REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VII 1 AUGUST 1940 Nr. 8- T. ARGHEZI............Transcrieri pentru abecedar .... ERNST GĂMILLSCHEG . . • Despre originea Românilor... N, I. HERESCU.........Pro molii viola............... GEORGETA CANCICOV . . . Minte crudă................. Naive...................... ŞTEFAN NENIŢESCU .... Proverbe...................... GH. BRĂESCU...........Margot (X).................... AL. T. STAMATIAD......Eşarfe de mătase.............. GHERGHINESCU VANIA . . Nesafiu...................... CONST. VIRGIL GHEORGHIU Uneori, seara............... TEODOR SCARLAT . . • • Anotimp .................. NICOLAE PETRESCU . . . Religia primitivilor......... EUGEN ANGELESCU .... O doctrină prea curând uitată .... EMIL GULIAN ..........Glosse pe motive poeşti....... COMENTARII CRITICE . PERPESSICIUS..........Jurnal de lector (Comunicarea d-lui N. Iorga, III)............ G. CĂLINESCU..........Mici jocuri de istorie literară '. . • POMP1L1U CONSTANTINESCU Notă la estetica argheziană. ŞERBAN CIOCULESCU .... Aspecte epice contemporane .... CRONICI 243 251 272' 274 277 286 297 313 319- 323 324 326 360 376 389- 395- 407 418- „REFLEXIILE" LUI ALBERT THIBAUDET de Ion Biberi; ALAIN, DISCI- POLUL FILOSOFILOR de Cor in Evgeniu Grosu ; F. T. MAR1NETTI de V. Huzum; „PROBLEMELE SANITARE ALE POPULAŢIEI RURALE DIN RO- MÂNIA" de Mircea Vuian Iulie — Ştefan Luawig Roth — Românii şi Ungurii — Problema sociologiei — Amintirile literare ale lui Rene de Week — Biblioteca oraşelor — Cen- tenarul „Daciei Literare" — Costache Conachi şi limba germană — Muzeul de Antropologie — Cercetările Părintelui C. Mătase — Expoziţia Theodor Pallady — Amintiri de la Ecole Normale — Peter Neagoe — Poveştile lui Creangă — „Capul de Răţoi" NUMĂRUL 2 4 0 PAGINI 3 0 LEI. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIE: I. AL, BRĂTESCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C, RĂDULESCU-MOTRU, I, SIMIONESCU Redactor şef: CAMIL PETRESCU Redactor : RADU CIOCULESCU REDACŢIA BUCUREŞTI III 39^ BULEVARDUL LASCĂR CATARGI, 39 TELEFON 2-40-70 ADMINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE 20, STRADA LIPSCANI, 20 TELEFON 4-92-57 iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiimiiiiiiiniiiii ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.500 EXEMPLARUL 30 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. 1210 ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE REGALE REVISTA fundaţiilor REGALE ANUL VII, Nr. 8, AUGUST 1940 BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL 11“ 39, Bulevardul Lascar Catarg!, 39 19 4 0 TRANSCRIERI PENTRU ABECEDAR Jean de La fontaine BROASCA ŞI VACA Broasca mică şi zevzeacă A zărit păscând o vacă Şi, uimită de mirare Că o vede-alâf de mare S’a ’ntrebat cum a făcut Gogeamite de-a crescut. ■— „Ştiu eu bine, zise, las’că. „Parcă vaca nu-i tot broască ! „M’am gândit şi am aflat : „S’a silit şi s’a umflat. „lîu mă jur, pe cinstea mea, ,.Să mă fac taman cât ea. ,.0 ajung, ba o şi’ntrec. „De n’o fi cum vreau, mă’nnec." Aşezată ’n patru labe Intre tinere şi babe, A’nlrebat dacă ’mpreju? Este loc şi mal destul, De nu-i cerul prea aproape Cum sticleşte dintre ape, 244 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE. Să nu-1 ia, Doamne fereşte, In spinare când va creşte. Broaştele s’au adunat. Stau turceşte, ca la sfat, Ca nişte călugărite In scurteicile pestriţe. Unele c un ghem în poală împletesc ciorapi de şcoala Pentru dracii de brotaci, Şi cămăşi cu patru craci. Altele, din cârd mai mari, Şi-au fost pus şi ochelari. Văduve evlavioase Au ieşit câte cinci, şase Ca să vadă, că se spune, Cum se face o minune. Şedeau rânduri, ca la teatru, Vreo trei sute sau vreo patrur Roată, strânse’n depărtare, Broaşte mici cu broasca mare Cu mânuşi până la coate. Numai trântorii broscoi Aţipeau culcaţi pe spate’n leagăne de mâluri moi. Broasca iar se lăuda : — „In curând mă veţi vedea „Lată ’n piept cât o saltea. „In păşunea verde, grasă, „Voi fi eu cea mai frumoasă. „Nu mai vreau din zmârc să cânt „Şi-mi fac case pe pământ. „Dar mă leg să nu mă las : „Le clădesc cu turn şi ceas. „Şi pe toate-o să vă ’mbuib : TRANSCRIERI PENTRU ABECEDAR 245 ,.0 să vă trimit la cuib „Fel de fel de bunătăţi, „Să vă lingeţi pe mustăţi.. „Brânză proaspătă de vaci „Cu smântână şi colaci. „Dimineaţa, pe la şapte, „Vă trimit cafea cu lapte. „Sunteţi gata ? Eu sunt gata.'1 E’n picioare toată ceata. Din rărunchi şi subsuori S’a umflat de zeci de ori. — „Am ajuns-o?., da?., surată?"... — „Nu. Mai umflă-te o dată." — „E destul ?“ iar a’ntrebat, După ce s’a mai umflat. — „Dragă, vai de maica mea, „Nu mai te’ncăpăţâna", Zise sora ceealaltă, — „Stai frumos şi las’o baltă." — „Nici măcar nu se cunoaşte", A mai spus un pâlc de broaşte, ■Gospodine cu simţire. — „Ba mai fac o opintire." Şi când iar s’a opintit Broasca şubredă şi mică S’a umflat şi a pleznit Şi s’a spart ca o băşică. * Nu putea, copiii mei, ■Să rămâie ’n pielea ei? MUSCA ŞI CALEAŞCA Pe la dealul jumătate Caii frânţi de greutate Şi caleaşca s’au oprit. Drumu-i greu şi povârnit. Surugiu-i obosit, Biciul nu e de folos. Călătorii se dau jos, Ca să facă mai uşoară Cu opt pântece-o povară Ce crescuse Cu dăsagi şi catrafuse. Lumea, popa şi-o nevastă Stau acum în praf şi-adastă Să urce droaga la coastă. O arşiţă de cuptor Arde vlaga tuturor Şi de sete, Limba ’n dinţi, ca un scaiete. Se răscoace şi se uscă. Dar s’a şi ivit o muscă. — „Roiul meu juca la soare11 Zise „strâns la o gustare. „Şi văzând câtă v'aţi dat „Multă bătaie de cap, „Mi-am zis că ar fi păcat TRANSCRIERI PENTRU ABECEDAR 247 „Să nu viu şi să vă scap „De sudori şi de căldură „Şi din mare ’ncurcătură. „Hai cu mâinile, cu gura „Să urnim din loc trăsura. „Puneţi umărul odată „Câte doi şi trei la roată. „Nimeni să nu stea din muncă „Până ce nu dau poruncă." — „Eu te-aş întreba ceva" Zise unul, careva, „Ce rost ai Domnia-ta ?“ Zise musca : „Miră tare „Aşa soi de înfruntare, „Când cu-atâta bunătate „îmi iau drept de ’ntâietate. „Pântecoşi ca nişte ploşti „Voi şedeaţi buzaţi şi proşti. „N’aveţi cine să vă ’nveţe. „Eu vă dau ghies şi poveţe „Şi în loc să mulţumiţi „Iată ce fel mă primiţi. „Să nu mă apuce mila, „Că fac binele cu sila." Musca trage rotogoale, Bâzâie şi dă târcoale. • Nimeni nu o mai întreabă Ce şi cum se află ’n treabă. Musca ’n coada calului Iese ’n vârful dealului. Când caleaşca fuse sus Musca zise : „Ce v’am spus ? 248 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE „N’ajungeaţi voi fără mine „Niciodată ’n deal cu bine.“ Popa zise : „Se prea poate „Musca să aibă dreptate. „A voit s’ajungă ea „Fin’că zborul n’o ţinea „Ca să se ridice sus „Şi-a ştiut unde s’a pus. „Totul este să ’nţelegi „Locul care ţi-1 alegi.“ LUPUL ŞI MIELUL Un miel gingaş, pe placul Dumitale, Se adăpa la râul imaşului, de vale, Sorbindu-i apa limpede şi rece, Când iată şi flămândul lup că trece. Rămâne ’n loc, se uită strâmb, nu ştie S’aleagă ce fel de filosofie, Căci gândurile îl împing şi-l rod Să-i caute în papură, lui, nod. — „Nu-i de ajuns să-ţi fie sete, „Ca tu să-mi turburi apa, măi băiete11, Răcni din susul apei fiara. Aşa începe căpcăunul, cu ocara, Şi-i trebuiesc, de ochii lumii, mainainte De-a ’nfulica, susţineri şi cuvinte. — „Doamne, răspunde mielul, să nu ’ncapă „Atâta supărare pentru apă. „Măria Ta e’n deal, eu sunt la vale. „Cer judecata Prea Luminăţiei Tale „De s’ar putea să fie cum ai spus, „Că turbur apa eu, de jos în sus.“ — „O turburi zic ! De altfel am aflat, „Acum un an că m’ai şi înjurat11, Zbieră călăul, încruntat la el. 250 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — „Anul trecut nici n'am fost miel, „Nu mă născusem, nu eram.“ — „Atuncea frate-tău !“ — „Nici n’am“. — „Să taci ! Din neamul vostru careva, „S’a ’ncumetat a mă ’njura. „Nu ştiu anume cine-a fost tâlharul, „Tu, oaia, baciul, câinele, măgarul, „Tot una mi-e şi ceasul este bun. „Eu trebuie neapărat să mă răzbun." Şi fără altă vorbă-1 şi înşfacă Şi duce n codru mielul şi-l dezbracă. T. ARGHEZI DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR1) Umanistul, născut şi răposat în Toscana, Poggio Bracciolini scria la răspântia dintre veacul al 14-lea şi al 15-lea : „In părţile Sarmaţilor de sus, se află o colonie, care, cum se spune, ar fi fost lăsată acolo de împăratul Traian. Aşezată între atâtea popoare baibare, ea a păstrat multe cuvinte latine, care au fost însem- nate de Italienii umblaţi în acele părţi. Aşa oamenii spun acolo: oculum, digitum, manum, paucus şi multe altele de acestea. A- ceste cuvinte arată că acei oameni descind din colonişti, pe care Romanii i-au lăsat acolo şi că în această colonie se vorbise la- tineşte.“ Prin aceste cuvinte a fost rostită, cu 500 de ani înainte, pentru întâia dată, vederea că Daco-românii, adecă Românii, trăitori îp Regatul de azi al României, ai fostelor Principate ale Moldovei şi Munteniei şi ai părţilor româneşti din fostul Regat maghiar, continuă fără întrerupere pe vechii colonişti ai împăratului Tra- ian. Faptul că ştirea despre fiinţa unui popor latin a fost adusă în Apus de Italieni, nu e un joc al întâmplării. Negustorii geno- vezi răzbătuseră încă cu două sute de ani înainte de Poggio Bracciolini până în Marea Neagră şi-şi întemeiaseră acolo sche- lele. La începutul veacului al 14-lea, familia Angevinilor din Neapole fusese chemată pe tronul Ungariei şi adusese cu sine, întâi la curtea din Buda, numeroşi negustori italieni şi aceştia, la fel, au ajuns în contact cu voivodatele româneşti ale Moldo- x) Studiul de faţă reprezintă traducerea comunicării Vbcr din Herkunft der Rumănen, făcută Academiei de Ştiinţe a Prusiei şi tipărită în Jahi■ buch der Preussischen Akadcmie der Wisseii't,haflen zu Berlin, 1940. 252 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vei şi Munteniei, care stătea atunci sub suzeranitatea maghiară. Papalitatea se interesa, în deosebi în veacul al XlV-lea, de Principatele româneşti, în care dorea să-şi întindă autoritatea prin întemeierea de arhiepiscopate catolice. Cu toate elemen- tele neromane pătrunse în limba românească, nu-i putea scăpa unui Italian înrudirea propriei lui limbi cu româna, dacă con- frunta românescul ochiu, pane cu occhio, pane şi altele din lim- ba lui proprie. Ideea, care apare la început atât de firească, a autohtoniei Românilor pe locurile lor actuale de aşezare, a fost clătinată din temelii în anul 1871, când Robert Rossler şi-a publicat studiile sale despre Români. După acesta, originea Românilor este de căutat în Turcia, Macedonia, Iliria, Moesia, Sciţia şi numai a- colo nu, unde îi întâlnim de fapt pe Români : pe pământul ve- chii Dacii. De atunci încolo cearta despre originea Românilor nu s’a mai liniştit. Problema istorică a devenit problemă politică, ceea ce n’a înlesnit cunoaşterea adevărului. Pe când cercetătorii români stărue, cu puţine excepţii, în afirmarea autohtoniei co- naţionalilor lor pe teritoriul de azi al României, cercetătorii ma- ghiari reprezintă implacabil opinia contrară, iar cercetătorii francezi (F. Lot) şi savanţii germani (Stadtmuller) adoptă tot mai mult vederea că patria originară a Românilor se găseşte la Sud de Dunăre, adică în afara hotarelor statului românesc de azi*), Motivele care sunt invocate în sprijinul acestei vederi au, fără îndoială, mare greutate. In decurs de 1000 de ani, aşa sus- ţin protivnicii continuităţii româneşti, izvoarele istorice nu po- menesc despre Români pe teritoriul Daciei vechi. Această pro- vincie a fost evacuată în anul 271 la porunca împăratului roman Aurelian şi de abia în veacul al XlII-lea documentele îi po- menesc din nou pe Români, în legătură cu ţara lor de azi. Dim- • potrivă, la Sud de Dunăre, o populaţie românească e menţio- nată încă cu trei veacuri mai înainte. Protivnicii continuităţii x) Pentru justificarea afirmaţiilor din text şi pentru indicaţiile bibliogra- fice, trimit la lucrarea mea asupra Originii Românilor, care va apărea în curând. DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR 253 româneşti afirmă, mai departe, că pe întreaga arie a Dacoromâ- niei nu s’a păstrat nici un singur nume de localitate şi nici o to- ponimie în forma în care am trebui să ne aşteptăm la aceasta, în cazul autohtoniei Românilor. In rândul al treilea, în Dacia s’au aşezat după plecarea administraţiei romane Goţii, care au fost stăpânii ţării dela 271 până la 575. In Ardeal, a domnit, apoi, dela 453 până la 566, ramura de Germani răsăriteni a Gepi- zilor şi urme ale ambelor acestor popoare germanice se găsesc pe teritoriul Daciei până în veacul al IX-lea. Dacă, deci, Românii ar fi locuit toată vremea în aşezările lor de azi, atunci, aşa afirmă adversarii vederii autohtoniei ro- mâneşti, ar trebui să găsim la ei resturi linguistice ale stăpâni- lor şi vecinilor lor germanici, după cum se găsesc în limba franceză numeroase cuvinte de provenienţă francă, în Italia, vizigotă şi longobardă, în Franţa meridională şi pe Peninsula iberică, vizigotă. In Daco-română, dimpotrivă, nu poate fi do- vedit nici un termen vechi german. Acestor trei argumente ne- gative li se mai adaugă un altul pozitiv. Structura limbii ro- mâne arată o atât de strânsă înrudire cu albaneza, încât am- bele limbi nu pot să se fi format decât în vecinătate nemijlo- cită. De vreme ce însă nimic nu arată că Albanezii ar fi trăit vreodată la Nord de Dunăre, această atingere trebue să fi avut loc la Sud de fluviu. Toate aceste argumente au fost dezbătute decenii deaiândul în toate sensurile, fără să fi fost cu putinţă de a se ajunge la unanimitate. Tema mea de aci nu este să arăt că tăcerea isto- riei nu este atât de absolută, cum o înfăţişează protivnicii con- tinuităţii române, că numele de localităţi vechi romane nu lip- sesc cu totul ; că se găsesc şi în limba română împrumuturi lexice din germana veche. Numai argumentul al patrulea, cel pozitiv, nu poate fi dat laoparte cu uşurinţă ; motiv pentru care şi cercetătorii români stau pe poziţia că limba românească s’a format, măcar în parte, pe un teritoriu, unde populaţia roma- nică şi albaneză se învecinau, şi anume în vechiul teritoriu de graniţă între Sârbi şi Bulgari, în valea Timocului. Cunoştinţele noi nu pot fi însă atinse numai prin corectarea vederilor 254 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vechi. Nu putem spera să scoatem problema autohtoniei Româ- nilor din sfera certurilor ştiinţifice şi neştiinţifice şi să ajun- gem, astfel, cu un pas mai aproape de adevăr, decât cu ajutorul unei metode noi şi folosind materialuri noi. Dispunem acum de un astfel de material nou în volumul în- tâi, apărut de curând, al Atlasului linguistic român, care în- găduie pentru întâia dată cuprinderea repartiţiei geografice a unei părţi considerabile a lexicului român. S a constatat, până acum, în numeroase rânduri, că, spre deosebire de ceea ce gă- sim în limbile neolatine ale Apusului, româna este puţin di- ferenţiată dialectal. In distribuţia lexicului, se distinge totuşi în oarecare măsură o arie dialectală din Sud-Est de o arie dialec- tală a Nord-Vestului. O astfel de diferenţiere a lexicului poate fi, e drept, de dată recentă, în care caz nu interesează în pro- blema originii Românilor. Dacă însă un astfel de dualism lexi- cologie poate fi urmărit până în vremea Romanilor, atunci acest fapt linguistic primeşte relevanţă istorică. A deosebi ceea ce e vechi de ceea ce e nou, cere în fiecare caz în parte o ana- liză migăloasă. Cu prilejul acesta nu urmăresc decât să înfăţi- şez câteva cărămizi mici, puţin însemnate, dacă le privim în de ele, care, dacă sunt bine încheiate, aduc lumină nouă în bezna trecutului. Harta întâi arată grafic o serie a acestor isozone caracteris- tice pentru regiunea de Sud-Est a limbii dacoromâne. Aci, de pildă, locul denumirii latine ren a fost luat de derivatul cu funcţiune diminutivă reniculus, care a devenit azi rinichii/, pe când, în restul teritoriului linguistic dacoromân, persistă o altă derivare din aceeaşi rădăcină, renuncidus, azi rărunchiu. A- ceastă coexistenţă a lui reniculus şi renuncidus datează încă din epoca latină. Reniculus spuneau Romanii în Gasconia, în Sar- dinia şi în partea de Miază-Zi a Imperiului roman de Răsărit. Renuncidus era forma, folosită de I lâncezii de Nord, a Roma- nilor de pe culmile Alpilor, în Rhetia şi Noricum, şi în sfârşii.— pentru că acelaşi tip poate fi întâlnit şi pe teritoriul linguistic daco-român, în afara Munteniei, — şi a unei părţi a strămoşilor Românilor. încă din această primă consideraţie, rezultă că po- Harfa I. ■ ■ ■ neg ; ■ ■■■■ rinichiit; ■■■■■— genucla• DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR 255 256 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pulaţia românească trebue să fi provenit cel puţin din două ţi- nuturi-matcă : dintr’unul care se găsea la Miază-Zi şi stabilea legătura cu Românii din Sudul Dunării, şi dintr’altul, care se găsea la Miază-Noapte înlăuntrul teritoriului renunculus, sau care a fost cel puţin separat în spaţiu de întâiul ţinut matcă, dacă întreaga populaţie care foloseşte pe renunculus ar pro- veni dintr’o imigraţie. Tipul renunculus pentru ren arată că comunitatea linguistică ce folosea acest cuvânt poseda în -unculus un sufix viu şi adap- tabil. Cine spune în dialectul său „MaclerV‘ în loc de „Măd- cheri‘ spune şi „Bacherl“ în loc de „Băchlein“ şi „Buberl“ în loc de „Biibchen“, etc. ; pentru el -erl este un sufix viu şi în- tr’una adaptabil ; -chen,-lehi nu-i sunt cunoscute decât ca forme literare. Putem deduce pur teoretic, că oamenii, care spuneau renunculus, cunoşteau şi alte derivate -uncidum, care nu erau întrebuinţate la grupul celalt de înaintaşi ai Românilor. Ceea ce se şi întâmplă. Acolo unde domină renunculus, se spunea şi manunculus pentru manuculus, mănunchiu în româna de azi, şi pentru genunchiu se rostea, în locul altminteri foarte răspân- ditului genuculum, forma genuncidum, gerunchiu românesc, a- lături de genunchiu şi altele. Regiunea-nucleu din Nord-Vest arată, în genere, alte deprinderi iinguistice pe tărâmul derivă- rilor. Pe harta I o linie de graniţă masivă încadrează aria, pe care pentru neg dăinueşte latinescul naevus, în timp ce restul teritoriului linguistic dacoromân foloseşte în acest scop o de- rivare terminată în -ellus. Şi în cazul altor termeni prezentaţi pe harta II, se vădeşte acelaşi dualism lexicologie al teritoriului linguistic dacoromân. Liniile de graniţă dintre cele două arii împrejmuesc şi în pri- vinţa acestui al doilea grup, nu numai Muntenia, ca în cele trei cartografieri de pe harta I, ci trec din Răsăritul Bucovinei spre Sud-Vest, până la vechea frontieră dintre Ungaria şi Ţara Românească, graniţa dintre Banat şi Oltenia. Fără a insista asupra amănuntelor, menţionez în treacăt că, spre Răsărit de această linie de graniţă, se spune, pentru a denumi spinarea, latinescul spinale, la apus spathae, la Răsărit pentru tâmple orbus; — — — graniţa dintre cătilin şi încet. DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR 257 358 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE templa, la Apus oculus iile orbus, adecă în sensul propriu „ochiul cel orb‘\ la Răsărit (in)quietus pentru încet, la Apus o ■derivare din lenis, „blând“. Dacă comparăm între ele hărţile I şi II este bătător Ia ochi, că, în cadrul teritoriului linguistic coherent românesc, îşi stau, faţă în faţă, două subdiviziuni, care nu s’au atins decât într’un loc în sudvestul Ardealului. Mai spre Miază-Zi, Oltenia deţine o poziţie intermediară, spre Nord-Est Moldova şi Basarabia. Ni se impune astfel părerea că din spre cele două teritorii cu aşezări vechi, populaţia s a tot apropiat, până ce s’a întâlnit în zonele intermediare şi a umplut, la urmă, întreg spaţiul despărţitor. Dar nici întinderea întreagă a teritoriului dialectal dela Nord-Vest, unde se spune azi de pildă oculus iile orbus, în loc de templa, nu este loc dc veche aşezare română. Căci, în multe părţi ale întregii acestei arii, găsim, sub suprafaţa ro- mânească de azi, elemente slave sau maghiare. Peste substra- tul latin, se aşează întâi un strat linguistic sau două de origine neromanică, până ce în sfârşit româna acoperă întreaga supra- faţă. Astfel geografia linguistică devine geologie linguistică. Folosirea toponimiei în vederea lămuririi unor procese preis- torice n’are nevoie de justificări teoretice. Oriunde nu s’a produs o discontinuitate culturală, numele de localităţi şi de locuri se transmit dela un grup linguistic şi de colonizare la celalt. Popoarele pier, iar numele dămuesc. Dacă, deci, aci pe pământul României, apar nume slave, iar numirile folosite în antichitate s’au pierdut, aproape fără excepţie, aceasta dove- deşte că, prin imigrarea Slavilor, cultura romano-slavă a fost nimicită aproape în întregime. De vreme ce, însă, numele pe- rioadei slave dăinuesc la rândul lor, — au fost deci primite de Români, — urmează, mai departe, că expansiunea română n’a reprezentat o cesură Culturală, ci, dimpotrivă, că ambele po- poare s’au contopit organic. întâia imigrare slavă pe teritoriul Daciei vechi pare a se fi produs în cursul veacului al Vl-lea. întinderea ei în partea de Apus a teritoriului linguistic daco-român o învederează un tip de nume de localităţi, care derivă dela anume concepţii DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR 259 juridice proprii vechilor Slavi. In întregul Banat, în Oltenia şi în Sudul Ardealului putem întâlni nume de localităţi, care sună Ohaba sau Ohabiţa. Acest termen însemna, la început, la Slavi, o gospodărie ereditară scutită de dări. Numele persistă, deşi semnificaţia lui a devenit de mult neînţeleasă. E posibil, fără îndoială, şi de sigur, e şi probabil, că printre Slavii, la care se găaea instituţia juridică a ohabei, să se fi găsit aşezări de populaţii romanice, ca minoritate, care linguistic nu devine manifestă. Insă faptul nu poate fi dovedit1). Dar şi cuvintele împrumutate ale unei limbi au o mare va- loare lămuritoare. Fac abstracţie de cuvintele împrumutate de ordin pur literar, care sunt importate întâi de toate pentru cu- noaşterea culturii spirituale a unui popor. Dar şi în rândul ter- menilor împrumutaţi fără intermediul literaturii, care trec dela un popor la altul, trebuie să distingem două grupe. întâia grupă o alcătuesc cuvintele zise „cuvinte de împrumut necesar**. Ast- fel de cuvinte le găsim totdeauna acolo unde influenţează o -cultură străină superioară sau unde o cultură sau administraţie străină e impusă cu sila şi nu îngăduesc nici o deducţie cu pri- vire la aşezarea mai veche sau mai recentă a popoarelor, ce au •ajuns în contact în decursul istoriei lor. Astfel nu se poate trage, din denumirile româneşti ale rânduielii de stat medie- vale de origine slavă, concluzia că Slavii reprezintă în Româ- nia de azi un substrat etnic, tot aşa cum din faptul acesta nu se poate demonstra nici contrariul. Altminteri se întâmplă, însă, cu exprimările vieţii sufleteşti, ale afectului, sau cu expresiile micii gospodării, care n’au valoare de circulaţie dincolo de familie. Astfel de termeni nu pătrund dintr’o limba într’alta sub presiunea unei pături etnice suprapuse cu autoritate. Ele j-ămân limitate la comunitatea linguistică căreia îi aparţin şi acolo unde doua popoare convieţuiesc. Deci, dacă vom întâlni cuvinte împrumutate' şi din această categorie într’o anumită 1) Interpretarea termenului Ohaba după Dragomir (Dacoromania, I, 149). Substantivul acesta, nepăstrat în vreuna din limbile slave, derivă din pa- .ieoslavul ohabiti „abţinere". 260 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE limbă, putem trage concluziunea că ele provin dela o populaţie- desnaţionalizată, dela un substrat etnic. Astfel, de pildă, Daco-româna dispune de doi termeni pen- tru denumirea suspinatului : a suspina, care este de origine la- tină, şi a ofta, de origine slavă. Nu subsistă nici o necesitate de a împrumuta un alt cuvânt pentru aceeaşi reprezentare. Totuşi graiul Banatului, adică al regiunii în care am constatat, cu aju- torul faptului că intervin nume în Ohaba, un substrat vechi slav, şi-a însuşit pentru a suspina sârbescul suskati, a şopti, sub forma a şuşcăi. Procesul acesta nu are înţeles decât dacă presupunem că o populaţie sârbă, în al cărei lexic exista susk pentru denumirea suspinatului, a păstrat această expresie fo- nică şi expresivă, când pentru rest a primit româna ca limbă de comunicaţie. De aci, decurge deci concluzia că peste populaţiile vechi slave, dela care provin numele în Ohaba, s’a suprapus o pătură slavă recentă de nuanţă sârbească pronunţată. Din nou însă, trebue să adăugăm, dintru început, că încă înainte de imi- grarea celei de a treia pături de populaţie a acelor Romani cărora trebue să le fie atribuită romanizarea definitivă a regiunii, se poate să fi trăit ca minoritare, printre Slavi, alte populaţii romanice. Din teritoriul, pe care se foloseşte azi, de pildă, oculus iile orbus pentru „tâmplă1* trebuesc scoase, deci, părţi însem- nate ca regiuni cu substrat străin, înainte să putem răzbi până la sâmburele propriu zis al ariei dialectale româneşti de Nord- Vest. Aşa întâi Maramureşul şi Nordul Sălmarului. Ceea ce re- prezintă în Sudul teritoriului linguistic daco-român Slavii meri- dionali, reprezintă la Nord, începând din veacul al Xll-lea Ru- tenii (Ucrainienii). Făcând abstracţie de Moldova şi de Basara- bia al căror substrat ucrainian este necontestat, aceşti reprezen- tanţi ai Slavilor de Nord au înaintat departe spre Miază-Zi şi A- pusul României Mari de azi. Ei sunt numiţi de Unguri „Oroszi", de Români „Ruşi“, iar de Germanii din Ardeal „Reussen**. Ast- fel de aşezări de maloruşi sunt de pildă Orosfaia în judeţul Cluj, Rusciorii, în vechime Villa Ruthenica, în părţile Sibiului,, DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR 261 Rusu-de-Jos în judeţul Someş, etc. 1). Aceste promontorii su- dice ale Rutenilor au fost totdeauna frânturi etnice neînsem- nate în mijlocul populaţiilor romane, bulgare sau maghiare; nu pot fi socotiţi deci nici ca populaţia cea mai veche, aşezată aci după epoca romană. Totuşi Ruteana este încă şi azi limba de comunicaţie a unei minorităţi, de 12 la sută, din populaţia to- tală, în judeţul Maramureş şi aci se poate vădi cu ajutorul cu- vintelor de împrumut rulene în Româna regională, că Româna s’a întins de fapt în dauna Rutenei în epoci recente. Astfel aci se foloseşte în locul lui gust, provenit din latină şi de o răs- pândire generală, cuşăiesc, împrumutat din ruteană; în loc dc cuvânt = conventum, slavul bssiadă; pentru a „frământa11, ex- primat de Românii regiunii dialectale de Nord-Vest prin subi- gere, aceşti Ruteni românizaţi folosesc povălui din povaliti etc. întrebarea cine, Românii sau Ungurii, pot ridica în Ardeal şi Banat pretenţii de prioritate ne conduce pe terenul politicii. O astfel de pretenţie, e drept, n’are decât valoare sentimentală, căci altminteri România fostă sub stăpânire maghiară ar trebui împărţită între Sârbi, Bulgari, Ruteni, Germani şi Români, pre- supunând că popoare germanice n’ar anunţa drepturi de prio- ritate la succesiunea Goţilor şi Gepizilor şi că Roma, ca mamă a Daciei, şi Turcii, ca rudele cele mai apropiate ale Pecenegi- lor şi Cumanilor, n’ar ridica pretenţii la succesiune. Oricum, nu fiecare cuvânt împrumutat din Maghiară, care trăeşte azi în limba Românilor din Ardeal poate fi socotit drept dovadă a unui substrat etnic maghiar. Căci în părţile României Mari, ce au aparţinut Ungariei, Maghiara a fost limba administraţiei şi a culturii superioare. Dacă deci pentru „bolnav11, ungurescul beteag este termenul folosit aproape exclusiv în Româna din Ardeal, faptul se explică prin aceea că medicii erau formaţi la universităţi maghiare, în limba maghiară. In schimb, putem evi- denţia un substrat maghiar, acolo unde expresii maghiare apar în interiorul teritoriului linguistic român în forma unor insule 1) Indicaţiile despre aria aşezărilor rutene în România de Apus provin din Drăganu, Românit în veacurile IX-XIV pe baza toponimici şi a ono- masticei, Buc. 1933. 