FUNDAŢIILOR REGALE t ANUL VIII i APRILIE 1941 Nr. 4 GHEORGHE I. BRĂTIANU . Nicolae Iorga................ D. CARACOSTEA.........Octavian Goga................. T. ARGHEZI............Letopiseţi........'........... I. GR. PERIEŢEANU .... Stavroforul.................. C. RĂDULESCU-MOTRU . . Tipul rasial românesc după indicele ce- falie..................... OTILIA CAZIMIR........Pentru tine, primăvară........ N. OTTESCU............Hotel Rex..................... CICERONE THEODORESCU Jurnal de soldat............... GEORGE ACSINTEANU . -ţ Fuga......................... ŞERBAN BASCOVICI .... Versuri ...................... NICOLAE PETRESCU . . . Căsătoria la primitivi....... JEAN RACINE...........Mitridate (traducere de Emil Gulian). ION SÂN-GIORGIU .... Spiritul german în literatura română . TEXTE ŞT DOCUMENTE 3 6 11 15 16 34 37 5° 55 65 68 88 109 D. CARACOSTEA..........Critica studenţiei mele ...... 133 * # # ......Mioriţa în Timoc.............. 141 COMENTARII CRITICE PERPESSICIUS...........Jurnal de lector................ 145 ION PILLAT.............Tragedia raciniană.............. 149 V. BENEŞ...............Monumentele lui Mestrovici în Capitală i6z ŞERBAN CIOCULESCU . . Corespondenţa lui Caragiale...... 180 CRONICI EMIL VERHAEREN, poetul forţelor vieţii de Mihail Mosandrei; INTRE CLASIC ŞI MODERN de D. M. Pippidi; ION VLASIU:' POVESTE CU NĂLUCI de Paul Lahovary; GÂNDURI PENTRU MĂNĂSTIREA DEALULUI de Vintilă Teodorescu. ' REVISTA REVISTELOR NOTE Legea de organizare a Fundaţiilor Culturale Regale — O jumătate de veac dela moartea lui Ion C. Brătianu — Metoda şi spiritul cărţii d-lui Andrei Oţetea , atunci când conducătorii noştri vor şti să aşeze în slujba dreptăţii care nu piere, vitejia ce au dove- dit-o totdeauna ostaşii României. Cu acest înţeles veşnic, deasupra frământărilor politice care ■ îşi schimbă cursul cu nevoile vremii, amintirea lui înseamnă mai mult decât o pagină de reculegere şi de pomenire. Ea rămâne un drapel al năzuinţelor dela care nu am abdicat şi nu abdicăm. Mijloacele şi metodele pot fi deosebite; ele se potrivesc cu posibilităţile şi concepţiile fiecăruia. Ţinta nu poate fi însă decât una. O naţiune este o conştiinţă morală: această definiţie a unor » * » > vremuri de gândire şi de ideal îşi păstrează totuşi în veacul nostru de fier întreaga ei valoare. Dacă poate fi o mângâere pentru acei care îl deplâng, afle că tragedia ce i-a întunecat sfârşitul face din memoria lui Nicolae Iorga, unul din factorii de seamă care în- tăresc astăzi conştiinţa morală a naţiunii române. GHEORGHE I. BRĂTIANU OCTAVIAN GOGA La împlinirea a 60 de ani dela naşterea lui Octavian Goga, ţara întreagă a avut prilejul să trăiască încă odată funcţiunea fără păreche a poeziei Iui. Această funcţiune este de interes permanent. Entuziasmul de azi al tineretului mi-a amintit o neuitată sărbătoare a Facultăţii de Litere, curând după ce O. Goga împlinise 50 de ani. Pentru a aduna un material autentic cu privire la procesul de creaţiune al scriitorilor în vieaţă, Institutul de Istorie Literară şi Folclor a organizat atunci o serie de mărturisiri literare, menite să rămână pentru viitorime şi să concretizeze înfrăţirea nedes- părţită a scriitorilor cu Facultatea de Litere unde sunt, mai mult ca oriunde, acasă la ei. Prin limbă, prin literatură şi prin istorie, suntem păstrătorii a ceea ce este mai ales din patrimoniul spiritual al poporului român. Cel dintâi scriitor invitat aci a fost Octavian Goga. Nimeni din cei care am fost atunci de faţă nu vom uita suflul de entu- ziasm cu care a fost întâmpinat poetul de când a păşit pragul acestei Facultăţi, în tot timpul cât a vorbit în şedinţa anexă Se- minarului şi până când a părăsit Facultatea, întovărăşit de uralele tinerimii noastre. El însuşi mi-a spus mai târziu că acele clipe au fost cele mai înălţătoare pe care le-a trăit în anul cinquantenarului său. Confesiunea lui de atunci a fost redactată şi publicată ca primă mărturisire a unui scriitor român în colecţia Institutului de istorie literară. Astăzi la comemorarea Iui, ea este cerută în toate şcolile şi în toate Facultăţile Universităţii pentru a arăta tuturor în ce fel şi-a deschis el pentru totdeauna sufletul de cristal în faţa stu- denţimii româneşti. Dominanta mărturisirii este această trăsătură care-1 deosebeşte într’un chip eminent de toţi poeţii vremii lui: subordonarea ne- OCTAVIAN GOGA 7 condiţionată faţă de cerinţele obştei româneşti în primul rând faţă de imperativul de vieaţă şi moarte a noastră, a tuturor, unitatea neamului românesc cu centrul lui de obârşie: Ardealul. Intr’o vreme când ideea de rasă trecea la mulţi pe planul al doilea şi unii o socoteau cantitate neglijabilă în numele te miri căror cerinţe, fie estetice, fie de sectarism social, ceva cu tâlc mult mai adânc decât o întâmplare, l-a scos la vieaţă în preajma hotarelor pe care le-a sfărâmat mai întâi în chip ideal prin scrisul lui, pentru ca mai târziu să le sfărâme prin faptă. , In poezia vremii, când tendinţele de singularizare căutau să pună stăpânire pe literatura noastră, el, prin cuvântul cel răsco- litor, a arătat că este ceva mai presus de secte şi de dogme: rea- litatea organică a neamului. Călăuză i-a fost instinctul de rasă: «am cântat simţirea mea cu atât mai veridic, mărturiseşte el, fiindcă o duceam în sângele meu ». In faţa acestei chemări, fră- mântările de ordin pur intelectual au amuţit. Toată mărturisirea lui este de fapt un comentariu al chemării de poet. Formaţiunea lui în satul copilăriei, la Răşinari, ca’descendent al unui lung şir de preoţi cărturari şi apostoli, într’un sat care nu cunoscuse în trecut întinările iobăgiei şi era caracterizat prin puritatea de rasă, i-a modelat, dela început, destinul. « M’am născut la graniţă. Am ştiut deci, din primul moment al vieţii mele, că există graniţe: am ştiut ce însemnează existenţa graniţei: un piron înfipt în carnea unui popor ». Unul dintre părinţi, era dela munte, celă- lalt din câmpia Ardealului. In munte, el vedea dârza încordare a voinţei către faptă, în câmpie orizontul poeziei. Aşa explica Goga cele două dominante ale personalităţii lui. Satul românesc a fost pentru el microcosmul prin care a văzut lumea, cu toată diversitatea tipurilor ei umane. Limba, cu seva ei bogată în imagini şi cu tiparele ei ideale proprii nouă, a făcut din el de a pururi însăşi expresia aspră, concentrată a sufletului de Ardelean. Figurile întâlnite în jurul lui şi intuite în adâncul semnificaţiilor româneşti, au fost materialul pentru acea neuitată galerie de imagini din creaţiunile: Plugarii, Apostolul, Dascălul, Dăscăliţa, Bătrânii, Ruga mamei, Lăutarul, La stână, Copiilor, şi mai ales din acea neuitată sinteză pe care ne-a dăruit-o în Clăcaşii. Toate lecturile, toate hălăduirile printre străini şi îndelunga zăbavă a studiului între străini, i-au fost mijloace de întregire şi 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cimentare a instinctelor primordiale. In întrebările pe care le-am discutat atunci cu el, s’a oprit îndelung şi asupra acestui capitol, şi este caracteristic că, după cum cel mai mare scriitor pe care ni l-a dăruit Basarabia, B. P. Hasdeu, mărturisea că cel mri puternic factor pentru formaţiunea sa românească, a fost contactul instinctiv duşmănos cu ţara muscălească, — « Muscalii ţarodoxi », tot astfel şi cel mai mare poet al Ardealului... Aşa se va întâmpla deapururi, nu numai cu marii scriitori, du: şi cu orice conştiinţă românească. Prin toate aceste trăsături, Goga se socotea nu un izolat, ci continuatorul normal al simţirii generale şi împlinitorul ei. De- parte de a se crede în chip sectar că cu el se începe lumea, el se simţea un glas al întregului destin românesc de ieri, de azi şi de totdeauna. Aceasta nu însemnează o izolare de umanitate, ci singura încadrare în ea, demnă şi rodnică. «Eu am crezut dela început în specificul naţional, adică am crezut că nu se intră în universalitate decât pe poarta ta proprie. Am crezut în dreptul de a trăi al valorii autohtone ca o completare al principiului de universalitate... De aceea, pe opresorii care strangulează popoa- rele îi socotesc un fel de tâlhari ai umanităţii)'!. Din aceste resorturi s’a hrănit întreaga poezie a Iui Octavian Goga. Toată poezia lui este de fapt expresia acestei unice che- mări de poet. Nimic nu caracterizează mai bine pe un poet decât felul cum îşi priveşte destinul în raport cu munca şi misiunea lui. Ca un pridvor al întregii opere este acea neuitată Rugăciune din fruntea primului volum. Nu e locul aci să arăt comparativ întregul complex al acestui motiv. Romantici din cei mai de seamă ceruse lui Dumnezeu să-i descarce de povara nemuririi. Cu greu s’ar găsi în literatura lumii o poziţie şi o expresie ca aceea Iui O. Goga în Rugăciune. Aici, vibraţiunea religioasă este înfrăţită cu jertfa subordonării faţă de cei mulţi, al căror glas se simte. De altminteri, aceasta este şi cea mai însemnată trăsătură a poeziei lui. Dela cel mai umil plugar, până Ia interpretul suprem al tuturor, poetul, şi până Ia peisaj, totul pare străbătut de o solie: Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge Şi de durerea altor inimi Invaţă-mă stăpâne a plânge, OCTAVIAN GOGA 9 Nu rostul meu, deapururi pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei luni părinte, Să plângă ’n lacrimile mele. Dă-mi tot amarul, toată truda, Atâtor patimi fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri. De mult plâng umiliţii ’n umbră, Cu umeri gârbovi de povară... Durerea lor înfricoşată In inimă tu mi-o coboară. In suflet samănă-mi furtună Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate. Şi cum sub bolta lui aprinsă, In smalţ de fulgere albastre Incheagă-şi glasul de aramă Cântarea pătimirii noastre. Ca orice mare personalitate reprezentativă, Octavian Goga a fost ursit să dea glas unei singure idei: totul la el înfăţişează feţe şi imagini multiple ale suferinţei Ardealului nedespărţit de solia românească. O vede în dimineaţă, în salba de căsuţe albe; o vede în râuri, o vede în munţi, o vede în muncă şi în truda zilnică, o vede în stele. Iată cum în domeniul peisajului, în poezia Pe ’nserate, clopotul devine simbolul jalei: Domol purcede glas de schijă Dela clopotniţa din deal, — Să povestească lumii jalea înstrăinatului Ardeal. . Nu este aici numai jalea, ci în imaginea aceasta extraordinară : glas de schijă, vibrează, alături de taină şi de jale, izbucnirea răz- bunătoare, cu toate sugestiile cuprinse stăpânit în cuvântul schijă. IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O imagine rezumativa întru toate a acestei solii liberatoare, a fost scrisă — după mărturisirea lui — la Berlin în poezia Clâcaşii, cu tabloul muncitorilor urmăriţi de stăpân. In urma lor, încet, fără zăbavă, Ca un blăstâm din vremuri înoptate, Ca o pedeapsa veacuri de păcate Venea stăpânul gliei odrăslite Cu zâmbetul nădejdii împlinite... Ca un răspuns la acest blestem al vremurilor înnoptate, el vede imaginea viitorului: în mama suptă care-şi alăptează copilul lângă răzor, şi în copilul acela umil vede el semnul de răscum- părare al blestemului de veacuri. Ar vrea să-l ridice cu braţele amândouă: 1 Să-l înfrăţesc cu vulturul din zare Si sâ-l cunun cu doina din dumbravă! * Imaginea aceasta sintetizează sub forma soliei, însuşi destinul lui Goga: vulturul înfrăţit cu doina. Poezia aceasta, cum am amintit, a fost scrisă de poet în inima Germaniei, la Rerlin, în grădina dela Charlottenburg. ... Nu ştiu ce ar fi făcut Goga în împrejurările cumplite din Septemvrie 1940, când neamului românesc i s’a cerut cea mai grea şi mai sângeroasă jertfă din câte a cunoscut în istoria lui. Poate, prezenţa lui ne-ar fi ocrotit de suferinţele şi umilin- ţele îndurate. Poate... Dar dacă soarta i-ar fi rezervat amarul să trăiască ce am trăit noi şi totuşi să vadă suferinţa fără seamăn a Ardealului, căruia i se refuză încă drepturile elementar- omeneşti, Goga ar ridica pe scut pe copilul profetic întruchipat în grădina dela Charlottenburg (în care stă ceva din poezia so- cială şi plastica stârnită de poezia Der Arbeitsmann al lui R. Dehmel) şi ar vorbi răspicat ca totdeauna. Iar dacă dreptate nu s’ar face, ar încheia, călăuză a întregii suflări româneşti: — Pruncul acesta este sânge din sângele nostru ! Are şi el o menire care, dacă este călcată în picioare, ordine şi pace nu se pot sălăşlui cât va fi pe lumea aceasta un suflet de Român. D. CARACOSTEA LETOPISEŢI (Un fragment) 23 Când îmi veniră furii în ogradă Ei n’au venit întâi grămadă, Nu au venit cum vin, deobşte, hoţii Cu ceata şi-odată cu toţii. Ograda, satul şi cătunul I-au cunoscut, venind, pe câte unul. Şi n’au venit nici noaptea, pe furiş Feriţi de drum şi luminiş. Ei au venit cum vin vecinii, In toiul zilei. Se coceau ciorchinii Şi atârnau din frunze poame coapte. Era mai multă zi decât fusese noapte Şi n’aţipea că ’n deal se, şi trezea Ziua de aur din grădina mea. Au întrebat ce-mi fac copiii. Unii munceau în fundurile viei, Alţii-i zăreai pe scule cum se ’ndoaie Biruitori în luncă şi ’n zăvoaie, Cu seceri de scântei şi cu topoare noi. In lanurile de trifoi Vedeai şi coasele cum zboară, Tăind nutreţul meu a patra oară. Cum auzeam că spun şi ’ntreabă Păreau să fie, oamenii, de treabă. 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar câinii ridicaţi în bătătură I-au dus, lătraţi, din gură ’n gură. Câinii mai proşti, Potaia şi Lăţosul, Citesc cu nasu şi mirosul. # 24 M’au întrebat dar au si scris. t « Mulţumim dumitale » am zis, « Ci nu pricep cum vine « Că scrii acolo ’n catastiv, de mine, « Şi nu-s doar cine ştie ’n sat «Şi carte nici n’am învăţat. « Ce carte ştiu, e din ţărînă. « Pui slove mici cu plod, şi mi-le ’ngână «Şi le citesc în brazdă greierii citeţi « Trei nopţi întregi şi două dimineţi — « Şi ele cresc şi dau tulpini şi foi « De cărţi înfăşurate strâns, de păpuşoi. «Şcoala mi-i câmpul, dascăl mi-e pădurea «Şi iscălesc frăţia, cu securea.’ • « Fă bine, scoate din cotor « Foaia zbârcită ’n el, de scriitor, «Şi nu mă vinde pe hârtie. « Că satul nostru altă carte ştie «Şi te-or întinde, de mai mare dragul, « Cu bâta sau toiagul «Şi nu te-o mai scula de prin mărar « Nici vraciul cel mai cărturar. « Nu-mi place mie omul că măsoară « Şi-ţi fură umbra cu condei şi sfoară. « Nu-mi place cântăreală « Şi ispitire pe încetineală. « Ce-i dulce sug şi scuip ce-mi face greaţă. « Atât în bătătura mea se ’nvaţă. «Ia-ţi drumul cât mai ţine soarele, « Să nu-ţi rămâie pe la noi picioarele ». * LETQPISEŢI 13 25 Altădată au venit prin baltă Cu un ochian, cu câte o unealtă. I-am văzut în păşuni, prin uluci, In cimitir, printre cruci. Şi-au întrebat: « Ce aţi dat « Pe şesul ăsta semănat, « Pe măgură şi pe islaz, « Pe livada din iaz ? » Ce-am dat, ce n’am dat, Ei vorbeau piţigăiat. Dar vorbă-i asta că am dat ? — « N’a fost, am spus, de cumpărat, « Că noi altfel am apucat. « Alte tocmeli avem pentru pământ, « Că astea nu se cumpără şi nu se vând. «Izvoarele şi ţara noi, de-a-dreptul, «Le-am dobândit cu sufletul şi pieptul. « Săgeţile pornite, cât se-ajung, « Din munţi în munţi, croiesc hotarul lung « Şi ţarina răzeaşă nu se schimbă « Pe preţ de liftă sau pe limbă. «Vânzarea, preţul, câştiul, banii « Tertipurile sunt ale Satanii » Răspunse unul: « Ba mai taci din gură, « Ce tot vorbeşti ? că ţara se şi fură». Zisei şi eu: «Dacă aţi pus de gând, « Să nu-i muşcaţi ţărâna pe curând ». # 26 Nu ’nţelegeam ce se gândeau să spuie, Cercând zăplazul cât e prins în cuie Şi mult miraţi că poarta n’are Zăvoare şi încuietoare. — «Aşa ne-am pomenit. Bătrânii mei « N’au prea umblat cu lacăte şi chei, 14 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE « Deprinşi, cam se obişnuise, « Cu porţile şi uşile deschise, « Şi la biserică şi casă. « Drumeţul intră, poarta mea îl lasă. « Se hodineşte sau se ’nchină, «Şi pleacă mulţumit, cu traista plină». Ei au mai zis pe păsăreşte: « Cine vă apără şi vă păzeşte ? » Nouă ne-a stat întotdeauna paza Celui ce face noaptea şi amiaza Şi cugetul curat. Cetăţile, un vânt le-a măturat Şi zidurile mari şi întărite Se fac tărâţe ’n vânt. Pe nesimţite, Un duh al gândului le scurmă. Au fost cetăţi şi n’a rămas o urmă. Puterea inimii vă doare Căci decât cremenea-i mai tare. De mii de ani eu mă păstrez Fără cetăţi şi fără meterez. Sunt alt soi dc bărbat: Eu am bătut şi fără să mă bat. Cu zâmbetul şi aşteptarea Am strâns acasă toată zarea Şi se va ’ntoarce înc’odată Şi cât a mai rămas înstrăinată. In fieştece ţarină străină Am bulgări tari de jar şi de lumină. Străinii nu pot să le are Că plugul nu răzbeşte prin vâlvoare Şi se fac scrum şi vitele şi plugul. Cenuşa li-e câştigul, funinginea belşugul. T. ARGHEZI STAVROFORUL In molcom zvon de viers eolian, Visa feeric mândra albăstriţă, Podoabe pentru gingaşa-i căiţă Şi-o rară amuletă drept colan. Păianjenul, galant magician, Alunecă pe-a scrânciobului iţă Şi ’n dar i-aduce alba-i cruciuliţă, Pe-un fir de borangic aerian. Apoi, maestrul începu să-i ţeasă Văl candid de serafică mireasă, Cu-aripi de gâze ’n chip de broderii. Spre seară, sub zăvon, împresurată — Martiră a ’mplinitei reverii — Tânjea... Şi ’n zori se ofili, surata. I. GR. PERIEŢEANU TIPUL RASIAL ROMÂNESC DUPĂ INDICELE CEFALIC I. întrebuinţarea din ce în ce mai largă a metodelor experi- mentale, în desvoltarea ştiinţei psihologei, a mers paralel cu adân- cirea şi extensiunea cunoştinţelor despre faptele vieţii sufleteşti. Mai întâi aceste metode au înlesnit psihologilor o cunoaştere mai obiectivă despre raporturile dintre faptele de conştiinţă şi faptele corporale, — vechea problemă a raportului dintre suflet şi corp; — apoi, aceleaşi metode au adus pe psihologi să recunoască legătura intimă în care stă conştiinţa nu numai cu corpul individului, dar şi cu mediul întreg extern. După o desvoltare, de aproape un secol, pe baza metodelor experimentale, psihologia a izbutit să dea cunoştinţe realizabile în aplicaţii practice, aşa cum dau şi celelalte ştiinţe care se servesc de aceste metode. Dela o ştiinţă, cu caracter mai mult filosofic, în care dominau preocupări de natură teologică şi metafizică, psihologia a devenit astăzi o ştiinţă în care societatea găseşte îndemnuri şi mijloace, pentru a-şi îm- bunătăţi funcţionarea celor mai variate instituţii. In organizarea şcolară; în organizarea muncii; în organizarea apărării naţionale; şi ori unde este vorba de a se organiza un plan de lucru, la reali- zarea căruia dispoziţiile sufleteşti ale factorului om joacă un rol, — adică aproape peste tot, cunoştinţele psihologice sunt de folos. Ţinerea lor în seamă evită, în tot cazul, greşelile comise în trecut. Multiplicarea aplicaţiunilor practice n’au slăbit însă interesul pentru cercetările teoretice în psihologie. Dimpotrivă: rezultatele obţinute în viaţa practică sunt cele mai solide propte pentru pro- gresul teoretic al psihologiei. Ele sunt de fapt tot experimentări; însă experimentări care se fac totdeauna în condiţii noi şi apro- TIPUL RASIAL ROMÂNESC DUPĂ INDICELE CEFALIC 17 piate de realitate, cum nu se pot face cu instrumentariul unui la- borator. In practica pedagogică; în practica oficiilor de orientare profesională; în documentarea istoricului, a magistratului şi a medicului etc., pot fi surprinse exemple de corelaţii şi dependenţe sufleteşti, aşa de demonstrative, încât pot fi folosite direct pentru explicările teoretice. Psihologia teoretică sau aplicată are cu psihologia experimentală o legătură cu mult mai strânsă, de cum are practica industrială cu ştiinţele ei teoretice. ■ De aceea în lecţiunile mele de psihologie, ţinute la Facultatea de Filosofie şi litere din Bucureşti, între anii 1901 şi 1940, cu deo- sebire după 1920, am făcut un loc din ce în ce mai extins exem- plificărilor luate din aplicaţiunile practice ale psihologiei. Unde venea rândul să se demonstreze în mod experimental legile me- moriei şi ale atenţiunii, am preferat să fac această demonstraţie prin exemplificări luate din practica şcolară, care erau mai inte- resante şi mai uşor de înţeles de ascultătorii mei, decât să recurg la înregistrările ce se puteau ceti pe aparate. Am recurs, în acelaşi scop, la constatările psihotehnicei, pentru a învedera structura personalităţii omeneşti, precum şi la constatările istoricilor, so- ciologilor şi antropologilor, pentru a da de înţelesul pe care îl are diferenţierile dintre oameni. Am încercat, cu un cuvânt, ca, în mod inductiv, din manifestările concrete ale vieţii sufleteşti să aduc pe ascultătorii mei la cunoaşterea naturii şi rostului acestei vieţi; iar nu să le dau definiţii dogmatice din care ei să tragă apoi concluzii, aşa cum se obişnueşte în ştiinţele deductive. Aceasta este calea pe care o urmează mai toţi psihologii ştiin- ţifici de astăzi, şi pe care o cred ca fiind, de aici înainte, singura recomandabilă. Intre constatările făcute în ultimii ani, de istorici, sociologi şi antropologi, în directă legătură cu psihologia, este şi aceea care se referă la rolul pe care îl are rasa în viaţa omenirii. Psi- hologia teoretică nu a dat, mai înainte, o deosebită importanţă problemei pe care o pune existenţa rasei; ci ea a considerat rasa ca o noţiune utilă clasificării, fără a cuprinde într’însa altceva decât suma indivizilor oameni, peste care este supraordonată. Practica a dovedit că această înţelegere era prea restrânsă. Din evoluţia politică a popoarelor, istoricii au constatat că noţiunea 2 i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE «rasă» cuprinde în ea ceva mai mult decât o simplă etichetare. După unii, rasa are o viaţă a ei proprie, deosebită de viaţa indi- vizilor pe care-i însumează. Această viaţă proprie işi are creş- terea şi declinul său, indiferent de modul cum creşte şi apune viaţa indivizilor, în parte. Apoi, după alţii, rasa ar avea într’însa, după structura ei sufletească şi corporală, anumite virtuţi pe care nimic în lume nu le poate împiedeca să se manifeste. In sfârşit, rasa ar fi cheia care ne-ar da explicarea pentru ce unele popoare sunt capabile de progres, iar altele nu; pentru ce găsim, în trecutul istoric al omenirii, năvăliri de popoare, în tot felul de direcţii, şi care mai toate sfârşesc, după ce popoarele de o anumită rasă îşi găsesc sub soare locul care le este potrivit. La toate aceste afirmaţii se opun negreşit contra-afirmaţii. Sunt istorici care tă- găduesc rasei atât o viaţă proprie, cât şi virtuţi speciale. Dar aceasta nu reduce întru nimic importanţa problemei. Dimpotrivă, o măreşte. Tocmai fiindcă există o discuţie între partizanii şi detractorii rasei, ştiinţa este datoare să cerceteze şi să ia o atitudine. După războiul mondial, din anii 1914—1918, problema rasei stă la ordinea zilei în toate ţările din Europa şi din ce în ce mai impunător pe fiecare an. La noi, ea a format obiect de cercetare ştiinţifică, în mod suplimentar, pe lângă unele catedre din învă- ţământul universitar; şi anume la catedrele ocupate de d-nii profesori Iuliu Moldovan şi Fr. Rainer dela Facultăţile de medi- cină din Cluj şi Bucureşti x). In institute speciale pentru studiul rasei, aşa cum există în unele Capitale din Apusul Europei, la noi nu avem încă un început până acum. Din punct de vedere teoretic, studiul rasei a făcut parte, încă de mulţi ani, din programul lecţiunilor de psihologie, ţinute de mine Ia Facultatea de litere din Bucureşti, acest studiu fiind * I. l) Rezultatele cercetărilor făcute de d. profesor Iuliu Moldovan şi de colaboratorii săi, au fost publicate în Buletinul eugenie şi biopolitic, editat de « Astra » şi de Institutul de igienă şi igienă socială din Cluj şi care apare cu începere din anul 1927. In legătură cu Buletinul, sunt publicaţii separate cu rezultatele cercetărilor întreprinse de d-nii :~dr. I. Moldovan, P. Râmneanţu, I. Fdcăoaru, O. Contşia, M. Zolog ş. a. . . Rezultatele cercetărilor d-lui prof. Fr. Rainer, se găsesc în volumul Enquete anthropologique dans trois villages roumains des Carpathes, 1937. Imprimeria Monitorul Oficial. ’ TIPUL RASIAL ROMÂNESC DUPĂ INDICELE CEFALIC 19 strâns legat de acela al eredităţii. O atenţie deosebită i-am acordat însă în ultima vreme, nu numai fiindcă aşa era curentul în ştiinţa pe care 'O expuneam, dar şi fiindcă, prin legiferarea muncii pro- fesionale, catedra de psihologie, fiind legată de Institutul de psi- hotehnică de pe lângă Ministerul Muncii, eram obligat să insist asupra tipologiei umane, care constitue baza tehnicei de orientare profesională. In psihotehnică nu se poate ajunge la generalizări utile politicei de Stat, dacă nu se ţine seama de tipurile de perso- nalitate pe care le prezintă populaţiunea. Organizarea raţională a muncii nu este o organizare «in abstracto », bună de aplicat în orice ţară, după practica inginerească; ci este raţională numai dacă este şi naţională, adică corespunzătoare tipului de om, re- prezentat între membrii populaţiei. Fiecare popor îşi are unitatea sa de măsură, în aceea ce priveşte aprecierea însuşirilor lui: la carte, la război, la muncă manuală şi la vocaţii de ordin superior. Iată-mă astfel, cum spuneam, obligat să acord, în lecţiunile mele, un loc cât mai larg problemelor de tipologie, care indirect mă aduceau la problema rasei. Un loc cât de larg însă în lecţiuni teoretice nu era de ajuns. Trebuia numaidecât cercetată pro- blema rasei pe teren ; căci aici era vorba de problema rasei la popu- laţia românească, lucru care prin cărţi nu era de găsit. Ieşirea pe teren era însă împreunată de-greutăţi. Trebuiau câteva instrumente de măsurătoare, cel puţin. Apoi mijloace materiale de transport. In sfârşit, tineri cu entuziasm, gata la muncă şi în acelaşi timp pricepuţi. Am avut fericirea să-i găsesc pe aceşti tineri chiar în jurul meu. Şeful de lucrări al laboratorului, d. I.-M. Nestor, dim- preună cu o echipă dintre licenţiaţii Facultăţii, doisprezece cu toţii, s’au arătat dispuşi să-şi ia asupra lor sarcina acestor cerce- tări pe teren. Meritul principal este al lor. II recunosc cu plăcere. Pentru acoperirea cheltuelilor am făcut apel la foştii noştri elevi, la cunoscuţi şi la autorităţile care aveau înţelegere pentru ase- meni cercetări. Am primit, în urma apelului, subscripţii în sumă de 600.000 lei, îri decurs de patru ani. Mulţumim tuturor cu recunoştinţă. Printre subscriitori au fost: profesori, directori de şcoli, învăţători în mare număr, directori de internate, ofiţeri şi comandanţi de unităţi, prefecţi, primari şi alţii. De asemenea, Banca Naţională a României, Ministerul de Educaţie Naţională şi de Interne, Rezidenţiile regale din Bucegi şi Dunărea. 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cercetarea tipului rasial al unui popor nu se poate începe prin toate aspectele lui, dintr’odată. Fiinţa umană prezintă diferite aspecte şi toate trebue cercetate metodic pentru a avea o deter- minare precisă a tipului ei rasial, O asemenea cercetare depă- şeşte mijloacele de care poate dispune o echipă, fie ea cât de nu- meroasă. De aceea se impune o alegere sau mai bine zis o înseriere pe mai mulţi ani a lucrărilor pe teren. Echipa laboratorului de psihologie din Bucureşti a hotărît, în consecinţă, să se restrângă la cercetarea tipului rasial românesc sub următoarele şase as- pecte: indicele cefalic; curba creşterii; tipul morfologic; tipul personalităţii; inteligenţa ; tendinţele caracterologice. Bine înţeles, la aceste aspecte se vor putea adăoga şi altele pe viitor. Din rezultatele obţinute, dăm astăzi pe cele privitoare la in- dicele cefalic. Pentru ce începem cu ele şi pentru ce a fost, dintre diferitele indice ale capului omenesc, ales numai indicele cefalic? Preferinţa pentru indicele cefalic nu se datorează faptului că el dă măsurătorile cele mai precise şi cele mai caracteristice. Precise sunt şi măsurătorile făcute pe baza indicelui frontal, facial sau nasal. In ceea ce priveşte gradul de caracterizare a tipului rasial, de asemenea: în expresiunea ochilor, în conformaţia urechei, în profilul feţei, în forma nasului şi a bărbiei etc. şi mai ales în co- loarea pielii şi a părului putem găsi caracterizări mai arătoase de cum le poate da indicele cefalic. A fost ales totuşi indicele cefalic şi ne grăbim să dăm rezultatele obţinute prin mijlocirea lui, fiindcă aceste rezultate corespund mai mult decât oricare altele la ce- rinţele vremei noastre. In anii pe care îi trăim, problemele pri- vitoare la filiaţia popoarelor şi mai ales problemele privitoare la gradul de autohtonie, pe care îl are fiecare popor în regiunea în care este aşezat, sunt aşa de imperios puse la ordinea zilei, încât, pentru unii, simpla întârziere de a le da un răspuns constitue un act de nepatriotism. Hărţile antropologice s’au ridicat la rangul de titluri de proprietate. Şi sunt popoare care nu-şi au încă în regulă hărţile lor antropologice. Pentru constatarea filiaţiunii şi mai ales pentru fixarea hotarelor în care au vieţuit strămoşii preistorici, mijlocul cel mai practic îl avem în măsurătorile după indicele cefalic. Acestea se pot face pe capul oamenilor vii, ca şi pe hârcele celor morţi, indicele cefalic consistând în raportul TIPUL RASIAL ROMÂNESC DUPĂ INDICELE CEFALIC 21 dintre diametrul transversal şi longitudinal al craniului, dimen- siuni care rămân aproape invariabile şi după moartea omului. In afară de aceasta, singurele măsurători antropologice făcute la noi până acum, sunt tot după indicele cefalice. Aşa că se cuvine a veni cu completarea sau cu corectarea celor pe care le avem din trecut, înainte de a prezintă rezultatele altor măsurători noi. Sperăm, însă, că, în cursul acestui an chiar, vom putea prezenta şi rezultatele măsurătorilor făcute pentru determinarea tipului rasial românesc sub celelalte cinci aspecte, enumerate mai înainte şi anume: înălţimea, tipul morfologic, tipul de personalitate, in- teligenţa şi tendinţele caracterologice. In tot cazul, rezultatele tuturor cercetărilor vor fi publicate de d. I.-M. Nestor, în mod amănunţit, pe cât se va putea de curând, în volume separate. II. Metoda utilizată de echipa laboratorului de psihologie, pentru măsurarea celor două diametre ale craniului, puse în raport de indicele cefalic, este metoda indicată de cunoscutul antropolog german R. Martin în Lehrbuch der Anthropologie, ediţia Il-a, Jena, 1928. După criteriul indicelui cefalic, capetele omeneşti, cu cât sunt mai rotunde, adică au cele două diametre craniene mai egale, cu atât sunt mai apropiate de unitate, adică de indicele 100 ; cu cât sunt mai lunguieţe, adică cu cât diametnil longitu- dinal întrece pe cel transversal, cu atât sunt mai depărtate de uni- tate şi au prin urmare un indice cefalic sub 100. Este stabilit, că indicele cefalic sub 76 este caracteristic tipului dolihocefal; indicele cefalic între 76—81, tipului mezocefal (acel cu capul mijlociu); 81—86, tipului brahicefal (capul rotund şi scurt); iar dela 86 în sus, tipului hiperbrahicefal (capul foarte scurt şi lat). In urma constatărilor multor antropologi, aceste valori atinse de indicele cefalic au fost puse în legătură cu diferitele tipuri ale rasei. Echipa a adoptat următoarea clasificare a tipului de rasă după indicele cefalic. Rasa mediteraneană (Homo mediterra- neus): craniu lung şi îngust, cu indicele cefalic dela 73—76; rasa nordică (Homo nordicus): capul lungueţ, cu indicele cefalic dela 76—79; rasa dinaricâ: indicele cefalic mediu dela 81—86; rasa alpină: indicele cefalic 85—87. Din această clasificare se vede că rasa mediteraneană este dolihocefală; rasa nordică, mezo- dolihocefală; rasa dinarică, brahicefală şi rasa alpină, hiperbra- hicefală. 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Singur indicele cefalic nu spune nimic sigur asupra însuşirilor sau scăderilor unei rase. El trebue completat cu măsurătorile făcute din tot felul de aspecte ale vieţii, fiindcă din examinarea totalităţii organice, numai, se poată trage o concluzie. Cu toate acestea sunt mulţi publicişti, şi mai ales publicişti politici, care ies din această rezervă, şi asigură fără ezitare că dolihocefalia este totdeauna însoţită de însuşiri, iar brahicefalia de scăderi. Toate asigurările de acest fel, sunt fără valoare ştiinţifică. Indicele cefalic este un raport între două dimensiuni, şi nimic mai mult; el ră- mâne constant, când dimensiunile cresc sau scad deopotrivă, ceea ce arată că, pentru el, volumul este indiferent; el precizează numai forma craniului. Pentru a prognostica însuşirile, nu este destul a măsura forma craniului, ci trebue avut în vedere şi com- plexul în care funcţionează această formă. De aceea, până la cu- noaşterea acestui complex, este bine a nu exagera sugestiunile pe care unii publicişti politici ni le fac în legătură cu indicele cefalic. Are acest indice destulă importanţă pentru ştiinţă, chiar dacă •este lăsat în marginile semnificaţei sale reale. Prin interpretarea datelor culese pe baza lui, putem alcătui în mod practic primele hărţi antropologice, ceea ce, mai ales la noi, nu este tocmai de •dispreţuit. Pe lângă că a utilizat o metodă acreditată ştiinţificeşte, echipa a căutat să execute măsurătorile în număr cât mai mare şi în lo- calităţi cât mai numeroase din ţară. Au fost vizitate între anii 1:937—x94x în total 362 localităţi, dintre «are 304 centre rurale, •şi 58 urbane. In centrele rurale au fost executate măsurătorile asupra copiilor, femeilor şi bărbaţilor, începând dela trei ani şi mergând până la cele mai adânci bătrâneţe. In centrele urbane măsurătorile au fost efectuate asupra şcolarilor de toate vârstele şi asupra soldaţilor din cazărmi. Redau localităţile unde au fost executate măsurătorile: 1 1. Jud. Alba = Aiudul de sus, Bucium, Mogoş, Sard, Săscior, Şpălnaca, Vinţul de jos. 2. » Arad = Arad, Buteni, Gurahonţ, Ineu, Nădab, - Şiria. -3. » Argeş = Costeşti, Oarja, Titeşti, Valea Mă- rului. TIPUL RASIAL ROMÂNESC DUPĂ INDICELE CEFALIC 23 4- Jud. Bacău = Bacău, Borzeşti, Căiuţi, Dofteana, Nehoeşti, Oneşti, Tescani. 5- » Baia = Baia, Cristeşti, Dolhasca, Dolheşti, Fălticeni, Liteni. 6. » Bălţi = Bălţi, Chirileni. 7- » Bihor = Borod, Cefa, Giriş, Oradea, Sărsig, Vintere. '8. » Botoşani = Botoşani, Dumbrăveni, Slobozia-Hli- piceni, Todireni, Truşeşti, Uriceri. 9- » Brăila = Baldovineşti, Brăila, Brăiliţa, I. C. = Brătianu, Chercea, Ianca-Sat, Lişco- teanca, Movila Miresii, Şuteşti, Viziru. IO. » Braşov = In tor sura Buzăului, Satulung, To- = hanul vechi, Vlădeni. ii. » Buzău = Buzău, Măgura, Maxenu, Nehoiaşi, = Şarânga, Vadu Paşii, Vintilă Vodă. 12. » Cahul = Colibaşi, Văleni. !3- » Caliacra = Bazaurt, Regina-Maria. H- » Câmpulung = Bucşoaia, Câmpulung, Cândreni, Cio¬ căneşti, Pojorâta, Sadova, Şaru Dornei. !5- » Caras ' = Bocşa Română, Cacova, Dalboşeţ, Doman, Găvojdia, Oraviţa, Prigor, Reşiţa Română, Zorlentul Mare. 16. » Cernăuţi = Cernăuţi, Cuciurul Mare. *7- » Cetatea Albă = Cazaci, Cetatea Albă, Corcmaz, Tu- dora. 18. » Ciuc = Frumoasa, Sânmărtin, Voşlobeni. 19. » Cluj = Călata, Cluj, Mihăeşti, Miciu, Some- şeni, Someşul rece. 20. » Constanţa = Constanţa. 21. » Covurlui = Băleni, Independenţa Cudalbi, Galaţi, Tuluceşti, Ţuţcani, Vârlezi. 22. » Dâmboviţa = Cobia, Morteni, Ţâţa, Voineşti. 23- » Dolj ’ = Călăraşi, Craiova, Galicea Mare, Ghi- dici, Golenţi, Răcarii de sus, Rojiştea, Segarcea. 24. » Dorohoi = Brăeşti, Broscăuţi, Corlăţeni, Dorohoi, Ha vâr na. 24 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 25- Jud. Durostor = Turtucaia. 26. » Făgăraş = Cincu mare, Drăguş, Şercaia, Voila. = Bunesti, Grumezoaia, Huşi, Rosiesti. 27. » Fălciu » > * > * > > 28. » Gorj = Bărbăteşti, Bumbeşti, Câlnic, Peş- teana, Săcelu, Tg. Jiu. 29. » Hotin = Vancicăuţi. 3°- » Hunedoara = Aurel Vlaicu, Deva, Dobra, Haţeg, Hunedoara, Uia, Lăpuşnic, Orăştie, Pui, Sarmisegetuza, Şibot, Spini. 31- » Ialomiţa = Malu, Piua Petrii, Ţăndărei, Vlă- deni. 32- » Iaşi = Belceşti, Buciumi, Ciurea, Iaşi, Lun¬ » gani, Vlădeni. 33- » Ilfov = Balotesti, Brătulesti, Bucureşti, Chir- nogi, Hotarele, Joiţa, Olteniţa. 34- » Ismail = Ismail. 35- » Lăpuşna = Chişinău, Lozovâ. 36. » Maramureş = Borşa, Ieud, Săcel, Sighet, Vad. 37- » Mehedinţi = Bucura, Butoeşti, Cioroboreni, Clo- şani, Gruia, Ilovăţ, Pătule, Strehaia, T. Severin, Vânjuleţ, Vânjul mare, Viaş. 38- » Mureş = Căpuşul de câmpie, Chiherul de sus, Deda, Ibăneşti, Urmenişul. 39- » Muscel = Berevoeşti-Ungureni, Boteni, Câmpu¬ lung, Corbi, Domneşti, Dragoslavele, Nucşoara, Topoloveni. 40. » ’ Năsăud = Bistriţa, Mocod, Nepos, Prundul Bâr- Jl. găului, Rebrişoara, Rodna, Someş. 41. » Neamţ = Bicaz, Borca, Broşteni, Cracaoani, Hangu, Piatra Neamţ, Roznov. 42. » Odorhei = Feleag, Mereşti, Săcel, Sângeorgiul de pădure. ’ 43- » Olt = Bălăneşti, Deleni, Buzeşti, Slatina, Spineni, Tâmpeni. 44. » Orhei = Ignăţei. 45- » Prahova = Albeşti-Paleologu, Băneşti, Homo- râciul, Ocina, Ploeşti. TIPUL RASIAL ROMÂNESC DUPĂ INDICELE CEFALIC 2S 46. Jud. Putna = Bârseşti, Baloteşti, Focşani, Găgeşti, Jariştea, Odobeşti, Străoane, Ure- cheşti, Vidra. 47- » Rădăuţi = Horodnicul de jos, Rădăuţi, Straja, Suceviţa. 48. » R. Sărat = Boldu, Buda, Cârligele, Goleşti, Măr- tineşti, R. Sărat, Sihlea, Zoiţa. 49- » Roman = Dulceşti, Galbeni, Mirceşti, Onişcani, Porceşti, Roman. 50- » Romanaţi = Curtişoara, Dăbuleni, Redea, Vişina Veche. 5i- » Sălaj = Bobota, Buciumi, Cărei, Domnin, Văşad, Zalău. 52. » Satu Mare = Ardusat, Fărcaşa, Hideaga, Mogo- şeşti, Sătmărel, Satu Mare, Tăuţii de sus. 53- » Severin = Armeniş, Caransebeş, Făget, Gă- vojdia, Glimboca, Lugoj, Mehadia, Plugova, Teregova. 54- » Sibiu = Alămor, Boiţa, Poiana, Sălişte. 55- » Someş = Căianul mare, Dej, Ileanda, Taga. 56. » Soroca = Cuhureşti. 57- » Storojineţ = Adâncată. 58. » Suceava = Arbore, Ilişeşti, Slobozia Pruncului, Suceava, Udeşti. 59- » Târnava Mare = Rupea, Saroşul, Şeica Mare, Vân㬠tori. 60. » Târnava Mică = Crăciunelul de jos, Iemut, Laslăul românesc. 61. » Tecuci = Bogheşti, Lespezi, Lieşti, Matca, Munteni, Tecuci. 62. » Teleorman = Piatra, Slăveşti, T. Măgurele, Vâr- toape de sus. 63- i) Tighina = Căuşani, Tighina. 64. » Timiş Torontal = Chevereş, Comloşul Mare, Izvin, Jă- dani, Jebel, Timişoara. 65- » Trei Scaune = Breţcu, Boroşneul Mare, Calnic, Mic- falău. 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 66. Jud. Tulcea = Pecineaga. 67. » Turda = Avram Iancu, Bistra, Luna, Ocoliş, Sălciua de jos, Vidra. 68. » Tutova = Bălăbăneşti, Bârlad, Griviţa, Pripo¬ neşti, Unţeşti, Pueşti. 69. » Vâlcea = Câineni, Câmpulung, Lădeşti, M㬠ciuca, Mihăeşti, Regele Carol II, Şuteşti. 70. » Vaslui = Buhăeşti, Ipatele, Soleşti, Vaslui. 71. » Vlaşca = Arsache, Corbii Mari, Drăg^neşti, Giurgiu, Naipu, Siliştea. S’au măsurat în total 143.856 subiecte, bărbaţi, femei şi copii de origine etnică română. Calcularea indicelui cefalic, prelucrarea şi interpretarea materialului pentru acest total a durat zece luni, fiind utilizate 40 persoane. Indicele cefalic, găsit pe întreaga ţară, (mediul rural şi urban; bărbaţi şi femei) în medie aritmetică este 84,1, adică brahicefalie. Din totalul de 143.856 subiecte 4.593, adică 3,2% s’au găsit dolihocefali; 36.828, » 25,6% » » mezocefali; 43.482, » 30,3% » » brahicefali; 58.953, » 40,9% » » hiperbrahicefali. Făcând o repartiţie, după sex şi după mediul rural şi urban, s’a găsit: Pentru bărbaţi din întreaga ţară (mediul urban şi rural) indi- cele cefalic în medie aritmetică 84. Pentru femei din întreaga ţară (mediul urban şi rural) indi- cele cefalic în medie aritmetică 84,2. Tot în medie aritmetică, luând separat mediul rural şi mediul urban avem: Pentru bărbaţi din întreaga ţară: mediul rural........................ 84,0 mediul urban ....................... 83,8 Pentru femei din întreaga ţară: mediul rural........................ 84,4 mediul urban........................ 84,4 TIPUL RASIAL ROMÂNESC DUPĂ INDICELE CEFALIC 27 Indicele cefalic, pe diferite împărţiri ale ţării, în medie arit- metică, se prezintă în modul următor. I. In Muntenia: Bărbaţi în mediul rural ............ 84,4 » » » urban ............... 83,9 II. In Transilvania: Bărbaţi în mediul rural........... 85,4 » » » urban ......... 85,8 III. In Oltenia: Bărbaţi în mediul rural........... 83,4 » » » urban ......... 84,5 IV. In Moldova: Bărbaţi în mediul rural........... 81,3 » » » urban ......... 83,3 V. In Banat: Bărbaţi în mediul rural........... 85,4 » » » urban ......... 85,4 VI. In Bucovina: Bărbaţi în mediul rural........... 83,8 » » » urban ......... 83,6 VII. In Basarabia: Bărbaţi în mediul rural........... 81,6 » » » urban ......... 82,3 VIII. In Dobrogea: Bărbaţi în mediul rural........... 82,4 » » » urban ......... 82,5 Pentru femei, în mediul rural găsim: în Muntenia, 84,2; în Transilvania, 85,6; în Oltenia, 81,7; în Moldova, 83; în Banat, 85,1; în Bucovina, 83,6; în Basarabia, 81,9; în Dobrogea, 82,3. 28 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tot pentru femei, dar în mediu urban: în Muntenia, 84,4; în Transilvania 84,7; în Oltenia, 85,4; în Moldova, 83,9; în Banat, 85,9; în Bucovina, 84,2; în Basarabia, 83,7; în Dobro- gea, 84. Până aci am avut indicele cefalic după media aritmetică, adică făcând media între reprezentanţii celor patru categorii ale indi- celui cefalic: dolihocefali, mezocefali, brahicefali şi hiperbrahi- cefali; este foarte interesant însă de văzut cum se repartizează pe ţară fiecare din aceste patru categorii. Unde predomină un tip şi unde altul ? Iată ce constatăm. Pe ţara întreagă, după cum am arătat mai înainte, predomină, adică vine întâi la rând, hiperbrahicefalul cu 40,9%; după el bra- hicefalul cu 30,3%; mezocefalul cu 25,6% şi la sfârşit, doli- hocefalul cu 3,2 %. PE ŢINUTURILE ŢĂRII I. In Muntenia: Bărbaţi, mediul rural: 43,4% hiperbrahicefali; 29,5% brahice- fali; 23,9% mezocefali şi 3,2% dolihocefali. Bărbaţi mediul urban: 39,1% hiperbrahicefali; 31,9% brahi- cefali; 25,8% mezocefali; 3,2% dolihocefali. Femei, mediul rural: 38,5 % hiperbrahicefali; 32,9 % brahicefali; 27,2% mezocefali; 1,4% dolihocefali. Femei mediul urban: 42,6% hiperbrahicefali; 37>8% brahice- fali; 18,7% mezocefali; 0,9% dolihocefali. II. In Transilvania: Bărbaţi, mediul rural: 53% hiperbrahicefali; 27,6% brahice- fali; 17,8% mezocefali şi 1,8% dolihocefali. Bărbaţi, mediul urban: 41,6% hiperbrahicefali; 31,7% brahi- cefali; 24,9% mezocefali; 1,8% dolihocefali. Femei, mediul rural: 53,7% hiperbrahicefali; 29,4% brahice- fali; 15,7% mezocefali; 1,2% dolihocefali. Femei, mediul urban: 52,3%; hiperbrahicefali; 33>6 brahice- fali; 13,6% mezocefali; 0,5% dolihocefali. TIPUL RASIAL ROMÂNESC DUPĂ INDICELE CEFALIC 29 III. In Oltenia: ' Bărbaţi, mediul rural: 40,3% hiperbrahicefali; 26,1 % brahice- fali; 28,5% mezocefali şi 5% dolihocefali. Bărbaţi, mediul urban: 45,8% hiperbrahicefali; 29,6% brahi- cefali; 21,9% mezocefali; 2,7% dolihocefali. Femei, mediul rural: 35,4% hiperbrahicefali; 30,9% brahice- fali; 27,9% mezocefali; 5,8% dolihocefali. Femei, mediul urban: 49>2% hiperbrahicefali; 33,3 % brahice- fali; 16,3% mezocefali; 1,2% dolihocefali. IV. In Moldova: Bărbaţi, mediul rural: 25,7% hiperbrahicefali; 29,6% brahice- fali; 39,5% mezocefali; şi 5,3% dolihocefali. Bărbaţi mediul urban: 34>2% hiperbrahicefali; 30,8% brahice- fali; 31,8% mezocefali; 3,2% dolihocefali. Femei, mediul rural: 27,8% hiperbrahicefali; 37,6% brahice- fali; 30% mezocefali; 4,6% dolihocefali. Femei, mediul urban: 35,5% hiperbrahicefali; 40,8% brahice- fali; 22,6% mezocefali; 1,1% dolihocefali. V. In Banat: Bărbaţi, mediul rural: 54,6% hiperbrahicefali; 27,3 % brahice- fali; 16,7% mezocefali şi 1,4% dolihocefali. Bărbaţi, în mediul urban: 54,1 % hiperbrahicefali; 29,7 % bra- hicefali; 15,5% mezocefali; 0,7% dolihocefali. Femei, în mediul rural: 57% hiperbrahicefali; 30,5 % brahice- fali; 11,9% mezocefali; 0,6% dolihocefali. Femei, în mediul urban: 53% hiperbrahicefali; 34,1 % brahi- cefali; 11,6% mezocefali; 1,3% dolihocefali. VI. In Bucovina: Bărbaţi, în mediul rural: 36,2% hiperbrahicefali; 34,4% brahi- cefali; 27,6% mezocefali; 1,8% dolihocefali. Bărbaţi, în mediul urban: 35% hiperbrahicefali; 34% brahice- fali; 28,1% mezocefali; 2,9% dolihocefali. Femei, în mediul rural: 34,5% hiperbrahicefali; 37,3 % brahi- cefali; 26,4% mezocefali; 1,8% dolihocefali. 3° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Femei, în mediul urban: 44,4% hiperbrahicefali; 3^.9% brahi- cefali; 14,9% mezocefali; 1,8% dolihocefali. VII. In Basarabia: Bărbaţi, în mediul rural: 17,9 % hiperbrahicefali; 25 % brahice- fali; 49,6% mezocefali; 7,5% dolihocefali. Bărbaţi, în mediul urban: 23,3% hiperbrahicefali; 3°>4% bra- hicefali; 38,8% mezocefali; 7,5% dolihocefali. Femei în mediul rural: 18,3% hiperbrahicefali; 34>7% brahi- cefali; 40,5% mezocefali; 6,5% dolihocefali. Femei, în mediul urban: 36,8% hiperbrahicefali; 37.7% bra- hicefali; 22,2% mezocefali; 3,3% dolihocefali. VIII. In Dobrogea: Bărbaţi, în mediul rural: 26,9% hiperbrahicefali; 29,5% brahi- cefali; 35,2% mezocefali; 8,4% dolihocefali. Bărbaţi, în mediul urban: 28,3% hiperbrahicefali; 30% brahi- cefali; 38,6% mezocefali; 3,1% dolihocefali. Femei, în mediul rural: 30,2% hiperbrahicefali; 24,4% bra- hicefali; 36,6% mezocefali; 8,8% dolihocefali. Femei, în mediul urban: 38,2% hiperbrahicefali; 37,1% bra- hicefali; 24,7% mezocefali; 0,0% dolihocefali. Prin urmare pe ţara întreagă, după predominanţă, avem, la indicele cefalic, ordinea următoare: hiperbrahicefalul, brahicefalul, mezocefalul şi la urmă dolihocefalul. După provincii, însă, ordinea diferă. In Oltenia, Muntenia, Transilvania şi mai ales în Banat, predomină hiperbrahicefalul, atât la bărbaţi cât şi la femei; vin apoi brahicefalul, mezocefalul şi la urmă dolihocefalul. In Bucovina, ordinea se menţine la fel la bărbaţi; la femei însă, în mediul rural, vine întâi brahicefalul şi apoi hiperbrahicefalul. In Moldova, în Basarabia şi în Dobrogea în mod semnificativ predomină mezocefalul, după care vin bra- hicefalul, hiperbrahicefalul şi la urmă dolihocefalul. Dacă raportăm rezultatele dobândite la tipul de rasă, şi con- venim a atribui rasei alpine indicele cefalic 85—87; rasei dina- rice indicele 81—86; rasei nordice indicele 76—79 şi rasei me- diteraneene indicele sub 76, atunci constatăm că la noi în ţară TIPUL KASIAL KOMÂNESC DUPĂ INDICELE CEFALIC 3» rasele, după predominanţa indicelui lor cefalic, sunt distribuite astfel: In Muntenia, Transilvania, Oltenia şi Banat, avem rasa alpină, la bărbaţi şi femei, atât în mediul rural, cât şi în mediul urban. In Moldova avem rasa nordică la bărbaţi în mediul rural şi rasa alpină la bărbaţi în mediul urban, iar la femei atât în mediul rural cât şi în mediul urban avem rasa dinarică. In Bucovina, avem peste tot rasa alpină, afară de femei, în mediul rural, care aparţin rasei dinarice. In Basarabia şi Dobrogea, avem peste tot predominantă rasa nordică, afară de femei, în mediul urban; acestea aparţin rasei dinarice. Este dela sine înţeles că, pentru stabilirea tipului de rasă, in- dicele cefalic nu face decât să dea indicaţii, care vor trebui veri- ficate şi completate prin măsurători antropometrice şi psihologice făcute din alte puncte de vedere. Echipa laboratorului are, precum am mai spus, de pe acum, în cartoane, măsurători privitoare la alte cinci aspecte ale fiinţei omeneşti, care aşteaptă să fie pre- zentate şi publicate. * * * Comparând rezultatele expuse mai sus, cu acelea pe care le avem dela alţi cercetători, constatăm unele potriviri şi unele mari deosebiri. Deosebirile se explică, în primul rând, prin faptul că măsurătorile cercetătorilor de până acum au fost executate asupra unui colectiv de populaţie prea redus. Au fost măsuraţi de unii numai câteva sute de indivizi. Viktor Lebzelter, sin- gurul a ajuns la 5000. Măsurătorile făcute de echipa laborato- rului au atins cifra de 143.856. Este ceva; dar de sigur nu s’a ajuns cu ele decât să se contureze harta definitivă a tipului rasial românesc. Pentru a se ajunge la o hartă definitivă, vor trebui încă mulţi ani se muncă şi încă multe echipe de tineri entuziaşti. Cercetările trebue însă continuate şi într’un mod cu mult mai intens ca până acum. Dacă budgetul ţării nu permite înfiin- ţarea unui Institut special pentru studiul tipurilor rasiale româ- neşti, va trebui, totuşi, ca, în şcolile superioare să se facă acestui studiu un loc cât mai însemnat. Căci, fără o solidă documentare antropologică, culeasă pe teren, din care să se arate potenţialul 32 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE muncii fizice şi intelectuale, de care dispunem prin ereditate, din generaţie în generaţie, nimic temeinic nu se poate plănui pentru viitorul nostru. Pe bază numai de ideologii, fie acestea cât de bine intenţionate, nu se poate aşeza politica unui Stat; fiindcă politica de Stat cere prevedere, iar ideologiile nu dau prevedere, ci dorinţe. Prevederea rezultă din constatarea pe teren a inventarului rasial de care dispune poporul. Pe baza acestui inventar, organizarea profesiunilor se va face în conformitate cu realitatea şi în consecinţă se vor jncuraja întreprinderi indus- triale în regiunile unde populaţia muncitoare are aptitudinile cerute pentru industriile întreprinse, iar nu după capriciul capi- talistului; organizarea şcolară, pe şcoli teoretice şi practice, se va face de asemeni în conformitate cu aptitudinile tineretului, apti- tudini constatate în mod cinstit prin considerarea carnetului de sănătate sau a livretului biotipologic, în decurs de mai mulţi ani, iar nu după un sistem oarecare elaborat de un pedagog din simpla lui cetire de cărţi; în sfârşit, întreaga orientare a politicei de Stat, în aceea ce priveşte îmbunătăţirea stării sanitare a popu- laţiei, asistenţa publică, măsurile de eugenie *) şi tot ce este legiferare de un caracter mai general, se va face în conformitate cu tendinţele fundamentale ale rasei, singurele care pot să-i asigure o continuitate pe perioade lungi istorice. Dar o ştiinţă a antropologiei cu aplicaţi uni aşa de vaste nu se transformă ea într’o ştiinţă universală, disproporţionat de întinsă pentru mintea omenească? De loc. Antropologia, chiar în înţelesul larg pe care i-1 dăm noi, socotind-o ca o ştiinţă a omului, care nu se mărgineşte la latura somatică, ci îmbrăţişează pe om în întregime, suflet şi corp, nu este mai universală de cum este mecanica şi de cum sunt multe alte ştiinţe. Toate ştiinţele sunt la fel de universale şi la fel de proporţionate pentru mintea omenească. Singura deosebire, care pune antropologia într’o categorie a parte, este că ea cere dela acela care o cultivă concursul mai multor aptitudini intelectuale *) Multă recunoştinţă datorăm d-lui dr. G. Banii, care de mai mulţi ani atrage atenţia organelor oficiale asupra importanţei, pe care o are pentru Statul nostru studiul rasei. A se vedea: L’hygiene de la race, 1939; Revista de igienă socială, din care au apărut 10 volume până în 1940. TIPUL RASIAL ROMÂNESC DUPĂ INDICELE CEFALIC 33 şi în plus că ea mai cere multă răbdare. Toate ştiinţele cer răb- dare; nici una, însă, ca ea. Rezultate definitive în antropologie nu se pot obţine dela un an la altul şi nici chiar la capătul vieţii unui singur om. Progresul în ea vine cu încetul, după o muncă susţinută pe mai multe generaţii. Această din urmă grea condiţie, va fi ea oare învinsă şi în ţara noastră, aşa cum a fost învinsă în alte ţări? Iată întrebarea pe care mi-o pun, sfârşind această comunicare. Prin împrumuturile continue pe care le-am făcut până astăzi dela cultura apusului, ne-am deprins să facem ştiinţă pe repezeală; de abia începem o cercetare şi voim numaidecât să-i anunţăm încoronarea plină de succes. Dorinţa mea cea mai vie este ca să pierdem aceste de- prinderi, încă până ce ele nu se vor adânci prea mult în practica noastră profesională. C. RĂDULESCU-MOTRU 3 PENTRU TINE, PRIMĂVARĂ... Soare crud în liliac, Sbor subţire de gândac.. • G, Topârceanu Drum sărac în fapt de sară... Nicăieri nu-i primăvară. Cât mă uit în jurul meu, Numai eu, numai eu... Uite-o babă cu ghiocul: — Ţi-a ieşit în drum norocul! Şi-mi întinde-un ghiocel, — Subţirel, subţirel 1 Floare singură pe lume, Mică ’n bob şi mică ’n nume, Când ţi-ai scos de sub zăpadă Căpuşorul cu broboadă? Mâna mea e prea fierbinte, Ş’ai să mori, — ghioc cuminte ! # # # Vânt călduţ de peste ape Strânge-ai norilor balauri Şi-i alungă pe coclauri, Prin pustii hârtoape. PENTRU TINE PRIMĂVARĂ 35 Mugur fraged se despică, Şi, prin ceaţă subţirică, Trece sbor de rândunică — Şi mi-e frică, frică! De când toate-mi par poveste, Veste de pe altă lume, Visul care n’are nume Oare cum mai este? Primăvară desmierdată, Floare caldă şi curată, Dulce dragoste de fată, Cum a fost, — odată ? # * * In ghiocul viu, de floare, Vreau descântecul să-mi cheme De prin lume, de prin vreme, Primăvara călătoare, încălzind furnicile, înverzind urzicile, • îndulcind cuvintele, Mângâind mormintele... Ghiocel crestat în cruce, Nu-mi aduce la răscruse Svonul altor primăveri, Umbra altor mângâeri! Nu-mi mai pune la ureche Floare veştedă si veche, — Dă-mi în mânile-amândouă Pui plăpând de floare nouă... Dac’ai şti ce-adânc mă doare Că mi-e cea din urmă floare... * # # 3 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In ulcica din fereastă Iţi păleşte chipul mic. Nu-i nimic, Ne-a ’nşelat o babă proastă, Să ne ’ntoarcem îndărăt, Ghiocele, Eu la gândurile rele, Tu ’n cotlonul de omăt. Că ’ntr’o zi, o să te cheme Soare viu, Pentru tine-i prea devreme... Pentru mine, — prea târziu. OTILIA CAZIMIR HOTEL REX Şi cerul de aici e altfel. E altfel mai cu seamă noaptea. Pe bolta lui de cristal, sprijinită spre răsărit de îndepărtarea circulară a mării şi spre apus de conturul liniştit al stepei do- brogene, s’a ridicat din mare o semilună de minaret şi s’a înfipt, ca o paranteză, aproape de creştetul cupolei. De cealaltă parte a ei, dincolo de zare, bănuieşti o altă paranteză poleită şi, între ele, un verset din Coranul Creaţiunii risipit în colb de stele de vântul şi pulberea veacurilor. Undeva, aproape, scârţâie un car întârziat pe drum. Un turc bătrân a început să cânte pe nas o melopee nostalgică. O cadână şi-a scos vălul ei galactic şi l-a împrăştiat pe boltă. # Pe o asemenea noapte ne întoarcem pe plaje cu farurile aprinse dela Taşaul spre Rex. Vânasem până târziu pe marginea lacului, spre Năvodari, ascunşi în gropi, pe limbile de pământ care se petrec spre mijlocul lui. Eram amorţiţi, trăsesem mult, urechile ne ţiuiau. Din spatele nostru cealaltă maşină ne proiecta spre stânga şi pe dreapta fâşii de lumină pierdute înainte, în vreme ce, pe nisipul umed, se prelingeau pe lângă noi cercuri înspu- mate de apă. 1 # Terminasem masa. Un «haut parleur» aşezat deasupra te- rasei cânta o romanţă englezească. O cucoană dela masa de ală- turi era supărată că e prost servită şi protesta în surdină cu ge- sturi indignate. Un « maître d’hotel» prezenta respectuos o notă de plată unui străin care-1 privea adormit cu havana în gură. 38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Un domn bătrân în smocking zâmbea satisfăcut unui balon de «fină» pe