REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE . t ' ANUL VII 1 SEPTEMVRIE 1940 Nr. 9 NICHIFOR CRAINIC......O nouă misiune............... ION PILLAT............Sonete ...................... T. ARGHEZI . . • • . . . . Transcrieri în abecedar. N. DAVIDESCU . •......Boresele din Peştera ........ M. CELARIANU..........Versuri ..................... JEAN MOREAS...........Două cărţi de stanţe (traducere de _ Al. Ciorănescu).......... GH. BRĂESCU...........Margot (sfârşit)............. G. DEMETRU PAN.......Versuri....................... DRAGOŞ PROTOPOPESCU . . George Bernard Shaw........ AL, DIMA ..........Afinităţi elective : Titu Maiorescu şi Goethe.................. TEXTE ŞI DOCUMENTE M. EMINESCU...........întâia cronică dramatică şi întâia pole- mică la „Timpul" (cu o notă introduc- tivă de PERPESSICIUS).... COMENTARII CRITICE N. I. HERESCU.........Vasile Alecsandri, poet al priveliştei şi al legendelor româneşti. PERPESSICIUS . .......Jurnal de lector (Sainte-Beuve în ro- mâneşte) ........................................ G. CĂLINESCU..........Prin publicaţii vechi sau uitate . . • ŞERBAN CIOCULESCU . . . . O nouă istorie a literaturii noastre vechi POMP1L1U CONSTANTINESCU O carte de ştiinţă românească .... CRONICI UN CASTEL DE ODIHNĂ do Emanoil Bucuta; MEDICINA SOCIALĂ de Dr. I. Claudian LUMEA LITERARĂ ITALIANĂ de Dragoş Vrănceanu; C. RĂDULESCU-MOTRU ŞI PROBLEMA DESTINULUI de Ion Frunzetti REVISTA REVISTELOR NOTE August — V. Alecsandri — Monarhia Socială — Cântec pentru Regele Nostru — In Ţara Dacilor — Corespondenţa lui G, Sion — Starea Românilor din America — Crucile de piatră din Ticvani — Amintirile d-lui P. Nemo- ianu — Premiile Academiei Italiene — Charles Upson Clark — O tradu- cere din Montaigne — O tipăritură de artă — Viaţa copiilor vagabonzi — Psihologia fantesiei creatoare — Tema ultimului volum de poezii la ' d-lui Ion Pillat 483 488 492 496 526 530 542 553 558 589 614 625 631 642 650 662 NUMĂRUL 240 PAGINI— 30 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU Redactor şef: CAMIL PETRESCU Redactor: RADU CIOCULESCU REDACŢIA BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCÂR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 AD M INIS TRAŢ I A CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 20, STRADA LIPSCANI, 20 TELEFON 4-92-57 ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.500 EXEMPLARUL 30 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VII, Nr. 9, SEPTEMVRIE 1940 BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL 11“ 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 19 4 0 O NOUĂ MISIUNE Voinţi mai tari decât voinţa noastră şi puteri mai crunte de- cât eroismul nostru fac să ne sângereze în suflete drama ro- mânismului, Vestită cu glasul tunetului de către cei cari au ştiut să se impună atotputernici, epoca noastră ar fi să fie a sta- tului etnic, adică a statului în care graniţele politice se con- fundă cu graniţele sângelui. Nu s’ar putea o mai sfântă drep- tate la temelia păcii dintre neamuri decât acest principiu, care stă cu adevărat în natura vieţii însăşi. Dar România noastră e silită, mai mult ca oricând, să nu beneficieze de el. Dreptatea s’a urcat în cer, strâmbătatea s’a coborît asupra pământului strămoşesc. Nimeni dintre noi, poate, nu e lovit, şi totuşi nu există du- rere mai adâncă decât aceea de a ne simţi cu toţii loviţi. Căci atâta vreme cât patria nu e mai puţină aici şi mai multă din- colo, fiindcă ea trăeşte întreagă în orice ins, rana ei dintr’o parte gâlgâie la fel în inima tuturor. Durerea naţională nu e dată însă ca să ne sdrobească, ci ca să ne îndârjească. Milioane de fraţi, ca milioane de nervi, ne-au fost smulşi din trupul ţării cu pământ cu tot. Statul nostru a rămas cu marginea ruptă, ca o carne vie. Nu e vremea totuşi nici să ne plângem, nici să bocim. E vremea să ne încordăm : Să stăpânim durerea... Cuvântul acesta e al unui poet român şi revine într’o minte românească, fiindcă ceea ce este azi a fost pe vremea lui, şi cum a trecut atunci va trece şi mâine. Nici o durere naţională nu e veşnică, dacă ştim s’o stăpânim. In istoria lui, plină de noaptea veacurilor şi de lumina anilor, 484 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Românul nu s’a pierdut cu firea. Şi nu se va pierde nici acum,, dacă a rămas acelaş om, care vine din veac şi merge în veac. Aici se deschide pentru artă, pentru literatură în deosebi,, noua şi marea misiune. Două decenii de huzur au trecut ca un vis. Au fost deceniile biruinţii, pe care n’am ştiut s’o respectăm. Orice biruinţă naţio- nală e o floare cu lujerul în lumină, dar cu rădăcina în cimi- tirul jertfelor. Arta noastră a uitat repede sacrul cimitir al jertfelor, ca să se îmbete numai de parfumul florii. Arta noas- tră n’a îngenunchiat la morminte, ci a sburdat pe deasupra lor, urmărind fluturii bizari ai estetismului individualist, dacă nu deadreptul huhurezii monosilabici ai obscurităţii singura- tice. Două decenii ea a luat în deşert numele patriei, cu iluzia, că se ridică, liberă şi trufaşe, în aburii destrămaţi ai umanită- ţii. Am înfierat fără odihnă această desrădăcinare şi această dezertare. A fost o vreme — şi încă n’am eşit cu totul din ea — când teoria estetică batjocorea geniul etnic şi punea lauri pe fruntea de un deget a intruşilor fără ţară şi fără credinţă. Spi- ritul acesta centrifugal, duşmănos faţă de patrie şi de averile ei duhovniceşti, şi-a trăit veacul şi va să dispară ca un strigoi. Epoca în care intrăm e plină de durerea dramei româneşti, pentru care biruinţa naţională licăre în fund abia ca o amin- tire, sau în zarea ochilor ca o nădejde. Viaţa, dacă suntem vrednici s’o mai trăim, ar trebui încleştată în disciplina trudei creatoare. Ca nişte cărămizi în ziduri începute, existenţa fie- căruia va fi o bucată rânduită sever în clădirea politică, ce trebue să se ridice din nou în schelăria rămasă ideală, pe urma a ceea ce a fost până ieri marea realitate şi orgoliul neamului nostru. Dacă într’adevăr principiul erei contemporane e ca sta- tul să fie una cu spaţiul etnic, nimeni ca noi nu e mai îndrep- tăţit, nimeni ca noi nu e mai obligat să lupte pentru încarnarea politică a principiului acestuia, fără care pacea între popoare nu se poate sălăşlui. Dar chiar dacă acest principiu n’ar fi o lozincă a vremii noastre, el ar isbucni ca o poruncă din adânca restrişte românească, el ni s’ar impune, el ne-ar teroriza prin strigătul milioanelor de fraţi, rămaşi pe dinafară. Dacă uşurătatea cu care am luat în deşert marea biruinţă a. O NOUĂ MISIUNE 485 sfârşit prin izolarea unora de alţii, prin învrăjbirea tuturor, prin transformarea în infern a vieţii noastre publice, imperiul aces- tei lozinci morale ne va contopi din nou în solidaritatea idea- lului etnic. El este şi trebue să fie raţiunea supremă a statului şi a insului în stat, precum cetatea ce trebue cucerită e ţinta unică a războinicilor. Nu se mai pot vedea, într’o asemenea încleştare unanima a voinţei şi energiei româneşti, o artă şi o literatură vagabon- dând în văzduhul abstract ca fumul acru desprins din coşul că- minului. Spiritul centrifugal al scrisului dezertor din disciplina patriei va trebui nimicit şi, în locul lui, reîntronate arta şi li- teratura în superbele demnităţi de slujnice ale ţării, ale sta- tului, ale neamului. Două condiţii noi au intervenit, prielnice desvoltării unor asemenea plăsmuiri. Una e negativă : purificarea culturii ro- mâneşti de elementele venetice ; cealaltă e pozitivă : concepţia unică şi totalitară a vieţii de stat. Eliminarea din domeniul culturii a elementelor venetice e de o însemnătate într’adevăr epocală. Dacă editorul strein de cărţi româneşti, exercita o cenzură eliminatorie asupra celor mai autohtone producţii ; dacă librarul strein ascundea vederii aceste producţii, după ce ele isbuteau cu greu să fie tipărite ; dacă reclama bine organizată a presei pseudo-naţionale ignora sau bagateliza valorile noastre spirituale, impunând în schimb elucubraţiile consângenilor ei ; dacă spiritul lor dizolvant în- josea nivelul moral al scrisului şi al imaginei sfărâmând sen- timentul solidarităţii artistului cu neamul său, — în viitor nimic din aceşti factori ai rătăcirii nu va mai sta în calea dezvoltării sănătoase a literaturii şi artei noastre. Fenomenul acestei puri- ficări trebue socotit ca o evacuare desăvârşită a organismului nostru spiritual de toxinele unei ideologii şi a unor metode conrupătoare. In locul lor, concepţia unică şi totalitară a vieţii de stat, fun- damentată în naţionalismul biruitor, constituie un climat pri- elnic, ca nici unul altul, fuziunii sufleteşti a insului plăsmuitor eu idealul statului românesc. Viaţa publică se va desfăşura în regimul autoritar, în care, precum se ştie, individualul se rân- 486 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dueşte ca o moleculă în unitatea colectivă. S’ar putea obiecta că autoritarismul politic aţâţă mai totdeauna conflicte între el şi conştiinţa liberă a plăsmuitorului, — fiindcă nimic nu e mai liber în obârşia lui intimă şi în aspiraţiile lui ideale ca actul creator. Atingând această problemă într’un luminos discurs, în legătură cu moralitatea artei, însuşi Suveranul recunoaşte acest sentiment profund al libertăţii artistului. Problema însă are şi altă faţă. Regimul autoritar s’a născut ca o concluzie mân- tuitoare a excesului de libertate. Cine recunoaşte acest exces sub toate aspectele lui devastatoare aderă fără preget la regi- mul chemat să-i pună capăt. E vorba, prin urmare, de o con- vingere şi de o aderenţă a insului superior, care e artistul, la autoritarismul politic. In acest caz, un conflict cum ar fi cel pomenit mai sus nu-şi mai găseşte locul, de vreme ce aderenţa la regim pe temeiul convingerii dă naştere unui raport cu totul nou între autoritate şi ins, un raport ce poartă tocmai pecetea libertăţii individuale. Concepţia unică şi totalitară a vieţii de stat are nevoie mai ales de această convingere şi de această aderenţă a spiritelor de elită, în care se întrupează o licărire măcar din geniul et- nic. Departe de a veni în contradicţie cu arta şi literatura na- ţională, această concepţie creează atmosfera cea mai fecunda acelei categorii de artişti şi scriitori cari sunt reprezentativi pentru neamul întreg. Nimeni n’a înfierat mai violent liber- tatea desmărginită a vechiului regim politic, ca Eminescu, doc- trinarul profetic al naţionalismului autoritar. In stadiul dra- matic în care a fost adusă tocmai de excesele acelui regim, Ro- mânia are azi nevoie nu de anarhia visătorilor egocentrici sau excentrici, şi nici de haosul ideologiilor libertare şi disolvante, ci de personalităţile creatoare reprezentative, în opera cărora gândurile şi inimile tuturor să se simtă laolaltă, ca seminţele în discul rotund al florii-soarelui. Arta şi literatura reprezenta- tive se încadrează fireşte în regimul autoritar, a cărui esenţă e disciplina morală a solidarităţii şi a subordonării tuturor sco- pului suprem al statului. Cine nu se încadrează astfel nu in- teresează sau, în cazul cel mai rău, se izolează voit ori silit. E. prea dureroasă experienţa deşănţării la care a fost supus spi-i O NOUĂ MISIUNE 487 ritul românesc, pentru ca toleranţa rătăcirilor să mai găsească justificare. Durerea unui neam întreg umple ziua de azi şi ziua care vine. Purificată de paraziţi şi de mistificatori, energia româ- nească trebue înmănunchiată şi încordată către înfrângerea acestei dureri. O misiune nouă pune această ţară pe umerii ar- tiştilor şi ai scriitorilor, — cu mâini de mamă care aşteaptă lu- mina marei credinţi dela fiii ei cei mai buni şi mai nobili. NICHIFOR CRAINIC SONETE CINA Deschide poarta. Intră. Şezi la masă, Acoperită e cu in curat. Ia caşul alb şi proaspăt strecurat Şi frânge pita cea dospită ’n casă. Livezile de pruni sub frunza deasă Goldane rourate ţi-au păstrat. Din via mea bea vin întunecat, Din faguri gustă miere luminoasă. Când seara dă de ramuri să se prindă Şi luna-şi lasă razele pieziş, Ţi-oi dărui priveliştea din tindă. Sunt dealuri argintate ca icoane Şi văi de ulmi sfinţiţi în luminiş, Din care ştiu, străine, că ţi-e foame. PORT BRETON Căsuţele cetăţilor bretone, Cu spate-adus şi şoapte guturale, Inghesuite’n şiruri monotone, Se’nchină’n umbra’naltei catedrale. Bat clopote blajine în surdină. In zori de zi e împânzită marea. Prin neguri zăbrelite de lumină Simţind prelung cum se goleşte zarea, Nevestele pescarilor ce pleacă Nu se bocesc, nu flutură batiste, Tăcutele, când sufletul le seacă. Şi în amurg purtându-şi pruncul, triste, Mai stau pe ţărmul mărilor bretone Ca pe vitralii ştersele Madone. CENTAURUL Vuiră stânci căzând în rostogol Şi pietre scăpărară sub copită, Când răsări, cu umbra lui lungită De-amurg, Centaurul pe vârful gol. Cu bust de zeu şi trup vânjos de vită, Se înălţa trufaş şi trist : simbol Credinţelor uitate, aspru sol Gonind sălbatic inima-i rănită. I se-arcuise fruntea, grea de gând, Ca bolta cerului purtând tăria Şi cu tăceri solemne munţi umplând. Privirea lui de stea păstra vecia — Doar nechezat de iepe’n văi vibrând Cu surd ecou îi turbura stihia. HELLAS Măslini străvechi, munţi numai stânci, Culcată ; marea ca un cer mai clar. Orice atingi e rugă ori e dar Şi pini în vânt sunt lyra lui Apollo. Sau de preferi coloanele acele Dormind la umbra crângului sfinţit, Bucolica talangă’n asfinţit Şi mieii păşunând prin asfodele. Vrei sorcofagul alb în foc de maci Sau stele’n drum a dansatoarei moarte Şi vântul viu în marmură încins ? i colo Dar mie dă-mi, deplin să mă împaci, In rama ei de-argint fluid, departe, O insulă de-azur pe valul stins. ION PILLAr TRANSCRIERI ÎN ABECEDAR Jean de La Fontaine BROASCA ŢESTOASĂ ŞI IEPURELE Pentru scurtare, ’n povestirea mea Broaştei ţestoase o să-i zicem Ea, Şi iepurele El se va chema. încolo, tâlcul ei cu cel din cărţi e cam la fel. Ea puse rămăşag cu El : — „Vrei să te iei la ’ntrecere cu mine ? „M’aş prinde că te bat, vecine11, Ii spuse Ea. Răspunde El :! „Broască ţestoasă, „Ce, nu eşti sănătoasă ? „Cu mine tocmai tu te pui ?“ Dar Ea răspunde la "nfruntarea lui : — „Cu toate astea ţin prinsoare11. El se ’nvoi jignit, şi fiecare Lăsă zălog la o răchită verde Câştigul ce-1 va pierde cine pierde. Pe noi nu ne priveşte cum s’au înţeles Şi ce judecător a fost ales. Iute cum e şi sprinten, El Din patru fugi ar fi ajuns la ţel, Dar îi e scârbă de-a porni cu Ea odată. TRANSCRIERI ÎN ABECEDAR 493» N’are nevoie de-o izbândă dezgustată. Miroase iarba,' roade, treapta lui îi cere Să ’nceapă cu întârziere. Ea-şi vede liniştit de drumul prin nucet Şi se grăbeşte ’ncet, încet. Dispreţuind prinsoarea, El se joacă. Dar când a mai rămas de străbătut o leacă,. Iată că şi el pleacă. Porneşte ca săgeata. La ce folos ! prinsoarea lor e gata. Căci fără ca povestea mea să mintă Ea şi-ajunsese cea dintâi la ţintă. Ţestoasa zise : „Ce-ar fi, frăţioare, De-ai mai căra şi-o casă tu ’n spinare ?“• ŞTEJARUL ŞI GHINDA Un grădinar, mirat din cale-afară Că pepenele creşte ’n vrej ca pe o sfoară, Zicea că Dumnezeu, fără ’ndoială, S a înşelat la socoteală Când zămislise lumea şi pe om. — „In locul lui eu l-aş fi pus în pom. „Colea ’n copaci frumos ce i-ar mai sta : „Copacul mare, poama tot aşa ! „Nu s’a gândit Cel Vecinie ca măcar „Să ’ntrebe ’n treacăt şi un grădinar. „De ne ’nţeles, o ghindă cât un degetar „Să se răsfeţe tocmai în ştejar, „Şi pepenii, săracii, aninaţi de-o vână, „De-a-buşile să se târască prin ţărână. „E o scăpare mare din vedere „Şi-mi pare rău că n’am nici o putere11 — îşi zise grădinarul înţelept, • Mâhnit că e şi om deştept. Că ’ntr’adevăr, nu-i mai da gândul pace Văzând că ce nu trţbue se face. Atunci se ’ntinde subt ştejarţ şi doarme dus. O ghindă s’a desprins de sus Şi l-a lovit în nas, ca dracul. Nemulţumitul înţelese bobârnacul. Frecându-şi locul nimerit în vis — „Bine că n’a fost penene !“ şi-a zis. VULPEA ŞI STRUGURII Pribeagă şi lihnită de foame, dă de-o vie Cu nişte struguri rumeni, frumoşi, de razachie. Ciorchinii-s plini şi vulpea, de sine înţeles, Ar fi mâncat cu poftă şi nici n’ar fi ales. Dar, la ’ndemâna labei, o ’mpiedică s’ajungă Până la ei, zăbreaua ulucilor prea lungă Şi ghimpii ’n care gardul e prins şi împletit. Ciorchinele-i aproape de bot. S’a tot sucit, S’a ridicat, se ’nţeapă şi-i lasă gura apă. — „Ce struguri verzi şi acri !“ oftează. „Nu-s de teapă „Şi-s prea cruzi. Mie, gustul ce-mi place-i de stafidă. „Nu-mi strepezesc eu dinţii cu-această aguridă." T, ARGHEZI BORESELE DIN PEŞTERA i Boreasa Maria ieşi aproape împleticindu-se din casă şi fără. să ştie nici ce vrea, nici de ce ieşise, se aşeză pe o buturugă de sub stejarul uriaş din faţă şi rămase aşa ; şedea cu capul aple- cat, cu mâinile împreunate şi cu o broboadă cenuşie pe frunte şi pe umeri, ca sub o salcie plângătoare, cu aerul depărtat al unui om care se caută pe sine însuşi zadarnic. Deschise apoi ochii şi se uită jur împrejur fără să vadă totuşi, din vârful pis- cului ascuţit pe care îşi avea casa, nimic din strălucirea de aur care inundă dintr’odată în faţa ei creştetul uriaş al Bucegilor, odată cu ieşirea neaşteptată a soarelui din ceaţă, şi nici to- rentele de lumină viorie care umplură în acelaşi timp văile dim- prejur. Sufletul ei era ocupat să se agaţe de un fapt concret,, aşa cum un om luat de o apă mare caută zadarnic elementul solid de care să se sprijine, şi, în durerea ei, dusă mereu la voia întâmplării, nu-1 găsea sau nu avea încă curajul să-l gă- sească. Se uita fără voie spre biserică, dar atâta tot. Dela ea şi până acolo este aproape un ceas de drum şi apoi nici nu va găsi pe nimeni. Popa stă cu locuinţa tocmai în partea opusă, a satului şi nici acasă nu poate fi. Pe muchea din faţă deopo- trivă nimeni nu se putea afla şi nici pe celelalte piscuri dim- prejur. Era vremea fânului şi toţi locuitorii erau la cosit. A- tunci avu pentru prima dată viziunea ciudăţeniei acestui sat de munte ale cărui case, aşezate fiecare pe câte un pisc singuratec şi despărţite între ele prin văi adânci şi foarte cotite, putea să. BORESELE DIN PEŞTERA 497 ia un om o zi întreagă de umblet călare prin cărărui de tot felul pentru a le putea colinda în parte. Şi un simţământ de sfâşietoare singurătate şi de stâncoasă durere pătrunse în su- fletul ei dintr’odată. Lucrul acesta o deşteptă ca o picătură de ploaie căzută pe neaşteptate pe frunte şi o făcu să tresară, îşi aduse aminte că ieşise din casă de îndată ce fata închisese ochii, şi tresărind, se ridică cu oarecare grabă de jos pentru a se întoarce înăuntru. Priveliştea neclintită a acelei din urmă fete a ei, întinsă pe patul de moarte, şi frumuseţea ei de dom- niţă albă, sveltă şi blondă de până mai ieri, iar acum stană în- mărmurită, cu faţa în sus, cu ochii albaştri încă deschişi şi parcă vorbitori, o făcu să o podidească lacrimile. Plângea în- cet, cu lacrimi mari, care izvorau anevoe din muţenia împie- trită a feţei şi îi picurau rar de-alungul obrajilor ca bolovanii care se desfac din înaltul unei stânci crăpate de fulger şi cad apoi în prăpastia de din josul lor. Ţăranii aceştia de munte au însă un fel aparte de a fi, şi adâncimea sentimentelor lor nu este decât foarte rare ori atât de copleşitoare încât să ducă până la deplină uitare de sine. Boreasa Maria îşi dete seama că îşi lăsase fata întocmai cum ea închisese ochii, şi se gândi Ia primele îndatoriri faţă de mort. Se apropie de pat şi îi aşeză mai întâi mâinile cruce pe piept. Apropierea de mâinile reci ale moartei trecu prin corpul ei ca un cârcel. Vru să închidă pleoapele, dar pregetă. Privirea al- bastră a fetei era parcă vie şi îi surâdea cu seninătatea întregii ei feţe, limpezi ca ceara topită. Rupse apoi dintr’o glastră din fereastră o floare de muşcată roşie şi i-o aşeză pe gură, cu coada între buze, şi scoase dintr’un dulap două făclii mari de ceară, pe jumătate arse, pe care le aşeză în două carafe de pământ, cu gura îngustă, drept sfeşnice, şi în care punea de obicei flori şi. aşezându-le pe o masă la căpătâiul patului în care zăcea fata, cu o icoană între ele, le aprinse. Aprinse şi candela şi nemai având ce face rămase o clipă ca împietrită In mijlocul odăii. Se gândi apoi că tot trebue să se ducă să dea de ştire că i-a murit fata şi să ceară boreselor vecine să o ajute şi hotărî să pornească prin sat; de fapt simţea nevoia să fugă 2 498 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din locul acesta. Era singură însă şi socoti că e bine să încuie casa cu cheia. încuie întâi odaia în care i se găsea fata, luă cheia şi ieşi. Pe prispă întâlni privirile întrebătoare şi calde ale bătrânului ei câine ciobănesc, care o făcură să o podidească din nou plânsul. „Nici tu, măi Lăbuş, nu o s’o mai vezi !“ exclamă ea luându-i capul în braţe. Apoi se gândi că e bine să-l lase de pază, şi îl vârî în sala care da din tindă în casă. Sala aceasta tăia casa în două, cu câte două odăi pe fiecare lăture. Lăsă câinele înăuntru, încuie şi uşa dela sală, şi plecă în sat. Mergea abătută d-a-lungul unei po- teci şerpuitoare printre arborii rari ai unei fâneţe de coastă repede şi avea în stânga ei urcuşul înalt de pe care cobora şi tn dreapta fundul aproape perpendicular al văii către care co- bora. După vre-o jumătate de ceas de mers începu să urce după cum o ducea cărarea spre casa aflată pe piscul cel mai apro- piat. Gândea că acolo va da poate peste boreasa vecină care nu va fi plecat la fân împreună cu alţi oameni şi femei, aflaţi, cu toţii, mai departe, la clacă. De obicei femeile cele mai în vârsta nu se duc la clacă, deşi această clacă nu este decât un schimb benevol de servicii reciproce între vecini sau între prieteni sau neamuri. Pela amiază intră în curte şi dela poartă începu a striga lung : — „Boreasă Mărgărită ! Un glas depărtat răspunse apăsat: — „Viu numaidecât ! Şi de după o claie depărtată de fân nou cosit, apăru o femeie în vârstă, înaltă, voinică, şi cu pasul plin de demnitate. Până să se apropie întrebă în treacăt: — „Da ce vânt, boreasă Mărie ? — „Ia, mi-a murit Domnica. . Mărgărita nu mai zise atunci nimic, doar grăbi pasul. Maria făcu la fel şi amândouă se întâlniră chiar în dreptul casei şî se aşezară, afară, pe o bancă lungă de stejar. — „Şi cum aşa ? întrebă dinlr’odată Mărgărita. — „Ia, mai către amiază ! BORESELE DIN PEŞTERA 499 — „Şi baciul ce-a spus ? Mana îşi aminti la această întrebare pentru prima dată că Domnica era măritată şi că, deci, ea mai avea şi un ginere. — „Da ce să zică, păcatele mele ! El e mai mult musafir pe acasă. E cu oile în munte şi nici nu ştie. — „Trebue să-l chemi ; altfel e mare păcat. — „Nu am avut când şi nu am nici cu cine să-i trimit vorbă acum. Deseară când s'or întoarce oamenii poate. — „Acum mă duc eu să strig pe Florea al lui Albinaru. E colo de vale cu caprele soră-sei. Se ridică de pe bancă şi porni repede pe muchea dealului de unde, făcând mâinile pâlnie, începu a striga lung : — „Măi Floreo ! măi ! Un glas clocotit ca un bucium răsună din fundul văii : — „Eu sunt ! Cine mă chiamă ? — „Ieşi de acolo, diavole, şi vino numaidecât încoace. — „Iaca viu ! ţipă iarăşi copilul din depărtare. După vreun sfert de oră începu să se zărească de-a-lungul unui dâmb mai ridicat depe coastă, silueta unui copil de vreo zece ani, care, cu o căciulă mai mare decât el şi cu un toiag în mână, grăbea să urce coasta. Mărgărita duse iar mâinile la gură şi strigă : — „Amu stai locului şi ascultă. Să te cobori întâi jos să iei caprele şi să le duci la coşar să le închizi. Pe urmă te sui repede la muchea lui Topor, şi de acolo ceri boresei să-ţi dea calul ei ăla sur. — „Păi o fi la munte calul ! ţipă băiatul dela jumătatea drumului. — „Nu e, blestematule. A venit mai adineauri cu brânză şi mâine se duce cu el în vale la Zărneşti. Să spui că eu te-am tri- mis. Apoi să porneşti numaidecât la stână, la baciul Niculae, şi să-i spui că i-a murit nevasta. Până mâine în zori să fiţi îna- poi, mă ! — „Ia amu. — „Uite aici e şi boreasa Maria. Să treci când te-i duce 500 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pela mine pela odaie şi să spui lui neică-tu Grigore să vină şi el acasă. Se întoarse apoi liniştită la Maria pe care o găsi plângând, pentru a porni împreună spre casă, la moartă. — ,,Taci acum şi dumneata, nu mai plânge. — „Cum să nu plâng dacă numai pe ea o aveam ? — „Dar ce să-i mai faci ? Aşa a vrut Dumnezeu. Dar din cc= i s’a tras ? — „Nu ştiu. — „Tot din naşterea aceea ? — „Tot. De atunci sunt şase săptămâni şi nu s’a mai pus în picioare, până a închis ochii. — „Eu am spus că nu e a bună să se ducă la doctor. — „Ii era rău de tot. A trebuit să taie copilul şi să-l scoată bucăţi, bucăţi. — „Şi ce copil ! Eu zic că fusese făcută cu farmece. O poci- tanie. Ii intrase genunchii în piept şi crescuse aşa, mort, la mai- că-sa în pântece. — „Aşa i-a fost ei scris. De când cu treaba asta fel de fel de semne s’au făcut prin casă. Ba uşile se deschideau dela sine, ba găinile cântau cocoşeşte, grinzile şi hornul trosneau fără rost, un pahar s’a spart singur în mâna fetei, şi tencuiala depe tavan s’a crăpat. — „Eu zic că nu ar fi fost rău să-i fi făcut şi „pe întoarsă11, că i-o fi făcut cineva pe ursită. — „I-am făcut cu apă adunată din stropi dela moară, dar tot degeaba. Spunând acestea se apropiară de casă şi Maria pomi ceva mai înainte ca să deschidă. începea să însereze. Soarele aici sca- pătă foarte devreme din pricina spinării înalte a Bucegilor şi umbrele au un caraclef fantastic. Pomii se întind astfel pe pă- mânt de câte zece ori mai înalţi decât sunt în realitate şi frun- zişul lor pare, departe, peste iarba minunat de verde şi de fra- gedă, ca o tufă misterioasă care ascunde intrarea subterană a cine ştie cărui adăpost de fantasme. Aerul e uimitor de limpede şi de uscat, iar culorile care se reflectă prin el au tonurile ex- BORESELE DIN PEŞTERA 501 cesive ale unui act parca de violenţă al naturii faţă de propria ei seninătate înaltă. In dreptul uşii rămase o clipă cu cheia în broască fără să deschidă. Cineva râcâia cu violenţă uşa. Boreasa Mărgărita se •apropie şi rămase surprinsă. — „Ce o fi oare ? Maria atunci îşi închipui că trebue să fie câinele. — „Ia, blestematul de Lăbuş. Cine alt poate fi ? Şi învârti cheia în broască şi deschise uşa. In clipa aceea câi- nele cu o violenţă şi cu o repeziciune de trăznet sări pe de-asu- pra femeilor, afară, peste gard apoi şi porni ca gonit de toate spaimele prin fâneaţă de vale. Femeile, după o clipă de şovă- ială, care li se păru grozav de lungă, se urniră spre odaia unde se afla moarta. Maria deschise încet şi dc-odată apoi sări un pas înapoi. Fata ei sta sprijinită într’un cot şi plângea cu o des- nădejde care îi devastase figura, îi încâlcise părul şi îi crispase gura. — „Mamă ! ţipă ea când văzu pe Maria, şi dumneata bo- reasă Mărgărită. Ascultaţi, ascultaţi repede, şi dumneata, mamă, aşa să faci precum ţi-oi spune eu. A venit adineaori la mine diavolul să-mi ia sufletul. Era lung cât brazii cei înalţi şi sub- ţire ca o trestie, iar în vârful lui avea o căpăţână cât o casă de mare, iar în căpăţână lui ardeau fel de fel de focuri. Ţinea în mână un stejar smuls cu rădăcină cu tot din pământ şi parcă se sprijinea de el. Nu pricep de cum a încăput în casă namila a- ceea şi cum de a intrat. Lăbuş în sală chelălăia de te apuca groaza. Şi când să întindă mâna spre mine ca să-mi ia sufletul, iată numai că vine Arhanghelul Mihail şi-l dă la o parte de parcă nici nu ar fi fost, apoi mă ia de mână şi-mi spune să mă duc să-mi arate iadul. Acolo era mai întâi o câmpie uscată, de parcă ar fi fost pârjolită de foc. Prin ea trecea apa Sâmbetei, care era neagră ca smoala şi se vărsa de-a-dreptul în iad. Acolo fel de fel de suflete îşi primeau osânda. Unii ardeau în foc, al- ţii erau mâncaţi de viermi, alţii jucau pe mărăcini, alţii duceau în spate pe diavolii care îi mânau cu bice de flăcări. Nimeni nu afla nimic din ce este pe pământ. Peste tot, apoi ardea un 502 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE foc năpraznic, iar lumină nu era mai deloc. In mijlocul iadu- lui sta Scaraoţchi, cu mii şi milioane de draci împrejurul lui care chinuiau pe cei păcătoşi. Pe unii îi ardeau în cuptoare de foc, iar pe alţii în cuptoare de ghiaţă. Mai încolo erau femei tinere la care sugeau şerpi de foc. — „Le vezi pe astea ? întrebă Arhanghelul Mihail. — „Da, spusei cu groază. — „Sunt neveste tinere care şi-au pierdut rodul pântecului lor, şi au murit apoi fără copii. Acesta este chinul care te aş- teaptă. Eu dusei mâinile la ochi şi ţipai cât putui de spaimă. — „Dar, spuse iar Arhanghelul Mihail, dacă maică-ta va face timp de şapte ani câte şapte pomeni cu colivă din şapte oca de grâu, la şapte zile mari, în fiecare an, eu am să viu să te scot de aici şi să te duc în rai. Mamă, ţipă cu desnădejde fata, să nu mă laşi acolo câtă-i lumea, ci să-mi faci pomenile cerute de sfântul, ca să ne vedem pe urmă în rai, săruta-ţi-aş ochii. Pe urmă, mă luă iar de mână şi mă aduse aici. Când mă aşeză în pat, diavolul era tot aici şi stingea lumânările dela căpătâiul meu. Arhanghelul iar îl goni, împungându-1 cu suliţa. Lăbuş, pe semne, l-a văzut când a ieşit, că lătra de ridica în sus casa.“ Căzu apoi istovită, ca o lespede, la locul ei, în pat, şi nu mai mişcă. Maria se apropie de ea şi vru să o ia în braţe. Mărgărita 6e apropie deopotrivă, dar îşi dete pe loc seama, după rigidi- tatea trupului şi după răceala mâinilor, că murise. — „A luat-o Dumnezeu ! murmură îngrijorată Mărgărita, acoperind faţa fetei cu un tulpan şi adăogând : — „Barem să nu-şi poată vedea păcatele ! !?i nici lumânarea aprinsă nu avea când a închis ochii. Atunci îşi deteră seama femeile că şi lumânările dela cap erau stinse şi tresăriră amintindu-şi de vorbele fetei care spu- sese că diavolul le stinsese. Maria le aprinse grăbită. Intre timp începuse a se ivi câte o fată, apoi câte o nevastă, câte un om, care se întorsese mai degrabă dela lucru şi se opriseră pela casa Măriei, în drum, aşa că atât în curte cât şi în tindă sau în odaie începea să fie lume. BORESELE DIN PEŞTERA 503 — „Tu, Constanţo, se adresă Mărgărita unei fete înalte şi blonde, ce sta în pervazul uşii, sprijinită, dă o fugă până la bi- serică, de vale, că doar cumnată ţi-a fost, şi măsoară cu feş- tilă uşa împărătească dela altar, ca să-i facem făclie pe măsura uşii, şi să o aprindă Duminicile când se leturghiseşte, căci a murit fără lumânare. De nu ai tu feştilă, treci pela soră-ta a mare că are ea în pod, dar să nu dai prin valea neagră că e drumul ocolit. Ai picioare tinere şi zdravene şi poţi trece cu ele prin Colţii Caprei. Vezi să vii până mai spre seară, adăogă ea fetei care şi pornise. Casa se umplu atunci dintr’odată de lume care începuse să ajute la cele de cuviinţă. Unele fete deschiseră uşile şi feres- trele, altele acoperiră cofele şi altele porniră după apă curată la izvorul din coastă, pe care o puseră la încălzit într’un cazan mare, şi în apă lăsară buruieni mirositoare. Patru fete apoi, care •îi fuseseră prietene, o dezbrăcară cu grije, o întinseră într’o al- bie şi cu o oală nouă turnară apă peste moartă şi o frecară cu îngrijire cu săpun. Umplură apoi oala din nou cu apă şi o pu- seră la picioarele moartei, ca şi sufletul, care zboară încoace şi încolo prin casă, să i se poată scălda. O îmbrăcară după aceea cu cămaşa ei de mireasă, cusută în altiţe, o încinseră cu catrin- ţele care îi fuseseră de nuntă, puseră peste ele o fotă cu flon mari de fir de aur, un brâu minunat de mătase roşie cu fir, iar în cap îi potriviră o maramă înconjurată cu flori naturale ro- şii, şi aşa, o aşezară pe o laviţă , în mijlocul odăii, cu picioarele spre uşe. Mamă-sa abia atunci păru că se deşteaptă şi, văzând-o cât e de frumoasă, semănând întru totul cu ceea ce fusese ca mi- reasă, începu să plângă înfundat, cu lacrimi înşiruite în dungi tăcute pe obraz. Lumea strânsă prin curte se grăbi să împodobească, în semn de doliu, un brad tânăr, cu flori, cu năframe, cu mere, şi cu prune uscate şi când începu a înnopta, unul câte unul se retra- seră pela casele lor, lăsând în jurul casei o linişte cu atât mai profundă cu cât lumina lunii inunda cu strălucirea ei galbenă noaptea. Femeile care o îngrijiseră, şi cu Maria, după ce rămase- ră singure în casă, începură să lapede de pe ele toate podoabele, 504 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cerceii dela urechi, salbele dela gât, inelele din degete, se desple- tiră şi lăsară părul să le cadă pe spate şi cu feţele în marame albe de borangic se apropiară de moartă şi o strigară cu toatele pe rând. — „Domnică ! mila mea ! Apoi adăogară una după alta : — „Cum te-ai îndurat „Tu de ne-ai lăsat ? „Dragă, te trezeşte „Şi cu noi vorbeşte „Câteva cuvinte „Să te ţinem minte.“ Stătură apoi ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns, dar nepri- mindu-1 începură toate în cor, încet, suspinat, să spună : — „Scumpa noastră fată, „Eşti tu supărată „Pe noi de nu vrei „Jalea să ne-o iei „Cu o vorbă bună „Spusă împreună ?“ Lăsară apoi o pauză după care începură iarăşi toate lalolată mai încet, întâia oară, şi apoi tot mai tare, ca un fel de ruga. păgână : „Noi ţi-am mai cânta vlnsă inima „Arsă-acum ne este „Că-auzirăm veste „Că-al tău suflet sus „In spre cer s’a dus „Şi s’a despărţit „De tot ce-a iubit. „Noi ţi-am face clopot ’ „Lacrimile ropot „Dar ne e de-a dreptul „Plin de ele pieptul „Şi ne e ca zgura BORESELE DIN PEŞTERA 505 „Inima şi gura.“ Apoi totul se schimbă dintr’o dată şi corul căpătă o solemnitate nouă în clipa când glasul Măriei singur se ridică încet cu aerul unei grele suiri din adâncuri prăpăstioase spre lumină : — „Bată-te pustia, moarte. „Că venişi prea de departe „Şi mâncaşi frunza de fragi, „Despărţişi pe cei mai dragi „De-ai lor toţi şi-apoi de mine „De cu cine mi-a fost bine. „Vino, Doamne-al meu temut, „Şi vezi moartea ce-a făcut „Că-a venit până în prag „Şi-a luat ce mi-a fost drag „Şi-a venit până’n fereastră „De luat-o mila noastră.1' Apoi toate repetară in cor plânsetul Măriei, de mai multe ori, şi de fiecare dată tot mai tare. Spre dimineaţă osteniră şi aţipiră fiecare pe câte un scaun până ce lumina veni deabi- relea. Ziua a trecut în îngrijirea celor de trebuinţă moartei şi înmormântării de a doua zi. Maria se schimbă parcă într’o fi- inţă nouă. Nu mai plângea, nu mai jelea, ci, împietrită într’o hotărîre de uimitoare dârzenie, alerga de colo până colo, or- dona totul, dădea poruncile de cuviinţă şi urmărea în cele mal mici amănunte executarea lor. Seara sosi şi baciul care, după ce se închină şi rosti un tatăl nostru, cinsti pe toţi cei adunaţi cu vin şi cu pâine, cu brânză grasă de burduf şi primi în schimb răspunsurile îndătinate „Dumnezeu primească11 şi „să fie de su- fletul răposatei11, şi făcu un foc mare în curte. Flăcăii şi fetele se strânseră în jurul focului, apoi pevestele şi bărbaţii. Nişte flăcăi începură a cânta cântece de jale din fluier. Unul aduse un bucium ca să dea de ştire că unul dintre Români i-a părăsit, iar alţii se adunară pe la ferestre şi pe la uşe cu fluere mari ca să cânte de jale. împrejurul focului însufleţirea creştea. Doi flăcăi se legară spate în spate cu o curea, puseră un cojoc în- tors pe dos peste ei, luară o botă în care aşezară o oală şi unul 506 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din ei o apuca în mâini, pentru a închipui astfel, o cămilă. Un al treilea se legă la cap cu o basma roşie, ca un turc, luă un băţ ca să închipuiască cu el un paloş, se sui călare pe ceilalţi doi, şi intră astfel în odaia moartei, unde spuse că vine din Turcia, ca să-şi vândă cămila. Baciul făcând pe negustorul scoase o pungă cu sticle în loc de galbeni şi întrebă cât costă. — O mie de galbeni ! răspunse turcul. — Dar cămila ştie oare să şi joace ? — De minune ! răspunse iar turcul. — Să vedem atunci. — Haide, cămilă, joacă. Cămila începu să joace. Baciul se bucură atunci şi oferi cinci sute de galbeni. Turcul o lăsă. Baciul nu mai dete însă decât o para. Turcul răspunse : — Decât cu o para, mai bine o ucid. Şi ridică paloşul cu care lovi cămila drept în oala care îi în- chipuia capul, iar cei doi flăcăi legaţi se trântiră jos în semn ca au murit. Baciul atunci dete afară pe toţi trei din casă şi toată lumea se înveseli o vreme de jocul acesta „de-a cămila11. El fu subiectul de vorbă al întregii acestei nopţi de priveghere. Di- mineaţa se citiră stâlpii celor patru evanghelii şi, înainte de a scoate moarta din casă, baciul singur o jeli : — „Plânge, casă, plânge, masă, „Că stăpâna cea aleasă „Mi se duce şi vă lasă, „Uşi, plângeţi, fereşti, plângeţi, „Şi plângeţi şi voi, pereţi, „Că de astăzi rămâneţi „Şi stăpână nu aveţi11. întreaga ceremonie a înmormântării avu loc după cele mai minuţioase datini. Părea că Maria se căsnea să îşi amintească de tot ceea ce ştia sau numai auzise chiar şi de pe aiurea în a- ceastă privinţă pentru a îndeplini totul în cea mai desăvârşită şi mai rece chibzuială. Spaima că fiică-sa ar putea în clipa a- ceasta să păşească porţile iadului pentru chinurile pe care i le spusese, înlemnea în ea lacrimile de moment ale mamei şi făcea BORESELE DIN PEŞTERA 507 Ioc unui soi de misionarism sacru în care iubirea părintească era doar punctul de plecare către un scop pe care nimic nu îl mai putea clinti. Trimise astfel înaintea procesiunii pe o soră a sa mai mică să se arunce în groapă, aşa cum auzise că se făcea prin părţile bănăţene, ale românilor, cu o maramă în mâna dreaptă, să atingă cu ea pereţii groapei de trei ori, ca şi cum i-ar, şterge, şi să iasă afară, apoi, de păzii până la sosirea ala- iului. La groapă bocitoarele încetară, iar ducătorii luară trupul pe o năsălie, frumos împodobită cu flori, pe doi pari, şi cu brâe lungi de cânepă, îi dădură drumul în groapă. Aruncă un pumn de bani de argint în groapă, ca să aibă cu ce-şi plăti vămile pe la poduri, şi se depărtă. Socotea că totul e de-acum gata, pentru un moment, şi că poate plânge în voie. Se dete însă la o parte şi căzu pe o lespede alăturată cu obrajii în palme. De a- colo o ridicară ai ei când întreaga înmormântare fu săvârşită, şi o duseră mai mult moartă acasă. — „Şapte ani de-a-rândul, câte şapte pomeni, la şapte zile mari, cu câte o colivă de şapte oca de grâu ! murmura ea me- reu. Legea asta trebue păzită cu sfinţenie până la îndeplinirea ei, adăogă totdeodată cu îmbărbătare'4. Şi târziu de tot, spre ziuă, adormi cu gândul acesta. II Boreasa Maria se gândi, de îndată ce se deşteptă, că întâia zi mare în împrejurarea de faţă, este a treia zi dela îngropare. De îndată însă trimise după o vecină săracă şi se învoi cu ea să sloboadă apele moartei. Pe urmă începu preparativele de co- mândare. Alese şapte oca de grâu pentru colivă şi, în ajun, a- duse un berbec de soi. Era cu totul alb, cu cearcăne negre în jurul ochilor, cu lâna până la pământ, cu coada groasă, gras, de viţă ţurcană, din oile lui Căciulan, din muntele Păpuşa, şi făcu o groapă mare în mijlocul curţii. întoarse apoi vita că- tre apus, stelele fiind răsărite, îi lipi ea însăşi lumânări de ceară de coarne, îi spuse o rugăciune şi dete apoi poruncă să-l taie aşa încât sângele să se scurgă tot în groapa făcută înadins pentru aceasta. Puse de tăie apoi capul berbecului şi de jupui 508 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pielea depe el, pentru preot, şi detc ordin să aleagă pentru a doua zi carnea de gătit de cea de fript. Casa fusese toată îm- podobită cu frunze de brad şi tot aşa şi stâlpii dela poartă. In curte au iost aşezate mese lungi împodobite cu frunze şi cu fel de fel de flori. Boreasa Maria urmărea cu ochii în patru ca fiecare ins să fie servit după pofta inimii sale cu de-ale mân- cării şi cu de-ale băuturii, de fetele chemate anume pentru lucrul acesta, din sat, neamuri cele mai multe, sau prietene de ale răposatei, şi dădea cu o limpezime uimitoare poruncile de nevoie. O fetişcană bătută şi oacheşe trecu pe lângă ea cu un talger de friptură pe care îl puse înaintea unui baci între două vârste. Boreasa Maria, de îndată ce isprăvi de dus friptura, o chemă la ea : — „Tu, Nuţo, cu slobozenia apelor, cum o duci ?