262 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lexicale. Acesta e cazul în Ardealul de Răsărit, în regiunea. Secuilor maghiari, care mai constituesc majoritatea şi acum în* judeţele Ciuc, Trei Scaune, Odorhei şi în Sudul judeţului Mu- reş. Aci, de pildă, expresiile pentru „murdărie11 şi „murdar11 sunt de origine maghiară şi la populaţia română, şi anume mocsok, mocskos etc. Sau pentru „urdoare“ se foloseşte ungures- cul cipa. Nu trebue scăpat din vedere că avem de aface cu cu- vinte care n’au câtuşi de puţin valoare de circulaţie şi care n’au- ajuns dela Unguri la Români, pe calea învăţării limbii. Şi Nordul Banatului este o regiune cu substrat maghiar. Aci populaţia maghiară la origine a avut pentru denumirea gleznei un termen csuklou, în timp ce Românii aşezaţi în aceleaşi re- giuni foloseau latinescul nod(us). La desnaţionalizarea acestei populaţii maghiare a fost adoptat, termenul nou nodu, dar s’a păstrat terminaţia vechiului csuklou. Astfel rădăcina terme- nului nodău, folosit acum acolo, este românească, iar termina- ţia o rămăşiţă a vechiului substrat etnic. Deosebit de aceste două regiuni, cândva, după toată proba- bilitatea, de substrat pur maghiar sau maghiaro-slav, mai tră- eşte din loc în loc la Nord-Vest, o minoritate maghiară dc 30-40%. Aci au pătruns în maghiară şi numeroase cuvinte îm- prumutate din limba românească ceea ce pare a arăta că aci n’au fost numai românizate elemente etnice străine, ci că au fost maghiarizate şi sate româneşti. Aci numai linguistica sin- gură nu îngădue stabilirea priorităţii unuia din cele două po- poare. Probabil că ambele au pătruns concomitent în regiune, aşezările lor întrepătrunzându-se. Am pomenit până acum de două ori aşezările paleoslave din veacul al VH-lea, a căror arie maximă indică numirile în Ohaba. O parte a acestor coloni paleoslavi s’a deplasat mai târziu spre Sud, o altă parte a rămas la Nord de Dunăre. Acest substrat paleoslav iese la iveală încă şi acum în chip de cuvinte de împrumut în judeţul Huniedoara, la Sud-Vestul Transilva- niei. Nu e o întâmplare că Slavii aceştia rămaşi, s’au aşezat tocmai în luncile fertile ale văilor dealungul Mureşului, dc pildă, unde se găsesc încă din vremuri preistorice unul din DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR 26* centrele culturale ale Transilvaniei de mai târziu. Cuceritorii au luat în stăpânire partea rodnică, cultivată deja, a ţării, îm- pingând în munţi populaţia autohtonă. Toate aceste regiuni cu substrat neroman trebuesc date la o> parte, când urmează să fie desghiocată regiunea matcă, centrul de expansiune al Românimii din cadrul regiunii dialectale de Nord-Vest. Ceea ce rămâne este evidenţiat pe harta III prin nuanţa cea mai închisă. Este regiunea Munţilor Apuseni, a dealurilor din Apusul Transilvaniei, ţinutul accidentat, de pe coastele apu- sene ale căr\iia izvorăsc cele trei Crişuri şi ale cărui ramificaţii răsăritene sunt udate de Arieş şi de Ampoiu. Este regiunea au- riferă dela Abrud şi Zlatna. Dacă aceste rezultate, stabilite exclusiv pe baza unor raţio- namente de geografie şi de geologie linguistică, sunt înteme- iate, atunci dacă într’adevăr în aceşti munţi, care ating 2000 metri, s’a păstrat o populaţie romană veche, atunci trebue sâ găsim şi alte dovezi pentru autohtonia Românilor ardeleni. In- tr’adevăr, acestea se şi găsesc peste tot, de îndată ce regiunea, despre care e vorba, e bine delimitată. Unul din aceste argu- mente ne conduce pe tărâmul evoluţiei fonetice. Pentru „debil“, ,.lipsit de putere" şi pentru „descărnat" Ro- mâna şi-a însuşit termenul slav slab, încă din epoca paleoro- mână, căci cuvântul se găseşte şi la Românii trăitori la Miazâ- Zi de Dunăre, care s’au despărţit pe la anul 1000 de rudeniile lor dela Nord. Insă pe o arie compactă, care înglobează în în- tregime regiunea-matcă dela Nord-Vest, delimitată mai sus, şt care o depăşeşte chiar în spre Apus, cuvântul nu se pronunţă slab, ci sklab (s’a interpus între s iniţial şi l următor un k). La fel acolo se pronunţă pentru cuvintele sloatâ, sloi, slovă, slugă etc. skloată, skloi, sklovă, sklugă etc. înlocuirea lui sl prin skl se produce fără excepţie, cu rigoarea unei legi naturale. O astfel de constatare, la început, pare a fi lipsită de orice importanţă şi, prin urmare, nespecialistul va putea pricepe cu greu cum pot reţine astfel de observaţii atenţia unor cercuri serioase. De fapt, cuprinsul material al observaţiei nici nu are REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE MICUL ATLAS LINGUISTIC ROMÂN (ALRM I) \ JBA HARTA /"N ICO'' 402-^406 . 3"V^ ,1 394 i \ M,ir ,«\ <* S«s '■• JIO "» t 5*0 ^ 502 «k sm*> 5'tf\ ' 522 ■ 504 , J4*4 \ 467 ( pi . S26 5t2 \s06 . - • 473) 3J* \.SJ0 % . t t wo **7476 - SJ* 5W iM “• V \ 5M . . I • «a 1 j« '4" 1 *" . ■- I \ ' 200 \ S92 . 616 ' / 665 55« 5* ISTROROMÂNI y 1/ \ 996 , 026 ■n.--- , » )3 \ - > " os aromAni " or \ 09 MEGLENOROMÂN^ „„ \( \\\ S«»-» » «f 9DC9 )' 1-------------*-*" Harta III. Nume în Ohaba; //// domeniul substratului sârb; = domeniul substratului vechi-slav; domeniul substratului rutean; |j|| domeniul substratului şi al influentei ungarei Hi regiunea-nucleu românească de Nord-Vest. DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR 265 Importanţă ştiinţifică. Aceasta ea o primeşte de abia când în- trevedem în dosul formulelor fonetice, omul care vorbeşte. O schimbare de sunet, cum este cea dela sl la skl, nu-şi are rădă- cina în tendinţele de evoluţie ale Românei. Ea nu poate fi redusă nici la influenţa substratului slav sau maghiar, căci în Maghiară grupul de sunete skl lipseşte cu totul, iar faptul că schimbarea nu este nici slavă, îl atestă chiar cuvântul slab cu grupul sl păstrat, în schimb, introducerea unui k în grupul îm- prumutat sau nou format sl este pe linia evoluţiei latine vul- gare şi a limbilor romanice. Astfel, în latina vulgară, insula a devenit prin isla, iskla şi când mai târziu din limbile germanice sl a pătruns în limbile romanice în cuvinte ca slaihts, slimb, slitjan, grupul de sunete sl, care lipsea în sistemul fonetic latin a devenit pronunţabil prin inserarea unui k. ]). întrucât, deci, azi se pronunţă acolo pentru slab din Româna comună sklab(u), fonetica veche latină irupe în această pronunţare cu aceeaşi forţă, ca în veacul al V-lea pe pământul Franţei meridionale şi al Italiei de Nord. Aci, în Munţii Apuseni, se află, deci, pa- tria originară a unor expresii ca renunculus pentru reniculus dela Miază-Zi; numai aci dăinueşte înăuntrul Romanei de ră- sărit zoctus „opincă1' atât de răspândit în Romana de Apus. Aci la Ampeium se găsesc dovezi pentru folosirea cuvântului luna încă în antichitate, cum arată o inscripţie, în înţelesul de douăsprezecime a anului, pe care îl prezintă numai daco-roma- nicul lună. Mai la Sud, luna, şi mensis este şi în româneşte tot atât de separat ca în Romana de Apus: Şi numele de locuri şi de fluvii din această regiune atestă autohtonia Românilor. Vă aduceţi aminte că lipsa tradiţiei la- tine pe tărâmul toponimiei a fost invocată ca un argument de căpetenie contra ipotezei continuităţii române. Acest argument este adevărat, în genere, pe pământul daco-român, nu însă aci. In centrul ţinutului accidentat al Munţilor Apuseni se găseşte oraşul Abrud, un nume care derivă din latinescul Abruttum, !) Şi greaca a efectuat la sl străin acest adaus de sunet. Dar temeiurile pentru a implica un substrat grec în interpretarea faptelor din regiunea auriferă a Transilvaniei, sau acţiunea unui substrat grec lipsesc. 266 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Abrittum cunoscut din documente şi care va fi însemnat la ori- gine „aur“, ca şi numele Zlatnei, ce se găseşte la Miază-Zi de el. Numele acesta nu poate să fi ajuns la Români prin mijlo- cire slavă, maghiară sau turco-tatară. Ampeium nu mai denu- meşte o localitate ce se găsise la Sud de Abruttum, dar a fost receptat de Unguri, în veacul al Xl-lea, în forma Ampei(u7. care arată o evoluţie pur romană, ca denumire a râului, lângă care se aflase oraşul Ampeium, dăinuind şi azi în limba ma- ghiară sub înfăţişarea Ompoly. O evoluţie latină neîntreruptă mai arată numele celor trei Crişuri. Numele se leagă nemijlo- cit de Grisia, Grissia şi altele similare, păstrate din Antichitate. Şi oraşul Turda, de pe coasta răsăriteană a regiunii-matcă dela Nord-Vest, a fost interpretat de S. Puşcariu (Dacoromania 4, 1353) într’un mod convingător, ca dovadă pentru autohtonia* Românilor din Transilvania. Numele dace de oraşe cuprindeau adeseori, ca parte a doua, dava, care poate fi tradus prin „oraş întărit1*. Oraşul Turda însă este străbătut de râul numit Tur. Aşa cum de pildă cetatea care a fost clădită pe Salzach a fost numită Salzachburg, Salzburg, aşa se chema oraşul aşezat pe- Tur Turidava. Numai în limba română un astfel de Turidava, nepăstrat ca atare în inscripţii, dar care mai poate fi descoperit cândva, putea deveni Turda, de vreme ce din toate limbile ce s’au întâlnit aci, numai Româna suprimă -v- intprvocalic. Cum am avut prilejul să sugerez, întreg teritoriul linguistic daco-român este presărat cu nume de localităţi slave, semn al puternicei interpenetraţii slave, care a început în veacul al Vl-lea şi a durat tot cursul întâielor secole ale Evului Mediu. In veacul al IX-lca urmează descălecarea ungurească, întâi în şes, iar din veacul al Xl-lea şi în Transilvania. Şi această ac- ţiune de colonizare maghiară a adus numeroase nume noi în regiune. Astfel, de pildă, din 230 de localităţi din raza Văii Arieşului şi Ampoiului, dintre care cea din urmă se găseşte în ţinutul-matcă de Nord-Vest, numai 87, ca la aproape o treime, sunt întemeiate de Români, faţă de 110 de origine maghiară şi de 32 de origine paleoslavă. Cu totul altul este raportul re- ciproc dintre numele de munţi. DESPRE ORIGINEA ROMÂNILOR 26? Dintre acestea 13 sunt româneşti, numai 4 ungureşti, pe când denumirile slave de munţi lipsesc cu totul, vezi Weigand, Bal- kan-Archiv I, 31 şi 34 urm. Aceasta se explică nu printr’o aver- siune a Slavilor de a se aşeza pe culmile munţilor, căci peste tot aiurea putem constata şi prin denumirile de dealuri pre- zenţa Slavilor. Dacă tocmai în regiunea delimitată aci numele de dealuri nu sunt slave, faptul se explică prin împrejurarea că aceste vârfuri au rămas totdeauna în raza populaţiei roma- nice, în timp ce luncile roditoare din văi au fost ocupate de cu- ceritorii slavi. Cu aceste rezultate ale istoriei linguistice concordă şi indica- ţiile sărăcăcioase ce ,pot fi scoase din istorie. Aşa numitul notar anonim al regelui maghiar Bela (al II-lea sau al III-lea), care, chiar dacă însemnările lui nu pot trece drept mărturii istorice necontestate a folosit totuşi tradiţii vechi, relatează, că pe vre- mea descălecatului maghiar, în „Terrae Ultrasilvanae“, după Drăganu, în ambele văi ale Someşului, ar fi stăpânit un anume Gelou, de origine un „Blacus“, adecă un Român, în a cărui ţară convieţuiau Blasij et Sclavi, după terminologia vremii, adecă „Romani" şi „Bulgari". Numele curios de Gelou Dră- ganu îl pune în legătură cu numele localităţii Gilău, ce se află pe coasta de Nord a regiunii-matcă studiate de noi, la Sud- Vest de Cluj. Prin urmare, în vremea descălecatului maghiar, Românii coborîseră de pe culmile Munţilor Apuseni în lunca văilor şi au întemeiat un fel de organizare de stat primitivă, care, e drept, n’a putut face faţă incursiunii maghiare. Oricât ar fi . 215. 2) The Principles of Sociology (3rd ed., London 1906), voi. I, p. 418 urm. 3) Tylor, op. ) Ibid., p. 244. 342 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sându-se ei ca unui spirit al strămoşilor, se rugau să-i păzească de primejdii. In Insulele din Indiile de Vest, trei pietre servesc indigenilor ca obiecte de rugăciune, anume : una pentru bel- şugul recoltei, alta pentru uşurarea naşterilor la femei şi alta. pentru a aduce ploaie sau soare la timp. Indienii din Brazilia aşează un par în pământ, aducându-i jertfe pentru a potoli duş- mănia demonilor*). Cultul pietrelor se întâlneşte aproape la toţi primitivii de azi. Un asemenea cult dăinuia printre popoa- rele creştine din Evul Mediu. Biserica din acea epocă interzi- cea formal practicarea acestui cult barbar. In alte forme (icoa- ne, statui, obiecte sfinte), fetişismul supravieţueşte până astăzi* printre creştini, iar în laturea lui laică (mărţişoare, amintiri-re- liquii, insigne) se regăseşte abundent la toate popoarele civili- zate. 7. Am amintit mai sus că zeii au luat naştere din persoane reale, din regi sau oameni, care s’au impus comunităţii, prin însuşiri excepţionale, şi a căror amintire a fost păstrată mai de- parte după moartea lor. Pentru acest motiv, şefii triburilor pri- mitive de azi, ca şi aceia din cea mai îndepărtată antichitate, sunt priviţi ca fiind de esenţă divină. Zeul-om supravieţueşte, în adevăr, pretutindeni în triburile primitive, exercitându-şr funcţiunile de şef sau rege pe baza naturii sale supraomeneşti. Dar o asemenea supremaţie implică şi obligaţii precise din par- tea lui faţă de supuşi. Aceştia aşteaptă dela zeul-om minuni. El trebue să producă ploaie la timpul potrivit, pentru ca recolta să. fie asigurată. Dacă şeful neglijează sau nu e în stare să îndepli- nească o asemenea funcţiune, atunci supuşii lui îl determină cu forţa să se conforme dorinţei lor. Aşa, indigenii din Africa de Vest leagă pe şeful lor şi-l duc Ia mormântul înaintaşilor lui, crezând că astfel va reuşi să schimbe vremea. Tot aşa la tribu- rile din Madagascar, regele e răspunzător personal de vre-o- recoltă slabă sau de orice nenorocire care se abate asupra co- munităţii. Când vremea e bună şi recolta abundentă, supuşii îl' venerează şi-i oferă daruri. Când însă se întâmplă contrariul, îl insultă şi-l bat până se schimbă vremea. Asemenea obiceiuri se J) Tylor, Primitive Culture, Voi. II, p. 161. RELIGIA PRIMITIVILOR 343 întâlneau în vechime la Sciţi şi la alte popoare barbare. Burgun- zii îşi detronau regele, când se întâmpla ca recolta să fie insu- ficientă *). In regiunea Malay, concepţia divinităţii regilor e cu deosebire răspândită la triburile indigene. Persoana regelui e sacră şi tot ce emană dela ea trebue respectat cu sfinţenie 2). In Africa, la unele triburi încă neatinse de influenţe străine, se întâlnesc câte doi regi, unul religios şi altul politic. Cel dintâi e suprem, căci, prin puterea lui de a controla vremea, se bucură de cea mai mare autoritate 3). In alte cazuri, zeul-om plăteşte cu viaţa incapacitatea lui de a controla condiţiile atmosferice. Sunt triburi, unde şeful e ucis şi din alte motive, care indică o concepţie mai cuprinzătoare despre zeul-om. Raţionamentul primitivilor în această privinţă a fost interpretat pentru întâia oară de Frazer. Zeul-om repre- zintă maximum de însuşiri perfecte ale omenirii. Ca atare, el trebue să fie totdeauna tânăr, sănătos, voinic şi frumos. Dacă ar fi lăsat să trăiască până la bătrâneţe şi să piară de moarte naturală, atunci lumea însăşi ar pieri sau ar degenera. In alte cu- vinte, zeul-om nu trebue niciodată să fie atins de infirmităţile la care sunt supuşi oamenii de rând. De aceea, el trebue să fie ucis în plinătatea puterilor lui fizice, de obicei cam la vârsta dc treizeci de ani. Căci spiritul, care sălăşlueşte în corpul iui tâ- năr, trebue să iasă tot tânăr şi astfel să poată intra într’alt re- prezentant şi să ducă mai departe însuşirile divine. In acest în- ţeles, la triburile din Congo, când preotul suprem, considerat ca zeu, începe să îmbătrânească sau uneori numai arată primele simptome ale decadenţei (când îi cade primul dinte), este ucis cu o măciucă sau strangulat de tânărul ales să-i ia locul. Tot aşa când regele din Unyoro (Africa Centrală) se îmbolnăveşte sau începe să îmbătrânească, una din nevestele lui e forţată să-l omoare. Dalai Lama, marele şef al Buddhiştilor tibetani, este Allen, The Evolution of the Idea of God, p. 104. 2) J- G. Frazer, The Magic Art and the Evolution of Kings (London, 1911), Voi I, p. 398. 3) J. G. Frazer, Taboo and the Perii of the Soul (3rd ed., London, 1911), p. 22. 344 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE din când în când omorît pentru a fi înlocuit de unul tânăr, cu scopul ca spiritul lui să poată imigra în alt corp şi în puterea facultăţilor J). Un alt exemplu de sacrificiu uman, în persoana unui tânăr ales să servească rolul de zeu. îl întâlnim la vechii locuitori ai Mexicului. Aceştia obişnuiau să ia la întâmplare un captiv şi a-1 desemna ca zeu sau idol. înainte de a-1 sacrifica, preoţii îi dă- deau numele idolului, căruia urma să fie oferit, îmbrăcându-1 cu aceleaşi podoabe şi făcându-1 să semene cu el. Identitatea aceasta dura un an sau uneori mai puţin, în care timp comuni- tatea întreagă îl venera cu aceeaşi atenţie ca şi pe idolul sau zeul, pe care-1 reprezenta. Când trecea pe stradă, poporul i se închina şi-i aducea bolnavi şi copii să-i binecuvinteze. El putea să mănânce, să bea şi să se distreze după plac. In schimb, era pretutindeni însoţit de zece sau doisprezece oameni pentru a-1 împiedica să fugă. Când sosea sărbătoarea sacrificiului suprem, era ucis şi mâncat de credincioşi * 2). Mâncarea cadavrului este, de sigur, un act de canibalism sacramental, în care unii autori au văzut originea simbolului ritual de mai târziu al Bisericii Cre- ştine, al pâinii şi vinului, ca reprezentând corpul şi sângele Mântuitorului. Nu ştiu până unde se poate vorbi de o asemenea apropiere, dar faptul că zeul e mâncat de credincioşi merită a fi reţinut ca motiv ce se întâlneşte simbolic în religia creştină. Intr’o formă mai puţin ceremonioasă, dar care pare a avea tot un substrat religios, unele triburi americane obişnuesc să mănânce mortul. Consumarea cadavrului e încă practicată, nu de familie, ci de vecinii străini şi numai de bărbaţi, femeile şi copiii fiind excluşi dela un asemenea ospăţ. Alte ori, ca la unele !) Allen, oj>. cit., p. 166 urm. După acelaşi autor (p. 162), uciderea Că- pitanului Cock, in secolul al XVIII-lea, de triburile din Tahiti, ar fi fost de- terminată de aceeaşi credinţă. Indigenii îl considerau ca pe un zeu şi voiau sa-i păstreze spiritul printre ei. Nu de mult (August 1939), ziarele anunţau moartea lui Dalai Lama şi ascensiunea unui băiat de vreo zece ani la postul suprem al Buddhiştilor. 2) Această ceremonie a fost descrisă în amănunte de William H Prescot, în cunoscuta sa operă ‘The Conquest of Mexico, apărură în 1S4S Vezi pa- sajul în noua ediţie (Oxford, 1915), voi. I, p. 46 urm. RELIGIA PRIMITIVILOR 345 triburi africane, cadavrele sunt expuse hienelor, care devin prin aceasta animale sacre *). 8. La cei mai mulţi primitivi de azi, credinţa în existenţa lu- mii spiritelor e atât de puternică, încât moartea nu e privită decât ca o trecere în altă lume. In Africa de Vest, când un şef de trib doreşte să comunice cu tatăl său decedat, ucide un sclav, după ce i-a încredinţat mesajul pe care sâ-1 transmită. Un alt caz caracteristic în această privinţă este următorul. Un Khond, voind să fie răzbunat faţă de un duşman, a ucis pe mama sa, care singură îi sugerase aceasta cu scopul ca spiritul ei să tero- rizeze pe duşmanul fiului ei. In aceeaşi ordine de idei intră o- biceiul cunoscut, care se întâlneşte la mulţi primitivi, ca la moartea unui om de seamă, soţiile, servitorii şi chiar prietenii lui să se sinucidă la înmormântare pentru a-1 însoţi pe cealaltă lume 1 2). Triburile din Melanesia cred că moartea nu e decât despărţirea sufletului de corp şi că, după moarte, sufletul con- tinuă să existe ca o fiinţă conştientă3). Credinţa în nemurirea sufletului şi într’o existenţă pe altă lume se întâlnea de aseme- nea la Irochezii din America de Nord. Aceste triburi credeau că moartea nu e decât o călătorie dela pământ la cer. Această călătorie durează un an, pentru care motiv doliul dura acelaşi interval de timp. După un an nu mai e nevoie a plânge pe mort, căci el a ajuns într’o stare fericită. In timpuri mai recente, Iro- chezii reduceau termenul de doliu la zece zile, iar durata călă- toriei sufletului era presupusă a fi numai trei zile 4). Drumul pe care-1 apucă sufletul ca să ajungă în lumea cea- laltă, locurile unde se aşează şi viaţa pe care o duce acolo, sunt preocupări ce apar în folklorul tuturor primitivilor. Indigenii din Fiji arată o anumită stâncă sau pădure, unde sufletele mor- 1) Le Roy, La Religion des Primilifs, p. 151. 2) Allen, op. cil., p. 172. Acest obicei se practică uneori şi în Japonia la moartea Mikadoului. 3) J. G. Fra/.'r, I he Behef in Inmorlalily and the W >rship of Ihe Dead, Voi. I, p. 344. 4) Lewis H. Morgan, Ancient Society (New York, 1877), p. 115, şi de acelaşi : League of the Ho-de-no-sau-nee, or Iroquois (Rochester, 1851), p. 474 urm. 346 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ţilor poposesc pentru a fi judecate de zei. Rudele şi prietenii vin acolo în pelerinaj, cu credinţa că vor vedea spiritele şi zeii Baperii din Africa de Sud se duc să se uite într’o anumită peş- teră, de unde oamenii şi animalele au venit pe lume şi unde sufletele morţilor se întorc. Aceeaşi credinţă se întâlnea la ve- chii Azteci din Mexico 1). Unii Australieni cred că spiritul mor- tului rătăceşte câtva timp pe pământ şi apoi se duce spre Vest„ undeva pe mare şi la asfinţitul soarelui, anume în „insula su- fletelor“, unde se află locuinţa părinţilor lui. Dintr’o astfel de credinţă se desprind două idei pe care le întâlnim şi la toţi pri- mitivii : ideea despre o insulă a morţilor şi ideea că lumea su- fletelor plecate se află în Vest, unde soarele apune. O legendă din Tonga spune că odată o barcă, reîntorcându-se din Fiji, a fost împinsă de furtună spre Bolutu, insula zeilor şi sufletelor, situată în ocean la Nord-Vest de Tonga * 2). Asemenea exemple arată clar că primitivii sunt convinşi de existenţa celeilalte lumi. Aşa se explică uşurinţa cu care-şi dau viaţa. Convingerea e cu atât mai adâncă şi mai generală cu cât grupul de oameni se află într’o stare mai înapoiată. Intre dis- preţul de viaţă şi iubirea de viaţă pare a sta deosebirea între primitiv şi civilizat. Totuşi ar fi greşit să ne închipuim că primitivii au o con- cepţie metafizică despre nemurirea sufletului. O asemenea pro- blemă nu-i interesează. Lumea cealaltă îi preocupă numai în- măsura în care influenţează direct dorinţele şi trebuinţele lor zilnice. Căci primitivii atribue spiritelor o existenţă materială, cum am văzut, şi o privesc prin prisma experienţei lor perso- nale. Aceasta e firesc la oameni, a căror gândire operează mai mult sub imperiul condiţiilor fiziologice. Astfel, dacă ei cred în supravieţuirea sufletului, în schimb nu-şi bat capul să se întrebe mai departe ce devine o asemenea stare. In acest înţeles, Fanii din Gabon repetă mereu, fiind oarecum conştienţi de neputinţa de a pătrunde misterul, că „moartea e ca luna : cine a văzut cealaltă parte ?“ 3). ]) Tvlor, Primitive Culture, Voi. II, p. 45. 2) Ibid., p 62. 3) Le Roy, La Religion des Primilifs, p. 182. RELIGIA PRIMITIVILOR 347 9- Că spiritul unui mort poate servi de temelie la construcţia unei Case, unui pod sau a unui templu, este o credinţă destul de răspândită printre primitivi. In Polinesia, o asemenea supersti- ţie se întâlneşte la toate triburile. Temple de rugăciune sunt ri- dicate de obicei pe corpul unei victime omeneşti. La tribul Dyak din Borneo se îngroapă o fată vie la fundaţia unei case. Se spune că în 1881, la repararea palatului din Ashanti, regele a sacrificat cincizeci de fete pentru ca sângele lor să fie amestecat cu materialul de construcţie. Până acum vreo două sute de ani, în Japonia se obişnuia ca un sclav să se ofere de bună voie a fi îngropat de viu la temelia unui zid. Tylor interpreta asemenea obiceiuri ca servind să potolească demonul pământului. Autori mai noi însă, ca Frazer şi Baring Gould, văd în ele exemple de creare deliberată de zei protec- tori. Credinţa se întâlneşte şi la multe popoare civilizate, ca Ita- lieni, Irlandezi, etc. După cum se ştie, la noi legenda Meşteru- lui Manole, care-şi sacrifica nevasta la zidirea Mănăstirii dela Curtea de Argeş, corespunde aceleiaşi supertiţii, care mai su- pravieţueşte în parte şi astăzi. In multe locuri din ţara noastră se obişnueşte a se sacrifica o găină sau altă pasăre la temelia unei case, ceea ce reprezintă desigur un echivalent pentru vic- tima umană de altădată3). însăşi superstiţia cunoscută prin- tre zidarii dela noi că e necesar să se ia umbra unei persoane la construcţia unei case, are aceeaşi semnificaţie. In antichitate, la Greci şi la Romani, se obişnuia ca fiecare casă şi oraş să-şi aibă spiritul protector, care să-i asigure soliditatea. Legendele a- bundă în această privinţă şi la popoarele civilizate de azi. Aşa, se spune că zidul din Copenhaga se surpa mereu pe măsură ce era construit, până ce o fetiţă a fost sacrificată. Tot aşa po- dul din Arta în Italia se prăbuşea până când meşterul îşi sacri- fică propria soţie, ca în cazul Meşterului Manole * 2). *) Autorul acestor rânduri a fost martor (August 1939), când la temelia unei case dintr’un oraş ardelean, zidarii aşezau un cap de pui de găină între primele cărămizi ale clădirii. 2) Allcn, 'The Evolulion of the Idea of God, p. 175. Identitatea între cele două legende ar indica originea italiană a legendei noastre. 348 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In Corea, sufletele oamenilor decedaţi din cauza unei molimi sau pe vre-un drum, ca şi acelea ale femeilor moarte din cauza unei naşteri, sunt presupuse a lua loc în arbori. Ofrandele sunt aduse sub aceşti arbori. O altă superstiţie caracteristică e aceea care se întâlneşte în China din cele mai îndepărtate timpuri, de a sădi câte un arbore pc mormânt, cu scopul ca sufletul mor- tului să fie întărit şi astfel corpul să fie scăpat de putrezire x). In Insulele Solomon, un muribund obişnueşte să-şi strângă fa- milia şi să-i aducă la cunoştinţă în ce formă de animal sufletul său va transmigra. Familia va privi după moartea lui animalul respectiv cu veneraţie. De obicei rechinii sunt presupuşi a fi întruparea spiritelor morţilor, dar uneori şi animalele mai pu- ţin ofensive, ca păsări, fluturi, etc. 2). Un alt obicei răspândit este ungerea cadavrului, cu scopul de a-1 trimite curat pe cealaltă lume. Triburile din Africa, Ame- rica, din insulele Fiji şi Tonga, după ce spală corpul mortului, îl ung cu grăsime şi-l îmbracă. Acelaşi obicei se întâlnea în antichitate la Egipteni, Greci şi Romani * 3 4). Papuanii ung cada- vrele cu ulei, le acopăr cu frunze de palmieri şh le atârnă în colibele lor. Văduvele sau rudele mortului sunt obligate să ră- mână pe lângă mort timp de trei săptămâni, întreţinând şi un foc în jurul lui *). O superstiţie curioasă este aceea a tribului australian Guanji, după care numai bărbaţii morţi ar avea un spirit (moidna), pe când femeile nu-1 au. Acestea, când mor, nu mai lasă nici o urmă. După acelaşi trib, spiritul mortului se plimbă şi vizitea- ză pământul strămoşilor. Reîncarnarea lui are loc mai târziu, după ce au căzut ploile şi au curăţat complet oasele 5). x) Frazcr, The Magic Art and the Evolution of Kings, Voi. II, p. 31. -) Frazer, Spirits of the Corn and of the lUild (3rd ed. London, 1912), Voi. II, p. 296 urm. 3) Ernest Crawley, Oath. Curse and Blessing (London, 1934), p. 68 urm. ■şi p. 122. 4) Vissciier, Religion und soziales Leben bei den Naturvolkern, Bd. I, p. 145. 5) Spencer and Gillcn, The Northern Tribes of Central Australia, p. 546. RELIGIA PRIMITIVILOR 349 10. John Lubbock şi alţi autori au negat, în secolul trecut, că primitivii ar avea vre-o noţiune despre Dumnezeu. O asemenea, opinie s’a dovedit însă numai în parte îndreptăţită. Deasupra cultului morţilor, al credinţei în spirite şi a formelor variate pe care le îmbracă animismul şi fetişismul, mulţi primitivi au noţiunea despre o fiinţă superioară, care planează dincolo de orice ritual şi orice superstiţie. Aceasta e cel puţin sigur cu privire la triburile de Negri din Africa şi la Indienii din Ame- rica. O îndoială apare, totuşi, cu privire la ceea ce s’ar putea numi „monoteismul** primitivilor. Este concepţia lor despre o fiinţă supremă aceeaşi ca la popoarele civilizate ? Evident, mulţimea zeilor şi a spiritelor, în care ei cred, exclude o asemenea pre- supunere. Admiţând o divinitate deasupra celorlalte divinităţi, primitivii nu par să elimine concepţia politeistă. Ceva mai mult, la unii din ei, numele şi înţelesul pe care-1 dau fiinţei supreme lasă a se întrevedea urmele unei influenţe din partea misiona- rilor creştini sau mahomedani. Aşa, la Irochezii din America de Nord, divinitatea supremă e numită Keo sau Hawaneu, care n’ar fi, cum arată Brinton, decât o corupţie a termenului Dieu, adoptat dela misionarii francezi *). Cu toate acestea, nu se poate tăgădui faptul că la cei mai mulţi primitivi se întâlneşte necesi- tatea de a se ridica un zeu deasupra celorlalţi şi a-i atribui funcţiuni supreme. O asemenea concepţie pare originală. însuşi Tylor, care ridicase problema, recunoştea în această privinţă că nu poate fi vorba de o influenţă din afară, şi că o noţiune ca „Marele Spirit** al Indienilor americani trebue considerata ca o creaţie independentă 2). Chiar atunci când fiinţa supremă nu e decât concentrarea tuturor însuşirilor superioare asupra unui strămoş ilustru sau asupra unui totem al tribului, noţiunea serveşte acelaşi scop. Aşa, zeul tribal pe care-1 au Australienii, este de asemenea conceput ca o fiinţă suverană cu atribute de creator. Legătura lui cu credinţele totemice pare evidentă, fi- indcă un astfel de zeu nu are o importanţă decât în ceremo- *) Apud Tylor, Primitive Culture, Voi. II, p. 333. -) Ibid., p. 335. 