dovedesc starea de inferioritate şi piedicile de care au avut parte fraţii noştri. Articolul, scris mai de mult şi publicat acum, capătă o actualitate şi mai mare, în urma recentelor evenimente internaţionale. PROFESORUL ION PETROVICI, APĂRĂTOR AL CREDINŢEI Gândirea — Anul 20 — Nr. 5 — Mai 1941 In articolul cu acest titlu, d. Emilian Vasilescu analizează diferite momente semnificative din activitatea filosofului Ion Petrovici, arătându-1 a fi fost dela început un apărător al drepturilor metafizicii (încă din 1904) şi un pozi- tivist, care a căutat să împace năzuinţa religioasă cu mentalitatea ştiinţifică. Pe această linie de gândire complexă şi judicioasă, profesorul Ion Petrovici a evoluat, ajungând cu anii la cunoscutele şi preţuitele sale interpretări raţio- nale ale ideii de Dumnezeu, care au format obiectul unor comunicări în streinătate. Articolul din « Gândirea » reuneşte aceste momente, dovedindu-le continuitatea şi desvoltarea până la recentele studii creştine. 462 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE AMINTIRI DESPRE SCRIITORUL N. M. CONDIESCU Viaţa Literară — Anul 15 — Nr. 6 — 25 Mai I941 Reapărând în acelaşi format şi cu aceeaşi preocupare de a informa, căutând să apropie publicul de scriitorii noştri, revista condusă de d. I. Valerian publică o scrisoare a lui N. M. Condiescu către d. Radu D. Rosetti, care o adnotează, arătând, ca şi scrisoarea de altfel, dragostea pe care încă din tinereţe a avut-o scriitorul faţă de literaţii noştri şi de lumea literelor. O mărturie din 1907, pe care activitatea de mai târziu a fostului preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români nu a făcut decât s’o întărească. GÂN DURI PENTRU DUREREA ŞI NĂDEJDEA CEASULUI DE ACUM Dacia — Anul I — Nr. 3—15 Mai 1941 D. Mircea Vulcănescu publică, sub titlul de mai sus, un solilocviu, măr- turisind mustrarea ce-i cuprinde spiritul de Român, dar şi nădejdea în drep- tatea viitoare. « N’am ştiut să avem despre noi înşine vedenia măsurii noastre adevărate. Vecini de-ai noştri, care s’au trezit la viaţa de neam în urma noastră, au izbutit să-şi dinamizeze acţiunea, punând-o sub scutul mitului părelnic al milena- rismului. N’au ajuns să creadă numai ei; dar au făcut şi pe alţii să o creadă. Pe când noi —care ne ’nfrăţim de peste două mii de ani cu meleagurile noastre sfinte şi care suntem singurii adevăraţi stăpâni, pentru că suntem aici de totdeauna — ne-am mulţumit să fim ce suntem de când ne ştim, fără a ne căuta în cunoaşterea de noi înşine îndeajuns mândria de a fi fost şi băşti- naşii acestor pământuri şi coloniştii făuritori ai eternei lor civilizaţii... Dar iată că ne scuturăm de păcatele noastre 1... Un duh nou îşi face iz de nădejde in mă dularele neamului nostru... Dumnezeul părinţilor noştri se va îndura şi va ridica dintre noi pe Răzbunătorul menit să ne îndeplinească dreptatea... Puterea lui va fi tăria credinţei, a răbdării şi a nădejdii noastre ». NOTE Prof. Paul Kluckhohn dela Univer- sitatea din Tubingen publică în atât de preţioasa revistă «Forschungen und Fortschritte » (Nr. 4/5/941) — un ade- vărat inventar critic al rezultatelor ştiinţei germane în toate domeniile — o bogată dare de seamă asupra roadelor ştiinţei literare în ultimii opt ani (1933—1940), dela preluarea puterii de naţional-socialism şi până astăzi. Din noianul de cercetări ce i se oferă din toate părţile, profesorul reţine doar strădaniile celor care o viaţă în- treagă au iscodit tainele literaturii sau a tinerilor şi care au isbutit să impună puncte de vedere noi în studiul lite- raturii. Ceea ce ni se pare interesant de subliniat e constatarea că dacă noul regim a stimulat cercetările, fructi- ficându-le uneori în perspectivele noi ale mişcării, el n’a întrerupt de loc vechile direcţii metodologice ale stu- diului. Autorul o spune răspicat: «Con- tinuitatea cercetării poate şi trebue să fie păstrată *. Via activitate a ştiinţei literaturii germane de astăzi încruci- şează dar în câmpul cercetării ei vechi şi noi îndemnuri, într’un mod care sprijină vădit progresul şi lumi- nează tot mai clar fenomenele. Cele două mai vechi direcţii ale ştiinţei literare — cea spiritual-istorică de sub înrâurirea lui W. Dilthey şi cea analitic-formală de sub influenţa lui WolffJin — îşi continuă aşa dar dru- mul lor fructuos. Li se alătură însă direcţia etnologică, tot mai mult în ritmul vremii, reprezentată mai cu seamă de cunoscuta lucrare a lui Josef Nadler: «Literaturgeschichte der deut- schen Stămme und Landschaften », în care autorul îşi propune să înfăţişeze contribuţia fiecărei ginţi germanice la patrimoniul cultural comun al germa- nismului. Se distinge apoi mai departe, sub influenţa filosofiei lui Heidegger, direcţia cercetării existenţiale a stilului (die existentielle Stilforschung), după care opera trebue studiată fenomeno- logic, dar şi în legăturile ei cu sufletul artistului, cu fundamentele filosofice ale existenţei sale şi ale comunităţii omeneşti. Aceste două din urmă di- recţii se compensează, întrucât prima având o tendinţă general-culturală ne- glijează fenomenul artistic propriu zis, pe care-1 pune în relief cea de-a doua. Paul Kluckhohn ţine însă a atrage atenţiunea asupra primejdiilor ce înso- ţesc metoda existenţială, ca una care introduce concepte şi termeni nepo- triviţi cu ştiinţa literaturii, îngreunând aparatul de înţelegere literară. Un moment de seamă al ştiinţe i germane de după război e confi- gurat de preluarea puterii de naţio- nal-socialism. Tendinţele naţional- socialiste s’au accentuat vădit după 1933, transformând, în genere, ştiinţa germană într’o ştiinţă a Get..unu 464 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iar literatura într’o expresie exclusivă a sufletului german. Toată mişcarea ştiinţifică e acum însufleţită de un mare simţ de răspundere faţă de po- porul german şi misiunea lui culturală. Centrul interesului devine acum com- plexul de probleme popor-poesie, acea- sta din urmă ca expresie a substanţei « popor », mereu în evoluţie, dar ne- schimbată în sâmburele ei perma- nent ». Opera lui J. Nadler e repre- zentativă pentru această concepţie şi în jurul ei se crează o şcoală. Diferite seminţii germanice sunt pe rând stu- diate în contribuţia lor literară: Elve- ţienii germani de Nadler însuşi şi Emil Ermatinger, Şvabii de Otto Biirgers, Renanii de Adolf v. Grol- mans, Austriacii iarăşi de Nadler, Franz Koch şi Ad. Schmidt, Sudeţii de H. Cysarz. Paralel cu această adâncire în structurile regionale, se produce şi o extindere a sferei cercetării, depăşin- du-se hotarele Reichului şi studiindu- se literatura Germanilor de peste graniţi. Atenţiunea nu se mai îndreptă numai asupra valorilor estetice, ci mai cu seamă asupra semnificaţiei litera- turii ca instrument de luptă al vieţii poporului german. Profesorul dela Tiibingen ne citează două lucrări de acest fel: una aparţinând lui Wilhelm Schneider şi alta profesorului sas dela Universitatea din Sibiu-Cluj Karl Kurt Klein: Literaturgeschichte des Deutschtums im Ausland (Leipzig 1939) despre care se exprimă deosebit de elogios. N aţional-socialismul a pus în va- loare noi perspective în studiul lite- raturii. Se încearcă astfel constituirea unei şcoale ştiinţifice care să ducă la o «considerare biologică a literaturii (Ludwig Biittner), din punct de vedere rasial. Rezultatele nu sunt însă încă prea hotărâtoare. Se studiază de ase- meni influenţa spiritului evreiesc asu- pra literaturii germane. Cum spuneam însă, drumurile mai vechi n’au fost părăsite şi cercetarea filosofică, spiritual-istorică şi artistică îşi continuă strădania lor. Ediţiunile pe baze filologice sunt mai departe îngrijite. Wieland, Grillparzer, Jean Paul, Stifter, marea ediţie Kleist a lui Schmidt, Jacob Bohme, Klopstock, Goethe şi Schiller în noi ediţii au apărut sau sunt în curs de apariţie. Se citează apoi marea antologie a lui Heinz Kindermann, colecţia dramei lirice, a liricii, a