FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VII * i APRILIE 1940 Nr. 4 T. ARGHEZI . . . . ~ RAYMOND LENOIR N. I. HERESCU . . . GH. BRĂESCU . . . MIHAIL CELARIANU MIRCEA ELIADE . . DEREK PATMORE . LAZĂR ILIESCU . . SANDA MOVILĂ . . ALEXANDRU VONA TUDOR VIANU . . . . . . Versuri.......................... 3 . . . . Generaţiile 1910-1914 .... 6 . . . . Spada............................14 . . . . Margot (VII).....................15 . . . . Versuri ........................29 . . . Tărâmul nevăzut (II) .... 34 . . . . Coventry Patmore şiPre-rafaeliţii 55 Versuri...........................62 Nălucile..........................67 Versuri...........................83 Mai-mult-ca-perfectul şi tehnica MARIN SIMIONESCU-RÂMNI- CEANU ................. naraţiunii ........ 86 Contribuţiuni la precizarea no- ţiunilor « Sat» şi « Oraş » . . 100 COMENTARII CRITICE PERPESSICIUS.......... G. CĂLINESCU.......... POMPILIU CONSTANTINESCU VLADIMIR STREINU...... ŞERBAN CIOCULESCU . . . . . Jurnal de lector..................iio . I. A. Bassarabescu-D. D. Patraşcanu şi Damian Stănoiu.................114 . Ediţia Perpessicius.................125 . Poeţi ai plebei....................136 . O viaţă romanţată...................150 CRONICI COMEMORAREA LUI TITU MAIORESCU; PAGINI DIN CARNETUL UNUI MEMO- RIALIST de E. Lovinescu; LA BRAŞOV, INTR’O ZI DE IARNĂ ... de Mihail Sebastian; CRONICA ARTISTICĂ de Jacques Lassaigne; TEATRUL METAFIZICIANULUI GABRIEL MARCEL de Petru Comarnesc-u; EXPERIENŢA MICROFIZICĂ ŞI GÂNDIREA OME- NEASCĂ de Charles Singevin; CONSIDERAŢIUNI ASUPRA MIŞCĂRII NEO-HIPPO- CRATICE de Corin Eugeniu Grosu. REVISTA REVISTELOR NOTE Martie — N. M. Condiescu — Nae Ionescu — Jean Rădulescu — N. N. To- nitza — O faptă — Iancu Brezeanu — C. Bougld— R. Allier—Rosny-Aină— Institutul de Ştiinţe Sociale — Comedia Franceză — N. Iorga despre Magda — Cercetările d-lui Coriolan Petranu — « Cruciada Copiilor» la Teatrul Maghiar din Cluj — Aka Gundiiz la noi — Conferinţele experimentale ale d-lui I. M. Sadoveanu — Traducerea «Poeticii » lui Aristotel — Noi cărţi despre Daumier şi Toulouse-Lautrec —R. M. Hutchins şi problemele educaţiei NUMĂRUL - 240.PA GINI — 30 LEI REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ GENERALĂ COMITETUL DE DIRECŢIEt I. AL. BRÂTE SCU-VOINEŞTI, D. GUŞTI, E. RACOVIŢĂ, C. RĂDULESCU-MOTRU, I. SIMIONESCU lllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllltllllilllllll) REDACŢIA BUCUREŞTI III 39, BULEVARDUL LASCAR CATARGI, 39 TELEFON 1-40-70 ADMINISTRAŢIA CENTRALA EDITURILOR FUNDAŢIILOR REGALE *2, STRADA LIPSCANI, 11 TELEFON S-37-77 ABONAMENTUL ANUAL LEI 360 PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.500 EXEMPLARUL 30 LEI CONT CEC POŞTAL Nr. I2IO ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ Redactor feft PAUL ZARIFOPOL (i.I — 1.V.1934) Redactorii CAMIL PETRESCU RADU CIOCULESCU EDITATĂ DE SECRETARIATUL GENERAL AL FUNDAŢIILOR CULTURALE" REGALE REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ANUL VII, Nr. 4. APRILIE 1940 BUCUREŞTI FUNDAŢIA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ „REGELE CAROL II 39, Bulevardul Lascar Catargi, 39 RUE DE SAINT-PIERRE In zidul vechei uliţi un ochi de geam cu stor De şase veacuri zace cu fiarele-i pătrate, La singura dughiană din cetate. Calvin trecea pe-acolo, bolnav, spre Consistor. E o tăcere moale, de rugă de sfeştanii Şi liniştea lânoasă se leagănă ’n cântar, Mişcată din părete de ceas cu minutar, Pe lanţuri, depănate ca şirul de metanii. Bătrâna băcăniţă ’n târligi cârpiţi cu sfoară De zeci de ani măsoară de-a strâmbul preşu ’n lung. Opt paşi din fund la uşe şi îndărăt i-ajung, Cu cârja dela dreapta, proptită ’n subsuoară. Ai sta ’ntre saci şi chiupuri, strâns bine la căldură, Poete fără gazdă, şi-ai vrea să-i fii nepot. Să scrii din ce-ţi năzare şi, răzimat în cot, Uitându-ţi călimara, să ’nmoi peniţa ’n gură. Geneva. DOMNIŢĂ. De-amar de timp, scriindu-ţi şi cântând, Stau cu-o ureche ’n zid şi la pământ. Pridvorul tău, de sus, din turla mare, Nu a cinstit scripcarul cu o floare. Tocită-i pana ’n slova ta Şi corzile, nici ele, nu mai pot cânta. Domniţă cu cinci turle la cetate, Răbdai aproape anul jumătate, Şi’q aşteptare, număr ca nebunii Luceferii rotiţi din coada lunii. Nici slut nu sunt şi-am şi destoinicie Şi la stihiri dar şi la cerbicie. Nu te cerşesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt Legat de umbra ochilor tăi crunt, Şi-s doară Făt-frumosul din poveste. Ajungă stihurile-aceste ! Mai zic atât: ia seama bine, Că-s neam din hoţii fetelor Sabine. CÂND S’AR OPRI SECUNDA Păianjenul visării parc’ar sui cu frică Şi ar călca pe firul nădejdilor întins, Care-şi scoboară vârful, pe cât i se ridică Un căpătâi în haos, de-o stea de unde-i prins. Singurătatea ’n zale mi-a străjuit cavoul Ales pentru odihna rănitului oştean Şi i-a cules auzul catifelat ecoul Cu şase foi al frunzei căzute din castan. Demult păzeşte cripta şi treapta ce scoboară, Dar vremea, ne ’ntreruptă de morţi şi crăci uscate, Prin mâinile tăcerii, de ceară, se strecoară Ca un fuior de pulberi şi brume deslânate. Intercalate ’n ritmul unicului viu vers Ar mai simţi cadenţa, de-a pururi ascultată De valuri şi de zodii, egale ’n pasul mers, Când s’ar opri secunda şi inima să bată? T. ARGHEZI GENERAŢIILE 1910-1914 SAU PE TIMPUL BALETELOR RUSEŞTI CUPRINSUL: începutul. — A doua zi după război.—Nevoia de a ne întoarce până la 1914 pentru a discrimina posibilităţile pe care ţi le vedeau în ele generaţiile dela 1890. — Educaţia spirituală. Raţionalismul universitar ca sistem. — Neajunsurile lui. — Raţionalismul nostru ca atitudine de spirit, tradi- ţională ţi ancestrală. — Educaţia socială. Necesitatea de a subordona acţi- unea cunoaţterii forţelor sociale. — Educaţia sentimentală. Teatrul ţi romanul. Simbolismul. Dorinţa de a fi originali. — Muzica, drept actualizare a lumilor posibile. Pictura impresionistă, ţcoală a sincerităţii. — Reîntoarcerea la viaţă sub cârmuirea artiţtilor. — Intenţiile noastre. — Nereuţita lor în faţa războiului, presimţită ţi biruită de către artă. Peste lume trecuse o ameninţare. Acum naţiunile se regru- pează. Securitatea lor se întăreşte. Exerciţiul suveranităţii este pus la încercare. Peste tot, spiritul critic înviază. Ca şi acum mai bine de douăzeci de ani, avem o criză asemănătoare. Am so- cotit necesar să unim împreună cu apărarea pământului păstrarea civilizaţiei. In uimirea zilelor de după victorie, generaţii decimate, noi am avut parte să vedem cum tot felul de şovăiri cuprindeau în- treaga Europă. A doua zi după război, s’a născut o gândire ce avea încetineala şi gustul contrastelor morale, vechiul cântec al cazuisticei pe care Pascal îl dezvăluise la Iezuiţi. Romanul, apoi *) Autorul acestui eseu, scris la Începutul anului trecut, d. Raymond Lenoir, este un distins critic şi sociolog francez, agregat în Filosofie şi lau- reat al Institutului Franţei. A publicat lucrări de critică filosofică şi de istorie a ideilor în « Revue de Măthaphysique et de Morale-*, « La Revue Philo- sophique », « Le Journal de Sociologie *. Lucrarea sa despre Invenţie este cea mai cunoscută. Articolul de faţă a fost scris anume pentru « Revista Fun- daţiilor Regale^*. GENERAŢIILE 1910-1914 SAU PE TIMPUL BALETELOR RUSEŞTI 7 teatrul, se populau de fiinţe care gustau cu aceeaşi inconştienţă păcatul şi mortificaţia. După cinci secole de tăcere, Părinţii bi- sericii Romane, străini Ortodoxiei ca şi Helenismului, se substi- tuiau filosofilor. Scolastica reapărea, cu operaţiile sale logice fără aplicaţie, cu conceptele sale fără dinamism, cu revenirile-i la formalismul moral, cu revolta-i surdă împotriva oricărei alte teo- logii. Ştiinţa ajunge apologetică. Sistemele devin obscure şi se fărâmiţează în eseuri fruste, în centrul Europei. Familiaritatea cu ţara-mamă şi fecunditatea-i diversă izbucneşte în mii de în- cercări. Se întemeiază o filosofie a existenţei chiar în locurile pe unde trecuse William James, proiectând peste vechiul conti- nent misterul singurătăţilor braziliene şi imperiul indian al for- ţelor cosmice. In faţa acestei desminţiri a întregului nostru trecut, noi am crezut, ghicind cele ce aveau să se întâmple, să răspundem, chiar începând din Octomvrie 1919, opunând gândirea noastră în Noimelle Revue Franţaise. Un astfel de apel era necesar în faţa palinodiilor şi ignoran- ţelor învăluite. Totuşi, nu era de ajuns. Orice gândire naţională nu dobândeşte destul dinamism pentru a trezi spiritul decât în momentele în care un om înzestrează expresiunea desăvârşită a unei emoţiuni într’un mod atât de intens încât ea iradiază şi cu- cereşte poporul. De altfel, inteligenţa se exercită astăzi ca şi de o jumătate de veac încoace, în condiţii cu totul excepţionale. For- ţele sociale, odată deslănţuite, o trec peste voinţele omeneşti. Din patru în patru ani, ele provoacă şi înşeală voinţele oamenilor. Popularitatea măreşte şi părăseşte pe Clemenceau. Un vot, la Congresul dela Versailles, loveşte pe Briand în ascendenţa-i pa- cificatoare. Din America, din Asia, războiul se iveşte şi se aşează în Europa. Sub presiunea faptelor, judecata devine flexibilă şi ajunge, de nevoie, pragmatistă. Orice am încercat sau am izbutit, orice credem noi despre prezent, orice am prezice pentru viitor — unde se afirmă pu- terea noastră? In acţiunile săvârşite? Oare, nu maî curând în visul care a fost întreaga noastră tinereţă, şi pe care evenimen- tele nu ne-au îngăduit să-l facem viaţă? Dela 1918 şi până la 1938, ce am sacrificat noi pentru liniştea şi trăirea mai bună a oamenilor ? In 1914, noi aveam cam douăzeci de ani. Născuţi în pace, 8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu ştiam despre conflictele înarmate decât din pozele colorate, care ne arătau cum se ciocniseră pe mare vase americane şi spa- niole sau ne aminteau războiul Burilor, neliniştea pricinuită de războiul dintre Rusia şi Japonia la extremitatea răsăriteană a Asiei, în spre regiunile polare. Automobilul, aviaţia, practicarea sporturilor erau încă în faşă. Sorbona şi ColUge de France pro- puneau spiritului nostru două căi. Tradiţia universitară, primită de Jules Ferry de la Monarhia din Iulie, ne ţinea într’un vag spiritualism. Boutroux, elevul lui Zeller, colora această tra- diţie cu un fel de kantianism, de unde puteau să apară, după voia întâmplărilor, sau fermentul revoluţionar al idealismului post-kantian, sau condamnarea oricărei metafizici. îngrijoraţi şi dornici să nu fie nici novatori şi nici retrograzi, urmaşii mai ti- neri ai acestei tradiţii au îndepărtat din cursurile lor pe Ravaisson, pe Schelling şi pe Fichte — metafizica clasică informându-ne doar asupra misterelor religiei — şi neo-criticismul lui Renouvier. Te- mându-se să nu cadă sub stăpânirea lui Darwin şi Spencer, ei se menţineau într’un raţionalism cinstit. Raţionalismul acesta îşi avea drept model matematica, secretul tuturor procedeelor Lo- gicii. Sistemul de ecuaţii îi arăta cum să orânduiască acele con- cepte, prin care se căuta stimularea energiilor lumii. S’a denunţat ca un lucru scandalos gândul unui contemporan de a măsura reprezentarea fizică şi geometrică a lumii potrivit aspiraţiilor Fiinţei, care născoceşte, închipueşte şi crează lumi. O frază din Critica Raţiunii Pure condamna, fără putinţă de scăpare, o astfel de intenţie. Cousin o legase de soarta tinerii Europe. Progresul dialectic, prin care viaţa îşi ia forma interioară a conceptelor succesive, mijlocind între conceptele tradiţionale, nu mai părea nici măcar vrednic de o discuţie învrăjbită. Şi totuşi, ici, colo, fiecare propunea o Metafizică. Elocinţa maeştrilor şi seriozitatea lor nu ţineau însă în cum- pănă nici lipsa de sinteză, nici convenţionalismul inerent învă- ţământului. Ştiinţă şi Conştiinţă, Ştiinţă şi Religie, iată lucruri care rămâneau departe de noi, pentrucă şi noi aparţineam tim- pului acela. De asemenea, eram străini de adevărul că puterea măsurii se resimte de pe urma conflictului dintre calitate şi can- titate, constituind singura scăpare a realităţilor ce nu se lasă cal- culate. Nu ne dădeam seama, nu puteam sesiza în fiecare din GENERAŢIILE 1910-1914 SAU PE TIMPUL BALETELOR RUSEŞTI 9 marile sisteme greceşti şi europene un moment dialectic, critic, întâi triumfător, apoi depăşit de un progres ce-şi face loc în in- teligenţa activităţii omeneşti şi cosmice. Ni se părea că asupra conştiinţei noastre apasă îndestul greutatea convenţiunilor ştiin- ţifice şi a obiceiurilor religioase pentru a mai face din metoda reflexivă un ecou al oricărei metafizici, întemeind prin ea o vi- ziune a epocii. Fără să ne dăm seama, înlăturam sau amânam orice compre- hensiune a lumii, orice coordinare a ideilor în funcţie de verb, de număr şi de concepte. Ştiam despre lume numai lucruri clare, precise, incapabile de minciună. Consideram raţiunea tot atât de infailibilă în instrucţiuni ca şi în invenţii. Şi asta nu pentrucă am fi fost cartezieni. In Descartes, de faţă cu cunoştinţele eta- jate de Clavius, reflexiunea, meditaţia, rostirea, rugăciunea apă- reau ca trepte ale iluminării lăuntrice, făcând spiritele să parti- cipe la Spiritul dumnezeesc. Iar tonul lui Charron cedează în faţa analizelor psichologice ale Părintelui Richomme, formulele sumbre ale lui Franscisco Suarez. In noi găseam, pur şi simplu, datoria de a cugeta mai mult decât alţii şi cu mai multă fervoare, adică dragostea de idei şi de cuvinte adaptate realului. Urmam opera Pleiadei, în care s’a recunoscut şi Văcărescu; măreţia dela Blois şi a neuitaţilor Valois, tragicul lui Michel de l’Hospital descriind Franţa nimicită de războaiele religioase; permanenţa tragicilor noştri; spiritul aristocraţiei, strălucirea saloanelor noa- stre, înrâurirea «filosofilor » noştri, universalitatea limbii noastre şi izbucnirea dragostei pentru un templu, care duce la Panteon pe Desgartes şi Rousseau, închinând un cult Raţiunii şi un templu Filosof iei. Puteam noi, totuşi, să ne aruncăm în acţiune? Acela care îşi dă seamă de gravitatea de a lua o hotărîre refuză să intre în par- tidele politice, în combinaţiile de grup, în ghesul ce i-1 dau mul- ţimile. Forţele sociale, care ţin de om, aparţin totuşi încă prea mult naturii, pentru a fi curăţate de indiferenţă şi violenţă. Ele trebuesc înţelese în forma pe care le-o dă gruparea oamenilor, fie că sunt societăţi numite primitive sau altele numite civilizate. Şi asta nu pentru a ne duce la un positivism, în care Comte uneşte, în judecăţile-i asupra istoriei noastre, revoluţia naivă şi imperială cu povestirile navigatorilor, care întreţin în fiecare din noi nă- IO REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE zuinţa minunilor. Şi nici pentru a furniza adepţi totemismului, care poate ajunge sistem, cântec de şcoală sau simbolism pentru tineret. Ci pentru a lămuri în tot ceea ce afectează instituţiile şi obiceiurile indicaţia unui eveniment mai grav, determinând na- tura, prevăzând amplitudinea şi durata ei. Şi, mai ales, pentru a strânge mai mult unirea dintre inteligenţă şi putere. Prăpădul Syracuzei stăpâneşte pe Plato mai mult decât cele trei cărţi ale lui Pytagora. Domnia făgăduită dialecticianului se compensează cu înţelepciunea şefului. La fel, literele şi cultura ni se arătau mai apte să ne reveleze ascunzişurile unei lumi fără conştiinţă şi fără glas. Pasiunea, cu violenţele şi potolirile-i silite, abea de lua teatrului piesele cu teză. Rând pe rând, omul se recunoştea neînsemnat, filosof fără să ştie, interesant, pradă a destinului sau a dragostii, un învins al violenţii animale. Sacha Guitry îndrăznea să râdă atât de sincer, cum nu se mai răsese dela Moliâre. Mirbeau, amar, Paul Adam, vizionar, lăsau pe Anatole France şi Maurice Barr&s să-şi dis- pute tineretul. Romancierii nu căutau, în scrierile lor nedesvol- tate şi uscate, să exprime altceva decât acţiunile omeneşti şi al- teraţia patologică a conştiinţei. Ironia şi o gravitate clinică de suprafaţă dovedeau repede că ei rămâneau în afară sau dincolo de fiinţă. Revista Mercure de France părea asemeni unui exilat, mărginindu-se la Cartierul Latin şi arareori trecând şi pe Malul Drept al Senei, găsind în eseuri, poeme şi în operele streine ecoul noilor năzuinţi, mereu noi şi mereu nesatisfăcute. întrunise în Rue de Conde pe Hegel, revăzut de Villiers de L’Isle Adam, pe Schopenhauer şi pe Nietzsche. Ea credea că deţilie, în pri- matul instinctului vital, identitatea lumii şi a reprezentării in- dividuale. împreună cu Remy de Gourmont, ea afirma «atâtea spirite cugetătoare, atâtea lumi diverse şi poate diferite ». Dar eram departe de a accepta totul. Nu ştiam pe dinafară nici un vers de Baudelaire, în care burghezia dinaintea Imperiului s’ar fi socotit perversă. Iar dacă Verlaine stăruie în amintirile noastre, aceasta se datora acelora care-1 trecuseră în muzică. Noi soco- team că nu e nevoie să sfărâmi sintaxa, să derezonezi ca Mallarm6 pentru a înzestra eficienţa cuvintelor, a sonorităţilor şi a caden- ţelor cu ceva magic şi să întrevezi în jurul ideei — pe care Flau- bert o voia pură, pentelică în încremenirile ei — legături care GENERAŢIILE 1910-1914 SAU PE TIMPUL BALETELOR RUSEŞTI II să o răpească lumii şi să o dea arborilor, apelor, cerurilor, chi- purilor, întemniţând-5 într’un corp şi facând-o viaţă. Noi ad- miteam, siguri pe negaţiile noastre şi conştienţi de refuzurile şi alegerile noastre, că a exista înseamnă a fi altul. Muzeele, concertele, expoziţiile ne îndemnau la revoltă. Pel- Uas et Mâlisande forma într’adevăr un caz Debussy. Dar pre- dicţia lui Nietzsche se realizase. Când se iveşte suflul ionian al Tetralogiei, ritmul şi metoda se disociază. Chausson şi Duparc se înconjură de mister. Scurtimea melancolică şi grecească a lui Faur6, inteligenţa ascuţită a lui Ravel se însufleţesc din Saint- Safins. Dukas se îndrăgeşte de Orient şi de Persia. Debussy, pre- renăscându-se, iar d’Indy, sortit revenirilor ciclice, se ciocnesc unul de altul. Deodat de Severac răsare dela Scola; Erik Satie se mărgineşte la ştiinţa sa mucalită, Alberic Magnard la măreţia lui, d’Anelle la mizeria sa. O astfel de diversitate ne învaţă că ecuaţia ce limitează rea- litatea fizică pentru a construi o maşină sau pentru a pătrunde simţul unei organizări nu este totul în matematică. Muzicianul descoperă o infinitate de ecuaţii ce se reduc la câteva tăeturi şi la câteva teme invariabile în expresia pasiunilor şi, asta, în afară de orice filiaţiune inconştientă sau voită, fiind susceptibile de o constantă schimbare de identitate, când îşi tălmăcesc efec- tele. Dar atunci nu mai e câtuşi de puţin nevoie să discuţi meri- tele melodiei continue, opusă melodiei dansante. Dincolo, şcoala dela Barbizon dă la iveală infimele resurse ale interioarelor de pădure, urmărite de Obermann. Impresioniştii înapoiază sculpto- rilor, ca şi pictorilor, demnitatea de a privi lumea cu exactitate. Toţi se scutură de spiritul geometric cuprins în formele inspirate de veacuri de arhitectură nepăsătoare în faţa canonului grecesc. Fiecare redă luminii palpitaţia-i de aur, ce o face nouă în orice clipă, din zori şi până la asfinţit. Cezanne s’a străduit cum să dea luminii o formă interioară fără să trădeze consistenţa sau structura vegetală. Van Gogh fixează irradiaţiile. încercările lui Bonnard şi Vuillard, îndrăzneală lui Van Donghen, decoraţiunile lui Maurice Denis, toate acestea provin tot din spiritul lui Monet, Sisley, Renoir şi Pissaro. In acelaşi timp, schiţe, torsuri, corpuri se strâng laolaltă în Hotel de Rohan, rod al unei victorii 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE zilnice pe care Rodin o dobândeşte împotriva plictiselii de a vedea şi împotriva egoismului de a fi. Nici o temă literară nu se mai aşeza de-a-curmeziş între lume şi noi. învăţasem cum să privim fără ipocrizie, să descriem fără falsitate, să ne străduim fără lene, să recunoaştem în creaţiune epifania spiritului. După toate acestea, era firesc să nu mai gă- sim locuri la Opera Comică, să ne grăbim la reluarea Arianei şi Barbă Albastră, să devenim afoni la prima audiţie a Mării, să preţuim alaiul dansând izvorît la gestul lui Nijinski, venit dela marginea Europei, «choreg» purtător de ghirlande de roze. La Theatre de Champs Elysees, cumplit şi bizantin, Şaliapin rostea revenirea împărăţiilor. Acum cunoşteam mucenicia şi măreţia ar- tistului, netemător să treacă dincolo de conceptul şi simbolul pe care se întemeiază raţiunile şi sentimentele noastre. Artistul se orândueşte în faţa a ceea ce este înnăscut şi contemplă exu- beranţa; depăşeşte orice element care ar înţepeni activitatea ome- nească; se căzneşte să forţeze indiferenţa şi, cu ajutorul bucu- riei de a trăi, făureşte din această activitate însuşi izvorul iubirii. Nu ştiam încă ceea ce vor face din noi, într’o lume năzuind către dreptate, rezultatul întrecerilor, sorţii întâlnirilor, fidelitatea prieteniilor. Pornisem dela idei la forţe, la idei, la emoţia ce se naşte din această trecere şi se miră găsindu-le neîmblânzite. Ajun- sesem la viaţa fără fard. Ne hotărîsem să facem o cale inversă lăsându-ne călăuziţi de creatori, spre a înzestra cu armonie viaţa nepăsătoare faţă de încercările neizbutite, natura indulgentă faţă de cei care o deformează, societatea înscăunată în ură, sărăcie şi suferinţă. Pretutindeni, se condamna acum urîţenia şi ruşinea, neajunsurile şi negaţia fiinţei. Politica, Etica, Estetica sunt to- tuşi echilibrate de pasiuni şi de măsură. Dar d’Annunzio concepuse Victoriile Mutilate. De Max, he- raldul măreţ al lui Verhaeren, însufleţea poporul, în agora, în legătură cu Elena a Spartei. Pe ziduri apare un ordin de mo- bilizare. Tinerii se risipesc în voia soartei, fără să-şi spună la revedere. Unii cad, alţii rămân păstraţi de Destin. Muzeele se închid, concertele amuţesc. Cei rămaşi în viaţă simt că au da- toria de a gândi şi de a scrie. Chevillard şi Pieme se întrunesc pentru a da Duminicii, în Sala Gaveau, sensul ei spiritual. Ne înălţăm cu Imnul către Justiţie al lui Magnard. Intr’o zi, în curtea GENERAŢIILE 1910-1914 SAU PE TIMPUL BALETELOR RUSEŞTI 13 deşartă a Sorbonei, Comedienii Francezi repetă pe Sofocle. Lu- mina le-o dă cerul. Năvalnicul Creon, cu ogarii ţinuţi în lanţ şi cu biciul în mână, e Albert Lambert. Porţile de bronz ale Capelei se deschid. Un strigăt aprig porneşte şi umple bolţile sanctuarului în care se celebrează Slujba Sfântului Duh. Este strigătul lui Oedip. Nobil la statură, vrednic la chip, Mounet- Sully iese din umbră. Mâinile sale zbuciumă în aer degetele-i neliniştite. Picioarele bâjbâe dalele din faţa locaşului sfânt. Iar plânsetele unei omeniri orbite se îndreaptă către Soare. RAYMOND LENOIR SPADA Amintirii lui NlCU CONDIESCU «A mun vivant ne me sera toîue*. înfiptă ’n glebă, spada priveghează Pe Domnul adormit care visează. Colindă duhul Domnului departe, Prin ţara veşnicelor asfodele, Iar jos, în pământeştile inele, E numai somnul cel cu chip de moarte. Ci până duhul se va ’ntoarce iarăş Şi somnul se va şterge ’n auroră, Stă spada credincioasă ca o soră, La mari singurătăţi doar ea tovarăş. Când Domnul, rob nălucilor, oftează Visând Domniţele cu păr senin, In lună spada se topeşte lin, Parcă zâmbeşte şi parcă visează. Dar când în somn se ’ncruntă Voevodul, Tresare spada cu-aspru ascuţiş, Fulgerul ei sclipeşte ’n luminiş De-1 simte peste zare tot norodul. Când doarme Domnul, spada priveghează Şi vrerea lui în fierul ei e trează. . N. I. HERESCU M A R G O T VII Oamenii s’au înmulţit. Dor de viaţă Uşoară îi mână spre capi- tale, unde speră să trăiască plăcut din slujbe sau profesiuni libere. Dar slujbele se restrâng, iar numărul profesioniştilor creşte în proporţia în care scad ocaziile de a le exercita. In goană după aur, pescuitori în apă turbure flămânzesc popoarele, dezlănţuesc războiul, vântură lumea ca vântul sămânţa florilor. Trenul în care nimerise Margot fusese luat cu asalt de mo- bilizaţi, de nevestele lor, urcate fără control, purtând traista cu primeneli din care se ivea o azimă începută, colţurată. Femei tăcute, venite să-şi petreacă bărbaţii, să le ia, cruţătoare, hainele sărace. Oamenii cântau, strigau, mâncau fără foame. Plosca cu rachiu de comină circula darnică. Beau şi fumau să se ameţească, să uite nevoile lăsate în urmă, suferinţele ce-i • aşteptau înainte. Povesteau fără rând de vorbă exagerând întâmplările, despre instrucţia din cazarmă, despre marşuri şi manevre istovitoare, încâlcind amintirile, pomenind cu aceeaşi fală sergenţi care te doborau dintr’o palmă, ofiţeri buni de nu se mai află. Oricum, când pleacă la război, din instinct originar, bărbaţii îşi îndreaptă statura, se grozăvesc în faţa femeilor, care îi pri- vesc încrezătoare, cu spor de dragoste, să le rămână mângâere de o fi să se piardă. îşi rup dela gură parcimonios cu socoteală să înfrupte străinii ce se uită lacomi în gura lor. Peste tot, în gări, în aer, în vagoane plutea miros ascuţit, pătrunzător, de primitivi. i6 REVI8TA FUNDAŢIILOR REGALE Ofiţeri tineri şi bătrâni, în uniforme de ocazie, prea largi, prea strâmte, prea scurte, se întreceau în atenţiuni, în spirite, fine sau mai greoaie, în povestiri piperate, vechi cât lumea. In gări nu mai era control. Ordinea slăbise. Bufetele erau luate cu asalt. Covrigarii încercau disperaţi să-şi apere marfa. Margot trăia într’o lume nouă. Transfigurată, dornică de aventuri, de sacrificiu, însoţită de B£b6, trecea din vagon în vagon, oferea bani şi ţigări, petrecută cu urări de sănătate, de zeflemeli, de priviri lacome, de oftări cu înţeles. La Iaşi, Margot şi Beb6 se despărţiră ca după o partidă de plăcere întreruptă de ploaie. Trenul de Bucureşti, unde era mo- bilizat ofiţerul, se afla sub presiune în gară. Bebe o strângea de mână, plin de atenţiuni drăgălaşe, cu toate că, simţea bine, despărţirea nu-1 costa prea mult. Sărutându-se pe furiş, Margot desprinse dela sânul ei cru- ciuliţa de sidef, amintire dela m&re Zelie, pe care o purta de noroc, şi o legă de gâtul lui Beb^. In picioare, dreaptă, nepătrunsă, asistă la plecarea trenului , fluturând batista în urma lui, reţin ându-şi lacrămile, urmărită de refrenul ce-i suna în urechi; Meletaru-i meletar Iubeşte fără habar... Nu suferea nici ea cât ar fi gândit. Războiul cu speranţe ne- mărturisite, aşteptate, o consolă repede, grăbită să se întoarcă în oraş. Se închipuia, deja, eroina unei întâmplări răsunătoare, alergând călare în fruntea unei şarje de cavalerie, soră de caritate, amorezată lulea, la căpătâiul unui tânpr însângerat, palid, frumos ca un zeu păgân. In Iaşi nu mai era nimeni. Bărbaţii plecaseră, bătrânii se strângeau să pălăvrăgească la cafenea. Militari pensio- nari, comentau comunicatele, cereau acţiuni drastice, întoarcerea aripei pe la Dealul Păgubaşului, pe urmă, pac ! dăi la cap cu artileria, înţelegi? Femeile alergau dela una la alta colportând zvonuri, căutând veşti senzaţionale, împărtăşindu-şi necazurile, în du-te, vino ame- ţitor în case deochiate, cu joc de cărţi — însemnate, — cu parte- ' MARGOT 17 neri înţeleşi, cu expresii vulgare, în fum de tutun, printre sticle goale. Margot se înscrise fără zăbavă la « Crucea Roşie ». Gătită în alb purtând în frunte cruciuliţa simbolică, pleca în trăsura lui Andruşka, după ce reuşise să-i scape caii de rechiziţie, la spital, să înveţe mica chirurgie, să fumeze ca un turc, să bea cafea între cucoane serioase şi mai aşa, printre medicinişti familiari, care-şi puneau închipuiţi candidatura. Dar se plictisi curând, nerăbdă- toare că nu mai sosesc răniţi cu picioare rupte. Stolnici, căpitan de cavalerie în uniformă ponosită, cu chipiul la o parte, cu pinteni zornăitori şi cravaşă fioroasă, trecea fan- faron, crăcănat, instalat — fusese doar prefect de Poliţie — la Comenduirea pieţii, unde judeca conflicte înjurând delicvenţii, prietenos, de trâmbiţă, de carabină, de potcoavă, în luna Martie, să le poarte noroc. Comandantul regimentului îi încredinţase caii bolnavi sau de preţ. In pană de franci, Stolnici propuse lui Margot, răsplătit cum se cuvenea, lecţii de călărie pe cai pur sânge în manejul regimentului. Coborînd dela cazarmă, Margot se întâlni într’o zi cu Emil, sublocotenent de cavalerie şi el, licenţiat în drept, slăbuţ ca un bursier în uniformă căpătată, mobilizat la Consiliul de război. Locuia la Hotel « Binder ». La serviciu se ducea de formă, nabab respectat de toţi, abia întrebuinţat, îndatoritor, cu camarazii băieţi de viaţă, care se îndatorau. Apoi, după obiceiul lui, stătea în casă. Zărise pe Margot de departe, pe strada Lăpuşneanu — calea Victoriei a laşului — care venea dela manej, în ţinuta de călărie cu pantaloni bazonaţi, cu basinul dezvoltat, cu cisme lungi de muşchetar, cu şapcă de jokeu. Emil ar fi vrut s’o evite dar era prea târziu. Schimbaseră priviri. Şi apoi un bărbat nu ocoleşte femeia care l-a părăsit. Intră în vorbă de milă, dacă e nenorocită, pentru a plasa o rău- tate, când n’are nevoie de el. Totuşi pe măsură ce se apropiau, se simţeau vinovaţi, se priveau cu indulgenţă, cu simpatie. Emil o apucă de braţ şi porniră să iasă din mulţime, pe o stradă lătu- ralnică. De obicei conversaţia între soţii despărţiţi începe cu ironii. i8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Costumul nu te prinde. — Nu l-am îmbrăcat pentru tine. — Iţi rămân obligat. Totuşi, pentrucă porţi încă numele meu... — O, e aşa de puţin cunoscut... — Ţii să devii celebră? — La rândul meu îţi rămân recunoscătoare; n’ai vorbit nicio- dată atât de mult cu mine. — Sunt dator să te povăţuesc. — Te dispensez. — Ce-ai de gând ? — Să aştept. — Ce? — Bărbatul închipuirii mele. — Scriptura spune: «Bate ■şi ţi se va deschide. Cere şi ţi se va da», dar nu spune: «Aşteaptă şi va veni». — Nu, dar spune: « Caută şi vei afla ». — Ascultă, Margot, te mai întreb o dată: ce ţi-am făcut ? E încă timp... Sunt dispus să uit, să nu cred ce am auzit. Avem copil. De ce nu vrei să trăeşti, liniştită, lângă mine, să te cuminţeşti ? — Cine ţi-a spus că vreau să fiu cuminte ? — Invită-mâ la dejun să vorbim. — Te invit ca pe profesorul meu. Nu ştiu ce a gătit madama, dar am şampanie la răcitor. — Vreau să văd pe Nicuşor. — Şi să profiţi de ocazie, en passant, milităreşte... Doamne, cum vă schimbă uniforma... Ştrengarule, ai devenit întreprin- zător ... Au dejunat între patru ochi. Au schimbat propuneri şi s’au înţeles. Margot a cerut bani de buzunar, libertatea de a dispune de timpul ei, trăsura lui Andruşka, cal de călărie. Să trăiască în rândul cunoştinţelor, cu deprinderile lor. In schimb, se obliga să petreacă vara la ţară, cu îngăduiala de a umbla călare şi la vânat. El consimţi, fixându-i ca tribunalul, un an de încercare. Spre surprinderea tuturor, Emil reveni acasă. începură o lună de miere nouă. Războiul transformase societatea. Bărbaţii plecaseră. Bătrânii pomeneau de Ştefan cel Mare, de Mihai Viteazul, de războiul MARGOT 19 dela şap’ şapte. Femeile nu-şi aflau locul. Veşti, din ce în ce mai bune, autorizau, scuzau tot. Dar după marşuri triumfale începu retragerea. Primul trans- port de răniţi le puse pe gânduri. Tremurau de grija bărbaţilor de soarta copiilor. Pensiile, lefurile, se plăteau cu întârziere. Convoiuri de răniţi îndurerau lumea. Apoi veni vestea fulgerătoare, intrarea inami- cului în ţară, evacuarea Bucureştiului, instalarea guvernului în capitala Moldovei. Ajutorul Ruşilor, rezistenţa eroică dela Mărăşeşti ridicară mo- ralul, descreţiră frunţile. Bucureştenii aduseră cu ei îndestularea, animară târgul şi piaţa. Stolnici, cunoscut de toţi, nu-şi vedea capul de treabă. Muncea mult, nedormit, fără spor. Alerga în trăsură sau călare — ventre k terre — din dealul Copoului la Socola, unde se repauza în fine, ridicând paharul în sănătatea ţarului. Povestea cu vervă îndră- cită, într’o franţuzească cu accent, anecdote de pretutindeni, culese în lunga lui carieră de chefliu. Era simpatic tuturor, în special Ruşilor, cu care de altfel nu se potrivea. Stolnici, fraier, plimba vinul, vorbăreţ, dela o masă la alta, ţinea discursuri, se săruta cu toată lumea, îmbrăţişa toate femeile fără deosebire de vârstă, de preferinţă slujnicuţele, pe care le ciupea când era ciupit. Ruşii sunt beţivi siniştri. Beau, porniţi să se îmbete. Peste vin, bere, şi apoi căni de rachiu. Sparg oglinzi, pahare, răstoarnă masa cu totul, aruncă lăutarii pe fereastră. Emil se rătăcea rar printre ei, când nu putea face altfel. Nu bea, nu fuma, nu-i plăcea să pălăvrăgească. Era acum qcupat la Consiliul de război, unde lua interoga- torii sub prestare de jurământ, muncind conştiincios până noaptea târziu. Acasă în ore libere din ce în ce mai rare se juca cu Nicuşor, care creştea văzând cu ochii isteţ şi gureş. Trăiră o bucată de vreme liniştiţi. Margot pleca de noapte la spital, îngrijea răniţii cu devotament, schimba comprese, con- trola temperatura bolnavilor, cu precauţiuni exagerate, cu milă evidentă. Vorbea cu internii franţuzeşte, le punea întrebări naive, îşi acoperea faţa când asista, inutilă, la operaţii. Dejuna cu per- sonalul spitalului, într’o camaraderie bărbătească, masă veselă cu farse şi glujne. Doctorii, în general tinerii, îşi acordau la întâm- 20 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE plare, pe săli în cancelarie, privilegii îndrăzneţe. Margot se scan- daliza cât să-i şadă bine. Acasă venea din ce în ce mai rar, nere- gulat, de teamă — pretindea ea — să nu introducă boli molipsi- toare, sfârşind prin a dormi la spital pe o canapea de piele, ca internii şi infirmierele de noapte. De altfel acest gen de viaţă o supţiase, îi mărise ochii, înno- bilase trăsăturile, tenul căpătase o paloare interesantă, iar părul împopistrat cu câteva fire argintii, de noroc, îi da un aer de serio- zitate, care o făcea simpatică.., Şi viaţa trecea, înăsprindu-se. Oraşul se umplea de lume, de zgomot, huruit asurzitor de roate grele, ce se apropia, se depărta, pierzându-se ca bubuiturile unei furtuni ce începe sau scade. Detaşamentele ruseşti, în trecere spre Focşani, se opreau de regulă la Iaşi, afară din oraş, la halta Socola. Soldaţii dormeau încuiaţi în vagoane de unde evadau împrăştiind groază printre cârciumari, panică printre femeile de rând care se aşteptau la orice. Cu detaşamentul, sosise în Iaşi, în vagon special, kneazul Ivan Alexe Alexievici, om de seamă, semnalat ca suspect auto- rităţilor româneşti. Stolnici îl întâmpină în gară şi după câteva sticle de Cotnar veritabil pregătite din vreme, deşertate în prag, la descălecare, îl găzdui în căsuţa retrasă, liniştită, a lui conu Petrică Săndulescu, capcană uşor de supraveghiat. Kneazul se instală, cu mobilier de lux, cu covoare de Smirna aduse din Caucaz, cu samovar de argint care clocotea toată ziua, cu lăzi de vutcă şi coniac, cu provizie de zahăr englezesc, ceai şi ţigări de foi. De altfel, în urma ordinelor date, gra aprovizionat din belşug cu alimente şi vin. Coana Raluca, impresionată de manierele lui, îl mânca cu ochii, îndrăgostită tainic feciorelnic, de statura lui. Ii pregătea fericită, onorată, prăjituri de ceai şi torturi. El, înduioşat, îi ceda alimentele primite dela serviciul aprovizionării. Intr’o zi observând în perete fotografia lui Margot, care lipsea din Iaşi, trimisă de Crucea Roşie pe socoteala ei la Odessa să aprovizioneze spitalul cu medicamente, se informă, ceru scrisoare, afirmând că pleacă şi el la Odessa de unde va aduce veşti dela doamna Margot. MARGOT 21 Kneazul părea a nu şti decât ruseşte, vorbea stricat fran- ţuzeşte, căutând cuvintele anevoie. Peste două trei zile se prezentă lui Margot, la hotel « Imperial ». Ca şi coana Raluca, Margot rămase impresionată de statura herculană, de briantul mare cât o alună ce-i strălucea pe inelarul stâng, de părul arămiu, des, ce-i încununa fruntea, de ochii albaştri luminoşi care citeau până în fundul inimei. Un râs copilăresc descoperea dinţi albi, regulat înşiraţi de lup tânăr. Decoraţii de aur, de argint, bătute în pietre preţioase, decoraţii de toate for- mele, de toate colorile, agăţate de gât, prinse în piept, deasupra şoldurilor, îl asemănau unui petec de cer. Sub pretext de a lua răspunsul se prezentă la hotel, unde Margot trăia în lux şi des- fătare, precedat de un coş de flori aprinse şi o cutie de bom- boane. Kneazul locuia un castel în apropiere de Odessa. Era însăr- cinat cu formarea cadrelor de artilerie. Se împrieteniră. De câte ori îl vedea, inima lui Margot bătea cu putere. Kneazul îi părea un trimis ceresc. Totul în el era deosebit. înfăţişarea, mâinile fine, gesturile, vorbele lui i se întipăreau în minte pentru tot- deauna. Ochii, ochii mai ales o fascinau. In faţa lui se pierdea, se credea urîtă, niciodată îmbrăcată cum trebue. Kneazul o plimba prin toate părţile, intrau la cinematografe, la teatre, în tovărăşia lui Zoe, prietenă de ocazie. După reprezentaţie, cinau, cu şam- panie în restaurante costisitoare. Odessa era plină de refugiaţi, români şi evrei cu dare de mână. Margot locuia o cameră, vecină cu Zoe care se pretindea artistă. Intr’o dimineaţă o troică înhămată cu trăpaşi negri, trei prăş- tieri şi doi înaintaşi se opri la poarta hotelului. Kneazul se coborî, invită, descoperit, pe Margot şi prietena ei, să facă o plimbare până la castel unde urma să dejuneze. Dusă ca de farmece se lăsă ridicată, înfăşurată în blănuri, pornită fără gând de împotrivire, în zbor de smei, în clinchetul clopo- ţeilor de argint, ce-i sunau divin în urechi, imn şăgalnic, aţâţător de dragoste. înaintau prin natura moartă, pe covor întins de albeaţă stră- lucitoare. încet, încetinel, zarea se confunda cu cerul într’o lu- mină diafană de colori spectrale. Lui Margot i se părea că merge, 22 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE furată, să se piardă, dusă de prinţul apelor în mare. Apoi mirajul înceta, Margot nu mai deosebea nimic, orbită de nebunia albului. — închide ochii, îi şopti kneazul sărutând-o dulce încetişor, ascunzând-o în blană să o adoarmă. Sania se opri. Margot nu se îndura să deschidă ochii ca să nu întrerupă vraja. — Are să treacă, îi spuse kneazul ridicând-o în braţe urcând scările, printre servitori uriaşi, cu tors de gladiatori, cu nări de buldog, înşiruiţi ca nişte statui în muzeu. Kneazul o aşeză în fotoliu, dinaintea unei sobe, cu gură de cuptor în care ardea foc de haiduci, ce se pregătesc să frigă mielul. — Eşti la dumneata, o asigură kneazul închinându-se curte- nitor, nu te va deranja nimeni. — Şi Zoe ? — Alături, în camera ei, nu-i duce grijă... Şi se retrase, urmărit de privirile lui Margot gata să plângă. Pe urmele lui apăru o cameristă, o tânără cu faţa sănătoasă, care-i ajută să repare oboseala drumului, îi turnă să se spele în lighean de argint, descoperind cutia cu pudră, sticla de colonie parfumată. Apoi o pofti la masă, mergând înainte să-i deschidă uşile. Margot era impresionată de mărimea şi înălţimea camerelor, de bogăţiile ce vedea cu ochii, de mobila sculptată, de canapelele joase, de tablourile ce cuprindeau pereţii, de covoarele mari, colorate armonios, apoi bibelouri japoneze, zei păgâni, vase de argint şi cristale. In uşa antreului o aştepta kneazul. Oferindu-i braţul o conduse în sufrageria mare ca un dormitor de cazarmă. O aşeză în capul mesei lângă Zoe. Serviciul începu cu scrumbii de Don, cu raci mari, cum nu mai văzuse, cu rachiuri limpezi ca lacrima. Pui de tătar, efebi cu ochi de cadâne, serviră pe rând, pe farfurii şi tăvi mâncări şi fripturi, brânzeturi şi fructe de Caucaz, şampanie în cupe colorate, în cristal de Boemia care plăpânde, vibrau, simţitoare, înfrigurate, la cea mai mică atingere. Melodii armonioase, venite, nu ştia de unde, sfârşiră să împrăştie minţile lui Margot. Tre- zindu-se într’o ultimă licărire de luciditate, simţind că-şi pierde cunoştinţa, şopti, întâlnind ochii prietenii sale: — Hai să fugim. MARGOT 23 Şi se pierdu. Ce s’a petrecut nu mai ştia. Trecea uşoară ca o pană prin grădini înflorite sub cer albastru, purtată ca de îngeri, de minori cu trup de fecioară, cu văluri ce pluteau albe în urma ei, cu sărutări uşoare ca un repaos de fluturi. Sărutări necunoscute, divine, împrăştiate la întâmplare pe ochi, pe sâni, pe buze. Şi se sfârşi istovită, dându-şi parcă sufletul într’un spasm de voluptate nebănuită. Când s’a trezit era în camera ei şi ziuă mare. Nu ştia cât dormise, nici unde se află. Camerista, care îi veghiase somnul, ciocăni discret la uşă, ridică storurile, Margot se simţea leneşă, plăcut obosită, cu mintea uşoară. Bătând în peretele care o despărţea de Zoe, se întâlniră pe sală, unde se încruciră cu voci subţiate, cu nasul ascuţit. — Ai văzut, dragă ? Ne-a turnat opium... — Cocaină, ma chfere, nu opium... Dar camerista nu le dete răgaz. Dezbrăcă pe Margot autori- tară, o întinse în camera de bae pe un pat de chingi, aspre, o fricţionă pricepută pe faţă şi pe dos cu uleiuri şi parfumuri, o înfăşă ca pe o momâie în şervete, ude fierbinţi, să se liniştească După câtva timp, îi masă, delicat, faţa, sânii, coapsele, o împinse sub duş cu apă potrivită, o îmbrăcă într’un halat cald, prietenos. Margot adormi ca un copil de lapte. Spre seară, gătită în rochie kimono, intră cu acelaşi ceremonial, de data asta în sufrageria de gală, lungă ca o galerie de muzeu, plină de plante şi flori, orbitoare de lumini ce se răsfrângeau în oglinzi înalte cu rame şi galerii de nuc. In picioare, în jurul mesei, oaspeţi, ofiţeri chipeşi, decoraţi ca nişte ecrane de mărţi- şoare, cu nume sălbatice, fură prezentaţi pe rând, lui Margot care se închipuia ţarină. Lachei, tătari cu turbane şi redingote lungi, bizare, prezen- tară pe tăvi grele de argint, pahare respectabile pline de vutcă pe care mesenii le deşertau repetat. Apoi se aşezară la masa mare, să taie, la întâmplare, din peşti, nisetri de doi metri, grăsuni, fripţi întregi, aromatic, întinşi pe tăvi de aramă. Lăutari, ţigani cu cămăşile înflorite, ieşiră de după perdea să cânte îndrăcit, jocuri căzăceşti, sălbatice. Ofiţerii, prinşi de mâini, se învârteau puică, sărind în jurul mesei, chiuind, zvârcolindu-se ca dracii. Şampania curgea valuri îndoită cu sticle de coniac, 24 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pe măsură ce se îmbătau, oaspeţii, cu ochii turburi, cu nările palide, deveneau arţăgoşi, spărgeau paharele aruncându-le în pereţi, sunară mânioşi cameristele şi zăvorind uşile, stinseră luminile. A doua zi kneazul, ca şi cum nu s’ar fi întâmplat nimic, pro- puse o plimbare cu sania. Dar Margot se sculase desfigurată. Cu oasele îndurerate ceru cu lacrămile în ochi să se înapoieze în ţară. Kneazul se înclină ceremonios. — Cu trenul, cu troica sau cu maşina ? — Ba cu maşina. — Atunci trebue să aştepţi până se repară farurile. Şi orgiile continuară. La Iaşi, Margot căzu la pat. Ofensat de purtarea ei, de halul în care se înapoiase, de indi- ferenţa cu care-şi trata copilul, pe care îl desmierda bucuroasă ca o artistă de varieteu care regăseşte în faptul zilei, căţelul încuiat de cu seara în cameră, Emil, demobilizat în calitate de proprietar agricultor, grăbi procesul, se retrase din nou la ţară. Tribunalul, după constatări şi martori, pronunţă divorţul în favoarea lui şi-i încredinţă copilul. Margot plânse mult, păr-ea nemângâiată. Dar după câteva zile uită tot. Ţinea casă deschisă cu invitaţi, personaje străine, reprezentanţi de presă, agenţi diplomatici, ataşaţi militari, medici, tineri rafinaţi, franţuziţi, causeuri agreabili, care beau moderat, jucau bridge, stârneau curiozitatea femeilor. Coana Raluca, instalată la Margot de frică, conducea gospo- dăria scârbită de beţiile soţului ei, conu Petrică Săndulescu în tovărăşia kneazului, care după ce-1 îmbăta, îl punea să joace ca ursul, să meargă în patru labe sau să stea într’un picior, ţinând pe cap un pahar de vin în echilibru. In mintea lui Stolnici — detectiv american — încolţi o idee diabolică. Bazat pe preferinţa ce kneazul arăta lui Margot, o con- vinse, în interesul patriei, spunfea el, să-l descoase, să-i revizuiască valizele, să-i citească scrisorile, cu băgare de seamă, aşezând obiectele în aceeaşi ordine, ca să nu inspire bănueli. Cucerită, închipuindu-şi că joacă un rol important în destinele ţării, Margot primi însărcinarea sperând să se reabiliteze, să de- MARGOT as vină celebră. Nu mai încăpea umbră de îndoială pentru societate că era amanta kneazului. Dejunau împreună, apăreau la recepţii alături, plecau odată. Margot, conul Petrică, Stolnici, în aşteptarea destăinuirilor senzaţionale, erau bine aprovizionaţi cu băuturi tari, cu ceai, cafea, coniacuri aduse din Rusia, via Ungheni. Margot cheltuia nebuneşte. Copleşea convalescenţii din spi- tale, când îşi aducea aminte, cu daruri, tutun şi ciocolată. îşi permitea fantezii costisitoare, plătite cu ruble şi aur. Apoi kneazul, într’o bună zi, fără să se fi aflat ceva com- promiţător pentru el, îşi anunţă plecarea. Misiunea lui, pe care n’o ştia nimeni, încetase. I se oferi un banchet la care luară parte toţi cheflii de seamă. Margot rătăcea fără suflet. In ziua plecării, îmbrăcată sever, voa- lată ca o turcoaică, sta în faţa vagonului special în care kneazul îsi rânduise valizele. Se priveau fără să vorbească. Un fluerat jalnic puse capăt suferinţei. Trenul se deslipi încet, cu regret, cu precauţiuni gin- gaşe, să nu stârnească lacrămile lui Margot. Kneazul sta în picioare pe scară. Margot mergea în pas cu trenul. Dar când mecanicul acceleră mersul, necugetat, impulsivă ca în toate acţiunile ei, întinzându-i mâna Margot, se hotărî brusc, să-l petreacă până la Ungheni. Kneazul îi ajută să se urce. Traectul fu scurt. La staţia de frontieră, după transbordare, când trenul se puse din nou în mişcare, voind să-şi ia rămas bun, kneazul se opuse. Astup ându-i gura cu o sărutare, o împiedică să coboare. — Unde mă duci? — Iţi rezerv o surpriză. « A voleur, voleur et demi », răspunse rusul, cu rânjet sălbatec, de data asta într’a franţuzească impe- cabilă. Kneazul, bănuit pe nedrept, se răzbunase. De mult ce se căznise să nu fie descoperită, ca poliţistul novice care poartă perucă, ochelari negri, mustăţi de palicar, Margot se dăduse de gol dela început. Intinzându-i mâna îi înlesnise răpirea la care kneazul cugeta de mult, ofensat de viclenia lui Margot. Vulpe păcălită, sta acum în colţul vagonului umilită de ruşine şi teamă. 26 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi trenul mergea încet, convoi lung, monoton, mergea zi şi noapte, cu dejunuri reci, servite în vagon pe tăvi de alpaca. Dru- mul i se părea cu atât mai lung cu cât Margot nu ştia unde merge. Kneazul beat de alcooluri amestecate, dormea buştean, iar noaptea o scula capricios, din somn, să-i ţină de urît cu îngădueli brutale. Hai, hai, părăsind un tren, luând altul cu roţi mici, pe linii înguste, cu zgomot mare, cu ispravă puţină, cu năvală de călători, fără să priceapă o vorbă, Margot se pomeni, după vreo opt zile de mers, trecând prin Tiflis, la Alidara, sat de Cazaci, unde Knea- zul avea puţuri de petrol. Margot refuza să creadă ochilor. Intrară într’o casă de lemn cătrănit. Femeile se ridicară în picioare cu furca în brâu. îmbrobodite bizar, purtau cămăşi lungi, curate, fuste grele colorate viofent. Aveau ochi frumoşi, sprâncene îmbinate, păr negru cu firul gros, şi Margot observă, satisfăcută, picioare prea scurte. La intrarea kneazului se ridicară în picioare soldăţeşte. — Spad! — « Şedeţi»... Era tot ce reţinuse Margot. Femeile se aşezară pe marginea patului ca la comandă. Cea mai tânără ieşi, ploconindu-se cu zâmbet de Giocondă, se întoarse, aşternu pe masă o faţă albă, groasă, rândui talere cu fructe, lapte, pâine neagră de secară, vin de Caucaz şi miere parfumată. In pragul uşii se adunară bărbaţi în caftane lungi, cu talie subţire, strânse în cingători de piele. Copii zburdalnici, băieţi cu păr de pai, arşi de soare, tunşi ciobăneşte, fete timide care râdeau, cu mâna la gură, minunate de îndrăzneala băieţilor, se apropiau încurajându-se din ochi să pipăe rochia şi brăţările lui Margot. Kneazul, a cărui viaţă aventuroasă ar fi fost greu s’o desci- freze o femeie uşuratică, credulă ca Margot, nu era deloc în- cântat de farsa ce-i jucase. Sătul de graţiile moldovencei, nu ştia cum să scape de ea. In cele din urmă dispăru căzăceşte, fără rămas bun. Femeile, bănuitoare, o culcară câteva nopţi, pe o cergă întinsă, afară, pe un pat de lemn, unde nu se putea odihni de lătratul câinilor, de purici, de răul ţânţarilor neobişnuit de mari. Nu dormea mai ales de teama cazacilor, care o priveau stă- ruitor, se învârteau în jurul ei ca vulturul ce se roteşte în cercuri MARGOT 27 strânse să cadă glonţ asupra prepeliţei, zărită în iarbă. Se zvâr- colea ca un şarpe, mustrată de cuget cu gândul la ţara şi copilul ei, încriminându-se că nu l-a iubit cum trebuia, cerând iertare lui Emil, lumii întregi şi morţilor. Plângea în puterea nopţii, acoperită de stele, ruşinea de a fi fost umilită, batjocorită de amantul pe care îl iubise, atât cât putea iubi Margot. Femeile o hrăneau din ce în ce mai prost, cu borş de sfeclă. Cazacii cu gânduri năzdrăvane o lăsau de capul ei. Plecau călări) în revărsatul zorilor, pentru câteva zile după treburile lor. Spre norocul ei, rătăcind încoace, încolo, curioasă să cunoască satul şi ceva din deprinderile lor, ieşi neaşteptat la drumul mare, se amestecă miraculos, într’un convoi de emigranţi, Armeni, Greci, Evrei, Musulmani, oferind conductorului care vorbea stricat, toate limbile, bijuteriile ce avea asupra ei. După câteva zile de mers chinuitor, în papuci care-i răneau picioarele, oferiţi curtenitor de un turculeţ negru ca un lăstun, răsplătit drăgălaş, de Margot, sub cer albastru, se îmbarcară pe un vas cu pânze la Batum. Cu chiu cu vai, mâncând odată pe zi fiertură de orez, sosi la Ialta, staţiune maritimă de viligiatură, bogată în vile de toate stilurile, preferată de aristocraţia Crimeei. De aici, ajunse în fine, la Odessa. Moldoveni cunoscuţi, minu- naţi de întâmplare, povestită de Margot pe placul ei, îi înlesniră întoarcerea în ţară. Câteva zile stătu în casă, în post şi rugăciuni, gândea chiar să se retragă la mănăstire, să se cureţe de păcate. Dar se încheiase armistiţiul. Lumea răsufla uşurată. Entu- siasmul era la culme. Se sărbătoreau eroii. Zgomotul bucuriei obşteşti ajunse la urechile lui Margot. Evenimentele se precipitau. Se încheie pacea. Bucureştenii plecau, lăsând ca berzele, dor de ducă în urma lor. Margot era tânără. Socoti că poate să mai încerce. Bărbaţii, gândea ea, sunt ca iepurii, nici nu ştii de unde răsare cel aşteptat. Banii erau ieftini. Consultat, Marcu se oferi să-i plătească dato- riile, după izvod, să-i acorde un împrumut mai mare, consolidat într’o ipotecă de rangul întâi, asupra Cosmeştilor. Margot primi propunerea, pe care de altfel, n’avusese gând s’o refuze. O lună mai târziu înviorată, moral şi material, luă trenul spre Bucureşti cu rochia ce avea pe ea, însoţită numai de Profiriţa 2g REVISTA FUNDAŢIILOR regale care o aşteptase credincioasă, hotărîtă să-şi primească garderoba şi deprinderile, să fie prudentă, băgătoare de seamă, socotind cuminte, că anii şi banii trec, că tinereţea nu durează, că bărbaţii sunt... etc. etc. GH. BRĂESCU POEZIE Toţi poeţii-amăgiţi, ca şi mine-au cântat In coloare de foc şi de patimă drumul, Fiindcă-al lor aspru vis doar pe drum ţi-a aflat Scăpărarea, ’ntunecarea, parfumul. Rege-al Tristei Figuri, ca şi el te-am iubit, Ne ’mpăcat urmărind umbra ta tot departe, Mii de vrăji am zdrobit, mii de lănci mi-au fost sparte, Dar la gardă-am rămas neclintit. Noaptea, ’n drum de minuni, scuturându-ţi polenul, Vis din nalt foişor, duh de-argint peste crengi, Mii de hoarde-am zdrobit, urmărindu-ţi desenul, La galop să te smulg dintre lănci. • La cel plai de-asfinţit, la cel corn de ’nstelare, Să-mi rămâi lângă spadă-aşteptam, Fără spaimă de-a mea ne ’nfruntată-arătare, Plin de-amor si de răni, cum eram. CÂNTEC PENTRU LUCEAFĂR Bat drumul către steaua dimineţii Smălţată ’n fruntea zării, ca un mir; Sub alte stele sforăe drumeţii. Străfulgeră ’ntre zări toiagul gros, Când strâng, miroase pumnu’ a trandafir, Iar mantia-mi dansează umbra jos. Prin verzile funingini de pustiu, Potecile-mi se ’ntorc în cenuşiu, Iar drumu ’naintează ’ntraurit. Luceafărul de mâine s’a 'nălţat, Şi’n marea ’ncetei umbre ’ncercuit, Mi-aşteaptă pasu’ adânc, ce-a fulgerat. E V A Ochiul încă-adumbrit de smălţatele-aurori, Alte astre ’n tenebre ’nălţând, Sfinte, palmele lui, trase ’ncet dela flori, Peste tine-au căzut, luminând. Precum pasării noi dată ’n zbor, a picat Sbor şi ’n inima ta, ca într’un stup, Şi din ceru’-arzător caier roş ţi-a ’nnodat, Fulgerând, păru ’ntors peste trup. In genunchi când lucra, pasări noi scânteiau Când pe ochi ne ’ncepuţi, când pe sâni, Din pământ răspunzând, sânii tăi tresăreau încă ’n somn, sub cereştile mâini. Lin, pe pleoapele-adânci ţi-a suflat, rotitor, Foc din tot ce-a ’nviat, tot ce-a stat, Negre, ’n moarte-a ’nmuiat aurorile lor, Pân’ la iad, ca ’ntr’un plâns clătinat. ATELIERUL O, Doamne, peste toţi vecinii mei Lumina cade ’n lauri şi ’n scântei, Din cartea cea cu fulgere ’n tipare: O foaie ’n steaua lunii, o foaie ’n soare. Spre semnele de sus bătute ’n moarte, Stau frunţile-aţintite ’n marea carte, Prin foi cu slova ’n foc, netălmăcită, Plâng sufletele ’n roza ’ngălbenită. Dar eu ţi-am smuls cu aur două rânduri, Le-am stins la sânge-adânc, le-am tras la gânduri, Statui ce se deşteaptă ’n chipuri line, Cu ochi bolnavi de noapte-arzând spre tine. Aici s’a ’ntunecat de dimineaţă, Şi nu ştiu dacă-i moarte, dacă-i viaţă, Aprinsă ’n întuneric ca o stea, Cu mare foc, lucrez cu inima. STOLURI Tu dai penelor cumpătul peste crâncene-abisuri, Peste tragice mări, peste munţi ce lucesc, Dela mii de ’nălţimi nu se-aude-un vâslit nici prin visuri; Taie ţările, zările, mările; nu rătăcesc. Din extremele căi nu sclipeşte-o răsfrângere, Nu se ştie nimic despre-amarnicul zbor de ’nstelări, Depărtări se desfac, se refac, se re’ntorc depărtări, Trec o mie de ochi neclintiţi, fără stingere. Trec o mie de aripi fără-o flacără, Doamne, ’nainte, Când prin spaţii mai mici şoimii aripa-şi frâng, Strălucesc sus de tot, fără-orchestre de vânt pe cuvinte; Când se ’ntorc, moarte, ’n cer, depărtările, iată, navele-ajung. MIHAIL CELARIANU 8 TĂRÂMUL NEVĂZUT II Am rămas în seara aceea încuiat în casă, cu transparentele lăsate, nu cumva lumina lămpii mele să încurajeze pe vre-un prie- ten să-mi turbure singurătatea. Şi, cu cât înaintam în noapte, parcă timpul şi locul unde mă aflam s’ar fi risipit într’o turbure ceaţă, atât îmi era de copleşită întreaga fiinţă, descifrând, pagină cu pagină, însemnările doctorului Zerlendi. Citirea n’a mers tocmai uşor. La început, doctorul se trudea să scrie, cu cea mai mare luare aminte, pentrucă anevoie se pot transpune toate su- netele româneşti în grafie sanskrită. Dar, după câteva pagini, transcripţia devenea tot mai aproximativă, şi trebuia mai mult să ghiceşti cuvântul decât să-l citeşti. Fie din pricina emoţiei cu care îşi însemna în caiet turburătoarele lui experienţe, fie dato- rită grabei, scrisul doctorului Zerlendi nu îngăduia o lectură curgătoare. Cu timpul, frazele deveneau tot mai scurte, cuvintele tot mai tehnice, asemenea unui limbaj convenţional, cifrat. In pragul experienţelor sale ultime, doctorul avusese grijă să-şi pă- streze secretul, folosind cu exclusivitate terminologia yogică, inaccesibilă celor 'care nu adânciseră, ca el, ştiinţa aceasta bogată în arcane. «Scrisoarea lui Honigberger către J. E. a fost pentru mine cea mai precisă confirmare », scria doctorul la începutul jurna- lului său intim, fără să spună cine era J. E. şi ce cuprindea acea scrisoare, de care-mi amintise, destul de vag, doamna Zerlendi. «încă din primăvara anului .1907, am început să cred că tot ce scrisese el în amintirile sale indiene era nu numai autentic, în sensul strict al cuvântului, dar reprezenta numai o infimă parte din ce văzuse şi ce izbutise să înfăptuiască el». Urmează o serie târAmul nevăzut 35 de trimiteri la opera lui Honigberger; cazuri de «fachirism», levitaţiune, moarte aparentă, îngropare de viu, etc. «Am început cele dintâi experienţe în ziua de i Iulie 1907. Cu săptămâni îna- inte, făcusem un examen sever de conştiinţă, şi renunţasem la tutun, alcool, carne, cafea, ceai şi toate celelalte. Nu încerc acum să refac istoria acestei penibile etape preliminare, care a durat şase luni. Mi-a trebuit o voinţă de fier, căci, de mai multe ori, eram gata să renunţ şi să mă întorc la distracţiile mele istoriogra- fice. Din fericire, scrisoarea lui Honigberger îmi dovedea că lucrurile acestea pot fi înfăptuite, şi asta îmi da mereu curaj. Niciodată nu-mi închipuiam, însă, că se poate ajunge atât de de- parte şi, relativ, cu atât de puţină trudă. Pentrucă, numai după ce dobândeşti cele dintâi puteri şi-ţi cad brusc vălurile de pe ochi, îţi dai seama cât e de mare ignoranţa oamenilor, şi ce dure- roasă iluzie îi păcăleşte zi cu zi, până în pragul morţii. Voinţa şi energia, pe care o depune un om ca să-şi satisfacă ambiţia socială sau vanitatea ştiinţifică, este poate chiar mai mare decât aceea care ţi se cere pentru a dobândi lucrul acesta extraordinar: pro- pria ta salvare din nimicnicie, din ignoranţă şi din durere.» Doctorul descrie cu destule amănunte — în acea zi de 10 Ianuarie 1908, şi în zilele următoare — primele sale experienţe. Din câte mi-am putut da seama, el cunoştea încă de mai înainte literatura yogică, în deosebi tratatul lui Patanjali şi comentariile sale, era familiarizat cu filosofia ascetică şi mistică indiană—dar încă nu încercase niciodată punerea lor în practică. A trecut de-a- dreptul, pare-se, la acea dificilă experienţă a ritmării respiraţiei, prănăyatna, fără să dobândească multă vreme rezultate încuraja- toare. « La 25 Iulie am adormit în timpul unui asemenea exerciţiu », notează el, după ce aminteşte că, puţine zile mai înainte, îl înecase o tuse de o neobişnuită violenţă. « Multă vreme, făceam aceste exerciţii după miezul nopţii, apoi dimineaţa în zori. O cum- plită opresiune toracică, şi accese de tuse seacă, au fost singurele rezultate. Am înţeles, după două săptămâni de eforturi, că nu izbuteam nimic, pentrucă, silindu-mă să-mi ritmez respiraţia, în conformitate cu textul lui Patanjali, uitam să-mi concentrez min- tea într’un singur obiect. Rezistenţa pe care o întâmpinam se datora tocmai acestei vacuităţi mentale, de care, pe atunci, nu-mi 3» 36 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE dădeam seama. Am încercat din nou sfatul lui Honigberger. Mi-am astupat urechile cu ceară, şi n’am început prănâyama decât după câteva minute de rugăciune. Am dobândit o stare de neobişnuită linişte mentală. îmi amintesc şi acum cele dintâi senzaţii: parcă m’aş fi aflat în mijlocul unei mări. înfuriate, care se calmează văzând cu ochii, până ce nu rămâne decât o nemăr- ginită pânză de apă, fără nici un val, fără nici cea mai mică înfio- rare. Apoi, un sentiment de plenitudine, pe care nu-1 pot ase- măna cu nimic, în afară de sentimentul care te stăpâneşte câte- odată după ce asculţi multă muzică de Mozart. Mai multe zile de-a-rândul, am repetat aceeaşi experienţă, fără să izbutesc însă s’o depăşesc. Mă trezeam după un sfert de ceas într’o vagă reverie, deşi ştiam că nu asta trebuia să fie rezultatul exerciţiului. Un- deva, pe drum, pierdusem controlul; mă lăsasem furat de vraja pe care propria mea minte o răspândise în juru-mi. Reluam exer- ciţiul, dar, după o trecere oarecare de timp, rezultatul era acelaşi: reverie, somnolenţă sau o placiditate mentală fără seamăn... » Cât de turburătoare erau pentru mine mărturisirile acestea 1 încercasem şi eu, cândva, unele din experienţele în care stăruise doctorul cu atâta cerbicie, şi întâmpinasem aceleaşi greutăţi. Dar el avusese mai mult noroc, şi, în orice caz, o mai tenace vo- inţă. In primele zile ale lui Septemvrie 1907, a făcut, aproape fără să-şi dea seama, un mare pas înainte, în aceste exerciţii de ritmare a respiraţiei. «Am început, ca de obicei, prin a-mi reţine răsuflarea 12 secunde ». Asta însemna că izbutise să inspire aerul în 12 secunde, să-şi reţină respiraţia 12 secunde, şi să expire aerul în tot atâtea secunde. « Obiectivul meditaţiei era, în acea zi, focul». Fără îndoială că-şi «fixase » mintea asupra unui reci- pient cu jăratec, încercând să pătrundă esenţa «focului», să regă- sească acest foc în întreg Cosmosul, asimilându-şi în acelaşi timp «principiul» lui, identificându-1 în atâtea procese din propriul său trup, reducând infinitatea de arderi, care alcătuesc laolaltă universul şi fiecare organism în parte, la acelaşi element incan- descent din faţa ochilor săi. «Nu-mi dau prea bine seama cum s’a întâmplat, dar, după un timp oarecare, tn'am trezit dormind, sau, mai precis, m’am trezit în somn fără ca eu să fi adormit în adevăratul înţeles al cuvântului. Trupul meu, cu simţurile toate, se cufunda într’un somn din ce în ce mai adânc, fără ca mintea TĂRÂMUL NEVĂZUT 37 să-şi întrerupă o singură clipă activitatea. Totul adormise în mine, afară de luciditate. Continuam să meditez asupra focului, dându-mi în acelaşi timp seama, într’un chip nelămurit, că lumea din jurul meu se schimbă cu desăvârşire, şi că, dacă aş fi între- rupt o singură clipă concentrarea, m’aş fi integrat şi eu, firesc, lumii acesteia, care era lumea somnului...» Cum recunoaşte chiar el mai târziu, doctorul Zerlendi izbu- tise în acea zi cel dintâi şi poate cel mai greu pas în drumul pe care şi-l hotărîse. Izbutise ceea ce se numeşte în termeni tehnici continuitatea conştiinţei, adică trecerea dela conştiinţa stării de veghe la conştinţa stării de somn, fără nici un fel de hiatus. Con- ştiinţa omului normal este despicată brutal prin somn; nimeni nu-şi păstrează continuitatea fluxului mental când adoarme, nimeni nu se ştie adormit (îşi dă cel mult seama, uneori, că visează) şi nimeni nu-şi continuă, lucid, gândirea în somn. Din lumea somnului, îşi aminteşte doar câteva vise, şi o anumită spaimă nedefinibilă. «Ceea ce mă înspăimânta mai mult în această descoperire a mea — că mă aflu treaz în somn — era sentimentul că lumea de lângă mine se schimba cu totul, şi nu mai semăna în nici un chip cu lumea conştiinţei diurne. Mi-e foarte greu să precizez cum simţeam eu această schimbare, pentrucă mintea mi-o proiectasem întreagă, ca un singur fascicul, asupra focului, iar simţurile îmi erau adormite. Totuşi, parcă mă aflam într’un alt spaţiu, unde nu era nevoie să priveşti ca să poţi vedea — iar eu, vedeam schimbându-se treptat odaia în care mă aflam, obiec- tele, formele, colorile. Tot ce s’a petrecut atunci e peste putinţă de descris; totuşi, voi încerca să descriu, cum oi putea, pen- trucă nimeni, după câte ştiu, n’a îndrăznit să reveleze prin scris o asemenea experienţă. Priveam necontenit focul, nu ca un pre- text de transă hipnotică, pentrucă am studiat îndeajuns hipno- tismul ca să-i cunosc tehnica şi efectele. In timp ce priveam, gândeam asupra lui, îl asimilam, pătrunzând cu mintea în pro- priul meu trup, identificând toate combustiile din el. Nu era, deci, o gândire înţepenită, ci doar o gândire care era una, adică nu era fărâmiţată în mai multe direcţii, nu era solicitată de mai multe obiecte, nu era distrată de vre-un stimul extern sau de vre-o amintire proiectată ca un iclat din subconştient. Această gândire, una, îşi avea în foc doar punctul de sprijin; cu ea pătrundeam 3» REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE însă pretutindeni unde trebuia să identific focul. Deci, hipnoza era cu desăvârşire exclusă; mai ales că eram neîncetat lucid; ştiam cine sunt, de ce mă aflu într’o asemenea poziţie, de ce-mi ritmez respiraţia, cu ce scop meditez asupra focului. Şi cu toate acestea, îmi dădeam seama, concomitent, că mă aflu în alt spaţiu, în altă lume. Nu-mi mai simţeam deloc corpul; doar o vagă căldură a capului, căldură care cu timpul dispăru şi ea. Lucru- rile păreau ca şi cum ar fi curs necontenit, fără ca profilul lor să se altereze totuşi prea mult. La început, ai fi spus că vezi totul ca printr’o apă în continuă mişcare — dar comparaţia nu era deloc exactă. Lucrurile, de fapt, curgeau; unele mai încet, altele foarte repede, dar îţi era peste putinţă de spus unde curg ele şi prin ce proces miraculos substanţa lor nu secătueşte printr’o ase- menea revărsare peste marginile lor fireşti; deşi, ca să încerc a da seama mai precis de viziunea mea, nu era vorba de o revăr- sare peste marginile obiectului, ci parcă înseşi marginile acestea curgeau necontenit. Ceea ce era şi mai straniu, toate lucrurile acestea se apropiau şi se depărtau fără voia lor. Deşi nu le pri- veam — ştiam însă că ele sunt acolo: un pat, două scaune, un covor, un tablou, o măsuţă de noapte, etc., aveam impresia că ele s’ar aduna toate la un singur loc îndată ce mi-aş opri ochii asupra unuia din ele. Impresia aceasta nu era o părere, o iluzie; se putea asemăna cu sentimentul precis pe care-1 are un om când se află în apă, că poate înainta sau poate ieşi din apă. Era ceva pe care-1 ştiam, fără ca să-mi dau seama dacă l-am experimentat vreodată. Aveam, de asemenea, impresia că pot privi mult mai departe decât îmi îngăduiau pereţii camerei mele. Nu pot spune că lucrurile deveniseră transparente. Dimpotrivă, afară de con- tinua lor curgere şi mobilitatea lor curioasă, răspunzând parcă dorinţei mele eventuale de a le privi, lucrurile rămăseseră ca mai înainte. Şi cu toate acestea, puteam privi dincolo de ele, deşi, repet, nu încercasem să privesc. In nici un caz, nu prin ele, ci dincolo de ele. Erau acolo, în faţa mea, şi totuşi ştiam că pot vedea mai departe, ele rămânând la locul lor. Se asemăna întru câtva senzaţia aceasta cu viziunea pe care o poate avea un om privin- du-şi, din colţul unei odăi, întreaga casă; nu vede prin ziduri, şi totuşi vede tot ce ştie că se află într’o odaie învecinată, sau TĂRÂMUL NEVĂZUT 39 în toată casa, fără ca să aibă totuşi senzaţia că privirile lui au trecut prin ziduri... ». Fără îndoială că doctorul scria toate acestea după ce repetase de nenumărate ori experienţa continuităţii conştiinţei în somn. După claritatea scrisului acestui fragment, s’ar părea că el redac- tase cu multă grijă descrierea de mai sus, şi o transpusese apoi în litere sanskrite — ceea ce nu va face mai târziu, când se mul- ţumea să noteze de-a-dreptul în caet. «După câtva timp, am simţit dorinţa să pătrund mai adânc în lumea somnului, să ex- plorez spaţiul acela necunoscut din jurul meu. Nu îndrăzneam, totuşi, să-mi deslipesc ochii