“ — „Bine, boreasă Mario. Duc în fiecare zi cele două găleţi cu apă la două case". — „Bagă de seamă să nu cumva să greşeşti socoteala ; câte două găleţi pe zi vreme de patruzeci de zile. Să ţii bine răbo jul , eu am să cercetez". — „Vai de mine, boreasă ! Am martoră pe Lenţa lui Grigore Baciul. Cu ea mă duc de fiecare dată". — „Foarte bine. Acum cată-ţi de treabă". Praznicul ţinu până la asfinţitul soarelui când lumea începu, unul câte unul, să ia drumul casei. Odată cu înserarea se lăsă şi liniştea în curtea Măriei care rămase acum numai cu Mărgă- rita şi cu o altă boreasă, tot văduvă şi tot singură ca şi ele, şi ea, Valeria, venite să mâie peste noapte aici. Era una din acele seri limpezi de munte în care luna nouă abia vizibilă sub forma unui arc vaporos de lumină lasă strălucirea stelelor nenumă- rate să cânte în îoua câmpului şi în liniştea de diamant a nop- ţii. Boreasa Maria cu inima încărcată de îndoială se întoarse dintr odată spre cele două femei care şedeau alături pe bancă, în pridvor şi se fereau parcă să-i tulbure gândul, şi le întrebă : — „Oare să fi intrat chiar de acum în chinuri ?" — „Păi poate că nu !“ răspunse fără convingere Mărgărita. BORESELE DIN PEŞTERA 509 Valeria clătină din cap cu nedumerire şi, aducându-şi din- tr’odată aminte de câinele boresei Maria, spuse : — .,Ce va fi avut oare, de-a murit, Lăbuş ?" Boreasa Maria tresări. Aflase şi ea că un baci din muntele vecin văzuse mort tocmai întralt sat, pe-o vale, pe Lăbuş, şi că adusese vestea că de din fugă trebue să i se fi tras moarte, . Ea ştia de altă parte că Lăbuş era prea bătrân ca să mai hoinărească atât de departe şi legând cu spaimă între ele aceste lucruri, întrebă deodată : — „Oare să poată şi câinii vedea cele necurate, ca oamenii.J“ — „Pe semne că da,“ răspunse. — „Atunci tot adevărat o fi ce crede boreasa Mărgărita, că Lăbuş ar fi fugit de spaima lui Scaraoţchi până a crăpat în el fierea*1. Femeile, fără să răspundă, clătinară din cap şi, cu toate trei, apoi, se ridicară gânditoare şi plecară să se culce laolalta. Di- mineaţa cele două borese lăsară singuiă pe Maria care le pofti pentru praznicul de nouă zile şi, apoi, pentru cel de patruzeci de zile. Maria înţelegea să dea o însemnătate deosebită aces- tuia din urmă. Acum, de altfel, se împlinea şi căratul celor optzeci de căldări cu apă ale slobozirei apelor. In dimineaţa acestei a treia pomeniri fu ocupată cu aranjare? mesei, împreună cu suratele ei Valeria ş> Mărgărita ; îndată însă ce socoti că poate pleca, lăsând să aibă grije de ce mai era de făcut pe cele două tovarăşe ale ei, luă o azimă caldă, un co- coş negru, puse într’un ciob cărbuni aprinşi, cu boabe de lă- mâe, o basma dc borangic în care înnodă, la un colţ, un galben împărătesc, de aur, la celălalt colţ o lumânare de ceară, şi plecă la fântână. Nuţa care cărase găleţile de apă pe la case, sosise mai înainte şi umpluse, cu grije că poate va fi uitat cumva vreo găleată de dus, jghiabul fântânii cu apă, ca să fie, în cazul a- cesta, împlinite acum, şi aştepta, împreună cu Lenţa, martoră a ei. Maria se aşeză la marginea jghiabului, iar fata în partea opusă. Maria, după aceea, aprinse lumânarea, tămâie apa din jghiab, şi întrebă pe călătoarea dc apă : — „Ai dus optzeci de găleţi ?“ 510 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — „Da, dus“. _ ' — „De unde ştiu eu ca ai dus ?“ — „Iacă răbojul, arată optzeci“. Şi începură numărătoarea pe răboj. Maria ascultă numără- toarea, luă răbojul, îl rupse, şi după ce îl aruncă în apă întrebă; — „Şi cine îţi mai stă mărturie ?“ — „Iacă, Lenta lui Grigore baciul !“ răspunse Nuţa, ară- tând spre o fetişcană veselă şi trandafirie care îi sta alături. Scena aceasta o repetară cu solemnitate de trei ori pe rând; la urmă tămâie apa de trei ori şi dete cărătoarei azima, bas- maua cu galbenul, cocoşul, iar martorei ei tot o basma, şi porni spre casă. Când sosi acolo invitaţii începuseră şi ei să se strân- gă. Masa fusese aranjată de Mărgărita şi Valeria, la care se aşezase preotul şi fruntaşii, iar în curte, dela masa aceasta şi până în drum, presăraseră paie, pe care erau aşezate pânze albe, cu străchini cu bucate în dreptul lor, la care venea ori- cine voia de se ospăta şi primea, apoi, câte un colac şi o lu- mânare de ceară galbenă. Se servea supă cu tăeţei şi friptură de berbec. Pe masa de cinste era un colac mare în care fusese înfipt un copăcel încărcat cu mere, turte, covrigi, prune; şi nuci, iar când preotul, în slujba de cuviinţă acelei zile, începu să cânte „unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele“ toţi oaspeţii începurâ să salte uşor şi să legene colacul cu copăce- lul. Maria, în timpul acestei ceremonii, se gândea că, dacă va vrea Dumnezeu, peste şapte ani de zile, tot aşa va sălta şi su- fletul fetei sale răposate, şi se va bucura zburând ca o pasăre din pom în pom, prin rai. Şi privirile ei hotărîte întâlniră în clipa aceea pe ale Mărgăritei şi pe ale Valeriei, care părură că confirmă acest gând al ei. In clipa aceea se făcu între ele o în- ţelegere parcă nouă, un fel de legământ fără clauze, dar cu a- tât mai adânc, şi fără cuvinte, dela suflet la suflet şi dela nă- zuinţă împărtăşită la năzuinţă împărtăşită, iar când Maria luă la subsuoară, după sfârşitul ceremoniei, un admirabil cocoş, spălat pe picioare cu apă curată, pentru a putea duce, astfel, sufletul răposatei până la porţile raiului, şi îl dete preotului ce se pregătea să meargă în altă parte, toate trele se apropiară BORESELE DIN PEŞTERA 511 de preot, cu acelaşi mistic interes, de parcă l-ar fi dăruit îm- preună, de pomenirea unei de o potrivă tuturor de scumpe făp- turi. Valeria şi cu Mărgărita întrebară în acelaşi timp : — „Adevărat să fie oare, părinte, că cocoşul goneşte, pe lu- mea cealaltă, duhurile rele, din calea sufletelor duse dintre noi ?“ — „De, cumătră, mormăi preotul, care luă cu grabă coco- şul, aşa se spune1'. — „Şi să fie adevărat, adăogă Maria, că dacă-i e cald su- fletului pe drum, atunci tot cocoşul îl stropeşte cu apă şi-l ră- coreşte ?“ — „Asta e chiar aşa ! răspunse preotul cu hotărîre, pentru a pune capăt unei discuţii care se prelungea, şi a putea, ast- fel să plece mai curând. Apoi îşi luă ziua bună dela ele şi răspunse salutului respectuos al comesenilor şi ieşi cu cocoşul sub braţ.’ Comândarea dură până la asfinţitul soarelui şi comesenii petrecură în glume, cin- stiră de sufletul răposatei, discutară de cele în legătură cu îm- prejurările acestei morţi ciudate şi, spre seară, începură a se împrăştia în grupuri. Maria, Valeria şi Mărgărita, obosite de alergătura de peste zi, se strânseră de cum înseră în odaia unde se gătea şi unde sta de obicei Maria şi puseră la cale cu deosebită luare aminte data şi rostul tuturor pomenilor urmă- toare până la şapte, ale acestui an. Hotărîră însă ca pe cea de a şaptea să o facă mai acătare decât pe toate celelalte. Era în toată această pieocupare a lor o exaltare ciudată, ca o prinsoare cu irealul şi cu misterul, un fel de dorinţă sporită prin reflectarea una dela alta a unui simţământ de a învinge destinul parcă, prin încordarea omenească de voinţă şi poate un simţământ şi mai adânc încă de explorare a morţii prin dragoste purtată unui suflet de om smuls fără rost dintre ele. — „Este desigur o faptă mişelească a diavolului !“ conchise Maria cu gândul la felul cum îi murise fata. — „Aşa este ! de vreme ce Arhanghelul Mihail s’a supărat foc pe el“. — „Va vedea el de partea cui a fost dreptatea, după ce vor trece şapte ani ! adăogă cu convingere Valeria. Atunci va veni 512 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Arhanghelul Mihail şi îl va împunge cu suliţa de foc şi aşa îî va smulge din ghiare sufletul Domnicăi ca să-l ducă în lumina raiului11. — „Să te audă Dumnezeu !“ apăsă Maria. Apoi rămaseră să se culce laolaltă ca să se ducă toate trele a doua zi să îngrijească de mormânt. Dela o vreme, de altfel, nu mai spuneau nici când vorbeau între ele, nici când vor- beau cu altă lume din sat, mormântul Domnicăi, ci pur şi sim- plu mormânt, cu un caracter de unicitate absolută, pentru toată lumea. Mormânt pentru ele nu putea fi decât unul pe lume, acela al Domnicăi, dat de destin în paza lor, pentru a-1 îngriji şi a schimba rosturile de dincolo de lumea aceasta a rămă- şiţelor pământeşti dintr'insul. Şi trei vieţi vegheau astfel la că- pătâiul lui ca trei candele necontenit active şi pe orice fel de vreme aprinse. In sat începuse să se vorbească, mai în glumă, mai în serios, dar, totuşi, cu admiraţie de ele, şi lumea le spu- nea acum Mironosiţele Domnicăi. Ele îşi vedeau însă de tr-eabâ, fără să ţină seamă de glumele acestea, cu o convingere care ţinea şi de orgoliul unei misiuni îndeplinite. A şaptea pome- nire, cu care se încheia primul an, avu un fast deosebit prin frumuseţilq slujbei mai întâi, la care adusese şi corul şcoalei din sat, prin bogăţia mâncărilor, prin îndestularea băuturei, prin frumuseţea colivei, împodobită cu cele mai alese zaharicale dela Braşov, dar mai cu seamă prin felul cum fiecare ins fusese o- menit şi servit. In afară de Maria, de Valeria şi de Mărgărita, şase fete din sat, gătite de sărbătoare, avuseseră grije ca ni- mănui să nu-i lipsească nici cel mai mic lucru şi ca toată lumea să aibă numaidecât tot ceea ce dorea. Toate trele aveau acum un gând al lor pe care nu îl împărtăşiseră încă nimănuia şi care, după slujba şi pomenirea aceasta, încheietoare cu îndato- ririle lor parohiale, putea fi înfăptuit Hotărîrea lor era ca de aici înainte să facă tot restul pomenilor la schitul din gura peş- terii dela Ialomicioara. Lăcaşul acesta, prin vechimea lui mai întâi, apoi prin faptul că era mănăstire, li se părea mai priel- nic grelelor slujbe pe care le făceau ; intra de altfel în acea^ stă hotărîre a lor şi ceva din instinctul haiducesc de hoinăreala al locuitorilor acestui ţinut de ciobani întâia ciocnire însă a BORESELE DIN PEŞTERA 513 gândului lor cu satul a fost destul de grea, Lumea văzuse de dimineaţă pregătiri mari, cu tot ceremonialul de cuviinţă, pen- tru o nouă şi îndestulătoare pomenire, şi începuse să îşi facă vânt prin dreptul casei, pentru a fi poftită. Ştirea însă că e vorba de o pomenire făcută aiurea, la schitul Ialomicioara, nemulţumi pe fiecare ; spre seară sătenii, grupuri, mai mari sau mai mici, şi neveste, sub cuvânt că se adună la cârciumă, vorbeau de lucrul acesta ca de un fel de necredinţă. Popa su- părat că pierde partea cuvenită lui din toată această treabă se afla printre ei şi se întrecea în a părea nedumerit. Mărgărita prinse cea dintâi de veste de această stare de spirit şi îşi făcu vânt spre cârciumă să vadă ce este. Popa îi ieşi înainte sub cu- vânt că o întreabă de sănătate. Ea însă, care îl cunoştea, îi tăie scurt vorba şi fără să mai tărăgănească lucrurile, îl întrebă : — „Da de ce eşti supărat, părinte ?“ — „Nu sunt supărat, boreasă Mărgărită, am auzit şi eu * V k insa ... — „Lasă auzitul, părinte, la o parte şi fă bine de treci pu- ţin pe la boreasa Maria ; eu intru să iau o sticlă de rachiu de ăla bun“. Popa, în ochii căruia şi sticli sticla cu rachiu, se mai îm- blânzi, şi spuse cu glasul mai îndulcit că vine şi el curând după ea. Se vârî apoi numai decât printre săteni, care îl întrebau ce a vorbit cu boreasa Mărgărita. Popa, care ştia ce vorbise, dar nu ţinea să spună şi cc nădăjduia, le spuse solemn că i-a spus că va să se ducă pe acolo să vadă el ce este. — „Ia şi pe Niţă Gura Satului", spuse un ţăran care voia să aibă şi un control mai sigur al celor petrecute. — „Hm, da ! să vină şi el !“ răspunse popa cu un fel de nod în gât. Mărgărita trecu printre săteni grăbită, răspunzând doar sa- lutului lor, dar nu şi întrebărilor, şi se duse drept acasă, unde povesti Măriei şi Valeriei cele întâmplate. Toate trele se ui- tară speriate una la alta. — „Ce facem ?“ întrebă la un moment dat Valeria. — „Să-i dăm dracului şi să ne vedem de ale noastre !“ răs- punse cu energia ei aprigă Mărgărita. 3 514 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — „Dar dacă o avea să pătimească ceva mormântul din toate acestea ?“ întrebă speriată Maria. Cuvântul acesta trecu prin toate ca un fior rece de groază. Intre timp intră în curte şi popa însoţit de Gura Satului. Maria când îi văzu pe amândoi avu un sentiment de revoltă şi, ca un şarpe călcat pe coadă, ridicându-se drept în picioare, se re- pezi înaintea lor, cu gândul de a le zvârli în obraz, ca pe o găleată cu apă fiartă, popei toate găinăriile, traficurile, arghi- rofilia, şi nelegiuirile pe care i le cunoştea, iar celuilalt toată netrebnicia gurii lui lătrătoare; se opri însă deodată înaintea lor şi tăcu ca o ameninţare, parcă, venită din altă lume. Ati- tudinea ei intimidă pe popă care atunci îşi aminti de starea ei materială, în sat, şi a celorlalte două surate, dar mai ales de legăturile ei de rudenie cu o bună parte a conducătorilor Ar- dealului şi plecă capul a pocăinţă. Gura Satului simţi din fe- lul popei de a se fi plecat că nu e lucru de joacă şi, scoţându-şi căciula, se dete respectuos mai la o parte. Maria, în clipa a- ceea, simţi că învinsese şi un val de bunăvoinţă şi de genero- zitate trecu peste întâile ei simţăminte ideea de a regula prin bună înţelegere lucrurile ; pofti pe popă înăuntru la un pa- har cu rachiu şi rugă pe Gura Satului să aştepte puţin, afară, unde îi trimise deopotrivă, prin Valeria, şi lui un stacan cu rachiu. — „Ia stai oleacă, părinte, spuse Maria, tumându-i rachiu, şi cinsteşte puţin. Am auzit că eşti cam supărat că facem po- menirea şi la sfântul schit al Ialomicioarei. — „Doamne fereşte, mormăi popa, sorbind din rachiu, zi- ceam numai că poate şi biserica noastră din sat este destul de sfântă pentru o pomenire. — „Sfântă, părinte, răspunse repede Maria, că altfel nu îmi îngropam fata aici. Am făcut însă toate cele de cuviinţă, după datină aici. Ce ai dumneata şi lumea dacă eu vreau să fac mai mult decât cere legea, şi în altă parte ? Domnule părinte, află că eu nu mă joc ; ştii bine că eu am mâna lungă şi că poate ajunge uşor la Braşov şi mai departe la Cluj sau chiar la Bu- cureşti, de vreau, şi că mie puţin îmi pasă de cei doi feciori ai dumitale dela casele cercuale din Braşov, sau dela Minis- BORESELE DIN PEŞTERA 515 terul Muncii din Bucureşti cu care sperii lumea prin sat. Am socotit totuşi că e mai bine să cădem la pace şi pentru asta ţi-am rezervat cele ale Dumitale, pielea şi capul berbecului tă- iate, câte o puică şi un cocoş şi pe deasupra şi o sută de lei pentru slujbă de pomenire şi aici de fiecare dată când pomenim la schit. Să faci bine să-mi potoleşti însă lumea, că altfel nu o să-ţi fie bine. Iată şi suta ; pentru celelalte trimite să le ia aşa ca să nu bage lumea de seamă. Popa simţi că nu este a glumi şi bucuros că a încheiat un târg favorabil, dar şi că scapă mai curând de sub privirile de judecător ale celor trei femei, luă suta de lei şi ieşi. Maria îl conduse până la tindă unde dete cu ochii de Gura Satului. Acesta aştepta în linişte. Popa înţelese primejdia ce putea veni din partea aceasta şi, oprindu-se în loc, privi întrebător spre Maria, care de-o-potrivă rămase nedumerită, locului ; după o clipă de şovăială însă se apropie de el şi îi spuse apăsat: — „Tu, măi Niţă, o să ai de fiecare dată câte un miel al tău şi câte o găină, pe neştiute, dacă îţi vezi de treabă. O să-ţi spună Domnul părinte ce ai de făcut, adăogă apoi Maria, care nici ea nu ştia ce o fi având Gura Satului de făcut. Să nu mai afle nimeni însă de treaba aceasta. Şi acum umblaţi sănătoşi î spuse Maria, făcându-le vânt cu vorba aceasta şi intrând în casă. — „Ce-o fi, oare, Domnule părinte, întrebă Gura Satului ? — „Iacă, ce să fie, răspunse popa într'o doară, aşa a lăsat răposata cu limbă de moarte. — „Cum aşa ? — „Ca să-i facă pomenire, dela un an încolo, şi la schit, pentru că nu a apucat să se împărtăşească. Popa apoi tăcu, căci îşi aduse aminte că chiar el o împărtă- şise cu o zi înainte de a muri. — „Da nu de asta este vorba, urmă popa. Aşa a fost voinţa din urmă a moartei şi e mare păcat să nu ţină seama cineva de lucrul acesta. Sărmanele femei erau foarte amărîte că au fost puse pe drumuri, dar nu au ce să facă. Gura Satului se gândi la miel şi la găină şi răspunse că aşa este. Intre timp ajunseră la cârciumă, unde povestiră cu înflorire 516 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE amarul femeilor de a fi fost puse pe drumuri de voinţa din urmă a răposatei, şi atraseră luarea aminte a lumii asupra pă- catului de a nu îndeplini cuvântul lăsat cu limbă de moarte al cuiva, mai cu seamă când este vorba de o dorinţă atât de cu- vioasă. Oamenii începură a aproba, prin tăcere gânditoare la început, prin nedumerite scuturături din cap, dar sfârşiră, până la urmă, prin a fi cu totul de partea Măriei şi a horeselor ei. Popa în tot acest timp nu mai contenea de a lăuda cuvioşenia acestor femei, iar la gândul afacerii încheiate, care îi aducea fără bătaie de cap toate veniturile lui obişnuite, dela orice parastas, nu pregetă, socotind despăgubirea sigură, şi cu Ceva pe de-asu- pra să cinstească pe cei mai recalcitranţi cu câte un pahar de rachiu pentru „sufletul răposaiei“. Gura Satului intervenea de câte ori era nevoe, cu vorbe împăciuitoare. Seara, toată lumea era de partea Măriei, cu admiraţie pentru jertfele ei de mumă necăjită şi pentru neobosita cuvioşenie a simţămintclor ei creŞ' tine şi ale celorlalte două prietene ale ei începea să înnopteze şi luna plină a unui senin cer de Mai lumina podişul înalt al munţilor Peşterii ca ziua, între şirul Pietrei Craiului şi acela al Bucegilor. Maria, Valeria şi Măr- gărita aianjaseră tot ce era necesar unei copioase pomeniri, în desagi bine legaţi de şeile cailor ; carnea fusese tăiată după datină, şi împachetată special, coliva preparată, cofeturile şi zaharicalele aşezate să nu se bată de drum, şi totul astfel ter- minat pentru a pleca odată cu înnoptarea. Voiau să ajungă la Dâmbovicioara înainte de zorii zilei ca să aibă vreme să pregă- tească acolo totul până în prânz, şi cum văzură că drumul s’a luminat îndeajuns cu văpaia rece a lunii, încălecară şi pornii a. In dreptul cârciumii, lumea care mai era adunată privi cu ne- dumerire ieşirea aceasta nocturnă. Gura Satului întrebă atunci pe Mărgărita care era înainte, de ce au plecat noaptea. Răs- punse Valeria şi Gura Satului explică : — „Ia-auzi măi ! Bietele borese ! Cuvântul se aprinse ca o scânteie în toate inimile şi ţăranii se ridicară cu toţii spre a le saluta şi a le ura drum bun. Ele trecură printre ei mulţumindu-le şi puseră cu toatele caii în trap mare. BORESELE DIN PEŞTERA 517 „— De-aceea şi-au potcovit ele, pe semne, toate, caii azi dimineaţă, spuse Grigore potcovarul, uitându-se după ele ; apoi după o pauză adăogă : „— Dar se duc, nu glumă, haiduceşte ! Amarnice muieri ! Drumul acesta urmează în pantă coborîtoare spinarea dealu- rilor, o bună bucată de loc ; ele însă, pentru a-1 scurta, lăsau drumul şi coborau de-a-dreptul prin văi aproape prăpăstioase, sau urcau padini şi piepturi de deal surprinzător de repezi. Pi- cioarele cailor lor păreau de oţel în siguranţa cu care călcau pe poteci uneori numai late cât o palmă, cu bolovani care să- reau în lături când se atingeau copitele de ei, până când, după ce lăsară în dreapta o ultimă- coamă mai răsărită. începură să urce pe spinarea Guţanului. Muntele acesta pare uriaş prin văile adânci care îi mărginesc necontenit suişul subţire şi sinuos şi prin priveliştea îndepărtată şi vastă pe care o desfăşoară. Ma- ria respiră larg de tot spectacolul ciudat al nesfârşitelor înco- lăcituri de munţi pe care le stăpânea parcă pentru sine dela înălţimea cu adevărat fantastic sporită de mirajul de ceară gal- benă al luminii de lună şi găsi în adâncul ei un ciudat simţă- mânt de plenitudine şi de mândrie. Atunci se apropie de ea Valeria şi ii spuse cu timiditate : „— Boreasă Mărie, să-ţi spun drept, parcă mi-e frică. ,,— Pe vremea «asta urşii nu se mai dau la oameni şi nici lupii nu mai umblă în haită, iar securile din desagi ne ajung pentru vreo păcătoasă de lighioană flămândă, răspunse Măr- gărita. „— Diavolul vrea să ne pună la încercare ! adăogă Maria. „— Sa ştii că asta este ! conchise, reculegându-se, Valeria. Nu ne lăsăm însă ispitelor lui.“ In momentul acela toate trei avură o tresărire de mândrie şi de sfidare parcă a unor închipuite duhuri rele. Dădură vânt cai- lor şi intrară pe o potecă îngustă care lăsa la stânga câteva case foarte răzleţe şi ajunseră pe noi înălţimi încolăcite ca- nişte şerpi într’un uriaş cuib al nopţii. De jur împrejur nu se zărea nici un fel de copac ; singură iarba umplea cu mirosul ei noaptea. Pădurile începeau mult mai jos şi umpleau văile la care se uitau ca în fundul unei mări întunecoase şi negre. Pela 518 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE miezul nopţii intrau, după un lung urcuş necontenit, pe coastele repezi şi stâncoase ale Grohotişului. Aci avură de făcut o tre- cere grea din pricina unor bolovani alunecoşi printre izvoarele de apă care musteau printre ei şi a unei poteci care putea să se surpe la fiecare pas sub picioarele cailor într’o prăpastie ală- turată. Ştiau că iama trecută un călugăr care venea dela schit alunecase aici, şi nu l-au mai găsit decât în primăvară, când s’au topit zăpezile şi l-au scos ele la iveală. Descălecară şi cu luare aminte apucară caii de frâuri pentru a-i conduce ele până ce trec de locul acesta. După aceea însă porniră iarăşi la trap până ce ajunseră pe o şea depe culmea Bucegilor. Ştiau locul acesta şi se opriră o clipă să privească într’o parte coborîşul spre Ialomicioara, iar în cealaltă parte pe cel al Făgăraşului. Un curent necontenit de aer rece tălăzuia aici cu masivitate, fără ca totuşi să fie vânt, depe o coastă pe alta a munţilor, fă- cându-şi loc printre scobitura care servea drept trecere şi unde fusese odinioară locul de vamă dela Gura Strungii. Aici se le- gară toate trei să nu sc lase până nu vor duce la bun sfârşit lucrul început şi încălecând din nou porniră spre valea largă şi senină a Ialomicioarei. Zorii începeau să se vadă, departe, din creştet. De îndată ce începură să coboare însă, intrară din nou în noapte, pentru a sosi la schit pe întuneric. Călugării tocmai ieşeau dela slujba de trei dimineaţa şit se arătară uimiţi de această năvală muierească în mijlocul singurătăţii lor noc- turne. Maria însă explică scurt de ce e vorba şi, ca şi cum ar fi fost acasă, începu să desfacă din desagi carnea, coliva, co- feturile, zahărul şi să ceară cele de nevoie pentru prepararea pomenii. Mărgărita ceru bote şi sticle şi porni cu ele călare după vin la cantina societăţii forestiere de acolo, şi la cele câteva ca- bane de prin împrejurimi. Stareţul şi călugării se lăsară foarte uşor convinşi de perspectiva unei mese copioase şi începură să ajute cu toată râvna pe cele două femei rămase să gătească. Aduseră varză păstrată admirabil în gura peşterii pentru a fi gătită cu grăsime şi cu carne de berbec şi până la amiază în- treg soborul local, după săvârşirea unei solemne slujbe de pome- nire în schitul cel vechi, se găsea plin de bucurie la masă şi îşi ura unul altuia, cu paharele pline, câte un bătrânesc „Dom- BORESELE DIN PEŞTERA 519 nul să primească1' sau „să fie de sufletul răposatei". Aranjară apoi cu stareţul şi călugării toate datele viitoarelor pomeniri în aşa fel încât să cadă în zile de dulce şi se pregătiră de ple- care; voiau să fie la drum mai devreme, ca să nu le mai prin- dă noaptea prin coclaurile munţilor şi porniră ; aflară apoi dela călugări şi câteva cărări care le scurtau cu vreo două ceasuri de mers drumul şi porniră astfel, deplin mulţumite. La întoarcere, deşi târziu, găsiră încă vreo trei inşi din sat întârziaţi la cârciumă. Era pela miezul nopţii şi în liniştea a- ceasta trapul cailor lor pe cărarea stâncoasă răsuna ca o alar- mă. Gura satului se ridică în picioare din faţa sticluţei cu ra- chiu cu care îşi ţinea de urît şi întorcându-se repede spre alţi săteni dela o masă mai depărtată, spuse : „— Măi, se întoarseră boresele dela schit. „— Să se’ntoarcă sănătoase, spuse un ţăran, că amarnice şer- poaice mai sunt". Cuvintele lor însă aveau un caracter de admiraţie. Oamenii începuseră să îşi dea seama de măreţia tragică a strădaniilop lor şi, fără să se lămurească prea mult în această privinţă, pri- meau lucrul în sine ca pe o sforţare uriaşe de protest cel puţin împotriva unui destin absurd. Ele începură chiar de a doua zi să se ducă la mormânt pentru a îngriji personal de florile se- mănate pe el, de candelă, ca să ardă necontenit, de tămâiere, de plivirea buruienilor şi, în sfârşit, de totul până în cele mai mici amănunte. Mormântul acela ajunsese acum pentru ele o adevărată persoană vie în carne şi oase, cu care vorbeau, cu care glumeau, cu care se certau şi se împăcau, sau cu care pu- neau la cale toate preocupările şi faptele lor. „— Să vadă el diavolul de se poate juca după cum vrea el cu un suflet de om ! exclamă într’o zi Mărgărita în faţa mor- mântului. „— Apoi nu se spune că femeia e mai afurisită ca diavolul ? . întrebă glumind Maria. „— Şi noi suntem doar trei, nu una. O să-şi găsească el naşul acum, adăogă cu oarecare mândrie batjocoritoare Mărgărita. Şi toate trele sfârşiră prin a se uita dintr’odată întrebătoare una la alta. Ajunseră legându-se astfel pentru aceeaşi treabă, 520 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fără să ştie măcar pentru ce o făcuseră, până la nepăsare fată de orice altă preocupare, să se cunoască până în cele mai mici ascunzişuri ale sufletului. Preocuparea lor cea mai înaltă, de altfel, era mereu şi numai aceea de a duce la un bun sfârşit treaba şi de a se măsura, în simplicitatea lor, cu puterea nevă- zută a necuratului. Mormântul pe care îl îngrijeau era sim- bolul acestei lupte şi strălucirea cu care îl împodobeau treptat era parcă însăşi sporul faptei lor. Ii puseseră cu vremea un frumos grilaj de fer înfipt într’un zid împrejmuitor de piatră, cu o portiţă pe unde intrau înăuntru, apoi o cruce uriaşe de piatră, cu loc, în soclu, pentru o candelă adăpostită de vânt, aşa că domina de departe întregul cimitir sărac al satului. Lu- mea se deprinsese cu preocupările lor până la însuşirea co- lectivă a unei părţi din mândria pusă de ele în sporirea aces- tui mormânt, iar anii care treceau unii după aiţii, apropiindu-le de capătul strădaniilor, între mormânt şi între drumurile la schit, erau ani care le găseau tot mai hotărîte, tot mai energice şi tot mai cuvioase. Vârsta însăşi părea că alunecă peste ele fără urmă şi cei şapte ani aproape trecuţi în această unică preocu- pare a lor în loc de a li se fi înscris în dungi grele de bătrâneţe pe figură, se cristalizaseră în spiritualizarea întinerită parcă a privirilor, a surâsului, a voiniciei şi a sănătăţii trupeşti, care, toate laolaltă, arătau astfel deplina lor mulţumire şi împăcare de sine. Singurul lucru care le dădea de ştire curgerea vremii peste ele, erau firele tot mai dese de păr alb în coadele lor bogate ; cum însă erau nepăsătoare faţă de atari treburi pă- mânteşti, se mulţumeau să glumească pe seama lucrului acesta. „— Vedeţi, boreselor, le spunea Maria, cât suntem noi mu- ierile de mai tari decât diavolul, tot el ne-a scos fire albe de păr pe cap. „— Ei, dar parcă l-am văzut noi câte i-or fi ieşit lui de a- tunci ? Te pomeneşti că acum el e mai alb decât oile cele albe ale lui Căciulan din muntele Păpuşa, din creştet până în vârful cozii. „— Păi crezi că bine îi cade necuratului să ştie că peste câ- teva zile se împlinesc şapte ani şi că îi scapă un suflet din ghiare ? BORESELE DIX PEŞTERA 521 „— Da să-i scape, bată-1 crucea, că doar nu era al lui ! spuse repede Maria. Gândul însă că peste câteva zile chiar vor sfârşi cu această treabă a lor pe care ar fi voit-o dela o vreme veşnică, le tur- bura şi le golea, parcă, sufletele. Cei şapte ani petrecuţi într’una şi aceeaşi preocupare, cu drumurile lungi până la schit, cu în- deletniciri care deveniseră automatice şi cu ruperea, prin a- ceasta, de orice contact cu lumea din afară, dăduseră vieţii lor un destin de care nu îndrăzneau să se atingă nici în vis. Maria privi cu înţeles înserarea şi oftă ; oftară în acelaş timp şi ce- lelalte două prietene ale ei. Asemenea situaţii de înţelegere fără cuvinte înfloreau des între ele şi nu o dată îşi împărtă- şiseră convingerea că poartă, desigur, unul şi acelaşi suflet îm- părţit între trei trupuri deosebite. „— Vedeţi dumneavoastră, boreselor, mi se pare că de săp- tămâna viitoare nu mai am nici un fel de rost pe lume ! spuse dintr’odată Maria. Valeria dete din cap cu tristeţe. Mărgărita însă, cu firea el mărginită totdeauna la o activitate prezentă, adăogă : „— Ia lasă, boreasă Mărie, ce o fi mai târziu om vedea. Deo- camdată să ne rugăm lui Dumnezeu să sfârşim cu bine ce-am început. Mai avem pomenirea de Sâmbătă şi azi e Miercuri. De mâine să începem a ne pregăti. „— Am dat poruncă, urmă Maria, să aducă din munte mâine dimineaţă, un berbec alb, gras, şi două mioare pentru păcătosul acela de Gura Satului. Dumneata trimite nepotul la Zămeşti după zaharicale şi celelalte lucruri, iar noi alegem grâul, împărţim carnea, aşezăm prunele uscate în desagi şi până seara suntem gata. Pornim Vineri pela amiază şi suntem seara la schit. Dormim acolo şi Sâmbătă până în prânz masa e gata. La ce să ne mai ostenim umblând nopţile pe drum ? „— Aşa e bine ! răspunse Valeria cu sentimentul că, astfel, prelungesc cu ceva lucrurile. Dormim apoi şi Sâmbăta la schit şi pornim Duminică dimineaţa înapoi. „— Foarte frumos spuseşi ! conchise Mărgărita. Apoi îşi luară rămas bun şi se despărţiră. A doua zi făcură tot ce hotărîseră în ajun şi Vineri la prânz porniră toate trele 522 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu desagii lor încărcaţi ca de obicei, în trapul repede al cailor lor mărunţi şi iuţi, pe drumurile pe care ştiau să se caţere ca nişte veveriţe de-a-lungul celor mai primejdioase poteci şi ajun- seră spre seară, mânând cu nădejde, la schit. Stareţul care le cu- noştea de ani de zile acum, şi care le cinstea de o potrivă pen- tru cuvioşenia lor ca şi pentru belşugul cu care veneau la mă- năstire, le primi cu deosebită cinste în mijlocul soborului său de călugări, le aranjă o odaie cu trei paturi şi le lăsă să se o- dihnească. Se vârîră numai decât în paturi nu atât pentru a adormi cât pentru a rămânea fiecare, parcă, singură cu gân- durile sale proprii şi se pândiră până foarte tâiziu una pe alta dacă au adormit. Dimineaţa trecu uşor cu îndeletnicirile bu- cătăriei, cu slujba la schit care se prelungi mai mult ca de O' bicei, şi apoi tot aşa vremea prânzului întins până seara târziu. Călugării îşi deslegară limbile şi începură a povesti şi glumi de ale lor, la care femeile, in timp ce îi serveau, răspundeau cu voie bună, sau ascultau cu respectuoasă luare aminte. In tot acest timp Maria, Mărgărita şi Valeria, erau de-o-potrivă în- sufleţite de un fel de lăuntrică exaltare, care lumina în ele ca un incendiu. Ştiau că în clipa aceasta chiar, sufletul Domnicăi se eliberează de muncile diavolului şi se întoarce, sub ocrotirea Arhanghelului Mi'hail, în rai. Când, în vreme ce serveau, ca gazde oarecum, se întâlneau, îşi surâdeau triumfător, zâmbeau sau îşi făceau cu ochiul. Maria se opri un moment lângă Va- leria şi îi şopti la ureche : „— Să ştii că azi plesneşte Aghiuţă. ,,— De nu cumva va fi plesnit încă dela amiază, răspunse Valeria cu mândrie. „— Şi tartorul lor trebue să-şi bată cu greble înroşite su- puşii de necaz ! răspunse Maria. Mărgărita se apropie de ele cu trei pahare în mână şi dete fiecăreia câte unul. „— Ia, să fie de sufletul răposatei, zise ea vărsând puţin vin pe pământ. O fi ajuns oare în rai i* întrebă apoi tot ea deodată. Toate trele se consultară cu privirile, o clipă. Valeria răs- punse repede : „— Să fi ajuns fie şi numai pe apa Duminicii. Am auzit că BORESELE DIN PEŞTERA 523 drumul ce duce până acolo e o minunăţie, şi apa aceasta trece numai prin câmpii verzi ca smaraldul, cu toate florile pămân- tului împodobită, cu pomi plini de fel de fel de fructe şi cu tot soiul dc păsări cântătnare. Numai după ce treci de apă este raiul şi acolo Sfântul Petru şi cu doi îngeri păzesc intrarea. Apoi, întorcându-se deodată către stareţul aşezat încă la masă, nu departe de ele, întrebă : „— Părinte stareţ, iacă noi suntem trei muieri proaste şi nu ştim prea multe. Dumneata care ştii toate cele sfinte, poate ni-i spune şi cum o fi în rai. Stareţul surprins de întrebare răspunse repede : „— Cum să fie oare ? Iaca aşa. Stă toată lumea şi zi şi noapte Ia masă şi ospătează. Nu vorbesc oare şi cărţile sfinte de „fă- cliile aprinse şi mesele’ntinse“ ? Ce alt oare vrei să facă veşnic atâta lume ? „— Dar Dumnezeu ? întrebă Valeria. „— Dumnezeu stă în mijlocul laiului, pe un scaun strălu- citor de aur, împodobit cu fel de fel pietre scumpe, şi împrejurul lui numai se află mesele cu tot felul de mâncări şi de băuturi, din care beau şi mănâncă sufletele drepţilor îndemnate de ce- tele îngereşti să bea şi să mănânce din orice le trage inima". Discuţia dură astfel până seara târziu când cele trei femei căpătară deplin convingerea că sufletul fetei se află de-a-bine- lea în rai, cu cinste aşezat in faţa lui Dumnezeu de însuşi Ar- hanghelul Mihail, şi că diavolul care râvnise la el îşi ia pe- deapsa cuvenită dela Scaraoţchi, de nu cumva va fi crăpat de ciudă, şi, obosite de drum, de muncă şi de ospătare, se duseră să se culce fără nici o altă preocupare. Dimineaţa se treziră în sunetul toacei dela schit, se îmbrăcară şi asistară la slujbă. Pe la orele opt se ridica ceaţa şi porniră. Călugării, cu stareţul în frunte, le petrccură cu cele mai bune urări şi cu cele mai ade- vărate păreri de rău pentru praznicele sfârşite, până la drum, unde îşi luară încă o dată ziua bună unii dela alţii. Maria puse calul în trap. cu frâul folosit în chip de bici, şi ceilalţi cai por- niră la fel, de-a-lungul potecii care suia la Gura Strungii. Pe tăpşanul de acolo se opriră. încercau însă un simţământ de ple- nitudine şi de melancolie totdeodată pe care nu şi-l puteau de- 524 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fini ; păreau că ajunseseră cu toate la capătul unui drum de unde nu mai ştiau încotro să apuce, şi imaginea coborîşurilor prăpăstioase şi înainte şi înapoi, pe care o aveau în faţă, de pe locul înalt în care poposiseră, se impuse nedesluşit sufletului lor. „— Vedeţi dumneavoastră, boreselor, spuse Maria, mi se pare că aşa e şi viaţa mea acum. Sau de merg înainte sau de mă întorc înapoi, tot de vale către prăpastie mă duc. „— Ia nu mai vorbi aşa, boreasă Maria, răspunse repede Valeria, ca muşcată de analogia dintre cuvintele Măriei şi pro- priile ei simţăminte. „— Să încălerăm ! adăogă cu glas de comandă Mărgărita. Şi tustrele fură pe cai intr’o clipa. Boreasa Maria mergea înainte. După ea venea Mărgărita şi apoi Valeria, la distanţe foarte scurte, ca să poată vorbi între ele. Cărarea era, de altfel, prea îngustă ca să poată îngădui mersul alături a doi cai mă- car, iar coborîşui până la cotitura cu izvoare a Grohotişului prea repede pentru a ţine distanţe mai mari între caii de munte, deprinşi să meargă sau alături, lipiţi aproape, sau înşiraţi la cel mult o palma sau două între ei. Mergeau totuşi destul de repede pentru greutatea drumului şi când ajunseră la izvoare strânseră bine în mâini frânele, nu atât pentru a ţine caii cât pentru a le încorda atenţia. Ştiau ele că puţin le pasă cailor lor de acest drum pe care îi făcuseră acum de sute de ori poate. Căzuse rouă însă şi pietrişul cam aluneca, iar mustirea perma- nentă a izvoarelor avea darul de a dezgrădina de multe ori pietrele din cuiburile lor şi le făceau nesigure. Maria îşi îm- pinse calul şi după ea celelalte două. Calul în locurile acestea avea ceva de fantomă care şerpueşte printre cotiturile unui zid ; se lungea astfel ondulându-se dela gât, prin mijloc, până la crupă, după cotiturile cărăruii, agăţată ea însăşi pe peretele înalt şi drept al muntelui de-asupra unei prăpăstii faţă de care cuvântul fără fund nu exprimă deloc o simplă imagine verbală, ci o realitate imediată şi vizibilă. Mai erau câţiva paşi şi ajungeau la cărarea bună. Calul se lungi cu oarecare grabă şi când ridică piciorul drept din faţă, lăsându-şi greutatea pe cel stâng, buza de piatră pe care se sprijinise se desprinse din BORESELE DZN PEŞTERA 525 locul ei, într'un bloc cât o baniţă şi se prăvăli cu Maria cu tot m vale. Mărgărita şi cu Valeria făcură câte un gest de cris- pare, şi caii lor, din instinct de conservare, în loc de a da în- napoi, ţâşniră înainte. Locul acum era sigur prin prăbuşirea bolovanului şubred şi într’o clipă fură, astfel amândouă, în afară ce primejdie. Atunci întoarseră caii şi priviră înapoi. Pe la mijlocul văii se rostogolea încă, spre fund, în salturi parcă greoaie peste micile ridicături de piatră din cale, într’un tot învălmăşit, calul şi cu Maria. Valeria îşi astupă ochii cu palmele, iar Mărgărita chiui o dată a disperare şi atâta a fost totul. In fundul depărtat al prâ- păstiei abia se zărea ceva în deplină nemişcare. „— Să plecăm repede din locurile acestea !■ exclamă Va- leria pornind în trap. „— Se răzbună diavolul pe noi ! şopti galbenă la faţă Măr- gărita, urmând o de aproape. N. DAVIDESCU COLINDĂ DE CRĂCIUN La casa ’n voaltă de troene-a stat; Florile dalbe ! Copil străin cu glas cutremurat. Cu glas făcut mai mult pentru suspin ; Florile dalbe ! Ca plânsetul ; o, poate mult mai lin. La geamul galben cântecu’a urcat; Florile dalbe ! Ca un buchet de stele ’nlăcrămat. El tainic se ridică din nămeţi ; Florile dalbe ! Coroana ’mpărătească n’o vedeţi. CÂNTEC DE STEA Steaua sus răsare, Taina-i foarte mare ; Doamne-al mântuirii, cum răsare ! Steaua străluceşte Lumii şi vesteşte ; Vede tot pământul că porneşte. Steaua luminează, Steaua-adeverează ; Hai, copii, să mergem după rază. Că’ntr’alt cer, departe, Vămile-au fost sparte : Naşte Crai pre viaţă şi pre moarte. Magii, cum zăriră Steaua, şi porniră ; Steaua când ajunse, poposiră. Iacă ’ntind samarul, Gaspar, Valtazarul ; Domnu’, aşa fiind, ceru Paharul. SFANŢUL OMOARĂ BALAURUL Sfântul Ghcorghe, oştean tăcut, trecea călare ; Negru, sare calului balauru ’n picioare ; Tace inima ’ngheţată-a lutului, Până ’n slavă arde spada sfântului. Steaua ’ntâi şi ’ncepe-argintul şi-aurul, Când şi-aruncă ’ntâiul cap balaurul ; Lasă sfântul nalta spadă ’ntâia oară, Până ’n geamătul pământului, pe fiară. Dar, la iureş, mii de capete-mi săriră, Fulgerate ’n prinzătoare ca ’ntr’o lyră ; Cum să treacă ’ncetul cal lipsit de minte ? Lasă sfântul spada ’n fulgere ’nainte. Dar dihania ’n fărâmi sfărmată ’n bozi, Mii de boturi ce-au căzut şi-aruncă ’n cozi... Cade spada ’n dreapta lumii, orândueşte, Cade spada ’n stânga lumii : calu ’ncet porneşte. Şi, pe drum de taină-albastră, al lutului, Trece ’n noapte umbra naltă-a sfântului ; Trandafir cu floarea ’n foc luceşte ’n slavă, Iară luna cât pământul iese ’n grea zăbavă. IN FURTUNA CEA REA In furtuna cea rea tu mi-ai stat ca o teamă, Ca o flacără ’n duh, ca o spadă-arzătoare, Ca să nu lunec, Doamne, precât ea-mi stă de mare Neagra patimă grea ce mă cheamă. Sau te-am strâns ca un rod într’un cuget amar, Sau te-am scos pân’ la ochi ca o nedumerire. Fiindcă inima mea oarbă-a fost şi ’n neştire, Iar nevrednicul duh, în zahar. Ca un orb m’am lăsat în furtunile cântecului, Şi ’n zadar m’am urcat pe epave ’n vâltoare, Intre tine-alergând tot mai stins, tot mai tare, Şi ’ntre grelele voci ale demonului. Tot din valuri te chem, tot amar mă smucesc Gând şi trup către ţări ne ’mplinite, Că de marele tău soare făr’de limite M’am temut : iată, acum povestesc. M1HA1L CELARIANU 4 JEflN MORfiHS DOUĂ CĂRŢI DE STANŢE întâia carte de stanţe I Acelaşi grâu şi oameni şi corbi îndestulează ; Măslinul scump Minervei rodeşte ne’ncetat, Şi veşnic chiparosul pe-o groapă trist veghiază Zadarnic clătinându-şi frunzişu’ndoliat. Dar n’ai ştiut că însăşi iubirea cea mai pură Şi-arată ’ncet obrazul neruşinat şi rău ; Şi sufletu-ţi durerea întreagă o îndură, Şi-l chemi la luptă nouă, dar nu mai e al tău. Fugi dar de-ţi pierde urma, pe malurile mării, Prin funduri de pădure, pe muntele sinistru, Şi-acolo spunând versuri mori singur, dat uitării, Căci lebedele încă sunt multe la Caystru. II O, mare întristată spre care ’ntâia dată t Mă’ndrept acum, când lină mă va cuprinde ceaţa Pe umeda ta plaje cu paşii-mi semănată, Uita-voi fără veste oraşul şi viaţa. Putea-vor, triste valuri, în murmurul ce vine Şi ne’ncetat de ţărmuri spărgându-se dispare Să-adoarmă legănate durerile din mine Ce doar în naufrăgii mai caută-alinare ? ÎNTÂIA CARTE DE STANŢE 531 III Prin firea mea fusesem sortit aşa să fie : Am fost bun, eu, cel aspru, râzând când vream a plânge : Mi-am sprijinit credinţa pe-o nestatornicie, Şi’n juru-mi cerc de umbre nemăsurat se strânge. Dar omul cade’n luptă, învins de răul înger. O, crud zeu Apollo, de-ai vrut a mă’ncerca, Duşman cu tine însuţi când m’ai făcut să sânger, Tu pedepseai în mine înariparea ta. IV Mi-e gândul la cătunul ascuns în umbra-adâncâ A codrilor pe care Noembrie-i dezbracă, La nopţile de veghe, şi-mi pare că văd încă, Bătrâna care toarce la flacăra săracă. Tu, cea pe care veşnic te-am întâlnit în cale, Tăcută, iubitoare piciorului povaţă, Vei oglindi, o lună, aceleaşi raze pale In gârla care prinde o pojghiţă de ghiaţă. V Te temi să spui că nu eşti un om desăvârşit, Sărman nebun, şi plângi că puterile te lasă. Eu recunosc îndată păcatul săvârşit, Şi nici un gând de teamă pe frunte nu mă-apasă. Doar fiii tăi, o Muză, menirea nu-şi amână ; Dar dacă din izvorul mulţimilor se-adapă, Vrăjitul vin pe care li-1 verşi cu a ta mână Ca laptele se strică, şi curge ca o apă. VI Părea odată undă, şi altădată fiară, Sau flăcări fără tihnă, păstorul minunat De care scrie-o carte menită să nu piară. La rândul meu, ca dânsul mă schimb neîncetat. 