legendelor ger- mane, etc. D. P. Kluckhohn trece, în sfârşit, la prezentarea celor mai de seamă studii metodologice apărute în ultimul timp. Cea dintâi citată e lucrarea profesorului Julius Petersen, « Wissen- schaft von der Dichtung» (1939), o înfăţişare critică şi sintetică a tuturor cercetărilor din ultimii 20 de ani şi care culminează cu încercarea de con- turare a unui sistem propriu. Este aici secerişul vieţii întregi a unui cerce- tător, un fel de Summa sau enciclo- pedie, de care cercetătorii nu se pot dispensa. Concomitent a apărut şi lucrarea lui Hosst Oppel: «Die Literaturwissenschaft in der Gegen- wart». O altă poziţie reprezintă Ro- bert Petsch, care distinge între istorie literară şi ştiinţă literară, năzuind printr’o bogată serie de lucrări să construiască « o doctrină principală a poesiei». De asemeni elveţianul L. Berinyer în «Spektrum der Kritik» se strădueşte să descopere principiile valorificării estetice. Paul Kluckhohn înşiră un număr important de iucrări, dintre care unele cercetări stilistice, altele de ştiinţă existenţială. Prezentarea sa informativă expune, apoi, cele mai de seamă lucrări de NOTE 465 istorie literară, cuprinzând sub proec- torul cercetării analitice secolele XV, XVI, XVII şi XIX. Mai puţin interes s’a acordat secolului al XVIII-lea. Literatura contemporană cunoaşte însă un interes curent faţă de alte epoci. In preajma anului '1933, Ştefan George a fost obiectul preferit al cercetărilor. Tema Rilke a ispitit de asemeni pe mulţi autori. In Paul Emst, H. Stehr şi Kolbenheyer, critica a des- coperit pe crainicii noului Reich Dintre prezentările de literatură con- temporană se citează mai cu seamă cartea lui Helmuth Langenbucher: Volkhafte Dichtung der Zeit (1933). O înfăţişare de ansamblu a istoriei literaturii germane din punctul de vedere «al poporului», accentuând epoca de astăzi, a dăruit-o în formă sintetică Franz Koch în « Handbuch des deutschen Schriftums» (1939). Articolul profesorului Kluckhohn are o deosebită valoare informativă şi introductivă în ştiinţa literară germană de astăzi şi poate fi de aceea de un real folos cercetătorului român. Al. Dima In cursul lunii Mai s’a ţinut la Fundaţia Carol I o conferinţă intere- santă prin atitudinea-i ideologică şi care merită a ne opri asupra ei. E vorba de conferinţa d-lui Silvio Guar- nieri despre « Aspectele fi desvoltarea literaturii italiene». Conferenţiarul apar- ţine generaţiei ce se apropie de 30 de ani. D-sa a anunţat dela început că nu va da o privire sumară asupra desvoltării literaturii italiene, ci va face o expunere selectivă, arbitrară şi polemică. Tânăra generaţie, născută în preajma unei revoluţii, nu putea să fie satisfă- cută cu punctele de vedere consacrate ale Academiilor. Ea s’a luptat pentru o concepţie autentică şi personală, iar opiniile asupra marilor figuri din trecut şi din prezent nu şi le-a plăsmuit după o tradiţie oarecare, ci numai după necesităţi lăuntrice neîndoelnice. Remarcabilă şi inedită ne pare con- cepţia d-lui Guamieri despre Re- naştere. Epoca aceasta de glorie a Italiei, care şi-a impus formele de viaţă tuturor naţiunilor europene, nu este altceva decât o glorioasă deca- denţă, stingerea treptată a unui ideal măreţ, care, de fapt, îşi găsise ultimul reprezentant în Dante, figură tragică ce apare la răscrucea a două epoce. Idealul secolului al XlII-lea şi al XlV-lea era un ideal universalist. Ma- nifestaţiile de atunci ale spiritului ita- lian, original şi fecund, cuprindeau omenirea întreagă, omul faţă de Dum- nezeu şi dincolo de orice îngrădire de clasă şi de doctrină. In secolul al cincisprezecelea, avântul acesta creator a scăzut. Idealul umanitarist devenind tot mai mult domeniul rezervat al unei clase, al burgheziei italiene, centru 1 evoluţiei, trecea încet de pe pământul peninsulei în spre Vest şi în spre Nord. Dante presimţea cu clarviziunea marelui creator acest sfârşit şi făurea încă odată imaginea ierarhiei univer- sale şi a ideii imperiale în operele sale nemuritoare. Machiavelli, văzând că este prea târziu pentru a mai salva supremaţia spirituală a Italiei asupra lumii şi unitatea sufletească a Italiei, a căutat să salveze măcar pe plan exterior ceea ce pe plan interior era irevocabil pierdut. Cartea sa II Prin- cipe nu trebue privită ca un manual abstract al artei de a guverna. Este o carte eminamente patriotică, care caută căi şi mijloace pentru a salva indepen- denţa Italiei; este o carte de renunţare la sine însuşi, o carte «scrisă parcă 15 466 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE împotriva ei însăşi », numai de dragul neamului. A treia mare figură a Italiei vechi este Giordano Bruno, care a trăit încă odată idealul comunităţii uni- versale, proiectându-1 în superba sa viziune panteistă. Dante, cu toată sin- gurătatea sa profetică, mai trăia în comunitate cu poporul său. Giordano Bruno găseşte o lume desbinată, prag- matică şi egoistă, care nu mai are înţe- legere pentru idealul său intransigent. Urmează două secole de tăcere. D. Guamieri se opune concepţiei obiş- nuite, ce învinueşte pe năvălitorii străini de decăderea spiritului italian din aceste secole. Vina nu este a lor, spune d-sa. Puterea creatoare italiană slăbise şi chiar Italienii au chemat întru câtva străinii, primindu-i de bună voe. Prăpastia dintre individualitatea ge nială şi popor devenise atât de mare, încât limba filosofului Vico devine confusă, neînţeleasă, grea şi spinoasă, dovadă că nu mai simţea o comunitate primitoare, ne mai auzindu-şi răsu- netul glasului său în popor. Ugo Foscolo şi Leopardi sunt pri- viţi ca adevăraţii premergători ai epocii de Risorgimento. Pesimismul lor nu este negare de viaţă, ci revolta unor iubitori fervenţi ai vieţii împo- triva denaturării ei. Adesiunea şi in- transigenţa oarbă pentru un ideal a conducătorilor curentului Risorgimento ne arată o renaştere a vechei virtuţi italiene, înăbuşite, atâta vreme, în materialism şi într’un mercantilism individualist şi egoist. Carducci şi D’Annunzio nu pot servi de model generaţiei tinere. Car- ducci, deşi se solidarizase plin de înflăcărare cu Risorgimento, este un retrospectiv, un contemplativ slab, care îşi caută refugiul într’un trecut static şi fără înrâurire asupra nevoilor mo- mentului. D’Annunzio, cu toată partea activă ce luase la mişcările de eliberare ale Italiei, era prea individualist, avea un cult al propriei sale personalităţi prea pronunţat, pentru a putea servi drept model pentru idealiştii noului comunitarism. Nici celelalte figuri mari ale literaturii italiene actuale nu pot fi privite drept îndrumători adevăraţi ai tineretului, drept conducători spiri- tuali. Croce era vestitorul bunului simţ comun. Concepţia sa literară e mult prea abstractă. El nu a înţeles nevoile tineretului modern, care nu căuta în poet «un inspirat, ci un inspirator». Pascoli, Pirandello, Pan- zini şi ei sunt mai mult spectatori, care îşi rezervă un zâmbet ironic şi uneori chiar sarcastic, sau se retrag într’o poziţie obiectivistă şi profesorală. Numai tinerii de azi sunt în stare, crede d. Guamieri, să găsească o ex- presie adecvată idealului lor intransi- gent, activ şi dinamic. Atitudinea lor este sobră. Nu se amăgesc cu iluzii. Idealul lor nu şi-a găsit încă expresia care să-i satisfacă. Dar poziţia lor hotărîtă şi neînduplecată faţă de trecut şi de prezent le îngădue să aştepte cu încredere, pentrucă spiritul lor este în plină everfescenţă şi în disciplinată ascensiune. Wolf von Aichelburg O polemică în jurul unor idei ca- pitale, privitoare la realitatea româ- nească, onorează totdeauna pe cei care o poartă şi arată un nivel de civilizaţie înaintată. Chiar şi când o tabără sau amândouă nu scapă de anumite regre- tabile ieşiri pătimaşe sau măcar de o anumită suficienţă, care de sigur că scad, dar nu anulează valoarea desba- terii ideologice. O polemică de acest fel, dusă cu deosebită îndemânare din amândouă părţile, a fost aceea dintre NOTE 