care-1 încălzea cu amândouă mâinile. O doamnă grasă şi scurtă cu fiica ei subţire şi ascuţită, în « shurturi» amândouă, cu braţele goale, treceau zâmbitoare printre mese. Iar în fund, pe mare, învăluite parcă în ceaţă, se zăreau departe lumi- nile palide ale unui vapor călătorind pe linia orizontului spre Istambul... # Unul dintre noi, când romanţa englezească s’a sfârşit, re- vărsat pe spătarul scaunului, a început să vorbească cu ochii pierduţi în depărtări. — Pentru cei care iubesc orizontul larg şi ştiu să privească în zare, lăsând imaginaţia lor să alerge liberă, farmecul dobrogean este unic. Poezia stepei cu cârdurile ei de dropii, care-ţi amintesc de Odobescu şi Turgheniev; Dunărea şi lacurile dobrogene cu minunea faunei lor; ruinele evocatoare ale cetăţilor romane cu, dalele lor de piatră, cu coloanele lor năruite, cu bazilicele lor albe, care transpun parcă şi în timp perspectiva zărilor înde- părtate; marea, Marea cea mare a slovei lui Mircea, cu undele ei verzi, cu pânzele ei albe, cu dorul ei de pribegie; amestecul acela de orient, de occident, de aşezări noi, de urme străvechi, de moravuri patriarhale, de gesturi şi atitudini cosmopolite, dă Dobrogei o înfăţişare caracteristică de un farmec nespus. Un farmec indicibil pe care nu-1 poţi întâlni nicăieri şi care va dis- pare poate, mâine, pentru generaţiile care vor veni... Jazzul se mutase de pe terasa restaurantului pe estrada par- chetului de dans. A intrat saxofonul în funcţiune şi chelnerii serveau acum acolo. Câteva perechi au început să danseze. Fete subţiri şi mlădioase, cu tocuri înalte şi pantaloni lungi, câţiva efebi înnegriţi de soare cu cămaşa desfăcută la gât şi braţele goale, un englez bătrân cu pantaloni scurţi şi sandale, o matroană sentimentală care credea încă în valoarea unor şolduri de şcoală flamandă, un tânăr ofiţer de marină, un alt marinar străin... dansau cu toţii un ultim « onestep » înainte de a trece sus să se schimbe pentru serata de fiecare Sâmbătă. La masa noatră, un alt prieten, scriitor cunoscut şi vânător pasionat, când jazzul a tăcut şi dansatorii au dispărut în camere, a reluat firul convorbirii începute. HOTEL REX 39 — Iubite amice şi dragă domnule profesor, ca istoric şi ar- heolog ai subliniat în farmecul dobrogean în special pitorescul ruinelor străvechi lăsând imaginaţiunei noastre să evoce viaţa de castru roman de pe vremuri şi câmpia getică înconjurătoare. Şi e de ajuns numai atât ca să constaţi că pe ţărmul acesta de mare contrastul e o tradiţie. Ca vânător ai vorbit însă prea puţin de farmecul cinegetic al ţinutului şi ai trecut sub tăcere pescuitul... Acolo în spre Histria, pe insula lupilor — peninsulă prelungită pe care o udă apele lacului Sinoe — în ţara lebedelor, a stârcilor cu egretă şi a pelicanilor cu guşa plină, trăiesc, în colonii nenu- mărate, toate soiurile păsărilor de baltă pe care le găseşti colo- rate în atlasuri. Cât vezi cu ochii în stânga şi în dreapta dru- mului care străbate peninsula, nu sunt decât păsări care stau cu miile pe apă sau zboară lin să se aşeze deasupra ei. Când tragi un foc de puşcă, sborul lor întunecă cerul, iar fâlfâitul lor de aripi sună în văzduh ca vântul în pădure. De acolo până de- parte în spre deltă e regatul cocorilor îmbrăcaţi în zale argintii şi al vulturului heraldic care te lasă să te apropii de el ca să te întrebe cronicăreşte: «Ce cauţi tu nevolnice în împărăţia mea?». A început din nou jazzul. De pe terasa unde se dansa au dispărut «shurturile» şi cămăşile desfăcute la gât. De sus din camerile hotelului co- borau acum perechi în ţinută de seară. O unguroaică înaltă şi graţioasă, subţire ca o trestie şi fragedă ca o floare de nufăr, s’a aşezat o clipă cu soţul ei la masa din colţul terasei. Pe urmă s’a ridicat zâmbitoare şi au început să danseze împreună. Dansau frumos. Mâneca neagră a smokingului acoperea lângă talie spa- tele ei drept şi bronzat, şi de sub rochia lungă, din când în când, un pantof minuscul pe piciorul gol, glezne subţiri şi pulpe înalte, apăreau, o clipă, ca un miracol... Au dansat la început singuri, pe urmă alte perechi care soseau au împlinit, dese, parchetul careului. Diplomaţi în « dinner », ofiţeri de marină în uniforme albe, fracuri negre, câteva decolteuri discrete, câţiva umeri ne- împliniţi de minoră, multe decolteuri îndrăzneţe, au umplut ca- reul şi mesele din jurul lui. Dela Carmen Sylva, dela Eforie, din Constanţa, soseau mereu în faţa hotelului automobilele vilegia- turiştilor, se auzeau portierele trântite şi sgomotul repezit al mo- toarelor care porneau din loc, iar chelnerii instalau în spaţii li- 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bere mese noi pentru noile transporturi de tinereţe şi ispită. O doamnă care n’a trecut prea departe de noi, a apărut atât de străvezie, şi părea atât de firesc să fie aşa, că dacă Bernardin de Saint Pierre ar fi văzut-o, noi n’am mai fi avut prilejul să de- plângem moartea timpurie a Virginiei. Câteva surâsuri binevoi- toare, câteva comentarii discrete. La o masă lângă noi cineva care o urmărea cu privirea, ex- plica unui domn bătrân şi surd. — E doamna C. dela Eforie. — Cinee ? ' — Doamna C.! Face băi calde de nămol dimineaţa. . . — Ce face ? — Băi calde ! Şi fiindcă nu apare ziua, în costum, pe plaje, o vedem noi acum noaptea fără costum. Eram obosiţi de vânătoare... Nu se gândea nimeni dintre noi să meargă în cameră, să-şi pună smokingul şi să treacă pe cealaltă terasă. Stăm la masă şi priveam. Când muzica a tăcut din nou, amicul nostru a reînceput: — Şi nu ai vorbit nimic, iubite prietene despre pescuit... Aici aproape, pe Suitghiol, la trei kilometri de Rex, am asistat într’o dimineaţă de Iunie la pescuitul crapului. In partea lui dela Nord, în stufărişul de lângă satul Mamaia, lacul are adân- cimea lui cea mai mică. Acolo vin crăpoaicele primăvara să-şi depună icrele, la apă puţină, în bătaia soarelui. După ce, cu aju- torul crapilor care le dă cu botul în pântec, icrele au fost depuse, după ce crapii aştern deasupra lor lapţii care le fecundează, mai rămân încă câteva zile peştii la apă mică. Sunt mulţi, sunt ne- număraţi. De pe mal, într’o singură privire, printre trestii tunse, vezi zeci de crapi bruni, cu umbrele lor negre proiectate pe fundul apropiat al lacului, mişcându-se leneş în toate direcţiile sau stând nemişcaţi şi somnolenţi. Sunt mulţi fiindcă vin aici din tot în- tinsul şi adâncul lacului, în călătoria lor de nuntă colectivă. Când s’au strâns cu miile şi pescarii văd că alţii nu mai sosesc, într’o sugrumătură a ghiolului ei fac un gard de scânduri care depă- şeşte luciul apei cu mai mult de un metru. Au rămas crapii în- chişi în golful acesta nordic şi curând neliniştea hoardei începe. HOTEL REX 4i Instinctul speciei amuţind în ei, instinctul de conservare pro- prie se redeşteaptă şi îi îndeamnă să facă drumul înapoi, dar îl găsesc închis. Pe lângă gard se strâng cei mari cu sutele. Aleargă de-a-lungul gardului să găsească o ieşire şi se năpustesc asupra lui cu furie. Când şi-au sângerat zadarnic boturile, încearcă să sară deasupra lui. O arcuire maximă şi o destindere subită îi proiectează sus până la un metru deasupra apei. Vezi în aceeaşi clipă sărind câte doi trei crapi ca să cadă cu sgomot înapoi în mijlocul cercurilor de apă care se depărtează în unde micşorate spre maluri. Un lipovan bătrân cu barba încâlcită, în picioare, într’o barcă, înarmat cu o prăjină, se plimbă încet pe lângă gard şi risipeşte batalioanele de crapi care se apropie să sară dincolo... La cincisprezece Iunie pescuitul lor efectiv începe. In spaţiul acesta delimitat, lipovenii au mai îngrădit pe la mijlocul gardului o curte de scânduri înalte cu poarta deschisă spre interior. E poarta deschisă pentru cei care intră, şi e închisă pentru cei care vor să iasă. Prin preajma lui cinsprezece Iunie spectacolul aici e minunat. Cum stau păsările în coteţ, stau crapii închişi acolo. Sunt în curtea îngrădită mii de crapi unii lângă alţii şi unii deasupra celorlalţi care se mişcă resemnaţi frecându-se unii de alţii. Doi lipoveni în bărci străjuesc intrarea şi ulucile curţii până la ziua sorocită. In ziua sorocită, la revărsatul zorilor, sosesc dela micul chei de lângă moară pescarii satului Mamaia. Sunt câte doi trei în fiecare barcă. Unul din ei, cu o plasă cu plumbi în mână, se urcă pe platforma interioară construită la colţul curţii, strânge faldurile plăşii în amândouă mâinile şi o aruncă cu un gest cir- cular ţinând-o de capete. Timp cât trebue să se aplece şi să se ridice, plumburile ating fundul. Apa clocoteşte de crapi prinşi în sânul faldurilor destinse. Pe urmă capetele plăşii se strâng, punga se închide, şi plasa se ridică încet, la început uşor, pe urmă mai greu, pe urmă greu de tot. — «Trage şi tu Necălae !», şi patru braţe vânjoase ridică deasupra apei vietăţi de metal care se sbat în lumina dimineţei de Iunie. Era o pauză muzicală mai lungă, amicul nostru a continuat. — Dar pescuitul în larg, vânătoarea de delfini!... Apar întâi, prin April dealungul ţărmului nostru, aterinii prevesti- tori. Când e cerul senin şi apa trânsparentă, marea se albeşte de mulţimea aterinilor. La suprafaţă şi sub unda ei, lângă ţărm 42 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi mai departe, milioane de săgeţi de coloarea sidefului se în- tretaie în zigzaguri luminoase. Pescarii ştiu atunci că în urma lor vin scrumbiile albastre în cârduri dese şi săltăreţe, şi că, după scrumbii, cu spinări negre, vin delfinii, piraţii apelor euxine. Atunci ies bărcile pescăreşti în larg, proprietarii de taliene îşi freacă mâinile de bucurie, pescăruşii şi albatroşii se înalţă dela ţărm ţipând... Pescuitul delfinilor, pentru pescarii noştri de pe ţărmul dobrogean, nu a constituit niciodată îndeletnicirea lor de căpetenie. Pescarii de pe aici sunt vânători de scrumbii şi de chefali. Ei n’au nici bărci cu motor pentru pescuitul delfi- nilor, şi nici n’ar şti să-i vâneze. In pescuitul delfinilor sunt spe- cialişti turcii. Ei vin cu bărcile lor cu motor şi caicele lor până lângă Constanţa, îl vânează, plătesc dijma, şi pleacă încărcaţi... Pe un asemenea caic, într’o dimineaţă de April, m’am urcat şi eu cu carabina mea Express. La orizont se vedeau bărcile pes- căreşti. Când am pornit, un turc bătrân, vânător, care avea în mână o puşcă veche cu poşuri, mi-a explicat în româneasca lui specială că nu trebue să trag când văd delfinul în apă, oricât ar fi de aproape, că nu trebue să trag decât atunci când sare din apă sau când îi văd spinarea la suprafaţă. După ce mi-a dat aceste lămuriri, manifestând o vădită neîncredere în carabina mea pe care a luat-o în mână şi a cumpănit-o, mi-a cerut zâmbitor şi blând iertare că va fi nevoit să tragă şi el odată cu mine în aceeaşi ţintă, ca « să nu scăpăm delfin, bre !» Pe urmă a trecut liniştit la proră fumând din ciubuc şi mi-a făcut semn să vin lângă el... Ne apropiarăm curând de bărcile pescarilor noştri care vâsleau din răsputeri în direcţia scrumbiilor şi împreună cu ei de locul de vânătoare. Locul de vânătoare — spectacol care nu poate fi uitat — era o, porţiune de mare care fierbea albastră. Treceau scrumbiile ca un fluviu, săreau la suprafaţă împroşcând stropi albi de spumă, şi, din spatele şi flancurile milioanelor de peşti înspăimântaţi, veneau spinările negre ale delfinilor. Şi ca spec- tacolul să fie asemănător unui câmp de bătălie, pescăruşii şi al- batroşii sburau deasupra lor, se repezeau vultureşte în jos până la suprafaţa apei şi, ţipând şi bătând din aripi, prindeau în plisc scrumbiile rănite de- delfini sau cele care săreau din apă... De- odată au început pe mare şi pocnetele puştilor. Au tras întâi puşcaşii de pe celelalte două barcazuri turceşti, pe urmă am în- HOTEL REX 43 ceput să tragem şi noi... Pe caic erau dpi turci înarmaţi şi tră- geau bine amândoi. Turcul cel bătrân, cel care-mi dăduse sfa- turi, era însă mai sigur de sine şi mai calm. Nu trăgea mai de- parte de treizeci de metri, dar nu greşea niciodată. Celălalt trăgea mai puţin bine. Când lovitura noastră mergea în plin, ne apro- piam repede de delfinul ucis, şi alţi doi turci îl trăgeau, cu căn- gile în caic. «Asta mare bre !» sau «Asta pui! ». Negri, lustruiţi, vâscoşi şi graşi, alunecau delfinii pe punte şi erau aliniaţi, cu căngile, unii lângă alţii. Unii se mai sbăteau însângeraţi până lângă picioarele noastre. Am ucis şi eu unul fără ajutorul tur- cului — trăsesem cam la cincizeci de metri — şi când l-a văzut cu craniul perforat şi zdrobit, s’a uitat Memet admirativ la ca- rabina mea. — Nu vindem asta Effendi ? — N’o vând turcule. — Dai şi parale, dai şi puşca Effendi. Noroc mai mult a avut în ziua aceea turcul cel tânăr. El a reuşit să împuşte un delfin dintr’o speţă rară în marea noastră. In marea noastră delfinii comuni sunt relativ mici, optzeci până la o sută de kilograme, « Delphinus Delphis ». Turcul cel tânăr a ucis un « Tursiops Truncatus », un delfin enorm, de mai bine de doi metri lungime care cântărea peste două sute de kilograme. Era Iusuf fericit când l-a ridicat pe punte: juca şi sărea în jurul monstrului. Şi eram şi eu că am putut vedea o asemenea dihanie... Şi pescăruşii continuau să ţipe, şi ceilalţi vânători să tragă. — Nu ştiam că eşti si naturalist... » > > — Nu dragă, sunt numai vânător. — Fiindcă eu sunt însă şi arheolog şi văd că te interesează delfinii, îţi voi arăta odată, când vei veni la mine la Bucureşti, o monetă de argint histriană din secolul al patrulea înainte de Christos, pe care e imprimat un delfin, iar pe deasupra lui un vultur de mare. Vulturul stă pe spinarea lui şi-l loveşte cu ciocul în cap. Histrienii nu se ocupau însă cu delfinii, se îndeletniceau mai mult cu pescuitul morunului, al nisetrului şi al păstrugii. înflorirea Histriei e datorită în special comerţului de peşte, iar despre peştii din Marea Neagră au scris Pliniu naturalistul şi Ovidiu. 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Ovidiu ? — Da, da, Ovidiu ! Scriind un poem didactic despre peştii euxini, exilatul dela Tomis spunea cititorilor lui din Roma: « Pre- tiosus Helops nostris incognitus undis >>, preţiosul morun este necunoscut în apele noastre. Mânca prin urmare şi Ovidiu icre negre la Constanţa, şi le aprecia şi el cum le apreciem şi noi, epigonii. * A început din nou muzica. Era împreună cu noi la masă, fusese şi el la raţe,' şi direc- torul unei instituţiuni economice din Bucureşti. De aceeaşi vârstă cu noi, însă înalt, făţos şi generos, se bucura în mod firesc de privirile binevoitoare ale femeilor. Deşi eram pe terasa restau- rantului, l-a zărit de sigur una din dansatoare de pe cealaltă te- rasă, fiindcă un piccolo s’a apropiat de masa noastră şi i-a stre- curat un bilet. A tresărit, a pălit, şi s’a ridicat. Era de altfel târziu. Mă gândeam plictisit că va trebui să închid geamurile odăii mele care dau în spre mare, dar şi în spre muzică, ca să scap de clarinet, fagot şi talgere. Ne-am despărţit. Ceilalţi s’au dus în hotel. Prietenul care primise biletul m’a reţinut. Am trecut amândoi în sala barului, şi fiindcă acolo era lume, am trecut alături în sala de lectură. — Dragă Mihai, începu dânsul, ştiu că ai înnotat azi de di- mineaţă o oră în mare, după masă ai fost la vânătoare, ştiu prin urmare că eşti obosit şi că ai vrea să te retragi. Te-am reţinut însă ca să te rog să-mi faci un serviciu. E un serviciu prietenesc pe care ţi-1 cer. Nu m’aş fi adresat altuia decât ţie... Şi cum trebuia să înţeleg natura serviciului pe care mi-1 cerea, s’a simţit obligat să mi se destăinuiască şi mi-a istorisit o aventură relativ banală, căreia îi dădea proporţii nemeritate. Acum un an, vara, tot la Rex, aşteptând pe cineva în « hallul» hotelului, a trecut pe lângă el o doamnă care s’a aşezat pe ca- napeaua vecină. Şi-a scos din poşetă « rouge-ul» şi pudriera şi şi-a făcut în oglindă o toaletă minuţioasă. Era o femee nostimă, era tânără, avea gene prelungi şi era subţire fără să fie slabă. HOTEL REX 45 După ce doamna, aruncând o privire satisfăcută în oglindă, şi-a închis poşeta, s’a întors spre el, i-a zâmbit şi i s’a adresat fără sfială, potrivindu-şi şuviţele de păr răsleţe dela ceafă. Făcea gestul ca să-şi arcuiască braţele pe care le avea rotunde şi bronzate. — Nu mă cunoşti ? » — Nu doamnă. — Ne-am cunoscut acum doi ani la doamna G. Sunt doamna R. — A, da ! Iertaţi-mă... — E explicabil că nu m’ai recunoscut. Pe vremea aceea nu aveai ochi decât pentru prietena noastră comună... In sfârşit!... Eu însă te cunosc şi ştiu multe despre dumneata. Ştiu de exemplu, între altele, că v’aţi despărţit şi că acum nu ai altă legătură. Prietenul meu şi-a reamintit îndată că în adevăr o cunoscuse. Şi cum el o ştia liberă — bărbatu-său murise într’un accident de automobil — si cum o vedea îndrăzneaţă si ademenitoare, o clipă i-a surâs ideea unei aventuri. Fiindcă aprecia însă mai mult aventurile fără urmări, fiindcă în clipa următoare instinctul lui l-a prevestit că trebue să se ferească, amintindu-şi de legătura lui cu d-na G. pe care cu greu a reuşit s’o rupă, s’a hotărît să nu dea curs primului îndemn. — Am aflat că eşti la Rex — eu sunt la Eforie — şi îmi pare bine că te-am întâlnit... singur. Ce faci după masă? — După amiază ?... După amiază am proiectat o vânătoare cu câţiva prieteni. Nn proiectasem nimic, era un mijloc de a zădărnici o propu- nere de întâlnire. — Adevărat ? Nu e un pretext ? — Un pretext ? De ce ? Am proiectat o vânătoare de raţe la Tasaul. » — Daa ? Atunci cu atât mai bine ! Contramandez si eu bri- » giul la care invitasem câteva prietene şi merg şi eu cu dumneata. Şi eu sunt pasionată de vânătoare. Am tot ce-mi trebue la mine la Eforie, arme, cartuşe... Şi mie îmi place vânătoarea de raţe. Prietenul meu nu putea face altfel decât să se declare mul- ţumit. A propus după plecarea ei la doi cunoscuţi să-l însoţească la vânătoare şi au pornit toţi patru pe la orele şase pe drumul Tasaulului. » 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe aceeaşi limbă de pământ, în aceleaşi gropi în care vâna- serăm şi noi astăzi, s’au oprit şi ei acum un an. Aceiaşi copii din satul vecin culcaţi pe burtă, lângă mal, în iarbă, aşteptau şi atunci căderea raţelor în apa lacului ca să sară şi să le aducă. Şi au în- ceput curând raţele să treacă şi vânătorii să tragă fiecare dela locul lui. Dar când, după o oră, soarele a apus şi treptat s’a în- tunecat, adică tocmai când trec ratele mai numeroase si zboară mai jos, doamna R. şi-a părăsit locul şi s’a strecurat în groapa vecină. — Ce seară minunată şi ispititoare !... N’am avut noroc astăzi, n’am împuşcat decât trei. — Nici eu n’am împuşcat mai multe. — Sper să am noroc în altceva... Amicul meu nu răspunse. • — Ştii, că, în general se zice aşa: «Iubirea noastră nu se va sfârşi decât în groapă»... La noi e invers, iubirea noastră în- cepe în groapă... Şi unindu-şi cuvântul cu fapta, d-na R. s’a aplecat amoroasă pe umărul lui. Ce mai putea face omul ? Copiii culcaţi în iarbă pe malul lacului se întrebau nedu- miriţi de ce trec raţele nestingherite deasupra gropilor din fund, şi de ce stau boierii în seara aceea atât de târziu... * — Da, da 1 aşa s’a întâmplat! continuă el. Femeile de acum şi cele dela Rex, şi cele dela Eforie şi cele de pretutindeni dau dovadă de un remarcabil spirit de iniţiativă. A trecut vremea când bărbatul cânta din chitară şi femeia zicea timidă «nu ». Şi va sosi curând vremea când părintele precaut va da copilului său puber sfaturi de felul acestuia: «Bine băiete, poftim bani de cinematograf, dar să nu te aşezi cumva pe lângă vre-o femeie... Şi dacă vre-una vine lângă tine, să nu te potriveşti la ce-ţi spune... Eu atât îţi spun, bagă de seamă!... Să nu vii acasă plângând că ţi s’a întâmplat ceva !». Aventura prietenului meu nu s’a sfârşit în seara aceea aşa cum el o clipă a sperat. Venise la Rex să se odihnească în « chaise- longue » pe malul mării şi a trebuit să-şi petreacă timpul în toate HOTEL REX 47 părţile: la Eforie, la Jurilovca, la Mamaia, la Histria, la Balcic, în tovărăşia ei învăluitoare şi sgomotoasă. Şi nu s’a sfârşit nici când s’au înapoiat la Bucureşti. In atitudinea lui faţă de ea, era, spunea el, şi o doză de galanterie, şi o doză de amor propriu, şi una de slăbiciune, mai cu seamă una de slăbiciune. Burlac convins, unul din acei egoişti sfioşi şi cu tabieturi, geloşi de liniştea si libertatea lor nominală, de această slăbiciune îi era mai cu seamă teamă. Şi a reuşit cu greu, după mare luptă, să şi-o învingă. La Bucureşti, după nenumărate telefoane la care el nu răspundea sau răspundea ca să-i repete că o dragoste prelungită pierde treptat din flacăra ei iniţială, şi că e mai bine să păstrezi amintirea unei patimi decât gustul de cenuşe al obişnuinţei, s’a pomenit cu ea la el acasă în timpul sărbătorilor Crăciunului. După ce a dat ordin feciorului să-i ducă geamantanul, cu care sosise, în camera lui de culcare şi feciorul a dispărut cu geaman- tanul, îndrăzneaţă cum era, i-a spus calmă şi surâzătoare: « M’am săturat de telefoane. Am spus acasă că mă duc să-mi petrec săr- bătorile la Braşov. Am venit la tine. Nu mă poţi goni. Rămân la tine »... Şi amicul meu a fost nevoit să se mute la hotel ca s’o determine, după două zile, să plece. A fost nevoit să se poarte grosolan cu o femeie dela care păstrase atâtea bune amintiri, fiindcă vedea, cu mare spaimă, unde-1 putea duce vânătoarea de raţe dela Taşaul şi tenacitatea ei. * — Asta e, în câteva cuvinte, a încheiat el, povestea pe care e necesar să o ştii. De atunci n’ara mai văzut-o şi acum iată ce te rog... Dar mai întâi citeşte biletul ăsta. Pe o listă de vinuri a restaurantului Rex sta scris laconic: « Eram informată că te voi regăsi aici. Aşteaptă-mă la ora unu la ieşire. Mergem împreună la Eforie ». — Prin urmare, reluă el, ea ordonă să o aştept, şi eu nu vreau să reîncep ce am sfârşit. — Dar nu văd ce caut eu în treaba asta. — Iată de ce am făcut apel la tine. Te rog să o aştepţi tu în locul meu la ieşire şi să-i spui că ai mandat din partea mea să-i comunici că totul e definitiv sfârşit. 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Cum ?.. Dar de ce tocmai eu ?.. N’ai decât să te duci la tine în cameră şi s’o laşi să aştepte. — Vine după mine în cameră. — Asta n’o cred. — Vine, îţi spun că vine ! O cunosc ! — Incuie-te dragă dacă ţi-e frică. — Eşti ridicol. — Eu sunt ridicol ? — îmi faci un mare serviciu. Numai pe tine pot conta s’o determini să înţeleagă. Se va jena de tine. Te cunoaşte de altfel, ştie că eşti singurul meu prieten şi bănue că eşti la curent cu legătura noastră. I-am vorbit despre tine. Era tenace doamna R., era însă şi prietenul meu. Am sfârşit prin a primi. Am primit rolul acesta ingrat deşi îmi dau bine bine seama de dificultatea lui. Am mai comandat la bar un filtru că mi-era somn, am mai stat să privesc câteva minute de acolo spre careul de dans de pe terasă, şi, la ora unu, amicul meu a urcat scara spre camera lui iar eu am coborît spre ieşire. N’am aşteptat decât câteva clipe. , In* urma mea, pe scară, într’o capă de blană albă a descins, aprinsă la faţă, doamna R. dela Eforie. Portarul s’a repezit la uşă să-i cheme şoferul. Ea s’a uitat în stânga, în dreapta, a ieşit doi paşi pe uşa dela intrare, şi s’a înapoiat în vestibul. — Dumneavoastră sunteţi doamna R ? — Da, domnule. — îmi daţi voie să mă prezint. Sunt X... — A, da, te cunosc domnule ! Eşti singur? (S’a uitat împrejur). S’a întâmplat. ceva cu.. ? — Sunt singur doamnă, şi am venit cu un neplăcut mandat din partea prietenului nostru comun... — Cum?... Nu înţeleg! (Portarul se înapoiase în vestibul). Nu vrei să facem câţiva paşi împreună în faţa Rexului ?... * Am făcut câţiva paşi împreună în faţa Rexului şi nu ştiu nici azi dacă din spirit de răzbunare sau din dorinţa ei de a vorbi cu cineva despre dânsul, m’am pomenit în automobil alături de ea. HOTEL REX 49 Ea comanda însă eu mă supuneam. M’am pomenit alături de ea în noaptea aceea clară îmbibată de miresme saline, reflectând asupra farmecului dobrogean din care prietenul nostru, arheologul a omis multe lucruri... Era acum paranteza lunii ca o sprânceană mirată în spre Apus, iar vălul galactic al cadânii sta risipit pe un fotei, într’o cameră, pe malul mării, la Eforie. Constanţa August 1939 N. OTTESCU 4 JURNAL DE SOLDAT închinare unui soldat Neagră, mâneca, fâlfâe moale: Umbră dreptei tari, de soldat. Steag de ’ntuneric; înfăşurat. Unde-i făclia dreptei tale ? (Albe, incandescente’s hârtiile: Literă, lacrimă mică, sfâşii-le, Grindini cursive pe arderea ’n toi...) Sângele mâinii stins în război Zale, pe cer, s’a aprins şi-acum miile Ochiuri de aur, amintesc, peste noi, Că abur sângele, că zdrenţe, sângele, In risipire arzând şi mister A cunoscut înălţarea la cer. ... Urmele-i, geană, sărută-le, strânge-le. Stele de veghe şi călăuze — Sângele nu s’a scurs în pământ — Şi peste setea căinţei buze Tainice sânt; Toţi am uitat Pe unde merse Dreapta cu steagul înfăşurat, Steagul, cel viu, azi înnoptat... La semnul locului, culorile-s şterse. RUGĂCIUNE Ne prinde, ne ’nghiaţă, ne ’nvolbură Duhul puterii din scorbură. Ochiu-i de bufniţă, rece, Prin mlaştini, umili, ne petrece, Captivi ai restriştii şi rugăciunii. Umbrele noastre zevzece — Furişe, săltând, târîtoare, Lungi spaime denunţătoare — Ne-arată cu degetul, lunii. Cred în tine iarbă din valea ’nfrângerii. Cred în tine piatră din drumul plângerii. In tine iarbă de-otravă, In tine piatră bolnavă, — Şoim prin ogrăzi de pripas, Trudă nespornică, aripă fără slavă, Crater fără lavă, patimă fără glas. Cred în tine, blestem. Cred în tine, pământ. Şi pe tine te chem, ispăşire, vânt crunt: Mă gâtue, mă sudue, Mă sfâşie, mă sgudue, Cred în sfintele mele ruini In fantomele lor cu coroane de spini Şi — dospind izbucniri de lumini — Cred în mugurii crânceni ai rănilor. SLOMNIRE PE ’NTUNERIC Spre întunecimea Ta — cerşim în friguri: De-i a noastră crima Să plătim noi singuri. Sângele cu sânge Dacă nu se iartă, Fă blestem şi-osânde Peste noi să ardă. Numai noi în flăcări, Numai cei din zale: Inimi rupte ’n lacăt Vânturi supte ’n zare... Dă-ni-1, dă, pârjolul De-i al nostru rândul! — Dar de ce poporul Şi de ce pământul___ CENUŞE Rugaţi-vă zeilor hoitului, seara. Veţi ţine, la flacăra vremii, cât ceara. Să nu lăsaţi veacul să vă aştepte.. . Veţi ţine ’n furtună cât paiele drepte Lucioase şi mândre — dar goale în mâna Intinsă-a culege, de sus, numai grâna. ... Şi urii ’mbuibate şi groazei, strigoi, Şi beznei şi silei — rugaţi-vă voi. . .. Ascunsă să-î treacă dogoarea beteagă Tu roagă-te pentru scânteia zăloagă In piatra, pe care-ai călcat-o, în drumul Pe care-ai trecut fără urme, ca fumul, Iar pentru lacrimă, pentru cătuşe, Pentru lumină, pentru cenuşe, Rugându-te arderea să le fie întreagă Tu pentru Pasărea Phoenix te roagă. In stingerea surdă, brutală şi gravă Mai caută ’n piatră o stea în zăbavă Şi-aleargă arzând şi-alor tăi le dă ştire: De sguri şi păcate şi de mâhnire, De desnădejde şi de ruşine, Şi spovedindu-te zilei ce vine Şi morţilor dându-le ştire şi viilor, Aleargă acasă şi spune hârtiilor. .. TULNIC DIN NORD Tulnicul morţii gâlgâe ’n nord. Vifor de vaiere, — abrupt acord. Vom şti de-acum, în inimă, cum ni-i Când stingem flăcările cu pumnii. Vom şti — mormânt, vom şti — comoară, Când svârliţi noaptea câte-un paloş de pară, Că-şi sună galbenii,-aprinse ulcioare: Inimile din lut bat mai tare !... Pieptul că-şi umple căuşul rănii Setea că-şi satură ’n sânge, jigănii, Pune urechea: bătrânii ţării Iureş de dincolo vin de-a călării... Vom şti şi candela de rugăciune In pâlpâirile-i mute ce spune; Să coacem lacrimile ’n jăratecul frunţii. Să ’nvăţăm fulgerul, privindu-ne munţii. Câini negri să creştem, nu turme-aurii, Făgadă morţilor — vom şti, vom şti... CICERONE THEODORESCU FUGA Primăvara îşi trimetea din munţii Harghita cei dintâi vesti- tori: raze calde de soare, vânt subţire ca şueratul păstorului în- drăgostit; iar de sub frunzişuri uscate, ghiocei albi cu frunţile de lumină. Târnavele, crescute şi turburate, loveau furioase malurile. Şoselele erau pline de băltoace. In ziua aceea, ostaşii mergeau în susul apelor plini de viaţă. De abia aşteptau să dea ochii cu duşmanul. Singurul dintre ei, care se clătina ca o momâie, era soldatul Tache. II muncea un-gând din cale afară de amar. Nu mai simţea nici raniţa în spinare, nici puşca mitralieră. Toată greutatea i se adunase în suflet. De şapte nopţi, visul nu-i mai dădea răgaz. Trebuia să-l vadă. Aevea. Nu mai putea să rabde. Dorul de casă — de nevastă şi copil — îl chinuia din zi în zi mai mult. Era peste puterile lui să mai îndure... De când a avut ultima întâlnire cu «inamicul», îndemnul cuibărit în miezul gândului nu i-a mai dat răgaz: «Ce mai stai? Acum e timpul potrivit. Apleacă-te din mers. Leagă-ţi un şiret la bocanc. Rămâi în urma companiei. Apoi... Apoi... Apoi... ». Marşul a durat toată noaptea, până aproape de zori, sub un cer limpede cu lună plină. Tache n’a mai putut să-şi învingă dorul, visul, îndemnul. Când a crezut că nu-1 vede nimeni, a sărit şanţul într’un stufiş pe malul Târnavelor şi s’a pitulat sub o salcie bă- trână. Aici, în groapa cu iarbă uscată, dădu peste un alt soldat care sta lungit, cu faţa în jos. La început vru să fugă. Unde? Dacă îl urmăreşte leatul ? Dacă s’a pitit anume pentru el ? 5& REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îşi luă totuşi inima în dinţi şi strigă: — Care eşti tu ăsta, mă ? Omul cu faţa în jos nici nu suflă. In mintea lui Tache se făcu un gol. Nu ştia ce să creadă. E mort ? Un camarad căzut ? Şi el ?... încotro s’a apuce, Doamne? Dacă-1 vede cineva? Să stea lângă mort? Să se apropie de un stârv? O, nu, asta nu. Simte că înne- buneşte. De când era mic, are groază de morţi. Ii îngheaţă sân- gele, când îi vede. Odată a leşinat în faţa bisericii; atunci când a văzut-o pe bunică-sa galbenă, ţeapănă, cu gura strâmbă... Şi luna asta, care e atât de mare şi care azvârlă atâta lumină peste pădure, peste ape, peste drumuri... Şi trupe care nu se mai sfârşeşte. Trec camarazii... Trec necontenit pe lângă el. Nu găseşte altă scăpare. Trebue să rămână aici, lângă mort. Mai bine să înnebunească de groază decât să-l vadă cineva. Să-l prindă ? ! O, şi lumina care nu se mai sfârşeşte şi care intră, atât de adânc în fundul creerilor şi-l face să vadă numai ciudăţenii, numai lucruri urîte... îşi scoate încet puşca de pe umeri. Raniţa şi-o pune la cap. Se întinde şi el lângă cel înţepenit. Inima porni să i se bată în coşul pieptului. Vede acum înlăuntrul lui, ca într’un coşciug luminat de o făclie de ceară, sânge, numai sânge. Dumnezeule, simte că şi ochii îi ies din orbite. Se uită la omul de lângă el. Nu-i desluşeşte faţa. Dar ce aude? I se pare? Omul răsuflă. Da, da, se mişcă. Uite-1, se scarpină după ceafă. N’a mai putut să rabde. — Ticălosul! Care va să zică nu e mort. Ptiu ! Ce prost! Să se sperie în halul ăsta de un fugar. Nu, zău că nu-i a bună. Nu se petrece lucru curat cu el. îşi face năluciri din te miri ce şi mai nimic... Tache se întoarce înfuriat cu spatele la cel de care se înfri- coşase şi nu-i mai dă nici o atenţie. — Un dezertor bun de împuşcat. Dar el? El nu-i tot la fel? Ha, ha ! Cu el se schimbă treaba. Pe el îl macină altceva. Gândul stăpân pe toată fiinţa lui. Ha, ha ! Marele vis. Şi apoi, el, omul lui Dumnezeu, nu mai vrea să dea cu ochii de foc, de sânge, de morţi. Nu mai vrea şi pace. De aceea să fie cu mai multă băgare de seamă. Să nu-1 observe FUGA 57 cineva. Se face tot una cu pământul. îşi lipeşte urechea de iarba uscată. Raniţa îi ţine adăpost la cap. Dar paşii camarazilor care trec în convoiuri nesfârşite, odată cu zorile, se aud acum atât de tare. Cutremură pământul, nu altceva. Răpăitul începe să-i mun- cească, cu aviditate, gândul, ca şi groapa de adineauri. E prea de tot. Iar a pornit să-l încleşteze frica? La naiba, să-i fie groază de un tropăit ? Şi totuşi, cadenţa marşului grăbit îi intră în creer, ca nişte colţi de lup, odată cu razele lunii. Ah, dacă n’ar fi tropăitul şi lumina asta atât de albă... « Rap, rap; rap, rap, rap; rap, rap; rap, rap !». Să-şi apese capul mai tare în pământ. De geaba. Tot mai grele tot mai duduitoare se aud picioarele camarazilor, trântite pe şosea. Simte că i se sfârtecă în mii şi mii de bucăţi gândul şi că o să înnebunească de-a-binelea. Cât va dura chinul ăsta, Doamne, cât ? Şi dezertorul, de lângă el, nu dă nici un semn de viaţă. Să spuie măcar şi el o vorbă. A trecut un ceas de când se află aici. Un ceas? Da de unde? O veşnicie. In sfârşit, luna a început să se lase peste vârfurile negre. Parcă nici bocancii nu se mai aud atât de tare. Se sting în depărtări odată cu luna. — Uf, Doamne, bine că s’a sfârşit: Tache răsuflând din fundul pieptului, vorbi tare fără să-şi dea seama. In lumina zorilor, celălalt îşi ridică un cap roşu, cu un rânjet sleit: — Am scăpat, dija ? — Şi tu ai fugit ? — Ihâ. — Ticălos ! — Ticălos ! Atâta putu să scrâşnească. îşi lipi spatele de celălalt fugar, se încovoiă mai tare sub manta şi încercă să adoarmă... ... Visul se apropie iarăşi de el, mai frumos ca în ziua când s’a hotărît să fugă... Satul Bratia din inima Bărăganului, troenit de zăpadă iarna, cu salcâmi înfloriţi în Iunie de te îmbată mirosul, nu altceva, îl vede acum aevea, plin de lumină, sub coasta verde a dealului. In pragul casei noi, învelită cu tablă roşie, cum nu se află alta în sat, stă Maria, nevasta lui, tot atât de frumoasă 5» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cum a lăsat-o la plecare, cu băiatul în braţe. Copilul s’a făcut mare.- Şi uite-o, ce frumos îi râde... Puiul tatei... Cât n’o să îndure el până o s’ajungă în faţa casei. Va cutreera păduri nesfârşite, se va căţăra pe stâncile munţilor, se va târî pe pământ ud, prin răriţături, ca un şarpe. Va trece dincolo pe jos. Sau poate va avea noroc. Va găsi un tren. Se va sui noaptea în el, fără să-l observe cineva. A mai călătorit el pe acoperişul vagonului. Din gara Obor, noaptea, s’a suit într’un tren care mergea spre Constanţa. Până la Lehliu, unde s’a dat jos, a stat nemişcat pe acoperişul vagonului, cum se află şi acum, în groapa asta. Câtă frică n’a îndurat şi atunci... Când va ajunge la Ploeşti, va sări din mers, înainte de a intra trenul în gară. Apoi, o va lua la fugă peste câmpii, până lângă Ialomiţa. Doamne, să se vadă el pe malul râului, acolo unde apa coteşte prin pădurea de plopi. Atunci, nu-i va mai fi frică. Se va duce la Tudor Podarul: — Nene Tudore, eu sunt, Tache din Brătia. Bătrânul cu faţa brăzdată, ca o coajă de copac, ţine mult la el. II va trece gârla, fără să-i ceară vre-un ban. Tot el l-a dus cu podul peste apă şi în noaptea când a fugit cu Maria din Broşteni. Şi aşa, în timp ce podul umblător va pluti peste Ialomiţa, el îi va povesti bătrânului că a venit în concediu şi că în Ardeal totul e bine. Duşmanii fug de rup pământul. Chiar şi el, cu mâna lui, a ucis şapte « inamici »... Minciuna o va spune cu convingere, ca s’o creadă de-a-binelea chiar şi Tudor Podarul, care o să-l laude în tot satul. — Măi neică, Tache din Brătia, ştiţi voi, ăla care ţine fata din Broşteni, a ucis şapte unguri. — Care Tache, nene Tudore? — Că proşti mai sunteţi, mă; nu ştiţi voi pe Tache a lui Ră- boancă Brătiei? — I-auzi, băiete ? Şi toţi vor rămânea uluiţi de fapta lui vitejască. Iar el, Tache eroul, înainte de a intra în sat, va trece pe lângă crucea dela margine, pe care-i răstignit Iisus, făcut din tablă şi adăpostit într’o baracă de scânduri, în formă de capelă. Va în- genunchia în faţa Mântuitorului, va face câteva mătănii şi se va ruga să-i ierte fuga... FUGA 59 — Dar n’am mai putut să rabd, Doamne. Tu ai suferit atâta pentrucă ai fost Dumnezeu. Eu sunt un om, un biet om. Mi-am purtat şi eu crucea destul, dar m’au răzbit, din cale afară, dorul visul, îndemnul. N’am mai putut să rabd, Doamne, iartă-mă. Mântuitorul îi va ierta greşeala. Da, da, nu se poate altfel. Ştie el lucrul acesta dela biserică, din cărţile sfinte. Şi va ajunge în bătătura casei, poate, odată cu răsăritul. Nu va bate la poartă. Va intra încet, fără să-l simtă câinii, fără să-l vadă vecinii. Sau poate Maria va da fuga în calea lui, cu braţele deschise. Doamne, câtă fericire va vedea în ochii ei! Câtă lumină pe obrajii şi pe fruntea ei! O va îmbrăţişa lung. Până în casă o va purta în braţe, ca pe o fetiţă, aşa cum o ducea totdeauna când venea seara dela plug. Şi poate nu va vorbi nimic. Lângă patul copilului, de abia atunci va auzi glasul ei. — Vezi ce mare s’a făcut? — Seamănă atât de mult cu tine Mario ! — Ochii sunt căprii ca ai tăi. — Năsucul, bărbia, obrajii, sunt ai tăi. — Când râde, seamănă cu tine, Tache. Şi atunci o va lua iarăşi în braţe, o va săruta nebun de fericire, pe frunte, pe obraji, pe gât; da, da, pe gât, sub bărbie, acolo unde are aluniţe. Copilul se va uita la ei, neştiutor ca toţi îngerii, dar presimţind, în nevinovăţie, câtă fericire răsare lângă patul lui... Când se vor aşeza la masă, Maria se va aduna toată, lângă el. 11 va ruga cu ochii ei mari şi negri, să-i povestească tot, tot... Prin câte a trecut, atât amar de vreme, cu cine a luptat, cum s’a bătut cu duşmanii şi cum a putut să vină acasă. Va putea el s’o mintă şi pe Maria? Ii va spune şi ei aceleaşi lucruri pe care i le va povesti podarului ? Luminile ochilor Măriei nu se vor încolăci, şerpi negri, scormonitori, în fundul cugetului său, şi nu va descoperi, acolo, adevărul? Nu, ştie el să mintă, foarte bine. Ii va povesti, pe larg, fapte închipuite de vitejie, pe care Maria le va crede şi apoi le va răs- pândi şi ea în tot satul. Dumineca, la horă, în faţa cârciumii lui moş Petrache, flăcăii, fetele şi bătrânele vor ţine sfat numai despre isprăvile lui din Transilvania, unde s’a dus de bună voie să lupte împotriva duşmanului. 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE I Vorbele pe care el le va potrivi cu tâlc vor găsi loc, fără uitare, în toate gândurile celor rămaşi acasă: — Auzi, soro, să se ducă el singur, hăt departe, peste munţi, să lupte ca un voinic din basme,.. — Aşa rumân mai zic şi eu. Când l-a văzut întâia dată ofiţeru l-a întrebat: « Ce cauţi tu aici, măi flăcăule ? «Am venit să lupt cu duşmanii, a zis el. « Ce să faci, mă ? « Să ne dezrobim fraţii, domnule « ofiţer ». — I-auzi, băete. — Da, frati-mio. Şi Răchiţă al nostru a pornit ca un leu în foc, nu altceva. — Ăsta ştiu că ne face cinste satului. — Ce să mai vorbeşti, neică, Rumân nu jucărie!... Măriei îi va istorisi cum a luptat pe toate fronturile din Ar- deal. Cum s’a bătut la Porumbeni cu husarii... He ! he ! In ziua aceea, dela Sighişoara până la Porumbeni au mers în « marş forţat ». Soarele le lumina calea şi le încălzea inimile. Câmpiile se întin- deau frumoase şi pline de rod ca şi Bărăganul nostru. Pe alocuri se făcuseră arături proaspete pentru orzul de primăvară. He, he ! Până la Porumbeni malul Târnavelor părea vrăjit. Pădurea era gătită cu podoabe cum nu sunt pe la noi; parc’ar fi fost de aur, de argint şi de aramă... Da, Mario neică, la fel cu pădurile din basme... şi am trecut noi, voinicii români, prin pădurea de aramă, prin codrul de ar- gint şi dumbrava de aur. Ne-au eşit în cale « « husarii», un fel de balaur cu nouă capete. Ne-am luptat cu fiara până ce i le-am tăiat pe toate. A curs, Mario neică, atâta sânge, că pădurea toată, că întreg codrul şi dumbrava ca şi câmpiile din jurul lor, apele şi drumurile s’au prefăcut în sânge. Am trecut prin ele. Am urcat dealuri,şi munţi. Am coborît în văi adânci. După lupta aceasta, pe viaţă şi pe moarte, ne-am odihnit în Satul-Mare. Aici, Mario neică, am stat de vorbă cu Românii care îşi pierduseră graiul străbun şi pe care noi i-am desrobit. Ce mândri se simţeau- săr- manii când ne auzeau cântând în limba strămoşilor ! Am fost apoi prin mai toate părţile ţinutului acela atât de frumos. Până Ia Homorod ni s’a părut drumul ca o poveste. La Corund, Mario, FUGA 61 am dat peste bogăţii, zăcăminte de «aragonit», cum le numesc oamenii de acolo, ce nu se găsesc decât în ţări depărtate. La Praid, am coborît în minele de sare, iar în satele Feleagul, Săcelul şi Vidacutul erau numai Români neaoşi, voinici şi mândri ca ste- stejarii... Da, da, Mario neică, numai după ce am dezrobit pe toţi aceşti fraţi, am venit acasă... Ce ? Nu mă crezi ? De ce te uiţi atât de lung la mine ? Bănui că eu ? A, nu ! Să nu crezi că eu... Uite şi copilul mă seacă, în suflet, cu aceleaşi priviri. Şi el parcă îmi spune: — Cum poţi să minţi, în halul ăsta, dezertorule ? Pentru Dumnezeu nu vă mai uitaţi atât de adânc în ochii mei! Şi Iisus din icoană mă priveşte ca voi. — Aaah ! Nu mai pot! Tache îşi apăsă şi mai tare capul pe raniţă, muncindu-se din toate puterile să nu se mai gândească la nimic. Dar în aceeaşi clipă auzi un gemăt. Geme pământul? Ce idee? E jidanul de alături. — Ce ai mă ? — Io? — De ce gemi ? — Io nu gem. — Dar cine ? — De unde vrei ca să ştiu ? > In sufletul lui Tache a plesnit parcă o coardă. Fiecare cuvânt al dezertorului de lângă el îl lovea ca un cuţit, în moalele capului. Fără să-şi dea seama, încercă să se scoale. Dar auzi alt gemăt şi mai tare sub el. Geme pământul! Se gândi Tache. « Gem străbunii tăi, netrebnicule ! ». — Mă jidane, nu mai vorbi prăpăstii, că-ţi dau un pat de armă de rămâi aici ţeapăn ! — Mie-mi zici ? întrebă ovreiul clănţănind de frică. — Dar nu mamă-ne-tii! Leagă-ţi căţeaua ! — Aşa să-mi ajute Dumnezeu de am zis ceva. « Hm ! cugetă Tache. Ce-o mai fi şi asta? ». Şi cu foarte multă băgare de seamă îşi potrivi mai bine raniţa peste cap, iar lângă 62 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE el puşca mitralieră şi grenada pe care o păstra cu deosebită grijă. Din fundul pământului auzi din nou acelaşi gemăt prelungit într’un huruit asurzitor, ca şi când s’ar fi dărâmat un munte de oase în urma unui cutremur. Din sgomotul surd al scheletelor, Tache desluşi acelaşi glas adânc. « Vei fi blestemat din neam în neam, trădătorule ». Tache nu mai putu să rabde. Sări drept în picioare ca muşcat de şarpe. Luă repede arma, o încărcă şi strigă tare către celelălat. — Scoală-te ! Omul cu chipul roşu nu ştiu ce să creadă. Se ghemui mai tare sub manta. — Dacă nu te ridici imediat, te împuşc. Evreul dârdâind din tot trupul se sculă, livid la faţă ca un mort. — Da ci ţi-am făcut io ? — Arma în bandulieră Cu ochii căscaţi, ca în faţa morţii, omul cu faţa acum ca de aramă coclită execută întocmai ordinul primit şi porni încet pe şosea, cu capul în jos oftând din greu. Mergând prin băltoace în urma ovreiului, cu puşca-mitralieră întinsă spre el, Tache era stăpânit acum de un singur gând: să ajungă mai de grabă trupele pe care le-a părăsit şi să pornească la un nou atac cum n’a luptat niciodată. In apropiere de un pod care trecea peste Târnave, în dreptul satului Porumbeni, Tache zări în depărtare un grup de husari călări. Ovreiul grăbea pasul spre duşman. Din urmă îi ajunse un secui cu carul încărcat cu paie. Tache dădu ordin ovreiului să se urce în căruţă, iar el vorbi cu secuiul să-i ducă ascunşi, cât mai de grabă, în partea unde se afla armata română. Secuiul mai de voe mai de nevoe, primi şi dădu bice cailor, după ce soldaţii se ascunseră în fân. Când să ajungă la pod, Tache observă că străinul îi ducea plocon huzarilor. Inşfăcă pe ovrei de guler şi sări cu el în urma căruţii, fără să ob- serve secuiul şi se ascunseră după o moviliţă de pământ. Până când Tache să-şi aşeze puşca mitralieră pentru atac, celălalt o luă la fugă spre husari cu batista în mână. La jumătatea podului husarii îl întâmpină. Tache porni atunci să tragă stăpânit de o putere pe care n’a avusese niciodată, în timp ce călăreţii unguri FUGA 63 vorbeau cu dezertorul. In mai puţin de un minut, întreaga com- panie de husari fu secerată împreună cu fugarul cu batista în mână într’un larmăt de iad... Tache îşi înălţă fruntea spre cer, îşi făcu cruce şi se pregăti din nou de atac. Din partea de unde veniseră husarii, goneau acum, în fuga nebună a cailor de pustă, coloane nesfârşite de duşmani. Tache se gândi că totul era pierdut, dacă stă pe loc. Ar fi putut să fugă în pădurea de alături unde erau atâtea stufă- rişuri. Nimeni nu i-ar fi dat de urmă. La ce bun însă? Ar fi fost crezut de camarazii lui tot un dezertor. Nu. Mai bine să nu afle nimeni cine e, din ce companie, din ce regiment din ce sat. Toate actele pe care le avea asupra lui le rupse şi le aruncă în râu. Se desbrăcă repede de veston şi de pantaloni. Făcu un pachet cu mantaua şi chipiul şi-l azvârli de asemeni în Târnave. Când călăreţii se apropiară de pod, Tache porni din nou să-i secere din ascunzătoare, până când isprăvi cartuşele... Ca în închipuirea lui din groapa de sub salcia uscată, acum se prefăcuseră podul, râul şi drumurile în noianuri de sânge... Văzând că balaurul avea încă nenumărate capete de fier, luă gre- nada în mână, o piti sub cămaşe şi eşi prin altă parte în faţa duş- manului. Husarii care veneau spre el în goana cailor, îl crezură un ţăran rătăcit desbrăcat care venea poate, să le- dea vre-o veste în halul în care se afla. ' Ajuns în faţa lor, Tache îşi făcu o cruce, apoi cu ochii mari plini de foc îi pironi pe toţi, strigându-le cu un glas de parcă ar fi fost tunet! — înapoi, cotropitorilor ! Grenada a lovit cu un detunet asurzitor mijlocul podului. Un vârtej de foc s’a deslănţuit ca într’un apocalips pământean. Podul s’a prăbuşit în flăcări odată cu armata duşmană. Soldatul Tache, fără nume şi glorie pământeană, s’a ridicat mândru spre cer, pe zigzagul de fulger întins de Dumnezeul Eroilor. Trecătorul rătăcit pe meleagurile Odorheiului vede şi azi, în apropiere de halta Porumbeni, o troiţă ridicată lângă un pod de lemn. I 64 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe acest semn al credinţei noastre stă scris: « Aici s’a jertfit un Erou român Să ne plecăm genunchii pe locul unde s’a înfrăţit cu nemurirea. Să luăm pildă din jertfa lui!» Iar în nopţile senine din tăriile cerului, coboară pe crucea de lemn o rază necunoscută. E sufletul soldatului Tache... GEORGE ACSINTEANU FOCUL Tăcerile albe, tăcerile negre, Cu neaua şi noaptea pe străzi s’au cernut... O clipă le sfâşie clinchete-alegre De sanie care-a trecut... In palme răsfrânte de griji, dar integre, Ţin fruntea... ţin frâul fugitelor gânduri Cu sania care-a trecut... Pe pârtia-i lunec în noaptea de-afară Cu ochii ce ’n geam lăcrimară... Dar umbra mi-o joacă ’n cătuşe pe scânduri Văpaia căminului cald... Stai... unde îmi duci amintirile ’n marii Saci plini de trecutu-mi- de colb şi smarald ? Opreşte-ţi viaţă fugarii... La poartă cu duşii mei ani de-ai fi stat, — Dintâi buna mamă cu mâini îngereşti întâiul alint mi-ar fi dat... Apoi umbra sorei cu umbre ’n orbite Mi-ar spune: Dă-mi rpâna... nu văd... unde Şi ’n urmă, din pragul de umbre iubite Aş prinde ’ntrebări: Ne-ai dorit? Ce mai faci Dar focul în spuză, mustrându-mi chemarea, îmi susură: Taci! O, focule tu mi le chemi din visarea Zăpezii în care o sanie rece le-a dus... Te stingi... dar scânteile tale sunt stele In cerul umbrelor mele... 66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Aripile lor, ca de îngeri, când tu ai spus, Din urna-ti de scrum fâlfâiră, Spre tronuri cereşti fâlfâiră, — Şi umbrele ’n cripte de-argint s’au pierdut Cu-o lacrimă: sania care-a trecut, . . Doar mâna-mi mai caută mâini fără strângeri In scrumul răcit. . . Şi când săgetat de-un adio mă sângeri, Tu, sanie care-ai pierit, Pe fruntea-mi uitată de stele şi îngeri, Mai grele îşi pun resemnările ’n salbe Tăcerile negre, tăcerile albe. . . ALTE AURORI Singurătăţi, singurătăţi De piscuri şi de cer înalt, Urziţi de sus şi ’n frământarea mea O linişte de stea... Când îmi usucă vijelia doru’ învoalt Aci în secetă... Când praf din toate se alege, Nu-mă-uita din rouă păcii aş culege... Singurătăţi, singurătăţi, Cu paşii voştri-aş adânci genuni şi ape... Mă plânge strada, patul prea mă ’ncape... Tu, ruga-mi, Doamne, ca la toţi de-o măsuri, Şi-mi drămui visul de-aur printre păsuri, E pentru sbucium prea puţin... Vreau fruntea ’n alte aurori să mi-o înclin... Singurătăţi, singurătăţi, Oglinzi din cari, Cel veşnic, mi-a lucit, V’aştept pedeapsa năzuinţii mele de-azi: Din cuiburile culmilor de brazi, Să-mi ducă duhul, sângele să-mi ducă Doar pentru flori ce nu se mai usucă, Rotindu-mi stânca unde stau înlănţuit, \ . Singurătăţi, singurătăţi, Lăsaţi să cadă şoimul vostru peste mine, Să-i umplu aripile de rubine, Şi să Ie scuture pe unde-mi umblă dorul... Mă va ierta c’ un zâmbet Creatorul C’am cutezat să am şi eu Rărunchi însângeraţi de Prometeu.. . ŞERBAN BASCOVICI 5 CASATORIA LA PRIMITIVI i. Consideraţii preliminare. — 2. Exogamia. — 3. Căsătoria prin cumpă- rare. — 4. Unirea preferenţială. Suroratul şi Leviratul. — 5. Căsătoria prin răpire. — 5. Ceremonii şi obiceiuri. — 7. Concluzie. 1. Un act de natură mai mult civilă decât religioasă, căsătoria la primitivi prezintă o mulţime de aspecte, care nu pot fi sub- sumate unor formule generale. Diferitele grade în evoluţia socială a acestor popoare, cu diversitatea tradiţiilor, influenţelor şi obi- ceiurilor, explică lipsa de uniformitate. Numai din punctul de vedere al modului cum se obţine o soţie, distingem mai multe categorii de căsătorie, anume: prin cumpărare, prin aşa numita « unire preferenţială » şi prin răpire. In toate aceste cazuri, femeia apare ca un obiect, iar nu ca o persoană. Soarta ei este aceeaşi, deşi statutul ei social reflectă uneori o independenţă faţă de băr- bat. Dar şi în privinţa celor trei categorii de căsătorie, clasificarea nu e absolută. Semnificaţia faptelor cunoscute variază în înţeles, chiar dacă ele sunt identice în formă. Ceea ce trebue reţinut dela început, este' faptul că, la popoa- rele înapoiate, căsătoria are un pronunţat caracter juridic, fiind bazată pe anumite aranjamente, în bună parte de natură econo- mică. Acest caracter formal şi practic o face să fie, în marea ma- joritate a cazurilor, lipsită de sentimentalism. In adevăr, la stabilirea condiţiilor unei căsătorii, nu se ţine seamă de înclinările şi voinţa femeii. Dacă ne gândim că şi băr- batul trebue să se supună unor condiţii dictate de obiceiul socie- tăţii, atunci putem spune că nici el nu se bucură de prea multă libertate în alegerea unei soţii. Pe când la popoarele civilizate vine în considerare, într’o formă sau alta, voinţa celor căsătoriţi, CĂSĂTORIA LA PRIMITIVI 69 la primitivi numai grupul şi familia hotărăsc asupra uniunii con- jugale, Astfel o fată poate fi măritată cu un bărbat, fără a fi între- bată dacă-i place. împotrivirea ei este înfrântă cu forţa. La unele triburi australiene şi africane, logodna poate fi hotărîtă de familie înainte de naşterea fetei. Se înţelege că în astfel de condiţii nu mai poate fi vorba de afecţiune, deşi primitivii nu sunt lipsiţi de simţământul dragostei. La Polinesieni, de exemplu, cu toate regulile prosaice-ale căsătoriei, se observă deseori porniri roman- tice x). Transgresiunea obiceiului de pasiunea iubirii se întâlneşte uneori şi la Indienii din Canada şi la Negrii din Africa. Dar cazuri, în care fata preferă să se arunce în braţele iubitului în loc să ur- meze bărbatul ales de familie, sunt excepţii. In general, căsă- toria la,primitivi este încheiată în condiţiile stabilite de grup şi familie. Regulile căsătoriei pot varia chiar în sânul aceluiaşi trib. Aşa, printre Indienii americani aparţinând tribului Craia din Montana, de multe ori doi tineri se cunoşteau cu ocazia unei excursii. Din punctul de vedere al tribului, asemenea căsătorii erau însă privite ca mai puţin durabile şi serioase decât acelea încheiate prin cumpărare stabilită între bărbat şi familia fetei. De fapt, în cuprinsul aceluiaşi trib coexistau mai multe moduri de procurare a unei soţii permanente. In mod normal, un tânăr putea să obţină o soţie prin simplă cumpărare sau să o moşte- nească prin moartea fratelui său. El mai putea să o aibe prin răpire în luptă cu un trib vecin. In sfârşit, el mai putea să con- tracteze o alianţă cu o femeie, cu care trăise înainte 2). O ase- menea multiplicitate de forme se întâlneşte şi la alte triburi. De aici se vede cât e de greu a da o clasificare a căsătoriei după tri- buri. Cu toate acestea, tipul ortodox recunoscut şi cel mai răs- pândit rămâne căsătoria prin cumpărare. Datele culese de misionari, călători şi etnologi asupra căsă- toriei la primitivi sunt de multe ori contradictorii. Fie că obser- vaţia a fost insuficientă, fie că faptele întâlnite au suferit influenţa concepţiilor pe care le avea observatorul, se impune o mare pru- * I *) Vezi în această privinţă: J. Macmillan Brown, Maori and Polynesians (London, 1907), p. 67. ' -) Robert Lowie, Trăite de Sociologie primitive, trad. par E. Mătraux (Paris, I935). P- 36 urm. 70 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE denţă în selecţionarea şi interpretarea materialului. De aceea, în cele ce urmează vom releva numai acele date, care prezintă un caracter de certitudine mai mare, lăsând la o parte unele con- statări răzleţe şi neverificate îndeajuns, oricât de interesante ar fi pentru amatorul de pitoresc. Procedând astfel, vom înfăţişa condiţiile şi concepţiile care au fost stabilite ca sigure până acum asupra căsătoriei la primitivi. 2. S’a încercat să se dea mai multe explicări oroarei, pe care o simte omul faţă de incest. Este ea de natură biologică, psiho- logică sau culturală? Cercetări mai recente par a înclina pentru ultima explicare, anume prohibiţia în acest caz ar fi de natură pur culturală, rezultând din unele dispoziţii şi atitudini încetă- ţenite odată cu organizarea societăţii1). Limitele incestului variază după triburi. Pe când aversiunea pentru unirea conjugală între membrii unei familii poate fi pri- vită ca instinctivă, extensiunea acestui simţământ dincolo de cercul familiei este de sigur convenţională, fiind determinată de anumite concepţii. Unele triburi pun linia de demarcaţie mai riguros decât altele. Aşa, un trib de Indieni din America de Nord nu numai că desaprobă căsătoria între veri, dar văd cu ochi răi orice uniune în interiorul grupului local, zicând că «e totdeauna în- doială, dacă nu s’a strecurat vre-o rudă apropiată, de care nu s’a ţinut seamă». Indienii din Columbia Britanică interzic căsătoria între veri proveniţi din veri primari, iar Indienii din Idaho nu permit nici unirea între veri de al treilea grad. In sfârşit, după Indienii din Nevada, verii cei mai îndepărtaţi sunt consideraţi ca rude apropiate şi prin urmare căsătoria între ei trebue oprită 2). La triburile australiene, tabu-urile de căsătorie sunt mai com- plicate din cauza sistemului de înrudire între fratrii, clase şi tote- muri3). Prohibiţia se extinde la toţi membrii acestor grupuri, indiferent dacă nu sunt înrudiţi. Cu toate acestea, sunt împre- jurări când incestul e privit că aduce noroc. Aşa, la tribul Antam- bahoaka din Sud-Estul insulei Madagascar, e obiceiul ca fiecare 2) Cf. Bronislarv Malinowski, Sex and Repression in Savage Society, (Lon- don, 1927), p. 252. 