350 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE niile de iniţiere, adică în cel mai de seamă act dedicat cultului tribal 1). Bastian regăsea în unele noţiuni religioase ale primitivilor despre o fiinţă a-tot-cuprinzătoare (la Kareni, Bata, etc.) o pa- ralelă la concepţia panteistă din gândirea speculativă a popoa- relor culte * 2). Oricât de exagerată ar apărea o asemenea apro- piere, faptul nu poate fi ignorat că multe motive din religiile evoluate ale popoarelor înaintate se întâlnesc în concepţiile re- ligioase ale primitivilor. Livingstone povesteşte cum, întrebând pe unii membri din tribul sud-african Bakwain, dacă au vre-o cunoştinţă despre Dumnezeu şi lumea viitoare, primea răspun- sul că fiecare avea asemenea concepţii 3). Printre Nigriţi şi Bântui din Africa, Dumnezeu are un nume, care variază dela un trib la âltul şi uneori dela un sat la altul, dar al cărui înţeles este acelaşi. Fiinţa supremă e desemnată de obicei printr’un atribut, care înseamnă măreţia şi puterea ci. După cercetările lui A. Le Roy, care a trăit ca misionar mulţi ani printre triburile din Africa, însuşindu-şi dialectele lor, se pare că noţiunea de Dumnezeu nu e influenţată de ma- gie, cum e cazul cu alte credinţe. Dumnezeu nu e insultat, cum se întâmplă de atâtea ori cu idolii sau cu diferite spirite locale. Cel mult, indigenii se plâng şi-l găsesc indiferent, când e secetă şi când se abate vre-o nenorocire asupra comunităţii lor. Le Roy povesteşte următoarea întâmplare caracteristică, la care a fost martor : „Intr’o zi, la Bagamoyo, asistăm la plecarea pen- tru interior a unui european, agent la Zanzibar al unei case din Hamburg, care se ducea să cumpere fildeş la Tabora. Ca- ravana, compusă din Nyamwezi, era gata să plece. Şeful ha- malilor avu o invocare : „Dumnezeu să ne fie propice !“ „Dum- nezeu", reluă europeanul, care voia fără îndoială să pozeze pentru semeţia sa şi să se mărească în ochii oamenilor săi, !) Emile Durkheim, Les Formes elementaires de la Vie religieuse (2-e £d. Paris, 1925), p. 42C. 2) Der Menschheitsgedanke durch Raum und Zeit (Berlin, 1901), Bd. I, p. 58 urm. 3) Misiionary 7ravels and Researches in South Africa (London, 1857), p. 158. RELIGIA PRIMITIVILOR 351 „n’avem nevoie de el ! Dumnezeul meu este banul şi puşca mea'1. Hamalii se uitară unii la alţii şi începură să se re- tragă“1). , Zuluşii cred în existenţa unei fiinţe, pe care o numesc Uiiku- lunkulu, care înseamnă „Cel Bătrân-Bătrân, cel mai vechi om“. In alte cuvinte, este primul om şi părintele omenirii* 2). Tribu- rile din Madagascar, cu toate superstiţiile care abundă în con- cepţiile lor religoase, au noţiunea unui Dumnezeu suveran, au- torul tuturor lucrurilor3). Unii autori au văzut în noţiunea primitivilor despre o fiinţă unică şi supremă o culminare a concepţiilor animiste, susţinând că ar reprezenta pe şeful spiritelor O asemenea interpretare nu pare însă a fi valabilă în cazul Negrilor africani. In concepţia acestora, „Mulungu", adică Dumnezeu, nu e nici cerul, nici soa- rele, nici luna, nici vântul, apa, pământul, etc., ci altceva, care stă deasupra manifestărilor materiale, chiar atunci când parti- cipă la ele sau le determină. Ceva mai mult, Dumnezeu nu e nici spirit în genere, nici spiritul unui ilustru mort, fiindcă e conceput ca anterior morţii. Se ştie că triburile Bantu nu sunt politeiste. Ele nu concep pe Duhinezeu ca „un şef al zeilor1". Dar nici ca o personalitate supremă, abstrasă din mulţimea di- vinităţilor inferioare, nu trebue privită noţiunea de Dumnezeu în acest caz. Căci Negrii africani sunt incapabili de o asemenea speculaţie. Evident, dacă Dumnezeu pentru Negri nu arc nimic din ele- mentele unui zeu suprem ce stă deasupra altor zei, ne putem întreba de unde au aceşti primitivi o asemenea concepţie ? Le Roy se mărgineşte a o constata, adăogând că indigenii din Africa de Sud nu-şi pun întrebarea despre originea ideii de Dumnezeu. Tot ce se poate spune în această privinţă este fap- tul că, după ei, Dumnezeu participă pretutindeni la organiza- rea lumii,. De aici vin cele mai multe nume, pe care i le dau : !) La Religion des Primitifs, p. 183. 2) J. G. Frazei-, Adonis, Attis, Osiris (3rd. ed. London, 1914), Voi. II, p. 182. 3) Raoul Allier, La Psychologie de la Conversation chez Ies Peuples Kon- Civilises, Voi. I (Paris, 1925), p. 281. 352 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE „Creatorul, (Katonda), „Acela care făureşte", „Acela care con- servă", „Acela care face bine", etc. Asemenea expresii indică, necesitatea lor de a găsi o „cauză unică" a fenomenelor şi bă- nuiala instinctivă că lumea trebue să aibă „un creator". Auto- rul citat vede aici baza, pe care se reazimâ ideea de Dumnezeu la triburile Bantu, şi neagă unei asemenea concepţii orice sub- strat metafizic 1). In schimb, Leo Frobenius vede în mitologia şi concepţiile religioase ale Africanilor, nu numai un asemenea substrat, dar şi o anumită ..Weltan în jurul operei de artă un fel de aureolă formată din impon- derabilele rămase neexprimate, ca şi din posibilităţile crea- toare ale cititorului sau traducătorului. Ele nu sunt străine de operă, ci sunt determinate de ea, fac într’un fel parte din ea, poartă pecetea ei sau a universului ei determinat, aşa cum sa- teliţii fac parte din universul planetei, totul, deşi organizat în amănunt, văzându-se de departe ca o singură nebuloasă. Se poate spune că acest univers luat în totalitatea lui formează opera cea adevărată, care nu se rezumă numai la „ceea ce comu- nică limpede", Aşchiile rămase la creaţia originală, „bogăţia numai sugerabilă“, pot fi resimţite şi utilizate de traducător ca ceva de aceeaşi natură, care ar fi putut şi la creator să dea, în locul altora, forma operei. E vorba deci, după părerea noastră, de un fel de schimb în care nu s’ar putea spune că opera este micşorată prin ceea ce a rămas neexprimat de autor şi mic- şorată încă o dată prin ceea ce rămâne nexprimat traducă- torului, pentrucă graniţa dintre exprimat şi neexprimat nu este prea precisă, ele confundându-se într’un aproximativ care este esenţial creaţiei şi deci şi re-creaţiei, adică traducerii, — în „freamătul de conştiinţă“ al creatorului, luat în sens larg, (o- pera realizată, plus coeficientul inexprimabil), având un sufi- cient loc de joc şi ceea ce traducătorul scade pentru a pune alt- ceva în loc din aceeaşi aureolă, ca şi ceea ce traducătorul, ca interpret, adaogă din personalitatea lui sau din condiţional ita- tea istorică determinantă a interpretării, — această determinare fiind de fapt tot o alegere, în mod diferit după individ şi după epocă, dar în definitiv o alegere din ceea ce opera în totalita- tea ei oferă acestei alegeri. In acest fel, dacă nu cumva am răstălmăcit-o, ajunge d. Vladimir Streinu la concluzia că poezia este traductibilă în toate elementele ei, afară de unul singur : estetica proprie a limbii din care se traduce, „plăcerea specifică a familiarităţii pe care în fiecare om o trezeşte limba lui... corespondenţele respective dintre înţeles şi sunet, care s’au ţesut organic între ele de veacuri'într’o anumită limbă, „asociaţiile subconştiente 384 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sau ecourile ce... vor fi formând trena fiecărui cuvânt rostit", adică valorile care li s’au dat cuvintelor prin evoluţia litera- turii respective. Toate celelalte „dificultăţi principale în pro- blema traducerilor" putând fi „înfrânte prin talent \ * Am fi voit să alcătuim un fel de sinteză, un rezumat orga- nizat al celor scrise despre Edgar Poe la noi cu ocazia apari- ţiei traducerii poemelor lui *) şi lucrul ar fi fost plin de învă- ţăminte. Apropierea unor texte ale comentatorilor ar fi pus în discuţie multe probleme interesante de o parte, iar de alta ar fi arătat o mulţime de prejudecăţi şi, în genere, nivelul, destul de ridicat de altfel, la care se găseşte literatura româ- nească sau mentalitatea literaţilor actuali, pentru a primi pe Edgar Poe. Lucrul însă fiind destul de dificil şi necesitând o întindere prea mare, am fost siliţi să ne mărginim a arăta numai câteva aspecte ale acestor roade. Astfel, după contribuţia, excepţional de interesantă nu numai prin cele arătate mai sus, a d-lui Vla- dimir Streinu, se situează în imediată vecinătate cea a d-lui Gh. Popescu * 2), al cărui nume deşi nu-1 mai întâlnisem în altă parte, se arată totuşi a fi al unui matur gânditor, deosebit de competent în materie. Felul, răspicat spus, de a judeca o tra- ducere nu din punctul de vedere al amănuntelor de limbă sau al unor şicane fără elocvenţă, ci din punctul de vedere al to- talităţii ei şi al redării atmosferei şi suflului propriu al auto- rului tradus, precum şi deosebita intuiţie care îl duce nu nu- mai la adâncirea lui Poe, dar şi la înţelegerea totală a ţelurilor ce ne propusesem, ne fac să afirmăm aceasta. Dar ce voim să raportăm aici este o altă problemă, în care căile noastre diferă. D. Gh. Popescu găseşte anume că tradu- cătorul „face efortul de a justifica în limitele argumentelor *) Poemele lui Edgar Poe, traduse din limba engleză în forma lor cu un studiu introductiv de Emil Gulian, (Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II“). 2) Gh. Popescu, Edgar AUan Poe, în „Orizonturi”, revistă de cultură a Asociaţiei profesorilor secundari din Galaţi, Nr. 2, 1938. GLOSSE PE MOTIVE POEŞTI 385 safe... unele fapte de viaţă ale autorului“ emiţând ,,o judecată care echivalează cu o absolvire acordată gratuit, nu cu o înţe- legere... procedeul de cercetate ştiinţifică“ fiind împins prea departe. Intr’adevăr, în prefaţa făcută traducerii am relatat despre o ultimă fază a criticei poeşti, aceea reprezentată prin Lauvri- ere 1) şi prin Mărie Bonaparte1 2), care, respectiv, prin medi- cină sau psihanaliză, găsesc justificări — nu absolviri acordate gratuit — alcoolismului lui Poe, plaga întregii sale vieţi. A- ceastă atitudine luată de critică nu era, după cum am precizat în prefaţă, decât o reacţiune împotriva unei mentalităţi ţinute în cinste o vreme şi care considera alcoolismul lui Poe un lu- cru ruşinos şi o pată asupra operei şi vieţii lui, lucru care nu numai că nu putea fi „înţeles", dar despre care era mai bine nici să nu se pomenească deloc. Atitudinea ultimă luată de critică tindea deci să dovedească cel puţin că ceea ce era îna- inte considerat ca un păcat, era în realitate numai o boală. Era o explicaţie care desigur nu putea merge până în regiu- nile în care determinismul materie-spirit nu mai poate fi con- trolat, în care spiritul e liber şi adaogă — poate — acţiunile lui — motive care îi sunt proprii. In ce ne priveşte, am arătat în prefaţa noastră că nu boala, ci numai... geniul putea fi ca- uza unei opere ca cea a lui Poe şi ne-am unit dinainte cu d. Gh. Popescu spunând că o astfel de „degenerescenţă" şi „ne- bunie", fără altceva, fără o stranie luciditate şi putere ordona- toare, constructivă, nu putea crea opera de artă şi deci nu pu- tea explica nici omul, nici opera lui. Contribuţia d-lui Gh. Popescu este aceea de a arunca unele lumini asupra acestui „altceva“ în viaţa marelui poet (de a arăta în genere că mecanismul sufletesc al lui Poe era mult mai complex decât s’ar crede), respingând metoda ştiinţifică şi 1) Emile Lauvriere, L’etrange vie et Ies etranges amours d’Edgar Poe şi Le genie morbide d’Edgar Poe, ambele la Desclee de Brouwer, Paris. 2) Mărie Bonaparte, Edgar Poe, Les editions Denoel et Steele, Biblio- th£quc Psychanalytique, Paris. 386 REVISTA FUNDAŢIILOR. REGALE utilizând o metodă intuitivă mai directă, dela suflet la suflet, în tot cazul de o mare frumuseţe de atitudine: „Nici pe departe nu a întrezărit adevărul cel care a afirmat cu aluzie la Poe : „dipsomanul este pentru beţiv ceea ce este cleptomanul faţă de hoţ“. Cleptomania derivă dintr’o diformaţiune mentală mino- ră... Pe o anumită parte a conştiinţei cleptomanului se proec- tează o umbră... Cu Poe se întâmpla însă altceva. In conştiinţa lui era prea multă lumină. El bea ca să producă acolo întunec ric. Aproape voia să bea. Era în tot cazul conştient de ceea ce face. Dar aceasta, s’ar putea obiecta, nu e deloc o scuză. Pen- tru cine ar gândi aşa, repet : Poe nu are nevoie de scuze. Vreau să-l înţeleg, nu să-l scuz. Vreau ca odată cu mine să-l înţe- leagă şi alţii. Câţi vor putea. Ceilalţi nu mă interesează, In mod firesc dacă iau ca bază propoziţia „Poe voia să bea“ se impune întrebarea de ce?... Răspunsul la această întrebare ne situ- iază dincolo de făgaşul legilor normale ale vieţii... Ceva trăia în el 'cu prea mare intensitate. Luciditatea lui — dacă tălmă- cim prin aceasta puterea lui de gândire săgetând către intui- rea posibilităţilor de finalitate ale fiinţei — ardea la incades- cenţă... Dar, ca şi când nu ar fi fost deajuns aceasta, sensibili- tatea cu posibilităţi de impresionare infinite a lui Poe mai era torturată şi de împrejurările defavorabile ale condiţiunilor de viaţă în care era silit să trăiască... Ceea ce a depins de dânsul Poe a făcut pentru a-şi alunga mizeria. Nu se poate spune că nu a muncit din răsputeri ca să-şi înfrângă destinul... conferen- ţiar, poet, nuvelist, critic, gazetar, de toate a tost. Totuşi... a- cest groaznic totuşi!... a trăit în mizerie pentrucă în America nu a avut unde schimba marea lui monetă sufletească spre a-şi lua de mâncare, spre a se îmbrăca. Şi nimeni nu i-a primit în gaj geniul spre a-i acorda credit. A umblat, printre oameni, singur ca într’un pustiu... Edgar Allan Poe nu a putut suporta mult timp durerea cunoaşterii... ca să-şi pună sufletul la adă- post de furtuni... Edgar Allan Poe a săvârşit crima de a refuza să mai simtă. A băut... Aşa cum spune Georges Roth... Poe era „nu prada unui viciu, ci victima unui remediu, care îi pro- cura oarecare uşurare“... Mintea omului normal rezolvă fireşte GLOSSE PE MOTIVE POEŞTI 387 -altfel asemenea probleme... Oamenii din categoria lui Edgar AUan Poe se sinucid“.' * In legătură cu perseverenţa de care a dat totdeauna do- vadă Poe, de a-şi remania motivele vechi până la o formă care să-l satisfacă total („Un pean“ transformat în „Lenore“, „/- rene“ transformată în „Somnoroasa“, etc.), redăm un citat din Lauvriere, dar nu pentru ceea ce vrea el să spună, ci pentru a> ilustra o anumită mentalitate a criticei poeşti despre care am mai vorbit altădată şi mai ales pentru a ilustra ce face de obi- cei antipatic punctul de vedere al lui Lauvriere: „Trebuia într adevăr ca nenorocitului dezechilibrat să-i pară sfârşite pentru totdeauna, toate izvoarele de bucurie şi de viaţă, pen- truca să se înverşuneze astfel să scoată capodopere din atât de nevrednice încercăric. (In paranteză fie zis, acele prime în- cercări nu erau nici ele nevrednice, iar insistenţa lui Poe de a le remania ni se pare nouă o trăsătură comună tuturor ma- rilor creatori şi anume conştiinciozitatea artistică şi căutarea cât mai atentă a propriei personalităţi prin revenirea repetată, la aceleaşi motive, care sunt axele acelei personalităţi. Dar nu despre aceasta e vorba acum.) Ceea ce supără în permanentă la Lauvriere este insistenţa lui de a vorbi de morbiditatea lui Poe şi de a-1 numi dezechilibrat, cu toată admiraţia pe care o are pentru el, cu toate că-i de- dică două volume importante.. Căci, într’adevăr, dacă Poe o- mul, din punctul de vedere al vieţii de toate zilele sau medi- cal comun ar putea părea un dezechilibrat, nu se cade totuşi să nu punem pe primul plan artistul din el. Or, insistenţa de a numi dezechilibrat pe un mare artist (chiar din intenţia de a părea lipsit de prejudecăţi, de a arăta că asta în definitiv nu are importanţă sau de a lua poziţie împotriva criticei mora- liste), este cel puţin deplasată, este cel puţin o notă falsă. E o poziţie câştigată pentru timpurile noastre aceea că opera de artă este, cum spuneam şi mai sus, înainte de toate o construc- ţie, o coordonare, rezultatul unei concentrări, de care un „de- zechilibrat", în sensul de mai sus al cuvântului, nu e în stare. 388 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi totuşi, cu privire la cei care imputau prosteşte poeziei lui Poe de a fi o emanaţie a bolii şi a viţiului, când, în realitate, din răscoala lui adâncă, poetul aduce la suprafaţă elemente nedescoperite până la el — şi de multe ori mult mai utile nouă. celor „normali" decât ceea ce vedem singuri, atât prin cunoaş- terea lor propriu zisă cât şi prin frumuseţea care le vehicu- lează — tot Lauvriere spune într’un fel pe care d. Gh. Pope- scu l-ar numi tot „scuze" şi nu „înţelegere", dar într’un fel e- moţionant: „Acest om nu e nici atât de culpabil, nici atât de periculos: e un bolnav într adevăr; âar acest bolnav e un vizio- nar şi un artist; râul său e, pentru cine ştie să-l înţeleagă, tot atât de edificator cât şi instructiv. Acest râu, care e o- instabilitate nativă derivată din degenerescenţâ, îşi duce victi- ma în regiuni îndepărtate unde nici tu nici eu nu pătrundem vouă care nu frecventaţi decât potecile bătute ale existenţei co- mune, el, care nu le cunoaşte, vă va descrie câteva hotare inac- cesibile ale umanităţii bolnave. El vă va spune până la ce ver- tiginoase regiuni transfigurate poate să se rătăcească sufletul exaltat, el vă va spune până în ce nepătrunse prăpăstii de groa- ză poate să coboare sufletul deprimat". EMIL GULIAN COMENTARII CRITICE JURNAL DE LECTOR Odată ordinea cronologică dezarticulată — cum văzurăm din «cele câteva exemple, comentate în numărul trecut al revistei — calea unei ediţii, interesantă fără doar şi poate, dar de un carac- ter tot mai subiectiv, îşi schiţa largi zările şi d. N. Iorga, ur- mând ispitelor, le-a intuit şi formulat cu hotărîre. Inlăuntrul acestei incinte, de o structură compozită („tipărituri şi manu- script merg deci împreună") a ordinii cronologice din proiec- tata ediţiune a Academiei Române, d. N. Iorga este de părere să se facă trei subîmpărţiri pentru cele trei categorii de poeme, câte se precizează dela 1870 înainte, de când adică „se poate vorbi de o fixare a lui Eminescu'* : o categorie a poemelor na- rative, alta a poemelor de iubire şi o a treia a poemelor poli- tice şi sociale. (In faptă, proiectul lasă loc chiar şi unei a pa- tra subîmpărţiri: „puţinele poeme care n’au nici o legătură cu viaţa în care a trăit aşa de mult... pot veni la urmă“). Sugestia aceasta arhitecturată, d. N. Iorga o deţine, aşa cum şi mărturiseşte, dela întâiul editor al lui Eminescu : „dar, scrie d-sa, — şi în privinţa aceasta a dovedit bun simţ literar Maiorescu, nu totdeauna drept judecător al valorilor, de orice fel, — nu se pot pune una după alta bucăţi care nu ţin îm- preună11 (pag. 23). Care nu ţin împreună — nu desigur sub ra- portul perfecţiunii, cât sub acela al înrudirii tematice, al at- mosferei, al concepţiei. Şi recunoaşterea aceasta, pe care d. N. Iorga o aduce, nu pentru întâia dată, ediţiei lui Maiorescu nu poate decât să bucure, pe oricare dintre iubitorii adevărului. Un studiu închinat ediţiei lui Maiorescu, spiritului director care -a prezidat la alcătuirea ei şi armonioasei ei realizări, nu cunoaş- tem până astăzi, cu toate că totul l-ar fi îndreptăţit. E adevă- rat că prestigiul de care s’a bucurat ediţia Maiorescu, din care au luat cunoştinţă şi s au iniţiat generaţiile dintre 1883 şi 1889 recunoscut nimic din poetul stăpânit şi discret, care se remar- case în Drumul (1928). Cartea nu putea avea altă semnificaţie decât aceea a unei distracţii de autor, menită să nu se repete. Chiar dacă am fi fost dispuşi să recunoaştem într’însa o reu- şită, calitatea ei nu ni s’a impus, iar caracterul ei de experienţă, ironică ni s’a părut neconsubstanţială poetului. Al doilea ro- man, Femeia sângelui meu (1935), suferind de grave insuf.i- ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 421 ficienţe în construcţie, nu putea făgădui o carieră de ro- mancier. De altă parte, intensitatea erotică a operei, de o neîn- chipuită impudoare, până la jignirea celei mai încercate îngă- duinţi, contrazicea de asemenea imaginea pură a poetului. In situaţiile scabroase şi promiscue, se mai învedera o naivă brus- care a acţiunii, mai neiertată poate decât chiar violentarea ce- lui mai cutezător amoralism. Să admitem însă că din roman s’ar desprinde, cum afirmă d. E. Lovinescu, „un fel de frenezie impersonală, cosmică, de mare artă“ ; dacă susţinerea acestui erotism, esenţial liric, ar fi întemeiată, am rămâne mai departe "neîncrezători în impresia că „scenele cele mai îndrăzneţe... sunt determinate de atâtea motivări psihologice şi fatalităţi inexorabile, încât par fireşti11 (Istoria literaturii române con- temporane, 1900-1937). Din această îndoială, în necesitatea şi motivarea psihologică a eroticei cumulative, am socotit şi so- cotim Femeia sângelui meu o carte neizbutită, atât prin lipsa de tehnică, precum şi prin arbitrarul situaţiilor. Cât e de ro- mantică, în sensul pejorativ al cuvântului, structura persona- jului care se tăvăleşte cu mama, fiica şi mătuşa fecioarei iubite cu sfinţenie ! O asemenea alcătuire sufletească demoniacă ar fi cerut o mare putere creatoare, spre a o învesti cu nu ştiu ce tragism ; autorul n’a dat nimic mai mult decât notaţii lucide şi experte de alcov, uneori brutal exasperate ; niciodată însă tiu s’a apropiat de dramatismul pe care-1 comporta pendularea între carnal şi spiritual, între abjecţie şi puritate. Este însă de remarcat că Flori fără pace, culegerea ulterioară (1938) de poezii, a confirmat într’un fel, sensualitatea din Fe- meia sângelui meu, atât de surprinzătoare la autorul suav al poemelor din Drumul. Sublimată, în lirismul ei pur, de anec- doticul infam din roman, frenezia erotică din Flori fără pace este tot atât de toridă, dar actualizată într’o bogată coloratură, pe un întins portativ sufletesc, care nu exclude smerenia şi înălţarea mistică, ale lui Baudelaire. Cine ar căuta să recompună structura autentică a d-lui Mi- Eail Celarianu, ar putea socoti periferice notaţiile şarjate din Polca pe furate şi promiscuitatea erotică din Femeia sânge- lui meu. In schimb, imaginea poetului contemplativ din Drumul s’ar •cuveni retuşată cu intensitatea erotică din Femeia sângelui me^l şi din Flori fără pace, ale cărei note delicate şi sensibile ar în- tregi fizionomia primordială a poetului, după cum maladivul •din noua culegere lirică s’ar conjuga mai nimerit cu anumite 422 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE semnificaţii ale romanului, câtuşi de puţin „impersonale şi cos- mice“, în frenezia lor. Cu aceste lărtiuriri, ne menţinem impresia că Polca pe fu- rate şi Femeia sângelui meu nu autorizau credinţa în posibili- tăţile epice ale d-lui Mihail Celarianu. Iată însă că romanul recent, răsturnând prevederile scep- tice, se înscrie ca o strălucită biruinţă în activitatea sa epică. Diamant verde e o carte strânsă şi puternică, a unui romancier de acum înainte necontestabil. Tehnica, în care planurile se întretaie cu siguranţă, este meşteşugită. Deşi reductibil la o sin- gură acţiune, romanul se amplifică prin alternarea inciden- telor care-i conferă densitate. Dintre acestea, episodul anemic, al aventurii proiectate de un grup de liceeni, ni se pare de pri- sos, în economia romanului. La o reeditare, ar putea fi elimi- nat fără pagubă sau ar trebui adâncit, ca să-şi realizeze sem- nificaţia dorită. Nu era însă deajuns situarea protagonistului, doctorul Octavian Peleş, între Magda, vechea lui iubită, şi Vio- rica Stanian ? Din cumpăna între obişnuinţă şi pasiune, s’ar fi ales un proces psihologic aşa fel generator de evenimente, încât să nu mai fi fost nevoie de aproximativa experimentare a adolescenţei. Limitându-ne la această singură obiecţie capi- tală, recunoaştem cărţii o structură unitară, aproape desăvâr- şită. O altă întâmpinare priveşte dialogurile, cu deosebire din- tre cele glumeţe şi familiare, dela începutul romanului, în care se străvede oarecare vulgaritate involuntară, — poate o rămă- şiţă fatală a mânuirii limbajului periferic, în Polca pe furate. In genere, dialogul e mânuit cu mai puţină siguranţă decât monologul interior sau monologul pasionat al declaraţiei, de o putere neobişnuită. Cum însă insuficienţa se descopere acolo unde şi dificultatea este mai mică, suntem încredinţaţi că mo- dificările s’ar aduce cu cea mai mare uşurinţă, pentru a netezi asperităţile sâcâitoare. Cum am da oare măsura de valoare a romanului, fără să ne împiedecăm de îndatorirea unei prezentări schematice ? Octa- vian Peleş simte poate nevoia unei evadări din deprinderea sentimentală, când întâlneşte privirea fascinantă a unei co- chete cu ochi verzi. Invitat la ceai, e întâmpinat de d-na Sta- nian într’o „rochie de mătase verde strălucitoare, cu gâtul în- colăcit de un colier italienesc verde“. Bărbatul leagă destinul- său de simbolismul straniu al culorii. De acum, s’a isprăvit cu liniştea lui. Peleş cade victima unei obsesii neînduplecate, tre- când şi printr’un şoc nervos, pricinuit de cea dintâi contrarie- tate. Posesiunea îi dă însă sensaţia îngheţului şi îl lecueşte. ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 423 Viorica, verificându-şi cu acest prilej nedorit (deoarece era doar o cochetă, căreia-i plăcea flirtul, fără urmări), tempera- mentul rece şi inaptitudinea la fericire, se sinucide. Iar Peleş se întoarce la Magda, prietena devotată şi iubitoare. Redus la această schemă, romanul ar părea destul de nesem- nificativ. El îşi trage puterea din organizarea obsesivă a fas- cinaţiei pe care o exercită privirea de „diamant verde“. Nu- mai un talent de puterea aceluia a regretatului Gib I. Mihă- escu ne deprinsese cu mânuirea magistrală a obsesiilor. N’am fi crezut că, prin mijloace diferite, altcineva i-ar putea duce arta mai departe. îmbinarea pasiunii cu elementul clinic, lu- crarea dezechilibrului moral, dinamismul precipitat al eveni- mentelor, prin încordarea supremă a dorinţei, sunt tot atâtea elemente, comune artei lui Gib I. Mihăescu şi a d-lui Mihail Celarianu. Asemănarea se opreşte la liniile mari, deoarece eroul din Diamant verde nu împărtăşeşte cu voluntarul şi îu- cidul Mihail Aspru, din Donna Alba, decât violenţa pasiunii. Octavian Peleş nu cucereşte însă pe Viorica Stanian în urma unui asediu stăruitor, ci prin hazardul alunecării. D. Mihail Celarianu aduce ca un element nou şi hotărîtor, impresia poe- tică, obsedantă, căreia îi dă acea neobişnuită forţă de viaţă şi accelerarea dramatică a evenimentelor. Climatul posesiunii, spre deosebire de antecedentele din Femeia sângelui meu, este de ordin sufletesc şi aduce o notă cu totul deosebită de sensualitatea cu care nu reuşise a ne îm- păca acel roman. El ne introduce în reversul moral al coche- tăriei, printr’un sondaj psihologic din cele mai adânci. Nici un romancier român nu a vădit atâta forţă, în sugerarea fri- gidităţii morale (tema asemănătoare, până la un punct, în nu- vela Planetă moartă, din Junglă, de d. Dan Petraşincu). Ceea ce altul sau însuşi autorul Femeii sângelui meu, ar fi încercat prin descrieri fiziologice, d. Mihail Celarianu a izbutit prin- tr’o puternică atmosferă poetică. Poetul a oferit romancierului intuiţia iniţială, verdele fasci- nant al privirii, precum şi intuiţia finală a sufletului femeiesc de ghiaţă, care nu poate realiza iubirea şi fericirea. Mai ade- sea colaborarea dintre poet şi romancier se înfăptueşte neor- ganic, pe planuri paralele, fără suprafeţe de contact. La d. Mihail Celarianu, intuiţia poetică adânceşte semnificaţiile su- fleteşti. La ntrebarea dacă poetul izbuteşte să construiască structuri omeneşti autonome, lipsite de subiectivism, ca romancierii puri, ce am putea răspunde ? Octavian Peleş, printr’o anumită tră- 424 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sătura, poate să-i semene autorului. „Era o particularitate a spiritului lui de a gândi în colori şi imagini-1, (pag. 74). Exper- tul erotolog, care zace şi în acest erou, proiectat poate subiectiv, construeşte psihologia amoroasă a popoarelor. „Tonul pasionalităţii de mijloc1', a culorii creme, care pre- domină în staluri şi loje, la reprezentaţia „Romanţei11, confi- gurează psihologia compatrioatei noastre. „Românca are ade- seori plusul de frumuseţe, şi totdeauna minusul de tempera- tură11 (pag. 38). Ei ! ce-are aface... se găsesc compensaţii. „Un- guroaica nu poate să se gătească în creme, ci numai în negru, în roşu sau în roşu cu negru. In al doilea rând, când se ridică cortina şi sala rămâne în umbră, ea înşfacă de braţ, ca într’un cleşte, pe soţul sau prietenuli.. sau chiar pe spectatorul necu- noscut de alături. Dacă-i e soţ, îl sărută chiar, fără nici o sfială. Poate îl ia de mână, fără mânuşă, şi din când în când, absolut fără voie (şi în acest ţară voie este toată „frumuseţea iubirii)— se răsuceşte, în cutremur, pe scaun11. Cu oarecare trăsături comune, Octavian Peleş se desprinde însă "de creatorul său, urmându-şi propriul destin, de obsedat. Perfect conturată, ca o cochetă crudă, sadică, sigură pe sine când îl ştie pe soţul ei aproape, slabă şi temătoare, departe de el, este Viorica Stanian. Sinuciderea e oarecum neprevăzută, dar intră în ordinea gesturilor simbolice, nediscutabile, prin care individul îşi refuză destinul. Când i s’a destăinuit marei egoiste, după revelaţia frigidităţii ei, că nu va cunoaşte nici odată fericirea, singura lichidare logică era curmarea vieţii. Intr’un cadru afectuos şi intim, se aşează chipul Magdalenei şi al bătrânei ei mame, care este poate figura ce se desprinde cu mai mult realism, din tot romanul. Paralitica activă şi iscoditoare, devotată copilei şi nepotului, pare a fi smulsă realităţii, spre a-i fi restituită cu un relief su- perior. Dacă însă mama şi fiica ţin de viaţă cu evidenţă, prin virtuţi realiste şi etice totodată, perechea Octavian şi Viorica (cu numele nesemnificativ), în conflictul tragic care se desfă- şură, participă la ordinea superioară a destinului, iraţional în datele lui fundamentale. Diamant verde e un roman poate menit deocamdată unui „succes de stimă11, ca orice giuvaer nou, care solicită numai e- lita cunoscătorilor. Asemenea opere îşi fixează locul mai încet, dar cu sorţi de trăinicie. Ne împlinim o plăcută datorie, sem- nalând-o ca una din cărţile care fixează un nume şi o dată în analele noastre literare. Ea îndreptăţeşte încrederea deplină în noua carieră de romancier a d-lui Mihail Celarianu. Polca pe ASPECTE EPICE CONTEMPORANE" 425 jurate şi Femeia sângelui meu n’au fost decât preludiile ete- rogene ale unui foarte puternic talent de orhestraţie epică, do tat cu puterea de sugestie muzicală a unui poet. * în anii săi de tinereţe iconoclastă, când dărâma valorile li- terare consacrate şi denunţa inferioritatea literaturii, faţă de combustiunea spirituală şi experienţele de viaţă, d. Mircea E- liade ar fi fost foarte surprins dacă i s’ar fi prezis realizarea pe planul literar. Această prezicere ar fi avut darul să stârnească îndoieli chiar şi printre cititorii pasionaţi de orientarea metafi- zică şi ezoterică a strălucitului eseist. Cum s’ar fi împăcat cu- riozitatea intelectuală mobilă şi neliniştită a d-lui Mircea Eli- ade, evadată din preocupările culturale dela noi, cu o disci- plină literară, limitativă ? De altă parte, cum s’ar fi acomodat ■un spirit frământat şi patetic, cu convenţiile pe care le com- portă genul epic, în răspăr cu „autenticitatea11 ? Se ştie doar că faptul moral originar nu poate fi transpus în povestire, fără a- nume renunţări şi concesii. D. Mircea Eliade s a învederat însă destul de mlădios Ca să nu stăruiască în dispreţul sub care a- coperise literatura, într’o vreme când se voia disponibil pentru experienţe gratuite, şi tot atât de prest ca să se adapteze mo- dului fictiv al romanului, spre a-i încorpora „experienţele11 sale 'vitale şi intelectuale. De asemenea, nici unul dintre eseiştii ge- neraţiei sale nu a dovedit atâta pasiune de a se exprima lite- rar, după ce afirmase primatul vieţii şi al aventurii spirituale, -asupra literaturii. Primele sale romane au un accent autobio- grafic şi o tensiune subiectivă, netăgăduite. Eliberată de acest lest, inspiraţia sa se obiectează în Huliganii, după ce prima parte a frescei din romanul generaţiei tinere, Întoarcerea din rai, ni-1 înfăţişase pe autor, pulverizat în personajele sale. Deşi eram îndreptăţiţi să credem în statornicia unei îndrumări obiec- tive, evoluţia ulterioară a romancierului s’a desfăşurat mereu pe linia câte unei preocupări sau construcţii cerebrale. Din te- mele universale ale folklorului, autorul a exploatat fantasticul cu luciditate, dar şi cu o dexteritate însuşită din lecturile en- glezeşti (Domnişoara Cristina şi Şarpele). Autorul foarte fru- mosului roman de dragoste Maitreyi (1933), situat exotic, şi-a pus din nou la încercare talentul de evocaţie pasională, în Nuntă în cer (1939). Fie că se mişcă cu dezinvoltură în plăs- muiri fantastice, fie că vehiculează misterul, fără a se sustrage Tealităţii, d. Mircea Eliade e un scriitor extrem de interesant, 426 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE pentru un motiv care simplifică toate nedumeririle : d-sa e un< foarte bun povestitor, abil, cursiv, cuceritor. Apărut în paginile acestei reviste, sub titlul Tărâmul nevă- zut, Secretul doctorului Honigberger se citeşte cu plăcere sau chiar cu pasiune, până la ultima pagină. După ce a isprăvit lectura, cititorul are însă timpul să se desmeticească şi să recu- noască geneza livrescă a povestirii. Nicăeri, poate, dela Isabel' şi apele diavolului (1930), care a fost debutul epic al autorului, nu ne surprinde mai puternic capacitatea d-lui Mircea Eliade de a-şi deghiza lecturile, îmbrăcându-le în haina ficţiunii. De rândul acesta, cunoştinţele pe care le literaturizează, sunt chiar de specialitate, ale indianistului. Se ştie că romancierul a stu- diat religiile şi sistemele metafizice, dacă se poate spune, ale Indiei, că a publicat chiar o lucrare ştiinţifică despre XJoga, essai sur Ies origines de la mystiquc indienne (1936). Din curio- zitate documentară, dacă nu şi dinlr’o pasiune de proselit, a locuit şase luni (din Septemvrie 1930 în Martie 1931), în mă- năstirile din Himalaya, unde a primit oarecare iniţiere dela nu- meroşii yogini, iscodiţi. „încercasem şi eu, cândva, afirmă d-sa în Secretul doctorului Honigberger, unele din experienţele în care stăruise doctorul cu atâta cerbicie, şi întâmpinasem ace- leaşi greutăţi1' (pag. 59). Mai mult, povestitorul se identifică cu indianistul, fără ocol: „De altfel, am dat unele lămuriri re- feritoare la asemenea practici în cartea mea despre Yoga, şi nu mai revin în povestirea de faţă“ (pag. 76). Ba chiar, dacă ar fi să-l credem până la capăt, ar trebui să admitem că fostul yogin nu se dăduse în lături dela experienţa supremă, care constă în căutarea „tărâmului nevăzut", pe limba sanscrită, Shambala. „Căci în căutarea tărâmului nevăzut pornisem şi eu, cândva, hotărît să nu mă mai întorc in lume înainte de a-1 cu- noaşte. O rană veche pe care o credeam de mult vindecată, a început să sângere, amintindu-mi lunile acelea petrecute în Hi- malaya, foarte aproape de graniţa Tibetului, pe drumul sfânt al Bhadrinatului, întrebând din eremit în eremit dacă nu cum- va au auzit de Shambala, dacă nu ştiu de cineva care să-i fi cunoscut taina. Şi cine ştie dacă, până ia urmă, din coliba mea de pe malul stâng al Gangelui, din acel kutiar năpădit de jun- glă la care de mult nu mai mă gândesc decât ca la un para- dis pierdut — cine ştie dacă nu mi-ar fi venit chiar de acolo deslegarea, şi n’aş fi izbutit, după ani de încercări şi pregătiri, să aflu drumul tărâmului nevăzut. Dar mi-a fost scris să nu-1 pătrund niciodată, ci să-l port până la moarte în melancoliile mele..." (pag. 78-79). ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 427 Cum s’ar putea să ne împotrivim melancoliei profunde pe un ton atât de înalt din acest citat, ridicând o îndoială asupra propriilor experienţe de yogin, ale povestitorului ? Ferice însă. de acela care a cunoscut paradisul pe pământ, fără a fi atins „tărâmul nevăzut", de esenţă atât de interpretabilă, întrucât nu se ştie dacă este o ţară greu accesibilă sau un „spaţiu cali- tativ deosebit de spaţiul profan". Dar să vedem ce este „secretul" doctorului Honigberger. Po- vestitorul este chemat de familia unui doctor, cu nume Zer- lendi dispărut de mulţi ani, fără urmă, ca să cerceteze biblio- teca şi manuscrisele acestuia. In paranteză, doctorul fusese a- tras de practicele yogice, cercetând la rândul lui biografia unui vestit medic sas, doctorul Honigberger, orientalist, care ar fi vizitat mănăstirile din Himalaya şi ar fi trecut chiar în Thibet. D-na Zerlendi îi propune invitatului ei, să continue opera soţului dispărut, folosindu-se de materialul strâns. Fiica ei îi mai destăinueşle că alţi savanţi, chemaţi în acelaşi scop, dăduseră greş şi că mama ei urmăreşte, nemărturisit, să i se deslege taina dispariţiei soţului, pierit din casă ca din senin, fără să-şi fi făcut preparative de plecare. Mai norocos decât predecesorii săi, povestitorul descoperă un caiet, în care d-rul Zerlendi scrisese româneşte, dar cu caractere sanscrite, câteva însemnări de yogin. Aceste note nu dau, fireşte, nici o desle- gare secretului doctorului Honigberger, lămurind însă pe de- plin treptele de iniţiere ale d-rului Zerlendi, precum şi dispari- ţia sa, în căutarea „tărâmului nevăzut". Caietul constitue un fel de manual al practicelor yogice, din care d. Mircea Eliade dă câte ceva, ferindu-se să divulge secretul suprem, a cărui des- tăinuire o interzisese d-rul Zerlendi. Desigur, aceste practice sunt destul de interesante, mai ales pentru cine nu Ie cunoaşte deloc şi nici nu a avut curiozitatea, să asiste la exibiţii fakirice. O parte din ele, într’adevăr, sunt descrise mai pe scurt în cartea despre Yoga, a d-lui Mircea E- liade. De aceea Secretul doctorului Honigberger nu e altceva decât o romanţare a practicelor yogice, ceea ce nu putea intra în cadrul operei ştiinţifice numite. Dar mai este ceva : opul pomenit, printr’o omisiune puţin explicabilă, ignorase cu totul încununarea practicelor respective, prin căutarea „tărâmului nevăzut", a Shambalei. Tabla alfabetică dela sfârşitul eseului nu consemnează nicăeri cuvântul misterios, sau echivalentul său, dacă nu ne înşelăm, cu numele Agarttha. Iată dar prilejul mi- nunat de a compensa omisiunea desigur nu neesenţială, din tratat. Urmărind deci diversele trepte de iniţiere ale yoginului- 428 REVISTA FUNDAŢIILOR, REGALE dispărut, dela ritmarea respiraţiei (pranayama), la experienţa intimităţii conştiinţei în somn, la trecerea dela starea de somn cu vise la starea de somn adânc fără vise, la pătrunderea în starea de catalepsie (turiya), la meditaţia asupra sunetelor şi literelor (mantra-yoga), la puterea de a se face nevăzut (samy- ama), la reactivarea ochiului dintre sprâncene (ochiul lui Shiva), etc., autorul ne lasă în pragul misterului suprem, când d-rul Zerlendi s’a decis sa plece în căutarea „tărâmului nevăzut11, în starea de samyama, care i-a ascuns plecarea. Misterul se înteţeşte prin faptul că povestitorul care sustră- sese caietul spre a-1 descifra acasă nu mai e recunoscut de ai casei, când revine şi găseşte gazdele transformate şi casa înnoită. Fiica pretextează chiar că biblioteca fusese risipită de mulţi ani şi că însăşi jupâneasa care-1 introdusese în timpul cercetărilor, murise de 15 ani. Toate au un tâlc, dar povestitorul, căruia nu-i Tămâne ascuns, preferă să-l păstreze pentru dânsul. Aşa se desă- vârşeşte atmosfera de mister din casa d-rului Zerlendi şi rămâne nedeslegat „secretul doctorului Honigberger11. Mărturisim că preferinţa noastră, rezistând acestei povestiri de erudiţie yogică, deşi foarte „captivantă11, se îndreaptă către a doua bucată din volum : Nopţi la Serampore. Este o istori- -sire fantastică, de proiecţiune într’un spaţiu istoric revolut, care pare a ţine de forţele magice „tantrice11. Povestitorul, însoţit de câţiva prieteni, se rătăceşte cu auto- mobilul într’o noapte, pe drumuri cunoscute, dar cu peisajul modificat până la nerecunoaştere, bănueşte o crimă, petrecută în apropiere, ajunge în casa tatălui victimei, pe jos, părăseşte locuinţa îndoliată şi doarme cu tovarăşii la liziera pădurii, de- oarece maşina îi lăsase pe drum ; ajunşi pe jos acasă, a doua zi dimineaţa, află că nu plecaseră nicăeri şi că automobilul îi aş- teaptă din ajun, pentru plimbarea proiectată. Povestitorul an- chetează şi află că tatăl victimei, cu nume arhaic şi desuet, tră- ise într’adevăr, în secolul al XVIII-lea şi că legenda îi perpetu- iază amintirea; peisajul imaginar, prin care trecuse povestito- rul era acela din trecut, nemodificat de civilizaţie. Printr’o serie de dibace deducţii, autorul crede că, turburând meditaţia unui tantrist, a fost vrăjit, dimpreună cu tovarăşii săi, fiind proiectaţi într’un alt timp şi spaţiu, şi modificând prin prezenţa lor, eve- nimentele. Comunicând deducţiile, unui medic-ascet, acesta le primeşte neîncrezător şi-l transportă în aceleaşi locuri, printr’o altă vrajă, pe care povestitorul nu o mai poate suferi. Consecvent metodei sale fantastice, d. Mircea Eliade nu dă nici de rândul acesta deslegarea dorită, stăruind în mister. ASPECTE EPICE CONTEMPORANE 429- Mai puţin cărturărească decât povestea precedentă, Nopţi la Serampore e o bucată delectabilă în deosebi prin puternica at- mosferă de vrajă a „nopţilor11 respective, evocate fermecător* cu un vădit talent descriptiv şi cu un dar foarte rar de a con- cretiza nu numai vizual, dar şi olfactic, senzaţiile exotice. îm- pletind fantasticul de esenţă cerebrală, cu descrierea locurilor văzute, d. Mircea Eliade îşi confirmă încă o dată talentul ex- cepţional de povestitor. Fără acest dar natural, genuin, de o în- cântătoare cursivitate, poveştile sale fantastice, deduse din cul- tură (indianistica şi romanele englezeşti de aventură), nu s’ar putea susţine. Acesta e secretul reuşitei unui erudit al cărui ba- gaj ştiinţific nu-i striveşte sprintenele afabulaţii. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI „REFLEXIILE" LUI ALBERT THIBAUDET Examenul unei opere literare nu deschide numai o perspec- tivă centrală asupra universului propriu al creaţiei, dar conduce şi la o cunoaştere uneori amănunţită a vieţii interioare a artistu- lui : fără să fie identice sau fuzionate, cele două ordine de lea- lităţi se presupun cu necesitate. Observaţia e valabilă şi pentru operele critice. Nu numai poetul şi romancierul revelează ana- listului, prin intermediul operelor lor, indicele lor personal de viziune a lumii şi sacrificiul vieţii lor lăuntrice ; criticul, deşi nu se manifestă direct, prin vădirea nemijlocită a vieţii lui afective, oferă totuşi îndestulătoare elemente din a căror însumare se poate configura viaţa sa lăuntrică în toată complexitatea ei. A- diacenţa cu o operă literară revelează de sigur din partea criti- cului o trăsătură comună cu viaţa intimă a acelei opere ; recep- tivitatea lui variabilă, selecţiile pe care le operează sau opune- rile pe care le mărturiseşte ne conduc la structura lui sufletească; reacţiile criticului la o lectură, acceptarea entuziastă sau respin- gerea fermă, lunecarea reticentă sau jocul pe subtilităţi, scepti- cismul temperamental sau denegaţia iritată, îl definesc prin re- petiţia şi regularitatea lor. Se pot contura, fără îndoială, dincolo de tipurile generale ale scrisului critic, structurile sufleteşti par- ticulare ale criticilor, aşa cum se înfăţişează din contactul direct al acestora cu operele literare. Putem defini, prin urmare, prin răsfrângerea unei opere în sensibilitatea sa, însăşi structura şi viaţa internă a criticului, cu reacţiile ei emotive, cu inhibiţiile «i, cu gradul ei de obiectivitate sau cu impulsurile ei irezistibile, conducând fie la aprecieri pătimaşe sau interesate, fie la onesti- tatea intelectuală şi elevaţia morală a gândului, necontaminat de consideraţii lăuntrice artei. Dar se defineşte în acelaşi timp, ■şi mai cu deosebire, formula intelectuală şi orientarea generala de spirit a criticului. Utilizarea unei metode, a unui sistem de .gândire călăuzitor al activităţii sale, în acelaşi timp rod al re- ilexiilor personale şi încoronare a unui îndelung contact cu ope- „REFLEXIILE" LUI ALBERT THIBAUDET 431 Tele literare, dezvălue orientarea intimă a gândului critic. Dar •evitarea unei atari supuneri metodelor rigide şi sistemelor nu în- lătură putinţa de definire a vieţii spirituale şi a formulei intelec- tuale a criticului. Oricât ar fi de mlădios în activitatea sa şi ori- •cât şi-ar varia perspectivele de privire, criticul va prezenta în lungul activităţii sale principii de cercetare şi deprinderi intelec- tuale statornice. Lipsită de coloane susţinătoare, chiar inaparen- te, o activitate critică ar fi invertebrată, neconsistentă, surpân- -du-şi singură autoritatea şi prestigiul. Reflexiile lui Albert Thibaudet, publicate în lungul anilor în La Kouvelle Revue Frangaise şi aflate în prezent în curs de publicare x) sub îngrijirea directorului revistei, Jean Paulhan, ne îngădue dacă nu o definire a fizionomiei intelectuale a lui Thi- baudet, cel puţin o orientare în modul său particular de a gândi problemele literare. Aflat la capătul unei lungi evoluţii literare şi critice, cunos- cător, am spune, profesional al vieţii literare franceze şi streine, sprijinit pe o adâncită cultură clasică, Thibaudet a înţeles să-şi păstreze o independenţă intelectuală care-1 ferea de categorisi- rea lui într’o direcţie de gândire precisă. A cunoscut toate curen- tele de sensibilitate şi a urmărit până în mecanismele lor intime, apreciindu-le eficienţa, toate sistemele critice, fără să adere ex- clusiv la vreuna din aceste formule. Putem totuşi lămuri în viaţa interioară a lui Thibaudet câteva preocupări intelectuale domi- nante, explicând consacrarea lui pasionată unei probleme sau u- nei opere. Putem desprinde în evoluţia lui Thibaudet o epocă mallarmeană, a cărei încoronare se află în studiul său consacrat poetului, sau o epocă flaubertiană egal de pasionată şi de pre- lungită ; pentru Taine, Albert Thibaudet mărturiseşte multă ad- miraţie ; filosofia bergsoniană avea să-i alcătuiască, de sigur, un principiu fundamental al cercetării critice ; şi-a făcut campania purtând în raniţă opera lui Tucidide, iar viaţa politică i-a reţi- nut îndelung luarea aminte. Aceste preocupări nu s’au succedat însă riguros în evoluţia lăuntrică a lui Thibaudet, în sensul că •odată depăşite ele ar fi fost uitate rând pe rând, pentru a face loc unor alte orientări. Fazele evoluţiei lui spirituale nu i-au ştir- bit continuitatea vieţii interioare. Vom regăsi deci vechile preo- cupări reînnoite şi alimentate de noi lecturi. Thibaudet ne va *) *) Ciclul va cuprinde cinci velumc. Au apărut până. în prezent, în edi- tura Gallimard.: Rejlexions sur le roman, 1938 ; Rejlexions sur la littera- lure, 1938 ; Rejlexions sur la trilique, 1939. Vor urma : Rejlexions sur la iilteralure, II şi Rejlexions sur la polilique. 432 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE apărea astfel la intersecţia unor direcţii de gândire şi sensibili- tate foarte variate. Gânditor „eclectic** s’a spus, întrunind în sine, într’o armonioasă şi echilibrată sinteză orientări atât de di- ferite. Dar Thibaudet nu era numai expresia unei culturi exclusiv livreşti, oricât de temeinică ar fi fost aceasta ; el scobora dincolo de opere în v-iaţa contradictorie, refractară orânduirilor noastre logice ; acest respect pentru viaţă l-a împiedecat, după exem- plul maeştrilor săi, Flaubert şi Taine, de a înnăbuşi „â force de travail l’absurditc de la vie“. Cuvântul e sugestiv ; el conţine în acelaşi timp o trăsătură spirituală şi poate un program de lucru, Thibaudet nu s’a mărginit la un examen uscat al unei opere sau al unei probleme ; el nu a izolat obiectul de cercetare de legătu- rile lui cu viaţa, ci l-a amănunţit în complexul în care apărea. Eruditul care nu se mărginise la adâncirea culturii greceşti prin texte şi referinţe savante, ci a pornit pe jos în lungul Eladei nă- zuind să capteze suflul intim al unei culturi apuse, nu a conside- rat o operă în simetria ei lăuntrică şi în izolarea ei, de creaţie anonimă. Cunoaşterea substanţei ei intime era întregită de o ra- portare permanentă a operei la viaţa autorului, şi dincolo de a- ceasta, la atmosfera spirituală a vremii în care a apărut, O o- peră nu e un fapt izolat, ea e rezultatul ultim al unor interfe- renţe nesfârşite de factori, deopotrivă literari, sociali sau poli- tici, Examenul operei este integrat deci unei atmosfere culturale, rezultat ultim al unei evoluţii istorice îndelungi, de care nu poate fi desprinsă. Intre operele aceluiaşi timp se stabilesc legături, in- fluenţe sau asemănări de structură, datorite apariţiei lor simul- tane în acelaşi mediu cultural, Thibaudet cuprinde prin urmare realităţile în întregul lor, raportând manifestările singulare la complexele de care depind. Este, într’un fel, o aplicare a prin- cipiului tainian al „momentului**, la care trebueşte raportată ori- ce manifestare spirituală. De aci discuţia critică a lui Thibaudet, coordonatele pe care le stabileşte operelor examinate, cercetarea lor în grup, după a- finităţile dintre autorii lor şi după caracterele lor comune ; de aci desele sale comparaţii între opere, stabilirea de contacte în- tre fapte în aparenţă depărtate, ca şi asociaţiile bogate, sugesti- ve, ale acestei critici. Gândirea lui Thibaudet era orientată către întreg, către complexul care se afla deasupra operelor, oameni- lor şi accidentalului. Importanţa pe care o dădea „generaţiei** nu era deci o simplă concesie făcută unui cuvânt de ordine, la modă. Era o metodă de lucru, ingăduindu-i să înţeleagă în între- gul ei firesc o operă şi un om. Simţul evoluţiei, de care Thibau- „REFLEXIILE" LUI ALBERT THIBAUDET 433 det dă dovadă, conduce la o înţelegere a vieţii culturale ca o desfăşurare prin realizări treptate de complexe culturale, reali- zate în generaţii literare, avându-şi fiecare o fizionomie interi- oară proprie. Acest principiu valabil în istoria literară îşi găseşte aplicare şi la critica de foileton, ce tinde să situeze o operă în ca- drul din care s’a dezvoltat. Pentru a putea însă împlini această integrare, va trebui ca epoca „generaţiei11 să fie cuprinsă în în- tregul ei, în totalitatea aspectelor şi manifestărilor sale, literare, artistice, filosofice, sociale, politice : a fost năzuinţa lui Thibau- det. Putem presupune deci câtă supleţe intelectuală, ce varietate de cunoştinţe, ce întindere de curiozitate poate presupune o atare metodă. Dar mai ales, pentru a-i chezăşui eficiehţa, cât „spirit de fineţe", câtă nuanţare în judecată şi ce deschidere de orizont! Reflexiile lui Thibaudet nu aveau deci drept ţintă deprin- derea unor concluzii limitate la operele care-i reţineau pentru un moment luarea aminte, ci năzuiau către o sinteză mai vastă, cu- prinzând acea „duree vivante', continuitatea de viaţă a unei cul- turi. Sub această perspectivă va trebui să luăm şi accepţia dată problemei generaţiei : „Les generations constituent le tissu m£me de la duree sociale, et s’il est peut-etre dangereux de vouloir ra- mener la duree sociale â une duree psychologique, la reflexion sur le probleme de la duree, la prise et la suite de ce probleme dans son centre et dans son acte pourraient conduire â des re- sultats precieux". Rânduri presupunând în acelaşi timp şi carac- terul provizoriu, de încercări pregătitoare, a acestor „reflexii", care aveau să conducă pe autor către o sinteză largă a literaturii şi vieţii franceze. Critica lui Albert Thibaudet urmăreşte deci un făgaş propriu, recunoscând de sigur înrâurirea filosofiei bergsoniene. Discuţia criticului e liberă, personală, analiza lui nu e supusă canoanelor, cercetarea lui nu izvorăşte dintr'o disciplină sau dintr’un sistem general de vederi critice. întâlnim însă în mersul gândirii sale o rigoare şi o desfăşurare strictă, amintind ordonanţa de expu- nere a profesorului. Scurtul esseu Pour une definition de VEu- rope" *) ne poate da un exemplu de această progresiune : o scurtă introducere, conţinând enunţul problemei, o analiză con- ţinând o enumeraţie a principalelor caractere alcătuitoare ale problemei studiate, câteva discriminări finale, pregătind o con- cluzie, pe care însă spiritul mlădios şi uşor sceptic al autorului o înlătură cu eleganţă şi prudenţă : „Exercices de tableau noir, !) V. Anlhologie des essayistes [raniais contemporains. Editions Kra, 1929, p. 138 şi urm. 13 434 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE tout cela, maniere de poser des questions, et encore d’en resou- dre. II n’y a pas de conclusion : l’enquete reste ouverte". înche- iere caracteristică alcătuirii spirituale a criticului, care nu năzue- şte către soluţii definitive, acceptând deopotrivă punctele de ve- dere cele mai diferite, mărginindu-se să le discute cu pătrun- dere, deşi uneori înţelegând să le atenueze în ceea ce ele aveau mai riguros. Spirit relativist, Thibaudet s’a mărginit a „pune probleme1', a le discuta şi a deschide perspectivele unor noi so- luţii. Dar în cursul acestei discuţii, câte discriminări subtile, câte sugestii şi apropieri semnificative între domenii sau fapte apa- rent depărtate, şi adesea, concesie deprinderii profesorale şi ne- voii de claritate, câte distincţii şi clasificări, îngăduind o orien- tare sigură în varietatea problemelor discutate ! Primul articol din volumul Reflexions sur le roman ne va da un atare exemplu. Autorul îşi distribue dela început materia- lul de examen, urmărind o primă limpezire a Esteticei romanu~ lui în trei capitole : izvorul, compoziţia şi scopul romanului. Con- tinuând o discuţie prilejuită de lectura unei cărţi a lui Bourget, el operează o primă clasificare a romanelor după compoziţia lor (p. 18), oprindu-se trei pagini mai departe asupra compoziţiei, căreia îi distinge trei sensuri diferite. (Această nevoie de a vedea clar şi de a cuprinde complexitatea unei probleme sub toate as- pectele ei, îl conduce adesea la atari clasificări: cf. p. 78, clasi- ficarea tripartită a romanului de aventuri). Distincţii subtile, contribuţii preţioase aduse discuţiei, care însă, in spiritul autoru- lui nu sunt chemate a rezolvi datele problemei. Concluzia la Es- tetica romanului întâlneşte în această privinţă încheierea esseu- lui mai sus amintit: „Mais la matiere est evidemment trop ri- che... La discussion peut-etre n’en laissera pas grand’chose, mais comme c est elle-meme qui est le but de ces lignes (subliniat de noi), je m’y resigne et m’en applaudis“. Atitudine în acelaşi timp reticentă, uşor sceptică, mărginin- du-se la discuţia pentru discuţie. Vedem aci dominanta criticei lui Thibaudet, şi poate principalul izvor de slăbiciune a acestei critici. Pasionat pentru idei, ştiind să desprindă dintr’o realitate şi dintr’o operă semnificaţia lor generală, putând ilustra o po- ziţie sau susţine o idee, Thibaudet a fost mai degrabă un vântu- rător de idei, decât un critic. Principiul bergsonian al „simpati- zării" cu o operă, subliniat de Bcrgson însuşi în Omagiul consa- crat de revista la Kouvelle Revue Frangaise (juillet 1936, pp. 10-11) sau cufundarea criticului în durata operei sau vieţii crea- torului, subliniat de Ramon Fernandez în acelaşi loc (p. 51), nu se mai întâlnesc în Reflexii. Aci opera şi creatorul nu mai sunt studiate în ei înşişi, ci alcătuesc puncte de plecare pen- ALAIN, DISCIPOLUL FILOSOFILOR 435 tru desfăşurarea de discuţii subtile, pentru ilustrări de idei gene- rale. Cititorul care va urinări Reflexiile lui Thibaudet nu va găsi în aceste pagini analize critice şi caracterizări de opere, pro- filuri de scriitori ; el va găsi în schimb dezbateri de probleme, comparaţii şi legături între opere sau sugestii asupra preocupări- lor dominante ale vieţii intelectuale a epocii. Scrisul lui Thibau- det se depărtează aşa dar de funcţiunea cardinală a criticei. Thi- baudet nu ia atitudini răspicate, nu emite judecăţi şi nu stabile- şte ierarhii de valoare în producţia literară a timpului. Atitudinea a decepţionat pe literaţii contemporani. Dar nu trebue să cerem unui scriitor mai mult decât a putut sau a vrut să dea. Trebue să-l acceptăm în specificul lui de viaţă lăuntrică, în formula inte- lectuală pe care i-o conturează opera. Nu vom deplora deci deri- vaţia vădită de Thibaudet în Reflexiile lui şi nici demisia dela principala funcţie a criticului. II vom urmări în desfăşurarea subtilă, adesea neprevăzută, a inteligenţei lui, orientată către problemele mari, către ideile generale şi către discuţii amănun- ţite, cărora le- a sacrificat prea adeseori ministerul critic. ION BIBERI ALAIN, DISCIPOLUL FILOSOFILOR Se svonise la Paris, la începutul acestui război, că Alain fu- sese arestat. Prietenului care îmi aducea vestea i-am răspuns că nu putea fi adevărată. Alain s’a menţinut totdeauna în Hmitele unui conformism legal, care nu dă nici o priză le- gilor celor mai draconice. Scurt timp după aceea svonul fu de altfel infirmat. Citind acum Histoire de mes pensees, *) mă duc cu gândul la bătrânul maestru. „In primăvara aceea, — povesteşte el în Souvenirs de guerrc, — Jupiter tună mult, şi tunetul acesta al cerului părea ridicol“. Ridicol pentru cei care cunoscuseră cerul dela Verdun, care, de departe „părea că re- flectează un gigantic cuptor; zgomotul, când marele baraj este în funcţiune, depăşeşte orice închipuire". Mai tânăr, Alain s’ar fi angajat, totuşi, voluntar şi de data aceasta., Histoire de mes pensees, care opune cititorului aceleaşi di- ficultăţi ca şi scrierile precedente ale lui Alain, aminteşte de „Autobiografia" lui Stuart-Mill. Ca şi pozitivistul englez, A- lain lasă la o parte tot ce este intim în viaţa sa şi povesteşte Alain, Hisloire de mes pensees, Gallimard, Paris 1936. 