de jăratec. O nelinişte stranie, aş putea spune chiar şi un început de groază, mă ameninţa. Nu ştiu ce m’a făcut să închid brusc ochii : în nici un caz, nu oboseala, pentrucă, repet, mă simţeam dormind, şi mintea îmi era mai trează ca niciodată. Am rămas înmărmurit, regăsind, cu pleoa- pele închise, aceeaşi viziune pe care o aveam cu ochii deschişi. Numai jăratecul parcă se schimbase; curgea şi el, întocmai ca toate lucrurile din jurul lui, iar strălucirea îi era mult mai puter- nică, deşi, aş putea spune, mult mai puţin vie. După câteva clipe de şovăială, am deschis iar ochii. Mi-am dat seama că era inutil să privesc, să-mi întorc pupilele către ~un anumit colţ al odăiei; vedeam în orice parte aş fi voit, vedeam oriunde mi-aş fi arun- cat gândul, fie că aveam sau nu ochii deschişi. M’am gândit la grădina din spatele casei, şi am văzut-o chiar în acea clipă, ca şi cum aş fi fost acolo. Ce spectacol uluitor ! Parcă ar fi fost un ocean de sevă vegetală, în neodihnită frământare. Arborii aproape se îmbrăţişau unii cu alţii, iarba părea că tremură ca un snop de alge, numai fructele erau mai liniştite, purtate parcă într’o lungă legănare. In clipa următoare, mirajul acestei furtuni vege- tale a dispărut brusc. Mă gândisem la Sofik, şi am şi văzut-o, în patul cel mare din iatacul nostru, dormind. In jurul capului, plutea o aură violet-închisă; trupul ei parcă năpârlea necontenit, atâtea falduri se revărsau din ea, pierind îndată ce se desfăceau de membre. Am stat mult timp privind-o fix, încercând să înţe- leg ce se petrece. Am zărit apoi o flacără sfioasă, pâlpâind când în dreptul inimii, când mai jos, spre pântec. Deodată, încep să-mi dau seama că Sofia se află lângă mine. A fost o clipă îngrozitoare, căci o vedeam foarte bine în pat, dormind, şi o vedeam în acelaşi 40 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE timp alături de mine, privindu-mă uimită în ochi, ca şi cum ar fi vrut să mă întrebe ceva. Figura ei trăda o nespusă mirare; poate ca arătam altfel de cum se aştepta ea să mă vadă, poate nu semănăm cu oamenii pe care îi întâlnise până atunci, în visul ei. Pentrucă, de abia mai târziu, după ce am repetat experienţa de mai multe ori, am început să-mi dau seama că feţele pe care le întâlneam în jurul meu erau proiectarea conştiinţei feluritelor persoane în timpul somnului. (Mărturisesc că nu înţeleg ce voia să spună doctorul Zerlendi. Am lăsat însă acest pasaj, pentru interesul eventual pe care îl vor afla ocultiştii). Puţine clipe în urmă, spaţiul din jurul meu s’a schimbat brusc. Spaima mă adu- sese din nou în stare de veghe. Am rămas câtva timp în aceeaşi poziţie pe care o avusesem dela începutul experienţei, şi am nu- mărat din nou secundele; ritmul respiratoriu rămăsese acelaşi: 12 secunde... ». întoarcerea dela conştiinţa de vis la conştiinţa de veghe, s’a făcut brutal; continuitatea fusese întreruptă de spaimă. De abia după mai multe experienţe, repetate în ziua următoare, în cel mai mare secret, a izbutit doctorul să se reîntoarcă la conştiinţa diurnă fără nici un hiatus, prin simpla voinţă. Actul de voinţă îl formula astfel: «acum mă întorc». In acelaşi timp, micşora ritmul respiratoriu, dela 12 la 8 secunde, retrăgându-se lent din starea de somn. Despre experienţele care au urmat, însemnările sunt mai sumare, fie pentrucă doctorul nu voia să spună mai mult, fie pentrucă nu putea, nu găsea nicio descriere potrivită. Intr’a- devăr, mărturiseşte într’un loc: « Unificarea conştiinţei se dobân- deşte printr’o trecere continuă, adică fără nici un fel de hiatus, dela starea de veghe, la starea de somn cu vise, apoi de somn fără vise, şi în sfârşit la starea cataleptică », Unificarea acestor patru stări, care presupune (cât ar părea ea de paradoxală) uni- ficarea conştientului cu subconştientul şi inconştientul, luminarea treptată a zonelor obscure şi impenetrabile ale vieţii psicho- mentale, este, de altfel, scopul tehnicilor preliminarii yogice. Despre trecerea dela starea de somn cu vise, la starea de somn adânc, fără vise, găsesc foarte puţine amănunte. «Am izbutit să distanţez şi mai mult aspiraţia de expiraţie; câte 15 secunde de fiecare moment, ajungând chiar la 20 de secunde ». Asta însemna că respira o dată pe minut; căci 20 de secunde îşi reţinea răsuflarea, TĂRÂMUL NEVĂZUT 41 20 de secunde inspira, 20 de secunde expira. «Am avut impresia că mă întorc într’o lume spectrală, unde nu întâlneam decât colori, aproape fără să fie conturate în forme. Mai mult pete colorate. In schimb, universul sonor domina lumea formelor. Fiecare pată luminoasă era un izvor de sunete ». Despre pătrun- derea în starea de catalepsie, numai această precizare: « Cu ul- tima mea experienţă, am început să aflu gândurile oricărui om asupra căruia îmi concentram atenţia. Verificarea am făcut-o asupra Sofiei, care tocmai în timpul acela sfârşea de scris o scri- soare administratorului. Aş fi putut foarte bine citi direct scri- soarea, dar n’am făcut-o; eram acolo, lângă ea, şi toate gândurile ei — nu numai acelea pe care le mărturisea în scrisoare — le aflam firesc, ca si cum as fi ascultat-o vorbind ». Cât de uimitoare sunt aceste experienţe, doctorul Zerlendi nu le acorda o prea mare însemnătate. « Se poate ajunge la acelaşi rezultat chiar fără o asceză prea riguroasă, ci numai printr’o ma- ximă concentrare mentală. Deşi, îmi dau foarte bine seama că oamenii moderni nu mai sunt în stare de un asemenea efort min- tal. Sunt risipiţi, sau în necontenită evanescenţă. Asceza îţi folo- seşte nu pentru a dobândi aceste puteri, ci pentru a nu cădea pradă lor. Exploatarea stărilor de conştiinţă necunoscute te poate ispiti atât de mult, încât rişti să-ţi cheltueşti viaţa fără să ajungi la capăt. Este o lume nouă, dar rămâne totuşi o lume. Dacă te mulţumeşti s’o exploatezi, fără să vrei s’o transcenzi — aşa cum ai încercat să transcenzi lumea stărilor de veghe — e ca şi cum învăţând o limbă nouă te-ai apuca să citeşti toate cărţile scrise în această limbă, renunţând a mai învăţa alte limbi». Nu-mi dau bine seama pe ce treaptă de desăvârşire tehnică se afla doctorul când începuse a-şi scrie jurnalul. Aproape douăzeci de pagini sunt redactate în zilele de 10, 12 şi 13 Ianuarie 1908; ele cuprind un fel de scurtă reamintire, pentru eventualul cititor, a etapelor preliminarii, fără să se precizeze însă până unde se întind aceste preliminarii. De mai multe ori menţionează iniţialele J. E. « Cred că asta a fost greşala de moarte a lui J. E.», scrie într’un loc. «Nu şi-a dat seama de irealitatea fenomenelor pe care le descoperise în lumea spectrală. A crezut că asta repre- zintă graniţa ultimă până unde poate ajunge spiritul omenesc. A acordat experienţei sale o valoare absolută, când, de fapt, avea 42 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de-a-face tot cu fenomene. Paralizia lui cred că aşa se poate explica. Honigberger a izbutit, probabil, să-i reactiveze anumiţi centri — însă mai mult n’a putut. Amnezia nu i-a putut-o vindeca ». E un pasaj obscur; şi nu-mi dau seama dacă «centrii» la care se referă sunt centri nervoşi, sau plexurile oculte pe care le cu- noaşte Yoga şi celelalte tradiţii. In orice caz, se pare că acest J. E. încercase, sub directa influenţă a lui Honigberger, o iniţiere de tip yogic, şi eşuase groaznic, fie din cauza pe care o bănuia doctorul Zerlendi, fie pentrucă nu avea o constituţie favorabilă technicilor pe care le încerca. «Am izbutit acest lucru», notează mai departe doctorul, referindu-se la o foarte complicată şi obscură experienţă de proiecţie a conştiinţei în afară de trup, realizată în stare de catalepsie, «pentrucă aveam, excepţional, o condiţie sensorială asiatică (?). Un european nu cred că poate izbuti. El nu-şi simte corpul mai jos de diafragmă, şi încă, lucrul acesta e destul de rar. De obicei, îşi simte numai capul; mi-am dat seama acum, în urmă, când îi văd cum nu s’au văzut ei niciodată, şi nimeni nu-mi poate ascunde nimic». Pasajul e destul de criptic. Bănuesc că «o condiţie sensorială asiatică» ar putea însemna experienţa difuză pe care oamenii o au despre propriul lor corp, şi care diferă dela rasă la rasă. Ştiu, bunăoară, că un oriental îşi simte altfel corpul decât noi, europenii. Atingând piciorul sau umărul unui oriental, el are aceeaşi senzaţie de siluire pe care o avem noi dacă cineva ne-ar atinge ochii sau buzele cu dosul pal- mei. In ceea ce priveşte « simţirea corpului mai jos de diafragmă », expresia s’ar referi la incapacitatea occidentalilor de a avea expe- rienţa totală a trupului lor. « Am unificat cu destulă uşurinţă cele două curente (?), până la călcâi», scrie iarăşi doctorul, în legă- tură cu aceeaşi experienţă. « In acea clipă, am avut senzaţia precisă că sunt sferic, că am devenit o bulă impenetrabilă, perfect imper- meabilă. Sentiment plenar de autonomie, de invulnerabilitate. Miturile referitoare la omul primitiv, conceput sub formă de sferă, derivă fireşte din această experienţă a unificării curentelor ». Nu îndrăznesc să afirm că e vorba de curentele negativ-pozitiv, ale terapeuticei oculte europene. Mai probabil, doctorul se referea la cele două fluide, de o natură atât de greu de precizat, ale tra- diţiei indiene, care străbat corpul omenesc şi pe care textele le omologhează cu luna şi soarele. TĂRÂMUL NEVĂZUT 43 însemnările doctorului Zerlendi se răresc în tot cursul lunilor Februarie, Martie şi Aprilie 1908. Puţinele pagini scrise în acest răstimp sunt de altfel criptice, şi se referă îndeosebi la experienţe anterioare. Interesul doctorului, faţă de jurnalul său intim, scade simţitor. De unde la început, se trudea să descrie cât mai desă- vârşit o experienţă, curând interesul său pentru asemenea măr- turisiri scade. Poate că îşi dă seama cât de inaccesibile sunt lucru- rile acestea, eventualului cititor profan căruia i-ar cădea sub ochi. Sau, poate, se detaşează prea mult de lumea noastră, şi nu-1 mai interesează, sub nici un chip, comunicarea experienţelor sale. In orice caz, el nu notează aproape niciodată — în acest răstimp — experienţe sau gânduri descoperite în ziua respectivă. Revine necontenit asupra întâmplărilor din zilele sau săptămânile ante- rioare. Aş crede că descoperirile lui îl interesau prea mult ca să şi le noteze zi cu zi. Mai ales, când încerca o experienţă nouă, era atât de preocupat de ea, încât nu şi-o însemna decât mult timp în urmă, şi de cele mai multe ori foarte sumar. « Rezultate incerte cu muktăsana practicată în zori», notează el prin Aprilie. Ar trebui câteva pagini ca să explic propoziţia aceasta cifrată. De aceea nici nu încerc s’o explic, căci asemenea rânduri refe- ritoare la poziţiile corpului în timpul meditaţiei yogice, la tehni- cile respiratorii sau la fiziologia ascetică, abundă în notele doc- torului Zerlendi. De altfel, am dat unele lămuriri referitoare la asemenea practici în cartea mea despre Yoga, şi nu mai revin în povestirea de faţă. La sfârşitul lunii Aprilie 1908, jurnalul pare că-1 interesează din nou. După notaţiile fugare şi tehnice de până acum, urmează o lungă mărturisire. «Intre alte lucruri de cea mai mare însem- nătate pe care Honigberger le destăinuise lui J. E. a fost şi exis- tenţa Shambalei, a acelei ţări miraculoase care se află undeva în Nordul Indiei, şi în care numai cei iniţiaţi pot pătrunde. J. E., înainte de nebunia lui, crezuse că acest tărâm nevăzut poate fi totuşi accesibil celor neînzestraţi, şi pe o pagină de a lui pe care am găsit-o la Iaşi, notase numele a doi Jesuiţi, Ştefan Cacella şi Ioan Cabrai, care, pretindea el, ar fi ajuns în Shambala. Mi-am procurat, cu destulă greutate, operele acestor doi misionari ie- zuiţi, dar mi-am dat seama că afirmaţiile lui J. E. fuseseră neîn- temeiate. Cacella şi Cabal sunt, într’adevăr, cei dintâi europeni 44 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE care au auzit de Shambala, şi o menţionează. Aflându-se în Bhutan, în căutarea drumului spre Kathay, au aflat de existenţa acestui tărâm miraculos, pe care localnicii îl socoteau că se găseşte undeva spre miazănoapte. Şi în căutarea lui au şi pornit, în 1627; dar n’au ajuns decât în Tibet. Ţara miraculoasă, Shambala, ei n’au găsit-o. Spre deosebire de J. E., eu, îndată ce am aflat de măr- turisirea lui Honigberger, am crezut că ea nu poate fi identificată cu un tărâm oarecare, precizat geograficeşte, în Centrul Asiei. Poate că m’au influenţat în această credinţă a mea şi legendele indiene în legătură cu Agarttha, ca şi cu acele «Insule albe » din mitologia buddhistă şi brahmanică. Intr’adevăr, niciodată nu în- tâlnişem vre-un text indian care să afirme că se poate ajunge în aceste tărâmuri miraculoase altfel decât prin puteri supranaturale. Toate mărturiile vorbesc despre «zborul» lui Buddha sau al altor iniţiaţi către aceste tărâmuri ascunse ochilor profani. Tot ce ştiam despre Honigberger mă îndemna să cred că el pătrunsese în Shambala datorită tehnicei sale yogice, în care ajunsese maestru încă înainte de 1858, dar că misiunea cu care fusese încredinţat, probabil, nu izbutise s’o ducă la bun sfârşit. Numai aşa îmi explic de ce s’a întors atât de repede din India, şi de ce a murit puţin timp după întoarcere, lăsând documentul acela de o atât de mare importanţă în mâinile unui tânăr nepriceput ca J. E.... ». Cu câtă strângere de inimă am citit eu paginile de mai sus! Câte amintiri m’au năpădit deodată, în inima nopţii, întâlnind aceste două nume: Shambala şi Agarttha ! Căci în căutarea tărâ- mului nevăzut pornisem şi eu, cândva, hotărît să nu mă mai întorc în lume înainte de a-1 cunoaşte. O rană veche, pe care o credeam de mult vindecată, a început să sângere, amintindu-mi lunile acelea petrecute în Himalaya, foarte aproape de graniţa Tibe- tujui, pe drumul sfânt al Bhadrinathului, întrebând din eremit în eremit dacă nu cumva au auzit de Shambala, dacă nu ştiu de cineva care să-i fi cunoscut taina. Şi cine ştie dacă, până la urmă, din coliba mea de pe malul stâng al Gangelui, din acel kutiar năpădit de junglă, la care de mult nu mă mai gândesc decât ca la un paradis pierdut — cine ştie dacă nu mi-ar fi venit chiar de- acolo deslegarea, şi n’aş fi izbutit, după ani de încercări şi pre- gătiri, să aflu drumul tărâmului nevăzut. Dar mi-a fost scris să tArAmulJnevăzut 45 nu-1 pătrund niciodată, ci să-l port până la moarte în melanco- liile mele... Mai cumplită este mustrarea pentru cineva care s’a întors din drum, aflând apoi dela altul că drumul pe care apucase era cel bun. Mărturisirile doctorului Zerlendi mi-au întărit toate bănuie- lile mele, căci tot ce-a urmat s’a petrecut întocmai cum îmi în- chipuisem eu că trebue să se întâmple lucrurile cu acel care caută însetat Shambala. «Aveam totdeauna vie în minte imaginea tărâmului nevăzut în care pătrunsese Honigberger. De fapt, ştiam că acest tărâm este nevăzut numai pentru ochii celor profani. Mai precis, nu era vorba decât de o ţară inaccesibilă geografi- ceşte, pe care nu o puteai cunoaşte, adică, decât după o prea- labilă şi aspră pregătire spirituală. îmi închipuiam această Sham- bala ascunsă celorlalţi oameni nu prin cine ştie ce obstacole na- turale, munţi înalţi sau ape adânci, ci prin spaţiul la care parti- cipă ea, spaţiu calitativ deosebit de spaţiul profan. Cele dintâi experienţe yogice mi-au verificat credinţa aceasta, căci mi-am dat seama cât de diferit este spaţiul experienţei profane, de spaţiul celorlalte cunoaşteri omeneşti. începusem chiar, în caetul de faţă descrierea amănunţită a acestor experienţe, dar mi-am dat seama foarte curând că ele sunt indescriptibile. Cel care le cunoaşte, îmi va da dreptate. Continui totuşi aceste însemnări, pentrucă e necesar ca, din timp în timp, să existe o confirmare a străve- chiului adevăr, în care astăzi nu mai crede nimeni. însuşi Ho- nigberger, după credinţa mea, fusese lăsat să se întoarcă din Sham- bala pentru a încerca să reactiveze în occident câteva centre de iniţiere, care lâncezeau din Evul Mediu încoace. Moartea lui bruscă îmi confirma credinţa aceasta; fără îndoială, că el n’a ştiut cum să-şi împlinească misiunea, sau a compromis-o dela început. In ceea ce mă priveşte, deşi n’am atins încă rezultatele definitive, cred că simt asupra mea o influenţă nevăzută, cineva care mă conduce şi mă ajută, şi asta mă întăreşte în convingerea că până la urmă voi izbuti». In legătură cu această influenţă nevăzută, doctorul Zerlendi nu mărturiseşte mai mult. De ea vorbeşte însă destul tradiţia ocultă, îndeosebi cea orientală, şi tot ce-a urmat mă face să cred că doctorul nu s’a lăsat păcălit de o iluzie când a pomenit-o. Căci desăvârşirea lui ydgică se împlineşte destul de repede, aproape 46 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vertiginos. Vara anului 1908 o petrece singur, la una din moşiile lui, şi, mai târziu, întors în Bucureşti, rezumă câteva din expe- rienţe. Sub data de 11 Septemvrie, notează: «Am încercat de mai multe ori transa cataleptică. Prima oară, 12 ceasuri; a doua şi a treia oară, 36 de ceasuri. Spuneam pădurarului că plec la conac, şi mă închideam singur în odaia mea, ştiind că nu voi fi turburat. Pentru întâia dată am putut verifica personal ieşirea din timp. Căci, deşi mintea continua să activeze, trupul nu mai participa la curgerea timpului. înainte de a provoca transa, mă bărbieream, şi, după 36 de ceasuri, obrazul meu era tot atât de neted ca în clipa când cădeam în transă. Era şi firesc să se întâm- ple astfel. Căci timpid este experimentat de om prin ritmul său respiratoriu. Pentru orice om, între o inspiraţie şi o expiraţie se scurge un anumit număr de secunde; viaţa coincide, în om, cu timpul. Prima oară, am realizat transa cataleptică la 10 dimineaţa, şi m’am trezit la 10 noaptea; în tot acest răstimp, trupul meu zăcea în ceea ce unii au numit moarte aparentă, fără nici cea mai mică respiraţie. Aspiraţia de aer dela 10 dimineaţa s’a continuat, adică, prin expiraţia dela 10 noaptea. In tot acest interval, trupul meu a fost scos din timp. Pentru corp, cele 12 ore s’au redus la câteva secunde — lunga aspiraţie de dimineaţă, şi expiraţia lentă pre- mergătoare deşteptării. In ziua aceea, eu am trăit, omeneşte, numai jumătate de zi; trupul meu a îmbătrânit, în 24 de ore, numai cu 12 ore; viaţa a fost suspendată, fără ca prin aceasta să-mi vateme organismul». Experienţa încercată de doctorul Zerlendi este, de altfel, destul de populară, fără ca să fi fost până astăzi îndestulător studiată. « Moartea aparentă », care a făcut atâta vâlvă pe timpul lui Honigberger, pare a fi într’adevăr o ieşire din timp. Numai aşa se explică de ce, după o transă de zece sau o sută de zile, trupul îşi păstrează greutatea şi obrazul proaspăt bărbierit rămâne tot atât de curat. «Pentru mine, singurul lucru de mirare este că oamenii nu învaţă nimic din asemenea experienţe. Cei mai de seamă dintre învăţaţi s’au mulţumit să nege autenticitatea acestor întâmplări — la care asistaseră, de altfel, sute de mar- tori— preferând să rămână pe vechile lor poziţii. Ca şi cum te-ai mulţumi să străbaţi apele numai înnot, renunţând deci să TĂRÂMUL NEVĂZUT 47 străbaţi o mare, numai pentrucă nu crezi cu putinţă că apa poate fi străbătută şi cu o luntre ». Jurnalul se întrerupe în Septemvrie 1908 pentru cinci luni. Cele dintâi însemnări următoare sunt dela începutul lunii Ianuarie 1909. Ele nu pot fi transcrise aici, datorită caracterului lor tehnic. Sunt mai de grabă simple enunţări de principii metafizice şi reţete practice yogice. Unele din ele, par fără niciun înţeles. « 26 Ianuarie: experienţa întunerecului. Fiecare literă reluată dela capăt». Fără îndoială că se referă la alte exerciţii anterioare, pro- babil meditaţii asupra sunetelor şi a literelor, despre care n’am găsit, însă, nici o indicaţie. Ce poate însemna totuşi «experienţa întunerecului»? Mai departe: «5 Fevruarie. De curând, sa- myama asupra corpului. E de necrezut, şi totuşi e adevărat». însemnarea aceasta ar putea avea un sens, dacă doctorul se referă la un anumit text clasic din Patanjali, care spune că prin samyama asupra propriului său corp, yoginul se face nevăzut privirilor celorlalţi oameni. îmi vine totuşi greu să cred că, încă dela 5 Februarie 1909, doctorul izbutise acest miracol. Cum să-mi explic atunci surpriza lui de mai târziu ? Cum să-mi explic cele 18 luni care au urmat, şi în care, dacă ni se spun prea puţine lucruri, ştim totuşi că s’a trudit mereu să dobândească tocmai această putere de a se face nevăzut? De altfel, dificultăţile textului sporesc într’una. Unele însem- nări par chiar contradictorii. « Martie. Am reluat câteva Upanis- hade. Progrese uluitoare în înţelegerea originalului». Cum să în- ţeleg această mărturisire? După tot ce dobândise el, lectura în original, a Upanishadelor nu mai putea însemna mare lucru. Şi apoi, ce rost mai avea acest studiu al limbii sanskrite, pentru un om care-şi asimilase ceva mai mult decât o ştiinţă moartă? Doar dacă nu cumva se întorsese din drum, sau zăbovise în desă- vârşirea sa yogică, sub o «influenţă» de care nu vorbeşte nimic. Sau, poate că însuşi studiul acesta el nu-1 mai împlinea în sens cărturăresc, citind şi gândind asupra textului, ci, aşa cum se spune prin India, izbutind să dobândească o misterioasă ştiinţă doar prin exacta pronunţie a cuvintelor sacre, considerate acolo ca o revelaţie a Logosului. Intr’adevăr, într’altă parte, pomeneşte de anumite exerciţii, de altfel extrem de obscure, de «rostire interioară» a unui text sacru indian. Iar la începutul verii, vor- 48 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE beşte de omologarea «literelor mistice » cu anumite stări de con- ştiinţă rarefiată (aş fi mai aproape de adevăr dacă aş scrie « super- conştiinţă o). Urmează iarăşi un interval de lungă tăcere, ale cărui limite nu le pot preciza, pentrucă însemnările imediat următoare nu sunt datate. Aceste însemnări sunt, de altfel, aproape indesci- frabile. Bănuesc că ele se referă la ceea ce numea doctorul Zer- lendi « conştiinţă impersonală ». Pentrucă am găsit pasajul urmă- tor: «Lucrul cel mai greu, mai bine zis cu neputinţă de dobândit astăzi în occident, este o conştiinţă impersonală. Numai câţiva mistici au mai realizat în ultimele veacuri o asemenea conştiinţă. Toate dificultăţile pe care le întâmpină omul post-mortem, toate infernele şi purgatoriile prin care ni se spune că se chinuesc spi- ritele celor morţi, se datoreşte tocmai acestei incapacităţi de a realiza, încă în viaţă, o conştiinţă impersonală. Drama sufletului de după moarte şi purificările atroce pe care le suferă, nu sunt decât etapele trecerii dureroase dela conştiinţa personală la con- ştiinţa impersonală... ». Pagina imediat următoare mărturisirii de mai sus este smulsă din caiet. Găsesc apoi o însemnare datată 7 Ianuarie 1910. « Poate că am fost pedepsit pentru nerăbdarea mea. Dar eu credeam că ţi-e îngăduit să-ţi creezi singur destinul. Nu mai sunt atât de tânăr. Nu mi-e teamă de moarte; îmi cunosc doar destul de bine firul vieţii pe care trebue să-l mai trăiesc. Dar credeam că sunt dator să mă grăbesc, pentrucă nu mai sunt nimănui de ajutor aici, unde mă aflu, şi mai am destule de învăţat, acolo ». Peste câteva zile: « Cunosc acum drumul Shambalei. Ştiu cum se ajunge acolo. Mai pot spune încă ceva: au ajuns de foarte curând acolo trei oameni din continentul nostru. E drept, doi dintre ei sunt ruşi. Fiecare a plecat singur, şi a ajuns în Shambala prin mijloace proprii. Olandezul a călătorit chiar fără să-şi ascundă numele, până la Colombo. Ştiu toate lucrurile acestea din lungile mele transe, când văd Shambala în toată măreţia ei, văd minunea aceea verde între munţii acoperiţi cu zăpadă, casele acelea ciudate, oamenii aceia fără vârstă care-şi vorbesc atât de puţin, deşi îşi înţeleg atât de bine gândurile. Dacă n’ar fi ei, care să se roage şi să gândească pentru ceilalţi toţi, continentul întreg ar fi zgu- duit de atâtea forţe demoniace pe care lumea modernă le-a des- târAmul nevâzut 49 lănţuit dela Renaştere încoace. Oare soarta Europei noastre e pecetluită? Nu se mai poate face nimic pentru lumea aceasta pradă unor forţe spirituale obscure, care o duc fără ştirea ei spre prăpastie? Tare mă tem că Europa va avea soarta Atlantidei, şi va pieri destul de curând scufundându-se în apă. Dacă ar şti oamenii că numai datorită forţelor spirituale emanând din Sham- bala se amână mereu acea tragică schimbare de axă a globului, pe care geologia o cunoaşte foarte bine, şi care va prăvăli lumea noastră în ape, scoţând cine ştie ce continent nou... ». Teama de sfârşitul tragic al continentului nostru se mai întâl- neşte şi în alte pagine al jurnalului. Am impresia că doctorul începe să vadă din ce în ce mai limpede seria cataclismelor care se vor abate asupra Europei. Apoi, deodată, în ziua de ii Mai 1910, revine asupra exerciţiilor yogice prin care se poate dobândi invizibilitatea trupului. Este lesne de înţeles de ce nu transcriu aici mărturisirile acestea înmărmuritoare. Un ciudat sentiment de panică mă stăpânea citind rândurile doctorului Zerlendi. îmi căzuseră până atunci sub ochi destule documente, mai mult sau mai puţin autentice, asupra miracolului acesta yogic, dar niciodată lucrurile nu fuseseră spuse atât de limpede şi cu atâtea amă- nunte. Când am început povestirea de faţă, şovăiam încă, neştiind dacă va trebui sau nu să transcriu tocmai pagina aceasta înspăi- mântătoare. Ajungând aici, după atâtea săptămâni de nehotărîre şi turburare, mi-am dat seama că un asemenea lucru nu poate fi mărturisit. Mă mângâie gândul că cei care înţeleg ce înseamnă «samyama asupra propriului său trup», vor şti unde să caute lămuriri... Se pare, totuşi, că experienţa invizibilităţii nu a fost lipsită de primejdii. Efortul de a-şi face corpul nevăzut privirilor celor- lalţi, de a şi-l retrage din lumină, provoacă o asemenea sdrunci- pare în tot organismul încât doctorul a rămas, după o asemenea experienţă, mai multe ceasuri în nesimţire. « Probabil că nu voi recurge la acest mijloc pentru a ajunge în Shambala », notează el în Iunie 1910. «Timpul plecării mele definitive se apropie, dar nu ştiu încă dacă voi avea destule puteri să plec nevăzut fiind celorlalţi ». Iar mai departe, în aceeaşi lună: « Uneori parcă mă tem şi eu de forţele pe care le-am concentrat în mine. Voinţa mea nu şovăie, dar mi-e destul de greu să controlez toate forţele i 5° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acestea care, până acum, m’au ajutat să pătrund în lumile nevă- zute. Azi dimineaţă, aflându-mă în contemplaţie, închis în ca- mera mea, am simţit deodată atmosfera rarefiându-se, iar trupul meu scăzând uinlitor în greutate. Fără să vreau, mă înălţăm, şi deşi încercam să mă apuc de obiecte, curând am simţit cum ating tavanul cu creştetul. înspăimântător în întâmplarea aceasta este faptul că levitaţiunea s’a făcut fără voia mea, numai datorită for- ţelor pe care le deslănţuise contemplaţia. Pierdusem aproape controlul, şi o singură clipă de neatenţie m’ar fi prăvălit inert pe podea ». Mai târziu, în 16 August. «Cumplită detaşare de lumea în- treagă. Un singur gând îmi dă totuşi fiori: Shambala. Nu vreau să fac nici un fel de pregătiri înainte de plecare. Testamentul meu e scris încă din anul când s’a născut Smaranda. Orice altă însemnare, făcută acum, în pragul plecării mele, ar da de bănuit ». 19 August. « M’am trezit din nou nevăzut, şi groaza mea a fost cu atât mai mare cu cât nu făcusem nimic ca să dobândesc sta- rea aceasta. Am umblat ceasuri întregi prin curte, dându-mi seama întâmplător că sunt invizibil. Servitorii treceau pe lângă mine fără să mă vadă; la început am crezut că nu m’au văzut din nea- tenţie, dar privind în jurul meu nu mi-am zărit umbra. Am ur- mărit pe unul din argaţi, care se ducea spre grajduri. Parcă ar fi simţit ceva necurat înapoia lui, căci se întorcea mereu, cu privirile turburate, şi în cele din urmă a grăbit pasul, făcându-şi cruce. Cu toate încercările mele, mi-a fost peste putinţă să mă fac vizibil înainte de miezul nopţii, când m’am trezit zdrobit pe pat. Cred că oboseala fără margini care a urmat se datoreşte mai ales eforturilor mele de a redeveni vizibil. Căci invizibilitatea o dobândisem întâmplător, fără să vreau şi chiar fără să-mi dau seama... ». Acesta este ultima lungă însemnare din jurnalul doctorului. Ceea ce urmează nu este însă mai puţin turburător. «12 Septem- vrie. De alaltăeri noaptea, nu mă mai pot întoarce. Am luat caietul acesta, şi creionul, şi scriu pe scara care duce la pod. II voi ascunde, apoi, printre caietele mele de studii. Mă cuprinde însă groaza, la gândul că aş putea totuşi rătăci drumul spre Sham- bala. .. ». TĂRÂMUL nevăzut SI A treia zi, hotărît să înapoiez caietul şi să i-1 citesc în între- gime d-nei Zerlendi, m’am dus în strada S. M’a întâmpinat bă- trâna jupâneasă. Doamna era bolnavă, mi-a spus, iar Duduia plecase la Paris. — Dar cum, aşa, deodată ?! m’am mirat eu. — Aşa se hotărăşte Dumneaei, mi-a răspuns, aproape fără să mă privească. Se vedea că n’are chef de destăinuiri. I-am lăsat cartea mea de vizită, spunându-i că voi trece peste câteva zile să întreb de sănătatea Doamnei. Dar n’am putut să mai trec pe acolo decât o săptămână în urmă. Poarta dela intrare era închisă, şi de abia după ce am zgâlţâit-o de mai multe ori şi am apăsat zadarnic pe butonul ruginit al soneriei — mi-a ieşit înainte jupâneasa. A străbătut anevoie grădina în care cele din urmă flori se ofiliseră parcă peste noapte, şi s’a apropiat de poartă, bombănind. — Cocoana a plecat la ţară, mi-a spus, şi-a dat să se în- toarcă. Dar s’a oprit iar, şi a adăogat. — Nu mi-a spus când se întoarce... Am revenit de mai multe ori, în toamna şi iarna aceea, în faţa porţii, întotdeauna încuiate, din strada S. In cel mai bun caz, primeam acest răspuns: — Nu e nimeni acasă... Dar uneori jupâneasa nu ieşea nici măcar să-mi răspundă. I-am trimis apoi mai multe scrisori d-nei Zerlendi, fără să pri- mesc însă vre-odată vreun răspuns, sau vre-o confirmare că mi-a deschis scrisorile. Mi-era peste putinţă să înţeleg ce s’a întâmplat Pe la sfârşitul lui Februarie 1935, trecând prin faţa casei din strada S., şi zărind poarta deschisă, am intrat. Mărturisesc că am apăsat cu multă emoţie degetul pe soneria dela uşa marchizei. Mă aşteptam să mă întâmpine aceeaşi bătrână morocănoasă, dar spre uimirea mea mi-a deschis o slujnică tânără. Am întrebat dacă e cineva acasă. «Toată lumea este acasă», mi-a răspuns. I-am dat cartea mea de vizită, şi am intrat în salon. După câteva minute, uşa dinspre dormitor s’a deschis, şi în faţa mea a apărut Smaranda. Era aproape de nerecunoscut; părea mai tânără cu zece ani, faţa îi era agreabil fardată, coloarea părului era alta. A privit încăodată, cu mirare, cartea mea de vizită, înainte de 4 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Sa a-mi întinde mâna. Se prefăcea de minune că nu mă cunoaşte. Şi-a rostit numele ca în faţa unui necunoscut. — Cărui motiv datorez această vizită? — m’a întrebat ea. I-am spus că am lucrat câtva timp în biblioteca doctorului Zerlendi, că doamna mă cunoaşte destul de bine — chiar dânsa mă invitase să cercetez arhiva soţului ei — şi am adăogat că o cunosc şi pe ea, pe Smaranda. — Cred că e la mijloc o confuzie, mi-a răspuns ea zâmbind. Sunt sigură că nu mi-aţi fost niciodată prezentat. Cunosc de altfel foarte puţină lume în Bucureşti, şi v’aş fi reţinut fără în- doială numele, sau înfăţişarea... — Cu toate acestea, d-na Zerlendi mă cunoaşte foarte bine. Săptămâni de-a-rândul am lucrat aici, în bibliotecă, stăruii eu întinzând braţul spre uşa masivă de stejar. Smaranda mi-a urmărit gestul, apoi m’a privit, uimită, neve- nindu-i parcă să creadă ochilor. — Ceea ce îmi spuneţi e destul de straniu, adăogă ea, pentrucă într’adevăr aici s’a aflat cândva biblioteca tatălui meu. Dar asta, cu mulţi ani înainte, cu foarte mulţi ani înainte. Sub ocupaţie, biblioteca aceea, care era excepţional de bogată, a fost risipită... Am început să râd, neştiind ce să răspund. — îmi vine foarte greu să cred cele ce-mi spuneţi, răspunsei eu după o lungă pauză, în care timp am privit-o în ochi, hotărît s’o fac să înţeleagă că i-am demascat jocul. N’au trecut decât vre-o două luni de când am lucrat în biblioteca aceasta. O cunosc raft cu raft, şi vă pot descrie pe dinafară tot ce se află în ea. Aş fi vrut să continui, dar Smaranda s’a repezit la uşa dor- mitorului şi a strigat. — Mamă, vino te rog câteva clipe !... D-na Zerlendi a apărut, ţinând de mână un băieţaş. M’am închinat profund, dar am înţeles din ochii ei că nu vrea să mă recunoască. — Domnul pretinde că a lucrat acum două luni în «biblio- tecă », vorbi ea arătând spre uşa masivă de stejar. D-na Zerlendi m’a privit cu o jicnită mirare, apoi a mângâiat capul copilului şi i-a şoptit: — Hans, du-te şi te joacă... — Nu mi-aţi scris chiar d-voastră să viu, şi nu m’aţi condus TĂRÂMUL nevăzut 53 chiar d-voastră în bibliotecă? începui eu exasperat. M’aţi rugat chiar să continuu biografia doctorului Honigberger, pe care o începuse soţul d-voastră, adăogai eu. D-na Zerlendi îşi purta privirile, uluită, dela mine la Sma- randa. Recunosc, se prefăcea de minune, şi simţii cum mi se urcă sângele în obraji. — Primul meu soţ, doctorul Zerlendi, s’a ocupat într’adevăr cu viaţa unui medic sas, dar vă mărturisesc, domnul meu, că nu-mi mai amintesc bine numele. Au trecut 25 de ani dela moartea primului meu soţ, iar biblioteca nu mai există dela război... Iar pentrucă eu rămăsesem încremenit, cu ochii asupra uşii pe care de atâtea ori o deschisesem, şi numai cu două luni înainte, d-na Zerlendi adaogă: ' — Smaranda, arată domnului odaia... Am urmat-o în neştire, şi am rămas ameţit pe prag, privind noua înfăţişare a bibliotecii. Numai candelabrul şi perdelele ră- măseseră la locul lor. Biroul, rafturile cu cărţi, covorul cel mare, totul dispăruse. Odaia aceea imensă era acum un fel de living roorn, în care se aflau două măsuţe de ceai, mai multe canapele, o masă de bridge, câteva blănuri în faţa căminului. Pe locul unde fuseseră bibliotecile, un tapet destul de uzat, acoperit în parte cu tablouri şi arme vechi. Galeriile de lemn, care înconjurau trei pereţi, dispăruseră. Am închis uşa buimăcit. — Aveţi dreptate, am spus, biblioteca a fost împrăştiată. Dacă aş şti măcar cine a cumpărat-o, adăogai eu. Aş fi vrut să mă ocup mai în deaproape de Honigberger... — Dar, domnul meu, vorbi d-na Zerlendi, biblioteca a fost împrăştiată acum aproape 20 de ani... — Lucrul cel mai semnificativ rămâne tot faptul că nu mă recunoaşteţi, zâmbii eu. Mi s’a părut că mâna d-nei Zerlendi tremură uşor, dar nu pot spune că într’adevăr aşa a fost. — Mirarea noastră este încă şi mai mare, domnule, începu Smaranda. Este cel puţin ciudat ca cineva să recunoască odaia în care a fost o bibliotecă acum 20 de ani, odaie în care, după ştiinţa mea, n’au prea intrat oameni străini în ultima vreme... Mă pregătesc de plecare. — Mă întreb dacă şi bătrâna jupâneasă şchioapă, cu care am 54 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vorbit de mai multe acum câteva săptămâni, are să mă recu- noască, adăogai eu. D-na Zerlendi se întoarse brusc spre Smaranda. — Vorbeşte de Amica, şopti ea, înspăimântată. — Dar a murit de 15 ani, Arnica, exclamă Smaranda. Cum ar fi putut s’o întâlnească acum câteva săptămâni... Simţeam cum mi se risipeşte mintea, şi privirile mi se tur- bură. Câteva minute dacă aş mai fi întârziat, m’aş fi prăvălit acolo, la picioarele lor, în nesimţire. Am îngânat câteva cuvinte de scuze, şi am plecat aproape fără să mai cutez să-mi ridic ochii. Numai după ce am rătăcit multă vreme pe străzi, mi-am venit în fire, mi s’a părut că înţeleg tâlcul acestei uluitoare întâm- plări. Dar n’am îndrăznit să-l mărturisesc nimănui, şi nici în această povestire nu o voi destăinui. Viaţa mea şi aşa a fost în- destul de încercată, în urma tainelor pe care d-na Zerlendi m’a îndemnat să le cercetez, fără să aibă deslegarea doctorului... # # # Câteva luni în urma celor istorisite mai sus, am trecut din nou pe strada S. Casele dela numărul 17 se dărâmau. Grilajul fusese în parte smuls, basinul încărcat cu fier vechi şi lespezi. Am rămas mai multă vreme la pândă, doar de oi zări pe una din cele două femei, şi oi putea afla ceva în legătură cu neînţeleasa lor purtare. Dar nu erau decât lucrătorii şi un antreprenor, care îi zorea. Târziu, m’am îndreptat spre capătul străzii, aproape îndurerat de taina aceasta pe care nu o puteam în niciun chip pătrunde. Mi s’a părut că zăresc în faţa mea pe băieţaşul cu care intrase d-na Zerlendi în salon. Am strigat spre el. — Hans, i-am spus, bine că te întâlnesc, Hans 1 Copilul m’a privit cu o prefăcută, desăvârşită mirare. — Nu mă chiamă Hans, mi-a răspuns el destul de cuviincios. Mă chiamă Ştefan... Şi a pornit mai departe, fără să întoarcă privirile, agale, ca un copil plictisit că nu-şi întâlneşte nici un tovarăş de joc. MIRCEA ELţADE COVENTRY PATMORE ŞI PRE-RAFAELIŢII1) Astăzi lumea este gata să uite rolul pe care Coventry Patmore l-a avut în lupta pentru recunoaşterea « Fraţilor Pre-Rafaeliţi». Totuşi, el a fost totdeauna un iubitor de artă: de copil, studiase pictura, iar mai târziu s’a interesat mereu de picturile contempo- ranilor săi. Mi-amintesc că vizitând Lymington, când eram mic, am putut vedea colecţia-i de picturi, înainte de a fi fost vân- dută de văduva lui, pe atunci încă în viaţă. Era o colecţie a unui om de gust, lucru remarcabil într’o perioadă când bunul gust fusese trădat de idealurile victoriene. Colecţia conţinea două pic- turi de Constable, câteva lucrări semnificative ale Pre-Rafaeli- ţilor şi multe miniaturi din secolul al XVIII-lea. Nu-i de mirare, deci, că Patmore este acela care a convins pe Ruskin să scrie fai- moasa scrisoare din 1851 adresată ziarului The Times, în care lua apărarea întregii mişcări pre-refaelite. Astăzi ni se pare ciudat, când privim acele femei cu ochi trişti şi cu roşcatul lor păr despletit, acei sfinţi îngânduraţi, pur- tând albii crini ai castităţii, sau acele grupuri de figuri vesel co- x) Autorul acestui eseu, d. Derek Patmore, este un tânăr scriitor englez, care a publicat mai multe cărţi despre artă şi decoraţia interioară, precum şi biografia de mari proporţii Portrait of My Family (Portretul familiei mele). In 1939, i-a apărut la Londra cartea despre ţara noastră Invitation to Romania, recenzată în această revistă, în numărul de August 1939. Actu- almente, se joacă la Londra cu mare succes una din piesele sale. Străbunicul său, Coventry Patmore, ale cărui legături cu Pre-Rafaeliţii sunt descrise aici, este unul dintre cei mai de seamă poeţi englezi din epoca victoriană, iar în ultima vreme, graţie mai ales lui Paul Claudel, numele şi opera sa se bucură de o deosebită apreciere şi pe continentul nostru. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 56 lorate, inspirate de Boccacio şi Dante, care, toate, parcă se uită la noi puţin îndoliate pe de pereţii Galeriei Tate din Londra sau ai Muzeului Ashmolean din Oxford, — ni se pare de necrezut că tocmai ele au stârnit atâta împotrivire aprigă în inimile criti- cilor şi ale publicului englez. Dar ca orice nouă mişcare, Frăţia Pre-Rafaelită a fost atacată şi ridiculizată la începuturile ei. Răsfoind paginile cărţii lui William Michael Rossetti, Pre- Raphaelite Diaries and Letters (însemnările zilnice şi scrisorile Pre-Rafaeliţilor), găsim numeroase referinţe la soţii Patmore. In acele zile de început, Patmore a fost unul dintre primii scriitori de seamă, care au încurajat şi au ajutat mişcarea. In schimb, el a primit din partea tinerilor membri ai grupului adulaţia şi laudele pe care încă nu le împărtăşiseră la prea mulţi. Rămâne un lucru curios că în Poemele sale din 1844, Patmore a cuprins, în stilul şi gândirea sa, multe din principiile care mai târziu au fost vestite prin manifestul grupului pre-rafaelit. Amin- tindu-şi de zilele din 1844, William Michael Rossetti scrie: «Primul volum de poesie al d-lui Patmore, apărut în 1844, a fost îndată elogios recenzat în publicaţia scoasă de Leigh Hunt. Fratele meu (Dante Gabriel Rossetti) şi cu mine am cetit această recenzie, am fost impresionaţi de ea şi curând am cumpărat cartea... Am admirat nespus de mult poemele şi pot afirma că timp de câţiva ani am citit fiecare poem de câte douăzeci şi treizeci de ori. Gabriel era hotărît să vorbească despre ele colegilor săi, studenţi ai Academiei Regale, şi în special lui Hunt, Millais si Woolner ». t Fraţii Pre-Rafaeliţi sau P. R. B. cum le plăcea să se numească s’au constituit ca grup în 1848. Dezgustaţi de pictura din mijlocul epocii victoriene, scopul lor era « să alunge convenţiile care stran- gulau arta, să se înapoieze la studiul direct al Naturii, socotind că până şi cea mai puţin însemnată părticică şi cel mai neînsemnat amănunt al Naturii sunt vrednice de atenţie şi de muncă şi, de asemenea, să lărgească sfera subiectelor, cuprinzând orice lucru care ar atrage simţul estetic ». Un an după formarea grupului, Thomas Woolner, care era sculptorul acestei «frăţii», a căutat să cunoască pe Patmore. Era interesat în arta de a scrie poesii şi i-a arătat poetului, puţin mai mare ca dânsul, câteva din propriile-i versuri, cerându-i COVENTRY PATMORE ŞI PRE-RAFAELIŢII 57 sfatul. Patmore a fost măgulit şi mişcat de admiraţia aceasta ti- nerească. Woolner avea douăzeci şi patru de ani, era «înflăcărat si năvalnic » si curând cetim în însemnările zilnice ale Pre-Ra- > > faeliţilor, la data de 18 Octomvrie 1849: «Woolner a început un portret în medalion al lui Patmore ». Invitat în casa lui Patmore, Woolner a fost fermecat de d-na Patmore şi curând îi face şi ei medalionul. Fireşte, le-a vorbit de admiraţia camarazilor săi, iar Patmore a fost uşor convins să-i întâlnească. însemnările din Noemvrie 1849 menţionează : «In seara aceasta a fost fixată întâlnirea cu Patmore în atelierul lui Woolner. Gabriel şi cu mine am fost prezenţi ca şi Patmore, dar Millais nu s’a arătat». înţelegem cât de entusiaşti erau pe atunci Pre-Rafaeliţii. Pentru ei, artişti încă necunoscuţi, Patmore era o personalitate de oarecare importanţă şi, asemeni copiilor, au căutat să-i facă o bună impresie. * Coventry Patmore, tânărul prieten al lui Tennyson şi Ruskin, Browning şi Carlyle, a domnit în faţa lor, atunci. El sfatueşte pe Millais să păstreze însemnările zilnice — să-şi ţie un jurnal, cu alte cuvinte — şi tânărul pictor îi urmează sfatul. Povăţueşte pe Woolner ca niciodată să nu lase un poem «până ce nu va fi ajuns fa un grad de excelenţă, perfect satisfăcătoare ». Iar Dante Gabriel Rossetti îi încredinţează spre revizuire traducerile sale Early Italian Poets (Vechii poeţi italieni), înainte de a le publica. « Fraţii » îi cer să le dea ceva pentru primul număr al publi- caţiei lor The Germ-Thoughts towards Nature in Poetry, Litera- ture and Art (Germenul - Gânduri în spre Natură, în Poesie, Li- teratură şi Artă), iar el le dă un poem, The Seasons (Anotimpurile), cu condiţia de a nu-i divulga numele, dorind să se ţie departe de orice manifestare până la apariţia noului său volum. Patmore născoceşte şi un «motto » de perfecţie pentru noua publicaţie: « Ultima frecătură este aceea care curăţă oglinda ». Se pare că, în ultimele luni ale anului 1849, Patmore a văzut pe « Fraţi » aproape continuu. Câteodată se întruneau în vre-unul din atelierele lor, altădată veneau acasă la Patmore. Se porneau discuţii serioase despre meritele diferiţilor poeţi şi scriitori. Unul dintr’înşii scrie următoarele: «Toţi l-am văzut de multe ori pe REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 5» d. Patmore şi cu toţii îl priveam cu admiraţie pentru activita- tea-i de poet, pentru pătrunderea sa intelectuală şi maturitatea sa, precum şi pentrucă era în legătură cu personalităţi însemnate pe care am putut să le-cunoaştem prin el, în special pe Tennyson ». Ei ascultau cu respect părerile lui Patmore. Vorbind odată despre Philip James Bailey — autorul unui poem celebru pe atunci Festus, acum însă aproape uitat — Coventry Patmore spunea că Bailey parcă «pictează pe nori» necălcând în realitate. Intr’altă seară, scriu «însemnările zilnice », «Patmore susţinea că Burns este mai mare poet decât Tennyson şi de părerea aceasta este însuşi Tennyson ». Fermecător cerc de artişti şi scriitori care se preţuiau unul pe altul. «Patmore socoteşte pictura lui Millais cu mult mai bună decât orice a făcut Keats ». Iar pentru a nu se lăsa mai prejos, Mil- lais spune prietenilor săi: «dacă aş fi văzut mâna lui Patmore tăiată din corp, aş fi putut jura că e mâna unui om de geniu ». In 1851, Millais pictează portretul Emiliei Patmore, care se află la Muzeul Fitzwilliam din Cambridge. După judecata fiii Gosse: «pictura este un rondo, extrem de viu în coloare şi desă- vârşit, asemenea unui portret de Holbein, din acelea mici şi stră- lucite aflate la Basel. înfăţişează subiectul cu faţa-i întreagă, pri- vind din pânză cu nişte mari ochi negri ce răsar sub părul acela negru şi mult, pieptănat după vechea modă victoriană, ascunzând urechile. Carnaţia este transparentă şi subţiratecă, învederând o primejdioasă strălucire pe buze şi obraji, care are mai multă viaţă decât însăşi viaţa. Faţa candidă ca şi capul impunător emană o seriozitate şi o puritate fără greş. Simţi că această creatură co- lorată atât de fin trăeşte numai pentru datorie şi pentru îndepli- nirea unui ideal». Millais a ilustrat printr’o pictură poemul lui Patmore The Woodman's Daughter (Fiica Pădurarului) şi a expus-o împreună cu altele la Expoziţia Academiei Regale din 1851. E una din cele trei picturi care au pricinuit atâta vrăjmăşie şi criticism în presă, celelalte două picturi fiind «Mariana» şi « The Return of the Dove to the Ark » (Porumbielul se reîntoarce la arcă). Chiar ziarul Times s’a ocupat de picturile « Fraţilor »; « Con- siliul Academiei, lucrând într’un spirit de îngăduinţă faţă de ar- tiştii tineri, a îngăduit totuşi, ca nişte opere extravagante să ne- COVENTRY PATMORE ŞI PRE-REFAEL1ŢII 59 cinstească pereţii în ultimii trei ani şi, dacă noi nu putem opri pe nişte oameni care sunt în stare să facă lucruri mai bune decât să-şi irosească talentul cultivând urâţenia şi dispreţul, în schimb publicul are tot dreptul să ceară ca astfel de batjocuri agresive să nu mai continue a fi expuse ca modalităţi de expresie ale acestor artişti decăzuţi şi reveniţi la copilăria profesiunii lor ». Se dezaproba mai cu seamă: «draperia care se întindea în loc să se înfăşure » şi « feţele umflate până la apoplexie sau exte- nuate ca ale scheletelor, colorile împrumutate din bidoanele unei drogherii, expresia forţată până la caricatură». Tinerii entuziaşti, printre care Millais, Rossetti şi Holman Hunt, precum şi Woolner şi John Brett, au fost descurajaţi de această execuţie, iar Patmore povestea că «în ziua în care The Ti- mes a publicat furiosul atac împotriva picturii lui Millais, « Christos în prăvălia Teslarului», pictorul a venit la mine, foarte agitat şi supărat, rugându-mă să insist pe lângă Ruskin să ia atitudine în această chestiune. M’am dus îndată la Ruskin şi a doua zi a apărut în Times o scrisoare foarte lungă şi de o neobişnuită ca- litate, arătând cât de repede putea adânci Ruskin valoarea unui tablou şi-şi făcea părerea asupra Iui ». Scrisoarea lui Ruskin a schimbat situaţia. David Larg comen- tează scrisoarea într’o carte a sa (Trial by Virgin): «... Scri- soarea a pus pe toţi la punct. Pe criticul ziarului Times ca şi pe Fraţii Pre-Rafaeliţi ale căror tendinţe... au fost desvăluite şi condamnate... Spunea Ruskin: ... ei vor putea, dacă vor că- păta experienţă, să statornicească în Anglia noastră temeliile unei Şcoale de artă mai nobilă decât toate acelea care s’au văzut în ultimele trei secole ». Cu trecerea anilor, succesul a distrus multe din aceste prie- tenii. « Fraţii pre-rafaeliţi » erau atât de individualişti, încât tem- peramentele lor trebuiau să se ciocnească. Cu toate acestea, Pat- more a păstrat prietenia cu Woolner şi cu F. G. Stephens tot timpul vieţii sale, iar în 1875 a încercat să-şi reînnoiască prie- tenia cu Rossetti. De-a-lungul primei părţi a vieţii sale de om însurat, Coventry Patmore a rămas în legătură cu « Fraţii». In 1857 s’a dus să vi- ziteze Oxfordul, pentru a vedea faimoasele fresce executate de Rossetti, William Morris, şi alţii în camerele Uniunii. Articolul 6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE său publicat în The Satumday Review (Revista de Sâmbătă), numărul din 27 Decemvrie 1857, în care descrie coloarea fres- celor ca «dulce, strălucitoare şi curată asemeni unui nor în bă- taia soarelui » şi atât de vibrantă încât face ca pereţii să apară drept marginea unui manuscris, este singura însemnare a primei lor frumuseţi fugarnice şi fermecătoare ca o poveste. Fraţii pre-rafaeliţi i-au desenat şi pictat familia care sporea. Milnes, fiul său cel mai mare, a fost desenat de Millais, Tennyson Patmore, al doilea fiu (şi bunicul meu), a fost desenat de Holman Hunt, ca şi fiica sa, Emily Honoria, iar John Brett a făcut por- tretul soţiei sale, Emily, în 1859. Emily Patmore este înfăţişată şezând pe scaunul ei, cu mâinile-i strânse în poală, părâijd atât de micuţe faţă de crinolina bogată şi mătăsoasă. In expresia ei există o blândeţe dulce care nu se află în nici un altul din portrete. După mulţi ani, gândindu-se la aceste timpuri, Coventry Pat- more scria: «Am fost intim cu Pre-Rafaeliţii, atunci când eram cu toţii nişte oameni tineri. Toţi erau foarte simpli, curaţi la inimă, neştiutori şi încrezători. Millais era privit ca şeful lor, dar cred că datorită faptului că dânsul dispunea de mai mulţi bani, pe când ceilalţi erau foarte săraci. Nici publicaţia lor The Germ n’ar fi putut-o tipări fără ajutorul altora. Mi-amin- tesc cum Millais flutura cu bucurie un cec de 150 lire, primit pentru pânza « Porumbielul se înapoiază la Arcă ». Mă aflam odată la o întrunire a « Fraţilor » şi prietenilor lor, când Holman Hunt ne-a arătat patruzeci de schiţe, spunându-ne că vinde fiecare bucată pentru o liră. Cred că peste scurt timp nu puteai cumpăra aceeaşi schiţă nici pentru o sută de lire. Cam tot pe atunci, Ros- setti a vândut un mic desen, înfăţişând un băiat şi o fată dan- sând în faţa lui Borgia, pentru cinci lire. Puţin după aceasta, Lordul Houghton m’a rugat să încerc a obţine desenul pentru o' sută de lire ». La bătrâneţe, privind înapoi, Patmore judecă pe Fraţii Pre- Rafaeliţi cu o calmă detaşare. Acum lucrurile îi par îndepărtate: zilele acelea în care cu toţii erau aşa de tineri şi aşa de simpli, inimi curate, încrezătoare, neştiutoare. Răzvrătiţii fuseseră cuminţiţi. Millais a devenit Preşedintele Academiei Regale. Holman Hunt pictase celebrul tablou Light of the World (Lumina Lumii), iar Rossetti triumfase şi totodată COVENTRY PATMORE ŞI PRE-RAFAELIŢII 6i scandalizase lumea, prin iubirea sa pentru Elizabeta Siddall şi prin sinuciderea ei. Ce fuseseră oamenii aceştia pe care îi cunoscuse în tinereţă? Privind îndărăt, îi vede acum într’o lumină limpede şi imper- sonală : « Holman Hunt m’a atras mai mult decât toţi Pre-Rafae- liţii. A fost eroic de simplu şi de statornic în scopul de a sluji în primul rând prin arta sa religia şi împărtăşea o quichottică năzuinţă, simţindu-se absolut obligat de a îndrepta orice rău pe care l-ar fi aflat. Această greşeală i-a pricinuit adesea ori tot felul de nelinişti şi mai mult decât odată i-a pus în primejdie viaţa ». Despre Rossetti ne spune că «era în maniere, spirit şi apa- renţă cu totul italian. Avea puţină cunoaştere şi simpatie pentru literatura engleză şi mi-a dat totdeauna impresia de tensitate decât de intensitate ». Woolner «era şi este un strălucit vorbitor şi un bun autor de scrisori. Şi-a făcut mult rău din cauza obiceiului său de a spune lucrurile pe tonul cel mai tare, de a arăta ce are pe suflet. Dar aproape totdeauna are dreptate ». Iar de Millas, care a avut cel mai mare şi mai lumesc succes dintre toţi Pre-Rafaeliţii, ne mărturiseşte următoarele: « Conver- saţia şi personalitatea lui Millais nu erau izbitoare, decât doar prin aceea că se aflau în puternic contrast cu vigoarea şi fineţea sa de artist. Dela început a simţit şi a arătat o copilărească încân- tare în a avea succes social şi popularitate ». DEREK PATMORE PAUL VERLAINE TEAMĂ Nu ai nimic, Natură, ce m’ar putea uimi: Nici ţarine bogate, nici cânt de pastorale, Nici zori siciliene cu străluciri astrale, Nici tristele alaiuri din asfinţit de zi. îmi bat joc şi de oameni, de Artă, cântec şi De versuri, temple grece şi turnuri în spirale înfipte ’n cerul searbăd de ’nalte catedrale: Cu-aceiaşi ochi văd Bunii şi Răii, cum ar fi. In Dumnezeu eu nu cred — şi ce îmi pasă mie? Mă lepăd de idee, iar vechea ironie Amorul, vrerea-mi este să nu-mi vorbiţi nimic. Scârbită şi cu teama că moartea o pândeşte, Prin fluxuri şi refluxuri zvârlită — un caic, Spre aprigi naufragii fiinţa mea porneşte. DUPĂ TREI ANI 9 împing încet îngusta, şovăitoarea poartă, Şi ’n dimineaţa ’n care un soare blând lucea Şi ’n fiecare floare pe rouă scânteia, In grădiniţa veche, aceiaşi paşi mă poartă. Nimic schimbat! Acelaşi umbrar de frunze moarte De iederă, cu-aceleaşi fotolii de nuia, Fântâna şopoteşte la fel, şi tot aşa Bătrânul plop îşi plânge mereu aceeaşi soartă. Aceeaşi ciocârlie văzui pe cer zburând, Aceiaşi crini tulpina semeaţă înclinând, Iar trandafirii parcă tot ca şi ieri palpită. Am mai aflat acolo şi statua Veledei, La capătul potecii, de ploaie coşcovită, — Golaşă, sub mireasma trezită a rezedei. CEASUL DRAGOSTEI E roşie luna ’n turburi depărtări; Câmpia ’n ceaţa deasă ce se zvântă Adoarme lin, şi broaşte sar şi cântă Prin trestii verzi, cu mute ’nfiorări. In iazuri, florile se ’nchid sfioase; Iar plopii profilează drepţi, lipiţi, Lungi umbre de strigoi nedesluşiţi, Şi licurici gonesc prin tufe joase. Se mişcă bufniţe şi, fără şoapte, Vâslesc prin aer cu aripe grele; Zenitul se-umple de lumini de iele; Soseşte Venus, albă, şi e noapte. ARTHUR RIMBAUD BOEMA MEA In buzunare rupte cu pumnii strânşi, mergeam Şi se topea cu drumul şi haina de pe mine. Mergeam năuc, o Muză, şi te slujeam pe tine: Hei, ce iubiri măreţe în visu-mi depănam! Nădragii, o fereastră deschisă îşi căscau. Puşti, frământat de visuri, făceam numărătoare De rime. Adăpostul mi-era prin Carul Mare. Iar stelele pe ceruri duios îmi susurau. Le ascultam la margini de drumuri, pe ’nserate, In calde seri de toamnă, când boabe ’nrourate îmi picurau, pe frunte, vin înviorător. Şi ’n umbra de fantasme, cu rime potrivite, Cântam, ca dintr’o liră, pe-a ghetelor rănite Şireturi, sprijinindu-mi de inimă-un picior. 5 SCRINUL Un scrin sculptat: stejarul cu ’nfăţişare sumbră Şi gârbov, are-o mutră de biet moşneag sfătos. E larg deschis şi pare c’ar vrea să toarne ’n umbră Miresme dulci, ca vinul bătrân şi uleios. E plin: un talmeş-balmeş de vechituri pălite, De horboţele veştezi, nimicuri de copii, De şaluri de bunice cu zmei împodobite, De rufe ’ngălbenite, de rochii şi scufii. Aici stau laolaltă medalii vechi, şuviţe De păr bălai, şi chipuri şi flori de romaniţe Ce-şi înfrăţesc mireasma cu duhul poamelor. Bătrâne scrin, în tine poveşti sunt risipite, Pe care ni le depeni cu glas gânguritor, Când îţi deschizi, încete, largi, uşile cernite. Traducere de LAZĂR ILIESCU NĂLUCILE Ce-a: face tu, Doamne, de-aş muri? Eu sunt ulciorul Tftu (de m’aş sparge?) Sunt bfiutura Ta (de-aş mucezi?) Haina Ta, unealta Ta sunt, fără mine nici o noimă n'ail Dacă pier nu mai ai lăcaş, unde aă răsune cald şi-aproape, laudele, şi din obositele-Ţi picioare or aă cadă sandalele de catifea, care sunt eu, Rainer Maria Rilke Lungile fâşii de soare asemenea drapelelor galbene, zdrenţuite, aruncate la întâmplare, prin toată casa, îl iritau. Se ridică şi trase nervos storurile. In cameră se lăsă umbră dulce, tristă, dar înapoia perdelelor simţea stăruind beatitudinea deplină a primăverii. Re- petarea anotimpurilor, mai ales a primăverii, cu toată înfăţişarea lor de vechi cunoştinţe, îl surprindeau nepregătit, zidit parcă în veacul unui singur anotimp. Ghicea dincolo de ziduri, în tot oraşul, în toată lumea, magia acestor prefaceri, care preschimbă sufletele cele mai dure. Se încăpăţâna totuşi să stea zăvorit, ferit de aceste şovăiri, ferm în ideea lui sălbatecă, de singurătate. « Dacă mă rup din scrisul meu, din atmosfera cărţii la care lucrez, dacă schimb numai aerul camerei, deschizând o fereastră, prin care intră alt peisaj, decât cel închipuit de mine, îmi pierd siguranţa condeiului. De câte ori ridic ochii, trebue să întâlnesc acelaşi covor roşu cu linii verzi şi galbene, pe peretele din faţă. Tabloul care înfăţişează strada Filaret, în stânga, măsuţa scundă, cu ghiveciul de flori mici, totdeauna albastre, în dreapta. Trebue să presimt, totuşi, prin zidurile groase, zgomotul îndepărtat ai tramvaiului, dar la intervale egale, ritmul mecanic, surd, al vieţii, pe care nu vreau s’o mai cunosc, dar fără de care nu pot da viaţă 5* 68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE eroilor mei. Am nevoie de această izolare, în zgomot, spre a plă- mădi sufletul Michaelei, eroina romanului meu de acum. Nu îngădui nici Luciei, nici lui Paul, să pătrundă în cameră. Numai prezenţa mâinii albe a Luciei, pe braţul meu, sau printre hârtiile mele, m’ar rupe şi m’ar îndepărta de viaţa nouă în care am intrat deplin. Ar fi o deşteptare violentă dintr’un somn adânc, cu vis miraculos. Oricât m’aş strădui să readorm — chiar de aş izbuti — visul nu s’ar mai închega din apele lui confuze şi m’aş scula ne- mulţumit pentru tot ceea ce aş fi bănuit că s’ar mai fi putut întâmpla. Când am lucrat la « Călătoria din urmă a lui Vicol», n’am părăsit odaia de lucru trei luni. In trei luni mi-am văzut nevasta şi copilul de trei ori, în împrejurări neobişnuite: operaţia Luciei, plecarea lui Paul în Italia, accidentul mamei. JVIi s’a spus adeseori că am ajuns un monstru, că ar fi trebuit să fug într’o sihăstrie. Nu pot trăi departe de oameni. E o ne- voie organică de a simţi în jur, murmurul, ecoul vieţii numai, fără a mă încadra în ea. Astfel pot scrie în nesfârşita mea singură- tate, înapoia căreia vibrează viaţa ca într’un perete de oţel, un bronz, îndepărtat. Prietene Petre, sunt atât de absorbit de înfăţişarea fizică a eroilor mei, încât uit uneori colorile obrazului Luciei şi, descriind un erou de paisprezece ani, căruia am vrut să-i dau culorile lui Paul, n’am mai ştiut dacă băiatul meu are părul castaniu sau negru. Iminei spune că duc o viaţă ireală, că nu m’a întâlnit nimeni în ultimii cinci ani cu Lucia la un spectacol, la o vizită. Socotesc singura realitate numai aceea a cărţilor mele, din care nu îngădui să fiu rupt, să intru în visul adevăratelor realităţi, în care nu mă pot nici mişca, nici încadra. Sunt atât de obsedat de gesturile, atitudinele eroilor mei, pe care le mânuesc cu toată priceperea, încât mi-am pierdut siguranţa propriilor mele gesturi. Sunt încredinţat că gulerul mi-e uneori strâmb, că poate am înnodat cravata la spate, că am uitat cele mai elementare însuşiri de bună cuvinţă socială. Când m’am întors ultima oară cu Lucia dela un dejun, a plâns că am făcut-o de râs. Am stat la masă cu mâinile în buzunar, nu mi-am scos pălă- ria, am mâncat friptura cu prăjituri şi am pus în cafea struguri. Am hotărît să numai o însoţesc. Nădăjduesc că nimeni nu e su- părat. Cărţile mi-au adus un venit din*care nevasta şi copilul NĂLUCILE 69 îşi îngăduesc toate plăcerile, dincolo de prezenţa mea, care ar cădea acum greu între ei. Sunt încredinţat că şi-au creat, la rândul lor, un ritm, în care s’au încadrat şi numai drumurile paralele ale nopţilor petrecute sub acelaş acoperiş, mai sunt cu putinţă. Poate vei crede, prietene Petre, că e mult retorism în tot ceea ce-ţi scriu, multă artificialitate. Sunt asemenea minierului, care, trăind neîncetat în lumina lămpilor de cvarţ, numai suferă adevărata lumină şi numai crede în ea. Din această pricină, scri- soarea dela mătuşa Lia, care mă chiamă disperată, poate în ulti- mele clipe ale vieţii, e numai o semnalizare din lumea umbrelor, fără nici un ecou în lumea plină de suferinţe reale a eroilor mei. Faptul că m’a crescut de mic, că mi-a ajutat să-mi fac carieră, că mulţumită ei sunt azi în rândul oamenilor, şi-a pierdut de mult orice semnificaţie şi amintirile Care mă leagă de ea s’au pulveri- zat asemenea amintirilor despre eroii mei, înmormântaţi cu fiecare roman. . îmi scrii că e frumos în munţi. Deşi primăvară, piscurile sunt încă albe, că suava melancolie a văilor m’ar împrospăta, o schim- bare de peisaj m’ar scoate din mizantropie, o fugă în aer curat, mi-ar dărui altă stare de suflet, etc. Prietene vechi, Petre, starea mea de suflet n’am de ce s’o schimb. îmi place. Piscurile albe ale munţilor tăi nu întrec pis- curile cu mult mai albe ale munţilor închipuirii mele. E destul să închid o clipă ochii, nici atât. Cu ochii mari deschişi pe tabloul din faţă, care înfăţişează numai o biată stradă din Filaret, isbutesc să pun peste el, fără să-l cobor, o mie de tablouri, cu toate primă- verile lumii, dela Balcic, până la insulele Pacificului, cu florile, apele şi zările «mele». Poate în ceasul când aş veni, cerul n’ar fi atât de curat cum mi l-am închipuit, m’aş întrista şi m’aş întoarce umilit spre cerurile mele. Fii liniştit. Am rămas acelaşi iubitor nevindecat de odinioară al munţilor. Drama eroilor mei de acum se dezlănţue tot în munţi, între peştera Ialomicioara şi Caraiman, unde noi doi, petreceam vacanţele adolescenţei. Acolo, biata Michaela, fata, pe care am plăsmuit-o cu ochi verzi sub pleoape lungi şi sufletul clătinat de pasiuni, de care sunt turburat în fiecare clipă a filei şi până departe în somn şi în vise — de ce nu ţi-aş mărturisi-o ? — se omoară. Adică, trebuia să se omoare 70 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE până acum câteva luni. Numai îndrăznesc. E atât de vie în mâinile mele şi fibrele coapselor lungi, brune, cu parfum acrişor de lămăiţă mi-au pătruns adânc în carne, încât nu mă îndur. Simt argintul viu al ochilor ei neîncetat, pe mâinile mele şi mă cutre- mur. Din această pricină dulce, sunt ciudat, nimeni nu-mi intră în voie acasă. îmi dau seama că poftirea ta e în urma scrisorii Luciei, care ţi se plânge, mă compătimeşte. Crede că o schimbare de aer mi-ar face bine. Prietene Petre, nu-mi trebue aer. Trebue s’o salvez pe Mi- chaela, fata de douăzeci şi cinci de ani, care s’a ivit neaşteptat în faţă-mi. Caut să scot din lada vechiturilor fantomele eroinelor trecutelor mele romane. Maria, Anca, Ioana etc. Toate sunt azi numai nume, pierdute în marele anonimat al calendarului. Cad neînsufleţite, moi. Din putreziciunea hainelor lor răsare Michaela. Glasul ei mic şi rău îmi cere socoteală pentru fiecare durere ce i-am pricinuit. Alături, rânjesc cei doi eroi, duşmani, rivalii mei de azi, fraţii Olmazu, amanţii care şi-o revendică. O ţin strâns pe pieptul meu. Simt prin haină suflarea-i caldă, grăbită. Toată atmosfera camerei e împânzită de dulcea-i feminitate. Grigore şi Tudor, ca într’o tragedie proastă, au nevoie de jertfa. Eu însumi o sortisem la început morţii, între două săgeţi de munţi, cu vâr- furile muiate în nea, alunecând de-a-lungul lor, cu inima roşie, ochii turburii, întorşi de frică. Michaela trăeşte. Sunt la pagina 400. Mi-ar trebui numai 50 de pagini să adoarmă înfăşată în ghioceii de ghiaţă ai munţilor. Mă înfricoşez să intru în magia tristă a acestor pagini. Recitesc cu febră rândurile manuscrisului în care e vorba numai de ea. Mă complac în această voluptate amară. îndeosebi amintirile Michaelei. întâmplări dela douăzeci de ani, cad peste o amintire dela paisprezece şi o întunecă; din acest amestec răsar proaspete, întâmplări dela şaisprezece ani, acoperite de o avalanşe de clişee mişcate, răsturnate, în care imaginile s’au suprapus, alterat. Toate numai într’o jumătate de ceas, cât bea un ceai, în cofetăria mică « Berindei» de pe Calea Victoriei. Azi cofetăria nu mai există, prietene Petre, decât în amintirile noastre de studenţi. Acolo mergeam împreună după seminarul lui Oroveanu, acolo am cunoscut-o pe Lucia, ea însăşi astăzi personajul din muzeul eroinelor mele. Nu ştiu de ce am ţinut să reintru cu Michaela în această cofetărie, a cărei aromă NĂLUCILE 71 de vanilie, zahăr ars şi ciocolată fierbinte o simt şi azi, atât de proaspătă, de parcă au trecut câteva ceasuri, nu douăzeci de ani. Sunt încredinţat că am uitat întâmplări ce meritau să fie ţinute minte. Nu înţeleg de ce am pe limbă praf amar şi mă doare fizic amintirea vie a cofetăriei «Berindei», cu bomboanele englezeşti aşezate în serpentine de-a-lungul pereţilor, în borcane înalte de cristal, în vitrină, între iepuri de ciocolată. Acolo am dus-o pe Michaela acum câteva săptămâni, deşi cofetăria numai există, înţelegi, Petre, ce înseamnă să fi scriitor? Eu am izbutit s’o fac să existe pe locul ei, de acum douăuzeci de ani, în Bucureştii de altădată, numai s’o cunoască şi Michaela. Şi era frig. Alergase toată ziua. Fugise de Grigore şi-l căutase pe Tudor fără să-l găsească. Nu vroia să meargă acasă. Acolo ar fi găsit pe Grigore şi tot acolo ar fi aşteptat poate zadarnic pe Tudor. In această pierdere de sine şi aceste descumpăniri care rupeau din sufletu-i sdrenţuit, cofetăria mică, luminoasă, cu vitrina aburită, s’a ivit ca un surâs îmbietor. Biata fată a intrat. A cerut un ceai. « Foarte fierbinte, te rog » şi a aruncat vânzătoarei o privire înjunghiată, mizeră. Nu era frig, dar simţea un bulgăre de ghiaţă în stomac şi tremura. Degetele înţepenite. Aburul fierbinte şi aromat din pahar a izbit-o plăcut şi a respirat cu nesaţ, recunoscătoare vieţii, care poate dărui într’un ceas greu, un pahar cu ceai, fierbinte. Linguriţa a sunat cu clinchet minor, speriată, în degetele reci, nu ca atunci, veselă, la ceaiul obişnuit, în fiecare zi, la cinci, cu Grigore. Pe atunci, degetele îi erau calde, ea calmă, senină, Gri- gore sigur de ea, ca de o moşie moştenită. Fusese un amor corect, comandat parcă la o casă mare, unde totul se confecţionează fără cusur «pe măsură ». Din acest vraci precis al sentimentelor ei, o abătuse dintr’odată Tudor şi-i încurcase socotelile. Pe unde o fi umblat la ceasul ăsta, vrăjitorul ? Pe astfel de ger! îşi simţea şi picioarele ţepene, ca de lemn. La fel cu ale Lenuţii, prietena din copilărie, cu picior de lemn. Chipul doamnei Nacht, gazda din primul an de universitate, cu un neg în bărbie, i-a râs