467 d-nii Lucian Blaga şi Dan Botta, care amândoi ţin atât de mult la anumite idei majore ale culturii noastre, încât şi-au revendicat până la indignare şi violenţă paternitatea asupra lor. Polemica a început datorită unei note pe care d. Dan Botta a adăogat-o articolului său * Românii, poporul tra- diţiei imperiale», publicat în noua revistă Dacia (Anul I, Nr. 1). Acolo, d-sa spunea următoarele: * pe urmele paşilor noştri s’a desvoltat chiar o stranie floră. Tot aşa cum — sunt pu- ţini ani de atunci — viziunea mistică a frumuseţii româneşti, deslegată de noi din apele materne ale Thraciei, a cunoscut pe lângă marele public, sub numele bizar de teoria mioritică (dela frumosul cuvânt românesc mioriţă, mioară), o favoare excepţională. Isto- ricii literari vor avea să desbată feno- menul acestei teorii înfăţişate lumii sub forma unor opuri de dificilă doxă germanică şi pe care literatorii, care i-au făcut faima, au impus-o cu argu- mente extrase tot din modestele noastre lucrări i>. Sesizându-se de această învinovă- ţire, care-1 atingea direct, d. Lucian Blaga a publicat în ziarul Timpul (din 26 Aprilie a. c.) un articol intitulat «Hazul ţărănesc al imperialului Dan Botta », în care susţinea următoarele: 1) una din ideile de temelie ale stu- diului său despre Spaţiul Mioritic şi anume aceea « cu privire la spaţiul on- dulat, ca orizont subconştient al spi- ritului românesc (deal-vale, plai, etc.) am expus-o întâia oară... chiar acum unsprezece ani şi anume într’un mic studiu intitulat Simboluri spaţiale », idee desvoltată apoi în lucrările bine cunoscute; 2) preocupările de stilul românesc şi despre Mioriţa datează din anii 1924 şi 1925; 3) despre fondul nostru tracic, d. Blaga s’a ocupat încă din 1921, când a publicat în Gândirea studiul «Revolta fondului nostru nela- tin », după cum a valorificat acest fond şi în poemul dramatic Zalmoxe. In afară de aceste replici, făcute cu mare pre- cizie cronologică, d. Blaga mai spune că, în schimb, d. Dan Botta este acela care i-ar fi luat ideea unduirii, « inerentă frumosului românesc », idee care se găseşte la pagina 27 a cărţii d -lui Botta, Limite (1936). Ulterior, d. Lucian Blaga a adus, printr’un nou articol publicat în re- vista Gândirea (Nr. de Mai 1941) şi în ziarul dela Sibiu, Ţara (cu data de 30 Aprilie), articol intitulat * O gravă tentativă de expropriere literară *, alte precizări, arătând că, între timp, luase cunoştinţă şi de un articol mai vechi al d-lui Dan Botta, publicat în Gân- direa din Octomvrie 1935 şi intitulat « Frumosul Românesc », unde şi acolo d. Botta vorbea de confirmarea pe care d. Blaga o adusese «palidelor sale intuiţii », privind ideea unduirii, ca specifică frumosului românesc. D. Lucian Blaga susţine că nu a cunoscut la timpul lui acest studiu al d-lui Dan Botta, dar că, oricum» acest articol ca şi conferinţele rostite de d. Botta la radio în 1934 erau mai noi decât primul său articol, în care se ocupa de această chestiune, deci «intuiţia pa- lidă » era « întârziată cu patru ani ». Cum pe noi nu ne interesează invec- tivele strecurate, ci numai ideile şi istoricitatea lor, vom menţiona şi din articolele d-lui Botta numai partea de argumentare, omiţând epitetele su- bi ective, aşa cum am făcut şi când am rezumat poziţia d-lui Blaga. Replica d-lui Dan Botta a apărut în ziarele Timpul (cu datele de 18, 19 şi 21 Mai a. c.) şi Ţara dela Sibiu, purtând titlul: * O eroare: Spaţiul Mioritic al domnului Blaga K In ie 4'8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE această serie de trei articole, d, Botta, pe lângă o seamă de diversiuni, accen- tuează discuţiunea de pe tărâmul ordinii cronologice pe acela al valorii însăşi a teoriei mioritice, invocând, în mare măsură, ajutorul d-lui H. H. Stahl care, precizăm noi, a combătut în trei studii publicate în revista Sociologie Românească (Anul II, Nr, ii—12, Noemvrie-Decemvrie 1937; Anul III Nr, 1—3, Ianuarie-Martie 1938 şi Anul III, Nr, 4—6, Aprilie-Iunie 1938) teoriile d-lui Blaga, pe temeiuri socio- logice şi cunoştinţe empirice, temeiuri care nu sunt cele mai proprii apanaje ale celor doi poeţi şi filosofi angajaţi în actuala polemică. In aceste studii ale d-lui Stahl, po- lemica de acum era oarecum prefigu- rată, d-sa opunând, încă de acum trei ani, intuiţiile şi generalizările simbo- lice ale d-lor Blaga şi Botta, lăsându-ne impresia că preferă felul în care d, Botta, autorul acelei poeme a transhu- mantei, intitulată Cantilenă (din vo- lumul Eulalii) construia orizontul cio- banului mioritic între stânci şi ape, d. Stahl susţinând că viziunea vieţii cio- băneşti trebue încadrată într’un ritm sau unduire mai largă decât aceea propusă de d. Blaga (deal-vale) şi anume între munte şi stepă. Tot so- ciologul Stahl mai opune în aceste articole insuficient cunoscute, deşi me- rită toată atenţia, deosebita interpre- tare a Mioriţii la d-nii Blaga şi Botta, primul văzând în nunta ciobanului cu moartea un act şi un simbol or- todox, pe când cel de al doilea o veche credinţă thracică, nunta cosmică în moarte, nunta cântată de Mioriţa ară- tându-ne chipul nostalgic al Thracului şi fiind o expresie a solidarităţii lumii (Botta). In fine, tot d. Stahl adusese două obiecţii, de care s’a putut prevala acum d. Botta, şi anume: d. Blaga nu reuşeşte să deosebească limpede fenomenul românesc de cel balcanic în genere, iar în concepţia sa, consi- derată cu totul nesociologică, nu numai istoria, dar şi mediul geografic sunt nesocotite, d. Blaga încercând să susţină că între sentimentul spaţiului şi mediul geografic nu există nici o legătură, ceea ce, însă, pare a nu fi reuşit, cu toată abstracţiunea teoriei sale şi cu toată concepţia că subcon- ştientul îşi construeşte din sine ma- tricea stilistică, independent de con- tingenţele materiale externe, d-sa venind indirect la mediul geografic con- testat. Revenind la recenta polemică, d, Botta îşi începe replica citând obiec- ţiile d-lui H. H. Stahl şi ironizând argumentaţia blagiană a unduirii, cu argumente şi observaţii în felul acelora emise de d, Stahl, care scrisese că şi poetul german Schiller poate fi so- cotit a avea o viziune spaţială mioritică, dacă admitem susţinerile d-lui Blaga, cum că metrica noastră populară, în alternanţa ei de silabe accentuate şi neaccentuate, reproduce alternanţa deal-vale! Apoi, d, Botta trece la explicarea propriei sale poziţii, prevalându-se de meritul (conferit, de altfel, de d, Stahl, sociolog şi empirist prin ex- celenţă) de a nu fi ocolit în scrierile sale istoria şi mediul geografic, d-sa revendicând pentru noi «pe urmele marilor filologi, un Phillippide, un Densusianu» patrimoniul integral al Thraciei şi Romei, prin această sin- teză noi deosebindu-ne de vecinii slavi şi definindu-ne major caracterul. Pen- tru d-sa, Mioriţa este cântarea păsto- rului thrac (dialogul Charmion, 1934— 1935)- După acestea, d. Botta revine Ia discuţia cronologiei, susţinând din nou NOTE 469 că ideile sale, mai ales aceea a solida- rităţii sufletului românesc cu spaţiul, ar fi fost desvoltate de d. Blaga, care două luni după publicarea unui fragment din « Charmion », în Gândirea a făcut să apară tot acolo, în Mai 1935, un studiu «Spaţiul Mioritic». In concluzie, d. Botta continuă a susţine că d. Blaga îi datoreşte integral sensul solidarităţii cosmice cu Moartea, prezent în poesia populară, şi că d. Blaga a făcut unele demonstraţii « în perfectă simetrie » cu d-sa, d. Botta. Această polemică are meritul de a fi pus în discuţie idei şi atitudini ma- jore, chiar dacă protagoniştii ei, mai cu seamă d. Botta, îţi lasă adesea impresia a fi convinşi că lumea începe cu dânşii şi că numai în puterile minţii lor stă harul elucidării adevărurilor româneşti. D. Lucian Blaga este convins că formaţia şi spiritul teoriei sale sunt unice şi netributare, când este evident că d-sa s’a format la lumina teoriilor şi interpretărilor unor autori ca Wor- ringer, Riegl, Spengler, Frobenius, pe