532 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ferit de iscodire, prefacerea mă-ajută : Căci doar un joc de cumpemi e dreapta cântărire. Şi-astfel păstrez în mine o taină neştiută Ce-ar îngrozi în somnu-i întreaga omenire. VII O, duh aprins de doruri, ce mult m’ai amăgit ! Cum să-ţi ajung visarea cu biata mea privire ? Aflat-am plaja albă şi ţărmul mult dorit. Frumos cum nu se poate să spună-o zugrăvire. Dar fie’n altă parte un cer mereu senin, Cu stâncile ce’nalţă în aer frunţi severe, Că rara frumuseţe de-aici ţi-e prea puţin Şi-o lapezi, fără vrere sătul de-a ei vedere. VIII De-acuma trandafirul iubit se ofileşte, Căci pentru muguri tineri azi nu mai este vrejne ; De-acum zefirul dulce suflarea-şi conteneşte, Şi râurile ’nghiaţă sub crivăţul ce geme. Dece, o veselie, schimbat-ai fără preget Atât de' aspru glasul ; nu ştii ce nebunie-i Să vii furiş în liră şi să-mi trezeşti sub deget O coardă închinată de-acum Melancoliei ? IX Erato, Calliope, din Jupiter născute, Pe harpa mea sonoră din nou vă chem acum. De mult vă mai cântasem, şi iată cât de iute Trecut-a toamna vieţii, şi iarna e pe drum. In clipa’n care pare că soarta m’a învins, Ce Parcă mă alină, încât tot chinu-mi piere ? In rele să văd daruri divine m’am deprins, Şi chiar cenuşa-mi are un gust suav del miere. ÎNTÂIA CARTE DE STANŢE X l7n trandafir ales-am în fundul unui coş Pe care-1 duce’n spate o fată roşcovană. Petalele-s de sânge strălucitor şi roş, - O purpură bogată şi fără de prihană. C’un altul să-l alături nici nu mi-ar da prin gând Departe-ar fi ca steaua de lampa cu ulei. Să-i caute pereche şi seamăn cei de rând ; Perfecţiunea însă e-o taină pentru ei. XI Nu spune: viaţa este o nesfârşită masă ; Cuvântul tău trădează un suflet slab şi mic. Nu spune că-i durerea ce’n fiecare-apasă, Căci, mincinos, curajul nu-ajută la nimic. Să râzi când primăvara se scutură de flori, Să plângi cum geme valul sau vântu'n noaptea sumbră, Durerea şi plăcerea s’o simţi de mii de ori, Şi-apoi să spui : E prea mult, şi nu-i decât o umbră. XII Doar morţii mă ascultă, şi casa mi-i mormânt ; M’oi duşmăni pe mine şi visul meu întreg, Căci gloria şi-avutul le-am risipit în vânt, Şi ar din greu, şi seamăn, dar rodul nu-I culeg. Dar nu mă plâng, şi'n faţa durerii nu mă plec. CeA-mi pasă dacă lumea mă ’ntâmpină cu ură, De vreme ce, când mâna pe liră mi-o petrec, Aleg din ea cântarea mai nouă şi mai pură. XIII JRupând cernita pânză a zilelor de ploaie, Azi soarele-şi împarte tomnatica lumină In pomii ce de frunză pe’ncetul se despoaie, In apă, şi’n târzia şi mica mea grădină. 534 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ge vrei cu mine, Soare ? Să cadă rodul verii, Şi vântul frunza moartă s o poarte’n tot văzduhul, Intunece-se apa, dar lasă-mă durerii Ce mintea îmi hrăneşte, şi-mi oţeleşte duhul. XIV Inchipuirea-mi astăzi fantastică-i ca visul In care-apar vedenii cu mii şi mii de feţe ; Deşi e, fără lună, posomorit Parisul Parisul, cea de-a doua Athenă’n frumuseţe, O Muză, doar o clipă pe fruntea gânditoare Atinge-mă cu mâna, şi ndată fi-voi gata, Cu lira pregătită, ca luptătorul care Păşeşte pe cadavre, strunind în arc săgeata. XV Paris, ce mult îţi seamăn ; abia surâde-o clipă Pe cerul tău o rază, şi’ndată s’a’norat; Iar frigul când coboară asupra ta, în pripă Primăvăratic suflă zefirul parfumat. Ca tine-s veşnic vesel, dar inima-mi se strânge, Căci dulce prevestire şi cobe-mi este viaţa, Şi’n timp ce bucuria ascunsă’n ochii-mi plânge, O soartă mohorîtă îmi luminează faţa. XVI Mi-e gândul la apusul ce blînd coboară ’n mare, La volbura de valuri ce’n ţărm se sparg mereu, La crabii-ascunşi sub pietre, la luntrea ’n depărtare, La nimfa cu-ochi albaştri, la Glaucus şi Proteu. Mi-e gândul la hoinarul umblând fără odihnă, La tăietorul gârbov plecat pe-al său topor, La cel ce’n pragul casei cunoaşte-a serii tihnă, La viaţă şi la zbucium, la suflet şi la dor. A DOUA CARTE DE STANŢE 535 XVII Adio ! focu-i gata, de mult s’a dat semnalul. Prin noapte fuge trenul sau trece un catarg. De vii, de pleci, adio ! Ia fel suspină valul, De pleacă de pe ţărmuri ori vine dinspre larg. Vom merge, trandafirii în floare să-i privim, Şi frunzele din parcuri cădea-vor veştejite. Adio ! când ne naştem, adio ! când murim, Şi clipele, plăcute sau triste, trec grăbite. A DOUA CARTE DE STANŢE I Cât timp fusesem tânăr, armonioasă liră, Ca râul ce se ’ngână cântai cu glas ales ; Azi doar o’ntunecată durere mă inspiră, Şi coardele-ţi la deget mă sângeră ades. Curgând domol, pârâul şi pasări oglindeşte, Şi-un cer de vară ’n ape albastre şi adânci, Dar mai frumos e, liră, izvorul ce ţâşneşte Din fundul unei peşteri, săpându-şi drum prin stânci. II Mi-e drag să-ascult buchete de trestii cum suspină Prin văi, şi laolaltă cum murmură un cânt, Şi fruntea-mi plec pe gânduri la adierea lină Pe care-o fac stejarii mereu, bătuţi de vânt. Dar faţă de copacul stând singur în câmpie Cântările pădurii şi trestiei sunt şoapte, Când glasul lui jeleşte în vânt că stă să vie Pe’ntinderea ’ntristată o nepătrunsă noapte. 536 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE III Tu, fiică-a iernii, care de al naturii doliu Cu semenele tale te’nduri să’nveseleşti Lumina primăverii, podoabă pe linţoliu Sau pentru-o fericită iubire dacă eşti. O viorea, eşti dragă acestui suflet care Cunoaşte doar cenuşa dorinţei ce s’a dus : Prea mândru-i crinul, roza aprinsă e prea tare, Şi mirtul uşuratic plăcerii prea supus. IV O trandafir, greşit-am vorbindu-te de rău, Căci dacă prea aprinsă îţi este strălucirea, Doar tu din tot buchetul luceşti în vasul tău, Doar tu la fel îmi farmeci şi ochiul şi simţirea. . Te văd şi azi ca’n ziua în care pe un zid (Pribeag spre Nord, lăsasem visarea să mă poarte) Mi-ai apărut de-odată, fantastic şi livid, Tremurător în vântul de ploaie şi de moarte. V Gândirea-mi nu se’nalţă spre-al cerului senin, Ci’n culmea’n care urcă arar câte-un păstor ; Petalei de ivoriu şi florilor de crin Eu le prefer tufişul cernit de brădişor. O culme, mângâierea înfrângerii n’o ştie Zefirul care-adie pe valul spumegând, Ci plângerea furtunii pe’ntinderea-ţi pustie Pe care, prins de iarnă, aş vrea să stau visând. VI Pădure a Gresignei, misterioşi stejari De care coasta largă e până’n vale plină, Când sub vreo adiere de vânt uşor tresari, Se leagănă’ntre ramuri a cerului lumină. A DOUA CARTE DE STANŢE 537 Dar iama, când furtuna se scutură mugind, Când corbii laolaltă jelesc cu voce groasă, Când fulgerele scurte de-asupra ta se-aprind, Cu cât vei fi atuncea, pădure, mai frumoasă ! VII Când voi putea, departe lăsând tot ce mă doare Şi-oraşul hâd în care vulgare griji mă ţin, Să mă revăd în codrul de tihnă şi răcoare, Pe malul plin de pace al unui lac senin ? Dar mai întâi, o mare, eu mă gândesc la tine, Căci primii ani din viaţă-mi trecură pe-al tău mal ; Din larg un stol de pasări vor asculta cum vine, Şi faţa-mi voi stropi-o cu spuma unui val. Nimic nu mă uimeşte în iama-mi timpurie, . Căci darul primăverii în vânt e’mprăştiat, Şi nici din rodul toamnei nu-adun vreo bucurie, Şi spicele-s bogate, dar alţii le<-au tăiat. VIII O creangă ce se’ndoaie de flori, spre primăvară, Măceşul de pe ziduri, păşunile de oi, Poteca de pe munte, şi omul dela ţară Ce’mpinge voiniceşte în plugul cu doi boi, Şi nopţile pe cheiuri, când faruri se aprind, Şi zarea, când din valuri ies zorile-aurii, Ce-mi pasă, când cu mintea de-aici, eu le cuprind, Şi mare, şi pădure, şi munte, şi câmpii ! IX O cercuri nesfârşite scăldate în lumină, Cerc limpede şi-albastra al lumilor de sus, Fum neclintit pe casele-ascunse sub colină, "Trişti chiparoşi ca umbre funebre peste-apus, 538 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Măslini de pe Cephisus, păşuni, întreagă fire In care amintirea lui Sophocles e vie, Coloane sfărâmate, a voastră schingiuire Păstrează forma vremii ce trebue să vie. Pames, Hymettus mândru ce mai păstrezi pe tine Lumina arămie târziu după-asfinţit, Munţi, văi, frumoase ţărmuri, şi ceruri, şi ruine, In clipa revederii mai mult v’am îndrăgit. X Te-am revăzut cu-aceeaşi temeinică iubire, Cephisule năvalnic, căci linia ta clară Păstrează graţioasa şi lenta şerpuire A apelor absente sub razele de vară. XI O ramuri înfrunzite, pe când vă face vântul Uşor să tremuraţi. Mi-e gândul la iubire, mi-e gândul la mormântul Străbunilor uitaţi. De câţi ani stăm de vorbă, încet, când iese luna, Copaci de pe alei, Şi frunzele uscate de câte ierni într’una Se plâng sub paşii mei ? XII Aprilie surâde, şi viaţa mi se pare Mai blândă sub un nou destin; încep să-mi vină’n minte iar gânduri zâmbitoare, Ca frunzele noi prin grădini. In fundul cupei, mierea mi-o laşi de-abia acuma. De-amărăciuni când sunt sătul ; O, viaţă mohorîtă ; zadarnică ţi-e gluma, Că ne cunoaştem noi destul. A DOUA CARTE DE STANŢE 539 ' XIII Din nou va ninge floarea pe pomii tăi, grădină, Şi ’ncep să murmure sub vânt, Pe când ca arcuri albe crengi grele se închină, Copacii straje pe mormânt. O, ramură, îmbracă-ţi cu verde tinereţea : Căci crivăţul când va sosi ’Ţi-o dezbrăca podoaba de aur, frumuseţea Cu ea spre a se ’mpodobi. XIV Viteazul Palinurus, cu mintea înţeleaptă Şi braţul încercat, A fost ajuns la cârma-i de soarta ce ne-aşteaptă De neînlăturat. Trimis de Ură, Somnul veni pe nesimţite Ţinându-1 ca "ntr’un vis, Şi-astfel pieri, aproape de ţărmurile-oprite, In valul larg deschis. La fel şi eu, când Pindul şi Muzele mă chiamă, Şi când îmi împliniţi Tot ce vă rog, o ceruri, dece să fiu de-o seamă Cu cei mai crunt loviţi ? XV O, minte fără seamăn, putere uimitoare Ce mâna-mi porţi adeseori JPe lira mea sonoră, privind cu nepăsare La duhul ne’nţelegător, 540 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Neobosita luptă, şi’n viaţă fă-mi lumină, In drumul ce de-atâtea ori Mi s’a pierdut în beznă, şi fă să crească ’n tină Cea mai frumoasă dintre flori. XVI Primăvăratici picuri, armonioasă ploaie, Plăcută ca un murmur de şipot prin livezi, Ca stropitoarea care pământul gras înmoaie, Reţeaua ta de raze mă face să visez. De stau la geam, ori poate sub straşina sub care Mă-adăpostesc, de-odată mă simt cu gândul plin De-o ne’nţeleasă taină, şi ’n stropii plini de soare Ce amintiri mă chiamă, şi ce regrete-mi vin ? XVII O iederă, cu farmec bucolic se îmbracă Sub tine zidul ruinat, Şi-mi place-a ta strânsoare ce, prinsă de-orice cracă, Platanul vechi l-a sugrumat. O iederă sihastră, mi-eşti dragă mai cu seamă Fântânile când le domini, Lăsând prin viţe unda să susure cu teamă Pe piatra veche din bazin. XVIII Nori ce plutiţi, de-albastru şi soare ’nconjuraţi, Pe holda aurie de grâne ce se-agită, Şi pe monotonia senină semănaţi Corăbiei cu pânze pe marea liniştită, Nori ce ’n puţine clipe vă veţi întoarce iar Pe ’ntinsul de ’ntuneric, schimbaţi în vijelie, Vă însoţesc oriunde cu gândul meu hoinar, Cu gândul frate vouă, pe care cine-1 ştie ? A DOUA CARTE DE STANŢE 541 XIX Scump har cu care Muza îl lasă să-mi mai vină, O versuri, azi frânturi, Eraţi odinioară ca floarea din grădină, Ca pasărea ’n păduri ; Eraţi pârâul vesel ce soarele răsfrânge Şi murmură prin stânci ; O versuri,astăzi sunteţi doar mohorîtiţl sânge Al unei răni adânci. XX Cum oare poţi, o Muză, din jalnicele ceasuri Să ţeşi o dalbă zi, Cum poţi să-alegi un cântec din zecile de glasuri Ce nu se pot opri ? Voi izbuti, o Muză, pe Pindul tău vreodată Să-mi fac şi eu un drum, Sau ramul sfânt de laur cu mâna-mi necurată Voi şti să-l rup de-acum ? XXI Să părăsim, o liră, mâhnirea ce ne-apasă Ca lângă un mormânt ; Cu ramuri verzi te ’mbracă, şi nu mai vreau să-ţi iasă De jale nici cuvânt. Ba nu ; ci cântă iarăşi acea neprefăcută Durere ce mi-am strâns, Fii Alcionul care cu jalea lui ajută Să-adoarmă-al mării plâns. Traducere de ALEXANDRU CIORĂNESCU MARGOT XI A doua zi, nerăbdător să se vadă în faţa ruletei, Vladimir zori pe Margot. Ieşiră în stradă. Aer plăcut, soare strălucitor, miros delicat de flori, flori multe, flori pretutindeni. Albastrul mării se îmbina la orizont, cu seninul cerului, prin game de lumini dulci, care odihneau mintea şi sufletul. Intrară în sala de joc, prea devreme, printre mulţimea adunată în faţa cazinoului. Jocul porni aproape imediat, la început timid, cercetător, de către stâlpii cazinoului, femei scăpătate, bătrâne caricaturate de modă, de farduri, bărbaţi congestionaţi de şedere, de trai îmbelşugat, mutre îndobitocite de e’cese, jucători de un pol sau de cinci lei, care parvin, după ce s’au ruinat, să câştige, de bine, de rău, întreţinerea, iluzia că mai fac parte din lumea mare. Apoi înfăţişarea se schimbă, lumea se strânge, saloanele gem de ponţi cu greutate : aristocraţii numelui şi ai banului, şi tineri spilcuiţi, lefteri, candidaţi la sinucidere, la penetenciar, la mâna oricărei moştenitoare, sau la rentele curtezanelor în retragere, pândiţi de reporteri în goană după senzaţional. Fruntea şi plea- va lumii care petrece, într’o atmosferă viciată, turburată un moment de râsul isteric al unei jucătoare care sfidează ghinio- nul sau de certuri neaşteptate, înăbuşite grabnic, de comisarul jocului. Dar azi, Margot era tristă. Nu ştia pentru ce trăeşte, compătimindu-se, izolată de gândurile sale. Se ştia bună, uşor de împăcat. Ar fi dorit ca toată lumea să petreacă în jurul ei, MARGOT 543 să intre în hora amorului, să asculte corul sărutărilor pătimaşe, sa ocrotească cu priviri indulgente, perechile ce dispar, dosnic, să caute fericirea. Dezamăgită, strânsă de îngrijorare, cu pri- virea fixă, cu gura pungă, îşi înfigea unghiile în carne, umi- lită de atitudinea lui Vladimir, ruşinată că a căzut din nou vic- tima închipuirii sale. Inima ei se zbătea disperată, într’un ames- tec de dragoste şi ură. Dar se răzvrătea în zadar. Decepţiile o făcuseră timidă. Su- flet de midinetă, ar fi fost fericită să lucreze fredonând, să în- treţină boieria lui Vladimir. Se uita la el ; citea în ochii lui în- străinarea, cinismul oamenilor liberaţi de sentimente stăpâni- toare, curajul cu care cutreerase lumea, nepăsarea cu care îşi cheltuise averea, îndrăzneala cu care căuta să ruineze banca. Tresări scuturată de un fior de revoltă, gata de luptă, hotă- rîtă să reţină pe Vladimir. Scopul vieţii este amorul. Naivi cei care cred altfel. Palid, despreţuitor, Vladimir scoase banii, hârtii mari, a doua parte din averea lui Margot. Era cunoscut, salutat din toate părţile. Comisarul jocului îi oferi atent un scaun, tapisat verde — culoarea speranţei. Prin- ţul aruncă, fără să şadă, gest destinat galeriei, pe nenumărate, un pachet de bilete de câte o sută de franci. Hârtiile căzură a- coperind câteva numere, pe care Vladimir le socoti indicate de providenţă. Câştigă douăzeci de mii de franci. Ridică tot şi miză, o mie de franci pe numărul şapte. Câştigă din nou în- tr’un murmur de senzaţie. Femeile ridicate în picioare, îl mân- cau cu ochii. Era în adevăr frumos, părea mai frumos, însufleţit de patimă şi de victorie. In mintea lui răsunau imnuri trium- fale. Pontă din nou la întâmplare. — 12 rouge, pair et manque. Vladimir miroase pe roşu. Sunt vicioşi, zgârciţi, care joacă fără bani, urmărind şi comen- tând jocul altora, dând sfaturi indirecte. — Eu n’aş mai miza pe roşu, a ieşit de opt ori, şopti un bă- trân decorat. La Monte-Carlo, toţi bătrânii sunt decoraţi. 544 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dar Vladimir nu-1 ascultă, îl privi de sus, cu milă indulgentă şi nu schimbă culoarea. — 8 rouge, pair et manque. Bătrânul se făcuse nevăzut. Vladimir câştigase. Câştiga ce voia. Trecând dela roşu la negru, dela un număr la altul lă- sând în plin pe negru o dată, de două, de trei ori, capricios, fără calcul, inspirat de noroc. Margot înlemnise, albă ca varul, ridi- cată în picioare lângă el, socotindu-se purtătoare de noroc. Ju- cători superstiţioşi, veneau să se atingă de rochia ei, să schim- be bani din banii câştigaţi, să joace cu norocul lui. Nu ştia nici el cât câştigase. Poli de aur, fişe de toate mări- mile, steteau grămadă dinaintea lui. Margot transfigurată, ui- tând tot, mândră de eroul ei, îi şopti frecându-se de el ca o pi- sică : — Plecăm ? — Diseară. — Mă duc să fac bagajul. — Să dejunăm întâi. — Nu mai pot, trebue să ies la aer. — Du-te că vin şi eu. Purtat de noroc în împărăţia năzuinţelor, Vladimir ambiţi- ona să ruineze banca. Tonta maximul îngăduit şi peste un mi- nut, crupierul, indiferent ca un pontif roman, anunţa triumfac, norocul lui Vladimir, 21 rouge paire et manque !... Culminând admiraţia galeriei. In sfârşit, chemat la lealitate de un simţ instinctiv de pru- denţă, Vladimir se ridică cu fruntea uşor înnourată, impasibil cum se cuvenea unui erou. Femeile îl înconjurară, oferindu-se din ochi. Numai o bătrână modest îmbrăcată, fără sex, fără vârstă, fără naţionalitate, cu mânuşi, cu lanţ împletit de aur, cu pălărie din alte vremuri, privea pesimistă, clătinând din cap ca un bonz articulat de etajeră, cum îşi umplea buzunările cu hârtii şi aur. In prag Vladimir se întâlni cu Margot, pornită, nerăbdătoare, în căutarea lui. Se îndreptară, trecând ca toţi jucătorii, indiferenţi, prin faţa mării care desfăşura valuri de culori şi lumină la picioarele lor. MARGOT 545 La otel Vladimir îşi întoarse buzunările răstumând în mij- locul patului poli şi hârtii în cascadă. — Şapte sute de mii ! exclamă Margot, aiurită, bătând din palme. — Credeam că am câştigat mai mult, răspunse el şi amân- doi întindeau cu gânduri ascunse, hârtiile mototolite, rânduiau poli în coloane de aur. Dejunară neastâmpăraţi, ca într’un restaurant de gară, un cotlet, o bucăţică de roquefort, o cupă de şampanie, fără să vadă ce mănâncă, fără să vorbească, el cu gândul la joc, ea topită de dragoste, cu ochii în ochii lui, gata să prindă batista sultanului. Câştigătorii de sume fabuloase, au crize scurte de ordine, de economie. Vladimir lăsă pe masă bacşişul reglementar, trecu indiferent pe lângă un bătrân, curăţel îmbrăcat, care îl im- plora, elocvent, din ochi şi porniră să se plimbe fără scop, plic- tisiţi, leneşi, ca după o criză de nervi. — Nu vrei să te odihneşti puţin ? Dar el n’avea astâmpăr. Purta microbul jocului în sânge. Se îndreptară cu capul plecat, împinşi de fatalitate, şi intrară în sala de joc. Toate privirile se aţintiră asupra luL Dar nu mai erau aceleaşi. Şoapte compătimitoare îl urmăreau, uşor despreţuitoare, ca pe un nevinovat condamnat, la moarte. Vladimir căzu pe scaun, aruncă o sumă, pierdu, se enervă, pontă iar şi pierdu din nou. Scoase rând pe rând, cu gesturi de somnambul, grăbit, parcă să isprăvească, pachete de cinci, zece, douăzeci de mii, legate de Margot cu firicele de mătase, pontând alandala, încăpăţâ- nându-se ca un copil alintat, enervat de privirile lumii, fără putere de a se sustrage ca din mrejele unui vis urît, cu totul departe de Margot prefăcută în statue de sare. Pierduse în câteva minute tot ce câştigase, susţinerea şi ceea ce-1 costa mai mult : stima jucătorilor. Ieşiră cu capul plecat. — Ai pierdut tot ? — Da. — Mai avem ceva ? întrebă Margot consolându-se bucuroasă într’un fel, că s’a isprăvit. — Rezerva ! strigă el, turbat, repezindu-se rătăcit spre otel. 5 546 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Şi dacă pierzi ? — Nu fi cohe. — Vladimir ! — Lasă-mă. Stai aci, nu te ţine de mine, îmi porţi ghinion. Margot rănită în suflet, căzu pe canapea, ascunzându-şi faţa să plângă în taină. Mustrat de conştiinţă, sau superstiţios, să nu îndepărteze no- rocul, Vladimir o linişti mângâindu-i părul, implorând-o să nu-1 descurajeze, acum, când are nevoie de toată energia, tra- tând-o în gândul lui de gâscă afurisită. După o baie rece, bărbierit proaspăt, fricţionat cu Eau de Co- logne lavande ieşi calm, hotărit să învingă. Intră în sala de joc neobservat, ceea ce-1 jigni adânc. Copilăreşte, îşi promitea în gând, să nu le adreseze o vorbă, să nu răspundă nimănui, să repeadă vânătorii de poli, drept pedeapsă că n’au crezut în el. Orice joc se joacă cu îndrăzneală, adeseori profitoare, dacă ştii să te opreşti la timp. Dar după ce se ruinase abuzând de noroc, Vladimir se stingea, acum, ca o lumânare, jucând cu prudenţă exagerată, cu martingale, experimentate, sigure, ofe- rite de chibiţi interesaţi, de maniaci sau de veterani incorigi- bili, care pregătesc ruina altora, ca un consult de celebrităţi adunate la căpătâiul unui incurabil. Vladimir miza, încet calculat, pierzând matematic, ban după ban, reducând miza pe măsură ce se descompleta rezerva, fe- ricit când reuşea să câştige câţiva poli. Miezul nopţii îl găsi fără nici un ban, cu lacrămile în ochi, dar ce e drept în ţinută ireproşabilă. Ieşi în stradă. Palmierii se odihneau neclintiţi parcă de vea- curi. Faruri de automobile, în goană fulgerau, din când în când, esplanadele. Bătrâni, bătrâne, dormeau mizeroşi, în jurul bazinului, le- gaţi ca de un colac de salvare. Vladimir înregistra imaginile cu mintea lucidă cu sensibilitate de eteroman. Flămând, intră în restaurantul ieşit în cale, mâncă înghiţind ca un evadat, de toate. Ajuns de oboseală, se hotărî, în cele din urmă, să intre la otel. Halucinată, în pragul uşii, Margot îl primi în revărsatul zo- MARGOT 547 Tilor fără un cuvânt de reproş. Cameristul îl dezbrăcă, îl in- troduse cu deasila în baie caldă, apoi într’o pijama de mătase cu motive japoneze şi prinţul adormi palid cu gura întredes- chisă cu nările subţiate, de un stupefiant luat în ascuns. Margot i-a păzit somnul credincioasă, 24 ore fără odihnă, mâncând te miri ce, sandwich-uri şi cafele repetate. Dar Vladimir era rezistent. Se deşteptă refăcut, bine dispus ca un campion de box şi fără sfanţ. Ca să-i alunge grija, Mar- got urmă sfatul supraveghetoarei de etaj, matroană corpolentă cu ochi de pisică siameză. îşi amanetă bijuteriile, în aşteptarea banilor ceruţi telegrafic lui Marcu, împuternicit cu procură în regulă, făcută pe loc, să vândă imobilul din Calea Victoriei. Privind-o cu adoraţiune, prinţul, în faţa unei asemenea ab- negaţiuni, exclamă ca un prim amorez :{ „cherie, cherie... Oh ma cherie.“ Şi ca răsplată, Margot văzu, neaşteptat, Veneţia. In aşteptarea cekului, Vladimir se plimba în tovărăşia unui francez, colonel pensionar cu barbişon, moşneguţ, intrat la apă, care explica retezând aerul ca bastonul, cu blasfeme de muş- chetar, că la masa verde trebue să mergi ca la asalt, să cuce- reşti norocul cu sabia,... mii de bombe şi de cartuşe oarbe ! Tot sau nimic... „je ne connais que ga, moi“. Când au sosit banii, Margot i-a prezentat lui Vladimir, pri- vindu-1 cu ochi de căprioară săgetată în inimă, jertfă roman- tică, inconştientă, fără noţiune de valoarea banului, fără preo- cupare de viitor. — Te aştept. Să te gândeşti la mine îi şopti, amorezată, mon beau toreador ! întremat de odihnă, de viaţă regulată. îmbărbătat de colonel, Vladimir porni să contra-atace ghinionul. Era zi de sărbătoare. Mesele erau încercuite cu jucători, claie pe grămadă. Căldură, înăbuşitoare. Ventilatoare electrice nu reuşeau să învioreze aerul. Lume de Duminică, profesionişti veniţi între două trenuri, mexicani cu bijuterii orbitoare, italieni provocatori — corpo ■di baco ! — ruşi bărboşi, uriaşi, curtezane menţinute în activi- tate şi gaşca întreagă de profitori, cămătari, purtătoare de bi- 548 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lete parfumate sau de propuneri brutale, cu preţ fixat dinainte in camere de otel. Vladimir pătrunse greu. Abea găsi loc la masă. Dar nu mai avea încredere în el. Juca fără tragere de injmă, capricios, în- căpăţânat ca o întreţinută care îşi ruinează protectorul. Pierdu rând pe rând, cu priviri moarte, mii şi mii, din puţinele mii — cinci sute — trimise de Marcu şi care raportate la valută, re- prezentau abia o sută de mii de franci, scăzând datoriile, do- bânzile întârziate, diverse cheltuieli şi o mică rezervă pe care Margot, prudentă pentru întâia oară în viaţa ei, o dosise ru- şinată cu teamă de ucenic necredincios. Vladimir pierdea, continua să piardă. — Joci ca o mazetă, îl apostrofă colonelul. — Ce vrei să fac ? — Dă-le la cap, sacrebleu ! Pontează pe paisprezece, dărâ- marea Bastiliei şi lasă în plin ! Numărul paisprezece ieşi de trei ori. — Destul ! îi ordonă colonelul, transfigurat, risipind hâr- tiile pe masa verde, ca trupele pe câmpul de bătaie. — Vrei să intri în bani, nu este aşa ? Atunci, la scopuri mari mijloace eroice : F... moi tout ga sur le zero, K... d... D... ! Tragedia se juca în câteva secunde în faţa mulţimii, care urmărea cu strângere de inimă, bila ce se învârtea nebună, oprindu-se capricios pe numărul treisprezece, proclamând ruina lui Vladimir. Cu gest sfidător adresat soartei, colonelul împinsese două mii de franci, tot ce rămăsese lui Vladimir, pe cifra zero. Margot dormea profund. O detunătură catastrofală o puse în picioare, o dată cu locatarii şi personalul otelului. — Cine ? — Unde ? — Ce s a întâmplat ? Dar gerantul otelului, om fără patrie, fără familie, din care cauză şi fără sentimente, autorizat de puteri oficiale, deprins cu astfel de situaţii, liniştea lumea căutând să înăbuşe scan- MARGOT 549 dalul, să şteargă urmele dramei, dăunătoare întreprinderii, să evite indiscreţiunile reporterilor. — Nu e nimic... Liniştiţi-vă... Un acident fără urmări grave. Un tânăr imprudent, care... Imprudent într adevăr. Vladimir, nu-şi explica nici el, cum se lăsase condus, ca un recrut, de către baronul de Greve po- reclit colonelul, o victimă a ghinionului, ţicnit, obsedat de ci- fra zero pe care se ruinase, rămânând cu închipuirea că e co- lonel, iluzie pe care căuta s’o întreţină, să o răspândească cu gesturi categorice de operetă. Ultimul ban pierdut chemă pe Vladimir la simţul realităţii. Un rest de onoare care licăreşte în inima oricărui descendent de rasă, condamnă pe vinovat la moarte pentrucă ruinase o femeie care crezuse în el. Deprimat, obosit, despărţit de restul lumii, într’o cameră banală de otel, Vladimir se aşeză în faţa oglinzii, lipi ţeava rece de tâmpla caldă, pătând cămaşa luci- toare şi oglinda cu câţiva stropi de sânge. îndemnaţi politicos de gerant, se mutară într’o cameră mo- bilată, la etaj, la marginea oraşului. Ca în timpul războiului, Margot se aşeză soră de caritate la căpătâiul lui. Ghinionist în toate, Vladimir nu se nimerise. Medicii i-au dat îngrijiri declarându-1 în afară de orice pericol. Zăcea cu faţa în sus, cu capul înfăşurat mai mult decât cerea o zgârie- tură, care se pierdea în sprâncene. Margot nu se deslipea de lângă el. Prieteni de toate naţionalităţile, de toate vârstele, femei frumoase, cele mai frumoase femei, şi femei bătrâne, su- lemenite îngrozitor, se interesau de sănătatea lui. Isteaţă, complezentă, Margot explica tuturor accidentul survenit din neglijenţă, la curăţirea revolverului. Musafirii o compătimeau cuviincios complimentând-o cu zâmbete ironice, neîncrezători. Prinţul se restabili repede. Concediat din serviciul legaţiei poloneze se plimba convalescent, alintat de privirile trecătoa- relor la braţ cu Margot, pe alei îngrijite, printre garoafe şi flori de mimoza. Sărăciţi, nu renunţau nici unul la deprinderile lor. Duceau o viaţă de trântori cu ore regulate de masă, de teatru, de somn de ziuă mare. Dar Margot constata cu groază 550 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE că puţinul de care dispunea se împuţina văzând cu ochii, ca apa dintr’un vas ce curge. Prin mijlocirea unui personaj dela curtea ţarului, Vladi- mir reuşi să intre crupier după ce asaltase banca. In haina fără buzunare, încheiată până la gât, pe care direcţiunea cazinoului o impune crupierilor pentru a preveni deturnările, la mani- pularea fiselor, prinţul asista acum, oprit de a juca, la ruina celorlalţi, crăinicind cu indiferenţă, cu accent cântăreţ de slav bucurii scurte şi ruina pătimaşilor : — 23 rouge, impair et passe ! răsplătit pe furiş cu bacşişuri grase, invitat categoric la orgii nocturne de americane, impudice, stacojii. Margot trăi o vreme liniştită. Se îngrăşase. Avea deja fire de păr alb. După dejun, intra în sala de joc să mărească stolul inutili- lor, care trăiesc ca vrăbiile, din fărămiturile ce cad dela masa verde. Era născută să trăiască fără grijă, cu un codru de pâine şi un pahar de apă, să apară cântând, la fereastră, alături de dragul zilei, printre muşcatele înflorite. Dar zilele treceau sporind decepţiile. Vladimir venea acasă din ce în ce mai rar, o suporta din ce în ce mai grteu. Umilit de decăderea lui căuta uitarea în rachiuri tari, bea pătimaş în baruri şi cârciumi deochiate, în tovărăşia ruşilor cu bărbi de sfinţi, a femeilor din lumea mare, în goană după senzaţii noi. Dimineaţa se scula ursuz, pornit pe ceartă, brutaliza pe Margot care nu ştia decât să plângă. Lăcrămile femeilor care se îngraşă exasperează bărbaţii când sunt vinovaţi. Ieşit din minţi, Vladimir o zgâlţâia de umeri, întrebând-o furios, repetat: — Dece plângi ? Dece plângi ? Spune dece plângi ? Cu priviri rătăcite, Margot, venind parcă din âltă lume, îi răspundea îndurerată, resemjnată ca o martiră : — Nu-ţi cer nimic, lasă-mă... Ştiam. Şi nu mai plânse. Când lipsea de acasă era fericită, uşurată, ca după ce lepăda centura. Se simţea obosită, sătulă de viaţă» MARGOT 551 dornică de linişte, de singurătate. Corpul, dar mai ales sufletul îi îmbătrânise prea devreme. Din neglijenţă calculată, Vladimir nu se interesa de chel- tuiala zilnică. Margot trebuia să-şi câştige pâinea şi nu ştia nimic. Trecând dela un amant Ia altul, învăţase glumind, să mănânce lucruri fine, să bea şampanie, să aplaude drăcii. Nu- mai un lucru, după care alergase toată viaţa îi rămăsese necu- noscut : amorul. După ce a încercat, o vreme, să-şi poarte singură de grijă, negăsind nici o ocupaţie demnă de nasul ei, părăsită de Vla- dimir în ţară străină, într’o seară, fără a-1 preveni nici măcar în scris, îşi adună lucruşoarele, rochii demodate şi brăţări su- nătoare, şi ieşi pe poartă cu lacrămile în ochi, lăsând în urma ei tot ce-i fusese drag iluziile. EPILOG In Bucureşti, într’o cameră mansardată de doi metri, trăeşte, fără amintiri, fără aşternut, cu abuz de ţigări, de cafele, de bromurale, Margot care căuta, când era lucidă, să repare bat- jocura anilor, cu cârpeli lamentabile de farduri. Câteva lecţii de franceză, agăţate ici colo, date fără competenţă, agravau necontenit mizeria. Fotografii, printre care se deosebea a lui Joujou, cu capul sprijinit genial pe mâna din care se înălţa un fir de fum, re- prezentau trecutul. Două trei prietene care o descoperiseră întâmplător o vizitau rar, o invitau şi mai rar, de zile mari, la masă, când Margot — Cocuţa — îşi da toată silinţa să arate, prin mofturi felurite, ridicule, că e de familie. Din timiditate sau din mândrie nu făcea apel la nimeni. Trăia uitată de toţi, de Isabella, de moş Alecu octogenar şi Rene. Emil care nu-i cunoştea adresa n’avuse cum să-i comunice moartea lui Nicuşor. 552 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Intr’o seară de Crăciun neputând rezista dorinţei de a con- templa vitrinele încărcate de lumini şi daruri, plecă să se plimbe încetişor pe calea Victoriei. Ieşind dela Athenee Palace, un domn grăbit, care purta o jerbă de flori învelită până la ochi în cămaşe albă, ca scutecele Domnului, o izbi în treacăt, se scuză, dispăru în maşina ce-1 aştepta la scară şi se depărtă fără să o recunoască. Era Bebe, prietenul din vârsta fericită, primul amant care răscolise trecutul lui Margot ramasa cu ochii după el, consolată cu amintirea lui. GH. BRÂESCU MOARTEA AMINTIRILOR Svelt vântul, în repezi unde, peste toamne hârşite năvălea şi’n iureşul hai-hui mă rupea, de mă ducea nu ştiu unde... E o asemenea oră târziilor moldovene-aşteptări ; Elsa, rănite priviri imploră maşterile zări... Năluca ta flutură argintie peste codrul visului, în urmă rămas ; boare luminoasă acum, pe la chindie, peste sărmanii ochi de pripas. Drumurile nu ni se potrivesc toate, ca îmbrăcămintea străină, ori nepurtată — pe câmpul revenirilor cum cade zăpada, o să se-audă deodată... SEISMOGRAF In paharul cerului — mărgean — cum spumegă alcoolul lunii, de-1 sparge... cât Isus un cuvânt la geam creşte, şi cât el însuşi : PACE ! Vin anii de ne duc de mână să adunăm poveţe din basmele răzvrătiţilor, şi ’ntâlnim luceferi în haosul lumii, fără cârmă, de le spargem luminile c’an picior... E o fervoare neobişnuită în tot ce ^ edem, în tot ce atingem, e o demenţă latentă şi lucidă, bem otrăvurile evului cu sete şi plângem. Graniţele au ochii bulbucaţi de spaima orelor venind în marş de moarte, foburgurile trimit mereu soldaţi şi umerii oricărui Dumnezeu pământul nu mai pot să-l poarte. E o aşteptare exasperantă, un văl de gunoi, ca'ntre popoare astăzi fără ştire, deşi cuvântul pace creşte, cum între noi creştea, nesigur : iubire... POVESTE DE DRAGOSTE Numele tău, numai muzică ! o undă, o ’nchipuire, o răutăcioasă fantasmă, agonie... iubire... Pe braţele amăgirii mă porţi, să fii oare Maia fecioară ? lasă sufletu-mi să se târască aşa la picioarele tale şi să moară... Un sălbatic, noptatic vânt mi-i sângele, auzi-1 ; auzi... rămâi însă rece, rămâi ca nuferii cruzi. Se lasă seara ; vom fi mai negri, mai luminoşi ? oricum... nici o cale n’arată ochii tăi frumoşi... In stele văd diavoli mici şi poate ne văd şi ei, şi ar lua zădărnicia, să ţi-o dea să o bei... Inconjoră de trei ori fântâna cu părul resfirat, ia fcupa din mâna tremurătoare ce te-ar fi ’nfiorat... Beţii sunt multe, să ştii, în viaţa anostă, pustie : din toate mai trista rămâne cea cu zădărnicie... 556 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ai cunoscut-o, ai trăit-o vreodată ? vai, eşti aceeaşi mereu, eşti eterna beată... Te-aş fi sugrumat eu ? cu o vedenie mintea mi-aş fi pus ? Nu, nu, suntem oricum aproape de mângâietorul apus... PRO DOMO Oglinzile s’au trezit din toropeală Şi limpezi ies lumile la iveală Pe valuri de durere legănate Pe braţele hazardului purtate... Iată-te şi pe tine, viaţă dorită, Priveşti această magie, neliniştită ; Eşti germinată din rouă şi Soarele-i aproape... Are să te răpună şi are să te ’ngroape. Eşti adevăr, visat, deci părere ; Clipa te-alungă, clipa te cere — Nimic în tine nu-i făcut să stea, Zbori întotdeauna spre o altă stea... Inutile năzuinţi ne poartă Spre aceeaşi enigmatică, nedeslegată soartă : In rătăcire oarbă, olimpic surâzând, Sfârşim făr’să’nţelegem; renunţăm plângând... O, mie nu -mi mai pasă de-adâncuri gata date : Voi fi începutul şi sfârşitul a toate ! Pe harfa cerurilor vreau să cânt Visului ; — singurului Sfânt... G. DEMETRU PAN GEORGE BERNARD SHAW i Un mare scriitor care nu se mai citează — Lord Macaulay — în faimosul său eseu despre Lord Byron, spune că toate zânele au venit la naşterea acestuia, să-i pună în leagăn câte un dar ; numai că în fiecare dar ele au aruncat câte un blestem... Astfel, celebrul poet s a născut frumos dar şchiop, nobil dar sărac, ge- nial dar detracat... Despre George Bernard Shaw, se poate spune că toate zâ- nele au venit la leagănul lui cu câte un dar; însă în fiecare dar au pus câte o glumă. Viaţa şi opera lui sunt o glumă permanentă. Planează asu- pra lor un zâmbet de ironie, de parcă cineva mai puternic decât noi şi mai spiritual decât chiar dânsul, ar vrea să spue că a- mândouă au născut printr’un joc de comedie al naturii. Ber- nard Shaw e astfel o lungă anecdotă, o anecdotă care începe cu viaţa şi sfârşeşte cu opera... G'e altceva decât o anecdotă e bunăoară naşterea sa ? Unui oarecare Mister Gurley, pela mijlocul veacului trecut, îi vine gust să se însoare a doua oară, deşi om în toată firea, ba având şi o fată de măritat. Aceasta — întâmplător sau nu — aduce lucrul la cunoştinţa fratelui soţiei părăsite, căruia tatăl, un mare risipitor, îi datora o mare sumă de bani. Cum să-l con- strângă fratele, cum să se răzbune cel puţin? Ii protestează po- liţele, şi simpaticul Mister Gurley e — în bună lege britanică — arestat în chiar noaptea nunţii. GEORGE BERNARD SHAW 559 Furios, tatăl ameninţă fata ; fala înţelege că nu mai poate trăi sub acoperişul părintesc ; şi se aruncă în braţele bărbatu- lui care-i iese’n cale, cu toate că se'ntâmpla să fie cu douăzeci de ani mai în vârstă ca dânsa. Acesta avea să fie tatăl lui Bernard Shaw. Tatăl acesta — care prin viaţa lui dezordonată şi ruinătoare de familie aduce aşa de bine cu tatăl lui Dickens, imortalizat de acesta în Mr. Micawber — era un Irlandez, dar venind din inima Angliei (Iiampshire) de unde strămoşii săi emigrase cu vreo două veacuri mai înainte, in Irlanda. Ceea ce face pe Shaw să spună : „sunt un Irlandez tipic : familia mea vine din Anglia !“ — glumă care ne aminteşte pe Swift, atunci când cu aceeaşi desinvoltură se lepăda de originea sa irlandeză, spu- nând că „te poţi naşte într un grajd, fără să fi numaidecât cal- ! La Bernard Shaw anecdota se împleteşte cu basmul, ca să ne spună că sângele legendar curge în vinele acestui „kelt roşu“ dacă ne gândim că numele de Shaw descinde din „Shaigh, al treilea fiu al lui Macduff- acel nobil scoţian din suita lui Dun- can care dă alarma în noaptea omorului din Macbeth. Dar ineditul naşterii lui Bernard Shaw nu sfârşeşte aci. Târziu vom afla, din scrisorile pe care scriitorul în pragul glo- riei le va trimite (pe la 1897) actriţei Ellen Terry, că „nu era mai înalt ca cişmele tatălui său când, luat de acesta odată la plimbare, pe drum o grozavă,! monstruoasă bănuială l-a cu- prins. De cum a ajuns acasă s‘a dus pc furiş la mamă-sa şi’n şoaptă tremurată i-a atras atenţia : — Mamă, tata e beat! — Dar când naiba l-ai văzut altfel ? răspunde mama întorcând capul cu enervare şi desgust !“. Irlandez în ciuda lui şi fiu al unui asemenea tată, ne-am aştepta ca fiul, prins şi de boema literară a Dublinului şi Lon- drei, să aibă ceva din proclivităţile ancestrale. Dar omul şi aci ne joacă festa. Slab şi înalt, cu barbă de faun mucalit, şi ochi albaştri de fecioară, Bernard Shaw e singurul Irlandez de pe lume care până la capătul bătrâneţilor sale va putea afirma, în sfidarea naţiei sale şi a unui întreg veac carnal, că „a trăit şi lucrat o viaţă întreagă fără să pună în gură : carne de vită. 560 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de pasăre sau peşte, făiă o picătură de ceai, cafea, tutun sau alcool11. Vegetarianului incorigibil mulţi i-au obiectat regimul pe motiv că leguma e lipsită de vitalitate : „Nu mai spuneţi — le-a răspuns Bemard Shaw — ia numai sădiţi o ghindă: iese stejarul falnic şi puternic. Pe când poftiţi şi sădiţi un porc : să vedem, ce iese ?