2) Lowie, op. cit., p. 27 urm. 3) A. W. Howitt, The native tribes of South-east Australia, (London, 1904)» în special cap. IV şi cap. V. CĂSĂTORIA LA PRIMITIVI 71 bărbat, înainte de a porni la vânătoare, la pescuit, sau la război, să aibe relaţii cu surorile sale sau cu rude apropiate. Credinţa e că prin asemenea relaţii se asigură succesul întreprinderii1). Cum am pomenit, nu se ştie precis dacă aversiunea împo- triva incestului are o raţiune biologică sau una social-culturală. Este foarte probabil că repulsiunea faţă de căsătoria între rude are o origină primitivă comună, ale cărui începuturi nu sunt fixate în timp şi spaţiu. De multe ori acest sentiment ţine de interpretarea, pe care o dau primitivii termenului de «rudă». Sunt triburi, în care toţi verii, de orice grad ar fi ei, sunt nu- miţi « fraţi» şi « surori», Acest fapt a făcut pe Morgan să con- struiască teoria sa despre « familia consanguină ». Se ştie însă azi că pentru primitiv numele are o mare importanţă, reprezentând pentru el identificarea lucrurilor, care poartă aceeaşi denumire. Astfel o verişoară, căreia i se zice « soră », nu poate deveni soţie pentru el. Eschimoşii din preajma fluviului Mackenzie duc superstiţia numelui şi mai departe. Două persoane, care au acelaşi nume, nu se pot căsători, chiar dacă sunt străine. Cum la aceşti primi- tivi numele nu diferă între sexe, se întâmplă deseori ca identi- tatea de nume între un bărbat şi femeie să formeze un obstacol la căsătoria lor. Se citează cazul, cum doi tineri, după ce s’au unit şi trăiau în armonie, descoperind că unul din numeroasele nume pe care le purtau era identic, au fost obligaţi de comuni- tate să se despartă * 2). Acest fapt reflectă clar caracterul conven- ţional, pe care-1 poate avea aversiunea faţă de incest. Prohibiţia se extinde dincolo de rudele propriu zise, anume la persoane care nu sunt înrudite decât printr’o ficţiune legală, ca de ex. când toţi membrii unui grup social sunt consideraţi a descinde dintr’un strămoş sau totem comun. Aici avem a face tot cu puterea magică a numelui, de fapt a grupului. Astfel, într’un trib australian, un bărbat aparţinând grupului Emu nu se va căsători niciodată cu o femeie din acelaşi grup. Cazul e cu atât mai caracteristic cu cât numitul grup e răsfirat pe o mare supra- faţă geografică3). Cazuri de prohibiţie în căsătoria dintre mem- J) J. G. Frazer, Psyche’s Task (2-nd ed. London, 1913), p. 59 urm. 2) Wilhjalmur Stefanson, The Friendly Arctic (New-York, 1925), p. 467. 3) Apud Lowie, op. cit., p. 28. 72 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE brii unui grup local, indiferent de faptul că nu sunt rude, se întâlnesc şi la popoarele civilizate din Europa, anume prin popu- laţia dela sate. La noi faptul e cunoscut şi a fost citat de un et- nolog englez1). Regula care prescrie că un individ trebue să-şi găsească soţia în afară de grupul său, se numeşte exogamie. Termenul a fost întrebuinţat pentru întâia oară de scoţianul John F. McLennan în opera sa cunoscută despre «Căsătoria Primitivă»* 2 3). După acest autor, fenomenul ar fi rezultatul obiceiului răspândit în trecut de a ucide copiii de sex femenin, care la rândul lui aducea raritatea femeilor, poliandria şi răpirea soţiilor din alte triburi. Cu timpul, acest obicei dădea naştere sentimentului de aver- siune faţă de căsătoria în cuprinsul aceluiaşi grup 8). împotriva acestei explicări, Lubbock observa că există triburi endogame, care practică răpirea, cum e cazul cu Beduinii din Arabia4 *). După Andrew Lang, exogamia ar fi determinată de gelozie, su- perstiţie şi indiferenţă faţă de persoane cunoscute încă din copi- lărie. Cu timpul, tendinţa exogamă s’ar fi întărit prin influenţa tabu-urilor. O altă explicare dă Edward Westermarck, după care exogamia ar emana dintr’un instinct natural, desvoltat în cursul evoluţiei omenirii. Frazer e de părere, după cum credea şi Mor- gan, că exogamia a fost introdusă pentru a preveni căsătoria între rude, îndeosebi între fraţi şi surori, o stare presupusă a fi fost generală într’un stadiu precedând promiscuitatea sexuală din trecutul omenirii 6 *). Primitivii înşişi nu pot da nici o raţiune pen- tru prohibiţia căsătoriei în cuprinsul familiei şi grupului. A le atribui preocupări eugenice, ar fi să-i înfăţişăm prea înaintaţi, deşi s’a afirmat uneori că principiile exogamiei la primitivi re- flectă o analogie cu sistemul încrucişării raţionale ®). Singurul x) Ernest Crawley în opera cunoscută The Mystic Rose, 4 th ed. revised by Theodore Besterman (London, 1932), p. 410. 2) Primitive Marriage (Edinburgh, 1865), în deosebi p. 130 şi p. 132 urm. 3) J. F. McLennan, Studies in Ancient History (London, 1876). Această scriere este de fapt ediţia doua amplificată a studiului despre Căsătoria Primitivă. 4) The Origin of Civilisation and the Primitive Condition of Man, 5 th ed. (London, 1889), p. 129 urm. 6) Totemism and Exogamy (London, 1910), voi. IV, p. 104 urm. 6) Frazer, op. cit., p. 168. CĂSĂTORIA LA PRIMITIVI 73 motiv pe care-1 dau primitivii pentru evitarea căsătoriei între rude este că ar fi dictată de ruşine, cum spun de exemplu In- dienii din America de Sud. In sfârşit, o altă explicare ne dă Ernest Crawley, după care oroarea faţă de incest ar fi determinată de ideile religioase ale primitivilor şi de complexul psihologic, care s’a desvoltat cu timpul din deprinderile vieţii lor de familie. Cea mai simplă formă de aversiune este intensificarea tabu-ului sexual în cercul restrâns al familiei, unde nu se permite fraţilor şi surorilor să mănânce şi să vorbească împreună şi nici să aibe relaţii fizice. Toate aceste prohibiţii includ actul persiculos al căsătoriei. Ele nu reflectă numai teama de incest, ci sunt datorite mai ales «temei de contagiune sexuală», din care ideea de incest nu e decât o urmare. Pentru primitivi, orice relaţie sexuală e un « incest », adică violarea unui tabu destinat să prevină rezultatele periculoase ale contactului fizic între persoane. Intr’un cuvânt, credinţa în efectele vătămătoare ale căsătoriei între rude e de origine religioasă, ca şi credinţa că boala e datorită păcatului sau violării unui tabu 1). Mai departe arată Crawley că, deşi căsătoria între rude e in- terzisă, totuşi relaţii sexuale între tineri aparţinând aceluiaşi grup sunt permise până la vârsta căsătoriei, cum e cazul la triburile din Indiile de Est şi la multe triburi australiene. Acest fapt dove- deşte, susţine acelaşi autor, că nu numai relaţiile sexuale între rude sunt temute prin instituirea regulilor de exogamie, ci mai ales viaţa permanentă, împreună cu procrearea copiilor. Crawley încearcă să reconstruiască istoric origina exogamiei, arătând că această instituţie a fost la început bazată pe căsătoria între rude. Tribul primitiv, împărţit în două secţii sau fratrii exogame, cu- prinde în sine această stare de lucruri. Căsătoria în afară de trib şi în cuprinsul fratriei e interzisă, dar e permisă între membrii celor două fratrii. Acestea însă trebue să fi luat naştere la început din două familii, care s’au căsătorit între ele după regulile exo- gamiei, dar care în fond sunt înrudite 2). . Toate aceste explicări nu ne dau, totuşi, o motivare sufici- entă asupra originei adevărate a exogamiei. Nu poate fi vorba 1) Crawley, op. cit., p. 412 urm. -) Ibid., p. 414 şi p. 4j6 urm. 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de o intervenţie conştientă, ci numai de o reacţiune instinctivă, care s’a transformat într’o deprindere comună. In tot cazul, faptul de relevat este că exogamia se întâlneşte la toţi primitivii. Dacă aceştia simt instinctiv urmările vătămătoare ale incestului, cu atât mai puţin se poate susţine cu unii autori1), că atitudinea or ar fi de natură etică. Instituţia, oricare ar fi origina şi cau- zele ei, serveşte un scop biologic şi social. Fără restricţiile ei, societatea omenească n’ar fi putut să se organizeze şi să pro- greseze. 3. Cea mai răspândită formă de căsătorie la primitivi este aceea prin cumpărare. Pentru primitiv, cum am văzut, alianţa matrimonială leagă nu numai pe indivizii direct inte- resaţi, dar şi familiile şi rudele lor îndepărtate. Fata e tratată ca un bun, de care părinţii şi rudele nu consimt să se des- partă decât în schimbul unei compensaţii, fie în bunuri, fie în servicii. Căsătoria prin cumpărare se întâlneşte aproape la toţi pri- mitivii de azi. La triburile din arhipelagul Malay, femeea căsă- torită se numeşte de multe ori «cumpărata»* 2). In regulă gene- rală, preţul e plătit pentru logodnică. Uneori şi logodnicul pri- meşte o compensaţie din partea familiei fetei, dar asemenea ca- zuri sunt mai rare3). Cumpărarea poate fi reală şi aparentă. In ultimul caz, preţul oferit de bărbat este compensat sau chiar depăşit printr’un dar oferit de părinţii logodnicei, cum era cazul la tribul de Indieni Tlingit din Sudul Alascei. Cumpărarea propriu zisă se întâlneşte la Kirghizii din Sibe- ria. Tatăl logodeşte pe fiul său la vârsta de zece ani şi începe de atunci să strângă preţul pentru cumpărarea soţiei. Preţul ajunge uneori la optzeci şi unu capete de vite. Suma e vărsată în mai multe rate. Pretendentul poate să viziteze fata numai după ce familia logodnicei a primit o parte importantă din suma fixată, iar căsătoria are loc după ce a fost achitată integral. Soţia e con- ') Cf. H. Visscher, Religion und soziales Leben bei den Naturvolkern (Bonn, 1911), Bd. II, p. 149. 2) Friedrich Ratzel, Vdlkerkunde, 2. Aufl. (Leipzig und Wien, 1894), Bd. I, p. 400. 3) A. H. Post, Studien zur Entwicklungsgeschichte des Familienrechts (Ol- denburg-Leipzig, 1890), p. 174. CĂSĂTORIA LA PRIMITIVI 75 siderată ca proprietatea absolută a soţului, pierzând orice con- tact cu familia sa 1). La tribul Ho din Togo, plata soţiei se efectuează tot în rate. Logodnicul e însă ţinut să presteze şi anumite servicii. In schimb femeia nu e complet separată de familia sa, când se mărită, iar statutul ei social e superior aceluia întâlnit la Kirghizi. O altă deosebire stă în faptul că la tribul african aranjamentul de căsă- torie poate fi hotărît şi înainte de naşterea fetei. Pretendentul se prezintă viitorilor părinţi ai eventualei fete. Dacă propunerea e acceptată, atunci logodnicul viitor trebue să facă un dar pre- liminar. Când fata s’a născut, el îi aduce în fiecare lună câte un mic dar şi face servicii viitorilor săi socri, ajutându-i la munca agricolă. La pubertate, fata e predată bărbatului. In caz însă când preţul oferit n’a fost achitat în întregime, contractul se anulează. Părinţii fetei restitue logodnicului o sumă stipulată, care de obi- cei constă din scoici. Şi la acest trib, femeia e considerată ca un obj,ect de proprietate. Ea poate servi drept gaj faţă de un cre- ditor. La moartea soţului, ea trece în moştenirea fratelui acestuia. Ea nu are nici un drept la succesiune. Cu toate acestea, în prac- tică regulile stricte ale obiceiului sunt deseori atenuate. Femeile exercită uneori o mare influenţă asupra soţilor, se revoltă împo- triva lor sau chiar îi părăsesc * 2). La Kafrii din Africa, transacţia înseamnă mai mult decât o simplă cumpărare. Preţul în vite oferit pentru logodnică este împărţit printre rudele ei bărbăteşti, fiind considerat de obiceiul tribului ca o proprietate destinată să servească în cazul când rămâne văduvă, precum şi pentru folosinţa copiilor ei3). La tribul papuan Kai din Noua Guinee întâlnim cazuri de cumpărare aparentă. Preţul oferit pentru logodnică se reduce din partea bărbatului la unele servicii, ca apărarea părinţilor ei de mistreţ, sau la oferirea unui porc şi a unor mici obiecte, dăruite de obicei unchilor maternali şi fraţilor fetei, pe când tatăl ace- teia nu are dreptul decât Ia o anumită prestaţie de muncă. Soţul devine prin transacţie posesorul femeii, care trece în moştenire *) Lowie, op, cit,, p. 31. 2) Ibid., p. 31 urm. 3) Crawley, op. cit,, p. 362 urm. 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE frăţiilor şi unchilor lui şi e pedepsită pentru adulter. In caz de răpire, soţul are dreptul la restituirea preţului. Cu toate acestea, deşi femeia nu înseamnă nimic din punct de vedere juridic, per- soana sa nu e abandonată cu desăvârşire de ai săi, ca în căzu- rile descrise mai sus. Aşa, dacă bărbatul sparge vasele aparţi- nând soţiei, e obligat să despăgubească familia acesteia. De ase- menea, el nu are dreptul să-i moştenească bunurile. Copiii apar- ţin definitiv mamei şi familiei sale. In alte cuvinte, ceea ce băr- batul obţine prin cumpărare, este numai o prerogativă exclusivă din punctul de vedere sexual x). Un obicei cunoscut sub numele de lobola îl întâlnim la tribul Tonga din Africa de Sud. Termenul înseamnă în dialectul local suma stipulată pentru obţinerea logodnicei. Fata e achiziţionată prin plata unei sume constând în vite. Când soţia rămâne vă- duvă, ea trece în moştenire unui membru din familia soţului, fie unuia din fraţi, fie unuia din fii născuţi din altă căsătorie. Aici noţiunea de proprietate e aplicată în mod strict. Preţul lo- godnicei e întrebuinţat de familia acesteia pentru obţinerea unei soţii destinată unui fiu. Se întâmplă însă ca femeia celui căsă- torit să fugă. In acest caz, bărbatul păgubaş are dreptul să ceară restituirea sumei plătită, adică «lobola ». Dar cum aceasta a fost cheltuită pentru cumpărarea unei logodnice destinată unui fiu, soţul poate cere în schimb femeea cumnatului său. Când soţia moare fără a lăsa copii, soţul are dreptul la restituirea sumei plă- tite sau să fie despăgubită în aceleaşi condiţii * 2). Cum am pomenit, prestarea de servicii din partea logodni- cului poate ţine loc de preţ pentru cumpărarea unei soţii. De obiceiu, ginerele trăieşte la părinţii soţiei, cum e cazul de ex. la tribul Koriak din Nord-Estul Siberiei. Cu această ocazie, viitorii socri pot cunoaşte de aproape caracterul şi aptitudinile viitorului soţ al fetei lor. Printre triburile de Indieni din Columbia Bri- tanică, soţul presumptiv trebue să probeze că e un bun vânător. Mai trebue să arate capacitatea lui de muncă, pentru care scop e supus la anumite încercări, ca de ex. să umple un număr de coşuri într’un timp fixat. *) Lowie, op. cit., p. 32. 2) Ibid., p. 33. CĂSĂTORIA LA PRIMITIVI 77 Compensaţia pentru logodnică, deşi foarte răspândită la pri- mitivi, nu e totuşi universală. Chiar în unele din cazurile citate, cum am văzut, regula cumpărării nu e totdeauna observată cu stricteţă. Când preţul cumpărării echivalează cu suma zestrei, nu mai poate fi vorba de o cumpărare adevărată. Tot aşa când tran- sacţia căsătoriei se încheie între o oală de tutun şi una de coca, cum se practică de obicei la Indienii din Nord-Vestul Americei, cumpărarea e mai mult aparentă. Preţul pentru logodnică a fost uneori interpretat ca o che- zăşie din partea bărbatului pentru ceea ce primeşte în schimb. Principiul care stă la baza transacţiei ar fi religios, reprezentând mai mult o valoare decât un preţ în înţelesul vulgar al terme- nului 1). Credem, totuşi, că o asemenea interpretare e mult prea frumoasă pentru a fi aplicată la primitivi. Caracterul practic al căsătoriei fiind dictat de interesele familiei şi grupului, orice ali- anţă matrimonială trebue să aibe un substrat material. Rolul unor concepţii religioase în consacrarea unirii nu exclude preo- cuparea unei aşezări a vieţii de familie pe temelii realiste. Căsătoria prin cumpărare pare a fi fost curentă la multe po- poare din antichitate. Celţii plăteau un preţ pentru soţie. In Ir- landa veche era obiceiul să se plătească familiei aur, argint, vite sau chiar pământ* 2). De altfel şi la popoarele înaintate în civi- lizaţie de azi, încheierea unei căsătorii se reazimă de cele mai multe ori tot pe o transacţie de ordin economic, cu deosebirea că, prin sistemul zestrei, logodnicul pare a fi scutit de «preţul» cum- părării, oferind în schimb situaţia sa materială şi socială ca o garanţie pentru întemeierea familiei. 4. Un alt mod de căsătorie la primitivi este aşa numita « unire preferenţială». Tribul Kariera din Australia occidentală ne oferă un caz deosebit de interesant în această privinţă. Un bărbat nu numai că nu trebue să se căsătorească în cercul rudelor apropiate, dar e în acelaşi timp obligat să se unească, după legea tribului, cu o vară de un grad determinat. De multe ori căsătoria are loc printr’un schimb întâmplător între doi bărbaţi cu surori. Aşa, x) Crawley, op. cit., p. 361. 2) Edward Westermarck, The History of Human Marriage, 5 th ed. (Lon- don, 1921), voi. II, p. 413 urâ . 78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un individ, având una sau mai multe surori, găseşte un bărbat, care prezintă gradul de rudenie cerut de legea tribului, şi care la rândul său are o soră întrunind aceeaşi condiţie. Atunci fiecare se căsătoreşte cu sora celuilalt. O asemenea metodă pare a avea o distribuţie geografică definită. Se întâlneşte în Australia, în insulele din strâmtoarea Torres, şi mai rar în regiunea vecină Melanesiei. Se mai găseşte în mod sporadic în Africa şi America 1). Pe lângă acest schimb de surori la tribul Kariera, părinţii mai hotărăsc şi căsătoria de tip ortodox între veri. Moartea pre- matură a unuia din consorţi poate aduce o modificare, dar noul aranjament se va conforma la norma matrimonială a tribului, adică viitorii soţi sunt veri de tipul prescris de obicei. Căsătoria e pusă la cale de timpuriu, când viitorii soţi nu sunt decât copii. Tânărul care creşte şi se pregăteşte a deveni soţ începe să facă servicii pe lângă casa socrilor lui de mai târziu. Dar cum logodnica poate muri înainte de termenul căsătoriei, el trebue să se gândească şi la o asemenea eventualitate şi să se comporte în consecinţă. Astfel tânărul începe să fie atent şi faţă de alţi părinţi, care ar putea să-i ofere o soţie. Asemenea ser- vicii sunt privite ca un echivalent al preţului de cumpărare, dar în fond nu sunt decât un schimb de servicii. Cum am spus, unirea preferenţială are loc între anumiţi veri, de fapt între veri «încrucişaţi», adică între copiii unui frate şi copiii surorii acestuia. In schimb, între veri «parareli», adică între copiii a doi fraţi sau a două surori, căsătoria e interzisă. Se întâmplă însă ca un bărbat să nu aibe veri încrucişaţi, ca atunci când mama sa n’are frate sau când tatăl său n’are soră. In ase- menea caz, alianţa se încheie prin substituire, de fapt cu o rudă mai îndepărtată2). Fenomenul ilustrează încă odată că senti- mentul incestului nu e de natură instinctivă, ci mai de grabă de natură convenţională. In adevăr, dacă ar fi înnăscut, cum susţine de ex. Westermarck, atunci n’am întâlni căsătoria între veri. Dintre diferitele explicări formulate asupra căsătoriei între veri, cea mai plausibilă pare a fi următoarea. Dat fiind că pose- siunea bunurilor joacă un rol important în conştiinţa tribală, * *) *) Lowie, op. cit., p. 29 urm. şi p. 38 urm. *) Ibid., p. 39. CĂSĂTORIA LA PRIMITIVI 79 dorinţa de a le păstra în cercul familiei poate să fi dus la o ase- menea formă de căsătorie. Pe lângă aceasta, sentimentul de castă, care desaprobă unirea cu o persoană de rang inferior, va fi con- tribuit la căsătoria, prin care se conservă proprietatea şi presti- giul social al familiei. Când sunt mai multe surori într’o familie, ele sunt conside- rate ca soţii posibile ale aceluia, care se căsătoreşte cu cea mai în vârstă. Aceasta constitue instituţia cunoscută sub numele de surorat. In caz de sterilitate sau moarte, părinţii femeii sunt obligaţi să-i dea gratuit bărbatului ca soţie suplimentară pe sora ei, sau în lipsă pe o vară. Nici soţul nu e liber să se recăsătorească, fără autorizaţia specială a socrilor, cu o femeie străină de familia fostei sale soţii. De altă parte, soţiile unui bărbat, după moartea sa, trec în mod automat unui frate mai tânăr sau unei rude apropiate de acelaşi rang, constituind ceea ce se înţelege prin levirat. De multe ori un bărbat renunţă dinainte la dreptul său asupra surorii mai tinere a soţiei sale în favoarea fratelui său mai tânăr. Leviratul este de fapt un contract mai mult între grupuri decât între indi- vizi, cum observa mai de mult Tylor. Femeia, fiind o propri- etate cumpărată, formează un bun transmisibil. Aşa, într’o familie poligamă din tribul african Thonga, constând din cinci femei, văduva principală devine lotul fratelui mai mic al soţului decedat, căruia îi revine şi domeniul, a doua şi a treia trec pe seama celorlalţi fraţi, a patra unui nepot, fiu de soră, iar a cincea unuia din fiii defunctului, dacă nu e propriul ei copil x). Instituţia levi- ratului a fost considerată ca o urmare a poliandriei. De aceea o întâlnim la tribul Toda, la care, cum se ştie, poliandria e încă una din formele obişnuite ale familiei * 2). Se mai întâlneşte, ală- turi de alte forme de căsătorie, în Australia şi Africa, precum şi la unii Indieni americani. 5. La cele mai înapoiate grupuri primitive se mai întâlneşte azi aşa numita «căsătorie prin răpire ». Astfel, printre triburile din Queensland, răpirea e forma obişnuită de a obţine o soţie. Luptele între aceşti primitivi par a avea mai mult un asemenea ’) Lowie, op. cit., pp. 44—47. 2) Cf. W. H. R. Rivers, The Todas (London, 1906), p. 519 urm. 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE scop 1). Vechii Arabi aveau de asemenea căsătoria prin răpire 2). Femeile sunt de obicei răpite în triburile vecine şi sunt consi- derate ca proprietatea absolută a bărbatului. Copiii poartă uneori numele mamei, alianţa fiind foarte fragilă. In caz de despărţire, femeia şi copiii pot fi, totuşi, consideraţi mai departe ca proprie- tatea grupului căruia aparţine răpitorul, cum era cazul cu vechii Tasmaniani3). Alteori femeia poate să se întoarcă la grupul de unde a fost răpită, fiind urmată şi de copiii ei, cum e obiceiul la Caribi4). Practica răpirii determină trecerea dela sistemul maternal la cel paternal. E. B. Tylor a relevat cel dintâi acest fenomen5). La triburile din arhipelagul Babar, precum şi la cele din insulele Kisar şi Wetar, copiii femeii capturate iau numele tatălui, deşi la aceste populaţii prevalează sistemul maternal. Legătura între căsătoria prin răpire şi dreptul tatei nu trebue însă înţeleasă totdeauna ca o relaţie cauzală, fiind de multe ori numai expresia a două fenomene concomitente. E firesc ca un bărbat, care a răpit o femee, să nu poată trăi cu familia acesteia şi ca urmare copiii să ia numele lui. De aici se vede cât de puţin probabilă e teoria lui McLennan, care deduce exogamia din faptul răpirii, care ar fi domnit la început ca formă universală a căsătoriei. După numita teorie, ar trebui ca dreptul tatălui să fi apărut înaintea dreptului mamei, ceea ce însă nu corespunde faptelor. Triburile primitive cu sistemul paternal au totdeauna urme de sistem maternal în trecutul lor. Dar nu s’a găsit până acum la nici un trib, în care dreptul mamei e în vigoare, urme despre existenţa în trecut a dreptului paternal 6). Adevărul este 2) Cari Lumholtz, Among Cannibals (London and New-York, 1889), p. 177 şi p. 124 urm. 2) W. Robertson Smith, Kingship and Marriage in Early Arabia (Cambridge, • 1885), p. 74 urm. 3) James Bonwick, Daily Life and Origin of the Tasmanians (London, 1870), p. 74. 4) Theodor Waitz, Anthropologie der Naturvdlker (Leipzig, 1859—1860), Bd. III, p. 383. 6) On a Method of Invesligaling the Development of Institutions; applied to the Laws of Marriage and Descent, în Journal of the Anthropological Institute, voi. XVIII (1889), p. 261. °) Edwin Sidney Hartland, Primitive Paternity (London, 1909—1910), voi. II, p. 283. CĂSĂTORIA LA PRIMITIVI 8l că la început căsătoria prin răpire nu a fost atât de generală, cum presupunea McLennan, iar dreptul tatei s’a afimat după dreptul mamei. Autorii mai vechi prezentau de obicei căsătoria prin rapt într’o lumină exagerată. Astăzi însă e cunoscut că o asemenea formă de căsătorie ocupă un loc secundar în lumea primitivilor, fiind puţin răspândită şi reprezentând mai mult cazuri sporadice. Indienii războinici din câmpie răpeau deseori femeile din tribu- rile vecine. De asemenea, printre triburile Athapaskan din re- giunea fluviului Mackenzie, se întâmplau deseori asalturi, în care cel mai tare era autorizat să ducă o femeie, chiar dacă era mări- tată. Aceeaşi practică a fost semnalată la unii Eschimoşi din Gol- ful Hudson şi din când în când la Indienii din America de Nord x), sau la indigenii din insulele Fiji * 2). La tribul asiatic Koriak, logodnica simulează rezistenţa şi, ajutată- de amicii ei, se împotriveşte avansurilor făcute de bărbat, care riscă uneori să fie bătut până o aduce la supunere. Asemenea cazuri erau interpretate odinioară ca dovadă de supravieţuire a unei stări, în care căsătoriile aveau loc în mod normal prin răpire. Cu toate acestea, e mult mai simplu şi în acelaşi timp mai puţin hipotetic, cum observă un sociolog contemporan3), de a le ra- porta la unele particularităţi ale experienţei pre-matrimoniale, întâlnite la atâtea triburi, care au căsătoria prin cumpărare. Fap- tul simbolic nu e decât proba finală a bravurii pretendentului la căsătorie. Mai sunt cazuri, când doi tineri, nesocotind dorinţele părin- ţilor sau regulile convenţionale, se căsătoresc prin consimţire mutuală, evitând obstacolele eventuale prin fugă. Dar în general la primitivi, căsătoria legală şi satisfacerea instinctului sexual sunt două lucruri distincte. Satisfacerea poate avea loc în afară de căsătorie, care rămâne disociată de dragoste şi de normele recu- noscute, alianţa bazându-se, cum am văzut, pe consideraţii de ordin economic şi social 4). *) Cf. L. Dargun, Mutterrecht und Raubehe (Breslau, 1883), p. 81. 2) Lubbock, op. cit., p. 92. 3) Lowie, op. cit., p. 35. 4) Căsătoria prin Apire era practicată de vechile popoare ariane. In India, după « Legile lui Mânu », unul din cele opt moduri legale de a încheia o unire 6 82 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 6. Ceremoniile şi obiceiurile observate la căsătorie joacă un rol important în viaţa primitivilor. Cu tot caracterul juridic şi practic, actul unirii între bărbat şi femeie este însoţit de unele practice curioase, dar interesante pentru înţelegerea instituţiei. Concepţia care stă la baza ceremoniilor de căsătorie este că, după primitivi, asemenea practice neutralizează pericolul şi păcatul contactului între sexe. Pe lângă aceasta, funcţia lor e să facă alianţa atât de sigură, prosperă şi fericită, încât să evite repudierea . Unul din obiceiurile observate cu ocazia căsătoriei este prac- tica de a arunca orez. Se pare că a luat naştere din ideea de a hrăni spiritele rele pentru a le îndepărta sau a le face să fie bine- voitoare. In alte cazuri, aceeaşi practică s’a desvoltat într’o siste- matică de a promova fertilitatea femeii, sau de a induce sufletul miresei să nu fugă în noaptea nunţii. La vechii Greci, făină şi dulciuri erau aruncate asupra tinerei căsătorite. Romanii aruncau nuci. Iar la cele mai multe popoare civilizate de azi se obişnueşte a se arunca boabe de grâu asupra căsătoriţilor. Tot în ritualul căsătoriei intră baia şi fumigaţia. In Celebes şi în tot arhipelagul Malay, înainte de nuntă, mireasa se îmbă- iază în apă sfinţită, şi se afumă cu diverse mirodenii pentru a se purifica. Uneori aceste sterilizări, menite să înlăture şi influenţa spiritelor rele, se aplică mirelui şi sunt continuate timp de trei zile. Apoi ambii sunt unşi cu o «pastă neutralizatoare» pentru a evita nenorociri 2). Practicele de iniţiere sunt tot ceremonii de căsătorie, pregă- tind pe tinerii să înfrunte pericolul contactului sexual 8). In Gu- iana Britanică, tânărul e supus unor încercări fizice înainte de a se căsători. La triburile Sakalavas Betiselo, aspirantul trebue să se lase pătruns de suliţe pentru a dovedi bravură. In insulele Fiji, fetele la pubertate sunt tatuate, uneori imediat după căsătorie. * 1 2 conjugală era «rakshasa», adică răpirea cu forţa a unei fete. Vezi Edward Westermarck, The History of Human Marriage, voi. II, p. 251. 1) Crawley, The Mystic Rose, p. 288. 2) Ibid., p. 289. s) Crawley dă în această privinţă mai multe exemple: op. cit., p. 286 şi p. 311. Compară de asemenea A. Le Roy, La Religion*des Primitifs, 5-e ăd. (Paris, 1925), p. 386. CĂSĂTORIA LA PRIMITIVI 83 Pe timpul vindecării rănilor, ele sunt ţinute la o parte de lumina soarelui, socotită vătămătoare. In general, celebrarea căsătoriei are loc seara sau noaptea, cu scopul de a respecta timiditatea femeiei. La Santali, căsătoria se efectuează numai noaptea, iar mireasa e adusă mirelui într’un coş. La Maori, la triburile din insulele Babar şi în Maroc, căsă- toria e celebrată la apusul soarelui1). Nenumărate obiceiuri curioase din punctul de vedere al civi- lizaţilor se întâlnesc la primitivi în legătură cu viaţa conjugală. Atitudinea ginerelui faţă de soacră are o importanţă deosebită. Livingstone povesteşte cum la unele triburi sud-africane, unde domneşte matriarhatul, tânărul căsătorit era obligat să îndepli- nească soacrei anumite servicii, ca de ex. să-i care lemne de foc. In faţa ei, el trebuia să rămână în genunchi 2). La Melanesiani un bărbat poate vorbi cu soacra lui numai dacă nu se apropie de ea şi dacă îşi întoarce faţa. Soacra poate să-şi numească gine- rele, vorbind despre el, dar îi e interzis să-i întrebuinţeze nu- mele, când i se adresează direct8). Divorţul e cunoscut la primitivi. Separarea poate avea dife- rite motive, dela cele mai puerile până la cele mai serioase. La Eschimoşii din Groenlanda, o femee se desparte de soţul ei, când observă că acesta s’a săturat de ea. Semnalul acestei răciri e dat de soţ prin faptul că nu-i mai vorbeşte. Atunci femeea îşi strânge lucrurile şi se mută la părinţii ei* 2 3 4 *). La Negrii africani, motivul divorţului poate fi răutatea, lenea, bănuiala de magie, deseori adulterul femeei sau insultarea soacrei de către bărbat. Femeea despărţită duce cu sine copiii 6). La tribul Toda, divorţul există alături de obiceiul de a schimba soţiile. Cele mai frequente motive pentru despărţire sunt două: prostia sau lenevia soţiei. Mai rar se întâmplă ca disolvarea căsă- toriei să fie pricinuită de sterilitatea soţiei. Şi boala bărbatului poate forma motiv de divorţ. In schimb, adulterul nu constitue ]) Crawley, op. cit., p. 293 urm. şi pp. 294—301. 2) Travels and researches in South Africa (Philadelphia, 1859), p. 401. 3) R. H. Codrington, The Melanesians (Oxford, 1891), p. 45 ?> Crawley, op. cit., p. 375. *) Fridtjof Nansen, Eskimoleben (Berlin, 1921), p. n9- s) Le Roy, op. cit., p. 240. 6* 84 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE un asemenea motiv. Relaţiile între soţie şi un bărbat străin sunt considerate ca ceva firesc. In limba tribului nici nu există cu- vânt pentru noţiunea de adulter1). In general, o laxitate în rela- ţiile sexuale se întâlneşte atât înainte cât şi după căsătorie. De multe ori o fată, măritată de copil, e gravidă la termenul când trebue să se ducă la soţul ei legal. Acesta e însă considerat drept tatăl copilului şi trebue să îndeplinească ceremonia arcului şi săgeţii. Promiscuitatea la tribul Toda nu exclude copii de sex masculin să ia numele tatei, care, fără a fi totdeauna cel ade- vărat, apare în op nia comunităţii ca având dreptul la paterni- tate, prin faptul că a îndeplinit numita ceremonie (pursiitpini) * 2 *). Aceleaşi condiţii domnesc la indigeni din insula Eddystone (Ar- hipelagul Solomon). Desfacerea căsătoriei e recunoscută ca vala- bilă prin restituirea preţului soţiei 8). La cei mai mulţi primitivi, adulterul este însă pedepsit pen- tru un motiv sau altul. Aşa, la Karenii din Burma, femeea care se face vinovată de o asemenea faptă e aspru sancţionată. Mo- tivul pare însă a nu fi dictat de consideraţii morale. Indigenii cred că adulterul contribue la nimicirea recoltei. Tot aşa, după unele triburi africane, violarea moralităţii sexuale are ca efect uscarea fructelor4 *). La tribul Batta din Sumatra, când o femee necă- sătorită are un copil, este obligată să se mărite legal imediat, chiar cu un bărbat de un rang inferior, pentru a evita calamităţi, ca atacuri de tigri şi recoltă rea. De asemenea adulterul e socotit că poate aduce plagă de crocodili şi alte animale sălbatece 6 *). Anumite reguli de abstinenţă fac parte de asemenea din com- plexul de practice al căsătoriei. La cei mai mulţi primitivi, mirele şi mireasa trebue la început să nu vorbească împreună. Noii căsă- toriţi se menţin în tăcere mai multe zile, ca şi cum ar fi certaţi. In Coreea, de exemplu, mireasa nu rosteşte nici un cuvânt în *) Rivers, The Todas, p. 525 urm. şi p. 529. 2) Ibid., p. 431 şi p. 546. s) Interesante constatări face în această privinţă Rivers în studiul său Se- xual Relations and Marriage in Eddystone Island of the Solomons, în volumul Psychology and Ethnology (London, 1926), p. 88. *) J. G. Frazer, The Magic Art and the Evolution of Kings (London, 1911), voi. II, p. 107 şi p. in. *) Frazer Psyche's Task, p. 46. CĂSĂTORIA LA PRIMITIVI 85 ziua nunţii. Un alt tabu cere ca perechea căsătorită să nu doarmă patru nopţi. Credinţa e că, rămânând trezi, tinerii vor avea o viaţă fericită. Alteori, căsătoriţii sunt obligaţi să postească mai multe zile, pentru a preveni influenţa spiritelor rele, care ar putea intra în ei prin mijlocirea hranei. Şi în privinţa contactului sexual, la multe triburi se întâlneşte regula de a-1 amâna câteva zile după celebrarea căsătoriei. Faptul a fost interpretat ca reflectând in- tenţia căsătoriţilor să lase mai întâi spiritele să se bucure de un asemenea contact sau dorinţa lor de a rămâne «puri» înainte de a păşi în lumea «sfântă » a căsătoriei. După Crawley, absti- nenţa ar ilustra, ca şi în cazurile somnului şi mâncării,- princi- piul că refuzul voit al unei satisfaceri periculoase preîntâmpină riscul îndeplinirii ei obişnuite 1). O asemenea interpretare e plau- sibilă, dacă ţinem seama de caracterul mentalităţii primitive, chinuită de sentimentul fricei faţă de necunoscut. Ceremonia propriu zisă a căsătoriei e însoţită de unele gesturi, printre care cel mai răspândit e unirea mâinilor sau legarea dege- tului cel gros al mirilor. întrebuinţarea inelelor la civilizaţii de azi poate fi considerat ca o supravieţuire a acestui obicei pri- mitiv. Un alt mod de contact mutual este apăsarea capetelor celor doi căsătoriţi, un act pe care-1 îndeplineşte uneori preotul tri- bului. La indigenii din insulele Andaman, cel dintâi contact fizic constă în aşezarea mirelui pe picioarele miresei. La tribul Hovas, unirea e pecetluită prin aruncarea unei haine peste mire şi mi- reasă, sau în Tahiti, prin învăluirea lor într’o pânză * 2). Cea mai comună ceremonie de căsătorie e, fără îndoială, a face pe mire şi mireasă să mănânce şi să bea împreună.. Ospă- tarea lor e socotită o puternică legătură, călcând în acelaşi timp cel mai important tabu, anume, acela de a mânca împreună. Căci după mentalitatea primitivă, a mânca împreună înseamnă a produce o identitate de substanţă între persoanele care parti- cipă la asemenea act. De multe ori propunerea de căsătorie e însoţită de prezentarea unui cadou de mâncare, ca la indigenii din Borneo, Sumatra, Celebes, Fiji, etc. Obiceiul pare răspândit şi în alte părţi 3). In sfârşit, rolul de mediu al mâncării e ilustrat *) The Mystic Rose, p. 308. 2) Ibid., p. 348 urm. 3) Crawley, op. cit., pp. 350—357. 86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de următorul obicei întâlnit la indigenii din Celebes. Când un bărbat voeşte să ia în căsătorie femeiea altui bărbat, smulge un fir de păr din mustaţa unei pisici şi a unui şoarece. Apoi taie firele de păr în bucăţi foarte mărunte şi le amestecă în orez, pe care-1 dă perechei să mănânce. Din consumarea acestui pre- parat va urma certuri între soţi, ducând la separarea lor. Astfel bărbatul instigator va obţine mâna femeii dorite 1). 7. Din faptele expuse reese că nota caracteristică a căsătoriei la primitivi este exogamia, cu restricţiile, regulile, ceremoniile şi obiceiurile impuse de observarea ei. Cum a luat naştere la început acest sistem de tabu-uri, nu poate fi stabilit cu precizie. Ipoteza promiscuităţii, puţin probabilă ca stare generală a relaţiilor se- xuale în trecutul omenirii, nu explică exogamia. Nici părerea că restricţiile ar resida într’un instinct natural nu lămureşte prea mult. In sfârşit, presupunerea că oroarea de incest are rădăcini în natura mistic-religioasă a primitivilor, deşi mai plausibilă faţă de datele cunoscute asupra psihologiei acestor popoare, nu poate fi considerată ca o explicare definitivă. Adevărul este că, în pri- vinţa caracterului exogam al căsătoriei la primitivi, trebue să ne mulţumim cu simpla constatare a faptelor riguros observate la diferitele triburi. Numai în ceea ce priveşte caracterul juridic-formal şi practic al căsătoriei, cunoştinţele sunt mai exacte. Dar şi din acest punct de vedere, clasificarea formelor de căsătorie prezintă unele lacune. Deseori se întâlnesc, cum am văzut, devieri dela regula comună, încercarea de a le privi ca excepţii, nu face clasificarea mai ge- nerală. E drept că în multe cazuri o anumită formă apare pe o suprafaţă geografică definită. Dar deosebiri în modul de cum- părare a soţiei, sau în obiceiurile şi ceremoniile căsătoriei, nu lip- sesc nici în asemenea cazuri. Primitivii de azi, în marea lor majoritate, privesc căsătoria ca un aranjament de raţiune. Caracterul contractual între grupuri, iar nu între indivizi, indică rolul social pe care-1 are instituţia. Grupul şi familia au cuvântul hotărîtor, pe când individul trebue să se supună, renunţând la preferinţe personale. Consideraţiile *) *) Apud L. Lăvy-Bruhl, L’experience mystique et Ies Symboles citez Ies Pri- mitifs (Paris, 1938,) p. 260. CĂSĂTORIA LA PRIMITIVI 87 economice, care pregătesc unirea conjugală, pot fi numai fictive, cum am văzut, sau pot reprezenta o echivalare între preţul oferit de logodnic şi zestrea logodnicei. Dar în stipularea condiţiilor, primitivul pare să fie stăpânit de importanţa actului, menit să ducă la aşezarea vieţii lui în sânul comunităţii. Motivele care la unele triburi determină despărţirea sau calcă moralitatea sexuală trebue să fie privite în lumina concepţiilor predominând în organizarea comunităţii respective. Izolate de contextul lor social, asemenea motive apar ca o desminţire cate- gorică a caracterului stabil, pe care-1 afirmă instituţia prin defi- niţie. înţelegerea lor se desprinde din ceea ce însăşi comunitatea consideră ca valabil, de fapt ca util sau vătămător pentru men- ţinerea ei. In general ise poate susţine că, la primitivii de azi, ca şi la civi- lizaţi, căsătoria reprezintă un act decisiv în viaţa lor. Prin ea omul îşi rândueşte traiul, se adaptează comunităţii, şi-şi sporeşte puterile în lupta pentru existenţă. Diferitele forme, în care insti- tuţia apare, nu îndreptăţesc opinia evoluţioniştilor de a vedea o direcţie lineară şi progresivă de continuă desvoltare. Varietatea lor reflectă mai de grabă complexitatea procesului, al cărui mani- festări sunt totdeauna multiple. NICOLAE PETRESCU JEAN RACINE M I T R I D A T E ACTUL IV SCENA I MONIMA, FEDIMA MONIMA Fedima, potoleşte-mi durerile nebune. Vezi tot ce se petrece şi vino de îmi spune. Căci ştiu şi totuşi încă să aflu aş voi! O mie de vedenii se strâng şi-mi par stihii. Xifares de ce ’ntârzie ? De ce tărăgăneşte, Când tatăl său a noastră unire o doreşte, Când singur la plecare mi-a spus că mi-1 trimete? Dar poate se gândeşte mai mult, pe îndelete, Sau poate-a fost o glumă... şi-am spus tot ce-am gândit... O zei! în ce primejdie de foc ne-aţi părăsit! Nu cred că voi veţi face să cadă-atât de greu, Din vina mea, blestemul pe chiar iubitul meu. Vai, Prinţe ! Când iubirea-ţi cu mare dor gemea, Cerând să dau pe faţă întreagă taina mea, Nimic n’am vrut să afli, cu grije m’am ascuns, Ţi-am dat şi-o grea pedeapsă când taina mi-ai pătruns; Şi-acum când el, vicleanul, de mult te bănuia, Ce spun? când era vorba de însăşi viaţa ta, Iubirea’mi dau pe faţă, lăsându-1 să citească In inima în care, pe urmă, să lovească ! MITRIDATE 89 FEDIMA De ce îl crezi în stare de-atâta josnicie? Un rege-atât de mare, cu-atâta viclenie Să ia această cale, când n’ar fi fost silit? La nuntă fără murmur curând l-ai fi ’nsoţit. Să vrea să-şi piardă fiul, iubirea lui, minunea? Nu pare pân’acuma că-şi uită promisiunea. Chiar el îţi spunea singur că marile lui planuri II fac să plece mâine spre largile limanuri. E singura lui grije. Grăbind şi-acum plecarea, El însuşi hotăreşte pe ţărmuri îmbarcarea; Corăbiile toate sunt pline de soldaţi, Xifares merge-alături cu paşii lui bărbaţi. Voind să-l piardă, astfel cu el l-ar fi luat? Cuvântu-i, prin urmare, a fost cumva călcat? MONIMA Şi totuşi nu pe Farnas chiar el l-a arestat? Fiindu-i un protivnic, oricum, neaşteptat? De ce şi pe Xifares să nu-1 fi oropsit? FEDIMA Ca vechi aliat al Romei e Farnas pedepsit Iubirea nu încape în temerile lui. MONIMA Aş vrea să ai dreptate Fedima ’n tot ce spui; O clipă se alină şi groaza mea ’nfricată. Dar iată că Xifares deloc nu se arată. FEDIMA Greşală a iubitei ce, plină de dorinţă, Ar vrea să se întâmple orice după voinţă Şi-i gata să se-aprindă de visele nebune... MONIMA Fedima mea, dar spune-mi, visam eu o minune In anii ’n care chinul credeam că mă doboară? Nu azi pot respira eu uşor întâia oară? 90 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cum, Prinţe scump, cu tine să fiu acum unită Şi viaţa ’n loc să-ţi fie de dragostea-mi lovită, Să-ţi vezi tu datoria şi eu virtutea mea Dorind, acum, iubirea ce crimă le părea? De astăzi îţi pot spune mereu că te iubesc. De ce nu vii ?. .. SCENA Il-a MONIMA, XIFARES, FEDIMA MONIMA Stăpâne, de tine chiar vorbesc, Căci sufletul îmi cere să fii tot lângă mine. XIFARES Veneam tocmai a-ţi spune de-acum adio. MONIMA Cine ? XIFARES De sigur că eu, Doamnă, şi chiar pe toată viaţa! MONIMA Ce-aud? Am fost trădată... spre rău mi-a fost povaţa. XIFARES Eu nu ştiu, Doamnă, care duşman rău şi ascuns, Trădându-ne mă pierde; el taina ne-a pătruns Şi regele ce totuşi pe Farnas nu-1 credea, In inimele noastre acum parc’ar vedea. Mă mângâie, şi-ascunde cu grije crudul ţel; Dar eu, ce din pruncie am fost crescut de el Şi ştiu ce gânduri poartă la fiece mişcare, Citit-am în privirea-i o aspră răzbunare. El grabnic îi trimite pe toţi de care-şi zice Că moartea mea îndată-ar putea să îi ridice. In falsa-i bunătate am şi văzut momeala Şi-o vorbă-a lui Arbate ’mi învie bănuiala. MITRIDATE 91 Lipindu-se de mine, i-ardeau în lacrimi focuri, « Se ştie tot, îmi spuse, te du din aste locuri», Făcându-mă să tremur mai mult de grija ta. Doar asta mă mai face să vin a te ruga Să nu mai plângi, Regină, uşor să te supui. Mi-e teamă pentru tine, eşti toată ’n mâna lui Şi nu o înspăimântă nici sângele cel drag. Mi-e groază a-ţi mai spune de câtă nedreptate A dat mereu dovadă gelosul Mitridate. Se poate doar pe mine mânia-i să mă certe, Pierzându-mă îndată, pe tine să te ierte. Indură-te atuncea şi fă pe voia sa, Cu-o nouă ’mpotrivire mai rău l-ai supăra. Şi chiar dacă ţi-e teamă, tot blândă te arată. Prefă-te. Te sileşte. Gândeşte că mi-e tată. Trăeşte şi fă astfel ca dragostea de mine Doar lacrimi să te coste şi ştiu că nu-s puţine. MONIMA Ah ! eu te-am pierdut, Prinţe ! XIFARES O, nu, biată Monima. De ce să crezi că tocmai a ta să fie crima? Nu scumpa ta blândeţe atât mă chinueşte, Ci doar nefericirea, doar soarta mă loveşte, Răpindu-mi-1 pe tata şi fără să-mi dau seama, Făcându-mi-1 protivnic. Şi luându-ne pe mama, Ivind fără de veste, cu gând să ne trădeze, Un duşman ce încearcă ’ntre noi să se aşeze. MONIMA Şi cum ! Pe acest duşman tu încă nu îl ştii ? XIFARES Drept culme a durerii, nu Doamnă; de l-aş şti Aş vrea ca înainte de-a fi de el jertfit Sâ-i sfârtec şi lui pieptul ce-atâta ne-a lovit! gz REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE MONIMA Ei bine-atunci, Stăpâne, e timpul să-l cunoşti. Să nu-1 cauţi departe în sutele de oşti. Loveşte ! nici o teamă n’aş vrea să te oprească, In mine a ta spadă mai iute să ţintească. XIFARES Tu! MONIMA A! dar nu ştii, Prinţe, cu câtă dibăcie Surprins-a nemilosul întreaga-mi duioşie ! Ce sinceră iubire nutrea el pentru tine ! Părea să vrea să vadă că una eşti cu mine. Puteam să-mi las iubirea să fie temătoare, Să cred că mă adoarme cu vorbe-ameţitoare ? Vai! zeii mă veghiară: o tainică ’nştiinţare De trei ori mă ’ndemnase să tac, dar pentru care Pricină n’am tăcut şi durerea mi-am jelit ? Acum ştiu doar atâta, că n’ar fi trebuit. A lui vicleană miere, otravă doar avu; îmi dau singură moartea, de vrei să mă ierţi tu. XIFARES Cum, Doamnă! chiar iubirea mă pierde pe vecie ? O pricină divină să aibă-a mea urgie? Iubirea ta cea mare, chiar ea m’a pedepsit Şi încă-mi ceri iertare, când eu sunt fericit? Dar ce-aş mai putea cere, căci n’am fugit de bine ? Şi mor ! O altă soartă pe tron te vrea pe tine. Primeşte, Doamnă, fără o altă ’mpotrivire Şi fă căsătoria ce duce la mărire. MONIMA Dar cum îmi ceri tu mie să merg cu un barbar, De-a cărui apropriere mi-e groază, la altar? XIFARES • Gândeşte-te că astăzi era să fii a lui, Uitaseşi de-a mea Viaţă, voiai să te supui. MITRIDATE 93 MONIMA Ştiam în acea clipă întreaga-i barbarie? Mai poţi gândi tu oare această nebunie: Să stau eu lângă rege în groaznice torturi Când pieptul ţi-1 străpunge cu-atâtea lovituri, Şi ’n mâna fumegândă de-al tău sânge fierbinte, Să pun mâna mea care-ar fi vrut să te alinte? De furia lui, mai bine, păzeşte-te pe tine Şi nu-ţi mai pierde timpul gândindu-te la mine. Doar Cerul să mă ’nveţe ce drum mai pot găsi! O ! Zei, şi ce-ar fi dacă aici te-ar întâlni ? Auzi că vin. Vai, du-te... Trăeşte-ţi viaţa grea Şi cel puţin aşteaptă să ştii de soarta mea. SCENA IlI-a MONIMA, FEDIMA FEDIMA Vai, Doamnă ’n ce primejdie era să-şi pună viaţa! E regele. MONIMA Aleargă şi vezi, ascunde-i faţa Cu grije ocroteşte-1 şi fă-1 să vadă bine Să nu-şi ridice viaţa cât ştie despre mine. SCENA IV-a MITRIDATE, MONIMA MITRIDATE Te iau, Doamnă, cu mine. Un gând ce urmăresc Mă face aste locuri grăbit să părăsesc. Şi ’n vreme ce soldaţii aşa cum se cuvine, Se urcă în corăbii spre-a merge apoi cu mine. Tu vino ’n faţa ţării, cuvântu-mi, după lege, Cu veşnicele-i noduri de tine să mă lege. MONIMA Pe noi, Stăpâne? 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE MITRIDATE Iarăşi începi să şovăeşti? MONIMA Dar nu mi-ai spus tu singur că nu te mai gândeşti? MITRIDATE Aveam alte cuvinte atunci. Să le uităm, La focul ce mă arde acuma să visăm; Cum ştii, a ta iubire de mult mi-e datorată. MONIMA Această datorie mi-ai spus c’a fost iertată! MITRIDATE Cum, tot îţi mai stă gândul la fiul cel ingrat ? Credeai... MONIMA Se poate-un rege pe toţi să fi ’nşelat ? MITRIDATE Vicleano ! Nu-ţi stă bine acum să-mi spui aşa. Hrănind adânc în suflet întreagă ura ta, Spre culmea mare-a gloriei pe când eu te urcam, Trădarea-mi pregătiseşi, deşi n’o meritam. Acum nu mai ţii minte, Prinţesă, ce mai rea Ai fost ca toţi Romanii porniţi în contra mea, Din ce treaptă de aur voit-am să cobor, Cu tine să urc tronul atotocrotitor ? De ce mă vezi ca astăzi învins şi prigonit? Revezi-mă în fală, temut, dar şi mărit, Cu câtă înfocare în Efesul slăvit Din fiicele-a o sută de regi te-am dobândit, Punându-ţi la picioare, atunci, treizeci de State Şi-atâtea alianţe lăsându-le uitate ! Şi chiar dacă iubirea ce nu puteai să ’nvingi, De-a mea bunăvoinţă voia să nu te-atingi, MITRIDATE 95 De ce-ai primit îndată că iei un soţ impus Şi, până la plecare, o vorbă nu mi-ai spus ? Dece-ai vrut să-mi desvălui ce eu nu ’nţelegeam Când soarta îmi răpise viclean ce mai aveam Şi când, de pretutindeni văzându-mă strivit, Doar tu mă puteai face să fiu iar fericit? Şi totuşi când voisem să uit astă ocară, Din inima mea tristă când sta ea să dispară, Avut-ai îndrăzneala să chemi întreg trecutul Şi chiar să-mi faci o vină că eu uit începutul. Trădarea îţi încântă speranţele sfruntate! La mare încercare îl pui pe Mitridate ! O vraje ne ’nţeleasă, ascunsă, a oprit Mânia mea cea aspră şi grea la pedepsit! Acum numai o clipă mai pot să-ţi dăruesc E ultima în care te chem, îţi poruncesc. Gândeşte-te ce meriţi când vrei să mă trădezi Cu-acel mişel pe care de-acum n’ai să-l mai vezi. Să nu-i mai porţi credinţa ce mie-mi datorai. Să-i pierzi şi amintirea, pe mine doar mă ai. De-acuma să fii mândră că tot m’ai ascultat, Să meriţi bunătatea cu care te-am iertat. MONIMA Dar n’am uitat, Stăpâne, ce mult recunoştinţă Să-ţi port, că mă alese a ta îngăduinţă. Şi orice rang avut-au cândva străbunii mei, Ştiam că a lor glorie-i de mult stinsă de zei Gândeam, cu umilinţă, cu cât sunt mai prejos Decât căsătoria c’un rege glorios. Cu toată înclinarea şi-a mea tristă iubire, Spre-un fiu ce, ca şi tine, sclipea în strălucire, De când tu diadema aceasta mi-ai trimis, Eu n’am hrănit, Stăpâne, în minte un alt vis. Am vrut ca deopotrivă să ne îndepărtăm. Chiar el, cum îi cerusem, fugea, vrea să uităm. Apoi în umbra tainei tot focul s’ar fi stins. Uriaşa mea văpae de ce s’ar fi aprins, 96 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Când, chiar şi împotriva dorinţelor depline, Puteam fi fericirea eroului din tine? Doar tu, numai tu singur, apoi m’ai depărtat De-această ascultare, lipsită de păcat. Şi dragostea nebună pe care-o înfrânsesem Pe care în uitare credeam că o stinsesem, Când pricina ei vie plecase pe vecie, Tu iar ai deşteptat-o făcând-o şi mai vie. Căci eu, mărturisind-o, îmi ştiu acum iubirea. In van vrei tu să cauţi să-i pierd şi amintirea, Când trista mărturie la care m’ai silit In mintea mea ’ngrozită pe veci a împietrit. Intr’una o să-mi pară că-mi bănui necredinţa. Mormântul meu nu fi-va mai trist ca umilinţa, Ca patul unui soţ ce întâi m’a bănuit Şi care şi-a luat dreptul ce-atât m’a umilit, De-a face să roşesc, pe când mă iscodea, De-o dragoste ce însă nu lui i se cădea. MITRIDATE Aşa-mi răspunzi? Deci iarăşi nu vrei să-mi faci pe plac Şi nu primeşti cinstirea ce totuşi vreau să-ţi fac 1 Aştept să gândeşti bine şi-apoi să poruncesc. MONIMA Stăpâne, e zadarnic, oricât mă chinuesc. Te ştiu doar şi ştiu bine la ce să mă aştept Şi ştiu câte necazuri mi-apasă greu pe piept. Dar asta-i hotărîrea ce-am luat, nezdruncinată. Tu judec’o fiindcă-ţi spun drept de astădată Şi uit ca niciodată de vechea modestie, In care până-acuma stăteam cu bucurie. Ai vrut să faci prin mine, prin mâna-mi blestemată, Ca fiului tău pieptul pumnalul să-i străbată, Căci eu am trădat taina, deşi nevinovată. Dar el, numai de-ar pierde iubirea ta de tată Şi mort ar fi, Stăpâne. Credinţa mea, iubiri, Nimic nu ar fi preţul acestei umiliri. MITRIDATE 97 Tu judecă acuma. Ucide-o răsvrătită, Imbracă-te cu dreptul ce-1 ai: ţi-am fost jertfită. Aştept doar hotărîrea, nimic nu ’ncerc să sper. Şi totuşi şi acuma, atât mai vreau să-ţi cer: Să crezi (virtuţii mele să-i faci astfel dreptate) Că n’am complice; mie-mi sunt toate neiertate. Iar planurile tale mai bine-or izbândi, Lăsându-1 pe Xifares cu tine-a se jertfi. SCENA V-a MITRIDATE MITRIDATE Se duce ! Şi eu iată, prin laşa mea tăcere, S’ar crede că-i iert fuga şi toată a ei vrere ! Puţin mai am şi gându-mi, ce ’nclină înspre ea, Ar vrea să mă condamne, certând cruzimea mea. Dar cine sunt ?... Monima ?... Şi sunt eu Mitridate ? Nu, nu, nici o iertare şi nici o bunătate. Sunt iarăşi eu, acelaşi! Mânia mă îmbată. Jertfi-voi la plecare mârşavii, trei deodată. Când merg acum spre Roma să aibă zeii vestea, Să-mi fie mai prielnici prin jertfele acestea. O pot face şi trebui; ei sprijinu-au pierdut, Departe sunt de ţărmuri soldaţii de temut. Să nu mai caut cine e bun sau e mişel, Să ’ncep chiar cu Xifares îndată, chiar cu el. Dar ce-i astă mânie ? Pornirea mea spre rău ! Tu pleci, nefericite, să pierzi pe fiul tău, Pe care Roma-1 teme, când vrea să te răzbune ! De ce să vărs un sânge ce-mi dă zile mai bune? Şi vai! în starea ’n care m’a dus acum durerea Mai am încă mulţi prieteni să-mi afle mângâierea? Mai bine prietenia-i să-mi fie cea dorită! îmi trebui răzbunarea mai mult ca o iubită Şi poate-ar fi mai bine, iubită cum tot n’am, S’o dau, de azi, acelui pe care îl uram ! S’o dau. Ah! vane gânduri ce vor doar să-mi arate 7 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE întreaga slăbiciune ce ’n inimă se sbate ! Dar ard, mi-e dor, nu-mi vine de loc s’o părăsesc!. Cum, nu pentru o crimă voiesc s’o pedepsesc? Ce milă-mi face-acuma poruncile timide ? Pe alţii fără milă mânia mea-i ucide. O fiule ! Monima ! netrebnică mânie ! O, fi-veţi plini de slavă Romani, voi, pe vecie ! De-aţi şti a mea restrişte sau dacă o ’nştiinţare V’ar spune care-mi este acum lupta cea mare ! De prieteni, fiindu-mi teamă să nu mă fi trădat, De orişice otravă am vrut m’am apărat. Ştiam prin îndelungă migală, iscusinţă, Să am şi împotriva otrăvii biruinţă. Ah! n’ar fi fost cuminte şi drept şi mai frumos, Să şterg la fel şi urma acestui foc vânjos, Să nu-1 las să îmi ardă cu flăcări otrăvite O inimă ’ngheţată de vremuri chinuite ? Vai, trista frământare din piept nu vrea să sece ! SCENA Vl-a M1TRIDATE, ARBATE ARBATE Stăpâne! Nici soldaţii nu vor acum să plece Tot Farnas îi opreşte şi nu poţi să-i împaci. Le spune că tu Romei vrei alt război să-i faci. MITRIDATE Cum, Farnas? ARBATE Da pe paznici întâi i-a amăgit. Doar numele de Roma pe toţi i-a împietrit, îşi fac închipuire de-o mie de primejdii, Sărută unii ţărmul şi nu mai au nădejdii. Iar alţii din corăbii, grăbiţi se-aruncă ’n valuri, Sau strigă jos la cârme, să ’ntoarcă înspre maluri. Răscoala e în lege şi nu mai vor lupta. Iţi cer îndată pacea, spunând că s’ar preda. MITRIDATE 99 In fruntea lor e Farnas; armatelor trudite, Vorbind din partea Romei, el pacea le promite. MITRIDATE Mişelul! Mă trădează! Să-l chemi pe al său frate Să vină ’n ajutorul părintelui, Arbate ! ARBATE El nu ştiu ce voieşte; năpraznica-i pornire L-a şi făcut să plece spre ţărmuri, cu grăbire. Se-aude că ’mpreună cu-o ceată de soldaţi A fost văzut cum grabnic mergea spre răsculaţi. E tot ce mai pot spune. MITRIDATE Şi eu ce-am aşteptat? Mişeii! Răzbunarea destul a întârziat! Şi totuşi nu mi-e teamă. Ştiu: cum mă vor vedea, Rebelii se vor teme să fugă ’n faţa mea. Vreau numai să îi fulger şi vreau în ochii lor Să piară de-a mea mână doi fii ce nu mă vor. SCENA VH-a MITRIDATE, ARBATE, ARCAŞ ARCAŞ Suntem pierduţi, Stăpâne, căci Farnas şi rebelii Şi-acum Romani puzderie, dau toţi asalt vâlcelii. MITRIDATE Romanii! ARCAŞ De ei ţărmul întreg e ’nnegurat. Curând aici în ziduri vei fi înconjurat. MITRIDATE (lui Arcaş) O zei! Să mergem. Insă, a mea nenorocire Nici ţie n’o să-ţi fie, Prinţesă, fericire ! 7* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţoo ACTUL V SCENA I MONIMA, FEDIMA FEDIMA De ce fugi aşa, Doamnă? ce oarbe rătăciri Te fac să ’ncerci asupră-ţi asemenea porniri ? Şi cum ai putut face, oricât ai fi de ’nfrântă, Această legătură din chiar tiara sfântă? De ce nu vezi mai bine că blânzii, bunii zei Ti-au rupt-o chiar în mână şi nu te-au lăsat ei? MONIMA Cu câtă îndrăzneală mereu mă urmăreşti! Când nu-mi mai place traiul de ce să mă opreşti? Nu ştii? Nu mai e ’n viaţă Xifaras. Şi apoi Chiar regele nu poate să scape din război. Aştepţi să tragi foloase din jalnicul meu trai ? Vicleano, ai vrea poate lui Farnas să mă dai? FEDIMA Aş vrea s’aştepţi o veste cu mult mai mult temei. Să ştii mai sigur moartea viteazului. Acei Ce spun că au văzut-o puteau să se înşele, In marea ’nvălmăşeală a luptei mari şi grele, întâi, tu ştii că svonul acela de ocară Spunea că face parte din cei ce aţâţară. Acuma, ţi se spune că toţi cei răsculaţi Intors-au împotrivă-i şi arme şi soldaţi. Tu judecă-i pe unii prin alţii şi gândeşte... MONIMA Dar inima îmi spune că nu mai vieţuieşte. Căci tot ce se întâmplă îmi frânge aşteptarea. De n’aş fi avut ştirea aceia... priveam marea Şi tot ştiam că moare; apoi am chezăşie Curajul lui şi-un nume vestit între o mie. De tânărul lui sânge de mult timp însetată, MITRJDATE 101 Azi poate spune Roma că lupta-i câştigată. Ce vajnic duşman braţul voinic i-ar fi opus î Şi tu, biată Monima, nimic nu ai de spus, Tu nu ştii a ta crimă ce mult l-a apăsat? Din răni atât de crude, un zeu n’ar fi scăpat! Zadarnic se ferise de duşmani, de-al său frate. Părintelui său aspru l-am şi dat, din păcate. Doar eu, mereu făcându-i geloşi unul de altul, Aprins-am focul care curând a ’ncins înaltul Cer vânăt al discordiei. O ! tristă nebunie Pe care-al Romei demon ne-a dat-o pe vecie ! Şi tot trăesc ! Aştept ca, de sânge drag pătat, Doar Farnas să mai vie de-ai lui înconjurat, In faţă să-mi arate haina-i bucurie, Ca moartea uşurare mai mare să îmi fie. Voi, crudelor ! zadarnic nedreptul ajutor Ce-mi daţi, îmi taie drumul pe care vreau să mor, Căci chiar la pieptul vostru găsi-voiu scumpa moarte ! Fatală ţesătură nu-i nimeni să te poarte... Eşti martor si unealtă a chinurilor mele, Eşti toată înmuiată în lacrimile grele, De-aceea, la sfârşitul cumplitului meu chin, Puteai să-mi dai un sprijin. Ceream aşa puţin! Privirii mele triste să nu te mai arăţi. Găsi-voi alte arme ce nu-mi fac nedreptăţi. Uitate fie ziua şi mâna ucigaşe Ce ’ntâi te aşezară pe fruntea mea trufaşe. FEDIMA . Se-arată, Doamnă, Arcaş; şi pasu-i se grăbeşte Să-ţi spulbere tristeţea ce-atât te vrăjmăşeşte. SCENA Il-a MONIMA, FEDIMA, ARCAŞ MONIMA Vai, ce se mai întâmplă? Romanii or să plece? IOZ REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ARCAŞ Să nu mă ’ntrebi nimica din tot ce se petrece O ! Doamnă. Mi se dete o tristă folosinţă. Otrava îţi va spune a regelui voinţă. FEDIMA Sărmana mea Prinţesă ! MONIMA Ce mare fericire îmi dai 1 Să duci din parte-mi Stăpânului tău ştire Că eu, din câte daruri să-mi facă s’a gândit, Primesc pe cel mai mare şi cel mai potrivit. Respir abia acuma; ce zei mă liberează De-a voastre ajutoare ce nu îmi uşurează? Stăpână sunt pe mine şi pot acum s’ascult De ’ntreaga mea dorinţă, precum voiam de mult. FEDIMA Vai! MONIMA Nu, mai bine curmă durerea ta grăbită Şi nu-mi turbura clipa aceasta fericită. Atunci, de-ţi eram dragă, ţi-era mai bine milă, Când rangul mi se dete, primit cu-atâta silă. Şi-atunci când am fost smulsă din sfântul, caldul, Al Greciei, în barbarul ţărm aspru să rămân. Intoarce-te îndată în ţara lui Apolo. Şi, dacă se mai ştie de mine pe acolo, Să spui ce-ai văzut astăzi şi toată fala mea Arată-le, Fedima, ce tristă-a fost şi grea. Iar tu ce dintr’un suflet ce aprig te-a iubit, De soarta fără milă, ai fost mereu gonit, Erou cu care nici chiar plecând de pe pământ Nu pot să cer alături că stau într’un mormânt, Primeşte a mea jertfă! Aş vrea ca prin otravă Să şterg acum şi chinul şi moartea ta cea bravă! MITRIDATE I03 SCENA IlI-a MONIMA, ARBATE, FED1MA, ARCAŞ ARBATE Opriţi! Opriţi! ARCAŞ Ce este? Şi ce voieşti, Arbate? ARBATE Opriţi-vă, căci astfel voieşte Mitridate ! MONIMA Lăsaţi-mă! ARBATE (aruncând otrava) Nu, Doamnă, pe mine să mă laşi Să fac pe voia celui ce-mi zise cu iuţi paşi Să fug, să-ţi spun din parte-i că-ţi cere să trăeşti. Tu, Arcaş, du-te, spune-i că n’a murit, dă-i veşti! SCENA IV-a MONIMA, ARBATE, FEDIMA MONIMA Ah ! crudule Arbate, de ce mă chinueşti, Ce casne şi mai grele încerci să-mi pregăteşti? Cum, regelui nu-i place o moarte-atât de iute? Mai multe morţi, Monimei de-i dă, îi sunt plăcute? ARBATE Să-l vezi întâi cum vine, cum soarta îl înfrânge Şi-apoi şi tu cu mine amarnic îl vei plânge. MONIMA Cum ! regele... ARBATE Da, este în ultima lui clipă. Abia dacă mai vede lumina; viu în pripă Lăsându-1 plin de sânge şi dus de mulţi soldaţi. Xifares plânge... ’n juru-i sunt toţi îndureraţi. 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE MONIMA Xifares ? Ce spui ? Oare sunt trează sau îmi pare ? Vai, cred această veste cu mare tremurare... Xifares mai trăeşte? Nu toţi îl credeau stins? ARBATE E plin de slavă, Doamnă, dar sufletu-i e ’nvins. Căci vestea că murise fu repede ’mprăştiată, Lăţindu-se ca vântul, ca spaima în armată. Romanii pretutindeni râdeau, luptau, strigând Şi noi cu toţi deodată trezitu-ne-am plângând. Iar lacrimile plânse de rege-au fost amare. Că nu va mai învinge fu plin de ’ncredinţare. De-un fiu fără ruşine, miselnic încolţit Şi, fără vre-o nădejde, văzându-se-amăgit, Văzând şi, ca o culme-a destinului duşman, Că între-ale lui steaguri e vulturul roman, A vrut să îşi deschidă un drum, să nu rămână Cu groaznica ruşine de-a fi într’a lor mână. întâi, vru să încerce puterea cea de jale A filtrelor de care credea că sunt mortale. Găsindu-le pe toate lipsite de virtute, «Vane-ajutoare, spuse, ce-mi sunt de mult pierdute Otrăvurile-acestea cu care am luptat Intors-au dela mine folosul aşteptat. Mai bine să-mi tai cale luptând, printre duşmani Şi moartea mea să fie prăpăd pentru Romani». Vorbind asa, sfidează cohortele si soarta Şi, vajnic, porunceşte în lături să dăm poarta. Ieşind, apoi, un fulger cu fruntea ’nverşunată Ce da atâta spaimă în rânduri altă-dată, ' Luaţi toţi fără de veste se traseră ’napoi, Lăsând o pârtie mare din ţărm şi pân’ la noi; Ba încă, mulţi dintr’înşii, fugeau înspăimântaţi In grabă la corăbii, să-i ducă la penaţi. Apoi... nu vă pot spune... în Farnas fu urgia! Cu toţii, de ruşine-şi treziră vitejia. Cuprinşi mai rău de furie săriră toţi pe rege M1TRIDATE I°5 Iar el, cu câţiva oameni, lupta acum în lege. Şi cine-ar putea spune ce fapte vijelioase Ce trăsnete ’nsoţindu-i privirile tăioase, Dădea el, plin de glorie atunci, ultima oară? Dar când în praf şi sânge simţi că îl doboară, Când, bietul, ostenise şi-aproape sta să cadă, Având doar din cadavre o biată baricadă, O proaspătă armată veni în zbor spre noi. Romanii s’o ’ntâlnească lăsară-al luptei toi; Voiau, toţi deodată, să dea în Mitridate. Dar el: « Destul acuma, îmi zise, scump Arbate, Mânia şi-acest sânge mă birue prea iute. Să dăm pe Mitridate de viu acestor brute ?» In piept şi ’mplântă spada senin, cu o sfidare. Şi moartea fugind încă de inima lui mare, Acest erou, în braţe căzându-mi, sângerat, Striga ’mpotriva morţii ce tot nu l-a luat. Plângându-mi-se mie de restul lui de viaţă Cu greu ridică mâna ce fu cândva semeaţă Şi, jalnic, arătându-mi pierdut inima lui, Ceru să-i dau eu moartea; dar groaznic mă temui Să port doar eu povara cumplitelor destine. Gândeam că este timpul să termin şi cu mine, Când crâncen, prinşi de groază, strigară toţi duşmanii. Nicicând n’aş fi crezut-o ! Şi Farnas şi Romanii, Văzui de pretutindeni cum fug în spre corăbii, Goniţi, cu mare spaimă trântind suliţi şi săbii. Apoi, învingătorul venind grăbit spre noi, Văzurăm pe Xifares. Credeam toţi că-i strigoi. MONIMA O, Cerule ! ARBATE Xifares luptase pentru rege. Dar Farnas, cu-a lui ceată de mârşavi, se ’nţelege, In toiul chiar al luptei îl şi înconjurase. Cu greu viteazul nostru din mână le scăpase, Silind întâi pe unii, pe ceilalţi câştigând. io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi ’n clipa cea mai tristă, voios venea, râzând, Prin sute de cadavre, aprins, grăbit, glorios, Croind spre-al său părinte un drum victorios. Inchipuie-ţi ce groaza urmă şi ce văzui. Şi el vru să-şi ia viaţa, la fel cu tatăl lui. Atunci, toţi îl opriră, speriaţi, în mare pripă. Iar regele, privindu-1 cu dragoste o clipă, îmi spuse cu o voce abia ruptă din tină: « De este încă vreme, fugi, scapă pe regină ». Speriat de-aceste vorbe am fost, de bună seamă. De-o tainică poruncă deodată îmi fu teamă. Eram obosit foarte şi totuşi râvna mea îmi dete-o forţă nouă să ’nlătur clipa rea; Cu toate-aceste chinuri sunt mândru c’am putut S’ajung ,să opresc mâna ce crud v’ar fi pierdut. MONIMA Oricât aş fi de-atâtea orori pe drept uimită, Tot plâng marelui rege această rea ursită! Rog zeii, la acestea de loc cu vre-un păcat, Eu, cea mai fără vină, să nu fi ajutat. Să fiu numai o biată Prinţesă ’ndurerată; Amar să-l plâng, dar fără să fiu şi vinovată! Ah! vine, Ce grea jale mă face-acum a plânge Şi-a fiului durere şi-al tatălui său sânge ! SCENA V-a » MITRIDATE, MONIMA, XIFARES ARBATE, ARCAŞ. Soldaţi care sprijinesc pe Mitridate MONIMA Stăpâne, ce-mi văd ochii şi care-i soarta noastră! MITRIDATE Opriţi-vă toţi plânsul; vorbim acum de-a voastră. (Arătând pe Xifares) Din marea lui iubire şi chiar din partea ta, Vrea alte simţăminte, nu milă, soarta mea; Căci gloria mea, făcută să fie admirată, Nu trebue prin lacrimi de jale micşorată. MITRIDATE 107 Luptând să răzbun lumea, făcând tot ce-am putut, Din gândul meu doar moartea să fac mai mult n’a vrut. Duşmană mi-a fost Roma, urît-am josnicia Şi jugului ei n’am vrut să-i sufăr tirania. Alt rege, până astăzi oricând învingător, Cu-atâta ură n’a mers vre-odată ’n calea lor, Făcându-i aşa trudnic să-şi capete victoria, Cu zile-atât de negre umplându-le istoria. Eu n’am putut ca Roma, precum rugam pe zei, In flăcări, să mă vadă murind pe rugul ei, Dar chiar murind acasă sunt încă mulţumit Că mor între-atâţi duşmani pe care i-am jertfit; De sângele lor scârnav şi hainele-mi luceau, Privirea mea din urmă îi vede cum fugeau. Doar fiului Xifares de toate-i sunt dator, Tot el îmi face moartea să nu se-arate lor. Şi totuşi pentru slujbă eu nu-1 pot răsplăti Cu tronul meu cel mândru aşa cum putea fi; Dar tu ce-mi eşti acuma, şi ţară şi coroană, Eşti singurul meu bine în astă grea prigoană, Pe tine, Doamnă, astăzi primeşte să te iau Cu tot ce îţi cerusem şi lui să i te dau. MONIMA Stăpâne, nu-ţi vreau moartea, acum va fi mai bine, A noastră fericire se sprijină pe tine. Trăeşte, să te bucuri văzând c’ai izbândit. Răzbună-te ! MITRIDATE Nu, Doamnă, destul am vieţuit. Tu fiule, acuma gândeşte-te la tine. De prea mulţi duşmani află că nu te aperi bine. Curând revin Romanii, acum fugiţi departe, Revin să năvălească din nou, prin altă parte. Să nu pierzi, vreau, şi timpul cât ei mai rătăcesc, Cu jertfe pentru mine; de-acuma te scutesc; Romanii ce pe-aceste tărâmuri putrezesc 108 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ajung cenuşii mele şi prea mult o cinstesc. Ascunde-ţi pentru-o vreme şi numele şi viaţa. . . XIFARES Dar iartă-mă, Stăpâne, de ce să-mi ascund faţa Când nu-i pedepsit Famas? Romanii cuceresc Mai mult decât o ţară şi eu.. . MITRIDATE Nu, te opresc ! Căci Famas, de nu astăzi, curând tot va pieri. De soarta lui, fi sigur, Romanii-or îngriji. Dar simt cum îmi slăbeşte puterea şi-mi ia mintea. Mă duc, ştiu bine. Vino, Xifares, în fierbintea Mea strângere în braţe, cu marea-ţi bunătate Să sorbi duhul acelui ce este Mitridate. MONIMA Se stinge. . . XIFARES Vino, Doamnă, şi tot lui slujitori, Uniţi cu regi puternici, să-i fim răzbunători. EMIL GULIAN SPIRITUL GERMAN ÎN LITERATURA ROMÂNĂ In Muntenia, influenţa germană nu a fost atât de durabilă ca în Moldova. Spiritul francez, care pătrunsese prin intermediul unor scriitori ca Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Cezar Boliac şi alţii, a neutralizat aici cu timpul înrâurirea exercitată de repertoriul teatral german. Influenţa aceasta, care a început să se manifesteze încă din epoca fanariotă, a continuat însă, cu mo- mente de culminaţie şi cu perioade de stagnare, până în zilele noa- stre. Ideile revoluţiei franceze au avut un puternic răsunet în Principatele Române, iar romanticii francezi cu stilul lor decla- mator precum desigur şi clasicii, iar dintre post-clasici Voltaire, au cetăţenit în România spiritul francez. Prin acest fapt se ridică în în faţa spiritului german — mai ales în Muntenia — un concurent important şi statornic 1). In « Ţiganiada » lui Ion Budai-Deleanu întâlnim pentru prima dată motive neîndoelnice din scriitorul vienez Blumauer 2). Tot Budai-Deleanu a alcătuit la începutul secolului al XlX-lea primul dicţionar german-român, care a rămas însă până astăzi în manu- scris şi se păstrează la Academia Română. Influenţa germană se afirmă si la Ion Eliade Rădulescu. Acesta încearcă chiar să tra- t • ducă un fragment al « Convorbirilor » lui Eckermann şi cunoaşte şi admiră operele lui Schiller. Cu toate acestea, în culegerea sa * *) 1) Pompiliu Eliade, De l’influence franpaise sur Vesprit public en Roumanie « Les Origines ». Paris, 1898. *) Gh. Bogdan-Duică, Despre Ţiganiada lui Budai-Deleanu, «Convor- biri Literare o, 35, 1902. IIO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de poeţi străini nu se găseşte decât Kotzebue, scriitor la modă pe atunci 1). Influenţa germană şi anume a lui Goethe, se mani- festă de asemenea la Dimitrie Bolintineanu, cu tot spiritul francez care se oglindeşte în operele sale. In poema sa epică « Sorin », se întâlnesc reminiscenţe din « Faust», iar în romanul său « Manoil » se resimte înrâurirea neîndoelnică a lui «Werther»2). Dar în Bucureşti, unde scriitori ardeleni continuau să pro- moveze interesul pentru literatura germană, se accentuează reac- ţiunea împotriva influenţei germane. Leaderii spiritului francez, Alexandru Macedonsky şi membrii cenaclului său literar pornesc o campanie pătimaşe împotriva lui Eminescu şi a discipolilor săi. «Junimea», care se strămută mai târziu la Bucureşti, devine un cerc din ce în ce mai restrâns. Aici dominau acum Vasile Ale- xandri, care reprezenta, ca neoromantic cu tendinţe clasiciste cultura franceză, şi poetul mult mai tânăr Duiliu Zamfirescu, al cărui strălucit talent formal îşi găsea stimulent şi noi motive de inspiraţie în literatura italiană. Numai la Panait Cerna, ultima speranţă a «Junimii» care îşi făcuse debutul şi se afirmase în re- vista «Semănătorul», întâlnim o puternică influenţă germană, care se manifestă nu numai în tendinţa filosofică a liricei sale, ci şi în structura strofelor şi în formele metrice ale versurilor, stră- bătute de ecourile patosului ■schillerian. Cerna, care a alcătuit în 1912, la Leipzig, o lucrare de doctorat asupra liricei filosofice, a tradus «Prometeus» de Goethe, a scris un studiu asupra lui « Faust » şi plănuia să scrie o serie de drame istorice după modelul lui Schiller. In ultimele decenii ale secolului al XlX-lea şi în primele de- cenii ale secolului al XX-lea, literatura franceză îşi croieşte drum larg în aşa numitul simbolism românesc, care începe cu Alexandru Macedonsky, trece cu Ion Minulescu printr’o epocă de adevărată înflorire şi se încheie cu Ion Pillat, care va apuca mai târziu pe alte căi, devenind şi un bun traducător de literatură germană. In special proza românească va merge pe urmele celei franceze, care va influenţa din ce în ce mai puternic noile generaţii de scriitori. *) *) Gh. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne. Cluj, 1923, PP. 99 Şi so9- a) Ion Gherghel, Bibliografie critică despre Goethe în literatura română, ♦ Revista Germaniştilor Români », An. IV, Nr. 3, 1935, p. 256 până la 262. SPIRITUL GERMAN 1N LITERATURA ROMÂNĂ III Cartea franceză şi publicaţiile pariziene sunt pentru multă vreme suverane în Bucureşti şi devin hrana spirituală a intelectualului român. Repertoriul teatral se subordonează aproape complet teatrului francez, fără a se putea dispensa însă cu totul de reper- toriul german, care lasă urme adânci în programele Teatrului Naţional Român. Oricare cercetător al repertoriului german dela Teatrul Na- ţional din Bucureşti, poate stabili lesne că dramaturgii germani şi-au păstrat locul în repertoriul românesc, cu toată concurenţa autorilor francezi de conîedii uşoare. Afară de Schiller, care s’a bucurat de o deosebită favoare din partea publicului între 1885 şi 1900, şi afară de clasicii Lessing, Goethe, Kleist şi Hebbel, întâlnim în ultimii cincizeci de ani în repertoriul Teatrului Na- ţional din Bucureşti autori dramatici ca Grillparzer, Gutzkow, Wildbrandt, Richard Voss, Brachvogel, Sudermann, Gustav Frey- tag, Carmen Sylva, Halm, Nestroy, Max Halbe, Ludwig Fulda, Lothar Schmidt, Paul Lindau, Hermann Bahr, Sternheim şi alţii mai puţin însemnaţi. « Flachsmann als Erzieher » a lui Otto Ernst şi «Altheidelberg» de Mayer Foerster au fost piese de succes, menţinându-se multă vreme în repertoriul Teatrului Na- ţional din Bucureşti1). O deosebită atenţie a acordat repertoriului german primul director de scenă al Teatrului Naţional, d. Paul Guşti, care a lo- calizat şi adaptat pentru gustul publicului românesc comediile uşoare ale unor autori populari ca Moser, Blumenthal, Kadelburg şi alţii, făcând astfel din ele adevărate succese. Tot aici trebue să amintim că în timpul războiului din 1916—1918 mai multe trupe de teatru german au jucat în Bucureşti un repertoriu german ales. De asemenea nu trebue uitată excelenta reprezentare pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în 1924 a operei lui Goethe «Faust» I, care a mai reapărut în repertoriul Naţionalului cu acelaşi succes şi în stagiunea 1940/41. Pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, se poate observa o alter- nare a influenţei germane cu cea franceză. Prima se manifesta la tinerii scriitori .care studiau la universităţile germane precum şi la Ardeleni care mai menţineau contactul cu cultura germană, *) *) Ion Massof, Istoria Teatrului Naţional din Bucureşti. Bucureşti, 1537. I 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cea de-a doua la fiii boerilor şi ai clasei conducătoare care luau cunoştinţă la Paris de ideile liberale ale vremii. Astfel mişcării simboliste a lui Macedonsky, i se opune noua direcţie a revistei «Semănătorul» în care Nicolae Iorga şi-a impus concepţia sa culturală, înrudită cu ideile unor anumite curente estetice şi istorice germane. In 1906, el porni lupta împotriva modei fran- ceze, o luptă asemănătoare celei purtate în literatura germană de Lessing. Clasicii şi romanticii germani erau pentru el exponenţii unei literaturi sănătoase. De aceea traducerile germane ocupă un loc foarte întins în revistele, a căror conducere o preia el rând pe rând. Printre traducătorii săi cei mai însemnaţi trebue să men- ţionăm pe Oreste, Ion U. Soricu, Virgil Tempeanu, Ion Sân- Giorgiu şi Nicolae Iorga însuşi. In aceeaşi atmosferă îşi desfă- şoară activitatea şi revista transilvăneană « Luceafărul», care pu- blică şi ea cu predilecţie traduceri din limba germană. Această alternare a influenţei germane cu cea franceză se poate urmări până târziu după războiul din 1916-1918. «Semă- nătorului » i se opune acum spiritul francez al revistei «Viaţa Nouă », iar acesteia şi altora de aceeaşi nuanţă li se opune « Gân- direa », în care influenţa germană se manifestă la admiratorul entuziast al lui Rilke, Nichifor Crainic, şi mai ales la filosoful şi poetul Lucian Blaga. Fără îndoială că revistele care au pătruns în ultimii o sută de ani în păturile largi ale publicului cititor au contribuit într’o bună măsură la trezirea şi promovarea interesului pentru litera- tura germană în România. In ultima vreme însă, s’a încercat să se sublinieze importanţa rolului de intermediar jucat de aceste reviste, de o durată mai lungă sau mai scurtă, fără să se ia în con- sideraţie faptul că spiritul german este reprezentat în paginile lor mai mult prin producţia lirică germană, decât prin nuvele, eseuri şi critice, prin urmare în mod oarecum unilateral 1). Intre toate aceste reviste, merită o deosebită menţiune « Con- vorbirile Literare » care au fost, mai ales pe vremea supremaţiei literare a grupării junimiste, un important centru de iradiere a influenţei germane în România. Iar dacă, chiar în cele dintâi *) *) Ion Gherghel, Goethe în literatura română, Capitolul introductiv: « Aspectul general al influenţei literaturii germane asupra literaturii române ». SPIRITUL GERMAN IN LITERATURA ROMÂNĂ Ir3 reviste româneşti şi în prima linie în cele transilvănene, au fost publicate traduceri din poezii germane, reviste ca « Semănătorul », « Convorbiri Literare », « Luceafărul », « Floarea Darurilor » şi în epoca postbelică « Gândirea », în parte « Viaţa Românească » au fost în mod permanent exponente ale spiritului german. Revista a constituit astfel şi în România, ca de altfel peste tot în Europa, cel dintâi şi cel mai însemnat mijloc în serviciul răspândirii cul- turii germane. ' Un alt drum, pe care au pătruns în România bunuri ale culturii germane, a fost deschis de puternica mişcare socialistă dela sfâr- şitul secolului trecut, cu entuziasmul facil pentru imaginea unei false renaşteri germane. In această ordine de idei, trebue amintit cel puţin în treacăt rolul Evreilor ca propagandişti ai valorilor culturale germane. Se cuvine de asemenea subliniată preferinţa lor pentru scriitori de origină iudaică. începutul a fost făcut cu difuzarea operelor lui Heine, conţinu ându-se apoi cu Iakob Wassermann, Emil Ludwig, Ştefan Zweig şi alţii la fel. Acestea au fost momentele principale şi liniile generale ale penetraţiei valorilor culturale germane în România. La început au pătruns în literatura română, întâmplător sau ca marfă culturală la modă operele care au atras pe traducători şi pe imitatori. Aşa se explică predilecţia pentru teatrul lui August von Kotzebue prin succesul şi popularitatea de care acest autor s’a bucurat împreună cu Iffland la începutul secolului al XlX-lea. Tot aşa dacă « Idilele » lui Gessner au fost gustate de publicul cititor românesc în mediocra traducere a lui Alecu Beldiman, aceasta se datoreşte faptului că ele corespundeau gustului general al acelei epoci. De altfel Gessner a fost foarte preţuit şi de pu- blicul francez până târziu în secolul al XlX-lea. Atât în litera- tura franceză, cât şi în cea germană, preferinţa Românilor se în- drepta către scriitorii la modă. Această modă începe, cum am văzut, cu Kotzebue şi Gessner şi se încheie, după ce a cuprins în treacăt pe Hermann Sudermann şi pe ceilalţi realişti, cu expresionismul câtorva poeţi români postbelici şi cu proza istorică a scriitorilor amatori de sensaţional, Emil Ludwig şi Ştefan Zweig. 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 114 Pe teren ideologic ca şi pe cel literar, marile personalităţi consacrate joacă totdeauna un rol decisiv. Nu e de aceea nimic surprinzător în faptul că filosofi ca Immanuel Kant şi Schopen- hauer au exercitat o influenţă atât de puternică asupra tinerilor filosofi români şi chiar asupra literaturii române. Filosofia ro- mână, dela Timoteiu Cipariu şi Simion Bărnuţiu şi apoi dela Titu Maiorescu şi până la gânditorii din zilele noastre, şi-a în- suşit spiritul critic al lui Immanuel Kant x). Cine urmăreşte penetraţia lui Kant în cultura română, rămâne uimit de interesul excepţional pe care tânăra noastră filosofie l-a acordat acestui conducător al spiritului german. însuşi poetul Mihail Eminescu s’a străduit să traducă « Critica raţiunei pure » a lui Kant. Ce diferenţă însă între eforturile stângace ale marelui poet şi posibilităţile lexicale naturale ale traducătorilor recenţi 1 Atât Traian Brăileanu cât şi Dumitru Christian Amzăr şi-au dat silinţa să creeze în traducerile lor ale « Criticii raţiunii pure » un limbaj filosofic român la fel cu cel ce stă la dispoziţia filosofilor germani 2). Poate că pentru încetăţenirea la noi a nici unui alt poet sau gânditor german nu s’au făcut eforturi mai mari decât pentru Immanuel Kant. La aceasta au contribuit nu numai traducerile, ci şi contactul direct al poeţilor şi profesorilor români cu ideologia kantiană. Importanţa acestei influenţe nu poate fi trecută cu vederea sau subestimată, cu atât mai mult cu cât ea se observă şi în poezia română, şi anume la Eminescu. 1) Gh. Bogdan-Duicâ, Kant şi Cipariu, în « Societatea de Mâine * *, I, 1923, p. 66. *) Immanuel Kant, Filosofia creştină, trad. de A. Sulcină, «Biblioteca Lumen *, Nr. 108. Bucureşti, igi2; Tratatul de Pedagogie, trad. din limba franceză de C. V. Buţureanu, Bucureşti, 1912; Prolegomena la orice metafi- zică viitoare se va putea înfăţişa a ştiinţei, trad. de Mihail Antoniade. Bucu- reşti, 1924; Religia în limitele raţiunii. Bucureşti, 1914; Critica puterii de ju- decată, voi. I, trad. de I. Ghemecea. Galaţi, 1927; întemeierea metafizicei moravurilor, trad. de Traian Brăileanu. Cernăuţi, 1929; Critica raţiunii pure, trad. de Traian Brăileanu. Cernăuţi, 1930; Tudor Vianu a tălmăcit câteva fragmente din Critica puterii de judecată în Istoria Esteticei dela Kant până azi în texte. Bucureşti, 1934', Critica raţiunii pure, trad. de D. Amzăr şi R. Vişan. Bucureşti, 1934', Despre forma şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile, trad. de Const. Noica. Bucureşti, 1936; Critica raţiunii practice, trad. de Traian Brăileanu. Bucureşti, 1940. SPIRITUL GERMAN IN LITERATURA ROMÂNA H5 Profesorul C. Rădulescu Motru a subliniat într’o lucrare mai mai veche însemnătatea lui Kant pentru filosofia română. El a arătat că filosoful german a contribuit la încetăţenirea în Ro- mânia a filosof iei ca disciplină ştiinţifică 1). Kant e citit si studiat de Români, mai ales în şcolile din Tran- » f > silvania şi Bucovina, chiar dela începutul secolului al XlX-lea * 2 3 *). Primii gânditori şi scriitori români fac încercări stângace de a se orienta în ideologia kantiană. Dar dacă contactul unui poet ca Budai-Deleanu cu lumea ideilor lui Kant e superficial, în schimb tinerii oameni de ştiinţă şi pedagogi ai Ardealului devin adepţi credincioşi ai idealistului german s). Trebue amintit aici în deosebi pedagogul Gheorghe Lazăr, care prin şcoala sa supe- rioară din Bucureşti a introdus filosofia lui Kant în România*). El a tradus pe Kant şi pe discipolul acestuia W. T. Krug, uti- lizând mai întâi filosofia kantiană ca fundament al studiilor filosofice. De atunci Kant a devenit pentru filosofii români un adevărat îndreptar 5 *). Conducători culturali ca Timoteiu Cipariu şi Simeon Bămuţiu l-au tradus pe Kant şi pe adeptul acestuia W. T. Krug, răspândindu-i astfel filosofia. însăşi concepţia liberalistă a lui Simeon Bărnuţiu pare a fi fost influenţată de Kant, cu toată vădita şi puternica înrâurire a filosofului şi jurisconsultului Savigry a). Dintre reformatorii culturii române nici unul nu a făcut mai mult pentru pătrunderea spiritului kantian în România decât Titu Maiorescu. Activitatea sa profesorală e străbătută de spi- ritul kantian, cărţile sale, şi în primul rând « Logica » utilizează elemente kantiene, iar prin conferinţele şi convorbirile avute în cercul «Junimii», marele gânditor german i-a devenit, alături de Schopenhauer, filosoful favorit, deşi a păstrat, ca şi elevul său Petrovici o atitudine critică şi unele rezerve faţă de opera lui 7). *) C. Rădulescu-Motru, Filosofia lui Kant, în «Viaţa Românească», Mai 1924. 8) I. E. Torouţiu, Immanuel Kant în filosofia română. Bucureşti, 1925. 3) G. Bogdan-Duică, Kantianii Români în revista « Semănătorul» III, 1904, şi lucrarea citată a lui Torouţiu trebue în această privinţă cercetată. *) G. Bogdan-Duică, Gheorghe Lazăr. Bucureşti, 1924. *) Ion Petrovici, Kant şi cugetarea românească, în « Cronica filosofiei româneşti », Bibi. p. toţi, 1299—1300. •) G. Bogdan-Duică, Viaţa şi ideile lui Simeon Bărnuţiu. Bucureşti. ’) Ion Petrovici, op. cit, şi I. E. Torouţiu op. cit. 8 n6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prin el şi-a apropiat ideologia kantiană şi marele nostru liric Mihail Eminescu, care a numit opera lui Kant « Biblia filosofilor ». Opera sa poetică e îmbibată, în afară de pesimismul lui Schopen- hauer, de idealismul lui Kant, aşa precum reiese clar din pove- stirea cu substrat filosofic « Sărmanul Dionis » şi din câteva foarte cunoscute poezii filosofice ale sale 1). Făcând abstraţie de câţiva adepţi ai lui Kant de mai mică însemnătate, trebue să menţionăm aici pe d. C. Rădulescu-Motru, care şi-a încheiat studiile filosofice la Leipzig ca elev al lui Wundt, cu o disertaţie intitulată « Zur Entwicklung von Kants Theorie der Naturkausalitaet» (Contribuţie asupra evoluţiei teoriei kan- tiene a cauzalităţii naturale). Ceea ce trebue în deosebi subliniat la acest gânditor e faptul că, deşi partizan sincer al doctrinei lui Kant, a ştiut printre cei dintâi în România să se desvolte pe li- niile proprii ale personalităţii sale l 2). Se poate afirma că într’o anumită măsură însusi Ion Petrovici e kantian. Prin viul interes » pe care l-a acordat filosofului din Konigsberg şi prin excelenta sa monografie asupra lui Kant, cu toate că ia o atitudine critică faţă de sistemul kantian, poate fi socotit ca un adevărat popularizator al acestuia 3). Şi studiul d-lui Mircea Florian « Kant şi criticismul până la Fichte » e o cercetare competentă şi îndrăzneaţă a fenome- nului kantian, dovedind totodată persistenţa interesului pe care cul- tura română l-a arătat şi-l arată încă pentru marele idealist german4 *). Al doilea gânditor german care a fost îmbrăţişat cu căldură de filosofie şi literatura română este Schopenhauer. Atât prin stilul său literar şi comunicativ, cât şi prin atitudinea sa pesimistă şi prin estetica sa, Schopenhauer era mai apropiat decât Kant de spiritul unei culturi tinere cum e cultura română. De aceea a şi pătruns cu ale sale « Parerga şi Paralipomene » mai adânc în spi- ritul românesc 6). Titu Maiorescu a fost un mare cunoscător şi l) I. E. Torouţiu, op. cit. *) Ion Petrovici, op. cit. p. I9 şi urm. *) Ion Petrovici, Viaţa şi filosofia lui Kant. Bucureşti, I9jd; vezi şi recenzia lui Ion Sân-Giorgiu despre această lucrare în « Mitteilungen der Deutschen Akademie », An. XII, Nr. 4, 1937. 4) Mircea Florian, Kant şi criticismul până la Fichte. Bucureşti, 1937. ®) Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă. Bucu- reşti, 1890. SPIRITUL GERMAN IN LITERATURA ROMÂNĂ 11-7 admirator al lui Schopenhauer. El a tradus cu iscusinţă «Pa- rerga» şi le-a dat publicităţi, popularizând astfel doctrina lui Schopenhauer în România. Părerea lui era că nimic nu e 'mai po- trivit pentru luarea de contact cu mişcarea filosofică modernă, decât aforistica subtilă a lui Schopenhauer, care era mai accesi- bilă decât operele sistematice ale acestui gânditor. Mai târziu au fost traduse şi alte lucrări ale lui Schopenhauer, care n’au mai produs însă efectul traducerii lui Maiorescu * 1). ' Trebue să menţionăm aici faptul cu deosebire interesant că traducătorul principal al lui Schopenhauer în franţuzeşte a fost un boer român, I. A. Cantacuzino. El a tradus cu o incompara- bilă pasiune şi cu o hărnicie neistovită operele principale ale lui Schopenhauer, publicându-le în majoritate la Paris 2). Titu Maio- rescu l-a ajutat pe traducător cu sfatul şi cu pilda în dificila sa întreprindere, contribuind la încetăţenirea lui Schopenhauer în Franţa. Astfel stând lucrurile, nu e de mirare că urme din gân- direa lui Schopenhauer se găsesc şi în ideologia lui Maiorescu, deşi concepţia pesimistă a lui Schopenhauer era străină de firea şi convingerile cugetătorului român. Un răsunet mai puternic a avut ideologia lui Schopenhauer în poezia filosofică a lui Mihail Eminescu. Eminescu a găsit în el un gânditor de o structură sufletească asemănătoare, care dădea un nou impuls concepţiei sale pesimiste, deşteptând la viaţă nouă multe idei care dor- mitau în cugetul său. Dar Schopenhauer l-a influenţat pe Emi- nescu nu numai ca gânditor ci şi ca poet3). *) Vezi între altele traducerea lui C. Petreanu, Viaţa, iubirea şt moartea, ed. J, 1897, ediţie nouă în «Bibi. p. toţi », Nr. 249—250 şi trad. Suferinţelor Lumii de Arthur Schopenhauer. Bucureşti, 1910. s) Arthur Schopenhauer, Le monde comme volonte et representation, tra- duit par I. A. Cantacuzdne. Bucureşti, 1884; Critique de la filosofie han- tienne, traduit par le meme. Bucureşti, 1884• Parerga et Paralipomene, Apho- rismes sur la Sagese dans la vie, traduit en franţais pour le premiere fois par I. A. Cantacuzene. Paris, 1880; De la quadruple Racine du principe de la raison suffisante, traduit pour la premiere fois en franşais, par I. A. Cantacuzfene. Paris, 1882; Le monde comme volonte et comme representation, traduit pour le premier fois en franţais, 2 volumes. Paris, 1883. 3) Ion Sân-Giorgiu, Eminescu şi spiritul german, « Revista Fundaţiilor Re- gale », Octomvrie 2924- n8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dacă acesta putea să admire în stilul colorat şi intuitiv al lui • Schopenhauer pe un artist al cuvântului recunoscut şi apreciat, nu mai puţin putea găsi în sistemul lui filosofic numeroase puncte de vedere care susţineau şi stimulau propria lui gândire 1). Apro- fundarea acestor afinităţi este în sine o problemă spirituală şi estetică de o incontestabilă însemnătate care îşi aşteaptă cercetă- torul competent şi talentat. Dar prin intermediul creaţiei emines- ciene Schopenhauer a exercitat şi mai departe o puternică influ- enţă, mărturie stă poezia lui Al. Vlahuţă, care a împrumutat con- cepţia lui Schopenhauer în bună parte dela mentorul său spiritual Eminescu. Chiar dacă influenţa filosofiei lui Schopenhauer nu a fost atât de profundă, ca aceea pe care a avut-o filosofia kantiană, el a interesat totuşi cercuri filosofice româneşti serioase. Şi dacă studiul lui C. I. Năvârlie e lucrarea amabilă a unui diletant, iar cel al lui Dan Bădărău doar o schiţă, în schimb mica monografie a lui Petrovici e o excelentă expunere critică a doctrinei lui Scho- penhauer 2). Deşi exprimă unele rezerve cu privire la sistemul schopenhauerian, ea oferă totuşi o apreciere competentă a filo- sofului german, dovedind o cunoaştere aprofundată a sistemului său. Un al treilea filosof care a exercitat la noi o puternică înrâu- rire e Hegel. Importanţa lui pentru cultura română e mai mare şi mai profundă decât se crede în deobşte. Problema influenţei sale asupra culturii şi literaturii române a fost desbătută abia în ultima vreme sub adevăratul ei aspect3). Din expunerea lui Tudor Vianu asupra influenţei lui Hegel în România, aflăm cu o plăcută surprindere cât de mult au înrâurit ideile sale istorice, culturale şi estetice întreaga evoluţie a Statului Român în ultimii optzeci de ani. Nu exagerăm dacă afirmăm că influenţa directă sau indirectă a lui Hegel depăşeşte în întindere şi adâncime pe toate celelalte influenţe filosofice. Căci influenţa lui s’a manife- * 4 ') Thomas Friihm, Schopenhauers Einfluss auf M. Eminescu, 23 Jahr- buch der Schopenhauer-Gesellschaft fur das Jahr 1936, pp. 260—280. Vezi şi Tudor Vianu, Poesia lui Eminescu. Bucureşti, 1938. *) C. G. Năvârlie, Filosoful Schopenhauer. Bucureşti, i934\ Dan Bădărău, Schopenhauer, în «Viaţa Românească», 1936; Ion Petrovici, Schopenhauer, «Biblioteca p. toţi»; Vezi şi Ion Sân-Giorgiu, Recensie în 4 Mitteilungen der Deutschen Akademie ». Ig., XII, Nr. 4, 1937. ») Tudor Vianu, Influenţa lui Hegel în cultura română. Bucureşti, 1933- SPIRITUL GERMAN IN LITERATURA ROMANĂ 119 » stat atât pe plan politic, cât şi pe plan cultural şi estetic. Pe plan politic influenţa sa se resimte nu numai în perioada de transfor- mare a formelor statale române, ci şi în epoca în care s’au separat marile direcţiuni şi curente de idei. Filosofia istoriei lui Hegel lasă urme largi în ideologia lui Ion Heliade Rădulescu. Mai ales opera sa « Echilibru între antiteze » e clădită pe baza sistemului lui Hegel, deşi el nu şi-a împrumutat ideile de la Hegel însuşi, ci dela hegelianul francez P. Y. Proudhon 1). Dar şi o puternică personalitate ca Mihail Kogălniceanu a luat contact ca student la Berlin cu ideologia lui Hegel, probabil însă prin intermediul lui Savigny * 2 3 * * 6). De asemenea Titu Maiorescu a fost puternic in- fluenţat de Hegel. Maiorescu a fost un om de Stat conservator, care detesta revoluţia franceză şi se opunea oricărei inovaţii pri- pite sau exagerate. In filosofia dreptului a lui Hegel el a putut găsi ideea că un popor nu trebue să adopte forme străine în orga- nizaţia sa de Stat. Scrierile sale polemice ne arată că şi-a însuşit conţinutul ideologic al filosofiei hegeliane a dreptului şi a isto- riei s). Că sistemul lui Hegel îi era foarte familiar, aceasta se poate observa din discuţiile privitoare la problemele estetice pe care le-a avut cu rivalii săi literari, cu care s’a angajat şi în polemici hotărîte. Pentru susţinerea punctului de vedere pur estetic în aprecierea valorilor poetice, pe care l-a reprezentat cel dintâi în România, Maiorescu a împrumutat din estetica germană şi în special dela Hegel ierarhizarea strictă a valorilor estetice şi defi- niţia frumosului 4). Istoria filosofiei şi estetica lui Hegel s’au bucurat şi la Emi- nescu de o călduroasă primire ®). Deşi nu admitea întru totul părerile lui Hegel, căci era prea ataşat de morala lui Schopen- *) Ibidem şi la Gh. Oprescu, Eliade Rădulescu şi Franţa în « Daco-Ro- mania », 1923, III, p. 99 şi urm. s) Tudor Vianu, Op. cit., p. 20 şi urm. 3) Tudor Vianu, Op. cit., p. 30 şi urm. *) Tudor Vianu, Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, în « Arta şi Fru- mosul ». Bucureşti, 1931. 6) Tudor Vianu, Influenţa lui Hegel şi cultura română. Bucureşti, 2931; Al. Dima, Motive hegeliene în scrisul eminescian, 1 Viaţa Românească », i933‘, Ion Sân-Giorgiu, Eminescu şi spiritul german, « Revista Fundaţiilor Regale *, 1934', I. Lupaş, Reminiscenţe hegeliene în scrisul lui Eminescu, « Convorbiri Literare », Iunie-Septemvrie 1939. 120 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE hauer, el s’a servit de filosofia istoriei lui Hegel în cristalizarea şi expunerea concepţiilor sale politice. Spiritul absolut al lui Hegel apare uneori până şi în lirica lui Eminescu, care însă nu s’a lăsat dominat cu totul de Hegel, păstrând şi faţă de sistemul hegelian aceeaşi independenţă critică pe care a arătat-o faţă de alte sisteme filosofice. Influenţa lui Hegel s’a manifestat şi mai departe, până în epoca noastră, la gânditorii şi oamenii politici români. Pe bună dreptate s’a afirmat că această influenţă se poate urmări de-a-lungul întregii evoluţii politice şi culturale a noului Stat Român. Poate că nu s’a stăruit în deajuns asupra felului în care Hegel opune prin intermediul cercurilor conservatoare spiritul german cercurilor liberale şi democratice, dând astfel un nou impuls conflictului dintre mişcarea cu tendinţe inovatoare revo- luţionare şi cei ce susţineau punctul de vedere al revoluţiei or- ganice şi tradiţionaliste. Dar chiar desfigurată de teoreticienii marxismului ideologia lui Hegel a dat roadele noiJ). Iar doctrinarii naţionalişti găsesc şi azi puncte de reazăm în concepţia hegeliană a Statului şi a istoriei. Mult mai puţin studiată a fost influenţa lui Herder asupra culturii şi literaturii române, probabil pentrucă ideile sale erau, în momentul în care se pornea Renaşterea românească, un bun cultural comun, şi în al doilea rând fiindcă, în afară de Kogălni- ceanu, Alex. Russo şi Eminescu, nu se poate stabili nicăieri cu certitudine o influenţă directă. Cei trei scriitori amintiţi mai sus, care s’au ocupat cu culegerea de poezii populare, au cunoscut fără îndoială colecţia de cântece populare a lui Herder, precum şi părerile sale istorico-estetice asupra poeziei. Şi dacă Vasile Alecsandri nu l-a citit pe Herder în original, el a putut totuşi să-i cunoască opera în traducerea lui Edgar Quinet. Concepţia isto- rică a lui Herder a influenţat majoritatea istoricilor români. La Mihail Kogălniceanu găsim chiar dovezi precise că s’a ocupat cu Herder, care era pentru el un strălucit exemplu, de ce valori poate descoperii un luptător luminat în trecutul naţiunii sale 2). l l) St.-Zeletin, Burghezia română. Bucureşti, J925. s) Radu Dragnea, Mihail Kogălniceanu, ed. II. Bucureşti, 1926, p. 50 Ki 103. SPIRITUL GERMAN ÎN LITERATURA ROMÂNĂ 121 Iar un istoric de talia lui Nicolae Iorga îşi datorează, conştient sau nu, o bună parte din ideile sale istorice şi culturale lui Herder, care a rămas şi pentru el, într’o privinţă, un model permanent. Influenţa lui Herder asupra întregii evoluţii a literaturii române, dela Eminescu până la reprezentanţii de azi ai ideii naţionale a fost de mare însemnătate şi să sperăm că tânăra istorie literară română va lămuri şi această problemă. Intre ceilalţi gânditori germani care au înrâurit cultura ro- mână, trebue să menţionăm pe Fichte, a cărui influenţă se ma- nifestă la Eminescu şi Iorga. La timpul lor au exercitat o influenţă mai mult sau mai puţin durabilă Nietzsche şi Feuerbach, ca şi Husserl, Wundt şi Rickert. Preferinţa arătată lui Nietzsche în unele cercuri literare şi ştiinţifice se datoreşte mai curând sno- bismului literar, decât unei reale afinităţi spirituale. Dacă poe- ziile sale au fost parţial traduse, în schimb opera şi gândirea sa filosofică nu au ajuns la cunoştinţa publicului cititor decât prin cele două studii ale filosofului C. Rădulescu-Motru care au apărut la 1897, fiind publicate în volum în două ediţii (1916 şi 1923) x). Trebue amintită aici şi marea operă de colaborare în patru volume «Istoria filosofiei», care a apărut sub controlul d-lui C. Rădulescu- Motru şi conţine contribuţii serioase asupra filosofiei germane * 2). Dacă trecem acum la literatura română, trei poeţi germani joacă un rol proeminent în desvoltarea ei: Schiller, Goethe şi Heine. Pe lângă aceştia trebuesc amintiţi câţiva scriitori moderni ca Rudolf Gottschall, Hermann Sudermann, Gerhart Haupt- mann, precum şi maestrul liricei germane Rainer Maria Rilke. Influenţa lui Schiller a fost cum s’a arătat şi mai înainte, de o hotărîtoare însemnătate pentru teatrul românesc3). Primele traduceri din Schiller s’au făcut în 1834. De atunci, de-a-lungul unui secol întreg, a fost tradus de repetate ori. Printre primii săi traducători trebue să menţionăm pe Mihail Kogălniceanu*, apoi *) C. Rădulescu-Motru, Friederich Nietzsche, Bucureşti, 19x6 şi 1923• Filosofia lui Nietzsche în « Revista Germaniştilor », An. IV, Nr. 3, 1936, 2) Istoria Filosofiei, Dela Renaştere până la Kant, 4 voi. Bucureşti, 1937139- 3) G. Bogdan-Duică, Schiller în literatura română, « Convorbiri Literare », 1905, p. 187 — Ion Gherghel — Schiller în literatura română, «Revista Germaniştilor», An. III, Nr. 3, 1934 şi An. IV, Nr. 3, 19351 Ion Massof, Istoria Teatrului Naţional din Bucureşti, 1877—1937. Bucureşti, 1937. 122 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe Gh. Baritz, Ion Câmpineanu, pe ardeleanul Andrei Mureşanu şi mai ales pe Iacob Negruzzi, care şi-a consacrat aproape în- treaga sa activitate traducerilor din Schiller. In cele două decenii dintre 1880 şi 1900, Schiller a ocupat în repertoriul Teatrului Naţional un loc central şi unele din piesele sale au avut reale succese, chiar pe unele scene particulare, ceea ce constitue o dovadă vădită a popularităţii sale în România. Aproape toate dra- mele sale au fost jucate pe scena Teatrului Naţional în traduceri diferite, astfel încât Schiller a devenit cu adevărat o piatră de încercare pentru traducătorii români. Examinarea acestor tradu- ceri ale lui Schiller şi urmărirea evoluţiei lor atât sub aspectul pur linguistic cât şi sub cel estetic ar putea face obiectul unui studiu interesant şi de real folos pentru filologia şi ştiinţa lite- rară română. Dar şi dincolo de lumea teatrelor, interesul pentru Schiller se menţine viu la poeţii noştri, atât prin noi şi repetate traduceri ale poeziilor sale, cât şi prin noi versiuni în româneşte a dramelor sale. Intre acestea merită o deosebită menţiune excelenta traducere a lui« Wilhelm Teii » de St. O. Iosif. In orice caz drumul lui Schiller în literatura română a fost netezit mai repede decât cel al lui Goethe, care nu a putut fi cu adevărat înţeles decât în secolul actual x). Dar cu toate că operele lui Schiller au fost traduse de-a- lungul unui secol întreg cu atâta pasiune, fenomen de care se ocupă Ion Gherghel în bibliografia sa, abia dacă se poate vorbi de o influenţă propriu zisă a lui Schiller asupra literaturii române. La Eminescu, care l-a citit cu râvnă pe Schiller şi l-a tradus, se pot întâlni doar urme răzleţe, ca de exemplu în poezia « Spe- ranţa » în care se oglindeşte vag elegia lui Schiller « Der Spazier- gang » şi în unele schiţe dramatice nerealizate mai târziu 2). Schiller a exercitat apoi o influenţă considerabilă asupra lui Panait Cerna, în poezia căruia răzbate puternic patosul schillerian. Teza de doctorat a lui Cerna « Die Gedankenlyrik » (Lirica filosofică) nu e numai o apologie a poeziei filosofice ca atare, ci e în acelaşi timp * *) 9 Ion Gherghel, Bibliografia critică despre Goethe în literatura română, în «Revista Germaniştilor o, An. III, 1934. *) C. C. Giurescu, Geneza poeziei « Speranţa » a lui Eminescu în « Revista Istorici Români », voi. III, 1933, p. 266. SPIRITUL GERMAN lN LITERATURA ROMANĂ 123 o apologie a liricei filosofice a lui Schiller. Influenţa lui Schiller se manifestă şi la unii din membrii societăţii literare «Junimea», între care Iacob Negruzzi e bine cunoscut prin activitatea sa de traducător. Titu Maiorescu, conducătorul spiritual al acestui ce- naclu a fost în tinereţea sa un cititor asiduu al lui Schiller, fiind influenţat după cum s’a văzut de teoriile estetice ale acestuia. Drumul străbătut de Goethe în literatura română e mai lung şi mai întortochiat şi de aceea şi înrâurirea lui e mai greu de ur- mărit. Nu mai e vorba numai de traduceri, ca la Schiller, ci de felul în care personalitatea şi creaţia poetică a lui Goethe s’au oglindit în operele poeţilor români. In această sumară expunere se va cerceta însă doar felul în care Goethe a fost prezentat pu- blicului românesc. In timp ce în alte ţări operele selectate cu grijă ale lui Goethe au fost publicate în ediţii bine puse Ia punct, la noi nu există până astăzi decât traduceri răzleţe, datorite preferinţelor şi alegerii la întâmplare ale unor admiratori ai lui Goethe *). Na- tural că « Suferinţele tânărului Werther » au avut şi la noi un mare răsunet, fiind cetite cu mult interes, în patru versiuni diferite, de publicul românesc. In schimb însă nici unul din marile sale ro- mane, nici nuvela şi nici basmul şi afară de un fragment din « Cam- pania din Franţa », nici un rând din « Dichtung und Wahrheit» nu s’a bucurat de atenţia traducătorilor. Astfel, în timp ce există o singură traducere mediocră a lui « Reineke Fuchs », « Hermann und Dorothea » a fost tradusă de şapte ori, de şapte poeţi diferiţi. Cea mai veche traducere e un fragment de şase versuri, compuse probabil de Gheorghe Asachi, şi care provenind din anul 1832 pot fi considerate ca prima în- cercare de a-1 reda pe Goethe în româneşte. Urmează apoi « Der Fischer» în traducerea lui Timoteiu Cipariu din anul 1838, « Suferinţele lui Werther » în versiunea românească a lui Gavrilă Munteanu, dela 1842, şi în sfârşit fragmentul din «Faust» tradus de Iancu Văcărescu în 1848. Poeziile lui Goethe, dintre care « Cântecele » şi « Baladele » au exercitat o puternică influenţă, au *) *) In cursul anului acesta va începe să apară în editura « Cugetarea * din Bucureşti, sub îngrijirea d-lui Ion Sân-Giorgiu, marea ediţie Goethe în limba românească, la care vor colabora cei mai de seamă germanişti şi poeţi români. 124 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE avut numeroşi traducători. Unele dintre ele, ca de pildă « Erl- konig» şi «Der Fischer >>, au fost tălmăcite de doisprezece tra- ducători diferiţi. Cu timpul a fost tradusă şi majoritatea dramelor sale. Chiar şi « Die Laune des Verliebten » şi-a găsit un tălmăcitor delicat în St. O. Iosif. In fine mulţi şi-au încercat puterile cu «Faust», dar numai trei traducători şi-au dus proiectul lor până la capăt. Iosif Nădejde a tradus prima parte în proză, Ion Gorun a redat-o în versuri, iar Ion U. Soricu a tradus amândouă părţile (1925) în versuri de multe ori armonioase şi sonore, dovedind oarecare abilitate în mânuirea materialului lexical, dar izbutind să realizeze mai mult o prelucrare decât o traducere. Influenţa lui Goethe asupra literaturii române, nu a fost lipsită de însemnă- tate. E suficient să amintim reminiscenţele pe care le întâlnim în opera lui Eminescu, care plănuia la un moment dat să scrie un « Faust» şi care aprecia mai mult pe romantioul decât pe cla- sicul Goethe 1). Influenţa lui Goethe se mai poate stabili şi la Iacob Negruzzi, Bolintineanu, Ion Gorun şi alţii şi mai ales la mulţi poeţi lirici români, cari l-au şi tradus. Intre aceştia trebue amintit Panait Cerna. E interesantă înrâurirea pe care Goethe a avut-o asupra lui Titu Maiorescu, care a fost în tinereţea sa un admirator entuziast al poetului. Cu toată această admiraţie, Maiorescu avea însă de făcut obiecţiuni şi rezerve cu privire la omul Goethe. El nu numai că a citit şi aprofundat operele lui Goethe, dar a fost unul dintre primii români care au recunoscut problematica goetheană. Bio- grafia lui Goethe scrisă de englezul Lewes i-a pricinuit însă o profundă desiluzie în ce priveşte omul Goethe, pe care l-a judecat de aici încolo cu severitate * 2). Influenţa lui Goethe a dăinuit şi mai departe, dar abia ju- bileul său din 1932 a prilejuit şi în România o serie de articole şi studii, precum şi comemorări solemne, care au adus pe marele poet pe primul plan al atenţiei publice. încă înainte de această dată Panait Cerna scrisese un studiu despre « Faust >>, iar Lucian Blaga despre « Demonul » lui Goethe, pentru a nu aminti decât contribuţiile cele mai importante care au apărut înaintea anului *) Ion Sân-Giorgiu, Eminescu şi Goethe. Craiova, 1929. 2) Titu Maiorescu, însemnări zilnice, voi. I. Bucureşti, 1937, p. 60. SPIRITUL GERMAN ÎN LITERATURA ROMÂNĂ 125 jubiliar în România 1). In anul jubileului lui Goethe au fost pu- blicate o antologie a poeziilor lui Goethe traduse de diferiţi poeţi lirici şi câteva studii, în care s’a încercat să se explice personali- tatea completă a lui Goethe * 2). Abia de curând a apărut o anto- logie mai cuprinzătoare a liricei lui Goethe, precum şi prima monografie a lui Goethe3). Al treilea care a exercitat o influenţă literară hotărîtoare a fost Heinrich Heine. Poezia sa lirică pătrunse prin nenumărate traduceri în literatura romănâ şi avu un puternic efect, până când fu înă- buşită de poezia modernistă şi de expresionismul german de după război. Nicolae Skeletti, Grigore H. Grandea, Maria Cunţan, Ana Conta-Kernbach, O. Carp, Octavian Goga, Ştefan O. Iosif, Gheorghe Murnu, Oreste, C. Spiridon Hasnaş şi alţi poeţi de mai mică însemnătate, precum şi din vechea generaţie A. C. Cuza, P. Dulfu, Miron Pompiliu şi Th». Şerbănescu, sunt numai câteva nume din lungul şir al traducătorilor lui Heine, dintre care doar St. O. Iosif a isbutit să atingă autenticitatea originalului4). Influenţa lui Heine asupra liricei române s’a manifestat în deo- sebi în intervalul de timp dintre « Semănătorul » şi generaţia mi- stică a epocii postbelice şi a contribuit, pe cât se pare, la eliberarea ei de sub înrâurirea lui Eminescu, care luase forme surprinzătoare la adeptul lui înflăcărat, Al. Vlahuţă. In afară de aceste trei influenţe importante ale poeziei ger- mane ar mai fi de amintit aceea a romantismului, a realismului *) Panait Cerna, Faust, în «Convorbiri Literare», 1909; Lucian Blaga, Daimonion. Cluj, 1930. 2) Goethe, Versuri în româneşte cu prilejul a o sută de ani dela moartea poetului. Bucureşti, 1932-, I. E. Torouţiu, Hermann şi Dorothea. Bucureşti, 1931; N. Iorga, Goethe, caracterul său şi izvoarele de inspiraţie. Bucureşti, 1932; Gh. Gh. Antonescu, Goethe, filosof şi pedagog. Bucureşti, J932; Ion Fillat, Introducere la Antologie, « Bibi. p. toţi », Nr. 124; Alex. Ieşan, Goethe- Faust şi tendinţele spiritului actual. Bucureşti, 1932', Ion Sân-Giorgiu, Personali- tatea lui Goethe. Bucureşti, J932; Vezi pentru rest Ion Gherghel, Bibliografia critică a lui Goethe în literatura română, Partea III. Scrierile despre Goethe, « Revista Germaniştilor Români », Nr. 2, 1936 precum şi altele mai puţin interesante. 3) Ion Sân-Giorgiu, Lirica lui Goethe. Bucureşti, 1935> Goethe, Bucu- reşti, 1938, voi. I, 5°o p. *) I. E. Torouţiu, Heine şi heinismul în literatura românească. Bucureşti, 1930. Iz6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi a expresionismului german postbelic, influenţă pe care a înnă- buşit-o însă poezia modernă franceză şi literatura de actualitate. Dacă înrâurirea lui Heine în lirica română a fost mai mare decât aceea a lui Goethe sau Schiller, explicaţia se află în sentimenta- litatea lui ironică şi spirituală, mai apropiată de temperamentul Românilor, decât severitatea tonului celorlalţi doi poeţi germani. In orice caz s’a exagerat influenţa lui Heine asupra lui Eminescu, deşi există într’adevăr în poezia acestuia urme evidente din cân- tecele lui Heine *). E naturală şi explicabilă influenţa lui Heine asupra poeţilor evrei de limbă română. Dar şi lirica duioasă a unui român de sânge, cum e transilvăneanul St. O. Iosif, e stră- bătută de sentimentalismul dulceag şi de melodia versurilor lui Heine. El nu s’a putut elibera de această influenţă până la moarte 1 2). Postromantici, ca Lenau, au înrâurit de asemenea poezia noa- stră lirică dinainte de război. Lenau a fost tradus de diferiţi poeţi, dintre care Iorgu G. Toma a dat tălmăcirile cele mai izbu- tite. Nu mai puţin a fost tradus şi Eichendorff, care a influenţat cu melodia limpede a versurilor sale pe poeţii lirici de transiţie ai ultimilor decenii. Şi E. Th. Hoffmann a fost cetit şi tălmăcit, deşi influenţa lui e aproape inexistentă. Mai mult răsunet a avut « Des Knaben Wunderhorn », şi în special basmele fraţilor Grimm, care formează şi astăzi una din lecturile preferate ale tineretului. In ce priveşte scriitorii romantici germani, s’a tradus ceva doar din Heinrich von Kleist, a cărui « Penthesilea » a avut în 1935 un succes sensaţional pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. In schimb Holderlin era complect ignorat până acum câţiva ani s). Influenţa realismului german a fost mai întinsă şi mai puter- nică decât aceea a romantismului. Era de aşteptat ca un scriitor ca Gustav Freytag să găsească cu romanul său « Soli und Haben » (« Dare şi avere ») o bună primire în România. Freytag venea în momentul în care proza românească se străduia să se adapteze noului realism. Arta sa de a plăsmui caractere şi tipuri omeneşti oferea scriitorilor români un exemplu vrednic de urmat. Mai 1) N. Tcaciuc, Heinrich Heine in der rumănischen Literatur. Cernăuţi, 1926. 