care îi şi citează adesea şi a ajuns, cu darurile şi spiritul său pe cât de abstract, pe atât de constructiv, la unele formulări personale, aplicând, fie direct, fie prin opoziţie, viziunile şi explicaţiile atâtor autori străini şi români, uneori depăşindu-le şi ajun- gând la profunde intuiţii ale specifi- cului nostru, chiar dacă incomplete. Acuzaţia d-lui Botta că opurile sale au o dificilă doxă germanică este exa- gerată. Orice om de ştiinţă sau măcar de imaginaţie semnificativ orânduită are nevoe de doxă pentru a se forma şi a ajunge la o poziţie amplă şi per- sonală cum este aceea a d-lui Blaga, care dacă la început — de pildă în volumul Filozofia Stilului (1924) — facea exerciţii directe de rezumare a teoreticienilor germani, neîndrăznind, pe atunci, să se refere la stilul propriu ţării sale, stilul bizantin al bisericii şi artei ei, până şi în referinţe şi pilde comportându-se ca un student ce-a uitat de realităţile româneşti, cu timpul s’a format atât de temeinic şi s’a apropiat de realităţile noastre încât a devenit unul dintre filosofii cei mai personali şi mai autentici ai specificităţii româneşti, căpătând o întâetate calitativă, demnă de râvna şi invidia altora. Lumea nu începe, însă, nici cu d. Blaga, nici cu d. Botta. Chiar dacă d. Botta ar fi reuşit să diminueze importanţa d-lui Blaga, încă rămân atâţia înaintaşi care dela Dimitrie Cantemir şi până la Iorga, Pârvan, Densusianu, Phillippide — pe unii îi menţionează chiar d-sa — s’au ocupat de caracterele Românismului, oferind adesea nu numai sugestii preţioase, dar şi interpretări care au devenit acum un patrimoniu al tuturor. Iar dintre profesorii şi scriitorii în viaţă — ca să nu vorbim de artiştii care l-au exprimat exemplar — s’au ocupat de specificul românesc, de expresivitatea şi stilul neamului nostru d-nii C. Rădulescu-Motru, D. Caracostea, C. Brăiloiu, N. Cartojan, Nichifor Crai- nic, Camil Petrescu, Oscar Walter Cisek, Ştefan Neniţescu, Marin Si- mionescu-Râmniceanu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, C. Noica, iar şcoala de sociologie, însufleţită de d. D. Guşti — din care fac parte şi d-nii Stahl, Vulcănescu, Golopenţia, Conea — a purces la o amplă şi totală acţiune de cunoaştere a realităţii româneşti. Alţii mai puţin însemnaţi au făcut până şi anchete asupra speci- ficului românesc, printre intelectuali şi artişti, după cum au şi publicat lucruri despre aoeste specific, fără a 47o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE face caz de paternitatea unor accente şi nuanţări personale. Dela 1924 în- coace s’au publicat multe articole despre solidaritatea cosmică cu moar- tea, al cărui sens exact d. Botta crede că-1 deţine numai d-sa, despre le- gătura dintre om şi peisaj, despre ţăranul nostru care se simte parte integrantă din natură, despre stilul românesc. Câte adevăruri nu ne-au desvăluit Iorga, Pârvan, Densusianu, Nae Ionescul A fost o interacţiune atât de puter- nică şi bogată, pornind nu numai dela istorici şi filologi, dar şi dela sociologi, critici, filosofi şi eseişti, încât istoria ideilor şi a literaturii va avea să anuleze multe pretenţii monopolisante şi să ur- mărească mai ales nuanţările, accen- tele, variantele aceloraşi teme şi ati- tudini, rănind multe orgolii individua- liste şi multe semeţii de obicei im- perturbabile, pentru a arăta împlinirea colectivă a unor sentimente şi idei de mult intuite şi descifrate. Din bunurile unui trecut mai în- depărtat, a cărui mândrie nu mai poate fi lovită, şi dintr’o atmosferă ideologică acum generalizată, d. Blaga şi-a con- struit aproape un monumental sistem, iar d. Botta şi-a orânduit şi limpezit anumite intuiţii majore. Polemica nu ne-a convins că unul ar fi tributar celuilalt, ci că amândoi sunt onest tributari atâtor înaintaşi români şi atâtor autori străini şi români contem- porani, fiecare din cei doi combatanţi desvoltându-şi paralel, din bunurile acum colective şi potrivit însuşirilor şi putinţelor lor proprii, poziţiile pe care le-au confruntat acum, cu o pasiune înnobilată de conştiinţa mă- reţei cauze ce-o slujesc: explicarea realităţii adevărat româneşti. Petru Comarnescu Prin trecutul de veche tradiţie mol- dovenească, prin nenumăratele jertfe şi contribuţia spirituală din ultimul timp, Basarabia rămâne legată de con- ştiinţa românească pentru totdeauna. Renunţarea impusă anul trecut rea- minteşte prima cedare. Deşi apărută în Ianuarie 1940, cartea d-lui Gian Battista Festari: La Bessarrabia tra Romania e Russia. (Inst. per gli studi di Politica internazionale, — Milano, 1940, 8°, 38 p. + 1 hartă şi indice bibliografic) aduce precizări utile, in- sistând asupra unor trăsături caracte- ristice ale relaţiunilor dintre cele două ţări. In capitolul introductiv, autorul defineşte aspectul fizic şi compoziţia etnică, susţinând că Moldovenii şi Ucranienii, care predomină în nord şi în centru, dau acestor părţi o anumită omogenitate etnică, pe când în partea de răsărit ar fi vorba de un adevărat mozaic etnic. Nu împărtăşim această părere a au- torului, care este unilaterală. Rezul- tatele recensământului din 1930, cât şi diagramele ce le însoţesc, publicate de Institutul de Statistică (Dr. Sabin Manuila, Studiu etnografic asupra populaţiunii României. Bucureşti 1940, p. 25, 27, 29 etc.), dovedesc cu priso- sinţă că Basarabia este spaţiu etnic de mare majoritate românească. Situaţia din sud se reduce la două judeţe care, mai ales acum după repatrierea Ger- manilor, şi-au recăpătat, credem, mare parte din înfăţişarea de odinioară. Pentru a da posibilitatea formării unei păreri cât mai complete, autorul trece în revistă principalele întâmplări, începând cu epoca romană. Mai intere- sante ni se par o serie de amănunte pe care le dă asupra substratului di- plomatic şi politic al cedării dela 1812. Intr’un spirit obiectiv, d. Fes- NOTE 47i tari revine asupra datelor şi împreju- rărilor când a fost revendicată Basa- rabia de către Moldova. Aminteşte şi de ecoul adânc produs de pierderea provinciei în creaţiunile artistice ale poporului român, ca de pildă evocarea emoţionantă a poetului Văcărescu. Nu uită nici de notele şi demersurile diplo- matice favorabile unei retrocedări, care au fost făcute de diferite puteri străine: nota lui Marmont din 1837, circulara lui Nesselrode din 31 Iulie 1848, menţiunea istoricului E. Regnault din î8ss şi instrucţiunile date de Cavour unui agent diplomatic la Londra, în 1856. Autorul expune, apoi, în linii mari organizarea administrativă dată de Rusia din primii cincizeci de ani si până astăzi: autonomia largă din timpul guvernatorului moldovean Scarlat Sturza; revenirile consiliului superior, pus sub controlul unui ge- neral rus; dispoziţiunile destul de aspre introduse de consiliul provincial, la îndemnul guvernatorului şi condi- ţiunile grele, care au urmat după tra- tatul dela Adrianopole, Consiliul este desfiinţat, iar limba « moldovenească » nu mai poate fi întrebuinţată în tri- bunale. Autorul observă foarte potrivit cum de pe atunci Basarabia era considerată drept cel mai înaintat post din ofensiva îndreptată asupra Constantinopolului. Rusificarea metodică a urmărit numai slăbirea potenţialului românesc. Amin- teşte şi de < ukazul » din 1869, prin care limba română este scoasă din licee şi se interzice întrebuinţarea operelor literare române. Notăm şi citatul făcut după cartea căpitanului rus Zasciuc din 1869: «Românii formează partea principală a ‘populaţiunii basarabene, adică trei sferturi. Ei sunt băştinaşii acestor părţi ». Cum era şi firesc, atenţiunea auto- rului se opreşte asupra timpului când Basarabia a revenit la « ţara-mamă ». Recunoaşte meritele guvernelor, care s’au străduit să ridice starea materială şi culturală a provinciei, şi aminteşte de încercările făcute pentru a se ajunge la normalizarea raporturilor diplomatice, încununate de succes de abia la 9 Iunie 1934. Despre anii următori d. Festari spune: «In realitate cei