“ Iar când,la un mare moment de carieră, i se oferea un ban- chet cu fast, refuzul era la fel cu cel dat tuturor meselor la care o viaţă întreagă s’a abţinut să participe „Un banchet în o- noarea mea ? Adică vreţi să faceţi din mine un pretext pentru o hecatombă de vite, păsări şi peşti ? Mulţumesc, sunteţi prea drăguţi. Dar ce-ar fi dacă în locul unui banchet aţi propune un post în onoarea mea de trei zile, o abţinere solemnă dela devorarea atâtor cadavre. Aş avea cel puţin mângâierea să cred că o faceţi desinteresat... Nu, nu, sacrificiile de sânge nu sunt în linia mea !“ Bemard Shaw — după mărturia biografilor săi Henderson şi Harris, din datele cărora ne’nfruptăm şi noi aci — a mai trăit şi fără să ştie ce-i un act meschin, crud sau murdar, fără să spue vreodată un cuvânt urît — decât în scris ! — fără să ia odată numele Domnului în deşert sau să ia în seamă fe- meia ! In capitolul acestui ultim şi gentil păcat al vieţii, ca- riera lui Bemard Shaw oferă „a blank page11. Amorul său dc tinereţe au fost madonele din muzee şi Mozart, Wagner şi Bee- thowen din sălile de concert, pe care criticul de artă dela The Star sau The World, ca să le escaladeze mai cu economie, prost îmbrăcat cum a fost o viaţă întreagă, mai purta şi nişte bocanci, aşa de ameninţători, că mulţi cunoscuţi îl întrebau : Eşti alpi- nist ? Ca dânsul să răspundă : Nu, sunt numai cronicar mu- zical ! Şi dacă nu l-ar fi iubit femeile ! Dar oare Mrs. Hubert Blând, nu l-a cântat în versuri — da, în versuri — spunând clar că „e nebună după paloarea feţei sale11 (his maddening white face). Şi altele la fel ? Como di Basseto (pseudonim sub ca- re-şi iscălea cronicile) rămânea însă Como di Basseto. Şi cel mult dacă le bătea pe umăr şi le ruga să fie serioase... GEORGE BERNARD SHAW 561 Cum a ruga-o şi pe frumoasa Isadora Duncan. Cine nu cunoaşte asaltul suferit de Bemard Shaw din partea marii dansatoare — preoteasă a amorului liber şi a unei noi religii, a frumosului, care printr’o scrioare l-a invitat să fie aşa de drăguţ să-i facă un copil ! — Iţi dai seama, dragă Domnule Shaw, ce regenerare pentru speţa umană, să-i dăm un exem- plar cu care să moştenească frumuseţea mea,' şi inteligenţa dumitale ? La care asediatul a răspuns : Da, dar ce ne facem dacă copilul moşteneşte dimpotrivă frumuseţea mea şi numai inteligenţa dumitale ? N’are deci dreptate St. John Ervine să spue că „amorul a rămas iui Bernard Shaw tot aşa de strein ca şi calculul dife- renţial ? Iar când în sfârşit Miss Payne Townshend — milionara ir- landeză — îi iese în cale, legătura se face sub forma spiri- tuală a mişcării Fabiane, de amândoi frecventată; şi dacă, amândoi contra căsătoriei, se hotărăsc totuşi să o facă, e numai pentru curmarea unei vieţi prea boeme şi lipsite de confort. Ceea ce n’a împiedecat ca în ziua fatală Shaw să vie la ofi- ţerul stării civile nu numai prost îmbrăcat, dar şi numai pe ju- mătate încălţat, în cârje chiar, din pricina uu abces la picior. Cum naşul era mult mai arătos ca ginerele, ofiţerul stării ci- vile începuse să treacă în registru numele celui dintâi, şi pu- ţin a lipsit ca naşul să devie soţ şi soţul, naş ! . Am spus iată câteva anecdote şi am făcut biografia lui Ber- nard Shaw. Cam atât e toată viaţa sa, afară de operă, care e şi ea o glumă, genială glumă. E ca şi când făcându-1, natura s’a jucat. Natura s’a odihnit când a făcut pe Bernard Shaw. A ieşit din codul ei şi l-a făcut paradoxal ; a ieşit din solemnitate şi l-a făcut sincer ; a ieşit din convenţional şi l-a făcut uman. Natura n’a vrut să se repete când l-a făcut pe Bernard Shaw. A unit atunci în el, două extreme. Ca în. sfinţi, ea s’a sublimat ; ca în saltimbanci, şi-a acordat libertăţi infinite. Bemard Shaw e — am zice — un salt mortal făcut peste materie... Dacă n’avea geniu, îşi frângea gâtul. Având geniu, saltim- 6 562 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bancul triumfă în spirit şi Revine profet ; ca profetul să nu uite c’a stat cu regi scoţieni la masă şi-a fost odată măscărici... Ca măscăricii din Shakepeare şi din întreaga istorie brita- nică, Bernard Shaw va vedea în „uşurinţa inimei“ (lightness of heart) cel mai serios lucru în viaţă ; în ceea ce dânsul numeşte „joyousness11, veselie, fondul secret din care se alimentează genialitatea. II Din acest fond se va alimenta opera sa. Din Como di Bas- seto, dânsul devine G. B. S. (o „G. B. - eSenţâ de anarhism4' cum se numeşte singur cu un calambur suprem) şi „va trece prin secol, ca o lulea rară, sub trei iniţiale41. „De zece ani, cu nemaipomenită stăruinţă şi încăpăţânare, tot strig în auzul lumii că sunt extraordinar de spiritual, de strălucitor şi de deştept. Azi lucrul a devenit parte din opinia publică a Angliei ; şi nu-i putere, în cer sau pe pământ care s’o mai poată schimba. Aiurez eu, bolborosesc eu din când în când ; dar reputaţia mea rămâne neatinsă : e clădită bine şi so- lid, ca şi a lui Shakespeare, pe temelii impregnabile de dog- matică reiteraţie44. Irlandez din naştere, Englez de fapt şi geniu de profesie, vedem în aceste cuvinte pe profet destăinuindu-şi şarlatania. E ultima artă a magicianului. In fiecare profet doarme un şar- latan. Pitia avea cunoştinţă de acest lucru când bolborosea an- tichităţii cuvinte ambigue, Moise a fost un vrăjitor cu toiag şi tot o poveste a fost buricul sau dintele lui Budha... Profetul începe de acolo unde vracul are un mesaj. „Scrie acolo — recomandă dânsul biografului Henderson — că adevăratul George Bernard Shaw a fost adus pe lume nu prin partenogeneză, ci în acelaşi chip vulgar, moştenind toate slăbiciunile, nebuniile şi limitările speţei, că umblă toată ziulica pe două picioare, îşi suflă nasul, dă în gropi, şi trăn- căneşte cât poate, afară din cale de prozaic, lipsit în chip vă- dit de multe din desăvârşirile comune altora, ba în multe pri- vinţe un prost şi-un ignorant.44 Aici —imitând pe Samuel Butler dela care purcede — pro- GEORGŞ BERNARD SHAW 563 fetnl îşi denunţă singur şarlatania, ca să spună că n’are nici una, şi face tabula rasa de ora, ca, modest, să facă loc adevă- rului pe care-1 va emite... Dar că-şi cunoaşte bine meseria, nu mai încape îndoială, când singur va spune la o celebrare a zilei sale de naştere : „In lumea asta dacă nu spui un lucru aşa ca să irite, mai bine nu-1 mai spui deloc, fiindcă nu-i om care să se tulbure de ceva care nu-1 tulbură. Atenţia acordată unei formulări critice e în pro- porţie directă cu indigestibilitatea ei“. Şi atunci profetul va porni să spună lucruri indigerabile şi indezirabile. Epoca era o epocă de confort mintal. Valul dela 1830, de re- forme şi descoperiri, produsese o Anglie înstărită şi echilibrată cu aur pompat din colonii şi optimismul lui Spencer acasă, cu problema socială mult rezolvită şi laboratoriile duduind de noi experimente şi noi speranţe la adresa omului. Dar ştiinţa avea să dea greş ca şi religia. Reformele aveau să se dovedească numai paliative, bogăţia şi confortul, nu acte ci simple surogate de civilizaţie, prejudecata şi prostia rămâ- nând tot ele singure panaceu al condiţiei umane. E din nou vremea reformatorilor. E ceasul dărâmătorilor de idoli. Tot atâţia profeţi câte prejudecăţi, acestea fiind mediul în care huzureşte bacteria... Se vor denunţa tot atâtea minciuni, câte adevăruri noi se vor striga. Asediatorii vin mai ales de pe continent. Religia adevărului e una, şi Ibsen, Nietzsche, Schopenhauer sunt profeţii ei ; acesta din urmă, fluturând în traducerea d-rei Helen Zimmem, pe deasupra unei Anglii ghif- tuite, visul nepractic al sinuciderii... Chiar această Anglie nu va întârzia să-şi producă iconoclastul, în persoana lui Samuel Butler, autorul lui Erewhon, romancier şi filosof, pictor şi mu- zicant, literat şi om de ştiinţă, care va lua de scurt pe Darwin şi Isus, pe unul dându-1 jos de pe piedestal, pe celălalt de pe cruce, contestând unuia : evoluţionismul determinist, celuilalt : 'învierea, — contestând toate ereziile vremii şi enunţând o sin- gură religie plauzibilă : a spiritului. Intr’o clipă de slăbiciune, când Bemard Shaw a „daignat“ să-şi găsească predecesori, dânsul a făcut-o tot anecdotic : dela 564 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALF Butler am împrumutat surtucul, dela Ibsen pantalonii, dela Nietzsche jiletca. Cert e că dela Ibsen a moştenit critica amară a societăţii, de , la Nietzsche exaltarea vitalistă a forţei, dela Butler — pe care Shaw în unul din articolele sale de debut îl apără împotriva lui Darwin — meseria de profet. Care pentru dânsul, un pă- gân ca şi autorul lui Erewhon, înseamnă meseria adevărului. A striga adevărul cu orice preţ şi’n orice formă, a-1 arunca fie şi ca o palmă în obrazul lumii, iată adevărata profesie a aces- tui om, care întâmplându-se să mai fie şi un om inteligent, va mai adopta şi pe aceea de geniu, cum singur pretinde cu emfază. Noi toţi îl ştim pe Bernard Shaw ca un aprig autor dramatic. Dar să-l credem pe cuvânt atunci când la o aniversare singur declară : „Nu-mi pasă o iotă (a snap of my fingers) de emi- nenţa mea literară în comparaţie cu opera mult mai serioasă de pionier al ideii“. Iar la festivalul din Malvern (un fel de Oberamergau sha- wian), din 1932, îl auzim deasemenea spunând: „Deşi meni- rea mea e aceea de autor dramatic, vocaţia mea e aceea de profet“ şi „nădăjduesc că cei mai mulţi dintre cititorii mei ig- noră virtuozitatea mea literară şi se pasionează după ideile mole“. Profetului însă îi trebuia un pisc. Un pisc de pe care eventual să se poată da şi tumba şi înfundându-şi tichia pe urechi să râdă din cele mai adânci abise ale tristeţei umane. Numai scena, amvon şi trampolină, putea fi acest pisc, nu- mai ea putea îmbrăţişa cu aceeaşi largheţă pe profet şi măs- cărici. Numai că scena victoriană — înghesuită de prejudecăţi, pro- zaică şi formalistă — era tare strâmtă pentru dublul irlandez care sosea sub formă de jongleur şi de druid. Trei ani de zile (1895-1898), ca critic dramatic la Saturday Review, Shaw — după câteva romane fără succes — va lărgi această scenă, o va pregăti pentru sine. El va zdruncina până la dărâmare convenţionalul victorian ; va ataca pe Henry Irving, divini- tate de amurg, degenerată în rege al melodramei ; va sfâşia GEORGE BERNARD SHAW 565 cu ghiarele facticele şi cu măturoiul va şterge lacrimele de- suete, ale dramei domestice. Până să vină dânsul, va pune în loc pe Ibsen. Puţini ştiu că Shaw e cel dintâi care a jucat în Anglia pe Ibsen, ca amator, într’o casă particulară din Bloomsbury, cu el însuşi în Krog- slad, iar fata lui Karl Marx în Nora Helmar. Cu Ibsen, mult comentat de dânsul şi amicii săi, şi jucat apoi serios la noul In- dependent Theatre, al olandezului Grein, un fel de Antoine al Londrei, cu Ibsen dă Shaw bătălia. Dar o câştigă cu Ber- nard Shaw... Din prefeţele faimoase vedem că Shaw scrie mai toate pie- sele sale provocat de o idee. Propagatorul de idei se trădează chiar dela primele încercări. Problema locuinţelor sărace — văzute ca o boală socială — e atacată în Widowers’ Housese„ problema iubirii fără prejudecăţi în The Philanderer, a pros- tituţiei în The Profession of Mrs. XJUarren, a războiului în Arms and the Man, a emancipării copiilor în ZJou never can teii. Cinci iese, cinci scandaluri. Prima — spune singur — are un „succes egal cu un ţipăt de revoltă11 ; a doua s’a dovedit neprezentabilă pentru moment, a treia a fost cenzurată, la a patra Ducele de Connaught din loje se întrebă dacă „au- torul nu-i cumva nebun11, iar regele — cu toate că se chema Edward — se simte obligat s’o ostracizeze ; iar a cincea, nu mai puţin revoltătoare, e scoasă din repetiţie, de însuşi regisorul. „Iritaţia“ se dovedea eficace... Dar cu Candida — cea mai bună piesă a sa, după unii — Shaw trece la temele mari. Gelozia, care face ravagii în Sha- kespeare, e despuiată de tragic şi, trecută prin Ibsen, ne dă înaltă comedie. Visător de profesie, poetul Marchbanks cade în dragoste după Candida, căreia crede că prin iubirea sa îi va putea oferi hrana sufletească de care are nevoie într’un me- naj prozaic. Dar soţul în loc să devină Othello, se dovedeşte până la urmă ca un bun mult mai necesar soţiei decât fantasma deşartă a iubirii romantice. Şi menajul o duce fericit înainte. Candida e satira amară a visului. „Iubeşti pe nevaslă-mea ? Nu mai spune. Dragul meu copil, 566 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE toată lumea o iubeşte. Nu-i unul să-i reziste. Dar nu face ni- mic. Tu ai sub douăzeci de ani, ea peste treizeci. Ţi-ar putea fi mămică.“ III Cu cele trei piese următoare : The Man of Destiny, Caesar and Cleopatra, Man and Superman, Bernard Shaw şi-a găsit eroul : e omul superior. Cu o uşoară acţiune longitudinală putem desface opera lui Bernard Shaw în două planuri paralele. Un plan de personaje romantice şi aproape similare în strigătoarea lor superioritate ; un plan de personaje realiste, luate direct din viaţă, variate şi distractive ca şi ea. Planul romantic cuprinde nume ca : Napoleon, John Tan~ ner, Cezar, Cleopatra, Maior Barbara, Andrew Undershaft, Blanco Poznet, Richard, Căpitan Shotover, Părintele Keegan, Aubrey, Caterina cea Mare, Lavinia, Sfânta Ioana. Toţi aceşti eroi reprezintă omul superior, supra-omul. Dar nu supra-omul nietzscheian, ci supra-omul shawian. Nu simpla exaltare a forţei, ci forţa exaltată cu un mesaj. E caracteristic — pentru aceasta — că dintre toţi aceştia, numai lui Napoleon autorul nu-i acordă simpatia sa. De ce ? Fiindcă e un supra-om fără mesaj. In concepţia sa Napo- leon e un simplu omorîtor de oameni. Forţa, geniul lui constă în a fi constatat că „dacă tragi cu tunul într’un om, îl ucizi pe loc“ ! Pe acest supra-om, care nu-i din familia lui, autorul îl va terfeli ca pe „un ofiţeraş ajuns prin fuste“, şi-l va bagate- liza în scena în care spioana îl face cârpă în mâinile sale când îi destăinue existenţa unei scrisori compromiţătoare a soţiei sale către Barras. E numai natural atunci ca un astfel de supra-om, întrebat ce repercusiune va avea în lume moartea sa, să răspundă : „va produce un ţipăt de uşurare11. Dar ceilalţi oameni superiori ai lui Bernard Shaw sunt îm- brăcaţi — chiar dacă uneori greşesc — în toată simpatia au- torului. De ce ? Fiindcă au un mesaj, fiindcă aduc omenirii un dictat. GEORGE BERNARD SHAW 567 Cel mai caracteristic din acest punct de vedere e poate John Tanner. A. B. Wakley, fostul critic dramatic al lui Times, l-a sfidat pe Shaw să poată scrie un Don Juan. Şi Bernard Shaw a scris Man and Superman. Dar ce distanţă dela eroul spaniol a o mie şi trei aventuri galante la acest „Hanilet mai mult decât Don Juan“ ! John Tanner nu e un asediator de femei, e un asediat. Ana îl vrea cucerii, el rezistă. Ca în cele din urmă să cadă biruit. TANNER (cuprinzând-o în braţe) .) Ku-i adevărat, te iubesc. Puterea vieţii e mai tare ca mine: am toată lumea în bra- ţele mele, când te strâng. Dar lupt pentru libertatea fi onoarea mea, pentru eul meu unul fi nedespărţit. ANA : Fericirea pe care ţi-o dau eu va face mai mult ca toate astea. TANNER : Ai fi în stare să-ţi vinzi libertatea fi onoarea fi eui pentru un grăunte de fericire ? ANA : Pentru mine nu va fi poate nici fericire. Poate moarte... TANNER (gemând) : Ah, strânsoarea ta mă ţine fi mă doare. Ce strângi tu afa în mine ? Există oare o inimă de tată afa cum există una de mamă ? Am înţeles : Don Juanul lui Bernard Shaw nu e Don Juan : e bărbatul, e principiul fecundităţii, aşa cum femeia e agentul acestei fecundităţi. Forţa Vieţii (Life Force) e viaţa în curs de perpetuare. Iar iubirea e actul acestei perpetuări, don-jua- nismul : fatalitatea ei. O fatalitate mai tare ca libertatea şi onoarea, subjugând personalitatea bărbatului şi făcând din el un vehicul de viaţă la dispoziţia femeii. Don Juanul lui Bernard Shaw e un Don Juan explicativ, apo- logetic. Don Juanul lui aproape se scuză că nu e Don Juan. El e modest interpret, nu erou declamator al Naturii. Toată piesa are această alură apologetică, pentru care lucru autorul caută chiar să se scuze criticului Wakley, într’o adorabilă prefaţă : „E o predilecţie a d-tale să mă tot dondăneşti că ceea ce eu numesc dramă nu-i altceva decât o explicaţie. Dar trebue să 568 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mă iei aşa cum sunt, o fiinţă raţională, răbdătoare, consistentă, apologetică şi silitoare, cu temperamentul unui dascăl de şcoală şi apucături de epitrop. Fără ’ndoială că năravul meu literar, care se ’ntâmplă să amuze publicul englezesc distrage atenţia dela caracterul meu : dar acest caracter nu mai puţin există, tare ca piatra. Am o conştiinţă : şi conştiinţa e totdeauna expli- cativă.“ Conştiinţa trează a vieţii sunt de fapt toţi supra-oamenii lui Bemard Shaw. Cezar e această conştiinţă atunci când dă sfaturi Cleopatrei să se scape de jugul Ftatateetei, de. jugul lumii, şi să fie regină Sau când îşi găseşte în Sfinx semenul şi măsura : „In mica lume de dincolo de tine, Sfinx, locul meu e tot aşa de înalt ca şi al tău pe întinderea pustie; numai că tu stai pe când eu pribegesc; eu cuceresc şi tu dăinui, eu mă trudesc şi mă minunez, tu stai la pândă şi aştepţi. Eu mă uit în sus şi mă uimesc, mă uit in jos şi mă cutremur, mă uit împrejur şi mă minunăţesc. Pe când ochii tăi se cască întruna în afară de lume, către ţinutul pierdut, că- minul dela care ne-am rătăcit. ‘Tu, sfinxule, şi eu, streini amândoi în mijlocul omului, nu suntem deloc streini umd altuia. Oare ii am avut în mine dela naştere conştiinţa eter- nităţii ? Aceste lămpi de stele ale tale eu le-am văzut în Galia şi Britania, în Spania şi Tesalia, făcând semnale mari de taină unei sentinele eterne, aci jos pe pământ, o sentinelă al cărei post nu l-am putut găsi. Şi iată-te ’n sfârşit, — imagine a eternităţii şi nesfârşirii din mine, tăcut, plin de gând singur în deşertul de argint. Sfinxule, sfinxule... drumul meu spre tine a fost un drum de destin. Fiindcă eu sunt acela al cărui geniu îşi găseşte în tine sim- bolul .• brută, femeie şi zeu laolaltă.“ Şi aceeaşi conştiinţă e Maior Barbara care aduce omului mân- tuirea, cum la fel e tatăl ei Andrew Undershaft, fabricant de arme, dar profet al unei religii mai potrivite pentru moment, religia puterii : GEORGE BERNARD SHAW 569 „Crezul meu e să dau arme tuturor oamenilor care oferă pe ele un preţ cum se cade, fără să ţin seama de persoane sau principii. Cel dintâi Undershaft avea în prăvălia sa inscripţia : Dacă Dumnezeu a lăsat omului mâna, omul nu .trebue să tragă sabia. Al doilea avea scris : Toţi au dreptul să lupte, nimeni nare dreptul să judece. Al treilea: Omu- lui, sabia; Cerului, victoria. Al patrulea navea talent li- terar ; dşa că na scris nimic, dar a vândut tunuri lui Na- poleon sub nasul lui George al Treilea. Al cincilea a scris : .Pacea nu va birui decât cu sabia ’n mână. Al şaselea, pa- tronul meu, a fost cel mai deştept dintre toţi. El a scris: Nimic nu se va face pe lumea asta până ce oamenii nu-s pregătiţi să se ucidă unii pe alţi pentru o idee. După a- ceasta, nu mai rămânea nimic de scris, celui de-al şaptelea, încât el a scris pur şi simplul Neruşinare! (Barbarei) Haide, haide, fiica mea. Nu face tragedii întrun ceainic, fi-ai croit o morală, sau o religie cum spui tu, care nu merge. Nu face nimic, dă-o la o parte... Nu perzista în nebunie. Dacă vechea ta religie a dat greş, ia-ţi una mai nouă şi mai bună pentru ziua de mâine.“ Un păgân şi un cinic acest Undershaft. Un „Prinţ al Intu- nericului“, cum îl numeşte Barbara. Dar ce aidoma ei în ipos- taza de salvator al lumii, — ce mare faţă de noi toţi, în luci- ditatea dictatului pe care îl are de dat omenirii. Putem coborî şi mai jos decât el, în cinism şi păgânism, şi-i vom găsi semenul în Richard, genialul derbedeu, irezistibilul reprobat din Discipolul Diavolului, desigur cea mai mare me- lodramă a lumii, — care numai pentru a nu-şi dezice sinceri- tatea şi curajul, şi numai pentru a pălmui omenirea în propria .ei micime, preferă să fie dus la spânzurătoare în locul unui preot, drept care s’a dat în noaptea unei razii politice şi pe care nu vrea cu nici un chip să-l divulge ; cu ştreangul deasupra capului şi cu luciditatea omului superior, el va spune atunci preotului duhovnic şi generalului care comandă execuţia : „Răspunde de tine însuţi, popo, şi de complicii tăi din preajmă... Văd prea puţină divinitate în ei ca şi în tine. 570 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Vorbiţi de creştinism când sunteţi pe punctul să spânzuraţi un om ? S'a mai pomenit o dănănae ca asta ? Aţi pus cât mai multă solemnitate ca să daţi poporului o impresie de demnitate, cu muzică de Haendel şi un popă care să facă omorul să treacă drept act de pietate. Haida, de! Nu cumva credeţi co să vă dau o mână de ajutor ! M’aţi im~ plorat să prefer ştreangul, fiindcă meseria voastră (laşe) nu va învăţat să trageţi la ochi. Ei bine, (nu voi cere să fiu împuşcat) : spănzuraţi-mă şi terminaţi odată... Ceasul tău e cu două minute întârziere, generale. Auzi, bate două- sprezece... (Ce mai aştepţi ?) Amin, îmi dau viaţa pen- tru o lume mai bună11. Frate de sânge cu Richard, ca şi cu căpitanul Brassbound, şef de poteră, Blanco Poznet, din 7 he shewing-up of Blanco Poznei (o scurtă comedie mai mult bună decât cunoscută, cu scena în deşerturile Americii), sfidează juriul care vrea să-l condamne la spânzurătoare, fiindcă a furat calul şerifului pentru o femeie care trebuia să se ducă ?n goană după doctor, având copilul pe moarte. Toată cerbicia lui de reprobat, tot sufletul lui bleste- mat se topesc când copilaşul îl ia de gât cu mânuţele lui albe, şi-i spune „tăticule” şi-l sărută ; iar când la judecată află din gura femeii că copilul a murit, el se întunecă şi spune înfrânt: „Mort, ştrengăreiul ăla mic ? Copilul pentru care mi-am dat viaţa ?... In afirmarea unei conştiinţe treze, unei francheţe absolute cu viaţa, la Bernard Shaw omul de geniu e una cu magnatul de industrie, slântul cu derbedeul. Şi astfel vom găsi din aceeaşi stofă tăiată şi pe Lavinia, creş- tina din Androcles and the Hon (alături de Visul unei nopţi de vară şi Doctorul fără voie, cea mai bună farsă din literatura uni- versală), în proclamarea unui Dumnezeu pe care-1 avem în noi, şi căruia nu-i slujim fiindcă e bun ori drept, ci numai fiindcă pur şi simplu ne depăşeşte. Va spune Lavinia, pe punctul să fie aruncată la lei, căpita- nului roman îndrăgostit de dânsa : GEORGE BERNARD SHAW 571 — Stau de atâta timp aci, cu moartea venind tot mai aproape de mine, cu realitatea ei tot mai reală... cu visele fi povcftile topindu-se în neant... — Şi cum atuncea ? Ai să mori pentru nimic ? — Da, şi într’asta stă minunea. Tocmai fiindcă toate vi- sele şi poveştile au dispărut, tocmai de aceea acum nu mai am nici îndoială că lucrul pentru care mor e un lucru mai mare decât toate visele şi poveştile omului,.. — Şi ce lucru e acela ? — N’am idee. Dacă ar fi un lucru aşa de mic ca să-l pot cunoaşte ar fi prea mic şi ca să mor pentru el. Cred că mă duc să mor pentru Dumnezeu. Nimic altceva pe lume nu-i aşa de aevea, ca să-i poţi da viaţa. — Şi cine-i Dumnezeu ? — De unde să ştiu ? Cund vom şti aceasta, căpitane, vom fi noi înşine Dumnezeu. Iar Ioana, cu care trebue să încheiem seria iluminaţilor lui Shaw, fiindcă înseamnă cea mai înaltă culme a spiritualităţii sale, vine pe lume deasemenea ca să moară, dar nu în patul ei, la o sfântă Elenă, ci în foc, fiind mai primejdioasă omenirii, fiindcă e mai sinceră şi aduce lumii nu distrugere, ci un me- saj. Câtă ironie, ce catastrofală poziţie a omului faţă de supraoom, în epilogul unde, în camera de culcare a regelui, ca prin vis, reapare Ioana canonizată, şi umbrele tuturor celor care, dela inchizitor la Pierre de Cauchon, episcopul de Beauvais. şi dela călău la Warwick, au participat la condamnarea şi arderea ei pe rug, vin să-i ceară scuze şi să i se închine. Ei o proslăvesc rând pe rând în cuvinte de cea mai invoaltă proză shawiană. Ioana le mulţumeşte de gentileţe, şi mişcată de aşa bună pri- mire le promite că sfântă, fiindcă lumea în sfârşit o iubeşte, va mai veni printre oameni, va vepi să-şi vadă prietenii convertiţi. Pentru ca ei să se dea înapoi speriaţi şi rând pe rând, bâlbâind câte un cuvânt, rugând-o să nu facă una ca asta... să-şi ia fie- care tălpăşiţa... 572 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Rămasă singură, numai cu nimbul dumnezeirii pe frunte, sfânta ridică ochii la cer şi exclamă : Doamne Dumnezeule mare, ce minunat ai făcut tu pă- mântul... Dar când va fi el gata să-ţi primească sfinţii ? Când oare ? ' IV Toate aceste personaje de primul plan, eroi de istorie sau de contoar, apostoli de cabinet sau de civilizaţie, derbedei sau răz- boinici, sfinţi sau epave sociale, toţi aceşti mari singurateci, care au în piesele sale o poziţie de sine stătătoare, în afara oricărui cod sau chiar oricărei religii, prezintă o delineaţie de caracter esenţial romantică. Critica grăbită a văzut în ele pe autor în situaţie explicativă şi a dedus că teatrul lui Shaw nu e teatru, ci polemică de idei. Cert, ele exprimă o atitudine, care nu poate fi decât a autoru- lui, — dar câtă deosebire dcla Sfânta Ioana la Richard şi dela amândoi la Bernard Shaw, câtă deosebire dela acesta la toţi ceilalţi singurateci ai lui, ca conţinut sufletesc şi experienţă de viaţă ! Centraţi într'o unică viziune de existenţă, exaltaţi în idee, şi prin aceasta necesar romantici, ei sunt nu mai puţin de un pu- ternic realism şi prin aceasta încetează net să fie autorul. Sunt viaţa în căutarea propriei sale conştiinţe, sunt conştiinţa unei lumi adormite, trezită în omul superior. Că acesta e în esenţă un romantic, aceasta face parte din în- suşi realismul omului superior ; că autorul eşte el însuşi con-* ştiinţa trează a lumii, aceasta îl integrează personajelor sale, ca pe orice creator de oameni. Şi dovadă că e aşa e mai ales lumea din al doilea plan al operei shawiane. In faţa omului superior, omul de toate zilele; în faţa lumii vii, lumea adormită în obiceiuri şi prejudecăţi, ticuri şi manii, datini şi profesiuni ; în faţa conştiinţei vieţii, rutina ei. GEORGE BERNARD SHAW 573 Aici nu mai e vorba de nici o exaltare, de nici un romantism, de nici o unicitate. Autorul îi va lăsa să-şi trăiască propria lor viaţă, în mă- runtul zilnic, în coloarea clipei ; şi faptul că în el nu se repetă nici nu se caută, e dovada intuiţiei sale creatoare, puterii sale zămislitoare de oameni, putere care dacă îl lega de omul su- perior îl detaşează acum de omul inferior, provocându-i o si- tuaţie de arbitru — adică de autor — între cele două lumi care se vor ciocni. Această a doua lume e lumea lui Androcles din piesa cu a- celaşi nume ; a lui Bill Falker din Maior Barbara, a copiilor răzgâiaţi, amanţilor exasperaţi şi chelnerului, mai ales, din ZJou nevet can leii; a florăresei şi profesorului de fonetică din Pygmalion, a soldaţilor din Arms and the Man, The Man of Destiny, Great Catherine, a minunaţilor ţărani (mai ales Patsy Farrel) şi demagogului din John Bull's olher island, a delicio- sului triungbiu conjugal din How shie lied to her husband, a criticilor Trotter. Vaughan şi Gunn din Fannys’s fir st play, a lui Savvy şi Lubin din Back to Methuselah, — a tuturor fami- liştilor şi nefamiliştilor, a tuturor profesioniştilor vieţii. In ei, nici o pulsaţie de etermitate, nici o depăşire în idee. Rutina vieţii şi nimic mai mult. Androcles se ceartă ca noi toţi cu zgripţuroaica lui de soţie, şi scapă de ea numai în braţele leului îmblânzit ; Bill Walker nu vrea religie, ci iubita înapoi, dela Armata Mântuirii Publice, şi-şi dă la chetă ultimul şi- ling, numai ca să nu mai fie bătut la cap ; şi cât de veridic e deasemenea chelnerul care se sufocă de emoţie că trebue să servească în prezenţa fiului — ajuns mare avocat — dar care nu mai puţin îşi trage şervetul pe mânecă şi cere cu o reve- renţă comanda ; soţul încornorat care ia in spăngi pe amant elf'nu-i laudă de ajuns soţia şi-i cere un volum dedicat ei ; li- teratul pedant sau dentistul amorezat ; şeful de partid care ia ideea longevităţii ca temă electorală şi se vede prim-ministru pe timp de trei sute de ani, sau fata care în faţa acestei inven- ţii se întreabă ce se vor face fetele nemăritate timp de trei sute de ani şi cum vor putea ele trăi cu părinţii atât amar de vre- me ; demagogul care nu se sfieşte să facă la ţară campanie e- 574 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lectorală cu porcul unui ţăran în automobil ; părinţii burzuluiţi, copiii teribili şi tinerii şi mai teribili din atâtea alte comedii. De o savoare adesea shakespeareană, aceste personaje trăesc pe pământ aşa cum celelalte trăiau în cer. Deosebirea nu stă în veridic — acelaşi şi la unii şi la alţii — ci în regiunea de unde vine acest veridic. Dar, de origine celestă sau terestră, oamenii lui Bernard Shaw sunt deopotrivă de vii în autenticitatea lor, trăesc unii nu mai puţin decât alţii, — numai că sunt superiori şi inferiori, unii trăesc într’un postulat, ceilalţi într’un imediat al vieţii. Cu un cuvânt, ca şi în realitate, lumea lui Bernard Shaw e un cosm dual, de lumi care stau faţă ’n faţă : omul din cer şi omul din stradă; omul romantic şi omul prozaic ; omul exal- tat în idee şi omul măi ginit in cotidian. Drama lui va fi conflictul dintre aceste două lumi, conflic- tul dintre oamenii lucizi şi oamenii-automat, între conştiinţa vieţii şi rutina ei. Şi originalitatea lui Bernard Shaw abia acum începe. Căci dacă, urmărind omul în cele două ipostaze ale sale : eternă şi cotidiană, dânsul nu face decât ceea ce toţi marii creatori — dela Dumnezeu până la Caragiale — au făcut, în schimb, în insistenţa aproape geometrică cu care pune faţă ’n faţă cele două lumi, şi le face să se bată cap în cap, marele irlandez a- bandonează drama dela om la om, drama plană, drama ori- zontală — pentru a o numi astfel — a teatrului obişnuit, şi re- curge la drama de sus în jos, dela omul superior la omul in- ferior, drama verticală care a fost şi a moralităţii medievale. Nu doar că nu există şi conflict plan în teatrul său, dela o- mul inferior la omul inferior, şi chiar dela omul superior la omul superior. Conflictele dintre părinţi între ei şi fii între ei sau părinţi şi fii laolaltă ; dintre amanţi şi dintre soţi sau din- tre soţi şi amanţi laolaltă ; dintre un Cezar şi o Cleopatră sau un Undershaft şi o Barbara, sunt copioasă dovadă. Dar nu e mai puţin adevărat că predilecţia moralistului din Bernard Shaw merge către conflictul celălalt ; şi că acolo, pe diagonala cerului, ca pe nişte vămi ale văzduhului, localizează dânsul marea bătălie a omului. GEORGE BERNARD SHAW 575 De aci şi statica aparentă a dramei sale, răstălmăcită de unii critici şi pusă sau pe seama insuficienţei de caracterizare sau pe seama excesului de intelectualitate. Nu, caracterele lui Ber- nard Shaw sunt de o rară vivacitate, aşa cum ideea la dânsul îmbracă o plastică de vigoare unică. De caractere am vorbit. Să ne oprim puţin la al doilea punct critic. Ideea, singurul lucru... compromiţător în teatru, i-a atras şi lui Bemard Shaw toate reprimandele, dar i-a pricinuit — sâ ne aducem aminte — şi toate succesele. De ce p Tocmai fiindcă ideea la dânsul nu-d idee, ci peisaj omenesc; e, am spune, nu filosofică, ci cosmică. De aci strălucirea ei mirifică, vitalismul dramatic, petulanţa ei aproape carnală. N’am putea niciodată insista de ajuns asupra acestui lucru. Noroc că ne vin în ajutor faimoasele tirade shawiane, rămase faimoase tocmai fiindcă sunt încarnări din cele mai dramatice ale ideii. Am făcut incidental cunoştinţă cu unele, vom mai face cu altele. Iată un exemplu peste care nu putem trece. E vorba iar de principiul feminin al fecundităţii. Iată cum găseşte cu cale Bernard Shaw să ni-1 exprime, într'o celebră tiradă a uneia din piesele sale nu chiar cele mai bune, Getting Married. Ca şi Ana din Man and Superman, Mrs. George e o femeie don-juanescă, o femeie asediatoare de bărbat. Iar când cineva i-aruncă în faţă cuvântul „sinner“ — păcătoasă — această diană a bărbatului se apără spunând că „dimpotrivă, n’a făcut niciodată decât ceea ce i-a poruncit natura11 ; „Când mai iubit ţi-am dat soarele şi stelele ca să te joci cu ele. f i-am dat eternitatea într’o clipă, puterea mun- ţilor într’o singură îmbrăţişare, volumul mărilor într’o sin- gură învolburare de suflet. O clipă numai; dar n’a fost oare de ajuns ? N’ai fost oare plătit cu ea de tot zbuciumul tău pe pământ ? Mai trebue să-ţi cârpesc hainele şi par- chetul să ţi-l spăl ? N’a fost clipa aceea de ajuns ? 'Ţi-am plătit preţid cerut fără pic de tocmeală. Copii, fără un 576 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE scrâşnet ţi-am născut. E acesta motiv să-mi pui povară . nouă pe umeri ? Copii in cârcă ti-am dus : trebue să-i duc şi pe tată ? Orb erai oare când (i-am deschis porţile raiu- lui ? Nimic nau însemnat ele pentru tine ? Surd erai când stelele cântau în urechile tale şi vânturile te mânau spre inima cerului ? Minţile oare ţi le pierduseşi, şi nu mai e- ram pentru tine decât ceea ce e osul în gura câinelui ? N’au fost toate de ajuns ? Am cheltuit împreună eternitatea şi lu-mi mai ceri o para de viaţă ? Am posedat tot univer- sul şi tu te arunci la micile mele economii ? ‘Ţi-am dat tot ce poate fi mai mult pe pământ şi tu-mi ceri tot ce poale fi mai puţin. Ţi-am dat sufletul meu întreg şi tu-mi ceri trupul să te joci cu el. N’au fost oare toate de ajuns ?...“ Iată un imn şi nu o dizertaţie. Ideea nu se spune nicăeri, dar pulsează pretutindeni. De fapt nu e ideea, ci viaţa care vor- beşte. In patosul nu lipsit de covârşitoare tristeţe al femeii nu e o teorie, ci o exasperare; iar ceea ce la un autor abstract pu- tea să fie o predică, e de fapt o sublimă declaraţie de dragoste. Felul acesta dramatic de a pune problema, e secretul dina- micei teatrale a lui Bernard Shaw. Ideea la danul nu e o spe- culaţie, ci o plastică aserţiune ; nu o fază statică, ci un act de viaţă al personajului. E drept, nu viaţa de toate zilele ; dar o atitudine de toate zilele. Caie dă personajelor o permanentă luciditate. Luciditatea însă, e lupta. E conştiinţa în căutare de sine. Teatrul lui Bernard Shaw e atunci viaţa în căutare de sine, în permanentă luare de poziţii, sub steagul unui iluminat care pretinde că i-a auzit izvoarele. Iar dacă, în ciuda intelectualităţii sale, acest teatru ne prinde şi ne ţine — aşa cum nu poate face pe scenă o simplă polemică de idei — e fiindcă din când în când, în scene pal- pitante, izvoarele sunt găsite, viaţa a luat cunoştinţă de ea însăşi. GEORGE BERNARD SHAW 577 V Drama lui Bernard Shaw s ar putea prin urmare numi dra- ma conştiinţei omeneşti în căutarea de sine. O moralitate, dacă vreţi, dar o moralitate dinamică, nu statică, o moralitate zbu- ciumată. Intre oameni aşezaţi pe două planuri se va da o luptă, între conştiinţa şi rutina vieţii se vor produce încăierări, din al că- ror vălmăşag, ca un steag pe o redută, va ieşi fâlfâitor ade- vărul. Dacă acest conflict este însăşi viaţa — de unde, încă o dată, dinamica artei teatrale shawiane — totuşi, nu atât pasiunile omeneşti, cât condiţia omenească, nu atât viaţa, cât adevărul, vor fi obiectul dramei sale ; care tot aşa de bine se va putea numi : drama adevărului. In drumul — aşadar — pe care fiinţa noastră îl străbate de la adevărul imediat la adevănd ultim, descoperă Bernard Shaw tragedia omului. O tragedie care de multe ori îl face să râdă. Cu hohot încă. Acest drum e un drum orizontal, drumul vieţii. Pe acest drum orizontal, drumul vertical al dictatului, al conştiinţei ieşite din gura omului superior, cade ca o mană în deşert. Feluritele fecundări, către rodirea adevărului suprem, sunt diversele lumi create de Bernard Shaw, sunt comediile sale. Aceste lumi sunt tot atâtea etape ale adevărului găsit. Şi tot atâtea sectoare ale unei opere care a visat şi a reuşit să treacă de 36, numărul pieselor shakespeareane. Iată — pentru a intra chiar în cosmul shawian — un prim sector de comedii, în care conflictul dintre conştiinţă şi rutină se dă la periferia socială. Problema inegalităţii şi mizeriei so- ciale ; morala socială în raport cu prostituţia sau numai amorul; divorţul şi minciunile sociale care-1 îngrădesc ; superstiţia ac- tului conjugal, a educaţiei şi falsului eroism, ca şi a ierarhiei şi snobiei sociale ; mania literară ; pedantismul moralist ; mo- ralist ; pedantismul ştiinţific al medicinei, conflictul dintre ştiinţă şi viaţă ; — cele mai multe din prejudecăţile şi maniile sociale sunt reduse la absurd în piese ca : Widowers’ Houses, 7 578 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE The Philanderer, The Profession of Mrs. Warren, Arms and the Man, The Doctors Dilemma, Fanny’s fir st play, ZJou never can teii, Getting Married, The admirable Bashville. In aceste piese Bernard Saw curăţă actul omenesc de rutina şocială şi de sub zgura aceasta desprinde adevărul. Dela ru- tină, la adevărul social se poate spune că e prima etapă a pro- fetismului lui Bernard Shaw. Dar adevărul trebuia căutat mai adânc. Sub chiar adevărul social, în cea mai mare parte un adevăr trecător, palpită un a- devăr mai de esenţă: adevărul vieţii. Forţa vitală, numeşte Bernard Shaw acest adevăr : Life Force. In piese ca Man and Superman, Caesar and Cleopatra, Ma- jor Barbara, din grupul al doilea (al pieselor sale cu iluminaţi şi potentaţi, sau simpli derbedei eroici), Bernard Shaw găseşte dincolo de adevărul social un adevăr al vieţii care se vrea bi- ruitoare în om dincolo de orice îngrădiri de clan sau indivi- dualitate. John Tanner va trebui să cedeze Anei şi să devie peste dem- nitatea, libertatea sau personalitatea sa, acel anonim punct de intersecţie în care viaţa se prelungeşte într’un sărut, aşa cum şi femeia trebue să renunţe la tot, poate — spune ea — chiar şi la viaţă, ca să devipă un leagăn de maternitate. Caesar, care în concepţia shawiană e mai adânc decât în Sha- kespeare, e la rându-i vehiculul de eternitate al vieţii com- plexul ei de sfinx, de triplă entitate, de „brută, femeie şi zeu laolaltă11, realizat la desăvârşire şi purtat imperial pe faţa pă- mântului. lat1 dacă Andrew Undershaft înfrânge pe Barbara, e, să măr- turisim, fiindcă religia lui e mai apropiată de viaţă, sărăcia fiind una cu sclavia şi sclavia fiind negaţia vieţii : Am făcut şi eu pe moralistul şi am murit de foame ; până când intr'o bună zi mi-am jurat să fiu cu orice preţ un om libet şl bine hrănit — mi-am jurat ca nimic să nu mă oprească, dela aceasta, decât glontele: nici o raţiune, nici o morală, nici chiar viaţa celorlalţi. Mi- am spus : veţi muri de foame voi înaintea mea, — şi cu acest cuvânt GEORGE BERNARD SHAW 579 am devenit liber şi mare. Eram un om periculos cât timp eram un om slab ; acum sunt un om util, şi bun la inimă, un mare binefăcător. Aceasta-i istoria celor mai mulţi mi- lionari. Când va ţi şi istoria lumii, vom avea o lume vred- nică de trăit în ea. Iar mai departe : Urăsc sărăcia şi sclavia mai mult decât orice de pe lu- me. Şi dă-mi voie să-ţi spun .