şiret, neaşteptat, între borcanele de bomboane englezeşti. Peste el, chipul unchiului Sandu a trecut buretele lui mare, rotund, ciupit de vărsat, într’un râs furtunos, de s’a sguduit toată cofetă- ria. Cofetăria s’a sguduit cu adevărat. A intrat râzând Katia, Katia Cruţescu, fosta noastră camaradă, fata cu mers uşor şi 72 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE trup de băiat, care conducea unul din cele mai elegante automo- bile din 1920. Katia are astăzi aceiaşi vârstă cu noi şi bănuesc că de mult s’a prăbuşit într’o căsătorie burgheză şi-a pierdut prospeţimea obrazului şi linia de efeb. Eu totuşi am făcut-o să intre cu acelaşi chip de acum douăzeci de ani, în cofetărie şi chiar să fie prietenă cu Michaela, eroină de roman. Pe Katia numai în romanul meu o vei mai găsi aidoma şi te vei bucura. Michaela a tresărit. Apariţia Katiei a fost o licărire, de care sufletul destră- mat al Michaelei se putea prinde oricât de puţin. Katia cunoştea din auzite — Michaela nu-i mărturisise niciodată — tragedia bietei fete şi a fraţilor Olmazu. Prăbuşirea financiară a lui Grigore, brusca lui schimbare, numai era o taină în Bucureşti. Casele de pe Batiste, vila dela Predeal, moşia şi via din Argeş, toate se preschimbase în călătorii, diamante, parfumuri, numai într’un an, spre a opri sufletul Michaelei din marea lui prefacere. Grigore socotise greşit. Sufletul fetei era atât de turburat, în adânc, încât nu mărgăritarele lui reci, ci numai ochii de păcură fierbinte ai lui Tudor coborau în prăpăstiile lui. Trifoiul în trei al fraţilor Olmazu, cu Michaela în mijloc, de mult intrase în ritmul eveni- mentelor bucureştene, şi societatea aştepta sfârşitul cu aceeaşi curiozitate, ca al unui spectacol de mare artă. Eroii de neam bun, fata frumoasă, pură, nesigură, fără experienţă. Finalul închis încă între cortine şi complexe neprevăzute, aţâţa. In faţa atâtor ochi şi urechi, care aşteaptă, mă simt şi vanitos, dar şi cu răspundere. Eu am cheia destinului lor turbure. Eu sunt regizorul acestei drame şi de mine ţine ca publicul să plângă sau să se indigneze. Eu singur, după cum ţi-am scris mai sus, numai ştiu sfârşitul. Aş vrea să scap pe Michaela dela moarte, dar aşa cum s’au desfă- şurat întâmplările, numai sunt stăpân pe mine şi privesc cum aleargă singură spre prăpastie, fără s’o mai pot opri. De şase luni, de când am început s’o zămislesc, de când făptura ei a luat fiinţă în mâinile mele şi gâtul delicat a pâlpâit alb, cald, în schimnicia odăii de lucru, de am simţit cum se ridică de sub condei, aburui uşor al suflării tinere, numai vreau s’o ucid. Dacă patima stărue, romanul fără sfârşit n’ar mai avea nici o noimă, s’ar nărui. Cu el şi Michaela. Simt, Petre, că şi de data asta, aşa cum am făcut cu Gina, eroina din « Ultima călătorie a lui Vicol» trebue să mă jertfesc. Jertfa cu Michaela o amân. Am să mai revăd textul — a NĂLUCILE 73 câta oară? — să mai schimb pe-alocuri, numai şi numai să dau o scadenţă depărtată morţii fetei. Se miră lumea, nu înţelege de ce sunt trist după ce-am isprăvit un roman scris cu fâşii de carne smulsă. « In Ioc să te bucuri, îmi spunea editorul, că numele dumitale iar străluceşte pe-o copertă nouă !» Cum să mă bucur, Petre, când mă despart de făpturi care mi-au fost dragi, pe care a trebuit să le înfăţişez totuşi cu tare felurite ! Ţi-aminteşti de bietul Vicol — omul blestemat — însemnat de Dumnezeu, adică mai bine zis de mine, cu fierul roşu, vizitat în inchiziţiile sufleteşti, detestat de ceilalţi eroii ai romanului, detestat de cititori. Nu-ţi închipui cât am suferit, cât m’a durut critica lui Jalea — ca pentru copilul meu — în care bietul Vicol era disecat şi pecetluit cu sigiliul eroilor-monştri, din literatura modernă. Faţă de eroii mei am o răspundere mai mare decât faţă de băiatul meu, Paul. Pe el l-am zămislit într’un sfert de ceas, beat de şampanie, muzică, flori, dans, adevărate elemente de operetă. Pe Michaela, cu toată luciditatea creerului înveninat şi speriat de adâncile-i prăpăstii, ceas de ceas, zi de zi, noapte de noapte, înlănţuite frenetic, uimitor, într’o realitate rece, ţâşnită din spumele fierbinţi ale halucinaţiei. De aceea în- tâlnirea Michaelei, eroină de roman, cu reala Katia, într’o cofe- tărie care a existat acum 20 de ani, mi-se pare atât de firească, şi mulţumită ei nădăjduesc să îndepărtez puţin gândurile Mi- chaelei dela preocuparea ei iniţială, care a încătuşat-o ca o platoşe. Katia a înţeles, din ochii întorşi înlăuntru ai fetei, că buba e adâncă şi roade. — După ceai, vrei să mergi la mine, să-ţi arăt o ediţie a « Florilor răului » tipărită la Paris numai în 100 exemplare, pentru bibliofili? Mi-a trimis-o Matei de ziua mea. M’a mirat atenţia. Aş fi preferat un bun aparat de fotografiat. Iţi dai seama că n’am schimbat cu nimic firea băeţoasă şi lipsită de fantezie a Katiei. Michaela i-a surâs sfios, numai panică şi recunoştinţă. S’au ridicat şi au plecat în maşina Katiei. Pe calea Victoriei, fluxul şi refluxul valurilor pietonilor ameţea. Michaela se încăpăţâna să identifice în miile de capete, din fuga automobilului, fruntea îngândurată a lui Tudor. De câteva ori a dorit să coboare, să alerge acasă, poate era acolo, o aştepta. Dar chipul încruntat al 74 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lui Grigore, cu cicatricea adâncă în obrazul stâng, i-a răsărit tiran, instalat ca la el acasă, familiar, şi s’a cutremurat. — Ţi-e tare frig! s’a mirat Katia. Vom mai bea un ceai, cu rom mult l şi a râs, arătându-şi gingiile roşii, puternice. — Cu rom mult! a repetat Michaela, somnambulă, clănţănind. Acasă, Katia i-a ajutat să se culce pe sofa, a acoperit-o cu un pled, până sub bărbie, i-a dat «Les fleurs du mal o. Ceainicul susura intim, odihnitor. Katia i-a povestit în şoaptă, să n’o obo- sească, năzdrăvăniile lui Oroveanu, bătrânul profesor (vezi, l-am trecut şi pe el, deşi am fost la comemorarea lui acum trei ani) neuitata scenă dela seminar, când a chemat cea mai frumoasă studentă şi i-a întins în văzul întregei săli înţesată cu studenţi, o scrisoare de dragoste. Glasul Katiei se juca numai în urechea distrată a Michaelei, fără să-i poată prinde înţelesul. Ea nu se vedea decât pe ea şi numai pe ea, frângându-şi mâinile a disperare la răspântie de viaţă, îndoită de vânturi, cu chipul supt, retezat, între oglinzi paralele, la nesfârşit. Katia a pus un disc. Patefonul cam vechi, neuns. Discul pârâia puţin. Era totuşi o melodie tristă copleşitoare. Cântec de negrii, în păduri cu arbuşti de cafea, la cules, într’o după amiază de aur fierbinte, lichid. Boabele curgeau şiraguri în coşuri de rafia, un vânt de foc biciuia parcă frunzele şi chipurile de ciocolată şi murmurul vocilor tuturor un blestem, o rugăciune, în freamăt de păduri tropicale, în sunet de banjo. < Mai pune-1, te rog *, a şoptit Michaela, cu sufletul destrămat în fiecare sunet. Cât timp au luat ceaiul, cântecul negrilor s’a repetat obsedant, stăruitor, din ce în ce mai îndepărtat, cu cât pleoapele Michaelei s’au apropiat grele şi chipul s’a luminat uşor, într’o mare odihnă. Katia a oprit patefonul. In vârful pi- cioarelor s’a apropiat şi i-a tras pledul până sub bărbie. «Aşa ar fi, dacă ar muri! s’a înfricoşat Katia, reculeasă în marea ei seninătate». Dar chipul Michaelei, scuturat de un vis rău, s’a schimonosit şi fata a sărit violent din somn. — Mă duc, e târziu ! s’a speriat. Parcă dintr’o mare vină era acolo. — Să te însoţesc ? Michaela s’a împotrivit, îndârjită. Un duh rău o mâna din urmă, singură. A primit aproape absentă îmbrăţişarea Katiei şi a fugit. Ningea. Fulgi neobişnuit de mari se aninau pe haină, NĂLUCILE 75 pălărie, se topeau pe gură, sub suflarea fierbinte. In această at- mosferă de pâslă, glasurile oamenilor aveau altă coloare, clac- soanele surde, paşii neauziţi. Se presimţea Crăciunul cu vitrine absente, înnapoia cărora scânteiau jucăriile. Era o conspiraţie tâlhărească a tăcerii, care învăluia oraşul în bumbacuri moi, albe. Rănile Michaelei usturau parcă mai mult. Se ivi nepoftită, pe o scară luminată slab, aşezată dintr’odată de-a-curmezişul străzii, o copilărie melancolică, într’un fund de curte, departe, spre peri- feria unui oraş de provincie. Alături, merse şchiopătând, Lenuţa, fata cu picior de lemn. Cu singurul picior sdravăn bătea mătănii să-i aducă şi ei Moş Crăciun un dar. Darul a fost: mama, găsită dimineaţa, spânzurată, în magazia de lemne. Michaela gemu isbită peste ochi de trupul ce parcă nu încetase a se bălăbăni după 16 ani, cu limba umflată, neagră ca ficatul, ochii albi. încercând să se scuture de imaginea cumplită, încercând să alunge din urechi sgomotul sacadat al piciorului de lemn, pe care Lenuţa îl pocnea cu disperare de caldarâmul copilăriei, coti strada isbindu-se de cineva, care se ivi neaşteptat, desfacând larg braţele. — încotro fugi, fată frumoasă ? Michaela se răsuci moale ca o păpuşe cu câlţi desfăcuţi, în braţele lacome ale lui Tudor. — Mi-e frică! îi şopti cu buze îngheţate, în urechea lui fier- binte. — Nu sunt lângă tine? Michaela se smulse şi privi înspăimântată spre casă. Odaia ei era luminată. Păli. — E aici, o lămuri Tudor întunecat. L-am văzut intrând acum un ceas. Te aşteaptă. — Vino ! strigă aspru dintr’odată. Doar sunteţi fraţi. Şi râse. Un râs care se dori cinic, dar care sună numai exasperat, sfâşiat. Tudor nu clinti. Ea se ridică pe vârful degetelor în pantofii mici, să-l ajungă şi-l înlănţui lipindu-se de el, cu gura proaspătă, răco- roasă peste pleoapele lui fierbinţi, să-l soarbă, să-l ucidă. Aşa îl trase în casă, ca pe un somnabul. — Bună seara ! râse din nou, zgomotos, spre Grigore, care o privea din fotoliu, cu un ochi mărit de nelinişte şi gura lăsată grea în jos, amară. L-am întâlnit pe Tudor în drum. Ştiam că eşti aici. L-am adus. » 76 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Grigore măsură pe frate-său cu o privire veninoasă, plină de ura nemărturisită atâta timp. Tudor, nedumerit, se ţinea cu ochi calzi încă de dragoste, după Michaela şi, deşi nu înţelegea jocul, se lăsa dus. — Poimâine e Crăciunul, sparse Grigore liniştea. M’am ho- tărît, Miche, să-l petrecem în munţi. Ai nevoe de linişte, departe de orice turburare. Ai pălit în ultimul timp, gingaşa mea floare. O înfăşură în priviri grele, aproape plânse. — Pe Caraiman ? şopti Michaela. Să aibă vre-un gând Grigore? Chipul lui sfâşiat, înlăcrimat, o linişti, o încurajă. Se auzi dintr’odată vorbind tare, ca deşteptată din somn şi singură se miră de tot ce rosti: — Să-l luăm şi pe Tudor. Grigore ridică repede un chip atât de uimit, de pe care dispă- ruse toate stigmatele disperării şi iubirii. Tudor însuşi era uluit. Michaela avea o privire ciudată şi, fără a se uita la ei, ciţ faţa spre foc, îşi ţinea palmele în sus, cu degetele desfăcute, în dreptul flăcării, care le strbătea ţesutul mătăsos şi le lumină puternic, înlăuntru. Aşa desfăcute şi descărnate, parcă erau două ramuri jupuite, cu mugurii rămaşi vii, în vârfuri. — Ce palme străvezii am! se miră tare. Fraţii tresăriră şi întâia oară, după atâta vreme, privirile lor se încrucişară drept, spre palmele Michaelei, scăpărând ca două securi, în toată sinceritatea urii şi uimirii în care se regăseau cu adevărat. — Tudor, nu poate, prepară doctoratul se apără dârz, Grigore. — De patru zile sunt în vacanţă, frate, se grăbi Tudor. Aş merge bucuros ! Nu înţelegea de ce intră în acest joc primejdios. — Vom merge tustrei, silabisi Michaela, rar, de se auziră cuvintele desperechiate şi se risipiră în aer, uimite de propriul lor răsunet. In atmosferă începu a se închega ceva nehotărît, ca o presim- ţire de panică, de ceva ce avea să se întâmple. Toată camera aştepta să se întâmple acel ceva, extraordinar, ca o bubuitură sau cutremur, să pulverizeze tot. Ei înşişi aşteptau încordaţi să se prăbuşească sau să plesnească timpanele de atâta tensiune. Nu se întâmpla nimic totuşi. Flacăra doar pâlpâia înaltă, dăruind NĂLUCILE 77 puţină umanitate atmosferei de dezastru care se închegase. Tus- trei o urmăreau cu sete. Era singurul lucru neutru în jurul căruia mai puteau fi împreună. — Să te pregăteşti, Tudore, să-ţi iei haine groase, îl sfătui Michaela, cu glas absent, de parcă vorbea cuiva, din altă cameră. Rămase mai departe, cu faţa tot la foc, cu palmele neclintite, spre flacără, de parcă aşa avea să fie întotdeauna. Prietene Petre, ce a îndemnat-o pe Michaela să hotărască astfel ? Ea însăşi se va mira mult timp şi nu va şti să-şi lămurească. Cine poruncise în ea, de nu se recunoştea? Cine era tiranul tainic, care-i îndruma fapta? Numai eu, prietene Petre? Din mine să pornească această forţă ? Sau şi în mine sălăşlueşte o altă forţă, mai mare, mai tainică, îşi bate joc şi mă lasă a crede că sunt mânuitor de destine? însăşi destinele oamenilor sunt lăsate a se împleti, încrucişa sau isprăvi la un început de prăpastie, asemenea cărărilor unui munte, aninate de-asupra hăurilor. Fraţii Olmazu, Grigore în dreapta, Tudor în stânga, Michaela la mijloc, au plecat spre munţi. La Buşteni au ajuns seara. Ningea des. Munţii se zăreau depărtaţi, ca nişte mări îngheţate, răsturnate pe cer, vinete. — Să poposim aici, sfătui Grigore. Cărările sunt acoperite. Urcuşul e greu noaptea. Tu, dragă Miche, plăpândă, sperioasă. Pe Grigore îl cuprinsese o foame sălbatică de Michaela, Nădăjduia o noapte de voluptate amară, într’o cameră elegantă de hotel, cu rufăria fină, jilavă, foc mare în cămin, cel puţin zece ceasuri fără Tudor, pe care îl simţea greu, de parcă îl purta cres- cut în spate. — Nu ! Nu 1 se împotrivi Michaela cu ochii rătăcind spre pis- curile îngheţate, parcă de acolo ar fi aşteptat deslegarea acestei grele ecuaţii, în care cele două necunoscute pândeau tirane la căpătâiul vieţii ei — să plecăm acum ! Spune, prietene Petre, dacă ce se întâmplă fraţilor Olmazu şi Michaelei, nu e tot atât de firesc, deşi tot atât banal, ca ano- nimele întâmplări adevărate, care se macină în mersul orelor, de mii de ori într’o zi, în toate continentele, aceleaşi, între ro- tativele cotidianelor şi rotativele sufletelor, dela Bombay până la New-York şi mai departe? Tudor se repezi la Oficiul de Turism să găsească o călăuză. 78 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Rămas singur cu Michaela, Grigore se apropie grăbit şi-i acoperi umerii cu mâna lui subţire, delicată, atât de dragă altădată, atât de penibilă azi, ca un păianjen de care îi era frică. O simţea fierbinte, doritoare, hotărîtă. Pe peron numai era nimeni. Mi- chaela nu se împotrivi. Grigore crezu că e o încuviinţare. — Până la urmă poate rămânem numai amândoi, în noaptea asta, aici. E un hotel bun, curat, călduros. Ar fi iar ca acum doi ani, de Crăciun. — Nu, nu rămân aici, se împotrivi îndărătnic, Michaela. Vreau la miezul nopţii să fiu sus, la Cabană. Uite, ninsoarea a stat. Avem lună plină. Nici nu ar fi nevoie de călăuză. Nu înţeleg de ce ai mai trimis după ea. Doar, cunoşti bine drumul. Grigore ştia drumul. Nu-şi lămurea de ce se temuse să meargă numai cu Michaela şi cu Tudor. O presimţire rea i se plimba prin suflet. Ceva tainic stăruia în el să nu plece. Se simţea nesigur, sfâşiat de simţiminte contradictorii. — Nu, pe mine să nu vă bizuiţi la drum, rosti aspru. Ne va însoţi călăuza. Ultimele cuvinte le ţipase, de parcă altcineva rostise în urechile lui. Tudor se întoarse. Călăuza era un muntean de prin partea locului, mărunt, ciupit de vărsat, cu ochii mici roşii între pleoape fără gene, ca două puncte de jar sub pălăria mocănească. Purta cojoc întors şi toiag ascuţit, pentru urcuşuri. Părea duhul rău al munţilor. Acum, dragă Petre, socotelile mele şi ale eroilor mei se încurcă. Intr’un moment de neatenţie, poate, Tudor alunecă deodată lin, ca o pană, pe buza unei prăpăstii negre, care îl înghite. Ţipătul lui Grigore, ţipăt de carne smulsă, nu de biruinţă, sfâşie noaptea. Michaela, care mergea înnapoia călăuzii, îl aude. Aş vrea să ocrotesc biata fată, să nu afle decât târziu, sus la cabană — şi poate niciodată — dar cititorii mei, dornici de emoţii violente şi criticii gata să mă sfâşie, m’ar învinui că nu am fost în stare să descriu un moment atât de dramatic şi l-am ocolit cu îndemâ- nare. Scena prăbuşirii lui Tudor în prăpastie, spaima Michaelei, întâlnirea cu doi skiori care pleacă în căutarea lui, urcuşul cu el în spate până la cabană, este transpusă amănunţit, în toată fru- museţea ei tragică, în peste 60 de pagini. Niciodată nu am regisat • atât de desăvârşit ca acum. Această noapte dantescă se reliefează NĂLUCILE 79 în romanul meu, cu toate ascuţişurile întâmplărilor, numai în alb şi negru, mărită şi luminată puternic ca într’un film de mare realizare. Dar voluptatea vreau să ţi-o dăruesc în întregime, la lectura romanului. Spre ceasurile două din noapte, în cabana unde sunt adăpostiţi, Michaela într’o cameră, Grigore cu Tudor, rănit, într’alta. In munţi viscoleşte. Glasul lui Tudor sună de pe tărâmuri de basm. — Mai pune un lemn 1 N’auzi cum îi clănţăne dinţii ? Grigore aude, cum să n’audă. De un ceas creşte în urechile lui clănţănitul dinţilor lui Tudor. Ca un joc de fierăstrae pe o grezie, aşa îl roade. Ca o fabrică de cherestea în văile unui munte, aşa îi urlă în cap. Se face a n’auzi. De mult îi amorţise partea dreaptă. Dar nu se întoarce, să creadă Tudor că doarme. Stă ţeapăn, pe patul tare, ţărănesc, acoperit cu pătura atât de âspră, ca sub un muşuroi de furnici. Prin pleoapele închise simte cum dogoresc ochii lui Tudor, speriaţi, rugători. Suferă îngrozitor! Dacă mâine nu izbutesc să-l duc de aici, gândeşte Grigore, să ajung în oraş la doctor, ferească Dumnezeu 1 S’ar putea întâmpla ?! Atât de repede ? Atât de simplu ? Fără să mă bănuiască nimeni ? Totuşi eliberat? Gândul eliberării îl desmetici repede. Se pomeni treaz de-a-binelea, de o luciditate care-1 sperie. Cum de-i treceau prin minte gânduri monstruoase ? Numai la ceasurile două din noapte, într’o colibă din creerul unui munte, cu toate drumurile închise de viscol, se puteau ivi necontrolate, asemenea închipuiri tâlhăreşti 1 S’ajungă el, care nu omorîse o muscă, să se bucure de moartea fratelui-său, parcă lumea nu era destul de mare să-i cuprindă pe amândoi. Lumea era nesfârşită. Michaela, una singură, aurie. Când lua globul pământesc de pe birou şi-l învârtea, nu se mai isprăvea. Continentele şi oceanele se repetau în faţa ochilor lui flămânzi, de câte ori voia el să călătorească din scaun, cu Michaela pe genunchi. — încotro vrea fata să meargă azi ? şi învârtea globul repede. Uscaturile se amestecau cu apele într’un disc, ca un cerc de au- roră boreală în jos. Când se oprea, se uitau amândoi să vadă ce continent au în faţă. Michaela râdea: «America». In ziua aceea se duceau la un film american. Filmele americane erau tot- deauna proaste, dar nu îndrăznea să ia bucuria fetei. Niciodată 8o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu îndrăznise nimic. Niciodată nu fusese aspru. Hotărît, cum erau atâţia bărbaţi. Să nu-i fi împlinit toate plăcerile. S’o fi ţinut zăvorită, numai pentru el, ca pe-o odaliscă, un sultan îngâmfat şi încruntat. Dimpotrivă, fusese slab, îngăduitor, ca un părinte, cu o copilă neşiutoare. O singură dată încercase să fie bărbat, autoritar. Când nu voise să cedeze construcţia din Batiste. Mi- chaela, simţind marea ei pierdere, îl rugase să fugă împreună în străinătate. De ce se împotrivise tocmai atunci ? Nu ar fi fost întâia oară când l-ar fi furat asistenţii. De când cu Michaela, averea lui se preschimba şi se topea pe himere. Numai putea urmări executarea lucrărilor. Umbla bicisnic, strivit, jefuit de inteligenţă, de echilibru sufletesc, de coloană vertebrală, pentrucă Michaela, atât de vie, atât de femeie, atât de caldă... Urcă nestă- pânit, colcăitor, un val fierbinte de ură... — Ce vrei ? Ce mă tot strigi ? urlă ridicându-se în cot, cu ochii crescuţi imenşi, sfredelitori către patul unde Tudor, speriat, uitase să mai clănţăne. Dar chipul lui frate-său, tras ca după boală lungă, grea, cu bărbia ascuţită, străvezie, cu umbrele ochilor adâncite până în mijlocul obrazului, îl turbură. — Tfe doare rău ? scăzu glasul umilit. Vrei să deştept femeia să-ţi facă un ceai? Ii veni iar să urle, dar acum de părere de rău, de milă. La doi paşi de el, frate-său Tudor, de totdeauna fraţi, ramuri ale aceluiaşi copac, pierea. Şi el fusese gata să se bucure că avea să cadă securea. Ce monstru ! De s’ar putea pălmui! Sări din pat, se apropie de foc, răscoli jeratecul şi puse încet, cu sfială, un buştean noduros, care se tânguia cu suspine lungi, tulburând liniştea nopţii. O spuză de stele trosni în întuneric, ca un foc de artificii lângă un pom de Crăciun nevăzut. Crăciunurile copilăriei, când amân- doi fraţii, de mână, spuneau poezii lui Moş-Crăciun atât de misterios, cu haină roşie de bumbac, din care eşiau pantofii de lac ai mamei. Simţi cum se topeşte în întregime fiinţa lui, ca o lumânare la un foc prea viu. Cum de murise în el copilăria, sentimentele de familie atât de înrădăcinate în neamul lor? Cum de nu isbutise să se îndepărteze de Michaela, să fie Tudor fericit ? Ce n’ar fi dat să fi mers spre frate-său cu Michaela de mână, surâzător, să-i fi spus: « Uite, frate, această fată minunată ! Ţi-o dăruesc !» şi să i-o fi lipit de piept, aşa cum se prinde o deco- NĂLUCILE 81 raţie de mare preţ, cu bucurie pentru cel ce o primeşte, cu bu- curie îndoită pentru cel ce o dărueşte. Dar viziunile lui Grigore ca amant, cresc pline de coloare, din came şi dor. Ele nu-i în- gădue să fie şi frate. Tot în acel ceas, Michaela, care nu putea închide ochii, s’a ridicat din aşternut şi s’a strecurat afară. Numai viscolul a isbit uşa în urma ei, încercând s’o smulgă din ţâţâni. De aici înainte, prietene Petre, începe calvarul meu. Fata era sortită să alerge până la marginea unei prăpăstii şi într’un vârtej, ea însăşi un fulg de nea ridicat şi coborît la întâmplare, să adoarmă în giulgiu alb de linişte, în văile singure şi reci. In acest chip, torturata ei conştiinţă, sufletul ei pur, croit pe o linie simplă, dreaptă şi-ar fi regăsit echilibrul, s’ar fi realizat în moarte. Stau zănatec şi numai sunt în stare să duc la capăt destinul eroilor mei. Ca în filmele proaste, sau optimiste, aş putea inventa un skior, care s’o surprindă alergând spre prăpastie, s’o salveze, chiar s’o placă, să-i ceară mâna. Ce final admirabil pentru un film american ! Sau, ca în melodramele ieftine, aş putea vesti cu litere mari: «întreita dramă de pe Caraiman ! Cunoscutul architect Grigore Olmazu şi-a asasinat fratele, într’o cabană. Eroina, Mi- chaela Spătaru, s’a aruncat în prăpastie.» Prietene Petre, dacă mi-aş omorî copilul, căruia i-aş descoperi cine ştie ce infirmitate sau tară, care m’ar ruşina, as socoti o faptă dreaptă, care ar mai pune puţină armonie în acest univers al imperfecţiunilor umane. Făptura Michaelei a fost lucrată cu migală de meşter. Fiecare umbră dulce a glesnei, catifeaua lobului urechii, mersul sensibil, gura grea de culoare, pădurea răcoroasă a părului, aceste acorduri desăvârşite sunt cu putinţă numai în imaginaţia bolnavă, a unui artist. Michaela merită să trăiască. Distrugerea ei ar fi o impietate la fel de imorală, ca distrugerea unui tors de Praxiteles. Paguba de neînlocuit. Pentru clătinările mersului ei de somnabulă şi sufletu-i pulverizat, ar trebui nu moartea în adânc de prăpastie, ci un acompaniament muzical. Cadenţele disperate şi amare ale lui Schumann ar fi contrapunctul, sublinirea acestor lăuntrice descumpăniri, mai teribile şi mai patetice decât moartea însăşi. Romanului meu «Melancolie» iar fi trebuit un acompaniament din Chopin. Filmele cele mai proaste ne dăruesc totuşi această sublimare a textului cu muzică. 6 8a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Am întrerupt scrisoarea, prietene Petre. Cineva a bătut adi- neaori în uşe. înfierbântat, plecat pe text, n’am auzit. Bătaia a devenit stăruitoare. Cineva a încercat uşa. Lucia a intrat sfioasă. Am privit-o cu ochii rătăciţi, fără s’o recunosc dintr’o dată. — O telegramă. Te chiamă mătuşa Lia. E rău ! Abea mi-am revenit din apele realităţilor mele şi am înţeles. Biata mătuşe Lia ! Mi-a părut nespus de rău. N’am plecat. Cum era să plec\tocmai acum? Sunt încordat cu toată fiinţa şi toţi ochii asupra Michaelei, sunt înnodat în scaunul meu de lucru, în laboratorul himerelor mele vii. Destinul fetei de douăzeci şi cinci de ani e mai însemnat pentru mine decât mătuşa Lia, al cărui chip abga dacă-1 mai desluşesc dintr’o copilărie depărtată. Mătuşa Lia e numai o biată nălucă nefericită, o umbră pământeană. Michaela e năluca vie, dinamică. Nu pot lăsa adevăratele mele năluci, pentru nălucile zămislite de alţii. Nu pot, prietene Petre, să-mi tai singur braţul. Meargă năluca mătuşei Lia pe drumul sortit şi croit de altcineva, decât de mine. Eu răspund numai de destinul nălucilor mele, în faţa conştiinţei mele. Nu pot pleca tocmai acum, să le las singure în cel mai patetic ceas al exis- tenţei lor. Nu pot!...» SANDA MOVILĂ ZORI Cineva a coborît în noapte ca ’ntr’un eleşteu, s’au tulburat apele moarte, vântul a dus zvonul ca pe-un ogar, departe, peste câmpuri şi văi. Sub sandalele umbrei ce aleargă de zori, au rămas urme de rouă. Cine-a scuturat somnul din flori, şi-a scăldat nuferi ’n vad? Tu, te-ai oprit la răscrucea visului şi-a dimineţii şi-ai început să numeri stelele ce cad. 6 METAMORFOZĂ Bătrânele s’au oprit lângă râu, era târziu şi norii goneau peste ierburi şi pomi, s’au oprit. Ca de teamă le-au căzut peste brâu, broboadele verzi, Cerul ardea spre apus vântul trecea printre ele străin şi grăbit. S’au lăsat peste umbrele lor, ca peste-un păcat, părul, văpaie de fum, pasul a prins rădăcini şi a stat. Şi acum, biete sălcii se ’ntind peste râu, şi murmură ’ncet. Oare cine le-a blestemat? sărmanele sălcii ce plâng peste apele mici, ca peste un destin. şi se ’ntind nefiresc către malul vecin, ca un dor, ca un chin nesfârşit omenesc. VÂNĂTOARE Vânătoarea s’a oprit lângă apele negre ale nopţii, Câinii adulmecau tăcerea ca pe-un vânat; sub muşchiul adânc si străin, hăita şi-o goneau neîncetat cu cântec şi strigăte lungi şi caii o călcau, destrămând-o cu pasul lor plin. Când toţi s’au întins peste truda lor, ca peste un pat, tăcerea stătea în frunze în pietre şi spini, şi-i privea prin besna din crâng. ALEXANDRU VONA MAI-MULT-CA-PERFECTUL ŞI TEHNICA NARAŢIUNII In articolul meu asupra «Problemei stilistice a imperfec- tului » 1), am făcut observaţia că mai-mult-ca-perfectul indicati- vului este un timp care apare cu o izbitoare frecvenţă în operele vechilor noştri povestitori, mai cu seamă în părţile iniţiale şi de cadru ale naraţiunilor şi că dispariţia relativă a procedeului care constă în evocarea prin mai-mult-ca-perfect a împrejurărilor ante- rioare naraţiunii propriu zise,' atrage după sine, la prozatorii mai noi, un apel diminuat în aceeaşi proporţie la serviciile pe care le poate aduce acest timp al verbului. Povestitorii mai noi, spu- neam în articolul citat, preferă să prezinte direct, decât să se refere prin mai-mult-ca-perfect la împrejurările anterioare. In sprijinul acestei afirmaţii, citam un pasaj cu funcţiune de înca- drare din «Pădurea Spânzuraţilor» a lui Liviu Rebreanu, pasaj menţinut la perfectul simplu al indicativului. Trecând toate ver- bele acestei scurte naraţiuni de cadru la mai-mult-ca-perfect, făceam o experienţă de oarecare interes pentru cine urmăreşte variaţia particularităţilor stilistice: Fraza mi se părea că îmbă- trâneşte deodată şi, în loc de a mai avea în faţă pe Rebreanu, pu- team crede că citim pe Negruzzi sau pe Filimon. Evident, aceste constatări n’ar îndreptăţi concluzia că prozatorii mai noi nu mai folosesc mai-mult-ca-perfectul. Timpul acesta al verbului este o formă de care limba nu s’ar putea lipsi. Ceea ce doresc să stabilesc în paginile care urmează, justificând mai de aproape şi întregind observaţiile din articolul amintit este: i. Că folosinţa *) *) Publicat în Revista Fundaţiilor Regale din i Martie 1940. MAI-MULT-CA-PERFECTUL ŞI TEHNICA NARAŢIUNII 87 mai-mult-ca-perfectului scade la unii din povestitorii mai noi o dată cu transformarea tehnicei naraţiunii; 2. că mai-mult-ca- perfectul dobândeşte în operele acestor povestitori funcţiuni pe care arta prozatorilor mai vechi nu le valorificase şi pe care, în tot cazul, gramatica nu le-a observat şi nu le-a descris. Să începem prin a spicui câteva exemple de mai-mult-ca-perfect în funcţiune de cadru în operele povestitorilor mai vechi. Să examinăm mai întâi nuvela «Alexandru Lăpuşneanu» de C. Negruzzi. Această nuvelă este alcătuită din patru părţi, fiecare conţinând povestirea câte unui episod despărţit de cel anterior printr’un răstimp mai mult sau mai puţin lung. Până a ajunge să povestească episodul respectiv, Negruzzi evocă împrejurările anterioare din răstimp prin mai-mult-ca-perfect, a cărui func- ţiune este de altfel, după cum remarcă toate gramaticele, să ex- prime acţiuni petrecute într’un timp mai îndepărtat şi premer- gător acţiunilor pe care le exprimă celelalte forme ale trecutului. Cele patru episoade ale povestirii lui Negruzzi debutează deo- potrivă prin propoziţii în care verbul la mai-mult-ca-perfect sta- bileşte cadrul temporal, limita dela care urmează a se desfăşura episodul respectiv. Partea I-a: Iacob Eraclid, poreclit Despotul, perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa, care acum cârmuia ţara. Partea a Il-a: Tomşa, nesimţindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia, şi Lăpuşneanul nu întâlnise nicio împedicare în drumul său. Norodul pretutindene îl întâmpină cu bucurie şi nădejde, aducându-şi aminte de întâia lui Domnie, în care el nu avusese vreme a-şi desvălui urâtul caracter. Partea a IlI-a: De cu seară se făcuse de ştire tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind săr- bătoare, la Mitropolie, unde era să fie şi Domnul ca să asculte Li- turghia şi apoi să vie să prânzească la curte. Partea a IV-a: Patru ani trecuseră dela scena aceasta, în vremea cărora Alexandru Vodă, credincios făgăduinţei ce dase Doamnei Ruxandei, nu mai tăiase nici un boier. Dar pentru ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti, născoci feluri de schingiuiri. Procedeul acesta de încadrare trece în mai toate povestirile istorice ale lui Al. Odobescu. Iată începutul povestirii: «Ioana d’Arc, fecioara din Orleans ». Mai-mult-ca-perfectul nu apare aci în prima frază, ci în cea de-a doua, care evocă de fapt eveni- mentele de cadru, aşa cum, după structura lor generală, exiştă 88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE naraţiuni, în care unei prime părţi de evocări directe, îi urmează o a doua parte de povestire a evenimentelor anterioare *): In veacul al patrusprezecelea după Cristos, Francia avu un războiu foarte trudnic cu Englezii. Craiul acestora, care dobândise printr’o moştenire oarecare drept la tronul Franţei, ceru coroana şi sceptrul acestei ţări. Iată şi începutul povestirii lui Odobescu «Doamna Chiajna», unde, ca şi în exemplul precedent, cadrul temporal (prin mai-mult-ca-perfect) este fixat un moment mai târziu, după începutul naraţiunii propriu zise: Clopotele bisericei domneşti din târguleţul Bucureştilor băteau cu glas jalnic şi treptat; iar de sus, de pe colnicea dealului dimpotrivă le răspundea cu răsunet tânguios şi depărtat, mica turlă rotunjită a bisericuţei lui Bucur. Era pe la sfârşitul lui Fevruarie, anul 1560, şi de curând se adusese în oraş trupul Mircii Vodă, cel poreclit Ciobanul, care, la 25 ale lunei, murise pe drum, când se întorcea din Ardeal, ori că boierii pribe- giţi acolo pe cari el se ’ncercase cu făgăduieli mincinoase şi cu viclene jurăminte a-i înapoia în ţară, îi urziseră cu otrăvuri peirea, ori că Dumnezeul milostiv se ’ndurase în sfârşit de nevoile bieţilor creştini împilaţi de acest crunt stâpânitor şi hotărîse acum ceasul asprei sale judecăţi. Mai toate basmele mitologice ale lui Odobescu folo- sesc, la începutul lor, mai-mult-ca-perfectul încadrării, numai că de data aceasta cadrul este fixat când din primul moment al nara- ţiunii, când după aceea. Iată începutul lui « Epitemeu şi Pandora »: O mare ceartă se scornise între Zevs şi oameni. Titanul Prometeu, cel cu minte multă, ţinea cu aceştia şi-i învăţa să nu facă pe placul noului Zeu... începutul lui « Briareu »: Mare nemulţumire era în palatele Olimpului, locaş al zeilor nemuritori, de când Zevs biruise pe zeii cei bătrâni şi se aşezase cu sila pe scaunul împărătesc al ta- tălui său Cronos. începutul lui « Deucalion K De pe scaunul său, înălţat pe muchia înnorată a Olimpului, Zevs privi la fiii oamenilor şi-i văzu pretutindeni dedaţi cu patimile, fără de a purta câtuşi de puţin grija dreptăţii. In inimile lor răutatea crescuse mereu; 1 1) Procedeul poate fi urmărit la Balzac. Criticul şi esteticianul Alain (Avec Balzac, Gallimard, 1937), observă două procedee de compoziţie, una cronologică a Iliadei, cealaltă a intervertirii ordinei temporale care este a Odiseii, unde « povestirea lui Ulysse şi a lui Menelaos constitue prilejul reve- nirii în urmă, procedeu imitat de Virgil * (p. 173). Primul procedeu este al lui Stendhal; cel de-al doilea al lui Balzac. MAI-MULT-CA-PERFECTUL ŞI TEHNICA NARAŢIUNII 89 iar, spre a îmbuna pe zei, ei închipuise un soi nou de înjunghieri şi de sacrificii, care mohorîse pământul cu sânge, începutul lui «Poseidon şi Atena»: Un oarecare Erechteu începuse să clădească o cetate pe un loc sterp şi pietros d'a lungul apelor Kefisului. El era părintele şi căpetenia unui popor de voinici... începutul lui «Apolon în Delos»: Din ţară în ţară rătăcea biata zână Leto sau Latona, plină de temeri şi de durere, pentrucă nicio ţară nu voia să-i dea un locşor... Din insula Cretei, ea trecuse la Atena, din Atena la Egina, din Egina pe plaiurile Pindului şi ale Atonului.. . Dar în deşert se rugase ea de toate aceste pământuri ca să o pri- mească a se aşeza în sânul lor. Nicăeri nu cutezase a o primi. înce- putul lui «Admet»: Masă mare era întinsă în palatele din Teres, căci domnitorul de acolo îşi adusese acasă ca mireasă, pe frumoasa Alcesta, cea mai gingaşă dintre fetele lui Pelias. începutul lui « Nar- cis »: Pe malul Kefisului, zâna Echo văzu pe frumosul Narcis şi îndată se prinse a-l iubi. Dar lui Narcis puţin îi păsa de iubirea fecioarei dela munte; căci el ducea dorul surorei sale, pe care i-o răpise Erones, şi o dusese în negrul pământ... Pentru a nu lăsa impresia că introducerea naraţiunii prin mai-mult-ca-perfect este o particularitate a povestirilor istorice sau mitologice, iată câteva exemple spicuite în nuvele sau romane cu alt conţinut decât acel istoric sau mitologic, dar aparţinând deopotrivă unui moment ceva mai îndepărtat al literaturii noastre. Iată nuvela « Zoe » a lui C. Negruzzi, în care sunt povestite eve-* nimente contemporane. începutul fiecăreia din cele patru părţi ale nuvelei foloseşte procedeul descris mai sus. Partea I: Aceasta a urmat la i82y. De abia înserase, uliţele erau însă pustii. Din când în când şi foarte rar se auzia pe pod duruitul unei căleşte... Niciun pedestru nu era pe uliţi, afară de fanar agii... Pojarul dela 20 Iulie prefăcuse în cenuşă mai mult de jumătate a oraşului Iaşi, şi fanaragiii, masalagiii, potlogarii de care gemea oraşul... pândiau pe nesocotitul pedestru... Partea a Il-a: Zoe era fiica unui boerinaş, care prin slujbele sale se ridicase la o treaptă cinstită. încă în faşe, pierduse pe maicâ-sa iar Ia vârsta de cincisprezece ard, moartea o lipsise şi de tatăl său. De atunci, sărmana fată, lăsând o moşioară... care rămăsese moştenire fraţilor ei, venise la Iaşi. Se văzu încon- jurată de droae de curtezani... Ea iubi. Partea IlI-a: Mai mult de un an acum trecuse dela întâmplarea aceasta. Iliescul aflase chip 90 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE a se deslega pe nesimţite dintr’un lanţ, ce nu era potrivit cu uşură- tatea inimii sale, şi Zoe începuse a cunoaşte că a greşit, judecând pe oameni după inima sa. Amăgită în nădejdea sa se lăsă la o me- lancolie ce o făcu mai interesantă... Partea a IV-a: In ziua aceea era paradă domnească. De dimineaţă pompierii stropiseră podul şi la toate râspântenile câte un zapciu al Agiei opria carele... Din cele patru părţi ale nuvelei « O alergare de cai» de C. Negruzzi, numai una singură nu foloseşte procedeul amintit. Celelalte trei îl conţin deopotrivă în părţile lor iniţiale. Partea I: Tot oraşul Chişinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se pre- lungise până în luna lui Septemvrie... Locul alergării este zece minute afară din oraş... Partea a Il-a: Sunt acum câţiva ani, de când trăia în oraşul nostru o tânără damă... Unii spuneau că e văduva unui nobil polon, ce pierise la Ostrolenco... alţii adeveriau că bărbatul său... are procesări ce îl ţin la Petersburg... acei mai rezonabili judecau că ea trebue să fie vr'o nenorocită păcătoasă, care venise să se spăşească în urîtul monotoniei Chişinăului. Partea a IY-a: Erau câteva luni de când mă întumasem la Iaşi. Vârtejul soţietăţii, proţesuri, intrigile politice mă cuprinseseră într’atât, încât, neaflând minută de răgaz, am fugit la ţară. Introducerea povestirii prin mai-mult-ca-perfect este folosită adeseori şi de N. Filimon în « Ciocoii vechi şi noi». Cap. II: Să lăsăm pe ambiţiosul nostru ciocoi în pace a-şi face planurile sale pentru exploatarea averii stă- pânului său... Acest fanariot venise din Constantinopol... şi făcuse meseria de Ciohodar... Ca fanariot... el moştenise din naştere un mare talent de intrigă şi de linguşire... îşi îndreptase toate bateriile intrigilor sale în contra femeilor... se înamorase numai pentru împlinirea acestui scop. Capitolul IV: Trecuse două luni dela întrevorbirea dintre Principele Caragea şi Banul C.... Se observase însă o mare schimbare în felul de viaţă al Postelnicului; casa lui... devenise în urmă o casă publică... Capitolul IX: Trădarea începută cu atâta fineţe de Duduca şi Păturică, din zi în zi lua aspectul unui amor sentimental. Ciocoiul... părea că re- nunţase la orice plan de ambiţiune. Cap. XI: Postelnicul... îşi petrecea acum viaţa în cele mai dulci plăceri... Gelozia, unicul rău ce-l frământase câtva timp, dispăruse cu totul... Cap. XII: Dinu Păturică, cum se instalâ în postul de vătaf, pe care îl dorise atât de mult, chemă pe toate slugile curţii şi le făcu cunoscut că... MAI-MULT-CA-PERFECTUL ŞI TEHNICA NARAŢIUNII 91 se făcuse mare risipă în curtea stăpânului său... Cap. XIII: Vestea despre influenţa ce din zi în zi dobândea Postelnicul Andronache... se răspândise atât de mult încât mai toţi cei ce voiau să dobândească vreo funcţiune publică... se îndreptau către casa putintelui fana- riot... Cap. XV: Zilele cele frumoase ale anului 181J îţi luaseră sborul... Iarna se arătase... ţi, vântul dela miqză-noapte înce- puse din vreme a sufla cu tărie... Cap. XVI: Să părăsim partea de sus a caselor Postelnicului... ca să vedem ce face Dinu Păturică. Acest ambiţios ciocoi... pregătise ţi el o cină la care invitase pe câţiva din cei mai de aproape amici ai săi. Exemplele s’ar putea înmulţi. Procedeul introducerii povestirii prin mai-mult-ca-perfect este tot atât de larg întrebuinţat de Filimon ca şi de Negruzzi sau Odobescu. El reapare cu aceeaşi frecvenţă la Dim. Bolinti- neanu. Iată începutul mai multor capitole ale romanului «Elena »: Cap. I: Era ziua de Mai întâiu a anului 1859. Mai multe familii de boieri... se adunase la o moţie lângă Ploeţti... Cap. XI: Tre- cuse o lună dela plecarea lui Alexandru. In acel timp el scrise Elenei un bilet de mulţumire. După ce îi mulţumia, se scuza pentrucă nu putuse să se întoarcă. Cap. XVII: Zoe se aruncase în pat. Ea era îmbrăcată cu un capot de batistă fină, peste care trecuse un brâu de mătase albă... Afară se auzi un tunet. Cap. XVIII: Era în ziua de Sâmbătă. A doua zi era să fie nunta Măriei... Nuntaşii veniseră în Fănesti cu toate trebuincioasele... Elena din parte-i încă se preparase la aceasta. Cap. XIX: A doua zi era Duminică, zi de nuntă ţărănească... Postelnicul se înturnase de dimineaţă. Cap. XXI: Locaşul dela Fănesti devenise trist. Singurele locuitoare ale acestei case erau Elena şi Caterina. Cap. XXIV: Să ne de- părtăm un moment ca să întâlnim pe postelnicul şi ţiitoarea lui. Aceasta venise repede în Ploeţti. Acolo întâlnise pe Postelnicul, căruia îi repetase acuzarea ce Zoe aruncase Elenei, precum şi planul de surprindere pentru noaptea ce urma zilei în care am spus cea din urmă scenă dela Făneţti. Postelnicul se înfurie la asemenea ţtiri... Cap. XXV: Elescu era la Bucureţti. El chemase pe Georges ţi-i comunicase toate câte erau să se petreacă la Făneţti. El ţtiu atât de bine să pledeze cauza Elenei, încât atrase pe Georges în ideile lui d’a o răsbuna, etc. Rog pe cititori să ierte lunga serie a acestor citate. Numai mulţimea exemplelor putea însă dovedi că nu ne găsim în faţa 92 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE unui procedeu întâmplător şi izolat, ci în faţa unuia foarte răs- pândit, dacă nu chiar obştesc, în operele povestitorilor mai vechi. Să adăogăm îndată că aceşti scriitori fac apel la serviciile mai- mult-ca-perfectului nu numai în momentele de evocare a ante- cedentelor povestirii, dar şi în cursul acesteia, pentru a accentua mai bine succesiunea evenimentelor narate. In definitiv, a povesti înseamnă a prezenta o serie de fapte în ordinea succesiunii lor. A povesti înseamnă a evoca o întâmplare, o devenire de eveni- mente dela momente mai îndepărtate ale timpului către momente mai apropiate ale lui. Dar pentru acest scop, ce mijloc mai bun ne poate pune limba la îndemână decât felul în care se înlăn- ţueşte mai-mult-ca-perfectul cu celelalte forme ale trecutului ? In această înlănţuire mai-mult-ca-perfectul poate apărea înaintea celorlalte forme ale trecutului sau după ele. Iată câteva exemple: 1 a. Imperfect cu mai-mult-ca-perfect: Unii spuneau că e văduva unui nobil polon, ce pierise la Ostrolenco (C. Negruzzi). i b. Mai- mult-ca-perfect cu imperfect: Nu se spovăduise de când era, şi se ducea la biserică numai ca să vadă pe cele frumuşele (C. Negruzzi)1). 2 a. Perfect simplu cu mai-mult-ca-perfect: Apostolul, sugând un pahar, strigă că încă dela nunta din Cana nu băuse aşa vin minu- nat. (C. Negruzzi). 2 b. Mai-mult-ca-perfect cu perfect simplu: Toţi boerii ţării româneşti, cari scăpaseră dela moarte şi pribegie şi a căror inimă ofta după libertate... începură a se aduna, a se sfătui (N. Bălcescu). 3 a. Perfect compus cu mai-mult-ca-perfect: Domnul nostru s’a dus cu Apostolii în odaia ce li se gătise (C. Ne- gruzzi). Sosind la Târgul Ocnii, s’a coborît într’o ocnă părăsită, care i-o arătase o babă vrăjitoare (C. Negruzzi). 3 b. Mai-mult- ca-perfect cu perfect compus: Venise fără să ştie pentru ce a venit (C. Negruzzi), etc. Atât de mult uzează povestitorii mai vechi de astfel de înlăn- ţuiri, încât într’o nuvelă cum este « Toderică » de C. Negruzzi, cele mai multe din acţiunile eroului sunt puse în legătură, prin *) *) O excepţie faţă de regula comună o formează acea înlănţuire dintre imperfect şi mai-mult-ca-perfect, în care acest din urmă timp nu reprezintă un moment anterior, ci unul ulterior. Un exemplu: Pe lângă datornicii ce erau în ţară sub Alexandru, se mai adăogiseră şi alţi Turci (N. Bălcescu, Ist. Rom. sub Mihaiu-Viteazul, ed. Cartea Românească, p. 38). Curioasa derogare dela regula generală nu e semnalată de gramatici. MAI-MULT-CA-PERFECTUL ŞI TEHNICA NARAŢIUNII 93 mai-mult-ca-perfect, cu acţiuni care le-au premers. Vrea, de pildă, autorul să spue că Toderică se ducea la biserică numai ca să vadă pe cele frumuşele, el nu uită să previe că nu se spovăduise de când era. Când se aminteşte că Toderică îşi prăpădi averea, autorul adaogă îndată: tot ce câştigase şi moştenirea dela tată-său pe dea- supra. Când Apostolii intră în casa lui Toderică, acesta de abia intrase cu torba plină, căci avusese noroc în ziua aceea. Când sfinţii se retrag în camera lor, Toderică începe a bea ce mai rămăsese din vinul cel blagoslovit, etc., etc. Prin această necontenită rapor- tare la evenimentele anterioare, realizează Negruzzi ceea ce s’ar putea numi stilul naraţiunii, adică acel mod de prezentare a fap- telor care pune viu în lumină succesiunea lor, legătura lor după ordinea temporală. Cine străbate textele prozatorilor noştri, cu preocuparea de a surprinde procedeele lor stilistice, recoltează impresia că proza- torii mai noui fac un apel mai puţin frecvent la serviciile mai- mult-ca-perfectului. Evident, aceasta nu este o regulă generală, ci numai una relativă, deoarece oricând pot apărea scriitori cari să recurgă la mijloacele stilistice ale povestitorilor mai vechi. In tot cazul, numărând de câte ori apare mai-mult-ca-perfectul într’un număr de 30 pagini la C. Negruzzi sau Al. Odobescu şi la alţi scriitori mai noui, obţinem un rezultat de oarecare interes: In nuvela « Doamna Chiajna » de Al. Odobescu, primele 30 pagini conţin 83 de m.-m.-c.-p. La C. Negruzzi 20 pagini ale nuvelei « Toderică » + 10 pagini ale nuvelei « Zoe » conţin 45 m.-m.-c.-p. La I. Al. Brătescu-Voineşti în primele 30 pagini ale nuvelei « Până Trăznea Sfântul» 31 m.-m.-c.-.p. La Gala Galaction în primele 30 pagini ale romanului «Papucii lui Mahmud » 30 m.-m.-c.-p. La Camil Petrescu în primele 30 pagini ale romanului « Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de războiu » 27 m.-m.-c.-p. La Cezar Petrescu în primele 30 pagini ale romanului «întunecare » 24 m.-m.-c.-p. La T. Arghezi în primele 30 pagini ale volumului «Icoane de lemn» 15 m.-m.-c.-p. La L. Rebreanu în primele 30 pagini ale romanului « Pădurea Spânzuraţilor » 13 m.-m.-c.-p. La l. Vinea în primele 30 pagini ale «Paradisului Suspinelor » 10 m. -m.-c.-p. Statistica aceasta nereferindu-se la un număr egal de cuvinte are numai o valoare aproximativă. Dar chiar cu uşoara ei aproximaţie ea indică un sens al variaţiilor stilistice în alătu- 94 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE rarea povestitorilor mai vechi şi mai noi, peste care nu se poate trece. Iată prezentată grafic proporţia întrebuinţării mai-mult-ca- perfectului la diverşii scriitori amintiţi: Dacă ne întrebăm acum de unde provine scăderea întrebuin- ţării mai-mult-ca-perfectului la amintiţii prozatori mai noui (o scădere constatată cu o aproximaţie statistică destul de mică), cred că pot distinge două cauze operante: x. Renunţarea la tehnica introducerii prin amintirea evenimentelor anterioare povestirii. 2. înlocuirea relativă a stilului narativ prin stilul prezentării directe: tabloul în locul naraţiunii. Prima constatare este valabilă în chip aproape absolut. Numai în romanul lui Camil Petrescu întâmpinăm introduceri de capitole după norma semnalată la povestitorii mai vechi: Cap. I: In primăvara anului 1916 ca sub- locotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte... la fortificarea văii Prahovei... Nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranşee şi apărau un front de vreo zece kilometri. Cap. II: Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă dela Universitate şi bănuiam că mă înşală. Din cauza asta nici nu putusem să-mi dau examenele la vreme. In nici una din diversele lucrări citate, autorii lor nu mai recurg la acelaşi procedeu. In ce priveşte cea de-a doua constatare, ea este valabilă numai în chip relativ. Prozatorii mai noui preferă numai să prezinte prin tablou direct, fără să renunţe cu totul la naraţiune. Pentru a ilustra această preferinţă, să comparăm două momente analoage din nuvela « O alergare de cai» de C. Negruzzi şi din « Pădurea Spânzuraţilor » a lui L. Rebreanu. Este de fiecare dată câte un moment în care scriitorul întrerupe dezvoltarea cronologică a povestirii sale, pentru a nara evenimente mai vechi. Cum pro- cedează Negruzzi? Nuvela atinge punctul în care povestitorul îşi MAI-MULT-CA-PERFECTUL ŞI TEHNICA NARAŢIUNII 95 dă seama că personajul numit Ipolit este orb. Un alt personaj exclamă: « Blestemul Olgăi se împlini!...». « Ce Olgă, Doamna mea, şi ce blestem ?» întreabă povestitorul. Naraţiunea, pusă în gura personajului feminin care scosese exclamaţia amintită, este făcută după procedeul descris mai sus, cu întrebuinţarea frec- ventă a mai-mult-ca-perfectului (de 19 ori în 14 pagini): Sunt acum câţiva ani, de când trăia în oraşul nostru o tânără damă. Nimeni nu o ştia de unde este şi cine este. Unii spuneau că e văduva unui nobil polon, ce pierise la Ostrolenco... acei mai rezonabili judecau că ea trebue să fie vreo nenorocită, care venise să spăşească în urâtul monotoniei Chişinăului. In scurt, aceea ce se aflase mai sigur despre dânsa, era că se numia Olga şi era poloneză, etc. Cum procedează Rebreanu ? Iată-1, în romanul «Pădurea Spânzura- ţilor » înfăţişându-1 mai întâiu pe eroul său, Apostol Bologa, luând parte la execuţia prin spânzurătoare a cehului Svoboda. După acest moment, romancierul simte nevoia să ne spună cine este Apostol Bologa şi să ne evoace împrejurările anterioare scenei execuţiei. Cum o va face ? Istorisind el însuşi sau punând pe altcineva să istorisească, aşa cum procedează C. Negruzzi ? Nici într’un fel nici într’altul. Rebreanu nu va folosi de loc istorisirea, ci va pune pe eroul său să-şi vadă trecutul. înapoiat în camera sa, Apostol Bologa simte trezindu-i-se din somn şiraguri de amin- tiri şi strămutându-i sufletul, pe aripi de vis, acasă, în târguşorul Parva de pe valea Someşului... Acolo era casa lui părintească, bătrână, solidă, chiar peste drum de biserica nouă, strălucitoare. Din cerdacul cu stâlpi înfloriţi, printre crengile nucilor sădiţi, în ziua naşterii lui, se vedea mormântul tatălui său, împodobit cu o cruce sură de piatră pe care numele, săpat cu slove aurite, se deo- sebea din depărtare: Iosif Bologa... Evocarea trecutului, până la sfârşitul celui de-al doilea capitol al romanului, se face cu aceeaşi precumpănire a elementelor sensibile asupra elementului narativ, a imaginii asupra povestirii. Se înţelege că, în aceste condiţii, întrebuinţarea mai-mult-ca-perfectului, a cărui funcţiune este să exprime succesiunea evenimentelor şi nu să evoace simultanei- tatea imaginelor, va scădea în mare măsură. Este ceea ce se întâmplă la mulţi dintre prozatorii mai noi în comparaţie cu acei mai vechi. * g6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE O interesantă verificare a celor de mai sus ne-o oferă analiza unora dintre operele lui Mihail Sadoveanu. In primele 30 de pagini ale nuvelei « Dumbrava minunată », mai-mult-ca-perfectul apare de 10 ori. In acelaşi număr de pagini ale romanului «Bal- tagul » timpul de care ne ocupăm intervine de 37 ori. De unde provine această deosebire ? Din aceea că « Dumbrava minunată » este făcută dintr’o serie de tablouri, în timp ce « Baltagul » este o povestire. In «Dumbrava minunată» naraţiunea înaintează numai prin vorbele şi faptele personajelor, grupate în scene vii sau în tablouri, fără intervenţia insistentă a povestitorului. Chiar chipul în care sunt intitulate capitolele nuvelei, dovedeşte intenţia scriitorului de a oferi tablouri sau scene: Cap. I: «Se vede ce soiu rău e duduia Lizuca ». Cap. II: «Duduia Lizuca plănueşte o expediţie îndrăzneaţă». Cap. III: «Sfat cu Sora-Soarelui». Cap. IV: «Unde s’arată Sfânta Miercuri». Cap. V: «Duduia Lizuca găseşte gazdă bună în Dumbravă ». Cap. VI: « Aici s’arată cine sânt prichindeii », etc. Modul de formulare a acestor titluri explicative este caracteristic. Titlurile âcestea ne previn că în paginile care le urmează se vede sau se arată ceva. In tot cazul ele indică un tablou sau rezumă o scenă. Povestitorul însuşi nu intervine decât foarte puţin. întrebuinţarea mai-mult-ca-perfectului va scădea deci în măsura în care autorul va nara mai puţin el însuşi şi va face mai mult să se vadă faptele personajelor şi să se audă cuvintele lor 1). Dacă, dimpotrivă, în « Baltagul» între- buinţarea mai-mult-ca-perfectului creşte atât de mult, lucrul pro- vine din faptul că romanul acesta este o naraţiune a scriitorului. Cine istoriseşte ceva este preocupat să stabilească ordinea tem- porală a faptelor şi înlănţuirea mai-mult-ca-perfectului cu celelalte forme ale trecutului, ca un mijloc de a fixa treptele timpului, devine pentru acela un procedeu indispensabil. Tot astfel, dacă în scrierea lui Tudor Arghezi «Icoane de lemn », care este făcut dintr’o serie de instantanee literare, întrebuinţarea mai-mult-ca- perfectului scade foarte mult, ea creşte în romanele aceluiaşi 1) Dialoguri dramatice se găsesc destul de des şi în nuvelele lui C. Ne- gruzzi, dar acolo personajele însăşi, vorbesc în stilul naraţiunii, cu referiri metodice la împrejurările anterioare şi cu continuări în trecutul mai apropiat. Foarte caracteristic este amintitul episod « Olga »în nuvela « O alergare de cai ». MAI-MULT-CA-PERFECTUL ŞI TEHNICA NARAŢIUNII 97 autor, de pildă în «Ochii Maicii Domnului», unde în primele 30 de pagini, timpul despre care vorbim apare de 24 de ori. Va- riaţiile statistice ale acestui timp indică, aşa dar, destul de precis procedeul literar folosit de scriitor. Observarea textelor literare dovedeşte nu numai că scriitorii mai noi povestind mai puţin şi prezentând mai mult, dau o mai mică întrebuinţare mai-mult-ca-perfectului, dar în acelaşi timp că îi dau şi o întrebuinţare deosebită. Gramatica ne spune că mai-mult-ca-perfectul exprimă un moment al timpului anterior prezentului sau anterior aceluia pe care îl fixează celelalte forme ale trecutului cu care el se leagă. Generalizarea gramaticii pare a fi însă făcută pe baza întrebuinţării pe care i-o dau acestui timp textele literare mai vechi. In adevăr, dacă examinăm toate mai- mult-ca-perfectele pe care le întâmpinăm în nuvelele lui C. Ne- gruzzi, ele nu ne apar cu alt rost decât cu acela de a fixa momentul anteriorităţii. Această anterioritate poate să fie despărţită de mo- mentul următor printr’un răstimp foarte scurt (Deabia înserase, uliţele erau însă pustii) sau printr’un răstimp mai lung (Mai mult de un an trecuse dela întâmplarea aceasta), funcţiunea timpului în chestiune rămâne însă aceeaşi. Rostul mai-mult-ca-perfectului se modifică însă la scriitorii mai noi, care nu vor să exprime prin el numai anterioritatea cronologică, ci foarte dese ori şi ante- rioritatea cauzală. Când, de pildă, L. Rebreanu scrie: împrejur întunerecul se înăsprise, încât înţepa ochii («Pădurea Spânzura- ţilor », p. 20), el nu vrea să spună că întâi s’a înăsprit întunerecul şi apoi ochii s’au simţit înţepaţi. Aceste două evenimente sunt mai de grabă simultane. Scriitorul vrea să spună altceva şi anume că din pricina înăspririi întunerecului, eroul său a început să simtă că ochii îl înţeapă. Dependenţa este însă indicată aici prin con- juncţia încât. Uneori dependenţa este indicată numai prin suc- cesiunea verbelor. Exemplu: Caporalul din «Pădurea Spânzu- raţilor » îndeamnă cu vorba pe soldaţii cari săpau o groapă. Apoi tăcu brusc. Privirea lux se oprise asupra spânzurătoarei... (op. cit. p. 13). Aci momentul în care privirile caporalului se opresc asupra spânzurătoarei este fără îndoială anterior momentului în care caporalul încetează de a mai vorbi. Totuşi scriitorul nu vrea să fixeze, prin înlănţuirea perfectului simplu cu mai-mult-ca-per- fectul, numai ordinea temporală a evenimentelor, dar şi depen- 7 98 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE denţa lor cauzală: Caporalul tăcu brusc pentrucă privirea i se oprise asupra spânzurătoarei. Un exemplu de acelaşi tip din Th. Scorţescu: In aceiaşi noapte, Sylvia mă primi în camera ei de culcare. George plecase la Clucerii de câteva zile (« Concina pră- dată », p. 22). înlănţuirea verbelor vrea să spună nu numai că George plecase mai întâi la Cluceni şi apoi Sylvia îl primi în ca- meră pe personajul care povesteşte, dar că din pricină că George plecase, Sylvia îl putuse primi în cameră. Un exemplu de acelaşi tip la Gala Galaction: Călăraşii se chitiră pe împuşcături şi se risipiră prin toată curtea. Turcul venise tocmai în dreptul meu («Papucii lui Mahmud», p. 14). Din pricină că Turcul venise în dreptul său se chitiră şi se risipiră călăraşii. Alt exemplu, din Cezar Petrescu: Radu se ridică cu o mare plictiseală. Dan Scheianu fusese colegul lor de şcoală (« întunecare », I, p. 43). Radu se ridică plictisit pentrucă Dan Scheianu fusese colegul lor (şi, în această calitate, după cum povestitorul ne lămureşte mai departe, Radu ştia că Dan era o speranţă înşelată). Un exemplu din I. Vinea: Deodată însă prestigiul lui Willy se înălţă şi pluti în toate conştiin- ţele. Venise, într’o zi, dela gară cu vreo zece volume împachetate, pe care le desfăcu şi scrise câte o dedicaţie (« Paradisul Suspinelor », p. 39). Prestigiul lui Willy se înălţă pentrucă într’o zi venise cu volume scrise de el. Exemplele s’ar putea înmulţi. Atâtea câte am dat ajung însă pentru a adăoga tipului în deobşte cunoscut al mai-mult-ca-perfectului anteriorităţii, tipul necunoscut de gra- matici deşi deseori întrebuinţat de scriitorii mai noui, al mai- mult-ca-perfectului cauzalităţii. Am convingerea că cine ar întreprinde un studiu complet asupra mai-mult-ca-perfectului i-ar putea identifica, în textele prozatorilor mai noi, şi alte funcţiuni decât aceea de ante-datare despre care vorbeşte gramatica. Dar chiar şi funcţiunea de a arăta cauzalitatea, pe care o scoate la iveală textele consultate de noi, dovedeşte că generalizarea gramaticii tradiţionale nu mai este suficientă. Prin această nouă facultate a lui, mai-mult-ca- perfectul continuă a rămâne un timp narativ, dar al unei nara- ţiuni în care faptele întreţin raporturi mai strânse şi mai pro- funde decât acele ale simplei lor înşiruiri pe linia duratei. In ope- rele prozatorilor mai noi, timpul verbal de care ne-am ocupat MAI-MULT-CA-PERFECTUL ŞI TEHNICA NARAŢIUNII 99 în paginile de faţă nu evocă numai chipul în care evenimentele se succed, dar şi acela în care ele se generează, ajutând astfel librării de adâncire a povestirii. TUDOR VIANU 7* CONTRIBUŢIUNI LA PRECIZAREA NOŢIUNILOR «SAT» ŞI «ORAŞ» Orice aglomerare de locuinţe umane poate fi interpretată dintr’un întreit punct de vedere şi anume: ca obiect, ca subiect şi ca funcţiune. înţeleg aici prin obiect configuraţia fizică a unei astfel de grupări. înţeleg prin subiect dispoziţia spirituală comună conlocuito- rilor ei. înţeleg prin funcţiune procesul biologic permanent, pe baza căruia viază o astfel de aşezare. De fapt aceste trei distincţiuni servesc numai să comparti- menteze o anumită metodă de cercetare, deoarece adevăratele categorii în care uzul împarte diversele feluri de aşezări umane sunt: satul, oraşul şi metropola. Curent prin sat se înţelege sediul permanent al unei populaţii care se ocupă exclusiv cu agricultura. Prin oraş se înţelege sediul permanent al unei populaţii care se îndeletniceşte cu orice în afară de agricultură. In sfârşit, prin denumirea de metropolă se măguleşte impro- priu orice oraş a cărui populaţie a depăşit cifra de un milion. Dar simpla identificare a profesiunii sau a numărului locui- torilor unei localităţi nu rezumă totalitatea caracteristicilor ei structurale. E o constatare ce pare să o fi făcut şi noua ştiinţă în care s’a transformat urbanismul, atunci când sociologul a luat locul arhi- tectului în fruntea acestei disciplini după cum dovedeşte faptul că, chiar şi cu ocazia Congresului Internaţional de Sociologie ce trebuia să se ţină în toamna trecută la Bucureşti, s’a dat rang de CONTRIBUTIUNI LA PRECIZAREA NOŢIUNILOR « SAT » ŞI « ORAŞ * IOI temă principală atât precizării definiţiei cuvintelor sat şi oraş, cât şi delimitării sferei lor noţionale. Substituirea arhitectului prin sociolog nu vrea deloc să însemne că, de acum înainte estetica ar fi complet exclusă din domeniul urbanistic, ci numai că, dacă estetica reprezintă o lăture a crea- ţiunii urbanistice, apoi aceeaşi estetică nici nu subsumă urbanismul şi nici nu constituie unicul său scop. Şi totuşi dacă, prin intervenţia sociologului, s’a putut depăşi semnificaţia primară a cuvântului urbanism, până a deveni sino- nim cu o morfologie şi fiziologie a diverselor grupări de aşezări omeneşti, apoi nu mai puţin trebue recunoscut că, la rândul său, sociologul a învăţat din estetică să atribue aspectelor, în acest domeniu, o valoare documentară de primul rang. Examinând deci, în cadrul restrâns al acestui capitol, numai din punct de vedere strict formal, ceea ce administraţia de stat clasifică pretutindeni drept sat, oraş şi metropolă, distincţiunile ce se impun sunt cu totul altele decât cele ce decurg din simpla fixare a densităţii demografice. Intercalez aici că, în aceea ce urmează, în cazul satului, mă voi referi cu precădere la tipul românesc, ca fiind prin autenti- citatea sa primară, mai aproape de prototipul ideal, iar în cazul oraşului voi recurge deseori la forma intermediară dintre sat şi oraş pe care tot România o conservă mai nealterată şi care prin denumirea de târg (Markt, foire), uzitată şi azi în sens de aglo- merare stabilă semiurbană, dezvălue natura originii sale, pe când din limba curentă a celorlalte ţări a dispărut aproape cu desă- vârşire. (Relativul ar fi în nemţeşte Marktflecken sau Landstadt, iar în franţuzeşte « viile qui vit de et pour sa banlieue rurale » cum încearcă să-i precizeze semnificaţia Brunhes în eminenta sa Geo- graphie humaine, p. 142). Plecând astfel dela aspectul exterior al satului, aşa cum se prezintă sub cele mai variate forme: longitudinal, circular, radiant, adunat, risipit, etc. s’ar putea conchide, la prima vedere, că singură topografia locului decide suveran de conformaţia sa. De se încearcă însă a se determina tipurile corespunzătoare unor condiţiuni geografice similare, dela început se evidenţiază că forma lor, în majoritatea cazurilor, nu mai coincide complet cu configuraţia locului. 