436 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE „partea din existenţa mea de care răspund cu bucurie”. Con- figuraţia spirituală şi geneza gândurilor sale sunt expuse cu aceeaşi cunoscută libertate şi independenţă faţă de opinie, care se traduc până şi în stilul tăiat, cu neaşteptate desfăşurări şi digresiuni, cu opriri bruşte ; dar mărturiile despre sine, un anume fel de a vorbi despre sine, lipsesc cu totul. „Nu-mi plac confidenţele” spune Alain ; şi, mai departe : „Am ştiut să uit şi să reîncep”, metodă practică din care rezultă regula de „a nu se povesti”. Nimic abstract totuşi. Alain participă la toată vâl- toarea umană a epocii pe care-o trăieşte, alege şi refuză cu pa- timă. In opera lui întreagă 1), aproape nu este pagină care să nu oglindească frământarea vieţii franceze, în aşa fel încât ob- servaţia apare justificată, că Alain îşi exprimă mai bine epoca, decât Montaigne pe a sa. Poate că mai bine decât cu Mon- taigne, ar fi de comparat Alain cu Socrate : e, mai mult de- cât un filosof (un filosof optimist, practicând dubiul metodic), un înţelept în sensul antic, care afirmă necontenit libertatea gândirii. Asupra acestei teme revine Alain în toate chipurile. „Gândirea liberă este inviciabilă ; exemplul lui Socrate dove- deşte aceasta îndeajuns. Nu a putut fi decât omorît” spunea Alain undeva. Libertatea spiritului este singura libertate ; dar şi cea mai ameninţată, pândită cum este dinăuntru. Gândirea care o afirmă este nespus de grea, şi chiar revoltătoare pentru însuşi cel ce o poartă. „Furia este primul efect al unui gând” a explicat Alain în Minerve. Şi tot acolo : „...dificultăţile spiritului vin în mod obişnuit din contrarietatea dintre idei. Este deci important, în primul rând a se familiariza cu neajun- surile faptului de a gândi. Este un aer care trebue respirat. Este aend platonician”. Dar atâta n’ar fi de ajuns. Un sistem de idei, al oricui, trebue să fie conform universului. Preceptul a- cesta elementar, dar capital ca importanţă, schiţează toată pro- blema acţiunii : „...trebue să ştii să te miri şi câteodată să des- coperi cauza mirării. Se câştigă mult când se descoperă ca o idee care părea uşor de dărâmat se justifică în cele din urmă”. Gândire şi acţiune fac toată viaţa. Alain le conduce mână în mână, cu o nelimitată independenţă faţă de opinia comună — independenţă „care m’ar fi dus foarte departe”, spune el, „dacă n’aş fi avut totdeauna grija de a ţine mai întâi în ordine şi e- chilibru un bun număr de adevăruri de preţ”. Alain nu se o- cupă de impresia pe care o lasă, nu caută efectul. Această „in- diferenţă” o arată el însuşi. Vorbind de contradicţiile inexora- 1) Peste patruzeci de volume publicate — şi un număr considerabil de „Propos“-uri, apărute în N. R. F., La Lumiire, Les Feuilles Libres, etc., etc. ALAIN, DISCIPOLUL FILOSOFILOR 437 bile de care se loveşte gândirea şi spunând că a dispreţuit pro- blemele cu obiecţii şi cu soluţii, preferând un gen de obscuri- tate „qui n’est point vide ni creuse“ ci, dimpotrivă, plină şi substanţială, Alain adaogă: „Am dat câteodată o altă imagine despre mine... In ceea ce mă priveşte nu vedeam în aceasta nici un rău, şi nici în urmări, căci părerea pe care-o las despre mine nu-mi pasă; şi celora care mă judecau drept uşuratec sau chiar mai rău, n’am mişcat nici măcar un deget, să le schimb părerea. Şi astăzi încă rămân acelaşi". Trăsătura aceasta carac- teristică îl apropie de Socrate înţeleptul, pe care-1 face să spună într’un Propos: „Spiritul meu este fără îndoială lent şi amorţit. Cu toate acestea, aşa cum este, îl am în grije, şi numai pe el. Simt în mod hotărît că este acel lucru din mine care mă face om. Nu trebue să-mi trădez spiritul". Această consecvenţă cu sine însuşi este „spaţiul liber", care „îmi trebue ca şi cailor de curse". De aceea în raporturile cu editorii şi presa „nici un gen de critică nu era primit, nici chiar elogiul". Dacă originalitatea „esenţială" a lui Alain este discutabilă (şi la aceasta contribue chiar el, cum am văzut, şi încă şi prin faptul că şi-a împrăştiat ideile într’un mare număr de scrieri fără nici o grije de a da un sistem), găsim la el o evidentă originalitate „temperamentală" — adevărată totuşi, coherentă şi fără capriciu, — cu totul excepţională în epoca noastră, şi al cărei lux nu şi-l putea permite, poate, decât o civilizaţie ca cea franceză. Atitudinea şi personalitatea de gânditor ale lui Alain sunt seducătoare. Cititorul nu încetează de-al urmări cu sentimentul că îşi onorează propriul său spirit. Este o libertate care duce la acţiunea promptă, care taie toate reflexiunile prin schimbarea situaţiilor. „Reflectând mai apoi la aceste subite schimbări de direcţie, şi irevocabile, am înţeles că mi-au fost mai ales de folos în conducerea gândurilor mele... în felul acesta m’am hotărît, dându-mă de partea primei decizii apărute şi nerevenind nicidecum înapoi... nu este deosebire între a decide şi a face". ' Poate că partea cea mai de seamă, aici, şi cea mai nouă, este aceea în care Alain descrie formaţia sa de gânditor, influen- ţele pe care le-a primit şi experienţa pe care a urmat-o neîn- cetat; partea în care se povesteşte ca discipol. Nota domi- nantă, datorită influenţei hotărîtoare a lui Jules Lagneau, este „pietatea" faţă de marii autori, grija mereu înnoită de a-i găsi în adevărul lor, de a-i vedea din unghiul cel bun, fără micşo- rare sau deformare în favoarea propriilor sale nevoi. „Cunos- cui un gânditor, îl admirai, hotărîi să îl imit", spune el despre Lagneau, care, arătând cum universul lucrurilor este fapt de 438 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE gândire, întregea această teză prin ideea că „gândirea este cea care măsoară11 prin care gândirea însăşi făcea ca lumea să în- ceteze a tnai fi dependentă de ea, înlăturând orice scepticism. Lagneau revela astfel o ordine mobilă întru câtva împotriva lui însuşi. „Poate că acest om se îngrozea uneori descompu- nând şi desfăcând din nou toată ordinea posibilă... Cititorul bănueşte că indiferenţa faţă de opinie şi gustul chiar de a clă- tina un pic ordinea atât de mulţumită de sine, mi-au făcut meseria de gânditor mai puţin grea decât maestrului meu. Eu am putut trăi fericit din ea, pe când maestrul a murit“. Această „meserie de gânditor", aducându-1 mereu la texte şi luminân- du-i mereu propria experienţă, îl fac să măsoare necontenit masa de adevăruri purtate de acestea. Ea îi aminteşte mereu o lecţie din. tinereţe din care „reţinui mai întâi, ca o politeţă faţă de marii autori, acest fel de a le da totdeauna dreptate". Nu este nici o servilitate aici: prin aceste „metode din epoca de piatră", cum le numeşte el, idei foarte vechi care pot fi bune totdeauna, „am tras poate din experienţa mea, care este aceea a oricărui om, cunoştinţe care, dimpotrivă, scapă celor care caută să alerge după ultima idee". Alain însuşi spune că ade- sea „începe să fie discipol". Timp de ani de zile revine la Pla- ton, la Descartes, la Kant, la Hegel, la Comte — nu pentru plăcerea abstractă de a relua sistemele lor filosofice, ci trăind cu aceste idei „încercate" şi ducându-le în viaţa concretă, lu- minând cu ele atitudini politice, „activând" în sensul cel mai acut al cuvântului şi, în cele din urmă, găsind idei noi şi ajun- gând la o originalitate necăutată şi nevoită. Kant revine în discuţiile asupra materialismului („materialismul şi determi- nismul ies din creuzetul criticii kantiene ca două diamante pu- rificate. Principiile kantiene formează un cod al materialismu- lui celui mai riguros"), Comte în controversele sociologice. Comte, de altfel, este astăzi aproape necunoscut; de aceea; „asupra lui Comte nu trebue crezut decât Comte", a cărui idee e adesea uitată, că omul nu este om decât prin societatea oa- menilor, tot atât de necesară şi inevitabilă ca şi sistemul solar. Viziune copleşitoare, care cere cunoaşterea de aproape a în- tregii serii a ştiinţelor „altfel ne ameninţă disperarea fizico- chimică... Dar ce pot face sociologii noştri rău pregătiţi, care cred astronomia şi nu o cunosc, care cred fizica şi nu o cunosc". Negreşit, Alain nu este un filosof în felul lui Bergson sau lui Husserl: el face mai Curând parte, cum am spus, din şirul vechi al înţelepţilor, început de Socrate. Alain n’are ce face cu filo- sofia cultivată pentru filosofie ; această tehnică a gândirii tre- bue pusă în serviciul omenirii : „Platon spune... că nu trebue ALAIN, DISCIPOLUL FILOSOFILOR 439 lăsat înţeleptul să se piardă în ştiinţa adevărată, ci că trebue adus cu forţa în caverna în care au rămas semenii săi“.'E drept că toţi filosofii au avut în vedere omenirea : acesteia îi închină ei toată munca lor ; dar aproape toţi, parcă prin temperamen- tul lor, au rămas departe de acţiunea directă asupra contempo- ranilor, pe care nu i-au înrâurit decât pe cale de consecinţă. Au urmărit cu o admirabilă, cu o uimitoare stringenţă cucerirea aproape supra-omenească a domeniului proteic şi rebel al gân- dirii ,- dar au lăsat întâmplării şi destinului orb realizările isto- rice înăuntrul cărora au durat. Numai aşa se explică cum, trep- tat, omul a putut subjuga natura prin raţiune, rămânând cu toate acestea sclavul demn de milă al propriei lui soarte. Gân- direa este elementul pe care omul îl introduce în iţele de ne- pătruns ale destinului. In numele ei, în numele spiritului acest reformator practic al omului caută, nu să seducă nici să con- vingă, ci să transforme omul, dându-i o conştiinţă cât mai a- dâncă de natura lui proprie de creator spiritual. Şi pentrucă li- bertatea spirituală, sub forma ei manifestă de inteligenţă cri- tică (cum a şi fost înjghebată de Socrate şi purificată prin re- marcabile distilări istorice : Descartes, Kant, Hegel, Comte) — pentrucă libertatea spiritului nu se poate integra în istorie decât dacă gânditorul însuşi este martorul viu al ei, trăind-o în mij- locul contemporanilor — am zice : încarnând-o — Alain duce, în timp de pace sau de război, o existenţă exemplară de apos- tol liber. Acesta este sensul citatului de mai sus din Platon. Souvenirs de Guerre sau Histoire de mes pensees sunt de o lectură edificatoare în această privinţă: „Niciodată nu lua omul, cel din tine sau pe ceilalţi, ca un mijloc ; totdeauna ca un scop. Este o maximă a lui Kant. Maximă practică, de preţ în ciuda oricărei teorii. Pe această poziţie poţi sta neclintit... Ceea ce am vrut să faq să se vadă, este că această ţinută e cu mult mai puţin grea, şi pot spune chiar mai puţin crudă, dacă te ştii mai întâi spirit, şi din regatul spiritelor11 (Histoire...). Acesta este bătrânul maestru... învăţământul său concret, pe care l-am simţit atât în Franţa, a dat naştere unei frământări fecunde de idei, mult mai im- portantă, mai tânără şi mai virilă decât bergsonismul. Acest în- văţământ exemplar lămureşte considerabila influenţă a gândi- torului Alain, discipol şi martor viu al filosofilor. CORIN EUGENIU GROSU 440 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE F. T. MARINETTI Anul trecut s’au împlinit treizeci de ani dela apariţia primu- lui manifest futurist. . Viitorismul sau futurismul nu este o simplă mişcare literară. Scopul şi intenţiile sale, dealtfel mărturisite destul de zgo- motos în numeroase manifeste, ziare şi reviste, a fost de a im- pune un stil de viaţă şi de a crea altă etică omului. Susţinut de tineretul vremii, F. T. Marinetti a militat pentru o cultură potrivită veacului nostru. Simplificarea vieţii, artei şi moralei, — operaţie salutară de cliirurgie spirituală, pe care o dorea Marinetti încă de acum câteva decenii, supăra mai mult rutina vechilor forme de cul- tură comodă decât înseşi formele de cultură ale poporului. După cum declară Marinetti în primul manifest, apărut în ziarul „Figaro“ din 20 Februarie 1909, s’au creat alte condiţii şi posibilităţi sensibilităţii omului de azi. „Literatura preamărind până acum imobilitatea gândirii, extazul şi somnul, noi vrem să exaltăm îndrăzneala, febra in- somniei, pasul gimnastic, saltul primejdios, tifla şi lovitura pumnului‘. Viteza care stăpâneşte manifestările vieţii moderne impune activităţii omului un ritm vioi, accelerat, frenetic. „Declarăm că splendoarea lumii s'a îmbogăţit cu o frumu- seţe nouă: frumuseţea vitezei. Un automobil de cursă cu lada lui împodobită cu tuburi mari asemenea unor şerpi ce respiră explosiv... un automobil furios, ţâşnind parcă dintr’o mitra- lieră, este mai frumos decât Victoria dela Samothrace". Marinetti mai recomanda vremii sale : Să aibă oroare de tot ce este învechit şi de mult ştiut. Să stimuleze activitatea şi să exalte personalitatea indivi- dului. Să valorifice energiile prin înmulţirea ambiţiilor omeneşti. Să încerce a şti, printr’o cunoaştere exactă, ce se poate şi cât se poate, pentru a se vedea ce este inaccesibil şi imposibil. Să înfăptuiască egalitatea spirituală şi socială între femeie şi bărbat. Să ajungă la simplificarea dragostei, înlăturând luxuria şi sentimentalismul. Să încerce a adopta o concepţie nouă despre patriotism, care trebue să fie înţeles ca : „idealizarea eroică a solidarităţii ar- tistice, industriale şi comerciale a unui popor“. Marinetti anunţă apoi : F. T. MARINETTI 441 „Vrem să glorificăm războiul, — singura igienă a lumii — militarismul, patriotismul...". In alt loc (manifestul din 11 Mai 1913) precizează că răz- boiul trebue să fie „o punere la punct sângeroasă şi necesară a forţei unui popor'. In capitolul „Sensibilitatea futuristă“ (Manifestul din 11 Mai 1913), găsim aceste îndemnuri : Să fim pasionaţi, îndemânateci şi idealişti în afaceri, deci o nouă sensibilitate financiară. Omul, ajutat şi multiplicat de maşină, să se ia la întrecere cu randamentul motorului şi cu forţele naturii. Să avem pasiune pentru sporturi. ~ Să ajungem la o nouă sensibilitate creată prin turism, avi- oane şi transatlantice. Să nu dispreţuim viaţa oraşului — dimpotrivă ar fi bine să mai persiflăm peisajul ! „Să cântăm... vibraţia nocturnă a arsenalelor şi a şantierelor sub lumina violentă a lunilor electrice ; gările înghiţitoare la- come de şerpi care fumegă ; uzinele suspendate în nori prin firele de fum ; podurile zvârlindu-se cu salturi de atleţi pe dan- telăria diabolică a fluviilor însorite; vapoarele îndrăzneţe a- tingând orizontul; locomotivele cu pieptul mare, suflând din greu pe şine, asemeni unor cai uriaşi de oţel, cu ţevi lungi; în sfârşit zborul alunecos al aeroplanelor, a căror elice are fâl- fâiri de steag şi aplauze de lume entuziastă‘. In locul legăturii în timp cu trecutul să dorim legătura în spaţiu cu toate popoarele lumii. Să avem dezgust de linia curbă şi de spirală — preţuind în schimb linia dreaptă. Să ne fie spaimă de încetineală, de analize şi explicaţii pro- lixe. Intr’un cuvânt să avem deviza : iubire de viaţă, de abrevia- ţie, de rezumat şi de sinteză. „Spune-mi imediat totul în două cuvinte /“ zice Marinetti, pentru a exemplifica printr’o propoziţiune expresia acestui stil de viaţă. Să fim întotdeauna preocupaţi de adâncime şi de esenţial în toate exerciţiile spiritului. * Marinetti a fost un mare animator. Astfel, din îndemnul său, pe lângă manifestele publicate de 442 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dânsul, au mai fost lansate numeroase manifeste de către prie- tenii şi colaboratorii săi. lată ordinea în care au apărut : 1. Manifestul futurismului (Marinetti) 20 Februarie 1909. 2. Să ucidem clarul de lună (Marinetti) Aprilie 1909. 3. Manifestul pictorilor futurişti (Boccioni, Carrâ, Russolo,. Balla, Severini) 11 Aprilie 1910. 4. Cartea Veneţiei passeiste (Marinetti, Boccioni, Carrâ, Russolo) 27 Aprilie 1910. 5. Manifestul muzicienilor futurişti (Pratella) Mai 1911. 6. Contra Spaniei passeiste (Marinetti) Iunie 1911. Mani- fest publicat în revista „Prometeo" din Madrid. 7. Manifestul femeii futuriste (Valentine de Saint-Point) 25 Martie 1912. 8. Manifestul tehnicei şi sculpturii futuriste (Boccioni) 11 Aprilie 1912. 9. Manifestul tehnicei literaturii futuriste (Marinetti) 11 Mai 1912. 10. Supliment la manifestul tehnicei literaturii futuriste (Marinetti) 11 August 1912. 11. Manifestul futurist al Luxuriei (Valentine de Saint- Point) 11 Ianuarie 1913. 12. Arta zgomotelor (Russolo) 11 Martie 1913. 13. Imaginaţia fără fir şi Cuvintele în libertate (Marinetti) 11 Mai 1913. __ 14. Antitradiţie futuristă (Guillaume Apollînaire) 29 Iunie 1913. ' 15. Pictura sunetelor, zgomotelor şi parfumurilor (Carrâ) 11 August 1913. 16. Music-hall (Marinetti) Manifest publicat în ziarul „Daily-Mail“ 29 Septembrie 1913. * In manifestul „Imaginaţia fără fir“ şi „Cuvintele în liber- tate" Marinetti aduce în discuţie temele sale preferate, dând desluşiri privitoare la spiritul şi tehnica ce va sta la temelia Poeticei viitoare. Pentru a se evita o înţelegere greşită a celor anunate de dân- sul, Marinetti precizează : „Manifestul tehnic al literaturii futuriste“ (11 Mai 1912), în care explicam cele trei invenţii succesive: lirismul esenţial, imaginaţia fără fir şi Cuvintele în libertate, priveşte în mod, exclusiv inspiraţia poetică. F. T. MARINETTI 443 „Filosofia, ştiinţele, politica, jurnalismul vor trebui să se servească de sintaxă şi punctuaţie. Astfel, eu însumi sunt obli- gat de a mă servi de toate acestea pentru a vă putea expune concepţia mea“. Lirismul, pentru Marinetti, este „facultatea de a ne îmbăta de viaţă şi a îmbăta viaţa de noi înşine“. El mai este „facultatea de a preface în vin apa chioară a zneţii“ şi totodată „facultatea de a colora lumea cu vopselele speciale ale eului nostru schimbător ‘. Artistul îşi va comunica printr'un „strict necesar" de expre- sie senzaţiile pe care le percepe. Arta va fi schematizarea vieţii. In plastică va fi redată mişcarea obiectelor. Astfel, atunci când vom reprezenta un tren în mişcare, nu ne va interesa trenul ca obiect. Va trebui să exprimăm viteza lui şi poate însăşi ideea de viteză ! In ce priveşte imaginaţia poetului, aceasta va trebui să fie „fără fire conducătoare“ legând cele mai îndepărtate lucruri prin analogii şi cuvinte esenţiale. Prin „imaginaţia fără fir“ Marinetti înţelege libertatea de- săvârşită a imaginilor şi analogiilor exprimate, fără robirea sin- taxei şi ortografiei. Vom avea deci : metafore condensate, imagini telegrafice,, sume de vibraţii, noduri de gândire, evantalii de mişcări, ana- logii prescurtate, etc. „In loc să fie umanizate animalele, vegetalele, mineralele, putem animaliza, vegetaliza, mineraliza, electriza sau lichefia stilul, făcându-l să trăiască din viaţa însăşi.“ Astfel artistul pătrunde în inima vieţii ! * Activitatea de scriitor a lui Marinetti s'a desfăşurat mai ales în paginile revistei Poesia, care apărea sub conducerea sa, încă din anul 1905, la Milano. Dintre poeţii mai însemnaţi ai mişcării futuriste pot fi citaţi acei care figurează în antologia publicată de Marinetti în edi- tura aceleiaşi reviste, în anul 1912. Iată numele lor: Libero Altomare, Mario Betuda, Paolo Buzzi (cunoscut prin volumul de versuri Aeroplani, apărut în anul 1909), Enrico Cavacchioli (cunoscut prin volumele : Le ranocchie turchine, 1909 şi L’incubo velato), Auro D’alba, Luciano Folgore, Corrado Govoni, G. Manzella-Frontini, Aldo Palazzeschi (cunoscut prin volumul L’incendiario, 1910) şi în sfârşit F. T. Marinetti. 444 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dintre operele acestuia mai cunoscute au fost cele apărute în limba franceză : La conquete des Etoiles (versuri) şi Le Roi Bombance (tragedie satirică în proză, apărută în editura „Mercure de France“, în anul 1909). Deşi format la şcoala simbolismului, F. T. Marinetti a izbutit, ca şi Remy de Gourmont, să descopere viaţa şi să se emancipeze de influenţa livrescă a unei poezii convenţionale şi artificiale. In paginile revistei Poesia se întâlnesc numele multora din- tre poeţii francezi contemporani, care publică versuri şi tri- mit răspunsuri la „Ancheta internaţională asupra versului liber11. Iată cine sunt aceştia : Mistral, Gustave Kahn, Albert Moc- kel, Paul Adam, Rachilde, Catulle Mendes, Lucie Delarue- Mardrus, Louis De Cardonnel, Leon Bocquet, La comtesse de Noailles, Camille Mauclair, Helene Vacarescu, Henri de Reg- nier, Francis Jammes, Emile Verhaeren, Francis Viele-Grif- fin, Stuart Merrill, etc. * * In jurul futurismului s’au dezvoltat mai multe curente, unele simple anexe, altele centrifugale. In ce priveşte raporturile dintre futurism şi aceste curente, precum şi relaţiile dintre futurism şi celelalte arte, ar fi ne- cesare câteva lămuriri. Cubismul — al cărui teoretician mai cunoscut a fost renumitul pictor spaniol Picasso — îşi găsea aplicaţia în artele plastice, punând accentul pe ideea de spaţiu. Această estetică vede totul arhitectural. Dacă sculpturii lui Rodin i se poate face reproşul de a fi prea picturală, neglijând volumul şi dând prea mare însemnătate umbrei şl luminii, o constatare contrară se poate face asupra picturii cubiste : sculpturalul tinde spre exagerare, se schema- tizează şi se geometrizează, devenind o pură construcţie de vo- lumuri, planuri şi linii. In această privinţă, se poate spune că în artele plastice a avut mai multă influenţă cubismul decât futurismul. Artele plastice, fiind statice, ideile lui Picasso sunt mai con- forme cu viziunea artistului. Mişcarea nu intră în posibilităţile sculpturii, picturii şi arhitecturii, în felul în care ar fi dorit Marinetti. Intre futurism şi cubism sunt însă şi multe asemănări : ast- fel, însemnătatea liniei, schematizarea şi preocuparea de esen- ţial sunt comune şi unuia şi altuia. F. T. MARINETTI 445 In cubism, pictorul trebue să fie stăpân pe ştiinţa compozi- ţiei, în futurism primează inspiraţia şi improvizaţia. Astfel, în vreme ce arta cubistă este o adevărată construcţie, care pune o întreagă serie de probleme de tehnică, plastica futuristă este mai spontană şi totdeodată mai inconsistentă şi labilă, supusă arbitrariului. Cubismul este prea rigid. Dimpotrivă futurismul este liber, plin de viaţă şi spiritual. Mişcarea de înnoire a artei şi literaturii, care s’a produs în Germania în vremea şi după încetarea războiului mondial, este cunoscută sub numele de expresionism. Această mişcare corespunde mai bine, atât sufletului nordic, cât şi momentului, în care s’a dezvoltat. Epoca de suferinţi şi tristeţi a războiului mondial a impri- mat expresionismului un caracter grav şi adânc spiritual. Intre revendicările futuriste întâlnim şi cuvintele : „distru- gere a sentimentului de dincolo“. Stăpânită de materie, viaţa individului se goleşte de orice sens transcendent. Astfel, totul se petrece vertiginos şi la periferia sufletului. In această privinţă, expresionismul este transcendental, mai umanizat şi adânc spiritual. Expresionismul este mai apropiat de sufletul nostru, de multe ori însă i se poate reproşa carac- terul deprimant, morbid, întunecat. Nu trebue să uităm că futurismul a apărut în Italia. Sprinteneala şi seninătatea din concepţia lui Marinetti, pre- cum şi însemnătatea acordată senzaţiei şi mişcării sunt însuşiri care pot fi atribuite rasei şi climatului. Sunt caractere esenţiale uşor de recunoscut ale rasei medi- teraneene. In privinţa dadaismului, nu prea sunt multe de spus, fiindcă n’a avut o influenţă deosebită: singura originalitate care-i poate fi recunoscută este aceea a titlului sub care s’a prezentat. Suprarealismul apărut în Franţa, în 1929, este cunoscut prin „Manifestul Suprarealist“ datorit lui Andre Breton. Influen- ţat de perspectiva psichanalitică a concepţiei lui Freud, supra- realismul pare a avea mai multe afinităţi cu simbolismul decât cu futurismul. Influenţele cele mai puternice le-a exercitat futurismul asu- pra artelor decorative, asupra teatrului şi muzicei. Tn special teatrul revoluţionar rusesc a fost mult influenţat de ideile lui Marinetti. Au fost multe probleme de regie şi in- terpretare pe care concepţia futuristă le-a rezolvat în mod fericit. 446 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In privinţa muzicei moderne, între cei asupra cărora futuris- mul şi-a exercitat în mare măsură influenţa, poate fi amintit Igor Stravinski, care a folosit în egală măsură folklorul muzi- cal rusesc. In simfonia „Pasărea de foc“ se poate recunoaşte lesne această influenţă. In Franţa, muzica nouă are ca exponent pe Milhaud, a cărui principală operă cunoscută este „Creaţiunea Lumii“. Milhaud, împreună cu Paul Hindemith (Germania), Fincke (Boemia), Joaquin Turina (Spania) şi Pratella (Italia), sunt re- prezentanţii aşa zisei muzici lineare. Muzica „lineară“ are la bază principiul contrapunctului li- niar, folosind voci independente şi linii metodice libere, în rit- muri variate, fără preocupări de integrarea lor într’un ansam- blu armonic. Astfel într’o sonată liniară, 3 voci independente ca melodie şi ritm merg alături, una fiind condusă de flaut, alta de vioară şi alta de pian . * Vitalismul şi dinamismul sunt principiile fundamentale ale futurismului. In dezbaterea problemelor puse în discuţie de Marinetti n’au lipsit şi argumentări documentate, în revistele vremii. Intre articole poate fi menţionat acela apărut în revista „La Belgique artistique et litteraire“ (Iulie 1912) întitulat „Le I'u- turisme et la Philosophie“ semnat de Auguste Joly, care sus- ţine apropierea concepţiei lui Marinetti de filosofia lui Bergson. „Ce programme d’action se trouve en merveilleuse concor- dance avec Ies programmes de pensee que nous proposent Ies philosophies nouvelles dont celle de Bergson, le pragmatisme, semble etre la plus eţţicace. On peut dire que la base du prag- matisme se trouve dans la deţiance de l’idie“. Apropiat de filosofia lui Bergson sau programatismul Iui IWilliam James, în multe privinţi substratul programului futu- rist pare a fi filosofia lui Fr. Nietzsche ! Individul inteligent, liber şi sălbatec de puternic pe care vrea să-l pregătească Marinetti: „Omul viitorului ‘, este a- celaşi pe care-1 întrezărea Nietzsche : supraomul. Marinetti este crainicul acestei atitudini de libertate şi de înnoire : Manifestele sale se adresează întotdeauna generaţii- lor sănătoase şi optimiste, emancipate de rutina formelor de viaţă învechită. „Cei mai bătrâni dintre noi nau încă 30 ani şi cu toate acestea am risipit atâtea comori, comori de forţă, de dragoste, F. T. MARINF.TTI 447 de curaj şi de voinţă îndârjită, în grabă, în delir, fără soco~ leală, pierzându-ne răsuflarea“. „Obiecţiunile voastre ? Ajunge ! Le cunosc, ştiu ceea ce fru- moasa şi falsa inteligenţă ne afirmă. Noi nu suntem, zice ca, decât rezultatul şi prelungirea strămoşilor noştri. Poate ! Fie... ce-are aface ? Nu mai vrem să le auzim ! „Futurismul are ca principiu reînnoirea totală a sensibili- tăţii omeneşti, supusă acţiunilor marilor descoperiri ştiinţifice. „Aproape toţi care se servesc azi de telegraf, telefon, gra- mofon, tren, bicicletă, motocicletă, automobil, transatlantic, dirijabil, aeroplan, cinematograf şi de marele cotidian (sinteză a unei zile din lume) nu se gândesc deloc că toate acestea exer- cită asupra spiritului nostru o influenţă decisivă. „Trenul oferă oricărui provincial posibilitatea de a părăsi în zori micul său oraş leşinat, cu maidane, în care soarele, pra- ful şi vântul se amuză tânjind, şi de a se plimba seara intra capitală plină de gesturi, de lumini şi de strigăte. Locuitorul unui sat din Alpi poate în fiecare zi cu ajutorul unui jurnal de un ban să palpite de nelinişte din pricina revoltelor chinezeşti, a sufrăgetelor din Londra sau din New-Xjork, a doctondui Carrel şi a săniilor exploratorilor polari. „Locuitorul sedentar al unui oraş de provincie poale să-şi ofere beţia pericolului urmărind la cinematograf aventurile unei vânători de animale sălbatice în Congo. „El poate să admire pe atleţii japonezi, pe boxeurii negri, pc jongleurii americani cu trucuri inepuizabile, parizienele ele- gante, totul pentru un franc, ducându-se la un Music-Hall. „Culcat mai târziu în patul său burghez, el va putea să se delecteze ascultând vocea îndepărtată a lui Caruso. „Toate aceste posibilităţi nu deşteaptă nici o curiozitate în spiritele superficiale, care sunt incapabile de a adânci cât de puţin lucrurile, ca Arabii care priveau cu indiferenţă primele aeroplane pe cerul din Tripoli“. . Futurismul a fost cel mai devotat omagiu adus vieţii şi spi- ritului modern. El reprezintă reacţiunea împotriva idealismului romantic. In această privinţă mişcarea deslănţuită de Marinetti întreprinde o adevărata profilaxie morală împotriva îmbătrâ- nirii spirituale şi „spleen“-ului ce. contaminase sensibilitatea întregii lumi. Spontaneitatea şi viteza în acţiune, afirmarea forţei spiri- tuale şi biologice sunt însuşirile omului viitorului. 