doi rivali nu s’au îndepărtat câtuşi de puţin dela poziţiunea lor seculară; Rusia de abia a ocupat Polonia, a stabilit baze naval e în statele baltice — dovedind că reia liniile vechiului expansionism — ochii României şi a întregei Europe s’au şi îndreptat asupra Basarabiei care apare puţin cheia Balcanilor », Reuşind să ilustreze principalele ca- pitole ale relaţiunilor dintre cele două ţări, cartea oferă puncte sigure multe de informare generală. Caius Jiga (Condiţiile de existenţă politică, în care s’au aflat totdeauna Românii de peste Carpaţi, au făcut pe cărturarii acestora să dea studiilor de istorie şi de filologie o importanţă excepţională. Intr’adevăr, istoriografia maghiară, precum şi cei cuceriţi de dânsa, au contestat în mod permanent conti- nuitatea elementului românesc pe aceste meleaguri, obligând astfel pe cărturarii noştri să ţină necontenit piept acestei avalanşe de negaţii a trecutului nostru transilvan. Procesul continuă şi astăzi, deşi ştiinţa românească a dovedit neîndoios perfecta şi permanenta noastră conti- nuitate în hotarele vechii Dacii. Evenimentele din anul 1940 n’au făcut decât să înteţească şi mai mult 47a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acest proces, dând istoriografilor un- guri un nou impuls în susţinerea tezei lor. In această situaţie de sigur că orice răspuns din partea noastră, sprijinit pe reale dovezi şi argumente docu- mentare, nu poate fi privit decât cu satisfacţie. O astfel de serioasă şi necesară cer- cetare istorică ne vine dela Arad, operă a tânărului cercetător istoric Octavian Lupaş, în care ni se înfăţişează o lungă serie de Voevozi şi cneji Români în Judeţul Arad. Lucrarea d-lui Octavian Lupaş a fost provocată de aserţiunile istoricului maghiar Alexandru Mărki, care, în cartea sa despre trecutul oraşului şi judeţului Arad, contestând continui- tatea Românilor, afirmase: * Valahii arădani abia au istorie. Ca păstori sărmani, au colindat în sus şi în jos cu oile, sau, la început, ca iobagi ai cetă- ţilor, iar mai târziu ca simplii iobagi au cultivat pământul domnilor lor. Locurile bisericilor şi numele preoţilor lor na sunt cunoscute». D. Lupaş, într’un riguros spirit ştiinţific, răstoarnă toate aceste eronate şi tendenţioase afirmaţii, evidenţiind vechimea elementului românesc în judeţul Arad, din cele mai îndepărtate timpuri, având o organizaţie politică, militară, administrativă şi judecăto- rească absolut proprie. Teritoriul judeţului Arad s’a aflat pâpă la anul 1318 sub conducerea unui Ban român, şi numai dela această dată înainte apare Făispanul ungur. La 1214 stăpânea astfel Kelemenus, Ban de Arad; la 1278 întâlnim pe Pavel, Banul Şoimoşului; în toponimia ju- deţului se află numeroase urme ale acestor bani, cum este numele comunei Băneşti, Bancuta, Pusta Banului, Băniţi, etc.; în secolul al XlV-lea dispare nu- mirea de Ban, rămânând însă numirea de Voevod şi de cneaz. Voevozi şi cnezi se întâlnesc necontenit dela 1241 în- coace: Voevodul din Iermata Neagră, din Căpâlna, din Nădab, din Şiria, din Arăneag, din Cladova, duci, Crişul Alb, Ribiţa, Somoşcheş, Ivancea, Incu, etc., precum şi o lungă listă de cneji. Decăderea acestora începe abia în secolul al XVII-lea, fără ca decăderea lor să poată slăbi puterea de rezistenţă a elementului românesc din această regiune. Stabilind aceste realităţi şi adevăruri istorice, d. Octavian Lupaş reuşeşte cu prisosinţă să demonstreze nete- meinicia aserţiunilor lui Mârki, ară- tând că Românii au totuşi o istorie şi încă una care începe înainte de venirea lor în contact cu Ungurii. Vasile Net ea D , Pericle Martinescu înzestrează literatura noastră cu o specie rară: aceea a poemului în proză, înrudin- du-se prin stil şi teme cu Saadi, Khayyam sau cu Oscar Wilde. Sunt frate cu un fir de iarbă este o lecţie dată acelora care nu pot concepe poesia decât sibilină, savant ermetică, adesea indescifrabilă. S’ar putea spune despre poesie ceea ce s’a scris şi despre pictură: aceea pe care un copil o poate pricepe este autentică. Poetul nu scrie numai pentru el însuşi, deci nu e de ajuns să se înţeleagă doar cu el însuşi: dorinţa lui chinuitoare este tocmai de a fi înţeles şi iubit de cât mai mulţi oameni. D. Pericle Martinescu se do- vedeşte un poet ales şi poeme ca următorul îi vor conferi negreşit locul pe care îl merită între poeţii generaţiei sale: « Trăesc într’un oraş în care mii de oameni risipesc comori pe zi, şi alte mii cerşesc un ban pentru un NOTE covrig. Nu ştiu ce se întâmplă dincolo de mine, după cum nimeni nu ştie ce se petrece în sufletul meu. Trec printre concetăţenii mei absent, ca un străin fantast care se hrăneşte cu vânt şi se îmbată de soare. Nu am nici comori de risipit, dar nici n’am cerşit la colţuri cuiva. Singurii bani pe care i-am văzut în ultima lună au fost cei doi ochi ai iubitei mele », Paul Lahovary ghan se intitulează o plachetă, datorită d-lui Dinu Nicodin, editată în condiţiuni cu totul excepţionale, cu vignete şi trei ilustraţii în peniţă, de un admirabil realism, semnate cu iniţialele T. M.-B. Poem: astfel inti- tulează autorul povestea fantastică a unei mâini răzbunătoare, închisă într’un borcan şi înviind, din când în când, spre a ucide. Povestea ar fi plăcut de sigur unui Barbey d’Aure- villy. Dar autorul «Diabolicelor *, care se sinchisea prea puţin de stilul său, ar fi deplâns acest « parti pris * de prosodie, care departe de a potenţa emoţia estetică o sfarmă. N. Gane în două nuvele ale sale (Câinele Bălan şi Sfântul Andrei) izbuteşte fără ase- menea artificii să creeze o atmosferă de mare tensiune. Mai e nevoie să pomenim de Matei Caragiale ? P. L. Publicarea de către d. profesor I. Creţu a unei culegeri de articole ale lui Eminescu sub titlul * Bucovina şi Basarabia » (1941, pag. 171) este un însemnat fapt de cultură. Pentru istoricii literari mai întâi, ea reaminteşte fericita descoperire a d-lui Creţu care a anexat operei politico- ideologice a lui Eminescu noi şi ne- 47 3 cunoscute domenii, desvăluite în ediţia sa din 1939. Am putut îndrăgi astfel încă odată pe acest poet prezent în toate momentele mari ale neamului, în cele de restrişte mai cu seamă, ca acelea care se pregăteau să întunece biruinţele războiului neatârnării prin pierderea Basarabiei de Sud. Pentru istoria şi politica noastră, apoi, articolele de faţă aduc contribu- ţiuni de o valoare atât de înaltă, încât nici nu ne vine parcă să credem că ele au putut fi tipărite numai într’o gazetă. Căci, într’adevăr, dacă unele aluzii sau atitudini de politică internă nu lipsesc — în număr extrem de rar însă — linia generală a acestor articole încheagă studiul istoric, diplomatic şi sociologic cel mai obiectiv cu putinţă. Este aproape de neînţeles cum din volbura atât de aprigă a actualităţii politice, un om s’a putut desprinde atât de liniştit şi urca pe promontoriul ştiinţei spre a privi în perspectivă şi a explica faptele ce se rostogoleau sub picioarele lui. Luciditatea cu care Eminescu examina problema Bucovinei şi Basarabiei în chiar preajma pierderii totale a celei din urmă, te umple de admiraţie pentru olimpica sa ţinută morală. Pentru spiritul gazetăresc, peste măsură de aprins, înregistrând ecourile sensibilităţii publice cu o intensitate crescută până la explozie, înalta linişte eminesciană închide în ea o vădită surpriză şi desvălueşte încă odată — socotim — structura ar- tistică a personalităţii sale chiar şi în domeniul ziaristic. Articolele despre Bucovina şi Ba- sarabia ale lui Eminescu privesc pro- blemele ridicate de aceste nefericite provincii în cadrul istoriei universale a vecinilor, a marilor împărăţii, ce din trei părţin e-au învăluit totdeauna. Ar- gumente istorice, de drept interna- 474 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţional, politice, culturale, sociale sunt pe rând folosite cu o îndemânare şi siguranţă fără egal, pe care numai dreptatea cauzei şi caracterul hotărît al pledantului le pot