102 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Urmează atunci că fizionomia unui sat e dependentă şi de a'ţi factori decât cel reprezentat de mediul geografic, iar, pentru deter- minarea noţiunii de sat, conturul nu epuizează conţinutul. In schimb, dacă se confruntă structura grupării urbane cu cea rurală, ceea ce deosebeşte fundamental pe aceasta din urmă, este completa uniformitate a unităţilor din care pretutindeni este format un sat. Fiecare sat este, fără excepţiune, un continuu de elemente perfect identice şi independente. Lăuntrul perimetrului său repre- zintă astfel totdeauna o sumă şi niciodată un organism. Şi nici nu poate să constituie un organism, odată ce oricare locuinţă rurală se adaptează numai locului pe care este situată, neglijând nu numai orice transformare celulară ce ar decurge din diviziunea muncii în favoarea comunităţii, dar neglijează chiar şi a se pune în concordanţă cu casa vecinului, cum se întâmplă în oraş. i Persistând într’o relaţie de dependenţă numai cu parcela de pământ, casele rurale conservă în sat o existenţă izolată, paralelă şi invariabilă ca aspect. Urmează deci că prin sat trebue să se înţeleagă, în primul rând, o grupare aditivă rezultată din simpla juxtapunere a unor elemente perfect omogene, şi totodată că acolo unde începe diferen- ţierea, ruralul nu poate decât înceta. Şi totuşi avem motive a crede că, în succesiunea formelor de viaţă socială, satul nu reprezintă forma primă, adică arhitipul aşezărilor omeneşti, ci e un derivat pe cale de evoluţie, dintr’un stadiu anterior, ce se conservă cu aproximaţie până astăzi, în anume locuri, în felul de grupare denumit cătun (hameau, Weiler). Curent se presupune că adevarata viaţă iniţială ar fi fost aceea de caracter nomad. Şi chiar dacă avem ştiri despre acest fel de viaţă, date certe nu ne oferă nici tezaurul fosil al aşezărilor omeneşti, dat fiind că mobilitatea continuă a nomadului nici nu putea lăsa amprente durabile şi nici tezaurul viu care ar putea eventual fi identificat în pastoralul ce continuă şi în prezent a fi practicat, şi aceasta pentru motivul că, pe când nomadismul angaja în migraţiune comunitatea întreagă, dând naştere lagărului comasat, azi păsto- ritul s’a redus pretutindeni la o specialitate a unui număr redus CONTRIBUŢIUNI LA PRECIZAREA NOŢIUNILOR «SAT» ŞI «ORAŞ» 103 de indivizi dintr’o comunitate sedentară, dizolvând astfel lagărul până la o răsfirare de eremitaj. Dacă putem atribui orânduirii lagărului unui trib, sau mai precis al unui clan sau hordă, formă circulară, adică aceea care grupează descendenţa împrejurul părintelui şef, situat central ca o matcă generatoare, atunci aşezarea ce ne-o precizează denu- mirea de cătun poate fi la rândul său interpretată ca o perma- nentizare a grupării arhaice tribale, din perioada când ea şi-a transformat campamentul temporar într’un sediu într’adevăr stabil. In urmă a fost de ajuns ca această alcătuire cu caracter de polipier al familiei patriarhale să ia o tot mai mare extensiune, ca membri periferici, pierzând pe măsura distanţării lor de centru, coheziunea faţă de grup, să înceapă a se desprinde, inaugurând, în acest mod, un adevărat proces de desagregare. Segmentându-se într’o serie de celule familiale similare celei prime generatoare — proces conservat şi astăzi în limba româ- nească populară prin expresia cât se poate de sugestivă: «satul roieşte » — şi dispunând toate în mod egal de o constituţie perfect identică, aceste unităţi, pe măsură ce s’au desprins, s’au grupat mai departe în diverse locuri totdeauna numai în succesiuni dis- puse rectilin, — absenţa centrului devenind astfel caracteristica principală a acestui nou fel de formaţiune, care este satul pro- priu zis. De aceea, numai fiindcă semnificaţia originară a cuvintelor s’a -denaturat, administraţia de stat prezintă de obicei satul ca fiind compus din mai multe cătune, căci astfel procesul evolutiv a decurs în realitate tocmai în sens invers, cătunul fiind acela care iniţial s’a descompus în mai multe sate independente. Pe cât de refractar este însă fiecare sat în parte, ca să dezvolte înlăuntrul incintei sale o coordonare funcţională din care să poată lua naştere apoi un comun organ centralizator, pe atât de înclinată e în schimb orice grupare de sate să dezvolte în mijlocul ei un astfel de centru colectiv, care, deosebindu-se complet în confor- maţia sa de ceea ce caracterizează satul, inovează o nouă aşezare pe care o relevă denumirea de târg. S’ar părea că în inaptitudinea fiecărui sat de a se autonomiza organic printr’o coordonare interioară, ar supravieţui în mod 104 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE obscur un rest din conştiinţa sa primară că nu e decât numai o parte detaşată din rudimentul de organism care iniţial a fost cătunul. De asemenea s’ar părea că, în tendinţa grupului de sate de a face din târg un organism al lor comun central, ar supravieţui ceva din cerinţa acestor fracţiuni, de a restabili, în noile condiţii de dezvoltare, constituţia primară a cătunului. In tot cazul, diferenţa fundamentală dintre centrul reprezentat de cătun şi acela reprezentat de târg, e că primul e expresiunea unui centru eminamente famlial, pe când cel de al doilea inaugu- rează o relaţie de natură cu totul nouă, punând bazele centrului social. Intre aceste două formaţiuni, cătun şi târg, care au totuşi de comun un început de articulaţie interioară centralizată, perse- verează satul ca o formaţiune sui generis, dispusă, aş spune aproape advers, fiindcă se opune invariabil oricărei coordonări sau erar- hizări, ce ar decurge din suprimarea completei egalităţi dintre unităţile ce coexistă paralel în distribuţia sa interioară. Faţă de cătunul conformat erarhic şi târgul inaugurând o conformaţie funcţională, stă satul ca unicul exponent al confor- maţiei egalitare. In rezumat deci, fie că unii au văzut în sat numai o aglomerare a populaţiei care se ocupă exclusiv cu agricultura, iar alţii numai o grupare în care ar mai putea surprinde viând ceva din mentali- tatea primară colectivă, fără a mai lua în considerare pe aceia care au crezut că pot să-şi ascundă impreciziunea observaţiei lor printr’o terminologie abstract balonată ca de pildă: satul idee, satul metafizic, cosmocentrismul satului, satul univers, etc., natura satului se revelă formal în regimul longitudinal care se face simţit şi când conturul satului variază după capriciile terenului. Acest regim îşi găseşte de regulă expresiunea într’o strictă simetrie bilaterală de-a-lungul unei axe pe care o constituie totdeauna drumul, reamintind astfel conformaţia inelatelor din biologia ani- mală, compusă dintr’o succesiune de unităţi identice în jurul unui unic tub ventral. Ramificaţiile, întreruperile, fracţionarea nu schimbă de loc regimul, părţile continuând să trăiască mai departe, asemenea celor care, în biologie, iau naştere din germinarea prin sporulaţiune. CONTRIBUŢIUNI LA PRECIZAREA NOŢIUNILOR « SAT * ŞI « ORAŞ * 105 Satul rămâne sat cât timp e compus din unităţi omogene dispuse paralel de ambele părţi ale unei unice artere mari de comunicaţie, cât timp e refractar oricărei diferenţieri a elementelor componente, cât timp nu dezvoltă organe centrale şi, prin urmare, cât timp rămâne acefal. Ruralul ia fără excepţiune sfârşit oriunde ia naştere casa comu- nităţii. Satul este în consecinţă acea aglomerare de locuinţe umane care nu îşi dezvoltă singură un organ comun central, nici pentru îndeplinirea funcţiei generale economice, şi aceasta fiindcă fiecare gospodărie rurală se comportă cotidian completamente autar- hic, nici pentru îndeplinirea funcţiei publice administrative, organele acesteia din urmă apărând pretutindeni ca tentacule sau ventuze extinse de administraţia centrală a ţării şi care se suprapun peste alcătuirea satului, fără să-i pătrundă conformaţia sa şi fără să provoace o modificare sau regrupare centralizatoare în distribuţia sa interioară. In sfârşit, nu dezvoltă singur satul nici un organ comun spiritual, şi acesta fiindcă consecvent constituţiei sale gregare, satul cunoaşte colectivul numai ca o repetiţie de acelaşi, adică drept un paralelism dintre conţinuturi morale perfect identice şi independente, iar nu ca entitate deosebită în care se transformă pluralitatea, atunci când ia fiinţă sufletul colectiv, şi care de regulă modifică « k rebours » calităţile particulare ale tuturor elementelor din care s’a născut. De aceea, chiar dacă nu se poate contesta bisericii sau oricărui templu caracterul de prim edificiu al comunităţii, totuşi atunci când biserica apare în sat, ea nu desminte acefalia pe care am considerat-o drept expresiunea subsumatoare a specificului sătesc. Şi nu o desminte, deoarece biserica, deşi e prezentă pretutindeni, ea nicăeri nu a luat fiinţă direct din procesul sufletesc al fiecărei comunităţi rurale. Acest proces sufletesc rămâne, conform originii sale tribal- familiale, chiar şi în demonstraţiile comune, divizat de capsularea strict domestică, ce caracterizează spiritul oricărui individ rural, pe când divinitatea comună ca şi templul unic sunt produsul sintezei de care e capabil numai spiritul colectiv şi care, la rândul său, îl poate naşte numai concentrarea orăşănească. Noţiunea zeităţii comune ca şi aceea a unui zeu unic, e o noţiune de natură pur urbană. io6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Deci, oricât s’ar fi integrat biserica în silueta comună oricărui sat, ea rămâne structural distinctă, iar unde reuşeşte totuşi a exer- cita o funcţie centralizatoare, acolo ruralul virtualmente a luat sfârsit. > Dar dacă satul e o grupare de locuinţe fără un centru public al comunităţii, târgul la rândul său, e tocmai invers, un centru public fără o centură de locuinţi. E în deobşte cunoscut că târgul ia naştere la o răscruce de drumuri, adică acolo unde distanţele coincid cu condiţiile locului pentru un cât mai favorabil popas general. Ce s’a omis, cred, până astăzi să se releve în măsura care o merită, e că imediat ce târgul capătă o anume consistenţă, el modifică sensul drumurilor care iniţial se întretăiau, într’o con- fluenţă de căi ce se întâlnesc convergent într’un punct central pe care-l formează însuţi târgul. Puterea de a capta curentul special al diverselor drumuri şi a transforma astfel un accidental loc de trecere într’o staţiune ter- > minalâ, o datoreşte târgul exclusiv funcţiunii de organ comun central pe care reuşeşte să o dezvolte pentru uzul satelor răsfi- rate pe o anume rază împrejur şi cărora le lipseşte, fiecăruia în parte, un utilaj public corespunzător. Faptul că ar fi două feluri de centre de care trebue să se ţină seamă, adică unul sacru şi altul economic, nu limitează rolul centra- lizator pe care-l exercită târgul în mediul rural. Căci tot aşa cum centrul sacru coincide originar cu cel administrativ, el coincide fără deosebire şi cu cel economic. Intre ofrandă, cumunicatură, praznic, schimb de bunuri, deci şi comerţ, este în stadiul primar o strânsă legătură, iar faptul că orice iarmaroc încă şi astăzi se ţine în genere cu prilejul patronului unui sfânt, certifică această comunitate primitivă dintre economic şi sacru. Fiindcă am concretizat caracterul rural al satului în lipsa completă de iniţiativă a acestuia de a-şi forma organe proprii de utilitate publică, urmează că târgul, care e tocmai invers format numai din asemenea organe (şi între acestea socotesc fireşte şi orice fel de aparat industrial sau comercial), concretizează la rândul său, prin însăşi această compoziţie socială, caracterul urban al unei aşezări. CONTRfBUŢIUNI LA PRECIZAREA NOŢIUNILOR * SAT » ŞI i ORAŞ > 107 • Târgul cumulează astfel funcţiunile publice ce lipsesc diver- selor sate ce-1 încadrează pe o anume rază, caracteristica sa fiind că, asemenea unui fruct al cărui sâmbure nu e învăluit în pulpă, el nu înglobează în incinta sa altă populaţie decât strict aceea compusă din familiile servanţilor acestui agregat public social. Schimbarea funcţiunii unităţilor componente determină modi- ficarea dispoziţiei lor înlăuntrul grupării, astfel pretutindeni unde în sat este o succesiune, devine dimpotrivă concentrare în târg. De asemenea, aderenţa dintre unităţi pe care aş numi-o indi- ferenţă în aglomerarea rurală, se schimbă în târg într’o coheziune care se sudează într’o masă compactă, încadrând drumul median care la rândul său pierde în târg funcţiunea de canal ce o îndepli- neşte în sat şi se dilată ca o vesiculă, ca un receptacol colector, spre a da apoi naştere acelui spaţiu liber centrul, numit piaţă, care reprezintă, în realitate, cel mai caracteristic organ urban. Piaţa' îndeplineşte funcţia de « cazan » general pentru mem- brii unei comunităţi sedentare, unde prin permanenta fierbere a particularismelor individuale se distilă efectiv sufletul colectiv. Piaţa devine totdeodată şi pântecele şi creerul unei aşezări, atunci când aceasta a trecut din stadiul rural în cel urban. Despărţirea pieţii într’una a eclesiei, alta a Signoriei şi în Mer- cato e un proces de specializare târzie, la început toate se confundau într’una singură cum de altfel se întâmplă şi astăzi în toate oră- şelele mici din Occident. » Tot aici trebue subliniată distincţiunea că, pe când târgul nu este vre-odată o evoluţie a satului, în schimb oraşul este totdeauna un târg evoluat. Evoluţia constă în acest caz în creşterea centurii de locuinţe particulare în jurul miezului central, format de regulă din suma organelor de relaţiune şi subzistenţă ale comunităţii. Cele două zone care se desemnează astfel în oraş şi care chiar dacă nu pot fi cu preciziune delimitate pot fi totuşi distinse şi acolo unde se întrepătrund, lasă să apară oraşul drept o formaţiune nouă mixtă, rezultată din penetraţia satului în târg. Cum de obicei, oriunde are loc o nouă relaţiune, intervine un proces de ajustare reciprocă ce provoacă la rândul ei o modi- ficare a propr etăţilor elementelor ce ajung astfel în contact, e firesc ca şi unităţile domestice rurale, intrate odată în centura REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 108 oraşului, să se angajeze într’o diferenţiere care să le facă să-şi piardă asemănarea cu acelea rămase în mediul rural. Dacă se ia deci în considerare că pe când săteanul propriu zis are contact cu târgul, în primul rând, ca producător-fumizor (subevaluarea generală a producţiei agricole obligându-1 săjaducă totdeauna mai mult pe piaţă decât poate să ridice, rezultând din schimb), iar populaţia care se alipeşte ulterior târgului, integrân- du-se în periferia sa, are contact cu acesta, mai ales în calitate de consumator, se va înţelege uşor că dependenţa ruralului de parcelă fiind înlocuită în oraş de dependenţa acestuia de comunitate, va determina şi modificarea atât a aspectului fiecărei locuinţi în parte, cât şi contenenţa ei faţă de vecini. Astfel locuinţa rurală extinsă totdeauna în adâncimea lotului, nu numai că se contractă spre a lua contact cât mai imediat cu strada, dar mai multe locuinţi laolaltă tind chiar să se suprapună, spre a beneficia de o egală apropiere de centrul oraşului de care depind vital. Se diferenţiază în consecinţă fiecare casă în oraş, odată pentru a se integra funcţional într’o grupare, şi în al doilea rând pentru a îngădui grupărilor să se asocieze funcţional între ele, spre a se naşte astfel organismul citadin. In general, amplasarea ca şi distribuţia interioară a oraşului se resimte de fluxul centripetal al sistemului circulatoriu, sistem care cu toate că este numai o confluenţă de canale, câştigă odată cu desvoltarea oraşului consistenţa unui adevărat schelet. Per- manent în oraş este totdeauna strada, niciodată complexul con- struit. De aceea poate, ortogonismul impus oraşelor moderne, este artificial şi contrariu biologiei urbane, întâi fiindcă creează o uniformitate de tabără, de castru, acolo unde articulaţia organică pretinde tocmai dimpotrivă o repartiţie reglementată pe baze de specializare şi în al doilea rând, fiindcă contrariază angrenarea convergentă specifică oricărei vieţi orăşeneşti. In sfârşit, cu cât creşte oraşul, cu atât de înmulţesc organele centrale de relaţii şi subzistenţă, aşa încât golul pieţei ce formează mijlocul oraşului este treptat invadat de acestea, obstruând astfel viaţa comunităţii în loc de a o degaja. E primul simptom al hiper- trofiei oraşului, când acesta' progresează spre metropolă. CONTRIBUTIUNI LA PRECIZAREA NOŢIUNILOR « SAT > ŞI « ORAŞ » 109 Al doilea simptom se vădeşte când prin creşterea populaţiei ma- sate în oraş, periferia se depărtează tot mai mult de centru, aşa încât lipsind de vitaljcontactul necesar, ea începe să-şi creeze centre divizionare în diferite zone, născând viaţa independentă de cartier. Metropola are astfel o dezvoltare limitată de însuşi excesul de aglomerare; iar odată cu"dezvoltarea vieţii de cartier, ea se anga- jează într’un proces de disociere, de dezagregare, care repetă pe acela al cătunului când acesta, tot prin extindere, deci prin pier- derea coheziunei membrilor periferici faţă de centru, a prins a se disolva prin segmentare. Se încheie poate astfel simbolic circuitul evoluţiei aşezărilor umane când sfârşitul reprezentat de metropolă ajunge identic cu începutul reprezentat de cătun. In tot cazul, a limita extensiunea unui oraş reprezintă un abuz de dirijare. Oraşul este un organism viu, care are o naştere, o creştere şi o decădere proprie intensităţii sale vitale şi a fizio- logiei proprii, aşa încât nu poate fi reglementat prin delimitarea spaţiului, ci numai prin determinarea formei de viaţă socială. Ce poate să devină metropola prin suprapopulare indică diso- cierea ei în cartiere, prevestind disoluţia acesteia într’o sumă de oraşe medii, asemănătoare satului pe alt plan şi care laolaltă să aibă o centrală comună — city-ul — ce repetă astfel funcţia înde- plinită în ruralitate de târg. Aici începe însă problema urbanismului normativ, care de- păşeşte preocuparea noastră care a fost de a schiţa numai câteva distincţiuni privind noţiunea de sat şi oraş în limita conformaţiei lor formal structurale. MARIN SIMIONESCU-RÂMNICEANU COMENTARII CRITICE JURNAL DE LECTOR Cum se ştia şi el o brumă de critic, Pentapolin înţelese că nu se poate dezinteresa cu totul de serbările rânduite în cinstea Patronului. Centenarul lui Titu Maiorescu îl privea într’o oarecare măsură şi pe el: solidaritatea profesională era doar unul din prin- cipiile lui cardinale. De aceea gândi, dintru’ntâi, că n’ar fi bine să lipsească dela vreuna din festivităţi: şedinţe academice, con- ferinţe, prelegeri universitare, ba chiar şi procesiuni la mormânt sau la sediul fostei « Junimi», unde străjuia, de câţiva ani, o placă de marmoră şi pe unde trecuse de nenumărate ori, pe vremea când drumurile îl duceau pe sub estrada de muzeu, pe care dansa neobosit prietenul său, de zile bune şi rele, Faunul de bronz. îşi notă în agendă zilele, ceasurile şi numele vorbitorilor, un adevărat mers al trenurilor, la fel de complex şi din care lipseau, ca şi din acela, numai deraierile. Din nefericire însă, neprevăzutul juca un rol hotărîtor în viaţa lui Pentapolin: o migrenă subită, un cârcel nevralgic, un junghiu reumatic se aflau oricând, acolo, înapoia cortinei, gata să intervie la cel mai vag semn al regisorului. Uneori i se păruse şi lui că e un ins foarte comod — altminteri zicând: ipohondru — dispus mai curând să inventeze o indispoziţie, de un gen sau altul, decât să-şi schimbe tihna jilţului de-acasă pe incertitudinea straponti- nului public. De fapt, era străbătut de alarme, ca de efluvii mag- netice, un baraj de mine. O şuviţă de aer rece, strecurată pe sub fereastră (nu era, oare, cel ce instituise în clasele lui, un cestor afenestris, ţinut să le închidă de cum trecea el pragul?) un nor, înfund ându-şi, din chiar senin, perina în ochiul de ţiplă al soarelui, un stol de ciori evoluând pe deasupra plopilor erau, în scurtă vreme, urmate de reacţii fiziologice. Se învăţase să stea la pândă, mai mult, să le iasă înainte cu braţele, s’ar fi zis, deschise. Ce îl uimise în deosebi în activitatea critică a Patronului, ce continua să-l minuneze la nepoţii lui, de breaslă, era siguranţa opiniilor, justul echilibru între gândire şi expresie, cuirasa impe- netrabilă a verdictului. Oamenii aceştia nu se îndoiseră niciodată. JURNAL DE LECTOR IU Se voiseră critici şi nu înţelegeau să se mai întoarcă din drum. Exploratori arctici, de mare clasă, nici un obstacol nu era mai presus de tenacitatea lor. Cu jurnalul de drum în tolbă, nimic nu-i mai speria. Nici aşternutul de pierzanie al zăpezilor, nici zaua deghiaţă a gerurilor polare. De un lucru erau siguri, şi acesta le era de ajuns: mesajul încredinţat posterităţii avea să ajungă inalterat, la adresă. Şi Pentapolin vedea într’asta chiar semnul celor aleşi. Ci fermitatea era ultimul dintre darurile cu care Ursitoarele s’ar fi gândit vreodată să-l miruiască. îşi amintea câteva din tribulaţiile debutului său critic. Arcanul din vremea recrutărilor romantice era o glumă pe lângă acela cu care se gândiseră să-l robească. Trebuia să iasă din anonimat, să redacteze, la început, un soiu de program şi după aceea din săptămână în săptămână să dea seamă despre o carte, despre un autor. El şi program? 1 El şi opinie ?! Şi Pentapolin îşi aminteşte şi astăzi de chinurile acelea de conştiinţă. Arginţii acontului îi ardeau, ca peceţi infamante, obrajii. Gândurile i se învălmăşeau şi peniţa nu îndrăznea. Ima- ginile biblice îl obsedau. I se cerea, aşa dar, să vândă, după ce-şi vânduse sufletul ? Şi din belciugul lămpii de tavan i se şi păru că vede, legănându-se, ştreangul. Luă arginţii şi porni într’o goană. Aerul îl biciuia cu voluptate. Dar redacţia era departe şi drumul ducea printre vitrine. Şi multe din ele îmbiau cărţi. i Ceea ce-i lipsea, în al doilea rând, şi îşi da tot atât de bine seama, era preciziunea. Publicul vrea certitudini. O carte nu poate, nu trebue să fie decât sau bună sau rea. Nuanţele înşeală, iar jumă- tăţile de măsură pervertesc. La ţintă, drept în inima subiectului, a cărţii, a autorului. Cruzimile plac la orice latitudine. Zadarnic îşi repeta Pentapolin, un aforism sau altul, ca pe un descântec, din cele cu care i se părea că poate ocoli dificultăţile: «îmi plac sectarii — eu nu pot fi decât eclectic », «înainte de orice, sunt un cititor », « Părerile mele nu le impun nimănui; nici chiar mie » ş. a. m. d. Ele pot fi gravate pe pereţii unei săli de divertisment, cel mult, nu însă într’una de execuţie. Nici ghilotina, nici scaunul electric n’au ce face cu literatura. O rugăciune spusă în gând, un semn al crucii, e prea destul. De acestea, Pentapolin îşi da foarte bine seama, ca şi de singurul drum care l-ar fi scos de sub blestemul acestui cerc viţios. In definitiv, dacă iluziile juneţii putuseră să-l amăgească, cine-1 obliga să continue şi mai ales cine-1 obligă, conştient cum e de lacunele temperamentului său critic, să se creadă din familie, să vorbească de solidaritate profesională şi să se mândrească cu laurii Patronului ? Şi tristeţea lui era cu atât mai mare cu cât nici de data asta nu se putea hotărî. 112 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dintr’o scrisoare: « Cunoşti un narcotic mai puternic ca uitarea ? Iată un anestezic care în loc să-şi piardă eficacitatea şi-o sporeşte, ca vinpl vechiu, cu anii. La unele ca acestea, fui adus să gândesc deunăzi, cu prilejul unei mici intervenţii chirurgicale. Ţi-aduci aminte că purtam la falanga degetului (mare dela piciorul drept, cu exactitate), ca pe o piatră de inel, înfiptă în chiar încheietură, o mică sfărmătură de şrapnel. Era ultimul suvenir, cu care mă mai învestia, în ziua aceea de dezastre, cerul. Mă târâm de-a-buşelea prin arătură, trăgând după mine dreapta frântă din cot, şi gâlgâind de sânge. Ieşisem din roiul viespelor mitralierei. Nimic, deci, nu se mai împotrivea să mă gândesc la viaţă. Şi în minutul acela, din şrapnelul ce-şi scutura seminţele în văzduh, una îmi fu şi mie rezervată. Era de fier încins şi fiorul ei subit mă învioră. Era de sigur o glumă şi în orice caz o floare la ureche, pe lângă gravitatea plăgilor ce duceam cu mine. Şi floare la ureche au socotit-o şi spitalele succesive, din care m’am evacuat rând pe rând, până în fundul Moldovei... Când, deunăzi, sămânţa aţipită un sfert de veac ţinu să iasă la lumină. Mă hotărîi să-i fac pe plac, convins că voiu cunoaşte din nou somnul acela binecuvântat al narcozei, oceanul acela de linişte şi nefiinţă al cloroformului, vecin cu infinitul şi în care te afunzi, cu voluptate, aşa cum scrie Leopardi în magistralul vers ultim din ■« L’infinito»: E il naufragar m'e dolce in questo mare, aşa de im- perfect tradus de Duiliu Zamfirescu şi de o esenţă întru totul eminescianăl). Ce vrei! în tinereţe, suferinţele sunt tot atâtea delicii, moartea e una din temele predilecte şi binefăcătoare, ce se rezolvă în planul imaginilor şi al literaturii. Uitasem, ca pământul, că se scursese un sfert de veac şi mai cu seamă nu-mi aminteam de fel intensitatea durerilor subsecvente operaţiei şi pansamentelor. Sufletul meu era fericit. Numai că steaua cloroformului (îţi aminteşti de accidentele de care vorbeşte, în « Viaţa de chirurg », Majocchi ?), apusese de mult. Pe vremea lui, chiar intervenţiuni minime, ca aceea la care mă ofeream, se faceau tot cu cloroform. Urcai pe masă, privind de colo-colo, după o geometrie improvizată, bagdadia, simţii cu oarecare displăcere seringa anesteziantului şi începui să compar. Era o sensaţie nouă. N’aş putea să spun dacă superioară sau nu, dar alta. Auzeam, surde, în trup, alunecările bisturiului, o înţepă- tură vecină îmi semnală prezenţa unui ac şi în curând cu smucituri lente, firul începu să coasă. Iar după o jumătate de ceas coboram, *) Şi-a mă înneca în această mare mi-e dulce (Duiliu Zamfirescu, Con- vorbiriJLiterare, XXIV, 1890). Cf. Iar naufragierea îmi e dulce în dstd mare (Alexandru Marcu, * Infinitul» lui Leopardi, Convorbiri Literare, LXXIII, Ianuarie 1940), incomparabil mai aproape de timbrul leopardian, ca precedentul. JURNAL DE LECTOR *13 încântat de noile metode şi prodig în felicitări. Evident, era aşa cum spunea doctorul, o disociere din cele mai interesante: simţi totul, orice sensaţie tactilă, minus durerile. « Care dureri ? » Şi abia de-mi fulgeră un zâmbet pe sub mustaţa-i fină... N’ajunsei bine acasă şi înţelesei şi zâmbetul de vulpe şireată şi binefacerile noii metode. Disocierea se sfârşise odată cu aneste- ziantul şi de pretutindeni, din toate centrele, ce zic, centralele nervoase, începură să zbârnâie şi să zgâlţâie dureri, ce se încălecau unele peste altele, se încrucişau, se depăşeau, îşi smulgeau trofeele, la fel cu haitele de lupi înverşunându-se peste cadavrele celor doborîţi. Mai trecusem vreodată prin situaţii identice? Dar cine mai avea timpul să se oprească ? Excedat, cedai. Şi în timp ce durerile se exasperau, dădui, la rându-mi, drumul gemetelor, des- chisei largi porţile răcnetelor, încântat, la răstimpuri, să rivalizez cu primadona aceea feroce, care se nimerise în difuzor. Şi întrecerea ţinu două-zeci şi patru de ceasuri încheiate, după care intensitatea slăbi. Slăbise sau, vorba poetului, trăiam, acum, în durere ca în elementul meu ? » PERPESSICIUS 8 I. A.BASSARABESCU - D.D. PATRAŞCANU ŞI DAMIAN STĂNOIU I. A. BASSARABESCU Călcând pe urmele lui Caragiale şi ale lui Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu realizează întocmai, în alegerea eroilor, acea condiţie care pare a fi temeiul nuvelei. Aceşti eroi nu mai sunt inadaptabili, învinşi, ci mai degrabă mulţumiţi. Insă existenţa lor e mediocră, idealul terestru şi viaţa lor decurge automatic, fără nici o mişcare neprevăzută. Ei sunt impiegaţi p. t. t., şefi de staţie, văduve dând camere mobilate, oameni umili în sfârşit, care nu suferă, fiindcă nu doresc sau mai bine zis nu bănuesc o existenţă deosebită de a lor. Problema fericirii este rezolvată de Domiţian prin obţinerea postului de telegrafist şi ducerea unei vieţi mecanice: « Domiţian îşi începu slujba cu aceeaşi statornicie şi regulă, ca la Bucureşti. Ba încă, aici se simţea mai liniştit: oficiul era aproape; nopţi mari nu mai făcea. La şase venea de-a-dreptul acasă. Passa îl îngrijea ca şi Maşinca. II descususe cu încetul şi-i aflase gusturile şi cusururile, căutând să întreacă pe cea din Bucu- reşti. Ii punea pe masă prăjituri; îl păzea de răceală. De câte ori pe prispă, în amurg, când se lăsa răcoare, nu i-a împrumutat tartanul ei de caşmir, cadou adus din Ierusalim de un unchiu hagiu !.. Şi Domiţian se simţea din ce în ce mai bine, cu toate că îndatoririle acestea nu-1 mirau: era deprins de acasă cu ele şi le primea, parcă i s’ar fi cuvenit.» Cănuţă, băiat blajin, are un singur « vis de aur »: să ajungă pre- şedinte de tribunal; « apoi pensia şi... nimic — ca şi tata ». Idealul d-lui Tudorache este să dea «un dejun», al sublocotenentului Ionescu, o bună însurătoare, al Iulichii un cheferist, dar nu în pro- vincie, ci la Bucureşti. Reducţia vitalităţii spirituale are adesea drept consecinţă şi aci apariţia stereotipiei şi a sistematizării maniacale. D. Guţă se înconjură de leandri şi nu acceptă ca nevastă decât o femeie cu interes pentru această plantă. Dar la el mania nu are sensul unei înstrăinări de lume. Guţă e un adaptat şi slăbi- 1. A. BASSARABESCU - D. D, PATRAŞCANU ŞI DAMIAN STĂNOIU 115 ciunea îl duce la divorţ. Coana Raliţa s’a despărţit de asemeni de bărbat, fiindcă n’o lăsa să scuture, curăţenia fiind la ea soluţia problemei fericirii. întâlnim şi la Bassarabescu indivizi cu fumuri aristocratice, suferind la mezalianţe, fiindcă aristocratismul este şi el o automatizare a spiritului, o instalare în convenţie. Cu o astfel de galerie de oameni, nuvelistica lui Bassarabescu este bine înţeles umoristică. Insă, spre deosebire de Caragiale, fondul liric învinge. Căci aceşti umili eroi au rudimentul tuturor marilor pasiuni, dar le exprimă cu mijloace insuficiente. Degra- darea scenei de expunere a eternului uman, aceasta e metoda lui Flaubert, romantic în material burghez, umorist şi poet. M-me Manolescu din Pe drezină este un fel de M-me Bovary. Mica staţie a obezului ei soţ o înăbuşe şi la primul prilej ea fuge pe drezină spre marea viaţă modernă, reprezentată de ea, prin gara Bucureşti, întâlnirea «şefulesei» cu fostul aspirant la mâna ei, are solem- nitatea cazului Francescăi da Rimini: « Cele dintâi clipe fură mute... Apoi: — Sărut mâna, madam Manolescu ! — Bună ziua, d-le Popovici!.. — Nu m’aş fi aşteptat odată cu capul să te văd femeia lui Napoleon... — Nici eu pe d-ta... însurat aşa repede. — Ce face coana Luxiţa ? — Mersi bine... Apoi tăcură. Iulica sta rezemată de coada pianului şi se uita în jos.» Prin lipsa marilor decoruri cuvenite momentelor poetice, pa- teticul acestor oameni este duios grotesc, fără nici o umbră de satiră din partea autorului, care se cufundă, oarecum, literar vorbind, în poezia zonelor de jos. Grotescă şi mişcătoare este hotărîrea cu orice chip, a lui dom’ Nestor de a trece în faţa colegilor de cance- larie drept întreprinzător erotic. Unei doamne venite pentru un mandat, Nestor îi spune aceste absurde vorbe: « Cam rar ne vizitaţi!» Domiţian, munteanul de două ori repetent, în şcoală asistă turburat la cearta dintre sora lui du nas ascuţit şi o posibilă logod- nică moldoveancă cu profil asemănător. Nu e deloc supărat de discuţie, căci este invadat de o stare inedită. îşi aduce aminte, privind profilurile combatantelor, de vorbele profesorului de istorie: « Şoimul Moldovei şi acvila Munteniei se duşmăneau, cu cer- bicie, faţă’n faţă»... Este prima sa emoţie literară. Serafima, sora unei preotese de ţară, cântă inspectorului Ionescu « Suspine crude pieptu-mi zdrobeşte », iar când acesta îi cere un 8* n6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE suvenir din « mânuşiţa » ei, îi răspunde cu cea mai candidă inexpe- rienţă stilistică: « Tronc ! Fleacuri!» Mâncând un curcan, crescut în casă şi cu un trecut memorabil, comesenii încep să plângă. I. A. Bassarabescu este un virtuos al schiţei în care se aplică metoda «naturii moarte». O muscă bâzâind într’un pahar, o oglindă rezemată de un pom, o scrisoare deschisă pe o masă plină cu resturi de mâncare, o bancă goală într’o curte de şcoală zugrăvesc mai bine decât acţiunile sufletul din apropierea lor. In schiţa Acasă n’avem înainte decât un tablou de interior, fără figuranţi: o odaie în dezordine, fotografii ofiţereşti, cisme amestecate cu botine femeieşti, resturi de ghiuden şi de vin pe masă şi următoarea scrisoare, evocând o existenţă circulară: « Domnule Căpitane, e destul doui ani de când aştept să-mi plătiţi suma de 85 lei şi 75 bani ce datoraţi magazinului meu de coloniale. V’am lăsat să vă plimbaţi prin cinci oraşe şi n’am zis nimic. Acum nu mai putem răbda nici noi. Dacă în trei zile nu primesc paralele, vă reclam la d. Colonel. D-voastră şi cucoanei d-voastră vă place delicateţurile şi nu puteţi trăi fără ele, apoi nici să nu le plătiţi ? Atâta ghiuden, parizel şi sardele de Nisa cât mi-aţi consumatără, şi profiriul de Odobeşti care nu mai tăceaţi ce bun e, este mai mare păcatul, că am casă grea, d-le căpitane..., etc.». Zgomotul şcoalei este evocat prin antiteză, prin curtea părăsită în vacanţă: « O bancă veche — cu pupitrul rupt — s’a rătăcit afară, lângă un perete; d’abia ţine pe un colţ câteva pagini dintr’o fizică, ce stă să cază. Cine a uitat-o acolo? Vântul din ajun a deschis-o la legile lui Pascal, nişte legi pline de pete: poate lacrimile unui cori- gent. ' «Pe lemnul paralelelor s’au coborît două vrăbii: le-a uimit liniştea neobişnuită din iadul de altă dată. Ochii lor vii caută un fir de iarbă, o ramură de pom. Nu găsesc şi se spăimântă şi se cred prinse într’o colivie mare. Dar cerul albastru le dă de sus curaj şi ele zboară, îndemnate de cântecul unui cocoş din vecini. « In graba lor, n’au văzut o pradă: un gândac ieşit de sub cerce- veaua ferestrei dela clasa a patra. A înnegrit zidul ca un punct.» Mania coanei Raliţa este definită dela început, spaţial: « Curată femeie, coana Raliţa. Mult-puţina mobilă câtă are, iese în fiecare zi la aer. De aceea, în curtea coanii Raliţa trebue să intri şi să umbli aplecat: dela poartă până la uşe, te acoperă o plasă de frânghii întinse, gata să-ţi primească — fie vară, fie iarnă — povara de rochii, covoare şi jachete, de care abia pe înserat se mai uşurează.» In sfârşit monotonia şi îngustir.ea vieţii provinciale sunt sim- I. A. BASSARABESCU - D. D. PATRAŞCANU ŞI DAMIAN STĂNOIU 117 bolizate printr’un instantaneu care aminteşte procedeul unei anume picturi moderne în evocarea urîtului citadin: « Deodată — pe poarta grădinii — se ivi un om cu o scândură uriaşă sprijinită pe o prăjină. Pe scândură, un afiş. Pe afiş, scris mare de mână, cu văpsea roşie: «Domnilor, astăzi este îngheţată de vanilie la Bufet». Cu asemenea însuşiri I. A. Bassarabescu a izbutit să-şi facă în literatura română o fizionomie proprie cu un minim de activitate literară. D. D. PATRAŞCANU Contemporanii par a fi preţuit în literatura lui D. D.Patraşcanu mai mult laturea înveselitoare, căci Flacăra (22 Dec. 1912) făcea scriitorului o astfel de reclamă burlescă: «Păziţi-vă de volumul d-lui D. D. Patraşcanu ! « In spitalul sf. Spiridon din Iaşi se afla un funcţionar din gara Dolhasca, operat de o afecţiune abdominală; ca să-şi treacă vremea şi să-şi uşureze suferinţele, a cerut o carte şi i s’a dat Schiţe şi Amintiri. A citit şi a râs; şi a râs atâta că i s’au rupt toate cusăturile, de a trebuit să i se coasă încă o dată rana şi să stea cu o săptămână mai mult în spital. «Păziţi-vă de volumul d-lui Patraşcanu, când sunteţi operaţi la abdomen !» Comicul lui Patraşcanu aparţine foarte puţin umorului propriu zis, adică unei discrete demonstraţii de superioritate intelectuală; el e mai mult de ordinul bufoneriei, trăind din situaţii caricate şi din mecanizări. Un inspector vizitează o şcoală provincială, se loveşte de uşă, îşi face un cucuiu în frunte, e luat în primire de Directoare şi mânuit ca un automat, sfârşind prin a scrie în condica de inspecţie contrariul de ceea ce gândeşte. O familie primeşte o telegramă: «Fănică scăpat de pericol. Luta» care interpretată după o logică bufonă, duce la extravagante disensiuni între soţi, femeia înţelegând că Fănică s’a sinucis, când în realitate el scăpase cu bine la examen. Un francez aclimatizat, Jean Renaud, invită pe un prieten la masă (ideea e probabil luată dintr’o schiţă de Mark Twain). Francezul arată invitatului apartamentul său, « mon cabinet de travail », «la salle de bain », «la salle â manger », care toate sunt de o indigenţă caricaturală, apoi îl ospătează mize- rabil după un roenu solemn în care se văd scrise mâncări preten- ţioase ca Aperitifs â la russe, Consommd Richelieu au fumet de ce'le'ri, Pommes de terre â la frangaise, sauce divine. La punctul Corbeille de fruits, amfitrioana pune pe masă un pumn de nuci. Doi soţi se pregătesc pentru bal, şi obişnuitele mici tragi-comedii ale îm- brăcării (pe care Caragiale le-a tratat cu spirit) iau o formă atât Il8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de catastrofală, încât soţul nu mai vrea să meargă la bal, când totul e aproape gata, iar soţia aruncă în capul bărbatului un lighian cu apă. Un scriitor angajează drept copist pe un tânăr evreu de o sărăcie înspăimântătoare, pentru ca nu mult după aceea tânărul evreu, devenit bogat, să-i facă scriitorului onorurile casei sale de o opulenţă scandaloasă. Bufoneria nu e neliterară în sine şi mari scriitori ca Balzac au folosit-o spre a scoate în evidenţă sensul moral al situaţiilor. Dar se cere pentru această imaginaţie, darul poetic de a proiecta fantastic irealul. Acest dar lipseşte autorului, care e de un comic uscat. Meritul lui D. D. Patraşcanu trebue căutat în compunerile care exprimă pe urmele lui Caragiale şi ale lui Sadoveanu umorul inocenţei. Intr’o limbă plină de mireasma moldoveniei şi a scrip- turilor sunt evocate fericirile oamenilor simpli, realizate ca şi în opera lui Sadoveanu mai cu seamă prin împărtăşire cu vin. Mai mult decât anecdota în sine în Timotheiu mucenicul este fermecător stilul biblic prin care preotul şi ascultătorul său îşi îndreptăţesc libaţiile. «Astăzi, ca şi odinioară, părintele Grigorie are două slăbiciuni în viaţă: cărţile lui bisericeşti, ale căror slove vechi le citeşte cu nesaţiu, şi via lui dela Socola, ale cărei cărări le bate fără prihană. Din cele dintâi el îşi scoate în răgaz hrana lui cea sufletească; din a doua, în sudoarea frunţii îşi agoniseşte băutura lui trupească cea de toate zilele. Căci dacă cărţile sunt mângâiere la necazuri, via lui via Domnului este: vin minunat, mai ales cel roşu, face. « Drept aceea într’o noapte mă aflam alături de sfinţia sa, în casa lui, precum am zis, din mahalaua Beilicului. Era pe la înce- putul lui Noemvrie, când viile sunt culese de mult şi roada viţei încetează de fiert. Părintele Grigorie, adusese să gustăm din fructul ostenelelor sale cele pământeşti, pre care cu bucurie mi-1 pusese dinainte. Şi găsindu-1 amândoi dupre pofta inimelor noastre, Sfinţia sa a poruncit slugilor să scoaţă o cană mai mare. Deci umplând iarăşi paharele până sus, părintele Grigore zise către mine: — Bea fără grijă, domnule Mitache, că-i lucru bun şi fără dres. — Se cunoaşte, părinte Grigorie, am răspuns eu, că nu-i ca băutura Jidovilor: şi la măsură lipsă şi acridă la gust. — Aşa-i, îmi zise părintele Grigorie mângâindu-şi barba albă. Adevărat ai grăit. E pământul bun şi viţa de soiu, iară soarele o încălzeşte cu dulceaţă. Dar şi tocmelile ei trebuesc mult preţuite,..». Inzăpădiţi, bucata memorabilă a lui Patraşcanu, e un ecou moldav din Caragiale, care analizator al euforiei ebrietăţii, înrudit chiar şi prin aceea şi cu schiţa Călătorului îi stă bine cu drumul a lui Brătescu-Voineşti. Todiriţă Naum şi Iorgu Chirilovici s’au înză- pezit la Paşcani tocmai de Revelion. Şeful de gară îi invită să I. A. BASSARABESCU - D. D. PATRŞACANU ŞI DAMIAN STĂNOIO 119 petreacă cu ai săi şi cei doi se simt nu se poate mai bine. Lupta între dorinţa de a rămâne şi falsa veleitate de a pleca formează humorul compunerii, a cărei tehnică stă în transcrierea dialogului, foarte caragialian în substanţă, însă cu o savuroasă încetineală moldavă: « Amicii noştri nu mai ştiu unde se găsesc, nici în ce calitate. Un singur lucru simt: e bine! Dar pe uşă intră un om dela gară, care scoţându-şi şapca roşie, anunţă d-lui şef că comunicaţia e restabilită. — E restabilită ? întrebă Todirită mai mult cu oarecare mirare > decât cu bucurie. — Da. Peste douăzeci de minute pleacă 149. — Sigur că-i restabilită ? — Sigur, cucoane. Vântul a încetat de mult. — Vasăzică, putem pleca ? — Cum nu ? trenul e în gară. — Oare să nu se mai oprească pe drum ? Ce zici, d-Ie Serbenciu ? — Dacă linia e liberă... Todiriţă zise cu părere de rău: — Atunci plecăm. Dar d. Serbenciu: — Ia ascultă, nene Todiriţă... Sunt unsprezece trecute... Ajungeţi la Iaşi pe la două noaptea... ce treabă e asta ? Rămâneţi la masă... plecaţi cu 33... — Atunci avem şi siguranţa că drumul se deschide bine... — Fireşte... — Fiindcă dacă trenul pleacă... — Tocmai! aprobă d. Serbenciu. — Dacă-i aşa, rămânem. Ce zici Chirilovici ? — Decât să umbli ca huhurezii... , — Bravo! exclamă d. Serbenciu. La masă! — Apoi, cătră tregher: — Să ne anunţi la trenul 33 ». Nebunul mistic din Arhanghelul Mihail, care nu face rău nimănui, dând de mâncare hultanilor, umblând cu zahăr pe la gura icoanei Maicii Domnului, cruţând toate vietăţile afară de peşti fiindcă « peştii n’au sânge, nici glas », e o sălbăticiune sado- venistă şi într’un fel şi o varietate a lui Ion din Năpasta. Schiţa are acea poezie care iese din contemplarea sublimităţii sufletelor obscure. DAMIAN STĂNOIU Fost călugăr, Damian Stănoiu are o cultură literară superioară, din punctul său de vedere, oricărei alte erudiţii artistice şi anume aceea întemeiată pe Biblie, pe Vieţile Sfinţilor, pe cărţile biseri- ceşti în vechea limbă arhaică ce mai dăinue prin mănăstiri. Şi nu 120 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE e o cultură de lecturi, ci de exerciţiu zilnic, întru cât din scoarţă în scoarţă textele acestor cărţi formează materia dialogului monahal. Talentul de povestitor a întâlnit dar o virtuozitate verbală pe care unii scriitori o capătă pe calea erudiţiei şi a dus la o literatură care, în ceea ce are izbutit, pare o prelungire mai zâmbitoare a Mineelor. Este greşit să se creadă că povestirile lui Damian Stănoiu sunt numai satirice şi lipsite de spiritualitate. Obişnuiţi să cerem mona- hului ceea ce ne lipseşte nouă, noi suntem foarte sensibili la ironi- zarea mănăstirii, şi descoperirea în umbra chiliilor şi a trapezei a slăbiciunilor obşteşti, adică a lăcomiei, avariţiei, luxuriei şi prefă- cătoriei, ni se pare infamantă. In fond acestea sunt păcate veriale, pricinuite de firea omenească şi de o stricăciune trecătoare în morala tagmei. Călugării lui Damian Stănoiu nu sunt nişte sceleraţi ipocriţi asemeni lui Ser Ciapperello al lui Boccaccio, care simu- lează cu onctuozitate o credinţă pe care n’o are. Ei cred în Dum- nezeu şi în Diavol, au preocuparea de viaţa veşnică şi groaza de infern. Şi cel mai ticălos dintre ei recunoaşte dependenţa• de Dumnezeu şi necesitatea canoanelor şi toată putreziciunea constă în a eluda asprimea normelor, fără scandal. Marii mistici comunică cu Spiritul având viziuni şi extaze. In mănăstirile române aceste evenimente duhovniceşti sunt mai rare, modul obişnuit de iubire pentru Isus fiind înălţarea sufletească prin săvârşirea canoanelor. Printr’o asceză mai mult sau mai puţin aspră, călugărul încearcă o biruinţă asupra cărnii uituce spre a-şi da seama de ochiul cu care Domnul priveşte ostenelile sale. In genere povestirile sunt umoristice, nu satirice, umorul stând foarte bine alături de spiritualitate, fiind chiar o consecinţă a ei. Ceea ce caracterizează sufletul acestor fiinţe simple este naivitatea, iar natura păcatelor lor e îngerească. Ei combat cu Necuratul pentru ispite puerile ce zugrăvesc mărginirea ideii lor de lume, ispite uşoare şi ridicule, frecvente la copii, printre care cea mai de seamă e lăcomia. Părintelui Ghedeon diavolul i se înfăţişează în chip,de macaroane bine rumenite, aproape tuturor în chip alimentar, sub forma unui butoiaş de vin, a unei bucăţi de pastramă sau a unui câmat. Poezia populară ca şi literatura cultă au ironizat lă- comia de bunuri nutritive a feţelor bisericeşti, dar Damian Stănoiu a ştiut să aşeze aceste turburări lăuntrice la răspântia dintre scrupul canonic şi tentaţie, spre a trage în linii simple dar groase, portretul duhovnicesc al unui monah. Aceşti călugări nu sunt nepăsători şi cinici, ei fac sforţări de sfinţenie şi chiar experienţe ascetice şi când sunt înfrânţi de diavol se umplu de căinţă. Ghedeon, monah neprihănit şi suav în simplitatea lui, e ademenit prin concupiscenţe elementare. Păcatul lui constă într’o supra alimentaţie excesivă şi în căutarea unui confort destul de rudimentar ca acela al atâmării picioarelor într’un laţ de frânghie. Dumnezeu însă îşi manifestă I. A. BASSARABESCU - D. D. PATRAŞCANU ŞI DAMIAN STÂNOIU 121 supărarea în chip de piatră la ficat şi Părintele se întoarce la mănă- stirea unde se consumă borş de cartofi necurăţaţi, în prada celei mai lirice dispoziţii expiatorii. Pluteşte peste aceste nuvele râsul blând din Floricelele sfântului Francisc, în care călugării fac, din inocenţă, isprăvi groteşti. Cuvioşii Ghelasie şi Ghervasie, bieţi călugări simpli, care n’au cunoscut niciodată marile voluptăţi ale vieţii, se simt totuşi încăr- caţi de păcate şi, cu prilejul postului, se gândesc să-şi netezească drumul către mântuire, postind nu numai ei înşişi cu asprime dar silind şi pe lighioane să ajuneze. Scena în care Ghervasie năpădit de jivinele înfometate le citeşte din predicile sfântului Doroftei e de un umor franciscan. « Simţind prezenţa lui Ghervasie în cerdac, păsările, care tot nu plecaseră din faţa casei, se urcară pe pălimar şi începură să ciocăne în geam, altele în uşă. Cuviosul deschise ca să le încurajeze şi pe ele dar fu îmbulzit de liotă. « Se făcu o gălăgie infernală. Raţele, gâştele, găinile, curcile — dar mai ales bibilicile, năvăliră în cerdac şi cerură de mâncare. Ghervasie deschise gura să le spună o vorbă dulce, dar fu nevoit să răspundă, pe acelaşi ton, unei sictireli a curcanului. « Sosiră în grabă şi cotoii, după ce se milogiseră în zadar de stăpânul şi prietenul lor Ghelasie. îşi făcură loc printre păsări şi s proptiră în faţa lui Ghervasie. — Miaau ! « Ghervasie se uită lung la ei şi i se făcu milă: şi de cotoi... şi de el. Dar, îndărătnic în hotărîre cum era, ridică din umeri a neputinţă. Apoi, mucalit cum îl ştim, îi veni o ideie năstruşnică. «Intră repede în chilie şi se înapoie cu cartea de predici a sfântului Doroftei. Se aşeză tacticos pe scaun, o deschise cu evlavie la locul dorit, îşi drese gâtul, îşi făcu trei cruci ca să-l ierte — şi Dumnezeu şi cuviosul Doroftei, de va păcătui cumva — şi citi cu mare glas: pentru vietăţi şi pentru el. Fraţilor,... «...Cine va vrea să se curăţească de toate păcatele săvârşite în curgerea anului, întru aceste zile, mai întâi se cade să se ferească de îmbulzeala mâncării, căci din mâncarea cea multă se naşte toată răutatea. « Să se ferească a deslega postul fără de mare nevoie », etc. In legenda asceţilor diavolul combate mai vârtos pe cei în- dârjiţi în calea binelui. Aci Necuratul se întrupează în alimente nevinovate, în peşte de baltă, ştiucă, biban, plătică. Dar totodată izbânda ascetului e cu atât mai mare şi mai parfumată de sfinţenie cu cât ispita a fost mai grozavă. De aceea Ghervasie, în tradiţia patrologică, combate făţiş duhul răului. . «In acest timp îi veni părintelui Ghervasie o idee îndrăzneaţă. 122 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Citise în Pateric despre un cuvios călugăr care vrând să-şi încerce puterea de abstinenţă, răbda de foame privind un şir de smochine atârnat deasupra patului. Vârî sfori de tei prin boturile peştelui şi-l atârnă şi el în cerdacul din dos, căci înăuntru ar fi fost în pri- mejdie să se strice. Aduse şi ultimul câmat din pod şi-l puse lângă varză. Mai adăugă un clondir cu prăştină, apoi invită pe Ghelasie şi pe cei doi cotoi să privească aceste bunătăţi şi să le cânte din epistola sfântului apostol Pavel — către cei din Corint. « Fraţiloooor, toate îmi sunt slobode, dar nu toate îmi sunt de foloooos. « Toate îmi sunt slobode, ci eu nu voi să fie biruihihit de cevaaa. «Bucatele-pântecelui şi pântecele-bucatelor; dar Dumnezeu şi pre acela şi pre acelea le va stricaaaa ». Ce-i dreptul, Ghervasie e biruit de Diavol şi cu toată horărîrea de a sili pe «ticălosul de pântec să treacă prin toate sudorile iadului », ademenindu-1 cu mămăligă caldă şi cu saramură de plătică, calcă postul. Insă intenţia de satiră e copleşită de neprihănirea reală a călugărilor, de humorul inocenţei. In Dragoste şi smerenie intră şi o măsură de ipocrizie, însă cu totul nevinovată. Călugării au ghicit că părintele Chirii a adus de acasă un butoiaş de vin şi intră pe rând în chilia lui, cu câte ceva de mâncare prin buzunare stârnindu-1 să le dea de băut. Unul vine chiar cu un maţ de tras vinul din boloboc. In chilia lui Chirii se încinge o beţie zgomotoasă, care trezeşte căinţa celui prin care s’a început smintirea. Depravarea sfinţilor părinţi e foarte relativă şi conştiinţa că nu fac lucru cuvenit o au până la sfârşit. Toată inimitabila savoare a naraţiunii stă în supralicitaţia de texte cuvioase prin care călugării îşi îndreptăţesc libaţia. — Cinstite Părinte, judecă sfinţia ta: nu v’am dat destul ? Şi nu intru eu în păcate dându-vă să beţi peste măsură ? Nu zice în sfânta evanghelie că « vai de acela prin care vine sminteala »? Bătrânul înălţă din umeri, apoi ridică privirea spre Chirii şi zise: — Ai avea dreptate... dacă aci n’ar fi altă chestie la mijloc. Când îţi porunceşte un preot să faci cutare lucru, nu mai încape nici o pricină. « Toate câte îţi va porunci ţie preotul, fa-le; nu te abate nici în dreapta, nici în stânga, căci cine nu ascultă de preot, vrednic este de moarte...». Arta e a cuvântului şi este efectul unei erudiţii fireşti. Cazuistica potatorică, jalea şi jubilaţia ebrietăţii sunt tratate în cel mai autentic stil bisericesc, de adevăraţi clerici, al căror limbaj plin de mireasma smirnei încântă chiar lângă poloboc. Arhimandritul narează onc- tuos lui Chirii cel sincer căit cazul său diabolic de avariţie: — Fiule Chirii, grăi el, tot monahul carele a citit «Vieţile I. A. BASSARABESCU - D. D. PATRAŞCANU ŞI DAMIAN STĂNOIU 123 Sfinţilor » ştie că adeseori Satana îndeamnă pe călugăr să facă rău ca şi când l-ar ispiti să facă bine. Ai vrut ca din darul şi din osteneala altora să împărtăşeşti şi pe fraţii tăi întru Domnul. Şi de fapta asta diavolul nu s’a bucurat, căci el nu vrea dragoste între fraţi, ci numai zavistie şi ură. Aşa că a pândit clipa când să-i vie bine şi şi-a vârît coada tocmai când sufletul tău era mulţumit de cântarea axionului, şi ţi-a pus în minte, ca şi când te-ar fi povăţuit la un lucru cuviincios, să umpli sticla numai pe jumătate. Scoposul lui însă a fost să te fure de plata pe care ai fi avut-o înaintea Celui- de-sus. Căci a zis Mântuitorul către ucenicii săi: «Dragostea voastră să fie deplină ». Adică nu pe jumătate... Şi ai mai socotit cum că drept este să umpli numai paharul meu şi pe-al lui Arcadie. Şi aici tot diavolul te-a pus la cale, căci iată ce grăeşte cuviosul Maxim: « Dragostea adevărată este aceea care nu deosebeşte pre oameni »... Prea cuviosul Daniil, căzut la jale, defineşte înlăcrimat soarta călugărului în stil chirilic: — Fiii mei şi fraţii mei! Să ştiţi dela mine... că noi călugării... sântem lumina luminei şi sarea pământului... dupre cum scrie... Mirenii îşi au bucuriile lor... dar noi trăim pururea în războiu cu cetele drăceşti... şi încurajaţi de ispite... şi de primejdii... că pentru aceasta ne numim ostaşi... ai lui Hristos... Pentru noi, fraţii mei şi fiii mei... mai ţine Dumnezeu lumea pre pământ... că oricât am fi de păcătoşi... tot sântem mai buni decât chaldeii şi decât mirenii... Că zice sfântul apostol..., etc. Asupra călugărilor căzuţi jos de beţie Arcadie cântă un autentic prohod: — Veniţi, fraţilor, să dăm morţilor sărutarea cea mai de pre urmă, mulţămind lui Dumnezeu... Ce despărţire ! Ce jale! Ce plângere în ceasul de acum!.. Toată slava cea vicleană a deşertă- ciunii vieţii se strică... Toate organele trupului, acum netrebnice se văd... Cele ce puţin mai înainte erau mişcătoare, toate nesim- ţitoare sânt... Că ochii au apus, picioarele s’au legat, mâinile au încetat şi limba cu tăcere s’au îngrădit... Cu adevărat deşertă- ciune sânt cele omeneşti...». Aci nu e parodie şi nici pastişă. Anatole France contrafacea, din maliţie, vieţile sfinţilor, dar era un mirean ateu. Numai lite- ratura noastră a putut da un povestitor boccaccesc corectat prin- tr’un narator naiv de suavităţi claustrale, prin acea împrejurare că mănăstirea română a păstrat structura primitivă. Intrarea unui călugăr în nuvelistică ar produce oriunde scandal şi n’ar putea duce, ca în cazul Abatelui Prevost, decât la o literatură normală. Damian Stănoiu şi-a scris cronica sa monahală chiar în mănăstire, în spiritul şi cu aprobarea ei, şi fără îndoială că n’ar fi venit în conflict cu autoritatea dacă n’ar fi dat operii un ton prea gros de delaţiune. 124 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Toată savoarea nuvelisticei lui Damian Stănoiu e de limbaj. Călugării vorbesc graiul lor anacronic, iar scriitorul, frate de claustra cu ei, îi zugrăveşte în propria lor limbă. Când însă acelaşi scriitor voieşte să compună, să scoată humor din situaţii şi observaţie critică, să analizeze şi să construiască, o anume vulgaritate, adesea chiar brutală, cinică, invadează paginile şi inocenţa monahală face loc unei conştiinţe care ucide spiritualitatea. Humorul fran- ciscan presupune candoare din partea povestitorului şi eşti rănit să constaţi la scriitor atâta senină platitudine, rău motivată de intenţia satirică. Insă oriunde e vorba de mănăstire limba bise- ricească se strecoară peste tot ca un untdelemn parfumat. Depăşirea cercului mănăstiresc este însă totdeauna fatală scriitorului şi literatura de acest soiu e în afara oricărui interes. O anume îndemânare în transcripţia dialogului se observă acolo unde se zugrăveşte satul muntean, din apropierea Capitalei, mai cunoscut scriitorului. Acest câmp de inspiraţie de nuanţă caragia- lescă începe a fi explorat de mulţi. Decurgerea grotesc întârziată şi monotonă a convorbirii treptat agresive e de bună comedie. — Nu se uită Stan al meu la tine, fa. — Da de ce să nu se uite fa, Stan al tău la mine, ai ? Ce, eu sânt d’alea dă uşi multe? — Care sânt, fă, alea de uşi multe, ai ? — Da ce, fa, să-ţi spun eu care sânt ? — Da ce fa, te ţine gura chirie să nu spui ? — Alea care se ţin după jândari şi după pricictor... — Cine e aia, fă, care se ţine după jandari şi după pricictor, ai ? — Da ce, fa, tu crezi că lumea e oarbă, nu vede ? — Şi dacă nu e oarbă, ce-o să vază, fa, la mine, ai ? — Toţi copiii din sat ştiu că ţi-a luat pricictora pantofi... — Şi ce, fa, ţie ţi-e necaz că mi-a luat numai mie ? — Da ce-am eu cu tine, fa, ca să-mi fie necaz, ai ? — Păi nu ziseşi tu că mi-a luat pricictora pantofi ? — Şi ce, fa, ori tăgădueşti că nu ţi-a luat ? — Sânt frumoasă, fa, d’aia mi-a luat... Insă pretinsele romane cu bucureştence care dau camere mobilate, pensionari, jucători de cărţi sunt reportaje de o veselie ieftină, silită şi mai ales vulgară dovedind incapacitatea de a desco- peri viaţa sub superficialitatea fenomenului diurn. Ieşit de sub mantia de velur a culturii bisericeşti, scriitorul devine cronicar vesel. G. CĂL1NESCU EDIŢIA PER PESSICIUS Ca să fim drepţi, problema unei ediţii critice nu' estg numai o problemă specifică operei lui Eminescu; este o problemă mai generală şi am putea spune că e cea dintâi care se impune, în starea actuală a textelor celor mai însemnaţi dintre scriitorii noştri. Nesiguranţa care ne pândeşte, din atâtea puncte de vedere, când e vorba să garantăm autenticitatea ca şi materială a unui text clasic naţional, este, în cele mai multe cazuri, mărturia unei lipse de disciplină. Să nu socotim însă că o bună sau chiar excelentă ediţie critică ar fi altceva decât certificarea unor texte originale. Trecerea dela manuscris la revistă şi de aici la ediţia princeps este, de cele mai multe ori, o tranziţie insensibilă aproape, un fel de paşi pe teren solid, ale cărui accidentaţii sunt minime. Modificările apar abia după prima ediţie, din cauza unor variante făcute chiar de autor, în ediţiile succesive, sau impuse de erorile de tipar, după moartea lui. Sunt cazuri când reconstituirea unui text critic se reduce la o atentă corectură, la reeditare: raportarea la prima ediţie, dacă manuscrisele lipsesc, iar opera n’a fost tipărită în reviste, ajunge să ne garanteze autenticitatea scrisului multor literaţi. Avem convingerea că racilele de care amintim se datoresc unei lacune, perpetuate, a învăţământului universitar, la cursul de istoria literaturii române; dacă s’ar ajunge la formarea câtorva echipe de lucrători harnici şi conştiincioşi, în cursul anilor, am vedea că problema, care astăzi ni se pare atât de grea, ar dispărea dela sine sau s’ar rezolva foarte simplu. Căci nu e altfel de închipuit cum s’au format, în cultura noastră, atâţia filologi emeriţi, decât printr’o disciplină universitară, de veche şi strălucită tradiţie; ce-ar trebui altceva decât o disciplină asemănătoare, în materie de restabilire a textelor noastre clasice, ca să dispară şi lacuna de care ne plângem? # # # 126 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Dacă, în linii generale, cam astfel se prezintă problema edi- ţiilor critice, a scriitorilor noştri, când e vorba de Eminescu, nu se mărgineşte numai la o restabilire materială de texte; în acest caz, ar fi fost de ajuns să se pună la punct ediţia Maiorescu, în felul ei clasică, de atâta vreme. Fiindcă nu putem admite, în principiu, o ediţie critică tip decât în condiţiile cele mai simple în care am găsi opera unui scriitor, adică într’un raport foarte strâns între manuscrise, tipă- rirea în reviste şi apoi în volum, e bine să precizăm dela început natura specială a unei ediţii definitive a lui Eminescu. Ea nu este numai o problemă de rezolvat prin disciplină şi hărnicie, ci o adevărată problemă de fiziologie a textelor. Manuscrisele emi- nesciane* aşa cum ni s’au păstrat, sunt un atelier viu de lucru, un şantier, în care vedem cum se clădeşte, în etape, cum se modi- fică planul şi concepţia, cum se modelează materia rebelă a cuvân- tului, şi cum, dela o formă rudimentară sau imperfectă a poemului, se ajunge la o creştere organică a lui, la o succesivă epurare, până la forma definitivă. Cine urmăreşte variantele textelor emines- sciane, urmăreşte nu numai un text, în feluritele lui aspecte, ci un proces întreg de creaţie. O familiarizare pur materială cu manuscrisele poetului echivalează cu un istoric al unei clădiri ilustre, dar nu şi cu un istoric al vieţii care s’a petrecut în ea, cu tot ce e, în timp, strădanie de mai bine, istorie vie şi creatoare. De-ar fi fost să ne mulţumim cu istoria exterioară a arhi- tectonicei operei eminesciane, ne-am fi putut mulţumi cu impre- sionanta ediţie Botez, în care materialul variantelor, fărâmiţat, se suprapune în relicve arheologice impunătoare. Botez a fost destul de familiarizat cu materialitatea manuscriselor şi un con- ştiincios adunător de fragmente de reparaţie, în serie, ale poemelor eminesciane. Ce nu putem reconstitui din aglomeratele lui Note şi variante este însăşi aceea fiziologie a textelor, acea viaţă creatoare a eta- pelor succesive ale unui poem. Mărturisesc că deseori m’am trudit să reconstitui, în articulaţiile ei fundamentale, cutare sau cutare poemă eminesciană, după variantele lui, dar că niciodată nu am izbutit, în deplină conştiinţă, să-i refac fizionomiile în etape, până la cea din urmă. Botez a depus hărnicia cea mai îndărătnică în scotocirea textelor lui Eminescu, dar n’a simţit nicăeri că. pro- blema ediţiei definitive pe care a întreprins-o depăşeşte cadrele materialităţii; dincolo de text, n’a simţit palpitând spiritul poe- tului, dincolo de variante n’a văzut principiul lor de viaţă, raţiunea lor creatoare. Trec peste toate acele observaţii, care s’au făcut la timpul lor, din diverse părţi, asupra însăşi unităţii ortografice şi fonetice a textelor definitive, pline de capricioase fantezii; ele mărturisesc EDIŢIA PERPESSICIUS 127 o dată mai mult aservirea materială a editorului la text (şi încă după norme nesigure) şi înfundarea lui în inextricabile mărăci- nişuri formale. Fapt e că Botez nu era şi critic, ca să vadă că problema ediţiei definitive a operei eminesciane este de altă natură. Altminteri, n’am fi asistat la o muncă evident copleşitoare, dar care s’a risipit în cele patru vânturi, o dată cu terminarea ei. Mi-aş îngădui să spun că ne aflăm în faţa unui tragic caz de inaderenţă la spiritul unei întreprinderi, sortită fatal destră- mării, deşi a urmărit contrariul, adică să organizeze vastul material al variantelor eminesciene. Poate că munca lui Botez a fost ursită să fie o pildă negativă a ediţiei critice Eminescu, o demonstraţie în răspăr de ce nu trebue să se mai întâmple, când altcineva şi-ar lua din nou aceeaşi sarcină; căci de-ar fi izbutit Botez să realizeze ce şi-a propus, ne întrebăm firesc, la ce bun, într’un răstimp atât de apropiat, ar fi folosit să facă aceeaşi muncă d. Perpessicius ? Dar se vede că demonstraţia negativă de care vorbeam şi-a avut tâlcul ei tainic şi că ediţia Perpessicius normal va fi fost să fie altfel concepută şi realizată. # * * îmi iau singur voia să fac unele indiscreţii lămuritoare despre modul de-a lucra al d-lui Perpessicius. Nu va fi vorba aici decât de câteva sugestii, care să-i dea lectorului o impresie mai justă de greaua şi subtila sa strădanie. Dacă, la apariţia celui dintâi tom de Opere eminesciane, am împărtăşit bucuria şi entuziasmul obştesc, faţă de o monumentală realizare, din atâtea puncte de vedere, ne-am împărtăşit încă mult înainte de curtenitoarea amabilitate a d-lui Perpessicius, de-a fi iniţiaţi în mersul viu al ediţiei Eminescu. Şi, ca să nu mai ocolim punctul esenţial al indiscreţiei noastre, s’o spunem direct că preocuparea sa nu se reducea la obişnuitele dificulţăţi de lec- ţiune a textelor şi la toate acele variante materiale, din care un ochi superficial îşi face problema de căpetenie. D. Perpessicius ne lămurea, în graţioase şedinţe în doi, variantele de concepţie eminesciană, a unor poeme, ne dezvăluia un întreg atelier de lucru al poetului şi ne punea în contact cu spiritul care-1 prezida. Mai înainte de-a şti când va fi gata primul volum, ştiam că Eminescu a lucrat necontenit la opera Iui, că i-a fost mereu pre- zentă în procesul de creaţie, care nu se stingea nici după ce un poem sau altul lua o formă socotită drept ultimă şi că toată strădania lui de perfectare trebue. generalizată şi văzută ca un principiu al unui spirit în permanentă stăpânire â izvoarelor lui lăuntrice şi a mijloacelor lui de reflecţie. Ori de câte ori am avut cinstea şi plăcerea să iau contact cu o muncă învăluită în modestie neştiută şi într’o pătrundere plină 128 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE de scrupule infinite, de semne numeroase de întrebare şi de cerce- tări mereu reluate asupra uneia şi aceleiaşi poeme — am avut prilejul să-mi dau seama că, dincolo de problema materială a ediţiei critice Eminescu, sta de veghe un spirit treaz, subtil şi deschizător de lumină şi că nu asuda numai un hamal de Note şi variante, strivit de aceea penibilă rudis indigestaque molest de sub care alţii nu s’au putut salva. D. Perpessicius a aliat în munca sa de ani, de bucurii secrete şi de desnădejdi înăbuşite, alternând într’un ritm compensator, pe cercetătorul sârguirîcios şi disciplinat de texte, pe eruditul istoric literar, pe criticul entuziast şi lucid şi pe poetul care nu l-a lăsat să aţipească printre aridităţi migăloase. Fericită îmbinare de însuşiri, traduse toate în fapt şi printr’un echilibru încântător, din care noi ne alegem numai cu rezultatul plăcut, nu şi cu truda depusă ca să-l atingă. # # * Pentru cititorul obişnuit, ca de-altminteri şi pentru specia- listul cu ţâfnă justificată sau nu, cel dintâi merit, evident, al-ediţiei Perpessicius este de-a fi utilizabilă; şi nu e vorba aici numai de toate acele restabiliri de texte, mai importante sau mai de amănunt, de toată acea certitudine pe care ţi-o dă autenticitatea materială a poemelor; îndreptarea erorilor de lecţiune e gloria cea mai mo- destă a acestei ediţii. Mă refer însă la structura însăşi a Notelor şi variantelor ; zic înadins structura, fiindcă ne aflăm în faţa unui plan deliberat, a unei adevărate metode de lucru, clară şi simpli- ficată pe cât cu putinţă, în cazul poemelor eminesciane, şi a unui aparat critic utilizabil şi inteligibil, până în cele mai mici amănunte. Originalitatea şi punctul de rezistenţă al ediţiei Perpessicius aici se găsesc, în alcătuirea ei tehnică interioară; dintr’o dată ne situăm pe un alt plan şi pe o nouă perspectivă a textelor, pe acea fiziologie a lor, de care vorbeam la început. Ceea ce ediţia Botez n’a realizat, adică însăşi raţiunea ei de-a fi, realizează magistral ediţia Perpessicius. Dacă n’ar fi decât această deosebire, care e fundamentală, între ele, şi ne-am fi dat seama de ce înseamnă o adevărată ediţie critică a lui Eminescu, faţă de una informă şi inutilizabilă, oricât material ar vântura. înfăţişarea, pe care am putea-o numi descriptivă, a manuscri- selor eminesciane, are o înlănţuire organică la d. Perpessicius, prezintă o etajare sistematică a variantelor, după importanţă, despărţind categoric esenţialul de accesoriu şi păstrează o succe- siune cronologică lămuritoare, chiar când nedumeririle fireşti sunt subliniate cu toată prevdnienţa cuvenită. Viziunea întregului nu se fărâmiţează, ca la Botez, şi sensaţia de lucru care se face, sub ochii noştri, intuiţia actului de creaţie, surprins în sinuozităţile textuale, este într’adevăr sugerată. EDIŢIA PERPE SSICIUS 129 Câtă grije a avut d. Perpessicius să nu sfărâme unitatea epo- cilor de creaţie a poemelor eminesciane, ne-o spun cele două Anexe, denumite atât de evocativ Submantiscrisele Elena şi Marta, care, cum spune d-sa, au fost astfel separate din principiul « de a introduce cât mai puţin arbitrar în prezentarea manuscriselor şi în dorinţa de a reintegra, când aceasta a existat, manuscrisele în unitatea lor ». Numai dintr’o concepţie atât de organică asupra modului de creaţie a lui Eminescu şi numai din familiarizarea internă cu manuscrisele s’a născut un scrupul atât de stăruitor aplicat, în aspectul pe care l-am numit descriptiv al poemelor, desfăşurat în Note şi variante. Cei care fac mereu caz de cuvântul ştiinţific (şi cine oare n’a făcut ?) în alcătuirea ediţiei critice a lui Eminescu, visată şi de cei care visau, pe trezie şi de acei care visau de-a-binelea, îşi vor da seama de cuprinsul acestui epitet, consultând ediţia Perpessicius, în structura critică a textelor. Am fi vrut să exemplificăm toate aceste afirmaţii şi am fi voit să facem o întreagă analiză de fiziologie a textelor eminesciane, dela Note şi variante ; dar ar fi însemnat, în acest caz, să repro- ducem în bună parte pagini întregi, să copiem fără multe adao- suri, variante lungi, pentru a ajunge la o concluzie Uşor de do- bândit; trimitem pe oricine, nu numai cu titlu de curiozitate, dar şi cu intenţia de studiu, la notele şi variantele dela împărat şi proletar şi dela Melancolie, de pildă, şi va ajunge, cu siguranţă, la concluziile noastre. Intr’adevăr, ediţia Perpessicius, prin această luminare a ma- nuscriselor, este cea dintâi ediţie care poate fi utilă criticului şi esteticianului, care şi-ar propune un studiu asupra procesului de creaţie a lui Eminescu; ei vor găsi, într’o oglindă limpede, toate chipurile lăuntrice succesive şi caracteristice ale unui poem, putând astfel să urmărească nu numai variantele lui materiale, dar şi variantele estetice; şi în acest caz, atât criticul cât şi esteti- cianul îşi vor da seama cât de greşit, de neorganic, este procedeul unei anumite critice, care-şi permitea să herborizeze poemele eminesciane, fără să cunoască manuscrisele şi «tapele creaţiei ce ele atestă. Fără îndoială că noi tragem aici concluzii, permiţându-ne să încălcăm oarecum un lot al d-Iui Perpessicius, care va încununa toată această muncă în aparenţă modestă azi, într’o sinteză critică finală, scoasă din contactul intim cu modul de creaţie eminescian. Porţile deschise de ale sale Note şi variante sunt porţi pe care noi intrăm azi ca într’o cetate reconstituită, după săpături trud- nice şi fructuoase, păşind cu mâinile în buzunar şi cu admiraţia pe buze, pe acolo pe unde d-sa a păşit cu precauţie, deshumând o 13° REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE şi organizând, trăind îndelung ca şi subteran, nu numai în muzeu, sub bătaia luminii. Nu putem sublinia îndeajuns acest titlu de mare merit al ediţiei Perpesscius, titlu care o face să fie singura ediţie critică a lui Eminescu şi tot ce s’a realizat mai trainic, mai luminos şi mai scrupulos în materie de ediţie critică, la noi; căci a-ţi lega numele de opera eminesciană, printr’o prefaţă şi câteva erori de lecţiune îndreptate, poate sta la îndemâna oricui. A-ţi fi legat însă numele de o ediţie, care să fie cap de linie, într’o cultură, iar, în ceea ce priveşte o operă de valoarea celei editate, să fie un adevărat monument, este nu numai supremul elogiu pe care-1 putem aduce cuiva, dar şi semnul celei mai înalte satisfacţii pe care o gustă el însuşi. Că d. Perpessicius îşi va putea spori unele note şi variante, în detaliu, că îşi va perfecta, ulterior, ca tehnică şi erudiţie, ediţia întreprinsă, e foarte firesc; sunt lucruri care au o strictă valoare de conştiinţă profesională, dar nu văd să-şi modifice întru nimic structura ediţiei sale critice; întru atât de organică, de adevărată, îmi pare, în principiile ei fundamentale. Vorbeam, în alcătuirea ediţiei Perpessicius, de un plan deli- berat; în extrem de preţioasele Lămuriri pentru ediţia de faţă, pe lângă atâtea referinţi comparative asupra metodelor variate ce se pot aplica la întocmirea unei ediţii critice, ni se expune însăşi metoda de lucru, folosită în cazul lui Eminescu. Şi fiindcă d. Perpessicius a avut să lupte, în primul rând, cu ediţia Botez, al cărei prestigiu de muncă întrecea pe al tuturora, este atent, la fiecare pas, să sublinieze deosebirea esenţială între metoda statistică a Notelor şi variantelor celui dintâi şi între metoda sa organică. In paragraful consacrat lămuririlor ce comportă Aparatul critic, precizează: «Am amintit, la locul său, avantagiile