ţ sărăcia şi sclavia au rezistat veacuri dearândul predicilor şi articolelor de propagandă: dar ele nu vor rezista tunurilor mele... Vino să facem ex- plozive împreună. Ceea ce poate arunca un om în aer, va putea arunca şi societatea. Istoria lumii este istoria celor care au avut curajul să îmbrăţişeze adevărul acesta. Adevărul vital, adică, în faţa adevărului social. Istoria lu- mii, aşa cum vrea s’o scrie Bernard Shaw, e istoria în care o- mul, cu forţele lui inerente, printre care bogăţia e una şi pu- terea de distrugere e alta, dărâmând tot ce societatea a clădit negativ, să lase să urce la cer o singură religie, religia vieţii. Sub acest unghiu — al adevărului vital — un Undershaft e mai moral ca o Barbara, un fabricant de arme mai religios ca o religioasa. Şi tot aşa un Blanco Poznet — gata să fure pentru a salva un copil dela moarte — e mai moral ca şeriful care-1 judecă ; după cum Richard e mai eroic decât toţi eroii care-1 duc la spânzurătoare. Dar Shaw, care era acuzat de nietzscheism la o vreme când nici nu auzise de acesta (de o doamnă germană, pe când scria Quintessence of lbsenism, în 1891) şi care după aceia s’a apu- cat să-l citească, nu rămâne la apologia forţei vitale. Dânsul caută să discearnă chintesenţa acestei forţe vitale. Şi dacă n’a şovăit să laude bogăţia şi obrazul ca puteri de regenerare şi eliberare ale vieţii, nu va întârzia să vadă to- tuşi că adevărata forţă a vieţii e în spirit. Această a treia etapă a epistemologiei shawiane e străbătută 580 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu o singură piesă — nu dintre cele mai dramatice ale sale, nu dintre cele mai izbutite — dar care face cât un întreg sec- tor de piese prin vastitatea sa scenică şi intelectuală. In Back to Methusclah, un „metabiologic pentateuch44, Ber- nard Shaw, sub forma unei piese utopice, nu ne dă numai o pa- rafrazare a mitului biblic al longevităţii, ci un mic tratat de metabiologie. Dela biologistul german Weismann, pe care în prefaţă îl o- pune lui Darwin, Shaw capătă o nouă viziune a morţii. In acord cu această viziune „moartea nu este o condiţie eternă a vieţii, ci un expedient introdus ca să dea putinţa unei con- tinue reînnoiri, evitând aglomerarea14. Ceea ce numeşte dânsul selecţiunea circumstanţială — în lo- cul celei naturale — a vieţii, ar duce la un fel de supraîncăr- care a vieţii cu o sumedenie de forme de existenţă superfluă. Moartea soseşte ca să elibereze viaţa de această materie de- pusă. Există însă ceva care nu stânjeneşte viaţa cu forme ma- teriale, care nu aglomerează, nu o poate îmbulzi. E spiritul. Moartea nu are atunci nimic a face cu spiritul. Ea e un inci- dent al materiei. Inchipuiţi-vă materia dispărută, moartea nu şi-ar mai găsi rostul, nici locul, în natură. E o problemă de ecarisaj biologic. Un ecarisaj care nu ajunge până la spi- rit, fiindcă acolo nu e materie. Spiritul deci nu moare. Mai mult, nu poate muri. Ceea ce e o acţiune particulară a materiei, o igienă a ei — moartea — nu priveşte spiritul, normă de existenţă cu desăvârşire aparte,, dincolo de dimensii, dincolo de materie. Inchipuiţi-vă atunci un om care să caute să trăiască pe cât poate mai mult în spirit. Cu atât mai mult el se înstreinează de moarte. Cu atât mai mult moartea nu-1 va putea atinge. Nu-i simplă speculaţie, spune Shaw. Tutunul, alcoolul, mân- carea, cu cohorta de vicii a materiei, cert, scurtează viaţa. As- ceza e o eterizate, dar şi o eternizare a fiinţei omeneşti. Shaw, un nonagenar în mers şi un mare abstinent, a găsit termenii problemei în propria lui viaţă. Omul deci, cu oarecare voinţă, şi-ar putea crea o longevi- tate voluntară. GEORGE BERNARD SHAW 581 Pe etape, bunăoară, printr'o treptată biruire asupra mate- riei. O primă etapă ar fi de trei sute de ani. Cu puţină bună- voinţă, uşor oamenii ar putea trăi trei sute de ani. Apoi alte trei sute, — până, de pildă, la trei mii de ani ! Shaw adânceşte ideea pur biologică a longevităţii şi înţelege prin ea şi o prelungire dincolo de materie a ideii. Prin aceasta, detractorul secolului al 19-lea, care vede în acest veac de idea- luri „cea mai neagră pagină a istoriei’4, se înscrie fără să vrea printre idealiştii lui ; iar ateul va cita pe misticul german Oken, ca să recunoască împreună cu acesta că viaţa e „o veşnică transmutare a Duhului Sfânt în lume“. Shaw numeşte această transmutare : Evoluţia creatoare — exact termenul lui Bergson — prin care noi trebue să înţelegem că fenomenul creaţiei e un proces de spiritualizare crescândă a materiei. Şi iată atunci, în Back to Methuselah, evoluţia creatoare proclamată religia secolului al 19-lea prin gura fraţilor Dr. Conrad Barnabas, biolog, şi Franklyn Bamabas, fost cleric, şi pe baza principiilor expuse, un nou sistem biologic descoperit de aceştia, pe baza căruia omul îşi poate prelungi viaţa deo- camdată până la trei sute de ani, — spre bucuria lui Lubin, şef de partid, care se gândeşte să ia tema ca mijloc de propagandă în apropiata campajiie electorală, şi se şi vede „şef de partid pe o perioadă de trei sute de ani“ ! In romanul utopic Erewhon, Samuel Butler, scriitoruţ favo- rit al lui Bemard Shaw, avem un pasaj final în care e vorba de prelungirea vieţii după moarte. Şi de acolo aflăm că în Erewhon nu există viaţă viitoare, ci viaţă în trecut. Cum a- ceasta ? întreabă noul vizitator pe unul din băştinaşi. Foarte simplu, răspunde acesta. Toată populaţia din Erewhon a fost spirite cândva. Dar spiritelor le-a venit într’o bună zi gust să se încorporează. Li s’au arătat neajunsurile noii stări. Ele nu mai puţin s’au încorporat. Tristă experienţă după care spiri- tele, dezamăgite, tind să-şi reia starea ideală de mai înainte, descorporându-se. Din Butler, dres cu câţiva germani desueţi, descinde spiri- tualismul lui Bernard Shaw. Un spiritualism care, cum vedem, 582 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu are pentru moment nimic aface cu religia, un spiritualism biologic, de simplă descătuşare în spirit a materiei. • Şi prin aceasta, un adevăr în plus descoperit de Bernard Shaw : adevărul spiritual, ca esenţă eternă a adevărului vital. Dar Shaw, dincolo de biologie, va avea să-şi lămurească sie-şi acest ultim adevăr la care a ajuns. Dacă adevărul esen- ţial e chintesenţa adevărului vital, dacă spiritul e chintesenţa materiei, ce este în sine spiritul însuşi ? E pentru Bernard Shaw o simplă chestiune de nomenclatură, ori o disecare mai departe a adevărului, pentru ajungerea la esenţa lui finală ? E şi una şi alta, dacă ne gândim la favoarea intelectuală din piesele sale religioase. Cu ele Shaw străbate ultima etapă a cunoaşterii. Şi ceea ce cunoaşte e nimic. Lavinia spune clar căpitanului de gardă romană că, dacă ar şti ce e Dumnezeu, ea însăşi ar fi Dumnezeu. Iar Sfânta Ioana, cu aceeaşi claritate spune că pământul ăsta minunat al lui Dumnezeu nu e încă pregătit să-şi primească sfinţii. înseamnă că procesul evoluţiei creatoare e încă în mers. Pentru atingerea vieţii în spirit omul mai are multe longevităţi de realizat. Dar nu-i mai puţin adevărat că problema a fost rezolvită, omul ştie ce are de făcut. Şi de făcut pe lume e să se auto-spi- ritualizeze. Indumnezeirea e ultima treabă a omului pe pământ. Acea- sta e şi religia lui. „Religia nu e coborîrea lui Dumnezeu, ca în creştinismul or- todox, ci urcarea omului până la Dumnezeu4* spune Shaw cu ecouri din acelaşi Samuil Butler. Şi adaugă : „Sufletul meu e astfel construit că dacă aş concepe pe Dum- nezeu creând Ceva mai puţin decât el însuşi l-aş clasa prin- tre rataţi. Dacă l-aş vedea mulţumit de sine însuşi, l-aş clasa printre leneşi şi suficienţi. Dumnezeul meu trebue să caute fără încetare să se depăşească pe sine.“ Dela rutina socială la adevărul social, dela adevărul social la adevărul vital, dela adevărul vital la adevărul spiritual, de la adevărul spiritual la adevărul dumnezeesc, iată prin ur- GEORGE BERNARD SHAW 583 mare scara completă a gândirii shawiane ; iată treptele dra- matice ale acelui conflict dintre conştiinţa şi rutina vieţii, care străbate vertical această moralitate animată care e teatrul său. VI Am )ost eu însumi. Ku mi-a fost frică de mine însumi; şi acum, am scăpat de mine însumi şi-am devenit o voce pentru cei cărora le e frică să vorbească, un ţipăt pentru inimile care se frâng în tăcere, — spune Bemard Shaw prin gura personajului citat din Getting Married. Şi prin aceasta înţelegem pe autor în cea mai înaltă poziţie a sa de profet, vorbind omenirii de pe culmile adevă- rului absolut. Etapele către acest adevăr au fost străbătute. Ce-i mai ră- mâne de făcut profetului ? Să strige desigur pe nume acest adevăr, şi ca atare să-l im- prime lumii. Dar calea spiritului e lungă — am înţeles din Back to Me- thuselak — şi că omenirea e rebelă lui am înţeles din tot ce-a scris până acum autorul. In toate piesele, prin blana leului au apărut urechile măgarului. In faţa tuturor iluminaţilor săi, au sărit ereticii, dacă prin eretici înţelegem oameni care nu cred în nimic. Iar până ce noua legislaţie a omenirii să fie redac- tată, până la apariţia unei religii în spirit, Maior Barbara e călcată în picioare, şi batjocorită de ultimul beţivan, Lavinia e dată la lei, iar Sfânta Ioana arsă pe rug. Pământul nu-i pregătit să-şi primească sfinţii. * Glasul profetului atunci se întretaie, şi ca să nu plângă, el râde. Gluga pelerinului face cute şi capătă forme de tichie ; iar pontiful devine saltimbanc. In lipsa unei noi etape, arderea tuturor etapelor. Un nihi- lism moral, din care nu se mai aude decât râsul. Prin coridorul întunecat al tristeţei umane, poetul va fluera, ca copiii, de frică. Astfel Vocea, vocea aceea profetică, se va auzi măcar pe sine însăşi... "584 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE încă din admirabila comedie John Bull’s other island — cea mai mare satiră politică în literatura universală — surprinse- sem pe autor în flagrant delict de nebunie, în persoana părin- telui Keegan, acel preot irlandez caterisit pentru înalta lui în- ţelepciune şi moralitate, căruia nu i-a mai rămas decât să predice ambulant şi să stea de vorbă cu greerii. Lumea crede -că are în el pe afurisitul, dar pe el îl doare această lume, aşa -cum îl doare şi frumuseţea apusului. Părintele Keegan visează. Iar când lumea îl întreabă ce visează, răspunde : In visele mele există o ţară unde Statul e Biserica şi Biserica Poporul: trei în una şi una în trei. E o comuni- tate în care munca e joc şi jocul e muncă : trei în una şi una în trei. E un templu în care preotul e adoratorul şi adoratorul e adorat: trei în una şi una în trei. E o zei- tate în care viaţa e umană şi umanitatea e divină: trei în una şi una în trei. E, într'un cuvânt, visul unui nebun. In acest personaj, unul din cele mai patetice din câte a creat Bernard Shaw, îndoiala pune grimasă pe faţa profetului. Dar acolo unde grimasa se lărgeşte în hohot nebun sunt cele două piese ale sale mai de pe urmă: Heartbreak House şi Too true to be good. Too true to be good, în cuvintele criticului Rattray, exprimă „tot ce poate fi mai apropiat de desperare în raport cu zădăr- nicia fiinţei umane". Şi acelaşi lucru se poate spune despre Heartbreak House, una din piesele sale cele mai fascinante. Scrisă între 1913 şi 1916, această cam a 26-a piesă a lui Ber- nard Shaw fusese începută, cum spune singur autorul, „când încă nu se auzise nici o bubuitură de tun“. Dar nu degeaba a fost numită „a weird play", — o piesă vrăjită. Toată piesa e o presimţire, o anticipare a distrugerii. Trece un vânt de des- tin, care e şi un vânt de nebunie, prin Casa aceasta, care mai mult decât „Europa cultă şi confortabilă dinainte de război" •e Casa Omului. Ajunsă casă de nebuni... GEORGE BERNARD SHAW 585- Ca într’o anticameră de balamuc, în interiorul de navă a- junsă epavă care e casa Căpitanului Shotover — un mare de- zabuzat care lucrează Ia un sistem de aruncare cu succes a lu- mii în aer — personajele şi-au eşit din statutul social şi fa- milial, părinţii nu-şi mai recunosc copiii, copiii nu se mai re- cunosc între ei, prietenii se neagă, amanţii se urăsc, şi toţi la un loc nu fac decât să strige, să strige până li se rupe inima, să-şi strige un destin care mai mult decât al lor, e chiar des- tinul speţei umane. Dela Ellie, personajul cel mai tânăr al piesei, fata care după. ce a încercat mai mulţi bărbaţi cade în braţele bătrânului că- pitan, aflăm că : Sufletul e un lucru care costă. Şi că : Atunci când inima ţi-e sfărâmată ai o ciudată sensa- ţie: o durere care merge fără milă, peste răbdarea şi pu- terile noastre; dar inima odată sfărâmată, corăbiile ţi-au ars; şi fie nu-ţi mai pasă de nimic: s’a sfârşit cu fericirea. Vine liniştea. Iar Shotover — nebunul care aproape nu mai vorbeşte, ci aiurează ; şi nu face decât să treacă din odaie în odaie, dela masa lui de dulgher la cămara cu rachiu — o consolează spu- nând : Ţi-aş putea procura amintiri din vechea mea înţelep- ciune ; simple rămăşiţe; dar nu-mi mai pasă de nimic decât de micile mele pofte şi trăznăi. Stau aci şi lucrez la vechiul meu plan, de distrugere a semenilor mei. Îmi văd fetele ducând cu bărbaţii lor o viaţă idioatâ, de snobism şi romantism şi sentimentalism. Te văd pe tine, noua ge- neraţie, întorcând capul dela snobismul, romantismul şi sentimentalismul lor, spre bani şi confort, şi bunul simţ necruţător. Eram de zece ori mai fericit pe punte, în tai- fun, sau îngheţat până la os în gheţurile arctice, luni în- tregi de beznă şi ’ntunerec, — mai fericit decât tu sau ei' aţi fost vreodată. 586 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Nu-mi mai aduc aminte cine sunt. Nu mai simt nimic, decât acea blestemată fericire de care am avut groază o viaţă ’ntreagă: fericirea care vine pe măsură ce viaţa trece, fericirea de a ceda şi a visa, în loc de a rezista şi a face, — dulceaţa fructului care-a ’nceput să putrezească. O explozie aruncă în aer lumea aceasta ; şi e sfârşitul ei le- gitim... Iar în Too true to be good, tot o casă de nebuni pare casa în care o tânără bolnavă stă de vorbă când cu doctorul, când cu o maică bătrână, când cu un monstru care stă la căpătâiul ei într’un fotoliu, cu trup omenesc, dar dintr’o substanţă dia- fană prin care se vede fosforescent scheletul. Fata vrea să se salveze în viaţă, şi pleacă în lume ca să-şi regăsească sufletul pierdut în patul unei suferinţe mai mult imaginare ; şi intră, odată cu noi, într’o lume haotică, din care nu lipsesc un ciudat colonel, o ciudată contesă, şi fratele ei vi- treg, un derbedeu paradoxal, fost preot duhovnic în armată şi ajuns predicator de meserie, fiindcă spune el : „din amvon, nimeni nu te contrazice1'. Dar el va predica minciuna, fiindcă toate adevărurile au dat faliment, şi fiindcă s’a dovedit că „nimic nu izbuteşte în viaţă ca minciuna". El va predica, precum singur spune, „orice, a- devărat sau fals, ca o violină pe care poţi cânta toate ariile, dela jazz la Mozart“. Spune el contesei : . Femeie, îţi fac un compliment: măgarul lui Balaam era mai înţelept ca Balaam. Ar trebui să-ţi citeşti Biblia. Şi asta-i ceea ce pe tine te face aproape supra-umană. La tine centrii inferiori sunt cei care vorbesc. Dela război în- coace, centrii inferiori au căpătat glas. Şi efectul e un c- fect de cutremur. Fiindcă aceşti centrii spun adevăruri care nu s’au spus până acum, adevăruri pe care făcătorii de instituţii au făcut tot ce-au putut ca să le ignore. Iar acum când umbli de colo până colo ţipând aceste ade- văruri în gura mare, instituţiile au început să se clatine, GEORGE BERNARD SHAW 587 şi nârue. Ele nu ne maz lasă loc de trăit, nici o certitudine, nici o moralitate plauzibilă, nici un comandament, — nici o dumnezeire. Iar piesa, dacă nu sfârşeşte de o explozie, ca Heaftbreak House, termină într’un nor de ceaţă, care înneacă toată lumea. Din bezna lui, ca dintr’un fund de gheenă, numai vocea lui Aubrey, profetul nihilist, se mai aude, predicând întruna : Numai eu predic, predic înainte... Ce-mi pasă că ziua-i scurtă şi-i târziu... Ce-mi pasă că nu mai am nimic de spus... — ori că în chip de limbi de foc Duhul va coborî asupră-mi, dându-mi har şi o menire care să răsune prin lume şi să însemne pentru noi cea din urmă împărăţie... şi Putere... şi Mărire... ce va să vie... Amin. E haosul în ideal. E lichidarea profetismului. Gardiner numeşte Heartbreak House „una din cele mai de seamă alegorii ale vieţii puse vreodată în scenă". Tot aşa e şi pendantul ei, Too true to be good. Iar Edward Shanks, vorbind de „una din cele mai mari opere ale generaţiei noastre", găseşte că Heartbreak House „stă în 1 aport cu opera lui Bemard Shaw ca Simfonia IX în raport cu restul muzicei lui Beethoven... Poţi spune că maestrul a ajuns • surd şi îndărătnic până la excentricitate; dar piesa lasă o im- presie de o confuză, însă incontestabilă splendoare intelectuală, poate numai pe jumătate exprimată, pe jumătate înţeleasă". Produs al ultimei experienţe shawiane, Heartbreak House şi Too true to be good sunt într’adevăr, nu numai două piese „de stranie frumuseţe", dar două piese simfonice, numai sim- fonic putându-se reda vântul de apocalipsă ce trece prin ele. Sunt două piese apocaliptice; două fantasmagorii ale tris- teţei. Atâta că maestrul nu şi-a pierdut numai auzul ; ci chiar... minţile ! După arderea tuturor etapelor, hăul. Pe marginea hăului, strigându-şi-1 sie-şi, strigându-1 alor lui, profetul se pomeneşte 588 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mare heresiarc şi profanează ; oracolul pierde contactul divinitatea, şi înnebuneşte... Oracolul atunci bolboroseşte ,• nebunul râde. E tot ce mai rămâne de făcut. E o eschivare pentru filosof ; pentru artist, o soluţie. DRAGOŞ PROTOPOPESCU AFINITĂŢI ELECTIVE: TITU MAIORESCU ŞI GOETHE La 18 Aprilie 1858, în atât de minuţioasele lui Însemnări zilnice, din care nu lipsesc şi unele patetice spovedanii, ado- lescentul Titu Maiorescu notează cu o deosebit de caldă insis- tenţă : „Am găsit la Goethe în istoria evoluţiei lui sufleteşti unele trăsături cari coincideau foarte mult cu mine, cari une- ori erau scoase din sufletul meu“. (I, 92). O astfel de răspicată mărturisire nu poate rămâne fără ecou pentru cercetătorul dor- nic de a pătrunde în inima personalităţii criticului, hotărît de a fixa coordonatele esenţiale ale unei făpturi sufleteşti ce se învălue în ceţuri enigmatice pentru mulţi. Cum asupra acestei apropieri Maiorescu revine — după cum vom vedea — adesea, o examinare comparativă a vieţii, operei şi personalităţii sale în raport cu marele umanist german, se impune ca o necesitate metodică de primul rang. Suntem în drept să aşteptăm dela o astfel de confruntare un plus de cunoaştere a unei structuri sufleteşti ce a părut de o cristalină limpezime numai unor su- perficiali, impresie pe care de altfel — susţinând cu încă o trăsătură paralelă — a provocat-o însuşi Goethe. Ne propu- nem deci — în studiul de faţă — să surprindem nevăzutele până acum fire ce leagă peste vreme, neamuri şi preocupări, pe cele două personalităţi ce au însemnat fiecare în epoca şi pe tărâmul ei, o răscruce de drumuri şi un energic act de stil revoluţionar. Ţinem însă dintru început să prevenim. Nu vom întreprinde 590 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE o simplă cercetare istorică înclinată cu tot dinadinsul a des- coperi negreşit „izvoare" sau „influenţe", ci strădania noastră se va îndrepta — cu multă prudenţă — pe pământul mai sigur şi mai real al „înrudirilor spirituale" sau, spre a folosi un ce- lebru termen goethean chiar, studiul nostru îşi propune a des- coperi „afinităţi elective“ între critic şi marele scriitor german. Cum spuneam, o astfel de procedare metodologică poate arunca neaşteptate lumini noi asupra sensului existenţei maioresciene. Dar, să nu anticipăm. * Goethe şi-a exercitat fermecătoarea atracţie a personalităţii lui nu numai datorită variaţiei şi totuşi unităţii operei, ci şi unei biografii care era ea însăşi un roman trăit. Intre Dich- tung şi Wahrheit de altfel,- liniile limită s’au şters de mult şi cei din urmă cercetători autorizaţi — un Kiihnemann, Brandes sau Simmel — judecă cele două laturi al personali- tăţii goethene sub unghiul unităţii fiinţei sale spirituale. Bio- grafia şi opera se împletesc cu acea superioară armonie care a rămas până astăzi pecetea stilistică a felului de a trăi goethean. Dar — din nefericire — o astfel de interpretate n’a fost decât darul târziu al vremii noastre după ce destinul lui Goethe a cunoscut destule vitregii, expresii în parte ale unei simpliste con- cepţii dualiste ce a despărţit — cu o atât de artificială proce- dură abstractă — omul de operă. îngustimi de priviri de acest fel s’au ivit încă din timpul vieţii sale în cercurile protestante şi puritane, care, printr’un Pustkuchen de pildă, au atacat cu violenţă „imoralitatea" lui. Situaţia nu se îmbunătăţeşte prea mult nici mai târziu, către jumătatea veacului al XlX-lea când mişcarea realistă germană avea încă serioase rezerve împotriva lui Goethe, iar la centenarul lui din 1849 un G. Freytag îşi în- găduia să ceară „o carte ţâră diplomaţie şi fără cruţare“ des- pre el. Deşi genialitatea lui Goethe devine tot mai evidentă, protestele împotriva vieţii lui nu mai contenesc şi în vârtejul lor e prins cu aspră adversitate şi Titu Maiorescu, care a notat cu un an înaintea descoperirii înrudirilor sufleteşti citate, o AFINITĂŢI ELECTIVE ! TITU MAIORESCU ŞI GOETHE 591 judecată de o neînduplecată severitate. Cu ton mustrător va însemna aşa dar criticul nostru la 5 Ianuarie 1857 : „o biografie a lui Goethe ce o citii îmi făcu o impresie foarte neplăcută, om curios a fost Goethe cât a trăit şi toate vorbele frumoase din operile lui mi se par acum ca o ironie; de a vorbi e frumos, dar a se purta mai cum se cade, e şi mai frumos“. Judecata se continuă cu izbucniri în calificări paroxiste ca acestea : „Un linguşitor reptil, în politică un tâlhar, în morală un c..., iar în purtarea către Klopslock, Merk, Herder etc. un copil arţă- gos". (I, 60). Nu e însă firesc să surprindem în chiar această aspră con- damnare, în căldura ei pasională şi în formularea ei brutală, interesul deosebit pe care viaţa lui Goethe îl trezise în sufletul lui Maiorescu ? Dar nu peste multă vreme, Maiorescu însuşi va sa ie peste pasajul de mai sus j „Ce altă părere mai târ- ziu şi-şi va descoperi prin mărturisirea citată „trăsături... . cari uneori erau scoase din sufletul meu". Biografia lui Goethe care-i deşteptase aceste profunde afinităţi şi al cărei punct de vedere îl acceptase în întregime socotind că „felul scriitorului de a vedea corespunde cu totul felului meu de a interpreta lu- crurile", aparţinea discipolului lui Carlyle — cel care ctitorise cel dintâi cultul goethian în Anglia — lui G. H. Lewes, a că- rui lucrare apărută la 1855 la Londra fusese tradusă în nem- ţeşte doar peste 2 ani sub titlul Goethes Leben und Schriften (Berlin). Interpretarea studiosului englez aducea şi o caldă justificare a „imoralităţii” lui Goethe ca o expresie a sacrifi- ciului datorat artei şi avea să-l câştige — aşa cum am arătat — de îndată pe Maiorescu. O înaltă perspectivă estetică se des- făşoară de pe acum în sufletul viitorului critic, conceptul de „imoralitate” fiind înăbuşit de cel artistic. Mai târziu la 1872, judecata lui Maiorescu privitoare la „imoralitatea” lui Goethe se va limpezi definitiv în focul preţuirii artistice a poetului, a cărui viaţi ca simplu material de prelucrare estetică avea să-i fie indiferentă. Dar rostul însuşi al acestei controverse i se va părea ciudat lui Maiorescu : „A fost Goethe un uşuratic sau un om moral ? Ce întrebare ? Ce ne pasă în ce fel de ortogra- 592 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE fie sunt scrise poeziile lui Anacreon!“ * 3) Coborînd-o la nivelul unei preocupări secundare, problema imoralităţii lui Goethe se va topi pentru totdeauna sub soarele consideraţiei estetice, înflăcărarea lui Maiorescu pentru Goethe va creşte necurmat din clipa în care revizuindu-şi prima opinie -puritană, se va simţi înrudit spiritual cu el. In momente hotărîtoare pentru viaţa lui sufletească, cu prilejul unor zbuciumări cu totul in- time, exemplul vieţii sau operei lui Goethe îi va răsări pe ne- aşteptate înainte ca un bun şi afectuos prieten la încercări grele. Deprimat sufleteşte de drama sa familiară, secătuit de puteri şi cu încrederea în propriile-i forţe cutremurător zbuciumată, Maiorescu va obţine odată o consolare prin următoarea evocare a vieţii lui Goethe : „Când mă gândesc că însuşi un aşa de su- praom ca Goethe era deja de 37 de ani când a plecat spre Italia şi abia de atunci înainte a atins adevărata lui însemnătate şi direcţia lui rămasă consecventă, cât trebue aceasta să pună în mirare şi în fond să consoleze mici apariţii ca mine. Deci s’ar putea încă să învieze o lume înaintea mea ? O lume nouă ?-) Printre cele mai patetice momente pe care Maiorescu le des- crie în „însemnările1* sale, sunt de sigur cele dela 13 Septem- vrie 1858 când după necurmate neînţelegeri cu sora sa Emilia ce parcă a trăit într’un climat sufletesc cu totul deosebit de al lui — se produce o hotărîtoare lămurire descoperindu-se pro- funde afinităţi ce se ghemuiseră de ani întregi ascunse. Pasa- jul izbucneşte cu exclamaţii de superlativă fericire : In sfâr- şit, în sfârşit. A fost o seară dumnezeiască. Ke-am lămurit în sfârşit deplin, Emilia“. 3) Condamnată la izolare, negăsind pe nimeni înţelegător spre a i se destăinui, sora lui Maiorescu trăise clipe de sfâşietoare dezolare pe care abia acum adolescen- tul înclinat spre confesiuni — părăsindu-şi propria lui lume egoistă — avea s’o topească în focul unei iubiri ce depăşeşte parcă spre pasional, simpla afecţiune fraternă. „Puteam noi 3) însemnări zilnice, I, 202. 2) Însemnări zilnice, I, 261, (4 Sept. 1876). 3) lbid„ I, 103. AFINITĂŢI ELECTIVE i TITU MAIORESCU ŞI GOETHE 593 oare mai înainte să ne lămurim aşa deplin ? Acum însă ne-am lămurit cu totul, cu totul'". Mişcătoarea scena de care vorbim, se închee însă cu o însemnare deosebit de preţioasă pentru fi- rele ce leagă pe Maiorescu de Goethe. „Ca amintire a zilei de azi am să traduc în româneşte „Nachbarskinder" a lui Goethe care se potriveşte aşa de apropos şi am să i-o dedic". Cazurile când anume momente ale vieţii sunt privite de scriitori prin ochianul fermecat al literaturii integrate organic şi firesc în spiritul lor, nu sunt desigur rare. Fantezia cu realitatea se îm- pletesc tot mai intim în sufletele contemplatorilor şi limitele se îneacă în ceaţa ce le şterge. Faptul însă că, într’un moment dra- matic al vieţii lui interioare, gândul lui Maiorescu zboară fără ezitări de-a dreptul la un text goethean dezvălue vădita lui a- fecţiune pentru marele scriitor ca şi familiaritatea cea mai de- plină cu operele sale. Lucrarea la care se referă Maiorescu e o nuvelă intercalată de Goethe în romanul ce a exercitat — după cum vom vedea — o stăruitoare influenţă asupra scriito- rului nostru, în „Wahlverwandschaţten" — „Afinităţi elec- tive" — carte care l-a reţinut îndelung pentru magia cu care izbutea să farmece sufletele înfrângând convenţiile şi legând prin adânci înclinaţii fireşti, spiritele cu acelaşi substrat. Nu- vela desfăşoară conflictul între doi copii vecini — o fată şi un băiat — pe care părinţii lor îi hărăziseră mai târziu căsniciei, dar care, crescuţi laolaltă, au numai prilejul manifestării unor vii animozităţi. Separarea lor se produce deci, fiecare porneşte pe un drum deosebit, fata devine logodnica altuia în timp ce băiatul îmbrăţişează cariera armelor. O revedere are însă loc şi adevăratele simţăminte ale fetei năvălesc în inima-i. Ea îşi descopere iubirea cutremurătoare pentru vecinul din copilărie dându-şi seama că adversitatea de odinioară era doar masca greşit interpretată a afecţiunii. O regăsire a lor nu se produce însă decât după un moment dramatic : Socotind că băiatul nu-i împărtăşeşte sentimentele, fata încearcă o sinucidere, dar e salvată de prietenul ei. Vechea şi aţipita lor legătură se în- cheagă definitiv şi se manifestă printr’o explozie de fericire. Foarte romanţioasa şi naiva povestire de mai sus l-a mişcat 8 594 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE desigur pe Maiorescu prin efortul îndrăgostiţilor de a-şi resta- bili armonia nepotrivit sfâşiată. O analogie sensibilă cu pro- pria-i afecţiune pentru sora sa pe care după ani de injuste ad- versităţi, o descoperă — după scena pateticii spovedanii — a- tât de apropiată melodiei sale sufleteşti. In emoţionatele rân- duri ale lui Maiorescu se strecoară pe nesimţite suflul înflăcă- rat al nuvelei lui Goethe. Şi sentimente mai delicate, ca de pildă gustul lui Maiorescu pentru flori, par a se exprima uneori într’un limbaj goethean, atât de vii erau lecturile sale. Cel puţin aşa socoteşte editorul „însemnărilor zilnice11, d. I. Rădulescu-Pogoneanu — cu ur- mătoarea notă datată la 8/20 Noetavrie 1870 pe care o repro- ducem în nemţeşte pentru a întări comparaţia : „Sonntag.... habe ich ... an sechs vollbluhende und duftige Veilchen gefun- den und mit Wurzeln ausgegraben und zu Hause we\ter gepflanzt“ în care ai impresia că auzi sunetele lui „Gefunden" goetheană 1), dacă nu va fi o simplă şi firească apropiere ver- bală : Ich grab’s mit allen Den Wiirzlein aus Zum Garten trug ich’s Am hubschen Haus. Und pflanzt es wieder Am stilîen Ort. * Venim acum la capitolul mai de seamă al lecturilor goetheene ale lui Maiorescu, pe care ne propunem a le înşirui aici nu ca pe o simplă listă biografică, ci din punctul de vedere al „afi- nităţilor elective", al punţilor de unire dintre cele două struc- turi sufleteşti. Contactul spiritual al criticului nostru cu ajutorul lui Faust se produce de timpuriu, încă dinaintea trecerii sale pe la „The- resianum" înainte de 15 ani. In prunele pagini ale jurnalului, *) însemnări zilnice, I, 166, nota. AFINITĂŢI ELECTIVE î TITU MAIORESCU ŞI GOETHE 595 Maiorescu notează astfel piese văzute la teatru şi printre ele „încă o piesă cu cavaleri medievali ‘*), amitind moda lucrări- lor de acest fel create pe urma lui Gotz von Berlichingen * 2), apoi Forquato Tasso3), Faust mai târziu, dar dela specta- colele obişnuite scriitorul nostru se îndreaptă spre textele goe- theene. încă dela 1856 „însemnările" pomenesc de cărţi de Goethe împrumutate şi înapoiate4), iar în Ianuarie 1857 va nota : „îl cunosc pe Shakespeare mai tot acum, mă apuc apoi de Goethe“ 5) de care mereu mai atras , va scrie peste 3 săp- tămâni : „citesc necurmat pe Goethe“ 6). Din succesiunea acestor notaţii deducem uşor caracterul lecturii lui Maiorescu, mai în- tâi ca o expresie a unui program calculat de lucru, mai apoi ca un rezultat al seducţiunii lui Goethe ce s’a exercitat şi asu- pra criticului nostru. Care sunt însă lucrările de care pomeneşte cu mai multă in- sistenţă Maiorescu şi care să fie motivele preferinţei sale ? Am şi citat mai sus una din ele asupra căreia revine de mai multe ori în cursul „însemnărilor". E vorba de romanul „Afinităţile elective“ pe care-1 pomeneşte adesea, adăogându-i o dată şi ca- lificativul „genialele“ 7). Care să fie explicaţia acestei stărui- toare preferinţe ? Caracterul pasional şi instinctual al romanu- lui mai întâi — o lectură atât de consonantă cu adolescenţa scriitorului nostru în plină formaţie sufletească, luptându-se cu cerbicie împotriva revărsărilor sentimentale ce izbucneau îndoind rezistenţa convenţiunilor şi a disciplinei sociale. Ma- iorescu a avut tot timpul un anume simţ pentru firesc, pentru naturaleţă, „pentru adevăr", care mi se pare că se manifesta şi în preferinţa pentru acest roman, în primul rând expresia puterilor instinctive ale iubirii ce nu pot fi înăbuşite de for- îndemnări zilnice, I, 1 2) Idem, I, 2. 3) Idem, I, 8. 4) Idem, I, 14 r’) Idem, I, 58. 6) Idem, I, 59. 7) Idem, I, 91. 596 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mele matrimoniale. Mai de aproape însă, Maiorescu ţine el în- suşi să precizeze capitolele, scenele sau alineatele care l-au re- ţinut în deosebi şi cu acest prilej ni se lămuresc şi mai mult motivele preferinţei sale. La 25 Aprilie 1859 îşi notează tânărul scriitor momentele mai de seaană ale „Afinităţilor" asupra cărora a poposit. Mai întâi: „Ce admirabil de frumos al doilea alineat dl capito- lului al 13-lea“ din „Wahlverwandschaften“ x). Pasajul des- pre care e vorba, tremură în fiecare rând şi cuvânt al său de o beatitudine fără limită, e o adevărată revărsare a inimii cum spuneau romanticii, un extaz al eroului Eduard în cadrul unui peisaj lunar sub fereastra iubitei — Otilia. Alineatul ex- primă în înflăcărate cuvinte atracţia magică şi somnambulică aproape, a iubirii. Sinceritatea sentimentului, ca şi simplicitatea naturală a vestmântului stilistic, ce se modelează pe corpul sim- ţirii fără nici o încordare artificială, îl va fi impresionat desi- gur la rându-i pe criticul care de pe acum aprecia aceste virtuţi ale artei poetice. Aceeaşi impresie de „admirabil de frumos" o produce şi un • alt pasaj „al lV~lea dela urmă din Wahlverwandschaften“ -), în care Goethe descrie — cu aceleaşi directe mijloace — deli- cata şi înţelegătoarea ezitare a Charlottei — cea de a doua e- roină a romanului—-de a interveni şi opri realizarea „afini- tăţilor elective" ce începuseră să lege pe soţul ei de Otilia, pen- tru motivul că ea însăşi trăia o stare sufletească perfect ase- mătoare. Acea caracteristică armonie goetheanâ cântă în a- cest pasaj şi încântă pe cititori ca Maiorescu, el însuşi în căutarea acestui divin dar. Mai departe Maiorescu citează „aşa zisul capitol scandalos“ despre care observă: „deşi lucrul nu e aşa de grav“ 3). E vorba aci de capitolul al Xl-lea al romanului pe care se vor fi înte- meiat multe acuzaţii de „imoralitate" la adresa lui Goethe şi care cuprinde povestea unei nopţi de iubire a Charlottei cu so- * 2 Însemnări zilnice, I, 118. 2) Idem, I, 118. Idem, I, 11S. AFINITĂŢI ELECTIVE I TITU MAIORESCU ŞI GOETHE 597 ţul ei, ca expresie a tinei atracţii pur sensuale, în afară de orice participare sentimentală. Pasaje „scandaloase" pentru menta- litatea vremii când Maiorescu le citea, vor fi fost : dorinţa lui Eduard de a săruta pantoful Charlottei, felul comportării ei •erotice, dar desigur scriitorul nostru avea desăvârşită dreptate când adăuga că „lucrul nu e aşa de grav" odată ce o anume fermecătoare naturaleţă şi o generală formulare a faptei, fără amănunte excitante de felul pornografiei literare contempo- rane, topeau caracterul „imoral" al scenei. Cum se întâmplă de obicei, „capitolul scandalos" îl va fi reţinut pe Maiorescu tocmai prin discuţiile pe care le-a provocat. O vorbă îndeosebi ţine să noteze scriitorul nostru din această parte a „Afinităţilor". „Şi totuşi prezentul nu lasă să i se răpească imensul lui drept"1)! vorbă despre care spune că e „enorm de importantăVa fi Tăsunat în această judecată, simţirea instinctuală a adolescen- tului care-1 îndeamnă să-şi trădeze de atâtea ori înclinaţiile sentimentale. Mai alege însfârşit Maiorescu „scena iubirii din capitolul al 12-lea“ despre care deasemeni notează „ce frumoasă e‘‘ 2) ! E momentul în care concomitent cele două noi perechi, ce des- fac lanţurile convenţiunii, îşi împărtăşesc sentimentele ce iz- bucnesc din firea afinităţilor ce nu pot fi înăbuşite — şi se îmbrăţişează. Nota sensuală încreţeşte uşor luciul apelor su- fleteşti care rămân mai mult tulburate de farmec spiritual şi de corectitudinea înduioşătoare a Charlottei, personajul cel mai stăpân pe sine din această delicată situaţie. Maiorescu re- ţine şi de data aceasta un pasaj 5 „Când iubeşti o fiinţă din toată inima, atunci toate celelalte îţi par vrednice de iubire" — Otilia lasă ochii în jos". Se oglindesc aci sclipirile de au- rită generozitate ale iubirii care îmbrăţişează cu elan totul şi în acelaşi timp graţioasa pudicitate a Otiliei, atât de feminină în gestul ei sfios. Dar de „Afinităţile elective", Maiorescu nu s’a apropiat !) Idem, I, 118. -} Idem, I, 118. 598 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE numai datorită caracterului lor erotic, în care o uşoară sen- sualitate se îmbină cu serafice acorduri sentimentale, ci şi pen- tru unele interesante aforisme, modalitate a gândirii de care de pe acum se leagă, anticipând astfel traducerea aforismelor schopenhaueriene şi propriile lui sentinţe din „Critice". Din jur- nalul Otiliei care compune a doua parte a unora dintre capi- tolele romanului, Maiorescu reţine însemnând pe de-a ’ntregul o serie de cugetări ce se referă exclusiv la viaţa socială, la re- laţiile dintre oameni, la cunoaşterea insului în societate, la ţi- nuta şi conduita lui, o antologie dintr’un cod al înţelepciunii sociale, în care fiecare frază concentrează după însăşi vorba scriitorului nostru o „carte11 1). Este semnificativă această pre- ocupare a tânărului de 18 ani la care ne-am fi aşteptat poate să asistăm mai mult la crizele de ordin metafizic ale adoles- cenţei ce ar fi anunţat mai logic pe filosoful de mai târziu. Să nu uităm însă că o anume grijă „mondenă" l-a stăpânit tot- deauna pe Maiorescu şi preludiul ei îl întrezărim încă de pe acum. Nu e vorba desigur de vre-o preocupare burgheză mes- chină, ci de expresia unei ţinute aristocratice ce socotea relaţia socială ca un semn al unei înaintate civilizaţii. Nu vom înşirui aci toate observaţiile şi cugetările din jurul Otiliei reţinute de Maiorescu, ci vom poposi numai în marginea unora care a- runcă o oarecare lumină asupra personalităţii sau acţiunii so- ciale a scriitorului. Dorinţa de a fi plăcut şi în acelaşi timp stimat pare a-1 fi preocupat pe Maiorescu de foarte timpuriu, odată ce reţine „cu- getări" ca acestea : „Există o politeţă a inimii, ea e înrudită cu iubirea. Din ea naşte cea mai lesnicioasă politeţă a conduitei exterioare11, din care se vede repulsiunea adolescentului Ma- iorescu pentru p oliteţa rigidă a raţiunii şi tendinţa de a o în- locui cu o tonalitate afectivă. Câştigarea simpatiei altora îl ur- măreşte şi în cugetarea următoare ţ„Cine vorbeşte mult în faţa altora numai el, fără a spune ceva măgulitor celor ce-l ascultă căşunează aversiune11, din care vroia parcă să înveţe însemnări zilnice, I, 92. AFINITĂŢI ELECTIVE ! TITU MAIORESCU ŞI GOETHE 599 arta de a fi plăcut. Preţuirea deosebită a elementului feminin ca un agent al sociabilităţii apare într’o altă cugetare în care se spune : „Întâlnirea cu femeile în societate este elementul bunelor moravuri". Dar cugetarea care defineşte cu admira- bilă exactitate concepţia lui Maiorescu despre o societate a- leasă e următoarea : „Cea med plăcută societate este aceea in care domneşte un senin respect reciproc între cei ce o alcă~ tuesc". In gândirea aceasta goetheană nu se oglindeşte oare cu anticipaţie formula însăşi a sensului social la Maiorescu şi a structurii „Junimii" chiar ? Nu domnea acolo într’adevăr „un senin respect reciproc" ? Nu dezvălue această fericită expresie nobila consideraţie ce-i lega pe junimişti ? Căci fără îndoială Maiorescu a ştiut să impună tuturor felul său de a concepe so- ciabilitatea la care contribuise şi sugestia goetheană de mai sus. In aceeaşi vreme în care-şi însemnase cugetările din jurna- lul Otiliei (1858), scriitorul nostru se opreşte şi asupra altora, de data aceasta din corespondenţa lui Goethe, dându-le o deo- sebită importanţă, odată ce transcriindu-le notează „adeverite de mine şi asupra mea" 1). Să le comentăm şi pe acestea în lumina personalităţii lui Maiorescu. Cea dintâi dintre aceste cugetări se referă la celebritate, -care „nu poate fi căutată şi orice goană după ea e zadarnică" pentrucă „un lemn arde fiindcă are în sine stofă pentru aceasta, iar un om ajunge celebru fiindcă stofa pentru aceasta se află în el". Ceea ce i-a vorbit lui Maiorescu în această cugetare va fi fost desigur acea concepţie a organicităţii despre care ne vom întreţine mai jos pe larg şi care-1 îndemna să accepte fără •discuţie ideea predeterminării celebrităţii prin „stofa" ce o a- vcm în noi, în afară de orice zbatere artificială spre a o ob- ţine. De natură socială, dar desvăluind şi nevoia de confesiune a adolescentului, izvorînd din acelaşi ţinut sufletesc ca şi „Afini- tăţile elective", e apoi următoarea cugetare : „Ki se duce tot câştigul vieţii când nu ne putem împărtăşi: altora şi tocmai în !) însemnări zilnice, I, 97. 