insufla. Misiunea noastră culturală şi politică între împă- răţiile în luptă şi în faţa panslavismului, mai cu seamă, n’a fost de nimeni mai cu relief înfăţişată, cu limpezime de geometru şi însuşiri de om de stat european. Nu lipsesc nici sugestive caracterizări de psihologie a popoare- lor, desprinderi de măsuri vecinice ce au dăinuit peste schijnbarea regi- murilor politice trecătoare. Este mi- nunat să identifici în poziţia dela 1878 a lui Eminescu propria noastră po- ziţie de totdeauna, de ieri şi de azi, faţă de exact aceleaşi ţeluri ale po- liticii străine. Articolele cuprind, de aceea, o doză atât de puternică de actualitate, încât, citindu-le, nu ai de loc impresia momentului istoric de care au fost întâmplător legate. Al. Dima Cu o ţinută asemănătoare cu cea eminesciană, prin aceeaşi stăpânire şi siguranţă a expunerii, se înfăţişează şi sintetica prezentare a drepturilor noastre istorice — de d. G. I. Brătianu (*Die rumănische Frage » 1940, pag. 12). Argumentarea se reduce aici la date pur statistice al căror grai e, pur şi simplu, cutremurător. Două hărţi consacră colorat adevărul. Con- sideraţiuni de politică general-euro- peană încoronează argumentarea, ce- rând lumii civilizate să nu repete gre- şelile sângeroase ale trecutului apro- piat. Nu pot încheia rândurile acestor însemnări fără a sublinia încă odată demnitatea şi superioritatea morală cu care învăţaţii noştri ştiu a ne apăra drepturile. De nicăieri nu răbufneşte patima. Doar graiul sigur şi stăpân pe sine al faptelor se aude neîntrerupt de dincolo de oameni şi clipe, din străfundurile istoriei, impersonal şi im- placabil ca dreptatea însăşi. Al. D. A apărut, recent, un volum al unei autoare faţă de care avem mereu regre- tul de a nu o întâlni mai des în scrisul românesc, unde se manifestă pyţine femei atât de înzestrate şi de pre- gătite ca dânsa. De câte ori îi ascul- tăm la Societatea de Filosofie vre-o conferinţă sau îi cetim vre-un eseu, împărtăşim acest regret faţă de d-na Alice Voinescu, profesoară la Aca- demia Regală de Artă Dramatică, unde d-sa reprezintă cel mai înalt nivel in- telectual şi estetic posibil. Recenta sa carte, Aspecte din Teatrul Contemporan, publicată de Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, exprimă şi defi- neşte deplin personalitatea autoarei. D-na Alice Voinescu este, în primul rând, o subtilă gânditoare, care îşi trăieşte şi meditează adânc ideile şi sentimentele, pătrunzând şi ridicând orice amănunt semnificativ la o pro- blematică majoră. Felul în care pre- zintă acum patru dintre cele mai de seamă figuri ale teatrului contempo- ran — Wedekind, Shaui, Pirandello fi Claudel — ne înfăţişează mai întâi pe gânditoare şi numai apoi pe o lite- rată preocupată de stilistică sau de tehnica dramatică. Aceşti patru dra- maturgi sunt explicaţi prin concepţiile şi tematica lor, prin contribuţia lor la exprimarea epocii noastre, prin ideo- logia şi ethosul lor specific. Totuşi, în această perspectivă de filosofie a culturii, dramaturgii sunt analizaţi cu o fină intuiţie, apanaj ti- NOTE 475 pic femenin, şi cu o neţărmurită do- rinţă de înţelegere, dovadă a unei ge- neroziţăţi care, departe de a cădea în concesii, luminează şi încălzeşte cadrele riguroase ale intelectualismului şi înnobilează conştiinţa valorilor şi a ierarhiilor. După o introducere, în care d-na Voinescu defineşte, ajutată de Bergson şi poate Lavelle, actul dramatic, înţeles ca act pur sau ca dinamism al conştiinţei, acest act dra- matic transfigurând sau creând timpul, căci timpul dramei este « durata tim- pului creator», iar menirea ei este să « păstreze trecerea vremii în chiar plinătatea actualului », autoarea va căuta în piesele dramaturgilor orien- tarea caracteristică a spiritualităţii con- temporane, ipostazele şi expresiile lor dominante. In Frank Wedektnd, cel atât de criticat şi neînţeles, şi căruia autoarea îi face un mare act de dreptate, des- coperă dinamismul epocii noastre, sur- prinderea pulsării vieţii în subcon- ştientul omenesc, scriitorul german descoperind «faţa psihică a elanului vital ». Mai mult decât un ilustrator al filosofiei bergsoniene şi al psiho- terapiei freudiene, Wedekind rămâne poetul instinctelor. Bernard Shaw merge mai departe, căutând forţa vitală în procesu-i de înfăptuire şi dispreţuind tot ce nu este act vital sau înfăptuire. Eroii săi «nu sunt tipuri omeneşti, nu sunt caractere propriu zise, ci sunt întru- parea omenească a dinamismului psi- hic ». Evoluţionismui dinamic se în- tregeşte până la urmă cu misticismul, ca în Sfânta Ioana sau în Cezar. Cu Pirandello palpitaţia iraţională a vieţii este surprinsă nu în instinct şi nici în psihic, ca la precedenţii dramaturgi, ci chiar în logica eroilor, care mereu sunt chinuiţi de nepotri- virea între gând şi viaţă. Actul dra- matic la Pirandello este mental, iar nu pasional. El creează individul viu, sub mască fixă. « Masca e o idee, e un punct de vedere ce se aşterne peste realitate, o împarte, o clasează, o analizează» (p. 135), iar Pirandello, descoperind tragicul omenirii în zbu- ciumul gândirii, îşi creează oameni din substanţa imponderabilă a gân- dului, dându-le ca şi în Commedia dell’Arte o mască, fapt ce îl depăr- tează de Moliăre, care porneşte dela observaţia realităţii şi cu care, deci, greşit este asemănat. Această originală şi profundă observaţie nu este rară în analizele şi judecăţile autoarei, care interpretează magistral o piesă ca Şase personaje, explicată aici ca o înfăţi- şare a durerilor creeaţiei artistice. In sfârşit, Paul Claudel, privit prin sistemul filosofic şi, apoi, prin tea- trul său, este interpretat ca fructul unei sinteze superioare, ca autorul care compune simfonia plenitudinii şi în care răsună toate motivele culturii omeneşti, «acompaniate de melodia simplă şi monotonă a puterilor na- turii », opera sa fiind accesibilă doar omului evlavios, aceluia care se poate înfiora în faţa misterului vieţii. Luând patru autori de diferite na- ţionalităţi şi de diferite concepţii, — prin care se completează şi se înse- rează fizionomia timpului nostru, d-na Alice Voinescu a urmărit, în fond, dinamica instinctului, sufletului, inte- lectului şi spiritului în drama vremii. Eseurile despre Pirandello şi Clau- del merită a fi traduse şi în limbile autorilor respectivi, fiind contribuţii cu totul personale. Astfel, d-sa a făcut şi mai mult, şi mai puţin decât s’ar putea aştepta un cetitor conştient. A făcut mai mult decât a prezenta patru dramaturgi de 476 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE seamă, pentrucă analizându-le opera şi concepţiile a definit patru atitudini esenţiale ale spiritului contemporan. A făcut mai puţin pentrucă, preocu- pată de semnificaţia filosofică, nu s’a oprit în de ajuns la valoarea estetică şi tehnică a operelor analizate, la stilurile şi poesia lor, mai precis la consideraţii strict dramaturgice. P. Com. ţn numărul de Martie-Aprilie al revistei « Gândirea » găsim un necrolog al filosofului Henri Bergson, mort la începutul lunii Ianuarie, necrolog semnat de d. Petru P. Ionescu şi din care cităm următoarele: «S’a păstrat de sigur tăcere împre- jurul morţii lui H. Bergson. Poate pentrucă nu i s’a iertat încă şi nu i se va ierta poate niciodată rasa. Dar lui H. Bergson, pentru a nu ne întina noi înşine, va trebui odată să i se ierte acest păcat de a fi evreu. Poate şi pentru faptul că a fost esenţial şi cu desăvâr- şire francez, în tot ceea ce spiritul francez are mai autentic şi mai înalt. Acel pe care mari ignoranţi contem- porani îl proclamaseră părintele anti- intelectualismului a fost ultimul dintre piscurile intelectualităţii pure. Acel care fusese socotit pionier al iraţiona- lului a fost ultimul dintre cei mai de seamă raţionalişti. Acel căruia i s’a pus pe umeri povara grea a obscurului vitalist a fost ultimul dintre cei mai clari gânditori. Simplitate şi limpezime, iată stigmatul gândirii autentic fcerg- soniene.