dar şi desavantagiile sistemului statistic, folosit de Constantin Botez, în ediţia sa. Chiar dacă ar fi fost aplicat cu infailibilă stricteţă şi încă nu şi-ar fi atins scopul, mai puţin din pricina defectuozităţii sistemului, cât din aceea a cazului la care avea să se aplice. Pentru un autor la care expresia variază în amănunte, sistemul statistic e ideal. Ori câte ar fi manuscrisele, în care ar figura un astfel de autor, şi oricât de numeroase ar fi diferenţele de amănunt, ele pot fi adiţionate şi prezentate în impunătoare stive. Un Horaţiu dela Guillaume Bud6 de pildă sau cronica lui Ureche în realizarea lui Constantin Giurescu sunt lucrări desăvârşite şi în care sistemul statistic îşi află maxima şi ideala lui aplicaţie. Eminescu face parte din altă familie de spirite, şi chiar într’însa poate fi socotit un caz aparte. » EDIŢIA PERPESSICIUS 131 Diferenţa de metodă între Botez şi d. Perpescius nu este numai pur tehnică; ne aflăm exact în faţa a două spirite opuse, unul redus la materialitatea strictă a textelor, celălalt depăşind-o prin intuiţia modului de creaţie eminesciană. Botez era un filolog, bun poate să întocmească ediţia unei opere a lui Coresi, în timp ce d. Per- pessicius este un filolog dublat de un critic. Cu riscul de-a abuza de o expresie folosită, remarcăm cât este de pătruns de acel sens intim al manuscriselor lui Eminescu, în care ni se dezvălue o veritabilă fiziologie a textelor. Iar, ca să ne dăm seama şi mai bine de spiritul care a stăpânit pe Botez şi pe d. Perpessicius, în cercetarea caietelor eminesciane dela Academie, să reproducem unele constatări ale amândurora. Botez, copleşit de munca aproape fizică a lecturii, exclamă în ale lui Lămuriri, adaugate la finele ediţiei: « Cine a văzut cele 43 de caiete ale lui Eminescu, cu 7588 de foi sau 15176 de pagini, din fericire nu chiar toate scrise, şi cine a văzut şi cum sunt scrise cele mai multe din aceste pagini, va înţelege că această muncă nu putea fi aşa de repede terminată. Astfel se explică de ce această ediţie şi-a întârziat atât de mult apariţia ». Departe de-a nu recunoaşte dificultatea de lecţiune a manu- scriselor lui Eminescu, d. Perpessicius nu se opreşte la acest prag de jos al strădaniei sale, ci vede şi pragul de sus al caznelor prin care a trecut: «Nu numai versuri şi nu numai cuvinte sunt acelea la care uceniceşte ceasuri, zile şi ani de-a-rândul Eminescu. Râvna lui merge la poemul întreg, pe care-1 pipăie, îl netezeşze, îl mângâie şi-l modelează, ca pe o făptură vie, pe care o asistă şi o călăuzeşte dela întâii paşi, nesiguri, ai copilului, până la exuberanţa mândră a adolescentului sau la cumpănita armonie a omului vârstnic. A impune, deci, un sistem statistic, unei lumi, în care fiecare formă îşi are individualitatea ei, înseamnă a ucide însuşi princi- piul vieţii, care le animă. Urînd principiul vieţii, ador ale lui forme spune, într’unul din sugestivele şi răzleţele lui versuri de atelier Eminescu, şi aceasta trebue să şi-o repete necontenit tot cel ce năzueşte să reconstitue imaginea veridică şi integrală a atelierului de creaţie eminesciană. Orânduind totul pe acelaşi plan, sistemul statistic suprimă tocmai lucrul cel mai de preţ din creaţia emine- sciană: vârstele poeziei». • Oricâtă bunăvoinţă ar avea cineva, din Notele şi variantele lui Botez, nu-şi poate reface nici cea mai palidă icoană a acestor «vârste ale poeziei» eminesciane, cum atât de ingenios şi exact în acelaşi timp le determină aparatul critic întocmit de d. Per- pessicius. Cronologia poemelor lui Eminescu nu este doar o simplă fixare în timp a formelor diferite pe care aceste poeme le-a luat, 9’ 132 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE ci o cronologie interioară, de creştere a procesului de creaţie, de adâncire şi perfectare a lui. Unde Botez vedea o dificultate de expert caligraf, în descifrarea manuscriselor, d. Perpessicius vede şi taina creaţiei, pe care trebue s’o surprinzi, în toate sinuoasele şi plinele ei de migală variante: «Căci nu numai că aceste vârste sunt multiple, dar de tot atâtea ori ele trebuesc reconstituite din măruntaiele împrăştiate, când colo când dincolo, prin infinitele meandre ale labirintului celor 43 de manuscrise, însumând cu aproximaţie cincisprezece mii de pagini. Imagina apei vii din basme, necesară pentru sudura acestor membre disjecte sau cealaltă imagine a alianţei furnicelor, singure în măsură să aleagă firul de diamant rătăcit într’o movilă de nisip — nu odată vin în mintea cercetătorului, şi cu foarte îndreptăţite temeiuri. Căci, orice s’ar zice, cu Eminescu ne aflăm în tărâmul miracolelor, unde mijloacele de explorare curentă nu ajung şi unde singură răbdarea, cu aliatul ei de nădejde, tim- pul, răzbesc şi birue toate dificultăţile.» Lăsăm tot pe d. Perpessicius să conchidă asupra felului în care ne-a înfăţişat aparatul critic al variantelor, marea, netădă- guita noutate şi biruinţă a ediţiei sale critice, pe care nimeni n’o mai poate nu confunda, ceea ce ar fi o vădită rea credinţă, dar nici măcar apropia, prin nimic, de ediţia Botez: « Organizarea variantelor, în ediţia de faţă, a pornit dela prin- cipiul restituirii acelor vârste ale poeziei, de care am amintit, dela respectarea etapelor de creaţie. De aici a rezultat şi ceea ce unui ochi puţintel grăbit i se va părea a fi un exces de zel, sau poate şi o superfluenţă: repetarea unor texte întregi, pe care siste- mul statistic, cu metodele lui economice, izbuteşte să le comprime într’o singură ladă.» Nu intră în intenţia acestei prezentări să stărue asupra tuturor normelor aplicate de d. Perpessicius, la ediţia poeziilor lui Emi- nescu; cititorul se poate adresa direct, şi cu nebănuit profit, tuturor informaţiilor grupate în Prefaţă, în Introducere (în care va afla un istoric critic al ediţiilor anterioare) şi mai ales lumi- noasele Lămuriri pentru ediţia de faţă, de unde-şi va putea recolta singur toate îndrumările şi unde va găsi răspuns la atâtea pro- bleme, câte se pun, în legătură cu manuscrisele eminesciane. Intenţia noastră a fost mai limitată şi, mai ales, ne permitem s’o spunem, mai categorică, în ţelurile ei: să scoatem, pe cât cu putinţă, în evidenţă, planul şi metoda de lucru, originalitatea şi marea utilitate a acestei ediţii critice, a cărei importanţă întrece nu numai tot ce s’a făcut în privinţa operei eminesciane, dar şi în materie de ceea ce se înţelege la noi prin ediţie critică definitivă a unui scriitor. Căci dacă d. Perpessicius s’a cinstit pe sine, dedicându-se cu EDIŢIA perpessicius 133 atâta râvnă şi pricepere operei celui mai mare creator al nostru, nu e mai puţin adeăvărat că a cinstit şi a consfinţit, ca să zicem astfel, spiritul unei discipline, care, oricât de modestă ar părea, capătă, de data aceasta, o strălucire şi un prestigiu din cele mai valoroase; iar în cultura noastră rămâne, până acum, şi vădit singulară. In ediţia Botez, notele şi variantele aveau un hotărît caracter de membra disjecta (şi încă moarte !); ediţia Perpessicius înca- drează toate aceste mădulare vii ale manuscriselor eminesciene în mici monografii unitare de istorie literară; o-veritabilă situare în timp şi spaţiu a procesului de creaţie, o raportare la cultura şi poezia vremii se desprind din aceste erudite şi încântătoare studii preliminare. încă din critica sa, d. Perpessicius ne-a obişnuit cu astfel de excursii, în care agrementul şi învăţătura se împleteau cu graţie, cu poezie şi cu vădit simţ al culorii locale, a epocilor trecute şi feluritelor tipuri literare. Istoricul e vechi în opera sa critică şi învăţatul îşi culege de mult mierea, cu hărnicia albinei, din trecut şi chiar din prezentul cel mai recent. Daruri pe care le întâl- nim din belşug, în preţioasele sale atmosferizări culturale, des- făşurate în fruntea poemelor eminesciane, asupra cărora aflăm nenumărate detalii, fie inedite, fie aglutinate din lecturi bogate şi diverse sau din însăşi cercetările istoricilor literari, care au scris despre Eminescu. Şi totuşi nimic sec şi mai ales nimic strivitor; poetul şerpueşte printre rânduri, iar eruditul nu-şi goleşte sacul dintr’odată; ici colo, în notele din josul paginii, în însuşi corpul aparatului critic, între tranziţiile dintre variante, din cornul său de abundenţă cad noi observaţii, noi date sau rectificări, noi asociaţii, cu aceeaşi încântătoare uşurinţă. Graţia sa nu este numai de expresie, ci o graţie a spiritului, care se insinuează şi nu apasă, care e doct şi nu e didactic, care e nutrit şi nu e ostentativ. însăşi nota pole- mică, deseori întâlnită, ascunde ghimpii între roze şi compensează blamul cu omagiul discret, sau şi zâmbeşte, când ai crede că e numai încruntat. Intr’o laborioasă lucrare ce-ar fi putut să fie severă, d. Per- pessicius s’a angajat cu toate resursele sale, le-a folosit cu oportu- nitate şi artă, le-a dozat cu instinct sigur, regăsindu-se şi aici intact. Pentru cei care ar fi putut regreta că şi-a părăsit personalitatea ca să facă loc alteia, regretul e gratuit; pentru cei care ştim câte fire se ’mpletesc în personalitatea sa, surpriza pe care ne-a dat-o noua sa izbândă, în ceea ce aduce ca valoare ştiinţifică, prin re- constituirea manuscriselor eminesciane, se transformă repede în 134 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE admiraţie şi, s’o spunem fără teama de-a răni unele orgolii, în respect. De azi înainte, putem vorbi cu acelaşi sentiment de restaurare despre ediţia Perpessicius, aşa cum înaintaşii noştri vorbeau, cândva, de ediţia Maiorescu; cu adaosul că una e la un cap şi alta la celălalt, ca să nu zic pe două versante opuse. Cel dintâi tom dat la iveală, din vasta şi trudnica întreprindere a editării operelor lui Eminescu, pe bază de manuscrise, cuprinde poeziile publicate în timpul vieţii de autor, adică şi cele mai cuno- scute şi mai des retipărite, şi în ediţiile curente; între acestea, multe înseamnă un popas istoric, în înfăţişarea poemelor emi- nesciane şi, prin firea lor, rămân nişte mărturii în timp ale ava- tarelor editoriale, cărora a fost supusă opera poetului, sau simple dovezi de ce-a fost sau n’a fost în stare să realizeze spiritul inve- stigator, al diverşilor eminescologi. Ediţiile V. G. Morţun, A. D. Xenopol, I. Scurtu, A. C. Cuza, G. Bogdan-Duică, G. Ibrăileanu şi C. Botez (ca să cităm numai pe cele mai însemnate, într’un fel sau altul) sunt şi rămân nişte ediţii definitiv încheiate, aşa cum alcătuitorii lor le-au conceput şi realizat. In ele însele nu mai pot suferi nici o modificare, de nici un fel, fiindcă cei care le-au întocmit sau nu mai există, sau cei care trăesc le-au lăsat în forma lor iniţială. Dintre toate, numai ediţiile Ibrăileanu şi Botez au o circulaţie mai largă, fie că au fost retipărite, după moartea celor doi eminescologi, fie că sunt prea aproape de noi, ca să fi intrat, şi în conştiinţa publică, în rândul mărturiiilor istorice, de care vorbeam. Numai ediţia Maiorescu s’a bucurat, dela 1884, până astăzi, de o circulaţie neîntreruptă, chiar după moartea alcătuitorului; într’atât de mare a fost prestigiul criticului care a patronat-o şi într’atât s’au contopit în vraja trecutului, figura poetului şi aceea a animatorului Junimii. Va fi greu, multă vreme, ca ediţia Poeziilor lui Eminescu, scoasă de Titu Maiorescu, în tragicele momente ştiute ale nefericitului cân- tăreţ, să treacă şi ea printre acele mărturii istorice, care au fost depuse, în primă instanţă, despre judecata operei celui mai mare scriitor român; cu atât mai mult, cu cât de ea se leagă şi o interpre- tare estetică, atâta timp stăpânitoare în critica noastră. Ediţia Maiorescu a fost, oricum, o ediţie norocoasă, căci prin ea s’a răspândit poezia eminesciană, de-a-lungul atâtor generaţii şi în ţinutul intreg al neamului românesc. Dar o ediţie critică de însemnătatea celei întocmite de d. Perpessicius este nu numai un fapt izolat de cultură; ea aduce atâtea noi lumini şi preciziuni, în privinţa textului însuşi, îndreaptă EDIŢIA PERPESSICIUS 135 atâtea grosolane erori de Iecţiune, după manuscrise, restabileşte chiar texte mai întinse, de care orice ediţie curentă, de azi înainte, va trebui să ţină seamă. In cultura noastră, unde arbitrariul individual se învecinează adesea cu anarhia, unde neglijenţa devine normă şi unde memoria faptelor de cultură e foarte scurtă, va trebui să se înţeleagă odată că realizările temeinice, în materie de editare critică, nu mai pot fi trecute cu vederea. Cel puţin în privinţa autenticităţii textului poemelor emi- nesciane, ediţia Perpessicius trebue să impună o revizuire a tuturor ediţiilor în circulaţie şi o punere a lor la punct; altminteri, rezul- tatele ştiinţifice, dobândite cu atâta scrupul şi caznă, rămân un bun izolat, iar ridicarea nivelului de certitudine, când e vorba de un text clasic, citit de atâţia lectori, predat şi comentat în toate şcolile, devine o simplă iluzie. însăşi ediţia Maiorescu, revăzută de un spirit competent, în alcătuirea ei iniţială, va trebui să fie pusă în acord cu textul autentic al poemelor eminesciane, după ediţia d-lui Perpessicius, fiindcă prestigiul, oricât de mare al defunctului critic, nu poate acoperi şi nici nu trebue să acopere unele erori elementare, fatale acum o jumătate de veac şi mai bine. Iar cât priveşte toate ediţiile curente, toate antologiile şi extrasele de uz didactic, din poeziile lui Eminescu, să fie obligate a respecta autenticitatea textelor reproduse, după aceeaşi ediţie critică; respect la care va trebui să vegheze nu numai fireasca autoritate a d-lui Perpessicius, semnalând, când va fi necesar, erorile comise, dar şi toate conştiinţele critice, aducând la spiritul de ordine pe oricine ar cuteza să deformeze, într’un fel sau altul, opera celui mai mare creator român, în sfârşit restaurată în for- mele ei necontroversate. POMPILIU CONSTANTINESCU POEŢI AI PLEBEI Cunoaştem numai doi scriitori de versuri, care au ascultat de legile prozei, fiind totuşi poeţi şi încă dintre cei mai remarcabili. Aceştia sunt Walt Whitman şi Emile Verhaeren. Retorismul, discursivitatea şi obiceiul enumerării dau operei lor aerul de familie. Cu deosebire în bucăţile lungi, peste măsură de lungi, unele chiar incontinente, ei procedează ca prozatorii de totdeauna: adună şi îngrămădesc fără alegere evidentă mai tot ce le vine la îndemână, dar grămezile lor în cele din urmă iau deo- dată foc, aproape nu se ştie cum, şi ard până târziu cu mari vâlvătăi. Câteodată li se întâmplă ca aceste mase de proză, pe care le folosesc, să nu s’aprindă de fel; chiar atunci însă o suflare subterană le face să salte neînţeles, şi cititorul surprinde un fel de viaţă străină în materialele lor inerte. Verseturile lui Whitman şi versurile libere (poate cele mai expresive în poezia franceză) ale lui Verhaeren se articulează între ele după modul prozastic; le putem pipăi încheietura în toate conjuncţiile gramaticei, pe care limbajul liric în chip obişnuit nu le cunoaşte, dar pe care discursivitatea i le impune. Aerul de familie al celor doi poeţi se mai susţine prin exaltarea de sine a orgoliului de om nou, om al viitorului, prin atitudinea profetică în ceea ce priveşte progresul tehnic, prin aspiraţia luptă- toare către un ideal democratic şi umanitarist, prin viziunea unei vaste organizaţii cosmopolitice, nedeslipită totuşi de baştina fie- căruia: un mondialism fremătător ne umple auzul deopotrivă, citindu-i. Ei se celebrează pe ei înşişi ca mai toţi poeţii, cu adaosul însă că sunt primele exemplare ale lumii de «personalităţi», pe care o anunţă şi pentru care luptă s’o ridice din muncitorimea câmpurilor şi a uzinelor, rasă nouă de oameni puternici fiindcă sunt liberi şi liberi fiindcă sunt puternici, eroi mai mult ai voinţei decât ai sensibilităţii şi ideilor, cum erau cei din trecut; sunt poeţii militanţi ai unei .« democraţii atletice », după expresia unuia din ei, ai tehnicităţii constructive, ai bicepşilor prin încordarea cărora se înfăptueşte civilizaţia modernă, ai unui ideal omenesc POEŢI AI PLEBEI 137 de forţă fizică şi morală, poeţi în sfârşit ai gimnosofiei unei alte Elade. Marele lor vis cosmopolitic nu este decât proiecţiunea în mondial a simţimântului de libertate individuală şi naţională, care nu numai că nu a împiedicat pe nici unul să-şi cânte mediul natal, dar le-a dat puterea să devină unul cântăreţul Americei, altul al Flandrei. Schimbând cele ce sunt de schimbat, cam aceleaşi observaţii se pot face şi despre poezia d-lui Aron Cotruş *); pe tonul cuvenit însă, cu mult mai scăzut, bine înţeles. In primele culegeri ale acestui poet, culegeri mai mult decât modeste, găsim prea puternice influenţe din Eminescu, din Iosif şi Goga, dintr’alţii chiar prea dinaintea acestora, de îndată ce apar ici şi colo nişte «plete blondine », câte un «îngerel» şi câte o « filomelă », ca să ne oprim asupra lor. Abia dacă, din versurile de război ale Sărbătorii morţii, putem reţine o vagă intenţie artistică, ce s’ar desprinde din prozaismul şi fantasticitatea evocărilor. Noroiul, cadavrele, întunericul şi stafiile sunt motivele acestor versuri. Corespondenţa luptătorului se scrie între «gigantice movile » de morţi: Iţi scriu Iar literile ce rămân în şir Schiloade, pe hârtia mea murdară, Par o osândă scrisă de un sbir... Murdare par, Scârboase şi murdare. .. Picuri murdari din creieru-mi murdar... Iar pe cerneala umedă şi groasă, Gândind acasă, Presar nătâng, presar nisipuri verzi, ■ Nisipuri purpurii, strălucitoare, Spălate ’n sânge, arse sec în soare, Nisipuri roşii ce miroase-a mort, Ca pana mea, Ca haina care-o port.. . Şi ochii mei abia mai pot privi... Ei sunt acuma iară, Ca o fereastră largă şi murdară Prin care nu mai poţi prîVi afară. *) Poezii (1911), Sărbătoarea morţii (1915), Neguri albe (192°). România (ic>2o), Versuri (1925). I* robia lor (1926), Mâine (1928), Printre oameni în mers (i933). Horia (1937), Tara (1937). 138 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE In jurul meu războinici fioroşi, Aproape goi, Stau tolăniţi sub arborii coloşi, Cu ochii ficşi şi sprijiniţi pe coate, Cu uitături grozave, idioate. E în Sărbătoarea morţii un Camil Petrescu fără forţă, anti- cipativ, dar şi câte un accent scos din altfel de contact cu mulţimea în luptă: Iobagi viteji,, voinici de fier, eroi, In şanţuri, prin zepezi ori prin noroi, Pe ger şi ploi, In marşuri, la atacuri sdrobitoare, Mi-e sufletul cu voi !.. Iar când dormiţi, c’o dragoste rebelă, Iubirea mea vi-i tristă santinelă, Şi până la mormânt va fi cu voi, Fraţi dulci, iobagi, nenorociţi eroi! Scurtimea, neregularitatea şi imaginea unică a fiecărei poezii din Neguri albe amintesc de Poemele luminii ale d-lui Blaga; cu atât mai mult, cu cât, pe lângă similitudini formale, afirmaţiei nietzcheene din Blaga îi răspunde şi o aspiraţie voinicească la voinicia, să zicem, gratuită. Poetul resimte o stearpă frământare bărbătească, pe care şi-o explică prin dorul înnăscut « de lucruri uriaşe ». E mai mult un fel de euforie adolescentă, de plenitudine fiziologică, ce se descarcă verbal în versuri ca « Viaţă, viaţă, viaţă !..» sau « O, a trăi, a trăi!..» şi care, până la urmă, susţine o impresie de titanism în devenire. Fie că se exprimă direct prin simplă afirmaţie, fie indirect prin versuri abrupte1 şi gâfâite sau prin intenţia de simbol din imaginea munţilor, imaginea foarte des folosită: Uriaşii noştri munţi sunt de-aur orbitor, De pietri scumpe, De fascinante şi fantastice metale, Cum nu văzură încă ochi uimiţi de muritor... O, unde-i? Unde? El, junele gigant, Minerul aspru, luminos şi colosal, Cu suflet multitudinar, Flămând, sătul, risipitor şi-avar, Intr’o pornire de ciclon, să-i spargă, POEŢI AI PLEBEI 139 Să-şi spintece biruitoare cale Spre-adâncurile lor întrezerite, Pline de comori-minuni şi de titanice ispite? acest titanism, care e de calitatea reprezentanţei populare, intro- duce pe d. Cotruş în tipologia Whitman-Verhaeren. Se simte că poetul acesta vine din mulţimea trudnică şi că vor- beşte mai totdeauna în numele ei. Venind de oriunde, poate ar fi fost preferabil să vorbească în numele său. Dar aceasta e realitatea. Strămoşul iobag, plugar sau miner, gloata, pentru a cărei celebrare e scris anume volumul In robia lor, nu are însă dispoziţia idilică din Alecsandri sau chiar Coşbuc. Muncitorii d-lui Cotruş sunt de sigur rupţi din omenirea de atleţi a lui Whitman şi, gândindu-se la ţăranii lui Grigorescu, poetul nostru va fi citit cu mare plăcere în Verhaeren: Ces hommes de labour, que Greuze affadissaient Dans leurs molles couleurs de paysanneries, Si proprets dans leur mise et si roses, que c’est Motif gai de Ies voir, parmi Ies sucreries D’un salon Louis Quinze animer des pastels, Les voici noirs, grossiers, bestiaux — ils sont tels. Astfel că omul nou, agentul unui mare viitor industrial, îşi înalţă bustul şi în poezia d-lui Cotruş: Cu ce ’mpărat fermecător, pierdut de-alaiul lui de vânătoare, Prin desişurile seculare, S’o fi’ntâlnit munteanca oacheşe şi iute: mama lui, De l-a născut aşa frumos, aşa puternic şi înalt: Un munte rupt din trupul unui munte de bazalt ?!... Uzina, cu maşinile şi lucrătorii ei, ca şi câmpul, cu neîndestu- larea şi plugarii lui, sunt motivele de predilecţie într’o inspiraţie cam vociferantă şi pe alocurea gâtuită, adică totdeauna mai mult aspirând la elanul viril, decât susţinându-1 în adevăr. In orice caz însă, ceea ce caracterizează întreaga poezie a d-lui Cotruş e militantismul în el însuşi, e frumuseţea atitudinii de bărbat luptător, pe care, drept este, nu-1 interesează deosebit de mult scopul pentru care luptă: efortul luptei, ca semn de bărbăţie, pare a se satisface prin sine. Căci, spre deosebire de marii săi confraţi, care îl încadrează tipologic, autorul culegerii In robia lor (de sigur cea mai expresivă din câte are) dovedeşte oarecare orientări contrazicătoare. Nu vom opune, bine înţeles, cosmopolitismul şi mişcarea umanitară iubirii de ţară şi sentimentului rasei, deoarece aspiraţiile acestea Ho REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE îşi trag puterea din simţimântul libertăţii, fiindu-i deopotrivă stră- lucit corolar; dar nu vom înţelege uşor cum poetul şi-a putut mânui inspiraţia, atât cât are, până la a o face instrument de luptă, când de luptă de clasă ca în volumul Mâine, când de luptă de rasă ca în volumul Ţară. Asemenea dublă folosinţă a aceluiaşi lirism nu o vom înţelege decât poate ca militantism pur, căruia îi rămâne indiferentă în fond cauza luptei şi care, pe numele cel mai bun, se chiamă poezia voinţei, cum arată limpede versurile următoare: Ciocan să-ţi fie vrerea; răbdarea: nicovală !... Dacă-ai căzut o clipă în marea ’nvălmăşeală, Mai dârz, Mai drept, te scoală !... Şi cu-o putere oarbă, cumplită, ne ’ntreruptă, Intoarce-te în luptă... Odihnile înşală... Starea pe loc e boală... Ascunde-ţi orice rană! Nu-i timp de şovăială... Ciocan să-ţi fie vrerea; răbdarea: nicovală! Tot spre deosebire de maeştrii săi, d. Aron Cotruş este poetul unei anumite părţi din ţară. In totalitate, reprezentările poeziei sale au o specificitate ardeleană şi chiar mai restrânsă. Horia pare eroul unic al acestei epicităţi deviate în lirism: îl recunoaştem în toţi oamenii din popor, pe care îi luminează versurile d-lui Cotruş, chiar dacă îi chiamă Pătru Opincă, Ion Ciura, Ion Codru, Tudor Săcure sau Niculae Pântea. Fie din această cauză, fie pentrucă retorismul nereţinut duce la rezultatul contrar celui urmărit, adică la lipsa de rezonanţă, marile vociferări whitmaniene din Mâine şi Printre oameni în mers contrastează cu o anumită puţinătate; ra- portate la fiecare poezie în parte, care de cele mai multe ori vrea să aibă dimensiunile unor cutiuţe de explosibil, ele nu au răsunetul larg, fiind de aceea ca nişte coarde de violoncel, de bună calitate, întinse însă pe o vioară. Cât priveşte aspectul formal, poezia d-lui Cotruş se arată în asprimea «multitudinară» a sufletului popular şi strămoşesc, pe care îl exprimă; ea practică modul prozei ca mai energic, modul discursiv şi enumărător, îşi frânge versul în crâmpeie, în aşa fel încât să facă tăiuş («te-ai desprins aspru din gloată / cu-obraji supţi, / cu ochii crunţi, / să lupţi / să ’nfrunţi / din sălbaticii-ţi munţi: — / ostile craiului, temniţă, roată...) şi îşi alege materialul lexical după aceleaşi trebuinţi. E plină de verbe ce se înlocuesc unele pe altele din teama de a nu putea spune tot numai unul (concurenţă « multitudinară »: « mă zbat, / mă rod, mă chinui, / mă POEŢI AI PLEBEI 141 gust cu voluptate »), precum e plină mai ales de sonoritatea cuvân- tului «tiers etat»: buimac, crunt, strădanie, rărunchi, etc. Şi atât de mult stăpâneşte în alegere sonoritatea plebee a cuvintelor că sunetul găsit folositor se şi dispensează de înţelesul cu care era tovarăş. Astfel unui «rob» groasa cătuşe i-opreşte brînca bătăuşe... altuia, tot din popor — bine înţeles, cu chipul supt, i se cântă « faţa macră », despre « sîrmele ghimpate » ni se spune că « opâcesc luptele..etc. Această poezie, care îşi susţine impresia de forţă mai mult prin slăbiciunea pentru vocabularul incult şi pentru ritmica voit sălbăticită, prin grandilocvenţă şi ostentaţie, are totuşi posibili- tăţile ei norocoase în simbol. Când afirmaţia directă a viitoarei lumi atletice se rafinează într’o idee poetică, ea câştigă nebănuit de mult în eficacitate, cum este cazul cu Pe-aici a fost un codru uriaş: Pe-aici a fost un codru uriaş odinioară... Acum: — Pustietăţi, zăduf şi scrum Pe unde pacea zumzăe şi înfioară... Dar iată: dintr’un trunchiu-cărbune, Ca prin minune, In pustiul fără margini — sol de viaţă nouă încoronat de zori şi miruit de rouă, — Un verde copăcel... Ca la un prieten aşteptat mă uit pierdut, la el... Şi cum mă uit, orbit şi beat, Ia soare, Aud şi văd parcă prin vremuri In freamăte prelungi titanica pădure viitoare... # * # După cum d. Aron Cotruş, în forma pe care i-o cunoaştem, n’ar fi fost posibil fără Whitman şi Verhaeren, d. N. Crevedia x) ar fi avut altă înfăţişare fără Essenin şi Arghezi. Autorul Cuvintelor potrivite a trezit în discipol gustul violenţelor de limbaj, pe care acesta, prin Essenin, le-a pus în slujba unei diferenţe sociale. Imitând fără îndoială, d. Crevedia îşi începe imitaţia dela un x) Bulgări şi stele (1934), Maria (1938), Dă-mi înapoi grădinile (1939). REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 142 nivel destul de înalt: e cel dintâi semn al înzestrării sale. Poezii ca Trec anii — câinii şi Floarea soarelui din ultimul volum, ca mai toate din volumul Maria, în care se recunoaşte la tot pasul răs- făţul erotic arghezian, sau altele ca Mi-e foame, mi-e sete din Bulgări ţi stele şi ca Refuz din Dă-mi înapoi grădinile ar fi stat foarte bine alături de modelele lor în volumele maeştrilor. Se simte că autorul e poet chiar când imită. Iată, de exemplu, aceste trei strofe: Am astupat păreţii, cu tot trecutul, tot. In cuibii mei de noapte, ce vast-profundă groapă! Şi se făcea o cale de sare, în vis — şi-o apă, O Caspică pe care o tot trudeam înnot. Te socoteam pierdută, la marginile humei, Stins soare, ca o floare-a-soarelui japon. Iar între noi o carte de vise — un oblon Şi-o ţandără de lună, pe tot înaltul lumii. Suntem în anii mierei — şi-a fost, îmi pare, Marţi. Pisoiu zbârlit, ce ’n braţe mi te prefaci că torci — Nu te-am bătut, vezi bine. Mai dulce să te ’ntorci, Da, trebue, adesea, să şi te mai desparţi în care ţinuta argheziană a versului nu micşorează plăcerea de a le reciti. Aceasta, fiindcă în general poetul nostru dispune totdeauna de imagini puternice şi inedite, de simţul unui anumit limbaj muntenesc, de rime noi, de rafinamentul aşezării lor în interiorul versurilor, precum şi de priceperea subtilă a asonanţelor care e la el o tehnică în adevăr originală. Cuvinte ca a râmni, a ardica, picere şi alte muntenisme, de-a-dreptul urîte dacă le privim în ele însele, devin, prin întrebuinţarea dată, posibile literariceşte. Cum însă limbajul propriu, rimele, imaginile noi vor reieşi mai bine din citatele ce vom face mai jos, relevăm în mod deosebit uzul asonanţei. In nici un alt poet nu se întâlneşte o stăruinţă mai admirabilă în acest procedeu. Atât numărul cât şi meşteşugul aso- nanţei la d. Crevedia sunt deopotrivă de considerat. Se poate alcătui un adevărat tablou: grumaz-rămas, muiereşte-cr estet, dulamă-palmă, lăstar-jandari, talpâ-albă, săpată-zâpadâ, fântâni-sân, ţerpii-ierbii, sâptămâna-într'una, optspreze-secer, culci-fulgi, struguri-lucruri, ţucără-bucură, sufle-suflet, pirul e-pirue, vifor-fi-vor, porumb-carâmb, desagi-săraci, fabrică- aprigă, plâns-prânz, piatră-poartă, familie- miluie, spangâ-dangât, ticul-ridiculi, fervoare-Fevruare, iarbă-aibă, unde-munte, sarcini-margini, repezi-lespezi, etc. Acestea ar fi aso- POEŢI AI PLEBEI 143 nanţele simple. Noutatea lor, a celor mai multe, este evidentă. Principiul lor însă, îl găsim şi dezvoltat într’o tehnică a subti- lităţii, fie că aproximaţia sonoră se află înlăuntrul cuvântului care sfârşeşte un vers, fie că se ascunde chiar în interiorul versului. Din prima categorie fac parte unele ca acră-lacrămi, columb-porumbului, etc., iar dintr’a doua cele de tipul: Şi stăpâna, care nu mai poate s’o sufere, I-a oprit, pentru lucrurile sparte, cărţulia Şi i-a poruncit să-şi facă mâine cuferele şi să plece 1 • Am o carte albă, cu file grele de noapte, Literele, ca nişte boabe coapte — Şi e plină de ceară, de sânge şi şopti, Din o mie şi una de nopţi mari. # Acum ai ieşit parcă din pădure, Cu ochii-două mure mari, Sprâncenile, frunze putrede de jugastru, Părul, aspru şi negru. Interesant, la acest poet, este atât jocul, cât şi felul reprezentă- rilor. Imaginile folosite apar oarecum insolit, se impun cu violenţa lucrurilor necioplite şi vin dintr’o viaţă joasă, de lângă pământ. Ele sunt, se înţelege, rustice, dar nu au rusticitatea prosperă, a celor din Alecsandri sau Coşbuc, ci una viguroasă în mizeria ei şi care, nu numai că nu se ruşinează, dar chiar se făleşte cu obrazul pământiu şi călcâiele crăpate. Şesurile munteneşti ne-au dat fără îndoială, în d. Crevedia, pe primul lor poet. De-acolo ne vin bucăţi în totul remarcabile ca Foamete, care este un spectacol unic al secetei la câmp, ca înviere, pătrunzătoarea amin- tire a copilăriei săteşti bisericoase, ca Ana şi Omul din veac, aceasta din urmă adevărată viziune a unei adânci ancestralităţi. Niciodată, în poezia noastră, ţărănia muntenească n’a primit colori mai ale ei, n’a fost înfăţişată mai veridic, mai plastic şi mai atrăgător ca în versurile d-lui Crevedia. Dar versurile din Bulgări şi stele, Maria şi Dâ-mi înapoi gră- dinile nu se acceptă cu uşurinţă; mai întâi din cauza cititorului de poezie, care vrea să pară numaidecât distins (e foarte răspândit la noi acest fel de cititor) şi, orăşan sau orăşenizat, respinge dela început, sub orice formă, «ţărănia »; în al doilea rând, pen- trucă limbajul poeziei d-lui Crevedia este cel provincial-munte- nesc, în bună parte poate neînţeles; în al treilea rând, pentrucă 144 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE poetul însuşi îşi exagerează originalitatea până dincolo de margi- nile îngăduite, transformându-şi ţărănia în laia cea mai caracteri- zată ca în strofele Argatului: Am slugărit la popi, la cârciumari, la muscal, Pă mămăligă şi ’mbrăcăminte — altfel nu să putea. Şi când mă bătea câti-un stăpân şi mă zgornea, Of, plângeam pă găurili unui caval. Doamne, pupa-Ţi-aş tălpili Tele, cât chin ! Câte ape-am trecut; câine flămând, câte sloate nu m’au bătut! Când mă culcam pă lângă uluci: velinţă-ceru, pulberea- - aşternut. N’am fost dat la carte, dar mi-a arătat cocoana să mă închin. Stăpân, care cică ai grijă dă toate — până şi d’o ceapă, Mult mi-e dragă fata rumânului, dar, de, sânt venetic şi sărac. Arată-mi-te sara ’n porumburi şi povăţue-mă cum să fac ? Că ţi-oi slugări, Domnicule, toată pă lumea-ailantă — dăgeaba. Intr’adevăr, aşa vorbesc numai ţiganii sau unele sate din Mun- tenia dezvoltate din sălaşe ţigăneşti. In sfârşit, ultimul motiv, pentru care poezia d-lui Crevedia nu poate fi primită decât cu oarecare greutate, este stridenţa ei suburbană. Căci peste ruralismul murdar, însă acceptabil fiindcă este puternic, al versurilor sale, s’a aşezat o suburbie bucureşteană de nesuferit. Când vorba şi atitudinea sufletească din câte o poezie, cum e Fapte diverse, seamănă cu acelea ale ţăranului, faimos altădată, al lui Spiridon Popescu, care ţăran se uimea de minunăţiile oraşului, lucrul mai merge, deşi aerul de cuplet pentru o scenă de mâna a şaptea dezgustă şi aci: Bucureşti. Ce de turnuri, ce fereşti! Toamna, primăvara ’n ceşti. Ce de sârme, ce lumini Risipite şi ’n ciorchini. Cântă masa, cântă casa, Cântă pomii, cântă zidul, N’am mai văzut blidul lunii. Stele: boabe de fasule, Sus, urcate la pătule. ' Dulce-i la cofetărie Mămăliga din cutie. Când însă un sfârşit de scrisoare, ca în Striinătăţi, sună aşa: POEŢI Al PLEBEI *45 Să ne vedem sănătoşi! Cu ţuică bătrână, mămăliguţă şi caş, Cu mititei la grătar, porumb fiert, Pepeni, floricele, gogoşi, Pe umeri, şerpoaice cu ochi frumoşi Şi nişte balauri de lăutari, La vară ’n Moşi. Praful să se-aleagă de-o leafă ! Rouă şi zambilele cerului ml-si de treabă..., vulgaritatea, în acest caz, întrerupe orice posibilitate de contact cu poetul. Aproape aceeaşi situaţie ne irită în Mi-e foame, mi-e sete, unde plebeul ni se arată a fi prins gustul banului şi al gloriei; ideea mai ales de a avea bani, îl face să-şi verse toată vulgaritatea: Of, ce bine e când ai parale! Când suni francii ’n buzunar, Te simţi fulg, ca un căluşar 1 Iţi vine să chiui, să sari, Să ’ncinzi nişte sârbe şi nişte geamparale Să duduie duşumeaua de angarale ! Bani, ce bine e să ai bani! Cu toate acestea, d. Crevedia este un poet remarcabil; tocmai pentrucă lucrează într’o materie cu totul ingrată, care, chiar atunci când este tratată mai cu stăpânire şi măsură, dă poeziei sale un farmec neverosimil, aproape stupid. De aceea au ceva de ne- crezut versurile acestui poet: un comic social din care ţâşneşte de neînţeles poezia cea mai adevărată. Mirarea că se pot scrie versuri într’un limbaj gros, de suburbie românească şi că în definitiv se poate scoate şi poezie din sufletul unui Rîmătorian sau Venturiano, nu încetează atât de uşor, citindu-le. In vocabular, în imagini, ca şi în motivele lirismului său, d. Crevedia cultivă acea diferenţă socială, pe care o face evidentă omul care, vrând să fie elegant, este fercheş. Dar, lăsând la o parte asociaţiile pe care ni le trezeşte condiţia socială a limbajului acestor versuri şi a atitudinii autorului lor, modul poetic în el însuşi, modul pe care îl practică d. Crevedia, e foarte original, şi trebue numaidecât să adăogăm pentru nuanţa afirmaţiei, că e mai ales plin de «originalitate». Inchipuiţi-vă, dacă e cu putinţă aşa ceva, un olar care, din pământ prost, meşte- reşte el vase ţărăneşti obişnuite, bărdace sau pâmăi, cu sunet însă de baccarat; vase ordinare, însă ale căror buze aspre, cercetate de un deget expert, ar începe deodată să cânte, înălţându-se la glasul cristalelor. N’ar fi într’adevăr de mirare ? io io 146 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi totuşi nu ajunge numai această închipuire, ca să avem ideea precisă despre natura poeziei d-lui Crevedia. Imaginaţi un lucru mai absurd; de exemplu, un cântăreţ de seamă, care, sub ochii noştri, pune un libret vulgar pe o arie fermecătoare şi din când în când se mai şi scarpină, în timp ce cântă; dar cântă neîntrerupt şi în aşa fel că pierdem din vedere atât vulgaritatea libretului cât şi gestul oribil. Cum să nu ne prindă mirarea? Şi, ce să mai spunem ! Una din impresiile noastre, cu care am rămas totdeauna după ce am citit un volum al d-lui Crevedia, este aceea de a fi văzut un tânăr prinţ, de cel mai albastru sânge, plin însă de zgaibe infame, de un fel de rapăn, care, grozăvie a grozăviilor!, dacă s’ar vindeca, prinţul ar înceta să mai fie prinţ. Poezie, care să pară a-şi trage seva din trivialitate, am mai văzut: şi Essenin şi Arghezi al nostru ne-au obişnuit cu tot felul de cru- dităţi. Dar o poezie ca a d-lui Crevedia, trivială în stofa ei, atât în urzeală cât şi în bătătură, şi vulgară în chiar efectul ei liric cel mai pur, fără ca totuşi ea să fie din această cauză mai puţin poezie, noi n’am mai întâlnit. Să se reţină, că spre deosebire de cei doi mari poeţi, din care d. Crevedia purcede şi la care trivialitatea este a materialului aşa zicând obiectiv, material care, fiind depăşit de efectul poetic, rămâne numai ca mijloc de măsurat înălţimea impresiei finale, autorul nostru are îndrăzneala necrezută a unor motive subiectiv-triviale, punând trivialitatea să se celebreze ca atare în formaţie de paradă, din care totuşi poezia nu lipseşte. Aşa încât să aruncăm bruma de învăţătură, după care arta e nedeslipită de idea de nobleţe şi, fără nici o prejudecată estetică, să ascultăm mai bine pe trimisul vulgului « cu marea misiune a Frumosului », aşa cum se exaltă singur poetul nostru, cam în felul lui Essenin, în Refuz Foarte-ambitios — » Să nu-mi ia nimeni înnainte ! Să fiu eu cel dintâi, întotdeauna — Eu — şi luna ! Mă chinue frumseţea altui, Mă rod victoriile-alt&ra — Ollliu, soarele Innaltu’i Şi carul mare şi aurora ! Un încăpăţânat şi-un încrezut. N’am căzut niciodată de pe cal. Şi-oricât de sumbre căile şi de-amare, Eu, cu marea misiune-a Frumosului. Treizeci de viscole şi cinci — Deşi nu par decât de douăzeci. POEŢI AI PLEBEI 147 Cu gura, cum e vrana la tilinci Şi gâtul, ca al tecilor de ţucără, Vreo patru principese mă desmiardă, Şi, uite, asta crunt mă bucură Şi-mi dă un cuget iute, ca o bardă! Nu căutaţi c’am genele târzii Şi-am sfiiciunea, tristă, a macului — In mine, dorm adâncile Vlăsii Şi neamul meu — un neam al Dracului 1 Ştiţi voi, strigoi, ce-i flerul Lemnul de corn şi cel de vânj? Ori ţelina şi ţimentul ogorului ne ’ntors ? Eu m’am născut în pagina Săgetătorului, Noiembre, pe-un prăpăd de vifor — Şi ştiu că cele ce nu mi-au fost încă — fi-vor! Pe mine mă iubeşte Dumnezeu, Că scriu frumos — în genul lui: Cu trăsnete, dar şi cu literele cerului, de-argint... Iar când, morgane, visele mă mint Şi necazurile şi ’mpletesc pe mine opţii, Eu sorb, profund, cafeaua neagră-a nopţii — E hotărîrea mea, e-atunci, ca pirul e ! Şi poate uraganul să tot sufle, Şi pietre după mine, pirue ! Sunt numai vână, frumuseţi şi suflet — Şi sufletul, Sufletul biruie ! Noi nu zicem că nu se poate râde, la prima lectură, de versurile: « Ollliu, soarele Innaltu’i/Şi carul mare şi aurora 1», care seamănă atât de bine a înjurătură, — că nu se poate râde de câte-o imagine sârbărească, aşa cum este aceea cu « principesele », al căror gât e « ca al tecilor de ţucără », — că nu se râde de figura aceea, în care poetul îşi declară neamul ca «neam al Dracului» (adică « dat în Paşte », cum scria Matei Caragiale despre Pirgu), că în sfârşit nu e oarecum comică jactanţa ideii că scrie «în genul lui Dum- nezeu »; am râs noi înşine de poza bădărană a Refuzului, dar, la o lectură repetată şi privind totul în cadrul lirismului gros al volu- mului întreg, am încetat din râs, fiindcă d. Crevedia e un poet nu chiar « în genul lui Dumnezeu », însă un poet, care îşi cunoaşte meseria. Autorul volumului Dă-mi înapoi grădinile, cu trivialitatea sa în care recunoaştem numeroase altoiuri de poezie, dovedeşte io* REVISTA FUNDAŢIILOR REGALB 148 la rândul lui, după alţii, că Arta nu are o materie rezervată şi alta interzisă. Talentul rezolvă totul, în timp ce pentru lipsa de talent totul este motiv impropriu. Semnalăm, în aceeaşi ordine de idei, că cine va citi noul volum al d-lui Crevedia va avea surprinderea să observe că un motiv ocazional, cum este acela soldăţesc din Cântec de plecare (la război n. r.), deşi cu o aparenţă de «style pompier», are remarcabile accente: Eu, pe-acolo, pe unde-oi fi, Din gamelă, ca dintr’o inimă, Voi sorbi ceaiul amintirilor — Pâinea smeadă, ca un obraz de mamă, Obuzele, cât nişte copii, Degete fine — cartuşele, Taler de nichel — luna logodnei noastre, Sufletul tău mă va ocroti ca un cort. Cât o să ţină prăpădul, nu se ştie. Soldaţii se vor întoarce din luptă cu flori roşii în piept — Nu veţi mai auzi şcolarii în recreaţie. Ziarele — ca nişte cimitire. Iar dacă, vreodată vei visa frumos, De vei visa un cer ca o scrisoare, Cu un luceafăr, albăstrui cercel Şi-o lună atârnând ca un inel, Pe creste — Să ştii, de-atunci, mireasa mea bălaie, Că el, fruntaşul Cârstea Niculae, Nu mai este. Ceea ce însemnează că şi « pompierismul » e o formă tot a lipsei de talent şi nu însuşirea unei anumite materii, care ar fi interzisă poeziei. In concluzie, lirismul cam specios al d-lui N. Crevedia, lirism de ţăran valah frecat cu niţel Bucureşti şi ceva carte, lirism sâcâitor, poate fără mari posibilităţi de circulaţie în clasa cultă a societăţii noastre (fapt care nu-1 atacă în viabilitatea lui), şi pândit adesea de răul gust al ostentaţiei (ceea ce poate deveni o primejdie), are identitatea sa, cu toate că rădăcinile îi sunt adânc înfipte în poezia lui Essenin şi Arghezi. D. N. Crevedia, în conştiinţa noastră oricât de riguroasă, este un poet. Ceea ce îi dorim e să-şi adâncească poezia, pătrunzând în sine dincolo de stratul liric suburban, acolo unde zace desigur POEŢI AI PLEBEI 149 stratul ţărănesc pur, izvor al atâtor reprezentări noi şi puternice în toate volumele sale de până acum şi de unde au ieşit, admirabi- lele Foamete, înviere, Ana şi Omul din veac. Aşezându-i alături, dd. Aron Cotruş şi N. Crevedia pot fi priviţi împreună: deşi cel dintâi pornit la o poezie apropiată de manifestul social, iar al doilea rămas neatins de revendicările lumii, din care vine, dar căreia îi aparţine totuşi prin felul « ro- turier » al tuturor manifestărilor sale, ei exprimă şi mai ales vor să exprime mari virtuţi de teapă. Acelaşi gând îi însufleţeşte pe amândoi: să vorbească întocmai ca lumea noastră de jos, ca po- porul, ai cărui trimişi se simt a fi cu deosebită satisfacţie. Şi reuşesc; dar cu observaţia că poezia lor foloseşte felul de a vorbi al unui popor cu aspiraţii (aspiraţii politice — la unul, aspiraţii orăşeneşti — la celalt), care îl scot, de cele mai multe ori, din sfera lui de viaţă, din echilibrul sufletesc poporan, prefăcându-1 în plebe. In vechea Romă, ei şi-ar fi încordat lira pe Aventin. DD. Aron Cotruş şi N. Crevedia sunt poeţi ai acestei plebe, deosebită în totul de lumea poeziei noastre populare, de popo- rul cel adevărat, care nu poate fi închipuit în expresia lui fără cuviinţă, sfială şi discreţie. VLADIMIR STREINU O VIAŢĂ ROMANŢATĂ Dumitru Almaş: Miron Costin, în editura « Naţionala-Ciornei >, 1939, două volume. Cartea semnată cu un pseudonim, sub care se ascunde un tânăr profesor de liceu, debutant, nu se subintitulează « roman ». Totuşi, prin structură şi dimensiune, nu este altceva. Autorul a dat biografiei lui Miron Costin caracterul unei vieţi «roman- ţate ». Peste canavaua documentară, foarte strânsă, se ţese urzeala ficţiunii. Plăsmuirea epică nu pleacă însă la d. Dumitru Almaş din nevoia de a prezenta pe ilustrul cronicar moldovean, la un mai ridicat potenţial aventuros. Viaţa acestuia este atât de încăr- cată cu evenimente, încât nu se mai cere adăugită. Dacă este aşa, care este pricina că cercetătorul, între două posibilităţi, de a scrie o biografie strict documentară sau un roman, a ales această din urmă cale ? S’ar spune că profesia sa l-ar fi indicat mai curând către prima soluţie. Poate că specialistul a vrut să-şi încerce mijloacele literare, cu un subiect mai la îndemână, din sfera sa cărturărească. De altă parte, întreprinderea unei monografii ştiinţifice l-ar fi obligat la contribuţii biografice. O asemenea lu- crare, în sfârşit, nu i-ar fi îngăduit libertăţi prea mari, ca unificarea caracterului eroului său, în vederea unei teze oarecare. Romanul are mai multă plasticitate decât biografia, solicitând libertatea artistului, de a da materialului de viaţă, înfăţişările cele mai felu- rite. Un artist, atras eventual de figura lui Miron Costin, la ce ar fi fost ispitit? Prin artist, înţelegem totodată un psiholog îndepărtat de clişeele simpliste ale vieţii morale. Credem că l-ar fi atras complexitatea personajului: amestecul, specific omului public, de personalism şi dezinteresare; contrastul dintre devo- ţiunea cercetătorului istoric, pentru binele patriei şi ambiţiile dregătorului, conştient de superioritatea lui intelectuală; mai exact, surprinderea limitelor dintre virtutea cărturarului şi ego- tismul politicianului, a basculării celor două tendinţe psihologice paralele, a graficului sufletesc schimbător, a echilibrului moral, mai adesea precar şi provizoriu, decât stabil. Un asemenea, artist O VIAŢĂ ROMANŢATĂ T5i ar fi cu totul străin de orice tendinţă apologetică; neinteresându-1 consecvenţa eroului său, calitate care mai adesea acoperă lipsa de viaţă interioară şi de energie, s’ar ingenia dimpotrivă să-i scoată la iveală contradiţiile secrete, care-i sdruncină securitatea morală. Acesta ar fi punctul de plecare al unei vieţi romanţate, pentru un artist, pasionat intelectualiceşte de chipul enigmatic al unei personalităţi istorice, de felul lui Miron Costin. Intr’o asemenea întreprindere, finalitatea n’ar fi simplificarea eroului, spre a-i da aparenţa unităţii, ci dimpotrivă, urmărirea oscilărilor sale tem- peramentale, fără pretenţia de a le da o dezlegare raţională. Iniţiativa d-lui Dumitru Almaş pare a fi pornit dintr’un im- puls contrar. Atras de bogăţia temperamentală a eroului său, dar neliniştit de zigzagurile actelor lui, a căutat cheia care duce direct la mobilul central al acţiunilor, spre a explica unitatea personalităţii. Iluzie profesională, desigur, acest miraj al unităţii, care reduce omul viu şi schimbător, la o formulă schematică. Dar ce frumos spectacol, din perspectiva etică, este istoria unei vieţi, care pare luminată, dela deşteptarea conştiinţei şi până la stingerea ei, de o singură pasiune ! Aşa i-a apărut Miron Costin d-lui Du- mitru Almaş, din adolescenţă, ca urmărit de un comandament moral, pe care nu l-a pierdut nici o clipă din vedere. Lucrarea d-sale are aşadar o intuiţie etică, la geneza ei. Spre a o dezvolta, în cadrul biografic, nu i-ar fi servit destul de credincios biografia ştiinţi- fică, unde fiecare susţinere s’ar fi cuvenit probată. Câmpul cel mai prielnic intuiţiei sau ipotezei etice i s’a relevat romanul, care îngădue adaosurile nedocumentare sau interpretările cât mai libere ale documentelor, în sprijinul atmosferei morale, urmărite. Viaţa romanţată a lui Miron Costin este aşadar cadrul fictiv care îngădue idealizarea desăvârşită a portretului. Ficţiunea, după cum vom vedea, nu joacă rolul de căpetenie într’o biografie atât de nutrită cu fapte, ci se reduce la măsura îngăduită, spre a umple golurile, foarte puţine, ale cunoştinţei exacte; interpretarea, în schimb, în sensul unităţii morale a eroului, se exercită cu mai multă libertate. Le vom urmări, şi pe una şi pe alta, spre a confrunta imaginea istorică a marelui cronicar cu figura plăsmuită de apologetul său. # # # Nu se întâlnesc, în cartea d-lui Dumitru Almaş, flagrante erori de date sau de fapte, ca la alţi biografi « romanţatori». D-sa îşi cunoaşte personajul, după scrierile lui, precum şi toată lite- ratura istorică, după care i-a întregit portretul. Cu toate acestea, i s’a strecurat o eroare destul de curioasă. Este vorba de tatăl cronicarului. Până la lucrarea d-lui P. P. Panaitescu: «Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin » (1924), hatmanul Alexandru Costin era considerat REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 15* tatăl lui Miron. Un Alexandru Costin, postelnic, apare şi contem- poran în tinereţea lui Miron, în Moldova, până la Istratie Dabija voevod. D. P. P. Panaitescu a dovedit, după isvoare polone, din epocă, identitatea lui Ioan (Iancul sau Ivonia Costin, hatmanul, boer moldovean, care primeşte indigenatul polon, în 1638, pentru servicii aduse republicii, unde se refugiase) cu tatăl lui Alexandru, Miron şi Potomir, copiii numiţi în actul indigenatului. In acel moment, Miron avea cinci ani. Alexandru era fratele mai mare, acelaşi care dispare în vremea lui Dabija. Potomir moare ca ne- vârstnic sau, după d. Panaitescu, este acelaşi cu Velicico. Deci nu mai încape îndoială că tatăl lui Miron s’a numit Ioan Costin, aşa cum s’a putut citi în ediţia V. A. Ureche, a scrierilor lui Miron, într’un singur loc: în lista moşiilor lăsate de dânsul. Cu toate acestea, în cartea d-lui Dumitru Almaş s’a strecurat versiunea cea veche. «Ştiu (colegii lui Miron, n. n.) că-i feciorul lui Akx. Costin, boier moldovean, din cei veniţi cu domnul mazâl Moise Movilă... » (I, 14). Autorul a cunoscut însă studiul d-lui P. P. Panaitescu, primul care a relevat documentar, indige- natul polon al Costurilor. Lucrul reiese clar din fraza următoare: «Ştiu că i s’a dat de către marele rege al Poloniei indigenatus, lui şi părintelui şi că-i primit cu cinste în rândul nobililor, încă dela dieta din Winiţa » (I, 14—15). De altfel lucrarea d-lui P. P. Panaitescu, desigur cea mai bogată în izvoare noi asupra marelui cronicar, a servit permanent d-lui Dumitru Almaş, pentru nu- trirea cu date certe, a romanului său. Cum de i-a scăpat adevă- ratul nume al tatălui lui Miron, ne apare aşadar inexplicabil. # In legătură cu originea etnică a cronicarului, autorul se fereşte a se pronunţa în mod expres. Se ştie că Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, unde dă originea eterogenă a unora dintre boeri, pretinde că familia Costin este sârbească. V. A. Ureche combate această versiune şi împinge obârşia neamului Costi- nilor adânc în trecut, identificând pe Costineşti cu Mironeştii, din veacurile anterioare. In «Istoria literaturii române, Epoca Veche» (1930), d. Sextil Puşcariu afirmă fugitiv românismul marelui cronicar:... «boier moldovean de viţă veche...». Ver- siunea lui Dimitrie Cantemir pare a fi însuşită de d. N. Iorga. D-sa admite « o origine cu ceva sânge sârbesc — trebue s’o recu- noaştem, — în orice caz, din acea lume balcanică», deoarece tatăl ar fi venit cu voevodul Radu Mihnea « din Balcani» (« Con- stantin Stolnicul Cantacuzino», în Revista Fundaţiilor Regale, 1 Iulie 1935). Admiţând că mama lui Miron, o Movilească, «va fi fost curat Româncă », d. N. Iorga socoteşte că şi din onomastica fiilor hatmanului, Miron, «un nume neobişnuit la noi », Velişcu şi Potomir, nu se poate scoate «cel mai bun atestat de rasă», dinspre partea tatălui. Nu îndrăznim a risca o opinie, într’o che- O VIATĂ ROMANŢATĂ 153 stiune atât de controversată. Ni se pare totuşi că onomastica fiilor lui Iancu Costin n’ar fi decisivă în sensul originii slave. Dacă hatmanul Costin, refugiat în Polonia, cu relaţii înalte în patria adoptivă, unde a murit, s’a folosit de prieteniile locale şi a primit ca feciorii săi să fie botezaţi de şleahtici, numele slavone n’ar mai apărea ca o semnificaţie de origine, ci numai în circum- stanţă baptismală. Este o sfioasă ipoteză, pe care o propunem, fără pretenţia de a rezolva problema. Oricum ar fi, am atins această chestiune numai în treacăt, relevând abţinerea romancierului dela această controversă. Numai că, nepronunţarea sa, precum şi igno- rarea voită a versiunilor negative, vădesc la d. Dumitru Almaş dorinţa de a înlătura chestiunea românismului marelui cronicar, sub aspectul somatic, discutabilă. Miron Costin a fost un mare patriot în vremea sa, atât prin fapte cât şi prin vorbe. Scrierile lui promovează latinitatea noastră şi unitatea etnică, a Românilor de pretutindeni. Totodată, după arătările cronicarilor, marele logo- făt a rostit formule de precursor, în sensul unui patriotism modem, necunoscut în vremea lui. Deşi sunt astăzi adeseori citate, frumu- seţea lor ispiteşte oricând rememorarea. După cucerirea Cameniţei, marele vizir Ahmet Kiupruli a cerut să stea de vorbă cu un boier mai răsărit. « Ales-au Petriceico Vodă din toţi boerii ţării mai de treabă la voroavă pre Miron Costin, care au fost mai pre urmă şi logofăt mare; şi mergând Miron Costin la cortul Vezirului, pusu-l-au Vezirul de au şezut înaintea lui, şi i-au zis Vezirul să-i spue drept: «pare-le lor bine că au luat împărăţia Cameniţa, au ba ? *. Iar Miron au răspuns că se teme a spune drept. Vezirul s’au zâmbit a râde şi i-au zis să grăiască, să nu se teamă. Atunce Miron au zis: « Suntem noi Moldovenii bucuroşi să se lăţească împărăţia în toate părţile cât mai mult; iară peste ţara noastră nu ne pare bine să se lăţească». Mai departe, întrebat dacă e bine ca Turcii să lase oştire, de pază ţării, Miron a răspuns că nu este nevoe, argu- mentând în chip strălucit şi convingător. Intr’o altă împrejurare, când Petriceico Vodă « om bun şi slab, prost» s’a temut de Tătari şi s’a refugiat la Poloni, Miron, mare logofăt, a răspuns: « Ori să fie voia Mâriei-tale, ori să nu fie, noi nu ne vom lăsa casele să le iee Tătarii »; şi s’au închinat şi i-au zis: « Să fii Măria-ta sănătos * şi au eşit afară. Şi aşa, toţi boierii şi căpitanii au purces după cela, pre rând, a se închinare, şi au eşit afară; şi cum au eşit afară au început a încălecare pre cai şi au purces cu toţi în gios. Iar Petriceico Vodă au rămas numai singur, numai cu Hăbăşescul hatmanul şi cu casa lui şi au început a plângere şi a blăstemare pe Miron şi pe alţii.., ». La întoarcerea lui Gheorghe Duca Voevod dela asediul Vienei, când a găsit ţara răsturnată de unelti- tori, Miron l-a îndemnat la rezistenţă împotriva podgheazurilor de tâlhari. « Ce putere au ei să vie asupra Măriei-tale? Să nu dăm REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 154 locul, că pământul acesta este frământat cu sângele moşilor şi a stră- moşilor noştri!» Aceste vorbe neuitate nu au fost povestite de Neculce în « O seamă de cuvinte », unde s’au strecurat şi întâm- plări îndoelnice, ci în letopiseţul său «de la Dabija voevod la domnia lui Ioan Mavrocordat voevod ». Sunt cuvinte care s’au bucurat desigur de mare notorietate şi răspândire orală, printre oamenii generaţiei precedente, dela care le-a auzit Neculce (acesta avea 19 ani la uciderea lui Miron). O asemenea dragoste de ţară, materializată prin conştiinţa solidarităţii somatice cu pământul, era neobişnuită în secolul al XVII-lea. Român după amândoi părinţii sau numai după mamă, Miron Costin a dat cel dintâi la noi, expresie lozincilor patriotice moderne, intrate astăzi în pa- trimoniul obstesc. » Sedus în deosebi de această componenţă morală a eroului său, d. Dumitru Almaş a făcut dintr’însa coordonata principală a per- sonalităţii lui Miron Costin. Prin această axă a concepţiei sale, cartea are o valoare educativă considerabilă. Cine ar sta să-i con- teste adevărul şi legitimitatea ? Identificată cu toate zbuciumurile unei vremi nestatornice, după domnia lui Vasile Lupu, viaţa marelui cronicar îşi vădeşte desigur exemplaritatea, mai ales pentru ceasul de astăzi, al unor noi nelinişti şi temeri, dintre cele mai grave. Ivită în exod, existenţa lui Miron i s’a părut autorului chiar din anii studiilor de la Bar, călăuzită de nostalgia patriei. Sub acest semn şi-a trăit ultimii ani, hatmanul Costin, tatăl, care n’a avut norocul să-şi revadă ţara şi sub aceeaşi zodie s’a desfă- şurat iniţierea viitorului cronicar, în cultura umanistică. Din acelaşi articol al d-lui N. Iorga, culegem o îndoială despre calitatea instrucţiei dobândite «într’o şcoală secundară de pro- vincie din Polonia ». Acolo, Miron «.. .a învăţat întâmplător ce a putut prinde...». După d. P. P. Panaitescu, care nu deosebeşte între colegiile iezuiţilor din Polonia, programa cursului întreg, de cinci clase, comporta trei ani de învăţătură gramatică şi doi de instrucţie umanistică. Limba latină era însă «limbă de conver- saţie, care trebuia vorbită curent». Pe lângă' gramatică, ştiinţe umaniste şi retorică, figurau «istoria antică, antichităţile şi geografia, ca studii accesorii». Nu ştim cât timp a urmat Miron aceste cursuri. In Iunie 1648, când şcolarul era abia în vârstă de 15 ani, oraşul a fost evacuat şi curând apoi distrus de Cazaci. Să-şi fi continuat Miron studiile la Cameniţa, unde s’a mutat şcoala ? se întreabă d. P. P. Panaitescu. Nu se ştie nimic precis. Se pare însă că n’a beneficiat de o învăţătură gimnazială completă. Nici vorbă, mai ales, de alte studii superioare, deoarece la vârsta de 18 ani, tânărul luptă în oastea polonă contra Cazacilor, ajungând până la « Valul » presupus al lui Traian, de lângă Kiew, iar în anul următor trece în ţară. O VIAŢĂ ROMANŢATĂ *55 Aci începe libertatea romancierului, de ficţiune şi de inter- pretare. Miron e înfăţişat «cel mai sârguincios dintre toţi cole- gienii» şi cel mai învăţat. Stăpâneşte mai bine decât toţi ele- mentele gramaticale, din manualul lui Alvarus (luat după d. P. P. Panaitescu, ca tot ce priveşte învăţătura dela Bar şi relaţiile de mai târziu, ale omului şi ale operei, cu Polonia). Aşa să fie ! Numai că d. Dumitru Almaş a ţinut ca eroul său să prefigureze întreg, din crisalida. Prin urmare, Miron e un neobosit consumator de istorie şi de pe acum, dela vârsta de 15 ani, promotorul latinităţii noastre, pe care caută să o dovedească în convorbirile cu colegii. Aceştia îl sâcâe cu versiunea lui Bielski, a obârşiei noastre din răufăcătorii aduşi în Dacia. « Eşti urmaşul tâlharilor din temniţele Romei, deci asemeni Cazacilor lui Bogdan Chmielnicki» (I, 23). Deşi autorul este prevenit că lucrările protestantului Martin Bielski nu erau îngădtiite de superiorii din şcoala iezuită, d-sa ţine cu orice preţ ca personajul său să se fi născut la viaţa intelectuală, cu conştiinţa misiunii sale scriitoriceşti, decisiv orientată. Printr’un alt artificiu al romanţării, d-sa numeşte, fără şovăială, pe tinerii polonezi, care-1 hărţuesc pe Miron. Cine sunt aceştia? Martin Katski şi Marcu Matczyski. Şi de unde i-a luat autorul? In defi- nitiv, d-sa putea găsi două (sau mai multe) nume fictive, cărora să le încredinţeze destinaţia maieuticei naţionaliste. Dar nu, roman- cierul îşi găseşte controversiştii tot în cartea d-lui Panaitescu: cel din urmă este prietenul lui Sobieski, căruia Miron îi dedică cronica polonă, celalt iarăşi un cunoscut al lui Miron, cu care a fost în corespondenţă şi Niculae Costin, fiul şi cronicarul. Este un procedeu discutabil, de a înnoda încă din şcoală toate cărările vieţii eroului. Aci, aşa dar, după nevoile de sugestie ale ficţiunii epice, se pune în acţiune întreaga cultură de mai târziu a lui Miron Costin, care desigur că s’a desfăşurat pe o rază cronologică mai întinsă; tot aci se întâlneşte viitorul cronicar cu falsurile istorice pe care avea să le combată; în fine mereu aci îşi leagă relaţiile de mai târ- ziu. Spre a dramatiza viaţa intelectuală a tânărului cărturar, care nu e decât un învăţăcel, la Bar, romancierul îi împrumută o vastă lectură, mai ales profană şi laică, întocmită înafară din program şi împotriva disciplinii şcolare interioare; Miron con- sultă aşa dar pe istoriografii reformaţi sau eretici, iar colegii citesc pe Copernic şi pe Bocaccio. Nici «Letopiseţul ţării Moldovei» de Grigore Ureche nu i-a rămas străin tânărului universalist, care ştie tot şi a citit tot, la 15 ani. Ia să ne închipuim că lucrarea sasului Toppeltinus, Origines et occasus Transsylvanorum, tipărită la Lyon; în 1667, ar fi fost cu douăzeci de ani mai veche ! In această ipoteză, nu l-am fi văzut pe Miron Costin al d-lui Almaş, capabil de a susţine unitatea noastră etnică, încă de pe băncile colegiului din Bar ? Şi dacă adaosurile lui Simion Dascălul şi ale lui Misail REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE IS6 Călugărul ar fi fost iarăşi cu puţin anterioare anilor de şcoală ai lui Miron, am fi asistat, în romanul vieţii lui, la anticiparea întregii sale opere, din acel moment chiar. Noroc însă că stric- teţea cronologică l-a oprit pe d. Almaş să meargă până la capătul nobilului său zel. Romancierul e însă sub prestigiul mitului precocităţii, care caracterizează uneori genialitatea. Miron e, la d-sa, un asemenea geniu, prefigurat din adolescenţă. înainte de a cerceta credinţa autorului faţă de izvoare, ne pro- punem o scurtă haltă, relativ la viaţa sentimentală a eroului. Om al tuturor virtuţilor, cum vom vedea până la urmă, Miron trebue să fie şi un exemplar desăvârşit al virtuţii conjugale. Această indicaţie i-a fost dată autorului poate de coincidenţa fatală, care a unit sub acelaşi mormânt, pe Ilina, jupâneasa lui, cu Miron, ucis tocmai când se pregătea de << astrucarea » ei. Aşa grăeşte bio- grafia latinească a lui Constantin Cantemir, scrisă de Dimitrie: înde capitato Myrone in eodem cum uxore monument o conditus fuit. Biograful s’a văzut ispitit să conceapă viaţa de cămin a croni- carului, ca o convieţuire ideală. Totuşi, i-a plăcut să înfiripeze o idilă din anii tinereţii petrecute în Polonia, între Miron şi o tânără şleahtică, Hedwiga. Printr’un contrast destul de naiv, poloneza apare însă ca o uşuratică; ea refuză să-l urmeze pe în- drăgostitul patetic, ca soţie, într’o ţară barbară. Chipul cochetei îl urmăreşte câteodată pe Miron şi după căsătorie. Cu prilejul unei solii, la Liov, biv vel vornicul o întâlneşte pe contesă, văduvă şi nu are puterea să se împotrivească puterii amintirilor. Păcatul se consumă, urmat îndată de dezgust. Foarte bine, inclusiv re- muşcarea, dar de ce exagerează autorul ? Căci iată cum se com- portă nefericitul. «înainte de a duce răspunsul soliei la Iaşi, a trecut dela Hangu pe la Sihlea, a dat năvală în chilia jupânesei Ilina, s’a plecat, ca un păcătos şi i-a sărutat genunchii. N’a rostit nici un cuvânt. Numai ochii şi-au vorbit, o clipă. Pe obrazul Ilinei, ca pe icoana Fecioarei din bisericuţa de lângă Hotin, s’au rostogolit boabe de lacrimi peste părul soţului, pretimpuriu însurit şi prăfuit de cale lungă. Iar seara, când Miron a adormit, Ilina i-a citit la căpătâi, încet, şoptit, psalmul celor ce cad în ispită şi păcat: ...«Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândeţea şi neprihănirea...» (I, 309). Sublimul gesturilor reciproce nu pierde prilejul ridicolului. In definitiv, nici un bărbat deplin nu se comportă în acest fel convenţional. Ce să mai spunem de cultura bisericească atât de oportun promptă, a Ilinei, care are gata psalmul! D. Dumitru Almaş îi împrumută o cultură excepţională pentru odraslele femeieşti ale timpului, fie ele chiar de viţă domnească. Nu ştim ce-1 autoriză să şi-o închipue pe Ilina, ca pe o parteneră a erudi- O VIAŢĂ ROMANŢATĂ 157 rilor dintre Miron şi Dosoftei, vlădica ? « Jupâneasa Ilina le ţine bună tovărăşie, ca una ce adânc din cârti ştia » (I, 208). Asta ne sună cam fals. In aceeaşi ordine de idei, credem că o altă greşală, privind atmosfera epocii, este de a ne înfăţişa mereu pe Ilina, lucrând în cămara lui Miron, în timpul studioaselor lui meditaţii sau luând parte la convorbirile bărbaţilor; jupânesele, pe vremea aceea, trăiau izolate cu slugile lor şi nu erau îngăduite, ca astăzi, la consfătuirile soţilor. Oricare ar fi fost armonia căsniciei sale, Miron n’a putut călca moravurile tradiţionale, de dragul ginga- şei şi savantei (?) lui soţii. Să revenim însă la comportarea lui, care întrece chiar pe aceea a Iui Iosif, cu soţia lui Putifar. Miron place Doamnei Nastasia, pretinde autorul, care stărue şi asupra legăturii culpabile a straş- nicei soţii a lui Gheorghe Duca voevod, cu Şerban Cantacuzino. Iată însă că Miron nu se sfieşte să reziste vajnicei Doamne, într’o convorbire cu scop obştesc, pe care ea ar fi preferat-o mai intimă. «Când logofătul Miron vrea să-i spună pentru care motive (sic) se află aici, ea face ochii mici şi gura gurgui: — Credeam că pentru mine, pentru ochii mei venit-ai, vel logofete, nu pentru ţară. L-a luat de braţ şi l-a purtat, încet, înnecându-1 cu puterea parfumurilor, spre o cămară mai tainică, unde se întrezăresc paturi numai în atlazuri şi mătase. ^ — La stăpâna ţării vin numai pentru folosul ţării, mărită doamnă. Vorba asta a stricat tot...» (II, 61—62). Să trecem peste neverosimila pătrundere a marelui logofăt în apartamentele Doamnei, admiţând că precupeaţa era învoită de soţ să stea de vorbă cu... furnisorii. Dar ce ridicolă e scena în care femeia «îl dezgoleşte cu privirea » pe Miron, care se ţine bine, răspunzând cu vorbe de-ale sale din letopiseţ: «Ci binele, măria ta, pururea este gingaş şi, pentru păcatele oamenilor, nu în multă vreme stătător ». Ca să-şi spele cugetul, deşi nu păcătuise nici cu gândul, marele logofăt vizitează mănăstirea Bistriţa, necer- cetată încă, spre a « găsi acolo, în altare şi icoane vechi dela Ale- xandru cel Bun şi Ştefan Vodă, pilde şi întăritoare pentru suflet! » In timpul rugăciunii, îi răsar în minte farmecele coapte ale Doamnei Nastasia. « Se ridică din genunchi şi fuge din biserică. Ii e ruşine de propriile lui închipuiri; îi e ruşine să dea ochii cu jupâneasa Ilina. Ocoleşte de câteva ori mănăstirea, ca o sălbătăciune în cuşcă » Iar ca o materializare cosmică a neliniştilor lui (patriotice, dar şi erotice, ale unui refulat), se iscă o mare furtună, care-1 găseşte în pădure şi căreia i se lasă pradă, cât pe aci să fie doborît sub un copac, trăznit. Am rămas nedumeriţi de convenţionalismul scenei REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 158 dintre Miron şi Doamna Nastasia. Este de un ieftin efect, asupra naivilor, al căror număr de altfel, s’a împuţinat chiar şi în publicul cititor. Las’ că o Doamnă nu s’ar fi dedat, în cămările ei, unor aşa de primejdioase jocuri, fără s’o ştie de îndată slugile; apoi, dacă ar fi fost aşa, ea n’ar fi lăsat jignirea, nerăzbunată; în sfârşit, să ne încredem în ficţiunea atât de candidă a cronicarului? Am văzut comportarea virilă a lui Miron, faţă de Hedwiga şi de dubletul ei autohton, Nastasia. Care este atitudinea sa în chestiunile economice ? Este doar cunoscută prosperitatea pe care a atins-o, în urma menţinerii sale îndelungate în fruntea treburilor, ca velit, în divan. Cum a strâns ayerile? Fost-a oare mai decent decât alţi boieri, jecmănitori, « mâncători de răzeşi», cum îi nu- meşte autorul? Răspunsul d-lui Dumitru Almaş este dintre cele mai liniştitoare. Miron Costin a intrat în stăpânirea unei zestre considerabile, pe care ar fi mărit-o în deosebi în anii pârcălăbiei de Hotin, prin mijloace îngăduite, când a gospodărit mai ales în folosul ţării, la un punct însemnat de transit; cât a agonisit pentru sine, în acea vreme, ar fi strâns cu cinste, fără împilare. In anii dregătoriilor sale mari, ca vel vornic de ţara de jos şi ca vel logofăt, n’ar fi jinduit la bunurile celor mici şi neapăraţi „Dimpotrivă, ar fi unit o cinste desăvârşită cu o tot atât de îndreptăţită revoltă, faţă de purtările hrăpăreţe ale divaniţilor. In orice împrejurare, ar fi înfierat apucăturile rele, ridicând glasul şi împotriva domnitorului la nevoie. Autorul îi împrumută de altfel şi o concepţie social-economică, în sprijinul afirmărilor sale. Miron Costin ar fi fost un partizan înfocat al micii proprietăţi răzeşeşti, în a cărei permanenţă ar fi văzut însăşi garanţia de viitor a neamului său. In divanul lui Duca voevod, marele logofăt e pus să ţină o cuvântare, în care cam ames- tecă recomandarea de tipărituri « pentru tot norodul românesc, de pretutindeni », cu o adevărată filosof ie socială, sprijinită pe trecut. «Vremurile de vestite războaie împotriva Turcului, purtate de acel «Defensor christianitatis » care a fost Ştefan cel Mare, uitatu- s’au. El îşi întemeia puterea pe răzăşi, pe cei mici şi mulţi. Şi nu vă fie cu supărare că mulţi din noi, marii boieri de azi, ne tragem din acei răzăşi boieriţi de Ştefan cel Mare. Azi din pricim pe care noi cei din divan le ştim, anume « mâncători de răzăşi», anume biruri grele au făcut să se stingă tovărăşia (?) răzăşească. Azi nu mai sânt oamenii aceia dârji care plecau aprigi la luptă să-şi apere bucăţica lor de pământ. Azi moşiile sunt toate la noi, la cei de sus. Poate-i bine aşa, poate-i rău. Ştiu că se cuvine ca acei mici să asculte de cei mari. Dar mai ştiu că noi sântem puţini şi slabi de cuget, iar dreapta cumpănă între tovărăşiile (?) boiereşti, cele răzâşeşti şi mulţimea ţăranilor vecini este ruptă. Cred că din pricina asta ţara nu se mai poate întrema. Intre noi cei de sus şi norodul de jos e o prăpastie, peste care s’a rupt puntea ţinută O VIATĂ ROMANŢATĂ *59 odinioară pe umerii de răzăşi...» (II, 20—21). De rândul acesta, nefăcând personalităţi, oratorul este cruţat. Cu un alt prilej însă, când marele logofăt se apucă să facă socoteala averii Cupăreştilor, i se retează prieteneşte: — Mai încetişor cu numărătoarea moşiilor, că şi domnia ta, slava cerului... La aceasta, Miron răspunde într’un chip neaşteptat. — Eu am fost nevoit să cumpăr pământurile unor răzăşi, fiindcă altminteri încăpeau pe mâna boierilor venetici. Eu n’am câştigat din asta, ci mă ruinez (sic), că plătesc cinstit, cu dreptate, nu fur... (II, 55). Prin alte cuvinte, sunt acaparări şi acaparări: unele condam- nabile, altele vrednice de compătimire, prin caracterul lor filan- tropic şi patriotic, care duce pe cumpărător la ruină. Răspunsul lui Miron ni se pare cu totul rizibil. De aceea preferăm acestui umor involuntar, de care autorul nu şi-a dat seama, înduioşarea lui Iordache Ruset, Cupărescul: ...