600 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lucrurile cele mai delicate la cari aşa de rar găseşti părtaşi, îi doreşti arzător1). O altă gândire goetheană reliefează ideea etică a judecării altora după principii pe care trebue să ni le aplicăm nouă înşi-ne. „Cine e de acord cu sine însuşi, e şi cu al- ţii“ spune Goethe şi reţine Maiorescu ca fiind o -judecată „a- deverită de mine şi asupra mea“. Opera de armonie socială îşi va şvea deci ca punct de plecare realizarea acestei armonii în cadrul individualităţii noastre mai întâi. Se pare însă că asu- pra acestei idei nu era tocmai sigur, odată ce poposeşte ceva mai departe asupra alteia în care se spune dimpotrivă : „E a mare nerozie să pretinzi ca oamenii să armonizeze cu noi“. In- dividualitatea fiecăruia e prea distinctă „o fiinţă existând pen- tru sine“ dela care nu trebue „să cerem absolut nici o simpa- tie1'‘, cuvinte pe care le subliniază în mod deosebit, convins parcă pe de-a’ntregul de exactitatea lor. Relaţiile sociale — spune mai departe Goethe — urmează a fi construite pe cu- noaşterea „însuşirilor caracteristice1' ale indivizilor şi pe „în- demânarea necesară în viaţă“. Ele au un puternic caracter e- ducativ întrucât tocmai „naturile cu tendinţe contrarii de ale noastre“ duc la rezultatul, că „toate părţile din noi sunt stimu- late şi se desvoltă şi se formează definitiv“. Mediul social ca factor educativ, iată o credinţă pe care Maiorescu a practicat-o totdeauna privind cu atenţie şi pătrundere în jurul său, din a- dolescenţă şi până la maturitate, caracterizând pe oameni şi comparându-i continuu cu propria lui fiinţă, aşa cum jurnalul său o arată mereu. O cugetare care dezvălue o nouă lăture sufletească a scri- itorului român e apoi aceea în care citează părerea lui Goethe asupra modalităţii de „exercitare a influenţei morale în cele su- fleteşti'2) ce nu se poate realiza dela „distanţă", ci prin „viu grai“ pentrucă atunci simţi în ce situaţie se află un prieten şi îmblânzeşti cuvintele după moment“. Deşi observarea aceasta se referă mai mult la relaţiile amiciţiei, ea prevesteşte totuşi în- J) însemnări zilnice, I, 97-98. -) Idem, I, 97. I I AFINITĂŢI ELECTIVE i TITU MAIORESCU ŞI GOETHE 601 tr’o oarecare măsură hotărîrea luată mai târziu de Maiorescu de a-şi exercita înrâurirea cu preferinţă pe cale orală socotind poate scrisul mai puţin eficient pentru o influenţă imediată şi vie asupra societăţii. După cum am arătat, toate cugetările lui Goethe reţinute de Maiorescu se reduc în cele din urmă la un conţinut social. Dacă era firesc ca adolescentul nostru care de fapt îşi făcea acum in- trarea în lume să fie preocupat de orientarea lui în haosul ei, nu e mai puţin adevărat că sociabilitatea cu formele ei civi- lizatorii a alcătuit o trăsătură permanentă a personalităţii ma- ioresciene. Printre atâtea cugetări de ordin social, numai una dezvoltă o problemă artistică şi anume pe cea a contemplatorului estetic. Maiorescu se opreşte asupra clasificării goetheene a cititorilor în trei categorii : una „care gustă opera de atră fără a o judeca'1, alta care „o judecă fără a o gusta1' şi „cea mijlocie care gustă şi judecă, şi gustă judecând, aceasta propriu zis reproduce din nou opera de artă". Trăirea artei fără motivare teoretică deci, teoretizarea fără trăire, sinteza ambelor care defineşte de fapt pe critic şi lasă să se întrevadă de pe acum (1858) drumul pe care-1 va apuca scriitorul nostru. Ecouri din lecturi goetheene se mai ivesc deseori în scrierile lui Maiorescu. Le notăm mai întâiu aci pe cele despre care po- meneşte în treacăt pentru a poposi mai îndelung asupra celor care l-au atras în mod deosebit. Celebra Wahrheit und Dich- iung e numai fugitiv însemnată x) pentru o opinie pe care o cuprinde despre „Vicar of Wakefield". In „Critice" exemplele reproduse din textele goethene sunt relativ numeroase, dar cuprind neînsemnate * 2) sau scurte poezioare, amintiri inciden- tale, însemnări privitoare la teoria tragediei lui Goethe 3), la creaţiunea în limbă 4), etc. O atenţie deosebită o acordă însă Maiorescu poeziei clasicu- *) însemnări zilnice, I, 281. 2) Critice, I, 24; I, 25. 3) Critice, III, 22-23. 4) Critice, I, 223. . 602 REVISTA FUNDAŢULOR REGALE lui german însemnându-şi la 29 August 1871 — în plină activi- tate literară deci — lucrările pe care „le ştiu pe dinafară“ Este dela sine înţeles că o cercetare mai amănunţită a lor pen- tru a le surprinde consonanţele cu personalitatea şi opera maio- resciană se impune. Criticul citează astfel mai întâi celebra Orphisch (Ur- worte) compusă din 5 concentrate stanţe despre cari Goethe în- suşi spunea : „aceste patru strofe cuprind multe lucruri esenţiale într’o succesiune pe care dacă o recunoşti, prilejueşte spiritului cele mai de seamă observări * 2). Dintre acestea Maiorescu a re- ţinut doar prima strofă — „Dămon“-ul — în care Goethe ex- primă ideea „permanenţei individului'1 ce „nu poate fi frag- mentat sau îmbucătăţit câtă vreme subsistă sâmburele său" 3). concepţia predeterminării printr’o plasmă generatoare particu- lară fiecăruia dintre oameni : So musst du sein, dir kannst du nicht entfliehen So sagten schon Sibyllen, so Propheten ; Und keine Zeit und keine Macht zerstuckelt Geprăgte Form, die lebend sich entwikelt. „Dămon-ul“ reaminteşte dar, cugetarea comentată mai sus din corespondenţa lui Goethe unde se accentuau deasemeni „în- suşirile caracteristice ale individului" pe care în relaţiile so- ciale trebue să le accepte ca atare. Maiorescu a împărtăşit fără rezerve această teorie a individualităţii distincte o dată pentru totdeauna, care se dezvoltă organic crescând exclusiv între pro- priile ei limite de nedepăşit. La baza vieţii şi operei sale acest gând al evoluţionismului organic şi individualist stă ca o pia- tră unghiulară la a cărei consolidare va fi contribuit şi Goethe. Cea de-a doua poezie pe care Maiorescu „o ştie pe dinafară" e „Der Sânger" 4) din „Balade" în care — după cum se ştie — poetul celebrează în versuri de o învăluitoare duioşie caracterul însemnări zilnice, I, 173. 2) Goethe : Gedichte, edit. Reklaro, Leipzic, pag. 603 3) Goethe : Gedichte, 603. *) însemnări zilnice, I, 173. AFINITĂŢI ELECTIVE ; TITU MAIORESCU ŞI GOETHE 603 aiatural al artei a cărei supremă satisfacţie constă în însăşi e- moţia ce o provoacă. Ich singe wie der Vogel singtj Der in den Zweigen, wohnet; Das Lied das aus der Kehle dringt Ist Lohn, der reichlich lohnet. E foarte firesc dar ca trubadurul poeziei goethene să refuze •aurul regelui, oferit în dar ca o recompensă pentru minuna- tul său cântec. In „Der Sânger" trăeşte prin urmare cu relief concepţia despre artă a lui Maiorescu pe care cu atâtea prile- juri a susţinut-o, dar pe care o dată o exprimă parcă atât de consonant cu balada lui Goethe : „arta are în sine însăşi toată valoarea ei; precum este creată din entuziasm impersonal, aşa trebue să deştepte o emoţiune dezinteresata '1). ,.Pe dinafară" mai ştie Maiorescu Sânger und Hafi, cum notează el, referindu-se desigur la „West-ostlicher Divan", lu- crarea orientalistă ale cărei prime două părţi, sunt intitulate „Cartea cântăreţului" şi „Cartea lui Hafi". Motivul preferinţei maioresciene nu este prea depărtat de cel care l-a îndemnat să reţină balada de mai sus. „Divanul" lui Goethe este şi el ex- presia jucăuşe a unui simplu şi fantezist exerciţiu artistic, un ^exemplu caracteristic al gratuităţii şi dezinteresării în sensul pe care Maiorescu îl dorea în toate prescripţiile sale normative ■despre artă. Şi alte producţiuni goethiene îi fac o impresie deosebită. La 21 August 1871 înseamnă din nou Maiorescu în jurnalul său s ~,,Am citit foarte mult şi cu multă căldură sufletească din Goe- tkc“ 1 2). De data aceasta criticul nostim se opreşte asupra „su- gestivelor Annale“ pe care le-a citit „întregi şi repede“ şi „fă- când multe excerpteCine cunoaşte însemnătatea acestei re- marcabile autobiografii spirituale a lui Goethe cu toată bogăţia «i documentară de neîntrecut, îşi poate da uşor seama de aten- ţiunea ce i-a acordat-o Maiorescu foarte interesat până la a- 1) Critice, III, 296. 2) însemnări zilnice, I, 172 604 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mănunt de viaţa aceluia care avea „unele trăsături... scoase din sufletul meu“. „Clar şi încântător ‘ califică apoi Maiorescu Carnavalul în Roma, dar mai îndelungat se opreşte la o me- lodramă despre care spune, că a citit „încă o dată frumoasa Proserpina pentru care îi dau ghes mereu lui Bodnărescu s’o traducă(Lucrarea plăcuse mult şi lui Schopenhauer). Este vorba de o piesetă pe care Goethe a intercalat-o într’o operă dramatică ce cuprindea o usturătoare „şarjă" împotriva lite- raturii artificiale de exagerată sensibilitate „Der ‘Triumph dei Empfindsamkeit“ (1778) şi care reface atmosfera antică ce-1 preocupa atât şi pe Maiorescu. De reţinut e apoi îndemnul criticului de a se traduce din Goethe. Maiorescu şi „Convorbirile literare" au încurajat de altfel totdeauna astfel de tălmăciria). Opera lui Goethe se bucura dar de o atenţie deosebită din partea lui Maiorescu. El înţelegea chiar s’o apere de câte ori era coborîtă prin comparaţii umilitoare ca cea pe care o încer- case de pildă odată V. A. Ureche cu Ienăchiţă Văcărescu * 2 *) sau să se revolte atunci când descoperea scriitori germani care nu-1 cunoşteau îndeajuns 8). Goethe — alături de un Leopardi sau alţi mari poeţi ai lu- mii — era izvorul sacru al celei mai înalte emoţii artistice, o- pera lui: o carte de căpătâi, o realizare supremă a conceptu- lui de artă însuşi. Dar să încheiem cu chiar vorbele lui Maio- rescu : „La fiecare două sau trei zile cel mai târziu iau ceva de Goethe sau Leopardi sau de vreun altul şi-mi răcoresc iarăşi su- fletul, singur însă, la admirabila vieaţă de vis a entuziasmului estetic“. (1873 Oct.). * Operele goetheene citate mai sus au fructificat în felul men- ţionat fiinţa spirituală a lui Maiorescu stimulându-i cu atâtea !) I. Sân-Giorgiu : Goethe I, 132. 2) Critice, I, 133. 3) însemnări zilnice, I, 202. AFINITĂŢI ELECTIVE ! T1TU MAIORESCU ŞI GOETHE 605 prilejuri virtualităţile sufleteşti şi cristalizându-i dezvoltarea organică. înrudirea celor două spirite, ne-a apărut de mai multe ori în cursul cercetării noastre. Voim acum să adâncim terme- nii paralelei Aruncând priviri asupra ansamblului operei şi per- sonalităţii celor doi mari scriitori, cu intenţiunea de a desprin- de cu mai multă limpezime trăsăturile cardinale ale structurii maioresciene îndeosebi. Ceea ce defineşte dintru început formula existenţei lui Maio- rescu este, am spune, dinamismul lui metodic. Călindu-şi armele luptei în jarul culturii apusene şi în special al celei germane, frământându-şi personalitatea sub privegherea spirituală a u- nei nobile lumi occidentale, însuşindu-şi până la identificare concepţia omului faustic prin care Goethe a cristalizat artistic ideea-forţă a civilizaţiei europene, Maiorescu a descins în mediul românesc cu neînduplecata hotărîre de a-1 scutura din somnolenţă, pasivitate răsăriteană şi primitivism imitator de prost gust. Intr’o lume care se împărţea între lenevoasele eflu- vii ale orientalismului fără vlagă—al cărui cuvânt de ordine era încă vorba cronicarului „bietul om sub vremi“ — şi haosul îm- prumuturilor entuziaste fără discernământ, Maiorescu înţele- gea să proclame primatul caracterului luptător, al neastâmpă- rului creator faustic, al energetismului apusean tăietor de dru- muri noi, de alte „direcţii“ după strigătul aprins de „în lături" zvârlit celor nechemaţi. Acesta este cel mai larg sens al întregii sale existenţe apusene în mediul nostru oriental, sens făurit nu numai din atmosfera generală a culturii europene, ci şi din con- tactul lui neîntrerupt cu cel care formulase in drama lui Faust caracteristica dominantă a acesteia. Însemnările zilnice ne o- feră din nou o dovadă concludentă. Citind biografia închinată lui Goethe de Lewes despre care — după cum am arătat mai sus — Maiorescu avea numai cuvinte de aprobare, în acord deplin cu punctele de vedere ale cercetătorului englez, scriitorul nostru înseamnă cu admiraţie următoarele rânduri asupra acţi- unii exercitate de uriaşul din Weimar : „Această luptă a ade- văratului spirit spre mai multă lumină (mehr Licht) împotriva 606 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vulgarităţii negatoare a tot ce e superior, luptă pretutindeni împiedecată şi totuşi necesară — acum am priceput-o bine“ 1). Este deci neîndoios că biografia şi opera lui Goethe l-au impre- sionat în mod hotărîtor pe Maiorescu tocmai în perioada for- maţiunii sale şi că sensul gothean al zbaterii faustice şi l-a însuşit de timpuriu. Nu anticipă criticul nostru în rândurile în- semnării dela 18 ani cu „această luptă a adevăratului spirit „pretutindeni împiedecată şi totuşi necesara:t propria sa bătălie în mediul românesc, al cărei sens de pe acum „l-a priceput binc“ ? Dar vorbeam mai sus nu numai despre un dinamism, ci şi de unul metodic, raţionalizat şi ca atare cu intenţiune limitat. (Se vădeşte şi aci acea duală structură a personalităţii lui Maiore- scu, ale cărei multiple polarităţi au fost scoase la iveală de d. D. Caracostea -) mai ales, odată ce caracterul romantic — di- namismul — se asociază cu unul de esenţă clasică — ideea de limitare). Acţiunea pe care a întreprins-o asupra culturii şi so- * cietăţii româneşti avea într’adevăr acest caracter sistematic, de recunoaştere precisă a terenului de activitate delimitând sectoa- rele unde avea să se dea bătălia : pe domeniul limbii, al orto- grafiei ca instrumente elementare ale literaturii şi relaţiilor so- ciale, al determinării fundamentelor culturii, al temeliilor ma- nifestărilor spirituale în general. Pe fiecare din aceste tărâ- muri, obiectivele atacului său erau precis fixate, iar asaltul ar- gumentelor sale strâns până la sufocarea logică, în spaţiul cel mai redus, a adversarului. Dar sub semnul acestei limitări s’a desfăşurat dintru început binefăcătoarea sa acţiune, odată ce Maiorescu a renunţat cu deplină conştiinţă la îndemânarea sa filosofică pe domeniul creaţiunii mărginindu-se doar la opera de învăţător, hotărît a lumina cele dintâi cărări ale culturii. Intr’un articol din Critice1 2 3) scrie Maiorescu în acest sens : „Cu încrederea tuturor puterilor trebue fiecare din noi să lu- creze în sfera ce şi-a ales-o : fie ea oricât de mică, numai lic- 1) însemnări zilnice, I, 83. 2) Semnificaţia lui Titu Maiorescu. 3) „Răspunsurile Revistei contemporane", Critice, I, 293. AFINITĂŢI ELECTIVE î TITU MAIORESCU ŞI GOETHE 607 crul să fie făcut în conştiinţa exprimând ideea circumscrierii activităţii. Ocupându-se altădată x) de felul progresului în psihologie, criticul se declară împotriva construirii de mari sisteme nebu- loase şi recomandă mărginirea la „poziţia smerită ce ne-o im- pune sărăcia şi neputinţa1', la simpla adunare de material din experienţa sufletească a fiecăruia. Faţă de aceste constatări, nu suntem oare îndrituiţi să identificăm şi aci o „afinitate" cu i- deea limitării la Goethe, pe care a exprimat-o atât de caracte- ristic în finalul lui Wilhelm Meister Lehrjahre sau Faust, cu eroi ce după rătăciri pretenţioase prin lumi inaccesibile po- posesc cuminte pe micile ogoare ale unor profesiuni practice? E concepţia cristalizată în celebrele versuri : Wer Grosses wil, muss sich zusammen raffen; In der Beschrănkung zeîgt sich erst der Meister, Und das Gesetz nur kann die Freiheit geben. Printre trăsăturile ce caracterizează existenţa spirituală a lui Maiorescu, preocuparea de personalitate e una din cele mai de seamă. Sub diferite aspecte, ea reapare mereu în viaţa şi opera sa aştemând încă o punte de legătură cu vederile atât de apro- piate ale lui Goethe. înrâurirea lui Maiorescu nu s’a exercitat — după cum se ştie — numai datorită unor anume articole sau studii pe atent demarcate sfere de lucru, ci şi prin întreaga sa personalitate ca sinteză de variate însuşiri spirituale cu puter- nice radiaţiuni în mediul social. In amintirea societăţii în mij- locul căreia a trăit, operele par a fi avut ecouri mai restrânse chiar decât acţiunea vie a personalităţii sale, energia şi hotărî- rea caracterului, sentimentul potenţat la maximum al respon- sabilităţii, luciditatea extremă a minţii sale. Maiorescu a fost un ales exemplar de umanitate, o pildă ce se cerea mereu ur- mată. In critica literară chiar aprecia odată cu operele indi- viduale şi ansamblul contribuţiunii scriitorului. Nu înseamnă el în studiul despre Poeţi şi critici* 2) : „In ce stă valoarea u- „Din experienţă", Critice II. 2) Critice, III, 81. 608 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nică a lui Alecsandri ? In această totalitate a acţiunii sale lite- rare'1. Şi Goethe împărtăşea aceeaşi atitudine. Preocuparea de personalitate era deasemeni trăsătura sa caracteristică, ba chiar în convorbirile cu Eckermann — el socoteşte că însemnătatea scriitorului e mai puţin opera talentului său pe cât e rezultatul caracterului său particular. Se cunoaşte de altfel farmecul per- sonalităţii lui Goethe, seducţia personală pe care o exercita a- supra mediului în afara înrâuririi operei. Cititor şi admirator încă din adolescenţă al biografiei poetului din Weimar, Maio- rescu va fi resimţit şi el puterea magnetică a marelui clasic. Conceptul de personalitate leagă însă şi cu alte numeroase fire tortul paralelei noastre. Felul în care aceasta era înţeleasă apropie în mod sensibil scriitorii de care vorbim, atât ca ex- presie a unor vederi comune de structură clasică precum şi ca o vizibilă înrâurire dela unul la celălalt. Este vădit că la baza preocupării de personalitate stă totdea- una iubriea de sine a insului, grija continuă pentru conservarea şi formarea fiinţei lui fizice şi psihice, un anume egoism care pare de multe ori meschin şi lipsit de orizont, dar care e în fond fundamentul necesar al personalităţii. „însemnările zilnice'* ale lui Maiorescu exprimă — cu nenumărate prilejuri — trăsătura de care vorbim. Ele sunt departe de a cuprinde numai „fapte istorice" sau cel puţin cu valoare publică, ci se referă — în- tr’un mare sector al lor — la impresiuni de natură organică, îmbolnăviri, starea şi evidenţa timpului cuprinzând adevărate buletine meteorologice, întâlniri amicale, mese luate cu prie- tenii şi în familie, etc., cu un cuvânt multe şi foarte mă- runte însemnări ce ies din sfera considerării istorice şi interesează strict persoana sa. Dar erau altfel alcătuite „jur- nalele" (Tagebiicher) lui Goethe ? Paralelismul conţinutu- lui lor e — nu o dată — evident. Iată câteva din în- semnările goethene r „Mâncat la curte. Wieland, Kalt, Lenz, Klinger“ (25 Iunie 1776). Altădată la 20 Februarie 1828 : „Du- rerea continuă, ceva totuşi diminuată. La oi a 9 lipitori. Seara febră mai puternică, noaptea foarte neliniştită, fără somn din pricina durerilor“. Sau la 20 Februarie 1832 : „De remarcat AFINITĂŢI ELECTIVE : TITU MAIORESCU ŞI GOETHE 609 presiunea barometrică. De dimineaţa vânt de vest şi cer fru- mos“. In Maiorescu mişună astfel de însemnări. Inutilitatea lor a fost proclamată cu destulă uşurinţă în unele recenzii asu- pra „însemnărilor zilnice". Acestea nu luminează într'adevăr în mod direct opera scriitorului, dar sunt semnificative pentru simţul său egocentric ca bază a personalităţii. Trebue să men- ţionăm apoi, ca ilustrând continuitatea acestui sentiment firesc al iubirii de sine, durata impresionantă a jurnalelor celor doi scriitori. Cele ale lui Maiorescu încep la 15 ani şi se sfârşesc la 78, în anul morţii, adică se întind pe o perioadă de 63 de ani, iar ale lui Goetbe cuprind 53 de ani. Vorbind despre a- ceste memorii, să mai observăm că ele simt guvernate la am- bii scriitori de o aceeaşi concepţie. Nu urmăresc ţeluri literare, nu sunt autobiografii scrise pentru uzul cititorilor, ci notează numai lapidar, extrem de precis, întâmplări şi impresii trăite pentru a fi mai târziu eventual folosite de către autorii lor. Frecventele apropieri stilistice dintre cele două jurnale se da- toresc aceleiaşi concepţii. Nu e însă mai puţin adevărat că ele oglindesc vădit o autopreţuire stăruitoare şi exprimă o anume tendinţă de a se ridica la un nivel istoric clipa trecătoare, după cum spunea Goethe : „Învăţăm — scriind jurnalul — să preţuim momentul dacă îl transformăm îndată inlr unul istoric11. (23 Aug. 1827). Iubirea de sine constitue însă — cum spuneam — numai punctul de plecare al formării personalităţii, conturul indivi- dualităţii doar, ca sinteză a virtualităţilor umane aşa cum o în- făţişează în mai sus citatele şi de Maiorescu admiratele „Ur- worte". Pentru realizarea acestor latenţe devin necesare pute- rile conştiinţei şi ale voinţei, procesul continuu de cunoaştere şi cioplire a blocului sufletesc inform spre a-i da strălucirea u- manităţii armonice. Paralelismul vieţilor Maiorescu-Goethe e — şi pe acest tărâm — evident. „însemnările zilnice" ale celui dintâi nu sunt în fond altceva decât expresia imediată, nelite- rară şi deci cu totul sinceră a zbaterii vieţii sale, a formării de fiecare zi în luptă cu puterile instinctive ale tinereţii şi cu re- zistenţele mediului social. Sunt notate aci momente de pierdere 9 610 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de sine din cele mai tragice pe care le trăim fiecare din noi şî care-şi găsesc uşor corespondenţa şi în viaţa lui Goethe. Iată-1 de pildă pe Maiorescu scriind în 1858 : „Eu singur cu totul sin- gur, nici un Dumnezeu, nici o nemurire, nici un stimul, răceală^ moarte. E acesta un fals pesimism ? „la care răspunde ca un e- cou anticipat Goethe la 4 Oct. 1777 : „adânc sentiment de sin- gurătate'1. Dar nu o dată Maiorescu încearcă şi mai grave crize- în urma dramei sale familiare, când aparentul lui echilibru e cu totul sfâşiat şi şerpii sinuciderii i se strecoară în suflet. E meri- tul „însemnărilor11 de a ne fi prezentat pe acest Maiorescu real,, spre a putea măsura distanţa spre personalitatea pe care — dintr’un astfel de sensibil material — şi-a construit-o ideal. Intr’adevăr neobosită i-a fost strădania de a se stăpâni pe sine, de a domina năvala unei afectivităţi tulbure, de a se ridica dea- supra propriei sale slăbiciuni. O tenacitate surprinzătoare ur- mată de fericirea unei biruinţi totale după o luptă chinuitoare, a apărut publicului abia după cunoaşterea „însemnărilor11. Câtă voinţă a avut Maiorescu abia acum se poate bănui! Şi Goethe a cucerit înălţimile personalităţii — das hochste Gliick der Erde- Kinder — pe această bătută de vânturi cale. Cercetătorii lui contemporani disting tot mai mult antagonismul celor două. suflete ce s’au sbătut în el, jarul pasiunilor cotropitoare, dar şi biruinţa seninătăţii olimpice 1). Ca şi Ia Maiorescu, reacţiunile vieţii sale au fost rezultatul unei lupte cu sine însuşi, operele literare reprezentând momentele de victorie şi stăpânire prin artă a zbuciumului lăuntric. Concepţia despre personalitate a lui Maiorescu se dezvoltă în mod firesc dintr’un evoluţionism organic tipic pe care-1 aplică, şi individului şi colectivităţilor sau formelor de cultură. Por- nind din cadrul unei individualităţi bine limitate, viitoarea per- sonalitate recunoaşte de timpuriu sâmburii care vor rodi şi dru- murile ce vor fi bătute. La vârsta de 17 ani, adolescentul Maio- rescu îşi descoperă pe deplin vocaţia pentru direcţiunea ştiinţi- fică, filosofică şi logică. Aceasta din urmă -*■■ scrie el — „mi-a 1) I. Sân-Giorgiu : Goethe, I, 53. AFINITĂŢI ELECTIVE i TITU MAIORESCU ŞI GOETHE 611 insuflat vntr adevăr iubirea pentru o direcţie de gândire de care -niciodată nu mă voiu despărţi“. (31 Dec. 1857). Dar organicis- mul devine şi o trăsătură permanentă a gândirii lui Maiore- scu, un fel de categorie, am spune, a mentalităţii lui logice. Cultura e doar după concepţia lui — un organism cu faze pro- gresive şi necesare, „forme“ ce exprimă negreşit un „fond“ co- respunzător. De aci violenta combatere a celor ce ignorează a- -ceastă lege. Literatura, limba, dreptul însuşi, sunt deasemeni structuri organice. Ele solirită cu necesitate categoria „adevă- rului" şi autenticităţii care rămân o axă permanentă a gân- dirii maioresciene şi argumentul principal al atacurilor sale de epuraţie. Desigur evoluţionismul acesta organicist care prin Maiorescu stă la baza întregului junimism şi apoi conservato- rism românesc, nu venea exclusiv dela Goethe ci pornea din- tr’o ideologie răspândită cu multe ramificaţii în Germania se- colului al XlX-lea. Nu e însă mai puţin adevărat că persona- litatea şi opera goetheană sunt adânc pătrunse de un adevărat simţ al organicităţii, că „fenomenul originar" al lui Goethe e expresia cea mai tipică a acestei concepţii tinzând spre o filoso- fie generală şi că, prin urmare, multiplele afinităţi dintre Maio- rescu şi Goethe vor fi izvorît şi pe tărâmul de care vorbim. Care este însă mediul prielnic al dezvoltării latenţelor indivi- duale într’o personalitate organică în sensul pomenit mai sus ? Pentru Maiorescu a cărui formaţie pare a se datora după opi- nia multora unui efort intelectualist exclusiv, un răspuns câ următorul se dovedeşte surprinzător : „Tfrebue să încep să studiez vieaţa, altminteri în cele din urmă înţepenesc şi în ce priveşte mintea *. (18 Aprilie 1858). Şi într’adevăr contactul cu viaţa, cu realităţile ei politice, so- ciale, culturale a fost necontenit susţinut de Maiorescu în opo- ziţie cu abstractismul celorlalte preocupări ale sale, ba s’au ivit chiar glasuri care l-au acuzat de excesivă „mondenitate" în dauna operei. Şi nici de atracţia şi frământările iubirii n’a fost scutit Maiorescu, aşa cum „însemnările zilnice" o arată la fie- care pas. Analogii goetheene apar cu uşurinţă şi în această pri- vinţă. Şcoala personalităţii lui Goethe a oferit-o doar în pri- 612 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE mul rând viaţa pe care a trăit-o din plin şi i-a sorbit nectarul şi amarul până în fund. Opera goetheană este ea însăşi mo- mentul culminant al unei încordate trăiri, o expresie biogra- fică de mare sinceritate. Identificarea Goethe-Faust de pildă a devenit tot mai frecventă, iar studiul lui Eugen Kiihnemann s’a costruit pe această ipoteză 1). Un interpretator-filosof ca G. Simmel îmbină într’un tot organic viaţa şi opera scriitoru- lui. Deasemeni, în şcoala personalităţii goetheene, dascălul cel mai stăruitor a fost — după cum se ştie — iubirea, goana aceea fără popas după „eternul feminin" inspiratorul şi subiectul permanent al operei sale. Dar Maiorescu se mai leagă de Goethe şi prin el de însăşi structura clasicismului, prin conceptul de armonie pe care amândoi o căutau pretutindeni în cultură, în artă, în natură, în propria lor personalitate care se definea în cele din urmă ca o supremă armonie i „In arta cuvântului — spunea Maio- rescu — poetul stabileşte un raport până atunci necunoscut între lumea intelectuală şi cea materială, şi descoperă astfel o nouă armonie a naturii ‘ * 2). Criticul citează de altfel exemplul însuşi al lui Goethe cu acea poezioară care proclamă un fel de solidaritate predestinată între un ghiocel şi o albină după care urmează : „O perspectivă întreagă asupra frumoasei ar~ monii în natură se deschide cu aceste cuvinte“ 3). Apoi, perso- nalitate — după cum spuneam — înseamnă armonie şi atât Maiorescu cât şi Goethe au realizat-o în propria lor fiinţă su- fletească. In sfârşit paralelismul Maiorescu-Goethe nu se poate încheia mai potrivit decât prin relevarea unei trăsături ce-1 cimen- tează : cinstea deosebită de care se bucura la unul şi celălalt ideea de umanitate ca un dar final al întregii culturi, o încu- nunare a celor mai multe aspiraţiuni individuale sau cum spu- nea Maiorescu însuşi : „unul din semnele înălţimii culturii este tocmai de a părăsi cercul mărginit al intereselor mai indivi- J) I. Sân-Giorgiu : Goethe, I, 77. 2) Cercetare critică asupra poeziei române. 3) Critice, I, 49. AFINITĂŢI ELECTIVE î TITU MAIORESCU ŞI GOETHE 613 duale şi fără a pierde din vedere elementul naţional, de a des- coperi totuşi şi formula ideii pentru omenirea întreagă“ a). Uni- versalismul acesta a însufleţit deopotrivă şi străduinţele lui Goethe, aşa cum îndeobşte se ştie. Revenind acum la punctul nostru de plecare, la obiectivul pe care în acest studiu ni l-am propus sub semnul „afinităţilor elective" pe urma mărturisirii maioresciene însăşi care vorbea de „trăsături cari coincideau foarte mult cu mine, cari uneori erau scoase din sufletul meu", ne putem da seama de gradul şi felul acestei apropieri care-i orândueşte fără îndoială în a- ceeaşi familie de spirite. In perspectivă goetheană şi prin unghiul de vedere comun al clasicismului ca structură umană caracteristică şi permanentă, existenţa lui Maiorescu ni se lămureşte pe deplin, conturul per- sonalităţii sale ca un ales exemplar de românească umanitate se reliefează cu mai accentuată limpezime. AL, DIMA J) Critice, I, 228. TEXTE ŞI DOCUMENTE ÎNTÂIA CRONICĂ DRAMATICĂ ŞI ÎNTÂIA POLEMICĂ A LUI EMINESCU LA „TIMPUL11 Când va fi sosit, cu adevărat, Eminescu la Bucureşti, in toamna anului 1877 şi în ce zi anume va fi debutat efectiv la „Timpul" sunt chestiuni pe care cronologia nu le-a deslegat, încă, în mod satisfăcător. Că ele vor fi întro bună zi puse la punct, nu mai rămâne îndoială, de vreme ce trebue să existe, undeva, în vre-o arhivă oarecare, scrisoarea, actul sau pagina de însemnare, într’un cuvânt documentul ce va decide, în chip neîndoios, această taină a calendarului eminescian. Până atunci totul rămâne pe seama deducţiilor, legate de primele semne ale colaborării lui la „Timpul". A circumscrie, din ce în ce mai mult acest debut în presa bucureşteană înseamnă a ne apropia, în chip simţitor, de pragul celei mai mari probabilităţi. S’a crezut multă vreme că activitatea ziaristică a lui Eminescu la „Timpul" începe la 11 Decembrie 1877, cu ciclul, recapitu- lativ şi ideologic, intitulat de el chiar, „Icoane vechi şi icoane nouă“ şi reprodus în cele mai multe culegeri, la loc de cinste. Cu identificarea articolului „Bălcescu şi urmaşii lui" (D. Mură- raşu, Eminescu despre Bălcescu, Buletinul Mihai Eminescu, II, 5, 1931 şi M, Eminescu, Scrieri politice, ed, D, Murăraşu, „Scri- sul românesc"), această dată urdă până la 24 Koembrie 1877. Cum, pe de altă parte, din confruntarea datelor de cores- pondenţă, o scrisoare a Veronicăi din Iaşi, dela 3 Koembrie, o scrisoare a lui Maiorescu către lacob Kegruzzi din 4 Koembrie ş. a, reiese că poetul se afla în Bucureşti „încă din Octombrie sau cel mai târziu din Koembrie, (evident primele zile)" (D. Murăraşu, Scrieri politice, XXVIII), colaborarea la „Timpul" poate fi presumată şi înainte de 24 Koembrie. M. EMINESCU 615 Cronica dramatică, ce reproducem mai departe, urcă această dată cu încă 12 zile, ea fiind publicată în ziua de 12 Koembrie 1877. Excelentele articole (neretipărite) „Ştiri de pace" şi „Probe de stil“, entre-filet-ul polemic cu „Românul“, apărute în „Timpul" dela 6 Koembrie urcă şi această dată cu încă 6 zile. Aproape sigur că articolaşul „Conspiraţiile din ConstantinopoV', dela 4 Koembrie îi aparţine a). Mai sus de această dată investi- gaţiile devin din ce în ce mai nesigure. Să ţie de Eminescu no- tiţa tipărită în numărul din 28 Octombrie, la „Cronică", în care se schiţează o comparaţie între Dobrogea şi Basarabia, odată cu primele svonuri că Basarabia va ţi pierdută ? Ce este sigur, pentru a încerca un început de îngrădire, este că la 12 Octombrie 1877 poetul se afla la Iaşi, de unde trimitea lui Slavici cunos- cuta scrisoare, citată în atâtea rânduri, în care vestea că por- neşte la Bucureşti, de îndată ce i se trimit bani, dimpreună cu bagajele: „cărţi, manuscripte, ciobote vechi, lăzi cu şoareci şi molii, populate la încheieturi cu deosebite naţionalităţi de ploş- niţe“. Aşa dar, între aceste două date 12 şi 28 Octombrie (presupunând că identificarea propusă mai sus s’ar putea face) s’ar situa drumul şi sosirea lui Eminescu la Bucureşti. Cronica dramatică, ce reproducem mai jos, a apărut în „Tim- pul“ dela 12 Koembrie, iar răspunsul polemic, ce i-a urmat, la 15 Koembrie 1877. Paternitatea cronicei o confirmă, pe lângă toată acea diatribă împotriva lui V. A. Urechia, cu osebire cele două versuri, despre care anonimul autor al cronicei spune : „odată ne’ntrebam cu uimire : Şi cine oare ’n lume să poată sta păreche Cu-al geniilor geniu, cu Popovici-Ureche?" Odată — aşa dar la Iaşi. Şi într adevăr : în ms.-ul 2280, 19-23, se află redactată o lungă poemă, în strofe de 6 versuri, ce dim- preună cu alte fragmente alcătuesc materialele unei epopei, (şi intenţia nu i-a lipsit: Deci repede ţigara în foc şi la birou — Tu Popovici-Ureche — rămâi al meu erou), căreia pentru cir- cumtanţă i-am putea spune : Urechiada şi din care fac parte şi cele două versuri autocitate. Ku e acum timpul să intrăm în amănuntele acestui vast capitol. Cititorul ştie însă din campa- !) Şi poate că la fel de sigur îi aparţin cele două articole în legătura cu incidentul societăţii bucovinene „Arboroasa", dela 11 şi 18 Koembrie ; tot la 18 Koembiie, un judicios articol „Situaţia din Franţa'', sunând ca pentru azi. 616 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE niile lui Maiorescu (cf. şi E. Lovinescu, Titu Maiorescu, I, pag. 332 sqq.) de câtă celebritate se bucura la epoca aceea extraor- dinarul poligraf, pe care avea să-l urmărească, cu trei decenii în urmă, şi săgeţile nu mai puţin ascuţite ale d-lui K. Iorga. (Opinions sinceres. La vie inlelectuelle des Roumains en 1899). Insă pe lângă referinţele ce provin din Maiorescu şi care se pot urmări în cronica dramatică, ce publicăm, cele mai multe, folosite fie aici, fie în poemul Urechiadei, par să provie din pamfletul „Domnul Kanitferstan, extras din jurnalul unui trândav ‘ (1877), despre care se interesa atât de mult Eminescu (în scrisoarea ce trimite lui Slovici din Iaşi, la 20 Sept. 1877), pe care-l afla „unic“ şi care, se ştie, aparţine lui Lazăr Şăineanu. Amănuntul se cuvine reţinut pentru valoarea lui cronologică. Aşa dar versurile Urechiadei, cu grafia şi cerneala lor violetă, (în vecinătate, cu aceleaşi caractere, e o redacţie brouillonară a poemului Singurătate) ar constitui un sigur reper ieşan. Observaţiile noastre se opresc aici, cu toate că totul ne-ar îndemna să glosăm excelentele pagini ce se vor citi. Judecată, când dreaptă, când aspră, ironie dublată de eleganţă, severitate şi violenţă, independenţă de atitudine — iată o gamă amplă, pe care cititorul o va urmări cu plăcere. Să reţinem în orice caz bunele cuvinte despre războiul de pe câmpiile Bulgariei, precum şi amănuntul că, înainte de a da seama, Eminescu a văzut spec- tacolul de trei ori. PERPESSICIUS TEATRUL NATIONAL „Visul Dochiei1, poem într’un act — „Oştenii noştri“, co- medie (?) în trei acte. Piesele „Visul Dochiei" şi Oştenii noştri" le datorim penei d-lui Frederic Dame. D-sa au mai comis până acum scrieri dra- matice „originale", care însă stingându-se de mult de moarte bună, credem a putea face abstracţie de la ele, de vreme ce ui- tarea, în care au căzut cu drept cuvânt, e o critică mai bună de cât ar putea fi aceea a penei noastre. Apoi chiar dacă ne-am fi luat osteneala, de-a face cu dragă inimă pomelnicul celor morţi, totuşi n’am prea fi avut ce să spunem în rău sau în bine. D. Frederic Dame ca om are calitatea de a crede că proprietatea literară se stinge dincolo de marginile Franţei. Sosit la noi şi având, se vede, în geamantan câteva piese franţuzeşti, le-au su- pus unui tratament, pe care au avut ocazia de a-1 învăţa în chiar ţara noastră. D-sa s’au folosit de lecţiile marelui autor naţional, a aceluia, care este Ponsard, Tacitus şi Max Miiller al României într’o persoană, istoric, archeolog, autor dramatic, prelector la ateneu, academic, profesor de universitate, director de' liceu privat etc. etc., care fiind dus la congresul archeologilor ca de- legat tocmai la Stockolm şi-au îndeplinit delegaţiunea trimi- ţând lista de bucate dela banchet, cu un cuvânt d. Dame au avut dela cine învăţa meşteşugul de a deveni autor fără de a fi învăţat carte, poet fără a fi poet, profesor de universitate, fără a şti să scrie şi literat român, fără a şti româneşte. Asemenea adunări de mărimi algebraice se fac multe la noi. Astfel de ex. să ia numele unei vechi şi vestite familii boereşti din Moldova, câteva piese din Lope de Vega, bucăţi de filolo- gie de ale lui Ascoli şi vedem cum din Cozmiţa ese la lumină cu totul altceva. Dar în sfârşit trebue să ne bucurăm. Românii, coborîtori ai Romanilor, sunt naţie cuceritoare, trebue deci să se bucure de 618 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE aquisiţia ori cărei bucăţi de pământ bulgăresc, chiar dacă aceasta s’ar prezenta sub forma foarte modificată de strănepot a lui Traian. Prin urmare de ce oare Balzac, Sardou ş. a. adunaţi la un loc n’ar suna pe româneşte : Dame? Traducere liberă, foarte liberă, dar oare nu trăim în ţară liberă? „Patrie11 ! se chiamă pe ro- mâneşte „Mihnea cel Rău“, „Mercadet" = „Gheşeftarii“, Bal- zac + Sardou + x -f- y = Dam6 ; Lope de Vega + Goldoni + Ascoli -f- lista de bucate -j- Vornicul Grigorie Urechi = Cos- miţa. Noi într’adevăr nu ştim pe cine să admirăm mai mult, pe d. V. A. Popovici sau pe d. Dame ? Pe maestru sau pe elev ? Nou- menon sau phaenomenon ? Prototipul sau clişeul ? Odată ne ’ntrebam cu uimire : Şi cine oare'n lume să poată sta păreche Cii-al geniilor geniu, cu Popovici-Ureche? Dar astăzi am găsit perechea şi n’o mai căutăm. E d. Dam6. D-sa e un tânăr inteligent şi pricepe oamenii, înţelege vea- cul, în care e astăzi România. Căci nu toate ţările Europei tră- iesc în acelaş veac. Anglia putem zice că e într’al douăzecelea* Austria într’al douăzeci şi noulea, adică în veacul făgăduit de biblie jidanilor, unde se zice că ei vor stăpâni pământul. Dar fiindcă România merge totdeauna în fruntea civilizaţiei, fiindcă unitatea Germaniei şi a Italiei nu-i nimic mai mult de cât simplă imitare după unitatea noastră, revoluţia franceză, imitaţia revoluţiei lui Horia, constituţia franceză o imitaţie a constituţiei noastre, Gothe ciracul lui Văcărescu, Thiers un clişeu a d-lui C. A. Rosetti şi Gambetta îngânarea vie a d-liit Fleva ; de aceea „România11 trăeşte în veacul cel mai înaintat, în veacul de apoi spre venirea lui Anti-Christ. Cuvintele însem- nează astăzi tocmai contrariul de ce însemnau o dată, cel nebun trece de cuminte, şi cel cu minte se ia drept nebun, cel învăţat trece drept came cu ochi şi vice-versa, autorii trec drept pla- giatori şi plagiatorii drept autori, cel cinstit e hoţ şi hoţul cin- stit, averea trece drept furt, furtul drept avere. Pe de altă parte oricine are dreptul de a presupune, că e şi o ţară sălbatică, unde nu se mai controlează nimic, şi fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării de paie din Paris, poate să ia asupra sa şi misiunea de a civiliza capetele pe cari acele pălării se vor aşeza, să puie paie în căpăţâna acoperită cu paie -şi să introducă cultura „picantă11 în sălbatecul popor dela Du- M. EM1NESCU 619. nare, de aceea e foarte natural, ca cineva să caute glorie, când o parte capătă aşa de eften. Modul de a deveni mare e scurt. Iei o scriere franţuzească, ştergi titlul şi scrii altul, ştergi nu- mele autorului şi pui pe al tău. Apoi deschizi cartea. Unde vezi „Jean“ pui Toader, unde vezi Ana pui Safta şi s’a mântuit, eşti deja autor. Iţi mai rămâne s’o pui pe româneşte — pentru care treabă rogi pe un prieten şi opul e gata. Bună glorie — şi nu-i scumpă. Această precuvântare nu ni s’au părut de prisos, pentru a şti în ce mediu intrăm, când vom vorbi despre nouele producte ale muzei d-lui Dame. Piesele amândouă au fost aplaudate de public şi chiar nici nu ne îndoiam de aceasta. Dar cu ce preţ oare ? „Visul Dochiei“ este o tararâ lungă de declamaţii asupra lui Ştefan, Mircea, Mihaiu Viteazul care se sfârşeşte prin defilare de dorobanţi şi vânători. Am urmărit cu atenţie toată decla- maţia şi o mărturisim cu plăcere, n’am aflat o singură idee ori- ginală, care să nu fi fost cuprinsă în primul Bucureşti a „Tele- grafului" şi a „Reformei", de nicăiri nu răsare icoana carac- teristică a vremilor trecute, n’am auzit nimic decât istoriile ce ni se spun de sute de oameni, cari nu ştiu istoria. Niciodată nu ne-am adus aminte mai cu vioiciune