448 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In această privinţă dacă nu li s’ar putea reproşa uneori au- tomatismul în viaţa socială, Americanii par a se fi conformat cel mai mult principiilor futuriste — înainte chiar de apariţia primului manifest futurist ! In sfârşit, am da o interpretare greşită ideilor lui Marinetti, dacă prin exagerarea drepturilor individului, futurismul ar fi înfăţişat ca „echivalentul1* în artă şi literatură al anarhismului, care ameninţa viaţa socială şi politica. însemnătatea istorică a futurismului constă în faptul că în- tr’un moment de marasm al epocii noastre, această mişcare a izbutit să aducă şi să impună o nouă viziune şi înţelegere a lumii. Individul, pentru expansiunea şi deplina sa dezvoltare, are nevoie de suportul vieţii colective ; izolat, va fi condamnat unei inevitabile sterilităţi. ' Astfel integrarea futurismului în fascism s’a făcut din nece- sitate şi nu din oportunism. Integrarea mişcării futuriste în fascism este o dovadă că realizarea idealului lui Marinetti nu se putea face decât prin oameni liberi şi disciplinaţi Pentru înţelegerea mai bine a mişcării ar fi bine să ne gân- dim la atmosfera apăsătoare care înăbuşea la începutul veacului nostru viaţa artistică, socială şi politică a Italiei. Amintim cuvintele lui Marinetti din primul manifest : „Vrem să salvăm Italia de cangrena profesorilor, arheologi- lor, ciceronilor şi anticarilor. „Vrem s’o liberăm de muzeele nenumărate care o acoperă ca nişte cimitire. „Muzee ! Cimitire ! „Dormitoare publice în care dorm pentru totdeauna alături fiinţe care se urăsc şi nu se cunosc. „Să se facă o vizită în fiecare an, cum te duci să-ţi vezi mor- ţii o dată pe an... Am putea admite ! „Să se depună chiar flori o dată pe an la picioarele Ciocon- dei, am înţelege ! Să ne ducem însă pentru a ne plimba zilnic în muzee tristeţile, îndrăznelile fragile şi neliniştile noastre, nu admitem ! Vreţi să vă otrăviţi ? Vreţi să putreziţi ? „Intr’adevăr, vizitarea zilnică a muzeelor, bibliotecilor şi a- cademiilor, aceste cimitire de sforţări pierdute, aceste calva- ruri de visuri crucificate, aceste registre de elanuri sfărâmate., este pentru artişti ceea ce este tutela prelungită a părinţilor „PROBLEMELE SANITARE ALE POPULAŢIEI RURALE DIN ROMÂNIA" 449 pentru tinerii inteligenţi, îmbătaţi de talentul şi de voinţa lor ambiţioasă". Academismul în pictură şi sculptură, manierismul şi forma- lismul decadent în literatură, birocratismul în viaţa de stat înăbuşeau orice început de activitate creatoare şi închideau ori- zontul spiritual al Italiei. Nu greşim că fascismul, apărut mai târziu, prin spiritul său inovator, ar putea fi considerat ca adevăratul „corespondent11 în viaţa socială şi politică al mişcării pe care a iniţiat-o şi pen- tru care a militat Marinetti. In această privinţă sunt pline de semnificaţie cuvintele pe care le-a rostit F. T. Marinetti în ziua de 3 Ianuarie 1938 cu prilejul unei festivităţi politice : „Nu sunt om politic, sunt poet şi uneori anticipator al viitoru- lui. In această calitate vreau să vă vorbesc din inimă şi să vă spun că tot ce a făcut, a voit, a realizat şi a cucerit Revoluţia ‘fascistă se datoreşte sentimentelor. „Nu vă voi analiza fapte, dar adunând impresiile mele du poet, vă declar că toţi acei partizani care urmăreau să lovească în fascism reprezentau critica sterilă, înţepătoare şi meschină împotriva adevăratului suflet al Peninsulei, în ardoarea ei de măreţie, în prestigiul ei în faţa primejdiei şi în nemăsuratul ei elan pentru viitor". încununarea activităţii literare a lui Martinetti şi recunoaş- terea oficială a valorii operei sale s’au făcut prin intrarea sa în „Academia Regală a Italiei*1 (Reale Academia d’Italia). încercând să se ridice împotriva anchilozei spirituale şi a climatului vetust al Academiilor pe care le-a combătut cu multă vervă, Marinetti a izbutit să ocupe un fotoliu de academician. F. T. Marinetti poate fi considerat ca una din valorile spi- rituale universale ale Italiei. Intr’adevăr, el a fost primul şi cel mai îndrăzneţ deschizător de diurn al generaţiei abia sosite în pragul secolului nostru. VIRGIL HUZUM „PROBLEMELE SANITARE ALE POPULAŢIEI RURALE DIN ROMÂNIA** Afirmarea structurii net agricole a ţării noastre trece azi, în urma devalorizării conţinutului ei intuitiv prin circulaţie, drept un loc comun. întovărăşită când de emfaza oratorică su- perficială, când de o tonalitate care aduce a regret şi resem- 14 450 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nare, propoziţiunea devenită clişeu nu mai are pentru con- ştiinţele ce-o receptează, adeseori, decât o realitate verbală. Că un stat agrar implică o sumă de probleme demografice, geopo- litice sau pur şi simplu economice, atunci când nu se urmă- resc şi consecinţele lor mai îndepărtate, mentalitatea comună ignoră. Pentru suficienţa unei anumite categorii de orăşeni, aitunci când nu ia aspecte de idilă sămănătoristă, satul reprezintă doar o foarte îndepărtată realitate neintere- santă decât poate pentru randamentul său turistic, în cele mai bune cazuri. O campanie împotriva acestui fel de a vedea lu- cruri care merită un interes de prim ordin, înseamnă îndru- marea echipelor regale spre lumea satelor, în vacanţele mai calme care s’au scurs de câţiva ani încoace. Iniţiativa regală n’a însemnat numai trezirea interesului public pentru popula- ţia rurală, aducerea adică pe primul plan a problemelor ei şi conştiinţa că de buna stare integrală a ţărănimii depinde aşe- zarea întregii fiinţe a statului, "ci şi o însemnată contribuţie informativă, pe care, alături de cea nu totdeauna exactă şi completă, a administraţiei, avea s’o folosească eventualitatea unei acţiuni politice îndrumate de necesităţile puse în evidenţă prin studiul direct întreprins astfel. Preocuparea constantă de realităţile sanitare ale păturii ru- rale, care reprezintă 81,8% din totalul populaţiei României, a fost linia continuităţii Revistei de Igienă Socială de sub direcţia d-lui Dr. G. Banu, în toţi cei zece ani ai utilei sale apariţii. Nu- mărul festiv (1-6, Ianuarie-Iunie 1940, 1826 p. in-4°) al re- vistei este aşa dar firesc închinat problemelor sanitare ale po- pulaţiei rurale din România. Pentru intelectualul care n’a pier- dut simţul concretului, dorinţa onestă, mărturisită în prefaţa d-lui Dr. Banu, de a mărturisi deschis ce se ştie şi mai ales ce nu se ştie în biologia şi igiena rurală, e prilejul unei revizuiri — ori cât ar părea de banală formularea, ea nu e mai puţin expresia sinceră a unei reacţii sufleteşti — unei revizuiri a conştiinţei. Parcurgând mai întâi indiferent, primele din cele aproape 2000 de pagini ale volumului, apoi pe măsura cursului lecturii, din ce în ce mai interesat, imensul material documentar al fiecărui capitol (gândit autonom de autorii diverşi, însă uşor încadrabil în sistemul unitar, organic al problemei, aşa cum l-a schiţat directorul revistei), cititorul are, ajuns la ultimele pagini, aş spune o criză care-1 mână să se îndoiască de mora- litatea unor strict culturale ocupaţii, ca speculaţia teoretică, arta sau literatura. Apar, printr’o ciudată catalizare, toate a- .PROBLEMELE SANITARE ALE POPULAŢIEI RURALE DIN ROMÂNIA" 451 ■cestea drept ilicite, într’o ţară în care atâta suferinţă fizică, -atâta mizerie materială poate fi îndurată de patru cincimi din populaţie, în văzul indiferent al minorităţii favorizate. Deşi problema abordată e de domeniul medicinei sociale, faptul că spiritul în care sunt văzute lucrurile, mărturiseşte o înţelegere sociologică a problemei, iscă în cititor o sumă de incalculabile reacţii. Desigur, nu la compasiunea stearpă aspiră studiul o- biectiv. El e gândit a fi o prefaţă la acţiunea viitoare. Convins că o acţiune eficientă nu e posibilă fără o justă cunoaştere prealabilă a stării de lucruri, d. Dr. Banu îşi dă seama de necesitatea înţelegerii radicale a tuturor determinantelor ei. Studiile de biometrie şi biotipologie, necesare în vederea con- stituirii unei biologii generale a populaţiei rurale, năzuesc să înfăţişeze în sine omul, desprins de contingenţele lui exteri- oare. Ele trebuesc acordate cu problemele de eugenie şi demo- grafie, pentru a se putea înfiripa imaginea obiectului atât sub aspectul său static, cât şi în evoluţia lui actuală, faţă de cea ideală. Studiile d-lor D-ri Făcăoaru, Rămneanţu şi Manuilă se înscriu aici.. „Situaţia calitativă“ a populaţiei săteşti, ţintă a cercetărilor, opun faza lor actuală fazei numerice, cantitative, •de până acum. Căutând alături de structura complexă a ele- mentului social, relaţia lui cu mediul fizic, economic şi cultu- ral *), d. Dr. Banu mărturiseşte în alcătuirea planului, o con- cepţie structuralistă şi funcţională, afirmată şi în alegerea cri- teriului „formei totalitare de viaţa1 pentru unificarea varie- tăţii aspectelor prezentate de cercetările parţiale. Capabil să -asigure organicitatea concepţiei, criteriul funcţionează în edi- ficarea schelăriei monumentalului volum. Problema recreaţiei, considerată ca odihnă compensatoare pentru organismul a că- rui nevoe de echilibru mintal şi moral se simte tot atât cât a repaosului fizic (d-nii S. şi V. Manuilă), e alăturată astfel pro- blemei deficienţei igienei personale, problemei insalubrităţii lo- cuinţei, şi problemei de capitală importanţă pentru producţia economică şi stadiul biologic al populaţiei, a alimentaţiei. Chiar dacă nu socoteşte ca anumiţi filozofi materialişti germani că •omul este ceea ce mănâncă („Der Mensch ist was er isst !“), d. Dr. Banu acordă problemei subalimentaţiei cantitative şi defi- cienţei calitative a hranei, o importanţă deosebită. Rezultatele !) Studiul d-lui Dr. Marius Sturza aduce pentru prima oară la noi noţiu- nea de climă ;i de geologic în explicarea vieţii sanitare a ruralului. D. An- •ton Golopeniia adaogă un incisiv studiu despre starea economică şi cultu- rală a populaţiei rurale. 452 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE obţinute de cercetători*) cu privire la valoarea calorică, ener- getică a raţiei, alături de valoarea calitativă, capacitatea de asi- milaţie organică, de împrospătare celulară a alimentelor, vă- desc deplorabilul dezechilibru al principiilor alimentare (glu- cide, grăsimi, etc.), carenţa vitaminică, decalcifierea şi defos- forizarea organismului; o sumă de neajunsuri endemice, care pe lângă că scad potenţialul energetic, slăbind rezistenţa or- ganică a indivizilor, acţionează şi ca factori profund disgenici în evoluţia unui neam. Problemele patologiei rurale se leagă strâns de problemele alimentaţiei. E cunoscută corelaţia dintre pelagră şi plantele nepanificabile, cea dintre guşa endemică şi apa potabilă. Bolile sociale, tuberculoza, bolile venerice, malaria, can- cerul, trahomul, turbarea, guşa, sunt studiate de o seamă de profesori dintre cei mai competenţi 2) în corelaţie cu factorii care le produc, prilejuesc sau favorizează. Soluţiile propuse merită toată atenţia. Bolile organice3) şi cele mintale, 4), patologia mamei şi a copilului 5) dovedesc, comparate cu studiile de istoriografie frie- dicală dela începutul volumului 6), lipsa oricărui progres în do- meniul sănătăţii la ţărani, dacă nu chiar — e imposibil de ştiut cert din pricina lipsei datelor statistice, dar n’ar fi deloc exclus, mai ales că e uşor previzibilă condiţionarea agravării — un regres. *) Prof. G. Benetato, G. K. Constantinescu, I. I. Niţescu, Dr. I. Claudian, S. Nitzulescu, D. C. Georgescu, M. Enescu, S. Boldescu, D. Andronescu, I. Braghină, D. Rusu, prof. I. Voicu, Dr. M. Zolog şi Gli. Tătăranu studiază alimentaţia. D-nii E. Răsmeriţă şi M. Tiriung, locuinţa; — A. Voina, igiena personală. 2) D-nii M. Nasta, A. Voina, S. Longhin, C. Anghelescu, D. A. Cornelson, S. Nitzulescu, M. Derevici, D. Ionescu, îşi alătură la acest capitol, contri- buţiile de acelea ale d-lor Prof. M. Ciucă, D. Danielopolu, I. I. Niţescu, E. C. Crăciun, D. Manolescu. 3) Th. Dobrcscu şi Al. D. Lăzărescu. *) Prof. P. Tomescu. 5) Dr. G. Banu, I. Nemoianu, A. Muţiu, A. Simon, L. Daniello, P. Chi- per, N. Bumbăcescu, A. Iancu, C. Oprişin, I. Voicniţa, caută să stabilească normele de luptă în domeniul protecţiei materno-infantile, pentru înlătu- rarea imensei morto-natalităţi, mortalităţii anti-natale a mamei, mortali- tăţii intra şi post-natale, din pricina lipsei de asistenţă medicală, şi a mor- talităţii infantile, dureros record al ţării noastre. 8) Prof. V. Bologa : Contribuţiuni la cunoaşterea igienei rurale în trecutul r.ostru ; P. G. Samarian : Sănătatea şi igiena rurală în trecutul românesc.. „PROBLEMELE SANITARE ALE POPULAŢIEI RURALE DIN ROMÂNIA" 453 In cercetarea bolilor infecţioase, institutul Cantacuzino, prin -contribuţia directă a d-lor Profesori C. Ionescu-Mihăeşti şi M. Ciucă, sau prin munca de supraveghere depusă de domniile-lor, pentru restul studiilor, şi-a făcut mai mult decât simpla da- torie 1) expunând ravagiile epidemiilor la ţară. Un lucid studiu al d-lui Prof. I. Moldovan în colaborare cu d. M. Zolog, despre organizarea sanitară rurală, îi scoate în evidenţă neajunsurile actuale. Partea documentară a volumului se completează cu studii comunicate de cercetători străini, cu privire la igiena rurală a •câtorva ţări învecinate. Se stabileşte astfel un fericit început de organizare a intercolaborării statelor vecine ’2). Zece pagini de bibliografie a lucrărilor de medicină rurală de la 1920 până azi, în afară de bibliografia fiecărei probleme în parte, fac trecerea înspre rezumatele sumare în limba fran- ceză, engleză şi germană. Credincios principiului „une annee d’analyse pour une heure de synthese**, d. Dr. Banu purcede pe 120 pagini, la un exa- men critic şi sintetic al materialului. Rezultatele la care vor trebui să ducă cercetările sunt, după d. Dr. Banu, cunoaşterea mai întâi a caracterelor medico-sociale comune întregii ţări, odată cu schiţarea profilului regional al problemei. O antici- paţie i se pare d-sale a putea face, stabilind patru mari tră- sături valabile pentru tot cuprinsul României : 1. ignorarea biologiei generale a poporului, 2. subalimentaţia, 3. deficienţa organizărilor preventive 4. deficienţa educaţiei sanitare a populaţiei. Criteriile politicei medico-sociale vor trebui să fie „indicii sintetici**, care să aibă în vedere diferenţele dintre medii, in- stituind principii elastice ca interpretare, lesne adaptabile prac- tic realităţilor particulare ale trecutului. !) Afară de studiul cu caracter general al d-lor Profesori Ionescu-Mi- liăeşti şi Ciucă, se ocupă de scarlatină d. Dr. V. Albescu, de rugeolă Dr. Vrancea, de tifosul exantematic prof. I. Bălteanu, G. Calalb de dizenterie, G. Combiescu de febra tifoidă, A. Magheru de holeră, M. Marbe de dif- terie, B. Wisner de poliomielită, P. Condrea de tetanos. Prof. I. Bălteanu, M. Franke şi FI. Popa de infecţia cărbunoasă. 2) St. Z. Ivanic şi B. Constantino-vic-Jugoslavia ; B. Iohan, Th. Sz61, I. Tomcsik, A. Gâal-Ungaria; Prof. G. P. Alivisatos şi V. G. Valaoras-Gre- •cia; Asim Arar-Turcia ; Prof. P£troff-Bulgaria, aduc studii parţiale asupra anumitor probleme de medicină socială, cercetate în ţările respective. 454 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE „Normalizarea biologică, scgregând non-valorile şi selecţio- nând valorile superioare ale naţiunii, făcând deci politică eu- genică, politica rasei româneşti ; intensificarea, organizarea, generalizarea măsurilor pentru redresarea deficienţelor, făcând deci o efectivă medicină, curativă; în fine punerea în valoare a medicinei preventive", acestea sunt cele trei idei fundamentale care vor sta la baza viitoarei politici sanitare, preconizată de d_ Dr. G. Banu. Aportul informativ al lucrării tinde, după expresia D-sale, să trezească un minut mai devreme iniţiativele. Rostul ei s’ar dovedi împlinit abia atunci când unul geamăn, de astădată consfinţind realizări, ar veni tot aşa de impunător să se adaoge acestuia, în conştiinţa cititorului. Realizarea d-lui dr. Banu înseamnă una din lucrările monu- mentale ale literaturii sociale româneşti şi e esenţială pentru înţelegerea realităţilor care ni se impun. Pentru dificila şi migăloasa muncă a comparării şi reordo- nării datelor informative, care să poată servi, descărcate de semnificaţiile cu care le-au investit autorii studiilor parţiale, în urmărirea unor probleme mai vaste de astădată, d. G. Banu se poate considera răsplătit — şi meritul se răsfrânge asupra tuturor celor care au contribuit la aceasta — mai mult decât de emoţia cu care intelectualii pomeniţi îi parcurg valoroasa carte (fiindcă o carte e !), de promisiunea ce, interior, îşi face fiecare din ei : să lupte oricum, oricât, pentruca sănătatea să nu mai fie, de aici încolo, o simplă formulă de bună-ziua. Cartea d-lui Banu înregimentează spirite, pentru acţiunea: politicei medico-sociale aşteptate. MIRCEA VUIAN REVISTA REVISTELOR STRĂINE INTRE ISTORIE ŞI ROMANUL ISTORIC Die neue Litcralur, anul 41, No. 6, Iunie 1940. Problema romanului istoric preocupă tot mai mult cercurile criticei. O de- limitare între activitatea istoricului şi cea a romancierului-poet a devenit de aceea necesară. Gerhart Schmidt o conturează în felul următor : „Poetul poate să mânuiască materia, aşa cum nu-i e îngăduit istoricului ; în multe cazuri, el va trebui să plămădească liber dacă vrea să obţină un efect susţinut căci istoria nu-i oferă tragedii pe de-a-gata. Poate că ma- terialul îi serveşte numai ca pretext pentru a concretiza o nouă imagine a lumii. El nu tinde să redea realitatea care pentru el e munca brută, ci tre- bue să creeze o nouă icoană care este înrădăcinată în el supunându-se cu totul numai formei sale poetice. Adevărul poeziei e neatârnat de cel istorie şi e condiţionat exclusiv de îndemânarea poetului. „Istoricul e legat de realitate. Ea nu-i este numai aparenţi şi echiva- lenţă, ci are valoare proprie ; el n’o făureşte după legile lui imanente, ci trebue să-i copieze liniile şi imaginea astfel obţinută s'o compare cu ca. Şi subiectul îi e mai limitat odată ce gândul său urmează să pornească dela stat pentru a-i zugrăvi puterile ce purced dela el şi se îndreaptă spre el. Ideea poetului sălăşlueşte m moral şi pe treapta cea mai de sus în religios, de aceea el apare totdeauna ca un factor activ ; cea a istoricului — în cu- noaştere care se înalţă pe un alt plan şi el reapare ca un contemplator căruia o voinţă subiectivă prea accentuată i-ar tulbura obiectivitatea ne- cesară. CEI TREI SUTE DE ANI DELA MOARTEA LUI PETRU PAUL RUBENS Die Kunst im Deutschcn Reich.. anul IV, seria VI, Iunie 1940. Amintirii celor trei sute de ani dela moartea pictorului Petru Paul Rubens, îi închină revista de artă germană un studiu-cditorial al profesorului 456 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE flamand dr. loscf Muls. Sunt notele esenţiale ale unei prelegeri ţinute la Berlin la 3 Aprilie 1940. Cu o sigură intuiţie şi viziune de ansamblu pă- trunde istoiicul de artă citat în lumea interioară a lui Rubens. - „El stăpâneşte lumea în cel mai deplin şi puternic înţeles al cuvântului. Nu mai trebue s'o descopere ca meşterii primei renaşteri : piatră de piatră, plantă de plantă, floaie de floare, fiecare fibră a corpului omenesc până ce aflau cum toate se leagă între ele, până la cercetarea amănunţită a în- tregului. Ca toată epoca sa, el a depăşit examinarea analitică. Lumea pe care pe seama sa a creat-o, n’a fost înfiripată din părticele cercetărilor an- terioare care considerau lucrurile fiecare pentru sine, în contururile lor bine desemnate şi izolate. El nu mai intuia fragmentul, ci cuprindea întregul cos- mic. Linia inteiioară a creaţiilor sale n'a mai fost aceea a limitării şi a determinării obiectelor singuratice, ci trecea pe nesimţite dela un obiect la altul prin spaţiu în aşa fel încât toate obiectele păreau legate între ele : pământul cu plantele şi animalele, arborii înalţi cu apele subterane'*... Se insistă apoi asupra păgânismulu» rubensian : „Rubens a fost păgân ca pământul şi întreaga natură : El respira aceeaşi fericire şi bunătate cu care ne întâmpină dimineaţa şi seara rouă şi caldele adieri ale zefirului Era pătruns de aceeaşi exuberanţă pe care o împărtă- şeau şi vara şi toamna, era mânat de aceeaşi putere care mişcă şi rodeşte pământul şi care izbucneşte în milioane de muguri... A fost iubitul zeilor care l-au dăruit cu mai mult noroc pământesc decât el însuşi şi-ar fi putut dori“. CENTENARELE LUI ALPHONSE DAUDF.T ŞI CLAUDE MONNET Rtvur de Paris — Anul 47 — Kr. 6 — !5 Martie 1040. D. Albert Flament închină rânduri pioase amintirii lui Alphons Dau- det şi Claude Monnet ale căror centenare dela naştere au fost comemo- rate de curând. „Romanele lui Alphonse Daudet nu sunt invariabil capodopere, însă numărul acelora care rămân' capodopere depăşeşte pe celălalt şi acordă un loc foarte mare autorului lor în timpul celei de-a doua jumătăţi a vea- cului al XlX-lea. Cine ştie dacă am fi avut pe Bourgct, dacă nu l-ar fi precedat Daudet ? Cine ştie dacă am fi avut unele pagini din Zola, unele caractere de femei mai puţin sumare decât acelea pe care le cioplea cu o secure mânuită atât de brutal, dacă nu ar fi avut, nu spun „lângă el“, ci în acelaşi cenaclu, pe celălalt meridional, acesr contemporan atât de deo- sebit de el, pe Daudet din Sapho, din Fromont jeune, din Jack, şi din atâtea pagini asupra Parisului, în care ochiul miopului se preumbla cu o fineţe atât de fericită, încât ni se pare că fetele, femeile, şi... celibatarii sunt pentru totdeauna îmbrăcaţi de noi, de el ? Câte profiluri luminate de o lampă, câte inimi sfâşiate sub un vestmânt îndoliat, câte copilării pline de REVISTA REVISTELOR 457 nelinişti, în timp ce cerul îşi joacă feeria-i tragică a fiecărui amurg, peste casele înalte... Cine ştie ceea ce însuşi Marcel Proust îi datoreşte lui Alphonse Daudet, la care se grăbea Joi, la ieşirea dela o cină, cu ga- roafa la butonieră, cu ochii încercănaţi şi ieşiţi din orbită ca aceia ai pa- serilor de noapte ?“ „Toate pânzele lui Monnet nu sunt capodopere. A fost un moment când unii negustori au încercat să facă avere, adică să realizeze pe so- coteala lor, „flerul" pe care-1 arătaseră când îi cumpăraseră o pânză, din timp în timp .. Aceasta nu este o judecată critică dusă împotriva unor a- numiţi negustori... Cât timp au păstrat în prăvăliile lor, ani îndelungaţi, pânze pe care le expuneau periodic fără cel mai mic succes. Le-au vândut adesea cu un preţ inferior unui câştig bănuit, după ce imobilizaseră ani îndelungaţi sume adesea importante,' dacă nu considerabile, îngăduind prin aceasta amatorilor să realizeze câştiguri considerabile. Şi apoi, ne- gustorii din vremea aceea, aceia din clasa unui Durand-Ruel, a unui Vol- lard, trăiau în dosul unor dughene misterioase şi înghesuite, în acea lu- minăţie proastă şi acea desordine pe care arta le-a îndrăgit totdeauna, chiar în subsoluri unde veneau să adulmece criticii de artă, acei ce nu se mulţumeau numai cu Saloanele oficiale, cu Salonul artiştilor adoptaţi de un public care imită prosteşte pe alţii. Aceste reuniuni, frecventate de un Antonin Proust, de un Zola, au creat mişcarea din care s’a ivit atunci şcoala franceză care a dat, de mai bine de o jumătate de veac, tonul lu- mii întregi şi a influenţat tot ce ,a fost civilizat în Europa şi în America, până în Japonia". ROMÂNEŞTI CONTRIBUŢIILE FILOSOFILOR ROMÂNI Revista de Filosofie — Voi. XXV Kr. 1 — Ianuarie-Martie 1940. D. Grigore Tăuşan încearcă o definire a concepţiilor diferiţilor filosofi români în studiul său „Câteva sisteme metafizice româneşti". După ce arată marea influenţă pe care a exercitat-o Titu Maiorescu asupra evoluţiei cercetărilor filosofice la noi şi după ce se ocupă de manifestarea atât de respectabilă, dar fără să fi avut o puternică înrâurire asupra cugetătorilor r.oştri, a lui Vasile Conta, care în schimb a influenţat politica naţionalistă, aici el fiind un creator de curent social, creatorul curentului de etnicitate, autorul trece la analizarea şi definirea concepţiilor şi atitudinilor filosofilor contemporani, d-nii Prof. C. Rădulescu-Motru, I. Petrovici, P. P. Negulescu şi Lucian Blaga. Reproducem următoarele observaţii şi aprecieri privind filosofia Profeso- rului C. Rădulescu-Motru : 458 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE „D. Rădulescu-Motru, prin educaţia filosofică primordială (elev al lur Maiorescu şi autor al unei teze de doctorat din Leipzig, despre Kant), por- neşte in construcţia metafisicei sale dela filosoful german, dar adăugândP interpretări şi critici care, chiar în forma primelor 'scrieri dovedesc contri- buţia nouă ce avea să urmeze. Astfel, dela început, pe gânditorul român nu-t mulţumea interpretarea kantiană asupra raporturilor dintre conştiinţa indi- viduală, care este constituită din elemente empirice şi ajungerea, totuşi, pe- această conştiinţă la o sinteză cu caracter universal şi necesar. D. Rădulescu-Motru nu vede progresul cunoaşterii ştiinţifice decât în- temeind o filosofie care va unifica conştiinţa individuală cu o realitate persistentă. Se întrevede chiar în această primă declarare de credinţă filo- sofică, înspre ce direcţie aveau să meargă cercetările profesorului român, — adică spre crearea unei filosofii în care conştiinţa omenească să se integreze intr'un evoluţionism psihic. In faţa marelui mister al lumii, se pot inventa atitudini,, cum au fost de fapt născocite şi până acum, având drept autori pe cei al căror nume au. devenit eroice în istoria filosofiei. Se poate închipui o explicaţie dată lumii externe, ca fiind o creaţie a cugetării noastre. Omul psihic ar fi un demirug universal al universului creat de el, prin puteri de spontaneitate, care ani- hilează externul, zeificând puterile interne omeneşti. Am putea să credem, şi într’un dualism platonician, într’o materie care e o negaţie, o pasivitate şi ideea care e o forţă creatoare şi activă, un dualism între ceea ce nu este, pentrucă e derivaţie şi ceea ce este efectiv, adică spiritul însuşi. Un dualism, astfel, pe care-1 regăsim în legende depărtate ca şi în sisteme de filosofie propriu zise. După cum admiţând concepţia naivă materialistă, putem crede că sufletul se evaporă, substanţa eternă şi reală fiind masivitatea materială. Gânditorul român a aşezat prin al său „personalism energetic", nu o du- blură a existenţei, nu o interpretare în stil propriu a ceea ce se întâmplă şi a ceea ce este dincolo de el; nu un epifenomen al existenţei, ci o energie care se seriază în ansamblul dinamicei universale. Filosofia d-lui C. R.-Motru ne presintă astfel o tălmăcire metafisică şi românească a puterilor sufleteşti în colaboraţie cu puterea naturii, aşa cum legenda şi poesia populară românească au înfrăţit întotdeauna pe om cu natura însăşi. Sistemul d-lui C. R.-Motru este astfel un idealism monistic şi evolutiv în, care conştiinţa devine un fundament universal, deoarece — spune textual d. C. R.-Motru : „Toate cât pot intra în ciclul unei evoluţii pot fi socotite ca având o con- ştiinţă, fiindcă simplul fapt al Evoluţiei lor coincideau cu existenţa corn ştiinţei". REVISTA REVISTELOR 459> BALADA PREOTULUI SAS STEPHAN LUDWIG ROTH Ordinea, Anul IX, nr. 2442 — 1 Iunie 1940, Reproducem aci, în excelenta traducere a d-lui Eugen Jebcleanu, opera poetului sas Adolf Meschendoerfcr inspirată de luminoasa figură a preotu- lui Ştefan Ludwig Roth, la care se referă una din notele noastre de mai jos- In piaţa din Cluj, înfruntând, Stă ’n lan(uri preotul Roth. I se dă o bună mâncare. Ultima. Trei ceasuri înainte dc-a fi mort. Doisprezece flăcăi secui în marc paradă Păstrează paza şi ordonă mişcarea, Şi când mulţimea furtunos urlă, Baionetele lor îşi arată fulgerarea. Totuşi, preotul stă ca’n odaia sa de lucru Şi gustă pentru ospăţul de moarte vinul unguresc. E roşu şi bun. Dar razele soarelui sângeros îl zugrăvesc. Un clopot îşi pierde sunetul. Cât poate fi de târziu ? El împrumută ceasul dela unul din soldaţi Şi-l aşează înaintc-i pe masa de brad, Acum, îi atinge duhovnicul umărul: ..Frate, se apropie... orele scad... Sufletul vostru... — stană rămâne cu dinţi clănţănind, Răsfoieşte ’n cartea sa de rugăciuni şi ’ncremencştc Şi priveşte nemilostivul arătător, Care înainte, pururi înainte goneşte. Preotul ia un condei. I s’a pus şi-o călimară pe masă. Pe urmă, scrie : „Dragii mei copii, Mă despart acum de lumea frumoasă, Vă las moştenire doar numele meu ; Totuşi un nume bun este lucru de preţ mare, O greutate crescută pentru copii şi nepoţi, Pe care odihneşte a străbunilor binecuvântare. Păstraţi-1 nedeslipit şi păstraţi credinţa, In fiecare ceas cu rugăciuni neînfrânate şi cu tot ! Nu vă fie frică de nimeni, dar iubiţi oamenii ! Domnul păzească poporul meu, Stephan Ludwig Roth”. Ascultă ! O companie cu tobe ’nnăbuşite. Drepţi ! Aliniaţi ! — ei pun arma la umăr, Apoi, zăngănind conduc pe Roth în mijlocul lor. In urmă, aleargă zgomotoşi oameni în mare număr. Afară, la cetăţuie. Acolo sclipesc grădinile, *60 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB Colinele ’n verdele de sărbătoare. Acum, se minunează Roth şi bea cu ochii, Halucinant, veşnica devenire şi redeşteptare. Aici, venea copil fiind şi saluta ţara. Şi flutura pălăria spre oraşul primitor şi ’ndepărtat, Aici, i s’au înălţat cele mai măreţe gânduri, Dintre cari pe niciunul nu l-a uitat. Drepţi ! Aliniaţi ! Armele zăngănesc, Acum, sas, arată ! îndrăzneala mai ţi-este vie ? Roth smulge legătura dcpe ochi, Azvârle ’n iarbă larg răsfrânta pălărie. Stă ca un pisc şi vede doar munţii, Colinele, grădinile, oraşul necredincios Acum, şuieră împuşcăturile în linişte de ghiaţă Şi pe cel care şi-a cucerit coroana de viaţă, II aştern, în genunchi, pe ultima-i voinţă, jos ! PROBLEMA CONTINUITĂŢII IN DACIA P.cvue de Transylvanie, 7ome VI, No. 1, Cluj: Janvier-Mars 1940, pp. 3-72. D. Profesor C. Daicoviciu face o expunere critică a elementelor pri- vitoare la continuitatea daco-romană în locurile ocupate azi de poporul Tomân. Acest studiu se compune dintr’o introducere cu caracter general, în care se insistă asupra necesităţii de a adânci cunoaşterea istorică şi archeo- logică a regiunilor din nordul Dunării (datele istoricilor unguri neoferind toate garanţiile de obiectivitate cerute) ; şi din mai multe capitole, tratând pe rând despre Dacia pro-romană ; influenţa romană în Dacia şi persistenţa elementului autochton dac după cucerire ; persistenţa unei populaţii daco- române în Dacia post-romană. „Datele oferite de istoria antică şi de archeologie vor permite să se con- stitue o imagine aproximativă a mediului material fi spiritual de unde a putut — sau nu — iefi romanitatea medievală din nordul Dunării. Ele vor fi o contribuţie — decisivă numai într’o anumită măsură — pentru a în- temeia teoria continuităţii ; ele vor da o bază medievistului şi linguistului pentru a sprijini cu tărie, de va fi cazul, clădirea lor“... 