« am venit în Moldova să fac avere, cum vin toţi Grecii din Fanar, care dau bani cu dobândă domnilor. N’aveam atunci decât 50 de pungi de bani. Am venit cu puţin, să mă îmbogăţesc în ţara asta de oameni proşti şi tică- loşi de buni şi îndurători ce sunt... toate (avuţiile strânse, n. n.) m’au înconjurat, m’au cuprins, m’au legat de mâini şi de picioare, m’au înlănţuit şi nu mă mai lasă să plec. Lumea zice că stăpânesc o treime din ţara Moldovei. Darnu-i adevărat; pământul Moldovei mă stăpâneşte pe mine; m’a robit... M’a copleşit toată ţara - Moldovei cu harurile şi bunătatea ei. Şi, iată, eu care am venit cu gândul să fac averi şi să plec cât mai iute, încep a-mi pregăti aici o bisericuţă pentru odihna cea de veci» (I, 243—244). Cam aceeaşi situaţie materială pare a fi strâns, până înainte de exilul în Polonia, după asediul Vienei, şi Miron Costin. Cel puţin aşa afirmă Dimitrie Cantemir, în lucrarea citată: «.. .brevi tamen spatio temporis, ad tantam in Moldavia apud Principes honorem, familiae cum aliis commistionem, pagorum et omnium possessionum pervenerat, ut nemo fere inter Moldavos». După cum se vede însă, la d. Dumitru Almaş, cumpărăturile lui Miron au rezultatul neprevăzut de a-1 sărăci, chiar înainte de confiscarea bunurilor lui, sub Dumitraşco Cantacuzino voevod. Adevărul credem însă că este altul. Ca toti boierii din vremea lui, Miron n’a contenit să-şi rotunjească avutul, cât timp s a bucurat de favoarea Domnilor. Prin talentele-i de vorbitor şi diplomat, precum şi prin energia sa întreprinzătoare, reuşise să stea neîn- trerupt în divan, aproape douăzeci de ani (în 1665 vel comis, apoi paharnic, vel vornic de ţara de jos şi vel logofăt până la sfâr- şitul lui 1683). Chiar sub Constantin Cantemir, ca staroste de Putna, sau fără dregătorie, pare a fi primit în divan, este trimis i6o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în solii şi încheie tratate, deoarece valoarea sa trebuia întrebuinţată, într’o vreme când bărbaţii pricepuţi în ale politicei externe erau atât de rari. Exerciţiul îndelungat al puterii şi încrederea Domnilor, sporeau, odată cu orgoliul, şi averea boierilor, care n’aveau simţul dreptăţii sociale. Cu toate calităţile sale excepţionale, care l-au ridicat deasupra tuturor din clasa sa, Miron nu era mai puţin trufaş decât cei mai mândri boieri şi nici mai milos faţă de răzeşi. Este drept, după cum constată undeva autorul şi cum reiese din actele date la lumină de V. A. Ureche şi de alţii, cronicarul, ca dregător, era foarte legalist când orânduia însuşi o hotărnicie, sau de câte ori delega pe subalterni; ca jurist, dacă se poate spune, avea un simţ ascuţit al proprietăţii, pe care nu o îngăduia călcată. Dar ca proprietar, avea totodată un instinct de putere, desigur în- grădit în forme legale, care-1 îndemna să-şi întindă mereu moşiile. In cronica sa, nu-1 vedem însă nicăeri înduioşat de problema so- cială a decăderii răzeşilor, asa cum vrea să ni-1 arate d. Dumitru Almaş. Dominaţia clasei boiereşti era absolută şi nu comporta sentimentalisme anahronice. Se întâlneau rivalităţi între boierii azi în favoare, mâine decăzuţi, dar niciodată solidarizarea vreunuia, în divan, cu interesele celor mici şi slabi. Rareori un boier velit, să piardă în judecată, împotriva unui boier mic sau unui răzăş, nedreptăţit. In această privinţă, obiectivitatea romancierului a fost o dată pusă la încercare, în favoarea, ce e drept, nu a lui Miron, ci a lui Velicico. Defunctul I. Tanoviceanu, penalist şi istoric, a relevat, după un document publicat cu mai mulţi ani înainte în Arhiva dela Iaşi (VI, 1895), o împrejurare în care Velicico vornicul mare, s’a lăsat mituit cu un dar de 100 stupi, ca să ne- dreptăţească pe Antohie clucerul. Năpăstuindu-1 pe acesta, Velici- co a încredinţat pe boier că a hotărît din porunca Domnului şi a mers până a-i da la mână un înscris, în acest sens, ca să se folo- sească de el mai târziu. Boierul a reclamat însă la Domn, care a convocat divanul, l-a mustrat pe Velicico, dovedit de mituire, a anulat hotărîrea strâmbă şi a poruncit o nouă cercetare; în acelaşi zapis, Domnul a mărturisit solemn, cu jurământ, că n’a dat « nici o învăţătură » marelui vornic, « să facă strâmbătate nici într’o parte » (Marele Spătar Ilie Ţifescu ţi omorîrea lui Miron şi Veliţco Costin, Bucureşti, 1910). D. Dumitru Almaş inserează în roman, scena mustrării pu- blice, dar îi dă o altă interpretare. Velicico, care judecase drept şi primise stupii după judecată, a suferit înfruntarea cu demnitate, „ba chiar cu aroganţă, punând la locul lui pe Iordache Ruset, care l-ar fi iscodit în această împrejurare. Este deci o încercare de reabilitare a vinovatului, care, departe de a se ruşina, ar fi ieşit din divan, bătăios, «păşind ţanţoş, cu făptura lui dreaptă, mândră, frumoasă» (II, 248). \ O VIATĂ ROMANŢATĂ 161 Asupra caracterului lui Miron, romancierul nu lasă să treacă nici o bănuială. De tânăr, vel comisului «i-a şi ieşit porecla că-i avar, chiabur şi clonţos» (I, 203). Autorul răspunde că averea e în cea mai mare parte dotală sau succesorală, după moartea lui Isac Balica, unchiul Ilinei, că e bine gospodărită de soţia lui Miron şi că « renumele de clonţos a venit de acolo că ia deseori cuvântul în divan ». Omul « e mândru de ştiinţa lui, pătimaş şi îndărătnic în credinţele sale politice». Ca istoric, «nu vrea să ştie decât de adevăr». «Prietenii şi neprietenii... s’au convins că Miron Costin nu-i numai un bun şi aprig vorbitor, ci şi un înţelept şi iscusit mânuitor de condei» (I, 267). Aci ni se pare că apologetul încurcă puţin datele. Lucrurile, în carte, se petrec în iarna anului 1673. Prima lucrare istorică a lui Miron, letopiseţul dela Aron Vodă, n’a fost scrisă însă, după d. P. P. Panaitescu, de cât între anii 1675 şi 1677. Fie însă că luăm data de 1675, de pe Ms. 36, dela Academia Română, ca aceea a sfârşitului ei, cum pare a crede d. Dumitru Almaş, care-1 pune să scrie la letopiseţ încă din 1673, o întrebare se ridică. Cum puteau, când letopiseţul era încă în lucru, să-l laude « prietenii şi neprie- tenii » de « meşteşugul cu care era scrisă continuarea letopiseţului lui Ureche » (ibid.) ? De unde-i cunoşteau textul, când încă nu fusese încheiat? Nu cumva circulau în copie foile, pe măsură ce erau scrise ? ! De altfel, informaţiile d-lui Almaş despre redacta- rea letopiseţului, sunt de asemenea confuze. « Răsfoieşte însemnă- rile din izvod («izvodul» e un «jurnal» pe care-1 ţine autorul, cu întâmplări zilnice, n. n.), cercetează hrisoavele, zapisele şi actele vechi, stă de vorbă cu istoricii ce-i sânt martori» (I, 262). Aceasta ar fi metoda de lucru a lui Miron. Nu putem re- ţine decât informaţiile istoricilor, cu care cronicarul «stă de vorbă », adică pe care îi citeşte. Dar de ce ar cerceta hrisoave, zapise şi acte vechi? Că doar nu scrie cronica instituţiilor publice ! Apoi, chiar de ar fi vrut să le cerceteze, ar fi trebuit să recurgă la serviciile unui traducător, deoarece nu cunoştea bulgara veche, limba de cancelarie în care erau redactate actele vechi. Să trecem acum la alte trăsături de caracter, împrumutate de autor, perso- najului său. «Pentru Miron Costin a scrie e o nepotolită patimă. Câteva clipe caută vorbele cele mai nimerite, le cumpăneşte, le înseamnă pe hârtie îmbrăcate în haina slovelor. Apoi gândul lui ' vioi, entuziast, pasionat, porneşte în galop, ostenind pana. îşi dă seama că în ţara asta nimeni nu mai gândeşte ca el. E un vizionar, un ambiţios deschizător de drumuri în cultura neamului său, un fău- ritor de teorii » (I, 262—263). Ca scriitor, aşa dar, autorul îl vede pe eroul său, un inspirat, o minte intuitivă, care gândeşte repede, şi constructivă, care inventă idei şi teorii. Curioasă interpretare, când ştim despre cronicar că se documentează serios, din izvoade 11 11 162 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE interne şi străine, în letopiseţ, iar că şi lucrarea sa mult mai târzie, Cartea pentru descălecatul dintâi sau De neamul Moldovenilor, nu riscă nici o «teorie», fără susţinere documentară! Această din urmă scriere, deşi foarte scurtă, i-a luat câţiva ani, spre redac- tare, ceea ce nu e un semn de improvizare şi inspiraţie. De altă parte, credem a deosebi o sciziune în personalitatea marelui cronicar. Omul public poate că era mândru şi trufaş, ca şi alţi dregători mari, statorniciţi în slujbe. Jstoricul era însă un sfios, pătruns de simţul răspunderii, iar nicidecum un încrezut, care să nu se uite pe sine nici când scrie, un narcisian. In parantez, autorul ni-1 şi arată pe Miron, privindu-şi chipul, oglindit de izvor, « ca Adonis » (I, 73)! D. Dumitru Almaş are desigur dreptate, desfăşurând întreaga existenţă a lui Miron, pe linia procesului intelectual, a misiunii sale culturale, dar nu mai este bine inspirat când îl pune la tot pasul şi mai adesea nepotrivit, să se citeze pe sine însuşi, în dis- cuţiile cu Domnii sau în divan. Nu ne împăcăm cu gândul unui Miron, pedagog pedant, sfătuind şi moralizând mereu, ca de pe catedră. Autorul a rotunjit toate asperităţile personalităţii omeneşti, ca să ni-o înfăţişeze perfectă, fără nici un cusur (deoarece defectele relevate de noi, după lectură, sunt involuntare). Să privim astfel fapta, condamnată de însuşi Nicolae Costin, a pârii care a pricinuit mazilirea lui Antonie Ruset, domnul atât de blând. Este desigur o faptă de intrigant, pe care Miron a regre- tat-o în ceasul său din urmă, când a spus că-1 ajunge blestemul Domnului, viclenit pe nedrept. D. Dumitru Almaş nu ascunde regretul, ba chiar îl precede de numeroase remuşcări, cu caracter obsesiv. D-sa justifică însă faptul, ca şi unul din cronicari, prin purtările nedemne ale beizadelelor, stricători de fete şi mueri. Mai mult încă, în economia romanului, introduce o scenă, ticluită pro domo: beizadelele ar fi încercat să necinstească şi pe jupâneasa Ilina, la conacul dela Cârsteşti. înainte de a-1 pâri Turcilor, Miron îl avertizează în mai multe rânduri, pe Domn, care nu-i dă satis- facţie, ba chiar îl ameninţă să-l toarne la beci (I, 354). Aşadar pâra trebue să apară ca un act de legitimă apărare, a sa şi a casei sale, iar nu ca viclenire a unuia din cei mai de ispravă domnitori. Ca atare, şi remuşcările atribuite statornic lui Miron, trebue să pară cititorilor, ca un semn de prea mare scrupul moral. O altă ficţiune tendenţioasă este punerea sistematică a marelui logofăt în conflict cu Gheorghe Duca voevod, în timpul celor două din urmă domnii. Miron îl ceartă adesea pe Domnitor pentru fărădelegile lui şi îi înfruntă mânia, cu riscul vieţii. Ase- menea purtare nu ne este atestată însă de nici un cronicar, nici de Neculce, care-1 arată pe Miron cutezant faţă de Cantemir, O VIATĂ ROMANŢATĂ 163 binefăcătorul său. Neculce n’ar fi lăsat neînscrise, in izvodul lui, gesturile de independenţă faţă de Duca. Asemenea atitudini nu există decât în închipuirea romancierului, pentru a justifica într’un chip strălucit, păstrarea dregătoriei supreme, de mare logofăt, sub o domnie ticăloasă. Nu numai că Miron, în realitate, a fost supus ascultător autoritarului voevod, dar i-a rămas credincios până la urmă, el singur şi hatmanul Buhuş, când toţi ceilalţi boieri l-au părăsit. Sunt desigur ajustări ale realităţii, care nu dăunează adevărului istoric. O astfel de potrivire este în roman, episodul din timpul asediului Vienei, al slugii lui Miron, Loghin Precup, trimis de Turci în tabăra polonă, să vadă dacă se află acolo craiul Sobieski. Nu este o născocire, ci adaptarea unui episod real, povestit de d. Ion I. Nistor (Un Român iscoadă la 1683 în tabăra regelui Sobieski la Viena, 1931). Desigur, iscoada n’a fost chiar sluga lui Miron, ci un fost slujitor al unui şleahtic polon,aflător în Lituania, când s’a produs misiunea sa. D. Dumitru Almaş a folosit şi alte relatări din comu- nicarea d-lui Ioan I. Nistor, pentru învierea momentului istoric, când Domnul Ţării Româneşti şi al Moldovei luptau alături de Turci, dar cu nesinceritate, cel dintâi măcar, complice cu ase- diaţii. > Cu totul alt caracter au datele istorice, modificate în scopul tendenţios, de a ne da o altă icoană, decât cea reală, a lui Miron. Spre a-1 spăla de orice vină în complotul lui Velicico împotriva lui Cantemir, romancierul ni-1 prezintă, refuzând domnia, pe care i-o oferă doi boieri, cu răspunsul că n’ar primi să domnească decât peste «toate ţările cu sălaşe de Români, tot pământul Daciei», şi ca să dezrobească creştinătatea de Turci (II, 250)! Sau, în comentariul avantajos al autorului: « Logofătul are gânduri năstruşnice, care amintesc pe acel Mihai Vodă dela Ţara Româ- nească ». Frumoasă închipuire, dar gratuită ! Caracterul apologetic al vieţii romanţate mai iese la iveală cu prilejul desnodământului tragic. Romancierul polemizează cu umbra lui Dimitrie Cantemir, atribuind scrisoarea de scuze a lui Miron, scrisă in extremis, Cupăreştilor. In nici un fel, nu trebue să plutească vre-o umbră, peste chipul sfânt al victimei. Nu am dori ca obiecţiile noastre să fie luate drept judecăţi ata- când valoarea reală a romanului. Spre a fi mai precişi, vom explica în ce constă preţul cărţii d-lui Dumitru Almaş. Lucrarea se poate reduce la două elemente esenţiale: învierea marelui cronicar şi învierea ambianţei istorice. Foarte solid documentat cu privire la viaţa şi opera lui Miron Costin, dar totodată prea mult apologet ca să lase numai faptele să vorbească, autorul n’a izbutit atât de 11* 164 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE bine în încercarea de înviere a eroului său. O asemenea resurecţie se înfaptueşte mai curând de scriitorul de tip artistic, cum scriam la începutul acestei examinări, de scriitorul care, prin alte cuvinte, sedus de complexitatea personajului, îl lasă să evolueze aşa cum a fost, cu calităţi psihologice, iar nu etice, adică şi cu defectele sale şi cu însuşirile-i bune, indiferent de calificarea lor morală. Miron Costin, după d. Dumitru Almaş, ca istoric imparţial, deci de o exemplară structură etică, trebue să fi fost şi în viaţa privată şi publică, de aceeaşi exemplaritate morală. Aceasta este judecata logică de inferare care a turburat seninătatea romancierului, dic- tându-i convenţionalizarea omului. Ca urmare a acestui fel de a vedea, d-sa ne-a prezentat nu o făptură vie, cu contradicţii temperamentale, cum trebue să fi fost aprigul mare logofăt, am- biţios, uneltitor, trufaş, polician egoist uneori, poate prea devotat politicei polone, până la gândul anexării ţării sale la regatul vecin, — ci o plăsmuire de idealist, care s’a identificat, printr’o abnegaţie totală, cu destinele înseşi ale românismului. Aceasta este greşeala de concepţie, care a atras interpretările cele mai riscate, în pa- guba fiinţei aevea a lui Miron, care n’a fost supraom, nici colecţionar de sarbede virtuţi, edificatoare. In schimb, biruinţa adevărată a cărţii este reuşita «culorii locale», a atmosferei istorice moldoveneşti, dintre 1652 şi 1691, La aceasta a contribuit în bună parte frecventarea statornică a operei sadoveniene, care este o adevărată şcoală pentru încercări similare de reconstituire a trecutului. Fără să fie tributar peste marginile îngăduite, autorului incomparabil al acelor mari romane, « Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă » şi « Fraţii Jderi », d. Dumitru Almaş a izbutit să-şi asimileze, dacă se poate spune, metoda epică. Sunt unele şovăiri lexicale, unele neologisme ana- cronice, cu atât mai supărătoare, când apar în vorbirea directă, dar veniale în povestire; numărul lor este însă neînsemnat, faţă de întinderea lucrării, în 650 pagini. Miron, oricât de bun cunoscător al limbii latine, nu putea spune, pe româneşte, că-1 «va insufla, din adâncurile-i istorice, geniul neamului» (I, 257). Nicăieri, în scrierile lui, nu găsim astfel de neologisme. Nici Dosoftei, tălmă- citorul Psaltirei, nu putea pomeni despre «misterioase puteri divine » (I, 208). Dar, încă o dată, asemenea mici greşeli sunt retu- şabile, sau se pierd în impresia întregului, care contopeşte desă- vârşit, într’o bună limbă arhaică, nu prea stăruitoare, viaţa zbu- ciumată a Moldovei cu existenţa mucenicească a marelui cronicar. Aceasta din urmă ni se pare arbitrară, dar frământările sociale şi politice de peste Milcov au un desăvârşit accent de autenticitate. Experienţa parţial-negativă a tânărului autor se încadrează de altfel în viciile de structură ale biografiei romanţate, care nu reuşeşte mai niciodată să dea impresia de complexitate organică a vieţii, O VIATĂ ROMANŢATĂ 165 chiar dacă ar crea iluzia pitorescului. Intr’o întreprindere ca aceasta a d-lui Dumitru Almaş, care uneşte ambiţia portretisticei indivi- duale cu aceea a tabloului colectivităţii, reuşita uneia din două este într'adevăr remarcabilă. O consemnăm cu o adevărată satis- facţie, relevând că izbutirea d-sale este poate mai meritorie decât eventuala înviere a chipului adevărat al lui Miron Costin, cu sacri- ficarea atmosferei istorice, de epocă. ŞERBAN CIOCULESCU CRONICI COMEMORAREA LUI TITU MAIORESCU împlinirea unui veac dela naşterea lui Titu Maiorescu a fost comemorată de întreaga intelectualitate românească în frunte cu Majestatea Sa Regele Carol al II-lea. Aproape toate instituţiile de cultură au ţinut să slăvească o operă şi un stil de viaţă exemplar. Filosofii şi criticii, literaţii şi juriştii, oratorii şi ziariştii au elogiat la Academia Română,' în Universităţi şi şcoli superioare, în licee şi în sălile de conferinţe, în reviste şi ziare pe inspiratorul şi teore- ticianul criticismului dela Junimea. Comemorarea a prilejuit o seamă de descrieri şi aprecieri asupra diferitelor activităţi ale lui Titu Maiorescu: rând pe rând, au fost înfăţişaţi profesorul, oratorul, psihologul, criticul literar, filosoful, esteticianul, animatorul « Ju- nimii » şi al « Convorbirilor Literare », politicianul şi moralistul Maiorescu. N’au lipsit nici unele rezerve, venite tot din partea spiritului istoric, care şi în timpul vieţii criticului a reacţionat împotriva raţionalismului său. In genere însă, comemorarea lui Titu Maiorescu a luat aspectul unei adevărate sărbătoriri naţionale şi a fost un prilej de a se accentua anumite idealuri şi norme, o anumită ţinută morală şi ştiinţifică, actuale şi astăzi pentrucă numai ele călăuzesc o cultură superioară si o atmosferă ştiinţifică într’adevăr civilizată. » » » Fireşte că momentul culminant al acestei sărbătoriri naţionale I- a constituit şedinţa solemnă a Academiei Române, din ziua de 17 Februarie, când în prezenţa Majestăţii Sale Regelui Carol al II- lea, Care a şi rostit un însemnat discurs, s’a făcut elogiul vieţii, activităţii şi operei lui Titu Maiorescu. Majestatea Sa Regele a subliniat «influenţa covârşitoare pe care a avut-o acest om asupra dezvoltării culturale a ţării sale ». A spus Majestatea Sa: «Titu Maiorescu ca critic şi pricepând critica într’un mod foarte clasic, — fiindcă Titu Maiorescu era un clasic, — adică pricepând critica ca un element covârşitor de îndrumare a culturii naţionale, rămâne prin acest fapt în istoria dezvoltării noastre culturale un mare îndrumător. COMEMORAREA LUI TITU MAIORESCU 167 «Dar Titu Maiorescu nu a fost numai un îndrumător, — şi aci cred că rezidă în mare parte meritul său. << In acele vremuri, în care aşa de puţini aveau încredere în puterea de creaţiune a intelectualităţii româneşti, Maiorescu a fost unul dintre puţinii care au crezut şi au văzut. « încurajările pe care le-a dat primelor noastre eforturi serioase de literatură — în . deosebi acea încurajare, pe care unii astăzi o critică fiindcă era prea strictă, dată lui Mihail Eminescu — sunt semne că Titu Maiorescu a văzut departe. A văzut că în viitor cultura românească se va putea dezvolta cu paşi uriaşi şi îşi va putea lua un loc de frunte în cultura mondială. « La prinosul pe care astăzi Academia i-1 aduce, este o plăcere pentru Mine să viu şi să adaug aceste câteva cuvinte.» In acest chip, Majestatea Sa Regele a arătat vitalitatea şi con- structivismul atitudinii maioresciene, şi astăzi vie, şi astăzi model pentru intelectualitatea noastră. Discursul regal a fost precedat de o expunere a Preşedintelui Academiei Române, Profesorul C. Rădulescu-Motru, care a înfă.- ţişat activitatea de academiciana lui Titu Maiorescu. Atesta, timp de cincizeci de ani împliniţi, s’a ocupat cu lucrările acestei înalte instituţii, participând la stabilirea ortografiei, Ia dicţionarul limbii române, la rapoartele de premiere, care au privit şi operele lui Octavian Goga, Mihail Sadoveanu şi I. Al. Brătescu-Voineşti, dăruindu-i, de asemenea, o seamă de documente preţioase. « Tot lui i se datorează intrarea Academiei în posesiunea documentelor culese de Eudoxie Hurmuzache din arhivele din Viena, pe baza cărora a fost începută importanta publicaţie « Colecţia Eudoxie Hurmuzache », documente privitoare la istoria Românilor şi care se continuă dela 1876 până astăzi ». Şedinţa solemnă s’a încheiat cu un amplu discurs rostit de Profesorul Ion Petro viei. Printre altele d-sa a reliefat următoarele idei şi constatări care sunt totodată elogii pentru Titu Maiorescu: Poporul român, care iubeşte atât. de mult bunul simţ, a găsit în Titu Maiorescu pe omul la care echilibrul, măsura, tactul şi cumin- ţenia formează trăsătura cea mai caracteristică. Faptul că figura lui Maiorescu interesează deopotrivă toată suflarea românească, este explicabil prin aceea că el aparţine Ardealului prin ascendenţă, Olteniei prin locul de naştere, Moldovei prin faptul de a se fi integrat elitei ei şi Munteniei prin faptul de a fi avut la Bucureşti ani îndelungaţi de domnie spirituală şi de apoteoză a vieţii lui. Opera lui Maiorescu are caracterul eminamente naţional, deşi el debutase pe arena gândirii mondiale. A preferat scena mai re- strânsă a nevoilor locale, pentru a putea sta în slujba culturii româneşti. > i68 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Alţi cugetători de ai noştri, care au ţinut mai puţin socoteală de interesele culturii noastre şi au făcut speculaţiuni abstracte, poate că şi-au rezervat locuri mai importante în Pantheonul cul- turii mondiale. Aceştia nu pot rivaliza cu Maiorescu ca exponenţi ai spiritualităţii autohtone în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea. In Maiorescu nu sărbătorim astăzi numai pe comandantul vic- torios al unor lupte câştigate, dar şi pe precursorul unor biruinţi recente. El rămâlne şi în viitor un model pentru tot ce va trebui să se facă în acele domenii unde tronează încă întunericul. Activitatea spirituală a lui Maiorescu nu s’a desfăşurat numai pe o singură linie, ci a fost felurită şi multi-laterală. De sigur, faptul de a fi avut activitate filosofică, de critic, de filolog, de om politic, de istoric şi de profesor, n’ar fi fost suficient să-i creeze nemurirea, dacă el n’ar fi avut şi originalitate. Ca filosof importanţa lui cea mare constă în celebrele lui lecţiuni de profesor universitar. Originalitatea lui Titu Maiorescu s’a manifestat în activitatea de critic cultural şi literar. Maiorescu nu făcea operă speculativă, ci de aplicaţie pe teren. Nu era în privinţa aceasta un teoretician abstract, ci un chirurg. In opera lui de chirurgie trebuesc apreciate arta, talentul, precizia şi norocul cu care a executat. Teoriile au putut fi împru- mutate, dar tehnica a fost autentic maioresciană, şi, fără contestare, de un rang superior. In vremea tinereţelor lui Maiorescu domnea o învălmăşeală de cuvinte şi noţiuni neprecise. Maiorescu a luptat împotriva acestui haos, fapt pentru care a fost atacat şi insultat. După un număr de ani în care adversarii au încercat numeroase bătălii, rezistenţa a început să slăbească, în timp ce în lagărul « Junimii» răsunau cân- tece de biruinţă. A venit un moment în care nici un om serios n’a mai putut susţine şi urmări înlocuirea limbii româneşti arhaice şi populare cu un absurd jargon latinizant; a venit de asemenea momentul când lumea a început să deosebească ştiinţa adevărată de erudiţia deşartă, adesea improvizată şi teatrală; a venit apoi şi vremea când nu se mai confunda orice gângureală rimată, sau orice declamaţie retorică cu adevărata poezie izvorîtă dintr’o simţire sinceră şi cu expresie proaspătă, neobişnuită. Maiorescu a înscris dela început poezia eminesciană pe drapelul «Noii di- recţii ». Critica sa a biruit, nu de îndată, dar nici din cale afară de târziu. După 15 ani, unul din focarele de ostilitate în contra criticii maioresciene, «România Jună» din Viena, trimetea următoarea telegramă la Iaşi: «România Jună», serbând victoria luminii ce aţi făcut în literatura noastră, vă urează mulţi ani şi vă roagă să spuneţi acelei PAGINI DIN CARNETUL, UNUI MEMORIALIST l69 valoroase « Junimi », astăzi bătrână prin fapte, că Junimea română din patru părţi o admiră şi o urmează ! D. Ion Petrovici a evocat apoi pe Maiorescu ca om politic şi orator parlamentar. Fără comparaţie, mai însemnată este însă chestiunea atitudinii politice a lui Maiorescu, ţinuta sa morală pe acest teren alunecos. Ce departe a fost omul acesta, în domeniul politic, de orice preocupare interesată şi în ce măsură nebănuită a practicat abnegaţia şi dezinteresarea! Titu Maiorescu a fost peste tot o armonie — în faptă, în vorbă şi în scris. Alţi oameni de conducere îl vor fi depăşit probabil în descoperiri de ordin concret, material — dar ca privelişte armo- nică, dânsul a fost fără egal, căci cel puţin pe tărâmurile noastre, nimeni n’a incarnat mai bine ceea ce filosoful Leibniz a socotit ca lege supremă a universului: armonia. Osebit de tot ce a realizat în cultura şi viaţa românească, Titu Maiorescu a avut geniul armoniei desăvârşite, cu jertfirea a tot ce putea să turbure această armonie, la nevoia cu jertfa Iui însuşi, — a încheiat profesorul Ion Fetrovici. Rd. PAGINI DIN CARNETUL UNUI MEMORIALIST Fân în coame Pe tânărul vizitator de astăzi — tânăr de vreo 37 de ani — îl cunosc de mult, dela poşta târgului meu natal, pe când făceam censura bietelor cărţi poştale ale soldaţilor de pe front şi ale fetelor îndrăgostite încă de Angelo Scafarello. Cu ajutorul unui anunţ la mica publicitate, fără rude şi cunoştinţe în ţară, dornic de o vorbă bună dela cei rămaşi la căminuri, tânărul «luptător » deschisese zăgazurile unei vaste corespondenţe sentimentale; sute de scrisori de femei asaltau zilnic censura bucureşteană cu îndemnuri şi mângâieri. Un an după aceea, în fundul Moldovei mutilate, co- respondenţa sentimentală continua încă cu fete din mahalaua chiar a târgului meu, — deşi aflasem de mult că eroul nu era nici Angelo, nici Scafarello, ci Anghel Scăfârlie; că nu era italian, ci papugiu de ai noştri; că nu era luptător pe front, ci fotograf între- buinţat la serviciul fotografic al armatei. Tânărul vizitator de azi era pe atunci un copil de vreo 9 ani, mai mult decât dolofan, bătăcit pe toate părţile, cu precoce semne de diformitate fizică, cu luna feţii devorată de doi ochi negri, vioi; cu mişcări greoaie de pui de elefant, « băiatul domnului şef» se strecura cu tăbliţa la masa noastră; alături de suspinele sentimentale adresate de fetele târgului falsului erou italian şi cărţilor poştale împodobite naiv cu « despre mine vei şti, Mărando, că sunt bine i7o REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE sănătos şi-ţi doresc şi ţie la fel, că mult mi-e dor de tine » — îşi facea şi el lecţiile silabisind în abecedar « o-i = oi; b-o-i = boi» şi scrijilindu-şi tăbliţa. Iată-1 acum, după aproape un sfert de veac, un flăcău, cam uriaş, dar fără diformitate, proporţionat pe vasta lui schelă, cu aceeaşi ochi vii, negri, puţin cam băgăreţ, dar pe calea simpatiei şi a unei vorbe prompte, meliflue, cu insinuante mlădieri moldoveneşti. E magistrat în provincie de vreo zece ani, şi felul cum a intrat în magistratură îl zugrăveşte şi pe dânsul şi epoca. * * * Isprăvise Universitatea, ieşise printre cei dintâi şi se opintea să-şi capete un post undeva, oriunde ar fi. Intr’un început de Iulie plecam tocmai în târgul meu cu un tren de miezul nopţii, când îi zărisem umbra uriaşă pe peron. — Pleci şi dumneata în Moldova ? îl întâmpinasem. — Nu. Am venit doar să vă salut la plecare. — Pe mine ? — Da. — Dar de unde ştiai că plec ? — Mi-a spus-o azi d. X, cu care m’am întâlnit pe Calea Victo- riei. Pe d. X, — un fost ministru — îl cunoscuse la lecturile noastre literare. — Aha ! mârâisem eu nedumerit încă asupra rostului venirii lui. — Să vedeţi, se insinuă el plăcut. Umblu de câteva săptămâni să intru în magistratură şi m’am gândit că d. X trebue să-l cunoască pe Ministrul de Justiţie. Aş îndrăsni să vă solicit o scrisoare de recomandaţie către dânsul. Se putea oare refuza dorinţa unui tânăr concetăţean, care te conducea la gară la miezul nopţii ? Nu. I-o trimisesem deci chiar de a doua zi. * * * Nu-1 mai văzusem apoi de vreo şase luni, când se prăbuşise într’o după amiază de iarnă în birou, transfigurat de o mare bucurie. — Am fost, în sfârşit, numit la Hănceni în Basarabia, şi d-voastră sunteţi primul căruia ţin să vă mulţumesc. — Mie ? Aha ! — mi-adusesem brusc aminte de scrisoarea de recomandaţie solicitată la miez de noapte în Gara de Nord. Mă umflasem puţin în pene, dar povestea numirii lui nu era atât de simplă. Se dusese cu scrisoarea la un liceu, unde X prezida o comisie de bacalaureat; pe când aştepta într’o bancă din fundul sălii, iată că sosise în inspecţie şi primul ministru. Ocazia era unică, îşi zisese; la ieşirea lui se repezise după dânsul şi-l ajunsese tocmai când se urca în maşină; l-ar fi putut lua drept un atentator; PAGINI DIN CARNETUL UNUI MEMORIALIST 171 figura lui rotundă şi simpatică nu inspira insă nimănui temeri asasine; limba lui dezlegată şi dulce ştiuse, de altfel, să-i expună repede situaţia de tânăr sărac, cu studii serioase, în neputinţă de a-şi căpăta un post în magistratură, din lipsă de sprijin. Câştigat, înduioşat, cu un picior pe scara Lincolnului, învăluindu-1 într’o apă de simpatie, primul ministru îi aruncase mâna peste umăr: — Ştii că-mi eşti simpatic, tinere; treci pe la mine acasă. Marea i se umflase brusc în piept; izbutise dintr’odată!.. De a doua zi avea însă să ştie ce înseamnă o invitaţie « acasă » la un om al zilei... In zadar încercase de^nenumărate ori să se strecoare cu moldoveneasca lui insinuantă («m’a chemat, domnule»; «sunt invitat»; «chiar domnul prim ministru m’a poftit»); vardiştii, uşierii, şefii de cabinet erau granitici. Ne aflam, de altfel, într’o epocă de prefaceri, când uliţele caselor particulare ale miniştilor erau barate de mulţime de solicitatori, ce aşteptau zi şi noapte ca să poată pătrunde. Tânărul înţelesese, în sfârşit, inutilitatea demer- surilor şi apucase alt drum; îi aţinuse calea primului ministru la Radio, la Academie, îl urmărea într’un orăşel de munte sau în altul dela mare. Primul ministru îl cunoştea acum: — A, d-ta ? Mi-aduc aminte... cum să nu-mi aduc aminte ? îmi eşti simpatic. Adu-mi o petiţie... Data viitoare îi scria câteva vorbe de recomandare pe dânsa, ori îi dădea o carte de vizită pentru colegul dela Justiţie, ori îşi trimetea chiar şeful de cabinet să vorbească în numele lui. Rezultatul rămânea acelaşi: nu mai erau locuri. — La prima mişcare pe ţară fii sigur, tinere, că vei fi numit. Eşti atât de bine recomandat î încheia stereotip ministrul. Mişcări nu se făcuseră însă de câteva luni. Desperat, rămas fără mijloace pe străzile Bucureştilor, tânărul se acăţase de toate ocaziile ce i se prezintau. Auzise de un prieten de copilărie al Ministrului, comandor, tip romantic, care de un sfert de veac îşi conducea vasul dela proră, cu părul blond revărsat în bătaia vân- tului şi cu ochi albaştri pierduţi în infinitul zărilor. Ajuns la dânsul prin scrisoarea de recomandaţie a unui prieten al lui din provincie, îi câştigase repede simpatia. II luase deci în cabinetul Ministrului. — Dragă Costică, declamase el patetic, nu ţi-am cerut niciodată nimic de când eşti ministru; îţi cer acum pentru tânărul acesta meritos, pe care dă-mi voie să ţi-J recomand. — Să mi-1 recomanzi ? Mai de grabă ţi l-aş recomanda eu ţie, pentru vreo călătorie la Alexandria. Eu îl cunosc. N’ai nicio grijă; va fi cel dintâi pe primul tablou de mişcare în magistratură. — Nici nu mă aşteptam la alta dela tine, dragă Costică; nu uita că e fiul celui mai bun prieten al meu, e licenţiat magna cum laude, şi n’are mijloace. • — Am înţeles; s’a făcut. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 173 « S’a făcut» — dar nu se făcea deloc! Tabloul cu numiri şi înaintări nu mai apărea. Intr’un tramvai tânărul reuşise odată să atragă atenţia şi simpatia unui preot foarte băgăreţ şi deci cu multe relaţii. » — Hai cu mine, îi zise. Scena din Cabinetul Ministrului se desfăşurase în aceleaşi condiţii ca şi cea cu marinarul. Ministrul îl va avea în vedere la prima mişcare în magistratură. Tabloul tot nu apărea. Intinzându-şi piciorul pe scăunelul unui lustragiu de pe o aripă a Poştei, băgase de seamă că venise după dânsul un bătrân. — Vă rog, domnule, după d-voastră. — Se poate, tinere? Ai venit înaintea mea. — Dar d-voastră aţi venit pe lume şi mai de mult, şi vă datorez tot respectul. Bătrânul îl privise cu simpatie; tânărul găsise, de altfel, loc pe scăunelul vecin devenit liber. Intraseră în vorbă; îi povestise repede peripeţiile lui cu numirea; banii îi erau pe isprăvite; maică-sa, săracă şi ea, îl aştepta în provincie ca pe un salvator. Totul în cuvinte calde, convingătoare, demne, şi cu dulce glas moldovenesc. — De unde eşti d-ta, tinere ? — Dela Tecuci. — Eu sunt dela Panciu. — Moldovean, aşa dar ? — Moldovean. Isprăviseră. — Ştii ce? Vino cu mine la Minister. Bătrânul era membru la Curtea de Casaţie. Scena din cabinetul Ministrului se desfăşurase însă cu ritualul obişnuit. — Dacă-1 cunosc ? făcu Ministrul pe jumătate cu haz, pe jumă- tate iritat. II cunoaşte tot ministerul. I-am spus că-1 voi avea în vedere la prima mişcare. S’a făcut vreuna până acum, tinere? — Nu. ’ — Apoi atunci ? Mişcarea nu se mai făcea. Tânărul se instalase în anticamere, la căldură, mereu în calea Ministrului, doar nu-1 va uita. Slăbise, dar şi răcise; abia se ţinea pe picioare, cu temperatură. — Ce-i cu d-ta, tinere, de arăţi aşa de rău ? îl întâmpinase odată Ministrul impresionat de schimbarea lui la faţă. — Sunt bolnav, domnule Ministru. — Du-te de te îngrijeşte, domnule. Nu mai sta pe scări şi prin antecamere. — N’am bani de drum până la Tecuci. Dispuse să i se dea pe dată două mii de lei. PAGINI DIN CARNETUL UNUI MEMORIALIST 173 Se dusese la Tecuci, unde căzuse lovit de o congestie pulmonară. Sănătos, peste trei săptămâni era în anticamera ministrului. — Iar dumneata pe aici ? — M’am însănătoşit, d-le Ministru, şi am venit să nu mă uitaţi. — Ai văzut vreo mişcare în ziare? — Nu, dar. — Apoi atunci? Numiri individuale apăreau, fireşte, multe; uneori chiar şi în mici pachete; dar niciodată vreun tablou de câteo pagină de ziar cu o mişcare în întreaga ţară... Aşteptarea se prelungea de săptămâni prin coridoare şi anti- camere. II cunoşteau toţi şi intra oriunde. Pe când se odihnea odată la biroul unuia din şefi, trecut în altă cameră, găsise o tele- gramă desfăcută, pe care o citise din întâmplare. Judecătorul din Hănceni făcea cunoscută moartea subită a ajutorului Ivaşcu şi cerea numirea urgentă a altuia « pentru ca lucrările să nu sufere ». Străfulgerat de o idee, dăduse busna în cabinetul Ministrului. — Domnule Ministru, a murit Ivaşcu, ajutorul dela Hănceni. — Şi ce mă interesează pe mine asta? se ferise Ministrul. — A rămas un loc liber. — Ei si ? A! t înţelesese. Se încruntase. — De unde ştii dumneata asta ? — Am văzut telegrama judecătorului. — Unde ai văzut-o ? — La şeful de birou Georgescu. Adică... eram acolo când a sosit, se bâlbâi. Ministrul îl chemase pe funcţionar. — De ce nu-ţi ţii hârtiile în regulă ? Nu ştii că sunt confiden- ţiale ? Funcţionarul voise să dea lămuriri. — Nu-i nevoie; e prea târziu, i-o tăiase Ministrul cu convin- gerea că i se înfundase, în sfârşit, că nu mai putea amâna numirea sub pretextul « mişcării în magistratură » — când nu se mai faceau mişcări, ci numai numiri individuale şi cât mai pe ascuns, fără publicitate. — Fă numirea dumnealui de urgenţă şi să fie cu noroc, tinere. Iată cum izbutise să intre în magistratură. Mai stătea acum două zile în Capitală înainte de a pleca în Basarabia. — Vreau să mulţumesc comandorului, consilierului dela Casaţie, preotului, d-lui X, la vreo patru deputaţi şi senatori, şi chiar primului ministru, dacă voi putea pătrunde la el; dacă nu, prin şeful de cabinet. — Şi pentru ce să le mulţumeşti ? 174 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE — Pentrucă m’au numit. — Cum te-au numit, când te-a numit numai întâmplarea cu telegrama? mă nedumerisem eu. — Bine, asta nu face nimic, îmi răspunse el cu dulceaţă moldo- venească în glas. Eu n’am să rămân doar la Hănceni toată viaţa; peste câteva luni am să încerc o mutare mai spre centru, apoi mai târziu o înaintare. Ebine ca fiecare să creadă că m’a numit el. # # Trecuseră zece ani de atunci; tânărul magistrat înaintase de mult în grad, în tribunalul unui târg moldovenesc, se însurase, avea un copil, se plângea de leafa de mizerie şi de greutăţile vieţii; ar fi părăsit bucuros magistratura, dacă ar fi găsit o întrebuinţare mai fructuoasă. Multe se schimbaseră de atunci, dar nu şi pasiunea lui literară; îmi citea odinioară mici schiţe satirice din viaţa pro- vincială, apoi, de când era magistrat, epigrame cu sare şi aluzii locale, pentru hazul colegilor în sala de chibzuire, la o cafea, unde împricinaţii îşi închipue de obicei că se consultă numai codul şi se ciocnesc numai teoriile juridice. — Am făcut şi trei poezii, sau, mai bine, poezioare, — mă luă el cu obişnuita lui modestie insinuantă. — A! Nu ştiam că faci şi poezii. — Nu-i mare lucru de ele. N’o să vă placă. Ştiu eu ce vă place d-voastră. Sunt cam «tradiţionaliste », se ruşină el ca de o faptă urîtă. — N’am nimic cu tradiţia; te înşeli; spune-le repede. — Nu... nu... n’o să vă placă. Se lăsă puţin rugat. îşi dădu apoi ochii peste cap şi recită cele trei poezii, în adevăr «poezioare», cu stele, cu dalba lună, floricele şi alte blânde izvoare. — Sunt cam aşa cum le-ai zis d-ta, «tradiţionaliste», — mormăii eu consternat. • — Dar sunt şi publicabile ? Omul aştepta « un bilet de voie ». — Fireşte; trebue numai să alegi locul potrivit; sunt în pro- vincie zeci de reviste bucuroase să le publice; poate chiar în târgul d-tale. — A, nu; aş voi într’o revistă din Capitală. Ii datoram o despăgubire; i-o dădui, indicându-i câteva nume de reviste bucureştene potrivite pentru « specia » poeziei lui. In clipa aceasta intră un scriitor mai matur de mare autoritate literară. II prezintai. Pentru a ni se face plăcut, tânărul îşi arată pe dată intenţia de a ţine o conferinţă despre Ştefan Petică, pe care 1 admira ca poet « modernist»; era vorba chiar şi de un bust la Tecuci. Voia să se pună bine măcar aşa cu « moldovenismul». PAGINI DIN CARNETUL UNUI MEMORIALIST 175 Ştefan Petică? Imaginea lui morală şi fizică mi se topeşte în amintire într’o scurtă dar hotărîtoare viziune de acum patruzeci de ani. Intr’o zi călduroasă de Iunie intrasem din întâmplare în sala în care Maiorescu îşi ţinea examenul de sfârşit de an la logică. Candidaţii şedeau înşiruiţi în banca întâi, în faţa căreia Maiorescu, surd de o ureche, îşi preumbla singur scaunul pentru a pune întrebări. In momentul acela se oprise în faţa a doi studenţi mai maturi; le luă carnetul şi le citi numele. — Aha, d. St. O. Iosif, bun şi aha, d. Ştefan Petică... care vasăzică poezia se pune în regulă cu logica, frumos... Pe Iosif îl cunoşteam din versuri; de Petică auzisem numai. Iosif înlemnise trist, adormit şi plângător ca o salcie. Petică avea ceva donchişotesc în el, o bărbiţă caprină neverosimilă, pete ruginii pe umerii obrajilor. — Buun, mormăise Maiorescu, mângâindu-şi barbişonul... Nu vom fi pretenţioşi... nu-i aşa ? poeţi, mă rog ! Aşa dar, d-le Iosif, să începem cu începutul, spune-mi ce e o noţiune ? Ca şi cum n’ar fi auzit întrebarea, Iosif nu clintise? salcia dintr’însul plângea deasupra apei lacului. — Atunci să ne spună d. Petică. Omuleţul slab, numai oase, cu obrajii înfloriţi de ftizie, începuse a mişca brusc din mâini, ca o paiaţă dezarticulată, repezindu-se în vorbe mari, bătând fără pudoare câmpii... Uluit de atâta risipă verbală, Maiorescu îl măsurase rece. — Aha, care va să zică n’aţi studiat chestiunea asta. Se întâmplă. Să ne spună atunci d. Iosif ce este o judecată? Iosif stăruise în acelaşi mutism, scuturându-şi frunzele pe luciul bălţii; nici un cuvânt, nici o mişcare, ca şi cum n’ar fi fost vorba de dânsul, pe când Petică se risipise din nou într’o frenezie de gesticulaţie şi de vorbe goale fără legătură cu chestiunea. Enervat. Maiorescu se încruntase din nou: — Atunci, cunoaşteţi poate mai bine teoria silogismului ? Iosif rămăsese egal cu sine într’o tăcere integrală, iar Petică într’o vorbărie insuportabilă. — Doamne ! exclamase Maiorescu, poezia nu prea are nevoie de logică, dar aici e vorba de logică şi nu de poezie. Ştiţi ce ? Să o lăsăm să se coacă pe la toamnă. îşi mutase apoi scaunul la candidaţii următori. De atunci nu pot înlătura dela Petică (redactor al unei reviste sociologice şi autor de articole filosofice) imaginea omuleţului cu cioc atât de zadarnic agitat. In entuziasmul lui, tânărul magistrat începu să declame versuri din Petică, întrerupându-le mereu cu reflecţia. — Cât e de modem, în expresie, — parcă-i de acum — nu aşa ? în timp ce eu mă gândeam, dimpotrivă, la prefacerile nemiloase REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 176 ale timpului. Pe când tânărul recita fără întrerupere, mă chemă ţipetul telefonului; trecui în camera de alături patru-cinci minute numai. La întoarcere, tânărul recita încă din Petică. # * * Când râmaserăm singuri, prietenul îmi spune cu bună voinţă. — Simpatic şi vioi tânăr, — dar versurile lui sunt cam slăbuţe. — Nu-s versurile lui, ci ale lui Petică, replicai, mirat de confuzie. — Nu-i vorba de versurile lui Petică, ci de cele ale lui. — Dar de unde le cunoşti ? — Mi le-a recitat. — Când? mă mirai din nou. — Când ai trecut dincolo, şi-a întrerupt recitarea din Petică şi, gâfâind ca un asasin în clipa sosirii momentului prielnic pentru a da lovitura, m’a apostrofat: « Şi eu fac versuri; o să vă recit trei poezii noi. — Nu-i plac dumnealui (şi arată spre camera alăturată) dar ştiţi ce literatură îi place dumnealui! Ascultaţi-le ». Pe neră- suflate mi-a recitat apoi (cu ochii holbaţi spre uşă să nu se deschidă înainte de timp) nişte versuri cu blânda lună, cu stele şi floricele. Când a simţit că te întorci şi-a reluat recitarea din Petică. Izbucnirăm în râs. Râdeam însă de însuşi destinul nostru de scriitori, aşa cum ni-1 zugrăvise Horaţiu acum două mii de ani: tuturor ar trebui să ni se pună fân în coarne, ca boilor care împung, ca să se ferească oamenii de noi să nu le mai citim isprava noastră. E. LOVINESCU LA BRAŞOV, ÎNTR’O ZI DE IARNĂ... Niciodată mai mult ca în acea zi de iarnă, Braşovul nu mi s’a părut un oraş de pictură. M’am gândit cu oarecare necaz la soarta mult mai norocoasă a Balcicului. M’am gândit la numeroasele şevalete, pe care le întâlneam acolo, la fiecare pas, de sus din tătărime până jos la mare, pe toată întinderea golfului până departe spre Hilalgi. Nu vreau să vorbesc de rău Balcicul, a cărui miraculoasă imagine este pentru mine pentru totdeauna legată de lumina pri- măverii, nu vreau să-l vorbesc de rău, dar cel puţin în acea zi de iarnă Ia Braşov, m’am gândit că se abuzează de el în pictura noastră. E un drum învăţat. E o deprindere. E aproape o superstiţie. Cine face pictură, vine în mod inevitabil la Balcic. Balcicul este pentru pictorii noştri, mai ales pentru cei tineri, un fel de «temă dată ». LA BRAŞOV, ÎNTR'O ZI DE IARNĂ... 111 Mi se pare că dacă aş fi pictor, aş refuza această prea mare uşurinţă. (Uşurinţă de altfel cu totul înşelătoare, pentrucă s’au acumulat atâtea «locuri comune» în pictura Balcicului, încât nimic nu e mai greu decât să treci dincolo de ele şi să arunci o privire nouă asupra minunatului golf, prea mult pictat.) Anton Holban, care iubea şi el Balcicul cu acea nostalgie aproape fizică, de nevindecat, pe care orăşelul dobrogean o trans- mite oamenilor lui (greu de definit acest sentiment: intră în el lene, vrajă, o senzaţie de toropeală, de uitare...), a făcut totuşi ca romanul său «Ioana » să se petreacă în mai puţin frumoasa Cavarnă, în peisajul ei nisipos. Am înţeles foarte bine această fugă dela Balcic, acest refuz al frumuseţilor lui excesive, acest refugiu în ariditate. N’am recitit romanul lui Holban, dar cred că imaginea Cavarnei îi va păstra multă vreme acestei cărţi sunetul ei distinct. Niciodată ca în acea zi de iarnă Braşovul nu mi s’a părut mai colorat, mai pictural. Era totuşi o zi ceţoasă — ceaţă uşoară, albăstrie de Februarie, care face lucrurile fumurii, fără densitate. Totuşi din această pânză difuză, izbucneau la cea mai slabă chemare a soarelui, colori tari, aproape violente. Casele mai vechi ale Braşovului au îndrăzneli de coloare, care te uimesc într’un peisaj de oraş, fie el dela munte. Sunt unele ziduri roşii sau galbene, unele ferestre verzi sau albastre, cu totul neorăşeneşti. Este în cutezanţa lor, atât de firească totuşi, atât de nesilită, ceva câmpenesc, ceva marin. Marea suportă în vecinătatea ei colorile cele mai tari. L6 suportă, pentrucă, prin propria ei intensitate de coloare, face plau- zibilă orice lumină. De aceea probabil pictorii mai bucuros descind spre mare, decât urcă spre munte. Este totuşi la Braşov o bogăţie de coloare, o uşurinţă de lumină, o abundenţă de teme, care chiamă Cu generozitate pictura. Ceea ce face ca Braşovul să nu fie dela prima vedere fascinant (cum este Balcicul de sigur, care te îmbată violent, din prima secundă), ceea ce atenuează la Braşov coloarea, este cadrul munţilor apropiaţi, cu tonul lor mai mult grav, adânc, puţin sumbru chiar. In ziua de iarnă, despre care vorbesc, pădurile de pe Tâmpa, scuturate de zăpada ultimă, erau cafenii, cu o nuanţă aspră de « mahon » închis. Lipseşte totdeauna peisajului de munte exuberanţa meridională a locurilor dela mare. In apropierea mării totul pare fluturător, pavoazat. La munte, este totdeauna ceva împietrit. Cu lumina lui, cu bogăţia lui de coloare, Braşovul nu este totuşi un oraş expansiv. Oarecare răceală, oarecare tăcere greoaie domină primele impresii. Contribue la acest lucru mai ales casele vechi, 12 178 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE cu porţile lor parcă ferecate, cu obloanele lor bine trase. Sunt străzi pe care orice casă pare o cetate cu punţile ridicate. Ai impresia că veacuri întregi să baţi la aceste porţi, şi ele tot nu se vor deschide. Porţi întunecate dela Braşov, de un negru ars, ca după un in- cendiu de mult stins, cât de misterioasă pare viaţa lor, cât de ascunse secretele pe care le apără 1 Mai mult decât ruinele pitoreşti ale oraşului, mai mult chiar decât admirabila Biserică Neagră, aceste porţi păstrează un aer de burg vechi — acel aer puţin sever şi greoi, care opreşte colorile să aibe întreaga lor libertate luminoasă. Braşovul, mai bine cunoscut, mi se pare un oraş colorat şi melodios. Faţa lui gravă acoperă numai pentru privitorii grăbiţi, farmecul oraşului. - Multă vreme n’am cunoscut decât două imagini ale Braşovului — una foarte de departe, din vârful Postăvarului, imagine sclipi- toare, fastuoasă, care trăia mai mult ca un detaliu al peisajului general, decât prin ea însăşi, şi alta foarte de aproape, din chiar centrul cetăţii, unde oraşul nu este decât un vulgar cartier de cafenele şi prăvălii. Amândouă imaginile sunt insuficiente. Braşovul trebue văzut dela margini spre centru. Cuprinsă dela poalele Tâmpei sau, şi mai bine, de pe Warte, perspectiva oraşului se îndepărtează în timp. « Vederea generală » este de stampă. Totul pare sculptat în lemn, gravat în piatră. Seara aduce peste lucruri o nemişcare desprinsă parcă dintr’un depărtat trecut. In lumina de zi, totul se colorează viu, ca într’un joc de « baukasten ». Biserica Neagră, cu zidurile ei arse, cheamă colorile, le sprijină, le linişteşte, le împacă... Mergeam prin acest Braşov cu un pictor prieten şi îl invidiam pentru carnetul lui de schiţe, pentru cutia lui de colori. Pretu- tindeni, în cele mai neînsemnate detalii, mi se părea că văd motive de pictură. Totul mi se părea expresiv. Pe tovarăşul meu bogăţia de coloare a Braşovului îl mulţumea mai puţin. «E prea ilustrativ», mi-a spus. Cuvântul e destul de grav şi obiecţia, cel puţin la început, mi s’a părut serioasă. Este într’adevăr ceva de decor la Braşov, un anumit exces de frumuseţe care merge spre ilustraţie. Dar este primejdia oricărui lucru pitoresc. El ameninţă să seducă prin ceea ce are exterior, prea direct, prea « frapant ». Rămâne ca prin atitudinea sa de artist, prin disciplina sa proprie, pictorul să nu se lase amăgit, să nu cadă în cursă, să nu primească prea uşor lucrurile care i se oferă fără taină, fără rezistenţă. CRONICA ARTISTICA 179 Poate că în literatură, tentaţia facilităţii nu e atât de mare ca în pictură şi în muzică. Pictorul şi compozitorul lucrează cu lucruri îmbătătoare: coloare, melodie. Ca să te sustragi lor, e nevoie de oarecare asprime. Un Braşov pictat numai pentru elementele lui de pitoresc local, ar fi neinteresant. Tot ce este «ilustrativ » în el s’ar răzbuna prin prea mare uşurinţă. Dar oraşul acesta are un suflet propriu, o gravitate fundamentală, nu ştiu ce adâncă tristeţe solemnă de orgă şi mi se pare că frumuseţea lui picturală vine mai ales din aceste lucruri ascunse. Este «ilustrativ f> ceea ce este fără. suport intim, dar acolo unde se află un suflet tainic, adânc, coloarea îşi poate lua cele mai mari libertăţi, fără teama de a se pierde în simple jocuri de su- prafaţă. Braşovul e de două ori amăgitori şi prin răceala lui de cetate greoaie, care, în primul moment te ţine departe, nu te lasă să te împrieteneşti, dar şi prin aspectul lui decorativ, puţin artificial, care îţi abate privirea dela marile frumuseţi ascunse. Când ai învins şi o amăgire şi pe cealaltă, când ai trecut dincolo de ele, descoperi o admirabilă cetate, în care un material ferme- cător de pictură aşteaptă, apărat şi ascuns de două scuturi. MIHAIL SEBASTIAN CRONICA ARTISTICĂ G. PETRAŞCU — LUCIAN GRIGORESCU Expoziţiile G. Petraşcu şi Lucian Grigorescu au permis publi- cului să ia contact în mod succesiv cu opera celui mai respectat maestru al picturii române de astăzi şi cu opera unuia din pictorii cei mai înzestraţi ai generaţiei noi. Nu se pot închipui tempera- mente mai deosebite decât ale lui Petraşcu şi Lucian Grigorescu. Amândoi însă fac parte din acea categorie de pictori, care sunt în mod exclusiv pictori şi pentru care darul colorii a fost punctul de plecare al tuturor căutărilor şi dezvoltărilor. Era emoţionant să compari cele două expoziţii, să vezi de o parte pe pictorul bătrân retrăgându-se în pânze mici, miracole de echi- libru şi de preciziune; artă modestă şi densă în care cel mai umil subiect serveşte de pretext exerciţiului unei viziuni perfect de lucide şi stăpână pe ea însăşi. De cealaltă parte pictorul tânăr care ajunge la maturitate şi expune opere importante, ambiţioase, fericite, de o artă cu totul directă, spontană şi sinceră în care temperamentul artistului şi «fuga » lui se exprimă liber în entu- siasm. 12 180 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pentru G. Petraşcu un singur detaliu e de ajuns ca să meargă spre universal, o siluetă profilată pe orizont, o luntre pe o suprafaţă lichidă, un fruct pe o masă (nici măcar o natură moartă aranjată), o floare care se detaşează pe cer. Cel mai neînsemnat obiect în repaos dobândeşte o viaţă intensă şi totală. Simţim că această diviziune a lumii poate merge la nesfârşit; arta lui Petraşcu este atât de izbutită, încât poate exprima totul cu aproape nimic. Dimpotrivă Lucian Grigorescu are încă nevoie de pretexte; marile subiecte nu-1 sperie, mărturie « Catedrala Parisului» în care după atâţia iluştri înaintaşi, el a cutezat să arate viaţa vibrantă şi colorată a arhitecturilor de piatră; îi place acea mantie pestriţă a sărbăto- rilor din micile orăşele meridionale ale Franţei, acele « 14 Iulie » luminoase care nu se termină niciodată, entusiasmul soarelui pe drapele şi pe obloanele verzi. Două mari drumuri se deschid artistului pentru a se exprima. De o parte, economia mijloacelor tehnice. In acest caz coloarea nu este decât o simplă pată, care trebue să fie cea mai elementară şi mai prospătă cu putinţă, tot efectul obţinându-se prin raportul diferitelor pete între ele, raport care îngădue toate îndrăznelile imaginaţiei creatoare, dar care nu suferă nici cel mai mic exces, nici cea mai mică eroare. Pe această cale, artistul izbuteşte să pună totul într’un simplu acord de tonuri. Este miracolul adevărului realizat fără insistentă. In fond arta românească a fost totdeauna t ispitită de această manieră. Interesul manierei clare din ultimii ani ai marelui Grigorescu consta în tentativa făcută de a învinge astfel materia. Luchian de asemeni a înţeles perfect însemnătatea acestui acord miraculos care scuteşte de orice îngrămădire de detaliu, de orice încărcare inutilă. De mai multe ori, mai ales în florile lui dela sfârşitul vieţii, el a atins acel scop pe care l-a realizat de atunci pictorul francez Henri Matisse prin reuşitele lui extra- ordinare de îndrăzneală şi de simplicitate. Mai există o altă cale prin care dimpotrivă artistul caută să epuizeze toate posibilităţile materiei, nu prin alegerea riguroasă a nuanţelor, ci prin întrebuinţarea tuturor bogăţiilor de coloare. G. Petraşcu este un maestru al acestei maniere, la care totuşi nu a recurs dela început. Câtă vreme a fost sub influenţa maestrului său Grigorescu şi a prietenului său Luchian, cercetările lui au urmat aceeaşi cale ca a lor. Şi fără îndoială pentru a aminti acest lucru, ca un omagiu adus celor doi înaintaşi, Petraşcu a primit în expo- ziţia sa recentă un tablou din 1912, o «femeie în albastru» în care găsim aceeaşi manieră de a sugera realitatea fără nici o insistenţă. Dar în curând G. Petraşcu fie din modestie, fie din conştiinţă, fie din iubirea ireductibilă a materiilor, iubirea meşteşugarului popular care gustă savoarea obiectelor cu pipăitul şi cu vederea, adoptă o manieră opusă. El are o pasiune răbdătoare şi fără margini CRONICA. ARTISTICĂ 181 pentru colorile frumoase, pentru pasta groasă şi densă; el ajunge la această manieră care îi este atât de personală, netedă, caldă ca o ceramică lăcuită, lustruită, bine arsă, zgrunţuroasă. Nu mai caută aciditatea, justeţea colorii pure ci, se lasă în voia bogăţiilor infinite ale nuanţelor surde, pline de reflexe şi de străluciri. Ar fi o simplificare excesivă şi absurdă să credem că prima manieră de a picta, despre care am vorbit, ajunge neapărat la idealism, iar cea de a doua la materialism. Şi din excesul de pre- ferinţă pentru materia picturală, dar şi din abuzul materiei limba- jului, poate să ia naştere o poezie nouă, poezia concretă şi carnală pe care o are cea mai mică parcelă de lume. Obiectul cel mai umil, un vas pe o faţă de masă, un pat de fier într’o cameră goală capătă o poezie şi o valoare unică prin simpla schiţare a raporturilor juste de tonuri, dar şi prin acumularea de detalii precise. Un pictor ca G. Petraşcu izbuteşte astfel să facă o materie vie, plină, carnală. Se întâmplă acelaşi lucru cu faimoasele «interioare» ale lui Vuillard, la care Petraşcu ne sileşte să ne gândim, cu toate că nu este nici o înrudire între paletele acestor doi pictori. Vuillard este de altfel în acelaşi timp mai mare şi mai mic; mai mare în sintezele lui de tinereţe care urmăreau numai prin colori sintezele realizate prin desemn de prietenul său Toulouse Lautrec; mai mic însă prin faptul că Vuillard nu ştie să reziste obiectului, se supune complet observaţiei, anumitor facilităţi sau vulgarităţi ale impre- siei. Petraşcu, mai egal, mai just faţă de el însuşi, rămâne mai demn în faţa lumii exterioare. El epuizează cu cea mai scrupuloasă conştiinţă feluritele aspecte ale modelului său, dar nu i se supune niciodată. De aceea el nu cade niciodată într’un realism plat: fiecare obiect, fiecare interior se scaldă într’o atmosferă care îi dă viaţa necesară. De asemeni el nu cade niciodată în confuzie senti- mentală sau vizuală. Aceste interioare, aceste naturi moarte ordo- nate, care reproduc la nesfârşit acelaşi obiect, aceleaşi aranjamente, aceleaşi decoruri, nu se repetă de fapt niciodată, tocmai pentrucă fiecare din ele are o viaţă ce i-a fost restituită de artist, iac viaţa nu este niciodată la fel. Nu cred că se poate merge mai departe pe această cale, decât a mers Petraşcu. El a epuizat într’adevăr exigenţele materiei. Astăzi el poate recurge în ultimile lui opere la simplificări şi sinteze. El care a mers spre infinitul detaliilor şi al calităţii de densitate în pictură, poate să se consacre acum unei expresiuni mai puter- nice, mai econome. Astfel evoluţia operei sale este completă. Opera lui Lucian Grigorescu, asupra căreia desigur nu putem încă avea o vedere de ansamblu, prezintă şi ea o evoluţie intere- santă. Preferinţa şi dispoziţia sa naturală pentru coloare sunt l8a REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE vădite; asemeni impresioniştilor, pictorul rămâne credincios între- buinţării colorilor pure, pe care le adună pe pânza sa într’un foc de artificii scânteietor. Dar acest impresionism pe care l-a moştenit prin exemplul lui Steriadi şi pe care mai târziu l-a putut studia cu deosebire în Franţa, îşi reînnoieşte la Lucian Grigorescu tinereţea prin violenţa acordurilor lui. El merge şi mai departe. In tablourile de păduri, îşi reconstrueşte modelul de planuri largi (rămânând totdeauna credincios tonurilor fundamentale atât de caracteristice ale paletei sale). E curios de constatat că tocmai pădurea dela Fontainbleau, această pădure care a jucat un rol atât de mare în formaţia poetică a marilor pictori români din secolul trecut, i-a inspirat lui Lucian Grigorescu această voinţă de sinteză, în care regăsim pecetea geniului meridional al lui Cezanne. Pentrucă Grigorescu a înţeles că s’au schimbat condiţiunile de pictură şi că impresionismul, în măsura în care mai rămâne, nu are valoare decât întru cât ţine seama de revoluţia cezaniană, căreia i-a dat naştere. Acest lucru este adevărat, chiar dacă este vorba de un temperament în mod firesc atât de bogat şi atât de opus abstracţiei, cât pare să fie temperamentul lui Lucian Grigorescu. JACQUES LASSAIGNE TEATRUL METAFIZICIANULUI GABRIEL MARCEL Printre autorii dramatici contemporani, Gabriel Marcel are o situaţie deosebită. Orice încercare de comparare îl singularizează şi mai mult. La primul contact cu dramele sale, rămâi intrigat cum acţiunile simple şi personajele neexplozive reuşesc totuşi să te stăpânească. Şi chiar natura acestei stăpâniri te iscodeşte: căci vezi bine că nu ai de-a-face cu un teatru de formulă obişnuită, nici cu vr-eo reluare personală a unor procedee şi semnificaţii măreţe, rămase ca bunuri nepieritoare în istoria teatrului. Cetind piesele sale — a scris treisprezece,' d ntre care unele au fost jucate la diferite intervale — îţi dai seama limpede că aici nu e vorba de vre-o forţă constructivă ca la Eugene O’Neill; nici de un suflu mistic, dramatizat şi poetizat de un Paul Claudel; nici de strălucirea unor dialoguri de idei ca la Bernard Schaw; nici de un joc al semnificaţiilor, ce învestmântează şi mişcă acţiuni de mari consecinţe ca la Jean Cocteau şi Jean Giraudoux. Nimic re'evant asemănător la contemporani, nici la expresioniştii care descind din Strindberg, nici la romantici, nici la antici. O vagă înrudire, totuşi, la prima vedere, cu trei sau patru drama- turgi apropiaţi de noi. Gabriel Marcel pune în circulaţie idei, aşa cum pune şi Ibsen, dar nu ca Ibsen. Aduce probleme de filo- TEATRUL METAFIZICIANULUI GABRIEL MARCEL 183 sofie ca şi Pirandello, dar în alt chip şi cu alt rost. Piesele sale se rezumă, adesea, la situaţii simple şi intimiste ca şi acelea ale lui Franţois de Curei, dar enunţările psihologice sunt depăşite şi nu ele te stăpânesc, ci ceea ce e dincolo de ele, uneori un tainic simbolism, care ne îndreaptă spre Maeterlinck. Şi poate că Mae- terlinck, dar un Maeterlink desgolit de imaginaţie, de fantastica sa simbolică şi văzut numai în gingăşia şi bunătatea sa creştină, în/năzuinţa sa de ridicare la transcendent, printr’o participare întemeiată pe credinţă şi caritate, să fie ruda spirituală a drama- turgului Gabriel Marcel. Rudenia aceasta este foarte aproxima- tivă, putând spune mai curând că amândoi sunt apropiaţi prin aceea că teatrul lor purcede, măcar ca sens, dela misterele medievale. Piesele lui Gabriel Marcel pot fi considerate «mistere », dar într’un sens cu totul specific, atât în ceea ce priveşte tehnica teatrală cât şi sensul spiritual. Atmosfera pieselor lui Marcel se petrece în zilele noastre, în case foarte obişnuite, cu familii în care soţul este căsătorit pentru a doua oară, având fii şi fiice din prima căsătorie; cu femei divorţate sau care se îndrăgostesc de alţi bărbaţi; cu tineri foarte onorabili. Materialul acesta tipic de banal în datele-i iniţiale face arareori loc vre-unui tânăr care se călugăreşte, vre-unui politician extremist, vre-unor artişti care se apropie prin muzică sau artă, sau unor bieţi oameni care se leagă de amintirea unei fiinţe moarte. Chiar aceste situaţii încă nu pot constitui ceva senzaţional într’o societate atât de bine crescută şi de pioasă, profund creştină şi iubitoare de artă, cum este cea franceză, în care se petrec dramele scriitorului şi unde apar o singură dată — dacă nu ne înşelăm — personaje de alt neam, în speţă doi soţi germani. Deci nimic din atmosfera de celebrare a sfinţilor şi marilor taine ale bisericii; nimic din mistica şi măreaţa concretizare vin- ciană a Misterelor Pasiunii, în felul aceluia realizat în faţa cate- dralei Notre Dame, în 1937, când s’a reînviat textul lui Arnoul Greban; nimic din tendinţa de «celebrare» a Evangheliei sau de pioasă parafrazare a ei, după cum o găsim la Maeterlink sau la alţi câţiva autori catolici contemporani. La Gabriel Marcel misterul este interiorizat şi se încheagă aproape imaterial, constituind însăşi substanţa dramelor sale sau chiar drama propriu zisă. Eroii săi sunt asemeni tuturor oamenilor şi-şi duc existenţa în aceleaşi cadre banale ca noi toţi. Numai sufletele lor trec de această banalitate, luminând sau, mai adesea, înţelegând drama metafizică la care sunt chemaţi să participe cu vieţile, sentimentele şi gândurile lor. Şi cum aceste luminări şi înţelegeri se infiltrează prin suferinţe mai mult interioare şi prin acţiuni dictate parcă de conştiinţă şi nicidecum de forţa eveni- mentelor exterioare, ne este lesne să ne dumirim de ce teatrul 184 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE acesta te ţine încordat şi îţi pătrunde sufletul, fără să te emoţio- neze, fără să te fascineze, fără să te uluiască. Nu este un teatru al ciocnirii sentimentelor vitale, aşa cum este teatrul antic şi acela al lui O’Neill; nici un teatru al imaginaţiei mistice sau poetice, cum e teatrul medieval sau acela al lui Claudel şi Maeterlinck; şi mai puţin un teatru al pasiunilor violente sau al năzuinţelor eroice, asemeni dramei romantice. Nu este nici măcar un teatru de idei în sensul ibsenian, căci aici conştiinţa ajunge la limpe- zimi tragice pentru a-şi da seama de