« Filosoiia este spiritul simpli- cităţii » spusese undeva filosoful. Şi nimănui nu i se aplică mai bine acest adevăr decât lui însuşi. S’a afirmat despre Bergson că este un anti-intelec- tualist pentrucă a deschis drumul curentului cu acest nume. Afirmaţia e falsă, iremediabil falsă. Anti-intelec- tualismul bergsonian nu s’a ridicat împotriva inteligenţei, ci împotriva a ceea ce numia, împreună cu Pascal, inteligenţa geometrică, într’un secol sec, îngâmfat de ştienţism sec, într’un secol materialist, îmbuibat de o falsă înţelegere a ştiinţei. Cine cunoaşte cât efort intelectual, câtă muncă de laborator, de clinică, de cercetări, de adunare de material de observaţie, de analiză, de experienţă, i-a trebuit tână- rului filosof dela Clermont-Ferrand pentru a scrie < Datele imediate ale Conştiinţei»sau«Materie şi Memorie » nu-1 va mai putea acuza de anti-inte- lectualism. Bergson a venit să afirme, în plină splendoare a ştienţismului ma- terialist, prezenţa eternă a spiritului. Intr’o epocă în care stăpânea atotpu- ternică raţiunea seacă, Bergson a anunţat drepturile spiritului de a-şi căuta esenţa pe o cale nouă, pe calea intuiţiei. Intr’o vreme când stăpânea obiectivitatea aridă a savantului care cercetează fără a iubi ceea ce cercetează, Bergson afirmă putinţa unei cercetări simpatetice, vii, trăite, a obiectului cer- cetării. Intr’un secol în care viaţa se reducea la celulă, ţesut şi funcţiuni bio-chimice, Bergson proclamă pre- zenţa Vieţii autentice şi vii care debor- dează cadrele microscopului de labo- rator şi ale centimetrului de măsură obiectivă şi rece, pentru a surprinde Marea Taină a vitalului, forţă eternă, sub care se sbate pulsul inefabil al spiritului. Bergson a afirmat Viaţa, biata viaţă necunoscută, mutilată sau înlăturată de ştiinţa materialistă a timpului. Dincolo de cunoaşterea obiectivă a unei ştiinţe oficiale, Bergson a afirmat putinţa unei cunoaşteri trăite în intimitatea şi în adâncimea spăimoasă şi minunată a spiritului viu. In faţa unei psihologii care făcuse din conştiinţă o matcă rigidă a unor feno- NOTE 477 mene de mozaic static, Bergson afirmă, împreună cu James, prezenta unei con- ştiinţe dinamice grefată pe trama unui timp, ireversibil,acel faimos «curent al conştiinţei » care avea să îngroape defi- nitiv mumia sacro-sanctă a asociaţio- nismului de marcă engleză. Odată cu el spiritul îşi găseşte, pentru prima oară o definiţie pozitivă, evoluţionismul arid al unui Spencer cârpaci în filosofie, o formulare strălucită în afirmarea Ela- nului Vital. Cu ei, vechiul spiritualism francez, oprit la Ravaisson, la Renou- vier, la Lacheiier, la Hameiin, la Mâine de Biran, îşi regăseşte drumul glorios de odinioară. S’a vorbit mult despre misticismul asiatic, semitic, al filosofiei bergso- niene. Este firesc să se fi întâmplat acest lucru cu o filosofie care tăia drum nou. Niciodată o gândire nu a fost mai fecundă, mai deschizătoare de drumuri. De mai bine de jumătate de veac toată gândirea europeană gravi- tează împrejurul celor trei cărţi funda- mentale scrise de palidul profesor de filosofie dela Colegiul din Clermont- Ferrand. Şi niciodată un om nu a fost mai puţin cunoscut, mai puţin înţeles decât filosoful acesta care a murit în tăcere în jilţul lui cu mâinile lui de sfânt bizantin împreunate peste cuver- tura de lână ce-i acoperea o umbră de corp. Dar nu despre această filosofie am vrut să pomenesc aici. Nu despre tot ceea ce a luminat el am vrut să vorbesc. Soluţiile aduse de el în problema li- bertăţii, în problema cunoaşterii, în problema timpului, a vieţii, a spiritului, a moralei, a religiei, în problema exi- stenţei lui Dumnezeu ca şi în aceea a nemuririi spiritului, în problema intui- ţiei ca şi în aceia a evoluţiei creatoare, au fost discutate de mai bine de 50 de ani încoace. Am vrut numai să evoc omul aşa cum l-am cunoscut, într’o oră de convorbire pe şoptite, într’o odae cu miros de levănţică şi cu acea specifică atmosferă duioasă de nobilă burghezie franceză, cu un ceai de tei şi cu comuleţe pră- jite pe care am uitat să le ating în vreme ce vorba lui depăna, depăna, ca un cântec de vrajă, în faţa acelei delicateţe de nobilă marcă de a-mi fi vorbit despre ţara mea, despre dascălii mei, despre un Vaschide, un Xenopol, un Pârvan, un Rădulescu-Motru, un P. P. Negulescu, un Petrovici, un Drăghicescu...». R, ]2ste în istoria culturii italiene o atitudine cu cele mai importante con- secinţe pentru caracterul structural al creaţiei, o atitudine neîndeajuns sub- liniată şi care se evidenţiază mai pu- ternic prin opoziţie cu cea franceză: e atitudinea de superbă izolare a omului de cultură. Francezii sunt aceia care au realizat salonul, salonul ca traducere în social a cuvântului ăsprit, şi căruia numai ei i-au ştiut atribui un dublu sens; de aceea anglo-saxonii au un salon a cărui exces de naturaleţe duce la a-stilizat. Italienii n’au salon, litera- tura şi artele lor n’au găsit — pentrucă nici n’au căutat — stimulente în socie- tate. Nici un francez n’a iubit singurătatea, dar scriitorii şi artiştii italieni au fost mari singuratici. Au fost nevoiţi de circumstanţe politice să se refugieze în singurătate ? Sau chiar firea lor i-a împins sub rigorile acestor circum- stanţe ? Un observator superficial s’ar opri la prima ipoteză. Dar omul de cultură italian a avut totdeauna ca nimeni altul conştiinţa propriei sale valori, — conştiinţa şi încrederea ex- tremă dusă până la renunţarea la 478 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE societate. Nicăieri ca aici nu s’a spus mai clar şi mai splendid acel odi pro- fanum vulgus; de aceea au şi avut puterea singurătăţii. Şi totuşi e foarte semnificativ cum scriitorul italian s’a întors mereu spre naţiune. Căci izolarea sa superbă i-a alimentat tendinţa surdă, inconştientă a entităţii colective. Dar când s’a întors spre naţiune, s’a întors ca mag: căci, se ştie dela Carlyle, şi omul de cultură e un erou. Şi nicăieri ca în cultura ita- liană scriitorul nu apare atât de legat de politic. De aceea Italia e ţara care are cea mai lungă, mai alimentată, mai continuă tradiţie de gândire politică, pentru gândire şi luptă. Dela Dante, Petrarca, Piccolomini, Machiavelli, Guiciardini, sau Vico; Manzoni, Maz- zini, Parini, Pellico, Alfieri, Monti, şi până la D’Annunzio sau Papini, — strălucită galerie de nume, care au scris literatură, dar au contribuit şi la crearea istoriei. Singurătatea omului de cultură ita- lian explică de sigur — trecând prin conştiinţa puterii proprii ce ţi-o dă singurătatea — seninătatea echilibrată a culturii italiene; explică de ce Italia îşi găseşte maximul de expresie în Renaştere, şi invers, de ce Renaşterea, acest vast echilibru de forţe îşi găseşte expresia maximă în Italia. Intre cultura antică şi cea modernă, puntea de con- tinuitate o reprezintă Italia, tocmai prin structuralitatea ei clasică. Ori, feno- menul clasic începe în momentul în care începe conştiinţa actului de domi- naţie, iar această conştiinţă va realiza în totdeauna echilibrul. Această siguranţă senină, caracte- ristică actului clasic se resimte printre altele, şi în muzică, şi în cugetarea estetic-critică. Spiritul italian primeşte, primeşte adevărurile şi nu problematizează nimic; de aceea Reforma nu s’ar fi putut niciodată naşte în Italia. Nu pentrucă Italia ar fi sediul bisericii Sfântului Petru, căci, în definitiv, după acea elevată şi lungă duminecă numită Evul Mediu, — păgânismul Renaşterii apare violent adus tocmai de Roma< Dar spiritul italian nu problemati- zează ; de aceea Verdi, e atât de muzical, o inepuizabilă sursă de teme muzicale pe care însă nu le exploatează, nu le frământă, nu le stoarce: primeşte, nu dramatizează. Şi dacă există o muzică pură să nu uităm pe Scarlatti. Dacă spiritul italian nu ar fi cel mai genial, e fără îndoială cel mai talentat. Mă gândesc apoi la cugetarea este- tico-critică italiană: cât de mult i-a apropiat pe gânditorii italieni această