de zisa lui Gothe : „ceeace numiţi spiritul vremilor, nu este decât spiritul acelor domni, în care vremile se oglindesc". Rea oglindă. Ceeace ne-a înduioşat însă până la lacrimi, este rara gratitudine, cu care se pome- neşte de armată, făcând-o chiar să defileze în persoană, fără ca să se pomenească cu un cuvinţel de creatorul ei, de acela a cărui viaţă pare consfinţită acestei unice grije, de M. Sa Domnul. Se vorbeşte de vitejia armatei, nicăiri însă, că cu aceeaşi vi- tejie Domnul însuşi s’au expus focului duşman şi că ghiulelele sburau împrejurul capului său. Republicanismul nu poate merge departe. A doua piesă „Oştenii noştri" consistă din următoarele pe- ripeţii şi conflicte cumplit dramatice. Un ofiţer asupra însură- torii pleacă la răsboiu. Mai întâii ia adio dela tatăl său şi plâng, apoi ia adio dela iubita sa şi plâng, apoi dela mumă-sa şi plâng, în fine dela tot personalul piesei şi plâng. Actul întâiu. Actul al doilea are două scene. In cea dintâi oficerul scrie a casă. In a doua are zioa nămiaza mare o visiune şi începe un atac turcesc cu mult foc de puşti şi s’au mântuit. Al treilea act se petrece la ambulanţa din Tumul Măgurele. Vine un soldat rănit din ale cărui vorbe se poate deduce că 620 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ofiţerul a murit; iubita plânge. Află tatăl şi plânge, află muma şi plânge şi mai rău, află toţi şi plâng. Dar iată că armata se întoarce glorioasă în ţară (întoarcere pe scont, înainte de a se fi întors) şi oficerul asemenea teafăr şi sănătos. Plânset general şi defilare de trupe ; cortina cade impresionată până la lacrămi. Şi aceasta-i dramă ? Dar să zicem că prin multele sale piese bune, d. Dame ar fi câştigat dreptul să ne dea una rea. S’o zicem, deşi nu admitem. Este permis, ca un scriitor rău să se folosească de nenorocirea ţării pentru a atrage pe public la... panoramă ? Este permis ca un răsboiu, nesfârşit încă, să fie pus pe scenă, pentru ca agita- ţia naturală a publicului să dea salve de aplauze, pe care au- torul în împrejurări normale nu le merită ? Dar la Gomi Etropol, la Bivolari, la Plevna, la Rahova, co- medie se joacă ? Soldaţii, cari sunt meniţi poate a merge în foc, sunt aduşi pe scenă, pentru ca spre petrecerea publicului să-şi arate meşteşugul, ca gladiatorii vechi. Plaudite Quirites ! Limba traducerilor e bună şi jocul artiştilor era de un avânt 'demn de piese mai bune. Publicul aplaudă cu mare sgomot şi defilările dorobanţilor şi vânătorilorx). Ca observaţie finală adăogăm, că bucăţile de muzică la sfâr- şitul „Visului Dochiei“ erau frumoase, numai nu eroice. Cân- tecul soldatului era sentimental, chorul cu mult sopran, numai pe la capăt am auzit câteva acorduri mai adânci, de caracter re- ligios. Rele, sau bune, ca text, cântecele dela urmă cereau un avânt eroic, care putea culmina apoi în acorduri religioase. Dar avân- tul a lipsit, ceea ce însă nu ne opreşte de a recunoaşte pe de- plin frumuseţea muzicei, deşi caracterul ei nu era propriu scenei în cestiune. (Timpul, 11, 256, Sâmbătă, 12 Noembrie 1877). *) *) Cu exact o lună înainte, adică la 12 Octomvrie, ziua în care Emi- nescu expedia din Iaşi, lui Slavici, scrisoarea mai sus amintită, acesta ti- părea în foiletonul „Timpului11, în a cărui redacţie lucra mai de mult, o cronică dramatică despre ultimele noutăţi teatrale, scriind între altele : „...Dar adevărata furtună (de entuziasm) s’a stârnit numai în cursul poemului „Visul Dochiei“ şi : „...iară limba poemului „Visul Dochiei" (tra- ducătorul era Olănescu-Ascanio) este. cu deosebire precum o pronunţă d-na Eufrosina Popescu, atât de frumoasă, în cât devine o musică desfătătoare şi atât de bogată în sunete, în cât stoarce din ochii româneşti lacrămi de mândrie". M. EMINESCU 621 REVISTA TEATRALĂ Primim următoarea scrisoare trimisă la adresa d-lui autor al articolului „Revista teatrală1' Domnule, Nu voesc a vă cere să fiţi drept cu mine, vă permit să fiţi chiar puţin politicos cu mine. ,,Point ne me chauffe“, cum zice vechia zicătoare fran- ceză. Insă nu cred că aveţi dreptul d’a spune lucruri neadevărate. Poate că n’aţi cetit ,.Le Reve de Dochia", precum era datoria d-voastră, înainte d'a începe... critica acestei piese. Dacă aţi fi citit-o, aţi fi găsit aceste versuri la sfârşitul invocaţiunii : O toi, jeune Heros, qui ramasses l’epee, A la main de Michel expirant echappee, etc. Ca să fiţi siguri, vă trimet broşura. Nu sper că veţi fi destul de drept ca să îndreptaţi, chiar în „Timpul”, nedreptatea ce aţi făcut ; dar am voit să vă probez cât de întemeiate sunt zicerile d-stră. Ura este tot-d’auna cea mai rea povăţuitoare. Dar vă întreb, ce va şă zică ura în contra unui om care nu vă cunoaşte, pe care nu-1 cunoaşteţi şi care nu v’a făcut nimic. Vă salut. Frederic Dame 4S. Calea Mogoşoaei Bucureşti, 12/24 Noemvrie 1877. D-nul Frederic Dame va trebui să mărturisească, că nu poate să ne ceară pentru scăparea din vedere, de care ne-am făcut vinovaţi, o mai mare satisfacţiune decât pe aceasta pe care i-o dăm, publicând chiar scrisoarea, ce ne-a adresat-o d-sa. Pentru ca însă satisfacţiunea să fie şi mai deplină, iată şi versurile, de care vorbeşte d-sa : O toi, jeune Heros, qui ramasses l'epee A la main de Michel expirant £chappec Et du sang des bourreaux encore toute trempee, Du haut des monts je te benis !... Va donc, Prince,, va donc, realiser mon reve, Que le destin par toi s’acheve, 622 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Que le vieux tronc latin ou bouillonne la seve Reverdisse aux rayons de l’aube qui se leve, Et que, sous ses rameaux beni.., Apres tant de maux infinis, Mes enfants, enfin reunis, Saluent dans l’avenir ta gloirc. £t toi, Dicu tout puissant, donne-nous la victoire !... Constatăm dar, cu viuă mulţumire, că am fost nedrepţi, când în numărul dela 12 Noembrie al ziarului „Timpul“ ziceam ţ „Se vorbeşte de vitejia armatei, nicăiri însă, că cu aceeaşi vi- tejie Domnul însuşi s’au expus focului duşman şi că ghiulelele sburau împrejurul capului său. Republicanismul nu poate merge mai departe11. In „Le Reve de Dochia“ se vorbeşte de vitejia Domnului, pe care autorul îl numeşte „jeune Heros“, adică republicanismul nu merge atât de departe, încât să nu poată merge şi mai de- parte. încă odată : recunoaştem că d. F. Dame este mai puţin re- publican decât cum îl credeam. Făcând această mărturisire, ne câştigăm însă dreptul de a_ constata, că d. Frederic Dame ne credea mai puţin drepţi de cât în adevăr suntem. înainte de toate „Timpul" nu a făcut nici un fel de dare de seamă asupra poemului „Le Reve de Dochia". Acest poem scris şi publicat în limba franţuzească, este o lucrare, pentru noi ro- mânii, cu totul nevinovată. îndată însă ce această lucrare nevinovată se traduce în limba română şi se reprezintă pe scena română, datoria noastră e de- a controla efectul pe care-1 produce. Noi am făcut o dare de seamă asupra representaţiunei, ce s’a dat fa teatrul din Bucu- reşti, subt titlul „Visul Dochiei". In trei rânduri, am fost de faţă la representaţiunea acestei piese şi una singură dată nu ne aducem aminte să fi auzit versurile citate din poemul „Le- Reve de Dochia". Poate că nu am auzit bine ; poate că am uitat : atunci cerem ertare pentru greşeala, de care s’au făcut vinovate urechile noas- stre, ori, dacă nu urechile, memoria noastră ; dar cerem tot odată dreptul de a pretinde, ca nimeni să nu [ne] învinovă- ţească de a fi comunicat impresii, pe care în adevăr nu le aveam. Noi am eşit din teatru cu impresia, că despre Domnul nostru. M. EMINESCU 623 •nu s’a vorbit nimic în „Visul Dochiei ' şi această impresie ne jignea, şi pentru că în adevăr ne jgnea, am zis ce am zis. Câtuşi de puţin nu ne pasă, dacă în poemul „Le Reve de Do- chia“ este ori nu este ce ne lipsea în „Visul Dochiei“. Dacă e însă vorba, atunci chiar şi aceea ce este în „Le Reve de Dochia“ 'este atât de puţin, în cât noi, din punctul nostru de vedere, adevăr am grăit, când am zis că nu este nimic. Vine d. Frederic Dame şi ne spune că îl urîm „fără ca să-l cunoaştem şi fără să ne fi făcut ceva“. Negreşit, în asemenea împrejurări „ura“ ar fi un simţimânt lipsit de orişice temeiu firesc. Dar tocmai fiindcă nu-1 cunoaş- tem, nu ne cunoaşte şi nu ne-a făcut nimic, nu îl putem urî pe d-sa personal. Cunoaştem însă scrierile d-sale şi pe aceste le urîm. I-am spus-o, că a „comis mai multe scrieri dramatice"; nu ne mai poate dar spune, că nu ne-a făcut nimic. Cine ştie, dacă nu mai bucuros l-am vedea pe d. Dame batjocorind pe eroii noştri, decât lăudându-i în modul în care îi laudă. Ei, bine ! Mihai, Ştefan şi Mircea sunt în gândul nostru nişte chipuri atât de sfinte în măreţia lor, în cât ne cuprind fiori, când le privim ; vine apoi un om neastâmpărat şi străin de pietatea noastră, vine la aceste sfinte icoane, le târăşte prin noroiul zilei, face din ■ele nişte caricaturi puse la vânzare şi apoi zice că nu ne-a făcut nimic. — Da ! nimic nu ne-a făcut ^ a luat numai numele Dom- nului în deşert. Iar astăzi ostaşii români se aruncă cu bărbăţie în luptă ; pă- mântul se cutremură sub picioarele lor ; cad şi iarăşi cad, şi to- tuşi merg înainte ; lumea întreagă este uimită; un fior de jal- nică şi totuşi senină mândrie înalţă sufletele tutulor românilor: în clipa aceasta vine un om şi îşi bate joc de acei oşteni, vine un om şi face marfă de vânzare din senina mândrie a români- lor, apoi zice că nu ne-a făcut nimic. Dar, în sfârşit.! Urmărim o ţintă nebună ! Lumea se adună, priveşte, gustă din otravă şi rămâne mulţumită. Dacă nu ar fi astfel, am fi aruncat scrisoarea d-lui Frederic Dame în foc ; când vedem însă că un om, care scrie asemenea scrisori, poate să vorbească spre mulţumirea Românilor despre Ştefan, Mihai şi Mircea şi poate să se însărcineze cu lauda marilor fapte, ce chiar nici nu sunt încă cu totul îndeplinite, atunci ne apucă des- nădăjduirea şi îngroziţi ne gândim, că vermii nu se pot prăsi •de cât |colo unde e ceva putred. 624 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ^ Daca luptăm, lupta nu e împotriva d-lui Frederic Dame, ci împotriva curentului bolnăvicios, în virtutea căruia nişte scrieri de felul „Oştenilor Români11 pot să fie gustate. Lupta e poate zadarnică; dar în sfârşit, ne facem şi noi în felul nostru, datoria de români. (Timpul, 11, 258, Marţi 15 Noemvrie 1877). COMENTARII CRITICE VASILE ALECSANDRI . POET AL PRIVELIŞTEI ŞI AL LEGENDELOR ROMÂNEŞTI Generaţiile tinere dau impresia că nu mai iubesc şi nu mai citesc pe Alecsandri. E momentul să ne întrebăm care să fie pricina acestei nedrepte uitări. Şi să ’ncercăm a da o reparaţie luminosului poet. Alecsandri e unul dintre scriitorii care au scris mult : poe- zie, proză, teafru, scrisori. Opera lui poetică e cuprinsă, ea singură, în mai multe volume. Poate că unul dintre motivele umbrei ce coboară asupra poeziei sale, stă tocmai în această întindere a operei. Se pare, în adevăr, că poeţii fecunzi, a căror activitate se găseşte în volume numeroase de „opere complete11, sunt cei cari circulă mai puţin. Ei fac parte dintre acei scriitori care reprezintă, în public, mai mult un nume de- cât o operă (vezi cazul Victor Hugo). Pe când poeţii mai puţin rodnici, a căror activitate se găseşte, în întregime, într’o sin- gură carte, sunt cei cari ajung mai uşor în mâna publicului. Aceştia sunt cunoscuţi nu numai ca nume, dar şi ca operă (vezi cazul Baudelaire). ldeia „antologiei11, a bucăţilor alese dintr’un scriitor, cred că a eşit dintr’o astfel de constatare. Antologia slujeşte pe scriitorii fecunzi, fiindcă îi pune la îndemâna marelui public în forma cea mai accesibilă, adică a volumului unic ; aceşti scriitori pot veni astfel în concurenţă, în faţa publicului, cu autorii unei singure cărţi. Ea îi mai slujeşte însă şi în alt chip, fiindcă adună la un loc părţile bune, lăsând la o parte pe cele mai puţin reuşite, care e firesc să se afle într’o operă vastă. După mine, scriitorii care scriu mult, şi care au norocul să ajungă la bătrâneţe, ar trebui să se îngrijească ei înşişi, din viaţă, de realizarea propriei antologii. Iată de ce o prezentare a operei poetice a lui Alecsandri, destinată marelui public şi menită să readucă pe poet în atenţia 10 626 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cititorilor tineri, nu poate fi făcută decât antologic. O astfel de culegere trebue să reunească poeziile cele mai frumoase ale „bardului dela Mirceşti“, cu grija ca să fie reprezentate toate variile aspecte ale inspiraţiei sale: şi oda, şi imnul, şi pastelul, şi legenda, şi basmul, şi cântecul şi improvizaţia ocazională. Criteriul estetic trebue sacrificat numai în privinţa câtorva bucăţi care de aproape o jumătate de veac se găsesc în cărţile de şcoală, căpătând astfel un fel de drept de cetăţenie în spiritul public. Iar poeziile Doina, Mioriţa şi Legenda Mănăs- tirii Argeşului urmează să fie scoase din culegerea de poezii poporane a lui Alecsandri şi încorporate operei sale originale, nu numai pentru frumuseţea lor neîntrecută, dar şi fiindcă per- fecţiunea lor formală a îndreptăţit de mult convingerea că poe- tul-culegător a „colaborat14 cu anonimul poet popular. * Dar uitarea ce ameninţă să se aştearnă peste poezia lui Alec- sandri are desigur şi o altă pricină, de alt ordin decât prima. Este apariţia lui Eminescu. Marele Eminescu a cucerit în aşa măsură inimile noastre, încât n’a mai lăsat în ele decât foarte puţin loc pentru alţi poeţi, dinainte sau de după el. Faptul e lesne de înţeles; perfecţiunile de limbă, de forme şi de muzica- litate, atinse de Eminescu, îndreptăţesc pe deplin afecţiunea fanatică, geloasă, exclusivistă, pe care o nutrim pentru poezia lui. Timpul, cel mai bun dintre judecători, s’a rostit. Şi a făcut-o în favoarea lui Eminescu şi în dauna lui Alecsandri. Deşi contimporanii, la început, se îndoiau; deşi Maiorescu nu alătura decât cu multă grijă pe tânărul începător de gloriosul maestru ; deşi Eminescu însuşi, în versul cunoscut, acordase regalitatea poeziei olimpianului său înaintaş, generaţiile ur- mătoare au judecat altfel. Astăzi, suveranul necontestat al liricei româneşti este, cu drept cuvânt, Eminescu. Iar peste „acel rege al poeziei veşnic tânăr şi ferice14 s’a abătut întune- carea bătrâneţii. Şi totuşi... Dispreţul excesiv faţă de opera lui Alecsandri ni se pare nouă şi nedrept şi păgubitor. Nedrept în perspectiva istoriei, fiindcă el a fost un precursor. Fenomenul Eminescu, probabil, nu s’ar fi putut produce, dacă n’ar fi existat, mai întâi, feno- menul Alecsandri. Păgubitor în lumina valorilor poetice eterne, fiindcă el a scris unele versuri care pot fi, şi pentru noi cei de astăzi, prilej de emoţie şi desfătare estetică. Departe de mine gândul de a scădea pe Eminescu pentru a VAS1LE ALECSANDRI 627 creşte pe Alecsandri. Dar nu se poate tăgădui, şi istoria literară a recunoscut-o, că Alecsandri a fost un deschizător de drumuri, un creator de vocabular, un iscoditor de ritmuri şi combinaţii strofice noui, un descoperitor de teme, care au fost, toate, fo- losite de Eminescu. Dealtmintreli, cine dintre contimporani a adus lui Alec- sandri un omagiu mai frumos şi mai simţit decât însuşi Eminescu ? * Dar lăsând la o parte criteriile de istorie literară, cu exami- narea înrâuririlor, certe sau numai probabile, şi cu toată ches- tiunea datoriei de recunoştinţă a celui care a venit după faţă de cel care fusese înainte, — să ne gândim numai la judecarea pur estetică a poeziei lui Alecsandri. Chiar privită sub acest unghi de vedere, care se exercită, de obicieu, în defavoarea înaintaşilor (şi care singur interesează, recunosc, pe cititorii contimporani), această poezie îşi păstrează actualitatea, în două domenii. Cele două genuri în care poetul nostru a lăsat o urmă până azi neştearsă, sunt poemul legendar sau istoric şi pastelul. Poemul epic de oarecare întindere, câteva sute de versuri, cu subiect din istorie sau din legendă, se poate spune că este, în literatura noastră, creaţiunea lui Alecsandri. Dumbrava Roşie, Dan Căpitan de plai, Grui-Sânger, Ghioaga lui Briar, Banul Mărăcine, Visul lui Petru Rareş şi altele constituesc un gen care n’a fost întrecut până astăzi. Acestor poeme nu li se poate tăgădui mişcarea, varietatea, fantezia, expresia colorată şi, trecând peste unele inerente stângăcii de formă, cursivitatea. Măestria lui Alecsandri apare însă, în toată lumina, mai cu seamă în pastel. Poetul iubea natura şi ochiul său ştia să pri- vească. Ca unul care călătorise mult, văzuse şi adunase, se înţelege, privelişti din toată lumea; Bosforul şi Veneţia, deve- nite ilustre în tradiţia romantică, îl fermecaseră în deosebi. Dar mai presus de toate, inima lui era legată de peisagiile natale, de Mirceştii unde-i plăcea să şadă, de ţara ale cărei frumuseţi le cânta cu mai multă căldură tocmai când se întorcea din ţări străine : Din umbra deasă a norului întins pe ţări străine, Cu aripile dorului Voios revin la tine. 628 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O ! cuib al fericirilor ! O! ţară luminoasă ! Comoară a nălucirilor, Grădina mea frumoasa! întinderea câmpiilor In zări mai lin se pierde, Mai dulce-i rodul viilor, Verdeaţa e mai verde. Mai nalte sânt nălţimile, Mai cald e mândrul soare, Mai limpezi limpezimile De râuri şi isvoare. Iar fetele cu florile Mai viu râd între ele, Şi spun privighetorile Mai tainic viers la stele. Aice-i ţara basmelor Din lumea legendară Şi-a prelungirii toamnelor Sub cer de primăvară. Şi ’n stâncile Carpaţilor Cresc păsări năsdrăvane, Şi ’n sufletul bărbaţilor Mândriile romane. (Ţara) Cu câtă simţire descrie Alecsandri lunca lui dela Mirceşti, cu viziunea plastică a jocului de lumini şi de umbre i Luncă, luncă, dragă luncă, rai frumos al ţării mele, Mândră’n soare, dulce’n umbră, tainică la foc de stele. Omul îşi îndreaptă pasul către desul strejăriş, Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziş. (Lunca din Mirceşti) VASILE ALECSANDRI 629 In luncă, sau pe câmp, sau pe baltă, poetul pleacă la vânat, -cu puşca la spinare. Dar nu urmăreşte, cu glonţul, vietăţile firii, la fugă ’napoi. In zâoa de Sfântul Ion Botezătoriu, pe 917, am făcut cântecu : Sfinte Ioane, profet mare Nu ţ’ă milă, nu ţ’ă jale ? Ostaşî şi lumea plânge, Că de zîua ta cea mare Ne botez iară cu sânge. Botează cu pacea sfântă Şî cu apă din Iordan, Nu cu vărsare de sânge, Cum a fos acum un an !“ (nr. 5, Mai 1940) _ REVISTA REVISTELOR 699 RELAŢIILE DINTRE BAR1Ţ1U, NEGRUZZI ŞI BOjINCA Luceafărul — Timişoara — Martie 1940 — Anul VI, Seria II — Mr. I—3. In revista din Timişoara, Luceafărul, scoasă de Regionala Bănăţeană a „Astrei“, d. Ioan Dimitrie Suciu publică „Şase scrisori inedite ale lui Damaschin T. Bojinca către George Bariţiu" arătându-ne cum relaţiile dintre aceşti doi intelectuali, care s’au cunoscut la Blaj, cu ocazia trecerii lui Bojinca în Moldova, au continuat şi după stabilirea acestuia la Iaşi. Când Bariţiu scoate în 1838 „Gazeta de Transilvania" şi „Foaia pentru minte, inimă şi literatură", acela care îşi iscăleşte unele scrisori : Pahar- nicul) D. Bojinca, jorisconsult" îi va face cunoscute publicaţiile la Iaşi, abonând la ele pe Mitropolitul Veniamin şi pe o seamă de boieri, sperând să ridice la cincizeci numărul „prenumeranţilor" dela „Eşi“, unde pătura cultă este sub influenţa franceză. Intr’altă scrisoare, se teme ca gazeta ardeleană să nu indispună cumva pe Ruşi, care ar putea-o inter- zice în Moldova, unii abonaţi neprimind-o de loc. Intr’a patra scrisoare se vorbeşte de Costache Negruzzi „vrednicul acel naţionalist patriot şi li- terator". Bojinca fiind prieten cu Negruzzi, Bariţiu este rugat să-l laude pe scriitorul moldovean în foaia lui „să i să dea mai mare îndemn spre lucrare ; căci acest bărbat este vrednic de toată lauda, are producturi li- berare, lucrate nu pentru vre-un interes, ci curat din râvna patriotică". In sfârşit, din altă scrisoare, tot dela Iaşi, reiese că Bojinca şi-a continuat relaţiile cu Banatul, de unde plecase din pricina persecuţiilor ce le sufe- rea clerul „daco-român“. CARTEA CU MAI MULTĂ VIAŢĂ ■Artă şi Tehnică Grafică — Caietul 12 — Iunie—Septemvrie 1940. Profesorul C. Rădulescu-Motru, publică următorul articol întitulat „Car- tea cu mai multă viaţă" : „Instrumentele cele dintâi, construite de om în scopul de a-şi întinde pu- terea asupra naturii inconjurătoare, purtau pe ele semnele prin care era -exteriorizată starea sufletească a constructorului lor. Toate erau acoperite cu figuri de animale şi de simboale magice, prin care se indica dorinţa ace- luia care mânuia instrumentul. De multe ori chiar denumirea acestuia era reproducerea denumirei animalului care prin viaţa sa aducea aminte de scopul ce-1 avea de realizat instrumentul. Astfel în limbile popoarelor care cunoşteau berbecii, instrumentul prin care se urmărea dărâmarea unui zid, -sau adâncirea în pământ a unui stâlp, pe lângă că, pe bucata lui masivă de ■lemn sau metal, era încrustat capul unui berbece, avea şi denumirea acestuia. Instrumentul purta pe el magia din sufletul constructorului său. Primele semne grafice, adică primele instrumente inventate de om, în .-scopul de a-şi comunica gândirea, la depărtări pe care prezenţa sa nu le 700 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE putea cuprinde, au fost încadrate în aceeaşi regulă. Semnele grafice repro- duceau în mod simbolic imaginile intenţionate de gândire. Pe pereţii peş- terilor preistorice, pe care civilizaţia le mai păstrează neatinse, ele nu se deosebesc de figurile de desemn. Semnele grafice caută să reproducă fidel plasticitatea sufletească a celui ce gândeşte. Bine înţeles de această stare, de prime începuturi, suntem astăzi departe. Instrumentele toate au aruncat de pe ele haina magiei primitive ; omul le- întrebuinţează, cu alt gând, deşi în acelaşi scop. Dacă unele intrumente mai poartă pe ele figuri de animale sau desemnuri simbolice, aceasta se explică din alte motive. Constructorul lor a vrut să le decoreze, iar nu să le dubleze puterea de realizare. Omul modern având alt suflet, are şi alte instrumente. Prin această înnoire de suflet, cele care au suferit modificări mai radi- cale au fost semnele grafice. Nu numai că ele au scos din înfăţişarea lor orice aderenţă cu primitivismul magic, dar aproape că au ajuns să se în- străineze de natura însăşi a gândirii, ca fapt sufletesc. Au eliminat din cor- pul lor orice- ar putea aminti de preferinţele aceluia pentru care sunt des- tinate. Semnele grafice vor să fie curat obiective : instrumente de comuni- care a unei gândiri pure, fără umbră de subiectivitate în înfăţişarea lor. Dela un extrem la altul. Aşa ceva, să fie oare de dorit ? Că un ferestrău de tăiat lemne, poate fi în acelaşi fel construit fie într’un atelier mecanic din Germania, fie într’un atelier mecanic din America de Nord, nu este de mirare. Aceia care îl vor întrebuinţa,, fie că sunt dela oraş, fie că sunt dela sat, cer dela dânsul aceleaşi servicii, şi îl întrebuinţează în aceleaşi dispoziţii sufleteşti. Nu tot aşa este însă şi cu o carte, prin care ne comunicăm gândirea. La o carte originea nu este indiferentă ; nici destinaţia : poate mai ales destinaţia. Cartea, în înfăţişarea căreia transpiră câte ceva din preferinţele sufleteşti ale celui care a scris-o, sau în înfăţişarea căreia se manifestă dorinţa de a fi pe placul cititorului, este în tot cazul mai interesantă, decât cartea rece, turnată după un model uniform. Este mai interesantă, fiindcă îşi în- deplineşte mai bine scopul. Alţi ochi, cu alt suflet în dosul lor, se plimbă pe filele unui abecedar, şi alţi ochi, cu un alt suflet, pe o carte de meta- fizică. De aceea ar fi o mare greşală dacă am continua să tipărim toate cărţile pe un singur model. De fapt, nici nu s'au tipărit până acum toate cărţile la fel. Grcşala a fost numai, că s’au tipărit la fel mai multe decât trebuiau. îndreptarea ar fi, dacă pe viitor viaţa plastică a gândirii ar re- veni din nou în înfăţişarea cărţii; bine înţeles, nu pentru a face din carte o imitaţie după desemnurile pe care le găsim pe pereţii peşterilor preisto- rice, ci numai pentru a o apropia ceva mai mult de sufletul omului. Cartea pe care am dorit-o, ar fi o carte mai plina de viaţă. Să putem citi, din în- săşi înfăţişarea ei, originea şi destinaţia. Să păstreze încă o urmă de gest internaţional. O carte de poziţie să se recomande, prin format şi caractere grafice, ca ceva deosebit de o carte de filosofie ; o carte de filosofie ca REVISTA REVISTELOR 701 ceva deosebit de o carte de ştiinţă practică. Fiecare popor să-şi facă o cinste, din a-şi cultiva o înfăţişare deosebită pentru tipăriturile sale. Dela secol la secol, în tipăriturile realizate de el, să fie continuitate de tradiţie, Căci în carte, gândirea trebue să-şi găsească o formă adecvată, aşa cum îşi găseşte şi sufletul în corp, dacă este ca viaţa culturală să se desfăşure în chip normal. Cum popoarele aparţin, fiecare după origine, la tipul lor ra- sial, aşa trebue să aparţină şi cărţile care văd lumina zilei în sfera spiri- tualităţii unei culturi. Cartea cu mai multă viaţă în înfăţişarea ei, iată ce am dori." UN „PLAGIAT11 AL LUI TITU MAIORESCU Viaţa Românească — Anul 32 — Nr. 4— Aprilie 1940. D. Tudor Vianu publică prelegerea sa ţinută la Facultatea de filoso- fie şi litere din Bucureşti, cu prilejul centenarului lui Titu Maiorescu. Transcriem un pasaj referitor la izvoarele esteticei maioresciene : „Mulţi dintre cei care au scris despre Maiorescu au făcut afirmaţia că inspiratoarea ideilor estetice ale lui Maiorescu este renumita Estetică a lui Fr. Th. Vischer, apărută în trei volume dela 1846 până la 1857. Atât dt mult s’a răspândit această afirmaţie, încât o vedem reapărând şi în consideraţiile unui istoric, altfel atât de informat, cum a fost G. Bogdan Duică, cu ocazia discursului său de recepţie la Academia Română, rostit în şedinţa dela 25 Mai 1921. Dar nici aici, nici în alte părţi, nu ni se dau apropieri de texte destul de concludente, pentru a putea vedea în derivarea primei estetice a lui Maiorescu din estetica lui Vischer, altceva decât o părere tradiţională, dar a cărei justificare mai apropiată rămâ- nea încă de făcut. La originea acestei păreri stă afirmaţia lui Aron Den- susianu în articolul „Critica unei critice", apărut încă din 1868 în revista „Federaţiunea" şi reprodus mai târziu în volumul „Cercetări literare", ti- părit la Iaşi în 1887. Articolul lui Aron Densusianu era un răspuns la amintitul studiu al lui Maiorescu, publicat cu un an mai devreme în „Convorbiri literare" şi apoi în broşură separată. Ncgaţiunile lui Maio- rescu iritaseră adânc pe Densusianu. Acesta îi prepară deci o execuţie capitală, care nu se sfieşte a pronunţa împotriva tânărului autor învinui- rea cea mai gravă: plagiatul. Cuvântul apare de mai multe ori în textul lui Densusianu şi c-1 trebue respins ca o simplă violenţă sub pana unui polemist excesiv. Plagiatul este delictul literar cel mai uşor de dovedit. Alăturarea unor texte identice sau conţinând puţine şi neesenţiale deose- biri poate da loc la o concluzie neîndoelnică. In lunga ieşire polemică a lui Aron Densusianu metoda aceasta nu era aplicată, desigur pentrucă nu era cazul de a o aplica şi concluzia infamantă nu se formează câtuşi de puţin în spiritul cititorului onest. Dar dacă nu era plagiat, adică însuşirea unor idei în forma lor ori- 702 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ginală, existau cel puţin reminiscenţe sau simple înrâurirj ? Parcurgând cu atenţie consideraţiile lui Densusiauu şi textele vischeriene pe care le citează, întâmpinăm câteva apropieri posibile, pe care însă nu le putem primi înainte de a ne întreba dacă ideile indicate drept model sunt bunul exclusiv al lui Vjschet sau dacă ele nu sunt mai degrabă un bun gene- ral al epocei sau chiar unul mai vechi. „D. Maiorescu, scrie Densusianu, după ce zice cu tot dreptul, că limba nu este material, ci numai un ve- hicul prin care idcea concepută de poet se exprimă şi sc comunică cu al- tul, care raţionament dânsul dimpreună cu celelalte l-a decopiat din sus numitul estetic german, dar fără să ne spună, vine apoi şi zice că mate- rialul poetului sau mai bine al poeziei se cuprinde numai în conştiinţa noastră şi sc compune din imaginile reproduse, ce ni le deşteaptă auzirea cuvintelor poetice“ (Cercetări literare, p. 63). Ideea aceasta se găseşte de sigur în Vischer (Aesthetik oder Wissenschaft des Schonen, § 836, 2. Aufl. 1932, voi. VI, p. 6), dar nu numai în el. Ceea ce este propriu lui Fr. Th. Vischer este termenul de vehicul aplicat cuvântului. Cuvântul, spune Vi- scher, nu lucrează în poezie ca sunet muzical, ci ca simplu vehicul al ima- ginilor fanteziei. Pentru a acuza apropierea posibilă dintre Maiorescu şi Vischer, Densusianu afirmă că şi pentru cel dintâi dintre aceştia cuvântul este vehicul. Termenul acesta nu se găseşte însă în Maiorescu. In locul lui, Maiorescu întrebuinţează expresia : organ sau mijloc de comunicare, adică tocmai acea expresie pe care o foloseşte Hegel, adevărata sorginte a teoriei pe care Densusianu n'o cunoaşte decât din discipolul acestuia. In poezie, „spiritul, scrie Hegel, îşi devine sie însuşi obiectiv pe propriul său teren, făcând din elementul verbal numai un mijloc... de comunicare... (Mitteilung) — (Vorlesungen uber Aestetik, 1835—1838, voi. III, p. 227 şi passim...). ...Cum s’ar putea susţine deci că în acest punct Maiorescu apare ca un estetician vischcrian când nu Vischer este creatorul teoriei în dis- cuţie? Nu este mai drept a spune că Maiorescu îl urmează pe Hegel, care, după cum îl inspirase pe Vischer, îl putuse determina şi pe el însuşi, mai ales că izvorul hegelian nu-i fusese închis tânărului discipol român în anii săi de studii la Berlin ? Chiar dacă Maiorescu a putut reîntâlni teo- ria despre care vorbim la Fr. Th. Vischer, nu aici trebue să fixăm locul şi momentul în care el şi-o apropie, deoarece este sigur că informaţia sa era mai vastă şi urca mai departe în timp.“ COLECŢIA GASTER Viaţa Românească — Anul XXXII, A7. 5 — Mai 1940 In „Colecţia de Manuscripte M. Gasler din Biblioteca Academiei Ro- mâne", d. Dan Simonescu arată cum au ajuns aceste manuscripte în posesia Academiei Române şi schiţează cuprinsul general al Colecţiei. „Ideea de a câştiga pentru Biblioteca Academiei Române manuscriptele REVISTA REVISTELOR 703 Gaster a încolţit întâi în sufletul mare al bibliotecarului de atunci, Ion Bianu, prin anul 1928 şi dorinţa a devenit realitate în luna Februarie, anul 1936.... „Colecţia se compune din 206 manuscripte, cele mai multe dintre ele fiind manuscripte miscelanee, încât fiecare manuscript cuprinde mai multe texte /de un conţinut foarte variat. Sunt legate şi broşate toate, cele mai multe în legăturile vremii, bine păstrate. Există două cataloage alcătuite de Gaster şi scrise la maşină : unul, într’un registru, descrie sumar ma- nuscriptele număr cu număr şi arată conţinutul lor ; al doilea, pe fişe, este un catalog alfabetic pe materii. Academia Română a respectat dorinţa lui Gaster şi a lăsat ca manuscriptele lui să formeze un grup distinct de celelalte manuscripte, cu numele de „Colecţia Gaster" „Colecţia este de o rară bogăţie, întrucât, departe de a cuprinde manus- crise obişnuite, de cele mai multe ori copii după cărţi bisericeşti tipărite, ea cuprinde manuscrise selecţionate de texte poporane, care-şi au originea în literaturile îndepărtate ale vechiului Orient, în literatura bizantină, din care, apoi, s’au tradus în limba românească, uneori direct, alteori prin intermediul limbii slavone". NOTE AUGUST Odată liâhidate militar campaniile continentale, Germania s’a găsit faţă în fafă cu Anglia, în aşteptarea încordată a lumii întregi. Problema esen- ţială care se pune, ni se pare a fi următoarea : Ce va putea aduce Anglia nou peste ceea ce a adus în sprijinul aliaţilor săi continentali cu un atât de puţin suctes ? Ce clemente noi ar putea schimba o situaţie care pare pecetluită ? Luna Iulie câştigată, nu însemna mare lucru deoarece era datorită voinţei comandamentului german de a pregăti în amănunte şi cu seriozitatea pe care a dovedit-o totdeauna, atacul viitor. Dela 9 la 18 August a avut loc, probabil tot în cazul pregătirilor, un soi de repetiţie generală a atacului german menită desigur în intenţia coman- damentidui să ia un contact serios cu această necunoscută militară care e : apărarea engleză la ea acasă, comportarea poporului englez în luptă, pe propriul său teritoriu. Concluziile acestei repetiţii generale sunt desigur de cel mai mare interes pentru comandamentul german şi ele se vor vedea credem, în cursul atacului decisiv, care probabil că va fi dat înainte de începerea toamnei. Un ecou, lateral ca să zicem aşa, al acestei lupte aeriene de aproape zece zile, a fost acuzarea de egoism pe care ministrul de externe al Franţei a adresat-o fostului său aliat, din pricină că Anglia dovedeşte că a păstrat în metropolă cea mai mare parte a aviaţiei sale de vânătoare, lipsind unităţile combatante de ea, în Flandra şi în Franţa. Se pare că o clipă comandamentul german s’a gândit la soluţia unei blo- cade care ar scuti armata care atacă de eventuale pierderi serioase, şi anume s’a vorbit de încercarea de a obţine capitularea engleză prin blocada economică, foarte posibilă acum când bazele aeriene îngădue raiduri destul de îndepărtate. Nouă ni se pare că vedem aci una din caracteristicile esenţiale ale stra- tegiei hitleriene, nota care o deosebeşte şi de cea napoleoniană şi de toate cele anterioare : grija de a ciuţa cât mai mult viaţa soldaţilor săi, sângele german. Toată această strategie bazată pe dislocarea psihologică, pe diplo- maţie, pe o zdrobitoare superioritate de armament, pe viteză şi hotărîre în ulti- mă instanţă, (după îndelungi pregătiri) care a făcut ca armata germană să realizeze cele mai mari fapte de arme ale istoriei, cu pierderi neverosimil de NOTE 705 mici, nu putea ieşi de^ât din acea sinteză rară, dintre experienţa îndelungă a unui simplu caporal în războiul cel mare şi o intuiţie genială. Aci este cheia moralului care nu putea fi găsită în nici un caz de ofiţerii care şi-au făcut stagiul pe lângă statele majoare şi aici este explicaţia că tinerii soldaţi germani au mers la asalt cu atâta uşurinţa, pe când adversarii lor sau bătut când foarte bine şi când mai puţin bine, după împrejurări. E probabil că Adolf Hitler a rezolvat pentru întâia dată metodic în istoria militară problema moralului, mai metodic probabil chiar decât Napoleon, care a procedat temperamental, nu ştiinţific. Vorbim bine înţeles de o concepţie strategică în cadrul stric 1al doctrinei războiului, adică dinamică, fiindcă îngroparea în pământ, statică, a întregei armate, cu confort şi facilităţi distractive, nu mai e o concepţie militară. E însă de luat în considerare că acela care a catalizat oarecum strategia Jiitleriană e ducele Mussolini, care reprezintă o conjunctură istorică uimitor de analoagă, dar care nu a avut ocazia verificărilor în mare ca Fuhrerul german. Toate celelalte concepte strategice se bâlbâie penibil în descifrarea formidei armament şi moral, ignorând cu totul structura ei reală. Un exemplu caracteristic de confuzie în această privinţă îl găsim în nu- mărul recent din Revista Infanteriei (Anul LXXVII, Nr. 6) din care dăm pasajid următor ; „Sondele executate cu mare viteză în dispozitivul polon de către M. U. (mari unităţi N. R.) mecanizate germane în toamna anului 1939 au zdrun- cinat adeseori atât de profund moralul polon, încât căderea diferitelor rezistenţe polone se făcea fără luptă şi de cele mai multe ori numai la auzul că liniile de comunicaţii au fost interceptate de unităţile blindate germane. Mai mul ca oricând s’a adeverit celebrul dicton al lui Napoleon, relativ la raportul dintre fizic şi moral: „La război moralul este faţă de fizic, ca 3 la 1“. Lăsând la o parte inexactitatea despre lipsa de rezistenţă şi „moralul“ polonez, neînţelegerea problemei este din cauză că în „dictonul" lui Napoleon „fizic" înseamnă „număr", iar în campania poloneză „fizic" însemna arma- ment şi e aci o diferenţă astrală. Această trăsătură a strategiei hitleriene va fi aceea care va decide de felul cum va fi atacată Anglia. Fuhrerul vrea să cucerească insula, dat în acelaşi timp vrea s’o cucerească numai cu minimum de pierdiri posibile, căci îşi iubeşte cu fanatism toţi soldaţii şi de altfel ei simt alcest lucru şi tocmai de aceea îşi dau hotărîţi viaţa. Aliatul italian a avtit în cursul lunii August o frumoasă acţiune cucerind Somalia engleză. Anglia după îndelungă vreme pierde întâia dată o colonie şi îşi vede periclitată situaţia în golful de Aden. O oarecare încordare s’a observat intre Italia şi Grecia, după ce un fruntaş albanez Hogea a fost ucis. A urmat o vie polemică de presă şi radiograme. 