destinu-i metafizic şi nici- decum de chemarea-i socială, de binele imanent. In piesele lui Gabriel Marcel, autor şi a două mari lucrări de filosofie: Journal Methaphysique şi Etre et Avoir, adevărate bogăţii pentru gândirea franceză contemporană — dincolo de per- sonaje şi de acţiunile lor predomină leit-motive dinamice ca înţe- legerea, speranţa, caritatea, credinţa, sfinţenia, moartea, transcen- denţa. Toate acestea conţin în însăşi realitatea lor o dramă, o ambiguitate, un dualism, o problematică pe care personajele le vor trăi înlăuntrul lor ca şi în acţiunile, care toate tind nu la o viaţă fericită, ci la o linişte metafizică. Dar înainte de a formula caracterul metafizicii ce se exprimă prin teatrul lui Gabriel Marcel, să-i analizăm ultimele sale două piese, La Soif, publicată în 1939 * *) şi Le Dard, publicată şi jucată cu doi ani mai înainte 2), referijn- du-ne pe cât posibil şi la lucrările-î anterioare şi neuitând mai ales La ChapeUe Ardente. * # * In piesa La Soif, este vorba de setea de afecţiune a Evelinei, soţia de a doua a lui Amedee Chartrain pentru Stella şi Arnaud, copiii primei căsătorii. Intre mama vitregă şi copiii aceştia mari s’au închegat relaţii de strânsă prietenie şi înţelegere. Faţă de soţul ei sau de mama acestuia, Eveline se poartă adesea ca o străină, *) Gabriel Marcel, La Soif, Desclăe de Brouwer, Paris. *) Gabriel Marcel, Le Dard, Pion, Paris. Iată lista celorlalte piese ale lui Gabriel Marcel, în ordinea apariţiei lor: Le Coeur des Autres (Grasset), Un Homme de Dieu (Grasset), Le Seuil Invisible (Grasset), Le Quattor ert Fa diese (Pion), Trois Pieces (Pion), L’Iconoclaste (Stock), Le Monde Cassd (Des- clăe de Brouwer), Le Chemin de Crete (Grasset), Le Fanai (Stock). Lucrări filosofice: Journal Methapysique (Ed. de la N.F.R.), Etre et Avoir (Ed. Mon- taigne), Unele piese sunt precedate de note ale dramaturgului. Ultima lucrare «La Soif 1», este precedată de introducerea 1 Thăatre et Mystăre» de Gaston Fessard. Despre Gabriel Marcel a mai scris R. Jouve, « Un Thăatre de la Sincerită. Gabriel Marcel, măthaphysicien et dramaturge » în Etudes (5 şi 20 Aprilie 1932), iar Charles Du Bos şi-a publicat în Roşeau d'Or (1931), primul capitol al unei cărţi închinate acestui scriitor. Gabriel Marcel este şi colaboratorul nostru. In numărul din Septemvrie 1938 al Revistei Fundaţiilor Regale, d-sa a publicat un eseu scris anume, « Apartenenţă şi Disponibilitate », foarte lămuritor pentru filosofia şi teatrul său. TEATRUL METAFIZICIANULUI GABRIEL MARCEL 185 pentrucă ei par a nu avea nevoie de nimeni, că îşi junt suficienţi. Dar asupra întregii familii Chartrain pluteşte suferinţa şi îndo- iala, pricinuită de moartea mamei Stelei şi a lui Arnaud. Printr’un concurs de împrejurări deslănţuit de sosirea fostei lor profesoare, Mademoiselle Freux — o maniacă ce crede în astrologie — copiii află că mama lor a murit internată, după ce încercase să-şi otră- vească soţul (Actul întâi). Pentru Stella, în vârstă de douăzeci de ani, aflarea acestui secret înseamnă o desagregare sufletească. Va înnebuni şi ea? E atât de copleşită, încât nu mai este în stare să ia vre-o hotărîre în ceea ce priveşte viitorul, deşi tânărul Alain de Puyguerland, fire timidă şi uşor descurajabilă, crescut prea aproape de mama sa, prietena din copilărie a lui Amedee, o cere în căsătorie. Eveline se opune acestei uniri, fiind convinsă că Alain nu va aduce fericire Stelei, care are nevoie de un soţ energic, care să-i ofere mai mult decât un refugiu pentru neliniştea şi neîncre- derea ei (Actul al II-lea). In numele aceleiaşi «tandreţe », Eveline ar voi să se amestece şi în viaţa lui Arnaud, fire religioasă, care înţelege pe toţi şi care în cele din urmă ia calea călugăriei, spre disperarea mamei lui vitrege, care, găsind că afecţiunea ei nu mai are obiect, se simte murind. îngăduitorul şi curatul Arnaud, însă, îi lasă ei gândirea care l-a rodit şi care l-a hrănit (Je te livre la pensie qui me nourit), făcând-o totodată să-l înţeleagă şi pe Amedee, tatăl lui şi soţul ei, şi el copleşit de o sete, dar de o sete indistinctă pe care nu o cunoaşte bine, pentru că-1 copleşeşte. Stella se va căsători cu Alain, în urma insistenţelor lui Amedee, care impută dragostei Evelinei o duritate, din pricina căreia nu înţelesese pe nici unul din familie, chiar dacă ea se purtase ca o fiinţă care se vrea bună. Două scene tipice. Prima priveşte relaţiile dintre Stella şi Alain, pe care îi uneşte, împotriva dorinţei Evelinei, Amedee, tatăl Stelei. Descurajat de Eveline, Alain trimisese o scrisoare Stelei şi, fără a mai aştepta răspunsul, aproape se abandonase morţii, rătăcind prin pădure şi aplecându-şi faţa peste un iaz. L-a găsit acolo Amedee, toropit de disperare, «lăsându-se pradă acelui perfid fel de vrăjire ce se iscă din apele adormite... Câteva clipe numai şi acest copil trist şi vrăjit ar fi alunecat în moarte ». La aceste cuvinte ale soţului ei, Eveline se arată nedumerită de ce Alain s’a gândit la moarte, înainte de a fi primit răspunsul Stelei. Soţul îi răspunde: « Iată ceea ce dovedeşte, scumpa mea Eveline... că o anumită logică a pasiunilor îţi rămâne străină. Aşteptarea, Eveline, aşteptarea... Acest supliciu căruia nu cutezi să-i doreşti nici măcar sfârşitul, fiindcă ar putea aduce decepţia finală ». Şi acum scena dintre Amedee, soţ şi tată, Eveline, mama vi- tregă şi Arnaud, după ce s’a hotărît căsătoria Stelei şi intrarea lui i86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Arnaud în rândul călugărilor. «Sărmanii mei copii», rosteşte Amedee, « există totuşi momente privilegiate în care se încheagă o ordine, o ordine ce poate fi surprinsă numai de cea mai gingaşă şi mai pretenţioasă ureche». Eveline se simte vizată şi prote- stează, rugându-se de Arnaud să se «roage pentru cei fără de nădejde... Moartea nu le păstrează acestora nici o nădejde... nici una... ». La care curatul şi evlaviosul Arnaud îi răspunde: « Nu se poate şti, Eveline, tu nu te cunoşti... Totul iţi este deschis, totul înaintea ta...». La Soif este drama disponibilităţii care se voeşte apartenenţă, este îndrumarea fiecărui spirit către o realizare superioară, prin care transcendă lumea lui, este un îndemn la înţelegere, la jertfă, la sfinţenie. Arnaud se apropie de sfinţenie, Stella de o devoţiune care o va salva, salvându-1 pe Alain. Iar Amedee se dovedeşte mai înţelegător decât credeam. Rămânând alături de soţul ei, Eveline va găsi lumina şi pacea sfântă pilduită de Arnaud, putând aştepta altfel moartea. Gândul la femeia moartă a tulburat, dar în cele din urmă a întărit comuniunea familială, făcând-o să-şi transcende propria-i mizerie, deprinderile orgolioase, afaşările prea pământeşti, devoţiunile prea strâmte şi înăbuşitoare. Setea nu se poate potoli, dacă nu depăşeşti apele tulburi şi mâloase. * * * Le Dard este drama nemulţumirii iremediabile, ce roade pe Eustache Souriau, un extremist ajuns la o bună situaţie socială graţie soţiei sale, Beatrice, care, pe lângă, farmecul ei i-a adus şi o zestre respectabilă. « Ghimpele » lui Eustache este contrastul între buna lui situaţie şi revendicările sale sociale, între ceea ce a ajuns şi ceea ce dorea să fie acest extremist de stânga, care şi-a făcut drum, luptând împotriva nedreptăţii sociale şi economice. El se simte şi mai rău, când vede pe Gertrude, fosta-i tovarăşă de luptă, acum în mizerie, scoasă din învăţământ şi gata să-l ade- menească şi ca femeie. In casa soţilor Souriau sosesc şi soţii Schnee, Werner şi Gisela. Mare muzician, Werner a emigrat din Germania, nu pentrucă făcuse politică, ci pentru a-şi ajuta pe prietenul şi acompaniatorul său, Rudolf Schontal, care, fiind un extremist politic şi având o sănătate şubredă, trebuise să se refugieze în Elveţia, unde a şi murit. Werner e tipul artistului şi al adevăratului prieten şi aşa cum el n’a părăsit pe Rudolf, nu-1 va înşela nici pe Souriau, chiar dacă soţia acestuia, Beatrice, se simte atrasă de dânsul şi ar avea toate motivele să-i cheme dragostea. Căci Beatrice simţea că soţul ei e mai aproape de Gertrude decât de ea şi ştia că Gisela va părăsi pe Werner, ne mai voind să îndure o mizerie din care Wer- ner putea oricând ieş:, reîntorcându-se în Germania de unde un TEATRUL METAFIZICIANULUI GABRIEL MARCEL 187 impresar îi trimesese un contract avantajos. Werner, însă, întru- pează spiritul purităţii şi al artei, fidelitatea prieteniei şi desinte- resarea creaţiei estetice. De aceea o face pe Beatrice să-şi înţe- leagă datoria: «Nu trebue să-l părăseşti. Trebue să ţii seama că eşti soţia unui om sărac... Sărăcia nu constă în lipsă de bani Fau de succes. Eustache are bani şi a avut succes, dar a rămas totdeauna sărac, din ce în ce mai sărac şi nu se va lecui nicio- dată de sărăcia lui... E cel mai mare rău al timpului nostru... Artistul poate scăpa, fără îndoială, chiar dacă nu mănâncă după foamea sa. Şi aşijderea credinciosul, care-şi are rugăciunea. Dar toţi ceilalţi sunt ameninţaţi de acest rău... Să te gândeşti la mine, aşa cum mă gândesc eu la Rudolf. Mai încolo, voi sălăşlui în dum- neata, aşa cum sălăşlueşte Rudolf în mine... Şi atunci ai să-ţi aminteşti cele ce ţi-am spus acum câtva timp: dacă n’ar fi decât cei vii, Beatrice... ». # * # Tot prezenţa celor morţi formează tema altei piese La Chapelle Ardente ‘), unde Aline Fortier, pierzându-şi fiul în războiu, nu mai este pentru cei din casă decât întruparea suferinţei aducă- toare de suferinţă. Aline opreşte ca viaţa să-şi reia cursul, Invi- nueşte pe soţ, fostul comandant al unităţii cu care a murit fiul, că l-a îndemnat la moarte şi că se mândreşte cu jertfa-i eroică. Pe Mireille, fata care trebuia să-i fie noră, o stăpâneşte, oprind-o să se mărite cu acela care îi plăcea şi impun ându-i să-l ia pe plă- pândul Andre, condamnat de medici. îşi duşmăneşte fiica pentru că s’a dus la un bal, trei luni după moartea fratelui ei. Iar nepo- ţelului nu-i dă voie să se joace cu vechile jucării ale celui mort. Felul de a suferi al acestei mame nemângâiate este absolut, dar faţă de semeni tiran, crud, egoist. Mireille, care o înţelege şi şi-a lăsat viaţa în mâinile ei tot din dragoste pentru mort, reacţio- nează la urmă, hotărîndu-se să-şi trăiască nefericirea împreună cu soţu-i Andr6, dar nu şi cu Aline, care părăsită de soţu-i onest, ar fi voit să se aşeze în casa lor. « Eşti îngrozitoare », îi spune Mireille Alinei, « după ce frângi inimile celorlalţi, vii să-i sileşti să-ţi ceară iertare ». Şi iertare îi va cere şi la urmă. Fondul acestei dialectici a suferinţei, care se rezolvă prin accep- tarea şi împăcarea fiecăruia cu propria-i suferinţă, purtându-şi ’) Reprezentată în 1925 de «Teatrul Tinerilor Autori» la Vieux Colom- bier, în regia lui Gaston Baty. Piesa a fost bine primită de critică, în frunte cu Benjamin Cremieux, care cu acest prilej, a înlocuit la L’Europe Nouvelle pe autor, care obişnuia să scrie, ca şi la Nouvelle Revue Franţaise, cronici asupra teatrului, literaturii şi muzicii contemporane. Lui Gabriel Marcel i s’au mai jucat La Grăce, iar în 1937 Le Dard, care s’au bucurat de aceeaşi bună primire. i88 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE crucea cu o nădejde a mântuirii reiese mai ales în două momente ale piesei. Odată, după ce mama lui Andre arată că nu putem face nimic unii pentru alţii, că ea nu s’a putut ocupa de firavu-i fiu... « et d’ailleurs... on ne peut rien Ies uns pour Ies autres. On est seul », se insinuează crudul adevăr că ne pierdem, şi murind, şi trăind. Fiul Alinei a dispărut, murind eroic în război. Dar vărul său, Andre, cel condamnat de medici, e la fel de sdrobit ca şi un mort, căci el trăieşte în ruşinea de a nu se fi bătut pe front. O astfel de existenţă maladivă şi lipsită de elan apare mai de plâns decât însăşi moartea fiului neuitat. Altădată, Aline şi Mireille se lovesc în următorul dialog: MIREILLE: D-ta calculezi pentru ceilalţi, gândeşti în locul lor. ALINE: Am crezut că pentru un suflet ca al tău, pentru un suflet copt de durere... fericirea nu putea fi decât un alt nume al — da, s’o spu- nem — decât un alt nume al suferinţei. .. Poate că m’am înşelat. Eşti tânără. MIREILLE: Şi eu împărtăşesc sentimentul acesta... Numai aş dori să ştiu că e ceva mai mult. . . mai mult decât o năzuinţă. ALINE: Te îndoieşti de tine. Dar o ştii bine: a trăi înseamnă a dărui. Aline Fortier, mama nemângâiată, îşi dărueşte fiului întreaga-i viaţă, devenind imagina durerii, dar în acelaşi timp celorlalţi le « dărueşte » tot numai durere, ceea ce înseamnă că le impune un dar care se anulează, încercând să le anuleze vieţile. In fond, singurul care putea primi un dar era Andre, însă şi viaţa lui este ameninţată în clipa când înţelege că Mireille l-a luat ca soţ doar spre a-1 smulge morţ'i. Fiecare voim să avem putinţa de a dărui, dar niciunul nu suntem fericiţi primind. Dăruind, suntem. Pri- mind, avem. Suferind şi purtându-ne crucea suntem. Silind pe alţii să sufere cu noi şi ca noi, ne micşorăm fiinţa şi ucidem viaţa, însuşi înţelesul durerii pare a arăta că durerea e aceea care ne fructifică şi ne ucide, ne înalţă şi ne coboară, în circuitu-i dia- lectic şi social. # # # Aceste rezumate învederează — sperăm — atmosfera pieselor lui Gabriel Marcel şi orizontul lor .spiritual. Conflictele şi atmos- fera celorlalte piese nu e diferită ca structură şi semnificaţie. In Le Chemin de Crete, «această dramă a ambiguităţii interioare », cum o numeşte Gaston Fessard, o soţie tuberculoasă, Ariane Leprieur luptă să-şi salveze soţul, acceptând şi fructificând legă- tura acestuia cu o fiinţă numai din carne şi simţuri, Violette, care fireşte, nu pricepe sensul marilor sacrificii. In sanatoriul acela îndepărtat de cămin, Ariane ajunge la o mare depăşire şi luci- ditate, la o sublimă putere de sacrificiu şi iubire pură, care însă nu este lipsită de orgoliu şi de aceea agăţare de viaţă, pe care am întâlnit-o şi la Eveline, eroina Setei. TEATRUL METAFIZICIANULUI GABRIEL MARCEL 189 Cele mai culminante jertfe ale Arianei nu sunt lipsite de am- biguitate şi înălţimile măresc şi mai mult abisurile în care ea este gala să se prăbuşească. De asemenea, în măsura în care voieşte să-şi salveze soţul de anumite ispite, încredinţându-1 alteia, Ariane voieşte totodată să-l stăpânească, fie chiar cu alte metode oarecum indirecte sau «machiavelice ». Stăpânire care înseamnă, însă, şi o anihilare a dragostei ei, o ameninţare a existenţii ei. «Violeta preţueşte mai mult decât mine; ea e femeie; a avut un copil şi va mai avea... Pe când eu... eu nu mai exist», mărturiseşte Ariana soţului ei. In Le Monde Cassd, israelita Christiane s’a căsătorit cu cin- stitul, dar mediocrul Laurent, pentru a-şi potoli desnădejdea pri- cinuită de intrarea în călugărie a aceluia pe care-1 iubea. Chri- stiane ajunge să trăiască o viaţă de înşelăciune şi minciună şi numai când află că benedictinul pe care l-a iubit i-a înţeles, înainte de a muri, dragostea, şi că a fost gata să se sacrifice pentru binele ei, ea revine la o viaţă de fidelitate conjugală şi scapă astfel de ameninţarea sinuciderii. Şi în alte piese, ca Grâce sau Quattor en Fa diese, iubirea nu are sens, câtă vreme nu implică o jertfă a cărnii sau o legătură pură, descărnată, care constitue o prezenţă spirituală, iar nicidecum o avuţie stăpânită, fiind o apropiere de sfinţenie. E distincţia capitală pentru Gabriel Marcel între a fi şi a avea, pe care dramele sale au enunţat-o mereu, iar filosofia sa a desluşit-o în chip magistral. A avea (avoir) ne arată pe noi în legătură cu ceilalţi, cu bunurile lumii, cu orgoliile şi ambiţiile noastre exterioare. A fi (etre) ne arată ceea ce suntem noi înşine, este însăşi fiinţa noastră interioară şi, desigur, că oamenii ade- văraţi mai mult sunt decât au ceva. Noţiuni corelative şi în con- tinuă interacţiune, ele corespund misterului ce ne poartă către lumea de dincolo de noi, misterului prin care noi transcendem lumea aceasta în care oamenii sunt însetaţi mai mult să aibă averi şi să stăpânească suflete decât să fie ceva, adică să fie ei înşişi, să fie spirite autentice, deşi pe unii însăşi setea îi duce la izvorul unic şi veşnic adevărat. In acest sens, se poate spune că teatrul lui Gabriel Marcel nu este un teatru al vieţii şi nici al cunoaşterii, ci un teatru al misterului metafizic, în care personajele pornesc dela situaţii simple şi banale, pentru a se lovi de limitele existenţei terestre, primind uneori inspiraţia Dumnezeirii, care le rezolvă ambigui- tăţile, problematicele, dialectica aceasta pe care dramaturgul se pricepe atât de bine să ne-o insinueze, cu mijloace directe, dar pline de subtilitate. Inspiraţie care ne potoleşte setea, ne tămă- REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 190 dueşte durerea « ghimpelui »; ne păzeşte să cădem de pe culmi şi creste. Teatrrfl lui Gabriel Marcel rămâne un teatru cu aparenţă dificilă, câtă vreme privim sensul lui în funcţie de imanenţă, câtă vreme pornim în înţelegerea noastră dela datele concrete, dela chipul superficial în care arată, trăiesc şi se luptă personajele. Dimpotrivă, dacă avem înţelegerea metafizică şi privim actele personajelor în funcţie de moarte, de desperare, de nădejde, de nevoia de a depăşi viaţa, adică în funcţie de limitele acelea unde viaţa bâjbâe prin misterul ei pentru a ajunge la realităţile de din- colo, la liniştea lui Dumnezeu sau la sfinţenia celor mai curaţi dintre noi, atunci piesele acestea îşi capătă semnificaţia şi le înţe- legem esenţa lor dramatică. « Fără mister, viaţa ar fi irespirabilă », spune unul din perso- najele lui Marcel. Toate suferinţele şi păcatele, greşelile şi jert- fele personajelor capătă sens prin setea de mister ce le uneşte pe toate, rezolvându-le suferinţele. De aceea până şi morţii ele ji găsesc o prezenţă, un sens de răscumpărare, sperând că prin misterul morţii să ajungă la lumina lui Dumnezeu. Căci moartea opreşte destrămarea şi fereşte de neant. ' Piesele acestea sunt mistere nu prin elementele religioase, ci prin sensul implicat în acţiunile lor. Şi în drama antică destinul este un mister, dar un mister fără nădejde, o limită ce duce la neant. Pe când dialectica acestui dramaturg metafizician este o dialectică creştină. > « Gabriel Marcel vede idealul teatrului său în această subli- mare a tragicului omenesc într’o dialectică concretă, misterios dar real dumnezeească », observă comentatorul său, Gaston Fes- sard, care a scris, la ultima sa piesă, o măreaţă introducere, pe care, însă, am căutat s’o utilizăm cât mai puţin, pentrucă, într’o cronică de prim contact cu un astfel de dramaturg, o explicare îmbibată de prea multă dialectică creştină ar duce la un efect contrar scopului urmărit, care nu voieşte decât să familiarizeze, cât mai lesne cu putinţă, pe cetitorul român eu o operă atât de interesantă, chiar şi pentru cei cari nu sunt metafizicieni. Men- ţionăm doar în treacăt că introducerea d-lui Gaston Fessard face din trilogia autor-actor-spectator un fel de treime divină şi din reprezentaţia teatrală un fel de imitaţie pioasă a reprezentării reli- gioase, care ar fi tot una cu relig ia lui Christos. Una din conclu- ziile acestui iluminat comentator ajunge până la astfel de for- mulări: «în ultimă analiză, dialecticul şi tragicul trebue să pal- pite din aceeaşi viaţă comună şi identică, aceea a lui Dumnezeu, a Spiritului pe care ni l-a revelat Christos». Fără a ne însuşi acest exces teologal şi dând însăşi noţiunii de mister un înţeles mai relativ, am urmărit aici să semnalăm, TEATRUL METAFIZICIANULUI GABRIEL'MARCEL 191 cu mijloace mai restrânse, o operă dramatică osebit de intere- santă şi nobilă. O operă care, la prima vedere, îţi apare cu un material banal pentru ca, apoi, să ţi se reveleze atât de dificilă în înţelesurile ce le emană. Fără să întrebuinţeze decât modali- tăţi tehnice foarte simple şi fără nicio îndemânare voită, Gabriel Marcel ridică cetitorul dela aparenţa de banalitate la semnifi- caţii profund metafizice, precum, printr’un proces paralel, lim- pezeşte dificultăţile metafizice prin soluţii de mare şi omenească etică. Teatrul său este ca şi conştiinţa umană: lucrul pe care mereu îl ai la îndemână, lucrul cel mai obişnuit şi totuşi atât de dificil când îl pui în funcţiune, dar care după dificultate îţi aduce lumina liniştii şi a mulţumirii. La Gabriel Marcel noţiunea de mister — credem — se contopeşte cu operaţia de trezire şi transcendere a conştiinţei sau se confundă cu actul metafizic, prin care imanenţa noastre transcende către adevărul creştinesc, fără a fi atât de conformistă, pe cât socoate comentatorul Fessard, cu amănuntele şi sensurile strict creştine. Ca intenţionalitate şi ca ideal teatral, acesta este un teatru de mister, reeditând pentru vremea noastră sensul şi năzuinţa, iar nicidecum structura şi determinismul mi- sterelor medievale. Soluţiile de mântuire aici sunt enunţate mai curând ca o inspiraţie muzicală, ca teme picturale, ca idei insinuate. Sunt un fel de moralty plays ale timpului nostru. * * * Ca teatru în sine, opera lui Gabriel Marcel nu are, repetăm, iscusinţe şi originalităţi neobişnuite, dar încordarea pe care ne-o pricinueşte este rezultatul darului său de a filosofa cât mai sincer şi mai viu. Piesele acestea conţin mai mult dialoguri decât întâmplări şi mai mult acte spirituale decât acţiuni concrete. De aceea, pe scenă pot avea un succes sigur numai în faţa unor spectatori aleşi şi care sunt deprinşi cu semnificaţiile religiei creş- tine şi cu gândirea filosofică. Pentru asemenea elite, Gabriel Marcel este un izvor de revelaţie şi inspiraţie şi de sigur că teatrele noastre ar trebui să joace Setea, Ghimpele, Lumea Năruită, Quattorul în Fa diez şi mai ales Drumeţia pe Culmi, fie chiar într’un număr limitat de spectacole, aşa cum se reprezintă îndeobşte Claudel, Gheon, T. S. Eliott şi alţi dramaturgi — dificili într’o epocă for- mată nu de lectura Bibliei şi a filosofiei, ci de cinematograf şi ziare. Piesele acestea concretizează şi exemplifică, în fond, o filosofie specifică, zămislită în contactul cu filosofia existenţialistă ger- mană, în contact mai ales cu Max Scheler, Karl Jaspers, Martin Heidegger, dar care nu ignoră nici aspectele relevante din Hegel şi Nietzsche, o filosofie care afirmă drama existenţei pe care cu- noaşterea nu o poate schimba şi nici nu-i poate înlătura misterul. Dar dincolo de toate aceste inspiraţii şi influenţe, creştinul francez Gabriel Marcel îşi învederează nădejdea creştină, ca finalitate, 192 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE iar subtilitatea-i franceză, ca mijloc de a surprinde cât mai gingaş şi cât mai transparent sbaterile inimii omeneşti. Generozitatea şi bunătatea creştină dăruiesc acestui teatru profund moral nădejdea spargerii misterului, fără de care perso- najele ar ajunge la disperare şi neant, aşa cum şi ajunge o parte din filosofia existenţialistă contemporană. Chiar numai urmărind rezumatele pieselor, probabil că se simte că anumite momente şi dialoguri ar fi putut fi scrise de însuşi Pascal. Werner e pascalian. Arnaud Chartrian, la fel şi poate şi Ariane, a cărei inimă îşi are o logică pe care o înţelegem mai bine cu ajutorul altului pascalian, Max Scheler, tâlmaciul atâtor sen- timente tainice, fie sublime, fie urîte. Iar situaţiile simple ca acţiune, dar atât de bogate în acte şi semnificaţii (deci prin fiinţa şi nu prin avuţiile oamenilor), nu arareori ne amintesc pe Andre Gide, mai ales pe acela din Paludes. Femeile din aceste piese sunt măcar la prima aparenţă surori cu eroinele lui Gide, iar Alain de Puyguerland din La Soif este un Narcis pe care Stela sau războiul pe care-1 vesteşte îl vor salva din starea-i de beatitudine. Werner Schnee din Le Dard este un Siegfried creştin, este oma- giul pe care Francezul îl aduce acelei Germanii eterne, arta bucurându-se parcă aici de un privilegiu supranatural. Iar benedictinul mort din Le Monde Cass6 şi Arnaud Chartrain din La Soif, care lasă Christianei şi Evelinei sensul jertfei lor purificatoare ne dezvăluesc aderenţa lui Gabriel Marcel la creş- tinismul universalist şi îndreptăţesc în parte, consideraţiile teolo- gale ale comentatorului Gaston Fessard. S’a spus că tehnica dramatică a lui Gabriel Marcel este de esenţă muzicală şi are ceva din rigoarea contrapunctului. Com- paraţia cu muzica este nimerită mai curând în privinţa compo- ziţiei şi a inspiraţiei prin imaterialitate decât în ceea ce priveşte calitatea textului. Ca tehnică şi compoziţie noi îi găsim unele asemănări — şi nu întâmplătoare sau de caracter secundar — cu spiritul şi tehnica frescelor bizantine. Amintim, doar în treacăt, că dramaturgul acesta îşi prezintă personajele în trăsăturile lor esenţiale şi nu desvoltă amănuntele asupra stării lor civile decât atât cât este necesar pentru a le înţe- lege mai apoi drama. Deşi adesea dovedeşte adânci şi fine intuiţii psihologice, Gabriel Marcel, asemenea meşterilor de fresci bi- zantine, nu preţueşte amănuntele şi nici aparenţele trecătoare. Aşa cum arta bizantină înfăţişează personajele în ceea ce au ele mai permanent şi mai tipic, deci descărnate, hieratice, spiritualizate, liind parcă gata să se arate în faţa lui Dumnezeu, tot astfel per- sonajele şi conflictele din piesele lui Gabriel Marcel sunt schiţate trupeşte, atât cât trebue pentru a trăi participarea la misterul divin către care sunt chemate. Ele nu au volum material şi nici TEATRUL METAFIZICIANULUI GABRIEL MARCEL 193 mişcare inutilă, fiind parcă nişte figuri menite să înscrie în ele drama metafizică. Se poate vorbi aici şi de un nou clasicism francez, de o asemănare cu acea simplitate exterioară şi totuşi atât de plină lăuntric a eroilor lui Corneille şi Racine. Dar austeritatea, lipsa de poezie şi avânt, precum şi oprirea de a se trece la acţiuni cu mari urmări concrete par a ne îndreptăţi comparaţia. Un Piran- dello lucrează cu violenţe tehnice, iar la Ibsen nu sunt rare agi- taţiile personajelor. Pe când aici totul e mai curând act decât acţiune. Socotim că această comparaţie între stilul frescelor bizantine şi tehnica teatrală a lui Gabriel Marcel nu este o convenienţă de moment. Sperăm să putem desvolta această paralelă. De asemenea, o comparaţie între teatrul lui Gabriel Marcel şi acela al lui Lucian Blaga ar fi foarte instructivă, amândoi fiind poeţi-filosofi şi amân- doi inspiraţi de filosofia germană, chiar dacă îşi păstrează în mod atât de distinct personalităţile lor. De altfel, credem că felul cum se realizează spiritual personajele lui Gabriel Marcel nu este depărtat de ortodoxie, iar transcendenţa aceea prin mister şi prin imanenta, luată fireşte ca o metodă si nu ca o doctrină, este mai apropiată de ortodoxismul nostru decât de tomism. Dar acestea sunt, deocamdată, simple enunţări pe care am dori ca viitorul să ne îngădue să le putem desvolta. Revenind, pentru o clipă, la personajele lui Gabriel Marcel observăm că personajele secundare, de pildă bunica din La Soif sau d-na de Puyguerland, mama lui Alain, sunt descrise mai literar chiar decât eroii principali, aceştia nefiind trataţi prin amă- nunte revelante şi subtile, ci printr’o simplitate care mai lesne va primi harul dramei. Felul în care bunica Chartrain înţelege caritatea, citind Buletinul celor în nevoe şi precupeţind prea mult micile-i ajutoare o situează deodată în contrast cu Stela. « Cari- tatea nu se face decât dela distanţă şi cu mintea limpede », spune bătrâna egoistă şi meschină, care se crede totuşi atât de bună şi de dreaptă. La care Stela îi răspunde: « Da... dar atunci poate că e altceva decât caritate ». Pe d-ra Freux, profesoara maniacă şi adeptă a astrologiei, o simţi zăpăcită şi gata să zăpăcească atmos- fera din La Soif, numai pentrucă dela început se prezintă ca fiind «foarte psihică». Doamna de Puyguerland este o fiinţă parcă mereu bântuită de gândul morţii celor dragi. Fiecare personaj secundar are o temă, un tic, o manie, un accent, — uneori pre- zentat caricatural sau satiric, — numai pentru a nu fi uitat în jocul contrapunctic al acţiunii, care va însufleţi şi avânta în mod considerabil doar pe eroii adevăraţi ai pieselor. Simplitatea esenţială a situaţiilor şi actelor pe care le trăiesc eroii săi pogoară din metafizică — dintr’o metafizică asupra căreia nu ne-am putut opri aici, dar care în ea însăşi este o dramă ce 13 194 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nu se poate linişti decât forţând misterul şi trăind sensurile trans- cendentalităţii creştine, uneori într’un chip care nu alungă apa- renţa de' paradox sau de paralogică. Numai acelora deprinşi cu o astfel de metafizică, acţiunea pieselor li se arată în toată pleni- tudinea ei şi numai aceştia pricep că ţesătura aceasta mai mult de acte decât de acţiuni îşi are un paralelism în hieratismul bi- zantin şi în contrapunctul muzical şi nu în dramele violent concrete. Teatrul lui Gabriel Marcel are mai mult din dramatismul filosofiei existenţiale şi creştine şi din acela al frescei decât din dramatismul teatrului obişnuit. De aici greutatea de a asemui pe Marcel cuvre-unul din marii creatori de teatru. Neli- niştea vie şi manifestarea limitelor condiţiei omeneşti, care de- finesc drama şi tragedia, se ivesc în piesele acestea aproape spec- tral, având ceva din vibraţia muzicii, din hieratismul unui anumit stil şi din precizia rigidă, dar grea de înţelesuri, a Metafizicei. Cu Gabriel Marcel cititorul sau spectatorul «este îmbarcat » cum ar spune Pascal — « ancora şi este ridicată » ar adăoga Mau- rice Blondei — căci aspectele pământeşti din piesele acestea, apa- rent simple şi modeste, fac imediat loc misterului, care şi perso- najelor, şi nouă ni este dat spre a-1 depăşi, părăsind biata noastră condiţie umană. PETRU COMARNESCU EXPERIENŢA MICROFIZICĂ ŞI GÂNDIREA OMENEASCĂ Dela moartea lui Emile Meyerson se părea că epistemologia pierduse gustul acelor sinteze vaste, pe care înaintaşii noştri le numeau sisteme, termen destul de defăimat astăzi, deşi Octave Hamelin arătase că însuşirea oricărei cunoştinţi reale este de a se constitui, în mod necesar, într’un sistem, Filosofia d-lui Ştefan Lupaşcu este un sistem, şi astfel se şi pretinde cu toată cute- zanţa, Ultima sa lucrare x) este urmarea unei serii de lucrări, în care se dezvoltă, sub aspectele cele mai diferite, o aceiaşi gândire. In timpurile acestea, când cel mai adesea ambiţia se mărgineşte la cercetări de amănunt şi la prezentarea unor probleme singulare, este o adevărată bucurie pentru spirit de a asista la desfăşurarea tenace şi regulară a unei reflexiuni destul de coherente pentru a îmbrăţişa dintr’odată întregul domeniu al ştiinţelor şi să-şi afle 1 1) Stăphane Lupasco, L’Expirience Microphysique et la Pensie Humaine, Biblioteca de Filosofie Românească, Fundaţia pentru Literatură şi Artă « Regele Carol II *, 1940, pp. 416, lei 120. EXPERIENŢA microfizică şi gAndirea omenească 195 acolo izvorul. Şi asta într’o vreme în care se recunoaşte că ştiinţele sunt în criză. Dar raţiunea n’a trăit niciodată decât din crize, căci orice gândire este o stare critică prin însuşi faptul că este o judecată. Se cunosc simptomele actualei crize a ştiinţelor şi mai cu seamă ale Fizicei. Dela Relativitatea lui Einstein, care a răsturnat chiar bazele înseşi ale Mecanicei clasice, nu mai este pentru nimeni o taină că toate conceptele, pe care o îndelungată experienţă a lucrurilor le făcuse familiare fizicienilor şi chiar filosofilor, sunt pe cale de a fi revizuite, dacă nu chiar de a fi anulate. Timpul şi spaţiul pe care ecuaţiile sistemelor clasice, care nu fac decât să autentifice intuiţiile conştiinţei spontane, le menţineau riguros distincte, se găsesc astăzi indisolubil legate în mecanica relativi- tăţii, al cărei prim efect a fost de a elimina, prin compensaţia mutuală a sistemelor de referinţă raportate la observatorii parti- culari, subiectivitatea naturală a simţului comun. Cum văzuse foarte limpede Meyerson, relativitatea este încă, din acest punct de vedere, un sistem al absolutului, deoarece ea postulează, în relativizarea pe care o operează în toate sistemele de referinţă posibile, prezenţa invariantelor. Dar în revoluţia einsteiniană ca în toate revoluţiile este un punct de sosire ca şi un punct de ple- care. Şi dacă legătura spaţialului şi a temporalului în sânul Spa- ţiului-Timp îngăduie abrogarea anumitor antinomii pe care cu- getarea clasică nu izbutise să le depăşească — de pildă antinomia dintre ordinea reală reprezentată de matematici şi ordinea repre- zentată de fizică, mecanica raţională îndeplinind oarecum oficiul de mijlocitoare — aceasta este chiar temelia unei doctrine, ca aceea a lui Kant — nu-i mai puţin adevărat că funcţiunea, pe care am putea-o numi istorică, a acestei sinteze a fost de a deschide calea unor noi antinomii, mai adânci şi mai grave. Căci antino- miile clasice nu erau decât logice; acestea sunt fizice, una din urmările cele mai clare ale relativităţii, pentru care matematicile nu sunt decât un fel anumit de cugetare asupra proprietăţilor extensiunii materiei, având de a absoarbe tocmai în fizic ordinea, socotită până atunci cu totul pură, a primelor noţiuni ale spiritului. Deasemenea, nu-i de mirare cji revoluţia einsteiniană a fost repede depăşită printr’o revoluţie şi mai radicală: aceea a micro- fizicei. De bună seamă că vechea fizică atomică se afla în criză încă dela descoperirea lui Curie, dela lucrările lui Planck şi Bohr. Dar concepţia Spaţiu-Timp trebuia să aducă, dacă se poate spune, acestei crize o semnificaţie insolită şi profundă. Deoarece spaţiul euclidian nu-i decât o abstracţie sau un caz particular al spaţiului real, care are drept proprietate esenţială necesara-i legătură cu timpul, iar această abstracţie nu-i valabilă şi nici măcar de conceput decât la scara unui univers specific omenesc, unde raportul ma- 13* 196 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE selor în prezenţă face aproape neglijabilă interferenţa reciprocă a subiectului şi obiectului şi unde deplasările mărimii şi figurii se săvârşesc fără vreo diformaţie aparentă, urmează că acolo unde aceste interferenţe devin evidente — precum este în cazul obiec- tului microfizic, căruia i se poate determina totodată poziţia şi vitesa, deoarece « şocul» fotonului menit să-l precizeze are drept prim rezultat tocmai să-l asvârle din orbita sa — nu spaţiul abstract al logicei euclidiene, ci spaţiul real, Spaţiul-Timp al logicei einsteiniene este acela care devine mediul rector şi director al acestor evenimente. De aici provine o răsturnare fără precedent a noţiunilor celor mai obişnuite spiritului omenesc. Fizica cea clasică, urmărind povârnişul imaginaţiei naturale, continua să vadă atomul cu ochii lui Democrit: particulă ultimă a materiei, pe care el o resolva în elemente uniforme, atomul era pentru fizica de odinioară unul din acele popasuri de identitate (relais d’identititd) de care conştiinţa spontană nu se putea lipsi pentru a le aşeza la articulaţiile Devenirii, pentru a explica însăşi De- venirea. Stabilitatea şi permanenţa îi erau atribute esenţiale şi singurele care dealtfel îndreptăţeau ipoteza existenţei ei. Este drept că nu se cuteza să se adauge, după cum indică etimologia cuvân- tului, indivizibilitatea, de când investigaţiile contemporane desvă- luiseră, în sânul edificiului atomic, cea mai neaşteptată, cea mai insolită complicaţie. Dar se credea a se ajunge la o răscumpărare mergându-se mai înainte, de pildă, până la nivelul electronului. Străduinţă zădarnică! Deoarece electronul nu poate fi conceput decât într’un spaţiu intim legat de timp, este zădarnic să te mân- dreşti identificându-1 cu acel corpuscul uniform şi perfect identic lui însuşi, pe care şi-l închipuia vechea credinţă atomistică. în- cercaţi să-l degajaţi, adică să-l smulgeţi din orbita lui: el vă scapă. Nu mai este, de-a-lungul spaţiului, decât o pură desfăşurare, decât o traiectorie fără niciun loc. Şi aceasta pentru că locul său este totodeauna asociat cu un timp ; acest timp, timpul său propriu, frecvenţa sa, îl liberaţi, descătuşându-1. Acest corpuscul este în realitate o undă, care îşi are, după expresia lui Millikan, « rădă- cinele în tot spaţiul». Vă aşteptaţi la una din acele realităţi docile care să se lase lesne circumscrise; dar această realitate este strict incircumscriptibilă, căci ea este dublă şi nu o puteţi sesiza decât doar prin câte unul din aspectele ei. Corpuscul în ordinea poziţiei, traiectorie de undă în ordinea vitesei. Şi totuşi aceeaşi realitate ! De bună seamă şi tocmai în măsura în care ea este aceeaşi este ea dublă! Drept vorbind, curioasă realitate şi totuşi realitatea, ba reali- tate a realităţilor, realitate ultimă după aparenţă, deoarece prin însăşi condiţiile experienţii obiectului microfizic nu poţi merge mai departe, nu poţi trece dincolo de ea. Căci noi nu avem a EXPERIENŢA MICROFIZICĂ ŞI GÂNDIREA OMENEASCĂ 197 face cu un corpuscul, de o parte, şi cu o undă, de alta, ci cu un corpuscul care este totodată o undă — ceea ce foloseşte de a pune de acord pe Newton cu Fresnel, lăsând totodată perplexă biata raţiune omenească, deprinsă de milenii să numească pisica pisică; chiar şi când Raminagrobis se acoperă cu făină pentru a înşela mai bine lumea, şoarecele bunului La Fontaine spunând cu tâlc: «Ce bloc enfarine ne me dit rien qui vaille ! ». De fapt, această dualitate undă-electron pare a nu spune nimic care să aibă, la prima vedere, vreo însemnătate pentru spiritul omenesc. Dar oare acest vis imemorial al unei identităţi reale să nu fie într’adevăr decât un vis? Şi este, oare, de vreun folos să spargi, să răstorni, cu bună ştiinţă, cadrele cele mai obişnuite, cele mai tradiţionale ale spiritului ? D. Lupaşcu crede că acest lucru trebuia făcut şi tocmai faptul acesta constitue cutezanţa şi interesul excepţional al străduinţei sale. De fapt, printr’un sincronism care poate nu-i decât efectul hazardului, criza actuală a ştiinţelor aminteşte pe aceea a societă- ţilor. Faptele au fost mai rapide decât conceptele şi categoriile noastre. Precum lumea socială, profund sguduită, de mai bine de un veac, de către tehnică, nu a izbutit încă să născocească noi forme politice care să fie în stare să integreze şi să stăpânească transformările săvârşite — ce poate fi mai de plâns decât empi- rismul desperat al unor conducători actuali, stăviliţi de nişte reţete care şi-au trăit traiul — lumea intelectuală încearcă încă să gân- dească, potrivit formulelor antice, răsturnările cele mai prodi- gioase pe care spiritul omenesc le-a înregistrat după atâtea veacuri, încă nu s’a împlinit o jumătate de veac de când acela care trebuia să devină una din cele mai însemnate figuri ale filosofiei franceze contemporane, Profesorul Brunschwicg, declara în lucrarea sa, admirabilă prin ceea ce rămâne, Modalitatea Judecăţii (Modalite du Jugement) că « geometria non-euclidiană nu era în afara logicii, ci era în afara realităţii». Astăzi geometria euclidiană ar putea fi alăturată mai curând categoriei logicului pur ! Categoria «rezis- tenţelor », pe care literatura comparată o întrebuinţează atât de judicios, când e vorba să descrie pătrunderea unui autor sau unei opere într’un mediu străin, ar putea fi lesne aplicată istoriei re- flexiunei filosofice. Rezistenţa încă este mare astăzi, la filosofi şi chiar la fizicieni, faţă de paradoxele microfizicei. Şi le tratăm drept paradoxe — aproape aşa cum ecnomiştii clasici tratau drept paradoxe protecţionismul industrial sau coaliţiile lucrătorilor — când se prea poate ca tocmai exigenţele raţiunii noastre să fie, faţă de realitate, nişte simple paradoxe. Meyerson a recunoscut, implicit, ceea ce este artificial în această exigenţă a identităţii, din REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 198 care el făcea totuşi norma oricărei cugetări şi chiar a cugetării primitive. A gândi însemna, după el, a identifica, a duce la homo- geneitate heterogenul datului, dar această identificare nu reuşteşe cu totul, lăsând totdeauna în afara ei o margine inalienabilă de iraţional, adică de neidentic. Mai mult încă: identificarea totală nu ar putea conduce decât la o totală risipire a realităţii, la un fel de neant virtual şi, potrivit însăşi expresiei lui Meyerson, «la risipirea universului în spaţiul nediferenţiat »* Deci iraţionalului sau neidenticului îi revine funcţiunea de a asigura în faţa spiritului consistenţă şi până şi existenţa obiectului gândirii. Pe scurt, nu există identificare decât în sânul neidenticului, iar acest neidentic n’ar fi la urma urnei decât realitatea, în ceea ce are strict ireductibil. Teză ce pare a fi fost la punctul de plecare al gândirii d-lui Ştefan Lupaşcu şi pe care el are meritul de a o fi adâncit, chiar cu preţul de a fi ajuns la concluzii cu totul diferite şi chiar inverse faţă de acelea ale lui Meyerson, a cărui impunătoare cercetare asupra istoriei ştiinţelor n’a putut, fireşte, prevedea straniile urmări pe care le va pricinui pentru raţiune mecanica ondulatorie a lui De Broglie şi Schrodinger şi relaţiile de incertitudine ale lui Hei- senberg. Identificarea nu are înţeles în ochii d-lui Lupaşcu decât prin raport cu o contradicţie prealabilă. Ea este rezultatul acti- vităţii reductoare a spiritului, care « virtualizează » anumite sectoare ale realităţii pentru a «obiectiva» altele. Obiectivare, virtualizare, care sunt consecinţele unei alegeri. Teza d-lui Lupaşu s’ar putea întâlni aici cu anumite aspecte ale doctrinei unui Alain, de pildă, căci Alain insistă asupra ceea ce este volunar în operaţia judecăţii — deasemenea, poate şi teză a lui Bergson care face ca munca inteligenţii, cu totul pragmatică şi fabricatoare, după dâsul, să consiste din selecţiunea imaginilor utile vieţii. Dar să nu credem cumva că d. Lupaşcu ar înclina spre pragmatism sau intui- ţionism! El caută să facă altceva: o filosof ie raţională a con- tradicţiei. Dar cum poate fi raţională o filosofie a contradicţiei? Ceea ce trebue pentru aceasta ne va spune d. Lupaşcu: tre- bue să scăpăm de toate prejudecăţile de origină logică, ce pretind să încadreze existenţa. Şi asta ca şi cum n’ar fi fost nevoie de trei secole şi mai bine pentru a izgoni vechea antinomie a logicului şi experimentalului, antinomie care a constituit chinul tainic al epocii moderne! Şi desigur că obiecţia ar fi valabilă poate şi dacă s’ar adresa şi unui sistem ca acela al lui Hegel. Neajunsul lui Hegel a fost poate acela de a fi făcut o filosofie a contradicţiei cu ajutorul noţiunilor logice, menite, dimpotrivă, să susţie o filo- sofie a identităţii — Fiinţa şi Nefiinţa, de pildă, a gândirii eleatice — astfel contradicţia rămânând cu totul logică, adică implicând ea însăşi interdicţia de a se desfăşura, în ciuda ambiţiilor siste- mului, în existenţă reală. In această privinţă încurcătura şi obscu- EXPERIENŢA MICR0F1ZICĂ ŞI GÂNDIREA OMENEASCĂ 199 ritatea de nepătruns a trecerii dela faimoasa Logică la Filosof ia Naturii sunt cu totul semnificative. Dar altfel se întâmplă dacă se porneşte dela o contradicţie reală, ca dualismul antagonist, pe care precedentele lucrări ale d-lui Lupaşcu îl puseseră deja în evidenţă. In ce constă acest dualism ? In aceea că orice fenomen^ fizic pricinueşte, sau, pentru a ne exprima astfel, « declanşează » un alt fenomen care îi este contradictoriu. Contradictor: dar atârnând de el aşa cum, la rândul lui, atârnă şi el, intim legat de dânsul printr’o legătură de deducţie necesară. «Deducţia», scrie d. Lupaşcu, « pentru a face să treacă în act orice valoare logică de identitate, deoarece există un proces şi cu siguranţă trecerea în act, operează totdeauna împotriva a ceva, împotriva unui lucru, împotriva unei valori care tocmai interzice această trecere la act şi-şi păstrează valoarea în stare de virtualitate. Această valoare, acest lucru căruia i se împotriveşte, aparent sau nu — aceasta nu ne interesează aici — nu poate fi riguros identic cu ceea ce con- ţine implicatorul (căci, în acest caz, deducţia nu s’ar mai înfăptui); nu-i poate fi străin cu rigurozitate, neputând fi, de pildă, realitate obiectivă prin raport cu spiritul omenesc, aşa cum anumite filosofii pur paraleliste concep aceste două feluri de lucruri. In acest caz, deducţia ar fi cu neputinţă, două lumi străine una alteia neputând, în niciun chip, să se atingă una cu alta. Şi totuşi această valoare nu numai că este într’o astfel de relaţie cu aceea pe care deducţia încearcă s’o actualizeze încât face parte, cu titlul de element, din ceea ce implicat, dar ea se şi opune, până la un anumit punct, operaţiunii ei. Noi o considerăm drept contradic- torie şi antagonistă şi, ca atare, înscrisă în însăşi constituţia a ceea ce face fondul virtual al implicatului, în decursul desvoltării activităţii deductive». Aşa se face că în microfizică, datorită poziţiei dualismului antagonist, se ajunge la explicaţia că însuşi corpusculul se deduce din unda care îi este contradictorie — şi nu altfel este unit spaţiul de timp în sânul Spaţiului-Timp decât printr’o legătură de deducţie, ce este totodată posiţie şi negaţie. Din acest moment, însă, procedarea spiritului îşi schimbă sensul şi direcţia. De unde până acum toată sforţarea învăţaţilor era de a descoperi o legătură de identitate între fenomene, acum ei caută să evidenţieze legătura de contradicţie a fenomenelor. Legătură de contradicţie a cărei imagină izbitoare ar fi acea for- mulă celebră a quantificaţiei care asociază constanta universală, numită h, numită constanta lui Planele, reprezentând un quantum determinat de energie la o frecvenţă v, << izvor propriu de infini- tate a aceleiaşi energii », factor de variaţie şi indeterminare. Filo- sofia contradicţiei dobândeşte, astfel, dreptul de a-şi avea locul ei în Fizică; şi deasemenea, negreşit, în Metafizică. După atâtea 200 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE desbateri asupra univocităţii fiinţei, dela Parmenide şi Aristot la d. Louis Lavelle, se va ajunge oare la definirea fiinţei ca echi- vocă? Poate că în această privinţă d. Ştefan Lupaşcu se apropie de anumite poziţii fundamentale ale idealismului modern, în special de aceea a d-lui Brunschwicg pentru care echivocul este tocmai pecetea oricărei judecăţi asupra fiinţei date. Cu această deosebire că aici echivocitatea este pecetea positivităţii. Dualismul antagonist se află deci peste tot: în natură, unde el întreţine complementaritatea contradictorie a spaţiului şi a timpului, al corpusculului şi a undei, a frecvenţii şi al quantumului, al de- terminismului şi al indeterminismului, precum şi în spirit unde obiectivarea şi virtualizarea, analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia la fel se înlănţuiesc şi se opun. Un dualism inalienabil care nu admite deloc acea rezoluţie a contrariilor pe care o efectua în abstract romantismul filosofic. D. Lupaşcu are tot dreptul de a protesta împotriva interpretărilor neo-hegeliene sau sub-hege- liene, pe care anumiţi critici le-au făcut lucrărilor d-sale prece- dente. Mişcarea gândirii care implică triada hegeliană — teză, anti-teză şi sinteză — este o mişcare dirijată’, ea nu are sens decât prin finalitatea proprie care produce împăcarea opoziţiilor în cel de-al treilea termen. Ca şi filosof ia lui Leibniz, ca dealtfel toate filosofiile clasice, filosofia lui Hegel a fost o filosofie a continuului. Ea purcede treptat, prin poziţie şi negaţie succesive până la totala integrare a fiinţei şi a gândirii în absolutul Ideii. Dar ştiinţa modernă a spart, se pare în mod definitiv, închipuirea continuului. De pildă, dela macrofizică la microfizică progresul gândirii nu se săvârşeşte prin extensiunea pură şi simplă a metodelor uniforme, ci implică un adevărat salt al spiritului, o schimbare radicală de plan, care aduce cu sine o transformare la fel de radicală a metodelor, a măsurilor, a atitudinilor, al aparatului conceptual, o inversare totală a mecanismului obişnuit al spiritului. La fiecare din aceste schim- bări de nivel, aspectul însuşi al cunoaşterii se găseşte cu totul modificat. Aşa se face că în « discursul asupra metodei» cu care se încheie cartea d-lui Lupaşcu, autorul va deosebi trei feluri de matematici şi trei feluri de logici, potrivit domeniilor realităţilor pe care spiritul îşi propune să le exploreze. Desigur aceasta este o chestiune care rămâne să fie desbătută de tehnicieni. Dar este greu să nu admiri la d. Lupaşcu o fecunditate de invenţie, pe care ai putea-o numi leibniziană şi care, din frumoasele timpuri ale secolului al XVII-lea, pare a fi devenit din ce în ce mai rară la filosofii noştri. > Dar teza dualismului antagonist comportă şi alte implicaţii cu totul interesante. Orice filosofie a contradicţiei tinde în mod necesar să se desăvârşească într’o filosofie morală, cel puţin când nu se procedează, aşa cum se întâmplă la Hegel, ţa împăcarea CONSIDERAŢIUNI ASUPRA MIŞCĂRII NEO-HIPPOCRATICB aoi termenilor antagonişti într’un al treilea termen să înmlădieze în judecată de existenţă pură şi simplă afirmarea valorii. O jude- cată de existenţă, adică în limbajul lui Hegel, o judecată de ne- cesitate. Dar a menţine contradicţia deschisă, fără vreo rezoluţie finală înseamnă să termini dintr’odată cu un mesianism mile- narist al cărui quietism defineşte logic comportarea în ordinea practică, înseamnă prin aceasta însăşi să păstrezi pentru viaţa spiritului nevoia de a alege între termenii propuşi, înseamnă să 0 defineşti, altfel spus, ca o viaţă esenţial morală. D. Lupaşcu conchide: «Pentru a isprăvi, cetitorul să-şi puie împreună cu noi această problemă şi să o păstreze în meditaţiile sale: contra- dicţia noastră imanentă nu-i oare tocmai libertatea noastră ?». Ni se pare că filosofia aceasta conţine într’adevăr o bogată filo- sofie a libertăţii, destul de comparabilă poate cu acea filosofie morală a contradicţiei pe care a expus-o d. Rene Le Senne în admirabilele-i lucrări Le Devoir şi Obstacie et Valeur. Aşa cum 1 s’a întâmplat lui Hegel, dar în opoziţie precisă cu panlogismul hegelian, se poate concepe că filosofia Naturii a d-lui Ştefan Lupaşcu este gata să se desvolte într’o filosofie a Spiritului, dar, de data aceasta, definită prin experienţa etică a valorii. CHARLES SINGEVIN CONSIDERAŢIUNI ASUPRA MIŞCĂRII NEO-HIPPOCRATICE La primul său congres 1), întrunit sub patronajul semnificativ al celor mai mari nume ale medicinii mondiale, neo-hippocratis- mul 2) se dovedeşte hotărît opus pozitivismului medical, în sinteza ce-o propune a tradiţiei medicale cu clinica ştiinţifică modernă. Greşala fundamentală a pozitivismului medical este confuzia ce o face, luând progresul ştiinţelor medicale autonome drept progresul medicinii însăşi. Din această confuzie izvorăsc delăsarea terapeuticei, fragmentarea activităţii medicale prin specializare şi haosul analitic al medicinei de astăzi. Pentru a fi ştiinţă, medicina ar trebui să deţină o cunoaştere amănunţită şi eficientă a feno- menului vieţii. Cum însă datele oferite de ştiinţele medicale, deşi numeroase, sunt fragmentare şi eteroclite, sinteza lor practică nu este posibilă pe calea pozitivă a ştiinţei. Pe de-altă parte, cu J) Premier Congrăs International de M£decine Ndo-Hippocratique, Paris, juillet 1937. a) Termenul « neo-hippocratism » a fost întrebuinţat încă din secolul al XVIII-lea. El a fost reluat de Kraus, de Castiglonă şi, în sfârşit de Cawadias, elev al lui Albert Robin. Neo-hippocratismul impregnează opera mai multor gânditori, neo-hippocratişti «avant la lettre ». Doctrina era deci «în aer » şi nu aparţine unei anumite persoane: nimeni nu creează împrumutând exclusiv izvoarelor propriului său autism. 202 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE toată bogăţia lor, ştiinţele medicale nu epuizează tot conţinutul realului clinic. Prin însăşi structura sa, biologia pozitivistă nu ne dă decât aspecte fragmentare din real, fără a-1 cuprinde pe de-a’ntregul. Ca şi în examenul microscopic, cu cât preciziunea obţinută într’un anume punct este mai mare, cu atât legătura lui cu totul din care face parte se pierde. Pozitivismul limitează astfel şi obnubilează perspectivele, mărginindu-le la sfera accesibilă controlului experimental şi interpretării mecanistice. Acestei bio- logii i se poate aplica perfect observaţia lui Bergounioux1), care zice că «ştiinţa legală este deterministâ, schematică şi scheletică realului — în ea concretul nu se simte la largul său... ». Tăieturile acestea în real nu permit reconstrucţia totalităţii vii. Individul biologic rămâne necunoscut, căci, pusă în termeni fizico-chimici, problema nu poate căpăta decât soluţii fizico-chimice, care nu acoperă toate aspectele realităţii. Orice funcţie organică are nu numai o semnificaţie fizico-chimică, ci şi una vitală, care ţine de adâncurile psihice ale individului. Dar, în individul biologic unitar, chiar datele fizico-chimice sunt într’atât de încâlcite şi de inseparabile unele de altele, încât legile fizicei şi chimiei sunt cel mai adesea inaplicabile. Totul se petrece ca şi cum ar exista forţe necunoscute, care ar însoţi fiinţa vie, introducând un element turburător în aplicarea legilor canonice ale fizicei. Lapicqiie le-a înglobat sub numele de epicteză, admiţând implicit o trecere dela fizic la vital mult mai complexă şi mai subtilă decât presupune biologia mecanistă şi decât acceptă medicina înfeudată ei. Astfel orientate ştiinţele medicale nu pot duce la o sinteză valabilă. Ştiinţa medicală (unică) nu este decât o sistematizare logică, o raţionalizare (în sensul psihanalitic) a unei părţi din real: ea nu există — nu poate exista — atâta timp cât clinicianul nu dispune de reguli precise, recunoscute, formulate şi transmisibile, din care să se poată deduce modul de comportare în faţa problemelor terapeutice concrete. Asemenea criterii unanim recunoscute lipsesc astăzi în medicină. Viaţa organizată se caracterizează prin individualitate, o unitate dinamică, în acelaşi timp organică şi psihică. Individul formează un tot, deosebit de ceilalţi indivizi. Unitatea sa se exprimă în spaţiu prin forma specifică şi în timp prin persistenţa acestei forme. Viaţa manifestă nu există decât în fiinţa vie: materia vie este inseparabilă de organizaţia într’o unitate vitală 2). Ca biologie * *) ') GorceetBergounioux: Science moderne et philosophie medievale, Paris 1938. *) Discutând definiţia vieţii şi acceptând caracterizarea dată de Blain- ville, după care «viaţa este dubla mişcare intestină în acelaşi timp generală şi continuă de compunere şi de descompunere», însuşi Comte vede necesitatea unei completări. El cere « o indicaţie mai directă şi mai explicită a acestor două condiţii fundamentale corelative, în mod necesar inseparabile de starea vitală, un organism determinat şi un mediu convenabil». CONS1DERAŢIUNI ASUPRA MIŞCĂRII NEO-HIPPOCRATICE 303 aplicată, medicina are drept obiect o fiinţă vie complexă: omul individual. Individualitatea este o organizaţie sintetică de elemente deosebite, centralizate în sânul ei. La rândul lor şi aceste elemente constitue unităţi sintetice de un ordin inferior — aşa încât organis- mul apare ca un sistem planificat x). O particularitate remarcabilă este consecinţa acestei organizaţii sintetice: elementele constitu- tive între ele, pe de o parte, iar pe de altă parte, între aceste ele- mente şi ansamblul lor global, există o analogie subtilă — în aşa fel, încât părţile şi întregul împărtăşesc aceleaşi vicisitudini şi se îndreaptă spre aceleaşi finalităţi. Particularităţile unui individ sunt determinate de-a-lungul duratei sale vitale, în funcţie de tipul său general. Toate cercetările asupra constituţiei, temperamentului sau tipului biologic implică acest postulat, alături de acela că numărul'de tipuri posibile este limitat şi descriptibil. La o anu- mită morfologie cefalică, toracală sau abdominală nu poate cores- punde orice mod nutritiv, orice caracter psihologic sau orientare afectivă. Noţiunea de biotip implică tocmai această corespondenţă obligatorie între tot şi părţi: din examinarea câtorva detalii bine observate, legile tipologice trebue să permită cunoaşterea unui temperament în toată complexitatea lui Kretschmer arată corelaţiile constante şi definite între morfo- logia corporală şi dispoziţiile psihologice: tipul rotund, picnic, prezintă tendinţe ciclotimice, pe când tipul astenic este înclinat spre schizotimie. Vechea medicină empirică abundă în constatări de acest ordin, valabile efectiv în clinică. Experienţa tradiţională individualizase cele patru temperamente hippocratice, reluate în cele din urmă de Sigaud şi prezentate lumii moderne sub o formă accesibilă felului ei de-a gândi 2). Deducând din câteva trăsături caracteristice ritmul general al individului, medicii homoeopaţi au conceput aşa numitele de ei mari tipuri medicamentoase, în care se grupează centripet un număr de simptome, modalităţi funcţio- nale şi trăsături psihologice caracteristice. Care homoeopat nu re- cunoaşte tipul Sepia în tânăra femee înaltă, slabă, brună, cu aerul abătut şi ’nfricoşat, având o pată gălbue ce încadrează rădăcina nasulyi. Ea nutreşte idei negre, e iritabilă, plânge. E obosită, indiferentă faţă de ai săi, caută singurătatea deşi iî e frică de ea. Toate semnele fizice şi funcţionale date de examenul clinic ulte- rior nu fac decât să confirme prima impresie: e vorba de o femee * 8 8) Naturaliştii medievali îl comparau cu sistemul cosmic cunoscut de ei, Macrocosmul, şi îl denumeau Microcosm. 8) Vezi Allendy: Les Tempdraments, Paris 1924 şi: Orientation des iddes medic ales, Paris 1929, care cuprinde o schiţă substanţială a evoluţiei gândirii medicale în cap. I, intitulat: < Les deux pdles de la Mădecine ». Lucrarea lui Cumston: Histoire de la Medecine, trad. franceză, Paris 1931, e limitată de prejudecata comtistă a autorului, care îi ia din libertatea de spirit necesară pentru înţelegerea timpurilor medicale trecute. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE 304 cu tulburări congestive portale şi pelviene. Sau tipul Thuya cu facisul îmbujorat, şanţuri naso-geniene profunde, pielea « de por- tocală » la tâmple, buze striate vertical — vechi blenoragie sensibil la umiditate, predispus la cancer. Imposibilitatea de a explica aceste relaţiuni nu dă dreptul de a închide ochii asupra lor. Simultaneitatea funcţiunilor e condiţio- nată de sistemul centralizator psiho-neuro-endocrinian în aşa fel, încât dintr’o excitaţie minimă poate rezulta un efect considerabil; dar acest sistem de integrare bazat pe conexiunile neuro-anato- mice sau humorale nu explică relaţiunile sinergice în toate aspectele lor: trebue să admitem căi de asociaţie mult mai subtile, ca cele desemnate de autorii vechi sub numele de simpatii, corelaţii omo- logice, etc. Rezultă din asociaţia simpatică a elementelor că nici o parte şi nici o activitate nu pot fi modificate în organism, fără o repercusiune imediată asupra întregii economii: ori ce agent cosmic suceptibil de a o afecta produce efecte extensive. Strivirea unui deget la o uşe, accident local, se repercută în întregul or- ganism: sudori profuse, accelerarea ritmului cardiac precedată de o oprire momentană, etc., fără să mai vorbim de bogata rezonanţă psihică, specifică individualităţii date, a acestui eveniment minor. Conceptele de normal şi patologic nu au niciun caracter formal, ele sunt pur pragmatice şi trebuesc raportate la fiinţa întreagă. Sinergia funcţională persistă şi chiar se amplifică în stare patolo- gică — aşa încât nici o manifestare morbidă nu este limitată la anumite organe sau ţesuturi, ci interesează totalitatea individului: maladia este constituită din concursul tuturor organelor la apă- rarea întregului organic. Nu leziunea este boală. Despre un organ se poate spune că e modificat în activitatea sau structura sa. Vesicula biliară poate fi plină de calculi, fără ca individul să per- ceapă cel mai mic simptom, să resimtă cea mai mică jenă. Specia- lizarea medicinei după normele anatomo-patologice (păstrate şi de fizio-patologia contemporană), în boli de ficat, de inimă, de stomac, etc., este contrară adevăratei naturi a individualităţii organice x) Termenul bolnav nu se poate aplica decât individului întreg — numai el percepe durere şi suferă. Pe de altă parte nici o boală nu se limitează hotărît la o anu- mită perioadă de timp, ci se leagă de stările şi bolile anterioare, determinând pe cele ulterioare. Procesul morbid este o condensare actuală de procese dinamice anterioare, care lucrează încă şi sub alte forme decât cele aparente şi în care trebue căutată originea stării actuale. Luarea în considerare a acestei durate istorice, Allendy spune: «cu cât punem mai multă grije, conform idealului modern să precizăm un diagnostic de boală, izolând în acest scop un grup de simptome şi reacţiuni pe care le privim ca fundamentale, cu atât întoarcem mai mult spatele realităţii vii *. (Essai sur la Gujrison, Paris 1934). CONSIDERAŢIUNI ASUPRA MIŞCĂRII NEO-HIPPOCRATICE 205 condensate în fiecare stare morbidă este capitală pentru compre- hensiunea lui critică şi pentru eficienţa terapeutică. Termenul de chrono-genezăa) desemnează bine această edificare dinamică în timp a stării morbide actuale. Desfacerea ei din durata vitală, pentru a fi concepută ca o entitate specifică şi în afara acesteia este complect arbitrară şi antibiologică. Persistenţa acestei erori se explică prin orientarea afectivă inconştientă ce a inspirat-o procesul morbid atât primitivilor cât şi modernilor: printr’o invincibilă impulsiune instinctivă acesta este resimţit ca străin eului, ca tot ce are o nuanţă emotivă neplăcută 2). Pe planul raţional această concepţie se traduce prin combaterea duhului necurat în medicina primitivă şi prin materializarea acestuia în medicina analitică modernă, sub formă de lesiune, sau de microb în medicina pasteu- riană. Pentru aceasta din urmă fiecare maladie depinde de un ger- men specific, microbul patogen şi tot efortul medical trebue îndreptat spre distrugerea acestuia. Numai după această schemă simplistă s’a putut concepe vindecarea ca o «victorie asupra ma- ladiei ». Boala este în realitate o comportare biologică a individului. Intre sănătate şi boală este o deosebire de proporţie şi nu de esenţă. Pe planul obiectiv al clinicianului maladia apare ca un desechilibru dinamic, o criză de adaptare a organismului în dezacord cu mediul ambiant, o amplificare şi o accelerare a procesului vital; pentru el criza este salutară căci ea este o încercare de a rezolva «coute que coute» tensiunea între organism şi mediu. Vindecarea nu este starea «fără simptome» ce urmează crizei morbide, ci însăşi procesul de adaptare la circumstanţe, care constă în modificări ale organismului şi are un caracter positiv: pe de o parte, o mai mică aptitudine de-a face aceeaşi criză (imunitate) iar pe de alta, neajunsul de a fi fixat, specializând-o într’un anume sens, o parte din energia vitală disponibilă (predispoziţia morbidă). Sănătate, maladie, vindecare nu pot fi deci opuse între ele, fiind de aceeaşi natură vitală, expresiuni ale aceleiaşi individualităţi specifice * * * * * 8). Este remarcabil că, prin vindecare, fiinţa vie tinde să automatizeze mecanismul exagerat cu ajutorul căruia s’a opus cu succes crizei şi să-l repete în ocazii ulterioare. Astfel se creează diferenţieri care limitează potenţialităţile de adaptare în viitor — energia vitală fiind canalizată într’un anume sens, totdeauna acelaşi, 1) Termen propus de clinicianul şi psihologul argentinian Pizarro Crespo, într’o conferinţă la « Groupement philosophique et scientifique pour l’examen de tendences nouvelles », Paris 1938. *) E vorba de un adevărat fenomen de excreţie afectivă, bine cunoscut de psihanalişti, care l-au numit proiecţie. 8) Procesul vital se desfăşoară dela o stare de dezechilibru la altă stare de dezechilibru; din punctul de vedere al fiecărei stări prezente, starea viitoare, oricare ar fi ea, este patologică. Viaţa este astfel o continuă îmbolnăvire şi o necontenită vindecare. 