solitudine de faptul creaţiei artistice. Estetica nu datează dela Baumgarten, ci poate dela Fănelon, dar Fănelon era contemporan cu Vico. Iar dela Vico până la Croce, atitudinea acestei este- tici e aceeaşi: pură, fără imixtiuni de elemente extraestetice. Ovidiu Drimba Dintre ultimele expoziţiidepictură se cuvine să însemnăm pe aceea a d-ttei Magdalena Rădulescu, care, datorită compoziţiei sale fantastice şi tehnicei cu totul personale, se distanţează de pro- ducţia picturală din ultima vreme. Ca atmosferă, compoziţiile sale au ceva din bogăţia şi vraja visării, în care se întâlnesc cai năzdrăvani din basme orientale, figuri din stampe persiane, chipuri hieratice şi luxuriante ca în mozaicurile bizantine, femei în atitu- dini decorative şi cu ochi halucinanţi ca în frescele romane, toate acestea exprimate prin colori consistente, sen- suale, pline de sevă şi strălucire, dis- puse un ori în suprafeţe mai mari, NOTE 479 alteori îmbinate ca pietrele unui mo- zaic sclipitor. In această ordine de vis şi vrajă, ritmul volumelor şi al liniilor, sau îm- binarea aproape geometrică a formelor, corespund unei dispoziţii lirice a co- lorii, pricinuind astfel o muzicalitate ce încântă pe privitor dela prima vedere. Alburile au o consistenţă organică, mai ales prin contrastul cu celelalte colori, care au sclipiri de nestemate, transparenţe de safir şi smarald, melancolii de opal, sânge de rubin. In această luxuriantă şi vie contopire de vis, se cuprind atâtea lumi şi stiluri, atâtea viziuni orientale şi antice, atâtea tematici cubiste şi futuriste, care însă sunt atât de vii şi ritmic îmbinate încât emoţionează ca un vis din copilărie, când obiectele au o calitate magică, o transparenţă şi o frăgezime peste care ochii, deprinşi apoi prea mult să per- ceapă, nu mai dau niciodată. Se poate vorbi şi despre un suprarealism aici, dar de o calitate şi o ordine nostalgică neîntâlnită la pictorii noştri de avan- gardă. Atmosfera tablourilor d-nei Mag- dalena Rădulescu e din aceeaşi sub- stanţă spirituală şi din aceeaşi imagi- naţie pură şi nostalgică, pe care o găsim în unele romane ale lui Jean Cocteau şi, mai ales, în neuitatul roman al lui Alain Foumier, Le Grand Meaulttes. Preferăm să numim acest fel de artă, surprinzător de emoţionantă şi fasci- nantă, atât prin însuşirile formale cât şi prin conţinutu-i sufletesc, pictură fantastică. O altă expoziţie pe care o menţionăm este aceea a unui grup de tineri gravori, care, în frunte cu d-ra Mariana Pe- tra şcu, au dovedit seriozitate şi curaj, cultivând o artă dificilă, care cere multă ucenicie şi devoţiune, şi pentru care lumea de astăzi nu are suficientă înţelegere. D-ra Mariana Petraşcu şi ceilalţi expozanţi de gravuri, aqua- forte şi desenuri: Theodor Dan, Ion Diaconescu, W. Sachelarie-Vladimirescu şi Dumitru Ştefănescu reabilitează no- bila idee de şcoală şi ucenicie, înfr’o vreme în care tineretul se crede în stare să treacă, deodată, la realizări hotărî- toare, nesocotind pregătirea şi expe- rienţa. P. Com. Pianistul G. Ciolac e un artist care evoluează în spre muzica luminoasă, ferită de gânduri negre şi chinui- toare ... spre muzica în care viaţa întreagă, cu luminile şi umbrele ei, se răsfrânge prin prisma artei pure, serafice şi neîntinate. Semnificaţiile in- terpretărilor lui nu mai sunt mărtu- risiri directe, furtunoase, — care să fie deci mai mult literatură decât mu- zică. L-am auzit, la Dalles, în 22 Martie. Appasionata e poate, din toată lite- ratura pianului, cea mai completă măr- turisire, cea mai desăvârşită imagine şi cea mai grandioasă desfăşurare a unei vieţi. Este «monstrul », cum îi spune R. Roland, fiindcă muzica, pe lângă rolul unei construcţii arhitec- tonice imense, dar curioasă, turbură- toare în varietatea atâtor figuri cu expresii diferite (zecile de feţe de hi- mere gotice ale vieţii), şi totuşi una şi aceeaşi, această muzică mai are rolul de a spune o poveste, o pantomimă jucată de aceste stranii figuri ce trec şi revin, cu o halucinantă stăruinţă. Ameninţările şuerătoare şi atacurile nemiloase ale Sorţii, încleştările luptei cu viaţa, clipele de desnădejde, pră- vălirile iluziei se succed şi se împle- tesc într’o neasemuită unitate arhi- tectonică, culminând în ritmul bucu- 480 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE riei feroce, nebuneşti, care încheie Sonata. In interpretarea d-Iui Ciolac, această operă a apărut « muzicalizată *, puri- ficată, în bună parte, de înţelesurile uneori prea brutale, prea îndepărtate de muzică, — asemănătoare zvârcoli- rilor, strigătelor sau chinurilor ome- neşti. A rămas deci impresionantă prin simplul ei aspect muzical: rit- muri, accente, motive, armonii. în- ţelesurile adânc omeneşti s’au des- prins numai din acestea şi nu din analogiile ce s’ar putea face între un aspect sonor şi un gest, o expresie, o intonaţie a vocii. La Beethoven ideea muzicală corespunde, de obicei, unui proces psihologic (imediat şi strâns corespunzător); pianistul a sub- liniat, în special, aspectul pur al ideilor muzicale. £ ceea ce am numit altă- dată o perspectivă mozartiană a artei: a vedea doar prin transparenţa valo- rilor muzicale, fondul sufletesc şi viaţa din care ele au pornit. Aceste valori pur muzicale au rămas, fireşte, ne- alterate şi poate chiar în câştig prin execuţia adânc gândită şi simţită a pianistului. Celelalte puncte ale programului au justificat aceste impresii: o calmă, lu- minoasă, magistrală execuţie a Char connei în sol de Hăndel, două vo- lubile, surâzătoare, fine Sonate de Scarlatti. . . Apoi, Respighi şi Man- giagalli. Emisiunea sonoră de o pre- cizie şi de un delicios rafinament, mecanica matură şi subtilă s’au făcut simţite alături de o luciditate muzi- cală şi de o rară putinţă de a pă- trunde în cele mai ascunse cute ale sensibilităţii muzicale. Iar Carnavalul de Schumann, unde capriciul, melan- colia, dramatismul şi fantazia au ajuns la culmi de poesie, a fost o finală şi integrală afirmare a profundei mu- zicalităţi, a «categoriei de intrepreţi * din care face parte d. Ciolac, şi a întinselor sale posibilităţi tehnice. E un artist, care evoluează spre lu- lumină (au mai spus-o şi orbitoarele sonorităţi ale Seguedillei de Albeniz), dar şi un bun pianist. Dorin Sperantia In cel de-al treilea caiet pe 1940, al revistei Leipziger Vierteljahrsschrift fiir Siidosteuropa, redactată de dr. Georg Stadtmuller, se publică două noi studii cu subiecte româneşti. In primul, d. A. Doboşi (Bucureşti) înfăţişează influenţa cuceririlor turceşti asupra comerţului principatelor, în- cepând din veacul al XV-lea şi până la 1878, cu o bogată şi sigură docu- mentare şi cu frumoasă limpezime. In cel de-al doilea, dr. H. P. Kosack (Berlin) se ocupă pe larg de reţeaua de drumuri din România în hotarele ei de ieri, cu date istorice, statistice şi tehnice deosebit de conştiincioase, cu hărţi ilustrative preţioase. Recenzii despre cărţi cu probleme româneşti iscălesc d. Gustav Giindisch (Sibiu) despre o lucrare de Maja Depner: «Das Fiirstentum Sieben- biirgen im Kampf gegen Habsburg», d. F. Breckner (Lipsea) despre Heim- berger: «Cooperaţia săsească sistem Raiffeisen în Ardeal *, şi d. W. Hopker, cunoscutul autor al unei cărţi despre «Rumănien», se ocupă de lu- crarea lui Haufe: « Die Wandlung der Volksordnung im rumănischen Altreich ». Al. D. INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL ŞI, EVENTUAL, PRIMA CORECTURĂ. — AUTORII CARE DORESC SĂ LI SE TIPĂREASCĂ EXTRASE VOR CERE ACEST LUCRU ODATĂ CU TRIMITEREA MANUSCRISULUI, ARĂTÂND NUMĂRUL DE EXEM- PLARE DORIT, CARE SE VA IMPRIMA PE CHELTUIALA D-LOR. ÎN CEL MULT TREI LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DACĂ MANUSCRI- SUL A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ. MANUSCRISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE ÎN CEL MULT ŞASE LUNI DELA DATA CÂND LI S’A COMUNICAT ACCEPTAREA. MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1941 C. 71.408.