2) Ibidem, p. 61 şi urm. s) Vezi Ion Sân-Giorgiu, Cercetări critice. Bucureşti, 1923, care cuprinde un studiu despre Friedrich Holderlin. SPIRITUL GERMAN ÎN LITERATURA ROMÂNĂ 127 surprinzătoare e însă influenţa lui Rudolf Gottschall. Nu trebue să ne mire marea influenţă pe care acesta a exercitat-o asupra lui Eminescu prin revista sa « Blâtter fur literarische Unterhal- tung », pe care Eminescu a citit-o regulat. Gottschall era o per- sonalitate multilaterală si-si desfăşura activitatea sa în Germania ti » tocmai în vremea în care Eminescu lua contact la Berlin şi Viena cu cultura germană. Ceea ce e însă e în orice caz curios e faptul că si mai târziu s’au făcut traduceri din acest autor. Scriitorii realişti au pătruns în deosebi în repertoriul teatral românesc, între ei în primul rând Hermann Sudermann, ale cărui piese au fost reprezentate aproape toate la Teatrul Naţional din Bucureşti 1). Dintre poeţii şi scriitorii moderni, influenţa lui a depăşit pe a tuturor celorlalţi, chiar şi pe a lui Hauptmann. Intre 1891 şi 1915 el a fost autorul dramatic favorit al publicului bucureştean. Un mare număr al pieselor sale a fost tradus în româneşte nu de scriitori de duzină, ci de scriitori de valoare şi de critici teatrali. « Heimat », « Die Ehre », « Sodoms Ende » au fost jucate ani de-a-rândul cu mare succes la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar marea artistă de reputaţie mondială Agatha Bârsescu l-a făcut pe Sudermann, prin creaţia sa în rolul Magdei, autorul dramatic cel mai popular pe vremea aceea. O altă dramă a sa « Stein unter Steinen » a fost jucată pe o scenă particulară cu un succes tot atât de mare, iar alte piese ale sale ca « Johannes », « Fritzchen »— aceasta de două ori — « Schmetterlings- schlacht», « Das Gliick im Winkel » şi « Es Lebe das Leben » au fost traduse şi tipărite. Dacă mai adăogăm şi cele câteva traduceri ale operelor sale în proză, între care în primul rând trebue amintite « Geschichte der stillen Miihle », « Der Muttersohn » şi «Jo- lanthes Hochzeit», ne putem face o idee aproximativă de înrâu- rirea pe care a exercitat-o asupra publicului românesc acest nou Kotzebue. Nu e deci de mirare că autorii dramatici români, ca Haralamb Lecca de pildă, s’au format şi desvoltat la şcoala dra- maturgului german. De o mai redusă putere de acţiune a fost înrâurirea lui Ger- hardt Hauptmann, a cărui dramă «Einsame Menschen» a fost *) *) I. E. Torouţiu, Hermann Sudermann în literatura românească. Bucu- reşti, 1930. 128 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE jucată pe scena Teatrului Naţional din Capitală acum câţiva ani. Drama sa feerică « Die versunkene Glocke » a fost tradusă de re- petate ori, dar pe scena Teatrului Naţional a fost reprezentată abia în 1938 în prelucrarea liberă a poetului Adrian Maniu. Un spectacol de succes a fost în 1936 şi drama sa realistă « Vor Son- nenuntergang ». Dintre poeţii contemporani ai Germaniei Rainer Maria Rilke e cel care a influenţat mai mult şi mai adânc tinerele talente ro- mâneşti. Nu numai la Nichifor Crainic, care a tradus « Die Ges- schichten vom lieben Gott», şi a cărui mistică are unele afinităţi cu aceea a lui Rilke, se întâlnesc unele accente din poezia acestuia, ci şi o mare parte a poeţilor care s’au grupat în jurul revistei « Gân- direa» l-au avut ca model pe Rilke. Din operele lui nu s’a tradus însă mult. Ion Pillat a redat în româneşte într’o proză aproape congenială « Die Weise von Liebe und Tod des Cornets Chri- stoph Rilke », iar dintre traducerile poeziilor sale lirice care au apărut când şi când în reviste, cele ale Eugen Jebeleanu au fost publicate în volum. Mai redusă a fost influenţa lui Ştefan George, a cărui severă artă formală nu putea fi admirată şi apreciată decât de un poet de talia lui Ion Pillat. Influenţa expresionismului, deşi de scurtă durată, nu a fost lipsită de însemnătate. Pentru poeţi ca Lucian Blaga el a constituit o adevărată experienţă intimă care a lăsat urme adânci în scrisul său. Expresia caracteristică concentrată se întâlneşte nu numai în lirica sa, care se resimte încă din epoca ce a precedat expresio- nismul şi de înrâurirea ritmurilor libere ale lui Arno Holz, ci mai ales în drama sa extatică, care stă cu totul sub influenţa expre- sionismului germna. Anarhia formală, care a stăpânit o anumită parte a poeziei româneşti şi care a fost promovată în special de scriitori evrei, îşi are originea în estetica liberă a expresioniştilor, care a putut înflăcăra uşor spiritele tinere. Contactul literaturii române postbelice cu literatura ger- mană contemporană a fost prin urmare foarte strâns, fără însă ca traducerile din limba germană să sporească la număr. Puţin numeroase sunt astfel antologiile din lirica germană care au apărut la noi în ultimii douăzeci de ani. In afară de încercările chinuite ale lui Lucian Costin şi Yirgil Tempeanu, merită să fie amintită cu o menţiune specială numai încercarea lui Ion Pillat, care ne-a SPIRITUL GERMAN ÎN LITERATURA ROMÂNĂ 129 dat câteva traduceri din cei mai însemnaţi lirici germani 1). Dar asemenea contribuţii la împământenirea literaturii germane sunt încă răsleţe şi lipsite de metodă. încercarea editurii « Cultura Na- ţională » de a publica ediţii de clasici germani nu a depăşit stadiul iniţial. Când şi când vre-un tânăr poet român s’a străduit să tăl- măcească în româneşte pe unul sau altul dintre poeţii germani sau un editor cu spirit practic descoperă şi traduce în editura sa vreun scriitor german la modă. Este de aceea explicabil că Emil Ludwig, Ştefan Zweig şi tutti quanti au fost prezentaţi de editori evrei publicului românesc. Din păcate nici > j covârşitoarea personalitate a Fiihrerului Adolf Hitler. Con- cepţia naţional-socialistă a avut şi la noi un puternic răsunet şi mai ales în ultimii ani ea a pătruns mai adânc în masele populare. Apropierea României de Germania şi intrarea ei în Axă a creat un climat potrivit unui schimb mai intens cultural. Fireşte că în astfel de împrejurări precumpăneşte politicul şi că ziarele acordă un interes mai mare problemelor de ideologie politică. Interesante sunt articolele marelui nuvelist Ion Al. Brătescu- Voineşti, în care ia pe faţă atitudine pentru o colaborare poli- tică cu Germania 2). Totuşi şi literatura germană contemporană şi anume cea cu caracter etnicist a început să fie cunoscută la noi. Dintre publicaţii trebue numită neapărat revista «Chemarea Vremii», în paginele căreia au fost prezentaţi scriitori ca Paul Ernst, Hans Carossa, Hans Grimm, Heinrich Zillich, Emil Strauss, Friedrich Blunk şi alţii. In editura acestei reviste a apărut pentru întâia oară în româneşte nuvela « Concediul » a poetului sas Hein- * 4 *) Ion Pillat, Din poezia germană. Cernăuţi, 1937. Vezi şi recensia mea despre această carte în «Mitteilungen der Deutschen Akademie ». Caietul 4, I937> precum şi lucrarea mea mai veche Lirica germană contemporană. Bucu- reşti, 1937, care cuprinde numeroare traduceri din lirici contemporani germani. a) I. Al. Brătescu-Voineşti, Germanofobie. Bucureşti, 1940. 9 130 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rich Zillich. Dintre scriitorii germani actuali a mai fost prezentat publicului românesc Iosef Magnus Wehner, cu monografia isto- rică «Streuensee». Nu trebue trecute cu vederea nici revista « Curentul Literar » în care, pe lângă articole şi traduceri privi- toare la literatura germană, s’a publicat şi un lung studiu istoric de popularizare a lietarturii germane, precum şi revistele « Vremea » şi «Meşterul Manole» care publică şi ele regulat traduceri din poezia nouă germană şi articole informative datorite d-lui Mihai Isbăşescu. Spiritul german se oglindeşte într’o anumită măsură şi în noua serie a revistei « Convorbiri Literare », pe care o conduce un ger- manist, d. I. E. Torouţiu. Pe lângă traduceri din germană în ro- mâneşte, se publică aici şi tălmăciri din română în germană, da- torite traducătorului lui Mihail Eminescu, Konrad Richter, mort de curând. întâlnim de asemeni şi studii care cercetează mai departe înrâurirea poeziei germane asupra lui Eminescu. D. N. Tcaciuc încearcă astfel să lămurească pe deplin influenţa lui Lenau asupra lui Eminescu, influenţă care apare acum mult mai puţin directă şi conştientă decât s’a crezut 1). De o însemnătate deosebită este studiul lui I. E. Torouţiu despre « Eminescu în literatura germană », şi în care pentru întâia oară ni se înfăţişează traducătorii lui Eminescu în limba germană şi chipul în care poetul nostru a fost acceptat de această cultură, căreia îi datorează atât. E totdeodată şi o bibliografie a lucrărilor critice despre Eminescu în limba germană * 2). Dar « Convorbirile Literare » mai aduc şi o nouă traducere a părţii întâia din « Faust» de Goethe, datorită d-nei Laura Dragomirescu. Fără a intra acum în amănute, trebue să recunoaştem că această tălmăcire este un pas înainte faţă de traducerile lui Ion Gorun şi I. M. Soricu. Mai întâi ea se depărtează mai puţin de original decât a făcut-o în deosebi I.M. Soricu, apoi limba în care e scrisă e cu mult mai matură, iar versul cu mult mai suplu şi mai artistic decât în traducerile precedente 3). x) N. Tcaciuc-Albu, Dela Lenau la Eminescu, «Convorbiri Literare », Iunie-Septemvrie 1939. *) I. E. Torouţiu, Eminescu în limba germană, « Convorbiri Literare *, Iunie-Sept. 1939, pp. 1393—145». 3) W. v. Goethe, Faust tradus de Laura Dragomirescu, «Convorbiri Literare», Nr. 7—12, 1940 şi 1—3, 1941, precum şi volum în editura « Convorbiri Literare * 1941. SPIRITUL GERMAN IN LITERATURA ROMÂNĂ 131 Un pas înainte s’a făcut şi în ce priveşte tălmăcirea Iui Reiner Maria Rilke în româneşte. După traducerea lui G. Fonea, a strâns în volum şi Maria Banuş un număr de poezii de-ale lui Rilke, izbutind să redea cu fidelitate sensul, nereuşind însă să găsească în româneşte fluiditatea versului şi muzicalitatea rit- mului şi rimei lui Rilke 1). Traducerile Iui Gh. Mumu sunt în număr prea mic spre a ne da destul de bine seamă dacă acest mare mânuitor al cuvântului românesc va putea găsi în limba noastră ritmurile şi rimele potrivite unei autentice tălmăciri a lui Rilke. Alexandru Philippide, publicând într’o culegere, e drept mult prea personală, versuri din Holderlin, Novalis şi Rilke, a reuşit mai ales să redea într’o formă corespunzătoare român- nească câtev adin « Sonetele către Orfeu » ale lui Rilke, ceea ce nu e treabă tocmai uşoară * 2 3 *). Şi încercarea lui Virgil Tempeanu de a traduce din Heinrich von Mohruengen merită să fie menţionată aici s). In schimb se cuvine relevată noua traducere din Kant a lui Traian Brăileanu, care completează astfel opera de încetăţenire a lui Kant în româneşte începută mai de mult *). De altfel «Istoria Filosofiei Moderne» editată de Societatea pentru Filosofie oferă şi ea un nou volum, cuprinzând studii asupra cugetătorilor germani contemporani, ceea ce dovedeşte contactul strâns pe care filosofia românească îl ţine cu filosofia germană veche şi modernă. Ia schimb studiile de germanistică sunt mult mai reduse de un timp încoace, poate fiindcă ele cer timp şi putinţa unei cercetări amănunţite a materialului ştiinţific bibliografic, ceea ce nu este în vremurile de astăzi un lucru tocmai uşor 5). Comemorarea lui Maiorescu, alături de apariţia memoriilor sale, a făcut să se insiste din nou asupra rolului pe care l-a jucat *) Rainer Maria Rilke, Poeme, traducere de Maria Banuş. Bucureşti. 2) Alexandru Philippide, Poeme, de Holderlin, Novalis, Moricke, Rilke, Bucureşti, 1940. Vezi şi Ion Sân-Giorgiu, O antologie, recensie publicată în « Curentul Literar * din Februarie 1941. 3) Heinrich von Mohruengen, Doiniri pe alăută, versuri după text me- dieval german, de Virgil Tempeanu. Fălticeni, 1941. *) Immanuel Kant, Critica puterii de judecată. Traducere însoţită de o introducere de Traian Brăileanu. Bucureşti, 1940. s) Vezi următoarele lucrări: Victor Morariu, Pedagogia lui Herder. Bu- cureşti, 1940 şi Ion Sân-Giorgiu, Gateano Cerri inspiratorul lui Ermnescu in « Melanges Drouhet » şi extras. Bucureşti, 1940 S 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE el în cultura românească, ca interpret al spiritului german 1). Versurile sale în limba germană, tipărite şi ele cu acest prilej, au arătat cât de familiarizat este marele profesor şi critic cu limba lui Goethe * 2). Titu Maiorescu este astfel repus într’o lumină nouă, aceea care face din el nu numai îndrumătorul de fiecare zi al culturii româneşti timp de mai multe decenii, dar şi reprezen- tantul cel mai autorizat al germanismului în cugetarea şi litera- tura românească. . La capătul acestei sumare priviri asupra raporturilor cultu- rale dintre România şi Germania, se impun următoarele con- cluzii, care pot servii ca un îndreptar pentru viitor. Se poate con- stata în primul rând continuitatea influenţei exercitată în Ro- mânia de cultura şi spiritul german, care n’au părăsit niciodată cu totul de-a-lungul unui secol întreg poziţia pe care o ocupaseră. E îndreptăţită apoi afirmaţia că spiritul german a contrabalansat influenţa franceză. Din lupta echilibrată între aceste două in- fluenţe; şi forţe spirituale, specificul românesc a primit atât dela Germani cât şi dela Francezi impulsuri creatoare, care au ajutat desvoltarea unei culturi naţionale. Cultura românească a ştiut să aleagă din bogatele izvoare ale poeziei şi gândului german ceea ce era caracteristic şi prezenta afinităţi cu structura spiritului românesc şi ceea ce-i fundamenta o desvoltare sănătoasă şi rodnică, fără să-i paralizeze însă propria putere de creaţie. Astfel decenii întregi Germania a fost pentru România un model spiritual care a stimulat-o în mod activ, fără însă a deveni un idol primejdios al culturii române. ION SÂN-GIORGIU M Ion Petrovici, La centenarul lui Titu Maiorescu. Bucureşti, 1940; Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, 2 voi. Bucureşti, 1940. 2) Titu Maiorescu, Gedichte (1833—z^7^) herausgegeben mit einem Vorwort von I. E. Torouţiu. Bucureşti, 1939■ Vezi şi Victor Morariu, Maio- resciene. Cernăuţi, 1940. TEXTE SI DOCUMENTE ______9___________ CRITICA STUDENŢIEI MELE Sunt chipuri şi feluri de a scrie, nu vreau să zic romanul, ci tâlcul propriei vieţi. Albia autobiografiei este un drum prea bătut. Şi adesea pe ea alunecă mâlul piedestalelor de lut. Aleg calea propriilor oglindiri de autocritică. Pentru a începe colaborarea statornică la această revistă, din câte pagini stau în sertarul meu, ăau acest capitol din vremea în- depărtată a studenţiei mele. Cu câţiva ani în urmă, el ar fi părut un fapt divers. Azi, el îmi apare actual şi cu o îndoită semnificaţie. Dacă viaţa poate fi privită ca un capital de experienţă, propria frământare studenţească—cine ştie? — va da poate ceva de gândit acestui frate mai tânăr care este studentul de azi. întrebuinţez cu- vântul în sens larg: student, adecă tânăr în anii lui de formaţiune, preocupat de a fi, nu de a părea sau de a ajunge. Un astfel de stu- dent ştie că elita este alcătuită din cei mai de seamă şi mai temeinic pregătiţi dintre reprezentanţii deosebitelor specialităţi. Paginile următoare reproduc fără nici o modificare un memoriu redactat de mine în preajjna licenţei. El avea ca scop o reformă su- fletească a vieţii studenţeşti. însetat de aderenţa colegilor de pe vremuri, căutam o cale ca să ne făuri?n un crez comun. Memoriul a fost adresat Preşedintelui studenţilor în litere de atunci şi a stârnit multe... discuţii. Unii dintre colegi — câţiva azi nume celebre — l-au semnat, alţii au fost contra. Când am văzut că nu pot stârni ceea ce credeam că este necesar, după câteva încercări în publici- stică, m'am refugiat în anonimat. Sunt oameni tare au nevoie de continue aplauze. Pentru aceştia formula vieţii e simplă: fac sgomot — deci exist. Sunt însă şi oameni care-şi scot toată tăria din munca neştiută. Lungii, sfinţii ani de tăcere, de jerftâ zilnică, de singurateca încordare a ultimei fibre, fără să ştii dacă vre-odatâ clădirea interioară va putea fi măcar ghicită, necum văzută. Recitind paginile acestea îngălbenite, pe care un student prieten le-a salvat din arhiva Societăţii studenţilor în litere, văd că ele 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sunt mai actuale decât atunci, astăzi când tinerimea este însetată de nevoia unui crez comun şi de un stil de viaţă altul decât vani- tatea tuturor individualismelor. In spiritul acesta, scot din anonimat paginile următoare, ca să prefaţeze oarecum activitatea pe care o vreau la această revistă, în care doresc să văd reunită elita tineretului: elită, adecă fraţi necunoscuţi care, căutându-se pe ei, caută forma nouă şi durata şi strălucirea de mâine a neamului acestuia. Pentru a nu prelungi mai mult discuţiile stârnite în ultimele două şedinţe ale societăţii noastre, am socotit că cea mai potrivită cale e redactarea acestui memoriu în care ne formulăm, în scris, convingerile noastre comune, cu privire la activitatea intelectuală desfăşurată până acum de societatea noastră şi în care schiţăm îndrumările prin care socotim că s’ar putea curma, cel puţin în parte, relele de care e bântuită. Vă rugăm să dispuneţi, dacă d-nii membri vor găsi de cuviinţă, conservarea lui în arhiva societăţii. Facem această cerere, mânaţi nu de consideraţiuni personale, ci îndemnaţi de următoarele motive: 1. Pentru a asigura, întru cât ne stă în putinţă, obiectivitatea desbaterilor ulterioare, — oferind oponenţilor un text la care să se poată referi. • 2. Pentru a nu ni se atribui intenţii pe care nu le avem. 3. Pentru a servi drept mărturie a frământărilor şi prefacerilor ce sunt pe cale să se săvârşească în societatea noastră. Veţi conveni că, acum aflându-ne la începutul unui nou an de activitate a societăţii, e timpul cel mai priincios pentru a între- prinde o cercetare critică a manifestărilor ei din trecut. Nimeni nu va tăgădui, credem, că: fiinţarea societăţii noastre nu poate avea alt rost şi un alt ţel decât pe acela de a constitui pentru membrii care o alcătuesc un serios instrument de cultură. — De aici reese că, de câte ori vom observa o lâncezeală în mersul ei, de câte ori elemente serioase ale facultăţii vor sta de o parte, vina nu trebue căutată decât în o rea îndeplinire a acestei fundamentale cerinţi — care e cea culturală. Cercetând seria conferinţelor ţinute până acum şi amintindu-ne cuprinsul lor, suntem izbiţi mai ales de caracterul de generalitate al conţinutului celor mai multe şi de natura răsleaţă din cele mai îndepărtate domenii, a subiectelor tratate. Ce poate să dovedească această constatare ? Una din două: sau că ne aflăm în faţa unor lucrări din activitatea unor minţi superior pregătite şi înzestrate sau că, fără să ne dăm seama bine, normele după care ne-am călăuzit până acum au îngă- CRITICA STUDENŢIEI MELE 135 duit să se încuibeze şi în societatea noastră spiritul curent de super- ficialitate. Intr’adevăr, e în rostul firesc al lucrurilor ca generalităţile să fie în deosebi mânuite de acei care au o cultură bine închegată, înte- meiată pe un bogat material de fapte, de date şi de intenţiuni, iar felurimea subiectelor ar putea fi un indiciu că cei ce le aleg nu sunt minţi mărginite la o singură specialitate ci spirite care cuprind în o largă îmbrăţişare toate problemele şi preocupările omeneşti. Din nenorocire, nu acesta este cazul majorităţii lucrărilor desfăşurate la noi: abstracţiile şi generalităţile au devenit o mantie salvatoare, care poate ascunde lipsa de pregătire şi de cunoştinţi a vorbitorului, un mijloc comod care te poate dispensa de truda, singura mănoasă, a cercetărilor cinstite şi amănunţite. De aici se poate uşor înţelege şi rostul felurimei subiectelor: el nu e punctul unor preocupări multiple, întemeiate pe reale necesităţi sufleteşti, ci rodul indiscutabil al diletantismului, care neapărat trebuia să se nască din nişte dispoziţii şi deprinderi intelectuale, ca cele con- statate mai sus. Astfel stând lucrurile suntem pe deplin îndreptăţiţi să ne întrebăm: Normele după care ne-am călăuzit până acum în activitatea noastră intelectuală şi condiţiile generale sub a căror zodie s’a închegat această activitate, au fost oare de natură a ne procura tot beneficiul cuprins în faptul că ne aflăm alcătuiţi în societate ? Nu e nimeni, din cei care au prezentat vre-o lucrare până acum la noi, care să ne poată afirma că i-a fost de vre-un folos, pentru închegarea ei, că i-a adus vre-o creştere intelectuală faptul că el avea să o manifesteze într’o societate de colegi. Intru nimic lucrările prezentate aici nu erau fructul unor mobiluri sau a unor cerinti sufleteşti deosebite de acelea care ar » t mâna pe cineva să se manifeste pe tribuna vre-unui Ateneu sau în vre-o gazetă. Dar atunci la ce bun societatea ? Sub cuvântul că fiecare conferenţiar trebue să se bucure de » cea mai deplină libertate în alegerea şi tratarea subiectelor, am împiedecat să se desvolte între noi tocmai spiritul acela a cărui culti- vare ar fi trebuit să ne preocupe mai mult: spiritul de colaborare, care se naşte din interesul, controlul, îndemnul şi ajutorul reciproc al unora fată de lucrările celorlalţi. » » Prin faptul chiar că obiectul frământărilor şi atenţiunii fiecăruia era diferit de al celorlalţi, că nimic comun nu venea să unească elementele cu dor de lucru, ce se aflau în societate, bariera dintre individ şi individ trebuia fatal să rămână neclintită aşa ca obişnuitul spirit individualist, regretabilă caracteristică a studentului român, a trebuit să-şi dea şi aici cunoscutele lui roade anti-sociale: pre- 136 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE zumţiunea, personalitatea excesivă, atitudinea ironică şi dispre- ţuitoare. Evident că într’o aşa atmosferă nici vorbă nu putea fi de o nivelare în sensul bun al cuvântului, între membrii societăţii, căci forţele reale erau silite, de aceste împrejurări arătate, să. stea retrase şi în chipul acesta societatea era lipsită de unul din marile bunuri ale oricărei organizări omeneşti: înrâurirea celor mai bine pregătiţi, sau pătrunzători, asupra celorlalţi. Toate aceste rele constatate mai sus şi-au avut, neîndoios, cea mai izbitoare expresie în conferinţele proiectate şi începute anul trecut cu privire la «psihologia poporului român ». Era o dovadă de uşurinţă în chiar alegerea subiectului: a-şi închipui cineva că, în starea actuală a istoriei, a folclorului, a filo- logiei şi a etnografiei la noi, e cu putinţă o lucrare de sinteză ca cea care s’ar putea intitula « psihologia poporului român », este a nu-şi da seama de ce poate însemna o lucrare serioasă. Dar materia, înrudindu-se cu sociologia şi oferind o largă perspectivă pentru înseilarea generalităţilor, era de natură să ispitească pe mulţi, subiectul propus a prins. Am fi fost în drept să ne aşteptăm ca cel puţin despicarea lui în părţi alcătuitoare, coordonarea acelor părţi şi metoda urmată de cercetători să compenseze, pe cât cu putinţă, greşala primordială. Aici însă, mai ales, ne-a fost dat să vedem roadele felului indi- vidualist de a fi constatat mai sus. Nimănui nu i-a trecut măcar prin minte că o lucrare de felul acela putea şi trebuia să aibă, în primul rând, o valoare de educaţie colectivă. Fiecare izolat, încrezător în propriile puteri, fără să simtă nevoia de a-şi coordona lucrarea cu a celorlalţi, fără o metodă comună, neinteresându-se de rezultatele la care ceilalţi puteau să ajungă, pornea singur să cucerească cel puţin câteva din secretele fundamentale ale problemei propuse. După câteva excursiuni prin cele mai felurite domenii, se întorcea satisfăcut, arătând — fireşte — cu un gest plin de încredere fructul investigaţiunilor lui care nu putea fi altul decât formula sigură a psihologiei poporului român. Numai că, unele cu altele se cam băteau în capete aceste for- mule, publicul mai întâi prinse de veste, apoi conferenţiarii şi în sfârşit iniţiatorii înşişi. Rezultatele parţiale fiind cele constatate mai sus, care altul putea să fie rezultatul general decât o bancrută pe toată linia a lucrărilor întreprinse. In chipul acesta a căzut lucrarea cu privire la «psihologia poporului român », fără însă ca spiritul din care ea a purces să fi dispărut dinţie noi, căci el cel care conduce şi însufleţeşte lucrările curente. CRITICA STUDENŢIEI MELE 137 Aceasta fiind situaţia societăţii noastre, după ani de funcţionare şi de experimentare a actualelor norme şi neivindu-se nici un semn de îndreptare, socotim că e timpul să ne consfătuim cu toţii dacă nu s’ar putea cumva degaja vre-un învăţământ din experienţa tre- cutului şi deci nu ni s’ar impune astfel deschiderea vre-unei noi căi de activitate, prin care să ne putem izbăvi de relele ce ne bântue. Dacă convenim că ele sunt cele semnalate (adică, înclinarea spre generalităţi ieftine, diletantism, lipsă de îndemn şi de control reciproc al unora faţă de lucrările celorlalţi, individualism rău înţeles şi tot cortejul de consecinţe ce decurg din acestea), dacă acestea sunt relele, socotim că, pentru curmarea lor, ni se impune de însăşi nevoile situaţiei să încercăm remediul unei activităţi colective şi unificate în vederea studierii unei singure probleme. Beneficiile ce credem că vor ieşi pentru membrii societăţii, care ar intra pe această cale, sunt multiple, iar folosul auditorului, neîndoios, că va fi în creştere de cel actual. Ne întemeiem convingerea aceasta pe următoarele conside- raţiuni: Prima cerinţă a unei astfel de lucrări va fi o perioadă de frămân- tare şi de elaborare la care vor lua parte, cu şedinţe intime, toţi cei ce-şi propun să lucreze în vederea aceluiaşi ţel. In această perioadă vom căuta, prin lecturile noastre, prin dările de seamă şi discuţiile urmate, să devenim stăpâni pe întreg materialul lucrării şi să ne orientăm cu privire la întrebările fundamentale. Dintru început, prin chiar aceasta, orizontul fiecăruia va trebui să devină mai cu- prinzător şi cu greu va mai fi acum cineva ispitit să recurgă Ia generalităţi, când se va afla în stăpânirea unui serios material de date şi de fapte controlate. Pe acestea va avea acum să Ie mânuiască, pe ele va trebui să-şi întemeieze afirmaţiunile, din ele vor trebui să fie scoase încheierile lucrării. Din discuţiile intime neapărat că fiecare va ieşi cu un folos: cel mai înaintat cu controlul pe care judecata celorlalţi ar exercita-o asupra propriei păreri; cei începători prin însuşirea unor deprinderi, unor puncte de vedere şi a unor metode mai cuprinzătoare. In chipul acesta nivelul cultural general se va afla în creştere. Tot discuţiile pregătitoare vor invedera apoi, mai bine ca orice, aptitudinile speciale ale fiecăruia, — aşa că împărţirea materiei pentru conferinţele publice se va putea face aproape de la sine şi în chipul cel mai raţional. Dar odată materialul cunoscut, despicat în părţile alcătuitoare şi împărţit conform aptitudinelor dovedite în discuţiile intime, va trebui să se purceadă la satisfacerea celei de a doua cerinţi, coordonarea lui, aşa încât să se stabilească un mers treptat şi logic între lămurirea întregului al problemei date. Ya fi aici o lucrare *38 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE arhitectonică, determinată mai ales de natura problemei propuse, prin care va trebui să se stabilească o cât mai logică legătură între lucrările parţiale. Ce urmări poate avea această plecare a tuturor la aceasta de a doua cerinţă a unei lucrări colective ? In primul rând o mai adâncă şi practică pătrundere a nevoii logice prin excelenţă şi a rostului oricărei discipline ştiinţifice care-şi au drept temelie spiritul de legătură. Supunându-se acestei cerinţe logice, fiecare conferenţiar va fi nevoit să ţină seamă de adevărurile anterior dovedite, să recurgă adesea la ele ca la nişte premise sigure, pe care va avea să-şi înte- meieze propriile afirmaţii şi să aibă în acelaşi timp conştiinţă că lucrarea lui are şi menirea să statornicească puncte de plecare pentru cei ce vor veni. In chipul acesta, neîndoios că duhul individualist, pe care-1 constatasem mai sus ca o tristă caracteristică a studentului la noi, va trebui să sufere o înfrângere. Intr’adevăr: când ai în chip viu conştiinţa că lucrarea ta e o părticică diptr’un tot, că cei care te-au precedat ţi-au- pregătit calea, că cei ce te vor urma vor întregi spusele tale, eşti pus într’o mai justă perspectivă pentru a te pătrunde restrânsul rol, ce-i e rezervat în lumea aceasta unei individualităţi izolate. In sfârşit, aplicarea acestor necesităţi logice în lucrările noastre va contribui într’o mare măsură la crearea atmosferei aceleia de cald interes şi îndemn reciproc al unora faţă de lucrările celorlalţi, ceia ce va aduce tot mai mult închegarea şi întărirea între noi a solidarităţii sociale. Experimentarea unei astfel de metode colective de lucru nu exclude în cugetul nostru manifestările individuale: ele vor trebui să continue şi avem convingerea că, sub impulsul lucrării colec- tive, nivelul chiar al lucrărilor separate se va ridica treptat. Dacă acum ne-am înălţa puţin deasupra nevoilor şi discuţiei momentului şi am considera această încercare sub aspectul unor năzuinţi superioare nevoilor vremelnice, vedem că ea nu poate deschide o largă perspectivă de încredere şi nădejde pentru viitor. Intr’adevăr: bunul cel mai mare ce ar putea să iasă dintr’un aşa fel de a lucra, ar fi o treptată, dar neclintită statornicire în minţile tuturor a convingerii că dat fiind un anume obiect şi dat fiind că mintea omenească în funcţiunile ei de inteligenţă e aceiaşi la toţi şi pretudindeni, adevărul care e acordul dintre legile minţei şi realitate, nu poate fi decât unul şi acelaşi pentru toate capetele, când în căutarea lui nu eşti mânat decât de setea de a şti, şi când între obiect şi cercetător nu se interpune ceaţa unor idei preconcepute, alergarea după o falsă originalitate sau interese de ordin personal. CRITICA STUDENŢIEI MELE 139 învioraţi şi întăriţi sufleteşte prin puterea unei astfel de con- vingeri, dobândite în comun, şi aflându-ne stăpâni pe o metodă de activitate colectivă, ne-am putea, în sfârşit, încumeta să abordăm împreună cercetarea marilor probleme care solicită tot mai mult luarea aminte a conştiinţelor la noi: problema literaturii române, problema culturii noastre, problema chestiunii naţionale, etc. Nu vrem să ne întindem mai mult asupra rezultatelor ce am putea obţine prin păşirea noastră pe acest teren de activitate, căci nu vrem să fim bănuiţi de pe acum de utopism. Să revenim deci la cerinţele momentului. Am arătat convingerile noastre cu privire la activitatea intelec- tuală a societăţii ce s’ar manifesta în şedinţe publice prin conferinţe şi dări de seamă. Acum, în afară de aceasta, şi tot pe calea activităţii colective, trebue să ne gândim şi la îndestularea altor nevoi. Socie- tatea trebue, cu adevărat, să devină în mâinile noastre un instrument de cultură prin care să putem compensa lipsurile destul de nume- roase ale organizării noastre universitare. Printre aceste lipsuri, cea mai de seamă, e insuficienta noastră pregătire în cunoaşterea limbilor străine. De aceea socotim că ar trebui să luăm într’o serioasă desbatere şi chestiunea alcătuirii de membrii societăţii a unei secţiuni pentru studierea limbilor moderne, în special a limbilor italiană şi germană. O altă chestiune ce ni se impune să o deslegăm, trebue să fie şi aceea a unei reviste a vieţii universitare, a cărei ţintă să fie publi- carea si rezumarea cursurilor tinute la această facultate, dări de seamă cu privire la mişcarea culturală din ţară şi din străinătate şi publicarea lucrărilor studenţeşti mai de seamă. Revista aceasta va mai avea şi bunul că va împiedeca elemente dintre noi să se alăture pe lângă publicaţii a căror ţinută de multe ori e opusă unei integrale şi largi desvoltări a tânărului nou venit. Acestea sunt convingerile noastre cu privire la actuala stare a societăţii şi îndrumările ce se impun. In credinţa că ele reprezintă un plus asupra stării de azi le supunem meditărilor d-voastre şi facem apel la toate elementele cu dor de lucru din societate pentru a veni să contribue la înfăp- tuirea lor ». Citind paginile acestea unui prieten tânăr, el a rămas surprins: — In direcţia aceasta ne căutăm şi noi! Şi totuşi îmi pare că este o diferenţă: noi suntem mai dinamici. Tălmăcindu-i diferenţa printro icoană, i-am răspuns următoarele: — Nu cunosc altă nobleţă şi chemare mai vrednică decât a celui care, departe de orice exhibiţionism, se consumă în slujba unor im- 140 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE perative mai presus de toţi. Stilul de viaţă al viitorului este al meşterului care, având conştiinţa că săvârşeşte mai mult decât o rugăciune, un rit, plăsmuieşte prin tot gestul lui o statuie minunată, ştiind bine că ^a va rămânea ascunsă pentru totdeauna într’o ob- scură firidă de stâlp de catedrală. Cine îşi simte o astfel de chemare şi este în stare de o astfel de jertfă, să-şi pue umărul la cruce şi să pornim... D. CARACOSTEA MIORIŢA IN TIMOC In cadrul preocupărilor Uniunii Fundaţiilor Regale, in ziua de ii Mai, am vizitai în comuna Curcani din judeţul Ilfov tabăra de prizonieri români din Timoc. Interesându-mâ de îndeletnicirea celor 300 de prizonieri, am constatat, dincolo de forma actuală a plugăriei, un strat ciobănesc, vădit între altele, şi prin faptul că cei mai mulţi dintre gospodari îngrijesc la casa lor şi de oi. Am întâlnit un cântăreţ din fluer având pe instrument săpată inscripţia numelui în sârbă, dar cântând, de nu-i mai venea să sfârşească, porneala oilor. Era de aşteptat ca într’un astfel de mediu să înflorească balada noastră păstorească. Semnalizări asemănătoare celor din jocul co- morilor trimiteau către anumite aspecte etnice ale cântecului bătrâ- nesc. In afară de indicii despre cântecul ciobanului care şi-a pierdut oile, de care ştiau şi unii săteni şi preotul, am avut norocul să dau de o excepţională variantă a Mioriţei. Tot atât de interesant este şi cântăreţul, care mărturiseşte că « ar trebui trei zile să le scrieţi». II chiamă Miăilă a lui Mariana a lui Pătru, pe sârbeşte Meilă Pe- trovici. Dela el am cules următoarea baladă, pe care a învăţat-o dela lăutari bătrâni, şi pe care o reproduc întocmai, fără fonetica dialectală: Ai, doboară, Ai, scoboară, Ai, tot din deal în vale, In răsărit de soare, Pe acel crac de munte Turme de oi multe Multe şi mărunte. O turmă de oi Cu nouă ciobani Cu stăpânu zece, Nimeni nu-1 întrece. Ele scoboară Tot din deal în vale Pe Stârminul mare L’ale livezi verzi L’ale ape reci Prinţ’ăi munţi cărunţi, Unde-s cerbii mulţi Ele scoboară. Cine le păzeşte? 142 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ăi nouă ciobănei, Toţi flăcăi. Ciobanii se vorbea Şi să tăinuia Pe strinul să-l omoare, In scăpătat de soare, Ea! şi la cina şi mare Pe el să-l omoare: Turma să i-o spargă Nouă părţi s’o facă. Pe ei i-auzea Mică miorică, Mică şi bălură, Cu comiţu ’n gură, Cu lâna modură; Mică şi băluţă, Cu patru corniţe, Cu lâna plăviţă, Guşată la ţâţă. Oaia abea auzea, Urmă rămânea, Să făcea păştea Şi ea că zăcea. Di trei zile încoace Gura nu-i mai tace. Strinu mi-o întreba: — Mieorica mea, Surioara mea, Fruntea oilor, Fala negustorilor, Di trei zile încoace Gura nu-ţi mai tace, Ori iarba nu-ţi place; De ce sbieri aşa, Spune-i lu neică. Mioara zicea: — Măi strinule, Măi stăpâiorul meu De la Dumnezeu, Da ştii, da ştii, Dă ştii, da nu ştii, Di ce sbier aşa, Că ei s’o vorbit Şi s’o tăinuit Ai nouă ciobănei Tot ai tăi flăcăi, Ce-ai văzut de ei, Pe tine să te omoare .In scăpătat de soare, Pe la cina mare, Turma să ţi-o spargă, Nouă părţi s’o facă Pe mine să mă facă O saca de apă, C’aşa lor le place. Strinu că zicea: — Mieorica mea, Mânca-ţi-aş gura, Taci, nu mai plângea, Lasă-i cum or vrea, Ei de m’or mânca; Da tu să te faci Şi să te prefaci, Pe urmă mai şchioapă, Şchioapă şi bolnavă, Unghişu zugrăvite Cea mai rea de vite, Slabă şi bolnavă, Ca să nu te ’mpartă, Pe tin te-o lăsa. Da iar să te faci Tot o fată mare Părul dat la vale Să te duci mai tare, Nene, şi de grab Unde mi-e drag: La vale, la vale, La marginea de mare, Unde marea-mi bate, Bate şi coteşte, Muica mea trăieşte, Muica mea bătrână Cu burca de lână, Urzeala de sârmă, Sârmă neagră întoarsă, De ţine la oasă, Tot muica mea bună, A voastră stăpână, Şi ei ca să-i spui Că m’a omorît; MIORIŢA In timoc 143 Şi ea va veni De, măi, m’o îngropa In târla oilor, In jocul mieilor, In lătratul câinilor, In urlatul lupilor. La capăt ca să-mi pună Fluerel de soc, Să-mi cânte cu foc, N’am avut noroc, Fluerul de brad, Să-mi cânte cu drag, Cu dopu de os, Să-mi cânte milos, Şi legat în sârmă Inima fărâmă. A muică bătrână, Ea m’o îngropa. Şi ea să se ducă Şus la Piatra 'naltă, La crucea de piatră, Unde am fost odată Cu turma mea toată, Blaga să mi-o scoată Pomană să-mi facă. Subt o piele miţă. Este o postăviţă Plină de lăiţă, Banii de pe miţă; Da subt un butoi Este un ulei Plin de dinărei, Banii ăi de pe miei; Polişori, ' Bani de pe berbeci; Da mai multe rile Bani ăi de pe lână. Mieoara de auzea, Şi ea se ducea La vale, la vale In marginea de mare Unde marea bate, Bate şi coteste, Muma lui trăieşte. Din gură-mi zicea: — O maică bătrână, Da n’ai auzit, Un fiu ai avut Şi l-a omorît Ai nouă ciobani Tot ai lui duşmani. Vorbă mi-a lăsat Maică, să-l îngropi, Pomană să-i faci. Blaga ăi scotea, Lăutari ăi da, — Câte grădine, Cu grije domnească, Să se pomenească. Această variantă este cea dintâi mărturie directă despre Mioriţa în Sudul Dunării. Şi ea nu este culeasă dela un bătrân, ci dela un om tânăr, plugar şi lăutar al satului totodată. Din toate amănuntele date, reiese că balada este foarte cunoscută, nu numai în sat, ci pe o rază mai largă în spre Miazăzi. Ciobani, coborîţi din munţi pentru târgueli cer adesea lăutarului să zică « P’a strinului » — cântecul ciobanului străin. Consătenii întrebaţi, confirmă că la ei, în Bârza- Palanca şi împrejurimi, se zice adesea. Nu este aici locul de a releva însemnătatea mărturiei sub aspec- tul ştiinţific. Dar cercul acesta închis de compactă populaţie româ- nească, cu o structură sufletească proprie, este şi el sânge din sângele nostru. Şi nu este o întâmplare că cea mai cerută baladă în această înstrăinată regiune — pe care aş numi-o Bucovina dunăreană — este tocmai « Cântecul strinului ». 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Timoc, tinut fără noroc... Cu perspectivele lui în spre Balcani şi Mediterană, cules în apropierea Vadului marcat prin podul lui Traian, cântecul acesta este menit să cimenteze în noi convingerea că ţinutul Timocului trebue să devie tot mai mult puntea noastră de trecere spre romanitatea originelor. D. CARACOSTEA COMENTARII CRITICE JURNAL DE LECTOR Critica nu e ţinută să-şi piardă vremea cu moravurile literare. Ea-şi trage vlaga din viaţa cărţilor, indiferent de cei ce le scriu şi de felul cum arată la chip şi la suflet. Dacă prin puterea miste- rioasă a unui nou element, neînscris încă în tabelul lui Mendeleiev, toate numele şi pseudonumele ar dispărea, de oriunde s’ar afla ele, pe coperte, pe file de gardă, în cataloage sau repertorii bibliografice, critica n’ar fi mai puţin activă, câtă vreme ar rămânea textul şi printre rânduri sau pe margine destul loc pentru comentarii. Cel mult, dacă în oceanul acesta al anonimatului, şi din confrun- tarea impresiilor, râvna identificării ar încerca să suplinească vechile nume. Dar dacă, dimpotrivă, duhul lui vindicativ ar merge la textul însuşi, albind paginile şi lăsând uitate, aşa cum rămân firmele pe urma incendiilor, titluri şi nume, critica ar pieri de inaniţie, oricât de multe şi de ademenitoare ar fi istoriile literare, unde, ca într’un muzeu sau ca într’un bazar oriental, vestigiile trecutului s’ar lăfăi în cea mai pitorească anarhie. Cu braţele încrucişate, şi în adăstarea judecăţii din urmă, critica ar împietri în propria ei inutilitate, ca într’o statuă. Când tomurile se adună din cele patru puncte cardinale, fiecare cu mesajul lui, fiecare cu taina lui şi când scurtimea acestei vieţi hărţuită de toate spasmele prezentului, turbură şi mult-puţinul răgaz al cetitului, nu este oare un adevărat lux, adică o simplă şi zadarnică pierdere de vreme, să zăbovim la o problemă de mora- vuri, când ea n’a fost desbătută, mai ales, la timpul ei ? Am stătut la gânduri nu odată, şi astăzi încă mai mult, dacă face sau nu să ne destăinuim şi dacă nu era mai bine să păstrăm jurnalelor postume — mai cu seamă că se pot şi rătăci — reflecţii de felul celor ce urmează. Dacă totuşi ne hotărîm este şi pentru procentul acela de incertitudine, în care ne aruncă o întâmplare sau alta. Căci, ne spuneam din când în când, dacă la mijloc ar fi ceva mai mult decât o chestiune de moravuri literare, dacă rătăcirea e cu mult mai adâncă de cât pare la întâia vedere, dacă nu e vorba de un simplu capriciu numai şi dacă, dimpotrivă, totul vine dintr’o pervertire a io 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE judecăţii, a judecăţii într’ale spiritului şi întru cele literare, nu este atunci de datoria noastră a tuturor câţi slujim aceluiaşi artificiu de a scoate efecte din semnele cernelei, cum aşa de frumos o spune Renato Serra, să ne ridicăm împotriva ereziei, să nu o lăsăm să se întindă şi să o sterilizăm în chiar germenii ei proprii ? întâmplarea, ce comentăm, ţine de istoria cea mai recentă şi însuşi faptul că n’a putut fi însoţită la vremea aceea, de nici o întâmpinare, arată cât de exclusiviste erau aplecările şi cât de sectară doctrina. Iar durerea noastră era îndoită şi pentrucă eram înfruntaţi în scumpele noastre preferinţe, dar şi pentrucă totul se petrecea pe un teren, unde ani de zile în urmă, avusesem prilejul să mărturisim alte gânduri, de o altă generozitate, vulnerabilă evident ca tot ceea ce se ţine de imperfecta noastră natură, dar nu mai puţin dictate de sentimentul că slujim adevărului şi frumosului. N’am crezut niciodată în perpetuarea aşezărilor omeneşti şi dacă am exercitat şapte ani încheiaţi foiletonul de critică la « Cuvântul », nu ne-am închipuit niciodată că vom fi inamovibili. Obiceiul Occiden- tului, ce-şi schimba la, răstimpuri foiletoniştii, dela o rubrică la alta, şi dela un ziar la altul, ni s’a părut un semn de înaltă maturitate, dacă nu şi de independenţă. Şi-apoi... « Cuvântul » de mai acum , câteva luni nu mai era ziarul lui Nae Ionescu. Cât de actuală era cugfetarea lui politică, şi cât de acaparantă, o bănuiam de sigur cu mult mai puţin, reflectată cum o vedeam în oglinzi diformante şi lipsită de farmecul dialecticei lui, dar cât de originală îi era gândirea, cât de nesecată şi întremătoare conversaţia, cât de reve- latorie inteligenţa, acestea le ştiam din anii juneţii dintâi, din lungile preumblări nocturne pe bulevardele Brăilei, într’o vreme când el nu era decât un tânăr învăţăcel de Universitate. Căci după clasicism şi după dascălul de latineşte, care preda şi filosofia —veneratul nostru profesor, d-sa domnul Ion Brătescu—dela dânsul am învăţat cum se ascultă şi cum se poate gândi, fără ostentaţie. « Cuvântul » lui Nae Ionescu a fost una din cele mai probe şcoli de ziaristică, unde lucrul cel mai modest, dar făcut cu dragoste şi cu mărturisirea limitatei lui importanţe, preţuia mai mult poate decât sistemul economic cel mai la modă, ca să nu mai vorbim de cele filosofice. Poate că în aerul de umilinţă, cu care se înconjurau atâtea din faptele de cultură ale gazetei din vremuri, intra şi o bună doză de orgoliu. Poate, dar era aşa de elegant şi făcea atât de bine sufletului. «Puţină- tatea mea » era una din expresiile lui favorite (ce-i venea dela Eminescu şi dela Nicolae Iorga) şi oricâtă cochetărie ar fi ascuns într’însa, ea nu era mai puţin şi pentru cei din jur un îndemn şi o normă. In cele literare, « Cuvântul » a dat pilda celei mai mari libertăţi, căci se putea scrie despre orice autor, indiferent de vârstă, de şcoală literară sau de celebritate şi niciodată cronicarul, care am JURNAL DE LECTOR 147 fost şapte ani încheiaţi, n’a avut să se plângă de cea mai mică ingerinţă, de cea mai vagă recomandaţie. De altminteri Nae Ionescu era prea îndrăgostit de literatură, cunoştea mult prea bine literatura românească şi ne potriveam prea adesea în gusturi şi judecată, ca să mai poată fi vorba nici chiar de umbra unei silnicii. Iar nedreptatea, în cele literare, maşinată şi servită în doze progresive, cum se obicinueşte ici şi colo, şi cu atât mai puţin atitudinile icono- claste, fără de temei şi nici măcar cu scuza temperamentului, nu l-au ispitit niciodată. Puţini inşi, dintre profesionişti chiar, cunoşteau mai temeinic ca dânsul, pe clasici, puţini cunoşteau în integralitatea operei lor, pe Nicolae Iorga şi pe Mihail Sadoveanu, iar entusiasmul său în faţa unei capodopere a scrisului românesc, aşa cum s’a întâmplat în cazul «Baltagului», ne lăsa totdeauna cu mult mai prejos... La el, şi de sigur şi la noi, cei de altădată, mă gândeam cu câteva luni în urmă, în vremea recentului interegn, ce suprjmase orice libertate de gândire, alta decât aceea care purta viza. La el mă gândeam, în timp ce se edictau în ziarul lui — şi mă refer la cele literare — sentinţe de felul aceleea după care întreaga literatură de după război nu s’ar fi fost ridicat peste nivelul comun. Nu vă voi spune numele acelui feroce inquisitor, pentrucă nu intere- sează şi nu interesează pentrucă, deşi era singurul legislator al Parnasului, judecata lui reflecta opinia unanimă a noului Duh. Şi aici stă păcatul. Căci dacă ar fi fost vorba de niscareva idei originale ale cine ştie cărui mizantrop izolat, lucrul n’ar fi prezentat nici o gravitate. Astfel de cazuri sunt frecvente la toate ginţile, şi ele întreţin buna dispoziţie a literatorilor. Nu. Sentinţa exprima o stare de spirit obştească. Tabula rasa cu douăzeci de ani de lite- ratură, de cea mai bună, mai variată şi mai originală literatură, pentru marea vină, de bună seamă, că n’ascultase decât de pro- priile ei legi, de creaţie — iată ce predica. Şi cuvântul de ordine era păzit cu sfinţenie. Căci dacă foile şi revistele aruncau la maidan întreaga literatură de după război, în şcoli, micile comitete de revoluţionari interziceau profesorilor să le vorbească, necum să le exalte, virtuţile scriitorilor de lume veche, care trebuiau să mul- ţumească Cerului că-şi pot ronţăi în linişte (I) drepturile de autor (I!) De vre-o discuţie, în atari condiţiuni, nu putea fi vorba şi poate că a fost un bine că nu s’a îngăduit nici o discuţie. Căci ce discuţie putea fi între cei de altă limbă, între cei ce ţin de bunele, străvechile datini şi cei dela care începe întreaga creaţiune, cu literatură cu tot, pe deasupra. Cui să spui, când nu vrea să asculte şi nici că-1 inte- resează, că epoca de după război nu este una de nivel comun şi că dacă lipseşte încă perspectiva şi consacrarea pe care singur timpul o aduce, s’au plămădit într’însa câteva opere, s’au conturat 1Q 148 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE câteva personalităţi şi s’au generalizat câteva idei de folosinţă obştească, ce o înalţă cu mult peste măsura obicinuită. Dar bine, în aceşti douăzeci de ani s’au pus temeliile de granit ale romanului românesc, faţă de care lucrările lui Filimon, Duiliu Zamfirescu şi Alexandru Vlahuţă rămân nişte agreabile, cochete chiar, baraca- mente de sezon, în aceşti douăzeci de ani a scris Liviu Rebreanu pe Ion, Pădurea Spânzuraţilor, Răscoala, Gorila, Amândoi, urmat de aproape de o întreagă suită de romancieri de varii şi robuste talente, ca Cezar Petrescu, Gib. I. Mihăescu, N. Davidescu, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Matei Caragiale, Mircea Eliade, acum temerarele incursiuni psihologice, de o ne mai întâlnită grandoare epică, din romanele Hortensiei Papadat Bengescu, în aceşti douăzeci de ani Mihail Sadoveanu a măcinat lamura scrisului contemporan, în câte cărţi se înşiruesc dela «Cocostârcul albastru» până la « Divanul persian », în aceşti douăzeci de ani Tudor Arghezi a revoluţionat lirismul românesc, care dela 1883 încoace n’a cunoscut un alt zenit asemenea cu acela, tot acum pleiada, ce zic, pleiadele atâtor poeţi, ce singure ar ajunge să justifice o epocă şi să o înalţe cu mult deasupra pământului şi tot în aceşti douăzeci de ani s’a dăruit zi cu zi, în atâtea forme de gândire şi de artă, generoasa proteica şi unica personalitate a lui Nicolae Iorga... Veţi zice, poate, că toate acestea, şi încă atâtea altele nenumite, se cunosc în de ajuns, că nimeni, sau mai nimeni nu s’a îndoit vre-odata de ele şi că n’ar fi trebuit să punem la inimă, şi cu atât mai puţin să ne oprim anume la această tristă şi din fericire, apusă erezie, mai mult sau mai puţin inofensivă. Şi poate că aveţi dreptate. Insă pe noi nu ne-ar fi răbdat sufletul. Iar acum că ne-am deslegat de păcatul acestei tăceri, ne mai putem întoarce şi la oile noastre — la literatura cea de toate zilele. PERPESSICIUS TRAGEDIA RACINIANĂ Citirea şi recitirea clasicilor marilor literaturi de circulaţie mondială — nu numai a grecilor şi a latinilor — devine, după o oarecare maturitate a vârstei şi a cunoştinţelor, o adevărată nece- sitate sufletească pentru cine caută să se lămurească puţin asupra fenomenului literar şi plăcerilor estetice ce ni le oferă. ÎVIai mult, citirea clasicilor ne ajută şi la stăpânirea acelui univers moral, fără de care viaţa noastră individuală riscă să se piardă în haos şi anarhie. Poate că niciodată locuitorii Eufopei n’au avut o mai tragică nevoie, în vremurile catastrofale în care trăim, de a-şi consolida bastioanele sufleteşti în jurul unor valori indiscutabile de o parte şi de alta a graniţelor, valori care nC redau mândria — astăzi atât de sdruncinată — de a ne considera ca rhşihbrt ai so- cietăţii omeneşti. Dar dacă niciodată această nevoie a navigatorilor de a face punctul pe timp de furtună cu ajutorul poliţiei fixe a stelelor — n’a fost mai utilă ca în zilele noastre — ea niciodată n’a fost în schimb mai grea. Totul astăzi ne desparte dfc acel mi- racol care e tragedia lui Racine, ea însăşi rodul pârguit şi armonios al altei creaţii desăvârşite, care a fost secolul al XVII-lea francez: «le grand siecle» cum pe dreptate îşi numeşte Franţa veacul lui Ludovic al XlV-lea şi al unui triumf fără seamăn în toate dome- niile puterii şi spiritului francez. Epoca noastră e la antipodul acelui veac clasic de care o desparte nu numai un ideal de artă, dar şi mai ales o concepţie de viaţă cu totul diferită. Romantismul, realismul, naturalismul, parnasienii, simboliştii şi diferitele şcoli moderniste — deşi întruchipând idealuri şi luptând pentru idei adesea contradictorii — au totuşi un teren pe care se regăsesc. Toate au căutat să oglindească sau să exprime — fie chiar sim- bolic — nu omul în general cu pasiunile sale externe, ci omul intim cu patimile, bucuriile şi suferinţele sale particulare. Toată literatura secolului al XlX-lea, «le stupide XlX-eme siecle » cum' paradoxal îl defineşte Leon Daudeţ, n’a fost decât o neîntreruptă confesiune, începând încă dinainte cu Rousseau şi sfârşind cu monologul interior al romanului modern. Confesiune nu numai REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 150 în domeniul liric, dar şi în cel epic: în roman, ca şi în cel dramatic: în teatru. Toată literatura epocei e o literatură de expresie, chiar parnasienii, chiar realiştii, caută în pitorescul decorului, în tru- culenţa verbală, în bizareria exotică sau sufletească a personajelor materia unei arte, care obişnueşte pe cititor cu băuturi intelec- tuale şi sentimentale din ce în ce mai tari. Atât de tari în timpurile din urmă, în proză ca şi în vers, încât cum se produce cu rachiurile aevea, cerul gurii, ars de ele, îşi pierde putinţa unei dozări mai subtile a gustului şi nuanţei. Când spun tari, înţeleg, cum o înţeleg de aproape un veac şi jumătate diferitele generaţii de scriitori, de expresie literară din ce în ce mai excesivă — căci în ce priveşte materia însăşi, tragicul şi puterea teatrului lui Racine — şi e de- stul să spun: « Phedre » — n’a fost şi nu poate fi depăşit. Dar în privinţa lui Racine, un nou obstacol se prezintă omului modem ce doreşte să-i însuşească opera. Racine nu face parte din acele personalităţi singulare, izolate în epoca lor, contestate sau în luptă cu vremea lor, « eroi » sau « supraoameni » ce plătesc cu preţul fericirii şi adesea al vieţii, periculoasa cinste de a întrupa geniul adânc al poporului din care fac parte, tocmai faţă de socie- tatea rătăcită a timpului însuşi. Educaţia noastră sentimentală ne face mult mai permeabili faţă de atari scriitori — un reziduu su- fletesc din vremea romantismului, tocmai prin acest caracter, ne aproprie mai uşor de un Dante, de un Villon, de un Shakespeare, de un Cervantes, de un Goethe — ca să nu mai pomenim de un Holderlin, de un Leopardi, de un Dostoiewski, de un Baudelaire, de un Eminescu sau de un Nietzsche — decât de marii creatori ai literaturii clasice franceze. Intr’adevăr ceea ce diferenţiază mai ales această literatură e faptul că autorii ei nu se opun, ci se integrează armonios în societatea epocei. Ei formează — şi «Pleiada » lui Ronsard cu un veac înainte o anunţa — o societate superioară, esenţă sufletească a celeilalte, care în jurul Tronului, al Altarului şi al ierarhiilor lumeşti, ordonează şi înalţă o întreagă serie de valori spirituale în care se recunoaşte un mare popor de veche şi strălucită cultură. Avem a face aici cu un fenomen nu numai a unei epoci anumite hărăzită cu fericite conjuncturi isto- rice, dar şi cu un fenomen eminamente francez. Dela veacul lui Pericles până la secolul lui Ludovic al XlV-lea nu mai întâlnim aşa ceva. Nu vreau să spun că şi alte popoare n’au avut creatori tot atât de mari sau poate mai mari în domeniul literar, dar ceea ce le-a lipsit a fost tocmai acel nivel general al epocei, acea înţe- legere rodnică pentru artă a unei societăţi întregi, acel climat, ca să întrebuinţez un cuvânt urît dar expresiv, favorabil şi pentru om şi pentru artist, care a dăinuit în secolul al V-lea a. Christos sau în jurul Versailles-ului în veacul al XVII-lea francez. Şi poate nu e o întâmplare că aceste două epoci au reuşit TRAGEDIA RACINIANĂ >51 singure să dăruiască omenirii ca supremă înflorire a artei, tocmai tragedia. Arta tragică în aceeaşi puritate ca la Greci sau ca la Fran- cezii secolului al XVII-lea, n’o regăsim nicăeri. Dar Lope de Vega şi Calderon ? dar Shakespeare şi toţi dramaturgii elisabe- betheni ? mă veţi întreba. De sigur există un teatru dramatic spa- niol cu stilul său propriu, precum există şi un teatru dramatic englez cu regulile şi caracterele sale distincte. Nimeni, şi eu mai puţin ca oricine, nu se poate îndoi de valoarea dramatică a unei «Vida es sueno » sau a unui « Hamlet». Dar avem aface aici cu un fenomen particular şi nu cu unul general, cu o succesiune de drame poetice a căror singură unitate şi singură legătură o reprezintă însuşi creatorul lor, care le