1. Istoria Dacici pre-romane stabileşte o aşezare „antică şi permanentă“ a elementului geto-dac în locurile pomenite. ...Nici o mutare forţată, nici o migraţie în curs de aproape două mii de ani, ci dimpotrivă o legătură or- ganică strânsă între popor fi solul din care pare a fi efii fi care îl hră- nefte. Iată un fapt care, din lipsă de înţelegere istorică, se trece câteodată cu vederea când se admite, fără probe peremptorii o extirpare radicală sau -o emigrare totală a autochtonilor". -...„La venirea Romanilor pe teritoriul României actuale, vechile triburi REVISTA REVISTELOR 46Î scitice fi celtice erau în întregime dacizate; celelalte erau pe cale de a fi; numai numele lor mai aminteşte originea lor străină. „In sfârşit altceva reiese hotărît din studiul formelor de viaţă în Dacia în epoca pre-romană : este unitatea de civilizaţie fi unitatea politică ce îm- brăţifează regiunile din 'Transilvania ca fi regiunile întinse din Mol- dova, Valachia fi Oltenia. E un fenomen care mai fusese' observat în ceea ce priveşte perioadele cele mai vechi de civilizaţie umană din nordul Dunării-de-Jos. Aceasta este o probă în plus de unitatea perfectă între cei doi versanţi ai Carpaţilor, unitate care nu s’a desminţit până în zilele noastre". 2. Ajunsă în acest stadiu de evoluţie Dacia era, încă din epoca lui Au- gust, o ţară deschisă Romanilor, a căror influenţă se tăceai simţită. Rapor- turile dintre imperiu şi lumea dacă trebue să fi fost strânse : „Literatura latină din sec I în. şi d. Chr. cuprinde prea multe aluzii la Daci şi la peţi pentru ca ţara acestora să fi putut fi cu totul izolată”. „... acest contact direct, pacific şi războinic, între Imperiul roman şi Da- cia liberă a durat două secole înaintea cuceririi şi încorporării Daciei în Imperiu. In afară de lupte, de incursiuni... au fost relaţii pacifice fecunde care au pregătit viitoarea romanizare a ţării”. „Sensul ocupării Daciei., cerea în mod imperios o cucerire totală şi ra- pidă de către romanitate. Ceea ce Roma voise cucerind Dacia era să câştige, nu o provincie orientală oarecare mai mult, ci un bastion, un „propugna- culum” sigur pentru expansiunea romanităţii. Dar romanizarea provinciei este dovedită mai întâi de toate prin mărturiile archeologice şi cpigra- fice incontestabile ; acestea sunt în număr impresionant, şi demonstrează pentru orice cercetător imparţial caracterul roman occidental al formelor de viaţă”. 3. Deşi caducă, adversarii interesaţi ai persistenţei dace în Dacia ro- mană susţin încă şi astăzi teoria lui Rossler, după care, în urma războa- ielor, Dacia devenise o pustietate (ceea ce pregăteşte, în spiritul lor, con- cluzia că Aurelian a putut evacua cu uşurinţă această provincie, în care nu mai există o populaţie autochtonă, legată de pământul strămoşesc). „Nimic nu ne îndreptăţeşte să considerăm că aceste pierderi (ale războaielor) ar fi nimicit populaţia dacă ; ar fi un fapt fără precedent în istoria umanităţii ; faptul este inadmisibil pentru o populaţie numeroasă, care avea un trecut de două mii de ani pe acest pământ, unde crease mari imperii...”. Archeologia aduce probe hotărîtoare de persistenţa elementului dac. „In faţa acestor urme, este greu să se admită exterminarea totală a po- porului dac ş'. dispariţia subită a civilizaţiei sale. Ea rămâne în metrul ru- lai unde trăise in mare parte până atunci. In special partea de est a pro- vinciei, lipsită de mari centre urbane, a trebuit să fie un loc prielnic aces- tei desvoltăr: şi co-cxistenţei daco-romane ; mărturiile pe care le-am citat vin în cea mai mare parte din aceste regiuni...”. -462 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 4. In ce condiţii îşi împrejurări a fost evacuată Dacia de către autorită- ţile romane în perioada critică a năvălirilor barbare ? Izvoarele directe arată în mod hotărît că armata romană /(legiuni şi for- maţiuni auxiliare) rămâne în Dacia până în momentul când este retrasă de Aurelian. Prin părăsirea Daciei se renunţă la politica cesarianâ de expansiune şi se aplică politica lui Augustus : ...a se păstra înăuntrul frontierelor sale naturale fortificate, opera imensă de umanitate civilizată ce o continua im- periul roman. Intr’o asemenea politică de conservare cu orice preţ a bu- nurilor câştigate. Dacia... trebuia sacrificată. Se spera, prin acest sacrificiu -să se poată apăra mai cu eficacitate Mocsia şi Illyria, atât de des amenin- ţate în această epocă, pe linia naturală a Dunării". 5. După părăsirea Dacici de- către Aurelian, populaţia daco-romană ră- mâne în provincie — cu atât mai mult cu q'ât „în momentul când retrage- rea a fost ordonată, ;i chiar înainte, provinciile care suferiseră mai mult de năvăliri erau tocmai Mocsia şi Illyria pe când Oltenia şi platoul tran- sylvan erau încă relativ sigure Cum influenţa romană se exercitase de multă vreme asupra popoarelor barbare dela hotarele imperiului, poporul de jos s’a putut înţelege cu ele. Pe de altă parte imperiul este influent în nordul Dunării până la venirea Bulgarilor. Contactul cu populaţia autochtonă romanizată este permanent — iar probe archeologice de existenţa acestei populaţii sunt numeroase. Astfel, tradiţia locală este foarte puternică mai ales în ceramică. .,Cei care au păstrat această tradiţie şi după sfârşitul dominaţiei romane sunt au- tochtonii".,. „... Suntem siguri că nu poale fi vorba de o evacuare totală a Daco-ro- manilor. Nu este cu putinţă să se precizeze acum câţi au rămas şi câtă vreme sau putut menţine. Iotul ne face să credem că numărul lor a fost destul de însemnat şi că au jucat un rol de seamă în formaţia unei noi populaţii române în nordul Dunării.. EXAMINATORII EXAMINAŢI Cuvântul Şcoalei, Anul /, Nr. 2, Aprilie—Iunie 1940. Din studiul d-lui Ion I. Macovei, Despre examenele şi notarea elevilor, -extragem următoarele pasaje : „In primăvara anului 1937 părinţii elevilor şi directorul unui mare şi frumos liceu din capitala unei provincii nu mai puţin frumoase, s’au alarmat •de faptul că în ultimele trei clase la o materie (filosofie) din 94 elevi, 58 au fosfdeclaraţi corijenţi şi repetenţi şi numai 36 promovaţi. S’au plâns, evident, Ministerului care a decis reexaminarea celor 58 elevi de o comisie compusă din : un inspector g-1 de specialitate şi doi membri profesori se- cundari, şi ei dc specialitate, din acea localitate, dar din alte /şcoli. Reexa- REVISTA REVISTELOR 463 minarea care a avut loc imediat după încheierea situaţiei şcolare din Iunie, -a dat următoarele rezultate : din 58 elevi „trântiţi11 de profesorul şcoalei, 36 au fost promovaţi de comisiune cu următoarele note : 1 tu nota 8, 2 cu 7, 15 cu 6 şi 18 cu 5“. 4 ............. . . „Experienţa făcută de noi cu prilejul conferinţei din anul 1938, în faţa întregului corp didactic din Chişinău, a fost şi mai concludentă ca probă de insuficienţă a sistemului nostru de examinare. Am proiectat pe ecran următorul text al unei lucrări scrise a unui absol- vent de curs primar elementar făcută la examenul de admitere în clasa l-a de liceu (păstrând ortografia şi punctuaţia): Toamna Compunere „Iată că veni şi toamna. Toamna nu mia dus veselii, căci eu nu sunt prea sârguincios. Mamiţica mea mă'ndeamnă mereu. Eu nu pot, fiincă sunt un copil slab. Da nu am să mă mai îngraş. Toamna vine cu ploae şi cu necaz". Ionel. Am propus colegelor şi colegilor din sală să dea note, individual şi •secret, pe o foiţă de hârtie. Iată rezultatele : din 47 profesori şi profesoare, 2 i-au dat lui lenei nota 9, 7 nota 8, 10 nota 7, 14 nota 6, 11 nota 5, 2 nota 4 şi 1 nota 3". Numeroase experienţe duc la conclusia că „aprecierile profesorilor asupra aptitudinilor elevilor, făcute pe calea obişnuitelor examene, sunt compro- mise printr’un prea mare grad de subiectivitate : cercetările psihologice combat valoarea lor ştiinţifică". TRADIŢIA CĂRTURĂREASCĂ A DINASTIEI NOASTRE ’Gândirea — Iunie 1940. Cităm din eseul d-lui Nichifor Crainic „Astăzi, nimic nu pare mai firesc decât ca aristocraţia sângelui să agreeze aristocraţia spiritului, reprezentată de aceşti superbi golani ai neamului. In Dinastia noastră însă nu e vorba numai de un simplu patronaj, născut -din conştiinţa continuităţii istorice în stat. In sânul ei, cartea e o pasiune -asimilitoare, dar şi o pasiune creatoare. Carmen Sylva, ale cărei poezii, magistral tălmăcite de George Coşbuc, ar trebui reeditate, e o fecundă făuritoare de cărţi şi totdeodată o evlavioasă miniaturistă în stilul artiştilor medievali. Cultul cărţii a dus-o la cultul Evangheliei. Frumosul exemplar scris şi împodobit de mâna-i augustă, omagiu adus Mântuitorului, străjue dângă mormântul dela Argeş. Carol I, patronul atent al dicţionarului limbii 464 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE româneşti, este el însuşi scriitorul sobru de impresii de flălătorie şi de me- morii politice. Puternica personalitate a Reginei Maria închină o mare parte, din excepţionala-i energie cărţilor, dintre care străluceşte acea mag- nifică evocare a pământului şi a duhului românesc, care e „Ţara mea“ Regele Ferdinand, aşa cum îl portretizează principesa Marta Bibescu, lă- untric şi religios, iubea cu pasiune îndelunga meditare a cărţilor şi avea minunatul dar al improvizaţiei în discursuri, dar transmis cu atâta amploare în oratoria Lui. Principesele Elisabeta şi Ileana au publicat în prima tine- reţe, cea dintâi povestiri, cea de a doua articole de spirit constructiv. Cărturăria e o îndeletnicire a sângelui nostru regal. „Iubirea Lui pentru ea este o moştenire familiară care şi-aj descoperit afinităţile în tradiţia voevodală a culturii noastre istorice. „E parcă un sentiment de recunoştinţă în cultul instituit de Rege pentru, carte. Nimeni n’a glorificat-o cu emoţie mai concentrată. „De aceea, în gândirea regală, dintre toate formele de cultură, ca trece ca primul instrument de ridicare a poporului la nivelul superior al elitelor creatoare. Nimeni n’a văzut la noi problema răspândirii cărţii mai just ca Suveranul. „Este trist 'ca la un popor de 17 milioane de suflete, — zicea în 1931 — să se găsească abia 5—6000 de cetitori. Aceasta arată Itlar ce- enorm teren de muncă avem încă înaintea noastră". NOTE IULIE Ziua de 25 lume a fost o zi de doliu oficial pentru naţiunea franceză, căci a fost intrarea in vigoare a armistiţiului. Generalul Weygand a adresat tru- pelor un ordin de zi, in care mulţumindu-le pentru bravura lor spunea intre altele : „Adversarii noştri au ţinut să omagieze virtuţile voastre războinice demne de gloriile noastre, de tradiţiile noastre. Onoarea a fost salvată". E cert că, deşi condiţiile impuse de Germania fi Italia au fost destul de aspre, ele au fost totuşi cu respectul unui anume stil militar cavaleresc, care a fost un fel de loial şi discret omagiu al comandamentelor superioare ale învingătorilor pentru figura impresionantă a Mareşalului Petain. De altfel acestea au dus războiul inlr’o notă de respect al valorilor care îl deosebeşte mult de cel precedent. Astfel au fost cruţate cu toată înverşunarea bombar- damentelor, aproape toate catedralele, ba încă am putut vedea în jurnalele filmate în mijlocul unui oraş francez cu lotul ruinai numai maldăre de dă- râmături, singură catedrala în picioare, apărată de incendiu cu fur tune de apă, de către soldaţii germani, chiar în timpul bombardamentului francez. Şi pentru că veni vorba de film să arătăm că unul din modurile extraor- dinare ale acestui război este şi nemaipomenita colaborare la istorie a cine- matografului. Momentele au fost fixate astfel în unicitatea lor istorică. Ge- neraţiile viitoare cât vor dura fi se vor reface copiile, vor avea astfel ima- ginea autentică a şedinţei de armistiţiu când în vagonul istoric al Mareşalului Foch, Fuhrerul şi generalii săi primesc pe delegaţii francezi. Clipa în care, după ce a impus un act de atâta însemnătate pentru isloiia lumii, d. Adolf Hitler coboară gânditor treptele vagonului încheindu-şi mănuşa, este de o expresivitate copleşitoare şi va inspira probabil multă literatură. Armistiţiul Franţei nu a fost însă fără grave dificultăţi care au dus nu numai la inveninarea raporturilor cu Anglia, dar chiar la lupte navale pe- nibile între foştii aliaţi. Astfel numai în bătălia de la Oran au căzut peste 1200 de marinari francezi din cei care poate apăraseră retragerea englezilor la Dunkerquc. Şi pentru că vorbirăm de cavalerismul germano-italian e locul să adăugăm aici că însăşi această stranie comportare a Angliei, din clipa în care Franţa s'a hotărît pentru armistiţiu, nu e lipsită de o notă emoţionantă de sinceritate 15 466 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi hotărire, care contrastează in mod neaşteptat cu suspiciunile dureroase pe care le-a trezit comportarea ei faţă de proprii aliaţi, până la 25 Iunie 1940, Sunt desigur multe lucruri pe care foştii aliaţi ai Angliei nu le vor putea pricepe. Astfel d, Chtirchill declară că Anglia are nevoie de aci încolo de vreo doi ani de pregătiri ca să fie gata, Totul e de când încep aceşti doi ani, Incepuţi în 1935 după războiul din Abisinia, ori în 1938 sau 1939, altă însemnătate ar fi avut pentru aliaţii Angliei şi pentru Anglia însăşi, sorocul acestor doi ani de pregătiri, Intre altele Anglia ar fi fost cruţată poate de umilinţa pe care i-a impus-o in Mediterana, aviaţia italiană, O bună parte din flota sa de război în care se cuprinde şi Hood, cel mai mare vas de linie din lume, e silită să se apere, şi cu câtă dificultate, în loc să atace. Au loc lupte de altfel între trupele coloniale engleze fi italiene pe toată frontiera de i ăsărit a Libiei, ca şi pe frontierele Abisiniei, in care italienii arată un „mordant“ remarcabil. Intr'o astfel de luptă a căzut eroic Mareşalul Italo Balbo pe când sbura deasupra unei regiuni apărate. Acest sfârşit demn de un mare Condottiere al văzduhului, va rămâne probabil legendar căci a impresionat lumea în- treagă. S’a aşteptat imediat după semnarea armistiţiului cu Franţa ca Germania şi Italia să pornească lupta hotărîtoare pentru soarta Angliei, căci în genere între diferitele faze ale războiului Fuhrerul nu a lăsat să treacă niciodată o săptămână întreagă, Dar şi aci comandamentul german dă dovadă de com- petenţă şi seriozitate, Pe când opinia publică mondială, nestabilă ca o femeie, vedea Londra deja cucerită, dimpotrivă germanii care ştiu să vadă, pre- lungesc pregătirile, E paradoxal, dar adevărul e că situaţia astăzi e răstur- turnată şi Anglia are o anume şansă împotriva Germaniei, care, dacă aceasta este imprudentă, poate fi decisivă. Este şansa celui foarte slab, care e o şansă extraordinară prin dislocările psihologice pe care le provoacă. Această şansă a fost până acum de partea Germaniei, şi Anglia care nu şi-a dat seama de ea a pierdut aproape tot, S’a realizat însă acea ,.trecere bruscă de la canti- tate la calitate" din filosofia hegeliană. In realitate Anglia reprezintă încă posibilităţi de apărare considerabile, căci de pildă n’a riscat încă în mod serios soarta flotei ei, a tot păstrat-o, iar pe de altă parte pentru Germania, care a devenit aproape stăpâna Europei, situaţia a devenit grea fiindcă acum în caz de insucces are ce pierde. Trecerea dela cantitativ la calitativ ar putea fi realizată prin comparaţia activă între cantitatea şanşelor care sunt de 90% pentru Germania şi calitatea celor zece şanse la sută rămase pentru Anglia. Iată pentru ce comandamentul german care s’a dovedit până acum genial, şovăie, amână, se pregăteşte, De altfel şansele englezilor sunt încă mai scăzute din pricină că ei nu au încă o reprezentare a proporţiilor pregătirii unui război modern. Ei anunţau în ultimii ani cu mândrie că sunt de fiecare dată de zece ori mai tari decât NOTE 467 fuseseră acum un an. Dar Hoare Belisha a precizat că in 1938 armata engleză ■avea 23,000 de oameni. Erau deci sinceri când spuneau că sunt de zece ori mai tari decât au fost. La noi, mărturisim că am văzut acelaşi lucru. Astfel fostul ministru de finanţe a fost ironizat de noi aci, fiindcă era foarte mândru că a realizat un împrumut de zece miliarde, când nouăzeci de miliarde dacă ar fi fost, ar fi încă prea puţin. Ce să mai spunem de oameni serioşi citre •aveau aerul mirat că în doi ani, cu 30-40 de miliarde, nu s'a realizai o înzes- trare militară pe care s'o opunem uneia dintre cele mai mari puteri militare ■din lume ? Ar fi trebuit încă de mult să se pregătească ţara pentru eforturile financiare reale pe care le cere o adevărată pregătire de război modern. Pentru noi Românii, ziua de 3 Iulie a fost o zi de doliu naţional, căci frontierele ţării au fost schimbate. O bună parte din Moldova lui Ştefan ■cel Mare a fost smulsă. Pentru tot ceea ce am gândit şi nam putut grăi, pentru tot ceea ce am vrut şi nu a fost cu putinţă, pentru tot ceea ce a fost lamă înfiptă crâncen in inima noastră şi nu s’a putut arăta, pentru tot ■ceed ce e nădejde şi nu se poate spune aşa cum se cuvine, va veni ziua lă- muririlor necesare. Atunci se va vedea ce răspundere a purtat această bur- ghezie politicianistă rare dela 1918-1938 având ţara întreagă pe mână nu şi-a dat seama că fiecare ceas avea un preţ de viaţă şi moarte, n’a văzut tot ceea ce e ameninţare permanentă, despre care încă în numărul festiv în- chinat Restauraţiei, condeiul nostru însemna un memento întunecat şi crispat, ca o viperă neagră înlr’un strat de flori involte. C. P. D. Otto Folberth a consacrat o mare parte din activitatea sa figurii simbolice a preotului şi animatoru- lui sas Ştefan Ludwig Roth, nu mai puţin însemnată şi pentru noi Ro- mânii, pentru şi alături de care a luptat în epoca ce a culminat în revoluţia dela 1848. Avem aici două plachete (reluări ale unor conferinţe ţinute în Martie şi August 1939 şi publicate apoi de Lanuri dela Me- diaş), consacrate raporturilor lui Ştefan Ludwig Roth cu Românii. In 1842, când la Dieta din Cluj ,.nerăbdătorul naţionalism maghiar1’ cere, prin reprezentanţii săi, înlo- 'Cuirea limbii oficiale latine cu cea maghiară, — Românii şi Saşii având un răgaz de zece ani pentru deprin- derea acestei limbi, Ştefan Ludwig Roth publică „Lupta pentru limbă în Ardeal. O lumină aruncată asu- pra originii şi ţintei de urmărit" în care, spune O. F., „sfătuia pe Un- guri să renunţe Ja planul de a-şi realiza ideea unui stat naţional cu preţul siluirii altor popoare". „Domnii dela Dieta din Cluj", scria Ştefan Ludwig Roth, „vor fi dat ei naştere unei limbi de cance- larie şi, acum, poate se felicită că în sfârşit copilul a văzut lumina zilei, — dar a declara o limbă drept limbă a ţării, iată un lucru de care nu e nici o nevoe. Căci această lim- 468 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bă a ţării o avem de-mult. Ea nu este insă nici germana nici cea un- gurească : ea este cea românească ! Putem noi, naţiunile politice, să ne dăm după deget, putem să gesticu- lăm cât vom pofti, lucru este aşa şi ou altfel... toţi avem, în fond, a- ceastă convingere. Dacă e să vorbim de o limbă de circulaţie generală în această ţară, apoi — asta e credinţa noastră — nu poate fi vorba decât de limba românească.... Socot în zadar anumite lucruri să le ascunzi sub tăcere : oricât te-ai feri să le pomeneşti, ele există. Mai bine să le spunem pe nume şi să medităm asupra lor, decât să nu vorbim şi să nu gândim...." „Românilor le trebue hrana drep- tăţii şi răcoritoarea băutură a unui tratament uman...." „Ce am de spus despre limbă ? Nu mult, şi, totuşi, nu puţin ! Pu- teţi să-i daţi românului literatura voastră maghiară cu toptanul... ea nu va domoli dorinţele, nu va mul- ţumi aşteptările şi nu va sătura nă- dejdile lui. Speranţa de a putea câş- tiga pe Români prin maghiarizare e clădită pe nisip... Cu oferta voastră voi vă bateţi joc: ea nu e decât ironie. Ei vă vor râde în obraz şi vă vor întoarce spatele. Iar, dacă, după zece ani... vreţi să întrebuin- ţaţi forţa şi să pătrundeţi în bise- rici — ceea ce, de altfel, n’ar ajuta la nimic — atunci luaţi seama la ce faceţi şi nu aruncaţi cu criminală îndrăzneală jăratec în paie. Voi se- mănaţi vânt şi veţi culege furtună !" După ce ia parte la adunarea din Câmpia Libertăţii, a cărei însemnă- tate istorică o înţelege în totul şi pe care o descrie cu simpatie frăţească, Ştefan Ludwig_ Roth, — care „a ştiut să aşeze puterea poporului ro- mân în locul ce i se cuvenea în. socotelile politice ale Ardealului" — se află alături de Români şi în. timpul faptelor de arme din 1848- 49, şi are centrul la Cetatea de Baltă, unde conduce, alături de Şte- fan Moldovan, oştilc răzvrătiţilor. Când Ungurii cuceresc Ardealul, iar Moldovan împreună cu mulţi ro- mâni şi saşi se refugiază în Mun- tenia, Ştefan Ludwig Roth rămâne în Ardeal, încrezător în cuvintele generalului Bem că nimeni nu se va 'atinge de el; după scurt timp este insă arestat. Condamnat la moarte, ultimul gând îi este pentru fratele- său de cruce Moldovan, căruia îi lasă moştenire câteva exemplare ale Noului Testament, încredinţate pe vremuri, pentru răspândire, lui Gh. Bariţiu. Se cuvine, neamăgiţi de nălucirile ceaşului de faţă, impunătoare dar efemere, să întreţinem focul sacru şi idealurile omeneşti permanente, pentru care. alături de fraţii săi de cruce dela 1848, a luptat şi a murit Ştefan Ludwig Roth, proclamând, drepturile sociale româneşti. C. E. Gr. F ără nici o pornire pătimaşă, ci, dimpotrivă, într’un adevărat spirit ştiinţific sunt analizate relaţiile din- tre Români şi Unguri în recenta lu- crare a d-lui C. Sassu, doctor în Litere dela Viena şi Directorul Ar- hivelor Statului din Braşov, unul dintre tinerii noştri istorici, care dovedesc, ca şi unii din iluştrii lor înaintaşi, nu numai o cunoaştere te-i NOTE 469 meinică a documentelor, dar şi o profundă capacitate de a concepe sintetic o situaţie şi de a orândui datele perfect adevărate într’o for- mă deplin logică. Cartea se chiamă Românii şi Ungurii, Premize Isto- rice (Editura Cugetarea) şi este sub- împărţită în 27 capitole, care-şi des- vultă conţinutul aproape more geo- metrico. Deşi extrem de condensată, mărginindu-se la fapte şi situaţii tipice şi la argumentări majore, cartea d-lui C. Sasu se citeşte uşor, ca orice înfăţişare de adevăruri, in- teligent orânduite. Autorul porneşte dela caracterul şi structura privilegiată a regatului apostolic medieval maghiar, arătând artificialitatea formei de stat cre- ată de Regele Ştefan I, formă care, dintru început, a nesocotit realităţile etnice şi geografice. In acest stat anaţional, păturile privilegiate ale Ardealului îşi vor aroga titlul de „naţiuni11, termen care, multă vre- fflc, va mistifica adevărul, căci el nu corespunde înţelesului real. Si- luind condiţiile adevărate şi reali- tăţile etnice existente, printr’o or- dine constituţională şi printr’o ie- rarhie socială „în flagrantă nepo- trivire şi contrazicere cu stările naturale date“, Ungaria a deschis 'Calea năvălirilor otomane, anulân- du-şi astfel şi misiunea istorică pentru care fusese creat statul apos- tolic, misiune pe care Principatele noastre au putut-o apăra tocmai .pentru că au fost organic constituite. Mai târziu, statul apostolic, recu- noscând drepturile confesiunilor re- formate, şi-a şubrezit însăşi temelia •care i-a condiţionat întregul sistem privilegial. „Numai confesiunea de rit ortodox a majorităţii populaţiei a rămas mai departe exclusă dela această recunoaştere, pentru că nu era a niciuneia din cele trei corpo- raţiuni privilegiale". Religia ortq- doxă şi poporul român nu au fost considerate ca'făcând parte din sta- tul maghiar. Poporul român a fost „numai tolerat pentruca munca sa să producă cele necesare binelui public". Acestea au fost „păcate capitale" pe care le-au recunoscut şi unii pa- trioţi unguri, ca baronul Wesseleny, dpre-şi dădeau seama de forma arti- ficială sau neorganică a statului, care era firesc să se descompuie. In afară de astfel de observaţii şi relatări de fapte, d. C. Sassu aduce în cartea sa şi o seamă de documente noi sau puţin cunoscute, ca relatările lui Iosif al II-lea, fiul şi coregentul împărătesei Maria Te- reza. Monarhul a rămas îngrozit „de situaţţiiţ pe care a găsit-o în Transilvania, Banat şi ţinuturile învecinate de lângă Tisa, în anul 1773, când a vizitat cu deamănuntul aceste ţări". Printre altele, Iosif II scria într'un raport al său : „aceşti săraci supuşi români, care sunt, fără îndoială, cei mai vechi şi mai nu- meroşi locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiţi şi împovăraţi, cu ne- dreptăţi de toată lumea... aşa de mult că, într’adevăr, soarta lor, când o cunoşti, este foarte de compătimit şi nu este decât de mirat că se mai găsesc atâţia din aceşti oameni şi că n’au fugit cu toţii". Alt document, acesta cu totul ne- cunoscut, este raportul Generalului comandant în Ardeal, între anii 1771-1784, Feldmarchallieutenant Jo- hann Franz v. Preiss, înaintat spre 470 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE documentare lui Iosif II, din care reiese că din totalul populaţiei de 1.066.017, Românii erau în număr de 677.308, faţă de 388.709 Un- guri, Secui şi Saşi. Această populaţie era stăpânită de 5356 nobili privile- giaţi (magnaţi, nobili şi văduvele lor). Aceste date, publicate în anexa Nr. 6, după cinci hărţi atât de sem- nificative pentru adevărul ştiinţific, arată seriozitatea! şi noutatea lu- crării d-lui C. Sassu, de care nu nc-am ocupat aici decât pentru a semnala capitala-i importanţă pen- tru toţi cei care vor să ţie seamă de realitate şi adevăr. P. Com. Sub titlul Problema Sociologiei, sistem şi metodă, d. Prof. Dimitrie Guşti publică în „Memoriile1* Aca- demiei cele trei Comunicări făcute de d-sa în faţa înaltei instituţii. După ce a stârnit entuziasmul ac- tiv al tinerelor generaţii intelec- tuale, dornice de muncă în serviciul unui ideal, după ce a atras inte- resul din ce în ce mai viu al stră- inătăţii competente asupra operei sale de mare amploare, fondatorul Sociologiei româneşti dă Academiei Române prilejul de a cunoaşte re- zultatele obţinute de şcoala activă pe care a creat-o, punând în lumină concepţia sa despre realitatea şi ac- ţiunea socială, dezvăluind probleme „care-mi sunt'prea scumpe, pentru a nu Ie dori cunoscute după valoa- îea lor“, „Sistemul ştiinţelor sociale pe ca- re-1 înfăţişez, nu încearcă numai să unifice cunoştinţe şi probleme, cre- ând astfel o cunoştinţă şi o pro- blemă nouă, ci confruntă şi verifică toate rezultatele obţinute, în cerce- tări la teren, pentru a le da un te- mei experimental !... ... De aceea, el n’are nimic din rigiditatea şi dogmatismul construc- ţiilor speculative, care fug de orice confruntare cu realitatea, făcând un sistem trăit, fără preferinţe doc- trinale, tot atât de departe de teorii fără fapte cât şi de fapte fără teo- rii şi având ca lozincă : „Aici gân- dul se trăeşte şi viaţa se gândeşte11 Acest „Sistem" este înfăţişat în prima comunicare, în care, dezvol- tând o concepţie originală, autorul arată cum trebuesc contopite în uni- tatea realităţii sociale, nu numai cu- noaşterea sociologică, ci şi politica, şi etica. „O reformă, bunăoară, a satului românesc, dacă urmăreşte a depăşi o simplă bunăvoinţă generoasă sau. inferior utilitaristă, pentru a fi în- tr’adevăr adânc transformatoare şi- eficace, trebue să aibă în vedere, pa- ralel şi cu o egală atenţie, atât re- lorma sănătăţii, cât şi cea econo- mică. reforma culturală cât şi cea mcral-juridică. Orice îcformă inte- grală a satului,... trebue să armoni- zeze întreaga lui activitate în raport cu noile condiţii de viaţă11. Celelalte două comunicări sunt de ordine tehnică şi privesc Monogra- jia sociologică. In prima se studiază, în liniile sale generale, planul de lu- cru. In a doua comunicare se stu- diază metoda de lucru. Ambele a- ceste comunicări