15 706 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In zilele când încheiem aceste note artileria cu tragere lungă germana bombardează portul Dover, iar cea engleză bombardează Calais, dar e greu de presupus că rezultatele vor fi altele, decât de ordin moral. C, P. J oi 22 August s’au împlinit cinci- zeci de ani dela moartea lui Vasile Alecsandri. Era firesc ca publica- ţiile ieşene să comemoreze mai am- plu această dată, căci poetul a a- dus laşului multă strălucire, fiind şi ctitorul teatrului său. Primul su- pliment literar al noii publicaţii „Moldova" a fost închinat poetului şi dramaturgului. Printre articolele publicate, notăm pe acela al d-lui Octav Botez, care se ocupă de „A- lecsandri şi teatrul francez". Auto- rul condamnă atitudinea acelora care şi-au exprimat vehement ne- mulţumirea faţă de studiile lui Charles Drouhet, când a arătat a- propierea dintre Cucoana Chiriţa şi unele modele franceze. Departe de a-1 scădea, înrâuririle stabilite îl arată pe Alecsandri un iniţiatoi de preţ. Influenţaţi de alte litera- turi, arată d. Botez, au fost până şi Shakespeare şi MoliĂre. De altfel „deşi modelată după unele tipuri ale comediei franceze clasice şi mo- derne, Cucoana Chiriţa se mişcă în- tr’un cadru specific românesc şi ră- mâne o creaţie originală, după cum Lipitorile Satelor sau Boerii şi Cio- coii, croite după tiparul unor piese pariziene... rămân nişte comedii so- ciale proprii, în a căror abilă lo- calizare se întrevede un ager simţ de observaţie şi vibrează pulsul vieţii noastre naţionale... Cum au remarcat cu pătrundere atâţia cri- tici în frunte cu Ibrăileanu, unele personaje de politiciani şi dema- gogi create de dânsul, un Răzvră- tescu sau un Clevetici, anticipează pe Venturiano sau Caţavencu, după cum hilariantele lor păreri asupra Convenţiunei prevestesc pe acelea, care se vor manifesta, cil trei de- cenii mai târziu, în jurul modifi- cării Constituţiei". Iniţiatorul comediei de moravuri a fost un înaintaş care a izbutit „să fixeze în trăsături de un relief uneori intens câteva aspecte esen- ţiale ale acelei epoci de tranziţie... în care societatea româneasă cu resturi încă de trecut medieval, a- runcând giubeaua şi işlicul, începea- să îmbrace, cu neîndemânare stân- gace şi adesea ridicolă, haina nouă. a civilizaţiei occidentale". P. Com. remarcabilă istorie ideologică a conceptului de „monarhie", reu- şeşte să ne dea d. Mihail Fărcăşanu în volumul de curând editat de Fun- daţia pentru literatură şi artă „Re- gele Carol 11“ şi intitulat „Monarhia- socială". Tendinţa salutară a auto- rului de a considera tipologic şi nu ca pe realităţi certe, lesne de cap- turat în concepte fixe, dogmele doc- trinelor discutate de-a-lungul înte- meiatelor consideraţiuni care for- mează substanţa celor şapte capi- tole de istorie politică şi ideolo- NOTE 707 gică, permite să se surprindă per- manenţa principiului monarhic — într’un înţeles cu mult mai larg de- cât cel etimologic, popular, — a- colo unde aparenţele ar concura să îndepărteze orice bănuială* a cerce- tătorului, în privinţa putinţii de a-i descoperi prezenţa. Curăţarea conceptului de tot ce adversităţile ideologice temporale i-au pus în seamă, prezentarea esenţei monar- hiei în puritatea ei iniţială, stabi- lirea unei mona-hologii bazate pe reducţie şi intuirea quiddităţilor, trădează în d. Fărcaşanu un teore- tician de formaţie fenomenologistă, oricât contingenţele problemei ce-1 preocupă, ar pleda să ni-I înfăţişeze ca pe un tradiţional doctrinar cu deficienţele normale unei culturi juridice. Că nu este aşa, poate do- vedi la nevoie bibliografia variată, mai mult decât covârşitoare, dela finele fiecărui capitol: toate sectoa- rele culturii sunt reprezentate, în proporţia pe carc-o necesită expu- nerea. Partizan hotărît al concentrării politice, pe care-o socoteşte argu- mentat lege, autorul îşi susţine con- vingerea din dubla perspectivă a o- mului de cultură şi a partizanului claselor sociale de jos. „Cultura este în realitate o stare de tensiune spirituală produsă în momentul când comunitatea socială participă la un sistem unitar de convingeri şi cre- dinţe similare asupra scopului vie- rii" (p. 328), scrie d-sa, punând concentrarea spirituală, astfel, în direct raport cu concentrarea poli- tică, datorită unei autorităţi în stare să producă spaţiul ordonat şi liber -necesar culturii. Pe de altă parte, „Monarhia apa- re... ca reprezentantă a principiu- lui echilibrului, adică incarnează di- rect misiunea cardinală a statului: menţinerea echilibrului între clasele sociale". Facilitând o „forţă etatică independentă", monarhia constitue terenul favorabil pentru organiza- rea naţiunilor, menţinând în acelaşi timp raportul între stat şi socie- tate, la nivelul constant al unui li- beralism raţionalizat după necesi- tăţile organice ale vieţii statale. Actualitatea cărţii d-lui - Mihail Fărcăşanu este cu atât mai evidentă cu cât discuţia poartă în egală mă- sură, asupra sistemelor monarhice realizate de programele totalitare, în afara tradiţiilor instituţionale. Coordonatele juridice, sociale şi cul- turale ale acestei forme politice la care autorul restrânge existenţa po- litică însăşi a societăţilor * umane, ar putea fi, după d-sa, numite „per- manenţele apusene". Reflexul în- tregii civilizaţii occidentale în mo- narhie, iată ce caută obstinaţia in- teligentă a d-lui Mihail Fărcăşanu. Ion Frunzetti Cu prilejul împlinirii unui dece- niu dela Restauraţie, poetul George Lesnea a scris o serie de poeme, publicându-le în volumul Cântec pentru Regele Kostru. Avem de a face cu o lucrare cu adevărat poe- tică, în care solemna preamărire este realizată printr’un suflu de epopee, printr’o muzicalitate sincer conju- gată cu ideea şi imaginea, printr’o forţă de evocare a trecutului şi de proiectare a prezentului într’un vii- tor de mit. 708 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Cele nouă poeme, scrise în forme diferite,- când în stil popular, când într’un stil rar întâlnit la poeţii noştri având accente şi sonorităţi pline de forţă lirică şi de smerenie creştină, constituie o adevărată ,.peemă română1', în care mersul falnic al istoriei îşi poartă cu ener- gie paşii şi sensurile. Un anumit pa- tetism sau, mai precis, o eroică du- ioşie faţă de trecut se împleteşte cu o nestăvilită încredere în pre- zentul şi viitorul ţării cârmuită de Regele nostru, Căruia poetul Ii în- chină recunoştinţele şi nădejdile, murmurându-I la urmă: Măria Ta, iartă că’n stih de duium Să murmur găsit-am cu cale, Că nici pe departe eu n’am ştiut cum Să cânt strălucirile Tale. Mi-ar fi trebuit pentru asta un veac, Un har ca stejarii de teafăr, Din stele hârtie să ştiu cum să-mi fac Şi pană să-mi fac din luceafăr. Şi cartea de faţă, în care mă’ngân Cu multă osârdia slovii, Spre slava Măritului nostru Stăpân, Am scris-o în Iaşii Moldovii. P. Corn. U n studiu care accentuiază şi a- dânceşte realităţi sociale româneşti în deobşte puţin luate în seamă, deşi ele merită o majoră atenţie, a fost adus la lumina tiparului de d. Dr. C. Grofşorean, directorul „Revistei Institutului Social Banat- Crişana11 şi unul dintre cei mai ac- tivi promotori ai cunoaşterii bănă- ţene, ca element specific constitu- tiv al unităţii noastre naţionale. Studiul se numeşte „In Ţara Daci- lor" şi interpretează natura dreptu- lui cutumiar român din Valea Al- majului (Banat). Prin amploarea şi consecinţele lui, este mai mult decât un studiu juridic, căci pornind de la' cea mai însemnată instituţiune juiidică a Banatului sudestic, insti- tuţiunea comunităţii familiale, pre- zentă de altfel şi în alte părţi ale provinciei, autorul ajunge la însuşi stilul de viaţă al strămoşilor Geto- Daci şi încearcă să dovedească ne- cesitatea continuării acestui stil până în zilele noastre. Ir organizaţia administrativă pe care Austriacii au dat-o în mai multe rânduri ţinutului grăniceresc (1630, 1787, 1807, 1850, 1871) s’a respectat dreptul naţiunii valahe de a trăi potrivit obiceiului ei stră- vechi, organizată pe chinezate şi îi» jurul autorităţii unui pater fami- lias. Spre deosebire de Sârbi, ve- niţi ulterior acolo şi având o or-, ganizaţie politico-tcocratică, prezi- dată de mitropolitul lor, Românii convieţuiau pe comunităţi familiale,, pe comunitatea de avere familială, având în frunte un şef. Fraţii, copiii şi celelalte neamuri trăiau laolaltă pe aceiaşi avere, iar, la moartea ca- pului familiei, membrii comuniunei îşi alegeau un nou pater familias. Statutele austriace menţionau că a- ceste prescripţii se întemeiază pe o tiadiţie veche, tune juxta anlxquam consuetndinem şi ele nu se aplicau decât grănicerilor români. Patrimo- niul familial era inalienabil şi nu putea fi grevat, arendat sau ur- mărit. Acest drept cutumiar, legiferat de NOTE 709 Austriaci, când era vorba de Ro- mânii bănăţeni, îşi trage obârşia de la Daci. Aceasta este teza d-lui Dr. C. Grofşorean, care, după ce are giija de a deosebi sistemul comu- riunei familiale, ce respectă pro- prietatea privată, 'de alte sisteme, ca acela al „zadrugei" şi „mirului" (dreptul cutumiar slav bazându-se pe comunitatea proprietăţii' săteşti şi nu pe proprietatea familială, ca entitatea socială şi economică), — caracterizează această comunitate familială ca un drept cutumiar străvechi, aparţinând popoarelor traco-dace. Acest drept nu este nici roman, nici german, nici slav, ci specific strămoşilor noştri şi nouă. Pe când în comuniunea sătească a Slavilor se imprima principiul 'co- munist, — în comunitatea familială rezidă principiul dreptului privat, însă nu individualist, ci familial- colectivist. îndeletnicirea pas*oral- agricolă a neamului nostru explică această tradiţie a averii păstrate în comuniunea familială şi către a- ceastă formă ar trebui din nou să ne îndreptăm, conchide autorul, pentru a întări statul şi a respecta, totodată, iniţiativa individuală. „In domeniul agriculturii să se menţină principiul proprietăţii private, inse- rată în comunitatea familială. în- lesnind formarea fidei comisiilor ţă- răneşti, patrimoniu inalienabil, scu- tit de fărmiţare în caz de moşte- nire şi cu interdicţia grevării ipo- tecare". Acest studiu al d-lui Dr. C. Grof- şorean se situiază nu numai pe linia celor mai temeinice cercetări ale is- toriei dreptului românesc, în care regretatul Ion Peretz a adus atâtea lumini, ci el constituie un exemplu de chipul în care se cuvine să ne înţelegem trecutul şi să-i întrebuin- ţăm învăţămintele pentru construi- rea unui viitor mai organic şi mai propriu nouă. Menţionăm că ală- turi de jurişti şi istorici români, autorul a întrebuinţat în bibliogra- fia sa o seamă de constatări făcute recent de către unii cercetători ger- mani care ne cunosc bine ţara, ca Prof. E. Gamillscheg, Andreas Mat- thiae, Alfred Malaschofsky, H. Haufe şi alţii. Acest studiu este încă o dovadă a seriozităţii şi amploarei cu, care intelectualii bănăţeni caută să-şi cunoască spiritul locului lor şi să contribue la ridicarea condiţiei ro- mâneşti. P. Corn. In aceste zile de grea încercare ne-a fost dat să citim coresponden- denţa poetului G. Sion cu contem- poranii săi, editată cu o dezvoltată introducere de către d. Ştefan Me- teş, în Publicaţiile Arhivelor Statu- lui din Cluj. Am găsit acolo un cald patriotism, de largă perspectivă şi stăruitor optimism. Dacă Gheorghe Siou nu a fost un creator artistic de primă însemnătate — motiv pentru care nu a putut pătrunde în cercul Junimii jşi al Convorbirilor Lite- rare, chiar dacă a întreţinut bune relaţii cu unii membri ai acestei mişcări — el rămâne un ilustru în- sufleţitor al conştiinţei naţionale, unul dintre eroii modeşti, dar exem- plari al luptei pentru realizarea u- nităţii naţionale. Autorul faimoasei poezii „Limba Românească", tipărită 710 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE la 1854 şi răspândită în cuprinsul adevăratelor graniţi ale neamului nostru, a cunoscut toate provinciile 'româneşti, a participat la imişcarea de intensificare a conştiinţei naţio- nale, a cântat regiunile subjugate, a purtat corespondenţă cu perso- nalităţi ca Alecsandri (cu care a fost prieten toată viaţa), Bolinti- neanu, Donici, Ion Ghica, fraţii Hurmuzaki (care l-au găzduit când s’a refugiat în 1843, după nereuşita revoluţiei dela Iaşi), Nicolae Io- nescu, Laurian, Ion Maiorescu, Mă- linescu, C. Negri, Petrino, Iraclie Porumbescu, Ion Sbiera şi alţi băr- baţi din eroica generaţie. A fost şi la adunarea dela Blaj şi adeseori a preamărit prin scris patriotismul Ardelenilor, care, la rândul lor, l-au preţuit în deosebi, alegându-1 mem- bru de onoare al Astrei şi cerân- du-i să scrie la publicaţiile lor. Urmărind corespondenţa primită şi stimulată de Sion, cititorul poate să reconstituie, spre binele lui, at- mosfera spirituală a unei întregi generaţii care a ştiut să sufere, să lupte şi să nădăjduiască. Se găsesc -acolo amănunte şi stări aparent pu- ţin însemnate, dar din care se iveş- te. impunător şi categoric, dârze- nia şi devoţiunea unui neam întreg. Lucrarea d-lui St. Meteş „Din rela- ţiile şi corespondenţa poetului Gheorghe Sion cu contemporanii 'Săi", este mai actuală decât oricând. P. Corn. Despre situaţia nu prea îmbucu- rătoare a Românilor din America, publică Episcopul Policarp al Ame- ricii o dare de seamă plină de sem- nificaţii, în revista Sfântului Si- nod, „Biserica Ortodoxă Română1*, numărul de Iulie-August. Găsim a- colo tot felul de date, îndeobşte pu- ţin cunoscute, şi câteva fenomene îngrijorătoare. Episcopul Policarp apreciază la 70-75.000 numărul to- tal al Românilor din America. Din aceştia numai 27-28.000 aparţin bi- sericii ortodoxe. Restul sunt înstrei- naţi sau nepăsători faţă de credin- ţa tradiţională a patriei lor. Şi cum spiritualitatea şi cultura merg totdeauna mână în mână, nu e d.e mirare că aceia care s’au depărtat sau au uitat religia nu promovează întru nimic nici cultura românească. Chiar dacă îşi agonisesc un trai relativ prosper, bucurându-se de o bună răsplătire a muncii şi de con- fortul american, Români bogaţi nu sunt în America. Cei mai mulţi lu- crează din greu în fabricile State- lor-Unite. Puţini au intrat în lumea afacerilor. „Bănăţenii mai isteţi şi Macedonenii îndemânateci s’au prins de alte îndeletniciri, ferindu-se de greul fabricii". Cei din Canada se ocupă şi cu agricultura. Din lipsă de conducători adevă- raţi, imigranţii şi urmaşii lor nu au propăşit sufleteşte şi cultural. Cei tineri nu -mai învaţă româneşte. Bisericile ridicate odinioară au fost făcute în pripă, „nu de statornicie, ci să aibă oamenii unde se aduna la rugăciune, până când stau acolo". Şi cu preoţii s’au întâmplat în tre- cut neajunsuri, nefiind îndeajuns de pregătiţi pentru misionarism în ţara misionarilor, unde se încrucişează atâtea curente de idei şi dogme. In ultima vreme, lucrurile s’au îndreptat prin grija conducătorilor NOTE 711 spirituali din tară. Episcopul Poli- carp a început o adevărată operă de misionarism, care însă întâmpi- nă destule piedici din partea unor organizaţii demagogice sau cu vi- ziuni strâmte, căci organizaţiile ro- mâneşti nu ştiu Să coopereze, fiind stăpânite de un individualism anar- hic. Există, totuşi, excepţii îmbu- curătoare şi adevăraţi patrioţi, care nu-şi uită neamul. De altfel, în A- merica n’au imigrat decât Români din Transilvania, Banat şi Buco- vina, „sub povara sărăciei şi în urma persecuţiilor streine". Concluziile autorului par a fi ur- mătoarele: se poate face mult pentru spiritualizarea şi culturalizarea Ro- mânilor din America, dacă Statul nostru s’ar interesa mai mult de a- ceastă problemă, căci mai avem a- colo oameni care nu-şi uită neamul şi credinţa. Dar „de o repatriere în masă nu poate fi vorba. Cei ră-naşi acolo sunt bun rămaşi, cu foarte răzleţe excepţii. E o părere greşită că Românii din America, repatriin- du-se, ar putea forma clasa mijlo- cie românească, ce ne lipseşte în ţară". Aceasta pentru motivul că ei trăiesc în alte condiţii, cărora li s’au adaptat, iar energii de mare creativitate, care să poată alcătui un schimb de metode şi valori între A- merica şi ţara noastră nu există. Situaţia descrisă de Episcopul Po- licarp lămureşte, pentru noi, o sea- mă de caracteristici româneşti. Ro- mânii sunt în genere prea legaţi de pământ şi de ţară pentru a emigra. Chiar sărăcia, dacă nu este întovă- răşită de asuprire morală şi econo- mică, nu constituie un motiv de a părăsi ţara. Numai asuprirea din Transilvania, Banat şi Bucovina i-a. putut sili să se deslipească de locul obârşiei. In al doilea rând, nu au plecat în general decât elementele robuste şi puţin sentimentale, asu- pra cărora cultura tradiţională nu a avut o influenţă hotărîtoare. Sau acelea care au fost împiedecate de a trăi valorile culturii noastre. 0- dată angajaţi la munci grele peste ocean, imigranţii s’au arătat uituci faţă de cultura natală, dar şi nepă- sători faţă de bunurile culturii a- mericane. Românii din America au dat Americii foarte puţine persona- lităţi pentru motivul că dela noi nu au emigrat energii spirituale excepţionale. Neamul nostru a dat atâţia oameni de seamă altor cul- turi, atâţia Români strălucind în Franţa, Germania şi Anglia. Imi- granţii din America sunt de altă categorie. Oameni simpli, care nu au crezut în aventura spirituală şi nici nu au avut parte de libera ex- primare a datinelor locului. S’au dus peste ocean spre a strânge bani cu care să-şi zidească sau să-şi în- tregească gospodăria din satul lor, căci toţi au plecat cu gândul de a se înapoia în satul lor. Dar până şi la aceşti oameni stă- pâniţi, din cauze vrăjmaşe, mai mult de motive materiale, dragostea de ţară a fost vie, ceea ce-i răscum- pără şi îi face vrednici să ne în- grijim de sufletele lor şi ale urma- şilor, dacă nu s’au mai putut îna- poia. Arborii cu rădăcini prea adânci nu se transplantează, iar «când, din întâmplare, au fost totuşi transplan- taţi, ei tânjesc după pământul înce- 712 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE puţului lor. De astfel de arbori se cuvine să avem toată grija. P. Com. Cimitirul şi crucile de piatră din Ticvani, un sat bănăţean, sunt evo- cate într’un duios eseu, în care se îmbină ştiinţa şi emoţia pentru a configura spiritul întreg al unui loc şi al unei regiuni. „Cimitirul îmi pare imaginea vie a satului. E sa- tul prins în eternitate, liberat de tot ce-i efemer... Crucile sunt oa- menii. Rezumaţi la goliciunea esen- ţialităţii, ei se diferenţiază şi aici. Cruci pompoase din lespezi mari de piatră, luptând sute de ani cu pieirea în anonimat şi încercând să perpetueze tot ceea ce a însemnat ceva în viaţa satului... Cruci de lemn mai modeste, care după zece, douăzeci de ani nu se mai găsesc. Pitite umil în umbra celor mari, ele reprezintă mulţimea anonimă, des- pre care nu se ştie nimic. Mulţimea care ttăieşte fără istorie şi care merge fără scop spre viitor, dar pe spinarea căreia se fac istoria şi vii- torul. Mulţimea care nu are sfâr- şit niciodată. Sarea pământului. Şi cum privesc la ele, crucile iau tot mai mult înfăţişare omenească. A- ceca din dreapta cu braţele în for- mă de flori, de bună seamă e o fată acum ieşită din şcoală... Cea de lângă ea, mai înaltă şi mai semeaţă, e o femeie măritată. Se cunoaşte după formele bogate, cap legat fe- meieşte, piept împlinit şi brâu în- cins subţire... Crucea moşului are liniile mai aspre, iar baba se fă- leşte cu străvechi podobeli muie- reşti... Aşa sunt crucile de piatră din cimitirul Ticvanului... Ticvă- nenii aşează cruci şi la izvoare, la fântâni, la capătul satului, în pieţe şi la încrucişări de drum. Aici cru- cile sunt vesele. Toate sunt croite în tipar de femeie tânără. Poate pentru că prea multe femei mor pe aici înainte de vreme". După acest preludiu, autorul, d. Virgil Birou, purcede la o precisă descriere pe tipuri a crucilor, în- cercând să le arate vechimea şi caracterul. E o încercare estetică făcută cu ascuţită intuiţie, forma fiind tălmăcită în funcţie de „su- fletul Cărăşenilor, dornic după trăiri bogate" şi care nu s’a împă- cat cu severitatea formală, căci pe Valea Căraşului „locurile sunt prea vesele, cerul prea luminos, pornirile prea vii". O seamă de fotografii do- vedesc evoluţia formei, decoraţiei şi ornamentelor la crucile din ci- mitir. Un eseu în care specificitatea iese la iveală odată cu dragostea locului şi ştiinţa generală, astfel poate fi caracterizată lucrarea d-lui Virgil Birou, publicată de „Revista Institutului Social Banat-Crişana", care ne-a deprins cu astfel de exem- plare lucrări, din care se încheagă o înaltă conştiinţă naţională, prin cunoaşterea elementelor specifice şi a varietăţii proprii. In acelaşi număr al revistei, d-na Elena Dr. Secoşan se ocupă de iz- voadele almăjene, d. M. Bucătură de şcoala şi educaţia poporului în Almaj, iar d. Ion Stoian-Udrea pune o însemnată problemă cu pri- vire la realitatea românească a Ba- natului, cerând istoricilor să-şi re- NOTE 713 vizuiască unele afirmaţii, pe care nu le susţin nici Ungurii. P. Com. Cunoscutul publicist bănăţean, d. P. Nemoianu, a început să-şi reedi- teze, cu ocazia împlinirii vârstei de 50 ani, toate scrierile publicate răz- leţ, dela Unire şi până în prezent. Din acest prilej a apărut primul vo- lum întitulat „Amintiri", prefaţat de Octavian Goga şi care cuprinde următoarele părţi : 1. Amintiri din copilărie; 2. Cassian R. Munteanu; 3. Prizonier la Ruşi, Rob la Unguri In partea I, autorul îşi descrie cu multă duioşie şi sinceritate copi- lăria, cu necazurile şi bucuriile tu- turor acelor copii daţi la şcoală sub „îăposata stăpânire ungurească" : ascensiunea copilului de ţăran pur- tat în opinci şi legănat în carul cu boi, ajuns la automobil; povestea cojocului familiar purtat ca o zestre permanentă din tată în fiu şi în care şi-au înfăşurat trupul şi sufle- tul în vânturile naturii din Cioaca Petrilea — mai multe generaţii ; cântecul celui mai drag prieten al copilăriei sale, câinele Curtu, care nu a fost numai un tovarăş ideal de copilărie, ci şi un educator al au- torului; „nebiruita sănătate de rasă, care fierbe ca o sevă de primăvară în vinele ţăranilor noştri din Ba- nat", după cum spune însuşi Octa- vian Goga în prefaţa amintită, şi care se desprinde din fiecare pa- gină. In partea a Il-a, se descrie viaţa şi activitatea poetului bănăţean Cas- sian R. Munteanu, cu care autorul a vieţuit în bună parte anii de răz- boi, ca voluntar în armata română. „...Cassian Munteanu apucase dru- mul pentru desăvârşirea unei opere întregi : Cu cuvântul, cu scrisul şi cu fapta, care a mers până la jertfa totală de sine. A risipit talent, să- nătate, viitor, toate pe altarul idea- lului naţional". In partea a IlI-a, autorul descrie viaţa trăită, începând cu vara anu- lui 1914, pomenind de „Pajura cu două capete" Austro-Ungaria; viaţa de prizonier la Krasnojarsk a Româ- nilor bănăţeni şi ardeleni, cu întreg surghiunul suferit de aceştia din par- tea prizonierilor unguri de acolo şi care se găseau într’un număr foarte mare faţă de Români, puşi sub „ca- rantină politică". Viaţa grea pe care au îndurat-o aceşti tineri prizonieri cu sufletul dornic de întregirea ţării româneşti, nc-o descrie autorul aproape de sfâr- şitul volumului, când primise ordinul să plece la Kiev : „La orele unspre- zece, iată că apare şi locomotiva uriaşă a trenului aşteptat de noi, nu de două-trei ceasuri, ci de doi ani împliniţi. Muşchiul alb de ghiaţă ce o acoperă îi dă o înfăţişare impu- nătoare.... Acum când ea este aci, capul nostru cade obosit pe scân- dura fără aşternut. Dar visurile noastre au rămas treze, şi luându-se la întrecere cu vitesa trenului tran- siberian, făureau cu îndrăzneală ti- nerească, o Românie mare şi feri- cită. Visuri siberiene, legănaţi-ne până când veţi deveni realitate, sau, dacă nu faceţi să murim odată cu voi...". Toţi aceia care au legănat „vi- 714 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şurile siberiene" ale autorului, şi-au atins scopul în viaţă : au văzut cu ochii lor împlinite acele visuri. Petre Rugeanu C ele patru premii literare, din anul acesta, ale Academiei italiene au fost acordate unor scriitori cu- noscuţi şi consacraţi. (Un amănunt interesant ar putea fi acela că toţi aceşti scriitori sunt trecuţi de cinci- zeci de ani). Ceva apropie pe cei patru premiaţi, atât de diferiţi în creaţia lor : credinţa lor puternică într’un ideal artistic. Etiore Allodoli, scriitor florentin, cu o activitate foarte variată : po- vestitor, jurnalist, critic literar, is- toric de artă, biograf şi filolog. Operele, care l-au relevat îndeosebi ca scriitor original şi matur, sunt cărţile de povestiri : II domatore di puici şi Amici di casa, cărţi care arată un adânc simţ de umanitate şi un ascuţit spirit de observaţie. In II domatore di puici, Ettore Al- ledoli se inspiră din viaţa floren- tină dela sfârşitul secolului trecut, fâiă însă a ne da o brută copie a realităţii, ci o totală transfigurare a acesteia, după un intim sentiment al său ; într’un cuvânt, scriitorul se relevă poet. Spirit nobil, cu o accen- tuată coloratură melancolică în sen- timentul său faţă de lume, el are afinităţi cu Leopardi. Ca opere biografice şi studii sunt de amintit : Milton e l'Italia, Sto- ria della letteratura italiana, Gio- vonni dalie Bande Kere. A scris o foarte bună gramatică şi acum se ocupă, împreună cu Gio- vani Papini, de Centro di Studi sul Rinascimento, dela Florenţa. Kino Savarese e un scriitor care şi-a început cariera făcând parte din cercul literar „La Ronda". Scrie • proză narativă, între roman şi nu- velă. Şi în opera lui Nino Savarese găsim inspiraţia provinciei natale, fără să fie un naturalist regionalist. Uneşte darul observaţiei cu puter- nice calităţi de fantezie şi gândire şi arată o tendinţă spre satiră şi alegorie. Cele mai bune cărţi ale sale sunt : La goccia sidla pietra, Storie e Fantasie, Operette. In ele vedem calităţi de eleganţă şi îngri- jire stilistică. Mario Sobrero, piemontez, e ro- mancier şi jurnalist. Romanul care i|-a stabilit reputaţia de scriitor: Pietro e Paolo e ţesut pe fondul mişcărilor politice şi sociale de după război. Romanul publicat anul tre- cut : Di padre in figlio e considerat ca una dintre cărţile narative cele mai bune din ultimul timp. Intr'în- sul găsim câteva figuri care sunt urmărite dela sfârşitul secolului tre- cut până la 1914, pe fondul eveni- mentelor italiene din acei alni şi mai cu seamă al vieţii piemonteze. Sunt cărţi inspirate din realitate, în care însă scriitorul a reuşit să ridice la poezie ceea ce a fost fapt de cronică, prin lumina sufletului său calm, melancolic şi gânditor care transfigurează totul, precum şi prin cadenţa prozei sale armonioase. Diego Valeri este poetul consa- crat al Veneţiei de astăzi. In 1932 i s'a acordat? premiul de poezie „Cittâ di Venezia". Este unul din- tre cei mai fini, mai melodioşi şi NOTE 715, mai adevăraţi poeţi ai Italiei de astăzi. In poeziile sale s’ar părerea că predomină descrierea. In realitate, niciodată poetul nu este pur des- criptiv. E o atât de desăvârşită con- topire între peisaj şi sentimentul intim al poetului, încât nu poţi să spui unde se opreşte descrierea şi unde începe exprimarea pur lirică. Peisajul devine mai curând pretext spre a exprima o stare sufletească ; e mijloc, nu scop. Poezia sa ar părea senină. Dar face această impresie, numai fiindcă poetul s’a putut ridica deasupra tul- burei şi imprecisei realităţi, în sfera iczervată celor puţini, aceea a artei. Poetul nu e senin. Cu discreţie, Diego Valeri dă expresie artistică tocmai acelui simţ de nelinişte ce-1 avem toţi în faţa vieţii, pentrucă o simţim caducă şi inaferabilă, in- consistentă şi nesigură. E pururi ceva care ameninţă. Şi deaceea din toate aspectele naturii furtuna şi canicula sunt desăvârşit expri- mate. Urmărind opera de la primele volume (din care poetul a publicat o culegere : Poesie vecchie e nuove) şi până la ultimul volum : Scherzo e Finale, din 1937, găsim mereu o cadenţă spontană a versului, o me- lancolie plină de rafinată muzica- litate. Pe de altă parte, însă, vedem pe artist în continuă căutare a ex- primării celei mai desăvârşite pe care o realizează în acest ultim volum, atât de aristocratic ca sim- ţire, atât de artistic ca vers şi limbă. Limba sa subtilă şi atât de transpa- rentă o putem admira şi în volumul său de proză : Fantasie veneziane, care nu e mai puţin poezie decât versurile sale, şi în studiile despre literatura franceză. La noi, a fost întâia oară prezen- tat publicului românesc de Mia Frollo în revista Preocupări literare. Alexandrina Mititelu Ir. conferinţa sa despre sistemul federal al Statelor-Unite, ţinută la» Bucureşti, Profesorul Charles Upson. Clark,— un bun prieten al ţării noas- tre, cunoscându-ne limba şi recen- zând adesea în revistele americane de specialitate lucrările de seamă ale istoricilor şi filologilor noş- tri, după cum, mai de mult, a pu- blicat lucrări substanţiale despre statul şi neamul românesc, devenite- astăzi temeinice izvoare de informa- ţie asupra adevăratelor stări dela noi — amintim volumele Greater Rou- mania (1921) şi United Roumania (1931), — a căutat să accentueze două caracteristici americane, care sunt mai puţin cunoscute la noi. Descriind sistemul organizării po- litice a Statelor-Unite, Profesorul Clark a amintit, de o parte, vechi- mea şi spiritul tradiţional al con- stituţiei americane, iar, de alta, imensa varietate de obiceiuri şi le- gislaţie a celor 43 de state. Ocupându-se de Constituţia ame- ricană, prietenul nostru ca şi al ma- rilor ţări europene (şi-a făcut stu- diile în Germania, iar în Italia a condus mulţi ani un institut de şti- inţă) observă următoarele : „Această Constituţie a durat 152 ani, — ceea ce însemnează că astăzi Statele-Unite reprezintă cel mai 716 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vechi guvernământ din lume. însăşi Marea Britanie a văzut schimbări tn legea ei fundamentală, în răs- timpul acestei perioade şi nu mai trebuie să vă reamintesc că, în 'acel timp, Germania şi Italia nu existau, că Franţa a văzut apărând şi dis- părând republici şi imperii şi că Spa- nia a fost regat, republică şi dic- tatură. Nu vorbiţi de Statele-Unite ca de o ţară nouă sau tânără. Ni- căieri un popor nu s’a dezvoltat atât de ferm sub unul şi acelaşi guvernă- mânt; nicăieri nu se poate găsi un popor cu o experienţă de o atât de lungă durată a problemelor de gu- vernământ, cuprinzând tensiunea a şase războaie externe şi a unui răz- boi civil, care a durat de două ori cât a durat acela pe care tocmai l-am văzut în Spania". A doua observaţie de care nu se ţine, în genere, seama, când e vorba de judecarea realităţilor de peste o- cean este următoarea : „Puţini Eu- ropeni îşi dau seama că şi astăzi, cu toată creşterea puterii centrale în o sută cincizeci de ani, Statele- Unite sunt încă o federaţie de 48 de state suverane, fiecare cu me- canismul lui guvernamental elabo- rat de el însuşi. Să luăm de pildă statul New-York. Are o populaţie de 12 milioane şi jumătate — puţin mai mică decât rea a Jugoslaviei sau a Turciei — şi cu o suprafaţă la fel cu aceea a Angliei. In New- York se votează nu numai pentru oficialii federali, dar şi pentru gu- vernatorul statului, pentru senatori şi deputaţi, pentru judecători, pentru primari şi alte oficialităţi comunale şi un număr de alţi funcţionari lo- cali şi judeţeni. Trăim sub legi di- ferite de acelea ale statelor înveci- nate, Connecticut şi New-Jersey. Divorţul, de pildă, poate fi obţi- nut în New-York numai pentru a- dulter, pe când în statul Nevada pentru 3 luni de părăsire de domi- ciliu. Ceeace înseamnă cu un new- yorkez poate să se ducă la Reno, în statul Nevada, să trăiască acolo trei luni fără soţie şi să devină li- ber de a se căsători din nou în sta- tul New-York, căci statele în ge- nere îşi recunosc reciproc legile. In Carolina de Sud, însă, divorţul nu este admis pentru nici un motiv. In Louisiana este încă în vigoare co- dul Napoleon. In California, ipo- teca şi legea moştenirii spaniole au fost adoptate în legea fundamentală a statului. Unele state permit pe- deapsa capitală, altele nu admit de- cât închisoarea pe viaţă." (Textul conferinţei publicat în „Conferenţa", Iunie 1940). Am dat aceste citate şi observaţii interesante, fără a discuta aici dacă tradiţonalismul şi varietatea accen- tuate de Profesorul Clark sunt pre- ferabile sau nu unei înnoiri şi uni- ficări către care tinde Europa de astăzi. Fapte este că Statele-Unite nu sunt atât de lipsite de tradiţio- nalism şi atât de standardizate pe cât cred cei care nu le cunosc. Nou- tatea devine acum o caracteristică europeană; vechimea, una ameri- cană. P. Corn. ersiunea românească a Apolo- giei lui Raimond Sebond, datorită d-nei Mariella Setdescti, apare pre- NOTE 717 faţată de severa pană a d-lui Dan Bădăreu, în editura Ramuri din Craiova. Departe de a încerca să negăm îndrăzneala lăudabilă a în- treprinderii, cunoscută fiindu-ne di- ficultatea transpunerii lui Montaig- ne într’o limbă cu — oricâte resur- se lirice ar avea — mai puţină a- cuitate intelectuală decât cea fran- ceză, căutăm dimpotrivă să semna- lăm felul remarcabil în care tradu- cătoarea se achită de sarcina-i vo- luntar acceptată, alegând firesc o înţeleaptă şi molcomă vorbire, cro- nicărească în general, cu adaptările moderne impuse de caracterul îna- intat al culturii franceze din epoca aceea, mai degrabă decât de limbajul actual al scrierilor teoretice. Numai că, procedând în felul acesta, tra- ducătoarea îşi restrânge atenţia la redarea efectelor literare mai cu- rând decât la transmiterea nervozi- tăţii, vioiciunii, vervei galice a gân- dirii pătrunzătorului cavaler al Ma- relui „Moy“. Apologia lui Raimond Sebond, aleasă, după cât ni s’a părut, din- tre celelalte „essais“, mai mult din raţiuni cantitative (încă o dată: e o simplă impresie!), este în stare să ofere cititorului intuiţia tuturor ca- lităţilor scrisului lui Montaigne. Pentru cunoscătorii exclusivi ai limbii române, cărora traducerea le este — pare-se — adresată, folosul lecturii ei e de netăgăduit. Exigen- tele celor familiarizaţi cu subtilită- ţile stilului generos al scepticului castelan din P6rigord, se mărturi- sesc însă satisfăcute numai parţial. umărul ultim al elegantei re- viste „Verve", în cuprinsul căreia nc-am obişnuit să găsim, alături de articole remarcabile de critică, re- produceri fără cusur, e dedicat se- riei de „enluminures" ale fraţilor de Limbourg, destinate cărţilor de rugăciuni ale ducelui de Berry. Pentru cine a putut vedea în mu- zeul marelui Condă, dela Chantilly, paginile mirifice ale acestor „Trcs ricbes heures du duc de Berry", exactitatea reproducerilor, ca pro- porţii, detalii şi tonuri apare im- presionantă. Calitatea fototipiilor quadri-chreme depăşeşte cu mult toate reproducerile anterioare, lito- grafice, zincografice sau în offset, ale miniaturilor pomenite. Tiefdru- ckul oferă avantaje vizibile. Confuzia cu originalele e adesea totală. Im- piejurarea e cu atât mai fericită cu cât de posibilitatea studierii a- mănunţite a acestor miniaturi nu piea accesibile îndărătul ramelor care încadrează originalele la Chan- tilly, depinde înţelegerea unor serii de probleme ridicate de întreaga medievalistică franceză — revenită în urma cărţii lui Charles Sterling în primul plan al preocupărilor is- toricilor de artă. Evidenţa filiaţiei picturii nordice din miniaturi şi diferenţierea ei de pictura meridională scoborîtoare din frescele murale, devine în urma examinării atente structurii aces- tor precursoare, neîndoioasă. Verve e însă. înainte de a fi un document,' o admirabilă carte de bibliofie. I. Fr. I. Fr. 718 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE T~)intr’un studiu asupra unei bande de copii vagabonzi (Dr. E. Weigel în Asistenţa Socială, Anul 8, nr. 1): „Bică povesteşte : „Avem siste- mele noastre. De pildă unul din noi intră într’o casă şi întreabă de o adresă oarecare. In acest moment vine altul prin dos şi strigă ; Foc ! Doamna sau servitoarea sunt cu- rioase şi fug afară. In timpul a- cesta unul din noi se strecoară în casă şi fură ce poate“. „înăuntrul unei bande fiecare membru se specializează de obicei pentru anumite obiecte. Lache ne-a explicat aceasta odată cu multă în- sufleţire, încercând să ne demons- treze că pentru furturi de buzunare, de pildă, este necesar ca hoţul să fie înzestrat dela natură cu renumi- tele „degete lungi11 O specialitate agreată mai ales de cei tineri este tăiatul genţilor .. Unui coleg dintr’o altă bandă i s'a întâmplat în a- ceastă îndeletnicire, o mare neno- rocire... In loc să taie cureaua gen- ţii briciul a alunecat tăind victimei o arteră dela mână... „Un sistem special a fost practi- cat când Sandu a lucrat într’o fa- brică de tricotaje. In timpul lucru- lui acesta îşi băga în pantaloni una Sau mai multe flanele. In tim- pul pauzei unul din bandă, vânză- tor de covrigi, hjtra în fabrică să-şi desfacă, foarte nevinovat, marfa printre lucrători. Sandu se prefăcea că Si cumpără ceva şi trecea neob- servat flanelele furate în coşul com- plicelui. Acesta dispărea imediat, în aparenţă pentru a mai aduce marfă, şi se întorcea repede pentnfa a lua în primire o nouă pradă... „Banda... folosea la cerşit mai mult fetele. Una din ele, îmbrăcată cu o rochie foarte murdară, trebuia să stea pe stradă şi să plângă. Unul din băeţii bandei atrăgea atenţia tiecătorilor.. Povestea că moare de foame, că e orfană sau că tocmai i-a murit cineva din familie. Fata poate să păstreze o parte din ba- nii cerşiţi, cea mai mare parte însă se împarte între şefii bandei... „Majoritatea vagabonzilor aveau epoci când voiau să iasă din bandă, fie că-şi puteau, trecător, croi sin- guri drumul către o meserie, fie că găsiseră o muncă cinstită care îi sa- tisfăcea... In relatările lor revine- mereu formula : „şi de acolo m’a scos iar banda11... L-au găsit totuşi. Bică s’a ţinut atât timp după dân- sul, încât a reuşit să-i fure din marfa dusă unui client. „A tre- buit să mă întorc la bandă fără voia mea" povesteşte Gogu, „ce pu- team să fac ! Nu mă puteam în- toarce la prăvălile fără marfă !“. C. E. Gr. P roblema care a prilejuit necon- tenite controverse, poate tocmai din pricina covârşitoarei ei importanţe practice, a fost în psihologie mai mult decât oricare alta, aceea a „Fanteziei creatoare". Să-i delimi- teze teritoriul de cel al memoriei şi gândirii, să-i prezinte structura funcţională şi determinanţii, în- cearcă într’o broşură de 80 pagini, (Psihologia fanteziei creatoare, Buc. Tiparul Universitar, 1940), d. Şt NOTE 719 Zissulescu, Bogata bibliografie stu- diată, cum şi un material experi- mental respectabil, fac din lucrarea d-lui Zissulescu o sinteză de im- presionante date documentare. Cri- teriul cantitativ nu e însă singurul după care poate fi apreciată. Ra- ţionalizarea problemelor, ce se pun în legătură cu imaginaţia şi pre- zentarea lor justă, e numai unul din meritele autorului, căruia i se poate cu toate acestea imputa prea liber-deslănţuitul entuziasm pentru obiectul cercetărilor sale, ca şi cum nu un breviar de probleme ştiinţi- fice asupra structurii, funcţiei şi ti- purilor fanteziei, ar fi urmărit să ne prezinte, ci o pledoarie pentru funcţia aceasta psihică, al cărei curs se dezinteresează, în fapt, de apro- barea sau dezaprobarea noastră şti- inţifică. j pr u ltimul volum de poezii al d-lui Ion Pillat, Umbra Timpului, (Co- lecţia „Universul Literar11), qon- stitue o operă de maturitate, în care descrierile şi evocările naturii sunt străbătute de un lirism plin de me- lancolic, ce adesea trece în medi- taţii de resemnată înţelepciune. Po- etul exprimă simţământul trecerii timpului, legându-se şi căutându-se în oglinzile ce prind umbrele vieţii, pe care timpul o împinge neconte- nit înspre moarte. Tema întregului volum, variat ca notaţii şi bogat în limpezimi, pare a se strânge între sentimentul vremelniciei omului şi acela al dăinuirii naturii, consti- tuind, asfel, un fel de înţeleaptă resemnare stoică, pătrunsă pe alo- curi de nădejdea creştinească. Spumă, fulg, vânt, nisip şi ploaie. Clipe cutate, ceasuri pierdute, zile [şi ani Totul se scurge, totul mă lasă, fuge [şi moare In cuprinsul, în nesfârşitul tău ocean. Cum s’opresc faţa mea în oglindă ? Seara brumată, apa viorie, mi-o [fură din ochi. Vremea nălucă mă prinde în tindă Doruri uscate foşnesc prin vechile [rochi. Braţul iubitei, zâmbetu-i, păru-i, Mâna le-atinge şi trece prin fum. Visul subţire în care mai stărui, Vraja de astăzi, zorii, amurgul: [flăcări şi scrum Versul acesta îl vrei pe piatra ve- [ciei — Ştearsă, tocită, nu ţine nici vorbă, [nici pas ; Ard numai ochii sfinţi ai Măriei Tainic pe-al lumilor iconostas. (Panta Ret) Marea şi munţii, cărora anotim- purile şi, mai cu seamă, toamna cea aducătoare de fiorii declinului, le trec acea mişcare continuă nu pot înşela sufletul omenesc, care suferă şi rodeşte şi dincolo de ele. înno- bilat de natură, fiind aproape un ecou al ei, aşa cum este şi un ecou „necunoscut al cărnii11, sufletul par- ticipă la mişcare, o depăşeşte cu visul, căruia, pentru a rodi, „nu-i trebue niciun plug11 (Rod), speră ca un scamator să-şi recapete tinereţea (Scamatorul), dar în cele din urmă se Isimte firav ca o frunză uscată 720 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi se leagă doar de nădejdea lumii celeilalte. Ecou necunoscut al cărnii mele, Din care lumi pierdute vii zălog Precum pe bălţi coclite chiamă stele Făr’de păcat. Şi, tainic inorog, Ce vrajă mi te-a dăruit să-mi fii Sol şi stăpân din mare pân’n munte, Logodnic alb prin negre veşnicii Şi peste moartea trupului o punte. (Suflet) Poet al marii contemplaţii, pe care sufletul românesc a exprimat-o în atâtea feluri şi rânduri, Ion Pil- lat rămâne un clasic măsurat şi limpede, împăcat cu natura, de- prins cu limitele puterii omeneşti, vrăjit, dar nu amăgit de frumuse- ţile trecătoare ale anotimpurilor schimbătoare ’n peisaje şi ale păsă- rilor ce ’nviază pomii şi lanurile, aşa cum amintirile însoresc iatacu- rile străbunilor (Primele poezii din volum). Intr’o singură poezie, at- mosfera aceasta a înţeleptei şi lu- minoasei priceperi a scurgerii tim- pului este, oarecum, păgână şi deci mai puţin familiară faţă de măsu- rata şi intima contemplaţie româ- nească : în „Poetul", poem cu su- flu antic şi în care notaţiile, înde- obşte gingaşe şi simple ca de aqua- relă, sunt dezvoltate în stil de ma- re compoziţie botticelliană. P. Corn.. In numărul viitor, revista va co- memora pe Vasile Alecsandri prin două studii, unul semnat de d. Ion Pillat, iar celălalt de d. N. Cama- riano, care se va ocupa de primul număr al „României Literare" din 1852. INCUNQŞTIINŢARE PENTRU COLABORATORII NOŞTRI COLABORATORII REVISTEI SUNT RUGAŢI CA, ODATĂ CU MANUSCRISELE TRIMISE, SĂ MENŢIONEZE ADRESA EXACTĂ, UNDE SĂ LI SE EXPEDIEZE ONORARIUL SI, EVENTUAL, PRIMA CORECTURĂ.—AUTORII CARE DORESC SĂ LI SE TIPĂREASCĂ EX- TRASE VOR CERE ACEST LUCRU ODATĂ CU TRIMITEREA MA- NUSCRISULUI, ARĂTÂND NUMĂRUL DE EXEMPLARE DORIT, CARE SE VA IMPRIMA PE CHELTUIALA D-LOR. IN CEL MULT DOUĂ LUNI DELA DEPUNEREA FIECĂRUI MANUSCRIS, AUTORUL VA PRIMI RĂSPUNS DACĂ MANUSCRISUL A FOST ACCEPTAT SPRE PUBLICARE. MANUSCRISELE NEPUBLI- CATE NU SE ÎNAPOIAZĂ. MANUSCRISELE ACCEPTATE VOR FI PUBLICATE IN CEL MULT ŞASE LUNI DELA DATA CÂND LI S’A COMUNICAT ACCEPTAREA.