variază la infinit, amestecând tragicul şi comicul, fantezia îngrijită şi realismul crud sau res- pingător, proza conversaţiei şi versul literar, neţinând seamă de alte norme decât de acelea ale geniului creator, chiaipă-se el Lope, Calderon sau Shakespeare. Un astfel de teatru ne-a putut da şi ne-a dat « capodopere » — nu ne-a putut da însă un stil tragic sau o singură tragedie în sensul adevărat şi pur al cuvântului — în sensul grecesc sau racinian. O tragedie care să existe — aş spune paradoxal — în afară de persoana creatorului ei, lucru ce nu se concepe în teatrul «veacului de aur » spaniol sau în cel eli- sabethean şi mai ales în teatrul romanticilor. O tragedie care să trăiască nu numai ca piesă dramatică în sine, dar ca gen anumit, cu reguli stricte, ale celor trei unităţi aristotelice: de loc, de timp şi de acţiune, de pildă. Nu există artă mare fără o tendinţă egală la sinteză şi la des- puiere. Orice artă, şi mai ales poesia, tinde la culmea înfloririi sale, printr’un curios proces de răsturnare sufletească, să-şi ajungă propria ei limită. Dându-şi un stil — care s’o disciplineze — arta îşi regăseşte astfel libertatea pierdută, cu atât mai rodnică în realizări cu cât s’a plecat la reguli mai severe. Cam la fel mate- maticile şi-au găsit un stil, şi nesfârşite posibilităţi în inflexibilele legi ale geometriei sau în ecuaţiile stricte cu una sau mai multe necunoscute ale algebrei. Şi să nu uităm că un bun călăreţ nu posedă toată libertatea mişcărilor decât în măsura în care reuşeşte să-şi ţină în frâu armăsarul. Să mi se ierte aceste comparaţii, dar aş vrea dela început să fac să se înţeleagă plastic cât de diferită e o astfel de concepţie a artei de creaţiile epocei noastre atât de haotice şi de anarhice, trăind în artă ca şi în viaţă dela zi la zi, urmărind succesul imediat în toate domeniile, ridicând genii la toate răspântiile, dar dispreţuind calitatea materialului întrebuinţat şi stăpânirea meşteşugului de lungă durată. Epoca noastră fărâ- miţată a pierdut, de o parte simţimântul durabilului şi de alta sensul fenomenului general —singurele în stare să dăruiască artei un stil. Acest simţ pentru stilul tragic, adică pentru arta 153 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vieţii prinsă în momentele ei supreme, numai o societate organi- zată cum era aceea din Athena sau dela Versailles, dispunând în cadre rigide de o foarte mare libertate spirituală, putea să-l nască şi să-l întreţie. Fenomenului francez, social şi istoric, trebuia însă să i se mai suprapună ceva ca să dea tragediei deplina ei rotunjime, acea perfecţie a maturităţii, acel minunat echilibru, acea unică savoare pe lângă care, chiar operele unui Corneille sau unui Moliere, ne par aproape barbare. Acel surplus de infinită rezonanţă, a fost Jean Racine — poet francez şi spirit atic. Nu-mi propun să tratez despre viaţa şi personalitatea lui Racine. Nu-1 fac, dar aş vrea să atrag atenţia asupra faptului că totul în această viaţă s’a întâmplat ca şi cum ar fi trebuit să ajute desăvârşirea acestei extraordinare conjuncţiuni dintre poet şi epoca parcă pre- destinată lui. Totul, până şi profesorii săi dela Port-Royal—ce se nimeresc să fie cei mai buni elenişti ai timpului şi să deschidă ochii şi sufletul copilului Racine asupra tragediilor lui Sofocle şi ale lui Euripide. Totul până şi cearta cu mătuşi-sa, stariţă la Port Royal — ceartă care îi permite să-şi mute fervoarea dăruind-o teatrului — şi ne putem întreba dacă Racine a iubit-o aevea pe la Champsmelee sau n’a iubit în ea decât întrupările viselor sale literare: pe Andromaca, pe Ifigenia, pe Fedra ? Până şi renunţarea la teatru pentru a se integra şi mai bine acelei societăţi « d’honnetes hommes et de beaux esprits » pentru care lucrase o viaţă întreagă scriindu-şi tragediile — renunţare, ce-i permite, parcă provi- denţial, după atâţia ani — rechemat de M-me de Maintenon, atotputernica favorită a Regelui, ca să dea un teatru lipsit de pa- siuni profane, elevelor dela Saint-Cyr — să creeze, ca încununare a întregei sale arte, într’un cadru propriu, tragedia religioasă: « Esther » şi apoi «Athalie ». Lipsită de tragicul ieftin al vieţii, această existenţă măsurată după ascunsele legi ale poesiei adevărate, nu e lipsită de cea mai autentică măreţie spirituală. Intre ea şi tragedia raciniană văd o comunitate de stil — o ţinută discretă, care nu exclude un suflet calcinat de patimi; o nobleţă de dic- ţiune, căreia îi corespunde un sentiment nobil al demnităţii şi al mizeriei omeneşti, dar mai ales cruzimea monstruoasă, subli- mată prin jertfa morţii, proprie omului fericit de zei, dar cunos- când grozava lor fatalitate. Clasicismul vremii a dăruit lui Racine putinţa de a se sustrage patimilor vieţii — şi eliberându-se de ele de a ni le putea reda pe scenă pure şi totale — grele de tot surplusul vital economisit de om în folbsul operei sale. Dacă teatrul clasic francez reprezintă înainte de orice un nou stil tragic — lucru care-1 diferenţiază nu numai de celelalte lite- raturi europene, dar şi de celelalte epoce ale literaturii franceze însăşi — în interiorul acestui teatru, Racine se prezintă ca ma- rele novator al genului, dus la perfecţie şi la completa utilizare TRAGEDIA RACINIANĂ 153 a tuturor posibilităţilor ce le oferea, abia de pana sa —atât de ajutat, am văzut-o, de societatea vremii, de rafinamentul intelectual al epocei şi de o serie întreagă de fericite împrejurări. Cu 33 de ani mai tânăr ca bătrânul Corneille, cu 17 ani mai tânăr ca Mo- liere —Racine avea 18 ani mai puţin ca La Fontaine, 12 ani mai puţin ca Bossuet — adică el a putut să se bucure de o splendidă recoltă, adunată de cei mai autentici făuritori ai artei clasice fran- ceze. A avut la îndemână nu numai versul şi experienţa drama- tică a lui Corneille şi Moliere, puritatea poetică a lui La Fon- taine şi densitatea cuvintelor lui Bossuet — dar a profitat şi de toată şcoala pe care societatea timpului o făcuse cu dânşii. Astfel că într'adevăr epoca, atât de rotunjită în toate domeniile spiritului a noii domnii Ludoviciene, nu mai avea nimic a face cu acea epocă « Louis XIII» de un pitoresc atât de colorat, de un roma- nesc atât de năbădăios, dar încă colţuroasă şi aş spune barbară — un must care fierbe — faţă de nobila decantare, în limbă, în spirit, în moravuri ale noilor aşezări franceze. Care e noutatea adusă de Racine ? In aparenţă el nu schimbă nimic unui teatru pe care îl moşteneşte de-a-gata cu reguli şi convenţii bine stabilite. Piesele sale ca şi ale înaintaşilor vor avea 5 acte; unitatea de timp, adică nu vor ţine pe scenă mai mult de 24 de ore; unitatea de loc — acţiunea nu se va muta în altă lo- calitate ; unitatea de acţiune — care nu se va întrerupe nici nu se va schimba până la căderea cortinei. Racine mai păstrează rolul confidenţilor şi confidentelor, monologul — de care uzează cu multă discreţie —şi tonul acela nobil, de palat şi de mare salon, acel stil « â la Versailles », care dă dela început teatrului clasic francez un nivel bine precizat de cultură nu numai a spiritului, dar a sufletelor şi a moravurilor, adică o tradiţie. Această tradiţie, Racine o acceptă în bloc. Cu intuiţia sa de artist şi cu gustul său fin de om de lume, « d’honnete homme », el înţelege dela început că ceea ce pentru alţii a reprezentat bariere şi juguri cu care, ca să-şi păstreze libertatea, un Corneille sau un Moliere au trebuit să lupte din greu, aceleaşi piedici, sau mai bine zis: frâne, pe dânsul îl vor servi, tocmai în măsura rigidităţii opuse, să-şi menţină o inspiraţie atât de bine adaptată lor încât ele îl ajută cam în felul cum înaripă greutatea trambulinei uşu- rinţa de a sălta a unui sportiv. Dar dacă Racine nu modifică nimic din armătura, aş spune technică a tragediei, el îi dă altă utilizare. Dacă toate regulile jocului sunt respectate, el le împrumută un înţeles nou. S’a spus cu multă dreptate că Racine nu schimbă nimic tragediei, decât tragedia însăşi, conţinutul ei, sufletul ei tragic. Corneille, Ro- trou, Quinault, care cu noroc inegal au înfruntat sentimente lirice, eroice sau galante, n’au cutezat niciodată să înfăţişeze 154 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pe scenă piese unde toate evenimentele se petrec doar în suflete, unde fatalitatea sdrobeşte pe om, unde patima cărnii îi determină faptele şi îi îndrumă destinul, unde Dumnezeu în sfârşit, actor unic, şterge pe om şi îl întrebuinţează în vederea unor scopuri supranaturale. O tragedie astfel înţeleasă nu existase înainte de Racine, cum nu va mai exista după dânsul. O astfel de tragedie se prezintă ca o noutate în sânul teatrului clasic francez, ca o revoluţie, nu a formelor dramatice, ci a fondului însuşi. Şi nu e un paradox să susţinem că abia cu Racine, tragedia clasică, dacă îşi desăvârşeşte mijloacele de expresie, îşi găseşte în fine o materie demnă de dânsa: lupta inexorabilă a oamenilor cu patimile lor, fatale ca destinul ce-i mână cu toţii la moarte. Un critic subtil al artei raciniene, Thierry Maulnier, a scris că arta clasică sustrage expresiei ceea ce dărueşte creaţiei. Ob- servaţia mi se pare adâncă şi lămuritoare pentru Racine şi felul său de a-şi pricepe meseria. Nicăeri în teatrul lui nu vom vedea invadând sentimentele autorului, patima sa subiectivă. Nicăeri pateticul personal al poetului nu se amestecă cu tragicul în sine al subiectului tratat. Racine nu caută să se oglindească în eroii săi şi cred că am greşi mult atribuindu-i sufletul lui Phedre sau al lui Britannicus. El nu caută măcar să exprime caractere şi oa- meni, ci numai să deslege acţiunea tragică ajunsă la o tensiune extremă. Racine, paradoxal, nu vrea să ne descrie oameni, ci cum se comportă ei în vârtejul patimilor neîndurătoare, integraţi în logica dinamică a celei mai crude fatalităţi. Acest mare psi- holog, poate cel mai necruţător poet al sufletului omenesc — al sufletului feminin mai ales — nu vrea altceva decât un teatru al acţiunei. O duce la intensitatea ei maximă, o face să fie numai flacără nimicitoare, ca în furnalul ei sufletele personajelor — eram să spun victimelor — să-şi poată dărui, topindu-şi orice înveliş personal, alchimia patimei pure: iubire, gelozie, ambiţie... Racine nu caută să ne dea harta pasiunilor umane, ci numai epura lor geometrică. Sufletul eroilor şi eroinelor sale e străbătut de acţiunea tragică în felul unei intersecţii, pe care se proiec- tează în linii simple, dar definitive, hotărîrile fatale ale destinului şi desenul patimilor omeneşti. ■ Mulţi au văzut în Racine pe poetul vieţii, când a fost poetul necruţător al iubirii şi al suferinţelor cauzate de ea inimii perso- najelor sale. Tocmai de aceea el ne apare astăzi din ce în ce mai lămurit ca poetul morţii atotcuprinzătoare. La Rochefoucault a spus: (i Les actions des hommes se perdent dans l’interet comme Ies fleuves dans la mer». Răstălmăcind acest cuvânt celebru, îl putem atribui lui Racine, înlocuind numai: « Les actions des hommes...» prin « Les passions de ses personnages se perdent dans la mort... ». Această confruntare a unei acţiuni dramatice TRAGEDIA RACINIANĂ 155 dusă la culmea ei — cu un număr pe cât de mic de pasiuni pe atât de generale, duse şi ele până la un grad inuman de violenţă şi de puritate — aceasta în aşteptarea unei morţi inevitabile, care adesea — cum se întâmplă în « Bajazet » — pluteşte nevăzută şi prezentă dela începutul piesei peste capul tuturor: iată elementele foarte simple ale tragicului racinian. Lipsite de orice amănunt realist, piesele lui Racine se jucau într’un decor de convenţie şi în costume de o nobilă fantezie, fără nici o indicaţie de coloare locală. Ele permiteau eroilor tra- gici să se desbare de orice personalitate exterioară, inutilă şi su- părătoare. Această despuiere a personalităţii aparente în fa- voarea celei adânci şi tragice, iată secretul psihologiei lui Ra- cine. El n’are nevoe nici de descrieri, nici de desvoltări de ca- ractere. Puşi în contact brutal cu pasiunea şi cu moartea, eroii săi desbracă totul şi nu se păstrează decât pe ei în ceasul hotă- rîtor al întregului lor destin. Racine pătrunde astfel — pieziş şi parcă subsidiar — legat cum e de firul dramatic al acţiunii, în străfundul sufletesc al personagiilor sale. O Phedră nu ni se de- stăinue mai puţin decât un Raskolnikof, un Britannicus decât un Pere Goriot — numai că Dostoiewsky şi Balzac îşi urmăresc pas cu pas eroul, îi pândesc orice gest, îi cercetează cu amănuntul orice gând, orice mobil, disecându-i viaţa pe sute de pagini, ca să-i descopere patima unică. Racine aşteaptă ca subiectul, adică acţiunea piesei sale, să-i dea taina din urmă a sufletelor angrenate în ea, printr’o sinteză îndrăzneaţă în care se înnoadă şi firele vietei umane si acelea mai numeroase ale fatalităţii si ale morţii. » * » * » Acolo unde un Dostoiewsky şi un Balzac construesc analitic şi trudnic — neţind seamă decât de materialul verbal al traiului zilnic şi fără alt scop decât redarea vieţii văzute, proiectate şi deformate de sufletul lor de inspirat — un spirit clasic ca Racine construeşte în materialul cel mai nobil şi transparent posibil, într’un grai poetic, care la prima lectură pare aproape indiferent, şi străin vieţii zilnice ce clocoteşte în jurul nostru, ca să ne dea grozava sin- teză geometrică şi pură a existenţei de totdeauna. Obişnuiţi cu arta expresivă, dacă nu expresionistă, a zilelor noastre — multora şi mai ales străinilor şi printre străini acelora de altă rasă sau cultură de cât cea greco-latină — le scapă extraordi- nara violenţă, patima neţărmurită, cruzimea aproape monstruoasă, adevărul brutal, vitalitatea şi tinereţea barbară a unor personaje care, chiar în momentele lor cele mai deslănţuite, păstrează for- mele unui grai nobil, cam în felul actorilor greci purtând pe obrazul lor propriu masca tragică sau comică ca un al doilea obraz al genului interpretat. Aici stă poate cea mai mare dificultate pentru un cititor modern nepregătit, când deschide pe Racine sau când asistă la una din piesele sale, în această transparenţă, 156 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care pare rece şi e numai pasiunea cristalizată în formele rigide ale versului alexandrin, în loc să se rostogolească în voie în valurile turburi ale prozei romanului sau teatrului contemporan. Am ajuns la cheia de boltă a tragediei lui Racine, care e şi cheia miracolului unic al acestei opere armonioase, simple şi pure, pe cât e psihologic de adevărată şi teatral de sguduitoare. Vreau să spun că am ajuns la poesia lui Racine, la limba cu care îşi îm- bracă tragediile ca într’o hlamidă nemuritoare. De sigur de ar fi scris Racine tragediile sale în proză, păstrân- du-le totul: personaje, acţiune, patimi, evenimente, psihologie şi desnodământ, ele totuşi ar fi pierdut totul. Şi Andromaque şi Berenice şi Iphigenie şi Phedre, lipsite de această subtilă, armo- nioasă şi nostalgică orchestrare, ne-ar apărea ca schelete prinse într’un danţ macabru medieval, fără voluptoasa lor carnaţie poe- tică, fără realitatea unei existenţe legată de sonorităţi create pentru a reda ce e etern. In creaţia poetică autentică, fond şi formă sunt cuvinte goale de înţeles, atât.de mult se condiţionează reciproc. Aşa că putem afirma: versul lui Racine se încorporează tragediei nu mai puţin ca acţiunea sau sentimentele protagoniştilor. Dar nu numai i se integrează, i se şi suprapune, dând acţiunii tragice, în lipsa acelui decor bogat, în lipsa acelor costume pito- reşti, cu care ne-au obişnuit dramele romantice sau redările mo- derne ale lui Shakespeare sau Calderon, un nivel muzical, o at- mosferă ridicată la demnitatea versului însuşi. Esenţa teatrului clasic francez e poate de a fi nu numai o geometrie a pasiunilor umane, dar şi o recitare tragică a vieţii. Pe când teatrul modem caută zadarnic să decalce cu însuşi graiul o viaţă care îi scapă, teatrul clasic întrebuinţează cuvântul într’un scop diferit. Nu viaţa, ci reprezentarea ei metaforică; nu imaginea fotografică a vieţii, ci un stil de viaţă, iată ce vrea el să redea. De unde ne- cesitatea organică a versului, a cuvântului stilizat într’un ritm anumit şi metru —alexandrinul, versul de 12 silabe, în speţă—■ din care Racine a ştiut să tragă o muzică inefabilă, plecând dela cele mai simple acorduri până la armoniile acelei poesii pure în care excelează: Mais tout dort, et l’armee et Ies vents et Neptune... din Iphigenie sau celebrul: Dans l’Orient desert quel devint mon ennui... din Berenice sau mai puţin citatul, dar tot atât de nostalgicul: D’avoir choisi mon pere au fond de l’Idumee... TRAGEDIA RACINIANĂ 157 sau încă tot din Berenice: D’un voile d’amitie j’ai couvert mon amour... sau din Iphigeine acest distih primăvăratec: Je verrai Ies chemins encore tout parfumes Des fleurs dont sous ses pas on Ies avait semes. sau din Thebaida versul apocaliptic: La foudre va tomber, la terre est entr’ouverte... sau în Iphigenie grozavele imprecaţii ale Clytemnestrei: O, Monstre que Megere en ses flancs a porte! grele parcă de toată fatalitatea antică şi acele extraordinare versuri, cele mai tragice din limba franceză: ...Barbares, arretez, C’est le pur sang du Dieu qui lance le tonnerre J’entends gronder la foudre, et sens trembler la terre. tot ale Clytemnestrii care aminteşte lui Agamemnon că în vinele Iphigeniei curge sângele divin al zeului însuşi, care va răzbuna jertfirea nevinovată. Din aceste câteva spicuiri — am putea uşor culege pagini întregi de o poesie tot atât de pură — se evidenţiază posibilită- ţile poetice, aşa cum înţelegem astăzi acest termen, pe care le-a avut la îndemână un Racine. Dar aş săvârşi mai mult decât o crimă faţă de subiectul . meu, aş face o adevărată greşeală îndemnând a citi astfel tragediile lui Racine, o greşală faţă de întreaga concepţie clasică a artei sale. Racine n’a înţeles să facă poesie pură, ci să scrie, cât mai fidel subiectului propus, o tragedie. De sigur pentru călătorul ce peregrinează astăzi pe pă- mântul sfânt al Eladei, orice bucată căzută din friza Parthenonului — fie ea trunchiată sau fragment — îl încântă şi îl face să ridice un imn de slavă mânei ce a sculptat-o. Dar nu astfel trebue să judecăm opera lui Phidias, ci în ansamblul armonios şi total al templului nemuritor. La fel şi cu poesia lui Racine, mai mult decât în versuri izolate — fie ele divine — ea trebue căutată acolo unde a înţeles poetul s’o pună: în legile sale inexorabile, în înalta geometrie a pasiunilor, în cântecul de sfere a unei fatalităţi, împrumutate tea- trului antic al lui Eschile, Sofocle şi Euripide. Până când, după REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 158 o lungă tăcere, în «Esther» mai întâi şi apoi mai complet în « Atha- lie », Racine a reuşit să creeze tragedia creştină — cu fatalitatea ei proprie şi cu glasul regăsit al Corului tragic. E momentul poate să insiste puţin asupra acelei legături foarte trainice, dar şi foarte subtile, care uneşte tragedia lui Racine cu teatrul grec şi în special cu tragedia lui Euripide. Am văzut că din anii de şcoală dela Port-Royal tânărul Racine se bucurase de privilegiul, rar pe atunci, când studiile latine do- minau aproape exclusiv învăţământul, în special la colegiile Je- suiţilor, de fericirea de a fi putut gusta în original capodoperele marilor tragici elini. Lor le-a dăruit toată fervoarea unui suflet pasionat şi sfios totodată şi toate visurile sale de adolescent. Citi- rile acestei vârste sunt adesea hotărîtoare pentru omul de mai târziu, mai ales la o fire impresionabilă de artist. Această pubertate estetică şi spirituală, care coincidea cu cea fizică, a populat imagi- naţia tânărului predestinat, crescut la umbra zidurilor austere din Port-Royal, cu toate nălucile fermecătoare, grozave şi neîn- duplecate ale legendei şi mitului grecesc. Prin acel paradox ciudat care voia că orice învăţământ dat în şcolile creştine să aibă la te- melie mitologia şi literatura greco-latină, adică fructul cel mai autentic al visului de artă păgân, inima micului Racine, înainte de a bate pentru vre-o contemporană, s’a înflăcărat pentru figurile tragice sau voluptoase ce se numeau: Andromaca, Her- miona, Iphigenia, Clytemnestra sau Phedra, mai vii şi mai reale tocmai prin faptul unei vieţi duse de mii de ani, de când le poartă sufletul omenesc în sine, la o intensitate de sugestie şi la o diversitate de interpretări mai puternice decât însăşi moartea. Crescut în familiaritatea zeilor şi eroilor antici, înzestrat personal cu acel simţ al măsurii, dar şi cu acel demonism păgân care, sub subtila armonie a versului clasic francez, toarce neînduratul fir al celei mai crude fatalităţi, prin suflet ca şi prin cultură, Racine era chemat să lege de tulpina tragediei franceze din secolul al XVII-lea altoiul spiritului tragic elin. A făcut-o cel dintâi şi a reuşit-o numai el. Ca să mai găsim un al doilea exemplu în teatrul francez, căci în poesie îl avem pe Andre'Chenier, trebue să ajungem tocmai la «Iphigenia» lui Jean Moreas, care, con- trariu lui Racine, era grec de sânge şi francez de cultură. Aceasta nu înseamnă că înainte, concomitent sau după Racine nu s’au pus pe scenă în Franţa, eroi sau subiecte împrumutate mitului elin. Literatura şi mythologia greacă au fost, dimpotrivă, minele de predilecţie din care şi-au scos toţi dramaturgii material bogat de inspiraţie. Ce le-a lipsit a fost acea transfuziune misterioasă a spiritului din una în sângele celeilalte. Acel miracol care redă un sens şi un stil temei tragice, prin inumana cruzime a unei fa- talităţi implacabile care o face pe Phedra soră cu Oedip. TRAGEDIA RACINIANĂ 159 Corneille, atât de roman şi de spaniol totodată, e foarte de- parte de concepţia grecească a tragediei. Un teatru în care personajele sunt stăpânele destinului lor, în care universul moral opreşte sau hotărăşte domeniul pasiunilor, în care eroii nu se lovesc de fatalitate, ci numai de legi omeneşti sau religioase — de religia onoarei ca în «Le Cid», de legea creştină ca în « Polyeucte » — se află în altă sferă spirituală şi nu are nimic comun cu acel «fatum » implacabil, ce stăpâneşte tot teatrul racinian. Euripidele lui Corneille e Seneca, care a fost roman şi spaniol, ca şi dânsul. La fel şi Moliere, al cărui teatru e prin atâtea laturi: amestec de tragic şi de comic, de vers şi de proză, de fantezie şi de realism — aproape shakespearian — nu poate fi, chiar când tratează în vers subiecte greceşti ca «Amphytrion», socotit din aceeaşi fa- milie spirituală. Singur La Fontaine, atât de «Isle de France» şi tocmai de aceea, a ştiut — în alt domeniu decât în cel teatral — să fecundeze din nou antica fabulă esopică, acea tragedie în mi- niatură, unde fatalitatea nu joacă mai puţin decât în piesele lui Racine şi unde versul păstrează minunata înmlădiere de acţiune, de muzică şi de puritate, singură în stare să dăruiască unei lite- raturi un stil poetic, aşa cum se întâmplase pe vremuri la Atena. Spre a urmări mai de aproape cum se răsfrânge această in- fluenţă grecească, ar fi interesantă o comparaţie între «Iphigenia în Aulis » a lui Euripide şi Iphigenia lui Racine de pildă. Cum nu e lipsit de semnificaţie faptul că Racine, în tragediile sale împru- mutate Grecilor, l-a luat de model nu pe Eschil sau pe Sofocle, ci tocmai pe Euripide, de o epocă şi de o artă mai rafinată, mai subtilă, mai aproape de sufletul secolului al XVII-lea francez, şi mai ales de Racine, cu care are atâtea analogii. Spaţiul nu ne îngădue s’o facem; totuşi ar fi interesant să recitim sub acest aspect şi «La Thebai'de» şi «Andromaque» şi «Iphigenie» şi mai ales «Phedre». Dar piesele cele mai greceşti ale lui Racine — acelea unde el a dus până la ultima lor consecinţă învăţămintele vechilor tragici — sunt printr’o ciudăţenie numai aparentă, tocmai cele două dela sfâr- şitul vieţii lui, cele unde n’a împrumutat nimic mitului antic păgân, ci totul cărţilor sfinte, Bibliei poporului ales — sunt tragediile sale creştine: « Esther » şi mai ales «Athalie». Fiindcă una e mi- tologia, fie ea chiar suptă din leagăn şi perfect adaptată sufletului tău, şi alta realitatea propriei tale religii, pe care o porţi în sânge de când te-ai născut. De aceea numai când Racine a reuşit să lege fatalitatea tragică a păgânilor de Dumnezeul credinţei sale — în- miindu-i puterea cu toată puterea Atotputernicului — lupta desti- nului cu patimile acelora care îndrăznesc să i se opună, devenită şi mai inegală în cumplita ei desfăşurare, numai atunci el a putut i6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE atinge în «Athalie», o culme tragică nebănuită chiar de «Phedre». Precum tot aici, prin introducerea îndrăzneaţă a corului reînviat dela Greci, Racine, mai aproape decât oricând de tragicii vechi, reuşeşte să dea tragediei sale o nouă dimensiune: cea lirică. Celei mai înalte tensiuni a acţiunii dramatice, profilate pe un fundal de moarte, el îi opune cântecul colectiv, simbolul anonim al omenirii însăşi, ca o nădejde sau o durere în plus, cu care mă- reşte şi mai mult aşteptarea noastră pasionată a evenimentelor în curs. Şi acestui sens tragic Racine îi dă întreaga amploare tot printr’o intuiţie foarte adâncă a tragediei antice: toate persona- jele lui Racine sunt nevinovate de patimile care le mistuesc — într’un fel Phedre e tot atât de inocentă ca Aricie; Hermione, ca Andromaque; Roxane, ca Atalide; Agrippine, ca Junie—ca să nu pomenim decât de personajele feminine, cele mai desăvârşite din creaţiile raciniene. Cele mai criminale n’au altă vină decât de a adăposti, vremelnic şi peste voinţa lor, o pasiune căreia îi sunt hă- răzite tot atât de implacabil ca propriile şi inocentele lor victime. Această desumanizare a pasiunii, care trece cu mult peste capul persoanei ce o adăposteşte — paralel cu o virulenţă mereu cres- cută de evenimentul tragic însuşi — dau teatrului lui Racine o atmosferă proprie, a cărei încordare aproape monstruoasă n’ar putea fi suportată de spectator, de n’ar fi tocmai redată în stilul poetic cel mai nobil şi cel mai pur, de n’ar fi învăluită într’o poesie, nu exterioară acţiunei, dar integrată ei, cam în felul coloa- nelor unui templu grec care împodobesc, armonizează şi susţin în acelaşi timp edificiul din care fac parte. In această totalitate se află miracolul poetic al tragediei raciniene, nu în cutare sau cutare capodoperă, fie ea chiar cea mai reuşită. De aceea n’am analizat nici o piesă —- căci presupun că sunt prea cunos- cute — şi în caz contrar, sunt convins că analiza mea ar fi inutilă, căci stilul lui Racine e atât de condensat, că un rezumat ar pierde tocmai afluxul vital al poesiei în folosul doar al scheletului prozaic. Personajele lui Racine, eroii şi eroinele sale, au ceva specific racinian, care izbeşte pe spectatorul cel mai neprevenit. Ele trăiesc cu o realitate mai puternică decât a vieţii, fiindcă în trăsă- turile lor individuale poartă pecetea unor patimi omeneşti, dar de o intensitate, de o violenţă supraumană. Personajele acestui teatru nu ne duc spre o pulverizare de indivizi diferiţi, ci spre o concentrare sau, mai bine zis, o cristalizare în câteva forme tipice esenţiale. Tot teatrul lui Racine gravitează astfel în jurul câtorva tipuri simple şi eterne de umanitate şi ele, la rândul lor, sunt satelitele pasiunilor ce le hotăresc un destin inflexibil. In această geometrie a pasiunilor, fiecare se integrează în familia spirituală cu care se înrudeşte, şi numai acolo. Avem astfel familia victimelor prede- stinate, chiar — cum se întâmplă câteodată —- când ele îşi scapă TRAGEDIA RACINIANĂ 161 totuşi viaţa: e familia Iphigeniei şi Atalidei, Monimei şi Juniei, Andromacei şi oarecum a Berenicei şi a Estherei. Avem apoi familia tragică a Eryphilei şi a Hermionei, a Roxanei, a Clytem- nestrei şi a Agripinei, a Phedrei şi a Alhaliei, călău şi victimă în acelaşi timp, fiare setoase de sânge, dar sfâşiate, până la urmă, de propria lor furie şi de tainicile socoteli ale unui destin neîndurător. Avem familia lui Agamemnon şi a lui Theseu, a lui Mithridate şi a lui Neron, a lui Pyrrus şi a lui Titus, a lui Assuerus şi a acelui extraordinar Amurat care fără să apară domină, ca un destin sanguinar, din Bagdadul depărtat, toată tragedia lui Bajazet, precum Dumnezeul Ebreilor predomneşte nevăzut şi fatal tragedia Athaliei. Am putea numi această familie: familia tiranilor tiranizaţi, a pu- ternicilor subjugaţi de propria lor nehotărîre, a învingătorilor în- vinşi. Avem familia lui Oreste şi a lui Ahile, a lui Hipolit şi a lui Antiohus, a lui Britannicus, a lui Xyphares şi a lui Bajazet care se prezintă ca replică masculină a seriei victimelor: Iphigenia, Atalia, etc.... de care îi apropie nu numai iubirea, dar aceeaşi vârstă şi concepţie de viaţă. Precum seria oamenilor maturi sau bătrâni: Agamemnon, Theseu, se opune seriei: Clytemnestra, Phedra, Agripina, etc., femei în puterea matură a vârstei şi a pa- siunilor neînduplecate. Aş pune într’o familie aparte pe Mar- dochee din « Esther », pe Joad din « Athalie » al căror caracter sacerdotal şi a căror vârstă înaintată nu-şi găsesc echivalent la ceilalţi eroi racinieni. Şi în fine nenumărata familie a confidentelor şi confidenţilor de o asemănare atât de mare că ar putea să fie mutaţi dintr’o tragedie într’alta fără nici o pagubă, căci sunt aceiaşi sub alte nume doar. Din acest scurt expozeu, fatal incomplet şi de sigur superficial, asupra tragediei celei mai pure, celei mai crude şi celei mai per- fecte din toate câte au fost hărăzite literaturilor mari ale lumii, aş dori cititorul să rămână cu un singur lucru: cu dorul de a citi şi de a reciti pe Racine. Nu e numai o delectare poetică, e şi un breviar al sufletului omenesc, şi în acelaşi timp o confruntare necesară a ce e pieritor în noi cu legile eterne ale unui destin care ne depăşeşte, închei cu o mărturisire: deşi făcându-mi cursul superior al liceului în Franţa, am fost hrănit ani de zile pe băncile şcolii cu piesele Lui Racine, poate tocmai din cauza asta şi fiindcă un Racine cu formula lui clasică e infinit mai greu de înţeles şi de gustat la începutul vieţii, decât în miezul sau la sfârşitul ei, mărturisesc cu toată umilinţa că abia la 30 de ani, când l-am re- citit cu alţi ochi şi cu altă perspectivă, am început să măsor o artă care, cu cât trece timpul, îmi pare mai mult un miracol de nede- păşit. O spun pentru tineret: Racine e marea şcoală a omului matur. ION PILLAT 11 MONUMENTELE LUI MESTROVICI ÎN CAPITALĂ Consideraţiunile ce vor urma, privitoare la frumosul plastic al celor trei monumente ale sculptorului Mestrovici, ridicate în ultimii ani în Capitală, nu pot fi valabile decât în măsura în care se supun unei analize critice, privită din punctul de vedere al criticei de artă formale. Cu atât mai mult că aceste trei monumente sunt sculpturi, ele trebuesc judecate numai prin prizma legilor critice determi- nate de forma plastică înscrisă în spaţiu. Valoarea de conţinut psihologic a persoanelor reprezentate, cât şi intenţiile de simbol dovedite de artist, nu au preţ decât în cazul că forma plastică este realizată. Este una din cerinţele fundamentale ale frumosului plastic care fixează axioma: orice conţinut ideal poate fi negat până la anulare de o formă plastică nerealizată. * * # Cele două elemente de bază care intră în analiza formală a unei sculpturi sunt spaţiul şi forma. Fiind vorba de sculpturi destinate exteriorului, scoase din spaţiul restrâns al unei încă- peri şi plasate sub cerul liber, aceste două elemente capătă un înţeles mai larg. Sculptura de plin-aer, ca orice operă de artă umană, are o singură destinaţie, de-a vorbi în limbajul ei oamenilor. Aceasta restrânge noţiunea de spaţiu la limitele valabile cunoaşterii ome- neşti. Şi pentrucă ochiul ia cunoştinţă de sculptură vizual, ochiul va fi organul simţurilor noastre care cu legile lui fizice va măsura spaţiul destinat sculpturii de plin-aer. Felul în care ochiul se orientează spre a simţi în spaţiul gol (Hohlraum) este determinat de limitele formelor înscrise în acest spaţiu. El va vedea deci, liniar (schematic numit), perspectivic, ca direcţie a privirii sale şi spaţial, acolo unde se sfârşeşte linia de privire. Ca ochiul să MONUMENTELE LUI MESTROVICI ÎN CAPITALĂ 163 înregistreze suficient spre a transmite simţirea spiritului nostru, care trebue să ia cunoştinţă de obiectul exterior ce i se comu- nică, el trebue să vadă limpede. Şi de sigur, limpede în ansamblu, detaliul pentru a fi privit, trebuindu-i un alt punct de privire. Această distanţă, dela privitor la obiectul văzut limpede în an- samblu este spaţiul uman determinat pentru perceperea formelor plastice. El este atât orizontal cât şi vertical. Orice formă plastică care se va înscrie în acest spaţiu trebue să se supună legilor ară- tate. Plasată prea aproape de privitor sau prea departe, fiindu-i oprită acomodarea prin crearea unui spaţiu insuficient, sculp- tura de exemplu, de plin-aer, va suferi, neputând să fie apreciată la valoarea ei justă. Celălalt element de bază, forma, cuprinde opera de artă ca atare. Ea are două atribute considerate din punctul de vedere al criticei formale. Este mai întâi forma de existenţă materială (Daseinsform), adică forma frumoasă în sine, şi forma de efect sau impresie (Wirkungsform). Dacă prima parte exclude în pro- movarea ei pe spectator, a doua are obligaţia de-a ţine seama de spaţiul uman determinat pentru perceperea formelor plastice. Ea va crea în jurul ei un spaţiu care este obligat să ia parte la definirea acelei forme. Acest spaţiu-necesitate intră în graniţele spaţiului uman şi colaborează cu opera de artă în creearea coor- donatelor formale. Forma de efect sau impresie este forma care apare privito- rului. Ea nu este o realitate în sine; sunt exagerări, de exemplu, ale formei de existenţă materială, care vor apărea ca atare pri- vitorului când o cercetează de aproape. Luată însă această exa- gerare în cadrul formei aparente, ea îşi pierde calitatea ce-o avea, aceea de exagerare şi devine prin destinaţie, o altă formă, una aparentă. Deci, în cercetarea valorii plastice a unei sculpturi de plin-aer, nu forma iniţială va defini valoarea, ci aceea care se vede în cadrele spaţiului uman. Aici intervine eroarea sculpturii naturaliste care reproduce aidoma naturii. Rămâne frumoasă în sine, dar inexistentă din punctul de vedere al formei de efect. Ei îi lipseşte tocmai puterea de spaţialitate, condiţie esenţială de viabilitate a unei sculpturi de plin-aer. . O cerinţă a acestor exagerări sau denaturări a formei de exi- stenţă materială, făcute tocmai cu scopul de-a promova sculp- tura ca frumoasă plastic, văzută dela distanţa necesară în spaţiul determinat, este aceea de-a nu pierde identitatea fragmentului sau totului exagerat sau denaturat. Această operaţie de transfi- gurare trebue să se facă în limitele de particularitate a părţii respective supusă procesului arătat. Depăşită, ea va crea forme artificiale, supra-structurale, care pot fi realizări decorative va- labile, dar care contrazic destinaţia şi identitatea. Această a doua 11 164 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE coordonată formală, claritatea de identitate, aparţine, ca şi cea- laltă, rigorilor formale ale sculpturii de plin-aer. # # # Legitimitatea acestui punct de vedere în critica de artă o dovedesc marile înfăptuiri ale genului din istoria artelor plastice. Indiferent de secolul în care s’au lucrat, de cultura sau civilizaţia căreia i-au aparţinut, toate sculpturile de plin-aer, care rămân şi azi valabile, au cunoscut, în realizarea lor, disciplina unor forme studiate şi precis înscrise în spaţiu. Nu este o întâmplare că Egiptul cu spaţiul şi lumina lui imense, apoi Grecia cu înălţimile colorate albastru şi, apoi, civilizaţia ro- mană au fost cele mai fructuoase locuri în care s’a putut naşte şi desvolta o sculptură de plin-aer, care să rămână peste zeci de secole, uneori, demnă de cel mai modern criticism. Dacă au rezistat nenumăraţilor critici, n’au făcut-o decât prin valoarea absolută a dogmelor plastice care au stat la baza elaborării lor. De aceea, se poate afirma că spaţiul mediteranean a putut naşte adevărata sculptură de plin-aer, pentrucă în lumina orbitoare şi neiertător de critică nu au putut rezista lucrări care să nu se su- pună legilor fizice ale spaţiului, formei şi luminii. Sub cerul de nebănuit de înalt al culturii egiptene, sub o lumină aproape verticală, dură, dar armonic dispusă, s’au creat primele sculpturi monumentale, care n’au mai putut fi reeditate nici în Grecia şi nici de Romani. Fie că luăm sfinxul dela Giseh, fie că privim coloşii dela templul din stâncă dela Abu-Simbel sau coloşii lui Memnon dela Theba, înscrierea lor în spaţiu, cu respectarea tuturor cerin- ţelor ale acestuia, ale formei şi ale luminii, s’a făcut cu o religio- zitate, rar întâlnită, faţă de frumosul plastic absolut. Nu stilul egiptean a fost constrângerea, pentrucă elementele specifice se pot desprinde din complexul lucrărilor, ci principiile de artă au prezentat pentru anonimii artişti egipteni singura valoare pozitivă. In Grecia antică lumea formelor plastice a cunoscut reversul speculaţiilor. Dacă în Egipt sculptura de plin-aer a fost brutal construită, parcă opunând spaţiului fără de sfârşit rezistenţă prin volum, în Grecia prin cunoaştere, prin dialectica ideilor şi prin ritmul versurilor, s’a intuit un spaţiu circumscris la lumea pozitivă. Grecii nu s’au măsurat cu infinitul, opunându-i creaţii care prin rezistenţă se ridică peste timp, cum au făcut Egiptenii. Ei au văzut idealul în dimensiunile umane şi spaţiul grec a cu- noscut limita ochiului, nu infinitul mistic al incantaţiilor şi al nemuririi prin îmbălsămare. ţ Iar Romanii, utilitarişti, au sacrificat gratuitatea spaţiului-po- doabă, inaugurând spaţiul-destinaţie practică, îndepărtându-se ne- MONUMENTELE LUI MESTROVICI IN CAPITALĂ 165 bănuit de spaţiul mistic egiptean. Chiar când au ridicat columna lui Marcu-Aureliu, cu reliefurile ilustrând luptele armatei romane împotriva Germanilor, au creat spaţiul pieţii, restrâns la grupul de privitori ce-1 poate cuprinde. Şi cu spaţiul roman sculptura de plin-aer îşi încheie, printr’o curioasă metamorfoză a spaţiului egiptean, transmis prin cel grec, procesul de evoluţie. Spaţiul roman, cel de destinaţie precisă, al pieţelor, este acela care ni s’a transmis până astăzi şi care poartă în concepţia lui toate urţpele unui spaţiu născut fatal sub cerul înalt mediteranean. Nordul J-a primit, aşa cum i-a fost şi lui propriu transplan- tării. El nu putea să creeze un spaţiu nou. Ceţurile şi iarna, ano- timpurile schimbăcioase şi pline de lipsă de unitate, au coborît pe artişti în interior. Dela ei, spaţiul de plin-aer se restrânge la încăpere doar. Iar de câte ori au trebuit să iasă în aer liber, au ales piaţa din mijlocul cetăţii, ca în lumea aceea cu dimensiuni restrânse să poată ridica forme plastice, eliminând pentru tot- deauna teroarea spaţiului gol. * * # Ciudata împletire a omului cu calul, în statuile equestre, a cunoscut tot la Romani începutul cel mai realizat. Statuia lui Marcu-Aureliu din Capitoliu îl reprezintă pe Impăratul-filosof într’o poză imprecisă, se pare că arată ceva sau împărtăşeşte vre-o opinie prin gestul mâinii drepte întinsă orizontal. Calul este în mers, dar toată mişcarea, tot cuplul este reprezentat pentru a păşi între oameni. Este construcţia destinată pieţii cu perspec- tivă închisă, putând fi aproape, printre semenii cu care se şi confundă printr’un naturalism pedant şi specific artei romane. Tot Italia avea să cunoască peste secole, în plină efervescenţă a Renaşterii, continuarea acestui gen şi realizarea cea mai de- plină a statuilor equestre. Dela schiţele Iui Leonardo da Vinci pentru statuia lui Francesco Sforza, şi până la realizarea plină de realism şi inspiraţie antică a lui Donatello în statuia lui Gatta- melata dela Padua şi alături de aceea a condotierului Bartolomeo Colleone, ridicată de Verrochio la Veneţia, este o singură pre- ocupare proprie concepţiei romane despre spaţiu. Intr’o formă adecuată unui spaţiu restrâns, pe socluri neoclasice, concepute arhitectural, rămân ca cele mai mari realizări de statui equestre până în timpurile moderne, când conceptul devenind mai di- namic, statuia capătă un alt spaţiu, mai larg, mai avântat, rupt din monotonia spaţiului roman de destinaţie practică. In timpurile mai noi, Falconet ridică la Petrograd statuia equestră a lui Petru cel Mare, plină de mişcare şi putere, ru- pându-se parcă direct din blocul de granit păstrat quasi-natural ca soclu. i66 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Fremiet, cunoscut nouă prin statuia lui Ştefan cel Mare dela Iaşi, solemnă şi preţioasă sculptură de detailist animalier, sculp- tează încă două monumente equestre demne de notat, pe-al Jeannei d’Arc la Paris şi apariţia graţioasă şi elegantă a lui Ludovic de Orleans din curtea castelului Pierrefonds. Tot o lucrare excepţională de statue equestră este ^ceea a lui Matei Corvin dela Cluj, lucrată de fostul ucenic mecanic Ion Fadrusz, ajuns sculptor preţuit. Pentru prima dată, într’o statue de dimensiuni, calul pozează, înţepenit pe picioarele din faţă, cabrat parcă de regele care-1 încalecă, printr’o mişcare so- lemnă de paradă, pleacă capul, lăsând toată măreţia stăpânului său. Aşezată deosebit de bine, într’o piaţă largă şi cu fondale precise, cu un spaţiu circumscris, corespunde celor mai preten- ţioase cerinţe de stil şi monumentalitate. Fiind a noastră, trebue amintită şi statuia equestră a lui Mihai Viteazul din Capitală, lucrată de sculptorul francez Carrier Bel- leuse. Plină de mişcare, vioaie, poartă gestul biruitorului dela Călugăreni, mtr’o poză oarecum declamatorie. Astăzi plasată în- tr’un spaţiu prea restrâns prin îngrămădirea clădirilor din spate şi a celorlalte două statui, ne face să ne amintim cu nostalgie de timpul când în jurul ei nu erau decât pomi, în al căror cadru mişcarea atât de naturală părea o apariţie proprie şi lipsită de artificialitatea de astăzi. I In fundul grădinii Bibliotecii Ion I. C. Brătianu, cu faţa spre strada Victor Emanuel al IlI-lea, într’un spaţiu decupat cu multă grije din grădina amintită, se află monumentul lui Ion I. C. Bră- tianu, lucrat de sculptorul jugoslav Mestrovici. Din strada lini- ştită şi proprie unei sculpturi de plin-aer, se urcă prin câteva trepte pe o terasă amenajată special pentru a primi monumentul. Ghiar faptul acesta, că terasa este ca nivel superioară străzii cu puţin, contribue dela început la o plasare în spaţiul orizontal demnă de relevat. Privitorului căruia i se deschide, la un moment dat, golul din alinierea străzii, recunoaşte prin înălţarea ei, un loc propriu pentru un lucru deosebit de peisajul străzii. Este ca valoarea unui cuvânt subliniat asupra căruia scriitorul ţine să atragă atenţiunea lectorului. Păşind treptele, terasa se deschide largă, nu însă dincolo de spaţiul-necesitate sculpturii. Definirea ei o face, în primul rând, rigola de piatră, care o împrejmueşte, de o înălţime de aproxi- mativ două picioare. Apoi imediat în spatele ei, plantaţia de brazi pitici, care limitează şi gama cromatică a întregii compo- ziţii, fiind tonul cel mai închis din tot complexul. Urmează apoi MONUMENTELE LUI MESTROVICI ÎN CAPITALĂ 167 decorul de înălţime, fondalul şi lateralele. In fund, peste câţiva zeci de metri, apare clădirea Bibliotecii Ion I. C. Brătianu. De o arhitectură liniştită, fără stridenţe în forme, de o coloare gălbuie, caldă, având în faţa ei pomi bătrâni, plini de pitoresc, dă ochiului o linişte şi mai ales defineşte o calitate indiferentă, forţând pri- vitorul să rămână cu totul în jurul sculpturii. Lateralele nu Sunt omogene, de o parte, dar mai depărtat, clădirea Casei Autonome a Monopolurilor, de alta, o casă particulară, modestă şi fără pre- tenţii de stridenţă. Văzut iarna, acest decor apare prea brutal prin disproporţie şi greutate; vara însă, când, atât între edificiul Casei Autonome a Monopolurilor, cât şi între casa particulară din stânga, pomii înalţi sunt plini, cu coroanele bogate, totul apare într’o monotonie atât de necesară unei concentrări asupra monumentului lui Ion I. C. Brătianu. Cromatismul acestora ajută şi mai mult, prin tonul lor rece şi puternic, să se restrângă pri- virile la gama compoziţiei plastice, atât de caldă şi intimă. Paralel, de cele două părţi laterale ale monumentului, sunt plasate câte trei felinare. înalte, cu puţin mai mult decât mar- ginea superioară a statuei, svelte şi simple, cu un glob în formă de trunchi de con întors, colorat deschis, ele străjuesc monu- mentul, definindu-1 şi prin acele şase linii învolburate la cap, ca o colonadă minoră. Noaptea aruncă o lumină opacă, de in- terior, indiferentă, care lasă statuii toată elocvenţa nocturnă. In mijlocul terasei este plasat monumentul. Pentru pietoni este lăsată, de trei părţi, o promenadă, învecinată direct cu rigola de piatră laterală; dela ea, până la monument, este un covor de iarbă, neornamentat şi monoton. Promenadele sunt podite cu piatră. Coloarea acesteia este cea mai deschisă şi caldă din toată compoziţia. Locul unde-i plasat monumentul este fixat de le- gile vizuale. Marginea anterioară a terasei, aceea pe care o calci în prima clipă, după ce ai urcat treptele dela intrare, este stabilită exact la distanţa dela care statuia începe să aparţină privitorului, încadrându-se în perspectiva ochiului său. Lateral, eşti mai aproape de monument, aşa cum se cere pentru o privire de amănunt, de profil şi de intimitate cu faţetele statuei, pe care ai cuprins-o c’o singură privire la intrare. In tot ansamblul lui, cu toate componentele decorative, arhi- tectonice şi cromatice, cadrul în care este plasat monumentul este măreţ. De o linişte şi o seninătate care contribue puternic la înţelegerea operei de artă, de o sobrietate care corespunde în cel mai înalt grad unei concepţii severe despre arhitectura spa- ţiului-necesitate şi de-o intimitate care te face să crezi că Ion I. C. Brătianu te-a primit în salonul lui. Totul e plin de lumină şi de aer, ai noţiunea clară a aerului liber şi-a unui monument de artă care te invită la reverie şi nostalgice preţuiri. i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Statuia lui Ion I. C. Brătianu, lucrată din granit Dalmatin, dintr’o singură bucată, se află aşezată pe patru blocuri tot din granit, dispuse în formă de trepte, cu retrageri mai mari pentru prima şi-a doua, mai mică pentru a treia, şi adecvată nevoilor plasării statuei pentru a patra. Primele trei de jos sunt lucrate dintr’un material de coloare mai închisă, un brun cu reflexe metalice, a patra treaptă şi statuia din granit de o coloare mai deschisă, mai aeriană. Colorile acestea cresc compoziţional, cele de jos, care-s mai grele şi-s la bază, mai tari, cele de sus, de un ton mai puţin intens. întreaga statuie e concepută arhitectural. Blocurile ca atare, proporţiile lor, adaptarea statuei la soclu, liniile mari care cu- prind compoziţia, sunt rezolvate după legile elementare ale pro- porţiilor de masă. Acest fapt împrumută statuei şi aerul acela de sobrietate şi de echilibru, eliberând-o de tradiţia statuilor baroce, în care, până la statuia propriu zisă, trebue să treci printr’o adevărată grădină de reliefuri, frize, ciubuce, muluri şi orna- mente. Totul e sacrificat statuei. Ea este elementul de bază, ei trebue să i se acorde toată atenţiunea. Restul formând doar ar- hitectura, este considerat ca atare şi tratat cu disciplina formelor măsurate exact, geometrizate chiar. Statuia propriu zisă este aşezată sus, sub încrucişarea liniilor oblice care merg pe marginile ‘treptelor. E ca într’un vârf de piramidă, cu bază dreptunghiulară şi cu unghiurile sub 450. Mo- numentalitatea este astfel obţinută numai cu elementele geome- trice. De aceea, este o monumentalitate severă, emancipată de conţinutul literar al monumentalităţii baroce. Tot spaţiul, cu te- rasa, cu îngrădirea ei şi cu cadrul, contribue tot prin elemente geometrice la monumentalitate. I se poate aduce critica că este prea simplă, prea lăsată doar la calităţile monumentale ale ma- teriei în sine. Că nu i s’ar fi acordat statuei o înscriere în spaţiu demnă de o statue în aer-liber. Şi că elementarul acestei monu- mentalităţi a pus pe artist la adăpostul unui risc ce ar fi putut interveni, în cazul când ar fi acceptat un alt concept arhitectural. Dar motivarea artistului apare altfel; îi trebuia o concepţie simplă pentru redarea omului politic, aşa cum l-a măsurat vi- ziunea lui. Căci Ion I. C. Brătianu nu este aşezat în picioare, nu-şi umflă pieptul, nu păşeşte solemn, nu arată cu mâinile la cei din jur, nu priveşte jalbe şi nici nu împarte daruri. El stă, aproape culcat, pe un fotoliu stilizat şi rezumat la două mase fundamentale. Stă chiar tolănit, cu picioarele încrucişate deasupra gleznei (nu picior peste picior, vulgar şi preţios), aşa cum stă un om care se pierde în reverie. Se reazimă în cotul drept, care fiind punct de sprijin, indică corpului o contorsiune tipică de abandon. Mâna stângă o ţine pe o carte deschisă în poală. Şi mâna e grea, MONUMENTELE LUI MESTROVICI ÎN CAPITALĂ 169 materială. Capul aplecat spre umărul drept şi în jos puţin, pe piept, arată o uitare a fiinţei materiale şi o viaţă trează doar a spiritului, care pentru elevare se pare că ar fi avut nevoie de pă- răsirea trupului. întreaga poziţie a lui Ion I. C. Brătianu este o aşteptare parcă, o privire aruncată fără grabă în sinea lui. Nu este propriu zis o meditaţie, în el nu se petrece un proces de gândire care se va transforma în acţiune. Este ceva de spectator oţelit şi interesat, pasiv, receptiv şi nu critic. Pare răpus de sen- timente, cartea pe care a răscolit-o înainte de a se pierde în re- verie, se pare că a avut în paginile ei rânduri de foc, care au des- chis ferestrele intime ale sufletului. Şi astfel pierdut, se pare că face o sinteză sentimentală, că priveşte totul pentru sine şi numai pentru conştiinţa lui. Artistul l-a reprezentat în capul gol, îmbrăcat cu o haină lungă, care poate fi palton sau o îmbrăcăminte similară. Capul gol poate l-a ales artistul spre a avea întreaga figură liberă pentru jocul lui de planuri şi semnificaţii, poate s’a gândit că nu stă omul în fotoliu cu pălărie pe cap. Dar l-a lăsat totuşi îmbrăcat în haina aceea lungă. Sau poate, în faptul că ni l-a arătat în capul gol, a vrut să indice caracterul intim al statuii, o ceremonie de autoconfesiune. Transpunând o familiaritate, o trăire fără emfază şi decor, o apartenenţă interesată şi politicoasă la spectacolul ce şi-l desfăşoară în sine. Şi l-a uitat, poate, îmbrăcat în haina aceea lungă, fiind cuprins şi el, artistul, de spiritul de castă al celui artistificat, care s’ar fi vrut, îmbrăcat în cuirasă, izolat şi mai mult în lumea lui de gânduri intime. Strict sculptural vorbind, Mestrovici a văzut statuia în planuri mari. Forma de existenţă materială nu a trebuit să fie prea mult contrafăcută, gândindu-se la forma de efect. Spectatorul este lăsat atât de aproape de monument, încât indicările de planuri se petrec într’o lume de netă conformanţă la adevăr. Spaţiul-nece- sitate a fost redus aproape la spaţiul propriu zis al sculpturii. De aceea stilizările şi rezumările nu sunt făcute în vederea unui efect optic, ci doar în raport intim cu nevoile formale imediate. A fost condus şi de concepţia întregului. Arhitectura care pre- domină ca element de bază i-a cerut ca şi formele de reprezentare să fie supuse aceleiaşi rigori de geometrie. Sculptura se inseră perfect în arhitectura soclului, a spaţiului şi a locului. Figura lui Ion I. C. Brătianu este concepută în acelaşi ton de decoraţiune geometrizată. Amănuntele dispar prin accentele for- melor mari; elementele care trădează conţinutul psihologic sunt reduse la esenţă, la elocvenţa aceea a planurilor mari, care nu ascund şi nu fac să dispară nimic, dar care rezumă totul. Granitul este lucrat cu multă căldură. Geometrizarea formelor l-ar fi putut face pe artist să cadă uşor într’o elocvenţă liniară 17° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE (ca loc de întretăiere al planurilor) care să supere ochiul şi să introducă elemente străine de leit-motivul sobrietăţii decretat an- ticipat. Le-a ocolit printr’o trecere lentă în planul următor, aproape printr’o dematerializare a zonelor de contact dintre planuri. De aici căldura şi lirismul aproape al formelor în sine. O lirică sobră şi monotonă, ca acordurile minore prelungite în turnuri fără de sfârşit. Monumentul e frumos în toate anotimpurile. Vara, trăind în intimitatea verdeţii din jur, a colorilor calde şi reci, alternate cu un gust rar întâlnit. In văpaia verii ai uneori impresia că gra- nitul se dematerializează. Că este viu şi aşteaptă parcă să foş- nească pomii înalţi din grădina Bibliotecii. Şi iarna, când albul cuprinde totul împrejur, şi când granitul se ridică asemeni unei insule de forme reci, ţi se pare că cel înmărmurit în piatră se strânge mai mult în haina dui cea lungă, spre a goni tot mai departe fantasmele vieţii. II In calea Victoriei, în faţa Palatului Regal, cu spatele spre clădirea Fundaţiei Regele Carol I, se ridică statuea equestră a primului nostru rege, executată tot de sculptorul jugoslav Me- strovici. Cea dintâi problemă care se impune în valorificarea sta- tuei Regelui Carol I, care apare ca esenţială în discuţie, fiind vorba de un equestru, este aceea a determinării locului în care a fost aşezată, ca propriu sau impropriu. Calităţile statuii în sine, valoarea ei de sculptură şi de operă de artă, dacă nu se plasează în planul al doilea al preocupărilor, în orice caz, este subsidiară discuţiei spaţiului ce şi l-a creat statuea. Se poate vorbi la propriu despre un ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI EMILE VERHAEREN, POETUL FORŢELOR VIEŢII Cu siguranţă că una din cauzele pentru care poesia nu a putut fi definită, închisă deci în anumite formule, e şi aceea a marei sale diveristăţi. Fiecare poet autentic are o anumită concepţie de ceea ce e poesie, concepţie care, la rândul ei, e mai cu seamă strâns legată de o anumită sensibilitate sau vibraţie sufletească. Fără îndoială orice temperament liric are o înclinare spre anumite stări psihice, în care: iubirea, misterul, visul, nostalgia, sau tristeţea, dorul de absolut, acea trăire ideală într’o lume a gândului, îşi au o parte a lor, bine definită. Pentru prilejuirea acestor stări lirice în care orice artist crede, fiindcă în clipa creaţiei se confundă cu ele, întâmplările diferite ale vieţii vor rămâne principalele izvoare. Aceste influenţe covârşitoare ale decorului şi împrejurărilor au avut, mai cu seamă faţă de Verhaeren, o hotărîtoare influenţă. Suflet de calde vibraţii, puterea lui a depăşit strâmtele gra- niţe ale ţării lui — ajutat fiind şi de limba în care a scris — şi socotit azi de marea critică, printre puţinii lirici universali. E unul din motivele acestui prea sumar articol, de a lămuri mai cu seamă secretul acestui lirism, revărsător de atâta bogată poesie, # Emile Verhaeren s’a născut în anul 1855, într’un sat de seamă, Saint-Amand, situat pe joasele maluri ale Escautului. Dintr’o familie de foarte bogaţi negustori postăvari, retraşi din comerţ, prima legătură ce a simţit-o cu lumea a fost într’o privelişte câmpenească, alături de nişte îndărătnici, dar umili meşteşugari. Ograda largă a casei părinteşti, clopotniţa bisericii, iar mai departe negustorul de frânghii şi numeroşii fierari ai Belgiei, se profilau în amintire, pe zariştea marelui fluviu, formând nu numai decorul, dar patria, cărora toată viaţa lui Verhaeren le-a rămas credincios. EMILE VERHAEREN, POETUL FORŢELOR VIEŢII 193 Mai târziu, îl găsim la Gând, unde termină un liceu de Iezuiţi, Saint-Barbe, renumit în acea vreme, desăvârşindu-se în studiile clasice. A fost discipol cu un alt mare poet, de o atmosferă cu totul deosebită: Georges Rodenbach, având în urma lui pe Maurice Maeterlinck şi pe suavul liric, Charles van Leberghe. Terminând studiile universitare încearcă advocatura — pentru care de altfel nu avea nici o vocaţie — fără succes. In urmă e atras de lumea, oarecum aparte, a pictorilor şi scrii- torilor din vremea lui, lume în mijlocul căreia se simţea plin de voie bună, ca printre prieteni. înalt la stat, ciolănos şi neisprăvit, avea totuşi o isteaţă pri- vire iscoditoare, ce scânteia de vervă sub ochelarii lui strălucitori de miop dolicocefal, cu părul auriu. Faţa lui smeadă îi era încă mai alungită, de o uriaşă mustaţă galică, ce-i atârna în jos fluturând la tot pasul sub o gesticulaţie exagerată, mereu agitată. Totul în el trăda un suflet aprins şi pătimaş. Inima lui, asemenea unei prea sensibile pelicule, prindea cu o deosebită predilecţie, orice idee generoasă, arzând apoi în fră- mântările unei cât mai grăbite înfăptuiri. Dar dacă îmbelşugata lui imaginaţie plastică — cum vom vedea — preschimba totul într’un caleidoscop de rare imagini, mai presus de orice, firea lui Verhaeren ţinea dospit în adâncurile ei, tăişul unei neobosite voinţe. Cu cât anii trec, cu atât sufletul îi e călăuzit ca de acul unei instinctuale busole, spre marile energii cosmice, spre o măreaţă răsvrătire şi revărsare de viaţă, în care poetul poate apropia pre- zenţa lui Dumnezeu. Deşi flamand, ca de altfel numeroşi scriitori belgieni, el n’a încercat niciodată să se exprime în limba neer- landeză pe care abia de o înţelegea. Limba vorbită a familiei lui, a copilăriei deci, era cea fran- ceză. Limba germană i-a rămas, toată viaţa, străină. Dar scopul acestor rânduri nu e acela de a descrie omul, cât de a încerca să smulgă un strop din misterul prodigioasei lui arte, ce se depărtează cu totul de principiile unei prozodii clasice. In general, lirismul se încadrează într’un decor paseist, în farmecul unei egoiste interiorităţi, în viziunea unui calm ce po- toleşte frământările dela suprafaţă, asemenea unui toiag biblic. Poesia îşi aruncă de obicei mrejele ei misterioase, în anu- mite atmosfere îmbibate de misticism, în care farmecul se spri- jină deseori pe un permanent spectru mortuar, ce la orizonturi mai apropiate sau mai depărtate, reapare din străfundul făpturii noastre trecătoare. 