tind să arate cum, se poate obţine ştiinţificeşte un corp. notk 471 unitar de cunoştinţe, care să consti- tue, in cele din urmă, o „Ştiinţă a Naţiunii". C. E. Gr. I ntors dintr’o lungă călătorie în- ti'ale lucrului, am început să tai pa- ginile cărţilor pe care lunile le-au îngrămădit pe masa mea de scris, şi cea dintâi care îmi cade sub pri- vire mi se pare ireală ca un vis : „Souvenirs litteraires" de Rene de Weck. E viaţa literară de pe la 1910 încoace povestită de un scrii- tor care a iubit scrisul cu un soi de oigoliu care nu poate să displaoă nici unui cărturar. E preţuirea ficţiunii scrise, înăl- ţate cu mândrie pe piscuri tot atât di greu de ajuns ca şi munţii albi şi regi ai patriei romande, căci Rene de Weck este un scriitor elveţian de limbă franceză. Iată de pildă ce scrie acest îndrăgostit al gândului literar, în 1939 chiar. „Din punctul de vedere al lui Suius, care trebue să rămână acela al artistului, ce e un război, ce e o revoluţie ?... Om pieritor, condam- nat să-şi trăiască viaţa scurtă în- trun sector din spaţiul planetar, Goethe, ccl dela Valmy, e neliniştit pe drept cuvânt de semnificaţia a- ccslei bătălii. Artist, lucrând pentru umanitatea eternă, Goethe cel dela lena are dreptul să închidă fereas- tra la bubuitul dc tun (ca să nu fie tulburat la scris, în timpul bătăliei cu acest nume)". Farmecul desuetului evocat, um- bitle nervoase din redacţia acelui Mercure de France, care totuşi ră- mâne stihia simbolismului francez, graţia livrescă a acestei studen- ţimi din pragul celuilalt război, toate aşternute în pagini de cea mai bună tradiţie literară franceză, tre- zesc în scriitorul prins în încrânce- narea istorică, un surâs de adeziune, st’oasă şi plină de regret, ca pentru acele lucruri pe care le recunoşti imposibile, după ce le-ai dorit mult. Nu e mai puţin adevărat că pentru ca Elveţia de vre-o sută de ani în- coace să-şi îngădue liniştea de po- diş european de acum, a trebuit ca sule de ani strămoşii celor de azi să ducă lupte sângeroase, purtând faima de luptători vajnici a mun- tenilor până în inimile regatelor şi imperiului vecin... Nici fereastra, nici uşa măcar nu mai pot fi închise azi, iar cel te se tiudeşte într’ale gândirii scrise, tre- bue să stea la masa lui cu o voinţă dârză, supra-omenească, ca un com- batant care profită că lupta e în- treruptă şi aşa, sub traiectoriile pro- ectilelor duelului cotidian, scrie crispat celor de acasă ce au de făcut. C. P. Printre cele mai potrivite iniţia- tive ale Fundaţiei pentru litera- tură şi artă „Regele Carol 1I“, se a- şează desigur întemeierea Bibliotecii .Oraşelor" în care au apărut până acum cele trei lucrări cunoscute des- pre Bucureşti, Constanţa şi Braşov. La acestea se adaugă apoi din Bi- blioteca „Informativă" cele două excelente ghiduri istorice şi artis- tice ale d-lui Gr. lonescu despre Bucureşti şi Curtea-de-Argeş. Să poposim puţin în marginea a- * cest ei iniţiative a cărei valoare şi 472 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rodnicie nu pare a fi fost preţuita îndeajuns. Colecţia aceasta de „oraşe" are mai întâi meritul de a înfăţişa zo- rile vieţii noastre urbane, străda- niile noastre spre civilizaţia centre- lor mai mari de populaţie. Este un fel de comunitate românească ce a luat avânt prea vădit spre a nu fi oglindită în sensibilitatea şi gândi- rea scriitorului nostru înclinat până mai ieri spre descrierea numai a vieţii rustice. Se subliniază apoi im- plicit spiritul creator românesc şi în acest domeniu. Trăsătura aceasta prinde relief în provinciile de peste Carpaţi mai cu seamă unde în ca- drul vechilor aşezări străine, pute- rea noastră făuritoare n’a prege- tat o clipă să întemeieze instituţii, să înalţe clădiri, să desfăşoare o viaţă socială şi spirituală de cea mai bună calitate. Socotesc chiar că Fundaţia ar trebui să alcătuiască un plan sistematic al colecţiei de oraşe de dincolo de munţi spre a ilustra cu evidenţă câtă muncă şi strădanie românească s'au frămân- tat aci nu numai înainte de 1918, ci şi mai ales după. Se va vedea a- tunci ce contribuţie remarcabilă au adus Românii la urbanistica arde- leană. Dar colecţia de care vorbim, ur- măreşte şi un alt ţel: ea îşi pro- pune să dezvolte acel patriotism lo- cal ce ne lipseşte atât de mult, să lege pe oameni de vetrele lor de baştină arătându-le însemnătatea is- torică, spirituală, posibilităţile de viitor. Pentru un popor cu tendinţe atât de centripete cum e al nostru, opera aceasta are o semnificaţie deosebită. Căci nu e pentru nimeni o noutate faptul că nu avem pentru cadrul imediat înlănţuitor nici un fel de atracţie şi că o amară şi di- zolvantă plictiseală cuprinde pe toţi provincialii noştri ce se consideră osândiţi a purta crucea oraşului în care vieţuesc. A le înfăţişa propria lor urbe într'o nouă lumină, e o mi- siune de cea mai înduioşătoare va- loare etică. Fireşte, aceste biografii ale oraşelor nu trebuesc scrise cu un impresionism prea ascuţit menit a renunţa cu totul la date şi a di- zolva imaginea obiectivă a urbei într’o nebuloasă lirică fără contu- ruri, dar nici cu o armătură ştiinţi- fică prea severă ca o monografie sociologică. Şi aci plăcutul trebue îmbinat cu utilul izbutindu-se o lu- crare de informaţie, dar şi de artă. Iată motive şi dorinţi care ne în- deamnă să aşteptăm cu nerăbdare continuarea şi îmbogăţirea acestei colecţii a oraşelor ce reprezintă noi şi alese manifestări ale spiritului nostru creator în laturea comunită- ţilor de mai mari dimensiuni si de alte valori civilizatorii. Al. D. In Februarie s’au împlinit o sută de ani de la apariţia revistei „Dacia literară". Câte numere au apărut şi care era periodicitatea ei, se în- treabă d. Petre V. Haneş în arti- colul prin care fixează „Locul Da- ciei literare în istoria literaturii ro- mâneşti" (Preocupări literare, Martie 1940) ; d-sa crede că revista care n’a durat decât un semestru, era lunară. In catalogul periodicelor româ- neşti, editat de Academia Română, NOTE 473 -sc afirmă că au apărut trei numere. Acesta e adevărul. Revista apărea la două luni o dată, după cum se vede din însemnarea tipărită în fiecare număr, în josul câte unei coaie : „Ghcnarie, Februarie", până la pag. 120, „Mart, April", pag. 121-308, „Mai-Iunie“, pag. 303-481. M^ Kogălniceanu, redactorul ci, a plecat de la constatarea că cele mai bune gazete româneşti, ca „Al- bina românească" a lui G. Asachi, „Curierul românesc" al lui I. Gliad şi „Foaia inimii" a lui Bariţ, sunt aproape exclusiv consacrate politicei ş'. prea regionale. Ca urmare, s’a hotârît să scoată o revistă pur li- terară, cu caracter de „repertoriu general a literaturei româneşti, în carele ca într’o oglindă se vor vedea scriitori Moldoveni, Munteni, Ardeleni, Bănăţeni, Bucovineni, fi- -eşte carele cu ideile sale, cu limba sa. cu chipul său". Pe lângă .produ- cerile redactorilor permanenţi, lo- cali, aveau a se adăuga „cele mai bune scrieri originale" din „deose- bitele jurnaluri româneşti". Pe cale antologică, aşadar, revista îşi pro- punea să înmănunchieze creaţia li- terară din toate provinciile româ- neşti, într’o sinteză până atunci nemaiîncercată. „Dacia literară" a năzuit la o apropiere culturală a Românilor din Principate şi de peste munţi, prin mijlocirea literaturii. In vederea acestui rezultat, „ca Ro- mânii să aibă o limbă literară co- mună pentru toţi", M. Kogălniceanu n’a adus numai înfocatul patriotism -care-1 însufleţise încă din primele-i lucrări istorice, ci şi un criteriu. Cultura naţională trebue să aibă la temelie o literatură originală „Du- hul naţional" e ucis de „dorul imi- taţiei", prin nenumăratele traduceri, şi nici măcar bune, din literaturile slrăine. „Traducţiile însă nu fac o literatură". împotriva acestei tendinţe, revista i-i o atitudine răspicată. „Noi vom prigoni cât vom putea această manie ucigătoare a gustului original, însu- şirea cea mai preţioasă a unii lite- raturi". Din istoiia naţională, din obiceiurile noastre, „destul de pito- reşti şi de poetice", se pot „găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta, trebuinţă să ne îm- prumutăm ae la alte naţii”. Profe- siunea de credinţă mai comportă o poziţie etică: „noi ne vom sili ca n.oralul să fie pururea pentru noi o tablă de legi, şi scandalul o urî- ciune izgonită". Critica operelor va fi nepărtinitoare şi nu va ţinti la pcisoana autorilor. Se vor evita discuţiile învrăjbitoare, deoarece „literatura are trebuinţă de unire, iar nu de disbinarc". Introducerea se încheie, prin a- nunţarea economiei rubricelor: com- punerile originale ale colaboratori- lor permanenţi, articole originale din celelalte periodice româneşti, critica operelor literare din „deosă- bitele provincii a vechei Dacii" şi înştiinţări despre cărţile în curs de apariţie sau apărute, despre „adu- nările învăţaţilor români", despre „literatorii noştri", etc. De bună scamă, programul nu s’a putut realiza deplin, abia în cursul unui singur semestru, cât a dăinuit publicaţia. Totuşi, producţia origi- nală a fost deosebit de strălucită. Aici sau publicat, printre altele, „Alecsandru Lâpuşneanu", de C. 474 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Ncgruzzi, „Buchetiera de la Flo- renţa" prima compunere a lui V. Alecsandri şi „Anul 1840“ de Gri- gure Alexandrescu. Rubrica antolo- logică a cules fragmente literare şi istorice din „Foaia pentru minte", „Curierul românesc", „Albina româ- nească" şi „Arhiva românească", unele semnate de C. Negruzzi, I. Eliad, C. Asachi şi M. Kogălni- ttanu. Contribuţia critică a fost mai puţin densă decât rubrica informa- tivă. Din „Dacia literară" s’a desprins însă un spirit nou : este vorba de directiva imprimată literaturii ori- ginale şi autohtone, de către M. Kogălniceanu. Condamnarea spiri- tului de imitaţie şi promovarea subiectelor naţionale, din trecut sau din obiceiurile locale, spiritul de armonie între producerile româneşti din provinciile deosebite şi dezide- ratul unei singure limbi şi a unei literaturi pentru toţi Românii, sunt tot atâtea elemente noi, care au contribuit să dea un impuls hotă- lîtor, acum o sută de ani. M. Ko- gălniceanu a fost cel dintâi care a denunţat condiţia neprielnică a scriitorului 'român, într’o societate necultivată, ai cărei conducători, înstrăinaţi, nu citesc româneşte şi nu proteguesc limba naţională. Cu o vehemenţă neobişnuită, a înfierat „xenomania" clasei conducătoare. Prin caracterul ei naţionalist, „Dacia literară" şi-aj atras supri- marea. Ea a făcut însă epocă, si- tuându-se în fruntea acţiunii de naţionalizare a literaturii româneşti. Primatul etnic şi inspiraţia origi- nală sunt cele două puncte de pro- gram, călăuzitoare, împotriva direc- tivei lui I. Eliad, care văzuse îtt imitaţie şi traduceri rosturile prin- cipale ale progresului literar. „Junimea" duce mai departe cri- ticismul lui' M. Kogălniceanu, iar ,.Sămănătorul“ reia şi intensifică programul etnic al „Daciei literare". Revista întemeiată de M. Kogăl- niceanu a fost totodată cel dintâi semnal de raliere a provinciilor ro- mâneşti de dincoace şi dincolo de munţi. Ea a intuit ideea-forţă a unităţii româneşti şi a conferit literaturii, rolul de unificare a conştiinţelor. ş. c. C ine şi-ar putea închipui că prin- tre precursorii cei mai hotărîţi ai germanismului cultural se numără făptura atât de orientală în toate fibrele ei a logofătului Costache Conaşjhi, a cărui poezie abia suită cu o treaptă deasupra Văcăreştilor nu e stropită mai puţin cu siropu- rile parfumate ale timpului ? Scrii- tor de o naivă şi lenevoasă sensua- litate, legat încă de farmecul reve- riilor răsăritene şi ale iatacului co- mod, îndreptat spre apus ca toţi contemporanii doar prin reflexele obosite ale neoclasicismului francez, boierul acesta ciudat când a fost pus să judece rosturile .şcoalei şi „sporirea învăţăturilor" a ştiut să. se scuture de lianele înăbuşitoare ale mediului şi să îndemne pana să scrie : „Ceea ce priveşte la propunerea : în care din limbile străine să se în-- veţe literatura ? — zic în limba a- celei naţii... care mi se pare a fi limba nemţească şi care ca o megie-- NOTE 475 filă fi împreunată ar înlesni toate împărtăfirile negutătorefti fi mora- licefti...". Se rosteşte în aceste cuvinte un anume realism cultural cu totul sur- prinzător la acest Conachi cu atât mai mult cu cât el vorbeşte înainte de Koglăniceanu, cel care se forma în acea vreme în atmosfera spiri- tuală a Germaniei. Amintirea acestui moment uitat al istoriei noastre culturale e cu a- tât mai semnificativă cu cât „îm- păttăfirile neguţitorefti fi morali- cefti“ sunt tocmai pricinile pentru care şi şcoala românească de astăzi tinde a se apropia de germanismul spiritual în cadrul noilor ei direc- tive. Al. D. P recipitarea ameţitoare a eveni- mentelor a făcut să treacă aproape neobservat un eveniment cultural românesc plin de semnificaţie : la 20 Iunie 1940 s’a inaugurat, în local propriu, Muzeul de Antropologie. instituţie pusă sub conducerea Pro- fesorului Dr. Fr. Rainer. Această instituie, anexă a Facul- tăţii de Medicină din Bucureşti, este dotată cu un laborator de cercetări şi cu un serviciu de conservare a ca- davrelor şi prepararea diferiteloi piese anatomice. Prin inaugurarea e'. sub conducerea Prof. Rainer, st recunoaşte implicit- munca de sa- vant autentic a marelui anatomist care are astfel prilejul să continui şi după ieşirea din profesorat efor- tul său de cercetător devotat ştiin- ţei. Un centru românesc de cerce- tări ştiinţifice în domeniul antropo- logiei capătă astfel o bază materială In ceea ce priveşte Muzeul pro- priu zis, el se întemeiază pe conside- rabilul materia] antropologic strâns de Prof. Rainer în decursul unei vieţi întregi. Acest material se com- pune din două colecţii ; 1) O colec- ţie de cranii, numărând în prezent 5.000 de exemplare şi putând fi so- cotită printre colecţiile cele mai în- semnate din Europa — va servi ca punct de plecare in studiul cranio- logic al poporului român ; 2) O co- lecţie de schelete şi oase patologice, de asemenea fără multe rivale în Europa, — colecţie care va fi de un nepreţuit folos nu numai antropolo- gului (în stadiul actual al ştiinţei antropologice înţelegerea osului ca formaţie vie şi a reacţiunilor pe Care le prezintă în faţa incitărilor exo- şi endogene este capitală), dar va fi utilă şi diferitelor catego- rii de medici-specialişti : ortopedişti, chirurgi, roentgenologi... In frământările epocii pe care o trăim faptul de cultură al acestei inaugurări dovedeşte valorile şi rea- lităţile cu caracter permanent prin care se afirmă un popor. C. E. Gr. activitate ce depăşeşte obişnui- tele cadre şi perspective ale facto- rilor culturali din provincie este a- ceea a Părintelui C. Mătase dela Piatra-Neamţ. In afară că este însufleţitorul vieţii culturale a ora- şului străjuit de Ceahlău şi înviorat de apa Bistriţei, preotul îşi depă- şeşte creator misiunea printr'o sus- ţinută activitate arheologică, acum •476 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sprijinită ţi preţuită de specialişti. In oraşul cu biserică dela Ştefan cel Mare, Părintele a întemeiat un Muzeu Regional de Arheologie, -chiar în clădirea Casei Naţionale Regina Maria, unde se ţin şi şeză- torile culturale organizate, în mare măsură prin devoţiunea sa şi unde au venit să conferenţieze atâţia oa- meni de seamă ai ţării. Graţie lui s’au putut identifica, în ultimii ani, 94 de staţiuni antice, judeţul Neamţ fiind astăzi unul din cele mai cunoscute districte preisto- rice ale Daciei. Cercetările şi săpă- turile au fost întreprinse prin stăru- inţa şi munca părintelui Mătase, care dela început a făcut apel la luminile specialiştilor. Astfel arheo- logi ca Prof. Radu Vulpe, d-na E- cacerina Vulpe şi Prof. Vladimir Dumitrescu au putut face săpături şi descoperi obiecte de mare însem- nătate.' Intr’o recentă lucrare pu- blicată mai întâi în „Buletinul Co- -misiunii Monumentelor Istorice" şi, apoi, tipărită cu o prefaţă de d. Radu Vulpe, Cercetări din preistoria Judeţului Keamţ, preotul C. Mătase ne arată rezultatele laborioasei şi creatoarei sale activităţi. Din cele 94 de staţiuni, 4 sunt din cultura pre cucuteneană, 8 cucutenene cu cei amică pictată stil A, 46 cucu- tenenc cu ceramică mai tâzie sau stil B, 7 din bronz şi 88 din epoca fierului, în general La Tine. Unele din ele dovedesc o îndelungată dăi- nuire a unor oameni având un dez- voltat simţ artistic şi o evoluată tradiţie culturală. Tradiţia preisto- rică a liniilor de pătrăţele săpate, făcute în pasta moale cu un instru- ment dinţat, s’a continuat şi la şase sau şapte din aşezările medievale. Preot, autor de lucrări literare, organizator de viaţă culturală, Pă- rintele dela Piatra-Neamţ, credin- cios în căile văzute şi nevăzute ale Dumnezeirii, a adus şi ştiinţei un sprijin de mare preţ, deschizând arheologilor şi Arheologiei temei- nică ofertă întru cunoaştere. Dela Gheorghe Asaki, care a cunoscut cea dintâi aşezare preistorică din Neamţ, pe moşia sa, Vălenii, unde credea că descoperise vechea cetate getică Petrodava, şi până la Profe- sorul I. Andrieşescu, care a îndem- nat pe Părintele Mătase să cerce- teze ţinutul acesta, în toate bogat, s’a realizat un progres şi al inimii şi al spiritului românesc, cet se iveşte atât de făgăduitor, în minu- nata colaborare dela Neamţ. P. Corn. E xpoziţia Theodor Pallady a pu- tut fi un eveniment capital în mişcarea plasticei noastre, chiar în momente în care arta putea fi so- cotită de unele conştiinţe, drept un lux; inutilă şi imorală, o- dată ce problemele care se puneau pe atunci publicului nostru, erau departe de a-i da liniştea proprie contemplaţiei. Succesul maestrului e însă acum, dnpă închidere, un fapt dintre cele tare nu se ignoră. Theodor Pallady a dovedit astfel îndreptăţirea este- tismului. Posesor al unei concepţii aristocratice despre viaţă, cu rami- ficaţii lesne de surprins în arta sa, Pallady confirmă caracterul/ dezin- teresat al nobleţei şi raţionalis- NOTE 47 T mul idealist al manierelor ei : tot ceea ce ţine de simpatia sensuală faţă de materie s’a spiritualizat in faţa unei ataraxii de înalt epicu- rism. Pictura lui Pallady izbuteşte să realizeze paradoxul ştiut, năzuind să delecteze fără reprezentarea ma- terială a nici unei juisări intere- sate. De domeniul corporalităţii nu mai ţin obiectele odată, desnămo- lite de orice altă proprietate a- fară de culoarea lor, receptibilă pur vizual. Tactila adâncime spaţială se topeşte în ' nuanţe. Organizarea plană a suprafeţei pictate, raportul tonurilor şi al nuanţelor între ele, echilibrarea imponderabil realizată a petelor de culoare, menite să re- compună un univers de lumină, at- mosferă şi reflexe, par preocupările de căpetenie ale acestei arte. SpU ritul de fineţe vorbeşte în ea spiri- telor saturate de geometrie. • Vaporizarea realităţii nu se pro- duce totuşi prin procedeul divisio- nismului impresionist. Petele sunt omogene. Schematizarea extremă a valorilor reduce diferenţa dintre ele la două tonuri, plus albul, însă în acest „plus", stă secretul lui Pallady. Nimeni n’a înţeles mai deplin va- loarea picturală a pânzei goale, transpărând deseori între sectoarele ei colorate, sau prin ele. Economia interioară a ţinui tablou de Pallady e impresionantă în sobrietatea ei. Elegant, calculat şi avar cu avântu- rile sale, Pallady nu lasă mai puţin impresia unei generozităţi artistice boiereşti. Perfecţia meşteşugului său îi permite sâ se exprime, dacă se poate spune, chiar tăcând. Problemă de viziune mai curând decât de ex- presie, stenograma coloristică a maestrului nu acceptă, din această pricină, contrafaceri. Pallady poate influenţa. Niciodată nu poate fi însă imitat. Tehnica sa e identică vi- ziunii propriu E stadiul spre care năzuesc în van atâţia. Numai că subtilitatea e un bun ce nu e în comerţ. I. Fr. H. Lebesgue, fost coleg al genia- lului matematician Gh. Ţiţeica şi ac- tualmente profesor la Collige de France, evocă amintiri dela £cole Normale. (Natura, nr. 3, Martie 1940). In marile şcoli franceze (Normale, Polytechnique, Beaux- Arts, Saint-Cyr, etc.) începutul a- nului şcolar dă prilejul unor cere- monii, comice prin caracterul lor medieval, în cadrul cărora elevii vechi ai şcolii primesc pe noii veniţi. „Profanii îşi închipue că intrarea în Şcoala Normală se face pe baza unui concurs. Greşală ! Normaliştiî formează o astfel de elită („Nimic mai bine, nimic mai subţire ca un normalist" zice un cântec dc-al nostru), sunt asemenea supraoameni încât nu pot descinde din vulgara speţă umană. A crede că un succes la un concurs conferă cuiva cali- tăţile şi virtuţile unui normalist, este a comite o crimă de „lise-majes- tate“ normalistă. „De-aceea pătrate şi cuburi (e-. Ic vii din anul II şi II) condamnă la o moarte josnică pe oilsgnoufs („neciopliţii, bădăranii") care la în- ceputul fiecărui Noemvrie sosescla şcoală şi se cred veterani. Timp de câteva zile bădăranii sunt pregătiţi de moarte prin îndeplinirea unor •478 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rituri hazlii. Şi iată momentul so- lemn : toţi bădăranii, „fiare tur- bate", sunt exterminaţi, leşurile lor zac la pământ. Atunci „pătratele" •şi „cuburile" cântă imnuri sacre, care, prin virtuţile lor magice, în- carnează pe recruţi, dota(i cu toate calităţile spiritului şi trupului, în cohorta bădăranilor dispăruţi. Toată această înscenare este întovărăşită de cuplete mai mult sau mai puţin plăcute şi de „bancuri" variate, care permit o cercetare a caracterului re- cruţilor. Cel care se deosebeşte prin ceva de ceilalţi este o ţintă bineve- nită. „Preocuparea constantă pe care o relevă multe năzbâtii nonnaliste, este de a evita ridicolul de a crede într’adevăr că un normalist este „mai bine, mai subţire" decât cei- lalţi oameni ; este de a nui uita că un succes, o situaţie obţinută, trebue justificată printr’o muncă continuă, că ele creează mai multe îndatoriri decât drepturi. „Este un loc unde nu se urăşte, în adevăr, decât ipocrizia şi laşitatea, opiniile se exprimă pe faţă şi se în- fruntă fără mască; reprobarea este directă ca şi lauda, dar aceasta este todeauna întovărăşită de-un „ca- nulard" (o mistificare) care o face mai uşor de primit şi care o împie- dică să fie exagerată. In urma tri- umfătorilor romani, în faţa noului papă, în momentul încoronării, este un om a cărui misiune este de a-i spune r „Aminteşte-ţi că nu eşti decât un om“. Este ceea ce face -,.canulard“-ul dela începutul anului .şcolar faţă de noii elevi". S oare de Paşti este romanul de mare succes al lui Peter Neagoe, un îomân care dincolo de Atlantic, departe de a se înstrăina, simte mai româneşte decât o seamă de scriitori de ai noştri ce se complac în problematici fără vreo aderenţă cu geniul neamului românesc. Au- torul speculează cu un superior simţ diamatic belşugul superstiţiilor noa- stre populare. Romanul, cu atmos- fera sa apăsătoare şi străbătută de o aprigă poezie, apropie pe autorul „Soarelui de Paşti" de Jean Giono. Traducerea d-lui Ionel Jianu ne dă- ruieşte într’o limbă inspirată toate frumuseţile şi nuanţele textului a- merican. . p l Ediţia omagială a Poveştilor lui Ion Creangă, dată la iveală de Mu- nicipiul Bucureşti, constitue fără în- doială una dintre cele mai izbutite cărţi de artă ce au apărut până azi. Intr’o substanţială prefaţă, domnul Liviu Rebreanu scrie : „Nu există pedeapsă mai grea ca obligaţia de a citi cărţi moarte". S’ar putea vorbi, credem, şi despre ediţii moar- te; despre obligaţia de-a citi opere vii, artistice, preţioase editate sără- căcios. Ediţia îngrijită de domnul L. Rebreanu din potrivă este din acelea ce prin farmecul prezentării, prin ilustraţiile în colori calde, — com- poziţii de O rustică şi naivă poezie, ale pictorului Th- Kiriakoff, — dă- ruieşte operei lui Ion Creangă desă- vârşirea pe care sfătosul scriitor negreşit a dorit-o pentru Poveştile sale. p t C. E. Gr. NOTE 479 XJna din piesele de succes ale sta- giunii a fost Capul de Răfoi, pre- zentată de Studio Teatrul Naţional. In loc de obişnuitele triunghiuri a- moroase sau de redarea fotografică a unor medii, care' nu valorează artistic decât când sunt semnifica- tiv interpretate, d. G. Ciprian a tra- tat o temă rară in literatura noas- tră. E vorba de reacţiunea oameni- lor cu imaginaţie împotriva clişee- lor şi obiceiurilor automate. Patru neadaptabili, — în care încă stărue mania bravadei şi dorinţa unei o- riginalităţi cu orice preţ, căpătate în anii de liceu, când „haiul“ re- prezintă un mod de afirmare şi o compensare, prin care se iese din complexul de inferioritate, căpă- • du-se anumite satisfacţii de comică străşnicie, — îşi continuă şi la ma- turitate această purtare. Ciriviş, Macferlan, Bălălău şi Pentagon îşi întreţin viaţa din contrazicerea şi scandalizarea oamenilor mărginiţi şi conformişti. Aşa cum. în liceu au debutat prin a depăşi ipotezele logi- ce ale profesorului de filosofie, care ar fi înţeles să i se fure răţoli sau să i se fi lăsat leşurile răţoilor, dar nu numai capetele lor, nepunând deci ipoteza că cineva ar fi făcut-o numai spre a-şi râde de el, aceşti copii bătrâni se vor lega de barba respectabilului domn Dacian sau vor convinge pe un biet evreu că este o altă persoană sau vor argu- menta unui mahalagiu că pomul de pe locul său nu este al său, contra- zicând cu alte cuvinte „habiturile" logice, juridice, economice sau pres- tigiul social al unor oameni respec- taţi, mai mult din pricina ifoselor decât pentru merite. Această temă simpatică tuturor acelora care vor mai multă inimă şi inteligenţă între oameni, mai multă autenticitate şi noutate, deci izbăvirea de un conformism, care sterilizează şi banalizează, făcându- ne nişte biete automate, nu este to- tuşi ferită nici chiar de obiecţiile acelora care detestă conformismul necreator. Eroii d-lui Ciprian nu sunt constructivi. Nu sunt nici mari artişti, nici intelectuali superiori, nici ideologi, nici spirite care bra- vează mediocritatea profitoare în numele unor valori eterne sau mă- car superioare. întrebarea pe care şi-o pune orice spectator inteligent se iveşte după primul act : cu ce-ar înlocui cei patru bărbaţi - cu - men- talitate - de - liceeni, convenţiile, a- titudinile, clişeele pe care le-ar ni- mici ? A face un Weltanschaung din „haiul“ colegian este mult prea pu- ţin.. „Haiul“ celor patru inadapta- bili este doar o cale, un mijloc pen- tru care ar trebui neapărat un scop. Şi Charlie Chaplin este un neadap- tabil, simbolizând pe omul simplu şi cumsecade, care reacţionează îm- potriva automatizării vieţii prin n:a- şinism. Dar într’o ordine mai uma- nă, el n'ar mai reacţiona, ci ar ti fericit. Pe când pe cei patru mem- brii ai fantezistei asociaţii „Capul de Ră(ot“ nu îi presimţi construc- tivi în nici o ipoteză, ei neîntru- pând nici o valoare şi nici un sen- timent creator, ci doar permanentul resentiment şi pura bucurie de a contrazice. Ei sunt duşmanii raţiu- 480 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nii ca şi ai bărbii d-lui Dacian, e- voluând sau, mai precis, decăzând dela combaterea silogismelor pro- fesorului de filosofie Ia combaterea bărbii. Ei ştiu că, orice se va în- tâmpla, vor avea totdeauna ce contrazice. In fond, d. Ciprian a căutat să se menţie la un pur joc comic, a- tacând numai căile vieţii şi nu va- lorile ei, fiind sigur că anumite mijloace compromit scopurile ome- niei noastre. O metodă care com- bate o altă metodă, aşa cum supra- realismul combătea academismul. Dar valoarea unei metode nu se în- vederează decât în funcţie de sco- purile la care vrea să ducă. Jn e- conomia piesei, d-sa nu poate con- vinge că stilul de viaţă al celor pa- tru este preferabil stilului confor- mist, dar la reprezentaţie el ajută spectatorii ca, fiecare în felul lui, să completeze deficienţa eroilor, a- tribuindu-le diferite scopuri nobile. Aşa se şi explică succesul acestei comedii serioase, care nu este câ- tuşi de puţin dizolvantă. Cu excepţia actului ultim, unde se învederează lipsa unei finalităţi a eroilor pe care autorul îi păstrea- ză copii teribili, mai mult cu ima- ginaţie decât cu inimă, ferindu-i deci de a ajunge la anarhie sau la nebunie, singurele ieşiri pentru niş- te combativi care ştiu să lupte, dar nu ştiu pentru ce, — piesa este bine scrisă şi construită, .având mai tot timpul momente de autentic humor şi disociaţie, ducându-ne cu gândul la Chaplin sau mai curând la cei trei fraţi Marx, căroia, dacă li s’ar adăoga şi pe nefericitul Urmuz, aproape că s’ar putea constitui o paralelă cu Ciriviş, Macferlan, Bă- lălău şi Pentagon. Paralela aceasta nu este în de- favoarea d-lui Ciprian, care şi-a ţe- sut piesa într’o atmosferă atât de- apropiată de folclorul românesc. Chiar dacă aspiraţiile sunt general omeneşti, pomul care centralizează conflictul este mai aproape de cu- iul lui Pepelea sau de isprăvile lui Nastratin. In humorul oarecum in- telectualizat al piesei Capul de Ră- (oi se găseşte mult din comicul fol- clorului nostru, ca şi din ghiduşiile- liceenilor şi tinerilor români dela. oraş. P. Corn.