206 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE în ciuda solicitărilor variate la care este supusă (un mod de reacţie favorabil în prezent fiind pernicios ulterior, tendinţa de-a recurge la el în mod automat constitue o predispoziţie morbidă).Vinde- carea continuă aşa dar procesul patologic fără soluţie de continui- tate, creând noi orientări inversibile — şi acest joc se continuă de-a-lungul întregei existenţe individuale. Din acest proces vital complex care defineşte individualitatea în durata ei face parte integrantă şi psihismul, a cărui sferă de influenţă asupra corpului are o rază în mod nebănuit mai mare decât se presupune în general. Prin psihism, psihic, înţelegem şi procesele psihologice inconştiente aşa cum au fost lămurite de psihologia modernă. Limitarea psihicului la conştient împiedică neîndoios înţelegerea problemelor fundamentale ale patologiei individuale. Psihismul nu este nici descriptiv — limitându-se la procesele şi reprezentările accesibile conştiinţei şi voinţei — nici nu constitue un epifenomen suprapus în mod accidental proce- selor fiziologice, fără acţiune reală asupra lor. El cuprinde lumea energetică a instinctelor, tendinţelor, impulsiunilor, apetenţelor şi amintirilor spontane — adică tot ce constitue partea într’adevăr dinamică a vieţii psihice şi în acelaşi timp temeiul personalităţii. Neo-hippocratismul admite, cel puţin în mod trecător şi pentru motive practice, axiomul implicat de opera lui Freud, după care psihismul este natură înainte de a fi libertate. Mecanismele reacţiunilor nevrotice sunt biologice în finalitatea lor şi se găsesc, ca atare, înrădăcinate adânc în fondul oricărui om normal, putând ieşi, în anumite momente şi împrejurări, din starea lor de latenţă. Investigaţia hipnotică a procurat probele experimentale cele mai neprevăzute referitoare la influenţa dina- mică a psihismului în procesele vitale, normale sau patologice. S’au putut produce prin ordin hipnotic leziuni ale pielii: urticare, arsuri sau stigmate cu caracter simbolic, ca cele mistice» In do- meniul farmaco-dinamicei Heyer, dela Viena, a realizat urmă- toarea experienţă de o valoare speculativă considerabilă: el su- gerează unui subiect în hipnoză să ia un drastic, după care va avea diaree; dar îi dă, în schimb, o puternică doză de opiu. Subiectul reacţionează conform ordinului hipnotic (şi contrar acţiunii me- dicamentului realmente luat) ca şi cum ar fi luat un purgativ. Cu toată inexorabilitatea lui legală, procesul farmaco-dinamic este aici alterat de resorturile psihice profunde, de care conştiinţa individului este cu totul străină. Dela conversiunea sau somatizarea isterică şi până la gravele procese auto-punitivex), există astfel o serie, bogată până la *) *) Procesul auto-punitiv se repercutează puternic asupra întregii economii, extinzându-se până la auto-distrugere. Individul se pedepseşte pe sine, rezol- vând astfel gravul conflict endo-psihic şi liberându-se de tensiunea creeată CONSIDERAŢIUNI ASUPRA MIŞCĂRII NEO-HIPPOCRATICE 307 exuberanţă, de procese somatice funcţionale sau structurale, care trebuesc atribuite turburărilor endo-psihice în mod quasi-exclusiv *) *) fel modern de a vedea, direct opus celui al sterilei psihiatrii clasice, care căuta mai curând în domeniul somatic originea turburărilor psihice. Conversiunea tensiunii psihice în procese organice ilus- tează conceptul de « substituţie morbidă » (înlocuirea unei maladii prin alta cu totul diferită) — concept dinamic, valabil pentru toată patalogia 2). Dualismul implicat de formula « organo-psihic » nu este decât aparent şi pragmatic. Fiinţa vie rămâne una — de aceea investi- gaţia dialectică a individualităţii dinamice prin considerarea simul- tană a laturii organice şi a celei psiho-funcţionale privite în durata vitală, devine în neo-hippocratism o strictă regulă de metodă. Ea duce la un diagnostic real', diagnosticul individual al bolnavului — în faţa căruia clasicul diagnostic nosologic devine o contingenţă didactică şi eventual de orientare8). Corelativ cu individualizarea minuţioasă a bolnavului e posi- bilă o «individualizare» a medicamentului sau actului curativ, care să precizeze comportarea terapeutică strict particulară cazului şi acesta este diagnosticul terapeutic. Boala nemai fiind concepută ca o entitate exogenă ce întâlneşte accidental organismul, terapeutica părăseşte terenul paliativ (vezi cura clasică a diabetului centrată de lupta contra glicosuriei) pentru a deveni biologică. Ea se inspiră dela procedeele curative ale naturii — recunoscând tendinţa spontană a organismului spre vindecare. Natura nu cunoaşte decât un mijloc de vindecare: ea aduce la maturitate reacţiunile defensive care constituesc mala- dia. Simptomul morbid este transmutat în funcţionare fiziologică normală. Acest transfer al reacţiei primitive incomplete în reacţie finală completă poate fi realizat şi de agentul terapeutic în măsura în care el solicită forţele naturale în întregul lor. Reacţiile parţiale nu capătă semnificaţie decât considerate în cadrul tabloului simp- de el. Procesul morbid nu face decât să materializeze conflictul psihic, sub- stituindu-i-se, pentru a-1 rezolvi — aspectul lui direct, simptomatic, neinstruin- du-ne asupra cauzalităţii lui energetice. Fără îndoială, alături de tendinţa vitală generală de a înlocui suferinţa psihică prin suferinţa organică (cei cotro- piţi de-o mare suferinţă morală îşi smulg părul din cap, îşi bat capul de pereţi, etc....), se află la temelia acestor procese acea aspiraţie inconştientă către moarte, inseparabilă de existenţa individuală în toată durata ei. *) Există turburări pur psihice: halucinaţii, iluzii — care nu-s însoţite de nici o variaţie fiziologică anormală. *) Vezi Schwarz: Psychogenese u. Psychotherapie kârperlicher Symptome, Wien, 1925. 3) Din cauza caracterului său de trunchiere arbitrară a realităţii clinice, el este chiar exclus de mulţi neo-hippocratişti, fără nici un neajuns pentru practica lor. REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE io§ tomatic realizat de individ. Rostul intervenţiei medicale este de a încerca să susţie organismul în sensul simptomelor — şi nu de a urmări distrugerea unei cauze imaginare. Nu trebue combătută febra prin antitermice sau, prin tonice tetanizante astenia, atunci când organismul caută odihna. Actul terapeutic trebue să vizeze totalitatea simptomelor şi modalităţilor specifice subiectului dat. Eficienţa remediilor homeopatice stă într’aceasta că ele suscită un ansamblu de reacţiuni solidare, într’un fel de orchestraţie cu atât mai perfectă, cu cât medicamentul a fost mai bine individua- lizat. Cu cât un sindrom este mai net, cu atât pronosticul este mai bun. Formele neregulate, aberante, incomplete, fruste sunt cele mai grave. Aici lucrează remediul homeopatic suscitând pu- ternic totalitatea reacţiunilor şi sprijininind efortul vital. In Ho- meopatie *) vindecarea nu este cerută intervenţiei exogene: ea trebue să vină dintr’o regulaţie internă. Este semnificativ că o altă metodă terapeutică plină de efica- citate, psihanaliza, realizează pe planul psihologic aceleaşi moda- lităţi curative. Ea nu consideră decât un caz individual concret, căruia i se adaptează cu supleţă şi precizie. Şi ea lucrează în sensul simptomelor, solicitând vindecarea dela aceeaşi regulaţie internă. Prin mecanismul transferului afectiv, în sfârşit, ea caută să reactiveze stări şi tendinţe psihopatologice anterioare ce s’au condensat în sindromul actual într’un mod absolut propriu individualităţii date — şi caută să lichideze aceste structuri morbide solicitând efortul propriu al subiectului — după cum şi homeopatia îşi propune o reactivare a stărilor patologice anterioare în ordineaMnversă succesiunii lor istorice si în vederea i rezolvării lor. Nu trebue să se creadă totuşi că neo-hippocratismul terapeutic se mărgineşte la Homeopatie şi Psihanaliză: aceste metode ilus- trează numai, în mod convingător, felul în care actul terapeutic este dedus cu succes din diagnosticul individual. Neo-hippocra- tismul este eclectic. El consideră cu libertate de spirit orice metodă (ştiinţifică sau empirică) şi îşi propune să-i delimiteze câmpul de acţiune — urmărind totdeauna o alegere critică în ceea ce priveşte oportunitatea ei, raportată la cazul concret. Neo-hippo- cratismul este purtat de spiritul terapeutic, de aceea el opune *) Homeopatia este o metodă de similitudine. O patogenezie homeopatică este un raport sintetic în care se relatează experimentarea unei substanţe asupra omului. Acest raport permite să se stabilească ulterior relaţii de analogie între această substanţă aleasă ca medicament şi tabloul simptomatic individual realizat de anumiţi bolnavi: orice substanţă capabilă să provoace, la un subiect sensibil, un anumit complex morbid, poate să facă să dispară acelaşi complex la oricare alt individ sensibil, dacă este prescrisă în doze mici. CONSIDERAŢIUNI ASUPRA MIŞCĂRII NEO-HIPPOCRATICE 209 pesimismului positivist 1) un optimism verde, justificat de rezul- tatele la care ajunge. Emancipându-1 de laborator neo-hippocratismul atribue clini- cianului obligaţia de a elabora el însuşi sinteza tuturor elementelor care, din experienţa lui personală şi din diferite ramuri ale ştiinţei, vin să se integreze într’o concepţie utilă (renunţând la criteriile clinice automatizate în formule rigide şi fără valoare obiectivă) — şi sarcina de a face operă terapeutică reală, adâncind cu înţe- legerea simpatică cazul concret şi ajutând pacientul în efortul său vital. In acest scop, el îi oferă cadrele absolut generale de acţiune practică şi de speculaţie, când îi aminteşte că metoda lui este obser- vaţia clinică larg concepută, obiectul ştiinţei sale este individul uman autentic Şi că, în sfârşit funcţiunea sa este de a asista această persoană, de a o conduce şi orienta conform cu signaturile ei proprii aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi comportarea ei 2). Nici «lupta contra morţii » nu este de resortul medicinei — căci, orice ar pretinde biologiştii — moartea este sfârşitul fatal al oricărei existenţe — şi nici chiar suprimarea maladiei, expresiune necesară a uzurii ţesuturilor şi a îndreptării fiinţei vii către moarte. Cum spune Allendy, din cauza acestei orientări fatale «posibili- tăţile de vindecare nu aparţin mijloacelor medicului, ci resurselor proprii ale energiei vitale, şi aici apar toate greutăţile acţiunii sale ». Cu « mica »lui ştiinţă, Hippocrat nu înţelegea fiinţa vie cu mai puţină pregnanţă decât o poate face un modern şi aceasta trebue să dea de gândit entuziaştilor «ştiinţei» de azi. In ori ce caz, explicaţia evoluţiei lente şi a rătăcirilor la care medicina a fost su- pusă în desfăşurarea istoriei, ne-o dă însuşi bătrânul din Cos: « Viaţa e scurtă », zice el, « arta e mare, împrejurarea de-a interveni fugitivă, experienţa înşelătoare, hotărîrea greu de luat ». CORIN EUGENIU GROSU *) ') După Aschner în goana ei după o terapeutică raţională clinica modernă a uitat nouă zecimi din ştiinţa terapeutică empirică. (Aschner: Lehrbuch der Konstitutionstherapie..., Stuttgart, 1936. Cawadias: Modern Therapeutics, London, 1931). *) Neo-hippocratismul reia într’un sens modern principiile cardinale ale doctrinei hippOcratice: ca metodă primatul observaţiei clinice, individua- litatea dinamică globală ca obiect al ştiinţei şi ca funcţie terapeutica, inspirată dela procesul natural de vindecare (Cawadias: Le neo-hippocratisme et l’Ho- moeopaihie în « Homoeopatie moderne », Octobre 1935)- 14 REVISTA REVISTELOR STRĂINE * II ARTĂ DES-UMANĂ II Frontespizio — Anul XVIII — Nr. i — Ianuarie 1940 Numărul pe Ianuarie al revistei florentine, închinat arhitecturii şi plasticei moderne, se deschide cu un articol al lui Giovanni Papini: Arte disumana. «Arta, de fapt, nemai reuşind să fie supraumană, a ajuns inumană, des- umană. S’a depărtat de omul adevărat şi întreg, de instinctele, idealurile, dorinţele, iubirile acelei creaturi făcute din sânge şi spirit care e omul. Intraţi într’o expoziţie şi vă veţi găsi în faţa unor fantoşe vrăjite şi a unor manechine fardate, lucruri şi forme moarte; intraţi într’un edificiu aşa zis raţional şi vă veţi simţi prizonieri ai suprafeţelor geometrice îngheţate, nude, ostile, neospitaliere, fără nici o nădejde de intimitate şi de reculegere; ascultaţi un concert de muzică de ultim stil şi în loc de a vă simţi mângâiaţi şi mişcaţi veţi fi cotropiţi de năvala acordurilor dezacorde şi în cel mai bun caz de plic- tiseala unui joc sonor neconclusiv; cetiţi o poezie şi nu vă veţi simţi inundaţi de rf căldură nouă ci învăluiţi într’un .joc complicat de senzaţii discontinuie, de aluzii greu de interpretat, de curse şi eforturi verbale care vă oferă, în cel mai bun caz, o uşoară satisfacţie muzicală. < Pretutindeni simţi frigul, solitudinea, indiferenţa şi distanţa. Spunea odată Tocqueville că marele duşman al omului, în toate sensurile, e frigul. Arta de astăzi e artă îngheţată, artă arctică, adică vrăjmaşă omului sau, cel puţin, străină celor mai vitale exigenţe ale omului ». Multe sunt, după Papini, cauzele acestei des-umanizări a artei. « Cea dintâi, şi cea mai firească, e dorinţa pe care o au în orice epocă tinerii cei mai neliniştiţi şi cei mai ambiţioşi, de a prefera contrariul şi opusul acelor calităţi care erau semnul şi lauda epocii care se sfârşeşte, a epocii bunicilor şi părin- ţilor. .. De fapt, creatorii din secolul al XlX-lea, mari şi mici, dela Carducci la Sacconi, dela Puccini la Pellizza da Volpedo, dela Grosso la De Amicis, dela Fogazzaro la Tosti, şi aşa mai departe, sunt vinovaţii răspunzători de această epocă glacială care s’a coborit astăzi în patria noastră mediteraneană şi însorită ». Mai sunt apoi şi alte cauze, pe care Papini le cercetează pe rând: < admi- raţia infantilă pentru ştiinţă, pentru metodele şi rezultatele sale... Supra- evaluarea şi invadarea criticei în timpurile noastre. .Şi însfârşit, rolul tot REVISTA REVISTELOR 211 mai neînsemnat pe care, dela 1914 încoace, îl joacă dragostea în lumea modernă, i Fiecare popor trebue să-şi apere existenţa sau încearcă să-şi extindă sau să-şi păstreze dominaţia sa; şi asta a făcut viaţa cotidiană mai grea, mai aspră, mai costisitoare, mai arzătoare pentru fiecare dintre noi ». Lipsa de dragoste se explică şi prin uitarea sau respingerea lui Dumnezeu. « Arta mare, chiar atunci când nu vorbeşte de Dumnezeu, e întotdeauna religioasă. Şi când omul uită sau ignorează sau neagă pe Dumnezeu, crezând că se preamăreşte pe sine, chiar el, căzut şi sărăcit în chip misterios, se goleşte şi se usucă. Asa- sinatul lui Dumnezeu, încercat de moderni, este, prin teribila lege a echiva- lenţelor, sinuciderea omului. Omul, ca să se înalţe, trebue să cadă în ge- nunchi. ..». ISTORIE ŞI POEZIE La Critica — An. XXXVII, fasc. I — 20 Ianuarie 1940 Benedetto Croce îşi continuă comentariile sale în jurul noţiunii de istorie. In ultima ediţie (a IlI-a) a cărţii La Storia come pertsiero e come azione, neobo- situl critic a publicat cinci noi paragrafe, dar se pare că subiectul îl pasionează în deosebi; dovadă seria nouă de Paralipomeni del libro sulla o Storia», pe care le începe în numărul de faţă al celebrei reviste din Napoli. Desprindem câteva pasaje dintr’un comentar intitulat Ceea ce se face şi ceea ce se simte. Istorie şi poezie. « Adesea se observă la cititori, în faţa severelor tratate cuprinzând istoria unui popor sau a unui personaj, a unui om de acţiune, a unui filozof, a unui poet, un fel de dezamăgire şi nemulţumire; c titorii se plâng că nu se vede, în asemenea istorii, palpitând sufletul oamenilor, bucuriile, suferinţele, nă- dejdile şi deznădejdile lor, nici aşteptarea lor, visul lor de a cunoaşte liniştea, dragostea şi beatitudinea; şi că, însfârşit, analizele şi sintezele care se fac, dialecticile care se desfăşoară se învârtesc în universal, dar nu consimt să pătrundă secretul, pe care acei oameni îl ascund în sufletele lor, sau, cum se spune, resortul care îi face să trăiască, « intimitatea » lor. «Acesta e motivul care îndeamnă către alte moduri de apropiere şi de conversare cu personajele istorice, şi care atrage cetitorii către cărţile nude. Se zugrăveşte nu ceea ce au făcut oamenii, ci ceea ce au simţit ei, nu filozoful, artistul, omul de Stat în opera şi activitatea sa, ci, cum se spune, « omul », omul pur şi simplu. Dar istoria este istorie tocmai pentrucă afirmă şi judecă o acţiune şi o operă în caracterul său propriu, distingând-o şi în acelaş timp punând-o în legătură cu toate celelalte în care se creiază viaţa lumii; şi de aceea lasă la o parte, sau depăşeşte, sentimentele care au întovărăşit acţiunea sau opera, care nu numai că nu sunt obiectul consideraţiei sale, dar nici nu trebue să intervină în ea, pentru a nu o turbura... « Adevărul este că acele < intimităţi * individuale, al căror caracter propriu, singular şi original se cere destăinuit, nu sunt conoscibile, pentrucă nu există; adică există numai ca opere, iar nu ca individualităţi de sine stătătoare. Oricine poate încerca experienţa de a căuta în sine adevăratul el însuşi, şi nu-1 va 14 12 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE găsi niciodată; adică, îl va găsi exclusiv în ceea ce a produs şi produce el, în colaborarea sa la universal, care singură e concretă... *. In schimb, spune Croce, acel «intim * pe care nu ni-1 poate da istoria, îl găsim în poezie, care e un alt mod al cunoaşterii. « Domeniul poeziei e acel al umanităţii, nu în determinările sale istorice, ci în eternul ritm care o însu- fleţeşte şi de care ascultă — continua curgere a durerii şi bucuriei a înălţării şi a căderilor, a fiinţei care e activitate şi viaţă, şi a neantului care e vanitate şi moarte. Orice poezie e supra-istorie sau sub-istorie, cum vrei s’o numeşti, pur umană. Naşterea sa e întotdeauna nouă şi veşnic noi sunt formele sale, dar fiinţa ei e unică — cântând necontenit acela fundamental cântec. . POEZIE ŞI PEDAGOGIE Zeitschrift fur Deutschkunde., An. 54, 1940, caietul 1 Dintr’un studiu ce priveşte metodica predării poeziei în şcoală semnat de W. Dobbek, cităm următoarele rânduri care dovedesc că şi pe tărâmul peda- gogiei a început să pătrundă înţelegerea pentru fiinţa distinctă şi miraculoasă a operei de artă: « Fără o metodă precisă şi bine chibzuită nu e azi cu putinţă vreo operă educativă nici în domeniul poeziei. Totuşi nimeni nu trebue să creadă că o metodă oricât de rafinată, rezolvă totul. Căci în cele din urmă vor rămâne de sigur hotăritoare două lucruri: Primul e neputinţa principială de a epuiza integral cu ajutorul explicaţiilor verbale esenţa şi valoarea operei de artă. Ceea ce a dobândit prin poezie expresia artistică unică, scânteiază prin pro- pria-i putere; omul trebue să şi-o însuşească de aceea inconştient pentru a-1 umple cu totul. Al doilea ce poate fi cuprins tot atât de puţin în cuvinte sau chiar şi în precepte, este personalitatea profesorului pătrunsă de sensul înalt al oricărei arte, acea care din adâncul fiinţei sale trecute prin viaţă va încălzi inimile tinereşti pentru miraculoasa operă a poeziei. Pentru ca să nu se mai spună că şcoalei îi merge cu poezia ca acelui clopot mut care bate, dar nu sună ». PAGINI DE RĂZBOI La Nouvelle Revue Frangaise — Anul 28 — Nr. 317 — 1 Februarie 1940 In câteva pagini emoţionante scrise de un tânăr eseist cu pseudonimul Armând şi datate de pe frontul din Sarre, din Octomvrie 1939, se găsesc ciudate analogii cu unele texte ale foştilor combatanţi din ultimul război: « Ce şansă mai magnifică pentru confesiuni şi reînoire decât băile de sudoare, de noroi şi de sânge ? Ce şansă mai folositoare pentru buna înfăţi- şare a sufletului nostru ? Mai rămâne alta ? Numai la câteva sute de metri de tranşeele germane am avut simţământul că războiul poate să fie, la ale- gerea luptătorilor, sau sângerare până la epuizare, sau transfuzie de sânge ». « Poate că ar trebui să urmeze din această pricină, la luptătorii de astăzi, — şi mai lăsaţi în seama lor decât aceia din 1914, şi avertizaţi de data aceasta că pacea este mai grea şi mai meritoasă de câştigat decât războiul, — o trans- REVISTA REVISTELOR 2>3 formare lentă şi sigură, care, la urma urmelor, să exprime, să impună, în ţara noastră, un nou stil de viaţă ». « Totuşi, dacă această mişcare a luptătorilor va să fie activă, e necesar să ia naştere şi să se afirme în timp oportun, adică cel puţin în doctrina, în scopurile şi în cadrele sale, înaintea încheierii păcii (şi pentru instituirea păcii). Unul din riscurile cele mai grave pe care le înfruntăm, cu toţi Francezii, este tendinţa noastră de a ne achita cât mai bine, în termenul cel mai scurt cu cea mai mare economie de forţe şi de sarcini care ne sunt impuse. Ne arătăm astfel foarte puţin în ipoteză de brute, de masochişti şi trebue să ne felicităm de aceasta. Insă astfel ni se întâmplă să fim lăsaţi pradă unor socoteli de sgârciţi. Anume când, în calitate de soldaţi, credem că « ne-am făcut datoria », îndată ce armistiţiul a sunat; şi că, după ce ne vom fi depus toate armele, ne este îngăduit să reluăm o viaţă civilă suspendată în timpul războiului. In viaţa ţării, ca şi în aceea a fiecăruia, nimeni nu şi-a făcut nicio- dată datoria. Aceasta şi mai puţin la sfârşitul unui război, când pacea nu este încă făcută. Lupta nu face atunci decât să schimbe de front... » OMAGIU ŢĂRANULUI FRANCEZ La Nouvelle Revue Franţaise — Anul 28 — Nr. 317 — 1 Februarie 1940 Pe un ton cu totul diferit, în * Carnetul de drum al unui ofiţer de legă- tură », d. Andră Chamson aduce un frumos omagiu ţăranului francez. < Franţa va dura şi, o dată cu ea, aceea ce ea reprezintă (o umanitate, o demnitate, o luciditate, nicidecum absolute, însă exemplare), în măsura în care îşi va salva ţăranii. La noi, numai ţăranul este pur. Cu el, faci lucră- tori, funcţionari, intelectuali, artişti. Moştenirea nu se întoarce la obârşie, ci este izvorul şi tăria. Ceea ce văd aici, îmi confirmă în gând, că nu m’am înşelat. Ceea ce am făcut mai bun în viaţă, este că am depus mărturie pentru ţărani (drumeţi — ieri, oamenii noroiului şi al sângelui — astăzi). Singur ţăranul înfruntă marile catastrofe atmosferice, mizeriile războiului, dezordinea şi violenţa. Nu valorăm ceva decât în măsura în care am rămas credincioşi. Lumea a fost smulsă de vânturi, iar ţăranii noştri ne reţin pe pământul nostru. » INTRE ARTĂ ŞI POPOR Die Literatur, An. 42, Febr. 1940, caietul 5 Intr’o scrisoare pe care de pe front o trimite Jorg Lampe, se dezbate pe baza discuţiilor dintre cărturari — soldaţi — problema relaţiilor poporului cu arta şi misiunea ei reală. Autorul combate contestând că ar exista o năzuinţă a tuturor spre ea: < Trebue să înlăturăm odată sentimentalitatea ce ne îndeamnă să credem în mod simplist că arta e un articol de generală folosinţă recunoscut de oricine în semnificaţia lui internă. Ultimile mele experienţe dovedesc tocmai con- trariul. Nimeni nu devine mai puţin meritos dacă nu are înţelegere pentru artă. Sunt destui oameni corecţi şi cinstiţi care nu se sfiesc să afirme că n’au 214 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE nicio atingere cu arta. Ba ei merg şi mai departe şi recunosc că nu simt nevoia de a şi-o însuşi. Numai un cap prost şi artificial ar putea atunci să obiecteze că viaţa lor e prin aceasta mai « săracă». După această foarte realistă opinie, J. Lampe continuă: « Omul simplu şi onest din popor ştie totdeauna ce i se cuvine, la ce anume năzueşte. Nu-i trece totuşi prin minte ca lucrul pe care nu-1 doreşte, să-l socotească inutil şi să-l respingă. El simte instinctiv că viaţa cu nevoile şi năzuinţele ei e complicată şi diferenţiată în mod extrem. Cerinţa « totul pentru toţi* am socotit-o totdeauna ca un semn al unei deosebit de mari sărăcii ». Care e însă adevărata misiune a artei? Răspunde autorul: « Intru cât dărueşte luminii motivările ascunse ale vieţii şi actualizează astfel puterile ei autentice, arta oferă sufletului hrană pentru ca să crească şi să devină sigur de sine. Intru cât ne vesteşte esenţa lucrurilor în loc să se mulţumească cu pomădarea şi moralizarea faptelor nude, arta înarmează fiinţa contempla- torului în vederea propriei lui realizări care-1 face vrednic să înfrunte războiul şi moartea ». RADIO N’A ÎNLOCUIT LECTURA The New Republic — 19 Februarie 1940. D. Edwin Muller înfăţişează şi discută, în articolul său Radio versus Rea- ding, constatările unei vaste anchete, finanţată de Fundaţia Rockefeller, asupra influenţei radio-ului în societatea americană. Cercetările au ţinut doi ani şi au fost întreprinse de către Şcoala de Afaceri publice şi internaţionale a Universităţii Princeton, cerându-se la mii de ascultători, grupaţi pe diferite categorii, reacţiunile lor în faţa radioului. S’au întrebuinţat cele mai ştiinţi- fice metode şi cele mai îndemânatece procedee pentru a obţine mărturisiri şi opinii cât mai concludente. Rezultatul cercetărilor arată că în Statele-Unite ale Americii nouă din fiecare zece familii au aparate de radio. Dar pe când populaţia de un nivel intelectual mai ridicat preferă să citească în loc să asculte la radio, mulţimea de un nivel mai redus ascultă mai mult la radio, uneori cam zece ore pe zi. In casele fermierilor săraci şi în acelea ale oamenilor nevoiaşi, locuind departe de oraş, radiul este mijlocul principal de a se lua contact cu lumea. Deasemenea, s’a constatat că populaţia mai educată ascultă mai mult pro- gramele care aduc idei, informaţii, interpretări de veşti şi noutăţi, pe când masele mai simple ascultă programele comice, teatrul radiofonic, lucrurile vesele şi cât mai familiare. Acestea nu ascultă discursurile politice, conferin- ţele culturale, chestiunile la ordinea zilei. Ascultătorii emisiunilor radiofonice sunt mai impresionabili, mai su- gestibili, deci mai uşor influenţaţi de reclame şi propagandă. Un cântăreţ dela o staţie de radio din Texas a întrebat pe ascultători dacă ar face bine să candideze ca guvernator. A primit ca răspuns 54.449 scrisori, care-i cereau să candideze, iar la alegeri a avut 29.999 de voturi mai mult decât toţi ceilalţi candidaţi laolaltă. REVISTA REVISTELOR 215 Cercetătorii dela Universitatea Frinceton conchid că cel mai bun mijloc pentru răspândirea veştilor şi comentariilor rămâne cuvântul tipărit. Dealtfel, acei care sunt interesaţi în veşti şi informaţii preferă şi acum radio-ului, ziarul. Emisiunile radiofonice, făcând pe unii oameni indiferenţi să intereseze de veştile politice şi sociale, i-au transformat cu timpul în cetitori de ziare. Mai mult încă: studiile conduse de profesorul George Galup susţin că emisiunile radiofonice au determinat pe mulţi oameni simpli să citească nu numai ziare, dar şi cărţi. < Mai mult de o sută de biblioteci publice din Iowa au arătat că li s’au mărit cererile de cărţi, ca urmare a comentariilor făcute acestor cărţi de către postul de radio local ». Una din concluziile acestor cercetări este că radioul poate stimula inte- resul pentru orice fel de preocupare, care se poate completa prin cetit. Dar radioul nu poate alunga cuvântul tipărit. Mulţi dintre ascultătorii interogaţi au răspuns că lectura este un procedeu mult mai folosit decât ascultatul la radio. < Ascultatul este mai uşor, dar foloseşti mai mult cetind »,i astfel s’a exprimat una dintre persoanele interogate. Se pare că radio-ul nu are sorţi să înlocuiască cetitul: aceasta este concluzia finală şi a anchetei din America, şi a d-lui Edwin Muller care o prezintă ş o interpretează, fără a nega însă şi foloasele relative ale emisiunilor radio- fonice. - ARHITECTURA LUI F. L. WRIGHT, R. NEUTRA ŞI W. LESCASE Town and Country — Februarie 1940 Revista «Town & Country» publică un articol semnat de d-na Owen Fatterson care prezintă trei realizări ale marilor arhitecţi americani: F. L. Wright, R. Neutra şi W. Lescase. Toţi trei sunt renumiţi şi bine cunoscuţi şi peste hotarele Americii. F. L. Wright este însă acela care a jucat rolul cel mai însemnat în dezvol- tarea arhitecturii modeme. Propovăduitor al funcţionalismului, faima ideilor şi realizărilor sale a trecut peste mări şi ţări şi a dat roade frumoase în arhi- tectura modernă din Europa. Dinamic în concepţia arhitectonică, poet şi romantic F. L. Wright, are o deosebită dragoste şi înţelegere pentru natură, cu care s’a străduit întotdeauna să colaboreze. Această atitudine se datoreşte în parte culturii asiatice pe care a cunoscut-o în anii petrecuţi în Extremul Orient. Iată ce spune d-na Patterson despre vila «Wingspread * construită de curând de F. L. Wright pentru d. Johnson, pe proprietatea acestuia din Racine, lângă lacul Michigan: ' « Nu este nimic static în planul « Wingspread-ului». Din colţurile teşite ale corpului central pornesc în direcţii diferite patru aripi. Totul este admirabil modelat, în deplină concordanţă cu liniile peisajului. Chiar şi cărămida roz, uşor concavă, din faţadă, aruncă umbre care contribuesc la mişcarea totală ». Wright a declarat odată în «Architectural Review * că «o casă trebue să aibe aceleaşi calităţi ca şi un om şi anume: sinceritate şi integritate interioară, împreunate cu cât mai multă graţie şi fnrmuseţe *, 2l6 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Wingspread este întruchiparea acestor principii. Distribuţia interioară corespunde perfect concepţiei de viaţă a aceluia care o locueşte. îndrăzneaţă soluţie de plan cu cele patru aripi diferenţiază func- ţiunile zilnice, adăpostind pe rând serviciile, apoi camerele de musafiri cu garajele, apartamentele copiilor şi în sfârşit apartamentul stăpânului şi al fiicei sale. Totul se întâlneşte şi se uneşte însă în corpul central « tratat pe o scară eroică » după cum spune d-na Paterson. Aci se află «living-room »-ul cu patru căminuri aşezate pe diferite planuri şi împreunate pe acelaşi horn, care se ridică în mijlocul casei, amintind de tipul străbunelor colibe indiene din Wisconsin. « Vila Wingspread este o realizare perfectă şi va ocupa, fără îndoială un loc de frunte la expoziţia operelor lui Wright, organizată la toamnă de Muzeul de Arte Moderne ». R. Neutra este reprezentat prin vila Windshield, construită pe Fisher Island pentru d. J. Brown. Fost colaborator al lui Wright, Neutra se deosebeşte mult de acesta. El este un cerebral. Totul la el tinde spre logică, simplificare, eficienţă, meca- nizare şi perfecţiune tehnică. Structura rigidă a concepţiei sale arhitectonice înlătură hotărit orice compromis, orice ornament. Wright, admite ornamentul just, ca o «poezie a formei*. D-na Patterson scrie despre Windshield: « Casa aceasta este o perfectă maşină de locuit. Planul ei este supra-practic. Arhitectul a ordonat întreg traficul, înlăturând orice posibilitate de congestie; a considerat şi rezolvat ştiinţific orice amănunt. « Vila este aşezată pe promontoriul cel mai înalt al insulei. Se zăreşte de departe silueta ei prelungă, simplă şi armonioasă. Un şir ritmic de ferestre înlocueşte zidurile pline de altădată. Natura de afară poate intra nestingherită în casă. Această întâlnire între lumea exterioară şi cea interioară este admirabil dramatizată în faţada laterală, unde suprafeţe mari de sticlă deschid larg vederea spre golf. Neutra a împărţit casa în zone diferite conform necesităţilor de viaţă ale locuitorilor ei. Totul este practic şi mecanizat, dela mobila în perete desenată de arhitect, până la tăvile automate pentru servit dejunul şi uşile automate dela garaje. Toate luminile sunt reostatic controlate şi stă- pânul casei poate sincroniza efectele de lumină cu muzica patefonului ». Ritmică şi structură severă, logică şi perfecţiune tehnică până în ultimile amănunte, mecanizare şi simplificare extremă, iată atâtea caracteristice ale vieţii moderne realizate la maximum în această operă arhitectonică. A treia vilă prezentată de d-na Patterson în articolul său e proprietatea d-lui Garret Hobard şi opera arhitectului William Lascase, care a rezolvat cu multă ingeniozitate, problema construcţiei unei vile modeme pe ruinile unui vechiu castel. Casa e încadrată de copaci seculari şi are o vedere minunată spre lacul Tuxedo. Arhitectura e sobră şi graţioasă, distribuţia adecuată, cu un studio de sculptură pentru d-na Hobard la parter, unde se mai află şi labora- torul de experienţe de radio şi televiziune al proprietarului. Garajele au uşi automate care se deschid în clipa în care maşina trece peste o bară magnetică din podea. REVISTA REVISTELOR 217 FONDUL FILOSOFIC AL PICTURII CHINEZE The Personalist — Iarna 1940 — You-Shan Han publică în ultimul număr al revistei « The Personalist » un interesant studiu despre < Fondul filosofic al picturii chineze ». Iată câteva din ideile importante ale acestui studiu: « Cultul naturii stă la baza întregei culturi chineze. Simbolurile gravate sau sculptate pe antice bronzuri stau drept mărturie a acestui cult. Natura a dat Chinei structura politică. De-a-lungul veacurilor cele şase ministere ale împărăţiei soarelui s’au numit pe rând: al cerului, al pământului, al primăverii, verii, toamnei şi iernii, după funcţiunile pe care le simbolizau. Natura a dat Chinei scrisul căci toate semnele lui îşi au obârşia în obiecte din natură ». Atitudinea artistului chinez în faţa acestui izvor nesecat de inspiraţie a fost totdeauna idealistă, căci: « Obiectul sau evenimentul s’au înţeles prin spirit, care este conştient, creator şi în necontenit progres. Artistul nu poate ajunge la acest izvor de inspiraţie decât « după o lungă şi grea perioadă de încercare şi ucenicie ». You-Shan Han spune că « Valorile spirituale şi materiale n’au fost niciodată separate la Chinezi, căci ele trebue să se unească pentru fericirea omenirii şi desăvârşirea individului». Artistul devine meşter creator numai după ce « a dobândit o minte înţele- gătoare, văzând şi citind cât mai multe, un spirit intuitiv, meditând până când arta devine pentru el o a doua natură şi participând la activitatea spiritului universal ». Pentru înţelegerea şi interpretarea picturii chineze trebue să cunoaştem teoriile filosofice care au determinat desvoltarea ei. Una din teoriile cele mai de seamă este aceea a dualismului, a lui Yin si Yang. Ea se bazează pe principiile aparent contrarii ale vieţii şi a avut o însem- nată înrâurire asupra culturii chineze. You-Shan Han spune: « Atât Yin cât şi Yang îşi au rădăcinile în realitate. Căci numai prin schimbare putem aprecia permanenţa şi numai într’o lume vie putem include moartea. Pictura chineză a înţeles din vreme şi şi-a însuşit aceste principii fundamentale ale artei, care i-au dat libertatea şi varietatea *. Tot atât de însemnată a fost însă şi înrâurirea misticismului în artă, a inspiraţiei mistice, bazată pe credinţa că nu numai omul, dar şi toate obiectele din natură au o calitate spirituală. De aci abundenţa miturilor cosmice, de aci influenţa poeziei, a caligrafiei pe care le întâlnim în pictura chineză. Mari pictori ca Tsung-Ping (375—443 d. C.) şi contimporanul său Yen Yen Chih erau în acelaşi timp poeţi de vază şi renumiţi cântăreţi de harpă. A treia teorie filosofică de mare însemnătate este aceea a creaţiei artistice. You Shan Han scrie: « Pictura este exprimarea spiritului în forme şi colori. In spirit se găsesc închise toate aspectele actuale şi în devenire ale naturii. Prin tuşă artistul transmite atât sufletul obiectului cât şi al său propriu ». 2l8 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Şi în sfârşit, doctrina * Proporţiei de aur * a dat artei chineze unul din cele mai înalte idealuri estetice, căci ea propovăduia armonia şi echilibrul, unitatea contrariilor şi exprimarea infinitului în finit. Care este rostul şi ţelul picturii ? You Shan Han răspunde prin cuvintele lui Chang Yen Yuan (sec. 9): « Deoarece pictura pătrunde şi răscoleşte toate complexităţile şi unităţile, toate înţelesurile tainice sau descoperite ale firii, ea întregeşte valorile culturale şi îmbunătăţeşte relaţiile dintre oameni ». Toate doctrinele filosofice cari au contribuit la desvoltarea picturii chineze s’au rezumat în cele şase canoane care călăuzesc de veacuri pe pictorii chinezi în desăvârşirea meseriei lor. Acestea sunt: 1. Vitalitate ritmică sau armonie spirituală. 2. Structură anatomică. 3. Conformitate cd natura. 4. Potrivire în colori. 5. Compoziţia artistică. 6. Finisaj (desăvârşire). Din dragoste neţărmurită pentru natură şi înţelegere a legilor ei funda- mentale, s’a ţesut întreg fundalul artei chineze şi s’a ajuns la acea neapărată nevoie de desăvârşire, atât materială cât şi spirituală, fără de care nu poate fi nici înţelegere, nici creaţie artistică. DIN PREISTORIA MEDITERANEI Nouva Antologia — An. 75, fasc. 1630 — 16 Februarie 1940 Intr’un sugestiv articol, intitulat Problemi mediterranei antichissimi: Rodi e VAsia degli Ittiti, Luciano Laurenzi încearcă să aducă mai multă precizare într’o problemă controversată diir istoria hetiţilor. Se ştie, anume, că puter- nicul stat hetit a păstrat multă vreme relaţii de prietenie cu un ţinut numit Ahhiava. încă din 1924, Gotze a identificat acest nume cu numele arhaic al Acheilor, Achaivoi. Discuţiile s’au desfăşurat în deosebi asupra ţării pe care ar fi locuit-o aceşti Achaivoi prin secolele XV—XVI-lea. a. Chr. Luciano Laurenzi identifică ţara lor cu Rhodos. « Obiectivitatea cea mai scrupuloasă ne îngădue să afirmăm că pela 1400 în. Chr. a existat în bazinul oriental al Mediteranei un stat de marinari pe care hetiţii îl numeau Ahhiava; că datele arheologice ne revelează existenţa cam în acelaş timp a thalassocraţiei unui popor cu un nume asemănător, Achaivoi; şi că e îngăduit deci să stabilim identitatea Ahhiava-Achaivo'i. Aceleaşi date arheologice ne îngădue dease-' menea să socotim că probabil Ahhiava textelor hetite este Rhodos a noastră, mai cu seamă ţinând seamă de fericita sa poziţie geografică şi de importanţa de prim rând pentru navigarea cu pânze. Documentele date la iveală de ulti- mele săptămâni întăresc fără îndoială această teză, şi atestă limpede că Rhodos, încă din depărtatul mileniu al II-lea înainte de Christos, şi-a adeverit misiunea şa predestinată, de a fi adică 3 vânt gard a upeţ civilizaţii occidentale în Orient». REVISTA REVISTELOR 219 APĂRAREA HISPANITĂŢII Nouva Antologia — An. 75, fasc. 1629 -y 1 Februarie 1940 Vîrbind despre ultimele publicaţii iberice, d. Camillo Guerrieri-Crocetti aminteşte că a apărut a treia ediţie, la Valladolid (1938), a cărţii lui R. de Maetzu Defensa de la Hispanidad. < Cel care a scris această Defensa, a fost una din acele figuri de maeştri care işi trăiesc idealurile nobile ca o pasiune şi ca un apostolat. Pentru el, hispanidad însenina religie, misiune sacră a eroismului şi a credinţei în lume, voinţă de ordine şi de disciplină. Lucrurile acestea el le-a predicat tinerilor în paginile lui A. E., care a fost marea şcoală în care s’a format generaţia falangiştilor, adevărata defensa de la hispanidad. A simţit că în anumite momente ideile mari costă viaţa şi el, ca un adevărat maestru, a profetizat martiriul morţii sale şi, când a venit, a întâmpinat-o cu zâmbetul pe buze. Deaceea această carte păstrează cu sfinţenie credinţa vechei şi nouei Spânii, care sunt identice, pentrucă un popor ca cel spaniol nu poate trăi în afară de anumite idealuri politice şi religioase; şi reînoirea sa constă tocmai în adecvarea acestor idealuri la exigenţele timpurilor noi, fără să le altereze esenţa; sau, cum spune Maetzu, în «identificarea propriei sale existenţe cu propriul său ideal 9. « Spania a fost întotdeauna misionară, adică a conceput viaţa ca o miliţie în slujba unei credinţe, în figurile eroice ale religiei sale, ca Sfânta Thereza, în marile sale organizaţii, ca cea iezuită, în misiunea ideală pe care şi-au im- pus-o marii săi scriitori şi în sfârşit în întreaga pasiune a poporului său. Chiar marile cuceriri pe care le-a îndeplinit Spania în Europa au un înalt caracter religios. «Nu ne-am trudit», scrie De Maetzu, «pentru dorinţa de heghe- monie, ci pentrucă eram înfierbântaţi religios de Contrareformă şi pentru a ajuta Sfântul Imperiu German, ca spada temporară a Bisericii >. In asta constau motivele măreţiei sale şi germenii decadenţei sale, pentrucă Spania, în ziua când a pierdut din vedere tradiţiile istoriei sale şi s’a lăsat sufocată de elementele dezagregante ale civilizaţiilor streine, de « extrangerizacidn şi de « naturalism », a încetat de a mai fi ea însă-şi. Dar numai reîntorcându-se la « prestigiul tradiţiei» sale, poporul spaniol îşi va putea reface istoria ». CORESPONDENŢA LUI PASTEUR « Revue des Deux Mondes o—Anul zo — Tomul 55— Nr. 3 — 15 Februarie 1940 Pasteur, profesor suplinitor de chimie la Facultatea de ştiinţe din Stras- bourg, adresează la 10 Februarie 1849, următoarea scrisoare lui M. Laurent, rectorul Universităţii din Strasbourg, cu a cărui fiică se va căsători în curând : Domnule, « O cerere de o înaltă gravitate pentru mine şi pentru familia d-voastră vă va fi făcută în puţine zile: cred de datoria mea să vă adresez informaţiile următoare, care vor putea sluji să hotărască asupra acceptării sau refuzului d-voastră. 220 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Tatăl meu este tăbăcar la Arbois, orăşel din Jura. Am trei surori. Cea mai tânără, la vârsta de trei ani, a avut o febră cerebrală, care a oprit la ea orice dezvoltare a inteligenţei. Este un copil, în ce priveşte inteligenţa, şi un om mare la trup. Trebue să o plasăm în curând într’o mănăstire, «unde îşi va petrece fără îndoială restul vieţii. Celelalte două surori ale mele înlo- cuesc, pe lângă tata, pentru grijile gospodăriei şi ale comerţului, pe mama, pe care am avut nenorocirea să o pierdem în luna Mai a anului trecut. Familia mea este într’o poziţie înstărită, însă fără avere. Nu evaluez la mai mult de 50.000 de franci ceea ce posedăm; şi, în ceea ce mă priveşte, sunt de mult timp hotărît să las integral, surorilor mele, tot ceea ce-mi ya reveni la împărţeală. Nu am deci nici o avere. Tot ceea ce posed, este o sănă- tate bună, o inimă bună şi poziţia mea la Universitate. Acum doi ani, am ieşit dela Şcoala normală, agregat pentru ştiinţele fizice. Sunt doctor de optsprezece luni şi am prezintat la Academia de Ştiinţe câteva lucruri care au fost foarte bine întâmpinate, mai ales ultima. S’a făcut un raport foarte favorabil asupra acestei lucrări, pe care am onoarea să vi-1 îna- intez o dată cu această scrisoare. Iată, Domnule, toată poziţia mea prezentă. In ce priveşte viitorul, tot ce pot să spun, este că, în afară de vreo schimbare completă a gusturilor mele, mă voi consacra cercetărilor chimice. Am ambiţia să mă întorc la Paris, când, graţie lucrărilor mele ştiinţifice, îmi voi fi dobândit oarecare reputaţie. D. Biot mi-a vorbit de câteva ori să mă gândesc serios la Institut. Poate că, peste zece sau cincisprezece ani, mă voi putea gândi dacă voi continua să lucrez cu stăruinţă. Tata va veni în persoană să facă această cerere în căsătorie. Nimeni nu cunoaşte aici demersul meu şi sunt sigur, Domnule, că dacă mă refuzaţi fără să pierd nimic în stima d-voastră, acest refuz nu va fi cunoscut de nimeni. » ROMÂNEŞTI ETICA CREŞTINĂ ŞI MAŞINISMUL Revista de Filosofie — Voi. XXIV, Nr. 3-4 încă de pe la sfârşitul secolului trecut, numeroşi filosofi catolici au încercat să împace noile fenomene economice şi sociale, determinate de apariţia maşi- nismului, cu dogmele religiei. Efortul lor tindea mai ales să arate că doctrina catolică poate cuprinde în cadrele sale şi noile aspecte ale vieţii economice, oferind în acelaşi timp şi o soluţie pentru problemele ivite în urma inven- ţiunilor care au revoluţionat secolul precedent. In ultimul număr al « Revistei de Filosofie » d. D. Drăghicescu publică un interesant articol intitulat < L’Etique chrâtienne et le Machinisme », în care aduce o nouă contribuţie la încercările de încadrare în religia creştină a fenomenelor economice şi sociale produse de maşinism. , D. Drăghicescu arată că maşinismul, prin faptul că a mărit imens posi- bilităţile de producţie, făcându-le să nu mai reprezinte echivalentul muncii REVISTA REVISTELOR 221 manuale, a determinat şi o modificare a condiţiunilor care reglementau circu- laţia şi repartiţia bunurilor. «Preţurile, pieţele, concurenţa, cererea şi oferta, comerţul şi profitul trebuesc Înlocuite, cel puţin in ceea ce priveşte articolele pe care maşinismul le produce azi în cantităţi prea abundente. Dar cu ce pot fi înlocuite aceste norme ? Nici Adam Smith, nici K. Marx şi cu atât mai puţin codul civil sau comercial nu ne pot da răspunsul la această întrebare. Să vedem mai de grabă care este, în această privinţă, voinţa lui Dumnezeu, să vedem ce ne spune sau ne sugerează « Predica de pe munte » a lui Isus. « Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate că aceia se vor sătura. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a lor e împărăţia cerurilor. .. Faceţi semenilor voştri ceea ce aţi fi vrut ca şi ei să vă facă vouă, căci aşa spune legea.. ., etc. » D. Drăghicescu arată că « Predica de pe munte * fixează climatul psihic şi moral în care se pot degaja, desvolta şi preciza principiile practice ale gra- velor probleme pe care le-a pus introducerea maşinismului în procesul pro- ducţiei industriale şi agricole. « Predica de pe munte * cuprinde două principii după care trebue să se facă distribuţia bunurilor: dreptatea şi caritatea. « Hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, electricitatea (luminatul şi încălzitul), instrucţia, higiena, distracţia trebuesc distribuite după nevoile tuturor şi ale fiecăruia, pentru ca să se realizeze o bună stare şi un confort într’o disponi- bilitate egală pentru toată lumea o. Ce trebue să dea însă omul în schimbul acestor lucruri pe care comunitatea i le dărueşte ? « E evident, spune d. Drăghicescu, că fiecare om trebue să-şi aleagă o însărcinare pe care s’o îndeplinească zilnic în slujba comunităţii. Şi va fi de ajuns să-şi facă în mod corect datoria, adică cu zel şi conştiinţă, ca să poată obţine dela comunitate tot ceea ce are nevoie ». D. Drăghicescu îşi termină astfel interesantul său articol: « Va fi de ajuns o reorganizare a vieţii economice în spiritul «Predicii de pe munte » după modelul schiţat în «împărăţia lui Dumnezeu * pentru ca instituţiunile şi legile noastre să se ajusteze în mod automat şi să se adapteze noilor condiţii create de maşinism. Şi, invers, reajustarea capitalismului la aceste condiţii noi de viaţă ar duce la realizarea sugestiilor şi învăţămintelor eticei şi religiei creştine. * PATRIARHIA ROMÂNĂ ŞI BISERICA ANGLICANĂ Biserica Ortodoxă Română — Revista Sfântului Sinod — Anul LVIII, Nr. i—2 — Ianuarie-Februarie 1940. Reorganizată din imboldul I. P. S. Patriarh Nicodim, revista Sfântului Sinod publică o seamă de articole interesante, printre care şi acela al preotului Gh. Vintilescu, directorul Sfântului Sinod, privind relaţiile dintre Patriarhia Română şi Biserica Anglicană. 222, REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Prietenia şi apropierea dintre acestea, scrie pr. Gh. Vintilescu, • aduc servicii extrem de mari atât pentru cauza ortodoxă in general cât şi pentru noi Românii in special >. • Pentru Ortodoxie în general, pe deoparte că i se recunoaşte şi i se pre- ţueşte curăţenia credinţei păstrată neschimbată, aşa după cum ne-a fost predată de Mântuitorul şi sfinţii Săi Apostoli şi transmisă prin sfinţii Părinţi, nealterată de credinţe străine sau de ambiţii personale omeneşti, iar pe de alta, că se menţine trează printre Anglicani acea dorinţă vie pentru revenirea în sânul ecumenicităţii *. • Câtă simpatie pentru Ortodoxie am constatat personal in timpul cât am călătorit prin Anglia în cursul anului 1938, unde am găsit atâtea asociaţii de preoţi, de teologi şi de mireni, toate aspirând către acelaşi ideal: reunirea Bisericilor, e greu de spus în câteva rânduri. Desigur că va mai trece mult timp până la îndeplinirea acestui ideal, însă încetul cu încetul — cu ajutorul Domnului — va deveni o realitate ». • Pentru Patriarhia română, în special, legăturile acestea de prietenie cu Biserica anglicană au o deosebită însemnătate. Prin felul cum s’au pus problemele de către Sfântul nostru Sinod, prin felul cum au decurs discuţiile la conferinţa dela Bucureşti din 1935, cu rezultatele ei, ne-am făcut cunoscuţi în toată lumea anglicană, care se întinde în toate părţile globului pământesc, şi prin ea la diferitele mici Biserici ortodoxe din ţări îndepărtate, care ne cer sprijin prin trimiterea de misionari şi de lucrări religioase chiar în limba română *. • Calea este cea pe care o urmăm, adică a prieteniei izvorîtă din dragoste, ca fiind recomandată de însuşi Dumnezeescul nostru Mântuitor. Oare nu ne rugăm noi totdeauna în biserică pentru « unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh », ori de câte ori aducem Sfânta Jertfă liturgică ? • Acestea sunt gândurile ce călăuzesc pe înaltul nostru Stăpân, D. D. Dr. Nicodim, actualul Patriarh al României, care, fără să se abată cu o .iotă sau o cirtă dela dreapta credinţă ortodoxă şi dela cele stabilite de Sfântul Sinod al Patriarhiei române, înţelege să păstreze legăturile de bună prietenie cu Biserica anglicană, pentru ai cărei conducători are toată preţuirea. Numai graţie acestor raporturi idealul reunirii Bisericilor poate fi întrezărit ca o realitate de viitor, iar până atunci multe foloase se pot trage dintr’o asemenea prietenie, pentru creştinătate şi pentru întreaga 'omenire. * DIMITRIE CANTEMIR A SCRIS PRIMUL TRATAT ROMÂNESC DE PEDAGOGIE Anuarul Şcolii Normale de învăţători « Vasile Lupu * din Iaşi — Anul şcolar 1938—I939- In studiul său • Dimitrie Cantemir, pedagog», d. dr. St. S. Bârsănescu, profesor la Univeritatea din Iaşi, se ocupă de lucrarea * Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul », tipărită la Iaşi în 1698, în timpul domniei lui Antioh Cantemir, fiind abea peste două secole REVISTA REVISTELOR 223 retipărită de Gh. Sion, textul fiind transcris după «moda latinească, atot- puternică în epoca retipăririi ei *. După ce înfăţişează ideile din această operă, d. Bărsănescu face următoarele aprecieri privind valoarea ei pedagogică: « Din punct de vedere pedagogic, « Divanul * prezintă o primă importanţă: aceea de a constitui un mic tratat de Pedagogie în care autorul a cercetat, fireşte în forma corespunzătoare epocei lui, problemele principale de educaţie: scopul educaţiei, psihologia vârstelor şi tehnica educativă. Cu el ne găsim în faţa primului tratat românesc de pedagogie ». ♦ Dacă privim ideile dezvoltate de Cantemir în ♦ Divan», observăm că ele reprezintă elemente împrumutate din filosofia greacă, din gândirea cre- ştină, din pedagogia renaşterei, ba chiar şi din pedagogia naturalistă şi raţio- nalistă a secolului al XVII-lea, (de ex. comparaţia educatorului cu grădinarul, teoria înţeleptului care raţionează înainte de a lucra, apologia învăţăturii, etc.). Am avea deci în ideologia « Divanului o proba că poporul nostru nu a dus o viaţă străină de preocupările pedagogice ale popoarelor de cultură din aceeaşi epocă. Acest fapt îşi are însemnătatea lui. Popoarele de cultură caută să-şi împingă îndărăt, cât mai departe în trecut, momentul primelor lor crea- ţiuni literare, ştiinţifice şi filosofice ca astfel, prin durata şi vechimea mare a produselor lor culturale, să-şi asigure respectul celorlalte. Or, cu Dimitrie Cantemir, noi Românii, putem obţinea acest rezultat de a împinge departe în trecut începuturile pedagogiei româneşti.» O EPOPEE A LUI TUDOR VLADIMIRESCU SCRISĂ DE UN CONTEMPORAN AL SĂU Revista Arhivelor — Voi. III, 2, Nr. 8 In numărul închinat profesorului Constantin Moisil, fostul director al Arhivelor Statului, d. Emil Vârtosu publică «versurile pe care Gheorghe Hagi Toma Peşacov le-a scris, după câte s’ar părea, chiar în timpul revoluţiei lui Tutor Vladimirescu, pentru proslăvirea marelui pandur ». «... In ceeace priveşte idealul său literar, Peşacov se declară, într’o scrisoare dedicaţie din 1829, ucenicul în poezie al lui Iancu Văcărescu. Compune şi un volum întreg de versuri lirice, «Desmierdarea Poeticească», dar, din nefericire, realizările sale poetice nu ajung să depăşească hotarul prozei ritmice. De aceea, versurile pe cari le publicăm acum, corecte dar pline de platitudine, ilustrează îndea- juns lipsa calităţilor poetice la autorul lor. Ele trebue privite numai din punctul de vedere istoric. Iar dacă într’adevăr vor fi scrise chiar în anul 1821, ele rămân ca o mărturie de înţelegere şi de preţuire a mişcării lui Tudor Vladimirescu, într’o vreme când cei mai mulţi din contemporani, şi înşişi tovarăşii lui, nu-1 înţelegeau şi nu-1 preţuiau aşa cum ar fi cerut cauza pentru care Tudor Vla- dimirescu se sculase ». D. Emil Vîrtosu constată că în cele 66 de strofe publicate de d-sa şi con- stituind o parte din « colecţia de versuri inedite sau ignorate privitoare la revoluţia din 1821, întocmită în vederea unui studiu şi a unei publicări inte- grale » este « cuprinsă întreagă epopeea lui Tudor Vladimirescu şi, ceea ce 224 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE este mai semnificativ, toate svonurile cari au umblat prin ţară despre prici- nile omorîrii lui de Greci ». Cităm două strofe din « Jălirea Necuviincioasei Morţi a Heroului Romă- nimei »: Ceriule 1 Cum nu ţi-e milă, De laşi să piară cu silă Un luciafăr luminos, Ce până să nu răsară, Spre apus îl mână iară Un noru prea întunecos 1 Şi d’erea ca să apue, Norilor să se supue, Pentru ce, dar, s’a ivit ? Pentru ce iar să se ’ntingă Spre apus, şi să se stingă, Plângând totul c’a perit ? SPIRITUL EUROPEAN Ţară Nouă— Anul 2—Nr. 37 — 28 Ianuarie 1940 Analizând contradicţiile spiritului, ca element de progres în istorie, d- Victor Iancu face judicioase observaţiuni cu privire la spiritul european: « Ori de câte ori s’a afirmat europeismul, fie în vechiul umanism, fie în raţionalismul iluminist de mai târziu, sau în năzuinţa de a întemeia pacea pe temelii durabile ca în viziunea lui Kant, el s’a sprijinit totdeauna pe principiul umanităţii şi al raţiunii. Omenirea raţională a constituit necon- tenit idealul său, indiferent de faptul că a fost împărtăşit cu olimpianismul universal al unui Goethe sau cu emfaza romanticilor. Principiile acestea au izvorît din aspiraţia spiritului spre libertate, pe care cultura europeană a isbutit s’o desvolte pe un plan consecvent de obiectivitate. Ultima fază a acestui plan constitue realitatea socială, care va duce în sfârşit şi la înfăptuirea lui politică de mâine. « In aceste tradiţii s’a închegat o mentalitate care se poate numi specific europeană. Pentru noi, nu este incidental faptul că Goethe, cel mai repre- zentativ german, a fost totodată un mare european, ba unul dintre cei mai reprezentativi europeni. De asemeni, nu ni se pare întâmplător nici faptul că toţi reprezentanţii de frunte ai culturii franceze au fost impregnaţi de universalitatea spiritului european. « Spiritul european a isbutit să creeze o sinteză între individualism, ca formă a subiectivităţii şi personalitatea, ca suport al gândirii obiective. Struc- tura sa tinde spre măsură şi obiectivare. Este fără îndoială, plin de semni- ficaţie faptul că, dintre toate creaţiile muzicale ale pământului, singură muzica europeană şi în special cea apuseană, răspunde unor legi matematice severe. Este de asemeni interesant de remarcat că legile contrapuncticei muzicii occidentale pierd din exactitatea lor tocmai în acele zone unde se trasează şi limitele spiritului european. Şi, în sfârşit, nu trebue să scăpăm din vedere nici împrejurarea, de asemeni grăitoare, că pentru acest spirit militează astăzi tocmai acele culturi naţionale care primele au trezit, în sufletul popoarelor continentului nostru, ideea naţională. NOTE MARTIE Războiul nordic s’a sfârşit. Tratativele de pace n’au durat decât câteva zile. Finlanda a cedat istmul Careliei cu oraşul Viborg, a închiriat peninsula şi portul Hango pe 30 de ani şi de asemeni o mică regiune deasupra Careliei sovietice... ş. a. Condiţiile au fost cu alte cuvinte sensibil mai grele decât cele ce au precedat osti- lităţile. Acum când însuşi ministrul de externe sovietic d. Molotov s’a asociat la laudele aduse eroismului finlandez, putem să judecăm cu obiectivitate acest război în toate excepţional. Finlanda a avut curajul să primească lupta, spre uimirea tuturor, într’o dispro- porţie de forţe omeneşti şi materiale cum poate nu s’a mai întâlnit cu adevărat în istorie. S’a crezut că nu va rezista nici două săptămâni. A rezistat însă dela 1 Decemvrie la 13 Martie, adică aproape trei luni şi jumătate. In ultimul său ordin de zi, generalul Mannerheim a dat câteva precizări: linia care-i poartă numele nu era încă gata, armata nu era pregătită pentru un război cu o mare putere cu resurse nesfârşite în material şi oameni. Extrem de semnificativă cifra morţilor, după comunicarea mareşalului, circa 15.000 de oameni dintre care 2000 de ofi- ţeri, faţa de cei 200.000 de oameni la care se evaluează pierderile sovietice... Să desprindem semnificaţiile acestor date. E mai întâi faptul că în anume împre- jurări apărarea dacă e retranşată în cazemate este foarte uşoară: cu condiţia ca trupa să fie curajoasă, mai exact hotărîtă. E ceea ce s’a întâmplat cu linia Man- nerheim până când comandamentul sovietic a coordonat aviaţia, artileria şi infan- teria în atac. Atunci avantajul a ţrecut de partea atacantului. In deosebi înfrân- gerea finlandezilor a fost provocată aşa cum prevăzusem încă după prima parte a campaniei, câştigată totuşi de ei, din pricina unei carenţe în pregătire. Scriam anume, în nota intitulată «Ianuarie»; < Dacă fapta de arme a finlandezilor este excepţională, totuşi nu sunt la adăpost de orice reproş. Au nesocotit coeficientid de esenţialitate al diverselor arme. N’au dat atenţia cuvenită aviaţiei şi apărării antiaeriene. Trebuia să facă sforţări de aşa natură ca o imensă parte din buget să fie folosită in domeniul aviaţiei şi al apărării antiaeriene. Altfel atacul oraşelor, dat de avioanele ruseşti, riscă să demoralizeze ţara şi să dezorganizeze comunicaţiile. Noi vedem aci o lege de psihologie a războiului, etc_». E ceea ce s’a întâmplat. Neavând o aviaţie cel puţin egală cu cea sovietică, finlandezii au trebuit si părăsească primele două linii Mannerheim, cu tot eroismul 15 226 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE lor. Jn timp ce comandamentul sovietic îşi manevra liniştit rezervele, tabăra cea- laltă era dezorganizată de masive şi neîntrerupte atacuri aeriene. Dacă numai unul dintre jucători are dreptul să se uite în cărţile celuilalt, el nu poate pierde niciodată. Nu pierderile suferite (aşa de mici) au făcut comandamentul finlandez să cedeze, ci intuiţia teribilă a celor ce aveau să urmeze, lecţia înspăimântătoare şi neprevăzută: ţara pustiită, manevrarea armatei imposibilă. S'ar zice că nu era greu de prevăzut... aşa se pare totdeauna când se disociază în judecată, logicul de concret. Judecata logică e o judecată la îndemâna oricărei inteligenţe care de- păşeşte cu puţin mijlociul. Judecata concretă este neînchipuit de grea şi este esclusiv de resortul geniului. .. Oamenii însă confundă aceste două soiuri de judecăţi şi de aci comportările nenorocite ale lor, mai ales că însăşi deosebirea dintre o judecată logică şi o judecată concretă nu e la îndemână oricui, iar din această pricină ma- sele pot fi uşor zăpăcite. Ca să încheiem consideraţiile despre frontul nordic, să arătăm că discuţiile mari care se duc acum în parlamentul englez şi cel francez, ca şiîn presele respective, cu pri- vire la anumite vinovăţii, ar fi fost fără obiect, dacă aliaţii ar fi trimis în prima săptămână de război numărul de avioane necesar ca Finlanda să fie stăpâna propriului ei spaţiu aerian. La nevoie aceste avioane ar fi putut sosi şi prin nordul' peninsulei ca să nu mai fie în discuţie anumite chestiuni de neutralitate. Acum trei luni aceasta era o judecată concretă, astăzi e o judecată logică la îndemâna oricui. Ar mai fi o ultimă deducţie de făcut acum la încheiarea acestor socoteli. Că opinia publică din diferite ţări a evaluat greşit, după primele înfrângeri, puterea însăşi a armatei ruseşti. Sub influenţa unei anumite prese se ajunsese la o bagate- lizare inexplicabilă a acestei armate. Negreşit că are încă lipsuri mari, dar două lucruri nu i se pot tăgădui: curajul trupei şi energia comandamentului dovedite în cursul lunilor Februarie şi Martie, la atacul impresionant al liniei Mannerheim. ' C. P. La Craiova, în seara de 3 Martie, scriitorii olteni, cărora li s’au adăogat câţiva scriitori din Capitală (dd. Ion Minulescu, Ion Pillat, Camil Petrescu, Ionel Teodoreanu, Pamfil Şeicaru, N. I. Herescu) au organizat o şezătoare literară în memoria lui N. M. Con- diescu. Figura « Generalului » a fost evocată cu însufleţire şi căldură. Din cuvântarea rostită de d. N.I. He- rescu, desprindem aceste cuvinte juste: « Figura celui pe care-1 comemorăm nu e dintre cele ce pot fi zugrăvite fără greutate; ea se înfăţişează cu aspecte numeroase şi variate, care dau profilului său—şi omenesc şi literar— complexitatea obişnuită a personalită- ţilor ce ies din rânduri. Scriitor înainte de toate, îndrăgostit de meşteşugul scrisului cu o pasiune de amant, el era în acelaşi timp un suflet de o căldură rare ori întâlnită, un caracter de o mare lealitate, un fanatic al credinţei, un animator, un prieten fără egal. Iată numai câteva din trăsăturile chipului său spiritual; nu sunt toate, dar sunt îndestulătoare ca să vă arate com- plexitatea acestui frumos exemplar de umanitate. NOTE 2Z7 ... Ce lucru duios, neobişnuit de gingaş, era prietenia lui nenea Nicu I Câte atenţii mişcătoare, aproape femi- nine, ce delicateţe punea el in legă- turile cu prietenii! Aerul lui bonom şi hazliu, care nu se temea de gluma tare sau de cuvântul crud, ce inimă caldă, vibrantă, ascundea I Ce dulce lumină se strecura din ochii aceia adânci, din «farurile» lui, cum ii plăcea să spună ! Mai presus de toate insă prietenia cu el se intemeia pe comuniunea de- plină fanatică, in iubirea literaturii. Nimeni nu putea fi cu el prieten desăvârşit, dacă nu era împătimit de frumos, de muzică şi de poezie. Nici o seară, nici o noapte petrecută cu el, nu se putea încheia dacă, după lungul taifas fără ascunzişuri despre oameni şi întâmplări, nu se citea literatură sau nu se asculta, la Radio, cutare emisiune bună a cutărei opere predi- lecte. In ceasurile de noapte împărţite cu el, prietenii aveau sentimentul religios că oficiază o taină, aş zice taina a opta, taina poeziei. < Nopţile noastre », cum le numea el, se depă- nau deci astfel, în lumea ideală a gân- ' dului, a simţirii, a afecţiunii. Aveam sentimentul, pe care trebue să-l în- cerce toţi oamenii în orice asemenea prietenie, că erau ale noastre aşa cum nu puteau fi ale altora. Când, la tele- fon, Nenea Nicu ne îmbia la un astfel de symposion, formula invitaţiei era invariabilă: « Vino să mai petrecem o noapte de-a noastră ». Aşa era prietenia cu Nicu Con- diescu. Şi aşa a fost până la sfârşit». Rd. Cu Nae Ionescu dispare una dintre personalităţile remarcabile ale publi- cisticei româneşti, din acest dublu deceniu care a urmat războiului cel mare. Pasionat al duhului, spirit dia- lectic într’o măsură abia cunoscută la noi, acest profesor de filosofie care n’a lăsat lucrări de specialitate, a executat o mare şi inegală influenţă asupra intelectualităţii româneşti, pe măsura talentului său mare, ca şi a temperamentului său cu întoarceri adesea neaşteptate. I se datoreşte, ca să dăm o pildă, aproape exclusiv orientarea ortodoxă activă a tinere- tului, căci a fost un strălucit militant al ortodoxismului, dar dispreţul său pentru moştenirea cartesiană,oarecum nepotrivit pentru un profesor de logică, nu a trecut fără urmări, uneori neliniştitoare, prin universitatea ro- mânească. Ceva din acest spirit cartesian, al măsurii şi al lucidităţii dacă şi-ar fi asimilat această inteligenţă sclipi- toare şi agitată, poate că nu s’ar fi consumat atât de timpuriu, în pro- priile ei excese, spre regretul atâtora care i-au preţuit ceeace avea pozitiv în ea şi mai ales omenescul ei im- presionant. C. P. P rin moartea juristului penalist Jean Rădulescu, titularul catedrei de Drept şi Procedură Penală dela Universitatea din Iaşi, ştiinţele juri- dice au pierdut un tânăr savant, care din cauza unei sănătăţi precare nu ne-a putut da opera de maturi- tate pe care puteam s’o aşteptăm cu toată încrederea. Menţinerea cla- sicităţii penale şi evitarea experien- ţelor funeste a unora din legiurile penale a fost unul din marile merite ale doctrinarului penal neo-clasic Jean Rădulescu, în dubla sa calitate de dascăl universitar şi de specialist al Consiliului Legislativ. P. P. 15 228 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Pictorul tristeţelor luxuriant colo- rate, al copiilor cu ochi de tăciune şi cu feţele firave, parcă intimidate de realitate, al chipurilor palide şi "melancolice continuate de vestminte având reflexele nestematelor orien- tale, verdele acela de smarald, gal- benul auriu, sau rozul mătăsos, pe care îl găsim şi în peisajele dela Balcic, unde natura, ca şi omul, îi era prilej de visare, caldul şi liricul N. N. Tonitza a murit către sfâr- şitul iernii acesteia, plină de viscole şi cataclisme. A dispărut dintre noi un spirit gingaş pentru care arta era un re- fugiu şi o compensaţie, căci melan- colicul moldovean, născut Ia Bârlad şi format la Academia dela Iaşi, unde, apoi, a fost profesor şi rector, aducând o însufleţire şi o călăuzire atât de necesare, a rămas totdeauna un liric, care prin culorile-i lumi- noase, delicate şi vii îşi construia un univers de caldă visare. Dar uneori tristeţea se aştemea şi peste chipurile de copii sau de femei, Tonitza aducând cu sine suferin- ţele din realitatea cotidiană. A încercat, în anii din urmă mai ales, să stăpânească şi volumul, dând nudurilor o materialitate cât mai consistentă, iar peisajelor constructi- vitatea lor firească. Dar tot supra- feţele acelea transparente, carnaţia gingaşă sau reflexele picturale ale pomilor şi mării fermecau, adică lirismul său pictural. In arta noastră, el se aşează,. în mod natural, pe linia lui Luchian, cu care N. N. Tonitza are în comun lirismul viu şi turburător, în care, cu toată luminozitatea şi vraja orien- tală, îşi face loc acea discretă tristeţă. Pictor al florilor şi al copiilor, înfă- ţişaţi în culori văratece, dar cu o sensibilitate de tomnatecă întristare. P. C. l_Jn fapt vrednic de neuitare, sem- nalat de d. Tache Soroceanu în- tr’un necrolog al pictorului N. N. Tonitza: pictorul acesta, care a creat şi Grupul Pictorilor Ieşeni, < dând îndrumare şi ritm nou de viaţă artei din capitala Moldovei... pe când se afla acolo, a strâns, într’o vară, câţiva ucenici mai răsăriţi şi a purces să zugrăvească, fără nici o plată, pereţii schitului Durău ». Faptă de meşter medieval; dezinteres şi generozitate de boier-artist. Darnicul şi bunul Tonitza s’a integrat şi astfel tradiţiei româneşti de totdeauna. P. C. Teatrul românesc a pierdut prin moartea lui Iancu Brezeanu nu atât un actor (pe care oricum vârsta îl ţinea departe de scenă), cât un martor al unor timpuri, care abia acum ni se par definitiv sfârşite. Brezeanu nu a fost un interpret, ci un personaj. Ipingescu, Cetăţeanul turmentat şi Catindatul sunt atât de intim legaţi de persoana lui fizică, încât ne e greu să-i imaginăm trăind cu altă voce, cu alte gesturi. Resursele actoriceşti ale lui Bre- zeanu nu erau poate mari, dar acolo unde s’au realizat integral, accentul lor propriu este de neînlocuit. Bre- zeanu nu avea nici bogăţia romantică a lui Nottara, nici căldura instinctivă, ţărănească a lui Iancu Petrescu, dar şi Nottara .şi Iancu Petrescu pot găsi — şi în parte au găsit — înlo- cuitori pentru marile lor roluri, în timp ce repertoriul lui Brezeanu NOTE 229 rămâne Vacant, Va trece multă vreme până ce se va stinge în jocul noilor interpreţi ai lui Caragiale, obsesia actorului dispărut, dar de sigur nici odată uitat. Când a încercat un alt repertoriu decât cel caragialian, când a atacat mari roluri din literatura universală (Molifere, Shakespeare), încercările lui, chiar cele victorioase, au rămas în parte neîmplinite. Brezeanu nu este pentru noi nici Shylock, nici Avarul. El este aşa de mult Cetăţea- nul Turmentat, încât nu mai poate fi altceva. Gloria actorilor este pe cât de stră- lucitoare, pe atât de efemeră. Nicăeri, decât în teatru, succesul nu este mai orbitor şi mai repede uitat. Memoria lui Iancu Brezeanu însă va fi apărată de legenda lui. Genera- ţiile mai tinere, care n’au avut no- rocul să-l mai vadă jucând, au primit totuşi, prin transmisiune orală, figura unui « nenea Iancu » chefliu, ameţit, «turmentat», proverbialul ♦ Nenea Iancu » dela « Furnica » lui Ranetti şi Ţiiianu, figură dintr’un Bucureşti