13 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Se va înţelege însă că, ceea ce va interesa pe alesul cititor de versuri, nu va fi motivul liric, ci modul tratărei lui, felul cum o idee sau o impresie se metamorfozează creând viziunea poetică, atât de deosebită dela un poet la altul, când e vorba de creatori în adevăr mari. Bănuiesc că s’ar putea alcătui în acest sens, adevărate anto- logii, având drept atmosferă: moartea, clarul de lună, regretul amoros, etc.; s’ar putea înjgheba culegeri în care iubirea de pa- trie să facă principala temă. Originalitatea verhaeriană se bizue, cred, în aceea de a fi găsit timbrul liric, într’o lume în care nimeni, înaintea marelui poet flamand, nu se gândise să dea o singură lovitură de sapă: lumea actualului, a maselor omeneşti, a energiilor lor. Aşa cum mai jos vom cerceta în amănunt, Verhaeren găseşte inspiraţia lui cea mai originală, în munca în comun a omului mo- dern, în truda lui, în maşinile atât de interesante pentru sim- bolul lor, şi lângă care energiile conjugate a atâtor mii de oameni se ard sugând viaţa cu înfrigurare. Această frământare, lângă care poetul stărue străjuind, îi lumi- nează faţa de fericire; mai fericit parcă în acest exil paradisiac, decât în însusi Raiul Domnului. i > Munca ce trebueşte câştigată cu sudoarea feţii e pentru ma- rele flamand semnul de netăgăduit că omul e fiinţa aleasă. Deşi trăind alături rămâne totuşi fundamental deosebit, prin aceasta, de un Georges Rodenbach sau un Van Leberghe, ce se lăsau copleşiţi de durerea sau cenuşa morţii. Pentru puţine clipe în viaţă, nădejdea a zburat de lângă acest poet, de o factură atât de dionisiacă. Suflet imaginativ, prins mereu în extazurile uimirii, în faţa acelor fapte ce, pentru foarte mulţi dintre noi, ar fi avut doară tristeţea celor mai banale evenimente. Dinamic şi romantic, cine totuşi ar fi bănuit că incantaţiile cele mai calde ale adolescenţei lui fuseseră legănate de stanţe lamartiniene ?... . Sunt poeţi ce suie lumina gloriei plini de îndoieli, rămâ- nând aproape necunoscuţi celor mulţi. Emile Verhaeren a fost însă dintre aceia care, dela prima lor operă, au deslănţuit furtuni de ură sau admiraţie în jurul lor. Primul lui volum se intitulează: Les Flamandes, şi nu e de fapt decât o revărsare de senzaţii şi voluptăţi tinereşti, redate într’o pastă crudă şi directă. Tuşa lui are multă plasticitate şi bogăţie de colori, ce reamin- teşte într’o altă artă pe un Jordaens sau Rubens. EMILE VERHAEREN. POETUL FORŢELOR VIEŢII 195 De sub pieliţa stihurilor izbucnesc braţe şi sânuri goale, pline de sângele oamenilor şi femeilor cheflii, feţe aspre de ţă- rani cu vigori de plante, din natala sevă flamandă. Rămâne totuşi interesant de văzut cum Verhaeren dela această poesie, podoabă de rusticitate şi avânt tineresc, un an mai târziu, încredinţează tiparului un nou ciclu de poeme, de o tonalitate cu totul diferită. După desfrâul adolescenţei, obosit de o viaţă prea tumul- toasă, la 30 de ani abia se simte cuprins de o mare tristeţe mistică. Se ascunde în vechea mănăstire: Trappe des Forges, cu tainicul gând de a se jertfi trup şi suflet lui Dumnezeu şi hotărît să îm- brace hainele călugăreşti. Temperamentul său vulcanic şi neliniştit e însă mai năvalnic decât hotărîrea lui, şi-i împiedică gândul. Trecerea poetului prin acest ordin monastic e însemnată printr’o plachetă de versuri sub titlul: Les Moines, şi care prin sugesti- vele portrete de călugări ce conţine, nepăsători în faţa trecerii vieţii şi aplecaţi asupra anilor de păgânitate, rămâne o intere- santă etapă lirică. A fost această trecere una din clipele de răscruce ale unei mari vocaţii poetice, luptă în care învinge puternica lui chemare interioară. . Eroismul claustrai al acestor cucernice figuri — spulberat de energiile biruitoare ale vieţii — trebuia să rămână oarecum în afara viitoarelor lui realizări. «Les Moines» nu depăşesc o faimă (la apariţia lor) cu totul locală. Dar opera lui Verhaeren faţă de timpurile de eroism şi luptă, ce le trăim, prezintă o deosebită actualitate. In epoca de fier, de forje, de beton armat, şi roţi angrenate, în vremuri în care energia e scontată în fracţiuni de ore, arta, în teoriile ei de purism olimpian, de artă pentru artă, pare să fi pierdut mult din popularitate, cu atât mai mult cu cât marile mulţumiri, deşi o reclamă şi pentru ele azi, nu o pot atinge. Noţiunile tot mai accentuate de stat, conştiinţă naţională, societate, breslă, devin tot mai cotropitoare; cultul individuali- tăţii artistice şi libere, devenind tot mai îngrădit, mai expropriat din drepturile lui sacre. Niciodată oamenii nu s’au considerat mai solidar uniţi în credinţe şi convingeri, mai martiri ai unei idei dinamice de forţă decât azi. Trăim fără îndoială zile de mari prefaceri sociale şi istorice care încearcă ca totdeauna să impună ideile-forţe şi în alte do- menii dintre care şi arta, oricât s’ar dori de liberă, se va mlădia şi ea imperativului clipei. 13* 196 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Acestea sunt şi motivele pentru care bănuiesc că poesia lui E. Verhaeren capătă o nouă şi înfrigurată actualitate, fiind mai cu seamă printre prea rarele ce reuşesc să se acorde acestui imperativ social, nesacrificând însă, printr’un mare miracol, nimic artei mari. Fără umbră de îndoială, poesia maestrului flamand, ră- mâne mult deasupra unor curente de poesie socială ce pornesc dela el, precum « Unanimismuh> francez în 1911, de sub condu- cerea lui Jules Romains. Faimosul <1 Manual al deificaţiei», al acestui cenaclu, nu re- comanda el ?: «Si tu vois un groupe naissant dans une rue de la viile, marche vers lui, et donne-lui ton corps ». Poesia lui Verhaeren rămâne superioară în naturalul ei, faţă de ce se versifică acum, adeseori într’un spirit prea legat de cen- tingenţele trecătoare. De fapt însă, marele poet belgian, în mod temperamental numai, s’a apropiat, cu tot curajul ideilor lui, de tot ce e: efort comun şi muncă pilduitoare plină de suferinţă. . Voinţa grupelor, efortul maselor, viaţa uriaşelor metropole, uzina, banca, devin eroii celor mai originale poeme verhareniene şi pe care deslănţuita lui imaginaţie le revarsă nu numai în cas- cade de imagini, dar şi de poeme perfect echilibrate. Pentru clocotitorul suflet al acestui uriaş flamand, linia pură şi seninătatea clasică nu aveau înţeles în poezie, precum nici o artă. Lumina serafică a unui Mozart, pacea paradisiacă a unui Puvis de Chavannes, plastica statuară a unui de Heredia sau conciziunea unui Mallarme, rămâneau pentru fiinţa lui frenetică, exilări în tărâmuri unde numai moartea, pe care o ura atât, putea avea ultima vorbă. Pentru Verhaeren cel mai mare bun şi cea mai mare feri- cire a omului va rămâne viaţa. Valoarea ei va fi cu atât mai înaltă cu cât truda de a te bu- cura de ea va fi mai mare, şi deci mai vie. Acest vitalism instinctual e una dintre cele mai adânci şi mai originale celule ale personalităţii lui, în jurul căreia, ca o podoabă de focuri, creşte întreaga şi orbitoarea lui operă lirică. Când pe firul de mătase al gândului coboară în adâncimile depărtate ale eului său, versuri de felul acestora i se strecoară pe buze: « C’est l’angoisse, c’est la ferveur, « C’est la fievre qui sont la vie. (L’Impossible) Dar la acest paroxism verbal, aşa de plastic numit de biograful său Albert Mokel, Verhaeren nu ajunge dela primele lui opere. EMILE VERHAEREN, POETUL FORŢELOR VIETH 197 Aşa cum arătam mai sus, Les Flamandes nu rămâne decât exuberanţa tinereţii lui. Les Moines remuşcările abuzurilor şi ale unor excesive oboseli. Această plachetă e de altfel avertismentul unei grozave neu- rastenii, vecine demenţii, care a împăienjenit mult timp viaţa poetului, şi în care de altfel era cât pe aici să naufragieze. Volumele ce se succed: Les Soirs şi Les Flambeaux noirs sunt fructele acestei dureroase rătăciri, prin beznele cele mai adânci ale sufletului. Pentru amatorul de rafinamente lirice, lucrările acestea au totuşi un mare preţ nu numai pentru factura lor originală, dar mai cu seamă ca o atitudine rară, în opera lui de izbucnire vitală. Mai cu seamă în acea plachetă, Les Debacles, ce le intercede, cresc multe simboluri interioare şi ceţoase, izvorâte parcă din straturile cele mai adânci ale subconştientului acestui poet solar. Sunt culegeri lucrate pe o altă schelărie a firei sale lirice, ce era exterioară şi plină de optimism, şi nu de o pesimistă întunecare, aşa cum se arată în această trilogie a disperării. Frământarea morbidă lasă totuşi câteva poeme unice în felul lor, prin acea durere înnăbuşită şi pe care bravii ştiu să şi-o acopere: « Et toujors plier sur soi-meme si morne, « Comme un drap lourd, qu’aucune fleur n’adorne. Sau: «Avez pitie Seigneur, de ma toute demence, « J’ai besoin de pleurer mon mal vers ton silence ! « La nuit d’hiver eleve au ciel son pur calice! . i Mulţumită însă tot marei lui energii, el ţine ca un nou suflet să-i crească, şi zorii trandafirii se revarsă încet, încet, peste stanţele ce vor urma. Viziunile lui viitoare vor căpăta splendori biblice. Aceasta e de altfel şi perioada când scrie celebra capodoperă: Sfântul Gheorghe, întrezărit în albastra lumină a unui fulger şi simbol al biruinţei, asupra răului. ■ E prea cunoscut să-l mai citez în întregime, aşa cum ar trebui, pentru frumuseţea lui de bizantină strălucire; totuşi va rămâne memoriei oricărui amator de versuri, fără de voie, acest final de o nobleţă medievală: « J’ai mis en sa pâle main fiere, « Les fleures tristes de ma douleur, . « Et lui s’en est alle m’imposant la vaillance, . « Et sur le front, la marque en croix d’or de sa lance « Droit vers son Dieu, avec mon coeur. , REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 198 Cu acest nou ciclu de poeme ce se vor integra volumului: Les apparus dans mes chemins, se conturează limpede opera de matu- ritate a lui Verhaeren. Viziunea vieţii va creşte apoi paradisiacă, numai sub înfloriri de trandafiri. * Un sentiment de adâncă milă pentru omenire, de înaltă bine- cuvântare a tuturor actelor creatoare ale omului, ia vasta formă a unui imn închinat făurarului modern; căci dacă durerea stăpâ- neşte lumea, explicaţia vieţii noastre pământeşti e aceea de a o tămădui; bucuria consistând nu numai în efemera izbândă, dar mai ales în acele frământări de fiece zi pe care le trăim. Originalitatea concepţiunii verhaereniene e tocmai de a pro- slăvi nu visul, ci munca omului: a plugarului printre brazde, a lucrătorului sub roţile uzinei, a bancherului la umbra fişicurilor de aur, a soldatului ce îşi apără brazda. Lupte pline de riscuri şi hasard, dar pe care şi le însuşeşte, simţindu-le tot mai aproape de sufletul său de fiu al noilor vremi. Eroii şi-i întruchipează alteori în copaci luptând cu furtunile şi gerul, atunci când nu pot cuvânta. A noastră primă datorie e să ne ajutăm aproapele nostru şi să-l iubim; umanitatea viitoare nu va putea fi decât o înfrăţire a tuturor oamenilor ai acestui pământ. Cât de adânc creştină şi cât de profetică această simţire ! Mugurite din această idee-mamă, poemele lui Verhaeren cresc şi se susţin asemenea ramurilor de mărgean, prinzând sub ele stânca tare ale unei uriaşe concepţii morale şi evangelice: «II faut admirer tout pour s’exalter soi-meme, « Et se dresser plus haut que ceux qui ont vecu, « Des coupables soufrances et de desirs vaincus. Sau: « Ceux qui vivent d’amour, vivent d’eternite. Aceste lozinci găsite şi nu făcute nu au în ele nimic din orgo- liul retoricei romantice. închise în iureşul unei năvalnice inspi- raţii, lucesc asemenea unor mari rubine, puţin şlefuite sub bună- tatea inimii de o măreţie nobilă şi medievală. Mulţumită acestor sentimente — aşa cum am mai amintit — poezia sa urcă cele mai înalte piscuri, de o luminozitate biblică. Tot acel anost moralism-didactic e aici purificat prin vibraţiile unei simetrii interioare, ce în focul ei topeşte orice gunoi sau sloi de ghiaţă, prefăcându-le într’q poezie de cel mai cald lirism. In ce mă priveşte, nu cunosc nici un poet, care, într’o tehnică aşa de puţin intuitivă a misterului, să poată ridica sub vraja stan- EMILE VERHAEREN, POETUL FORJELOR VIEJII 199 ţelor sale, atâta lirism, depăşind poate pe cei mai buni dintre ro- ' manticii francezi. Se pare că inspiraţia lui aşa de exterioară şi directă, Verhaeren nu o putea găsi la masa lui de lucru, ci în plimbările repetate de-a- lungul plăjilor marine, dumbrăvilor răcoroase sau bulevardelor animate, ce descătuşeau în el un zeesc entusiasm, direct şi viu. Poezia se înfiripa astfel pe buzele sale transfigurate, asemenea poeţilor homerici. Din puternica Iui sevă lirică se brodau poeme lungi, în jurul temelor reprezentative ale acestui pământ. Arta sa bogată se înălţa plină de majestate, în bătăile repezi ale unei inimi a tot înţelegătoare. Forţa poeziei lui rămasă tot aşa de vie şi azi, cum s’ar putea în altfel explica, fără această adâncă închinăciune făcută sen- timentului? Puţini sunt poeţii în literatura universală care, de-a-lungul operei lor, să facă să le alerge inspiraţia pe o mai bogată şi o mai vastă liră sufletească. In Verhaeren vom găsi toate coloraturile inimii, dela tristeţele cele mai desnădăjduite până la bucuriile cele mai dionisiace, ca de o pildă în această Lajoie: « Soyez remercies, mes yeux, « D’etre restes si clairs, sous mon front dejâ vieux, «Pour voir au loin bouger et vibrer la lumiere; « Et vous, mes mains de tresaillir sous le soleil; « Et vous, mes doigts, de vous dorer aux fruits vermeils «Pendus au long du mur, preş des roses tremieres, « Soyez remercie, mon corps, « D’etre ferme, rapide, et fremissant encore « Au toucher des vents prompts ou des brises profondes; « Et vous, mon torse droit et mes larges poumons, « De respirer, au long des mers ou sur Ies monts, « L’air radieux et vif qui baigne et mord Ies mondes. De fapt, dacă sentimentul formează nota predominantă într’o analiză critică mai strânsă, versurile lui E. Verhaeren nu rămân numai pur sentiment, ci aşa după cum observa undeva Ştefan Zweig: scopul poesiei lui nu a fost numai de a i se explica ei, dar şi acela de a se putea lămuri încă, în faţa Creaţiei. Dar Verhaeren nu rămâne numai poetul care a intuit poezia centrelor aglomerate şi a epocei mecaniciste, el a fost şi omul care s’a aplecat asemenea unui sfânt asupra durerilor marei mulţimi. Inţe- 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE legând mărginită ei muncă, a căutat să-i dea curaj şi voe bună, înăuntru căreia trebuia să lucreze şi să ridice ochii spre frumos. Dacă în Anglia de odinioară, din iniţiativa unui William Morris se ridicau temple de artă pentru săracii Londrei, ornamentându-se azilele de noapte cu picturi prerafaeliste, cu aceleaşi utopice gân- duri era chinuit Emile Verhaeren în clipele lui libere de reculegere. Fiindcă acest mare visător — la fel multor contemporani, ce sub formă frustă erau de o blajinitate creştină — a fost şi el, în felul lui, un convertit la socialismul epocei. Visător dar şi temperament de acţiune totodată, devine unul dintre cei mai intimi prieteni şi colaboratori ai cunoscutului leader socialist, Emil Vandervelde. Alături de el organizează secţiunea privitoare' la arte, în acea « Casă a Poporului» dela Bruxelles, care era şi sediul partidului. I se dăruia trup şi suflet, propăvăduind crezuri socialiste, că- rora de altfel le rămase credincios până la moarte. Această conduită nu l-a împiedecat totuşi *— cum numai poe- ţilor li se întâmplă — să rămână în cele mai perfecte raporturi cu suveranii Belgiei. Deşi socialist, aşa după cum ne povesteşte merituosul său biograf Albert Mockel, era tratat de perechea regală .drept prieten. Suveranii nu numa’ că l-au primit oricând, dar l-au şi sărbătorit în intimitate, în castelul dela Ciergnon. Pentru, ilustrul poet, această întreagă admiraţie pentru suveranii Belgiei a fost prilej de mari bucurii interioare. Ideea iubirii de oameni prinsese în el aşa de adânci rădăcini, mai cu seamă în urma lungilor călătorii în lungul Europei, când şi-a dat bine seamă cât de mare e înrudirea sufletelor omeneşti şi cum cu toţii se frământă împotriva aceloraşi rele dinăuntru sau din afară. Dar, de fapt, Verhaeren, deşi socialist în convingeri, nu era şi nu putea fi, prin exuberanţa chiar a caracterului său, omul unui singur partid sau unei singure idei. Socialismul nu-i satisfăcea prin măsurile lui revoluţionare, decât o parte numai a temperamentului său, doritor de un ideal de mai mare dreptate omenească. . Iată cum explică de altfel că Verhaeren, cu tot acest so- cialism, rămâne în fond nu numai un mare patriot, dar şi un mare dinastic. Patriotismul său, care nu e deloc de circumstanţă, capătă tocmai o atât de mare valoare de artă, în poezia lui, cu cât e mai viu trăit şi mai adânc integrat temperamentului său, iubitor şi combativ în acelaşi timp. Iubeşte Belgia fiindcă iubeşte clopot- niţa satului natal: îsi iubeşte tara, fiindcă marea ei are coloarea ochilor lui, fiindcă vânturile aspre ale litoratului i-au mângâiat părul şi i-au modelat sufletul. EMILE VERHAEREN, POETUL FORŢELOR VIEŢII 201 îşi iubeşte mai cu seamă pământul, fiindcă în întunerecul lui se frământă zi de zi minerii goi, asemenea unor martiri; pentru incendiul uzinelor, din care sate întregi îşi scot pâinea cotidiană. Patriotismul lui Verhaeren e continuu trăit şi actual, fără nici o urmă de nefast tradiţionalism programatic, fără deducţiuni arti- ficioase din imperative istorice, fără sarbede speculaţiuni filoso- fante, sau manifeste revoluţionare elaborate prin subsoluri de redacţii. îndreptarul lirismului patriotic al marelui flamand e acela al inimii lui larg cuprinzătoare, tot atât de sincer şi direct, ca imnurile ridicate în cinstea apelor sau vântului. In tot originalul ciclu: Les campagnes hallucindes, Les villes tentaculaires, încheiate cu drama lirică Les aubes, fierbe adânca lui dragoste faţă de truda plugarilor chinuiţi de mizerie, şi faţă de vrednica populaţie a satelor, pe care dinamismul oraşelor, asemeni unor ventuze tentaculare, o absoarbe, spre a o nimici. Oricât am găsi în acest ciclu liric, rezidurile unpr idei străine poeziei, imaginaţia poetului a fost atât de înflăcărată la crearea lor, încât căldura sufletului le-a topit în blocuri incandescente: « Par â travers les faubourgs lourds « Et la misere en pleurs de ces faubourgs, << Et les troubles et mornes voisinages, « Et les mains s’entre-croisant de gens â gens « Et de menages â menages, « Et le voi meme entre indigents, « Grondent, au fond des cours, toujours, « Les haletants battements sourds « Des usines et des fabriques symetriques. « Ici, sous de grands toits ou scientille le verre, «La vapeur se condense en force prisonniere; « Des machoirs d’acier mordent et fument; « De grands marteaux monumenteaux « Broient des blocs d’or sur des enclumes, « Et dansjun coin s’illuminent les fontes « En braisiers tors et effrenes qu’on dompte, etc.... (Les Usines") Concepţiunea verhaereniană ţâşneşte în viziuni gigantice, acesta fiind încă unul poate din secretele vigurosului său lirism. Asemenea unei lave, ea rupe în mersul ei orice stăvilare ale liniştei, orice reguli prozodice, în afară de acelea ale forţelor şi cadenţelor sufletului său aşa de înrudit energiilor telurice. 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Poetul se confundă cu pământul, singur zămislitor de viaţă. Criticei sau esteticei literare le vor rămâne greaua sarcină de a formula în reguli, taina acestui direct şi atât de autentic lirism. In întregimea operei sale, cu excepţia câtorva popasuri, E. Verhaeren lasă impresia unui rug arzător de forţe gigantice. Poet nu al ascunzişurilor candide sau demoniace din noi, dar al unei dilatate răsfrângeri a lumei exterioare, el pare cântăreţul homeric al minunilor Genezei. Ori de câte ori obosit de oameni fuge în mijlocul naturei, su- fletul său se umple de un panteism viguros şi primitiv, când ase- menea unui preot păgân cântă: munţii, mările, vântul, ploile, zăpezile şi copacii: « Arbres et vents pareils aux pelerins; « Arbres tristes et fous ou l’orage s’acroche, «Arbres pareils au defile de tous Ies saints, «Au defile de tous Ies morts «Au son des cloches, «Arbres qui combattez au nord « Et vents qui dechirez le monde, « Oh ! vos luttes et vos sanglots et vos remords « Se debattant et s’engrouffrant dans Ies âmes profondes. Subliniind această notă, mă gândesc la genialul prototip al . liricei noastre: Mihai Eminescu. Câtă mare şi autentică poezie în opera lui, extrasă totuşi din planuri atât de deosebite, dintr’un creer atât de diferit! Meditaţiunea interioară, contemplaţiunea senină, tăcerea unui suflet strălucitor de gânduri, asemenea unui pom încărcat de rouă, el a capitulat în faţa energiilor vieţii, nefolositoare în absolut, fiind toate trecătoare şi vane, peste care prea repedea lopată de ţărână pune definitivul punct. In toată lirica eminesciană — cu excepţia câtorva versuri pam- fletare— nici o îmbărbătare (dacă nu e descrierea unei lupte sau portret), nici un huruit de grindină sau roate; poetul, asemenea Luceafărului său, se situează în afară de gloate, pe planurile trans- cendente ale unei filosofii schopenhaueriene. Privită de-a-lungul limpidităţii ei de cristal, sau trist ametist, toată lirica lui Eminescu poate fi prinsă într’o largă formulă statică şi de adânc vis. «Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, « Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii... (Venere şi Madonă) EMILE VERHAEREN, POETUL FORŢELOR VIEŢII 203 Verhaeren, aşezându-se însă pe planuri diametral opuse poe- tului român, urăşte temperamental moartea şi tot ce e paseist şi funebru. Cruciat nordic, el ciocăneşte cupa lui luminoaselor optimisme, viitorului mai bun, frumuseţii acestei lumi pământeşti. Poet, deci nu lunar şi gingaş, ci jupiterian şi solar, atmosfera lui e încălzită si radiată de imnuri în felul: « Oh ces larges beaux jours dont Ies matins flamboient! « La terre ardente et fiere est plus superbe encore, « Et la vie eveillee est d’un parfum si fort, « Que tout l’etre s’en grise et bondi vers la joie. Majora parte a poeziei lui Verhaeren e întăritoare, răspân- dind un aer sănătos de culmi, ce scutură şi ne scoate din cele mai ' triste abulii. E un îndemn spre luptă şi dârzenie ce va duce fără de greş la izbândă. Prinţ mereu sub zale, mereu în aprigă încordare, aduce în stanţele lui atât de dinamice una dintre cele mai virile poezii dintre care mi-e dat să cunosc. Amorul chiar, element atât de comun tuturor barzilor, cât şi celor mai de seamă poeţi, în opera lui Verhaeren deţine un loc minim şi aproape inexistent, faţă de rest. Poet fără iubire? Nu, dar poet de prea multă şi superioară iubire, femeia în opera lui deţine un loc special. • Cele trei volume ale sale, pline aci de o suavă uimire faţă de soaţa vieţii lui: Heures claires, Heures d’apies midi şi Ileures du soir, se aşează ca o ghirlandă de pace la sfârşitul anilor sbuciumaţi ai poetului. Ca un fum de seară, ca o vecernie ce o ascultă omul ce a muncit o zi întreagă, aceste cărţi vin să cânte linişte căminului, ştergând ambiţiile vieţii. Vâlvătăile sufleteşti se sting, pământul şi mulţumirile lui, ră- mânând în umbra grădinii familiare. E în amintitul, atât de duios şi delicat ciclu, o pregătire parcă pentru odihna cea mare şi veşnică a morţii, fără ca numele ei să fie sunat. In aceste atât de felurite accente lirice, găsim ceea ce putem numi adânca originalitate, a unui mare suflet creator, în atât de deosebite tărâmuri, ce vor rămâne prin forţa inspiraţiei, inimitabile. # Puţin înaintea fulgerătoarei lui morţi atât de prematură — pro- venită într’o gară sub roţile unui tren gata de plecare — mai scrie 204 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE două aprige cărţi: Les ailes rouges de la guerre şi Lesflammes hautes, care în opera poetului rămân mai cu seamă interesante pentru puternicele sentimente de răzvrătire, pentru viul şi caldul lor patriotism, ce pecetluesc una din cele mai tragice clipe ale Belgiei. Nicăeri Verhaeren nu s’a dovedit mai mânios, mai brutal în vârtejul cuvintelor zăngănitoare, asemenea unor armuri zeeşti. Dar în adâncul acestei mânii aţâţată de evenimentele politice şi militare nu se ascundea decât tremurătoarea lui iubire pentru însângeratul pământ al ţării, al cărei suflet îl simţea tresărind în vinele lui. « Ohe l’ai-je aime eperdument «Ce peuple — aime jusqu’en ses injustices; « Jusqu’en ses crimes, jusqu’en ses vices ! (Tendresses premieres) Acest clocotitor patriotism al poetului, porneşte dela însăşi dragostea temperamentală pentru tot ce s’a împletit de-a-lungul anilor vieţii lui. • MIHAIL MOŞANDREI ÎNTRE CLASIC ŞI MODERN In nota postumă publicată de Revista Fundaţiilor Regale în Iunie 1939 şi intitulată Clasicismul în şcoală, regretatul Paul Za- rifopol, urmărind să dovedească puţina valoare a exemplului antic pentru formarea omului contemporan şi importanţa exagerată acordată literelor greco-latine de programele de învăţământ, se lasă ispitit să atribue celor pe care îi numeşte «fanaticii religiei clasiciste» convingerea «nediscutată şi neenunţată» că lumea europeană n’ar fi învăţat ori creat nimic propriu dela Renaştere încoace. « In fond, scrie el, clasiciştii voiesc ca, generaţie după generaţie, să ne pierdem vederile, câteodată şi bunul simţ şi ju- decata dreaptă, pe texte antice, numai pentru ca apoi să încru- cişăm braţele evlavios, şi să zicem j ce minune, frate ! — iar noi să rămânem pe veci nişte neputincioşi fără leac. Slavă Domnului şi de atât, că putem întrezări puţintel din veşnica frumuseţe şi veşnicul adevăr ! De atâta măcar suntem buni şi numai de atât» 1). Semnată cu un nume mai puţin prestigios, afirmaţia ar fi putut rămâne nerelevată. Sub condeiul lui Zarifopol, ea merită oste- neala unei menţiuni, de n’ar fi decât pentru ideea pe care autorul încercărilor de precizie literară şi-o făcea despre « fanaticii religiei l) R. F. R., Iunie i939, P- 49i- Intre clasic şi modern 2C5 clasiciste». Oricât ne-am închipui-o izvorîtă dintr’o pornire glumeaţă, atitudinea retrogradă atribuită adepţilor învăţămân- tului clasic oglindeşte, în realitate, o prejudecată prea răspândită pentru a trece drept o simplă epigramă. Ce fel's’a format această prejudecată, şi cu cât temei, e inutil să ne întrebăm. N’au lipsit, de bună seamă, entusiaşti ai literatu- rilor vechi în stare să proclame excelenţa preferinţelor lor cu o căldură, poate, excesivă. Dar nu lipsesc, cu siguranţă (şi mă tem că e cazul eminentului critic), nici polemiştii ocazionali, gata să încrimineze o disciplină despre ale cărei ţeluri actuale n’au mai multe informaţii decât despre ale oricărei alte ramuri de învăţământ. Nu-i intenţia mea să ridic acuzaţii, şi încă şi mai puţin să compun o pledoarie. Au făcut-o alţii, prea de multe ori, de când există pedagogi şi programe. Ceea ce aş vrea să încerc, în mar- ginea articolului lui Zarifopol, e o desluşire adresată adversarilor clasicismului în Şcoală, în legătură cu spiritul ce însufleţeşte astăzi predarea literaturilor vechi. Va fi de ajuns pentru a dovedi şi puţina eleganţă a învinuirilor aduse «fanaticilor religiei clasi- ciste » şi deplina lor lipsă de temeinicie. - Prilejul mi-e oferit de apariţia în volum a câtorva din lecţiile inaugurale ale unuia din maeştrii filologiei clasice din zilele noa- stre, profesorul Augusto Rostagni 1). Rând pe rând titular al ca- tedrelor de literatură greacă sau latină dela universităţile din Pa- dova, Bologna şi Torino, animator al revistei di Filologia e d’Istru- zione classica, pe care o conduce împreună cu istoricul Gaetano De Sanctis, d. Rostagni nu e numai, printre fruntaşii specialităţii sale, unul din cei mai activi, dar şi unul din cei mai înclinaţi să îmbrăţişeze în consideraţii generale cât mai mult din obişnuitu-i câmp de cercetare. Asemenea încercări, cu atât mai preţioase cu cât sunt mai rare, beneficiază, în cazul învăţatului italian, de o pregătire filosofică şi estetică puţin comună, la rândul ei slujită de un dar al expresiei despre care citatele mele vor căuta să dea o idee. Paginile de care mă ocup se învrednicesc aşa dar de o luare aminte asupra căreia socot inutil să stărui. Nu pot, totuşi, să nu observ că, în măsura în care oglindesc preocupări actuale în mai toate ţările de tradiţie umanistă, scrisele d-lui Rostagni exprimă, pe lângă observaţiile şi reflecţiile unei personalităţi excepţionale, aspiraţii şi frământări ce pot fi socotite ale filologiei clasice în deobşte, în cele două decenii din urmă. Intr’adevăr, nu e nevoie să fie cineva filolog, pentru a înţelege că ştiinţa literaturilor vechi nu oferă cultivatorilor ei problemă mai arzătoare decât aceea a interpretării fenomenului antic, — cu alte cuvinte a raporturilor dintre clasic şi modern. Problemă *) *) Classicitâ e spirito moderno, Torino, Einaudi, 1939■ 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fundamentală, a cărei deslegare se prezintă pentru fiecare cer- cetător ca un examen de conştiinţă, dar care, în ciuda multiplici- tăţii răspunsurilor individuale, năzueşte de fiecare dată către un răspuns obştesc, valabil pentru întreg momentul istoric când se formulează. O asemenea întrebare n’a lipsit se să pună, în anii întunecaţi din urma marelui război, în toate ţările de cultură ale Europei. Urmarea a fost o serie de încercări de definire a poziţiei timpului nostru faţă de valorile culturii antice, când pe planul teoretic al găsirii unei concepţii de viaţă, când pe cel metodologic al vivi- ficării învăţământului clasic înnăbuşit de formalism. Cele patru prelegeri ale d-lui Rostagni: Per la storia delle letterature classiche. Letteratura classica senza classicismo, Poesia ed estetica classica, Genio greco e genio romano nella poesia (datând, respectiv, din 1925, 1926, 1927 şi 1929), nu constitue aşa dar o apariţie sin- gulară în publicistica europeană. Inspirate de preocupări comune tuturor filologilor deprinşi să reflecteze asupra îndeletnicirii lor, ele desbat — prin glasul autorizat al unui membru eminent al tagmei — probleme pe care practica didactică le pune şi celui mai umil: « ce fel se poate retrăi fenomenul antic; prin ce mijloace l-am putea apropia de mintea modernă fără a-i ştirbi caracterul autentic; ce concepţii nouă, ce metode, ce principii trebue să punem în locul concepţiilor, metodelor şi principiilor veacurilor trecute; în ce chip, mai ales, ar putea fi depăşite poziţiile Rena- şterii şi Romantismului, pentru a deschide drum concepţiei mo- derne — dinamică şi însufleţită — a Istoriei, mulţumită căreia valorile o clipă întunecate ale Elenismului şi ale Romanităţii îşi regăsesc noima pe linia adevăratei lor desvoltări» J). Punctul de plecare al discuţiilor îl constitue constatarea pu- ţinului loc ocupat de scriitorii greci şi latini în formarea omului contemporan: lipsa acelui «comerţ» neîntrerupt, care, nu mai departe de veacul al XVIII-lea, juca încă un rol hotărîtor în edu- carea elitelor, după ce contribuise în măsura ştiută la elaborarea şi definirea unei culturi europene. In zilele noastre, observă d. Ro- stagni, puţini sunt cei ce se îndreaptă din propriu îndemn spre Homer, Virgiliu sau Horaţiu. « Când se întâmplă să întâlnim pe cineva care, fără să fie filolog de meserie, obişnuieşte să-i citească şi să-i mediteze, noi filologii suntem cuprinşi de duioşia pe care o încearcă cel ce, pe pământ străin, aude în mulţime răsunând graiul strămoşesc. In şcoală, citirea scriitorilor latini şi greci lasă minţile celor mai mulţi elevi pasive şi inerte: de bună seamă, nu numai din pricina anumitor greutăţi lăuntrice, legate de umila materie a gramaticii, dar şi pentru motive de ordin mai înalt. l l) Op. cit., p. 12. Intre clasic şi modern 207 Impresia produsă în general de această citire — impresie de care observatorul lipsit de prejudecăţi nu poate să nu ţină seamă — nu se deosebeşte prea mult de ceea ce Stendhal (citez înadins un nume ilustru) socotea drept caracteristica de căpetenie a clasicis- mului : plictiseala » T). O primă explicaţie a acestei stări de lucruri vede d. Rostagni în înflorirea diferitelor literaturi naţionale, în strânsă legătură cu evenimentele politice desfăşurate în cursul veacului al XlX-lea şi sub înrâurirea fecundă a Romantismului. Cu egală îndreptăţire i s’ar putea adăoga, socot, desvoltarea extraordinară a ştiinţelor naturii în acelaşi interval de timp şi treptata afirmare a unui ideal educativ întemeiat pe «realităţi». Şi una şi cealaltă sunt însă justificări de ordin general, cunoscute şi de nenumărate ori dis- cutate, fie la noi, fie aiurea. Mai importante, pentru subiectul care ne interesează, mi se par unele pricini de ordin intern, neajunsuri proprii filologiei clasice, aşa cum a fost înţeleasă şi cultivată până aproape de zilele noastre: începând cu defectuoasa prezentare a unei lumi pe care filologii şi-au propus s’o apropie de mintea contemporanilor înainte ca ei înşişi să se fi deprins a retrăi experienţa spirituală pe care se întreceau s’o propovăduiască (lipsă de sinceritate pe care Nietzsche a înfierat-o cu pană de foc în câteva aspre pagini de Consideraţii inactuale 2), şi sfârşind cu generala pornire de a sacrifica duhul pentru o literă mai mult decât oricând moartă: ceea ce, cu o singură vorbă, s’ar putea numi concepţia anachro- nică a Antichităţii. «Dacă poezia, dacă arta antică îndeobşte, atât de lăudate şi gustate, ni se înfăţişează de cele mai multe ori sub o mască de convenţionalism şi răceală, — remarcă d. Rostagni, — de vină e deprinderea de a socoti acea poezie sau artă ca depărtate în timp, în loc să le simţim apropiate ca pe unele din zilele noa- stre. In loc să le căutăm în noi, în sufletul şi inima fiecăruia, în atitudinile noastre spirituale, ne închipuim că le-am putea găsi aiurea, la distanţă de câteva milenii. De găsit le găsim, nu-i vorbă, dar ca simplu obiect de studiu, natură moartă, pietrificată şi cristalizată în formule, în scheme, în prejudecăţi de şcoală, străine cu desăvârşire felului nostru de simţire şi gândire»3). Din cele două aspecte pe care le poate îmbrăca inaderenţa semnalată de autorul italian, unul e mai bine cunoscut. Primejdia erudiţiei pentru erudiţie, migala stearpă, filologismul fără «fe- restre » către om şi viaţă au fost de nenumărate ori criticate de 2) Op. cit., p. 45. 2) Gedanken u. Entwiirfe zu der Unzeitgemăssen Betrachtung: Wir Philo- logen. Nietzsches Werke (Taschen-Ausgabe), Leipzig, Kroner, 1919, voi. II, pp. 321—401. 3) Op. cit., p. 16. 208 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE când — înainte de a fi putut să vadă roadele monstruoase ale unei orientări pe care era singur s’o combată--Nietzsche făcea să se ştie că «nu filologul e ţelul filologiei» 1). Mai puţin cunos- scută e cealaltă racilă a îndeletnicirii cu cele vechi, asupra căreia se concentrează luarea aminte deosebită a d-lui Rostagni. Ceea ce, — cu un termen căruia limba italiană îi îngădue această accepţie restrânsă şi pe care, la rândul meu, îl voi folosi în acelaşi înţeles, — d-sa numeşte clasicismul: tendinţa, cu alte cuvinte, de a «împo- dobi creaţiile autorilor vechi cu vestminte de paradă, de a le în- vălui în abstracţii, de a vedea în ele manifestările unei lumi su- prafireşti şi suprasensibile» * 2). In fraza muşcătoare reprodusă la începutul acestor însemnări, Zarifopol nu judeca excesele « fa- naticilor clasicismului» cu mai multă asprime decât o face autorul italian, atunci când, în legătură cu aceeaşi tendinţă, se crede dator să lămurească: « clasicismul nu e, cum se presupune de cei mai mulţi, spiritul literar al Grecilor şi al Romanilor, izvorul curat spre ale cărui ape « se cade să ne îndreptăm şi să sorbim », ci clasificarea şi codificarea lui; o deprindere de şcoală, de oricine şi oricând va îi fost scornită; o interpretare întemeiată pe con- vingerea că produsele acelui spirit ar fi adevărate modele, înve- stite cu valoare absolută... rodul unor legi naturale, veşnice şi prestabilite » 3). Nu e locul să arăt împrejurările în care a luat fiinţă această deprindere de şcoală, nici rolul considerabil pe care a avut să-l joace în istoria literaturilor europene. E deajuns să amintesc că în ea trebue căutată originea milenarei teorii a genurilor, soco- tite « forme proprii şi nedespărţite » ale geniului grec, câtă vreme, cum e limpede pentru oricine nu închide ochii la cuceririle este- ticii moderne, ele nu reprezintă decât «un punct de vedere, o interpretare ca oricare alta, un sistem empiric de ordonare a unui material socotit clasic » 4). Aşişderi nu poate fi vorba să zăbovesc asupra numeroaselor încercări de a găsi, în vremi apropiate de noi, o îndreptăţire nouă prejudecăţii antice, prin exaltarea calităţilor de armonie, simetrie şi limpezime cu care ar fi fost dăruit spiritul grec şi care, împreună cu nevoia firească de ordine şi măsură, ar fi fost pricinile deter- minante ale realizării lui în câteva forme fundamentale, de valoare absolută şi eternă. Ori cum s’ar chema şi de ori unde ar veni, încercări de felul acesta ascund numai pe jumătate anevoinţa de a realiza o apro- piere sinceră de creaţiile trecutului. Exclamaţiile laudative, epi- *) Wir Philologen, § 107. Cf. Rostagni, op. cit, pp. 16—17; 30—31. 2) Op. cit., p. 28. 3) Op. cit., pp. 53—54. Sublinierile sunt ale autorului. *) Op. cit., p. 61. ÎNTRE CLASIC ŞI MODERN 209 tetele răsunătoare nu răscumpără nici lipsa de spirit critic a celor ce nu pot realiza altfel decât verbal temeiurile adevărate ale ad- miraţiei pentru Antichitate, nici lipsa lor de simţ istoric. Pen- trucă ceea ce se ridică în slăvi de modernii preţuitori ai Frumu- seţii ideale — măsura lăudată cu atâta lipsă de măsură, simpli- tatea ori claritatea — nu-i, în realitate, decât recenta ipostază a vechiului păcat care e clasicismul, concepţie statică prin excelenţă, sub înrâurirea căruia se caută să se atribue capodoperelor greceşti şi romane o valoare absolută, extratemporală. împotriva acestei atitudini antiistorice, — precizează d. Ro- stagni, — « cuvântul de ordine în studiile noastre sună (sau trebue să sune) precum urmează: să liberăm literaturile vechi de deprin- derile de şcoală, de înfloriturile şi adaosurile grămădite în juru-le de un clasicism conceput ca imitarea, adorarea ori numai ca sche- matizarea fenomenului antic; să prindem a ne apropia de ele în- sufleţiţi de spiritul cu care se gustă, se trăiesc şi se crează litera- turile zilelor noastre» *). Un text atât de categoric răspunde singur învinuirii după care s’ar da (de apărătorii liceului clasic) «generaţiilor care au urmat de pe la 1500 încoace, un certificat foarte curios de imbe- cilitate » * 2). Chestiunea fiind însă din cale afară de importantă, mai potrivit mi se pare să reproduc, în continuare, alte câteva rân- duri ale învăţatului italian, în care atitudinea « fanaticilor » litera- turilor vechi faţă de literaturile nouă e înfăţişată cu desăvârşita independenţă de judecată pe care o respiră fiece frază a lecţiilor sale: «nimeni mai mult decât noi, preţuitorii Antichităţii, n’are să se bucure de tendinţa de a introduce în universităţi, alături de bătrânele studii umanistice, predarea uneia sau alteia din lite- raturile moderne. Tocmai aceste literaturi reprezintă calea po- trivită pentru a reda vlagă şi strălucire învăţământului umanită- ţilor, pentru a face din cultura greco-latină nu o podoabă super- ficială şi străină, ci un element asimilat şi integrat minţilor, sânge din sângele nostru al fiecăruia » 3). Evident, o transformare atât de profundă în spiritul unui în- văţământ stăpânit de tradiţii seculare nu se poate aştepta dela o zi la alta. Procesul e însă început, şi sforţarea convergentă a atâtor capete luminate nu va întârzia să-şi dea roadele. Semne îmbucu- rătoare se văd. In Germania studioasă, glasul lui Werner Taeger, propovăduitorul celui de al treilea umanism, întemeietorul gru- pării Die Antike, nu mai e de mult izolat. In Italia, formată la şcoala d-lui Rostagni, o generaţie tânără de învăţaţi se pregăteşte să asigure—în duh nou—moştenirea înaintaşilor. La noi, progra- *) Op. cit., p. 71. 2) Zarifopol, loc. cit., p. 491. 3) Op. cit., p. 51. 14 210 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mul în numele căruia, începând din 1926, în cuvântul-înainte al revistei Favonius 1), d.N. I. Herescu n’a încetat a vesti nevoia unei întoarceri la antici, începe să-şi vădească rodnicia în colecţia de acum decenală a Revistei Clasice şi în publicaţiile pe fiece zi mai numeroase ale Institutului de Studii Latine. Pretutindeni pe con- tinent, nenumăraţi oameni de bună voinţă aşteaptă pacea pentru a relua, odată mai mult, discuţia întreruptă din care va trebui să se desprindă figura morală a Europeanului de mâine. Pentru toţi aceştia, valoarea încercată a idealului oferit de cul- tura greco-romană reprezintă o certitudine mângâietoare. Pentru toţi aceştia, nevoia unei apropieri rodnice de duhul literaturilor vechi îmbracă astăzi un îndoit aspect: renunţare la concepţia statică prea multă vreme stăpână în studiile Antichităţii; aspiraţie către o concepţie istorică, cuprinzătoare şi capabilă de înoire, în cadrul căreia operele preferinţelor noastre să aibe va- loarea relativă a operelor literare ale timpurilor mai noi: nu lu- mini fixe ale unei lumi inaccesibile, ci pietre miliare ale unei rea- lităţi spirituale pe al cărei drum n’am sfârşit până acum de mers * 2), D, M. PIPPIDI ION VLASIU: POVESTE CU NĂLUCI Prima carte a d-lui Ion Vlasiu, acea mărturisire semeaţă, pu- ternică, sănătoasă a unui Român « venit din sat», adică din adân- cimile autenticităţii româneşti, ne îndreptăţea să-l căutăm şi azi, în « Poveste cu Năluci », sub aceeaşi zodie. Aici însă, dela cele dintâi pagini, încercăm surpriza unui iz de cosmopolitism supărător, fiindcă nemotivat. Nu prea ne du- mirim întru cât cele două personaje ale acestei biografii sufle- teşti devin mai interesante plimb ându-şi nostalgiile şi sbuciumul pe meleagurile Senei şi ale Tamisei faţă de care Marcu şi Maria sunt ca adevăraţii îndrăgostiţi, indiferenţi, înstrăinaţi. Cele mai realizate momente ale cărţii nu sunt prilejuite de prezenţa lumii din afară, căci toate povestirea se desfăşoară într’un climat lunar prielnic nălucilor, nu imediatului. Şi tocmai de aceea credem că lunca şi plaiurile legănate de « cântecul fluerului ce vine de- acolo de pe coastă, cu jocuri de ploi şi izvoare », vibrant evocate ') Pentru clasicism, Craiova, 1937, p. 16: «Pornind dela acest adevăr, ne apropiem de literatura clasica, cu sufletul de azi. Căci numai prinzând-o în unghiul vizual al ochiului nostru modern, putem aprecia cât valorează pentru noi. Şi ceea ce ne interesează este atât: cât valorează pentru noi*. Cf. Necesitatea Clsicismului. Bucureşti, 1940, p. 15 şi urm. 2) Cf. şi Rostagni, op. cit., p. 65. ION VLASIU: POVESTE CU NĂLUCI 21 X din când în când de autor, ar fi conferit întregei povestiri înfio- rarea fermecată şi metafizica poezie a duhului românesc. Pe Jiu sau pe Olt, în ţara Meşterului Manole, în patria basmelor, îmbinarea dintre vis şi realitate, dintre poesie şi anecdotă ar fi dăruit acestei Poveşti cu năluci un parfum ne mai rareori întâlnit în literatură noastră. Şi dacă autorul ne va învinui de neînţele- gere — fiindcă creatorul se poate desăvârşi ori şi unde — vom contesta afirmaţia: creatorul aparţine destinelor neamului său. La urma urmei nuanţa de jurnal intim a cărţii d-lui Ion Vlasiu motivează îndeajuns atitudinea. Mai mult însă ne-au sâcâit satisfacţiile lecturii unele «leit- motive » din acelea pe care Jules Renard le-ar fi taxat sarcastic drept ale unei « esprit sans abat-jour ». Noi le vom asemăna numai cu notele false ale unui pianist merituos care nu şi-a studiat în- deajuns partitura. Ne referim bunăoară la episodul când Maria îl desbracă pe amantul ei, împrejurare ce în intenţia autorului trebuia negreşit să obiectiveze o supremă duioşie şi pe semne şi ideea că Arta ne desbracă de toate prejudecăţile. Totuşi comple- zenţa cu care d. Ion Vlasiu se întoarce asupra acelei imagini izbuteşte un efect cu totul, deopotrivă, supărător, strident. (« Da, ea m’a desbrăcat. De unde şi-a găsit atâta îndrăzneală? Gol, gol ca un nap... etc., p. 189»). Aiurea autorul uneori realizează frumoase schiţări de un senzualism sdravăn şi graţios: «Braţele lor se deschiseră ca nişte petale sălbatice, apoi se încleşatră pe trupurile lor tinere. In sărutarea lor, izvoarele bu- curiei curgeau ca nişte svâcniri multă vreme reţinute. Gurile le erau calde şi se îmbucau ca nişte scoici fără ştiinţă, întâlnite din capriciul cine ştie cărui val sălbatic. îşi simţeau şireagul dinţilor, ca pe un pietriş de miraje găsit în fundul apelor », (p. 134). Alături de asemenea viziuni calde şi luminoase ce ne dau mă- sura talentului său, d. Ion Vlasiu ne adapă pagini după pagini cu anecdota cam siropoasă şi nerevelatoare a unei lâncede iubiri ce parcă mereu trage să moară de sărbezeală. Cităm la întâm- plare : «Doar pentru el s’a îmbrăcat atât de frumos ! Era atât de uşoară că avea senzaţia visurilor acelea în care te înalţi dela pă- mânt. Şi se aştepta din clipă în clipă să-l întâlnească... Se opri în faţa unei vitrine şi observă că uitase să-şi pună mănuşile. Nu-i nimic. Erau vechi. îşi va cumpăra altele noi. Şi intră în magazin, dar nici acolo nu găsi. înainte era bine oricum. Nu alegea. Era chiar bucuroasă să-i facă altcineva târguelile. Ajunse în faţa, Operei... Uită de mănuşi, privind mulţimea care trecea. Două doamne se salutară şi trecură una într’o parte şi una în cealaltă. După doi trei paşi se întoarseră amândouă şi se urmăriră cu pri- virile », etc., etc., (p. 103). 14' 212 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Iată-ne cam departe de formula estetică de a înduioşa numai cu simplicităţi, — da, simplicităţi revelatorii de sinteze, de com- bustiuni mocnite şi îndelungi ca ale stropului de aur cercat la flăcări... Simplicitatea firească a celui cu adevărat bogat. Nu afirmăm prin aceasta că d. Ion Vlasiu nu izbuteşte adesea să ne cucerească tocmai cu tonul confidenţial, cu notaţia sinceră, proaspătă şi chiar ingenuă. Ne pare rău numai că spovedania se schimbă prea adese în reportaj nesemnificativ. Fiind un jurnal intim povestea aceasta «â batons rompus» ne îmbie la tot momentul digresiuni asupra Artei şi Artistului în- tr’atât că aşa s’ar fi putut intitula volumul. Cu bici de foc sculp- torul Ion Vlasiu se războeşte cu toţi adepţii conformismului, confortului odios şi lăcomiei nelegiuite pe care îi numeşte « mâr- lanii » şi « sgura puturoasă de pe obrajii omenirii», revendicând numai pentru aristocraţia artiştilor, pentru cei ce sunt « posesorii celor mai teribile arme » dreptul la viaţă: « Ce caută poeţii şi ar- tiştii într’o viaţă cu asemenea hoituri ? Prezenţa lor nu e oare cea mai gravă insultă care se aduce curajului ? Aş vrea pentru fiecare sută de artişti un om cu sabie. Omenirea nu va putea fi salvată decât printr’un măcel filminant, în care fără alegere, să cadă capetele amorţite de băutură şi de mâncare » (p. 192). F, aici o oarecare perspectivă de bisericuţă seducătoare prin accentul său de tinerească revoltă şi de paradox. Alteori însă în sculptor se deşteaptă un moralist patetic care ştie să deschidă perspective originale asupra destinului şi sensului creaţiei. Când bunăoară autorul înfăţişează menirea poetului: «Iată, poetul se opreşte la marginea unei ape. Din curgerea ei domoală cresc lumini care-i străbat inima. Cuvintele prind aripi şi înţelesurile devin limpezi, pe cât de limpede este apa. Pentru el nu este întuneric şi nici suferinţă pe care să n’o înţeleagă, fiindcă ochii lui pătrund cu sufletul şi cu iubirea » (p. 142). Din aceste câteva notaţii apare îndeajuns complexitatea ta- lentului d-lui Ion Vlasiu, cu calităţile şi defectele sale, prevestitor a unor opere ce le-am dori mai stăpânite, mai armonioase, mai construite, şi, fiindcă vorbim de un scriitor care e şi sculptor — suntem ispitiţi a scrie: mai statuare. PAUL LAHOVARY GÂNDURI PENTRU MĂNĂSTIREA DEALULUI Numai cu câţiva ani înainte de războiul care ne-a adus în- tregirea, Nicolae Filipescu a întemeiat pe lângă ctitoria lui Radu cel Mare o şcoală nouă, cu suflu înnoitor şi curat în lumea ro- mânească. In acest cuib de şoimi trebuiau să crească — aşa cum GÂNDURI PENTRU MĂNĂSTIREA DEALULUI ilj scrie pe soclul statuii lui dela Mănăstire —«generaţii de lei paralei, crescuţi în frica lui Dumnezeu şi numai a lui Dumnezeu ». Dacă Nicolae Filipescu n’ar fi făcut altceva în trecerea lui prin vremelnica viaţa decât şcoala dela Mănăstirea Dealului, el încă ar fi rămas o figură reprezentativă a năzuinţii către cultura su- perioară adaptată la nevoile de viaţă românească modernă, care cerea « caractere, caractere şi, iar, caractere ». Spre formarea ace- stora s’a îndreptat cu viguros şi susţinut efort întreaga operă de educaţie a dascălilor dela Mănăstire. De aceea vorbind despre Mănăstire, nu putem să nu vorbim despre Nicolae Filipescu, aducându-i în afară de omagiul res- pectuos întru cinstirea operei lui — poate cea mai de seamă — suprema recunoştinţă a generaţiilor care s’au perindat în cuibul şoimilor. Spiritul ctitorului va însufleţi şi înnobila pururi desin- teresata şi năvalnica muncă pusă în scopul formării de « generaţii de lei paralei, crescuţi în frica lui Dumnezeu », — aşa după cum a spus-o el, şi va fi îndreptarul vieţilor puse numai în slujba patriei. Mănăstirea Dealului, clădită de Radu cel Mare, pe la 1500, din piatră prinsă în scoabe de fier şi împodobită cu arabescuri dăltuite fin în jurul ferestrelor şi al pisaniei, şi-a început rostul ei cărturăresc de multă vreme. Acolo s’a adăpostit unul din pri- mele tiparuri muntene — poate chiar primul — al Ieromona- hului Macarie, şi tot acolo călugării, care duceau tradiţia căr- turărească, spuneau cu neîngrădită mândrie unui călător sosit pe meleagurile noastre că «dela Râm ne tragem». Aceste măr- turii de preocupări intelectuale şi conştiinţă latină, încă din vre- murile de voevodală măreţie, ne îndreaptă gândul spre tot ceea ce ar fi putut să însemne această Mănăstire din miază-noaptea Târgoviştei, dacă atenţia conducătorilor s’ar fi oprit mai îndelung asupra ei. Cu atât mai mult cu cât Mănăstirea Dealului însemna pentru ţara noastră un simbol al unităţii româneşti, datorită raclei în care repauzează capul celui care s’a gândit, pentru prima oară, la unirea sub un singur sceptru a Moldovei, Munteniei şi Transilvaniei. Mănăstirea Dealului îşi reclamă în veacul nosrru rolul ei cărturăresc şi mai ales dreptul ca la lumina ei să crească fii ai acestui neam într’un desăvârşit echilibru intelectual, moral şi trupesc. Boeria ei străveche vrea să fie reînnobilată acum cu un alt blazon, acela al muncii şi al omeniei în înţelesul vechi, împământenit în acest popor onest şi muncitor, dat totodată mai vrea să primească însă semn nou de boerie, acela de trăire eroică pentru realizarea unui destin superior, făcut pe măsura valorilor româneşti. Iată dar sensul unei educaţii şi — mai ales — al unei credinţe. Dar care sunt ţelurile spre care se îndreaptă educaţia dela Mănăstire? Educaţia se face şi se continuă prin tradiţie şi spirit 214 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de colegialitate, prin influenţă reciprocă, prin lecţia trecutului — prezent pentru elevi — şi printr’o disciplină militară, bazată pe ordine conştientă, pe camaraderie, pe demnitate, pe curajul răs- punderii şi gustul riscului eroic. Ar părea oarecum bizar ca o asemenea educaţie, să poată duce la o integrală perfect definită. In fond, educaţia mânăstireană urmăreşte să formeze un tânăr perfect echilibrat, care să poată să se dedice oricărei cariere pu- blice. Nu se urmăreşte deci o îndrumare unilaterală ci consti- tuirea unei baze morale, intelectuale şi fizice, proprie pentru orice carieră folositoare patriei. Aici însă se pune o problemă de o deosebită importanţă: acest element perfect echilibrat în lumea şcoalei de acolo poate să se găsească desechilibrat în mijlocul celeilalte lumi, pe care n’o înţelege, pe care n’o simte palpitând în acelaşi ritm cu el, în aceeaşi intensă trăire pentru destinul patriei, o lume pe care o vede meschină şi. neînsemnată, într’o veşnică luptă fără rostul românesc. In această situaţie, tânărul devine un exemplar singular, care deşi excelent în el însuşi, poate rămâne nefolositor. De aceea, educaţia mânăstireană trebue să trezească în elevul perfect echi- librat un spirit de întreprindere îndărătnică şi de nesdruncinată iniţiativă în scopul ridicării celorlalţi la stadiul lui de echilibru armonios şi constructiv. Această ramificare educativă, prin in- fluenţa în lumea largă a mânăstirenilor este opera mare pe care o poate îndeplini şcoala lui Nicolae Filipescu. Spre această cre- ştere a posibilităţilor noastre educative, prin ridicarea la o stare de echilibru care să înlocuiască stările de anarhie fizică, intelec- tuală şi morală, trebue să ne însumăm voinţele şi facultăţile noa- stre. Este scopul suprem către care ne obligă să tindem moşte- nirea lăsată de Nicolae Filipescu. Care sunt calităţile unui bun mânăstirean ? Formează ele o caracteristică exclusivă sau constitue numai o tendinţă statornică a Mânăstirei, pe când aiurea ea este fie sporadică, fie unilaterală, fie aleatorie ? întrebări pe care ne vom sili să le descurcăm, fără a avea pretenţia a le fi rezolvat. Problema este prea nouă şi prea vastă pentru a avea posibilitatea de a o îmbrăţişa în totalitatea ei şi de a trage cele mai juste concluzii. Dar cu atât mai mult se arată mai atrăgătoare. Dela început trebue să remarcăm, în mod cu totul sincer, că însuşirile pe care le vom acorda unui bun mânăstirean nu vor fi împlinite nici în întregime şi nici de toţi elevii Mănăstirii Dea- lului. Diversitatea mediilor cărora le aparţin, înclinările naturale cât şi influenţele de mai târziu determină anumite variaţiuni ale aspectelor morale precum şi deviaţiuni dela ceea ce constitue o regulă comună în această orientare. Prin urmare, însuşirile pe GÂNDURI PENTRU MÂNĂSTIREA DEALULUI 215 care le arătăm mai jos nu sunt decât deziderate, deci idealuri de urmărit. Configuraţia psiho-fizică a mânăstireanului ne înfăţişează o perfectă stare de echilibru: un fizic sănătos şi echilibrat şi un psihic asemănător. In ceea ce priveşte celelalte însuşiri, vom spune că mânăstireanul consideră onoarea şi demnitatea umană bunu- rile cele mai de preţ, care nu trebuesc ştirbite nici cu gândul. Demnitatea face pe mânăstirean să nu cedeze niciodată când este ea în joc şi să n’o considere ca un obiect cu care se poate cădea la tranzacţie. Onoarea şi demnitatea sunt bunuri ultime, după care urmează nefiinţa. Disciplina conştientă este o calitate asupra căreia este inutil să discutăm. Vom observa numai că autodisciplinarea realizează mai întâi echilibrul interior al omului şi uşurează, în mod indi- rect, dar decisiv, disciplinarea exterioară. In vremurile noi pe care le trăim, în care imperativul integrării capătă un înţeles suprem . şi categoric, autodisciplinarea se impune fără nici o şovăire. Ea însemnă un consimţământ prealabil dat ierarhizării şi o orân- duire metodică a oricărei activităţi. Disciplinarea nu însemnă însă uniformizarea tuturor elevilor într’un acelaşi tip. Dimpotrivă, se dă libertatea cea mai desăvârşită, în scopul desvoltării fireşti a variatelor însuşiri ale elevilor. Numai astfel se poate ajunge apoi la armonie şi la crearea de personalităţi. Cavalerismul de ţinută militară acordă aureola medievală de cavaler «sans peur et sans reproche » şi întreţine gustul riscului eroic. Iată o altă calitate, care trebue insuflată elementelor supuse educaţiei dela Mănăstirea Dealului. Cavalerismul acesta înseamnă mândrie conştientă şi sentimentalism potolit, dar mai înseamnă şi delicateţă în purtări, precum şi perfectă curăţenie sufletească. El implică, apoi, conştiinţa răspunderilor luate prin însărcinările şi atitudinile respective. Viaţa în şcoală învaţă pe mânăstirean să fie sobru — fără a trăi în mizerie — şi crează egalizarea socială a tuturor membrilor care alcătuesc această comuniune spirituală. Prejudecăţile so- ciale nu-şi au rost, iar originea nu constitue nici un merit care să ducă la întâietate, valoarea şi activitatea individuală fiind mă- sura situaţiilor viitoare. Viaţa în comun are acest mare folos de a conduce la înfrăţirea tuturor într’o masă de camarazi, egali în drepturi şi datorii, uniformizaţi ca îmbrăcăminte şi uniformizaţi din punct de vedere al situaţiei sociale. Ura de clasă nu-şi gă- seşte înţelesul în spiritul acestei educaţii, iar egalitatea de stadiu de civilizaţie se face prin creşterea firească de jos în sus, iar nu prin nivelarea la stări inferioare sau rudimentare. In fine, mânăstireanul trebue să devină el însuşi un educator, dorind ridicarea tuturor celor care trăiesc în mediul său. 2l6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi acum ne reîntoarcem la întrebarea anterioară: aceste în- suşiri sunt oare apanajul exclusiv al mânăstirenilor ? Nu, fireşte că nu. Ele sunt calităţi pe care poate să,le urmărească ori ce sistem, de educaţie, însă ceea ce face Mănăstirea este de a da posibili- tatea ca, prin trăirea într’un anumit mediu de esenţă intelectuală, etică, religioasă şi de disciplină militară, să se creeze ambianţa cea mai proprie pentru această educaţie. O educaţie asemănătoare se poate încerca şi aiurea, dar acolo ea riscă de a fi sau unilaterală, sau aleatorie. Şi aceasta pentrucă nu există ambianţa necesară, pe care o oferă Mănăstirea Dealului. In sensul acestor consideraţiuni, dezideratele expuse mai sus constituesc un examen şi un îndemn pentru menţinerea climatului mânăstirean, realizând o stare de evoluţie umană şi românească pe care nu putem s’o uităm, noi aceia care o cunoaştem şi nu putem s’o lăsăm necunoscută acelora care văd în Mănăstire numai , un liceu, poate ceva mai bun decât celelalte. VINTILĂ TEODORESCU REVISTA REVISTELOR NOUA ROMÂNIE Berliner Borsen-Zeitung — Supliment la Nr. 185 — Anul 86 — 22 Aprilie 1941 Un consistent supliment de 58 pagini, intitulat Neues Rumănien, este închinat de ziarul Berliner Borsen-Zeitung colaborării germano-române. In fruntea suplimentului găsim articolul d-lui General Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român, în care se arată poziţia dominantă a României în Sud-Estul european, « centrul unei vieţi regionale şi graniţa unei civili- zaţii », fiind o «insulă autonomă într’o masă slavă ». întemeiată pe o uni- tate biologică şi o forţă de asimilare, România a fost încă din Evul Mediu «poarta creştinătăţii». De asemenea «teritoriu bogat, stăpânind cele mai mari rezerve de petrol în Europa şi mari posibilităţi agrare, România este un adevărat tezaur european. Popor vechi cu suflet nou, neamul ronlânesc are generozitatea blândeţii, bravura drepturilor şi onoarea luptătorului ». Gene- ralul Ion Antonescu îşi încheie astfel mesajul: «Pentru pregătirea acestor aşezări lucrez azi. Am găsit în Fiihrer un reazim al credinţelor şi nevoilor noastre de azi. Sunt mândru. Voi găsi mâine un fundament de viaţă nouă. Şi poporul român n’o va uita niciodată». D-nii Manfred von Killinger, Ministrul Germaniei şi Dr. Hermann Neubacher, împuternicitul special pentru chestiuni economice, semnează două mesaje în care îşi arată încrederea şi prietenia faţă de poporul nostru şi de Conducătorul Statului, precum şi nevoia unei strânse colaborări între poporul german şi poporul român. Despre legăturile culturale dintre cele două ţări scriu d-nii Nichifor Crainic, Ministrul Propagandei, Prof. D. Caracostea (Germana în educaţia şcolară), Prof. C. Rădulescu-Motru (Despre psihologia poporului român), Prof. Sextil Puşcariu (Relaţiile culturale germano-române), Prof. Ion Petrovici (Filosofia germană în România), Prof. Al, Tzigara-Samurcaş (Dorul ca motiv al artei ţărăneşti), Prof. Ion Sân-Georgiu (Despre teatrul cel nou), Oskar Witt- stock (Mihail Eminescu, poetul României). Sunt publicate de asemeni tra- duceri în limba germană din literatura d-lor I. Al. Brătescu-Voineşti, Liviu Rebreanu, Oscar Walter Cisek, Victor Ion Popa şi din I. L. Caragiale (Hanul lui Mânjoală). Relaţiile economice şi posibilităţile lor de desvoltare formează obiectul articolelor semnate de d-nii Mircea Cancicov, G. Creţeanu, C. Cassasovici, Dr. Hans Schippel, E. Bodea, Georg Siegens, I. B. Demetrescu, Prof. D. G, Antipa, Prof. G. Ionescu-Şişeşti, Prof. G. N. Leon, Col. Orezeanu, etc. 2l8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Articole despre realităţile politice, sociale şi militare care unesc cele două popoare sau despre perspectivele de viitor publică d-nii General G. Pan- tazi, Andreas Schmidt, Lutz Korodi, Walter May, Curt Neher, Georg Streiter, Laul Lindenburg, George Brătianu (Politica externă a Regelui Carol I), I. Gigurtu, Mihail Manoilescu şi G. Vâlsan. Un articol despre Reîn- noirea Justiţiei semnează d. Ministru Mihail Antonescu. Despre frumuseţea peisajului scrie d. Fritz Heinz Reimesch. Despre Saşi şi Şvabi, d-nii Adolf Meschendorfer şi Sepp Komanschek. Numărul acesta excepţional este completat cu o seamă de fotografii în- cepând cu acelea ale M. S. Regelui Mihai I şi ale M. S. Regina-Mamă. Peisaje, monumente şi regiuni economice sunt înfăţişate prin fotografii ar- tistice, bine alese. PROBLEMA TRANSILVANIEI ŞI ARBITRAJUL DELA VIENA Transilvania — Anul 72 — Nr. I — Martie 1941 Revista lunară de cultură Transilvania, organ al Astrei, apărând la Sibiu, consacră numărul de Martie discutării ştiinţifice a problemelor de temelie pentru existenţa neamului şi statului nostru. Dela studiile publicate şi până la cronici şi însemnări, revista îşi dovedeşte o ţinută intelectuală şi o lucidi- tate patriotică fără greş, consemnând şi combătând ştiinţific toate tezele şi atitudinile unor cercuri protivnice şi interesate în a denatura adevărul şi realitatea. Menţionăm în primul rând documentatul studiu al d-lui Silviu Dra- gomir, Problema Transilvaniei, însoţit de hărţi şi grafice, în care autorul expune teza « ce susţine dreptul de a privi Ardealul ca o parte integranta unităţii româneşti», combătând cu obiectivitate—chiar dacă eliminând elementul politic de actualitate — unele tipărituri maghiare, mai cu seamă voluminoasa carte tipărită la Budapesta în ultima decadă a lunii August 1940, Siebenbiirgen, trimisă în Germania pentru a încerca să convingă lumea asupra pretenţiilor ungureşti. După ce arată cum sub stăpânirea austriacă problema naţionalităţii ro- mâneşti nu a fost rezolvată, poporul cel mai vechi şi mai numeros din Tran- silvania fiind aservit clasei feudale maghiare, pentru ca situaţia să se înrău- tăţească odată cu încorporarea principatului transilvan la regatul Ungariei (1867) şi după ce prezintă situaţia etnică a regiunii, se discută, în al treilea capitol, realitatea Carpaţilor pentru Români şi Unguri. « Pentru Unguri Carpaţii au fost o limită, un ideal politic la care au râvnit să ajungă; pentru Români, Carpaţii, cu bazinurile mari şi mici, sunt însuşi centrul lor de viaţă. .. Românii şi înaintaşii lor au populat peste tot şi masiv Carpaţii, în vreme ce Ungurii nu au ajuns să locuiască statornic nici cel puţin în apropierea marginii lor, în afară de Secui, a căror provenienţă a rămas până azi nerezolvată. , alte trei reviste militau în ţara liberă: Sămăndtorul lui Nicolae Iorga, Făt-Frumos din Bârlad şi Ramuri din Craiova. D-nii I. Agârbiceanu şi Victor Papilian semnează lucrări de epică, iar d-nii Vasile Netea, .Olimpiu Boitoş, Victor Iancu, Vasile Gionea, Nicolae Bâlcâ şi Sabin Sibianu lucrări de critică. Numeroase şi interesante poesii sunt publicate, având ca autori pe d-nii Teodor Murăşan, George Popa, I. V. Spiridon (un nume nou care se remarcă), Petre Pascu, Dimitrie Danciu, Ionel Olteanu şi Ioan Negoiţescu. Revista fă- gădueşte să aducă, pe baza celor publicate în primu-i număr, vrednice con- tribuţii literare, odată cu înalta-i atitudine de ideologie naţionalistă. MILIOANE DE FRAŢI CATĂ SPRE NOI Dacia —Anul I — Nr. I —15 Aprilie 1941 Noua revistă Dacia, având în comitetul de redacţie pe d-nii Octavian C. Tăzlăuanu, Dan Botta şi Emil Giurgiuca şi fiind tipărită cu un rar simţ estetic, militează pentru dreptatea românească, afirmându-şi crezul într’un destin falnic al poporului nostru, dacă elitele vor şti să-şi facă datoria şi să nu precu- peţească jertfele. In « Cuvinte pentru început », d. Emil Giurgiuca accentuează chemarea poetului pentru a tălmăci sufletul neamului întreg, « care în adâncimea lui este unul peste toate graniţele. El (poetul) e dator să coboare în mijlocul puterilor ascunse ale poporului şi, ca odinioară Orfeu printre umbre, să se întoarcă în lume mai plin de durere, mai plin de iubire ». REVISTA REVISTELOR 325 D. Bazil Munteanu face o seamă de previziuni asupra literaturii româ- neşti de mâine, care dospită din suferinţele actuale va deveni o literatură de stil românesc, « o literatură de adânci fatalităţi româneşti *. D. N. I. Herescu publică un eseu despre « Istoria romană ca lecţie de morală *, ocupându-se mai ales de opera lui Titu-Liviu, « poate cea mai mo- rală din toată antichitatea romană *, D. Dan Botta semnează un eseu « Românii, poporul tradiţiei imperiale *, in care afirmă că noi suntem singurii moştenitori ai ideii imperiale romane şi am fost totodată şi deţinătorii ei în cursul evului de mijloc. O notă a acestui eseu a prilejuit intervenţia d-lui Lucian Blaga, care a publicat în ziarul Timpul cu data de 26 Aprilie un articol intitulat « Hazul ţărănesc al imperialului Dan Botta, revenind şi în ziarul Ţara dela Sibiu, cu articolul « O gravă ten- tativă de expropriere literară *. In ambele articole, d. Lucian Blaga preci- zează obârşia unei idei asupra cărora d. Botta invoca drepturi de paternitate. Alte articole semnificative completează primul număr al bilunarului Dacia, printre care: «Testamentul lui Bărnuţiu» de d. Comeliu Coposu. « Fenomenul unguresc văzut de poeţii unguri » de d. Costa Cărei, « Muzica Transilvaniei * de d. Tudor Ciortea. Revista publică, de asemenea, lucida viziune a profesorului S. Mehedinţi « Ce este Transilvania » un concentrat extras . PICTORUL EPAMINONDA BUCEVSCHI Convorbiri Literare — Anul 74 — Nr. 4 — Aprilie 1941 In numărul de Aprilie se dă o deosebită însemnătate personalităţii şi operii pictorului bucovinean Epaminonda Bucevschi, dela a cărui moarte s’au împlinit la 13 Februarie 1941 cincizeci de ani. Patru articole, ale d-lor Leca Morariu, Corneliu Gheorghian şi C. Comăneşteanu, schiţează per- sonalitatea pictorului, îi fac biografia şi îi .inventariază, pe cât se mai poate, opera, pentru ca articolul ultim să pomenească despre reproducerile făcute de pictor după Evangheliarul dela Humor. Numeroase reproduceri după picturile religioase şi laice împodobesc paginile şi coperta revistei. Fiu de preot român din Bucovina, Epaminonda Bucevschi a plecat de tânăr în străinătate, iar cea mai mare parte a operii sale a lucrat-o la Viena, murind după ani de mari greutăţi la vârsta de 48 de ani. D. Corneliu Gheor- ghiu ne dă lista publicaţiilor privitoare la viaţa şi opera pictorului acesta puţin cunoscut şi studiat, precum şi lista persoanelor care mai pospdă piese de Bucevschi. D. C. Comăneşteanu arată însemnătatea albumului cu facsi- milele făcute de Bucevschi după cele două Evangheliare, unul, dela Humor, cu mult discutatul portret al lui Ştefan cel Mare, facsimile prezentate Aca- demiei Române în 1881 de Episcopul Melchisedec. D. Leca Morariu reconstitue viaţa şi activitatea pictorului, preţuit de A. Feuerbach şi care a obţinut mari distincţii, iar în altă parte publică din corespondenţa întreţinută de Ciprian Porumbescu eu Bucevschi. 150 DE ANI DELA NAŞTEREA LUI GRILLPARZER Revista Limbii şi Culturii Germane—Anul I — Nr. I—Api ilie - Iunie 1940 Primul număr al noii reviste condusă de d. Prof. I. V. Pătrăşcanu pu- blică jnai multe articole despre viaţa şi opera lui Grillparzer, cu prilejul îm- plinirii a iţo de ani dela naştere. D. Karl Kurt Klein analizează tragedia * Hero », d. Virgil Tempeanu desprinde ethosul german din opera tragicului vienez, multă vreme nedreptăţit, d. Mihail Isbăşescu scrie despre «nove- listul » Grillparzer, iar d. I. V. Pătrăşcanu despre ideile filosofice din opera poetuluLai cărui eroi par nişte jucării în mâna forţelor oarbe ale lumii. 15' NOTE r undaţiile Culturale Regale au că- pătat o nouă organizare prin legea pu- blicată în < Monitorul Oficial » din 9 Aprilie a.c. Fundaţia Regele Carol I, Fundaţia Regele Ferdinand I, Fun- daţia Culturală Regele Mihai I, Fun- daţia Regală jpentru Literatură şi Artă, precum şi Filarmonica formează « Uni- unea Fundaţiilor Culturale Regale ale României *, Uniunea funcţionând sub înalta preşedinţie şi protecţie a Ma- jestăţii Sale Regelui. Atribuţiile acestei Uniuni sunt de a reprezenta interesele comune ale Fun- daţiilor şi de a administra bunurile lor comune, precum şi de a conduce şi administra Biblioteca Fundaţiilor Cul- turale Regale şi de a îngriji de apariţia Revistei Fundaţiilor Regale. Majestatea Sa Regele are ca organ sfătuitor consiliul Fundaţiilor Cultu- rale Regale, compus din directorii Fundaţiilor şi trei membri ai Acade- miei Române, delegaţi în sesiune ple- nară, câte unul de fiecare secţie. In lipsa Majestăţii Sale, consiliul este pre- zidat de Directorul General al Uniunii Fundaţiilor Culturale Regale. Organul de legătură între Rege şi Conducătorul Statului, de o parte, şi între Fundaţii, de alta, este Direc- torul General, a cărui numire se face de Rege, după recomandarea Conducătorului Statului. Directorul General este numit dintre directorii Fundaţiilor şi îndeplineşte funcţia de organ executiv al hotărîrilor luate de Consiliul Fundaţiilor, administrând bunurile şi fondurile Uniunii. O seamă de alte dispoziţii şi măsuri completează noua lege, menită să asigure Fundaţiilor Culturale Regale o creatoare activitate. D. Profesor D. Caracostea, profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru al Academiei Române, a fost numit director general al Uniunii Fundaţiilor Culturale Regale ale Ro- mâniei. Cei trei delegaţi desemnaţi de Aca- demia Română să o reprezinte în Con- siliul Uniunii Fundaţiilor sunt d-nii Profesori Ion Petrovici, Dimitrie Guşti şi Ion Simionescu. R. inindu-se o jumătate de veac dela moartea lui Ion Brătianu, Aşe- zământul Cultural care-i poartă nu- mele a organizat Duminecă 4 Mai a.c. un pelerinaj la mormântul dela Florica. Cu acest prilej a fost sfinţită bisericuţa din lemn adusă în 1908 dela Albac de către Ion I. C. Brătianu. După slujba religioasă dela biserica unde se află înmormântat marele bărbat de Stat au ţinut cuvântări I. P. S. Mitropolitul Nicolae al Ardealului, P. S. Episcopul Bălan, în numele Bisericii Unite a Ardealului, d. Ministru Mihail Anto- nescu, în numele Conducătorului Sta- tului şi al guvernului, d-nii Vaier Ro- NOTE 229 imn, Pan Halipa, Sever Bocu, D. Marmeliuc şi Titus Popovici, în nu- mele diferitelor regiuni ale ţării, şi studentul Gh. Teodorescu-Cealac, din partea tineretului universitar. Activi- tatea de mare patriot, de luptător pentru idealul naţional şi de organi- zator de Stat a fost amplu şi cu însu- fleţire omagiată, arătându-se marile momente istorice când vederea clară, iubirea de neam şi eroismul lui Ion Brâtianu au hotărît României o soartă mai bună şi mai mare, făcând-o, după cum el însuşi îi vedea destinul, gardian al civilizaţiei europene la gurile Du- nării. R. N oua carte a d-lui Profesor Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, scrisă de un istoric cu serioasă cultură gene- rală şi cu o riguroasă disciplină ştiin- ţifică, ilustrează exemplar foloasele şi neajunsurile metodei materialist isto- rice şi ale acelui punct de vedere care admite primatul economicului în ex- plicarea fenomenelor culturale şi ar- tistice. Pe o linie de gândire, frecventă în străinătate, în ultimele decade, şi care a prilejuit şi regretatului Ştefan Zeletin sau d-lui Alexandru Claudian inter- pretări noi şi uneori interesante, d. Oţetea găseşte explicaţia trecerii dela Evul Mediu la Renaştere şi Reformă în fenomenul economic, în speţă în capitalism şi în formarea burgheziei (p. 331, 12, 35, 194, 251, 317), care triumfa împotriva economiei naturale şi închise, împotriva nobilimii şi mai ales al bisericii catolice. Oraşele şi coloniile sunt produse de aceeaşi pre- facere economică, motivul câştigului material organizând altfel ţările şi lu- mea. Individualismul mândru al Re- naşterii se realizează din. aceeaşi înflo- rire materială şi dispare odată cu şubrezirea bazei materiale. «înflorirea artei, rafinarea personalităţii, lărgirea culturii umaniste sunt fenomene de ordin secundar, produse accesorii, rezultate ale unor fapte de altă natură. Condiţiile de ordin natural şi material, economic şi social au exercitat şi aici o influenţă covârşitoare, dela care trebue să pornească orice explicaţie » (p. 35). Se înţelege dela sine că într’o astfel de perspectivă şi cu o astfel de metodă «ştiinţifică», produsele spiritului capă- tă rol de epifenomene şi însemnătatea lor este redusă chiar în explicarea unei epoci, care, în primul rând, a rămas nemuritoare prin creaţiile spiritului, prin operele de gândire şi de artă. Nu e de mirare că autorul român combate în teza lui Burckhardt şi a altora nu numai părţile ei caduce, dar chiar rolul de frunte pe care aceştia îl acordau artei. Ca istoric şi economist, d. Oţetea caută de sigur firul continuităţii, linia de desvoltare a anumitor fenomene şi, deci, ideea de Renaştere se va prelungi deopotrivă în Evul Mediu ca şi în timpul Reformei, d-sa căutârd mereu germenele şi înflorirea capita- lismului şi a burgheziei. Aici, conside- raţiile şi accentuările sale sunt preţioase ca şi întreg domeniul unde se ocupă de explorări, de latura economică şi finan- ciară a oraşelor, statelor şi războaielor, de organizarea unei noi vieţi concrete. Dar când d-sa caută să explice prin aceste fenomene materiale însăşi for- mele spiritului, creaţiile şi năzuinţele lui, atunci se arată insuficient şi pro- fund discutabil. Capitalismul şi, odată cu el, înche- garea burgheziei constitue de sigur un aspect fundamental al Renaşterii, dar nu numai ele. Dacă privim mai adânc 230 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lucrurile, trebue să spunem că însuşi capitalismul a fost o urmare a dramei spiritului, a prefacerii spiritualităţii omului medieval, care şubrezindu-şi credinţa în transcendent şi în necesi- tatea de a trăi pentru viaţa viitoare şi nu pentru cea pământească, şi-a întors privirile spre lumea înconjurătoare, pe care a căutat să o cunoască mai temeinic şi apoi să o stăpânească. Cert este că şi în Evul Mediu, antichitatea nu a fost ignorată, dar spiritul a întrebuinţat altfel gândirea antică decât în Renaş- tere, punând-o în slujba ’ teologiei. Autorii care susţin că Renaşterea nu trebue identificată cu păgânismul, ateismul şi scepticismul — aşa cum o făcea Burckhardt — pot avea dreptate, ca şi d. Oţetea când argumentează că reacţiunea s’a îndreptat nu împotriva religiei, cât împotriva bisericii catolice, care, cu dogmele şi privilegiile ei, cu concepţia imoralităţii dobânzii, împie- deca noile forţe să se manifeste. Dar în noua concepţie religioasă, omul şi na- tura. capătă o altă înţelegere, ca la Sfântul Francisc, iar spiritul cântând soarele, păsările şi florile începe să vadă raiul pe pământ şi nu dincolo. Capitalismul va fi materializarea ace- stei atitudini a spiritului, deci el însuşi un efect şi nu o cauză sau cauza hotărîtoare, aşa cum susţine d. Oţetea, desvoltând linia de gândire a unui Schmoller, Sombart, Strieder, Da- vidson, Walzer şi alţii. Cu asemenea concepţie materialist istorică nu trebue să ne mire că ceea ce câştigă în explicarea fenomenelor ma- teriale, autorul pierde când e vorba de explicarea stilurilor artistice, dramelor spirituale, psihologiilor naţionale. Istoria economică nu caută deose- birile stilistice şi ierarhia valorilor, ci firul continuităţii concrete. Neajun- surile, însă, se înfăţişează ori de câte ori spiritul şi graţia dumnezeiască sunt înlăturate din socotelile omului de ştiinţă. Dacă orientarea pragmatică a Evului Mediu este temeinic descifrată în cartea d-lui Oţetea, în schimb spiri- tualitatea şi arta acestui ev sunt insu- ficient şi mărunt tratate. Autorul crede că arta a fost empirică în Evul Mediu, pentru a deveni raţională şi ştiinţifică în Renaştere (p. 253), că arhitecţii medievali procedau empiric (p. 259) şi că « fără cele două sute de ani de neoscolasticism, cultura ar fi astăzi mult mai înaintată » (p. 322), ba este convins că omul medieval era carac- terizat de tembelism, inerţie şi nepre- vedere (p. 42), când el prevedea totul în funcţie de transcendent şi «inerţia» lui ne-a dat minunatele catedrale, unde empiria însufleţită de duh s’a dovedit atât de măreaţă şi de originală, natura fiind stăpânită pentru mântuirea su- fletului, iar nu pentru foloase mate- riale sau fizice ca în Renaştere. Reforma este tratată doar ca un apendice al Renaşterii, fiind aspectul religios al prefacerilor efectuate de Renaştere (p. 317). Dacă în unele ţări ca Franţa ea nu a reuşit, acesta s’ar datora tot unor condiţii sociale şi eco- nomice, acolo clasele rurale fiindu-i ostile (p. 312). Dacă d. Oţetea ar fi primit în explicaţiile sale şi difereh- ţierile spirituale, care alcătuesc dife- rite cicluri istorice şi psihologii sociale, de sigur în funcţie şi de condiţiile ma- teriale, dar nu numai de ele, atunci ar mai fi avut de explicat şi alte realităţi, ca aceea că pe când popoarele latine au rămas catolice, cele germanice şi nordice au trecut la Reformă, deşi con- diţiile economice nu urmează la toate acelaşi dualism de situaţii. De ase- menea, într’o perspectivă materialistă e greu de explicat de ce « stilul gotic a rămas străin de poporul italian» NOTE 231 perspectivă care, altă dată, se mulţu- meşte a explica lipsa unei arte naţio- nale italiene, « expresie a unităţii po- porului italian » prin existenţa "Unei diversităţi politice, care a favorizat constituirea mai multor şcoli artistice originale (p. 256). Aceste fenomene se pot semnificativ interpreta într’o viziune sinoptică sau completă, care nu simplifică şi materializează aşa de lesne şi care porneşte dela dialectica spiritului, dela interacţiunea dintre spirit şi aparenţele - materiale, care uneori limitează, iar alteori leagă pe oameni întru universalism. Universalitatea năzuinţelor omeneşti, diferenţierile pe stiluri, epoci şi na- ţiuni, ierarhia valorilor şi conflictele dintre etern şi temporal, dintre sub- stanţă şi materie, dintre sufletesc şi economic: iată atâtea realităţi care lipsesc unei perspective şi unei metode ca acelea întrebuinţată cu multă devo- ţiune şi convingere de d. Andrei Oţetea, care a scos maximum posibil dintr’o «viziune şi o înţelegere voit simple şi practice. Şî care îşi ilustrează neajunsurile mai ales când caută să explice epoci în care spiritualitatea şi arta au pe faţă colul primordial, care de altfel nu lipseşte niciodată când e vorba de om şi de creaţiile lui sublime sau numai practice. E drept că pentru d. Oţetea spiritualitatea şi arta sunt fenomene secundare, de care mulţimile ştiu totdeauna prea puţin, — privind, prin urmare, lucrurile adesea statistic şi cantitativ. Cartea d-lui Andrei Oţetea, Renaş- terea şi Reforma; aduce servicii cultulii noastre, prilejuind discuţii ce ne lipsesc şi aducând în amănuntele ei o seamă de interpretări preţioase şi noi. Ne-am ocupat aici numai de concepţia şi me- toda cărţii. Dacă ne-am fi oprit la amănunte, am fi avut prilejul de a valorifica multe calităţi de observator şi gânditor ale d-lui Oţetea, precum am fi putut arăta că, dincolo de tema sa, autorul nu s’a putut opri de a nu privi Renaşterea şi cu ochi de artist şi a nu recunoaşte, măcar de fapt, anumite privilegii spiritului. Petru Comarnescu Dintre tinerii poeţi ardeleni, d. Ion Bălan, aşa cum ni-1 înfăţişează volumul de poeme recent apărut, Febre Cereşti (Colecţia Abecedar), se dovedeşte un spirit în stare să-şi concentreze lirismul până la un suprem act de intelectuali- zare metafizică. Trăind ca o monadă, cu ferestrele închise în spre lume şi ferecată în propriile-i vise şi sbateri, poetul tânjeşte după un transcenden- talism izbăvitor, de care însă nu pare sigur, rămânând stingher şi disperat în marginile imanenţei cu care se con- fundă. Febre cereşti, care ştiu că nu ajung şi nici nu pot depăşi cerul, legân- du-se de el într’un vis nesfârşit, în- trerupt de lucidităţi. însăşi iubirea, chiar şi iubita apar ca nişte percepţii solipsiste, inefabile realităţi de idealism subiectiv: Veneai nălucă albă ’n mătăsuri de seară, Eros bolnav te culegea din tăceri Sau din grădinile uitării, floare de ceară, Să ’mbraci haina de fum a unei păreri. Lunecai pe apele somnului ireală, lunară, Nălucă din flăcări şi zăpezi moarte, Spre inima mea în vânătă seară De dincolo de timp şi de soarte. Atunci sângele tristeţelor poleia cu mărgean viu Chipul nopţilor întunecate pentru tine ; Iar spiritul meu rotea cu aripi de uliu Visul lui — crescut din rugini şi ruine. Cum te-a crescut inima mea diamant pur! — O daltă a extazului te-a cioplit; 232 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Să te ferească timpului, marele fur, In eterne oglinzi te-a ’nflorit. Nemuritor vis te va duce ’n trireme, Pe calme mări, prin amurguri şi aurore, Vei desfrunzi fără să mori ’n poeme Cu inefabile zăpezi în extatice ore. (Poem) O atare poesie nu poate dispune de multe viziuni şi perspective, ci doar de câteva leit-motive, repetate în diferite variaţiuni şi registre şi căutând cât mai limpezi cristalizări. Volumul se îm- parte în patru părţi, I) Febre Cereşti (poetul şi cosmosul); II) Idol (poetul şi iubirea); III. Triştii Amanţi (poetul şi iubita) şi IV) Sub cear ardelean (poetul şi obârşia). Poemul citat face parte din partea a treia, găsind, însă, şi aici pe poet tot hermetic şi stingher, tot aplecat asupra propriei sale interio- rităţi. Tot astfel fi-va poetul şi sub cerul lui ardelean, cu lunca-i natală, unde arinii şi sălciile « se ’nvăluesc cu frunţi în ceaţă * şi unde In împietriri de vis sălcii fumurii Ţes neagră mătase unei vechi elegii Acolo ulii visului spre cer i-am pornit Acolo — acolo am iubit. Poesie de vis şi de chin, de percepţie spiritualizată şi gândire agonică, poe- mele d-lui Ion Bălan utilizează ima- ginea şi metafora drept vehicule ale spiritului şi nu ale vieţii, lipsindu-le prin urmare de vibraţie şi viociune. Totuşi, chiar dacă aici «apasă noaptea materiei pe vis », adică materia devine opacă şi numai spiritul face translucide obiectele, dându-le acea legătură pro- prie visării şi acea ordine proprie poe- siei, de care pomenea Valăry, nu este vorba de o poesie filosofică, pentrucă lirismul acesta concentrat şi cristalizat este încă destul de viguros şi încordat, seva circulând ca într’un brad cu creştetul falnic, chiar dacă ramurile inferioare au fost rănite şi secătuite de vânturile culmilor. Măreaţa tristeţe şi boala acestui lirism, viguros totuşi, chiar dacă se simte mai aproape de moarte decât de viaţă şi vieţueşte în vis şi resemnare, ne desvăluesc ceva din energia ţărănească a unui Rimbaud sau, mai precis, ceva din simţământul ţăranului român în faţa naturii, simţământ pe care ano- timpurile şi schimbările chinuitoare nu l-au putut desfiinţa, oricât l-ar fi îndepărtat şi dus pe căile dorului, gata să dispere de lumea aceasta şi neizbu- tind să se apropie de cealaltă, rămâ- nând singuratec şi visător. Natura rămâne încă prezentă în transfigurările d-lui Ion Bălan, după cum ne-o dovedesc două dintre cele mai reuşite poeme ale volumului: «Pădure » (p. 21) şi « Cules 1) (p. 84), lângă care putem aşeza, ca valoare estetică, şi următoarele poeme: «Fe- bre Cereşti », « Lupul», « Cântec ago- nic » (« să mor frumos, nefiresc moartea verticală — a unei stele »), « Cântecul Morţii » (« nervii, iederă moartă s’ar desface »), « Vise fără destin », « Toam- na », « In munţi » («miraj rătăcitor, tăinuită stea, cântecu-i treapta pe care cobori! »), « Triştii Amanţi », « Triste- ţea Iui Pan » (o \ ersiune remarcabilă, amintind * După amiaza unui faun », , tratată mai aproape de Rimbaud decât de Mallarmă). Dincolo de lipsurile volumului (sunt şi unele greşeli sau stângăcii stilistice, unele sărăcii de rimă şi repetări, care nu totdeauna au funcţie de leit-motive), Febre Cereşti exprimă o nobilă şi difi- cilă speţă de poesie, prin intelectuali- zarea lirismului şi transfigurarea na- turii, poetul singuratec şi blestemat NOTE 233 rămânând cuprins de dor ca o monadă, evocând lumea cu propriile lui tristeţi şi suferinţe, ca în poemul « Cules s>: Un soare mai galben pe câmpuri îşi trece, Storr de aur şi sânge surîsul lui rece ; Pe rochia verii cresc mari flori de tutun Cucuruzele —foi roşii de paşii toamnei răsun. Păiajeni de Octomvrie ţes pânze stră- vezii ; Largi sfere mai scriu pe cer, ulii cenuşii ; Floarea soarelui întoarsă în spre apus Pe unde paşii de flăcări ai verii s'au dus. Jsma sălbatecă şi cânepa pline potire, Tămâiază cu grele miresme moartea din fire ; Inimă a pământului bătăile ţi le-aud, Cocorii în evantaie subţiri lunecând în Sud. Prin amurgul vânăt şi roşu trec care, In plâns de osii pe drumuri brăzdate, Cu străvechi cântec se mută în sate Inima pământului din miresme şi aur. P. Corn. D. prof. C. C. Giurescu a pu- blicat o broşură intitulată « Oltenii» şi Basarabia. Colonizări muntene în sudul Moldovei în veacurile XIV şi XV, Bucureşti, 1941 (extras din Revista Istorică Română, voi. X, care se află încă sub tipar). Subiectul pe care îl tratează e unul din cele mai intere- sante nu numai pentru istorie, ci şi pentru alte discipline, de pildă so- ciologia, linguistica, demografia. Migraţiunile şi colonizările au jucat un rol însemnat în alcătuirea fizio- nomiei demografice a ţării noastre; mai ales în epoca din jurul întemeierii Principatelor şi aceea a consolidării lor s’au petrecut mari transplantări de populaţii, spontane sau dictate de de voevozi şi de marii proprietari de pământ. E destul să ne amintim de puternicul curent migratoriu care a adus grupuri compacte din Nordul Ardealului în Moldova în secolul al XIV- lea. Dar pe când astfel de miş- cări de mare anvergurii au fost sem- nalate de documentele vremii sau sunt lesne de identificat de istoric, migraţiunile de mici proporţii, când se transplanta urT sat sau câteva sau chiar numai părţi din sate, au rămas în cea mai mare parte necunoscute. Cu toate acestea recunoaşterea lor nu e mai puţin preţioasă. Sociologul îşi poate explica astfel unele divergenţe faţă de normă în ceea ce priveşte obiceiurile sau ocupaţiile; folkloristul identifică originea unor motive izo- late în regiunea dată; linguistul des- leagă problema aberanţelor dela dia- lectul băştinaş. D. C. C. Giurescu demonstrează, sprijinit pe abundente citate din do- cumente, că în secolul al XlV-lea şi al XV- lea regiunea cursului inferior al Şiretului, între Putna şi Covurlui, a fost colonizată cu Olteni. Aceşti co- lonişti au fost aduşi probabil, spune d. Giurescu, de primii Basarabi, care cuceriseră regiunea din sudul Mol- dovei, Părţile Tătăreşti, numită apoi după numele lor Basarabia. Prin această colonizare voevozii intenţionau să-şi consolideze dominaţia în aceste părţi. Justeţea explicaţiei este incon- testabilă; ne aducem aminte de po- litica Romanilor de a coloniza în re- giunile cucerite pe veterani. Oltenii Basarabilor au fost aduşi, unii, în ţi- nuturi pustii, ca să formeze în ele o bază de rezistenţă militară (un fel de marcă) şi să dea impulsul iniţial ex- ploatării agricole; poate chiar o parte din ei a fost transplantată, ca braţe de muncă, de boierii cărora voievodul le 234 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE va fi donat moşii în regiunile nou cucerite. Alţii, însă, au fost colonizaţi ca insule, în mijlocul populaţiei bă- ştinaşe, pe care cuceritorul nu se putea sprijini cu deplină încredere; ei urmau deci să constitue centre de agricul- tori şi ostaşi credincioşi şi să asigure controlul drumului de comerţ care se îndrepta din Moldova spre gurile Şi- retului. Astfel, prin prizmsf cercetării obâr- şiei câtorva sate, d. C. C.Giurescu ne-a făcut săîntrevedemo pagină din politica realistă a voievozilor cuceritori. Cum asemenea regiuni de colonizare trebue să fie numeroase, ne exprimăm spe- ranţa că după modelul acestui studiu se vor întreprinde altele şi se vor aduce noi lumini asupra imperialis- mului celor dintâi domni români. C. Racoviţă (Continuând seria de volume în- chinate Pitorescului României, d. Pro- fesor Ion Simionescu ne înfăţişează în acest ultim volum — al patrulea — frumuseţile şi farmecul aflat Prin munţii noştri. Cele 240 de pagini ale d-sale, însufleţit şi documentat scrise, sunt ilustrate cu 115 fotografii şi desene, avand şi 10 planşe în afară de text. D. Ion Simionescu este un pasionat şi erudit drumeţ. Drumeţ şi nu tu- rist, fiindcă pentru d-sa drumeţia nu este numai un act de plăcere, numai un divertisment sportiv, ci, în primul rând, un prilej fericit de a lua contact cu pământul ţării, de a-i cunoaşte frumuseţile şi tainele, de a se con- topi cu durerile, bucuriile şi aspira- ţiile lui. De altfel aceasta este însăşi concepţia d-sale despre turism. « Tu- rismul la noi nu trebue să ajungă un sport, întrecere numai pentru în- vingerea greutăţilor la urcuş. El are un rost educativ în stare să topească indiferenţa, mai periculoasă decât ori- care duşman, pentru ce e al tău. Ex- cursiunile prin munţii noştri devin astfel lecţii practice de adâncă dragoste pentru tot ce e românesc: locuri şi oameni, mediu şi înfruntarea nevoilor, suferinţi şi biruinţi ţ. Drumeţul acesta ne poartă de-a- lungul munţilor României —a Ro- mâniei aşa cum a fost până la 1940, aşa cum vom socoti-o noi totdeauna. Excursia începe din munţii Rodnei, trece prin munţii Bistriţei, dela Vatra- Domei ajunge la Ceahlău minunân- du-se de «larga privelişte de care te bucuri», trece în curmezişul Carpaţilor moldoveneşti, alunecă spre izvoarele Teleajenului, se opreşte la Bucegi, îşi continuă apoi drumul spre Piatra Craiului şi Negoi, cutreeră munţii Banatului, pentru a se sfârşi prin cu- noaşterea Munţilor Apuseni. In toată această excursie n’am în- văţat numai frumoasa geografie a mun- ţilor şi nu ne-am lăsat furaţi numai de splendorile naturii. «Drumurile prin munţii noştri nu au acelaşi în- ţeles ca pe aiurea, nu sunt numai evo- catoare de variate şi neîntrecute fru- museţi naturale. Ele nu deşteaptă nu- mai mulţumirea trecătoare a suişului. Străbătând munţii, răsfoieşti pagini din vâltoarea neamului, cunoşti su- fletul şi energia poporului. Te re- creezi dar şi înveţi. Nu rămân forme rigide; n’au glas numai pentru apo- teozarea farmecului, a măreţiei şi a armoniei din natură. Nu e drum care să nu te pue în contact cu probleme ce stau la baza fiinţii noastre etnice. Nu e pisc mai răsărit de unde pri- virea să nu se rotească peste zarea întinsă, de unde răsar amintirile sbu- ciumului neamului nostru şi prin ele speranţa biruinţei din viitor, cum am NOTE 235 biruit şi în trecut. .. Munţii sunt ai noştri, toţi, în lungul şi latul lor, oricare ar fi graniţele trecătoare trase peste ei. In tot cuprinsul lor nu se aude decât vorbă şi cântec românesc. Făptura lor, sufletul lor oglindesc viaţa sufletească a neamului în mij- locul căruia în întregime se înalţă, drept zid de susţinere al întregului pământ românesc »... Vasile Netea Dela Cluj ne vine primul număr din biblioteca pentru popor a coti- dianului Tribuna Ardealului — singu- rul ziar al Românilor din teritoriile cedate în urma arbitrajului dela Viena. Primul număr din această biblio- tecă, o modestă culegere de hore şi chiuituri De pe Mureş şi Câmpie, e însoţit de un cuvânt introductiv is- călit de d. prof. Emil Haţieganu, con- ducătorul Românilor ardeleni, din care desprindem următoarea mărturisire: « In truda de-a pune zi de zi la în- demâna poporului nostru slova româ- nească, avem şi mulţumiri. Mulţu- mirea o avem mai cu seamă când putem face un pas înainte în această direcţie, fie acel pas cât de modest. Noi credem, că acum când scoatem de sub tipar întâiul număr din « Bi- blioteca Tribunei Ardealului », noi am făcut un pas înainte. E adevărat — că pasul e modest. Am şti noi poate păşi şi mai voiniceşte, dar trebue să ne dăm seama de puterile pe care azi ne mai putem răzima. . . Am în- ceput cu încetul: am scos un ziar, pe care căutăm să-l facem tot mai bun şi mai folositor, iar acum con- tinuăm şi facem un alt pas înainte. Scoatem la lumină mici broşuri şi ieftine pentru popor mai cu seamă. . . încurajarea, vorba bună şi simţită — ce ni se trimite din toate unghiurile unde bate o inimă românească — ne dă noi puteri, iar noi printr’o muncă sârguincioasă şi cinstită avem să ne arătăm vrednici de această cinste. Un mic semn al dragostei noastre faţă de neam e şi această mică bi- bliotecă, din care întâiul număr acum pleacă la drum, însoţit de cele mai bune gânduri. Să fie într’un ce^ş bun şi de folos ». Urăm inimoşilor noştri confraţi dela Cluj deplină izbândă. V. N. _A_proape totdeauna condiţiunile geografice au hotărît de soarta aşe- zărilor omeneşti; cu atât mai mult când condiţiunile au fost grele şi nu s’au putut găsi mijloace pentru asigurarea unei vieţi normale. Cartea d-lui Profesor Dr. Someşan Lau- rian, Die Theissebene, —Eine natt'ir- liche Grenze ztoischen Rumănen und Magyaren. Geographische und geopo- litische Studie. '(Kraft & Drotleff, Si- biu, 1939, 8°, pp. 107) porneşte dela aceste adevăruri de bază, voind să mai dovedească şi inutilitatea unor teze susţinute prin desconsiderarea ce- lor mai clare perspective. După ce rezumă studiile de spe- cialitate care se ocupă de câmpia Tisei, autorul constată că aproape toate nu ţin seamă de influenţa factorilor spe- cifici (mlaştini, lacuri, etc.). Tocmai pe aceştia îşi propune să-i definească şi să arate înrâurirea pe care au avut-o asupra vieţii. Autorul susţine că zona inundabilă a Tisei formează o întindere impor- tantă din punct de vedere etnic, econo- mic şi geopolitic, care despărţind două regiuni şi două popoare de vechime şi rasă diferită: la vest o câmpie de 236 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE stepă (lipsită până la venirea Ungu- rilor de o populaţiune densă, iar la răsărit o totalitate de dealuri, platouri şi depresiuni muntoase (locul de for- maţiune şi sediul poporului român). Faptul că Românii n’au ocupat po- liticeşte regiunea Tisei îşi are cauzele lui bine definite. Invaziunea slavă e mai puţin pronunţată, iar Ungurii apar mai întâi numai la Nordul câm- piei dintre Dunăre şi Tisa. Pătrund numai treptat spre Sud, în câmpia pa- nonică şi reuşesc de abia după două secole să-şi întindă sporadic stăpâ- nirea asupra Transilvaniei. D. Someşan explică, apoi, pe larg procesele succesive de formaţiune ale câmpiei; descrie aspectul ei de astăzi şi, arătând specificul inundaţiunilor, susţine că cei ce se stabilesc aid trebue să ducă o luptă neîntreruptă cu forţele naturii. Ungurii, împrăştiaţi în for- maţiuni insulare, au putut să ajungă la un procent numeric mai impor- tant, numai după colonizarea oficială din secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea, care a devenit posibilă abia după in- stalarea sistematică a digurilor şi ca- nalurilor. In partea a doua vorbind despre cele mai vechi aşezări omeneşti în câmpia Tisei, autorul crede că ele au pro- gresat treptat, odată cu retragerea apelor şi solidificarea terenului. Ur- mele omului preistoric ar apărea mai ales în partea de răsărit a câmpiei şi ar scădea brusc în partea terenurilor inundabile sau mlăştinoase dela So- meş-Eced, Bodrog, bazinul Crişului şi Timiş-Alibunar. Combate apoi, cu multă competenţă, unele păreri asupra colinelor preistorice numite Kumanen- hiigel (Kunhalmok, în ungară) şi asu- pra densităţii populaţiunii preistorice din regiunile inundabile, care s’a cre- zut a fi egală cu a celorlalte regiuni,:— fiind de părere că aceste regiuni n’au avut niciodată o populaţiune mai densă, deoarece erau lipsite de căi de co- municaţie, iar mai târziu erau în afară de sfera de influenţă culturală şi eco- nomică a stăpânirii romane. Autorul mai susţine că, din cauza condiţiunilor geografice speciale, ce se menţin de-a-lungul istoriei ungare până aproape în zilele noastre, nu poate mira faptul creşterii atât de di- ficile a elementului maghiar, care a rămas totdeauna la forma veche, ca- racteristică ocupaţiunii preliminare (la păstorit) şi că răspândirea aceluiaşi element a avut totdeauna o tendinţă centrifugală. Relevă părerea unor cer- cetători care afirmă că populaţiunea aflătoare la marginea câmpiei Tisei a fost cuprinsă în spaţiul cultural car- patic, fiind influenţată de intensitatea vieţii omeneşti şi depinzând de or- ganismul etnic, de unitatea geografică, a părţilor răsăritene. Carpaţii şi-au conservat până astăzi, fără întreru- pere, însuşirea polarizării etnice. Spa- ţiul cuprins între Nistru şi mlaştinile Tisei a creat, din cauza existenţei regiunilor productive (păşuni, bogăţii minerale, etc.), un fel de viaţă în- chisă, limitată, — căci populaţiunea geto-dacică se ocupa cu agricultura, viticultura, creşterea vitelor şi oilor. Ocuparea Daciei de Romani n’a în- semnat schimbarea formei de viaţă. Relativ la chestiunea retragerii ele- mentului geto-dacic dincolo de Du- năre, autorul aminteşte faptul că nă- vălirile barbare n’au produs dispa- riţia nici unui popor stabil din Eu- ropa şi cu atât mai puţin ar fi putut produce dispariţia populaţiunii carpa- tice, atât de bine apărată în cetăţuia ei naturală. Pe măsură ce creşte migraţiunea popoarelor barbare, populaţiunea ce NOTE 237 se găsea in Carpaţi începe să se ocupe tot mai mult cu păstoritul. Procesul acesta treptat, ce are loc între seco- lele al IX-lea şi al XlV-lea, nu este numai consecinţa bogăţiilor vegetale, ci şi a întâmplărilor istorice. Autorul e de părere că populaţiunea a căpătat o formă de desvoltare poporană (ein- heitlich volkliche Gestalt). Aşa s’au format ţinuturile politice condiţionate de structura lor geografică specială adică: Haţeg, Banat, Bihor, Mara- mureş, Făgăraş, etc.). Populaţiunea romanică din Peninsula Balcanică trăia izolată şi slăbită în regiunile mai înalte ale diferitelor grupe de munţi, ne- putând crea unităţi politice şi etnice mai însemnate. Faptul că Ungurii s’au aşezat mai ales între Dunăre şi Tisa, înconju- rând regiunile inundabile, că au înain- tat în câmpiile uscate din Nord, răs- pândindu-se în Panonia şi pătrun- zând doar târziu în Transilvania, ar dovedi că patria lor strămoşească ar fi avut caractere geografice asemănă- toare şi că populaţia băştinaşe, — de pescari şi păstori, — a putut să fie uşor supusă de ei. Din toate regiunile bazinului dunărean, singură Transil- vania n’a putut fi încorporată la re- gatul ungar şi aceasta fiindcă era ca o fortificaţie naturală, cu populaţie densă, cu organizaţii autohtone sta- bile (cnezate, voivodate, principate), iar numărul ungurilor era prea mic pentru a stăpâni regiuni atât de în- tinse, izolate de rest printr’o fâşie de mlaştini şi lacuri. Prin cetăţile în- tărite pe ridicăturile inundabile din câmpia Tisei, acestea au jucat, secole întregi, un rol strategic de o deo- sebită importanţă. Autorul explică ne- cesitatea colonizărilor plaiurilor mlă- ştinoase cu Slavi dela Nord şi Sud, prin aceea că numărul Ungurilor era prea mic pentru a ocupa întreaga re- giune. Cel mai propriu ţinut de aşe- zare omenească ar fi fost câmpia dela răsărit de linia de contact cu sub- carpaţii, fiind uscată, bogată în râuri curgătoare, în lemn şi bogăţii mine- rale. In ultimele două secole aşezările au progresat treptat. Coloniştii s’au apropiat încet şi de marginea Mun- ţilor Apuseni (Westkarpaten). Auto- rul crede că numai astfel se poate explica structura poporană mixtă a oraşelor situate în ţinuturi de abso- lută majoritate românească. In ul- timii douăzeci de ani situaţia perife- rică a oraşelor româneşti din apropie- rea graniţei ungare n’a împiedecat des- voltarea lor, dovadă starea lor econo- mică prosperă şi faptul că într’unele din ele populaţia aproape s’a dublat. Apropierea imediată a ţinuturilor cu absolută majoritate românească a fost o cauză naturală a creşterii numărului Românilor. Şi în restul oraşelor din Transilvania se observă acelaşi proces. Prin datele statistice şi observaţiile ce se găsesc asupra colonizărilor din secolul al XlX-lea, prin hărţile, schi- ţele, comparaţiile sugestive şi bogăţia de material documentar adus în spri- jinul diferitelor puncte de vedere sus- ţinute, cartea deschide noi perspec- tive şi poate forma baza altor cerce- tări de probleme similare. Caius jfiga CĂRŢI NOI Dintre cărţile primite la redacţie semnalăm: STUDII, ESEURI, MONOGRAFII, ETC. Travaux du XlV-e Congres International de Sociologie, Bibliothfeque de Sociologie, Ethique et P.olitique, sous la direction de D. Guşti, 3 voi: Com- munications: Le Village (Serie B, I-er volume); La Viile (Serie C, I-er volume) şi Le Village et la Viile (Sărie D, I-er volume). Institut internaţional de So- ciologie, Institut de Sciences Sociales de Roumanie, Bucarest. Cuprinde comunicările d-lor Marc Bloch, Gunther Ipsen, Dr. A. U. Tottef, Dr. Werner Conze, Max Rumpf, Dr. Kleo Pleyer, Dr. Walter Hildebrandt, Max Salvadori, Johann Mannhardt, Walter Terpenning, J. van Kan, Dinko Tomasici, Wladislaw Okinski (despre sat); Daniel Wannotte, M. Halbwachs, Guillaume Jacuemyns, E. Kovalewsky, Gaston Richard, Dr. Wilhelm Berpohl, Dr. Sîncero Rugarli, Eugenio Casanova, Hilmi Zyka Ulken, Johann Kinkel, L. Herrmann (despre oraş); Nikolas Aganski, Dr. Mario, C. Ascari, Roger 1 Bastide, Christian Chulliat, Lăon Dunnand, G. Dykmans, Dr. Helmut Haufe, Dr. Karl Valentin Miiller, J. M. Perie, J. H. Probst-Biraben, Dr. Karl Schopke, Karl Seiler, Cari C. Zimmerman şi F. Znanieki. Clopotiva, un sat din Haţeg, Monografie întocmită de echipa regală stu- denţească în N1935, sub conducerea d-lui Ion Conea, 2 voi. Biblioteca de Sociologie, Etică şi Politică, condusă de D. Guşti, Colecţia Sociologia României, ambele volume 575 pagini, Bucureşti. Nerej, un village d’une region archalque, Monographig sociologique dirigăe par H. H. Stahl, aceeaşi editură, 3 voi. (Voi. I: Les Cadres, 405 p.; Voi. II: Les Manifestations spirituelles, 322 p.; Voi. III: Les manifestations ăcono- miques, juridiques et administratives, Unites, Procfes et tendances sociales, 402 p.), Bucarest. M. Eminescu, Bucovina şi Basarabia, Studiu istorico-politic prezentat de Profesor I. Creţu, Imprimeria Naţională, pp. 171. G. I. Brătianu, Die Rumănische Frage, Imprimeria Naţională, pp. 12 cu două hărţi. CĂRŢI NOI 239 Vasile M. Theodorescu, Transilvania sub Maghiari şi Români, Impri- meria Naţională, pp. 244. C. Rădulescu-Motru, Catehismul mititel al lui Eufrosin Poteca, Extras din Revista de Filosofie, p. 23, lei 20. Onisifor Ghibu, Prolegomena la o Educaţie Românească, Universitatea Re- gele Ferdinand I, Cluj, Institutul de Pedagogie şi de Educaţie a Naţiunii, Edi- tura Cultura Românească, Bucureşti, 1941, 904 pagini, cu o anexă: Bio- bibliografia Profesorului Onisifor Ghibu, lucrată după metodologia şi sub supra- vegherea d-lui Ioachim Crăciun de Ioan Moga şi Diaconul Iosif E. Naghiu, 162 pagini. N. I. Herescu, Caete Clasice, Editura Cugetarea, Georgescu-Delafras, 250 pagini, lei 75. Alice Voinescu, Aspecte din Teatru Contemporan, Biblioteca Teatrală, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, pp. 205, lei 80. Anton Balotă, Satul, izvor de viaţă românească, Editura Cugetarea, pp. 127. Paul Bataillard, jfean Bratiano et la Politique exterieure dela Roumanie (1891), Memoire inădit publiă avec une introduction et des notes par G. I. Brătianu, Aşezământul Cultural Ion C. Brătianu, Cartea Românească, 52 pagini, lei 50. Horia Oprişan, Istoria Germaniei, Dela origini şi până la 1941, Editura Vatra, 2 voi., 566 pagini, lei 200. Dr. Cornel Grofşorean, In Ţara Dacilor, Studiu juridic asupra dreptului cutumiar român cfin Valea Almajului (Banat), Extras din Revista Institutul Social Banat.-Crişana, 80 pagini. Victor Jinga, Dinamica Economiei Cooperatiste, Institutul de Arte Grafice Astra, Braşov, 288 pagini, lei 150. Al. Bărbat, Studiul Economic al Satului Drăguş-Făgăraş, Imprimeria Na- ţională, Bucureşti, 194 pagini. Paul Georgescu, Naţionalismul lui Eminescu, Editura Vremea, pp. 42. George Niculescu-Basu, Amintiri din Viaţa mea de artist, Editura Cuge- tarea pp. 295, lei 80. Teodor Scarlat, Anotimpurile în Lirica noastră contemporană, Tipografia Cultura, Bucureşti, 32 pagini. VERSURI Ion Bălan, Febre Cereşti, Poeme, Colecţia Abecedar, Tipografia Buco- vina, pp. 91, lei 80. Dimitrie Danciu, Solitudini, Editura Lanuri, Mediaş, 5° pagini, lei 40. 240 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dumitru Savu, Adolescenţe, Tipografia Miron Neagu, Sighişoara, 132 pa- gini, lei 60. Petru Pop, Cântece pentru un colţ de ţară. Editura Bucovina, I, E. To- rouţiu, 48 pagini, lei 35. POEME IN PROZĂ Dinu Nicodim, Aghan, poem. Cu ilustraţii de T. M.-B. şi de autor, lei 50, fără alte indicaţii. Pericle Martinescu, Sunt Frate cu un Fir de Iarbă, Colecţia Meşterul Manole, cu gravuri originale de Ceglokoff. EPICA Ştefana Velisar-Teodorescu, Cloţca cu Pui, Editura Cartea Românească, pp. 152, lei 60. Dan Petraşincu, Omul ţi Fiara, Nuvele, Editura Cultura Românească, pp, 487, lei 140. Corneliu Popp. Eu ţi Statuia Mea, Roman, Editura Cugetarea, pp. 240, lei 70. George Pallady, Schimbare de Decor, Imprimeria Văcăreşti, pp. 85. TEATRU Iulian Popa, Femeia Vinovată, Dramă în 4 acte, Colecţia Gând Româ- ness, Tipografia Astra, Braşov, pp. 116, lei 46. TRADUCERI Sven Hedin, Război în Sinkiang, traducere de Vittorio Em. Pascutti, Biblioteca Energia, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, pp. 327> lei 60. INCUNOŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL ŞI, EVENTUAL, PRIMA CORECTURĂ. — AUTORII CARE DORESC SĂ LI SE TIPĂREASCĂ EXTRASE VOR CERE ACEST LUCRU ODATĂ CU" TRIMITEREA MANUSCRISULUI, ARĂTÂND NUMĂRUL DE EXEM. PLARE DORIT, CARE SE VA IMPRIMA PE CHELTUIALA D-LOR ÎN CEL MULT DOUĂ LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DACĂ MANUSCRI- SUL A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ. MANUSCRISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE ÎN CEL MULT ŞASE LUNI DELA DATA CÂND LI S’A COMUNICAT ACCEPTAREA. MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI IMPRIMERIA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI 1941 c. 70.366.